Carti - George Sovu PDF

George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
DECLARAŢIE DE
DRAGOSTE
1
Declaraţie de dragoste
Cuprins
Partea întâi___________________________________3
Partea a doua______________________________110
2
George Şovu
Partea întâi
Fata avea degete subţiri şi nervoase, şi ochii verzi, şi

părul de aramă moale, şi buzele fierbinţi...
Intrase pe uşă cu câteva minute înainte de începerea orei
a doua. Era în toamnă, în toamna trecută, în prima zi de
şcoală.
— Aici e clasa a XII-a B? a întrebat cu energie în glas,
dar şi cu o oarecare mirare. Am întârziat, am avut o treabă
urgentă, de aceea...
Alexandru, care se nimerise să fie chiar lângă uşă - nu-şi
mai aducea bine aminte de ce anume... poate voia să iasă
pe coridor, poate... -, a făcut ochii mari şi...
— Ce te uiţi aşa, n-ai mai văzut? s-a trezit apostrofat,
înainte de a apuca să răspundă ceva. Sunt noua voastră
colegă, Ioana Popa - a adăugat fata, întinzându-i mâna.
Alexandru i-a primit în palma lui degetele subţiri şi
nervoase şi a rămas cu luminile sale albastre aninate de
minunile acelea verzi, peste care s-au legănat blând umbre
de aramă moale.
3
— Bârsan, Alexandru Bârsan! Îmi pare rău... adică îmi

pare bine - a început să se bâlbâie, în timp ce îi ţinea mai
departe în palmă degetele subţiri ce se liniştiseră parcă,
încercând acum să se strecoare spre a scăpa din
strânsoarea plăcută şi caldă.
S-au trezit amândoi râzând... Băiatul îi privea în clipele
acelea buzele aprinse şi, închizând ochii, în fracţiuni de
secundă, sărută - în închipuire, desigur - parfumata şi
fierbintea lor atingere.
Iartă-mă... am vrut să spun că aici e a XII-a A... de aceea
îmi pare rău. Sunt mai norocoşi colegii noştri de-alături,
cei de la B...
Ioana zâmbi, închizând şi ea, într-o clipă, în fiinţa sa, ca
pe o mângâiere, imaginea tânărului înalt, cu trup de atlet,
cu părul blond şi chip frumos, bărbătesc, ce-i stătea încă
în faţă, acoperindu-i în întregime aproape perspectiva sălii
de clasă.
— Îmi pare bine, totuşi, că...
— Şi mie! Salut! spuse fata, dispărând pe coridor, în
timp ce colegii lui Alexandru - Andrei şi Eugen - se
apropiaseră de el.
— Cine era, domnule, mimoza? întrebă Eugen, curios,
deschizând uşa. Ioana însă tocmai intra în clasa de-alături.
— Sfinxule, pari fulgerat! îl ironizează Andrei.
— Hai, hai, fără, că nu se prinde! îl repede Alexandru.
— Băiatu’, nu mi-ai răspuns! i se adresează, din nou,
Eugen. În uşă apăruse însă profesoara de matematică,
Isoscel, cum era poreclită de elevi. Se repeziră care-ncotro,
spre băncile lor...
4
George Şovu
Fata avea degetele subţiri, şi ochii verzi, şi părul de

aramă moale, şi buzele fierbinţi...
Acum e sâmbătă, o sâmbătă de la începutul lunii mai.

Peste o oră va trebui să fie la noua dezbatere din cadrul
Cercului de filozofie, pe care-l conduce Socrate, profesorul
lor diriginte, supranumit astfel, cu dragoste, hăt demult, de
prima generaţie de elevi, iar de-atunci tot aşa i s-a spus,
încât cei de astăzi aproape că-i uitaseră adevăratul nume,
Gavrilescu, Mihai Gavrilescu.
Alexandru închide caietul în care rezolvase, în după-a-
miaza aceea, tot felul de exerciţii de matematică. Îl pune
deoparte şi, ridicându-se de la masa de lucru, se apropie
de biblioteca din camera sa. Privirea i se opreşte pe una
dintre cele câteva fotografii ce se odihnesc pe un raft.
Imaginea parcă prinde viaţă. Andrei - colegul şi prietenul
său - dezbrăcat până la brâu, se spală sub jetul răcoros al
unei pompe, în timp ce Alexandru, din spate, îi răstoarnă
în cap o găleată cu apă... Zâmbeşte acelei amintiri. Au fost
zile frumoase, grele, dar frumoase. Au muncit, nu glumă.
S-au simţit însă bine pe şantierul acela de construcţii, de
lângă „Marea cea Mare“, unde făcuseră un fel de practică,
timp de trei săptămâni, însoţiţi fiind de un inginer din
liceu, ca şi de dirigintele lor, Socrate.
Un alt popas de suflet - lângă o nouă fotografie: chipuri
de băieţi şi fete - într-o explozie-de bucurie, la poalele unei
păduri. Alexandru apropie fotografia de ochi. Ioana îi
zâmbeşte cald, cu toată fiinţa ei, cu minunile acelea verzi,
5
cu buzele fierbinţi, pe care el încă nu le-a atins, dar ştie că

aşa sunt, aşa trebuie să fie..., cu părul de aramă moale, cu
sânii ca o taină frumos desenată sub maioul ca toamna
ruginie din jur...
— În fond, cine eşti dumneata, domnişoară? i se
adresează el şi vocea, după ce se izbeşte încet de pereţii
camerei, aleargă şi se strecoară, parcă puţin speriată, în
fiinţa ce-o zămislise.
Căutând într-un dulap, Alexandru scoate un casetofon
pe care îl aşază pe birou. Potriveşte apoi o casetă şi apasă
pe butonul de pornire:
„Eu sunt un zbor frânt,/O melodie de aripi
neterminată,/ Un pas desculţ pe o palmă fierbinte,/ Un
zâmbet pierdut în râsul tău... /Eu sunt o fereastră
deschisă/ Pentru zborul viselor tale...”
Şi vocea Ioanei îl învăluie, îl învăluie...
... În timp ce paşii ei se rostesc grăbiţi pe străduţa care

ocoleşte, ca un braţ ce ocroteşte, cu iubire, o imensă şi
învolburată grămadă de frumuseţe - „Parcul Primăverii”,
aflat în apropiere de blocul în care fata locuieşte. În dreapta
ei, ţinând-o de mână, aleargă, ţopăind din când în când,
încrucişând paşii ca într-un joc de şotron - desenat parcă
anume pe toată strada -, un băieţel de vreo opt ani. E
Gabriel, fratele Ioanei, elev în clasa a treia. Întreaga
săptămână stătuse la internatul şcolii la care învăţa. Acum
era bucuros, fiindcă Ioana venise să-l ia acasă. Toată
6
George Şovu
săptămâna se gândise la aceste clipe. „Oare de ce mi-o fi

aşa de dor de Ioana? se întrebase, la un moment dat,
băiatul. De cum mă aduce luni dimineaţa şi mă lasă aici,
mie începe să-mi fie dor de ea...“ „Măi, da’ ce tipă mişto e
soru-ta!“ exclamase într-o zi, când o văzuse pentru prima
dată, o mogâldeaţă ce-şi dădea aere de bărbat, coleg cu
Gabriel. Ioana abia plecase. Băieţelul s-a repezit atunci cu
pumnii asupra celuilalt. I se păruse că acesta spusese ceva
urât despre sora lui, vorbele-i fiind însoţite de o clipire
semnificativă a pleoapei stângi..., adică „hâm, hâm, ştim
noi!...“ I-a despărţit o învăţătoare, în timp ce Marian - aşa
se numea „expertul” în evaluările feminine - îi tot striga lui
Gabriel, apărându-se de loviturile acestuia: „Ho, nebunule,
ho, că n-am vrut să spun decât că e frumoasă” ... Asta o
ştia şi Gabriel. În orice caz, lui îi plăcea mult de Ioana... Îi
plăceau mai ales ochii ei verzi, ca ai mamei lor, care, de
câţiva ani, nu mai era, o acoperise pământul... El, Gabriel,
avea ochii negri, nu se nimerise să fie măcar albaştri, ca ai
tatălui. „Eu cu cine oi fi semănând, cu ochii ăştia ca
întunericul?” o întrebase el, odată, pe sora sa. „Cu tine, cu
cine să semeni? i-a răspuns Ioana. Şi sunt foarte frumoşi!”
„Ba nu, ai tăi sunt frumoşi!” a exclamat băieţelul, lăsându-
se cuprins şi răsfăţat în lumina lor caldă, ce izvora dintr-un
zâmbet parcă mereu întristat.
„Ioana, nu te superi pe mine?“ a mai spus băiatul atunci.
„De ce să mă supăr?“
„Fiindcă vreau să te întreb ceva!“
„Întreabă-mă!“
„De ce zâmbeşti tu aşa de trist?“
„Cum zâmbesc trist?“
7
„Cu ochii!... Ştii, ochii tăi zâmbesc trist!... L-am întrebat

într-o zi şi pe tata, dar mi-a răspuns că n-are timp de
prostiile mele. Şi-a plecat... la ale lui..., ştii tu...“
Fata l-a strâns lângă pieptul ei, tare, tare, şi câteva clipe
nu i-a mai dat drumul. Apoi, îndepărtându-l puţin, s-a
aplecat ca să-l privească de la aceeaşi înălţime şi i-a
răspuns:
„Poate pentru că acum eu sunt mămica ta, Gabriel. Şi
orice mamă care-şi iubeşte - mult, mult - copilul, cum te
iubesc eu pe tine, se bucură... până la lacrimi!... Şi-acum,
hai, fugi la joacă şi niciodată să nu mă mai întrebi aşa
ceva!...”
— Ioana - i se adresează băieţelul, oprindu-se din jocul
lui „de-a şotronul** -, de ce nu intrăm în parc? (Chiar
atunci trecuseră pe lângă arcada de verdeaţă ce se boltea
deasupra aleii principale a acelei grădini.) Astă-seară nu ne
jucăm?
— Nu, Gabriel, astă-seară nu ne jucăm!
— Dar de ce? scrâşneşte copilul. Abia am aşteptat... Mă
şi gândisem unde să mă ascund, ca să nu mă găseşti. Astă-
seară plăteai precis pariul: trei prăjituri!
— Parcă până acum cine-o fi fost „platnicul**, fie că a
câştigat, fie c-a pierdut!
— Ei, lasă, o să te răsplătesc, când m-oi face mare!
— Oho!
— Ioana... - încearcă, din nou, Gabriel -, chiar nu vrei?
— Nu pot!
— De ce?
— Fiindcă am treabă!
Băieţelul îşi desprinde palma din mâna ei.
8
George Şovu
— Am treabă, nu înţelegi? Am o şedinţă la şcoală.

— Sâmbătă seara, şedinţă?!
— Da, am cerc de filozofie cu Socrate!
Gabriel s-a întristat. Aleargă câţiva paşi singur, înainte.
Ioana îl prinde din spate. Îl opreşte şi-l întoarce cu faţa
spre ea. Ochii copilului sunt plini de lacrimi.
— Parcă ne înţeleseserăm în această privinţă: n-ai zis că,
de-acum, tu vei avea grijă de mine? Că te-ai făcut „băiat
mare“?...
Cu vreo câteva săptămâni în urmă, Ioana fusese bolnavă.
Răcise. Avea febră mare, tuşea cumplit, aproape se sufoca.
Tatăl, ca de obicei, era foarte ocupat la fabrică, venea seara
târziu, obosit, nervos, mereu nemulţumit, pus pe harţă,
mai ales când continua acasă cheful, început pe la vreo
cârciumă, cu câte-o sticlă pe care-o aducea în buzunar,
golită pe jumătate.
Şi în zilele acelea se întâmplase la fel; îi adusese fetei
nişte doctorii şi-atât! Restul rămăsese în grija lui Gabriel,
drept pentru care băiatul, timp de trei zile, nu se mai
dusese la internat. Îşi ocrotise sora „ca un om mare“. Chiar
aşa şi spusese, când Ioana s-a făcut mai bine şi l-a putut
primi lângă ea, să-l mângâie fără spaima de a-l îmbolnăvi şi
pe el:
„Ce zici, surioară, m-am descurcat? De-acum sunt om
mare!... Aşa că să nu-ţi mai fie frică: eu o să am grijă de
tine!“ Ioana era cum nu se poate mai bucuroasă... Privind-
o, băieţelul a mai scurtat puţin coada exagerării:
„Ei, să n-o luăm chiar aşa, că..., dacă nu era tuşa Maria,
vecina noastră, care să ne facă mâncare şi...“
9
„Las-o pe tuşa Maria - i-a şoptit Ioana, realmente

emoţionată -, tu ai fost grozav, să ştii! Aşa e!...“
— Ei, cum rămâne cu scânceala asta de copil, omule?!

continuă Ioana.
Gabriel îşi înghite lacrimile, care coborâseră - pârâiaşe -
până la colţurile gurii, se sileşte, în mod evident, să-şi
înfrângă mâhnirea şi - iată-l că reuşeşte: în timp ce-şi
trece, cu zgomot, mâna pe sub nas, faţa i se destinde, ochii
„de întuneric” se luminează a liniştire, iar el exclamă:
— Ai dreptate - astă-seară nu ne jucăm în parc, astă-
seară avem treabă: şedinţă cu Socrate... lua-l-ar să-l ia de
Socrate!...
Treci la baie, spală-te pe mâini şi vino în bucătărie! Hai,

repede! îi ordona Ioana, de cum au intrat în casă.
— Mi-ai făcut ce te-am rugat?
— Ţi-am făcut!
— Şi ai şi smântână?
— Am!
— Şi plăcintă cu brânză?
— Şi!... Dar du-te odată, nu mă mai interoga, că n-oi fi
de la poliţie!
Gabriel se repede în camera lui, îşi lasă geanta cu cărţi,
dezbracă tunica de la uniformă şi intră în grabă pe uşa de
la baie. În acest timp, Ioana, în bucătărie, încălzeşte
mâncarea şi pregăteşte masa.
10
George Şovu
Băiatul se spală pe mâini, privindu-se în oglindă. La un

moment dat, scoate limba către cel care-l cerceta curios
parcă din apele de argint ce luminau o bucată din perete.
„Ai dorit aşa de mult sărmăluţe în foi de ştevie... şi-acum
te strâmbi! Zici că nu-ţi plac? Dar nici nu le-ai gustat! Să
ştii că Ioana face mâncare foarte bună!“
„Dar nu înţelegi, domnule, că mi s-a făcut aşa... o
greaţă?”
„Şi, mă rog frumos, de ce?“
„Fiindcă sunt supărat. Credeam că măcar atâta lucru ai
înţeles. Degeaba fac eu pe grozavul: sunt trist, asta e! Aş fi
vrut ca toată seara Ioana să fie cu mine!“
— Gabriel! Vino la masă! se aude, în această clipă, vocea

Ioanei.
— Acuşi! Imediat!
— Ţi-am spus că mă grăbesc!
— Mi-ai spus doar că vrei să pleci!
— Ah, hoţomanule, treci mai repede, că, altfel, îl întreb
de sănătate pe „Sfântul Neculai“... Şi-atunci... (Gabriel
zâmbi. Chestia asta cu „Sfântul Neculai“ era aşa, doar o
vorbă... Ioana niciodată nu-l bătuse. Şi nici mama, până
când... Şi, slavă Domnului, el făcuse tot felul de năzbâtii...
Ei, alta era situaţia cu tatăl: când îl supăra cu ceva, acesta
îi plesnea, scurt, o palmă pe un obraz şi alta pe celălalt,
încât cerul, cu stelele lui cu tot - mai ales cu cele „verzi“ -,
îi năvălea, pe loc, în ochi, iar în urechi şi în suflet se mai
înghesuia încă o ediţie a aceloraşi vorbe de dojană: „Aşa, ca
să ţii minte!...“)
11
„Nici plăcinta?!”
„Ba da, plăcintaaa!... Mai ales dacă o fi caldă!”
Ioana îi aşază în faţă o farfurie, din care se înalţă un

abur uşor, cu miros învăluitor.
— Mănânci tot ce ţi-am pus! Dar tot, ne-am înţeles?
— Bine, bine! răspunde băiatul, ameţindu-şi nasul în
rotocoalele pe care le înscrie pe deasupra farfuriei. După ce
sora lui pleacă în camera ei, să se schimbe, el se grăbeşte
însă spre cratiţa de pe aragaz şi răstoarnă aproape în
întregime mâncarea. Revenit apoi la masă, înfige furculiţa
într-o sărmăluţă (Ioana se chinuie „să-i iasă“ dichisite,
mititele), o tăvăleşte prin baia albă de smântână, după care
o face rătăcită.. . În gură, pregătindu-se s-o înghită doar
aşa, să fie. Mestecând-o însă, la început cu dezinteres, în
lene, făcu după câteva secunde ochii mari, a plăcută
mirare, îi dădu drumul în fugă pe gât, mai înghiţi, în grabă,
încă un gogoloi şi se trezi alături de cratiţă, rugându-se să-
i dea înapoi sarmalele.
Tocmai atunci, Ioana reintră în bucătărie.
— Ei, bravo, văd că ţi-au plăcut! exclamă ea,
surprinzându-l.
— Mmmm! mormăie Gabriel, care-şi umpluse gura chiar
acolo, deasupra aragazului, sunt nemaipomenite! Să-mi
mai faci, auzi, să-mi mai faci!
— Bine, am să-ţi mai fac! răspunde fata, mângâindu-i
matern părul bogat, frumos ondulat, care semăna cu al ei.
După ce termini, strângi pe-aici - să nu găsesc mizerie, faci
12
George Şovu
baie, şi-ţi pui rufele la înmuiat. În cel mult două ore mă

întorc şi eu!
Băiatul o conduce până la uşă.
— Să trăiţi, am înţeles! salută el, ducând mâna spre
cozorocul unei nevăzute caschete de militar, fac tot ce mi-
aţi ordonat, dar, mai întâi, mă joc şi eu puţin cu băieţii, pe-
afară, şi-apoi...
— Eu aş zice...
— Că e foarte bună propunerea mea. De, ce să-i faci!
Fiecare cu „şedinţa” lui!
— Parcă scapă cineva până când...
— Dragă surioară, trebuie să recunoşti că sunt un
băiat...
— ”Model“, ştiu, ştiu! adaugă fata, sărutându-l pe
frunte... Vezi, dacă vine tata, ai grijă - îi explici tu!
— Las’ pe mine! răspunde Gabriel, închizând uşa în
urma Ioanei. Cine ştie... poate mai văd şi-n seara asta
stelele, înainte de a răsări..., mormăi el, grăbindu-se,
deocamdată, bucuros, spre bucătărie, unde îl aştepta
plăcinta cu brânză.
— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului

Mihai Gavrilescu... Se încheiase încă o dezbatere în cadrul
cercului pe care el, Socrate, cum îl numeau elevii acestui
mare şi vestit liceu bucureştean, îl organizase, cu un an în
urmă, şi se bucura de un succes extraordinar. Îl intitulase
13
Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în dezbaterile lui

cele mai diverse probleme ce îi interesau pe elevi...
— În şedinţa noastră viitoare, care va fi şi ultima din
acest an - continuă profesorul abătându-ne puţin, dar sper
cu folos, de la planul întocmit, vă propun să ascultaţi o...
declaraţie de dragoste.
Cei aproape o sută de elevi, în picioare, gata de plecare,
s-au potolit ca prin farmec. După câteva secunde însă,
larma a reînceput:
— Cum? Cum? au ţâşnit întrebările. „O declaraţie de
dragoste?” Hohotele de râs au umplut amfiteatrul în care se
aflau.
— Da, de mult mă gândesc la o declaraţie de dragoste! Se
pare că a devenit, că este o „chestiune arzătoare”, la
ordinea zilei. În ultimul timp am cunoscut nişte întâmplări
care - vorba lui Topârccanu - „m-au scandalizat”, aş zice,
peste măsură, aşa că... nu se mai poate, trebuie!...
— Şi cine ne va face misterioasa, mult gândita declaraţie
de dragoste? îşi mlădie glasul Ioana Popa - „frumoasa
liceului”, cum era supranumită, fata în jurul căreia roiau
toţi băieţii cu pretenţie de cuceritori. Dumneavoastră?!...
Sala hohoti din nou...
— Îmi pare rău, Ioana, că nu v-o pot face chiar eu. Din
păcate, nu mai sunt la vârsta declaraţiilor de dragoste.
— Şi cam ce-ar trebui să cuprindă o asemenea..., se auzi
vocea unui timid, curios parcă să afle ce şi cum ar trebui,
într-o împrejurare, în care...
Elevii nu-l băgară în seamă. Socrate îl auzise însă. Aşa
că încearcă să-i răspundă:
14
George Şovu
— Mă gândeam la un fel de radiografie..., o radiografie a

sufletelor voastre la optsprezece ani, a relaţiilor sufleteşti
între băieţi şi fete la vârsta voastră. Ei. ce spuneţi? Cine se
oferă să susţină tema?
Tăcere deplină. Profesorul îşi rotea privirile peste feţele
tinere ce-l întâmpinau cu expresia aşteptării încordate, a
curiozităţii. Se putea constata cu uşurinţă că o asemenea
temă le câştigase deplin interesul.
— Păi, în acest caz - spuse Andrei, care se ridică,
îndrăznind să facă o propunere - o asemenea temă nu
poate fi susţinută decât de... „expertul” nostru în
problemă... Alexandru Bârsan!
De pe scaunul de-alături, Alexandru a sărit ca ars:
— Andrei, ai înnebunit? îl apostrofează el, dându-i, în
acelaşi timp, un ghiont între coaste. Îţi baţi joc de mine?
Colegul de bancă şi prietenul lui Alexandru râdea... cu
lacrimi în ochi, ca de cea mai bună glumă pe care reuşise
s-o facă.
— Cine?! Sfinxul! sări de undeva, nu prea de departe,
Eugen, alt coleg şi prieten al lui Alexandru (aşa îl
porecliseră ei pe Bârsan, Sfinxul, fiindcă era „prea serios” -
cum spusese, odată, o fată; cu greu ai fi putut pătrunde
dincolo de acea figură ca de „marmură”, în spatele căreia
nu se putea citi ce se ascunde). Doar dacă ne face o
declaraţie în... formule matematice... La aşa ceva - da, se
pricepe! continuă Eugen.
Sala era nehotărâtă, nu ştia cum să reacţioneze.
— Să vă spun drept - interveni Socrate, potolind
murmurele -, şi eu mă gândisem tot la Alexandru Bârsan!
15
— La mine, domnule profesor?! izbucni Alexandru. De ce

tocmai la mine? Eu, ştiţi, n-am..., pur şi simplu n-am nici
un fel de experienţă. Vă rog să încredinţaţi altcuiva... lui
Mircea, de pildă..., e doar campion, ca să zic aşa, da,
Mircea Ivaşcu e mai potrivit, sau chiar o fată, de ce nu?
— Cum să facă o fată o „declaraţie de dragoste”,
Alexandre? se iuţi din spatele sălii Cristina Stamate.
— Ei, se mai poate, se mai poate - replică cineva -, în
vremurile noastre modeme, cu deplină libertate şi
democraţie, orice e posibil!...
Mai multe voci, aflate în jurul celui ce-şi trecuse vorbele
prin apele ironiei, hohotiră.
— Nu ştiu cum, dar eu... nu mă pricep..., adăugă
Alexandru bosumflat, neluând în seamă comentariul abia
încheiat.
Mai multe fete îl privesc cu ochi miraţi. Băieţii surâd
batjocoritori. Alexandru e roşu până în vârful urechilor,
încurcat, fâstâcit. „Mai bine nu veneam la şedinţa asta!“ îşi
spuse repede, în gând, în timp ce, privind crunt spre
Andrei - care se amuza mai departe -, îi mai îndesă un
pumn între coaste... Apoi, potolindu-se o clipă, a întors
capul spre Ioana, care, iată, acum tace. Ea, care umple, de
obicei, lumea cu prezenţa fiinţei sale, acum tace. Pata i-a
prins ochii şi... sufletul. Alexandru s-a liniştit. A simţit
răsucindu-se ceva în el şi, o dată cu această mişcare, s-a
desprins parcă liber un resort al mândriei şi al ambiţiei.
Florile din obraji, speriate de hotărârea pe care a luat-o,
într-o secundă,au pălit.
— Vă rog să-mi permiteţi, domnule profesor, spune
băiatul, ridicându-se: primesc propunerea dumneavoastră!
16
George Şovu
— Ura! Ura! Sala, în picioare, strigă şi aplaudă.

— Excelent, amice, excelent! se bucură Andrei, bătându-l
pe umăr şi pregătindu-se să mai adauge ceva:
— Şi-acum, dacă-mi daţi voie - interveni el, din nou, cu
gesturi şi maniere de „Caţavencu“ la tribună -, când
cunoaştem, când avem „declaratorul“, spre a nu se supăra,
cumva, „experta” noastră în problemă - am numit-o pe
colega Corina Ionescu -, propun ca declaraţia să-i fie
închinată chiar ei!...
În sală se aplaudă din nou. Corina - o fată frumuşică,
brunetă, cu ochii ca de păcură fierbinte, înaltă, subţire,
cunoscută pentru comportarea ei mai liberă, pentru unele
aventuri despre care se şoptea pe ici, pe colo (lipsea cam
des de pe la şcoală) - se ridică, încântată (se afla undeva în
spate, în penultimul rând de scaune), şi priveşte intens
spre Alexandru, sorbindu-l parcă de la distanţă. Băiatul
însă n-o bagă în seamă.
— Ba să avem pardon - ţâşneşte, de lângă Ioana, Eugen
-, nu sunt de acord! Dacă este să desemnăm o eroină a
acestei mult discutate declaraţii, după cum se vede chiar
de pe acum, apoi ea nu poate fi decât Ioana! precizează
băiatul, indicându-şi colega şi făcând o reverenţă în faţa
ei... Cine este mai... (face un gest pentru a remarca
frumuseţea chipului) şi mai... (următorul gest, desenat cu
decenţă, sugerează zvelteţea trupului) decât ea?!...
— Eugen! îl admonestează, stânjenită, Ioana. Dar vocea
ei este acoperită de ropotul de aplauze... ale băieţilor.
Singurul care nu aplaudă este Alexandru. Privirea lui se
strecoară furiş spre „cea mai...“ şi „cea mai...“ Luminile
17
albastre se întâlnesc cu cele verzi parcă într-un sărut de

stele.
— Îmi pare bine că eşti de acord, Alexandre! se aude
vocea profesorului deasupra larmei celor aproape o sută de
glasuri. Aşadar, ne-am înţeles: peste o lună de zile vom
asculta declaraţia ta de dragoste!
— Sper că-mi veţi recomanda măcar o bibliografie!
îndrăzneşte să propună elevul.
— Nu! Nu-ţi recomand! Ca de obicei, fiecare îşi caută
singur materialul pentru documentare. Şi-apoi cred că e de
ajuns să priveşti cu atenţie în jurul tău şi... Înlăuntrul
tău...
Ioana este tentată să-l privească, din nou, pe Alexandru,
dar ochii ei fac calea întoarsă de la jumătatea drumului, în
clipa în care stăpâna lor se ridică, pregătindu-se să plece...
— ... răsfoieşte cărţi, continuă Socrate, caută, întreabă,
în sfârşit, te descurci tu. N-am nici o grijă! afirmă el în
încheiere, despărţindu-se de elevi şi ieşind pe uşa
amfiteatrului.
— Ce ziceţi de tăcutul, de sfiosul Alexandru Bârsan?
Fetelor, păzea! Veţi auzi o declaraţie de dragoste cum nici
Romeo nu i-a făcut Julietei!
Ioana îl fulgeră cu privirile pe Bogdan Sima, „fantele”,
cum îi spuneau colegii. Apoi se îndreaptă şi ea spre uşă,
înconjurată de un grup de băieţi, între care Andrei şi
Eugen pot fi uşor remarcaţi, fiindcă se află şi acum în
dispută.
În sala pustie acum, Alexandru - care nu s-a mişcat de

pe scaunul său - priveşte în gol, ca deasupra unei
18
George Şovu
prăpăstii, şi nu găseşte nici un sprijin. „Fir-ar să fie!

exclamă el, în gând. Poftim! în ce încurcătură m-a băgat
zăpăcitul ăsta de Andrei! Şi tocmai acum, când mai este
atât de puţin până la bacalaureat, până la examenul de la
facultate... “
— Şi cum, Alexandre, nu vrei tu să mă onorezi cu... o
„declaraţie de dragoste”? răsună, pe neaşteptate, vocea
Corinei Ionescu... Rămăsese şi ea în sală, fără să fie
observată de ceilalţi din jur, care se grăbiseră să plece.
Acum se ridicase încetişor şi se apropiase de Alexandru.
Luat prin surprindere, băiatul a tresărit. S-a ridicat ca
propulsat de un arc şi s-a întors spre ea.
— Corina, ce-i cu tine?
— Te-am întrebat ceva, Alexandre! spuse fata, în loc de
răspuns, şi glasul ei a vibrat ca o somaţie tandră, aproape
îndurerată.
— Tu chiar ţi-ai dori aşa ceva din partea mea? rosti
băiatul, învăluind-o într-o privire care parcă acum o
descoperea cu adevărat. Lui Alexandru i se păru că fata
tremură de încordare... „Ei, drăcia dracului, îşi spuse iarăşi
în sine, asta îmi mai trebuia! «Experta» Corina Ionescu -
îndrăgostită de «Sfinx»! Cu siguranţă, astăzi e ziua
surprizelor!”
— De ce nu?! se auzi vocea fetei.
— Şi când vrei să ţi se îndeplinească dorinţa? întreabă
Alexandru, într-o doară, intrând în joc.
— Chiar şi acum!
— Aşaaa?!... Bine! Atunci pregăteşte-te!... Eşti gata?
Corina ia o poziţie de fată „sfioasă”, cu intenţia de „a juca
teatru”. Închide ochii şi deschide larg braţele, în aşteptare.
19
Alexandru simte însă că fata este efectiv emoţionată. Ca s-o

scoată din această stare, care, altfel, cine ştie ce
întorsătură ar fi putut să ia - „Nu ştii niciodată cu fetele
astea ce poate să iasă”, se gândi el -, îngenunche brusc în
faţa ei şi-şi începu „declaraţia”, persiflând maniera lui Rică
Venturiano:
— Angelul meu!... exclamă el, de când te-am văzut
întâiaşi dată cu prima ta victimă, ducând-o de nas ca pe-
un căţeluş radios, mi s-a uzat raţiunea..., sunt nebun...!
Corina izbucneşte în râs... şi-i întinde mâna, sprijinindu-
l să se ridice. Râde şi Alexandru. Întâlnindu-se, mâinile lor
rămân câteva clipe împreună. Băiatul îi simte parcă
zvâcnirile inimii în respiraţia degetelor. Se desface încet din
strânsoarea delicată, rostind cu sinceritate:
— Te rog să mă ierţi, Corina! Şi, luându-şi rămas-bun, a
părăsit sala în grabă. Fata l-a urmat cu o privire
întristată...
În apropiere de poarta liceului, Ioana, Andrei, Eugen, alţi

băieţi şi fete stau de vorbă.
— Fetelor, astă-seară sunteţi invitatele mele - zice Andrei.
— Poftim? Poftim? se înghesuie cu întrebarea o fată
urâţică, Liana, colega de bancă a Ioanei. Am auzit bine?
— Chiar foarte bine: sunteţi invitatele mele!
— Şi ale mele! intervine Eugen.
— Unde, mă rog, dacă nu sunt indiscretă? întreabă o
altă fată.
20
George Şovu
— La dans!... E o reuniune trăsnet la „Lazăr“, precizează

Andrei.
Mai multe fete bat din palme, bucuroase.
— Bine, dar ar trebui să trecem pe-acasă, să ne
schimbăm - se aude propunerea uneia.
— Nu e nevoie, sunteţi foarte bine aşa! Arătaţi chiar
excelent - remarcă Andrei, privind-o pe Ioana.
— Îmi pare rău, eu nu pot să merg! Am nişte treburi
urgente - răspunde aceasta.
— Ioana, iar faci nazuri? o întreabă, afectat, Eugen.
— Nu vă supăraţi, băieţi, nu pot, zău nu pot! Altă dată,
cu plăcere! Vă doresc petrecere frumoasă! La revedere!
Plecând, după câţiva paşi Ioana întoarce capul, privind
spre poarta liceului, moment în care Alexandru tocmai
ieşea. Băiatul, care n-o observă, intră într-un centru de
pâine şi cumpără o franzelă. O pune într-o pungă de plastic
pe care-o avea împăturită în buzunar. Porneşte în urma
Ioanei, cu paşi mari, îngândurat. Ajungând-o, abia atunci o
descoperă. Ezită s-o abordeze. Ar vrea să treacă pe
trotuarul celălalt, dar fata, simţindu-l în spatele ei, se
opreşte:
— Cum se face c-ai rămas singură? o întreabă
Alexandru, cu vădită ironie... Că, în sală şi... la ieşire, mai-
mai să te sufoci de atâta companie.
Pe Ioana, ironia mai degrabă o bucură decât s-o
deranjeze.
— Ţi s-a părut! răspunde ea, afectând indiferenţa.
Merg câţiva paşi, cu ochii în jos, fiecare căutând o
modalitate de a da deoparte hăţişul vorbelor de prisos şi al
gesturilor care aruncă, din când în când, umbre otrăvite
21
asupra şoaptelor sincere ale sufletelor. Iată că Ioana s-a

decis să atace direct:
— Ei, te-ai hotărât cui să-i faci, până la urmă,
declaraţia? Corinei sau... mie?
— Nici uneia! soseşte sec răspunsul lui Alexandru, pe
care întrebarea Ioanei îl pusese clar în situaţia de a acoperi
tocmai adevărul ce vibra în întreaga lui fiinţă.
— Şi, mă rog, de ce? mai întreabă Ioana, cu totală
detaşare, ca şi când n-ar fi fost vorba şi despre ea.
— Pentru că nu vreau!... Pentru că eu nu sunt Rică
Venturiano!...
Ioana îl încearcă încă o dată, alegând, în acest caz,
drumul sincerităţii:
— Nu cred că trebuie să fii Rică pentru a accepta ceea ce
spunea Eugen: „Ioana este cea mai...“ şi „cea mai...“
— Să ştii că părerea lui Eugen nu este şi a mea!
răspunde Alexandru cu răceală.
Pe obrazul fetei s-a făcut târziu...
— Atunci, la revedere! spune ea, de parcă ar fi vorbit cu
un stâlp de iluminat din marginea străzii, şi, trecând pe
celălalt trotuar, se îndepărtează grăbită. Alexandru, pironit
locului, aleargă cu sufletul în spatele acelui trup ce se
unduie ca o mătase mângâiată de vânt. Dacă nu i-ar auzi
ecourile paşilor, ar putea să jure că picioarele pe care le
vede mişcându-se în faţa sa sunt fragmente de vis din cel
mai armonios balet...
— Idiot! Idiot! exclamă băiatul, muşcând apoi cu violenţă
din colţul pâinii ce-o purta în mână şi muşcătura îl duru
până în suflet...
22
George Şovu
Trecea pe lângă „Parcul Primăverii”. O boare de vânt,

stârnită ca din senin, îi mângâie faţa, gâtul, înfiorându-i, în
acelaşi timp, buclele de păr de culoarea castanelor coapte.
Ioana simţi nevoia să intre şi să se aşeze pentru câteva
minute pe o bancă. Închise ochii, primind cu recunoştinţă
mângâierile binefăcătoare ale vântului, care se răsfaţă
parcă în jurul fiinţei sale, stăruind, cu cochetă îndrăzneală,
dar şi sfios, să-i sărute când obrajii, când ochii,
învăluindu-i mijlocul ce-ar fi putut fi prins între degetele de
la două mâini, purtându-şi uşor şi încet obrazul lui peste
taina sânilor frumoşi, cu mugurii lor de viaţă de culoarea şi
frăgezimea miezului de piersică. Sub frunte, gândurile fetei
zămisleau întrebări, încălzite de întâmplări şi imagini ce se
redeşteptau din tihna lor mâhnită ori zâmbitoare în care
anii le orânduiseră...
„... Aici e clasa a XII-a B? întrebase cu energie în glas,

dar şi cu oarecare mirare. Am întârziat, am avut o treabă
urgentă, de aceea...“
Ce prostie! De ce simţise nevoia să se explice? întârziase
doar nu de plăcere şi nici că aşa i-ar fi fost obiceiul...
Trebuise să-l ducă pe Gabriel la şcoală, la internat, să-l
orânduiască acolo pentru toată săptămâna... Asta fusese
problema...
Se bucurase însă pentru că el, Alexandru, care parcă o
aşteptase spre a o putea întâmpina el şi nu altcineva, nu
fusese cu nimic obraznic. Dimpotrivă, se fâstâcise ca un
puşti, prins asupra unei şotii pe care se pregătea s-o facă.
23
Şi doar era ditamai flăcăul!... Rămăsese cu ochii lipiţi de

chipul ei, de fiinţa ei, uitând astfel să mai dea drumul
mâinii pe care i-o prinsese în palma lui. Băiatul era înalt,
cu trup de atlet, cu părul blond şi cu ochii albaştri, cu chip
frumos, bărbătesc... Ioana i-a zâmbit şi a fost mirată să
constate că, pe lângă zâmbetul ce deschisese parcă o
poartă a sufletului ei, se strecurase acolo, ca o mângâiere,
imaginea tânărului aflat atunci în faţa sa. Iar de-atunci...
„... Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş fi

cunoscut pe Alexandru, mărturisi sufletul Ioanei, ca şi
când cineva din apropiere i-ar fi ascultat cu cea mai mare
atenţi? şoaptele. Sau, cine ştie?! La urma urmei, nu era
absoluta nevoie să mă mut la liceul lui ca să-l cunosc. Se
putea foarte bine să ne întâlnim pe stradă, el să-mi
zâmbească şi să mă întrebe aşa, de parcă ne-am fi ştiut de
când lumea: «Ce mai faci, Ioana? De când te caut! Unde ai
fost până acum?!» Iar eu să-i răspund: «Unde să fiu? Lângă
tine! Am fost tot timpul lângă tine, dar tu nu m-ai văzut!»
«Cum?! Nu se poate!»
Şi, totuşi, dacă n-ar fi fost «povestea» cu Doru...
El a fost primul băiat pe care l-am întâlnit când am păşit
pe poarta liceului, ca să mă înscriu în clasa a IX-a. Cobora
pe treptele de la intrarea elevilor. Era cu încă un băiat, un
coleg de-al lui, Adrian Merişanu, cum aveam să aflu mai
târziu...
Eu urcam aceleaşi trepte, copleşită de emoţie, aproape
speriată. Îndrăzneam să mă înscriu la unul dintre cele mai
24
George Şovu
renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă

serioasă, că va trebui, din cauza aceasta, să fac faţă unui
adevărat examen - primul din viaţa mea - că s-ar putea...,
dar nu, acest gând nu-l puteam admite. Trebuie să reuşesc
- îmi spuneam -, altfel mă fac de râs... iremediabil! Ce vor
zice, într-o asemenea situaţie, profesorii mei de la şcoală,
diriginta mea, doamna directoare, care m-au recomandat,
cu toţii, pentru acest liceu, având, desigur, încredere în
mine? Nu-i puteam înşela! Aşa că trebuia să reuşesc!
«Voi reuşi, nu te speria - i-am spus mamei, în poarta
liceului. Sunt obligată doar!» am adăugat, zâmbindu-i,
pentru încurajare. Mă însoţea şi ţinuse să mă întrebe
«pentru ultima oară: Ioana mamă, te înscrii, totuşi, la acest
liceu? Dacă se va întâmpla?...»
Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele

tremurând... Atunci l-am văzut pe Doru: înalt, subţire,
brunet, cu părul ondulat şi ochii negri, îmbrăcat într-un
costum elegant, croit după tiparul uniformelor şcolare, dar
dintr-o stofa fină, care avea un anume luciu în lumina
razelor de soare. S-a oprit cu două trepte mai sus, m-a
măsurat cu atenţie şi cu obrăznicia aproape firească a
vârstei şi, întorcându-se puţin spre colegul său, a scos un
fluierat specific, după care a adăugat: «Ia priveşte ce
prospătură ne vine, Adriane!! Mortală, pe cuvântul meu!»
«Fii atent, să nu ameţeşti şi să cazi! Mai ştii, ţi-ar putea fi
căzătura mortală!» i-am răspuns eu, privindu-l sfidător,
drept în ochi, în timp ce-mi simţeam obrajii în flăcări.
Cel căruia îi spusese Adrian, colegul lui, a izbucnit într-
un râs atât de sincer şi de molipsitor, încât m-a făcut şi pe
25
mine... să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero

pentru domnişoara, Dorule! Trebuie să recunoşti!»
«Dacă şi mintea îţi este tot atât de ascuţită precum ţi-e
limba, nu-mi fac nici o grijă, ai să reuşeşti! Şi, în acest caz,
ne vom mai întâlni, Mortalo! Succes!» a fost replica lui
Doru, în timp ce cobora alene scările.
Ajunsă în primul culoar, care ducea într-un hol mare,
unde se făceau înscrierile, mă uit spre mama, care era albă
ca peretele. Privea rătăcită la mine şi nu spunea nimic.
«Ce e, te-ai speriat? am întrebat-o. Aşa sunt băieţii de
astăzi, mamă! Nu-ţi face griji în plus, mă descurc eu!» am
adăugat, ca s-o liniştesc.
«Vai, Ioana mamă, a intervenit ea, săraca, descleştându-
şi parcă gura, băieţii ăştia nu mai au nici un fel de ruşine,
de bun-simţ, nu mai au nici un Dumnezeu! Ce-ai să faci tu
aici, fetiţa mamei? Mai bine ar fi să plecăm, să mergem în
altă parte... »
«Crezi că în altă parte sunt îngeri? Linişteşte-te, mamă!
Nu băieţii sunt problema, ci examenul! Să reuşesc eu, că
mai departe...»
De reuşit - am reuşit şi încă în condiţii foarte bune, îşi
aminti Ioana. Până la urmă însă, tot mama a avut dreptate:
dacă n-am putut să termin acest liceu şi am fost nevoită, la
sfârşitul clasei a XI-a, să mă transfer la şcoala unde învaţă
Alexandru, aceasta s-a întâmplat din cauza unui băiat, a
lui Doru...
În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă,

împreună cu nedespărţitul lui prieten, Adrian, grupurile
noastre de eleve, ale «bobocilor» din clasa a IX-a. Eram
26
George Şovu
aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare a

liceului. Uitasem de el, bineînţeles. Când l-am revăzut - îl
zărisem de departe - am ştiut că mă caută. Am simţit un
fior plăcut cum mă fulgeră din cap până în picioare. Cred
că m-am şi înroşit. Venea din partea dreaptă, luând clasele
la rând. Eu mă aflam în ultima, aşa cum eram aşezaţi, în
clasa a IX-a A. I-am urmărit expresia chipului: arăta tot
mai dezamăgit, pe măsură ce înainta spre ultimul grup de
elevi. Când a ajuns în faţa clasei noastre şi m-a văzut (mă
aflam în primul rând, împreună cu o altă fată), s-a luminat
dintr-o dată, ochii i-au lucit de o bucurie sinceră - aşa cel
puţin mi s-a părut - şi, repezindu-se spre mine, dând
aproape impresia că ar f! vrut să mă îmbrăţişeze, mi-a
strigat: «Mortalo! Aici erai? Ai reuşit, deci! Bravo! Mă bucur
foarte mult!» Şi, întinzând mâna spre mine, a adăugat: «Dă-
mi voie să mă prezint - Doru Nicolescu! El e colegul şi
prietenul meu cel mai bun, Adrian Merişanu.»
În jurul meu se făcuse un gol. Colegele şi colegii priveau
cu oarecare mirare spre cei doi băieţi, care păreau a fi în
clasa a XII-a, după statura lor şi după aerul comportării.
Noroc că profesoara-dirigintă nu se afla în clipele acelea
lângă elevii pe care abia îi luase în primire, strigându-le
numele înscrise în catalogul provizoriu. Plecase pentru
câteva minute, să mai rezolve, probabil, vreo treabă, înainte
de începerea festivităţii de deschidere.
«Când mai aveam două clase de trecut în revistă,
interveni Doru, am pariat cu Adrian - pe o îngheţată - că te
vom găsi, totuşi. El pierduse speranţa. Aşa că, Adriane -
adaugă el, adresându-se prietenului său -, am câştigat!
Astăzi suntem invitaţii tăi la cea mai scumpă şi mai bună
27
îngheţată posibilă. Trecem, după cursuri, şi-o luăm pe

noua noastră colegă. S-ar putea să învăţăm într-o clasă de
pe acelaşi palier. Noi suntem într-a X-a A.»
«Eu zic să vă faceţi socotelile singuri, fără să mă
amestecaţi şi pe mine, şi nu numai astăzi, ci şi de-acum
înainte! Ne-am înţeles?!...»
Băieţii au fost nevoiţi să plece, fără să poată răspunde,
deoarece, chiar în clipa în care am sfârşit replica, sosise
profesoara-dirigintă.
Doru a întors spatele şi, luându-l pe Adrian de-o mână,
s-a îndreptat către clasa lui. Câteva fete din apropierea mea
au chicotit uşor, în timp ce colega din dreapta, făcându-mi
un semn discret, ca să n-o observe diriginta, m-a întrebat
în şoaptă:
«Cine sunt tipii ăştia, dragă?» «N-ai auzit? i-am răspuns:
Doru Nicolescu şi Adrian Merişanu, colegii noştri mai mari,
din clasa a X-a A!» «Şi de unde îi cunoşti?» «Dacă abia astăzi
le-am aflat numele, înseamnă că nu-i cunoşteam dinainte.»
«Cum nu-i cunoşteai, dacă te-au căutat? Şi cu apelativul de
Mortalo ce e? Aşa te mai cheamă pe tine?» «Credeam că am
nimerit... În rând cu o colegă mai dezgheţată, dar... Lasă
că-ţi explic după festivitate», am adăugat, în clipa în care
directorul şcolii s-a apropiat de microfonul instalat în
mijlocul scenei, improvizată anume pentru această
ocazie...“
Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe Ioana, iar

când se întâlneau întâmplător pe culoar, ori în curtea
liceului, nici n-o băga în seamă. Comportarea aceasta n-o
deranja cu nimic, dimpotrivă. Ioana abia era liniştită.
28
George Şovu
Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele lui şi

despre obrăzniciile rostite, nu de puţine ori, chiar în faţa
profesorilor, despre aerele lui de irezistibil Don Juan,
despre notele lui slabe...
Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama

Ioanei a făcut infarct, într-o dimineaţă, când se pregătea să
plece la serviciu, şi s-a prăpădit în câteva minute...
Când a observat-o în doliu, Doru s-a apropiat de colega
lui mai mică şi a întrebat-o ce s-a întâmplat Aflând, i-a
adresat condoleanţe... şi atât!
Au trecut anii! Târâş-grăpiş, a trecut şi Doru dintr-o
clasă în alta, ajungând într-a XII-a. „Succesele” lui însă, în
alte domenii decât cel al învăţăturii, erau tot mai...
zornăitoare. Mai ales cuceririle feminine formau
preocupările lui de bază.
Auzind şi văzând, mirarea Ioanei creştea tot mai mult.
„Dar părinţii? s-a întrebat ea adesea. Părinţii n-or fi ştiind
ce face feciorul? Probabil că tatăl, fiind atât de ocupat (avea
o funcţie de răspundere în guvern), află, cu siguranţă,
foarte puţine lucruri despre Doru. Mama însă ar trebui să
cunoască totul şi să ia, în chip firesc, atitudine! Poate că şi
ea o fi foarte ocupată, cine ştie?!“
Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi

blândă, cu îmbătătoare mirosuri de flori! Ioana îşi aduce
bine aminte clipele acelea. Peste câteva zile, Doru încheia
cursurile liceului. Urma, în curând, bacalaureatul! Ea mai
avea însă mai mult de-o lună până la încheierea clasei a XI-
a.
29
În toţi anii care trecuseră de când s-au cunoscut,

drumurile lor au curs paralel, dar pe făgaşuri diferite.
Ioana îşi văzuse de învăţătură şi de greutăţile de-acasă,
atât de multe după moartea mamei. Raporturile ei cu
băieţii, de care era tot mai mult asaltată - cineva avusese,
într-o zi, ideea s-o numească „frumoasa liceului” -, erau
doar colegiale. Cu obişnuita-i ironie, îi ţinea mereu la
distanţa necesară, aşa încât să poată respira în voie. Nu s-
ar putea spune însă că, după acea lungă perioadă de doliu,
nu cochetase şi ea cu destui băieţi. O făcuse în felul ei
specific, nelegându-şi sufletul de nici unul, ţinându-i pe
atâţia într-un anumit Mu - al vorbelor şi al zâmbetelor ei
„dumnezeieşti” - cum le calificase acelaşi cineva. Unii se
socoteau fericiţi dacă erau lăsaţi să-i ducă servieta cu cărţi,
când mergeau către casă. Alţii se bucurau dacă primeau
cel puţin un răspuns, chiar dacă ironic, la întrebările şi
remarcile lor.
În aceste condiţii, între atâtea „victorii” de care era
mândru nevoie mare, junele Doru Nicolescu simţea tot mai
apăsătoare o anume înfrângere, care îl marcase cu aproape
trei ani în urmă. Se hotărî s-o înlăture, s-o transforme în
izbândă. Cum, însă? De la o vreme, Ioana îi răspundea
politicoasă la întrebări, dar atât! Nimic din ceea ce ar fi
dorit sau sperat băiatul nu se „lega“, nu se întrezărea
măcar!
În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai, s-a

nimerit să iasă în acelaşi timp de la cursuri: Când a văzut-
o, la câţiva metri în faţa sa, Doru, care toată dimineaţa se
lăudase în faţa prietenului său Adrian că „a dat-o gata, în
30
George Şovu
sfârşit, pe Ioana şi că acum totul depinde numai de el“, a

luat, pe loc, hotărârea de „a-şi juca ultima carte“...
„Ioana, Ioana, strigă el, vrei să te opreşti o clipă?“
„Fii atent, Adriane, spuse, când fata se opri şi se întoarse
spre ei, mirată de o asemenea chemare. Am să-ţi ofer acum
o dovadă în sprijinul celor afirmate, o dovadă pentru tine şi
pentru toţi cei care se mai îndoiesc!”
Şi, alergând aproape către fată, a prins-o în braţe, când a
ajuns lângă ea, i-a imobilizat capul între mâini şi a sărutat-
o pe gură.
„Ce-a fost asta, domnule Nicolescu?“ a întrebat Ioana,
când s-a simţit eliberată din strânsoare. Obrajii ei, din albi,
cum fuseseră câteva secunde, căpătau acum culoarea
jarului viu.
„Nimic mai mult decât ai văzut şi ai simţit, domnişoară
Popa!“, răspunse, impertinent, junele.
„Ţine-mi, te rog, puţin servieta, ca să-mi aranjez părul“,
adăugă Ioana, întinzându-i „ghiozdanul” ei cu cărţi. Şi, în
timp ce acesta îl primea, având în ochi o lucire de bucurie
şi de speranţă, fata se apropie încă o jumătate de pas de el
şi, luându-şi parcă avânt, desfăcu larg braţele şi aplică pe
obrajii colegului două palme răsunătoare, câte una cu
fiecare mână. Îşi smulse apoi servieta, îi întoarse spatele şi
plecă.
Pentru câteva clipe, toţi cei care asistaseră la întâmplare
şi-au ţinut parcă răsuflarea. Un râs general a izbucnit apoi,
în hohote şi chicoteli care mai de care.
„Două la unu, Dorule! se auzi vocea lui Adrian. Două
palme pentru un sărut! Poţi să te socoteşti fericit, băiatule -
îşi luă el, mai departe, prietenul în zeflemea. Acum a căzut
31
orice fel de dubiu: ai dat-o într-adevăr gata pe Ioana! A fost

cea mai răsunătoare victorie a ta, cele două palme cred că
s-au auzit până în cabinetul directorului”...
Năucit la început (era ultimul lucru la care s-ar fi putut
aştepta: să fie pălmuit de o fată chiar în faţa liceului),
Doru, pe obrajii căruia se vedeau bine urmele degetelor
Ioanei, a strivit printre dinţi o înjurătură la adresa lui
Adrian şi, rupând cu brutalitate cercul de „gură-cască“ din
jurul lui, s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi.
„Bine i-a făcut! s-au auzit mai multe voci în urma lui.
Trebuia să se găsească cineva care să-i plătească aşa cum
se cuvine, pentru nenumăratele lui obrăznicii şi mojicii,
adăugă altcineva. Poate că Ioana a plătit acum si pentru
alte fete!“
A doua zi, mama junelui pălmuit, care auzise despre
întâmplare nu se ştie de unde, a dat buzna în cabinetul
directorului, tunând şi fulgerând la adresa acelei
„ticăloase”, care „i-a înjosit băiatul”, la adresa şcolii...
„Să fie dată afară din liceu! a hotărât dânsa. Acum,
imediat!”
Şi s-a aşezat pe un fotoliu, aşteptând ca directorul să
scrie, eventual, hârtia prin care s-o îndepărteze din şcoală
pe ticăloasă.
N-a fost uşor să priceapă că o asemenea hotărâre nu se
poate lua astfel, că şcoala este o instituţie care se conduce
şi ea după nişte legi, că orice faptă, cu atât mai mult una
„gravă”, după cum pretinde reclamanta, trebuie discutată
într-un anumit cadru şi apoi să se delibereze...
Consiliul de administraţie şi apoi Consiliul profesoral -
întrunite la câteva zile după întâmplare - n-au găsit-o cu
32
George Şovu
nimic vinovată pe eleva Ioana Popa, care, fireşte, n-a primit

nici un fel de sancţiune. Nici măcar nu i s-a scăzut nota la
purtare - precum propusese, la un moment dat, cineva.
Şi, totuşi, directorul liceului i-a sugerat Ioanei, într-o
discuţie mai lungă, pe care a avut-o cu ea, după acele
şedinţe, să-şi ceară, pentru noul an şcolar, transferul la alt
liceu. „E mai bine aşa - şi pentru tine, şi pentru şcoală“, a
încheiat el...
Fata n-a înţeles în ce constă acest bine, nici de-o parte,
nici de alta. Mai ales că, „în anul următor, Doru Nicolescu
nu va mai fi elevul liceului”, a îndrăznit ea să spună, la un
moment dat. „Da, dar va fi fratele lui mai mic, care abia
trece în clasa a X-a, iar mama lui, «reclamanta», face parte
din Comitetul cetăţenesc de părinţi pe liceu. Vom avea, fără
îndoială, probleme. Şi-apoi, mai e şi tatăl, cu poziţia lui...
De aceea...“
... Mâhnirea Ioanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră

de liceul ei!... Transferându-se la noua şcoală, s-a bucurat
cel puţin pentru faptul că era mai aproape de casă... Apoi
s-a mai bucurat că l-a întâlnit pe Alexandru..., chiar din
prima zi. În acele minute a simţit pătrunzând în fiinţa ei o
căldură necunoscută până atunci... L-a revăzut pe culoar
(clasele lor erau, într-adevăr, vecine), au mai stat, din când
în când, de vorbă, dar mereu în fugă, parcă speriaţi unul
de celălalt. Între cei ce începuseră deja să roiască în jurul
său (nu se ştia cine-i transferase măgulitoarea apreciere de
„frumoasa liceului”, care fusese adoptată cu convingere de
atâţia băieţi) nu-l zărise însă niciodată...
33
Într-una din şedinţele Cercului condus de Socrate, la care

se înscrisese şi ea, Alexandru a avut o intervenţie (mă rog,
într-o dezbatere) nu numai pertinentă, relevând o largă
documentare, ci şi elegant susţinută, într-un stil care
proba, pe lângă claritate de idei, capacitate de stăpânire a
cuvântului... De-atunci, Ioana a început să-l privească cu
şi mai mare luare-aminte. Îl simţea al ei, în sfârşit, simţea
că o iubeşte - şi nu aşa cum ai semăna nişte seminţe din
care nu aştepţi să răsară nimic, ci... adânc, adevărat... Dar
era aşa de stângaci, de sucit şi, la urma urmei, de
orgolios... Iată - nu mai departe de seara aceasta, cu
„povestea” declaraţiei de dragoste şi cu „cea mai...” şi „cea
mai...” „Aşa deci!” exclamă Ioana şi se ridică hotărâtă de pe
bancă, începând să alerge către casă...
Când intră în hol, Ioana aude, în baie, apa curgând. Se

grăbeşte şi deschide uşa. Înăuntru e un adevărat dezastru:
rufe aruncate peste tot, apa se revarsă peste cadă, iar
Gabriel spală de zor, ud leoarcă. Fata îşi pune mâinile-n
cap.
— Ce e aici, Gabriel? Aşa te-am învăţat eu?
— Mai lasă-mă dom’le-n pace cu morala. În loc să zici
mersi că le-am şi spălat?!...
— Hai, dă-te la o parte! îl îndeamnă Ioana, înlăturându-l
cu braţul. Iese apoi pentru câteva clipe, îşi schimbă în fugă
rochia de pe ea, îmbrăcând un capot uşor, îşi încinge un
şorţ în faţă şi se apucă să facă ordine.
34
George Şovu
Gabriel, care se aşezase pe un cap de cadă, începuse să

scâncească.
— Ce naiba, măi Ioana, noi, în fiecare sâmbătă seara,
trebuie să spălăm? De ce nu ducem şi noi rufele astea la
„Nufărul”?
— O să le ducem când o să avem bani pentru aşa ceva!
răspunde Ioana, scurt.
— Şi de ce nu-i spui tatei să ne dea? nu se lasă Gabriel.
— Asta nu e treaba ta!
Băiatul a tăcut. Aşa cum stă pe cadă, cu picioarele
adunate lângă piept, cu o bluzică pe el, udă în întregime,
cu faţa congestionată de efortul făcut până atunci, oferă o
imagine impresionantă. Ioana trage cu ochiul, se opreşte o
clipă din trebăluit şi-l îmbrăţişează, sărutându-l cu
dragoste. Copilul începe să chicotească de bucurie. A uitat
repede necazul... Sora mai mare îi scoate bluza de pe el, îl
pune să-şi dezbrace pantalonaşii (de asemenea, uzi) şi-apoi
îl înghesuie cu totul în cadă, săpunindu-l ca pe-o rufa şi
purtând pe deasupra lui duşul. Băiatul râde, râde fericit şi-
apoi, de la o vreme, începe să rostească sacadat, ca pe un
cântec de suflet: „Ce frumoasă-i sora mea! Ce frumoasă-i
sora mea! Ce frumoasă şi ce bună este sora mea!... Ura! Ura!
Trăiască Ioana! Trăiască Ioana cea frumoasă şi bună! “ Şi se
ridică din cadă, aşa ud, întinzând botişorul s-o sărute...
După ce reuşeşte să-l potolească, fata îl scoate din baie
ţii, ca o mamă iubitoare ce este, îl şterge bine-bine cu un
prosop curat, îl îmbracă într-o pijama subţire şi-i pregăteşte
foehnul, ca să-şi usuce părul. Apoi îşi reia locul în baie. La
câteva minute, Gabriel soseşte lângă ea.
35
— Tata a trecut pe-acasă? întreabă Ioana, cu sufletul

încordat.
— Trecut, boscorodit..., plecat! răspunde scurt băiatul.
Fata se crispează şi începe să frece parcă în duşmănie
cămaşa bărbătească, pe care de-abia o terminase de
săpunit...
În camera sa, Alexandru, cufundat într-un fotoliu, ţine

casetofonul strâns la piept, ca şi cum ar îmbrăţişa o fiinţă...
„În fond, cine eşti dumneata, domnişoară?” se încordează
din nou gândul său, şi sufletul său, şi toată fiinţa sa... „Da,
da, cine eşti?“ se pomeneşte băiatul întrebând cu voce tare,
apăsând, în acelaşi timp, pe butonul de pornire.
„Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor
tale”..., se aude vocea caldă, aproape dramatică a Ioanei...
„Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost/ în ierni de
aşteptare... “
Recitarea este însoţită de aplauze puternice...
Alexandru parcă o vede. Era astă-toamnă. Se dusese şi

el la o şedinţă a Cenaclului literar, pe care-l conducea
profesorul de limba română al Ioanei, el însuşi scriitor.
Văzuse afişul şi rămăsese foarte surprins, plăcut surprins,
fireşte: „Vasăzică, Ioana este şi poetă! Ia te uită!“ îşi spusese
băiatul. Şi hotărâse să participe neapărat.
Pe afiş, alături de cei ce urmau să-şi citească lucrările -
şi în fruntea cărora se afla eleva Ioana Popa, din clasa a
36
George Şovu
XII-a B -, figura numele unui cunoscut critic literar,

directorul celei mai importante reviste literare, care fusese
invitat la şedinţă. Aşadar, „spectacolul” se anunţa a fi
foarte interesant!... Şi chiar a fost!...
Alexandru aranjase, fără să ştie nimeni, cu băiatul care
s-a ocupat de înregistrarea întregii şedinţe (era un coleg din
clasa Ioanei), să-i împrumute, pentru câteva ore, caseta, ca
s-o tragă pe una de-a lui. Şi, bineînţeles că...
„Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor/ Cu aripile

frânte de cerurile grele,/Purtând spre împlinirea arcadelor de
stele/ întâiul pas învins al prăbuşirii lor...“
Cei din sală aplaudă din nou...
„Deci, nu numai critic literar, ci şi o sensibilă poetă.
Bravo! Te felicit! se aude vocea celui care, la masa
prezidiului, stătea lângă Ioana, a directorului revistei...
(Intr-adevăr, Ioana, înainte de a-şi prezenta propriile
versuri, discutase, aproape mai abitir decât oricine şi cu
competenţă, tot ceea ce citiseră ceilalţi.) Aş vrea să mai
stăm de vorbă - continuă musafirul, un bărbat de vreo
patruzeci de ani, spălăcit la chip, dar cu nişte ochi
inteligenţi, foarte pătrunzători... În orice caz, voi încerca să-
ţi public ceva în revista pe care o conduc. Iată cartea mea
de vizită!”
Alexandru opreşte aparatul şi, ridicându-se din fotoliu,
se plimbă nervos, imitându-l pe directorul revistei:
— „Bravo! Te felicit!... Aş vrea să mai stăm de vorbă!... În
orice caz...”
Se aşază apoi, parcă obosit, în acelaşi fotoliu, hotărât s-o
asculte pe Ioana mai departe...
37
„Te aştept pe insula mea albă,/ Vreau să-mi culc fruntea

în palmele tale... “
Opreşte şi-apoi derulează, spre a ajunge la altă poezie:
„Tu eşti seara cu ochii umezi/ de seninul stelelor/ ce
tremură atât de dureros în mine/ când şoaptele mele/ ţi se
dăruie.../ Tu eşti primăvara cu mâini înflorite/ răsfirând
crengile de cais/ în fiecare fereastră/ a ochilor mei
înfriguraţi/ care te aşteaptă.../Tu eşti răsuflarea de foc/ a
macilor lui august/ ce-mi îngemănează furtunile/ cu tot
atâtea răsărituri pentru iubirea ta./ Tu eşti un ochi
deschis/spre întunericul sufletului meu/ sub pleoapele
căruia/ se zbat zborurile însângerate/ ale visurilor./ Tu eşti
poate însăşi dragostea mea/ care crede numai în tine/
limpezindu-şi apele/ în fântânile surâsului tău!...”
Cu câteva clipe în urmă, mama lui Alexandru - doctoriţă
-, femeie tânără încă, de vreo patruzeci de ani, subţire la
trup, cu un chip atrăgător, tocmai trecea pe lângă uşa
camerei băiatului. Auzind un glas străin, de fată, se
opreşte, contrariată, şi ascultă:
„... Nu pleca/ Mai vreau să te privesc!/ Vreau să te culeg/
Şoaptă de şoaptă,/Lumină de lumină,/ Tristeţe de tristeţe/
în ochii mei înălţaţi spre tine!/ Nu pleca!/ Mi-e sete de buzele
tale însingurate/ Cu parfumuri/ De liliac alb/ Mi-e sete de
privirile tale/Ascunzând cerul în fiecare mângâiere/ Cu care
mă îmbrăţişează... /Rămâi!“
Deschide uşa şi intră. Alexandru opreşte banda.
Privind spre masa de lucru a băiatului, mama observă o
fotografie. O ia în mână şi o cercetează:
— Care-i, dintre ele? îl întreabă scurt.
38
George Şovu
Alexandru îşi apropie degetul de o imagine, indicând-o

pe Ioana.
— Mda! zice mama. Din clasă cu tine?
— Nu, e de la... B!
— Şi când aţi făcut poza asta?
— Astă-toamnă, în excursia de la Predeal!
— Şi cum o cheamă?
— Ei, mamă, şi tu!
— Dar înregistrarea?
— De la o şedinţă de cenaclu!
— De când te duci şi la şedinţele de cenaclu? Nu-ţi ajung
cele de la Cercul de filozofie? Nici acolo nu trebuie să mai
calci! De astăzi încolo gata, s-a terminat! Pentru tine -
biologia şi chimia! Admiterea bate la uşă!
Se întoarce spre birou şi observă un morman de cărţi,
începe să le răsfoiască.
— Şi cu astea ce e?
— Pregătesc o lucrare - răspunde Alexandru, spăsit.
— Ce fel de lucrare?
— O lucrare!
Mama ridică, pe rând, volumele şi citeşte:
— Ovidiu - „Arta iubirii”, Flaubert - „Educaţia
sentimentală”, Alfred de Musset - „Cu dragostea nu-i de
glumit”. Enervată, exclamă:
— Uite, domnule, cu ce-şi pierde el vremea acum!... Apoi,
hotărâtă, făcând un gest de ca şi când le-ar fi măturat
chiar în clipa aceea: Să nu le mai văd pe-aici! E clar?
— Ştiu, ştiu! răspunde, bosumflat, Alexandru. Biologia şi
chimia, biologia şi chimia!
39
— Exact! Şi te rog să nu te mai prosteşti... Apoi,

apropiindu-se de el, îl mângâie drăgăstos pe cap:
— Înţelege, acum nu e timp de aşa ceva! continuă ea să-l
dăscălească. Tu ai fost totdeauna un copil serios.
— Ştii cum m-au poreclit colegii la şcoală? „Sfinxul”!
— Îmi place! spune doctoriţa, zâmbind. Sfinxul! Sfinxul!
repetă amuzată. Dar de ce?
— Fiindcă sunt serios şi încăpăţânat!
— Hai, hai! Astea nu-s defecte! Hai, Sfinxule, că e gata
masa! Treci să mâncăm!
Alexandru, în picioare, lângă birou, nu se clinteşte. Este
stăpânit de încordare. În sfârşit, se hotărăşte:
— Mamă, i se adresează el, făcând apoi o mică pauză...
Mie nu-mi place să mint. Să ştii că m-am hotărât: nu dau
examen la Medicină!
— Poftim?! Ce fel de vorbă-i asta? N-am lămurit o dată
lucrurile? Şi taică-tău a fost de acord!
— Da, dar eu n-am fost! Şi, până la urmă, o să-l conving
şi pe tata! susţine băiatul.
Doctoriţa, la început consternată, acum izbucneşte
violent:
— Ascultă, Alexandre - i se adresează ea apăsat, făcând
un pas spre el -, îţi baţi joc de mine? Şi, pe neaşteptate, îi
trage o palmă răsunătoare, de-i aprinde obrazul. Ei, lasă că
vine el taică-tău de pe şantier. Să te vedem atunci pe unde
ai să scoţi cămaşa! îl mai ameninţă, şi-apoi, ieşind,
trânteşte uşa, de mai să dărâme pereţii camerei.
Alexandru, privindu-se în oglindă, îşi pipăie obrazul, pe
care degetele mamei rămaseră ca imprimate. Observând pe
40
George Şovu
masă unul din volume, citeşte: „Cu dragostea nu-i de

glumit”. Apoi exclamă, zâmbind:
— Ei, asta mai zic şi eu declaraţie de dragoste!
Isoscel, profesoara de matematică, diriginta Ioanei, intră

ca o furtună în cancelarie. Îl caută din ochi pe Socrate.
Zărindu-l undeva, mai într-o parte a încăperii, aşezat pe un
fotoliu, se îndreaptă spre el:
— Domnule profesor, i se adresează pe un ton de
inchiziţie, după care glasul îi devine subit mieros..., am
avut totdeauna admiraţie pentru dumneata, eşti un om
serios...
Socrate se ridică. Tocmai cerceta un catalog şi rămâne
cu el în mână:
— Nu s-ar putea mai direct, doamnă? Ce nemulţumire
aveţi? Fiindcă despre aşa ceva bănuiesc că e vorba...
— Nemulţumire e puţin spus! afirmă Isoscel, de parcă ar
fi mânuit o ghilotină. Apoi, înfoindu-se, priveşte înjur, spre
a se asigura dacă ceilalţi din cancelarie o ascultă. Da,
câtorva le atrăsese atenţia; îi priveau pe cei doi... Mi-ai
zăpăcit elevele, domnule! continuă Isoscel, aflată în suiş pe
treptele propriului ei glas, ai zăpăcit o şcoală întreagă!
— Nu înţeleg! se arată nedumerit Socrate, care o priveşte
curios, ca pe o gânganie.
— Cum nu înţelegi? Cum nu înţelegi?! repetă profesoara
de matematică, de parcă ea însăşi s-ar fi aflat în faţa unui
exerciţiu pus pe tablă de către altcineva şi, văzându-l,
41
aşadar, pentru prima dată, se iţeşte spre el, căutând să

vadă de unde-ar trebui să-l apuce spre a-l „doborî” pe loc...
Cine i-a pus pe ăştia de-a douăsprezecea acum, în pragul
bacalaureatului - cuvântul din urmă a fost subliniat în aşa
fel încât chiar Isoscel aşteaptă câteva secunde să audă
dacă ecourile sunt într-adevăr la înălţime -, deci zic (reia
profesoara) acum, în pragul bacalaureatului, să-şi facă,
auziţi dumneavoastră - şi în clipa aceasta se suceşte în
stânga, apoi în dreapta, rotindu-şi ochii, ca pe o scenă de
teatru, voind astfel să-i ia martori pe toţi, dar absolut pe
toţi profesorii prezenţi în acel spaţiu şi deveniţi spectatori
ad-hoc nici mai mult, nici mai puţin decât „declaraţii de
dragoste”! afirmă, în sfârşit, aplicându-i, după părerea ei,
filozofului (Mihai Gavrilescu era profesor de filozofie)
lovitura de graţie...
După această tiradă - despre care profesoara spera să fi
ridicat orice suflet cinstit pe culmile cele mai înalte ale
mâniei - urmează tot din partea ei, desigur, un moment de
„fineţe” interpretativă:
— ”Angel radios” în sus, „Angel radios” în jos - exclamă
slujitoarea „figurilor geometrice”, maimuţărindu-se, ducând
mâinile spre inimă şi dându-şi ochii peste cap... până ce
profesorii încep să râdă. Râde şi Socrate, bineînţeles.
De la înalta tribună a judecăţii inchizitoriale, Isoscel,
puţin afectată de larma din jur, se hotărăşte să comunice
sentinţa:
— E o chestiune de prost gust, domnule profesor..., pe
deasupra şi periculoasă!
Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. Profesorii îşi iau
cataloagele şi se îndreaptă spre clase.
42
George Şovu
Alegând şi el un catalog, Socrate, fără nici o vorbă, îi

întoarce spatele „actriţei”, plecând spre ieşirea din
cancelarie. Aşadar, scena urma să se termine fără aplauze.
Isoscel fierbe, şi clocotul ei, ca şi vânzoleala otrăvită din
vorbele „sentinţei” îl ajung din urmă pe filozof. În faţa uşii
se întoarce şi rosteşte rar şi apăsat, aşa ca să poată pricepe
oricine:
— Tot ceea ce este în legătură cu aceşti tineri - de noi
depinde să nu devină „o chestiune de prost gust” şi cu atât
mai mult „periculoasă”.
— Am înţeles, este punctul dumneavoastră de vedere,
dar asta nu înseamnă că este şi cel mai îndreptăţit!
răspunde Isoscel, cu obrajii aprinşi şi îndârjită încă.
— Şi eu „am înţeles”, dar mi-l menţin! se aude replica
lui Socrate, care iese pe uşă, fără să mai asiste la
frământarea neputincioasă a profesoarei, preocupată acum
să-şi găsească în poşetă o sticluţă cu „săruri”, spre a-şi
recăpăta echilibrul.
Valuri de tinereţe se zbuciumă în parcul liceului. Pe sub

marea de flori a pomilor, elevii din clasele a XII-a A şi B
„înoată” blând, pudrând cu albul curat şi sănătos al
varului tulpinile drepte precum speranţele. Nestânjenite de
nimic, vorbele se întretaie, iar râsul urcă şi coboară pe
toate treptele din tonica arie a veseliei.
Andrei - „reporterul” şcolii, cum era socotit (nu se
întâmpla nimic important în liceu, ori în afară, care să fie
43
de interes pentru şcoală, fără ca el să „imortalizeze”

momentul în imagine) - apare acum, cu aparatul de gât, pe
treptele de la intrarea principală. Îşi caută, dintr-o ochire,
prietenii: pe Alexandru, pe Eugen, pe Marius... Le observă
pe Liana, pe Corina, ca şi pe alte fete, colege din clasa lor
sau dintr-a XII-a B. N-o vede pe Ioana... „Cine ştie, trebuie
să fie şi ea pe-aici, pe undeva” - îşi spune, ducând aparatul
la ochi şi începând să fotografieze. Face, mai întâi, câteva
imagini generale. Apoi, hotărându-se să ordoneze puţin
această mulţime de suflete, se adresează, energic, tuturor:
— Atenţiune, atenţiune! Toată lumea ascultă comanda la
mine!...
„Ce-o mai fi vrând nebunul ăsta?” se întreabă Alexandru,
preocupat să acopere cât mai uniform cu lapte de var
tulpina netedă, sănătoasă, a teiului din faţa sa, unul dintre
cei mai falnici din întregul parc...
— Aşadar - reia Andrei -, ascultă, neamule, comanda la
mine: am să număr până la trei - lăsând astfel timp ca
fiecare dintre voi să ajungă lângă pomul lui. Fiţi atenţi, am
început: unu, doi, trei!...
Băieţii şi fetele aleargă, găsind fiecare câte un pom,
alături de care se aşază.
— Şi-acum, gata! Vă imortalizez: Un om - şi-un pom! Un
om - şi-un pom! Şi o fotografie... pentru veşnicie!...
— Excelent, ziaristule! îi strigă Eugen. Se cumpără!
— Repede, repede, că se răceşte! îi face semn lui Andrei
alt coleg de-al lor, Marius...
„Ziaristul” fotografiază mai departe, repetând cu glas!
solemn: „Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! Şi o
fotografie... pentru veşnicie!...“
44
George Şovu
Cuvintele lui răspândesc ecouri tot mai adânci peste

liniştea parfumată a întregului parc. Băieţii şi fetele
aşteaptă cu oarecare sfială parcă „imortalizarea”. Nu se ştie
cum, dar iată - un lucru atât de banal, mă rog, o fotografie
în parcul şcolii, nimic altceva, pare să devină, dintr-o dată,
un hotar, de la care începe înaintele, ce trebuie străbătut
pe cont propriu, o coloană de lumină pe care-ai putea-o lua
cu tine pe drumul, tot, ce se cheamă viaţă, ea însăşi - acea
imagine - însemnând viaţă, orizont de vis, trăit uneori fără
să ştii ce minune trăieşti şi spre care doar pe apele visării,
întru amintire, mai poţi naviga...
— Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom!...
Ioana, sosită şi ea între timp în parc, ascultă şi nu
înţelege.
— Spune-mi, Liana - o întreabă ea pe colega sa de bancă
-, ce e cu povestea asta: „fiecare cu pomul lui”?
— A, e o chestie mai veche. Tu n-ai de unde să ştii, ai
venit la noi abia în acest an... Când am intrat în clasa a IX-
a - liceul nostru atunci se mutase în acest local nou, era şi
el deci copil abia născut -, directoarea (pe care-o ştii de-
acuma şi tu: e un om de suflet şi de mare cultură, un
pedagog de excepţie) a avut o fericită idee: trebuia să ia
fiinţă acest parc. Ei bine, ea, directoarea, ne-a propus
nouă, liceenilor începători, să sădim câte un pom... „Ca să
prindem rădăcini” - ne-a spus, mă-nţelegi adică, să
rămânem, într-un fel, aici, într-un orizont sigur, care să
funcţioneze pentru fiecare şi ca un element de echilibru
pentru toată viaţa, deci şi după ce ne vom desprinde de
sub aripa ocrotitoare a acestor ani, a acestei vetre pe care
creştem „frumos şi sigur, chiar dacă unii dintre noi n-ar
45
dori-o ori, mai bine spus, nu-şi dau seama de aceasta”. (N-
ai observat, bineînţeles, ghilimelele, dar ultimele vorbe erau
ale directoarei noastre - pe care nu cred să existe cineva să
n-o iubească şi să n-o stimeze cu adevărat.)
Ioana a rămas gânditoare: realmente o impresiona
„povestea”... „Ca să vezi - îşi spunea ea -, din orice, la urma
urmei, se poate face ceva care să capete durabilitate,
dincolo de hotarul clipei...”
„Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! ... Şi o
fotografie... pentru veşnicie!” se aude mai departe glasul lui
Andrei, care înfioară, cu reverberaţiile lui, inimile tinere...
Zărind-o pe Ioana, rămasă suspendată, ca într-un spaţiu
nesigur, Andrei se adresează celorlalţi:
— Cine-o primeşte şi pe Ioana? Că doar şi ea vrea să se
veşnicească, dimpreună cu noi..., nu, stimată şi frumoasă
colegă?
Fata priveşte puţin stânjenită, dar şi bucuroasă
frământarea mai multor băieţi care-i fac tot felul de „oferte”.
— Vino lângă teiul meu, Ioana! Ţi-l ofer cu stăpân cu tot!
zice Eugen, trăgând cu coada ochiului spre Alexandru.
Acesta, atent la tot ce se întâmplă, fără s-o arate însă
anume, văruieşte într-un ritm care nu are parcă început şi
nici sfârşit, mişcările bidinelei purtate pe deasupra tulpinii
pomului semănând cu nişte tandre mângâieri.
Când privirile sale se înalţă, străbătând spaţiul spre
intrarea principală a liceului, le întâlneşte pe cele ale
Ioanei. Fata îi zâmbeşte, aşteptând parcă să fie invitată.
Alexandru aruncă atunci bidineaua şi aleargă spre ea. Din
câţiva paşi a ajuns. O prinde în braţe, o strânge la piept, el
fiind mult mai înalt decât ea, apoi, aplecându-se, începe
46
George Şovu
să-i sărute părul, şi fruntea, şi ochii - „minunile acelea

verzi” -, şi obrajii, şi buzele moi şi arzânde, şi parfumate. În
sfârşit, ridicând-o în braţe, începe s-o poarte ca pe-o
comoară, păşind rar şi solemn, spre a o arăta tuturor,
tuturor... Se făcuse, bineînţeles, o tăcere ca de început de
lume. Stelele, care nu răsăriseră încă - era doar în plină zi
-, se presimţeau undeva, sus, sigur priveau la ei şi îi
binecuvântau cu un cântec rupt din armoniile eterne...
O minge de fotbal, aruncată de un copil de dincolo de
gard ii şcolii, ateriză drept în capul lui Alexandru. Zguduit
puţin, băiatul se propti de tulpina pomului, pe care nu-l
părăsise nici o clipă. Ridică din umeri şi zâmbi încurcat
aceloraşi ochi ce-l aţinteau încă de departe. Visarea, atât de
frumos colorată, îşi risipi vraja. Ioana izbucni în râs şi se
retrase pe nesimţite, dispărând în liceu... Andrei însă,
neclintit în misiunea ce şi-o asumase, continuă să
„veşnicească“ acum tot felul de imagini şi momente care
mai de care mai hazlii, mai cu tâlc. Soarele e sus şi se
bucură. Câţiva pomi, emoţionaţi, desigur, strecoară pe furiş
spre pământ lacrimi albe, de petale.
10
Trecuse aproape o săptămână. Iubirea celor doi

rămăsese tot tandră şi... stelară...
Astăzi, vineri, în sala de sport, este mare-meci-mare.
Handbal! Joacă a XII-a A cu a XII-a B. Alexandru e în
echipa clasei lui. Ei, acu-i acu! Iată-l prinzând o minge şi
alergând cu ea... Cineva îi barează drumul, el pasează,
47
aleargă, primeşte din nou, aleargă, se înalţă pe deasupra

adversarilor şi trage imparabil: Gool!...
Sala aplaudă frenetic - suporterii celor de la „A“,
bineînţeles. Printre ei se află însă şi... Ioana, care, în
momentul marcării golului, nu s-a putut abţine şi a strigat
din toată fiinţa ei:
— Bravo, Alexandre!
Băiatul, care, absorbit de joc, n-o observase până atunci,
plăcut surprins acum, se opreşte câteva clipe şi-i face
semn, bucuros. In acest moment, o minge care-l „căuta“
trece pe lângă el, fără să poată fi prinsă. Ratarea stârneşte
murmure dezaprobatoare. Alexandru se tulbură şi, peste
câteva secunde, scapă din mână, de parcă ar fi fost un
amărât de începător, încă o minge. Aleargă după ea,
recuperează, se apropie de poartă şi trage cu sete... Dar...
bara se opune... Acum este nervos de-a binelea.
— Ah, fir-ar să fie! se lamentează Ioana în „tribună”.
Alexandru parcă ar fi auzit-o... Peste un singur minut,
meciul urma să se termine, iar scorul era egal: zece la
zece. Mingea se afla la adversar. „Nu se poate, trebuie,
trebuie!“ îşi spune Bârsan. Ieşind în faţa celui ce purta
mingea spre poarta lor, acesta pasează, dar Alexandru, cu
o mişcare aproape fulgerătoare, prinde balonul şi întoarce
jocul. Nu vrea să mai paseze nimănui, ca să nu rişte, dar
asta înseamnă că totul depinde de ce avea să reuşească el.
Îşi asumă riscul: joacă mingea mai departe, ocolind pe
unul, pe altul, încă pe unul şi, când s-a aflat destul de
aproape de poartă, s-a înălţat - aşa cum ştia el s-o facă (şi,
când îi reuşea mişcarea, era invincibil) - şi a tras cu atâta
forţă, încât mingea a intrat în plasă cu portar cu tot, pe
48
George Şovu
care pur şi simplu l-a răsturnat pe spate... Strigătele sălii,

care nici acum nu s-au potolit, au rămas departe de cel ce
dusese echipa sa spre victorie. El aude în continuare
repetându-se, repetându-se... În fiinţa lui un singur strigăt,
o singură poruncă, de care nu se poate să nu asculte: „Hai,
Alexandre!”
Se afla tocmai deasupra adversarilor, cu mingea în
mână. „Porunca” Ioanei parcă i-a înzecit puterile. De aceea,
poate...
Acum o caută prin mulţimea fremătândă. O zăreşte
pregătindu-se să plece. Îşi face loc până în apropiere de ea.
— Mă aştepţi şi pe mine puţin? i se adresează fără nici
un fel de ezitare.
— Numai dacă mă rogi frumos! răspunde fata,
cochetând.
— Te rog foarte frumos!
— Atunci, se aprobă! Dar repede!
Alexandru se grăbeşte spre vestiar să se schimbe, însoţit
de ironiile prieteneşti ale lui Andrei şi Eugen, care auziseră,
în treacăt, discuţia dintre el şi Ioana...
11
„Parcul Primăverii“ se află la câteva sute de metri, în

apropierea liceului. Nu hotărâseră ce vor face, dar fiecare
era sigur că acolo vor ajunge: în parc. Aşa că se îndreptau
într-acolo. Deocamdată păşeau alături, pe trotuar, fără să
se ţină de mână, fără să-şi spună o vorbă. Când au ieşit
din şcoală, au aruncat la mijloc câteva banalităţi... despre
49
joc, despre cum a fost el de „grozav“, despre cum „l-a

susţinut” ea... şi tot aşa, mai nimic, până ce s-au trezit
muţi... Erau puţin speriaţi? Poate! Dar, dacă ar fi
recunoscut aşa ceva, ar fi râs şi curcile de ei! Bineînţeles!
La vârsta lor? Şi într-o lume în care... Haida-de! Păi, nu
vedeţi, până şi puştii şi, mai ales, puştoaicele de
paisprezece-cincisprezece ani..., ori ei aveau optsprezece...
Da, dar el nu iubise până atunci pe nimeni... (Fusese aşa,
cum „se duc“ băieţii din când în când, cu nişte... ) Iar ea,
întâmplător, la fel: nu numai că nu iubise până atunci
vreun băiat, vreun bărbat, dar nici nu se lăsase sărutată
de cineva, în sensul în care, mă rog, o faci cu un iubit...
(Măgăria aceea a lui Doru i-o plătise pe loc, în faţa
liceului...) „Ce minune că eşti/ ce-ntâmplare că sunt“ - ar fi
vrut să rostească Alexandru, „colaborând” puţin cu
nemuritoarele versuri ale lui Nichita. Da, aşa simţea: că „e
o întâmplare” minunată a vieţii lui această întâlnire, despre
care ar fi putut să spună că o aştepta de toată viaţa (cine
nu greşeşte - în exagerare - la asemenea vârstă?!), dar de
care acum parcă se temea. Curios era că şi Ioana, mult mai
sigură pe sine de obicei, mai întreprinzătoare, învăţată -
din nefericire, datorită necazurilor - să ia viaţa pe cont
propriu, se simţea oarecum încurcată. Şi asta pentru că
acum aproape că se hotărâse „să pună totul pe-o carte”!
Intuiţiile ei erau aproape sigure... Şi, totuşi, cine ştie?!... În
orice caz, nu voia nicicum să dea greş!... Hm! dacă cineva i-
ar fi auzit gândurile ar fi avut, fără îndoială, toată dreptatea
s-o persifleze: „Dar ce, dragă, te-a cerut de nevastă? Ori,
poate, tu vrei să-l ceri de bărbat?! Sau te-ai hotărât să te
culci astă-seară cu el? Pentru ce ţoală... ?!“
50
George Şovu
— Mda! exclamă, fără voia ei, Ioana...

— Ai spus ceva?
— Nu, mă gândeam!
— Şi eu... mă gândeam!
— Atunci, hai să intrăm puţin în parc, „să ne gândim“
împreună! luă Ioana iniţiativa.
Şi au intrat... Iată-i înaintând pe o alee luminată de
razele soarelui, ce se pregăteşte să apună. Câţiva copii trec
în fugă pe lângă ei, dispărând în câteva secunde. Parcul
este liniştit, iar această alee, puţin mai retrasă, este acum
de-a dreptul pustie.
Cei doi sunt absolut singuri. De câteva zeci de secunde,
oricum, deveniseră singuri, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca
prin preajmă un întreg bâlci omenesc să-şi fi scos la iveală
zorzoanele existenţei sale...
... Mâna lui Alexandru o caută pe cea a fetei. Degetele se
întâlnesc, se ating, la început cu sfială, apoi se încleştează
ca într-o îmbrăţişare.
Cei doi ajung în faţa unei bănci. Se opresc, întorcându-
se unul spre celălalt.
— Fir-ar să fie! exclamă Alexandru cu oarecare ciudă, în
asemenea momente, nici nu ştii cum să începi.
— De ce să începi? răspunde Ioana, cu înţeles. Poate că e
de ajuns să continui!
— Ioana! şopteşte Alexandru, strângând-o la piept şi
sărutând-o delicat pe obraz.
Fata se desprinde uşor din îmbrăţişare, alunecând parcă
pe lângă pieptul băiatului şi aşezându-se pe banca din
apropiere. Se aşază şi Alexandru. Din spate îi îmbrăţişează
ramurile de flori ale unui arbust nemaipomenit de frumos,
51
un soi de salcâm special cu flori liliachii, care parfumau

ameţitor aerul. În faţa lor, peste aleea pe care se afla banca,
se înălţau semeţi doi brazi, desprinşi parcă din ilustratele
de Anul Nou. Unul dintre ei avea crescute, în vârful fiecărei
ramuri, conuri lungi şi subţiri cu nuanţe galbene, cafenii,
roşcate, ca nişte splendide lumânări, sute, sute de
lumânări, ce aşteptau să se aprindă. Aceleaşi conuri, la
celălalt brad, erau, în întregime, de culoare roşie, un roşu
închis. Păreau aproape stranii, nu-ţi venea să crezi că nu
sunt nişte lumânări roşii, lumânări adevărate, aşezate cu
migală pe fiecare ramură, de mâna omului. Atmosfera
devenise, dintr-o dată, solemnă...
— Şi când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre
celălalt..., se aude vocea Ioanei.
— Te înşeli, eu ştiu!
— Ce ştii? întreabă fata puţin speriată.
Alexandru recită cu căldură:
— ”Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor
tale...“ De curând am ascultat din nou înregistrarea aceea
de la cenaclu.
— De unde o ai tu? se interesează, curioasă, Ioana.
— O am! Şi e de ajuns!...
— Şi, totuşi, nu ştii nimic despre mine! repetă fata, cu
tristeţe în glas.
— Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi să ştii
foarte multe! răspunde Alexandru, sigur pe el. Lucrăm cu
esenţele! Decantăm! Şi ăsta-i lucrul cel mai important.
— Crezi? spune Ioana, gânditoare.
— Cred!
52
George Şovu
Fata îi zâmbeşte, învăluindu-i chipul parcă într-un abur

de suflet. Apoi se ridică de pe bancă. Pornesc spre ieşirea
din parc. Între timp, iată, s-a înserat. Alexandru o ţine pe
Ioana pe după umeri, cu gingăşie. Păşesc alături, din nou
tăcuţi, dar cu sufletele cântând.
— Ne despărţim aici! spune Ioana, la ieşirea din parc.
— Bine, dar...
— Stau aproape, ajung în câteva minute.
— Şi eu stau tot aproape!
— Ştiu unde stai! remarcă fata.
— De unde ştii?
— Trec de multe ori pe strada ta. Te-am văzut, într-o zi,
în curte.
— Îmi pare rău că nu te-am văzut şi eu...
— Trec numai lunea şi sâmbăta!
— Lunea şi sâmbăta? De ce?
— Mă întâlnesc cu cineva! spune Ioana, cochetând.
— Cu cine?
— Secret!
— Ioana!
— Ooo! Autoritatea masculină ofensată! Uşurel, nene
Sfinxule! adaugă fata, zâmbind. „Decantăm” deocamdată!
La revedere! Şi, apropiindu-se de el, îl sărută în fugă, după
care porneşte hotărâtă spre casă.
Alexandru priveşte insistent în urma ei. După câteva
secunde, o strigă:
— Ioana!
Fata întoarce capul, oprindu-se.
— La revedere! îi spune băiatul, cu părere de rău.
53
12
Peste câteva zile se aflau amândoi în sala unui

cinematograf. Pe ecran, tocmai se consuma o scenă de
iubire din filmul Vraciul. Alexandru şi Ioana, pe undeva, pe
la mijlocul sălii, îi urmăresc cu atenţie pe cei doi eroi: el i-a
declarat că o iubeşte, ea este încântată că se va căsători cu
el, iar acum se sărută... Îndelung... Inimile tinere din sală
tresaltă; foială, murmure...
Alexandru mângâie cu tandreţe mâna Ioanei. Apoi o
cuprinde pe după umeri şi, cu oarecare timiditate, se
apleacă spre fată; s-o sărute. Din spatele lor însă, chiar în
clipa aceea, 6 femeie mai în vârstă îi ironizează:
— Aşa, maică, nu vă jenaţi! Că doar e de dragoste!...
Alexandru şi Ioana izbucnesc în râs. Râd şi câţiva
spectatori din jur. Pe neobservate, băiatul şi-a retras mâna
de pe umerii fetei.
După spectacol, în holul cinematografului, Alexandru

întreabă:
— Ei, ce părere ai?
— Mi-a plăcut foarte mult! Ţi-am spus că e bun, îl lăuda
atâta lume. De aceea am şi insistat să venim!
— Dacă află mama de el, mi-l recomandă să-l văd de trei
ori la rând: unde mai găseşti pledoarie ca asta pentru
medicină?
54
George Şovu
— Eu tot nu înţeleg de ce nu vrei tu să dai examen la.. .-

se aude glasul Ioanei... şi, în clipele acelea, fiinţa ei,
străbătută de un gând, avusese îndrăzneala să spere că,
dacă şi ea va reuşi (tot la Medicină, fireşte), şi dacă şi el...,
cine ştie?!... Dar gândul s-a frânt, speriat atât de ceea ce el
singur reprezenta, cât mai ales de vorbele lui Alexandru,
care i-au retezat orice avânt:
— Ioana, te rog... Mi-este de-ajuns cât discut cu ei acasă,
cu mama în primul rând, şi, probabil, că tot cu ea va fi şi în
ultimul... Ce să-ţi spun, acum câtva timp mi-a făcut şi o
„declaraţie de dragoste”: mi-a ars o palmă, de m-am trezit...
cosmonaut!
— Mama ta?! Ţie?! se miră fata, nevenindu-i să creadă.
Apoi, neputându-se stăpâni, izbucneşte în râs, ca de ceva
cu totul şi cu totul hazliu. Iartă-mă! spune după câteva
clipe, te rog să mă ierţi. În orice caz, nu pot să nu constat
că mama ta este o femeie straşnică, ştie ce vrea!
— Oho! afirmă Alexandru, oprindu-se în faţa unor
fotografii de pe panoul de reclamă, aşa cum procedase şi
puţin mai înainte.
În timpul acesta, pe trotuarul de vizavi treceau două fete.
Una dintre ele era Corina, colega Ioanei. Cealaltă era o fată
blondă, cu ochi albaştri, cu părul lung, până la umeri,
subţire, cu forme frumos conturate.
Corina i-a zărit pe cei doi. O prinde în grabă de mână pe
blondă şi-o îndeamnă să traverseze în fugă bulevardul,
spunându-i, între tinp:
— Vino să-ţi fac cunoştinţă cu cineva!
55
— E un film de dragoste... sau n-aţi avut vreme să

observaţi? întrebă ea, cu maliţiozitate, surprinzându-i pe
cei doi. Apoi izbucnind în râs, spuse:
— Mihaela, dă-mi voie să ţi-i prezint pe aceşti tineri,
care… aşa… şi pe dincolo, ce mai: îi vezi şi tu cât sunt de…
Se numesc: Ioana şi Alexandru! Şi sunt colegii mei! Iar ea –
arătând spre fata cu ochii albaştri - este Mihaela, prietena
mea.
Cei trei şi-au strâns mâinile: fetele – cu figuri cam
strepezite; apoi, Mihaela - cu ochii lacomi şi scânteietori – îl
cântărea pe Alexandru. Reîntorcându-se la Ioana şi
măsurând-o, bineînţeles, şi pe ea, o întrebă:
— Ce faci, Ioana? Cum o duci la şcoală? După toate
aparenţele - bine! trage singură concluzia, privindu-l, din
nou, pe Alexandru.
— Vă cunoaşteţi? se miră Corina.
— Pe boi ne scuzaţi, intervine Alexandru, înţelegând
„impulsul” Ioanei, dar trebuie să plecăm. Mi-a părut bine!
adăugă el, privind spre Mihaela. Salut!
— La revedere! spune şi Ioana...
— O cunoşti? întreabă Corina, curioasă, făcând câţiva

paşi. Mihaela se opreşte şi, întorcând capul, priveşte în
urma lui Alexandru:
— Am fost colege trei ani! răspunde ea, în sfârşit.
— Si de ce-a plecat de la voi?
— Ei, a fost o poveste... cu unul dintr-a douăsprezecea...
L-a pălmuit în faţa şcolii, că, aşa mimoză cum o vezi, să ştii
că-i a drăcuţului... foc, nu alta!... A ieşit scandal şi...
bineînţeles c-a trebuit să se mute... Dar junele cine e? mai
56
George Şovu
întreabă fata cea blondă, întorcând încă o dată capul spre

cei doi, care se pierduseră deja în mulţimea pietonilor.
— Hm! Junele - răspunde Corina, de parcă n-ar fi vrut s-
o facă... Junele este... ultima ei achiziţie!
— Dar văd că-ţi place şi ţie! replică Mihaela, înţelegându-
i oful.
— Cui, Doamne iartă-mă, nu i-ar plăcea! scapă Corina o
mărturisire foarte sinceră. Nu te-ai uitat la el? „Să-l bei -
vorba românului - într-un pahar cu apă“...
— Ei, nu chiar de băut, că... te poţi îneca cu el! E destul
de mare! Dar pentru altceva, sigur...
— I-ai luat seama, care va să zică!...
— Şi, ce mai spuneai despre ei? revine Mihaela, trecând
peste...
— Mare-iubire-mare! Au ajuns inseparabili, ca emisferele
de pe „Poarta sărutului”. Au şi „un parc al lor“, „banca
lor“... Romantism leşinat!
— Aşa deci! remarcă Mihaela, meditând. Ia te uită -
lansatori de modă „retro“! Dar ăştia pe ce lume trăiesc,
dragă?
— Ce zici, mâncăm o îngheţată? întreabă Alexandru, în

clipa în care ajung în faţa unei cofetării.
— Mâncăm!
Au intrat. S-au aşezat la o masă.
— Două îngheţate! comandă băiatul, când ospătăriţa s-a
apropiat de masa lor...
— Ce zici de Mihaela? Frumoasă, nu? Şi ce limbă
ascuţită!...
57
— Tu eşti mult mai frumoasă! Iar în ceea ce priveşte...,

avem şi noi „tăişurile” noastre! Aş zice chiar că...
Ioana râde şi întinde o mână spre el. Alexandru i-o
sărută; apoi, ridicând-o la înălţimea feţei sale, îşi mângâie
cu ea obrazul.
13
Acum intră pe poarta casei, fredonând o melodie. Pe

stradă, după ce se despărţise de Ioana, simţea nevoia să
sară într-un picior, ca puştii... În sufletul şi în inima lui
prindeau glas şi îşi cereau dreptul la viaţă nişte vorbe
frumos potrivite de un alt tânăr, care, de foarte mulţi ani,
pornise să se întâlnească cu nemurirea: „Azi sunt
îndrăgostit, e-un curcubeu/Deasupra lumii sufletului meu“...
Ferestrele nu sunt luminate. Alexandru se apropie de
uşă, deschide şi pătrunde în hol. Aprinde lumina. Atunci îl
zăreşte pe tatăl său, aşezat cu fruntea în palme, la biroul
din camera băiatului.
— Salut, tată! Ce-i cu tine? Când ai venit?
— Mama a fost chemată la spital. Are o urgenţă. Ţi-a
lăsat mâncarea pe aragaz...
Alexandru înţelege că între părinţii săi a avut loc o
discuţie. Îşi trage un scaun şi se aşază în faţa biroului:
— Poftim, te-ascult!
— Te rog, cu mine să nu fii obraznic!
— Nici cu mama n-am fost! Da’ ce vină am eu dacă nu
înţelege?!
58
George Şovu
— Ascultă, Alexandre, la urma urmei, nu crezi că mama

s-ar putea să aibă dreptate? întreabă tatăl, inginer
constructor, bărbat de circa 45 de ani, cu un chip energic,
ars de soare şi asprit de vânt.
— Iar începem? răspunde ferm băiatul... Credeam că pe
tine te-am convins - adaugă mai moale, după câteva clipe.
— Şi dacă mai târziu ai să-mi reproşezi? spune
inginerul, pe gânduri. Tu crezi că viaţa pe şantier este o
glumă? în această privinţă, maică-ta are perfectă dreptate.
Ştii bine că, uneori, nu mă vedeţi cu săptămânile!...
— Da, dar îţi place ce faci! afirmă, cu înflăcărare,
băiatul.
Tatăl îl învăluie într-o privire caldă:
— Altfel, cum?!...
— Ţi-am spus de-atâtea ori: şi mie îmi place! Îmi pare
rău - o fi ultracurat bisturiul, foarte albe hainele, dar nu
cred să fiu în stare să-mi trăiesc toată viaţa într-un orizont
de suferinţă omenească... Acolo, în mizerie, în vânt şi în
ploaie, în zloată... te zbaţi, dar laşi ceva după tine!
— Mai mult decât omul, nimic nu este mai important în
toată existenţa asta!
— Ştiu, ştiu: „În lume-s multe, mari minuni! Minuni mai
mari ca omul nu-s!“ Şi, totuşi...
— Şi, totuşi, cred că trebuie să ne mai gândim. Ştii că
mă sperie, oarecum, Alexandre - mai spune tatăl, la fel de
gânditor, aproape ca pentru sine -, romantismul tău.. Mă
tem că eşti prea romantic şi că viaţa, viaţa asta despre care
vorbim noi - a mea, care vrei să fie şi a ta -, are să te
plesnească peste ochi. Iar atunci...
59
— Fugi, domnule, cu teoriile - răspunde băiatul energic:

în partea cealaltă o fi mai simplu!... N-o vezi, n-o simţi pe
mama? Moare de zece ori mai repede, cu fiecare durere pe
care nu reuşeşte s-o aline - aşa cum şi-ar fi dorit...
— Da, dar se şi naşte, din nou, cu fiecare viaţă pe care-o
salvează, cu mâinile ei, pe masa aceea - subţire hotar către
nemurire...
— Stai, stai, să-mi notez - şi să-i comunic doamnei
doctor! Nu cred să fi auzit din gura ta vorbe atât de
frumoase...
Tatăl zâmbeşte, se ridică, îi ciufuleşte părul - aşa cum
făcea când Alexandru era mai mic (noroc că acum stă pe
scaun, căci, altfel, e mai înalt decât inginerul)...
— Hai, că s-o fi răcit mâncarea, treci la bucătărie!
14
Valuri-valuri, elevii ies pe poarta liceului. Alexandru o

caută din ochi pe Ioana. Zărind-o, iuţeşte paşii, s-o ajungă
din urmă.
— Ştiu că astăzi e sâmbătă - spune el, intrând direct,
fără ocolişuri - şi că ai nu ştiu ce fel de... Întâlnire... Mă
gândisem doar aşa, dacă tot mergi spre casă, să te însoţesc!
— Nu, nu merg spre casă! îi răspunde fata în fugă. Apoi
adaugă, văzând umbrele ce i s-au strecurat peste obraz.
Alexandre, nu te supăra, îmi pare rău! Ţi-am spus:
sâmbăta şi lunea nu pot! Cândva, ai să vezi, fireşte, despre
ce este vorba, dar acum nu pot! Rămâne pentru marţi, aşa
60
George Şovu
cum ne-am înţeles. Apoi se înalţă pe vârfuri, îl sărută pe

obraz şi pleacă. După câţiva paşi, începe chiar să alerge...
Alexandru a rămas locului. Priveşte în urma ei gânditor,
ca şi cum o îndoială i s-a strecurat în suflet.
Din spate, Corina şi Liana, colegele Ioanei, sosesc lângă
Alexandru.
— Hei, Sfinxule - i se adresează Corina, provocându-l:
cum stăm cu „Declaraţia de dragoste“? Că, slavă Domnului,
muze ai - face semn cu capul în direcţia în care a plecat
Ioana -, dragi îţi sunt...
— Dar tu lor? intervine Liana.
— Şi ele mie! răspunde, zâmbind, Alexandru. Apoi,
plecând grăbit, adaugă:
— Salve, fetelor!
Ochii lui Alexandru o urmăresc pe Ioana. Traversând

strada şi privind pe deasupra oamenilor, tocmai când
ajunge pe celălalt trotuar, se împiedică de cineva - un
bătrânel care scapă din mână o sacoşă. Din ea se
răspândesc pe jos, ajungând şi pe partea carosabilă, zece-
cincisprezece cartofi.
— Iertaţi-mă, vă rog, n-am vrut! se scuză băiatul,
încercând să repare ceea ce stricase. Câteva maşini îl
claxonează, în timp ce strângea la loc cartofii moşului.
Ioana ajunge, între timp, în faţa unei clădiri, în curtea
căreia se joacă mai mulţi copii. Dintr-un grup se desprinde
un băieţel care aleargă spre fată, chiuind de bucurie.
Ajungând lângă ea, o îmbrăţişează şi o sărută. Este
61
Gabriel, fratele Ioanei, care o aşteptase aici, la internat,

întreaga săptămâni. Acum sora lui venise să-l ia acasă.
Ioana vrea să-i ia servieta, dar băieţelul se opune:
— O duc eu! Parc-am stabilit odată că, de-acum, sunt
mare!
Pleacă împreună, râzând.
Alexandru văzuse toată „scena“ de undeva, din
apropiere, unde se oprise, neînţelegând, deocamdată, ce
caută Ioana la acel internat. Îl ştia, se afla nu departe de
casa lui...
— Aţi venit pentru vreun copil? îl întâmpină o
învăţătoare, în clipa în care a intrat pe poartă.
— A... nu! răspunde Alexandru, încurcat. Trebuia să mă
întâlnesc aici cu verişoara mea..., Ioana Popa, care...,
găseşte el, pe loc, o justificare.
— A fost! A plecat chiar adineauri! răspunde
învăţătoarea. L-a luat pe ăla micu’!
Tocmai atunci, un puşti cam de vârsta lui Gabriel se a-
dresează învăţătoarei:
— Doamnă, bunica mea n-a venit?
— Ionel, du-te înăuntru şi mai aşteaptă puţin, trebuie să
vină, acuşi-acuşi!
După ce copilul se îndepărtează, învăţătoarea adaugă:
— Săracu’! Nici el nu are mamă! Gabriel, cel puţin, are
noroc cu sora lui. Dac-aţi şti ce frumos se îngrijeşte de el!
— Da, da, sigur... e o fată extraordinară..., răspunde
Alexandru, surprins, încurcat, retrăgându-se din curtea
internatului.
62
George Şovu
„Vasăzică, asta era! se gândeşte Alexandru, eliberat ca de

o povară. Întâlnirile de lunea şi sâmbăta ale Ioanei! Biata
Ioana! îşi spuse băiatul, simţind realmente o durere în
suflet. Deci, mama, mama ei... Doamne, ce nenorocire!
Aşadar, Ioana are un frăţior de care se îngrijeşte singură.
Dar tatăl?“
„Şi, când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre
celălalt!...”
I se făcu jenă de ceea ce spusese: „Te înşeli, eu ştiu! «Eu
sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor tale...»
Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi să ştii
foarte multe. Lucrăm cu esenţele! Decantăm!”
„Da, poate că asemenea lucruri sunt valabile cu privire
la Ioana, la fiinţa ei...“ Dar celelalte, nenorocirile, cum să le
prevadă? Nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi cum să-ţi
imaginezi, măcar, când nimic din comportarea acestei fete
frumoase şi mândre nu lăsa să se înţeleagă ce dramă
ascunde dincolo de zâmbete şi ironii?!... „Biata Ioana!”
exclamă, încă o dată, sufletul lui Alexandru, în timp ce
întreaga lui fiinţă se lumină şi mai mult de căldura atât de
binefăcătoare a iubirii.
15
E dimineaţă. Alexandru deschide fereastra camerei sale,

respiră adânc aerul curat şi începe să execute un întreg
program de gimnastică. Scotoceşte apoi în dulap şi, găsind
un extensor, exersează, admirându-şi, din când în când,
muşchii braţelor. Aruncă apoi extensorul şi, apropiindu-se
63
de o oglindă prinsă pe peretele camerei, se priveşte atent,

pieptănându-şi părul şi schimbându-i, de câteva ori,
aranjamentul...
— Ce-i cu tine de te-ai sculat cu noaptea în cap? îl
întreabă mama, care tocmai trecea spre bucătărie.
— Vreau să ajung mai repede la şcoală!... soseşte
răspunsul, prompt.
Proaspăt bărbierit, peste câteva minute, băiatul se
priveşte admirativ în oglindă, zâmbind propriei sale
imagini, îşi alege o nouă cămaşă, se îmbracă, se
parfumează...
„Semne” evidente deci. Doctoriţa le înţelege şi se
încruntă.
— Ţie ce-ţi pasă? izbucneşte ea furioasă, dar în şoaptă.
— Ce s-a mai întâmplat, dragă? o întreabă inginerul.
Asta îi mai trebuie acum: să-i sucească vreuna minţile.
Precis s-a-ndrăgostit!
— Draga mea, dar nu-i firesc? Ce vezi rău...?!
— Las’ că aflu eu! îşi varsă ea focul mai departe. După ce
că n-ai fost în stare să-l convingi cu... medicina, acum o ia
razna şi cu fetele. Tocmai când bate examenul la uşă. Te
rog să stai imediat de vorbă cu el!
— Lasă-l, domnule, în pace, că e băiat serios. Ai avut
până acum vreo problemă cu el?
În bucătărie intră, val-vârtej, Alexandru, pregătit de
şcoală. Îi sărută pe-amândoi. Soarbe în fugă dintr-o cană
cu ceai, înghite, ca un curcan, de câteva ori, dintr-o bucată
de plăcintă, pe care-o ia din faţa tatălui său, apoi:
— Sărut mâna, mamă! Salve, tată! şi pleacă.
64
George Şovu
— Şi-acum, urmezi tu: „Sărut mâna, mamă!“ şi, ca şi

fiu-tău, pe-aici ţi-e drumul... Ca de obicei, greul pe mine
rămâne - bodogăneşte în continuare doctoriţa, în timp ce
aranjează nişte lucruri în valiza bărbatului.
— Asta a fost viaţa mea! exclamă tatăl lui Alexandru,
ridicându-se de la masă şi pornind, îmbufnat, spre
dormitor, să-şi mai ia, probabil, ceva.
— Viaţa ta?! întreabă cu revoltă femeia. Dar viaţa mea?!
Viaţa mea care-a fost?... Am făcut şi-am desfăcut
geamantane! ... Ba nu, încă ceva, ceva neînsemnat: am
aşteptat! O viaţă întreagă te-am aşteptat!
Ochii i se umplu de lacrimi. Se aşază pe pat, obosită şi
parcă, dintr-o dată, îmbătrânită... Plânge...
Inginerul o priveşte cu căldură, se apropie de ea şi-o
mângâie tandru pe păr:
— Lasă c-o scoatem noi la capăt Nu-ţi mai face atâtea
griji! Şi, hai, îmbracă-te repede, că te las şi pe tine la
spital!...
16
Trecând prin faţa unei florării, Alexandru intră şi

cumpără o frumoasă garoafă albă. Iese apoi şi se îndreaptă,
cu floarea în mână, către casa... Ioanei.
Dacă cineva i-ar fi observat pe cei doi tineri în dimineaţa
aceea, ar fi putut să exclame: reacţii paralele! Omul devine
mai conştient de el însuşi atunci când foloseşte drept
oglindă ochii celuilalt... şi, mai ales, când acei ochi...
65
Ioana ştie că e frumoasă! Când se întâlnea cu chipul ei

în oglindă, îi făcea plăcere să-l privească, chiar şi atunci
când acesta arăta puţin obosit, trecut prin apele unor raze
de lună ori prin umbre de zbucium.
În dimineaţa aceasta însă, pur şi simplu, se admira...
Mai exact - ar fi vrut să se admire, dar, iată, găsea tot felul
de motive pentru care era nemulţumită: ba că părul nu se
aranja cum ar fi dorit, ba că uşoara dungă de creion de la
baza genelor nu era chiar „uşoară“, se observa, şi
bineînţeles că ea n-ar fi vrut, ba... În sfârşit, îmbrăcă o
bluză albă, pe care singură şi-o făcuse, cu guler înalt, pe
gât, şi cu o răsfrângere cochetă în faţă, apoi pulveriză - mă
rog, pe unde trebuia - o colonie discretă, fină...
— Eu am plecat! se aude, din hol, o voce răguşită şi rece,
care face ţăndări toată acea atmosferă... de visare cu ochii
deschişi. Dacă vine ăla pentru lumină, vezi că am lăsat
banii pe frigider. Şi ai grijă, să-i dai băiatului doctoriile!...
Fata vrea să-i spună ceva tatălui ei - pentru că a lui era
vocea care tocase cele câteva gânduri şi porunci -, iese din
cameră, aleargă, deschide uşa apartamentului, dar liftul în
care tatăl intrase deja începe să coboare.
Chipul Ioanei se întristează. Întorcându-se în casă, trece
în revistă, aproape ca în fiecare zi, urmele dezagreabile ale
unei vieţi cu echilibru măcar în parte zdruncinat: o cămaşă
folosită, agăţată în cuierul de la intrare (şi doar ieri, ea,
Ioana, ordonase totul), pantofi murdari, aruncaţi neglijent
în dormitorul lui, patul nefăcut, întregul spaţiu năclăit de
fum de ţigară, pe-o noptieră plină, la picioarele patului - o
sticlă de vodcă, golită pe jumătate...
66
George Şovu
Simte că i se face lehamite... Strânge repede ce se putea,

ca să nu piardă prea mult timp, intră apoi în camera ei şi a
lui Gabriel şi-l scoală pe copil:
— Azi nu mergi la internat! îi spune Ioana. Îţi iei
medicamentele şi nu ieşi afară. Ne-am înţeles?
— Zău?! o întâmpină băieţelul bucuros, chiar nu merg la
şcoală? Ioana, nu merg la şcoală? repetă el, spre a se
convinge.
— Nu!
— O, ce bine! Trăiască gâlcile! Trăiască Ioana! Am să te-
aştept! Şi să ştii că şi mâine o să-mi fie rău, presimt de pe-
acum!
— Hai, hai, nu te mai prosti! Bagă-te-n pat şi fii cuminte!
îl potoleşte Ioana, obligându-l, într-adevăr, să se urce din
nou în pat, fiindcă, între timp, începuse să joace tontoroiul
prin cameră.
— Eu am plecat! adaugă fata, luându-şi servieta
pregătită din timp şi îndreptându-se spre ieşire.
— Salut şi succes! se aude din cameră glasul lui Gabriel,
înviorat într-atâta, încât Ioana se întreabă dacă nu se
făcuse, cumva, deplin sănătos şi, deci, dacă n-ar fi trebuit
să-l ducă la internat. Dar acum nu mai avea timp să facă
„cercetări”... „Nici o nenorocire, lipseşte şi el o zi!“ îşi spuse,
coborând scările blocului.
Între timp, Alexandru se apropiase de „Aleea Castanilor”

- străduţa pe care locuia Ioana. Blocul, frumos, era aşezat
într-un intrând ce-l despărţea, prin câteva zeci de metri, de
67
stradă. Panglica de asfalt ce ducea spre intrare era

mărginită, de-o parte şi de alta, de un gard viu, bine
îngrijit, în spatele căruia se ridicau câţiva pomi
ornamentali.
Alexandru se oprise chiar la colţul acestei intrări, de
unde voia s-o vadă pe fată. Cunoştea, de-acum, bine
blocul. O însoţise de mai multe ori până aici, în drumurile
lor ce-i aduceau de la şcoală ori de la plimbările, puţine,
ce-i drept, pe care şi le permiseseră în ultimul timp.
Dimineaţa, însă, înainte de cursuri, nu venise niciodată
până aici. Astăzi voia să-i facă o surpriză Ioanei. De-aceea
cumpărase şi acea frumoasă garoafa albă, pe care acum o
ţinea în mână ca pe o speranţă fragilă şi parfumată.
Iată, însă, că... întâmplarea îi pregătea şi lui o surpriză:
la câţiva metri depărtare, printre pietonii grăbiţi ai
dimineţii, Alexandru o zăreşte pe Isoscel - diriginta Ioanei
şi profesoara de matematică a amândurora...
„Floarea, ce să facă cu floarea?” Păi, ce să facă: o
înghesuie, în grabă, în taşca de pe umăr, în care purta
cărţile, caietele... Şi cu el? Aici e-aici! El unde să se
înghesuie? După gardul viu - era prea târziu. I-ar fi
observat escaladarea. După acel panou aflat în apropiere?
Nici acolo: el, Alexandru, era mult prea mare, aşa că...
— Ce-i cu tine aici, puişor? îl somează Isoscel, de cum îl
vede. Drumul tău spre şcoală nu trece pe „Aleea
Castanilor” (apelativul „puişor” era cunoscut de generaţii
întregi de elevi ai liceului).
— Sărut mâna, doamnă profesoară! salută, încurcat,
Alexandru. Ştiţi, am venit să..., adică aştept un coleg, un
coleg care stă pe-aici!
68
George Şovu
— Şi, dacă e „coleg”, nu puteai „să-l aştepţi” la şcoală,

adică să vă-ntâlnţi la şcoală?
— Păi, nu, că... el învaţă la alt liceu...
— Aha! Şi voiai să aranjaţi - îl ironizează mai departe
Isoscel, privind spre panoul din apropiere, de pe care afişe
mari anunţau un concert de muzică rock, cu nu ştiu ce
formaţii... solişti... - să mergeţi împreună la trăsnaia asta?
— Ei, nu chiar! încearcă să cârpească, ceea ce era, în
mod evident, deja „cârpit”..., că, acum, cu bacalaureatul,
cu examenele la facultate...
— Măi, măi, măi, se „vaită” profesoara, pătrunsă de
„responsabilitatea pregătirii şi educării tinerei generaţii”,
numai gărgăuni vă umblă prin cap. Şi doar tu erai un băiat
bun, Alexandru Bârsan...
— Eu cred că şi sunt, doamnă! răspunde liceanul,
energic. Sper că nu v-am dat nici un motiv să...
— Ia, te rog! Cu mine să nu te obrăzniceşti! Treci mai
repede la şcoală! Şi vezi că astăzi avem oră!... Îi retează
vorbele Isoscel, părăsindu-l imediat...
Alexandru se enervase. Profesoara asta - altfel om de
ispravă, adică ţinea să înveţi carte, la ea nu mergea cu „să
vedeţi, c-o fi, c-o păţi...“, nu, ea trăgea linii drepte şi adânci:
albul-alb, negrul-negru... „profesoara asta - se gândi
băiatul - îşi permite prea mult! Prea vrea să orânduiască
totul, adică pe toţi şi pe toate, în patul lui Procust al gândirii
ei, care, în ceea ce priveşte şcoala, elevii, lua totdeauna
forma rigidă a regulamentelor, a ceea ce prevedeau,
stabileau, indicau acestea...“ Era o figură, ce mai! Nu
degeaba o porecliseră elevii...
69
Aproape că uitase de Ioana, când tocmai se pomeneşte

cu ea:
— Alexandre, ce s-a întâmplat? îl întreabă fata,
neliniştită. De ce-ai venit?
— Să te iau la şcoală, fată frumoasă! răspunde băiatul,
luminat dintr-o dată - şi sărutând-o pe frunte. Am simţit
nevoia să te văd... mai devreme, uite, de-aceea am venit!
Ioana se strânge lângă el, dar încă neliniştită.
— Bine, dar Isoscel? Dacă mă vedea şi pe mine? Dacă ne
vedea? Îţi dai seama?... Noroc că nu ştie unde stau!
— Mare scofală, dacă ne vedea!
— Nu mai face pe grozavul, că asta cine ştie de ce e în
stare... După câte ştiu, „aşteptarea elevelor de către elevi, în
poarta caselor celor dintâi“, nu este prevăzută în
„Regulamentul şcolar“, aşa că...
Râd amândoi ca de o şotie bună.
— Până una-alta, bine că n-ai apărut tu pe uşă tocmai la
momentul oportun - spune Alexandru, gândindu-se, totuşi,
la scandalul pe care ar fi putut să-l facă profesoara.
— Ai să râzi: apărusem cum nu se poate mai „nimerit”,
adică mai nepotrivit, tocmai când „conversaţia*4 voastră
era în plină desfăşurare, după cum am putut să-mi dau
seama. V-am văzut însă la timp. Deschisesem uşa, ieşisem
şi... n-am ştiut cum să intru mai repede înapoi. Sper că nu
m-o fi observat.
— Fii sigură, că altfel, nu scăpai „nefelicitată“ nici tu!
17
70
George Şovu
Într-una din recreaţiile acelei zile, Andrei, colegul de

bancă al lui Alexandru, zăreşte în taşca acestuia,
întredeschisă, garoafa cea albă. Stăpânul o uitase. Andrei o
scoate încetişor.
— Ia uitaţi-vă, minunea minunilor, exclamă el, ridicând
floarea, în văzul tuturor, servieta lui Alexandru a început
să producă flori! Desigur... pentru „cea mai“ şi... „cea mai“
(face gesturile lui Eugen, din amfiteatrul în care se ţinuse
şedinţa cercului condus de Socrate - privind înfăţişarea
Ioanei). Ceea ce nu înţeleg eu... este de ce stă biata floare în
geantă! A... nu avem curaj! Ei, dacă-i aşa, atunci să-l
ajutăm în muncă pe colegul nostru, ce naiba! Oameni
suntem!
Şi, spunând acestea, se îndreaptă, cu floarea în mână,
spre uşă.
— Andrei, te sfătuiesc să te potoleşti! îl somează
Alexandru, dar colegul său parcă nici n-aude. Alexandru îl
prinde din urmă şi încearcă să-i ia floarea. Andrei nu
cedează.
— Ce faceţi, mă, aţi căpiat? îi admonestează Eugen, care
se strecoară între ei, să-i despartă. Profitând de
împrejurarea creată, colegul lui Alexandru iese pe culoar şi
aleargă spre clasa alăturată, a XII-a B.
— Lasă-l, domnule, în pace, nu ştii că e zurliu? Nu e
cazul să te bagi tu! îi spune Eugen lui Alexandru. Mă duc
eu după el!
71
În jurul băncii Ioanei, elevii sunt adunaţi ciorchine.

Andrei, cu floarea în mână, declară solemn, în timp ce i-o
oferă fetei:
— Din partea mea, această floare - ca o splendidă „corolă
de minuni a lumii“...
— Aiurea! îl întrerupe Eugen, persiflând. (Intrase, între
timp, în clasă şi se apropiase de grupul curioşilor...) A
furat-o prăpăditul de la Cimitirul Belu! Nu vedeţi că n-are
coadă?
Tocmai atunci, în uşă, apare Isoscel. Andrei şi Eugen
încearcă să se furişeze pe lângă profesoară. Aceasta îi
reţine:
— Ce e cu voi aici? De ce nu sunteţi în clasa voastră?
— Imediat, doamnă profesoară! Ne scuzaţi! răspund
băieţii, ieşind.
Isoscel aşază catalogul pe catedră şi întreabă:
— Cine lipseşte?
În clasă intră Corina.
— Tu unde-ai fost? o apostrofează profesoara şi, fără să
aştepte răspunsul, o invită să treacă în banca ei.
În timp ce Isoscel notează absenţii, colega de bancă a
Corinei îi scrie acesteia un bileţel. 1-l strecoară. Corina îl
citeşte, păzindu-l, sub bancă, să nu fie văzut: „Sfinxul se
topeşte... pentru «cea mai...» şi «cea mai...» Venit împreună
şcoală!“...
Este observată însă ea de către Isoscel. Ridicându-se în
grabă de la catedră, profesoara se apropie de bancă. Fata
n-are încotro şi-i arată biletul.
Isoscel citeşte cu o anume voluptate. Apoi, nedumerită,
întreabă:
72
George Şovu
— Cine e, dragă, Sfinxul? Şi ce înseamnă asta... „se

topeşte”?...
— Cum? Nu ştiţi cine e Sfinxul? se oferă Liana s-o
lămurească. Distinsul nostru coleg, Alexandru Bârsan,
dintr-a XII-a A.
— Cineee?! se miră profesoara, Bârsan? Şi de ce „sfinx”?
— Pentru că... este foarte serios - răspunde Liana, în
acelaşi stil, de uşoară zeflemea - şi rece, ca un sloi de
gheaţă... Numai că... acum, după cum vedeţi, „se topeşte”...
— Aţi înnebunit de tot! exclamă Isoscel. Apoi, curioasă,
întreabă, mai departe: Dar povestea asta... cu „ cea mai... “
şi „ cea mai... „ la ce se referă?
Clasa izbucneşte în râs. Câteva fete, printre care Corina,
întorc capul spre Ioana. Obrajii acesteia au luat foc.
Isoscel are o revelaţie. O priveşte de parcă ar tăia-o felii-
felii, în timp ce-i face semn cu degetul să se ridice:
— Ascultă, fetiţo - o întreabă ea cu glas mieros care
anunţă furtuna tu unde stai? Nu cumva pe „Aleea
Castanilor”?
Ioana a încremenit. Înghite cu greu ceva care parcă o
sufocă şi-apoi răspunde pierită:
— Ba da!
— Aşa, deci! trage profesoara concluzia, făcându-i semn
să se aşeze.
Pe „banca lor“, din „parcul lor“, Ioana, cu fruntea

sprijinită de umărul lui Alexandru, plânge amarnic.
Atitudinea profesoarei o umilise. Ar fi preferat s-o certe, s-o
73
sancţioneze, s-o reclame directoarei - deşi îşi dădea seama

că n-ar fi avut nici un motiv, la urma urmei... Şi, totuşi…
Dar aşa, cu atitudinea aceea de superioară indiferenţă o
zdrobise Aşa ceva îi era foarte greu să suporte, de aceea
plângea îi părea foarte rău că dăduse curs acestei
slăbiciuni dar pentru că nu avusese cum să-şi descarce
necazul, izbucnise în plâns...
— Gata cu Isoscel - spune Alexandru, ridicându-i capul
ştergându-i pârâiaşele de lacrimi de pe obraji şi sărutându-
i ochii... Recunoşti că mâine, sâmbătă, mergem la dansul
de la liceu? Da sau ba?
Ioana lăcrimează din nou, nu poate să răspundă
— ”Instanţa” întreabă încă o dată: da sau ba? reia
Alexandru, cu acelaşi aer fals serios.
Vrea, nu vrea, fata intră în joc, răspunzând:
— Da!
— Ei bine, reuniunea nu e mâine!
— Cum, „nu e mâine”? se nelinişteşte Ioana. Ce vrei să
spui?
— Da, nu e mâine! E azi, acum, aici! Fii atentă - spune
Alexandru, făcând gestul clasic al prestidigitatorului:
Hocus, Pocus, Preparatus! Ciribic, Ciribaboi-Hop”…
Chipul fetei se înseninează. Ridicându-se de pe bancă,
cei doi pornesc pe aleea străjuită de acei arbuşti misterioşi,
ca nişte salcâmi cu flori liliachii, peste care se întindeau,
ocrotitoare, corzile unor trandafiri, încărcate cu sute, mii de
boboci de foc! Braţul lui Alexandru înconjoară cu drag
umerii Ioanei, iar fata păşeşte alene, sprijinindu-se de el. În
suflet i se strecoară şi se întemeiază tot mai mult o tihnă a
siguranţei şi a luminii.
74
George Şovu
18
Sala de sport a liceului, frumos ornamentată şi

luminată, a fost transformată în ring de dans.
Alexandru şi Ioana, printre alte perechi de fete şi băieţi,
din clasa a XII-a, dansează în ritmul unei melodii modeme,
interpretată de o formaţie muzicală a elevilor.
Pe o latură a sălii se află câteva mese, pe care pot fi
văzute sticle de „Pepsi”, „Coca-Cola“, sticle cu apă minerală,
ca şi platouri cu diferite dulciuri.
Undeva, într-un colţ mai retras, Socrate, filozoful, discută
cu Isoscel. Ceva mai departe, alţi câţiva profesori se află
într-un grup de elevi.
Isoscel, indignată, exclamă:
— Poftim! Cu ce trebuie să-mi pierd eu vremea sâmbătă
după-amiază!
Profesorul Gavrilescu priveşte peste sală, cu un aer
meditativ, ca şi cum n-ar auzi-o.
În acest moment, Eugen, cu o tavă în mână, pe care se
află pahare cu „Pepsi“ şi o farfurie cu prăjituri, îi invită pe
cei doi profesori să servească.
Tocmai atunci dansul se termină. Alexandru face o
„reverenţă” în faţa Ioanei...
Orchestra începe o nouă melodie. Câţiva băieţi se
apropie, în acelaşi timp, de Ioana, cu două degete ridicate,
ca la lecţie, cerând favoarea de a fi acceptaţi ca parteneri.
75
Isoscel, preocupată de ceea ce se întâmplă, a rămas cu

paharul neatins. Se adresează lui Socrate, într-o clipă în
care acesta privea amuzat spre Ioana:
— Ce-or fi găsit, domnule, la fata asta?!... Că nu e nici o
scofală de capul ei... Şi e dintr-o familie... Nu, o să-l strice
pe Bârsan!
Filozoful nu răspunde. O urmăreşte mai departe pe fată,
cu acelaşi zâmbet pe buze.
Andrei, cocoţat pe un spalier, cu microfonul în mână,
anunţă cu căutată emfază:
— Orchestra, stop! în programul serii - urmează
concursul de dans, organizat de clasa a XII-a A. Atenţiune,
atenţiune! Perechile vor ieşi din... căciulă! Poftiţi la
„inimioare”!
Băieţi şi fete se îngrămădesc în jurul lui Eugen, aflat în
apropierea orchestrei. Acesta ţine într-o mână, ca pe nişte
cărţi de joc, dispuse în evantai, „inimioare” bleu, pentru
băieţi, iar în cealaltă - „inimioare” de culoare roz, pentru
fete.
— ”Inimioarele” secrete - pentru băieţi, pentru fete! strigă
el, ca la târg...
Elevii trag „inimioare”, pe care sunt înscrise nume din
cupluri celebre de îndrăgostiţi.
Alexandru şi Ioana se apropie de Eugen. Sala este
întretăiată de strigătele celor ce-şi caută perechea:
— Dante o caută pe Beatrice, strigă un băiat, fluturându-
şi „inimioara”. De undeva se aude:
— Prezent! Şi, lângă cel ce strigase, îşi face apariţia o
fată deşirată, nu tocmai plină de farmec, în mod evident
mai înaltă decât partenerul ei.
76
George Şovu
— Ehe, fericirea nu se cucereşte uşor: are de traversat

băiatul un întreg „Purgatoriu”! exclamă Eugen către colegul
de-alături.
Alte strigăte, alte căutări şi cuplurile se formează: Felix
şi Otilia, Romeo şi Julieta, Daphnis şi Chloe, Petrarca şi Laur
a, Erhinescu şi Veronica etc.
Ioana trage o „inimioară”. Andrei, văzând-o, coboară
repede de pe spalier şi o întreabă:
— Ce ţi-a picat?
— Isolda! răspunde fata.
Andrei se strecoară spre Eugen şi-i suflă la ureche:
— Opreşte-l pe Tristan pentru Alexandru.
Îi vine rândul să tragă o „inimioară” şi lui Bârsan.
— Cea din dreapta! îi şopteşte Eugen, conspirativ.
Alexandru o trage repede şi o priveşte. Se îndreaptă spre
Ioana, care tocmai îl căuta cu privirea.
— Ce ai? îl întreabă ea, curioasă.
— Dar tu? răspunde băiatul, după care îşi desfac
palmele cu cele două „inimioare”-pereche.
În acest moment, chipurile lor sunt fulgerate de o
lumină: urcat pe o „capră“ de sport, Andrei fotografiază cu
bliţul, strigând:
— Un om - şi-un om! Un om - şi-un om! Şi o fotografie...
pentru veşnicie!... Vorbele lui constituiau o replică la
cealaltă expresie, pe care tot el o găsise, în primăvară, când
săpau pomii din parcul liceului: „Un om - şi-un pom! Un
om - şi-un pom!...“
Alexandru şi Ioana dansează dezlănţuiţi, puşi ca pe jar

de fluxul tonic al unei melodii alerte. Un om - şi-un om!...
77
Andrei îi „fulgeră” din nou cu lumina aparatului... Şi o

fotografie - pentru veşnicie!
Perechile se împuţinaseră pe măsură ce se trecuse, în
cadrul concursului, de la un dans la altul. Rămăseseră
încă două, în afară de Ioana şi Alexandru.
— Punctajul cel mai mare, până acum, îl deţine perechea
„Tristan şi Isolda”! anunţă Andrei, ceremonios.
Sala aplaudă frenetic. Cei doi, cu chipurile îmbujorate,
se privesc bucuroşi.
— Urmează ultima probă - vals! adaugă Andrei.
Printre dansatorii rămaşi în concurs, se strecoară o undă
de nelinişte.
— Ce facem, n-am dansat niciodată vals! îi şopteşte
Alexandru partenerei sale.
Isoscel se luminează:
— Ei, puişorilor, acu’ să vă văd! exclamă ea, de la masa
prezidiului. Că la zbânţuială... cred şi eu, nu vă-ntrece
nimeni!
O pereche abandonează.
— Să renunţăm şi noi! spune Alexandru.
— Nici vorbă! Poate câştigăm! îi răspunde Ioana.
— Dar nu-nţelegi că nu ştiu?
— Fii atent la mine, mai bine zis lasă-te în voia muzicii, îl
îndeamnă fata, în timp ce orchestra face să răsune în sală
mătăsoasele acorduri ale celebrei melodii „Valurile Dunării“
— Un-doi-trei! îi şopteşte Ioana lui Alexandru. Ia-te după
mine şi, capul sus! Zâmbeşte! Acum! adaugă ea, încordată
ca un arc.
Cei doi încep să danseze.
78
George Şovu
Cealaltă pereche face câţiva paşi stângaci, dar fata,

nervoasă, îi spune partenerului:
— Nu insista, nu pot! Ne facem de râs! Se desprind din
dans, abandonând...
Alexandru dansează din ce în ce mai dezinvolt, condus
cu eleganţă de Ioana, care îi imprimă ritmul, şoptindu-i
„Un-doi-trei! Un-doi-trei!“
Băieţii şi fetele de pe margini aplaudă ritmic...
Ioana şi Alexandru radiază de fericire...
19
Tocmai intra pe uşa casei, când începu să sune telefonul

Băiatul aleargă şi ridică receptorul.
— Alexandre, repede! Am uitat ochelarii. Ia un taxi şi
vino imediat! Am o operaţie urgentă - se aude vocea
poruncitoare a mamei.
Coborând din maşină, Alexandru urcă în fugă treptele

spitalului, sărind câte două deodată. Intră, întreabă, se
precipită pe culoare, până ajunge în preajma „blocului
operator”. În faţa unei uşi, o asistentă, care-l recunoaşte, îi
spune:
— Nu mai e nevoie: i-am împrumutat pe-ai mei. A zis că i
se potrivesc. Acum n-o mai putem deranja, a început
operaţia.
79
În acest timp, de pe un alt coridor, soseşte către sala de

operaţii un cărucior pe care se afla un bărbat accidentat,
învelit într-un cearşaf pătat de sânge. În jurul căruciorului
împins de un sanitar roiesc femei în alb. Accidentatului i s-
a aplicat un aparat mobil pentru reanimare.
— ”Urgent, urgent, la operaţie! E foarte grav!“ se aude un
îndemn de undeva, din apropiere...
Ochii lui Alexandru nu se pot desprinde de acea imagine
şocantă. Simte că i se face rău. O senzaţie de vomă îi
răscoleşte stomacul. Devine din ce în ce mai livid. Privirea i
se împăienjeneşte, aproape că se clatină.
Asistenta îl sprijină de braţ:
— S-a-ntâmplat ceva? Ce e cu tine? îl întreabă ea,
privindu-l neliniştită. Apoi îl îndeamnă să se întindă pe o
canapea.
Alexandru se supune, fiindcă picioarele, iată, nu-l mai
ascultă, au devenit, dintr-o dată, de cauciuc... Îşi simte
fruntea şi tâmplele tamponate cu ceva rece; apoi i se dă să
respire dintr-o soluţie care-i împinge înăuntru senzaţia de
vomă şi-i şterge, treptat, ochii de hăţişul acela de fire
multicolore...
Se trezeşte alături cu mama sa:
— Îmi pare rău! exclamă Alexandru jenat. Te rog să mă
scuzi, te-am făcut de râs!... Uite, îţi adusesem ochelarii...
— Ţi-a trecut? Ei, nu-i nimic! Aşa e la-nceput, şi eu am
păţit-o!
Se ridică şi păşesc împreună pe culoar. În faţă, le apare,
ca din pământ, o femeie care, plângând, se repede la mama
lui Alexandru şi, până ce aceasta să-şi dea seama de ceea
ce se întâmplă, îi prinde mâna şi i-o sărută:
80
George Şovu
— Doamnă doctor, mi-aţi salvat copilul! Să vă dea

Dumnezeu sănătate! N-o să vă uit niciodată! exclamă cu
lacrimile şiroaie pe obraji...
— Linişteşte-te, linişteşte-te! o îndeamnă doctoriţa,
bătând-o uşor pe umăr. O să se facă bine! E un băiat tare!
O să se facă bine, ai să vezi!
— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! nu mai conteneşte
femeia, în timp ce mama lui Alexandru îşi invită feciorul în
cabinetul ei.
— N-am ştiut că eşti aşa de grozavă - spune acesta
sincer impresionat... Apoi, după câteva secunde, adaugă,
de parcă ar fi avut o revelaţie: Dar, dacă m-ai chemat să-mi
demonstrezi cât e de frumos - mă rog, de important - să fii
doctor, află că „nu ţine“!
Mama îi zâmbeşte, îl ia protector pe după umeri şi-i
spune:
— Eşti un prostuţ! Hai să mergem acasă, că e târziu!
20
Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. Ioana, neliniştită,

aşteaptă lângă o fereastră.
— Hai, nu vii? o întreabă Liana...
— Du-te înainte, vin şi eu imediat!...
În sfârşit, îl vede pe Alexandru. A intrat chiar acum pe
poarta liceului. După ce face câţiva paşi, se întoarce,
desface pachetul pe care-l avea în mână şi-i întinde
portarului o prăjitură. Porneşte apoi să urce, în grabă,
81
scările... Când apare în capătul coridorului, Ioana îi face

semne disperate...
— Fir-ar să fie, am stat la coadă! Nu trebuia să mă
aştepţi! se justifică băiatul.
— Au intrat profesorii, ce facem?
— Mâncăm prăjiturile, spune Alexandru, ghiduş.
Ioana ia o prăjitură, ia şi Alexandru una şi încep să
mănânce cu poftă, zâmbindu-şi ca de o şotie bună.
În acest moment apare, în capătul scărilor, Isoscel. Cei
doi încremenesc cu gura plină.
— Ce faceţi, puişorilor, aici? îi somează ea. Prăjituri în
timpul orelor! Aşadar, chiuliţi! Dulce chiul!...
— Doamnă profesoară, să vedeţi - încearcă o explicaţie
Alexandru.
— Ce să văd, Alexandre? Văd foarte bine... te laşi dus cu
zăhărelu’... Şi e păcat de tine, băiatule!
— Doamnă profesoară..., intervine, ofensată, Ioana.
— Nici o „doamnă profesoară”... Ia poftiţi voi cu mine la...
doamna directoare! Să primiţi „felicitări” complete.
Isoscel o ia înainte. Ioana, cumplit de jignită, are lacrimi
în ochi. Alexandru îi face semn să se liniştească. N-au
încotro, merg, pleoştiţi, în urma abraşei profesoare, care se
întâmplase să fie tocmai ea, astăzi, de serviciu pe şcoală...
În biroul directoarei se desfăşura o şedinţă a unei

catedre. Isoscel şi-a prezentat reclamaţia. Directoarea, la
început, s-a supărat pentru că a fost deranjată din şedinţă.
A ascultat-o, totuşi:
82
George Şovu
— Am înţeles! i-a spus ea apoi profesoarei. După care, s-

a adresat elevilor: Mergeţi la clasele voastre. O să mai
discutăm. Şi, dacă va fi cazul, o să vă scădem notele la
purtare.
— Cum „dacă va fi cazul”, doamnă directoare?
izbucneşte Isoscel, imediat ce elevii au închis uşa.
Dumneavoastră nu vă daţi seama? Avem o răspundere! - şi
subliniază cuvântul răspundere.
Directoarea, o femeie înjur de patruzeci de ani, deschisă
fluxului de înnoire, pentru care socotea că a sosit vremea
să se afirme şi în şcoală, pedagog bun şi om de fineţe
sufletească şi intelectuală, se străduia să-i facă pe toţi
profesorii din liceul pe care-l conducea să înţeleagă faptul
că elevii, înainte de a fi aşezaţi în tiparul unor fiinţe cu un
anumit statut, trebuie priviţi ca oameni, indiferent în ce
împrejurare ajungeau ei să le fie evaluată relaţia cu şcoala
şi cu viaţa. Bineînţeles că Isoscel nu era dintre cei - mulţi -
care-o urmau pe directoare, în general pentru că aşa
gândeau şi simţeau şi ei.
Acum aştepta încordată răspunsul.
— Dacă sunt vinovaţi, să-i pedepsim, dar nimeni nu ne
dă dreptul să-i batjocorim, doamnă profesoară! Eu aşa
înţeleg răspunderea noastră, în acest caz!
— Şi eu mă descopăr uneori uitând că am fost tânăr!
afirmă un profesor mai în vârstă, dintre cei aflaţi în
cabinetul directoarei.
— Dar bine le mai stătea împreună! Doamne, ce frumoşi
sunt! adaugă o profesoară care, după cum arăta, nu se
îndepărtase chiar cu mult de vârsta celor doi elevi. Oare, la
învăţătură, cum or fi?
83
— Sunt doi copii buni! răspunde directoarea. Predau şi

eu la clasele lor!
— E clar! gândeşte Isoscel cu voce tare, mai mult pentru
sine. Apoi, plimbându-şi ochii peste toţi cei de la masă,
exclamă, în timp ce pe faţă are o expresie nu numai de
totală dezaprobare, ci şi de milă parcă: Bun! M-am lămurit!
în asemenea condiţii... Întoarce apoi spatele şi iese aproape
trântind uşa.
21
Andrei sună lung la uşa lui Alexandru. Acesta apare

după câteva clipe şi deschide:
— Salve, cuceritorule!
— Salut, ziaristule! Ce vânt te-aduce? Nu cumva
interesul pentru vreun reportaj despre felul în care se poate
lua un nouă la purtare? Acum, în ultimul trimestru de
liceu?
— Nici vorbă! Şi-apoi cred că Isoscel o să fiarbă mult şi
bine „în suc propriu”. Cu directoarea noastră nu-i merge!...
Aşa că demersul are un obiectiv mult mai prozaic: ceva ce
se numeşte..., zice Andrei, intrând în camera lui Alexandru.
Acesta caută într-un sertar al biroului la care lucra şi,
scoţând un caiet, i-l întinde prietenului său:
— Domnule, dacă le vrei rezolvate, iată-le! Dar numai
până mâine, să ştii! Că-mi trebuie şi mie!
— În regulă! M-aşez astă-seară cu burta pe ele, iar la
noapte le pun chiar sub pernă. Poate, cine ştie?!
84
George Şovu
— Ei, cu atâtea metode „moderne”, nu se poate să n-o

scoţi tu la capăt!
Apoi, părăsind preocuparea pentru fizică - „documentul”
cu pricina conţinea nişte probleme din domeniul acestei
discipline şcolare, cu care Andrei avea ceva „probleme”:
dacă nu lua o notă care să privească ceva mai de sus
situaţia celorlalte „semne” asemănătoare din rubrica
respectivă a catalogului, ajutându-le şi pe ele să mai
crească, liceanul-ziarist ar fi încurcat-o -, Alexandru îl
întreabă:
— Să-ţi fac o cafea? O citronadă?
— Cafea nu beau acum, că m-apuc să învăţ, iar cafeaua,
pe mine, mă adoarme! Bag seama că în mine s-ar putea să
fie ceva pe dos...
— Bine, am înţeles: îţi pregătesc citronada... Iar, referitor
la ceea ce spuseşi, părerea mea e că „s-ar putea” ca chiar
mai mult de ceva să fie...
Andrei îi dă un ghiont prietenesc, după care se trânteşte
în fotoliu, în timp ce Alexandru se îndreaptă spre
bucătărie...
„Fizicianul” în suferinţă răsfoieşte acum caietul,
bombănind ceva. Apoi, văzând casetofonul aflat undeva pe
birou, se ridică şi apasă pe butonul de pornire.
Dintr-o dată, în cameră, se revarsă vocea lui Alexandru:
„Dragostea modelează liniile fiinţei umane. Ea trăieşte din
izvoarele sufletului, dar...“
— Hopa! exclamă, amuzat, Andrei.
Opreşte aparatul şi scoate repede caseta. O bagă în
buzunar. Apoi ia caietul şi se pregăteşte să plece.
— O vrei mai dulce? îi strigă Alexandru, din bucătărie.
85
— O vreau... mai repede!

— Un bob zăbavă că „vine-vine”!... Pân’ la urmă, la ce
dai? Te-ai hotărât? îl întreabă Alexandru, intrând cu o
farfurie, pe care se află un pahar cu citronadă.
— Rămân la T.C.M.! răspunde Andrei, luând paharul şi
gustând din el. Dacă ţine, bine! Dacă nu, „adio şi n-am
cuvinte!” M-angajez la fratele meu, la uzină. Dar tu?
— Încă la masa tratativelor!
— Bătrâne, am plecat! zice Andrei, răsturnând paharul
pe gât. Mulţumesc, a fost foarte bună! Îţi mulţumesc şi
pentru..., arată spre caiet. Mâine îl ai!
— Stai, mă, zănaticule, că „nu dau turcii”!
— Mi-am adus aminte: închide! M-a rugat mama să-i
cumpăr ceva. Şi-atâta-mi trebuie, să... Ce, n-o ştii pe
mama?
— ”Închide” peste vreo oră! zice Alexandru, privindu-şi
ceasul de la mână. Dar, mă rog, nu pot să nu apreciez
nerăbdarea ta de a fi cât mai curând în tovărăşia...
caietului. Aşa că... te-nţeleg!
— Aşa că, pa! Hai, salut!
22
La câteva zile, spre seară, după terminarea cursurilor,

mama lui Alexandru şi Isoscel ieşeau din sala clasei a XII-a
A, continuând o discuţie:
— Îmi pare bine că vă pot fi şi eu cu ceva de folos -
spune, mieros, profesoara. Ne cunoaştem de atâta timp...
86
George Şovu
Oricum, n-am să uit niciodată ce-aţi făcut pentru mine

atunci, când am fost internată-n spital.
— Vă mulţumesc pentru relaţii - zice doctoriţa. Am simţit
şi eu ceva, dar am crezut că e o simplă toană puştească.
— Ce puşti?! Ce puşti?!... Nu vă uitaţi la el? Şi pe ea,
dac-aţi vedea-o... E frumoasă, afurisita!... Păcat că... Dar,
lăsaţi pe mine, n-aveţi nici o grijă! Pun eu lucrurile la
punct!...
Şi, într-adevăr, chiar a doua zi, iat-o pe abraşa
profesoară, încercând să...
— Sper că ne-am înţeles, fetiţo! retează Isoscel fiecare
vorbă şi-o aruncă în obrazul şi în sufletul Ioanei. Îl laşi în
pace pe Bârsan şi gata! L-ai zăpăcit destul până acum... şi
încă într-o perioadă importantă pentru viitorul lui.
Ioana o priveşte cu dispreţ nedisimulat. Se află în clasa a
XII-a A, în picioare, lângă catedră, în spatele căreia
tronează profesoara. În sală nu mai este nimeni.
— De ce nu şi pentru al meu? întreabă fata, subliniind,
cu durere, cuvintele.
— Poate şi pentru al tău! răspunde dăscăliţa, puţin
surprinsă de remarca şi de tonul elevei. Dar acum eu
vorbesc despre el...
— De ce nu şi despre mine? soseşte imediat replica
îndârjită a Ioanei.
— Te rog să încetezi cu obrăzniciile! o repede Isoscel,
făcând apel la „autoritatea”, goală, pe care credea că i-o
asigură, din principiu, condiţia ei de profesoară. În orice
caz, domnişoară, ţine minte de la mine - se hotărăşte ea să
aducă un „argument”, care străluceşte prin absenţă,
înscris în orizontul presupunerilor şi al judecăţilor ei
87
înguste şi strâmbe -, drumurile voastre nu se pot face unul.

Ele sunt diferite şi rămân diferite, pentru că... mă rog, sunt
multe, nu mă obliga să-ţi spun lucruri care...
Chipul Ioanei s-a făcut de piatră... Doar ochii îi
scânteiază şi-o străpung pe Isoscel, ca nişte lasere care-o
fac bucăţi-bucăţi, tot mai mărunte... până la pulbere. Apoi,
luând „pulberea” în mână, suflă peste ea şi-o împrăştie. Îşi
scutură palmele, cu silă, şi...
— Bună ziua! spune eleva, întorcând spatele catedrei, în
mod definitiv. Apoi, liniştită dintr-o dată, ca şi când şi-ar fi
găsit cărarea, prin golul imens din jurul ei, calcă apăsat pe
drumul spre uşă şi de dincolo de aceasta...
23
... Drumul o duce, deocamdată, în întuneric...

Ioana se trezeşte şi aprinde veioza de pe noptieră. Se uită
la ceas: e ora trei! în celălalt pat, din încăpere, Gabriel
doarme dus...
Fata se ridică şi păşeşte încet spre camera tatălui ei.
Ascultă puţin la uşă. Apoi deschide şi aprinde lumina:
Nimeni! Patul este nedesfăcut. Ioana se înfioară, de parcă
ar fi cuprins-o frigul. Un junghi i-a fulgerat inima... Până
atunci, întârzia - aproape în mod regulat. Uneori lipsea de-
acasă, dar o anunţa totdeauna: dacă nu apuca s-o prevină
dinainte, dădea telefon. Mă rog, ştia unde se află... Dar
acum?!...
Aseară, ea nu plecase nicăieri. Văzând că se face noapte,
stătuse cu sufletul lângă telefon. S-a culcat târziu. L-a luat
88
George Şovu
în cameră, ca nu cumva să sune şi ea să nu-l audă... Dar,

nimic! Oarece-o fi?...
Gabriel se trezeşte şi vine lângă ea, frecându-se la ochi:
— Ioana, a sosit tata?
— De ce te-ai sculat? Du-te şi te culcă!
— Dacă s-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic! Are, probabil, treburi!
încearcă Ioana să-l liniştească, dar nu reuşeşte pe deplin
să-şi ascundă îngrijorarea. Hai să ne culcăm! reia fata.
Băiatul se aşază în pat şi mămica lui îl înveleşte.
Se întinde şi Ioana în patul său. Stinge veioza.
— Ioana, te superi dacă vin şi eu la tine? Da, Ioana?
întreabă, rugător, Gabriel. Şi, fără să mai aştepte
răspunsul, se strecoară lângă sora sa. Aceasta îl ia în braţe,
îl mângâie şi-l linişteşte:
— Ei, hai să dormim, că acuşi se face dimineaţă.
Razele soarelui pătrund prin ferestre, luminând chipurile

înbujorate ale celor doi fraţi, care dorm încă.
Se aude semnalul prelung al soneriei.
Ioana se trezeşte. Soneria spintecă, din nou, liniştea.
Fata îmbracă repede un capot şi se îndreaptă spre uşă.
Când deschide, vede în prag un căpitan de poliţie şi un
civil.
— Aici locuieşte Ion Popa? întreabă căpitanul.
— Da! răspunde Ioana automat, făcând ochii mari.
— Dumneata eşti fiica?
— Da! Dar dumneavoastră cine sunteţi?
Ofiţerul scoate legitimaţia:
— De la Poliţie! Căpitan Marinescu.
89
După ce Ioana cercetează cu atenţie legitimaţia,

căpitanul întreabă:
— Putem să intrăm puţin? Dumnealui este domnul
procuror Vârlan.
— Poftiţi! spune Ioana nedumerită, dar... nu înţeleg
pentru ce,... ce s-a întâmplat?!...
— Îmi pare rău, domnişoară, spune procurorul, după ce
închide uşa. Tatăl dumitale a fost reţinut pentru cercetări...
Ne-am putea aşeza undeva?
Fata îi invită în sufragerie.
— Aseară s-a produs un accident de muncă la fabrică -
reia procurorul, aşezându-se pe un scaun şi scoţând un
dosar dintr-o geantă „diplomat”. Priveşte câteva secunde în
el... O neglijenţă, de care se pare că maistrul Ion Popa se
face vinovat. Am zis „se pare“, nu este sigur! Aşa că...,
deocamdată...
Albă ca varul, Ioana întreabă aproape cu disperare:
— I s-a întâmplat ceva?
— Lui, nu! răspunde căpitanul Marinescu, rămas în
picioare.
— Înseamnă că...
— Da, sunt răniţi, dintre care - unii - foarte grav...
Ioana îşi ascunde faţa în palme şi izbucneşte într-un
hohot de plâns. Procurorul ar vrea s-o liniştească, dar nu
ştie cum. I se pare că orice vorbă i-ar spune, nu se
potriveşte...
— Şi ce-o să păţească? întreabă fata printre suspine.
— Deocamdată, nimic! Ţi-am spus, se fac cercetări.
Poate că...
90
George Şovu
— Dumneata ai un frate mai mic? întreabă căpitanul

Marinescu.
— Da!
— De obicei, cine vă ajută pe voi?
— Nimeni! Nu mai avem pe nimeni! în afară de o
mătuşă... la Constanţa. Sora tatei! Ştiţi, mama a murit...
— Mda! mormăie procurorul. Noi am venit mai mult să
vă spunem adevărul, să nu vă speriaţi... Uite cartea mea de
vizită. Dacă ai nevoie de ceva, până se lămuresc lucrurile,
mă găseşti la unul dintre telefoanele de-acolo, fie de la
serviciu, fie de-acasă. Nu te sfii să mă cauţi!...
Ştergându-şi lacrimile, fata îi conduce pe cei doi spre
ieşire.
— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! repetă ea. Bună ziua!
Iar după ce închide uşa, izbucneşte, din nou, în plâns.
în acest timp, Gabriel, somnoros, apare în pragul
dormitorului. O vede şi aleargă spre ea. O îmbrăţişează,
petrecându-şi mâinile după mijlocul subţire al fetei şi
ascunzându-şi faţa la pieptul ei:
— A fost tata? Te-a certat? scânceşte el, cu tristeţe.
— Da... Da! A fost! răspunde Ioana, făcând un efort să se
liniştească, să nu mai plângă. Avea treabă! Aplecat! spune
ea, în continuare, bâlbâindu-se. Hai, culcă-te! Mai dormi
puţin!
24
În faţa liceului, Alexandru aşteaptă nerăbdător. Pe lângă

el trec grupuri-grupuri de elevi care ies din şcoală.
91
Deodată apare Ioana. Îl ia de mână şi pornesc. Fata este

îngândurată. Alexandru nu pare să fi observat. Îi turuie
gura, povestind despre păţania lui Andrei, la fizică: mă rog,
îl ascultase profesoara, din toată materia, şi el răspunsese
foarte bine o vreme, până când a început să încurce
lucrurile şi, pe măsură ce profesoara voia să-l scoată din
„noroi“, punându-i tot felul de întrebări, el, dimpotrivă, se
afunda şi mai tare. În sfârşit, până la urmă a ajuns la
liman: a trecut! ...
Între timp, ajunseseră în faţa blocului în care locuia
Ioana.
— Ce zici, după ce toceşti „oasele” la anatomie, facem o
plimbare prin parc?!
Fata ezită:
— Nu te supăra, îi răspunde ea, nu pot!
— Ei, hai, că n-o fi moarte de om! Tot cu zece o să intri la
Medicină!
— Nu, altă dată! Te rog, Alexandre!
— Îmi pare rău... Atunci nu-mi rămâne decât...
Ioana se apropie mai mult de el, îl îmbrăţişează, vrând
parcă să se asigure că nu e singură pe lume, se înalţă apoi
până la buzele lui - aşa cum proceda, de obicei, ea fiind
mult mai mică şi, după ce-l sărută apăsat, dar scurt, se
desprinde şi începe să alerge către intrarea în bloc.
Puţin ameţit, Alexandru zâmbeşte, mai aşteaptă câteva
clipe, alergând cu privirea în urma ei, iar când fata ridică
braţul, în semn de despărţire, pleacă bucuros, strângând
servieta la piept, de parcă aceasta ar fi fost un scut cu care
băiatul voia să apere - de orice suflare otrăvită şi rea -
92
George Şovu
lumina şi căldura de dinăuntru, cu care fiinţa lui o

înconjura pe Ioana.
Intrând în holul blocului, în timp ce se uita prin
deschizătura cutiei poştale, prinse, în rând cu celelalte, pe
un perete, cutie pe care scria „Familia Popa“, Ioana este
abordată de o femeie în vârstă, care venea de la
cumpărături şi avea o sacoşă plină în mână. În cealaltă,
ţinea un ziar:
— Da’ cum s-a întâmplat, maică?
— Adică, ce să se întâmple? răspunde fata
descumpănită.
— Cum, «ce»? Povestea cu domnu’ Popa! Uite, scrie şi în
ziar! Moartea maică-tii l-a făcut, pesemne, să-şi iasă din
minţi. Băutura! Băutura! Asta e! Tu ce-ai făcut ca să-l o-
preşti?!
Ioana rămâne încremenită. În fiinţa ei totul se amestecă,
se amestecă, în timp ce o mână nevăzută îi strânge sufletul,
să i-l sugrume. Nu mai poate de durere, fiindcă - îi vedeţi? -
şi oamenii de pe stradă au sosit în grabă să se uite la ea.
Iată-i privind prin geamurile ce înconjoară intrarea în bloc,
şi toată lumea de pe scară s-a adunat aici, în hol, şi
omenirea întreagă - toţi, toţi o privesc şi-i strigă: „Tu ce-ai
făcut?...“ Bineînţeles că şi Alexandru a aflat - o faptă ca
asta nu poate să nu se afle -, iar el, Alexandru, trecând
acum prin „parcul lor“, priveşte la „banca lor“ şi,
apropiindu-se de ea, o ia în mâini, da, o ia în mâini, o
ridică mai întâi deasupra capului, apoi o azvârle cât colo,
ca pe-o jucărie stricată de care nu mai ai nevoie şi care se
face praf, praf...
93
Ioana nu are altă soluţie decât să fugă, să fugă şi să se

ascundă, să scape de toate! De-acum, poate să şi moară! îşi
spune ea, pornind să urce scările - la început încet, tiptil,
să n-o observe cei din hol şi să se ia după ea, dar, după ce
se depărtează de ei, cu un fragment din treptele scării,
când ajunge la prima cotitură, face un pas mare, şi încă
unul, repede, mai repede, gâfâie - nu e uşor să sari aşa -,
întinde mâna spre balustradă, trebuie să oprească
balustrada, fiindcă tremură, o să se rupă, cu scară cu tot,
n-o să mai aibă lumea pe unde să urce în bloc... Şi nici
cheia nu intră, nu intră în uşă, probabil că cineva i-a
schimbat broasca, da, i-a schimbat ialele, anume au făcut-
o... sigur! Cei de la Poliţie, ei, nu puteau fi alţii... Uite-i, vin
cu maşina, care-şi face loc cu sirena urlând, urlând... de
durere, urlând...
Se făcuse mică şi se aşezase pe servietă, lângă uşă. N-a-
vusese încotro, fiindcă n-o mai ţineau picioarele. Iar capul -
nu mai era bun de nimic, aşa, despicat în două...
— Ioana, maică, ţi-e rău? Ce e cu tine, fetiţo? Ce s-a

întâmplat? Te-am văzut de cum ai intrat în hol: erai palidă,
te-ai uitat în cutia cu scrisori şi, când te-am întrebat „Ce
mai faci?“, ai alergat spre scări şi-ai început să urci în fugă.
Am luat şi eu liftul în grabă, să te-ajung. Dă-mi mie
cheile... Aşa, acum intră! Să-i dăm un telefon domnului
Popa? Ce zici? Ori să chemăm un doctor, să anunţ
„Salvarea”?...
— Mulţumesc, tuşă Maria - răspunse fata, pe care
bătrâna o ajutase să se aşeze pe canapeaua din sufragerie,
iar după ce-i dăduse să bea puţină apă, îi frecase tâmplele
94
George Şovu
şi încheieturile mâinilor cu oţet, luat din bucătărie.

Cunoştea bine casa, că doar erau vecini de apartament...
După moartea mamei copiilor, ea îi mai ajutase din când în
când: le făcea mâncare, le mai spăla câte ceva...
— Mulţumesc! reluă Ioana. Acum mi-e mai bine... Am
avut aşa... o ameţeală... şi m-a plesnit o durere de cap...
Dar acum mi-e bine...
— Of, fir-ar să fie... Şi cu şcoala asta, că prea înveţi mult!
Mai ai şi toată casa pe cap... Se vede treaba că te-ai obosit
prea rău, fetiţa mea! Ţi-am spus să mă chemi să te ajut! Eu
şi aşa sunt singură...
Ioana izbucneşte în plâns. Bătrâna îi prinde capul lângă
pieptul ei:
— Linişteşte-te! Linişteşte-te, maică! o îndeamnă ea,
mângâind-o. O să treacă, o să fie bine! O să am eu grijă de
voi!
— Deci, tot ştii! se repede Ioana, desfăcându-se de lângă
ea.
— Ce să ştiu, Ioana mamă?
— Că tata a fost arestat!
— Cum, domnu’ Popa arestat? De ce?!...
Ioana începe din nou să plângă...
— A fost un accident la fabrică. Şi se pare că el e vinovat,
că n-a fost atent... O fi fost beat..., cine ştie?! răspunde
fata, zbuciumându-se...
— Ei, lasă, lasă, intervine bătrâna. Poate dă Dumnezeu
să nu fie aşa!...
Neliniştită, Ioana se plimbă prin cameră. Ceasul arată

ora două noaptea. Se apropie de telefon, ridică receptorul,
95
stă o clipă pe gânduri şi-l aşază la loc. Se îndreaptă apoi

spre fereastra camerei şi-o deschide. Din încăpere, se aude
şuieratul unui tren, ca ţipătul unui om, în noapte. Decisă,
de data aceasta, fata ia telefonul de pe măsuţă şi se aşază
cu el în pat. Formează un număr. Ascultă. La capătul
celălalt al firului, telefonul sună prelung, de mai multe ori.
În sfârşit, cineva ridică. O voce neliniştită răspunde:
— Da! Cine e?
Ioana e în mare încurcătură. Sperase ca, printr-o
minune, să răspundă el, dar uite că...
— Vă rog să mă iertaţi - spune fata cu glas pierit ştiu că
e foarte târziu... Dar voiam să-i spun ceva lui Alexandru!
Sunt o colegă de la şcoală!...
— Ce colegă, fetiţo? La ora asta? La două noaptea? o
repede mama băiatului, doctoriţa.
— Am o chestiune foarte gravă! îndrăzneşte Ioana, spre a
motiva gestul ei, e-adevărat, nepotrivit, dacă ţinem seama
de oră...
— Dacă ai chestiuni grave, spune-le mamei şi tatălui
dumitale, domnişoară! Nu deranja nişte oameni străini!
adaugă femeia, trântind receptorul...
Sunetul telefonului lansează ritmic semnale, ca un vaiet
fără speranţă... Ioana aşază şi ea receptorul în furcă...
„Aşadar - străini! îşi spune ea. De fapt, nu înţeleg la ce te
aşteptai! După discuţia cu Isoscel, nu era clar ce părere
are, ori a fost ajutată să aibă familia despre tine? Bine, dar
Alexandru?!... Alexandru... hm! E băiatul lor, va trebui să-i
asculte, până la urmă... Cu atât mai mult acum, când...
Aşadar - «mamei şi tatălui dumitale»! Aşadar - nimeni!
96
George Şovu
Singură!... Buzele Ioanei au prins să tremure. Din ochi,

ţâşnesc iarăşi pârâiaşe fierbinţi...
25
În dimineaţa următoare, adică peste câteva ore doar,

Alexandru, care nu ştia nimic despre nenorocirea fetei, o
aştepta în faţa blocului, cu o garoafa albă în mână.
„Să sperăm să nu mai treacă din nou Isoscel” - îşi spune
băiatul.
De la fereastra camerei, Ioana îl vede. Se frământă... Nu
ştie ce să facă. Şi, dacă-i spune, cu ce-ar putea el s-o ajute?
Şi, mai întâi de toate, cine ştie cum va reacţiona? Dacă nu
va înţelege, dacă-şi va închipui cine ştie ce?!... Nu, ea e
singură! Deci...
Alexandru îşi priveşte neliniştit ceasul. După o clipă de
ezitare, porneşte decis spre intrarea blocului. Urcă scările.
Sună... De dincolo de uşă, Ioana îşi muşcă buzele... Întinde
mâna să deschidă, dar... Neînţelegând, băiatul pleacă...
În ziua aceea, la şcoală, a căutat-o în fiecare recreaţie.
Nimeni nu ştia nimic despre ea. Nici chiar Liana, care-i era
prietenă.
— I-am telefonat după prima oră - îi spune ea. N-a
răspuns nimeni.
Acum el îi telefonează: sună, sună şi iată că receptorul

se ridică.
— Alo, Ioana, tu eşti? Ioana, răspunde, tu eşti? repetă
Alexandru.
97
Fata aşază încet receptorul în furcă. Tremură din toată

fiinţa ei...
Ieşind din curtea casei sale ca o furtună, Alexandru
începe să alerge pe trotuar. O ia de-a dreptul, prin parc...
„Banca lor“ era pustie... Ajuns la Ioana, sună apăsat la uşa
apartamentului. Încă o dată şi încă o dată... Nu răspunde
nimeni. Pune urechea şi ascultă: nimic, nici o mişcare.
Bate cu pumnul în uşă, strigând în acelaşi timp:
— Ioana, Ioana, deschide! Ştiu că eşti acasă! Ioana, ce s-
a întâmplat? Deschide!...
Parcă înnebunise... Îşi dă seama că s-ar putea să apară
vecinii, să se facă de râs!... Nu apare, din fericire, nimeni.
Atunci, sună el la apartamentul vecin. Deschide tuşa
Maria:
— Sărut mâna - spune băiatul. Mă iertaţi că vă
deranjez... Nu ştiţi, cumva, Ioana Popa, vecina
dumneavoastră... N-aţi văzut-o? Noi suntem colegi, dar
astăzi...
— Ba da, maică, am văzut-o adineaori. Tocmai pleca de-
acasă!
— Vă mulţumesc, mă iertaţi! spune Alexandru total
derutat. ..
În timpul acesta, fata pătrundea în holul, plăcut mobilat,
al unei secţii de poliţie.
— Vă rog, unde-l pot găsi pe domnul căpitan Marinescu?
se adresează ea ofiţerului de serviciu.
— La etajul I, a doua uşă pe dreapta! îi răspunde acesta.
Dar, uite-l, chiar acum coboară...
98
George Şovu
Căpitanul cobora într-adevăr scările, însoţit de acelaşi

bărbat cu care venise acasă la Ion Popa şi care nu era altul
decât procurorul Vârlan.
Ioana simte, la început, o strângere de inimă. Apoi, o
căldură bună i se strecoară în suflet, văzând cum cei doi,
cărora ea le ieşea înainte, îi zâmbeau prieteneşte.
— Ce faci, frumoasă domnişoară? o întâmpină
procurorul...
— Bună ziua! Mă iertaţi..., răspunde, politicos, fata.
Tocmai veneam... Poate mi-aţi putea spune...
— Dacă nu te grăbeşti prea tare - intervine căpitanul -,
hai, vino cu noi puţin, te luăm cu maşina, până aici, în
apropiere, unde avem o treabă urgentă. Vorbim pe drum!...
Pentru Alexandru, noaptea care a urmat a fost de

coşmar! Mai întâi, s-a plimbat ca un leu în cuşcă, ore în
şir. A telefonat la Ioana de zeci de ori, dar truda a fost
zadarnică: nici un semn de viaţă nu s-a arătat la orizont.
Iar când a adormit, a visat tot felul de prăpăstii...
Dimineaţa s-a dus direct la şcoală. A intrat în clasă, fiindcă
deja întârziase. În spatele lui se afla profesorul care venea
la prima oră.
Cum s-a sunat însă de recreaţie, Alexandru s-a repezit în
clasa Ioanei. Locul ei din bancă era pustiu...
Văzându-l, Corina îi apare în faţă şi, cu jucată
dezinvoltură, începe să fredoneze, învârtindu-se în jurul-
lui:
— ”Fire uşoară femeia are/ E schimbătoare/ Ca fulgu-n
zbor!“
99
— Lasă prostiile! o repede Alexandru. Ce-i cu ea? N-aţi

aflat nimic?
— ”Nu cerceta aceste legi - răspunde fata, jucându-şi,
mai departe, rolul de improvizată intrigantă - că s-ar putea
să le-nţelegi!“ Şi-atunci să te văd, băieţaş!
Liana, colega Ioanei, care-a asistat la scenă, îi strigă:
— Termină, Corina!
Apoi, adresându-se lui Alexandru:
— Stai, dom’le, liniştit! Are fata nişte probleme, o să vină!
— Ce fel de probleme? întreabă acesta, suspicios.
— Ei, şi tu acum! Vrei să le ştii pe toate! Probleme! Mi-a
spus că le rezolvă şi vine!
Minţea. Nu reuşise să dea de Ioana. O căutase de câteva
ori la telefon, dar... Ce să-i spună însă lui Alexandru?
„Probleme”!...
A mai trecut o noapte. Alexandru, îmbrăcat pentru

şcoală, cu taşca lângă el, formează un număr de telefon:
— Alo, Eugen? vorbeşte el, în şoaptă, ca să nu-l audă
mama, care trebăluia prin bucătărie. Auzi, fii atent: am să
lipsesc la prima oră. Dacă întreabă Socrate unde sunt,
pune tu un „trombon”! Ne-am înţeles? Mersi! Salut!
— Nu vii odată? Se răceşte laptele! se aude glasul
doctoriţei.
— Am venit! răspunde Alexandru, aşezând încet
receptorul.
— Hai, mai repede! Ai să întârzii!
Liceanul observă că mamă-sa se pregăteşte să facă
prăjituri.
— Dar ce, nu te duci la spital? o întreabă el.
100
George Şovu
— Astăzi am liber! Diseară vine şi tata. Mi-a dat telefon...

