Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

Referat
Tema: A doua Împărăție

Student: Oxana Carauș, gr. I, an. II

Profesor: Dr. hab., Conf. univ., Virgil Pâslariuc

Chișinău, 2018
 Introducere
Bază legală a noului edificiu este asigurată prin Constituţia imperială (Reichsverfassung),
în mare măsură opera lui Bismarck şi corespundea în principal celei a Uniunii Nord Germane,
dincolo de unele modificări care prevedeau drepturile speciale ale statelor sud-germane.
Supremaţia Prusiei a rămas nediminuată; împăratul, în acelaşi timp şi rege al Prusiei, conducea
Camera superioară, Bundesrat (Consiliul Federal). Aceasta era constituţia din reprezentanţi
separaţi pentru state germane ca Prusia şi Saxonia, care se uniseră în 1871. În cadrul Bundesrat-
ulm reprezentanţii unităţilor teritoriale erau în număr de 58. Bismarck este numit cancelar al
imperiului, preşedintele guvernului şi ministru de Externe. Constituţia stipula dreptul împăratului
de a numi şi a demite cancelarul imperial, de a convoca şi dizolva Reichstag-ul. În timp de război
era comandantul suprem al trupelor imperiale.
În Consiliul federal s-a perpetuat tradiţia parlamentului federal al Uniunii Germane de
Nord de la 1867. Membrii acestui for erau delegaţii unităţilor teritoriale şi ai celor trei oraşe
libere. Conform Consiliului Federal, noul imperiu era o federaţie de principate, la fel ca şi
Uniunea germană de la 1815.
Potrivit articolului 20 al Constituţiei din 1871, Reichstag-ul (Camera inferioară) era
alcătuită din 382 parlamentari, aleşi prin vot universal având în competente: aprobarea sau
respingerea bugetului national, elaborarea, discutarea şi adoptarea legilor. Monarhia se cerea
adoptata la noile condiţii moderne de viaţa printr-o cooperare cu reprezentanţii marii proprietăţi
funciare şi cei ai burgheziei. Bismarck considera şi susţinea ideea primordialităţii executivului
asupra legislativului (Bundesrat şi Reichstag). Cancelarul raporta doar în faţa împăratului; el
putea rămâne în funcţie chiar şi împotriva voturilor exprimate în Reichstag. Prin combinarea
forurilor conducătoare şi a atribuţiilor lor rezulta o „formă germana" interesantă de monarhie
constituţională.
 Das Zweite Reich

Cu înţelepciune şi folosind, nu arareori forţa, Bismarck pune bazele celui de al II-lea Reich
german. Practic, la 1871, Germania a devenit dintr-o expresie geografică, o expresie politică.
Bismarck, cancelarul celui de al II-lea Reich este cel care ordonează întreaga politică
internă şi externă. Conform Constituţiei, el se afla sub autoritatea directă a împăratului, dar
acesta, avansat în vârstă, îi lasa întreaga iniţiativa. Germania a devenit spaţiul de manifestare al
atotputernicului cancelar. Practic, Germania reprezenta pentru cancelar un obiect personal.
Acesta a „confecţionat" un Kanzlerreich, un imperiu al cancelarului, care respecta cu sfinţenie
autoritatea imperială.
Primii ani după întemeierea imperiului şi încheierea războiului franco-prusac au fost
caracterizaţi de o dezvoltare şi o înflorire a economiei fără precedent. Aceasta dezvoltare a fost
permisă mai ales prin infuzia celor 5 miliarde de franci, despăgubire de război din partea
francezilor, care au inundat piaţa financiară germana. Lichi- ditatile vor fi din plin exploatate:
aproximativ 2,2 miliarde sunt destinaţi pentru dotarea infanteriei şi a marinei germane şi pentru
alte lucrări de apărare. Întreaga economie germană înregistra o dinamica direcţionată spre
modernizarea acesteia care era pusă sub conducerea lui Rudolf von Delbriick, un apropiat
colaborator al cancelarului.
