CAUCIUCUL NATURAL

1. GENERALITATI

Cauciucul este un produs tehnic constand dintr-un compus macromolecular cu catene

liniare, lungi , flexibile si avand comportare de elastomer. Se produc si se utilizeaza numeroase
tipuri de cauciuc ( cauciuc natural, cauciucuri sintetice ), fiecare dintre ele prezentand anumite
avantaje si dezavantaje in utilizari specifice. Macromoleculele cauciucului se pot deplasa una una
fata de alta la temperaturi relativ ridicate sau/si sub actiunea eforturilor mecanice.
Cauciucul natural este un produs de origine vegetala si se extrage din sucul lãptos (latex) al
unor arbori tropicali: Arborele de cauciuc, Ficus elastica, ori din sucul unor plante care cresc în zona
temperatã, cum sunt: tau-sacâzul, coc-sacâzul, si cram-sacâzul, în care latexul este depus în
rãdãcini.
Arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis) este un arbore tropical din familia
Euphorbiaceae.

Hevea brasiliensis

1
 Ficus elastica

Răspândire

Arealul de răspândire al arborelui a fost regiunea tropicală a bazinului Amazon, fiind numit
"ca-hu-chu" (copacul plângător) din care după descrierea din secolul XV al portughezilor, băștinașii
recoltau latexul pentru îmbrăcăminte impermeabilă. Folosirea latexului s-a răspândit mai ales după
descoperirea în 1839 de către Charles Goodyear a vulcanizării. Brazilia a deținut decenii întregi

2
monopolul producerii latexului, ulterior prin anii 1900 au apărut plantaje de arbore de cauciuc și în
Africa, Asia și Oceania. In prezent pe glob arborele de cauciuc este cultivat în așa numitul „Brâul
Cauciucului” care se întinde în emisfera sudică și nordică de-a lungul paralelei de 30°. Țările mai
importate producătoare de cauciuc natural sunt: Tailanda, Indonezia și Malaysia.

2. OBTINERE

Recoltare

Un arbore este apt pentru recoltarea latexului de la vârsta de 5 - 6 ani până la vârsta de 25 de
ani (30-40 m înălțime cu diametrul trunchiului de 35 cm). Din plantele arborilor de cauciuc se ob țin
cca. ~50 mil. m³ pe an, lemnul lui este de o esență mai tare ca a fagului, paltinului sau stejarului
fiind adecvat pentru fabricare de mobilă. De asemenea, seva lui este toxica. Originar din America
tropicală și sudul Africii, arborele de cauciuc poate atinge o inăltime de 7-10 m. Este fo arte potrivit
pentru spații cu lumină multă. Vara se poate ține in aer liber dar trebuie ferit de razele puternice ale
soarelui. Iarna se ține in spații răcoroase și se udă mai rar. Solul trebuie să fie aerisit, ușor nisipos iar
primăvara la 2-4 ani se transplantează.
Pentru a obţine latexul, coaja arborelui de cauciuc este crestată, iar latexul se scurge în
vasele de colectare fixate pe arbore sub tăietură. Latexul iese din tăietură şi este adunat într-un
recipient mic. Întreaga cantitate de latex obţinută la fiecare bandă este de 30 ml. Mai apoi, o fâşie
îngustă de scoarţă este luată de la baza copacului pentru a se reface tăietura originală în fiecare zi.
Producţia anuală poate atinge 1.200 kg la un ha de plantaţie, uneori chiar mai mult. Latexul este un
sistem dispers coloidal, întocmai ca o emulsie.

3
 Latexul tinde să coaguleze spontan, proces ce poate avea loc în timpul recoltării,
transportului sau stocării. Fenomenul este rezultatul unor procese biochimice ce determină
schimbarea pH-ului (mediul devine acid). Din acest punct de vedere, există procedee de conservare
a latexului şi respectiv de coagulare a acestuia. Ca stabilizatori ai latexului se utilizează baze
(hidroxid de sodiu, soluţie de amoniac), astfel încât pH-ul să fie mai mare decât 4,8. Adăugarea de

emulgatori (alcooli graşi sulfonaţi, alchil-naftalin-sulfonaţi, etc) care sunt agenţi care contribuie la
stabilizarea latexului.

