Istoria Psihologiei

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL:
ISTORIA PSIHOLOGIEI
- 2017 -
CUPRINS
Cuprins 2
Introducere 3
Unitatea 1: 8
Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii psihologice
Unitatea 2: 17
Elemente de psihologie în filosofia greacă.
Unitatea 3: 25
Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă
Unitatea 4: 33
Filosofii contemporane cu relevanță psihologică
Unitatea 5: 40
Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica.
Unitatea 6: 47
Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul
Unitatea 7: 53
Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul
Unitatea 8: 59
Mari curente ale psihologiei (III). Gestaltismul
Unitatea 9: 65
Mari curente ale psihologiei (IV). Nativismul și psihologia genetică
Unitatea 10: 71
Mari curente ale psihologiei (V). Psihanaliza
Unitatea 11: 78
Mari curente ale psihologiei (VI). Psihologia conduitei și psihologia
umanistă
Bibliografie 83
2
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul I de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursul este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
istoria psihologiei, precum şi problematicii acesteia.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu problematica istoriei psihologiei.

2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al istoriei psihologiei.
Obiective specifice
1. Prezentarea noțiunilor introductive

2. Prezentarea elementelor de psihologie în filosofia greacă
3. Prezentarea evoluției preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă
4. Prezentarea curentelor filosofice contemporane cu relevanță în psihologie
5. Prezentarea nașterii psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica
6. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (I): Introspecționismul
7. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (II): Behaviorismul
8. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (III): Gestaltismul
9. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (IV): Nativismul și Psihologia genetică
10. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (V): Psihanaliza
11. Prezentarea marilor curente ale psihologiei (VI): Psihologia conduitei și
Psihologia umanistă
2.Cerinţe preliminare.
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază
ale disciplinelor psihologie generală, sociologie, psihologia personalității, concepte
precum procesele psihice, structura psihicului, individ, societate, teorii generale ale
psihologiei.
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale istoriei psihologiei.
Unitate de studiu 1: Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii

psihologice
Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

trei faze: faza teologică (în care mai multă prioritate are imaginaţia; lucrurile
3
inexplicabile sunt trecute pe seama unor fiinţe divine care ar conduce lumea), faza
metafizică (când explicaţiile nu se mai bazează pe fiinţe divine, ci pe idei abstracte,
pe principii sau pe forţe; şi aici s-ar manifesta tendinţa reducţionistă de tip monoteist
spre principii unice; dacă în epoca teologică se apela mai mult la sentimente, acum se
apelează la intelect), etapa pozitivă (când imaginaţia şi argumentarea sunt
subordonate observaţiei şi totul se referă la fapte; cercetarea pozitivă a faptelor
înseamnă cercetarea legilor, adică a legăturilor constante dintre fenomenele
observate).
Unitate de studiu 2: Elemente de psihologie în filosofia greacă.
Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

plan de cunoaştere superior, motiv pentru care vom face în continuare un popas mai
lung în gândirea greacă veche.
Unitate de studiu 3: Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca

Modernă
În Evul Mediu, teologia, după cum bine se ştie, influenţează hotărâtor

concepţiile despre suflet şi viaţa psihică.
Sufletul trebuie să urmeze calea credinţei, însoţit, desigur, de un anumit
exerciţiu al raţiunii, dar credinţa trebuie să primeze: Nisi credideritis, non intelligetis
(dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege). Adevărul lui Dumnezeu trebuie acceptat prin
credinţă, dacă vrem apoi să îl înţelegem.
Unitate de studiu 4: Filosofii contemporane cu relevanță psihologică
Imm. Kant a mai determinat o schimbare: filosofia nu mai putea emite

pretenţii de cunoaştere, căci nu se limita la studiul lumii fenomenale. Ştiinţa
autentică părăsea lumea esenţelor, lumea transcendenţei, şi se îndrepta asupra
faptelor, fenomenelor din lumea observabilă. Secolul XIX este secolul marii rupturi a
ştiinţei de filosofie. Psihologia avea să devină, la rândul ei, ştiinţă de sine stătătoare.
Unitate de studiu 5: Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și

psihofizica
Psihologia a fost secole de-a rândul parte integrantă a filosofiei. În secolul
XIX, odată cu marea ruptură a ştiinţelor de filosofie, şi psihologia îşi asumă un rol
propriu în cunoaşterea omenească. Însă, spre deosebire de alte ştiinţe, care aveau un
obiect de studiu palpabil, material, supus operaţiilor de măsurare şi cuantificare,
psihologia nu se putea înscrie în rândul ştiinţelor cu un astfel de obiect de studiu,
drept urmare, i s-a respins statutul de ştiinţă sau a fost primită cu reticenţă, ca pe o
ştiinţă ce nu este o ştiinţă exactă.
Unitate de studiu 6: Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul
Adevăratul început al psihologiei îl constituie însă înfiinţarea laboratorului de

psihologie experimentală în 1879, la Leipzig, de către Wilhelm Wundt (1823-1920).
4
Unitate de studiu 7: Mari curente ale psihologiei (II): Behaviorismul
Behaviorismul apare în SUA la începutul secolului XX ca o reacţie la

introspecţionism, mergându-se până la eliminarea conştiinţei ca obiect de studiu
etichetată drept o necunoscută, o himeră, ceva intangibil pentru orice laborator ce
utilizează metode experimentale. Este celebră în acest sens afirmaţia lui Watson:
„Nimeni nu a atins vreodată un suflet”. Apariţia sa în America este firească, într-un
mediu ce punea mult preţ pe aspectele practice, observabile ale lucrurilor, însă
preocupări similare apar şi în Europa, în Rusia, Franţa, Germania.
Unitate de studiu 8: Mari curente ale psihologiei (III): Gestaltismul
Gestaltismul se iveşte în Germania la începutul secolului XX ca o reacţie la

asociaţionism, susţinând prioritatea întregului asupra părţilor. Mai precis, structurile
psihice trebuie privite ca realităţi primordiale, ireductibile la părţile care le compun.
Gestaltismul a fost curentul ce a introdus în psihologie metoda structurală, ce
ţine cont de totalităţi, de ansambluri, în detrimentul elementelor componente. Gestalt
înseamnă structură, configuraţie, formă, pattern. În gestaltism, toate fenomenele
psihice sunt structuri, configuraţii integrale.
Unitate de studiu 9: Mari curente ale psihologiei (IV): Nativismul și Psihologia

genetică
Nativismul este una dintre denumirile orientării deschise de americanul Noam

Avram Chomsky (n. 1928; lucrări importante: Syntactic Structures – 1957, Aspects
of the Theory of Syntax – 1965) în psihologia limbajului şi lingvistica teoretică.
Unitate de studiu 10: Mari curente ale psihologiei (V): Psihanaliza
Dintre toate curentele psihologice ale secolului XX, psihanaliza cunoaşte cel
mai mare succes de public, în ciuda faptului că, la începuturile ei, a fost primită cu
ostilitate.
Iniţiatorul psihanalizei este, după cum se ştie, Sigmund Freud (1856-1939;
lucrări importante: Introducere în psihanaliză, Interpretarea viselor, Trei eseuri
asupra teoriei sexualităţii, Psihopatologia vieţii cotidiene, Totem şi rabu, Moise şi
monoteismul, Viitorul unei iluzii).
Unitatea de studiu 11: Mari curente ale psihologiei (VI): Psihologia conduitei și
Cel care introduce în psihologie conceptul de „conduită” este francezul Pierre

Janet (1859-1947; lucrări principale: L’Automatisme psychologique: Essai de
psychologie expérimentale sur les formes inférieurs de l’activité humaine – 1883,
L’Etat mental des hystérique – 1892, Névroses et les idées fixes – 1898, Les
obsesions et la psychasthénie, 2 vol. – 1903, Les médications psychologique, 3 vol. –
1919, De l’angoisse à l’extase – 1926, L’evolution de la memoire et la notion de
temps – 1928, La force et la faiblesse psychologique - 1932, Les débuts de
l’intelligence – 1935, L’Intelligence avant le langage – 1936).
5
4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând

timpul alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII
REZUMAT
6
CUVINTE CHEIE
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a
competenţelor specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.
6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.
2. Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihologie generală,
sociologie juridică, antropologie , psihiatrie.
7
UNITATEA 1
Noţiuni introductive. La începuturile cunoaşterii psihologice
Obiective 9
Cunoștințe preliminarii 9
Resurse necesare și recomandări de studiu 9
Durată medie de parcurgere a unității 9
1. Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii psihologice 10
Rezumat 15
Cuvinte cheie 15
Teste de autoevaluare 15
Concluzii 15
8
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să definească termenul de psihologie
- să descrie fazele cunoașterii omenești
- să descrie evoluția psihologiei ca știință
Cunoștințe preliminarii
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi
specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum
sunt Bazele psihologiei generale, Psihologia personalității) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei
prin diferite modalităţi de evaluare .
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

 Mihai Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005
 Ion Mânzat, Istoria universală a psihologiei, Edit. Printech, Bucureşti, 2000
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.
9
1. Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii psihologice
Termenul de “psihologie” este derivat din: psyché = suflet;

Logos = cuvânt.
Psyché are şi alte corespondenţe. Etimologia cuvântului psyché de la psychron
= rece. În vechime, aerul inspirat sau expirat avea menirea de a răci atmosfera şi în
egală măsură inima. Psycho (verb) = a sufla, a răsufla, a respira, a răci, a răcori. De
asemenea, termenul de origine latină suflare însemna a umfla şi a se umfla.
În antichitate, deci, exista o confuzie între suflet şi respiraţie. Respiraţia
reprezenta legătura directă cu viaţa şi cu moartea.
De aceea, nu numai în antichitate, ci chiar până în secolul XIX, psihologia ar
putea fi numită pneumatologie. Pneuma însemna, în limba greacă veche, suflare,
suflet, duh. Pneuma ágion era duh sfânt.
Această teminologie ne trimite cu gândul la un alt domeniu, şi anume la
teologie. Din punctul de vedere al psihologiei, interpretările teologice nu au o foarte
mare relevanţă. Psihologul nu studiază sufletul ca fiind o entitate transcendentă, de
origine divină, asa cum ar face un teolog. Psihologul studiază sufletul legat de
activitatea fiziologică, organică, a corpului uman. Pentru psiholog interes prezintă
omul viu. Se poate spune că studiaza sufletul “în etimologia sa originară”.
Astfel, preocuparea iniţială a psihologiei ar putea fi considerată tehnica
respiraţiei. Ritmul respirator determina schimbări în organismul uman; controlul
respiraţiei devine obiect al psihologiei.
Plămânul era considerat un fel de “răsuflătoare” a organismului. Plămânii erau
“îmbracămintea” inimii, sediul sufletului - plămânii, iar sediul sufletului - inima.
Sufletul a mai fost localizat de altfel în abdomen, în cap, în gât. Istoria localizarii
sufletului poate constitui de asemenea una din preocupările istoriei psihologiei.
O altă perspectivă în istoria psihologiei ar fi relevarea aspectelor obiective şi
subiective ale sufletului. Sufletul a fost conceput ca Spirit universal – suflu în lume,
în univers.
În fine, merită studiat raportul dintre suflet şi corp în această desfăşurare
istorică (legatura şi despărţirea lor). Aici pot fi urmărite următoarele aspecte:
1. Tipul de raport: organic, anatomic, fiziologic, psihologic.
2. Studiul manifestărilor psihice.
3. Deficienţele psihice (boli, diagnoză şi tratament)
4. Perfecţionarea metodelor de investigaţie: - observaţia
- intervenţia
5. Fenomenele parapsihologice (alături de cele psihologice).
Credinţe despre suflet la vechii egipteni
Ne vom referi în acest context la sfârşitul mileniului al patrulea înaintea erei

noastre.
Concepţiile despre suflet la vechii egipteni le putem întâlni şi reprezentate
grafic pe vechile monumente; avem de a face deci cu o reprezentare vizuală a
sufletului.
10
Primele reprezentări ale sufletului: ca un abur ce se ridica din zona craniului;
apoi ca o pasăre care se îndeparta de trup - pasărea pleca uneori şi alteori se întorcea.
Aceste reprezentari denotă faptul că vechii egipteni considerau ca sufletul pleacă,
părăseşte trupul, dar se poate şi întoarce.
Modalitatea de îmbălsamare a trupului (pentru o păstrare cât mai îndelungată)
în forma pe care o avea în viaţă - denotă preocuparea pentru favorizarea întoarcerii
sufletului. Egiptenii foloseau substanţe experimentale care contribuiau la păstrarea
sufletului ca şi cum ar fi fost viu. Piramidele erau monumente funerare a căror forma
avea menirea de a semnaliza sufletului celui decedat prezenţa trupului îmbalsamat, în
asteparea sufletului (asemenea piramide construite în trepte s-au făcut şi în America
de Sud, America de Nord, în China).
În interiorul mormântului, trupul era era îngrijit în mod deosebit (cu substanţe
colorate, îmbrăcăminte scumpă, arme şi alimente), era adăpostit în sarcofage –
încăperi speciale pentru morminte.
În reprezentările grafice apare diferenţa dintre suflet şi trup: trupul este
reprezentat rigid, iar sufletul mobil. Naşterea era reprezentată ca o pasare îndreptată
catre pântecele femeii, iar moartea ca o pasăre care se îndepartează.
Trupul se însufleţea prin naştere sau înviere. După reprezentări, este de
presupus că sufletul era considerat nemuritor. Sufletul preexista trupului, după cum
ne putem da seame din reprezentările naşterii. Ulterior, sufletul a fost reprezentat ca
o persoană în miniatură (ceea ce denotă asemanarea dintre trup si suflet).
Reprezentările difuze ale sufletului revela legătura pe care o făceau vechii
egipteni între suflet şi respiraţie. Poziţiile în care a fost reprezentat sufletul nu ne
lămuresc dacă acesta era localizat, în concepţia vechilor egipteni, în zona cefalică sau
în cea toracică.
Sufletul înviorează întregul trup (viaţa, miscarea corpului). Mecanismul vieţii îl
constituia pătrunderea sufeltului în trup ca suflu vital, prin inspiraţie.
După felul în care era reprezentată inima, ne dăm seama că aceasta era
considerată ca fiind organul vital care era pus în mişcare de suflet. Ea avea un loc
special în cadrul îmbălsămării (inima era considerată ca fiind un motor, iar plămânii
aveau menirea de a răcori motorul). Prin inimă sunt însufleţite organele de simţ.
Procesul invers este acela de pierdere a sensibilităţii prin încetarea fluxului sanguin;
ieşirea sufletului din trup printr-o expiraţie – rigidizarea trupului.
Credinţe despre suflet la vechii chinezi
Perioada la care ne referim este cea din sec. VIII, IX î.e.n.

La vechii chinezi, sediul sufletului se credea că este inima, considerată de altfel
organul principal. Mecanismul de funcţionare a inimii era legat de respiraţie.
Respiraţia consta în dilatarea inimii şi concentrarea pentru eliminarea sângelui
/dispersia sângelui. (În realitate, oprirea inimii antrenează oprirea sângelui.)
Avem în acest caz relatări “fiziologice” primitive: datorită însufleţirii inimii
prin circuitul sanguin sunt însufleţite toate organele (interne şi de simţ).
Funcţiile sufleteşti se pot împărţi în trei 3 categorii:
1. Legate de organele interne
2. Legate de simţ
3. Legate de gânduri şi sentimente
Creierului nu i se acordă nici o funcţie specială în legatură cu gândirea, dar era
sediul senzaţiilor; gura, nasul, ochii, urechile erau localizate în encefal.
11
Pe baza trăsăturilor feţei, a dispunerii organelor receptive se făceau anumite
distincţii în legătură cu sensibilitatea de ansamblu şi cu personalitatea umană. Era
vorba de fiziognomonie – precizarea caracterului după trăsăturile feţei şi după cele
antropologice.
Concepţii despre suflet la vechii indieni
Sufletul are un rol determinant faţă de corp şi în mentalitatea vechilor indieni.