Se pune acum problema unităţii monetare şi, indirect, cea a unei Bănci centrale germane cu
dreptul de a emite bancnote. Liberalul Ludwig Bamberg aduce legea reformei monetare la faza ei
finală.
Bismarck urmează o politică de unificare a imperiului stabilind unitatea monetară prin
marca (Reichsmark), sprijină dezvoltarea finanţelor, a sistemului de credite. Un capital financiar
masiv se întâlneşte pe piaţa germană: intre 1818-1849 existau 18 societăţi bancare pe acţiuni,
numărul lor ajungând la 251 în anul 1860
 Bazele politicii financiare ale statului german

Se poate afirma, fără teama de a greşi, ca bazele politicii financiare ale statului german au
fost statuate în epoca lui Bismarck. La acestea se adăugau marele spaţiu economic dobândit prin
întemeierea imperiului, fapt care a permis o dezafectare în continuare a vămilor, măsurile luate
de timpuriu pentru o legislaţie comercială unitară, unificarea sistemului de măsuri şi greutăţi etc.
Dacă în anul 1840 reţeaua de căi ferate în Germania era de 549 kilometri, într-un deceniu
aceasta sporeşte de 10 ori (1850-6044 km.), în anul 1870 avea 19.694 kilometri, pentru a ajunge
în pragul Primului Război Mondial la un total de 61.749 km1.
În secolul al XlX-lea, industrializarea îşi croieşte, în sfârşit, drumul sau marcând viaţa
oamenilor, în special în Europa de Vest. Pornită din Anglia secolului anterior, industria modernă,
în forme variate, trece Canalul Mânecii şi Marea Nordului spre Belgia, Franta, Germania şi
asupra altor state europene, cuprinde, peste Atlantic, S.U.A., şi mai târziu alte zone geografice
ale mapamondului.
Germania intra în categoria ţărilor de timpuriu industrializate, alături de Anglia, S.U.A.,
Belgia şi Franta dar, cu un pas în urma acestora. Întârzierea se datorează faptului că în prima
jumătate a secolului al XlX-lea ea era dezmembrata încă într-o sumedenie de state în care
predominant era sistemul agrar. O serie de centre industriale se vor dezvolta în Renania, în
Saxonia, în Silezia şi la Berlin. Capitalul şi introducerea pe scară largă a maşinismului vor
constitui factori de impuls în dezvoltarea întreprinderilor germane.
Deşi în Germania „revoluţia industrială" survine mai târziu, aproximativ în jurul anilor
1870-1880, dar odată declanşat fenomenul se extinde cu rapiditate în decursul unei generaţii,
transformând Germania într-unul din cele mai puternic dezvoltate state industriale din lume
(locul III după S.U.A. şi Anglia). O caracteristică economică a Europei moderne poate fi
sintetizata printr-o singură formula - naşterea şi expansiunea industrializării. Şi Germania nu face
abstracţie de la aceasta. În doar doi ani după constituirea imperiului, producţia industrială a
crescut de trei ori, producţia de oţel se dublează, producţia de cărbune se industrializează.
Industria textilă cunoaşte, de asemenea, creşteri însemnate. Industria chimică, industria electrică
(în anul 1879 Werner von Siemens pune în circulaţie tramvaiul electric), industria carboniferă
sunt domenii de mare progres. Tot acum industria germană cunoaşte sistemul de cartelare, pe
ramuri, pe domenii. Participarea Imperiului german la producţia mondială a fost de 13% în anul
1880; eacrestela 14% în 1890 pentru a ajunge ţil 1890 la 18%.
După marea criză economică din anul 1873, se constată o creştere a protecţionismului
printr-o puternică politica vamală şi prin politica “Patentschutz" (legea protecţiei invenţiilor
votata în aprilie 1876). În politica internă, Bismarck se ghida după lozinca “Schutz der
nationalen Produktion" (protejarea producţiei naţionale).