4
 Pentru a împiedica desfăşurarea proceselor biochimice, se înglobează în latex substanţe cu
caracter antibacterian. Dimpotrivă, pentru coagulare se folosesc acizi, sau alţi electroliţi. Coagularea
constă în agitarea în vase mari a latexului cu diverşi electroliţi, eventual efectuându-se şi răcirea
până la -15oC pentru a grăbi procesul. O altă posibilitate este separarea cauciucului printr-un
procedeu electric (electroforeza). Procedeul original intrebuintat de indigenii din America de Sud
pentru obtinerea cauciucului din latex consta in evaporarea lui. Pentru aceasta se inmuia o lopata de
lemn, in latex, si se usca deasupra unui foc. Operatia se repeta pana ce se aduna o cantitate mai
mare de cauciuc. Produsul fabricat pe aceasta cale se numeste paracauciuc, dupa portul Brazilian
Para, prin care se exportau cantitati mai mari din acest produs.
Spre deosebire de poliizoprenul de sinteza ce se obtine prin polimerizarea monomerului
izopren, cauciucul natural (cu aceeasi structura) se obtine printr-un proces de policondensare,
pornind de la o unitate de baza cu 5 atomi de carbon, izopentenil pirofosfat. Procesul este catalizat
de enzime:

Biosinteza cauciucului natural

3. STRUCTURA
Formula brută a cauciucului, C5H8 (Faraday, 1826; Dumas, 1838), este aceea ca a
izoprenului. Proprietăţile cauciucului, de exemplu tensiunea de vapori aproape egală cu zero şi
caracterul coloid al soluţiilor sale, indică însă structură macromoleculară.
Încălzit, cauciucul nu distilă; la temperaturi mai înalte de 300o el se descompune, dând izopren. În
condiţii optime cauciucul se transformă, cu un randament de 58%, în izopren. Cauciucul este deci
un produs de polimerizare al izoprenului, un poliizopren, cu formula (C5H8)n , unde n variazã între

1000 si 5000. Moleculele cauciucului sunt formate din catene lungi ce au ca si component structural
de bazã izoprenul:
5
 CH3 CH3

| |

- CH2-C=CH-CH2-CH2-C=CH-CH2 -

Izoprenul, produs în celulele arborelui de cauciuc în urma unor procese biochimice asemãnãtoare
celor prin care se formeazã rãşina în conifere, are formula brutã, C5H8 sau 2-metil butadienã:

CH2=C-CH=CH2

CH3

Latexul consta in principal dintr-o dispersie de poli (cis 1,4-izopren) in apa:

CH2 CH2

C=C

CH3 H n

Structura chimica a cauciucului natural

Fiecare rest C5H8, din macromolecula cauciucului, conţine o dublă legătură care se manifestă prin
reacţii de adiţie: cu brom se obţine un brom-derivat alb, insolubil, (C5H8Br2)n. La fel reacţionează cu
clor-iodul (clorul singur dă şi reacţii de substituţie). Cu N 2O3, cauciucul dă o nitrozită. Prin
hidrogenare catalitică se formează un hidrocauciuc, (C5H10)n, cu caracterul unei parafine
macromoleculare, saturate.
Cauciucul formează cu ozonul o ozonidă (C5H8O3)n, care dă prin hidroliză (cu un randament de
circa 90%) levulin-aldehidă (C. Harries, 1901). S-a dedus de aici că macromoleculele cauciucului
conţin catene lungi de felul următor (H. Staudinger, 1922):

CH3 CH3 CH3

‫׀‬ ‫׀‬ ‫׀‬

- CH2 - C = CH – CH2 – CH2 – C = CH – CH2 – C = CH – CH2 -

Cauciuc

CH3 CH3

‫׀‬ ‫׀‬

O = HC – CH2 – CH2 – CO + O=HC – CH2 – CH2 – CO

Levulin-aldehidă

Asemenea macromolecule pot fi considerate ca produşi de polimerizare, în poziţiile 1,4 ai

izoprenului. Grupele terminale ale acestor lanţuri nu se cunosc.
Greutatea moleculară a cauciucului a fost determinată prin metodele aplicate şi altor
6
combinaţii macromoleculare. Cauciucul de hevea este un material polidispers, cu greutăţi
moleculare cuprinse între 50 000 şi 3 000 000, dar din care mai mult de 60% întrec 1 300 000 ( grad
de polimerizare peste 20 000).
Configuratia trans a lantului poliizoprenic este proprie altui produs macromolecular natural,
cunoscut sub numele de gutaperca, a carui importanta practica este cu totul neglijabila (nu este
elastic).