Astfel, de exemplu, vom găsi metode speciale de eliberare a sufletului de trup, în
special la tibetani. Eliberarea de trup a sufletului este o finalitate (el fiind superior
trupului sălăşluind acolo căutând să se elibereze).
La inzi (vechii locuitori ai Indiei) au apărut numeroase concepţii despre suflet,
acesta fiind zeificat. Exista un suflet al Universului şi unul individual al omului; ele
erau principial identice. Aveau conştiinţa că sufletul omului este identic cu cel unic.
Prin zeificare, se înţelegea unirea cu sufletul universal - Brahman (identic cu
întregul univers) pe care îl creează, el însusi separându-l aparent de el însuşi, dar
rămânând în esenţă acelasi. Sufletul care se regăseşte la fiecare om, dar şi la alte
vieţuitoare este în aparenţă individualizat.
Brahman şi Atman ar fi identice, dupa exegeza vechii Indii. Filosofia indiană
se bazeaza pe activitatea creatoare a lui Brahman (el dă naştere lumii, Universului, îi
dă o modalitate unică de evoluţie şi este cel care poate distruge lumea, revenind
astfel la el însuşi – nemuritor – lumea nefiind decât o aparenţă, e ceva diferit de
Brahman).
Nimicirea lumii se face prin întoarcerea Universului în sufletul care i-a dat
naştere. Ceea ce cunoaştem noi din lume este o iluzie a noastră, a lui Atman
individual, care nu se recunoaşte încă pe sine ca fiind Brahman. (Concepţie de viaţă
cu aspecte speculative, despre elemente care depăşesc aceasta unitate a lumii şi a
lucrurilor, ce va reveni în diferite forme în întreaga filosofie.)
Atman este caracterizat prin 4 tipuri de elemente: organe (organe ale
sufletului), stări (ale sufletului), transmigrarea sufletelor, eliberarea finală a
sufletului.
Sufletele umane individuale se desprind din sufletul universal, se
individualizează, pătrunzând în trupurile diferitelor vieţuitoare, însufleţindu-le: în
primul rând, le dă viaţă, în al doilea rând, îl face capabil de plăcere şi suferinţă.
Organele sufletului erau în număr de patru:
1. Creierul - 2 anexe ca niste rădăcini, care pătrund în corp alcatuind sistemul
nervos, diferit de cel sanguin.
2. Nervii – afectori şi efectori. Nervii afectori sunt legaţi de mintea şi de voinţa
conştientă, ca şi de cele cinci simţuri. Nervii efectori sunt legaţi de vorbire, de
membrele superioare şi inferioare, de organele de procreere şi de cele de evacuare
(creierul - sediul efector). Toate organele sunt legate, prin nervii afectori şi efectori,
de sediul central al sufletului. Astfel, vechii indieni legau, în reprezentarea lor,
sufletul de toate organele de la care porneau fibrele nervoase.
3. Inima este legată de respiraţie, de circulaţia sângelui, de hrănirea şi însufleţirea
organismului, a fiecarei părţi a trupului. Inima şi plămânii ocupau un loc central.
Creierul era sediul efectiv al sufletului, iar inima, sediul empiric al sufletului. Există
o condiţionare reciprocă între creier şi inimă, dar nu explicit. O dată cu progresele
fiziologice va fi explicitată şi această reciprocitate. Aceste organe sunt separate, dar
12
formează un întreg. Toate organele sunt necesare, cu funcţionarea lor echilibrată;
totul porneşte de la inimă şi este dirijat de creier. Element asemănător trupului, dar
diferit de acesta este sămânţa trupului (substanţă elementara – dublura fină,
neperceptivă a corpului material, o dublură functională, nu anatomică). Corpul subtil
garantează funcţiile organice ale sufletului/trupului şi poate garanta funcţionarea şi
după moartea trupului pe care îl părăseşte. Ideea corpului subtil a apărut graţie
relatărilor unor persoane cu capacităţi speciale, care l-au descris. Corpul subtil nu
mai este perceptibil după moartea sufletului.
4. Karma. Substratul moral – karma - este alcătuit din totalitatea faptelor care
însoţesc sufletul şi după moartea trupului.
Mai departe, stările sufletului individual, Atman, sunt:
1. Starea de veghe este caracterizată prin activitatea tuturor organelor sufletului.

Activitatea organică de regulă este inconştientă.
2. Starea de somn cu vise, în genere, este o stare în care dispare conştiinţa
activităţilor organice şi presupune încetarea parţială a funcţionării organelor
sufletului. Există o oarecare legatură cu lumea exterioară, visele nefiind altceva
decât conştientizarea prin imagini a activităţii organelor sufletului. Creierul
produce senzaţii, percepţii şi reprezentări în timpul somnului, dar se constată o
diminuare a activităţii organelor.
3. Starea de somn fără vise sau Somnul profund este o contopire parţială şi de
scurtă durată a sufletului individual cu cel universal, cu Brahman. Este o stare
trecătoare, liniştitoare (odihnă profundă).
4. Starea de contopire cu Brahman. Este vorba de reunirea definitivă a sufletului
individual, Atman, cu sufletul universal, Brahman, de dispariţia ca atare a
conştiinţei individualităţii sufletului, este eliberarea sufletului. Această eliberare
poate avea loc prin transmigraţia sufletelor (trecerea sufletelor după moartea
corpului în alte corpuri) sau prin eliberarea totală (contopirea veşnică cu sufletul
universal). Reîncarnarea apare astfel ca o nouă condamnare la petrecerea unei noi
vieţi în această lume aparentă.
Credinţe despre suflet la vechii greci
Mitologia greacă oferă date numeroase, întrucât, având condiţii prielnice, în

cetăţile greceşti s-a dezvoltat o cultură materială şi spirituală deosebită. În banchete,
simpozioane, grecii evocau expediţiile şi razboaiele, cu cântăreţi şi recitatori speciali;
au fost reproduse şi credinţele lor populare, unele în opere ajunse la perfecţiune
(Iliada, 850 î.e.n., şi Odiseea). Acestea relatau întâmplări din jurul anilor 1000 î.e.n..
Fără a fi considerat nemuritor ca atare, sufletul era nematerial şi era imaginat
ca o dublură a corpului (un al doilea corp, cu acelaşi contur, dar invizibil). Părăsirea
corpului era imaginată ca un fel de zbor al sufletului către o altă lume – a umbrelor.
Credinţa aceasta s-a datorat şi faptului că sufletul celui mort putea să revină în timpul
somnului cu vechea lui înfăţişare celor apropiaţi – prietenilor, dar uneori şi
duşmanilor (sufletul putea acţiona asupra celui care îl visează, în bine sau în rău, le
dădea sfaturi sau îi vindeca, iar pe duşmani îi înspăimânta şi le producea leziuni;
astăzi acestea se pot realiza prin hipnoză şi autohipnoză, legate sau nu de obsesii şi
stări isterice.) Sufletul celui mort influenţa corpul celor vii şi propriul lor suflet.
13
Aceste fenomene erau interpretate ca fiind determinate din exterior. Dacă sufletele
reuşeau asemenea lucruri, rezulta că, într-un fel sau altul, ele aveau o existenţă.
Neobservabile în mediul înconjurător, ele erau într-un sediu subteran al
sufletului. Sediul sufletului era sumbru (Tartar - la greci, Infern - la romani); dupa
moarte, sufletul era condus de o zeitate subterană (Hades - la greci şi Pluto la
romani). Infernul era despărţit de lumea celor vii de un râu – Acheron. Sufletele erau
trecute de cealaltă parte a râului de un personaj cu o luntre – Charon – căruia trebuia
să i se dea un obol – moneda, pusă în gura mortului. Sufletele nu se mai întorceau din
Infern niciodată.
Concepţiile despre suflet ale vechilor greci erau deosebite de cele care
considerau că sufletele sunt nemuritoare şi de cele care considerau că acestea revin,
după reîncarnare. Există legende (Prometeu, Sisif), în care anumite personaje, din
cauza încălcarii unor prescripţii ale zeilor, erau pedepsite. Hades era considerat zeul
care stăpânea Infernul. Poarta Infernului era păzită de Cerber – câinele cu trei capete;
el lasa sufletele să intre, dar nu permitea nimănui să iasă (ceea ce denotă o concepţie
despre suflet care nu se mai poate întoarce).
Mai târziu a apărut ideea că cei care au facut fapte bune în viaţă se duceau după
moarte în Câmpiile Elizee, Insulele Fericirii – reprezentări ale raiului, locul sufletelor
celor buni. Pentru fapte rele, un suflet era chinuit la nesfârşit.
Moartea era personificată: un bărbat tânăr, cu barbă, mantie neagră, două aripi
negre şi o sabie (ratiera) pentru a ucide. Acesta smulgea prin moarte umbra corpului,
pe care Hermes o lua şi o ducea în Infern. Astfel de reprezentări apar în picturile
populare despre iad, în care sabia este înlocuită cu o furcă.
14
Rezumat
Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

trei faze: faza teologică (în care mai multă prioritate are imaginaţia; lucrurile
inexplicabile sunt trecute pe seama unor fiinţe divine care ar conduce lumea), faza
metafizică (când explicaţiile nu se mai bazează pe fiinţe divine, ci pe idei abstracte,
pe principii sau pe forţe; şi aici s-ar manifesta tendinţa reducţionistă de tip monoteist
spre principii unice; dacă în epoca teologică se apela mai mult la sentimente, acum se
apelează la intelect), etapa pozitivă (când imaginaţia şi argumentarea sunt
subordonate observaţiei şi totul se referă la fapte; cercetarea pozitivă a faptelor
înseamnă cercetarea legilor, adică a legăturilor constante dintre fenomenele
observate).
Cuvinte cheie
 psyche
 pneuma
Teste de autoevaluare
1. Care sunt fazele cunoaşterii omeneşti?
2. Care a fost evoluţia psihologiei în aceste faze?
3. Care este etimologia termenului psyche?
4. Dar al termenului pneuma?
5. În ce constau reprezentările despre suflet la vechii egipteni?
6. În ce constă raportul suflet-corp la vechii egipteni?
7. Unde considerau vechii chinezi că se află sediul sufletului?
8. Relevaţi raportul dintre Atman şi Brahman.
9. Enumeraţi organele sufletului individual.
10. Enumeraţi stările sufletului individual.
11. În ce consta credinţa despre suflet la vechii greci?
Concluzii
Se poate afirma că şi psihologia parcurge trei etape în dezvoltarea sa. În prima

etapă, în antichitate, avem de-a face cu interpretări mistico-religioase, să le spunem,
ale propriei vieţi psihice interioare şi ale propriului comportament, cu interpretări
bazate pe diferite credinţe, cu privire la suflet mai ales.
Dar tot în antichitate se trece la interpretarea filosofică a condiţiei sufletului. A
doua etapă, etapa psihologiei filosofice, începe cu primele sisteme filosofice, în
secolele V şi VI înainte de Hristos, şi durează până în secolul XIX, când psihologia
devine ştiinţă de sine stătătoare. În această lungă perioadă au loc explicări raţionale
15
ale vieţii psihice şi chiar unele “primitive” experimente privind comportamentul
omenesc.
În etapa ştiinţifică, procesele psihice sunt studiate pe baza cercetărilor
experimentale sistematice, căutându-se o cât mai mare obiectivitate prin operaţii de
măsurare, cuantificare. Acum apar marile orientări în psihologie, care, deşi uneori se
opun una alteia, toate urmăresc criteriile de ştiinţificitate.
Primele două etape pot fi reunite într-o lungă etapă preştiinţifică, în timp ce
ultima constituie etapa ştiinţifică propriu-zisă.
Acestea fiind spuse, mai adăugăm că istoria psihologiei ca disciplină autonomă
este posibilă în două moduri:
- de la constituirea psihologiei ca ştiinţă până în zilele noastre (doar
etapa ştiinţifică).
- de la începuturi până în zilele noastre.
Demersul nostru se încadrează în cea de a doua modalitate de concepere a

istoriei psihologiei.
16
UNITATEA 2
Elemente de psihologie în filosofia greacă
Obiective 18
2. Elemente de psihologie în filosofia greacă. 19
Rezumat 24
Cuvinte cheie 24
Concluzii 24
17
Obiective

- să poată comenta asupra contribuțiilor pe care le-a adus filosofia greacă în
apariția și dezvoltarea psihologiei.


2005

Este de două ore.
18
2. Elemente de psihologie în filosofia greacă.

Thales (624–527 î.Hr.) considera că tot ceea ce ne înconjoară provine din apă,
pentru ca apa ocupă cea mai mare parte a pământului, transformându-se în aer prin
evaporare, iar prin îngheţ şi amestec cu alte substanţe, în pământ. Toate aceste
transformări ale apei şi materiilor organice se datoresc unei însufleţiri a lor. Sufletul
era de natura materială, incorporală şi înzestrat cu mişcare (ceea ce este însufleţit se
mişcă); sufletul este principiul oricărei mişcări. Mişcarea este eternă şi sufletul ce o
determină este nemuritor. Materializarea sufletului nu înseamnă identificarea lui cu
materia obişnuită, ci este doar asemănător; materia este perisabilă, inertă, în timp ce
sufletul nu este perisabil, este mişcător, diversificat, simţitor la plante şi animale,
gânditor la oameni.
Anaximenes (585–525 î.e.n.) are concepţie asemănătoare cu a lui Thales, dar

consideră că nu apa este substanţa de bază a lumii, ci aerul. Sufletul este suflare
(aer), în concepţia originală, mecanismul vieţii constituindu-l răcirea şi încălzirea
aerului prin respiraţie. Prin expiraţie, aerul se încălzeşte. Intermediar între rece şi
cald este focul. Aerul este un principiu de ventilaţie; inima este un principiu de
încălzire, fiind sediul focului. Moartea omului înseamnă transformarea sufletului în
aer – sufletul este principiul senzorial de gândire şi miscare al corpului, tot astfel este
un suflet al întregii lumi. Adversari ai lui Anaximenes, care considerau că Universul
este infinit, spuneau că nu respiră, nefiind nimic în afara lui. Pentru Anaximenes,
Universul este înconjurat de aer, care intră şi iese în permanenţă din el; Universul
este însufleţit fără a fi altceva decât universul însuşi.
Ciclul acestor interpretări se încheie cu Anaximandru (640-545 i.e.n.);
universul este infinit, nemărginit (apeiron), şi principiul Universului ar fi chiar
infinitul (Universul este ceea ce se transformă pe sine, luând diverse înfăţişări).
Apeironul Universului îi garantează şi diversitatea – din Univers provin toate
lucrurile, fenomenele, şi toate se întorc în el prin mişcarea eternă. Primul principiu
este cel care separă caldul de rece şi le înlocuieşte una cu celalaltă. Din cald şi din
rece, se pot separa substanţele, se diferenţiază aerul de apă şi apa de pământ. Sufletul
este această transformare a elementelor unele în altele, omul este amestec de pământ,
aer, apă. Ca evoluţie a speciilor, primele vieţuitoare ar fi provenit din apă (aveau
solzi) şi, trăind pe pământ, le-a aparut părul; căzându-le părul, au apărut oamenii.
Astronom, muzicolog şi matematician, bazându-se pe calcule numerice,

Pitagora considera că întreg Universul era alcătuit din numere, fiecărui lucru
corespunzându-i un numar; fiecare planetă avea câte un număr. Pitagoreicii aveau
cunoştinţe astronomice evoluate şi considerau că între corpurile cereşti exista
corespondenţă numerică; credeau în ordine şi armonie. Corpurile cereşti emit
anumite sunete. Fiecare sunet era legat de un număr pe care îl ocupa în scara
muzicala; combinaţia acestor numere conducea la armonia universală. Sufletul
omului care cunoaşte această armonie trebuie să fie un număr şi să determine,
19
împreună cu numerele corespunzătoare părţilor sale corporale, o armonie analogă cu
armonia universală. Astfel conceput, ca proporţie, ordine şi armonie, corespundea
sufletului universal, fiind o parte din el. Sufletul este un număr, care determina
mişcarea întregului corp. Proporţia dintre numerele trupului, respectiv sufletului,
poate avea variaţiuni, în funcţie de starea lor. Un corp mai însufleţit este un corp în
care domină sufletul. Echilibrul numeric poate să crească sau să scadă, astfel încât, la
un moment dat, poate să ia valori negative.
Omul este un animal raţional – zoon logicon – dotat cu gândire. Raţiunea este
diferită de sensibilitate; fiind dotat cu sensibilitate, omul se aseamănă si cu
animalele, fiind dotat cu mişcare şi dezvoltare, se aseamănă şi cu vegetalele. Sufletul
individualizat îşi poate schimba locul, poate trece de la un regn la altul, fenomenul
numindu-se metempsihoză. Pitagora ar fi fost influenţat astfel de concepţii orientale
despre transmigraţie.
Rigiditatea calculelor numerice trebuia să găsească o concepţie contrară. Cel

care a elaborat-o a fost Heraclit (504 – Concepţia lui este dinamică, considera focul
ca fiind esenţa universului – totul provine din foc şi se întoarce în foc, Universul
nefiind altceva decât un foc care arde şi se stinge, după măsură. Acesta însufleţeşte
universul, îl pune în mişcare permanentă şi îl transformă prin ardere – totul curge
(panta rei), nimic nu este stabil, ceea ce vedem este o iluzie, o părere.
Sufletul uman, animal şi vegetal, ca şi cel universal, este alcătuit din foc, mai
mult sau mai puţin puternic. Focul şi căldura înseamnă viaţă, recele înseamnă
moartea. Inima, sediu al sufletului, conţine focul şi căldura vieţii pe care o împrăştie
în tot corpul prin respiraţie, o trimite şi o întoarce după măsură. Există un logos
(raţiune) universal şi un logos uman. Bivalenţa logosului permite comunicarea
sufletului individual cu cel universal prin foc care răzbate prin orice.
Cei care considerau că numai aşa se poate cunoaşte, prin oprirea lucrurilor, au
fost filosofii din şcoala eleată. Ei considerau că simţurile ne înşeală, spre deosebire
de Heraclit, ei ziceau că simţurile ne înfăţişează lucrurile în mişcare, când, de fapt,
totul este încremenit şi astfel a fost întotdeauna; mişcarea însăşi este iluzorie.
Eleaţii considerau că sensibilitatea nu este autentică. Sufletul este o pneuma
care pune în mişcare cunoaşterea, cunoasterea iluzorie şi cea adevărată (prin simţuri
şi raţiune). Eleaţii pun problema gândirii ca atare, pentru prima dată: ce este
gândirea, spre deosebire de sensibilitate? Trei aspecte trebuie reţinute aici: A gândi
înseamnă acelaşi lucru cu a fi; A simţi înseamnă doar a părea că eşti; A fi este
deosebit de a exista.
Mai departe, dintre presocratici, Anaxagoras credea că toate corpurile sunt

alcătuite din părţi asemănătoare, omogene (homeorid, homeomeri – părţi
asemănătoare). Sufletul universal este cauza primă a mişcării, a transformării – nous
(gândire, spirit) penetrează totul şi este şi raţiune şi cunoaştere; este atât principiul
cunoaşterii senzoriale, cât şi a celei raţionale. Senzaţiile sunt forme imperfecte de
cunoaştere – susţine Anaxagoras – pentru că nu putem distinge cu ajutorul lor
particulele care compun corpurile. În fond, este un avantaj al organelor noastre
perceptive faptul că nu vedem şi nu auzim totul. Perceptivitatea noastră are limite
calitative şi cantitative, ratiunea dă adevarata structură a corpurilor.
În studiul fenomenelor naturale se remarcă un alt gânditor presocratic,