O reţea de şosele, canale, poduri sunt construite într-o perioadă scurtă de timp. Apar mari
aglomerări urbane: Hamburg, Koln, Munchen, Leipzig, Frankfurt/Main. Capitala, Berlinul,
cunoaşte o creştere impresionantă a populaţiei: de la 400.000 la jumătatea secolului, ajunge în
1914 la 4.000.000 locuitori, devenind un „Weltstadt". În intervalul 1816-1890, populaţia s-a
dublat de la 24,8 milioane locuitori, la 49,4 milioane locuitori
În paralel cu dezvoltarea economică şi politică a Germaniei are loc, după anul 1871, un
avânt al ştiinţei, al învăţământului. Universităţile rămân laboratorul de bază al pregătirii
intelectuale superioare a tinerei generaţii. Din 19 universităţi câte se aflau atunci pe teritoriul
german, 9 activau pe teritoriul Prusiei. Bismarck acorda, firesc, o atenţie specială instituţiilor de
învăţământ superior. Acţiunea sa este răsplătita prin conferirea titlului de doctor honoris causa al
Universităţii din Halle.
Partide şi grupări de interese au existat în diferite state ale Confe- deratiei, ele fiind nevoite
acum să se reorganizeze şi regrupeze pentru a-şi putea exercita influenţa asupra conducerii
statului.
 Succesul politicii bismarckiene

Un mare succes al politicii bismarckiene l-a constituit victoria asupra Austriei şi

constituirea Confederaţiei Germaniei de Nord; victoria asupra Franţei şi întemeierea celui de-al
doilea Reich a încununat această operă.
Războiul din 1870-1871, deşi limitat la înfruntarea dintre cele două puteri, a modifica
radical echilibrul de forţe din Europa.
Primul act de politică externă al lui Bismarck este acţiunea de a asigura Europa ca el
doreşte pacea, ca Germania este o tara paşnică, inspirând încredere, aspirând la prosperitate.
Pentru menţinerea păcii, în problemele externe, Bismarck îşi concentrează acţiunile în două
direcţii: izolarea diplomatică a Franţei pentru a o împiedica pe aceasta să contrabalanseze alianţa
în Europa şi pentru evitarea unei apropieri franco-ruse; îndepărtarea pericolului vreunei coaliţii
europene îndreptate împotriva Germaniei, cu alte cuvinte, eliminarea oricărei posibilităţi de
izolare a Germaniei în inima Europei, convins că sarcina sa era aceea de a apăra interesul
german. Bismarck devine un apărător înfocat al păcii, garanţie pentru edificiul german realizat la
1871, pacea fiind necesară pentru a putea consolida Germania.
Pentru împlinirea acestui ţel era necesară o reţea de alianţe. El încearcă să se apropie de
două mari imperii europene centrale şi orientale, Austro-Ungaria şi Rusia.
Neutralitatea rusă la 1866 şi cea de la 1870-71, a favorizat împlinirea planului lui
Bismarck. Puterea Rusiei ţariste găseşte un loc din ce în ce mai mare în calculele lui Bismarck.
Datorită lui Bismarck, după vizita lui Wilhelm I la Bad Ischl (11 august 1871) şi Salzburg
(6 septembrie 1871), relaţiile cu Austria devin mai destinse conferind posibilitatea unei întâlniri
la Berlin a celor doi împăraţi. Cei trei împăraţi Wilhelm I, Alexandru al II-lea şi Franz Josef se
întrunesc la Berlin în septembrie 1872. Sunt eforturi concrete pe care cancelarul german le
depune în scopul cuprinderii principalilor aliaţi potenţiali ai Franţei (Rusia şi Austro-Ungaria),
într-un sistem de acorduri menit să asigure Berlinului o alianţă sau, cel puţin, o atitudine
binevoitoare a puterilor amintite, în cazul unui război contra Franţei. În acest context, pe firul
închegării acestor alianţe, amintim Convenţia militară ruso-germană (6 mai 1873) semnată de
către feldmareşalul von Moltke la Petersburg, precum şi acordul ruso-austro-ungar (6 iunie
1873), prin care se urmărea statuarea păcii pe continentul european. Cei trei împăraţi, la care se
alătura şi regele Italiei, s-au întâlnit la Viena în cursul lunii octombrie 1873 cu prilejul
deschiderii expoziţiei mondiale.