Palaquium gutta

Gutaperca este identică, în ceea ce priveşte compoziţia şi comportarea chimică, cu

cauciucul. Ca şi acesta, ea dă prin ozonoliză numai levulin-aldehidă. Proprietăţile fizice sunt însă
mult deosebite. Greutatea moleculară, determinată pe cale osmotică şi viscozimetrică, este 40 000-
50.000; gradul de polimerizare este deci circa 600-700.
Configuraţia catenei macromoleculare. Spectrul de raze X al cauciucului în stare naturală
prezintă un simplu inel, caracteristic pentru substanţele amorfe. La alungire prin tracţiune, apar
petele de interferenţă ale spectrului de fibră. Intensitatea acestor pete creşte cu gradul de alungire; în
acelaşi timp intensitatea inelului datorit porţiunii amorfe a cauciucului se atenuează. La destinderea
cauciucului spectrul de fibră dispare.
Observaţiile acestea dovedesc că, în cauciucul nealungit, macromoleculele nu au o orientare
definită, iar în cauciucul alungit ele sunt orientate paralel. Dacă se răceşte cauciucul în stare
alungită, el „îngheaţă” şi rămâne în această stare şi după încetarea tensiunii. Un asemenea cauciuc
alungit îngheţat revine de la sine la sarea iniţială, cănd este încălzit peste o anumită temperatură;
totodată dispare spectrul de raze X.
In afara de poliizopren, dispersia mai contine proteine si fosfoproteine (1-2%), rasini (2%), acizi
grasi (1%), carbohidrati (1%) si saruri anorganice (0,5%). Dispersia contine cca. 30 - 38% material
solid.
Substantele cu continut de azot prezente in cauciucul natural sunt in principal albuminele si
aminoacizii rezultati din descompunerea acestora, influentand viteza de vulcanizare.
Cauciucul natural obtinut din latex este ambalat în baloturi si expediat fabricilor pentru prelucrare.

4. PROPRIETATI

Principalele proprietati fizice ale cauciucului natural:

7
 Proprietati
Masa specifica, g.cm-3 0,912
Indicele de refractie nD20 1,5191
Densitatea energiei coezive, J.cm-3 267
Temperatura de vitrifiere, oC -60…- 74
Compresibilitatea, Pa-1 510
Capacitatea calorica, J.g-1.K-1 1,88
Termoconductivitatea, W.m-1.K-1 0,13
Caldura de ardere, kJ.g-1 45,2
Permitivitatea dielectrica (la 1 Hz) 2,37…2,45
Tangenta unghiului de pirderi in dielectric (la 1 Hz) (1…3) . 10-3
Permeabilitatea la gaze (25oC), m2/(s.N.m-2) 3,69 . 10-16
H2 0,60 . 10-16
N2 1,75 . 10-16
O2 9,83 . 10-16
CO2