Şi, în plus, o să avem musafiri!
— Cine? se interesează Alexandru într-o doară,
terminându-şi de băut laptele.
— Lasă c-o să vezi tu!
Când iese din bloc, Ioana dă cu ochii de Alexandru, care
o aştepta chiar lângă treptele de la intrare.
— Ioana! strigă băiatul.
Fata tresare. În ochi i se citeşte, pentru o clipă, bucuria.
— Ioana, ce s-a întâmplat?
Aceasta îl priveşte cercetător şi nu-i răspunde imediat.
Porneşte pe alee. Alexandru o urmează. Ajung în stradă.
— Nu ştii nimic? întreabă ea aproape şoptit.
— Ce să ştiu? Că te caut de două zile? Că mă ia în
„balon” Corina?
În ciuda durităţii voite a vorbelor lui Alexandru, Ioana se
înseninează, de parcă ceea ce aude i-ar face plăcere.
„înseamnă că nu ştie nimic! Asta e bine!“ îşi zice ea.
— Alexandre, îmi pare rău, nu pot să-ţi spun acum,
răspunde încurcată.
— Şi de ce, mă rog?
— Nu înţelegi?... Acum nu pot!
— Nu înţeleg!
— înseamnă că nu vrei..., că n-ai încredere în mine.
— Cum să am? se aprinde Alexandru. Te caut şi tu te
ascunzi; la telefon, mă eviţi, te faci că nu eşti acasă,
umbli... numai tu ştii pe unde şi-mi spui să te înţeleg! Ce
să înţeleg? o întreabă, aproape ţipând şi zguduind-o de
umeri...
101
— Mai delicat, tinere, că nu eşti buldozer! îl

admonestează un bărbat în vârstă, care trece pe trotuar, pe
lângă cei doi. Şi vezi că, în curând, ai să primeşti o
scrisoare!...
Alexandru întoarce, enervat, capul, pus pe harţă, dar
recunoaşte în bărbatul ce se îndepărtează printre oameni
pe maistrul pe care ei îl îndrăgiseră în vara trecută, când
lucraseră pe şantierul acela de construcţii. Toată lumea îl
numea „Nea Tăticu’“, pentru că, persoană foarte simpatică
şi om bun şi de toată isprava, avea el o vorbă când se
adresa cuiva, mai ales tinerilor, pe care voia să-i încurajeze:
„Hai cu tăticu’!“, „Vino la tăticu’!“ Şi „Tăticu’“ i-a rămas
numele, „Nea Tăticu’“... Dându-şi seama cine e cel ce i se
adresase, Alexandru este tentat să se ducă după el, mai cu
seamă să afle despre ce scrisoare e vorba, dar nu poate
întrerupe discuţia cu Ioana. Se enervează şi mai tare.
— Alexandre, să nu ne certăm! spune fata. Acum trebuie
să merg neapărat undeva!
— Vin cu tine! spune el, hotărât. Aşteaptă-mă puţin!
Şi, privind în lungul străzii, începe să alerge în urma lui
„Nea Tăticu’“. Îl strigă, dar pe stradă e zgomot şi cel
strigat nu aude. Când să-l ajungă, acesta se urcă într-un
autobuz, care tocmai pleca din staţie.
Băiatul se întoarce la locul unde o lăsase pe Ioana. Fata
se urcase într-o maşină, în care se aflau doi bărbaţi.
Maşina demarează. Lui Alexandru îi vine să arunce cu
pietre în urma acelei maşini. Până una-alta, loveşte cu sete
într-un ghemotoc de hârtie ce-i apare în cale.
102
George Şovu
26
În camera lui, Alexandru stă întins pe pat, îmbrăcat aşa

cum plecase în dimineaţa aceea de-acasă. Chipul îi este o
imagine a frământării şi a amărăciunii.
În cameră intră mama. Îi aduce o cămaşă proaspăt
călcată. Păşeşte încet şi o agaţă pe marginea uşii dulapului.
Crede că băiatul doarme. Când întoarce capul spre el,
observă că acesta o priveşte.
— Te-am trezit? îl întreabă.
— Nu dormeam!
— Nu prea eşti în apele tale.
— Ei, fleacuri!
— Probleme de amor?
— Nu prea cunosc expresia! răspunde Alexandru ironic.
Doctoriţa se aşază lângă băiat.
— Când aveam doisprezece ani - spune ea - am întrebat-
o pe mama ce-nseamnă cuvântul amor. Şi ea mi-a răspuns:
„Omul, când se naşte, spune «A»! Iar când moare, spune
«Mor»! Deci: «a - mor»! între aceste două hotare este viaţa!“
— Cred c-am s-o plagiez pe bunica. Praf îl fac pe Socrate!
spune Alexandru, amuzat.
Mama râde şi dă să plece din cameră.
Băiatul o reţine, luându-i mâna:
— Mamă! Ştii, atunci, când cu spitalul: îmi pare rău.
Cred c-am fost cam măgar. Ţi-am văzut ochii: parcă tăiaseşi
ceapă. Era clar că nu „aranjaseşi” povestea cu ochelarii.
— Nu-i nimic, a trecut! răspunde mama, bătându-l,
băieţeşte, pe umăr.
103
— Faci o-ngheţată de ciocolată, d-aia de care-mi place

mie, cu frişcă, dacă-ţi spun ceva?
Doctoriţa îl priveşte curioasă:
— Dau la Medicină! îi comunică Alexandru, cu un aer
solemn.
Femeii nu-i vine să creadă.
— Am înţeles că ţii foarte mult la asta! Şi cred că ai
dreptate: a salva viaţa cuiva nu e o bagatelă!
Mama, fericită, cu ochii aproape în lacrimi, îl
îmbrăţişează.
Tocmai atunci, pe uşă, intră inginerul. Doctoriţa îi iese
înainte.
— Bine că n-ai venit după ce plecau musafirii! spune ea.
— Păi, ce, au venit? întreabă acesta îngrijorat.
— Asta mai trebuia!
— Am avut o pană!... Sărut mâna! Mi-a fost dor de voi!
Alexandru ce face?
— E la el.
— Ştie că vine şi Mihaela?
— Sst! Vorbeşte mai încet.
Băiatul apare din camera lui:
— Salut, tată! îi spune, îmbrăţişându-l.
Inginerul îl sărută pe frunte, zburlindu-i părul,
prieteneşte.
— Hai, hai, mai lăsaţi tandreţurile, că acuşi pică
musafirii. Tu - repede la duş! îşi orânduieşte ea soţul. Lasă
geamantanul, că m-am săturat de el! Şi tu ce mai aştepţi?
îl ia în primire pe Alexandru. Pune-ţi rapid costumul cel
nou! îţi fac o surpriză plăcută.
104
George Şovu
— Ştii că mie nu-mi prea plac surprizele... Iar în seara

asta, cu atât mai mult!... răspunde, dintr-o dată,
morocănos.
În faţa casei, opreşte un taxi, din care coboară un bărbat

de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, însoţit de o
femeie cam de vârsta mamei lui Alexandru. Ultima care
coboară este o fată de optsprezece ani, blondă, cu părul
lung, până la umeri, cu ochi albaştri.
— Bună seara, domnule Angelescu. Sărut mâna,
doamnă! Bine aţi venit la noi! îi întâmpină, cu căldură,
tatăl lui Alexandru. Mi-a povestit atâtea soţia mea despre
dumneavoastră, despre spital, se adresează el femeii.
Doream foarte mult să vă cunosc.
— Şi noi ştim multe despre familia dumneavoastră -
răspunde inginerul Angelescu (şi el era tot inginer), din
aceleaşi surse...
Gazda, care apăruse între timp, se îmbrăţişează cu
colega sa de spital, care-şi prezintă soţul, apoi fiica:
— Mihaela! se recomandă fata scurt.
— A, eşti, într-adevăr, frumoasă! exclamă doctoriţa
Bârsan. Mamă-ta nu se lăuda degeaba. Eu te cunosc din
poze, de când erai cât lingura.
De la fereastră, Alexandru urmăreşte scena. Se mai
priveşte o dată în oglinda din hol, îşi aranjează puţin
cravata, părul, apoi iese pe scări.
— Iată-l şi pe băiatul nostru! îl recomandă tatăl.
105
Alexandru sărută mâna doctoriţei Angelescu, îl salută pe

soţul acesteia, apoi, apropiindu-se de Mihaela, o priveşte
lung, înclinându-se, politicos, în faţa ei.
— Noi ne cunoaştem! exclamă fata, zâmbind.
— Vă cunoaşteţi? întreabă mama Mihaelei, mirată.
— Da! răspunde Alexandru.
— De când? se aude glasul doctoriţei Bârsan.
— Ei, ăsta e secretul nostru! precizează fata.
— Vasăzică, deja aveţi secrete! insinuează mama
băiatului.
Seara a trecut repede. A fost plăcută... Acum, gazda a

aşezat pe masă un tort frumos, cu frişcă:
— Alexandre, ce părere ai, ne retragem? întreabă
Mihaela, pe neaşteptate.
Propunerea ei şochează. Alexandru se aprinde la faţă,
deşi, evident, n-ar fi vrut. Este puţin fâstâcit.
— Nu vă speriaţi - intervine doctoriţa Angelescu -, aşa e
Mihaela. Vrea să dea gata pe oricine. Altfel este fată
cuminte şi... foarte silitoare.
— Mamă, nu-mi strica buna reputaţie! glumeşte
Mihaela, luându-l în acest timp de braţ pe Alexandru, care
o conduce spre camera lui.
— Sper că ai şi muzică, nu? îl întreabă ea, de cum intră
în cameră, grăbindu-se, în acelaşi timp, să admire ordinea,
curăţenia, aerul plăcut al încăperii...
— Nu-ţi vine niciodată să arunci cărţi pe jos, şi hainele,
ciorapii, în sfârşit, ce întâlneşti la îndemână? mai spuse, în
106
George Şovu
timp ce-i trecea în revistă cărţile de pe birou, ori pe cele

aflate în bibliotecă.
— Nu! răspunde scurt băiatul.
— Mie, da! adaugă Mihaela. Mie îmi vine să arunc şi
cărţi, şi haine, şi tot ce întâlnesc în cale! Şi, dacă îmi vine,
îmi vine, arunc, ce să fac?!... De aceea, la mine în cameră e
mai puţină ordine decât aici..., mărturisi ea, fără nici o
urmă de jenă.
Între timp, mama lui Alexandru aduse un platou cu
două bucăţi de tort, precum şi o sticlă de lichior „făcut în
casă“, după cum a ţinut să precizeze, deci „cu foarte puţin
alcool”...
— Aşa, da! Mulţumesc, doamnă! spune, fata, întinzând
mâna spre sticlă şi turnându-şi în pahar, fără să mai
aştepte să fie invitată.
— Alexandre, de ce nu eşti atent? îl mustră mama pe
băiat, care nu era de fapt cu nimic vinovat, deoarece făcuse
şi el gestul de a prinde sticla spre a-şi îndeplini obligaţiile
de gazdă, însă Mihaela i-o luase înainte.
— Nu vă faceţi probleme, eu nu mă formalizez! interveni
fata, după care mama lui Alexandru părăsi camera,
lăsându-i singuri.
Mihaela se aşeză într-un fotoliu, punându-şi picioarele
unul peste altul. Alexandru luă şi el loc într-un fotoliu, de
vizavi, şi începu s-o privească oarecum detaşat, dar cu o
vădită curiozitate... Era îmbrăcată într-o rochie lungă,
dintr-o mătase naturală, foarte fină, de culoarea cerului
albastru, limpede şi strălucitor, care era şi culoarea ochilor
ei. Decoltată, fără mâneci, cu spatele aproape gol, cu o
107
despicătură pe piciorul drept, rochia abia se ţinea pe trupul

frumos al fetei.
Punându-şi paharul cu băutură deoparte, Mihaela
scotoci grăbită în propria-i poşetă, scoţând de-acolo un
pachet de „Kent“ şi o brichetă micuţă, frumoasă ca o
bijuterie. A- prinzându-şi o ţigară, trase cu voită lăcomie
fumul în piept, dar se înecă şi începu să tuşească.
Alexandru schiţă un zâmbet uşor.
— Te rog să te serveşti, îl îndeamnă, arătându-i pachetul
de ţigări. Ori nu fumezi?
— Mulţumesc! Nu fumez! răspunde Alexandru apatic.
— Măi, măi, ce băiat cuminte are mama, adaugă
Mihaela, cu ironie. Ia spune, continuă ea, n-ai nici un
viciu? Nu-ţi plac nici ţigările, nici băutura, nici fetele?
Nimic?
— Nu, nimic din tot ce-ai amintit! N-am nici un viciu! Ce
să-i faci, sunt un băiat model! răspunde Alexandru, pe un
ton asemănător. Ţigările nu-mi plac în nici un caz şi nici
fetele care fumează... Exceptez, bineînţeles, persoanele de
faţă, care se remarcă printr-un şarm anume, chiar şi
atunci când îţi aruncă fumul în nas.
— O, dar ai limbă ascuţită, tinere! îmi placi! începusem
să mă tem, cu toate că auzisem numai lucruri bune despre
tine.
— Ce vorbeşti? Ai şi făcut cercetări? Ai venit
documentată, deci!
— Bineînţeles, altfel cum?!
— Atunci, mă bucur că încep să mă reabilitez, în ochii
tăi... frumoşi!
— Ei, aşa mai merge! Dă-i drumul, te ascult!
108
George Şovu
— Şi, cum îţi spuneam: ţigările nu-mi plac, dar să

trecem peste asta.
— Dacă chiar aşa stau lucrurile, ei bine, îţi promit că în
seara aceasta n-o să mai fumez. Fac acest sacrificiu pentru
tine! Şi să ştii - îl ameninţă Mihaela cu unghia-i roşie şi
prelungă de la arătător - că eu fac rar sacrificii pentru
cineva. Sunt învăţată ca alţii să le facă pentru mine.
— Sunt adânc impresionat şi recunoscător, spuse
Alexandru, punându-şi mâna dreaptă la piept şi schiţând
un gest de reverenţă. Dar, să trecem mai departe, dacă-mi
dai voie.
— Te rog, te rog!
— Cu băutura nu mă prea omor, aş zice chiar
dimpotrivă, îmi este aproape străină, ca şi ţigările; iar, cât
priveşte fetele, cine poate să le înţeleagă! mai zise el,
subliniindu-şi vorbele cu un gest al capului, care sugera cel
puţin o dezamăgire.
— Aşa!... Vasăzică, pe fete „cine poate să le înţeleagă”?...
De fapt, ai spus, fără să vrei, un mare adevăr. Voi, bărbaţii,
nu prea sunteţi în stare să înţelegeţi femeile! Voi sunteţi
fiinţe mult mai elementare decât noi.
— Ei, trăim şi noi, ce să facem! Dacă aşa a vrut
Dumnezeu? Parcă poţi să te revolţi? Şi, dacă te revolţi, mă
rog, la ce rezultate ajungi?! Aşa că...
— Bine, Alexandru Bârsan! Bravo! îmi placi!
— îţi atrag, respectuos, atenţia că ai mai spus-o o dată.
Şi doar nu vrei să mă faci să cred că acesta-i adevărul.
— Ba să crezi! De ce nu? De ce nu mi-ai plăcea, la urma
urmei? zise Mihaela, ridicându-se de pe fotoliu şi întinzând
mâna spre a-l invita şi pe Alexandru să se ridice. Când a-
109
cesta se află în picioare, fata se îndepărtează puţin de el,

cântărindu-l de sus până jos şi spunând: Iată - bine
crescut eşti, de arătos, n-am ce zice, măcar o parte din
cărţile acestea cred că le-ai citit, aşa că ai ceva în cap, plus
ceea ce ţi-a inoculat mama noastră - şcoala, de vorbit văd
că ştii să vorbeşti, vicios ai spus că... departe de tine
gândul, ştii să faci curăţenie, să păstrezi ordine, te
pomeneşti că ştii să faci şi mâncare?... Totul e deci cum nu
se poate mai bine! spuse fata^ ca o concluzie, aşa că, de ce
să nu-mi placi? îmi placi, Alexandru Bârsan! repetă ea,
zâmbind seducătoare, în timp ce, apropiindu-se de el, îl
prinse cu amândouă mâinile pe după gât, îşi lipi trupul
fierbinte de cel al băiatului şi, aplecându-i capul, ca să
ajungă până la buzele lui, îl sărută prelung!...
Când se desprinse din braţele ei, Alexandru respiră
adânc, uitându-se, în acelaşi timp, speriat spre uşa
camerei...
Ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi petrecut, Mihaela
spuse, pe un ton de totală degajare:
— Şi-acum, muzică! Hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi?
Băiatul se supuse, apăsând pe butonul casetofonului.
Mihaela începu să danseze de una singură, de parcă n-ar fi
fost nimeni altcineva în cameră. Alexandru rămase
deoparte, aşezându-se, până la urmă, pe fotoliu, ca să
poată s-o urmărească mai bine. Fata dansa cu pasiune,
executând tot felul de mişcări, ca într-o gimnastică
chinuită, dezarticulată, ce-i producea, totuşi, în mod
curios, plăcere, deoarece pe chipul ei se perinda un şir
întreg de nuanţe de zâmbet, însoţite de o bogată gamă de
110
George Şovu
murmure, de la cele guturale, coborâte, până la cele înalte

şi pure, desprinse parcă din trilurile privighetorii.
După o impresionantă avalanşă de energie revărsată în
juru-i, în aşa fel încât întreaga cameră ajunsese să vibreze
parcă de sufletul şi de murmurul ei, Mihaela se potoli ca
prin minune şi, oprindu-se în faţa lui Alexandru, îi spuse,
cu o neasemuită tandreţe:
— Vino, te rog, să dansăm! Gata cu ţopăiala! Mi-ajunge!
Asta înseamnă, continuă ea, că trebuie să pui neapărat un
tango! Ai aşa ceva?
— Sigur, domnişoară! Suntem o casă... respectabilă.
Avem tot ce doriţi! Numai un bob zăbavă, să schimb caseta!
Şi, într-adevăr, introducând în aparat o altă casetă,
Alexandru făcu să se reverse în cameră acordurile sublime
ale unui tango celebru, care ar fi ridicat de pe bancă şi pe
nişte tineri de... optzeci de ani, dacă s-ar fi aflat, cumva, de
faţă.
Toată numai zâmbet şi roşie la faţă ca mărul din poveste,
Mihaela îşi desfăcu braţele spre a-şi primi partenerul, ce se
apropia cu oarecare şovăială. Alexandru simţi cum îi
înlănţuie gâtul nişte tentacule fierbinţi, iar de sus şi până
jos fiinţa lui se pomeni fulgerată de fiori cu totul aparte,
care-l ameţeau şi-i tăiau parcă răsuflarea. Subţire şi
mlădioasă, cu forme provocatoare, Mihaela vibra lângă el,
curgând ca o binefacere rară, adusă de un vis vrăjit.
„Curios, gândi Alexandru, apelând la bruma de judecată
ce-i mai rămăsese limpede, ce-o fi având această fată de se
lipeşte de tine ca un adevărat magnet?! Un magnet care îţi
răscoleşte tot sângele, toată simţirea, totul, totul!“ Nu-şi
mai amintea să mai fi avut vreodată o asemenea senzaţie...
111
Şi doar a strâns-o în braţe şi pe Ioana! Da, dar în faţa ei,

nu ştia de ce, îi venea să îngenuncheze şi s-o privească aşa
cum faci cu o icoană, s-o admire, s-o mângâie cu sfială, să-
i sărute fiecare deget, şi ochii, pe rând, şi obrajii, şi fruntea,
şi părul, şi buzele de pe care avea impresia că adună
nectarul celor mai parfumate flori. Pe când Mihaela..., ea e
toată un clocot, un tumult ce se revarsă peste tine, te
acaparează şi te... zăpăceşte! O zăpăceală plăcută, ce-i
drept, care te scoate din cotidian, făcându-te să uiţi de tot
şi de toate, să uiţi şi să nu-ţi mai pese de nimeni şi... de
nimic!
— Dansezi bine, Alexandru Bârsan, rosti, pe neaşteptate,
Mihaela, desprinzându-se de el şi trezindu-l astfel din vraja
în care se lăsase cufundat cu atâta nebănuită plăcere, îmi
place, îmi place şi cum dansezi! Deci, totul este OK! Drept
să-ţi spun, aproape că nu mă aşteptam. Venind către voi,
mă gândeam, cu teamă, că s-ar putea să întâlnesc un băiat
oarecare, studios şi atâta tot. Îmi pare bine că nu este aşa!
Căci, cu toate stângăciile tale - ca să fim drepţi, cu unele
stângăcii ori reticenţe -, eşti un june clasa întâi! Scuză-mi,
te rog, limbajul!...
Rostind aceste vorbe, Mihaela se eliberase parcă încă o
dată de fluxul acela misterios ce-o stăpânea, redevenind
lucidă, şi ironică.
Se aşeză pe fotoliu şi, ridicând de pe masă paharul gol, îl
întinse spre Alexandru, ca să-i mai toarne în el din acea
licoare atât de plăcută la gust, pe care-o savurase înaintea
celor două reprize de dans. Alexandru se execută, turnând,
după aceea, câţiva stropi şi în paharul său. Ciocniră.
— Pentru prietenie şi izbândă! spuse fata.
112
George Şovu
— Şi pentru iubire! adaugă Alexandru, gândindu-se, de

fapt, la Ioana.
— A! Eşti derutant, tinere!
— Şi când te gândeşti că împlinesc performanţa fără să
mă străduiesc...
— Cu-atât mai interesant: trebuie să te mai studiez!
Şi, ridicându-se, se apropie de bibliotecă, oprindu-se în
faţa unor fotografii:
— Oho! Îmi place! E bună practica pe şantier! exclamă ea
privind acele imagini. Şi, uite şi „teoria“! Se pare însă că lui
Socrate nu-i prea pria! remarcă privind chipul, cam
încruntat, al profesorului.
— Da’ de unde-l cunoşti tu? întrebă Alexandru,
nedumerit.
— Ei, fiecare cu secretele lui!...
O bătaie în uşă spulberă însă atmosfera tuturor
„secretelor” lor din această seară.
— Iertaţi-mă, copii, că vă deranjez, spuse doamna
Angelescu, al cărei cap apăru în deschizătura uşii, dar este
târziu, trebuie să plecăm. V-aţi distrat bine?
— De minune! răspunde fata, după care, întorcându-se
spre „gazda“ sa, îi întinde mâna şi îi spune: Pe curând,
Alexandre!
— Sărut mâna, domnişoară Angelescu! Sărut mâna,
doamnă! spuse Alexandru, sărutând, într-adevăr, mâna
Mihaelei şi pe cea a mamei sale, care, peste câteva minute,
părăseau, însoţite de inginer, casa familiei Bârsan.
După plecarea musafirilor, mama lui Alexandru ar fi vrut
să-l întrebe ce părere are despre fată, dar acesta a evitat-o,
retrăgându-se imediat în camera lui, semn că nu vrea să
113
stea de vorbă cu nimeni. Doctoriţa şi inginerul, trecând pe

lângă uşa băiatului, au auzit, la un moment dat, acordurile
acelui splendid tango, într-ale cărui legănări de vis
Alexandru o ţinuse în braţe pe Mihaela.
A doua zi, de dimineaţă, deşi era duminică, Alexandru se

trezi speriat de chemările insistente ale soneriei.
Deschizând, în pragul uşii o văzu pe Mihaela. Se frecă la
ochi, fiindcă nu-i venea să creadă:
— Să-ţi urez „somn uşor!“ mai departe sau... facem o
plimbare? Hai, spune repede!
— Se pare că n-am de ales - răspunde Alexandru,
zâmbind. Aşteaptă-mă o clipă, că doar n-o să mă iei la
plimbare în pijama. Vrei să intri puţin?
— Nu, aştept aici, în curte! E foarte frumos!
Rămasă în grădina casei, Mihaela se aşeză pe o bancă,
străjuită din spate de tufe de trandafiri. Încercă să rupă
un boboc ce abia se desfăcea spre soare, dar înţepătura cu
care o primi acesta o făcu să renunţe.
Înainte de a pleca, mai stătuseră de vorbă câteva minute

în grădină. Alexandru o cercetase atunci cu luare-aminte:
Mihaela era îmbrăcată cu un pantalon subţire, gri-argintiu
la culoare, strălucitor, care se mula perfect pe trupul ei, iar
în sus avea o bluză scurtă, bleu, ce se termina înainte de a-
114
George Şovu
i ajunge la pantaloni, lăsându-i astfel descoperită talia

subţire şi fină. Pe sub bluză, Alexandru nu credea ca fata
să mai aibă ceva, deoarece sânii, frumoşi, se rotunjeau în
deplină libertate. Privind-o numai, băiatul simţi
renăscându-se în el acei fiori ce-l bântuiseră toată seara
trecută şi întreaga noapte.
— Aşa-i că m-ai visat? întrebă fata, pe neaşteptate...
Mergeau pe trotuar, unul lângă celălalt.
— Se putea altfel?
— O, bravo! Şi cum m-ai visat? Spune, cum?
— Dansând! Am dansat cu tine toată noaptea!
— Păi, asta înseamnă că nici nu ne-am despărţit!
sublime fata, cu un zâmbet cochet... Şi, să ştii că şi eu te-
am visat! reluă ea după câteva clipe. Am visat că ne
plimbam printr-un parc... de aceea am şi venit: să fie în
continuarea visului!...
Au ajuns, între timp, în faţa „Parcului Primăverii”.
— A, dar uite şi parcul visat de mine azi-noapte! exclamă
Mihaela. Alexandre, extraordinar, chiar un asemenea parc
am visat, să ştii! Nu glumesc! Uite-aşa era intrarea, ca
aceasta; şi, de-aici, de sus, pornea o alee mare la dreapta,
care dădea într-alta, încărcată, pe-o parte şi pe cealaltă, de
nişte trandafiri frumoşi, în spatele cărora se afla un soi de
salcâmi pitici, cu flori liliachii... Nu cred că salcâmii
înfloresc o dată cu trandafirii, dar în vis ştii cum se
întâmplă...
Alexandru se uita foarte mirat la ea, pentru că parcul
descris era chiar acela în faţa căruia se aflau, iar aleea cu
trandafiri şi salcâmi era locul cel mai îndrăgit de el şi de
Ioana. Acolo se afla „banca lor“.
115
— Ce te uiţi aşa mirat la mine? îl întreabă Mihaela.

— Mă uit, fiindcă nu pot să cred că ai descris acest parc
numai după imaginea din visul tău, fără să fi trecut
vreodată pe-aici!
— Îţi jur că n-am trecut niciodată! Ori, poate, nu-mi mai
amintesc eu! în sfârşit, hai să intrăm! îl îndeamnă ea pe
băiat, luându-l de braţ şi lipindu-se, tandră, de şoldul lui.
Vreau să ne aşezăm pe o bancă... Suporţi o declaraţie de
dragoste? mai spuse Mihaela, cu sufletul încordat ca un
arc, ce stă să zvâcnească: săgeata scăpată din el ori ajunge
în albastrele nemărginiri ale cerului, ori, frângându-se, face
ocol şi prăpăd în propriul ei orizont de viaţă.
Alexandru are parcă o stare de sufocare. Se gândea că,
în orice clipă, putea să treacă pe-aici Ioana şi să-l vadă... Şi
unde? în „parcul lor“, „pe banca lor“... cu altcineva!...
Mihaela îl observă şi-l înţelege. Şi ea îşi simte sufletul
cuprins de tremur şi de remuşcare. Ceea ce pornise să facă
i se părea acum un adevărat sacrilegiu... Îi spusese Corina,
colega Ioanei şi prietena Mihaelei: „E un moment propice
pentru atac. A intrat dihonia-ntre ei... Nu ştiu ce-a păţit
domnişoara, lipseşte de la şcoală, de-o vreme, iar dânsul e
ca un Othello, numai că nu prea dă de ea, ca s-o sugrume!”
Ea, Corina, îi spusese totul despre cei doi şi despre parc...
Numai că Mihaelei, cunoscându-l mai bine pe Alexandru -
care-i strecurase lumină în inimă de-atunci, de la
cinematograf -, i se întâmplase tocmai ceea ce nu şi-ar fi
dorit, cel puţin acum: se îndrăgostise de el... Şi, totuşi...
„Nu, nu pot să calc peste flori”, peste nişte „flori” atât de
frumoase, chiar dacă ele îmi „rănesc sufletul cu parfumul
lor dumnezeiesc”...
116
George Şovu
— Poftim? Ai spus ceva? întreabă Alexandru, nereuşind

să înţeleagă murmurele fetei.
— N-am spus nimic! Te rog să mă ierţi, Alexandre,
răspunse Mihaela, albă la faţă ca varul. Să ne întoarcem!
propuse ea. Cunosc parcul, îl cunosc din vis... Prefer să
rămân cu visul! El e mai frumos!... Da, e mai frumos! Şi... e
singurul meu adevăr, în ceea ce te priveşte!...
Apoi, făcând un efort şi reuşind să părăsească această
stare de melodramă, care nu i se potrivea, adăugă,
glumind:
— De fapt, n-am vrut decât să te văd. Mi se făcuse dor de
tine! Trecuse doar atâta timp de când ne-am văzut ultima
oară... O mică eternitate!...
27
În faţa uşii Ioanei, Alexandru priveşte atât de insistent,

de parcă ar vrea să vadă prin lemnul acela care acoperă
intrarea... spre adevărul ce-i scapă printre degete,
chinuindu-l aşa de mult. Mai sună încă o dată: lung,
insistent. Apoi ascultă, din nou: nimeni! în clipa aceea,
zăreşte o lumină. Aleargă în urma ei..., ajungând la
internatul la care se afla Gabriel...
— Eu sunt Alexandru, colegul Ioanei - îi spune el
copilului, pe care l-a găsit jucând fotbal, în curte. Vreau
neapărat să vorbesc cu ea. Trebuie să-i dau o lucrare...,
adică nişte notiţe, la română... Mi le-a cerut..., dar unde e,
că la şcoală n-a venit?
117
— Nu ştiu! răspunde Gabriel, după câteva secunde, în

care l-a măsurat pe Alexandru. La mine vine sâmbătă, să
mă ia acasă!
— S-a întâmplat ceva cu ea? Tu nu ştii nimic?
— Nu! Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic! se
aude, sec, glasul copilului, care îi mai aruncă o privire
întrebătoare şi-apoi îi întoarce spatele.
Andrei aşază pe catedră un casetofon şi apasă pe

butonul de pornire. În sală se revarsă melodia unui
cunoscut tango.
Câţiva băieţi, aflaţi în recreaţie, încep să exerseze în
ritmul melodiei. Apoi se prind în dans cu fete.
Deodată, melodia se opreşte şi în clasă se aude, spre
surprinderea tuturor, glasul lui Alexandru, imprimat pe
bandă:
„Dragostea modelează liniile fiinţei umane. Ea trăieşte din
izvoarele sufletului, dar merge pe drumul vieţii cu ochii
minţii, ai raţiunii...“
Abia acum Alexandru, care se afla în bancă şi scria ceva,
îşi dă seama că cel care vorbeşte este chiar el. Sare, ca de
pe jar, strigând:
— Andrei!
Totodată, iese din bancă, plin de furie, cu intenţia de a
ajunge la catedră.
— Ţineţi-l, dacă vreţi să ascultaţi mai departe! îşi
îndeamnă Andrei colegii.
Doi băieţi se reped şi-l blochează pe Alexandru.
118
George Şovu
— Şi-acum... replica dumneaei, spune Andrei, pornind,

din nou, aparatul, pe care-l oprise:
„Te iubesc, cum iubesc dimineţile/ Ce-mi murmură în
suflet,/Pure şi adevărate/ Ca fiecare cântec închis în trupul
meu“ - se aude vocea caldă, patetică, a Ioanei.
— Eşti un măgar! îl admonestează Alexandru, zbătându-
se să scape din strânsoarea colegilor. Dacă nu-l opreşti, îţi
rup oasele!
Andrei continuă să se amuze. Clasa o ascultă mai
departe pe Ioana: „Te iubesc/ Cum iubesc florile/ Ce-şi
înalţă culorile/ Spre ochii unui albastru/ Imens şi greu de
strălucire!“
În acest moment, Alexandru îi zvârle cât colo pe cei doi
care-l ţineau şi se repede spre Andrei. Acesta ia casetofonul
şi încearcă să fugă. Din doi paşi însă, Alexandru îl prinde
şi-i arde, cu sete, un pumn în bărbie. Andrei se învârte pe
loc şi cade ameţit. În cădere, se izbeşte cu tâmpla de colţul
de lemn care încadra tabla... Faţa i se umple de sânge. Îşi
pierde cunoştinţa... Câteva fete ţipă şi ies pe uşă, alergând.
Alexandru, speriat, alb la faţă, îngenunchează şi, luând
între palme capul celui lovit, strigă cu disperare:
— Andrei! Andrei!
Dar colegul său rămâne inert. Atunci, Alexandru ţipă:
— ”Salvarea”!
Casetofonul, scăpat din mâna lui Andrei, undeva, lângă
catedră, îşi derulează, mai departe, declaraţia: „Te iubesc/
Cum iubesc cerul/ Sprijinit pe frunţile noastre/ Ca un cerc
uriaş/ De senin/ Ce ne uneşte visurile!“
Eugen, intrat, de câteva secunde, în clasă, se apropie şi-l
închide. Îl ridică apoi şi-l aşază pe catedră.
119
Maşina „Salvării” e gata de plecare. Socrate deschide

portiera din dreapta şoferului, adresându-se, în acelaşi
timp, elevilor, adunaţi ciorchine în jur:
— Mă aşteptaţi cu toţii aici!
Alexandru vrea să se urce şi el, alături de doctorul care-l
vegheată pe Andrei.
— Îmi pare rău, tinere, nu se poate! îi spune acesta
închizând uşile din spate ale maşinii.
Ţipătul sirenei, care se declanşează, sfâşie din nou tihna
unei zile frumoase - una dintre puţinele ce i-au mai rămas
de petrecut aici acestei generaţii de liceeni -, tihna zilei şi
echilibrul sufletelor.
înainte de a pleca dintre ei, directoarea liceului, care
fusese de faţă, i se adresează lui Eugen:
— Tu, care eşti şeful clasei, ai grijă să nu plece nici unul!
Când se întoarce dirigintele vostru, mă anunţaţi şi pe mine.
Vreau să stăm de vorbă!...
Elevii nu se îndură să intre în şcoală...
— Şi ce dacă ascultam banda? Ce crimă era? îl
apostrofează un coleg pe Alexandru.
— Să nu te superi, Alexandre, dar de data asta să ştii că
eu nu sunt cu tine! îi spune, trist, Eugen.
— N-ai dreptate! Andrei a fost de vină! se repede o fată.
Ce-nseamnă asta? Cine-i dă dreptul să intre aşa, „cu
cizmele murdare”, cum se spune, în viaţa cuiva? Poate că
are o problemă mai intimă, de suflet... Sunt sătulă de
golănisme!
120
George Şovu
— Şi-apoi, de unde avea el banda? intervine o altă fată.

I-ai dat-o tu?...
— Şi chiar dacă ar fi aşa... lui cine-i dă dreptul să-i dea
în cap? se amestecă în discuţie un băiat.
— Staţi, măi, că n-a fost chiar aşa. Ce, voi nu eraţi
acolo?
— Da’ nu vă daţi seama că dintr-o tâmpenie ca asta se
poate întâmpla o nenorocire? se aude, din nou, glasul lui
Eugen.
— Ce-ar fi să mergem şi noi la spital? propune cineva.
Şeful clasei pune însă lucrurile la punct:
— N-are nici un rost. Şi-apoi, Socrate ne-a spus să-l
aşteptăm aici!...
în tot acest timp, Alexandru, aflat undeva, în marginea
grupului de băieţi şi de fete, care, după cum se vede,
săvârşesc aici „judecata”, fără să-i mai aştepte pe diriginte
şi pe directoare, priveşte înmărmurit peste un rond de flori
din faţa liceului. Din ochii lui, de cer îndurerat, se
rostogolese mărgăritare fierbinţi, născute din teribila
încrâncenare ce i-a cuprins întreaga fiinţă... „Şi-acum? Ce
se va întâmpla acum?... Dacă Andrei?...“ Ţăndări de gând îi
fac capul şi sufletul - ţăndări!...
Şedinţa Consiliului de conducere se afla în plină

desfăşurare... Undeva, pe coridor, în apropierea Cabinetului
directoarei, Alexandru patrulează neliniştit.
121
— ... în situaţia aceasta, eu propun exmatricularea

elevului! îşi încheie cuvântul un profesor.
— Daţi-mi voie! Mă iertaţi - se ridică Socrate, profund
afectat... Mă rog, eu nu sunt membru al Consiliului, am
fost doar invitat... Dar, să-mi permiteţi să vă spun că, faţă
de întâmplarea petrecută - căci despre o întâmplare
nefericită este vorba şi nu despre un mod de conduită -,
propunerea făcută mi se pare - nu mi se pare, ci cred că
este - cu totul şi cu totul exagerată. Nepotrivită!
Vorbele filozofului, rostite clar şi cu o anume solemnitate,
au produs un ecou puternic... Toţi cei care au mai luat
cuvântul au fost categoric de părerea lui.
— Bârsan este unul dintre elevii buni ai liceului -
conchide acum directoarea -, a fost, în fiecare an, premiant
- şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. După cum
trebuie să nu uităm - aşa cum s-a arătat de altfel aici - că
ceea ce s-a petrecut nu este caracterizant pentru
comportamentul lui. Iată - continuă ea, luând de pe masă
un plic -, mai zilele trecute ne-a sosit o scrisoare de pe
şantierul unde elevii noştri au lucrat astă-vară. Bârsan e
lăudat pentru faptul că a făcut o propunere de
îmbunătăţire tehnică la o articulaţie a unui agregat.
Propunerea, ca atare, nu era operantă, dar specialiştii de
pe şantier, pornind de la unele sugestii pe care le conţinea,
au realizat, de curând, o foarte importantă inovaţie... Chiar
ne-au rugat să-i transmitem mulţumiri lui Bârsan... Fapta
săvârşită este însă gravă şi se impune să fie sancţionată ca
atare. Elevii trebuie să înţeleagă, între altele, că o năzbâtie
copilărească poate avea, uneori, consecinţe dramatice.
Aşadar - propun ca elevul să fie pedepsit cu amânarea
122
George Şovu
susţinerii examenului de bacalaureat pentru sesiunea din

august! Cine este de acord?
Majoritatea profesorilor ridică mâna. Isoscel, aflată şi ea
de faţă, bate cu pumnul în masă:
— Eu mă opun!
— Am reţinut! îi răspunde directoarea, fără s-o bage în
seamă prea mult. Ceilalţi deci sunteţi de acord cu
amânarea bacalaureatului.
— Doamnă directoare - nu se lasă Isoscel v-am mai spus
că nu e bine să le căutăm în coame! Că şi aşa fierb ei
destul, ce să-i mai punem şi noi pe jar!... „Să ne ocupăm de
sufletele lor!“ - exclamă ea, în batjocură, imitându-l pe
Socrate. Poftim! Suflete! Au ajuns să se omoare în clasă!
„Declaraţii de dragoste“ şi capete sparte! Bravo, bravo,
domnule profesor - îl persiflează ea pe filozof. Dânsul ar
trebui sancţionat, în primul rând! Şi dacă dumneavoastră...
— Doamnă profesoară - intervine energic directoarea vă
rog! Să păstrăm ţinuta... potrivită cu instituţia în care ne
aflăm şi cu... pretenţiile pe care le afişăm! Şi să ştiţi că
ameninţările dumneavoastră nu sperie pe nimeni...
Pe coridor, Alexandru parcă-şi numără clipele vieţii...

Când îl vede pe Socrate ieşind din cancelarie, se repede în
întâmpinarea lui, încercând să-şi citească sentinţa chiar
din ochii profesorului.
— Îmi pare rău, Alexandre, va trebui să-ţi dai
bacalaureatul în august! îi comunică dirigintele hotărârea.
Băiatul rămâne de piatră.
123
— Vreau să ştii - reia filozoful - că şi eu am fost de acord.

Alexandru înghite greu nodul ce i se aşezase de-a
curmezişul în gât. Din palid cum era, chipul s-a făcut,
deodată, de jar. Ochii i s-au umezit.
— Uite, asta îţi aparţine - mai spune profesorul,
întinzându-i scrisoarea primită de la directoare. E de pe
şantierul de-astă vară. Te felicită pentru... nu ştiu ce le-ai
propus tu acolo să facă.
Alexandru ia scrisoarea şi-o bagă în buzunar, fără s-o
privească şi fără măcar să audă despre ce este vorba...
— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor... Îmi pare atât
de rău - spune el, muşcându-şi buzele, spre a le potoli
tremurai... Chiar mâine...
— Ştiu. Trebuia să susţii tema...
— Cine-şi putea închipui că ceva atât de frumos,
gândurile dumneavoastră bune pentru noi, toate
strădaniile dumneavoastră cu cercul, dezbaterile noastre...
vor ajunge aici...
— Şi aici, băiete! Şi! Pentru că ele au ajuns, întâi şi-ntâi,
unde trebuia! „Aici“ măsoară doar o întâmplare, o
întâmplare - înţelegi? - din păcate nefastă pentru tine, şi
nu numai...! Dar, asta e! Uneori, viaţa ne-o ia înainte: ea le
încurcă şi le descurcă pe toate. Ea, ultima ratio! Să sperăm
că tot ea le va descurca şi pentru tine. Dar, ţine minte,
trebuie să pui serios umărul! Să-ţi dea Dumnezeu bine,
Alexandre! Dar până la el, să ştii că eu mai sunt pe-aici, n-
am murit încă! Chiar dacă Isoscel...
124
George Şovu
Alexandru, cu un pachet de prăjituri în mână, vrea să

intre în salonul în care se află Andrei. Tocmai atunci
părinţii acestuia, care-l vizitaseră, se pregăteau de plecare.
Băiatul se retrage, ferindu-se să fie văzut.
— Azi nu ţi-ai luat halat? îl întreabă o tânără asistentă
care-l observă.
— Ştiţi...
— Stai că am eu unul pe-aici - spune ea, căutând într-
un dulap aflat în apropiere, chiar pe culoar, şi oferindu-i-l.
— Vă mulţumesc foarte mult!
— Mi-l dai când pleci!
— Să trăieşti, fratele meu suferind! îi spune Alexandru

colegului său, când intră în salon. Capul acestuia este, pe
jumătate, bandajat.
— Să trăieşti şi tu, chiar dacă suferinţa ţi-e... mai mare!
Alexandru îi zâmbeşte, plăcut impresionat...
— Uite - îi întinde pachetul cu prăjituri -, să ştii, altele
mai dulci n-am găsit.
— Noroc că e foarte dulce viaţa noastră!
— Să vedem cât de dulce o să fie-n august!
— Am înţeles: deci, „compătimim împreună** mai
departe. ..
— Cred şi eu!... Doar nu te puteam lăsa singur.
„Prietenul la nevoie...“
— Asta zic şi eu declaraţie de dragoste!
— Hai, încearcă un desert! îl îndeamnă Alexandru, după
ce desface pachetul şi aranjează prăjiturile pe o farfurie.
Mănâncă amândoi, în tăcere, privindu-se din când în
când, frământaţi, fără îndoială, de aceleaşi gânduri...
125
Acum urcă scările care duc la apartamentul Ioanei. De-

abia-şi mai mişcă picioarele. Parcă a îmbătrânit cu
cincizeci de ani...
În faţa uşii, ezită o clipă. Ar vrea să se întoarcă. Până la
urmă se decide şi sună. Încă o dată! Nimeni! Mai sună o
dată lung, lung - cât un strigăt, care să-i ajungă o viaţă... Şi
pleacă, fără să aştepte... răspuns.
Trecând, spre casă, prin „Parcul Primăverii”, paşii îl

poartă, fără voie, pe o alee anume, spre o bancă anume...
Se opreşte în faţa ei. Pe chip are întipărită o expresie de
durere:
— Ce trist adevăr: nenorocirile nu vor să rămână fără
pereche! exclamă Alexandru şi porneşte mai departe cu
povara lor pe umeri...
Ajungând în camera lui, Alexandru se aşază la masa de

lucru, copleşit de gânduri şi mai ales de tulburarea în care
se afla înaintea unei decizii ce trebuia neapărat luată.
Casetofonul - orizont de mister, născător de lumini şi dureri
- aşteaptă parcă să fie deschis. O clapetă apăsată - şi
126
George Şovu
spaţiul concret al camerei şi-a pierdut materialitatea. Totul

nu este decât vrajă: „Te iubesc, cum iubesc dimineţile/ Ce-
mi murmură în suflet,/Pure şi adevărate/ Ca fiecare cântec
închis în trupul meu... / Te aştept ca pe o ploaie de
primăvară/ Cu buzele-nsetate şi mâinile întinse în
adorare,/Strivind între degete nedumeririle şi îndoielile”...
Versurile, şoptite de vocea caldă a Ioanei, îi
împăienjenesc ochii de lacrimi. Alexandru închide brusc şi
parcă vraja s-a destrămat.
Privirea îi alunecă acum pe fotografiile din bibliotecă.
„Nea Tăticu’“ parcă îi face semn cu mâna. Şi-aduce aminte
de scrisoarea pe care i-a dat-o Socrate. O scoate din
buzunarul hainei şi-abia acum o citeşte... Rămâne câteva
clipe pe gânduri, apoi, decis, începe să îngrămădească,
într-un geamantan, obiecte de îmbrăcăminte. Când
socoteşte că şi-a adunat tot ce-o să-i trebuiască, se aşază la
birou, caută o foaie albă şi scrie:
Totul este OK! Nu vă faceţi probleme! O să vă trimit

ilustrate color!
EU!
P.S. Să nu fiţi supăraţi pe mine! Jur că sunt băiat bun!
Ia apoi geamantanul şi iese pe uşă.
28
127
Încă de pe culoar, Ioana aude sunând telefonul. Deschide

în grabă şi se repede să ridice receptorul. Ceva, ca o
înjunghiere, îi sfâşiase fiinţa în toată după-amiaza aceea.
— Alo! Tu eşti, Ioana? Liana la telefon. Ce-i cu tine,
dragă, în ultima săptămână de şcoală ţi-ai găsit să
chiuleşti? Te-am căutat de nu ştiu câte ori. Pe unde umbli?
— Ştii - se bâlbâie Ioana am fost răcită, o gripă...
Policlinică, doctorii... Mâine vin!
— N-ai aflat nimic?
— Nu! Ce să aflu?
— Povestea cu Alexandru şi Andrei! Bătaie, scandal,
spital!...
În ochii Ioanei năvălesc îngrijorare, spaimă, lacrimi...
29
Cam în acelaşi timp, doctoriţa Bârsan, cu scrisoarea lui

Alexandru în mână, îi impută soţului ei:
— Numai tu eşti de vină, pentru toate ţi-ai găsit timp,
numai pentru copilul tău, nu!
— Şi ce-ai fi vrut să fac? răspunde inginerul, scoţându-
şi, în acest timp, lucrurile din geamantan. De-abia venise
de pe şantier.
— Să-ţi găseşti timp şi pentru el! Să stai mai mult de
vorbă! Te-ai interesat, de pildă, cine-i aia după care-i
sfârâie călcâiele? Totul să cadă numai în seama mea?
Tatăl lui Alexandru se apropie şi încearcă s-o liniştească:
— Draga mea, trebuie să avem încredere în băiatul
nostru!
128
George Şovu
— Cum adică? izbucneşte mama cu violenţă. Se bate ca

un huligan, pierde bacalaureatul, facultatea - fiindcă
Medicina s-a dus, bineînţeles (poate asta aţi şi vrut voi), iar
acum, poftim: fuge de-acasă ca ultimul vagabond şi tu vrei
să fiu calmă?!
Îşi duce mâinile la faţă şi izbucneşte în plâns. Apoi,
liniştindu-se puţin, adaugă:
— Te rog... fa ceva! Trebuie să-l găsim!
Auzind soneria de la intrare, mama lui Alexandru
aleargă la uşă şi deschide. Inginerul o urmează...
— Bună seara! spune Ioana, care se afla în faţa uşii. Vă
rog să mă scuzaţi că îndrăznesc... Cuvintele abia se aud,
emoţia i le sugrumă.
— Cine eşti dumneata? o întreabă doctoriţa, cu o vagă
bănuială.
— O colegă a lui Alexandru..., Ioana Popa.
— Aha! Vasăzică tu eşti Ioana Popa! spune, aproape
înfuriată, mama băiatului.
Fata este ca paralizată. Se gândeşte ce prostie a făcut
venind tocmai aici să întrebe de Alexandru. Dar din altă
parte şi acum, sâmbătă seara, nu putea afla nimic. Ceea
ce-i spusese Liana o înnebunise: „bătaie, scandal, spital“!
Voia să afle, voia să-l vadă pe Alexandru, să se convingă că
este întreg...
— Fetiţo - se repede în ea doctoriţa -, te rog să pleci
imediat! Ne-ai făcut atâta rău!
— Eu? întreabă, nedumerită, Ioana.
— Da, tu! Din cauza ta s-au întâmplat toate!
— Bine, dar... Alexandru...
129
— Pentru tine Alexandru nu mai există. Să-ţi intre bine

în cap. Gata, s-a terminat!
— Domnişoară - intervine tatăl, cu o voce gravă, mâhnită
-, Alexandru a plecat de-acasă. Nu ştim unde este.
Dumneata ai vreo bănuială? Ştii unde ar putea fi?
— Nu! răspunde Ioana, copleşită de veste şi ochii i se
umplu de lacrimi. Vă rog să mă scuzaţi!
Mama băiatului, depăşită, desigur, din cauza supărării,
închide ostentativ uşa.
Fata rămâne nemişcată, privind spre un orizont care...
nu mai există. Aşa, dintr-o dată, s-a închis! A dispărut!
Se întoarce şi pleacă... Pe stradă, paşii ei se orânduiesc
nesiguri. Şi, totuşi, ca un magnet, sunt atraşi spre aceeaşi
alee, din acelaşi parc, unde există o bancă...
Ioana se opreşte în faţa acesteia, rămâne o clipă în
cumpănă, apoi se aşază mai într-o parte, ca şi cum alături
de ea s-ar afla Alexandru. Mâna ei, oarbă, o caută... pe-a
lui... centimetru cu centimetru...
... Dar mâna lui Alexandru nu poate să ajungă până

acolo... Deocamdată, ea se întinde şi înscrie pe discul unui
telefon un număr pe care, de mai mult timp, degetele îl
învăţaseră pe dinafară. Impulsurile lor ajung până într-un
apartament unde chemarea rămâne, şi de data aceasta,
fără răspuns...
Alexandru agaţă receptorul în aparat, îşi ia geamantanul
şi se îndepărtează pe unul dintre peroanele Gării de Nord.
130
George Şovu
Un tren se pune în mişcare... Acul automat al macazului,

ca un destin, îi deschide linia... Drumul e liber... Un tânăr
porneşte pe acest drum. E noapte, nu se vede nimic.
Capătul drumului, pe care ochii tânărului îl aţintesc cu
toate luminile lor, nu poate fi desluşit...
131
Partea a doua
Cu geamantanul în mână, Alexandru coboară din tren

într-o gară veche, modestă. Rămâne pe peron, în timp ce
trenul o porneşte mai departe, şuierând.
Din spatele gării, începe şoseaua. Un camion, o
basculantă de fapt, tocmai se pregăteşte să demareze.
Alexandru îi face semn şoferului, apoi se urcă, alături de
acesta, în cabină.
Panorama şantierului îl impresionează... „Ia te uită, ce-

au mai muncit de astă-vară până acum!...“ Venise cu
şoferul până aici. Lucra chiar pe acest şantier...
Alexandru înaintează printr-o lume de maşini, agregate
şi oameni. Se opreşte în faţa unui excavator uriaş,
încercând să desluşească ceva la articulaţiile cupei care
muşcă, neiertătoare, pământul. Tânărul care manevrează
„uriaşul** îi face un semn prietenesc, de salut, ca şi când l-
ar cunoaşte. Băiatul cu geamantanul îi răspunde, zâmbind.
Ajuns în dreptul unei betoniere, se adresează unui
muncitor:
132
George Şovu
— Nu vă supăraţi, îl caut pe domnul Cristea.

— Cristea? repetă acesta, nedumerit.
— ”Nea Tăticu’ ”..., completează Alexandru.
— Păi spune aşa, dom’le! Uite-l colo, în faţa biroului.
— Marine, băiatule, ia pofteşte tu până la „tăticu’“!
spune un bărbat de vreo cincizeci de ani, nu prea înalt,
bine legat, cu un chip energic, ars de soare... Vino, vino
puţin, să-ţi dau eu un „premiu” pentru îndemânare!
Tânărul, care condusese, până acum câteva secunde, un
tractor cu o remorcă după el, încărcată cu diverse
materiale, alergând ca la curse, făcând „slalom** printre
maşini şi agregate şi care oprise la semnul lui „Nea Tăticu’”,
se codea să coboare din cabină.
— Lasă că ştiu eu „premiul”: mi s-au lungit urechile cu o
jumătate de metru - îi răspunde el maistrului.
— Păi, dacă-l ştii, măi Marine, atunci de ce nu-ţi bagi,
măi, minţile-n cap?
— Hai, bre, ce te-nfurii şi dumneata pentru atâta lucru?!
— Ascultă, flăcăule, îi spune foarte serios maistrul, bagă
de seamă că, dacă o singură dată te mai prind, te-am ras!
întorcându-i spatele, intră apoi în baraca-birou.
Alexandru, care, de la câţiva metri distanţă, asistase la
scenă, se apropie şi bate în uşă. Intră.
— Bună ziua! rosteşte el, oarecum jenat.
— Ia te uită, cunoştinţe vechi! spune „Nea Tăticu’“,
ridicând ochii de pe actele pe care le răsfoia. Ce vânt te-
aduce? Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut dor de noi?
— Da..., răspunde Alexandru, încurcat... Am primit şi
scrisoarea. Vă mulţumesc că v-aţi gândit...
133
— Ia priveşte colo! îl îndeamnă maistrul, arătându-i un

raft cu diferite piese de schimb. Ce vezi? îţi place ce-au
făcut băieţii pornind de la ideea ta?
— E chiar bună?
— ”Zeiss“!... Şi, totuşi, ce vânt te-aduce pe-aici? revine
maistrul.
— Aş dori... aşa... să mai lucrez şi eu aici, la
dumneavoastră.
— Dar liceul l-ai terminat?
— Da, răspunde Alexandru în doi peri.
— Şi bacalaureatul? Că o nepoată de-a mea acu-l dă!
— Eu... o să-l dau în august!
Dându-şi seama că băiatul ezită să-i spună adevărul,
„Nea Tăticu’“ nu insistă.
— Dar, „Platon“ sau „Aristotel” ăla al vostru,
profesorul..., ce mai face? întreabă el, schimbând vorba.
— Socrate! spune Alexandru uşurat...
— Aşa-i, Socrate! Anul ăsta tot pe el l-aţi avut diriginte?
— Tot!
— Ia să văd eu acum ce pui de filozofi a scos el! zice „Nea
Tăticu’“, invitându-l pe Alexandru într-o magazie, spre a-şi
alege o salopetă, ca şi alte haine de lucru.
Apoi, ajungând cu el (după ce-şi lăsase bagajele într-o
baracă-dormitor) lângă un grup de muncitori, îl dădu în
primire unui şef de echipă:
— Ionescule, i se adresă „Nea Tăticu’“, ia-l lângă tine şi
bagă de seamă: răspunzi cu capul de el! Iar tu, dacă într-o
lună nu-mi vii cu încă o inovaţie, ai încurcat-o cu tăticu’!
Ne-am înţeles?!
134
George Şovu
Alexandru zâmbi. Îi plăcea acest om. Se legase sufleteşte

de el încă din vara trecută. Iar acum îl socotea, pur şi
simplu - limanul salvării. În cenuşiul învolburat ce-i
învăluia, pe neaşteptate, fiinţa şi orizontul, el îi apăruse
zarea de lumină.
Întorcându-se la birou, „Nea Tăticu”' se gândi să
lămurească, totuşi, ce este cu acest băiat. Îşi consultă
agenda telefonică, aducându-şi aminte că notase acolo,
astă-vară, numărul lui Socrate.
A avut de două ori noroc: a găsit şi numărul, l-a găsit şi
pe filozof acasă...
— Mă bucur că vă aud! spuse Socrate. Cum să nu-mi
aduc aminte de dumneavoastră?!... Am primit, de curând,
şi scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o... despre elevul
nostru...
— Păi, tocmai despre el voiam să vorbim, preciză „Nea
Tăticu’“. Ştiţi, azi a sosit aici... Cică...
Alexandru intră în dormitor şi se îndreaptă spre patul

lui. Îşi scoate încălţările şi se întinde cu mâinile sub cap,
cu privirea în tavan. După câteva clipe, adoarme. Un
muncitor mai în vârstă se apropie de el şi-l trage de
picioare:
— Alo, băieţică! îi spune cu glas ocrotitor. Păi, ce facem,
ne culcăm îmbrăcaţi?
Proaspătul „constructor” se trezeşte speriat şi începe să
râdă...
135
A mai trecut o vreme. Inginerul Bârsan s-a întors de pe

şantier. Înainte de-a intra în casă, cercetează, din
obişnuinţă, cutia poştală. Scoate de-acolo o vedere.
Doctoriţa îi iese înainte.
— De la fiu-tău! încă una - îi spune el. Pune-o la colecţie!
Se ţine băiatul de cuvânt: „Am să vă trimit ilustrate
color!“...
— Să ştii că eu tot mă duc după el! zice doctoriţa,
îndurerată. Dacă pe tine nu te interesează ce face, te
priveşte!
— Da’ nu ştim ce face, dragă? Nu ne-a spus Socrate? Şi
ăsta e om serios. Zice că la două-trei zile „îi dă raportul”
maistrul acela, „Nea Tăticu’“, care are grijă de el. Chiar i-a
spus să ne comunice că totul va fi în regulă, să fim liniştiţi!
Ai uitat?
— N-am uitat, da’ uite că eu nu sunt... Mihai, nu înţelegi
că mi-e dor de el? încearcă ea să-l înduplece.
— Parcă mie nu mi-o fi? Lasă-l, lasă-l să se dea cu
capul... de stele, ca să vadă mai bine pe unde calcă!
Este timpul rezultatelor la examenul pentru intrarea în

facultăţi...
136
George Şovu
înghesuială mare - şi la Drept! în faţa listelor, afişate pe

geamuri, se iţesc fel de fel: candidaţi, părinţi, rude,
prieteni. Larmă, lacrimi, efuziuni de bucurie.
în mulţimea care se zbate să ajungă în faţa avizierului, o
fată sare în sus de fericire. E Mihaela Angelescu.
— Am reuşit, am reuşit! strigă ea, alergând spre Socrate,
care-o aştepta în stradă, lângă maşină. Unchiule, am
reuşit: 9,25! Aveţi un magistrat în familie! mai adaugă,
încântată, în timp ce îl îmbrăţişează.
— Hai mai repede, să le spunem şi alor tăi! o îndeamnă
filozoful - şi el foarte bucuros.
— Unchiule, de Alexandru Bârsan mai ştii ceva? îl

întreabă fata, la un moment dat, pe drum.
— Alexandru Bârsan? De unde până unde?!
— Ce te miri aşa? îl cunosc! Mama e colegă cu mama lui,
la spital. Am fost şi la el acasă! Cu ai mei, bineînţeles! într-
o vizită.
— Bine că ai precizat, că, cine ştie?!...
— E un tip grozav!
— Aşaaa! O fi, dacă zici tu!
— Dar acum unde-o fi?
— Pe şantier!
— Şantier?! Care şantier? întreabă Mihaela,
nerăbdătoare, întinzând mâna spre volan, ca şi când ar
dori să oprească maşina.
137
— Uşurel, uşurel, că, dacă intrăm într-un stâlp, nu mai

afli nimic. Şi, Doamne fereşte, ce se face bietul Bârsan fără
tine?!...
Noaptea învăluie cu umbrele ei aleile Facultăţii de

Medicină. Toată ziua fusese omor, nu altceva, în faţa listelor
cu „rezultatele”. Acum totul s-a liniştit. Au plecat cu toţii...
Doar o singură fiinţă - o fată: subţire, frumoasă şi tristă
priveşte neclintit listele cu nume şi cifre din spatele unei
vitrine. E Ioana, Ioana Popa!
Portarul, un bătrânel cu sufletul tăbăcit de-acuma în
apele atâtor dureri şi-ale atâtor bucurii pe care, în ani de
zile, ie-a trăit şi el o dată cu tinerii care vin aici „să se facă
doctori“, e adânc impresionat de durerea fetei...
— Măi neică, măi fata tatii - îndrăzneşte bătrânelul -, nu
te zdrobi atâta, măi fetiţo! Mai e şi la anu’ un examen,
taică! Bun e Dumnezeu, ai să reuşeşti atunci, ai să vezi, ai
să reuşeşti! Acum, linişteşte-te, taică, şi du-te acasă! Hai,
du-te!...
Ioana s-a lăsat mângâiată şi ocrotită de bătrân, privind
la el cu drag, ca la un bunic, pe care nu-l avusese
niciodată...
138
George Şovu
Când a intrat în sufragerie, l-a găsit pe fratele ei dormind

pe canapea. Ecranul alb al televizorului tremura pustiu,
căci programul se încheiase de mult.
Ioana îngenunchează lângă canapea şi, sărutându-şi
frăţiorul, îi spune încet, ca să nu-l sperie, cu o bucurie
adâncă:
— Gabriel, Gabriel, am reuşit! Sunt studentă! Am reuşit,
Gabriel! Auzi, sunt studentă!
Băieţelul se trezeşte pe jumătate, mormăie ceva şi a-
doarme din nou. Ioana se chinuie cu el, ducându-l mai
mult în braţe, până în pat. Îl înveleşte şi-l lasă să doarmă.
Întorcându-se în sufragerie, caută în poşetă o carte de
vizită şi, privind la ea, formează un număr de telefon.
De la capătul firului, răspunde un bărbat:
— Domnul procuror Vârlan? întreabă fata.
— Da!
— Vă rog mult să mă iertaţi că sun atât de târziu. Dar aş
fi vrut să...
— Cine e la telefon?
— Scuzaţi-mă! Am crezut că m-am prezentat. Sunt atât
de emoţionată... Ioana Popa mă numesc...
— A, dumneata eşti, domnişoară?
— Iertaţi-mă!
— Nu-i nimic, mă bucur că te-aud. Ce s-a întâmplat?
— Domnule procuror, aţi putea să-mi faceţi un serviciu?
— Desigur, domnişoară, spune!
— V-aş ruga să-l anunţaţi pe tata... să-i spuneţi că am
reuşit la facultate, la Medicină! A treia am intrat!
— Dar ăsta e un lucru extraordinar, domnişoară Ioana!
139
Te felicit din inimă! Tatăl dumitale se va bucura foarte

mult. Chiar mâine dimineaţă am să-i comunic. De altfel,
cred că în curând... O să fie bine, domnişoară... Sper!...
— Vă mulţumesc! Şi, încă o dată, vă rog să mă iertaţi
pentru deranj...
Dar, închizând telefonul, simţi cum bucuria i se

transformă în suferinţă. În minte îi apăru chipul lui
Alexandru... Fiinţa lui era încă vie în sufletul ei.
„Doamne, Doamne, cum nu ne laşi tu bucuriile întregi!
Oare unde-o fi el acum? Ce-o fi făcând? Prin ce suferinţă
cumplită trebuie să fi trecut! Poate că avea dreptate mama
lui: eu sunt de vină!... Trebuia să-i spun! A crezut cine ştie
ce despre mine! Asta l-a înnebunit şi poate că de-aceea...
Iartă-mă, Alexandre, iartă-mă! Şi, dacă mai poţi, bucură-te
o clipă, împreună cu mine, aflând că sunt studentă!“...
Lacrimile îi picurau direct pe hârtia rămasă albă, în timp
ce sufletul îi murmura mai departe: „Dragă Alexandre,
dragă Alexandre, dragul meu drag... “
— Domnu’ Ionescu, domnu’ Ionescu - strigă un băiat -,

Alexandru Bârsan - la şefu’!
140
George Şovu
— Ai auzit, ţâcă? Hai, fuga marş! spune cel care, din

porunca lui „Nea Tăticu’“, ţinea un ochi deschis aproape tot
timpul asupra „bucureşteanului“, cum îl numise el.
Când a intrat în biroul maistrului, Alexandru a dat cu

ochii de... Mihaela. Nu-i vine să creadă.
Fata se repede la el, îl îmbrăţişează şi-l sărută.
Alexandru e emoţionat şi fâstâcit.
— Liber! îi spune „Nea Tăticu’“. Ai liber până diseară şi,
dacă mă gândesc bine, cred că nici mâine dimineaţă nu am
nevoie de tine. Aşa că... Dar vezi, nu uita povestea cu
„buldozerul”. Cu fetele trebuie să fim eleganţi... Hai,
executarea!
— Ce om cumsecade! spune Mihaela când au ieşit afară.
— Da, e un om bun. Şi un meseriaş clasa întâi. De la el
înveţi cât din trei facultăţi!
— Ei, nici aşa să n-o luăm! îi potoli fata entuziasmul...
Ascultă, Alexandre, spuse ea, după câţiva paşi făcuţi
împreună, să nu-ţi închipui că mor după tine. Dacă am
venit aici e numai că voiam să te văd aşa, în ipostaza asta
de om al muncii, în salopetă!... Hai, nu te bucuri?!
Alexandru tace. Se opreşte.
— Sper că îţi doreai o plimbare cu mine!
— Şi dacă nu am chef?
Mihaela se apropie de el şi-i apasă vârful nasului cu
arătătorul:
— Vii sau te iau? spune ea...
141
Părăsind şantierul, cei doi se opresc în marginea unei

liziere de pădure. În jur e iarbă semănată cu flori. Un stejar
falnic, din imediata apropiere, ocroteşte, cu umbra lui,
covorul multicolor, care zvâcneşte frumos de sevele vieţii. O
boare de vânt înfioară frunzele copacilor.
Mihaela se lipeşte, tandră, de Alexandru. Îi caută ochii...
— Alexandre, n-are rost să te frămânţi atâta, îi spune ea.
E drept, nu e tocmai roz ce ţi s-a întâmplat, dar nici s-o iei
aşa în tragic...
— Mihaela, te rog, o opreşte băiatul, n-am chef să
discutăm despre aşa ceva!
— Să ştii că nici eu! răspunde fata, zâmbind. Nu pentru
asta am venit până aici...
Apoi, aşezându-se lângă tulpina stejarului, îi declară:
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că mi-a fost dor de tine?
Şi, privindu-l atent, de parcă atunci i-ar fi descoperit
fiecare parte a chipului, începe să-i mângâie părul şi-apoi
să-i sărute ochii, obrajii, buzele...
— Mi-a fost dor de tine, Alexandre! îi repetă, printre
sărutări. Spune-mi că mă iubeşti şi tu, spune-mi că mă
iubeşti măcar puţin, spune-mi!... se auzea glasul cald şi
rugător al fetei...
Luat prin surprindere, la început, Alexandru s-a
încordat, rămânând rigid. Treptat însă, fiinţa ispititoare a
fetei l-a învăluit, copleşindu-i orice fel de rezervă.
Cuprinzând-o cu braţele lui puternice, a strâns-o lângă
trupul lui şi-a supus-o - minune vie ce i se dăruia într-o
fericire îndurerată, stropită cu lacrimi...
142
George Şovu
Vraja este însă sfărâmată sub şenilele unui buldozer,

care trece la o distanţă de nici două sute de metri de ei.
Alexandru se retrage delicat din îmbrăţişare, exclamând:
— Iartă-mă, Mihaela! Te rog să mă ierţi!
— N-aş fi vrut să-ţi ceri iertare! Măcar atât! se aude
şoapta tristă a fetei. N-ai înţeles cât de mult ţin la tine?
Când am aflat că te ascunzi aici, n-am ştiut cum să vin mai
repede...
Alexandru pare absent. Privindu-l, Mihaela înţelege
izvorul adevăratei lui rezerve. Se hotărăşte să înfigă
bisturiul până în albul durerii:
— Alexandre - îl întreabă încet, cu voce tremurândă -, fii
sincer, nu-i aşa că acum te gândeşti la ea?
— Eşti o fată bună, Mihaela - răspunde băiatul, ocolind
adevărul -, zău că eşti o fată bună!
— Dar asta nu-i de ajuns, aşa-i?
Alexandru se ridică, rupe o floare de câmp şi i-o prinde
în păr. Fata ia floarea, o sărută şi începe să se joace cu ea.
Păşesc din nou pe covorul moale şi verde, pictat cu zecile
de culori ale florilor. Tăcerea şi o oarecare înstrăinare i-au
prins iarăşi de mână.
— Ştii că tatălui Ioanei i s-a întâmplat un necaz? îl
informează Mihaela, într-o clipă în care speranţele ei se
risipiseră ca petalele scuturate de vânt... Ceva în legătură
cu UD accident... O poveste încurcată... Mi-a spus Socrate
că ea a avut un adevărat şoc, când a aflat că l-au arestat...
„Deci asta era! îşi spune Alexandru, tresărind. Iar eu, ca
un dobitoc... “
Se opreşte. Stă o clipă fără să scoată o vorbă. Apoi spune
decis:
143
— Mihaela, trebuie să plec urgent la Bucureşti...

— Te duci la ea!
— Trebuie s-o caut!
— Cât vrei? îl întreabă „Nea Tăticu’“, ridicându-şi

ochelarii pe frunte.
— Trei zile!
— De bani ai nevoie?
— Nu, că am luat avansul!
— Asta-i bine. Dar cu bacalaureatul?
— Nici o problemă, mai sunt două săptămâni!
— Atunci, du-te! Mergi sănătos! Şi ai grijă! Vezi că e
Nelu afară, cu o maşină care trece pe lângă gară. Să te ia şi
pe tine! Şi, dacă-l vezi, transmite-i salutări lui Socrate!
„Parcă e un blestem! îşi spune Alexandru. Soneria asta

dă precis într-un pustiu!“
In clipa aceea, din uşa apartamentului vecin, apare tuşa
Maria.
— Nu sunt acasă! îl informează ea. Da’ mata cine eşti,
maică?
— Un coleg al Ioanei..., Alexandru!
144
George Şovu
— A, mata eşti Alexandru! zice bătrânica, bucuroasă.

Bată-te să te bată, că ce băiat falnic eşti!... Mi-a lăsat vorbă
pentru matale! E la mare, cu băiatu’, cu ăla micu’. I-a
chemat mătuşa lor, la Constanţa!... Uite adresa, a scris-o
aici! mai adaugă tuşa Măria, aducându-i un bileţel, de pe
care ea silabiseşte, după ce şi-a trecut ochelarii pe după
urechi: Strada Zorelelor, nr. 9, Constanţa.
Valurile înspumate ale mării se sparg, obosite, la ţărm.

Locul ales de Ioana era retras şi aproape pustiu. Este du-
pă-amiază, spre seară chiar.
Gabriel adună scoici frumos colorate şi-i face Ioanei un
„şirag“. Îl orânduieşte, mai întâi, pe nisip. Un val lacom se
întinde şi, sărutând şiragul, îl fură cu sine.
Fata zâmbeşte cu tristeţe...
... Alexandru îi caută ochii... Aleargă spre ei,

strecurându-se prin mulţimea de oameni din Gara de Nord.
Se urcă în ultimul vagon al trenului accelerat Bucureşti-
Constanţa, care, deja, se află în mişcare...
Coborând fereastra compartimentului, întinde mâna şi...
o primeşte într-a sa pe cea a Ioanei... Ce fior plăcut! De
145
când n-a mai avut parte de aşa ceva. Fac câţiva paşi
împreună. Intră în mare şi se avântă în valurile înspumate.
Stând de vorbă cu ele, le învaţă să declare: „Te iubesc/
Cum iubesc florile/ Ce-şi înalţă culorile/ Spre ochii unui
albastru/ Imens şi greu de strălucire!“ ... Impresionată,
Ioana răspunde: „Te aştept ca pe o ploaie de primăvară/ Cu
buzele-nsetate şi mâinile întinse în adorare,/ Strivind între
degete nedumeririle şi îndoielile.“
Ioana şi Alexandru ies acum din apă şi încep să alerge
pe plaja goală, ţinându-se de mână. Sunt doar ei singuri,
cu marea. Pe nisipul umed, spălat de valurile ce înaintează
şi «e retrag ritmic, urmele gemene ale paşilor lor rămân
înscrise câteva clipe pe obrazul fragil al ţărmului, pentru ca
apoi să dispară înghiţite de răsuflarea mării'.
„Alexandre, Alexandre, şopteşte, la un moment dat,
Ioana, oprindu-se şi privind înapoi, nu rămâne nimic după
noi, dragule, nimic! Până şi paşii ni se şterg. Priveşte, i-a
înghiţit marea cea lacomă!“
„Nu-i adevărat! răspunde băiatul, noi avem rădăcini,
Ioana, rădăcini adânci, ai uitat?...“
Dar ecoul glasului este luat de vântul care mângâie faţa
lui Alexandru în curgerea grăbită a trenului, ce se
rostogoleşte în iureş nebun pe sub arcadele podului de la
Cernavodă.
10
În acest timp, Ioana priveşte spre orizontul nemărginit al

mării.
146
George Şovu
Lângă ea, Gabriel sparge între dinţi seminţe de floarea-

soarelui, scuipând dezinvolt cojile pe nisipul plajei bătute
de valuri.
— Gabriel, îl ceartă Ioana, nu-i frumos!
Atunci băiatul se hotărăşte să îngroape seminţele.
— Ioana, o să crească din ele floarea-soarelui? se
interesează el.
— Nu!
— De ce?
— Ca să creşti, îţi trebuie pământ bun, băiatule, altfel
nu prinzi rădăcini şi te poate smulge aşa... orice val!
Chipul ei, ca şi sufletul, se întristează din nou...
Soarele se apropie tot mai mult de asfinţit. Razele lui,
care mângâie a despărţire fiecare val ce-ajunge până la
ţărm, fac să strălucească şi mai viu ochii de sidef, orânduiţi
aici, la hotarul dintre lumi, ca o gardă ce păzeşte misterele
amintirilor de fiecare zi.
Amintirile mele sunt toate... dincolo de acest orizont, se
gândeşte fata. Zilele mele şi-au oprit numărătoarea mai de
mult, atunci, în faţa unei uşi: «Pentru tine, Alexandru nu
mai există!» De-atunci zidesc piramidă de cifre mai ales
nopţile mele!“
— Ioana, mergem? se interesează băieţelul, care începuse
să-şi strângă bagajele.
— Mergem, Gabriel.
— Ioanaaa!...
— Mergem, mergem, ţi-am răspuns doar. Nu mai striga!
— Dar nu strig eu...
— Ioanaaa!...
147
Cu faţa luminată de o mare bucurie, fata se întoarce

spre locul de unde vine strigătul, pornit din adâncurile
mării, ca şi din înaltul cerului.
— Alexandre! şopteşte ea, văzându-şi iubitul în
depărtare. Alexandre! repetă fiinţa ei care prinde aripi ce
poartă-n fâlfâirea lor dorurile atâtor chemări: „Te aştept ca
pe o ploaie de primăvară/ Cu buzele însetate şi cu mâinile
întinse în adorare!“
... Fata avea buze fierbinţi, şi ochii verzi, şi părul de
aramă moale...
---- Sfârşit ----
148
GEORGE ŞOVU
DANS ÎN
FOIŞOR
Roman
Coperta de Gheorghe Baltoc

Dans în foişor
CARTEA ROMANEASCĂ
1984
2
Cuprins
Capitolul I Fata în alb________________________3
Capitolul II Destin în derivă________________62
Capitolul III Ochii care aud__________________86
Capitolul IV Vălul de deasupra timpului____110
Capitolul V Lumina la catarg______________147

Capitolul I
FATA ÎN ALB
Când tânărul medic a intrat pe uşa Salonului nr. 5,
privirile i-au fost atrase de chipul ei: rezemată de tăblia
patului aflat lângă fereastră, cu capul sprijinit de pernă, cu
ochii închişi, primea cu o bucurie înspăimântată razele
rumenite ale soarelui, care o mângâiau parcă înainte de a
apune. Diadema de lumină înflorită deasupra părului
castaniu, tuns scurt, respira odată cu întreaga ei fiinţă,
însetată acum de aerul speranţei, dar trecută, desigur, prin
cenuşa sugrumătoare a spaimelor morţii. În urma
accidentului ce-o adusese aici, mâna stângă, din apropiere
de umăr şi până la degete, devenise un trunchi de ghips; se
sprijinea inertă pe abdomen, susţinută de o meşă trecută
pe după gât. Pansamentul lat ce se zărea prin deschizătura
pijamalei, înfăşurând trupul subţire în imediata vecinătate
a sinilor, care se rotunjeau frumoşi sub pânza aproape
transparentă, trăda un traumatism petrecut în aceleaşi
împrejurări.
Trecând pe lângă toţi pacienţii din salon fără să-i observe
măcar, medicul s-a oprit în faţa patului de lângă fereastră.
Ochii ei s-au deschis şi l-au învăluiţi de sus până jos, la
început cu indiferenţă, apoi scânteind de mirare.
— Răzvan!… Tu aici eşti?… a spus fata, încercând să se
ridice.
— Luminiţa, Luminiţa Petreanu! Ce s-a întâmplat cu
tine, ce-ai păţit? a răspuns tânărul în halat alb, făcându-i
semn să stea liniştită; Aşezându-se pe marginea patului,
i-a căutat mâna dreaptă şi i-a sărutat-o.
George Şovu
— E o poveste lungă! a şoptit cu buzele împurpurate, în

timp ce din ochi i s-au zămislit, ca la comandă, bobiţe de
rouă fierbinte. Ce mult e de când nu ne-am văzut!…
— Într-adevăr, sunt… aproape nouă ani!
În vara aceea nu stătuse în staţiune decât o săptămână.

Şi asta la rugămintea mamei sale, care se străduia să-i
îndeplinească toate dorinţele, doar-doar l-o îndupleca să
rămână mai mult şi mai ales să urmeze cura de ape de care
avea atâta nevoie pentru consolidarea ficatului, şubrezit
din cauza unei hepatite contractate – nici el nu ştia
cum – cu doi ani şi jumătate în urmă, la foarte puţin timp
după moartea tatălui său, răpus de ciroză.
Îi plăcea staţiunea şi cu deosebire sanatoriul acela, un
adevărat palat al sănătăţii, aşezai în mijlocul unui platou,
de pe care se putea privi întregul orăşel. Îndrăgise locurile
încă de pe când era mititel şi sosea aici cu amândoi părinţii
ori cu o mătuşă, profesoară ca şi mama lui. Respira cu
nesaţ aerul pur, parfumat de mirosul florilor din imensul
parc ce-nconjura palatul şi de esenţele răspândite de brazii,
stejarii şi fagii din pădurile apropiate.
Prin specificul aşezării geografice, staţiunea aducea
deseori deasupra ei valuri de nori, din care ploaia curgea în
voie, aproape fără oprire, câte-o săptămână întreagă…
În vara aceea însă, vremea fusese cu deosebire
frumoasă. Şi totuşi, după o singură săptămână, Răzvan se
hotărâse să plece din staţiune. Era neliniştit, aproape trist,
în urma unei mari bucurii. Nu i se mai întâmplase
niciodată aşa ceva. Reuşita la Medicină, pe care o
înregistrase cu numai zece zile în urmă, numele lui fiind
menţionat printre primele, în fruntea listelor, îl tulburase
într-atât, încât îl golise parcă de toate puterile, aducându-l
într-o stare de apatie. În asemenea condiţii, atmosfera
aceea de tihnă, caracteristică staţiunii, devenea de
nesuportat. Îi trebuia, aşadar, ceva să-l scoată din
amorţeală. Şi, nevăzând nimic în jur pe care să conteze în
acest sens, se hotărâse să plece. Încotro? Deocamdată spre
Bucureşti. După aceea, va mai vedea! Gândul îi zbura spre
mare, dar marea îi era interzisă. Va merge poate la Predeal,
sau mai bine la Poiana Braşov! În sfârşit, rămânea să mai
chibzuiască! Acum, important i se părea să plece cu orice
preţ…
Cobora încet pe scările de marmură din centrul
palatului, cu geamantanul în mână. Parcă număra treptele,
fiecare pas înscriindu-şi ecoul undeva, adânc, în fiinţa lui.
Eugen, vărul mai mic al lui Răzvan, licean începător,
dispus să-l imite în tot ceea ce lui i se părea deosebit (ca
gesturi, vorbă, comportare), îl privea cu mirare şi,
bineînţeles, cu părere de rău. Venise aici mai mult pentru
proaspătul student medicinist. El n-avea nevoie de nicio
cură şi, la urma-urmei, nici de linişte. Dimpotrivă, ar fi
dorit să zburde pe malul mării, să se cufunde în valurile
înspumate ori să se tăvălească pe nisipul sclipitor şi
fierbinte. Când l-a auzit pe Răzvan că pleacă, s-a hotărât
să-l convingă să plece şi ei, nu peste mult timp, spre mare.
Va fi greu să obţină ceea ce dorea – ştia asta foarte bine –,
dar va insista şi nu se îndoia că va izbândi. Acum pipăia şi
el treptele somptuoaselor scări cu paşi văduviţi de orice fel
de entuziasm, însoţindu-şi idolul cu o deziluzie ce putea fi
citită clar pe obrajii de piersică abia pârguită. Atunci a
George Şovu
apărut ea, fata în alb.

A deschis uşor uşile mari şi grele, cu geamuri de cristal,
dublat pe din afară cu un desen frumos floral, din fier
forjat; în spaţiul rămas liber, ca în urma unei răsuflări,
fiinţa ei, propulsată înăuntru parcă de soarele unei
dimineţi de vis, era o imensă petală albă înconjurată de
raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene mari şi
întoarse, au bătut cu mirare din aripile pleoapelor,
îmbrăţişând coloane înalte de marmură ce sprijineau
arcade solemne cu obraz cald pe care desenatori inspiraţi
închipuiseră lumi de fapte şi visuri.
Şi-a aşezat, nedumerită, geamantanul lângă picioare.
Rochia ca o spumă, din pânză topită, modelată cu
pricepere pe trupul subţire, de adolescentă, buchet de
murmure şi armonii săgetate de întrebări însetate de
răspuns, a fâlfâit într-o înfiorare uşoară, ca un oftat,
domolit în grabă de mângâierile mâinilor fetei.
Răzvan s-a oprit la mijlocul treptelor. Şi-a lăsat şi el
geamantanul, pentru ca după câteva secunde să coboare în
fugă pe cele ce-i mai rămăseseră, oprindu-se, la un pas, în
faţa acestei zâne ce călătorise până aici parcă într-o
caleaşcă de zâmbete ale soarelui.
— Fiţi binevenită, domnişoară! spuse el, învăluindu-i
făptura cu luminile ochilor lui verzi, încălziţi de o
neaşteptată emoţie. Numele meu e Răzvan, Răzvan
Bărbulescu, şi tocmai mă pregăteam să… vă primesc
(adăugă, după o clipă de ezitare, în care ar fi putut! să
spună că era de fapt pe punctul de plecare). Mă bucur mult
că aţi venit. Vă aşteptam! De-o săptămână întreagă vă
aşteptam!
— Luminiţa Petreanu! şopti fata nedumerită, întinzând
în acelaşi timp mâna, pe care Răzvan i-o sărută curtenitor.
Dar nu înţeleg… de unde… până unde…?
— „Aşteptarea”… „o săptămână întreagă”… o întrerupse
băiatul, preluându-i vorbele şi încercând să-i domolească
printr-un zâmbet cald, deschis, neliniştea răsărită pe
chipul ei, acesta este secretul nostru!… Poftiţi la cazare,
adăugă el. Să vedem ce cameră găsim pentru
dumneavoastră şi pentru… Nu sunteţi singură, fireşte!
— Bineînţeles! Mama o să vină însă peste câteva zile!
răspunse Luminiţa, convinsă fiind că Răzvan este un „om
de-al casei”.
Era mirată, dar şi mulţumită, încântată chiar de o
asemenea primire. Mai fusese cu părinţii ei prin diverse
staţiuni. Nicăieri însă şi niciodată nu-i „băgase cineva în
seamă” mai mult decât se cuvenea. Erau oameni de rând
şi, ca atare, nu-i scosese nimeni, cu nimic din „rândul” lor.
Peste tot trebuia să aştepte, uneori să se necăjească… în
sfârşit… Aici însă… Ei, aici e cu totul deosebit! Le făcuse
cineva rost de bilete şi chiar le avertizase (pe ea şi pe mama
ei) în legătură cu acest lucru: „Veţi vedea, acolo e ceva cu
totul deosebit!” „într-adevăr, îşi spune fata în gând,
locurile, – pe care avusese timp să le admire prin fereastra
microbuzului ce-o adusese de jos, de la autogara din
centrul staţiunii, până aici sus, pe platoul acesta luminos,
ca de basm – sunt încântătoare; apoi palatul în care intrase
cu atâta sfială şi acum această primire… acest băiat, ce nu
seamănă de loc a fi…”
— Mă iertaţi, domnule doctor, nu mai plecaţi? întreabă
Eugen, cu o ironie care nu scăpă Luminiţei. Ajunsese cu
geamantanul lângă ei şi-i privea acum, pe amândoi, cu un
zâmbet de cunoscător.
— Eugen, răspunse Răzvan, puţin iritat parcă, te-am
rugat să duci geamantanul în cameră. Hai, repede,
George Şovu
executarea! adăugă el, însoţindu-şi vorbele de un gest

care-i arăta băiatului că acolo şi atunci e de prisos. Te
prind din urmă!
— Am înţeles! spuse Eugen, puţin dezamăgit de
comportarea „idolului”, dar bucuros în acelaşi timp,
înţelegând că acesta şi-a amânat plecarea.
Ridică geamantanul şi porni cu el înapoi, pe scările abia
coborâte.
— Sunteţi medic? întrebă Luminiţa, în timp ce-l privea
cu mare îndoială.
— Sper să fiu… peste vreo şase ani! Abia am intrat,
deocamdată, la Medicină!
— Şi eu, care credeam că…
— Sunt „de-al casei”… De fapt, eroarea e foarte mică.
Într-o mare măsură, sunt de-aici! în orice caz cunosc foarte
bine tot ceea ce se află în acest palat – arătă el cu un gest
larg – şi în afara lui, chiar dincolo de… „în afara lui”… Şi
voi fi bucuros să vă fiu o bună călăuză… numai dacă…
— Sunt obişnuită să mă descurc singură! răspunse
Luminiţa, oarecum jenată de străvezia propunere a
băiatului. Dar – şi în clipa aceea ridică ochii şi-l privi mai
bine, fiind obligată să constate, cu bucurie, că are în faţă
un băiat înalt, suplu, cu chip plăcut, cu trăsături regulate,
cu ten măsliniu, ochi verzi, lucitori, şi cu un păr negru,
scurt, ondulat – de data aceasta, cine ştie?!… Ce facem
însă cu plecarea? întrebă ea.
— Care plecare?
— Despre care vorbea…
— Eugen?
— Cine e?
— Un văr al meu, licean, a trecut abia în clasa a X-a!
Apropo, tu…? îmi dai voie să-ţi spun aşa?
— Eu… am trecut abia în clasa a XII-a!
— Excelent! La anu’ vei fi studentă şi…
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— A, cu „plecarea”… dintr-o cameră în alta (găsi el la
repezeală o scuză) şi dintr-un corp de clădire – arătă spre
partea stângă a sanatoriului – în altul (preciză,
continuându-şi gestul spre dreapta). Mai aveam de
transportat un geamantan… acela pe care l-ai văzut.
Ajungând la biroul de cazare, aflat la câţiva paşi, în
partea dreaptă, Răzvan se adresă băiatului însărcinat cu
asemenea treburi:
— Sandule, te rog o cameră bună pentru domnişoara
Petreanu şi pentru mama ei! Vin pentru prima dată la noi,
aşa că… Uite, eu ţi-aş propune… C 125! Pleca adineauri
cineva de-acolo!
— Adică… lângă… C 123, camera ta! răspunse băiatul
zâmbind.
— Exact! Sper că n-ai nimic împotrivă!
— Eu nu! adaugă el privind-o pe Luminiţa.
Fata se împurpură dintr-odată.
— E o cameră bună, interveni din nou Răzvan, liniştită,
eu vedere spre parc. O să vă simţiţi bine!
— Iar dacă e ceva în neregulă – completă ironic
Sandu – vă adresaţi domnului „doctor” Răzvan Bărbulescu.
Ca vechi locatar al „casei” noastre, el primeşte şi rezolvă
plângerile vecinilor!
— Sandule!
— Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşă Petreanu, dincolo de
glumă, să ştiţi că Răzvan e un băiat straşnic, iar camera pe
care v-o propune e foarte bună!
— Vă mulţumesc! spuse Luminiţa, primind într-adevăr
cheia camerei cu inscripţia C 125.
George Şovu
Peste vreo oră se găsea în anticamera medicului care

urma s-o consulte şi să-i recomande din ce izvoare să bea,
ce fel de tratamente să facă… Răsfoind câteva reviste aflate
pe o masă, privirile îi fură atrase de un nume: Răzvan
Bărbulescu, semnatar al unui articol intitulat Însemnări de
vacanţă. Era de fapt o microproză. Începu s-o citească
într-o stare de mare curiozitate…
„Zile în şir, cerul s-a sprijinit parcă de ramurile pomilor
şi de acoperişurile vilelor din staţiune – începea
însemnarea. Şi în tot acest timp, o stropitoare uriaşă a
lăcrimat neîntrerupt deasupra acestei căldări dintre dealuri
şi munţi, din pereţii căreia ţâşnesc zeci de izvoare cu ape
minerale, pe care oamenii, miile de oameni, veniţi să se
trateze de tot felul de boli, le înghit cu sfinţenie din
sticluţele înhămate cu fâşii de piele de diferite culori. Şiruri
lungi de capete sub umbrele înaintează cu paşi mărunţi, cu
frânturi de paşi, către gurile ţevilor pe care se scurge, mai
cu inimă ori mai anemic, licoarea mai mult sau mai puţin
urât mirositoare. Când ajung în dreptul izvorului, uneori
după o oră de aşteptare, potrivesc cu grabă sticluţele sub
şuvoiul de apă, iar după ce acestea se umplu, capetele
adăpostite sub umbrele ies din rând şi o pornesc către
cantină. Apa şi masa constituie preocupările principale în
staţiune.
— Sărut mâna, sărut mâna, doamna… Cutare, se pleacă
o umbrelă politicoasă către alta cu care se încrucişează pe
aleile ce te duc la, ori te aduc de la… izvoare. Anul acesta
ce mai beţi?
— Tot ce-am băut şi anul trecut! Sunt consecventă: 5
cald dimineaţa (izvoarele sunt numerotate) şi 8 înainte de
micul dejun, apoi 24; 11 înainte de prânz, şi-apoi 24, iar
seara – 24 înainte şi după masă.
— Deci, în principal, spălăm rinichii!
— Exact! Numai că de când tot îi spăl şi nu reuşesc să-i
mai scot la lumină…
— Ei, răbdare, răbdare! soseşte răspunsul încurajator.
Suntem tineri, mai avem atâta apă de băut!…
Deşi se doreşte ironică, sublinierea vizează un nefericit
adevăr: atâţia oameni tineri, mult prea tineri, şi-atâţia copii
chiar (nu mai vorbesc de oamenii în vârstă ori de bătrâni),
au ajuns să-şi petreacă zilele concediilor de odihnă ori ale
vacanţelor purtând, de la un izvor la altul, sticluţele
înhămate cu fâşii de piele de diferite culori.”
De la început, Luminiţa îşi dădu seama că însemnarea
lui Răzvan se referea la staţiunea în care sosise şi ea în
dimineaţa aceea. Pe măsură ce parcurgea rândurile,
lucrurile i se confirmară definitiv: auzise şi ea, de exemplu,
despre vestitul izvor 24, foarte bun pentru bolile de rinichi,
ori despre faptul că localitatea, din punct de vedere
geografic, era ca „o căldare” aşezată „între dealuri şi
munţi”. Citi mai departe, cu tot interesul:
„între cozile la apă şi la masă, oamenii fac alte cozi, la
diferite tratamente. Cele mai solicitate sunt masajele şi
băile cu plante, nu numai folositoare, ci şi plăcute. Cozi
sunt însă şi la împachetările cu parafină, la băile
sulfuroase, la fizioterapie, la duşul subacvatic. Cu fişele de
tratament în mână, pe care sunt trecute „procedurile”,
oamenii se mişcă de dimineaţă până seara, aproape
neîntrerupt „de la o cameră la alta a complexelor
sanatoriale. Când termină obligaţiile de tratament ale zilei,
sunt obosiţi, aproape că nu le mai arde de nimic.
Şi totuşi, când e soare, ca astăzi de pildă, locurile devin
atât de frumoase, de liniştitoare, încât uiţi de toate cozile şi
de toate „procedurile”, iar drumul până la izvorul 24, aflat
George Şovu
undeva în afara staţiunii, parcurgerea acestui drum – o

panglică cenuşie de asfalt şerpuind kilometri întregi pe
marginea unui pârâu ce aleargă neobosit spre întâlnirea cu
Oltul – devine o adevărată încântare.
— Sărut mâna, sărut mâna… doamna Cutare! se pleacă
un cap politicos, azi fără umbrelă… În sfârşit, a ieşit
soarele! Ce vreme splendidă! De-acum, aşa va fi cel puţin
două săptămâni, veţi vedea! N-o să mai plouă, nu!..
Femeia, într-o superbă rochie de culoarea cerului
limpede, care se arcuieşte ca un clopot înalt deasupra
staţiunii, zâmbeşte încrezătoare vorbelor cu darnicele
asigurări şi trece mai departe.”
— Luminiţa, ce faci, ai terminat? întrebă Răzvan, intrând
pe uşă.
— Încă nu, acum o să-mi vină rândul. A fost multă lume.
Răzvan, spuse în continuare, fata arătându-i revista, tu ai
scris articolul acesta?
— Tot îl mai ţine pe masă doctorul Cosma?! I-am spus,
doar, să-l ia de aici. E de acum un an! N-aveam şi eu ce
face… ploua, şi… m-am apucat să mâzgălesc hârtia. L-a
citit, întâmplător, un ziarist care era pe-aici, i-a plăcut şi
l-a publicat. Şi uite-aşa ajunsei „celebru”: „Ăla care a scris
despre staţiune!” Mă arată lumea cu degetul!
Spusese totul repede-repede, aşa cum vorbea de obicei,
vrând să sugereze că astfel stau lucrurile, nu-l interesează
deloc mica lui glorie câştigată în urma publicării rândurilor
citite de Luminiţa. Fata înţelese însă adevărul şi nu-l
condamnă. Dimpotrivă, dădu glas convingerii formate în
cele câteva minute de lectură:
— Să ştii că ai talent! De ce te faci tu doctor? Poate că ai
ajunge un mare scriitor, cine ştie?!
— Puţini oameni dintre cei ce chinuiesc hârtia ajung
mari scriitori. Iar dintre aceştia, doar câţiva pot trăi numai
din scris! Mai important e însă faptul că înainte de a fi
scriitor trebuie să fii ceva, să ai o meserie, care să te pună
în contact cu viaţa şi să ţi-o justifice pe a ta. Eu mi-am ales
medicina – drumul spinos, dar pasionant, spre apărarea şi
salvarea surselor vieţii!
Zâmbetul cu care îşi termină replica, uşor persiflant, voia
să atenueze oarecum grandilocvenţa din comunicarea
acestor adevăruri – convingeri scumpe ale fiinţei sale.
Asistenta deschise uşa şi o pofti pe Luminiţa înăuntru.
— Te aştept până termini, îi spune Răzvan, aşezându-se
pe un fotoliu.
După vreo zece minute, fata ieşi cu prescripţii foarte
clare atât pentru apele pe care trebuia să le bea, cât şi
pentru „procedurile” de tratament. Răzvan le examină.
— Deci – 5, 7, 24! spuse el, citind numerele izvoarelor.
Asta înseamnă: dischinezie biliară şi predispoziţie pentru
calculi renali, ori măsură de prevedere – să-i spălăm chiar
înainte de a avea neapărat nevoie.
— Exact, „domnule doctor”! Şi dacă te mai străduieşti
puţin, cred că poţi să-i iei locul medicului-şef! îl tachină
Luminiţa.
— Aspiraţiile mele nu pot fi satisfăcute numai cu atât
răspunse Răzvan, înţelegând ironia. Eu vreau să devin un
mare chirurg!
— Îţi doresc să ţi se împlinească visul!
— Thank you!… Şi-acum, ia să vedem mai departe
masaj! citi el prima recomandare. Foarte bine, masajul nu
face rău nimănui, nici chiar unei fete atât de tinere şi de…
frumoase ca tine!
— Mulţumesc!
— Nu trebuie să te jenezi, o încurajă Răzvan, observând
George Şovu
obrajii îmbujoraţi ai Luminiţei. E un adevăr de care n-ai

cum să scapi decât, poate, la bătrâneţe. Şi nici atunci!…
Mda! Şi altceva? A, ultrasunete în regiunea cervicală! Astea
nu-mi plac! N-ar fi trebuit să ai nevoie de ele la vârsta ta.
Dar dacă aşa a spus Cosma, nu ne tocmim! Deşi…
Fata îl urmărea cu atenţie. Începea să se deprindă cu
acest fel de a vorbi al lui Răzvan, care cu câteva ore în
urmă o cam deranjase, cu toate că nu arătase. Se grozăvea
faţă de ea, asta era sigur, dar în grozăveala aceasta a lui
spunea lucruri demne de a fi luate în seamă. Îi zâmbi
jenată, încercând o explicaţie:
— Am o sensibilitate la coloană. Am mai făcut
ultrasunete. Mă simt mai bine după ele.
— Mă rog, nu sunt boli, ci bolnavi! preciză Răzvan,
profesional. Dar la tine nu este vorba decât de o…
sensibilitate, după cum ai spus. Desensibilizare, deci!… Se
uită la ceas. Luminiţa, e douăsprezece şi jumătate. Ora
apelor de dinainte de prânz. Ia să vedem, ce scrie pe fişă?
E-n regulă: 24! Ca şi la mine! Mergem, deci, la 24!
— Bine, dar până acolo e drum, nu jucărie! Aşa am
înţeles, cel puţin, din articolul tău. Când mai ajungem?
— În cel mult un minut!
— Nu se poate!
— Ba se poate! Vino!
O luă de mână. Străbătură un hol mare, acoperit de un
covor superb, cu desene geometrice asemănătoare
basoreliefurilor plafonului. De-o parte şi de alta a holului,
pe canapele, fotolii, în jurul unor mese, bărbaţi şi femei,
tineri, copii – lume de cele mai variate vârste şi cu cele mai
diferite preocupări – discută, citesc, joacă remi, şah, table,
cărţi… Trecând pe lângă ei, Răzvan şi Luminiţa atrag
atenţia, chemând în urma lor priviri admirative. Coboară
pe scările somptuoase, din marmură, o iau la dreapta,
intră într-o sală în care se joacă biliard, subach etc., şi de
aici într-o altă încăpere, în care un perete întreg este
tapetat… eu „izvoare”. În faţa peretelui se află un paravan
din lemn, străpuns de diferite robinete, deasupra cărora
sunt înscrise numerele izvoarelor recomandate celor ce fac
cură de ape minerale. În spatele paravanului, fiecare
robinet este conectat la câte un mic bazin, în care se toarnă
apa adusă special, cu câteva minute înainte de programul
de distribuire, de la sursele naturale din staţiune. Un
microbuz face drumul acesta de trei ori pe zi, scutindu-i de
o deplasare, ce poate măsura uneori şi zeci de kilometri, pe
cei care nu pot sau nu vor s-o facă.
— Voilà, mademoiselle! Izvoare, la discreţie!
— Extraordinar! spuse fata, „Izvoare” la domiciliu!
— Exact! Confort super!
— Şi noi?…
— Cum „Şi noi”?
— Noi n-o să vedem izvoarele adevărate? Nu vom călca pe
acea „panglică cenuşie de asfalt, care şerpuieşte kilometri
întregi pe marginea unui pârâu ce aleargă neobosit să se
întâlnească cu Oltul”, spre a trăi astfel „o adevărată
încântare”?
— Mă bucur că ai reţinut imaginea, exclamă Răzvan,
sincer impresionat. Mă bucur şi pentru întrebare.
Răspunsul este tot o interogaţie: Cum să nu? Cine ne-ar
putea împiedica? Nimeni şi nimic! Dar nu acum! Căci
pentru aceasta trebuie ceva timp şi… răbdare. Rândurile
de oameni din faţa robinetelor care bolborosesc în
gâtlejurile sticluţelor „înhămate cu fâşii din piele de diferite
culori”, ca acestea pe care le avem şi noi în mâini, se întind
pe distanţe de zeci şi, uneori, de sute de metri. Aşa
George Şovu
că – timp până acolo, timp şi mai ales răbdare, la faţa

locului! Le vom găsi, începând chiar din după-amiaza
aceasta. Acum însă, poftiţi, domnişoară, serviţi aceeaşi
băutură de la „barul” propriu. Şi, atenţie la măsură, că
lăcomia… strică…! 50 de grame, bravo! Aşa se începe!
Adormise cu fereastra deschisă, prin care pătrundeau
şoaptele dulci ale frunzelor din teii rotaţi ai parcului. De
cum se întinsese în pat, strecurându-se sub cearşaful
curat şi foşnitor, o păsărică, oprită din zborul ei undeva, în
spaţiul deschis al ferestrei, în spatele perdelei aproape
străvezii, privi lung spre ea şi-i ură, printr-un firicel de
cântec, subţire şi delicat ca o mătase, „Bun venit!”, „Bun
venit!”, „Bun venit!”.
La un moment dat, fata se apropie de fereastră – era
într-o cămaşă de noapte subţire, care-i acoperea trupul
frumos, liber acum de orice fel de încorsetare – întinse
braţele în lături, asemeni unor aripi, şi începu să zboare.
Mişcările, precipitate, mai întâi o ajutară să prindă
înălţime, să se salte deasupra teilor rotaţi, deasupra altor
copaci şi mai înalţi, sus, tot mai sus, până în creştetul
ruginiu al ţiglei ce acoperea palatul. Se opri câteva clipe
aici, pentru ca apoi să pornească, într-un balans cumpănit,
lin, pe deasupra platoului întregului parc, cu obrazul
brăzdat de alei lucitoare, zâmbi cu drag miilor de buchete
de ochi ce clipeau spre ea din rondurile de flori, care mai
de care mai frumos colorate, şi se îndreptă spre foişorul din
partea de nord-est, înconjurat, ca de nişte străjeri, de un
şir de mesteceni argintii. Se roti de câteva ori deasupra
acoperişului circular, apoi plonjă până spre streşinile
acestuia, încercând să străbată cu privirea penumbra
calmă de dinăuntru. Dar tocmai atunci se stârni, ca din
senin, un vânt puternic. Mestecenii îşi încordară solzii
frunzelor şi începură să sune din ce în ce mai tare, iar
sunetele se transformară, în câteva clipe, într-un vuiet
impresionant. O pală de aer rece izbi faţa Luminiţei,
învăluindu-i apoi trupul, care intră într-o vibraţie
dureroasă. Făcu un efort să se înalţe, aripile braţelor se
zbătură nervos, fata reuşind, în curând, să scape din fluxul
acela zăpăcit. Trupul i se linişti, deveni uşor ca un fulg, şi
ea se simţi atrasă, ca de un magnet, de spaţiul acela liber
al ferestrei de la camera sa, în care pâlpâia perdeaua
aproape străvezie. Se apropie, intră şi se aşează din nou în
pat, sub cearşaful alb, curat şi foşnitor…
Deschizând ochii, privi speriată spre ceasul de la mână.
Trecuse o oră şi jumătate de când adormise… Îşi aduse
aminte de zborul ei… din vis. „Oare ce-o fi însemnând?” se
încordă gândul Luminiţei. „Când zbori, în orice caz, e bine!”
Aşa îi spusese cândva bunica ei. „Numai sufletele curate
sunt în stare să zboare! „Sufletul ei era – cel puţin până
acum – o lumină în care se putea citi fără niciun efort. Dar
vântul, vântul acela zăpăcit şi rece?!…
În clipa aceea, peste atmosfera tihnită a parcului şi a
sanatoriului, peste ciripit de păsărele, gângurit de
porumbei şi foşnet alinător de ramuri, se revărsă, curgând
delicat din fiinţa unei trompete, o melodie celebră, la modă
cu mulţi ani în urmă. Luminiţa o recunoscu, ajutată de
înregistrarea pe care o avea tatăl ei pe o bandă de
magnetofon şi pe care o ascultase de atâtea ori. Se chema,
parcă, Linişte şi era interpretată de un trompetist celebru,
al cărui nume fata nu-l mai reţinea.
„Linişte! Aici! Acum, în o mie nouă sute optzeci şi…?!” îşi
spuse fata. Dar oare cine cântă atât de frumos?
Acordurile se răsfirau dinspre partea de nord-est a
platoului ce adăpostea sanatoriul. „Probabil cântă în
George Şovu
foişorul pe care l-am văzut…” se gândi Luminiţa.

Dar acordurile cu glas de alamă se stinseră în curând.
Peste vuietul potolit stârnit în sufletul fetei se rostogoliră, la
numai câteva clipe, armoniile calme, uşor suitoare şi
coborâtoare, dar profund răscolitoare şi dureroase, ale altei
melodii ce-a învolburat sute de milioane de inimi de pe
toate continentele, odată cu destinul tragic al tinerilor eroi
din filmul Love story. Sufletul melodiei se năştea de data
aceasta din trupul de abanos al unui flaut, ce se înfiora
adânc, dar blând, potrivindu-şi vibraţiile cu acelea din
sufletul celui ce cânta.
Ochii Luminiţei se umplură de lacrimi. Nu putea să
suporte această melodie, dar nici nu se putea sustrage, de
câte ori o auzea, farmecului ei dureros. Urmărise, cu mai
mulţi, ani în urmă, povestea dramatică a eroilor din film.
şi, cu toate că pe-atunci era o preadolescentă, se simţise
marcată profund de această poveste. Făcuse chiar o
obsesie. Se gândea adesea la moarte, şi atunci fără să vrea,
îşi simţea ochii potopiţi de lacrimi.
De ce tocmai aici a trebuit s-o asculte din nou? N-o mai
auzise de câţiva ani, o uitase! Şi, totuşi, sufletul său
asculta, asculta! „Omul acesta cântă nemaipomenit!”
Melodia se apropia de sfârşit, Luminiţa o cunoştea foarte
bine şi nu ştia de ce acum ar fi vrut s -o asculte încă o
dată… „Ce bine ar fi dacă ar lua-o de la capăt!”
Sunetele de mătase ale flautului fură însă înlocuite, în
curând. de cele viguroase şi săltăreţe ale unui clarinet, care
se porni să ţopăie în ritmul zvâcnit al unui cântec popular
de prin părţile locului.
„Cine cântă, domnule? Se întrebă Luminiţa, aproape
enervată. Cine e acest «om-orchestră»?” Sări din pat şi
începu să se îmbrace. Trebuia să-l vadă neapărat!
Tocmai atunci se auziră câteva bătăi în uşa camerei.
— Imediat! Vin imediat, Răzvane!
— Te aştept jos, pe-o bancă în parc! spuse băiatul…
— …Vrei să cunoşti, deci, pe „omul-orchestră?” Ştii că tot
aşa îi zice şi lumea de pe-aici? E un moşulică trecut de
şaptezeci de ani, mic şi pricăjit, de parcă toată viaţa a
mâncat numai miercurea şi vinerea. Dacă se înfurie puţin
vântul, îl ia pe aripile lui, cu instrumente cu tot. A fost
cântăreţ într-o orchestră simfonică sau militară, nici nu
ştiu prea bine. Mirarea e de unde are acest omuleţ atâta
forţă în plămâni să sufle mai ales în trompeta aceea, din
care scoate sunete dumnezeieşti. Şi bineînţeles că şi din
flaut, şi din clarinet!…
— „Forţa” e, cu deosebire, în sufletul lui; acolo e izvorul
tuturor acelor acorduri „dumnezeieşti”, cum le-ai calificat
tu! Interesant ar fi de ştiut acolo ce se petrece, ce imagini
din viaţa acestui om îşi măsoară şi îşi întretaie umbrele în
zbuciumul acelui izvor.
— O, bravo! Sunt încântat de gândul tău, care bate
frumos şi departe!… Dar iată-l pe eroul nostru…
Într-adevăr, pe treptele foişorului şi-a făcut apariţia un
bătrânel, mic de statură, cu trupul subţire, acoperit de o
cămaşă albă, al cărei guler era împodobit de un papion de
mătase de culoarea vişinii coapte; pantalonii, kaki, erau
strânşi într-o centură provenită, sigur, dintr-o uniformă
militară; faţa, bătând în roz, ca petalele unui trandafir
decolorat de prea mult soare, cu obrajii subţiri, era
încadrată de şuviţele părului alb, mătăsos şi lung, ce se
mişca într-o parte şi-n alta, mângâind gulerul cămăşii.
Purta în mâini cele trei instrumente din care cântase,
adăpostite acum în cutiile lor protectoare.
Lumea de pe bănci s-a ridicat şi-a început să aplaude.
George Şovu
Bătrânul s-a oprit pentru câteva clipe, a mulţumit cu

sfială, zâmbind puţin încurcat, copilăreşte; şi-a continuat
apoi drumul, adâncit dintr-odată în gândurile lui.
— Aşa se întâmplă în fiecare zi, de când a venit aici. Se
pare că e de vreo două săptămâni – o lămuri Răzvan. E un
„personaj” enigmatic: nu stă de vorbă cu nimeni, se plimbă
singur, cu mâinile la spate, numărând parcă fiecare pas pe
care-l face. Din când în când, se opreşte şi-şi roteşte ochii
peste pomi şi peste flori, peste tot ceea ce se află în jurul
lui, înălţându-i până la urmă către cer, de unde, cu
siguranţă, aşteaptă un răspuns. Poate că este cel pe care-l
comunică lumii în fiecare zi, începând de la ora 17, prin
melodiile ascultate astăzi şi de tine. Fix la această oră, urcă
solemn pe treptele foişorului, se apropie de masa din
mijlocul rotondei şi îşi aşază cele trei instrumente. Se uită
lung, câteva clipe, la cutia în care se află trompeta. Îşi trece
mâna dreaptă peste ea, mângâind-o şi îşi opreşte degetele
pe închizătoare.
Descuie, scoate instrumentul, îl potriveşte la gură,
închide ochii şi începe să cânte Linişte! Şi tot aşa cu flautul
şi apoi cu clarinetul. La cererea „ascultătorilor”, care se
adună uneori în jurul foişorului şi-l aplaudă, consimte să
repete, să biseze, dar de fiecare dată – numai melodia din
Love story… Acesta este „omul-orchestră”! îşi încheie
Răzvan relatarea.
— „Omul-orchestră” cu tainele şi zbuciumul lui!
Coborâseră, între timp, de pe platou pe un şir de trepte
de piatră care duceau într-o alee carosabilă, ce înconjura,
pe trei sferturi, clădirea sanatoriului. Era artera de
circulaţie pe care se făcea de obicei aprovizionarea, de-o
parte şi de alta a ei fiind aşezate diferite depozite.
Traversară aleea, intrând într-o vastă grădină cu fel de fel
de pomi fructiferi. Teritoriul era dispus, în mare măsură, în
câteva pante, ce se domoleau din când în când,
prelungindu-se în oaze de câmp neted, acoperit de iarbă
grasă şi frumoasă ori de culturi de trifoi şi lucernă, de
cartofi şi căpşuni.
La poalele primului coborâş, cel mai abrupt, pe Luminiţa
o aştepta o surpriză foarte plăcută: aleea de asfalt ce le
purta paşii chiar pe mijlocul încântătoarei grădini traversa
peste un lac încărcat cu flori de nufăr. Fata a rămas
înmărmurită. Nu văzuse niciodată atâţia nuferi la un loc,
cu florile larg deschise încă spre soarele ce-şi grăbea razele
către asfinţit. De-o parte a lacului, în stânga, florile erau
albe; de cealaltă, în dreapta – galbene.
— Răzvane, izbucni Luminiţa după câteva clipe de tăcere
încordată de admiraţie, dar e nemaipomenit! E o minune!
Aşa ceva n-am văzut până acum – şi o luă la fugă, până în
apropierea maiestuoaselor flori.
Îngenunche, în marginea apei, în iarbă, şi întinse mâna
către o floare.
— Nu e voie s-o rupi! strigă Răzvan.
— Cine ţi-a spus că o rup? Voiam doar s-o mângâi puţin.
— Ei, asta se poate; în acest caz, te ajut şi eu.
Găsi la repezeală o creangă, un fel de cârlig, apucă
lujerul plantei, şi floarea, purtată ca o regină într-o
caleaşcă de smarald pe tipsiile late ale frunzelor, pluti
blând spre marginea lacului.
În timp ce se mutau în partea cealaltă, Răzvan începu să
recite:
„Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe,
George Şovu
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept.”
Fata îl privea încântată, iar el îi mângâia tandru, cu

sfială, părul castaniu, în care se juca o ultimă rază de
soare.
Vraja ţesută o clipă între ei se rupse la suflarea
zgomotoasă a unui cârd de copii ce coborau în fugă panta,
înaintând către poarta de jos a grădinii, prin care se ieşea
în oraş.
— Să mergem şi noi, propuse Răzvan, căci altfel nu mai
ajungem în seara aceasta la 24. Şi mai avem încă multe de
văzut şi de făcut; iar la sfârşitul programului, eşti invitata
mea – te anunţ de pe acum – la dans în foişor!
— Poftim? întrebă Luminiţa, prinzându-l de mână şi
îndemnându-l s-o ia şi ei la fugă precum stolul de copii din
faţa lor. Am auzit bine? Dansăm astă-seară?
— Bineînţeles! răspunse băiatul. În fiecare seară, în
foişorul în care, începând de la ora 17, se produce
„omul-orchestră”, se cântă şi se dansează.
— Cine cântă?
— De obicei un băiat, un băiat frumos şi înalt, deşi nu
are mai mult de şaisprezece-şaptesprezece ani, un adevărat
Adonis, cu părul negru, cu ochii mari, albaştri, cu faţa
albă, de care nu se prinde rumeneala soarelui, are ceva
serafic în el, un mic zeu, în jurul căruia vibrează toată
suflarea feminină a sanatoriului, între cinci şi optsprezece
ani. Se pare că e localnic, ori că stă întreaga vară aici, în
staţiune, la nişte rude. Cântă foarte frumos din chitară, iar
uneori îşi dă drumul şi la voce; are un timbru cald şi plin,
de bariton, nici n-ai crede privindu-l, ţi-am spus, în ciuda
faptului că e înalt şi bine făcut, pare fragil, are, cum
ziceam, ceva de înger, ce se poate ofili la orice suflare. În
realitate, e un băiat în care viaţa clocoteşte din plin, cu
toate că unele ciudăţenii nu-i sunt străine. De pildă, nu
dansează niciodată. Îl invită fetele, îl roagă, ba unele, ba
altele, mai mari, mai mici, dar el nu dă curs nici unei
invitaţii. Zâmbeşte, fermecător, l-am văzut şi eu, şi
răspunde, invariabil: „Nu te supăra, nu ştiu să dansez!”
Desigur, nu acesta este adevărul. De dansat, aşa cum
dansează cei mai mulţi astăzi – adică o simplă
bâţâială – oricine ştie, ori poate, în cel mult câteva minute,
să înveţe.
— Nu este adevărat! se repezi Luminiţa. Cum poţi să
vorbeşti astfel despre dans?! Auzi, „o simplă bâţâială!”
Dansul este în primul rând o expresie a sufletului, o
concretizare a unui clocot ori a unei linişti, a unui fel de a fi
de dinăuntru! Mişcarea este doar o aparenţă ce
materializează un fior, dându-i un anume chip. Dacă
lucrurile nu se petrec astfel, atunci, într-adevăr, se poate
vorbi chiar şi despre „bâţâiala” de care pomeneai. Deşi eu,
una, nu cred că…
— Luminiţa, i se adresă Răzvan, sincer impresionat, tu
eşti pornită astăzi să spui numai lucruri deştepte?!…
— Iartă-mă, răspunse fata, oarecum jenată, n-am vrut…
Hai să mergem mai repede, spuneai că drumul este lung.
Au ajuns în scurt timp în parcul din partea de nord a
orăşelului. De-aici înainte începea regiunea izvoarelor,
unele – cele mai multe – fiind grupate undeva în apropiere,
într-o deschizătură dintre două dealuri înalte, ca doi
George Şovu
munţi – locul era frumos amenajat, izvoarele fiind captate

şi „aduse” într-o sală mare, ca la un consiliu, în cadrul
căruia fiecare îşi rostea cuvântul în favoarea sănătăţii
oamenilor, altele erau semănate de-a lungul drumului ce
trecea pe marginile acelui pârâu, de la care îşi trăgea
numele şi staţiunea, iar la capăt de tot, după aproximativ 5
kilometri, şuşotea zi şi noapte, neîntrerupt, pe cel puţin
zece guri, singur sub o impresionantă cupolă, celebrul 24!,
După ce au admirat câteva „Mariane” – veveriţele, pe
care copiii le strigau „Mariana!”, „Mariana!”, „Mariana!”
(toate erau numite astfel) şi le „serveau” cu nuci ce urmau
să fie „consumate”, ca într-un adevărat spectacol, chiar în
faţa celui (sau a celor) ce le oferiseră, Răzvan a invitat-o pe
Luminiţa să se aşeze pe o bancă, din imediata apropiere a
intrării în parc.
— Dar ce s-a întâmplat, ai obosit?
— Nu, însă de câte ori trec pe lângă parc, intru şi mă
aşez cel puţin un minut pe această bancă. O fac ca să „stau
de vorbă” cu tatăl meu. Peste obrazul băiatului au fâlfâit, în
grabă, umbrele întristării; ochii au început să-i lucească
intens, iar glasul i s-a încălzit. Până acum doi ani şi
jumătate, în fiecare vară, putea fi văzut aici, pe această
bancă, jucând şah cu un vestit profesor, prieten bun, din
Bucureşti. Tatăl meu a fost tot profesor, dar şi poet, şi a
avut, mulţi ani, importante răspunderi politice… Pentru că
prietenul lui, un om de o rară distincţie şi de mare cultură,
locuia în orăşel, atunci când venea să-şi urmeze cura
obişnuită, tata cobora de la sanatoriu şi se întâlneau aici,
aproape în fiecare zi. Jucau, ore întregi, şah. Erau nişte
pasionaţi. Erau!… Acum, niciunul dintre ei nu mai există!
Ne-au părăsit amândoi în acelaşi an, la o distanţă de câteva
luni, răpuşi de aceeaşi boală: ciroză!
Luminiţa nu îndrăznea să-l privească. Aflase o veste
groaznică. Îi strângea mâna, cu căldură, în mâna ei,
mângâindu-i, involuntar, degetele lungi şi subţiri ca de
pianist.
S-au ridicat şi au plecat în tăcere.
Drumul până la izvorul 24 i-a făcut o mare plăcere.
Răzvan şi-a revenit în curând, întorcându-se la verva lui
obişnuită. Au discutat fel de fel. Şi-au spus multe spre a se
cunoaşte mai bine…
…Dansau! Se mişcau înfioraţi în ritmul unui tangou
vestit imprimat pe o casetă a lui Răzvan. Din timp în timp,
atunci când Adonis mai obosea, îl suplineau
casetofoanele…
Foişorul era plin; perechile, îmbrăţişate, se mişcau alene
după chemările calde, seducătoare, ale tangoului.
Totdeauna, spre sfârşitul reprizelor de dans, după „ţopăieli”
şi „bâţâieli” de tot felul, la care participau de-a valma, în
grupuri mai mari sau mai mici, sub cupola foişorului sau
pe aleile din jur, la lumina de argint a mestecenilor ori sub
razele de sidef ale lunii (orice fel de altă lumină era stinsă),
copii, adolescenţi sau tineri, se adunau perechi-perechi,
după tainice sau declarate imbolduri, ori la întâmplare, şi
ascultau cu toţii de o singură comandă: chemările
tangoului…
Atunci, perdelele de la unele ferestre ale sanatoriului
fâlfâiau, şi parcul era străbătut de alte chemări, de data
aceasta imperative: „Gabriela! Liana! Cosmin! Treci acasă!
Vino înăuntru! Gata cu dansul! Hai! Mai este şi mâine o zi!
Nu vă mai săturaţi odată?! Terminaţi, că deranjaţi lumea! E
târziu!”…
Dar aproape toţi cei chemaţi îşi vedeau mai departe de
dans. Sub oblăduirea întunericului ori a razelor
George Şovu
mângâietoare ale lunii, foşneau şoapte duioase, cel mai

adesea neîndemânatic rostite, sufletele se adunau din când
în când în gât şi făceau explozie, inimile îşi pierdeau de
obicei ritmul obişnuit, sugrumând respiraţia, uneori
câte-un gest ce se rostea mai îndrăzneţ era amendat la
repezeală sau, dimpotrivă, căpăta răspuns asemănător…
O lume de gânduri, de sentimente şi senzaţii se decanta
sub vraja dansului… până ce începea să duduie prin
apropiere paşi ameninţători, iar mâini „protectoare” se
înfigeau în gulere umezite de transpiraţie şi de… aburul
emoţiilor, chemând pe purtătorii acestora la ordine! „Acasă!
Imediat, acasă!”…
— Răzvan!
— Te ascult, Luminiţa!
Dansau pe o alee din apropierea foişorului. Lumina lunii
le învăluia deopotrivă fiinţele, care căutau să-şi potrivească
ritmurile lor tainice…
— Ştii că pe mine nu m-a sărutat niciodată un băiat?…
Răzvan o strânse la piept şi începu să-i mângâie părul
mătăsos şi frumos mirositor. Era mai înalt, aşa încât după
câteva secunde, când se opri din dans, îşi apropie buzele
de părul ei şi i-l sărută aproape pe furiş. Desprinzându-i
apoi capul de lângă pieptul lui, îi căută ochii, care luceau
intens, sub razele sidefii ce cădeau din înalt, şi începu să-i
sărute tandru, pe rând, coborî cu buzele fierbinţi pe un
obraz, apoi pe celălalt, ajungând, în sfârşit, la buzele
fetei – două bucăţi de jar dulce, cu o aromă de piersică – pe
care le atinse, mai întâi cu sfială, o dată, şi încă o dată,
pentru ca până la urmă să le ţină sub apăsarea gurii sale
secunde în şir, într-un sărut ce le uni parcă sufletele…
A doua zi, lucrurile s-au petrecut la fel, şi a treia zi, ca şi
în toate celelalte pe care le-au petrecut împreună în vara
aceea de vis…
La despărţire, şi-au luat adresele, şi-au promis scrisori.
S-au ţinut într-adevăr de cuvânt: şi-au scris! Luminiţa era
totdeauna mai zeloasă, ea scria, de fiecare dată, cel puţin
un număr dublu de pagini. Îi vorbea despre toate, dar mai
ales despre sufletul ei, care murmura acum, neîntrerupt,
acel cântec mistuitor, născut cu câteva luni în urmă,
într-un cadru de basm.
De la o vreme însă, Răzvan a început să dea semne de
oboseală: scrisorile lui soseau din ce în ce mai rar şi mereu
mai lapidare.
„Am mult de învăţat, sunt copleşit de treburi”… erau
vorbe ce se repetau, încercând să scuze întârzierile,
laconismul. Până într-o zi, când a început cu adevărat
aşteptarea: o lună, două, trei; o scrisoare, două, mai
multe – nici nu mai ştia câte – ale fetei au rămas fără
răspuns. În tot acest timp, Luminiţa a început să audă
izvorând din adâncurile fiinţei sale dureroasele acorduri ale
singurei melodii pe care bătrânelul enigmatic,
„omul-orchestră” din foişorul din acea vară, accepta s-o
repete la solicitările insistente ale ascultătorilor. Obsesia
atâtor ani se trezise din nou, zbuciumând gândurile şi
sufletul fetei…
S-au trezit amândoi din acea visare scurtă, dar profund

răscolitoare, scuturând imaginile ce înviaseră în fiinţele
lor…
— Spune-mi, cum ai ajuns aici? întrebă Răzvan, cuprins
parcă de vinovăţie. (Niciodată nu retrăise mai intens ca în
George Şovu
acele momente fragmentul de viaţă pe care-l credea uitat.)

Un accident? Nu cumva locuieşti în Bucureşti, şi eu nici
măcar acest lucru nu-l ştiu?!
— Da, un accident! Eram… În trecere, răspunde fata,
trădând însă o nehotărâre.
— Erai cu soţul tău? Văd că te-ai căsătorit, remarcă
tânărul medic, privind către degetul inelar de la mâna
stângă, pe care aurul verighetei sclipea, în vecinătatea
pansamentului înfăşurat, ca într-o carcasă, de ghips.
— Da… cu soţul meu! sosiră, rostite cu greutate, vorbele
Luminiţei, în timp ce o paloare ca de moartă îi inundă faţa,
izvorul ei venind mai de departe, de dinăuntru.
— Ţi-e rău? Să-ţi fac o injecţie? se nelinişti Răzvan.
— Nu, nu trebuie! Nu-mi trebuie nimic! Mi-e bine! Mi-a
trecut!
— El unde e?
— S-a lovit la cap. E la Spitalul numărul 9.
— Extraordinar! Ce întâmplare nenorocită! Sper că nu e
prea grav.
— Şi eu sper!
— În sfârşit, mai vorbim în cele câteva zile în care sigur
va trebui să rămâi aici. Sunt nevoit să plec. Vine profesorul
la contravizită. După ce terminăm, eu rămân în spital.
Sunt de gardă. Voi trece pe la tine.
— Răzvan! strigă Luminiţa, în timp ce tânărul în halat
alb se ridicase să plece. Vreau să te rog ceva, nu te supăra
că îndrăznesc.
— Se poate?!
— Dă tu un telefon la numărul acesta… E un unchi de-al
meu. Spune-i că sunt aici. Vezi să nu-l sperii. Eu nu am
curaj să telefonez…
— Cu plăcere! se oferi doctorul, privind bileţelul din
mâna bolnavei. Când citi numele celui pe care trebuia să-l
caute spre a-i transmite mesajul, făcu ochii mari: Dragoş
Dănescu? Ziaristul?
— Da!
— E unchiul tău?
— Da! E fratele mamei!
— Nemaipomenit! Dar el este un foarte bun amic al
nostru. A fost bun prieten cu tata! Ca să vezi: ce mică e
lumea!
— Spune-i să nu anunţe nimic acasă la ai mei!
— Bine, dar?
— Nimic! Deocamdată!
— Abia aştept să stăm de vorbă, să-mi povesteşti despre
tine… Să se mai liniştească puţin lucrurile. Vom merge în
cabinetul medicilor. Pa!
Ce să-ţi povestesc, Răzvane? se învolburară gândurile

Luminiţei. Cum mi-am ratat viaţa? Cât am suferit, mai
întâi, din cauza ta? Cum credeam atunci că pentru mine
s-a sfârşit totul, totul… până când…
Scria prima lucrare din cadrul examenului de admitere
la Facultatea de Cibernetică… Fusese peste măsură de
emoţionată în dimineaţa aceea. Înainte de a pleca din casa
unchiului său, unde locuiau în perioada concursului ea şi
mama ei, plânsese de atâta încordare. Acum era liniştită.
Subiectele pe care le primise la lucrare îi erau cunoscute,
atât chestiunile teoretice, cât şi problemele ce urmau să fie
rezolvate. Scria de zor…
Ridicând la un moment dat ochii de pe coala albă de
George Şovu
hârtie, ce se acoperea tot mai mult cu rânduri – rânduri de

litere şi cifre, şi privind spre dreapta, se întâlni cu zâmbetul
unui coleg de concurs. Luminiţa l-a receptat cu mirare,
înţelegând în acelaşi timp semnificaţia gestului, discret, pe
care băiatul i l-a adresat mai mult din ochi: „Merge?
Merge?” Involuntar, fata a zâmbit şi ea, răspunzându-i
printr-un cod asemănător: „Da, merge! Totul e-n regulă!” Pe
faţa băiatului s-a aşternut parcă o mulţumire. S-au apucat
să scrie amândoi mai departe.
După câteva secunde, în care Luminiţa n-a putut să nu
se întrebe: „Cine e? O cunoaşte oare de undeva?”, reveni la
preocupările de realizare a lucrării, care o acaparară din
nou, total. La sfârşit, când totul era gata, după ultima
lectură, de verificare, fata privi iarăşi în dreapta ei, abia
atunci aducându-şi aminte de băiatul ce-i zâmbise
încurajator. Terminase şi el. O privi liniştit. Ochii lor s-au
întâlnit: încă o dată, şi în ei se putea citi cu uşurinţă
mulţumire şi curiozitate.
S-a ridicat mai întâi el şi a predat lucrarea. Ieşind pe
uşă, a privit spre fată, tocmai în clipa în care ea pornea
spre catedră. A aşteptat-o pe culoar.
— Mă numesc Gabriel Manta!
— Luminiţa Petreanu!
Şi-au strâns mâinile.
— Cum ţi s-a părut?
— A mers! Chiar foarte bine! Măcar de-ar fi şi celelalte la
fel!
— O să fie! Trebuie să reuşim!
Fata a întors privirile spre el. Îi plăcea această siguranţă,
care era de fapt mai mult o autoîncurajare. „Dar de câte ori
în viaţă nu ai nevoie de aşa ceva!” se gândi Luminiţa. Îi
plăcea şi „să reuşim”! adică noi, amândoi.
— Ar fi bine! Altfel…
— Altfel… reluă băiatul, sigur că ar fi greu să ne
întoarcem acasă… De unde eşti?
— Dinspre Câmpulung-Muscel.
— Dar tu?
— Din Ardeal.
— Salut! Şi, baftă mai departe! spuse Luminiţa la ieşire,
zărind-o pe mama ei, care-i făcea semne, nerăbdătoare.
— Salut! La fel! răspunse Gabriel. Ne vedem mâine!
Parcă i-ar fi dat întâlnire… „Aşa şi este! se gândi fata. Nu
ne întâlnim mâine la Economie Politică?”
— Cum a fost? o întrebă mama, galben-pierită de
aşteptare şi de spaimă. De ce-ai ieşit aşa repede? Am văzut
puţini copii până acum… N-ai ştiut?
— Ba da, am ştiut! Am făcut totul şi cred că foarte bine.
Linişteşte-te!
— Ai făcut?! întrebă, mirată, mama Luminiţei, în timp ce
faţa ei revenea la o culoare normală. Chiar ai rezolvat totul?
— Da, mamă! Totul!
— Bravo, fetiţa mamei! spuse femeia strângând-o la
piept. Nu ţi-am spus eu că o să fie bine? Ai văzut? Ai plâns
degeaba azi-dimineaţă. Sau poate, cine ştie, aşa te-ai
descărcat de nervi şi ai putut să lucrezi liniştită. Bravo! Hai
să-ţi dau o prăjitură, sau o îngheţată… ce vrei tu. Cred că o
îngheţată ar fi mai bună, e aşa de cald, un profiterol grozav
de la Casata. Hai! Dar băiatul acela cine era?
— Un coleg! Am fost repartizaţi în aceeaşi bancă, alături!
— Daa?!…
— Şi a făcut şi el bine?
— Aşa spunea!
— Şi ce mai spunea?
— Nimic! Crede că o să reuşim!
George Şovu
— De unde este el atât de sigur? Are pe cineva?

— Nu ştiu, mamă! Pe cine să aibă? Parcă aici?…
— Ei, cine ştie?!
— Hai, nu mergem? Că a început să mă doară capul.
— Tu să termini cu durerile de cap! în aceste zile, cât
ţine examenul, n-are voie să te doară capul. Gata! Acum
trebuie să fii perfect lucidă! Eu, dacă nu intri, nu mai merg
cu tine acasă. Ce, vrei să mă ştie tot oraşul? „Fata lui
Petreanu a căzut la facultate!” Nu, asta nu se poate!
M-auzi?
— Potoleşte-te, mamă! Te rog! Şi dacă vrei într-adevăr să
intru, lasă-mă-n pace! Nu mă mai toca atâta! Fac tot ce
pot! Am învăţat, sunt bine pregătită. Am făcut deja o
lucrare bună. Sper să reuşesc. Parcă eu ce-mi doresc?!
— Bine, să mergem să ne răcorim puţin. Dar vezi, să
mănânci încet, să nu cumva să răceşti, să faci iar… auzi,
să…
În drum spre cofetăria indicată de mama ei, aflată de
altfel în imediata apropiere a facultăţii, Luminiţa zăreşte la
un moment dat, venind din faţă, la o distanţă de vreo 10 —
15 metri, un băiat şi o fată care mergeau fericiţi,
ţinându-se pe după mijloc. Inima i-a fost, pe loc,
înjunghiată de un fior dureros: băiatul nu era altul decât
Răzvan, iar fata, fata… desigur… A simţit că leşină. A
prins-o repede pe mama ei de mână şi-a tras-o sub
arcadele unui bloc din apropiere, ieşind astfel din raza
vizuală a celor doi, care se apropiaseră la câţiva paşi doar.
— Ce e, ce s-a întâmplat? a întrebat-o speriată mama,
privind la faţa ei albă ca varul.
— Mi-e puţin rău! a reuşit să şoptească fata, în timp ce
se sprijinea de o coloană de susţinere (era un fel de pasaj
prin faţa unor magazine, cu stâlpi mari, plantaţi din loc în
loc); cred că emoţiile, căldura… Dar… (a vrut să adauge
„Nu te speria, îmi revin!” însă în clipa aceea şi-a simţit
stomacul în gât şi n-a mai putut articula niciun cuvânt).
Alăturându-şi fruntea de coloana de marmură, puţin
rece, Luminiţa şi-a recăpătat repede echilibrul; a deschis
ochii, pe care-i ţinuse închişi câteva zeci de secunde, şi a
privit lung în urma celor doi… Mergeau, nepăsători şi
fericiţi!…
Mamă-sa îi freca mâinile, cercetând-o cu mare
tulburare…
— Luminiţa, fetiţa mea, ţi-e mai bine?!
Doamne-Dumnezeule!…
— Da, mamă! Cred că mi-a trecut! Te rog să mă ierţi, a
fost un moment de slăbiciune, dar a trecut. Îţi promit că o
să mă ţin tare de-acum înainte! Ai să vezi!…
Au plecat mai departe, spre cofetărie. („în viaţă ai nevoie
de atâtea ori de autoîncurajare şi de voinţă! De multă
voinţă!”) Mergea de parcă atunci s-ar fi dat jos din pat după
o grea operaţie pe care o suferise. O „operaţie” făcută la
capătul unei lungi şi zbuciumate aşteptări… La urma
urmei, acest lucru se şi petrecuse cu ea: o „operaţie”… În
plină stradă, în văzul lumii… „Domnul doctor Răzvan
Bărbulescu, marele chirurg”, tăiase în carne vie, aşa, fără
niciun fel de pregătire! Tăiase şi trecuse mai departe.
Nepăsător şi… neştiutor!
„Cine-o fi? Era frumoasă, din câte am putut să-mi dau
seama! Abia am zărit-o de fapt! Vreo colegă, desigur. A
găsit-o, a fost mereu lângă el, explicabil. Da, acum, totul
este explicat, domnule doctor!”
A doua zi, Luminiţa s-a dus cu mai mult curaj la
examen. Gabriel o aştepta la intrarea în sală. S-au privit cu
plăcere. Fata l-a observat de data aceasta cu atenţie: era
George Şovu
înalt, cu umerii laţi, de sportiv; avea o faţă rotundă, cu

trăsături frumoase, ochii negri, în care jucau parcă
luminiţe de aur, ce le dădea o anume căldură, iar părul
castaniu, bogat, era pieptănat puţin într-o parte, băieţeşte.
— Salve, colega! o întâmpină el cu zâmbetul pe buze.
— Salut! îi răspunse fata, scurt.
— Ţi-e frică?
— Puţin!
— Curaj! Peste trei ore vom fi studenţi! Astăzi o să facem
şi mai bine decât ieri. Aşa că ultima lucrare nici n-o să mai
conteze…
— Cum să nu conteze? Orice contează; la o adică, şi o
sutime poate fi hotărâtoare, te plasează deasupra ori,
dimpotrivă, dedesubtul liniei…
— Ştiu, numai că noi nu vom fi în vecinătatea „zonei
periculoase” a liniei, ci spre frunte. Ai să Vezi! Baftă! mai
apucă să spună el înainte de a se deschide uşa şi a fi poftiţi
înăuntru.
— Mulţumesc! Şi ţie!
Într-adevăr, lucrarea la Economie Politică au făcut-o cel
mai bine, după cum aveau să constate la rezultatul
examenului, care le-a fost cu totul favorabil, plasându-i în
prima treime a reuşiţilor, cu medii apropiate de 9, cea a lui
Gabriel fiind cu câteva sutimi mai mare decât a colegei
sale.
A fost atât de bucuroasă atunci, socotind acest examen
prima victorie adevărată din viaţa ei. Mama Luminiţei
bineînţeles că a plâns de bucurie, o îmbrăţişa, o săruta, o
mângâia… nu mai ştia ce să-i facă…
— Ţi-am spus eu că vom reuşi? se auzi din spate vocea
caldă a lui Gabriel.
Fata s-a întors şi s-a repezit spre el, aproape gata să-l
îmbrăţişeze, în acele clipe simţindu-l atât; de aproape de
inima ei… Dându-şi seama, s-a oprit la timp şi i-a întins
mâna.
— Vezi că te plesnesc de-ai să vezi stele verzi! N-ai fost
până acum de capul tău şi nici de-acum înainte n-o să fii!
Asta s-o ţii bine minte. Fiindcă totdeauna când m-ai
ascultat pe mine, lucrurile s-au rezolvat cum trebuie… Şi
hai odată, ce te mocăi atâta, aşează-ţi mai repede ce ai de
aşezat în, dulap şi să plecăm, că mai avem o serie de
treburi de făcut.
La ieşirea din cămin s-au întâlnit cu Gabriel.
— Sărut mâna, doamnă Petreanu!
Mama Luminiţei îi răspunse cu o neaşteptată căldură,
zâmbindu-i şi întrebându-l „ce mai face”, dacă… s-a
aranjat”, interesându-se mai ales în ce cămin va locui.
— Să ai grijă şi de fata mea! i-a spus, după ce a aflat că i
s-a repartizat o cameră în căminul de-alături. Sunteţi
colegi, poate mergeţi împreună la cursuri, vezi să nu i se
întâmple ceva. Te fac răspunzător, să ştii! îl ameninţă ea, în
glumă, cu zâmbetul pe buze. Poate ai şi dumneata o soră,
gândeşte-te că…
— Mamă, se poate? interveni Luminiţa jenată.
— N-am nicio soră, doamnă, dar fiţi sigură că voi avea
grijă de… colega mea. „Răspunderea” pe care mi-o
încredinţaţi mă onorează, adăugă băiatul cu un ton de
uşoară ştrengărie.
— Te văd un tânăr serios, îşi căută madam Petreanu
argumente, în continuare, pentru hotărârea pe care o
luase. Ce sunt părinţii dumitale?
— Profesori!
— Foarte bine! Şi de unde eşti?
— De pe lângă Alba-Iulia!
George Şovu
— Un motiv în plus să cred că eşti băiat bun. Sper să nu

mă înşel!
— Vă mulţumesc, doamnă!
— Ia ascultă, mamă, ce te-a apucat cu… „Te fac
răspunzător…”? îi zise Luminiţa, când au rămas din nou
singure.
— Lasă-l, dragă, să ştie cu cine are de-a face! Pentru că,
chiar dacă ţi-aş interzice eu, tu tot o să umbli la şcoală cu
băiatul ăsta. Şi mai bine cu el decât cu alţii! Nu ştiu de ce,
îmi inspiră încredere. E drăguţ, e voinic, dacă o să ai vreun
necaz, te apără el. Numai tu să ai grijă, vezi ca „necazul” să
nu-ţi vină tocmai de la cel căruia te-am dat „în
răspundere”.
— Eşti teribilă, mamă, zău! îţi umblă mintea
nemaipomenit…
— Bineînţeles că-mi umblă! Dar ia stai, el ce caută la
cursuri?
— Cum, „ce caută la cursuri”?
— Da, ce caută la cursuri în anul acesta? Nu e băiat,
bărbat, de ce nu este la armată?
— Fiindcă a dat examen la neîncorporabili.
— Şi, mă rog frumos, de ce?
— Nu ştiu, mi se pare că a avut o hepatită. Şi-a amânat
armata pentru perioada de după facultate, ori a obţinut
scutire… Nu ştiu!
— Mda! zise madam Petreanu, gânditoare.. Deci e cam
şubred. Păcat! Un bărbat trebuie să fie zdravăn, să te poţi
baza pe el din toate punctele de vedere. El trebuie să ducă
greul în gospodărie. Tu un asemenea bărbat să-ţi găseşti!…
Luminiţa nici n-o mai asculta. Se săturase, realmente,
de sfaturile mamei sale. Chiar grija aceea nemaipomenită,
care este un lucru demn de toată preţuirea şi căreia,
probabil, niciodată nu va avea cum să-i răspundă pe
măsură, o apăsa de mult, fiindcă în foarte multe
împrejurări o anihila ca om, ca personalitate.
Ea, Luminiţa, nu avea voie să aibă păreri, iniţiative, ea
trebuia să se lase în grija mamei sale, care „face totul
pentru ea”, care „gândeşte” pentru ea (adică la viitorul ei,
voia să spună), care „îi vrea numai binele” şi care „trăieşte
şi munceşte numai spre a o vedea fericită”.
„Va trebui să fac ceva, fiindcă aşa nu se mai poate. Tutela
asta nenorocită mă scoate din minţi.”
— În ceea ce priveşte armata – continuă Elena
Petreanu – şi eu trebuie să te scutesc. Tu eşti bolnavă, nu
poţi să faci faţă la efortul necesar acolo. Şi-apoi, de ce să
nu ai şi tu o zi liberă pe săptămână? Te mai odihneşti,
înveţi mai în linişte, fiindcă eşti şubredă, ştii. doar câte am
pătimit cu tine.
— Mamă, dar nu mai sunt deloc bolnavă, de ce să nu fiu
în rând cu toţi colegii mei? De ce să mă cocoloşeşti în
continuare?
— „Să te cocoloşesc” ai spus? Nu ţi-e ruşine! Asta ţi-este
răsplata pentru toată grija şi pentru toate suferinţele mele?
Ai uitat sutele de injecţii pe care ţi le-am făcut, eu, cu
mâna mea, ca să nu las pe altele care te puteau infecta?
Sutele de nopţi pierdute la căpătâiul tău…
— Păi, tocmai că mi-ai făcut prea multe injecţii de care,
după părerea mea, nu era nevoie, că ai exagerat totul,
mamă, totul, şi grija, şi boala, totul! Ai făcut din mine o
schiloadă din punct de vedere sufletesc, nu înţelegi? Când
o să pricepi odată că trebuie să mă laşi şi pe mine să
trăiesc, adică să gândesc cu capul meu, să acţionez după
cum socotesc şi eu că trebuie sau nu trebuie, când?!
— Mai e mult până atunci, Luminiţa mamă! spuse
George Şovu
madam Petreanu cu un calm desăvârşit…

Gabriel Manta şi-a luat în serios rolul de „tutore” al
Luminiţei. De fapt, şi-a luat în serios îndemnurile inimii,
care îşi făurise un cântec al ei, aprins, dar delicat în acelaşi
timp, pentru fata cu părul castaniu, tuns scurt, cu ochii
căprui, migdalaţi, streşiniţi de gene mari, cu obrazul
catifelat şi frumos, cu buze ca miezul de piersică bună şi
cu trup mlădios şi fragil. O aştepta în fiecare dimineaţă la
micul dejun (el ajungea totdeauna primul şi-i păstra şi ei
loc la masă), de unde plecau împreună spre facultate. La
cursuri şi seminarii stăteau mereu alături, la masă la fel,
iar drumul spre cămin le era totdeauna comun. Învăţau de
asemenea, nu de puţine ori, unul lângă celălalt la
bibliotecă…
Toamna aceea, a anului I, a fost lungă şi frumoasă. S-au
plimbat prin cele mai cunoscute parcuri ale Bucureştiului,
au văzut spectacole, au discutat mult, mult, şi-au făcut
visuri, au luat chiar hotărâri: cel mai târziu în anul III se
vor căsători! Lucrul acesta îl ştiau de pe acum toate
colegele şi toţi colegii. „Ăştia cred că vor fi primii ce se vor
căsători din anul nostru! a spus cineva, la un moment dat.
Nu vedeţi? Sunt pierduţi unul după celălalt. Nu rezistă ei
până la sfârşit. De altfel, ar fi şi păcat: amândoi sunt
frumoşi, se iubesc, sunt potriviţi din toate punctele de
vedere, ce să aştepte altceva? Nu! Gata, cu ei am încheiat
socotelile!…”
Cam în acelaşi fel gândeau şi cei doi tineri în cauză.
Numai că lui Gabriel îi era greu să aştepte chiar şi până în
anul III. După fiecare plimbare sosea la cămin tot mai
încordat, mai nervos. De la o vreme a început „să aibă
treabă” în unele seri, aşa încât au mai rărit-o cu plimbările;
în prima vacanţă de vară, la sfârşitul anului I, după o vizită
scurtă făcută Luminiţei, acasă la părinţii acesteia, a plecat
singur la mare, apoi la munte, evitând orice fel de întâlnire
cu fata, care, în corectitudinea comportării ei, nu îndrăznea
să meargă nici la ştrandul de pe malul Argeşului, la câteva
sute de metri de casă. A făcut „plajă” pe o magazie toată
vara! Nu s-a întâlnit cu niciun băiat, nu s-a plimbat cu
nimeni, în ciuda solicitărilor pe care le primea din partea
unor foşti colegi de liceu, unii dintre ei actuali colegi de
facultate, originari din acelaşi oraş. Din când în când ieşea
să vadă câte un film, însoţită de mama ei sau de vreo
prietenă. Şi în tot acest timp i-a scris multe scrisori, tandre
şi calde, lui Gabriel, care i-a răspuns doar la câteva dintre
ele…
La începutul celui de-al doilea an, madam Petreanu şi-a
înteţit sfaturile cu care n-o slăbise pe fată în tot anul trecut
şi nici în timpul verii.
— Vezi, acum eşti şi mai mare, Luminiţo mamă, să nu
cumva să mă faci de râs! Ai grijă, ai grijă, eu atât îţi spun!
Dacă faci cumva vreo prostie, adio, ai terminat-o cu mine!
Mă jur că-ţi sucesc gâtul cu mâinile mele; eu te-am (făcut,
eu te-am crescut – şi cu atâta trudă şi suferinţă (şi iarăşi
începea să plângă) – eu te omor! Aşa să ştii! Iar la nunta ta
nu vin nici în ruptul capului! Gândeşte-te bine. Să nu-ţi fie
milă de el! Bărbaţii sunt… (era să spun „nişte porci”, dar
mă abţin) j în orice caz, n-au nicio limită, să ştii! Şi pe
urmă cine ştie ce se întâmplă, „pe-aici ţi-e drumul!” Mie de
ăsta al tău, drept să-ţi spun, nici nu-mi place. Acum l-am
cunoscut mai bine: m-am înşelat, nu e cum credeam la
început. E mâţă blândă în aparenţă, dar în realitate e omul
dracului. Asta oricând te calcă în picioare, trece peste
tine – un-doi! Nu ne pricopsim cu el! Nu l-ai văzut cum se
încontrează cu mine? M-a pus la punct de câteva ori! El, pe
George Şovu
mine!…
— Bine că s-a găsit cineva să te mai pună la punct şi pe
tine!
— Aşaaa?… Bravo! Bravo, fata mamii! Ţii cu el, ai?
— Dar bine, mamă, crezi dumneata că se va mai găsi
cineva pe lumea aceasta să te suporte aşa cum te-a
suportat o viaţă întreagă tata, cam te-am suportat ea?
Adică cineva care să facă numai ce vrei şi cum vrei
dumneata? Cineva care să-ţi fie slugă mută, să aibă numai
urechi ca să audă comenzile, picioare care să alerge, braţe
care să lucreze şi spinare să care, să care, să muncească în
neştire? Cum poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Tata e un
exemplar unic, să ştii! Altul nu cred să se mai afle. Şi apoi,
mie nu-mi trebuie un asemenea om. Sigur că e bine şi
necesar să aibă cineva grijă de tine, să simţi mereu
sprijinul cuiva, să ştii că nu eşti singur în tot ceea ce faci,
dar tot atât de necesar e să fii şi tu părtaş la totul!
Dumneata vrei ca mie să-mi găseşti un bărbat care „să mă
ţină în vârful patului”, precum te-ai exprimat cândva, şi
care să-ţi asculte şi să-ţi îndeplinească, fără murmur,
poruncile? Dar eu ce statut să am: de schiloadă? Să ne
adunăm aşa, la un loc, o schiloadă şi-o slugă? Asta vrei?
Sigur că Manta nu este un asemenea om şi nici nu se va
putea schimba vreodată!
— Nu este, nu este! Asta ţi-am spus şi eu! De aceea vezi
ce faci… fiindcă, mai ales după ultima ciocnire pe care am
avut-o cu el, eu nu vreau să-l mai văd. Şi cu asta am
terminat.
Aflată între „ciocan şi nicovală” şi încă fără curajul de a
lua viaţa pe cont propriu, Luminiţa a început să piardă
încet-încet terenul în relaţiile cu Gabriel.
La puţin timp după începerea noului an universitar,
acesta a părăsit căminul studenţesc, găsindu-şi o gazdă, în
oraş. Le-a spus părinţilor că „nu poate trăi şi învăţa la
grămadă”!
A invitat-o şi pe Luminiţa să-i vadă noua locuinţă – o
cameră într-un apartament, cu acces la diversele lui
dependinţe. Proprietara casei, o femeie în vârstă, care
rămăsese singură, îi acorda toată libertatea, nu-l deranja
cu nimic. Era tocmai ceea ce-şi dorea studentul, care,
înţelegând că fata iubită nu este şi probabil nu va fi
niciodată în stare să iasă de sub tiranica tutelă a mamei, a
început să-şi orânduiască viaţa după cum îi dictau vrerile
şi interesele. În asemenea condiţii, plimbările cu Luminiţa
s-au rărit tot mai mult, răceala instalându-se treptat între
ei.
O nouă şi cumplită suferinţă începea pentru fată. Starea
aproape disperată în care va ajunge în curând va atinge
intensitatea maximă atunci când, spre sfârşitul anului
şcolar, Luminiţa Petreanu află că băiatul pe care ea încă îl
iubea, de care îşi legase toate speranţele şi visurile (în
ciuda neînţelegerilor cu mama ei) se căsătoreşte cu
altcineva! Vestea a căzut ca un trăsnet peste sufletul ei.
„Se căsătoreşte?! Se căsătoreşte?!… se întreba cuprinsă
aproape de nebunie. A uitat tot ce mi-a spus, tot ce-am
visat împreună?! Cum e posibil? Ah! Nimic nu mai este
sfânt şi trainic pe lumea asta!”
Când a aflat cine este mireasa lui Gabriel, uimirea
Luminiţei a fost totală. „Cu urâta aceea?” a mai apucat să
spună, şi-au cuprins-o ameţelile… Revenindu-şi, s-a
întrebat mai departe: „Ce-a găsit la ea? Cum a putut? El
nici nu se uita măcar spre femeile urâte. Şi-acum, să-şi ia o
asemenea nevastă, care de la vârsta aceasta are ceva de
babă în ea, de joimăriţă cu dinţii scoşi în afară?!” Dar, când
George Şovu
a aflat că tânăra doamnă Manta, studentă în acelaşi an, la

altă facultate a institutului, este fiica unui om cu mulţi
bani şi că tata-socru le-a pus la dispoziţie tinerilor
căsătoriţi un apartament într-o vilă, maşină, cu care să
vină la cursuri (mai erau două săptămâni până la sfârşitul
anului şcolar), şi că le-a asigurat tot ceea ce era necesar
spre a-şi petrece vacanţa în străinătate, lucrurile au
început, desigur, să capete o altă faţă.
„Păcat! Să te vinzi aşa, e oribil! Sau poate – crine ştie? —
mi se pare mie!”
Ultimii doi ani de facultate au fost un adevărat chin.
Luminiţa a rămas singură şi, în durerea ei, s-a izolat tot
mai adânc de colegi. Mulţi l-au condamnat pe Gabriel. Unii,
dimpotrivă, „l-au înţeles” şi l-au aprobat.
— Nu se putea, domnule, a spus la un moment dat unul
dintre aceştia, n-avea omul nicio perspectivă cu scorpia de
mamă a fetei. Cu ea, nimeni nu s-ar fi putut înţelege!
— Şi, să fim drepţi, nici colegei noastre nu-i face pielea
prea multe parale – a intervenit altul mai răutăcios, vrând
să plătească, probabil, cine ştie ce poliţă. N-o vedeţi?
Sclifosită, bolnăvicioasă… Păi nici aşa, s-o duci în spinare o
viaţă!…
— Şi-apoi şi să aştepţi, iarăşi să aştepţi, să te
chinui – aduse altcineva în discuţie argumente mai directe.
Anii trec! Uite că Ruxandra (aşa se numea fata cu care se
căsătorise Gabriel) n-a mai aşteptat, a ştiut ce vrea şi a
rezolvat lucrurile în favoarea ei. Eu o admir!
Izolarea a continuat, de data aceasta prin forţa
lucrurilor, şi după absolvirea facultăţii. Întoarsă în oraşul
natal, prin repartizare la cerere (ar fi putut să rămână în
Bucureşti, dar mama sa n-a lăsat-o), tânăra licenţiată s-a
trezit deodată cu un gol mare în jurul său. Cei mai mulţi
băieţi se căsătoriseră cu colegele lor, încă înainte de
terminarea studiilor, poate şi pentru a fi repartizaţi
împreună cel puţin în aceleaşi localităţi.
Cunoştinţele mai vechi, din oraş, se împuţinaseră şi, în
orice caz, printre ele nimeni „nu era potrivit” pentru
Luminiţa, după gusturile Elenei Petreanu, iar la
întreprinderea unde fusese încadrată, toată lumea era în
vârstă.
În felul acesta au trecut câţiva ani. Chinuitori,
deprimanţi! Atmosfera devenise de nesuportat. Ce se
sperase în legătură cu această fată, ce visuri îşi făcuseră
nu numai soţii Petreanu, ci şi toate rudele lor de la ţară,
din Bucureşti, din alte părţi, cum aşteptaseră cu toţii ca
această fiinţă bună, frumoasă, pură, care acum se dovedea
şi foarte pricepută acolo unde lucra, fiind avansată în
curând, deşi stagiară încă, în funcţia de şef de serviciu,
să-şi împlinească viaţa aşa cum s-ar fi cuvenit, precum
merita! Şi ce deziluzie! Pentru toată lumea!
Şi pentru ce, la urma urmei? Care era de fapt vina fetei?
Avea ea cu adevărat vreo vină? Lucrurile sunt greu de
precizat! Sigur că mai mult curaj de a ieşi de sub tutela
mamei nu i-ar fi stricat. După cum mai multă îndemânare
în a-şi rostui singură viaţa i-ar fi fost, de asemenea, de
folos.
Dar mama!… Aici, adevărurile par să fie mai clare. Par!
Pentru că, ia să se fi găsit cineva, un bărbat adevărat, care
s-o vrea cu tot dinadinsul pe fată, să vezi cum ar fi
înfruntat-o pe mamă-sa, cum ar fi făcut-o, cu siguranţă, să
cedeze din atâtea ifose şi pretenţii, să se modeleze după
nevoile noii familii, punându-şi astfel în valoare fondul
uman, emoţionant, al unei mame adevărate, rare! Dar… Şi
totul a curs astfel până într-o zi, când Luminiţa l-a
George Şovu
cunoscut pe viitorul ei soţ.

L-a întâlnit pentru prima dată în casa unei prietene a
mamei sale, Monica Barbu. Nu i-a dat nici într-un fel
atenţie. A doua zi însă, la poarta întreprinderii, când a ieşit
de la serviciu, s-a pomenit cu el. A oprit-o.
— Ne-am cunoscut ieri la doamna Barbu. Am reţinut că
vă numiţi Luminiţa. Daţi-mi voie să mă mai recomand o
dată: Victor Teodorescu!
— Şi pentru asta ai venit astăzi aici, ca să-mi spui cum
te cheamă? Am auzit încă de ieri, dar n-am înţeles, trebuia
să-mi spună ceva mai mult numele dumitale?
— Numele nu, dar…
— Dar ce?
— Uite ce e, domnişoară, eu vreau să mă însor!
— Să fii sănătos! Pentru ce-mi spui mie?
— Pentru că şi dumneata vrei să te căsătoreşti.
— Cu dumneata în niciun caz! spuse Luminiţa cu o silă
teribilă în glas.
— Şi de ce mă rog?
— Fii, domnule, serios! Te văd ditamai namila de om,
poate ai şi ceva minte în capul acela, cum crezi că?!…
Dumneata te-ai uitat vreodată în oglindă?
Era roşie ca focul. Se enervase peste măsură. În clipa în
care îl întrebase dacă s-a uitat vreodată în oglindă îl privise
şi ea cu mai multă atenţie: drept rezultat, simţea cum i se
încrâncenează carnea sub piele. Individul avea o faţă
cumplită. Ceea ce te izbea mai întâi când îl cercetai erau
bubele ce-i acopereau obrajii, nişte umflături mari şi roşii,
unele purulente, iar printre ele – tot felul de semne, de
urme ale altor bube, încât ţi se părea că e tatuat. Chipul
mare, parcă cioplit în piatră, colţuros, era luminat) de doi
ochi de un albastru spălăcit ca de peşte mort, deasupra
cărora stăteau, zburlite, sprâncenele stufoase, decolorate
de soare. Părul, cam de aceeaşi culoare, castaniu bătând
spre blond, avea ceva pe el de nisip încleiat cu grăsime. Iar
gura – largă de-i ajungea până la urechile blegi – te
respingea prin buzele subţiri, arse pe jumătate şi încreţite
pe la colţuri ca la babe. Înalt, de peste 1 metru şi 90 de
centimetri, cu umerii laţi, nu avea, în ciuda acestei staturi,
nimic falnic, impunător. Dimpotrivă, privit din spate, ai fi
putut jura că are peste şaizeci de ani, deşi nu împlinise
decât douăzeci şi şapte. Contribuia la această impresie
poziţia bătrânească a corpului, cu umerii lăsaţi, traşi în
faţă de mâinile lungi, cu palmele late, ca nişte lopeţi, cu
spatele puţin încovoiat, cu capul aplecat, privind spre
pământ, de parcă ar fi cercetat mereu ceva, cu mersul
legănat, asemănător marinarilor, ce pipăie tot timpul
terenul, ori al halterofililor, ce-şi potrivesc picioarele la
distanţă, căutând o bază de susţinere…
N-a scăpat de el în ziua aceea, nici în următoarea, şi
lucrurile s-au repetat vreo treizeci de zile la rând, până ce,
sufocată de insistenţele lui, desperată într-un fel de lipsa
oricărei alte cereri în căsătorie, ameţită de vorbele tuturor
„binevoitorilor” care-i „tocau” zi de zi, care mai de care, că
„e băiat bun, e harnic, e blând, o iubeşte nespus de mult, e
ascultător, va face tot ce va zice ea, are un suflet de aur”
etc., etc., n-a avut încotro şi a spus: Da!
— Daa?! Te căsătoreşti cu el? Cu ăsta?!… a întrebat-o
atunci madam Petreanu. Să ştii că eu nu l-aş lua nici de
frică!
Simţea o durere cumplită în suflet: ce-şi dorise pentru
fata ei, pe care o crescuse ca pe o floare rară, străduindu-se
s-o apere de cel mai neînsemnat rău de pe lumea aceasta,
şi la ce ajunsese!… Cum s-o dea pe mâinile „namilei”?! Nici
George Şovu
nu-i spunea altfel decât „namila”! Şi totuşi, până la urmă…

au început pregătirile în vederea căsătoriei.
Părinţii lui Victor, gospodari de ispravă dintr-o comună
aflată cam la vreo 80 de km de oraş, erau încântaţi de
viitoarea lor noră. Au invitat-o pe la ei, i-au: făcut câteva
daruri: un inel, o statuetă, nişte dantelă… O asigurau
mereu:
— Are să fie bine, ai să vezi, te iubeşte foarte mult, e
băiat bun, n-o să-ţi pară rău!
De câte ori rămânea singură, Luminiţa izbucnea în
plâns. Mergea uneori pe stradă şi se pomenea cu şirul de
lacrimi pe obraz. „Doamne, Doamne! se văitau gândurile ei,
sufletul ei. Ce rău am făcut eu pe lumea aceasta să fiu
astfel pedepsită?! Atâtea zăpăcite îşi fac de cap, umblă în
sus şi-n jos şi găsesc bărbaţi de ţi-e mai mare dragul să-i
priveşti. De ce? Cum? Unde este dreptatea? Pentru ce
m-am păstrat eu oare până la douăzeci şi cinci de ani
curată ca lacrima? Nu era, oare, maţi bine?… Şi din nou,
ca în atâtea şi atâtea dăţi în aceşti din urmă ani, pentru ea
cenuşii, doldora de suferinţă, se gândi la Gabriel, pe care
aproape că nu-l mai învinuia deloc. Pe sine se învinuia! Ea
nu ştiuse cum să-şi orânduiască viaţa. O înnebuniseră
„sfaturile” mamei, ameninţările ei… Şi cât de mult l-a iubit!
Cât îl mai iubeşte şi acum! Nici el nu poate să fie fericit. Şi
el a avut parte de o urâtă! Nu e drept! Nu e drept! Dacă nu
ne-am fi cunoscut, dacă nu ne-am fi îndrăgit! Dar aşa…”
Mai am încă timp să spun „Nu!” – o bântuiau gândurile
pe Luminiţa.
— Mai ai încă timp să spui: „Nu!” – o auzea din când în
când pe mama sa, şoptindu-i, cu ochii în lacrimi.
„Ce să mă mai gândesc, mamă? ar fi vrut să-i răspundă.
Probabil că aceasta este Golgota mea! Ajută-mă cel puţin
acum s-o urc demnă!”
Şi a urcat-o! în faţa ofiţerului stării civile, ca să poată
spune „Da!”, i-a trebuit un mare efort de voinţă. La făcut şi
a învins! A fost în stare chiar să zâmbească, să primească
felicitările, îmbrăţişările, să fie „fericită”!
Dar ziua căsătoriei civile a trecut, a trecut şi ziua nunţii,
când ea a fost „una dintre cele mai frumoase mirese din
câte au putut fi văzute prin părţile locului”, după cum
spunea lumea, şi a sosit noaptea în care trebuia să rămână
singură cu Victor, soţul ei!…
A făcut febră, s-a îmbolnăvit de spaimă, de silă! L-a
rugat s-o mai amâne, că nu se simte bine, că… Nicio
îngăduinţă! Şi-a cerut drepturile! Şi le-a luat! Cu lumina
aprinsă! Mare! S-o vadă…
Ca să poată să treacă şi peste acest moment, şi-a
mobilizat, din nou, forţele de dinăuntru. („în viaţă ai nevoie
de atâtea ori de autoîncurajare şi de voinţă, de multă
voinţă! Ca şi de autoiluzionare!”)
„Gabriel! Gabriel! Iubitule!” murmura sufletul fetei, în
timp ce de sub pleoapele, strânse peste luminile ochilor,
printre genele mari şi întoarse se zămisleau calde
mărgăritare…
— Alo! Casa Dănescu? Răzvan Bărbulescu la telefon!

— Un accident?!
— Nu vă speriaţi, e ceva banal: o fractură la braţul stâng
şi două coaste fisurate puţin… Se pare însă că soţul e mai
grav.
— Soţul?…
George Şovu
— Da, el e la Spitalul nr. 9. S-a lovit la cap!

— Bine, dar ştiam că…
— Poftim?
— Nu, nimic! Spune-i că vin chiar în seara aceasta.
— Tu eşti acolo?
— Da! Rămân toată noaptea. Sunt de gardă!
După convorbirea cu Dragoş Dănescu, unchiul

Luminiţei, Răzvan intră în salon. Accidentata dormea.
Medicul cercetă puţin fişa de la capătul patului. „Deci
Teodorescu se numeşte. Teodorescu şi mai cum? În sfârşit,
mă descurc eu!” Ieşi fără să fie observat, îndreptându-se
către cabinetul medicilor. Înregistră, grăbit, pe discul de
telefon numărul Spitalului nr. 9.
— Alo! Alo! Spitalul numărul 9? Medicul Răzvan
Bărbulescu, de la Urgenţă, la telefon. A fost internat la
dumneavoastră, acum două zile, un accidentat, Teodorescu
se numeşte, un bărbat tânăr, până în treizeci de ani. Mă
interesează care e situaţia lui. Fiţi, vă rog, amabilă,
domnişoară… Cum? Nu e niciun Teodorescu proaspăt
internat? Nu se poate! Mi-a spus doar soţia lui. Da, ea e
aici la noi, e mai puţin grav lovită. Cinee? Manta? Manta
Gabriel?! Câţi ani are? Douăzeci şi şase? Accident de
maşină, de-acum două zile. Da! Lovit la cap! Bine! Vă
mulţumesc, domnişoară! Mulţumesc! La revedere!
6
„Luminiţa accidentată! îşi spuse Dănescu după ce
închise telefonul. Ce-o fi căutat la Bucureşti? Şi în maşina
cui o fi fost? Dar de unde până unde Victor cu ea?! Nu
cumva s-or fi împăcat? Nu cred! E imposibil!”
Îl văzuse pentru prima dată abia la nuntă. Fata venise o
dată cu el prin Bucureşti, dar ziaristul nu se întâmplase
acasă.
— Ei, cum e? o întreabă el atunci pe soţie.
— Vorba sorei tale: nu l-aş lua nici dacă ar fi ultimul de
pe pământ!
— Şi fata aceea a înnebunit? Ce e eu ea? Ei îi place?
— Ea nu spune nimic altceva în afară de faptul că şi-a
dat o dată cuvântul şi că nu-l mai ia înapoi.
— „Cuvântul”, „cuvântul”! E bine să-ţi păstrezi cuvântul,
dar într-o situaţie ca aceasta e tot atât de bine să deschizi
ochii mari, să cumpăneşti. În fond, de cât timp îl cunoaşte?
Parcă spuneaţi că nu e mai mult de o lună, o lună şi ceva!
Păi ce poţi să afli despre un om într-o lună? Şi încă despre
unul pe care vrei să-l iei lângă tine pentru toată viaţa!… Ce
ştie ea despre el? A avut timp să-l cunoască, mă rog, cât de
cât?
— Cică e bun, e blând, o iubeşte… E mare, aşa cum vrea
soră-ta, adică bun, să facă treabă, să nu cumva să se
spetească odorul muncind!
— Dacă n-aş şti câte ai făcut pentru ele – şi pentru
Luminiţa, şi pentru maică-sa – aş zice că eşti răutăcioasă.
Dar aşa…
— Dragoş, nu pot s-o văd pe Luminiţa lângă… haplea
acela! Ce să-ţi spun, mă doare sufletul!
Această senzaţie a avut-o şi el când l-a văzut pentru
prima dată: că-l doare sufletul! A simţit cum parcă un
George Şovu
fulger de foc îi taie pieptul, străbătându-i inima, toată

fiinţa. Era în faţa casei, lângă maşină. Sosise de la
Bucureşti de câteva minute. Se făceau ultimele pregătiri
înaintea plecării la cununie. L-a zărit agitându-se pe-acolo.
Deşi nu-l cunoştea, l-a bănuit după ţinută: haine negre,
papion alb, floare mare de ginere pe rever. Şi-apoi l-a şi
strigat cineva: Victore! Victore!
Atunci, s-a uitat mai bine la el şi a simţit, pur şi simplu,
cum ameţeşte.
Biata Luminiţa! a murmurat, fără să vrea. Soţia, care
tocmai se apropia, îi spuse:
— Ţi-ai văzut nepotul? Uite-l acolo! Hai să-ţi fac
cunoştinţă cu el!
— Nu-mi trebuie! a răspuns Dănescu bosumflat.
— Poftim?
— Nu-mi trebuie! a repetat el, nu e clar?
Soţia a zâmbit trist şi a plecat.
S-au aflat faţă-n faţă doar în momentul în care a trebuit
să-i felicite, după cununie. Când i-a spus că-i doreşte „din
toată inima să fie fericită”, Luminiţei i s-au umezit ochii.
Până atunci se ţinuse tare, zâmbise, arăta senină,
încântată, astfel că, privind-o, ziaristul nu ştia ce să creadă
despre ea. În clipa aceea, i-a văzut sufletul în ochi. „Biata
de tine!” şi-a zis el, încă o dată.
Nenorocirea a început curând, la nicio lună de la
căsătorie. Voiajul de nuntă n-a durat mai mult de două
săptămâni. Toată lumea aştepta s-o vadă pe Luminiţa.
— Ei, cum e? a întrebat-o, mai întâi, mamă-sa.
— Bine!
— Ce înseamnă „bine”?
— Bine!
— Atât?
— Atât!
Şi într-adevăr, nimic mai mult n-au scos de la ea. Tânăra
soţie se autoconvingea, în fiecare zi, că totul e bine şi, mai
ales, că trebuie să fie bine! „Acum, cu adevărat nu mai pot
să dau înapoi! E bărbatul meu, trebuie să ne împăcăm…”
Numai că…
„Harnicul” de dinainte de nuntă nu numai că nu făcea
nimic în gospodărie (Luminiţa primise, din partea
întreprinderii unde lucra, o garsonieră foarte bună, într-un
bloc, pe care părinţii ei i-o amenajaseră cu tot ceea ce o
familie tânără avea nevoie), dar a început să fugă de la
serviciu (la care abia de curând fusese încadrat) „să vină
acasă şi să se culce. Dormea câte-o jumătate de zi şi
noaptea întreagă, la un loc, şi nu se mai sătura.
— Poate eşti bolnav, du-te la medic! Ce e cu atâta somn?
îi spuse soţia într-o zi.
— N-am nimic, dragă! a răspuns el, nepăsător. Mi-e
somn pur şi simplu! Aşa dorm eu!
— Şi socoteşti acest lucru normal?
— Nu m-am întrebat şi nici nu vreau să mă întreb,
pentru că îmi place să dorm!
— Dar mai sunt şi alte lucruri de făcut în viaţă, cu atât
mai mult cu cât ai doar douăzeci şi şapte de ani şi te-ai
însurat de cinci săptămâni.
— O să le fac în restul timpului!
— Bine, dar de la serviciu de ce pleci cu ore întregi
înainte de a se termina programul?
— Cine ţi-a spus că plec de la serviciu?
— Inginerul-şef i-a spus tatei; se cunosc foarte bine.
Cum poţi să faci aşa ceva? Nici n-ai intrat bine într-un loc
de muncă şi-ţi scrii o asemenea carte de vizită? Din partea
cealaltă, dacă nu plecai, am aflat că te dădeau afară…
George Şovu
— Ia ascultă, dragă, tu nu cumva eşti de la Miliţie?