Ministrul de Externe Andrassy, temându-se de influenţa rusa tot mai puternică în Balcani,
se orientează spre Germania lui Bismarck, cancelarul răcind relaţiile sale cu prinţul Gorceakov
datorită unor divergente politice şi personale. Andrassy a contracarat cu mult succes şi
încercările diplomaţiei franceze şi engleze de a deranja colaborarea celor două state germane:
Austria şi Germania.
Fără îndoială, constituirea Alianţei celor trei împăraţi din anul 1873, are la baza alături de
multe alte cauze, şi teama de care erau cuprinse monarhiile europene după proclamarea
Republicii franceze. Este o alianţă defensivă care permite să se facă distincţie între Europa
Centrală şi Orientală şi are ca scop prevalarea ordinii asupra republicii sociale.
Principiile politice exprimate în îndelungate întâlniri ale reprezentanţilor celor trei imperii,
constituiau literă de lege pentru Bismarck doar atunci când acestea corespundeau perfect
intereselor germane. Spre exemplu, atunci când în Spania a izbucnit o nouă revoluţie, Bismarck
face total abstracţie de principiile monarhiste ale Declaraţiei celor trei împăraţi şi recunoaşte
tânăra Republica spaniola la 1874, fără a mai depune vreun efort de a discuta în acest sens cu
partenerii săi politici.
În acelaşi mod se manifestă şi fata de francezi unde el sprijină o Frântă republicana
împotriva oricărei încercări de restaurare a monarhiei. El sprijinea, spre exemplu, pe A. Thiers,
pe care şi-1 dorea în fruntea statului. Motivaţia este simplă: atâta timp cât Franta era republicana,
nici o monarhie europeană nu se grăbea să încheie vreo alianţă cu aceasta (aici se gândea, mai
ales, la o posibilă alianţa ruso-franceza). Politica adoptată de Bismarck nu i-a servit Franţei.
Până la 1890, tactică adoptată în acest sens de cancelar a dat roade. Este o dovadă a unei
politici realiste care avea în calcul o serie de factori de ordin intern dar mai ales externi, de care
Bismarck a ţinut cont în raporturile dintre state, ilustrând cu brio principiul ,,Realpolitik"-ului. În
acest context, patemitatea termenului îi aparţine lui August Ludwig Rochau (1810-1873) fost
student la Frankfurt şi, timp de un deceniu, exilat în Franţa. În anul 1853 acesta publica
lucrarea:„Grundsdtze der Realpolitik, angewendet auf die staatlichen Zustande Deutschlands".
Principiul poate fi sintetizat prin următoarea aserţiune:, A domina înseamnă a exersa
puterea şi exersarea puterii o poate face doar cel care poseda putere". În accepţia lui Rochau,
expresia marchează recunoaşterea realităţii economice ca cea mai importantă şi obiectiva cauza a
vieţii politice. Ideile sunt - în accepţia acestuia - simple convingeri subiective. În esenţă, teoria
Realpolitik' a lui Rochau sintetizează un amestec de sociologie franceză şi o percepere
defectuoasă a filosofiei hegeliene.
Teoria lui Rochau va exercita o influenţă puternică asupra lui Heinrich Treitschke (1834-
1896), adoptata fiind de noul liberalism german moderat. Nori negri se adunau asupra Europei.