Cauciucul poate exista în patru stări de agregare: starea cristalizată, starea amorfă solidă,
starea elastică şi starea plastică. Primele două sunt stări solide rigide, caracterizate printr-o
imobilitate a macromoleculelor, comparabilă cu aceea a din cristalele obişnuite şi din sticle. Starea
plastică este aceea a unui lichid cu viscozitate foarte mare. Starea elastică, deosebit de importantă
din punct de vedere practic, este o stare intermediară între starea amorfă şi starea plastică, posibilă
flexibilităţii foarte mari a macromoleculelor.
Cristalizarea cauciucului. Cauciucul brut este, la temperatura camerei, o masă gălbuie sau brună,
translucidă, elastică. Conservat la temperatură joasă (sub circa +10 0 ), cauciucul devine albicios,
opac şi neelastic. În tehnică, fenomenul acesta se observă adesea la stocarea cauciucului în magazii
reci şi se numeşte „îngheţarea cauciucului”. Proprietatea cea mai caracteristică a cauciucului
îngheţat este aceea de a prezenta un spectru de raze X. Rezultă de aici că, în cauciucul îngheţat,
macromoleculele adoptă o orientare paralelă, cel puţin pe unele porţiuni ale lor, având loc o
cristalizare adevărată.
Prin încălzire (sau prin masticare pe valţ) cauciucul îngheţat revine la starea amorfă, elastică,
normală iar spectrul de raze X dispare. Temperatura la care se produce dispariţia spectrului a fost
numită „punct de topire roentgenografic”. La cauciucul îngheţat proaspăt, punctul de topire este de
6-160, el creşte la 320 după patru ani şi la 360, după 12 ani. Cel mai înalt punct de topire
roentgenografic observat a fost 420, la un cauciuc conservat 22 de ani. Punctele de topire ridicate
indică cristalizarea avansată, adică orientare paralelă a unui număr mai mare de macromolecule.
Creşterea atât de lentă a punctului de topire se datorează vitezei foarte reduse a mişcărilor
macromoleculelor tinzând spre orientare paralelă.
Starea solidă amorfă. Răcit repede la temperatură joasă, cauciucul îşi pierde elasticitatea,
transformându-se într-un solid amorf şi dur. Dacă acest solid (ce nu prezintă spectru de raze X) este
încălzit încet, se observă, la o anumită temperatură, o variaţie bruscă a proprietăţilor fizice. Astfel,
dacă se trasează liniile curbele variaţiei cu temperatura ale unor proprietăţi ca densitatea sau căldura
specifică, se observă la o anumită temperatură o discontinuitate bruscă în alura curbei. Se vorbeşte
de o „temperatură de tranziţie de ordinul II”. Fenomenul se aseamănă mult cu topirea. Deasupra
temperaturii de tranziţie de ordinul II, entropia cauciucului este sensibil mai mare decât sub această
temperatură, ca şi cum s-ar absorbi a căldură latentă. Temperatura de tranziţie de ordinul Ii
marchează trecerea de la starea solidă la starea elastică.

Elasticitatea cauciucului. Cea mai importantã proprietate a cauciucului este elasticitatea, care este
optimã între 0 si 300. Cauciucul (la temperaturi superioare punctului de tranziţie de ordinul II sau a
punctului de topire roentgenografic) are proprietatea de a suferi alungiri mari (700-800%) sub
acţiunea unor forţe relativ slabe, revenind la dimensiunile originare când încetează aplicarea forţei.

8
Această proprietate, împreună cu marea sa rezistenţă la rupere (până la 300 kg/cm 2 după
vulcanizare) face din cauciuc un material unic, de neînlocuit în numeroasele sale aplicaţii tehnice.

Solubilitatea cauciucului. Cauciucul este solubil în hidrocarburi (benzen, benzină, terebentină) şi în

compuşi halogenaţi (cloroform), nu însă în dizolvanţi polari (alcool, acetonă). Alcoolul precipită
cauciucul din soluţiile sale. Înainte de dizolvare, cauciucul se îmbibă mult. Soluţiile diluate de
cauciuc au viscozitate foarte mare, care este, precum s-a mai spus, aproximativ proporţională cu
gradul de polimerizare.
Solubilitatea cauciucului depinde mult de tratamentul la care a fost supus anterior, aşa că nu se
poate vorbi de o solubilitate exact definită, ca la cristaloizi. Cauciucul natural din havea se dizolvă
numai parţial în eter. Partea solubilă (65-70%) se numeşte sol-cauciuc, cea insolubilă gel-cauciuc.
Insolubilitatea gel-cauciucului se atribuie de obicei gradului de polimerizare mai mare al acestei
fracţiuni sau legături transversale.
Autoxidarea (îmbătrânirea) cauciucului. Expus mai multă vreme la aer, cauciucul se autoxidează,
transformându-se într-o masă lipicioasă sau sfărâmicioasă cu rezistenţă mecanică şî elasticitate
mică; devine sfãrâmicios si inutilizabil.
Totodată solubilitatea creşte mult, chiar în dizolvanţi polari (acetonă, alcool). Cauciucul vulcanizat
fără adaosuri speciale suferă la conservare o degradare similară. Fenomenul este accelerat de
căldură şî mai ales de lumină, precum şi de unii catalizatori.
Comparativ cu cauciucurile sintetice, cauciucul natural prezinta avantajul unei elasticitati
inalte si al unei rezistente mecanice foarte buna atat in stare vulcanizata cat si in stare cruda. In plus,
se obtine din surse naturale regenerabile, spre deosebire de cauciurile sintetice ce au ca materii
prime petrolul si gazele naturale.
Ca dezavantaje: rezistenta la uleiuri scazuta si rezistenta scazuta la imbatranire.
Datorita nesaturarii mari, cauciucul natural reactioneaza cu oxigenul, ozonul, halogenii, acizii
halogenati, anhidrida maleica, tioacizii, mercaptanii etc. Sub actiunea radiatiei UV sau a agenti
chimici (de ex. SO2, butadiensulfona etc.), cauciucul natural sufera izomerizare cis-trans. Prin
incalzire in prezenta de catalizatori are loc o ciclizare; halogenarea sau hidrohalogenarea are loc cu
substitutie, aditie, ciclizare, reticulare. Hidrogenarea catalitica conduce, in fuctie de conditii, la
polimeri cu un grad avansat de saturare, la polimeri saturati sau la scindarea macromoleculelor pana
la oligomeri si chiar produse gazoase.
Cauciucul natural reactioneaza cu anhidrida maleica in prezenta de initiatori (cu peroxizi, la
120-150°C) sau in absenta acestora (180-220°C); deosebit de usor reactioneaza anhidrida maleica in
conditii de prelucrare mecanica a cauciucului natural (pe valt, extruder, malaxor).
Prin reactia in solutie (CCl4) cu CH2O in prezenta de catalizatori (acizi minerali sau organici,
cloruri anhidre) se obtin produse cu proprietati termoplastice, rezistente la solventi.
Cauciucul natural reactioneaza usor cu 02 cu distrugerea macromoleculelor; compusii
metalelor tranzitionale (Fe, Cu, Mn) accelereaza considerabil degradarea oxidanta. In absenta
oxigenului, cauciucul natural suporta incalzire la 200°C dar peste 220°C incepe distructia termica;