Uită-te cu cine m-am însurat!… Te rog să nu te mai
amesteci în treburile mele! Ai înţeles?
— Eu credeam că treburile tale, ca şi treburile mele,
sunt ale noastre! Şi că trebuie să ne intereseze.
— Ba pardon! Tu să-ţi vezi de serviciul tău, de şefia ta, şi
să nu mă mai controlezi pe mine. Eşti şefă acolo la tine, nu
şi acasă. Sau tovărăşica este jignită de faptul că soţul ei nu
se ridică la înălţimea…
— Termină, Victore! Nu ţi-e jenă să trăncăneşti de
pomană?
— Tu să termini! Eu îmi aranjez viaţa aşa cum doresc,
nu după cum o să-mi dictaţi tu şi cu mă-ta! Că şi ea a
venit să mă socotească astăzi. A deranjat-o, ca şi pe tine, că
m-a găsit acasă, dormind. Am dat-o afară!
— Poftim?!
— Am dat-o pe uşă afară! Aşa cum ai auzit!
— Ce fel de om eşti tu, Victore?
— Asta, pe care de-abia acum îl cunoşti!
Într-adevăr, plicticosul, blândul, de dinainte de nuntă,
nu era în realitate decât un bădăran ordinar, fără niciun fel
de scrupul.
Într-o sâmbătă după amiază a dispărut. N-a mai venit de
la serviciu. Luminiţa, îngrijorată, n-a ieşit din casă,
aşteptându-l. A sosit duminică seară, pe la ora 22.
— De unde vii, omule?
— Am fost pe la mama, la ţară! Ştiam că nu-ţi face
plăcere să mergi. Aşa că…
— Dar de unde ai tras această concluzie? Părinţii tăi
mi-au plăcuţi de la început, sunt oameni serioşi şi
gospodari, m-aş fi bucurat să-i revăd! Şi, în afară de acest
lucru, eu ce sunt? Eu nu trebuie să ştiu unde eşti? De ce
să fiu eu obligată să te aştept în casă peste treizeci de ore?
Şi să mă frământ, neştiind ce s-a întâmplat cu tine?!
— Am avut o ocazie, un prieten cu maşina, a trebuit să
plec urgent şi n-am avut cum să te anunţ, că doar n-avem
telefon acasă.
— Dar de ce nu mi-ai telefonat la serviciu, dacă aveai de
gând să pleci? Nişte reguli elementare de civilizaţie, dacă
nu şi altceva, te-ar fi obligat, desigur…
— Uite că eu nu sunt atât de civilizat ca tine… Asta el
— Nu numai că nu eşti civilizat, dar eşti şi mincinos.
— Poftim?
— Un mincinos şi-un necinstit!
— Nu-ţi permit!
— Tu nu-mi permiţi mie! Ce să-mi permiţi? Să-ţi spun
adevărul? Adevărul iese singur la lumină, să ştii!… Acum o
jumătate de oră a telefonat la mama tatăl tău. Se interesa
ce mai facem, cum o ducem. A zis că mâine dimineaţă e
aici, să te vadă, că i s-a făcut dor de tine!…
Se albise la faţă. Era încurcat, speriat chiar. Ştia că tatăl
său îl mai bătuse de multe ori. Chiar după ce terminase
facultatea. Şi are o palmă!…
— Luminiţa, te rog să mă ierţi! Uite, îngenunchi în faţa ta
şi te rog: Iartă-mă! N-o să mai fac! Am fost cu nişte amici
şi-am jucat pocher… Am câştigat 200 de lei, 200 de lei,
înţelegi? Iată-le! (A scos banii, pe care-i arăta, cu mâinile
tremurânde.) Ştii cum e când joci, te antrenezi…
— Nu ştiu cum e când joci! Şi nici nu vreau să ştiu! Mi-e
silă! De tine, şi de amicii tăi, şi de pocherul vostru! Ai
înţeles? Mi-e silă!
I-a întors spatele şi a plecat în bucătărie. El s-a ridicat şi
s-a dus după ea. A rămas în rama uşii, „cât mi ţi-i
melianul”, cum ar fi spus Creangă. Tăcea.
George Şovu
— Victore, i-a spus soţia, ia, te rog, loc pe scaun. S-a

aşezat şi ea pe celălalt. Să stăm puţin de vorbă. Tu de ce
te-ai însurat?
— Ce fel de vorbă e asta?
— Da, tu de ce te-ai însurat? Şi, mai ales, de ce te-ai
însurat cu mine? Ştii bine că de mii de ori ţi-am spus că eu
nu vreau să te iau de bărbat. Nu ţi-a păsat de ceea ce
auzeai. Ai insistat, m-ai rugat, mi-ai spus că mă iubeşti,
„că fără mine nu poţi trăi”; mi-ai promis câte-n lună şi-n
stele! De ce toate acestea? De ce acest circ? Ţi-am făcut eu
vreun rău ca să-ţi baţi joc de mine?
— Dar nu pricep de ce te plângi?! Asemenea
lucruri – mici neînţelegeri, că doar nu sunt altceva – aud şi
eu că se întâmplă în toate familiile. Tu de ce te plângi?
Luminiţa înmărmurise de uimire. „E un înapoiat mintal,
ori un cinic?” se întreba. S-a ridicat de pe scaun şi i-a
spus:
— Să nu vii în pat lângă mine! Dormi pe canapea sau te
duci unde vrei!
Dimineaţă, când a sosit tatăl său, l-au judecat amândoi.
La un moment dat, în timp ce ea pregătea o cafea, în
bucătărie, l-a auzit pe Victor strigând:
— Să nu dai!
În ciuda acestor vorbe însă, tatăl i-a aplicat, cu sete,
două palme, care-au răsunat până în stradă. Era mai înalt
decât Victor şi mai solid, bărbat în toată forţa, în vârstă de
vreo cincizeci şi cinci de ani.
— Dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, te omor, derbedeule! l-a
auzit Luminiţa judecându-l, în continuare. Ai găsit o femeie
cum nu ţi-ai imaginat nici în visurile tale cele mai alese şi
te-ai apucat s-o batjocoreşti? Ce eşti, mă, tu? Animal?! De
unde-ai apărut tu în neamul nostru: puturos, mincinos,
hahaleră, om de nimic? De unde? Nu te uiţi, mă, la tine că i
se face silă oricui numai dacă te priveşte cum arăţi cu
mutra asta scârboasă, Cu bubele de pe t; ine, dar să te mai
şi accepte în pat, în intimitate?… Ar trebui să-i săruţi
urmele, să mergi în genunchi în faţa ei… Şi tu? Ce faci?
Lipseşti de-acasă cu zi, cu noapte, la câteva luni după
însurătoare; ori fugi de la serviciu şi te culci, dormi ca
animalul, ca „să mai creşti”! De ce n-ai spus, mă, că nu te
simţi în stare să întemeiezi o familie, de ce ne-ai mai băgat
la cheltuieli, la încurcături, ai făcut şi fata asta de ruşine?
…
— Tată! scânci Victor de lângă un fotoliu, unde ajunsese
în urma palmelor, îţi promit…
— Ce-mi promiţi, mă, ce-mi promiţi? zise bătrânul
Teodorescu apropiindu-se de el, în timp ce fiul ridică braţul
să se ferească de o nouă lovitură. De câte ori mi-ai promis
tu până acum că te faci om serios? Spune, de câte?
— Ai să vezi… Uite…
Intrând pe uşă cu cafelele, Luminiţa s-a purtat în aşa fel
încât a dat impresia că n-a auzit şi n-a văzut nimic din
ceea ce se întâmplase. A ascultat, încă o dată, vorbele de
încurajare ale socrului său, hotărând în consecinţă să mai
încerce, în speranţa că Victor se va schimba.
O vreme, aşa se părea! Luminiţa căpătase curaj. Aceasta
şi pentru faptul că n-ar fi vrut în ruptul capului să se dea
bătută. Când hotărâse să-l ia de bărbat, nu se gândise
nicidecum să facă o simplă încercare, să vadă dacă
„merge”, ci pornise cu gândul sănătos de a-şi întemeia o
familie pentru toată viaţa. (Deşi hotărârea ei fusese luată
după atâta zbucium, după îndoieli, reticenţe şi spaime. Ou
atât mai puţin ar fi vrut ca acestea să se adeverească.)
Iată însă că bărbatul a început să-şi dea din nou în
George Şovu
petic, cum spun oamenii prin părţile locului. Adică „să

uite”, de pildă, s-o mai ajute pe Luminiţa la treburile
gospodăriei; (cu toate că nu avea nimic altceva de făcut; de
când se căsătorise – aproape o jumătate de an – nu
deschisese o carte, din care să citească un rând; a, da,
citea uneori Sportul! De altfel, orice fel de conversaţie a lui
cu cineva: cunoscut, prieten, vecin putea să aibă loc numai
dacă se referea la probleme sportive. În afară de sport, un
cuvânt nu putea să scoată: despre literatură, artă, ştiinţă,
despre un film văzut sau despre un spectacol, o emisiune,
despre ce se întâmplă în lume… Nu putea să închege o
frază despre niciunul dintre aceste domenii, despre nicio
temă, o problemă oarecare. Nici nu se străduia. Acest lucru
ieşea, pur şi simplu, din preocupările lui. La sport, în
schimb, se socotea „as”! Până într-o zi, când un vecin de
apartament, cu care îi plăcea „să discute”, „l-a încuiat”,
dovedindu-i că nu ştie nişte lucruri elementare dintre cele
ce se petreceau în lumea sportivă. De-atunci, n-a mai avut
ochi să-l vadă:
— Nesuferitul acela care face pe deşteptul! Să nu-l mai
prind pe-aici!
— Dar tu îl chemai! i-a răspuns Luminiţa. Omul n-a
venit niciodată din proprie iniţiativă.
— Uite că nu-l mai chem!
— Foarte bine, asta înseamnă e~o să ai mai mult timp să
faci şi tu câte ceva!
— N-aş crede!
— Victore, iarăşi începem să discutăm?
— De ce să discutăm? Lucrurile sunt clare: treburile
gospodăriei sunt treburile femeii.
— Şi ale bărbatului care sunt?
— Altele!
— De pildă?
— Uite, vezi, tu vrei „să discutăm”, să ne certăm! Şi ca să
evit acest lucru, eu mă culc! (Şi s-a culcat.)
Plecările, clandestine, de la serviciu au început, de
asemenea, să se repete. Dar Victor nu mai venea acum
acasă să se culce, ca să-l mai surprindă părinţii Luminiţei,
care treceau din când în când pe-acolo, pentru câte-o
treabă (aveau şi ei o cheie a apartamentului). El ştie pe
unde umbla, dar de la serviciu chiulea, în mod sigur. A
primit şi o serie de penalizări pentru aceasta (reţineri din
retribuţie, ca şi avertismentul că i se va desface contractul
de muncă).
Comportarea, gesturile de bădăran şi, în fond, de om
lipsit de afecţiune sufletească pentru soţia sa puteau fi
zilnic constatate. La un moment dat, Luminiţei îi era rău: o
chinuia cumplit o măsea de minte care nu reuşea să
străpungă gingia şi să-şi facă apariţia. Locul se umflase şi
devenise extrem de dureros. Un medic incompetent de la
policlinica de specialitate din oraş i-a spus nici mai mult,
nici mai puţin decât că, după părerea lui, „e vorba de o
tumoare malignă!” Cum era şi firesc, vestea a cutremurat-o
pe bolnavă, ca şi pe părinţii acesteia, care au hotărât s-o
transporte imediat cu maşina unor prieteni la Bucureşti,
spre a consulta şi alţi doctori. Aflând diagnosticul pus de
medicul din oraş, Victor a rămas aproape nepăsător. Şi ca
să-şi confirme nepăsarea, când Luminiţa şi-a strâns câteva
lucruri în grabă ca să plece la Bucureşti, el n-a socotit că e
necesar s-o conducă măcar din casă până-n faţa blocului,
unde o aştepta maşina. A rămas întins pe canapea, citind
Sportul.
Din fericire, la Bucureşti lucrurile s-au lămurit uşor:
bolnavei i s-a făcut o simplă incizie, prin care a fost
George Şovu
eliberată măseaua buclucaşă.

Întorcându-se acasă, Luminiţa află că între timp fusese
pe la ei mama lui Victor, care le adusese câte ceva. Femeia
s-a bucurat, exprimându-şi totodată regretul că nu s-au
întâlnit. Dar, după câteva zile, căutând prin şifonier, a avut
o surpriză care a îndurerat-o peste măsură: sub nişte
lucruri a descoperit mai multe bucăţi dintr-o plăcintă cu
mere. Contrariată, a cerut explicaţii.
— A adus-o mama! a răspuns Victor, cu seninătate.
Le-am pus acolo, fiindcă tu tot nu mănânci. Ştiam că te
doare măseaua… Şi-apoi, ai cam luat proporţii, continuă el,
în timp ce o măsura din ochi. Să ştii că dacă te îngraşi mai
mult, eu nu merg cu tine pe stradă, să fie clar! Ori tu mergi
înainte şi eu în urmă, sau invers, dar nu ne cunoaştem!
A trecut anul, anul acela pe la mijlocul păruia ei se
căsătoriseră. Revelionul l-au petrecu la ţară, la o verişoară
de-a Luminiţei. A fost frumos. Gazdele s-au pregătit cu de
toate şi i-au primit cu inimă deschisă şi cu mare bucurie.
Au stat şi în ziua următoare: au mâncat, s-au distrat. În
sfârşit, a treia zi au plecat spre casă. Verişoara Luminiţei şi
prietenul ei, amândoi studenţi, i-au însoţit până în oraş. Au
trecut pe-acasă pe la tânăra familie Teodorescu. Au fost
opriţi la masă.
— Victore, adu nişte portocale din bucătărie, i-a spus
Luminiţa la un moment dat soţului ei.
A venit cu o singură portocală. A curăţit-o, a împărţit-o
în două şi-a oferit-o musafirilor.
— Ce e asta, omule? a întrebat gazda. Nu mai sunt
portocale?
— Ba sunt! Dar eu nu mănânc. Iar lor le ajunge una
singură. Zilele acestea au mâncat prea multe!…
Peste vreo două săptămâni, se afla în sufragerie. Tocmai
venise de la serviciu. Scoţând ceva din buzunarul de la
spate, i-a căzut un ghemotoc de bani. N-a observat.
Luminiţa i-a ridicat, s-a dus în bucătărie şi i-a numărat:
1000 de lei. L-a chemat şi l-a întrebat ce e cu ei?
încurcat, a răspuns că îi strânge ca să-i cumpere un
cadou frumos de ziua ei. Când, peste încă două săptămâni,
această zi a sosit, i-a cumpărat trei fire de garoafă.
— Şi cu banii?
— Nu-i mai am, i-am pierdut.
— Cum i-ai pierdut?
— La pocher!
— Bravo!… Victore, îţi mai aminteşti ce i-ai promis
tatălui tău?
— Sigur că-mi amintesc, dar eu ăsta sunt, şi de
schimbat n-o să mă schimb niciodată! Dacă-ţi place! Dacă
nu – liber! Eşti liberă să pleci unde vezi cu ochii şi să mă
laşi în pace!
Toate acestea i le relatase cu de-amănuntul lui Dănescu
sora sa, Elena Petreanu, plângând şi blestemând.
— Asta are bube nu numai pe faţă şi pe unde mai
spuneţi voi, ci şi pe suflet! spuse atunci ziaristul, ca o
concluzie la tot ceea ce auzise. Acelea nu se vindecă
niciodată. Sunt fără leac. Aşa că bine a făcut nepoata că a
introdus divorţ. Şi care a fost reacţia domnului Teodorescu?
— La prima înfăţişare a spus că el „nu are nevastă de
lăsat”, deci că nu e de acord.
— Bine, dar cele pe care le-aţi ascultat în acţiunea
intentată sunt adevărate? l-a întrebat judecătorul. Ce aveţi
de spus?
— Sunt şi exagerări! a răspuns.
— A avut el bunul-simţ să recunoască?!
— Deci, în cea mai mare măsură lucrurile stau aşa! a
George Şovu
adăugat omul legii. Atunci, vă opuneţi zadarnic…

— În continuare nu s-a mai împotrivit, dar a cerut „să fie
despăgubit”, să se împartă între ei totul, totul! Ne-a cerut
să-i plătim tot ce-au cheltuit părinţii lui la nuntă, şi-a luat
înapoi cadourile făcute de aceştia Luminiţei, care
deveniseră, după cum se spune, „bunuri personale” şi nu
se iau în seamă într-o acţiune de departajare (era vorba de
un inel, o statuetă din nu ştiu ce, până şi dantela pe care
i-o dăduse mama lui a trebuit să i-o plătim, fiindcă o
folosisem la nişte bluze). A cerut, de asemenea, verigheta; a
împărţit pe din două toate „bunurile” comune. A ajuns
până acolo încât n-a plecat din casă până nu a luat şi
jumătate din cadourile primite de Luminiţa de ziua ei de la
nişte prieteni. A luat şi o sticlă de ulei, din două pe care le
aveau în cămară, o traistă cu cartofi, câteva cepe,
„cântărind” ca totul să fie „pe jumătate”, sau dacă se poate
ceva mai mult la el, a numărat sticlele goale şi-a pus
deoparte, pentru el, câte i se cuveneau… A fost cumplit! La
tot acest târg mizerabil, Luminiţa n-a vrut să participe. I-a
daţi voie să ia tot ce vrea şi cât vrea, numai să plece. O
mătuşă de-a lui şi bărbatul acesteia, care veniseră cu o
maşină, să-l ajute, s-au simţit îngrozitor asistând la acest
spectacol al degradării. Un om tânăr cu astfel de apucături,
nu se poate ceva mai jalnic! Şi tocmai de un asemenea
individ a avut parte fata mea!
Elena Petreanu şi-a încheiat povestirea cu lacrimi, aşa
cum făcea de obicei atunci când vorbea despre Luminiţa.
Trecuseră câteva luni de atunci. Divorţul îşi continuase
cursul, din câte ştia Dragoş Dănescu, trebuind să ajungă în
curând la ultima filă. „Să se fi împăcat nepoata cu
«bubosul»? Nu se poate!” se gândea ziaristul în timp ce se
îndrepta spre spital.
7
— Am telefonat!
— Da? Şi?…
— Vine să te vadă. În seara aceasta.
— Mulţumesc!
— Am telefonat şi la Spitalul numărul 9…
Obrajii Luminiţei au devenit două coli albe de hârtie.
— Deci ai aflat!… Spune-mi, ce face?
— Se pare că nu prea bine. Răzvan îi priveşte mâinile.
„Verigheta” de pe deget se răsucise între timp şi devenise
ceea ce era: un inel.
— Cine e?
— Suferisem mult şi cumplit după minunea aceea de

vară
— Te rog să mă ierţi, Luminiţa! Ştii…
— Prea târziu, Răzvane! Ştiu: „Ochii care nu se văd”…
— O colegă, cu care m-am căsătorit. Avem un băieţel de
trei ani! „Pe drum” se află, sperăm, o fetiţă…
— Foarte bine! Bravo! Să fiţi fericiţi!
— Mulţumesc!
Bolnava respiră adânc, făcând eforturi ca să-şi revină şi
să poată continua.
— V-am văzut întâmplător – pe tine şi probabil pe
viitoarea ta soţie, pe atunci – după ce dădusem prima
lucrare. Mergeaţi fericiţi pe stradă, ţinându-vă pe după
George Şovu
mijloc. Mi s-a făcut rău, am fost la un pas de a-mi pierde

cunoştinţa…
Mâinile tânărului doctor se frământă neputincioase.
— Mi-am revenit şi m-am dus cu mama la cofetărie să
mănânc un profiterol. (Zâmbeşte amar.) Iar a doua zi mi-am
continuat examenul. Fusesem repartizaţi în aceeaşi bancă.
Am stat deci alături la toate cele trei lucrări. Ne-am
împrietenit şi am rămas prieteni timp de doi ani. Ţineam
mult la el, aşa cum doar… (ar fi vrut să spună la el,
Răzvan, mai ţinuse…) Şi el mă iubea! Şi totuşi ne-am
despărţit.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— A apărut alta, care n-a mai avut pretenţia să rămână
fată cuminte până la căsătorie. Astfel am rămas din nou,
singură, de data aceasta singură în mijlocul unor colegi
care mă priveau cu mirare, neînţelegând cum din aşa ceva
se poate sfărâma o prietenie ca a noastră, ce trecuse până
atunci drept exemplară: eram doi oameni parcă făcuţi
anume unul pentru celălalt.
Cred, sunt sigură că la această „operă” nefericită a
contribuit şi mama, care l-a speriat pe Gabriel cu
pretenţiile ei, cu perspectiva ce ne-o înfăţişa mereu de „a se
ocupa de noi” şi de a ne orândui viaţa numai aşa cum
credea şi dorea ea. Cu personalitatea lui debordantă,
Gabriel Manta nu putea nici măcar concepe o asemenea
viaţă sub tutelă. Dar bineînţeles că au fost şi celelalte
elemente pe care ţi le-am amintit şi toate la un loc au creat
ruptura.
Eu am rămas – nu mă sfiesc s-o spun – realmente cu
sufletul mutilat. Nu puteam să înţeleg nimic şi să accept.
Mă întrebam: „Cine oare m-a blestemat să ajung astfel?”
Săraca de mine! Nici nu bănuiam că acela era doar un
palid început pentru ceea ce avea să urmeze.
Fără niciun fel de vină – în afara aceleia, poate, că n-am
fost în stare să hotărăsc de una singură ce să fac cu viaţa
mea – ajunsesem, oarecum, o stigmatizată. Toată lumea se
întreba: „De ce?”
Băieţii care până atunci ar fi fost în stare oricând să -i
devină rivali lui Gabriel (în perioada în care înţelegea că
trebuie să se lupte cu el – unul dintre cei mai arătoşi şi mai
de ispravă studenţi) acum mă ocoleau cu sfială ori mă
tratau ca pe-o infirmă: pentru toţi eram „aceea părăsită de
Manta”! Şi iarăşi întrebarea: „De ce?”
Şi, la urma urmelor, acest fel de a privi şi trata situaţia
era determinat şi de altceva: către sfârşitul anului II (când
s-a petrecut „catastrofa”), cu atât mai mult în anul
următor, „perechile” erau deja făcute. Ştii cum se întâmplă
în studenţie: căsniciile, cele mai multe, se aranjează în
primii doi ani şi se desăvârşesc în următorii (doar şi ţie ţi
s-a întâmplat la fel).
Aşa că priveam în jurul meu, nedumerită, şi vedeam
pustiul. N-aş putea spune că n-au mai apărut unul, altul.
Dar după câteva tatonări se lămureau că eu, deocamdată…
până la căsătorie… Şi se lăsau păgubaşi. Oamenii voiau să
fie siguri de pe-atunci! Iar eu mă gândeam la mama, care…
Ce să-ţi spun? Mi-e şi silă să-ţi povestesc. Pentru că mi-e
silă de acest fel de a concepe viaţa: nu pot să înţeleg cum
una dintre cele mai alese, mai rare trăsături ale unei
fiinţe – puritatea unei fete – poate deveni piedică în
împlinirea unui destin. Probabil că sunt eu înapoiată, dar
nu înţeleg, asta el…
Viaţa însă a luat-o cu siguranţă pe lângă mine, şi eu am
rămas în urma ei, şi ea se tot depărta, iar eu o priveam tot
mai de departe. Până n-am mai văzut aproape nimic.
George Şovu
Atunci mi-a apărut Nimicul! Un mare nimic: bubos,

bătrânicios, aproape slut pe din afară şi cumplit de «lut,
cum aveam să descopăr, pe dinăuntru. Acesta a fost mirele
meu, soţul meu! Pentru el „m-am păstrat” pură! A meritat,
ce zici?!…
Tânărul medic era ca de piatră. Privea prin fereastră în
întunericul de-afară. Parcă nici nu asculta… Deodată, în
faţa ochilor îi apare o lumină, o imensă petală albă,
înconjurată de raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene
mari şi întoarse, bat cu mirare din aripile pleoapelor,
îmbrăţişând coloane înalte de marmură. Îşi aşază
nedumerită geamantanul lângă picioare. Rochia, ca o
spumă, din pânză topită, modelată pe trupul subţire,
fâlfâie într-o înfiorare uşoară, ca un oftat, pe care mâinile
fetei îl domolesc în grabă.
El, Răzvan, coboară în fugă treptele scării pe care se afla
şi-i iese în întâmpinare, şoptindu-i cu glas de miere şi foc:
„Fiţi binevenită, domnişoară! Numele meu e… Tocmai mă
pregăteam să… vă primesc… Fiţi binevenită!…”
Degetele lui mângâie cu nespusă afecţiune, amestecată
cu durere şi regret, pe cele ale Luminiţei, ducându-i-le apoi
la buze şi sărutându-i-le pe rând…
— N-am putere să-ţi relatez despre întregul calvar!
De-ajuns să-ţi spun că mai e mult până să se împlinească
un an de la căsătorie, şi noi aşteptăm ultima înfăţişare în
cadrul divorţului.
Cu Manta m-am întâlnit întâmplător, acum câteva zile.
Terminasem un curs de reciclare. Era vineri, spre seară.
Mergeam pe Calea Victoriei, căutând un magazin de la care
voiam să-mi cumpăr ceva. A trecut pe lângă mine o maşină,
o Dacie 1300, care s-a oprit la vreo 10 metri, în faţă. De la
volan a coborât un bărbat. Era el.
În seara aceea am mers împreună la un restaurant.
Mi-am amânat plecarea pentru a doua zi, apoi pentru a
treia, iar acum…
Mi-a povestit toată viaţa lui de când ne-am despărţit. E
la fel de nefericit ca şi mine. Nu şi-a iubit cu adevărat
niciodată soţia, după cum spunea, şi eu îl cred, pentru că
era un om mândru şi îi plăceau femeile frumoase. „S-a
încurcat” cu ea – este expresia lui – şi n-a mai avut încotro,
pentru că „a apărut tata-socru”, care… Care, zic eu, i-a
promis câte i-a promis, iar Gabriel nu era insensibil la
asemenea lucruri, ci dimpotrivă. Voia să facă neapărat
mare carieră, să ajungă diplomat, să colinde lumea, „să
cunoască şi să fie cunoscut” – sunt, iarăşi, cuvintele lui.
Pentru asemenea perspectivă a renunţat la suflet, s-a
aruncat în viitoarea vieţii fără inimă.
Şi într-adevăr, la început nu i-a mers rău. Au fost
repartizaţi – şi el, şi soţia – la o întreprindere de comerţ
exterior. Ea, o fiinţă modestă, în fond o femeie bună şi
cinstită (l-a iubit mult pe Manta), a rămas la locul ei. În
schimb, dânsul s-a zbătut, a început să se afirme, a fost
trimis de mai multe ori în străinătate. Visul începea să i se
împlinească. Numai că la un moment dat în urma mai
multor abateri săvârşite – îngâmfarea l-a dus la
superficialitate şi aceasta la o serie de greşeli – au început
discuţiile, avertismentele şi s-a ajuns la transfer – nu la
cerere, bineînţeles. Gabriel a fost transferat într-un post de
economist la o întreprindere de mâna a cincea. Soţia i-a
rămas mai departe acolo unde se afla, dar fără să-l poată
ajuta cu ceva.
De altfel, lucrurile între ei, niciodată solid legate, s-au
deteriorat tot mai mult. Copilul care a apărut – o fetiţă,
acum de vreo trei anişori, după cum spunea – în loc să-i
George Şovu
apropie, constituie o mare sursă de nemulţumire: bietul

copil, în parte, este anormal; se pare că la naştere a păţit
ceva, pentru că, iată, deşi are trei ani, nu vorbeşte încă, o
mână şi un picior sunt puţin moi, ochii, de asemenea, nu
sunt întru totul normali, comportarea la fel, în
sfârşit – prezenţa şi îngrijirea ei constituie un chin, iar
perspectiva este mai mult decât îngrijorătoare. În asemenea
condiţii, Gabriel şi-a pierdut echilibrul. O stare cumplită de
nemulţumire şi de neputinţă l-a cuprins. Şi „salvarea” – cea
mai nenorocită dintre câte se puteau alege – a fost băutura:
a început să bea, în fiecare zi – mărturisea singur – bea şi
simte că nu mai poate trăi fără această otravă. Şi în seara
aceea, cu toate rugăminţile mele, a băut mult, s-a ameţit şi
aşa s-a urcat la volan. Am vrut, îţi mărturisesc, să anunţ
un miliţian, cu orice risc, să-l opresc, ca să nu i se
întâmple ceva. Dar n-am apucat, n-am găsit pe nimeni la
îndemână, el a plecat în viteză mare, după ce îmi smulsese
promisiunea că a doua zi ne vom întâlni din nou. Voiam
mai mult să-l văd încă o dată, să constat că nimic rău nu i
s-a întâmplat. Desigur, m-au tulburat şi vorbele lui,
mărturisirea că „nu m-a uitat niciodată”, că… Ştiu,
recunosc, sunt o sentimentală iremediabilă, dar… n-am ce
face!
Noaptea, la hotel, n-am dormit aproape deloc. M-am
frământat, mi-am întors viaţa pe-o parte şi pe alta…
Aşteptam să se facă ziuă, să-l văd… Parcă aveam din nou
şaptesprezece ani!
A doua zi, sâmbătă, era liber. Nu trebuia să meargă la
serviciu. Eu, de asemenea, abia luni urma să-mi reiau
munca. Ne-am întâlnit. Era tot cu maşina. Îşi revenise, dar
era complet răvăşit. L-am rugat s-o parcheze undeva şi să
mergem într-un parc să ne plimbăm, să stăm pe-o bancă
de vorbă. N-a acceptat. Am pornit cu maşina către o
pădure din afara oraşului, despre care spunea că e foarte
frumoasă şi liniştită. Când mai aveam puţin până acolo, a
început să plouă. Strada a devenit alunecoasă, se crease
un fel de mâzgă. Maşina rula fără siguranţă. I-am spus să
ne oprim ori să ne întoarcem în oraş. Tocmai se gândea ce
manevră să facă, ce hotărâre să ia, când din marginea
şoselei, unde stătuse până atunci de vorbă cu cineva, un
prieten, a izbucnit către mijlocul ei, pe neaşteptate, la
câţiva metri în faţa noastră, un copil, un băieţel de vreo
zece-doisprezece ani. Gabriel s-a speriat, a pus piciorul pe
frână, maşina a intrat într-un derapaj puternic, şi el n-a
mai putut s-o redreseze. Am intrat într-un copac mare,
izbindu-ne pe partea volanului. Şi eu, şi el ne-am pierdut
cunoştinţa. M-am trezit într-o Salvare, cu un medic la
capul meu; Gabriel, într-un lac de sânge, cu capul
înfăşurat în bandaje, nu-şi revenise. Pe mine m-au oprit
aici, la Urgenţă, iar pe el l-au dus mai departe, la Spitalul
numărul 9.
Tocmai atunci se auzi soneria telefonului. Răzvan ridică
receptorul.
— Tu eşti, Petrescule? Apoi şopti către Luminiţa: Un
coleg de facultate, prieten bun…
— În legătură cu accidentatul acela – spuse doctorul de
la Spitalul nr. 9. Trebuie operat!
— Operat?
— Da! Altfel…
— Şi?…
— Şanse minime să scape întreg!
— Bine-bine, Petrescule, faceţi tot ce trebuie. Vă rog eu
foarte mult, aveţi grijă! Te rog, nu uita! îţi mulţumesc!
— Ce-a spus? întrebă Luminiţa, cu o voce stinsă.
George Şovu
— Că îl vor opera, dar că… nu este niciun pericol! Nu te

nelinişti! Scapă şi… cine ştie?
— De ce nu mi-ai spus, domnule, niciodată că o cunoşti

pe nepoata mea? îl întrebă Dragoş Dănescu pe Răzvan, în
momentul în care ieşeau din salon.
— Fiindcă nu mi-am închipuit niciodată că Luminiţa este
nepoata matale.
— Ce nenoroc pe capul acestei fete, ce nenoroc! Şi ce
copil bun este! O cunosc pe nevastă-ta, o preţuiesc, aveţi o
căsnicie reuşită, dar, îţi spun drept, mi-ar fi plăcut să fii
bărbatul Luminiţei. Cred că nici ţie nu ţi-ar fi părut rău…
Dar, în sfârşit, altfel au căzut zarurile, şi acum nu mai este
nimic de făcut! Ce să mai dezgropăm morţii? E prea
departe dansul vostru din foişor. O lumină care s-a închis
şi a dispărut… Deşi pe mine imaginea aceea a foişorului
din staţiunea pe care amândoi o cunoaştem foarte bine m-a
obsedat şi mă obsedează încă.
— Nu înţeleg, de ce?
— Mi se pare – sigur, am investit-o eu cu aceste
semnificaţii – o metaforă pentru viaţa voastră, a tinerilor.
— Mă faci curios, nene Dănescule, cu atât mai curios cu
cât, îmi amintesc, şi Luminiţa vorbea atunci, într-o seară,
despre nişte valenţe deosebite ale dansului, prezentându-l,
dacă nu mă înşel, ca pe o expresie a sufletului, a unui chip
de dinăuntru al omului.
— Interesant, n-am vorbit niciodată cu nepoata mea
despre aşa ceva. Chiar foarte interesant? Pentru că mie,
foişorul acela mi se părea un loc al aparenţelor, un cadru al
dansului, al cântecului, al atmosferei tinereşti, nevinovate,
înţesată, nu de puţine ori, de banalităţi, de lucruri şi
atitudini superficiale… Îmi pare rău că trebuie să-ţi
mărturisesc o concluzie la care am ajuns, cam amară, în
legătură cu mulţi tineri.
— Problemele sunt prea importante, spuse Răzvan
râzând, ca să le discutăm pe culoarul unui spital, şi încă
de urgenţă. Vă invit să bem o cafea în biroul meu. Se pare
că avem o seară mai liniştită. Se mai odihnesc puţin
bisturiurile…
— Concluzia la care mă refeream, reluă Dragoş Dănescu
ideea, în faţa unei cafele aburinde, e că nu prea mulţi
tineri, în împrejurările lor obişnuite de viaţă, de distracţie
mai ales, mai aduc în conversaţie probleme serioase legate
de cultură, ştiinţă, de existenţă… Nu vorbesc, desigur,
despre situaţiile de excepţie. Şi, totuşi, în atmosfera aceea
de banal îngroşat se croiesc destine, se orânduiesc drumuri
lungi, pe care uneori se va merge până la capăt, se face, cu
alte cuvinte, viaţa, cu tot ceea. ce are ea frumos, dar şi
încordat, dramatic uneori.
Revenind la foişorul vostru, dincolo de aparenţa
dansului, de concreteţea lui, orice ochi mai atent putea să
străbată spre suflete, spre mentalităţi, năzuinţe, speranţe,
spre impulsuri învolburate, care, măcar din când în când,
tulburau frumoase şi tandre lumini.
Lărgind metafora contrastului dintre aparenţă şi esenţă,
la atâtea alte cazuri şi situaţii, am încercat, nu o dată, să le
descriu, să le analizez, întrucâtva să propun chiar soluţii.
Ţi-a căzut, desigur, în mină ziarul la care lucrez; între
altele, de ani de zile, acopăr aici coloanele rubricii intitulate
Cine sunt ei? cu zeci şi zeci, cu sute de cazuri, o întreagă
George Şovu
lume de concretizări ale acestui contrast.

Multe le-am cunoscut prin soţia mea, fosta ta profesoară
de limbă engleză şi dirigintă în acelaşi timp. Pe unele aş
dori să le reiau, privindu-le de data aceasta prin prisma
devenirii; altele aşteaptă abia să proiectez asupra lor o
lumină. Deocamdată nu mă pot desprinde de acest caz, din
salonul nr. 5. Ce-a fost această fată „ce aşteptam noi toţi,
cei din familie, de la drumul ei prin viaţă şi ce a ajuns!
— Vorbeşti de parcă ar fi un om pierdut. Zău, nu -mi
place să te-aud aşa, nene Dănescule! Luminiţa e un om
tânăr, are tot drumul înainte şi e un om, în primul rând.
— Care, în ciuda tinereţii, a adunat atâta cenuşă otrăvită
în suflet. Aceasta nu se spulberă uşor, băiatule. E nevoie de
un vânt puternic şi curat care să sufle peste vatra aceea
bună şi să îndepărteze orice miasmă. Să nădăjduim în el!
Trebuie să se stârnească de undeva. Abia îl aştept!
Capitolul II
DESTIN ÎN DERIVĂ
— Cum se simte? îl întrebă ziaristul pe tânărul medic.

— Bine! Nu e nicio problemă din acest punct de vedere.
Peste câteva zile îi facem externarea. Ghipsul o să-l mai
păstreze, desigur, câtva timp, după care o să i-l scoatem noi
sau oricare alt medic de specialitate de la ea din oraş.
Trecuse aproape o săptămână de la vizita lui Dănescu la
spital. Stăteau acum de vorbă în casa acestuia. Răzvan
obişnuia să vină din când în când s-o vadă pe fosta lui
profesoară şi pe ziarist – prieteni buni ai mamei sale şi ai
lui, oameni de mare sensibilitate şi delicateţe
— Rana e undeva înăuntru, continuă băiatul, aşa cum
spuneai şi matale. Acolo trebuie să se petreacă o radicală
operaţie, care să îndepărteze ceea ce e rău şi să creeze
premise de vindecare.
— Auzi, doctore, îi spuse ziaristul foarte tânărului său
prieten, nenorocirea aceasta petrecută cu Luminiţa mi-a
adus aminte de un caz dintre cele dezbătute de mine în
ziar. Aş vrea să-l reiau, pentru că între timp au apărut
elemente noi, care demonstrează încă o dată – dacă mai era
nevoie de aşa ceva – cât de complicată e fiinţa omenească şi
pe ce cărări întortocheate, ascunse, imprevizibile uneori, te
poartă viaţa. Am recitit ceea ce scrisesem atunci şi aproape
că m-am cutremurat. La început a fost vorba tot de un
cuplu, el având multe din însemnele nenorocitului ăla de
bărbat al nepoatei mele. Atunci când scriam îi deplângeam,
George Şovu
fără îndoială, pe părinţii fetei şi pe bunicii acesteia, de la

care aflasem de fapt întâmplările. Mai exact: îmi povestise
totul un amic al meu mai în vârstă, fost profesor la liceul
unde lucrează şi soţia mea, unde ai învăţat şi tu. Cred că
nu l-ai apucat…
— Cum se numea?
— Andreescu! Vladimir Andreescu, de biologie.
— Nu, nu mai era în liceu pe vremea mea, spuse Răzvan.
În orice caz, m-ai făcut curios. N-ai vrea să-mi spui şi mie
despre ce era vorba?
— Vrei să-ţi povestesc? De altfel, sper să scriu
continuarea, şi-atunci o să-ţi dau să citeşti. Dar poate că
până atunci…
Ea se numea Cristina, şi pe vremea aceea, când am

cunoscut-o şi eu, era o fată plăcută la înfăţişare, cu ochi
frumoşi, subţirică, graţioasă, o fată care răspândea în jurul
ei zâmbet şi voie bună. Era cuminte, aşezată, în general
ascultătoare. Răsfăţată, bineînţeles! De părinţi, mai ales de
bunici. Nu prea harnică! Trebuia îndemnată mereu să
înveţe! Dar probleme deosebite până atunci nu apăruseră.
Era în clasa a XII-a şi se pregătea ca după absolvire să
dea examen de admitere la Facultatea de Comerţ Exterior.
Pentru aceasta începuse pregătirile cu doi ani înainte. Cum
a trecut în clasa a XI-a, au început şi meditaţiile: la
matematică şi la economie politică. La engleză şi franceză
făcea pregătire de ani de zile. Mulţi ani înainte, părinţii i-au
plătit lecţii de balet, de pian, naiba ştie ce fel de profesori
i-au mai plătit ca „să-i facă fetei o educaţie aleasă”, s-o
pregătească pentru viaţă. Cheltuiseră pentru toate acestea
zeci şi zeci de mii de lei, o avere. Dar nu se plângeau.
În sfârşit, lucrurile evoluau pe un făgaş normal, dacă
normală se poate numi o asemenea situaţie, în care bieţii
părinţi ai copiilor sunt nevoiţi să cheltuiască atât de mulţi
bani, uneori, pentru a-şi vedea fiii şi fiicele în facultăţi…
(Am mai scris de câteva ori despre acest lucru, cu care eu
personal nu sunt de acord! Dar…)
Cristina împlinise optsprezece ani, a fost sărbătorită,
devenise cetăţean major, cu drepturi depline (cred că la
răspunderi se gândea, fără îndoială, mai puţin sau deloc).
Şi cu ocazia aceasta, a găsit potrivit că trebuie să se
îndrăgostească. Lucru normal, firesc deci, care se petrece şi
cu alţii, cu toţi, mai devreme sau mai târziu (ce-i drept,
după cum ştii şi tu, cu unii sau cu unele prea devreme,
mult prea devreme, dacă mă gândesc la atâtea situaţii pe
care le-am cunoscut şi la care nu o dată am reflectat). Şi
şi-a ales Cristina drept obiect al dragostei ei pe un coleg,
aşa cum fac atâţia la vârsta aceasta, numai că nu de la
aceeaşi şcoală, ci de la alta, un coleg de clasă, cam de
aceeaşi vârstă.
Ţi-am descris-o, sumar, pe fată. Alesul ei (alegere făcută,
se pare, cam la întâmplare şi, după cum vei vedea, cu mare
pagubă pentru nepoata prietenului meu) nu excela prin
nimic, ca înfăţişare, aş zice, repetând cele spuse de
Andreescu (eu nu-l văzusem până atunci pe băiat), ci
dimpotrivă: înalt, aplecat puţin de spate, cu o faţă mică,
încadrată de un păr mare, creţ, cu nas cam lung, puţin
coroiat, sub care se adăpostea o mustăcioară neagră, parcă
lipită acolo, ca şi cum ar fi fost o muscă răstignită (e tot
expresia lui Andreescu, el, cu biologia lui, se pricepe mai
George Şovu
bine la aşa ceva); figura lui Mişu – acesta era numele de

alintare al flăcăului, de la Mihai probabil – arăta, luată aşa,
una peste alta, ca a unui şoarece puţin speriat, de aceea
aflat în încordare, stând parcă la pândă. Cristina îl socotea
însă cel mai agreabil băiat pe care l-a cunoscut vreodată.
Drept pentru care s-a îndrăgostit de el, dar rău, rău de tot,
nu aşa! Mă rog, peste înfăţişare s-ar fi putut trece (părinţii
Cristinei îşi ziceau că, fiind prima dragoste să n-o
dezamăgească pe fată – se va trezi ea singură, sperau ei, şi
încă foarte curând), (s-ar fi putut trece, zic, în această
ipostază a începutului, dacă băiatul ar fi dat la iveală unele
calităţi ale fiinţei lui care să-l facă într-adevăr agreabil şi,
ţinându-se seama de ele, ar fi putut fi privit ca un om
pentru care merită să-ţi risipeşti nişte valori ale sufletului.
El însă, după foarte puţin timp de la începutul prieteniei cu
Cristina, perioadă în care s-a prefăcut îndrăgostit şi făcea
eforturi să fie atent cu ea, cald, afectuos etc., a început
să-şi dea arama pe faţă, să apară, fără sfială, aşa cum era
de fapt: arogant, brutal în comportare şi în vorbă, aproape
vulgar, mai ales meschin, mic la suflet, foarte interesat
ş.a.m.d. Părinţii lui, pe care, din câte spunea Andreescu,
flăcăul îi reprezenta fidel, i-au spus Cristinei de la început,
când Mişu le-a prezentat-o, că n-o plac şi că o roagă „să le
lase băiatul în pace”, fiindcă el „trebuie să înveţe”, „are de
făcut facultate”, deci „n-are timp de pierdut aşa, cu
oricine”.
În faţa părinţilor lui, Mişu n-a zis nimic, n-a schiţat
niciun gest de protest. Cristina a rămas uluită, a plâns
mult şi i-a spus totul, de data aceasta, mamei sale.
Vorbele rostite în faţa Cristinei au fost repetate de
părinţii lui Mişu la telefon, în urechea mamei fetei
îndrăgostite. Aceasta şi-a sfătuit fiica să pună imediat
capăt nefericitei iubiri şi să-şi vadă de treabă, pentru că se
apropiau bacalaureatul şi concursul de admitere în
facultate.
„Acum, i-ar fi spus mama, profund jignită, îndurerată de
tot ceea ce a aflat, ai nevoie de linişte, fiindcă e o etapă
hotărâtoare pentru viaţa ta. Şi apoi, stând lucrurile astfel,
nici nu merită să fii necăjită măcar. N-ai pentru cine!
Vino-ţi în fire, Cristina!” a încercat biata mamă să-şi
îmbărbăteze fata, care plângea în hohote. La fel a încercat
bunica fetei. Tatăl şi bunicul, prietenul meu, Andreescu,
deocamdată nu ştiau nimic.
Dar de unde să ia Cristina liniştea de care avea nevoie?
Inima ei era cuprinsă de acel foc, de care se temuse până
atunci, spre dogoarea căruia se îndreptase cu sfială, dar şi
cu o dorinţă enormă de a-i cunoaşte căldura binefăcătoare,
fiinţa ei vibra ca o frunză în vânt la orice gând, la orice
cuvânt ce-i aminteau de cel căruia îşi încredinţase sufletul.
În casă, în camera ei mai ales, nici nu era nevoie să-i
privească fotografia, îl vedea peste tot, îl auzea vorbindu-i,
aşa cum îi vorbea la început, frumos, cald, pe stradă la fel,
parcă se afla într-o permanentă halucinaţie: din spatele
oricărui trecător trebuia să apară el, la o distanţă de câteva
zeci de metri se legăna cineva în mers ca Mişu. „El e, el e”,
cânta sufletul Cristinei, făcând-o să iuţească pasul, spre
a-şi întâlni astfel, cu câteva clipe mai devreme, deziluzia.
În săptămâna aceea, în care Mişu nu i-a dat telefon, n-a
căutat-o în niciun fel, Cristina simţea că înnebuneşte. Cât
era acasă, tresărea la fiecare ţârâit al telefonului şi alerga,
cu sufletul la gură, să smulgă receptorul din furcă, în
speranţa că… Dar nu, nu era el; soneria de la intrare o
făcea să sară, de asemenea, de la masa de lucru, unde
încerca zadarnic să se concentreze ca să poată face faţă
George Şovu
măcar obligaţiilor şcolare; revenea de fiecare dată în

cameră fără vlagă, cu ochii pierduţi undeva înăuntru, în
lumina vie a amintirilor.
A doua săptămână era pe sfârşite. Mama şi bunica fetei
erau din ce în ce mai desperate de năpasta abătută asupra
casei lor. Tatăl Cristinei era plecat de aproape trei
săptămâni într-o misiune în străinătate. Bunicul,
Andreescu, se afla undeva într-o staţiune, la tratament.
Veştile de-acasă, pentru el, erau liniştitoare: „Totul e
normal!” i se comunica, fie la telefon, fie în vreo scrisoare.
O prietenă mai tânără a familiei, căsătorită, chiar
profesoară a Cristinei, văzând-o schimbată, a vrut să ştie
ce s-a întâmplat cu fata. Când a aflat despre ce e vorba, a
discutat îndelung cu eleva ei, pe care-o cunoştea de câţiva
ani, încercând s-o înveţe cum s-ar cuveni să procedeze
într-o asemenea situaţie, spre a-şi salva sufletul de povara
cu care viaţa îl încărcase şi care nu mai era o dulce povară,
ci una atât de dureroasă. Între cuvintele profesoarei
revenea, ca un laitmotiv, chemarea către păstrarea
demnităţii. Fata era sfătuită să se poarte cu demnitate,
pentru că altfel singură îşi retează suportul a tot ceea ce-ţi
dă forţa şi dreptul de a privi lumea şi viaţa în faţă. Biata
Cristina asculta, făcea eforturi să înţeleagă, dar se pare că
puterile fiinţei ei n-o ajutau. Astfel, nu se putea potoli din
plânsul însoţit de aceeaşi mărturisire a unei iubiri aproape
bolnăvicioase, atât de impresionante, încât „de piatră dacă
ai fi, cum remarca profesoara, şi tot te-ar zgudui o
asemenea trăire”.
A doua săptămână de suferinţă era, deci, pe sfârşite.
Cristina era singură acasă. Tocmai sosise de la şcoală, îşi
lăsase servieta şi se aşezase într-un fotoliu, lângă telefon;
simţea o sfârşeală în tot corpul, nu mai avea pic de vlagă.
Se gândea să intre în baie, să-şi facă un duş şi apoi să se
culce. Nu mai avea putere nici să sufere. Ascultase de toţi
cei care o sfătuiseră „să nu facă ea primul pas, fiindcă ar fi
nedemn pentru o fată, mai ales după ceea ce s-a
întâmplat”. Ascultase până acum. Se hotărâse ca mâine,
duminică, să-l caute ea pe Mişu, fie ce-o fi, poate să spună
oricine ce va vrea, ea îl va căuta, pentru că trebuie să afle
de la el adevărul, „să-şi afle de la el destinul”, cum îşi
spunea în gând, exagerând, bineînţeles. Pentru aceasta
avea nevoie de odihnă. Se va odihni deci! Mâncare? Nu,
nu-i trebuie! Simţea că n-ar putea înghiţi nimic. De altfel,
în aceste două săptămâni se hrănise din ce în ce mai puţin,
de-aceea uniforma de şcoală ajunsese să fluture pe talia ei.
Cu ochii închişi, Cristina încerca să-şi imagineze cum va
proceda mâine. Îi va telefona, asta va face şi, chiar dacă îi
va răspunde unul dintre părinţii lui Mişu, va vorbi hotărâtă
şi demnă: Cu băiatul lor, ea are unele lucruri de lămurit şi,
având dreptul la aceste lămuriri, şi-a permis să…
Telefonul a sunat scurt. Cristina a tresărit mai întâi; apoi
a întins mâna, a luat receptorul şi l-a dus la ureche; vocea
lui Mişu era schimbată întrucâtva, dar era totuşi vocea lui,
îi cerea să coboare, fiindcă o aşteaptă jos, la intrarea în
bloc.
— Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, a încheiat el,
adăugind, cum rar i se întâmpla, formula „te rog”. Te rog să
cobori măcar pentru câteva minute, a auzit Cristina
ultimele vorbe ale lui Mişu.
Se făcuse dintr-odată lumină în casă; soarele ardea
puternic, deşi telefonul se afla într-un hol care n-avea nicio
fereastră spre afară; Cristina vedea numai pomi înfloriţi în
jur, şi ea alerga nebunatică printre ei, iar crengile se
aplecau în drum, îşi dădeau mâna, se uneau formând o
George Şovu
boltă multicoloră, ce încânta ochii şi răspândea balsam

peste suflet.
A ajuns în câteva secunde. Mişu a întâmpinat-o
zâmbind, sigur pe sine, ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat. Intuind starea sufletească a Cristinei, în ciuda
tăcerii din cele două săptămâni, planul lui – şi-a spus în
gând – poate fi perfect aplicat. Mai întâi, fata trebuie
convinsă că el, Mişu, n-are nicio vină. Că părinţii lui, „ca
toţi părinţii”, s-au gândit „că nu e timpul acum”, „de parcă
inima ar şti care este timpul favorabil pentru…” – se
gândise el la o replică „de efect”. În concluzie, „după
această luptă” cu ai săi, el a hotărât că, „indiferent de ce
cred şi vor ei, nu se va despărţi de Cristina, pentru că fără
ea nu poate să trăiască. Şi lucrurile se vor aranja, cu
siguranţă, atunci când vor vedea cât de hotărât este el să
se căsătorească cu ea. El o şi socoteşte de pe acum
«mireasa sufletului său». Vor lua bacalaureatul, vor intra la
facultate, el va merge apoi în armată, iar ea îl va aştepta, şi
după aceea, la întoarcerea lui, se vor căsători. Vor trăi mai
modest, din bursă (pentru că vor avea şi bursă), el va da şi
meditaţii, poate-i mai ajută şi părinţii ei, sigur că şi ai lui…
în sfârşit, totul este clar, totul este plănuit şi va fi bine.
Gata, norii au trecut, s-au risipit, de parcă n-ar fi fost.
Cristina trebuie să fie iar „Cristina lui cea dulce”, să
zâmbească aşa cum ştie ea, să râdă…
Ajunseseră într-un parc, departe de casă, într-un parc în
care nu se mai plimbaseră până atunci. Cristina râdea,
într-adevăr, râdea din nou, deşi lacrimile îi curgeau şiroaie
pe obraji. Oricum i-ar fi motivat Mişu, ea tot nu înţelegea
de ce timp de două săptămâni, lungi cât doi ani, în care
sufletul ei, fiinţa ei au fost supuse la cele mai cumplite
chinuri, el n-a dat niciun semn de viaţă?!
Dar vorbele lui reveneau şi ele, măcar acum, începeau
să-i aducă alinarea mult aşteptată, atât de mult dorită.
Când s-a întors acasă, era alta. Mama, care i-a deschis
uşa, a fost izbită de ochii Cristinei, umezi încă de lacrimi,
puţin înroşiţi, dar strălucind de o lumină tulburătoare.
Obrajii îşi recăpătaseră culoarea, erau chiar prea
îmbujoraţi.
Fata a sărit de gâtul mamei, îmbrăţişând-o îndelung,
apoi a repetat îmbrăţişările cu bunica, sosită şi ea în grabă,
în holul de la intrare, să vadă ce se petrece.
Povestirea gâfâită a Cristinei, trăirile ei atât de puternice
şi de sincere în loc să le liniştească pe cele două femei,
dimpotrivă, le-au sporit îngrijorarea. Deocamdată nu i-au
spus nimic fetei, simţind, înţelegând câtă nevoie are de o
asemenea stare, pe care o doreau şi o sperau regeneratoare
pentru forţele ei sufleteşti, pentru capacităţile-i de muncă,
scăzute în mod vizibil în ultimul timp. Şi apoi, cine ştie,
încercau ele să spere, poate că băiatul o fi sincer, o fi
iubind-o, aşa cum spune; în orice caz, lucrurile se vor
lămuri; ele trebuie să facă efortul ca s-o prevină, cu mult
tact însă, pe Cristina că, măcar de data aceasta, trebuie să
fie mai rezervată faţă de Mişu, să-şi strunească sufletul,
temperându-l puţin câte puţin, până ce-şi va afla acel
echilibru stabil, de care în viaţă este atâta nevoie, fără de
care, normal, nici nu se poate trăi. Fata „trebuie să
fie – subliniau ele – de data aceasta mult mai deşteaptă!”
— Din câte ai anticipat matale, nene Dănescule,
interveni Răzvan, care ascultase cu tot interesul cele
povestite, se pare că n-a prea fost „nici de data aceasta”.
— Într-adevăr, dragostea Cristinei pentru Mişu nu numai
că nu şi-a dobândit „acel echilibru atât de necesar”,
dimpotrivă, s-a aprins parcă şi mai tare, în timp ce
George Şovu
dumnealui…
— Mă ierţi, interveni din nou tânărul medic, ce înţelegi
dumneata, în acest caz, prin echilibru? Crezi oare că este
absolut necesar? Sufletele pot fi puse aşa pe cântar, atât
dai tu, atât dau eu?! Căci altfel…
— Să ştii, măi băiete, răspunse ziaristul, că într-o iubire
adevărată, frumoasă, cele două inimi care vibrează trebuie
să stea pe trepte egale, să privească şi să înfăptuiască totul
pornind de la aceeaşi înălţime. Dacă una se află în
genunchi, iar cealaltă îşi înalţă sprinceana către ea de
deasupra, cumpăna existenţei lor comune se va frânge cu
siguranţă. Sau, în cazul în care bucăţile nu se rup, luând-o
care-ncotro, atunci orice mişcare, orice balans al vieţii va
produce atâta durere celui îngenuncheat. Încât situaţia
este cu mult mai rea…
— Este interesant ceea ce spui… M-am gândit prea puţin
sau deloc la acest lucru. La noi s-a întâmplat să fie totul
„cum trebuie”; cred că şi pe dinăuntru ne aflăm pe trepte
egale, cum afirmai dumneata…
— Mă bucur pentru voi, Răzvane. Sunteţi într-adevăr doi
copii buni şi meritaţi din plin să trăiţi o viaţă în care să
înfăptuiţi „totul pornind de la aceeaşi înălţime sufletească”.
Măcar aşa mama ta mai poate zâmbi şi ea din când în
când, oprind parcă atunci, pentru câteva clipe „ceasornicul
care, la toţi, ne măsoară destrămarea”, cum ar fi spus
Lucian Blaga. Ce veţi face voi în afară, ce veţi înfăptui în
profesiunea voastră, de pildă, acestea depind de mulţi alţi
factori. Totul este ca, indiferent de relieful exterior al
existenţei, înăuntru să se păstreze cumpăna!…
— Mulţumesc pentru înţeleptul sfat, care, sincer să fiu,
m-a emoţionat. Dar te-am întrerupt din povestire. Care a
fost, în continuare, destinul „eroinei” dumitale?
— Bacalaureatul a trecut cu bine pentru amândoi, reluă
Dragoş Dănescu firul întâmplărilor. Cristina, însă, în tot
acest timp învăţa din ce în ce mai puţin. Când nu se
întâlnea cu Mişu, şi cu el se întâlnea din ce în ce mai rar,
pierdea timpul lamentându-se înfrigurată, nervoasă, tot
mai nestăpânită şi mai fără logică în gesturile şi faptele ei.
Mai ales în zilele de sărbătoare Mişu nu se întâlnea cu
Cristina. Deşi ştia că pretextele invocate de el nu pot fi
luate în seamă, adevăratul motiv fiind acela că părinţii
băiatului nu-i permiteau să mai fie prieten cu ea – şi acest
lucru s-ar fi putut constata cu uşurinţă tocmai în zilele de
sărbătoare, când îşi puteau supraveghea clar odrasla –,
Cristina se încăpăţâna să nu vadă adevărul, stăruind în
situaţia ei de umilinţă şi de durere care-i otrăveau toată
fiinţa.
În aceste condiţii, intrarea în facultate a fost ratată.
Amorezul mincinos, care, cunoscându-şi interesul, nu şi-a
pierdut timpul, a învăţat şi a devenit astfel student, s-a
arătat, chipurile, „îngăduitor”. „E foarte bine că n-a
intrat” – ar fi afirmat el; în timp ce dânsul se va afla la
armată, ea va lucra, îi va trimite şi lui bani, pachete, va
putea să vină să-l vadă, dar va şi învăţa, astfel că în anul
următor, când „nu încape îndoială că admiterea ei va fi un
triumf”, vor fi colegi.
Nu-ţi va veni să crezi, dar „programul de viaţă” plănuit
de Mişu s-a împlinit în toate prevederile… ce-l interesau pe
el însă.
Cristina, care-şi pierduse parcă orice fărâmă de
demnitate, de personalitate, i-a urmat întocmai sfaturile. A
început să lucreze, iar banii câştigaţi îi folosea exclusiv
pentru Mişu: mandat poştal cu… sute de lei pentru Mişu;
pachete cu ţigări scumpe, ciocolată etc., etc. — pentru
George Şovu
Mişu; cheltuieli pe bilete de tren până la Piatra-Neamţ,

unde se afla Mişu, şi pe cameră, la hotel, unde să poată să
stea în voie de vorbă cu el… Când întârzia cumva o
săptămână „subvenţia”, soseau cu regularitate scrisori
pline de reproşuri: ea se află în libertate, cine ştie ce face?
De el nu-i pasă, l-a părăsit etc. Cristina plângea, ofta, se
mai împrumuta şi-i trimitea imediat tot ceea ce dorea, mai
abitir decât cea mai supusă şi mai devotată soţie. Bunicul
ei, profesorul Andreescu, povestindu-mi, presupunea că de
fapt de-atunci au început între ei altfel de relaţii, care au
înlănţuit-o pe Cristina şi mai mult. Cert este că fata se
pierduse de tot cu firea, nu mai trăia decât pentru
amăgitorul ei prieten.
Părinţii i-au plătit, în toată această perioadă, mulţi bani
pentru meditaţii. Cristinei capul nu-i stătea însă la
învăţătură. Cu o lună înainte de noul concurs, ea a refuzat
ajutorul oricărui meditator. Acum „o ajuta” Mişu. Venise
acasă, terminase cu armata, părinţii lui erau plecaţi din
Bucureşti, în concediu, aşa încât la el acasă „aveau
asigurate toate condiţiile ca să poată învăţa în linişte”, aşa
pretindea Cristina. „Şi apoi, Mişu ştie mai bine ca oricine
ce se cere la Cibernetică, el doar a dat examen.” (Se
hotărâse între timp să dea şi ea la aceeaşi facultate.)
„Parcă ne pierduserăm şi noi capul, îmi spunea atunci
bietul Andreescu. Deşi era clar că lucrurile nu merg bine,
nu puteam s-o oprim.”
Când tatăl Cristinei s-a opus într-o zi, spunând că „este
de neacceptat ca o fată să stea singură, zile întregi, închisă
în casă cu un băiat care pretinde c-o ajută la
învăţătură – chiar dacă ar fi aşa”, domnişoara s-a revărsat
într-un torent de vorbe necontrolate, grave, de ai fi putut să
crezi că şi-a pierdut minţile.
Atunci s-a întâmplat un lucru oribil. În familia părinţilor
fetei există o taină pe care aceştia au păstrat-o cu
străşnicie ani mulţi. Cu aproape douăzeci de ani în urmă,
când Cristina nu avea decât două luni, tatăl ei, adevăratul
ei tată, plecase definitiv de acasă. În scurta convieţuire a
aceleia ce-i dăduse viaţă cu „individul” respectiv, cum îi
spunea ea, asemenea plecări mai avuseseră loc. Înaintea
celei definitive, una le pusese vârf la toate.
Era în seara de Anul nou. Mama Cristinei abia sosise
acasă de la spital cu fetiţa. Era slăbită, dar bucuroasă.
Adusese pe lume un copil, pe care şi-l dorea, scăpase cu
bine, şi ea, şi fetiţa erau sănătoase. „Poate se mai schimbă
şi el, se gândea tânăra mamă, poate îl mai leagă de casă
copilul, poate devine mai serios, mai raţional, mai matur!”
Până atunci te puteai aştepta la orice de la el, acţiona
fără niciun fel de responsabilitate, pleca de la serviciu
oricând, fără să dea vreo socoteală cuiva, pleca de-acasă,
de asemenea, fără să spună unde şi pentru cât timp, îşi
bea aproape toţi banii, iar cei rămaşi erau puşi pe masa în
faţa căreia nopţi întregi, împreună cu alţii ca el, îşi pierdea
timpul jucând pocher. Dacă i se cerea să răspundă pentru
această comportare, parcă lua foc, îşi pierdea şi bruma de
judecată pe care altădată părea s-o aibă: ţipa, insulta,
spărgea tot ce găsea la îndemână, trântea apoi uşa în urma
lui şi… dus era!
„Doamne, dacă n-ar semăna fata cu el!” se gândea biata
femeie. Poate ar fi fost mai bine dacă năştea un băieţel,
băieţii moştenesc de obicei firea şi înfăţişarea mamelor, pe
când fetele… I-ar fi plăcut Mioarei – aşa se numea mama
Cristinei – să aibă un copil care să semene – cât de cât cu
ea (profesorul Andreescu, lăudându-şi fata, spunea
atunci – şi eu am putut să constat mai apoi, când am
George Şovu
cunoscut-o bine, că nu exagera cu nimic – că e „un om şi

jumătate”, harnică, răzbătătoare, plină de viaţă, în plus
foarte atrăgătoare ca înfăţişare, ca femeie).
Andreescu, bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi, de a
se închide prăvăliile, magazinele, proaspătul tată,
aventurierul, a plecat „să-şi cumpere ţigări”. Mioara a
rămas singură acasă. Se întâmpla ca mama ei să fie chiar
atunci bolnavă, stăteau pe vremea aceea în locuinţe
separate, aşa că părinţii, bunicii Cristinei, nu puteau să se
bucure împreună cu „fetele” de sosirea unui nou an.
La plecare, Mioara a avut parcă o presimţire, l-a rugat să
nu întârzie. După o jumătate de oră, care s-a scurs pe
nesimţite, a început aşteptarea. O oră, două, trei… Miezul
nopţii, Anul nou – un noul an întâmpinat cu lacrimi, cu
disperare, cu zarea zilelor următoare întunecată. O zi,
două, trei… A patra zi, Mioara, care rămăsese şi fără pâine
în casă, fiindcă nu putea pleca nicăieri din cauza fetiţei, a
adormit-o pe Cristina şi a dat fuga, aşa slăbită şi desperată
cum era, până la părinţii ei. I-a găsit pe amândoi în pat. Se
îmbolnăvise şi tatăl, avea febră, de aceea nu putuseră să
vină în zilele respective să-şi vadă fiica şi nepoata. Au aflat
şi ei ce s-a întâmplat. Mioara s-a dus, în grabă, şi la miliţie,
a telefonat la spitale. Nimic! Nimic nu se ştia despre soţul
ei. S-a întors la fetiţă şi a mai aşteptat încă trei zile. În a
şasea zi de la dispariţie, spre seară, a Sosit şi fugarul
misterios, cu zâmbetul pe buze, ca şi când ar fi fost plecat
de cinci minute. A povestit pe scurt, ca pe un fapt divers,
aventura: La debit, s-a întâlnit cu un prieten care pleca să
petreacă Anul nou la Ploieşti. L-a rugat să meargă cu el şi…
nu l-a putut refuza. De la Ploieşti au plecat, a doua zi, la o
cabană, la Predeal, unde au stat câteva zile. A petrecut
foarte bine. Este refăcut, bine dispus…
— Asta merita „să i se pună capul pe tăietor”, cum se
zice pe la bunica la ţară, spuse Răzvan.
— Aşa zicea şi bietul Andreescu. Mama Cristinei „nu i-a
pus capul pe tăietor”, dar „l-a decapitat” din atribuţiile de
tată şi de soţ, anunţându-l că nu mai are ce căuta acolo. E
liber să plece oricând, de tot.
De data aceea, cică, individul nu s-a mai supărat. A
plecat definitiv, abia peste două luni. Peste încă şase-şapte,
Mioara obţinea divorţul, iar Cristina îşi dobândea un nou
tată, eu aş zice, după tot ce mi-a spus profesorul şi după
cum aveam să-l cunosc ceva mai târziu, pe adevăratul ei
tată, pentru că acesta, inginer, om de ispravă, bun ca
pâinea caldă, afectuos, avea s-o crească de când nu
împlinise încă un an şi s-o iubească mai mult decât dacă ar
fi fost copilul lui propriu. A crescut -o, a îngrijit-o, s-a
străduit să nu ducă lipsă de nimic, să primească, aşa cum
îţi spuneam la început, o educaţie aleasă, să-şi asigure un
viitor cum oricare tânăr şi l-ar dori. S-a străduit în acelaşi
timp ca fata să nu afle niciodată taina privitoare la venirea
ei pe lume.
Cu puţin timp înainte de momentul acela de mare
încordare pe care îl evocam, Cristina aflase acest adevăr de
la o prietenă „binevoitoare” a familiei lor, căreia i se plângea
că nu se mai înţelege cu părinţii. „E explicabil, ar fi spus la
un moment dat aceasta, dacă nu e tatăl tău”… „Cum nu e
tatăl meu, ce vorbă e asta?” s-a revoltat Cristina. „Aşa,
bine! Domnul inginer, domnul X, nu e tatăl tău. Eşti un
copil înfiat, domnişoară, asta eşti!” au răsunat vorbele,
spuse cu satisfacţie răutăcioasă de către „amabila prietenă”
a familiei.
Cristina a aflat atunci, cutremurată, toată povestea. N-a
spus nimic acasă, dar din ziua aceea îl urmărea cu cea mai
George Şovu
mare atenţie pe acela căruia-i spunea tată de aproape

douăzeci de ani şi de care, din câte îşi amintea, nu avea
motive să se plângă. Din contră, au fost atâtea situaţii
când, răsfăţată, aşa cum a fost crescută mai ales de bunică
(Andreescu singur recunoştea acest lucru), capricioasă din
cale-afară, nu prea harnică din fire – precum aminteam, se
găseau destule motive să i se facă observaţii, cel care
totdeauna îi lua apărarea era tatăl ei.
Acum însă, când l-a auzit că „este de neacceptat ca o
fată ca ea să stea închisă în casă” cu acela pe care îl
iubeşte, a văzut roşu înaintea ochilor şi a simţit nevoia de
a-l jigni şi ea, de a-l umili, de a-i închide gura, precum
gândea cu capul ei cel fără de sănătoasă judecată şi
precum simţea în fiinţa ei, stăpânită parcă de haos, în care
orice echilibru părea rupt. Şi atunci a săvârşit acel lucru
oribil, strigându-i cu furie că nu are niciun drept asupra ei,
fiindcă nu-i este tată, că deci nu-i permite să se amestece
în treburile familiei ei, în viaţa ei cu care face ce vrea…
Andreescu bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi
preferat să moară în clipele acelea. Ar fi fost scutit, după
cum spunea el, să vadă o scenă ce i-a încrâncenat întreaga
fiinţă.
Inginerul a îngălbenit la început, apoi, în efortul de a se
stăpâni (câte ar fi putut să -i spună acestui copil
nerecunoscător pentru fericirea căruia tremura de douăzeci
de ani), s-a congestionat la faţă, încât credeau cu toţii (în
afară de Cristina, dezlănţuită într-o avalanşă de insulte)
că-i vor plesni venele de la tâmple; după câteva minute s-a
liniştit, s-a retras într-o altă cameră şi a început să plângă
precum un copil.
Crezi că ceea ce s-a întâmplat cu tatăl ei a impresionat-o
cât de cât pe domnişoară? Nicidecum!
„Dragă Dănescule, asta m-a îngrozit mai mult decât
orice, zicea bietul Andreescu. Era ca o fiară încolţită. Se
manifesta de fapt exact ca nenorocitul acela ce-i dăduse
viaţă. Săraca Mioara, ce şi-a dorit şi cu ce s-a ales! Săracii
de noi, prietene, săracii de noi, pentru că toată existenţa
noastră se concentrează, de ani de zile, în jurul acestui
copil.
— Şi inginerul?… a întrebat Răzvan. Cu el ce s-a
întâmplat?
— Ce să se întâmple? Nu ţi-am spus? Bun ca pâinea
caldă! A doua zi – după cum povestea bătrânul profesor – a
uitat, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce suflet nobil!
zicea Andreescu, a făcut efortul să-şi închidă singur rana,
fiindcă, îţi dai seama, cine i-ar fi putut spune ceva în
situaţia aceasta?! A încercat Mioara, dar el a rugat-o să nu
mai adauge nimic, subliniind că nu aduce nicio vină
nimănui…
În timpul examenului Cristinei, se afla la Constanţa,
detaşat pentru câtva timp, pe un şantier. Ştii ce i-a spus
atunci unui cunoscut? „Dacă intră fata mea la facultate
(reţine: fata mea), o iau pe calea ferată aşa, pe jos), până la
Bucureşti”. Îţi spun drept că mi-au venit lacrimi în ochi.
— Te cred şi eu, aşa ceva mai rar se poate vedea! Nu i-au
spus despre asta şi fetei?
— Ba da!
— Şi ce-a răspuns?
— Că „nu face el aşa prostie!”
— Da, e un răspuns pe măsura ei!
— Cristina însă n-a reuşit nici de data aceasta. Mama ei
de altfel se şi aştepta la un asemenea rezultat. Dovadă că
înaintea concursului la facultate se interesa de şcolile
postliceale existente pe atunci şi perioada în care vor avea
George Şovu
loc examenele de admitere. Nici domnişoara nu spera să

aibă succes, ea ştiind cel mai bine că nu învăţase nimic ca
lumea tot anul. Mai uitase şi din ceea ce ştia. Cât priveşte
„ajutorul” lui Mişu el s-a exercitat din plin şi în continuu,
în aceeaşi direcţie: a otrăvirii sufletului celei pe care uneori
mai pretindea că o iubeşte.
Singurul încrezător încă, în această fată, era tatăl ei,
inginerul, cel ce ar fi fost în stare să calce drumul pe jos, de
la Constanţa la Bucureşti, dacă ea ar fi reuşit la examen.
După concurs, domnişoara a cerut să plece cu Mişu şi
cu altă pereche (reţine: pereche) undeva pe litoral, să se
odihnească, deoarece, vezi bine, se extenuase învăţând. A
primit banii necesari, mulţi bani, şi a plecat. „Călătorie de
nuntă!”, plătită, se pare, numai de către părinţii Cristinei.
Pentru inginer, cel de-al doilea eşec al fetei a sosit ca un
trăsnet; a suferit cumplit, i se părea ca viaţa îşi închide
toate luminile pentru el. Ştia că şi pe el, ca şi pe toţi ceilalţi
din familie, îl aşteaptă nenorociri şi mai mari, toate născute
din aceeaşi sursă: domnişoara Cristina şi infamul individ
care îşi bătea joc de ea.
A trecut vara, individul a început cursurile la facultate,
iar Cristina la o şcoală postliceală de hidrotehnică, la care
intrase către sfârşitul lunii august, după mari zbateri ale
părinţilor. „Diferenţa dintre ei a început să fie subliniată
acum de fiecare dată când se întâlneau, când mai accepta
să se întâlnească, bineînţeles, niciodată fără un interes
anume: să-i dea nişte bani, să-i predea un conspect pe care
i-l ceruse şi pe care ea îl făcuse lipsind zile întregi de la
cursuri spre a citi şi a lucra pentru Mişu, „care e foarte
aglomerat, săracu'” să meargă împreună… ş.a.m.d. Cristina
a ajuns astfel din rău în mai rău, îngenunchindu-şi
demnitatea, cerşind întrevederile, în ciuda tuturor
insultelor primite în continuare de la părinţii lui Mişu, în
ciuda bădărăniilor şi nepăsării cu care o întâmpina acesta
de fiecare dată, cu care o petrecea la fiecare despărţire.
La un moment dat, îmi spunea profesorul (încă un
moment, o împrejurare de mare tensiune, de imensă ruşine
şi umilinţă suferită de familia lor), tânărul student a intrat
în panică în faţa eventualei perspective de a deveni tată. Şi
atunci a hotărât să-i facă pe deplin „fericiţi”. Situaţia era
încă nesigură. El, totuşi, a convocat întreaga familie a fetei,
spre „a sta de vorbă”. Nu cunoşteau, bineînţeles, motivul,
de aceea făceau tot felul de presupuneri.
„Îţi place, Dănescule, zicea atunci prietenul meu, ce
ajunsesem? Auzi, un mucos amărât ne convoacă în consiliu
de familie, şi dacă ai şti pentru ce!” „Pentru ce?” am
întrebat, mai mult intrigat decât curios. „Ca să ne
batjocorească, de data aceasta pe toţi! în faţă, fără niciun
fel de ocol.” „Cum se poate aşa ceva? am izbucnit. Cum aţi
putut admite, suporta?” „Măi omule, complicată fiinţă mai
este cel ce poartă acest nume! a continuat bătrânul. Şi cât
de ticăloasă poate fi câteodată! Ascultă aici: şobolanul, care
ne batjocorise fiica şi nepoata, a venit să ne spună verde, în
faţă, că într-adevăr aşa stau lucrurile, de peste un an se
îndeletniceşte dumnealui cu aceste fapte demne de laudă,
dar că, supremă «mulţumire» – pentru noi şi pentru ea,
bineînţeles, ne anunţa pe toţi, aşa, în plenul familiei, că a
făcut acest lucru fără s-o iubească. Deci, n-a iubit-o, n-o
iubeşte, iar dacă s-au încurcat cumva treburile şi
domnişoara ar urma să aibă un copil, el «înţelege să-şi ia
toată răspunderea», fie plătind ceea ce trebuie, fie
luându-şi progenitura şi pricopsindu-şi cu ea părinţii. Dar
cu Cristina nu se va căsători! A venit atunci să ne spună el
tot ceea ce gândeşte şi simte şi să se termine pentru
George Şovu
totdeauna!”
— L-au mai lăsat să iasă întreg de-acolo? a întrebat
Răzvan cu indignare. Cum au putut să suporte o asemenea
batjocură? Cum au reacţionat? Mă interesează mai întâi
„fericita” îndrăgostită. Ce-a zis?
— N-ai să crezi, a subliniat ziaristul. Cică ar fi spus că
nu este adevărat, că Mişu vrea să facă pe grozavul, că aşa
este el, totdeauna îşi ascunde adevăratele sentimente.
— Biata fată! interveni din nou tânărul medic. N-o
cunosc, nu ştiu deci care a fost esenţa lucrurilor, dar înclin
să cred că era atât de orbită şi atât de pulverizată în focul
ce o mistuia, încât nici adevărul cel mai crunt şi mai
evident totodată nu voia să-l recunoască. Şi încă ceva, nene
Dragoş: Bănuiesc că domnişoara în cauză trebuie să fie, în
ciuda aparenţelor, o fiinţă orgolioasă, care, în disperarea ei,
n-a vrut să se dea bătută, preferind să-şi târască mai
departe „demnitatea în genunchi”, după cum te exprimai
dumneata, „să cerşească firimituri de speranţă”… E o
situaţie de care mă cutremur, să-ţi spun drept…
— Aşteaptă, căci n-am ajuns la apogeu.
— Exact: n-ai spus ce-au făcut ceilalţi…
— Iarăşi n-o să-ţi vină să crezi (reacţiile oamenilor sunt
de atâtea ori imprevizibile): au rămas consternaţi cu toţii,
stare ce i-a redus mai întâi la… tăcere. Ruşinea ce-o
simţeau era atât de mare, obrăznicia scamatorului
ăluia – de necalificat, încât înţelegeau că nu sunt vorbe pe
măsura faptelor.
După aceea, inginerul – cică – şi-a revenit primul şi l-a
pus pe presupusul viitor tată să consemneze şi în scris tot
ceea ce le-a declarat lor Cu neobrăzare.
— Şi?…
— A dat băiatul declaraţie!
— Nemaipomenit! înseamnă, deci, că în felul acesta
Cristina s-a lecuit…
— Aşa ar fi fost normal.
— „Ar fi fost”? Dar ce s-a mai întâmplat! Că încep să mă
îndoiesc dacă poate fi adevărat ceea ce spui dumneata de
atâta timp…
— Pentru timp îmi cer scuze, doctore! Dar adevărul e cel
pe care l-ai ascultat până acum.
— Şi, totuşi, mai departe?…
— Ce-a fost atunci, în continuare, se poate rezuma astfel:
Mişu n-a devenit tată, a fost numai o alarmă falsă; acest
lucru l-a bucurat nespus şi l-a făcut să mai reducă din
dârzenia hotărârii de a nu se mai întâlni cu Cristina. S-a
gândit că n-avea nimic de pierdut, la urma urmei. De altfel,
la câtva timp după scena evocată, studentul a suferit un
accident, a căzut de pe scara unui autobuz şi s-a lovit la
cap. Cine crezi că s-a internat cu el la spital, pe timp de
două săptămâni, spre a-l îngriji zi şi noapte?
— Mama lui, ar fi fost firesc, bănuiesc însă că…
— Ceea ce bănuieşti, Răzvane, este adevărat. Cristina a
fost aceea…
De atunci, vreme de încă aproape un an, de câte ori era
pusă în faţa unei noi umilinţe, iar ai ei interveneau în
speranţa, pe care o păstrau încă, de a o salva, de a o
smulge, oricât de târziu, din nenorocire (Cristina se
schimbase mult, parcă trăise deja o viaţă, îşi pierduse
prospeţimea, asprindu-se la înfăţişare, iar comportarea ei
devenea a unei fiinţe permanent hăituite), întâlneau la ea o
rezistenţă din ce în ce mai desperată, care se! transforma în
vorbe neînchipuit de grele, în gesturi iresponsabile: ţipa,
urla, ameninţa, spărgea totul în jur, apoi, plângând, pleca
de acasă.
George Şovu
Grav lucru este, tinere prieten, spuse în continuare

ziaristul, pe un ton de impresionantă meditaţie, să-ţi baţi
joc de viaţa ta, să-ţi îngenunchezi demnitatea, mai ales
când ai înainte o viaţă ce fără demnitate nu se poate trăi.
Dar gravitatea aceasta sporeşte totdeauna, imens, prin
aceea că viaţa despre care vorbim nu-ţi aparţine de fapt
numai ţie, ea fiind împletită cu vieţile altora, din care te-ai
rupt, venind pe lume, care au muncit şi au tremurat pe
dinăuntru pentru tine, ca şi cu vieţile acelora ce te-au
primit în mijlocul lor sau te vor primi ca să le fii tovarăş de
faptă şi gând, cu atâtea şi atâtea vieţi! Şi dacă în ceea ce te
priveşte te încumeţi să hotărăşti singur, cine îţi dă dreptul
să faci acelaşi lucru cu privire la alţii? Cine?
Ecoul acestei întrebări, unit cu al altor încordări ale
fiinţei mele, stăruie şi acum, fără să fi primit lumină
deplină. Cu toate că destinul Cristinei a cunoscut, de mai
multe ori, întorsături neaşteptate! Dar toate acestea pe altă
dată!
Vestea căsătoriei Cristinei ca Mişu, pe care i-o anunţase
profesorul Andreescu, fusese mai mult decât o surpriză.
Era un lucru atât de neaşteptat, după tot ce se întâmplase,
incit era greu de crezut în el. Şi, totuşi, acesta era adevărul.
Atunci când nimeni nu mai spera nimic, nici chiar Cristina,
venise schimbarea: studentul se hotărâse să se însoare, şi
hotărârea lui a rămas atât de fermă, încât a reuşit să-şi
convingă şi părinţii.
Tulburată peste măsură, familia fetei privea cu mare
îndoială această întorsătură, prevestitoare parcă de alte
nenorociri. Nu-i vedea, pur şi simplu, împreună pe cei doi.
Se întrebau, în chip firesc: „Cum, după o asemenea
batjocură? Ce fel de căsătorie poate să fie aceea? Trebuie să
urmărească ceva, şi-au spus ei, pune el la cale ceva, s-ar
putea să ne coste şi mai mult!”
Au prevenit-o pe Cristina, dar cu ea nu se putea vorbi, de
data aceasta de fericită ce era. „V-am spus eu? le scotea ea
ochii acum, că până la urmă voi reuşi? Iată rezultatul.
Numai eu singură l-am cunoscut cu adevărat pe Mişu. În
realitate, este! un om bun!”
Dragoş Dănescu avea să-şi aducă aminte de această
subliniere a fetei mult mai târziu.
Deocamdată, primind invitaţia bătrânului său prieten,
s-a dus cu bucurie şi cu mare curiozitate la nuntă. I-a
cunoscut mai îndeaproape pe miri, a stat de vorbă cu ei.
Mişu arăta, în esenţă, aşa cum îl descrisese Andreescu,
schimbat, bineînţeles, de ţinuta festivă potrivită cu
momentul căsătoriei. Ziaristul a rămas surprins însă de
comportarea băiatului, care în ipostaza de ginere s-a purtat
ireproşabil. Mai întâi, s-a arătat foarte afectuos faţă de
Cristina – acum fericită „în al nouălea cer”, şi cald cu
părinţii şi cu bunicii acesteia, cu toţi invitaţii. Din
răspunsurile date lui Dănescu la o serie de probleme aduse
în discuţie, rezulta, mai presus de toate „că nu este un om
superficial, ci, dimpotrivă, că tratează ceea ce înfăptuia în
ziua aceea – actul căsătoriei – cu toată seriozitatea şi
răspunderea. Iar hotărârea pe care o luase nu avusese
altceva la bază în afară de iubirea pentru Cristina.
„Bine, dar, ar fi vrut să -l întrebe Dănescu, într-o
perioadă am auzit că…” Nu se cădea să facă însă aceasta.
Mai ales acum! Intuind parcă, băiatul a spus, din proprie
iniţiativă, o serie de lucruri, din care rezulta că „da, oricine
s-ar putea îndoi, întreba, dar că uneori este greu să te
cunoşti pe tine însuţi, darămite pe alţii» şi că datoria
fiecăruia este în primul rând să se cunoască bine pe sine;
el, acest lucru l-a făcut… e adevărat, într-un timp cam
George Şovu
lung, a provocat atâta nemulţumire, suferinţă; a ţinut să

ştie însă adevărul adevărat, şi acesta este cel care se vede!”
Din discuţie a rezultat în acelaşi timp că el, Mişu, mai are,
din păcate, nişte temeri, dar n-a spus în legătură cu ce sau
cu cine.
„Ca să vezi!” şi-a zis atunci Dragoş Dănescu, rămânând
cu un mare semn de întrebare.
Când lucrurile ies bine, orice suferinţă se uită. Aşa s-a
întâmplat şi cu familia Cristinei, care, intrând în acest „nou
joc”, atât de nesperat, a făcut toate eforturile ca să le
asigure tinerilor condiţii mai mult decât onorabile pentru
căsnicia lor. Astfel, în scurt timp le-a contractat un
apartament mare şi bun, de patru camere, pe care l-au
mobilat corespunzător. Din prevedere, contractul l-au făcut
deocamdată pe numele fetei. Cristina terminase între timp
şcoala postliceală, şi acum lucra. Masa o luau la părinţii ei,
care o scuteau astfel de nişte eforturi, în speranţa ca ea să
se apuce de învăţătură Şi să dea din nou examen la
facultate. De fapt, acum se ivise posibilitatea unor
diferenţe, în urma cărora să intre în anul II sau III la o
facultate de subingineri. Perspectivele erau bune şi
frumoase, şi o vreme lucrurile s-au desfăşurat în aşa fel
încât toată lumea era mulţumită.
„Vezi, dragă Dănescule, i-a zis într-o zi profesorul
pensionar ziaristului, cine mai spera?! Şi uite că… În orice
caz, viaţa e plină de surprize!”
„Surprizele le aduc oamenii, stimate magistre!”
Şi surprizele n-au întârziat prea mult! Numai că acum
ele n-au venit din partea băiatului. Neînţelegerile au pornit
de la Cristina. Şi ai ei au fost nevoiţi să recunoască faptul.
Parcă din nou a înnebunit, spunea bătrânul, însă în acest
caz, fără motiv! Bărbatul este corect, se poartă frumos cu
ea, o iubeşte, după cum arată, e harnic, face tot felul de
treburi în gospodărie, la facultate învaţă bine, trecându-şi
toate examenele cu note mari, de 9 şi 10… Ea însă nu face
nimic ca lumea, la serviciu nu numai că nu excelează prin
ceva, dar nu-şi îndeplineşte cel puţin obligaţiile, primind
repetate avertismente; a ajuns până-ntr-acolo încât
părăseşte nemotivat institutul la care lucrează, fără să dea
nicio explicaţie. A întrebat-o maică-sa, am întrebat-o noi…
Ne-a răspuns că nu ne interesează! Face ce vrea! Auzind,
sigur că şi Mişu şi-a pus problema: Unde se duce? De ce
pleacă? Şi, mai ales, de ce o asemenea atitudine? Acasă, pe
de altă parte, este absentă de la orice fel de treburi. „Nu
m-am căsătorit ca să-ţi fiu slugă!” i-a răspuns într-o zi
soţului, în timp ce acesta îi atrăgea atenţia că se cuvine să
aibă grijă de gospodărie.
„Bine, Cristina, dar orice femeie are, cât de cât, grijă de
casa ei. La noi, lucrurile văd că sunt invers: eu mă
interesez de toate, eu fac totul, iar tu, tu ce ai de gând? De
învăţat nu înveţi, mâncare nu faci, trebuie să stăm aşa, în
continuare, pe capul mamei tale şi al bunicii tale, până
când? Nu crezi că e timpul să devii şi tu ceea ce eşti: adică
o nevastă, care are şi nişte obligaţii?”
Nici nu l-a băgat în seamă, Dănescule, se văita bătrânul,
i-a întors spatele şi a plecat de-acasă.
După câtva timp, fata şi nepoata noastră, nefericita de
altădată, despre care credeam că nu-şi doreşte altceva mai
mult pe lume decât să fie împreună cu acest om, şi-a găsit
şi alte preocupări, în afara casei şi a serviciului: a devenit
ghid la O.N.T. Ştiind franceza şi engleza (măcar cu atât s-a
ales în urma grămezilor de bani cheltuiţi cu ea), a început
să însoţească, sâmbăta după-amiaza şi duminica (uneori
lipsea de la serviciu şi în alte zile, ori se învoia), grupuri de
George Şovu
străini prin ţară, pe diferite trasee turistice. Nimic rău în

acest lucru dacă nu şi-ar fi neglijat serviciul şi casa,
bărbatul şi dacă n-ar fi intrat în tot felul de încurcături
băneşti, ca şi de altă natură… A început să mintă, să
inventeze tot felul de situaţii care mai de care mai
caraghioase, ca să iasă din încurcături, afundându-se
astfel tot mai mult. A trebuit să plătim pe urma ei, la
O.N.T., vreo zece-cincisprezece mii de lei, risipiţi de ea cine
ştie pe unde şi cu cine. A pierdut până la urmă serviciul,
cu toate intervenţiile noastre, a fost dată afară. Nemaiavând
bani, a început să se împrumute de la unii şi de la alţii, şi
aceste împrumuturi cine crezi că le-a plătit? Tot noi,
bineînţeles!
Într-o zi, ne-am pomenit că ne aduce acasă un străin, un
bărbat tânăr din Grecia, un excursionist. Ne-a spus că e
„prietenul” ei. „Ce fel de prieten?” am întrebat-o. „Prieten!”
Atât am scos de la ea.
Ce să-ţi mai spun, treceam din uimire în uimire. Astfel
că, nemaiputând suporta toată mascarada aceasta, tatăl ei
a chemat-o la o judecată serioasă şi i-a tras, până la urmă,
o mamă de bătaie ca s-o ţină minte toată viaţa. Eu, drept
să-ţi spun, am fost de acord cu atitudinea şi cu fapta lui.
Aş fi făcut -o chiar eu, dacă aş mai fi fost în stare.
Nevastă-mea şi fiică-mea, în schimb, au sărit pe el. I-au
luat partea neobrăzatei aceleia, şi ei atâta i-a trebuit. S-a
repezit la taică-său. l-a lovit şi ea, i-a strigat, ca altădată,
tot felul de infamii.
Inginerul a plecat pe şantier şi nu s-a mai întors acasă.
A rămas departe de Bucureşti mai mult de un an, nevrând
să mai audă de nimeni şi de nimic… Iar noi…”
Toate judecăţile ziaristului se răsturnaseră. Logica
aplicată la acest caz nu mai rezista. Cine este, de fapt,
Cristina? Care sunt datele fiinţei ei? Tot ceea ce a făcut
înainte de nuntă a fost o simplă scamatorie? Bineînţeles că
nu! Dar comportarea de acum: e o rătăcire de moment, o
nebunie oarecare? Greu de spus! Iar în acest timp, faptele,
cele mai multe reprobabile, se înşiră unele după altele, se
adaugă aproape zilnic, ajungându-se la un adevărat
„palmares” al răului.
După grec, Cristina a venit în casa părinţilor ei cu un
suedez…
— Opreşte-te, fiinţă zăpăcită, opreşte-te! a apostrofat-o
mama într-o zi, unde vrei să ajungi? Până nu de mult nu
mai aveai pic de demnitate în comportare, te umileai,
cerşeai în faţa celui pe care îl voiai de bărbat… Ţi s-a
îndeplinit dorinţa, ai obţinut ceea ce ai vrut; ţi-am
cumpărat casă, mobilă, tot ceea ce-ţi trebuie; ţi-am obţinut
serviciu, pe care l-ai pierdut; ţi-am dat şi îţi dăm de
mâncare; ţi-am înghiţit atâtea… aşa nu se mai poate!
L-am condamnat o grămadă de timp pe omul acela;
sigur, comportarea lui n-a fost potrivită, dar el şi-a
corectat-o până la urmă. Iar acum este un bărbat pe care
oricine şi l-ar putea dori.
— Poţi să-l iei tu, ţi-l cedez! Celălalt tot a plecat de atâta
timp. Poate ai nevoie!
— Cristina! a răcnit, de parcă ar fi fost înjunghiată în
inimă, mama ei. Şi în clipa aceea s-a îngălbenit, apoi faţa
i-a devenit de var, a căzut în genunchi, lângă un scaun,
rostogolindu-se după câteva secunde, cu ochii rătăciţi, pe
covor. O şuviţă de sânge apărută imediat în colţul gurii
indica tragicul sfârşit. La nici cincizeci de ani!
Ziaristul a fost prezent la înmormântare. Atunci a vorbit
pentru ultima oară cu inginerul. După două luni, a pierit şi
el într-un accident. Un vânt rău parcă suflase peste casa
George Şovu
lor, peste familia aceea, care părea să aibă toate condiţiile

spre a trăi o viaţă demnă, liniştită, luminoasă. „Vântul rău”
fusese această fată…
S-a despărţit în curând de bărbat. Ea nu l-a mai vrut, l-a
dat afară din casă. Era doar casa ei! I-o cumpăraseră
părinţii, care acum nu mai erau…
„Suedezul” i-a promis că o ia de nevastă! Este român de
origine, plecat de mult din ţară. Mai în vârstă cu aproape
douăzeci de ani decât Cristina. Dar se pare că este un
escroc, ca şi ea! Ceva mai deştept şi mai canalie! A
păcălit-o: a pus-o să ceară statului aprobare pentru
căsătorie. A obţinut-o. Dar el nu s-a mai întors, între timp,
Cristina a născut o fetiţă. Probabil a suedezului. A vândut
apartamentul. Serviciu nu are. Trăieşte din pensia
bunicului ei, atât de îmbătrânitul şi îndureratul profesor!
Trăieşte şi aşteaptă. Ce?!
Capitolul III
OCHII CARE AUD
În aer era o căldură densă de suflete. Avusese loc

serbarea de încheiere a anului şcolar. Acum se strigau
premianţii, pe clase. Se ajunsese la clasa a XII-a. „O
generaţie bună, spuse directorul, copii merituoşi, mulţi
dintre ei au adus deja o anume faimă liceului, prin premiile
câştigate la olimpiade, la concursurile artistice, prin felul în
care s-au distins la întrecerile sportive, ajunse în finale de
mare prestigiu; unii au contribuit la apariţia revistei şcolii,
alţii s-au afirmat ca «tinere talente» în revistele de
specialitate. O generaţie care ne mulţumeşte, înainte de
toate însă, prin ceea ce au acumulat – cei ce fac parte din
ea – ca oameni adevăraţi!”
În sala aceea, în care nu se putea respira decât suflete
cu zâmbetul pe buze, în care aerul ardea de vibraţiile
emoţiilor, se afla şi el, ziaristul Dragoş Dănescu, nelipsit de
la asemenea momente, mai ales în ultimii ani, de când
soţia sa era profesoară aici. De data aceasta, motivaţia era
chiar mai mare: absolvea încă o clasă pe care ea,
profesoara de limba engleză Mădălina Dănescu, o
păstorise, în calitate de dirigintă, dintr-a IX-a până în a
XII-a.
Sosise şi rândul ei. Tremurase aproape toată noaptea (nu
închisese ochii decât puţin, spre ziuă) şi toată dimineaţa la
George Şovu
gândul că se va urca acolo, pe scenă, în faţa întregii şcoli: a

directorilor, a profesorilor, a colegilor ei şi va primi, în văzul
tuturor, diploma de onoare a liceului, conferită celor mai
buni elevi, care s-au distins în toţi anii şcolarităţii,
diploma, cărţile şi coroniţa de premiantă întâi pe clasa ei,
aşa cum fusese şi în ceilalţi ani, şi va asculta vorbele calde
pe care i le va spune diriginta, poate că şi directorul…
Se afla în primul rând, la câteva scaune de Dragoş
Dănescu. Era ca o picătură de aur stropită cu rubin în
obraji şi luminată de două viorele ce se scăldau în rouă
strălucitoare. Impresia ţi-o dădea în primul rând părul lung
şi bogat ca o mătase galbenă, înfiorată din loc în loc în
valuri uşoare de frumuseţe; obrajii catifelaţi, de obicei
limpezi, puri, aproape de sidef, împrumutaseră acum ceva
din culoarea muşcatelor pline de sănătate, iar ochii îşi
prelungeau şuvoaiele albăstrii, electrizante, până pe scenă,
vrând să capteze tot ce se face şi se spune acolo.
Alături, pe scaunul din stânga ei, se afla un băiat: mai
înalt cu un cap decât ea, cu păr castaniu şi ochi căprui, cu
ten puţin măsliniu, cu trăsăturile fetei regulate.
Ziaristul îi privea cu atenţie. În clipa în care profesoara
dirigintă, Mădălina Dănescu, a rostit numele fetei
— Voinea Ana-Maria –, anunţând că „i se acordă diploma
de onoare pentru succesele deosebite, obţinute printr-o
muncă eroică, depusă în toţi anii de liceu, când a primit de
fiecare dată premiul I, ca şi acum, la absolvire”, sala
întreagă a izbucnit într-un ropot sincer de aplauze.
Băiatul a strâns-o uşor de braţ, făcându-i semn.
— Despre tine este vorba. Du-te! Curaj!
Ochii de viorea ai fetei s-au întors spre colegul ei şi i-au
cules de pe buze cuvintele rostite. I-au zâmbit mai întâi lui,
puţin speriaţi. Apoi, în timp ce Ana-Maria se ridica, s-au
rotit peste sală, învăluind toate acele figuri atât de familiare
într-o căldură limpede şi bună. S-a îndreptat către scenă,
urmărită de sute şi sute de priviri, cele mai multe dintre ele
cunoscătoare ale destinului dramatic al fetei.
A primit diplomele şi cărţile din mâinile dirigintei, pe
care o iubea atât de mult. Profesoara i-a aşezat pe frunte
coroniţa – acel cerc parfumat şi vesel, din flori de câmp cu
cele mai variate culori, iar fata arăta acum ca o prinţesă,
subţire şi fragilă, unduind pe dinăuntru ca o mare răscolită
de vânt. Mădălina Dănescu a strâns-o la piept şi i-a sărutat
obrajii de foc. Buzele fetei au vibrat într-o uşoară încordare
de plâns, care s-a stins însă în câteva clipe. I-a strâns
mâna şi directorul şcolii, iar gestul acesta s-a prelungit
într-o mângâiere de părinte, înălţată către obrajii ei şi către
buclele aurii.
Colegii de clasă, aflaţi în sală, se ridicaseră de pe scaune
şi aplaudau cu mâinile adunate deasupra capetelor, să se
vadă! Le-au urmat exemplul toţi ceilalţi elevi, care au
înţeles semnificaţia gestului.
Ana-Maria s-a apropiat de microfonul serbării. Colegii
aplaudau în continuare. Deodată s-au oprit, rămânând
însă tot în picioare.
— Ştiţi că nu vă aud decât… cu ochii! a început fata cele
câteva cuvinte în care se concentra şi se topea întreaga ei
fiinţă. Vă mulţumesc din inimă pentru tot ceea ce aţi făcut
de-a lungul acestor ani – cei mai frumoşi din viaţa mea – ca
să-mi uit, măcar din când în când, nenorocirea şi să mă
simt şi eu om întreg! Vă mulţumesc şi n-am să vă uit
niciodată! a mai adăugat, întorcându-se în acelaşi timp
spre scenă.
Sala a izbucnit din nou în ropot de aplauze. Sutele de
mâini ridicate deasupra capetelor intonau un frenetic şi
George Şovu
sincer, un grandios – ca semnificaţie – imn al omeniei! Fata

îl asculta cu ochii, adunându-i, însetată, fiecare acord, pe
care-l încorpora fiinţei sale ca pe o lumină ce trebuia
păstrată pentru întreaga viaţă… Undeva, în spatele sălii, pe
ultimul rând de scaune, un bărbat şi o femeie, părinţii
Anei-Maria, potoleau în batiste stropii acestei îndurerate
fericiri…
Doctoriţa Lucia Voinea era tânără, avea douăzeci şi trei
de ani, şi aştepta un copil. În ziua aceea lipsea de la spital,
precum lipsise şi în celelalte două zile anterioare. Era
bolnavă, contractase o răceală puternică. Toamna începuse
devreme în anul acela, nu era decât mijlocul lui octombrie
şi se făcuse, aşa dintr-odată, frig. O surprinsese subţire
îmbrăcată şi răcise.
Luase medicamentele necesare şi stătea în pat, acoperită
cu un pled. Aproape că zăcea. Soţul, Mircea Voinea, inginer
geolog, se afla undeva pe teren, de peste o săptămână. Nici
nu ştia că este bolnavă.
Frigul se înteţea, iar ea simţea că nu este chip să se
încălzească. S-a hotărât să facă focul. A coborât din pat,
s-a îmbrăcat cu un halat mai gros, şi-a pus nişte ciorapi în
picioare şi a mers până în bucătărie, de unde a luat cutia
cu chibrituri. În toamna aceea aprindea pentru prima dată
focul. Totdeauna la începutul sezonului rece, acest lucru îl
făcea Mircea, soţul ei. Controla mai întâi sobele, arzătoarele
de gaze, el ştie ce mai controla şi, când se convingea că
totul este-n regulă, numai ce auzeai că începe, undeva
lângă tine, acel „cântec” plăcut, aducător de căldură.
Acum îl aşteptase, inginerul lipsea, şi ea trebuia să
aprindă focul, pentru că în întreaga casă era mult prea frig.
S-a apropiat de sobă, a dat în lături uşiţa, a deschis
robinetul de gaz şi a aprins chibritul. În clipa aceea a auzit
o bubuitură atât de puternică, încât parcă i-a spart
timpanele şi s-a simţit împinsă Cu brutalitate, proiectată
cât colo de un suflu agresiv, care a năvălit peste ea. S-a
lovit cu capul de tăblia patului şi… n-a mai ştiut nimic.
Când s-a trezit, se afla într-un pat de spital, înconjurată de
medici, cu masca de la tubul de oxigen alături de cap. Era
lovită pe mâini, pe picioare, pe corp, dar pe unde nu era
lovită?! A dus imediat mâinile spre pântece, pe care nu l-a
mai simţit aşa cum îl ştia.
— Nu te speria, ai o fetiţă, trăieşte! i-a şoptit un medic, în
care a recunoscut pe un prieten al familiei, ginecolog la o
mare maternitate, unde fusese adusă şi ea, din întâmplare.
Iar acasă, totul este bine! O să fie bine! O explozie de la
gaze, atâta tot! Bine că aţi scăpat cu viaţă amândouă.
Norocul a fost că te aflai în luna a şaptea… Iar astea
trec – a arătat el spre loviturile de pe mâini, de la
picioare – sunt fleacuri.
— Pot s-o văd? a întrebat tânăra mamă.
— Puţin mai târziu, acum doarme! Dar e întreagă, e
frumoasă, îţi seamănă!
Ochii doctoriţei s-au umplut de lacrimi.
— Nu, te rog, a spus ginecologul. Vrei să strici totul?
Abia te-am înviat! Să ştii că l-am anunţat şi pe Mircea,
astăzi cred că soseşte şi el…
Geologul a sosit, într-adevăr, peste câteva ore, venind la
spital direct de pe teren. Era speriat peste măsură. S-a
liniştit când a aflat că soţia este în afară de pericol şi s-a
bucurat nespus pentru faptul că fetiţa… este întreagă. A
primit asigurarea că va trăi.
— Dar mai târziu nu crezi că s-ar putea…? şi-a întrebat
el prietenul…
— Te gândeşti dacă nu va avea de suferit de pe urma
George Şovu
traumatismului?
— Exact!
— Nu este exclus, din nenorocire! S-ar putea să apară
ceva… Să sperăm însă că va avea noroc. Deja este un mare
noroc că trăieşte!
Le-a adus acasă abia după vreo două săptămâni.
Amândouă – şi mama, şi fetiţa, pe care au numit-o
Ana-Maria – au avut nevoie de îngrijiri speciale. Şi acasă au
fost necesare reparaţii serioase: soba a trebuit refăcută,
fiindcă odată cu explozia fusese pulverizată; iar peretele din
spatele ei, care era comun cu apartamentul vecinilor, a fost
rezidit în mare parte, deoarece fusese dărâmat.
Cercetându-se cauza acestei întâmplări, s-a constatat că
printr-o fisură foarte mică, provocată cu puţin timp înainte
de a se aprinde focul, ieşiseră gaze, care se adunaseră în
sobă. În clipa în care flacăra chibritului a pătruns acolo,
s-a produs explozia…
Multă vreme, soţii Voinea au trăit cu o mare spaimă:
cum va fi fetiţa? Să nu cumva să apară ceva! Erau
întrebările laitmotiv ce le chinuiau zilele şi uneori nopţile,
atunci când copilul prezenta semnele celei mai uşoare
indispoziţii. Ajunseseră să exagereze, fără îndoială, îşi
dădeau seama de acest lucru, dar ideea că s-ar putea
întâmpla ceva rău cu fetiţa aceasta, pe care o iubeau ca pe
ochii din cap, devenise o tiranică obsesie.
A trecut un an, au trecut doi, au trecut şase. Ana-Maria
se dezvoltase normal, fiind un copil reuşit din toate
punctele de vedere: blondă, cu ochii albaştri, ca doi stropi
de viorea, cu o faţă frumoasă, înăltuţă, bine proporţionată;
era cuminte, ascultătoare, inteligentă; învăţase să scrie şi
să citească înainte de a merge la şcoală; ştia poezii multe,
recita frumos, cânta la pian. Părinţii o priveau ca pe o mare
bucurie a vieţii lor. Erau fericiţi şi sperau să rămână!…
Atunci a apărut nenorocirea. Fetiţa se afla în clasa întâi;
trecuseră cam două luni de la începutul anului şcolar.
Stătea în prima bancă, asculta explicaţiile învăţătoarei,
urmărind în acelaşi timp cu atenţie tot ceea ce se petrecea
în clasă: răspunsurile copiilor, murmurele lor, uneori
chicotelile…
Ea era cuminte, nu-şi permitea să vorbească
neîntrebată, cu atât mai puţin să râdă sau cine ştie ce să
mai facă.
Deodată, în jurul ei totul a devenit o linişte de mormânt.
A întors privirile speriate către clasă. Doi colegi din spate
se înghionteau, vorbind în acelaşi timp, dar ea nu auzea
nimic. Învăţătoarea i-a văzut, s-a apropiat de ei, le-a zis
ceva ce i-a potolit pe loc, dar ea, Ana-Maria, n-a auzit
nimic. Explicaţiile continuau, se vedea clar că învăţătoarea
vorbeşte, fetiţa îi privea cu atenţie buzele, fără să audă însă
nici cel mai slab sunet. Vorbele rostite până acum câteva
minute răsunau clar în fiinţa ei, le asculta, dar altele noi,
din toată larma ce se crease în jur, odată cu sfârşitul
lecţiei – cunoştea foarte bine acest moment – pentru ea nu
se mai năşteau. A dus mâinile la urechi, le-a apăsat pe
rând ori în acelaşi timp pe amândouă, crezând că i s-au
înfundat cumva. Nimic! Niciun sunet nu mai ajungea până
la ea.
S-a speriat îngrozitor şi a strigat: „Tovarăşa, nu mai aud!
Nu mai aud!” în clipa următoare a izbucnit în plâns, cu
capul ascuns în braţele învăţătoarei…
Aşa a început calvarul ei şi al părinţilor ei!… Acomodarea
cu o viaţă fără sunete – cum a început să-i fie existenţa de
atunci înainte, o viaţă cu forme, culori, cu mirosuri dar
fără urmă de sunet – a fost neînchipuit de grea. Îi era
George Şovu
teamă să vorbească, pentru că nu-şi auzea cuvintele

rostite, avea spaimă să meargă, călca de parcă atunci
învăţa să facă acest lucru, deoarece nu-şi auzea paşii, şi
mai ales nu putea să comunice cu nimeni decât… prin
scris. Bineînţeles că a cuprins-o disperarea. N-a vrut să se
mai ducă la şcoală, nu voia să mai iasă din casă, evita pe
oricine, chiar şi pe părinţii ei, se închidea în cameră şi
plângea aproape tot timpul.
Desperarea soţilor Voinea nu cunoştea margini. Aflaseră
de la medicii de specialitate (Lucia Voinea era chirurg) că
fetiţa nu mai are nicio şansă de a-şi recăpăta auzul şi că
nu va putea întrebuinţa nici cel puţin un aparat care s-o
ajute cât de cât. Ceea ce se petrecuse era ireparabil, ca
urmare a şocului şi a traumatismelor pe care mama le
suferise în timpul acelei explozii.
Ana-Maria a trebuit „să se nască” din nou spre a face
faţă vieţii de chin ce-i era hărăzită de aici înainte. Răbdarea
părinţilor şi în special a mamei cu ea a fost dumnezeiască.
La fel a învăţătoarei.
Ca să scape măcar în parte de complexul infirmităţii, a
trebuit mai întâi să înveţe să audă cu ochii, să citească deci
de pe buzele oamenilor vorbele ce se rosteau. Iar în al
doilea rând, ca „să-şi regleze” tonalitatea, înălţimea glasului
său, a fost nevoită să apeleze, pe de o parte, la amintirea
sunetelor păstrate în fiinţa sa, iar pe de alta să exerseze
neîntrerupt, sub supravegherea părinţilor, până ce şi-a
creat un reflex interior al intensităţii rostirii.
înarmată astfel cu aceste două strategii de a se strecura
prin lume, luându-şi de asemenea drept sprijin o voinţă
încrâncenată, trezită la conştiinţa de sine şi educată tot de
mama sa, o voinţă şi o tărie care s-o ajute să treacă prin
atâtea greutăţi şi umilinţe, fetiţa s-a întors, către sfârşitul
anului şcolar, în clasa pe care o părăsise într-un moment
atât de dramatic pentru ea. Având în vedere avansul de
pregătire faţă de cei mai mulţi dintre colegii ei înainte de a
începe cursurile, nu i-a fost greu să promoveze.
Directoarea şcolii şi învăţătoarea au avut înţelegerea de a
o păstra pe fetiţă şi în anii următori în acelaşi colectiv de
copii normali. De altfel, Ana-Maria s-a dovedit atât de
inteligentă şi atât de silitoare, încât a rămas mereu în
fruntea clasei sale prin rezultatele obţinute.
Greutăţi mai mari s-au ivit în ciclul gimnazial, când,
scăpătă de sub mâna unui singur om – învăţătoarea – care
se îngrijise de ea ca de propriul său copil, fata s-a trezit
dintr-odată faţă în faţă cu atâţia profesori necunoscuţi,
fiecare cu felul său de a explica, de a lucra cu copiii, fiecare
cu pretenţiile şi uneori cu ifosele sale.
Buzele învăţătoarei de până atunci erau o „carte” în care
Ana-Maria putea să citească neaşteptat de uşor.
„Ce va face acum? se întreba. Cum să se descurce?” Unii
profesori vorbeau mult prea repede, gesticulau mult, nu
priveau decât arar spre ea, atunci când explicau ceva, ori
nici nu o băgau în seamă…
Până când au aflat cu toţii, elevi şi profesori, despre
situaţia ei „specială”, a trecut de mai multe ori prin
momente cumplite. Profesorii i-au înţeles drama, deşi unii
nu s-au dat înapoi de la răutăţi ce dovedeau cel puţin
superficialitate şi micime sufletească, nechemare de
pedagogi.
„Ce e, dragă cu surda aceea din clasa ta? a întrebat la un
moment dat o tânără dăscăliţă pe colegul ei, diriginte al
fetiţei, de ce n-o duc părinţii la o şcoală specială, ce caută
ea aici?!…
Copiii însă, colegii, mai ales cei din alte clase, n-au
George Şovu
scutit-o de fel de fel de farse, de şotii, naive, fără îndoială,

care i-au făcut mult rău.
Treptat, Ana-Maria s-a obişnuit cu toate şi lupta din
răsputeri să le facă faţă. Când nu înţelegea ceva în clasă,
învăţa singură, citea în manuale, citea cărţi ajutătoare,
rezolva tot felul de probleme, de exerciţii; citea de asemenea
multă literatură, s-a apucat să picteze, scria poezii… Îşi
ocupa aproape fiecare părticică din timp cu un anume fel
de muncă. Rar ieşea afară din casă să se joace. Era
prietenă cu câteva fetiţe de pe aceeaşi scară a blocului, care
o iubeau şi o protejau de răutăţile unor copii. Cu ele se
plimba din când în când ori se juca.
Astfel au trecut anii! Devenind elevă de liceu, Ana-Maria
a trebuit să schimbe din nou colectivul. Se făcuse fetiţă
mare acum, o adevărată domnişoară, care atrăgea atenţia
oricui, în primul rând prin părul acela ca o mătase din aur,
lung, bogat şi uşor ondulat, ce-i mângâia umerii fragili, ca
şi prin ochii de un albastru viu, bătând puţin spre violet;
aveau o nuanţă rară de albastru ochii acestei fete, păreau
puţin stranii, mai ales prin intensitatea cu care învăluiau
chipurile oamenilor.
Intrând pe poarta liceului, primul om pe care l-a întâlnit
şi care a întâmpinat-o cu o neaşteptată căldură, a fost
profesoara de limba engleză, ce avea să-i devină dirigintă, o
femeie distinsă, frumoasă şi delicată, îmbrăcată cu mult
bun-gust.
— Vai, dar ce frumoasă eşti, dragă! i-a spus ea cu
zâmbetul pe buze şi întinzând mâna spre a-i mângâia
buclele fluturânde pe lângă obraz. E fetiţa dumneavoastră?
a adăugat profesoara, observând-o în spatele acesteia pe
doctoriţa Lucia Voinea.
Mama Anei-Maria şi-a împărtăşit drama încă din ziua
aceea. Mădălina Dănescu a ascultat-o şi s-a cutremurat.
— Liniştiţi-vă, doamnă, nu mai plângeţi, a încurajat-o
profesoara. Voi avea eu grijă de fată – şi acum, în timpul
examenului, şi după aceea. Să sperăm că va reuşi. În cazul
acesta, o voi lua în clasa mea – eu voi primi ca dirigintă,
pentru anul care urmează, o clasă a IX-a. Vă asigur că va
face parte din această clasă, numai să reuşească!
Mama şi fata erau fericite. Nu se aşteptaseră la
asemenea noroc. Ana-Maria a căpătat din clipa aceea un
curaj care nu vibrase în fiinţa ei niciodată până atunci. Şi-a
simţit totodată sufletul stăpânit de o dorinţă arzătoare de
a-i dovedi profesoarei că este un copil bine pregătit şi bun.
Începutul anului şcolar a găsit-o, într-adevăr, în clasa
condusă de Mădălina Dănescu. Ana-Maria nu avea ochi
decât pentru diriginta ei; aceasta a ajutat-o enorm, cu tact
şi delicateţe, să se încadreze în colectivul de elevi din care
făcea parte, ca şi în colectivul cel mare, al liceului.
La începutul clasei a X-a, între elevii profesoarei de
engleză a apărut o figură nouă: un băiat venit de la alt
liceu. Nu se ştia cum, dar vestea s-a răspândit rapid: „A
fost mutat disciplinar”! înalt, cu trup de atlet – de altfel s-a
aflat curând că făcea sport de performanţă: era handbalist
şi juca în echipa de juniori a unui club – Dan Cristeanu,
aşa se numea băiatul, era departe de a fi un frumos; avea
totuşi un chip senin, încadrat de un păr castaniu, cam
măricel pentru „ţinuta” de elev, şi ochi plămădiţi parcă din
ciocolată fierbinte, gata să aburească.
S-a aşezat singur în ultima bancă. Şi în prima zi n-a
scos aproape nicio vorbă. La observaţia dirigintei în
legătură ou lungimea părului, a răspuns decent,
cerându-şi scuze şi promiţând că se va tunde, ceea ce s-a
şi întâmplat. Nici a doua zi n-a intrat în discuţie cu cineva.
George Şovu
În timpul orelor nu-şi nota aproape nimic din explicaţiile

profesorilor, pe care le urmărea însă foarte atent, iar în
recreaţii părăsea clasa, plimbându-se pe culoare sau prin
curte.
— „Înălţimea-ta”, l-a abordat într-o recreaţie din ziua
următoare „Prâslea al clasei” – cum era numit Alexandru
Pricop, cel mai mic ca vârstă şi ca statură dintre toţi băieţii
din colectiv – ni s-a părut că nu eşti mut, după răspunsul
pe care, ou trei zile în urmă, l-ai dat dirigintei. Atunci, de
ce ne fierbi în suc propriu?
— Poftim?! a răspuns Dan, privindu-l de parcă atunci îl
vedea pentru prima dată.
— Te-am întrebat: Ce ai cu noi? De ce nu ne vorbeşti?
— De lene!
— Cuum?! s-a mirat „Prâslea”, în auzul celor câţiva
colegi ce-l înconjurau şi care au izbucnit cu toţii în râs.
— Dar dacă ţi-s drag, a adăugat sportivul, te primesc
lângă mine în bancă, numai că ar trebui să te ţin în braţe
ca să vezi şi tu ceva până la tablă…
Soneria, care a izbucnit peste câteva secunde, a izbutit
cu greu să potolească larma ce se crease în clasă.
În ciuda ironiei lui Dan, din ziua aceea Alexandru a
devenit, în scurt timp, cel mai bun prieten al
„înălţimii-sale”. S-au mutat chiar într-o bancă, aşezată
puţin mai în faţă, „ca să vadă şi Prâslea ceva până la
tablă”.
Pereche simpatică, aproape caraghioasă, ei puteau fi
văzuţi aproape tot timpul împreună.
Aşa a aflat Alexandru „povestea” lui Dan Cristeanu, iar
acesta, la rându-i, a fost pus la curent cu drama colegei lor,
frumoasa Ana-Maria Voinea. („Ce hram poartă frumoasa
aceea din prima bancă?” îl întrebase Dan pe prietenul său
eu prima ocazie. „îţi place?” „Hm! Mănânci, calule, ovăz?!
Parcă ţie? Sau celorlalţi? Vă trădează ochii, puişorilor!”)
Pe lângă ce i se întâmplase lui, nenorocirea fetei părea să
fie mult mai mare – se gândea handbalistul…
Îl iubise pe tatăl său: era profesor universitar, om fin,
„scrobit”, ca înfăţişare şi comportament, deştept, publicase
mai multe cărţi de inginerie; cinci mergea cu el pe stradă
sau la vreun spectacol, oriunde, era mândru. A rămas
uimit văzându-l că le părăseşte casa, „pentru totdeauna”,
cum a ţinut să precizeze: se încurcase cu o studentă din
ultimul an, puţin mai mare decât propriul său băiat.
Uimirea a cuprins-o şi pe mama lui Dan, care nu se
gândise niciodată la aşa ceva. Se înţelegeau bine, se
iubeau…
Cuprins de furie, băiatul n-a vrut şi n-a putut, mai ales,
să înţeleagă întâmplarea. Şi atunci, s-a răzbunat… pe sine:
a început să lipsească de la şcoală, de la antrenamente…
pierdea timpul, umblând singur pe străzi, prin parcuri, ori
intra dintr-un cinematograf în altul, nu ştia ce să mai facă,
numai să uite…
Era ameninţat să rămână repetent. Până la urmă, l-a
strâns de pe drumuri antrenorul său, un om înţelept şi
bun, care s-a priceput să-i „bandajeze” sufletul. Şi-a reluat
şcoala, dar chiar în ultima săptămână de cursuri un coleg
a rostit câteva vorbe urâte la adresa tatălui său. Dan n-a
suportat, s-au încăierat, şi cel vinovat „a ieşit”, până la
urmă el; conducerea şcolii, analizând se pare superficial
cazul, a hotărât ca în clasa următoare să fie transferat…
„disciplinar”…
Prietenia Anei-Maria cu sportivul a început la puţină
vreme după ce băiatul i-a aflat drama.
„O iau sub oblăduirea mea! a spus el în faţa întregii
George Şovu
clase, într-o zi. Cine mai îndrăzneşte vreodată să-i facă cel
mai mic rău va avea de-a face cu mine. Să nu uitaţi asta! Şi
spuneţi şi altora, din afara acestor ziduri!”
Colegii, colegele se purtau în general foarte frumos cu
fata cea blondă şi delicată. Unele ironii ori gesturi care o
răneau, născute mai ales din invidie pentru notele, aproape
numai de 10, primite de Ana-Maria sau pentru înfăţişarea
ei, ce captiva toţi ochii, odihnindu-i parcă, tot mai apăreau
din când în când.
Într-una din zile, fata s-a întors în clasă, dintr-o
recreaţie, cu o hârtie agăţată în spate, de uniformă, pe care
scria, cu litere mari, roşii: „SURDA!”
Primul care a observat-o, îndată ce a intrat pe uşă şi a
înaintat către bandă, a fost Dan. Se afla lângă o fereastră,
cu Alexandru. L-a părăsit imediat pe acesta, s-a apropiat
de Ana-Maria, a întrebat-o ceva, în timp ce fata se aşeza pe
scaun, iar în vremea aceasta, fără ca ea să simtă, i-a
desprins hârtia din spate. Cei aflaţi de faţă şi care
observaseră cu toţii acea „dovadă” a unui suflet strâmb şi
neputincios totodată – „cine o fi acela?” se
întrebau – rămăseseră înmărmuriţi.
„Am să-l dibui eu pe nemernic!” a spus Dan, uitându-se
către clasă. Şi l-a dibuit! Era un sfrijit din clasa a XI-a,
înăltuţ, dar subţire şi pirpiriu, cu o faţă ca de cretă,
umbrită de ochelari cu lentile groase, cu multe dioptrii.
Handbalistul l-a prins de ceafă şi l-a ridicat într-o mână,
ameninţând să dea cu el de perete. „De ce?” l-a întrebat
scurt. „Fiindcă nu se uită niciodată la mine!” „Şi aşa ai
crezut c-o s-o faci să se uite?! Iată cum procedăm, puişor:
începând de mâine, timp de… hai să zicem treizeci de zile,
pentru început, vei cumpăra, în fiecare dimineaţă, câte-o
garoafă albă (te priveşte cum o aduci, să nu te vadă
nimeni); şi tot în fiecare dimineaţă te prezinţi cu floarea la
mine, mă aştepţi la intrarea în şcoală; eu o să-i pun colegei
mele – pe care văd că o preţuieşti foarte mult – floarea pe
bancă, însoţind-o de un bileţel, cu menţiunea: „De la un
admirator!” Gestul sigur că o să-i facă plăcere, o să se
bucure, se va gândi la tine – chiar dacă nu te ştie, şi dă.
Doamne, să nu te afle! — iar tu vei fi fericit! Şi dacă te porţi
frumos, corect, în aşa fel ca nimeni să nu afle nimic, poate
că după o lună te iert! Sper că ne-am înţeles, căci altcum,
sublinie Dan în timp ce îl ridică din nou de la pământ şi îl
sprijini de perete, să te ferească… te spulber, să ştii! Deci,
pe mâine, băieţică!”
„Sfrijitul”, cum a început să-i spună Dan Cristeanu din
ziua aceea, s-a ţinut de cuvânt, neavând încotro. Astfel că,
la puţin timp după întâmplarea cu infama inscripţie,
despre care Ana-Maria nu aflase şi nu avea să afle
niciodată nimic, pe banca ei, într-o recreaţie sau alta din
fiecare zi (când Dan prindea un moment potrivit, spre a nu
fi observat de fată şi în general de nimeni altcineva, în afară
de Alexandru, care ştia toată povestea) îşi făcea apariţia
garoafa albă, însoţită de menţiunea: „De la un admirator!”
Prima floare i-a stârnit uimire şi curiozitate. A doua zi,
s-a gândit că cineva vrea să-şi bată joc de ea şi a început să
plângă. În a treia, ochii ei l-au căutat tot timpul pe Dan,
întrebându-l tulburaţi… Dar privirile de ciocolată aburindă
erau limpezi, „fără niciun fel de mister”. Apoi s-a obişnuit,
zâmbea, săruta floarea, o punea în bancă, şi la sfârşitul
orelor pornea către casă cu ea în mână. Totul a durat cam
două săptămâni, după care „sfrijitul” a obosit şi l-a rugat
pe Dan să-l ierte…
Începuseră să înflorească trandafirii. Grădina din faţa
casei lui Dan era încărcată de boboci, care în fiecare
George Şovu
dimineaţă se deschideau spre lumină. Astfel, garoafele au

fost înlocuite de bulgăraşi de catifea roşie, sau galbenă, roz
sau albă, dar totdeauna ameţitor de frumos mirositoare, şi
toată clasa a aflat că Dan Cristeanu o iubeşte pe
Ana-Maria. Când pleca din localitate, în vreun turneu,
pentru câteva zile, cu echipa de handbal, i-o lăsa în primire
lui Alexandru: „Vezi, ai grijă – îi spunea el – să nu se atingă
cineva de ea, «cu vorba, au cu fapta», că atunci când mă
întorc… Îl spulber! începuse să-i placă această expresie: „îl
spulber!”…
Acum, privind când spre scenă, când spre fremătânda
sală, Dan Cristeanu îşi simţea „spulberată” propria fiinţă…
de fericire. Cât era de mare, devenise uşor, uşor, parcă se
rupea în bucăţi şi începea să plutească pe deasupra sutelor
de capete şi de mâini înălţate, care rosteau, ritmic, acel imn
cald ce-i mângâia şi lui sufletul.
Ana-Maria coborâse între timp de pe scenă şi sosise
lângă el. S-a aşezat pe scaun. I-a pus în braţe cărţile şi
diplomele, păstrându-şi pe cap coroniţa. Apoi i-a prins o
mină într-ale ei şi a început să i-o mângâie… Cu fiecare
mişcare a degetelor subţiri, graţioase, apărea o floare, un
trandafir – bulgăraşi de catifea roşie şi galbenă şi roz şi
albă, cu toţii însă mirosind ameţitor de frumos…
Privindu-i, Dragoş Dănescu se întreba unde o fi mama

fetei? O căuta din ochi, fără să poată bănui că ea, ca şi
tatăl Anei-Maria, nu avusese tăria să vină până aici, în faţa
sălii, preferind să se aşeze, spre a fi mai feriţi de privirile
curioşilor, acolo, în ultimul rând de scaune.
„Trebuie să fie cel puţin mulţumită!” îşi spuse ziaristul,
gândindu-se din nou la doctoriţă. De fericire e greu de
vorbit! Şi, totuşi, starea aceea în care o văzuse cândva cu
aşa ceva semăna. Mai degrabă ou o fericire îndurerată. De
două ori îndurerată…
Stătuse de vorbă cu ea tot într-un cabinet de spital, ca
nu demult cu Răzvan. Ajunsese acolo spre a-l vizita pe un
coleg de serviciu pe care-l operase chiar doctoriţa Lucia
Voinea.
Întâlnind-o, s-a mirat că-i vede faţa mai luminată,
spălată parcă de toţi norii pe care, din nefericire, se
învăţase să-i observe plutind peste obrazul ei frumos de
câte ori s-a întâmplat să discute, în diverse împrejurări.
— Se pare că aveţi o mare bucurie, i-a spus Dragoş
Dănescu. Probabil încă o victorie împotriva morţii, în acest
sens, vă rog să-mi permiteţi să vă mulţumesc călduros,
pentru că mi-aţi salvat colegul…
— Nu mi-am făcut decât datoria! Iar dacă ar fi să vorbim
despre cine pe cine a salvat, acest lucru s-ar potrivi foarte
bine cu ceea ce a făcut şi face soţia dumneavoastră pentru
fata mea, pentru noi, într-o perioadă atât de importantă,
decisivă.
— O, exageraţi, fără îndoială!
— Nicidecum! Iar astăzi mi-am dat încă o dată seama de
importanţa acestui lucru. Ana-Maria a fost acum câteva ore
aici. Am avut de rezolvat împreună o treabă. Ei bine, s-a
purtat ca un om absolut normal! Dacă nu mi-ar fi
cunoscut drama colegii mei, cel puţin la prima vedere n-ar
fi putut să descopere că fata aude cu ochii. De altfel, o
pacientă care a văzut-o şi cu care a vorbit puţin n-a
observat nimic. Nenorocirea imensă, aproape de
George Şovu
nesuportat, a acestei femei… pe mine m-a făcut fericită,

într-un anumit fel.
— Poftim?! a întrebat cu mare mirare Dragoş Dănescu.
— Ceea ce mi-a povestit ea a constituit o demonstraţie
(care de data aceasta mi-a pătruns în toate resorturile
fiinţei – vă daţi seama că aici, zilnic, văd şi trăiesc aş putea
spune atâtea mari necazuri, nenorociri) pentru a înţelege
că alţii au fost infinit mai năpăstuiţi de viaţă decât mine.
După ce Ana-Maria a plecat, m-am întors în salon. Am
găsit-o pe femeie plângând. Este cercetătoare în domeniul
psihologiei, la un institut. M-am gândit că se teme de
operaţia pe care urmează să i-o fac, deşi o asigurasem de
mai multe ori că totul va fi bine. Am aflat că nu despre
aceasta era vorba. Plângea fiindcă o văzuse pe Ana-Maria,
care i-a adus aminte de fetiţa ei, de aceeaşi vârstă (abia
atunci am înţeles de ce o întrebase câţi ani are), moartă de
nicio jumătate de an.
— Moartă? De ce?
— Închipuiţi-vă: s-a sinucis!
— O fată de şaptesprezece ani?
— Da!
— Elevă la Liceul…
— Exact!
— Dragoş Dănescu s-a întunecat. A simţit cum îi
tremură toată fiinţa pe dinăuntru…
Cunoştea povestea, o întâmplare aproape nereală. „Să
mai spună cineva că Shakespeare a exagerat când a scris
Romeo şi Julieta – gândise atunci, aflând că un băiat, elev
în clasa a XI-a la un mare şi vestit liceu, matematician de
forţă, „genial”, cum îndrăzneau să-l socotească dascălii lui,
s-a sinucis, în urma unei neînţelegeri cu fata pe care o
iubea; după o lună, nemaiputând suporta viaţa fără el,
fata, colegă de clasă şi de bancă, s-a sinucis şi ea în acelaşi
mod. Era, acum afla acest lucru, copila bietei femei despre
care vorbea Lucia Voinea.
— Vedeţi ce fragili sunt câteodată aceşti tineri, despre
care nu de puţine ori noi, cei maturi, spunem, cu atâta
uşurinţă, că nu au niciun fel de sensibilitate, de suflet, că
sunt practici până peste urechi, că fac totul din interes, că
nu-i mişcă, nu-i afectează aproape nimic ş.a.m.d.?
înţelegeţi acum de ce vă spuneam că sunt fericită
constatând că fata mea se poartă ca un om normal, deci că
judecă normal, firesc, fără spaimă, că a început să calce
mai sigură pe faţa pământului, că îndrăzneşte să privească
dincolo de ziua de mâine… şi că toată această stare îşi are,
în principal, izvorul în comportarea fără egal a acelei
dăruite profesoare care este soţia dumneavoastră?!
Plecase de la spital tulburat de discuţia cu doctoriţa, dar
şi mai tulburat de nenorocirea acelor copii, pe care o retrăia
încă o dată, a nu ştiu câta oară de când o cunoscuse. Atras
de grozăvia întâmplării, se interesase, stătuse de vorbă cu
profesori, cu elevi, cu prieteni ai celor dispăruţi… Îi venise
greu să creadă că – după cum îi spuneau cei cu care
discutase – aşa se petrecuseră lucrurile, că numai din
atât…
Bun la toate disciplinele, Tiberiu Drăgan – aşa se numea
băiatul – excela când era vorba de matematică. Nici nu
termina bine profesorul de propus o problemă ori un
exerciţiu spre rezolvare, că el şi găsea una, două, de obicei
mai multe soluţii, care mai de care mai surprinzătoare.
Avea o minte strălucită, o memorie fenomenală, o
capacitate de muncă şi de concentrare impresionante.
Fiecare oră la care el participa (uneori, deşi prezent în
clasă, îşi vedea de treburile lui, rezolva altceva decât
George Şovu
propunea profesorul ori studia cursuri de specialitate din

anii III şi IV de facultate, sau pur şi simplu privea pe
fereastră, se gândea) devenea un spectacol, el fiind vedeta.
Colegii se obişnuiseră, în general îl admirau, deşi din când
în când invidia nu se putea să nu-şi scoată capul, apărea
fără îndoială. „Să mai termine ăsta, tovarăşe profesor, cu
farafastâcurile lui, să mai dea voie şi «oamenilor de
rând»” – se auzea câte-o intervenţie. Şi într-adevăr, Tiberiu
„îşi făcea numărul”, după care „dădea voie” şi altora.
Cea care îl admira cel mai mult pe
matematician – câştigător, de câteva ori, al concursului de
specialitate, la fazele naţională şi internaţională – era
colega lui de bancă, Iulia Dorneanu. Deşi Tiberiu nu avea
nimic deosebit ca înfăţişare, ba, dimpotrivă, s-ar fi putut
spune despre el că este o figură ştearsă, cu excepţia ochilor,
albaştri-cenuşii, care aveau în ei o iuţeală, o fulgerare
continuă parcă, trădând într-un fel tensiuni interioare, ce
puteau merge până la incandescenţă (de altfel, această
impresie o avea Iulia privind ochii colegului ei: a
acumulărilor de încordare până în clipa în care se produc
exploziile… de lumină, ca la aparatele de fotografiat), fata
se lăsa tot mai mult robită pe dinăuntru de puternica lui
personalitate. Începuse să-l iubească; se ferea însă cu
străşnicie să i-o arate: îi era teamă să n-o persifleze, pentru
că de câte ori venea vorba despre aşa ceva (cu referire la
alţii, bineînţeles), Tiberiu califica situaţiile cu celebrul vers
eminescian: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu
cotul!”.
Iulia aproape că se speria auzindu-l.
Într-o zi, l-a întrebat: „Tiberiu, tu în afară de matematică
mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau pe cineva?”
„Cine ştie?!” i-a răspuns băiatul, învăluind-o cu privirile
lui de oţel. „Eu cred că de cele mai multe ori uiţi chiar şi de
părinţii tăi. Pe ei îi iubeşti?” Colegul Iuliei a tăcut, n-a
răspuns nimic. „Vezi să nu te trezeşti singur, absolut
singur!” a adăugat fata ca pe un avertisment, înfiorat de o
adâncă părere de rău. „Suntem şi rămânem singuri, Iulia,
în aproape toate clipele noastre hotărâtoare!” „Nu este
adevărat, s-a repezit colega matematicianului, omul este
înconjurat de oameni, are izvoare comune cu ei, porneşte
din aceste izvoare, pe care, orice-ar face, nu le poate ignora,
se întoarce la ele, spre a-şi lua puteri, mai ales în
momentele lui de cumpănă…” „Literatură, domnişoară!
Ceea ce se află în afară de noi nu este decât un simplu şi
fad decor, uneori mincinos peste măsură, ipocrit,
viermuind de ambiţii şi sugrumându-se de suficienţă pe
care şi-o poleieşte cu «aurul» din gogoşile vorbelor; alteori
nu este decât un zid de mucava inertă: oricât ai bate,
nimeni nu-ţi va răspunde de dinăuntru, pentru că nu are
cine să-ţi răspundă!”
L-a lăsat în pace. Tocmai atunci trecea însă pe lângă ea
Cătălin, băiatul cel mai chipeş din toată clasa, care-i făcea
o curte asiduă, sperând s-o smulgă de sub influenţa
matematicianului.
„Vino la soare, fiinţă superbă ce eşti, îi zise el (Iulia era o
fată frumoasă şi foarte bună la învăţătură în acelaşi timp),
ştiinţa nu e valabilă decât dacă se întâlneşte cu viaţa, altfel,
slujirea ei înseamnă un imens şi dureros sacrificiu, pe
deasupra şi zadarnic. Cine ţi-a spus ţie că trebuie să i te
sacrifici?” a încheiat el, indicându-l cu arătătorul pe
Tiberiu.
Fata i-a zâmbit cu cochetărie şi, întinzându-i mâna, au
ieşit împreună pe uşa clasei.
Matematicianul a privit lung în urma lor, după care şi-a
George Şovu
îndreptat privirile spre fereastră. Un copac superb, dintr-o

grădină celebră a oraşului, bătea uşor cu degetele
ramurilor în geamuri, strecurându-şi înăuntru, prin
deschizătura acestora, parfumul suav al florilor ce-l
împodobeau ca pe un Făt-Frumos, sigur pe sine şi gata să
se dăruiască oricărei solicitări. Tiberiu îl cunoştea de trei
ani, de când devenise elev al acestui liceu (el şi colegii lui
avuseseră norocul să rămână, în tot acest timp, în aceeaşi
sală de clasă). „Ce faci, «bătrâne»? îl interogă băiatul.
«Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.»
«Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor. —»”
Era sâmbătă; lucrase toată după-amiaza intens, nu se

ridicase de la biroul din camera sa. Rezolvase zeci şi zeci de
probleme. Cu furie lucrase, vrând să uite, să uite! Acum se
înnopta!
Se ridică grăbit de pe scaun şi începu să măsoare cu
paşi mari covorul din mijlocul camerei. Umbrele înaintau,
înghiţind treptat firele de lumină care stăruiau cu
strălucirea lor domoală prin fereastra în vecinătatea căreia
se afla un mic balcon, ce dădea spre un petic de grădiniţă
dintre două blocuri…
Aduse telefonul din hol şi, aşezându-se pe un fotoliu,
începu să înscrie pe disc un număr pe care îl cunoştea
foarte bine, dar pe care îl folosise extrem de rar.
„Tu eşti, Iulia?” „Da! răspunse fata. Tiberiu?!… Cu ce
ocazie?” „Aş vrea să stau de vorbă cu tine! Trebuie să-ţi
spun neapărat ceva! în această seară, acum!”
Fata a simţit cum o năvală de roşu îi cucereşte obrajii.
Dar în acelaşi timp, un arc s-a încordat înlăuntrul ei,
începând să-i murmure în ureche şoapte străine de
propria-i fiinţă. Ascultându-le, răspunse alb, înşirând
vorbele ca pe o linie dreaptă: „îmi pare rău, Tiberiu, în
seara aceasta nu pot! Sunt invitată la un ceai, plecam chiar
acum!” (Se mira de sine cum poate să mintă cu atâta
seninătate!) „Te rog… să amâni, Iulia, spuse băiatul,
călcându-şi pe inimă, e important!” „Nu văd ce ar fi pentru
tine mai important decât matematica! Ne vedem luni,
Tiberiu, şi-mi vei spune atunci. Te voi asculta cu toată
atenţia. M-ai făcut chiar curioasă!” După aceste vorbe,
închise telefonul.
Matematicianul rămase cu receptorul la ureche. Un
sunet gol, pustiu, sosea până la el. „Subţire, a şoptit fiinţa
băiatului, firul a fost prea subţire, s-a rupt, a fost
«decapitat» (aşa i se păruse zgomotul receptorului aşezat de
Iulia în furcă – o «decapitare»; acum, hăul nu mai poate fi
trecut! Şi totuşi…”
Formă la repezeală un alt număr, după ce îl culese cu
ochii din agendă.
„A, să mai spună cineva că ştiinţa nu se umanizează,
poftim, a ajuns să dea şi telefoane! rosti Cătălin, colegul lui
Tiberiu, în loc de răspuns. Ce faci, «Pitagora», îşi continuă
el peroraţia, te pomeneşti că nu-ţi iese vreo problemă şi vrei
să mă consulţi?!”
„Exact! răspunse acesta, aş dori să discutăm puţin. Vrei
să ne vedem pentru cel mult o jumătate de oră?” „Sunt
măgulit, încântat chiar de solicitare… Sper însă că nu vrei
acum…” „Ba da! acum aş fi avut nevoie de tine, Cătăline!”
„Să fim serioşi, Tiberiu, tu în afară de matematică nu ai
nevoie de nimic şi de nimeni cu adevărat! Aşa că, lăsăm pe
luni, bătrâne! Acum, tocmai plecam la un ceai. Pe tine nu
George Şovu
te interesează, desigur, aşa ceva, căci, altfel, te-aş fi

invitat…”
„Nu, într-adevăr, aşa ceva nu mă interesează!” îşi spuse
Tiberiu, după ce de data aceasta el închisese primul
telefonul.
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”
Blânde la început, aceste cuvinte răsunau în fiinţa lui
din ce în ce mai tare; acum vuiau ca un talaz care îl
clătina, îl clătina, până ce firul de legătură cu acel teritoriu
sigur de sub picioare… se rupse.
Luă o hârtie de pe masa de lucru şi scrise:
„Dragă mamă şi dragă tată,

Deşi nu v- am arătat acest lucru îndeajuns, v- am iubit
mult, să ştiţi! Niciodată nu avem timp pentru toate câte ni
le- am dori împlinite. Acum, eu nu mai am deloc. Lumea
întreagă nu este decât «o clipă suspendată»… Clipa mea s- a
consumat. Plec…
Iertaţi- mă, dacă puteţi! Să mă duceţi acolo, la bisericuţa
aceea de pe deal, unde doarme bunicul. Mi- e dor de el!
Vă sărut! Adio!
Tiberiu.”
A dus telefonul la locul lui, pe măsuţa din hol. Deasupra

discului a aşezat scrisoarea. A ieşit pe balconul camerei
sale, a inspirat adânc şi… a pornit-o „în zbor”…
Vestea morţii băiatului matematician a zguduit tot liceul,
ca şi pe toţi cei ce au aflat despre ea. Comentariile sunt de
prisos acum. Dragoş Dănescu îşi aminteşte cum s-au
întretăiat atunci părerile, presupunerile, cum s-au
formulat concluzii, fără îndoială contradictorii. Un lucru
era sigur: că acest rar exemplar de tânăr dispăruse fără ca
cei din jurul lui – colegi, părinţi, profesori – să-i intuiască
cel puţin drama. Şi el avusese, vorba lui Camil Petrescu,
nemăsuratul orgoliu de a judeca totul de unul singur şi de
a lua măsuri, ireparabile în ceea ce-l privea, tot de unul
singur.
Ceea ce-l tulburase însă peste măsură pe ziarist, în
continuare, se lega de faptul că încă o dată, la foarte puţin
timp, o lună de zile parcă, întreaga ambianţă umană din
jurul altei fiinţe nu fusese în stare să observe ce se petrece
cu aceasta şi să împiedice un gest asemănător, izvorât
acum din cumplita durere a remuşcării.
Iulia se mutase din banca aceea, n-o mai putea suporta.
Stătea singură, în spatele clasei, într-o bancă de lângă
fereastră. În primele zile a plâns mult. Acum, parcă nu mai
avea nimic în ea, îi dispăruse sufletul ori parcă i-l
anesteziase cineva.
Profesorul de matematică, în acelaşi timp diriginte al
clasei, a scris, ca de obicei, un exerciţiu pe tablă.
Terminase. După câteva secunde, văzând că nu soseşte
niciun răspuns, s-a întors cu faţa spre clasă, întrebând:
„Ei, Tiberiu, nu ai nimic de spus?”
Au înmărmurit cu toţii! Profesorul s-a făcut alb ca varul!
Iar din spatele clasei, din banca de lângă fereastră, cineva a
izbucnit în hohote de plâns!…
După câteva zile, la o altă oră de matematică, în timp ce
elevii căutau soluţii de rezolvare la o altă problemă, acelaşi
dascăl s-a pomenit afirmând: „Până acum, Tiberiu ne-ar fi
dat cel puţin trei variante de abordare… «Şi tot astfel s-a
întâmplat şi altă dată, şi încă o dată…
„Te rog să amâni, Iulia, e important! Te rog să amâni,
Iulia, e important!” Vorbele acestea deveniseră o tiranică
obsesie pentru fată. „E important, important!” zvâcneau
George Şovu
gândurile ei. „Nu văd ce ar fi mai important pentru tine

decât matematica. Ne vedem luni, Tiberiu, şi-mi vei spune
atunci!” sosea de undeva un răspuns, străin de fiinţa fetei,
care o lovea întocmai ca o ghilotină…
I se făcuse dor de el. În banca lor nu stătea acum
nimeni. La ora următoare şi-a luat geanta şi s-a mutat
acolo.
„Tiberiu, întrebă sufletul Iuliei, în timp ce ea îşi întorcea
ochii spre locul din partea dreaptă, în afară de matematică,
tu mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau pe cineva?
«Cine ştie?!… Suntem şi rămânem singuri, Iulia, în
aproape toate clipele noastre hotărâtoare!”
„Câtă dreptate ai avut, Tiberiu! Nu puteam să te cred,
dar acum… Acum nu mai vreau să fiu singură, nu mai pot
să fiu singură…”
Plecase de-acasă pe la miezul nopţii. Stătea undeva
departe, în alt cartier. Ai ei (părinţii şi o surioară, mai mică)
dormeau de vreo oră. A ieşit tiptil, să n-o simtă nimeni.
Noaptea, puţin răcoroasă, a îndemnat-o să-şi strângă pe
lângă ea balonzaidul, potolind începutul de tremur al
trupului. A prins un troleibuz care se retrăgea. A coborât la
o staţie din centru, în apropiere de liceu şi la câteva sute de
metri de blocul în care locuise Tiberiu. S-a apropiat cu paşi
şovăitori de bloc. A încercat uşa de la intrare.
„Extraordinar, e încuiată! La acest lucru nu se gândise.
Acum, ce mă fac?”
A privit spre blocul de vizavi. Uşa acestuia era dată de
perete. A intrat. S-a urcat în lift şi a apăsat pe butonul
ultimului etaj. După ce a ieşit pe palier, a mai urcat câteva
trepte şi a împins în uşa de la terasă. S-a deschis. „Sunt
norocoasă!” şi-a spus fata. A ieşit… Razele lunii i-au
înfăşurat faţa şi trupul într-un giulgiu de gheaţă. A început
să tremure. S-a apropiat de marginea acoperişului. A privit
către blocul vecin, căutând un anume balcon, apoi în jos. A
simţit că ameţeşte. S-a retras un pas şi a dus mâna spre
inimă, să-i potolească zbaterea înnebunită. S-a aşezat
puţin, chircindu-se, spre a-şi aduna puterile, după care s-a
ridicat şi a făcut, hotărâtă, un pas şi încă unul; în clipa
aceea, tăcerea nopţii a fost sfâşiată de un strigăt disperat şi
tandru totodată: „Tibeeeriuu”. Un paznic de noapte a
auzit-o şi a văzut-o venind spre pământ, cu aripile
balonzaidului fâlfâind, ca o uriaşă pasăre rănită.
Înainte de a pleca de-acasă, scrisese pe o hârtie pe care
le-o lăsase părinţilor, pe masă:
„Să mă înmormântaţi alături de Tiberiu,

Iertaţi- mă,
Iulia!”
Ceea ce s-a şi întâmplat: cei doi copii, pentru care viaţa

adevărată nici nu începuse, se odihnesc pentru
totdeauna – îşi aminti, încă o dată, îndurerat, ziaristul – în
pământul din jurul unei bisericuţe aflate undeva departe,
într-un sat din apropierea munţilor. Pe crucea de
marmură, care le străjuieşte trupurile din sicriele
alăturate, fotografiile lor îşi zâmbesc cu mirare, de parcă
atunci s-ar vedea cu adevărat pentru prima oară…
Serbarea s-a terminat! Dan şi Ana-Maria îşi zâmbesc
fericiţi. Se ridică să plece. Trec pe lângă Dragoş Dănescu.
Nu-l văd! Aşa cum nu mai văd de fapt pe nimeni altcineva
în jurul lor…
George Şovu
Capitolul IV
VĂLUL DE DEASUPRA TIMPULUI
Ştim atât de mult şi totuşi atât de puţin despre oameni,

despre sufletul lor! „Vedeţi ce fragili sunt, câteodată, aceşti
tineri, despre care; nu de puţine ori, noi, cei maturi,
spunem, cu atâta uşurinţă, că nu au niciun fel de
sensibilitate, de suflet, că sunt practici până peste-urechi,
că fac totul din interes, că nu-i mişcă, nu-i afectează
aproape nimic?…” Cuvintele doctoriţei răsunau nu numai
în urechile ziaristului, ci şi undeva mult mai adânc, de data
aceasta în fiinţa lui, aşa cum a început să-i apară ea de
sub vălul timpului dat într-o parte…
Proba de viteză se desfăşura de vreo zece minute..
Aştepta, nerăbdător, să alerge. Îi plăcea. De altfel, era
campion pe facultate. Scotea pe atunci, în o mie nouă sute
cincizeci şi ceva, cam 10,6 secunde. Timp bun, din câte îşi
aminteşte. Viteza şi săriturile la aparate îl pasionau. Din
când în când – crosul şi handbalul.
La marginea pistei, profesorul, cu cronometrul în mână,
dădea plecările. I-a venit şi lui rândul. A ţâşnit „ca din
puşcă”. Prinsese un ritm nemaipomenit, lăsându-şi mult în
urmă colegii de serie. Era sigur că va realiza un timp
record. Dar după vreo 60 de metri parcurşi a simţit că se
sufocă, un bisturiu înroşit i-a sfâşiat pe dinăuntru pieptul,
picioarele i s-au înmuiat pe loc şi a căzut cu faţa în zgura
terenului. Noroc că ai avut prezenţa de spirit să întindă
mâinile şi să amortizeze astfel lovitura.
Profesorul a sosit imediat.
— Ce e, ce s-a întâmplat, eşti rănit? l-a întrebat cu mare
îngrijorare.
Era palid şi abia putea să articuleze cuvintele.
— Nu ştiu, am simţit că mă sufoc, că… şi am căzut!
— Ai avut vreun semn înainte?
— O simplă durere sub clavicula dreaptă. Un junghi
uşor, care nu dispare.
— De când?
— De vreo două săptămâni. Am adormit într-o noapte cu
fereastra deschisă la cap, de fapt o deschisese un coleg, în
timp ce eu dormeam; noaptea s-a întâmplat să fie rece (era
sfârşitul lunii mai). Eu la început cred că am transpirat, pe
urmă… Dimineaţă am simţit cuţitul acela în piept. Nu i-am
dat importanţă… până acum.
— Urgent, la medic! a hotărât profesorul. Trebuie să fie
un fleac – a adăugat el, poate spre a-l încuraja – dar e
absolut necesar să ne convingem. Amânăm deocamdată
antrenamentele. Îmi pare rău… Astăzi am fi avut sigur un
nou record! Nu e nicio nenorocire dacă îl vom avea peste cel
mult… două săptămâni!
I-a zâmbit încurajator, mângâindu-i părul.
La acel record „sigur” studentul Dragoş Dănescu n-a mai
ajuns niciodată. Un coleg al său, localnic, l-a recomandat
unui radiolog în care părinţii lui, tot medici, aveau mare
încredere.
— Respiră, băiatule, aşa, încă o dată; întoarce-te puţin la
stânga, bun!… Acum respiră mai profund! Bine… Aceeaşi
mişcare o faci spre dreapta. În regulă! Respiră, respiră!
George Şovu
Mda!… Ascultă, tinere, întreabă medicul, dumneata ai avut

ceva vreodată la plămâni?…
Îşi retrăsese mâinile din spatele aparatului, cu care îl
manevrase până atunci ca să execute mişcările solicitate. A
apăsat pe un buton, oprind fluxul razelor ce-l
străpunseseră, făcând vizibilă imaginea lui de dinăuntru.
Şi pe încă unul, în urma căruia în cabinet s-a aprins o
lumină slabă. Te rog să ieşi, i-a comandat medicul, în
aşteptarea răspunsului. Dar studentul nici nu ieşea, nici
nu răspundea. Doctorul ţinea ochii plecaţi, ca să se
acomodeze cu lumina.
— Te-am întrebat ceva, nu mi-ai răspuns, reluă el,
întinzând mâna să-l „ajute” să iasă de după aparat. Dar
pustiu; după aparat – nimeni! Unde eşti, domnule?
Nimic, niciun răspuns, Ridicându-se de pe scaun şi
privind mai bine, îl zări, ca pe un ghemotoc, la picioare. Cu
capul în piept, chircii, stătea cu spatele rezemat de
instalaţie…
L-a scos în grabă şi l-a dus spre lumină. A deschis
fereastra, l-a zgâlţâit, strigându-i: „Respiră, respiră!”…
— Vă rog să mă iertaţi, a spus Dragoş, ruşinat, după ce
şi-a revenit. Când m-aţi întrebat dacă am avut ceva
vreodată la plămâni mi s-a făcut foarte rău. Neam de
neamul nostru n-a fost bolnav vreodată de aşa ceva!
— Aoleu, aoleu, mămăligă nefiartă ce eşti! Halal tânăr, şi
încă student! Pe deasupra, şi sportiv! Dar cine ţi-a spus
dumitale că eşti bolnav de „aşa ceva”?
— Păi, am înţeles că… din ceea ce aţi văzut… se bâlbâi
studentul.
— Da, din ceea ce „am văzut”, pare că ai fi avut cândva o
răceală, iar acum nu mai este aproape nimic.
Dragoş Dănescu simţi din nou că ameţeşte.
— Uite ce e, tinere, se repezi doctorul în el, să fim serioşi!
Ce eşti dumneata, „copil neînţărcat”? Se poate?! Dar, chiar
dacă ai fi bolnav, trebuie să priveşti bărbăteşte lucrurile, în
faţă. Îţi spun toate acestea tocmai pentru că nu eşti… Adică
nu ai nimic important… În afara unei răceli ce trebuie
tratată, ca să nu se transforme în ceva ce… Şi apoi, acum
au apărut medicamente miraculoase, streptomicina, de
pildă, care rezolvă rapid totul, dacă treaba este luată din
timp… Dumitale nu-ţi trebuie însă decât odihnă, hrană
bună şi aer. Am înţeles că nu eşti din Iaşi.
— Nu, sunt dinspre Câmpulung-Muscel!
— Bravo! Acolo este o regiune excepţională. Trebuie să
pleci cât mai repede. Mănânci, te odihneşti, respiri.
— Şi cu facultatea?…
— Ai început sesiunea?
— Da, am dat două examene!
— Şi câte mai ai?
— Patru!
— Le dai şi pe celelalte… În două-trei zile, sau le amâni
pentru toamnă. Iţi scriu imediat o recomandare… Ţine
minte, i-a spus doctorul la plecare, nu ai nimic, să-ţi iasă
din cap că eşti bolnav, mai exact: să nu-ţi intre! Dar dacă
nu mă asculţi, s-ar putea să devii bolnav! Şi asta s-o ţii
minte! Deci:
— „Mănânc, mă odihnesc, respir”! repetă Dragoş,
zâmbind trist.
— Şi capul, sus! Colegul dumitale mi-a spus că eşti un
tânăr de toată isprava, primul din an, unul dintre cei mai
buni din facultate! Păi dacă şi un om „cu cap”, ca
dumneata… Ia, te rog!… La toamnă, când te întorci, vii să
te „văd” din nou. Totul va fi perfect. Îţi garantez! La
revedere!
George Şovu
A susţinut cele patru examene în două zile (le avea

pregătite din timp) şi a plecat spre casă, cuprins de o mare
îngrijorare. Încurajările, asigurările medicului nu făcuseră
altceva decât să-l neliniştească şi mai mult… Dumnezeule,
bolnav de plămâni! Ce vor spune cei de-acasă?!…
După sperietura trasă, în clipa când l-a văzut („Trebuie

să se fi întâmplat ceva, că doar nu s -a terminat şcoala, e
prea devreme”, îi fulgerase prin minte), mama a izbucnit în
plâns când a aflat despre ce este vorba.
L-a bocit câteva zile în şir, şi chiar când se ascundea, să
n-o vadă, o recunoştea după ochi, veşnic înroşiţi de atâtea
lacrimi.
— Te rog să te potoleşti, i-a spus Dragoş, că doar n-am
murit! Şi nici n-o să mor!
Femeia a plecat, cu basmaua la gură, prin grădină, să
plângă din nou, în voie. Inima ei, friptă de durere, se
simţea iarăşi înjunghiată şi se zbătea de spaimă. Pentru că
numai cu trei ani în urmă îi dispăruse, aşa; pe neaşteptate,
în nici două săptămâni, o fată de douăzeci şi trei de ani,
care lăsase în urma ei două copile, una de un an şi ceva,
alta de câteva luni. Le creştea mama lui Dragoş, iar fetiţele
îi aminteau acesteia în fiecare zi de nenorocirea ce se
petrecuse.
Fata aceea, Gabriela, fusese sprijinul întregii familii în
timpul războiului, când tatăl celor şapte copii a lipsit
aproape patru ani de acasă. Dragoş o iubise nespus de
mult, era şi o fată frumoasă, blondă şi cu ochi
albaştri – cum nu era nimeni în familia lor –, curajoasă mai
abitir decât un bărbat, deşi nu era pe atunci, în vremea
aceea grea, de pierzanie, decât un copil. Delicată şi fragilă
în aparenţă, ea dăduse la iveală în anii de scrum şi durere
ai războiului puteri nebănuite ale sufletului care o
ajutaseră să înfrângă obstacole ce păreau de netrecut.
Dragoş Dănescu şi-a amintit în zilele acelea despre multe
dintre momentele în care el şi Gabriela fuseseră împreună,
trăind cu sufletele în voia furtunii. Astfel…
Cu vreo zece zile înainte de sfârşitul unui an, li se
terminase fânul, nu mai aveau cu ce să hrănească cei doi
cai – care însemnau toată averea lor şi unica sursă de
existenţă. Gabriela, ajutată de el (nu avea decât doisprezece
ani, iar fata – cu patru mai mult), muncea la scosul pietrei
de pe prundul râului din apropierea satului; puneau piatra
pe marginea drumului – şosea naţională, de fapt – cu ea
urmând să se astupe gropile făcute de roţile altor maşini şi
căruţe; li se plăteau pentru acest lucru bani puţini, dar ei
însemnau în principal pâine sau mămăligă şi fin pentru
cai. Acum, fânul se terminase (fusese un an secetos şi chiar
atunci, în decembrie, nu exista pic de zăpadă). În sat şi
prin împrejurimi n-au găsit la nimeni un braţ de fân în
plus. Nu aveau de unde să cumpere. În aceste condiţii, s-au
pregătit de drum lung, în Ardeal. Numai desperarea a
determinat-o pe mama copiilor să-i lase să plece. A mai
căpătat puţină inimă când a văzut că s-a hotărât să-i
întovărăşească, pentru aceeaşi nevoie, un vecin de-al lor.
De la Câmpulung înainte, drumul le era necunoscut. Au
făcut zile şi nopţi, peste munţi, până în inima Transilvaniei.
Aici, după îndelungi căutări (nu găseau fân bun, ori era
prea scump pentru punga lor subţire), au reuşit să încarce
căruţa, plătind ultimii bani ce-i aveau. La plecare, femeii de
George Şovu
la care au luat fânul – o văduvă cu patru copii. — i s-a

făcut milă de ei şi le-a dăruit – să aibă pentru drum – o
pâine mare şi o bucată de brânză. Au plecat cu lacrimi în
ochi, sărutând mâna cea bună şi darnică şi luând, în plus,
merinde pentru suflet un zâmbet cald şi o încurajare: „Să
ajungeţi cu bine, copii! Să vă dea Dumnezeu sănătate, vouă
şi mamei voastre, şi fraţilor voştri! Şi să-l vedeţi pe tatăl
vostru cât mai curând acasă!”
Lelea Ioana – aşa se numea femeia – care voia să mai
spună ceva, şi-a înghiţit vorbele, pentru că o podidise
plânsul (soţii! ei pierise pe front).
Copiii s-au apropiat de cai şi amândoi, pe jos, pe lângă
ei, au pornit-o domol. Au plecat singuri şi îngrijoraţi,
fiindcă pe vecinul lor de-acasă îl pierduseră: se dusese
într-o altă comună (aici nu se învoise din preţ) şi, cu toate
că îl aşteptaseră, nu sosise încă.
Mai erau cinci zile până la Anul Nou. După socoteala lor,
puteau să ajungă acasă, dacă totul ar fi decurs bine,
înainte de momentele „cumpenei dintre ani”. Dar n-au avut
parte de această bucurie. La numai o zi de mers, li s-a
stricat o roată la căruţă. Fata, care a intuit prima
nenorocirea, s-a făcut albă la faţă (şi aşa era aproape
îngheţată); apoi au început să-i tremure buzele, în timp ce
pe obraz i se rostogoleau şiruri de lacrimi fierbinţi.
Dragoş şi-a adus atunci aminte de tot ceea ce-l învăţase
Gabriela în anii de când tatăl lor lipsea de acasă: să nu se
dea bătut în nicio împrejurare, să nu-şi piardă cumpătul,
să nu se vaite, chiar dacă îl doare ceva, să fie curajos, să
nu-i fie frică noaptea de nimeni etc., etc. Fulgerător, toate
acestea i-au trecut parcă prin minte, hotărându-l să-şi
înghită desperarea, ce se adunase ca un ghem în gât, şi
să-i spună sorei sale să nu-i fie teamă, că este cu el, sunt
împreună şi că se vor descurca!
Gabriela a zâmbit amar, apoi i-a luat băiatului capul
între palmele ei mici şi îngheţate şi l-a sărutat pe ochi.
Rezultatul a fost că a început şi el să lăcrimeze. Fata s-a
întors cu spatele şi l-a lăsat în voie, timp în care ea şi-a
adunat toate puterile delicatei sale făpturi spre a se linişti
şi a reuşi să chibzuiască la ce aveau de făcut.
Trei zile s-au chinuit să repare roata: până au găsit un
meşter într-o comună vecină, până l-au convins să-i
ajute – fără bani – până a efectuat reparaţia, fără să
descarce fânul… Au socotit totuşi ca pe o minune faptul că
cineva, un bătrân, moş Ion Pânzaru, cum îl ştia satul, s-a
îndurat să-i ajute fără să primească altă plată în afara
vorbelor de mulţumire, cu care copiii nu mai conteneau, şi
a lacrimilor de bucurie vărsate de ei din belşug…
Au reluat drumul şi, încet-încet, au lăsat în urmă satele
şi s-au apropiat din nou de munţi, pe care trebuia să-i
treacă a doua oară, de data aceasta în condiţii mult mai
grele, căruţa fiind încărcată cu fân. Au lăsat în urmă şi
zilele!
Era 31 decembrie, după-amiază, când au început să
coboare munţii. Încercare temerară. Oricând căruţa putea
să se răstoarne, în orice clipă se puteau trezi (mai degrabă
să adoarmă pe veci) într-o prăpastie, cu cai cu toţi! Şi,
totuşi, trebuia să ajungă acasă; altă cale nu exista.
Gabriela purta caii de dârlog, vorbind cu ei tot timpul,
domolindu-le orice încercare de a grăbi pasul atunci când
căruţa îi forţa din spate. Caii se supuneau cu blândeţe şi
ţineau cu străşnicie oiştea căruţei, proptindu-se în hamuri,
mai să le rupă. Dar oricât ar fi ţinut căruţa bieţii cai, nu se
putea coborî fără să-i ajute printr-un sistem de frânare.
Era primitiv şi greoi, dar nu aveau altul la îndemână: în
George Şovu
faţa roţilor din spate, suspendaseră, cu nişte lanţuri, un

buştean, ce se strângea când apăsai pe o pârghie, formată
dintr-o prăjină şi alt lanţ. Cineva trebuia să apese
permanent pe această pârghie. Acel cineva nu avea cine să
fie decât Dragoş. Cu mâinile nu reuşea, nu avea destulă
forţă. De aceea, a trebuit să se caţăre cu picioarele pe ea,
ţinându-se în acelaşi timp de lanţul care strângea un lemn
lung, anume aşezat de-a lungul căruţei, peste fân,
deasupra, ca să nu se răstoarne sau să se risipească în
timpul mersului. Astfel, apăsând cu toată greutatea
corpului şi printr-un anume balans, imprimat aproape la
fiecare metru parcurs, reuşea să îngreuieze, parţial, mersul
căruţei, să uşureze de fapt coborâşul.
Băiatul se gândea că niciodată în viaţa lui nu făcuse un
drum mai lung şi mai istovitor ca acela. Mâinile îi
îngheţaseră pe lanţ, gata oricând să se desprindă, iar
picioarele îi tremurau de oboseală. Pe Gabriela n-o vedea. O
auzea vorbind mereu cu caii. Vocea îi era din ce în ce mai
slabă. Răguşise de tot!
De la o vreme, se înnoptase. Lui Dragoş i se părea că au
intrat în iad! Lumina felinarului, pe care sora sa îl purta în
faţa cailor, pâlpâia speriată la fiecare serpentină, în
apropierea prăpăstiilor. Îl cuprinse o teamă cumplită.
Tremura din toată fiinţa. Plângea… Se aştepta în fiecare
moment să sticlească din întunericul ce-i înconjura ochii
vreunui lup, ori să apară cine ştie ce răufăcător…
Auzea sforăiturile cailor. I se părea că aceştia presimt
lupii pe aproape. Bocănitul copitelor pe pietre şi
scârţâiturile căruţei răsunau puternic în noapte. În afară
de ei, în faţă sau în spate – nimeni! începuse să bată un
vânt ascuţit. Îl pătrundea până la oase. Gabriela se
încălzea mergând. Picioarele ei mici se loveau de pietre.
Când au coborât ultima pantă şi au văzut lucind
luminile caselor de la Podul Dâmbovicioarei li s-a părut că
visează. Nu credeau că vor mai ajunge!
Fata a oprit caii la margine de drum, lângă zidul unei
case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Apoi,
văzând că Dragoş nu apare, s-a repezit îngrijorată în
spatele căruţei. Aşezat pe pârghia cu care atâta drum
frânase roţile, acesta plângea încet, liniştitor.
Gabriela s-a apropiat, i-a şters lacrimile cu mâneca
hainei şi l-a rugat să urce în căruţă şi să încerce să-şi facă
un culcuş în fân, ca să se încălzească puţin. Nu s-a urcat.
A preferat să-i frece ea mâinile ca să i le dezmorţească.
Nu mâncaseră nimic, de dimineaţă, De altfel, nici nu
aveau ce. Pâinea şi brânza de la femeia aceea se
terminaseră. De acasă nu mai aveau decât nişte mere. Mere
pe stomacul gol! Mere… Şi-atât! în noaptea de Anul Nou!
— Vai, zise Gabriela, am uitat că asta e noaptea Anului
Nou!
— Cât o fi ceasul? a întrebat băiatul. O fi sosit?
— Cine să sosească?
— Anul Nou!
— Nu ştiu! O fi sosit. Probabil că e trecut de 12.
— La mulţi ani, Gabriela!
— La mulţi ani, Dragoş!
S-au îmbrăţişat.
— Oare ce-or fi făcând ai noştri? Mama cred că a
înnebunit de frică şi de durere. Dar tata, pe unde-o fi el
acum?
Mâine sosim, spuse băiatul. Mâine se vor bucura că
sosim sănătoşi şi aducem fân.
În clipa aceea, uşa casei lângă care se opriseră s-a
deschis, şi pe prispă a apărut o femeie tânără, cam de
George Şovu
treizeci şi cinci de ani, gătită de sărbătoare. Când a dat cu

ochii de căruţă şi de mogâldeţele de la poartă, a lăsat pe-o
masă ceea ce avea în mână şi s-a apropiat. Cu glasuri
aproape pierite, copiii au spus:
— Bună seara!
Femeia a răspuns mirată:
— Bună seara! Dar cine sunteţi dumneavoastră? De
unde veniţi? Sper că nu sunteţi singuri!
— Ba singuri suntem, a răspuns Gabriela.
— Singuri?! a exclamat şi mai mirată femeia.
După câteva minute, caii se aflau la adăpost, cu două
braţe de lucernă în faţă, coborâtă din podul gospodinei, iar
Dragoş şi sora sa se încălzeau lângă sobă, privind la cei doi
copilaşi – un băieţel şi o fetiţă – ce se jucau încă în jurul
pomului de iarnă. Alături se afla o masă întinsă, încărcată
cu destule bunătăţi.. La masă – un bătrân, bunicul copiilor.
Soţul femeii era tot pe front.
— La mulţi ani, copii! le-a urat bătrânul.
— La mulţi ani, bunicule! La mulţi ani, lele! au răspuns
cei doi. Şi vă mulţumim din inimă, continuă fata. Fără
dumneavoastră nu ştiu ce ne-am fi făcut. Era păcat să
îngheţăm afară, după ce am izbutit să coborâm munţii.
Se dezmorţise şi avea chef de vorbă. Şi băiatul se mai
liniştise, dar îi era aşa de foame, că înfuleca pe tăcute şi
fără jenă din toate cele ce se aflau pe masă. Iar femeia îl
îndemna de zor:
— Mănâncă, mănâncă, băiete!
A mâncat şi, tot la îndemnul acelei nevisate gazde, ce le
răsărise în cale precum zânele din poveste, s-a strecurat în
patul cald şi bun şi a adormit imediat. A mâncat şi
Gabriela şi s-a culcat apoi lângă el. Păcat de mâncare însă
şi de pat! Tot somnul, Dragoş s-a zbuciumat cu pârghia şi
cu frâna de la căruţă!
A doua zi, spre seară, au ajuns, în sfârşit, acasă. Mama
lor pierduse nădejdea să-i mai vadă întregi…
Gabriela s-a sfârşit, în mari chinuri, peste vreo opt, ani.
Răcise într-o iarnă, contractase meningită şi n-a mai putut
fi salvată… Aducându -şi aminte de ea, Dragoş rupse la
repezeală mai multe flori din grădină, întocmi un buchet
frumos şi plecă spre cimitir. „Să nu te dai bătut în nicio
împrejurare, să nu-ţi pierzi cumpătul, să nu te vaiţi, chiar
dacă te doare…” „Să nu te da, i bătut… să nu-ţi pierzi
cumpătul!”. Fiecare pas îi imprima în suflet, tot mai adânc,
aceste îndemnuri…
Se scula de dimineaţă, la puţin timp după răsăritul

soarelui. Ieşea în grădină şi începea să se plimbe, inspirând
aerul pur şi îmbălsămat de miros de flori şi de ierburi…
Înghiţea lacom, ajutându-se de mişcări ale braţelor, pe care
le întindea şi le strângea ca pe nişte mari aripi, în stare să-l
ajute oricând să se înalţe peste câmp şi peste pomi, peste
nul ce murmura la câteva sute de metri, peste arborii aceia
mari, de sute de ani, din pădurea de pe deal, care la nevoie
îi vor împrumuta ceva din puterea lor veşnică şi din
copleşitoarea lor măreţie. Era sigur de aceasta. Tot mai
sigur, cu fiecare zi. De aceea, după plimbare se întorcea
acasă şi bea, pe nerăsuflate, din laptele cald, înspumat,
muls chiar atunci de la vacă. Bea cât putea, apoi mânca…
În câteva zile, uitase de boală; junghiul din piept îi
dispăruse, obrajii îşi recăpătaseră culoarea, începând să se
rumenească puţin chiar, simţea în trupul tânăr aceleaşi
George Şovu
puteri ca în zilele lui cele mai bune. În sfârşit, totul părea

să se desfăşoare normal.
Atunci a apărut cineva cu ideea: „N-ar fi bine să -l mai
vadă, totuşi, un medic?” Acel cineva cunoştea pe directorul
Spitalului T.B.C. din oraşul apropiat. S-a oferit să
mijlocească întrevederea, care a şi avut loc peste două zile.
— Ceea ce v-a spus doctorul de la Iaşi este perfect
adevărat, avea să declare directorul, în urma radiografiei.
Boala nu este deloc gravă în acest stadiu. Se poate vindeca
fără niciun fel de medicament. Totuşi…
— Totuşi?! a întrebat tatăl lui Dragoş, cu îngrijorare.
— Ca să avem deplină siguranţă, ca să nu riscăm deci
absolut nimic, mai ales că peste câteva luni băiatul trebuie
să se întoarcă la facultate şi să fie complet restabilit, cred
că n-ar strica să-i administrez vreo zece grame de
streptomicină.
— Bine, dar… a încercat să spună ceva părintele.
— Vă gândiţi la faptul că este foarte scumpă şi că nici nu
se găseşte…
— Mai ales la acest lucru.
— Nicio problemă! 11 internez la mine la spital… pentru
10 zile, îi fac în fiecare zi câte-o injecţie, după care – liber,
poate să zburde cum va dori… Adică, adăugă el grăbit, să
urmeze în continuare programul de restabilire… Ei, ce
ziceţi?
Tatăl s-a uitat spre băiat. Dragoş, auzind despre spital şi
gândindu-se la ce fel de spital trebuia să fie internat, adică
la ce fel de bolnavi sunt acolo, fu cuprins de o stare
aproape asemănătoare cu aceea pe care o trăise la Iaşi.
Simţea că ameţeşte…
— Eu, domnule doctor… sigur… se bâlbâi bărbatul, vă
mulţumesc… vă mulţumim foarte mult… În timpul acesta
îşi tot cerceta fiul… Cred că nici băiatul meu nu are ceva
împotrivă…
— Ai mai fost vreodată internat în spital? îl întrebă
atunci doctorul.
— Nu! răspunse prompt Dragoş.
— Nu-i nimic, să nu-ţi fie teamă. Te voi repartiza într-o
rezervă, adică într-o cameră numai cu două paturi. Vei sta
împreună cu un nepot al meu, tânăr inginer, care, ca şi
dumneata, a răcit puţin şi urmează acelaşi tratament. Ai să
vezi, te vei simţi bine, mai adăugă doctorul spre a-l încuraja
şi mai mult pe student.
Acasă, bocetele au început din nou.
— Lasă-l, femeie, în pace! s-a adresat tatăl către mama
lui Dragoş. Nu i se întâmplă nimic. M-a asigurat doar
directorul spitalului. El nu e nebun, să ne mintă. De ce să
nu avem siguranţa vindecării depline?! Iar medicamentul
acesta nu putem altfel să-l dobândim.
Au înhămat din nou caii la căruţă şi au plecat spre oraş.
Spitalul se afla pe un deal, într-o parte a târgului. Când au
ajuns la poartă, Dragoş şi-a simţit picioarele moi. S-a uitat
către tatăl său. A înţeles că şi el trăieşte o mare încordare.
Au pătruns în curte, spunând că sunt aşteptaţi de director
(de altfel, bileţelul pe care acesta îl scrisese atunci când l-a
consultat pe băiat vorbea clar despre acest lucru: „Va veni
în ziua de… la ora… pentru internare!”).
S-au îndreptat către clădirea din centru, roşie la culoare,
din cărămidă aparentă. Lângă nişte uşi mari, într-o parte şi
în cealaltă, câte-o bancă.
— Să ne aşezăm puţin! propuse tatăl, cu glas tărăgănat.
Cred că este devreme.
— N-ar fi rău, a răspuns băiatul.
Şi s-au aşezat pe una dintre bănci. Tăceau. Parcă nu
George Şovu
aveau nimic să-şi spună. Şi drumul de acasă până aici cam

tot în tăcere îl făcuseră. Fiecare îşi ascultase gândurile,
frământarea…
După câteva minute, ieşi pe uşă o asistentă. Căuta pe
cineva cu ochii prin curte.
— Nu vă supăraţi, tovarăşul director este cumva liber?
îndrăzni să întrebe tatăl studentului.
— Nu e liber acum. Dar dumneavoastră cine sunteţi.
Cum vă numiţi?
— Mihai Dănescu! Ne-a spus să venim astăzi, iată acest
bilet…
— Poftiţi înăuntru, zise femeia, binevoitoare, chiar
adineauri a întrebat de dumneavoastră. De fapt, ar fi bine
să intre numai băiatul, ca să-l mai consulte o dată. Aşa se
procedează. Dumneata rămâi aici, te anunţ eu când e gata.
Dragoş a intrat în urma femeii în alb pe uşile mari ale
clădirii. A deschis apoi alte uşi şi altele, ia mers vreo 20 de
metri pe un coridor, până în anticamera cabinetului în care
se făceau radioscopii.
— Rămâi aici, ia loc, l-a îndemnat asistenta, arătându-i
un scaun.
S-a aşezat. Stătea ca pe ghimpi. Miros de doctorii, de
spital. S-a temut totdeauna de aşa ceva.
După niciun minut, au pătruns pe uşa camerei doi
bărbaţi, sprijinind de dedesubtul braţelor pe un altul, care
nu se putea ţine pe picioare. Era un om între două vârste;
faţa îi era descompusă, scofâlcită, pielea galbenă, ca de
ceară, întinsă pe oase; ochii, duşi, aproape pierduţi în
orbite, licăreau febril, ca două luminiţe gata să se stingă.
Cămaşa îi era descheiată, lăsând să i se vadă pur şi simplu
scheletul îmbrăcat în piele. Dragoş a început să tremure. A
avut dintr-o dată imaginea scheletului din laboratorul de
ştiinţele naturii de la Şcoala pedagogică, peste care se
trăsese un sac de piele galbenă, aproape transparentă. S-a
îngrozit! „Ce ravagii poate să facă boala asta!” şi-a spus el
în gând. Nu prea ştia multe despre ea. A simţit totdeauna o
reticenţă şi o înfiorare când auzea vorbindu-se despre
tuberculoză. Evita orice conversaţie în acest sens şi nici de
citit nu citise prea multe despre simptomele şi evoluţia ei,
despre tratamente. Cunoştea unele lucruri din literatura
beletristică… Acum ar fi dorit să ştie atâtea, dacă s -ar
putea totul, tot ceea ce ştiau şi doctorii.
Urmări cu privirea spectrul acela omenesc ce fusese
introdus într-o cameră alăturată. Sanitarii îl întinseră pe o
canapea, cu faţa în sus. Dragoş s-a ridicat de pe scaun şi
s-a apropiat de uşă, care rămăsese întredeschisă. Vedea tot
ce se întâmpla înăuntru.
După niciun minut, de bolnav s-a apropiat o asistentă
care avea în mână o seringă mare, prelungită cu un ac
gros, de dimensiuni neobişnuite. Cei doi bărbaţi, la capul
bolnavului, îl ţineau fiecare de câte o mână Asistenta i-a
desfăcut cămaşa, a dezinfectat locul cu un tampon înmuiat
în spirt şi a înfipt, cu putere, acul acela gros puţin mai la
dreapta de mijlocul pieptului. Pielea a pârâit, iar omul de
pe canapea a strâns pleoapele, ce-i acopereau ochii, în timp
ce oasele feţei, de sub pergamentul acela galben, au
tremurat scurt.
Studentul a întors capul, simţind o cumplită senzaţie de
vomă. Inima i se zbătea speriată; respira greu…
„Ce i-o fi făcând? se întreba Dragoş. Ce fel de
tratament?” După ce l-au scos, târându-l precum îl
aduseseră, şi-a luat inima-n dinţi, a băgat capul pe uşă şi a
întrebat-o pe femeia de dinăuntru:
— Nu vă supăraţi, ce fel de injecţie i-aţi făcut omului
George Şovu
aceluia?
— Streptomicină! a răspuns scurt asistenta.
— Streptomicină?! a întrebat băiatul, făcând ochii mari.
— Da, dar de ce te miri aşa?
— Nu, nimic, vă mulţumesc! a îngăimat Dragoş la
repezeală, retrăgându-se şi pornind-o către uşă, spre ieşire.
„Deci, aşa se face streptomicină! îşi spuse el
îngrozindu-se încă o dată. Şi eu, prostul, care credeam
că…” Se gândea la locul obişnuit unde sunt înţepaţi
oamenii când li se fac injecţii. De asemenea înţepături nu-i
era frică. Suportase el injecţii mult mai grele: în venă – cu
calciu – a făcut cândva un tratament, sau în muşchii de
lângă gât, din apropierea omoplaţilor, atunci când răcise
rău de tot la internat şi când toată lumea credea că o să
moară, fiindcă mai mult de o jumătate de an aproape că nu
putuse întoarce, de durere, capul într-o parte sau în
cealaltă. Îi găsise leacul un sanitar din sat, om înţelept,
cultivat, bărbat fin, care îi făcuse câteva zeci de injecţii cu
calciu, vitamine şi nu mai ştia ce, până când îl salvase.
Erau extrem de dureroase înţepăturile, injecţiile, dar el şi
atunci se gândise la vorbele Gabrielei şi nu se temuse.
Acum însă, ceea ce văzuse i se părea o grozăvie…
Ieşind pe culoar, se uită cu spaimă înapoi, să observe
dacă nu-l urmăreşte cineva. Deschise apoi în fugă o uşă,
încă una, ajunse în gangul acela de la intrare şi începu să
alerge.
Când sosi lângă tatăl său, era alb ca varul şi cu
broboane de sudoare pe faţă.
— Dragoş, băiatule, se sperie tatăl, ce-ai păţit? Ce ţi s-a
întâmplat? Ţi-au făcut ceva rău? Spune!
Gâfâia, de parcă ar fi urcat Golgota.
— Ia-mă acasă, nu mă lăsa aici, dacă nu vrei să mă iei
mort! Hai să plecăm, aici nu rămân! Nu rămân!
— Stai, fiule, puţin, potoleşte-te şi spune-mi şi mie ce s-a
întâmplat. Unde e doctorul?
— Îţi spun pe drum, hai să plecăm!
Tocmai atunci se deschise uşa clădirii şi apăru directorul
spitalului.
— Ce faci aici, măi băiete? întrebă el nedumerit. De ce-ai
plecat? Te caut de câteva minute…
A fost nevoit să-i spună de ce plecase!
La început, doctorul a izbucnit într-un hohot de râs.
Apoi s-a apropiat de el, l-a mângâiat pe obraz şi i-a explicat
că omul acela pe care Dragoş îl văzuse era pe moarte şi că
ei, medicii, mai fac cu el încercarea, desperată, de a-l salva,
introducându-i medicamentele direct în cavităţile din
plămâni, în cavernele făcute de boală, care sunt mari, cât
pumnul!
— Hai, nu fi copil, continuă directorul, că ţie o să -ţi
facem injecţiile în… şi-i arătă locul unde urma să-l înţepe.
Măi-măi… şi doar eşti ditamai studentul!…
L-a luat de mână şi-a intrat cu el înăuntru.
Camera în care fusese repartizat – rezerva – se afla

tocmai la etajul II, într-un colţ al clădirii. Era o scară ce
ducea direct acolo, dar acum se repara ceva la balustradă,
nu se putea trece. Astfel că asistenta care îl conducea a
ales o altă cale. La un moment dat, au, intrat într-un salon
mare, cu mai multe paturi, Dragoş s-a uitat curios şi puţin
speriat. A spus „Bună ziua!” cu sfială, temându-se parcă să
nu deranjeze. Bolnavii îl priveau.
George Şovu
— Încă unul! a rostit careva dintre ei.