În urma revoltei din Bosnia şi Herţegovina, în 1875 izbucneşte criza orientală. În aceste
împrejurări, Bismarck îşi trimite emisarul, cu misiune secretă, în persoana lui Lothar Bucher, la
Londra, propunând o alianţă defensiva-ofensiva contra Franţei. Anglia propune guvemului
german un tratat real (real Business), o alianţă contra Rusiei2. Ca dovadă, Anglia garanta Alsacia
şi Lorena, în cazul unei revendicări franceze. Demersul se împotmoleşte şi datorită disputelor
anglo-ruse în problema Turciei.
Anii 1875-1879 reprezintă perioada de orientare a politicii bismarckiene înspre Austro-
Ungaria; o înfrângere a acesteia ar fi dus la o izolare a Germaniei. Dar, ca urmare a înţelegerii
comune între Rusia şi Austro-Ungaria privitor la împărţirea zonelor de influenţa din Peninsula
Balcanică, monarhia habsburgică opta pentru Bosnia şi Herţegovina, în contrapartidă îşi anunţa
neutralitatea în cazul unui conflict militar ruso-turc.
Fata de cursul acestor evenimente, politica lui Bismarck se reaşează, afirmând în noiembrie
1876, următoarele: „Să lăsăm Anglia şi chiar Austria să-şi scoată castanele din foc cu propria
mână. Nu ne este benefică luarea în cârca a problemelor unor puteri europene, noi avem de ajuns
cu ale noastre".Cu tot efortul depus, Bismarck nu a reuşit să atragă Anglia în sistemul său politic.
După războiul ruso-turc, relaţiile anglo-germane se vor îmbunătăţi, Lord Salisbury apreciind
acest lucru. Ba, mai mult, la 1880, după criza egipteană, Bismarck trimite la Londra pe propriul
fiu, Herbert von Bismarck, pentru negocieri cu Anglia. Pe fondul acutizării crizei orientale se va
desfăşura şi războiul ruso-turc din 1877-1878. Intrarea Rusiei în război era dictată şi de ideea
panslavistă, de unire a ruşilor cu slavii sud-dunareni, cuplata pe fondul de revigorare a vechiului
Imperiu Bizantin, de izgonirea turcilor din Europa şi de fixarea crucii ortodoxe pe cupola
Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol. Nu era deloc străină dorinţa de a controla strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, fapt ce le-ar fi permis ruşilor ieşirea la Marea Mediterană. După înfrângerea
Turciei, la San Stefano, Rusia încerca impunerea unei Bulgarii mari care urma să cuprindă întreg
teritoriul de la Dunăre şi până în inima peninsulei. Planurile ruse sunt însă dejucate de Congresul
de la Berlin din vara anului 1878.
România, ca urmare a tratamentului incorect al ruşilor, în pofida contribuţiei esenţiale la
victoria din Balcani, se orientează spre Germania şi Austria. Serbia manifestă dorinţa menţinerii
unei uniuni vamale cu Imperiul habsburgic; Grecia se orientă spre Franta şi Anglia. Unul după
altul, statele din zona sud-est europeană întorc spatele Petersburgului, fapt ce va consfinţi eşecul
politic rusesc în zonă, la sfârşitul anilor optzeci.În cadrul Congresului de la Berlin, Bismarck
activează în sensul de a impune Europei o Germanie paşnică, preocupată de soarta liniştii pe
continent. Tensiunile ruso-germane, vizibile la Congres, îl determină pe Bismarck la o apropiere
de Austro-Ungaria. Cercurile diplomatice de la Petersburg au acuzat Germania de a fi uneltit
împotriva Rusiei în timpul crizei şi a complotului balcanic, prin acordarea unui sprijin monarhiei
habsburgice.