produsele lichide rezulta prin distructie termica, incalzite timp de cateva h la 250…300°C, se
transforma intr-un produs rasinos, insolubil in benzen.
Aminocompuşii, alcoolii şi fenolii frînează procesul de îmbătrînire, pe cînd sărurile metalelor de
tranziţie (Fe, Mn) şi unii compuşi organici ca aldehide, mercaptani grăbesc îmbătrînirea acestui
compus. Fiind un compus nesaturat interacţionează cu halogenii.
9
 Produsul de interacţiune cu clorul are compoziţia (C 6H6Cl4)n. Acest cauciuc este folosit în
industria lacurilor neinflamabile şi a cleiurilor pentru încleierea gumei pe metale. Cauciucul
adiţioneazã brom şi acid bromhidric; de asemenea, prin hidrogenare cataliticã rezultã
hidrocauciucul [C5H10]n, care nu mai contine duble legãturi si prezintã caracter saturat. Clorura de
hidrogen gazoasă cu cauciucul formează un clorhidrat de compoziţia (C 5H9Cl)n, folosit în calitate de
mase plastice şi ca material pentru fabricarea ambalajului pentru produse alimentare.
Prin incalzirea la 250…300°C, in vid, peste 60% din cauciucul natural se distruge, formand produse
volatile, iar diferenta ramane in reziduul rasinos. In absenta oxigenului, radiatia UV provoaca
structurarea cauciucului natural, cu degajare de produse volatile; in prezenta oxigenul are loc o
distructie urmata de strcturare. Ozonul reactioneaza foarte rapid cu macromoleculele cauciucului
natural. Una dintre reactiile cu cele mai variate posibilitati este aditia tip ,,ena”:

unde X si Y pot fi –
N=O, -N=N , >C=O, >C=S, >C=C<, permitand introducerea pe catena a diferitelor grupe reactive,
utile chiar in numar mic, cu care apoi sa se faca grefari, reticulari etc.; prin grefare de oligomeri
convenabili se pot obtine termoelastoplaste de structura ABA. De asemenea, prin grefarea unor
grupe convenabile (ex. dialchilamino) si reactia cu un reticulant adecvat (ex. dihalogenderivat) se
pot obtine punti intercatenare labile.