Empedocles (490–430 î.e.n.). Totul este însufleţit, după Empedocles, nu surprindem
20
viaţa mai ales la plante, animale şi oameni, există şi manifestări ascunse ale vieţii.
Aspectul exterior al vieţii (mişcarea) nu este suficient. Viaţa se manifestă mai ales
prin circulaţie externă; corpurile sunt alcătuite însă din substanţe care se mişcă în
interiorul lor. Sufletul este doar principiul mişcării substanţelor corporale. Mişcările
substanţelor din corpurile umane sunt perceptibile – sonor sau olfactiv – ele
izbucnesc şi în afară.
Democrit din Abdera (460 î.e.n.) considera că materia, indiferent de natura ei
se compune (atomos) din particule foarte mici, care nu se mai puteau divide, o teorie
(atomismul) mereu reluată, până în zilele noastre.
Corpurile însufleţite (animale şi umane) sunt cele care respiră şi se mişcă.
Democrit considera că sufletul ar fi şi el alcatuit din atomi. Sufletul este substanţă
subtilă, neperceptibilă, ca atare considera că este alcătuit din atomi sferici, fiind dotat
cu mişcare. Atomii sferici au posibilitatea de a se mişca prin rotaţie unii faţă de
ceilalţi. Sufletul este o substanţă alcatuită din atomi sferici, dar este de aceeaşi
factură ca şi orice altă substanţă. Sufletul are o alcătuire materială ca şi corpul uman,
deci el nu mai poate fi considerat nemuritor; în momentul morţii, sufletul este
eliminat din corp prin exitus (ultima suflare), care poate fi observată. Dacă persoana
care moare se află într-o încăpere răcoroasă, suflarea caldă se destramă în aer. De
fapt, activitatea sufletească este o formă de manifestare a atomilor. Se consideră ca
sufletul nu ar avea o localizare precisă, ci ar fi difuz, în tot corpul, pentru că el pune
în mişcare orice parte a corpului. Sufletul nu se identifică cu corpul, deoarece este
compus a atomi cu forme şi temperaturi diferite. Activitatea sufletului este cea care
determină şi emanaţiile organelor de simţ. Mecanismul perceperii lucrurilor se face
prin confruntarea celor două tipuri de emanaţii: de la organele de simţ spre corpurile
exterioare şi invers.
Între 469–399 î.e.n., Socrate, spre deosebire de naturalişti (filosofii care l-au
precedat), susţinea că sufletul este mai important/interesant decât natura. El amintea,
în acest sens, în discuţiile sale, de inscriptia din templul lui Apolo, de la Delphi:
Cunoaşte-te pe tine însuţi.
Numai omul gândeşte şi de aceea trebuie să se cunoască pe el însusi, să-şi
cunoască propria gândire. Gândirea este partea raţională a sufletului. Raţiunea
este superioară sensibilităţii. Dar filosofii nu faceau un studiu propriu-zis al gândirii,
fiind mai curând interesaţi de ceea ce gândeau (de continut), şi nu de gândire.
Socrate a fost interesat de gândire şi de elementele ei (gânduri, noţiuni,
concepte). Gândim despre bine, frumos, Dumnezeu, suflet (noţiuni pe care le gândim
corect dacă putem să le definim, să le explicam. Socrate a dezvoltat noţiuni etice în
special: curajul, prietenia, bunătatea, îndrăzneala, frica. Aceste noţiuni trebuiau să fie
bine definite. Orice om normal gândeşte corect şi are în minte noţiuni şi definiţii ale
acestora, dar ele trebuie să fie puse în evidenţă astfel încît să se nască în mintea
fiecăruia.
Mama lui Socrate era moaşă. Filosofia, asemănată cu moşitul, permite ideea că
filosoful nu produce noţiunile, ci îl ajută pe celalalt să le scoată la iveală prin
maieutică – arta de a naşte idei. Explicaţia acestui fapt, al descoperirii, consta în
ideea că sufletele oamenilor ar mai mai fi fi trăit cândva, ar mai fi învăţat (teorie
dezvoltată mai pe larg de discipolul lui, Platon), iar prin maieutică, persoana şi-ar
aduce aminte de ceea ce a învăţat. Socrate dovedea că un sclav gândea corect
amintindu-şi niste cunoştinţe pe care nu le obţinuse în viaţa aceasta. Trebuia însă să
ştii ce şi cum să-l întrebi. Metoda maieutică pornea de la ceea ce făcea adesea
21
Socrate – se punea în situatia, aparent, de a încerca să afle adevărul de la celalalt,
autoironizându-se şi folosind ironia împotriva celuilalt. Procesul psihic de obţinere a
noţiunilor în maieutică se facea prin generalizare şi abstractizare. Socrate căuta multe
exemple din care să reiasă că o anumită noţiune nu este valabilă numai într-un singur
caz. De pildă, noţiunea de curajos: Ahile, Ulise, Agamemnon – ostaşi greci;
generaliza noţiunea prin exemple, apoi prin abstractizare. Prin urmare, a fost primul
care a pus problema gândirii noţiunilor şi proceselor psihice (prin generalizare,
abstractizare), prin care pot fi obţinute în cadrul unei metode speciale – maieutica.
Platon (427-347 î.e.n.), unul dintre cei mai mari filosofi ai antichităţii, îşi ţinea
cursurile într-o gradină ce aparţinea unui anume Academos, motiv pentru care şcoala
sa a rămas în istorie cu numele de Academie, expunându-şi lucrările sub formă de
dialoguri.
Într-un anumit sens, concepţia lui Platon ar fi chiar psihologistă. El consideră
că cetăţile ar trebui să fie conduse după exemplul funcţiilor pe care le are sufletul
(apetitul sau dorinţa, ce provine din nevoile corpului; gândirea, care tinde spre
obţinerea adevărului; şi voinţa care reprezintă puterea de a înfăptui fie dorinţele
corpului, fie obţinerea adevărului). Guvernanţii ar trebui să fie filosofi, iar slujitorii
acestora să fie militari. Agricultorii, meseriaşii şi negustorii trebuiau să asigure
nevoile corporale ale locuitorilor. Sclavii nu erau puşi la socoteală. Prin urmare, se
poate spune că Platon transpune funcţiile psihice în funcţii sociale. Ca sedii ale
funcţiilor sufletului erau capul pieptului şi partea de sus a abdomenului, localizări cu
o veche tradiţie: sediul gândirii este capul; sediul simţirii este pieptul; sediul nevoilor
este abdomenul.
Platon considera că sensibilitatea cu organele sale perceptive ne dă imagini
despre lumea înconjuratoare, dar că aceasta nu este lumea autentică, ci doar lumea
aşa cum ne apare nouă. Lumea autentică poate fi doar gândită raţional.
Cunoaşterea adevărului nu se bazează pe simţuri, ci pe gândire, fiindcă numai
aşa putem cunoaşte ideile, adevăratele forme ale lucrurilor; eidos=idee, formă. Platon
considera că fiecărei vieţuitoare îi corespunde o idee; lucrurile sunt umbre, copii ale
ideilor, lucrurile sunt alterabile, ideile nu se nasc şi nu pier niciodată. Platon vorbeşte
despre lumea ideală, un fel de sediu al ideilor. Pentru ilustrarea raportului dintre
lucruri şi idei, el foloseşte, printre altele, “mitul cavernei”: într-o peşteră oamenii
sunt legaţi în aşa fel încât să nu se poată întoarce spre lumina care vine din afara
peşterii; ei văd pe peretele peşterii umbrele celor care trec prin lumină. Ei cred că
umbrele pe care le văd pe peretele din faţa lor ar fi chiar lucrurile însele. Prin
gândire, îşi pot da seama că lumina şi adevărata lume sunt în afara peşterii. Sufletul
este considerat nemuritor, fiind de felul formelor eterne, surse ale adevărului.
În privinţa cunoaşterii un rol important îl are memoria. Platon considera că
fiecare om ar avea reminiscenţe în suflet datorate experienţelor anterioare. Memoria
nu se identifică însă cu reminiscenţa. Memoria obişnuită înseamnă păstrarea unor
anumite senzaţii, percepţii, idei şi reactualizarea lor. Imaginaţia (phantastia) este
reprezentare mentală a unui obiect sau vieţuitoare care nu sunt de faţă. Imaginaţia
este legată şi de vis, halucinaţie, delir.
Aristotel (383-322 î. Hr.), discipol al lui Platon, întemeiază propria şcoală

filosofică numită Liceul. El elaborează o teorie despre suflet în De anima (lucrare ce
poate fi considerată primul tratat de psihologie din istorie) şi în Parva naturalia,
lucrare ce reuneşte nouă mici tratate.
22
De anima pune cercetarea psihologică în legătură cu cea fiziologică şi
biologică. Psyche este în toate vieţuitoarele, existând un suflet vegetal, unul animal şi
unul raţional propriu omului.
La om, el nu mai este nemuritor ca la Platon, ci este o formă inerentă
individului, indisolubil legat de trup.
Sufletul are regiuni diferite, pentru Aristotel: regiunea inferioară, vegetativă,
comună plantelor şi animalelor, regiunea senzorială, proprie animalelor, şi regiunea
raţională, proprie omului.
23
Rezumat

Cuvinte cheie
 suflet
 apeiron
 nous
 atomism
1. Cum caracterizează Thales sufletul?
2. Care este concepţia despre suflet a lui Anaximenes?
3. Ce este Apeiron-ul lui Anaximandros?
4. Relevaţi legătura dintre suflet şi numere la Pythagora.
5. Este sufletul identic cu focul în viziunea lui Heraclit?
6. Ce este sufletul pentru eleaţi?
7. Ce este Nous-ul pentru Anaxagoras?
8. Care este principiul mişcării substanţelor corporale la Empedocle?
9. În ce constă atomismul lui Democrit?
10. Expuneţi concepţia despre om a lui Socrate.
11. Relevaţi corespondenţa dintre facultăţile sufletului şi rolurile sociale
în concepţia lui Platon.
Concluzii
Pentru a ajunge la formele sale pure de la senzaţie, gândirea trece prin mai
multe operaţii: a) imaginaţia prelucrează mai întâi materialul sensibil, degajând
calităţile generale; b) plecând de la aceste imagini, extrage ideile inteligibile; c)
operaţia ultimă a gândirii este intuiţia directă a esenţelor, a formelor inteligibile.
Intelectul este dedublat: Aristotel vorbeşte de un intelect activ şi de unul pasiv,
primul având funcţia formei, al doilea funcţia materiei.
24
UNITATEA 3
Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă.
Obiective 26
3. Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă 27
Rezumat 31
Cuvinte cheie 31
Concluzii 31
25
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea să :

- explice relația dintre suflet și corp la Sf. Augustin
- cunoască care este direcţia de cercetare ştiinţifică instituită în Renaştere şi
perioada modernă
- enumere substanţele ce alcătuiesc fiinţa umană la Descartes.
- explice în ce constă concepţia despre suflet a lui Leibniz.


2005

Este de două ore.
26
3. Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca Modernă

Pe linia misticismului neoplatonic, Augustin (354-430 d. Hr.) considera că

sufletul omului este de natură spirituală şi de aceea nemuritor, deşi este legat
temporar de corp (omul este un suflet care se foloseşte de un corp). Sufletul este
legat de trup doar prin acţiunea exercitată neîntrerupt asupra acestuia pentru a-i da
viaţă. În momentul când lucrurile din jur ne afectează simţurile, organele noastre
senzoriale sunt supuse acţiunii lor, fără ca sufletul să fie acţionat, fiind superior
trupului (ceea ce este inferior nu poate acţiona asupra a ceva superior). Sufletul
“notează” această înregistrare a trupului, fără să suporte nimic din partea acestuia, şi
scoate din propria substanţă o imagine a obiectului (senzaţia).
Toma d’Aquino (1225-1274), socotit cel mai de seamă folosof scolastic, se
situează, pe de o parte, în tradiţia aristotelică, pe de alta, în teologia creştină. Sfântul
Toma urmează teoria aristotelică din De anima, susţinând că sufletul omenesc se
înfăţişează sub trei dimensiuni: sufletul vegetativ (legat de hrană), sufletul senzitiv
(legat de simţuri), sufletul raţional (dependent de datele oferite de simţuri).
Sufletul, formă unică a corpului, nu mai este un prizonier al trupului ca în
platonism sau ca la Sfântul Augustin, ci apare ca “energia care dă viaţă”. Se naşte în
acelaşi timp cu trupul, dar îi supravieţuieşte. Prin el, omul aparţine categoriei
fiinţelor imateriale, dar nu este o inteligenţă pură aşa cum sunt îngerii, ci simplu
intelect, pentru că este asociabil unui trup. Este o realitate, o formă spirituală de grad
inferior în comparaţie cu îngerii (el stă pe ultima treaptă a creaturilor inteligente,
fiind cel mai îndepărtat de intelectul divin). Intelectul agent prezent în orice suflet
reprezintă facultatea prin care ne apropiem cel mai mult de îngeri.
Pentru aflarea adevărului, sufletul are nevoie de credinţă. Numai prin revelaţie
avem acces la adevărurile superioare, dar nici raţiunea, utilizată corect, nu ne înşală.
Odată cu Renaşterea, zona religioasă îşi scade din influenţă, creându-se un nou
profil de personalitate umană cu accent pe potenţele creative ale omului, pe sporirea
încrederii în natura umană, pe optimism, libertate şi demnitate umană.
În perioada modernă, preocupările faţă de fenomenele psihice urmează direcţia
generală a cercetării filosofice începută încă din Renaştere, caracterizându-se prin
renunţarea la cunoaşterea esenţei pentru cunoaşterea fenomenului, prin trecerea de la
interesul pentru ce este obiectul la cum este, cum se comportă, cum se manifestă. De
aici, şi o altă atitudine faţă de lume: trecerea de la contemplaţie la acţiune, de la
reflectare la modelare, în toate domeniile: artistic, ştiinţific, filosofic. Nu mai
contează esenţa imuabilă a omului, aceea de fiinţă raţională, ci fenomenalitatea lui,
27
manifestările şi acţiunile lui. Se conturează treptat conceptul de suflet, cu toate
aspectele sale subiective fluctuante, faţă de rigiditatea obiectivă a spiritului.
Raţionalismul modern mai păstrează totuşi încă încrederea în raţiune şi
capacitatea ei de a cunoaşte, considerând-o sursă a adevărului.
Pentru René Descartes (1596-1650), sunt adevărate doar acele cunoştinţe care
apar clar şi distinct raţiunii, aşa cum este, de pildă, ideea despre propria existenţă
(obţinută în urma îndoielii metodologice: Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist).
Dar la întrebarea “Ce este omul?”, Descartes răspunde în manieră renascentistă că în
nici un caz “animal raţional”, căci “animal raţional” era definiţia aristotelico-
scolastică a omului, respectiv a esenţei omului, care nu-i spunea nimic lui Descartes
despre modul în care se comportă omul, şi anume ca fiinţă cugetătoare. Omul este
alcătuit, potrivit filosofului francez, din două substanţe: una cugetătoare sau neîntinsă
şi una corporală. Substanţa cugetătoare pătrunde ca un fel de lichid subtil sau ca un
fel de gaz în cele mai mici părţi ale corpului, fără să fie divizibilă. Toată această reţea
de vase comunicante, numite uneori şi spirite, având câteva sedii mai importante,
cum ar fi creierul şi glanda pineală, alcătuiesc sufletul individual. Unitatea suflet-
corp devine un lucru cugetător, res cogitans. Prin moarte, substanţa cugetătoare se
retrage din corpul perisabil.
Ar mai fi de spus că Descartes a scis şi o lucrare numită Pasiunile sufletului,
unde descrie în mod special cinci pasiuni: ura, bucuria, tristeţea, dorinţa şi iubirea,
alături de mirare, neconsiderată însă de regulă pasiune, arătând modul lor de
exteriorizare în termeni nepoetici, într-un stil clar comportamentist.
Baruch Spinoza (1632-1677) susţine că nu există decât o singură substanţă,

