Psihoterapia sistemică de familie și cuplu a început să se dezvolte, în Statele Unite ale Americii,

în anii ’ 50. Este un tip de psihoterapie care folosește ca metodă de lucru metafora sistemului
care spune că oamenii se află în relație de interdependență unii față de alții, formând subsisteme
și suprasisteme care respectă legile sistemului.
Acesta însemnă că psihoterapeutul specializat in aceasta abordare va căuta să explice cum apar și
cum se mențin problemele clienților și vor construi strategiile de intervenție focalizându-se pe
relațiile în care sunt prinși indivizii (perspectiva sistemică) nu numai pe ceea ce simte sau
gîndește individul (intrapsihic). Astfel, pentru o persoană care acuză o stare de frică nedefinită,
inexplicabilă (anxietate), un psihoterapeut sistemic nu este interesat numai de ceea ce simte, ce
ganduri are persoana care manifestă problema ci este interesat și de relațiile in care este prinsă
acea persoană și legătura dintre probleme (starea de anxietate) și aceste relații.
Experiența arată că schimbarea relațiilor au efect asupra indivizilor. În cazul persoanei din
exemplu nostru, care manifestă teama nedefinită, schimbarea relațiilor cu persoanele
semnificative (de obicei familia) are efecte asupra stării interioare a individului putând duce la
dispariția starilor problematice. Pe baza acestor ipoteze un psihoterapeut sistemic va fi interesat
să acționeze pentru schimbarea relațiilor, invitând in terapie persoane semnificative pentru
”pacientul identificat”, pentru cel care manifestă problemele. În cazul in care nu se reușeșete
aducerea in terapie a persoanelor semnificative se poate lucra sistemic cu un singur individ (cel
care poarta simptomul), ajutândul să își schimbe percepția asupra relațiilor. O schimbare
semnificativă la nivelul unui individ poate influiența schimbarea în întreg sistemul.
Psihoterapia sistemică de familie și cuplu este o umbrelă generală pentru mai multe curente de
psihoterapie care au la bază metafora sistemică (se focalizează pe relații): terapia structuralistă,
strategică, transgenerațională, experențială de familie, cognitiv-comportamentală sistemică,
eriksoniană de familie, narativă, focalizată pe soluție, colaborativă, dialogică etc.
Specialiști Institutului pentru cuplu și familie folosesc o abordare integrativă în care multe din
abordările menționate mai sus sunt unite în mod coerent în jurul metaforei sitemului.
- un context care să le permită să se opreasca si să analizeze evenimente dureroarse sau in care a simtit emotii
negative
- sa constientizeze anumite emotii, comportamente, ganduri, interactiuni pe care nu le vedea pana acum
- sa experimenteze sau sa rexperimenteze evenimente care sa ii arate ca se poate comporta si simti altfel, că
lucrurile se pot schimba
- sa poata trai emoțiile intr-un mod adecvat, fara sa se dea peste cap sau să se blocheze intreg sistemul de relații.
- să poată să schimbe modul în care relaționează cu membrii familiei și cu alte persoane din contextul social
- să găsescă modalități diferite de raportare la aceeaș situație.
- să se raporteze diferit la familia de origine (să rezolve vechile probleme, să ierte, să fie iertat, să exonereze, să iasă
emoțional din relația părințiloretc.)
-să schimbe perspectiva asupra propriei vieți și să își dea voie să valorizeze și evenimentele uitate din propria viață
care spun despre ei altceva decât povestea dominantă
- să găsească un specialist care să îi antreneze pentru a dobândi noi abilități și atitudini folositoare în viață
- să găsescă un spațiu de dialog deschis în care să poată vorbi, să fie ascutat, să i se răspundă, să reușescă să
asculte din care să reiască aspecte noi în mod folositor pentru clienți care să îi mobilizeze resursele.
În cadrul şedinţelor de psihoterapie de cuplu (sau consiliere de cuplu),
focusul se pune pe trei aspecte, el, ea şi relaţia. Psihoterapeutul are un
comportament echidistant şi, deşi nu este de partea nici unuia din parteneri,
este totuşi de partea fiecăruia. Şedinţele vizează îmbunătăţirea comunicării
între parteneri, identificarea şi recunoaşterea diferenţelor, facilitarea exprimării
emoţiilor şi altele.
Etapele pierderii cuiva drag sunt inevitabile. Unii le trec mai repede, altii destul de greu. Durerea tine
un an, doi, ba chiar mai mult. Depinde de fiecare individ in parte, de circumstantele mortii persoanei
iubite, de puterea noastra de a merge inainte.