5. VULCANIZAREA CAUCIUCULUI
Marea importanta a cauciucului a fost recunoscuta pentru prima data in anii 1800 de Charles
Macintrosh si Thomas Hancock in Marea Britanie si de Charles Goodyear in SUA. Macintosh a
dizolvat cauciucul solid, uscat in pacura de gudron de carbune, si a utilizat solutia obtinuta la
fabricarea de stofe impermeabile, manusi de cauciuc si galosi. Dar aceste confectii erau fragile pe
vreme rece, iar pe vreme calda deveneau mirositoare si lipicioase. In 1839, Goodyear a depasit
aceasta problema combinind sulful cu cauciucul – procesul cunoscut sub numele de vulcanizare.
Astfel cauciucul devenea mai tare, mai rigid si mai putin afectat de schimbarile de temperatura
Prin vulcanizare, la dublele legãturi ale catenei se adiţioneazã sulf, ceea ce duce la o cuplare
între molecule, prin punţi de sulf. Vulcanizarea transformã cauciucul dintr-un material plastic într-
un material elastic modificându-şi comportarea la acţiunea dizolvanţilor. Procesul consta,in
esenta,din incalzirea pentru scurt timp la 130-140 grade C a cauciucului amestecat cu mici cantitati
cu sulf (0,5-1%). La vulcanizare sulful actioneaza la nivelul dublelor legaturi formand,pe seama lor,
in anumite locuri, punti de sulf care leaga intre ele lanturile macromoleculare in directie
transversala (perpendicular pe directia de crestere a lantului).

CH3 CH3 S CH3

| | | |

10
…-CH2-C=CH-CH2-CH2-C-CH-CH2-CH2-C=CH-CH2-

…..CH2-C=CH-CH2-CH2-C-CH-CH2-CH2-C=CH-CH2-

| | | |

CH2 CH3 S CH3

Practic, vulcanizarea se face tratând cauciucul cu sulf sau cu protoclorurã de sulf, S2Cl2 în procent
de 0,3-3% în greutate faţã de cauciuc şi în condiţii speciale de temperaturã şi de presiune.
Dacă se vulcanizează cauciucul cu cantităţi mari de sulf (25-40%) se obţine – ebonita, un
produs dur, cu mare rezistenţă mecanică, care nu se poate alungi, electroizolant și anticoroziv

Eugen Baumann Ebonita

11
 Prelucrarea ebonitei

Un procedeu modern îl constituie vulcanizarea radioactivã, care constã în expunerea

cauciucului influenţei radiaţiilor emise de izotopul radioactiv al cobaltului, obţinându-se un cauciuc
vulcanizat de calitate superioarã. Prin vulcanizare, cauciucul îşi îmbunãtãţeşte proprietãţile: i se
mãreşte elasticitatea pe care şi-o menţine între limite mult mai mari de temperaturã, devine mai
rezistent la agenţi mecanici, la frecare, la agenţi chimici si la apã, nu lasã gazele sã treacã prin el si
dobândeşte calitãţi de bun izolator electric.

6. BIODEGRADAREA CAUCIUCULUI NATURAL

Tipuri de microorganisme care realizează biodegradarea

Principalele tipuri de microorganisme care se pot dezvolta pe cauciuc utilizându-l că sursa unică de
carbon şi energie sunt: Actinomyces fuscus, Micrococcus prodigiosus, Actinomyces albă,
Actinomyces chromogens, Actinomyces longisporus, Proactinomices sp, Micromonospora sp,
Mycobacterium rubrum, Mycobacterium lacticola, Pseudomonas fluorescens, Pseudomonas
citronellois, Streptomyces coelicolor, Pseudomonas aeruginosa, Xanthomonas sp, Nocarida sp şi
altele. Presupusele etape de biodegradare a cauciucului natural vulcanizat în prezenţa Streptomyces
coelicolor sunt prezente în fig. de mai jos:

Mecanisme
12
 Din 1914 au existat eforturi de a investiga degradare microbiană a cauciucului. Cu toate acestea,
recent au fost identificate şi caracterizate primele proteine implicate în acest proces şi au fost
clonate genele corespunzătoare. Analiza produselor izolate de degradare a cauciucului natural din
diferite culturi bacteriene a indicat, fără excepţie, că a avut loc separarea oxidativă a legăturii duble
în coloana vertebrală a polimerului. Un mecanism similar de degradare a fost postulata pentru
separarea de squalen, care este un precursor triterpenic intermediar şi de steroizi şi triterpenoide.
Aldehida şi/sau grupurile de carbonil au fost detectate în majoritatea produselor de degradare
analizate izolat din culturi de tulpini diferite cauciuc-degradant. Cunoaşterea degradării cauciucului
la nivel de proteine şi gene şi analize detaliate ale produselor de degradare detectabile trebuie să
conducă la o înţelegere detaliată a acestor reacţii enzimatice evident noi.