Dumnezeu sau Natura (Deus sive natura – concepţie imanentistă), iar sufletele
omeneşti sunt doar moduri ale gândirii divine. În opera sa principală, Etica, în părţile
a treia şi a patra, Spinoza tratează despre afecte (pasiuni), căutând să arate în mod
deosebit că prin raţiune omul se eliberează de acestea. El vorbeşte despre mânie,
răzbunare şi cruzime, dar şi despre iubire, speranţă şi milă, despre sentimentele care
pot sau nu deveni demne de admirat. Pe Spinoza îl interesează însă legătura acestora,
mai precis dependenţa lor de cele două substanţe care alcătuiesc corpul şi sufletul
omului. Spinoza urmăreşte şi să-l facă pe om conştient de pericolul pasiunilor care
încearcă să-l domine, să-l robească.
Cunoscut mai ales pentru teoria filosofică a ordinii prestabilite care conducea
la teza că lumea noastră este cea mai bună dintre lumile posibile, G.W. Leibniz
(1646-1716) nu admite existenţa sufletelor separate de corp şi nici metempsihoza.
Numai Dumnezeu ar fi cu totul independent de corp. Cu toate acestea, Leibniz
susţine nemurirea sufletului, dar în acelaşi timp, în mod straniu, şi a corpului, prin
resturile sale organice. Dualitatea corp-suflet, de natură carteziană, îşi găseşte şi ea o
soluţie de compromis. Sufletul îşi urmează legile sale, ca şi când nu ar exista corpuri,
iar corpul, legile sale, ca şi când nu ar exista suflete. Întâlnirea dintre cele două se
petrece datorită ordinii prestabilite de Dumnezeu.
Leibniz face şi o ierarhie a sufletelor, de la cele senzitive la cele cu raţiune,
numite suflete raţionale sau spirite; cu alte cuvinte, de la animale la oameni. Sufletele
animale sunt oglinzi vii sau imagini ale universului creaturilor, pe când sufletele
raţionale sunt imagini ale divinităţii înseşi, ale autorului naturii. Ele sunt capabile să
cunoască universul şi să îl imite.
28
Empirismul, spre deosebire de raţionalism, consideră că sursa adevărului o
constituie simţurile.
John Locke (1632-1704), de pildă, combătând teoria ideilor înnăscute,
considera că mintea omului este la naştere o tabula rasa, este ca o foaie albă de
hârtie pe care se aştern datele provenite din experienţă cu ajutorul simţurilor. Două
sunt sursele ideilor noastre, afirmă Locke: senzaţia, care face legătura simţurilor cu
obiectele sensibile, şi reflecţia, care face legătura cu procesele propriei noastre minţi.
Percepţia nu presupune o activitate specială a gândirii, ea ne este impusă şi
necesită doar un anumit grad de atenţie, altfel, cu toate că un anumit corp
impresionează simţurile, prin producerea unor sunete, să zicem, ele devin practic
imperceptibile – nu se transformă în senzaţii. Percepţia, după Locke, este comună
omului şi animalelor, dar nu şi plantelor, cu toate că şi acestea sunt “senzitive”. La
animale se constată grade diferite de pecepţie, datorate modului de reţinere a ideilor-
percepţii, în special a memoriei. Defectele acesteia sunt uitarea şi încetineala
reamintirii. Animalele sunt dotate şi ele cu memorie.
O notă specifică a omului o constituie discernământul, capacitatea de a distinge
între idei. Discernământul, compararea şi combinarea ideilor sunt procese sau
operaţii ale minţii. Ultima dintre ele produce ideile complexe (obţinute prin trei
operaţii asupra ideilor simple (idei precum cea de cald, rece etc.): prin combinarea
mai multor idei într-una singură, prin alăturarea a două idei simple sau complexe şi
perceperea lor simultană, prin separarea ideilor de celelalte idei care le însoţesc).
Odată dobândite, ideile simple, prin intermediul cuvintelor pot fi şi numite, respectiv
pronunţate şi comunicate altora. Prin intermediul cuvintelor se realizează şi
abstractizarea, ce presupune un anumit grad de generalitate, prin desprinderea
anumitor idei de împrejurările concrete de loc şi de timp.
George Berkeley (1685-1735) este un continuator al lui Locke, fără a fi un

adept al acestuia. Ideile, susţine Berkeley, sunt reprezentări întipărite în simţurile
noastre prin senzaţii şi percepţii. Prin văz, avem idei despre lumină şi culori în
diferitele lor grade şi variaţiuni, prin pipăit simţim ce este tare sau moale, cald sau
rece şi în mod asemănător prin celelalte simţuri. Cu alte cuvinte, tot ce este pentru
mine şi pentru altul constă în a fi perceput: Esse est percipi – A fi înseamnă a fi
perceput. Berkeley recunoaşte două tipuri de idei: idei ale simţurilor şi idei ale
imaginaţiei. Primele sunt mai intense şi mai clare decât cele ale imaginaţiei. Sunt atât
de vii, încât pot lăsa impresia că ar fi provocate de ceva exterior, din afara lor. Dar,
dacă nu le mai percepem sau dacă nu le-a perceput nimeni, ele sunt ca şi inexistente.
Ideile imaginaţiei depind efectiv de voinţa noastră şi, în loc de “lucruri reale”, ele
sunt numite “himere”.
David Hume (1711-1776) reia distincţia lui Berkeley între ideile simţurilor şi
ideile imaginaţiei; pe primele însă le numeşte impresii, respectiv percepţii şi senzaţii,
iar pe ultimele, gânduri sai idei, care nu sunt altceva decât reamintiri ale impresiilor.
El nu identifică impresiile, respectiv percepţiile cu lucrurile percepute, dar consideră
că impresiile sunt mai vii şi mai puternice decât amintirea acestora. Nici o idee nu
poate ajunge în minte decât prin intermediul senzaţiilor sale, ceea ce corespunde
tezei lui Locke.
29
Conexiunile între idei se realizează prin asemănarea acestora, prin contiguitate
în spaţiu şi timp şi prin cauză şi efect.
Disputa modernă cu privire la sursele cunoaşterii ia sfârşit odată cu apariţia

filosofiei lui Immanuel Kant (1724-1804), care concepe o „împăcare” între gândire
şi experienţă, între a priori şi a posteriori. Legătura directă dintre cunoaştere şi
obiectele cunoaşterii o constituie, la Kant, intuiţia.
30
Rezumat

Cuvinte cheie
 cauză
 efect
 substanță
 Esse est percipi
1. Care este relaţia dintre suflet şi corp la Sfântul Augustin?
2. Ce statut are sufletul la Sfântul Toma d’Aquino?
3. Care este direcţia de cercetare ştiinţifică instituită în Renaştere şi perioada
modernă?
4. Care sunt substanţele ce alcătuiesc fiinţa umană la Descartes?
5. Despre ce pasiuni vorbeşte Spinoza?
6. În ce constă concepţia despre suflet a lui Leibniz?
7. Rezumaţi teoria despre idei a lui Locke.
8. Ce înseamnă Esse est percipi la Berkeley?
9. Redaţi distincţia lui Hume referitoare la idei.
Concluzii
Pentru a se produce o intuiţie este necesar să ne fie dat un obiect al cunoaşterii

care să ne afecteze simţirea într-un mod oarecare. Capacitatea de a primi reprezentări
prin modul în care suntem afectaţi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin
intermediul sensibilităţii ne sunt date obiectele şi ea ne produce intuiţii. Efectul unui
obiect asupra sensibilităţii este senzaţia. Altfel spus, obiectul este ceea ce ne produce
senzaţii. Intuiţia referitoare la o anumită senzaţie se numeşte empirică, iar obiectul
nedeterminat al intuiţiei empirice se numeşte fenomen. Fenomenul ca obiect este
compus, în manieră aristotelică din materie şi formă. Materia corespunde senzaţiei,
iar forma, modului de organizare a diversităţii senzoriale în cadrul sensibilităţii.
Materia ne este dată a posteriori, forma, a priori. Modalitatea de ordonare a
senzaţiilor trebuie să preceadă senzaţiile. Altfel spus, pentru a înregistra senzaţiile
31
produse de un obiect, trebuie să avem capacitatea de a înregistra, ceea ce se întâmplă
cu ajutorul formelor pure a priori ale sensibilităţii care sunt spaţiul şi timpul.
Intelectul, în acest ansamblu, ordonează datele primite prin sensibilitate conform
conceptelor sale a priori.
32
UNITATEA 4
Filosofii contemporane cu relevanță psihologică
Obiective 34
4. Filosofii contemporane cu relevanță psihologică 35
Rezumat 38
Cuvinte cheie 38
Concluzii 38
33
Obiective
- să explice ”elanul vital” în concepția lui Bergson
- să definească durata în filosofia bergsoniană
- să explice conceptul de epoche la Husserl.


2005

Este de două ore.
34
4. Filosofii contemporane cu relevanță psihologică
Intuiţionismul
Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent este recunoscut a fi Henri
Bergson (1859-1941). El îşi fundează metafizica pe o cercetare psihologică a
conştiinţei. Trebuie aplicată o metodă introspectivă, întrucât existenţa pe care o
cunoaştem cel mai bine este existenţa noastră; spre deosebire de celelalte obiecte, pe
care nu le cunoaştem decât din exterior, în legătură cu noi înşine putem cunoaşte şi
mobilurile care ne îndeamnă la acţiune. Substratul ultim al oricărei forme de viaţă
(viaţa fiind concepută evolutiv) îl constituie „elanul vital”. Elanul original al vieţii a
fost la început unitar, după care s-a dezvoltat pe două căi, una a instinctului şi alta a
inteligenţei. Omul este singura vieţuitoare care beneficiază şi de instinct şi de
inteligenţă. Ca facultate de cunoaştere, inteligenţa se referă la lumea exterioară
omului, iar instinctul la forma elevată a intuiţiei, ne oferă cunoaşterea vieţii, a
elanului vital în desfăşurarea lui. Intuiţia, ca opusă intelectului, este un act personal,
inexprimabil şi incomunicabil.
Una dintre problemele acestei teorii o constituie durata, care devine, la
Bergson, un fel de teorie originală a timpului. Importanţa duratei rezidă în două
tendinţe: una spre interiorizare şi alta spre derularea vieţii exterioare. Aplicarea
intelectului, a spaţialităţii exterioare la domeniul interior al duratei duce la
identificarea acesteia cu întinderea, a succesiunii cu simultaneitatea şi a calităţii cu
cantitatea. Pe linie introspectivă însă, se poate ajunge la durata pură, independentă
de orice idee de spaţiu, de orice „fantomă a spaţiului”. Ea este trăirea pură,
succesiunea stărilor noastre de conştiinţă, o curgere necurmată în care totul se
conservă; este deci evolutivă, creativă şi liberă.
Misiunea filosofiei ar fi, prin urmare, aceea de a surprinde introspectiv această
evoluţie, care este în fond a elanului vital, de la formele cele mai simple ale vieţii
până la om, şi la om apoi, de la inconştient până la intuirea propriei sale trăiri ca
manifestare a libertăţii pesonale.
Momentul creativ al duratei se realizează cel mai bine în cadrul artei. Artistul
intuieşte adesea trăirea autentică pe care o şi redă cu mijloacele sale sau o sugerează,
reuşind să treacă bariera pe care o ridică spaţiul între el şi durata pură. Aceasta este
cauza pentru care nimeni, nici chiar artistul nu poate să prevadă exact cum va fi
creaţia. La fel sunt şi momentele vieţii noastre ai căror meşteri suntem noi înşine,
fiecare dintre ele este un fel de creaţie. Trăim în măsura în care ne creăm încontinuu
pe noi înşine. Sensul acestei creaţii este libertatea ca trăire a evoluţiei creative.
Libertatea autentică rezidă în actul creaţiei pure. Ea produce entuziasmul, cea mai
elevată formă a bucuriei de a trăi. Prin creaţie, fiinţele umane se aseamănă cu
Creatorul.
Fenomenologia
Termenul de fenomenologie are în filosofie semnificaţia de ştiinţă a

fenomenelor de conştiinţă. Prin fenomenologie, Hegel înţelegea “expunerea
conştiinţei în mişcarea ei progresivă de la primele forme nemijlocite care i se opun
până la ştiinţa sau cunoaşterea absolută”. Edmund Husserl (1859-1938), iniţiatorul
35
orientării filosofice fenomenologice, consideră că fenomenologia este o cercetare a
conştiinţei pentru a dezvălui condiţiile ultime ale constituirii obiectelor cunoaşterii.
Fenomenologia transcendentală husserliană abordează structura ego-ului
transcendental. Pentru obţinerea eului pur, este nevoie de o punere între paranteze a
tot ceea ce ţine de existenţă, de lumea obiectivă. Epoche se numeşte această “reducţie
fenomenologică”, prin care se obţine eul pur, viaţa pură, cogitaţia pură, conştiinţa
pură: “Prin epoche fenomenologică, notează Husserl, eu reduc eul meu uman natural
şi viaţa mea psihică – domeniu al experienţei mele psihologice interne – la eul meu
transcendental şi fenomenologic, domeniu al experienţei intirne transcendentale şi
fenomenologice. Lumea obiectivă (…) cu toate obiectele sale emană … din mine
însumi…; ea apare în eul meu transcendental, pe care îl relevă doar epoche…” Eul
pur trebuie să constituie punctul de plecare şi fundamentul atât pentru filosofie şi
pentru ştiinţe, cât şi pentru “existenţa însăşi a lumii obiective”.
Fenomenologia transcendentală se realizează în două etape: în prima trebuie
parcurs domeniul imens, spune Husserl, al experienţei transcendentale de sine, iar în
a doua se întreprinde “critica experienţei transcendentale” şi apoi a “cunoaşterii
transcendentale în general”, aceasta independent de “hotărârea noastră referitoare la
existenţa sau nonexistenţa lumii”. Este vorba de un fel de egologie pură care
determină şi un fel de solipsism metodologic transcendental. Ceva care, în orice caz,
nu trebuie confundat cu psihologia pură care presupune existenţa lumii.
Fără această presupunere, actele de conştinţă sunt totuşi acte ale conştiinţei
despre ceva, şi anume despre un obiect exterior acestora. În aceasta rezidă caracterul
lor intenţional, de a viza ceva despre un anumit obiect şi, zice Husserl, “de a purta în
sine propriul său cogitatum”. În mod obişnuit, într-un act de percepţie, noi sesizăm,
să zicem, o casă, o vedem, dar nu suntem conştienţi de actul perceperii sale. Abia
prin intermediul reflexiei “ne îndreptăm atenţia către actul în sine al perceperii şi
către orienterea lui spre un anumit obiect”. În genere, în legătură cu descrierea unui
obiect intenţional, referitoare la determinaţiile care îi sunt atribuite, constatăm o
dublă orientare: 1. către modurile de conştiinţă şi 2. către modurile sale proprii de a
fi, care se dezvăluie celui care le percepe. Prima direcţie este numită “noetică” şi se
referă la modalităţi ale lui cogito însuşi, moduri de conştiinţă (acestea ar fi: percepţia,
reamintirea, reţinerea, cu diferenţele lor modale interne, cu distincţia şi claritatea lor).
A doua direcţie de descriere este numită “noematică” şi se referă la modurile de
existenţă (existenţă certă, posibilă sau probabilă sau la moduri subiectiv-temporale
ca: existenţă prezentă, trecută sau viitoare a obiectului intenţional). Acestea sunt de
fapt cele două direcţii determinate de cogitatio şi cogitatum, de gândire şi de obiect
gândit.
Existenţialismul
Filosofia existenţială, practicată de multe personalităţi marcante ale secolelor

XIX-XX, face din existenţa umană obiectul ei fundamental, realizând că atingerea
autenticităţii existenţei omeneşti este actualizată de conştientizarea “situaţiilor-
limită” (suferinţă, angoasă, moarte etc.).
Considerat părintele existenţialismului, Sören Kierkegaard (1813-1855)

considera că existenţa umană autentică este una separată de viaţa socială, strict
individuală, trăire singulară. Aruncat în lume, omul trăieşte viaţa speciei, a
colectivităţii, trăind pentru alţii, nu pentru sine. Existenţa autentică presupune
36
raportarea sinelui la sine, afirmarea sa de sine însuşi. Nimeni nu poate să aibă trăirea
altuia sau viaţa altuia, căci nu există indivizi identici. Fiecare îşi are sinele său şi
propria lui angoasă – îngrijorarea sinelui său. Ea poate fi împărtăşită altuia, dar nu
poate fi trăită de altul, căci nu poate fi comunicată decât parţial. Angoasa este o criză
a sinelui în faţa finitudinii sale, a libertăţii sale, care prin acţiunea sa teribilă îl pune
în faţa alternativei (sau-sau) de alegere a păcatului sau a mântuirii. Angoasa
presupune conştiinţa de sine a omului înţeleasă ca disperare a trăirii, pe care n-o pot
avea îngerii sau animalele. Este o formă de existenţă autentică a trăirii care
conştientizează ca atare şi durata sau clipa, acest atom de eternitate care împarte
timpul în trecut şi viitor. Existenţă autentică are numai prezentul, care este însă doar
o clipă – clipa trăirii autentice.
Karl Jaspers (1883-1969) susţine că existenţa propriu-zisă nu se obţine pe

calea orientării în lume, ci prin iluminare. Aceasta este posibilă în situaţii limită de
viaţă (moarte, suferinţă, luptă, dragoste, culpă). Atunci se petrece un fel de salt
datorat angoasei sau îngrijorării. La Jaspers, conştiinţa existenţei, obţinută prin
iluminare, permite comunicarea ei şi deci comuniunea cu alte existenţe.
În existenţialismul creştin, locul iluminării îl iau participarea la Gabriel

Marcel sau revelaţia la Nicolai Berdiaev şi Leon Şestov. Absolutul transcendent
este Dumnezeu-Creatorul, iar omul este existenţa creată după chipul şi asemănarea
Creatorului. O existenţă privilegiată, dotată cu conştiinţă şi libertate. Libertatea chiar
de a încălca legile creaţiei, de a suferi, de a pedepsi şi de a regreta, dar şi pe aceea de
accedere la transcendenţă. Existenţa autentică este redusă în acest context la trăirea
mistică.
Fenomenologia existenţială a lui Martin Heidegger (1889-1976) afirmă că

existenţa poate fi sesizată numai prin analiza şi descrierea fiinţei umane, modalitate
esenţială de a fi în lume prin participare şi angajare. Omul trăieşte în Lume, unde este
pierdut sau înstrăinat şi pe care o simte prin frică şi o înţelege prin interpretare, având
la dispoziţie vorbirea. Frica trezeşte grija, culpa, în sensul lui Jaspers şi decizia în
sensul lui Kierkegaard. Ceea ce transcende existenţa este Nimicul. Din perspectivă
morală, se recomandă trăirea conştientă a îngrijorării.
Existenţialismul lui Jean Paul Sartre (1905-1980) urmăreşte în mod special

redarea clipei de luciditate, a momentului existenţial, de trezire a Existenţei autentice
din lume. Pentru Sartre, este vorba de momentul eşecului care provoacă greaţa. Când
se naşte, omul nu este încă nimic. El se construieşte pas cu pas, fiind condamnat să
fie liber în alegerea acţiunilor sale şi sortit astel să fie responsabil pentru toate
acţiunile sale. Încercând să nege acest statut şi să scape de anxietatea negării, el se
comportă ca şi cum viaţa sa ar fi determinată de situaţia lui socială.
Pentru Albert Camus (1913-1960), omul trăieşte sentimentul absurdului, al

vieţii trăite în mod absurd, întocmai ca Sisif care îndeplinea zilnic o sarcină inutilă şi
absurdă. În aceste condiţii, se întreabă Camus, viaţa mai merită trăită, nu e mai
raţional să ne sinucidem? Ataşamentul omului faţă de viaţă este însă mai puternic
decât orice. Absurdul poate fi învins mergând mai departe cu încredere în clipele de
viaţă care merită trăite.
37
Rezumat
Imm. Kant a mai determinat o schimbare: filosofia nu mai putea emite

pretenţii de cunoaştere, căci nu se limita la studiul lumii fenomenale. Ştiinţa
autentică părăsea lumea esenţelor, lumea transcendenţei, şi se îndrepta asupra
faptelor, fenomenelor din lumea observabilă. Secolul XIX este secolul marii rupturi a
ştiinţei de filosofie. Psihologia avea să devină, la rândul ei, ştiinţă de sine stătătoare.
Cuvinte cheie
 epoche
 elan vital
 angoasă
 iluminare
 existențialism
 fenomenologie
 existențialism
1. Ce este “elanul vital” în concepţia lui Bergson?
2. Ce este durata în filosofia bergsoniană?
3. Ce relaţie există între artă şi libertate la Bergson?
4. Explicaţi conceptul de epoche la Husserl.
5. Care sunt etapele în care se realizează fenomenologia transcendentală?
6. În ce constă intenţionalitatea gândirii pentru Husserl?
7. Ce este angoasa la Kierkegaard?
8. Ce este iluminarea în viziunea lui Jaspers?
9. Care sunt caracteristicile existenţialismului creştin?
10. Ce presupune fenomenologia existenţialistă a lui Heidegger?
11. Ce urmăreşte existenţialismul lui Sartre?
12. În ce constă sentimentul absurdului la Camus?
Concluzii
Filosofia nu a părăsit, cu toate acestea, preocupările de interes psihologic,

încercând să propună noi puncte de vedere în diferite probleme demne de luat în
38
seamă într-o istorie a psihologiei. Aşa au fost, de pildă, intuiţionismul,
fenomenologia şi existenţialismul.
39
UNITATEA 5
Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica.
Obiective 41
5. Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica 45
Rezumat 45
Cuvinte cheie 45
Concluzii 45
40
Obiective
- să explice ce se înțelege prin asociaționism
- să prezinte în ce constă contribuţia lui J.S. Mill?.
- să explice reprezintă viaţa psihică pentru J. F. Herbart.
- să definească psihofizica.