— Păcat de el, a adăugat altul, e doar un copil!
Dragoş a simţit că sângele i-a năvălit tot în obraji şi că-i
zvâcnesc urechile. Ar fi vrut să se întoarcă spre ei şi să le
strige că el nu este bolnav!… lin orice caz, nu este ca ei!
Dar asistenta a deschis altă uşă şi au început să
străbată un nou salon. Aici, într-un colţ al camerei, mai
mulţi bărbaţi în halatele acelea de spital se adunaseră în
jurul unui pat. Câţiva îşi făceau cruce. Alţii tuşeau încet,
cu teamă parcă.
— Ce e acolo? a ţipat asistenta, îndreptându-se către
grupul de bolnavi. Fiecare, la patul lui! Imediat! a ordonat
ea, de parcă ar fi fost undeva pe câmpul de instrucţie.
Oamenii s-au îndepărtat puţin, desfăcând cercul din
jurul patului pe care – abia atunci a văzut şi Dragoş – se
afla un bolnav ce trăgea să moară. Cu ochii închişi, respira
greu, pe gură, hârâind îngrozitor. Un mugure de flacără din
vârful unei luminări pâlpâia cu fiecare respiraţie chinuită a
bolnavului. 1-l ţinea între degetele mâinii drepte un alt
bolnav, aşezat pe patul muribundului şi veghindu-i
ultimele clipe.
— De ce nu aţi chemat pe cineva dintre noi? a întrebat,
tot supărată, asistenta.
— Ce să mai chemăm? a răspuns careva dintre cei de
faţă. Acum nu mai are nevoie de nimeni… Iar
dumneavoastră nu aprindeţi luminări…
Studentul încremenise. Nu-şi putea lua ochii de la cel
care murea! Până atunci nu mai asistase la un asemenea
cutremurător spectacol. Gabriela, sora lui, se chinuise
mult, dar s-a sfârşit uşor. Se chinuise să nu moară,
aşteptându-l pe el, să sosească de la şcoală, să-l mai vadă.
Când a ajuns lângă patul ei, fata a deschis ochii şi,
recunoscându-l, i-a zâmbit uşor. El s-a aplecat, a
îngenuncheat lângă pat şi a început să-i mângâie obrazul şi
părul galben ca soarele de-afară… După câteva minute, l-a
ridicat cineva şi l-a scos din cameră…
Asistenta s-a întors şi l-a luat de braţ.
— Îmi pare rău, foarte rău! Ceea ce ai văzut nu e pentru
dumneata. Să ştii că cei mai mulţi se fac bine. Sunt însă şi
unii care ajung prea târziu aici şi cărora nu mai avem ce le
face… ca acesta, ca cel de care te-ai speriat acolo, jos…
A încercat să-i zâmbească, să-l încurajeze. Dar degeaba!
În câteva zile a aflat totul despre tuberculoză… tot ceea

ce ştiau bolnavii, desigur, în primul rând nepotul
directorului, inginerul, care era un bărbat mai mare cu
vreo şapte-opt ani decât Dragoş, plăcut la înfăţişare,
simpatic, prietenos.
L-a primit cu zâmbetul pe buze, „ştia că va sosi”, de
aceea „îl aştepta!”. I-a urat „să fie binevenit”, dar „şi mai
bine i-ar fi dacă ar pleca de-acolo cât mai repede!”.
— Zece zile nu sunt o veşnicie! a încheiat el, invitându-l
să-şi ocupe patul.
Inginerul era tot negativ, ca şi Dragoş, adică nu avea
bacili în spută, nu-i răspândea când vorbea, nu era deci
periculos, contagios. Dar era mult mai bolnav decât
studentul.
— Aşa am început şi eu, i-a mărturisit el: un simplu
infiltrat la vârful plămânului drept. Nu prea l-am luat în
seamă, şi, după câteva luni, microbul s-a aşezat la lucru, a
început să excaveze…
George Şovu
— Adică?
— Să „mănânce” în jurul lui, lăsând în urmă „găuri”,
cum se zice pe aici, adică să atace serios plămânul. Şi când
ajungi la aşa ceva, vindecarea nu mai este chiar foarte
uşoară. În aproape toate cazurile de cavităţi trebuie să
intervină pneumotoraxul.
— Ce este acela?
— O modalitate de tratament, care constă în
introducerea artificială a aerului în cavitatea pleurei pentru
a comprima şi imobiliza plămânul bolnav, până la
însănătoşire.
— Cum?! îţi strânge plămânul?
— Da, ţi-l comprimă, ca să respire mult mai puţin, şi în
orice caz, atunci când o face, să nu forţeze zona bolnavă, să
se poată vindeca…
— Şi… dumneata?
— A trebuit să accept şi eu… n-am avut încotro. Dar să
ştii că nu doare…
— Dar nu te sufoci? Cum o să respiri numai pe
jumătate?
— Nu, nu te sufoci! Ai o oarecare senzaţie de greutate în
plămânul comprimat, dar atât. Aşa că, dacă va fi cazul şi la
tine…
— De ce să fie cazul? a sărit, ca ars, Dragoş. Eu nu am
nimic!
— Şi atunci, de ce eşti aici? Ai citit ce scrie pe firma de la
poartă? „Spitalul T.B.C.”, adică de tuberculoză, adăugă
inginerul, cu o nuanţă de răutate în glas.
— Mie o să-mi facă zece grame de streptomicină şi gata!
— Streptomicina este un medicament aproape miraculos,
e adevărat, cu care se tratează… tuberculoza!
Din momentul acela, Dragoş a început să-l evite. Vorbea
foarte puţin cu el, îi răspundea, doar, din când în când la
întrebări, şi atâta tot. De cum se făcea ziuă, se spăla, se
bărbierea, aştepta să i se facă injecţia, după care părăsea
camera; se întorcea numai în momentele prescrise pentru
odihnă. Ieşea afară să respire aer, aer curat, din parcul
spitalului.
În jurul sanatoriului, pe o suprafaţă de zeci de hectare,
se întindea o grădină, aşezată în pante uşoare, o grădină
cu copaci de tot felul, Cu flori, cu pajişti acoperite cu iarbă,
cu bănci pe care te puteai odihni. Imaginea generală
încânta. Dar aceasta numai la prima vedere, pentru că
parcul era împânzit de sute de bolnavi, – bărbaţi şi femei,
tineri şi vârstnici, chiar unii copii – care roiau, roiau peste
tot. Oriunde te îndreptai nu se putea să nu dai peste cineva
ori să nu se apropie cineva de tine şi să te abordeze:
— A, eşti nou? De aceea te agiţi! Ei, ai să te obişnuieşti!..
Cu toţii ne-am obişnuit…
— O formă uşoară zici? Aproape nimic?! Hm; Aşa am
început-o şi eu: câţiva noduli acolo, la vârful drept, şi, uite,
acum am găuri şi într-unul, şi în celălalt! Când boala a
început să se prindă, e greu s-o mai arunci „din casă”!
Ascultă-mă pe mine, asta e: suntem condamnaţi! Deşi, cine
ştie, poate că tinereţea dumitale…
Dragoş începuse să despere. Spaima pusese stăpânire pe
sufletul lui, pe gândurile lui. „Deci, sunt bolnav! Bolnav de
plămâni! îngrozitor! Avea dreptate să mă bocească mama ca
pe-un mort! De fapt…”
Şi în clipa aceea, un gând se instală în fiinţa lui, îşi făcu
loc, mai mult loc… Nu, el nu va accepta să ajungă o epavă,
să i se facă pneumotorax ori injecţii direct în… În niciun
caz. Mai bine… acum! Va trebui să iasă de aici cât mai
curând şi… va găsi el o modalitate! O să-l uite şi pe el…
George Şovu
Toate se uită…
L-a podidit plânsul. I se făcuse milă de sine! La un
moment dat, şi-a adus aminte de Gabriela. „Degeaba,
surioară, i-a spus el, de data aceasta nu se mai poate, nu
mai ţine cu autoîncurajarea! Beţişoarele acelea nenorocite
mănâncă din mine, auzi-le cum mănâncă! Iartă-mă, nu pot
să suport, aşteptând neputincios, să ajung cadavrul lor.
Mai bine vin mai degrabă, aşteaptă-mă!…”
Se afla pe o bancă, în parc. Privea în faţă peste flori,
peste oameni, peste copaci. Nu înregistra nimic. Parcă s-ar
fi aflat într-un pustiu… Era singur!
„Suntem şi rămânem singuri în aproape toate clipele
noastre hotărâtoare!” îşi aminti ziaristul cuvintele băiatului
aceluia, Tiberiu. Surprinzător, dar nici el, studentul Dragoş
Dănescu, internat într-un sanatoriu pentru boli de
plămâni, nu gândea altfel atunci, în acele clipe de
cumpănă.
Deodată, întorcând capul spre stânga, observă că se
apropie de el o fată cu braţul plin de garoafe albe. Roşie la
faţă, emoţionată, cu un păr castaniu, lung, trecându-i de
umeri, îmbrăcată într-o rochie subţire, vernil la culoare, se
apropia zâmbindu-i.
— Valentina! exclamă Dragoş cu mirare în glas, în timp
ce se ridica de pe bancă, făcând câţiva paşi în întâmpinarea
fetei. Ce e cu tine aici? De unde ai aflat despre mine?
— Înainte de toate, îmi dai voie să te sărut, domnule
student?
— Nu, te rog, sunt bolnav! Nu vreau să ţi se întâmple şi
ţie ceva! răspunse băiatul, precipitat, descurajând avântul
înfiorat al celei pe care o numise Valentina.
Era o fostă colegă de la Liceul de fete din oraşul în care el
absolvise Şcoala pedagogică. Puseseră într-o vreme
prieteni. Se iubiseră, aşa cum sunt iubirile la anii aceia:
repezite, în general trecătoare.
În timp ce privea florile, Dragoş adăugă aproape supărat:
— Ai auzit cumva că sunt pe moarte de mi-ai adus
„jerba” aceasta?!
— Te ştiam mai delicat, a răspuns fata, mâhnindu-se pe
loc, deşi faţă de mine n-ai arătat acest lucru aproape
niciodată. Ce te-a înăsprit aşa?
— Mă mir că mă mai întrebi, nu vezi unde mă aflu?
— Şi?…
— Cum „şi?” Nu e de-ajuns?
— Nu! Cândva, într-o situaţie ca aceasta, am fost şi eu!
Dar tu ai uitat de mult totul! Un lucru n-ar fi trebuit să-l
uiţi totuşi: că eu ajunsesem la sanatoriu din cauza ta…
După cum eu nu uit că m-ai căutat până la urmă şi mi-ai
spus că „nimic şi nimeni nu merită pe lumea aceasta
sacrificiul pe care vrusesem să-l fac eu!” M-am gândit mult
la aceste cuvinte şi ţi-am dat dreptate. De aceea am şi
luptat ca să mă fac bine, în această luptă repetând, din
când în când, unele îndemnuri primite tot de la tine, între
care acela de a nu ne da bătuţi niciodată, oricât ne-ar fi de
greu! Se pare că am picat la timp: sufletul acela tare când e
vorba de alţii a început să tremure, să se clatine, să se
ofilească… Şi pentru ce? Mi-a spus sora ta, de-aici din
oraş, cu care sunt colegă de serviciu, la bancă (nu ştiai?!)
că în fond nu e nimic: o răceală şi atâta tot! La mine a fost
mai grav şi tot m-am făcut bine. Iar tu, în plus, beneficiezi
de un medicament despre care atunci nici nu se vorbea…
Dragoş s-a simţit ruşinat. „Lecţia” amintirii nimerise, cu
semnificaţiile ei, în plin. De fapt, nu uitase întâmplarea
aceea dramatică a cărei „eroină” fusese Valentina… În
vremea în care erau prieteni, el se îndrăgostise de altă fată,
George Şovu
elevă la Liceul pedagogic din oraşul unde se aflau chiar

acum. Îşi scriau… Un coleg „binevoitor” de-al lui Dragoş,
gelos pe succesele acestuia, a luat scrisorile Dianei (aşa se
numea cealaltă fată), a forţat un dulap, în care le-a găsit, şi
le-a dus Valentinei. Aceasta i-a cerut explicaţii.
Confirmându-i-se adevărul, a hotărât, nici mai mult, nici
mai puţin decât că nu mai are de ce trăi.
Discuţia avusese loc în faţa grădinii publice. După ce
s-au despărţit, fata nu s-a mai dus acasă. Deasupra
grădinii, la o depărtare de câteva sute de metri, începea un
parc imens, amenajat pe un deal. Valentina a rătăcit ore
întregi, singură, prin parc. Apoi, când s-a lăsat gerul (era în
februarie), s-a aşezat pe o bancă şi a rămas acolo până
spre ziuă. Au găsit-o nişte muncitori de la Uzina
metalurgică din oraş, când plecau în schimb, dimineaţă,
devreme. Era aproape complet îngheţată. În apropiere de
parc se afla un spital de boli pulmonare. Au dus-o acolo, la
camera de gardă, unde i s-au dat primele îngrijiri. Apoi au
internat-o. După aproape două luni, s-a însănătoşit…
Valentina plecase de vreo oră. Studentul se aşezase
acum pe o altă bancă (iubita de altădată se căsătorise între
timp şi avea un băieţel, ceea ce n-o împiedica să se mai
gândească însă, uneori, cu învolburare de suflet la anii
adolescenţei); medita la întâmplarea petrecută cu câţiva ani
în urmă, la destinul acelor scrisori care… făcuseră şi ele
parte din „geamantanul cu visuri”…
Dragoş Dănescu zâmbea. Îşi amintea cu plăcere de

romantismul, cam leşinat, e drept, dar răscolitor, al acelor
ani…
Învăţa la o şcoală vestită, dintr-un orăşel aşezat la
poalele munţilor, o şcoală numai de băieţi. Era elev în
ultima clasă. Printr-o tradiţie, statornicită de ani de zile
(nimeni nu mai ştia cine fusese cu iniţiativa), băieţii de-aici,
viitori învăţători, purtau corespondenţă mai ales cu fetele
de la liceul, similar ca profil, dintr-un alt oraş, aflat la o
distanţă de circa 50 de km. Niciodată însă scrisorile nu
erau trimise prin poştă, în mod obişnuit, ci erau
încredinţate cuiva, unui mesager special, băiat se înţelege,
care, adunând tot ceea ce scriau timp de o săptămână
colegii săi – sute de băieţi, mai mari, mai mici, sute de
îndrăgostiţi sau de viitori îndrăgostiţi –, întocmea
„geamantanul cu visuri”, născute pentru acei ochi frumoşi
ce luceau din depărtare, calzi şi ademenitori, precum nişte
stele pâlpâind de atâtea taine de suflet.
Biletul de tren – dus şi întors – pentru originalul poştaş
era plătit prin contribuţia celor interesaţi. Când „omul cu
geamantanul” ajungea la poarta liceului de fete, era
anunţată eleva de serviciu; aceasta venea şi îl însoţea până
într-o sală specială, destinată întâlnirii celor sosiţi din
afară spre a sta de vorbă cu fetele aflate în internat (părinţi,
rude apropiate, mai rar simple cunoştinţe). Aici începea un
adevărat ceremonial: faimosul geamantan era deschis,
scrisorile – orânduite pe clase, după care urma momentul
culminant – împărţirea plicurilor. Atunci – se gândi
ziaristul, retrăind febra momentelor în care şi el fusese
fericitul împărţitor al visurilor de iubire – să fi avut un
aparat de (filmat spre a înregistra ochii cu deosebire, ochii
sclipind de bucurie, de nerăbdare, ochii umeziţi de lacrimi,
fulgeraţi de întrebări, ochii şi jocul florilor de pe obraji; ori
George Şovu
bătăile inimilor să le fi înregistrat, freamătul

sufletelor – emoţionantă, copleşitoare simfonie!
Totdeauna la primirea scrisorilor se aflau de faţă şi
câteva fete care în chip direct nu aşteptau nimic de la
„geamantanul cu visuri”. Veneau aşa, ca să se bucure
pentru colegele lor cărora le scriau prietenii; veneau uneori
şi cu speranţa că printre atâtea scrisori se vor afla şi câteva
care purtau pe plic menţiunea „Unei necunoscute din
clasa…” Autorul unei asemenea scrisori îşi însoţea
sfioasele şi ceremonioasele rânduri, în mod obligatoriu, de
o fotografie. Necunoscuta privea fotografia, citea şi epistola,
şi, dacă-i dădea inima ghes, răspundea, însoţind, la
rându-i, scrisoarea cu o fotografie. Aştepta apoi, cu
nerăbdare, confirmarea.
Momentul lecturii scrisorilor era cel mai înfrigurat…
După aceea, condeiele începeau să alerge pe hârtie,
visurile se torceau mai departe, geamantanul se încărca
din nou, şi scenele se repetau, de data aceasta în liceul
băieţilor…
„Romantism, aşa este, fără de care însă viaţa îşi pierde
măcar ceva din adevăratul ei farmec!” îşi spuse ziaristul,
întorcându-se cu gândul lângă banca studentului, aflat
într-o stare de adâncă tulburare.
Şi până atunci avusese de luptat cu nenumărate

obstacole. Se străduise să le învingă. De cele mai multe ori
reuşise…
Nu era prea departe momentul absolvirii liceului, când
fusese la un pas de imposibilitatea de a merge la facultate.
Se înscrisese şi el la un curs rapid, cu o durată de câteva
luni, pentru terminarea ultimei clase liceale, curs iniţiat
din nevoia satelor de a primi cu un an mai devreme o serie
de învăţători. Fuseseră aleşi cei mai buni elevi. Ca
premiant al şcolii, Dănescu se afla, firesc, în fruntea lor.
„Eu vreau să urmez, fără niciun fel de întrerupere, o
facultate, i-a spus el directorului şcolii, atunci. Mă înscriu
la cursul rapid cu condiţia să-mi daţi, totuşi, repartizare
pentru învăţământul superior.” în ciuda promisiunii primite
însă, după examenul de diplomă, lucrurile s-au schimbat:
trebuia să meargă neapărat în învăţământ, să ia în primire
o catedră la o şcoală primară. Nici n-a vrut să audă despre
aşa ceva, n-a vrut să primească repartizarea. S-a zbătut,
s-a dus pe la fel de fel de autorităţi, ameninţând că va
renunţa la anul de studii câştigat şi că va face ultima clasă
în mod normal, începând din toamnă, iar la absolvire va
trebui, potrivit legii, să i se respecte dreptul de a merge la
facultate, având în vedere rezultatele sale foarte bune.
Până la urmă, cei de care depindea rezolvarea acestui
caz au optat în favoarea tânărului atât de hotărât să
urmeze un drum visat de mult timp şi pregătit cu
seriozitate, pas cu pas.
Când s-a apropiat de porţile Universităţii din Iaşi (aici
fusese trimis, pe trei sferturi fără voia lui, de către
profesorul de limbă şi literatura română, ce-i călăuzise
paşii şi… sufletul în anii de liceu, om pentru care avea
mare respect şi iubire), Dragoş a simţit că i se înmoaie
picioarele de emoţie, întreaga fiinţă îi intrase într-o stare de
vibraţie, făcându-l aproape să se sufoce. Şi-a adus aminte
de prima sa întâlnire cu Şcoala normală, când trăise o
frământare aidoma, poate chiar cu ceva mai multe spaime
George Şovu
decât acum. Şi-a adunat puterile şi a pătruns cu zâmbetul

pe buze în spaţiul acela aureolat de o glorioasă tradiţie de
cultură, de ştiinţă, de poezie, a sufletului şi a minţii.
În mai puţin timp decât se aştepta, a fost declarat reuşit
la Facultatea de Filologie, imediat după susţinerea
lucrărilor scrise, înaintea examenului oral ce se practica,
pe atunci. Hotărârea fusese luată în urma unei Instrucţiuni
a Ministerului Învăţământului, intrată în vigoare în zilele
respective, potrivit căreia absolvenţii cu diplomă de merit ai
liceelor erau admişi în facultăţi fără examen. Nu-i venea să
creadă! într-un fel, îi părea chiar rău, ar fi dorit să susţină
examenul până la capăt, să-şi măsoare forţele cu cele ale
sutelor de candidaţi din jurul său. Hotărârea aceasta îl
scăpase însă de nişte emoţii în plus, contribuise la
împlinirea celui mai ales dintre visurile sale de până
atunci, era izvorul unei mari bucurii!
Deşi ştia bine că va trebui s-o plătească în vreun fel
(niciodată până atunci nu dobândise ceva fără trudă
deosebită, după cum la fel avea să se întâmple în tot restul
vieţii), proaspătul student îşi deschise larg sufletul spre a
primi cum se cuvine căldura şi frumuseţea unei victorii.
Odată cu el şi în aceleaşi condiţii fusese admisă în
facultate şi o fată, prima lui colegă de an deci! Decanul i-a
felicitat pe amândoi. I-au felicitat şi câţiva profesori aflaţi
de faţă. Li s-a comunicat că din acel moment sunt liberi să
se întoarcă acasă!
„Vă aşteptăm în toamnă la cursuri, a precizat
conducătorul facultăţii. Să sperăm că veţi fi şi nişte
studenţi foarte buni!”
„Şi totuşi, n-am putea să mai rămânem? a îndrăznit fata
să întrebe. Dacă ne întoarcem mai devreme, cei ce ne
cunosc nu ne vor crede, vor socoti că n-am reuşit!
„Pentru a lămuri o astfel de situaţie, vă eliberăm
adeverinţe de admişi, răspunse decanul. Dar dacă vreţi să
mai rămâneţi în Iaşi până se încheie examenul, o puteţi
face, beneficiaţi de cazare şi masă pe întreagă această
perioadă. Se poate, de ce să nu se poată?! Sunteţi liberi să
alegeţi! „
Dragoş a rămas surprins de îndrăzneala colegei sale, dar
s-a bucurat în acelaşi timp pentru întrebarea pusă şi, mai
ales, pentru răspunsul primit. A învăluit-o cu o privire
caldă, de recunoştinţă. Sigur că nici el nu dorea să plece
atât de repede din Iaşi. În cele câteva zile de când se afla
aici, nu avusese timp să-l cunoască. Drumurile pe care le
făcuse până atunci se consumaseră între căminul
studenţesc, aflat în apropierea Teatrului Naţional, cantina
din faţa Bibliotecii Centrale şi Universitate. Într-o seară,
făcând o scurtă plimbare cu câţiva colegi, avusese prilejul
să admire Biserica Trei Ierarhi şi impunătoarea clădire a
Palatului Culturii.
Teatrul, Biblioteca, Palatul Culturii, Universitatea!… Iar
mai sus, Grădina Copou, în care străjuieşte, de-atâtea
decenii, Teiul lui Eminescu. Păstra, presată între filele unui
carneţel, o floare din acest tei, adusă cu un an în urmă de
către profesorul său de limba română.
După ce s-au plimbat prin întreaga grădină, pe aleile ce-i
chemau prietenoase, învăluindu-i în mângâietoarea poezie
a atâtor culori şi parfumuri ale florilor, după ce s-au plecat
cu sfială şi pioşenie în faţa chipului de bronz al
„Luceafărului” şi al aceleia ce i-a fost, în scurta lui viaţă,
izvor de mare, tulburător cântec şi iubire, au poposit pe
banca de sub tei, încercând să asculte parcă şoapte sosite
de dincolo de timp:
George Şovu
„Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Vom visa un vis ferice…”
„O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ…”
„O, lasă capul meu pe sân,

Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce…”
„Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie…”
…Recitau… Versurile, strofele soseau firesc, ca la o

întâlnire mult aşteptată, stabilită dinainte. Nu mai vedeau
şi nu mai auzeau parcă nimic din ceea ce era în jurul lor.
Totul vibra de înălţătoarea, adânc răscolitoarea simfonie
născută din fiinţa Poetului şi ţesută în acea vrajă de
necomparat a cuvântului „ce exprimă adevărul”.
Ţinându-se de mână, au început să cutreiere, din nou,
aleile parcului, recitind, recitind mai departe:
„Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi?”
S-au trezit îmbrăţişaţi pe iarba adumbrită de crengile

dese ale unor arbuşti frumoşi dintr-un colţ îndepărtat al
grădinii. Încleştarea din iubirea lor a fost repezită, ca o
ploaie de vară, cu fulgerări scurte, dar mistuitoare.
Carmen, aşa se numea fata, zâmbea soarelui de
deasupra, ce-i privea parcă întrebător din împărăţia sa de
azur, luminată blând cu raze de aur. Dragoş o privea cu
oarecare jenă, aproape încurcat. Nu era o fată frumoasă,
aşa cum îi plăcea lui. Deşi, luate separat, elementele care
compuneau chipul ei: ochii – căprui, cu desen de migdală,
şi gene lungi, nasul – mic şi drept, buzele – frumos
conturate, senzuale, obrajii – cu pielea puţin smeadă, ce
împrumutase acum culori de piersică dată în pârg – erau
aproape fără cusur, adunate toate la un loc se constituiau
într-o imagine fără strălucire, care în tot cazul nu atrăgea
neapărat. Trupul fetei era însă o sculptură de vis: subţire şi
mlădios, cu forme ce strigau parcă după mângâieri, o
statuie vibrând de prospeţime şi aleanuri…
La începutul anului universitar, Carmen l-a întâmpinat

cu sufletul cald, revărsat într-un zâmbet ce-i aminti pe loc
imaginea lor din Grădina Copou. Un fior de oarecare
spaimă l-a fulgerat pe Dragoş. „Nu, nu cred că am s-o pot
iubi! ÎŞI spuse el. Îmi pare atât de rău!”
Se gândise la ea de multe ori în vara care trecuse.
George Şovu
Rememorase, cu plăcere, dar şi cu îngrijorare ceasurile, din

atâtea zile, petrecute împreună în timpul plimbărilor
comune prin Iaşi, în aşteptarea terminării examenului
celorlalţi candidaţi, după cum retrăise, ca pe o obsesie
„dureros de dulce” ’, scena iubirii lor din parcul copleşit de
poezie şi miros de tei.
La sosire însă, chiar în gară, se întâlnise cu Andreea, o
altă colegă, care reuşise la examen cu cea mai mare medie:
9,86.
— Te salut, concurenţă! îi spuse ea de cum îl văzu. Abia
aştept să constat ce poţi… fiindcă la examen te cam fofilaşi!
Andreea era nu numai deşteaptă, ci şi o fată cu adevărat
frumoasă. Jocul înţepăturilor început în gară a fost
continuat cu osârdie din ambele părţi, zile şi săptămâni în
şir, până ce inimile celor doi s-au trezit prinse în acel joc
tainic care le poruncea tot mai mult să-şi deschidă braţele
una spre cealaltă.
Carmen a înţeles uşor, ca şi toţi ceilalţi colegi, ce se
petrece cu Andreea şi Dragoş. Suferea, fără îndoială, fără
să pronunţe însă nici cel mai mic reproş. Doar într-o
împrejurare sosită pe neaşteptate, ea a rostit:
— Poate e mai bine aşa; aproape că mă bucur fiindcă nu
va avea nici ea parte de tine!
A izbucnit în plâns, a întors spatele şi a plecat.
Dragoş era ca lovit de trăsnet. Vestea că trebuie să
întrerupă timp de doi ani facultatea, abia începută, spre a
împlini obligaţiile stagiului militar îl năucise. În situaţia lui
se aflau, ce-i drept, aproape toţi băieţii, cu excepţia câtorva
mai în vârstă, care veniseră la facultate mai târziu, după ce
făcuseră armata.
— Nu cred că am să te pot aştepta, Dragoş! i-a spus
Andreea la plecare. Doi ani înseamnă prea mult. Şi-apoi,
chiar dacă revii… Îmi pare foarte rău!
Cel puţin era sinceră! în acelaşi timp, cu toată durerea
din suflet, Dragoş fu silit de raţiune să-i dea dreptate. Aşa
era: cum o să-l aştepte doi ani? Şi, chiar dacă s-ar petrece o
astfel de minune, şi în acel caz paşii lor n-ar mai putea
răsuna alături, fiecare ar călca pe alt drum, ce nu s-ar mai
lega niciodată într-o pereche.
— Păcat! şopti Dragoş, mai mult pentru sine. Îţi doresc
mult noroc!
La Comisariatul de care aparţinea s-a întâlnit cu cel mai

bun prieten al său, din copilărie. Era un consătean, Geo se
numea, întors şi el acasă, tot de la facultate! (abia devenise
student la Institutul Agronomic din Craiova).
Când s-au văzut cu ordinele în mână, cei doi prieteni
s-au speriat cu adevărat: aşadar, nu mai aveau niciun fel
de salvare? „Cum?! Nu se poate!” şi-au spus ei, neizbutind
să accepte că vor fi nevoiţi, într -adevăr, să-şi amine
facultatea spre a-şi îndeplini această importantă obligaţie.
Au început să se roage de comandant, să implore.
Zadarnic! „Ordinul se execută, nu se discută!” – iată unul
dintre principiile de bază ale vieţii militare, cu care se părea
că trebuie să se obişnuiască degrabă şi să-l respecte
întocmai.
— Deci, ne văzurăm cătane! spuse Dragoş cu un ton de
păgubaş îndurerat. Adio visuri, adio poezie! De-aici înainte
tunuri, desigur, mai mari, mai mici.
— Bine că nu le-a dat în gând să mă repartizeze la
Cavalerie, pornind de la caii noştri de-acasă. Frumos mi-aş
George Şovu
mai fi petrecut zilele prin grajduri, curăţind podelele şi

lustruind şi împletind cozile şi coamele bidiviilor! Râseră
amândoi, făcând haz de necaz.
Întorcându-se de la Comisariat, de la gară au luat-o de-a
dreptul, peste lunci, către casă. Erau vecini şi, prin forţa
lucrurilor, se cunoşteau de când au ajuns să meargă în
picioare, sprijinindu-se de gardul ce le despărţea ogrăzile.
La şcoala din sat, în primii patru ani, au fost colegi de
clasă şi de bancă, după cum au continuat să fie colegi şi în
clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a, pe care le-au urmat la o
şcoală dintr-o comună vecină. Parcurgeau până acolo 3 km
la ducere şi, desigur, tot atâţia la întoarcere. Numai că nu
prea aveau ce învăţa: manuale nu existau, programele
analitice erau neclare ori lipseau cu desăvârşire, profesorii
improvizând după cum se pricepeau ori îi îndemna inima.
În anii aceia, un lucru l-au făcut bine: au săpat, în fiecare
primăvară şi vară, grădina cu pomi şi zarzavaturi a
directorului şcolii, care, văzându-i harnici şi serioşi, i-a pus
la treabă, la fiecare sfârşit de săptămână înmânându-le şi
câţiva lei de fiecare, în timp ce le repeta, cu zâmbetul pe
buze:
„Cine mişcă tot mai pişcă,

Cine sade coada-i cade!”
Dragoş şi Geo râdeau, primeau banii în palmă, îi priveau

câteva secunde, după care mulţumeau, în timp ce îi
strecurau cu grijă într-unul din buzunarele de la pantaloni.
Uneori, în câte-o seară, când întârziau mai mult, directorul
îi oprea la masă. La început s-au codit, nu le venea să
mănânce, deşi foamea le dădea ghes. Până la urmă, după
îndemnul repetat şi sincer al dascălului, au început să se
aşeze la masă, să mănânce – e adevărat, cu mare grijă.
Plecau apoi veseli şi nepăsători, ţinându-se pe după gât şi
lălăind, ca flăcăii din satul lor, câte-un cântec dintre cele
învăţate acasă ori la şcoală.
Se ţineau şi acum pe după gât şi cântau… cântau o
melodie veche, dar mereu „la modă”, pe care o auziseră de
atâtea ori, în atâţia ani, rostită de generaţii de tineri ce se
pregăteau să plece în armată.
Zadarnic încercau ai lor, zi de zi, să-i liniştească! în
familiile din care proveneau erau primii ce năzuiseră spre
mai sus, prin învăţătură. Se pregătiseră straşnic, reuşiseră,
iar acum…
— Cum de nu se gândesc? se frământau Geo şi Dragoş
în fiecare zi, întrebând, fără rost, o ştiau, dar parcă
răcorindu-se întrucâtva. De ce nu ne amână, aşa cum au
mai făcut-o şi cu alţii?! Ce s-ar întâmpla dacă am satisface
stagiul militar după terminarea facultăţii?
— Nimic! Pentru noi ar fi însă un mare câştig, pentru că
acum am Urma un drum firesc, care, poate, chiar şi pentru
unele sacrificii evidente, n-ar trebui întrerupt!
Au trecut zile la rând, multe zile, şi săptămâni la rând au
trecut, vreo şase la număr! Acum erau de-a dreptul
intrigaţi, pentru că nici la armată nu-i luau (termenul de
încorporare fusese amânat de câteva ori) şi nici nu-i
dezlegau de obligaţie, ca să se poată întoarce la facultate.
În sfârşit, ultimul termen se apropia. „Gata, mâine
plecăm! De data aceasta s-a terminat! „îşi spuneau băieţii,
pregătindu-şi bagajele. Şi tocmai atunci a sosit poştaşul.
I-a strigat din drum şi le-a înmânat câte-un plic, pe care
fiecare dintre cei doi, Dragoş şi Geo, l-a desfăcut în grabă,
cu degete tremurânde…
— „Vă aducem la cunoştinţă – citiră ei cu glas tare, în
George Şovu
acelaşi timp – că, potrivit Hotărârii… urmează să satisfaceţi

stagiul militar, începând chiar din acest an universitar, în
cadrul facultăţii, timp de…”
— Poftim? au întrebat amândoi… Şi au reluat lectura
înştiinţărilor… „Vă aducem la cunoştinţă că… urmează
(sublinie Dragoş) să satisfaceţi stagiul militar (apăsă Geo pe
cuvinte)… În cadrul facultăţii” (ţipară, aproape, amândoi,
repezindu-se la poştaş şi îmbrăţişându-l).
Omul cu geanta pe după gât se aplecă să-şi adune
cascheta de pe jos, rostogolită în timpul furtunoasei
îmbrăţişări, iar când se ridică întinse amândouă mâinile
şi-i strânse pe cei doi băieţi lângă pieptul său.
— Aşa, mânca-v-ar neică, spuse el, mângâindu-i pe cap,
bine că aţi scăpat! Era păcat să pierdeţi ori să amânaţi
învăţătura! Acum, gata, hai, bagajele pentru şcoală „repede!
Noroc şi succes! Mult succes! Vă aştept la iarnă, în
vacanţă!
„Ce mult înseamnă uneori un ceas, o zi, darămite şase

săptămâni!”
Gândul lui Dragoş avea, fără îndoială, solid temei. Căci,
iată, au fost de-ajuns şase săptămâni pentru ca aici, la
facultate, unele lucruri să le găsească schimbate radical.
Provenită dintr-o familie de medici, după gestul făcut de
a deveni studentă la filologie, prin aceasta stricând o
tradiţie de câteva generaţii, Andreea, cuprinsă parcă de
remuşcări, se întoarse destul de repede la un prieten mai
vechi, conorăşean, student în anul IV la Medicină. Când l-a
văzut pe Dragoş intrând, într-o dimineaţă, în sala de
cursuri a îngălbenit! (Băiatul era pregătit de cu seară, de la
cămin; îl puseseră „în curent” colegii.) S-a îndreptat totuşi
spre el, l-a îmbrăţişat, urându-i bun venit.
— Mă bucur că te-ai întors, deşi pentru amândoi, mult
timp viaţa va fi un chin! a apucat să-i şoptească.
Dragoş a privit-o lung, fără să-i răspundă. Apoi, ca şi
când nimic nu s-ar fi întâmplat, a zâmbit senin tuturor,
îndreptându-se către ultima bancă a amfiteatrului. Din
ziua aceea, pentru el Andreea n-a mai existat. Nici măcar
n-o observa.
în curând a constatat că şi Carmen se împrietenise cu
un coleg de la Drept, mai mare cu un an decât ei.
Şi celelalte fete din seria lor „mai demne de
interes” – cum obişnuiau să spună băieţii – îşi găsiseră
prieteni printre filologi ori studenţii de la alte facultăţi.
O prietenă şi-a găsit şi el, Dragoş Dănescu, imediat:
învăţătura! A luat-o în stăpânire cu toată seriozitatea
căutând să recupereze ceea ce pierduse şi nu numai!
Singurătatea în care de bunăvoie se instalase nu l-a
deranjat) defel, până-ntr-o seară, mai exact într-o noapte,
una anume: noaptea Revelionului!
Acum, fiecare suflet căuta să se afle în preajma altuia
care să-i fie cât de cât apropiat. Sufletele ce purtau acest
însemn pentru studentul Dragoş Dănescu se aflau departe
de meleagurile laşului.
Petrecerea era în toi. Se aşezase şi el la o masă cu mai
mulţi colegi şi colege. Până la un timp, totul a decurs bine
şi frumos. Dar cei cu care se găsea împreună au început să
se ridice rând pe rând, doi câte doi, să danseze. Îmbrăţişaţi
de parcă ar fi fost o singură fiinţă, se pierdeau fericiţi într-o
lume fremătândă ce părea pe deplin fericită.
George Şovu
Deschizând ochii mari, atunci parcă pentru prima dată

după atâta vreme, Dragoş constată pustiu în jurul său. Era
singur! Inima îi zvâcni dureros, în gât i se grămădi un nod
care ţinea cu tot dinadinsul să-l sufoce, iar pe ochi i-a
coborât parcă o pânză de păianjen. Se apropia ora 12, clipa
de cumpănă dintre ani!
Se ridică hotărât şi ieşi imediat afară; simţea o acută
nevoie să înghită câteva guri de aer curat, altfel…
10
Prima vacanţă din viaţa de student era pe sfârşite… La

câteva zile după Anul Nou, Dragoş intrase în sesiune şi
terminase toate examenele şi colocviile cu calificativul
maxim: „foarte bine”. Făcuse astfel primul pas spre crearea
acelei platforme care avea să-l ducă la titlul de şef de
promoţie, cucerit treptat, în fiecare an, şi decernat la
absolvirea facultăţii, odată cu diploma roşie, de merit,
cuvenită în asemenea situaţii.
Părinţii, fraţii şi surorile se bucuraseră, bineînţeles, de
succesele lui, pe care le socoteau… fireşti. Dragoş însuşi le
prezentase ca atare, străduindu-se adică să nu atragă cu
nimic atenţia asupra lor.
Petrecuse bine în vacanţă. Se întâlnise cu prietenii, mai
ales cu Geo, se odihnise, citise mult! Acum se pregătea de
plecare. Îşi aşezase, cu grijă, totul în geamantanul cel nou,
cumpărat încă din toamnă, odată cu începerea facultăţii.
Se oferise să-l conducă la gară mama, pentru că tatăl era
plecat de două zile cu căruţa şi caii, undeva departe de sat,
pentru rezolvarea unor treburi.
Trebuia să meargă 3 km pe jos. Era noapte, întuneric. Au
luat-o pe calea ferată. Păşeau din traversă în traversă, ca să
le fie mai uşor, atenţi tot timpul la cel mai mic zgomot, de
teamă de a nu fi surprinşi de vreun tren.
O vreme a dus Dragoş geamantanul în mână. Nu era
uşor. Când a obosit, l-a preluat mama. Nu mai era prea
tânără: avea peste cincizeci de ani. Deşi fusese de multe ori
bolnavă, se învăţase cu suferinţa şi arareori spunea că o
doare câte ceva, doar când efectiv nu mai putea să se ţină
pe picioare. De altfel, viaţa îi fusese, în general, un calvar…
eroic. Muncise de la vârsta de şapte ani, la stăpân, pe
moşie. Era cea mai mare dintr-un şir de copii, până la
urmă nouă aveau să fie la număr. Din cauza aceasta, nu
putuse să meargă la şcoală, trebuind să muncească, să
câştige şi ea ceva, să-şi ajute părinţii. Când a împlinit
şaisprezece ani, a rămas singură: părinţii i-au murit,
amândoi, într-o săptămână. De tifos! Era în timpul
primului război mondial. Au murit în următoarele două
săptămâni şi doi copii. Patru morţi în trei săptămâni. Iar
ea, viitoarea mamă a lui Dragoş, a rămas deocamdată şi
mamă, şi tată, la numai şaisprezece ani, pentru şase fraţi
şi surori mai mici, ultima, o fetiţă, neavând mai mult de
câteva luni. I-a crescut pe toţi, i-a făcut mari, i-a
supravegheat şi ajutat pe fiecare, până ce au ajuns la
casele lor, la rostul lor. Se căsătorise ea însăşi între timp,
avea copii, cu toţii aveau să se facă şapte. Dragoş era al
patrulea, primul după trei fete…
Acum, când mergeau spre gară, două dintre aceste fete
nu mai existau: una murise de mică, pe la vreo şase ani,
cealaltă – Gabriela, pe care o iubise atât de mult
Dragoş – se stinsese cu trei ani în urmă.
Bocăneau, lovind ritmic traversele din lemn ale căii
George Şovu
ferate. Deşi iarnă, nu era pic de zăpadă. Nici ger prea mare
nu era. Din când în când, mai izbeau cu încălţările şi în
câte-o piatră, care ajungea în şina strălucitoare ţiuind
prelung în noapte.
Mama călca bărbăteşte, cu paşi mari. Era o femeie
înaltă, bine legată, dar subţire la trup. Aşezase
geamantanul pe creştetul capului, îl ducea mai uşor aşa,
sprijinindu-l din câte-o parte, când cu o mină, când cu
cealaltă. Vorbeau. Deşi neştiutoare de carte, mama era o
femeie de duh, învăţase atât de mult de la viaţă, se purta
cu înţelepciune şi echilibru în orice împrejurare. Pe
deasupra, se exprima nu de puţine ori colorat, plastic,
valorificând într-un chip fericit, original, resursele
nelimitate ale limbajului popular.
La un moment dat, călcând pe o piatră mai mare, pe
care n-o putuse observa, fiind întuneric, femeia a alunecat.
În clipa aceea, dezechilibrându-se, geamantanul i-a zburat
de pe cap, aterizând, la o distanţă de câţiva metri, între
şine.
Dragoş s-a repezit spre geamantan îngrijorat,
bombănind. Fiind încuiat cu cheia, nu se deschisese, dar
din cauza loviturii se zgâriase în câteva locuri şi se turtise
la un colţ, după cum şi-a putut da seama, cercetându-l la
flacăra unui chibrit. Mama se căina, scuzându-se.
— N-am vrut, maică, te rog să mă ierţi! spuse ea.
— Bineînţeles că n-ai vrut, dar asta nu mă consolează
pentru faptul că mi s-a stricat geamantanul!
— Şi mai dă-l, Doamne iartă-mă, de geamantan, izbucni
femeia jignită, că la urma urmei o să-ţi cumpărăm altul, la
anu'!
— Păi da, că sunteţi şi nemaipomenit de pricopsiţi!
aruncă vorbele feciorul, fără prea multă gândire, pornind
mai departe spre gară.
Mama venea în urma lui, stingheră, parcă fără niciun
rost. Nu spunea nimic. Dragoş îşi dădu seama că o
mâhnise, dar o anume încăpăţânare îl oprea parcă să-şi
ceară scuze. La despărţire, când se afla pe scara vagonului,
observând cum ochii aceleia ce-i dăduse viaţă înotau în
lacrimi, îngână câteva cuvinte, dar era prea târziu, trenul
se pusese deja în mişcare.
O lăsase supărată, ca de atâtea ori de altfel, şi-i părea
tare rău! Şi în alte dăţi, din cine ştie ce motive, o necăjise şi
aproape niciodată nu fusese în stare să-i aline cu o vorbă
necazul. Ceva de neînţeles îl oprea de fiecare dată s-o facă,
deşi în adâncul sufletului său simţea clar această dorinţă.
Nici după aceea, din păcate, îşi aminti ziaristul Dragoş
Dănescu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Parcă era
obligat să îndeplinească un destin ce-i poruncea mereu să
rămână dator: fie cu o vorbă bună, fie dator s-o vadă mai
des (uneori trecea câte-un an şi nu ajungea acasă). Acum,
când nu mai are cui să spună niciuna din vorbele acelea,
pe care le simte foind în fiinţa lui, condamnate să se sufoce
acolo în nerostire şi adânc, ar da orice s-o mai poată vedea
măcar o singură dată în poarta casei aşteptându-l sau s-o
mai audă cum le spunea la plecare, lui şi alor săi:
— Vă mulţumesc, maică, pentru că aţi venit să vă mai
văd! Vă mulţumesc!
Chiar înainte de sfârşitul bătrânei (ajunsese la şaptezeci
şi nouă de ani şi era foarte bolnavă), a ezitat să-şi
părăsească treburile, urgente, e adevărat, şi să plece
imediat ce-a aflat vestea că-i este foarte rău. Ar mai fi
apucat-o în viaţă, poate că ar mai fi reuşit să vorbească
ceva cu dânsa. A ajuns la o oră după ce-şi dăduse sufletul.
Degeaba alergase cu 120 de km pe oră! A găsit-o cu
George Şovu
lacrimile proaspete pe obrajii încreţiţi precum scoarţa

bătrânilor copaci. Aşteptase, aşteptase, sperând…
Înţelegând însă că timpul nu mai are răbdare, începuse sa
plângă… Aşa a murit!
„Neghiobi suntem… de-atâtea ori suntem neghiobi, şopti
îndurerat, gândul lui Dănescu. Lăsăm să ne scape viaţa
printre degete! Nu ne bucurăm de ea, nu ne bucuram de
cei dragi, de cei apropiaţi…”
„Parcă n-am fi surori, îşi aminti Dragoş ce -i spusese
într-o zi, la telefon, soţiei sale una dintre surorile acesteia.
Trăim în acelaşi oraş, la o distanţă de 1 kilometru şi nu
ne-am văzut de peste două luni!”
La mai puţin de-o săptămână, cea care vorbise la telefon
era moartă! S-a stins pe neaşteptate, într-o oră. Soţia lui
Dănescu a apucat s-o vadă câteva secunde, înaintea unei
operaţii care n-a salvat-o. Au plâns şi s-au căit după aceea
amarnic! în zadar, desigur! Acum, dacă ar şti că trăieşte
undeva, la marginea pământului, n-ar ezita să pornească
imediat într-acolo!
…Deocamdată, gândul ziaristului alergă din nou spre
curtea sanatoriului, unde-l lăsase pe studentul Dragoş
Dănescu… Îl găsi mai înseninat la faţă. Părăsise banca pe
care stătuse cu Valentina. Se plimba tot singur, ca de
obicei, dar avea pe faţă înscrisă parcă hotărârea pe care o
luase cu câteva clipe înainte, o hotărâre demnă de anii lui
tineri, de drumul vieţii ce îl aştepta.
Capitolul V
LUMINA LA CATARG
— Ridicaţi marele pavoaz! „Lumină la catarg”! „Lumină la

catarg”! A sosit simpaticul nostru lup de mare!
Cel ce vorbise era Şerban Giurcă, agronomul.
— Andrei! Andrei! rostiră alte două glasuri.
Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, înainta
cu braţele deschise. Uniforma de un alb imaculat, a
ofiţerilor de marină, îmbrăca de minune trupul subţire şi
zvelt, mângâind cu lumini calde chipul aproape colţuros,
tăiat parcă în grabă într-o piatră pe care timpul nu-şi
găsise încă răgazul s-o şlefuiască.
După serbarea din fiecare an a absolvenţilor, la care ei
participau cu regularitate, se întâlneau aici, în cabinetul de
limbi moderne, fosta lor sală de clasă. Iniţiativa fusese
chiar a lui Andrei Cernea, „marinarul”, cum l-au numit din
vara aceea a propriei lor absolviri, de la care trecuseră,
iată, nu mai puţin de nouă ani. El, Andrei, care, după ce
învăţase undeva departe, la margine de ţară, cutreierase
lumea pe „mişcătoarele cărări” de apă, simţise primul
nevoia revederii. Aprinsese atunci „o lumină la catarg” – o
telegramă, adresată mai multora dintre foştii lui colegi, ca
şi fostei lui profesoare diriginte, conţinând propunerea unei
întâlniri, ce urma să devină tradiţională şi să se petreacă
de fiecare dată în ziua absolvirii unei noi generaţii de
George Şovu
liceeni.
Metafora – „lumină la catarg” – cu care denumiseră
de-atunci această întâlnire căpătase multiple semnificaţii.
Şcoala însăşi era privită ca un adevărat „catarg”, punct
înalt şi izvor de lumină, către care te îndrepţi cu gândul, cu
sufletul, ori cu întreaga fiinţă, de-atâtea ori, în atâtea
momente ale vieţii, fie din plăcere ori datorie, fie din nevoia
de a reîmprospăta contactul cu un şuvoi de putere şi
încredere neobosită în speranţă şi izbândă pe un drum pe
care eşti chemat să-l urci, să urci trudind şi bucurându-te!
„Lumină la catarg” devenise şi un fel de parolă a
generaţiei lor. Era de-ajuns ca cineva să dea un telefon şi
să rostească aceste cuvinte pentru ca cel ce le recepta să
înţeleagă imediat că la capătul celălalt al firului se află un
coleg sau o colegă purtând pe buze un gând bun, o
întrebare, o rugăminte, o propunere…
Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, zâmbea
acum, după ce îmbrăţişase pe toţi cei de faţă,
străduindu-se să răspundă, pe rând, întrebărilor ce-l
asaltau. Privirile sale, de un albastru-cenuşiu, în care se
topiseră parcă toate culorile şi tainele mărilor şi oceanelor
străbătute în ani de lungi călătorii, se plimbau de la o faţă
la alta, zâmbind şi ele cu luciri de oţel îmblânzit.
— Am o surpriză pentru toată lumea! se grăbi Andrei
Cernea să anunţe, spre a potoli şuvoiul de întrebări, pe
care-l presimţea în continuare (de câte ori se întâlnea cu
foştii săi colegi, în asemenea împrejurări, ori în altele, era
solicitat să le povestească, neapărat, despre ceea ce mai
văzuse în ultimele sale călătorii).
— Ce fel de surpriză? întrebă Cristina Văleanu, una
dintre doctoriţele clasei (în total erau trei: ea, Cristina,
Magda Ionăşan a doua şi Monica Dragu; lor li se adăuga,
dintre băieţi, Răzvan Bărbulescu, absent deocamdată,
urma să sosească ceva mai târziu, direct la restaurantul
unde obişnuiau să se întâlnească după ce plecau de la
liceu; de altfel, şi celelalte două fete – Magda şi
Monica – lipseau, ori nu sosiseră încă).
Andrei se îndreptă spre uşa sălii de clasă, deschise şi ieşi
pe Culoar, pentru ca după câteva secunde să pătrundă
înăuntru, de mână cu o fată.
— Ea e Anca, logodnica mea!
— Logodnică? se auzi glasul Cristinei ondulându-se
într-o mirare aproape răutăcioasă. De când?
— De astăzi! răspunse marinarul, firesc.
Un ropot de aplauze, ca un ecou al cuvintelor lui Andrei,
umplu sala de clasă.
Se făceau prezentările. Anca era o fată micuţă, abia
ajungea până la umărul lui Andrei, subţire, mlădioasă, cu
o faţă plăcută, zâmbitoare, cu ochi căprui, inteligenţi;
îmbrăcată cu bun-gust, ea concentra în juru-i priviri
cercetătoare şi zâmbete calde, ca nişte ferestre deschise
spre lumină.
— Bine că s-a găsit cineva să te ia şi pe tine! Acum, cred
că eşti mulţumit! Şopti un glas lângă umărul lui Andrei.
Era Cristina Văleanu, doctoriţa, care, ridicându-şi cu
semeţie privirile, tulbură cu două săgeţi verzi albastrul
oţelit al ochilor marinarului.
— Da, Cristina, răspunse tot în şoaptă şi Andrei, s-a
găsit, în sfârşit, cineva să mă ia şi pe mine.
Soţii Dănescu – profesoara de engleză şi ziaristul,
prezent şi de data aceasta la întâlnirea foştilor elevi ai soţiei
sale –, aflaţi în preajmă, ascultară miraţi şi cu îngrijorare
schimbul de replici dintre Cristina şi Andrei.
— Unele răni se vindecă foarte greu! spuse profesoara.
George Şovu
— Aşa se pare! răspunse acesta…
Cristina şi Andrei fuseseră prieteni buni în toţi anii de

liceu. Prietenia lor, o tandră şi caldă iubire de fapt, se
tulburase în clasa a XII-a, când Andrei şi-a rostit mai ferm
decât oricând hotărârea de a nu da examen de admitere la
Medicină, ci la Institutul de Marină de la Constanţa.
— Pentru ce? Pentru ce trebuie să pătimesc şi cu tine
ceea ce am pătimit cu tatăl tău? a întrebat într-o zi, a nu
ştiu cita oară, mama lui Andrei, desperată. Nu înţelegi că
nu mai pot să suport? Nu-ţi este milă de mine? Treizeci de
ani am trăit cu inima înspăimântată şi m-am zbătut mai
mult în singurătate. Tatăl tău a fost, o ştii şi tu bine, mai
mult pe mare decât cu mine, cu noi! Fiecare plecare într-o
nouă cursă a însemnat pentru mine încă o confruntare cu
moartea. De fiecare dată mă uitam la el înainte de a părăsi
pragul casei ca pentru ultima oară. Am avut noroc, s-a
întors de fiecare dată. Dar ce folos! El a fost aproape mereu
fără noi, iar noi… Acum ne-a părăsit de tot!
O înecase plânsul. Biata femeie!… Lui Andrei îi era cu
adevărat milă de mama lui. Suferise şi suferea cumplit
pentru că tatăl, ajuns la gradul de amiral la vârsta de
cincizeci şi cinci de ani, abia ieşit la pensie, se prăpădise,
pe neaşteptate, în urma unui infarct. Era spre sfârşitul
clasei a XI-a, în mai. Cu toate acestea, cu toate dureroasele
adevăruri pe care i le amintea şi reamintea mama sa,
băiatul era hotărât să urmeze aceeaşi carieră. Se
contaminase până în adâncul fiinţei sale de acest lucru, de
tot ceea ce văzuse, ca dovezi, la tatăl său, despre lumea
întreagă, pe care amiralul o cutreierase şi-o cunoscuse, de
tot ceea ce auzise despre această lume, a albastrului infinit
şi mişcător şi a uscatului cu atâtea chipuri şi seducătoare
taine. Degeaba! Nici el nu putea! Nu putea să renunţe! O fi
meseria de medic interesantă, importantă, „vitală”, cum îi
sublinia în atâtea rânduri mama sa, „bănoasă” pe
deasupra, dar pe el nu-l pasiona. Astfel că hotărârea lui,
odată luată, a rămas neclintită.
Atunci s-a petrecut ruptura între el şi Cristina. Fată de

medici, hotărâtă să urmeze de asemenea medicina, ea a
decis, tot atât de categoric pe cât o făcuse Andrei în ceea ce
priveşte profesia lui, că „nu-i trebuie în niciun caz un
marinar”, „un vântură-apă şi-un vântură-lume”! Dacă
aceasta îi este hotărârea, „n-are decât să şi-o păstreze, dar
cu ea a terminat!”
Uşor de spus! Uşor de procedat chiar în consecinţă! Dar
sufletul?! El nu ascultă prea uşor de hotărâri luate mai
ales de minte!
Suferinţa declanşată a ros în inimi nestingherită de
nimic, ani de zile. Cristina a devenit pustie şi rea. Nici
măcar reuşita la facultate n-a mai bucurat-o! Ani de-a
rândul a evitat orice fel de băiat sau de bărbat care încerca
să se apropie de ea. Pentru ca până la urmă să observe cu
surprindere că ea însăşi începuse să fie evitată. Rămăsese
singură! Era încă mândră, dar singură, tot mai singură!
Până într-o zi, când, desperată, şi-a scos mândria din
suflet, aruncând-o ca pe ceva nefolositor, şi a cedat
primului care a îndemnat-o să facă acest gest.
Era cu un an în urmă, în primăvară… Ieşise de la spital.
Ploua. Autobuzul cu care călătorea până acasă sosise în
George Şovu
staţie. A început să alerge, ca să-l prindă. A alunecat şi a

căzut. O arsură i-a fulgerat genunchiul drept, din care a
început să ţâşnească sângele prin ciorapul murdărit şi
rupt. În clipa aceea a simţit o mână viguroasă sprijinind-o
să se ridice, iar în urechi a primit, ca pe o şoaptă de
dragoste, încurajarea, desigur, mai mult ironică:
— Nu-i nimic, trece până vă căsătoriţi! Deşi căzătura e
semn că fenomenul se va petrece foarte repede. Iată, eu
sunt dispus să vă iau şi aşa… lovită la genunchi.
N-a mai scăpat de el până acasă. Era un bărbat de vreo
treizeci de ani, înalt, nu prea solid, nici frumos, nici urât,
care vorbea domol şi cu anume întorsături ale frazelor ce
atrăgeau atenţia. A sporovăit tot timpul, i-a împuiat capul
cu fel de fel. Iar ea, în ciuda comportării caracteristice (era
de obicei ironică, retezând scurt, cu ascuţiş de bisturiu,
orice fel de intenţie pe care-o simţea înaintând spre sine şi
care nu-i convenea) şi în ciuda însingurării ce şi-o
impusese în ultimii ani, ori poate tocmai de aceea, l-a
ascultat cuminte, din ce în ce mai liniştită, Cu atenţie, deşi
multe dintre cele auzite n-o interesau. A reţinut astfel,
dintre atâtea, că este inginer mecanic, că se numeşte Doru
Nenciu, că lucrează la un Ciclop şi că este necăsătorit, dar
că, desigur, vrea să se însoare.
Peste vreo zece zile, după ce depuse actele în vederea
căsătoriei, Cristina a auzit, întâmplător, pe o funcţionară
de la Oficiul stării civile şoptindu-i unei colege:
— Nici nu s-a răcit bine culcuşul de la plecarea celeilalte,
că a şi găsit înlocuitoare. Şi unde mai pui: asta e doctoriţă!
Iar el?…
L-a tras repede de mână afară.
— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? l-a întrebat,
privindu-l crunt.
— Ce-a spus, ce-a spus? N-am auzit nimic! s-a apărat
„inginerul” de vorbele Cristinei ca de muşcătura unei
viespi, dând să coboare scările clădirii.
— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? a repetat doctoriţa şi
mai apăsat. Ce e cu „cealaltă”?
— Ce să fie, dragă? a răspuns viitorul mire, zâmbind, în
timp ce o prindea de braţ, îndemnând-o să coboare.
Cealaltă a fost… a fost şi s-a dus!
— Cum „a fost”?!
— Aşa, bine, a fost! Adică, înaintea ta a mai fost cineva!
Un an, atât! Nu ne-am înţeles, şi gata: „Au revoir!” „Good
bye!” Şi s-a dus! Acum vreo două săptămâni, mai exact; în
ziua în care ne-am cunoscut, veneam de la divorţ, să ştii!
A simţit că i se face rău; chipul a împrumutat culoare de
var, ochii căutau rătăciţi în jur, iar picioarele, moi, călcau
parcă străine de trup. În cap şi în suflet se pornise furtună,
iar ea, Cristina, asculta bombănitul uraganului dinăuntru
fără să poată răspunde ceva.
— Dragă, dacă nu-ţi convine, a continuat „domnul
inginer”, în timp ce-o privea fără să fie impresionat cât de
cât, poţi să zici „Nu” de pe-acum, ce să mai aştepţi
întrebarea ăluia cu panglică peste umăr? Ne întoarcem,
retragem hârtiile şi… „Mi-a părut bine!” „Au revoir /” „Good
bye!” Mai căutăm, că asta e viaţa.!
Doctoriţa n-a spus „Nu” nici atunci, nici peste câteva
zile, ca răspuns la întrebarea tradiţională din momentele
oficierii căsătoriei, deşi între timp mai aflase că „inginerul”
era de fapt „personal TESA”, după propria lui expresie, mai
exact: recepţioner la Ciclopul cu pricina! Câştiga însă „cât
trei ingineri la un loc” după cam a ţinut s-o asigure, şi pe
deasupra, spre a-i satisface cât de cât orgoliul ei de
„intelectuală”, a informat-o că este student în anul II la
George Şovu
cursurile serale ale unei facultăţi a Academiei de Stadii

Economice.
Cristina se simţea propulsată parcă de o forţă
inexplicabilă pe drumul pe care pornise şi nu găsea în ea
puteri să se oprească. Astfel că a mers înainte,
nemaiauzind şi nemailuând nimic În seamă, iar după
căsătorie, ieşind pe uşa Oficiului Stării Civile, n-a găsit
altceva mai bun să rostească spre cunoştinţele aflate de
faţă, spre colegele de la spital sau spre fostele colege de
şcoală decât:
— Fetelor, de-acum am şi eu un bărbat! „
„Biata Cristina” a şoptit cineva din preajmă, cu lacrimi în
ochi.
Mireasa însă n-a auzit-o! Părea cu adevărat fericită. Era
frumoasă, faţa toată îi era numai zâmbet; atentă şi tandră
cu cei din jur, chiar şi cu ginerele, nu auzea de fapt nimic şi
nu vedea pe nimeni. Sperase până-n ultima clipă că
părinţii ei o vor ierta şi că vor fi de faţă, aşa cum s -ar fi
cuvenit în asemenea momente. Dar nu, nu veniseră! Cel
puţin, ai lui Doru se aflau undeva departe, în provincie.
— Ce să-i mai deranjăm, dragă? a răspuns el când
Cristina a cerut să-i invite la căsătorie. Le trimitem o
scrisoare după aceea, ca să ştie şi ei, şi „gata!” (De fapt, nu
apucase să-i anunţe că se despărţise de „cealaltă”, deşi pe
doctoriţă o asigurase că făcuse acest lucru.)
La restaurant, unde au petrecut câteva ore după
încheierea căsătoriei, proaspătul mire a băut zdravăn, până
s-a îmbătat şi-a început să facă scandal. Ou ocazia
aceasta, Cristina a aflat încă un lucru „îmbucurător”, şi
anume că bărbatul ei nu scapă nicio săptămână în care să
nu se îmbete, bine de tot, măcar o dată, şi că, ajuns în
această stare, plăcerea lui cea mai mare o constituie
scandalul!
„În principal, pentru asta l-a părăsit fosta soţie!” i-a spus
atunci un coleg de serviciu al lui Doru.
„Mă mir că în perioada care a trecut de când vă
cunoaşteţi nu şi-a dat în petec, a continuat altul,
de-alături. E drept că nu sunt mai mult; de trei
săptămâni!”
„Ei, a făcut şi el un efort! Merita, doar!” a mai adăugat
cel dintâi.
Doctoriţa a plâns pe săturate, căindu-se amarnic pentru
nechibzuinţa ei de-a dreptul strigătoare la cer! „Doamne,
Doamne, cine m-a blestemat”? strigau gândurile ei
învălmăşite. „Cine să te blesteme? se ridică unul mai treaz
dintre ele. Bineînţeles că nimeni! E o prostie să judeci
astfel!” Fata nu se putea însă opri din plâns; îi venea să-şi
muşte degetele, să-şi dea palme peste obraji, „să se dea cu
capul de pereţi”, cum îi spusese mama ei cu puţin timp în
urmă:
— Mai bine dă-te cu capul de pereţi, Cristino, decât să
faci asemenea gogomănie. Dă-te acum, că poate o să te
trezeşti! Mai târziu, degeaba ai să vrei s-o faci! Va fi
zadarnic! Ştii tu cine este acest individ? De unde îl cunoşti,
de pe stradă? Şi de când îl cunoşti? De zece zile?! Noi nu
avem nimic împotriva lui, chiar dacă nu ne place nici mie,
nici tatălui tău. Nu ştiu să-ţi spun precis de ce, dar nu ne
place! Aşa că mai aşteaptă, fata mea! Mai aşteaptă, că nici
sufletul tău nu e pregătit să-l primească! Simt foarte bine
acest lucru, sunt sigură că aşa el Tu eşti încrâncenată şi
atâta tot! Încrâncenată şi încăpăţânată! Dar nu s-a
terminat lumea, Cristino! Uite, nici Andrei nu…
— Să nu aud de Andrei! a răspuns ea atunci cu
înverşunare îndurerată. Şi mai ales, să nu te aud pe tine
George Şovu
vorbind despre! el! Pe voi! Nu voi sunteţi cei ce m-aţi obligat

să mă îndepărtez de el? Nu din cauza voastră am suferit şi
sufăr atâta? Acum, gata! S-a terminat! Am aşteptat destul!
Cu ăsta mă mărit! Fie ce-o fi!
Se uita la el cu silă, pe sub pleoapele umflate din cauza
plânsului. Îl potoliseră cei doi colegi de serviciu, care-i
ştiau foarte bine metehnele. Intervenise şi Şerban Giurcă,
aşa cum proceda el întotdeauna, sărind fără preget atunci
când cineva se afla în nevoie, ajutând cu tot ceea ce era în
stare să facă, ori de câte ori se punea ceva la cale, când se
organiza ceva. De data aceasta găsise la repezeală o
maşină, şi acum îl sprijinea pe mire să ajungă până la ea,
spre a-l trimite acasă. Cristina l-a urmat, s-a urcat şi ea în
maşină. Înainte de a închide portiera, i-a zâmbit trist şi i-a
spus:
— Iartă-mă, Şerbane! îţi mulţumesc mult! Te rog să
închei tu „lucrurile” aici! Vorbim mâine la telefon, încă o
dată, îţi mulţumesc!
— Ai grijă de tine, Cristina! i-a răspuns Şerban. Aici,
descurc eu totul, fii liniştită. În rest… — a încheiat el,
înălţând din umeri, neputincios –, vom trăi şi vom vedea…
Cine ştie?!
Fără să-i povestească chiar totul, ocolind deci cu bună

intenţie aspectele neplăcute, tristeţea din scrisoarea trimisă
de Şerban lui Andrei se simţea de la o poştă.
Nenorocirea căzută pe capul fostei sale iubite l-a
îndurerat adânc pe marinar. Cu atât mai mult cu cât de
când o întâlnise pe Anca el îşi recăpătase aproape total
echilibrul. Sufletul lui, bântuit de zbucium ca o mare de
furtună timp de ani de zile, îşi potolise talazurile,
străduindu-se, cu multă grijă şi aprinsă dorinţă, să
construiască, cel puţin la suprafaţă deocamdată, o oglindă
clară în care să se poată reflecta un nou chip, o nouă
fiinţă…
Se simţise atâta timp singur, faţă-n faţă doar cu
hotărârea sa neclintită, cu greutăţile caracteristice vieţii de
student-militar, cu asprimile câmpului de instrucţie, ale
nopţilor de gardă, ale exerciţiilor pe apă, în timpul cărora se
simulau tot felul de situaţii de viaţă sau de luptă ce
trebuiau rezolvate. Îl vegheau însă peste tot ochii
albaştri-cenuşii ai tatălui său, care erau şi ochii lui,
privirile acelea când blânde, când de oţel, deasupra cărora
se profilau, ca două aripi bogate şi grele, sprâncenele
stufoase, ce pâlpâiau în veşnică nelinişte.
Cu toată această veghe, ar fi dorit totuşi să -i fie mai
aproape mama, colegii, măcar unii dintre ei cu care fusese
şi rămăsese bun prieten, profesorii… Pe Cristina o purta în
suflet: ea era bucuria şi durerea lui totodată! Atunci i-a
venit ideea întâlnirilor din fiecare an, botezate cu metafora
„Lumină la catarg”.
Era într-o noapte pe mare, în timpul unui exerciţiu.
Vasul pe care se afla străbătea alene întunericul de smoală,
tăind cu deplină siguranţă, fără milă, trupul valurilor ce-i
ieşeau în cale. Bâzâitul înfundat al motoarelor se stingea
treptat, înghiţit de răsuflarea puternică a mării. Înaintau,
urmărind îndeplinirea unor comenzi prezente în ordine şi
înscrise pe bordurile aparatelor. Deodată, de undeva din
dreapta lor, de la o distanţă nu prea mare, au ţâşnit
semnale luminoase, al căror grai specific Andrei îl înţelegea
George Şovu
foarte bine: colegii de pe alt vas anunţau îndeplinirea unui

obiectiv din misiunea lor. Lui Cernea, acele lumini i s-au
părut însă ca un strigăt la început, ca o chemare de suflet
îndurerat, apoi, dimpotrivă, ca o încurajare ce se rostea în
noaptea cea neagră: „Hei, voi de-acolo, fiţi liniştiţi! Nu
sunteţi singuri!”
I-a povestit acest lucru într-o scrisoare lui Şerban,
dezvăluindu-i şi gândul acela al întâlnirii. A trimis în
acelaşi timp telegrame cu propunerea respectivă mai
multor colegi, ca şi „doamnei de engleză”, Mădălina
Dănescu. Entuziastul Giurcă, „suflet mare şi gând frumos”,
cum l-a numit cândva ziaristul Dănescu în urma unei
îndelungi convorbiri cu el, în timpul căreia îl întrebase de
mai multe ori „de ce vrea să se facă inginer agronom?”, i-a
răspuns prompt, spunându-i, printre altele: – Bătrâne lup
de mare, propunerea ta a fost acceptată cu ropot de
aplauze. Ea a aprins pe catargul cel mai înalt al fiinţelor
noastre o lumină ce sperăm să nu se stingă mult timp.
Aşadar, „Lumină la catarg!” Pe curând!
Când aflase despre această iniţiativă, Dragoş Dănescu se

gândise mult la încărcătura ei de frumuseţe. Ce bine ar fi
fost dacă cineva dintre cei ce constituiseră generaţia lui,
dacă dintre foştii lui colegi de şcoală s-ar fi găsit unul cu o
asemenea propunere! Ar fi rămas, desigur, într -o mai
strânsă legătură unii cu alţii, s-ar fi cunoscut mai bine, ca
oameni maturi de data aceasta, s-ar fi ajutat la nevoie, ar fi
pus poate la cale realizarea împreună a unor lucruri
frumoase, cu mai multă şansă de a rămâne, ar fi fost
scutiţi de unele dureroase surprize…
Festivităţile prilejuite de sărbătorirea centenarului şcolii
coincideau cu împlinirea a douăzeci de ani de la terminarea
liceului de către promoţia lui Dănescu. La întâlnirea de
zece ani, el nu fusese, la aceea organizată la cincisprezece
ani de asemenea nu putuse să participe. Acum era prezent
însă. Acum se va întâlni cu toţi colegii sau cu cei mai mulţi
dintre ei. Pe unii îi mai văzuse între timp, prin Bucureşti
ori prin diferite colturi de ţară, pe unde viaţa îi răspândise
şi-i fixase. Aceştia erau puţini însă; cei mai mulţi îi
rămăseseră departe, timp de douăzeci de ani.
Erau momente de mare emoţie, de încordare. Ti va
recunoaşte pe toţi? Nici nu încape îndoială! Cum să nu?!
Iată: „Tu eşti Cutare! Ce mai faci? Tu eşti Cutare! Tu…
Cutare! Dar tu?… Tu cine eşti?”
În faţa lui Dănescu se afla un omuleţ cocârjat, cu obrajii
căzuţi, scofâlciţi, care s-ar fi potrivit foarte bine cuiva a
cărui vârstă să fi numărat cel puţin optzeci de ani; buzele
crăpate, bătute de vânt, fără seva vieţii în ele, se străduiau
să nască un zâmbet, dar rezultatul nu era decât expresia
unei tristeţi răstignite peste cele două ţărmuri fragile, rare,
ale dinţilor îngălbeniţi de tutun, ochii însă erau vii, negri şi
adânciţi în orbite; bucuria ce s-a aprins în ei la început, în
momentul revederii, s-a înecat repede în durerea cu care se
părea că erau obişnuiţi, într-o durere, fără margini, a
sufletului…
— Cine eşti, omule? mai întrebă Dănescu cu glas
tremurat, simţind cum i se urcă în gât un nod dureros. Am
fost colegi?
— Cum, măi Dragoş, nu mă mai cunoşti? se auzi glasul
omuleţului din faţa sa. Ştiu că m-am schimbat mult, mult,
George Şovu
adăugă mişcându-şi capul într-o dureroasă meditaţie, dar

nu se poate să nu mă recunoşti. Adu-ţi aminte, într-un fel
eram idolul vostru, al şcolii, al oraşului acestuia…
— Sandule! strigă deodată Dănescu, îmbrăţişându-l.
Sandu Teodorescu! „Cangurul!” Extraordinar! Ce s-a
întâmplat cu tine? Ce-ai păţit?
— M-a călcat viaţa în picioare, Dragoş!
— Cum, pe tine?! Pe tine, care ţineai în mână vieţile a
sute şi sute de oameni, sufletele ce populau un stadion
întreg atunci când te aruncai, precum un cangur, dintr-un
colţ al porţii în celălalt şi nu lăsai să-ţi scape nicio minge,
nici măcar cele bătute la „păianjen”? Cine era portarul de
fotbal imbatabil în tot oraşul, în toată regiunea aceasta a
noastră? Sandu Teodorescu! „Cangurul”! Ce-ai făcut,
Cangure, cu tine? Pe unde te-ai pierdut?
— E o poveste întreagă, Dragoş, pe care am să ţi-o spun,
dacă vei avea timp s-o asculţi, o poveste aproape de
neimaginat!…
Dar au început festivităţile, programul lor a fost
aglomerat şi antrenant, iar Dragoş n-a mai apucat să
asculte povestea „Cangurului”. A plecat din oraş chiar fără
să-şi ia la revedere de la el. De la şcoală au mers la un
restaurant, într-un parc, apoi la altul, pe drum s-au
pierdut, şi până la sfârşit nu s-au mai întâlnit. La
Bucureşti, s-a gândit de mai multe ori la el; i-ar fi scris,
l-ar fi căutat poate, dar nu ştia nici măcar unde trăieşte.
Nu-şi notase adresa lui. Sigur că ar fi putut întreba,
eventual, pe alţi colegi, poate ştiau aceştia. Dar a pregetat,
nu şi-a găsit timp. Astfel că încet-încet, „Cangurul” a intrat
din nou în uitare…
— Dar Costel Drumea unde este? L-aţi văzut cumva pe
fostul meu coleg de bancă şi bun amic, Costel Drumea? a
întrebat Dragoş la un moment dat, în timpul festivităţilor,
pe cei din jurul său. El n-o fi venit?
— De unde să vină, de pe lumea cealaltă?
— Poftim?! Ce tot vorbeşti, Hârtiescule? întrebă intrigat
Dănescu pe cel ce-i răspunsese, şi pe care-l ştia consătean
cu Drumea.
— Dragoş, Dragoş! Se cunoaşte că n-ai mai fost de mult
timp pe-aici. Altfel, ai fi aflat că bunul tău prieten de
altădată nu mai este printre noi de aproape patru ani!
— Cuum?!
— Aşa precum ai auzit! Se îngrăşase rău, îşi îmbolnăvise
inima, şi într-o zi s-a rupt arcul maşinăriei! Şi gata!…
Dragoş Dănescu amuţise. Nu mai auzea nimic şi parcă
nu mai vedea nimic din tot ceea ce se afla în jur… Alerga
prin curtea aceea de forma unui pătrat, ascunsă între
clădiri, de mână eu un băieţel grăsuţ la faţă şi la trup, cu
pielea creolă, cu părul negru şi ochi ca de smoală
aburindă, alergau amândoi râzând prin curtea aceea, apoi
prin grădina şcolii, cât era ea de mare, se jucau de-a v-aţi
ascunselea, apoi iar râdeau şi alergau până la poartă, la
intrarea şcolii, ca să vadă dacă nu „le-a venit cineva
de-acasă”. De obicei, tatăl lui Costel era acela care venea
des, aproape în fiecare săptămână, câteodată chiar şi de
două ori într-un asemenea scurt interval. Era brutar şi
venea la oraş să cumpere ba făină, ba zahăr, ba una, ba
alta! Dădea, bineînţeles, şi pe la şcoală, încărcat de
bunătăţi. Astfel că dulapul în care Costel îşi păstra
lucrurile era o adevărată ispită pentru Dragoş, ca şi pentru
alţi copii. Abia aşteptau recreaţia cea mare din timpul
cursurilor, ori pauza cea mare din programul de
după-amiază, când îşi pregăteau lecţiile, ori momentele de
seară de dinaintea culcării, sau pe cele de dimineaţă, puţin
George Şovu
înainte de începerea cursurilor, ca să alerge la

dulapul-minune, în care găseau pâine albă şi proaspătă,
aşa de bună cum Dragoş nu mâncase niciodată (la ei, la
ţară, se făcea pâine neagră, din cauza făinii, măcinată la
moară de apă, cu piatră care zdrobea boabele de grâu);
găseau de asemenea în dulap cozonac frumos mirositor,
galben ca soarele, pufos ca un burete, care avea în trupul
său spirale, late cât degetul, din sâmburi de nucă; se aflau
în dulap şi pui fripţi, şi bucăţi mari de friptură din miel
fraged, şi rotocoale de caş afumat, şi mere ionatane sau
domneşti, şi gem de prune, şi… câte şi mai câte. Costel era
un copil bun la suflet, darnic şi tandru, iar Dragoş era
primul lui favorit, în calitate de coleg de bancă şi mai ales
de… sprijin permanent la învăţătură, la realizarea temelor,
la trecerea examenelor, chiar şi la… Întocmirea, când s-au
făcut mai mari, a scrisorilor de dragoste. Drumea iubea o
fată din sat de la el, elevă la un alt liceu din oraş. Se
întâlneau numai duminica, atunci când primeau învoire să
părăsească internatul; se plimbau de mână prin grădina
publică, aşa cum făceau atâţia alţi elevi, ori mai ales prin
parcul de deasupra acesteia, unde, pierzându-se printre
copaci, îndrăzneau să-şi apropie în fugă, ca într-o
fulgerare, buzele… spre a avea apoi la ce să se gândească o
săptămână întreagă. Gândurile lor se aşterneau adesea pe
hârtie, iar cele ale lui Costel găseau, de cele mai multe ori,
haină de exprimare – potrivită şi înfiorată – sub peniţa
subţire şi inspirată a lui Dragoş…
— Ştii că are un băiat aici în scoală, elev în clasa a XII-a?
Întrebarea lui Hârtiescu l-a trezit din visare.
— Ce-ai spus?
— Drumea, Costel Drumea, are un băiat mare, e elev în
clasa a XII-a, aici! Dacă vrei, putem să-l căutăm, să stăm
de vorbă cu el. E taică-său pe picioare. Cred că o să-ţi facă
plăcere să-l vezi. Şi lui, de altfel! Costel i-a vorbit de multe
ori despre tine, ţi-au citit cărţile…
— Da, da, să-l căutăm, răspunse Dragoş, cu gândul tot
la imaginile de altădată!
„Fără îndoială, adăugă el în gând, legătura aceasta între

membrii unei generaţii este atât de necesară. Tuturor ne
trebuie câte-o «lumină la catarg» către care să privim, în
care să avem încredere, de la care, la nevoie, să aşteptăm şi
să primim un sprijin…”
Privind la uniforma lui Andrei, impecabil călcată şi care

îi venea atât de bine (stăteau acum de vorbă, după ce Anca
fusese prezentată tuturor celor prezenţi), profesoara îşi
aduse aminte de o întâmplare. Îi şopti ceva ziaristului.
Zâmbiră amândoi, apropiindu-şi astfel din urmă o clipă
care atunci, cândva, îi impresionase atât de plăcut…
Primul an de student-militar se apropia de sfârşit. Andrei
se afla în faţa ultimei sesiuni de examene. Era într-o
duminică dimineaţă. Chemat la telefon de către mama sa, i
s-a comunicat că peste câteva ore va trece pe la el familia
Dănescu. Profesoara şi ziaristul primiseră cu plăcere
rugămintea ei, a mamei lui Andrei, ca, în drum spre
staţiunea Neptun, de pe malul mării, să-l viziteze la institut
şi cu prilejul acesta să-i aducă şi un pachet.
Într-adevăr, peste câteva ore a fost solicitat să se prezinte
la camera de primire a oaspeţilor. Emoţiile aproape că îl
sugrumau. Fosta lui dirigintă l-a îmbrăţişat cu drag, iar
George Şovu
ziaristul l-a salutat cu multă afecţiune.

„Ce vor spune oare? Vor observa?” se foia de zor un gând
al marinarului… În drum spre vorbitor.
Au observat, sigur că au observat!
— Andrei, ce s-a întâmplat Cu uniforma ta? a întrebat
Mădălina Dănescu în clipa în care s-a apropiat de el.
Flăcăul s-a înroşit până-n vârful urechilor.
— Vă rog să mă scuzaţi, s-a bâlbâit el, ştiţi, ieri am făcut
nişte exerciţii de… luptă şi… am murdărit hainele. Am aflat
prea târziu de venirea dumneavoastră, abia astăzi pe la
ora… Dacă ştiam mai devreme, o spălam astă-noapte.
Aşa… n-a avut timp să se usuce. Dar nu-i nimic…
— Ai să răceşti, nu se poate să rămâi aşa! a replicat
profesoara. Nu ai alte haine?
— Ba da, dar nu am voie să le îmbrac: uniforma de
paradă, cu care ieşim în oraş, la festivităţi…
— Bine, dar nici aşa…
— Lăsaţi, doamnă, că nu se întâmplă nimic! a îndrăznit
Andrei să spună. În anul acesta, de când am părăsit
culcuşul cald, chiar prea cald, de-acasă, m-am călit serios,
am trecut prin atâtea. Situaţia de faţă e un simplu moft!
Nu vă faceţi griji pentru mine.
— Totuşi, a insistat Mădălina Dănescu, să ieşim cel
puţin afară, la soare…
Au ieşit la soare, au stat de vorbă. Andrei se schimbase
mult, gândea şi vorbea ca un om matur. Ziaristul
Îşi aminteşte că a simţit atunci o plăcere deosebită să-l
vadă astfel, să-i asculte gândurile, opiniile.
— Iată, a fost de-ajuns un singur an pentru ca un tânăr
cu destule excese în felul de a fi, de a se manifesta să
devină un adevărat bărbat, echilibrat, serios, de încredere!
a remarcat el după ce-l părăsiseră pe Andrei.
— Un singur an, este drept, a răspuns profesoara, să nu
uităm însă cadrul în care s-a scurs acest an. Vorba lui nea
Pândele, de pe scara noastră: „Armata e… armată, domle!”
Restaurantul la care obişnuiau să petreacă vreo câteva

ore după întâlnirea de la liceu se afla în Parcul studenţesc,
pe malul drept al unuia dintre lacurile Bucureştiului.
Clădirea, frumoasă, cochetă, dispunea şi de o terasă
splendidă, mare, acoperită, spre care se cobora pe nişte
trepte maiestuoase, iar în continuare se profilau, ca nişte
panglici cenuşii, aleile parcului, şerpuind printre pomi
încântători şi printr-un rai de flori, pe care străbătându-l
ajungeai foarte curând să simţi răsuflarea întinderii de apă.
Giurcă alergase cu o maşină ceva mai înainte spre parc.
Trecuse pe la o florărie, de unde cumpărase mai întâi un
buchet bogat de garoafe albe – pentru Anca –, iar apoi alte
flori, multe, de toate culorile, pe care acum le împărţea
foştilor săi colegi, îndemnându-i să alcătuiască din ele o
boltă… de frumuseţe şi zâmbete fragede, plăcut
mirositoare, pe sub care să treacă cei doi logodnici.
Apărând în capătul scărilor, deasupra, şi văzând
spectacolul pregătit de Şerban şi de ceilalţi colegi ai lui
Andrei, Anca s-a emoţionat atât de tare, încât a început să
tremure din toată fiinţa. Giurcă a apărut însă imediat şi i-a
înmânat buchetul de garoafe albe, iar toţi ceilalţi,
„constructori” ai boitei de frumuseţe, au izbucnit în urale
sincere de „Mulţi ani trăiască!” Li s-a asociat orchestra,
alcătuită din câţiva tineri, înarmaţi cu tot felul de aparate
şi instrumente, care au intonat un marş solemn, potrivit cu
George Şovu
asemenea împrejurare. Un ropot de aplauze a încheiat acest

moment de aleasă tensiune a inimilor, după care toţi cei
prezenţi s-au aşezat în jurul meselor, ce-i aşteptau
încărcate de bunătăţi.
Cele două mame ale tinerilor logodnici, aflate, ca şi
aceştia, în centrul atenţiei, lăcrimaseră de bucurie şi de
emoţie. (Şi tatăl Ancăi, fost profesor universitar, murise cu
câtva timp în urmă, din cauza unui cancer, apărut pe
neaşteptate. Soţia acestuia, farmacistă, şi cele două
fete – Anca mai avea o soră, mai mică, acum elevă în clasa
a XI-a – rămăseseră de-atunci singure.)
Petrecerea se desfăşura într-o atmosferă plăcută: foştii
colegi, bucuroşi de revedere, întrebau care mai de care,
povesteau, se lăudau uneori cu ceea ce au mai făcut în
ultimul timp. Discuţiile se purtau fie în auzul tuturor, fie
cu vecinii din stânga sau din dreapta, ori cu cei din faţă,
după cum era cazul. Din când în când, dansau ori se
plimbau pe aleea din imediata apropiere a terasei. În
sfârşit, „totul era cum nu se putea mai bine”. Chiar aşa a şi
rostit cineva, remarcând că „de data aceasta se simte mai
bine decât oricând”, pentru că „totul este cum nu se poate
mai bine!”
După câteva clipe însă, în capătul scărilor, deasupra
terasei, a apărut un scandal: doi ospătari se luptau să
oprească un individ care voia să coboare scările şi care,
beat fiind, abia se putea ţine pe picioare, rostogolea peste
ei, ca şi în auzul tuturor, înjurături şi vorbe de ocară. La un
moment dat, uitându-se peste mesele de pe terasă, a
început să strige:
— Credeai că nu te găsesc, ai? Aşa sperai, spune! Spune,
femeie ingrată ce eşti! Va să zică eu mă muncesc să-ţi aduc
acasă grămezi de bani, chiar dacă mai mototoliţi (şi în
timpul acesta scotea de prin buzunare ghemotoace de bani
mototoliţi, e-adevărat, pe care le presăra de sus sau le
arunca în faţa ospătarilor ce-l imobilizaseră), iar tu să
petreci, să te întinzi, cine ştie pe Unde, cu foştii colegi! Cu
mine ţi-e ruşine, ai, ţi-e ruşine! De mine fugi! Credeai că
nu te găsesc! Am antenele mele, cucoană, ce crezi? Aşa că
te-am găsit, am venit să te iau. Treci acasă! Hai, imediat!
Faţa Cristinei Văleanu devenise de ceară. Mâinile îi
tremurau, buzele la fel, iar din ochi i se rostogoleau şiroaie
de lacrimi. Doru Nenciu întrecuse de data aceasta orice
măsură. „Aşa nu se mai poate! „şi-a spus doctoriţa.
Deocamdată însă, trebuia să-l scoată imediat de acolo. Au
ajutat-o câţiva bărbaţi, care l-au potolit, urcându-l într-o
maşină, adusă în grabă de acelaşi harnic şi mereu
întreprinzător Şerban Giurcă.
— Ce păcat de fata aceasta! Mare păcat! a rostit
profesoara Mădălina Dănescu.
Orchestra a început să cânte un tangou. Cei mai mulţi
s-au prins în dans.
Anca şi Andrei sunt parcă o singură fiinţă… Se

cunoscuseră în anul acela, în martie, deci de aproape patru
luni. Fata se întorcea de la o mătuşă de-a ei din Constanţa;
Andrei venea acasă, după o cursă de trei săptămâni. S-au
întâlnit în avionul de Bucureşti; s-a nimerit să aibă locuri
alăturate. La aeroport, marinarul a întâlnit o cunoştinţă;
acesta era cu maşina: o aşteptase pe soţia lui. I-a luat şi pe
ei. Andrei a coborât odată ou Anca, în poarta casei
acesteia. Au mai stat de vorbă, era într-o sâmbătă seară. A
George Şovu
doua zi, duminică, marinarul i-a telefonat, invitând-o la

plimbare. Era o zi splendidă. Andrei a scos din garaj
maşina ce-i rămăsese de la tatăl său. Aşa a început
prietenia lor, iubirea lor. Anca era o fată bună, serioasă şi
modestă, după cum şi-a putut da seama Andrei. Nu s-a
speriat de meseria lui, de perspectiva unor săptămâni sau
luni de singurătate.
— O să avem copii, a spus ea într-o zi, când iarăşi a venit
vorba despre plecările lui. Voi avea atâtea de făcut!
De-atunci, vorbele acestea, înţelesurile lor tălăzuiesc
frumos în fiinţa marinarului, murmurându-i permanent un
cântec cald de tainică fericire…
— Cine dintre dumneavoastră se numeşte Octavian

Mincu? întrebă un ospătar de sus, din capătul scărilor. Să
poftească la telefon!
— Mi-a născut nevasta, fraţilor! ţipă Octavian,
ridicându-se în grabă de la masă. Eu sunt, eu sunt!
continuă el, făcând semne cu mâna ospătarului, în timp ce
alerga, printre mese, către telefon.
După câteva minute se întoarse strigând:
— Oameni buni, am un băiat! Un băiat, auziţi? Am un
băiat! Andrei, să ştii că-i pun numele tău! Te superi? în
cinstea acestei zile fericite şi pentru mine, şi pentru tine!
Andrei o să-l cheme, Andrei Mincu! Ce zici?
Ce să zică? Andrei râdea. Se bucura şi el odată cu
proaspătul tată al unui băieţel care o să-i poarte numele.
— Şi dacă vrei, îl fac şi marinar, să ştii! Inginer
electronist, ca şi tine!
— Bine, Tavi! răspunse Andrei, menajându-şi prietenul
atât de entuziasmat. Bine! Numai că până atunci e drum
lung, omule! Şi-apoi, mai trebuie întrebat şi el, el – Andrei
Mincu! Ce zici? Iar, deocamdată, micuţul tău nici nu ştie
cum îl cheamă!
Toată lumea a izbucnit în râs. Se grăbeau cu toţii să-l
felicite pe Octavian, urându-i noroc copilului şi izbândă în
viaţă.
— Da! „Noroc” şi „Izbândă”! Trebuie şi „noroc”, spuse la
un moment dat fericitul tată. Norocul meu a fost, în primul
rând, Elena!
— Ingrate creaturi sunt uneori copiii! a rostit, ca pentru
sine, mama lui Andrei.
— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, n-am vrut să jignesc
pe nimeni! răspunse Octavian, care auzise foarte bine
replica. Vă gândiţi la părinţi, desigur. De pildă, eu, iată,
sunt părinte pentru a doua oară. Aţi văzut cât mă bucur că
mi-a apărut un suflet pe lume, un suflet din sufletul soţiei
mele şi al meu. Bucuria mea este într-adevăr sinceră. Am şi
o fetiţă, e mare acum, are cinci ani; în curând va fi
şcolăriţă. E un copil bun, un suflet ales, inteligentă,
sensibilă. E o permanentă sursă de bucurie pentru noi. Şi
chiar dacă nu tot ce face ea, dacă existenţa ei în casa
noastră nu înseamnă numai bucurie, ci, dimpotrivă, şi
grijă şi necaz, uneori încordare, alergătură, eu socotesc că
aceasta e datoria părinţilor. Ea nici nu trebuie pusă în
discuţie. Iar pentru îndeplinirea unei asemenea îndatoriri,
grea, recunosc, orice părinte adevărat nu trebuie să ceară
nimic! Dar absolut nimic! El, părintele, datoria să şi-o facă!
Cât mai bine, atât cât poate el! În rest, intră în joc
George Şovu
îndatoririle altora. Ale copiilor, de exemplu. Vă gândiţi la

recunoştinţa şi la dragostea cu care aceştia ne sunt datori?
E dreptul dumneavoastră să vă gândiţi, după cum mă
gândesc şi eu! Dar nici acestea nu trebuie puse în discuţie,
măsurate, cântărite! Ele sunt ca un dat: sunt, sau nu sunt!
Atât! V-a deranjat, desigur, de ce am spus că norocul meu
a fost în primul rând Elena, adică soţia mea! De ce n-am
numit-o mai întâi pe mama mea, de ce nu m-am gândit la
tatăl meu?! Dar ei sunt părinţi, doamnă, ce mi-au dat ei, ce
au făcut ei pentru mine s-au înscris în ordinea acelei
datorii despre care vorbeam. Au fost datori! Firea lucrurilor
trebuia respectată. Pe când Elena, ea mi-a apărut în drum
ca un adevărat noroc, cel mai mare pe care mi l-a oferit
viaţa! N-o cunoaşteţi pe soţia mea, desigur! Nu-i nimic! Vă
spun eu, doamnă, vă asigur, e o minune! O minune de om,
de femeie! Iar pentru mine un mare noroc! Cel mai mare!
Când Octavian a cunoscut-o pe Elena, aceasta avea
şaptesprezece ani. Şi el tot şaptesprezece avea, şi câteva
luni! îi împlinise în august, iar atunci era noiembrie, pe la
început. Amândoi se aflau în clasa a XI-a. Învăţau la licee
diferite. Părinţii Elenei, muncitori, se mutau într-un bloc
vecin cu cel în care stătea Octavian.
Întâlnirea s-a petrecut într-o zi cenuşie, de toamnă, cu
ploaie măruntă şi deasă, cu vânt, care zvârcolea picăturile
de apă în toate părţile, plesnind cu ele peste feţele
oamenilor. Octavian tocmai ieşise să cumpere pâine. Văzu
pe trotuarul de vizavi o maşină, un camion, din care doi
oameni descărcau bagaje: mobilă, saci, cutii… „Vai de capul
lor, îşi spuse el, pe vremea aceasta şi-au găsit să se mute?”
Se gândi însă că cine ştie ce i-a obligat s-o facă, probabil că
stabiliseră pentru ziua de azi…
Puteai să ştii că o să fie un asemenea timp? Ieri, de
pildă, a fost foarte frumos. Începând de azi-noapte însă…
„Dar în ce apartament S-or fi mutând? Au făcut schimb cu
cineva, desigur!”
Cu pâinea sub braţ (o cumpărase, între timp), se
îndrepta spre intrarea blocului său, când privind din nou
spre trotuarul din faţă văzu o fată luptându-se cu două
valize mari şi probabil destul de grele, din moment ce mai
mult le târa.
„De ce n-o fi luând una singură, nenişorule? îşi spuse
Octavian intrigat; chiar dacă plouă – începuse şi mai tare –,
dar cu amândouă îşi rupe mâinile, pur şi simplu.”
Rugă pe un băieţel, un vecin de apartament, pe care-l
văzu în uşa blocului, să ia pâinea şi s-o ducă, sus, în casă
(locuiau la etajul VII), iar el trecu în grabă strada şi se
repezi drept la geamantanele fetei.
— Vrei să-ţi rupi neapărat mâinile? i se adresă, fără
niciun fel de altă introducere; ţi-a spus cineva că n-o să
mai ai nevoie de ele? Sau mijlocul? Păi, nu e păcat de…
tine? — şi o învălui într-o privire caldă, de sus şi până jos.
Mamă, ce frumoasă eşti! exclamă Octavian, cu privirile
lipite de chipul fetei. Iar, după câteva secunde, apucând
cele două valize, spuse: Ia lasă-mi-le mie!… Oho! mai zise,
abia ridicându-le de jos şi pornind cu ele Spre intrarea
clădirii.
Le aşeză în hol. Se întoarse apoi către fată, care venea
agale în urma lui, zâmbind. Era înaltă, aproape cât
Octavian de înaltă, subţire la trup, îmbrăcată cu nişte blugi
vechi, care veneau însă foarte bine pe picioarele ei lungi şi
frumoase, şi cu un pulover gros, din lână, ce-i scotea în
evidenţă bustul, cu sânii formaţi, vibrând la orice mişcare.
Toate acestea, băiatul le observă în câteva clipe, deoarece
George Şovu
ochii lui se opriseră, ca şi acum câteva minute, pe chipul

acela de madonă, descinsă parcă din icoanele bisericilor:
obrazul era fin şi catifelat, de un roz-pal, nasul mic şi
drept, buzele delicate, dar pline de viaţă, ochii de un
albastru senin, iar părul… părul era o minune de aur
moale şi buclat, pe care însă îl chinuia acum cu nemilă şi
nepăsare vântul nesuferit şi umed.
— Te rog să mă ierţi pentru stilul „abrupt” în care te-am
abordat! Mă cheamă Octavian. Vezi să nu-mi spui cumva
Tavi, că nu-mi place.
— Elena – răspunse fata, întinzându-i camaradereşte,
mâna. Nici mie să nu-mi spui Nuţi, că nu-mi face plăcere.
— Vă mutaţi aici? La ce etaj?
— La VII!
— Coincidenţă: şi eu stau tot la VII, în blocul de vizavi. O
să-ţi spun bună dimineaţa de la aceeaşi înălţime a…
ferestrei! în ce clasă eşti?
— A XI-a!
— Excelent! Şi eu! Nu poţi să fii la liceu cu mine, că te-aş
fi cunoscut. O asemenea frumuseţe nu putea să treacă
neobservată!
Nu, nu erau colegi de liceu!
Şi-a făcut de lucru pe lângă ea până au terminat de
cărat toate bagajele din stradă. L-a căutat între timp, ca
să-l cheme în casă, unul dintre fraţii mai mici – avea doi, şi
încă gemeni, elevi în clasa a IV. Nu s-a dus, bineînţeles! Şi
Elena avea un frate, pe Adrian, în vârstă de treisprezece
ani, dar acum era internat în spital: i se făcuse, de două
zile, operaţie de apendicită…
Urcând şi coborând de câteva ori scările, gura nu i-a stat
o clipă, a înşirat verzi şi uscate: despre sine, despre ai lui,
despre colegi şi prieteni… dar câte nu i-a spus acestei fete,
pe care o cunoştea parcă de când se născuse, faţă de care
era îndemnat – aşa, fără nicio explicaţie, desigur – să nu
aibă nicio reticenţă! O simţea atât de apropiată de sufletul
lui, parcă toată viaţa o căutase, şi acum era nemaipomenit
de fericit că a întâlnit-o. De aceea i s-a confesat, i s-a
lăudat… I-a vorbit şi despre aparatele „inventate” de el, ca
de pildă, despre cel cu care bruiază toate radiourile
vecinilor, încât aceştia, ieşind, pe rând ori în acelaşi timp,
în uşile apartamentelor, încep să strige: „Octavian,
Octavian, încetează!” Momentul cel mai palpitant a fost
acela în care a ajuns să-i spună despre romanul poliţist pe
care îl scria: Hoţii de bijuterii!
— Ce zici de titlu? a întrebat-o el pe Elena.
— Cam banal, dar atrăgător. A fost, parcă, mai de mult
un film italian: Hoţii de biciclete!
— Da, ştiu, am auzit şi eu despre el; Hoţii de biciclete e,
într-adevăr, un titlu banal, pe când al meu… Şi-apoi,
chestia asta cu bijuteriile, foarte interesantă de altfel,
palpitantă şi, la urma urmei, adevărată – pentru că am
pornit de la un caz pe care-l cunosc foarte bine – e numai
un moft, o problemă de suprafaţă. În principal, conflictul
se construieşte în jurul unei probleme de spionaj! Înţelegi?
De spionaj economic, care implică, desigur, şi dimensiuni
politice… Interesant e însă faptul că, aproape de…
cunoştinţa noastră, am acolo o eroină (personaj negativ în
aparenţă) pe care atunci când am descris-o am avut în
minte un chip ca al tău… Visam, de mult un asemenea
chip! a adăugat Octavian, meditând ca un visător.
— Va să zică: un chip ca al meu – pentru un personaj
negativ! Cum ţi-ai permis aşa ceva? a întrebat Elena,
simulând supărarea.
— Ţi-am spus că doar „în aparenţă”… În realitate, fata,
George Şovu
secretară a unui mare om de ştiinţă, a unui savant, de la

care „fură” documentele unei invenţii extrem de valoroase,
spre a le „vinde” unui spion străin, ajută la demascarea
unei întregi reţele de spionaj. Interesant, nu?
— E o schemă, şi nici măcar originală, sublinie fata,
dezumflând pe jumătate balonul cu care Octavian tot
încerca să zboare prin faţa ei. Observând însă cum chipul
lui se întunecă, adăugă, spre a nu-l supăra prea tare (n-ar
fi putut să spună de ce, dacă ar fi întrebat -o cineva, dar
nu-i displăcea lăudăroşenia lui, mai ales nu-i displăceau
preocupările pe care le avea, despre care vorbea): depinde,
fireşte, de cum prinde viaţă o asemenea schemă, aici e
totul!
— Păi, aici e totul! repetă Octavian, luându-şi din nou
avânt. Iar în problema aceasta, a felului în care… mă rog,
cred că am reuşit o serie de lucruri… În sfârşit, sper să le
poţi citi cândva… Închipuieşte-ţi ce ai să simţi când ai să
vezi în vitrinele librăriilor volumul pe care o să scrie mare
şi frumos: Octavian Mincu – Hoţii de bijuterii – roman
poliţist.
— Nu ştiu ce am să simt atunci, sper să nu fie prea
departe clipa… spuse fata cu o ironie îndulcită într-un
zâmbet frumos, deocamdată simt însă că… nu mă mai ţin
picioarele, iar mâinile, de care tu te îngrijorai, şi mijlocul
parcă sunt făcute din bucăţele ce abia se mai ţin unele de
altele…
— Te rog să mă ierţi pentru sporovăiala mea neroadă…
Ţi-am bombardat auzul cu toate prostiile mele.
— Dimpotrivă, îţi mulţumesc, răspunse Elena cu căldură
în glas, îţi mulţumesc pentru tot – pentru ajutor şi pentru
cunoştinţă…
— Nu te-ai supărat pe mine? întrebă Octavian sincer
interesat.
— Nu ţi-am spus? Dimpotrivă! Pe… curând! Când înveţi?
— Dimineaţa!
— Şi eu!
— E bine! rostiră amândoi deodată!
S-au despărţit râzând…
De-atunci, viaţa le-a rămas un zâmbet, în ciuda atâtor
încordări prin care au fost nevoiţi să treacă.
Văzând că nu au încotro, la sfârşitul clasei a XII-a, la
vreo zece zile de la terminarea bacalaureatului, părinţii i-au
lăsat să se căsătorească. Dar Şi unii, şi ceilalţi, oameni
modeşti, cu greutăţi, i-au avertizat că în facultate nu-i pot
ţine (dacă ar fi fost singuri, fiecare ar fi avut probabil
bursă, era altceva, dar aşa, o familie, nu se poate, trebuie
atâtea, vin atâtea…).
Nici nu e nevoie! au spus ei. Vom munci, vom trăi pe
propriile noastre picioare!
Şi într-adevăr, s-au angajat la întreprinderile la care au
fost repartizaţi de liceele absolvite: Octavian – la o mare
unitate industrială, constructoare de maşini, iar Elena la o
fabrică de confecţii Şi tricotaje. Băiatul şi-a perfecţionat, în
scurt timp, calificarea ca strungar, după care şi-a efectuat
stagiul militar, iar fata, pricepută şi la desen, cu fantezie, a
fost cooptată în atelierul de creaţie, unde a ajuns în curând
o specialistă dintre cele mai apreciate. Din verva căutărilor
de altădată ale lui Octavian s-au concretizat – în anii care
au trecut de atunci – nenumărate inovaţii, de Pe urma
cărora a câştigat şi întreprinderea, dar şi tânărul strungar.
Numele şi chipul lui, aşezate la ioc de cinste pe panoul de
onoare al uzinei, au apărui de mai multe ori şi în presă,
devenind familiare multor cititori, chiar dacă în vitrinele
librăriilor nu s-a putut vedea încă o carte cu titlul Hoţii de
George Şovu
bijuterii, pe care să figureze numele Octavian Mincu…

— Bravo, domnule Mincu! îi zise Anca, înaintând spre el
zâmbitoare şi întinzându-i mâna. Te felicit de două ori: o
dată pentru băiat (într-un fel, o să ne fie şi nouă foarte
apropiat, spuse ea, îndreptând priviri frumoase şi fericite
spre Andrei), iar în al doilea rând, pentru norocul dumitale,
ce se cheamă Elena, şi în mod deosebit pentru felul în care
ne-ai vorbit astăzi despre acest noroc!
— Şi eu te felicit, Tavi, spuse doctorul Răzvan

Bărbulescu, strângând mâna lui Octavian Mincu.
— În aceeaşi măsură te felicit eu, Răzvane, pentru
micuţa ta domnişoară, sosită pe lume acum trei zile!
împreună am dăruit vieţii, deci, încă o pereche. Să fie
fericiţi! Să aibă destin bun şi luminos!
Ciocniră cu toţii paharele în cinstea vieţii, „care a fost şi
trebuie să rămână victorioasă, în ciuda atâtor ravagii pe
care moartea le face, clipă de clipă, în teritoriul ei”, după
cum a ţinut să sublinieze tânărul medic, sosit doar de
câteva minute în mijlocul foştilor săi colegi.
Venea direct de la spital. Fusese de gardă toată noaptea
şi lucrase apoi, în continuare, până acum o oră în urmă.
Povesti că participase, împreună cu doctorul Cristea, cu
care lucrase în echipă, la nu mai puţin de nouă operaţii.
— Poate că vi se pare aberant ce spun, dar la Urgenţă
acest lucru nu este decât un element obişnuit al acelei
rezistenţe disperate pe care oamenii – medici şi pacienţi – o
opun permanentei şi viclenei ofensive a morţii. În faţa
ultimului caz, cel de-al nouălea, eu nu mai puteam, mă
clătinam pe picioare. M-am uitat la doctorul Cristea: era şi
el de nerecunoscut, avea pe faţă o paloare cadaverică şi mă
privea rătăcit, cu ochii înroşiţi, în urma unei concentrări şi
a oboselii duse dincolo de puterile obişnuite ale unui om.
Bolnavul avea o cangrenă oribilă la piciorul drept, care
trebuia să-i fie imediat amputat de la genunchi, în speranţa
salvării vieţii. Carnea era aproape putredă şi mirosea
îngrozitor. Nu te puteai apropia. Doctorul Cristea, medic şi
om de excepţie, a rugat să intervină altă echipă de
specialişti, mai puţin solicitaţi în noaptea aceea. Dar cu
toţii se aflau îţi sălile de operaţie.
Nu puteam lăsa omul să moară în faţa noastră – un
bărbat de nici treizeci şi cinci de ani, cu doi copii mici
acasă (făcuse un accident şi stătuse aşa vreo două
săptămâni, fără să-şi dea seama de nenorocirea ce-l
păştea). Ne-am apucat de lucru, i-am tăiat piciorul, l-am
salvat de la moarte, chiar dacă a rămas invalid. Dar la
sfârşitul operaţiei, mie mi s-a făcut rău; m-am liniştit, în
parte, vomând. Doctorul care operase simţea aceeaşi
senzaţie cumplită de vomă, dar nu putea să facă acest
lucru, nu reuşea. Cineva – o asistentă – l-a sfătuit să şi-o
provoace, aşa cum se face în mod obişnuit, prin
introducerea unui deget ori a unui tub în gură, care să
determine reacţia respectivă. Procedând astfel, în urma
unui spasm violent, ficatul medicului, atât de greu încercat
în noaptea respectivă, ca şi în atâtea alte dăţi, a făcut un fel
de explozie, s-a produs în el o ruptură. Sângele i-a năvălit
pe gură şi pe nas. Doctorul se stingea sub ochii noştri.
Singurul om care l-ar fi putut opera, de data aceasta pe el,
era profesorul Paulescu, la ora aceea – 3 noaptea – bolnav
într-o rezervă a spitalului, cu 39 de grade temperatură, în
George Şovu
urma unei duble pneumonii.

L-am sculat, l-am adus în sala de operaţie şi, sprijinit,
pur şi simplu, din spate ca să nu se prăbuşească, l-a
operat pe colegul său mai tânăr, salvându-i viaţa… Dar
dacă nu era Paulescu?! Dar dacă nu reuşea?! Ar fi fost
mare păcat!… Aşa, să sperăm că doctorul Cristea va mai
salva el însuşi, de-acum înainte, atâtea alte şi alte vieţi!
10
Virgil Purcărea, „matematicianul” (era profesor de

matematică la un liceu în provincie), nu vorbise aproape
deloc. În general era el tăcut, retras, dar astăzi nu scosese
mai mult de câteva cuvinte, şi acelea ca răspuns la unele
solicitări ale dirigintei.
— Ce-ţi face fetiţa, Virgile? îl întrebă la un moment dat
Răzvan. Tot aşa…?! (Voia să spună: cu aceleaşi manifestări
curioase, adică ţipă, fără niciun motiv, din senin, se repede
uneori cu dinţii în carnea copiilor pe care-i întâlneşte în
cale ori în a celor ce-i sunt tovarăşi de joacă, ori sparge,
sparge totul în jurul ei – vaze de flori, oglinzi, geamuri,
farfurii…)
— Hm! S-a mai potolit, răspunse profesorul, cu un
zâmbet enigmatic pe buze. N-are încotro! Se face mare
de-acum!
— Ţi-am spus eu?! Erau manifestări ale unei copilării
mai… sucite puţin (nu găsise alt cuvânt, şi fără îndoială că
cel folosit nu spunea prea multe, dar… cu cât mai echivoc,
cu atât mai bine – se gândi Răzvan).
— Da! Sigur… mai „sucite”, repetă Virgil, gândindu-se
încă o dată, cu spaimă, la aceste „sucituri”, care ar putea
să-i rămână toată viaţa şi care cine ştie din ce izvor
proveneau…
În ziua aceea se simţea cu adevărat fericit, pentru că

făcuse fericit pe altcineva, pe un om prin apropierea căruia
atâţia treceau fără să le pese, fără să-l privească o dată cu
atenţie, aşa în general, sau pe bucăţele, fără să se întrebe
ce se află dincolo de masca aceea a unui chip nici frumos,
nici urât, în spatele ochilor acelora din catifea maro, puţin
decolorată, pe jumătate moartă, dincolo de hainele
potrivite, cam fără gust la culori şi croială, pe un trup ce ar
fi putut să fie ispititor, fără să lase însă această bănuială,
dar mai ales treceau fără să intuiască ce vifor se zbate ori
ce apă lâncedă bolboroseşte în inima acelei fiinţe, a acelui
om.
El, Virgil Purcărea, student în anul IV la Facultatea de
Matematică, în curând – adică nici peste două luni, era
atunci în mai – viitor absolvent, se uitase în ziua aceea la
omul cu pricina, adică la o colegă de an, studentă foarte
bună, premiantă, fată serioasă, cuminte, care străbătea
culoarele facultăţii în tăcere, strecurându-se mai mult pe
lângă pereţi, aproape ca o umbră, ferindu-se parcă mereu
să nu deranjeze pe cineva. În sălile de seminar însă,
prezenţa ei se făcea imediat simţită, pentru că ea se afla
mai tot timpul în centrul atenţiei, umplând de zeci de ori
tabla de scris cu fel de fel de formule, dezlegând probleme,
exerciţii, propunând soluţii mai puţin frecventate, chiar de
către profesori, nu mai vorbesc de asistenţi… Da, aici, în
sălile de intensă, rafinată activitate intelectuală, ea, Lucia
Vasiliu, era imbatabilă. Dar când seminariile se terminau,
totul murea parcă în jurul ei; colegii şi colegele îşi vedeau
George Şovu
de treburile lor, fiecare avea o prietenă sau un prieten, se

plimbau, mergeau la spectacole, petreceau împreună… Ea,
Lucia, rămânea mereu singură. Pe ea n-o abordase
niciodată un băiat sau un bărbat pe stradă – aşa cum se
întâmpla cu atâtea dintre colegele sale, dintre fetele de la
cămin; pe culoare, în sălile de curs sau de seminar, la
bibliotecă, niciun coleg – cunoscut sau student la o altă
facultate – nu-i spusese niciodată vreo vorbă care să fi
bătut dincolo de obişnuit, de banal; ei nu-i zâmbise, aşa,
într-o doară, nimenea, nici măcar băieţii mai obraznici ori
puşi pe şotii; nu-i spusese nimeni o vorbă în doi peri, care
eventual s-o jignească ori să-i aducă, pentru câteva
secunde, sângele în obraji! Nimic deci din toate acestea! De
ce?! se întrebase de atâtea ori fata. De ce? se întrebase şi
Virgil Purcărea de la o vreme, de când începuse să observe
fenomenul.
Şi ea, şi, iată, de câtva timp şi Virgil, fiecare deci, la
rândul său, îşi spusese: „Nu e drept! Pur şi simplu: nu e
drept! Păi, cum vine asta? Sunt în jurul nostru fiinţe lipsite
de orice merit, dar cărora viaţa le oferă din plin tot ceea ce
doresc! De pildă, priviţi fetele, femeile în general (ca să
rămânem la domeniul aflat în discuţie): câte dintre ele nu
ne surprind pentru faptul că, bunăoară, deşi urâte,
îmbrăcate ca nişte ţopârlance, fără niciun fel de gust,
„sorcove” de fiecare zi, deşi negospodine sau leneşe şi…
s-ar mai putea înşira în continuare atâtea alte asemenea
„calităţi” –, câte din acestea, deci, nu se căsătoresc cu
bărbaţi buni din toate punctele de vedere, sau măcar
acceptabili, oricum superiori lor?! Şi, dimpotrivă, câte fiinţe
delicate, alese, de multe ori şi ca înfăţişare, nu numai ca
spirit, serioase, harnice, bune – în adevăratul înţeles al
cuvântului – nu „trec neobservate, aflându-se în aşteptare,
în frământare şi întrebări care le otrăvesc sufletul, în
spaime ce le strică echilibrul, determinându-le la cine ştie
ce gesturi desperate! Şi atunci: unde este dreptatea?! De ce
se întâmplă ori se pot întâmpla astfel de anomalii?!
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: din cauza
oamenilor. Ei sunt cei care greşesc în variate forme şi
împrejurări. Unii nu au, de pildă, curajul să înfrunte
obrăznicia (se ştie că nu de puţine ori asemenea
manifestări rămân fără replică potrivită, tocmai pentru că,
deranjând prea tare, inhibă, şi cei ce se manifestă ca atare
scontează pe o asemenea reacţie din partea acelora cu care
vin în contact, pe care îi violentează cu vorba, gestul,
înfăţişarea sau fapta lor); alţii nu au tăria să se dea la o
parte din calea tentaţiilor, mai ales când acestea ţâşnesc
din izvoare dubioase, din care răul duhneşte de la o poştă,
iar alţii, dimpotrivă, caută asemenea ¡făgaş de viaţă şi cu
cât se afundă mai mult în el, cu atât se simt mai fericiţi,
pentru că otrava, întunecându-le orice lumină, le nivelează
simţirea şi gândirea, scutindu-i de orice „bătaie de cap şi
zvâcnire de inimă”; se întâmplă apoi să bată la ochi
poleiala, lustrul de înfăţişare ori de vorbă, care, luând
ochii, pot lua în stăpânire şi „lumea” de dincolo de ei, şi
până să se trezească cel orbit, nu arareori e prea târziu! Şi
câte nu se mai întâmplă sau se pot întâmpla! Iată, de pildă,
între altele, şi această anomalie, potrivit căreia fata, femeia
trebuie să aştepte, să aştepte uneori ani mult prea mulţi,
mai ales când nu face parte din categoria „atacantelor”, să
aştepte deci… solicitarea cuiva (acesta putând fi şi un
neisprăvit, care nu face nici două parale) de a porni pe
drumul vieţii…
La toate acestea, ca şi la altele, se gândiseră şi ea, Lucia
Vasiliu, şi el, Virgil Purcărea, până în acea zi de 15 mai,
George Şovu
când, întâlnindu-se pe unul dintre culoarele facultăţii, s-au

ciocnit unul de celălalt, din neatenţie, desigur, sau parcă
atraşi de un magnet nevăzut.
— Scuză-mă, te rog, Lucia! a spus băiatul.
— Nu-i nimic, Virgil! Nu m-ai deranjat!
Ochii lor s-au întâlnit atunci pentru prima dată cu
adevărat şi, în câteva clipe, studentul matematician a văzut
cum catifeaua aceea maro, pe jumătate moartă, a luat foc,
tremurând de nelinişte şi de speranţă, cum obrazul, neted
de altfel, frumos rotunjit, dar ţinut parcă mereu la umbră,
împrumută ceva din culorile petalelor de trandafiri în floare
şi din frăgezimi de piersică dată în pârg, cum buzele severe,
croite spre a pronunţa numai formule, raţionamente, cifre,
se deschid într-un zâmbet, gata să se dăruie aşa, fără
niciun scop…
— Unde mergeai?
— La bibliotecă.
— Eu vin de-acolo.
— Nici eu nu am mare nevoie, pot să merg şi altă dată!
— Atunci, e bine! Vrei să ne plimbăm puţin, să ieşim la
soare?
— Dacă vrei tu… sigur că da!.
S-au plimbat până le-au obosit picioarele. Şi au discutat
în câteva ceasuri cât pentru o viaţă de om.
La un moment dat, au ajuns, nici ei nu ştiau cum, în
poarta unui mare stadion de fotbal.
— Tu ai fost vreodată pe un stadion? a întrebat Virgil.
— Nu! a răspuns Lucia.
— Eu da! Vrei să intrăm, să vezi cum arată?
Au intrat şi, după câteva clipe de mirare, Lucia a început
să alerge pe gazonul stadionului, de parcă ar fi fost o copilă
de câţiva anişori. Virgil s-a luat după ea.
— Prinde-mă, prinde-mă! i-a strigat fata, alergând cu o
viteză pe care nu i-ai fi bănuit-o.
Studentul şi-a pus în joc toate forţele şi toată abilitatea
până ce a reuşit s-o prindă…
Se rostogoleau acum, agale, pe iarba moale şi frumoasă,
când într-o parte, când în alta: de zece ori în dreapta, apoi
de alte zece ori în stânga. De fiecare dată, cerul limpede se
apleca până ce se întâlnea cu verdele crud al gazonului,
unindu-se cu acesta, reflectându-i suliţele mici şi fragile în
oglinda sa imensă, tremurătoare. Râdeau fericiţi ca doi
copii pe care nu-i încearcă niciun fel de grijă. Virgil simţea
o bucurie imensă în suflet ascultând râsul Luciei,
înţelegând starea ei de fericire. Un gând îl îmboldi să-şi
mărturisească: Fericirea se află, de fapt, în mâinile noastre!
— Ce faceţi aici, puişorilor? Vă distraţi? N-aţi mai găsit
un alt loc decât stadionul pentru asemenea joacă?
Au sărit în picioare, ca arşi. În faţa lor stăteau două
namile, doi hojmălăi murdari pe mâini şi pe faţă, îmbrăcaţi
cu nişte bluze şi pantaloni din doc pe care se aflau
nenumărate pete de ulei… Duhneau a băutură.
„De unde or fi ieşit ăştia”? se întrebă fulgerător Virgil.
Privi speriat în jur. Nimeni! Se însera. O prinse pe Lucia de
mână şi încercă să-i ocolească, spre a se îndrepta către
ieşire.
— Nu aşa, băieţică, nu aşa! — zise unul dintre ei. Dacă
vrei să pleci, n-ai decât! Dar pe domnişoara ne-o laşi puţin
nouă, „să ne distrăm” şi noi oleacă, ce naiba? Hi-hi-hi! —
sfârşi namila, cu un râs gros, hârâit.
— Să nu pui mâna pe ea, bestie! ţipă Virgil înspăimântat,
trecând în faţa fetei.
— „Bestie”? se miră, afectat, individul. I-auzi, Jane, se
adresă el celuilalt, care privea nepăsător, nici nu ştii cu
George Şovu
cine eşti prieten, cu o „bestie”, ai văzut? Ţi-a spus-o

dumnealui, aşa, ca să ştii şi tu! Şi în timpul acesta, îl
prinse pe student cu mâna stângă, cât o labă de urs, de
ceafă, iar cu dreapta îi repezi un pumn ca un mai în
stomac, apoi încă unul sub bărbie, aruncându-l câţiva
metri mai încolo, ca pe-un sac nefolositor. Virgil leşinase.
Lucia s-a repezit spre băiat, ţipând şi strigând după ajutor.
Dar nimeni n-o auzea! A început apoi să se roage de cel
care ţinea neapărat s-o batjocorească.
— I-auzi, Jane, se roagă s-o iertăm! Te pomeneşti c-o fi
ne-ncepută! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! în cazul ăsta, eşti o
raritate, puicuţo, cu atât mai mult nu pot să te iert!…
Când Virgil s-a trezit din leşin, Lucia plângea deasupra
lui, bocindu-l de parcă ar fi fost mort.
— Ce ţi-au făcut? a întrebat el cu disperare.
Fata a izbucnit într-un plâns şi mai amarnic. Durerea
trupului, supus cu violenţă, şi a sufletului, care nu putea
nici înţelege măcar ceea ce s-a întâmplat, cum de a fost
posibilă o astfel de întâmplare, îi tăia respiraţia…
În seara aceea, Virgil a hotărât s-o ia pe Lucia de soţie.
I-a comunicat hotărârea lui, ca s-o liniştească. Dar această
hotărâre, pe cât de frumoasă, pe cât de nobilă, a constituit
începutul unei adevărate drame.
S-au căsătorit peste vreo două luni. Au plecat undeva
într-un oraş de provincie, fiind numiţi amândoi profesori de
matematică la două licee din localitatea respectivă. Şi-au
întocmit un cămin. S-au străduit să uite nenorocirea prin
care au trecut şi despre care nimeni, în afară de ei doi şi de
jivinele acelea cu chip de om, de pe stadion, n-a aflat nimic.
Dar a sosit pe lume copilul, fetiţa, pe care au numit-o
Monica. Şi fără să-i spună vreodată soţiei sale despre acest
lucru, socotind că, neîndoios, şi ea se gândeşte la el,
profesorul nu poate să nu se frământe, să nu-şi otrăvească
zilele, viaţa, la gândul că Monica, fetiţa lui, s-a născut cu
cel puţin două luni mai înainte decât ar fi trebuit în mod
normal. Iar atunci când pune în legătură faptul respectiv
cu manifestările cam „sucite” ale fetei, un sloi de gheaţă i se
aşază pe suflet, iar în întreaga sa fiinţă simte cum îi creşte
păr de fiară care ar dori să sfâşie pe toţi ticăloşii lumii…
11
Odată cu Răzvan Bărbulescu, la restaurant sosise şi

Luminiţa, nepoata lui Dănescu, pacienta de acum câteva
luni a tânărului medic.
— Ce e cu tine, Luminiţa? a întrebat ziaristul
ridicându-se, bucuros, de la masă şi întâmpinând-o. Cum
ai aflat că suntem aici? N-am ştiut că vii în Bucureşti…
— Nici eu n-am ştiut, altfel vă dădeam telefon.
Azi-dimineaţă s-a hotărât că trebuie să aduc urgent la
Centrală nişte documente. N-am avut încotro: am venit,
le-am adus şi tocmai mă gândeam să vă caut; eram în
apropiere de spitalul lui Răzvan, mă îndreptam chiar spre
un telefon public, când m-am auzit strigată. El ştia că
sunteţi aici. Aşa am ajuns şi eu…
— Îţi mulţumesc, Răzvane, că ne-ai adus-o!
— Plăcerea e de partea mea, nene Dănescule! M-am
bucurat foarte mult întâlnind-o pe Luminiţa; cu acest
prilej, am putut constata că urmele accidentului s-au şters,
cel puţin pe din afară: iată, mâna îi este sănătoasă,
coastele – mi-a spus că n-o supără în niciun fel. Poate că şi
sufletul…
O umbră s-a zbătut peste ochii şi obrajii fetei. Lui Răzvan
George Şovu
i-a părut rău pentru vorbele rostite la sfârşit. S-a gândit

imediat la Gabriel Manta, care nu rezistase atunci la
operaţie. Luminiţa rămăsese astfel cu sufletul de două ori
mutilat, fără să fi avut nicio vină.
— O, ce nepoată frumoasă aveţi, tovarăşe Dănescu! îmi
daţi voie, domnişoară: Şerban Giurcă, fost coleg de liceu cu
unii dintre tovarăşii aceştia de pe-aici, în prezent – inginer
agronom! Sunt încântat să vă cunosc!
— Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil! răspunse nepoata
ziaristului. Şi eu mă bucur de cunoştinţă!
— Vă rog să luaţi loc aici, lângă foarte bunul meu prieten
Emil Hanu, inginer constructor… de baraje… Într-un fel,
tot de la ţară, ca şi mine. Ea este Liliana, soţia lui,
profesoară de fizică. Au şi doi băieţi – oameni harnici, nu ca
alţii! încheie Şerban, arătând spre sine.
— Eşti tare la autocritică, Şerbane, spuse Emil, dar dacă
o să rămâi tot la pragul vorbelor…
— Gata, am înţeles, „Meştere Manole”, vă promit că până
la întâlnirea din anul viitor, totul se va rezolva. Şi eu, când
promit ceva, ştiu să mă ţin de cuvânt!
Auzind promisiunea lui Şerban, toţi foştii lui colegi s-au
bucurat sincer. Ştiau cât suferise, ani şi ani de zile, în
urma pierderii Danielei…
Era cea mai frumoasă fată din clasa lor şi din întreg
liceul. Era deşteaptă şi talentată în acelaşi timp. Şerban o
cunoştea de când se aflau în clasa a IV-a primară. Daniela
venise în toamna aceea la şcoala lor, în vremea mutării în
Capitală a tatălui ei, numit director într-un minister.
Învăţătoarea a aşezat-o lângă el, în banca întâi. S-au
împrietenit. Au fost colegi în continuare, în toate clasele de
gimnaziu. Au intrat la acelaşi liceu şi au nimerit, de
asemenea, în aceeaşi clasă. Prietenia lor s-a transformat
acum în iubire. Şerban crescuse, era înalt, bine legat, făcea
sport de performanţă – fiind membru în echipa de polo a
unui club renumit. Avea un chip extrem de plăcut, cu
trăsături bărbăteşti, îndulcite însă de un zâmbet bun, ce-i
flutura aproape tot timpul pe buze. Era totodată cald,
afectuos în comportarea sa faţă de fata iubită, ca şi în
relaţiile cu celelalte colege. „Bunul Giurcă” îl numiseră ele,
fetele din clasa lui, şi aşa îi rămăsese numele pentru toată
şcoala.
Mulţi băieţi îl invidiau pentru iubirea Danielei, dar
nimeni nu se putea opri, văzându-i împreună, să nu
recunoască faptul că le stă atât de bine alături: şi fata era
înaltă, şi era subţire, cu o talie s-o cuprinzi între degetele
de la două mâini, cu picioare lungi, ca de balerină, şi cu un
cap de la care nu ţi-ai mai fi luat ochii. Privindu -l, n-ai fi
ştiut ce să admiri mai întâi: părul – negru, revărsându-se
în valuri mari, lucitoare, până dincolo de umeri, faţa
prelungă, dar cu trăsături ce se uneau într-o desăvârşită
armonie, pielea obrazului puţin smeadă, sub care zâmbeau
parcă tot timpul culori din inimi de trandafiri ce se
deschideau spre lumină, ochii căprui, catifelaţi, cercetând
inteligenţi tot ceea ce întâlneau în cale… Făptură întru
totul remarcabilă, Daniela sfârşise tragic, înecată şi
pierdută în mare, în vacanţa de vară dinaintea clasei a
XII-a.
Şerban se afla într-un turneu, în străinătate, ou echipa
sa. Când s-a întors şi a aflat nenorocirea întâmplată, s-a
jurat că măcar zece ani nu-i va trebui altă fată pe care s-o
iubească. Se împlineau în vara aceasta cei zece ani!
George Şovu
12
Dragoş Dănescu a tresărit auzindu-l pe Giurcă vorbind

astfel. Cunoştea foarte bine „povestea” lui, după cum o
cunoştea şi pe aceea a lui Emil, a Doinei Miron, profesoară
de engleză, a lui Ionică Pătru – profesor de franceză şi
italiană, a lui Mihai Pătraşcu – zis „Patric” – chimistul şi ale
atâtor altora. Nu era tânăr sau tânăra din fosta clasă a
soţiei sale despre care să nu ştie câte ceva deosebit, aşa
cum cunoştea multe lucruri interesante despre alţi foşti ori
actuali elevi ai liceului. Cu unii dintre ei colaborase la
activitatea cenaclului literar şi la scoaterea revistei şcolii,
ori la pregătirea programelor de brigadă, a montajelor
literare, colaborare neîncheiată, fireşte…
În ziua aceea se supărase pe Emil, ca şi pe alţi colegi
de-ai lui. Repetau un program de brigadă, nu mai aveau
decât vreo două săptămâni până la spectacolul ce trebuia
prezentat în cadrul unui prestigios concurs, iar
lor – elevilor – nu le ardea de treabă. Răbdarea şi tactul lui
Dănescu ajunseseră la margine: el îşi sacrifica un timp ce-i
era atât de preţios, şi „dracii” ăştia rămâneau pasivi, nu
intrau deloc în rol, nici măcar nu se străduiau, ba,
dimpotrivă, se ţineau de şotii, dezorganizând repede orice
moment de seriozitate la care se ajungea după subliniate
strădanii ale ziaristului. Tartorul tuturor era Emil Hanu,
cel mai talentat dintre ei, dar un fel de înrăit, parcă avea
numai ţepi pe el, rareori puteai să-i intri în voie şi să-l
câştigi pentru o treabă serioasă. Dănescu a informat-o pe
directoarea liceului că „în asemenea condiţii, el renunţă, cu
toată părerea de rău…”
Directoarea a venit pe scena sălii de spectacole, uncie se
făcea repetiţia. A stat puţin de vorbă cu toţi elevii, după
care l-a oprit câteva minute, pentru o discuţie specială, pe
Emil Hanu.
Dragoş Dănescu ieşise, pregătindu-se să plece. Dându-şi
seama însă că a uitat mapa, a fost nevoit să pătrundă din
nou în sală. Una dintre intrări ducea direct pe scenă.
Ziaristul a fost surprins de vorbele directoarei: erau blânde,
nu-l certau aproape deloc pe Emil. S-a oprit în spatele unei
perdele, pe care a dat-o puţin într-o parte. Băiatul, în
picioare, asculta, cu capul plecat. S-a ridicat şi directoarea
de pe scaun şi, ou un gest de mamă, l-a mângâiat pe păr,
spunându-i:
— În fond, tu eşti un copil foarte bun!
În clipa următoare, când se pregăteau să plece, băiatul
i-a oprit mâna şi i-a purtat-o, ca pe ceva de preţ, peste
obrazul său, aprins de dojană şi emoţie.
— Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată! a rostit
el, cu glas sugrumat.
Dănescu a lăsat uşurel colţul perdelei şi a părăsit scena
în grabă, în timp ce în urechi şi în suflet îi răsunau, ca o
dureroasă obsesie: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni,
niciodată!”…
Încercând să afle de la soţia sa ceva despre viaţa
băiatului, aşa cum se orânduia aceasta în afara şcolii,
ziaristul nu s-a ales cu prea multe. Profesoara dirigintă îl
vizitase până atunci (trecuse mai mult de jumătate de an
din clasa a IX-a) de două ori, dar niciodată nu avusese
şansa să stea de vorbă cu părinţii lui Emil: aceştia lipseau
de-acasă. Anunţaţi să vină la şcoală, nu se prezentaseră
până atunci niciodată.
În aceste condiţii, Dănescu a sfătuit-o să mai încerce o
dată.
George Şovu
— Ba nu, a spus el, de data aceasta mă duc eu, dacă îmi

dai voie!
Bineînţeles că soţia n-a avut nimic împotrivă. Astfel că,
într-o seară, ziaristul a pornit, cu adresa în mână, în
căutarea străzii, a casei, a familiei lui Emil Hanu… Desigur,
nu-l avertizase!
După o oră de mers şi de bâjbâială, a ajuns. Întunericul
de pe strada prost luminată îl ferea de ochii oricui, şi
aceasta îl bucura. Îl chinuia însă cumplit gândul: Cum va
interpreta băiatul această vizită?! Dacă în loc să şi-l
apropie, aşa cum dorea şi spera, va strica totul? N-ar fi fost
mai nimerit să-l fi anunţat ori să fi stat cu el de vorbă la
şcoală, aşa, deschis, ca între bărbaţi? Cine îi garanta însă
că băiatul, într-o asemenea situaţie, ar fi fost sincer?!
Prin fereastra luminată se vedea totul! Familia era în
plenul ei. Se vorbea tare, şi vorbele se auzeau din stradă.
Ziaristul s-a oprit (ca şi atunci, în spatele scenei), n-a mai
intrat. Câteva minute de aşteptare lângă un pom, crescut în
apropierea ochiului de geam luminat, au fost suficiente
spre a se lămuri în legătură cu ceea ce dorea să afle.
Părinţii lui Emil se certau în toată regula, se insultau, se
batjocoreau, îşi aruncau unul altuia acuzaţii atât de grave,
cu vorbe atât de urâte, încât Dănescu simţea, el, în locul
celor de dincolo de fereastră, o cumplită ruşine. Şi toate
acestea se petreceau în faţa elevului, care bineînţeles că
n-a rămas scutit de batjocură, aşa cum probabil se
întâmplase în atâtea alte rânduri.
Acest băiat, înzestrat cu numeroase aptitudini (nu numai
spre teatru), „în fond – un copil foarte bun”, trăia aşadar, zi
şi noapte, o cutremurătoare dramă, pe care se străduia s-o
transforme permanent în comedie de bravadă.
Dragoş Dănescu a plecat pe nesimţite, aşa cum sosise.
Iar vorbele rostite de băiat pe scena şcolii, vorbe care
constituiau singura replică din piesa vieţii lui, i s-au părut
atunci, ca şi mult timp după aceea, şi mai pline de
omenesc şi de durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni,
niciodată!”
Prietenia dintre Emil şi Liliana a început în clasa a XII-a

şi a continuat în timpul consacrat facultăţii. Părinţii
fetei – mama economistă, tatăl profesor de chimie – n-au
fost de acord cu intenţia lor de a se căsători, nu atât pentru
perspectiva înrudirii cu nişte oameni lipsiţi în general de
responsabilitate şi de echilibru, aşa cum au fost şi au
rămas, în mare măsură, părinţii lui Emil, cât mai ales
pentru profesia băiatului, care reclama cu necesitate
plecarea din Bucureşti, oferindu-le o viaţă ce urmează să se
consume pe diverse şantiere ale ţării. Voinţa celor doi a fost
însă de neînfrânt, astfel că, de la absolvire, Emil lucrează
pe marele şantier ce va lega, cu drum de apă, Dunărea de
Marea cea mare, iar Liliana funcţionează ca profesoară
într-un oraş din apropiere… Au trecut de-atunci aproape
cinci ani!
Oricine stă însă de vorbă cu Liliana despre căsnicia ei
află – şi vorbele sunt rostite de fiecare dată cu mândrie şi
sinceritate – că „nu există pe lume bărbat şi tată pentru
copiii lui mai bun, mai afectuos, mai de ispravă decât
inginerul Emil Hanu”, acel suflet care rostise cândva cu
durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată!”
13
— Ce se întâmplă cu tine, Doiniţo? a abordat-o la un

George Şovu
moment dat ziaristul pe fata cu părul ca spicul de grâu şi

ochii precum seninul boitei de deasupra. Astăzi, parcă nu
eşti aici. Pe unde cutreieri?
— Ba sunt aici şi aştept să fiu invitată la dans! răspunse
fata zâmbind.
— Cum nu se mai află nimeni prin preajmă, înseamnă că
numai eu te pot invita.
— Pe dumneavoastră vă aştept!
— Mă emoţionezi, fetiţo, zise Dănescu ridicându-se şi
pornind cu profesoara de limba engleză, Doina Miron, spre
ringul de dans.
Nu se schimbase aproape deloc de când o cunoştea.
Vorbea, ca şi altădată, puţin, cu glasul scăzut, dar vibrant.
Purta aceeaşi umbră de asprime pe obraz, în ciuda
zâmbetului cu care te întâmpina şi pe care-l păstra chiar şi
atunci când rostea lucruri foarte serioase.
— Ce mai scrii? Ţi-am văzut numele din când în când
prin reviste, o întrebă ziaristul în timp ce dansau. Atât
poeziile, cât şi prozele tale sunt de foarte bun gust. Eşti nu
numai talentată, ci şi inteligentă. Şi instruită pe deasupra!
De altfel, nu-ţi spun noutăţi! îmi cunoşti părerile de pe
vremea când redactam împreună revista liceului. Am ţinut
să ştii că nu mi le-am schimbat.
— Vă mulţumesc foarte mult. Ca întotdeauna, sunteţi
generos!
— Deloc! Este ceea ce cred!
— M-aţi întrebat despre ce mai scriu. Nimic,
deocamdată! S-au adunat prea multe în mine, viaţa a
îngrămădit cu toptanul şi bune, şi rele, mai ales rele… şi
mă simt parcă blocată, fără grai. Aştept explozia spre a
putea ieşi în afară… Numai că nu ştiu dacă voi mai putea
să adun atunci la un loc ţăndările…
Fata a tăcut. Zâmbetul de pe buze i s-a ofilit şi a
încremenit într-un colţ al gurii. Picioarele s-au oprit.
— Te ascult, îi spuse Dragoş Dănescu, după ce s-au
aşezat undeva pe o bancă aflată în parcul din apropierea
terasei. Ce se întâmplă cu tine? De ce eşti iarăşi singură?
— Pentru că m-am despărţit şi de al doilea bărbat.
— Sunt numai ei de vină?
— Nu ştiu, nu cred! De altfel, acest lucru a început să
mă sperie. Îmi dau seama că în mine este ceva în neregulă.
Urăsc singurătatea, şi în acelaşi timp sufletul meu aleargă
după ea. Mai exact: nu după singurătate, ci după linişte
aleargă el.
— Te-ai zbuciumat prea mult şi prea de timpuriu.
Ţi-aminteşti? Ca elevă, erai veşnic îndrăgostită. Mă socoteai
prietenul tău şi ajunseseşi să-mi povesteşti câte şi mai
câte… Te ascultam cu interes, fiindcă ceea ce-mi spuneai
erau lucruri ce depăşeau totdeauna obişnuitul, banalul.
Este adevărat că chiar în povestirile tale… orale făceai, în
mare parte, literatură.
— Se observa?
— Era simplu de identificat!
— Şi eu, care credeam!… Proasta de mine!
— Era un exerciţiu al fiinţei tale… Îţi prevedeam o
evoluţie interesantă. De altfel, ai tot drumul înainte!
În ceea ce priveşte liniştea… există fără îndoială o linişte
a singurătăţii, un aer calm, care îţi dă posibilitatea să vezi
mai bine tot ceea ce este în jurul tău, să observi atent, să
cauţi, să scormoneşti, să aduni şi să înţelegi, pentru ca
apoi, intrând într-o nelinişte, într-o frământare creatoare,
să încerci să spui, să fixezi, spre a rămâne eventual! Există
însă şi o linişte a armoniei cu… universul, cu omul de
lângă tine care trebuie să valoreze cât un univers!
George Şovu
— Nu oricine aflat sau adus în preajmă-ţi valorează cât

un univers!
— Nu, din păcate! Dar tocmai de aceea sunt lăsate
căutarea şi… speranţa.
Din activitatea de profesoară a Doinei Miron – avea o
catedră de limbă engleză la o şcoală generală dintr-un
cartier bucureştean, o şcoală aşezată în apropierea liniei de
centură din partea de răsărit a oraşului –, ziaristul Dragoş
Dănescu reţinuse un fapt, popularizat chiar şi de presă, şi
care proba seriozitatea muncii ei, dăruirea de care era în
stare în activitatea cu copiii.
În primăvară se aflase în Bucureşti o delegaţie de
parlamentari americani. Unul dintre membrii delegaţiei,
plecat într-o zi singur prin oraş, cu un mijloc de transport
în comun, un troleibuz parcă, voia să afle ceva. Din
întâmplare, în troleibuz nu se afla atunci nimeni care să-i
dea explicaţii în limba engleză, în afara unui puşti, a unui
elev din clasa a VIII-a de la şcoala cu pricina. El a intrat în
vorbă cu americanul, răspunzându-i la întrebări.
Parlamentarul a rămas încântat, dar şi mirat în acelaşi
timp de faptul că un copil oarecare cunoaşte limba engleză.
L-a întrebat de unde ştie. Băiatul a răspuns, mândru, că de
la profesoara sa. Americanul şi-a notat numele profesoarei,
numărul şcolii, iar după ce s-a întors în ţară, a trimis pe
adresa Doinei Miron, la locul ei de muncă, o scrisoare de
mulţumire şi de felicitare. Elevul Doinei făcea parte dintr-o
familie de muncitori cu cinci copii. El era cel mai mare!
— N-am avut prilejul să te felicit pentru scrisoarea
americanului. Bravo! Te cunoaşte acum toată ţara! Iată
cum şi un copil te poate scoate din anonimat, zise
Dănescu, trecând la un plan mai concret al discuţiei.
— Hm! O simplă întâmplare. În ceea ce mă priveşte, eu
n-am avut ocazia să mărturisesc unui străin de la cine am
învăţat bine limba engleză, dar aceasta nu înseamnă că nu
rostesc de atâtea ori, pentru sufletul meu în primul rând,
cu o imensă recunoştinţă, numele Mădălina Dănescu!
14
Într-un grup adunat pe o altă bancă, în apropiere, se

agita de zor, povestind cu aprindere, Mihai
Pătraşcu – Patric, chimistul, cercetător la un institut de
specialitate din Bucureşti. Dintre toţi colegii de altădată, el
era savantul. Aşa îl cunoscuse tot liceul, încă de când
intrase în clasa a IX-a.
Pasiunea pentru chimie o moştenise de la tatăl său,
cercetător de prestigiu, bărbat mai în vârstă cu
cincisprezece-douăzeci de ani decât mama lui „Patrie”, aşa
incit, când băiatul a devenit licean, el era deja pensionar.
Noua situate îi permitea să se consacre şi mai mult decât o
făcuse până atunci muncii în laborator, în care l-a atras,
tot mai stăruitor, şi pe feciorul său. Lucrau în primul rând
acasă, locuinţa lor era pe jumătate transformată în
laborator. Făceau experienţe peste experienţe, cercetau,
notau rezultatele, pe care apoi le verificau în alte încercări
practice. Îşi petreceau aproape tot timpul în cele două
cămăruţe-laborator, spre desperarea mamei lui Patrie,
învăţătoare, care îşi certa adesea bărbatul, spunându-i:
— Ai să omori copilul, omule! Mai dă-i pace, mai lasă-l şi
pe el să facă şi altceva, la urma urmei – să se şi joace, să se
plimbe în aer curat, afară, că aici o să-l otrăveşti de tot cu
experienţele tale! Nu vezi că a ajuns galben ca lămâia?
— Dar ce? Eu îl ţin să nu se joace? îl silesc eu cumva să
George Şovu
stea lângă mine? Nu-i spun eu de-atâtea ori: „Du-te, Mihai,

du-te, băiatule, afară şi te mai joacă şi tu?” Să recunoască
el dacă nu-i aşa!
De fiecare dată când răspundea astfel se uita spre fecior
şi zâmbea cu un anume înţeles.
— Păi da, intervenea din nou mama, îi spui, cum să nu,
îi spui, parcă eu n-am urechi să te aud: „Ia priveşte, Mihai!
Ia notează, Mihai! Ia pune mâna aici, Mihai! Mihai,
extraordinar! Bravo, băiatule! Bravooo!”… În condiţiile
acestea, cum să nu se ducă feciorul nostru să se joace?!…
Se duce! Se duce pe apa sâmbetei, că ai să-l îmbolnăveşti
precis, ori într-o zi o să aruncaţi totul în aer, Doamne
fereşte!
— Bată-te peste gură, femeie, şi nu mai cobi! Vezi-ţi de
treburile tale! îi răspundea chimistul. Ce ştii tu? Băiatul
nostru o să ajungă departe, dar ca să ajungă, trebuie să
muncească serios.
Bietul Patrie muncea chiar foarte serios, şi nu numai
acasă (unde într-o zi, când se afla singur în laborator, a
determinat o explozie în timpul unei experienţe, în urma
căreia doi dintre pereţii unei camere au fost dărâmaţi, în
rest, pagubele fiind neînsemnate, mai mult spaima a
contat), ci şi la şcoală, mai ales în afara orelor. Directoarea
liceului, la propunerea profesoarei de specialitate, îşi
dăduse avizul ca cei doi Pătraşcu – tatăl şi fiul – să lucreze
în laboratorul de chimie, spre a-l pregăti cât mai bine pe
Patrie în vederea participării la faza pe ţară a olimpiadei. În
felul acesta, Mihai Pătraşcu a fost ani la rând laureat al
concursului respectiv, iar succesul obţinut în clasa a XII-a,
atât la faza naţională, cât şi la confruntarea pe plan
internaţional, i-a asigurat admiterea ca student al
Facultăţii de Chimie din Bucureşti fără alt examen.
Urmărindu-l acum pe Mihai, care, desigur, povestea
despre succesul recent al unei delegaţii de chimişti români
(din care şi el făcuse parte) la un congres de specialitate
ţinut în Anglia, în faţa ochilor lui Dănescu apăru chipul de
altădată al lui Patrie, surprins într-o ipostază nu prea
fericită.
Concursul pentru admiterea în treapta a doua de liceu
se afla în plină desfăşurare. Se dăduseră probele scrise, se
afişaseră rezultatele, iar acum se susţinea examenul oral
(pe atunci, prezent în metodologia concursului). În ziua
aceea erau examinaţi elevii la matematică. Se făcuse,
bineînţeles, planificarea, astfel că fiecare copil ştia – cu o
oarecare aproximaţie, fireşte – ora la care va urma să apară
în faţa comisiei. Lui Patrie îi venea rândul pe la ora 17
după-amiază. Cu toate acestea, mamă-sa îl adusese la liceu
la ora 8 dimineaţa.
— De ce, mamă, aşa de dimineaţă? a întrebat cu
îngrijorare băiatul. Ce să facem acolo până la ora 5
după-masă? Dumneata nu te gândeşti?
— Tu să taci! Ce ştii tu? Eşti mic, nu cunoşti tehnica
examenelor. Mergem acolo, stăm la uşă şi, pe măsură ce ies
colegii tăi, ne notăm subiectele. În felul acesta aflăm toate
problemele şi exerciţiile care se dau, că doar n-or avea ei
câte-un bilet pentru fiecare candidat!
Până la prânz le termină, cu siguranţă; apoi le repetă. E
clar?
Neavând încotro, bietul Patrie, premiantul clasei şi al
şcolii, a fost postat de mama lui în faţa sălii de examen.
Fiecare elev care ieşea de la comisie era imediat abordat de
învăţătoare cu întrebarea laitmotiv:
— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut?
Apoi Patrie trebuia să răspundă dacă ştie exerciţiile sau
George Şovu
problemele respective. Spre deplina convingere a mamei,

trebuia să le rezolve chiar în faţa ei.
Un nou elev – aceeaşi întrebare:
— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut? După care: Pe astea le
ştii?
Patrie răspundea invariabil:
— Le ştiu, mamă, le ştiu!
— Rezolvă-le! îi poruncea învăţătoarea.
— Pe astea le ştii? Rezolvă-le! Le ştii? Rezolvă-le! Le ştii?
— Le ştiu, mamă, le ştiu!
— Rezolvă-le!
— Nu le mai rezolv! a ţipat atunci băiatul, înnebunit. Le
ştiu pe toate, pe toate, auzi, din toate cărţile; şi pe cele pe
care nu le-am făcut la şcoală le ştiu, căci le-am rezolvat
singur, ştiu orice m-ar întreba şi la matematică, şi la fizică,
şi la chimie, ştiu!
— Şi-atunci noi de ce stăm aici? a întrebat mama, acum
trezită parcă la realitate.
Băiatului îi venea să se arunce pe fereastră. S-a stăpânit
cât a putut şi, galben la faţă, scrâşnind din dinţi,
tremurând din toată fiinţa, a răspuns cu o ironie
zdrobitoare, dar şi cu durere:
— Stăm, de ce să nu stăm, nu te-am rugat eu să stăm,
ca să mă fac de râs, iremediabil, în faţa colegilor mei, a
profesorilor, a şcolii întregi? De aceea stăm! Cum, nu ştiai?!
Din ochii plini de furie i-au ţâşnit două şiruri de lacrimi
fierbinţi. A întors spatele mamei sale şi a început să alerge
pe culoar, apoi pe scări, a ieşit în curtea liceului, a
traversat-o, de asemenea în fugă, ieşind în stradă. Mergea
cu paşi apăsaţi şi largi, răsuflând greu, ştergându-şi
lacrimile. În urma lui, învăţătoarea striga de zor, alergând
după el:
— Mihai, Mihai, de ce te-ai supărat, mamă? Nu înţeleg!
Mihai!…
15
Maşina lui Şerban a virat scurt şi s-a oprit în faţa

pridvorului central al fostului conac boieresc – în prezent
sediul unei întreprinderi agricole de stat. În spatele Daciei
1310 a lui Giurcă s-a oprit, la doi paşi, un Renault 16,
condus de Andrei Cernea, şi la încă doi metri mai departe
Trabantul lui Ionică Pătru.
Şerban a sărit de la volan şi, trecând pe partea dreaptă,
a deschis ambele portiere: din faţă a coborât Luminiţa
Petreanu, iar din spate – profesoara Mădălina Dănescu.
Ziaristul a ieşit, în acelaşi timp, pe uşa din stingă. Andrei şi
Anca se apropiau, privind în jur cu interes şi admiraţie.
Ionică Pătru mai fusese pe la Andrei, cunoştea deci
locurile.
— Ei, ce spuneţi? întrebă mândru Şerban, de parcă le-ar
fi arătat propriul lui palat.
— Splendid! rosti profesoara. E un loc într-adevăr
splendid!
— Să sperăm că nu numai la prima vedere! adăugă
Giurcă, oarecum circumspect, privind spre conac.
Pe scările din centrul clădirii, construită în formă de U,
fiecare dintre cele trei laturi având pridvor cu stâlpi şi bolţi
în stil brâncovenesc, precum şi scări dispuse de-o parte şi
de alta a pridvoarelor, cobora inginerul Ion Stancu, bărbat
ce se apropia de patruzeci de ani, directorul I.A.S.-ului.
— Te însori, tovarăşe inginer? Văd că ai venit cu un
adevărat alai de nuntă!
George Şovu
— Până la urmă, o să mă şi însor, tovarăşe director!

răspunse Şerban. Deocamdată, daţi-mi voie să vă prezint
pe oaspeţii mei… într-o măsură şi ai întreprinderii noastre,
pentru că tovarăşul Dragoş Dănescu, despre care, desigur,
aţi auzit, nu va scăpa prilejul să scrie un – să sperăm
frumos – reportaj despre aceste locuri…
Cuvintele i-au atras atenţia directorului, care şi-a
îndulcit ironia de la început în urări de bun venit adresate
musafirilor lui Şerban.
— Fiecare dintre noi urma un drum, care într-un fel
trecea pe aici. Astfel că am primit cu plăcere invitaţia mai
tânărului dumneavoastră colaborator – spre a vedea
locurile în care trăieşte şi lucrează, spuse ziaristul
privindu-l cu atenţie pe directorul Ion Stancu. În ceea ce
mă priveşte, continuă Dragoş Dănescu, eu cunosc
regiunea. M-am născut la mai puţin de o oră de mers.
Cunosc şi I.A.S.-ul dumneavoastră. Conacul acesta n-a fost
al boierului Dobrovici?
— Ba da! a răspuns directorul.
— Atunci, aici, pe aceste locuri, pe fosta moşie a lui
Dobrovici, a lucrat şi mama mea, începând de la vârsta de
şapte ani!…
Cercetau cu atenţie registru după registru… Şerban îi
spusese lui Dănescu despre ele. Le găsise depozitate într-o
ladă dintr-o cămară pe care o descoperise întâmplător (era
o prelungire secretă a unuia dintre pereţii camerei sale, un
fel de nişă, a cărei intrare se afla sub rama unei oglinzi;
când zugrăvise încăperea, inginerul descoperise şi
ascunzătoarea respectivă, iar aici aflase fel de fel de
documente, între care şi registre cu numele ţăranilor ce
lucraseră ani mulţi, zeci de ani, pe moşia boierului.
Căutarea nu le-a fost zadarnică, pentru că după vreo oră
de trudă au dat peste un registru în care erau însemnate
nume de copii. L-au găsit şi pe cel al Elisabetei Stan;
„etatea – şapte ani”, aşa se menţiona acolo.
— Biata mama! a spus, deci, adevărul!
— Te îndoiai cumva? l-a întrebat profesoara.
— Nici vorbă! Dar abia acum mă cutremur cu adevărat,
când văd acest document.
În alt registru, numele Elisabetei Stan se repeta;
„etatea – nouă ani”, iar în altul era înregistrată la vârsta de
treisprezece ani…
— Cine e, domle, fata asta frumoasă? întreabă directorul

Ion Stancu pe Ionică Pătru, fostul coleg al lui Şerban.
— Nepoata ziaristului şi… logodnica inginerului Giurcă,
găsi Ionică un răspuns care să-l intereseze pe director.
— Logodnică, domle? Nu glumeşti?
— De ce-aş glumi, parcă foloseşte la ceva?
— Ai dreptate, ai dreptate! Bravo lui! A dat lovitura,
domle! Faină fată!
Deşi era duminică, se întorsese la sediu, fiindcă „mai

avea ceva treabă”, după cum îi spusese soţiei. În realitate, o
văzuse pe tânăra directoare a şcolii din sat – profesoara
Mioara Istrate – dând târcoale conacului. Avea douăzeci şi
opt de ani, era localnică şi nu se căsătorise până atunci.
Câţiva ani înainte de a sosi Şerban la I.A.S. şi doi după
aceea, profesoara, care nu găsise pe nimeni mai acătării să
se mărite, îl lăsase pe director să spere că „cine ştie?… mă
rog, dacă îşi lasă soţia…” Dar acest lucru erai cam dificil de
făcut, pentru că aveau şi un copil – băiat mare, elev în
clasa a V-a ajunsese, şi, apoi, Irina, nevastă-sa, o să facă
scandal, ce dacă ea e doar tehniciană şi are numai liceul (la
George Şovu
„fără frecvenţă”)? E nevasta lui, nu se lasă cu una, cu

două; iar satul o să râdă de ei, că ce treabă are?! Aşa că…
Satul râdea şi aşa, pentru că Ion Stancu era nebun după
Mioara, şi câte n-a făcut el ca să-şi împlinească scopul! Dar
degeaba, profesoara îl amâna mereu, iar de la un timp,
adică de vreun an în urmă, i-a retezat orice speranţă.
Motivul acestui refuz total îl constituia interesul pe care
tânăra directoare (fusese numită directoare între timp) îl
manifesta pentru inginerul Şerban Giurcă.
Ei bine, când a văzut Stancu aşa ceva, atât i-a trebuit ca
să schimbe cu o sută optzeci de grade comportarea faţă de
agronom. De unde până atunci, tot ceea ce făcea era „bun,
interesant”, colaboratorul lui dovedind „pregătire,
seriozitate, pricepere practică, simţ de orientare” ş.a.m.d.,
acum putea să se dea peste cap Şerban, totul era zadarnic,
vorbă bună, adică dreaptă, în consens cu adevărul muncii
desfăşurate, al capacităţilor concretizate în activitatea
prezentă şi în propunerile de perspectivă, n-a mai primit de
la director. Au început ciocnirile. Şerban le prefera pe cele
deschise, pe faţă. El nu avea nimic de ascuns. Toată lumea
înţelegea situaţia, toţi erau de partea tânărului inginer, dar
Stancu era director, şi până la urmă îşi impunea, într-un
fel sau altul, punctul de vedere. Mai ales de partea lui
Şerban era nevasta directorului, care îi tot dădea ghes să se
însoare cu Mioara, spre a o vedea îndepărtată din calea
bărbatului ei.
În ceea ce-o priveşte pe directoarea şcolii, nu s-ar fi
putut spune că ea îşi dorea altceva. Nu avusese curajul să
discute deschis cu agronomul acest lucru, dar, din tot ceea
ce făcea, din comportarea ei, se vedea bine că îi iese în
întâmpinare cu cea mai vie dorinţă şi cu speranţă în
acelaşi timp.
Lui Şerban îi părea rău de colega lui de la şcoală, era
bună, delicată, în ciuda pintenilor pe oare îi zornăiseră pe
lângă ea Stancu şi alţii, îşi păstrase reputaţia de femeie
serioasă, dar lui nu-i plăcea sau nu-i plăcea într-atât încât
să şi-o facă soţie…
— Ce e, mă, cu florile acelea, cine ţi le-a dat?

Vasilică, băiatul lui Stancu, avea în braţe un buchet
mare de garoafe albe, în mijlocul cărora se deschidea,
precum un zâmbet, un boboc de trandafir cu obraz ca de
jar. Le numărase: erau douăzeci şi şase de garoafe, iar eu
trandafirul – douăzeci şi şapte; „întocmai câţi ani face azi
nenea Şerban” – îşi spuse Vasilică.
— În orice caz, nu sunt pentru matale şi trebuie să le
predau direct „andrisantului”, spuse el, sub influenţa
comediei lui Caragiale, pe care o ascultase, încă o dată,
transmisă la radio, chiar în dimineaţa aceea. „Andrisantul”
e cunoscut, aşa că, „pardon, scuzaţi, mon cher”, nu
se-nghite!… Merg direct la omul în cauză, aşa sună
porunca: „Auzi, direct, numai lui – mi s-a zis; fereşte-te mai
ales de…”, adică de dumneata.
— Vasilică băiatule, ia spune tu: cine e tatăl tău? îl
întrebă directorul pe copil, în timp ce încerca să se apropie
de el („Să-l iau cu binişorul, că ăsta e zurliu, acum o rupe
la fugă, iar eu trebuie să văd neapărat, dar neapărat, ce
scrie dumneaei în plicul acela” – observase un plic agăţat
de funda roşie cu care erau legate florile).
— Nu ştiu, „domle”, nu ştiu precis, răspunse băiatul, pus
pe şotii, cum îi era felul (repetând şi el acel apelativ,
caracteristic exprimării lui Stancu), probabil că
dumneata…
— Cum, mă, „probabil”? Anafura cui te-a făcut… De
George Şovu
unde până unde „probabil”? Ai, ia spune?

— Zicând „probabil”, domle, eşti scutit de o eroare
posibilă, pentru că, la urma urmei, sigur nu poţi să fii
decât de mamă! Păi nu? Şi rostind aceste Cuvinte, nu fac
altceva decât să citez ce ne-a spus tovarăşa noastră
profesoară de biologie – recte stimata directoare – (şi
Vasilică arătă spre braţul de flori) la o şedinţă de cerc!
Lucru, de altfel, Cunoscut de oricine, „domle” Aşa că nu
ştiu de ce te-ar enerva…
— Vasilică, vezi că mă enervezi rău cu fiţele tale, spuse
directorul, învăluindu-şi băiatul într-o privire cruntă.
Dă-mi imediat buchetul de flori! Nu înţelegi că nu te poţi
duce tu acolo, în foişor? Deranjezi oamenii, care abia s-au
aşezat la masă. Nu e frumos, băiatule!
Vasilică înţelegea că tatăl său nu are dreptate şi că
foloseşte această stratagemă ca să-i ia florile – „Cine ştie ce
vrea să facă cu ele? Te pomeneşti că nici nu i le dă lui
nenea Şerban!”
— Am să le duc eu ceva mai târziu, într-un moment
potrivit, adăugă directorul, străduindu-se să fie
convingător.
— Dar nu pricepi – se repezi băiatul – că tocmai asta ar fi
nepotrivit: ca dumneata, ditamai directorul, să duci un
buchet de flori de la… În sfârşit, de la cineva… unui
colaborator de-al dumitale, şi unde mai pui, acela mult mai
tânăr?!
— Termină, domle, odată cu interpretările tale şi cu
sfaturile de deştept! Nu mai încape omul de deşteptăciunea
ta! — şi, în momentele, în care rostea aceste vorbe,
apropiindu-se de băiat, rămas pe loc, ca hipnotizat, îi
smulse din mână buchetul cu flori.
Vasilică îl privi lung, dezamăgit.
— Cum doreşti, tovarăşe director, dar află de la mine că
nu e cocoş! îi spuse el, ducând în acest timp arătătorul
mâinii drepte spre obraz.
În clipa următoare a făcut stânga-mprejur şi-a început
să alerge spre poartă.
„Din toată inima, îţi doresc: La mulţi ani şi fericire!
Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! Păcat!
Ar fi putut fi o minime viaţa noastră! ADIO, deci şi fii
fericit!
Mioara”
— Foarte bine, fetiţo, foarte bine ai înţeles, bolborosea
directorul în timp ce împacheta la loc scrisoarea şi o
introducea în plic. „ADIO” e cel mai frumos cuvânt pe care
trebuie să vi-l spuneţi, ADIO şi n-am cuvinte! Ha-ha-ha! Ce
bine s-a potrivit! Până la urmă, tot în braţele mele ajungi,
Mioriţo, neică, degeaba ţi-ai strâmbat tu nasul,
întorcându-l mereu în altă parte, în ultimul an. Ţi-a jucat
festa ingineraşul tău! Acum să te văd, acum, când o să
alergi tu după mine şi-o să mă rogi! Pentru că o să mă rogi,
n-o să ai încotro, fiindcă „altul mai acătării”, cum îţi place
să zici, n-ai de unde! Toţi câţi sunt au „schema
completă” – însuraţi, cu copii, şi mai ales navetişti! Aşa
că – eu singur fiind dispus „s-o las pe urâtă” (şi, la urma
urmei, Irina nici nu e aşa urâtă, numai că s-a îngrăşat
cumplit), la mine ai să tragi. Şi-atunci, poate că „viaţa
noastră” o să fie o minune! Ia uită-te la ea: „Ar fi putut fi o
minune viaţa noastră!” Măi, să fie! La ce s-o fi gândit?…
16
Scriind urările pentru Şerban, tânăra directoare nu-şi

George Şovu
putea stăpâni lacrimile. Deşi el nu-i promisese niciodată

nimic, de fapt nici nu discutaseră vreodată despre
căsătorie, ea spera totuşi, spera, cu toate că era mai în
vârstă cu un an decât inginerul. „Bine-ar fi fost să fie
invers, el să fie mai mare, şi nu cu un an, cu doi, ci chiar
cu mai mulţi, cu şapte-opt – e bine ca bărbatul să fie mai
matur la început, pentru că de obicei femeia îl ajunge în
grabă din urmă, astfel că imagini, chipuri diferite în mod
vizibil ca vârstă, la un anumit moment, după o vreme,
capătă expresii apropiate, vremea adună şi pe unul, şi pe
celălalt, iar «câştigurile» acestea mai ales la femeie se văd…”
Deşi nu se nimerise astfel, Mioara spera de data aceasta…
Cândva, într-o situaţie cât de cât similară, ştiuse de la
început că nu trebuie să-şi aprindă în suflet scânteia nici
unei nădejdi. Atunci fusese totuşi altceva.
Se întorsese de un an, în sat. După absolvirea facultăţii,
la repartizare, ceruse catedra de biologie şi agricultură de
la şcoala din satul natal. Ar fi putut foarte bine să meargă
în altă parte, într-un oraş, de pildă. Avea a doua medie, în
ordine, pe ţară şi putea să-şi aleagă posturi mult mai bune.
I s-a propus să rămână chiar în Bucureşti, în domeniul
cercetării. Ea însă a cerut răspicat această catedră.
— Vreau să mă întorc în satul meu! a mărturisit
comisiei.
— Aveţi acolo, desigur, părinţi, fraţi…
— Nu mai am pe nimeni – a răspuns Mioara. Tatăl meu a
murit când eu aveam cinci ani, a fost învăţătorul satului şi
directorul şcolii. Mama, ţărancă, s-a prăpădit acum câteva
luni. Fraţi, surori nu am! Mă întorc să continuu acolo un
drum început de demult!
Comisia, impresionată, a felicitat-o.
Era toamnă. Se ruginise totul în jur. Pe uliţele satului,
nu numai prin grădini şi prin case, dădeau buzna merele şi
gutuile cu mirosul lor ameţitor. Licoarea din dulcea făptură
a strugurilor începuse procesul de decantare, liniştindu-şi
bolboroseala, căutând către butoaiele mai mari sau mai
mici, aflate într-o însetată aşteptare. La povarnă, zi şi
noapte, se auzea murmurând izvorul picurat al tăriei
prunelor. Căruţe scârţâind, tractoare cu câte una sau două
remorci sau chiar camioane, încărcate cât puteau să
cuprindă, cărau către hambare şi magazii aurul
porumbului. Era toamnă bogată şi frumoasă!
Tocmai atunci a sosit în sat o echipă de cineaşti. Trebuia
să filmeze la conac şi prin părţile acelea cu locuri atât de
frumoase o secvenţă dintr-un film de altă dată, cu haiduci.
Regizorul, un artist cunoscut – realizase mai multe
asemenea filme, ca şi o gamă variată de alte pelicule, a
selecţionat pentru figuraţie mai multe persoane din sat şi
de la fermă. A vizitat, bineînţeles, şi şcoala. În asemenea
împrejurări s-a întâlnit Mioara cu el. Timp de trei
săptămâni a fost fericită, fără să spere, desigur, ceva.
Nimeni de la şcoală, din sat şi se pare că nici din echipă
n-a ştiut despre bucuria ei din fiecare noapte a acelei
toamne de aur, a acele toamne de vis… Pentru că dacă nu
i-ar fi rămas nişte fotografii – şi ea se numărase printre
localnicii care „jucaseră” în film – ar crede şi acum că totul
n-a fost decât un vis frumos…
Cu Şerban, lucrurile se petrecuseră însă altfel. El venise

aici, în aceste locuri cu întinse plantaţii de pomi fructiferi,
cu ogoare pe care creşteau grâu frumos şi porumb cu
bobul plin de sănătate, cu dealuri în terase, din pământul
cărora via sorbea şi decanta licoarea de aur, cu ferme de
George Şovu
vite, de porci şi de găini, ca să rămână! Mioara se

convinsese de acest lucru în primii doi ani ai lui de
stagiatură, în care l-a observat cu înfrigurare, rugându-se
aproape în fiecare noapte să-l cuprindă duhul pământului
acestuia bun şi să nu-l mai lase să se ducă. Pentru că
rămânând, îşi spunea, dorind cu înverşunare să se
întâmple aşa, nu va aduce aici pe nimeni de-acolo de unde
vine. Ştia ea că e greu să te rupi de asfaltul Bucureştiului,
dacă n-ai trăit mai mult timp lângă ţărână. Astfel stând
lucrurile, speranţa ar putea să prindă aripi. Chiar începuse
să prindă, mai ales de atunci, din noaptea aceea albă, când
„s-a născut o nouă frântură de veşnicie”, cum spunea
cineva, un nou an, anul acesta…
Şerban avusese treabă atunci, în ajun, până spre seară.