Probleme şi dificultăţi ce împiedica studiul degradării microbiene a cauciucului

Biodegradarea cauciucului este un proces lent, astfel că şi creşterea bacteriilor care

utilizează cauciucul ca o sursă de carbon unic este de asemenea lentă. Prin urmare, perioadele de
incubaţie care se întind pe săptămâni sau chiar luni sunt necesare pentru obţinerea unei mase de
celule suficiente sau produse de degradare a polimerilor pentru analize ulterioare. Perioade de 10 la
12 săptămâni trebuie să fie luate în considerare pentru tulpinile de Streptomyces coelicolor,
Thermomonospora curvata, sau Streptomyces sp.; singurile excepţii sunt tulpinile de Xanthomonas
sp.
Probleme suplimentare apar datorită prezenţi altor compuşi naturali biodegradabili din
cauciucul natural şi latex, sau datorită aditivilor care sunt necesare pentru vulcanizare. Pentru a
evita repartiţiei de creştere sau de eliberare de CO 2 de la degradarea, de exemplu, proteinele şi
lipidele prezente în material, experimentele de creştere şi mineralizare trebuie efectuate cu atenţie.
Aditivi pot promova sau inhiba biodegradare materialelor din cauciuc. A fost, de asemenea, arătat
că extragerea de mănuşi de latex cu solvenţi organici înainte de incubare a sporit creşterea unor
tulpini.

Degradarea microbiană a squalene şi squalane

Squalene-ul poate fi considerata cu unele restricţii ca o substanţă cu greutate moleculară mică

pentru a studia degradarea microbiană a poliizoprenului, deşi configuraţia grupurilor de metil este
trans. Interesant, toate bacteriile care degradează cauciucul, care nu formează zone clare pe agarul
de latex sunt capabile de a metaboliza squalene, în timp ce toate tulpinile care pot forma zone clare
nu sunt în măsură să folosească squalene ca sursă unică de carbon. Examinarea degradării aerobe a
squalene-ului a descoperit căi metabolice diferite:
- oxidarea grupări metil terminale care duce la acid squalenedioic (Fig. 1a);
- hidratarea legăturii duble, care duce la alcooli terţiar (Fig. 1a).
Aceste căi au avut loc în specii de genul Corynebacterium în cazul în care celulele au fost
cultivate în mediu squalene suplimentat cu extract de drojdie, şi metaboliţii au rezistat în
continuarea degradării şi au fost excretată în cultura de bulion.

13
 Fig. 1a. Oxidare propusă de grupurile de metil terminal de squalene la acid squalenedioic (calea
A) şi hidratarea de squalene la mono-şi scualen dihidratat (calea B). Dovezi pentru aceste căi au fost
obţinute prin utilizarea tulpini de Corynebacterium sp. SY-79 şi Corynebacterium sp. S-401.
Calea a treia implică clivajul oxigenaza-catalizator a legăturilor interne duble şi duce la
geranylacetone şi 5,9,13-trimethyltetradec-4E, 8E acid, 12-trienic (Fig. 1b). Această cale este de
interes special pentru că toate legăturile interne duble în squalene implica atomi de carbon care
transportă un grup de metil ca şi în poliizopren.

Calea de degradare ipotetică din Fig. 1b a fost postulata pentru Arthrobacter sp. şi pentru
Marinobacter squalenivorans. Investigaţiile organismului au condus la detectarea a mai multor
metaboliţi care apar în timpul creşterii pe squalene.

14
Fig. 1b. Propusele reactii ale squalene-ului şi căi pentru metabolismul aerobic. Dovada pentru
această cale a fost obţinuta prin utilizarea tulpinii Marinobacter 2Asq64. Compusul 1,
geranylacetone; compusul 2, 5,9,13-trimethyltetradeca-4E, 8E, 12-trienal, compusul 3, 5,9,13-
trimethyltetradeca-4E, 8E, 12-Trien-1-ol; compusul 4, 5,9-dimethyldeca-4E acid, 8-dienoic;
compusul 5, 5,9,12-trimethyltetradeca-4E, 8E acid, 12-trienoic; compusul 6, 5,9,13-
trimethyltetradecyl-5, 9,13 - trimethyltetradecanoate.