2005

Este de două ore.
41
5. Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și psihofizica

ştiinţă ce nu este o ştiinţă exactă. Într-adevăr, psihismul este adimensional, imaterial,
greu de măsurat şi cuantificat, de evaluat matematic. În trecut, opoziţia cea mai dură
venea din zona religioasă, care considera psihicul ceva inefabil, chiar de esenţă
divină, neputând fi surprins decât printr-o trăire specială, mistică. Acum opoziţia era
academică şi susţinea în fond ceva asemănător: nu se poate studia ceva imaterial,
inefabil. Pozitivistul Auguste Comte spunea că trăirea psihică este ceva inconstant
când este considerată obiect de studiu, susţinând plastic că atunci când are cine să
observe, n-are ce observa, iar când există ceva observabil, n-are cine să observe.
Totuşi, cercetătorii cu preocupări psihologice introduc treptat metode de lucru
specifice şi celorlalte ştiinţe, psihologia căpătând astfel reputaţia unei ştiinţe
autentice.
Se consideră că este imposibil de stabilit momentul exact al apariţiei
psihologiei ca ştiinţă. În schimb, se pot urmări două curente: asociaţionismul şi
psihofizica.
Asociaţionismul
Asociaţionismul este concepţia psihologică care explică viaţa psihică prin

asociaţii între diverse fenomene psihice elementare. Psihicul era considerat un
ansamblu de elemente legate între ele pe baza legilor mecanice ale asociaţiei.
Încă Aristotel a fost cel dintâi filosof european care a gândit în aceşti termeni,
clasificând asociaţiile simple după contiguitate (când două evenimente se întâmplă
unul după altul în spaţiu sau timp mintea le aşează împreună), asemănare (când două
lucruri sunt asemănătoare, gândindu-ne la unul, ne gândim şi la celălalt) şi contrast
(alteori văzând un lucru, ne gândim la ceva opus lui).
După cum am văzut, în perioada modernă, John Locke considera ideile simple
ca fiind asociaţii de senzaţii, iar ideile complexe asociaţii de idei simple obţinute pe
calea reflecţiei. David Hume vorbea de trei legi naturale ale asociaţiei: legea
asemănării, a contiguităţii şi legea cauzei şi efectului.
John Stuart Mill (1806-1873), pe urmele lui Hume şi ale tatălui său James
Mill, considera că: (1) o impresie senzorială lasă o reprezentare mentală (idee sau
imagine); (2) dacă doi stimuli sunt prezenţi împreună repetat, ei creează o asociaţie
în minte; (3) intensitatea unei asemenea perechi serveşte aceeaşi funcţie ca şi
repetiţia. El a adăugat însă şi că asociaţiile pot fi ceva mai mult decât părţile lor;
asociaţiile pot avea atribute diferite decât părţile lor, aşa cum apa are atribute diferite
faţă de hidrogenul sau oxigenul care o compun.
42
J.S. Mill a influenţat puternic pozitivismul logic din secolul XX (Wittgenstein,
Ayer, Schlick, Carnap etc.), cel care a fost fundament teoretic- filosofic pentru cei
mai mulţi behaviorişti.
Johan Friedrich Herbart (1776-1841) a fost unul dintre cei care au pledat de
la bun început pentru statutul de ştiinţă al psihologiei. Cunoscut şi ca pedagog format
la şcoala lui Pestalozzi şi conturând câteva concepte şi în acest domeniu, Herbart
milita pentru o psihologie în care să se aplice măsurătorile şi calculul matematic.
Viaţa psihică era, pentru el, un sistem complex de reprezentări ce tinde către unitate
şi autoconservare, sistem ce poate fi supus observaţiei. Susţinea că stările afective nu
provin neapărat din stări fiziologice, cât mai ales din ideile noastre despre ele (de
pildă, actunci când un leu se află într-o cuşcă, nu ne este frică de el).
În zilele noastre, se vorbeşte despre neoasociaţionism şi neoconexionism,

teorii recente din psihologia cognitivă. În neoasociaţionism, asociaţiile sunt legături
între reprezentări care sunt stocate în memoria de lungă durată. Neoconexionismul se
bazează pe ideea circulaţiei informaţiilor în reţele de unităţi legate prin conexiuni.
Psihofizica
Dezvoltarea celorlalte ştiinţe au ajutat indiscutabil psihologia. Maturizarea

fizicii sau a fiziologiei a contribuit la evoluţia psihologiei. În laboratoarele de fizică a
început să se studieze de pildă problema senzaţiei, apărând astfel printre fizicieni şi
psihologi. Se poate vorbi de acum de o adevărată transdisciplinaritate la nivelul
ştiinţei. În secolul XIX se iveşte o nouă disciplină, psihofizica, disciplină care
studiază relaţiile cantitative dintre stimulii fizici şi senzaţii.
Fiziologul şi anatomistul german Ernst Weber (1795-1878) s-a preocupat în

principal de chinestezie, fiind primul care a demonstrat existenţa acesteia. A arătat că
simţul tactil este un conglomerat de simţuri compus din simţurile presiunii,
temperaturii şi durerii. Pornind de la investigaţiile asupra acestui simţ, a evaluat
cantitativ relaţiile dintre stimul şi răspuns. Lua astfel naştere psihofizica cu primele ei
metode specifice activităţii ştiinţifice autentice, printre care cea mai cunoscută fiind
cea a “înregistrării celor mai mici diferenţe perceptibile”. Rezultatul notabil al
aplicării acestei metode a fost stabilirea faptului că sensibilitatea senzorială diferă
după mărimea sau intensitatea stimulilor; de asemenea a constatat că ea este mai fină
în cazul stimulilor de intensitate slabă decât a celor de intensitate ridicată. Legea
care-i poartă numele sună astfel: pentru un continuum senzorial dat, raportul
diferenţial şi valoarea stimulului etalon rămân constante.
Activitatea şi opera lui Gustav Fechner (1801-1887), cofondator împreună cu

Weber al psihofizicii, demonstrează că evenimentele psihologice sunt de fapt
măsurabile ca evenimente fizice. Specializat în matematică şi fizică, a studiat mai
întâi senzaţiile vizuale. Elaborează o lucrare în şapte volume în care expune un
panpsihism filosofic. Lucrarea reţinută de istoria psihologiei ca fiind remarcabilă este
Elemente de psihofizică (1860), unde studiază relaţia dintre intensitatea stimulilor şi
intensitatea reacţiilor, modificările reacţiilor în faţa modificărilor stimulilor. Există o
lege care-i poartă numele: senzaţia corespunde logaritmului excitaţiei (legea lui
Fechner). O altă lucrare importantă este Introducere în estetică.
43
Tot în secolul XIX, se dezvoltă un alt domeniu ce va stimula apariţia
psihologiei experimentale: psihofiziologia. Lucrările germanului Johannes P.
Müller sau ale francezului Claude Bernard introduc reguli ştiinţifice în
metodologia observaţiei şi experimentului. Hermann von Helmholtz, considerat
unul dintre întemeietorii psihometriei a studiat vederea în culori, perceperea
sunetelor, viteza influxului nervos în funcţie de timpul de reacţie.
44
Rezumat

ştiinţă ce nu este o ştiinţă exactă.
Cuvinte cheie
 asociaționism
 psihofizică
 chinestezie
 psihofiziologie
1. Ce se înţelege prin asociaţionism?

2. În ce constă contribuţia lui J.S. Mill?
3. Ce reprezintă viaţa psihică pentru J. F. Herbart?
4. Ce este psihofizica?
5. Care sunt preocupările lui E. Weber?
6. Ce a studiat G. Fechner?
7. Ce preocupări apar în psihofiziologie?
Concluzii
Într-adevăr, psihismul este adimensional, imaterial, greu de măsurat şi

cuantificat, de evaluat matematic. În trecut, opoziţia cea mai dură venea din zona
religioasă, care considera psihicul ceva inefabil, chiar de esenţă divină, neputând fi
surprins decât printr-o trăire specială, mistică. Acum opoziţia era academică şi
susţinea în fond ceva asemănător: nu se poate studia ceva imaterial, inefabil.
Pozitivistul Auguste Comte spunea că trăirea psihică este ceva inconstant când este
45
considerată obiect de studiu, susţinând plastic că atunci când are cine să observe, n-
are ce observa, iar când există ceva observabil, n-are cine să observe.
Totuşi, cercetătorii cu preocupări psihologice introduc treptat metode de lucru
specifice şi celorlalte ştiinţe, psihologia căpătând astfel reputaţia unei ştiinţe
autentice.
46
UNITATEA 6
Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul
Obiective 48
6. Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul 49
Rezumat 52
Cuvinte cheie 52
Concluzii 52
47
Obiective
- să descrie contribuția introspecționismului la formarea psihologiei
științifice.


2005

Este de două ore.
48
6. Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul

Fiziolog, psiholog, filosof, el este conducătorul Şcolii de la Leipzig, unde s-au format
psihologi de renume precum E.B. Tichner, Catell, Stanley Hall, O. Külpe. Aici au
studiat şi psihologii români Florian Ştefănescu-Goangă, Eduard Gruber, Constantin
Rădulescu-Motru, care, odată întorşi acasă, au înfiinţat propriile catedre şi
laboratoare de psihologie. Wundt este autor al lucrărilor Bazele psihologiei
fiziologice (1874), Psihologia popoarelor (în 10 volume, 1900-1920).
În laboratorul lui Wundt se naşte şi introspecţionismul. Deşi considera
psihologia o ştiinţă ce are ca model fiziologia şi care trebuie practicată în laborator
utilizând măsurători, Wundt a recurs la introspecţie (lat. Introspectio-introspectare –
a privi în interior) în vederea studierii conştiinţei. Deşi conştiinţa funcţionează în şi
prin creierul „fizic”, activităţile sale nu pot fi descrise în termenii chimiei sau fizicii.
Perceperea unei culori, a unui sunet, înţelegerea unei judecăţi sunt toate evenimente
eminamente psihologice, subiective, fără nici o cât de simplă explicaţie fizică.
Procesele mentale sunt activităţi ale creierului, dar nu sunt materiale.
Experienţa internă devenea cunoscută prin intermediul descrierilor subiecţilor
antrenaţi în introspecţie, asociate cu fenomenele observabile. Aşa se putea studia
timpul de reacţie (una din temele prioritare de studiu ale lui Wundt), căci acesta
depindea atât de starea internă, cât şi de stimul. Experimentele erau repetate,
observaţiile notate şi sintetizate, astfel că se poate învesti încredere în rezultatele
obţinute.
Introspecţioniştii concep psihicul ca pe o realitate interioară, formată din
fenomene exclusiv subiective, rupte de orice manifestări exterioare. Studiul gândirii
nu se poate face decât prin introspecţie. Cercetătorul trebuie să devină astfel
concomitent şi subiect, şi obiect al studiului, el trebuie să gândească şi să-şi descrie
experienţa personală, trăirea nemijlocită. Această dedublare este suficientă studiului
propriei persoane, nu şi a altora, prin urmare, pentru studierea altor persoane se
recomandă empatia.
Punând în centrul psihologiei conştiinţa, introspecţionismul se mai numeşte
psihologia conştiinţei.
În America, introspecţionismul pătrunde prin Eduard Bradford Titchener

(1867-1927), despre care s-a spus că era un englez ce a adus în America tradiţia
germană, considerat de altfel purtătorul de cuvânt al lui Wundt peste ocean. Opere
principale: An Outline of Psychology (1896), Experimental Psychology. A Manual of
Laboratory Practice (1901-1905). A fost editor al revistei „American Journal of
Psychology” (1894-1920).
Titchener este părintele orientării ce poartă numele de structuralism. Şi pentru
el, obiectul de studiu al psihologiei este conştiinţa, cea care stă la baza tuturor
conduitelor. Cunoaşterea conştiinţei prin introspecţie (considerată nu un proces de
„privire în interior”, ci o tehnică elevată de analiză a evenimentelor interne:
activitatea, condiţiile în care se desfăşoară observarea de sine sunt bine controlate,
49
consemnate) este scopul unic al psihologiei, fără ambiţii practice (împotriva
funcţionalismului lui James şi Dewey).
Conţinutul psihicului este, şi la Titchener, pur, neinundat de material exterior,
exprimând această convingere prin ceea ce el denumea „eroarea stimulului”: atunci
când oamenii îşi descriu trăirile, senzaţiile, ideile, ei cad în eroare şi relatează despre
obiectele percepţiei reprezentării, gândirii; ei nu vorbesc despre trăire, ci despre
stimulul acesteia.
Tot pe linie introspecţionistă vine şi funcţionalismul lui William James

(1842-1910), continuat de John Dewey (1859-1952) şi James R. Angell (1867-
1949), în ceea ce s-a numit Şcoala de la Chicago, pe un fond însă antistructuralist.
James înfiinţează cam în acelaşi timp cu Wundt un laborator de psihologie
experimentală (1880) la Harvard. Autor al lucrării The Principles of Psychology
(începută în 1878 şi terminată în 1890).
Conform lui James, conştiinţa îndeplineşte funcţii adaptative care au ajutat
specia umană să supravieţuiască de-a lungul timpului. Pentru a o studia este nevoie,
ca şi la Wundt, de introspecţie. Ea este privită ca un tot unitar, iar procesele ei sunt
concepute ca „activităţi”.
În cadrul funcţionalismului, sunt studiate funcţiile psihice care ajută individul,
organismul său, să se adapteze la condiţiile mediului înconjurător. Psihologia
funcţională este, în fine, studiul funcţiilor conştiinţei, dar şi al relaţiilor psihofizice
dintre organism şi mediu.
Şcoala de la Würzburg, sub conducerea lui Oswald Külpe (1862-1915),

încearcă o revizuire a introspecţionismului prin adaptarea acestuia la cerinţele
experimentului obiectiv. În studiul gândirii pure, subiectul, în timp ce desfăşoară o
operaţie mentală, rezolvă o problemă, se exprimă cu voce tare, aducând în acest fel
informaţii asupra modului de gândire, asupra paşilor parcurşi. O a doua metodă
propusă în această şcoală era cea a retrospecţiei: relatarea rezultatelor introspecţiei
nu în timpul experimentului, ci după.
Principalul element de noutate al şcolii lui Külpe este gândirea concepută ca pe
un proces de rezolvare de probleme. În experimentele lor, subiecţii sunt supuşi unor
probe de calcul, găsiri de soluţii în situaţii problematice, interpretare de texte
abstracte.
Practicarea introspecţiei a condus într-o primă fază la contestarea psihologiei
ca ştiinţă. Auguste Comte spunea că introspecţia este analoagă cu încercarea ochiului
de a se vedea pe sine sau cu dorinţa cuiva de a se privi din camera sa pe fereastră
pentru a se vedea pe sine trecând pe stradă. A. Lalande avea următoarele obiecţii cu
privire la introspecţie:
a) faptul observat se alterează prin observaţia însăşi;
b) stările afective de mare intensitate (precum emoţiile puternice) sunt mai
puţin accesibile autoobservaţiei;
c) introspecţia sesizează doar fenomenele psihice conştiente, care reprezintă
doar o parte din viaţa psihică;
50
d) ideile preconcepute deformează interpretarea propriilor fenomene psihice
într-o măsură mai mare decât în observaţia asupra altora.
Wundt a recunoscut limitele introspecţiei, acceptând experimentul de
laborator alături de aceasta. Într-adevăr, astăzi elementul introspectiv în cercetare
este încadrat şi de alte metode (mai obiective). Pe de altă parte, foarte multe
experimente psihologice nu se pot dispensa cu nici un chip de acest element, în ciuda
faptului că metodele de bază sunt altele.
51
Rezumat