Se întâmplase ceva la ferma de viţei, mai mulţi dintre ei se
îmbolnăviseră şi nu se ştia de ce, medicul veterinar – o
femeie, navetistă – plecase fără să soluţioneze lucrurile, şi
el, în condiţiile acestea, nu se desprinsese de-acolo până
nu găsise cauza: ceva în hrana ce li se dădea viţeilor nu era
în regulă şi, de-aici boala.
În sfârşit, luase toate măsurile să evite îmbolnăvirile mai
departe, dar în acelaşi timp să încerce salvarea animalelor
afectate. Mai avea o oră, o singură oră până la plecarea
trenului. O jumătate de oră îi trebuia ca să ajungă la gară.
Bagajul, o simplă valiză, îl aştepta în cameră, lângă uşă. O
pregătise de dimineaţă. Atunci s-a trezit parcă dintr-un vis
şi a privit în jur. Ningea de nu vedeai la doi paşi, ningea
straşnic, şi nu de o oră, de două, ci de o zi şi-o noapte. În
incinta întreprinderii, de la o clădire la alta, cu atât mai
mult în afară, de la o fermă la alta, de-abia se putea
circula, pe poteci înguste, pe care se înşiruiau, pentru
câteva secunde paşii, ce se acopereau, în urma trecerii,
aproape imediat. „Cum mai ajung eu la Bucureşti?” se
întrebă îngrijorat Şerban. Dădu un telefon la gară. Vestea
că de vreo cinci ore nu mai circulă niciun tren şi că,
bineînţeles, nici nu va circula cine ştie cât timp în
continuare l-a lăsat mut. „Şi eu, eu ce fac acum?” se
gândea tânărul inginer. O rugă pe fata de la centrala
telefonică să-i facă legătură cu cei de-acasă, de la
Bucureşti. Părinţii săi – tatăl tot inginer agronom, acum
director general în Ministerul Agriculturii, iar mama
economistă la o centrală industrială – au primit vestea cu
multă părere de rău. Era pentru prima dată, în cei
douăzeci şi şase de ani ai lui Şerban, când urma să
petreacă noaptea Revelionului singuri. L-au certat puţin
pentru faptul că „a fost neglijent”, că „a întârziat atâta
acolo”, „la urma urmei, putea să plece de dimineaţă sau
chiar cu o zi înainte…” Toate acestea ca şi altele, mama i le
spusese, ea fiind cel mai tare afectată de lipsa băiatului.
Şerban încerca să se scuze… Atunci a intervenit tatăl, care
l-a asigurat „că-l înţelege şi că-i dă dreptate!” I-a urat „La
mulţi ani”! adăugind că-l aşteaptă a doua zi sau… „când va
putea să sosească”!
„Aşadar, iată-mă singur în noaptea Anului nou! îşi spuse

tânărul Giurcă, mişcând capul de sus în jos, a pagubă.
Trebuie să mă reped până la cantină, să văd dacă găsesc
cel puţin ceva de mâncare.” Băutură avea destulă: vin,
coniac, ţuică, o rezervă serioasă… Tot adunase între timp,
fără să se omoare cu băutura. Strângea mai ales să ducă
acasă, mai dădea uneori prietenilor.
— Luaţi, măi, îi îndemna el, totul e absolut natural,
preparat sub ochii mei! Luaţi!
George Şovu
Nu se gândea să apeleze la nimeni dintre localnici, care

ar fi putut eventual să -l primească şi pe el alături în
noaptea aceea. De fapt, singurul la care ar fi meritat să
meargă era directorul. Dar acesta se uita strâmb la Şerban
de mai multe luni, de când directoarea şcolii – profesoara
Mioara Istrate – îl rugase pe el, inginerul Giurcă, să predea
nişte ore de tehnologie şi să conducă vreo câteva grupe de
practică ale elevilor din clasele a IX-a şi a X-a. Şerban
primise cu plăcere solicitarea directoarei, iar în cele câteva
luni ce trecuseră de atunci, fusese foarte mulţumit de
colaborarea cu elevii. Nu mai puţin mulţumită se arătase
directoarea, ori de câte ori stătuse de vorbă cu el. Odată,
trecând pe lângă uşa unei clase a IX-a, la care Şerban avea
oră de tehnologie, directoarea s-a oprit puţin, atrasă de
vocea „profesorului”, care în loc să vorbească despre modul
de execuţie a cine ştie cărei lucrări agricole sau despre
oricare altă temă din programa analitică, se pare că recita o
poezie, într-o linişte de mormânt:
„Pe când din zarea serii ca namile, cu rost

Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii,
Pe rând: albaştri, vineţi, de aur verde, munţii
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost”.
— Mai vrem, mai vrem! Mai spuneţi-ne, vă rugăm! încă

una! se auziră repezite, întretăiate, calde glasurile copiilor.
— „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă”, începu cu
glasul coborât Şerban, iar elevii continuară, aproape în cor:
— „Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…” după
care tăcură, ascultând cu sufletele sus, înflăcărate, foşnind
mătăsos, cu aripi de aur:
„Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă-ntoarnă?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,

Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie,

Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.
Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.

Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar,
Ca un ecou al toamnei, răspunde tocălia…”
„S-a dus!” roti directoarea de la uşă, oprindu-se apoi

jenată şi privind repede într-o parte şi-n alta a culoarului,
ca să vadă dacă n-a observat-o cineva.
Dar în clipa aceea, clasa întreagă, de dincolo de uşă, i-a
reluat parcă vorbele:
„S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud

— Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată —
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată,
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.”
Un ropot scurt de aplauze răsună în clasă. Directoarei îi

venea să pătrundă înăuntru, să meargă direct la catedră şi,
în văzul tuturor, să-l sărute pe profesor şi să-i spună:
„Ştiam eu că rugăminţile din atâtea nopţi îşi vor găsi
răspuns, că duhul pământului acestuia bun, distilat
dumnezeieşte în imagine artistică, în cântec fermecător,
unduios şi înaripat totodată, molcom, uneori sfâşietor,
George Şovu
înmuiat în soarele amintirilor ce nicicând nu vor muri, de

către un mare poet, izvorând, prin buni şi străbuni, din
sevele mustind de viaţă şi de rod ale plaiurilor şi dealurilor
acestora, te va cuprinde şi pe tine şi că, iată, tu vei fi în
stare să-i faci şi pe alţii să tresară la întâlnirea cu
mistuitoarea lui putere şi frumuseţe.
Dar gestul îi fu oprit de întrebarea:
— Şi-acum, să vedem cine ghiceşte:
„Copilăria toată dă buzna la uluci

Când stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci”.
— Septembrie, din Trecutul viu – răspunse cineva.

— Exact! confirmă profesorul. Continuăm?
— Daa! se auzi clasa, în cor.
„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri…”
— Este chiar definiţia Poemului într- un vers, din ciclul

consacrat unor asemenea poeme, spuse o fată.
— Bravo, Mădălina!
Directoarea plecase de lângă uşă odată cu ultimul vers
ascultat. După câţiva paşi, muzica acestuia îi vibră din nou
în ureche: „Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi!” îşi
amintea că poemul se numeşte Amurg. Coborând treptele
către cabinet, fiecare pas făcut se rostea în fiinţa ei pe o
frântură de vers: „Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai
lungi!” Astfel, coborâşul se transforma în sufletu-i avântat,
dornic de iubire şi de adevăr, şi de frumos, în urcuş,
umbrele – în lumini, amurgul – în răsărit!
Se pregătea să iasă din cameră. L-a oprit o bătaie în uşă.

A deschis. Era directoarea şcolii. N-a putut, bineînţeles, s-o
refuze; dimpotrivă, i-a făcut chiar plăcere invitaţia ei de a
petrece împreună Revelionul.
Casa profesoarei se afla undeva, în centrul satului, foarte
aproape de şcoală şi de sediul întreprinderii la care lucra
Şerban, dar prin poziţia sa era în acelaşi timp izolată de
ochii lumii; astfel, ca să ajungi aici trebuia să străbaţi, din
strada principală, în dreapta, o uliţă de câteva sute de
metri, iar din aceasta să pătrunzi la un moment dat într-o
grădină cu tot felul de pomi fructiferi şi de flori, care avea
tocmai la marginea ei de sus, pe locul cel mai înalt, un
platou, de unde începea o fâşie de pădure, o clădire albă,
frumoasă şi sănătoasă, ridicată de învăţătorul Paul Istrate,
cu puţin înainte de cel de-al doilea război mondial…
A fost o noapte pe care Mioara a înscris-o în inima ei ca

pe „debutul unui şir de minuni”, cum şi-a dorit, în gând, în
clipa când au ciocnit paharele de şampanie, în
întâmpinarea noului an.
La început reticent, puţin speriat chiar de „ce-o să zică
lumea”, de ce-o să-i facă directorul, care şi aşa „se uită la el
cruciş”, de când… Şerban a uitat până la urmă totul,
lăsându-se în voia acelor ceasuri pline de frumuseţe, de
prospeţime şi sinceritate.
Pe la 2—3 noaptea, când se încălziseră
bine – contribuiseră la aceasta şi băutura, şi căldura bună,
sănătoasă, pe care o împrăştiau în camere lemnele ce
trosneau sub pala focului, în cămin, dar şi vorbele multe
puse la mijloc, şi gândurile – când încordate, când dulci,
lin-foşnitoare – au ieşit în grădină, îmbrăcaţi bine, în
cojoace de lână. Ninsoarea se ostoise. Totul în jur alcătuia
un basm alb, care-i chema şi-i primea cu braţele deschise.
George Şovu
Au intrat în zăpada strălucitoare şi pufoasă, înaltă până la

brâu. Abia înaintau prin ea, pe sub pomii ale căror crengi
vibrau sub povară de frumuseţe. Se bucurau ca nişte
copii… Au început să alerge, să înoate, la propriu, prin
omăt, să se rostogolească, râzând, unul după altul, pornind
de sus, de pe platou, până spre poartă… o dată, şi încă o
dată, şi încă o dată…
Erau singuri, nu le păsa de nimeni; lumea rămăsese
undeva departe, mult mai departe decât hotarul acela de
gard ce împrejmuia grădina şi casa, iar ei înaintau, prin
omătul alb, cu suflete înnobilate parcă de puritatea naturii;
iar când oboseau, începeau să se rostogolească şi să râdă,
să râdă… De la o vreme, băgară însă de seamă că nici
înaintarea, oricât era aerul de pur şi obstacolele de gingaşe,
încât o simplă suflare peste ele le-ar fi înlăcrimat făptura, şi
nici acel sus-jos, sus-jos de-a rostogolul, chiar dacă direcţia
lui era la vale, deci fără opintire, nu erau deloc uşoare!
Şi-atunci, râsul s-a speriat şi s-a oprit, iar gândurile se
încordară sub frunţi precum muşchii înaintea unei comenzi
de start!
Fiecare dintre ei simţea clar „comanda”, dar aceasta, din
păcate, nu era chiar identică: Şerban abia acum înţelegea
că această noapte ar putea să aibă urmări la care nu voia
deocamdată să se gândească şi la care nici nu credea că
s-ar putea gândi vreodată cu adevărat. Dacă cineva l-ar fi
întrebat „De ce?”, n-ar fi putut să răspundă concret. Mioara
era un om care merita toată atenţia, un suflet rar, ar fi
putut fi un partener de viaţă alături de care să poţi ţine
mereu fruntea sus, în orice împrejurare. Şi, totuşi, ceva se
aduna în el, sosind din izvoare necunoscute, mai mult
presimţite ca fiind ale lui, ceva ce-l golea de puterea de a
decide în favoarea unui drum comun…
Lunile care au urmat au constituit o zbatere
permanentă, care uneori i-a urcat, cel mai adesea i-a
rostogolit însă, aducându-i, iată, la clipa de-acum, cu chip
de garoafe albe şi zâmbet de trandafir, pe fruntea căreia
profesoara directoare a pecetluit petală de suflet îndurerat:
„Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! păcat!
Ar fi putut fi o minune viaţa noastră!”…
„Şi, totuşi, cu ursul de Ion Stancu n-am să mă mărit
niciodată! hotărî Mioara. Mai bine rămân fată bătrână!”
17
— Profesore, se adresă directorul gazdă lui Ionică Pătru,

care părăsise de câteva minute foişorul, spre a căuta ceva
în maşina lui, ia dumneata buchetul acesta de flori şi dă-i-l
lui Şerban. L-a adus cineva adineaori. Cică astăzi este ziua
lui. Mă mir, nu ne-a spus niciodată. Trec şi eu peste câteva
minute să-i spun „La mulţi ani!” Acum, mai am puţină
treabă.
— Ziua lui Şerban a fost ieri, tovarăşe director, răspunse
Ionică (îl cunoştea bine pe Stancu; i-l prezentase inginerul
cu altă ocazie). Şi-a sărbătorit-o la Bucureşti. (Deşi,
spunând aceasta se gândea că Şerban nu şoptise o vorbă,
iar ei uitaseră pur şi simplu)!
— Şi-atunci, astăzi? întrebă directorul, arătând spre
foişor.
— Astăzi e aşa, după… Se bucură de fapt de trecerea
noastră pe aici. Şi-apoi, ieri e foarte aproape de azi, aşa că
o puteţi lua şi ca pe o continuare!
— Mda! mormăi Ion Stancu.
— O, dar florile sunt excepţionale, exclamă profesorul,
George Şovu
abia atunci privind cu atenţie buchetul. Cine e darnicul

expeditor?
— Scrie acolo, în plic! O să se lămurească el! Dumneata
dă-i-l! răspunse directorul, ursuz.
În partea dreaptă a clădirii fostului conac boieresc se
întindea, pe mai multe hectare, un parc de toată
frumuseţea, iar în mijlocul parcului, înconjurat de pomi
ornamentali şi ronduri de flori, se afla un foişor splendid,
loc în care se putea sta de vorbă, se putea servi masa, la
umbră şi răcoare, iar pe mica terasă din faţa acestei
interesante construcţii, renovată de curând, se putea
dansa.
Aici îşi invitase Şerban oaspeţii, pentru care pregătise,
cu ajutorul unor femei din sat, lucrătoare la cantină, tot
ceea ce trebuia pentru o masă bună, servită în aer liber,
curat, îmbătat de mirosul florilor.
Cu toţii erau de-a dreptul încântaţi! Profesoara Mădălina
Dănescu nu mai contenea cu laudele; Anca şi Andrei, în
drum spre Poiana Braşov, unde aveau de gând să-şi
petreacă vreo câteva zile, se priveau fericiţi, îşi zâmbeau tot
timpul şi. fiecare zâmbet se încărca parcă de o tainică
promisiune; în timp ce Luminiţa, trezită din somnul ei de
cenuşă, vâslea printre vorbe şi gânduri. către un liman
unde i se părea că se aprind lumini pe cel mai înalt catarg.
Marinarul, care agita frumos „marele pavoaz”, avea chipul
lui Şerban şi glasul lui, ce se ondula cu căldură, urcând şi
coborând pe firul unor gânduri izvorâte parcă direct din
inima şi cugetul ei.
— Maestre Dănescu, i se adresă profesorul Ionică Pătru

ziaristului, se pare că am creat o încurcătură.
— Anume?
— Ca să înţelegeţi la ce mă refer, ar trebui să vă dau
câteva explicaţii.
— Sunt dispus să le ascult. Aici este atât de bine, că
putem rămâne până spre seară. Avem deci destul timp.
— Iată… directorul I.A.S.-ului, inginerul Ion Stancu, pe
care l-aţi cunoscut (aţi remarcat, desigur, „amabilitatea” cu
care ne-a primit), îi cam poartă sâmbetele lui Şerban.
Motivul îl constituie directoarea şcolii din sat, după care el
aleargă de mai mulţi ani, nereuşind până acum s-o şi
„prindă”, în timp ce dumneaei priveşte, cu tot interesul,
spre inginerul nostru.
— Ia uită-te!… Până aici, schema e bună pentru o piesă
de teatru… Zi-i mai departe!
— De fapt, verbul priveşte, la prezent deci, ar trebui
schimbat, în consens cu realitatea, la trecut: a privit, adică
directoarea a privit până astăzi cu interes…
— De ce „până astăzi”? Ce s-a întâmplat astăzi? Am
tulburat cumva noi apele?
— Dumneavoastră nu!
— Atunci, cine?
— Eu!
— Nu înţeleg!
— Ca să „tulbur” în bine atitudinea de catâr a
directorului, i-am spus (atunci când am fost întrebat) că
nepoata dumneavoastră, domnişoara Luminiţa, este…
logodnica lui Şerban. Înţelegeţi, deci, că având o
„logodnică” – fată atât de… frumoasă, acesta este cuvântul
potrivit –, inginerul nu se mai poate gândi ia profesoară, iar
ea, rămânând fără pavăză, poate fi prinsă, după speranţa
lui Stancu, în vârtejul care s-o aducă… la ţărmul lui.
Primind această informaţie, năbădăiosul îndrăgostit a
ţipat-o către fiecare dintre cele patru puncte cardinale ale
George Şovu
fiinţei sale, spre a fi auzită, şi s-a grăbit totodată s-o aducă

la cunoştinţă idolului său, numai aşa, spre a-i face o mare
bucurie”! Urmarea? Acest buchet de flori, splendide,
trebuie să recunoaştem, însoţit de cuvântul ADIO
(mărturisesc păcatul: am deschis plicul şi am citit. Sunt
într-un fel, dacă nu în totalitate, responsabil de ce s-a
întâmplat şi… probabil, de ce-o să se mai întâmple, aşa că
era necesar să fiu în cunoştinţă de cauză).
— Tinere, spuse Dănescu meditând, văd că ai declanşat
cu o simplă vorbă o întreagă furtună. Un singur lucru m-ar
interesa, deocamdată: Dacă Şerban.. privea” şi el, aşa cum
ziseşi, „cu interes” către „partea adversă”.
— Ca să ne convingem de adevăr, zise Ionică, ar trebui să
privim amândoi spre foişor: ce spuneţi? Cineva care strânge
în braţe cu patimă şi cu „pierdere de sine” o fată, chiar
dacă în timpul unui dans, aşa cum procedează acum
Şerban cu Luminiţa, nu cred să fi căutat, cu interes real,
înainte către altcineva!
— Argumentul e palpabil şi de bun-simţ! S-ar putea ca
tu, băiete, să fi intuit bine un lucru ce m-ar bucura şi m-ar
interesa foarte mult! mărturisi Dănescu. Şerban îmi este
foarte apropiat. Îl cunosc bine pe tatăl lui, care mi-a fost
coleg de liceu, ca şi tatăl tău, după cum ştii, iar Luminiţa,
ce să-ţi spun, e un copil bun, de ispravă, care ar merita din
plin o zodie mai limpede. Şerban poate fi „marele ei
pavoaz”! ca să ne păstrăm la una dintre imaginile ce-au
colorat discuţiile de ieri, cu prilejul prezenţei între noi a
marinarului logodnic. Dar să nu ne pripim!… În orice caz,
îmi pare rău de suferinţa acelui suflet ce îndurerează
ofranda aceasta de frumuseţe cu un cuvânt şi un gând atât
de triste!
18
Se însera. Musafirii lui Şerban dansau cu toţii, în frunte

cu el, învăluiţi în acordurile unui tangou – mângâietor de
suflete. Simţeau în acelaşi timp cum pacea şi frumuseţea
locurilor le încoronează zâmbetele cele mai alese ale fiinţei
lor, bătând în porţile gândului emblemă de mulţumire şi de
frumoasă aducere-aminte.
Singur profesorul cel tânăr mai adăsta la masă,
privindu-i…
Nu ştia ce s-a întâmplat. Întrebă încă o dată, de data

acesta pe şeful gării:
— Tovarăşe, este adevărat că acum două ore a sosit un
tren cu legătură dinspre Bucureşti?
— Este! răspunse şeful.
— Dar acest tren nu apare în graficul dumneavoastră!
— Nu! răspunse din nou şeful.
— Aş putea să ştiu şi de ce?
— Da!
— Vă rog, aştept!
— Pentru că astăzi, în ajun de Anul nou – începu
bărbatul cu chipiu roşu să explice tacticos –, fiind o foarte
mare aglomeraţie (ştiţi doar câtă lume se grăbeşte în
această zi încoace şi-ncolo, fiecare dorind să ronţăie la
noapte curcanii altcuiva şi să-i bea zaibărul – izbucni
într-un râs scurt, sperând că a fericit urechile celui ce-l
asculta cu o glumă de pe urma căreia să-ţi lingi buzele),
Onor conducerea ministerului nostru a hotărât, pentru
astăzi şi pentru primele patru zile din anul care vine, să
pună în circulaţie câteva garnituri noi, în afara graficului
George Şovu
obişnuit, rânduite pe diverse trasee din ţară. Una dintre

acestea a ajuns până aici. Priviţi-o, este cea de colo! A sosit
acum două ore! Mulţumit?
— Deci aşa! Asta înseamnă că s-ar putea să ai dreptate,
Cătăline. A sosit cu trenul acela. (Cum e ea cu capul în
nori, nici nu s-a uitat Cu atenţie ce tren a luat.) A sosit şi…
— Şi n-a avut răbdare să aştepte. Îţi spun eu, aşa s-a
întâmplat. Nu cred să mă fi înşelat: după cum am văzut -o
în fotografie la tine, ea era! Peronul se golise de lume.
Îmbrăcată cu un cojoc, cu o căciuliţă pe cap, şi în mână cu
o geantă de voiaj, se fâţâia nervoasă aici, prin faţa intrării,
privind impacientată în toate părţile. Treceam, ţi-am spus,
întâmplător pe stradă, când am văzut sosind în gară trenul.
M-am abătut şi eu puţin, ca să casc gura. Croitorul îmi
spusese că peste vreo oră şi jumătate îmi termină
costumul. Ce era să fac până atunci? Mă plictiseam lângă
el, aşteptând. Aşa că, am plecat… Am stat ce-am stat până
s-a dus lumea. Atunci am observat-o pe dânsa. „Pe cine o fi
aşteptând?” mă gândeam. Şi în timpul acesta, numai ce-o
văd că intră în sala de aşteptare, traversează în grabă şi
iese în partea cealaltă a clădirii, spre stradă. Curios, m-am
luat după ea. Aici, iarăşi s-a uitat ce s-a mai uitat, preţ de
vreun minut, când din şosea coboară în viteză un Mercedes
cu număr de Bucureşti. De la volan se desprinde un tip
tânăr, mişto bărbat, alură de sportiv, îmbrăcat cu un
pulover frumos şi cu un pantalon introdus în cizme, ce-i
ajungeau până sub genunchi. În dreapta se afla un alt
bărbat, puţin mai în vârstă. Tânărul se duce până la şeful
gării, nu ştiu ce-a vorbit cu el, şi se întoarce în nici două
minute. Deschide portiera şi vrea să intre în maşină.
Atunci, domnişoara, care se afla în apropiere (băiatul cu
Mercedesul se uitase spre ea, fără s-o ia în seamă
neapărat), i se adresează: „Nu vă supăraţi, mergeţi la
Bucureşti?” „Da, domnişoară!”, i-a răspuns tipul, cu
amabilitate, în timp ce-o cântărea din ochi. „îndrăznesc
prea mult dacă vă rog să mă luaţi şi pe mine?! Ştiţi…” voia
să explice, probabil, dar el îl răspunse prompt:
„Mie îmi plac fetele îndrăzneţe, aşa că vă iau. Poftiţi!”
Domnişoara a chicotit uşor şi a intrat în maşină. Când
au demarat, mi-a căzut şi mie fisa: „Te pomeneşti, mi-am
zis, că dânsa era Lena lui Ionică?!” îmi venise în minte
chipul din poza văzută la tine astă-vară, când mi-ai spus că
vrei să te însori cu ea…
— Mda! a rostit atunci studentul Ionică Pătru, oftând din
rărunchi. Fir-ar să fie de întâmplare! Cum de n-am ştiut eu
de trenul acesta? se căina el. Am stat acasă, aşteptând să
treacă timpul, iar ea, săraca…
— „Săraca”! Ce să-ţi spun? interveni Cătălin (un văr
de-al lui Ionică, elev în clasa a XII-a de liceu), că dânsa nu
putea să se uite pe panou şi să observe că trenul la care
v-aţi înţeles să o aştepţi nu este cel cu care sosise! Şi dacă
tot greşise, luând altă garnitură – cum s-a exprimat chipiul
cel roşu, şi în consecinţă trebuia să mai aştepte puţin, îi
cădea rangul, da?! A preferat, de aceea, să plece e*u…
primul venit!
— Ia mai potoleşte-te, măi Cătăline, că nu de morala ta
duc eu acum lipsă!
— Nu e bună de nevastă, vericule, ascultă la mine, chiar
dacă nu am eu experienţa ta! Una din astea, care nu are o
răbdare de nici două ore, de unde să scoată ea răbdare
pentru o viaţă întreagă?!
Curios, dar vorbele liceanului îl puseră pe gânduri pe
student. Întorcându-se cu maşina (Ionică împrumutase
Dacia 1100 a tatălui său, profesor şi director la şcoala din
George Şovu
satul lor, aflat undeva, peste vreo două dealuri, dacă

priveai drept în faţă din oraşul în care se găseau), tocmai
când se întreba mai abitir cu cine o să petreacă el
Revelionul, văzu într-o pantă o maşină oprită. Şoferul
controla ceva la motor. Oprind în apropiere, Ionică întrebă
dacă poate să-i fie cu ceva de ajutor. Omului i se rupsese
cablul de ambreiaj şi altul, de schimb, nu avea. Mergea în
acelaşi sat. În maşină, o fată!
Au făcut cunoştinţă.
— Tamara Fulga!
— Sunteţi studentă, domnişoară? a întrebat-o Ionică.
— Da, în anul IV la Franceză-Română.
— Mă mir că nu ne-am cunoscut până acum: şi eu sunt
tot în anul IV – la Italiană-Franceză!
S-au bucurat de întâlnire. Au plecat amândoi cu maşina
lui Ionică, urmând să trimită tatălui fetei, prin cineva, un
cablu de ambreiaj, pe care sperau să-l găsească în sat. Au
descoperit că vor petrece Revelionul împreună, la o vilă a
Pavilionului de vânătoare din regiunea respectivă, tatăl
Tamarei fiind invitat aici de către o rudă foarte apropiată a
familiei Pătru, inginer silvic, văr bun cu mama studentului
de la Italiană…
Cu Italiana fusese o adevărată poveste… Când a venit

vremea să intre la liceu, Ionică aflase, nu ştiu cum (se pare
că se publicase în presă), că în Bucureşti există o şcoală
care, începând din acel an, va avea câteva clase cu predare
în limba italiană. Îndrăgostit de muzica italiană cu
deosebire (cânta foarte frumos, acompaniindu-se la
chitară), dar şi de literatura şi de cultura italiană în
general, de această ţară, pe care n-o văzuse până atunci,
dar o cunoştea foarte bine din albume, hărţi, documente,
băiatul profesorului Pătru hotărî, nici mai mult, nici mai
puţin decât că el va urma acest liceu! Şi cum a hotărât, aşa
a şi procedat! Venit în Bucureşti, a susţinut examenul de
admitere, a reuşit şi a intrat. A absolvit deci secţia de
italiană a liceului la care era profesoară şi Mădălina
Dănescu. Aşa s-au cunoscut, descoperind că ziaristul
fusese coleg de liceu cu tatăl lui Ionică. Băiatul s-a
împrietenit cu elevi din clasa doamnei Dănescu. Unii dintre
ei l-au vizitat, petrecându-şi zile ale vacanţelor prin aceste
locuri încântătoare. În ceea ce-i priveşte pe soţii Dănescu,
cel puţin o dată pe an ei trec cu mare plăcere pe aici.
Acum, de pildă, în preajma acestui Revelion, sosiţi anume
pentru asemenea sărbătoare, ei erau oaspeţii familiei
Pătru…
Peste câteva luni, în primăvară, Ionică şi Tamara se

căsătoreau. Au fost astfel repartizaţi împreună, ca profesori
de franceză într-un oraş din Transilvania. De câteva luni,
au al doilea băiat. De aceea, Tamara, pe care el o aducea
mereu la tradiţionala lor întâlnire, n-a putut să fie prezentă
anul acesta… Acum, profesorul cel tânăr, dansează totuşi
cu ea… O ţine strâns lângă pieptul lai, ascultându-i parcă
bătăile inimii. Nu-i mai spune nimic. O noapte întreagă,
împărţită între doi ani, i-a tot spus, vorbind şi tăcând lângă
ea. Acum, doar dansează… Toţi – ai lui, ai ei, ai…
altora – s-au culcat. Ei singuri mai dansează, aşteptând
luminile zorilor, lumini care în aceste locuri apar
întâi-şi-ntâi acolo sus, deasupra munţilor, mângâindu-le
fruntea cea albă şi scânteietoare, acolo sus, unde se află
catargul cel mai înalt, ce dă mâna cu cerul!
George Şovu
19
„Amurgul, cu razele-i de miere”, cum ar fi spus Poetul

acelor locuri, îi învăluia tot mai mult. „Tămâia înserării
înalţă-albastru fum” deasupra fostului conac, deasupra
parcului şi a foişorului…
în această atmosferă care unea pământul cu cerul, dând
sufletului aripi şi murmur de vis, o lumină caldă şi bună
apăru la orizont. Ziaristul, tânăr pe-atunci – se scurseseră
aproape douăzeci şi cinci de ani –, bătu repezit din pleoape,
spre a-şi feri ochii de năvala de foc blând ce aprinsese
creştetele copacilor, dar şi spre a desluşi conturul acela de
madonă, cu aureolă cât zarea, răsărit în faţă.
Ieşise în luminiş, venind dintr-o lume de trupuri drepte
şi mândre ce-şi întindeau braţele spre apele albastre, acum
parcă neclintite, ale infinitului. Păşea cu sfială pe covorul
de smarald al ierbii, în care sclipeau mărgăritare de rouă,
ferindu-se să tulbure prin ceva râsul cristalin din ochii
florilor, încărcaţi de toate minunile curcubeului.
S-a apropiat de el – încremenit într-o admiraţie mută.
Atunci i-a văzut chipul, colorat frumos de soarele verii, şi
i-a privit de-aproape făptura. Rochia din mătase albă,
mişcându-se ca într-un fâlfâit cald de pescăruşi
îndrăgostiţi de zare şi de ţărm totodată, acoperea un trup
geamăn cu cel al statuilor cu linii potolite într-o armonie
perfectă. S-a supus, cu tainică bucurie în suflet, privirilor
verzi, peste apele cărora jucau năluci de umbre ale genelor
lungi, protectoare.
A aflat că e studentă la Engleză şi că însoţeşte, într-o
călătorie prin ţară, o delegaţie de oameni de cultură din
patria lui Shakespeare. În dimineaţa aceea urma să
părăsească Sinaia, îndreptându-se spre Giurgiu, de unde
vor lua un vapor, vor călători o vreme pe Dunăre, ţinta
finală fiind litoralul Mării Negre (îi condusese între timp pe
la mănăstirile din Moldova, trecuse apoi cu ei în
Transilvania, făcând popasuri mai însemnate la Cluj şi la
Braşov).
A decis să lărgească aria reportajelor şi interviurilor sale,
realizate prin locurile respective, timp de vreo săptămână.
Stătuse mult de vorbă cu profesori şi specialişti din ţări
îndepărtate ale lumii sosiţi, aici, la Sinaia, la cursurile de
vară ale Universităţii din Bucureşti pentru perfecţionarea
străinilor în domeniul limbii române…
Prima zi pe vapor se scursese pe nesimţite, cu toate că
vorbiseră atâta, dansaseră ore în şir, dar mai ales
stăruiseră cu privirile în zarea de dincolo de prora vasului
şi de dincolo de clipă, rostind nenumărate întrebări făcute
să fie ascultate, dar mai ales tainice, ascultând şi cu
deosebire aşteptând de la ei şi de la timp răspunsurile
potrivite.
„Amurgul” sosea şi acolo „cu razele-i de miere”, „tămâia
înserării” înălţa şi atunci „albastru fum”, pânza de apă,
spintecată lin de trupul vaporului, se înnegrea, fâlfâind
alene şi mângâind cu aripile-i zdrenţuite colosul de oţel, în
faţă sau în spate vuia din când în când respiraţia altor
ambarcaţiuni, care acum îşi făceau simţită prezenţa şi prin
salba de lumini aprinse pe catargele mereu căutând către
cer.
În liniştea deplină de pe punte, glasul studentei a vibrat
în şoaptă caldă şi îmbietoare:
— Ar fi bine să ne culcăm. Mai avea şi mâine timp de
George Şovu
vorbit!
— Ai dreptate, a răspuns ziaristul. O viaţă întreagă o să
tot vorbim!…
L-au îmbrăţişat cu toţii pe Şerban, mulţumindu-i pentru
această zi, pe fruntea căreia „bătuseră emblemă de
frumuseţe”, de răscolitoare aduceri-aminte şi nu mai puţin
de… Înfiorate speranţe!
— Trecem s-o lăsăm acasă pe fata aceasta, care stă doar
la o azvârlitură de băţ de aici, spuse Dănescu, aşezându-se
la volanul propriei sale maşini, pe care la sosire o
condusese tânărul inginer, şi apoi ne îndreptăm spre satul,
pentru noi încărcat de atâtea amintiri, al vechiului meu
prieten şi coleg – învăţătorul Pătru, tatăl lui Ionică.
Rămânem acolo cu toţii la noapte, iar mâine dimineaţă vom
mai vedea. Am intrat doar în vacanţă, stimată doamnă,
nu?! se adresă ziaristul soţiei sale. Iar Anca şi Andrei nu au
nimic împotrivă, după cum am înţeles!…
De la poartă, au privit încă o dată spre clădirea albă, cu
chipul sprijinit pe stâlpi solizi împletiţi din sfori de lemn.
Întunericul ce cuprinsese fostul conac s-a dat dintr-odată
în părţi, speriat de bulgării de lumină înşiraţi pe un arc de
metal ce susţinuse urarea „Bine aţi venit”, menită să
întâmpine oficialităţile judeţului care vizitaseră de curând
ferma. Şerban a aprins şi a stins de câteva ori la rând
buchetul acela cu litere de foc alb, ce pâlpâiau ca nişte
impulsuri de suflet. Cele trei maşini au răspuns clipind din
ochii farurilor.
Undeva prin apropiere a vuit sirena unui vas, iar lumina
din vârful catargului său plutea maiestuoasă, pe deasupra
parcului, pe deasupra clădirii, împingând tot mai departe
aburul negru al nopţii, dansând ca o speranţă a cărei
busolă nu se va strica niciodată.
---- Sfîrşit ----
George Şovu
Lector: SORIN MARCULESCU

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Apărut: 1984 Bun de tipar: 25 IV 84
Format: 16/54x84 Coli tipo: 13,25
Tiparul executat sub comanda 5540 la
întreprinderea Poligrafică Galaţi
B-dul George Coşbuc, nr. 223 A
Republica Socialistă România
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
DIMINEAŢA
IUBIRII
1
Dimineaţa iubirii
2
George Şovu
CUPRINS
CAPITOLUL I......................................................................5
1............................................................................................................5
2............................................................................................................6
3..........................................................................................................11
4..........................................................................................................16
5..........................................................................................................22
6..........................................................................................................29
7..........................................................................................................33
8..........................................................................................................36
9..........................................................................................................41
10........................................................................................................47
11........................................................................................................51
CAPITOLUL II...................................................................52
1..........................................................................................................52
2..........................................................................................................60
3..........................................................................................................74
4..........................................................................................................75
CAPITOLUL III.................................................................77
1..........................................................................................................77
2..........................................................................................................82
3..........................................................................................................85
4..........................................................................................................89
5..........................................................................................................91
6..........................................................................................................94
7........................................................................................................100
8........................................................................................................101
3
Dimineaţa iubirii
9........................................................................................................109
10......................................................................................................111
11......................................................................................................114
CAPITOLUL IV...............................................................117
1........................................................................................................117
2........................................................................................................121
3........................................................................................................124
4........................................................................................................125
5........................................................................................................130
6........................................................................................................132
7........................................................................................................134
8........................................................................................................137
9........................................................................................................138
10......................................................................................................147
11......................................................................................................153
CAPITOLUL V.................................................................160
1........................................................................................................160
2........................................................................................................161
3........................................................................................................164
4........................................................................................................168
CAPITOLUL VI...............................................................172
1........................................................................................................172
2........................................................................................................174
3........................................................................................................179
4........................................................................................................183
5........................................................................................................192
6........................................................................................................194
7........................................................................................................195
8........................................................................................................196
9........................................................................................................198
10......................................................................................................201
11......................................................................................................204
12......................................................................................................208
14......................................................................................................211
4
George Şovu
CAPITOLUL VII..............................................................214
1........................................................................................................214
2........................................................................................................215
3........................................................................................................217
4........................................................................................................218
5........................................................................................................220
CAPITOLUL VIII.............................................................223
1........................................................................................................223
2........................................................................................................226
3........................................................................................................228
4........................................................................................................233
5........................................................................................................238
CAPITOLUL IX...............................................................242
1........................................................................................................242
2........................................................................................................243
3........................................................................................................246
4........................................................................................................247
5........................................................................................................248
6........................................................................................................252
7........................................................................................................253
8........................................................................................................264
CAPITOLUL X................................................................266
1........................................................................................................266
2........................................................................................................268
3........................................................................................................269
4........................................................................................................270
5........................................................................................................275
6........................................................................................................277
7........................................................................................................278
8........................................................................................................279
9........................................................................................................282
10......................................................................................................283
11......................................................................................................287
12......................................................................................................291
5
Dimineaţa iubirii
13......................................................................................................292
14......................................................................................................293
15................................................................................................294
6
George Şovu
CAPITOLUL I
Plaja a rămas pustie!… Marea îşi poartă răsuflarea

blândă pe deasupra nisipului, încercând să citească de pe
obrazul acestuia rândurile unei noi file din cronica de
vacanţă. Undeva, dincolo de înaltele şi elegantele blocuri
ale hotelurilor, ce-şi dau mâna precum nişte silabe de
piatră şi de sticlă rostite pe verticală, soarele îşi stinge,
treptat, cercul de rubin, însemnând hotarul de foc al
trecerii pe „celălalt tărâm” ca pe o înflorită promisiune de
reîntoarcere pentru mâine.
Pe plaja pustie, doar două flăcări — una albă şi alta
verzuie — îşi mistuie îmbrăţişările. La hotarul dintre
pământ şi apă, jurămintele se rostesc în tăcere. Între două
valuri, marea îşi ţine, parcă, răsuflarea spre a prinde mai
bine şoaptele celor două tinere inimi.
„Nu pleca /… pare să îngâne una dintre ele. Mai vreau să
te privesc! / Vreau să te culeg / Şoaptă de şoaptă, / Lumină
de lumină, / Tristeţe de tristeţe, / În ochii mei înălţaţi spre
tine! I Nu pleca! / Mi-e sete de buzele tale însingurate, / Cu
parfumuri / De liliac alb / Mi-e sete de privirile tale /
Ascunzând cerul în fiecare mângâiere / Cu care mă
îmbrăţişează… / Rămâi”!
7
Dimineaţa iubirii
Mâna dreaptă a lui Bogdan ocroteşte cu tandreţe umerii

rotunzi şi catifelaţi ai Ştefanei, iar degetele lui şoptesc
înfiorate mângâieri prin pletele-i de aramă, în timp ce fata,
ascunsă toată aproape sub braţul băiatului, i-a înconjurat
mijlocul cu lujere de fierbinte liană. Valurile se întind către
ei a mângâiere, sorbindu-le şi ducându-le departe, în
nemărginire, şi vorbele, şi gândurile, şi speranţele…
…— Bogdane, cine este această Ştefana Dragomir?…

…Era într-o vineri. Bogdan îşi amintea exact… şi parcă şi
acum îi răsuna în urechi glasul înţepat al mamei… Era
seară. După trei ani de zile, fusese şi ea la liceu să se
intereseze de situaţia băiatului. Degeaba încercase bunicul
s-o asigure că „nu sunt probleme” cu Bogdan, „fiindcă
învaţă bine — e doar premiantul clasei — se poartă
cuviincios, nu lipseşte de la şcoală, se pregăteşte’ serios şi
pentru facultate, în sfârşit, totul e aşa cum, trebuie să fie!”
„Bine, bine! a răspuns nora profesorului. O să văd eu!
Vreau să mă conving şi singură!”
Tatăl lui Bogdan nu era de faţă. Nu venise încă de la
minister. Sosiseră de câteva zile din străinătate, unde, timp
de patru ani, el fusese consilier de ambasadă, şi acum îşi
lua noile treburi în primire…
— Ce înseamnă „vreau să mă conving şi singură”,
8
George Şovu
Melania? a întrebat-o atunci bunica pe mama nepotului ei.

Cum, adică tu n-ai încredere în noi?
— Ba da, a răspuns mama lui Bogdan, dar nişte dovezi
în plus nu strică!
— Sigur, sigur, a conchis bunica, vădit deranjată de
tonul norei sale, gândindu-se, încă o dată, ca de atâtea ori
în cei peste douăzeci de ani de când Daniel Ştefănescu,
băiatul ei, se căsătorise cu această femeie, că Melania le-a
rămas, în parte, străină, că nu s-a lipit prea mult de
sufletul lor. Fusese o femeie frumoasă şi mai era încă (de
altfel înfăţişarea fizică îl robise pe Daniel), dar rece, nu uşor
de mlădiat. Cu toate acestea, Daniel a luat-o de soţie; nu
peste mult timp a venit şi copilul şi, uite aşa, au rămas
împreună. Bunica i-a spus de la început fiului ei că nu-i
place nora aşa cum arată… pe dinăuntru. „Se
compensează”, mamă, cu felul în care arată pe dinafară: nu
vezi ce frumoasă e? a răspuns atunci proaspătul inginer.
Şi-apoi, cred că se va schimba!”
Melania nu s-a prea schimbat! S-a modelat, asta da ’. A
devenit ceea ce se cheamă,. O femeie de lume”, fiindcă, pe-
atunci, când abia terminase studiile economice, era o fată
modest îmbrăcată, simplă în comportare, fără prea mari
pretenţii de la viaţă (aşa părea) crescută prin internate şi
cămine, deoarece rămăsese orfană de ambii părinţi la
vârsta de nici opt ani. În scurt timp de la căsătorie, a
căpătat distincţie şi strălucire în ţinută, a început să se
arate dornică „să vadă lumea”, să călătorească, să se
întâlnească şi să stabilească relaţii prieteneşti, de familie,
cu tot felul de oameni. În aceste întâlniri reuşea să atragă
totul în juru-i, să captiveze prin înfăţişare, prin vorbă,
9
Dimineaţa iubirii
meşteşugită şi pigmentată de nuanţate ironii, atunci când

voia, astfel că nu de puţine ori în spatele ei se exclama:
„Frumoasă şi deşteaptă femeie! Mare noroc a avut Daniel
Ştefănescu
— … Nu înţeleg, mamă, de ce această…
— Te rog, fără interpretări de subtext! Răspunde la
întrebare!
— Deci recunoşti subtextul…
— Recunosc că te-ai cam obrăznicit, de când nu te mai
afli sub mâna mea.
— Şi eu care credeam că m-am aflat şi mă aflu în mâini
foarte bune. Iar de la o vreme, ce să-ţi spun, speram chiar
la mai mult, şi anume că am capul, mâinile şi picioarele
mele, că văd, pot judeca, mă pot mişca, pot merge singur
prin viaţă, credeam că a sosit chiar timpul pentru asta…
— Drept pentru care ai socotit că a sosit chiar momentul
să te îndrăgosteşti!
— Să-ţi spun sincer: problema cu momentul… n-a intrat
în calculele mele. De fapt, la mijloc n-a fost niciun fel de
calcul, ci, pur şi simplu, viaţă! Viaţa mi-a scos-o în cale pe
această Ştefana Dragomir şi eu m-am îndrăgostit de ea fără
calcul; iar acum, când mă întrebi dumneata, mă gândesc
că poate în viaţă n-ar trebui chiar toate calculate!…
— ”N-ar trebui chiar toate calculate!” Grozav gând, ce să-
ţi spun, expresie de minte necoaptă! Să ştii de la mine,
băiatule, că trebuie, în viaţă totul trebuie calculat! Altfel nu
se poate trăi!
— Pentru a face faţă unui asemenea mod de trai oamenii
ar trebui să aibă, în loc de inimă, un calculator în piept! Eu
vreau să te informez, mamă, că am încă în mine o inimă,
10
George Şovu
care abia acum a început să simtă că trăieşte. De altfel,

dumneata nu mă mai cunoşti şi nici nu ştiu dacă m-ai
cunoscut vreodată. În orice caz, în ultimii trei ani, adică în
perioada în care eu am devenit, în mod firesc, ca toţi tinerii
de vârsta mea, altceva decât ce ştiai dumneata, decât ceea
ce lăsaseşi dumneata acasă, noi doi n-am prea fost
împreună decât din când în când şi atunci mai mult prin
corespondenţă. Dacă vrei să ştii cu adevărat ceva despre
mine, întreabă-i, în primul rând, pe bunicul şi pe bunica!
— Nu mă învăţa tu pe mine ce am de făcut! Bunicul şi
bunica sunt bătrâni, ei au altă mentalitate, sunt depăşiţi!
Eu vreau să te pregătesc pentru veacul douăzeci şi unu!
— E frumos să priveşti în perspectivă. Îţi mulţumesc.
Până una-alta însă mai avem de trăit ceva din acest veac!
Şi nu ştiu cum se face că mentalitatea depăşită a bunicilor
mei (dacă ai şti dumneata ce oameni nemaipomeniţi sunt,
ai fi cu adevărat mândră de ei!) se potriveşte în foarte multe
privinţe — şi anume în cele esenţiale — cu mentalitatea
noastră, a tinerilor de astăzi. În ultima vreme, am stat
foarte mult de vorbă cu bunicii, eu în special, dar şi unii
dintre colegii mei şi, drept să-ţi spun, ne-am înţeles de
minune! Dar auzi: de minune!… N-are rost să-ţi dau
amănunte… tot nu le-ai înţelege!
— A, e grav de tot, Bogdane! Te-ai obrăznicit din cale-
afară!
— Iartă-mă, mamă, poate par obraznic, dar, în realitate,
nu sunt şi nici n-aş putea să fiu vreodată. Mă trag dintr-un
izvor prea sănătos, în această privinţă, ca să-l denaturez
eu! Ceea ce ţi se pare dumitale obrăznicie să ştii că este
expresia elementarei demnităţi! Nu pot să suport
11
Dimineaţa iubirii
neadevărul, insulta, nedreptatea! (Aceasta am învăţat-o, în

primul rând, de la bunicii mei.) Şi atunci izbucnesc, „pun
la punct”, cum se obişnuieşte să se spună, pe oricine, într-
o asemenea situaţie. În toată viaţa mea am răspuns
cuviincios, dar demn, atunci când am socotit că dreptatea
este de partea mea!
— Dar de unde ştii tu, de fiecare dată, că ai dreptate sau
nu?!…
— Mărturisesc că ai ridicat o problemă la care nu de
puţine ori m-am gândit. Şi m-am gândit mai ales raportând
lucrurile la un anumit context specific — cel ce
caracterizează spontaneitatea şi, uneori, nematuritatea
reacţiilor şi deciziilor vârstei noastre, a tinerilor. În ceea ce
mă priveşte, cred că am un simţ al adevărului (îţi spun asta
cu riscul de a mă socoti îngâmfat), al adevărului rezultat
din buna intenţie şi din cinstea săvârşirii faptelor mele, din
bunul simţ nativ care mă opreşte să jignesc, ori să nu
respect ceea ce trebuie respectat, sau să acuz ceea ce nu
merită să fie acuzat!…
Economista Melania Ştefănescu, cercetătoare într-un
institut de specialitate, nevastă de inginer-diplomat, în
prezent director într-un minister, îl privea cu ochii măriţi pe
unicul ei fiu, din aceasta putându-se deduce că ceea ce-i
spune Bogdan nu era chiar lipsit de interes, chiar dacă
felul demn, bărbătesc, al replicilor, în care intra, fără
îndoială, şi o oarecare nuanţă de bravadă, nu-l putea
accepta, în întregime, deocamdată.
— Să revenim la întrebare, spuse mama lui Bogdan,
făcând efortul să mascheze buna impresie pe care i-o
făcuseră, în mare măsură, vorbele fiului ei, n-am timp de
pierdut cu tine!…
12
George Şovu
În clipa aceea îşi dădu seama că „a sărit peste cal”, că nu

aceasta a vrut să spună. De fapt, era, luate una peste alta,
din câte aflase, foarte mulţumită de băiat: de rezultatele
lui, de seriozitatea pe care o manifestă, de comportarea lui.
Auzise, peste tot la şcoală, numai vorbe bune, deseori laude
rostite fără nicio rezervă, pentru Bogdan Ştefănescu.
Cineva o pusese, totuşi, pe jar, îi înfipsese un ghimpe în
inimă. Era profesoara de matematică a băiatului, o
persoană pe care Melania Ştefănescu o cunoştea de mai
mulţi ani şi căreia îi acordase o anume încredere (nu-şi mai
aducea bine aminte ce anume o determinase la aceasta). În
calitate de dirigintă a Ştefanei, această profesoară s-a
simţit obligată să-i atragă luarea aminte asupra pericolului
ce-l pândeşte pe băiat.
— Nu vă imaginaţi, doamnă Ştefănescu… a început
diriginta Ştefanei un gâfâit monolog care a durat peste o
jumătate de oră…
La un moment dat, nemaiputând asculta, Melania a
oprit-o, aproape scârbită… Reţinuse totuşi o serie de vorbe
rostite la adresa acelei fete, Ştefana Dragomir, de care era
îndrăgostit băiatul ei. O supăraseră, pe de o parte, cele
spuse de profesoară despre comportarea Ştefanei şi despre
familia din care provenea! „Nu! Nu! Cu o asemenea fată nu
trebuia să aibă de-a face Bogdan. N-are ce căuta în familia
mea! Ce dacă este frumoasă?! Mai bine una mai puţin
frumoasă, dar… cu tot ce-i trebuie!” îşi făcu ea, la repezeală,
calculul! Pe de altă parte, o deranja teribil faptul că despre
aventura lui Bogdan („pentru că, îşi spuse ea, o aventură
trebuie să fie sau, în orice caz, aşa trebuie considerată”),
ştia întreaga şcoală! De aceea venise aşa de furioasă acasă
13
Dimineaţa iubirii
şi îl luase pe Bogdan la rost…
— Te rog să mă scuzi, mamă, răspunse îndurerat şi palid

la faţă, dar o asemenea discuţie şi eu o socotesc un timp
pierdut. Deşi am aşteptat atâţia ani — continuă mai mult
pentru sine — un timp în care să stau de vorbă cu părinţii
mei. Se pare însă că acel timp n-a sosit încă! În orice caz,
dacă vrei să ştii şi de la mine ceva despre Ştefana (în afară
de ceea ce ţi-a spus, cu siguranţă, diriginta ei), atunci
notează că este o fată de excepţie, din toate punctele de
vedere (minus cel al situaţiei materiale) şi că, în ciuda
acestui din urmă lucru, care, fără îndoială, te interesează
pe dumneata personal, dacă va voi şi ea, va fi, mai curând
sau mai târziu, nora dumitale I Am zis! Şi-acum, dă-mi voie
să mă retrag în camera mea, fiindcă am de învăţat…
Intrând însă în cameră, băiatul fu copleşit de pârjolul ce-
i stăpânea sufletul…
… — De data aceasta e grav. Nu glumesc şi nici nu

exagerez. Te rog să mă crezi, bunicule. Şi numai dumneata
eşti în stare să mă salvezi…
Bogdan zâmbi trist… Aşa începuse, într-o zi, cu câteva

luni în urmă, şirul discuţiilor despre Ştefana cu bunicul
14
George Şovu
său, profesorul pensionar Dragoş Ştefănescu. Tot

zbuciumul acela frumos, cu întâmplări şi clipe cu raze de
soare pe frunte, reînvia acum în el…
… — Ce s-a întâmplat de eşti atât de grav, nepoate? Te

dau afară din şcoală? l-a întrebat bătrânul.
— Stai, bunicule, nu te-aprinde aşa. Nu mă dă nimeni
afară din şcoală. N-am făcut nicio prostie.
— Atât îţi trebuia!
— Să ştii că nici nu mi-am revenit, deşi acolo…
— Unde acolo?
— La cercul nostru…
— A, la faimosul vostru cerc: Noi fi viaţa! Auzi, Noi şi
viaţa! Filosoful ăsta al vostru are idei, n-am ce zice. Ei, ce-a
fost la şedinţă? Te-ai ciocnit, cumva, de… viaţă? Că ar cam
fi timpul.
— Şi încă!…
— Te-ascult! Dar, mai întâi, spală-te pe mâini şi treci să
mănânci! Şi mai puţină gălăgie, că bunica doarme, nu se
simte prea bine…
— Vin, vin acum, Dragoş! Lasă băiatul în pace!
— Ai văzut? Ai trezit-o.
— Sărut mâna, bunico!
— Bine-ai venit, băiatul mamii! Eşti obosit? Hai, spală-te
şi vino la masă, Ce e, Dragoş, iar te ard tălpile? Văd că te-ai
pregătit de plecare. Plânge parcul după tine, aşa-i? Nu se
pot desface mugurii dacă „nu-i mângâi tu cu ochii şi
astăzi?”
— Cu ochii şi cu sufletul, bunico! Aşa ajut eu florile să
vină pe lume: le mângâi cu ochii şi cu sufletul şi le dau
15
Dimineaţa iubirii
bineţe în fiecare zi. Până le mut de tot în sufletul meu.

Măcar pe dinăuntru să rămână flori, dacă pe-afară suflă
vântul şi scutură îngălbenitele frunze!
— Bunicule, eşti omul meu! înseamnă că sunt salvat!…
— Râzi de mine, Bogdane? Ai moştenit-o pe bunică-ta,
care toată viaţa m-a ironizat. Ba, pardon, m-a adus cu
„picioarele pe pământ”.
— Eu nu-mi pot explica de ce te-ai făcut dumneata
profesor de matematică.
— Ce, n-ai mai văzut?
— Ba da! Ion Barbu — Dan Barbilian! Dar dumneata nu
scrii’ Bunicule, scrie-ţi măcar memoriile! Patruzeci de ani
de viaţă ai unui belfer — de Dragoş Ştefănescu, iată un litiu
de carte! Parc-o şi văd în vitrinele librăriilor.
— N-ai s-o vezi, nu te speria. Deşi ea e… aproape scrisă.
— Cum?!
— Da, Bogdane, aşa e, băiatule, bunicul tău,
matematicianul, are, să ştii şi tu, un maldăr de
manuscrise; dar n-a publicat, în afară de articole şi cărţi de
specialitate, niciun rând.
— Le-am scris numai pentru tine, bunico! Ţi le-am citit
ţie şi mi-a fost de ajuns. Scânteierile de bucurie din ochii
tăi, ca şi fulgerele — sunt toată viaţa mea. Nu am nevoie de
altele!
— Te-ai prostit la bătrâneţe! Eu m-am lăudat mereu că
am un bărbat deştept şi uite ce e în stare să spună.
— N-am vorbit niciodată altfel.
— Păi, da, că de-aceea nu ştie omul când spui adevărul
şi când baţi câmpii. Ai fi fost bun să joci teatru. De altfel...
— Eşti geloasă pe succesele mele… teatrale! Am jucat şi
eu, odată, pe Cuza, ei şi? Dacă nu-ţi spuneam, filosof
16
George Şovu
rămâneam!
— Bunico, dumneata trebuie să fii tare fericită. Ce n-aş
da să pot vorbi şi eu ca bunicul. Mai ales acum când am
atâta nevoie…
— Hai la masă, Bogdane, că nu eşti prea departe de el
nici tu…
…Trecuse aproape o oră. Profesorul Dragoş Ştefănescu

îşi invită nepotul să se aşeze pe o bancă în faţa soarelui
blând de sfârşit de aprilie. O impetuoasă simfonie a
culorilor îşi revarsă acordurile peste întregul parc.
— ”Primăvara…
O pictură parfumată cu vibrări de violet!”
— Bunicule!
— Ce e, Bogdane, nu-ţi place Bacovia? Parcă acum un
an discutam altfel.
— Bine, dar eu mă dau de ceasul morţii şi dumneata?
— Ţi-am cerut eu „să te dai de ceasul morţii”? Ţi-am
spus să-mi povesteşti pur şi simplu ce s-a întâmplat.
— Şi ţi-am povestit…
— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului
Dan Panaitescu… Se încheiase încă o dezbatere în cadrul
cercului pe care el, filosoful, cum îl numeau elevii acestui
mare şi vestit liceu bucureştean, îl organizase, cu un an în
urmă, şi care se bucura de un succes extraordinar. Îl
intitulase Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în
dezbaterile lui cele mai diverse probleme ce îi interesau pe
elevi. La începutul discuţiilor noastre din şedinţa viitoare
continuă profesorul, abătându-ne puţin, dar sper cu folosi
de la planul întocmit, vă propun să ascultaţi o… declaraţie
17
Dimineaţa iubirii
de dragoste.
Cei aproape o sută de elevi, în picioare, gata de plecare,
s-au potolit ca prin farmec. După câteva secunde însă,
larma a reînceput.
— Cum? Cum? au ţâşnit întrebările. O „declaraţie de
dragoste’”? Hohotele de râs au umplut amfiteatrul.
— Da, de mult mă gândesc la o declaraţie de dragoste! Se
pare că a devenit, că este o „chestiune arzătoare11,] a
ordinea zilei. În ultimul timp am cunoscut nişte întâmplări
care, vorba lui Topîrceanu, „m-au scandalizat”, aş zice,
peste măsură; aşa că… nu se mai poate, trebuie…
— Şi cine ne va face misterioasa, mult gândita declaraţie
de dragoste? îşi mlădie glasul Ştefana Dragomir, „frumoasa
liceului”, fata în jurul căreia roiau toţi băieţii cu pretenţie
de cuceritori. Dumneavoastră?!…
Sala hohoti din nou.
— Îmi pare rău, Ştefana, că nu v-o pot face chiar eu. Din
păcate, nu mai sunt la vârsta declaraţiilor de dragoste. Vom
da cuvântul, ca de obicei, şi de data aceasta, unuia dintre
dumneavoastră.
Tăcere deplină. Profesorul îşi rotea privirile peste feţele
tinere ce-l întâmpinau cu expresia aşteptării încordate, a
curiozităţii. Se putea constata cu uşurinţă că o asemenea
temă le câştigase deplin interesul.
— M-am gândit, reluă el, la… Bogdan Ştefănescu.
— Cine?!… Bogdan Ştefănescu? se auziră mai multe
glasuri mirate.
— Eu, tovarăşe profesor? izbucni Bogdan. De ce tocmai
eu? Eu, ştiţi, n-am… pur şi simplu n-am experienţă. Vă rog
să încredinţaţi această misiune altcuiva… lui Mihai, de
pildă… e doar campion, ca să zic aşa, da, Mihai Gavriliu e
18
George Şovu
mai potrivit, sau chiar o fată, de ce nu?

— Cum să facă o fată o „declaraţie de dragoste”,
Bogdane? se iuţi din spatele sălii Cristina Stamate.
— Nu ştiu cum, dar eu… nu mă pricep, zise bosumflat
Bogdan.
Mai multe fete îl privesc cu ochi miraţi. Băieţii surâd
batjocoritor. Bogdan e roşu până în vârful urechilor,
încurcat, fâstâcit. Ştefana tace. Ea, care umple, de obicei,
lumea, cu prezenţa ei, tace. Acum tace. Pierdut, Bogdan a
întors capul spre Ştefana. Ochii ei i-au prins privirile şi…
sufletul.. Băiatul s-a liniştit. S-a răsucit ceva în el şi s-a
desprins parcă un resort al ambiţiei, al mândriei. Florile
din obraji, speriate de hotărârea pe care a luat-o, într-o
clipă, au pălit
— Vă rog să-mi permiteţi, tovarăşe profesor, spuse
băiatul ridicându-se. Primesc propunerea dumneavoastră!
Sala, în picioare, aplaudă. Apoi, câţiva băieţi îi dau
ghionturi lui Bogdan.
— Ce ziceţi de tăcutul, sfiosul Bogdan Ştefănescu?
Fetelor, păzea! Veţi auzi o declaraţie de dragoste cum nici
Romeo nu i-a făcut Julietei!
Ştefana îl fulgeră cu privirile pe Alexandru Sima,
„fantele”. Apoi, „indiferentă”, se pregăteşte să plece din
amfiteatru. Peste larma celor aproape o sută de glasuri, se
aude vocea profesorului:
— Mă bucur că eşti de acord, Bogdane!
— Sper că-mi veţi recomanda măcar o bibliografie.
— Nu! Nu-ţi recomand! Ca de obicei, fiecare îşi caută
singur materialul pentru documentare. Şi-apoi e de ajuns
să priveşti cu atenţie în jurul tău, în jurul tău şi…
19
Dimineaţa iubirii
înlăuntrul tău (Ştefana a ieşit pe uşă în acest moment;

parcă, fără s-o observe, profesorul continuă); răsfoieşte
cărţi, caută, întreabă, în sfârşit, te descurci tu. N-am nicio
grijă!
— Aşa, aşa! El n-are nicio grijă. Ni le-a lăsat nouă pe

toate, drăguţul de el. Mda! Să recapitulăm, totuşi: va să
zică, nepoate, ţi-a sosit timpul să faci şi tu o declaraţie de
dragoste! Păi, acesta este un moment mare, Bogdane!
Vestea trebuie s-o comunicăm neapărat şi părinţi lor tăi. Să
ştie şi ei ce flăcău au. Să se mândrească pe-acolo, prin
străinătăţi! Poate aşa vor veni mai repede acasă!
— Ştii bine că vor veni peste câteva luni. Măcar când dau
examen la facultate să fie şi ei aici.
— Măcar!
— Dar despre declaraţie nu le scriem, bunicule. Te rog!
Vrei să mă fac de râs?
— Tu vezi să nu te faci de râs în faţa colegilor tăi şi, mai
ales, a colegelor, a uneia, cu deosebire… despre care, fără
să-ţi dai seama, vorbeşti cam des.
— Bunicule!
— Ce, bunicule, eu, când eram de vârsta ta, ehe!…
aveam… experienţă, „ca să zic aşa”. Şi, fiindcă veni vorba,
domnişoara Ştefana… Ştefana şi mai cum?
— Ştefana Dragomir!
— … Ştefana Dragomir, „frumoasa liceului”, parcă aşa
ziceai că o numesc băieţii, cum a reacţionat când…
— Nu ştiu, n-am văzut-o.
— N-ai văzut-o! Vorbă să fie! Mă rog!…
— Bunicule, las-o pe Ştefana, spune-mi mai bine ce ne
facem?
20
George Şovu
— Ce te faci. Nu ce ne facem!…’
„Azi am stat de vorbă cu Ştefana. Pentru prima dată am

stat cu adevărat de vorbă cu Ştefana. Sunt atât de… ah,
dacă m-ar vedea bunicul, ar râde de mine, fiindcă nu-mi
găsesc cuvintele. De fapt, ce m-o fi apucat să mă spovedesc
hârtiei?! N-am avut niciodată pasiunea jurnalelor, dar, de
când cu declaraţia asta, parcă nu mai sunt eu. Nu mai a. M
răbdare până vine bunicul, ca să discut cu el. Orice s-ar
spune, sunt atât de… tulburat, acesta este cuvântul. Mai
exact: sunt foarte bucuros, deşi nu tot ce-am aflat m-a
bucurat. Aveam dreptate când susţineam, acum câteva zile,
într-o discuţie, că nu întotdeauna aparenţa exprimă, şi
realitatea. Cel mai adesea, lucrurile stau altfel decât par la
prima vedere.
De pildă cu Ştefana. Cine ar putea să bănuiască măcar
ceva din cele aflate de mine astăzi. Pentru toată lumea,
elevi şi profesori, Ştefana Dragomir este „frumoasa
liceului”, fată deşteaptă, cochetă, dar rece, indiferentă,
răutăcioasă chiar. Nu e prietenă cu nimeni, cu nicio fată,
cu niciun băiat, deşi atâţia roiesc în jurul ei.
Ce s-o fi întâmplat astăzi cu ea? Cine-ar fi crezut?! Cine
şi-ar fi închipuit-o pe Şefana făcând… mărturisiri. Mă rog,
cele câteva lucruri pe care le-am aflat, tot mărturisiri sunt,
21
Dimineaţa iubirii
fiindcă ea mi le-a spus şi cred că, cel puţin de la şcoala

noastră, nimeni nu le mai ştie.
Şi vorba parcă îi era altfel!… Mai întâi m-a luat în
pleasnă, întrebându-mă aşa, pe neaşteptate, în plin
coridor:
— Ia spune, Bogdane, cum merge cu declaraţia de
dragoste? Vezi că se-apropie… premiera şi nu se simte
nimic. Probabil că te pregăteşti în taină, vrei să cucereşti pe
toate fetele dintr-o dată, aşa-i?
Nu ştiu ce mi-a venit să mă sumeţesc şi eu şi s-o înfrunt:
— Ai o intuiţie fantastică, aşa este, mă pregătesc în mare
taină. Vreau să fie o lovitură!
— Ce fel de lovitură?
— O lovitură de teatru! Nu vorbeşti tu de premieră, deci
de spectacol?
— Sper să nu te dai în spectacol!
— N-ai nicio grijă!… Dar, ia stai, m-am mirat eu, de când
te interesează ce se întâmplă cu mine?
— Te deranjează? s-a auzit glasul Ştefanei, dintr-o dată
schimbat. A sunat parcă atât de aproape de mine, de
sufletul meu, atât de… fără nicio ironie, că nici nu mi-a
venit să cred. De aceea, probabil, am şi întrebat, evident
fără rost şi nepotrivit, dar sincer mirat:
— Poftim?!…
— Te deranjează, am spus? a repetat Ştefana pe acelaşi
ton. Şi m-a oprit lângă o fereastră în care ardea ca o pală
de foc soarele începutului de mai.
M-am apropiat de ea uimit, simţindu-mă învăluit de
luminile ei verzi cu sclipiri de aur. Doamne, ce ochi frumoşi
are Ştefana! Şi ce păr — cum sunt castanele coapte (a şi
suspectat-o, din câte-am auzit, profesoara dirigintă că şi-ar
22
George Şovu
fi vopsit părul, dar s-a convins că nu este aşa şi-a lăsat-o în

pace). Şi buzele — care atunci parcă fremătau dureros!…
«Ca din carte», Bogdane, ar avea dreptul să mă ironizeze, de
data aceasta, bunicul! E adevărat, bunicule, să ştii, e atât
de adevărat, că-mi vine să strig de bucurie…
…Nu mai ştiu ce-am îngăimat. Dacă nu m-ar fi cunoscut
cât de cât dinainte, cred că nu i-aş fi făcut o impresie prea
bună. Ar fi crezut că sunt un mototol. În sfârşit, nici cu ce-
am spus mai departe nu cred că aş fi putut să schimb prea
mult impresia.
Nici acum nu-mi explic cum de ne-au lăsat în pace
colegii. Probabil că fiecare se grăbea să iasă cât mai repede;
poate că nici nu ne-au observat. Am ieşit şi noi! Eu
zâmbeam aşa, în neştire, şi parcă nu mai vedeam nici pe
unde calc. M-am pomenit întrebând-o pe Ştefana:
— Îmi dai voie să te însoţesc spre casă? Apropo, unde
stai? E departe? Cu ce călătoreşti, de obicei? (Şi mă
gândeam că ar fi fost foarte bine să stea cât mai departe de
şcoală şi să mergem pe jos.)
— Dincolo de „Parcul Primăverii”, fu răspunsul Ştefanei.
Merg totdeauna pe jos.
— Minunat! Atunci trecem prin parc. De altfel, nici eu nu
stau prea departe. Suntem într-un fel vecini.
— Ştiu unde stai!
— Ştii?
— Da, te-am văzut într-o zi ieşind pe poartă cu bunicul
tău. Aveţi o casă frumoasă, curte cu flori, cu pomi…
— Casa este frumoasă: bunicul şi bunica şi-au dat toate
economiile lor, părinţii mei s-au mai împrumutat şi-au
cumpărat-o de câţiva ani. Principalul lucru valoros, cum
23
Dimineaţa iubirii
spune bunicul, e liniştea. Fără această linişte de pe strada

noastră, el n-ar fi rămas în Bucureşti. Bunicul şi bunica au
fost profesori într-un orăşel liniştit, cu aer curat, lângă
munţi… îmi pare rău că nu te-am văzut şi eu atunci…
— Trec des pe acolo.
— Şi nu te-am observat niciodată!
— De obicei luni dimineaţa şi sâmbătă după-amiază.
— Luni şi sâmbătă? Dar ce cauţi tu luni şi sâmbătă pe
strada noastră?
— Mă întâlnesc cu cineva!
— Cu cine?
— Secret! zise Ştefana cu cochetărie. Şi parcă în clipele
acelea ochii ei căpătară inexplicabile luciri răutăcioase.
— Te rog să mă ierţi că te-am întrebat. De fapt, nu mă
interesează, am făcut eu o sforţare supremă să afectez aşa-
zisa indiferenţă.
Ştefana a tăcut. N-a mai dat nicio replică. Mergea cu
privirile în pământ, de parcă ar fi căutat ceva de preţ, pe
jos.
Îmi părea atât de rău că am supărat-o, dar nu ştiam
cum să repar lucrurile. Mi-a venit tot ea în ajutor.
— Chiar vrei, cu adevărat, să ştii unele lucruri despre
mine, Bogdane? zise, după câteva minute de stânjenitoare
şi dureroasă tăcere.
— Crede-mă, Ştefana, de mult doresc acest lucru, de
când te-am zărit pe culoarele liceului nostru, astă-toamnă.
Ceea ce ştiu până acum, deşi a trecut atâta timp, e că ai
venit de la altă şcoală, că eşti o fată deşteaptă, că înveţi
bine şi că vrei să te faci doctoriţă…
— De unde ştii că vreau să mă fac doctoriţă?
— Am aflat-o de la Mihai Stamate, care se învârte des în
24
George Şovu
jurul tău, ca şi atâţia alţii…

— Ai încercat şi n-ai avut loc? Sau ţie îţi place să priveşti
şi să judeci de la distanţă…
— Nu s-ar spune, dovadă că acum…
— Acum, acum, dacă nu te opream eu, tot aşa ar fi fost
— Ştefana, mă uluieşti.
— Nu e ceea ce aştept eu de la tine, Bogdan Ştefănescu,
un tânăr care se pregăteşte, e adevărat, în mare taină, să
facă o declaraţie de dragoste la vestitul cerc Noi şi viaţa,
condus de onorabilul nostru filosof, un asemenea tânăr nu
poate fi uluit de câteva vorbe ale unei fete.
— Ştefana, nu vrei să revenim?
— La ce?
— La tine!…
— În legătură cu mine nu poţi afla nimic interesant. În
orice caz, nimic care să-ţi facă plăcere.
— Deocamdată îmi face plăcere că sunt cu tine. Sunt
fericit, Ştefana!
— Uşurel, uşurel, tinere!
— Asta e vorba bunicului meu, când mă aprind, el mi
potoleşte astfel.
— E un bărbat interesant bunicul tău, drept să-ţi spun
mi-a plăcut!
— O să se bucure când îi voi spune. De fapt şi el vrea să
te cunoască.
— El, să mă cunoască?! De unde până unde?!… De unde
ştie bunicul tău de mine?
— Ştie! Nu ştiu de unde, dar ştie!
— Mă rog, şi ce ştie?
— În orice caz, nu mai multe decât mine!
25
Dimineaţa iubirii
— Iar cum tu nu ştii nimic…

— Şi cum vreau să ştiu măcar ceva…
— Cred c-ar fi mai bine să nu ştii mai multe, Bogdane —
zise Ştefana, trăgând aer în piept, cu teama de a nu se
sufoca parcă!
Am rugat-o să ne-aşezăm pe-o bancă. Din spate ne

îmbrăţişau ramurile încărcate de flori ale unui arbust
nemaipomenit de frumos, un soi de salcâm special cu flori
liliachii, care parfumau ameţitor aerul. În faţa noastră,
peste aleea pe care se afla banca, se înălţau semeţi doi
brazi desprinşi parcă din ilustratele de Anul Nou. Unul
dintre ei avea crescute, în vârful fiecărei ramuri, conuri
lungi şi subţiri cu nuanţe galbene, cafenii, roşcate, ca nişte
splendide luminări, sute, sute de lumânări ce aşteptau să
se aprindă. Aceleaşi conuri, la celălalt brad, erau în
întregime, de culoare roşie, un roşu închis. Păreau aproape
stranii, nu-ţi venea să crezi că nu sunt nişte lumânări roşii,
lumânări adevărate, aşezate cu migală, pe fiecare ramură,
de mâna omului.
Ne aflam parcă la ceremonie, la o mare sărbătoare! Ne-
am pomenit gândind amândoi la fel, simţind, mai ales, la
fel.
— În apropiere de casa voastră — şi-a început Ştefana
mărturisirea — se află un internat
— Exact, este internatul unei şcoli.
— Acolo merg eu, în fiecare luni dimineaţa, să-l duc pe
fratele meu mai mic. Şi tot de-acolo îl iau în fiecare
sâmbătă după-amiază.
— Ai un frate mai mic, trebuie să fii fericită! am zis eu.
— Aş fi fericită dacă Radu ar putea să stea cu noi, acasă,
26
George Şovu
nu la internat.
— Dar de ce îl daţi la internat? Mama ta nu poate să
aibă grijă de el?
— De aproape trei ani… mama nu mai poate să aibă grijă
de niciunul dintre noi.
— De ce?
— Fiindcă… nu mai este!
— Iartă-mă, Ştefana!
— S-a îmbolnăvit grav de inimă şi… ne-a părăsit…’
— Şi tu?
— Eu mă descurc singură, cum pot!
— Te mai ajută, fără îndoială, tatăl tău.
— Din păcate, tata îmi face mai mult rău decât bine. De
la moartea mamei, bea mult, bea de câte ori are bani în
buzunar. Lipseşte de-acasă… Trebuie să spăl, să fac
mâncare, ordine, curăţenie, să am grijă de Radu… Şi-
acum, fiindcă ştii destule despre mine, e timpul să plecăm.
Te rog să nu mă însoţeşti. Iartă-mă că ţi-am spus atâtea şi
că te-am necăjit, fără îndoială. Dar tu m-ai cerut-o. Ţine
minte însă că nimeni, în afară de tine, din tot liceul, nu ştie
ceea ce ai aflat astăzi. Nici chiar profesoara dirigintă; nu
ştiu ce-a scris în rubrica mea din catalog, că nu m-a
întrebat nimic până acum. În curând vom termina anul
şcolar, odată cu el liceul — şi vei uita şi tu totul! Cu toţii
vom uita multe!
— Eu n-am să uit, Ştefana! Nu vreau să uit! Cum aş
putea?!”…
27
Dimineaţa iubirii
— Ştefana, tu ştii că bunicul şi bunica nu s-au certat

niciodată?
— Frumos din partea lor, înseamnă că sunt oameni
echilibraţi, se respectă, se iubesc, n-au avut nimic de
împărţit.
— Cum să nu aibă nimic de împărţit?
— Au avut? Ce? Parcă ziceai că n-au fost bogaţi, că au
fost simpli profesori, au muncit toată viaţa din greu.
— Da, şi asta înseamnă că n-au avut nimic de împărţit?
Că doar nu la vreo avere mă refer.
— Repet întrebarea: Ce?
— Viaţa, Ştefana! Vieţile lor care s-au făcut una, una
singură, pe care au trăit-o împreună. „Viaţa noastră,
bunico, viaţa noastră, în ciuda tuturor greutăţilor şi
necazurilor pe care le-am trăit şi le-am învins, a fost foarte
frumoasă!” Aşa spunea bunicul acum câteva zile.
— Deci tot eu am dreptate, n-au împărţit, au adunat, au
pus la un loc, au făcut un tot.
— Îţi baţi joc de mine.
— Eu nu-mi bat joc de nimeni, Bogdane, de nimeni
dintre cei care merită respect, cu atât mai mult de tine.
— Dar cu băieţii, la şcoală, de ce-i iei peste picior pe toţi?
Te întreb nu fiindcă mi-ar părea rău, dar vreau să înţeleg.
28
George Şovu
— Mă mir cum de eşti tu premiant! Văd că unele lucruri

le înţelegi mai greu.
— Am dreptate, deci! Mă iei şi pe mine în răspăr.
— Fiecăruia ceea ce merită, Bogdane. Dar să ne
întoarcem la întrebarea ta cu… băieţii… la gândeşte-te la ei
şi spune-mi: Mihai Gavriliu — „campionul curtezan”,
Alexandru Sima — „fantele”, frate deci întru preocupări,
Dorin Popescu, „mustăcioară pomădată”, Costin
Haralambie, „picioare fără cap”, aleargă bine, trage bine la
poartă, când nimereşte, dar atât, şi alţii ca ei de care nu
mă pot mişca măcar pe culoare sau pe stradă, uneori. Ce
să apreciezi la ei? Notele proaste? — că de-abia se târăsc
dintr-o clasă în alta. Asemenea specimene n-au ce căuta
nici în cercul nostru, dar, mă rog, filosoful primeşte pe
oricine şi poate că are dreptate — s-o mai prinde câte ceva
şi de ei: „Speranţa alină pe toţi muritorii!” Asemenea colegi
ai vrea să apreciez?
— Bine, dar aceştia sunt doar câţiva, Ştefana! Şi au, ce-i
drept, corespondentele lor feminine…
— Cu care, în aparenţă, se înţeleg foarte bine, dar să ştii
de la mine că nici ele „nu dau doi bani” pe asemenea
„bărbaţi”. Asemenea „corespondente”, cum le zici tu
(Mirela, Liliana, Ana-Maria, Cora ş.a.), află de la mine că-şi
cunosc mai bine interesul decât s-ar crede.
— Acum vorbeşti ca bunica!
— Nu ştiu cum vorbeşte bunica ta, n-am avut plăcerea s-
o cunosc, dar aşa stau lucrurile.
— Ştii ce spunea într-o zi, nu ştiu cum a venit vorba
despre asemenea fete, despre cum vorbesc băieţii cu ele:…
„nu există fiinţă, omenească bineînţeles, pe care s-o
29
Dimineaţa iubirii
deranjeze o vorbă bună, o vorbă frumoasă. În orice caz, nu

există femeie pe care s-o supere un gând sincer, decent
exprimat, potrivit, ca să nu zic neapărat într-o formă
aleasă…”
— Bunica ta n-a fost profesoară degeaba…
— Emerită…
— Bravo, cu toate că nu titlurile exprimă neapărat ceea
ce este omul! Pe deasupra, este femeie, trebuie s-o crezi.
— Altădată spunea un lucru grozav în legătură cu…
bărbaţii şi cu nevestele… dar nu-ţi spun, să nu râzi de
mine, crezând că… Ştii, Ştefana, eu mai mult cu bunicii
mei discut. Părinţii sunt plecaţi. În aproape patru ani nu i-
am văzut mai mult de două luni.
— Da, am auzit că sunt plecaţi în străinătate.
— Trebuie să vină anul acesta, măcar când dau examen
la facultate să fie şi ei.
— Ce zici că spunea bunica ta?
— Dar nu te superi, nu?
— Sper că n-a spus ceva rău despre mine; de altfel, cred
că nici măcar nu ştie de existenţa mea.
— Cum să nu ştie, Ştefana?!… În fine, asta e altă
poveste. „Bărbaţii — zicea bunica — toţi au nevoie să fie
struniţi. Altfel, sunt în pericol să rătăcească, din când în
când, drumul cel bun”. Iar, în ceea ce mă priveşte, spunea:
„trebuie să-ţi iei o nevastă care să ştie ce vrea de la viaţă. Şi
ea trebuie să ştie, nu numai voi, care credeţi totdeauna că
sunteţi mai grozavi!” Era de faţă şi bunicul, de-aceea…
— E straşnică bunica ta!
— Mie-mi place grozav de bunica şi de bunicul. Tu n-ai…
— Eu n-am bunici: nu mai am pe nimeni, de fapt, în
afară de o mătuşă, sora mai mare a mamei, iar tatăl meu „a
30
George Şovu
fost singur pe lume”, cum zice el (copil crescut la orfelinat);

a fost singur şi a rămas singur. Nu ştiu ce are, nu l-am
înţeles niciodată: pe mama se pare că a iubit-o, a fost o
femeie frumoasă. De altfel şi el… la înfăţişare eu îi semăn
foarte mult; deşi o iubea, se purta însă rău cu ea, o chinuia
cu gelozia lui, în timp ce el…
— Unde lucrează tatăl tău?
— În comerţ. E un om cinstit, dar de neînţeles, bun cu
alţii, rău cu ai lui. Mama a fost funcţionară într-un
minister, desenatoare tehnică. Tata îi scotea mereu ochii că
ea „e doamnă”, iar el „un pârlit de vânzător!”
— De ce? Fiecare muncă, dacă o faci cinstit…
— Bineînţeles! Mama era o fiinţă aleasă, ca spirit, ca
înfăţişare şi comportare. El însă ar fi avut nevoie de…
multă cioplitură, cu toate că, atunci când îl vezi aşa, — n-ai
zice! Probabil că şi de aceea se mai ţin încă femeile după
el… Dacă nu ne-ar ajuta mătuşa mea, care n-are copii, ar fi
vai şi-amar de capul nostru! Mătuşa este pensionată de
boală, aceeaşi boală ca a mamei — inima! A fost căsătorită
demult, a divorţat (nici ea n-a nimerit-o) şi a rămas
singură. Mă duc aproape zilnic pe la ea, noroc că stă în
apropiere de noi. A lucrat la Fabrica de confecţii…
creatoare de modele. Mai desenează şi acum, mai câştigă,
în plus, peste pensie, ca să ne poată ajuta pe noi. Ea îmi
face, din când în când, câte ceva. De altfel, am învăţat şi eu
să croiesc, să cos. Mi-am făcut o rochiţă singură. Şi lui
Radu i-am cusut ba una, ba alta…
— Când ai tu timp pentru toate, Ştefana? Eu nu fac
decât să învăţ şi cad, uneori, frânt de oboseală.
— Totdeauna femeile au fost mai chinuite şi, în ciuda
31
Dimineaţa iubirii
fragilităţii lor, se pare mai rezistente. Cel puţin unele!…

— Ştefanei, de ce plângi? Te-am supărat cu ceva? Iartă-
mă, iartă-mă, te rog!
— Nu m-ai supărat cu nimic. Nu e nimeni vinovat că
vieţile noastre se desfăşoară fiecare pe alt făgaş. Dacă aş
putea să intru la facultate!
— O fată cu voinţa ta… trebuie să izbutească!
— E greu, e mare concurenţă, dar voi munci zi şi noapte!
— Parcă Ia electronică…
— Bunicul tău e profesor de matematică şi, din câte am
auzit, nu unul oarecare.
— Da, are cărţi publicate, chiar acum urmează să-i
apară o culegere de probleme pentru liceu şi admitere în
facultate.
— Vezi? Pe când la mine!… Ştii ce mi-a spus profesoara
dirigintă astăzi? Că vrea să mă cunoască mai îndeaproape.
Pentru ea sunt „o enigmă”. E adevărat că habar n-are, nu
ştie nimic despre mine şi, închipuieşte-ţi, acum vrea să
dezlege „enigma”!
— Tu chiar pari o enigmă pentru mulţi oameni. Cum vrei
să te cunoască lumea dacă te porţi într-un fel şi gândeşti
altfel.
— Şi, mă rog, cum ai vrea să mă port, Bogdan
Ştefănescu? Să chem lumea din lume, sau măcar şcoala
întreagă, ori clasa, ori pe cei care-i interesează şi… să ţin o
conferinţă de presă? Să încep mărturisirile, spunând:
„Oameni buni, eu, de fapt, nu sunt cea care par… Dar ce
să vă mai spun eu, întrebaţi-l pe colegul meu, pe distinsul
meu coleg, fiu al unor oameni distinşi, Bogdan Ştefănescu,
de la a XII-a A, vă va spune el cine sunt, el ştie, ştie totul
despre mine”!…
32
George Şovu
— Văd că eşti supărată rău… Mă bucuram că am

discutat atâtea, că ne-am spus atâtea, că am ajuns să ştim
mai multe unul despre celălalt.
— Sunt puţin obosită şi nervoasă. Te rog să mă ierţi.
Trebuia să discut şi eu cu cineva. Prea am adunat multe în
mine. Şi s-a nimerit ca acela să fii tu.
— S-a… nimerit? Atât?
— Da, atât! S-a nimerit, că… de aceea te-am oprit atunci
pe culoar!
— Avea dreptate bunicul: trebuie un colosal efort de
voinţă ca să te înţelegi cu cineva, chiar dacă acest cineva îţi
este apropiat.
— Se pare că bunicii tăi spun numai lucruri de ispravă,
din câte susţii tu.
— Fiindcă au fost şi sunt oameni de ispravă, să ştii.
— Nu te contrazic, n-am niciun fel de interes.
— Dar ce, aici e vorba de interes? Noi… am stat de vorbă
cu vreun interes?
— Cu atât mai bine! Deşi, de data aceasta, tinere, nu
cred că stăm prea bine cu… sinceritatea. Eu, de pildă, am
avut un interes, pe care l-am şi mărturisit: acela de a-ţi
spune ţie măcar ceva din ceea ce am pe suflet E limpede,
nu?
— Îţi mulţumesc pentru acest interes al tău!
— Nu s-ar putea spune că, dacă e greu cu femeile, cu
bărbaţii e foarte simplu. Au şi ei complicaţiile lor.
— Poate, dar unele lucruri devin complicate pentru că
oamenii le complică.
— Sau viaţa.
— Viaţa le complică, dar le şi dezleagă.
33
Dimineaţa iubirii
— Se cunoaşte că suntem membri ai cercului Noi şi

viaţa. Ce „filosofie” pe capul nostru! Ar avea de ce să
zâmbească Dan Panaitescu!
— De ce crezi c-ar zâmbi? Prostii în orice caz nu
spunem. Şi-apoi sunt lucruri ce ne interesează, nu?
— Vezi că ai ajuns la vorba mea? Ne interesează!
— Mă bucur că ai spus ne…
— Vrând să subliniez că şi tu ai avut un interes… De ce
te uiţi aşa la mine? Mă măsori de parcă ai vrea să mă
cumperi.
— N-am eu bani să te cumpăr pe tine. Mi-ar trebui prea
mult aur.
— Oho! De unde ştii că sunt aşa de preţioasă?! S-ar
putea să te înşeli.
— Nu spun nu.
— Care va să zică, vorbim de circumstanţă; am învăţat
de la bunici că fetelor trebuie să le spunem vorbe frumoase
şi… tot nu costă nimic…
— Ştefana, nu-ţi permit să-ţi baţi joc…
— Nu-mi permiţi?!… Ce nu-mi permiţi? Dar cine eşti tu
să-mi permiţi sau nu mie ceva? Cine eşti…
— Degeaba te străduieşti, că ochii tăi acum spun…
altceva, n-au fulgere în ei, ca să zic aşa!
— Dar de unde ştii tu, elev Ştefănescu Bogdan, ce spun
şi ce nu spun ochii unei colege dintr-a XII-a B? De unde şi
de când ştii tu că au sau nu „fulgere”?! Ce, ochii ei sunt
fenomene meteorologice?
— Meteorologice, nu, dar fenomene, da! Sunt…
fenomenal de frumoşi! Asta el în ceea ce priveşte întrebarea
cu timpul şi locul, răspund: într-o oarecare măsură, de
aproape un an de zile; ceva mai bine, de curând, de câteva
34
George Şovu
săptămâni; asta ca timp; locul — când ici, când colo; şi a

doua oară — că fericirile acestea nu pot fi prea dese — aici,
aici, pe această bancă, spre care parcă fără să vrem neam
îndreptat şi acum. Priveşte, brazii din faţa noastră s-au
pregătit din nou de sărbătoare: şi-au prins pe ramuri
lumânărele, sute de lumânărele galbene şi roşii, iar acum
sunt gata să le aprindă ca să ardă în templul… sfintei,
fermecătoarei naturi. Salcâmul cel cu flori liliachii şi-a
întins braţul său ocrotitor peste banca… mărturisirilor
noastre, iar pe la picioare, se grămădesc în grupuri
multicolore panseluţele, care zâmbesc, zâmbesc cu ochi
fericiţi! Zâmbesc, că ce altă treabă au, după cum văd că
zâmbeşti şi tu „a râde” — din cauza romantismului meu…
leşinat! M-am molipsit de la bunicul, el e cu matematica,
dar şi cu poezia! Noroc că bunica-l readuce mereu la
realitate, restabilind echilibrul, aşa că, pe medie, treaba
iese bună. De aceea-ţi spuneam că ei nu s-au certat
niciodată. Auzi, Ştefana, bunicul şi bunica nu s-au certat
niciodată în patruzeci şi patru de ani… Cel puţin aşa
susţin ei. Eu citez doar.
— Frumos din partea lor, înseamnă că sunt oameni
echilibraţi, se respectă, se iubesc, n-au avut nimic de
împărţit!
— Da, „n-au avut nimic de împărţit”!
35
Dimineaţa iubirii
— Bogdane, ia priveşte, ce moment înduioşător! Trebuie

să fie necăjită biata femeie dacă e în stare să se despartă o
săptămână întreagă de copil Cine ştie ce greutăţi o fi
având?
— Dar e Ştefana, bunicule! Nu-i nicio femeie… Ştefana,
Ştefana! Iartă-mă c-o strig, aş vrea s-o cunoşti şi
dumneata.
— E Ştefana?! Atunci băieţelul?
— Băieţelul e fratele ei, Radu, fratele Ştefanei, bunicule.
— Ştefana, iartă-mă că te-am strigat… aş vrea…
bunicule, dă-mi voie să ţi-o prezint pe colega mea.
— Ştefana Dragomir! El e fratele meu, Radu!
— Mă bucur, domnişoară Ştefana, mă bucur mult că te
cunosc. Va să zică, dumneata eşti… fata despre care…
— Nu înţeleg…
— Bogdane, „O fată frumoasă e / cum ne-o arată
soarele: / pe cale veche o minune nouă, / curcubeul ce sare
din rouă…” Ţi-e vocabularul sărac, nepoate, ce mi-ai spus
tu despre colega ta e departe de a exprima…
— Domnule profesor, domnule Ştefănescu…
— A, dar văd că mă cunoşti, domnişoară…
— Bunicule!
— Lasă, lasă, Bogdane! Domnişoară Ştefana, te rog să
mă ierţi, e o bucurie sinceră şi, crede-mă, nu una de
fiecare zi! Nepotul meu, dar, în sfârşit.. Încotro mergeţi? Noi
am plecat să cumpărăm câte ceva, am primit sarcini de
la… stăpâna noastră de-acasă şi, ce să facem, le îndeplinim
cu plăcere.
— Noi mergem spre casă…
— Ştefana, n-ai zis că-mi cumperi o locomotivă cu
36
George Şovu
vagoane? Vreau o locomotivă cu vagoane!

— Ce spui, flăcăule, vrei o locomotivă cu vagoane? Te faci
mecanic?…
— Nu mă fac mecanic, dar mâine e ziua mea şi Ştefana
mi-a promis că-mi cumpără o locomotivă electrică cu
vagoane.
— Radule, se poate?
— Dar ai zis că-mi cumperi!
— Îţi cumpăr, sigur că-ţi cumpăr. Mergem acolo, lângă
noi.
— La magazinul unde-am văzut-o eu, da?
— Sigur, hai să mergem! Domnule profesor, şi eu mă
bucur că v-am cunoscut. Vă mulţumesc pentru cuvintele
frumoase…
— Părinţii dumitale trebuie să fie fericiţi, domnişoară
Ştefana, au doi copil…
— Noi n-avem mamă…
— Cum?!…
— Bunicule, lasă că-ţi povestesc eu.
— Ce-ai spus, Radule?
— Iertaţi-l, domnule profesor! Vă rugăm să ne iertaţi.
Bună seara!
— Mda! Şi câţi ani împlineşti mâine, flăcăule?
— Opt ani!
— O, dar eşti băiat mare! De-acum trebuie să ai grijă de
sora ta.
— Ea are grijă de mine, că tata…
— Radule!
— Ce-i cu tata?
— Cu tata nu e nimic, domnule profesor, tata trăieşte, e
37
Dimineaţa iubirii
bine, lucrează…
— Sigur, sigur… atunci să mergem până la colţul străzii,
avem acelaşi drum. Iar locomotiva cu vagoanele aţi putea
să le cumpăraţi şi de la un magazin de-aici, din apropiere,
îl ştiţi, nu? S-a deschis de curând şi e foarte bine
aprovizionat. Intr-acolo mergem şi noi. Dacă nu l-aţi vizitat
până acum, sunteţi invitaţii mei.
— Vă mulţumim, dar…
— Niciun dar… adică te-aş ruga să nu mă refuzi,
domnişoară Ştefana. Cred că şi Radu e de acord să meargă,
da?…
…— Asta, asta, pe asta să mi-o cumperi, Ştefana, te rog!
Uite ce frumoasă el Şi vagoanele, şi…
— Radule, dar asta e prea scumpă!
— Îmi dai voie, domnişoară! Aţi primit să fiţi invitaţii mei.
Atunci, lăsaţi-mă să am şi eu o bucurie, încă o bucurie pe
ziua de astăzi. Care-ai zis că-ţi place, Radule, asta? Pe asta
o cumpărăm! Iat-o! Te rog s-o primeşti… odată cu urarea
noastră de: „La mulţi ani!” Să te faci mare, să fii cuminte,
să înveţi bine…
— Am numai note de zece!
— Bravo! Foarte bine! Să ajungi inginer mecanic!
— Mulţumesc! îmi daţi voie să vă sărut?
— Cum să nu, Radule, vino să ne-mbrăţişăm, ca între
bărbaţi! Şi-acum, fiindcă ştiu unde te afli toată săptămâna,
am să te vizitez, să mai stăm de vorbă. Eşti de acord?
— Vreţi să fiţi bunicul meu?...
— Radule!
— Ce s-a întâmplat, Ştefana?… Te rog să nu plângi, e
păcat, strici frumuseţe de ochi! Sigur, sigur, Radule! Dacă
vrei tu… Măi copii, haideţi să ieşim de-aici că e o căldură,
38
George Şovu
simt că mă-năbuş.
— Bunicule, ţi-e rău?
— Nu te speria, Bogdane, n-am nimic! Motorul de
dinăuntru iuţeşte pasul şi uneori mai gâfâie! Dar mai ţine
el, trebuie să mai ţină. N-ai auzit-o pe bunică-ta? „Să
ajungem neapărat să-l vedem pe Bogdan la casa lui, să-l
vedem fericit la casa lui!” Să ajungem neapărat! E o
poruncă înaltă, nepoate. Trebuie îndeplinită. Aşa că…
Iartă-mă, domnişoară Ştefana, aşa-s bătrânii, se
înduioşează mai uşor; încep să trăiască, mai ales, prin cei
care vin după ei… Radule, noi doi o să fim prieteni buni, ai
înţeles? Dacă vrei, o să-ţi cer voie de la şcoală, să mai vii,
din când în când, pe la mine. Şi s-o aduci şi pe sora ta. Eşti
de acord, da? Ei, atunci să ne spunem „La revedere” şi să
ne vedem cu bine! Daţi-mi voie să vă îmbrăţişez pe
amândoi, şi pe tine, Radule, şi pe tine, Ştefana.
— Bună seara, bunicule, nu ştiu cum să vă mulţumesc…
pentru tot!
— Să rămâi tânără şi frumoasă!…
— ”O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul”.
— Faci progrese, mânzule. Văd că a început să-ţi placă şi

Blaga, de la o vreme.
— Merg pe urmele matale!
— Dacă mergi pe urmele mele, atunci trebuie să-ţi
plăteşti, mai întâi, datoriile.
39
Dimineaţa iubirii
— Ce datorii?
— Nu zău, n-ai nicio datorie? Îţi place în ce situaţie m-ai
pus? De ce nu mi-ai spus nimic până acum despre familia
Ştefanei?
— Pentru că n-am avut timp. Şi-apoi, fiecare lucru la
vremea sa! Dumneata m-ai învăţat doar.
— Aşa e, numai că, de data aceasta, timpul m-a luat
peste rând.
— Se mai întâmplă, bunicule, dar te-ai descurcat bine.
Aşa că…
— Mulţumesc!
— … Acum trei ani, mama Ştefanei…
Într-o dimineaţă — îşi reaminti Bogdan — se hotărâse s-

o aştepte pe Ştefana în faţa casei, ca să meargă împreună la
şcoală. S-a sculat mai devreme, a trecut pe la florăria din
colţul străzii sale, de la care a cumpărat o frumoasă
garoafă albă…
„Aleea Castanilor”, unde locuia Ştefana, nu era prea
departe. A traversat „Parcul Primăverii” în câteva minute.
Cu garoafa în mină, aştepta în faţa unei porţi. În apropiere,
pe un panou de afişaj, prins de gard, se afla un anunţ
frumos colorat care vestea că… nu ştiu unde… se
organizează un concert de muzică rock. Bogdan citea
40
George Şovu
afişul, când, deodată, întorcând capul, observă că din

partea stângă se apropia profesoara dirigintă a Ştefanei, pe
care elevii o porecliseră „Isoscel”. Se zăpăceşte, vrea să
ascundă floarea la spate, dar apoi o înghesuie, la repezeală,
în servietă, frângându-i codiţa.
— Ce e cu tine, aici, Bogdane? îl ia în primire profesoara.
Băiatul a îngheţat, cu ochii pe uşa casei, unde îşi făcuse
apariţia Ştefana, cu servieta în mână. Văzând scena, fata
se ascunde în grabă după o tufă de trandafiri, dintr-o
margine a aleii ce ducea spre poartă, chircindu-se la
pământ, ca să nu fie observată. Priveşte, speriată, din
spatele trandafirilor, la ceea ce se întâmplă…
— Ştiţi… aştept un coleg, se bâlbâie Bogdan.
— Ca să mergeţi împreună la trăsnaia asta? adăugă
„Isoscel” privind spre afiş…
— Nu… dar…
— Bine, bine! Ne vedem la şcoală! Astăzi avem oră de
matematică, aşa-i? mai spune diriginta Ştefanei, în timp ce
se îndepărtează.
Băiatul răsuflă uşurat…
— Bogdane, ce e cu tine aici? îl întreabă Ştefana,

alergând către el. Dacă mă vedea şi pe mine? Bine că nu
ştie unde stau!
— Iartă-mă! Am venit să te iau la şcoală! îi răspunde
băiatul, cu un zâmbet pe buze…
După câteva ore, într-o recreaţie, Marius, colegul de
bancă al lui Bogdan, zăreşte garoafa în servieta acestuia,
care era întredeschisă. Bagă mâna încetişor şi-o scoate.
— Ia uitaţi-vă, minunea-minunii — zice el, ridicând
41
Dimineaţa iubirii
stropul acela de spumă albă, frumos parfumată, în văzul

tuturor, servieta lui Bogdan a început să producă flori!…
Desigur pentru cea mai” şi… „cea mai”, subliniază el
cuvintele, însoţindu-le de gesturi specifice, care voiau să
sugereze chipul şi silueta Ştefanei… Ceea ce nu înţeleg eu…
este de ce stă biata floare în geantă?! A!… N-avem curaj! Ei,
dacă-i aşa, atunci să-l ajutăm în muncă, e colegul nostru
doar — adaugă Marius, îndreptându-se spre uşă, cu
garoafa în mină.
Bogdan, aflat în apropierea băncii, îl somează:
— Te sfătuiesc să te potoleşti!
Marius îşi continuă drumul. Bogdan îl prinde de piept şi
vrea să-i ia floarea. Eugen, un alt coleg, intervine,
încercând să-i despartă. Marius scapă, o zbugheşte pe uşă
şi aleargă spre sala de clasă a Ştefanei, aflată în apropiere.
Bogdan şi Eugen îl urmăresc, dar, auzind soneria de
intrare la ore, se opresc.
— Lasă-l domnule-n pace, nu ştii că e zurliu? îi spune
Eugen lui Bogdan. Apoi, intrând în clasa Ştefanei, îl vede şi
îl aude pe Marius, cum declamă solemn, cu garoafa în
mână:
— Din partea mea, această floare — ca pe o splendidă
„corolă de minuni a lumii”…
— Aiurea! îl întrerupe Eugen, ironic. A furat-o prăpăditul
de la cimitirul Belu, nu vedeţi că n-are coadă?!…
În uşă apare profesoara de matematică, diriginta clasei.
Marius şi Eugen încearcă să se furişeze neobservaţii, dar
nu reuşesc.
— Ce e cu voi? De ce nu sunteţi în clasa voastră?
— Imediat, tovarăşă profesoară! Ne scuzaţi! răspund
băieţii, ieşind în grabă.
42
George Şovu
În timp ce „Isoscel” notează absenţii în catalog, Liana, o

fată din clasă, scrie un bilet colegei sale, Cristina Stamate.
Aceasta îl primeşte şi începe să-l citească, ascunzându-l,
pe jumătate, în pupitru…
„Sfinxul se topeşte pentru «cea mai» şi… «cea mai» —
scrisese Liana. Venit împreună şcoală!” Cristina o întrebă
ceva pe Liana. Profesoara le observă, se apropie de bancă,
cerând biletul. Cristina n-are încotro şi i-l dă… „Isoscel” îl
citeşte… Apoi întreabă cu o anume naivitate:
— Cine e, dragă, „Sfinxul”? Şi ce înseamnă asta… „se
topeşte”?
— Cum? Nu ştiţi cine e „Sfinxul”? Distinsul nostru coleg,
Bogdan Ştefănescu, dintr-a XII-a A — se oferă Liana s-o
lămurească.
— Cineee? Bogdan?! întreabă, cu mare mirare, „Isoscel”.
Şi de ce „Sfinx”?
— Pentru că este… foarte serios, şi rece, ca un sloi de
gheaţă… răspunde fata cu o voalată obrăznicie… Numai
că… acum, după cum vedeţi, „se topeşte”…
— Aţi înnebunit de tot! zice profesoara. Apoi, curioasă,
mai întreabă: Dar povestea asta… „cea mai” şi— „cea mai”,
la ce se referă?!…
Clasa izbucneşte în râs. Câteva fete, printre care şi
Cristina Stamate, întorc capul spre Ştefana. Aceasta este
roşie ca focul.
„Isoscel” are o revelaţie. Se apropie, o priveşte sever,
făcându-i semn, cu arătătorul, să se ridice.
— Ascultă, fetiţo, tu unde stai? Nu cumva pe „Aleea
Castanilor?”
Ştefana a încremenit.
43
Dimineaţa iubirii
— Aha! spune profesoara, făcându-i semn să se aşeze.
Ştefana nu se putea opri din plâns… După ore,

ajunseseră în „Parcul Primăverii”. Se aflau acum Pe „banca
lor”…
— Gata cu „Isoscel”! exclamă Bogdan, ştergându-i
lacrimile şi mângâindu-i obrazul. Şi-acum, priveşte în ochii
mei, hai, priveşte, priveşte!
Ştefana îl învăluie cu luminile ei verzi, înfiorate de
tristeţe.
— Recunoşti că mâine mergem la reuniune? o întreabă
Bogdan. Da, ori ba?
Ştefana lăcrimează încă.
Bogdan reia, cu acelaşi aer fals-serios:
— Instanţa întreabă încă o dată: Da, ori ba?
Fata, vrând-nevrând, intră în joc:
— Da! răspunde ea.
— Ei, bine, reuniunea nu e mâine!
— Cum, nu e „mâine”?!… se nelinişteşte Ştefana.
— E azi, acum! Fii atentă! spune Bogdan, făcând gestul
clasic al prestidigitatorului: „Hocus, Pocus, Preparatus!
Ciribic, Ciribaboi!”…
Chipul Ştefanei se înseninează…
44
George Şovu
Sala de sport a liceului, frumos ornamentată şi

luminată, a fost transformată în ring de dans.
Bogdan şi Ştefana, printre alte perechi de fete şi de băieţi
din clasa a XII-a, dansează, în ritmul unei melodii modeme,
interpretate de o formaţie de muzică uşoară, compusă din
elevi.
Pe o latură a sălii se află câteva mese, pe care pot fi
văzute sticle de „Pepsi” şi cu apă minerală, ca şi platouri cu
diferite dulciuri.
Undeva, într-un colţ mai retras, Dan Panaitescu,
filosoful, discută cu „Isoscel”. Ceva mai departe, alţi câţiva
profesori se află într-un grup de elevi.
„Isoscel”, indignată, exclamă:
— Poftim! Cu ce trebuie să-mi pierd eu vremea sâmbătă
după-amiază!
Profesorul Panaitescu priveşte peste sala, cu un aer
meditativ, ca şi cum n-ar auzi-o!
În acest moment, Eugen, cu o tavă în mână, pe care se
află pahare cu „pepsi” şi o farfurie cu fursecuri, invită pe
cei doi profesori să servească.
Tocmai atunci dansul se termină. Bogdan face o
„reverenţă” în faţa Ştefanei. Orchestra începe o altă
melodie. Câţiva băieţi se apropie, în acelaşi timp, de
Ştefana, cu două degete ridicate, ca la lecţie, cerând
favoarea de a fi acceptaţi ca parteneri.
„Isoscel”, preocupată de ceea ce se întâmplă, a rămas cu
paharul neatins. Se adresează lui Panaitescu, într-o clipă în
care acesta privea amuzat spre Ştefana:
— Ce-or fi găsind, domnule, la fata asta?… Că nu e nicio
scofală de capul ei… Şi e dintr-o familie… O să-l strice pe
45
Dimineaţa iubirii
Ştefănescu!…
Filosoful nu răspunde. O urmăreşte, mai departe, pe
fată, cu acelaşi zâmbet pe buze.
Marius, cocoţat pe un spalier, cu microfonul în mână,
anunţă cu căutată emfază:
— Orchestra, stop! În programul serii — urmează
concursul de dans, organizat de clasa a XII-a A. Atenţiune,
atenţiune! Perechile vor ieşi din căciulă! Poftiţi la
„inimioare”!
Băieţi şi fete se îngrămădesc în jurul lui Eugen, aflat în
apropierea orchestrei. Acesta ţine într-o mână, ca pe nişte
cărţi de joc, dispuse în evantai, „inimioare” bleu, pentru
băieţi, iar în cealaltă — „inimioare” de culoare roz, pentru
fete.
— ”Inimioarele” secrete — pentru băieţi, pentru fete!
strigă el, ca la târg.
Elevii trag „inimioare”, pe care sunt înscrise nume din
cupluri celebre de îndrăgostiţi.
Bogdan şi Ştefana se apropie de Eugen. Sala se întretaie
de strigările celor ce-şi caută perechea:
— Dante o caută de Beatrice, strigă un băiat,
fluturându-şi „inimioara”. De undeva se aude:
— Prezent! Şi, lângă cel ce strigase, îşi face apariţia o
fată deşirată, nu tocmai plină de farmec, în mod evident
mai înaltă decât partenerul ei!
— Ehe, fericirea nu se cucereşte uşor: are de traversat
băiatul un întreg „Purgatoriu”!… exclamă Eugen către
colegul de-alături.
Alte strigări, alte căutări şi cuplurile se formează: Felii şi
Otilia, Paul şi Virginia, Daphnis şi Chloe, Romeo şi Julieta,
Petrarca şi Laura, Eminescu şi Veronica etc.
46
George Şovu
Ştefana trage o „inimioară”. Marius, văzând-o, coboară

repede de pe spalier şi o întreabă:
— Ce ţi-a picat?
— Isolda! răspunse fata.
Marius se strecoară spre Eugen şi-i suflă la ureche:
— Opreşte-l pe Tristan pentru Bogdan!
Îi vine rândul să tragă o „inimioară” şi lui Bogdan.
— Cea din dreapta! îi şopteşte Eugen, conspirativ.
Bogdan o trage repede şi-o priveşte. Se îndreaptă spre
Ştefana, care tocmai îl căuta cu privirea.
— Ce ai? îl întreabă ea, curioasă.
— Dar tu? răspunde băiatul, după care îşi desfac
palmele cu cele două „inimioare” — pereche.
În acest moment, chipurile lor sunt fulgerate de o
lumină: urcat pe o „capră” de sport, Marius fotografiază cu
blitz-ul, strigând:
Un om — şi-un om! Un om — şi-un om! Şi o fotografie
pentru veşnicie!” Vorbele lui constituiau o replică la o altă
expresie, pe care tot el o găsise, în primăvară, când săpau
pomii din parcul liceului. Fiecare elev din clasa a XII-a
plantase, cu patru ani în urmă, câte un pom — aşa, „ca să
prindă şi ei rădăcini, să nu-şi uite cuibul din care îşi vor lua
zborul în viaţă” I după cum le spusese directoarea lor.
Pomii se făcuseră mari, iar elevii îi săpau în jur de câteva
ori pe an. În primăvară, fiecare se afla lângă pomul lui.
Marius îi fotografia, strigându-le: „Un om — şi-un pom! Un
om — şi-un pom! Şi o fotografie — pentru veşnicie!”
Atunci, Ştefana privea, nedumerită, în jur, necunoscând
„povestea” pomilor şi neştiind de care să se apropie şi ea.
Mai mulţi băieţi o invitau, în acelaşi timp, fiecare oferindu-i
47
Dimineaţa iubirii
„pomul lui”, dar „cu inima stăpânului cu tot”.

Bogdan terminase de săpat şi, în clipele acelea, îmbrăca
în haină proaspătă de var tulpina teiului său falnic, pe
care-l plantase în parc, în anul în care devenise elev al
acestui liceu. Mâna plimba bidineaua ca-ntr-o mângâiere
tandră, peste obrazul neted al teiului, în timp ce ochii
băiatului stăruiau, gânditori, asupra chipului Ştefanei. Ea
nu-l vedea însă. Totuşi, parcă îl căuta, mutându-şi privirea
de la un pom la altul. Când l-a găsit, s-a făcut o tăcere ca
de început de lume. Nu mai era nimeni în jur, în afară de ei
doi — scăldaţi în boarea unei vrăji de frumuseţe şi lumină.
O minge de fotbal ţâşni, din stradă, peste gardul şcolii şi se
opri drept în capul lui Bogdan. Ca trezit dintr-un vis,
băiatul începu să râdă. Ştefana zâmbi şi, după câteva
secunde, o porni spre intrarea în liceu…
…Acum dansau dezlănţuiţi, puşi ca pe jar de fluxul tonic

al unei melodii alerte. Perechile se împuţinaseră pe măsură
ce se trecuse, în cadrul concursului, de la un dans la altul.
Rămăseseră încă două, în afară de Ştefana şi Bogdan.
— Punctajul cel mai mare, până acum, îl deţine perechea
„Tristan şi Isolda”! anunţă Marius, ceremonios.
Sala aplaudă frenetic. Cei doi, cu chipurile îmbujorate,
se priveau bucuroşi.
— Urmează ultima probă: vals! adaugă Marius.
Printre dansatorii rămaşi în concurs se strecoară o undă
de nelinişte.
— Ce facem, n-am dansat niciodată vals! îi şopteşte
Bogdan partenerei sale.
„Isoscel” se luminează:
— Ei, puişorilor, acu’ să vă văd! exclamă ea, de la masa
48
George Şovu
prezidiului. Că la zbânţuială… nu vă-ntrece nimeni!

O pereche abandonează.
— Să renunţăm şi noi! spune Bogdan.
— Nici vorbă! Poate câştigăm! îi răspunde Ştefana.
— Dar nu-nţelegi că nu ştiu?
— Fii atent la mine, mai bine-zis lasă-te în voia muzicii,
îl îndeamnă fata, în timp ce orchestra face să răsune în
sală mătăsoasele acorduri ale celebrei melodii „Valurile
Dunării”.
— Un’-doi-trei! îi şopteşte Ştefana lui Bogdan. Ia-te după
mine şi capul, sus! Zâmbeşte! Acum! adaugă ea, încordată
ca un arc.
Cei doi încep să danseze.
Cealaltă pereche face câţiva paşi stângaci, dar fata,
nervoasă, îi spune partenerului:
— Nu insista, nu pot! Ne facem de râs! Se desprind din
dans, abandonând…
Bogdan dansează din ce în ce mai dezinvolt, condus cu
eleganţă de Ştefana, care îi imprimă ritmul, şoptindu-i:
„Un’-doi-trei! Un’-doi-trei!”
Băieţii şi fetele de pe margini aplaudă ritmic… Ştefana şi
Bogdan radiază de fericire…
— Bogdane, eşti gata?
49
Dimineaţa iubirii
— Gata!
— Dă-i drumul, imprimăm: Stimate colege şi stimaţi
colegi, membri ai mult îndrăgitului nostru cerc de
dezbateri… să le zicem filosofice (deşi ele nu sunt chiar
totdeauna) — Noi şi viaţa; stimaţi ascultători, adică invitaţi
(presupunem că vom avea şi invitaţi, Bogdane, nu? La o
asemenea temă)…
— De asta te ocupi tu.
— O.K. 1 Ca şi de altele, după cum se vede. Deci, să
revenim: Ne aflăm cu microfonul şi, bineînţeles, cu aparatul
de imprimat (dar aşa se spune — mai reportericeşte —
numai cu microfonul) în casa colegului nostru din clasa a
XII-a A, Bogdan Ştefănescu, eroul acestei zile, vă rog să mă
iertaţi, de două ori erou: o dată, pentru că astăzi, 15 mai,
din anul de graţie una mie nouă sute optzeci şi… colegul
nostru împlineşte fericita vârstă de nouăsprezece ani, şi a
doua oară pentru că, în ziua în care dumneavoastră veţi
asculta ceea ce noi punem la cale acum, rezultatele
„genialelor” noastre idei şi ale încordatelor noastre
eforturi…
— Marius, dar eşti formidabil, vorbeşti ca un adevărat
reporter şi ai o vervă!… Nu degeaba vrei să te faci tu…
— Ziarist, colega! Vă rog să mă iertaţi, stimaţi
ascultători, dar, după cum vedeţi şi mai ales veţi vedea, nu
sunt singur şi mai intervine câte cineva înainte de a i se da
intrarea în scenă. Entuziasm tineresc, ce să-i faci?! După
cum vă spuneam, colegul şi, aş îndrăzni să spun, prietenul
nostru Bogdan Ştefănescu este încă o dată erou, pentru că
astăzi, adică de astăzi în cinci zile, deci săptămâna viitoare,
la şedinţa cercului, el ne va face acea formidabilă şi mult
aşteptată Declaraţie de dragoste!… Vă rog, încă o dată, să
50
George Şovu
mă scuzaţi, aici se aplaudă, nici n-am început şi se

aplaudă, vă închipuiţi ce va fi după…
— Cum n-am început, Marius, de două ore discutăm,
petrecem aici şi tu spui că „nici n-am început”?
— Iertare, o voce… o altă drăgălaşă voce, a unei tot atât
de drăgălaşe colege, mă întrerupe, amintindu-mi, de fapt,
că trebuie să vă dau o serie de lămuriri.
Mai întâi, prezentările:
La microfon — Marius Florescu, tot de la a XII-A (de
altfel, toţi cei de-aici sunt de la a XII-a A, cu o singură şi…
foarte plăcută excepţie, pe care o vom descoperi la timpul
potrivit); pe mine mă ştiţi dumneavoastră, de la serbări, de
pe la cenaclu, de pe la cerc, în fine, sunt mai mereu cu…
microfonul, căci vreau să devin ziarist şi, astă* seară, daţi-
mi voie să fac un exerciţiu. Îmi permiteţi, da? Vă
mulţumesc!
Lângă mine, în această plăcută cameră, în această
plăcută casă, cu gazde extrem de amabile, încântătoare aş
zice — bunicii colegului nostru, eminenţi dascăli,
pensionari acum, care au fost aşa de înţelegători cu noi în
seara aceasta, tolerându-ne entuziasmul excesiv uneori,
luminând încâlcelile din vorbele şi din gândurile noastre cu
ponderate sfaturi şi cu vorbe de duh, pentru care le
mulţumim cu plecăciune — lângă mine, deci, se află eroul
nostru, dimpreună cu unsprezece colegi ai domniei sale:
cinci băieţi şi şase fete; cinci fete — pentru cinci băieţi, iar a
şasea — a şasea este foarte plăcuta excepţie despre care
vorbeam şi care, îmi permit să cred, este invitata de onoare
a sărbătoritului nostru. (Stimaţi ascultători, ea a roşit, el a
roşit, noi… noi facem haz, adică ceilalţi colegi ai mei fac
51
Dimineaţa iubirii
haz, pentru că eu nu-mi permit, având o importantă

misiune de îndeplinit şi, fiindu-mi, la urma urmei, în joc
viitorul meu de ziarist, dacă nu cumva de inginer). De fapt,
noi toţi am venit aici, în această seară, pentru colegul
nostru, să-i urăm, să ne bucurăm împreună cu el, să-i
cântăm, hai: unu, doi, trei, şi: „Mulţi ani, trăiască!… Mulţi
ani trăiască!… La mulţi ani!”
Aţi ascultat şi dumneavoastră — voci tinere, izvorâte din
piepturi tinere, voci care au vibrat la aceeaşi înălţime de
simţire, mai puţin de diapazon (ştiţi, nu toţi colegii mei fac
parte din corul şcolii), dar asta n-are importanţă.
Acum, vă rog să mă iertaţi (v-am cerut de prea multe ori
iertare, dar aşa sunt eu: foarte politicos), voiam să vă 6pun
că acum mă aflu într-o mică încurcătură: nu ştiu ce să fac
— să vi-i prezint pe colegii mei sau?… Am hotărât: nu vi-i
prezint acum, ci într-un alt moment mai potrivit (ori în mai
multe momente, vom vedea noi). Ceea ce vă pot spune de
pe acum, însă, este că toate colegele noastre, dar absolut
toate sunt fete drăguţe, amabile, pline de viaţă, ştiu să
danseze foarte frumos, să discute etc., etc.; una însă este
de-a dreptul… Permiteţi-mi să vă reproduc vorbele cu care
a întâmpinat-o distinsa şi amabila noastră gazdă — bunica
lui Bogdan (eram prin preajmă şi am tras cu urechea):
— ”Vai, dar frumoasă eşti, fetiţo, — a zis bunica — vino
să te văd mai de-aproape! Au avut dreptate băieţii mei
(adică bunicul şi nepotul, n.n.). Şi ce bine îţi vine rochiţa
aceasta vernil, ai ales-o special pentru ochi, nu?”
— ”Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc din inimă,
sunteţi prea amabilă şi prea bună cu mine! Vă rog să mă
iertaţi pentru întârziere — a trebuit să-l duc pe Radu,
fratele meu mai mic, la mătuşa mea, n-aveam cu cine să-l
52
George Şovu
las altfel; tata are nişte treburi în seara aceasta…”, a spus

invitata de onoare a sărbătoritului, colegă de la a XII-a B,
pe care sunt sigur că o bănuiţi dumneavoastră chiar dacă
nu-i rostesc numele.
Nici băieţii nu sunt mai prejos. Chiar m-am mirat de ei,
sunt colegii mei, îi ştiam, mai exact aveam impresia că-i
cunosc bine, dar uite că în seara aceasta mi s-au dezvăluit
altfel. Avea dreptate cineva care spunea că: adolescentul,
tânărul, constituie un univers prea puţin explorat! idee la
care, permiteţi-mi să adaug modestul meu îndemn -.
„Oameni, cunoaşteţi mai bine acest univers! Tovarăşi, staţi
de vorbă cu tinerii, mai mult şi mai apropiat, aşa, de la
suflet la suflet, — veţi vedea că şi ei au suflet!” Stimaţi
ascultători, aici din nou se aplaudă şi se subliniază: „Şi încă
ce suflet!”
Şi acum, după aceste prezentări cam lungi („lungi”,
„lungi” mă aprobă şi colegii mei), să intrăm în problemele
esenţiale ale reportajului nostru, a cărui iniţiativă, să-mi
daţi voie, cu modestie, să recunosc, eu am avut-o. Că i-am
zis, la un moment dat, lui Bogdan, după atâtea discuţii ale
colegilor mei: ce bine ar fi fost dacă s-ar fi înregistrat măcar
o parte din ceea ce s-a spus în seara aceasta aici despre
atâtea probleme, dar şi despre una care ne interesează pe
toţi — îi dăm dreptate, încă o dată, conducătorului cercului
nostru şi-i mulţumim că ne-a propus o dezbatere în
legătură cu… Este vorba, stimaţi ascultători, despre ceea
ce, de câteva săptămâni, discută, când într-o împrejurare,
când în alta, nenumăraţi tineri ai liceului nostru:
dragostea.
Şi-atunci, pe loc, am convocat o şedinţă fulger în doi,
53
Dimineaţa iubirii
adică între mine şi Bogdan, am propus forma — veţi vedea

imediat — este cu totul „originală”, am supus propunerea
masei spre deliberare, am primit, notaţi: cu aplauze,
aprobarea şi, iată-ne în exerciţiul funcţiunii.
Cei zece tineri sunt pregătiţi (organizatorii nu vor fi,
bineînţeles, supuşi testului), fiecare are hârtie şi creion,
mese, colţuri de mese, de dulapuri sau propriii genunchi la
dispoziţie, aşteptându-ne doar întrebările. Rugăm pe
tovarăşii profesori, amabilele noastre gazde, să ne ierte
eventualele stângăcii din formularea întrebărilor.
Acum îi rog pe cei zece colegi să scrie titlul:
DESPRE DRAGOSTE
— Extemporal —
………………………………………………………………………….
Colegele şi colegii lui Bogdan au plecat cu toţii deodată,
încântaţi de întâlnirea lor, de isprava cu reportajul-
anchetă, de câte şi-au spus şi au simţit, de faptul că au
petrecut împreună câteva ore, într-o atmosferă de clocot
tineresc al minţii şi sufletelor lor. Bunica şi bunicul i-au
petrecut până la poartă, înconjurându-i cu sentimente
calde de părinţi şi de dascăli.
Bogdan i-a însoţit mai departe, până la capătul străzii.
Aici drumurile se despărţeau: băieţii s-au angajat, aşa cum
se cuvenea, să-şi însoţească până acasă colegele.
Drumul Ştefanei era foarte bine cunoscut de Bogdan, îl
călcase, cu atâta încântare şi freamăt interior, de multe ori.
În seara aceasta însă, totul parcă era altfel. În seara
aceasta, Ştefana a vorbit atât de puţin, parcă n-a fost ea,
cea de fiecare zi. Niciodată n-a văzut-o atât de tăcută,
retrasă, încordată. Cu toate acestea, atât de bucuroasă,
totuşi, bucuroasă cum, iarăşi, n-o mai văzuse până acum.
54
George Şovu
E adevărat că cele mai largi şi mai frumoase răspunsuri, în

scris, ea le dăduse.
El vorbise însă mult, se dezlănţuise, chiar se grozăvise,
aruncând în discuţie tot felul de idei, unele prinse de pe la
bunicul, de la bunica. Ceilalţi îl ascultau miraţi,
amintindu-şi de vorbele zeflemitoare ale colegului lor,
Alexandru Sima: „Tăcutul, sfiosul Bogdan Ştefănescu?
Fetelor, păzea!” Intr-adevăr, colegii nu-l recunoşteau:
Bogdan era altul. Ştefana însă îl cunoştea şi-l recunoştea,
totodată. În ochii ei, care au vorbit tot timpul, când erau
întrebaţi de Bogdan, se zămisleau răspunsuri.
Ochii aceştia erau învăluiţi acum în noapte, iar el,
Bogdan, parcă-şi pierduse glasul, parcă se epuizase.
Mâinile Ştefanei, pe care Bogdan le strângea înfrigurat.,
vorbeau aşa cum… Deodată, şi-a adus aminte de Diana,
fata de care bunicul se îndrăgostise când avea vârsta lui.
Câtă dreptate avea bătrânul, şi ce frumos ştia el să
tălmăcească aceste lucruri! Pe când nepotul… din toate
câte simţea că ar fi putut şi ar fi trebuit să-i spună
Ştefanei, se pomeni apropiindu-şi cu sfială buzele de părul
ei ca arama, undeva lângă tâmplă, şi şoptindu-i ca într-un
vis, ca într-un cântec, în care sufletul lui se năştea din nou,
fiinţa lui se zămislea pentru a doua oară:
„Mi-e drag de tine, Ştefana, mi-e tare drag şi dor ic tine!”
Fata a ridicat privirile spre ochii lui, dar în întunericul
nopţii nu i-a putut vedea. Îi simţea fierbinţi deasupra
frunţii ei, fierbinţi şi întrebători.
Şi-a lipit apoi fruntea de pieptul lui Bogdan, ascultându-
i de aproape bătăile repezi ale inimii speriate, pe care-o
putea asemui cu o pasăre de aur aflată la porţile unei
55
Dimineaţa iubirii
colivii, de unde aştepta să-şi ia zborul. Bogdan o mângâia

pe păr şi palma lui era caldă şi bună, şi fata se simţea atât
de bine, încât începu să plângă încet, cu lacrimile atâtor
doruri şi întrebări, care acum păreau să se dezlege.
S-a înălţat apoi pe vârful picioarelor, ca să ajungă până
la buzele lui Bogdan.
„Fata avea degete subţiri, şi ochi albaştri, şi buze
fierbinţi.. Îşi aminti Bogdan despre descrierea făcută de
bunicul său acelei Diane de demult. În acest timp, Ştefana
s-a strecurat grăbită în curtea casei ei…
„Numai ochii sunt verzi, minunile mele verzi… şi părul de
aramă moale!”… adăugă băiatul în gândurile sale.
Un cântec îl învăluia tot mai mult; se simţea uşor ca
fulgul, iar noaptea se luminase dintr-o dată, aprinzându-i
deasupra o boltă de făclii:
„Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.
……………………………………………………………………….
Eu curg întreg în acest cântec sfânt,
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”,
începu el să recite cu glas tare, făcând apel la

nemuritoarele versuri ale lui Nicolae Labiş sau, poate,
numai sufletul şi inima lui recitau:
„Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu”…
56
George Şovu
10
„Ochii lui Bogdan sunt umezi de lacrimi. Discuţia cu

mama sa îi răscolise fiinţa…
În ultimele zile nu reuşise să stea de vorbă cu Ştefana.

Era tot timpul ocupată, supărată, nervoasă. Băiatul nu ştia
ce să creadă. O singură dată, când a întâlnit-o pe culoar şi
i-a ieşit înainte, l-a rugat, scurt, „să fie înţelegător şi s-o
lase în pace”. I-a promis că o să-i explice, în curând, ce se
petrece cu ea. Sufletul băiatului s-a răsucit, de parcă l-ar fi
strâns cineva între palme, fără milă, încercând să-l gâtuie.
Chipul i s-a întunecat, iar ochii i s-au aprins de spaimă.
„Dumnezeule! Ce se întâmplă cu Ştefana!?” şi-a spus
Bogdan de-a dreptul uimit. A doua zi şi a treia zi fata n-a
mai venit la şcoală, după cum nu avea să mai vină nici în
zilele următoare, care erau, de fapt, ultimele din anul
şcolar, ultimele lor zile de liceu. Se încheiau cursurile,
după care urma o scurtă perioadă de pregătire în vederea
bacalaureatului…
Acum toate i se învălmăşeau în minte şi în suflet. S-a

îmbrăcat şi, fără să spună o vorbă, a ieşit din casă. L-a
văzut bunicul, care l-a întrebat de ce este agitat. „Nu-i
nimic, nu te nelinişti! i-a răspuns băiatul. Mă doare puţin
capul, sunt obosit! Mă plimb câteva minute prin curte, prin
57
Dimineaţa iubirii
faţa casei şi mă întorc!” Dar, când a ieşit din ograda

locuinţei lor, era deja hotărât: trebuia s-o vadă pe Ştefana!
A prins să alerge pe stradă, apoi a cotit-o la dreapta, ajun-
gând în faţa „Parcului Primăverii”. A trecut în fugă prin
parc şi, după câteva minute, s-a pomenit în faţa casei ce-i
devenise atât de cunoscută de câtăva vreme…
Era o clădire modestă, cu o curticică frumoasă în faţă,
plină cu flori. Nu era casa tatălui Ştefanei, ci a altcuiva, ei
fiind chiriaşi în două cămăruţe, care aveau şi dependinţele
necesare. Bogdan fusese de câteva ori în această casă. Îşi
aminteşte că, prima dată, a rămas profund impresionat şi
de modestia interiorului. Dar, peste tot, era curat şi cochet
aranjat, ceea ce dovedea hărnicia Ştefanei şi bunul ei gust.
Atunci a strâns-o în braţe şi s-au sărutat în voie, nu pe
furiş, ca în parc. Şi casa se transforma, văzând cu ochii,
intr-un palat, în cel mai frumos palat de pe lume!…
Acum, Bogdan tremura de emoţie la poartă, neştiind ce
să facă. Ferestrele, întunecate, indicau clar faptul că nu
este nimeni acasă. Dar, iată că, în timp ce se întreba unde
o fi la ora aceasta Ştefana (tatăl ei s-ar fi putut să fie de
serviciu, iar Radu era la internat), de după colt apar trei
siluete: două femei şi un bărbat. Bogdan se îndepărtează,
la repezeală, cu câţiva paşi de la poartă, trecând apoi pe
trotuarul de vizavi, unde se ascunde în spatele unui castan
cu trunchiul puternic spre a putea privi în voie. Străduţa
era într-un singur loc luminată, în faţa celei de a treia case
de la locuinţa Ştefanei, unde se afla un stâlp cu un bec
puternic. În aşteptare, inima lui Bogdan îi măsura parcă
ultimele clipe ale existenţei. Când cele trei persoane au
ajuns în dreptul luminii, băiatul o recunoscu, între ele, pe
aceea pentru care vibra, atât de încordat, întreaga lui
58
George Şovu
fiinţă; în cealaltă persoană feminină o bănui pe mătuşa

Ştefanei, dar bărbatul, necunoscut lui Bogdan, nu era
desigur tatăl fetei, fiindcă n-avea nici 30 de ani, era destul
de prezentabil, din câte a putut să-şi dea seama în fugă şi
parcă avea şi un barbişon, ori i s-a părut lui… Ca împins
de un resort nevăzut, a ţâşnit din spatele copacului şi,
traversând strada, a apărut, din întuneric, tocmai când
Ştefana deschidea poarta, invitându-i pe cei doi înăuntru.
— Bună seara, Ştefana, spuse el cu sufletul la gură.
— Bogdan, ce e cu tine aici? i se adresă fata, tresărind,
vădit încurcată de prezenţa lui…
Bărbatul care o însoţea s-a oprit, măsurându-l din ochi
pe Bogdan, care nu făcea, bineînţeles, altceva. Se măsurau
amândoi!
— Te-am întrebat ce e cu tine, la ora aceasta? reluă
Ştefana.
— Nu te nelinişti, răspunse Bogdan cu un glas pe care
fata nu i-l auzise niciodată, am venit să stăm puţin de
vorbă, dar văd că eşti ocupată, aşa că… Şi dădu să se
întoarcă şi să plece.
— Bogdan, Bogdan, strigă Ştefana, în timp ce se apropie
cu câţiva paşi de el, fii înţelegător şi ai încredere în mine,
am să-ţi explic, în curând, totul!… Să sperăm că vom ieşi
din întunericul ce ne-a cuprins…
— Da, s-a întunecat rău, totul s-a întunecat, Ştefana, mă
duc că e târziu, spuse Bogdan şi se răsuci din drum,
rupând-o la fugă.
Simţea că dacă ar mai fi rămas doar câteva clipe, risca
să izbucnească în plâns, ori să se repeadă să-l ia de piept
pe ţapul acela ce se pregătea să intre pe poarta casei în
59
Dimineaţa iubirii
care el fusese atât de fericit.

A traversat o parte a parcului ca un bolid aflat în cea mai
mare viteză. Apoi s-a oprit din fugă, a încetinit pasul, ca să-
şi potolească răsuflarea atât de grăbită, iar, până la urmă,
căutând o bancă anume, de care îl legau atâtea frumoase
amintiri, se abandonă pe scândurile acesteia, aşa cum ai
aşeza un corp străin, o adevărată povară de care vrei să
scapi cât mai repede. Deasupra ei, pâlpâia un bec ca o
candelă. Întrebările îi asaltau fiinţa, una după alta: „Ce s-a
întâmplat? Ce-a putut să se întâmple de s-a schimbat
totul? Cine este individul acela şi ce caută el în casa
Ştefanei?… Să fiu înţelegător şi să am încredere în ea! Dar
cum să am încredere când văd atâtea şi ea nu-mi spune
nimic?! De ce nu stă de vorbă cu mine? Orice i s-ar fi
întâmplat, trebuia să-mi spună în primul rând mie! În locul
ei, eu cred că aşa aş fi făcut!… în locul ei!… Hm! Ce greu
este să te aşezi în locul altuia, să încerci şi să reuşeşti să
înţelegi tot ce gândeşte şi simte altul într-o anume situaţie!
… În orice caz, deliberă, încă o dată, Bogdan, dacă mie mi
s-ar fi întâmplat ceva grav, i-aş fi spus neapărat şi Ştefanei.
I-aş fi spus, fără îndoială, bunicului şi, dacă ar fi fost cazul,
bunicii, ori, poate tatălui meu, de s-ar fi nimerit să fie pe
lângă mine şi să aibă timp să mă asculte. Dar şi cu Ştefana
aş fi stat de vorbă!… Ea de ce nu vorbeşte cu mine? Cu atât
mai mult cu cât ceea ce se petrece cu ea nu e un lucru
simplu, sunt sigur!”
Bogdan rămase cu gândul la ultima afirmaţie, pe care o
transformă într-o serie de alte chinuitoare întrebări: „La
urma-urmei, dacă tot ceea ce am crezut eu până acum n-a
fost decât o simplă iluzie? De unde ştiu eu că mă iubeşte
Ştefana?!… Poate a cochetat şi cu mine, aşa cum a făcut-o
60
George Şovu
cu atâţia… Ce ştiu eu despre ea, despre sufletul ei! …Mai

bine nu mă alegea pe mine „filosoful” pentru declaraţia…
Aşa, cine ştie, n-aş fi ajuns la Ştefana şi, poate, ar fi fost
mai bine!…”
— ”Bogdan Ştefănescu, eşti un ingrat I se revoltă, dintr-o
dată, un gând din adâncul fiinţei tânărului. Cum poţi să
spui că ar fi fost mai bine? Uită-te în sufletul tău şi
cântăreşte cu ce-ai rămâne dacă ai arunca din el ceea ce ţi-
a adus această fată? Poftim?!”…
— ”Da, dar şi aşa!… Aşa se poate trăi? În incertitudine,
în derută, în chinurile iadului?! Spune, se poate?”
— ”Ai răbdare, băiatule, se zburli la el acelaşi gând, ai
răbdare şi încredere, aşa ţi-a spus şi Ştefana! E o situaţie
bărbătească… nu? Confruntă-te cu ea! Străduieşte-te să
ieşi învingător! Suferinţa căleşte! Trebuie să treci prin foc.
Adevărul nu se teme de înaltele temperaturi. Dimpotrivă,
trecut prin jar, el devine mai luminos şi nemuritor. Care
este adevărul tău, adevărul fiinţei tale? Dacă o iubeşti,
suferă pentru ea, aşteaptă şi ai încredere! Pe urmă, vei
vedea ce ai de făcut!”
„Aşteaptă şi ai încredere! îşi spuse Bogdan, încă o dată,
ridicându-se de pe bancă şi pornind către casă. Am să
aştept, Ştefana Dragomir, am să aştept! Vezi însă ce faci cu
încrederea mea! Ai grijă, Ştefana, se rugă, parcă, sufletul
lui Bogdan, ai grijă!”…
61
Dimineaţa iubirii
11
Elevii sunt în recreaţie. Bogdan se îndreaptă spre clasa

Ştefanei. Deschide uşa şi priveşte spre banca ei. Cristina
Stamate, cu jucată dezinvoltură, începe să fredoneze,
învârtindu-se în jurul lui: „Fire uşoară femeia are / E
schimbătoare / Ca fulgu-n zbor!”
— Lasă prostiile! o repede Bogdan. Ce-i cu ea? N-aţi aflat
nimic?
— ”Nu cerceta aceste legi, / Că s-ar putea… să le-nţelegi”
Şi-atunci să te văd, băieţaş — îi răspunde Cristina.
— Stai, domnule, liniştit! Are fata nişte probleme, o să
vină! intervine Liana.
— Ce fel de probleme? întreabă Bogdan, suspicios.
— Ei şi tu, acum! Vrei să le ştii pe toate! Probleme! Mi-a
spus că le rezolvă şi vine la şcoală.
Contrariat, Bogdan pleacă, trântind, în urma lui, uşa
clasei…
62
George Şovu
CAPITOLUL II
A doua zi, sâmbătă, la familia Ştefănescu se făceau mari

pregătiri. Bogdan nu participa în niciun fel la ele, nu-l
interesau. Seara de sâmbătă avea să-i rezerve însă o
surpriză. El ştia că este aşteptată familia Angelescu, adică
domnul şi doamna Angelescu. La ora 19,30 însă, uitându-
se pe fereastră, observă că dintr-o „Dacie” 1310 alb-
argintie, ce se oprise la poarta lor, coboară trei persoane, în
loc de două…
În timp ce-l privea cu insistenţă în ochi, s-a recomandat

pe larg: „Mona Angelescu, în curând absolventă de liceu,
colegă de generaţie deci şi, tot în curând, candidată la
medicină. Aveţi aşadar, stimată familie Ştefănescu, zise
Mona, în continuare, întorcându-se spre gazde, în seara
aceasta, în mijlocul dumneavoastră, un inginer şi o
doctoriţă! Sper că la Politehnică dai, tinere, nu? Asta ar mai
trebui: să mă concurezi la medicină! mai adăugă ea
mustrându-l dulce pe Bogdan. Deşi, uitându-mă bine la
63
Dimineaţa iubirii
dumneata, cred că mi-ar fi plăcut să ne putem plimba

mână în mână pe la căpătâiul bolnavilor. Văzând o
asemenea pereche, poate că li s-ar mai alina şi lor durerile!
Ei, ce zici de perspectivă?” îşi încheie Mona uluitoarea-i
tiradă.
Faţa lui Bogdan era un adevărat curcubeu de culori. Ce
că zică?! Era năucit! Aşa ceva nici măcar nu-şi putuse
închipui! Aveau şi ei la şcoală obraznicele lor, Cristina
Stamate fiind una dintre ele, dar trebui să recunoască
sincer că Mona Angelescu le bătea de departe! La fel de
miraţi erau bunicii şi părinţii lui Bogdan, chiar Melania
Ştefănescu, cât era ea de „mondenă” şi de înţepată,
rămăsese cu un zâmbet aiurit suspendat pe obraz şi nu
ştia, parcă, ce să facă, în acest timp, cu mâinile.
Din încurcătură i-a scos pe toţi doamna Angelescu, a
cărei intervenţie s-a dovedit salutară.
— A, nu vă speriaţi, spuse ea cu o voce de înger,
privindu-şi cu încântare fiica, aşa e Mona, vrea să dea gata
pe oricine, de la început. Altfel e fată cuminte, aşezată şi
foarte silitoare. Nu e aşa, sufletul meu? i se adresă mama,
în continuare. Ia spune tu cu ce medie crezi că ai să
termini liceul?
— Să trecem peste asta, mamă, răspunse scurt fata,
media 8,50 nu constituie neapărat un motiv de laudă…
— Da, dar bacalaureatul trebuie să-l iei neapărat cu mai
mult, fetiţo! se ţinu dârză mama. Şi, mai ales, trebuie să
intri printre primii la facultate. Asta ne interesează foarte
mult, tată, nu? Ce zici? se adresă doamna celuilalt membru
al familiei, care până atunci nu apucase să scoată prea
multe vorbe.
— Să intru, mamă, acesta este esenţialul, chiar ultima
64
George Şovu
înainte de linie şi tot ar fi bine! se repezi Mona cu

răspunsul, luând-o înaintea tatălui.
— Ei, şi uite aşa intrarăm, dintr-odată, în miezul celor
mai arzătoare probleme la ordinea zilei! interveni domnul
Angelescu, jenat de situaţie şi încercând să rezolve
lucrurile prin glumă. Şedinţa fiind deschisă, urmă el pe
acelaşi ton, vă propun să continuăm deci dezbaterile. Cine
mai are ceva de spus?
Au izbucnit cu toţii în râs, răsuflând uşuraţi.
În timpul mesei, în vreme ce gazdele discutau cu
musafirii tot felul de alte probleme, decât cele abordate la
începutul serii, Mona a decretat că vrea să viziteze camera
lui Bogdan şi că o roagă pe gazdă să-i servească, eventual,
cu ceva acolo. Poate să aducă şi de băut, „pentru că,
preciză ea, la întoarcere nu mai conduc eu, e rândul altui
membru al familiei, indicând-o cu arătătorul pe doamna
Angelescu. Ea şi aşa nu se omoară cu băutura, o doare
ficatul”. Acestea fiind zise, Mona îl luă de braţ pe Bogdan şi
se retraseră spre camera băiatului…
— Sper că ai şi muzică, nu? îl întrebă ea, de cum intrară
în cameră, grăbindu-se, în acelaşi timp, să admire ordinea,
curăţenia, aerul plăcut al încăperii… Nu-ţi vine
— Dimineaţa iubirii niciodată să arunci cărţile pe jos, ori
hainele, ciorapii, în sfârşit, ce întâlneşti la îndemână? mai
spuse, în timp ce-i trecea în revistă cărţile de pe birou, ori
pe cele aflate în bibliotecă.
— Nu! răspunse scurt băiatul.
— Mie, da! adăugă Mona. Mie îmi vine să arunc şi cărţi,
şi haine, şi tot ce întâlnesc în cale! Şi, dacă îmi vine, îmi
vine, arunc, ce să fac?!… De aceea, la mine în cameră e
65
Dimineaţa iubirii
mai puţină ordine decât aici… mărturisi ea fără nicio urmă

de jenă.
Intre timp, mama lui Bogdan aduse un platou cu tot felul
de bunătăţi, precum şi o sticlă de lichior „făcut în casă”,
după cum a ţinut să precizeze, deci „cu foarte puţin
alcool”…
— Aşa, da! Mulţumesc, doamnă! spuse fata, întinzând
mâna spre sticlă şi turnându-şi în pahar, fără să mai
aştepte să fie servită.
— Bogdane, de ce nu eşti atent? îl mustră mama pe
băiat, care nu era, de fapt, cu nimic vinovat, deoarece
făcuse şi el gestul de a prinde sticla spre a-şi îndeplini
obligaţiile de gazdă, însă Mona i-o luase înainte.
— Nu vă faceţi probleme, eu nu mă formalizez! interveni
fata, după care mama lui Bogdan părăsi camera, lăsându-i
singuri.
Mona se aşeză într-un fotoliu, punându-şi picioarele
unul peste altul. Bogdan luă şi el loc într-un alt fotoliu, de
vizavi, şi începu s-o privească oarecum detaşat, dar cu o
vădită curiozitate. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, dintr-
o mătase naturală foarte fină, de culoarea cerului albastru,
limpede şi strălucitor, care era şi culoarea ochilor ei.
Decoltată, fără mâneci, cu spatele aproape gol, cu o
despicătură pe piciorul drept, rochia abia că se ţinea pe
trupul frumos al fetei.
Punându-şi paharul cu băutură de-o parte, Mona scotoci
grăbită în propria-i poşetă, scoţând de-acolo un pachet de
„Kent” şi o brichetă micuţă, frumoasă ca o bijuterie.
Aprinzându-şi o ţigară, trase cu voită lăcomie fumul în
piept, dar se înecă şi începu să tuşească… Bogdan schiţă
un zâmbet uşor.
66
George Şovu
— Te rog să te serveşti, îl îndemnă, arătându-i pachetul

de ţigări. Ori nu fumezi?
— Mulţumesc! Nu fumez! răspunse Bogdan apatic:
— Măi, măi, ce băiat cuminte are mama, adăugă Mona
cu ironie. Ia spune, continuă ea, n-ai niciun viciu? Nu-ţi
plac nici ţigările, nici băutura, nici fetele? Nimic?
— Nu, nimic din tot ce-ai amintit! N-am niciun viciu! Ce
să-i faci, sunt un băiat model! răspunse Bogdan pe un ton
asemănător. Ţigările nu-mi plac în niciun caz şi nici fetele
care fumează, adăugă el aproape agasat… Exceptez,
bineînţeles, persoanele de faţă, care se remarcă printr-un
şarm anume, chiar şi atunci când îţi aruncă fumul în nas.
— O, dar ai limbă ascuţită, tinere! îmi place! începusem
să mă tem, cu toate că auzisem numai lucruri bune despre
tine.
— Ce vorbeşti?! Ai şi făcut cercetări? Ai venit
documentată, deci!
— Bineînţeles, altfel cum?!
— Atunci mă bucur că încep să mă reabilitez în ochii
tăi… frumoşi!
— Ei, aşa mai merge! Dă-i drumul, te ascult!
— Şi cum îţi spuneam: ţigările nu-mi plac, dar să trecem
peste asta!
— Dacă chiar aşa stau lucrurile, ei bine, îţi promit că în
seara aceasta n-o să mai fumez. Fac acest sacrificiu pentru
tine! Şi să ştii, îl ameninţă Mona cu unghia-i roşie şi
prelungă de la arătător, că eu fac foarte rar sacrificii pentru
cineva. Sunt învăţată ca alţii să le facă pentru mine!
— Sunt adânc impresionat şi recunoscător, spuse
Bogdan. Punându-şi mâna dreaptă la piept şi schiţând un
67
Dimineaţa iubirii
gest de reverenţă. Dar. Să trecem mai departe, dacă-mi dai

voie.
— Te rog, te rog!
— Cu băutura nu mă prea omor, aş zice chiar
dimpotrivă, îmi este aproape străină, ca şi ţigările; iar cât
priveşte fetele, cine poate să le înţeleagă! mai zise el,
subliniindu-şi vorbele cu un gest al capului care sugera cel
puţin o dezamăgire.
— Aşa!… Va să zică, pe fete „cine poate să le
înţeleagă? !”… De fapt, ai spus, fără să vrei, un mare
adevăr. Voi, bărbaţii, nu prea sunteţi în stare să înţelegeţi
femeile! Voi sunteţi fiinţe mult mai elementare decât noi.
— Ei, trăim şi noi, ce să facem?! Dacă aşa a vrut sfânta
natură? Parcă poţi să te revolţi? Şi dacă te revolţi, mă rog,
la ce rezultate ajungi?! Aşa că…
— Bine, Bogdan Ştefănescu! Bravo! îmi placi!
— Îţi atrag, respectuos, atenţia că ai mai spus-o o dată.
Şi doar nu vrei să mă faci să cred că acesta-i adevărul.
— Ba să crezi! De ce nu? De ce nu mi-ai plăcea, la urma
urmei? zise Mona, ridicându-se de pe fotoliu şi întinzând
mâna spre a-l invita şi pe Bogdan să se ridice. Când acesta
se află în picioare, fata se îndepărtă puţin de el,
cântărindu-l de sus până jos şi spunând: Iată — bine
crescut eşti, de arătos, n-am ce zice, măcar o parte din
cărţile acestea cred că le-ai citit, aşa că ai ceva în cap, plus
ceea ce ţi-a inoculat mama noastră — şcoala, de vorbit văd
că ştii să vorbeşti, vicios ai spus că… departe de tine
gândul, ştii să faci curăţenie, să păstrezi ordine, te
pomeneşti că ştii să faci şi mâncare… Totul e deci cum nu
se poate mai bine! spuse fata, ca o concluzie, aşa că: de ce
să nu-mi placi?! îmi placi, Bogdan Ştefănescu! repetă ea,
68
George Şovu
zâmbind seducătoare, în timp ce, apropiindu-se de el, îl

prinse cu amândouă mâinile pe după gât, îşi lipi trupul
fierbinte de cel al băiatului şi, aplecându-i capul, ca să
ajungă până la buzele lui, îl sărută prelung!…
Când se desprinse din braţele ei, Bogdan respiră adânc,
uitându-se, în acelaşi timp, speriat spre uşa camerei…
Ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi petrecut, Mona
spuse, pe un ton de totală degajare:
— Şi-acum, muzică! Hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi?
Băiatul se supuse, apăsând pe butonul unui casetofon.
Mona începu să danseze de una singură, de parcă n-ar fi
fost nimeni altcineva în cameră. Bogdan rămase de-o parte,
aşezându-se, până la urmă, pe fotoliu, ca să poată s-o
urmărească mai bine. Fata dansa cu pasiune, executând
tot felul de mişcări, ca într-o gimnastică chinuită,
dezarticulată, ce-i producea, totuşi, în mod curios, plăcere,
deoarece pe chipul ei se perinda un şir întreg de nuanţe de
zâmbet, însoţite de o bogată gamă de murmure, de la cele
guturale, coborâte, până la cele înalte şi pure, desprinse
parcă din trilurile privighetorii.
După o impresionantă avalanşă de energie revărsată în
juru-i, în aşa fel încât întreaga cameră ajunse să vibreze
parcă de suflul şi de murmurul ei, Mona se potoli ca prin
minune şi, oprindu-se în faţa lui Bogdan, îi spuse, cu o
neasemuită tandreţe:
— Vino, te rog, să dansăm! Gata cu ţopăiala! Mi-ajunge!
Asta înseamnă, continuă ea, că trebuie să pui neapărat un
tango! Ai aşa ceva?
— Sigur, domnişoară! Suntem o casă… respectabilă.
Avem tot ce doriţi! Numai un „bob-zăbavă”, să schimb
69
Dimineaţa iubirii
caseta!
Şi, într-adevăr, introducând în aparat o altă casetă,
Bogdan făcu să se reverse în cameră acordurile sublime ale
unui tangou celebru, care ar fi ridicat de pe bancă şi pe
nişte tineri de… optzeci de ani, dacă s-ar fi aflat, cumva, de
faţă.
Toată numai zâmbet şi roşie la faţă precum mărul din
poveste, Mona îşi desfăcu larg braţele spre a-şi primi
partenerul, ce se apropia cu o oarecare şovăială. Bogdan
simţi cum îi înlănţuie gâtul nişte tentacule fierbinţi, iar de
sus şi până jos fiinţa lui se pomeni fulgerată de fiori cu
totul aparte care-l ameţeau şi-i tăiau parcă răsuflarea.
Subţire şi mlădioasă, cu forme provocatoare, Mona vibra
lângă el, curgând ca o binefacere rară, adusă de un vis
vrăjit.
„Curios, gândi Bogdan, apelând la bruma de judecată ce-
i mai rămăsese limpede, ce-o fi având această fată de se
lipeşte de tine ca un adevărat magnet?! Un magnet care îţi
răscoleşte tot sângele, toată simţirea, totul, totul! Nu-şi
amintea să mai fi avut vreodată o asemenea senzaţie… Şi
doar a strâns-o în braţe şi pe Ştefana! Da, dar în faţa ei nu
ştia de ce îi venea să îngenunche şi s-o privească aşa cum
faci cu o icoană, s-o admire, s-o mângâie cu sfială, să-i
sărute fiecare deget, şi ochii pe rând, şi obrajii, şi fruntea,
şi părul, şi buzele de pe care avea impresia că adună
nectarul celor mai parfumate flori.
Pe când Mona… ea e toată un clocot, un tumult ce se
revarsă peste tine, te acaparează şi te… zăpăceşte! O
zăpăceală plăcută, ce-i drept, care te scoate din cotidian,
făcându-te să uiţi de tot şi de toate, să uiţi şi să nu-ţi mai
pese de nimeni şi… de nimic!
70
George Şovu
— Dansezi bine, Bogdan Ştefănescu, rosti, pe

neaşteptate, Mona, desprinzându-se de el şi trezindu-l
astfel din vraja în care se cufundase cu atâta nebănuită
plăcere. Îmi place, îmi place şi cum dansezi! Deci, totul este
O.K.! Drept să-ţi spun, aproape că nu mă aşteptam! Venind
către voi mă gândeam, cu teamă, că s-ar putea să întâlnesc
un băiat oarecare, studios şi atâta tot. Îmi pare bine că nu
este aşa. Căci, cu toate stângăciile tale, ca să fim drepţi —
cu unele stângăcii, ori reticenţe — eşti un june clasa întâi!
Scuză-mi, te rog, limbajul! Sper ca el să nu-ţi jeneze prea
mult auzul, obişnuit, probabil, cu normele unui elevat stil
de conversaţie, propriu unei case de distinşi profesori cum
sunt bunicii tăi!
Rostind aceste vorbe, Mona se eliberase parcă încă o
dată de fluxul acela misterios ce-o stăpânea, redevenind
lucidă şi ironică.
Se aşeză pe fotoliu şi, ridicând de pe masă paharul gol, îl
întinse spre Bogdan spre a-i mai turna în el din acea
licoare atât de plăcută la gust pe care-o savurase înaintea
celor două reprize de dans.
Bogdan se execută, turnând, după aceea, câţiva stropi şi
în paharul său. Ciocniră!
— Pentru prietenie şi izbândă! spuse fata.
— Şi pentru iubire! adăugă Bogdan, gândindu-se, de
fapt, la Ştefana.
— A! Eşti derutant, tinere!
— Şi când te gândeşti că împlinesc performanţa fără să
mă străduiesc.
— Cu-atât mai interesant! Trebuie să te mai studiez.
Mărturisesc că, chiar după atâtea laude pe care ţi le-am
71
Dimineaţa iubirii
adus…
— Şi după tot atâtea ironii…
— Să trecem peste ele…; deci, după atâtea laude, cred că
te-am subapreciat, totuşi! Trebuie, cum spuneam, să te mai
studiez! Cine ştie ce-mi este dat să descopăr…
O bătaie în uşă le întrerupse conversaţia.
— Iertaţi-mă, copii, că vă deranjez, spuse doamna
Angelescu, al cărei cap apăru în deschizătura uşii, dar este
târziu, trebuie să plecăm. V-aţi distrat bine?
— De minune! răspunse fata. După care, întorcându-se
spre gazda sa, îi întinse mina şi îi spuse. Pe curând,
Bogdan!
— Sărut mâna, domnişoară Angelescu! Sărut mâna,
doamnă! spuse Bogdan, sărutând, într-adevăr, mâna Monei
şi a mamei sale, care, peste câteva minute, părăseau,
însoţite de ambasador, casa familiei Ştefănescu.
După plecarea musafirilor, mama lui Bogdan ar fi vrut
să-l întrebe ce părere are despre fată, dar acesta a evitat-o,
retrăgându-se imediat în camera lui, semn că nu voia să
stea de vorbă cu nimeni.
L-au lăsat cu toţii în pace, întreaga familie pregătindu-se
de culcare.
Duminică, Bogdan s-a sculat dis-de-dimineaţă! Toată
72
George Şovu
noaptea dansase cu Mona… în vis, se lăsase îmbătat de

fiinţa ei care-l răscolise până-n străfunduri. Îi simţea şi
acum sărutul pe buze, căldura şi apăsarea sânilor,
zvâcnirile trupului atât de frumos croit, mlădierile lui de
liană ce tremura din toate fibrele… atunci când dansau
strâns îmbrăţişaţi… Şi parfumul acela atât de fin, ce-ţi
purifică răsuflarea şi pe care-l împrăştia în jur corpul ei
încălzit!… Cu Mona în braţe, Bogdan uitase de toate…
uitase de sine, deşi se străduise să nu arate acest lucru.
Mai ales la sfârşit, când şi-a luat la revedere de la fată şi de
la mama ei, fusese distant, înţepenit, politicos, dar rece! I
se învălmăşeau atâtea în minte! Iar când a venit mama
Monei s-o anunţe că trebuie să plece, Bogdan a simţit în
mod sincer o părere de rău. El abia atunci se încălzise cu
adevărat. De aceea, ar fi dorit ca Mona să mai rămână, să
mai danseze cu el, s-o mai ţină în braţe!… Fiindcă nu mai
ţinuse pe nimeni în braţe, aşa, niciodată!… La reuniuni, ori
la ceaiuri, făceau mai mult sport, gimnastică, nu dansau…
„ţopăiau”, cum spunea Mona aseară, fiecare de capul lui,
cu mişcările şi cu ritmul lui, care, uneori, n-aveau nume
comun cu ale celorlalţi…
— Ce s-a întâmplat, mânzule, de ce eşti aşa de matinal?
Ai uitat, cumva, că astăzi e duminică? începi tu peste două
zile bacalaureatul, iar peste altele, câteva, examenul la
facultate, dar acestea nu sunt motive spre a te scula cu
noaptea în cap chiar şi duminica. Şi-apoi, nu spre a învăţa
te-ai sculat tu, ci, după cum observ, fiindcă n-ai nicio carte
pe lângă tine, alta pare să fie cauza…
— Mai întâi, mult stimate tovarăşe profesor, daţi-mi voie
să vă spun: „Bună-dimineaţa”, zise Bogdan, silindu-se să
73
Dimineaţa iubirii
glumească, în timp ce se ridica de pe banca pe care se afla

în curtea casei, şi să vă invit să luaţi loc spre a vă bucura
în tihnă de minunile acestui soare prietenos ce se uită la
noi din înălţimile albastre.
— Să trăieşti, Bogdane taică, spuse bunicul,
îmbrăţişându-şi nepotul. Dar, după „mai întâi”, urmează
„în al doilea rând”, adică răspunsul la întrebare. Ei, aştept!
Aştept să-mi spui ce te frământă şi nu de azi, de ieri, ci
cam de multişor! Ce se petrece aici, adăugă el, indicând
pieptul lui Bogdan, în dreptul inimii. Mă uitai la tine,
privindu-te de la fereastră, continuă bunicul. Eşti foarte
meditativ în dimineaţa aceasta. Dacă te-ai fi privit într-o
oglinjoară, te-ai fi mirat şi tu, citindu-ţi gândurile şi trăirile
aşa cum se exteriorizau ele. Nu cumva te-a pus pe jar
domnişoara ambasador? Te pomeneşti că te-a dat gata!
— Dacă ai fi fost în locul meu, pe dumneata „te-ar fi dat
gata”?
— Măi, mânzule, mai întâi ar fi trebuit să răspunzi, nu
să întrebi! în al doilea rând, dacă ar fi să-ţi răspund eu la
ce ziseşi, ţi-aş spune ceea ce ar trebui să ştii şi tu şi anume
că mie mi-este greu să fiu în locul tău, nu greu, imposibil!
— N-o lua şi dumneata la propriu, închipuieşte-ţi! Că
doar cu imaginaţia stăm încă bine, nu?!
— Ce să-mi mai închipui, măi nepoate, că, la vârsta mea,
şi închipuirile sunt periculoase, fac rău! zise bătrânul,
arătând spre inimă.
— Deci recunoşti că domnişoara ambasador te-ar fi
electrizat puţin…
— Nu ştiu dacă eu aş avea motive să recunosc, dar tu, cu
ceea ce ai spus, ai recunoscut deja că fata aceea te-â
electrizat ceva mai mult! Aşa-i? De altfel nu este de mirare,
74
George Şovu
mânzule! E ea obraznică şi cu tupeu — grămadă, puţin

cam vulgară şi ceva mai mult teribilă, aşa cum sunt multe
şi mulţi din generaţia voastră — asta o ştii tu tot atât de
bine ca şi mine — dar avea un trup, măi feciorule!…
— Aşa, care va să zică, ai observat, deci…
— … avea un trup… cam multişor dezgolit!… am vrut să
spun, Bogdane!
— Lasă, lasă, n-o coti acum, că te-ai dat de gol,
bunicule, ce mai!
— Mă gândeam la pericolul crescut pentru tine, din
cauza aceasta… Mai ales la dans! Că aţi şi dansat, nu?!
Dar, cum dansaţi voi, fiecare cu el însuşi… poate că, cine
ştie, ai scăpat!
— Ei, uite că am dansat şi tangou!
— Ce spui?!… Voi, tangou? Extraordinar! Şi aţi ştiut?
Nu-mi amintesc să fi văzut, în ultimul deceniu şi jumătate,
tinerii de vârsta voastră dansând tangou, ori vals! Adică
dansuri din acestea demodate!
— Eşti ironic degeaba! Am dansat tangou şi te informez
că nu m-am făcut de râs! Am ştiut să dansez! Da!
— Foarte bine că ai ştiut Mă bucur! Dar aceasta
înseamnă că eşti pierdut!…
— Cum adică?
— Păi, cu Mona cea… dezgolită, la tangou? Adică, cu
ea… în braţe? Şi te-ai descurcat?!
— Uite că m-am descurcat!
— Înseamnă că eşti tare, nepoate! Eşti ta-re! Şi asta
înseamnă că eşti în stare… să treci şi peste necazul ce te
apasă! Acela cu… Ştefana! Fiindcă Mona nu e de noi! Ţi-o
spun eu! O fi fată bună, cu multe calităţi (îmi place să cred
75
Dimineaţa iubirii
aşa, căci altfel ar fi mare păcat de omul acela, de taică-său

— om de ispravă, deştept şi bun, după cum mi-am dat
seama aseară, din tot ce-am discutat cu el şi după cum
mai spuneau şi părinţii tăi, care l-au cunoscut atât de bine
—) o fi ea pricopsită, dar, repet, nu e pentru noi!
— Extraordinar, bunicule, zise Bogdan, încântat,
dumneata gândeşti exact ca mine I
— A! sunt onorat, nepoate, mă onorează descoperirea pe
care ai făcut-o!
— Ei, lasă, nu te supăra şi matale! Fiindcă acesta este
adevărul, tot aşa gândesc şi eu. Deşi Mona este o…
adevărată ispită, o ispită în asalt… (ce să-ţi mai spun prin
câte am trecut eu aseară… şi-apoi azi-noapte).
— Ia stai! Cum şi azi-noapte?! Te-ai întâlnit cu ea undeva
azi-noapte? zise bătrânul puţin îngrijorat. Măi, mânzule!
— Da, m-am întâlnit! răspunse nepotul, misterios!
— Cuum?!
KM.’.
— M-am întâlnit, uite-aşa, pur şi simplu! Numai că…
toată treaba a fost… în vis!
— Ha-ha-ha! râse din toată inima profesorul Dragoş
Ştefănescu, întinzând mâna şi ciufulind părul ondulat al
nepotului Are dreptate bunică-ta, continuă el, m-am prostit
la bătrâneţe! Asta e!
— Eu cred că dumneata nu trebuie să recunoşti, să iei
de bun ce insinuează bunica. În primul rând că, în cazul
de faţă, eu aş fi putut foarte bine să mă întâlnesc de-
adevăratelea cu Mona, nu? Ce crezi?!
— Ia uită-te la el cum mă răsuceşte?! Ascultă, măi fecior,
te obrăzniceşti cu mine? Cum adică: puteai să te întâlneşti
de-adevăratelea cu fata aceea? Ce, noi suntem casă de
76
George Şovu
tâlhari? Umblăm noaptea şi jefuim? Unde te duce gândul?

— Bunicule, ia-o, te rog, mai uşurel! Gândul m-a dus
acolo unde te-a dus şi pe dumneata. De ce te formalizezi?
Ce, n-ai mai auzit de aşa-ceva? Nu se întâmplă? Faptul că
eu mă port… aşa cum mă port, cum ştiţi şi voi, crezi că
este unitate de măsură pentru absolut toţi tinerii?!
— Nepoate, eu găgăuţă n-am fost în viaţa mea şi nu sunt
nici acuma, cu toate că am mai îmbătrânit! Eu nu vorbesc
de toţi tinerii, ci despre tine! Iar, în ceea ce te priveşte, eu
credeam că tu n-ai fi putut să faci ceea ce ziseşi că ai fost
în stare… ai înţeles? La asta mă refeream!
— Bine, bine, linişteşte-te. Aşa e, cum zici dumneata!
Dar dacă ai şti câte sunt şi în sufletul meu…
— Or fi, dar să nu le amestecăm!
— Uşor de spus… dar se amestecă ele.
— Care ele?
— Gândurile, stările, bunicule! Se amestecă, se tulbură
şi risc să nu mai pot vedea adevărul.
— Măi, băiatule, un adevăr veritabil, subliniez, nu se
pierde niciodată, dacă l-ai avut în tine. Totul e să-l fi avut,
nu să fi avut numai impresia că-l ai! Şi, fiindcă eu cred
într-un anume adevăr al sufletului tău, acela la care ne
referim, după cum cred în acelaşi adevăr al sufletului
acelei fete, pentru care eşti tu amărât, spune-mi, te rog, ce
se întâmplă cu ea, cu voi?
— Măcar dacă aş şti, bunicule! Dacă aş şti ce se
întâmplă cu Ştefana, mi-ar fi mult mai uşor. Aş şti, în acest
caz, şi ce să fac, ce trebuie să fac.
— Nu înţeleg!
— Crezi că eu înţeleg?
77
Dimineaţa iubirii
— Adică?
— De câtva timp se întâmplă ceva cu Ştefana. La şcoală
mă evită, nu pot să vorbesc cu ea, iar acasă n-o găsesc! În
două împrejurări: o dată la şcoală, altă dată în poarta casei
(când nu era singură, ci întovărăşită de o femeie, probabil
mătuşa ei, şi de un bărbat tânăr, bine îmbrăcat, arătos, dar
cu o barbă ca de ţap) m-a rugat „să fiu înţelegător, s-o las,
deocamdată, în pace, să am răbdare şi încredere în ea”, iar
la sfârşit a adăugat: „să sperăm că vom ieşi din întunericul
ce ne-a cuprins!”…
— Probabil că i s-a întâmplat ceva grav, fapt despre care
vrea ca tu să nu ştii… deocamdată.
— Şi bărbatul acela?
— O fi vreo rudă…
— Nu mi-a vorbit niciodată despre o astfel de rudă. Şi-
apoi să fi văzut cum se uita la mine în seara aceea (adică
vineri seara, ştii după ce am avut discuţia cu mama despre
Ştefana, atunci când m-ai întrebat dumneata ce fac şi eu
ţi-am spus că mă plimb puţin, fiindcă mă doare capul. Aşa
era, mă durea capul îngrozitor. Atunci am văzut-o, alături
de femeia şi de bărbatul acela. Şi mi-a zis ceea ce ţi-am
spus).
— Şi cum zici că se uita „ţapul” la tine?
— N-aş şti să-ţi spun precis, dar, în tot cazul, aşa cum…
te-ai uita la un rival!
— Pe fata aceasta, Bogdane, eu am cunoscut-o în câteva
împrejurări, pe care le ştii şi tu! Voi vă cunoaşteţi, desigur,
mai bine, sau credeţi că vă cunoaşteţi. Cu toate acestea, eu
aş putea să spun, cum ţi-am mai zis, parcă, o dată, că
Ştefana seamănă foarte mult cu bunică-ta. Or, bunica ta n-
ar fi fost niciodată în stare să săvârşească o faptă care să
78
George Şovu
merite bănuiala pe care o ai tu acum în suflet!…

Discuţia le-a fost întreruptă de claxonul „Daciei” alb-
argintii care tocmai se oprise în poarta casei lor. Coborând
de la volan, Mona le făcu semn cu mâna, apoi, ocolind
maşina, deschise portiera din dreapta, scoţând la lumina
zilei un dulău roşcat, mare cât un viţel. Avea un păr
mătăsos, frumos pieptănat şi curat, iar pe cap şi pe bot era
pătat cu două flori mari, albe.
Nici n-au apucat să se apropie de poartă Bogdan şi
bunicul, că Mona, ajungând înaintea lor, deschise şi intră
în curte, însoţită de dulău. Păşea pe aleea principală către
ei, de parcă ar mai fi făcut acest lucru de cel puţin câteva
zeci de ori, aşa încât părea că ştie bine locurile şi oamenii.
— Bună-dimineaţa, domnule profesor! Bună-dimineaţa,
Bogdane, spuse fata când ajunse în apropierea celor doi
bărbaţi, care se plecară în faţa ei politicoşi. Am avut drum
în partea aceasta a oraşului, continuă ea, înainte ca
Bogdan şi bunicul să apuce să spună vreo vorbă, şi m-am
gândit să trec, pentru câteva minute, pe la dumneavoastră.
Voiam să vă spun, încă o dată, în numele meu şi al familiei
mele, cât de bine ne-am simţit aseară aici.
— Vă mulţumim, domnişoară! răspunse bunicul. Şi noi
am fost foarte bucuroşi şi onoraţi de vizita pe care ne-aţi
făcut-o.
— Rămâne să ne-o întoarceţi, domnule profesor, oricând
doriţi dumneavoastră, poate chiar săptămâna viitoare, în
orice caz, înainte de a pleca tata în străinătate. Mama mai
rămâne puţin în ţară până ce termin eu bacalaureatul şi
examenul la facultate. Mă iertaţi, spuse Mona, în
continuare, trecând de la un subiect la altul, nu v-am
79
Dimineaţa iubirii
prezentat pe „domnul” Leopold, Leopold al V-lea, zise ea

râzând şi arătând spre dulău. Hai, Leopold, fă frumos la
domnii, îşi îndemnă ea câinele, trăgându-l puţin de
cureaua cu nituri aurii pe care-o purta la gât. Imediat
dinele se supuse, scoţând două lătrături către cele două
noi cunoştinţe, gudurându-se, în acelaşi timp, pe lângă
propria lui stăpână.
— Ia uită-te, minunea naibii, împăraţii ajunseră
patrupede! zise bunicul cu mirată ironie. Altfel — este
destul de arătos viţelul ăsta de câine!
— Şi cuminte, domnule profesor, spuse Mona, de parcă
n-ar fi înregistrat ironia. Face tot ceea ce îi comanzi! Iată de
pildă, eu acum o să-i spun să rămână liniştit în curtea
dumneavoastră; pentru aceasta o să vă rog să-i indicaţi un
loc anume, unde să aveţi siguranţa că nu deranjează nimic,
poate chiar acolo, în colţul acela, sub tei, arătă ea spre
unul din colţurile grădinii, iar noi, adică eu şi nepotul
dumneavoastră, vom face, în timpul acesta, câţiva paşi
împreună prin faţa casei. Bineînţeles, adăugă ea, insinuant
numai dacă nepotul nu are nimic împotrivă.
— În ceea ce-l priveşte pe Bogdan, o să hotărască singur,
domnişoară Mona; eu, în locul lui, aş fi foarte bucuros
pentru o asemenea invitaţie… dar cum vremea mea a
trecut cam de multişor, rămân, tot atât de „bucuros”, să
stau de vorbă cu „înălţimea sa” Leopold al V-lea. N-aveţi
nicio grijă, îl întreţin eu în aşa fel încât să-i fac şi lui
agreabilă aşteptarea. Iar dacă n-oi reuşi, cumva, singur, îmi
mai chem ajutoare dintre cei ai casei, care trebuie să se fi
sculat între timp.
— Vă mulţumesc mult, domnule profesor, sunteţi un
bunic ideal, zise fata zâmbindu-i cu toată faţa şi cu ochii
80
George Şovu
aceia frumoşi, în timp ce-l prindea de mână pe Bogdan pe

Bogdan cel uluit, încă o dată, de tupeul, fără limite, ai
acestei ispite în asalt.
Păşind alături de ea, se gândea că nu greşise deloc
numind-o astfel Asaltul deci continua, iar el n-ar fi putut
să spună că-i displăcea total. Se simţea, mai întâi, măgulit,
pentru faptul că această fată, extrem de interesantă în felul
ei, ispititoare într-adevăr, venise să-l caute şi să-l ia la
plimbare. (Cât stătuse în fata lor, Bogdan o cercetase cu
luare aminte: Mona era îmbrăcată cu un pantalon subţire,
gri-argintiu la culoare, strălucitor, care se mula perfect pe
trupul ei, iar în sus avea o bluză scurtă, bleu ce se termina
înainte de a-i ajunge la pantaloni, lăsându-i astfel
descoperită talia subţire şi fină. Pe sub bluză, Bogdan nu
credea ca fata să mai aibă ceva, deoarece sânii, frumoşi, se
rotunjeau în deplină libertate. Privind-o numai, băiatul
simţi renăscându-se în el acei fiori ce-l bântuiseră toată
seara trecută şi întreaga noapte.
În acelaşi timp, Bogdan se gândea că lucrurile ar putea
să se complice. Mona îl tulburase destul aseară… şi, în
plus, acum, în plină zi, îl putea vedea oricine: colegi, colege,
poate chiar Ştefana! „Ar fi o adevărată nenorocire!” îşi
spuse el la acest gând şi luă hotărârea să scape cât mai
curând de ispită. „Dar parcă este după cum vreau eu? se
gândi, în continuare, Bogdan. Mona e în stare de orice!
Dacă l-a pus ea la punct şi pe bunicul, lăsându-l să stea de
vorbă cu Leopold?!… Când am să mă întorc, am să râd de
el şi-am să-i propun să intercaleze în volumul său,
«Memoriile unui belfer», şi acest interesant episod”.
— Zâmbeşti, tinere, zise Mona, înălţându-şi privirile
81
Dimineaţa iubirii
către Bogdan. Ia spune, cui îi zâmbeşti?