Ulterior, tensiunea s-a agravat prin ridicarea tarifului vamal german. „Sfinxul", numele sub
care Bismarck era cunoscut în rândurile diplomaţilor europeni, cu ocazia interviului acordat
ziarului londonez din 7 septemhrie 1878, deschidea ofensiva contra imperiului ţarist, statuând
„Războiul Rece’’
În timp ce conflictele franco-italiene şi franco-engleze se deplasau în Mediterana,
Bismarck realiza pe continent elementele esenţiale ale sistemului său, care, în principiu, se
ghidau după ideea de a nu acorda Franţei nici o şansă în a înjgheba vreo alianţă.În acest sens,
după tratativele purtate intre Bismarck şi contele Andrassy, se semnează un tratat defensiv
austro-german; după câteva zile acesta este contrasemnat de către cei doi împăraţi. Tratativele au
fost dificile şi datorită faptului că Bismarck solicita ca situaţia de „casus foederis" din partea
Austro-Ungariei să intre în vigoare şi în cazul unui război franco-german, nu numai în cazul în
care una dintre semnatare ar fi atacată de Rusia.
Documentul stipula „obligaţia ajutorului reciproc în cazul unui atac rusesc asupra unuia
dintre cei doi parteneri ai tratatului: în cazul unei agresiuni din partea unei terţe forte, partenerii
se obligau la o neutralitate binevoitoare, care urma să se transforme în ajutorarea activa, îndată
ce agresorul dobândea sprijinul Rusiei". Alianţa aceasta, definită de către Bismarck drept „Liga
păcii", a avut un ecou deosebit asupra ţărilor din zona de Sud-Est a Europei, determinând chiar şi
o reconsiderare a politicii externe practicate de către Italia. Dorinţa lui Bismarck de a izola
complet Franţa nu este garantată. În viziunea lui Bismarck, încheierea tratatului cu austriecii,
reprezenta un mijloc de presiune psihologică.
În acelaşi timp, printr-o politică de intimidare a Rusiei, cunoscând teama Petersburg-ului
de a nu rămâne izolat într-un moment când relaţiile anglo-ruse ajunseseră să se înăsprească în
mare măsură datorită diferendelor din Asia Centrală, cancelarul german a reuşit să determine
guvernul rus să se apropie din nou de Puterile Centrale. În aceste condiţii, diplomaţia de pe
Wilhelmstrasse reface, la 18 iunie 1881, vechea “Alianţă a celor trei împăraţi” iar printr-o
reconfirmare şi recunoaştere reci- proca a unor zone de influenţa, rusa şi austro-ungara, în
Balcani, să restabilească mult doritul echilibru dintre monarhia habsburgică şi imperiul ţarist. La
1 aprilie 1884, Alianţa celor trei împăraţi este reînnoită.
Semnat pentru valabilitate de trei ani, Tratatul asigura neutralitatea Rusiei în cazul unui
conflict germano-francez şi viceversa, o neutralitate germană în cazul unui atac împotriva Rusiei
din partea unei terţe tari. Intrigile cu care tarul a fost alimentat stârnesc îndoială acestuia,
spulberată de vizita pe care acesta o întreprinde la Curtea de la Berlin. Pe parcursul întregului an
1887 pacea stătea „pe muchie de cuţit". Tratatul care ar fi trebuit semnat în acest an eşuează.
Orientarea şi opţiunea guvernanţilor italieni spre Puterile Centrale avea să se materializeze
sub forma unui tratat, document semnat la 22 mai 1882, cunoscut mai apoi, sub numele de Triplă
Alianţă, ce consfinţea, potrivit istoricului francez Jacques Droz, primul sistem bismarckian.
Tratatul Triplei Alianţe însuma opt articole, cele mai importante fiind articolele 2-4.
Germania şi Austro-Ungaria se angajau să acorde sprijin Italiei în cazul unui atac din
partea Franţei. Obligaţia era valabilă şi în cazul în care unul sau doi membri semnatari ai
tratatului ar fi fost atacat (atacaţi) de două sau mai multe puteri mari (fără a se preciza, fără a se
nominaliza acestea). „Declaraţia Mancini", este adăugata tratatului la dorinţa Italiei; din textul
acesteia se desprindea clar că tratatul nu era îndreptat împotriva Angliei. Tratatul Triplei Alianţe
a cunoscut, în evoluţia sa, doua modificări.