7. CONCLUZII
Cauciucul natural şi alti polimeri naturali sunt singuri biopolimeri despre care inca nu se
cunoaste bine modul de separarea a enzimelor. Cu toate acestea, recent au fost înregistrate progrese
considerabile în înţelegerea metodelor de degradare microbiene a cauciucului. Analiza produselor
de degradare au indicat o cale de biodegradare posibila pentru acest polimer abundente şi tehnic
important. Două enzime nonomoloage implicate în acest proces şi genele respective au fost recent
identificate în speciile de Streptomyces şi Xanthomonas.
Acest lucru ar trebui să permită studii detaliate molecular şi biochimic pentru a determina
mecanismele prin care polizoprenul natural şi sintetic este degradat.

15
 Referitor la cauza producerii de catre planta a latexului, aceasta nu este clara. Exista doua
posibile explicatii;
- cauciucul constituie o rezerva de energie pe care planta o poate obtine prin degradare la nevoie;
- cauciucul este un produs de excretie cu care planta anihileaza metabolitii toxici.
Comparativ cu cauciucurile sintetice, cauciucul natural prezinta avantajul unei elasticitati
inalte si al unei rezistente mecanice foarte buna atat in stare vulcanizata cat si in stare cruda. In plus,
se obtine din surse naturale regenerabile, spre deosebire de cauciurile sintetice ce au ca materii
prime petrolul si gazele naturale.
Ca dezavantaje: rezistenta la uleiuri scazuta si rezistenta scazuta la imbatranire.

8. UTILIZARI
Descoperirea cauciucului a fost cea mai mare provocare pentru dezvoltarea cunoasterii
polimerilor.
Proprietăţile valoroase ale cauciucului natural vulcanizat asociate cu buna comportare în
variate moduri de prelucrare deschid posibilităţi mari de utilizare.
Principalul domeniu este industria pneurilor. De asemenea este utilizat în fabricarea de benzi
transportoare, curele de transmisie, furtunuri, amortizoare, garnituri, etc.
În industria cablurilor se utilizează în realizarea unei game largi de acoperiri protectoare
antierozive şi anticorozive, în realizarea de valturi cauciucate, în fabricarea de produse expandate,
ebonite, precum şi numeroase compoziţii adezive.
Un domeniu larg de aplicare pentru cauciucul natural se află în producţia bunurilor de consum
(încălţăminte, jucării, mingi), în produse sanitare şi farmaceutice, etc.
Cantitãti importante de cauciuc se consumã pentru fabricarea anvelopelor, în industria
constructoare de masini. Se fabricã tuburi, garnituri, curele de transmisie, articole sanitare, pãrti din
aparate si din instalatii necesare industriei chimice, cleiuri de lipit, încãltãminte de cauciuc,
izolatoareelectrice, obiecte de uz casnic etc.

16
 9. BIBLIOGRAFIE

1. Costin D. Neniţescu, Chimie organică, Ed. VIII, vol.I-II, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980.
2. Margareta Avram, Chimie organică, Ed II, vol. I-II, Ed. Zecasin, 1999, ISBN 973-96241-3-8
3. J.B. Hendrickson, D.J. Cram, G.S. Hammond, Chimie Organică, Ed.
Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1976.
4. Mircea D. Banciu, Ioana Şaramet, Hidrocarburi, Ed. Tehnoplast Company, Bucuresti, 1997,
ISBN 973-98253-3-8.
5. C. Cincu, H. Iovu, C. Zaharia, A. Diacon, Biomateriale polimerice si aplicatii biomedicale,
Ed. Politehnica Press, Bucuresti, 2009.
6. L. Yu, L. Chen, Polymeric materials from renewable resources, in Biodegradable polymer
blends and composites from renewable resources, Editor: L. Yu, J. Wiley & Sons, New York,
2009.
7. J. R. C. Van der Maarel, Introduction to biopolymer physics , World Scientific, 2007.
8. I. Vroman, L. Tighzert, Biodegradable polymers, Materials 2, 307 (2009).
9. Wikipedia – the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/
10. www.scritube.com/files/chimie/267_poze/image020.gif
11. www.referatele.com/Cauciuc---cauciuc-natural-sintetic-referatele-com.php

17