— Visului meu din noaptea trecută I răspunse băiatul
grozăvindu-se.
— M-ai visat? întrebă fata sincer emoţionată. Spune-mi
că m-ai visat!
— Cred că nici nu se putea altfel, răspunse Bogdan cu o
anume siguranţă care o impresionă pe Mona.
— La ce te referi?
— La totul!
— La totul! La totul! repetă fata, gânditoare. Mda! atunci
e bine! E chiar foarte bine! Şi? Şi cum m-ai visat? Spune,
cum?
— Dansând! Cum altfel?! Am dansat cu tine toată
noaptea.
— Asta înseamnă că ţi-a plăcut aseară şi că ai mai fi vrut
să dansezi. De aceea ai continuat şi în vis! Da, aceasta este
explicaţia! Şi, pentru că ţi-a plăcut, poate mai dansăm şi
altădată! Să nu râzi, continuă fata, dar să ştii că şi eu te-
am visat
— Tot dansând?
— Nu! Plimbându-ne! Plimbându-ne printr-un parc, de
mină… Şi, deoarece acest lucru nu-l făcuserăm aseară, am
venit să ne plimbăm în dimineaţa aceasta. Să fie în
continuarea visului. Te superi?!
— Dacă „mă supăr”? Mă mir că întrebi! Tu eşti învăţată,
ori poate că eşti croită să faci ceea ce vrei şi fără să întrebi.
— S-ar putea să ai dreptate şi într-o privinţă, şi în
cealaltă. Dar, uite că, uneori, mai şi întreb. Aşa că reiau
întrebarea: Te supără, Bogdan Ştefănescu, faptul că am
venit să ne plimbăm puţin, subliniez, puţin, în dimineaţa
aceasta?… Mda!… continuă Mona, după câteva secunde.
82
George Şovu
Şi, fiindcă ne este greu să răspundem, să trecem la o altă

întrebare: Nu ai vreun parc pe-aici, prin apropiere? Că eu
de plimbat, tot vreau să mă plimb cu tine! N-ai spus chiar
tu: aşa sunt eu învăţată, ori poate că aşa am fost croită!…
A, dar uite chiar parcul visat de mine azi-noapte! Bogdane,
extraordinar, chiar un asemenea parc am visat, să ştii! Nu
glumesc! Uite aşa era intrarea, ca aceasta, şi de-aici, de
sus, pornea o alee mare la dreapta, care dădea într-alta
încărcată, pe-o parte şi pe alta, de nişte trandafiri foarte
frumoşi, în spatele cărora se aflau un soi de salcâmi pitici,
cu flori liliachii… Nu cred că salcâmii înfloresc odată cu
trandafirii, dar în vis ştii cum se întâmplă…
Bogdan se uita foarte mirat la fată, pentru că parcul
descris de ea era chiar acela în faţa căruia se aflau, iar
aleea cu trandafiri şi salcâmi era locul cel mai îndrăgit de el
şi de Ştefana…
— Ce te uiţi aşa mirat la mine? îl întrebă Mona.
— Mă uit, fiindcă nu pot să cred că ai descris acest parc
numai după imaginea din visul tău, fără să fi trecut
vreodată pe-aici!
— Îţi jur că n-am trecut niciodată! Ori, poate, nu-mi mai
amintesc eu! în sfârşit, hai să intrăm! îl îndemnă ea pe
băiat, luându-l de braţ şi lipindu-se, tandră, de şoldul lui.
Bogdan era din ce în ce mai încordat şi mai emoţionat.
Ar fi dat orice să nu intre cu Mona în parc şi, mai ales, să
nu se plimbe cu ea prin locurile atât de dragi lui şi
Ştefanei. Dar cum putea să-i spună aşa ceva fetei acesteia,
atât de voluntare, în general, şi care acum arăta, parcă, şi
ea emoţionată. Bogdan îşi spunea acest lucru pornind de la
faptul că o simţea pe Mona tremurând lângă el. şi la faţă se
83
Dimineaţa iubirii
schimbase puţin, era mai palidă şi tăcuse dintr-odată. Nu

mai spunea nimic…
…Cristina Stamate, colegă de clasă cu Ştefana, era bună

prietenă cu Mona Angelescu. Ea îi vorbise Monei despre
Bogdan şi despre Ştefana! Şi, din felul în care îi prezentase,
apelând la nenumărate elemente referitoare la înfăţişare, la
ceea ce fac în şcoală, ori dincolo de şcoală, descriindu-le
chiar plimbările printr-un parc din apropierea casei lui
Bogdan, dar şi a casei Ştefanei, aleea lor preferată, cu
trandafiri şi salcâmi cu flori liliachii, banca pe care
obişnuiau să se retragă în apropierea unui mic boschet
etc., etc., Mona a înţeles că prietena ei n-o prea iubeşte pe
domnişoara Ştefana Dragomir, care este, ; a dracului de
frumoasă”, „cea mai frumoasă din tot liceul”, după cum
obişnuia ea să sublinieze cu năduf, şi că il place
nemaipomenit de mult pe Bogdan! Relatările Cristinei i-au
stârnit curiozitatea, iar când Mona a aflat că părinţii ei vor
merge în vizită la familia Ştefănescu, a simţit că o cuprinde
o stare de adevărată fericire. „în sfârşit, şi-a spus ea, o să-l
cunoaştem şi noi pe faimosul Bogdan Ştefănescu, despre
care Cristina spunea că, între altele, reuşise performanţa
de a epata întregul liceu printr-o formidabilă «declaraţie de
dragoste», pe care o făcuse (mai bine-zis: o susţinuse) în
cadrul unui cerc de dezbateri, sau cam aşa-ceva!”
Fără să fie un tip de excepţie (precum lăsase să se
înţeleagă prietena ei), Mona fusese obligată să constate, cu
satisfacţie, că Bogdan era un băiat demn de tot interesul,
chiar dacă aseară n-a reuşit să scoată mare lucru de la el.
În orice caz, înainte de a-l vedea, ea se hotărâse „să-l dea
gata”, după expresia doamnei Angelescu (de fapt, era
84
George Şovu
— Aşa cum s-a spus — procedeul obişnuit al Monei,)

folosind alte metode decât cele care îi erau proprii, ori pe
care, din calcul, le utiliza mironosiţa aceea de Ştefana.
În toată comportarea aceasta a Monei însă, numai ea
ştia, cu adevărat, ce se ascunde, numai ea şi, într-o
oarecare măsură, bunica ei, o femeie simplă, mama
ambasadorului, care a crescut-o pe fată de când s-a
născut, care a îngrijit-o şi a vegheat-o tot timpul, aşa cum a
putut ea şi cum s-a priceput. Plecaţi în străinătate, în
diverse ţări, în ani mulţi — tocmai cei în care Mona s-a
transformat şi a înflorit, devenind domnişoară — părinţii
fetei n-o prea cunoşteau, în orice caz sufletul, felul ei intim
de a fi, de a simţi şi a judeca ei nu le cunoşteau…
De necrezut pentru oricine o privea, adică în total
contrast cu felul în care se purta în diverse împrejurări,
Mona era o… timidă, o fată cu reticenţe şi spaime în faţă
bărbaţilor. Dar, pentru că ura de moarte timiditatea,
precum şi celelalte comenzi intime ale fiinţei sale, care,
după cum i se părea, ar fi făcut din ea un om infirm,
aruncând-o la marginea clocotului vieţii, opta, întotdeauna,
pentru o comportare la antipod, pentru metoda atacului
frontal, cum îi plăcea să-şi mărturisească, atac în urma
căruia câştigând, dintr-odată, teritoriu, devenea centrul
atenţiei tuturor, ceea ce era de natură s-o satisfacă sau,
măcar, s-o măgulească! Iar ca să se poarte astfel nu i-a fost
deloc peste mână, căci mediul în care se învârtea,
mijloacele materiale de care dispunea, nenumăratele ocazii
ce i se ofereau: întâlniri, ceaiuri, recepţii etc., toate îi
favorizau şi îi solicitau acel exerciţiu de voinţă şi de calcul
spre a se înfăţişa altfel decât în realitatea ei intimă! Şi,
85
Dimineaţa iubirii
apucând pe drumul acesta, Mona a simţit că-i este aproape

imposibil să se mai întoarcă, să mai devină ea însăşi! Cine
ar fi crezut-o? într-adevăr, cine? Parcă şi auzea diversele
replici posibile: „Ha! — Ha! Face pe mironosiţa?! De când?
Să fim serioşi! O cunoaştem noi pe domnişoara! Ştim câte
parale îi face pielea!”
Şi-apoi, încercând să fie sinceră cu sine, Mona
recunoscuse, nu o dată, în forul ei intim, bineînţeles, că un
asemenea fel de a se manifesta începuse să-i placă. Simţea
o satisfacţie pe care nici nu o putea califica exact atunci
când, privind în juru-i, cu o ocazie oarecare — folosită
drept teren de exerciţiu pentru atacul frontal — observa
deruta pe feţele interlocutorilor, semnele de întrebare,
mirarea care, uneori, se transforma în admiraţie chiar.
Întocmai cum se petrecuseră lucrurile aseară, în familia
Ştefănescu! Mona observase cum se consumă, pe rând,
întreaga gamă a stărilor ce le scontase… Ajunsese, oare, şi
la admiraţie? Cu Bogdan, desigur, că altcineva n-o interesa
în mod direct. „Dacă l-ar avea de partea sa pe Bogdan şi
dacă Bogdan ar fi cel pe care-l descrisese Cristina, atunci
ar putea să spere într-o înaintare pe un teritoriu cu un
mare coeficient de siguranţă!” îşi spunea Mona, în timpul
exerciţiului ei.
Fără îndoială că Bogdan ajunsese să o admire aseară,
simţise ea acest lucru… Numai că admiraţia se adresa unor
laturi… pe care nu merita să le comenteze. Ca şi alţii,
Bogdan rămăsese tot la suprafaţă, ori foarte aproape! Şi,
mai mult decât Bogdan, toţi ceilalţi membri ai familiei
Ştefănescu! La drept vorbind, lor nici nu li s-au oferit alte
date pentru elaborarea unui alt fel de judecată… De-aici
începea drama Monei! Da, da! Drama Monei! Pentru că, în
86
George Şovu
ciuda acelei satisfacţii — aproape de neegalat cu altceva —

aşa gândea Mona, ea tânjea, ca orice fată, după fericirea
întemeiată pe adevăr, pe adevărul fiinţei dale, care era cu
totul altul decât cel ce sărea în ochii tuturor. Prinsă, astfel,
într-o dilemă nu uşor de dezlegat, fata se măcina fără
preget în căutarea unei soluţii: continuând ca şi până
acum, nu făcea altceva decât să desăvârşească, în ochii
lumii, imaginea sa de fiinţă superficială, de fată obraznică,
de-a dreptul impertinentă uneori, preocupată de plăceri
trecătoare, pradă uşoară în mâna oricui ar fi dorit s-o
culeagă!… Şi urmarea — singurătatea ce o cuprindea, de
fiecare dată, după căderea cortinei peste un astfel de
„spectacol”, pustiul ce-i învăluia mereu sufletul, pentru că
nimeni din toţi cei cu care se confrunta, nu-i oferea temeiul
unui drum de viaţă bazat pe iubire adevărată şi pe o reală
preţuire şi aceasta pentru că nimeni n-o lua în serios!…
Dezbrăcând, pe de altă parte, această haină de
împrumut, riscul se anunţa, precum gândise fata de atâtea
ori, cu urmări poate şi mai dureroase.
La toată această înscenare, în care de bună voie se
angajase, Mona se prezenta însă, de fiecare dată, cu o
speranţă ce-i licărea tainic în suflet: aceea de a întâlni, într-
o zi, pe cineva care să pătrundă, cu ochiul, cu mintea şi cu
sufletul, dincolo de fardurile de circumstanţă, până la
adevărul sufletului ei, însetat de frumos, de caldă prietenie
şi de iubire. Ar socoti aceasta ca pe o mare victorie a vieţii
sale — îşi spunea mereu — şi s-ar simţi cu adevărat
mândră pentru că n-ar trebui să mai treacă, în acest caz,
prin umilinţe şi îndoieli.
Toată seara trecută Mona a purtat pe sub ochii lui
87
Dimineaţa iubirii
Bogdan licărul sfânt al acestei speranţe, dar, până la urmă,

şi-a dat seama că eforturile aşteptării ei sunt zadarnice, n-
au niciun suport, deoarece băiatul este prea obsedat de
tainele şi zbuciumul propriului său suflet, ca să mai poată
vedea şi, eventual, preţui zâmbetul cald şi sfios al altei
frumoase simţiri.
Mai mult decât atât: în locul unei aşteptate, posibile
victorii, Mona s-a trezit că se retrage de pe câmpul de luptă
cu o înfrângere pe care n-a mai cunoscut-o până acum: s-a
îndrăgostit de Bogdan!
„Jalnică situaţie! Sunt ridicolă şi vrednică de plâns”! şi-a
spus fata, la plecare, înghiţind, cu greu, nodul dureros al
zbaterilor ei.
Întoarcerea din dimineaţa aceasta fusese proiectată, în
noaptea trecută, ca o încercare de a mai alimenta cu
oxigenul vieţii nebuna-i speranţă!…
Aflându-se acum în poarta „Parcului Primăverii”,

sprijinindu-se de braţul lui Bogdan şi atingându-i, ca din
întâmplare, corpul lui tânăr şi vânjos, Mona îşi simte
sufletul cuprins de tremur şi de remuşcare. Ceea ce a
pornit să facă i se pare un adevărat sacrilegiu. „Parcul
acesta este al lui Bogdan şi al Ştefanei, ce să caut eu în el?
Nu pot să calc peste flori, peste nişte flori atât de frumoase,
chiar dacă ele îmi rănesc sufletul cu parfumul lor
dumnezeiesc!”
— Poftim? Ai spus ceva? întrebă Bogdan, nereuşind să
înţeleagă murmurele fetei.
— N-am spus nimic! Te rog să mă ierţi, Bogdane,
răspunse Mona, albă la faţă ca varul. Să ne întoarcem,
propuse ea, cunosc parcul, îl cunosc din vis… Prefer să
88
George Şovu
rămân cu visul! El e mai frumos!… Da, e mai frumos! Şi…

e singurul meu adevăr, în ceea ce te priveşte!…
— Ce-a fost asta, nepoate? îl întrebă bunicul pe Bogdan,

după plecarea „Daciei” din poarta casei lor.
— Nici nu ştiu ce să-ţi răspund, bunicule!
— Una la ducere, alta la întoarcere?
— Nu înţeleg!
— Mona! Era una când ai plecat cu ea de-aici, adică:
obraznica, ironica, cea pusă pe şotii şi pe grozăveli… Nu
mai departe faptul că m-a lăsat să fac conversaţie cu
„înălţimea sa” Leopold al V-lea. Deştept câine, n-am ce zice!
Dar al drăcuţului, mamă, mamă! Ascultai la ea că e
cuminte?! M-a târât javra prin toată curtea, că, altfel…
dacă-l lăsam de capul lui, făcea harcea-parcea grădina. Eu
cred că ar fi sărit şi peste gard şi vă pomeneaţi cu el după
voi…Şi alta, măi băiatule, cea care s-a întors! Alta, aşa mi
s-a părut! N-ai auzit-o?!…
„Mulţumesc foarte mult, domnule profesor! Şi vă rog,
sincer, să mă iertaţi pentru tot deranjul pe care vi l-am
făcut şi aseară şi astăzi!” Auzi, sincer! Şi, poate ai să râzi de
mine, dar mi s-a părut că era chiar sinceră. Or, dacă aşa
au stat lucrurile, dacă s-a hotărât ca să lase de-o parte
bravada, înseamnă că s-a petrecut ceva. Ce anume,
89
Dimineaţa iubirii
Bogdane?
— Ţi-am zis, bunicule, că nici eu n-am înţeles nimic.
Eram în poarta parcului şi-mi vorbea despre el ca şi cum l-
ar fi cunoscut într-un vis din noaptea trecută. Este
adevărat că eu n-aş fi vrut să intru cu ea în parc. Şi
probabil că ştii de ce. Dar nu i-am spus acest lucru.
Atunci, dintr-odată, parcă i s-a făcut rău: s-a albit la faţă şi
o simţeam tremurând lângă mine. Mi-a propus să ne
întoarcem.
— Înseamnă, nepoate, că „domnişoara Mona” nu este
aceea pe care am cunoscut-o noi. În orice caz, nu numai
aceea! Drept să-ţi spun, îmi pare rău pentru ea.
— Şi mie, dar şi mai rău îmi pare pentru…
— Ştiu, ştiu! Acolo situaţia este de altă natură, cred, şi
trebuie ea să se limpezească. Nu ne rămâne decât să avem
răbdare, mânzule! „Răbdare şi încredere!” aceasta a fost
porunca, nu?! Atunci, supune-te!… Şi, până una-alta, treci
şi pune mâna pe carte că, uite, s-a ridicat soarele, ne-a
apucat prânzul. Peste două zile începi bacalaureatul. Toate
gândurile şi forţele deci — pentru învăţătură! E clar?
Ştefana l-a dus pe Radu în bucătărie şi i-a dat să

mănânce. Iar în timp ce băieţelul se afla la masă, ea s-a
retras într-o cameră şi a început să plângă.
90
George Şovu
„Doamne, doamne, se văita biata fată, nu mai pot să

suport!… Şi doar i-am spus să aibă răbdare şi încredere în
mine! De ce n-a avut? De ce s-a grăbit? Aşa mă cunoaşte el
pe mine?!… Şi, dacă aceasta a fost convingerea lui, trebuia
să răspundă cu aceeaşi măsură? Lucrurile «se potrivesc» de
minune, Bogdane, de minune: tu mă vezi cu un bărbat în
poartă, despre care eu nu pot să-ţi spun, deocamdată, cine
este şi, drept răspuns, iată-te, numai la două zile, după
rugămintea mea, de mână cu o altă fată, îndreptându-te
spre parcul nostru, aşezându-te, poate, pe banca noastră,
spunându-i şi ei, poate, aceleaşi vorbe, ca şi mie, altădată!”
— Ştefana, de ce plângi? i se adresă copilul, care venise
din bucătărie. I s-a întâmplat ceva rău tatei? E bolnav?…
— Nu e bolnav, Radule. E plecat, e plecat undeva, unde o
să mai rămână, probabil, câteva săptămâni… dacă nu şi
mai mult, zise fata, izbucnind din nou în plâns.
— Dar nu înţeleg, de ce plângi, spuse băieţelul senin.
Acum eu am terminat şcoala, nu mă mai duc la internat, o
să stau în fiecare zi cu tine acasă, în fiecare zi şi în fiecare
noapte, Ştefana! Să nu-ţi fie frică! Voi avea eu grijă de tine!
Îţi aminteşti? Aşa a zis şi bunicul lui Bogdan astă-
primăvară, când am împlinit opt ani, atunci când mi-a
cumpărat dânsul trenuleţul acela frumos: „Eşti băiat mare,
Radule, trebuie să ai grijă de sora ta!” Aşa mi-a spus, zise
băiatul, mângâindu-şi sora şi ştergându-i lacrimile de pe
obraji.
Ştefana i-a strâns capul la piept şi a început să plângă şi
mai tare.
Desfăcându-se din braţele ei, Radu a rugat-o să se
potolească, să nu mai plângă, că altfel „se supără pe ea!” Şi
91
Dimineaţa iubirii
a spus acest lucru cu atâta seriozitate, încât Ştefana a

început să-l privească lung şi să-i zâmbească.
— Aşa! remarcă băiatul. Eu nu vreau să mai plângi
niciodată! Auzi? Niciodată! îmi promiţi?
— Voi încerca, Radule, răspunse Ştefana. Va fi însă greu
să mă ţin de cuvânt!
— Trebuie să te ţii! Tu nu m-ai minţit niciodată. Şi ai
făcut tot ceea ce mi-ai promis!
— Bine, bine, Radule, spuse fata. Acum du-te afară şi te
joacă, fiindcă eu am de învăţat. Ai grijă, să nu te
îndepărtezi însă din faţa casei. Ne-am înţeles?
— Înţeles! Să trăiţi! răspunse ştrengăreşte băiatul,
salutând şi zbughind-o pe uşă afară.
92
George Şovu
CAPITOLUL III
În prima zi a bacalaureatului, după lucrarea scrisă la

limba şi literatura română, Cristina Stamate a oprit-o pe
Ştefana pe culoar şi i-a dat o scrisoare.
— De la cine e? a întrebat Ştefana.
— De la mine!
— Cum, de la tine? Pentru ce? Dacă ai ceva de spus de
ce nu-mi spui aşa, prin viu grai?
— Parcă, în ultimul timp, se poate sta de vorbă cu tine?!
Ia-o! o îndemnă Cristina, uitându-se la scrisoare. Şi citeşte-
o acasă, nu aici! Ai să vezi, nu-ţi vreau decât binele.
— Drept să-ţi spun, m-am săturat de binele acesta al
lumii! Până-n gât! mai adăugă Ştefana, luând scrisoarea şi,
întorcând spatele colegei sale, se grăbi să părăsească liceul.
(Bogdan încă nu terminase lucrarea. Aruncându-şi
întâmplător, privirile prin fereastră, o văzu pe Ştefana
traversând curtea şi ieşind pe poarta şcolii. Pentru câteva
clipe, se făcu noapte pe obrazul băiatului.)
Cu scrisoarea Cristinei în servietă, Ştefana se îndrepta
grăbită spre casă. Era, fără îndoială, nerăbdătoare să vadă
93
Dimineaţa iubirii
ce-i scrie colega ei. „Cu siguranţă că trebuie să fie ceva în

legătură cu Bogdan”, se gândi fata, căreia nu-i scăpase
faptul că Stamate se uita de mult timp cu interes la Bogdan
al ei, chiar înainte de perioada declaraţiei de dragoste. Şi o
ştia în stare de orice pentru a Ie face viaţa amară. Umblase
ea şi până atunci cu tot felul de vorbe când spre unul, când
spre celălalt, dar fără să fi putut dobândi vreo satisfacţie.
„A găsit acum momentul prielnic pentru atac şi vrea să-l
folosească”, îşi spuse Ştefana, aşezându-se pe o bancă
anume din „Parcul Primăverii” şi grăbindu-se să deschidă
scrisoarea…
…”Poţi să crezi ce vrei despre mine, Ştefana, îşi începea

Cristina scrisoarea, dar, dincolo de unele «neînţelegeri» ale
noastre, pornite, ştii tu din ce motive, eu am pentru tine
sentimente mult mai puternice şi mai frumoase decât pentru
o oarecare colegă de clasă. Şi aceasta pentru că tu nu eşti,
mai întâi, o oarecare colegă, o oarecare elevă a liceului
nostru, ci, în ciuda ţepilor pe care îi scoţi la iveală de multe
ori — spre a ţine lumea la distanţa care să te apere de
murdărie şi de sufocare — tu eşti o fată admirabilă, nu
numai frumoasă, cu un suflet şi un caracter rarisime, fiind,
în acelaşi timp, o elevă, ce trebuie să fie şi va fi, fără
îndoială, trecută în Cartea de onoare a şcolii pe care-o
absolvim în aceste zile! Or, în faţa unor asemenea probe ale
valorilor omeneşti veritabile, invidia măruntă, gândul
necurat şi fapta nedemnă trebuie să se dea în lături, să
pălească, să amuţească. Este, de altfel, senzaţia ce-o am în
aceste momente în care mă gândesc la tine.
Spunându-ţi ceea ce vei citi, sper, mai departe, n-o fac,
94
George Şovu
crede-mă, spre a-ţi spori tristeţea, frământarea dureroasă

prin care treci de câtva timp (întâmplător sunt la curent cu
ceea ce, din păcate, s-a întâmplat cu tatăl tău şi — deci —
cu suferinţa ta), ci spre a te pune în gardă faţă de nişte vorbe
pe care nu le meriţi şi faţă de nişte fapte pe care ai să le
judeci după cum vei voi şi te vor ajuta puterile fiinţei tale.
(Cu siguranţă că, înainte de a termina de parcurs aceste
rânduri, te întrebi: «Ce-a apucat-o pe obraznica şi pe
răutăcioasa de Cristina Stamate?! De unde şi până unde la
ea asemenea vorbe, asemenea sentimente, asemenea
intenţii, care nu sunt deloc în consonanţă cu ceea ce ştie o
şcoală întreagă despre ea?!» Dar, te-ai întrebat vreodată,
dragă Ştefana — dă-mi voie să folosesc acest apelativ, care
îmbracă un adevăr de simţire — te-ai întrebat, zic, vreodată,
tu, s-au întrebat, oare, alţii, aflaţi în jurul acestei «obraznice»
şi «răutăcioase» Cristina Stamate, ce s-o fi petrecând cu fata
aceasta, cum o fi arătând în realitate sufletul ei, ce se află
sub haina cotidiană a vorbelor şi gesturilor ei?!… Te-ai
întrebat, oare? S-au întrebat ceilalţi? Nu cred!… Lumea e
mult prea grăbită, din păcate, ca să se poată opri la
căpătâiul fiecărui suflet, al fiecărui destin… Deşi, între
menirile ei, ale lumii, aceasta nu este una secundară! Dar nu
despre mine voiam să-ţi vorbesc aici şi acum. Poate va sosi,
vreodată, momentul potrivit şi pentru aceasta… Cine ştie?!
Când ne-om întâlni, peste zece ani de la absolvire, ori, poate
peste douăzeci de ani, sau, poate, niciodată! Şi, într-un
asemenea caz, nicio pagubă! De altfel, eu sunt de părere că
poverile propriului suflet nu scad cu nimic dacă le aşezi şi în
spatele altora!… Deci, mă întorc la tine…)
Dacă nu ştii, îţi spun eu acum că nu îmi place să trag cu
95
Dimineaţa iubirii
urechea. Şi, chiar dacă nu mă crezi, adevărul rămâne tot

acesta.
Mă aflam, cu câteva zile înainte de terminarea cursurilor
într-o seară, în şcoală. N-are importanţă ce căutam eu atunci
la liceu. Spre a nu fi curioasă, îţi spun: fusesem la repetiţie,
în vederea serbării pe care am dat-o. Colegii plecaseră, în
timp ce eu am mai stat puţin de vorbă cu profesoara noastră
de sport. După ce am terminat, ies din sala de festivităţi şi
dau să plec. O zăresc însă în dreapta, ştii, acolo unde se
află masa aceea rotundă cu fotolii, şi unde stau uneori de
vorbă profesorii cu părinţii elevilor, pe diriginta noastră, care
tot vorbea şi vorbea în faţa unei cucoane. Atunci, în loc să
ies, am luat-o imediat la stingă, urând scările spre intrarea
la balconul sălii de festivităţi. Am traversat pe deasupra şi
m-am oprit în partea cealaltă, de unde se auzea foarte bine
ceea ce rostea «drăguţa» şi «amabila» noastră dirigintă. Nici
nu ştiu de ce am făcut acest lucru. Ivii pare chiar rău! Mă
simţeam îngrozitor! Şi, totuşi, n-am avut putere să plec decât
după ce ele s-au îndepărtat de-acolo. Noroc că n-a trebuit să
stau prea mult. Discuţia era pe sfârşite…
Ceea ce am auzit, dragă Ştefana, vorbindu-se, era în
legătură cu tine şi cu Bogdan. Deci, interlocutoarea dirigintei
noastre nu putea fi alta decât doamna Ştefănescu. Te rog să
nu te otrăveşti prea mult citind vorbele pe care le reproduc
aici. De altfel, cred că ele ţi-ar fi puiuţ fi cunoscute, chiar
dacă nu le-ai fi auzit ori citit niciodată. O cunoaştem bine,
amândouă, pe tovarăşa noastră. Aşa că…
— Nu vă imaginaţi, doamnă, ce fel de fiinţă este această
tânără, care provine dintr-o familie, ce să mai vorbim!… a
spus, la un moment dat, diriginta, continuând apoi: Mama ei
96
George Şovu
a murit acum câţiva ani, iar taică-său este un beţiv şi un

afemeiat, lucrează undeva în comerţ, este, mi se pare,
responsabilul unui magazin. Şi, dacă lucrează acolo, ştiţi
cum se întâmplă: «stai cu degetele-n miere şi să nu te lingi pe
ele?» Asta e greu!… De altfel, cred că i s-a şi înfundat. Am eu
informaţiile mele, cum că s-ar afla, chiar în prezent, într-o
anchetă pentru delapidare. Cât priveşte fata, ţandăra nu
sare departe de trunchi. S-o vedeţi cum arată: e frumoasă, n-
am ce zice, dar ştie să se şi folosească de farmecele ei. A
zăpăcit un liceu întreg. Ştiţi cum i se spune? «Frumoasa
liceului!»
— Faptul că e frumoasă — a intervenit cucoana
respectivă, nu e un defect, ci, dimpotrivă, aş spune, tovarăşă
profesoară…
— Sigur, sigur, s-a grăbit să reia diriginta, dar, se pare, a
subliniat ea, că n-aţi reţinut precizarea: a zăpăcit un liceu
întreg şi cu deosebire pe băiatul dumneavoastră… Credeţi
că nu ştie hoţoaica pe cine să pună mâna? A, nu! S-a
orientat bine! Şi a ajuns să-l joace pe degete pe bietul
Bogdan! Şi dacă ar fi numai el! Dar ce face ea în afară de
zidurile şcolii, cine poate şti?!… Bine că aţi sosit la timp.
Dacă mai întârziaţi, sigur, făceam eu tot ceea ce era
omeneşte posibil, 6a să vă suplinesc! Că doar ne cunoaştem
de atâta timp!…”
Eram indignată şi îndurerată şi nici n-am mai auzit, spre
sfârşit, ce-au mai spus…
Când au plecat, am coborât şi eu în grabă scările şi,
ieşind afară, am început să înghit aerul de parcă aş fi
scăpat de la înec!… Îmi venea să plâng de ciudă şi să înjur
ca un derbedeu… Mă gândeam: Din atâţia profesori foarte
97
Dimineaţa iubirii
buni, dascăli şi oameni excepţionali… cum de-am avut noi

parte tocmai de ea… Care, pe deasupra, să ne fie şi
dirigintă, adică mamă?!…
Până aici, dragă Ştefana, ţi-am înfăţişat o primă categorie
de probleme. Sunt convinsă că te-am otrăvit, chiar dacă, îţi
jur, gestul meu porneşte din cea mai bună intenţie…
Cunoscând cum stau lucrurile… acasă la Bogdan… (adică,
poate cu cel mai important membru al familiei), vei şti, mă
gândesc, cum să acţionezi şi tu, la nevoie!
În al doilea rând, aş vrea să te informez, dacă nu ştii deja
(uneori noi, femeile, avem şi al… nu ştiu câtelea simţ) că, pe
acest fond, deloc favorabil, a mai intervenit o poveste, pe
care iarăşi, socotesc eu, e bine s-o ai în vedere.
Eu sunt prietenă cu o tipă cam trăsnită şi excentrică, fiică
a unui demnitar, pricopsită. Ne-am împrietenit mai de mult,
într-o tabără, pe când eram în clasa a VIII-a de gimnaziu. Ei
bine, tipa — Mona se numeşte — o blondină foarte mişto
făcută, mi-a spus alaltăieri că familia ei, dimpreună cu
dânsa, fireşte, a fost sâmbătă-seara în vizită la părinţii lui
Bogdan (se cunoşteau, se pare, din străinătate). Şi, cu
prilejul acesta, Mona a etanşat cică, toată seara cu Bogdan,
iar a doua zi, reînnoindu-i vizita, s-a plimbat cu el prin
«parcul vostru». Ea zice că, deşi «l-a dat gata» pe cavalerul
tău, n-o interesează, totuşi, fiindcă «nu-i spune preta multe».
Eu însă o cunosc pe domnişoara Angelescu şi ştiu că nu
acesta poate fi adevărul! Deci, pericol crescut, scumpă
colega, din variate surse şi laturi! Asta am vrut să-ţi spun şi
te rog iartă-mă că n-am avut timp… să-ţi «scriu scurt!»,
vorba… cui a zis-o!… Îţi doresc $i-fi urez să fii tare! Chiar
mai tare decât eşti tu de obicei şi să izbândeşti în toate! în
98
George Şovu
ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc că vei reuşi să le

descurci tu şi nu-mi rămâne decât să mă bucur de pe acum
şi… să te sărut!
Cristina”
Ştefana nu mai plângea de mult. Lacrimile i se uscaseră

pe obraji. Ceea ce o stăpânea acum era o teribilă senzaţie
de silă şi o îndârjire cum nu mai simţise în ultimul timp.
„O să vedem noi! îşi spuse ea, după care adăugă: Chiar
dacă nici tu n-ai să crezi, îţi mulţumesc, Cristina Stamate,
cu toată otrava pe care mi-au strecurat-o în suflet rândurile
tale. Nu ştiu de ce înclin să cred că ele au izvorât, aşa cum
pretinzi, dintr-o bună intenţie. Îţi mulţumesc!” spuse încă o
dată, ridicându-se grăbită de pe bancă şi îndreptându-se
spre casă.
Mâine se dau rezultatele la facultate! Bogdan simte cum

au început să-l cuprindă emoţiile. După fiecare lucrare
dată, venise liniştit acasă. „Am făcut bine!” răspundea el,
invariabil, la întrebările bunicilor, ale părinţilor. „Am făcut
totul! Cred că e bine!” adăuga, simţind că răspunsurile lui
aveau nevoie de concretizări.
— Să vedem, să vedem, spunea, de fiecare dată, bunicul.
Ia, aşază-te aici, îl invita el la masă, şi să verificăm… Şi,
99
Dimineaţa iubirii
după fiecare asemenea verificare, profesorul de matematică

Dragoş Ştefănescu avusese bucuria să poată preciza: „Da,
domnule, a făcut bine băiatul! Bravo, nepoate!” adăuga
apoi cu ochii umeziţi de căldura emoţiilor, în timp ce
strângea feciorul la piept.
Timpul aşteptării a trecut şi… mâine se dau rezultatele!
Mâine! Pe la ora zece vor fi afişate listele. Aşa s-a anunţat!
Toţi ai casei erau siguri că băiatul a reuşit. Şi Bogdan avea
această siguranţă. Mai bine-zis, o avusese până astăzi!
Acum însă, îl cuprinseseră, dintr-o dată, emoţiile, spaima.
„Dar dacă n-am reuşit?” îşi spuse. Alungă, însă, imediat
acest gând absurd. „Din moment ce am făcut bine, perfect
chiar, după aprecierile bunicului, la toate lucrările, un
asemenea rezultat este imposibil!” Dădu deci la o parte
această ipoteză, deşi „până nu-ţi vezi numele pe listă, tot
nu-ţi vine să crezi”, adăugă Bogdan. Numele pe listă! Ei, aici
e problema importantă! Unde se va afla numele său, pe
listă?! Pentru că acest lucru era, totuşi, de mare
însemnătate. El era doar premiantul clasei, al şcolii,
primise, la absolvire, diplomă de merit, nu putea să intre
oricum la facultate. Mai ales la acest gând tremura astăzi
sufletul tânărului. „în sfârşit, vom vedea mâine”, se gândi,
în timp ce deschidea unul din cele două volume din ultima
ediţie de poezii ale lui Nichita Stănescu. După examen se
cufundase în lectura câtorva cărţi de valoare care
apăruseră în ultima vreme şi pe care, preocupat de
bacalaureat şi de admitere, nu avusese când să le citească.
îl îndemnau cei ai casei să iasă, să se plimbe, să se ducă
la ştrand, la cinematograf, să se distreze!…
Bogdan nu dorea nimic din toate acestea, ori nu dorea
nimic cu deosebite.
100
George Şovu
— Dacă ies din casă, încep să mă gândesc, i-a răspuns

Bogdan, într-o zi, bunicului, care ştia ce fel de gânduri îl
bântuiau pe nepot. Aşa că prefer lectura, ea mă acaparează
cu totul. Trăiesc prin alţii şi uit de mine!
— De tine nu trebuie să uiţi! i-a răspuns profesorul.
Acum, că ai terminat şi examenul acesta, ar trebui să cauţi
să dezlegi enigma! Nu crezi?
— Dar bine, bunicule, n-am căutat? Dumneata ai
impresia că am stat cu braţele la piept?! Nici vorbă! Sunt
însă, pur şi simplu, dezorientat. Şi mâhnit peste poate, să
ştii! Ţi-am spus că, în timpul bacalaureatului, am vrut să
stau de vorbă cu Ştefana. Rezultatul: m-a repezit şi mi-a
spus: „S-o las în pace”. M-am supărat, bineînţeles! Orice i
s-ar fi întâmplat, eu cred că nu aşa trebuia să procedeze…
I-am dat telefon în fiecare zi. Nu răspunde nimeni, absolut
nimeni! O singură dată, acum câteva zile, a ridicat cineva
receptorul. Cred că era ea. Dar, când mi-a recunoscut
vocea, a închis imediat. Am alergat şi, în zece minute, eram
la poarta casei. Pustiu! Nimeni! Am intrat în curte, am
sunat la uşă! Nimic! Niciun răspuns! Cred că s-a închis în
casă şi l-a închis şi pe Radu ca să nu-l văd. Ori, poate, pe
băiat l-o fi dus la mătuşa ei, ori l-o fi trimis în vreo
tabără… Cine ştie? Aşa că… m-am întors acasă total
dezamăgit şi îţi dau cuvântul că, până ce nu mă caută, eu
nu mă mai duc după ea! Aşa! Să se înveţe minte!
— Dar dacă i s-a întâmplat ceva grav?
— Ce să i se întâmple?
— Eu ştiu, orice! Orice i se poate întâmplă unei fete
singure!
— De ce: singure?! Nu-l are şi pe tatăl ei?
101
Dimineaţa iubirii
— Ca şi când nu l-ar avea! Nu spuneai tu că… în sfârşit,

că bea, că nu prea vine pe-acasă, risipeşte banii cu… cine
apucă… Uşor îi este unei fete să trăiască într-o astfel de
casă, într-o asemenea tensiune, cu atâtea griji şi necazuri?
Mai e şi băiatul acela!…
— Sigur că nu-i este uşor, doar am mai discutat despre
acest lucru. Nu-ţi aminteşti?! Dar tocmai de aceea, socotesc
eu, dacă i s-a întâmplat ceva, nu era firesc să-mi spună şi
mie?!…
— Dar dacă nu poate să-ţi spună? Am mai avansat,
parcă, o astfel de ipoteză!
— Dacă nu poate să-mi spună însemnează că este ceva
de care se ruşinează, că a săvârşit ea ceva urât… şi-
atunci… o priveşte, să fie sănătoasă!
— Nu în toate cazurile ceea ce nu poţi spune altuia, chiar
dacă… acesta îţi este apropiat, este şi ceva ruşinos, urât!
— Pentru mine, bunicule, lucrurile sunt mult mai
simple, eu nu sunt aşa sofisticat, cum sunt alţii: ori vrea, şi
atunci îmi spune ceea ce este de spus, ori nu vrea, ca în
cazul de faţă, şi atunci nu-mi spune! Dar dacă nu vrea şi
nu-mi spune, să mă lase în pace!
— Parcă spuneai că ea ţi-a zis: s-o laşi în pace!
— Uf! cu dumneata n-o mai scot la capăt…
— Uşurel, uşurel, nepoate! Nu te împieptoşa aşa, că nu
ajungi la niciun rezultat bun. Să mai avansăm o ipoteză:
dacă domnişoara Ştefana a aflat despre Mona?
— Ce să afle?
— Adevărul: că a venit aici, că ai dansat cu ea, v-aţi…
plimbat… Poate te-a văzut chiar ea…
— Asta ar fi o adevărată nenorocire! Dar să ştii că şi în
cazul acesta tot eu am dreptate: o lămurire, între noi, ar fi
102
George Şovu
trebuit să aibă loc. Nu? Parcă aşa ar trebui să se petreacă

lucrurile între doi oameni civilizaţi: „Te-am văzut!… Cine
era?!… Ce ai de zis?!”… şi gata! Vedeam atunci ce se alege
din totul!
— Mda! mormăi bătrânul profesor. Judecata nu e rea. E
de bun-simţ! Dar nu ştii, măi nepoate, cum e cu femeile?
adăugă el, glumind, după cum îi era felul. Nu-mi spuneai
chiar tu? „Misterul”… „Enigmele”… Cine ştie ce-o fi şi în
capul Ştefanei tale?!…
Un junghi îi săgetează tâmpla dreaptă, năzuind să

coboare, ca de obicei, cu ascuţişul durerii spre adânc.
Bogdan îi opreşte drumul prin apăsarea bandajului ce-i
înconjoară fruntea. A reuşit!… „Asta înseamnă că e bine!”
îşi spune tânărul. Şi, spre a se convinge, repetă mişcarea.
Durerea se simte şi mai puţin! „înseamnă că mă fac
sănătos, că are dreptate doctorul! adăugă Bogdan,
înflorind, dintr-odată, la faţă. Deci, pericolul a trecut. -
«Dacă durerea scade, pericolul a trecut» — aşa a spus! L-
am auzit foarte clar; mi-a repetat-o în fiecare zi! Cât despre
picior, el se repară. Deja calc mult mai bine. Nici nu mă
doare!” se încredinţă făcând, cu grijă, câţiva paşi. Se
îndreptă apoi spre mica terasă de dincolo de fereastra
camerei în care zăcea de aproape două săptămâni.
103
Dimineaţa iubirii
Deschise uşa şi inspiră adânc aerul încărcat de mirosul

florilor din parc, zâmbind soarelui, ce-şi despletea mătasea
aurie a razelor în jurul trupului său tânăr, învăluindu-l, şi
în jurul balansoarului în braţele căruia se cufundă cu reală
plăcere.
„Ce-o fi făcând Ştefana acum?” tresăriră, a câta oară, în
acelaşi sens, gândurile lui Bogdan. Şi, din nou, îi apăru în
minte imaginea care de atâta timp îl stăpânea ca o
dureroasă obsesie: Ştefana, însoţită de un bărbat tânăr,
înalt, cu un barbişon ca de ţap, intrând, din Bulevardul
Magheru, pe o stradă laterală. Era acelaşi bărbat cu care o
mai văzuse cu o lună şi ceva în urmă, într-o seară, în
poarta casei ei. Bogdan îşi aminteşte că a strigat-o, ca un
disperat: „Ştefana!” Dar fata n-a schiţat niciun gest,
dispărând după colţ. Atunci alunecase de pe scara
autobuzului, care tocmai pornea din staţie.
„Nici nu ştiu măcar dacă a reuşit la facultate! îşi spuse
băiatul, după o vreme. Trebuie să fi reuşit! continuă el
înfiorat de această dorinţă. Dar individul acela… cine o fi?”
— Ei, cum stăm? îl întâmpină, zâmbind, doctorul, care

tocmai intra pe terasă însoţit de o tânără asistentă.
— Cred că va trebui să mă trimiteţi acasă foarte curând!
răspunse Bogdan, făcându-şi curaj.
— Plăcerea va fi de partea mea, deşi, drept să-ti spun,
mă obişnuisem cu dumneata. Dacă ai ieşit pe terasă
înseamnă că…
— Mă doare mai puţin capul, aproape deloc! Iată, de
pildă, în momentul acesta…
— Întoarce-l, încet, la dreapta, îi comandă doctorul,
privindu-l foarte atent. Şi acum la stânga!… Nimic? Nicio
104
George Şovu
durere?
— Nimic!
— Bravo! Excelent! Mai bine decât puteam spera!
Tinereţea, băiatule, tinereţea face minuni! adăugă medicul
bucuros şi meditativ, totodată, în timp ce degetele lui
masau, peste bandaj, fruntea şi ceafa lui Bogdan.
— De azi înainte, jos bandajul! recomandă el,
adresându-se tinerei asistente, iar dozele de medicamente
reduse la jumătate. În continuare, masaj uşor pe tâmple,
pe frunte, pe ceafă şi gât pentru activizarea circulaţiei. Şi
linişte! Pe cât posibil, totală linişte… şi pe dinăuntru. De
altfel, nu văd niciun motiv ca starea dumitale să fie alta.
Doar dacă nu cumva vreo fată…
— Ori mai multe! adăugă asistenta, zâmbindu-i cu
cochetărie…
— Deşi n-am văzut pe niciuna venind să te caute,
completă doctorul. Mai bine că te lasă în pace! Şi-apoi, aici,
la noi, nu poate intra, după cum ştii, decât o singură
persoană cu permisul acordat familiei…
Bogdan păli. Observându-l, cei doi oameni în halate albe
se grăbiră să-l întrebe dacă nu i s-a făcut rău…
— Nu, nimic! răspunse scurt băiatul. Mi-e bine, adăugă
el, făcând eforturi să se menţină în picioare şi să-şi dezlege
limba. Şi-apoi, n-aţi spus-o dumneavoastră, zise, mai
departe, aţintindu-l pe doctor, în timp ce-şi recăpăta
echilibrul: n-am niciun motiv să fiu neliniştit. Totul mi-a
mers şi-mi merge din plin (era conştient că face, de-acum
paradă, dar miză pe inteligenţa şi înţelegerea doctorului),
afară doar de acest stupid accident…
— Peste ale cărui urmări suntem gata să trecem, nu?!
105
Dimineaţa iubirii
— Bineînţeles!
— Şi piciorul? mai întrebă doctorul, invitându-l să
păşească spre a vedea cum calcă…
— Aştept să scap de butucul acesta alb!
— Până atunci mai e puţin. Răbdare! Dar să ştii că nu e
obligatoriu să te ţin în spital până ce-ţi scot ghipsul de la
picior!
— Cu atât mai bine, spuse Bogdan.
— Să nu ne grăbim, totuşi! Câteva zile, o săptămână
chiar, mai rămâi aici. Apoi îţi iei zborul şi, după ce scoatem
ghipsul şi ne convingem că totul e bine…
— Şi sus, şi jos! zise Bogdan, indicând capul şi piciorul…
— Exact! Atunci poţi să te îndrepţi spre munte.
— Spre munte? Eu aşteptam atât de mult să merg ia
mare!
— Exclus! La mare, în niciun caz, preciză medicul. În
niciun caz în vara aceasta! De la anul încolo, liber! Şi-
acum, te rog să intri în cameră, fiindcă soarele e puternic.
Ţine minte: şi la munte va trebui, câtva timp, să nu stai
prea mult în soare. Îţi recomand să porţi pe cap o pălărie
uşoară…
— Ca fermierii! spuse Bogdan, zâmbind puţin întristat.
— Da, ca fermierii! În vara aceasta poţi să fii fermier!…
După plecarea doctorului şi a asistentei, Bogdan se
întinse din nou pe pat. Intr-adevăr, îşi simţea capul mult
mai uşor, îi dispăruse greutatea aceea pe care, până ieri, o
avea tot timpul în ceafă, în apropiere de locul principal al
loviturii. Nici ochii nu-l mai jenau, nu se mai împiedicau
parcă atunci când îi rotea într-o parte şi în alta, măsurând
fiecare latură a dreptunghiului din lemn ce încadra
plafonul camerei. Din acest punct de vedere începea să nu
106
George Şovu
mai aibă motive de îngrijorare. Dar cu sufletul? Cu el ce să

facă? Sufletul i se afla într-o permanentă încordare de luni
de zile şi aceasta creştea, ameninţând să se reverse, să
rupă zăgazurile…
„Ce bine era acum câteva luni! se gândi Bogdan. Atunci
când mă pregăteam să fac vestita declaraţie de dragoste,
din cadrul cercului nostru de dezbateri, când mă
documentam cu ajutorul bunicului, al bunicii, şi când… am
început s-o iubesc pe Ştefana!”
— Bunicule, bunicule, se trezi profesorul Dragoş

Ştefănescu strigat de o voce de copil. Şi nici nu apucă să se
întoarcă bine către aleea din dreapta sa, că se şi pomeni
îmbrăţişat, în jurul mijlocului, de un băieţel cu părul negru
ce ameninţa să-i acopere ochii lui verzi ca firele de iarbă
cosite de curând. Faţa, mică şi bronzată, era scăldată,
toată, într-un zâmbet de mare satisfacţie… Privind câteva
clipe spre el, bătrânul profesor recunoscu în „flăcăul” ce se
arăta atât de încântat de întâlnire pe Radu, fratele Ştefanei.
— Ce faci, măi Răducule, măi? zise bunicul, bucurându-
se şi el tot atât de sincer de neaşteptata întrevedere. Ce fel
de prieteni suntem noi, măi fecior, dacă nu ne-am mai
văzut de atâta vreme?!
— Eu am fost la internat, bunicule, răspunse Radu cu
107
Dimineaţa iubirii
oarecare sfială, am aşteptat să veniţi pe la mine… Dar

poate că n-aţi reuşit, aţi avut treabă…
— Va să zică mă critici, Radule? Critică-mă, băiatule, că
ai dreptul… Aşa este! N-am reuşit să vin pe la tine! Am mai
avut, ce-i drept, şi treabă, noroc că-mi găseşti tu singur
scuză, dragul de tine, spuse bătrânul mângâindu-l pe cap.
Dar ce faci tu pe-aici, Răducule, te joci?
— Da, mă joc, răspunse băiatul, căutând mâna
profesorului, dar acum, fiindcă v-am întâlnit, merg cu
dumneavoastră. Mă luaţi şi pe mine? Unde mergeţi? întrebă
Radu, dându-şi seama că bătrânul doar trecea prin parc,
că nu venise să se plimbe.
— Mă duc după o treabă, răspunse profesorul
Ştefănescu, strângând, cu căldură şi emoţie, în palma lui
mâna mică a băiatului. Trebuie să discut ceva cu o
cunoştinţă, un fost elev de-al meu, care acum e judecător.
Stă dincolo de parc, de-aceea am luat-o pe aici. Şi uite că
bine am făcut, fiindcă te-am întâlnit pe tine. Mă bucur
foarte mult că te văd şi că te-ai făcut băiat şi mai mare, ai
mai crescut în cele câteva luni de când nu ne-am întâlnit.
Zise bătrânul oprindu-se puţin şi cercetând cu atenţie
băieţelul, a cărui faţă era, în întregime, ca şi în momentul
în care l-a întâlnit, numai un zâmbet. Dar sora ta, Ştefana,
ce face, Radule? întrebă, cu oarecare teamă pentru
răspunsul pe care-l aştepta, profesorul Dragoş Ştefănescu
A reuşit la facultate?
— Sigur că da, bunicule, Ştefana a reuşit la facultate,
răspunse băiatul cu vădită mândrie. A reuşit cu e medie
foarte mare, 9,96, este a treia pe listă, aşa mi-a spus!…
— Bravo, băiatule, mă bucur foarte mult! zise bătrânul
profesor (vestea pe care i-o dăduse Radu îi luase o piatră de
108
George Şovu
pe inimă: „Iată că se poate intra la facultate şi fără o

pregătire specială se gândi el, înţelegând prin aceasta
meditaţiile care costă zeci şi zeci de mii de lei… „De unde
să-i ia biata fată
— Dar acum Ştefana e foarte supărată, bunicule,
interveni băiatul, trezindu-l din gândurile ce-l stăpâneau
încă…
— De ce, Răducule, tată? întrebă îngrijorat profesorul.
— Fiindcă tăticul meu este foarte bolnav, se află la spital.
Am rugat-o pe Ştefana să mă ducă la el, să-l văd şi eu, dar
mi-a spus că nu se poate, că n-o primeşte doctorul decât
pe ea. Mâine trebuie să se ducă din nou şi are nevoie de
2000 de lei…
— Pentru ce-i trebuie 2000 de lei?
— Ca să plătească avocatul, e datoare la avocat 2000 de
lei şi, dacă nu-i plăteşte mâine, nu-i dă drumul tatii de-
acolo, de la spital. L-am auzit eu pe omul acela spunându-i
aseară Ştefanei…
— Care om, băiatule?
— Unul înalt şi cu barbă, care se îngrijeşte de tata.
Aseară zicea, când a venit la noi, că tata s-a făcut bine, dar
că fără 2000 de lei nu poate să-l scoată… „Gândeşte-te
bine, domnişoară, ţi i-aş putea face cadou, totul depinde
numai de dumneata”… i-a spus Ştefanei când a plecat. N-
am înţeles de ce sora mea n-a vrut să primească banii de la
el. Am întrebat-o, dar nu m-a lămurit. A zis că e o treabă
complicată… Şi a început să plângă…
Din spusele lui Radu, bunicul lui Bogdan înţelesese că
situaţia este într-adevăr „complicată”. Mai întâi, fiind vorba
despre avocat, pricepu că, de fapt, tatăl Ştefanei şi al
109
Dimineaţa iubirii
băiatului nu era bolnav, ci arestat. Înţelese, de asemenea,

că acuzaţiile ce i se aduc nu sunt prea grave, din moment
ce sunt şanse să scape de-acolo. Dar, în acelaşi timp,
începu să freamăte de grijă pentru fată, pentru pericolul în
care se afla clin partea avocatului Ar trebui dat cu capul de
toţi pereţii!” murmură, la un moment dat, ieşindu-şi din
fire.
— Ce-aţi spus, bunicule? întrebă Radu cu oarecare
mirare, neînţelegând la ce se referă vorbele bătrânului.
— Nimic, băiatule, mă gândeam şi eu! Mă gândeam la
Ştefana, la tatăl tău, la… cei 2000 de lei…
— Te rog să mă ierţi, dragă Mihai, am întârziat puţin

fiindcă m-am întâlnit cu un băieţel în parc şi-am stat de
vorbă despre un necaz al lui şi al sorei lui, o fată foarte
bună care a intrat acum la medicină, dar care este tare,
tare necăjită! Iar necazul ei este, într-un fel, şi al meu!
— Nu prea înţeleg, domnule profesor, spuse judecătorul
Mihai Alexandru, fostul elev al lui Dragoş Ştefănescu.
Sunteţi un pic misterios: vorbiţi despre un băieţel, dar şi
despre o fată, o domnişoară în toată puterea cuvântului,
din moment ce-a absolvit liceul şi-a devenit studentă, dar
care, în loc să fie bucuroasă de reuşită, este, dimpotrivă,
„tare necăjită”, iar, pe deasupra, „necazul ei este, într-un
110
George Şovu
fel”, şi al dumneavoastră. Zău că nu înţeleg! Simt nevoia

unor explicaţii suplimentare.
— Explicaţiile ar însemna derularea unei poveşti întregi,
judecătorule, şi nu-mi permit eu să răpesc timpul unui om
atât de ocupat ca dumneata. Deşi, pentru cineva care este
chemat ca zilnic să hotărască măcar pentru o parte din
viaţa atâtor oameni, poate că n-ar fi lipsit de interes…
cazul.
— Deci este vorba despre un caz! Cu atât mai mult vă
rog să-mi povestiţi!
— Nu-ţi voi povesti decât că fata aceasta, o fată
frumoasă, şi bună, şi serioasă, şi harnică, dar tare
nefericită, pentru că i-a murit, de mai mulţi ani mama, şi
ea a rămas cu întreaga gospodărie în seamă, cu un tată
beţiv şi afemeiat şi cu un frate mic, care abia a împlinit opt
ani, a dat, de câteva luni, peste un necaz şi mai mare: tatăl
ei se pare că este arestat…
— Cum, „se pare?” Nu se ştie precis?
— Zic „se pare”, fiindcă eu nu ştiu precis. Aşa bănuiesc,
din ce mi-a spus băieţelul despre care-ţi vorbeam. Ei oine,
fata e singură, nu are pe nimeni (în afară de o mătuşă, din
partea mamei, dar care este o femeie bolnavă şi
neajutorată) şi, pe deasupra, nu are banii necesari pentru
a plăti avocatul care-i apără, probabil, tatăl. Iar acest
avocat, unul înalt şi slab, tânăr, cu o bărbuţă, după cum
mi l-a descris băiatul, fratele fetei, vrea, în mod firesc, banii
ce i se cuvin, iar, dacă nu-i primeşte la timp, vrea să
obţină… altceva de la fată! Iată la ce fel de măgării se
pretează…
— Un avocat înalt, slab şi cu barbă aţi spus? Îl ştiu
111
Dimineaţa iubirii
foarte bine, e Pompiliu Mavrodin! E un avocat capabil, dar,

ce-i drept, şi afemeiat! Nu m-ar mira să procedeze precum
aţi spus. El apără chiar mâine, într-un proces, pe un
oarecare Ion Dragomir, arestat pentru o presupusă
delapidare la un magazin alimentar. Dar lucrurile s-au
lămurit. El le-a lămurit, în cea mai mare măsură. Omul
este nevinovat. N-a furat nimic. Gestionarii lui, vânzătorii
au furat. Lui, cel mult, i se poate imputa neglijenţa de care
a dat dovadă ca responsabil de tură. Cred că mâine îl achit!
Eu judec procesul. O să scape cu o amendă. Şi, probabil,
cu retrogradare, la serviciu!
— Mihai, dar acesta este chiar tatăl fetei despre care-ţi
vorbesc. După datele pe care mi le-ai dat, el trebuie să fie!
— Iar fata cred că-mi este şi mie cunoscută. Am văzut-o
de câteva ori cu avocatul. N-am înţeles, însă, stimate
domnule profesor, de unde cunoaşteţi dumneavoastră toate
aceste amănunte, de unde cunoaşteţi fata şi familia ei…
— E o poveste lungă, dragă Mihai, după cum îţi
spuneam, o poveste în care este amestecat şi sufletul
meu…
— Iarăşi nu înţeleg…
— Când zic „sufletul meu”, mă gândesc, de fapt, la
nepotul meu… de-o vârstă cu această fată: colega lui de
şcoală, de care s-a îndrăgostit lulea. De aceea îndrăznesc
să te rog, judecătorule, ca mâine să se termine totul în
spiritul adevărului şi al omeniei. Vorbeşte şi cu avocatul
acela şi spune-i să se potolească! Pentru că, altfel, va avea
de-a face cu mine! Şi mie nu-mi place să ameninţ, dar,
când promit ceva, mă ţin de cuvânt! Asta cred că-ţi
aminteşti şi tu! El să-şi facă datoria — dacă mai are ceva
de făcut — iar, în rest, să-şi bage minţile în cap, lăsând fata
112
George Şovu
în pace. De altfel, mâine va primi şi banii! Îi va primi cu

siguranţă! Iar eu n-am să mă apuc să cercetez câţi bani
avea el dreptul să primească. Cred că ne-am înţeles!
Dându-şi seama că depăşise, oarecum, măsura… tonului
cu care vorbise, uitând că nu se afla în faţa unei clase de
elevi, profesorul îşi ceru scuze, rugându-l pe judecător să-i
dea, mai departe, informaţiile în legătură cu testamentul pe
care voia să-l întocmească. Iar după încă vreo jumătate de
oră, petrecută împreună cu fostul său elev, părăsi locuinţa
acestuia, cu gândul de a se îndrepta către casa Ştefanei.
Dar îşi dădu seama că nu ştia unde stă fata! „Eh! că bună
treabă făcui! — îşi zise bătrânul, cu năduf, în timp ce
pornea grăbit spre casă. Atâta lucru nu mi-a dat prin cap:
să-l întreb pe Radu de adresa locuinţei lor”.
Ştefana luase o hotărâre dureroasă: aceea de a-şi vinde

medalionul, singurul lucru de preţ pe care îl mai avea de la
mama sa, medalionul în formă de inimă, în care păstra —
scump talisman — fotografia aceleia ce-i dăduse viaţă.
Lănţişorul din aur şi medalionul, de asemenea, din aur
făceau cel puţin 4000 de lei. Atâta îi oferise pe ele, cândva,
cu mai mult de un an în urmă, Mirela Bejan, colega ei de
bancă. Era o fată care avea bani. Ştefana nu ştia precis de
unde, dar de avut — avea, zilnic puteai găsi] a ea sute de
113
Dimineaţa iubirii
lei… În sfârşit, important era că Mirelei îi plăcuse foarte

mult medalionul pe care Ştefana îl purta tot timpul la gât şi
o rugase pe aceasta să i-l vândă. „Îţi dau 4 000 de lei pe el!”
îi spusese atunci, după ce-l admirase îndelung şi-i
cântărise, cu aproximaţie, greutatea în palmă.
„Nu e de vânzare, Mirela! i-a răspuns Ştefana, arătându-i
pe cine purta înăuntru. Îl am de când am împlinit zece ani.
Atunci mi l-a dăruit mama. Iar acum, după ce am pierdut-
o, cu atât mai mult nu mă pot despărţi de el”…
„O s-o sun în seara aceasta, ori mâine dimineaţă. O să

se bucure mult, când am să-i spun că-i dau medalionul. O
să se bucure…” repetă fata, izbucnind în plâns!…
A găsit-o a doua zi, pe la ora zece. Mirela nu reuşise la
facultate şi acum învăţa de zor în vederea unui nou examen
pe care urma să-l susţină nu peste mult timp.
— Medalionul?! Vrei să vinzi medalionul?! întrebă

surprinsă Mirela, când a auzit despre ce este vorba. Ce e cu
tine, Ştefana? Ai păţit ceva? Mai adăugă ea.
— N-am păţit nimic! Vreau să-l vând, pur şi simplu! Am
nevoie de nişte bani şi-l vând! Dacă nu-l mai vrei, poţi să-
mi spui.
— Câţi bani îţi trebuie? întrebă Mirela, înţelegând că
fosta ei colegă se află, desigur, într-o situaţie disperată,
dacă s-a hotărât să-şi vândă medalionul la care ţinea atât
de mult. Nu-şi putea imagina însă ce anume determinase
această situaţie.
— Două mii! se auzi, de la capătul firului, un răspuns
înăbuşit.
— Când vrei să-i ai?
114
George Şovu
— Astăzi, neapărat! Sau, cel mai târziu, mâine

dimineaţă, la ora 7. Dar trebuie să fiu absolut sigură!
— Vei avea banii, Ştefana. Ţi-i împrumut eu! O să mi-i
dai înapoi când ai să poţi. Nu-ţi face nicio grijă. Mâine
dimineaţă la ora 7, ne vedem la…
Şi fetele îşi fixară întâlnire pentru a doua zi de
dimineaţă…
Ştefana rămăsese impresionată de gestul Mirelei.
Aproape că nici n-a putut să-i mulţumească, atât era de
emoţionată…
În toată perioada ce se scursese de la bacalaureat
încoace şi mai ales în timpul examenului de admitere la
facultate, trăise ca intr-un coşmar. Peste nenorocirea
petrecută cu tatăl ei veniseră şi neînţelegerile cu Bogdan,
care-i înveninaseră de tot sufletul. În fiecare zi îl condamna
şi îl ierta, în acelaşi timp. De fiecare dată îşi spusese că ar
fi trebuit să stea de vorbă cu el, să-i împărtăşească
necazurile prin care trecea, spulberându-i astfel îndoielile
ce, pe drept cuvânt, îl cuprinseseră. Mai ales din seara
aceea când a aşteptat-o în poarta casei, văzând-o în
tovărăşia avocatului. „Dar, bine, el nu-şi putea da seama?
Trebuia să priceapă, să înţeleagă că e o situaţie specială, că
s-a întâmplat ceva grav şi că eu, deocamdată, adică atunci,
nu-i puteam spune despre ce este vorba. Şi-apoi, l-am
rugat să aibă încredere şi să aştepte 1 Dar uite că el n-a
rezistat, n-a rezistat!…” Şi, în faţa ochilor Ştefanei, reveni
imaginea Monei, iar cuvintele din scrisoarea Cristinei
Stamate îi străpungeau parcă din nou inima cu săgeţi
otrăvite…
115
Dimineaţa iubirii
…Făcuse un nemaipomenit efort de voinţă ca să rămână

cu mintea limpede într-o situaţie în care fiinţa ei era un
torent învălmăşit de durere. Trebuia să-şi folosească toate
forţele pentru examen. Era viaţa ei în joc, cu întregul ei
viitor, la care se gândea încă de când era în clasele primare.
Văzând-o atât de bolnavă pe mama ei, de pe atunci îşi
dorea să devină medic, să salveze vieţile oamenilor. Acum
trebuia salvată viaţa ei şi singura cale — gândea Ştefana —
nu poate fi decât izbânda la acest examen. Nici acum nu-i
venea să creadă cum de a fost în stare să se prezinte la
lucrări în halul de tensiune în care se afla. Să se prezinte şi
să reuşească să-şi adune puterile spre a valorifica ceea ce
acumulase cu atâta trudă, în zilele şi în nopţile a doi ani de
intensă pregătire, făcută fără sprijinul nimănui, în afara
profesorilor de la şcoală.
În ziua în care a susţinut cea dintâi lucrare din cadrul
examenului, urma să aibă loc şi prima înfăţişare din
procesul tatălui ei.
„Nici că se putea mai «bine» decât atât să potrivească
faptele nenorocul! Nenorocul, ce mă pândeşte, pas cu pas,
de la o vreme!” şi-a spus atunci Ştefana. Şi, între examen şi
prezenţa la proces, a ales examenul! „Acesta nu mai poate
fi repetat decât la anul! Iar un an de viaţă pierdută, pentru
că aceasta ar însemna pentru mine să nu intru la
facultate, constituie un preţ mult prea mare. Nu mă
învoiesc cu asemenea preţ! Şi apoi, vor fi şi alte înfăţişări la
proces. Voi fi prezentă atunci!” şi-a spus fata. Căci, la
urma-urmei, era şi foarte supărată pe tatăl său. Toată viaţa
făcuse numai boroboaţe. N-a ştiut s-o preţuiască pe aceea
care-i fusese iubitoare şi bună soţie! Cu faptele şi vorbele
lui nătângi îi otrăvise sufletul, agravându-i, din zi în zi, tot
116
George Şovu
mai mult, boala, până ce a ajuns s-o vadă cu mâinile pe

piept.
Iar de-atunci, nici că s-a îndreptat în vreun fel! Chinurile
pe care le suporta înainte soţia, au trecut acum, în cea mai
mare parte, asupra Ştefanei. Şi iată că, de data aceasta, i
se înfundase. „Ar trebui să-l las să-şi ispăşească prostia,
nu hoţia, pentru că hoţ nu este, îşi spusese, la un moment
dat, fata! Poate aşa va deschide şi el altfel ochii asupra
vieţii şi va înţelege, în sfârşit, unde l-au dus băutura şi
superficialitatea, va avea o altă atitudine ca părinte şi ca
cetăţean! Aceasta ar însemna, însă, se gândea Ştefana, să
mă condamn, în mod gratuit, şi pe mine la un şir de noi
suferinţe, pe care nu ştiu dacă le-aş mai putea îndura”. De
aceea făcuse pe oamenii legii să afle şi să scoată la iveală
adevărul-adevărat în legătură cu Ion Dragomir. La prima
înfăţişare, îl rugase pe avocat să aranjeze în aşa fel
lucrurile, încât procesul să fie programat ultimul pe rol în
ziua aceea. Ceea ce s-a şi întâmplat, astfel că fata, după
terminarea lucrării de examen, a alergat la tribunal,
ajungând chiar în momentele în care se discutau unele
dintre acuzaţiile adresate tatălui ei, ca şi câtorva gestionari
şi vânzători din magazinul alimentar la care lucraseră cu
toţii până nu de mult. Ştefana a reuşit să vorbească puţin
cu el, să-l încurajeze.
„Nu sunt vinovat, Ştefana, i-a repetat atunci Ion
Dragomir, n-am furat nimic, fetiţa tatii, tu ştii că n-am
furat nimic! Fă tot ce poţi ca să mă scoţi de aici… şi-ţi
promit că voi fi alt om! Ai să vezi! Te rog, Ştefana, te rog”, a
mai apucat să adauge cu lacrimi în ochi, în timp ce
miliţianul îl scotea din boxă şi din sală…
117
Dimineaţa iubirii
„Ce situaţie cumplită şi ce ruşine, ce ruşine!” se văitau

gândurile şi sufletul Ştefanei.
— Să sperăm că vom rezolva bine lucrurile până la
urmă, frumoasă domnişoară — i-a spus avocatul, după
această primă înfăţişare. Te rog să ai încredere în Pompiliu
Mavrodin, adăugă el, arătând spre sine. Deşi sunt tânăr, să
ştii că n-am pierdut niciun proces în viaţa mea. („Ţap
arogant ce eşti! îşi spuse fata, în timp ce-l privea,
cântărindu-l cu ochi reci. Ţi-ai găsit să te grozăveşti faţă de
mine!” Ştiind însă că are nevoie de el, pentru că, într-
adevăr era un avocat foarte bun, după recomandările pe
care le primise, făcu un efort să-i zâmbească şi să-l asculte,
cu interes, mai departe). Şi-apoi tatăl dumitale, continuă
avocatul, se pare că este nevinovat! De la început, de cum l-
a văzut — mai spuse el, lăudându-se după cum îi era
obiceiul — mi-am dat seama că este un om cinstit şi…
fricos, un om ca el n-ar putea fura! însă, spre regretul meu,
trebuie să spun că Ion Dragomir este superficial şi
iresponsabil. Păi, când ai atâtea milioane pe mină, nu poţi
să mergi pe vorbe şi pe încredere cu gestionarii, cu
vânzătorii, cu cei care cumpără. Trebuie să fii mină de fier,
domnişoară, să controlezi milimetric lucrurile. Să fii cu
ochii în patru, în aşa fel încât în orice minut să ştii ce se
întâmplă acolo unde răspunzi! Or, el n-a făcut altceva decât
să dea mână liberă tuturor celor cu care lucra! Şi-atunci,
oamenii, văzându-se cu degetele în miere, sigur că le-au
dus la gură… Şi le-au dus azi, le-au dus mâine, până când
s-au învăţat, iar mierea a început să scadă! Lucrul s-a
văzut şi… iată la ce s-a ajuns: ceea ce vedem noi acum.
Deocamdată, pot să te asigur că sunt pe calea cea bună.
Îmi mai trebuie, fireşte, o serie de dovezi. Dar le voi avea
118
George Şovu
şi… te voi ţine la curent, să ştii… îşi încheie tirada Pompiliu

Mavrodin, privind-o cu un anume înţeles pe Ştefana…
În ziua următoare a susţinut a doua lucrare, iar peste

alte două zile, pe cea de-a treia. A urmat apoi lunga şi
cumplita aşteptare a rezultatului! în timpul acesta au mai
avut loc încă două înfăţişări ale procesului. Între ele,
avocatul o ţinea într-adevăr „la curent”, sunând-o mereu la
telefon, chemând-o uneori la tribunal, chipurile spre a-i
arăta unele „dovezi” de care făcuse rost, iar de câteva ori s-
a pomenit cu el chiar acasă, sosit, sub pretext că „trebuie
să discute mai amănunţit unele probleme ce-o interesează
foarte mult”.
Intenţiile „suplimentare” ale avocatului, cele în afară de
proces, erau clare, dar tot atât de clară a fost şi poziţia
Ştefanei. Aşa că… din acest punct de vedere, situaţia a
rămas… ca la început! Fata s-a bucurat, totuşi, pentru
faptul că Pompiliu Mavrodin n-a depăşit, prea grav, buna-
cuviinţă şi că, luând act de atitudinea ei categorică, şi-a
făcut datoria de avocat, reuşind să scoată adevărul la
lumină în ceea ce priveşte nevinovăţia tatălui. Iată, se aflau
în faţa ultimei secvenţe a procesului — judecata de fond
— după care Ion Dragomir va fi achitat, aşa cum o
asigurase avocatul. Da, dar în această situaţie şi ea trebuie
să-şi achite datoriile — cei 2000 de lei pe care îi mai avea
de dat.
Acum însă, având promisiunea Mirelei, Ştefana se mai
linişti puţin. Se zbuciumase atâta pentru aceşti bani! În
tihna ce pusese stăpânire pe sufletul ei, fata îşi reaminti de
succesul examenului şi simţi, ca şi atunci, când se văzuse
119
Dimineaţa iubirii
a treia pe lista reuşiţilor, cum o bucurie năvalnică îi

năpădeşte întreaga fiinţă. Stătu aşa minute în şir, într-un
fotoliu, savurând această bucurie care îi făcea atât de bine!
O simţea ca pe un balsam pentru rănile ce încă o măcinau
pe dinăuntru…
„Unde-o fi Bogdan la ora asta? se pomeni Ştefana

întrebându-se. Este, oare, posibil, să mă fi uitat?!… În
ultimele două săptămâni n-a mai dat niciun telefon, cel
puţin cât am fost eu acasă. Iar la telefoanele date de mine,
în acest timp, n-a răspuns niciodată! Tot altcineva a ridicat
receptorul. A trebuit să închid, fireşte, deşi, cel puţin de
câteva ori, am fost tentată să întreb despre el. Parcă-mi şi
pare rău că n-am făcut-o. Cu bunicul aş fi putut să stau de
vorbă. Da, da, aş fi putut!… Asta este o idee! Ce-ar fi…?!
Hm! Probabil că Bogdan se bronzează acum pe nisipul
litoralului, alături de „domnişoara ambasador”!… A uitat!
Nu-i mai pasă! Şi, la urma-urmei, cred că ar avea dreptate!
Nu? Eu l-am îndepărtat de mine, prin atitudinea pe care
am avut-o faţă de el. De ce nu i-am spus adevărul de la
început? Am făcut foarte rău I se gândi, Ştefana,
îndurerată. L-am lăsat astfel să-şi facă tot felul de gânduri,
să ajungă să creadă cine ştie ce… Iar, dacă a aflat despre
tata, cu siguranţă că lucrurile i-au sosit la ureche în chip
120
George Şovu
deformat. Nu era mai bine să-i fi spus atunci? Doar ştia ce

fel de om este tatăl meu! Şi-apoi, spunându-i, m-aş fi putut
sfătui cu el, cu bunicul, mai ales.”
Despre reuşita lui Bogdan la facultate, Ştefana nu-şi
punea nici măcar întrebarea. „Sigur că a reuşit! a fost
gândul ei de la început. Şi cred că în condiţii foarte
bune!”…
Acum simţi însă, dintr-o dată, imboldul să verifice. Se
hotărî pe loc să meargă la Politehnică, să vadă şi ea listele.
„Numai dacă nu le-or fi ridicat între timp?! îşi spuse fata.
Fac, totuşi, o încercare, mă mai aerisesc şi eu puţin! îşi
păstră ea hotărârea. Iar în timpul acesta Radu se joacă în
voie prin parc. Dacă soseşte mai devreme, mă aşteaptă în
curte. Gata!” mai spuse Ştefana, îmbrăcându-se în fugă şi
ieşind, în câteva minute, pe uşa casei.
Se aşezase pe un scaun, lângă fereastră. Tramvaiul era

aproape gol. Prin geamul deschis, pătrundea o boare de aer
care îi mângâia faţa, gâtul, înfiorându-i, în acelaşi timp,
buclele de păr de culoarea castanelor coapte. Ştefana
închise ochii, primind cu recunoştinţă mângâierea
binefăcătoare. Sub frunte, gândurile ei zămisleau
întrebările, încălzite de imagini şi întâmplări ce se
redeşteptau din tihna lor mâhnită ori zâmbitoare în care
121
Dimineaţa iubirii
anii le orânduiseră…
…”Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş fi
cunoscut pe Bogdan, mărturisi sufletul Ştefanei, ca şi când
cineva din apropiere i-ar fi ascultat cu cea mai mare atenţie
şoaptele. Sau, cine ştie?! La urma urmei, nu era absolută
nevoie să mă mut la liceul lui ca să-l cunosc.
Se putea foarte bine să ne întâlnim pe stradă, el să-mi
zâmbească şi să mă întrebe aşa, de parcă ne-am fi ştiut de
când lumea: «Ce mai faci, Ştefana? De când te caut!… Unde
ai fost până acum?! » Iar eu să-i răspund: «Unde să fiu?
Lângă tine! Am fost tot timpul lângă tine, dar tu nu m-ai
văzut!» «Cum?! Nu se poate»!
Şi, totuşi, dacă n-ar fi fost «povestea» cu Doru…
El a fost primul băiat pe care l-am întâlnit când am păşit
pe poarta liceului, ca să mă înscriu în clasa a IX-a. Cobora
pe treptele de la intrarea elevilor. Era cu încă un băiat, un
coleg de-al lui, Adrian Merişanu, cum aveam să aflu mai
târziu…
Eu urcam aceleaşi trepte, copleşită de emoţie, aproape
speriată. Îndrăzneam să mă înscriu la unul dintre cele mai
renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă
serioasă, că va trebui, din cauza aceasta, să fac faţă unui
adevărat examen — primul din viaţa mea, că s-ar putea…
dar nu, acest gând nu-l puteam admite. Trebuie să reuşesc,
îmi spuneam, altfel mă fac de râs, iremediabil! Ce vor zice,
într-o asemenea situaţie, profesorii mei de la şcoală,
diriginta mea, tovarăşa directoare, care m-au recomandat,
cu toţii, pentru acest liceu, având, desigur, deplină
încredere în mine?!… Nu-i puteam înşela! Aşa că trebuia să
reuşesc. «Voi reuşi, nu te speria, i-am spus atunci mamei
în poarta liceului. Sunt obligată doar! » am adăugat,
122
George Şovu
zâmbindu-i, pentru încurajare. Mă însoţea şi ţinuse să mă

întrebe «pentru ultima oară: Ştefana mamă, te înscrii,
totuşi, la acest liceu? Dacă se va întâmpla…»
Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele

tremurând. Atunci l-am văzut pe Doru: înalt, subţire,
brunet, cu părul ondulat şi ochii negri, îmbrăcat într-un
costum elegant, croit după tiparul uniformelor şcolare, dar
dintr-o stofă fină, care avea un anume luciu în lumina
razelor de soare. S-a oprit cu două trepte mai sus, m-a
măsurat cu atenţie şi cu obrăznicia, aproape firească,
vârstei, şi, întorcându-se puţin spre colegul său, a scos un
fluierat specific, după care a adăugat: «Ia priveşte ce
prospătură ne vine, Adriane!! Mortală, pe cuvântul meu!»
«Fii atent, să nu ameţeşti şi să cazi! Mai ştii, ţi-ar putea fi
căzătura mortală!» i-am răspuns eu, privindu-l sfidător,
drept în ochi, în timp ce-mi simţeam obrajii în flăcări.
Cel căruia îi spusese Adrian, colegul lui, a izbucnit într-
un râs atât de sincer şi de molipsitor, încât m-a făcut şi pe
mine… să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero
pentru domnişoara, Dorule! Trebuie să recunoşti!» «Dacă şi
mintea îţi este tot atât de ascuţită precum ţi-e limba, nu-mi
fac nicio grijă, ai să reuşeşti! Şi, în acest caz ne vom mai
întâlni, Mortalo! Succes!» a fost replica lui Doru, în timp ce
cobora alene scările.
Ajunsă în primul culoar, care ducea într-un hol mare,
unde se făceau înscrierile, mă uit spre mama, care era albă
ca peretele! Privea rătăcită la mine şi nu spunea nimic.
«Ce e, te-ai speriat? am întrebat-o. Aşa sunt băieţii de
astăzi, mamă! Nu-ţi face griji în plus, mă descurc eu!» am
123
Dimineaţa iubirii
adăugat, ca s-o liniştesc.

«Vai, Ştefana mamă, a intervenit ea, săraca,
descleştându-şi parcă gura, băieţii ăştia nu mai au niciun
fel de ruşine, de bun-simţ, nu mai au niciun Dumnezeu!
Ce-ai să te faci tu aici, fetiţa mamei?! Mai bine ar fi să
plecăm, să mergem în altă parte.»
«Crezi că în altă parte sunt îngeri? Linişteşte-te, mamă!
Nu băieţii sunt problema, ci examenul. Să reuşesc eu, că
mai departe…»
De reuşit — am reuşit şi încă în condiţii foarte bune, îşi
aminti Ştefana. Până la urmă, tot mama a avut însă
dreptate: dacă n-am putut să termin acest liceu şi am fost
nevoită, la sfârşitul clasei a XI-a, să mă transfer la şcoala
unde învăţa Bogdan, aceasta s-a întâmplat din cauza…
unui băiat, a lui Doru…
În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă,

împreună cu nedespărţitul lui prieten, Adrian, grupurile
noastre de elevi, ale «bobocilor» din clasa a IX-a. Eram
aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare a
liceului. Uitasem de el, bineînţeles. Când l-am revăzut — îl
zărisem departe — am înţeles că mă caută. Am simţit un
fior plăcut cum mă fulgeră din cap până în picioare. Cred
că m-am şi Înroşit. Venea din partea dreaptă, luând clasele
la rând. Eu mă aflam în ultima, aşa cum eram aşezaţi, în
clasa a IX-a A. I-am urmărit expresia chipului, arăta tot
mai dezamăgit, pe măsură ce înainta spre ultimul grup de
elevi. Când a ajuns în faţa clasei noastre şi m-a văzut (mă
aflam în primul rând, împreună cu o altă fată), s-a luminat,
dintr-odată, ochii i-au lucit de o bucurie sinceră — aşa cel
puţin mi s-a părut — şi, repezindu-se spre mine, dând
124
George Şovu
aproape impresia că ar fi dorit să mă îmbrăţişeze, mi-a

strigat: «Mortalo! Aici erai? Ai reuşit, deci! Bravo! Mă bucur
foarte mult!» Şi, întinzând mâna spre mine, a adăugat: «Dă-
mi voie să mă prezint — Doru Nicolescu! El e colegul şi
prietenul meu cel mai bun, Adrian Merişanu».
În jurul meu se făcuse un gol. Colegele şi colegii priveau
cu oarecare mirare spre cei doi băieţi, care păreau a fi din
clasa a XII-a, după statura lor şi după aerul comportării.
Noroc că profesoara dirigintă nu se afla în clipele acelea
lângă elevii pe care abia îi luase în primire, strigându-le
numele înscrise în catalogul provizoriu. Plecase, pentru
câteva minute, să mai rezolve, probabil, vreo treabă, înainte
de începerea festivităţii de deschidere. - «Când mai aveam
două clase de trecut în revistă, interveni Doru, am pariat
cu Adrian — pe o îngheţată — că te vom găsi, totuşi. El
pierduse speranţa. Aşa că, Adriane, adăugă el, adresându-
se prietenului său, am câştigat! Astăzi suntem invitaţii tăi
la cea mai scumpă şi mai bună îngheţată posibilă. Trecem,
după cursuri, şi-o luăm pe noua noastră colegă. S-ar putea
să învăţăm într-o clasă de pe acelaşi palier. Noi suntem
într-a X-a A.».
«Eu zic să vă faceţi socotelile singuri, fără să mă
amestecaţi şi pe mine şi nu numai astăzi, ci şi de-acum
înainte. Ne-am înţeles?!»
Băieţii au fost nevoiţi să plece, fără să poată răspunde,
deoarece, chiar în clipa în care am sfârşit replica, sosise
profesoara dirigintă.
Doru a întors spatele şi, luându-l pe Adrian de-o mină,
s-a îndreptat imediat către clasa lui. Câteva fete din
apropierea mea au chicotit uşor, în timp ce colega din
125
Dimineaţa iubirii
dreapta, făcându-mi un semn discret, ca să n-o observe

diriginta, m-a întrebat în şoaptă: «Cine sunt tipii ăştia,
dragă?» «N-ai auzit? i-am răspuns: Doru Nicolescu şi
Adrian Merişanu, colegii noştri mai mari, din clasa a X-a
A!» «Şi de unde îi cunoşti?» «Dacă abia astăzi le-am aflat
numele, înseamnă că nu-i cunoşteam dinainte!». «Cum nu-i
cunoşteai, dacă te-au căutat? Şi cu apelativul de Mortalo ce
e? Aşa te mai cheamă pe tine?». «Credeam că am nimerit…
în rând cu o colegă mai dezgheţată, dar… Lasă că-ţi explic
după festivitate», am adăugat, în clipa în care directorul
şcolii s-a apropiat de microfonul instalat în mijlocul scenei,
improvizată anume pentru această ocazie… „
Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe Ştefana,
iar când se întâlneau, întâmplător, pe culoar, ori în curtea
liceului, nici n-o băga în seamă. Comportarea aceasta n-o
deranja cu nimic, dimpotrivă, Ştefana abia era liniştită.
Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele şi
obrăzniciile rostite, nu de puţine ori, chiar în faţa
profesorilor, despre aerele lui de „irezistibil” Don Juan,
despre notele lui slabe…
Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama
Ştefanei a făcut infarct, într-o dimineaţă, când se pregătea
să plece la serviciu, şi s-a prăpădit în câteva minute…
Când a observat-o în doliu, Doru s-a apropiat de colega
lui mai mică şi-a întrebat-o ce s-a întâmplat. Aflând, i-a
adresat condoleanţe… şi atât!
Au trecut anii! Târâş-grăpiş, a trecut şi Doru dintr-o
clasă în alta, ajungând într-a XII-a. „Succesele” lui însă, în
alte domenii decât cel al învăţăturii, erau tot mai…
zornăitoare. Mai ales cuceririle feminine formau
preocuparea lui de bază.
126
George Şovu
Auzind şi văzând, mirarea Ştefanei creştea tot mai mult…

Dar părinţii? s-a întrebat ea adesea. Părinţii n-or fi ştiind
ce face feciorul? Probabil că tatăl, fiind atât de ocupat, avea
o funcţie de răspundere, află, cu siguranţă, foarte puţine
lucruri despre Doru. Mama însă ar trebui să cunoască
totul şi să ia, în chip firesc, atitudine! Poate că şi ea o fi
foarte ocupată! Cine ştie?!”…
Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi

blândă, cu îmbătătoare mirosuri de flori! Ştefana îşi aduce
bine aminte de clipele acelea. Peste câteva zile, Doru
încheia cursurile liceului. Urma, în curând, bacalaureatul!
Ea mai avea însă mai mult de-o lună până la încheierea
clasei a XI-a. În toţi anii care trecuseră, de când s-au
cunoscut, drumurile lor au curs paralel, dar pe făgaşuri
diferite. Ştefana îşi văzuse de învăţătură şi de greutăţile de-
acasă, atât de multe după moartea mamei. Raporturile ei
cu băieţii, de care era tot mai mult asaltată — cineva
avusese, într-o zi, ideea s-o numească „frumoasa liceului”
— erau doar colegiale. Cu obişnuita-i ironie, îi ţinea mereu
la distanţa necesară, aşa încât să poată respira în voie. Nu
s-ar putea spune însă că, după acea lungă perioadă de
doliu, nu cochetase şi ea cu destui băieţi. O făcuse în felul
ei, specific, nelegându-şi sufletul de niciunul, ţinându-i pe
atâţia într-un anume frâu, al vorbelor şi al zâmbetelor ei,
„dumnezeieşti”, cum le calificase acelaşi cineva! Unii se
socoteau fericiţi dacă erau îngăduiţi să-i ducă servieta cu
cărţi când mergeau către casă. Alţii se bucurau dacă
primeau cel puţin un răspuns, chiar dacă ironic, la
întrebările sau remarcile lor.
127
Dimineaţa iubirii
În aceste condiţii, între atâtea „victorii”, de care era

mândru nevoie mare, junele Doru Nicolescu simţea, tot mai
apăsătoare, o anume înfrângere care îl marcase cu aproape
trei ani în urmă. Se hotărî s-o înlăture, s-o transforme în
izbândă. Cum, însă? De la o vreme, Ştefana îi răspundea
politicoasă la întrebări, dar atât! Nimic din ceea ce ar fi
dorit sau sperat băiatul nu se „lega”, nu se întrezărea
măcar!
În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai s-a

nimerit să iasă în acelaşi timp de la cursuri. Când a văzut-
o. La câţiva metri în faţa sa, Doru, care toată dimineaţa se
lăudase în faţa prietenului său Adrian, că „a dat-o gata, în
sfârşit, pe Ştefana, şi că acum totul depinde numai de el”, a
luat pe loc hotărârea de „a-şi juca ultima carte”…
„Ştefana, Ştefana, strigă el, vrei să te opreşti o clipă?! Fii
atent, Adriane, spuse, când fata se opri şi se întoarse spre
ei, mirată de o asemenea chemare. Am să-ţi ofer acum o
dovadă în sprijinul celor afirmate, o dovadă pentru tine şi
pentru toţi cei care se mai îndoiesc!” Şi, alergând aproape
către fată, a prins-o în braţe, când a ajuns lângă ea, i-a
imobilizat capul între mâini şi a sărutat-o pe gură.
„Ce-a fost asta, domnule Nicolescu?” a întrebat Ştefana
când s-a simţit eliberată din strânsoare. Obrajii ei, din albi,
cum fuseseră câteva secunde, căpătau acum culoarea
jarului viu.
„Nimic mai mult decât ai văzut şi ai simţit, domnişoară
Dragomir!” răspunse, impertinent, junele.
„Ţine-mi, te rog, puţin servieta, ca să-mi aranjez părul”,
adăugă Ştefana, întinzându-i ghiozdanul ei cu cărţi. Şi, în
128
George Şovu
timp ce acesta îl primea, având în ochi o lucire de bucurie

şi de speranţă, fata se apropie cu încă o jumătate de pas de
el şi, luându-şi parcă avânt, desfăcu larg braţele şi aplică
peste obrajii colegului său două palme răsunătoare, câte
una cu fiecare mână. Îşi smulse apoi ghiozdanul, îi întoarse
spatele şi plecă.
Pentru câteva clipe, toţi cei care asistaseră la întâmplare
şi-au ţinut parcă răsuflarea. Un râs general a izbucnit apoi,
cu hohote şi chicoteli care mai de care. „Două la unu,
Dorule! se auzi vocea lui Adrian. Două palme pentru un
sărut! Poţi să te socoteşti fericit, băiatule, îşi luă el, mai
departe, prietenul în zeflemea. Acum a căzut orice fel de
dubiu: ai dat-o, într-adevăr, gata pe Ştefana! A fost cea mai
răsunătoare victorie a ta, cele două palme cred că s-au
auzit până în cabinetul tovarăşului director.”
Năucit, la început (era ultimul lucru la care s-ar fi putut
aştepta: să fie pălmuit de o fată chiar în faţa liceului),
Doru, pe obrajii căruia se vedeau bine urmele degetelor
Ştefanei, a strivit printre dinţi o înjurătură la adresa lui
Adrian şi, rupând, cu brutalitate, cercul de „gură cască”
din jurul lui, s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi.
„Bine i-a făcut! s-au auzit mai multe voci în urma lui.
Trebuia să se găsească cineva care să-i plătească, aşa cum
se cuvine, pentru nenumăratele lui obrăznicii şi mojicii,
adăugă altcineva. Poate că Ştefana a plătit acum şi pentru
alte fete!”
A doua zi, mama junelui pălmuit, care auzise de
întâmplare nu se ştie de unde, a dat buzna în cabinetul
directorului, tunând şi fulgerând la adresa acelei
„ticăloase”, care „i-a înjosit băiatul”, la adresa şcolii… „Să
129
Dimineaţa iubirii
fie dată afară din liceu! a hotărât dânsa. Acum, imediat!” Şi

s-a aşezat pe un fotoliu, aşteptând ca directorul să scrie,
eventual, hârtia prin care s-o îndepărteze din şcoală pe
ticăloasă.
N-a fost uşor să priceapă că o asemenea hotărâre nu se
poate lua astfel, că şcoala este o instituţie care se conduce
şi ea după nişte legi, că orice faptă, cu atât mai mult una
„gravă”, după cum pretinde reclamanta, trebuie discutată
într-un anumit cadru şi apoi să se delibereze…
Consiliul profesoral, întrunit în curând, având la ordinea
de zi şi alte probleme, bineînţeles, n-a găsit-o cu nimic
vinovată pe eleva Ştefana Dragomir, care, fireşte, n-a primit
niciun fel de sancţiune. Nici măcar nu i s-a scăzut nota la
purtare, precum propusese, la un moment dat, cineva.
Şi, totuşi, directorul liceului i-a sugerat Ştefanei, într-o
discuţie mai lungă pe care a avut-o cu ea după şedinţă, să-
şi ceară, pentru noul an şcolar, transferul la alt liceu. „E
mai bine aşa, şi pentru tine, şi pentru şcoală?” a încheiat
el. Fata n-a înţeles în ce constă acest bine, nici de-o parte,
nici de alta. Mai ales că „în anul următor, Doru Nicolescu
nu va mai fi elevul liceului”, a îndrăznit ea să spună, la un
moment dat. „Da, dar va fi fratele lui mai mic, care abia
trece în clasa a X-a, iar mama lui, „reclamanta”, face parte
din Comitetul cetăţenesc de părinţi pe liceu. Vom avea, fără
îndoială, probleme. De aceea…”
…Mâhnirea Ştefanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră

de liceul ei!… Transferându-se la noua şcoală, s-a bucurat
cel puţin pentru faptul că era mai aproape de casă. Apoi s-
a mai bucurat când l-a descoperit pe Bogdan, la una din
şedinţele cercului Noi şi viaţa. Intervenţia lui într-o
130
George Şovu
dezbatere a fost nu numai pertinentă, relevând o largă

documentare, ci şi elegant susţinută, într-un stil care
proba, pe lângă claritate în idee, capacitate de stăpânire a
cuvântului. Ştefana, care-l mai zărise până atunci — este
adevărat, nu printre cei ce deja începuseră să roiască în
jurul său (nu se ştia cine-i transferase şi măgulitoarea
apreciere de „frumoasa liceului”, care fusese adoptată, cu
convingere, de atâţia băieţi), l-a privit acum cu toată
atenţia, simţind, în acele minute, în fiinţa ei o căldură
necunoscută până atunci. Privirile li s-au întâlnit câteva
secunde, începând un anume joc care a fost continuat în
atâtea alte şedinţe şi împrejurări de activitate comună în
liceu. Începutul adevărat al prieteniei lor i-a aparţinut tot
Ştefanei: era cu mai multe luni în urmă, în primăvară,
atunci când ea l-a oprit pe culoar şi l-a întrebat… „Hm!
declaraţia de dragoste! Ce clipe sublime! Au zburat!…” îşi
spuse acum Ştefana, cu lacrimi în ochi.
…”Mona, te rog nu mă mai stropi, că vin şi te afund cu

capul în apă, să ştii!” spuse Bogdan, aflat în mijlocul
valurilor mării, la vreo 15—20 de metri de ţărm. „Vino,
dacă ai curaj, răspunse fata, zâmbindu-i seducător, în timp
ce-şi flutura în jurul umerilor părul ei plin de inele aurii.
Hai, vino, vino”, repetă, întinzând spre el serpentine de
131
Dimineaţa iubirii
stropi, care sclipeau în razele de foc ale soarelui. Se repezi

spre ea, vrând parcă să dea dintr-o dată de-o parte pânzele
acelea verzui ale apei ce fremăta între ei. Dar, în clipa în
care a ajuns, Bogdan a desfăcut braţele, iar Mona,
atârnându-se pur şi simplu de gâtul lui (băiatul era mult
mai înalt) s-a lăsat cuprinsă şi strânsă la piept, în timp ce
buzele ei sărutau cu patimă ochii, obrajii, buzele lui, unde
s-au oprit secunde în şir, ţinându-le sub apăsarea lor
catifelată. Desfăcându-se, apoi, printr-o alunecare a
trupului, se cufundă în apă, începând să înoate. Din câteva
mişcări voiniceşti, Bogdan o prinse din urmă şi o îmbrăţişă
din nou. Simţind-o iarăşi alunecând, o ridică deasupra apei
şi o ţinu astfel ca pe o comoară scumpă în văzul întregii
lumi. O aşeză apoi pe spate deasupra valurilor şi,
sprijinind-o cu mâinile, începu s-o poarte dintr-un loc în
altul, în acea legănare dulce, de vis.
Trecu astfel cu ea peste un val, apoi peste altul, şi peste
altul… până au ajuns aproape de plajă. Ieşind din apă, au
început să alerge, ţinându-se de mână, de parcă ar fi fost
singuri, pe nisipul umed, spălat de valurile ce înaintau şi
se retrăgeau ritmic. Urmele gemene ale paşilor lor
rămâneau înscrise, pentru câteva secunde, pe obrazul
fragil al ţărmului, pentru ca apoi să dispară înghiţite de
răsuflarea mării.
„Bogdan, Bogdan, spuse la un moment dat fata,
oprindu-se şi privind înapoi, nu rămâne nimic după noi,
dragule, nimic! Până şi paşii ni se şterg. Priveşte, i-a
înghiţit marea cea lacomă!…”
Ştefana se scutură, străbătută de un fior rece. Ar fi putut

să jure că scenele ce-i trecuseră fulgerător prin minte s-au
132
George Şovu
petrecut aievea!…
„Lucru cu totul posibil — se gândi ea — în definitiv, de ce
n-ar fi Bogdan cu Mona la mare?! Ce sunt eu pentru el? O
colegă de şcoală şi atât! O fată «cu ifose», cum spun unii,
«distantă», «rece», «ironică»„ (de-atâtea ori am auzit
asemenea etichete aplicându-mi-se), iar, pe deasupra,
săracă şi cu atâtea încurcături familiale. «Frumoasă»?! Hm!
… Dar Mona nu-i frumoasă? Şi ce părinţi are! îşi cum ştie
ea să se descurce în viaţă! Mă rog, poate că Mona, în ciuda
aparenţelor, e o fată serioasă! Cu atât mai mult! Bogdan nu
are decât de câştigat. La vârsta aceasta jurămintele se uită
uşor. De fapt, el nu mi-a jurat nimic, deşi, se gândi ea,
imediat, vorbele acelea, atât de simple, dar atât de
răscolitoare, pe care mi le-a spus atunci, într-o seară, au
fost pentru mine ca un adevărat jurământ. Un jurământ al
inimii!…
10
— Sărut mâna, Ştefana! Ce faci? Ai venit să te uiţi şi tu

la listele noastre?
— Bună ziua, domnule Alexandru Sima! răspunse fata,
surprinsă. Da, am venit să mă uit şi eu la listele voastre!
continuă ea cu acel ton ironic, obişnuit în discuţiile cu
foştii colegi de liceu. Îmi cer scuze că am venit cam târziu,
dar, vorba cunoscută, mai bine acum decât niciodată!
133
Dimineaţa iubirii
— Mă bucur, Ştefana, că nu te laşi înfrântă de necazuri!

interveni Alexandru Sima (poreclit „fantele”, în timpul
şcolii, pentru aerele lui de curtezan pe care şi le dădea în
faţa tuturor fetelor). Mă bucur mult, adăugă el, cu aceeaşi
voce gravă şi sinceră, pe care fosta lui colegă nu i-o auzise
niciodată timp de un an de zile. Te rog să-mi dai voie să te
felicit, totodată, pentru reuşita ta strălucită la medicină,
mai spuse Alexandru. Când te-am văzut în fruntea listelor,
nu ştiu dacă poţi să mă crezi, dar m-am simţit fericit!
— Mă uimeşti, Alexandre, răspunse Ştefana, de data
aceasta rostind şi ea vorbele cu o deplină sinceritate. Pe
cuvânt că mă uimeşti! adăugă cu gândul la complicata
fiinţă omenească.
— Ne cunoaştem prea puţin, stimată colegă, şi, din
păcate, nici nu mai avem cum să schimbăm lucrurile, zise
băiatul aproape mâhnit. Întâmplător am aflat despre
necazul tău, continuă el grăbit, temându-se, parcă, să nu
fie taxat, din nou, cu acea ironie pe care o cunoştea foarte
bine la Ştefana. Avocatul Pompiliu Mavrodin este vărul
meu, văr bun, mamele noastre fiind surori. Nu te teme, n-
am stat cu niciun străin de vorbă despre ceea ce am aflat
de la el, o asigură Alexandru pe fată, privind cum i se
întunecă faţa. Ba, dimpotrivă — şi adaug asta nu ca să mă
grozăvesc înaintea ta, ci pentru că aşa stau lucrurile — i-
am spus „domnului” avocat că-i sfărâm măselele dacă nu te
lasă în pace! Iar în privinţa datoriei, să ştii, Ştefana, că l-
am determinat să aştepte până ce tatăl tău va putea să i-o
plătească. Aşa că mâine nu trebuie să te mai duci cu banii
la tribunal. Îmi pare foarte bine că te-am întâlnit aici ca să-
ţi pot spune şi te rog să mă crezi că acesta este adevărul
Dacă nu te întâlneam, ţi-aş fi dat un telefon. Eu nu aveam
134
George Şovu
numărul tău, dar l-am luat în dimineaţa aceasta de la

Bogdan. Tatăl meu este internat în acelaşi spital. M-am dus
la el şi-am trecut şi pe la Bogdan. Am stat de vorbă. În felul
acesta a aflat şi el despre tine şi s-a liniştit…
Ştefana pălise şi îi tremurau buzele…
— De când e Bogdan în spital? Şi ce are? Ce s-a
întâmplat cu el? întrebă ea precipitat, în timp ce începuse
să-şi frământe mâinile.
— Cum, nu ştii? Tu nu ştii nimic?
— Ce să ştiu, omule? Spune mai repede!
— Bogdan a avut un accident!
— Un accident? Când? Unde? Şi cum se simte?
— Nu te speria, acum nu mai are nimic! Sau aproape
nimic! A căzut de pe scara autobuzului. S-a lovit la cap şi
şi-a fracturat un picior. Era tocmai în ziua când se dădeau
rezultatele. Voia să vină aici, să vadă listele! Dar, în timp ce
se urca în autobuz, pe bulevardul Magheru, picioarele i-au
alunecat şi a căzut. S-a trezit la spital, unde se află şi
acum, deci de aproape două săptămâni! Asta el Dar, în
momentul de faţă, se simte bine. La cap se pare că nu mai
are nimic (pentru că nici n-a avut nimic grav), iar piciorul
este aproape vindecat. Zilele acestea o să-i scoată ghipsul şi
va veni acasă. Doar lui, Ştefana, i-am povestit ceea ce ştiam
despre tine. Nu puteam să-l las să se zbuciume mai
departe de pomană. Săracul, nici n-a putut să se bucure de
reuşită! Ai văzut, a intrat cu media zece! Este un băiat
extraordinar! Şi te iubeşte atât de mult!… Ştefana, nu
plânge! Te rog să stai puţin pe banca aceasta, spuse
Alexandru, luând-o de mână şi ajutând-o să se aşeze.
Linişteşte-te, te rog, linişteşte-te! o îndemna el, impresionat
135
Dimineaţa iubirii
de durerea şi de emoţiile fetei. Acum, iată, lucrurile se

limpezesc… şi cu tatăl tău şi cu Bogdan! Totul va fi bine, ai
să vezi!…
Abia când ajunse acasă, însoţită până aproape de poartă

de Alexandru, Ştefana înţelesese pe deplin ce gest frumos
făcuse acest băiat pentru ea. „Ca să vezi! îşi spuse. Iată de
ce este în stare - «fantele»! Nu m-aş fi aşteptat! Ce bine că
m-am întâlnit cu el astăzi, murmura fiinţa fetei, în
continuare. Am aflat lucruri atât de importante pentru
mine. Şi când mă gândesc că, într-un an de zile, el a fost
printre băieţii cărora totdeauna le-am răspuns în răspăr!
Nu-l puteam suferi! Mi se părea atât de linguşitor, de
superficial şi de fals, încât niciodată nu i-am dat atenţie. „
— Îţi mulţumesc, Alexandre, îi spuse ea la despărţire. Îţi
mulţumesc mult pentru gestul tău, pentru gândurile tale
frumoase, pentru cuvintele cu care m-ai întâmpinat astăzi.
Eşti un băiat bun şi să ştii că-mi pare nespus de rău
pentru anul în care ne-am tachinat ca doi copii proşti. Fără
îndoială că n-ai fost numai tu de vină! Şi eu mă bucur
pentru succesul pe care l-ai avut la admiterea în facultate.
Îţi doresc tot binele! Şi sper să ne mai întâlnim!
11
Alexandru a plecat plin de încântare, săltând pe stradă,
136
George Şovu
de parcă s-ar fi aflat în al nouălea cer, în timp ce Ştefana,

intrând în curtea casei, fu întâmpinată de frăţiorul ei,
Radu.
— Unde ai fost, Ştefana? o întrebă băiatul supărat şi
trăgând-o, parcă, la răspundere. Te aştept de aproape două
ore. Unde ai umblat până acum?! Am pentru tine o
scrisoare foarte importantă de la bunicul lui Bogdan. Iat-o!
— Astăzi e ziua surprizelor, zise Ştefana, luând
scrisoarea din mâna lui Radu. Dar, de unde-până unde, a
ajuns acest plic la tine? Cine l-a adus?
— Nu l-a adus nimeni! Eu l-am adus, răspunse băieţelul
cu vădită mândrie.
— Tu? Dar cine ţi l-a dat?
— Bunicul! Cine altul? M-am întâlnit cu dânsul în parc,
ne-am plimbat, am discutat.. M-a întrebat ce faci şi… mi-a
dat apoi această scrisoare să ţi-o aduc.
Înregistrând în fugă şi cu mereu sporită mirare vorbele
lui Radu, Ştefana deschisese, între timp, plicul; aşezată pe-
o bancă din curtea casei, citea acum cu mare nerăbdare
scrisoarea profesorului Dragoş Ştefănescu…
„De câteva minute am aflat, întâmplător, de la fratele

dumitale, că te găseşti într-o mare nevoie, începea bătrânul.
În acelaşi timp, cele câteva vorbe ale lui Radu mi-au dezlegat
o serioasă enigmă şi mi-au luat o piatră de pe suflet.
Bogdan, de aproape două săptămâni, se află la spital, în
urma unui accident pe care l-a suferit! Nu te speria, acum
este în afară de orice pericol. Cred că freamătă de
nerăbdarea de a-ţi povesti şi de a afla personal despre tot…
Eu îi cunosc chinul şi te rog să mă crezi că este adevărat şi
137
Dimineaţa iubirii
aş zice… frumos! Aşa cum frumoase şi adevărate sunt

sentimentele lui pentru, dumneata! Numai pentru
dumneata!
Mă bucur foarte mult că ai reuşit la facultate şi că veţi fi
amândoi studenţi! Te felicit din toată inima!
Scrisoarea mea însă năzuieşte să împlinească un alt scop
principal: ea se înfăţişează la pragul minţii şi inimii dumitale
cu o rugăminte şi anume aceea de a-mi face o mare bucurie,
primind de la mine, cu titlul de împrumut, dacă nu altfel,
banii de care ai nevoie, în acest moment greu prin care treci.
(După ce tatăl dumitale va ieşi de la «spital» — fiindcă am
înţeles că «s-a vindecat», că «n-a avut nimic grav» — vom
lămuri şi acest aspect al lucrurilor.)
Cu speranţa că nu-mi vei refuza rugămintea şi cu
nerăbdarea de a te vedea cât de curând, chiar în seara
aceasta, după ce-mi voi termina nişte treburi urgente, te
sărut pe frunte, fata mea frumoasă şi bună!
Bunicul (prof. Dragoş Ştefănescu) „
— Răducule, Răducule, spuse fata entuziasmată, sărind

de pe bancă şi îmbrăţişându-şi, cu ochii în lacrimi, fratele,
care aştepta cu un aer triumfător în faţa ei, ţinându-şi
amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor lui scurţi.
Vine bunicul, vine bunicul la noi! repeta ea, învârtindu-se,
de bucurie, în jurul băiatului, care o privea cu ochii miraţi.
Trebuie să sosească, Răducule, adăugă Ştefana, ieşi la
poartă de îl întâmpină. Din ce parte crezi că o să vină?
— Din partea dreaptă a Aleii… răspunse băiatul, fiindcă
într-acolo l-am lăsat când m-am despărţit de dânsul. Zicea
138
George Şovu
că se duce până la un judecător să stea de vorbă despre un

ştiu ce problemă şi că, după ce termină acolo, vine la noi.
— Dar ştie să vină? I-ai dat adresa? întrebă fata, dintr-
odată îngrijorată.
— Eu nu i-am dat nicio adresă, fiindcă nu mi-a cerut!
— Vai de mine şi de mine — zise Ştefana… — eu cred că
a uitat să te întrebe de adresă! Nu are de unde s-o ştie! Ce,
el a mai fost vreodată pe aici? Ce ne facem, Răducule, în
cazul în care nu ştie unde să vină? Cum ne descurcăm?
Adresându-se băiatului, Ştefana făcea însă, la repezeală,
tot felul de socoteli pentru a descurca această întâmplare
neprevăzută. Se gândi imediat la telefon. Alergă în casă,
ridică receptorul şi începu să înscrie pe disc numărul lui
Bogdan. Ascultă, apoi, cu toată fiinţa încordată, sunetul
binecunoscut. O dată, de două ori…
— Bunicule, eu sunt, Ştefana! Sărut mâna! Vă rog să mă
scuzaţi că dau buzna aşa… Am primit scrisoarea
dumneavoastră… vă mulţumesc din tot sufletul! M-am
gândit însă că poate nu ştiţi adresa noastră, în cazul în
care mai vreţi să…
139
Dimineaţa iubirii
CAPITOLUL IV
Ştefana a bătut uşor în uşa camerei cu numărul 1012. A

aşteptat un răspuns cu răsuflarea întretăiată. Neauzind
nimic, a apăsat pe clanţă şi a intrat. Şi-a potrivit sacoşa pe
unul din scaunele de lângă masă, iar florile — un buchet
de garoafe albe — le-a aşezat, una câte una, în vaza aflată
pe noptiera din dreapta patului.
În timpul acesta, întorcându-se de pe o parte pe cealaltă,
Bogdan a deschis uşor ochii, fixându-i pe chipul fetei, care
se apleca încet, zâmbitor şi împurpurat, către faţa lui.
— Ştefana! a strigat băiatul, deschizând braţele şi
cuprinzând-o. Ştefana, tu aici? Nu-mi vine să cred că nu
visez, mai spuse el, prinzându-i capul cu amândouă
mâinile şi sărutând-o îndelung pe ochi.
Fata tremura de emoţie şi nu putea să spună niciun
cuvânt…
Rămase cu un zâmbet pe faţă şi, ridicându-şi capul,
începu să-l privească pe Bogdan de parcă nu l-ar fi văzut
140
George Şovu
de ani de zile. Îl cerceta cu de-amănuntul, pierdută parcă

pe alt tărâm. Apoi, aşezându-se pe marginea patului,
întinse o mână şi începu să-l mângâie, să-i mângâie părul,
fruntea, obrajii, îşi trecu degetele subţiri şi vibrânde peste
buzele băiatului, coborî cu ele spre bărbie şi spre gât şi…
iarăşi le înălţă către obraji şi spre frunte, după care, cu
ambele mâini îi prinse capul şi i-l apropie, matern, de
pieptul ei, strângându-l ca pe o dulce comoară şi rostindu-i
deasupra, ca într-un fermecat descântec: „Bogdan, dragul
meu drag!… A trecut o veşnicie de când nu ne-am văzut, o
veşnicie de chin şi de întuneric!… Dar acum se pare că
ieşim din nou la lumină. Eu am venit astăzi în
întâmpinarea ei, în întâmpinarea ta!…”
— Ce minune s-a petrecut, Ştefana? spuse băiatul, într-o
stare de emoţie evidentă.
— ”În lume-s multe mari minuni.
Minuni mai mari ca omul nu-s!”… îţi aminteşti,
Bogdane? răspunse fata, cu acelaşi fermecător zâmbet pe
buze. O minune de om — care este bunicul tău — a făcut
totul! Dânsul m-a adus aici, fără să ştie, bineînţeles, ai tăi,
părinţii tăi, de fapt, pentru că bunica sunt sigură că ştie.
După cum a ştiut şi că aseară profesorul Dragoş
Ştefănescu mi-a făcut o vizită acasă.
— Bunicul? A venit el la tine? întrebă Bogdan, surprins,
şi încântat, totodată.
— Da, da! Poţi să fii gelos. Bunicul a venit la mine, după
ce, dragul de el, ieri mi-a trimis o scrisoare prin Radu…
Astăzi de dimineaţă am achitat ultimele datorii faţă de
avocat, încheind, într-un fel, prin eliberarea tatălui meu,
găsit nevinovat, ruşinea prin care am trecut luni de zile şi
141
Dimineaţa iubirii
suferinţa ce m-a măcinat atâta!

— Eu am aflat unele lucruri despre tine de la colegul
nostru, Alexandru Sima, care a fost ieri pe-aici. Dacă nu
făceai din necazurile tale, din noile tale necazuri, un secret
pentru mine, de multă frământare şi durere am fi fost
scutiţi.
— Recunosc, aşa este! îmi pare rău pentru ceea ce s-a
întâmplat. De mai multe ori am vrut să pun capăt
zbuciumului, încercând să stăm de vorbă. Dar n-am avut
tăria s-o fac. Şi-apoi, de la o vreme, mi s-a părut că te-ai
consolat… adăugă fata, întoarsă, dintr-o dată, la tăişurile ei
obişnuite.
— Mă mâhneşti, Ştefana!
— De ce? Am văzut cu ochii mei cum te plimbai cu fata
aceea. Era şi destul de interesantă, de atrăgătoare; în plus,
am auzit că e fiica unui demnitar, cu vilă la Şosea şi
maşină… Deci îndeplineşte toate condiţiile spre a fi pe
placul familiei…
— Nu însă şi pe al meu… deşi cred că Mona nu este o
fată rea, cu toate teribilismele ei.
— Poftim, iată, îi iei şi apărarea!
— Ai vrea să fiu nedrept?… Să ştii că nu pot! Eu am
învăţat că oricărui om trebuie să-i recunoşti, iru-i întâi,
meritele, tot ceea ce are bun, chiar dacă acel om sa
întâmplă să-ţi fie duşman.
— Cu atât mai bine! Familia Monei are destule merite,
fata la fel, duşman nu-ţi este, ci, dimpotrivă! Aşa încât…
Bogdan îşi duse mâinile la frunte şi începu să-şi maseze
tâmplele. Devenise palid şi simţea cum săgeţi cu vârf de foc
îi străpung capul. Se înfricoşă la gândul că s-ar putea să-i
revină vechea durere.
142
George Şovu
— Bogdan, Bogdan! îl strigă fata. Îţi este rău? Iartă-mă,

te rog iartă-mă! N-am vrut să te supăr, dar nu m-am putut
stăpâni… n-am reuşit să arunc din mine întregul venin
adunat în acest timp…
Fata prinsese mâna dreaptă a băiatului într-ale sale şi îşi
mângâia cu ea obrazul de culoarea piersicilor rumene; îşi
apropie apoi buzele de degetele lui Bogdan şi i le sărută cu
nespusă iubire, până când, din ochii ei, începură să se
rostogolească lacrimi fierbinţi.
Aplecat puţin deasupra capului Ştefanei, Bogdan o
mângâia pe păr, încercând s-o liniştească, iar mângâierile
lui îşi prelungeau ecoul până în sufletul fetei atât de
încordat încă, îngânând, la porţile lui, un cântec de tihnă şi
de dor.
— Capul sus, domnişoară doctor! spuse Bogdan, la un
moment dat. Sus! repetă el, ridicându-i într-adevăr capul şi
sărutându-i din nou ochii, de data aceasta umeziţi de
lacrimi. Aşa, zâmbeşte, zâmbeşte, că nu oricine intră la
medicină cu media 9,96!… Bravo, Ştefana! îi spuse Bogdan,
în continuare. Te felicit!
— În orice caz, tu tot premiant ai rămas. N-ai stricat
firma familiei nici de data aceasta. Am fost atât de fericită
când te-am văzut în fruntea listelor şi-mi spuneam, în acele
momente, mândră de tine, deşi nu ştiam atunci nimic din
ceea ce ai păţit: „Bogdan Ştefănescu, eşti un băiat bun! Şi
eu te iubesc, în ciuda faptului că sunt atât de chinuită din
cauza ta”.
— Da, eu n-am apucat să văd acele liste! Nici nu ştiu
cum arată, spuse Bogdan întristat.
— Le vedem peste câteva zile împreună, zise Ştefana,
143
Dimineaţa iubirii
mângâindu-i din nou obrazul cu un gest de mare tandreţe.

Şi mergem, apoi, şi la Medicină, să le vedem şi pe cele de-
acolo. Îţi va face plăcere, sper, să citeşti, pe undeva, pe la
mijlocul şirului de reuşiţi, şi numele domnişoarei Mona
Angelescu.
— A reuşit şi Mona? întrebă Bogdan, cu o bucurie
sinceră în glas.
— Da, a reuşit, şi cu o medie aproape de nouă.
— Îmi pare bine! Ea zicea că ar fi fericită dacă s-ar vedea
şi pe ultima poziţie, înainte de linia finală… Iată Încă o
dovadă că domnişoara ambasador nu este numai ceea ce
pare, ori ce vrea să pară!… mai spuse Bogdan, coborând
din pat şi îndreptându-se spre uşa care dădea pe terasă. O
invită pe Ştefana să treacă înaintea lui şi să se aşeze pe
unul din cele două fotolii din răchită.
Fata însă abia acum privi cu atenţie spre piciorul drept
al lui Bogdan, care încă se mai afla în ghips.
— Te mai doare? întrebă ea.
— Foarte puţin! răspunse băiatul. Doctorul mi-a promis
că mâine mă eliberează de acest corset. Sper ca atunci să-
mi fie şi mai bine.
— Iar capul?
— Capul e întreg! răspunse Bogdan puţin gânditor. După
cum spune medicul, am trecut peste un hop foarte mare…
El mă asigură că totul va fi în regulă, numai că, în vara
aceasta, nu voi putea merge la mare! Iar pentru mine
marea înseamnă viaţă. Îmi place şi la munte, mai ales în
satul în care s-a născut bunicul, dar marea este altceva, ea
mă fascinează. Şi, închipuieşte-ţi, cu piciorul acesta ar
trebui să merg la mare, iar cu capul… la munte. Cum
capul se pare însă că este, totuşi, mai important, mi s-a
144
George Şovu
ordonat muntele! Şi nu numai atât: în plus sunt obligat să

mă port precum fermierii, cu pălărie albă, din pânză
uşoară, ca să mă apere de puterea soarelui.
Ascultându-l, fata se întristase. Se gândea că ea este
obligată să meargă la mare, cu frăţiorul ei, Radu, căruia
doctorul îi prescrisese să facă, ani la rând, o cură marină.
Nu-i vorbă că şi ei marea îi făcea o deosebită plăcere. Dar,
de data aceasta, ar fi vrut să fie undeva, oriunde, numai
împreună cu Bogdan.
— Însemnează, după ceea ce îmi spui, interveni Ştefana,
că în felul acesta vom prelungi vara noastră de dor…
— De dragoste şi de dor, sublinie Bogdan.
— Mă gândeam că dorul le cuprinde pe toate. Dorul care
m-a mistuit în tot acest timp, care s-a cuibărit în fiinţa
mea, şoptindu-mi mereu şi îndemnându-mă să rostesc
aceleaşi vorbe, pe care le-am ascultat, ameţită de bucurie
şi de fericire, din gura ta într-o primăvară de vis: „Mi-e drag
de tine, Bogdane, mi-e tare drag şi dor de tine!”
Când a ieşit Ştefana, bunicul aştepta la poarta spitalului

de aproape două ore.
— Dar ai stat, fetiţo, nu glumă! îi spuse el cu un zâmbet
bun pe faţă.
— Au fost multe de depănat, bunicule! Vă rog să mă
145
Dimineaţa iubirii
scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi atâta, dar aşa ne-a fost

învoiala.
— Ce-i drept, aşa ne-a fost, remarcă şi bătrânul, dar să
ştii că m-am cam plictisit. Ei, ce face junele, cum se simte?
— E bine, bunicule! A zis că poimâine, cel mai târziu, se
va întoarce acasă.
— Mulţumesc, fetiţo, spuse bătrânul satisfăcut de veştile
pe care le primise. Acum putem să plecăm, căci ne-am
îndeplinit misiunea pe ziua de astăzi. Ne-a reuşit
„complotul”, nu?
— Bineînţeles, bunicule! răspunse fata recunoscătoare.
Poate că ar fi bine să ne despărţim aici, totuşi, să nu vă fac,
cumva, greutăţi!
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, domnişoară! „Greutăţi?”
Mie? Ce fel de „greutăţi”? Şi faţă de cine?
— Ştiţi dumneavoastră! zise fata întristându-se dintr-o
dacă.
— Mi-ai promis că n-ai să-ţi mai otrăveşti sufletul cu
nimic! Te rog să te ţii de cuvânt! Iar în ceea ce priveşte
familia Ştefănescu, n-ai nicio teamă, lucrurile se rezolvă.
Vei vedea! Şi-acum, hai să mergem! Doar nu vrei să mă
privezi, la întoarcere, de plăcerea de a însoţi o fată atât de
frumoasă ca dumneata, mai spuse bătrânul profesor,
luând-o de braţ pe Ştefana şi pornind în direcţia Parcului
„Herăstrău”, de unde urmau să se urce într-un autobuz.
După câţiva metri însă, făcuţi pe strada din apropierea
spitalului, le apăru în faţă, zâmbitoare şi frumoasă, Mona
Angelescu.
— Bună-ziua, domnule profesor, se adresă fata,
încântată parcă de această neaşteptată întâlnire. Mă bucur
că vă revăd şi încă într-o companie pentru care aţi putea fi
146
George Şovu
invidiat de orice june!

— Bună-ziua, domnişoară Angelescu. Mărturisesc că şi
eu sunt bucuros de revedere. În ceea ce priveşte
„compania”, demnă de invidiat, dă-mi voie să ţi-o prezint:
ea este Ştefana Dragomir, din toamnă, colega dumitale la
Medicină.
Cele două fete şi-au zâmbit, în timp ce-şi strângeau
mâinile…
— Acum îmi dau seama că nu s-a exagerat cu nimic în
tot ceea ce s-a spus despre frumuseţea dumitale, remarcă
Mona cu un glas care trăda sinceritate şi admiraţie. Şi abia
acum îl înţeleg pe Bogdan, îl înţeleg şi îl felicit pentru o
asemenea alegere. Dacă mai ţinem seama şi de locul din
fruntea listelor de reuşiţi la facultate, cele spuse de mine
sper să capete un motiv în plus de acreditare. Dar cum de
v-a lăsat nepotul, domnule profesor, să-i răpiţi, fie şi numai
pentru câteva ore, bănuiesc, această bucurie a ochilor şi a
sufletului său?!
— L-am luxat pe nepot, domnişoară Mona, fac cuceriri!
Şi-apoi, când este la o adică, nu se măsoară el cu mine,
fiindcă nu-i dă mâna! De fapt, spunându-ţi-o pe cea
dreaptă, ar fi trebuit să te informez că „nu-i dă… piciorul”.
Piciorul pe care şi l-a fracturat într-un accident stupid…
— Bogdan, accidentat? Şi-a fracturat piciorul? întrebă
Mona uluită.
— De mai mult de două săptămâni! De la el venim! Am
fost împreună la el, la spital. În realitate, numai Ştefana a
fost, eu am aşteptat pe la porţi, fiindcă nu avem voie să
intrăm amândoi pe bucăţica aceea de carton pe care mi-a
dat-o administraţia spitalului. Dar acum e bine! într-o zi,
147
Dimineaţa iubirii
două, va veni acasă!

— Săracul Bogdan! îmi pare foarte rău de necazul lui…
şi al dumneavoastră, în acelaşi timp. Vă rog să-i transmiteţi
urări de grabnică însănătoşire din partea mea.
De fiecare dată când venea la mare, Melania Ştefănescu,

mama lui Bogdan, se caza la „Internaţional”. Cu toate că
apăruseră multe hoteluri mai elegante, atât în Mamaia, cât
şi în celelalte staţiuni de pe litoral — la Neptun, cu
deosebire, ar fi dorit soţul ei să meargă — doamna
Ştefănescu era mereu abonata, pe timp de două săptămâni
cel puţin, în fiecare an, a aceluiaşi apartament de la
„Internaţional”. Aici stătuse, cu foarte multă vreme în
urmă. Era proaspăt căsătorită şi şi-a petrecut atunci, în
acest apartament, ca într-un vis, începutul căsniciei sale
cu tatăl lui Bogdan. Şi, în ciuda mondenităţii ei de mai
târziu, în această privinţă Melania rămăsese o
tradiţionalistă. Se întorcea, cu fiecare asemenea prilej, la
visul de altădată. Mai ales că, de obicei, era nevoită să se
întoarcă singură. Daniel Ştefănescu era mereu plecat, cine
ştie în ce fel de misiune, mereu ocupat cu fel de fel de
treburi. Când reuşea să-şi ia concediu odată cu soţia era o
întâmplare rară. În ultimii patru ani însă, aflându-se
amândoi în străinătate, îşi făcuseră concediile împreună.
148
George Şovu
Acum însă, odată revenit în ţară, tatăl lui Bogdan

începuse să fie, din nou, acaparat de treburi, de diverse
obligaţii. În aceste zile, de pildă, era plecat, cu o delegaţie,
în Danemarca. Astfel că doamna Ştefănescu venise iarăşi
singură la „Internaţional”. Daniel îi promisese că o va
ajunge din urmă într-o săptămână. Iată însă că se
scurseseră zece zile şi el nu apăruse încă. Cel puţin dacă ar
fi putut să-l ia cu ea pe Bogdan! Era acum băiat mare,
bărbat în toată puterea cuvântului. I-ar fi făcut o plăcere
deosebită să fie împreună, să se plimbe cu el, să aibă, în
sfârşit, alături un tânăr atât de chipeş (Bogdan
împrumutase ceva din trăsăturile ei, avea ochii albaştri, şi
zâmbetul, şi culoarea tenului, puţin măslinie, şi părul
blond-castaniu; la statură semăna însă cu taică-său; era
înalt, bine legat, iar când mergea se legăna uşor).
Dar Bogdan, în urma accidentului suferit, fusese obligat
să meargă la munte. Se afla la Poiana Braşov. Iar bunicii
băiatului — profesorii pensionari, Mădălina şi Dragoş
Ştefănescu — aleseseră tot o staţiune montană, în care-şi
făceau şi diverse tratamente…
Ridicând de la „Recepţie” cheia apartamentului, doamna

Ştefănescu s-a simţit cuprinsă de o înfiorare. Peste
imaginea băiatului ei pe care o avea în acele clipe în minte,
a văzut suprapunându-se perfect o altă imagine ce sosea
grăbită din urmă, de departe, dintr-o lumină rămasă vie,
deşi trecuse peste ea suflul a peste douăzeci de ani. A urcat
la etajul întâi, a intrat în cameră şi, fără să se dezbrace, s-a
întins pe pat, lăsându-se în voia acelei Învolburate
amintiri…
149
Dimineaţa iubirii
Deşi trecuse de 40 de ani, pe plajă, Melania constituia o

apariţie ce atrăgea atenţia multor bărbaţi şi chiar a
femeilor. Era încă suplă, avea un chip frumos şi se îmbrăca
în costume elegante care îi veneau foarte bine. Acum, de
exemplu, purta un asemenea costum dintr-un material
mătăsos şi puţin lucitor, de culoare verde, iar pielea,
bronzată bine şi uniform, căpătase reflexe arămii.
Pledul pe care se aşeza la soare — şi acela deosebit —
era tapetat aproape (în jurul trupului ei) de tot felul de
unsori şi loţiuni, bune şi plăcut mirositoare.
În jurul acestei femei se agitau, din când în când, diverse
persoane de sex masculin, pe care ea însă parcă nici nu le
observa. Melania avea o pricepere anume de a-i potoli
repede pe bărbaţii guralivi şi mai îndrăzneţi care, „văzând-o
singură”, ar fi dorit „să-i ţină companie”. Fără să jignească
pe nimeni, mama lui Bogdan lămurea, scurt, pe oricine că
nu are nevoie de niciun fel de asemenea companie, astfel
încât, de la o vreme, lumea din jur, cunoscând-o. O lăsa în
pace! Unele scene se repetau doar când apărea câte un ins
nou sosit, ce ţinea „să-şi încerce şi el norocul”…
De-o săptămână însă Melania Ştefănescu parcă nu mai
era singură. Lângă locul ei preferat, la o distanţă oarecare,
nu mai mult de zece metri, apărea, cam la aceeaşi oră, un
150
George Şovu
grup foarte interesant: o fată de 18—19 ani, însoţită de un

băieţel de 8—9 anişori, care nu erau alţii decât Ştefana şi
Radu Dragomir. Locuiau la o gazdă în Constanţa, dar
veneau să facă plajă aici, spre capătul Mamaiei, în faţa
Hotelului „Internaţional’1, unde era mai puţină lume şi
parcă nu atât de zgomotoasă.
În momentul în care soseau pe plajă, Ştefana scotea
dintr-o sacoşă un cearşaf mare, confecţionat dintr-un
material din care se fac prosoapele, şi îl întindea pe nisip.
Aşeza, apoi, două sau mai multe cărţi pe unul din colţurile
cearşafului. Dezbrăcându-se şi ea şi băiatul, plasa în
celălalt colţ, pe diagonala celui ocupat de haine, sandalele
sale, iar în colţurile rămase libere, sandalele lui Radu —
într-unul — şi hainele amândurora, întocmite frumos — pe
celălalt. Apoi Ştefana se întindea la soare, chemându-l
alături şi pe frăţiorul ei. Stăteau aşa, timp de 5—8 minte,
cu faţa în sus, cu ochii închişi şi ţinându-se de mână, de
parcă ar fi fost singuri pe lume. În timpul acesta nu-şi
spuneau niciun cuvânt. La un semnal al Ştefanei, se
întorceau apoi cu faţa în jos, lăsând acum spatele în bătaia
razelor de soare, iar după alte aproximativ cinci minute se
întorceau pe o parte şi, după aceea, pe cealaltă. Repetau
ciclul mişcărilor de trei-patru ori, până se scurgea cam o
oră, timp în care trupurile lor, după câteva zile, aproape
bronzate, se încingeau bine. Atunci se ridicau de pe cearşaf
şi se îndreptau spre valurile înspumate ale mării. Radu nu
părăsea însă niciodată locul de plajă, într-o asemenea
situaţie, până nu lua cu el un colac de cauciuc. Ajunşi în
apă, se jucau împreună câtva timp în apropiere de locurile
în care valurile se spărgeau, înaintând până la o adâncime
151
Dimineaţa iubirii
ce nu era periculoasă pentru Radu. Apoi Ştefana se avânta

înotând, până când ajungea la linia geamandurilor. De-
acolo, după ce se odihnea puţin, o pornea, tot înotând,
înapoi, până la Radu. Repeta acest drum, pe deasupra şi
prin inima valurilor, de câteva ori. Obosind, mulţumită de
mângâierile mai tandre sau mai repezite ale nămeţilor de
apă, Ştefana îşi invita fratele din nou pe plajă. Acum ea se
apuca să citească, iar Radu să se joace, prin preajmă, de
cele mai multe ori singur, din când în când, cu câte un
copil apropiat de vârsta sa. Când li se făcea foame sau sete,
lăsau totul pe plajă şi plecau la vreun bufet din vecinătate,
unde mâncau ceva şi-şi potoleau setea cu băuturi
răcoritoare sau îngheţată. Reveneau, după aceea, cu
sporită plăcere, la „locul lor” şi gesturile sau preocupările
se repetau până către ora 14—15, când, după o ultimă baie
în apele albastre, se repezeau la duşurile din apropierea
locului de plajă, se spălau, apoi se îmbrăcau şi plecau spre
casă.
Melania Ştefănescu cunoştea pe de rost ritualul
mişcărilor lui Radu şi ale Ştefanei. De cum au sosit, în
prima zi, i-au atras atenţia. Fata aceasta, atât de frumos
croită, cu formele înmugurite, ca un boboc ce se desface,
cu plăcere, dar şi cu sfială spre viaţă, îi aducea aminte de
tinereţea ei. Ştefana îi părea doamnei Ştefănescu gingaşă,
dar şi puternică, în acelaşi timp, retrasă, cu mult bun-simţ,
dar şi îndrăzneaţă, totodată, tăcută, blândă şi grijulie
întocmai ca o mamă cu băieţelul acela, care trebuie să fie
frăţiorul ei, îşi spunea Melania, dar şi de o ironie tăioasă,
ce-i lăsase, de cele mai multe ori, fără replică pe cei câţiva
tineri ce-şi plimbaseră, în zilele acestea, slipurile în jurul
cearşafului fetei. În ceea ce priveşte chipul acesteia, parcă
152
George Şovu
era un desen fără cusur, iar ochii, ochii aceia verzi, cu

sclipiri aurii, de sub coama de păr de culoarea castanelor
coapte, te săgetau şi te învăluiau cu blândeţe în acelaşi
timp. Iar mersul Ştefanei, cu picioarele lungi ca de
balerină, era o tulburătoare unduire, ce făcea să vibreze
discret şi şoldurile, cu atrăgătoare şi dulci arcuiri, şi talia,
pe care ai fi putut s-o cuprinzi între palme, şi sânii ce
pâlpâiau ademenitor de sub sutienul galben şi catifelat ca
petalele unui trandafir de rasă.
Mama lui Bogdan o cerceta cu plăcere pe Ştefana, mai
ales după ce aflase că fata ţinea loc şi de mamă frăţiorului
ei. Îi spusese într-o zi Radu, într-o discuţie la care îl
provocase doamna Ştefănescu, în timp ce Ştefana se afla
singură în apă.
Şi fata privea cu interes şi admiraţie spre acea doamnă
frumoasă şi elegantă, aflată în vecinătatea locului ei de
plajă, savurând, la rându-i, replicile fine, dar categorice, cu
care îi descurajase pe cei ce încercaseră să intre în vorbă
cu speranţa că vor fi acceptaţi pe pledul ca un încântător
covor de flori. Se întreba, fără îndoială, cine poate fi şi ce
caută singură pe plajă?! Dar repede îşi răspundea,
potolindu-şi căutările gândurilor: „Sunt atâtea situaţii şi
împrejurări în viaţă în care, din nefericire, omul trebuie să
se priveze de prezenţa plăcută a celor ce-i sunt dragi sau
apropiaţi. Dacă ar fi avut cel puţin un copil lângă ea! Ar fi
lăsat-o şi „lumea” mai uşor în pace! îşi spunea Ştefana.
Uite, ea îl are pe Radu şi, cu toate că trebuie să aibă atâta
grijă de el, când se află împreună, oriunde ar fi, are mai
mult curaj. Chiar aici pe plajă, poftim, ea a devenit
„prinţesa din cetate, pe care el o păzeşte şi-o apără”!
153
Dimineaţa iubirii
Într-adevăr, încă de ieri, Radu a avut o idee care i-a atras

şi mai multă simpatie din partea tuturor vecinilor de plajă.
În timp ce Ştefana stătea întinsă pe cearşaf şi citea, Radu
s-a apucat să „ridice” în jurul ei, din nisip, bineînţeles,
„ziduri de cetate”, cu turnuri de pază şi poartă impozantă,
ca la castelele medievale pe care le-a văzut el într-un
album. A decretat-o apoi prinţesă, asigurând-o, totodată,
că nu trebuie să-i fie teamă de nimeni şi de nimic. Zidurile
cetăţii sunt puternice, în fiecare turn soldaţii de pază (câte
un beţişor înfipt în locul respectiv) sunt la posturi, iar în
faţa porţii va păzi chiar el, Radu. Băiatul şi-a confecţionat
imediat un coif… de hârtie, dintr-un ziar, şi l-a aşezat pe
cap, iar drept armă a pus pe umăr un lemn lusstruit pe
care l-a găsit prin apropiere. Şi astfel echipat, a început să
bată pasul, mişcându-se când înainte, când înapoi prin
faţa „cetăţii”. Lumea îl privea şi se amuza din toată inima.
Radu nu băga însă în seamă pe nimeni, rămânând cu totul
şi cu totul serios, aşa cum trebuie să fie un ostaş care are
de îndeplinit o misiune grea.
„Pentru că misiunea de a păzi o prinţesă atât de
frumoasă nu este deloc uşoară a răspuns el, până la urmă,
cuiva care tot insista cu întrebarea: „De ce nu zâmbeşte cât
de cât în timpul serviciului?”
Când a văzut toată această „lucrare”, ascultând şi
răspunsul amintit, „prinţesa din cetate” a cerut învoire „să
se apropie de poartă şi să sărute dulce pe acel inimos
constructor şi paznic, mulţumindu-i astfel pentru iniţiativă
şi trudă şi felicitându-l pentru ideea ce i-a venit”! Cererea a
fost aprobată şi dorinţa „prinţesei” s-a împlinit, în aplauzele
entuziaste ale celor ce se adunaseră în jur pentru a asista
la „spectacol*.
154
George Şovu
Mai marele „cetăţii” şi paznicul ei şi al „prinţesei”, după

cum s-a văzut, a rugat apoi lumea să se împrăştie şi „să-şi
vadă de plajă”, ca să n-o tulbure astfel pe frumoasa
castelană. El însuşi, când a obosit şi s-a încins prea tare
din cauza soarelui, a invitat-o pe prinţesă… să păşească
peste zidul „cetăţii” şi să-l însoţească la o baie în
nemărginita mare. „Prinţesa” s-a supus cu plăcere, dar i-a
atras atenţia că rămâne, totuşi, poarta cetăţii vulnerabilă.
Atunci marele paznic şi castelan, totodată, a găsit imediat
soluţia: s-a dus până într-un tufiş din apropiere şi, venind
cu zece beţişoare, le-a înfipt pe rând în faţa intrării,
întocmind astfel „garda de înlocuire” a castelanului. Totul
fiind acum orânduit, mai marele „cetăţii” cu „prinţesa” de
mână şi cu… colacul de salvare în cealaltă, s-a avântat cu
tot curajul spre brazdele acelea de spumă tremurătoare,
care murmurau un cântec numai de ele ştiut…
Profesorul Dan Panaitescu, filosoful, se ridică de pe

şezlongul pe care stătuse până atunci, pe una din terasele
hotelului „Alpin*1, din Poiana Braşov, puse mâna dreaptă
streaşină la ochi, ferindu-i de soarele ce-l săgeta blând cu
razele sale, slobozite ca dintr-o inimă de foc a acelui imens
clopot albastru ce se arcuia, ocrotitor, peste întreaga natură
şi privi, încă o dată, cu mare încântare, peste locurile
155
Dimineaţa iubirii
minunate din faţa lui. Sosise cu o seară înainte în staţiune.

De când se sculase, în dimineaţa aceea, şi ieşise pe terasă,
se afla într-o permanentă admiraţie. Nu-i venea să creadă
că totul poate fi atât de frumos. Şi, mai ales, nu se mai
sătura de aerul acela pur, încărcat de ozonul brazilor, pe
care-l inspira cu lăcomie, simţindu-l cum îi pătrundea
până în adâncul plămânilor.
Nu mai venise în Poiana Braşov de aproape zece ani.
Atunci nu exista decât un singur hotel, care ajunsese
renumit pe vremea aceea — Hotelul Sportivilor (locuit, cu
deosebire, de sportivii care participau la tot felul de
concursuri). Când sosise aseară însă, trecuse în revistă o
salbă întreagă de splendide construcţii, purtând numele:
„Alpin”, „Ciucaş”, „Piatra Mare”, „Teleferic”, ca şi altele, mai
mici: „Şoimul”, „Caraiman” etc.…
Dan Panaitescu nu împlinise decât 45 de ani. Se vedea
că este încă un bărbat tânăr. Dar părul lui mare şi ondulat
era alb ca zăpada. Albise dintr-o dată în noaptea aceea
cumplită de 4 martie 1977. Cutremurul îl prinsese la liceu,
abia terminase orele la seral. A alergat, înspăimântat, către
casă. Când a ajuns, din blocul „Continental”, în care
locuise, n-a mai văzut decât un morman de dărâmături.
Sub ele se aflau şi soţia şi fetiţa lui. Trei zile şi trei nopţi nu
s-a mişcat de-acolo. Le-a găsit pe amândouă fără viaţă.
Atunci a albit! A trecut mult timp până să se poată obişnui
cu noul său chip. Suflete apropiate i-au fost. În marea
durere care i-a pus la grea încercare întreaga fiinţă,
existenţa chiar, colegii de cancelarie şi mai ales elevii.
Aceştia îl iubeau pentru lecţiile lui splendide, în cadrul
cărora găseau răspuns, totdeauna cumpănit şi argumentat,
la atâtea dintre întrebările ce-i frământau, pentru
156
George Şovu
blândeţea şi bunătatea lui (se ştia în toată şcoala că

filosoful n-a spus în viaţa lui vreo vorbă rea cuiva), pentru
tactul cu care căuta să soluţioneze orice problemă ivită,
pentru căldura cu care se apropia de tineri.
Dezbaterile din cercul iniţiat cu un an în urmă adunau o
asistenţă din ce în ce mai numeroasă. În ultimul timp
fusese nevoit, din această cauză, să le ţină în sala de
festivităţi a liceului. Ele, ca şi lecţiile sale, care stârneau un
real interes elevilor, îl ţineau parcă în viaţă. În acele ceasuri
simţea că este cu adevărat nevoie de el. Trăia pentru a
împlini asemenea nevoie!
Cu toate acestea, pe chipul filosofului se instala, din ce în
ce mai mult, pecetea unei adânci mâhniri. Dincolo de
durerile personale (la urma-urmei, ar fi putut să-şi refacă
viaţa, poate mai avea destui ani de trăit), mâhnirea venea,
în mare măsură, de la aceia cu care, atâtea luni pe an,
lucra zi de zi, de la elevii săi. „Pe cât de mult mă bucură tot
ceea ce reprezintă la ei însemn al seriozităţii în muncă şi în
viaţă, al iubirii adevărului, ce trebuie scos la lumină cu
orice risc, însemn al sensibilităţii şi omeniei, al sufletului
curat, în stare să vibreze înalt şi frumos, al entuziasmului
sincer şi devotat pentru fapta necesară, cotidiană, dar şi
pentru fapta mare, de mâine, chiar dacă numai întrezărită
— rostea pentru sine profesorul ca pe o adevărată obsesie
— tot atât de mult mă mâhnesc, aproape mă dezarmează
indiferenţa, nepăsarea unor tineri, aflaţi doar în pragul
vieţii, faţă de ceea ce se întâmplă în jurul ler, zbaterea,
zgomotoasă şi brutală de multe ori, de care sunt cuprinşi
pentru împlinirea interesului lor şi numai al lor,
nesinceritatea manifestată în atâtea împrejurări,
157
Dimineaţa iubirii
superficialitatea din propria lor viaţă”. Frământat era mai

ales filosoful de faptul că o serie de tineri — i se părea lui —
nu mai cred în nimic de preţ, în nimic sfânt (în sens de
valoare pentru care să fii în stare de orice sacrificiu). „Ce s-
a întâmplat? se întreba el de multe ori, înfiorat, zguduit.
Unde am greşit noi, cei de la şcoală, unde greşesc familia,
societatea, viaţa? Unde?” Căutând tot de atâtea ori
răspunsul, a identificat, desigur, nenumărate cauze.
Deasupra tuturor, o concluzie cu putere generalizatoare i se
impunea. Şi-o mărturisea de fiecare dată tocmai pentru că
ea era în ordinea celor mai simple lucruri descoperite şi
verificate de societatea umană, dar care, ca aproape tot
ceea ce este simplu, din păcate, ni se relevă şi ni se
impune, nu de puţine ori, foarte greu:,. Tineretul trebuie
crescut în spiritul adevărului şi al dreptăţii. Nimeni pe lume
nu are mai mare nevoie de adevăr şi de dreptate, decât omul
tânăr, care trebuie să aşeze la temelia edificiului fiinţei sale
aceste valori!”
La început, când l-a zărit şi l-a recunoscut, Bogdan a

fost tentat să-i facă semn sau chiar să-l strige. Şi-a dat însă
imediat seama că gestul său ar fi însemnat o impoliteţe, cu
toate bunele şi sincerele intenţii din care ar fi pornit.
Se afla, de peste o săptămână, la Poiana Braşov, găzduit
158
George Şovu
într-una din frumoasele camere ale hotelului „Alpin”. În

fiecare dimineaţă, după ce venea de la micul dejun, pe care
îl lua în restaurant, se instala, pentru cel puţin o oră şi
jumătate-două, pe terasa din faţa camerei sale, tolănindu-
se în şezlong, şi se lăsa mângâiat de razele blânde dar
pătrunzătoare, în acelaşi timp, ale soarelui. Corpul său
tânăr şi frumos începuse să se bronzeze. Şi obrajii, cu
tenul puţin măsliniu, căpătaseră o nuanţă de roşu-arămiu
ce-i punea şi mai bine în evidenţă albastrul senin al
ochilor. Capul rămânea însă mereu acoperit de o pălărie
albă, din pânză uşoară, aşa precum îi prescrisese doctorul.
În dimineaţa aceasta, privind, la un moment dat, în
partea dreaptă, a rămas mirat când a constatat că la
distanţă doar de două camere, la acelaşi nivel, se afla, pe
terasă, Dan Panaitescu, profesorul lui de filosofie. Se
bucurase sincer văzându-l. „O fi tot singur şi aici?” se
întrebă Bogdan. În clipele acelea, se apropie de el, venind
din cameră, o fată tânără. Blondă, cu părul răvăşit peste
umeri. Profesorul o strânse la piept şi o sărută pe frunte.
Bogdan încremenise! Nu-i venea să creadă! „Cum, îşi spuse
el, revoltat, Mona cu Dan Panaitescu?! Mona cu un bărbat
atât de în vârstă? Aici a ajuns?!… Extraordinar! Dacă aş fi
aflat acest lucru de la altcineva, n-aş fi crezut în ruptul
capului. Dar, poate că nu este ea, totuşi.. Se gândi băiatul,
privind insistent către grupul celor doi. Era, în acelaşi
timp, puţin înspăimântat, n-ar fi vrut, în niciun caz, să fie
descoperit. „Ea este, din păcate, ea!;’ adăugă Bogdan, după
ce îi văzuse şi faţa, înflorită de un zâmbet ce se născuse,
probabil, datorită vorbelor pe care i le spunea acum
filosoful. Îşi trase scaunul mai în faţă, ca să poată vedea
159
Dimineaţa iubirii
mai bine. Ar fi vrut să fie în spatele lor, să-i audă ce

vorbesc.
În acest timp, profesorul se aşezase, din nou, pe şezlong,
iar fata, sprijinită pe unul din braţele acestuia, începu să-i
mângâie părul mare şi alb. Bogdan simţi o dureroasă
strângere de inimă. „Ce se întâmplă cu mine, oare? De ce
mă deranjează ceea ce văd?! Trebuia să-mi închipui că
Mona este în stare de orice!” Şi, totuşi, când s-au întâlnit
ultima oară, atunci. În dimineaţa aceea de duminică, fata
părea cu totul alta decât cu o seară înainte. „Era sincer
emoţionată, îndurerată chiar — vibrau, mai departe,
gândurile lui Bogdan. Oare ce ascunde această fiinţă? Cum
de se poate manifesta atât de diferit, de la un moment la
altul?!” Şi în trupul său renăscu, dintr-odată, cântecul
acela frumos din noaptea când o ţinuse în braţe pe Mona.
„Spune-mi că mă iubeşti! Te rog, spune-mi că mă

iubeşti!” insista fata, în timp ce-i mângâia faţa cu degetele
ei lungi şi subţiri, şi îl săruta, din când în când, pe ochii
închişi, pe obraji, pe care dansau umbre de flăcări, pe
buzele moi şi fierbinţi… Bogdan. Bogdan, spune-mi că mă
iubeşti sau. Cel puţin, că ţi-a fost dor de mine, de când nu
ne-am văzut! se rugau acum vorbele ei. Să nu negi, fiindcă
ştiu că ţi-a fost dor. Altfel nici nu se putea. Pe mine, cine
160
George Şovu
m-a cunoscut o dată, nu mă uită uşor!”

O văzuse intrând pe uşă, de parcă ar fi ştiut de mult că
el se afla aici. A tresărit, bineînţeles, şi a încercat să se
ridice de pe pat, s-o întâmpine, ori s-o întrebe ce caută în
camera lui aşa, tam-nisam! Dar ea i-a făcut semn să
rămână pe loc, să nu se deranjeze. A înaintat, apoi, către el
şi, aşezându-se pe pat, a început să-i spună: „Am simţit că
te gândeşti la mine, că mă aştepţi! Iată-mă, am sosit! După
dansul nostru din noaptea aceea, te-am purtat, de-atâtea
ori, în gândurile mele, aş fi vrut să te văd mereu, să te simt
lângă mine… Bogdan, spune-mi că mă iubeşti, spune-mi!
Am venit! Sunt gata să fac orice pentru tine!”
Închisese ochii şi o asculta, primind, în acelaşi timp, cu
înfiorare, mângâierile şi sărutările ei. După câteva minute,
încercă s-o privească, dar pleoapele îi erau ca de plumb. Se
gândi să întindă braţele, s-o strângă la piept cel puţin, dar
şi acestea nu răspundeau la chemări, le simţea moi şi
grele. Deschise gura, să-i spună o vorbă bună, dar glasul i
se topi în adânc, fără ca o cât de slabă vibraţie să-i tulbure
auzul. În acest timp fata se întinsese lângă el, în pat,
încercând să-l disloce din poziţia aceea de răstignit şi să-l
apropie de fiinţa ei fremătătoare, din care iradia o căldură
frumos parfumată, acelaşi dulce parfum, se gândi Bogdan,
simţind, dintr-o dată, cum creşte în el o dorinţă ce-l făcea
puternic şi mândru. Braţele lui o înlănţuiră pe loc, iar după
câteva secunde, în care două respiraţii se uniseră, oprindu-
se undeva, într-un punct înalt, suspendat, fata izbucni într-
o revărsare de lacrimi. Fu rândul lui s-o mângâie tandru şi
să-i sărute ochii scăldaţi în rouă fierbinte.
„Mona, linişteşte-te, Mona! Te rog! îi spuse băiatul. Tu ştii
161
Dimineaţa iubirii
că…” „Da, ştiu, se auzi glasul stins şi îndurerat al fetei, tu o

iubeşti pe Ştefana! Dar pe mine cine o să mă iubească,
spune, cine?!” „Se găsesc atâţia! se gândi să-i răspundă. Nu
duci tu lipsă de aşa ceva! Iată, chiar filosoful nostru…
până. Şi el şi-a pierdut capul pentru tine, înţeleptul şi
preţiosul lui cap…” Şi Bogdan simţi, din nou, un junghi în
inimă…
Se trezi cu degetele înfipte în pătura moale cu care îşi
acoperise patul. Adormise îmbrăcat, într-o poziţie parcă de
răstignit. Îşi privi, îngrijorat, ceasul de la mină. Nu trecuse
nicio jumătate de oră. Se ridică grăbit şi ieşi, din nou, pe
terasă, Profesorul şi Mona nu mai erau în balconul camerei
lor.
Se pregătea să plece, când a auzit o bătaie uşoară în uşă.
S-a apropiat şi a de3clu3. Nu-i venea să creadă: în prag se
afla Mona cea adevărată, surâzătoare, dar palidă, stăpânită
de o cumplită emoţie…
…………………………………………………………………………..
— A fost o nebunie ceea ce am făcut, Mona!
— O nebunie frumoasă, Bogdan, petrecută cu deplinul
meu consimţământ! Eu am venit la tine, te-am descoperit
şi-am venit. Aproape că nu speram să fie adevărat când te-
am zărit de pe terasă. I-am spus unchiului meu că plec să
mă plimb. El hotărâse să rămână în cameră, are de lucru,
scrie o carte.
— „Unchiului” tău?! De unde până unde?
— Bineînţeles! Dan Panaitescu, filosoful vostru, este
fratele mamei mele. N-ai ştiut?
— Iartă-mă, Mona!
— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut niciun rău! Sunt atâţia
cei care m-au murdărit cu gândurile lor. Cu siguranţă că tu
162
George Şovu
eşti cel mai puţin vinovat. De aceea am şi ţinut ca tu să

cunoşti, primul, un anumit adevăr despre mine. De aici
încolo nu mă mai interesează. În seara aceasta mă întorc la
Bucureşti, iar mâine plec cu mama în străinătate. La
Poiana am venit să-l instalez pe Dan, pe bunul şi pe tristul
meu Dan, de care, îmi pare atât de rău, am rămas, în toţi
anii aceştia, tare departe, lipsindu-mă, cu inconştienţă, de
cele mai bune sfaturi pe care le-aş fi putut primi de la
cineva.
— Mona!…
— Nu, nu spune nimic, Bogdan!… Am văzut-o pe Ştefana
şi am aflat multe despre ea. Este o fată frumoasă şi bună,
merită s-o iubeşti din tot sufletul! Şi gestul meu s-a născut
din iubire. Cu el mi-am aprins o lumină ce va încălzi
tremurul unei amintiri de-o viaţă. Nu este puţin lucru!
S-au reîntâlnit, după câteva ore, la restaurant. Au luat

masa împreună. Profesorul Dan Panaitescu s-a bucurat
aflând că Bogdan şi Mona se cunosc. I-ar fi plăcut să-i ştie
prieteni. Dar licărul speranţei sale se ofili, când îi veni în
minte chipul Ştefanei Dragomir. „Bogdan are noroc! Ştefana
este o fată admirabilă, îşi spuse filosoful. Şi, totuşi, viaţa
oferă atâtea surprize!” La acest lucru se gândea şi băiatul,
tulburat încă de ceea ce se petrecuse cu el şi cu Mona în
163
Dimineaţa iubirii
dimineaţa acelei zile.

— Îmi pare rău că drăgălaşa mea nepoată ne părăseşte
atât de repede, zise profesorul. Mă bucur însă că va
călători câteva săptămâni cu părinţii ei şi aceasta sper să-i
folosească. Ce zici, Mona? mai adăugă el.
— Şi mie mi-ar fi plăcut să pot rămâne mai mult timp
aici, răspunse fata, privindu-l insistent pe Bogdan. Mai ales
într-o asemenea companie pe care cine ştie dacă voi mai
întâlni-o vreodată…
Mâinile băiatului avură un tremur uşor. Se simţea
stingherit. Într-un fel îi părea rău de cele întâmplate. Se
gândea la Ştefana… Se socotea vinovat faţă de ea. Dar, în
acelaşi timp, o bucurie tainică îi încălzea sufletul. Trebui să
recunoască faptul că era măgulit de sentimentele pe care
Mona le avea faţă de el. Şi cu deosebire îl impresiona gestul
ei „născut tot din iubire”. Îi zâmbi cald şi trist, totodată…
După-amiază, pe la ora cinci, Mona a plecat spre

Bucureşti. Înainte de a se aşeza la volanul „Daciei” alb-
argintii, şi-a îmbrăţişat cu multă afecţiune unchiul, de
parcă s-ar fi despărţit pentru totdeauna. Bogdan era de
faţă, la câţiva paşi în spatele profesorului. Apropiindu-se de
el, Mona a întins braţele către gâtul băiatului, aşa cum
făcuse în noaptea aceea, înainte de a începe să danseze cu
el, i-a fulgerat fiinţa prin apropierea caldă a trupului ei şi,
după ce l-a sărutat pe gură, i-a şoptit, cu ochii în lacrimi:
„Adio, Bogdan! Şi mult noroc!;
Cei doi bărbaţi au rămas nemişcaţi până ce maşina a
dispărut din lumină, înscriindu-se în prima serpentină a
drumului atât de frumos care cobora spre Braşov.
Profesorul l-a prins apoi de braţ pe fostul său elev şi,
164
George Şovu
împreună, s-au îndreptat spre hotel.

în seara aceea, Bogdan n-a putut să-i scrie niciun
cuvânt Ştefanei. Nici n-a încercat. Simţea în suflet o tristeţe
de moarte. N-ar fi ieşit nimic bun, dimpotrivă, ar fi necăjit-
o şi pe ea. Iar Ştefana nu avea niciun fel de vină. S-a culcat
devreme, cu gândul la imaginea, tulburătoare, a mării…
Filosoful se opri din scris. Nu mai putea rezista. Trebuia

să meargă acolo, sus, pe Cristianul Mare, unde cu douăzeci
de ani în urmă o cunoscuse pe fosta lui soţie. În noaptea
trecută o visase din nou. Se plimbau toţi trei, adică el, soţia
şi fetiţa, printr-un bâlci. Era o gălăgie infernală: vorbe,
ţipete, reclame, muzică, sunete de trompetă şi de tobă, un
vacarm.
Mergeau alături, lovindu-se, aproape la fiecare pas, de
câte cineva. Se ţineau de mină, dar, din cauza aglomeraţiei,
mereu degetele lor se desprindeau, pentru ca, peste câteva
secunde, să se întâlnească din nou, şi tot astfel mişcarea
aceasta se repeta ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea.
„Fetele” lui, aşa cum obişnuia să le numească pe
amândouă, vorbeau, îi tot spuneau ceva, se pare important,
dar el nu auzea nimic, le vedea buzele mişcându-se, fără să
poată însă prinde, de la ele, nici măcar un sunet. Se
chinuia astfel stăruind într-o încordare tot mai mare, dar
165
Dimineaţa iubirii
zadarnic. A strigat la ele să iasă din vacarmul acela, să

plece, simţind că nu mai poate suporta, dar, tocmai când Ie
adresa acest îndemn, vrând chiar s-o prindă de mână pe
soţia sa (iarăşi îi despărţise cineva, strecurându-se printre
ei doi), s-a iscat, ca din senin, un vârtej cumplit, care ridica
spre cer enorme coloane de praf, serpentine clocotitoare ce
smulgeau de la suprafaţa pământului tot ceea ce întâlneau
în cale. S-a simţit şi el înşfăcat, ca de o mână uriaşă,
trântit la pământ, apoi înălţat într-o pâlnie viermuitoare de
ţărână, dus aşa câtva timp până ce s-a izbit de un stâlp
înalt de beton, de care a reuşit să se prindă cu amândouă
mâinile, îmbrăţişându-l cu toată forţa sa. Revenindu-şi din
izbitură, după câteva secunde, a început să strige în
disperare: „Ioana!”, „Cristina!”, „Ioana”! Dar, prin norul de
praf, nu vedea nimic şi nu auzea nimic altceva afară de un
groaznic urlet, parcă ar fi fost un înfiorător muget al
pământului. Când totul a încetat, după câteva minute,
lumea din jurul său dispăruse cu desăvârşire. Se afla
singur, pe un vârf de stâncă, înconjurat de prăpăstii.
Disperat, a început să strige din nou: „Ioana!”, „Cristina!”,
„Ioana!” în pacea adâncă ce cuprinsese firea, doar ecoul
numelor rostite de el tremura trist şi neputincios. Un plâns
nervos i-a copleşit atunci fiinţa… S-a trezit cu perna udă
de lacrimi şi cu o năucitoare durere de cap. A aprins
lumina şi s-a uitat la ceas. Era ora trei şi jumătate! Deşi îşi
propusese să nu mai fumeze, cel puţin cât se află la munte,
a scotocit în grabă în geamantan, a luat un pachet de ţigări
şi a aprins una dintre ele. Amândouă mâinile aveau un
tremur uşor. A inspirat adânc fumul o dată, şi încă o dată,
simţind cum o anume linişte i se instalează parcă în trup.
A deschis apoi uşa dinspre terasă şi a ieşit în aerul rece şi
166
George Şovu
pur de afară. A stins ţigara, dându-şi seama că aerul curat

îi va face mult mai bine. Într-adevăr, după câteva minute,
petrecute pe şezlong, chinga aceea de durere, care-i
strângea capul de jur-împrejur, a început să se destrame.
Profesorul respira acum rar, din ce în ce mai liniştit. Când
a simţit că-l învăluie o mantie de răceală, s-a ridicat şi a
intrat în cameră, închizând uşa de la terasă. Ioana şi
Cristina, „fetele” lui, îl urmăreau atent din fotografia-tablou
pe care filosoful o instalase la capătul patului, pe noptieră,
de cum sosise aici, în Poiană. Era doar una dintre
fotografiile de care se afla înconjurat acasă, la Bucureşti.
De când cele două fiinţe atât de dragi lui dispăruseră în
accidentul tragic al cutremurului, Dan Panaitescu scosese
din albume toate fotografiile mai mari şi mai reprezentative
ale soţiei şi fetei, ori ale lor — cei trei — şi le înşirase peste
tot, în toate camerele apartamentului. De câte ori intra în
casă, venind de la şcoală, ori din altă parte, stătea de vorbă
cu ele. Îi povestea Ioanei tot ce a făcut la liceu, din când în
când „se consulta” cu ea în privinţa rezolvării unor
probleme mai grele. Şi astfel sufletul i se încărca de un dor
nespus, de un dor mistuitor, care îi dădea o adevărată stare
de boală. Uneori zăcea, pur şi simplu, în pat, fără să poată
face nimic. Se ridica din această cădere printr-un
încrâncenat exerciţiu de voinţă. După câteva ore se întorcea
astfel la munca lui: îl aşteptau cărţile nou apărute, lecţiile
pe care trebuia să le pregătească, articolele ce urmau să fie
scrise, şpalturile trimise de diferite reviste spre corectură…
Acelaşi remediu l-a încercat şi în dimineaţa aceasta. Se
apucase să scrie de pe la ora cinci. Uitase de micul dejun.
Orele se rostogoliseră pe nesimţite. Era acum nouă şi un
167
Dimineaţa iubirii
sfert. Deodată filosoful simţi că nu mai rezistă. Trebuia să

meargă sus, acolo, pe Cristianul Mare…
Mai întâi a auzit un ţipăt, apoi i s-a părut că plânge

cineva înăbuşit. S-a ridicat, în grabă, de pe iarbă şi a privit
în jur. Nu vedea nimic, nu era nimeni prin apropiere. A
ascultat atent: plânsul continua. A îmbrăcat atunci, la
repezeală, cămaşa şi pantalonii şi s-a încălţat. Şi-a rotit din
nou ochii peste locurile acelea din vârf de munte. Nimeni!
Şi totuşi plânge cineva, îşi spuse Dan. Înghesui, în fugă, în
rucsac micul pled pe care stătuse tolănit la soare şi cartea
cu care se delectase până atunci şi, prinzându-l apoi într-o
mână, porni în direcţia din care i se părea că vin suspinele
de plâns. Când sosise, de dimineaţă, aici, cu telefericul,
alesese — spre a se odihni — o poieniţă ferită de ochii
lumii, în care dorea să fie singur. O găsise, după oarecare
căutare. Se dezbrăcase şi se întinsese în iarba măruntă dar
moale, sub razele plăcute ale soarelui de august. Pielea îi
era bronzată, din timpul şederii la mare. După două
săptămâni petrecute la Eforie, tânărul — pe atunci —
profesor Dan Panaitescu (absolvise de doi ani facultatea şi
lucra la un liceu din Bucureşti) plecase într-o călătorie-
circuit prin ţară. Era prima zi în care se oprise la Braşov.
Urcase la Poiană şi, apoi, aici, sus, în vârf de munte…
Merse vreo 30—40 de metri. Întâlni o piatră mare, după
care urma o surpă tură de teren, ce se oprea într-un fel de
nişă acoperită cu iarbă, la o distanţă de circa 2—3 metri, în
adâncime. Dincolo de nişă, la o depărtare doar de câţiva
paşi, începea o prăpastie. Privind peste piatră, spre nişa
respectivă, Dan văzu, spre mirarea lui, o fată de 19—20 de
ani, cu un păr lung şi blond ca aurul soarelui, ce-i încadra
168
George Şovu
chipul congestionat de plâns. Cu amândouă mâinile îşi

masa piciorul drept, în regiunea gleznei.
— Domnişoară, ce-aţi păţit? întrebă profesorul coborând
cu repeziciune panta şi oprindu-se lângă fată. Aţi căzut?
Sunteţi, cumva, rănită?
— Am alunecat! răspunse ea, printre suspine. Stăteam
acolo, pe piatră, mă odihneam, fiindcă toată dimineaţa am
cutreierat pe-aici, prin jur…
— Îmi pare rău, nu v-am văzut… Eu am stat mai încolo,
am făcut plajă. Îmi daţi voie să mă prezint: numele meu
este Dan Panaitescu. Sunt profesor la un liceu din
Bucureşti.
— Ioana Marinescu — îşi rosti şi fata numele — studentă
în anul II la Istorie, tot la Bucureşti.
— Mă bucur de cunoştinţă, spuse tânărul profesor,
vrând parcă să-i distragă, în continuare, atenţia de la
suferinţa ce se abătuse asupra ei. Şi apoi? întrebă el.
— Apoi, tot privind de-aici spre Poiană — vedeţi ce
privelişte nemaipomenită — nu ştiu cum am făcut că am
alunecat de pe piatră şi m-am pomenit în groapa aceasta.
Cred că mi-am fracturat piciorul drept, nu pot deloc să-l
mişc.
— Ia să vedem, spuse Dan, dându-i la o parte mâinile şi
începând să-i controleze glezna. Aici vă doare? întrebă el.
Fata aprobă cu capul, închizând ochii de durere. Dar aici?
indică un loc deasupra gleznei.
— Şi acolo, fu răspunsul fetei, dar parcă mai puţin
intens.
— Trebuie să ieşim din groapă. Să încercăm să vedem
dacă puteţi sta pe picior, zise profesorul, prinzând-o, din
169
Dimineaţa iubirii
spate, pe sub ambele braţe, şi ridicând-o. Fata scoase un

strigăt de durere, când degetele piciorului s-au sprijinit de
pământ. Atunci Dan, fără să-şi mai ceară permisiunea, o
luă pe sus şi urcă cu ea până deasupra pietrei de pe care
căzuse. Ioana îl cuprinse pe după gât cu amândouă
mâinile, temându-se parcă să nu alunece din nou. După ce
o aşeză cu grijă pe iarbă, profesorul îi scoase pantoful din
picior, începând să cerceteze locul dureros cu şi mai mare
atenţie. Glezna deja se umflase.
— Nu cred să fie fractură, spuse el. Mai degrabă o simplă
luxaţie a încheieturii.
— Da, dar nu pot să calc deloc pe picior, cum o să ajung
eu în seara aceasta la Braşov, răspunse fata, izbucnind în
plâns.
— Liniştiţi-vă, domnişoară, n-o să vă las singură aici. Şi
eu merg, în seara aceasta, tot la Braşov. Vom ajunge
amândoi, găsim noi o soluţie, zise profesorul cu atâta
siguranţă liniştitoare, încât Ioana simţi, dintr-odată, cum
un val de căldură îi cuprinde inima. Abia atunci se uită
mai bine la el, constatând, cu satisfacţie, că avea în faţă un
bărbat cu un chip plăcut, cu un păr castaniu, mare şi
ondulat şi, pe deasupra un bărbat blând şi atent, a cărui
voce baritonală îi mângâia nu numai auzul, ci şi sufletul.
Profesorul Dan Panaitescu scoase din rucsac o meşă de
pansament, nişte vată şi o sticluţă cu o soluţie de rivanol.
Îmbibă bine vata în rivanol, după care o aplică peste glezna
dureroasă, înfăşurând apoi locul în pansament.
— Când plec pe munte, umblu totdeauna cu o asemenea
trusă după mine, spuse el, ca răspuns la mirarea din ochii
Ioanei. Privind-o, acum, după ce se mai liniştise, Dan fu, la
rândul său, impresionat de trăsăturile regulate şi frumoase
170
George Şovu
ale fetei şi, mai ales, de acei ochi verzi, ca reflexele ierbii în
bătaia razelor de soare, din care se revărsa peste el o
lumină caldă, de recunoştinţă.
Scotocind mai departe în rucsac scoase o sticlă cu apă şi
un pahar. Turnă cam până la jumătatea paharului. Apoi
dezveli de hârtia în care erau împăturite două tablete de
Burov şi le dădu drumul în apă. Cu un beţişor începu să
învârtă până ce tabletele se dizolvară. Prepară astfel încă o
soluţie pe care o ştia foarte bună pentru asemenea luxaţii.
Apropiind paharul de piciorul fetei, turnă, din soluţie, peste
pansament, până ce acesta se îmbibă destul de bine.
— Acum nu ne rămâne decât să aşteptăm, zise
profesorul. Până apune soarele mai avem câteva ore bune.
S-ar putea ca glezna să se dezumfle până atunci. În orice
caz, dacă este numai luxaţie, după cum sper eu, durerile
vor mai ceda şi atunci ne va fi mai uşor să coborâm.
Programul ţelefericului ne este favorabil, ultima cursă
pleacă, de-aici, la ora 20.
Peste patru ore şi jumătate studenta şi profesorul parcă

se cunoşteau de când lumea. Avuseseră timp să-şi
împărtăşească atâtea. Dan Panaitescu aflase astfel că Ioana
îşi petrecea la Braşov două săptămâni din vacanţă. Stătea,
împreună cu o colegă de facultate şi consăteancă totodată
(erau, amândouă, dintr-un sat din Bărăgan), la un hotel, în
aceeaşi cameră. Colega ei, Iulia, rămăsese, în ziua aceea, în
oraş spre a se întâlni cu un frate care-şi satisfăcea stagiul
militar în urbea de la poalele Tâmpei. Aşa se făcea că Ioana
ajunsese singură pe munte…
Într-adevăr, piciorul se mai dezumflase, iar durerile
171
Dimineaţa iubirii
cedaseră într-o oarecare măsură. Totuşi fata nu putea să

meargă nesprijinită. Tânărul profesor simţea o dulce povară
în braţul cu care o susţinea. Ioana era subţirică şi
mlădioasă. Cu vreo cincizeci de metri înainte de a ajunge la
cabina telefericului, durerile s-au accentuat. Dan a rugat-o
să-i ţină rucsacul în mână şi-a luat-o în braţe ca pe un
copil. În timpul coborârii, piciorul s-a mai liniştit, astfel că
au putut ajunge până la maşina cu care au călătorit până
în oraş… Aşa a început prietenia lor. După un an, s-au
căsătorit. Cristina a apărut mult mai târziu, abia peste opt
ani. Ioana a trebuit să facă numeroase tratamente medicale
ca s-o poată aduce pe lume. A ieşit însă un copil bun,
sănătos şi bun din toate punctele de vedere. Era elevă în
clasa a Vi-a la şcoala unde mama ei lucra ca profesoară de
istorie. Au trăit liniştiţi şi fericiţi până în noaptea tragicei
dispariţii…
Locurile i se păreau la fel ca acum două decenii. Parcă

nimic nu se schimbase. Piatra aceea n-a mai găsit-o însă.
O rostogoliseră, probabil, în prăpastie vânturile şi ploile
atâtor ani. S-a aşezat, ca şi atunci, în iarba măruntă şi
moale. La un moment dat, i s-a părut că aude, din nou,
ţipătul acela şi plânsul înăbuşit. S-a ridicat şi-a început să
alerge. Ţipătul creştea în intensitate şi plânsul la fel. Iar el
alerga, alerga strigând: „Ioana!” „Ioana!”. S-a oprit pe
marginea prăpastiei, ameţit. Inima îi bătea cu putere. S-a
aşezat de teama de a nu aluneca. Şi-a dus mâinile la
frunte, vrând parcă să rupă chinga aceea dureroasă, pe
care-o mai simţise şi în noaptea trecută, şi care-i strângea
capul într-un cerc de foc. De fiecare dată când se gândea
intens la „fetele lui”, când întreaga fiinţă îi era cuprinsă de
172
George Şovu
acel dor ce-l mistuia fără cruţare, inima îşi turbura ritmul
curgerii, iar în tâmple i se înfigeau ghearele unui cleşte
dureros. „Trebuie să fac ceva — îşi spuse profesorul — altfel
am să înnebunesc! Iată, am ajuns pe margine de
prăpastie!”
S-a înfiorat uitându-se în jos. Hăul de la picioarele lui
parcă îl chema, parcă îl sorbea. Se clătina pe dinăuntru. S-
a întins pe spate, apoi s-a întors uşor cu faţa la pământ şi-
a început să se târască de parcă ar fi executat un exerciţiu
de luptă. După câţiva metri s-a ridicat şi-a început să
alerge, de data aceasta în direcţia opusă prăpastiei.
Telecabina în care s-a urcat era goală şi gata de plecare.