- Socul, momentul de impact, este un timp al schimbarii profunde. Ramai uluit, e ca si cum ai cobori
in iad, fiindca se pierde contactul cu realitatea. Sunt doua tipuri de soc, unul inainte si altul dupa.
Poate fi sursa unei traume. Oricine s-a aflat in aceasta situatie, cunoaste foarte bine ca-ti amintesti
fiecare detaliu al unei zile petrecute impreuna, mai ales al ultimei, muzica ascultata, iar cuvintele prin
care ai aflat vestea decesului iti rasuna inca in urechi. Toate pot adanci emotia.

- Negarea. Socul anuntului este atat de puternic, incat suntem incapabili sa-l acceptam. "Nu, nu este
adevarat, nu este posibil". Negarea trebuie vazuta ca un mecanism de aparare, care ne ofera
posibilitatea sa ramanem stabili. Sigur ca e fireasca, atunci cand ea nu dureaza. Confruntarea cu
realitatea mortii, vederea corpului decedatului te ajuta sa treci si acest prag. Rudele, prietenii au un
rol important in acest sens.

- Furia apare ca o metoda de a lupta, de a te apara. Intrebari ca: "de ce el?"/"de ce eu?" nu-si
gasesc imediat raspunsul, iar durerea se amplifica. Apar tot felul de resentimente. Furia se poate
indrepta impotriva ta, a celui decedat ("de ce mi-ai facut una ca asta?"), a echipei medicale, spre
mediul inconjurator, ajungandu-se pana la religie-Dumnezeu.

Dezgustul, repulsia, impulsurile de razbunare se declanseaza tocmai pentru faptul ca te confrunti cu

imposibilitatea de a reveni la situatia initiala. Se vorbeste de multe ori ca furia ar fi perceputa ca "o
negociere magico-religioasa" cu o entitate invizibila, in stare sa intoarca lucrurile la stadiul dinaintea
decesului.

Prin urmare, si aceasta manifestare trebuie interpretata ca fiind normala, iar respingerea persoanei
pe care ai pierdut-o nu inseamna lipsa de sensibilitate. Luati-o, mai degraba, ca pe un semn de
receptivitate sporita. Exista si cazuri in care oamenii raman in tacere, fara a fi incercati de furie.

- Tristete, anxietate, depresie. Cu timpul, supararea exacerbata cedeaza. Reactiile maximalizate in

faza manioasa evolueaza spre anestezie emotionala. Durerea incepe sa fie suportata. Socul a
trecut, dispare negarea. Constientizam ce am pierdut si ca nu mai putem face nimic. Se poate
plange mult, visa persoana disparuta. Alte intrebari isi fac loc in gandirea noastra: "ce se va intampla
cu mine?"/"cum voi face fata?".

Totul se inlocuieste cu o tristete adanca, ce nu este neaparat o depresie, ci tot o reactie fireasca.
Insa, cateodata, perioadele de tristete se prelungesc. Unii raman in stadiile precedente. Abia acum
intervine depresia. Golul creat nu poate fi umplut cu nimic, dorinta de a te duce dupa raposat te
poate acapara. Ritualurile sunt considerate o metoda foarte buna pentru a iesi din impas.