Cuvinte cheie
 introspecționism
 eroarea stimulului
 experiment
1. În ce an apare primul laborator de psihologie experimentală?
2. În ce constă introspecţionismul lui W. Wundt?
3. Cum este văzut psihicul în introspecţionism?
4. Redaţi „eroarea stimulului” evidenţiată de Titchener.
5. Ce este conştiinţa în viziunea lui W. James?
6. În ce constau experimentele şcolii de la Würzburg?
7. Care sunt criticile aduse introspecţiei de către A. Comte şi A.
Lalande?
Concluzii
În laboratorul lui Wundt se naşte şi introspecţionismul. Deşi considera

psihologia o ştiinţă ce are ca model fiziologia şi care trebuie practicată în laborator
utilizând măsurători, Wundt a recurs la introspecţie (lat. Introspectio-introspectare –
a privi în interior) în vederea studierii conştiinţei. Deşi conştiinţa funcţionează în şi
prin creierul „fizic”, activităţile sale nu pot fi descrise în termenii chimiei sau fizicii.
Perceperea unei culori, a unui sunet, înţelegerea unei judecăţi sunt toate evenimente
eminamente psihologice, subiective, fără nici o cât de simplă explicaţie fizică.
Procesele mentale sunt activităţi ale creierului, dar nu sunt materiale.
52
UNITATEA 7
Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul
Obiective 54
7. Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul 55
Rezumat 58
Cuvinte cheie 58
Concluzii 58
53
Obiective
- să descrie contribuția behaviorismului în formarea psihologiei științifice.
sunt Bazele psihologiei generale, Psihologia personalității)



2005

Este de două ore.
54
7. Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul

În schimb, behaviorismul a reprezentat pătrunderea mai puternică a psihologiei
în zona ştiinţelor experimentale, organizându-se în jurul faptelor strict observabile şi
eliminând speculaţiile neverificabile, iar aceasta se realiza prin schimbarea obiectului
de studiu: psihologia nu mai studia conştiinţa, ci comportamentul.
Astfel, denumirea curentului vine de la obiectul său de studiu desemnat prin
termenul englezesc behavior, comportament, de unde şi denumirea de psihologia
comportamentului. Comportamentul, după John Watson, este ansamblul de reacţii
obiectiv observabile pe care un organism dotat cu sistem nervos le execută ca
răspuns la stimulările mediului, de asemenea obiectiv observabile (schema S-R).
Behaviorismul este teoria psihologică ce studiază reacţiile exterioare ale individului
la diferiţi stimuli. El vine în acest fel ca un continuator ferm al empirismului clasic.
Se consideră că actul de naştere al behaviorismului îl reprezintă articolul
manifest Psychology as the Behaviorist Views It (1813), publicat în „Psychological
Review” de către John Broadus Watson (1878-1958), considerat de altfel părintele
behaviorismului. El va publica însă şi lucrări mai largi – precum Behaviorism
Introduction to Comparative Psychology (1914), Psychology from the Standpoint of
a Behaviorist (1919), Behaviorism (1925), The Ways of Behaviorism (1928) – în care
îşi expune principiile behavioriste.
Psihologia, potrivit lui Watson, este ştiinţa stimulilor şi răspunsurilor. În
behaviorismul tradiţional al lui Watson, începem cu reflexe şi, prin condiţionări, ne
formăm răspunsuri. Cunoscând stimulul, putem prevedea răspunsul.
Procesele creierului nu sunt importante, creierul fiind numit de către el „cutia
misterioasă”. Procesele nervoase nu sunt observabile decât la extremităţile sistemului
nervos. Mai mult, spunea el, omul nu gândeşte cu creierul, ci cu nervii laringelui şi
ale organelor apropiate; gândirea deci se reduce la limbaj, câtă vreme acesta este
cumva singurul perceptibil, gândirea este vorbire subvocală. Conştiinţa nu este mai
nimic, doar o simplă speculaţie, un concept ce trebuie alungat din psihologie, de
vreme ce nu poate fi măsurată obiectiv. Imaginile vizuale sunt reduse la tensiunile
musculare ale ochilor, reprezentările sunt amintiri ale senzaţiilor.
Şi emoţiile sunt răspunsuri ale corpului la stimuli, sunt reacţii
comportamentale. Mai important decât negarea conştiinţei, este negarea existenţei
instinctelor umane, a capacităţilor înnăscute (pe linie empiristă). Astfel, factorul
înnăscut nu contează în formarea personalităţii, ci numai cel dobândit, de mediu.
Omul învaţă şi se formează numai sub influenţa mediului în care trăieşte (concepţie
deterministă, omul este opera mediului), neavând posibilitatea, odată format, să-şi
schimbe personalitatea. Credinţa sa în forţa formativă a mediului social şi natural l-a
condus către un optimism înflăcărat în concepţia pedagogică, susţinând, de pildă, că,
dacă i s-ar da un grup de 30 de copii, le-ar putea crea comportamente de excepţie.
55
Behaviorismul tradiţional (ortodox), reducţionist şi radical, a primit critici
severe pe măsura radicalismului său. S-a spus despre el că sărăceşte omul de tot ceea
ce îl face realmente să fie om, şi nu robot sau animal: conştiinţă, voinţă sentimente
etc. Obiectul psihologiei se mută în afara psihologiei, punându-se întrebarea dacă
psihologia behavioristă mai este totuşi psihologie.
Urmare a acestei opoziţii, începând cu anii ’30, behaviorismul încearcă o

reformare, conducând la apariţia aşa-numitei orientări neobehavioriste. În cadrul
acesteia, remarcăm, pentru început pe Clark Leonard Hull (1884-1952), influent
behaviorist în anii ’40-’50 ai secolului XX. Teoria sa poate fi rezumată la teza că
răspunsul este o funcţie a forţei deprinderii (habitude). Deprinderea este o repetare a
unei reacţii întărite în prealabil. Un alt concept important al teoriei sale este cel de
drive, care este o denumire pentru motivaţiile primare. Cele două concepte devin
variabile intermediare în schema S-R (Principles of Behavior, 1943).
Edward Chace Tolman (1886-1959) introduce de asemenea variabile

intermediare în schema S-R, precum vârsta, impulsurile fiziologice, ereditatea,
conştiinţa, capacitatea cognitivă, intenţionalitatea etc., edulcorând principiul de bază
al behaviorismului clasic, practic umanizând behaviorismul, transformându-l într-o
psihologie propriu-zisă. Observăm reintroducerea în discuţie a conştiinţei. De
asemenea, sunt luate în calcul motivaţiile în stabilirea comportamentului.
Studiind comportamentul animalelor, Tolman nu le-a judecat în termeni de
cauză şi efect precum Watson, ci în cei ai comportamentului direcţionat, cu scop.
Animalele nu mai sunt „mecanisme”, ci fiinţe capabile să formeze şi să testeze
ipoteze bazate pe experienţa anterioară. Animalele dezvoltă o hartă mentală
(cognitive map) a mediului în care trăiesc. Procesul se numeşte învăţare latentă, una
desfăşurată în absenţa recompenselor sau sancţiunilor. Animalele dezvoltă aşteptări
(ipoteze) care sunt confirmate sau nu de experienţa ulterioară. Recompensa sau
sancţiunea intră în joc numai dacă cineva vrea să le motiveze în vederea unui anumit
comportament.
Principalele sale lucrări: Nerves Process and Cognition (1918), Instruct and
Purpose (1920), Purposive Behavior in Animals and Man (1932), Behavior and
Psychological Man (1949).
Barrhus Frederick Skinner (1904-1990; opere principale: The behavior of

Organismus. An Experimental Analysis – 1938, Science and Human Behavior –
1953, The Scientific Revolution of Education – 1968) are un sistem bazat pe
conceptul de condiţionare operantă: „comportamentul [omului] este urmat de o
consecinţă [în mediul înconjurător], iar natura acestei consecinţe este să modifice
tendinţele organismului de a repeta comportamentul în viitor”. Cu alte cuvinte,
comportamentul omului produce consecinţe în mediul înconjurător, consecinţe care,
la rândul lor, acţionează asupra organismului, modificând probabilitatea producerii
aceluiaşi răspuns de către organism. În cazul în care un anumit tip de reacţie este
întărit, este probabil să se repete mai des în viitor.
Este celebră aşa-numita „cutie a lui Skinner” în care un şoarece, plimbându-se,
apasă o clăpiţă ce deschide o uşiţă pe unde cade hrană. Un stimul întăritor va face ca
şoarecele să mai apese pe clăpiţă. Un comportament urmat de un stimul întăritor
conduce la creşterea probabilităţii ca acel comportament să se întâmple şi în viitor şi,
56
dimpotrivă, un comportament neurmat de un stimul întăritor va descreşte
probabilitatea repetării acelui comportament. Altfel spus, se asociază cu stimulul
întăritor o operaţie (apăsare, tragere, învârtire) după care subiectul obţine o
recompensă. Ideea de bază este aici, prin urmare, că fiecare comportament al
oamenilor se poate explica prin regularitatea întăririlor la care oamenii au fost supuşi
de-a lungul vieţii.
Ideea de întărire poate fi promovată şi în domeniul educaţiei: învăţarea prin
întărire este o soluţie revoluţionară.
Concepând omul supus mediului, Skinner are tot o concepţie deterministă,
singura libertate posibilă fiind aceea care rezultă din „confruntarea” cu stimulii
întăritori din mediul înconjurător.
În reflexologia rusă, primii paşi sunt făcuţi de Ivan Secenov (1828-1905;

operă principală Reflexele creierului) şi Vladimir Bechterev (1857-1927), cunoscuţi
ca psihofiziologi.
Celebru este Ivan Pavlov (1849-1936), care l-a inspirat într-o anumită măsură
şi pe Skinner, prin teoria sa a condiţionării: începem cu un stimul necondiţionat şi un
răspuns necondiţionat – un reflex; asociem un stimul neutru cu reflexul în prezenţa
unui stimul necondiţionat; după un număr de repetiţii, stimulul neutru obţine el însuşi
un răspuns; în acest punct stimulul neutru va fi redenumit stimul condiţionat, iar
răspunsul, răspuns condiţionat.
Dintre behavioriştii primei jumătăţi a secolului XX, mai trebuie amintit şi

americanul Edward Lee Thorndike (1874-1949). A studiat inteligenţa şi învăţarea
la animale şi oameni. Învăţarea (prin relaţia S-R) se supune la două legi: legea
exerciţiului, pe filiaţie aristotelică (cu cât sunt mai dese asociaţiile, cu atât
conexiunea este mai puternică), şi legea efectului (relaţia S-R se consolidează, pe de
o parte, dacă duce la satisfacţie, şi să slăbească, pe de altă parte, dacă este
nesatisfăcătoare, ceea ce ne aminteşte de condiţionarea operantă a lui Skinner).
57
Rezumat

Cuvinte cheie
 behavior
 reflex condiționat
 comportament
1. Definiţi noţiunile de „comportament” şi „behaviorism”.
2. Rezumaţi programul psihologic al lui J. Watson şi critica făcută
introspecţionismului.
3. Care sunt schimbările neobehavioriste ale lui C.L. Hull şi E.C. Tolman?
4. Definiţi noţiunile de „stimul întăritor” şi „condiţionare operantă” la B.F.
Skinner.
5. Care este contribuţia lui I. Pavlov în psihologie?
6. Enunţaţi cele două legi ale învăţării la E.L. Thorndike.
Concluzii
Behaviorismul a reprezentat pătrunderea mai puternică a psihologiei în zona

ştiinţelor experimentale, organizându-se în jurul faptelor strict observabile şi
eliminând speculaţiile neverificabile, iar aceasta se realiza prin schimbarea obiectului
de studiu: psihologia nu mai studia conştiinţa, ci comportamentul.
58
UNITATEA 8
Mari curente ale psihologiei (III). Gestaltismul
Obiective 60
8. Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul 61
Rezumat 64
Cuvinte cheie 64
Concluzii 64
59
Obiective
- să descrie contribuția gestaltismului la formarea psihologiei științifice.
.


2005

Este de două ore.
60
8. Mari curente ale psihologiei (II). Behaviorismul

Orientarea gestaltistă are drept principali reprezentanţi teoreticieni grupaţi în

celebra Şcoală de la Berlin: Max Werthheimer (1880-1967; cea mai cunoscută
lucrare – Productive Thinking, 1959; alte opere: Studii experimentale asupra
percepţiei şi mişcării, 1912; Undersuchungen zur Lehre von der Gestalt, 1923; Drei
Abhandlungen zur Gestaltteorie, 1925, 1963), Wolfgang Köhler (1887-1967;
lucrări: Mentality of Apes, 1917; Gestalt Psychology, 1929), Kurt Koffka (1886-
1941; lucrări importante: Beitrage zurPsychologie der Gestalt, 1913, 1915; Growth
of the Mind: An Introduction to Child Psychology, 1921), Kurt Lewin (1890-1947;
opere importante: A Dynamic Theory of Personality, 1935; Principles of Topological
Psychology, 1936).
Aşa cum am meţionat, în cadrul acestei şcoli conceptul de formă capătă o

importanţă majoră. Orice experienţă, orice conduită are o formă. Percepem întreguri
organizate, detaşate de fond, unităţi care alcătuiesc forme. Forma este o unitate
stabilă, echilibrată, un întreg ce nu reprezintă suma părţilor (ceea ce contravine
principiilor asociaţionismului; senzaţiile nu mai sunt elemente psihologice prealabile
şi nu au decât rolul de elemente structurate, nu structurante). Este relevantă, în acest
sens, spunea Wertheimer, structura unei melodii: ea nu este suma sunetelor ce o
compun sau a notelor; notele muzicale sunt legate precis prin înălţimi tonale şi
succesiuni temporale; odată schimbate aceste legături, melodia este distrusă sau
modificată. Percepţia melodiei are un caracter integral. Melodia poate fi recunoscută
chiar dacă lipsesc unele sunete (ceea ce poartă numele de „tendinţă către întreg”).
Poate fi recunoscută şi dacă se folosesc instrumente diferite, dacă se păstrează
raporturile originale între note sau, altfel spus, aceeaşi structură. Tot în acest sens,
Wertheimer observa că perceperea mişcării este mai mult decât o succesiune rapidă
de evenimente senzoriale individuale; noi vedem mişcarea ca efect, ca efect întreg,
nedivizat în mici particule de timp. Tot la fel şi cu figurile, imaginile: ele rămân la fel
indiferent de poziţia din care sunt percepute.
Teoria gestaltistă presupune unele legi de organizare perceptivă, ce conduc
toate către ideea că percepţiile tind să se organizeze în entităţi inteligibile. Enumerăm
aici câteva:
a) legea pregnanţei subliniază că avem o dispoziţie înnăscută de a
identifica gestalturi; de pildă, pentru un grup de puncte aranjate pe o tablă
asemănător cu o stea, vom identifica forma unei stele şi nu un grup de puncte;
b) legea închiderii spune că, dacă ceva lipseşte dintr-o figură
completă, avem tendinţa de a completa; de exemplu, dacă o mică parte
61
dintr-un triunghi lipseşte, noi tot vom vedea un triunghi; se cheamă că
„am închis” spărtura;
c) legea similarităţii spune că avem tendinţa de a grupa itemi
similari într-un gestalt chiar înăuntrul unei forme mai largi ca în exemplul
tipografic următor:
OXXXXXX
XOXXXXX
XXOXXXX
XXXOXXX
XXXXOXX
XXXXXOX
XXXXXXO
Vedem în mod natural o linie de O într-un câmp de X.
d) legea proximităţii: lucrurile sunt strânse împreună ca
aparţinând unele altora (dacă sunt percepute împreună în timp şi spaţiu);
în exemplul:
**********
**********
**********
vedem mai degrabă trei linii decât câte 3 steluţe puse vertical de 10 ori;
e) legea simetriei: există tendinţa organizării în forme similare a
itemilor asemănători; în exemplul:
[ ][ ][ ]
în ciuda presiunii proximităţii de a grupa parantezele împreună doar
cele apropiate, simetria copleşeşte percepţia şi ne face să vedem trei perechi
de paranteze simetrice;
f) legea continuităţii: când vedem o linie dreaptă trecând peste
altă linie dreaptă, ceea ce reţinem reprezintă o combinaţie de două linii şi
nu o combinaţie de unghiuri.
Gestaltismul afirmă că întreaga activitate perceptivă se supune principiului

izomorfismului, după care perceperea lucrurilor nu înseamnă doar simpla lor
reflectare, ci presupune funcţionalităţi specifice cu tendinţe de organizare în forme a
experienţei.
Un alt concept interesant al teoriei psihologice gestaltiste este cel de insight, un
fel de înţelegere completă a problemei de rezolvat, o intuiţie, care conduce de regulă
la o nouă structură a câmpului perceptiv şi la găsirea de noi soluţii.
62
Lewin propune şi conceptul de câmp psihologic, ce desemnează un ansamblu
de fapte de ordin biologic, social, psihic, fizic etc., ce determină comportamentul
cuiva la un moment dat.
63
Rezumat

Cuvinte cheie
 gestalt
 insight
 izomorfism
 câmp psihologic
1. Definiţi conceptul de Gestalt.
2. Conturaţi programul teoretic al psihologiei gestaltiste.
3. Enumeraţi câteva legi ale teoriei gestaltiste.
4. Ce presupune principiul izomorfismului?
5. Ce este insight-ul?
6. Dar câmpul psihologic?
Concluzii
Aşa cum am meţionat, în cadrul acestei şcoli conceptul de formă capătă o

importanţă majoră. Orice experienţă, orice conduită are o formă. Percepem întreguri
organizate, detaşate de fond, unităţi care alcătuiesc forme. Forma este o unitate
stabilă, echilibrată, un întreg ce nu reprezintă suma părţilor (ceea ce contravine
principiilor asociaţionismului; senzaţiile nu mai sunt elemente psihologice prealabile
şi nu au decât rolul de elemente structurate, nu structurante).
64
UNITATEA 9
Mari curente ale psihologiei (IV). Nativismul și psihologia genetică
Obiective 66
9. Mari curente ale psihologiei (IV). Nativismul și psihologia genetică 67
Rezumat 70
Cuvinte cheie 70
Concluzii 70
65
Obiective
- să descrie contribuția gestaltismului la formarea psihologiei științifice.
.