Conştientă de rolul pe care România avea să-l joace în zonă, Germania acorda acum un
interes aparte noului aliat; cuprinderea acestuia în sistemul alianţelor întemeiat de Bismarck
însuma, în final, pe toţi vecinii Rusiei, întărind astfel poziţia Germaniei în această parte a
continentului european. Rezumând, României la Tripla Alianţa avea la bază: inclinarea
germanofilă a lui Carol I şi a dinastiei de Hohenzollern, formaţia culturală a unor lideri junimişti;
consensul elitei politice romaneşti; adeziunea României şi a romanilor la Europa Centrală ca
„entitate" politică şi culturală.
În anul 1885 se ascut contradicţiile dintre Rusia şi Austria pentru influenţa în Bulgaria3.
Curentul panslavist cuprinde sfere înalte ale cercurilor militare şi ale aparatului birocratic rusesc.
Se cultivă un climat antiaustriac şi antigerman. Ministrul de externe rus, favorabil unei relaţii
amicale cu Germania, se afla tot mai mult sub apăsarea acestui curent de opinie cultivat în
mediile ruseşti.
Paralel, în Franţa cade guvernul Feriy odată cu declanşarea unei mişcări agresive de
revanşa antigermana. În această situaţie, Bismarck a reuşit să încheie, cu Rusia la 18 iunie 1887,
un tratat rămas ultrasecret până în 1896 când acesta îl deconspira. Cei care au contribuit la
apropierea ruso-germană au fost fraţii conti Petru şi Pavel Suvalov, militanţi pentru o neutralitate
reciprocă în cazul unui război al Germaniei contra Franţei sau al Rusiei pentru ocuparea
strâmtorilor Bosfor şi Dardanele
 Cu acest tratat, cancelarul dorea să elimine pericolul unei apropieri de temut între Franţa şi
Rusia. Tratatul de reasigurare (Ruckversicherungsvertrag), consta din două părţi: una secretă,
defensivă şi una strict secretă, la care se adaugă un protocol suplimentar ofensiv. Acest acord
suplimentar recunoştea interesele ruseşti în Bulgaria şi contra- zicea prin aceasta pactul bilateral
germano-austro-ungar, pactul trilateral şi convenţia Mediteranei. Pentru Bismarck, tratatul avea
scopul de a scoate Rusia din izolarea să, cu privire la chestiunea orientală, şi de a constrânge
astfel Anglia să sprijine politica orientală a Austro-Ungariei şi Italiei.
În importanţa sa, tratatul de reasigurare a fost adesea supralicitat; el a servit, în final, statu-
quo-ului şi era menit a împiedica o apropiere franco-rusă4. După retragerea lui Bismarck în 1890,
tratatul nu a mai fost prelungit şi, astfel, convenţia militară din 1892 între Rusia şi Frântă a
devenit o realitate.
În anii 1887-1888 se încearcă din nou, o oarecare apropiere de Anglia dar fără esenţă.
Intenţia unui parteneriat anglo-german venea prea târziu. La politica de apropiere ruso-franceza,
Bismarck încerca varianta engleză: fără succes însă, cele trei state vor constitui curând Antanta,
cel de-al doilea bloc politico-militar.
 Bibliografie

1. Buşe D., Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la

Berlin şi primul război mondial (1878-1914), Editura Paideia, Bucureşti, 2003
2. Calvocoressi P., Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Buc.,
2003
3. Ciachir N., Bercan Gh., Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura
Stiintifica si enciclopedica, 1984
4. Ciachir N., Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar
Print, Buc., 1997
5. Gaillard J.M., Rowley A., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chişinău, 2001
6. Giura L., Giura M. G., Otto von Bismark – Artizanul Germaniei moderne,
Editura Tipotrib, Sibiu, 2003
 Cuprins

1. Introducere.
2. Das zweite Reich.
3. Bazele politicii financire ale statului german.
4. Succesul politicii bismarchiene.
5. Bibliografie.