S-a aşezat pe banchetă, copleşit de tumultul gândurilor.
Simţea în tot trupul o sfârşeală, ca şi când atunci ar fi
revenit Ia viaţă, după o lungă zăcere. Privea, în gol, printr-
una din ferestre. Auzind zgomot în spatele său, a întors
capul. Nu mai era singur: în telecabină intraseră o femeie şi
un băieţel. Profesorul a răspuns la salut, rămânând cu
ochii pironiţi pe chipul ca de păpuşă al femeii, cu obrazul
luminos şi ochi de migdală, catifelaţi şi calzi, care, cu
fiecare secundă ce trecea se deschideau într-un zâmbet
mirat.
— Ce mai faceţi, domnule profesor? întrebă femeia, ca în
faţa unei descoperiri. V-am fost elevă, continuă ea, nu ştiu
dacă vă mai amintiţi. Numele meu este Dana Zăvoianu.
Sunt, ce-i drept, mulţi ani de atunci. Dumneavoastră eraţi
foarte tânăr, abia terminaserăţi, de un an-doi, facultatea,
iar eu mă aflam în ultima clasă de liceu. Profesorul căuta
în memorie chipul acela care, într-adevăr, i se părea
173
Dimineaţa iubirii
cunoscut. Şi nu numai chipul, ci şi numele pe care femeia

şi-l spusese. Mă bucur că v-am întâlnit, reluă
interlocutoarea. A trecut atâta timp de când nu v-am mai
văzut, cu toate că şi eu locuiesc şi lucrez în Bucureşti, sunt
medic pediatru. El este băieţelul meu, Cătălin… Auzindu-şi
numele rostit, copilul se înclină politicos către acela despre
care afla că fusese profesorul mamei sale.
— Şi eu mă bucur, rosti, în sfârşit, profesorul,
apropiindu-se şi sărutând mâna fostei sale eleve. Dana
Zăvoianu era mică de statură, dar bine făcută, cu forme
proporţionale. Pulovărul bej, din lână subţire, cu care era
îmbrăcată şi pantalonul, tot din lână, de culoare maro spre
roşcat, se mulau perfect pe trupul ei, dându-i un aer de
tinereţe şi prospeţime. Când s-a apropiat de ea, profesorul
a simţit cum îl învăluie un miros discret de parfum fin, care
i-a pătruns în nări şi în toată fiinţa, tremurând în el
precum o chemare.
— Tot Zăvoianu vă numeaţi şi pe vremea liceului din câte
îmi amintesc — spuse Dan Panaitescu. Aţi păstrat numele
şi după căsătorie?
— Am revenit la el, domnule profesor, este mai mult de
un an de când l-am recăpătat, spuse femeia cu o undă de
tristeţe în glas. Spuneţi-mi ce faceţi dumneavoastră?
continuă ea, în timp ce privirile i se opriseră pe buclele albe
ca neaua ale fostului ei dascăl. Vă petreceţi vacanţa singur?
— Singur, da, de-atunci, de când…
Dana Zăvoianu locuia, împreună cu băieţelul ei, la
hotelul „Piatra Mare”. S-a înţeles cu profesorul să cineze la
restaurantul hotelului „Ciucaş”, care se afla între „Piatra
Mare” şi „Alpin”.
Trecuseră câteva ore de la cină. Cătălin, feciorul
174
George Şovu
doctoriţei, dormea de mult în camera hotelului. Fosta elevă

şi dascălul se plimbau acum pe marginea lacului aflat în
mijlocul acelei splendide staţiuni montane, care este Poiana
Braşov. Golul celor aproape douăzeci de ani de când se
despărţiseră fusese umplut cu mărturisirile fiecăruia. Intre
altele, Dan Panaitescu aflase că doctoriţa rămăsese fără soţ
cu peste doi ani în urmă, când acesta, economist la o
întreprindere de comerţ exterior, nu se mai întorsese dintr-
o călătorie făcută peste hotare. La chemările lui insistente,
ea răspunsese mereu: „Nu!”. Şi „Nu!” a rămas, pentru că
Dana Zăvoianu n-a vrut cu niciun chip să-şi părăsească
ţara. După un an, introdusese divorţ şi acum era liberă. Îşi
creştea singură copilul, care nu împlinise încă nouă ani.
Se opriseră în faţa unei bănci. Lumina lunii ţesea în

jurul lor o pânză de argint, în care îi învăluia deopotrivă.
Un vânt, stârnit pe neaşteptate, a început să înfioare brazii
din apropiere. Se lăsase răcoare. Profesorul şi doctoriţa au
pornit să urce, agale, treptele de piatră ale aleii ce ducea
către hotelul „Piatra Mare”. Paşii lor se aşterneau în acelaşi
ritm, înălţându-i parcă pe treptele unui portativ, între
spaţiile căruia tremurau, deşteptate, cu fiecare mişcare,
notele unei melodii ce le cuprindea, tot mai mult,
sufletele…
10
175
Dimineaţa iubirii
În clipa în care voia să demareze, din faţa staţiei de

benzină din Sinaia, unde se oprise pentru a-şi completa
rezervorul, Mona se auzi strigată de un tânăr care,
desprinzându-se dintr-un grup gălăgios de fete şi de băieţi,
înainta către ea.
— Domnişoară, domnişoară, reluă băiatul, deschizând
portiera maşinii, mergeţi la Bucureşti? Vă rog să mă
scuzaţi că dau buzna cu întrebarea mea, dar trebuie să
ajung cât mai repede în Capitală, mama este grav bolnavă,
am primit acum o oră o telegramă, iar primul tren nu trece
prin Sinaia decât peste două ceasuri şi jumătate. Piriă
atunci aş fi acolo, dacă… ’
Mona se gândise, la început, să-l repeadă. „Cum de
îndrăzneşte?” Şi-apoi, ea n-avea nevoie de nimeni. Voia să
fie singură, cu gândurile şi povara sufletului ei. Auzind însă
motivul pentru care fusese rugată să-l ia pe băiat în
maşină, îndârjirea ce-o cuprinse pentru câteva clipe
dispăru, aşa cum şi apăruse — pe nesimţite — iar ea îi
zâmbi tânărului şi-i făcu semn să se aşeze pe fotoliul din
partea dreaptă.
— Uraa! izbucni, dintr-o dată, un strigăt din mijlocul
grupului ce-l însoţise pe tânăr. Bravo, Cosmine! Bravo!
adăugă o altă voce. Te-ai învârtit, băiatule! Halal!
— Domnişoară, domnişoară, zise un alt băiat, alergând
şi el spre maşină, mă luaţi şi pe mine? Sunt prietenul
acestui Făt-Frumos! Şi, pe deasupra, aduc şi noroc. N-aveţi
nevoie de noroc? Nu se poate să n-aveţi! Eu vă aduc noroc,
să ştiţi!” îi mergea gura ca o morişcă! Mona l-a lăsat să se
apropie, iar, când era gata să atingă minerul de la una din
uşile din spatele „Daciei”, a întors capul spre el, a scos
176
George Şovu
limba printre dinţi, ştrengăreşte şi, apăsând în acelaşi timp

pe accelerator, a simţit maşina cum se rupe din loc de
parcă ar fi vrut să-şi ia zborul. Colegul lui Cosmin a rămas
cu mâna întinsă în gol şi cu gura căscată, în vreme ce fetele
şi ceilalţi băieţi din grup hohoteau de râs, ironizându-l care
mai de care.
Cosmin se uita la ei, prin geamul din spate, şi le făcea
semne de bun rămas. După câteva clipe însă, „Dacia”, care
se şi îndepărtase între timp, a intrat într-o curbă, astfel că
„grupul vesel”, cum erau numiţi de către turiştii din Sinaia
cei opt studenţi şi studente, între care se număra şi el, a
dispărut ca şi cum nici n-ar fi existat.
Zâmbetul de pe faţa Monei s-a şters treptat. Conducea
cu atenţie, urmărind, din când în când, acul de pe
cadranul de viteză. Nu voia să depăşească cifra legală.
— Vă rog, încă o dată, să mă scuzaţi pentru îndrăzneala
mea, domnişoară, spuse după câteva minute Cosmin. Nu
obişnuiesc să acostez fetele în felul acesta… îşi dădu
imediat seama că prin precizarea: „nu obişnuiesc să…”
spusese o prostie. Adevărul era că se simţea stânjenit de
prezenţa acestei fete frumoase, în apropierea căreia
ajunsese cu totul pe neaşteptate.
— Dar în ce fel? se auzi glasul ironic al Monei. Ai stiluri
diferite de acostare, după culoarea părului victimelor, ori
după mărcile maşinilor? Astfel se pare că la păr blond şi
marca „Dacia”, „dai buzna” (este expresia dumitale), poate
pentru a nu lăsa timp de gândire… aşa-i? Dar la „Ford
Capri”, la „Fiat”, ori la „Skoda”, „Lada” etc., cum procedezi?
Spune, tinere Făt-Frumos, te ascult!
— Ca să vezi, zise Cosmin, cu un glas de păgubaş,
177
Dimineaţa iubirii
opresc şi eu, pentru prima dată în viaţa mea, o maşină, şi

nici măcar n-o opresc, că era oprită gata — şi atunci sunt
luat peste picior. Dar cu o fată frumoasă şi deşteaptă la
volan, adăugă el imediat, cred că merită să suferi şi un
potop de ironii, nu numai aşa, să fii „mângâiat” cu o
oarecare floare timidă, în cupa căreia s-a strecurat un spin
cu ac tremurător.
— O, sfânta mare nevinovăţie! zise Mona, uitându-se, în
fugă, de câteva ori, spre băiat. Micuţul de tine, eşti
nedreptăţit! Ar trebui să-ţi sară cineva într-ajutor. Vezi, ar fi
fost bine dacă-l luam şi pe colegul tău. N-a zis el că „aduce
noroc”? Poate că îţi aducea şi astfel nu te mai lua nimeni
„peste picior”.
Cosmin se întoarse, pe jumătate, către fată, privind-o şi
analizând-o insistent. „Mamă, mamă, ce mai faci şi tu pe
grozava! îşi spunea el. Şi cine ştie ce-o fi în sufletul tău?”
Părul Monei — acele inele de aur, strânse puţin în partea
dreaptă cu o clamă de argint, pe care luceau câţiva stropi
de pietre preţioase — se revărsa în voie peste obrazul şi
umărul stâng, ajungând până la cercul volanului, pe care-l
mângâia uşor, la fiece mişcare. Băiatul fu cuprins de
gândul ce-i şoptea la ureche că el, Cosmin, ar fi fericit dacă
pletele acelea rupte din soare s-ar legăna deasupra
obrazului său, dacă luminile ochilor, ce-au străbătut mările
albastrului celui mai pur, colorându-se la fel, l-ar cerceta
mai atent şi i-ar străpunge fiinţa cu căldura lor
binefăcătoare, dacă răsuflarea aceea, frumos parfumată, ce
se îngâna pe miezul de piersică al buzelor, s-ar apropia de
buzele sale, şoptind vorbele cele mai tinere şi mai fără de
moarte din toată comunicarea omenirii: „te iubesc!”
„Hm! ai luat-o razna, băiete, se trezi Cosmin
178
George Şovu
cenzurându-şi gândurile. Şi, dac-o să mergi tot aşa, în

niciun caz nu va fi bine de tine!”
— Norocul mi l-a şi adus, domnişoară, răspunse băiatul,
uitând, parcă, de gândurile de până atunci, ce-i fulgeraseră
prin minte în câteva clipe: faptul că m-aţi luat în maşină şi
că astfel voi ajunge mult mai repede în Bucureşti constituie
pentru mine un adevărat noroc. Iar, pe deasupra, am
prilejul să cunosc o fată ca dumneavoastră… Dacă-mi
permiteţi, numele meu este Cosmin Moroşanu. Sunt
student în anul al III-lea la Medicină.
— Mă bucur de cunoştinţă, domnule doctor! înseamnă că
mama dumitale se află pe mâini bune, dacă are un medic
chiar în familie. Iar dacă vrei să ştii cine „te-a luat” în
maşină, află că şoferiţa ce te conduce astăzi către casă se
numeşte Mona!
— Mona! repetă Cosmin, înghiţind ironia cu „doctorul”.
Nume de stea, cum ar fi zis Mihail Sebastian. De altfel ţi se
şi potriveşte, adăugă el, adoptând formula, mai puţin
protocolară a fetei.
— Zău?! răspunse cu o mirare aproape reală stăpâna
volanului.
— Zău, zău! repetă, angajându-se în joc băiatul.
— Fără motivare nu merge!
— Din câte argumente aş putea aduce, aleg doar unul
singur, pe cât de banal, pe atât de adevărat: „Frumoasă ca
o stea!”
— Ce să-ţi spun, m-ai dat gata! Bine că mă ţin de volan,
căci altfel m-ai fi adunat de pe Jos. Şi de când stelele au
ajuns supremul element de comparaţie pentru…
— Frumoasă, îndepărtată şi rece ca o stea, interveni
179
Dimineaţa iubirii
Cosmin.
— „Ca Ieremia”, băiatule, ai nimerit-o „ca Ieremia!”
Cunoşti, sper, proverbul. Şi, pe deasupra, ai o imaginaţie…
Dar, ia stai! adăuga Mona, gândindu-se la cele spuse: De ce
„îndepărtată şi rece?”
— Simplu! răspunse studentul: Mie stelele mi s-au părut
totdeauna foarte departe, şi nu ştiu dacă ai observat
vreodată, cu cât te uiţi mai mult la ele, cu atât parcă se
îndepărtează. Când eram mai mic şi mergeam, uneori, în
vacanţa de vară la ţară, la nişte rude, îmi plăcea să rămân,
din când în când, seara târziu cu un văr al meu pe câmp.
Ne culcam pe câte o căpiţă de fân şi priveam stelele. (El era
mai mare ca mine şi avea o plăcere deosebită să privească
cerul, noaptea. A ajuns până la urmă astronom). Îmi
alegeam câte o stea anume, ori un grup de stele — ei. Bine,
totdeauna, privindu-le cu atenţie, aveam aceeaşi senzaţie,
şi anume că bucăţile acelea de foc rece, care tremurau şi
clipeau necontenit, porneau din locurile lor şi se
îndepărtau, se îndepărtau… În ceea ce te priveşte, atâta
vreme cât nu ştiu despre tine decât faptul că te cheamă
Mona, pentru mine rămâi undeva departe. În ciuda faptului
că ne despart doar câteva zeci de centimetri. Iar depărtarea
nu încălzeşte niciodată, aş spune că dimpotrivă.
— Iarăşi greşeşti, studentule! interveni fata. Nu
totdeauna distanţele (mari, bineînţeles) îndepărtează şi
sufletele, ci, vorba ta, „aş spune că, dimpotrivă”: asemenea
situaţii generează fluxul acela atât de complex şi de greu de
definit care se cheamă dor. Dumitale ţi-a fost vreodată dor,
domnule doctor?
— De cineva sau de ceva?
— Mă refeream la prima ipostază!
180
George Şovu
— Răspunsul este: până acum, nu! Dar, cine ştie?…

Mona îl privi în fugă pe sub genele mari şi întoarse ale
ochilor ei tulburători. Băiatul acesta începuse să o
intereseze. Reţinuse că era înalt şi zvelt, avea o figură
plăcută, încadrată de un păr negru, iar în ochii de aceeaşi
culoare ardeau lumini care puteau să robească.
— Acum, că ţi-ai lăsat iubita la Sinaia, s-ar putea să ţi se
facă dor de ea, nu? Mă întreb care era dintre fetele ce te
conduceau spre gară?!
— Niciuna!
— Urât din partea dumitale, domnule „doctor”, să te
lepezi atât de repede de ceva de mare preţ din propria-ţi
fiinţă. Asta înseamnă că nu eşti un om de ispravă. Aşa fac
însă toţi bărbaţii: cu prima ocazie…
— De unde ştii, nume de stea, cum „fac toţi bărbaţii?’1
— Aş fi preferat să-ţi spun că din cărţi, dar experienţa
îmi este mai aproape şi ea nu minte niciodată.
— Deci, „din experienţă”! repetă Cosmin, privind-o cu
atenţie, în timp ce obrajii Monei se încălziseră brusc la o
anume dogoare de dinăuntru. Mă bucur că am cunoscut
astăzi o persoană „cu experienţă”. Poate mai învăţ şi eu
ceva. Iar dacă mai pun în balanţă şi acest cadru, atât de
plăcut… zise băiatul, făcând un gest cu mâna pentru a
indica elegantul interior al maşinii, interesul meu şi
satisfacţia devin…
— A! nu, nu! Fără „cadru”! „Cadrul” nu-mi aparţine! Ţi-
am spus doar: sunt şofer şi-atâta tot! Maşina este a unei
prietene, fiică de ambasador. Mi-a împrumutat-o să-mi
conduc un amic până la Poiana Braşov. Aş fi rămas şi eu
cu el, dar mâine plec în străinătate. Plec cu prietena
181
Dimineaţa iubirii
aceasta a mea; reîntorcându-se la misiunea ce-l aşteaptă

după vacanţa petrecută la ţară, ambasadorul ne ia şi pe
noi pentru câteva săptămâni.
— În cazul acesta, depărtarea va genera, cu siguranţă,
acel „flux atât de complex şi de greu de definit care se
cheamă dor”. Dumitale ţi-a fost vreodată dor, domnişoară
Mona?
— De cineva sau de ceva?
— Mă refeream la prima ipostază?
— Răspunsul este…; dar, cine ştie?!…
Ajunseseră la Arcul de Triumf. Mona a virat la dreapta

pe una din străzile ce se desfăceau din Şoseaua Kiseleff şi,
după câţiva metri, a oprit.
— Am ajuns! spuse ea. Trebuie să duc maşina prietenei
mele. Glasul îi părea schimbat. Nu mai avea parcă nimic
din ironia ce îi însoţise până atunci vorbele.
Se înserase. În maşină era aproape întuneric.
Prinzându-i mâna dreaptă într-ale sale, Cosmin îşi apropie
buzele de ea şi-o sărută îndelung. Fata se întoarse spre el,
încercând să-şi stăpânească emoţia ce-o cuprinsese pe
neaşteptate.
— Îţi mulţumesc foarte mult, Mona! Îţi mulţumesc
pentru tot, spuse studentul nu mai puţin emoţionat. Mai
întâi pentru că mi-ai ieşit astăzi în cale şi că m-ai luat
alături de tine, oferindu-mi prilejul să te cunosc, să cunosc
o fată frumoasă, sensibilă şi bună… Cât despre
teribilismele şi exagerările în care îţi place să pozezi, ele m-
au ajutat să întrevăd mai bine ceea ce sper să se afle în
spatele lor. Poate te vei hotărî, totuşi, să dezbraci această
haină, care nu ţi se potriveşte. Îndrăznesc prea mult
182
George Şovu
mărturisindu-ţi că aş dori să te mai văd? Unde să te caut?

Când să te caut?…
— Unde? Simplu: pe culoarele Facultăţii de Medicină,
răspunse Mona, de data aceasta cu toată seriozitatea.
Când? Poate să fie şi în prima zi de cursuri. În felul acesta,
sper să-mi fie mai uşor începutul de drum!…
Cosmin plecase de câteva minute. Cu fruntea sprijinită
de volanul maşinii, Mona plângea liniştit, stropind cu
lacrimi un vis pe care îl îngropase de foarte puţin timp, ca
şi pe cel ce-abia se năştea, tremurând de speranţă.
11
Bogdan sosise În Mamaia pe la ora douăsprezece. Îşi

întrerupsese şederea la munte pentru o singură zi. Voia să-
i facă o surpriză mamei sale şi s-o vadă neapărat şi pe
Ştefana. Ultimele scrisori primite de la ea îl impresionaseră
în mod cu totul deosebit. Ştefana scria atât de frumos, de
poetic! Nici nu bănuise măcar că poate să aibă asemenea
resurse. Ba chiar, din când în când, cuvintele ci se
orânduiau în adevărată poezie:
„Te iubesc
Cum, iubesc dimineţile
Care-mi urcă în vine
Pure şi adevărate
183
Dimineaţa iubirii
Ca fiecare cântec închis

În trupul meu!”
mărturisea fata în scrisoarea primită de Bogdan ieri

dimineaţă.
„Te iubesc
Cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea
Spre ochii unui albastru
Imens şi greu
De strălucire!
Te iubesc
Cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre
Ca un cerc uriaş,
De senin,
Ce ne uneşte visurile!”
Învăţase versurile pe de rost şi le murmurase tot timpul,

în fiinţa sa, înnobilând astfel zgomotul monoton al roţilor
de tren, care se rostogolise, din treaptă în treaptă, peste
sutele de kilometri ce uneau muntele cu „marea cea mare”.
…Te aştept ca pe o ploaie de primăvară,
Cu buze însetate şi mâinile întinse în adorare!”
scria Ştefana, în penultima ei scrisoare.
„Te aştept, smulgând promisiuni clipelor,
184
George Şovu
Strivind între degete nedumeririle şi îndoielile!
Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor,

Cu suflet fremătând Şi fruntea plecată,
Cu gânduri dospite-n aroma speranţelor!”
Citind şi recitind, de-atâtea ori, aceste cuvinte pe care le

simţea ca pe nişte bucăţi de suflet, dăruite cu incredibilă
generozitate din partea unei fete cum era Ştefana, Bogdan
era nespus de fericit, dar şi de jenat, în acelaşi timp. Se
gândea la vorbele lui mai puţin fluide şi mai puţin colorate,
cu care acoperise paginile trimise iubitei sale, în zilele
„verii lor de dor”.
„Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

Cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
În suflet o minune
îşi aminti el câteva versuri, din poezia Dorul, a lui Lucian

Blaga. „Ce bine-ar fi fost să fie ale mele, îşi spuse. I le-aş fi
scris acum ca răspuns la cuvintele şi chemările ei. Dar aşa,
cel mult i le-aş putea recita, într-un moment potrivit…”
„Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm

Şi, totuşi, tu-mi şopteşti: «Mi-aşa de dor de tine
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag

pe-un alt pământ!”, continuă băiatul exerciţiul zicerii…
Trecuse pe la hotel să vadă dacă, întâmplător, mama lui
nu se află acolo Nu se afla! Şi nici cheia apartamentului nu
185
Dimineaţa iubirii
era lăsată la recepţie. În condiţiile acestea, fu nevoit să

pornească spre plajă în mână cu valijoara cu care sosise.
Cunoştea bine locurile. Venise de mai multe ori cu mama
lui aici, îi ştia, aşadar, preferinţele. Ajungând în faţa unei
alei, ce ducea spre plajă, Bogdan îşi spuse: „Pe-aici trebuie
să fie, pe undeva pe aproape!”
De cum păşi însă pe nisipul ce clipea din milioane de
ochi către astrul de foc care domina înălţimile albastre, ca
şi nesfârşitele întinderi de apă, inima lui Bogdan zvâcni cu
putere, sângele îi fugi, la început, din obraji, pentru ca,
imediat, să dea năvală la loc, înroşindu-i până şi vârful
urechilor. La nici zece metri în faţa lui, se afla Ştefana. În
picioare, în mijlocul „cetăţii” pe care i-o construise Radu,
îmbrăcată în acel costum galben, ca petalele unui trandafir
de rasă, privea întâmplător către el, dar, parcă, fără să-l
vadă.
Bogdan iuţi paşii, apropiindu-se, în câteva clipe, de
„zidurile” cetăţii. Ştefana îl cerceta, nedumerită, pe tânărul
înalt, bine legat, îmbrăcat într-un costum alb, dintr-o stofă
subţire şi fină, cu o pălărie, de asemenea, albă, cu pantofi
albi, perforaţi.
Abia când s-a apropiat de ea, recunoscându-l, a sărit,
sprintenă, peste „zidurile” lui Radu, strigând, din toată
fiinţa ei:
— Bogdan!
În timp ce Ştefana şi Bogdan se îmbrăţişau, amestecând
sărutările cu precipitate întrebări şi răspunsuri, băieţelul
se apropie de ei, duse mâna la chipiul lui… de hârtie şi,
luând poziţia de drepţi, prezentă „arma” în faţa lui Făt-
Frumos, care, „în sfârşit, a sosit, după cum a ţinut el să
precizeze, s-o vadă pe Ileana Cosânzeana”. Invită apoi, în
186
George Şovu
acelaşi mod ceremonios, pe cei doi „eroi” să păşească în

„cetate”, spre a se feri astfel de privirile altor curioşi.
Bogdan îl îmbrăţişă şi pe băieţel şi-l lăudă pentru că a
avut ideea să facă din sora lui o prinţesă, „ceea ce şi este”
— sublinie flăcăul — şi pentru că o „păzeşte” cu atâta
străşnicie de oricine i-ar putea face vreun rău.
Lumea de pe plajă privea la grupul celor trei cu
încântare şi curiozitate. Sesizată de agitaţia ce se consuma
în apropierea ei, Melania Ştefănescu lăsă din mână cartea,
în lumea căreia se cufundase în dimineaţa aceea, şi,
întorcându-se spre partea dreaptă, rămase uimită de ceea
ce văzu în faţa ochilor. Ridicându-se de pe pledul înflorat,
pe care stătuse până atunci la soare, se pregătea să-l strige
pe Bogdan, în timp ce gândurile ei frământau o
surprinzătoare concluzie: „Deci aceasta este Ştefana,
Ştefana Dragomir!”
Tocmai atunci, Bogdan, aducându-şi aminte că, de fapt,
venise pe plajă ca s-o caute pe mama sa (nu se aşteptase,
nicicum, s-o întâlnească aici pe Ştefana), îşi opri ochii pe
costumul cel verde, care începuse să înainteze către el.
Încurcat, băiatul făcu câţiva paşi în întâmpinare şi,
scoţându-şi pălăria de pe cap, îşi îmbrăţişă mama cu o
înfiorare de teamă şi dor.
Când se desfăcu din strânsoarea lui, Melania se
îndepărtă puţin şi, măsurându-l de sus şi până jos, îl
întrebă:
— Ce e cu tine, băiatule? Ce s-a întâmplat? De când s-a
mutat Poiana Braşov la Mamaia?
— Am venit pentru o singură zi, mamă, răspunse
băiatul. Am vrut să te văd. Mi-era dor de dumneata!
187
Dimineaţa iubirii
— Mă bucur dacă spui că ţi-era dor şi de mine! Mai

corect ar fi fost să spui că ţi-a fost dor de noi, zise mama lui
Bogdan arătând şi spre Ştefana.
Fata rămăsese încremenită în mijlocul „cetăţii”, iar
„marele paznic” se holba şi el nedumerit, sprijinindu-şi
bărbia în „arma” pe care-o înfipsese într-o movilă de nisip…
— Te rog să mă ierţi, mamă, interveni Bogdan. Când am
intrat pe plajă nu te-am văzut… Ştii…mai zise el, încercând
să descurce situaţia, după care, luând o hotărâre,
inevitabilă de altfel, adăugă: Dă-mi voie să ţi-o prezint pe
Ştefana! Pe Ştefana şi pe fratele ei, Radu!
Ştefana ieşi din „cetate” şi veni către doamna Ştefănescu,
încercând să zâmbească, mai mult spre a-şi acoperi spaima
ce-o cuprinsese.
— Dar ne cunoaştem, domnişoară, nu? zise Melania,
privind-o cu atenţie şi neaşteptată prietenie, în timp ce-i
întindea mâna… De mai bine de o săptămână suntem
vecine… de plajă. În toată această perioadă, te-am privit de
multe ori şi te-am admirat! Eşti frumoasă, într-adevăr! Iar
pe Radu, zise mama lui Bogdan, întorcându-se spre băieţel,
îl cunosc şi mai bine. Noi doi am stat şi de vorbă, mai
spuse femeia, apropiindu-se de copil şi mângâindu-l pe
cap.
— Şi nici nu mi-ai spus, Radule! i se adresă Ştefana,
dojenindu-l… cu drag. De ce mi-ai ascuns că ai stat de
vorbă cu doamna?!
— Mai are omul şi secrete! răspunse Radu plin de
importantă. Iar un paznic de „cetate” cu atât mai mult!…
Izbucniră cu toţii în râs.
— N-aş vrea să vă întorc complimentul, doamnă,
interveni, din nou, Ştefana, dar aţi observat, cred, că şi eu,
188
George Şovu
fără să ştiu cine sunteţi, m-am uitat îndelung la

dumneavoastră, în fiecare zi, întrebându-mă mereu „cine
poate fi această distinsă, elegantă şi tulburătoare apariţie
care Incintă privirile oricui?!”
— Mulţumesc, mulţumesc, domnişoară — răspunse
mama lui Bogdan, satisfăcută de sublinierea Ştefanei —
dar ceea ce spui — adăugă ea — poate că s-ar fi potrivit,
întrucâtva, cu imaginea de la vârsta pe care o ai dumneata
acum… Au trecut mulţi ani de-atunci! Dovadă… acest
tânăr — arătă ea spre Bogdan — care, după cum am
înţeles amândouă şi, după cum ne-a confirmat el însuşi, a
venit tocmai din creierii munţilor… să ne vadă!… Obrazul
lui Bogdan se învăpăie, pe loc, în timp ce în privirile sale
înfloreau licăriri de stele. Citind parcă în sufletul lui, mama
spuse, atunci când cei doi îndrăgostiţi se frământau cum
să rezolve lucrurile, în continuare: Mie mi s-a făcut foame,
copii! Bogdane, nu ne inviţi la masă?!
— Sigur, sigur! Poftiţi, zise băiatul, luându-şi rolul în
serios.
— Nu vă supăraţi, noi mergem acasă, în Constanţa,
interveni Ştefana.
— Vă veţi duce acasă după aceea, domnişoară Ştefana!
spuse mama lui Bogdan. Acum mergem împreună la masă,
la restaurant! Am fost doar invitate, nu?…
189
Dimineaţa iubirii
CAPITOLUL V
Băieţelul i-a prins, la un moment dat, mâna. Degetele

lungi, subţiri, delicate ale Melaniei Ştefănescu au tresărit
scurt, dar fiorul acela bun, ce le determinase mişcarea
aproape imperceptibilă, s-a strecurat grăbit, ca un abur
cald, către inima femeii, învăluind-o. A plecat ochii către
Radu.
— Şi mămica mea era frumoasă! îi spuse acesta,
zâmbindu-i cu bucurie şi cu tristeţe, totodată. Îmi plăcea
aşa de mult să mă plimb cu ea de mână! Dar nu putea să
alerge cu mine. Zicea că o doare inima… Dumneavoastră
nu vreţi să fugim puţin?!…
— O să fugim mâine, Radule, îi spuse mama lui Bogdan,
când o să fim desculţi şi în costume de plajă, o să alergăm
pe malul mării… Acum mă tem să… nu-mi rup tocurile de
la pantofi… adăugă femeia zâmbind şi mângâindu-i părul.
— Dar nu plecaţi cu Bogdan?
— Unde să plec?
190
George Şovu
— La munte, la Poiana Braşov! De ce îl lăsaţi singur?…

Poate îi este şi lui dor!…
Degetele lungi, subţiri şi delicate ale Melaniei Ştefănescu
au tresărit din nou… După câteva secunde însă, s-au
adunat ocrotitoare în jurul mâinii mici a băiatului…
„Nici nu ştii câtă dreptate ai, Radule, îi şopti un gând…
«Poate i-o fi şi lui dor!»… „Lui — poate! Mie însă, sigur! Mie
totdeauna mi-a fost dor de Bogdan… Şi-atunci când îl
aveam în preajma mea… Nu mai vorbesc de perioadele în
care se afla în casa bunicilor lui, la munte, ori de anii pe
care i-am trăit, chinuită, departe de el!… Dar, uite că
aproape niciodată n-am ştiut să-i arăt acest lucru, să-l fac
să-mi simtă sufletul… Mi-a fost ciudă că-şi iubeşte mai
mult bunicii… Da, dar cât de frumos s-au purtat şi se
poartă ei cu feciorul meu! «Al meu!… Al meu!» răsuna ecoul,
pe care marea, din preajmă, îl prelua şi-l împingea către
zarea unde tremurau umbre tot mai întunecate…
— V-aţi supărat? Vă rog să mă iertaţi! spuse Radu, care
începuse să alerge pe lângă paşii, din ce în ce mai deşi şi
mai repeziţi ai femeii… Vă rog să mă iertaţi! repetă
băieţelul, retrăgându-şi mâna din strânsoarea degetelor
Melaniei… Dacă nu vreţi, o să alerg cu Ştefana… Ea este
acum mămica mea!… mai spuse el, privind-o parcă din
spatele unei perdele de aburi.
Melania se opri şi, aplecându-se puţin, îl îmbrăţişa,
strângându-l cu căldură la pieptul ei…
191
Dimineaţa iubirii
Ştefana îşi desprinse uşor buzele de cele ale lui Bogdan,

ca să poată înghiţi o gură de aer.
— Mă sufoc! spuse ea cu un zâmbet tandru. Vrei să
murim aşa?
— Cine nu şi-ar dori ca momentul lui ultim să se
petreacă astfel? răspunse Bogdan, sărutând-o din nou.
— Mi-ai promis că dansezi puţin cu mine. Vrei să
mergem la discotecă? Sper să nu te doară piciorul!
— Cum să-ndrăznească el să-mi strice aşa minune de
seară. Sigur că vom dansa. Hai să mergem! adăugă
Bogdan, în timp ce se ridicau de pe banca pe care
stătuseră până atunci, înconjuraţi şi ocrotiţi parcă de alaiul
multicolor al unor flori de trandafiri…
Trecuse aproape o oră, când, pe uşa discotecii, intră,

frumoasă şi zâmbitoare, Mona. Era însoţită de un tânăr
înalt, zvelt, cu o figură plăcută.
Întâlnind-o, ochii lui Bogdan s-au speriat, pe
neaşteptate. Şi sufletul la fel!…
— Ce-o fi cu Mona aici? rostiră buzele lui, fără ca şoapta
să le poată fi stăpânită.
— Poftim?! întrebă Ştefana, neînţelegând, dar Bogdan nu
mai apucă să răspundă pentru că Mona, cu Cosmin de
192
George Şovu
mână, se şi apropiase de ei. Intrând, îl zărise pe Bogdan de

la uşă printre tinerii ce-şi consumau energiile într-un dans
zvâcnit, colorat cu tot felul de murmure şi lumini de
zâmbet. Obrajii i s-au împurpurat pe loc, pentru ca, numai
după câteva clipe, dogoarea lor să se stingă în apele unei
umbre de întristare: o descoperise acum şi pe Ştefana.
Inima, săgetată de o durere acută, trezită din amorţire, îi
trimetea poruncă de oprire a paşilor ori de schimbare a
direcţiei, dar ei, paşii, se îndreptau, ca halucinaţi, către
grupul celor doi… Bogdan se oprise din dans şi, când fata
s-a aflat lângă el, căutându-i ochii cu o privire parcă de pe
altă lume, o întrebă, ca şi cum în sala aceea, în care
şerpuia un tumult de suflete şi de întrebări, de doruri şi de
aspiraţii, n-ar fi fost decât ei:
— Ce e cu tine aici, n-ai plecat în străinătate?
— Bună, Ştefana! spuse Mona, întinzând mâna către
proaspăta ei colegă de facultate. El e Cosmin, adăugă,
arătând spre băiatul ce-o însoţea.
— Cosmin Deleanu! se prezentă băiatul, înclinându-se în
faţa Ştefanei şi a lui Bogdan.
— Medicinist, în anul al III-lea! preciză Mona. I-a fost dor
de mare, are el un dor anume… Eu aveam drum pe-aici —
aşa că am venit împreună. În noaptea aceasta ne întoarcem
la Bucureşti; iar de mâine plec, cu mama şi cu tata, către
alte zări… sublinie ea, privindu-l, din nou, numai pe
Bogdan, răspunzând astfel parcă doar pentru el.
„Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi că mă iubeşti… că

mă iubeşti… mă iubeşti…” se zvârcolea în fiinţa lui Bogdan
un ecou ce sosea dinspre crestele munţilor ca o mireasmă
193
Dimineaţa iubirii
ce-i pârjolea până şi răsuflarea…

„Şi gestul meu s-a născut tot din iubire… din iubire
pentru tine… gestul meu…” se completau, cu alte
înlăcrimate armonii, silabele acelui ecou.
Inima Ştefanei, şi sufletul, şi gândurile se uniseră toate,
căpătând chipul încordat al unui semn de întrebare:.. De
unde ştie Bogdan de plecarea Monei? Unde s-au întâlnit?
Când?”
Presimţindu-i parcă tremurul de furtună, Bogdan spuse,
ferindu-şi privirea de săgeţile ce porneau, ca într-un tir
automat, din smaraldele fierbinţi de sub fruntea Ştefanei:
— Ne-am întâlnit la Poiana… acum câteva zile… Mona
venise să-l aducă cu maşina pe Dan Panaitescu, pe
filosoful nostru… unchiul ei!
— Cum, „unchiul” ei? De unde, până unde? se pomeni
Ştefana întrebând, altceva decât ar fi dorit cu adevărat.
— Dacă e frate cu mama?!… răspunse Mona zâmbind şi
zâmbetul ei fu parcă resortul ce declanşă un râs general.
„Şi Cosmin?” păreau să întrebe ochii lui Bogdan, el fiind
primul ce-şi potolise hohotele de râs… „De unde a răsărit
acest Cosmin Deleanu, «medicinist în anul al III-lea»? Hm!
Se consolează repede fata!” adăugă el în gând. Dar, imediat,
i se făcu ruşine… şi spaimă: „Dacă m-ar auzi Ştefana? Şi
dacă ar şti ea ce s-a…” O prinse de după umeri, încercând
să şi-o apropie. Simţi o uşoară rezistenţă şi în căldura
aceea înăbuşitoare i se păru că se strecoară o boare ca de
gheaţă ce ameninţă să ofilească zâmbetul şi pâlpâirile de
jar din obrajii Ştefanei…
— Ne pare bine că v-am întâlnit şi… salut! interveni
Mona, ducându-şi mâna, ca un soldat ştrengar, spre
tâmplă. Facem şi noi un dans, „mai stăm apoi puţin de
194
George Şovu
vorbă cu marea” — adăugă ea, privind cald spre Cosmin —

şi, gata! Plecăm! Ce-a fost — a fost! Ce-o fi… om trăi şi-om
vedea! mai spuse, dintr-odată gânditoare, măcinând între
degetele mângâiate ale propriilor ei mâini şi vorbele, parcă
şi timpul, şi destinul! Şi, luându-l de braţ pe Cosmin, se
amestecară în vârtejul dansului în care respira întreaga
sală…
După câteva zeci de metri, Cosmin întoarse, ca minat de

un îndemn al inimii, capul înapoi. Maşina se afla tot în faţa
porţii. Băiatul se opri şi aşteptă să vadă ce se întâmplă.
Privind mai atent, i se păru că Mona e înăuntru, aplecată
peste volan.
„Ce-o fi cu ea? Nu, cumva, îi e rău?!” îşi spuse, în timp ce
făcea primii paşi către maşină. Dar, tocmai atunci, fata
coborî şi deschise porţile. Se urcă din nou la volan şi
introduse maşina în curtea vilei. Medicinistul, profitând de
umbrele înserării, ce-l învăluiau tot mai mult, se mişcă
spre poartă, oprindu-se lângă un copac. De-aici, privind
peste gardul, care nu era deloc înalt, văzu cum Mona
închide uşile garajului unde-şi aşezase maşina şi se
îndreaptă spre vilă. Urcă cele câteva trepte, scoase din
poşeta, agăţată pe umăr, nişte chei şi, descuind, dispăru
înăuntru.
195
Dimineaţa iubirii
„Aşa, va să zică!” murmură Cosmin, notându-şi într-un

carneţel numele străzii şi numărul casei. Şi, spre a se
convinge că n-a greşit în ceea ce bănuia el, a doua zi, după
ce-a internat-o pe mama lui la spital, lăsând-o în grija unui
medic şi a unei tinere asistente, pe care-i cunoştea bine din
timpul practicii, îşi îndreptă paşii spre casa Monei…
S-a plimbat prin faţa porţii mai mult de o oră… Casa

părea pustie, deşi grădina ce-o ocrotea de suflul străzii
vibra de culorile vii, sănătoase şi de parfumul încântător al
unor covoare de flori. Ici-colo, câte un pom ornamental
aşeza peste acest încântător decor pete de umbră blândă
care mângâiau chipul îmbujorat al florilor. Tocmai când se
hotărâse să plece (îl potopise căldura, nu mai putea
aştepta), pe uşa pe care o văzuse intrând cu o seară
înainte, ieşi Mona. Îmbrăcată sumar, cu părul strâns într-
un coc, „construit” la repezeală şi cu o carte în mână se
îndreptă spre cel mai mare şi mai frumos pom din grădină
care adăpostea un mic foişor. Ajungând, se cuibări pe un
fel de canapea mişcătoare, căreia îi imprimă un balans
liniştit, abia perceptibil, în timp ce ea începu să citească.
Băiatul ar Îi vrut s-o strige, şi să-i facă doar un semn
— aşa, ca şi când ar fi trecut pe-acolo cu totul întâmplător:
„te-am văzut, ştiu deci că m-ai minţit, dar nu înţeleg de
ce?” „Cum, «de ce»? îi răspunse un gând… Dar, ce-ai fi
vrut? După ce că te-a luat în maşină, a fost atât de drăguţă
cu tine — ea, o fată atât de frumoasă — voiai să-ţi aştearnă
la picioare şi întreaga-i biografie? Şi, la urma-urmei, poate
că ţi-a spus adevărul: casa, ca şi maşina or fi ale unei
prietene, ale unei prietene bune-bune, la care Mona îşi
permite să vină mai des, să stea în grădină, aşa, ca acum,
196
George Şovu
de pildă… Cu siguranţă că o să apară şi ea…”

Tocmai atunci uşa vilei se deschise şi pe trepte apăru… o
bătrânică, îmbrăcată, pe jumătate, într-un costum
ţărănesc:
— Mona, mamă, — strigă ea, privind spre micul foişor,
vino repede şi te-mbracă. A dat tată-tău telefon, de la
minister; te roagă să te duci cu maşina, să-l iei, cică şoferul
de-acolo nu ştiu ce-a păţit, a trebuit să plece urgent
undeva…
…Seara era caldă şi frumoasă! Cosmin şi Mona, aşezaţi
undeva, sub o salcie, pe malul Lacului „Herăstrău”, direct
pe iarbă, îşi bălăceau picioarele în undele întunecate ale
apei. Se plimbaseră mult prin parc, până obosiseră, iar
acum îşi spălau încordările atâtor întrebări şi mărturisiri,
adunate toate parcă în tălpile înfierbântate. Încălţările,
puse alături, deşi arătau caraghioase prin contrastul
dimensiunilor, păreau că se înţeleg şi ascultau şi ele, în
tăcere, clipocitul apei vălurite de mişcările, aproape
ritmice, ale picioarelor celor doi stăpâni…
Când maşina apăruse la colţul străzii, Cosmin îi ieşise,
dintr-odată, înainte. Mona a frânat brusc, intrigată de
neatenţia tânărului.
— Domnişoară, domnişoară, „vă rog să mă scuzaţi că
dau buzna cu întrebarea mea — spuse medicinistul
deschizând portiera — dar trebuie să ajung cât mai repede
la…” Ministerul… Mă luaţi şi pe mine?
Mona, puţin palidă de spaima „accidentului”, îşi reveni
pe loc, fulgerându-l, la început, cu tăişurile albastre ale
ochilor încruntaţi. Dar apoi, înţelegând…
Îşi dăduseră întâlnire pentru seara aceea… Pe fată o
197
Dimineaţa iubirii
impresionase povestea destinului trist al lui Cosmin…

— Nici nu l-am cunoscut, înţelegi — i-a spus el, a pierit
când eu aveam un singur an. Era marinar, căpitan de vas.
L-a prins o furtună cumplită, undeva în Pacific, vasul a fost
grav avariat şi n-a mai putut ieşi din vârtejul valurilor. O
parte din echipaj a scăpat; la ordinul lui, cei mai mulţi
oameni au plecat cu câteva bărci pe care le aveau la
îndemână. I-a „pescuit”, după mai multe zile, pe cei ce mai
trăiau, un vapor străin, franţuzesc, parcă. Aşa s-au aflat
amănuntele catastrofei. Tatăl meu a rămas ultimul pe vas,
dispărând, se pare, odată cu acesta… Nu ne-a rămas de la
el decât o fotografie, în uniforma de marinar. Mama spune
că eu îi semăn leit. Ea nu s-a recăsătorit. M-a crescut
singură…
Când mă uit la fotografia aceea, am, de fiecare dată,
senzaţia că-mi vorbeşte, că mă strigă… Poate că, în ultima
lui clipă, când va fi înţeles că moare, s-a gândit la mine…
Poate că m-a strigat pe nume… şi strigătul acela aleargă,
de-atunci, mereu, din val în val, pe imensitatea fără de
sfârşit a apelor şi, din când în când, ajunge la mine. Să nu
râzi, dar, în acele clipe, simţind că mă înăbuş, îmi vine să
alerg şi eu spre malul mării, ca să fiu mai aproape, să-l aud
mai bine şi să mă pătrund de toată durerea aceea
sfâşietoare ce-mi porunceşte să nu-l uit… De-atâtea ori mă
cuprinde un dor nebun de el şi nu mi-l potolesc cu
adevărat decât ajungând la mare şi stând de vorbă cu ea…
în asemenea împrejurări, îmi caut un loc, un colţişor în
care să fiu, pe cât e posibil, singur. Dar cum asemenea
minune rar se întâmplă, îmi imaginez că nimic şi nimeni
nu se află în jur şi că apele mării nu sunt tulburate de
prezenţa nici unei fiinţe omeneşti. Atunci, privind în zarea-
198
George Şovu
zărilor, departe, de parcă aş privi de-a dreptul în cer, văd

cum se înaltă, dintr-odată, munţi de apă ce încep să se
încaiere, să se lupte, să se zbuciume, prinzând în vârtejul
lor şi nimicind fiinţa unui vas, care e nevoită să dispară,
treptat şi cu durere, în nebunia aceea verde-cenuşie,
poruncită de forţe scăpate din lumina echilibrului ce ţine
lumea în palmă. Şi, cu ultimul catarg ce se mistuie,
porneşte către mine acel strigăt… de disperare şi de şoaptă
mângâietoare, totodată: „Cosmincee! Cosmineee!…”.
Adunându-l picătură cu picătură, mă eliberez de încordare
şi-mi iau, pentru neuitare, alte şi alte puteri… Sigur că la
mare nu pot să ajung decât cel mult o dată pe an… Iar în
anul acesta…
— Dacă vrei, dăm mâine o fugă până la mare! a ţâşnit
vocea Monei, pornită parcă din adâncurile fiinţei încălzite
de mărturisirile, atât de neobişnuite, ale acestui băiat. „Ca
să vezi, îşi spunea ea ascultându-l, cine ar fi crezut că…
Dacă aş spune cuiva că am auzit cu urechile melc
asemenea vorbe, rostite cu patos egal, dar atât de sincer,
dezarmând orice fel de suspiciune pentru poză, pentru
profunzime căutată, de două parale deci, dacă aş spune,
aşadar, cuiva… mi s-ar răspunde, aproape sigur cu: «Fugi
de-aci, baliverne! Sau, în cel mai bun caz, prefăcătorie,
poveşti, fetiţo, care să ameţească fiinţele naive! Hai să fim
serioşi: taică-său a murit când el avea un an şi băiatul e
obsedat o viaţă de acest lucru!… Nu se-nghite! Nu vezi că
n-are… bază, deci logică?!… Doar dacă junele nu e intr-o
parte?!» Hm! Aşa, va să zică: «într-o parte»! Curios lucru:
cum ţi se revelă zonele mai calde şi mai învolburate ale
fiinţei omeneşti să te simţi îndemnat să etichetezi acea
199
Dimineaţa iubirii
fiinţă ca fiind «într-o parte», ieşită din rând, din normal! De

ce, oare? De unde acest mod de a judeca şi mai ales pe cei
ce zboară către zenitul tuturor aspiraţiilor, chiar dacă, în
momentul decolării, motoarele nu le sunt pregătite?!…”
— Dacă vrei, dăm mâine o fugă până la mare! a repetat
Mona, strângând în palma sa mâna lui Cosmin. Îl rog pe
tata să-mi dea maşina şi mergem! Eu cred în… obsesia ta,
Cosmine! Cred, să ştii!… De altfel, şi eu… Poate-o să ne
cunoaştem mai bine şi-atunci…
Acum dansau, strâns îmbrăţişaţi. Se cânta un tango.

— De unde îl cunoşti pe Bogdan? întrebă Cosmin.
Desprinzându-se şi privind în ochii Monei.
— E un prieten mai vechi!
— Şi Ştefana?
— Ştefana e iubita lui!
— Mda! De-aceea te privea cu atâta „căldură” când…
— Da, de-aceea! răspunse Mona cu glas asprit…
— Ce s-a-ntâmplat, te-am supărat cu ceva? se alarmă
Cosmin.
— Nu m-ai supărat cu nimic! Hai să ieşim! E un aer aici
care mă-năbuşă… Parcă simt şi eu nevoia „să stau de
vorbă cu marea!”…
— Deci te-ai întâlnit cu Mona la munte, spuse Ştefana,
200
George Şovu
înfrântă totuşi în strădaniile ei de a nu-l întreba nimic pe

Bogdan în legătură cu acest lucru. Până atunci discutaseră
despre cu totul altceva. Simţise şi înţelesese că Bogdan e
foarte bucuros pentru că ea ocoleşte acea zonă cu
epicentru înconjurat de atâtea semne de întrebare şi de
îngrijorare, pe care, desigur, doar o bănuia datorită
intuiţiilor din fiinţa sa şi suspiciunilor ce-o învăluiau din
când în când.
— Înseamnă că ţi-a fost bine!… Cât a stat acolo? adăugă
cu un anume tăiş în voce, pe care Bogdan i-l cunoştea
foarte bine.
— Câteva ore! răspunse băiatul numai la ultima parte a
întrebării. Cât putea să stea dacă doar l-a adus pe filosof?
— Ştiind că tu te afli acolo, „adusul” putea să fie doar un
pretext…
— Uite că n-a fost, pentru că n-a ştiut!
— Vorbă să fie!…
— Ştefana, spuse Bogdan cu glas îndurerat. Eu am
plecat de-acolo şi am venit pentru tine la mare… Şi ştii bine
de ce am venit…
Dar ea, ea de ce-a venit şi aici?
— Ca să ne vadă pe-amândoi… cum ne iubim şi… să fie
fericită! De-aceea l-a adus şi pe „medicinist”…
— Drăguţ băiat?
— Văd c-ai observat!
— Pe ăsta pe unde l-o fi găsit?
— Ştefana!…
— Ho, că n-am omorât-o! Mă bucur şi eu… pentru ea I
Dar şi pentru tine… Poate-ai scăpat! Acum îşi îndreaptă
artileria în altă parte! Sau nu-ţi convine?!… Spune: îţi
201
Dimineaţa iubirii
convine sau nu? îl samă, Ştefana, privindu-l adânc, în

luminile ochilor…
întunecat la faţă, Bogdan s-a oprit din dans, încercând
să-şi ducă o mână spre frunte. Ştefana i-a prins-o şi i-a
strâns-o la pieptul ei…
— Iartă-mă! exclamă ea cu sinceritate. Avea dreptate
bunicul: „Ca să te înţelegi cu celălalt, îţi trebuie
înţelepciune şi un colosal efort de voinţă!” Am să mă
gândesc tot mai des la luminile din aceste cuvinte! Să nu le
uiţi nici tu, Bogdane! Dar să ştii că lumina nu-şi poate
clădi casa decât pe temelie de lumină. Învaţă citatul,
premiantule! E „din… mine!” mai adăugă ea, zâmbind şi
mângâindu-i, cu infinită dragoste, obrazul…
— Bună-seara, doamnă Ştefănescu! spuse Mona în clipa

în care se întâlni, în faţa uşii, cu mama lui Bogdan.
— Bună-seara, domnişoară Mona! răspunse Melania,
plăcut surprinsă. Ce faci, pe-aici? De când eşti la mare?
— Permiteţi-mi să fac, mai întâi, prezentările: mama lui
Bogdan şi Cosmin Deleanu, student la Medicină.
— El e Radu, cavalerul meu din această seară! adăugă
doamna Ştefănescu, arătând spre băieţel. E fratele Ştefanei!
În timp ce tinerii dansează, noi ne-am plimbat pe malul
mării. Dar acum ar cam fi vremea să se termine cu
zbânţuiala. Nu i-aţi văzut? Cred că sunt înăuntru!
— Ba da, i-am văzut! răspunse Mona. Noi am plecat mai
repede. Ne grăbim! Am venit doar pentru o zi. În seara
aceasta ne întoarcem la Bucureşti.
— Acum, noaptea?! întrebă Melania cu oarecare
îngrijorare în glas.
— Nu-i nicio greutate, eu am condus şi noaptea! Am
202
George Şovu
plecat! Sănătate şi toate cele bune! mai spuse Mona.

— Mulţumesc! La fel! Şi pentru părinţi!… Şi-acum hai,
Radule, să vedem ce fac „zbânţuiţii’” noştri, să-i mai
scoatem la aer şi să mergem să mâncăm, că mi s-a făcut o
foame!…
— Şi mie!… răspunse băieţelul zâmbind, în timp ce-o
prindea, din nou, de mână. Deşi obişnuite de-acum,
degetele Melaniei Ştefănescu se bucurară iarăşi de
atingerea tandră a acelui bulgăraş fierbinte de carne ce le
strecura, cu fiecare rotunjire, lumini de trăire sinceră, de
mândrie şi speranţă, dintr-o lume fragedă şi nevinovată.
203
Dimineaţa iubirii
CAPITOLUL VI
Cu capul sprijinit în palmă, Bogdan privea, mai departe,

prin fereastra vagonului în care se urcase cu aproape două
ore în urmă. Peste imaginile lucrurilor de-afară ce se
înghesuiau unele într-altele, speriate parcă de alunecarea
dezlănţuită a trenului, stăruiau încă, zâmbitoare, trei
chipuri: al Melaniei Ştefănescu, al Ştefanei şi al lui Radu.
„Mama între Ştefana şi Radu! Mama, cu chip de lumină,
între…” exclama, a câta oară, un gând fierbinte şi neliniştit
al lui Bogdan. „Dacă mi-ar fi spus cineva, bineînţeles că n-
aş fi crezut!… Dar am văzut-o cu ochii mei… iat-o… iat-o!…
E ea, nu? E ea!…” Care «ea»? Care?…”
De când sosise la Mamaia şi se petrecuse „scena” aceea
pe plajă, căreia îi urmaseră atâtea încă şi mai şi, Bogdan
avea impresia că s-a întâlnit cu altcineva. Pe Ştefana o
recunoştea: ea era frumoasă (parcă şi mai frumoasă aşa
cum arăta acum — bronzată —), şi pură, şi tandră… Şi mai
era — aşa cum avusese şi altădată prilejul s-o vadă — tot
204
George Şovu
atât de tăioasă — atunci când i se părea ei că ceva nu e

clar: tăia până în miezul lucrurilor, cu sânge rece parcă,
tăia ca să ajungă la firul de lumină din care se hrăneşte
viaţa… Şi gata de răsucire pe dinăuntru era, aşa cum o
mai văzuse şi… da, da, gata de răsucire la orice suflare cu
nume străin de simţirea curată, şi bună, şi caldă… Cu
Ştefana, din câte-şi putea da seama Bogdan, concluzia era:
ori, ori!… Soluţie deci cu raport disjunctiv! Pentru ea, cale
de mijloc — nu există!… Şi, totuşi, viaţa!… Şi, când ascultă
această şoaptă a sufletului, un fior, binecunoscut, îl
străbătu pe Bogdan din cap până în picioare… Hm! Dar ce
ştiau ei, de fapt, despre viaţă?!…
În sfârşit, pe Ştefana… Şi pe Radu îl cunoştea: el
rămăsese acelaşi băieţel simpatic, cald la suflet, uneori
frumos năstruşnic… Lui Bogdan îi plăcea foarte mult de
Radu. Ca, de altfel, şi bunicului, care-i vorbise atâta despre
acest copil, mai ales după ce-l reîntâlnise atunci, în parc,
când…
Mama sa însă… era alta, al-ta! silabisi inima lui Bogdan.
Aici lucrurile se încurcau. Acel gând fierbinte şi neliniştit i
se rostogoli prin toată fiinţa, făcându-se mare, mare,
ameninţând să rupă zăgazul ce păstra în lumină rostul
înţelegerii.
Spaima cea mai grea era generată de ideea de
nedreptate! „La baza căreia se află necunoaşterea — îşi
spuse Bogdan. Da, am nedreptăţit-o pe mama, fiindcă n-o
cunosc! Eu, mărturisesc sincer, n-o cunosc! în definitiv, ce
ştiu eu despre dânsa? Că e mama — şi-atât! Că m-am
bucurat atâţia ani să ies, de mână cu ea, în faţa lumii,
fiindcă era frumoasă. Dar, de cum ajungeam acasă,
205
Dimineaţa iubirii
alergam la bunicul şi la bunica… Cu ea nu stăteam

niciodată de vorbă. N-am simţit nevoia!… Nici cu ea şi nici
cu tata! «Cuum? N-am simţit nevoia să stau de vorbă…?!
Ba, nu, nu e adevărat! în ultimii patru ani…». Fiindcă nu
mai erau lângă mine tot timpul, asta el Şi poate pentru că
anii mei aveau nevoie şi de alte desluşiri decât cele primite
de la bunici… Cu toate că… «Să zicem că este aşa! Dar
când veneau, când soseau mama şi tata în ţară, de câte ori
i-am provocat eu la vreo discuţie serioasă, de câte ori le-am
arătat că aş fi avut nevoie de ei?!…» O situaţie foarte clară
este cea din vara aceasta. Nu voiam eu să discut cu mama?
Şi, poate, că i-aş fi spus şi despre Ştefana… Dar ea s-a dus
mai întâi la şcoală, a stat de vorbă cu diriginta Ştefanei şi,
când a venit, a dărâmat totul! Parcă era o străină, aşa s-a
purtat cu mine!…
«Dar eu, eu cum m-am purtat cu dânsa? Şi ce i-am
răspuns? Şi cum s-au purtat şi bunicii? Oare ei o cunosc
pe mama? Ştiu ei cine a fost Melania Barbu?»…”
Întrebarea i se înfipsese ca un cui fierbinte sub frunte.
Se ridică şi se aplecă puţin peste fereastră, inspirând, ca-
ntr-un exerciţiu de gimnastică, de două-trei ori, din aerul
ce mângâia cu degetele de foc trupul nesfârşit al trenului
care-l spinteca în două cu goana lui nebună…
Numele de fată al mamei, pe care fiinţa lui Bogdan îl
păstrase, parcă fără ştirea lui, intr-o cămăruţă de taină, îi
evocă, dintr-odată, destinul tragic al aceleia ce-i dăduse
viaţă. De fapt, nu ştia mare lucru în acest sens. Şi, mai
ales, nu fusese interesat să ştie. El avea părinţi, avea şi
bunici… Avea casă frumoasă, haine, bani, maşină… Se
plimbase chiar şi în străinătate… El avusese şi avea… tot
ceea ce-şi dorise… Acum apăruse şi Ştefana!…
206
George Şovu
Se aşeză la loc, pe scaun, strângându-şi fruntea între

degete…
Cu cheia apartamentului în mână, Melania Ştefănescu

urca treptele hotelului, numărându-le… în suflet:
nouăsprezece, douăzeci, douăzeci şi…
Patul, pustiu, o aştepta cuminte şi stingher. Braţele lui
moi, fără de viaţă, o cuprinseră foşnind supuse şi sfioase…
„Poate că ar fi trebuit să-i spun… De mult ar fi trebuit
să-i spun… Aşa, sufletele noastre ar fi fost, fără îndoială,
mai aproape!”…
…Sărbătoarea Revelionului era în toi. Câteva sute de

tineri foiau prin sălile Palatului Republicii, mulţi dintre ei
cu măşti pe faţă, ca la carnaval. Cu toţii erau încântaţi de
prezenţa, în această noapte de hotar dintre ani, într-un
cadru în care altădată nu puteau fi întâlniţi decât regii şi
marii demnitari ai ţării. Acum se organizase aici revelionul
tineretului din Bucureşti. Melania Barbu, studentă în anul
al III-lea al Institutului de Studii Economice, cum se numea
pe atunci, dorise foarte mult să se afle în această noapte
într-un loc în care nu mai fusese niciodată, care o emoţiona
profund prin încărcătura de istorie înmagazinată, oferindu-
207
Dimineaţa iubirii
i, în plus, condiţii excelente de a se pierde în mulţime, de a

nu fi recunoscută de nimeni. Primise o invitaţie din partea
organizaţiei de tineret a facultăţii. Asemenea invitaţii se
oferiseră şi altor tinere şi tineri, colegi de-ai ei, ca şi altor
studenţi din diverse facultăţi şi institute, unor tineri
muncitori, elevi, ziarişti, ori lucrători în tot felul de
instituţii din Capitala ţării. Erau acum câteva sute, cântau,
stăteau la mese, ascultau programele artistice, organizate
anume pentru ei, discutau, plimbându-se, încântaţi de tot
ceea ce vedeau şi simţeau.
În sala cea mare, mai ales, se dansa. Melania, îmbrăcată
într-un frumos costum de paj, pe care îl împrumutase de la
o prietenă, studentă la Institutul de Teatru, se pomeni
invitată la dans de către un arlechin. S-a bucurat, căci
până atunci umblase tot singură, dintr-o sală în alta,
refuzând să răspundă la diverse vorbe ce se rosteau în
juru-i, să dea curs invitaţiilor ce i se făceau. Se cânta acum
un vals, care îi plăcea foarte mult, şi ar fi vrut să danseze.
Arlechinul sosise tocmai la timp. Înalt, suplu, „executase”
în faţa ei o plecăciune vădit exagerată, după care prinzând-
o de mână, se avântă în mulţime, lansându-se în legănări
blânde şi perfect echilibrate. Dansau de parcă ar fi fost
unul, nu doi! Armonia desăvârşită a mişcărilor perechii pe
care o formau fu observată, în curând, de toţi cei din jur.
Un loc liber, din ce în ce mai mare, se făcu în preajma lor.
Fără să-şi dea seama, rămăseseră singuri în imensitatea
acelei săi. Mâinile li se încleştaseră, un anume tremur al
celor două trupuri se unea în acelaşi flux, stăpânindu-i
deopotrivă, până când şi respiraţia era, parcă, una singură.
Ascultau un cântec frumos, un cântec vrăjit. Se supuneau
dulcei lui armonii…
208
George Şovu
S-au oprit, trezindu-se, parcă, dintr-o lungă visare, în

clipa în care întreaga sală a început să bată din palme şi să
strige: „Jos măştile!”. Şi le-au scos amândoi în acelaşi timp,
cu mâini tremurătoare, în vreme ce inimile lor, ca şi ale
altora, împinse de o adâncă emoţie, se aflau într-o
încordată aşteptare. Întâlnindu-se, de data aceasta de
nimic stingheriţi, ochii le-au rămas într-o încântare mirată.
Exclamaţiile sălii i-au trezit pentru a doua oară. Atunci
arlechinul, cel înalt şi suplu, a făcut, din nou, o plecăciune
în faţa strălucitorului paj, rostindu-şi numele: Daniel
Ştefănescu, după care a adăugat: student în anul al IV-lea
la Politehnică. Pajul cu părul lung şi ochi albaştri, şi-a
prezentat, de asemenea, identitatea,
— „Am să-ţi spun Lia, rosti arlechinul, Lia! Lia! repetă el,
iar sala, ca o cutie de rezonanţă, îi întorcea parcă ecoul în
urechi. Prinzând-o apoi de mână, ca pe o adevărată
prinţesă, o purtă prin faţa sutelor pi sutelor de ochi, ce nu
se mai saturau privind-o. Aplauzele nu mai conteneau.
Ajungând în faţa unei uşi, Daniel îi făcu semn de retragere.
În sală se mai striga încă: „Bravo!” se mai auzeau bătăi din
palme…
În noaptea aceea mare, fiecare din cei doi tineri s-a întors
pe drumul de viaţă străbătut până atunci, luându-l pe
celălalt tovarăş şi martor.
Lia suferise şi plânsese prea mult ca să mai poată
lăcrima uşor. De atâta foc ce-i arsese sufletul, parcă se
uscase pe dinăuntru. La asprimile vieţii se învăţase să
răspundă cu asprime, iar răutăţile lumii o provocaseră într-
atât, îi modificaseră aproape firea, făcând din ea un om
209
Dimineaţa iubirii
dur, încrâncenat.
Totul pornise de la moartea tatălui ei pe frontul din
Răsărit, în iarna anului 1944. Fusese învăţător şi ofiţer de
rezervă, cu gradul de căpitan. Comandase o companie, în
fruntea căreia pierise, într-una din lupte. După ’44,
lucrurile începuseră să se schimbe şi în satul lor. Primar s-
a autoales cel mai rău şi mai de nimic om, care acum îşi
spunea comunist, deşi, numai cu câţiva ani în urmă,
purtase cămaşă verde, de legionar, şi centură cu pistoale la
şold. Din cauza lui, tatăl Liei, care era şi directorul şcolii
din sat, fusese scos din învăţământ, pentru câtva timp,
deoarece nu se învoise cu niciun chip să meargă alături de
„arhanghelul lui Dumnezeu”, precum se autoproclamase
„colosul de carne şi de violenţă” (după vorbele cu care îl
numeau sătenii).
Acum războiul în care fusese trimis şi învăţătorul Mihai
Barbu şi îşi pierduse viaţa, era condamnat şi, odată cu el,
cei ce luptaseră acolo. Fiindcă învăţătorul nu mai era,
„colosul de carne şi de violenţă”, rămas neschimbat, în
afara cămăşii verzi la care renunţase (pistoalele şi le
păstrase, chiar dacă nu le mai atârna în mod vizibil la
şold), a găsit de cuviinţă — „judecind” cu mintea lui de
„preistoric animal”, cum ar fi Zis un poet — „să suporte
consecinţele” (expresie ce-i plăcea foarte mult, de aceea o şi
repeta în orice împrejurare, fie că se potrivea, fie că nu: „să
suporte consecinţele!”) soţia învăţătorului, ea însăşi
dăscăliţă.
Aşa se face că Margaretei Barbu, mama Liei, i s-a
interzis, într-o zi din primăvara anului 1945, de către
primar, să mai vină la şcoală. Fără să aştepte vreo hotărâre
a organelor de învăţământ, în acest sens, primarul a trimis
210
George Şovu
poliţaiul comunei s-o scoată din clasă şi să păzească

poarta şcolii spre a nu mai intra de-atunci înainte.
Învăţătoarea, care trecuse prin chinuri cumplite, generate
de moartea soţului ei, îmbolnăvindu-se de inimă, a fost atât
de surprinsă de acest gest brutal şi nedrept, încât n-a mai
rezistat, a făcut infarct, a căzut cu capul pe catedră şi a
murit. Lia se afla de faţă, printre elevii clasei în care s-a
petrecut nenorocirea. N-a putut să uite şi nu va uita
niciodată prin ce grozăvie a trecut atunci. Nu împlinise încă
opt ani. A rămas singură pe lume! Părinţii ei nu mai aveau
niciun fel de rude în viaţă, iar ea niciun frate şi nicio soră.
Satul întreg a fost cutremurat. Participând la tragedia
întâmplată sub ochii ei, fata a leşinat, şi-a pierdut
cunoştinţa, iar când şi-a revenit tremura ca o frunză
bătută de vânt şi ţipa într-una, strigându-şi mama.
A fost internată degrabă într-un spital, unde a zăcut
câteva săptămâni, zbătându-se între viaţă şi moarte. De
gospodăria lor, care rămăsese, dintr-o dată, fără niciun
stăpân, ca şi de cele trebuitoare înmormântării învăţătoarei
s-a îngrijit un vecin al familiei Barbu, un bărbat de aproape
şaizeci de ani, care avea copii şi nepoţi, dar căruia îi murise
soţia de mai mult timp. S-a mutat în locuinţa foştilor
învăţători ai satului, îngrijind de toate şi, în primul rând,
de Lia, pe care şi până atunci o iubea ca pe propriii lui
nepoţi. În noianul de durere şi de disperare ce-o
cuprinsese, fata s-a socotit norocoasă cel puţin de data
aceasta, deoarece şi ea îl iubea pe „nenea Marin”,
acceptând astfel ca bătrânul să-i fie tutore.
Peste câţiva ani, Lia a intrat la liceu, într-un oraş din
apropiere şi, cu excepţia vacanţelor, şi-a petrecut toată
211
Dimineaţa iubirii
perioada şcolarizării în internat. Au urmat apei anii de

facultate. Melania Barbu a învăţat bine şi ca elevă şi ca
studentă. S-a impus prin inteligenţă şi seriozitate, dar şi
printr-o anume maturitate care mereu i-a întrecut vârsta.
Colegii, profesorii o apreciau, dar nu o dată i-au reproşat
duritatea din comportare, de care ea era conştientă,
socotind-o însă necesară, încorporându-şi-o ca pe o
trăsătură de bază a firii ei. Pentru că prea mult suferise din
partea unor oameni ticăloşi şi răi, care-i mutilaseră pur şi
simplu destinul, fata aceasta — întruchipare, după
imaginea ce-o oferea ochilor, a feminităţii prin excelenţă şi
a frumuseţii desăvârşite („Frumoasă de-ţi taie respiraţia!”,
spusese, cândva, un coleg de-al ei) — simţea parcă mereu
nevoia suferinţei altora, provocată cel puţin de o vorbă
tăioasă, ori măcar de o ironie bine plasată. Se exersase în
direcţia aceasta. De aceea, sufletul ei se baricada continuu
chiar la bunele sentimente ale celor din jur, iar urechile îi
rămâneau surde la vorbele frumoase cu care, nu arareori,
era întâmpinată. Lumea de dinăuntru a Melaniei Barbu se
chircea astfel tot mai mult, iar studenta părea pornită pe
un drum din care cu greu s-ar mai fi putut abate.
Noaptea aceasta mare însă, noapte de hotar în scurgerea
ireversibilă a timpului, era pe cale să croiască o cotitură.
Cu ochii înotând în lacrimi, Lia privea pentru prima dată
cu deosebită căldură, după un timp lung, un chip
omenesc, chipul acestui tânăr arlechin, care, pe
neaşteptate, îi ieşise în cale, o purtase în vârtejul de vis al
valsului aceluia de neuitat, apoi o înfăţişase mulţimii
adunate în sala imensă a Palatului ca pe o adevărată
regină.
212
George Şovu
Înţelegerea făcută era limpede: Daniel urma s-o aştepte

în gară, la ora când avea să sosească trenul de Bucureşti.
El terminase sesiunea de examene şi plecase acasă, în
orăşelul de la poalele munţilor, unde locuiau părinţii săi,
profesorii Mădălina şi Dragoş Ştefănescu. Sosise şi pentru
Lia ziua plecării. Începuse să-l iubească pe Daniel încă din
noaptea revelionului. Era o iubire liniştită, ponderată, pe
care sufletul fetei o primise cu însetare, dar şi cu teamă.
Arlechinul însă devenise, tot, o vâlvătaie. Vorbele şi
gesturile, întreaga lui comportare o convinseseră pe
Melania despre acea frumoasă mistuire ce-i cuprinsese
fiinţa. Stabiliseră să se căsătorească chiar în vara aceea.
Dar părinţii lui Daniel încă n-o cunoşteau…
La Goleşti, trenul s-a rupt în două: prima parte a
vagoanelor, dimpreună cu locomotiva, şi-au continuat
drumul spre Piteşti şi de-acolo, mai departe. Celelalte
vagoane au primit în fruntea lor o nouă locomotivă,
pornind, după câtva timp, pe linia ce ducea spre
Cîmpulung.
Trenul urca pante domoale, gâfâind printre grădinile de
pruni şi de meri. Pe culoarul vagonului, cu coatele
sprijinite de fereastra deschisă, Melania admira în tăcere
statui de dealuri, purtând pe creştete grămezi de bogăţie şi
213
Dimineaţa iubirii
de frumuseţe, rezemate în lumina soarelui de vară. Aerul,

spintecat de trupul greu şi mare, de fier şerpuitor, îi înfiora
părul, transformându-l în mângâietoare aripă, aflată parcă
într-un zbor de recunoaştere. În fiinţa fetei se năşteau şi
mureau, pe rând, fulgerări de nădejde şi de spaimă. Ziua
aceea urma să consemneze un alt memorabil moment din
drumul existenţei sale, care, până atunci, cunoscuse
nenumărate meandre.
Întorcându-se în compartiment, constată, cu
surprindere, că pe locul său se afla acum o femeie de vreo
40—45 de ani, îmbrăcată frumos, chiar elegant, cu un chip
conturat din trăsături regulate şi încălzit de luminile verzi
ale ochilor. Stătea de vorbă cu o tovarăşă de drum mai în
vârstă. Se urcaseră, probabil, la una din staţiile pe care
trenul le numărase în cale. Observându-le, Melania simţi,
pe loc, cum ceva se răsuceşte în sufletul său: era acelaşi
sentiment de frustrare ce-o încerca de fiecare dată când se
socotea nedreptăţită. Se încorporase atât de adânc în ea,
impus de necazurile prin care trecuse, în cât şi atunci când
n-ar fi avut neapărat motiv să prindă glas, se revărsa fără
cruţare peste oricine îi apărea în drum.
— Compartimentul este destul de mare, izbucni Melania,
cu o voce tăioasă, şi liber, în acelaşi timp; puteaţi să
observaţi, deci, că singurul loc ocupat, dinainte de a veni
dumneavoastră, este cel pe care v-aţi aşezat. Valiza de
deasupra indica acest lucru!
Cele două femei au rămas înmărmurite. Observaţia
făcută de fată era atât de grosolană şi de nemotivată, în
fond, încât nici nu merita răspuns. De aceea, ridicându-se,
doamna cu ochii verzi îi aruncă o privire încărcată de
dispreţ şi, ciudat, de compătimire, spunând în acelaşi timp;
214
George Şovu
— Te rog să mă ierţi, fetiţo! Ai dreptate, eu am greşit. N-

am fost destul de atentă. Îmi pare rău! Să mergem în alt
compartiment, Ileano! adăugă ea, adresându-se celei cu
care vorbise până atunci.
Au ieşit fără să privească înapoi.
— Mădălina, de ce n-ai pus-o la punct pe obraznica aia?
zise Ileana când cele două femei se aşezară pe una din
băncile altui compartiment. Asemenea jignire n-am mai
înghiţit de mult.
— Nu merita efortul! De altfel, cred că răspunsul primit o
afectează mai mult decât dacă i-aş fi vorbit pe măsura
grosolăniei cu care ne-a întâmpinat.
Într-adevăr, rămânând singură, Melania simţea cum îi
ard obrajii de ciudă. Efectiv îi părea rău pentru felul atât de
nepotrivit în care se purtase. De încordare, începu să
plângă. Ca în atâtea alte împrejurări, mai mult sau mai
puţin asemănătoare, îşi dădu seama că, şi de data aceasta,
acţionase aşa cum nu se cuvenea şi cum ar fi îndemnat-o
adevărul adevărat al firii sale. Atunci când apărea însă o
situaţie sau alta, în care ceva, oricât de mic, o deranja, nu
se putea stăpâni. „Nu e bine!” îşi spuse fata printre lacrimi,
în timp ce trenul se oprea în gara finală a traseului.
Speriată, Melania privi, în fugă, pe fereastră. Scoase apoi
repede batista din buzunarul rochiei cu care era îmbrăcată
şi îşi şterse ochii. Stătu cu ei închişi câteva clipe spre a se
linişti. Se apropie, din nou, de fereastră şi privi spre peron.
Din vagoane, coborau ultimii pasageri. Peronul era încărcat
de lume. Îşi luă şi ea valiza şi ieşi. Când ajunse la uşă, îl
văzu la câţiva paşi doar, la celălalt capăt al vagonului, pe
Daniel, alături de un bărbat în vârstă cam de vreo 50 de
215
Dimineaţa iubirii
ani. Amândoi au îmbrăţişat-o, pe rând, pe doamna cu ochii

verzi, căreia Melania i se adresase atât de urât. Un junghi îi
străpunse inima. Paloarea îi cuprinsese faţa. Ochii lui
Daniel o căutau. Cum o zări, alergă spre ea strigând-o:
„Lia, Lia! Suntem aici!” Fata ar fi vrut să se întoarcă în
vagon, să părăsească, dacă s-ar fi putut, imediat peronul,
să plece oriunde, în lume…
— Ce s-a întâmplat cu tine, ţi-e rău? o întrebă îngrijorat
Daniel, care ajunsese în faţa scărilor. Îi luă valiza din mână
şi o ajută să coboare. Apoi o strânse la piept şi o îmbrăţişă.
Lia nu putea să scoată niciun cuvânt. Se uită rătăcită către
femeia aceea, despre care înţelesese că este mama iubitului
ei. Între timp, Mădălina şi Dragoş Ştefănescu ajunseseră
lângă cei doi tineri.
— Mamă, tată, spuse Daniel, v-o prezint pe Lia! Ea e fata
cu care vreau să mă căsătoresc…
— Mda! Nici că se putea mai bine! rosti, ca pentru sine,
mama băiatului. Noi ne-am şi cunoscut, cum s-ar spune
am avut această „plăcere”.
Profesorul Dragoş Ştefănescu avea obrazul luminat de un
zâmbet cald. După înfăţişare, fata pe care o alesese Daniel
îi plăcea foarte mult. Îi întinse mâna şi o întâmpină cu
vorbe frumoase, potrivite cu împrejurarea în care se aflau.
— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, spuse Lia, care nu-şi
luase aproape ochii de la mama lui Daniel. Regret din toată
inima ieşirea mea, cu atât mai mult cu cât dumneavoastră
nu eraţi cu nimic vinovată.
— Dar ce s-a întâmplat? izbucniră cei doi bărbaţi
aproape în acelaşi timp.
— Nimic! răspunse profesoara, încercând să treacă peste
incidentul atât de neplăcut, dar încordarea de pe chipul ei
216
George Şovu
arăta că sufletul nu numai că n-o asculta, ci, dimpotrivă,

că abia acum începe să se îngrijoreze. În tren îşi spusese:
„Să fie sănătoasă! O bădărancă şi atâta tot! Într-adevăr nu
merită să-ţi macini, fie şi numai pentru câteva minute,
nervii pentru ea”. Dar acum descoperise că „bădăranca”
urma să-i devină noră…
Bătrânul stătea pe prispa casei şi fuma. În ziua aceea

împlinise 74 de ani. De peste 14 ani vedea de casa
domnişoarei, care rămăsese singură pe lume. O vreme
treburile merseseră bine, atâta cât puterile lui nu se
ofiliseră. „Moştenise” de la familia învăţătorului Barbu vite,
păsări, pământ. S-a îngrijit de toate, cum a putut. Din ceea
ce câştiga, îi trimitea domnişoarei o parte, „ca să aibă de
cheltuială”, iar alta o strângea — ban pe ban — „să fie
pentru atunci când se va căsători şi îşi va întemeia un rost
al ei”. Pentru sine nu cheltuia aproape nimic.
„Ai ajuns o slugă! îi strigau, din când în când, copiii şi
nepoţii. Munceşti fără niciun fel de simbrie. Slugă, asta
eşti!”
„Ba, pardon! răspundea, în asemenea ocazii, «nenea
Marin». Abia acum mă simt şi eu cu adevărat stăpân. Cât
am fost tânăr, munceam de zece ori mai mult şi eram plin
de datorii. Când v-aţi făcut mari, voi, copiii mei, mi-aţi luat
217
Dimineaţa iubirii
treptat-treptat totul. Atunci ajunsesem slugă, la voi!

Mutându-mi viaţa şi munca doar cu o palmă de loc alături,
peste un gard, am devenit din nou stăpân. Nu mă mai
suduie nimeni pentru te miri ce nemulţumire i se năzare.
Fac cât pot! Când vine pe-acasă, domnişoara Lia nu-mi face
nici cea mai mică observaţie. E mulţumită, sau cel puţin
aşa pare. Necazurile ei nu de la mine pornesc, ci de la
lume, de la lumea asta în care se mai află atâţia haini,
oricând în stare să te sfâşie. De altfel, uitaţi-vă la voi!…”
Cei de peste gard îl lăsau atunci în pace, uitând aproape
de el. Singurul suflet de om care intra cu regularitate în
bătătura foştilor învăţători ai satului era Vasilică, nepotul
cel mai mic al lui „nenea Marin”. Se născuse după
dispariţia tragică a soţilor Barbu. Acum avea unsprezece
ani, trecuse în clasa a V-a. De când începuse să meargă în
picioare şi să rupă vorbele, băieţelul număra, parcă, ulucile
din gardul ce-l despărţea de bunicul său, trecând de la una
la alta, şi privind printre ele, dincolo, ca spre o lume
miraculoasă: mama lui Vasilică. Nora bătrânului, de cum îl
vedea, ţipa la el, poruncindu-i să plece de lângă gard!
Copilul pleca întristat, dar, după câteva minute, se apropia
din nou de hotarul oprit. Şi scenele s-au repetat mereu
până într-o zi când, tot trăgând de uluci, Vasilică a întâlnit
una mai slabă, pe care a desprins-o din cuiul de deasupra,
a dat-o de o parte, iar el, făcându-şi loc, a pătruns într-o
altă lume… pentru că blândeţea bunicului, vorbele lui
calde, mângâierile lui şi mai ales poveştile pe care începuse
să i le depene seară de seară însemnau pentru puiul de om
o lume într-adevăr nouă. Părinţii s-au împăcat cu situaţia
creată: la urma-urmei, scăpaseră de un copil de pe capul
lor, se găsise cineva care să-i poarte de grijă o bună parte
218
George Şovu
din timp, să-l trimită chiar la şcoală şi să-l primească

atunci când se întorcea, să-i dea de mân- care… Iar
bătrânul era şi el mulţumit, întâi pentru că „avea cu cine
să vorbească”, iar, de când crescuse mărişor, nepotul îl mai
ajuta la treburile, deloc uşoare, ale gospodăriei.
Aşa trecuseră anii!… Din pământul de altădată al
învăţătorului, autorităţile satului mai lăsaseră pentru
gospodăria domnişoarei, ce încă se mai ţinea pe picioare,
doar o fâşie îngustă, vecină cu gardul împrejmuitor al
ogradei. În aceste condiţii, „nenea Marin” nu mai putea
creşte decât o singură vacă, un porc şi câteva păsări… care,
acum, când amurgul îşi trimitea peste sat răsuflarea, se
liniştiseră, pregătindu-se de culcare.
Îşi umpluse luleaua cu tutun, apăsând tacticos, cu
degetul arătător, firele galbene şi frumos mirositoare.
Pusese apoi deasupra, ca de obicei, un strop de iască bine
uscată, pe care îl săgetase cu o scânteie slobozită de coama
amnarului izbită de-o piatră anume, şi din care, pentru
câteva secunde, se înălţase o boare de fum. Trăsese de
câteva ori din lulea, plescăind uşor din buzele ţuguiate, şi
mângâind tutunul cu acelaşi arătător îngălbenit de-atâta
folosinţă, până ce a simţit arderea mocnită din cupa de
lemn arămiu şi fumul, binecunoscut, ce-i pătrundea în
plămâni. Toate aceste mişcări deveniseră un adevărat ritual
pe care el, bătrânul, îl repeta de nu ştiu câte ori pe zi,
ritual la care, totdeauna, când se afla de faţă, domnişoara
asista cu încântare.
De aproape o săptămână era singur. Vasilică plecase cu
mai mulţi copii din sat, colegi de-ai lui de şcoală, într-o
tabără, la munte. În ziua aceea, poştaşul îi adusese o
219
Dimineaţa iubirii
ilustrată, în care nepotul îi scria că „se află bine, sănătos” şi

că „îi este dor de taica”, în încheiere urându-i „La mulţi
ani!” de ziua lui.
„Singurul care n-a uitat!” îşi spuse bătrânul, pufăind
liniştit din lulea, în timp ce pe poartă pătrundea o siluetă
albă, desprinsă parcă dintr-un vis. „Nenea Marin” se ridică
cu greu de pe scaun, târşindu-şi picioarele spre scările care
coborau în curte. Intre timp, „silueta cea albă” se apropiase
de el, astfel că moşneagul, înainte de a apuca să spună
vreo vorbă, se simţi îmbrăţişat şi sărutat pe amândoi
obrajii.
— Domnişoară Lia! exclamă, în sfârşit, bătrânul.
Dumneata, aici? Te aşteptam abia peste vreo cincisprezece
zile. Nu mi-ai scris că stai la logodnicul dumitale câteva
săptămâni?! De ce-ai plecat aşa de repede? S-a întâmplat
ceva?
— Mi-a fost dor de dumneata, Nene! răspunse fata cu
glas puţin tremurat. De dumneata şi de cei de aici…
— Nu merită un bătrân ca mine zbuciumul unui gând de
la o fiinţă ca matale, domnişoară! Cât priveşte pe „cei de
aici”, ei îşi dorm, de-atâta timp, somnul lor din urmă, şi, cu
toate că merită din plin frământarea unui copil bun
precum eşti, îţi mărturisesc că mi se rupe inima de fiecare
dată când vii şi te văd, şi te simt atât de îndurerată. În
atâtea nopţi, dintre cele pe care le petreci sub acest
acoperiş, perna pe care îţi aşezi capul rămâne udă până
când întâlneşte lumina zilei. Crezi că n-am observat? Şi
crezi că n-am lăcrimat de mila dumitale? Îţi ascultam,
până noaptea târziu, plânsul înăbuşit, iar dimineaţa, de
mult, când mă trezeam, treceam, în vârful picioarelor, să te
văd. Atunci îţi pipăiam perna şi-o găseam, precum ţi-am
220
George Şovu
spus, udă de lacrimi. Domnişoară Lia, domnişoară Lia! —

se văită bătrânul, mângâindu-i părul, pe care-l simţea sub
bărbia sa şi-l vedea răsfirat pe pieptul lui, de sub care
inima îi bătea ca un ciocan dureros în coaste — ce păcat
mare a făcut Dumnezeu cu nişte fiinţe cum au fost cele din
familia dumitale!…
Melania Barbu îl ţinea strâns îmbrăţişat pe bătrânul ce-o
numise Lia înaintea lui Daniel, încă de când era o copilă,
de câţiva anişori, suspinând lângă pieptul lui, impresionată
de vorbele atât de calde şi de sincere ale acestuia.
Liniştindu-se, la un moment dat, îşi ridică ochii şi
întrebă:
— Dar Vasilică unde este?
— E plecat, domnişoară! E într-o tabără! Chiar astăzi am
primit o ilustrată de la el. Scrie că e bine!
— Mai scrie, cumva, şi că n-a uitat de ziua matale?
— Şi dumneata ţi-ai adus aminte?! răspunse bătrânul cu
glas încălzit de emoţie…
— Bineînţeles, Nene! Şi îţi urez „La mulţi ani!” Să trăieşti
încă mulţi ani… pentru dumneata, pentru Vasilică, pentru
ceilalţi nepoţi… pentru mine! Şi te rog, în acelaşi timp, să
primeşti acest dar pe care ţi l-am adus.
Desfăcând pachetul ce i se oferise, bătrânul a rămas
mirat…
— Haine?! Haine noi, domnişoară?! Ai cheltuit dumneata
atâţia bani pentru mine?
— Şi ghete noi, moşule!
— Extraordinar! Şi ghete noi! spuse bătrânul, din ce în
ce mai impresionat.
— Nu-i nici o scofală! adăugă fata. Le-am luat din
221
Dimineaţa iubirii
„salariul” pe care mi-l trimiţi dumneata. Am făcut şi eu

puţine economii şi atâta tot!
Apoi, mâine, mă duc direct la horă, domnişoară! Cu aşa
mândreţe de ţoale şi-ncălţări, mă alege, precis, vreo… babă!
Gata, de mâine, m-am aranjat!
Râdeau amândoi, bucuroşi şi fericiţi, uitând, în acele
momente, de orice fel de necaz…
Noaptea era caldă. Prin grădină, prin curte, pe la ferestre
susura un fir de vânt pe care Lia îl asculta şi-l încorpora în
fiinţa ei ca pe un oftat prelung, mocnit, stăruitor. Stătuse
în seara aceea mult timp cu bătrânul pe prispă.
Discutaseră fel de fel. Tăcuseră, de asemenea, alături,
fiecare gândindu-se la ale lui, ori, poate, la aceleaşi lucruri.
Cu capul în braţele bătrânului, aşa cum îi plăcea să stea,
când era mică, în braţele tatălui ei, fata cutreierase, cu
ochii, pe cărările luminate de focul îndepărtat şi tremurător
al ciorchinilor de stele de deasupra. Noaptea era caldă şi
tăcută. De data aceasta. Lia îl adormise pe bătrân. Stătuse
lângă el pe patul din bucătărie, unde obişnuia să se culce,
îi mângâi ase mâinile aspre şi fierbinţi, încercând să-i
liniştească temerile legate de necazurile ei, despre care
taica o tot întreba. Târziu, către miezul nopţii, s-a retras în
camera ei, îngrijorată de respiraţia repezită şi de paloarea
feţei bătrânului.
Cu ochii la tabloul cel mare de pe peretele din faţa
patului, în care se întinsese pentru culcare, mângâind, şi
de data aceasta, din ochi, chipurile dragi ale celor ce-i
dăduseră viaţă, Melania a început să fie, de la un moment
dat, martora unui spectacol zguduitor. Pentru că nu-i
venea să creadă, a ieşit pe prispă. Intr-adevăr, ceea ce
vedea era real… Mai întâi pomii, pomii din grădină, iată-i
222
George Şovu
cum îşi clatină îndureraţi crengile, cum se apleacă, până ce

ating cu buzele frunzelor pământul şi cum se saltă, apoi,
înfiorate, după care repetă mişcarea iarăşi şi iarăşi…
acumulând încordare, mai multă încordare, vizibilă în
tremurul trunchiurilor, al rădăcinilor şerpuitoare pe sub
pământ, în căderea, ca o ploaie de lacrimi, a fructelor…
Trupurile lor, ale pomilor, se desfac apoi în aşchii mari,
auind, cu sfâşierile lor albe, grădina toropită de lumina
îngheţată a lunii. Şi florile încep să clipească din ochii lor
rotunzi, mişcându-şi speriate siluetele mlădioase ale
tulpinilor; petalele se zvârcolesc de parcă ar fi puse pe jar,
până ce se rup din matca existenţei lor; prinzându-se de
mâini, se fac lanţuri de frumuseţe îndurerată, care se
înalţă mult deasupra pământului, deasupra casei, a
pomilor, frământându-se în serpentine ce oftează şi se
sfărâmă apoi, în roiuri de stele, căzând, în dans uşor, peste
pământ şi murmurând un bocet sfâşietor. Lia aleargă prin
curte, aleargă spre poartă, dar, de pe acoperişul acesteia,
se desprind, una câte una, bucăţi de şindrilă cenuşie, care
se vaită prin aer, până ce ajung la pământ. Acelaşi lucru se
petrece cu ţiglele de pe casă, zboară şi ele, plutind ameţite,
iar Lia se fereşte să n-o lovească picăturile acelea roşii ale
unei ploi dure care-o-nspăimântă. La un moment dat, totul
se desface-n bucăţi, se văd pereţii cu creştetul şi umerii goi,
cu feţele zdrenţuite, iar tabloul cu chipurile părinţilor Liei
se-apropie de ea, zâmbetul lor, pe care fata îl cunoştea
foarte bine, a îmbătrânit dintr-o dată, iată cum îşi închide
lumina, transformându-se într-o imagine a unei mâhniri
profunde, apoi a unei dureri fără margini. Lia întinde
braţele, prinde tabloul şi, cu degetele tremurătoare,
223
Dimineaţa iubirii
mângâie cele două chipuri, liniştindu-le, în acelaşi timp, cu

vorbe tainice pe care nici ea nu le aude. „Fetiţa mea, ai grijă
de tine, de tine, de tine!… răsună, în noapte, un glas care
îşi tremura, tot mai îndepărtat şi mai slab, pateticul său
ecou. Ai rămas singurăăă!”…
…Razele soarelui, care răsărise de mult, îi jucau pe faţă,

strecurându-se printre crengile unui măr de la fereastră.
Melania sări din pat şi deschise geamurile. Grădina era
întreagă, toţi pomii erau în picioare, frumoşi şi nevătămaţi.
Ieşi repede pe prispă, apoi în curte: acoperişul porţii celei
mari, sprijinite de cei trei stâlpi de stejar sculptat, era
întreg; şi acoperişul casei — era la fel, iar pereţii nu aveau
nicio urmă de proaspătă stricăciune. În bătaia luminii
binefăcătoare, zâmbetele parfumate ale florilor de pe aleea
care îţi conducea paşii de la poartă până la scările prispei
erau tot atâtea şoapte tainice şi liniştitoare.
„Fetiţa mea, ai grijă de tine, de tine, de tine!… a răsunat,

deodată, în inima fetei, un glas care îşi tremura, tot mai
îndepărtat şi mai slab, pateticul său ecou. Ai rămas…”
— Unde o fi „nenea Marin”? îşi spuse Lia, simţind cum o

răceală o pătrunde prin tot trupul. Nu s-o fi sculat până
acum? adăugă ea, pornind-o, în grabă, către bucătărie.
L-a găsit cu capul căzut într-o parte şi cu mâinile
adunate pe piept de parcă s-ar fi pregătit, în mod conştient,
pentru marea plecare.
Când a înţeles ce se petrecuse, Melania a cutremurat
casa cu un strigăt disperat: „taicăăă!”…
La înmormântarea bătrânului, care „se gătise” pentru
224
George Şovu
ultimul său drum cu hainele şi cu ghetele cele noi, abia

primite în dar, a participat şi Daniel, pe care Lia îl
anunţase printr-o telegramă. Stătuse în cumpănă dacă să-l
cheme sau nu. O durea cumplit faptul că acceptarea ei de
către familia Ştefănescu nu se făcuse nici pe departe aşa
precum şi-a dorit. De fapt nici măcar nu se putea vorbi de
vreo acceptare, mai degrabă dimpotrivă. De aceea şi plecase
atât de repede. Cu toate acestea, Daniel spusese răspicat
părinţilor săi că el se va căsători cu Lia. Îi repetase şi ei
acest lucru chiar în momentul de adâncă îndurerare prin
care trecea. Dorise în mod sincer s-o asigure că nu a
rămas, din nou, singură pe lume. Lia a apreciat vorbele şi
sentimentele lui, dar l-a rugat să mai aştepte. Bătrânul îi
ţinuse loc şi de tată, şi de mamă. Dacă ar putea s-o audă,
el ar sfătui-o, cu siguranţă, să nu ţină niciun fel de doliu,
ci, dimpotrivă, să se socotească liberă pentru orice hotărâre
de care viaţa ei simte nevoia; nu putea, cu toate acestea, să
accepte căsătoria acum. Aşteptarea, până către sfârşitul
anului şcolar următor, când vor fi, de altfel, amândoi
absolvenţi şi vor putea trăi pe picioarele lor, oferă, în plus,
părinţilor lui Daniel timpul necesar spre a se obişnui cu
gândul acestei căsătorii.
Lucrurile se petrecuseră întocmai. Peste un an, odată cu
absolvirea studiilor, căsătoria Liei cu Daniel era un fapt
împlinit. Începutul vieţii lor comune şi-l făcuseră aici, la
Hotelul „Internaţional11, cu marea aproape, pe care
Melania atunci o văzuse pentru prima dată.
Din maşina cu care au sosit la Mamaia se vedea, în
partea stângă, Lacul Sut-ghiol. Tânăra doamnă Ştefănescu
îşi aduse aminte de ceea ce i se întâmplase unei vecine de
225
Dimineaţa iubirii
la ţară, femeie de peste 40 de ani, care fusese, de curând,

tot aşa pentru prima dată, la mare. Ajunsese cu fiica ei,
proaspătă profesoară, la Eforie-Nord. Din autobuz femeia a
văzut un lac. A crezut că e marea. Contrariată, a început să
se întrebe şi să-şi spună: „Asta e marea?! De ce s-o fi
omorând, fraţilor, lumea să vină aici? Păi, e mai mare gârla
noastră de la Căciulaţi!” în acest timp, maşina s-a oprit.
Cele două femei, mama şi fiica, au luat-o spre hotelul
„Europa”. Tot apropiindu-se şi privind în zare, mama
profesoarei numai ce se opreşte şi exclamă cu adâncă
mirare şi teamă: „Hiii! Asta e marea?!”… Fiica se opreşte şi
ea şi-i răspunde: „Asta! Dar nu înţeleg de ce te miri aşa?”
Femeia de la Căciulaţi a început să râdă… şi râzi, şi râzi, că
se oprea lumea în stradă şi-o privea, neştiind ce s-a
întâmplat. „Hai, dragă, că mă faci de râs aici! îi spuse
profesoara, luând-o de mână şi urnind-o, astfel, din loc. Ce
te-a apucat?!”… Când a aflat, la hotel, despre ce fusese
vorba, fu rândul fetei să râdă cu poftă şi să-i spună:
„Săraca de tine! Aşa, zi: «E mai mare gârla noastră de la
Căciulaţi!» Bravo!”
În faţa mării şi Lia a rămas înfiorată. „Doamne, ce
imensitate de apă”! a exclamat ea, punându-şi mâna
streaşină la ochi şi privind de la stânga la dreapta şi înapoi
şi căutând, parcă, o limită, un hotar al acelei împărăţii
mişcătoare.
— Să facem cunoştinţă! a spus, atunci, Daniel. Cea mai
tânără şi mai frumoasă doamnă din lume — doamnă a
mele — Lia Ştefănescu şi „Marea cea mare”!
Cu faţa toată numai zâmbet, Lia a făcut o reverenţă,
intrând apoi în apă şi, întinzând mâinile, a început să
îmbrăţişeze fiecare val care alerga spre ea s-o întâmpine,
226
George Şovu
să-i mângâie trupul frumos. Văzându-le cum se sfărâmă de

plăcerea întâlnirii în milioane de ţăndări fluide de
frumuseţe albă, Lia uitase de soţul său, prindea în pumni
şoaptele înflorite ale apei, îşi pleca apoi peste ele obrazul,
ascultându-le şi încântându-se de misteriosul lor murmur.
După câţiva paşi de înaintare, se cufundă cu tot corpul în
apa şi începu să înoate legănată de braţele valurilor şi
purtata mai departe, tot mai departe. Deodată, în fiinţa sa
răsună un glas cunoscut: „Fetiţo, ai grijă de tine!… de tine.
S-a speriat şi, din câteva mişcări, s-a întors cu aţa spre
ţărm. Daniel nu mai era, probabil intrase şi el în apa, dar,
printre atâţia înotători, Lia nu-l putea recunoaşte. Se simţi
singură, aşa cum fusese aproape toată viaţa, şi îi veni să
plângă…
Maşina cu care venea de la gară făcu un viraj scurt şi se

opri în faţa Hotelului „Alpin”. Bogdan coborî cu aceeaşi
valijoară în mână, cu care părăsise hotelul doar cu două
zile în urmă şi, după ce plăti şoferului, îşi aşeză pe cap
pălăria cea albă şi uşoară, căută în jur, ca-ntr-o
recunoaştere, inspirând, în acelaşi timp, cu plăcere aerul
ozonat al acelui loc încântător. Apoi, timp de câteva
secunde, se răsuci, cu paşi domoli, în jurul său, privind
mereu spre ochii cu foc blând ai soarelui, după care o
227
Dimineaţa iubirii
pomi, gânditor, spre intrare.

— Hei, mânzule! se auzi el strigat, în timp ce se îndrepta
spre „Recepţie”, să-şi ridice cheia de la cameră. Te duci
degeaba, uite cheia!
— Bunicule! exclamă Bogdan cu încântare, descoperind
că cel care-l chemase cu apelativul devenit lui atât de drag
era chiar profesorul pensionar Dragoş Ştefănescu.
— Sărut mâna, bunico, adăugă Bogdan, sosit în mare
grabă în apropierea canapelei pe care se aflau cele două
fiinţe scumpe inimii sale.
— Să trăieşti, Bogdane, maică! spuse Mădălina
Ştefănescu, îmbrăţişându-şi nepotul. Dar pe unde
hălăduieşti de nu te găsirăm acasă? Hai, dă, repede,
raportul, că nu scapi!
— Ce e cu voi aici? Când aţi venit? răspunse Bogdan,
după ce-l sărută şi pe bunicul său.
— Păi, să tot fie vreo cinci ore bune, zise acesta, cam cât
a trecut de când aterizarăm aici, în Poiană…
— Cum „aţi aterizat”, că doar n-aţi venit cu
helicopterul?!
— Nu, n-am venit, că nu ne-am cumpărat încă… deşi nu
e timpul trecut! spuse Dragoş Ştefănescu, râzând. Cu o
maşină ca aceea cu care te-ai plimbat şi tu aterizarăm. Am
luat-o de la gară, direcţia — Hotelul „Alpin” din Poiană,
unde ne aşteaptă nepotul, şi gata! Numai că nepotul — ia-l
de unde nu el
— Mai întâi că „ne aşteaptă” acela e un fel de a spune…
— Cum, Bogdane, se repezi bunica, prinsă şi ea în joc,
vrei să spui că nu ne aşteptai, adică nu ţi-era dor de noi, n-
ai fi vrut să ne vezi?!
— Să nu încurcăm verbele, tovarăşă profesoară: de
228
George Şovu
aşteptat — vă aşteptam… cu sufletul, dar nu aici, la Poiana

Braşov. Că, de unde era să ştiu eu că voi v-aţi gândit…
— Bine, nepoate, dar „ţi-am bătut telegramă”, uite—o
aici, scrie clar: „Sosim joi dimineaţă! Aşteaptă-ne! Bunicii!”
— Şi ea când a sosit?
La o oră după noi! Am primit textul chiar din mâna
poştaşului. Eram aici când a venit. Noi, că tu… te aflai la
Constanţa.
Deci ştiaţi c-am fost la Constanta, atunci de ce m-aţi mai
întrebat?
— Ca să ne spui c-ai fost!
— Şi mai ales de ce? adăugă bunica. De ce ai fost tu la
Constanţa, Bogdane? După cine?
— Păi, dacă mă gândesc bine, dintre ai noştri, la
Constanţa, se află doar mama, că tata n-a ajuns încă! Mi s-
a făcut dor de ea şi m-am dus s-o văd!…
— Dor de maică-ta, aşa, dintr-odată?!…
— Adică, de ce, bunico, să nu-mi fi fost dor de mama? De
ce? Îţi dai seama cât de… nefirească este o asemenea
întrebare?!
— Ştiu eu mai bine decât tine ce este firesc şi ce nu!
răspunse, scurt, fosta profesoară… Deşi… adăugă ea, după
câteva secunde, privind, prin fereastră, către vârful unor
brazi care parcă luaseră foc în lumina soarelui…
— Îmi pare bine c-ai ajuns şi matale la „deşi!’… După ce-
am văzut la Constanţa, un regiment de asemenea „deşi” s-
au învârtejit în mine, mai să mă scoată din minţi!
— Eu zic să le luăm pe rând, nepoate, interveni
„matematicianul”: mai întâi — ce-ai „văzut” la Constanta,
de te-a tulburat într-atâta?!
229
Dimineaţa iubirii
— Vă spun, dar după ce ne potolim foamea. Daţi-mi voie,

deci, să mă folosesc de drepturile de gazdă: poftiţi Ia masă!
— Mădălino, noi am fost buni cu lumea din lume, am

făcut bine chiar şi duşmanilor noştri, cum de-am putut noi
să oropsim tocmai pe unul care ar fi trebuit să ne fie foarte
aproape de inimă?! întrebă profesorul Dragoş Ştefănescu.
Aşa-i că tu n-ai reuşit să ştergi niciodată de tot din sufletul
său jignirea ce ţi-a adus-o atunci, demult?…
— Nu, Dragoş, nu acesta-i adevărul… Tu mă ştii, eu sunt
un om mândru, dar drept! Vorbele acelei fete, de demult,
constituiau doar o biată armă naivă cu care ea credea că se
apără de lumea ce-i întunecase destinul. Ele n-aveau cum
să mă rănească într-atât ca să nu le pot uita. Când am
aflat câte ceva despre ea, am înţeles-o… Dar, nu ştiu de ce
n-am putut-o accepta „aproape de inima mea”, aşa cum
spuneai tu. M-am silit, dar n-am reuşit. Poate pentru că nu
mi-a plăcut deloc faptul că ea însăşi n-a luptat să se
schimbe, să sfărâme carcasa aceea dură, uscată, în care se
baricadase ca să poată trăi, să nu mai săgeteze în stânga
şi-n dreapta, să nu mai arunce fulgere peste vatra ei,
pentru că, dintre noi, nimeni nu-i dorea răul!…
— Şi de ce crezi că „n-a luptat”?
— Eu aşa am simţit: că nu vrea să lupte şi asta m-a
230
George Şovu
nemulţumit! Oricum, noi am greşit măcar într-un singur

loc: prin felul în care l-am crescut pe Bogdan, n-am făcut
mai nimic ca să-l apropiem de mamă-sa! Cel puţin eu n-am
făcut! Mi-a fost prea drag acest copil, iar ea mi se părea o
străină, care nu doreşte cel puţin să vină spre noi! Chiar
dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-aveam dreptul să săvârşim şi
noi o altă înstrăinare — a copilului… Iată că acum el
descoperă adevărul, care, drept să-ţi spun, m-a tulburat şi
pe mine…
— Iar descoperirea se face cu zbucium şi cu durere!
— Singurul lucru bun în toată această frământare este
binele însuşi, adică adevărul, acel alt adevăr despre
Melania noastră. Căci, dacă ea a acceptat-o pe fata aceea,
însemnează că este un alt fel de om!
— Şi noi avem datoria să-i căutăm rădăcinile şi să-i ieşim
în întâmpinare!…
…Plecaseră de câteva ore din Poiana Braşov. Acum se

îndreptau, cu o „raiu”, o maşină care făcea curse peste
munţi, către satul bunicului. Nu mai fuseseră de câţiva ani
prin locurile acelea. Îi prinsese acum iarăşi „dorul de
rădăcini”, cum obişnuia să spună bătrânul profesor…
Bogdan îi condusese până la gară şi se întorsese la hotel.
231
Dimineaţa iubirii
Îl impresionase mult vizita bunicilor lui. „Va să zică s-au

gândit ei să vină tocmai de la «Felix» pe la mine”… Discuţia
cu bătrânii îi făcuse bine. Se eliberase, oarecum, de
încordarea adunată în sine în ultimele zile. Şi se bucura
nespus că el, Bogdan, putuse să le comunice asemenea
lucruri frumoase despre mama sa. „în fond cine îţi este.
Cine ar trebui să-ţi fie mai apropiat decât mama, mama
ta?!…”
La început — observase el — bătrânilor nu le cădea prea
bine ceea ce auzeau. Dar, pe măsură ce ascultau, căldura
din ochii lor, căldura aceea bună ce vine din suflet, creştea,
creştea! „în orice caz, i-am făcut - «K.O»!” îşi spuse Bogdan.
Dar, ajungând aici, simţi nevoia altor întrebări… „Asta
înseamnă — îşi auzi el gândul — că nici ei n-au cunoscut-o
pe mama? Nici ei? îi veni lui Bogdan să strige, ei care ştiu
atâtea, care au trăit şi-au văzut atâtea, ei, cărora le-au
trecut - «prin mână şi prin suflet», cum spunea bunicul,
generaţii şi generaţii de copii, de tineri, de oameni?! Cum se
poate aşa ceva?! Ori, deşi au ştiut adevărul, s-au purtat,
totuşi, cum s-au purtat?! Nu! Nuu!… Asta nu! Ar fi
îngrozitor!…” Oricum, din toate câte le trăia — „mai ales în
ultimele câteva luni —” mormăi Bogdan, înţelegea tot mai
adânc că în ceea ce faci trebuie să te bazezi, întâi-şi-ntâi, pe
ceea ce eşti tu! „Cu o singură condiţie: să ştii ceea ce eşti şi
ce poţi face cu tine!” preciză el. Iar în urma acestei precizări,
începu să-şi facă la repezeală bagajul…
232
George Şovu
— Plecaţi? Iarăşi plecaţi?! îl întrebă fata de la „Recepţie”

cu sinceră mirare în glas. Însemnează că nu vă place la noi!
— Aici este foarte frumos şi bine! Totul este foarte
frumos! repetă Bogdan, zâmbind. Iar eu m-am simţit
excelent!
— Şi, totuşi, plecaţi! Cu trei zile mai devreme! Aşa ceva…
mai adăugă recepţionera cu Sentimentul unei jigniri
personale ce parcă i se aducea…
— Vă rog să mă iertaţi — se pomeni şi Bogdan cerându-
şi scuze aiurea, dar mi s-au ivit nişte treburi foarte
urgente…
În aşteptarea maşinii, pe care o comandase, l-a văzut

venind spre el (se afla în faţa hotelului) pe profesorul Dan
Panaitescu.
— Ce se întâmplă cu tine, Bogdane, ai venit sau pleci?
— De venit, am venit ieri, tovarăşe profesor.
— Ce face mama ta?
— Vă mulţumesc, bine! Vă trimite salutări!
— Sunt bucuros să le primesc! Şi Ştefana? Al întâlnit-o,
sper! Că doar pentru ea… adăugă filosoful, cu un zâmbet
„în doi peri”…
— Şi Ştefana e bine, e foarte bine!
— Şi s-a bucurat!…
— Aşa cred!
— Nu eşti sigur?
— Totul este relativ! Ne-aţi învăţat chiar dumneavoastră.
233
Dimineaţa iubirii
— Nu chiar totul, flăcăule! Nu chiar!… Moartea, de pildă,

nu este deloc relativă.
— Depinde cum ai murit şi pentru ce!
— Nu e rău spus, şi nici neadevărat! Bravo!… Şi, totuşi…
— Aşa este, din păcate, la atâtea cotituri ale drumului
suntem nevoiţi să spunem: „şi, totuşi”, ori „deşi”… ori… De
ce, tovarăşe profesor?
— Pentru că… „totul este relativ”! exclamă profesorul
zâmbind.
— „Nu chiar”! răspunse Bogdan, cu un zâmbet
asemănător. Iubirea, de pildă! Când iubeşti, iubeşti!… Ştiţi
că am văzut-o şi pe Mona?
— Mona? La mare? Păi, nu zicea că…
— Era cu un băiat! Clasa întâi! Şi, pe deasupra şi
medicinist, în anul al III-lea!
— Cu un băiat? Mă bucur! înseamnă că nu mai era
tristă… cum a plecat de-aici, ţi-aminteşti?
— Nu, nu mai era! Deşi, nici veselă nu era!
— Atunci, cum? Indiferentă?
— Mai ales „indiferentă”, nu!
— Mda! mormăi filosoful, gânditor… Deci — bâjbâim!
— În ceea ce mă priveşte, de asta m-am convins acum
mai mult decât oricând! Deşi, în cazul la care ne referim,
pentru mine lucrurile sunt clare! afirmă Bogdan,
grozăvindu-se puţin. Spre deosebire de dumneavoastră, eu
am alte date…
— Crezi? întrebă Dan Panaitescu, în timp ce peste faţa
sa fâlfâiră aripi de umbre.
Bogdan înghiţi în mod evident, dorind să împingă
înăuntru glodul ce i se aşezase în gât…
— Iar acum unde pleci? adăugă profesorul, privind spre
234
George Şovu
bagajele lui Bogdan. Nu trebuia să mai stai? Parcă spuneai

că…
— Da, plătisem pentru încă trei zile, dar mi s-au ivit
nişte treburi foarte urgente… Mă duc în satul mamei mele!
Poate reuşesc să deschid o poartă, în faţa căreia bâjbâi de
câteva zile…
— Bine, îţi urez succes! spuse profesorul, întinzându-i
mâna. Uite, ţi-a sosit şi maşina.
— Vă mulţumesc! răspunse Bogdan cu căldură. Vă
mulţumesc pentru totul! Aştept să vă revăd la deschiderea
noului an şcolar. Bună-ziua, tovarăşe profesor!
„Bucşani! Bucşani!” repeta Bogdan numele satului natal

al mamei sale. Înainte de a pleca, făcuse rost de o hartă şi-
o cercetase. Îşi amintea precis că prin sat trecea şi trenul.
Harta i-a confirmat acest lucru. Îşi „construise” ruta şi
plecase. Fusese nevoit să schimbe de două ori trenul…
Călătorise toată noaptea. Iată, acum soarele se înălţase de
câteva suliţe, se făcuse lumină, frumos… „Bucşani!
Bucşani!” repetă, din nou, Bogdan.
— Urmează Bucşani! îl anunţă controlorul, deschizând
uşa compartimentului. Îl rugase el să-i atragă atenţia, spre
a se pregăti să coboare…
„Ei, acum-e-acum! îşi spuse băiatul, când se pomeni
235
Dimineaţa iubirii
singur în gară (o haltă, de fapt). Încotro s-o iau, de cine să

întreb?”
Un lucru îl ştia sigur: în ograda bunicilor săi (iată că
avea şi aici bunici) îşi durase locuinţă, alături de casa
aceea, în care mama sa a văzut lumina zilei, nepotul lui
„nenea Marin”, bătrânul care… Despre nepot ştia că
ajunsese învăţător şi că se numeşte Vasilică. „Aşadar,
Vasile… învăţătorul, care stă în casa, adică în…”
— Păi, mergeţi dumneavoastră către centrul satului. Nu
sunt, de-aici, mai mult de trei sute de metri. Acolo, din
drumul cel mare, se lasă, pe mâna stângă, o uliţă, cu vreo
şapte-opt case. Ultima, sub poala unui deluşor, este a
învăţătorului Vasile Costache, care e şi directorul şcolii
noastre. A ieşit la pensie bătrânul Paraschivescu, şi l-au
pus pe el, deşi n-are mai mult de 32—33 de ani. Da’ şcoala
e mică, are doar clasele I—IV, că cealaltă, a mare. Cu clase
şi de liceu, e mult mai jos, lângă primărie, în ălălalt sat,
cum ar veni. Ştiţi, comuna e mare, din vreo patru bucăţi
strânsă. Da’, dumneavoastră cine sunteţi? Că parcă nu v-
am mai văzut pe-aici?… îşi încheie explicaţiile cu această
întrebare şeful staţiei. Veniţi de la Bucureşti?
— Da, vin de la Bucureşti, răspunse Bogdan… şi sunt
nepotul foştilor învăţători Barbu.
— Băiatul doamnei Melania? Extraordinar! Doamna are
un băiat aşa de mare?!… Mă bucur foarte mult! Ioane,
Ioane — strigă impiegatul către un ajutor al său, ia tu
bagajul domnişorului… nu mi-aţi spus cum vă numiţi…
— Bogdan!
— E băiatul doamnei Melania, a domnului învăţător de
demult… Ajută-l s-ajungă acasă!
— Vă mulţumesc!
236
George Şovu
— Ionescu mă cheamă! se prezentă impiegatul, un om

rotofei, roşu la faţă, cu părul însă pe jumătate alb, care se
apropia, probabil, de vârsta pensionării. Domnul Barbu,
bunicul dumneavoastră, mi-a fost învăţător. Doamne, ce
om era! Şi ce bărbat frumos! Doamna, mama
dumneavoastră, s-a aruncat în partea lui, îi seamănă leit,
numai că, de, ca femeie, e mai… ştiţi, dumneavoastră… Pe-
aici, prin sat, sunt mulţi care-şi mai aduc aminte de familia
Barbu! Mânca-l-ar viermii să-l mănânce pe cel ce-a omorât-
o pe bunica dumneavoastră!…
— L-au şi mâncat! adăugă ajutorul şefului de gară.
— Că bine zici! L-âu şi mâncat! Că nu l-a răbdat
pământul mult şi J-a înghiţit şi pe el…
Deşi îi displăcea această discuţie, purtată aşa, în
mijlocul peronului, Bogdan înregistra cu interes fiecare
cuvânt.
— Şi Vasilică… adică tovarăşul director Costache… o să
vedeţi… el, ce să vă spun… a avut grijă…casa e casă, nu s-
a atins nimeni de ea. Că-i şi ziceam într-o zi, când am
trecut c-o treabă, era as’-vară, adică nu demult, prin iunie:
„Bravo, mă, Vasilică (eu îl ştiu de mic şi…), bravo, bine c-ai
zugrăvit casa doamnei Melania…” G să vedeţi, a zugrăvit-o
şi pe-afară, prin ’năuntru nu mai vorbesc… Şi, chiar dacă e
veche, arată bine, biiine ce mai, iar Lenuţa — fata lui
Vasilică, colega nepotului meu (pentru el fusesem atunci,
se bolnăvise copilul taman spre sfârşitul anului şi m-am
dus, nu carecumva să-l lipsească de premiu, că ăsta mic e
bun, e deştept, învaţă bine) şi Lenuţa, cum vă spusei,
fata… fâş, fâş, fâş cu cârpa de praf, ştergea prin casa
dumneavoastră, adică a doamnei… da’ e şi-a
237
Dimineaţa iubirii
dumneavoastră, dacă e-a dânsei, nu? Ştergea şi-apoi venea

la fereastră şi-o scutura afară… Am intrat puţin, de
curiozitate: frumos. Frumos şi curai… Parcă ar trăi acolo
oameni! Şi de ce nu?… De ce nu?!… Parcă sufletele…
Ioane, hai, ia geamantanul domnului Bogdan şi… îmi
pare bine că v-am cunoscut! Acu’ c-aţi venit, cred c-o să
mai şedeţi pe la noi… Am fi bucuroşi dacă, într-o seară…
noi nu ne aflăm departe de dumneavoastră… Aşa că vă
aşteptăm! Soţia mea va fi…
— Vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult, spuse
Bogdan… şi pentru invitaţie, şi pentru toate celelalte vorbe
care, vă mărturisesc, mi-au făcut bine!…
— Poate vine şi mama dumneavoastră, doamna
Melania…
10
Cu cât se apropia de casă, Bogdan îşi simţea tot mai

mult picioarele tremurând. Asemenea emoţii nu-l
stăpâniseră parcă nici la examenul de admitere în
facultate. Pentru acela se pregătise timp îndelungat. Aici
însă venise aşa, pe neaşteptate… Aici, de oriunde, putea să
tresară vreo vorbă, vreun ecou, să se clatine o umbră, ceva,
iar el de unde să le găsească răspuns pe măsură. El venea
cu mâinile goale şi, din păcate, cu sufletul aproape la fel…
Aştepta, spera ca aici…
238
George Şovu
— Tovarăşe director, tovarăşe director! Băi, Vasilică…

strigă Ion, ajutorul şefului de gară… Apoi că putem intra şi
singuri, poarta-i deschisă doară — spuse el — dar se
cheamă c-aşa e frumos, să-l vesteşti pe om!
— Poate că nu sunt acasă.
— D-apoi, cum, c-adineaori erau prin curte. Când s-a
prăvălit marfarul de opt patruşcinci, eu veneam de la
magazin şi chiar l-am salutat. Dânsul tăia ceva trandafiri
cu foarfeca, să-i pună-n pahar, probabil, vedeţi, de-acolo,
de pe aleea aceea…
— Nu vrei să ne-aşezăm puţin aici. Pe bancă? îl întrebă
Bogdan, aproape rugător, sau, dacă n-ai timp, dumneata
du-te, chiar du-te, repetă el, îţi mulţumesc că m-ai ajutat,
acum mă descurc şi singur…
Omul plecă într-adevăr, mirându-se de atitudinea
băiatului… Bogdan se aşeză pe bancă. Era obosit ca după
un drum foarte lung. Chiar respira în ritmul unui om
trudit. Acum privea atent spre cele două case: una în
centru, cu fata spre drum, mai mică şi bătrână, deşi cu
chipul întinerit (avusese dreptate şeful de gară: Vasilică,
învăţătorul, o zugrăvise, se pare, de curând); cealaltă, în
stânga, orientată către miazăzi, era o construcţie nouă,
mult mai mare şi mai arătoasă. La mijloc, curte şi grădină
cu flori multe, de toate felurile şi frumoase: şi trandafiri, şi
cârciumărese, şi ochiul boului, şi dalii… În laturile celor
două case şi în spate, se vedeau grădini cu pomi, cu
zarzavaturi, iar între cele două clădiri, pe locul rămas gol,
loc de trecere, învăţătorul ridicase o boltă, ca un arc de
triumf, pe care o acoperise cu viţă de vie. De-a lungul
gardului de lângă şosea, de-o parte şi de alta a porţilor
239
Dimineaţa iubirii
înalte, cu stâlpi din lemn sculptat şi cu acoperiş frumos

meşterit, fuseseră plantaţi câţiva brazi, care crescuseră
mari şi falnici. Legătura dintre ei o făceau nişte tufe de
liliac, revărsate peste gardul, în afara căruia, spre drum,
creşteau şi îşi arătau chipul lor mândru alte flori,
încadrate, parcă spre a nu le fi teamă de spaţiul deschis,
din care poate să răsară orice pericol, de un şir de pietre,
cu obraz curat, de var proaspăt, orânduite precum soldaţii
la paradă.
Casa cea mare, a învăţătorului, avea două intrări, fiecare
pe o altă latură…
Iată că pe uşa dinspre bolta cu viţa de vie apăru un
bărbat. Coborî cele câteva trepte, îndreptându-se spre
poartă. Când dădu cu ochii de Bogdan, se opri nedumerit.
— Bună-ziua! spuse băiatul, ridicându-se de pe bancă
— Bună-ziua! răspunse învăţătorul — căci el era — în
timp ce îl cerceta cu un aer de puţină mirare. Cine sunteţi
dumneavoastră? Pe mine mă căutaţi? întrebă el apoi,
privind spre geamantanul lui Bogdan!
— Nu neapărat!
— Vă rog să mă iertaţi, dar nu înţeleg…
— Numele meu este Bogdan Ştefănescu!
— Nu cumva sunteţi băiatul doamnei Melania? spuse
învăţătorul cu chip luminat de o bucurie sinceră.
— Ba da!
— O, mă bucur foarte mult, bine-aţi venit! Eu sunt
Vasilică — poate-aţi auzit de mine, Vasile Costache, nepotul
lui „nenea Marin”, bătrânul care…
— Da, am auzit! răspunse Bogdan, în timp ce-i strângea
mâna; mă bucur că vă cunosc, am venit să vă cunosc… şi
pe dumneavoastră şi, mai ales…
240
George Şovu
— Sunteţi singur? Doamna nu e cu dumneavoastră?

Dânsa nu vine? întrebă, în avalanşă, învăţătorul, parcă
nebăgând în seamă sublinierile şi ezitările lui Bogdan.
— Da, sunt singur! Mama nu vine! Adică… nu ştiu când
vine, când o să vină…
— Poftiţi, poftiţi înăuntru! îl invită Vasilică. Manuela,
Manuela — se apucă el să strige, vino, că avem musafiri!
De undeva, pe sub bolta cu viţă de vie, apăru, venind
dintr-o bucătărie de vară, probabil, o femeie tânără, micuţă
de statură, delicată la înfăţişare, care-şi ştergea de zor
mâinile pe şorţul ce-i proteja îmbrăcămintea — o rochiţă de
vară, uşoară, cu pete mari de flori.
— Soţia mea — educatoare la grădiniţa din sat — o
prezentă învăţătorul. Dânsul e băiatul doamnei Melania…
Bogdan se plecă în faţa femeii, rostind vorbe potrivite cu
asemenea împrejurare.
— Iar ei, reluă Vasilică, arătând spre o fetiţă şi un băieţel
ce apăruseră, sfioşi, în spatele mamei, sunt copiii noştri —
Lenuţa şi Viorel. Bogdan făcu câţiva paşi spre ei şi le
întinse mâna. Aveau chipuri plăcute, bronzate, sănătoase.
— Deci — întreaga familie Costache!
— Exact! interveni învăţătorul, zâmbind, dacă nu luăm
în seamă orătăniile ce se foiesc dincolo de gard, în curtea
lor!
Râseră cu toţii, spărgând astfel pojghiţa de încordare ce
ţinuse sub acoperişul ei întregul moment.
— Vă rugăm, poftiţi! spuse femeia gazdă, în timp ce
învăţătorul prinse de miner valiza lui Bogdan. Nici nu ştiu
unde să vă invităm, mai întâi, reluă educatoarea: la noi, la
dumneavoastră?!…
241
Dimineaţa iubirii
— Privind lucrurile din partea aceasta, zise Bogdan,

arătând spre sine, cred că se cuvine să spun, potrivit
adevărului, fără îndoială, că aici, peste tot, este „la
dumneavoastră”! Mă bucur însă foarte mult că noi, cei ce
uităm adesea să mai trecem pe-aici chiar şi cu gândul
(vorbesc despre mine cu deosebire) mai putem spune,
datorită unor oameni rari, aşa cum mi se pare că sunteţi,
mai putem spune — repet — că aici mai este şi „la noi”! De
fapt, eu…
11
Când a ajuns în dormitorul foştilor învăţători, Margareta

şi Mihai Barbu, Bogdan a rămas cu ochii la tabloul cel
mare, aflat pe peretele din mijloc, drept în faţa patului. S-a
apropiat, s-a urcat pe-un scaun aflat lângă pat şi a
desprins tabloul, coborând cu el. S-a aşezat apoi într-un
fotoliu şi-a început să-l privească… Membrii familiei
Costache, care-l însoţeau (intraseră cu toţii, mai întâi, aici,
în această casă, pentru care Bogdan şi venise, bătând atâta
drum), au ieşit, pe nesimţite.
„Sărut mâna, bunico! Sărut mâna, bunicule! rosti
sufletul lui Bogdan. Am venit, vedeţi? în sfârşit, am venit!
Nu vă rog să mă iertaţi, că asta nu se poate, dar măcar să
vă bucuraţi puţin c-am venit! Singur am venit! Nu m-a
trimis nimeni! Mi s-a făcut dor de voi; nici nu vă cunoşteam
242
George Şovu
ca lumea şi, totuşi, mi s-a făcut dor de voi. De fapt, de

mama mi s-a făcut dor şi astfel am ajuns la voi… Ce
frumoşi sunteţi! Eu cu tine semăn, bunicule… cu mama
adică, dar ea a luat chipul tău şi-atunci, uite că semănăm:
avem aceeaşi ochi, albaştri, aceeaşi formă a feţei, a gurii…
Zâmbeşti? Vezi, şi zâmbetul ni se aseamănă…”
Lacrimi fierbinţi începură să i se rostogolească pe obraji.
Chipul lui Bogdan îmbrăcase haina fiinţei sale chinuite din
acele momente. Simţea o infinită mustrare în suflet. Nu
putea să-şi ierte nepăsarea cu care tratase o parte a
existenţei sale Să nu vrei să ştii nimic despre destinul
aceleia ce te-u adus pe lume. Ce poale fi mai grav decât
atât?” în clipa aceea îşi aminti, privind, din nou spre
tabloul de care îşi sprijinise fruntea, la un moment dat, că
mama sa făcuse o copie de pe acest tablou, o înrămase şi-o
pusese undeva, în casa lor. El, Bogdan, nici nu avusese cel
puţin curiozitatea să privească chipurile acelea de sub
sticlă. Nu ştia cine (poate că bunica — cealaltă se gândi
Bogdan acum) spusese, se pare, o vorbă, cum că: „Să nu ne
punem pozele pe pereţi… e lucru de prost-gust”, şi-atunci
tabloul a dispărut, Melania Ştefănescu l-a luat şi l-a
ascuns undeva, într-un dulap. Probabil că, din când în
când (Bogdan ar putea să garanteze acum acest lucru),
mama îl scotea de-acolo şi-l privea, îl privea, cu siguranţă,
pe furiş, ca să n-o observe cineva. De altfel ea era singura
ce se întorcea aici, în fiecare an, măcar o zi, două. Lua
maşina, ori se urca în tren şi dispărea. Făcea acest lucru
chiar în scurtele vacanţe petrecute în ţară, în anii în care a
fost plecată în străinătate. Tatăl lui Bogdan nu-şi găsea
niciodată timp pentru aşa ceva. Bunicii — nici atâta! „Nu
243
Dimineaţa iubirii
cred ca ei să fi venit vreodată aici! îşi spuse Bogdan. În

sfârşit, poate că nu sunt de condamnat — îşi continuă
gândul băiatul, deşi, ca să înţelegi un suflet, stimaţi
tovarăşi profesori, «trebuie să ai la îndemână toate datele
reprezentative» I parcă aşa spuneaţi cândva… Dar, să nu
aruncăm păcatele şi poverile sufletului nostru în spatele
altor suflete, că, prin asta, respiraţia noastră nu se face cu
nimic mai uşoară!”… Şi, inspirând, în acele clipe, cu sete,
aerul din încăpere, de parcă ar fi vrut să aducă în fiinţa sa
ceva din spaţiul acela dens de amintiri vitale, Bogdan abia
acum simţi mirosul atât de plăcut de… busuioc, de mere
domneşti, de gutui, păstrate din anul trecut, miros ce-ţi
strecoară în suflet o tihnă dulce, o bună dispoziţie moale,
rafinată şi o dorinţă de a te împăca cu toată lumea. Se
linişti şi el treptat, observând că în casă plutea o răcoare
bună, spre deosebire de căldura de-afară şi că rămăsese
singur… Simţi un îndemn de-a se aşeza pe pat, ceea ce şi
făcu, cu multă plăcere, după ce agăţă, la locul său, tabloul
pe perete… Poate că în acel pat se născuse mama sa (lucrul
ar fi fost posibil, deoarece era din lemn masiv, de stejar,
adică ar fi putut să dureze; în plus, era frumos, avea
încrustături fine pe tăbliile de la cele două capete, iar
furnirul — de culoare maro. Cu reflexe mirii — se păstrase
destul de bine). În orice caz, dormise în el de atâtea ori.
Afară se mişca o boare de vânt, care se strecură pe după
perdea, prin fereastra deschisă a camerei, ocolind pe lângă
pereţi şi oprindu-se pe obrajii lui Bogdan, să-i mângâie. El
stătu câteva secunde cu ochii închişi, savurând
mângâierea, dar se ridică apoi, pentru că la poartă claxona
de zor o maşină. Ieşi în curte şi se uită după Vasilică, după
Manuela, după copii… dar nu văzu pe nimeni. Îi strigă,
244
George Şovu
fiindcă maşina tot claxona, iar el s-ar fi dus să deschidă

poarta, dar se temea că n-o să ştie cum, şi nu voia să se
facă de râs: „Auzi, să fii la tine acasă şi să nu ştii să
deschizi nici poarta!”
Constatând că nu-i răspunde nimeni, începu atunci să
alerge, strigând totodată: „Ho, că vin, ce claxonezi aşa, că
ridici tot satul în picioare!”. „Dar cine-o fi?” se întrebă
Bogdan, în timp ce deschidea poarta în spatele căreia se
afla maşina ţipătoare. (Şi eu, care mă temeam că n-o să
ştiu, îşi spuse el, dar a fost foarte simplu — sistem
obişnuit.)
Când a dat de-o parte cele două aripi ale intrării, nu
mică i-a fost mirarea să constate că maşina care claxona
era chiar maşina lor, de la Bucureşti, iar la volan se afla
mama sa. În dreapta ei, Ştefana, iar pe bancheta din spate
era Radu, care-i făcea, bucuros, semne cu amândouă
mâinile. De altfel, el a reuşit să iasă primul din maşină şi,
repezindu-se spre Bogdan, începu să-i spună: „Ne-a fost
dor de tine, domnule student, dor înţelegi, şi-am venit să te
vedem”!
„Mamă, ce e cu tine aici?” întrebă Bogdan, după ce i-a
deschis portiera.
„N-ai auzit? Ne-a fost dor de tine, şi nouă ne-a fost dor,
adică şi mie, şi Ştefanei şi lui Radu…”
„Bine, dar de unde ştiaţi că eu…”
„Te-am intuit, băiatule, am înţeles totul din privirile tale,
în clipa în care ai plecat! Vino să te îmbrăţişez pentru asta!
Şi pentru că o să ne-aduci în casă o fată frumoasă, şi
cuminte, şi deşteaptă ca Ştefana… Hai, domnişoară, hai,
apropie-te!
245
Dimineaţa iubirii
Desprinzându-se din braţele mamei sale, Bogdan se

apropie de Ştefana, care, înaintând şi ea, îl cuprinse pe
după gât şi, sprijinindu-şi capul de pieptul lui, îi şopti
parcă anume în dreptul inimii: „Bogdane, mama, mama ta
vreau să spun, este…”
„Ştiu, ştiu, Ştefana — o opri băiatul, ridicându-i capul şi
mângâindu-i obrazul… ştiu şi eu acest lucru, de-aceea am
şi venit aici! Vino să-ţi arăt bunicii, pe ceilalţi, să-i vezi ce
frumoşi sunt… Aici e casa lor, aici au trăit ei, înţelegi, în
camerele acestea au respirat ei, s-au bucurat şi-au suferit,
în patul acesta au dormit — şi ei, şi mama mea —, de-
aceea eu…”
— Domnule Bogdan, domnule Bogdan, vă rog să mă

iertaţi, cred că sunteţi foarte obosit, dar v-o fi foame, ne-am
gândit că v-o fi foame… soţia mea a pregătit ceva, dacă
vreţi… vă rog!…
Ridicându-se din pat, Bogdan privi, speriat, în jur. Nu-l
văzu decât pe Vasilică, învăţătorul…
„Şi ceilalţi? îi venea să întrebe: unde sunt ceilalţi?” Se
apropie, totuşi, de fereastră şi, dând perdeaua-ntr-o parte,
se uită spre poartă: nici urmă de maşină, iar porţile erau
închise. Zâmbi puţin stânjenit:
— Da, cred că sunt obosit, spuse el, răspunzând
învăţătorului. Şi aveţi dreptate: mi-e şi foame!…
246
George Şovu
12
După ce-au mâncat cu toţii, Bogdan s-a supus cu

plăcere invitaţiei gazdelor de a le vedea, cu de-amănuntul,
locuinţa lor, gospodăria, cu „orătănii”, grădina din spatele
casei… totul dovedind hărnicie, bun-gust, viaţă sănătoasă,
aşezată pe temelii de muncă şi de înţelegere. Iar fiecare
vorbă a lui de apreciere stârnea zâmbete şi scăpăra lumini
de bucurie pe faţa celor doi dascăli. Privindu-i mai atent,
Bogdan avu revelaţia unor gânduri de preţ pe care le purta
în fiinţa sa din perioada „documentării” pentru acea
„declaraţie de dragoste”. Le dobândise din cărţile studiate
ori din discuţiile cu bunicii săi, cu bunicul mai ales.
„Fericirea se dobândeşte, nu se capătă” — îşi aminti el că
citise într-o asemenea carte. Vorbe, la care, profesorul
Dragoş Ştefănescu făcuse următoarea adnotare, într-o
discuţie cu nepotul: „Este un mare adevăr, Bogdane. Ca tot
ceea ce constituie valoare, bucuria inimii, a sufletului, a
întregii fiinţe nu se primeşte pomană. Ea n-ar mai fi
bucurie, ci umilinţă. A dobândi înseamnă a lupta, a ajunge
la o zonă de lumină prin merit şi faptă… de merit. Iar lupta
presupune prefacere, dezvoltare, drum în sus pe treptele de
aur ale fiinţei. E greu lucru să-ţi găseşti propriile trepte, să
ştii unde să calci, pe care resorturi să apeşi cu Voinţa ta de
a merge înainte, de a şlefui şi înmulţi, prin cultură şi
247
Dimineaţa iubirii
educaţie, prin proprie lucrare deci, ceea ce ţi-au dat

înaintaşii, cei ce te-au adus pe lume. În această lucrare eşti
ajutat, să ştii de la mine — preciza bunicul lui Bogdan — şi
de oglinda fiinţei celui cu care trăieşti alături. Totul este să
ştii să priveşti prin această oglindă…”
Privindu-i pe soţii Costache (Manuela şi Vasilică),
Bogdan avu sentimentul că aceştia ar putea rosti, unul
către celălalt, măcar în intimitatea fiinţelor lor, în atâtea
dintre momentele vieţii comune:
„Îţi mulţumesc pentru fericirea ce-mi dărui!” Şi, în clipa
aceea, se gândi la Ştefana, întrebându-se, parcă fără de
voie: „Eu voi fi în stare s-o fac fericită pe Ştefana?” Iar
gândul pluti mai departe, îmbrăcând alte haine: „Şi cu
Mona ce se va întâmplă? Ea va fi fericită?…”
13
Când îşi plecă genunchii în faţa monumentului de

marmură, ochii i se opriră pe aceleaşi chipuri din tabloul
de pe perete: o imagine identică, reprodusă, fireşte, la alte
dimensiuni, se afla şi aici.
„O, de când nu mai sunteţi, oftă fiinţa lui Bogdan. De-
aceea aţi rămas tineri şi nu vi s-au ofilit zâmbetele! Dacă şi
eu aş muri… cum era să se întâmple acum câteva
săptămâni… tot aşa…”
Îşi aduse aminte de război… „Ştii tu ce înseamnă, băiete,
să fii ani de zile între viaţă şi moarte? Pentru că asta
înseamnă războiul, frontul — hotarul între viaţă şi moarte,
248
George Şovu
notar pe care puteai să-l treci în oricare clipă; o clipă era

de-ajuns ca să te trezeşti dincolo, în împărăţia umbrelor, a
nefiinţei, adică să nu te mai trezeşti niciodată!”
În locul bărbatului de pe cruce, Bogdan vedea acum
chipul bunicului Ştefănescu… El îi vorbea acum:
„Războiul era în toi! Mă aflam în prima linie a frontului.
Un obuz m-a îngropat aproape în întregime. Mi-am pierdut
cunoştinţa şi-acolo am rămas. Ai noştri s-au retras şi, la
numărătoare, am ieşit, bineînţeles, lipsă. Între numele
celor căzuţi la datorie a fost trecut astfel şi al meu. Peste
două zile însă, camarazii de luptă, cu noi întărituri, au
recucerit poziţiile. Am fost găsit şi eu, mai trăiam, nu
fusesem prea grav rănit şi, în felul acesta, am fost salvat.
Vestea morţii şi-a continuat, între timp, drumul, iar până
să fie anulată de cealaltă, care anunţa că, de fapt, sunt
numai rănit, a trecut o lună întreagă, în care eu, pentru
bunică-ta, pentru colegii mei de la şcoală, pentru toţi cei ce
aflaseră… am fost mort! Noroc că nu s-au grăbit să-mi facă
o cruce… Mi-aş fi găsit numele şi chipul în cimitir!…”
Bogdan se cutremură. „Dacă şi tu, tu, bunicule?” îl întrebă
el pe cel din fotografie…
Îşi aduse aminte de o întâmplare, i-o povestise un coleg
de liceu… Nu mai ştia cum venise vorba tot aşa despre
război. Tatăl colegului său se dusese, cică, la vreo nouă-
zece ani de la terminarea războiului, pentru nişte treburi,
în satul în care se născuse. În drum, de la gară către casă,
a prins din urmă un om. I-a dat bună-ziua şi-au început să
vorbească. Omul i se părea cunoscut şi nu prea. L-a
întrebat cine este…
„Bine, dar dumneata…?”
249
Dimineaţa iubirii
„Ştiu, i-a răspuns cel întrebat, eu «sunt mort de

doisprezece ani*-!”
„Exact! Ţi s-au făcut şi pomeni, ai şi cruce în cimitir. Am
văzut-o şi eu. Am fost doar vecini! -’
„Acum am scos-o. Am adus-o acasă. O păstrez — pentru
când va trebui de-adevăratelea. Deocamdată, m-am întors
de pe lumea cealaltă… în toţi aceşti ani, o vreme am fost
prizonier, apoi am mai rămas pe-acolo şi-acum, uite că m-
am întors…”
Chipul de pe monumentul de marmură se întristă: „Eu
nu, nu mă mai pot întoarce! Eu am trecut «hotarul» acela…
«hotarul»…”
Bogdan simţi nevoia să-l mângâie şi chiar făcu gestul pe
deasupra geamului ce-adăpostea fotografia bunicilor săi,
redându-le zâmbetele frumoase şi tinere. Mai aprinse o
luminare şi se ridică, îndepărtându-se încet. La capătul
aleii îl aştepta Vasilică, învăţătorul.
14
A doua zi, pe la nouă şi jumătate (Bogdan abia se

sculase, iar acum se afla în curte, stătea de vorbă cu Viorel,
băiatul învăţătorului), o maşină se opri la poartă, iar din
maşină, după câteva secunde, îi vede coborând pe bunicul
şi pe bunica.
„Nu, că asta e nemaipomenit! şi-a spus Bogdan. Ce
250
George Şovu
caută şi ei aici?” O clipă a fost tentat să se retragă în

spatele casei, să se ascundă. Nu ştia de ce, dar parcă nu
suporta alţi ochi (în afară de cei ai gazdelor, bineînţeles)
asupra acelei lumi de suflet către care el venise şi de care
simţea că se umple, pe dinăuntru, tot mai mult. Simţea şi
simţirea aceasta îi făcea nemaipomenit de bine. „Iar acum
veneau ei, parcă să-l suspecteze! De ce?”
Privind, în acelaşi timp, spre curte, profesorul Dragoş
Ştefănescu tresări şi el:
— Mădălino, băiatul acela nu e Bogdan?
— Ce să caute Bogdan aici? spuse bunica, dar, uitându-
se mai bine, adăugă: şi, totuşi, parcă el e!
— Dacă e el, atunci e semn bun! mai spuse bunicul,
deşi…
— Deşi ziceam că întâlnirea aceasta ne-am dori-o fără
alţi ochi martori…
— Măi, mânzule — spuse bătrânul profesor, când
Bogdan se apropie de ei — tu ţii să ne faci numai surprize?!
— Eu, ca eu, dar voi, sigur m-aţi întrecut. Pe-aici ce vă
mai aduce, tot „dorul de rădăcini”?
— Văd că avem o boală comună, nepoate, şi, drept să-ţi
spun, e pentru prima dată când mă bucur de-o boală… El
e un văr de-al tău, pe care-l cunoşti mai puţin, ne-a adus
cu maşina, că peste dealurile astea, de la ei până aici, nu-i
prea departe. În vreo două ore şi jumătate ajunserăm.
— Bogdane, maică, tu când ai venit? întrebă bunica.
— Ieri!
— Dar nu trebuia să mai stai vreo trei zile la Poiana?
— Ba da!
— Şi?
251
Dimineaţa iubirii
— Şi!
— Mda! Aşa deci, ne întâlnirăm şi… aici! Nu te-aşteptai
să ne vezi, dar mai ales n-ai fi dorit să te vedem noi pe tine.
— Diagnostic aproape precis, bunico: de aşteptat — în
niciun caz!… Dar că voi mă găsiţi aici, acum, adică de vreo
câteva minute, nu mă mai deranjează! în primele clipe m-
am simţit ca şi cum m-aţi fi surprins dezbrăcat, aşa cum
mă ştiţi voi de mic. Eram, de fapt, cu toate ferestrele
deschise: adun, adun cât mai mult… Poate că aceste
acumulări…
— Sigur ne vor servi, nepoate, sigur! interveni bătrânul
profesor. Dar, poate că ne inviţi înăuntru, că ne ţinuşi
destul la poartă. Valeriule — se-ntoarse el către băiatul
care-i adusese cu maşina — mai rămâi şi tu puţin sau te
întorci?!
— Păi, eu v-aş lăsa sănătoşi şi m-aş duce! De-aici aţi zis
că luaţi trenul până la Bucureşti, răspunse flăcăul.
— Da, de-aici luăm trenul. Acum îl avem şi pe Bogdan cu
noi. Ne-a crescut curajul!
— Că multă nevoie aveţi voi de „curajul” meu!
— De ce spui aşa, nepoate? Crezi că nu s-ar cădea să
avem, ori că n-ar fi cazul? încă!
— Noroc de „încă” acela, el mă scoate din încurcătură!
— Chiar dacă trecem repede peste problemă, tu reţine-o,
totuşi! Aşeaz-o undeva, bine, fiindcă eu n-am glumiţi Vine o
vreme…
— Mai e, mai e, tovarăşe profesor!
— Da, daaa! răspunse bătrânul, meditativ. „Mai el” N-ar
fi rău să fie-aşa! Deocamdată, hai să vedem şi noi ce e pe-
aici!
Între timp sosiseră la poartă şi gazdele. Bogdan făcu
252
George Şovu
prezentările.
— În cazul acesta, putem să facem un consiliu — spuse
Dragoş Ştefănescu, aflând că Vasilică şi Manuela sunt tot
cadre didactice.
Intrând însă în curtea casei foştilor învăţători Margareta
şi Mihai Barbu, bunicul şi bunica se aflau parcă la prima
lor lecţie şi, în mod paradoxal, nu cunoşteau nici măcar
subiectul… Privirile pe care şi le-au trimis unul-altuia
confirmau tocmai acest lucru. În plus, mai aveau şi
asistenţă!…
253
Dimineaţa iubirii
CAPITOLUL VII
În gară era multă lume. Astăzi plecau studenţii la

armată. Cel puţin cei de la Electronică. Veniseră să-i
conducă părinţi, rude, prieteni, fetele… care oftau pentru
ei…
— Îţi mulţumesc, mamă, pentru tot! spuse Bogdan,
îmbrăţişând-o pe Melania Ştefănescu. O să-mi fie tare dor
de tine! Sărut-mâna!
— Măi, băiete, tu chiar vrei să mă faci să plâng?
răspunse mama lui Bogdan silindu-se să râdă, deşi
lacrimile îi curgeau pe obraji.
— La revedere, tată!
— Ai grijă de tine! Şi să ne scrii imediat ce vă instalaţi.
Să ştim ce şi cum… îl îmbărbătă Daniel Ştefănescu,
ascunzându-şi şi el, cu greutate, emoţiile.
— Te iubesc, Ştefana, şopti Bogdan, în timp ce-o ţinea
strâns lângă pieptul său, sărutându-i părul, aşa cum
făcuse atunci, în noaptea aceea de primăvară, când îi
254
George Şovu
declarase pentru prima dată iubire. Te iubesc! repetă el. Să

nu uiţi asta niciodată!
— Şi eu te iubesc, Bogdane! Nici tu să nu uiţi!…
… Roţile trenului măcinau drumul şi timpul! Şi parcă

orânduiau întâmplările, imaginile, trăirile…
Când s-a întors la Bucureşti cu bunicii, niciunul din cei
trei n-a îndrăznit să scoată o vorbă despre călătoria la
Bucşani. Nu se înţeleseseră asupra acestui lucru, dar
fiecare — şi bunica, şi bunicul, şi Bogdan — simţea la fel. I-
a dat însă de gol Vasilică, învăţătorul, care, venind cu nişte
treburi la Bucureşti, i-a telefonat „doamnei Melania” s-o
întrebe „când mai trece pe-acasă”… că, uite, „domnul
Bogdan şi-apoi şi cei bătrâni — au fost şi tare bine s-au
simţit! Le-a plăcut mult, au fost impresionaţi, eu chiar m-
am mirat cât de… Ştiţi, doamnă, parcă descopereau o lume
după care jinduiseră… Mie aşa mi s-a părut!… Vă aşteptăm
şi pe dumneavoastră, cu toţii vă aşteptăm… şi vă dorim…”
După ce-a închis telefonul, Melania s-a aşezat într-un
fotoliu şi-a început să plângă încet, cu linişte, ca la capătul
unui drum la care ajungi tocmai când nu mai aveai nicio
speranţă. După câteva zile a surprins-o pe bunica
scotocind prin dulapuri. N-a întrebat-o ce caută, ba, mai
mult, s-a făcut că nu observă. În seara aceea, când s-au
255
Dimineaţa iubirii
adunat cu toţii în casă, au observat, pe peretele din faţă al

sufrageriei, tabloul la care şi Bogdan, şi bunicii priviseră
atâta, la Bucşani! Din ziua aceea, pe chipul tuturor
membrilor familiei Ştefănescu a mai răsărit un soare. Cu
toţii se simţeau mai mulţi, şi mai buni.
Când a văzut tabloul, Ştefana, care nu ştia nimic despre
istoria lui, i-a spus lui Bogdan:
— Tu cu bărbatul acela din tablou semeni! Cine e?
— Bunicul meu, din partea mamei, a răspuns el, cu o
nuanţă de mândrie… Pentru ca apoi să adauge, întristat: A
murit de mult, în război!…
La liceu, la deschiderea noului an şcolar, s-a bucurat

când i-a văzut pe colegii din fosta lui clasă. Veniseră cu toţii
— şi fete şi băieţi — la festivitatea de deschidere. Foiau, cu
plăcere, în jurul lui Dan Panaitescu mai ales, filosoful şi
dirigintele lor. Nu mică i-a fost mirarea când a observat că
de reuşita Ştefanei la facultate se bucura sincer până şi
fosta ei dirigintă, care a avut tăria să se căineze chiar,
spunând:,. Se pare că mai greşim şi noi. Deşi n-ar trebui!
Te felicit, fetiţo, şi-ţi doresc izbândă mai departe!” a încheiat
ea, strângând mâna Ştefanei şi făcând apoi un gest spre
obrazul ei, ca de mângâiere. Mai mult n-a îndrăznit. În
acele clipe, Bogdan se temea ca Ştefana să nu-i răspundă
cine ştie ce, s-o înfurie. Dar ea i-a zâmbit şi n-a rostit
niciun cuvânt. Plecând de la festivitate, s-au împrăştiat —
care, încotro…
„Asta e viaţa — ar fi spus, probabil, filosoful, dacă se uita
după noi să ne vadă cum ne răsfirăm chiar din poarta
şcolii — ea ne adună, ea ne risipeşte! Important e — între
atâtea lucruri tot aşa de importante — să nu uităm unii de
256
George Şovu
alţii, să nu uităm cum ne-am clădit temeliile!”

în ceea ce-l privea — se gândea Bogdan — iată că acum,
pentru prima dată, viaţa îl „risipea11 de ai săi! Se simţea
înfiorat, pătrunzându-se de un fapt atât de evident şi
anume că viaţa trebuie luată pe cont propriu! „În ceea ce
faci, trebuie să te bazezi, întâi-şi-ntâi, pe ceea ce eşti tu!” Nu
ajunsese el deja la această concluzie?!… Atunci, de ce
trebuie să se mai sperie? „Da, aşa este, n-ar trebui! Dar nu
e deloc uşor! Până acum, care erau principalele mele
obligaţii: să învăţ, să fiu premiant („ca să nu stric firma
familiei”, cum zicea bunicul), să intru la facultate! Cam
atât! Acum însă, odată cu… Ştefana, cu iubirea adică, deci
cu sufletul, problema devine numai a mea! „Viaţa pe cont
propriu”! Iat-o! Poartă-i poverile… de frumuseţe! Acum să
te văd, când Ea va fi departe!”
„Şi cu armata?” îl iscodi un gând.
„Nu de ea o să mă sperii eu!… Ştefana a trecut printr-un
adevărat război şi nu s-a lăsat înfrântă. Dimpotrivă! O mai
fi scâncit ea, o fi plâns adesea, dar a biruit!… Doamne, ce
tărie! se miră, încă o dată Bogdan. Chiar şi-acum: ea
rămâne, mai departe, să se chinuiască — facultatea, care
este atât de grea (dacă o iei în serios, bineînţeles), casa,
Radu, tatăl ei… O mână de om — în spate cu poveri până
la cer!… Trebuie să n-o mai supăr niciodată pe Ştefana! Şi
trebuie s-o ajut! Am s-o ajut! Jur c-am s-o fac!”…
257
Dimineaţa iubirii
— Ştefana, să mai vii pe la noi! Să vii oricând pe la noi f

Te aşteptăm, auzi, te aşteptăm! Şi să nu uiţi să-l mai aduci
şi pe „cavalerul” meu de la mare! De altfel, bunicul o să mai
treacă pe la el, la internat. O să-l rog eu!
— Vă mulţumesc, doamnă Ştefănescu. Vă mulţumesc
mult pentru invitaţie şi pentru tot, spuse Ştefana, adânc
impresionată. În speranţa că n-am să vă deranjez, am să
telefonez din când în când şi-am să mai vin să vă văd. Va fi
o mare bucurie pentru mine.
— Te aşteptăm cu plăcere, domnişoară Ştefana! adăugă
şi tatăl lui Bogdan. Să vii, să veniţi neapărat!
— Vă mulţumesc şi pentru Radu! Multă sănătate
bunicilor!
— Dacă ai vreo veste, înaintea noastră, te rugăm să nu
ne uiţi! mai spuse Melania Ştefănescu, intrând pe poarta
casei.
— Bineînţeles! Să n-aveţi nicio grijă! Bogdan se va
descurca foarte bine! răspunse Ştefana, îndepărtându-se
încet, pentru ca, după câţiva paşi, s-o pornească în fugă
spre casa ei.
Ajungând, pregăti, la repezeală, ceva de mâncare pentru
tatăl ei, apoi se îmbrăcă cu o rochie potrivită şi plecă spre
facultate. În drum, se opri pentru câteva minute la noul
magazin la care lucra tatăl său. Când au auzit că „fata
aceea frumoasă” este fiica lui Ion Dragomir şi că este
studentă la Medicină, că a intrat cu o medie atât de mare şi
fără nicio oră de meditaţie, (toate acestea fuseseră
258
George Şovu
răspândite în grabă de o tânără vânzătoare, după ce le

aflase de la tatăl Ştefanei) personalul magazinului s-a
adunat în jurul proaspetei studente, înconjurând-o cu
căldură şi cu vorbe frumoase, cu exclamaţii de admiraţie,
care făcură ca ochii lui Ion Dragomir să lucească de o
bucurie rară. Îşi îmbrăţişă fata, cu sfială, acolo, în faţa
tuturor, promiţându-i, încă o dată, în suflet că n-o s-o mai
facă să sufere din pricina lui niciodată.
Primele scrisori ale lui Bogdan, trimise acasă şi Ştefanei

erau încurajatoare, tonice. Esenţa a ceea ce comunica
studentul-militar era următoarea: „Totul e bine, e mult mai
bine decât mi-aş fi putut imagina!”…
Desigur, optase pentru „do” de sus în mod deliberat.
Parcă, dacă începea să scâncească — aşa cum observa în
stânga şi-n dreapta, la cunoscuţi ori la necunoscuţi, că
înlăcrimau hârtiile pe care apoi le introduceau în plicuri —
se schimba ceva? Cu ce l-ar fi ajutat pe el, dacă le-ar fi
spus că: nu mai doarme singur, în camera sa, ci cu câteva
zeci de alţi băieţi ca şi el şi că acest lucru, bineînţeles, nu
reprezintă idealul după care să te prăpădeşti în viaţă; că
nu-i mai şopteşte nimeni, la culcare — „Noapte bună”, iar
dimineaţa —,. Scoală-te, puişor, că ţi-am pregătit…”, ci i se
ordonă: „Stingerea!”, iar, peste câteva ore: „Deşteptarea!”,
259
Dimineaţa iubirii
după care trebuie să alergi, în câteva minute doar, jos, pe

platou, ca să nu scapi bucuria ce ţi-o procură exerciţiile de
înviorare, mai ales când suflă vântul, sau plouă, sau când
o ninge…; că, între altele, din primele zile au început
programul de instrucţie, în cadrul căruia li s-a promis că
„li se va scoate untul din ei!” — şi asta în fiecare zi, ore în
şir; că fac şi pregătire teoretică serioasă, când, ascultându-l
pe cel ce explică te miri ce, uneori adormi, cu ochii deschişi
şi mai şi visezi, deşi auzi, notezi, înveţi; că, în afara unor
asemenea programe, au tot felul de alte programe — unul
„administrativ”, de pildă: mături, speli podele, speli… dar
ce nu speli!; altul (program, adică)… de nu ştiu care… şi tot
aşa de nu mai ai timp să te întrebi cum te cheamă. Şi, la
urma-urmei, ce-ţi mai trebuie numele, aici asculţi, mai
ales, de comenzi: „Drepţi!”… „înapoi, fuga, marş!”… „Pas de
defilare!” „Salt înainte!”…, „Culcat!” Şi iarăşi: „Drepţi!”
„Pentru onor, la dreapt-ta!” „Cu cântec, înainte, marş!”
„Capul sus, capul sus!” Şi asta până când începi să
constaţi că într-adevăr mergi înainte în cadrul acestei „Şcoli
a bărbăţiei, a curajului1’, care este armata. „Aici se
făureşte o lume distinctă” — li s-a spus de la început. Şi, pe
bună dreptate, dar „o lume” aceasta nu trebuie uitat, se
gândeşte Bogdan — care nu are, nu trebuie să aibă doar
linii, linii asemănătoare, prin trupul cărora fluxul vieţii,
raportat la cerinţe, la misiuni, să curgă la fel, ci şi relief, cu
nenumărate elemente distincte, însemne ale unei
complexităţi ce, în final, împlinindu-se, înflorind, va oferi
ochiului şi parametrilor de evaluare de peisaj pe cât de
variat, ca necesitate, pe atât de armonios
La câteva săptămâni, când l-au vizitat părinţii, mamă-sa
260
George Şovu
nu mai contenea cu sfaturile şi cu îngrijorările…

— Mamă, te rog! i-a spus Bogdan; trebuia să trec prin
foc, altfel cum să scap de puful care mă mai acoperea când
am ieşit de sub aripile voastre?! Şi-apoi uită-te la mine! mai
arăt eu a copil?
— Da, dar…
— Va ieşi bine, mamă! Aminteşte-ţi că ţie o viaţă-ntreagă,
în sfârşit, până când… nu ţi-a fost uşor! Şi nici fetei
aceleia… De ce credeţi că eu?!…
Melania Ştefănescu a plecat întărită şi mulţumită!
— Ce băiat bun e Bogdan al nostru! a şoptit ea, pe drum,
la întoarcere.
— Mă bucur mult c-ai ajuns s-o spui fără nicio rezervă! a
răspuns tatăl lui Bogdan…
Cel mai greu însă studentului-militar îi era fără Ştefana.
Scrisorile ei soseau cu regularitate, erau tandre şi
frumoase, dar numai scrisorile nu-i ajungeau. De-aceea
băiatul, în atâtea din ceasurile zilelor şi nopţilor sale, trăia
numai cu gândul la ea…
De când se afla în perioada de practică, pentru a ajuta la

strânsul recoltei, aşa cum fac în fiecare toamnă elevii şi
studenţii, trecuseră zece zile. Aici condiţiile parcă erau şi
mai dure. Şi asta, mai întâi, pentru că aceşti tineri —
261
Dimineaţa iubirii
studente şi studenţi — nu erau obişnuiţi cu munca fizică.