2005

Este de două ore
66
9. Mari curente ale psihologiei (IV). Nativismul și psihologia genetică
Nativismul
„Nativism” este una dintre denumirile orientării deschise de americanul Noam

Pe linia raţionalismului modern, Chomsky introduce în psihologie ideea unei
abilităţi înnăscute de învăţare a limbii (el vorbind chiar de o lingvistică carteziană sau
de o teorie carteziană a minţii), împotriva opiniilor behavioriste dominante cu privire
la această problemă. Avem înnăscută o gramatică universală capabilă să absoarbă
detaliile oricărei limbi naturale, materne, la o vârstă potrivită. Mai precis, gramatica
universală se referă la acele structuri, mecanisme înnăscute ale omului care pot
explica formarea unei competenţe pe care o arată gramaticile diferitelor limbi
naturale. Desigur, gramatica universală va conduce către o gramatică specială, a unei
limbi naturale, atunci când copilul ia contact cu acel cadru lingvistic. Însă însuşirea
limbajului nu se reduce la învăţare, la contactul cu respectivul cadru lingvistic;
competenţa lingvistică nu este produsul învăţării. Pentru a întări această idee,
Chomsky propune conceptul de „creştere”: „Termenul de «învăţare» este în realitate
unul foarte înşelător (...). Cunoaşterea limbajului creşte în mintea unui copil pus într-
o comunitate lingvistică”. Trebuie înţeles că nu avem motive să credem că
dezvoltarea mintală este substanţial diferită de dezvoltarea corpului. Atât în
dezvoltarea organismului, cât şi în dezvoltarea minţii avem de-a face cu o creştere,
cu etape programate genetic, ce se desfăşoară sub influenţa parţială a mediului. În
fond, de ce organismul ar creşte, iar mintea ar învăţa?
În cartea Syntactic Structures, Chomsky distinge două niveluri: structura de
suprafaţă (care, esenţial, este limba aşa cum o ştim noi, limba cu regulile ei fonetice
şi gramatica de bază) şi structura de profunzime (mai abstractă, la nivelul înţelegerii
şi al gramaticii universale). Regulile de transformare guvernează relaţiile dintre cele
două structuri.
Pentru Chomsky, limbajul este deci aprioric şi are drept fundament acele
structuri sintactice de profunzime, ceea ce garantează generativitatea sau
creativitatea. Punând întrebarea „Cum putem crea noi propoziţii pe care nu le-am mai
rostit niciodată înainte?”, gramatica generativă răspunde că, însuşindu-ne sensul unui
cuvânt şi a capacităţii de a-l pronunţa, îl putem utiliza în foarte multe situaţii şi
combinaţii gramaticale fără exerciţii în această direcţie.
Iată de ce orientarea structuralistă din lingvistica teoretică a lui Chomsky a mai
fost numită „gramatică tranformaţional-generativă”.
Teoria cercetătorului american a provocat reacţii virulente în rândul oamenilor
de ştiinţă şi filosofilor. La fel ca în cazul introspecţionismului, nativismul are
enunţuri ce nu pot fi verificate empiric (aşa cum se procedează de obicei în ştiinţă),
mai ales cele cu privire la ceea ce este înnăscut. În plus, din punct de vedere
psihologic, teoria nativistă ar putea fi redusă chiar la un behaviorism mai moderat
care acceptă că există condiţii înnăscute ce fac posibilă intervenţia mediului, ce fac
posibilă învăţarea.
67
Psihologia genetică
Concepţia lui N. Chomsky a fost criticată în anii ’70 într-o dezbatere celebră şi
de Jean Piaget .
Personalitate importantă în psihologia secolului XX, conducător al Şcolii de la
Geneva, întemeietor al Centrului de Epistemologie Genetică în 1956 (cu preocupări
interdisciplinare, între biologie, psihologie, gnoseologie, logică), Jean Piaget (1896-
1980) este un savant cu o operă impresionantă (cităm aici doar câteva lucrări, unele
traduse şi la noi: Reprezentarea lumii la copil – 1926, Judecata morală la copil –
1924, Naşterea inteligenţei la copil – 1935, Psihologia inteligenţei – 1947,
Introducere în epistemologia genetică – 1950, 3 volume, Tratat de psihologie
experimentală – 1963-1965, 9 volume, împreună cu P. Fraisse).
Principalele contribuţii ale lui J. Piaget sunt legate de inteligenţă (de altfel, el a
fost supranumit „marele arhitect al construcţiilor inteligenţei”). El studiază, de pildă,
constituirea mentală a schemelor sau structurilor psihice la noii născuţi, unde
vorbeşte de şase stadii:
1) al reflexelor senzorio-motorii (contactul noului născut cu mediul –
adaptabilitate – constă în reflexele ereditar-instinctive ale copilului faţă de acţiunile
exterioare asupra corpului său: ambianţa gazoasă faţă de cea lichidă dinaintea
naşterii, diferenţa dintre lumină şi întuneric, dintre gălăgie şi linişte);
2) de perfecţionare a receptării senzoriale a mediului (perioada perfecţionării
tatonărilor la supt şi a distincţiei tactile, gustative şi olfactive a sursei de hrană din
mulţimea obiectelor înconjurătoare pe care le mai suge totuşi instinctiv);
3) de percepere a obiectelor (distingerea obiectelor este legată de activitatea
mâinilor: la început, de mişcarea lor spre obiecte vizibile şi sonore, apoi de atingerea
lor, şi în fine de apucarea lor, adică identificarea, localizarea lor);
4) de înţelegere a relaţiilor dintre obiecte (a fi mai jos sau mai sus, mai
departe sau mai aproape, tangibil sau nu, deplasarea, aruncarea, căutarea şi găsirea
obiectelor, amestecul, ciocnirea);
5) înţelegerea relaţiilor de apartenenţă şi incluziune (introducerea unora în
altele, extragere, împrăştiere, risipire, grupare);
6) înţelegerea relaţiilor interfactuale (predilecţia pentru unele obiecte pentru a
fi apucate sau atinse înseamnă alternativă, alegere, deci concretizări ale relaţiei de
disjuncţie, în timp ce conjuncţia este ilustrată prin atingerea simultană cu mâinile şi
picioarele sau apucarea cu ambele mâini). Important este că toată această geneză şi
evoluţie a inteligenţei se petrece înainte de învăţarea vorbirii; acesta este şi motivul
pentru care, în conformitate cu schemele numite senzorio-motorii, inteligenţa
corespunzătoare a fost numită inteligenţă senzorio-motorie sau inteligenţă
preverbală.
Inteligenţa se dezvoltă în continuare în stadii:

1) între un an şi jumătate şi patru ani se dezvoltă o gândire preconceptuală
(între schema senzorio-motorie şi concept);
68
2) între 4 şi 7 ani avem de a face cu gândire intuitivă, în imagini, în planul
reprezentărilor;
3) între 7 şi 12 ani este perioda operaţiilor concrete sau obiectuale (operaţiile
au loc doar prin raportare la obiecte);
4) între 12 şi 15 ani este stadiul operaţiilor formale sau propoziţionale (are loc
trecerea de la desfăşurări mentale cu referire la obiecte concrete la operaţii cu
propoziţii).
Concepţia lui Jean Piaget este una structuralistă, ce consideră totalitatea pe
baza relaţiilor dintre elemente, supusă transformării, într-un autoreglaj continuu:
„structurile sunt sisteme de transformări care se nasc unele din altele prin genealogii
cel puţin abstracte şi, cum structurile cele mai autentice sunt de natură operatorie,
conceptul de transformare îl sugerează pe cel de formare, iar autoreglajul aminteşte
autoconstrucţia”. Deci, structurile se construiesc, sunt rezultatul unei geneze,
împotriva nativismului chomskian. Elementele structurale sunt, după cum am văzut,
„relaţii de ordine (ordinea mişcărilor într-un reflex, în acelea ale unui obicei, în
conexiunile dintre mijloace şi scopurile urmărite), înglobările (subordonarea unei
scheme simple, cum este aceea de a apuca, la o alta mai complexă, cum este aceea de
a extrage), şi corespondenţele (în asimilările cognitive)”. Asimilarea este „sursa
punerilor continue în relaţii şi în corespondenţă (...), iar pe planul reprezentării
conceptuale ea duce la aceste scheme generale care sunt structurile. Asimilarea însă
nu este o structură: ea nu este decât un aspect funcţional al construcţiilor structurale,
care intervine în fiecare caz particular, dar care conduce mai devreme sau mai târziu
la asimilări reciproce, adică la legături tot mai intime care leagă din nou structurile
unele de altele”.
69
Rezumat
Nativismul este una dintre denumirile orientării deschise de americanul Noam

Cuvinte cheie
 nativism
 lingvistică
 autoreglaj
 asimilare
1. Ce este „gramatica universală”?
2. Relevaţi analogia dintre minte şi corp prin prisma conceptului de „creştere” la
N. Chomsky.
3. Cum poate fi criticată teoria lui Chomsky?
4. Care sunt stadiile dezvoltării inteligenţei la noii născuţi, în viziunea lui J.
Piaget?
5. Dar între 1 şi 15 ani?
6. Prezentaţi pe scurt structuralismul genetic al lui Piaget.
Concluzii
Concepţia lui Jean Piaget este una structuralistă, ce consideră totalitatea pe

baza relaţiilor dintre elemente, supusă transformării, într-un autoreglaj continuu:
„structurile sunt sisteme de transformări care se nasc unele din altele prin genealogii
cel puţin abstracte şi, cum structurile cele mai autentice sunt de natură operatorie,
conceptul de transformare îl sugerează pe cel de formare, iar autoreglajul aminteşte
autoconstrucţia”
70
UNITATEA 10
Mari curente ale psihologiei (V). Psihanaliza
Obiective 72
10. Mari curente ale psihologiei (V). Psihanaliza 73
Rezumat 76
Cuvinte cheie 76
Concluzii 76
71
Obiective
- să descrie contribuția psihanalizei la formarea psihologiei științifice.
.


2005

Este de două ore.
72
10. Mari curente ale psihologiei (V). Psihanaliza
ostilitate.
Conceptul central al noii orientări este cel de inconştient, motiv pentru care
psihanaliza a fost numită şi psihologia inconştientului. Viaţa psihică nu se reduce la
conştiinţă şi trebuie admis şi acest „loc psihic” aparte, ce nu este o a doua conşiinţă,
ci un sistem care are conţinuturi, mecanisme şi poate o energie aparte. Mai precis,
inconştientul este un sistem constituit din elemente psihice moştenite (ceva analog
instinctelor animalelor) şi din conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul în
sistemul preconştient-conştient. Refulările tind permanent să apară în conştiinţă prin
diferite mijloace şi, îndată ce elementele inconştiente redevin conştiente, starea
mentală se ameliorează.
Cum se poate ajunge totuşi la această entitate misterioasă, imperceptibilă, cum
poate fi cunoscută această entitate aflată în cel mai ascuns loc al psihicului? În
tratamentul psihanalitic, se cere subiectului să facă liber o asociaţie de idei, de-a
lungul căreia, în înşiruirea mecanică, pot apărea anumite indicii din inconştient, în
ciuda rezistenţei, a cenzurii. Freud propune şi analiza actelor ratate, a lapsusurilor, a
gafelor ce pot indica dorinţe inconştiente. Dar „calea regală a explorării
inconştientului” este visul. Orice vis are o semnificaţie, exprimă o dorinţă, în afara
dorinţei primordiale de continuare a somnului; de pildă, dacă visez că mănânc cireşe,
e semn că am dorinţa de a mânca cireşe (o dorinţă care poate nu a fost satisfăcută în
timpul zilei), în somn am satisfacţia de a savura fructele, prelungindu-mi somnul.
Sunt însă şi dorinţe „interzise” care sunt satisfăcute în timpul somnului şi care apar
voalat, simbolizat, prin urmare, visul trebuie interpretat de către psihanalist. Sub
conţinutul manifest al visului, specialistul trebuie să descopere conţinutul latent,
ascuns.
S-a prefigurat mai sus oarecum ideea că, pentru Freud, există un conflict între
exigenţele morale şi sociale ale conştiinţei guvernată de principiul realităţii, pe de o
parte, şi dorinţele neconvenabile conştient, care, din acest motiv, sunt refulate în
inconştient, guvernat de principiul plăcerii, de altfel principiul fundamental al vieţii.
Câtă vreme cele două se află în echilibru, viaţa individului se desfăşoară normal.
Freud susţine că psihismul se desfăşoară pe trei niveluri suprapuse: la mijloc se
află eul conştient, ce are parte de presiuni contradictorii; din jos, zona sinelui, vin
presiunile instinctelor ce vor să ajungă la nivelul conştiinţei clare; de la supraeu, de
sus, vine presiunea cenzurii morale, vin interdicţiile morale. Supraeul, în viziunea
psihologului austriac, „este moştenitorul complexului lui Oedip”: copilul, gelos pe
tatăl lui, vrând să se bucure exclusiv de dragostea mamei, resimte în tată un rival;
neputând să-l excludă, să-l suprime, se identifică cu el interiorizând interdicţia. De
altfel, este de remarcat importanţa pe care o acordă Freud în general traumelor din
copilărie, primelor relaţii ale copilului cu părinţii, care, scoase la suprafaţă din
inconştient, pot ajuta la înţelegerea adultului.
73
Experienţa i-a arătat lui Freud că cele mai multe refulări priveau viaţa sexuală,
întrucât instinctul sexual este foarte rar pe deplin satisfăcut, intrând în conflict cu
supraeul. Astfel, viaţa sexuală începe încă din copilărie, de la stadiul bucal (plăcerea
sugarului de a suge sânul mamei) şi cel anal (plăcerile legate de excreţie la copilul de
3 ani) până la stadiul genital propriu-zis. Pe de altă parte, aşa cum am mai spus,
istoria lui Oedip se repetă în fiecare dintre noi, toţi căpătând o afecţiune (fixaţie)
pentru părintele de sex opus. În acelaşi timp, totuşi, părinţii sunt şi sursa interdicţiilor
cu privire la sex, ceea ce provoacă o separare între sexualitate şi afectivitate, separare
care creează probleme mai târziu, reconcilierea fiind foarte dificilă.
Sexualitatea nesatisfăcută nu conduce neapărat la probleme psihice, ci în
anumite situaţii dă naştere creativităţii: „Există situaţii când instinctele sexuale
renunţă la plăcerea parţială pe care o produce satisfacerea lor sau la cea procurată de
actul procreaţiei, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să mai fie sexual,
devenind social. Denumim acest proces sublimare”. Arta, religia etc. devin rezultate
ale sublimării.
Rolul major, oarecum exagerat, acordat de Freud sexualităţii a atras pentru
teoria sa denumirea de pansexualism; teza de bază a psihanalizei freudiene ar fi:
omul este stăpânit de libido (un fel de energie sexuală sau forţă a instinctelor
sexuale).
Inconştientul capătă noi dimensiuni în concepţia unui colaborator şi discipol al

lui Freud, Carl Gustav Jung (1875-1961; opere principale: Psychologiche Zysen –
1921, Die Bezienhung Zwischen dem Ich und der Umbewussten – 1928, Wirklichkeit
der Seele – 1943, Uber psychische Energetik und das der fraüme – 1948, Von den
Wurzein das Pewusstscins – 1954). Acesta vorbeşte de două niveluri ale
inconştientului: inconştientul personal şi inconştientul colectiv.
Inconştientul personal conţine achiziţii ale vieţii personale, automatisme, dar
nu şi instinctele ca la Freud. Inconştientul colectiv poate fi privit ca o „moştenire
psihică”. El este rezervorul experienţelor noastre ca specie, un fel de cunoaştere cu
care ne-am născut, dar de care nu suntem totuşi conştienţi, cu toate că ne influenţează
comportamentul, mai ales pe cel cu încărcătură emoţională. Există unele situaţii de
viaţă în care se pot recunoaşte efecte ale inconştientului colectiv: un deja vu,
recunoaşterea unor simboluri şi semnificaţii ale unor mituri, momente creative ale
unor artişti, momente mistice ale unor oameni religioşi etc.
În inconştientul colectiv se află anumite conţinuturi prezente la toţi indivizii:
arhetipurile (tipare psihice arhaice), imagini primordiale, dominante, mitologice, un
fel de „forme preexistente”, de predispoziţii psihice înnăscute (deşi se transmit
ereditar, ele sunt de natură psihică), ce acţionează ca nişte „principii organizatoare”.
Astfel, inconştientul oamenilor este scufundat în „sufletul colectiv istoric”.
Inconştientul moşteneşte imagini din cea mai îndepărtată istorie, el poartă cu sine nu
numai probleme ale copilăriei personale, ci şi angoasele întregii omeniri de-a lungul
istoriei sale.
Jung prezintă unele exemple de arhetipuri universale: arhetipul mamei (ne
naştem cu dispoziţia de a ne căuta o mamă, recunoscând-o de obicei în propria mamă
naturală, iar în cazul în care lipseşte o persoană particulară avem tendinţa de a
personifica sau simboliza arhetipul chiar printr-un personaj mitologic; arhetipul
mamei este simbolizat în multe feluri: se vorbeşte de „mama Pământ”, de Eva, de
Maria sau chiar de naţiune, biserică, pădurea, oceanul); arhetipul umbrei (reprezintă
partea noastră întunecată, instinctele răului); arhetipul persona (partea de suprafaţă a
74
persoanei, cea pe care o lăsăm şi altora s-o vadă, masca); arhetipul animus şi anima
(animus este partea masculină a femeii, anima, partea feminină a bărbatului); sinele
(reprezintă reunirea tuturor opoziţiilor, asfel încât toate aspectele personalităţii se
exprimă în mod egal, într-un proces de individuare, de construcţie a personalităţii: nu
suntem nici bărbat, nici femeie, şi totuşi amândouă, nici buni, nici răi, dar
amândouă, nici conştienţi, nici inconştienţi, dar amândouă).
Nici Alfred Adler (1870-1937; opere principale: Studien über die