- Acceptarea nu este o chestiune de zile, se face gradual. Treptat, starea de spirit se imbunatateste.
Persoana indoliata se impaca, mai intai, cu sine. Apoi, cu toata lumea. Gaseste timp pentru ea. Vrea
sa traiasca. Se gandeste cu tristete la decedat, dar durerea nu mai este insuportabila. Noi proiecte ii
dau impuls, iar credinta in Dumnezeu ne face pe toti sa inteleagm, sa acceptam ca asa a vrut
Creatorul.
Exista 5 stagii ale acestui proces normal de doliu si ele au fost propuse pentru
prima data de Elisabeth Kübler-Ross in anul 1969.

Aceste etape nu se petrec intr-o anumita ordine si fiecare om o poate simt

1. Negarea si izolarea

Prima reactie atunci cand aflam de moartea unei fiinte dragi sau de existenta
unei boli terminale este sa negam realitatea. Reactia aceasta este una normala
si este in esenta un mecanism de aparare care ne ajuta sa facem fata socului
din acel moment. Este un raspuns temporar care ne ajuta sa trecem prin acest
prim val al durerii.

2. Furia

Pe masura ce efectele etapei de negare si izolare incep sa se uzeze, realitatea

cruda reapare. Si ne prinde la fel de nepregatiti. De acesta data, toata durerea
iese la suprafata sub forma de furie – orientate catre obiecte, straini, prieteni
sau chiar familie. Furia aceasta poate fi chiar indreptata catre persoana care a
murit sau care sufera de o boala grava.

La nivel rational intelegem ca nu este vina omului respectiv. La nivel emotional

insa, nu ne putem controla acele resentimente orientate catre cel care ne-a
parasit sau ne-a facut sa suferim prin problema sa de sanatate. Ne simtim
vinovati pentru ca suntem furiosi, iar aceasta vina ne face si mai maniosi.

Doctorul care a diagnosticat boala devine la randu-i o tinta catre care ne

directionam supararea. Dar chiar daca el se confrunta in fiecare zi cu astfel de
cazuri, nu inseamna ca este imun la suferintele pacientului sau ale familiei
acestuia. Cel mai bine este sa discutati deschis cu acesta despre boala propriu-
zisa, dar si despre metodele de tratament disponibile.

3. Tocmeala

O alta reactie normala in fata acestor sentimente de neajutorare si

vulnerabilitate este de a incerca din nou sa preiei controlul asupra situatiei:
– Daca am fi mers la doctor mai devreme/ daca am fi cerut si o a doua parere
– Daca ne-am fi comportat mai bine…

In secret, facem chiar si un pact cu Dumnezeu sau cu forta in care credem doar
pentru a amana inevitabilul.

4. Depresia

Doua tipuri de depresie sunt asociate de regula cu acesta perioada de doliu.

Prima se refera la implicatiile practice ale pierderii si este asociata in principal cu
tristetea si regretul. Ne facem griji in legatura cu toate costurile inmormantarii,
dar si ca nu am petrecut destul timp cu cei care depindeau de noi.

Cuvintele blande, ajutorul si reasigurarea ca totul va fi bine pot face ca aceasta

etapa sa treaca mai usor. Al doilea tip de depresie este mai subtil si mai
personal. Are legatura cu modul in care ne pregatim sa spunem adio fiintei
dragi. Uneori, o simpla imbratisare este de ajuns.

5. Acceptarea

A ajunge la acest pas in procesul de doliu este un dar pe care nu toti il primesc.
Moartea poate fi brusca si neasteptata, iar unele persoane pot ramane blocate
in etapa de furie sau negare. Dar nu este neaparat o dovada de curaj faptul ca
nu acceptam sa facem pace cu ce s-a intamplat. Etapa de acceptare este una de
retragere si calm. Nu este nici pe departe una marcata de fericire, dar nici nu
trebuie confundata cu depresia.