kinderwertigkeit von Organen – 1907, Das Problem der Homosexualität – 1917,
Uber den Nevrösen Charakter – 1912, Praxis und Theorie der Individual
Psychologie – 1922, Mensch enkenntnis – 1926, Individual Psychologie in der
Schule, Der Sinn das Lebens – 1932), în teoria pe care şi-o numeşte psihologie
individuală, înţeleasă ca o psihologie a unui tot indivizibil, ce se referă la individul în
sine şi la relaţia sa cu societatea, nu mai acordă mare importanţă sexualităţii,
concentrându-se asupra nevoii de afirmare, de dominaţie, asupra a ceea ce Nietzsche
numea „voinţa de putere”. Nevrozele nu mai apar datorită sexualităţii nesatisfăcute,
ci datorită sentimentului de inferioritate, care cere o compensare permanentă. Şi
comportamentul sexual se explică pornind de la compensaţie: astfel, comportamentul
de cuceritor al lordului Byron se poate explica prin nevoia de compensare a
infirmităţii sale fizice (era şchiop). În paranteză fie spus, complexul de inferioritate
însuşi a fost pus pe seama şubrezeniei fizice a lui Adler, el fiind un copil bolnăvicios,
firav, aşa cum complexul lui Oedip al lui Freud a fost pus pe seama faptului că mama
sa era mai tânără cu 20 de ani decât tatăl.
75
Rezumat
ostilitate.
Cuvinte cheie
 eu
 sine
 supraeu
 inconștient colectiv
 arhetip
1. Definiţi inconştientul la S. Freud.
2. Definiţi conceptele de eu, sine şi supraeu.
3. La ce se referă complexul lui Oedip?
4. Ce este sublimarea în concepţia lui Freud?
5. Ce este inconştientul colectiv?
6. Care sunt principalele arhetipuri de care vorbeşte Jung?
7. Ce este sentimentul de inferioritate la Adler?
Concluzii
Conceptul central al noii orientări este cel de inconştient, motiv pentru care
psihanaliza a fost numită şi psihologia inconştientului. Viaţa psihică nu se reduce la
conştiinţă şi trebuie admis şi acest „loc psihic” aparte, ce nu este o a doua conşiinţă,
ci un sistem care are conţinuturi, mecanisme şi poate o energie aparte. Mai precis,
inconştientul este un sistem constituit din elemente psihice moştenite (ceva analog
instinctelor animalelor) şi din conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul în
sistemul preconştient-conştient. Refulările tind permanent să apară în conştiinţă prin
76
diferite mijloace şi, îndată ce elementele inconştiente redevin conştiente, starea
mentală se ameliorează.
77
UNITATEA 11
Mari curente ale psihologiei (VI). Psihologia conduitei și psihologia umanistă
Obiective 79
11. Mari curente ale psihologiei (VI). Psihologia conduitei și psihologia 80
umanistă
Rezumat 82
Cuvinte cheie 82
Concluzii 82
78
Obiective
- să descrie contribuția psihologiei conduitei la formarea psihologiei
științifice.
- să descrie contribuția psihologiei umaniste la formarea psihologiei
științifice.


2005

Este de două ore.
79
11. Mari curente ale psihologiei (VI). Psihologia conduitei și psihologia
umanistă
Psihologia conduitei

Psihologia conduitei este „studiul omului în raport cu universul şi mai ales în
raporturile cu ceilalţi oameni”, este o „ştiinţă a conduitei”, o „ştiinţă a acţiunii
umane”. Conduita se referă atât la manifestările exterioare, cât şi la acele procese
interioare de organizare şi reglaj. Observăm că noul concept unifică cele două
compartimente ale vieţii psihice – comportamentul şi viaţa subiectivă – ce erau
tratate separat sau disproporţionat în alte orientări psihologice, fiind evidenţiate în
mod egal ca importanţă. Este vorba despre o unitate dintre minte şi comportament în
conduită. Conduita devine ansamblul actelor unui individ orientate către un scop şi
încărcate de semnificaţie.
Conduitele sunt învăţate de individ ca urmare a interacţiunii dintre organism şi
mediul social şi natural. Psihologia conduitei vine să aranjeze, să ierarhizeze
conduitele de la cele mai simple la cele mai înalte, mai complicate, atât cantitativ, cât
şi calitativ. Spre deosebire de behaviorism, care privea conduita doar ca reacţie a
organismului, psihologia conduitei ia în considerare întreaga personalitate a omului.
Răspunsul la stimulări este rezultatul şi al reglajului intern, al stărilor subiective
interne.
În felul acesta, psihologia conduitei poate fi privită ca o unificare a
introspecţionismului şi behaviorismului, dar mai ales ca o depăşire a lor.
În anii ’50 ai secolului XX, dominaţi în Occident de behaviorism şi

psihanaliză, apare în SUA o nouă orientare, psihologia umanistă, ca o reacţie la cele
două considerate viziuni pesimiste asupra omului. Iniţiatorul acestei psihologii,
Abraham Maslow, o numeşte „a treia forţă în psihologie”. Psihologia umanistă se
prezintă pe sine ca o viziune optimistă, opusă mecanicizării, fiziologizării,
biologizării imaginii psihice a omului. Omul era supus fie mediului, fie instinctului,
incapabil de autoconstrucţie, autocontrol conştient, fatalmente lipsit de libertate. În
psihologia umanistă, omul concret devine obiect de studiu.
Temele de studiu ale psihologiei se apropie de cele din filosofiile existenţialiste

(de altfel, este declarată orientarea către filosofie, literatură, religie). În acest sens,
Abraham Maslow (1908-1970) susţinea că psihologia trebuie să studieze
80
problemele cotidiene importante ale omului precum războiul şi pacea, exploatarea şi
fraternitatea, ura şi dragostea, boala şi sănătatea, înţelegerea şi conflictul, fericirea şi
nefericirea. Dar şi viaţa personală a omului este luată în calcul, cu elementele sale
derizorii, cu dramele sale, cu efortul activ al omului de a se automodela permanent.
Abraham Maslow este cunoscut în istoria psihologiei mai ales ca un cercetător
al motivaţiei umane. Pe acest plan, Maslow ierarhizează nevoile piramidal, cu 8
niveluri şi trei paliere. Palierul de bază are două niveluri: nevoile fiziologice şi
nevoile de securitate: următorul palier are patru niveluri: nevoi de proprietate, afiliere
şi dragoste; nevoi de stimă şi apreciere; nevoi cognitive; nevoi estetice. Palierul ultim
are două niveluri: nivelul împlinirii sinelui, al realizării potenţialului creator, şi
nivelul nevoii de transcendere, de depăşire a lumii cunoscute, materiale.
Carl Ransom Rogers (1902-1987), denunţând subjugarea omului de către

mediul înconjurător, lipsa lui de libertate, imaginea lui de păpuşă, sclav sau maşină,
aşa cum l-au înfăţişat teoriile deterministe din psihologie, propune studierea omului
ca Sine individual şi unic. Freud vedea omul prins între conştient şi inconştient,
behavioristul Skinner îl vedea inactiv în faţa lumii, lume care doar ea acţionează
asupra lui. Rogers credea că omul are capacitatea de a deveni ceea ce Sinele său este
realmente. Realizarea Sinelui (self-actualization) este văzută ca o „funcţionare
completă a persoanei”, o creştere ascendentă pe trei niveluri: o deschidere către
experienţă; participarea totală, lipsită de prejudecăţi în fiecare etapă a vieţii;
încrederea în corpul şi psihicul său, ce conduce la libera alegere şi la creativitate.
81
Rezumat

Cuvinte cheie
 conduită
 piramida nevoilor
 sine individual
 sine unic
1. Definiţi conceptul de „conduită” la P. Janet.
2. Ce reproşează psihologia umanistă psihanalizei şi behaviorismului?
3. Ce noi teme introduce psihologia umanistă?
4. Expuneţi nivelurile piramidei nevoilor a lui A. Maslow.
5. Cum se realizează sinele individual şi unic în viziunea lui C. Rogers?
Concluzii
Psihologia conduitei este „studiul omului în raport cu universul şi mai ales în

raporturile cu ceilalţi oameni”, este o „ştiinţă a conduitei”, o „ştiinţă a acţiunii
umane”. Conduita se referă atât la manifestările exterioare, cât şi la acele procese
interioare de organizare şi reglaj. Observăm că noul concept unifică cele două
compartimente ale vieţii psihice – comportamentul şi viaţa subiectivă – ce erau
tratate separat sau disproporţionat în alte orientări psihologice, fiind evidenţiate în
mod egal ca importanţă. Este vorba despre o unitate dintre minte şi comportament în
conduită. Conduita devine ansamblul actelor unui individ orientate către un scop şi
încărcate de semnificaţie.
82
BIBLIOGRAFIE
1. ***, Cartea tibetană a morţilor, Edit. Oltenia, Craiova, 1992

2. ***, Filosofia greacă până la Platon, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,
3. Abraham Maslow, Motivation and Personality, Harper & Row Publishers,
New York, 1970
4. Albert Camus, Mitul lui Sisif, Edit. Pentru Literatură, Bucureşti, 1969
5. Alexandru Surdu, Filosofia contemporană, Edit. Paideia, Bucureşti, 2003
6. Alexandru Surdu, Filosofia modernă, Edit. Paideia, Bucureşti, 2002
7. Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
8. Aristotel, Despre suflet, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
9. Aristotel, Metafizica, Edit. Iri, Bucureşti, 1999
10. Auguste Comte, Discurs asupra spiritului pozitiv, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
1999
11. Barrhus F. Skinner, About Behaviorism, Alfred Knopf, New York, 1974
12. Barrhus Skinner, Science and Human Behavior, Free Press, New York, 1953
13. Baruch Spinoza, Etica, Edit. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
14. Carl G. Jung, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, în Opere complete, vol. I,
Edit. Trei, Bucureşti, 2003
15. Carl G. Jung, Dictionary of Analitical Psychology, Ark Paperbacks, London,
1987
16. Carl Rogers, On Becaming a Person, Houghton Mifflinj Company, Boston,
1961
17. Clark Hull, A Behavior System, Yale University Press, New Haven, 1952
18. Clark Hull, Principles of Behavior, Appleton-Century-Crofts, New York,
1943
19. D.P. Schultz & S.E. Schultz, A History of Modern Psychology, Harcourt
Brace Jovanovich Publications, 1987
20. David Hothersall, History of Psychology, McGraw-Hill, New York, 2004
21. David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987
22. Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994
23. Edward Thorndike, Selected Writings from a Connectionist’s Psychology,
Appleton-Century-Crofts, New York, 1949
24. Edward Tolman, Purposive Behavior in Animals and Men, Appleton-
Century-Crofts, New York, 1932
25. Ernst Weber, Der Tastsinn und das Gemeingefühl, Wagner Handwörteb
Physiol. 2 dep., vol. 3, 1850
26. Etienne Gilson, Filosofia Evului Mediu, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1995
27. G.W. Leibniz, Eseuri de teodicee, Edit. Polirom, Iaşi, 1997
28. G.W. Leibniz, Monadologia, Edit Humanitas, Bucureşti, 1994
29. George Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, Edit. Agora, Iaşi, 1995
30. Gustav Fechner, Elemente der Psychophisik, 1880
31. H.H. Kendler, Historical foundations of modern Psychology, The Dorsey
Press, Chicago, 1987
83
32. Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, Edit. Antet,
1999
33. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Edit. Iri, Bucureşti, 1994
34. Immanuel Kant, Prolegomene, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1987
35. Ion Mânzat, Istoria universală a psihologiei, Edit. Printech, Bucureşti, 2000
36. Ivan Pavlov, Conditioned Reflexes: An Investigation of the Physiological
Activity of the Cerebral Cortex, Oxford University Press, London, 1927
37. Jean Paul Sartre, L’Etre et le néant, Gallimard, Paris, 1943
38. Jean Paul Sartre, L’existentialisme est un humanisme, Plon, Paris, 1946
39. Jean Piaget, Naşterea inteligenţei la copil, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973
40. Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
41. John B. Watson, Psychology as the Behaviorist Views it, „Psychological
Review”, 20, 1913
42. John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
1962
43. John Watson, The Ways of Behaviorism, Harper & Brothers Pub., New York,
1928
44. Kurt Koffka, Principles of Gestalt Psychology, Lund Humphries, London,
1935
45. Kurt Lewin, A Dynamic Theory of Personality, McGraw-Hill, New York,
1935
46. Kurt Lewin, Principles of Topological Psychology, McGraw-Hill, New York,
1936
47. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2003
48. Max Wertheimer, Productive Thinking, Harper, New York, 1959
49. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Edit. Polirom, Iaşi, 2000
50. Mihaela Minulescu, Introducere în analiza jungiană, Edit. Trei, Bucureşti,
2001
51. Mihai Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005
52. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers
Enciclopedic & Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
53. Noam Chomsky, Aspects of Theory of Syntax, MIT Press, 1986
54. Noam Chomsky, Jean Piaget, Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării,
Bucureşti, 1988
55. Noam Chomsky, Syntactic Structures, Mouton & Co., 1978
56. Oswald Külpe, Grundriss der Psychologie, 1893
57. Paul Deussen, Filosofia Upanişadelor, Edit. Tehnică, Bucureşti, 1994
58. Paul Popescu Neveanu, Curs de psihologie generală, Univ. Bucureşti, 1976
59. Pierre Janet, L’Automatisme psychologique, Societe Pierre Janet, Paris, 1973
60. Platon, Republica, în: Opere, vol. V, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986
61. René Descartes, Meditaţii despre filosofia primă, în vol. Două tratate
filosofice, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1992
62. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980
63. Wilhelm Wundt, Grundzuge der Physiologischen Psychologie, 1874
84
64. William James, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications,
1950
65. Yvon Brés, Psihologia lui Platon, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000
85

Istoria Psihologiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Psihologiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul I de studiu ce urmează

1. Familiarizarea cu problematica istoriei psihologiei.

1. Prezentarea noțiunilor introductive

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

Unitate de studiu 1: Noțiuni introductive. La începuturile cunoașterii

Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

Unitate de studiu 2: Elemente de psihologie în filosofia greacă.

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

Unitate de studiu 3: Evoluția preocupărilor psihologice în Evul Mediu și Epoca

În Evul Mediu, teologia, după cum bine se ştie, influenţează hotărâtor

Unitate de studiu 4: Filosofii contemporane cu relevanță psihologică

Imm. Kant a mai determinat o schimbare: filosofia nu mai putea emite

Unitate de studiu 5: Nașterea psihologiei ca știință. Asociaționismul și

Unitate de studiu 6: Mari curente ale psihologiei (I): Introspecționismul

Adevăratul început al psihologiei îl constituie însă înfiinţarea laboratorului de

Behaviorismul apare în SUA la începutul secolului XX ca o reacţie la

Unitate de studiu 8: Mari curente ale psihologiei (III): Gestaltismul

Gestaltismul se iveşte în Germania la începutul secolului XX ca o reacţie la

Unitate de studiu 9: Mari curente ale psihologiei (IV): Nativismul și Psihologia

Nativismul este una dintre denumirile orientării deschise de americanul Noam

Unitate de studiu 10: Mari curente ale psihologiei (V): Psihanaliza

Cel care introduce în psihologie conceptul de „conduită” este francezul Pierre

Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând

După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

6. Test de evaluare iniţială

Resurse necesare și recomandări de studiu

 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Termenul de “psihologie” este derivat din: psyché = suflet;

Credinţe despre suflet la vechii egipteni

Ne vom referi în acest context la sfârşitul mileniului al patrulea înaintea erei

Credinţe despre suflet la vechii chinezi

Perioada la care ne referim este cea din sec. VIII, IX î.e.n.

Concepţii despre suflet la vechii indieni

Sufletul are un rol determinant faţă de corp şi în mentalitatea vechilor indieni.

Mai departe, stările sufletului individual, Atman, sunt:

1. Starea de veghe este caracterizată prin activitatea tuturor organelor sufletului.

Credinţe despre suflet la vechii greci

Mitologia greacă oferă date numeroase, întrucât, având condiţii prielnice, în

Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut prin

Se poate afirma că şi psihologia parcurge trei etape în dezvoltarea sa. În prima

Demersul nostru se încadrează în cea de a doua modalitate de concepere a

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

Resurse necesare și recomandări de studiu

 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

Anaximenes (585–525 î.e.n.) are concepţie asemănătoare cu a lui Thales, dar

Astronom, muzicolog şi matematician, bazându-se pe calcule numerice,

Rigiditatea calculelor numerice trebuia să găsească o concepţie contrară. Cel

Mai departe, dintre presocratici, Anaxagoras credea că toate corpurile sunt

În studiul fenomenelor naturale se remarcă un alt gânditor presocratic,

Aristotel (383-322 î. Hr.), discipol al lui Platon, întemeiază propria şcoală

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la un

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea să :

Resurse necesare și recomandări de studiu

 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

În Evul Mediu, teologia, după cum bine se ştie, influenţează hotărâtor

Pe linia misticismului neoplatonic, Augustin (354-430 d. Hr.) considera că