Nu li se părea astfel deloc uşor să lucreze ore în şir pe câmp
la recoltatul sfeclei, la struguri, ardei, morcovi, pătlăgele, să
mănânce în condiţii mai puţin obişnuite, să doarmă, la fel!
Sigur, nici sufletul Ştefanei nu cânta în fiecare clipă
„Marşul Victoriei”, dar nici nu se plângea şi nu plângea
cum… Mona, de pildă, Mona nu ştia să facă absolut nimic.
Asta, la început! Fiind colege de an şi de facultate, fuseseră
repartizate împreună. În dormitor, şi-au ales paturile
alături.
— Ştiu că prezenţa mea nu-ţi face bine — i-a spus Mona,
chiar din prima zi Ştefanei, dar tu ai un suflet mare, te rog
să mă ajuţi! Altfel am să ajung de batjocura tuturor. Mi-e
spaimă să dorm aici, mi-e spaimă de uneltele acelea, pe
care nu ştiu să le mânuiesc, de coşurile, pe care mă tem că
n-am să le pot căra, de mâncarea pe care ne-o servesc, de
apa pe care-o bem, mi-e spaimă de întuneric, de
trivialităţi… de totul mă tem! Viaţa e dură cu tine de mult!
Tu ai căpătat altfel de puteri! Pentru care eu te admir. Şi nu
numai pentru ele! Nici sufletul meu n-a trăit pe roze, să
ştii! Dar, cine mă cunoaşte pe mine? în definitiv, mi s-a
întâmplat un mare necaz, pe care, desigur, îl cunoşti: m-am
îndrăgostit şi eu de Bogdan. Vreau să te asigur însă — şi
cuvântul meu este şi faptă — că niciodată n-am să vă
tulbur viaţa cu nimic!
— Mai mult decât ai tulburat-o! a răspuns Ştefana. Mona
şi-a plecat ochii parcă spre a nu se putea citi în luminile lor
zig-zagul dureros al zvâcnirilor inimii.
În clipa aceea, Ştefanei i-a părut rău pentru vorbele
spuse. Peste obrajii Monei năvălise o paloare de ceară…
De-a doua zi, Ştefana a cerut să li se repartizeze normă
262
George Şovu
comună, ajutând-o şi învăţând-o pe colega ei să

muncească, să se descurce treptat cât mai aproape de
cerinţele ce li se impuneau. Iar Mona se dovedea o elevă
silitoare, şi-o fiinţă caldă, veselă şi prietenoasă. Cele două
fete se simţeau acum bine-mpreună. Din când în când
însă, Ştefana se retrăgea în sine, ca să stea de vorbă cu
Bogdan. În acele momente cu deosebire, dar nu numai,
Mona l-ar fi vrut şi ea alături pe Cosmin; el fusese însă
repartizat, cu anul lui, într-o altă localitate, dintr-un alt
judeţ. N-aveau cum să se întâlnească, iar de scris… cine
mai putea avea grijă şi de scrisori în asemenea condiţii şi
ritm de muncă. De aceea, nici Ştefana, în această perioadă
de câteva săptămâni, nu i-a trimis lui Bogdan decât o
singură scrisoare, iar de la el, deşi ştia precis că-i scrisese
(adresa ei o primise, prin telefon, de la Bucureşti, unde
Ştefana o lăsase) nu primise niciuna…
263
Dimineaţa iubirii
CAPITOLUL VIII
A doua zi trebuia să meargă pentru prima dată în sala

de disecţie. De când începuse cursurile, care o acaparau tot
mai mult şi prin program dar, în primul rând, prin
interesul pe care îl prezentau, Ştefana s-a tot gândit la ziua
aceasta, în care va da ochii cu cadavrele. Îi era o teamă
cumplită de morţi. Se strecurase această frică în fiinţa ei de
când avea vreo şapte-opt ani, în urma unei întâmplări
nefericite… Murise o bătrână de pe strada ei, vecină cu
casa lor, lelea Ioana — cum îi spunea toată lumea. Fusese
o femeie blândă şi bună. Îi plăceau mult copiii. Pe Ştefana o
iubea cu deosebire. Ea nu avusese decât un băiat, care se
însurase şi plecase într-un alt oraş, în provincie. Lelea
Ioana rămăsese singură. Acum se prăpădise şi trebuia
îngropată. Nimeni nu ştia unde locuieşte băiatul moartei şi
nici ea nu apucase să spună nimic despre el nimănui. Aşa
că — vecinii s-au hotărât „să pună mână de la mână” şi să
264
George Şovu
facă ceea ce era de trebuinţă în asemenea împrejurare. În

prima noapte, la priveghi, s-au adunat în casa dispărutei
mai multe femei „s-o păzească”. Pe lângă ele, se foiau şi
copii. Ştefana era printre ei. Se aşezase pe un scăunel,
undeva în colţul camerei, în care se afla, întinsă pe masă,
lelea Ioana, şi privea lung spre ea. Îi fusese dragă bătrâna
Ştefanei, fiindcă totdeauna o întâmpina cu vorbă bună şi
caldă, o mângâia, o chema la ea şi-i dădea te miri ce: ba
dulceaţă, „făcută de ea”, ba bomboane, „cumpărate de la
prăvălie”, ba o jucărie… de fiecare dată îi oferea câte ceva
care să-i facă plăcere fetiţei.
Ştefana stătea acum pe scăunel şi privea spre chipul
bătrânei. „Vorbea cu ea”, aşa cum auzise că făcuseră până
mai adineaori femeile din cameră, care tot o întrebau:
„unde se duce?”, şi „ce-o să facă pe-acolo?”, şi „cum de se
îndură ea să plece, şi să le lase?” şi „de ce nu le-a spus
nimic despre băiat?”, că „uite, acu’, de unde să ştie ele să-l
ia?”, „şi ce-o să se facă el când o să afle că mama lui nu
mai e?” (Ei, ce să facă? — zisese una — drept răspuns, n-o
să-i pese, ca şi pân-acum, parcă, dacă l-ar fi durut
undeva… n-o mai căuta el?)… Acum, că se mai potoliseră
femeile, Ştefana voia să-i spună şi ea „că-i pare tare rău că
a murit şi că ea n-o s-o mai vadă, n-o să-i mai poată
spune: «Sărut-mina, tuşă Ioană»…
Pe fetiţă o podidise plânsul… în cameră ardeau
lumânări, fumega şi-un ciob de tămâie, iar mirosurile erau
puternice şi grele… Ea însă îşi şterse lacrimile repede,
pentru că voia să-i mai spună…
În clipele acelea, lelea Ioana, înfuriată, se ridică de pe
masă, cu mâinile desfăcute ca nişte gheare lungi şi
265
Dimineaţa iubirii
puternice şi cu ochi din care îi ieşeau flăcări ca ale

luminărilor, se dădu, în grabă, jos şi se repezi spre colţul
Ştefanei, prinzând-o de gât cu ghearele acelea şi strigându-
i: „Aşaaa, care va să zică, îţi pare rău că n-o să mai aibe
cine să-ţi dea dulceaţă, şi bomboane, şi jucării… Aşaaa…
care va să zică…” şi în timpul acesta o strângea… Fata ar fi
vrut să strige, s-o cheme pe mamă-sa în ajutor… dar nu
putea, nu putea să deschidă gura, fiindcă bătrâna o
strângea de gât… Aşa că închise ochii, simţind că se sufocă
şi… căzu, leşinată, de pe scaun…
Ştefana s-a îmbolnăvit atunci şi a zăcut câteva zile…
Când şi-a revenit, n-a vrut să treacă pe lângă casa lelei
Ioana săptămâni în şir. Numai cât se uita într-acolo şi-o
vedea întinsă pe masă şi apoi, ridicându-se, cu mâinile ca
nişte gheare şi cu ochi din care slobozea flăcări, şi
repezindu-se spre ea… Până la urmă, părinţii Ştefanei au
fost nevoiţi să facă schimb de locuinţă, să se mute de pe
strada aceea; astfel ajunseseră în apropierea „Parcului
Primăverii”, în casa în care, peste vreo opt ani, avea să se
sfârşească şi mama fetei. De data aceasta, ea făcuse un
efort de voinţă nemaipomenit ca să nu se îmbolnăvească
din nou. Înţelegând însă că atunci, când era mică, i se
făcuse rău inhalând fumul de la luminări, fumul de tămâie,
ca şi atâtea alte mirosuri care degradaseră aerul, acum s-a
ferit să mai stea mult în camera moartei, a rămas afară cu
deosebire, a plâns şi s-a tânguit în voie…
Frica de morţi se păstrase totuşi vie în fiinţa ei… Cu
toate acestea, Ştefana voia să devină medic şi încă un
medic bun… „pentru oameni vii, nu pentru morţi!”, cum îşi
spunea adesea. „Da, dar pentru asta trebuie să vezi cu de-
amănuntul cum sunt legate toate în organismul omului, să
266
George Şovu
vezi şi să înveţi tăind, tăind… Şi, cine te poate suporta, de

viu, să-l ciopârţeşti doar ca să vezi şi să înveţi?! … În afară
de…
„Dacă aş reuşi să nu mă gândesc la faptul că cel pe care
va trebui să-l tai e mort!… Lucrul ar putea să fie simplu —
îşi spuse Ştefana: o să-mi închipui că trupul acela e viu şi
că-l doare; de-aceea eu va trebui să tai cu mare grijă şi cât
mai sigur ca să nu greşesc; în fond o să cunosc bine,
dinainte, zona operaţiei, tot ce cuprinde, ce este înăuntru şi
ce-ar putea să fie, în funcţie de diagnosticul pus. E bine zis:
«Ce-ar putea să fie»-, pentru că, de multe ori, ceea ce
găsesc doctorii în organismul omului, cu prilejul unei
operaţii, făcute într-o zonă bolnavă, întrece chiar şi
imaginaţia… Deci, să-mi închipui că trupul acela e viu şi
că-l doare… să pot să-mi închipui, să pot!…”
„Trebuie să pot!” decisese Ştefana şi cu această hotărâre
intră în sala de disecţie…
— Bravo, domnişoară, te felicit! spuse profesorul

Petrescu, marele chirurg, ai tăiat fără niciun fel de ezitare.
Mă bucur că voi avea o bună ucenică în dumneata. Cum te
numeşti?
— Ştefana Dragomir!
— Bine domnişoară Ştefana! E bine! Şi-acum să vedem
267
Dimineaţa iubirii
aici, în zona inimii. De unde ar trebui să începem ca să…

La ieşirea din sală, Ştefana a ţâşnit pe lângă colegi şi-a
început să alerge pe culoar. Fetele şi băieţii — câţi mai
rămăseseră, din cei ce intraseră, la început, în locul acela
— împărăţie a morţii — unde ei căutau însă şi decantau
izvoare de viaţă, n-au luat-o în seamă. Păşeau cu toţii
tăcuţi, palizi la faţă, gânditori. Dintre cei ce ieşiseră, în
timpul exerciţiilor de disecţie, pentru că li se făcuse rău, cei
mai mulţi nu s-au mai întors. De data aceasta! Pentru că
vor trebui să încerce iarăşi, şi iarăşi, până se vor obişnui.
Când vrei, se poate! Iar între ei nu se afla niciunul ^ care,
intrând la această facultate, râvnită de atâţia tineri, de
atâţia părinţi, să nu vrea să devină medic.
Mona de două ori ieşise, deoarece văzuse clar cum masa
aceea, cu un trup de femeie spintecat începuse să se
învârte, să se învârte tot mai repede, iar ea nu găsise altă
soluţie s-o oprească decât părăsind spaţiul în care se afla şi
înghiţind alt aer, de-afară! Revenise însă, de fiecare dată,
rămânând cât mai mult în preajma Ştefanei şi a
profesorului, încercând să observe cu mare atenţie totul,
dar, deocamdată, nepunând mâna pe bisturiu…
Văzând-o pe Ştefana alergând, s-a luat după ea. A
aşteptat-o apoi, în faţa unei uşi, să iasă. A luat-o de braţ,
sprijinind-o, şi au ieşit împreună afară…
— Ce faci „domnişoară doctor”? auziră fetele pe cineva
care vorbea din spatele lor. Când s-au întors, l-au văzut pe
Dorin Mihalcea, asistentul profesorului Petrescu.
— Ţi-a cam dispărut siguranţa… picioarelor, aşa-i?
continuă el, adresându-se, mai departe, Ştefanei… Cunosc,
cunosc simptomele, adăugă, înainte ca Ştefana să
reuşească să articuleze vreo vorbă. În orice caz, te-ai ţinut
268
George Şovu
tare până la sfârşit şi, în primul rând, pentru asta meriţi

din plin acel: „Bravo!” al profesorului. Să ştii că spune
foarte rar aşa ceva. Ar trebui să fii mândră! A înţeles şi el
că faci un efort nemaipomenit şi-a fost încântat că nu ţi-a
tremurat mâna. Un lucru ca acesta se realizează cu multă
greutate pentru prima dată. Se pare că ai o voinţă mare, de
care îţi ascultă toate puterile fiinţei. Pentru un chirurg bun,
pe lângă ştiinţă, multă ştiinţă, această trăsătură este de
nelipsit! Aşa că — să fie într-un ceas bun!
Şi dumneata te-ai descurcat bine — se adresă asistentul
Monei… după cele două „navete” — şi, cu un gest al mâinii,
marcă ieşirile din sală şi intrările. Te-am urmărit o
perioadă: mi-a plăcut că ai ochi să vezi! Scrâşneai puţin din
dinţi, dar urmăreai, mai departe, cu mare atenţie. Semn
bun, semn bun! şi pentru dumneata. Fetele îi mulţumiră
cu încântare pentru vorbele ascultate.
— Mâine vă aştept la laborator — şi pe voi şi pe ceilalţi,
pe care i-a numit profesorul — să discutăm temele
lucrărilor de cercetare pentru anul acesta. Trebuie să facem
o treabă bună! Vă aştept! mai adăugă Dorin Mihalcea, în
timp ce se îndepărta pe alee.
— Drăguţ băiat! spuse Mona, privind în urma lui. O fi
căsătorit?
— Şi cu Cosmin ce faci? o înţepă Ştefana.
— Că doar nu l-am cerut de bărbat! N-ai înţeles, trebuie
să ne facem mai întâi doctoriţe, altfel dânsul nu se uită la
noi! Deocamdată, ne cheamă la… cercetare!
— ”Semn bun! Semn bun!” adăugă Ştefana.
Izbucniră amândouă în râs, în timp ce-o porneau, în
fugă, pe-o altă alee, care ducea spre ieşirea din curtea
269
Dimineaţa iubirii
facultăţii.
Seara, la reuniunea „bobocilor”, într-o sală frumos

amenajată, se adunaseră câteva sute de studenţi.
Ştefana stătuse în cumpănă dacă să meargă sau nu.
Tatăl ei, care acum, de când cu necazul acela, nu mai în-
târzia niciodată seara, venea la timp acasă, se mai ocupa
de gospodărie, ca să-i mai uşureze, cât de cât, munca
Ştefanei, o îndemnă să meargă. Radu, sosit şi el de la
internat — era sâmbătă seara — îi spuse la fel.
— Te conducem noi, Ştefana, până acolo şi, dacă vrei, ne
întoarcem să te luăm, când termini. Nu-i aşa, tată?
propuse băieţelul.
Ştefana îl sărută pe frunte şi începu să se îmbrace în
grabă. Era, deja, puţin târziu…
Într-adevăr, cei doi „bărbaţi” din casa lor au însoţit-o
până în apropiere de locul reuniunii.
— La întoarcere, mă descurc singură, le spuse ea.
Mergeţi acasă. Să mă aşteptaţi!
Sala, împodobită cu ghirlande multicolore, vibra de o
voie-bună generală. Nimerise pe un moment de pauză. Nici
nu ştia către cine să se îndrepte. Tocmai în acele secunde,
în care îşi căuta, din ochi, colegii, se apropie de ea
Alexandru Sima, „fantele”, din fosta clasă a XII-a A, colegul
270
George Şovu
lui Bogdan.
— Sărut mâna, Ştefana — spuse el politicos. Ce bine-mi
pare că ai venit!
— Ce e cu tine aici, Alexandre? Reuniunea se face
împreună cu studenţii de la Electronică?
— Nu se face, dar se obişnuieşte!
— Mă bucur pentru această obişnuinţă! Şi mă mai bucur
că te-am întâlnit… Nu te fistici aşa — zâmbi Ştefana — că o
spun de-adevăratelea. E aşa de multă lume necunoscută
pe-aici… aşa că…
— Aşa că… mă accepţi, prin preajmă, chiar şi pe mine!
— ”Aşa că”… îl imită Ştefana, în loc să faci pe victima
fericită, invită-mă, mai bine, la dans!
Se cânta un tango. Alexandru Sima era, într-adevăr,
fericit. Nici nu visase el aşa ceva. Venise la această
reuniune cu speranţa, mai ales cu dorinţa de a o revedea
pe Ştefana, dar la atâta noroc nu se aşteptase: s-o poată în-
tâmpina chiar de la intrare şi, de la început, să danseze cu
ea tango, adică s-o aibă cât mai aproape de el, să se îmbete
de mirosul ei de floare proaspătă şi rară, să-i simtă vibrând
fiinţa — clocot de tinereţe ameţitor de frumos.
Îmbrăcată în aceeaşi rochie cu care fusese acasă la
Bogdan, în primăvară, la sărbătorirea zilei lui de naştere, în
acea noapte de… lumină pentru sufletele lor, Ştefana se
gândea acum la acela pentru care inima ei murmura, în
fiece clipă, un cântec înalt şi frumos — curcubeu de
bucurie şi de speranţă.
„Te iubesc, Bogdane! rosti Ştefana, apropiindu-şi fruntea
de inima băiatului. Să nu uiţi asta niciodată!”
Alexandru nu îndrăzni s-o tulbure pe Ştefana şi nici să
271
Dimineaţa iubirii
bată prea tare din aripile speranţei. Îi simţea capul sprijinit

de umărul său şi-i inspira, cu sfială, parfumul părului de
culoarea castanelor coapte. Ştia că…
— Te rog să mă ierţi, Alexandre, rosti fata, tocmai atunci,
trezită ca din vis.
— Ştiu, Ştefana, dansai cu Bogdan… N-ai de ce să te
jenezi, şi nici eu de ce să mă supăr! Mie îmi pare bine,
nespus de bine, că astă-seară am putut să te văd. Nu-mi
doream mai mult! Dar uite că norocul mi-a zâmbit şi mai
tare: mai şi dansăm. Dacă mă uit bine în jur, mă invidiază
măcar jumătate din sala aceasta!
— Ia ascultă, Alexandre — spuse fata, ca în faţa unei
descoperiri, oprindu-se aproape din dans: tu de ce nu eşti
la armată, ca toţi colegii noştri?
— Aşteptam să mă întrebi de la început acest lucru, de
cum ne-am întâlnit: aş fi vrut să fiu, Ştefana, dar nu pot:
eu am dat examen la „neîncorporabili”, pentru că… atunci
când eram în clasa a VIII-a, m-am îmbolnăvit grav, am
făcut T.B.C. Pulmonar şi-am stat un an întreg în spital şi în
preventoriu; apoi, cam peste şapte-opt luni, am contractat
şi o hepatită rea; de la amândouă am rămas cu urme
puternice. La recrutare m-au declarat inapt pentru armată
fără niciun fel de reticenţă. De-aceea…
Începuseră probele pentru a o alege pe „Miss Boboc”. Pe

un fel de frontispiciu, construit deasupra scenei pe care
cânta orchestra, se afla înscris cu litere mari: „Concursul
pentru - «M.B.M»!”
— Ce însemnează „M.B.M.?” îl întrebă Ştefana pe
Alexandru.
— ”Miss Boboc Medicină”!
272
George Şovu
— Ia te uită!
Deci începuseră probele. Era un întreg ritual: se cânta,
se dansa, se răspundea la o suită de întrebări, se luau în
calcul datele înfăţişării fizice, acestea din urmă având chiar
o greutate specifică. Juriul, condus de asistentul Dorin
Mihalcea, urmărea îndeaproape întreaga desfăşurare.
— De ce nu te-ai înscris şi tu? o întrebă Alexandru.
— Dacă ar fi fost aici Bogdan, spectacolul ar fi avut haz şi
pentru mine, dar aşa…
Ştefana a fost atentă o vreme să vadă dacă printre
participante nu era şi Mona. „Nu cred c-a scăpat ea ocazia!”
îşi spuse. A văzut-o dansând cu Cosmin! Nu, nu participa
la „concurs**. Faptul o impresiona plăcut pe Ştefana. „La
urma-urmei, ar fi putut foarte bine să participe, chiar cu
sorţi de a câştiga”, se gândi. Şi-au făcut semn de departe,
iar când dansul s-a terminat, cei doi au venit spre ea. Au
stat de vorbă. Întâmplător, Alexandru îl cunoştea pe
Cosmin Deleanu.
Concursul se apropia de sfârşit. După ultima probă,
„juriul s-a retras pentru deliberare” câteva minute, după
care a fost anunţată câştigătoarea. Aceasta era — Corina
Popescu — o fată micuţă de statură, „cu forme frumos
orânduite” — cum a şoptit cineva din preajma Ştefanei,
blondă, cu ochi albaştri, inteligenţi. Ştefana o ştia, era
dintr-un oraş din provincie; din câte-şi putuse da seama, în
perioada scurtă în care se cunoscuseră (de câteva ori, la
cursuri, au stat alături, făceau parte din aceeaşi grupă de
seminar, intrase şi ea cu o medie foarte bună la admitere),
Corina era o fată serioasă, cuminte, modestă. S-a bucurat
pentru ea.
273
Dimineaţa iubirii
Furtuna de aplauze a fost potolită de un gest al mâinii

asistentului Dorin Mihalcea. Acesta anunţa că „juriul
declară drept câştigătoare a concursului, «ex aequo» (adică
la egalitate, explică el), pe studenta… Ştefana Dragomir,
despre care astăzi marele chirurg, profesorul Paul Petrescu
a spus: - «Mă bucur, domnişoară, că voi avea o bună
ucenică în dumneata!» O veţi vedea imediat şi veţi fi de
acord cu noi — mai continuă asistentul — că merita să
câştige!”
— Dar eu n-am participat la probe! spuse Ştefana, parcă
speriată!
— Şi n-ai fi putut să le treci cu tot atâta succes ca şi
Corina? îi răspunse Dorin Mihalcea, care venise în
întâmpinarea ei, conducând-o acum spre podiumul
învingătorilor.
— Da, dar nu cred că e corect, eu n-am participat la…
continua să stăruie Ştefana.
— Triumfătoare, într-o împrejurare ca aceasta, trebuie să
fie frumuseţea, domnişoară Ştefana — îi replică asistentul
— frumuseţea dublată de puterile interioare şi de… o
perspectivă frumoasă. Şi, prin toate acestea, dumneata eşti
deasupra tuturor!
Când a urcat cu ea pe scenă, sala a izbucnit într-o nouă
avalanşă de aplauze, parcă şi mai puternice şi care parcă
nu mai conteneau.
Ştefana s-a plecat spre mulţimea fremătândă, zâmbind
stânjenită, după care se adresă colegei sale:
— Te felicit, Corina!
— Şi eu pe tine, Ştefana!
— Te rog să nu te superi pe mine, nu e la mijloc niciun
fel de „aranjament”, mai adăugă Ştefana. Sau, în orice caz,
274
George Şovu
eu nu ştiu de nimic, dovadă că nici nu m-a interesat…

— Tu trebuia să câştigi singură acest concurs, îi spuse
Corina. Nu-ţi mai fă probleme…
Fetelor li s-au pus eşarfele de câştigătoare, în aplauzele
entuziaste ale colegilor lor, după care orchestra a început
să cânte un vals. Dorin Mihalcea i-a cerut voie Ştefanei să
danseze cu ea, în timp ce pe Corina o invita un alt membru
al juriului, student în ultimul an.
— Ce vrea „hoţul” ăsta de Mihalcea? întrebă Mona, când
l-a văzut că o invită şi la dans.
— Nu vrea nimic! i-a răspuns, categoric, Cosmin. E un
băiat foarte serios. Îl cunosc bine. Toată lumea îl cunoaşte.
E şi însurat, are o nevastă frumoasă şi bună. E asistentă la
Politehnică. Au şi un băieţel de câţiva ani…
— O fi cum zici tu — spuse Mona, pe jumătate
neîncrezătoare.
Alexandru Sima participase la toată scena fără să scoată
un cuvânt. El se bucurase nemaipomenit pentru alegerea
Ştefanei. Îi părea foarte rău că n-a participat la concurs.
„Şi, uite că, totuşi…” îşi spuse el…
— Tovarăşe asistent, vă mulţumesc foarte mult — spuse
Ştefana, încă emoţionată, nedezmeticită, dar, cum să zic,
rămân la părerea mea: cred că nu trebuia…
— Ascultă, domnişoară, înţeleg de ce te sperii… Să ştii că
nu vreau nimic de la dumneata, nimic în sensul în care…;
iar gestul meu de astă-seară nu te va compromite în niciun
fel în ochii colegilor dumitale. Lumea mă cunoaşte, iar cine
n-a apucat s-o facă, mai are încă timp… Că eşti frumoasă o
ştii şi dumneata — şi soţia mea e frumoasă, şi bună, şi
deşteaptă — strecură asistentul, ca printre altele, ca s-o
275
Dimineaţa iubirii
mai liniştească; pe mine m-au impresionat însă gestul şi

vorbele de astăzi ale profesorului nostru. Dacă vrei — am
dorit aşa, în numele dreptăţii, să le încoronez cu ceva, cu
ceva care se potrivea foarte bine: această eşarfă ce te
împodobeşte acum… Momentul trăit astăzi, acolo, în sala
aceea, mi-a adus aminte de unul asemănător, petrecut cu
vreo zece ani în urmă: în locul dumitale, atunci mă aflam
eu. Am avut şi eu parte de asemenea cuvinte, pe care,
printr-o muncă extraordinară, am reuşit să nu le dezmint.
Datorită acestui lucru, mă aflu mereu în preajma acestui
om cu totul rar, am avut de atâtea ori cinstea (râvnită de
alţii cu studii îndelungate în medicină) de a participa,
alături de el, la operaţiile cele mai grele, de a fi, nu de
puţine ori „mâna a doua” la aceste operaţii! îţi spuneam că
asemenea vorbe de laudă profesorul rosteşte foarte rar. De
aceea vreau să cred că, cine ştie, peste ani, voi avea o
colegă…
„Dragă Bogdan,
Astă-seară, la reuniunea «bobocilor», am fost aleasă…; şi
totul s-a întâmplat datorită, cu deosebire, a doi oameni, unul
este profesorul nostru… un mare chirurg… iar ce- lălăit,
asistentul lui şi al meu, Dorin Mihalcea, care este un om
extraordinar!…”
276
George Şovu
Bogdan citise şi recitise de nu ştiu câte ori această

scrisoare. Se bucura pentru Ştefana, înţelegea cât de mult
însemnează pentru ea asemenea reuşită (se referea la cea
din sala de disecţie, desigur), mai ales că ştia despre
spaima fetei, aceea cu morţii, îi povestise despre acest
lucru. Ar fi fost fericit ca Ştefana să ajungă un medic bun,
poate un chirurg foarte bun, ceea ce ar echivala cu una
dintre cele mai mari împliniri pe care le poate obţine un
om. Auzise de atâtea ori spunându-se: „Un chirurg bun
este un adevărat Dumnezeu. El îţi poate da, din nou,
viaţă”, după cum, unul nepriceput, ori neatent te poate…
Studenţia însemnează startul către acea mare împlinire.
Depinde cum iei acest start!…
Ceea ce îl deranjase pe Bogdan ţinea de o anume
detaşare a Ştefanei, care rezulta, pe de o parte, din tonul
scrisorii, pe de altă parte, din ceea ce îi comunica. În ceea
ce priveşte tonul, el era al unei misive de informare: „… îţi
aduc la cunoştinţă că…” (cel puţin aşa i se părea lui), iar
conţinutul îşi desena aria în afară de… suflet. De data
aceasta sufletul fusese uitat: reuniune, sală de disecţii,
laborator, lucrări de cercetare, marele chirurg,
nemaipomenitul asistent… Iar el, el? Unde mai era? Se
pierduse printre… alte preocupări.
„Va să zică — îşi spuse Bogdan — e de-ajuns să apară
altceva în viaţa omului, o preocupare, ceva, care să
acapareze şi celălalt poate fi uitat!”…
„Cum uitat? se revoltă imediat bunul-simţ; dar chiar
scrisoarea aceasta îţi dovedeşte cât de nedreaptă este
judecata… Cui îi scrie fata, la sfârşitul unei zile în care
277
Dimineaţa iubirii
pentru viaţa ei, eventual pentru destinul ei profesional pare

să se fi petrecut ceva important, la cine se gândeşte ea şi
vrea să-l facă părtaş la o bucurie, la o speranţă?!…”
În sfârşit, se sunase de mult stingerea, se făcuse târziu…
Bogdan se hotărî să-l părăsească şi pe marele chirurg şi pe
nemaipomenitul asistent şi…
…Se pomeni lângă pat cu soldatul care era de planton.
Era, de fapt, un coleg de-al său.
— Bogdane, scoală-te! Scoală-te repede! Plecaţi într-o
misiune imediat, tu şi încă zece colegi din plutonul nostru.
Locotenentul v-a dat pe listă. Au mai luat şi din alte
plutoane.
— Ce misiune e asta, acuma, noaptea? întrebă Bogdan,
încercând să se dezmeticească.
— N-auzi? Plouă cumplit afară. S-a umflat râul, râul care
trece prin apropiere de unitatea noastră, şi-a rupt podul.
Trebuie reparat urgent, altfel se pot întâmplă catastrofe…
Râul, care cu vreo două săptămâni în urmă arăta ca un
firicel plăpând, acum se făcuse „Dunăre”. Urla, de parcă se
adunaseră în el toate glasurile de viforniţă din ultimul
secol. Intr-adevăr, se înfuriase rău, se opintise în pilonii
podului, care-i legau cele două maluri şi pe unul îl
frânsese. Podul se prăvălise într-o parte, pe-o coastă, ca un
om bolnav, ce, neputând să se mai ţină pe picioare,
îngenunche şi se rostogoleşte.
Au cărat, cu camioanele, în grabă, lângă pod, tot felul de
materiale…
Mai întâi, trebuia barat drumul. Dacă vine ceva, vreo
maşină şi nu observă şoferul… Sau vreo căruţă, se sperie
caii şi se duc în viitoare.
Se apucară să ridice nişte parapete.
278
George Şovu
Căpitanul, care avea comanda, eră şi inginer. A coborât

cu un locotenent şi-un plutonier pe lângă picioarele
podului, în partea în care acesta se prăvălise, ca să vadă,
mai de-aproape, cum stau lucrurile. Cu nişte lanterne
puternice, luminau, pe rând, fiecare bucată de loc.
— Nu e mare lucru de făcut în noaptea aceasta — spuse
căpitanul, ca o primă concluzie. Să aşteptăm să se
lumineze. Aici trebuie grupate forţe serioase, e o întreagă
construcţie de refăcut. Pentru asta e nevoie să se
potolească puţin şi furia apei. Deocamdată, să luăm
imediat măsuri de securitate a circulaţiei. Ionescule!
— Ordonaţi! răspunse plutonierul.
— Repede, sus! Vezi ce-au făcut băieţii cu parapetele.
Tocmai în clipa aceea, dinspre partea în care capătul
podului era prăvălit, se apropiau, în mare viteză, două
lumini.
— O maşină! strigă Bogdan, o maşină, s-o oprim!
Şi, fără să mai aştepte vreo dispoziţie de la cineva, alergă
în mijlocul şoselei, făcând semne disperate, în lumina
farurilor…
Omul de la volan a frânat brusc, Bogdan s-a ferit, sărind
în lături, ca să nu-l lovească, dar maşina a derapat, s-a
învârtit, de câteva ori pe loc, apoi, răsturnându-se, s-a
rostogolit în prăpastia învolburată a apelor…
În clipele în care maşina se ducea, ca o minge de-a dura,
un glas de femeie a sfâşiat întunericul nopţii: „Ajutoor!”… O
bufnitură, şi maşina a început să plutească deasupra
apelor învârtejite…
— Acum, acum, băieţi, a strigat Bogdan cu disperare,
până n-o înghite prăpădul!
279
Dimineaţa iubirii
Odată cu el, au mai sărit în apă încă patru tineri

militari. Au plonjat, de fapt, cu toţii, în imediata apropiere a
maşinii. Locul era acum luminat de baterii puternice, pe
care căpitanul ordonase să le îndrepte într-acolo.
Militarii au înconjurat maşina din toate părţile şi-au
început s-o împingă spre un loc mai liniştit, din apropierea
a doi piloni de pod, aflaţi lângă mal. Proptind-o de unul
dintre ei, i-au potolit zbaterea, cu scopul de a reuşi să-i
deschidă portierele, să-i poată elibera pe cei dinăuntru.
După alte câteva zeci de secunde, băieţii scoteau din
maşină o femeie şi doi bărbaţi. Târându-i pe toţi spre mal,
au fost ajutaţi de braţe numeroase să iasă din cumplita
vâltoare.
— Ştefana!… a strigat, cu disperare, Bogdan, când
lumina lanternei s-a apropiat de faţa fetei. „Dumnezeule,
ce-o fi cu Ştefana? şi-a continuat el gândul. Ştefana în
maşină cu doi bărbaţi?!”
— Băieţi, băieţi, e Ştefana! Trebuie s-o salvăm! Tovarăşe
căpitan, e Ştefana! Trebuie s-o salvăm! se frământa
Bogdan, în timp ce-i balansa capul când într-o parte, când
în alta, ori îi masa abdomenul, după cum aflase el cândva
că trebuie să procedezi cu cei înecaţi.
— Potoleşte-te, tinere! spuse căpitanul, cu glas sever.
Lucrurile trebuie rezolvate cu cap. Băieţi, ordonă el, voi doi
— şi arătă, într-adevăr, spre doi tineri — prindeţi fata încet,
de picioare. Acum ridicaţi-o, hai, ridicaţi-o! Iar voi — îi
spuse el lui Bogdan şi încă unui băiat, o ţineţi de mâini şi
de sub omoplaţi. Învârtiţi-vă acum cu ea, aşa, încet, aşa,
acum ceva mai repede, mai repede!… Capul mai jos, mai
jos!… Bun, acum aşezaţi-o!
În clipa aceea, fata a început să vomite apă… să vomite…
280
George Şovu
Căpitanul a îngenuncheat lângă ea întorcându-i corpul şi

capul într-o parte, ca să-i uşureze eliberarea apei ce-o
înghiţise. Apoi, o aşeză, din nou, pe spate şi începu să-i
facă respiraţie artificială.
În acest timp, alţi militari procedau la fel cu cei doi
bărbaţi scoşi din maşină…
Bogdan se afla alături de comandantul său… „Ştefana,
Ştefana!” murmura el tot timpul!
La un moment dat, fata deschise ochii, pentru câteva
clipe, apoi, închizându-i la loc, îşi mişcă — într-o parte şi în
alta — capul, pentru ca, după alte câteva secunde, să
şoptească:
— Salvaţi-l pe profesor, salvaţi-l pe profesor! Şi pe Dorin!
… Salvaţi-i!
— Ştefana, Ştefana! strigă Bogdan, apropiindu-se de faţa
ei.
Când a deschis din nou ochii, Ştefana l-a recunoscut şi i-
a zâmbit uşor:
— La tine veneam, Bogdane, la tine! Am primit o
telegramă că eşti bolnav… Şi veneam cu ei la tine! Sunt
doctori… doctori excep…
— La mine?! Eu, bolnav?! ţipă Bogdan, sărind… din pat
şi lovindu-se cu fruntea de cel de deasupra…
— Ce ai, mă? îl apostrofă colegul din patul suprapus, ce
minune-ai mai visat? Mai las-o-n… (şi scrâşni o înjurătură
printre dinţi) de mimoză, c-o să te-mbolnăvească de cap de-
a binelea!… Hai, culcă-te, culcă-te, băieţaş — îl mângâie el,
ca pe-un copil necăjit, aplecându-se pe marginea patului,
spre capul lui Bogdan…
Afară ploua, într-adevăr, cumplit… Ploaia se izbea cu
281
Dimineaţa iubirii
furie în ferestre, vrând parcă să biciuie gândurile şi

închipuirile acestor tineri care nici măcar n-o băgau în
seamă, dormind, mai departe, nepăsători,
De la gară, Ştefana s-a îndreptat, fără niciun ocol, spre

unitatea militară a lui Bogdan. Cunoştea adresa din atâtea
scrisori. A întrebat încotro s-o ia — cineva îi spusese că nu
e prea departe — şi-a pornit-o pe jos.
Mergea năpădită de gânduri. După „balul bobocilor” şi în
urma scrisorii trimise lui Bogdan — prin care îi explica ce
se petrecuse acolo — a simţit nevoia să-l întâlnească
neapărat. Nu mai putea să amâne. Îl avea permanent în
faţa ochilor, îl vedea peste tot: printre colegi, în sălile de
cursuri, la seminarii, pe stradă, acasă, la spital, oriunde
ochii albaştri ai băiatului îi zâmbeau cu căldură, ori se
pironeau asupra ei, întristaţi, pentru ca, din când în când,
să se umple de fulgere şi pale de nori. „Ce e cu tine, ce s-a
întâmplat?” îl întreba, în asemenea momente Ştefana, iar
întrebările sufletului căpătau, uneori, ecou în afară, astfel
că, în câteva rânduri, Mona, care se afla în preajma ei, a
trebuit să-i răspundă, mirată: „Ai spus ceva? N-am înţeles!”
Acum voia să-l vadă cu adevărat… Era într-o miercuri…
în ziua aceea se nimerise să aibă în programul facultăţii un
singur curs şi două ore de seminar… O rugase pe Mona să
282
George Şovu
noteze şi pentru ea ceea ce i se va părea mai important, ca

să poată recupera…
Orăşelul era tânăr şi curat. Din bulevardul principal,

trebuia s-o ia, la un moment dat, la dreapta. Mergea
năpădită de gânduri, dar şi preocupată să nu treacă de
strada, al cărei nume îl avea notat pe-o bucăţică de hârtie.
O boare de vânt bătea o toacă subţire, cu răscolitoare
armonii, în streşinile frunzelor ruginite. Copacii — străjeri,
din cele două margini ale bulevardului, înfioraţi de emoţiile
unei toamne de aur, strecurau printre crengi şoaptele lor
tandre de întâmpinare: „Bine-ai venit, fată frumoasă: Bine-
ai venit!” Trezită din gândurile sale, Ştefana îşi ridică ochii
spre ei şi le zâmbi ca unor prieteni.
Tocmai atunci, la câteva sute de metri în faţă, dintr-o
stradă laterală a ieşit în bulevard un pluton de soldaţi.
Inima Ştefanei a tresărit. În acelaşi timp, picioarele i s-au
făcut moi. Ar fi vrut să se aşeze pe trotuar. A încetinit
pasul, apoi s-a oprit, ca să-i poată observa mai bine pe
tinerii îmbrăcaţi în haine militare, ce se apropiau în ritm de
marş, cu puştile pe umăr şi cântând. Şi la Bucureşti, de
câte ori se întâlnea pe stradă cu grupuri de militari, care se
deplasau în formaţie, către cine ştie ce treburi ale lor,
Ştefana se oprea şi-i privea cu interes şi simpatie,
gândindu-se tot timpul la Bogdan. Uneori se trezea
mergând alături de ei, pe trotuar, intrând şi ea în cadenţă
de marş, dar, după câteva sute de metri, se îndepărta,
ascultând, mai departe, doar cadenţa inimii sale…
— Ştefana, Ştefana! a strigat cineva, din rândul din
283
Dimineaţa iubirii
dreapta al plutonului. Era chiar în fruntea şirului acela de

băieţi, din margine…
S-a simţit luată în braţe şi învârtită, pe sus, acolo, pe
trotuar, sub privirile tuturor. Nu mai vedea pe nimeni şi nu
mai auzea nimic, în afara unei muzici, care cobora parcă
din cer, caldă şi bună, odată cu şoaptele câtorva vorbe:
„Ştefana, ce dor mi-a fost de tine!… Ce dor mi-a fost!… Mi-a
fost!…” Se adunaseră în jur flori multe şi toate aveau
petalele roz, cu care ţeseau în grabă o hlamidă subţire şi
parfumată ce-i acoperea…
— Soldat, Ştefănescu Bogdan, ai înnebunit?!… Cuvintele
au răsunat de-aproape, sfâşiind vălul misterios al izolării
de lume.
— Drepţi! se mai auzi o comandă cu vârf ascuţit, ce le
pătrunse direct în inimi.
Bogdan încremeni în poziţia poruncită, cu arma potrivită
lângă picior…
Cântecul încetase, plutonul întreg se oprise în marginea
cealaltă a bulevardului, iar băieţii, toţi, râdeau pe
întrecute…
…În faţa comandantului, la cazarmă, n-a putut să spună
decât atât:
— Când am văzut-o, am uitat de toate, n-am mai ştiut
unde sunt!… Dacă puteţi să înţelegeţi, vă rog să mă iertaţi,
a mai adăugat el, privind spre bocancii din picioare, în
speranţa că-i vor scăpa neobservate lacrimile pe care le
simţea tremurând între gene.
— Locotenent, fata unde este? a întrebat colonelul.
— La poartă!
— Ce face la poartă?
— Aşteaptă!
284
George Şovu
— Şi?
— Şi… cred că plânge… a răspuns tânărul locotenent, ce
fusese martor la acea „Scenă inedită”, cum o numise el.
„Vă rog să-mi permiteţi — se adresase colonelului

comandant — să vă raportez în legătură cu o «scenă
inedită»… Nu mi s-a mai întâmplat niciodată… a început el
să se bâlbâie, în orice caz e ceva care…”
— Dacă ai fi fost în locul băiatului, dumneata ce-ai fi
făcut, locotenent? îl întrebase colonelul, după ce ascultase
raportul.
— Oricum, n-aş fi ieşit din formaţie… a răspuns
locotenentul.
— Ai auzit, soldat Ştefănescu?… Şi, mai departe?
— Ajungând la cazarmă, aş fi ieşit la raport şi aş fi cerut
învoire să…
— Ai auzit, soldat Ştefănescu?
Bogdan devenise de piatră. Obrajii lui împrumutaseră
culoarea marmurei albe…
— Şi-acum, ce facem, locotenent? mai întrebă colonelul.
— Ce ordonaţi dumneavoastră, tovarăşe comandant.
— Dumneata ce-ai ordona, dacă ai fi în locul meu?
— Eu ştiu… se codi locotenentul.
— Hai, zi-i!… Totul e să fii sincer cu dumneata!
— E şi lipsa mea, tovarăşe colonel… ştiţi, copiii aceştia,
n-au avut când să… Iar el… e un băiat foarte bun,
comandant de grupă…
— Aştept ordinul dumitale!
— E păcat de fată… a venit până aici…
— Şi noi o mai ţinem şi la poartă, să plângă… Soldat,
285
Dimineaţa iubirii
Ştefănescu Bogdan — continuă colonelul — îţi ordon… să

mergi cu fata dumitale în oraş, în după-amiaza aceasta. Ai
învoire până la ora 19! Dar, după cină, te prezinţi la mine…
să mai stăm de vorbă! Vii şi dumneata, tovarăşe locotenent.
Executarea!
Lui Bogdan i se părea că n-a auzit bine. Nu-i venea să

creadă. Rămăsese nemişcat, în aceeaşi poziţie… Când a
înţeles că ofiţerul nu glumeşte, emoţionat, a bâlbâit câteva
cuvinte de mulţumire, a făcut o întoarcere perfectă,
regulamentară, şi, după ce-a ieşit pe uşă, a început să
alerge spre poartă, unde Ştefana îl aştepta cu sufletul
întreg adunat în luminile verzi de sub frunte, peste care
treceau stoluri, stoluri de umbre…
286
George Şovu
CAPITOLUL IX
Când a intrat pe uşa rezervei, ochii i-au rămas pe chipul

băiatului aflat în patul de lângă fereastră. I se părea
cunoscut, dar paloarea ce-i cuprinsese obrajii, mângâiaţi
acum de razele unui soare obosit, de sfârşit de octombrie,
i-a tulburat, pentru câteva clipe, apele aducerii-aminte.
„Şi, totuşi, el este — îşi spuse Ştefana: Adrian Merişanu,
colegul lui Doru, de la fosta mea şcoală”…
Se apropie de pat. Băiatul întoarse capul:
— Mortalo! izbucni el, cu o bucurie sinceră în glas. Iartă-
mă, Ştefana, reluă băiatul, tu, aici? Ce e cu tine? Eşti
studentă la Medicină? mai adăugă el, privindu-i halatul şi
apoi stetoscopul pe care-l purta pe după gât.
— Adrian, spuse Ştefana — apropiindu-se de capul
băiatului şi sărutându-l pe obraz, cu tine ce este? Ţi s-a
întâmplat ceva? Eşti bolnav?
— Da, Ştefana! Din păcate, sunt rău bolnav! Chiar foarte
rău!
287
Dimineaţa iubirii
— Dar ce ai? întrebă studenta, observând că cel cu care

vorbea nu făcuse nicio mişcare, niciun gest de a se ridica:
rămăsese, aşa cum era, cu capul sprijinit de perna, pe
jumătate adunată şi proptită în barele de metal ale patului.
— E o poveste lungă, Ştefana, o poveste nenorocită, din
care, cine ştie…
…După absolvirea liceului, Adrian devenise student la

Facultatea de Mecanică. Îi plăceau motoarele, maşinile… A
terminat anul I cu bine, cu toate examenele luate în
sesiunile din iarnă şi vară şi chiar cu note mari. Practica de
vară o efectuase într-un loc minunat, unde îi plăcuse
teribil: la Fabrica de autoturisme „Aro”.
Se întorcea de la practică; era cu încă patru colegi, patru
băieţi, într-o „Dacie” 1100, mai veche, pe care o conducea
el. (Maşina era a unui unchi de-al lui; o împrumutase de la
Bucureşti, cu o săptămână în urmă. Nu ştiu ce-i venise,
voia, aşa, să se grozăvească faţă de colegii lui… că el are
maşină… În sfârşit, o împrumutase şi-o ţinuse cu el, la
Câmpulung, în perioada ultimei săptămâni de practică).
Acum terminaseră, totul ieşise foarte bine, se întorceau
spre casă, la Bucureşti. Era 20 iulie…
Se nimerise o zi cu ploaie, ploua tare, reducând
vizibilitatea. Adrian conducea cu grijă, respectând viteza
288
George Şovu
legală, deşi colegii lui îl tot îmboldeau să apese „ceva mai

cu inimă” pe pedala de acceleraţie.
Într-un loc, şoseaua, asfaltată, făcea un cot mai brusc, în
apropierea unui pod ce traversa Râul Târgului. Din faţă, i-a
apărut, ieşind din curbă, un camion, care venea — nu pe
partea dreaptă, ci pe mijlocul şoselei, ocupând mai mult de
doi metri lăţime din culoarul de deplasare rezervat
maşinilor care circulau din sens contrar. Adrian a virat mai
spre dreapta, ca să nu se ciocnească, încercând, în acelaşi
timp, să frâneze. Dar maşina a derapat puţin, s-a
dezechilibrat parţial, prinzând cu roata din spate locul de
dincolo de marginea bordurii, de unde începea un şanţ de
mică adâncime. Intenţionând să redreseze maşina, a tras
de volan spre stânga şi, în felul acesta, a dezechilibrat-o şi
mai tare. „Dacia” s-a răsturnat, rostogolindu-se, de câteva
ori, pe un câmp. Niciunul dintre cei patru colegi ai săi nu
s-a ales măcar cu vreo zgârietură. Nici maşina nu s-a
stricat prea tare. Singurul care s-o nenorocit — acesta este
cuvântul — a fost Adrian. Neavând centură de siguranţă, a
fost proiectat prin parbriz şi aruncat la câţiva metri
depărtare de maşină. În rostogolirile ei, maşina l-a lovit
peste coloană, în regiunea mijlocului, strivindu-i câteva
vertebre şi măduva spinării. De-atunci, este complet
paralizat, de la mijloc în jos. Operaţia pe care a suportat-o
la acest spital n-a schimbat cu nimic în bine situaţia… El
este, pe jumătate, mort. Nu se poate mişca, deci nu se
poate nici măcar întoarce în pat. Are nevoie permanentă de
ajutorul cuiva. Părinţii şi sora lui, care e studentă, în
ultimul an, la Automatică, fac cu schimbul, de luni de zile,
de pază — ziua şi noaptea…
289
Dimineaţa iubirii
Ştefana se aşezase pe pat, lângă el, şi-l mângâia încet pe

mână.
— Şi doctorii ce spun? a întrebat ea.
— Unii — că s-ar putea să-mi revin, alţii — că nu există
nicio speranţă!
— Totdeauna mai există o speranţă, Adriane, spuse
Ştefana apăsat, ştergându-şi câteva lacrimi ce i se
rostogoleau, fără voie, pe obraji… Mai ales când eşti tânăr!
Organismul omului tânăr poate face minuni, ascultă-mă pe
mine! Dar pentru asta trebuie ajutat, fără îndoială, ajutat
dinăuntru — cu o voinţă de neclintit, cu o voinţă de fier,
care să nu cedeze cu nimic, să nu părăsească, fie măcar şi
cu un milimetru, luminile speranţei şi ale încrederii! Şi
trebuie ajutat din afară… mă rog, cu tot ceea ce se poate
(mă refer la medicamente), dar, în primul şi poate, că şi în
ultimul rând, cu mişcare, cu gimnastică! Ai început aşa
ceva?
— Nu încă! răspunse băiatul, luminat la faţă. De
săptămâna viitoare!
— Probabil că te-au lăsat să ţi se refacă măduva, acolo
unde a fost strivită…
— Constat, Mortalo, că nu ţi-ai ales întâmplător meseria,
zise Adrian, zâmbind. Se pare că eşti făcută să fii medic.
— Am să fiu, Adriane, sper să fiu! În orice caz, vreau să
ajung un doctor bun… Aşa că, în ceea ce te priveşte, de pe
acum consideră că ai un medic în plus, peste cei care s-au
îngrijit şi se vor îngriji de tine…
— O „doctoriţă” deşteaptă şi frumoasă ca tine… rine nu
şi-ar dori?!… mai spuse băiatul cu o umbră de regret în
glas.
— Apropo, ce face fata aceea cu care erai prieten la
290
George Şovu
şcoală. Veronica parcă se numea; ea a intrat la facultate?

— A intrat! Este studentă în anul II la Cibernetică!
— Bravo! E bine! Sper că mai sunteţi prieteni!
— De când cu nenorocirea asta a mea — nu! răspunse
Adrian, întunecându-se!
— Nu se poate, aşa ceva nu se poate! însemnează că te-ai
purtat urât cu ea, ai alungat-o!
— Nu, Ştefana, nu acesta este adevărul… Ea, văzând că
nici după operaţie nu mi-am revenit, a mai trecut o singură
dată pe-aici, la câteva zile, şi apoi… De-atunci n-am mai
văzut-o!
— N-ai pierdut nimic, băiete, nimic, auzi?! Ba,
dimpotrivă! Asta, nici sănătos se pare că nu dădea prea
multe parale pe tine, după cum n-o să poată da pe nimeni,
pentru că nu are de unde. Înţelegi, Adriane, nu are de
unde, e pustie! E de compătimit!
— Până una, alta…
— Să nu te mai aud aşa… La o tragedie — nu o
compătimire se potriveşte. Nenorocirile îşi au şi ele…
nobleţea lor, dacă vrei! Tu eşti într-o mare cumpănă a vieţii;
acum-e-acum: ori te pierzi, ori învingi! Cale de mijloc nu
există Şi, de fapt, singura cale acceptabilă şi posibilă este:
să învingi!…
291
Dimineaţa iubirii
După plecarea Ştefanei, Adrian n-a mai scos niciun

cuvânt. Revenise mama lui, care se repezise până acasă ca
să-i aducă ceva de mâncare.
— Ce s-a întâmplat, Adriane, mamă? l-a întrebat,
văzându-l întunecat ca pământul. A fost pe-aici doctorul,
ţi-a mai spus ceva?
Băiatul nu răspundea nimic. Privea prin fereastră spre
globul de foc care însângera zarea.
— Adriane, te rog să-mi spui ce s-a întâmplat? Cine a
fost pe-aici?
— Cine să fie, doamnă, răspunse bătrânul aflat în patul
din celălalt colţ al camerei, ia, o fătucă!
— O fată? Ce fată? A fost, cumva, Veronica pe-aici?
Adrian zâmbi trist, iar zâmbetul lui se transforma,
treptat, într-o umbră de dispreţ.
— A fost una de-i zice Ştefana! Da, faină fătucă, doamnă
dragă! Faină! Şi cu suflet ca pâinea ceea, scoasă acum din
cuptor… Ascultai, să mă ierte domnu’ Adrian, ascultai la ce
vorbiră, mai cu seamă la ce i-a spus fătuca aceea, doctoriţă
— de! am fost atent…
— Cum, doctoriţă?
— Bag samă, dragă doamnă, că este dintre cei ce-au
venit azi, tinerii ăştia, studenţi, cum s-ar zice… Văd şi ei
durerea, mai învaţă! Dar fata, „doctoriţa”, ştia o mulţime de
lucruri… şi i le-a tot spus domnului Adrian. Tare mi-o mai
plăcut când i-o zâs:
„Nenorocirile îşi au şi ele… nobleţea lor, dacă vrei! Tu eşti
într-o mare cumpănă a vieţii; acum-e-acum; ori te pierzi,
ori învingi! Cale de mijloc nu există. Şi, de fapt, singura
cale acceptabilă şi posibilă este: să învingi!…” Uite-aşa i-o
spus, doamnă dragă, şi-apoi s-o dus! Şi, de-atunci, domnu’
292
George Şovu
Adrian nu mai scoate un cuvânt… Eu nu ştiu, zău, de ce s-

o fi supărat că asăminea vorbe înalţă inima, zău aşa! Nu
mai zic de cine le-o spus!…
Uite, de-o probă, eu… când a căzut lemnul cela păste
mine, în pădure, şi tot păste mijloc — mi-am zâs: „Apoi,
măi Mihai — eu mi-s Mihai —, că nici n-am avut timp să
spun cum mă cheamă, dă când mă mutară zilele astea aici.
În rezervă, unde-i mai strimt, dar bine, mult mai bine (şi
asta că veni ginere-miu, Marin, şi se rugară de domnii
doctori), deci, doamnă dragă şi domnu’ Adrian, mi-am zâs:
măi Mihai, de-acu’ s-a gătat cu tine, închei cu răboj ul, linie
şi… aleluia! Că nu mai puteam mişca! Pă urmă s-o dovedit
că-i beteag rău doar dreptu’. M-or operat şi, de trei luni, mă
tot silesc să calc cu el… Şi uite că… Da’ io-s bătrân,
doamnă dragă… Iar fătuca doctoriţă îi spunea domnului
Adrian cum că „trupul omului tânăr poate face minuni”!
Zău, aşa spunea! Şi eu o cred… Aşa că şi dumneavoastră…
şi mă rog de iertare pentru vorbele multe şi proaste…
De-a doua zi, pe lângă studenţi, la practică au venit şi

eleve de la Liceul Sanitar. Pentru rezerva lui Adrian şi a lui
moş Mihai, a fost repartizată o fată din clasa a XII-a, înaltă,
blonduţă, subţirică şi cu un chip frumos. Se numea Dana.
Când l-a văzut pe Adrian şi a înţeles ce are, mai întâi s-a
293
Dimineaţa iubirii
cutremurat. I-au venit lacrimi în ochi. Tocmai atunci a

intrat şi doctorul în cameră. L-a cercetat:
— De mâine, băiete, începem gimnastica. Operaţia se
prezintă destul de bine, cred că şi-acolo, înăuntru,
lucrurile s-au mai aranjat, acum pornim către marea
încercare. Să sperăm să fim victorioşi! Trebuie! Deci, de
mâine, la sala de gimnastică!… Te salţi singur în mâini, aşa
cum am încercat acum, iar domnişoara — cum te numeşti,
soră?
— Dana, tovarăşe doctor!
— Iar domnişoara Dana — reluă medicul, împreună cu
altcineva — dintre ai tăi, ori ai noştri — te va ajuta să te
aşezi pe cărucior. Apoi, jos, la treabă! Acum, aproape totul
depinde de tine! Tine minte! Trebuie să te baţi pentru viaţă!
Ca un leu! Auzi, ca un leu! Iar animalul acela, din câte ştiu
eu, învinge întotdeauna!
Trecuseră trei săptămâni… În fiecare zi, în clipa în care

Dana intra în salon, chipul lui Adrian se lumina brusc.
Fata venea direct la patul lui, după ce îl saluta cu plăcere
pe moş Mihai.
— Astăzi trebuie să fie şi mai bine! îi şoptea ea, de fiecare
dată.
Şi, într-adevăr, speranţele despre care vorbise atât de
294
George Şovu
frumos Ştefana, iar apoi doctorul, începuseră să capete

suport pentru Adrian. Exerciţiile, prelungite, uneori, peste
programul prescris, îl ajutaseră, acum câteva zile, să
trăiască o mare bucurie: începuse să-şi simtă puţin
picioarele şi să le poată mişca. Faptul a fost ca un fulger în
întuneric. Iar speranţele au început să bată din aripi, ce se
sprijineau, în năzuinţa lor de viaţă şi de zbor, şi pe lumina
unor vorbe rostite cu căldură, a unor zâmbete tandre şi
sincere, a unor tăceri ce-şi spuneau aleanul doar cu ochii,
cu atingerile sfioase ale degetelor, ori cu murmurul din
caiere de gânduri înmugurite ca pomii, primăvara.
Zilnic, venea pe la Adrian şi Ştefana, bucurându-se de
progresele pe care le făcea…
În perioada aceasta, studenta adunase, din păcate, în
suflet, şi multă mâhnire. Durerea omenească — multă şi
grea —, durerea trupului, care se tratează cu deosebire la
spital, era sporită şi de răutatea şi de ticăloşia oamenilor.
„Mai grav era — îşi spunea Ştefana — că unii dintre
oamenii în alb alimentau izvoarele durerii: prin lipsa de
chemare, uneori, prin lipsă de suflet, cel mai adesea, prin
neglijenţă, dusă, câteodată, până la nepăsare faţă de viaţa
ce abia mai pâlpâie şi ţi se încredinţează spre salvare.”
„Albul nu trebuie să reprezinte numai curăţenia, ci şi
simbolul imaculării din toate punctele de vedere!”
îndrăznise ea să-i spună unei doctoriţe care o jignise…
Era recunoscută prin neglijenţa ei şi, parţial, prin
incompetenţă… Şi, totuşi, o lăsau să opereze. Iar odată
scos din sala de operaţie, bolnavul — ce mai rămânea din
el — aproape că n-o mai interesa. Dar nici nu permitea
altcuiva să intervină, să ajute pe cei în trupul cărora ea îşi
295
Dimineaţa iubirii
încercase bisturiul. Aşa se întâmplase şi cu Ştefana. Pentru

că a răspuns, o vreme, în timpul practicii, de câţiva bolnavi
din saloanele doctoriţei cu pricina şi pentru că i-a ajutat, în
zilele de după operaţii, când ea se interesa, foarte rar, de
ceea ce se mai întâmplă cu rănile şi cu vieţile unor
asemenea oameni, a fost chemată şi apostrofată: „Să nu-şi
bage nasul unde nu-i fierbe oala!”
„Dacă o diplomă şi o aşa-zisă specializare v-au dat
dreptul să purtaţi un bisturiu în mână şi să răscoliţi cu el
în durerile oamenilor nu înseamnă că v-au asigurat,
automat, şi calităţile de medic bun şi mai ales de om. Din
păcate, dumneavoastră nu sunteţi niciuna, nici alta! i-a
răspuns Ştefana. Dovadă — oamenii care mor în urma
operaţiilor ce le faceţi, şi de care nici măcar nu vă
interesaţi. Eu cred că, a continuat studenta, albul în care
ne acoperim constituindu-ne şi prin aceasta într-o lume
aparte, nu reprezintă numai curăţenia, ci şi simbolul
imaculării, din toate punctele de vedere!”
Judecarea „cazului” ei la decanat, unde fusese
reclamată, „pentru obrăznicie”, dăduse câştig de cauză
studentei şi nu doctoriţei. Ştefana rămăsese, totuşi, cu un
gust amar, cu o adâncă mâhnire în suflet, sporită şi de alte
mizerii omeneşti, ce se adunaseră, parcă, în suită, în
ultimul timp.
La o maternitate, pe unde trecuse, de asemenea, pentru
vreo săptămână a asistat la o scenă aproape incredibilă: un
bărbat, care avea acasă două fete gemene, de câţiva ani
doar şi care aştepta, cu tot sufletul lui, un băiat, când şi-a
văzut soţia ieşind cu încă două fetiţe a început s-o înjure,
să-i arunce în obraz vorbe grele, jignitoare şi, în loc s-o
ajute (femeia avea în fiecare braţ câte un copil, iar de mâini
296
George Şovu
îi atârnau nişte plase pline cu fel de fel), apropiindu-se de

ea, a plesnit-o, cu ură, peste faţă, până când, copleşită de
durere şi de sfâşiere sufletească, femeia a îngenunchiat
acolo, în faţa spitalului, strângând copilele la piept şi,
aplecându-se asupra lor, a izbucnit într-un hohot de plâns,
ca la o înmormântare. Lumea din jur, martoră la
întâmplare, l-a huiduit, câţiva bărbaţi s-au repezit la cel ce
nu reuşise să se păstreze într-o demnitate a nemulţumirii,
a durerii, dacă vreţi, a disperării chiar — deşi, un copil, al
oricâtelea ar fi într-o casă şi de oricare ar fi (despre sex este
vorba), nu disperare trebuie să producă, ci, dimpotrivă —,
s-au repezit şi l-au zguduit de piept, „să se trezească”, deşi
omul era doar beat de necaz.
În clipele acelea, femeia cu fetiţele în braţe şi cu plasele
agăţate de mâini, s-a ridicat şi i-a invitat pe toţi, pe un ton
ce nu îngăduia replică „, să-i lase bărbatul în pace!” Apoi,
făcându-şi loc printre oameni, a început să păşească
demnă, purtând la piept pe cei doi copii şi urmată
îndeaproape de cel ce le era tată.
Spectacolul naşterii vieţii i s-a relevat apoi ca demn de
luat în seamă mai ales pentru cunoaşterea acelor puteri de
dinăuntru ale omului: a văzut, astfel, femei care ţipau „ca
din gură de şarpe”, strigând după ajutor şi zbuciumându-
se cu nerăbdare şi cu neputere de a se stăpâni, în timp ce
altele, alături chiar, scrâşneau din dinţi, fără să adreseze o
vorbă măcar, de implorare sau de reproş, cuiva! Toate
aceste feţe ale suferinţei, purtată cu demnitate sau în
genunchi, se încheiau, însă, de fiecare dată, cu imagini ale
unei fericiri cu nimic de egalat. Chipul unei mame, într-o
asemenea ipostază, indiferent de urmele chinurilor prin
297
Dimineaţa iubirii
care a trecut, ori poate că tocmai de aceea, este o icoană de

neuitat!…
Cu asemenea variate „icoane” se întorcea Ştefana în
fiecare seară acasă, încercând, nu de puţine ori, ca dintre
ele să decanteze pe cele ce i se păreau mai importante şi să
i le comunice şi lui Bogdan.
Odată, într-o scrisoare, i-a vorbit, de la început şi până
la sfârşit, despre un alt mare chirurg, cunoscut într-un
important spital al Bucureştiului. Impresionantă,
copleşitoare era, mai întâi, starea de receptivitate a acestui
om faţă de durerea omenească şi condiţia de absolută
egalitate cu care trata el pe oricare dintre bolnavi,
indiferent de nume, de funcţie, de hainele cu care venea
îmbrăcat, de priceperea de a vorbi frumos sau nu, de cine
„îl recomanda” sau nu… indiferent de orice deci: pentru el,
bolnavul era un om şi-atâta tot, dar Om. De aceea, pentru
semenul său — Omul — doctorul făcea zilnic gestul (zilnic
însemna, nu de puţine ori, 24 de ore din 24) de a-l trata,
după toate puterile ştiinţei, priceperii, talentului,
experienţei sale, toate aceste puteri folosite la indicele lor
cel mai de sus! Şi, pentru operaţii, făcute, „cu mână ca de
zeu” — cum s-a exprimat cineva, sigur doar ca un simbol,
ca o întruchipare a perfecţiunii, deci — pentru asemenea
operaţii şi pentru îngrijire ireproşabilă până la vindecare,
realizată prin petrecerea tuturor după-amiezelor (dimineţile
erau rezervate operaţiilor), ca şi a foarte multor nopţi din
existenţa sa la căpătâiul bolnavilor (în timpul iernilor, cu
lunile, nici nu se mai ducea acasă, rămânând, veşnic, într-
o cămăruţă din spital), socotea de ajuns să primească, de
la cei salvaţi, o vorbă de mulţumire, un zâmbet, o floare şi
nimic mai mult, niciodată, în nicio împrejurare! „Cea mai
298
George Şovu
nobila strădanie de pe lumea aceasta este să curmi

suferinţa oamenilor!” afirma Ştefana, în încheierea acelei
scrisori.
De aceea, în cadrul lucrărilor de cercetare la care se
angajase, ea trudea la elaborarea unui nou anestezic, care
să nu dăuneze, din niciun punct de vedere, organismului.
Înspăimântată de durerea fizică, se gândea, de asemenea,
la tot felul de modalităţi ce ar putea fi folosite pentru ca
măcar investigarea bolnavului, din perioada de
prediagnostic, să fie nedureroasă. „Aici — îşi spunea
Ştefana — nu numai ştiinţa de carte şi ceea ce poţi crea,
pornind de la ea şi aducând, prin capacităţile tale, ceva în
plus, ceva nou, contează, ci şi cunoaşterea omului, a
bolnavului ca individ (fiecare fiind, de fapt, un unicat), ca şi
puterea, priceperea şi răbdarea de a te apropia de el şi de
a-i trezi încrederea în tine, ca medic!…
Asemenea lucruri — şi altele ce se înscriau în serii
surori — ocupau, tot mai des, spaţiul scrisorilor Ştefanei
către Bogdan, spre bucuria, dar şi spre îngrijorarea
studentului-militar…
— Bunicule, m-am certat cu Ştefana, m-am certat cu

Ştefana, înţelegi? Am jignit-o!…
— Cum se poate aşa ceva, Bogdane? De ce? Şi când? De
299
Dimineaţa iubirii
unde vii tu acum? Că te ştiam la armată. Ori ai terminat-o,

ţi-au dat drumul!?…
Bătrânul profesor voia să-şi liniştească nepotul, care
avea o faţă răvăşită şi ochii lucitori, ca nişte oglinzi cu
febră… îmbrăcat în uniformă militară, cu o geantă în
mână, intrase furtună pe uşa casei…
— Vino să te îmbrăţişez, aşa cum se cuvine! mai spuse
Dragoş Ştefănescu…
— Iartă-mă, bunicule! Bine te-am găsit, sărut-mâna!
răspunse Bogdan, jenat, dându-şi seama că s-a purtat ca
un puşti, disperat pentru că cineva îi luase jucăria
preferată. „Bine, dar ce, aici e vorba de jucării? Viaţa e o
jucărie?” se revoltă gândul băiatului…
— Şi-acum, continuă profesorul pensionar, nu stăm de
vorbă decât după ce te dezbraci, te speli, mănânci. Să avem
condiţii normale, deci… că, aşa cum te văd…
— Aşadar, s-o luăm cu începutul: Cum de-ai venit tu

acasă fără să ne anunţi şi aşa, la mijlocul săptămânii? Să
nu-mi spui c-ai dezertat, ca să… vii să mă vezi, că nu mai
puteai de dorul meu… fiindcă ăştia, ai tăi vreau să zic, nu
m-au luat şi pe mine acolo, la milităria ta… că de — eu
sunt „bătrân şi bolnav!”… cum mă cred ei! Să mă creadă!
Nu sunt… nici chiar aşa de bolnav şi, mai ales, bătrân nu
300
George Şovu
sunt!…
Bogdan zâmbi şi se aşeză pe unul din braţele fotoliului în
care se afla bunicul. Îi trecu mâna pe după gât şi-i apropie
capul de pieptul său, mângâindu-i părul mătăsos şi
aproape în întregime alb.
— Dor — sigur că mi-a fost de dumneata, bunicule, dar,
nici până într-atâta încât să… dezertez…
— Atunci, poate, pentru… adăugă bătrânul, zâmbind
„hoţeşte”?
— Nici „pentru”… bunicule, nici!
— Şi-atunci?
— Şi pentru Ea, şi pentru voi, ca să vă văd pe toţi — am
făcut şi eu o treabă bună la „armata aceea”, cum zici
dumneata, şi-am primit o permisie de trei zile. Asta el
— Povesteşte, povesteşte! îl îndemnă profesorul, vrând
să-l ia mai de departe pe Bogdan, în speranţa „de a se mai
slobozi băiatul din încrâncenarea la care ajunsese. Că,
dacă «s-a certat» cu Ştefana, după cum susţine, acum, în
clipa asta, tot nu e nimic de făcut”.
Când îl îndemnă să povestească, îl prinse pe Bogdan de
mână.
— Măi, băiatule, dar mâna ta este prea caldă, parcă ai
avea febră; nu te simţi bine?
— S-ar putea să am şi febră, cred că am răcit din nou…
— Cum „din nou”? Dar când ai mai răcit? Ai fost bolnav?
— Am fost, atunci, în noaptea aceea…
— În care noapte, băiatule?
— Păi, dacă nu mă laşi să-ţi spun…
…Există şi la armată întrecere: între grupe, plutoane,
301
Dimineaţa iubirii
companii… ca peste tot. E un regulament, cu o mulţime de

cerinţe… Noi, adică grupa noastră — a II-a, din plutonul
întâi, compania a III-a —, obţinusem, până în faţa celei mai
complexe probe — o aplicaţie tactică serioasă — cel mai
mare punctaj. Dacă o câştigam şi pe aceasta, pe lângă alte
feluri de recompensă — felicitaţi în faţa plutonului, a
companiei, popularizaţi la staţia de radioamplificare…
— Etcetera, etcetera…
— Exact!… mai primeam, adică ni se mai promisese şi o
permisie de trei zile.
— Şi-aţi câştigat întrecerea, de vreme ce eşti acasă!
Bravo! Ştiam eu c-o să fii şi-acolo un băiat de ispravă.
— Dar cum am câştigat-o, asta e toată problema. Pentru
că şi acum, într-un fel, sunt frământat…
— Păi, spune, aştept să-mi spui…
— A fost cu o săptămână în urmă, miercurea trecută.
Marţi noaptea, deci în preziua aplicaţiei, am fost cuprins de
o mare nelinişte. Eu, în calitate de comandant de grupă,
aveam răspunderile cele mai mari.
— Ce spui, nepoate, eşti comandant de grupă? Nu mi-ai
scris niciodată şi nici ai tăi nu mi-au spus.
— Mare scofală! Şi găsisem cu ce să mă laud…
— Ba, să ştii că mie îmi place, fiindcă te obişnuieşti cu
„răspunderile”, despre care vorbeai. Dar, iartă-mă! Spuneai
că „marţi noaptea, în preziua acelei aplicaţii, ai fost cuprins
de o mare nelinişte…”
— Aşa e! Iar neliniştea aceea, curios, nu era numai a
sufletului, ci şi a trupului. În curând s-a prefăcut în
tremur, iar, de la o vreme, tremurul — în fierbinţeală… N-
am dormit aproape deloc. „Am răcit, fără îndoială, mi-am
zis. Trebuie să fie o gripă, o viroză…”, deşi ştii că eu nu
302
George Şovu
prea fac aşa ceva.

„Gripă tocmai acum?” mi-am spus, cu îngrijorare.
„Mâine e ziua hotărâtoare pentru…”
M-am sculat cu grijă, să nu-i trezesc pe ceilalţi. M-am
strecurat până în camera în care ştiam că se află o cutie cu
semnul acela de „Cruce roşie” pe uşă. Am deschis-o şi am
căutat cu mâinile aproape tremurându-mi… Am găsit
aspirine. Am luat câteva şi le-am strecurat în buzunarul
pijamalei. Am înghiţit apoi una dintre ele, la spălător, m-am
întors în pat şi am încercat să adorm. Somnul nu s-a prins
însă de ochii mei. Am mai înghiţit o tabletă!…
Dimineaţa, Marius, colegul care avea patul lângă mine
— este şi locţiitor de comandant — mi-a observat paloarea
şi ochii lucind într-un anume fel.
„Ce e cu tine, Bogdane? m-a întrebat cu îngrijorare în
glas. Nu te simţi bine?”
„Ba da! am răspuns, încercând să maschez starea
cumplită în care mă aflam: ameţeam, îmi simţeam
picioarele moi, aveam impresia că-mi ia pielea foc. Mă simt
foarte bine! Ce ţi-a venit?”
Dar Marius s-a apropiat de mine şi mi-a pus palma pe
frunte.
„Bogdane, ai febră, febră mare, băiatule!” a exclamat el.
I-am făcut semn să tacă, să nu-l audă careva.
„Tu ştii ce zi e astăzi pentru noi — i-am spus. Tu ştii că
dacă unul lipseşte de-acolo, lucrurile nu mai pot ieşi bine.
Şi noi trebuie să ieşim bine, Marius, astăzi mai bine decât
oricând… Nu vrei să mergi acasă?!… Şi, la urma-urmei, nu
neapărat pentru asta — i-am adăugat. Închipuieşte-ţi că
astăzi suntem pe front, în tranşee, dacă nu ştim să ne
303
Dimineaţa iubirii
purtăm, pierim. Unul singur dacă greşeşte, pune în

pericol… viaţa tuturor!”
„Bogdane, dar eşti bolnav, nu înţelegi — mi-a răspuns,
viaţa ta e în pericol! Trebuie să mergem la medic, urgent!”
I-am arătat aspirinele…
„Am luat două până acum, i-am spus, am să mai iau,
după ce mănânc ceva, că simt cum îmi arde stomacul!”
„Sfărâmă-le în dinţi! mi-a strigat el. Ştiu asta de la mama!
Sunt mai puţin nocive aşa!”
— Şi tu nu ştiai?
— De unde să ştiu, câte aspirine am înghiţit eu în viaţa
mea? „Dar tu nu te ţii pe picioare, Bogdane, nu vezi? a
adăugat Marius. Şi ştii câte avem de făcut. Cum o să duci
tu tot echipamentul în spate?”
„Tu, ca ajutor de comandant, vei fi tot timpul lângă mine,
la nevoie, am să-ţi spun ce va trebui să faci! i-am răspuns.
În orice caz, trebuie să ne purtăm în aşa fel încât ceilalţi să
nu simtă nimic. Ne-am înţeles?”
Am pornit-o, când ne-a sosit rândul, în fruntea grupei.
Cele două aspirine îşi făcuseră, oarecum, efectul, nu mai
ameţeam aşa de tare şi parcă nu-mi mai tremurau atâta
picioarele. Cred că şi febra se mai redusese.
Aveam cu noi, fiecare, în cea mai mare măsură,
echipamentul de luptă al unui soldat. Şi asta într-o zi — nu
ştiu cum o fi fost pe-aici — dar acolo, dimineaţa, erau vreo
22°C.
— Şi aici a fost cald, toată săptămâna trecută a fost cald.
De altfel şi acum… a răspuns bunicul.
— Mă trudeam să mă păstrez drept şi în cadenţă cu
colegii mei — a reluat Bogdan.
Am ajuns la locul stabilit; ne-am ocupat dispozitivul; am
304
George Şovu
dat primele comenzi, acţiunea începea, iar şefii, care ne

urmăreau şi ne cronometrau, erau cu ochii pe noi.
Îţi spuneam că ceea ce trebuia să îndeplinim era o treabă
foarte complexă, care dura aproape trei ore, în mod normal:
săpam „tranşee”, înaintam pe teren accidentat, târâş, cu
salturi, atacam, ne apăram, treceam tot felul de obstacole,
trăgeam la ţintă, alergam în viteză, ne orientam, în teren
necunoscut, cu aparatele din dotare şi, în funcţie de
realitatea aflată, trebuia să adoptăm soluţii de îndeplinire a
misiunii etc., etc.
Băieţii, toţi, erau hotărâţi să câştige. Au abordat
misiunea cu un entuziasm extraordinar, dar şi cu calm şi
maturitate, în acelaşi timp. Primele probe au fost trecute cu
bine, iar timpul înregistrat era excepţional. Am prins şi mai
mult curaj. Se uitau la mine şi ochii le luceau de bucurie.
Erau atât de preocupaţi de ceea ce aveau de făcut, încât nu
observau că şi ochii mei luceau, dar din cauza febrei. Mă
bucuram şi eu şi prindeam curaj. Marius se afla mereu în
preajmă, gata, oricând, să intervină, dacă mi s-ar fi
întâmplat ceva…
Lângă o lizieră de pădure, trebuia să săpăm, într-un timp
foarte scurt, un mic „tranşeu” de protecţie…
Marius s-a aruncat ca un disperat asupra lopeţii
„Linemann”, scormonind pământul şi făcându-mi un loc
unde să mă aşez.
„Stai aici, mi-a spus, de parcă mi-ar fi ordonat. Sap eu şi
pentru tine!”
L-a chemat apoi pe Virgil — un alt coleg — şi i-a ordonat
să sape alături de el. „Sapă, sapă! îi striga. Mai repede! Mai
repede!”
305
Dimineaţa iubirii
„Ce ai, mă, ai înnebunit? i-a răspuns colegul nostru. Dar

cu Bogdan ce e?”, întrebă mai departe, văzându-mă palid şi
sprijinit de buza de pământ a tranşeului ce începuse să se
contureze.
„Nimic, sapă mai departe!”, i-a răspuns Marius.
Virgil a înţeles totuşi că e ceva în neregulă, observându-
mă cu o aspirină în mână, în timp ce mă pregăteam s-o
înghit. Şi-a văzut de treabă, zorindu-i, la rândul său, pe
ceilalţi.
Am trecut astfel şi peste această încercare, într-un timp
ce ne avantaja în continuare.
Am intrat în pădure. Aici era „teritoriul acela
necunoscut”.
„Bogdane”, scoate totul de pe tine!” mi-a spus Marius.
M-am uitat lung la el, neînţelegând.
„Scoate totul de pe tine, am spus, tot echipamentul
militar, până la bluză şi pantaloni!”
M-am executat, pricepând acum ceea ce voia să facă. L-a
chemat din nou pe Virgil şi-au împărţit între ei armele şi
celelalte materiale din echipamentul meu.
Rămăsesem doar cu busola, cu binoclul şi cu o serie de
instrumente de calcul. Le-a spus celorlalţi că m-a
debarasat de „harnaşamentul” acela (cum am poreclit noi
tot ceea ce trebuia să cărăm în spate), ca să pot să acţionez
mai rapid în conducerea grupei spre îndeplinirea misiunii…
„Marius, nu mai văd bine, nu cred că am să nimeresc
ţinta”, i-am spus înaintea probei de tragere cu puşca.
„Tragi odată cu mine, ţintim în acelaşi loc, al tău!”, mi-a
răspuns.
A doborât „măgăoaia” dintr-o lovitură. Pe-a mea,
bineînţeles!
306
George Şovu
„Bravo, Bogdane! Mână şi ochi de adevărat şef!”, l-am

auzit, din spate, pe comandant, felicitându-mă.
„Hai, Marius, tu ce faci?”
Din următoarea lovitură, Marius a doborât şi propria lui
ţintă. Tot aşa a procedat şi la alte serii de trageri…
Mai rămăseseră câteva puncte de îndeplinit din întregul
program al misiunii.
Urcam acum un deal, încărcat, din nou, cu întregul
„harnaşament”. Trebuia să ajungem pe creastă în câteva
minute, iar de-acolo, să rezolvăm alte sarcini. Eram
răspândiţi în linie, la distanţă de câţiva metri unul de altul.
Locul era acoperit, ici-colo, cu nişte tufe ale unor arbuşti,
nimiciţi şi ei aproape de razele de foc ce căzuseră toată vara
asupra lor şi mai cădeau încă, iar firele de iarbă ajunseseră
nişte ţepi fragile, care se sfărâmau sub picioare.
Atunci, am văzut soarele clătinându-se, ca o limbă de
clopot care a luat foc, cerul se năruia peste pământ, iar
acesta, de spaimă, o luase la vale, fugindu-mi de sub
picioare şi vrând, desigur, să mă târască şi pe mine, odată
cu el, în jos. Am căzut în genunchi, căutând să sprijin
dealul, ca să nu se răstoarne şi, văzând că nu reuşesc
numai cu mâinile, mi-am proptit atunci şi fruntea de iarba
uscată şi înţepătoare, de faţa aceea cenuşie şi scorojită a
pământului întristat şi înfricoşat…
„Bogdane, ce e cu tine, Bogdane?!”
Vorbele lui Marius veneau de departe, iar eu le filtram
prin nişte şomoioage de vată, pe care nu ştiu cine mi le
îndesase, la repezeală, în urechi…
„Bogdane, trezeşte-te, trezeşte-te, Bogdane!”
Când am simţit apă, pe faţă, am deschis ochii şi am
307
Dimineaţa iubirii
văzut deasupra mea chipul congestionat al lui Marius. Mă

târâse câţiva metri la umbra puţină a unui arbust şi-mi
turnase pe faţă toată apa din bidonul lui. Mi-a luat capul şi
mi l-a aşezat repede pe genunchiul său. Mi-a desprins apoi
bidonul cu apă de la şold şi mi-a dat să beau. Mă simţeam
mult mai bine.
„Ce s-a întâmplat? Unde suntem?” l-am întrebat.
„Suntem în misiune, Bogdane, ai alunecat şi ai căzut —
mi-a răspuns el. Nu s-a întâmplat nimic. Nu ne-a observat
nimeni. Hai să mergem!”
M-am ridicat, sprijinit de Marius şi, din câţiva paşi, am
fost pe creastă. Colegii aşteptau să dau următoarea
comandă. Marius parcă mi-a auzit gândul: a dat-o el!
Am coborât în grabă versantul opus al dealului. Am
trecut printr-o apă, care m-a mai răcorit, sporindu-mi
puterile şi, după alte două cerinţe, pe care le-am realizat
potrivit prevederilor, am adunat băieţii, ne-am ordonat în
formaţia obişnuită şi am înaintat spre masa prezidiului.
Am prezentat raportul. Între timp, sosiseră şi
„observatorii”, de pe traseu, care au înmânat membrilor
prezidiului punctajele.
Comandantul ne-a felicitat călduros. Victoria fusese
obţinută. Ieşiserăm primii pe pluton şi cu cel mai mare
punctaj, totodată, din întreaga companie.
— Deci, primii şi pe companie! sublinie bunicul.
— Da!
— Bravo, mânzule!
„Bravo, şefule!” mi-au strigat colegii, când am rămas
singuri, îmbrăţişându-mă care mai de care.
„Să-i mulţumiţi lui Marius! El a salvat onoarea grupei
şi… m-a salvat şi pe mine!”, am mai apucat să spun şi am
308
George Şovu
leşinat.
Mi-am revenit însă repede şi m-am dus la infirmerie. M-a
condus Marius. La câteva minute, a venit după noi şi
comandantul de pluton: un locotenent tânăr, băiat fin,
delicat, care abia a ieşit din şcoala militară.
I-am povestit totul…
„Eram curios să văd dacă-mi spuneţi!” ne-a răspuns el.
Observase, pe parcurs, ce mi se întâmplase… Ne-a felicitat
pe amândoi: şi pe mine, şi pe Marius — pentru „tărie
soldăţească” şi „orientare în rezolvarea situaţilor concrete,
adesea neprevăzute”.
„Şi cu doborârea ţintelor cum rămâne?” l-am întrebat eu,
gândindu-mă la faptul că nu era drept, trăsese Marius în
locul meu.
„N-ai doborât tu toate «ţintele» acum câteva zile, la
atragerile speciale? m-a întrebat locotenentul. Cine a
obţinut atunci cel mai mare punctaj, care a contribuit
substanţial să plaseze grupa voastră în fruntea plutonului?
Nu comandantul ei, adică tu? Iar la concursul pe probleme
teoretice, n-ai răspuns tot tu în numele întregii grupe? Şi
n-ai câştigat? Asta, ca să acoperim cel puţin o parte din
mustrare, cu privire la «dreptatea»- aceea pe care o invoci.
Pentru cealaltă parte, v-aş aminti faptul că voi, eraţi, acolo,
puşi într-o situaţie «reală», de front; iar pe front, cea mai
importantă condiţie ca să obţii victoria este să nu mori,
doborându-ţi inamicul înainte de a te doborî el. N-are
importanţă cine-l doboară, tu sau camaradul tău. În acele
momente, ca şi în altele, Marius s-a descurcat excepţional.
Am fost tot timpul cu ochii pe voi. Vă felicit băieţi şi…
permisie bună!”…
309
Dimineaţa iubirii
— Te felicit şi eu, mânzule! Bravo! Dacă aşa stau

lucrurile, precum mi le-ai povestit, atunci să ştii că şi mie
îmi place cum te-ai descurcat… cum v-aţi descurcat.
Sunteţi nişte copii buni şi uite cum situaţii ca acestea vă
maturizează şi vă strâng tot mai mult în jurul unei redute
care nu este uşor de cucerit: viaţa!…
Dovadă că, la capitolul acesta, suntem, în momentul de
faţă… într-o situaţie cam specială… de repetenţie!
Deci, trecând la partea a II-a a problematicii, acum — că
te-ai mai liniştit — spune-mi, ce e cu Ştefana?
— Bunicule…
— Dar, drept, mie îmi spui totul, absolut drept! Fără
farafastâcuri învăluitoare.
— Mă jigneşti!… Eu totdeauna am vorbit cu dumneata
„drept”, fără să ţi-ascund nimic!
— Cu „ascunsul” acela, mai vedem noi, că nici aşa, chiar
tot ce face şi gândeşte omul... Deci: ce s-a întâmplat între
voi? Cum de-ai ajuns să te cerţi cu Ştefana? asta e
problema!
— Îţi imaginezi ce poţi să simţi şi să gândeşti când eşti
acolo, departe…
— Nu-mi imaginez, ştiu! Pentru că şi eu am fost plecat
de-acasă — şi nu câteva luni, ca tine, ci câţiva ani, şi nu
până colea, că, dacă strigi mai tare, se aude până la
Bucureşti, ci dincolo de ţară, în război. Ştiu, aşadar..
— Cu „strigătul” ai dat-o în bară: de la Galaţi — la
Bucureşti e un drum…
— Să trecem peste… să vedem cum „ai dat-o tu în bară”!
Deci, fiind tu acolo, te gândeai tot timpul aici, deşi am aflat
c-aţi mai făcut şi ceva treabă, şi-ncă bună! Te gândeai, îţi
imaginai…
310
George Şovu
— M-au cam pus pe jar scrisorile primite de la ea,

bunicule; în ultimele m-a înnebunit cu profesorul ei, „un
mare chirurg”, cu asistentul ei, Dorin Mihalcea, cu sala de
disecţie, cu bolnavii ei, cu „Miss Boboc Medicină”. Ştii c-a
fost aleasă „Miss…” şi asta datorită acelui Dorin Mihalcea?
— Ştiu! A venit şi pe la noi şi ne-a spus!
— S-a lăudat şi pe la voi, deci!
— Nu s-a lăudat fata, a trecut pe-aici şi ne-a împărtăşit o
bucurie, cu care nici măcar nu se grozăvea. Iar mie mi-au
plăcut şi modestia prezentării lucrurilor, şi faptul în sine.
Mamă-ta s-a bucurat chiar foarte mult. A îmbrăţişat-o, a
felicitat-o! Şi să ştii că… era sinceră!
Iar acel Dorin Mihalcea, de care te sperii tu de fapt, e un
fel de văr al tău… mă rog o rudă ceva, din partea bunicii.
Când a venit vorba, ne-am lămurit. Bunică-ta îl ştie: cică e
un băiat serios, însurat, cu copil.
— Şi ce dacă e însurat? Şi ce dacă are copil? răbufni
Bogdan, care ascultase, din ce în ce mai surprins, spusele
bunicului său. Şi, faptul că e „o rudă ceva, din partea
bunicii”, crezi că-l împiedică să…
— Să ce?
— Să-i… să-i facă ochi dulci Ştefanei!
— Şi? Ce se întâmplă, dacă-i face el?!
— Cum, bunicule?
— Uşurel, nepoate! Problema gravă este că tu nu ai
încredere în fată! Pentru că, măi, ăsta mic şi prost, nu s-a
văzut pe lume o femeie care să-şi dea rochia jos numai
fiindcă i-a făcut cineva „ochi dulci”, dacă nu vrea să şi-o
dea! Şi „în cazul că vrea, poţi s-o păzeşti tu, băiatule… sau
să pui pe urma ei o armată întreagă, tot degeaba! În ceea
311
Dimineaţa iubirii
ce-o priveşte pe Ştefana, însă, eu credeam că te-ai lămurit!

Se pare că undeva la tine, înăuntru, nu sunt lucrurile bine
orânduite. Ori că e o croială prost făcută. Iar dacă acesta
este adevărul, trebuie să lupţi, să lupţi cu tine, puştiule,
căci, altfel, îţi mănânci şi sufletul, distrugi şi viaţa altuia şi
te faci şi de râs… Şi-acum, spune, cum s-a petrecut… mă
rog… treaba aceasta urâtă.
— M-am dus direct la facultate. Am dat mai întâi un
telefon acasă, am văzut că nu răspunde şi-atunci m-am
dus. Am căutat-o vreo jumătate de oră. Nimeni nu ştia
nimic despre ea. M-am gândit să întreb la decanat, unde au
orarul.
— Cu asta trebuia să începi.
— De-acolo am aflat că lucrează într-un laborator. L-am
găsit. Tocmai ieşeau pe uşă nişte colegi de-ai ei, trei băieţi
şi patru fete…
„Nu vă supăraţi, i-am întrebat, o cunoaşteţi, cumva, pe
Ştefana Dragomir?”
„Cum să nu, e colega noastră!” mi-a răspuns un băiat.
„N-a fost şi ea în laborator…?”
„Ba, da, a fost… şi a mai rămas! a răspuns, de data asta,
o fată, cu ironie! E cu asistentul!… Mai au puţină treabă!
Să nu-i deranjaţi!” a încheiat ea, râzând batjocoritor.
— Şi prostul a căzut în plasă! Păi, da! Că de-aceea sunt
făcute „plasele”!… Şi, ce-ai făcut? N-ai bătut la uşă? N-ai
intrat? De ce n-ai intrat, ca să vezi şi tu ce „treabă” mai au?
Sau, de ce n-ai aşteptat vreo cinci-zece minute şi-apoi, fără
să baţi în uşă, să fi dat buzna, ca să vezi cu ochii tăi, să te
convingi…
— Îţi baţi joc de mine!
— Cu durere, nepoate! Şi, fiindcă am de cine!… Ei,
312
George Şovu
spune!
— Am stat pe culoar, n-am intrat! Mă învârteam…
— Ca un leu în cuşcă!
— Ştefana a ieşit… peste vreo şapte minute. Când m-a
văzut, s-a bucurat, dar eu, în loc să fac la fel, aşa cum mă
îndemna inima, m-am pomenit întrebând-o cu duşmănie:
„Tu de ce n-ai plecat odată cu colegii tăi?” Ce treabă ai
mai avut cu asistentul? Voi, singuri?!…
Ştefana s-a întunecat. O urmăream cu atenţie. Mergea
cu capul plecat, fără să scoată un cuvânt. Când am ajuns
afară, a ridicat ochii spre mine. Erau înlăcrimaţi:
„M-ai jignit, Bogdane, aşa cum n-a făcut-o nimeni până
acum — mi-a spus. Să ştii că dragostea nu trebuie să ne fie
o povară, ci, dacă se poate, fericire, aripă înaltă şi pură
care să bată mereu deasupra curgerii zilelor noastre, să le
sporească oxigenul vieţii, să ne tragă mereu în sus… Or,
bănuielile tale aduc bucuriile noastre la pământ!… Poţi să-
mi dai telefon când te mai limpezeşti a mai adăugat, după
care, spunându-mi, „La revedere”, mi-a întors spatele şi a
plecat, fără să privească-napoi.
N-am ştiut ce să fac, eram ca paralizat. Am aşteptat
câteva minute şi-am plecat şi eu…
— Fir-ar să fie! Nici nu ştiu cum să-ncep…
313
Dimineaţa iubirii
— De ce „să începi?” E de-ajuns să continui!…
…Se aflau pe banca lor, în parcul lor. Nu mai trecuseră

împreună de mult pe-aici. După mărturisirea făcută
bunicului, Bogdan întrebase:
— Şi-acum, ce fac?
— Ce să faci? îi răspunse bătrânul, dacă „te-ai limpezit”,
dă-i telefon, caut-o, cere-i scuze! Descurcă-te!
Bogdan îi telefonase Ştefanei… şi-apoi plecase urgent
spre ea. Stătuseră de vorbă…
Ieşind pe poarta casei, s-au îndreptat, în mod automat,
spre „Parcul Primăverii”. Simţeau, amândoi, nevoia unei
spovedanii în tăcere.
S-au aşezat cu sfială… Roiau în jur şoaptele primăverii,
în care sufletele lor porniseră într-un zbor geamăn, înalt şi
frumos… îndemnul Ştefanei: „E de-ajuns să continui”
însemna întoarcerea la acea primăvară, la parfumatele ei
limpezimi de cristal, la cerul curat al speranţelor, lâ gândul
fără de umbră…
— Te rog să mă ierţi, încă o dată te rog să mă ierţi! spuse
Bogdan, copleşit de tristeţe şi de ruşine.
Fata îşi rezemă fruntea de pieptul lui. Bogdan îi
înconjură umerii cu braţul stâng, iar cu cealaltă mână
începu să-i mângâie uşor părul frumos mirositor şi lucios,
de culoarea castanelor coapte, în timp ce întreaga lui fiinţă
murmura tainic şi liniştitor: „Mi-e tare drag şi dor de tine,
Ştefana!”
Aureolaţi şi ocrotiţi de lumina şi de căldura acestui dor,
cei doi tineri au străbătut, eu limpezime, un timp bun, prin
câmpul plin de nenumărate capcane, al vieţii…
314
George Şovu
CAPITOLUL X
— Bogdane, ştii ce mi s-a întâmplat astăzi?… A venit la

spital o femeie, o femeie necăjită: are patru copii şi un soţ
bolnav de cancer. E ingineră, iar soţul ei — arhitect Nu are
nici patruzeci de ani — el, iar ea, în jur de treizeci şi cinci.
Pe lângă nenorocirea cu soţul, în urmă cu o lună a dat
de un alt necaz: şi-a opărit ultimul copil — un băieţel de
şapte ani, elev în clasa a Ii-a.
— Ea l-a opărit?
— Da, din greşeală, bineînţeles. Locuieşte la bloc. Era
oprită, de câteva zile, apa caldă, nu ştiu din care motive,
probabil că se stricase ceva şi-atunci se făceau lucrările de
reparaţie.
Femeia a încălzit apă într-o oală mai mare, pe aragaz, şi-
a băgat băiatul în cadă, ca să-l spele şi a adus oala. A
aşezat-o undeva, la cap de cadă şi s-a întors spre uşă să ia
un prosop. În clipa aceea, oala a alunecat, răsturnându-se,
iar apa a sărit pe picioarele băieţelului, care era dezbrăcat,
315
Dimineaţa iubirii
mai ales pe cel stâng, pe care i l-a prins serios, începând de

Ia şold. În urletele copilului, mama s-a zăpăcit, l-a scos
imediat din cadă, dar n-a ştiut ce să-i facă spre a ameliora
efectele arsurii. În felul acesta, băiatul s-a ales cu plăgi
mari, de pe care s-a luat pielea. Ce să-ţi mai spun despre
durerile mititelului — ele erau cumplite, dar şi perspectiva
vindecării lui nu era prea clară. Avea nevoie de un
tratament foarte atent administrat şi, mai ales, de o
îngrijire ireproşabilă. Femeia trebuia să aibă grijă de ceilalţi
trei copii, să alerge şi la spital, la soţul ei, lângă cel mic
cine să stea? A rugat o asistentă, o soră — să aibă grijă de
el, să-i schimbe pansamentele la timp, să… În fine, mi-a
fost tare milă şi de ea, şi de copil. Am vorbit şi eu cu
surorile din salon şi cu elevele care făceau practică. Am
aranjat un fel de gardă permanentă în care m-am cuprins,
fără îndoială, şi pe mine…
După trei săptămâni, am reuşit să punem copilul pe
picioare. Este aproape în întregime vindecat Cred că nici
urme n-o să-i rămână.
Astăzi eram cu profesorul, la vizită! Când am ieşit din
salon, o văd la uşă. S-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat.
— Îţi mulţumesc, domnişoară, îţi mulţumesc din inimă
— Mi-a spus. Dumneata mi-ai salvat băiatul! Dacă nu
erai dumneata — nu se vindeca atât de repede şi aşa de
frumos!…
Eram fâsticită, jenată…
— Doamnă, tovarăşă… ştiţi, eu… am îngânat, negăsind
vorbele potrivite. Priveam puţin speriată spre profesor. Mă
temeam să nu se supere.
— Vă felicit, tovarăşe profesor, a adăugat, tocmai atunci,
mama băieţelului, fiindcă aveţi asemenea studenţi! Sub
316
George Şovu
oblăduirea dumneavoastră, vor ieşi din ei nu numai medici,

ci şi oameni! Vă felicit şi vă mulţumesc! Pentru ceea ce
sunteţi şi pentru ceea ce faceţi! a încheiat inginera cu o
lumină pe faţă.
Profesorul s-a uitat spre mine, mi-a zâmbit şi, cu mâna
întinsă, a făcut deasupra capului meu un gest de
mângâiere. S-a înclinat apoi în faţa femeii şi-am plecat
către alt salon…
Să nu râzi, ceea ce ţi-am spus e un fleac, ca atâtea altele
despre care ţi-am tot vorbit. Dar el îmi confirmă, încă o
dată, pe de o parte, că oamenii nu-şi pierd sufletul, dacă îi
tratezi cu suflet, iar pe de altă parte, că un doctor trebuie
să se ferească precum de moarte să ajungă la rutină: căci
fiecare bolnav este un caz; aici, totul se ia de la început, de
fiecare dată! Aşa, de pildă…
…Asemenea discuţii — confesiuni, mărturii ale trecerii

prin viaţă şi ale cuceririi acesteia, se încrustaseră, multe,
pe răbojul timpului ce se scursese şi legase parcă şi mai
puternic inimile îndrăgostiţilor.
Iată, acum câteva minute, Bogdan terminase al patrulea
examen din sesiunea de iarnă. Primele lui patru examene
din viaţa de student — şi toate patru trecute cu nota
maximă…
317
Dimineaţa iubirii
Armata rămăsese undeva, în urmă. Fusese o etapă — şi

aceea încheiată cu bine. În urma examenului final, Bogdan
obţinuse gradul de sublocotenent, ca mulţi dintre colegii
lui. Se bucuraseră părinţii, se bucuraseră bunicii, şi
Ştefana, iar Radu era de-a dreptul mândru: le spusese
colegilor lui, la şcoală, că prietenul Ştefanei este ofiţer! (Lui
— îi plăceau tare mult ofiţerii: „Eu ofiţer mă fac, spunea,
dar nu aşa, ca Bogdan, civil, ci de-adevăratelea!)…
De mâine, începea vacanţa — „cea dintâi din viaţa de

student!” îşi spunea Bogdan. Ştefana încheiase sesiunea cu
trei zile mai devreme. Acum se pregăteau să plece într-o
tabără studenţească, la munte. Bogdan se bucura nespus
că, timp de zece zile, va fi mereu împreună cu ea…
În seara de dinaintea plecării, au pornit-o, hai-hui, de

mână, pe străzile Bucureştiului… Lumea roia, grăbită, în
toate părţile. Ei nu vedeau însă pe nimeni în jur, erau
singuri. Ningea!…
După vreo două ore, s-au trezit în faţa Grădinii Cişmigiu.
Au intrat, înfioraţi, ca într-un templu alb. Ninsoarea se
oprise, iar cerul îşi aprindea, pe rând, candelabrele de
stele.
Pătrunzând pe sub bolta aibă, ca o imensă maramă de
318
George Şovu
mireasă, a copacilor ce mărgineau aleea principală, Ştefana

şi Bogdan se simţeau binecuvântaţi de miile de braţe de
deasupra, unite între «le, <se presărau peste capetele lor
pulbere de argint. Ajungând pe chipurile îmbujorate,
steluţele acelea fragile se prefăceau în lacrimi de bucurie,
împodobindu-le zâmbetele…
Ultimii trecători dispăruseră. Cei doi tineri au păşit,

sfioşi, în spaţiul, neîngrădit de nimic, dintre alei. Zăpada,
moale şi pufoasă, respira liniştită şi primitoare. Au început
să alerge prin împărăţia ei, stârnind, de sub paşi, ori cu
mâinile înfundate În caierele de vată rece, roiuri de fluturi
mici, cu viaţă de-o clipă.
Acum râdeau, fericiţi. Rostogolindu-se, unul după

celălalt acoperind fiinţele lor — comori clocotitoare de visuri
fermecate — cu spumă fecioară.
Deodată, clopoţeii din glasul Ştefanei obosesc pe
neaşteptate, se sting. Trupul ei, cu miresme de flori şi
zvâcniri de jăratec, se face mic, mic, până la marginile
amintirii… Deschizând ochii, fata întâlneşte deasupra-i
chipul frumos al mamei…
… „Ajunge, Ştefana, mamă, hai, fetiţa mamei, de-ajuns,
să nu răceşti iarăşi!”…
…Fusese bolnavă. Stătuse în casă mai mult de două

săptămâni. Între timp, căzuse prima zăpadă din anul acela.
Ştefana, care avea pe-atunci doar şase ani, n-o putuse
atinge decât prinzând în palme câţiva fulgi legănători ce se
apropiaseră de fereastra ei, să-i dea bineţe.
319
Dimineaţa iubirii
În seara aceea o rugase pe mama să meargă cu ea în

Cişmigiu, „să vadă zăpada!’”…
— Ştefana, de ce plângi? Ce s-a întâmplat? întrebă, cu

îngrijorare, Bogdan.
— Nu s-a întâmplat nimic, Bogdane, răspunde fata cu
glasul stins, doar că a trecut pe-aici sufletul maniei…
Hai să mergem, să nu răcim!
La Predeal au fost cazaţi în două vile alăturate, pe

Cioplea: fetele într-o parte, băieţii — într-alta. Venise şi
Mona cu Cosmin al ei. Când auzea spunându-se „al ei”,
fiinţa lui Bogdan tresărea involuntar. Deşi trecuse atâta
timp, nici Mona nu se obişnuise să-l considere pe Bogdan
altfel decât: al ei… singurul… adevăratul… Cu Cosmin
devenise prietenă. Era un băiat bun, delicat, serios. În
perioadele de cursuri, se întâlnea cu el în fiecare zi: el o
căuta şi ei îi făcea plăcere. Vorbeau, se plimbau, mergeau
la spectacole. O cunoscuse şi pe mama lui Cosmin.
Trecând, pe lângă casa lui, într-o seară, el o invitase
înăuntru şi i-o prezentase. Femeia fusese încântată. Nu
ştia cu ce „s-o mai servească”, să-i fie pe plac. O lăudase…
„că e frumoasă”, „că e îmbrăcată cu distincţie”…
spunându-i, totodată, că băiatul ei vorbeşte mult şi atât de
320
George Şovu
frumos despre ea.

În aceeaşi seară, Mona i l-a prezentat pe Cosmin bunicii,
cu care rămăsese iarăşi singură. Bătrâna l-a măsurat din
cap până în picioare, o dată,. Şi încă o dată, învăluindu-l
într-o privire caldă ce-i izvora parcă direct din suflet, după
care a spus: „Să vă dea Dumnezeu sănătate, maică!”…
Alteori, mai ales când se afla în practică, nu-l vedea zile
şi chiar săptămâni întregi. Evita să-l întâlnească! Atunci
sosea acasă, ruptă de oboseală, se întindea deasupra
patului, uneori fără să se dezbrace şi rămânea aşa ore în
şir, cu ochii în întuneric. Se simţea cuprinsă ca de un fel de
boală căreia nu-i găsea nici nume şi, mai ales, leac!
Bătrâna suferea văzând-o astfel. Ştia că n-are voie s-o
întrebe nimic, că, şi dacă o întreba, Mona tot nu-i
răspundea. Degeaba suna Cosmin la telefon, degeaba o
căuta…
„Nu se simte bine, maică, răspundea bătrâna, în locul ei,
nu se simte bine, nu te supăra. Da’ îi trece ei, ai să vezi că-i
trece! Ai matale răbdare!”
Aşa îi spusese şi Mona lui Cosmin: „Să aibă răbdare cu
ea! Căci, poate astfel, vor câştiga amândoi!” Băiatul
înţelesese că sufletul ei, fiinţa ei, prinse într-un anumit
vârtej, încă nu se dezmeticiseră. Intuind că Mona merită
acest sacrificiu, Cosmin o aştepta, apelase la toate puterile
sale ca să reuşească s-o aştepte. Nu-i reproşa niciodată
nimic pentru aceste dispariţii şi tăceri. Se instalase între ei
un fel de înţelegere în acest sens. Iar, de câte ori o revedea,
relua lucrurile de unde fuseseră lăsate, ca şi când nicio oră
de prăpastie nu le frânsese întregul curgerii şi al înfloririi.
De altfel, curios, în acele momente de reînnodare a firelor,
321
Dimineaţa iubirii
nicio notă din comportarea Monei nu suna veşted sau

fals…
Acum, la Predeal, veniseră deci împreună.

Natura arăta ca-n basme. Ninsese mult şi mai ningea
aproape în fiecare zi. Zăpada potopise crengile mândre ale
brazilor, care se plecau bucuroase sub povara ei imaculată
ce sclipea — puzderie de stele — la întâlnirea cu ploaia
săgeţilor de lumină slobozite de „măritul, sfântul Soare”,
cum tocmai îl numea un băieţaş, într-o „conversaţie”
tandră cu globul de aur şi de foc din imensa împărăţie de
azur.
Bineînţeles că în fiecare zi schiau. Veniseră cu toţii

pregătiţi de-acasă, cu întregul echipament, hotărâţi să se
bucure de toate clipele şederii lor aici.
La început, Ştefana, care nu fusese de prea multe ori la
munte să schieze, era mai nesigură. De aceea, Bogdan a
rămas tot timpul în preajma ei, făcând exerciţii prin locuri
mai puţin aglomerate, pe pante mai line şi nepericuloase.
Iar când a văzut-o că şi-a dat drumul, că nu-i mai este
teamă, au trecut şi ei, alături de Mona şi de Cosmin, de
ceilalţi, pe pârtia cea mare. Urcau cu telescaunul până în
vârf, de unde se prăvăleau, ca nişte fantome fragede şi
frumos colorate, într-un dans legănat, şerpuitor, pe cărarea
aceea albă şi lucioasă, ce-ţi lua ochii. Privindu-i de jos, de
la poalele muntelui, ţi se părea că asişti la un balet straniu,
în care fiecare participant este un solist ce-şi joacă
destinul. Ei însă erau veseli şi mândri, fiindcă erau tineri şi
frumoşi. Cu toate acestea, pământul acela, cu faţă albă,
strălucitoare, duduia de încordarea unei oştiri de suflete şi
322
George Şovu
de picioare ce treceau în zbor, pe bucăţi de lemn lustruit…

În fiecare seară dansau până noaptea, târziu, când nu se
mai îndurau să se despartă, pentru ca, doar după câteva
ore de somn adânc, odihnitor, să scoată din nou în lumina
zilei obrajii lor proaspeţi şi împurpuraţi şi s-o ia de la
capăt.
Zilele zburaseră pe nebăgate de seamă, ca fulgii frumoşi
de dincolo de geamuri şi se topiseră în ape ce tremurau
uşor într-un ochi al proaspetei amintiri. Era ultima seară. A
doua zi, îşi propuseseră să mai coboare de câteva ori pe
pârtie şi să plece apoi. Acum dansau de parcă se vedeau
pentru prima oară, cu aceeaşi prospeţime a puterilor şi a
curiozităţii de a se cunoaşte…
Nu ştia de ce, dar era întâia dată când Ştefana nu se mai
înfiora văzându-l pe Bogdan alături de Mona în dans.
Partenerul ei era acum Cosmin şi n-ar fi putut spune că se
simţea deloc rău cu el. Făcuseră „schimb”, ca de mai multe
ori în seara aceea şi în serile trecute, şi asta mai ales la
propunerea Monei care le spusese: „Schimbările sunt bune,
ca un mijloc de pază contra incendiilor; altfel o să faceţi
febră… sufletească, luaţi foc! Şi e păcat de voi, că vă stă
bine împreună!”…
Înaintea ultimei coborâri începuse să ningă învârtejit.

— Să fii atentă, Ştefana, i-a spus Bogdan, în timp ce se
pregăteau de plecare. Mergi cât poţi de încet. Te aştept jos!
Şi-au pus ochelarii de protecţie şi au pornit. Cosmin era
primul, Mona după el, apoi Ştefana, şi, la urmă, Bogdan.
În timpul alunecării s-au risipit. Bogdan s-a trezit astfel,
după o vreme, în apropierea Monei. Simţindu-l, fata a
323
Dimineaţa iubirii
întors capul spre el şi-a ridicat mâna dreaptă, să-i facă un

semn. În clipa aceea însă, intrând într-o pantă, pe care n-a
mai observat-o, s-a dezechilibrat, şi, nemaiputând să-şi
controleze mersul (pierzându-şi şi unul din „beţele” de
sprijin, iar un schi i se rupsese), o pornise în direcţia unei
liziere de câţiva brazi, în spatele cărora se afla o surpătură
de teren, continuată cu o prăpastie…
Intuind pericolul, Bogdan a virat în mare grabă spre
stingă, accelerându-şi, în disperare, zborul cu intenţia de
a-i ieşi înainte şi de a o opri. A reuşit în momentul în care
fata, căzând, aluneca pe spate, gata să se izbească de brazi,
ori să ajungă în acel loc, de unde n-ar mai fi scăpat cu
viaţă. S-a prăvălit înaintea ei, oprind-o cu trupul său. Au
mai alunecat împreună însă câţiva metri şi alunecarea
aceasta l-a dus pe Bogdan lângă trunchiul unui brad de
care s-a izbit cu capul. A simţit o durere vie, asemănătoare
cu aceea provocată de căderea de pe scara autobuzului,
petrecută cu un an şi jumătate în urmă, apoi o căldură
mare ce-i cuprinde tot carpul…
S-a trezit in şoaptele Monei, care-i mângâia fruntea,
strigându-l ca-ntr-un descântec de iubire şi de moarte:
„Bogdan, Bogdan, dragule, trezeşte-te, trezeşte-te!”
— Eşti rănită, ai păţit ceva? a întrebat-o Bogdan, când a
deschis odăii şi a văzut-o lângă el. Dar, în momentul acela,
ridicând capul, a simţit, din nou, cum tăişul durerii i-l
despică În două…
Ştefana şi Cosmin aşteptau disperaţi, neştiind ce s-a

întâmplat. Trecuse peste o jumătate de oră. Ninsoarea se
mai potolise. Atonei i-au văzut alunecând pe schiuri ca pe
sanie. Bogdan era în faţă, iar Mona în. Spete. Aşezaseră
324
George Şovu
cele trei schiuri întregi unul lângă altul, le legaseră cu o

curea şi îşi dăduseră drumul încet, la vale…
— Bogdan mi-a salvat viaţa! a exclamat Mona palidă,
ştergându-şi un firicel de sânge ce i se prelingea de sub
căciulă, pe timp la stingă. Se zgâriase puţin, în cădere. Mai
avea câteva vânătăi pe mâini şi, probabil, altele pe picioare,
dar, în rest, se simţea bine.
Au povestit ce se întâmplase…
Când a auzit Ştefana că Bogdan şi-a pierdut cunoştinţa,
chiar dacă numai pentru câteva minute, s-a făcut albă, ca
varul.
— Cum te simţi? l-a întrebat ea, îngrijorată. Te «doare
capul? Unde te doare? a continuat, cercetându-i ochii cu
atenţie.
— Ştefana, nu te mai văd, nu te mai văd, a apucat să
spună Bogdan, în timp ce cobora, moale, cu genunchii spre
pământ.
Lacrimile Ştefanei au ţâşnit ca din două izvoare
clocotinde…
L-au adus la Bucureşti într-o maşină a „Salvării” şi l-au
internat la acelaşi spital la care fusese după primul
accident.
Când l-a văzut, doctorul, întunecat la faţă, i-a spus:
— N-ai fost cuminte, băiatule. Nu e bine! Acum va fi mult
mai greu! Va trebui să ne înarmăm cu multă, cu foarte
multă răbdare. Şi, fiindcă s-a complicat şi cu… problema
vederii, nu ştiu ce ai să fad cu facultatea… În sfârşit, să nu
anticipăm. Vom hotărî după investigaţii şi după efectele
primelor tratamente. Să sperăm să fie bine… Ori să nu fie
atât de rău, pe cât mă tem, a continuat el, în faţa părinţilor
325
Dimineaţa iubirii
lui Bogdan şi a Ştefanei, după ce au ieşit din salonul în

care-l lăsaseră pe băiat.
Rămas singur, în aceeaşi cameră ce-i ascultase

zbuciumul şi cu un an şi jumătate în urmă, Bogdan stătea
întins pe pat ca un răstignit. Nu mai avea putere nici să se
revolte… Medita, în modul cel mai simplu cu putinţă, la
meandrele din curgerea vieţii, pe care oamenii s-au
obişnuit să le numească destin. Al său… se afla, aşadar,
sub încordarea unui greu semn de întrebare. „Cum se va
dezlega? Şi când?”
„Şi la cele două mari răspântii de drum — ce se aflase,
oare?” La început o iuţeală prostească, de puştan… Iar
acum… acum cel puţin făcuse o faptă bună: o salvase pe
Mona…’;. „De asta n-ar trebui să-mi pară rău I mărturisi
gândul lui Bogdan. Dimpotrivă!”… „Da, dar cu ce preţ?!…
Cu mine ce va fi?”
Se simţi, dintr-odată, singur, absolut singur. N-o mai
vedea în apropiere nici pe Ştefana, nu-i vedea nici pe
părinţi, pe bunici… Dispăruse şi Mona… Fiecare dintre ei
îşi continua drumul său. Şi aceste drumuri curgeau ca
nişte paralele, nu se întâlneau cu al lui. Fiecare — între
malurile proprii, cu bolovanii săi pe cale, cu vârtej urile
proprii, croite după hazardul rostogolirilor sau al
326
George Şovu
urcuşurilor… Degeaba întindem mâna, ori facem săpături,

croim viaducte… Sunt cutremure care astupă totul, orice
comunicare, obligându-te să te întorci la albia proprie şi să-
ţi stingi privirile căutându-te pe tine. Totul e să te mai
găseşti…
Bogdan alunecă pe „pârtia” albă a plafonului camerei,
până ce se izbeşte de-o latură a dreptunghiului de brad ce-i
măsoară hotarul. Se opreşte surprins şi priveşte dincolo:
prăpastie! Schimbă direcţia, alunecând acum spre partea
opusă, dar şi acolo acelaşi hotar, peste care se poate sări
foarte uşor, iar dincolo — aceeaşi prăpastie. Făcând
manevre către toate cele patru laturi ale spaţiului său,
constată că fiecare alunecare ducea spre un hotar, dincolo
de care… îşi aduse aminte de spusele bunicului cu privire
la hotarul dintre viaţă şi moarte, cum numea el războiul.
„Oricând se putea trece dincolo, băiete, în orice clipă…”
Şi la el au fost de-ajuns câteva clipe prima dată, câteva
clipe a doua oară, iar acum ce se va întâmplă?… „Orice!” îi
răspunse parcă cineva. „Depinde ce cale alegi!”…
Într-o asemenea împrejurare, un fost profesor al său, de
la liceu, care se afla, ce-i drept, pe ultima cale (era bolnav
de cancer, generalizat), a ales sfârşitul în condiţii de
demnitate a suferinţei: fără nicio privire din afară, fără
compătimire, fără nimic. S-a închis într-o cameră din
apartament, încuind uşa, preferind să moară singur,
scutindu-i pe toţi ai săi de acel spectacol zguduitor. S-a
sfârşit în zece zile… Tot astfel, un alt om, pe care-l cunoştea
bine şi Bogdan, prieten al familiei sale, cu câteva zile
înaintea plecării în „marea călătorie”, n-a dat voie nimănui
să rămână lângă el. Privindu-l, după momentul trecerii…
327
Dimineaţa iubirii
oricine putea citi pe chipul său expresia unui dispreţ

suveran — poate faţă de moarte —, căreia parcă i-ar fi
spus: „Vino, nu mi-e frică!”…
Mona, care a intrat pe uşă, era însoţită de directorul

spitalului, un general medic, bun prieten cu tatăl ei. Se
dusese disperată la dânsul şi-i povestise despre acea
întâmplare nefericită. Se zbuciumase, plânsese, spunându-
i, la un moment dat, că: „dacă băiatul nu se va face bine,
ea nu vede cum ar mai putea să”… Medicul a liniştit-o,
promiţându-i că se va ocupa personal de Bogdan…
Văzând-o, studentul n-a fost surprins, dar nici nu s-a
bucurat. Îşi simţea capul greu, tulbure, săgetat, din când
în când, de fulgere dureroase, iar în inimă avea o tristeţe de
plumb.
Doctorul l-a controlat atent minute în şir. A privit apoi,
în lumina ferestrei, un set de radiografii ce-i sosiseră chiar
în ziua aceea. În încheiere a stat de vorbă cu Bogdan.
— Va fi bine, tinere, i-a spus el la sfârşit, cu o singură
condiţie: să ai răbdare! Te aştept pe la mine, domnişoară
— A adăugat, înainte de a ieşi pe uşă.
— Mona, nu trebuie să-ţi faci niciun fel de reproş! a
exclamat Bogdan, privind prin fereastră. Şi cu asta, să
încheiem cu zbuciumul tău! Gata! a mai spus, întorcând
328
George Şovu
ochii spre fată. Tu nu eşti vinovată cu nimic: a fost o

întâmplare nenorocită şi-atât!
— Am venit să-ţi spun, Bogdane, că, dacă vei simţi
vreodată că ai nevoie de mine, să ştii, să fii convins că voi fi
lângă tine şi… că pot rămâne pentru toată viaţa!
— Hm! a zâmbit, amar, Bogdan: „…pot rămâne…” …
pot… Să sperăm, Mona, că nu va fi nevoie de sacrificiul
nimănui… pentru mine. Dar, dacă… atunci să ştii şi tu, să
fii convinsă că nu voi avea nevoie… de nimeni!
Ştefana întorcea pe-o faţă şi pe alta gânduri ce se luau la

luptă între ele… „Dacă s-ar fi întâmplat cu Mona o
nenorocire şi Bogdan mi-ar fi spus că ar fi putut s-o
salveze, dar n-a făcut-o, de teamă să nu-şi pericliteze
sănătatea, nu l-aş mai fi privit în faţă niciodată. Asta e clar!
… Dar şi aşa… iată, acum, viaţa noastră… Cu viaţa
noastră ce va fi?”
„Ce să fie, Ştefana? îi răspundea parcă, în gând, Bogdan:
fiecare va merge pe drumul său. Sper ca al tău să fie bun şi
frumos! Să se desfăşoare mereu în lumină… Al meu? Al
meu… se poate-ntrerupe oricând. Deocamdată face un cot
printr-o zonă de întuneric”.
Părinţii lui Bogdan şi bunicii erau îngrijoraţi cum nu
fuseseră, poate, niciodată.
329
Dimineaţa iubirii
— Ce facem, Mădălino?
— E atât de grav, Dragoş?
Cuvintele, abia şoptite, răsunau parcă în toată casa,
alergau de colo-colo, izbindu-se cu chipul lor de pereţi, de
mobile…
— Ce facem, Dragoş?
— Dincolo de ce fac şi vor face doctorii, cu tratamentele
şi medicamentele lor, rolul nostru va fi mare, bunico,
trebuie să-i ţinea firea tui Bogdan, ea să poată reuşi. Mai
ales de acest medicament va avea nevoie nepotul nostru!
Deocamdată, nepotul se găsea în spital, tânjind după tot

ceea ce se afla viaţă, în afară.
Din balconul camerei, privea îndurerat la foiala
sănătoasă, a oamenilor de pe stradă…
La magazinul alimentar de peste drum de spital se
opreşte o maşină de transportat marfă. Şoferul şi cu încă
un tovarăş de-al său coboară din cabină, se apropie de
spatele maşinii, deschid şi încep să descarce navetele cu
sticle cu lapte. Le iau, tacticos, pe rând, le aşază cu grijă în
stivă… Mai fac încă un rând, şi încă unul…
Bogdan ar vrea să-i ajute. Ar ir fericit să-i poată ajuta.
Uite „să vină acum doctorul Panait şi să-i spună:
„Studentule, ai de descărcat, până mâine-dimineaţă,
330
George Şovu
douăzeci de maşini ca aceea de-acolo. Dacă reuşeşti, ai

scăpat! Te prinzi? Bineînţeles că până mâine suspendăm
boala, o suspendăm din minutul acesta, ca să fii în
deplinătatea forţelor tale… Totul depinde acum de tine, de
voinţa ta!…
Ce fericit ar fi! Dacă ar depinde numai de el… Păi, ei ar fi
în stare să facă orice, orice, numai să… Ar merge, de pildă,
dar ce să mai dea exemple! Valoarea vieţii nu se poate
măsura cu nimic. Iar de acest lucru îţi dai seama, din
păcate, atunci când…
Un vecin de-a lor, de pildă, inginer constructor, inginer-
şef, acum vreo câţiva ani, răcise rău pe şantier. De fapt, se
adunaseră răcelile, oboseala… Îi dureau cumplit mijlocul şi
piciorul stâng. Făcuse o discopatie, care ameninţa să
devină hernie de disc. În asemenea condiţii, doctorii i-au
recomandat tratament. Bine, dar el nu putea să părăsească
şantierul, era inginer-şef…
„Dacă nu pleci acum să te tratezi cât de cât — i-a spus
un medic mai energic, să ştii că în foarte scurt timp va fi
prea târziu. Ajungi, sigur, la cuţit! Şi, de-acolo, nu se ştie
cum mai scapi. În orice caz, după operaţie, nu vei mai fi în
stare să realizezi nici jumătate din ceea ce faci acum!”…
Se pare că spusele doctorului l-au speriat şi l-au convins
să plece să se trateze…
„Eram internat într-o clinică de tratamente şi recuperare
din Eforie Nord! îi povestea el lui Bogdan…
Făceam tratament intens: electroterapie, împachetări cu
nămol, băi de nămol fierbinte, băi şi program de recuperare
în apă de mare adusă în bazine. Nu-mi mergea deloc mai
bine, dar urmam în mod conştiincios tratamentul, în
331
Dimineaţa iubirii
speranţa că îşi va face efectul, până la urmă, ceea ce s-a şi

întâmplat.
Douăzeci şi una de zile însă am stat închis între nişte
ziduri! închipuieşte-ţi ce era pe sufletul meu. Eu, care mi-
am petrecut toată viaţa mai ales afară, muncind în aer
liber, pe orice fel de timp: ploaie, soare, zăpadă, ger, dar
muncind, simţind deci că trăiesc, mă aflam acum la
dispoziţia medicilor, a asistentelor, a femeilor acelora care
lucrau la împachetările cu nămol… Nu mai aveam niciun
fel de identitate: eram o fişă medicală, un număr de pat, o
pijama, un halat, o pereche de papuci… Atât! Cumplită
situaţie!…
Era toamnă, afară era destul de rece, nu-mi permiteam
să ies să mă plimb. Şi-apoi, am avut oroare de situaţia
aceea de om în halat de bolnav, aflat pe-o bancă,
trăncănind cu altul: «Dumneata ce ai? Cum s-a întâmplat?
Cu ce te tratezi? Să vezi că la mine nu e aşa! Medicamentul
acela mie nu-mi face nimic…»
Nu ieşeam deci afară, ori ieşeam foarte puţin, câţiva
metri în faţa intrării, făceam zece-douăzeci de paşi şi mă
întorceam. Nu vorbeam aproape cu nimeni, nu pentru că
nu mi-ar fi făcut, poate, plăcere, ori, mai degrabă, nu
pentru că n-aş fi simţit nevoia să schimb o vorbă cu cineva,
dar, după primele fraze, începeau, de obicei, întrebările şi
destăinuirile…
În privinţa aceasta, eu mă mulţumeam cu problemele şi
cu durerile mele, nu-mi mai trebuiau şi ale altora şi nici
«schimb de experienţă» într-un asemenea domeniu nu
voiam să fac, nu simţeam nevoia.
Aşadar, era toamnă, afară vântul spulbera frunzele
galbene, desprinse de pe crengile copacilor; din când în
332
George Şovu
când, izbea în ferestre cu pleasnă de ploaie şi, în câteva

zile, chiar de zăpadă.
Priveam de la fereastra rezervei în care locuiam singur
(obţinusem aşa ceva prin bunăvoinţa profesorului doctor,
directorul clinicii), afară, la oamenii de pe stradă. Fiecare
mergea la treburile sale, mai grăbit, ori mai nepăsător —
bărbaţi, femei, copii, treceau în sus şi în jos, vorbeau între
ei, erau veseli sau trişti, ori, pur şi simplu, indiferenţi…
Dacă îmi doream ceva atunci, cu ardoare, din toată
fiinţa, era să fiu unul dintre ei, atât, un oarecare, să alerg şi
eu, grăbit ori indiferent, sigur de mine şi de timpul meu,
spre ceva… Asta ar fi însemnat că sunt sănătos sau că, în
orice caz, mă aflu într-o situaţie care-mi permite să fiu
acolo, unde e viaţa, viaţa cea adevărată, nu aici, unde
oamenii aceia în alb se luptă să mai salveze câte ceva din
ceea ce se mai poate… salva.
La un moment dat, doi măturători de stradă, o femeie şi
un bărbat, treceau agale, fiecare împingând câte un
tomberon de gunoi. Vorbeau, râdeau, nu erau tineri, nu
erau frumoşi, nu erau bine îmbrăcaţi, strângeau gunoaiele
de pe stradă, nu făceau altceva, dar trăiau… Mi-am dorit să
mă aflu în locul unuia dintre ei. Dacă cineva mi-ar fi spus
şi mi-ar fi garantat că mă face sănătos, cu condiţia să
mătur străzile şi să împing de un tomberon de gunoi,
câteva luni la rând, nu cred că aş fi stat la tocmeală… De
altfel, nicio mur. Că nu e ruşinoasă, dacă este făcută cu
demnitate, cu răspundere.
Mi-aduc aminte de ceea ce le spunea un meşter de pe
şantier unor copii, tineri practicanţi: - «Munca trebuie
făcută în aşa fel incit să-ţi laşi ceva din fiinţa ta în tot ce
333
Dimineaţa iubirii
rămâne după tine, să dai identitate tuturor lucrurilor ieşite

din mâinile tale. Dacă mături aici, de pildă, sau oriunde, să
se cunoască, oricine trece şi vede să poată spune: Aha! Aici
a măturat cutare»!”
După câteva săptămâni de investigaţii şi de tratament,

Bogdan a părăsit spitalul. Se simţea ceva mai bine. Până la
vindecare însă trebuia să mai aştepte mult…
— Şi, în cazul acesta, cu facultatea ce fac? a întrebat
băiatul cu mare îngrijorare în suflet.
— Facultatea în niciun caz nu poate fi continuată acum.
O amânăm, amânăm anul medical! i-a răspuns doctorul.
Nu e nicio problemă în acest sens!
— Mda! „Nicio problemă”! a reluat Bogdan cu tristeţe
aflată în prag de disperare.
— Dacă n-o să asculţi, băiete, de ceea ce-ţi spun, s-ar
putea să nu mai urmezi niciodată facultatea! Asta, ca să
ştii şi să-ţi aduci aminte! Iar la sanatoriu trebuie să mergi
neapărat. Ţi-o fi ţie mai bine acasă — după cum spui —
dar e nevoie de sanatoriu. Aşa că, de săptămâna viitoare, te
întorci la Predeal…
Acasă, părinţii lui Bogdan şi chiar bunicii se împăcaseră

cu situaţia.
334
George Şovu
— N-o să fie o nenorocire, Bogdane — îi spuneau care

mai de care. O să reiei facultatea în toamnă.
— Am vorbit cu decanul — preciză tatăl său. Mi-a promis
că-ţi consideră examenele date în sesiunea din iarnă,
ţinând seama şi de faptul că le-ai luat cu zece… Asta e, ce
să facem. Acum, principala, singura noastră problemă este
să te faci sănătos, ca să nu mai ai niciodată… necazuri.
— Şi, cine-mi garantează că nu voi mai avea niciodată
necazuri? Nu vedeţi, la cea mai mică zgârietură…
— Să n-o luăm nici aşa, puştiule — interveni bunicul.
Din câte-am înţeles eu, când te dai cu capul de un brad.
Nu produci o simplă zgârietură. Şi, poate că de-acum încolo
o să deschizi şi tu ochii mai mari!
10
Deschizând ochii „mai mari”, Bogdan începu „să vadă” că

la sanatoriu nu-i este deloc bine. La început crezuse că e
vorba de neacomodare. A aşteptat o săptămână, a aşteptat
două. Simţea, din ce în ce mai mult, că se sufocă. Îi făcea
rău mai ales imaginea aceea a mulţimii de oameni bolnavi,
chipurile aflaţi în convalescenţă, în proces de recuperare.
Palizi, cel mai adesea singuratici, mulţi dintre ei se
strecurau tăcuţi, ca nişte umbre, peste care puteai să calci
oricând, aproape fără să te simtă. Unii, în schimb, erau
agitaţi, turbulenţi chiar — făceau scandal la cea mai
335
Dimineaţa iubirii
nevinovată vorbă ce li se adresa, fiind puşi pe harţă

oriunde s-ar fi aflat: la masă, în dormitor, pe culoar, în
parc… Alţii, în detaşarea lor de lume, erau ironici ori
sarcastici. Din când în când, dintre aceştia, mai puteai
vedea câte doi stând de vorbă…
— Cu tânărul ăsta ce-o fi pe-aici? spuse, într-o zi, un
asemenea „ironic”, în timp ce Bogdan trecea prin apropiere.
Ce probleme grele de viată i-or fi tulburat ritmul, că de-abia
şi-a şters caşul de la gură?!
— Amorul, stimate colega, amorul, că ce altceva!
răspunse un altul, cu care stătea de vorbă.
— Ce amor? Fii serios! Parcă ăştia mai ştiu să iubească
şi cu sufletul? Mai au ei ceva în care să creadă, ceva sfânt?
Ăştia dau buzna în viaţă, alunecând pe spinările părinţilor,
fără nicio bătaie de cap şi de inimă, şi grăbindu-se să ia din
ea, din viaţă, adică, mai ales ceea ce are omul pe la
mijloc… Hi-hi-hi-hi! Ha-ha-ha-ha! au început să
chicotească amândoi, satisfăcuţi, de parcă le-ar fi ieşit pe
gură adevărurile cele mari, de început şi de sfârşit, ale
lumii.
Bogdan era tentat să se întoarcă spre ei şi să le strige în
faţă: „Porcilor! Porci bătrâni, care aţi ajuns să murdăriţi şi
aerul din jurul vostru!” Se stăpâni însă şi trecu mai
departe, silindu-se să răspundă unui zâmbet ce înflorise pe
faţa tinerei asistente cu care se întâlni.
— Plimbarea de după-amiază? îl întrebă ea, oprindu-se
câteva secunde.
— Da, mă mai plimb şi eu, ce să fac?
— Te simţi mai bine, nu-i aşa?
— Mai bine! răspunse Bogdan minţind, cu sentimentul
că, dacă i-ar fi spus adevărul, acesta ar fi sunat ca un fel
336
George Şovu
de jignire la adresa instituţiei pe care şi ea o reprezenta.

Din ziua aceea se hotărî să părăsească sanatoriul.
Lucrul nu era atât de simplu de îndeplinit, pentru că nu-i
dădea nimeni voie să plece. Şi lui i-ar fi fost greu să meargă
la medicul-director şi să-i spună că nu-i place aici, că nu-i
convine, că nu se simte deloc mai bine, la urma-urmei, şi
că, în consecinţă… I-ar fi răspuns, poate, de deasupra:
„Aşteaptă, băiatule, ce, crezi că lucrurile astea — şi ar fi
arătat spre cap — se dreg aşa, cu una, cu două?! Aşteaptă!
Aici e de stat! Ce te grăbeşti? Ai toată viaţa în faţă! „ Şi, în
orice caz, plecarea nu s-ar fi aprobat decât cu încuviinţarea
alor săi. Iar lor ce să le spună? Adevărul. „Nu mă simt bine,
vreau să vin acasă! Aveţi ceva împotriva?”. „Da, dar nu te
gândeşti — parcă-i auzea răspunzându-i — la ce ţi-au spus
medicii, Bogdane, mamă?” (sau „Bogdane, tată” sau „măi,
flăcăule?”). „Mai exagerează ei uneori, luându-şi câte o
marjă de rezervă, dar, în cazul tău, credem că nu.
Accidentul este atât de proaspăt, poţi să strici totul. Mai
stai, te rugăm să mai stai, mai suportă şi tu, că e spre
binele tău nu al altcuiva!”
Tot gândindu-se cum să procedeze ca să plece

— Fără aprobare bineînţeles — Bogdan îşi punea, cu
deosebire, două probleme: cum să obţină hainele, mai
întâi, şi, în al doilea rând, unde să se ducă — altundeva
decât acasă. Cu hainele aproape găsise soluţia: se va duce
la magazie — era o bătrână acolo — şi-o s-o roage să i le
dea.
„Bine, maică, dar pentru ce? Ce vrei să faci cu ele?” o să-
l întrebe bătrâna.
337
Dimineaţa iubirii
„Ştiţi, din păcate, eu trebuie să stau mult timp aici” — se

gândi Bogdan că o să-i spună.
„Dar ce-ai păţit, ce ţi s-a întâmplat aşa de grav? — va fi,
precis, replica femeii.
„Ce să mi se-ntâmple — continuă băiatul dialogul lui
închipuit — am avut un accident: am salvat pe cineva, care
s-ar fi putut să moară, ori să rămână nenorocit pe viaţă şi,
uite, m-am lovit eu.”
„Săracul băiat! Săracul de tine! Lasă, maică, o să-ţi ajute
el, Dumnezeu, să scapi, mai ales dacă zici că ai făcut
asemenea faptă bună. O să scapi… Şi-apoi eşti atât de
tânăr! Dar tot nu m-ai lămurit de ce ai nevoie de haine?…”
„Păi, am văzut că aici, la dumneavoastră, nu prea e loc,
stau înghesuite.”
„Ai dreptate, nu prea e loc. Ce să-i faci: lume multă,
multă lume amărâtă vine aici şi… locul e mic, e strimt, aşa
el”
„De-aceea, m-am gândit să le dau părinţilor mei, să le
ducă acasă. Vin duminică pe la mine şi aş vrea să le dau.
Când va fi să plec, le scriu… O să-mi aducă altele, de vară,
că atunci, cine ştie, va fi vară…”
Bogdan simţi un glod fierbinte în gât, la gândul că acesta
s-ar putea să fie adevărul, adică să trebuiască să stea
până… dacă nu şi mai mult…
„Dar cu cea de-a doua problemă ce mă fac? Unde să mă
duc?!”
Îi veni în minte casa bunicilor, casa mamei sale.
„Extraordinar! îşi spuse Bogdan, cu obraz, dintr-odată,
înflorit. Nici că se poate un loc mai bun… pentru tihna de
care am eu nevoie, pentru starea mea sufletească… Va
trebui să iau imediat legătura cu Vasilică. Îi dau un telefon,
338
George Şovu
chiar în seara aceasta îi telefonez. El are maşină… îi spun

să vină duminică până la mine, să vină şi-atât, că o să-i
explic eu aici de ce am nevoie de el, mare nevoie!”
Cu femeia de la magazie lucrurile s-au petrecut întocmai,
potrivit proiectului făcut:
— Bine, maică, i-a spus bătrâna, dacă aşa vrei
dumneata, ţi le dau, numai că tot parcă ar trebui o ţâdulă
de la dom’ derector…
— Ce să-l mai deranjăm pe tovarăşul director pentru
atâta lucru, un nimic! Nu ştiţi cât de ocupat este? Semnez
eu acolo, pe bonul acela, că le-am primit şi totul e-n ordine.
— Să fie cum zici! Atunci, semnează şi ia-le!
— Ştiţi, n-aş vrea să le iau acum — spuse Bogdan — e
abia miercuri. E greu să le ţin în cameră, le vede cineva
şi… nu de alta, dar îi mai vine ideea cine ştie cui şi se-
ntind lucrurile, n-ar fi bine!
— Ai dreptate, bată-te să te bată, că ce Ie mai judeci!
— Vin sâmbătă după-amiază, le iau şi le ascund eu în
dulap, până a doua zi nu dă nimeni peste ele…
Cât priveşte discuţia cu Vasilică, învăţătorul, şi ea a
decurs bine, numai că… Bogdan i-a telefonat de la centrala
sanatoriului, de aceea a vorbit mai pe ocolite. Învăţătorul
Costache nici nu ştia că e bolnav… A fost foarte surprins,
aflând despre acest necaz şi a început să-l căineze pe
Bogdan.
— Ai înţeles ce vreau de la dumneata? l-a întrebat
băiatul în final. Să vii duminică cu maşina până la mine.
Restul îţi explic aici! Ai voie să circuli duminică? Da? î
Bravo! Atunci te aştept!…
339
Dimineaţa iubirii
11
Duminică, după micul dejun, Bogdan se plimba,

nerăbdător, prin apropierea porţilor sanatoriului. Abia
după vreo două ore au început să sosească maşinile. O
urmărea pe fiecare, de cum intra pe alee, îndreptându-se
către poartă. Era atent apoi la cei care coborau. Nu-şi mai
aducea precis aminte ce culoare avea maşina lui Vasilică:
„Parcă albastră, sau gri — îşi spuse Bogdan. Mai degrabă
albastră, da, da!”
Tocmai atunci, din şosea se desprinse, virând spre
dreapta, o „Dacie” albastră. Se apropia parcă sfioasă de
sanatoriu.
„Asta trebuie să fie Vasilică!” se gândi Bogdan. După
cum se mişcă, se vede că nu cunoaşte locul.”
Într-adevăr, când maşina se opri, din ea, ieşind prin
toate portierele deschise, coborî întreaga familie Costache,
cu mari şi cu mici! învăţătorul hotărâse să facă o plimbare
cu toţi ai săi. Era o zi frumoasă de început de primăvară…
Bogdan le făcu semn de dincolo de poartă.
— Bine că aţi sosit! Ie spuse el, îmbrăţişându-i pe rând.
Mă temeam că nu veniţi ori că nu veţi nimeri…
— Se poate, domnule Bogdan, vorba e vorbă! răspunse
învăţătorul.
— Începusem să îngheţ aşteptându-vă…
Se îmbrăcase el cu o parte din haine, pe care le luase,
340
George Şovu
într-adevăr, de la magazie ieri după-amiază, le mascase, pe

deasupra, ca să nu-l observe careva, cu pantalonii de la
pijama şi cu halatul, dar, tot aşteptând, i se făcuse frig,
afară fiind încă rece, cu tot soarele ce se revărsa generos
asupra lumii şi a oamenilor.
Au intrat în sanatoriu şi-au stat de vorbă pe larg.
— Şi chiar plecaţi fără învoire? întrebă Vasilică oarecum
îngrijorat. (De cum aflase despre intenţia lui Bogdan,
începuse să-şi facă o mie de probleme: „mai întâi — să nu
cumva să-i fie mai rău băiatului, căruia, fără îndoială,
încerca să-i înţeleagă starea, dar, dacă treburile nu vor ieşi
bine, pe el o să cadă vina cea mare, fiindcă l-a ajutat să
plece: în al doilea rând, luându-l la Bucşani, va trebui să
aibă grijă de el, să-i procure doctorii şi… câte altele, iar
toate astea, fără ştirea părinţilor, cum dorea Bogdan, nu se
va putea…”)
— Dar nu înţelegi, domnule, că asta va fi la început —
zise Bogdan, parcă auzindu-i gândurile —, de spus tot o să
le spunem, fiindcă vor afla că am plecat de-aici, chiar
mâine, probabil, când vor observa lipsa mea, directorul o
să telefoneze la Bucureşti.
— Iar noi o să le-o luăm înainte. O să le telefonăm încă
din astă-seară, de cum ajungem acasă.
— Te priveşte, le telefonezi dumneata, eu nu stau de
vorbă cu ei, fiindcă i-am rugat să nu mă aducă la
sanatoriu, dar n-au vrut să mă înţeleagă. Ce mare scofală
fac aici, în afară de faptul că înghit zilnic un pumn de
medicamente şi că trebuie să suport toată atmosfera asta
care simt cum mă bagă în pământ cu fiecare ceas?!
Medicamente pot să iau oriunde aş fi; la control (la medicul
341
Dimineaţa iubirii
de la Bucureşti) mă voi duce, dacă va fi nevoie, din când în

când…
— Bine, dar ziceai că el te-a trimis la sanatoriu, de ce?
— Credea că locul ăsta o să-mi facă bine, voia să fiu
liniştit… Or, mie locul nu-mi face bine, iar de linişte — nici
vorbă! Dacă mai rămân, simt că înnebunesc de-a binelea…
Sper să-mi găsesc tihna acolo, în casa aceea, în curtea
voastră, în atmosfera, ce m-a răscolit atâta — dar în bine
—, în vara trecută…
Şi să le mai spui, când ai să vorbeşti cu ei, că nu vreau
să văd pe niciunul venind la mine. Nici chiar pe bunicul…
Acum, că lucrurile fuseseră „puse la cale”, rămânea doar
să plece.
— Dar dacă te văd ăştia ieşind pe poartă? mai întrebă
Vasilică.
— Şi ce dacă mă văd? Ce, n-am voie, sunt la puşcărie?
Vă conduc pe voi până la maşină, asta fac! răspunse
Bogdan, zâmbind.
— Şi cu halatul?
— Cu halatul? mormăi studentul, în timp ce căuta o
soluţie (uite că la halat nu se gândise până atunci). Le
scriu chiar acum un bileţel, pe care am să-l las în cameră:
„Nu vă neliniştiţi, halatul o să vă sosească prin poştă!” Iar
noi o să-l trimitem!
Plecarea a decurs în condiţii bune. Portarul l-a lăsat pe

Bogdan să iasă, „să-şi conducă rudele până la maşină1*,
fără să-şi pună vreun semn de întrebare. Iar când au
ajuns, s-au urcat cu toţii, au mai stat un minut-două, ca şi
când mai aveau ceva să-şi spună, înainte de a se despărţi,
după care Vasilică a învârtit cheia-n contact şi i-au dat
342
George Şovu
drumul!
— Aoleu! a exclamat Bogdan, după ce ieşiseră din
Predeal, să opreşti undeva, tovarăşe învăţător, să mă pot
dezbrăca, fiindcă, altfel, şifonez halatul şi… dacă nu-l mai
primesc ăştia înapoi, mă pun să Ie cumpăr unul nou!
Au izbucnit cu toţii în râs. În maşină era acum o voie-
bună generală. Lenuţa şi Viorel, copiii învăţătorului, se
bucurau cel mai mult pentru faptul că Bogdan merge la ei
acasă.
— O să vezi ce bine o să-ţi fie — îl asigura fetiţa. Eu am
să-ţi fac curat în fiecare zi în casă, am să fac focul, să fie
cald.
— Iar eu — sări Viorel — am să car lemne şi-am să fac şi
eu focul, că ştiu să-l fac. Vrei să te învăţ şi pe tine? îl
întrebă pe Bogdan, zâmbindu-i şi cu sufletul parcă.
— Sigur că vreau, răspunse studentul, mângâindu-l pe
cap; uite, abia aştept să ajungem şi să facem focul
împreună. Adică tu să-l faci, iar eu asist şi învăţ, e bine?
De bucurie, că el o să-l înveţe ceva pe Bogdan, Viorel
începuse să bată din palme.
— Gata! Potoliţi-vă, interveni Manuela, mama copiilor,
întorcându-se spre ei (stătea pe scaunul din faţă, în
dreapta şoferului). Domnul Bogdan vine la Bucşani — aţi
auzit şi voi, continuă educatoarea — ca să fie liniştit. Noi
trebuie să avem grijă ca nimic să nu-l deranjeze şi să se
simtă cât mai bine.
Copiii s-au potolit pe loc. Bogdan simţi nevoia să-şi
sprijine capul de ceva. I se îngreunase dintr-o dată, iar
durerea aceea, ce pornea din creştet şi i se înfigea drept în
ochi, ca două vârfuri de suliţă trecute prin foc, îl străbătu
343
Dimineaţa iubirii
din nou.
„Am obosit — se gândi băiatul —, m-am zbuciumat prea
mult pentru o zi de linişte, aşa cum ar trebui să fie mai
toate zilele mele de-acum înainte, potrivit prescripţiei
medicilor şi, iată, am obosit Un gând cu chip de spaimă i se
culcuşi sub frunte: „Dacă am făcut rău plecând de la
sanatoriu? Dacă mi se întâmplă ceva şi eu, în loc să am la
îndemână medici, aparatură, medicamente, plec aşa de
capul meu, într-un sat…”
„Medicamente am, mi-am luat destule înainte de a pleca,
încercă Bogdan să răspundă întrebărilor ce-l îmboldeau.
Iar de întâmplat — n-o să mi se întâmple nimic rău!… Voi
sta liniştit! Voi fi liniştit! Am să mă simt foarte bine!”…
Îşi dădu seama că aceste afirmaţii-îndemnuri sunau de
parcă ar fi fost rostite de Ştefana.
„Şi cu Ştefana ce am să fac în tot timpul acesta?” mai
apucă să se întrebe Bogdan, înainte de a adormi.
Nimeni n-a mai scos o vorbă-n maşină, ca să nu-l
deranjeze cumva şi să-l trezească, iar Vasilică, pentru
acelaşi motiv, conducea cu cea mai mare grijă, ferind orice
fel de groapă, evitând schimbările bruşte de viteză… Mai
aveau încă vreo două ore şi jumătate de mers…
12
Părinţii s-au speriat când au aflat ce-a făcut Bogdan. La
344
George Şovu
început, „doamna Melania” — cum îi spunea învăţătorul —

chiar s-a supărat pe el.
— Dar vă rog să înţelegeţi că n-am ştiut despre ce este
vorba, când mi-a dat telefon, a încercat acesta s-o
lămurească. M-a rugat să mă duc până la el, neapărat să
mă duc, zicându-mi că vrea să discute cu mine ceva foarte
important. Acum, spuneţi şi dumneavoastră, puteam să nu
mă duc? Mai ales când am aflat că e bolnav. Iar acolo —
acolo într-adevăr, nu puteam să-l las. Era atât de deprimat,
încât, ce să vă spun, m-am gândit că poate să facă cine ştie
ce, să ne alegem cu o nenorocire şi mai mare. Aşa că l-am
adus aici. Este în casa dumneavoastră. I-am făcut foc, e
cald, e bine, iar el are, deocamdată, tot ce-i trebuie. O să
am grijă, da, să ia toate medicamentele prescrise de
doctori… Vă rog să mă iertaţi, mi-a spus că, acum, nu
poate să vorbească cu dumneavoastră… Nu, nu se simte
rău, dimpotrivă! Şi vă mai roagă… să nu veniţi,
deocamdată, pe-aici. Da, aşa mi-a spus… îmi pare rău! Dar
nu vă temeţi, o să avem noi grijă mai abitir decât de-ai
noştri. O să fie bine, veţi vedea, o să fie bine. Vă mai caut
eu, neapărat vă caut!…
…Despre Ştefana?! Nu ştiu cine e Ştefana, n-a pomenit
nimic despre ea!… Nu, nimic! Vă ţin la curent cu totul!
Staţi liniştită! Da, sărut-mâna!…
Învăţătorul era roşu la faţă, de parcă ar fi dat cine ştie ce

examen. Înaintea telefonului, trăise o adevărată spaimă.
Acum se mai liniştise. Îi pusese pe jar pe ceilalţi.
La nicio oră, părinţii lui Bogdan au primit un telefon de
la directorul sanatoriului.
345
Dimineaţa iubirii
— Aţi ştiut şi l-aţi lăsat să plece? a întrebat, mirată,

Melania Ştefănescu.
— Da, a răspuns medicul, am aflat de tentativă cu
ajutorul fetei de la centrala telefonică. Sunt însă şi eu
convins că a făcut bine plecând. Mai vorbim!…
13
Se scursese aproape o lună de când Bogdan se afla la

Bucşani. Primăvara îşi intrase de mult în drepturile ei
depline: în jur, totul era o mare multicoloră de flori, ale
căror mirosuri se uneau într-un balsam ce scălda întreaga
fire, înălţând-o pe trepte de rai.
Până acum câteva zile, boala lui Bogdan nu înregistrase
nicio evoluţie în bine. Deşi se simţea minunat cu oamenii
aceştia, care se străduiau să-i fie cu totul pe plac, capul îl
durea ca la început. Singurul lucru bun era că tulburările
de vedere îi apăruseră din ce în ce mai rar. Dar acest fapt
nu-i dădea nici măcar curajul să spere. De aceea, cu toate
că ziua se lăsa antrenat în fel de fel de treburi, care-l
făceau să uite de nenorocirea ce se abătuse asupra sa (în
sensul acesta îl rugase pe Vasilică să-i facă rost de tot felul
de piese şi de materiale necesare pentru construirea unui
robot, pe care Bogdan singur îl proiectase), când venea
noaptea, gândurile începeau să-i vibreze şi vibraţiile acelea
apăsau pe butoanele durerii. Tristeţea îl copleşea, în
346
George Şovu
asemenea împrejurări, de fiecare dată şi ea îl ţinea în

continuare departe de cei apropiaţi sufletului său şi de care
îi era permanent dor. Scrisorile Ştefanei, care soseau, cu
regularitate, la două-trei zile, una, rămăseseră, toate, fără
răspuns. Bogdan le citea pe fiecare de zeci de ori, dar nu
găsea puteri în el să-i scrie măcar un singur cuvânt, ce-l
asalta de dimineaţa până noaptea: „Vino!” Mai mult decât
atâta, îşi spunea că trebuie să şi-o scoată din suflet, ca să
nu-i strice viaţa şi ei! Pe drumul său, cât va mai fi, el era
hotărât: va merge singur!…
De trei-patru zile însă, ca în urma unor multe, şi multe,
şi răbdătoare acumulări, se produsese minunea: durerile
de cap dispăruseră aproape în întregime, iar privirea îi
rămânea limpede, indiferent de marile tensiuni de
dinăuntru. Atunci…
14
— Bunicule, bunicule, îl strigă Ştefana, de la poartă, pe

bătrânul profesor, care se afla în grădina casei, Bogdan mă
cheamă la el, mă cheamă! V-am adus scrisoarea, s-o vedeţi.
Deschizând foaia împăturită, pe care o scosese din plic,
Dragoş Ştefănescu nu desluşi decât un singur cuvânt, ce-o
împodobea de sus şi până jos: „Vino!”… „Vino!”… „Vino!”…
Rotile trenului o purtaseră, de la Bucureşti şi până la
347
Dimineaţa iubirii
Bucşani, în ritmul sacadat al celor două silabe ale acestui

cuvânt: „Vi-no!”; „Vi-no!”; „Vi-no!”…
Aici, acasă, în liniştea aceea parfumată şi înălţătoare, au
pus la cale totul: împotriva prescripţiilor medicale, Ştefana
l-a sfătuit pe Bogdan să se apuce de învăţătură. Pentru
aceasta venise înarmată cu cele de trebuinţă: îi adusese
toate cursurile pentru examenele pe care ar mai fi trebuit
să le dea spre a putea să promoveze anul.
— Bine, dar am primit amânare! spuse Bogdan, întristat.
— Poftim — anularea „amânării” şi aprobarea pentru
scutire de frecvenţă. Sunt semnate de ministru!
— Ştefana!
— Bogdan, dragule, îi spuse fata, îmbrăţişându-l, trebuie
să reuşim! Ai încredere în ceea ce îţi spun: puterile fiinţei
noastre sunt nebănuite. Dacă le lăsăm însă în amorţire,
sub aburul cenuşiu al medicamentelor şi al disperării, se
vor subţia din ce în ce, iar din vatra lor viaţă adevărată
niciodată nu se va mai putea înălţa. Pe când aşa, cum îţi
propun eu…
15
Lângă fereastră, în faţa unei uşi, Ştefana îşi frământa

mâinile… „Ce s-o fi întâmplat? Niciodată n-a stat atât de
mult! Te pomeneşti că i s-o fi făcut rău?!…”
La altceva nu se putea gândi, pentru că examenul
348
George Şovu
— Acesta, cel din urmă, ca şi toate celelalte — fusese

pregătit în cele mai mici amănunte.
„Orice l-ar fi întrebat, nu putea să nu ştie!”
— Zece! exclamă Bogdan, în clipa în care ieşea pe uşă.
Zece, înţelegi? La cel mai greu examen!
— Nici celelalte n-au fost mai uşoare şi le-ai luat tot cu
zece! îi răspunse Ştefana, prinzându-l, tandră, de braţ şi
pornind împreună pe culoar…
Era jumătatea lunii septembrie. Mâine începeau
cursurile într-un nou an de învăţământ.
— Te felicit, Bogdan Ştefănescu, eşti student în anul al
II-lea!
— Numai datorită ţie, Ştefana! îi spuse băiatul,
apropiind-o de pieptul său şi sărutându-i părul de culoarea
castanelor coapte.
— ”Iubirea, Bogdane, nu trebuie să ne fie povară, ci,
dacă se poate, fericire, aripă înaltă şi pură care să bată
deasupra curgerii zilelor noastre, să le sporească oxigenul
vieţii, să ne tragă mereu în sus!…” îţi aminteşti? Iar dacă
vei mai avea vreodată nevoie de doctoriţă, să nu uiţi că ea
se află lângă tine… Pentru totdeauna!…
---- SFÂRŞIT ----
349
Dimineaţa iubirii
350
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
EXTEMPORAL LA
DIRIGENŢIE
1
Extemporal la dirigenţie
2
George Şovu
Cuprins
Capitolul I____________________________________3
Capitolul II__________________________________33
Capitolul III__________________________________54
Capitolul IV__________________________________95
Capitolul V_________________________________140
3
Capitolul I
Nu mai ştia de când - cu siguranţă că puseră mulţi ani

de atunci - senzaţia de oboseală se repeta automat.
Profesorul o observa fără să se neliniştească însă. Era mai
mult o stare de moleşeală a sufletului, ca la capătul unui
drum lung, de dor. În vacantă, mai ales în cea mare, în cea
mare, îi lipseau copiii. Deşi o avea pe Anca - acum o
adevărată domnişoara, trecuse în clasa a XI-a -, fără
freamătul acela, specific, al claselor de elevi, al şcolii, se
simţea parcă înconjurat de un gol, fără apărare. El era
puternic în lumina atâtor ochi foarte tineri, ce dansau în
juru-i cu făclii rupte din fulgerele unor gânduri înalte,
cărora, ca dascăl, el le croise şi le ocrotise durabilă vatră.
De aceea simţise nevoia ca, măcar pentru câteva clipe, să
se odihnească... Acum, la început de drum... Locul lui, la
masa cea lungă din cancelarie, se afla cam pe la mijloc, cu
faţa spre oglinda enormă de pe unul dintre pereţi. În spate
străjuia o bibliotecă, din ale cărei rafturi şiruri de cărţi,
orânduite ca la paradă, revărsau, în încăpere, prin
4
George Şovu
cristalele ce le mângâiau chipul, o căldură tonică,

liniştitoare.
La semnalul soneriei, se ridică şi el, prinzând într-o
mână catalogul. Tocmai atunci a intrat pe uşă directoarea.
— Vă prezint pe noua noastră colegă, Luminiţa Cernea!
spuse ea cu un zâmbet bun pe faţa-i încă tânără.
— Îmi pare bine, fetiţo! Baldovin! De matematică! se
recomandă o profesoară mai în vârstă, îmbrăcată într-un
taior gri închis, în timp ce-i întindea mâna. Dacă ai să-i
auzi pe elevi vorbind despre Isoscel, să ştii că aceea eu
sunt! Aşa mă alintă ei, drăguţii! Dumneata ce predai?
— Româna! răspunse noua profesoară, cu privirile
aţintite spre oglindă...
„Nu se poate, ochii aceştia i-am lăsat acasă'„ şopti pentru
sine, cu plăcută spaimă, bărbatul de la mijlocul mesei, şi-şi
întoarse privirile în apele aceleiaşi oglinzi...
— Dumnealui este profesorul de filozofie, Mihai
Gavrilescu! îşi continuă directoarea prezentările.
— A, dumneavoastră sunteţi Socrate! exclamă Luminiţa
zâmbind…
— Al doilea! răspunse profesorul, schiţând şi el un
zâmbet.
— Mă bucur să vă cunosc..., continuă noua profesoară.
Fiica dumneavoastră nu este elevă într-a XI-a A?
— Aţi şi aliat?!... întrebă Socrate, pe jumătate rătăcit în
limpezimile calde ale celor două smaralde, peste care
fâlfâiau, în răstimpuri mici, aripi blânde, cu evantaie negre,
întoarse.
— O dirigintă trebuie să ştie... tot ce se poate şti şi... încă
multe altele în plus!...
5
Mergeau alături pe coridor, cu cataloagele sub braţ, către

clase... De cum urcară la etajul al doilea şi dădură colţul
culoarului, apăru deodată şi începu să păşească între ei,
ţinându-i de mână, o stânjeneală, pe care n-o chemase
nimeni. Venise aşa, dintr-aiurea, gâtuind, în câteva
secunde, şirul cuvintelor Luminiţei. Socrate nu rostise nici
o vorbă, o asculta pe profesoară, privind-o din când în
când, ca din întâmplare... Acum simţi nevoia să-i cerceteze,
din nou, cu atenţie, ochii...
... Închise cartea, din care-şi scosese, în dimineaţa

aceea, câteva fişe. Îi trebuiau pentru un articol ce urma să-
l scrie. Venea, uneori, în această bibliotecă, ce-i era
familiară încă clin timpul facultăţii. Căuta, ca şi atunci
când era student, o anumită masă, la care îi plăcea să
lucreze. Când găsea liber, măcar un scaun din cele două,
se bucura... La distanţă de nici un metru, atât cât era, de
fapt, lăţimea mesei, pe peretele de care stătea lipită, se afla
o oglindă mare. În micile pauze din timpul studiului,
privind în oglindă, Sonate, cel de-atunci - foarte tânărul
student şi mai apoi profesorul -, avea, nu ştia de ce,
senzaţia că pătrunde mai uşor în „intimitatea fenomenelor”.
Curios lucru însă, o dată cu impresia de spaţiu dilatat, de
dimensiuni alungite, de fiecare dată simţea că privirile,
trimise departe, tot mai departe, ne întorceau grăbite spre
înlăuntrul său, cercetând curioase, scormonind...
6
George Şovu
Închizând cartea, îşi sprijini privirile pe apropiatul

orizont de argint, pe care constată, cu surprindere, că
înfloriseră, între timp, două flăcări verzi, ce păreau să ardă,
cu un început de surâs enigmatic, tocmai în jurul fiinţei
sale...
— Nici n-ai observat când m-am aşezat lângă
dumneata!...
Tânărul profesor privea chipul acela, împodobit cu „cei
mai frumoşi ochi de pe lume”, cum avea să le spună de-
atunci înainte, fără să poată articula măcar un singur
cuvânt. După câteva zeci de secunde, a întins doar mâna
ca spre a se convinge dacă fata se mai afla alături..., de
vreme ce el o simţea, cu încântată mirare, înăuntru, în
suflet, putând s-o deseneze liniuţă cu liniuţă şi s-o
construiască, silabă cu silabă, toată, până la cel mai mic
amănunt, de i-ar fi cerut cineva...
După şaptesprezece ani, flăcările acelea verzi mai

luminează şi acum, dintr-o fotografie, masa de lucru a lui
Socrate, deşi pământul, în care s-au scurs într-o
primăvară, a rodit de zece ori de atunci... Anca era mică,
nici nu terminase clasa întâi... A rămas să poarte sub soare
luminile speranţei din ochii mamei sale. Atât a moştenit de
la dânsa... Restul e bucăţică ruptă din Socrate !...
în nopţile de dinaintea fiecărui început de nou an şcolar,
profesorul întârzie până aproape de zori la masa ocrotită de
căldura „erelor mai frumoşi ochi de pe lume”... Dimineaţa
întinde mâna, a mângâiere, peste locul de-alături, dând să
rostească, aşa cum o făcea în anii cu soare întreg ai vieţii
sale: „Hai, iubito, hai, trezeşte-te... astăzi începem din nou
7
şcoala!”... Oglinda pustiului de-alături se clatină, se

tulbură, şi-atunci Socrate aleargă, pentru recâştigarea
echilibrului, la chipul adevărului din fiinţa sa. În acele
clipe, şi-n ceasurile de mai târziu, senzaţia de oboseală se
repetă automat... E mai mult o moleşeală a sufletului, ca la
capătul unui drum lung, de dor...
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă profesoara, ce se oprise

şi ea, văzându-l apropiindu-se de o fereastră...
— Nu, nimic! s-a grăbit să răspundă Socrate, trezit parcă
dintr-o visare... Ochii dumitale...
— Ce e cu ochii mei?!...
— E bine că sunt..., că sunt aşa..., răspunse profesorul,
zâmbindu-i, înainte de a intra pe uşa unei clase...
În dimineaţa aceea o zărise în curtea şcolii, în careu. Se

întrebase cine o fi... N-o mai văzuse până atunci... Auzise
că în colectivul lor a venit o profesoară nouă, dar n-avusese
prilejul s-o cunoască. Nici în dimineaţa aceea nu se arătase
curios s-o vadă mai de aproape. De altfel, fusese înconjurat
de noii lui elevi, din clasa a IX-a, cărora le devenise
diriginte, prin hotărârea directoarei. („Lasă-i pe-ai
dumitale, i-ai adus până în clasa a XI-a, au pornit-o bine
pe cale, au trecut de un hop, treapta a II-a, acum gata, şi-
au luat zborul... Ne întoarcem, din nou, la «boboci»... Te-
aşteaptă... să le dai şi lor aripi!...” îi spusese ea, cu câteva
zile înainte, când se fixaseră diriginţii claselor.) Foştii lui
8
George Şovu
elevi, dintr-a X-a B, împrăştiaţi acum prin diferite colective,

nu voiau să plece însă de lângă el.
Noi nu plecăm de-aici, să vedem ce-o să ne faceţi!
exclamase Ionică, năzdrăvanul clasei, pentru care, în anul
trecut, avusese de tras serios ca să-l scoată la liman... Era
băiat bun, dar năstruşnic - pus tot timpul pe şotii. Lui
Socrate îi era drag, aşa cum dragi îi erau şi Mihai, prietenul
lui Ionică (erau amândoi dintr-un sat, stăteau la internatul
liceului), pentru ambiţia sa de autodepăşire (din corigent
ajunsese premiantul clasei, iar la concursul de treaptă
luase media zece), şi Dana - şahista şcolii, şi Geta - vedeta
de muzică uşoară, şi aproape toţi ceilalţi... La un moment
dat, Dana începuse să plângă...
— Se poate, Dana, tocmai tu, tăria personificată, care a
trecut prin atâtea competiţii, ieşind învingătoare?!... Hai,
plecaţi de-aici, că mă faceţi de râs! Repede, la clasele
voastre! le-a spus el apoi tuturor, cu severitate blândă şi
ochi încălziţi, întorcându-le spatele... ca să nu-i poată
vedea sufletul... Adevărul era că-i părea rău după ei, ar fi
vrut să-i ducă până în clasa a XII-a... Însă şi perspectiva
explorării unor noi teritorii se înscria între elementele ce
constituiau adevărata sa pasiune. Aşa că... Îi mulţumi, în
gând, directoarei pentru iniţiativa ce-o avusese.
Veniseră, apoi, proaspeţii, ca şi mai vechii absolvenţi,
acum studenţi la diferite facultăţi; printre ei Alexandru şi
Ioana - doi tineri frumoşi, care se iubeau frumos şi
adevărat şi care trecuseră, spre a-şi apăra visul înalt ce
creştea din fiinţele lor, printr-un potop de necazuri, până la
urmă învingându-le. Şi, bineînţeles, de la o asemenea
festivitate nu putea lipsi Andrei, colegul lor, fotoreporterul,
9
cel cu „o fotografie - pentru veşnicie”, cum îi plăcea lui să

spună... Cu toţii îl acaparaseră, astfel că, şi dacă ar fi vrut,
n-ar fi avut cum să se apropie de noua sa colegă... Doar
când directoarea, încheindu-şi cuvântul cu care deschisese
serbarea, spunea: .. vă urez tuturor izbânzi şi satisfacţii în
acest nou an de învăţământ, în care ne vom uni eforturile
şi sufletele. .Andrei îl surprinsese într-o fotografie privind ...
spre Luminiţa. După aceea, întors în sine, uitase de ea...
Anca însă aşteptase cu nerăbdare întâlnirea cu Doru.

Prietenia lor începuse din clasa a X-a. Fuseseră, în toamnă,
la un spectacol, pe un stadion. La sfârşit, s-au răspândit
care-ncotro. În mulţimea aceea grăbită, ce ieşea de-a
valma, Anca şi Doru s-au trezit alături. Erau colegi de
clasă, se cunoşteau de mai bine de un an. Băiatul i-a
propus să se plimbe printr-un parc din apropiere.
— Nu pot, mă aşteaptă bunica şi tata acasă! i-a răspuns
Anca, dar vorbele ei au răsunat în aşa fel, încât era clar că
primeşte invitaţia.
— Atunci e-n regulă! a spus Doru şi, prinzând-o de
mână, ca din întâmplare, au luat-o spre stânga, în direcţia
parcului. Se pornise să-i povestească ceva, grăbit, parcă
spre a-i abate atenţia de la gestul făcut.
Degetele fetei au tresărit, apoi s-au zbătut uşor, vrând
parcă să scape din încleştarea caldă, pentru ca, după
câteva secunde, să se liniştească şi să se păstreze cuminţi
în mâna băiatului. Întorcând privirea spre Anca, Doru i-a
10
George Şovu
mulţumit cu un zâmbet al ochilor, pentru acceptare...

Picioarele lor au căpătat, dintr-o dată, arcuri, proiectând
cele două fiinţe în zvâcniri ritmice, armonioase, ca într-un
dans fermecat... Zburau uşor pe deasupra pământului,
peste oamenii care-i priveau uimiţi şi încântaţi, totodată,
ascultându-le râsul nestăvilit - cântec de înălţare spre
viaţă, de cucerire a minunilor ei...
— Ce frumoşi sunt copiii ăştia! îi şopteşte o bătrânică
bărbatului cu părul ca neaua, aflat lângă ea, pe aceeaşi
bancă. Ferice de mamele care i-au născut şi se bucură de
ei!...
Bătrânul nu răspunde, deocamdată. Îi priveşte şi el cu
plăcere.
— Într-adevăr, parcă sunt desprinşi dintr-o reclamă
pentru frumuseţe şi sănătate, subliniază el, după ce Doru
şi Anca trec prin faţa băncii, pe-o alee din parc. Uită-te la
fată - adaugă bătrânul -, subţire, s-o frângi între degete,
dar cu forme rotunjite într-o armonie perfectă, iar părul
acela blond e o minune... De ochi - ce să mai spun, i-ai
văzut ochii?... Parcă sunt desenaţi...
— Dar şi băiatul, dragul de el - intervine, cu însufleţire,
bătrânica priveşte-l cât e de înalt, de distins... Trebuie să
fie sportiv... Şi-avea un chip plăcut...
La întoarcere spre casa Ancăi, au trecut pe lângă un
magazin cu jucării. Au intrat înăuntru. Doru i-a cumpărat
un răţoi mucalit, cu o şepcuţă roşie pe cap.
— Mă cheamă „Cârlionţ”, spuse băiatul, în timp ce ridica
şapca răţoiului, în semn de salut. Mă primeşti la tine? Am
să-ţi port noroc! mai adăugă, presând puţin jucăria, care
11
scoase de două ori un sunet specific, ce putea să însemne:

„Mac! Mac!”
Râzând, Anca îl primeşte şi-l strânge la piept. Apoi îl
cercetează mai cu atenţie şi, fericită, sărută răţoiul pe
„obraz”, ca şi pe cel ce i-l oferise...
În dimineaţa aceea, înainte de a pleca din camera sa,

Anca s-a apropiat de „Cârlionţ”, i-a luat şepcuţa roşie şi i-a
potrivit-o ştrengăreşte pe-o ureche...
— Aşa..., că doar eşti băiat mare, ai trecut în clasa a XI-
a! Ce zici, va fi bine şi anul acesta? îl întrebă fata...
Răţoiul, privind-o zâmbitor, răspunse - îndemnat de
degetele Ancăi: „Mac! Mac!”
— Ei, bravo!... Şi-acum: Salut! mai adăugă ea, scoţându-
şi de pe cap o şapcă imaginară şi ieşind repede din cameră,
tocmai când Socrate îi atrăgea atenţia că trebuie să se
grăbească, spre a nu întârzia...
Pe drum, în timp ce aşteptau la un stop apariţia culorii
verzi, Anca l-a zărit, din maşină, pe Doru, care tocmai
traversa strada. A observat-o şi băiatul şi, când ochii lor s-
au întâlnit, fiecare a schiţat gestul ridicării de pe cap a
şepcii imaginare, gest ce căpătase valoare de simbol pentru
luminile, identice, din sufletele lor, pentru consens în
aspiraţii sau decizii... Socrate, preocupat de maşină, de
circulaţie, nici nu-i observase.
12
George Şovu
Intrând în sala clasei a XI-a A, Anca se opreşte lângă

banca a doua de pe rândul din mijloc, se aşază şi pune
ghiozdanul pe locul de-alături. O colegă vrea să stea lângă
ea, dar Anca îi face semn că „e ocupat!”...
— Ţi-am păstrat loc. Vino aici! îl invită Anca pe Doru,
care tocmai intra pe uşa clasei.
— Mă duc mai în spate, răspunde băiatul, îţi explic în
recreaţie..., şi, trecând pe lângă ea, se opreşte la ultima
bancă, pe rândul de lângă fereastră.
— E liber, Tudore? se adresă el unui coleg, cu o figură
meditativă.
— E liber, dar să ştii că mie tenisul nu-mi place! îi
răspunde băiatul.
— Fii liniştit, nici mie filozofia! Dar, ce să-i faci, trebuie
să convieţuim!...
După ce-i cuprinde într-o singură privire pe noii săi elevi

din clasa a IX-a A, Socrate coboară de la catedră şi începe
să se plimbe printre bănci...
— Pe tine cum te cheamă, întreabă el, oprindu-se în faţa
unui copil.
— Popovici Alexandru! răspunde acesta, ridicându-se.
— Dar pe tine?
— Apostolescu Mihaela!
— Tu? întreabă profesorul pe o altă fată...
— Stanciu Camelia!
— La ce scoală ai învăţat?
13
— La 195!...
Se realizează astfel un „catalog”, la întâmplare, nu cum
procedează, în mod obişnuit, profesorii-diriginţi la prima
lor întâlnire cu clasele ce le-au fost date în grijă.
— Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă? întreabă el, după
câteva clipe, cu un zâmbet pe faţă.
— Socrate! răspunde Georgescu, un elev din prima
bancă, de lângă fereastră, zâmbind şi el, dar cu oarecare
infatuare, către colegii săi...
Câţiva elevi izbucnesc în râs, apoi, peste clasă, se
aşterne tăcere. Copiii sunt stânjeniţi; băiatul de la fereastră
îl priveşte însă parcă triumfător pe Socrate...
— Da, aşa-mi zic elevii! spune profesorul, cu obraz
luminat. Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost?
— Un mare scriitor italian! răspunde băiatul, fără să
clipească.
Elevii izbucnesc, din nou, în râs...
— Ce ne facem? Uite, colegii tăi nu par să fie de acord.
Pe faţa lui Georgescu se desenează un mare semn de
mirare.
Socrate înaintează printre bănci, oprindu-se, de data
aceasta, în faţa altui elev, cu părul cam lung, dar „lins”, pe
lângă urechi.
— Dacă nu ţi se pare prea lung, poţi să nu te tunzi! îi
spune el, în timp ce-l mângâie pe cap.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor, răspunse
băiatul, mă tund după-amiază!
— Eu am lăsat la aprecierea ta..., adăugă Socrate, cu
fină ironie.
14
George Şovu
Mai face câţiva paşi prin clasă. Apoi, pe neaşteptate,

porunceşte:
— Şi acum, scoateţi o foaie de hârtie. Dăm un
extemporal!
— Extemporal la... dirigenţie! exclamă un elev...
— Tema, continuă Socrate, ca şi când n-ar fi înregistrat
nedumerirea, „Cum aş vrea să fie dirigintele meu...”
O elevă „silitoare”, din prima bancă, întreabă:
— Ne semnăm, domnule profesor?
— Sau le dăm... anonime? adaugă Georgescu.
— Cum vreţi voi! răspunde Socrate.
Elevii se apucă de scris. Profesorul-diriginte îi cercetează
meditativ... Unul dintre băieţi mestecă de zor un gogoloi de
gumă, privindu-şi dirigintele cu un aer flegmatic. Socrate îl
observă. Se apropie de el şi-i spune, aproape în şoaptă:
— Dacă te-ajută să gândeşti mai bine, să ştii că pe mine
nu mă deranjează!
Băiatul scoate repede guma din gură şi-o îndeasă într-un
buzunar.
Se aud creioanele, stilourile, pixurile fâşâind pe hârtie.
Socrate, în picioare, la catedră, priveşte peste clasă...
După puţin timp, izbucneşte soneria. Profesorul strânge
testele... Ia apoi catalogul şi se îndreaptă spre ieşire.
— Data viitoare - spune el, oprindu-se şi întorcând capul
spre clasă - îmi daţi voi mie „extemporal”, pe tema „Cum
doresc eu să fie elevii mei…”
În urma lui, după ieşirea din sală, se stârneşte zarva
specifică recreaţiei. Printre vorbele ce se-ntretaie şi râsetele
care le ţin hangul, se aude glasul lui Georgescu:
15
— L-am băgat în cofa! afirmă el cu figură de cel puţin

campion mondial...
— Ei, mai învaţă şi Socrate câte ceva de la tine, îl
ironizează eleva din prima bancă. Şi ai semnat?
— Ce, eram fraier? răspunde băiatul. Să-şi pună la
contribuţie „doxa”, dacă vrea să mă ghicească, dar nu cred
că e-n stare.
Venind dinspre capătul culoarului, Isoscel se strecoară

printre elevii ieşiţi în recreaţie. Când ajunge în faţa clasei
lui Socrate, îl zăreşte pe băiatul cu părul mai lung şi „lins”.
Se apropie de el şi-l întreabă:
— Puişor (acesta era apelativul caracteristic din limbajul
profesoarei), ce-i cu părul ăsta? Tu nu ştii că aici e şcoală?
— Ştie, da’ o ţine numai pentru el! sare cu gura
Georgescu.
Copiii, strânşi în jurul lor, râd.
— Obraznicule! îl apostrofează Isoscel. Cine e dirigintele
vostru?
— Domnul de filozofie! răspunde o fată.
— Mda! exclamă profesoara şi porneşte spre cancelarie.
După câteva secunde, din apropiere, se deschide şi uşa
clasei a XI-a A. Luminiţa Cernea, noua profesoară a
liceului, iese urmată de elevii săi...
Doru se apropie de Anca şi-o prinde, discret, de mână.
16
George Şovu
— Îmi pare rău - îi şopteşte el dar prefer tradiţia: tu - în

faţă, în banca premianţilor, iar eu - cu o perspectivă mai
largă... asupra vieţii!
— Şi mie îmi pare rău! Anul acesta preferam să fii
„premiant” - îi spuse fata, zâmbind cu înţeles.
— Eu, oriunde, sunt alături de tine! îi răspunde el, cu
acelaşi zâmbet.
Cei doi se apropie de un grup de elevi care fac haz,
privind cum Ionică, fostul discipol al lui Socrate - acum
aflat în clasa a XI-a B, a cărei profesoară-dirigintă e Isoscel
-, o imită pe aceasta, după prima ei oră de dirigenţie.
Băieţii şi fetele îl încurajează... Ionică ia ochelarii unui
coleg; şi-i potriveşte pe vârful nasului şi se preface că strigă
„catalogul”. Dă câteva „pagini”...
— Popescu Ionică, strigă, piţigăindu-şi vocea.
— Prezent, doamnă dirigintă, răspunde tot el, cu voce
schimbată, dându-şi ochelarii deoparte.
— Ia pofteşte mătăluţă la catedră! îl cheamă „Isoscel”, cu
un gest caracteristic ei.
Ionică, imitând-o pe profesoară, îşi pune, din nou,
ochelarii pe vârful nasului şi-l priveşte analitic pe „elev”.
Acesta a îngheţat...
— Da’ matricola de ce nu e prinsă bine, puişor?
Ionică se uită speriat spre braţul cu matricola:
— A terminat mama aţa, doamnă dirigintă - răspunde el
spăsit.
Isoscel îl priveşte crunt pe deasupra ochelarilor şi-l
apostrofează cu degetul.
Copiii râd în hohote.
17
În acest timp, de grup s-a apropiat directoarea şcolii,

care trecea pe culoar... Hazul încetează pe loc...
Dând cu ochii de directoare, Ionică încremeneşte de-
adevăratelea... Apoi, bâlbâindu-se, încearcă o justificare:
— Doamnă directoare,... ştiţi, le explicam... cum mă
certa pe mine bunica, bunica de la Mizil, când eram mic!
Ajungând puţin mai târziu în cancelarie - între timp

trecuse pentru câteva minute pe la Cabinetul de filozofie -
Socrate se apropie de un dulap special, în care aşază
catalogul, la locul rezervat clasei sale; în treacăt, priveşte
spre Luminiţa, aflată acum lângă fereastră. Răsfoia o
carte...
Gândurile profesorului sunt tulburate de Isoscel:
— Ascultă, Mihai - i se adresează, venind direct de la uşă
spre el -, ştii cât ţin la dumneata. Dar ţi-am mai spus:
confunzi filozofia cu viaţa!... Cu ăştia mici, de-a IX-a,
trebuie neapărat să dăm milităria jos din pod!
Socrate o învăluie într-o privire caldă, zâmbindu-i
îngăduitor.
— Nu ştiu cum o fi fost la şcoala de unde vii dumneata -
continuă Isoscel, întorcându-se spre Luminiţa -, dar să ştii
de la mine, dacă nu pui şaua pe ei de la început, ţi se urcă-
n cap. Elevii trebuie să respecte regulamentele.
— Eu am alt principiu - îi răspunde tânăra profesoară:
dacă elevii îşi respectă profesorii, respectă şi regulamentele!
18
George Şovu
Socrate, ca şi alţi colegi de cancelarie, priveşte plăcut

surprins.
„Ochii aceia” - se trezeşte, din nou, gândindu-se - „parcă
ar fi fraţi buni cu...”
„...Eu semăn cu tata, el avea asemenea ochi..., i-a spus

într-o zi Ileana, după ce s-au cunoscut atunci, la bibliotecă.
Păcat că s-a prăpădit de mult. Mi-ar fi făcut plăcere să-l
cunoşti... Era un om deosebit... Şi, păcat că nu mai am nici
o soră, nici un frate, pe nimeni, afară de mama... Ea
trăieşte doar pentru mine...”
Bătrâna rămăsese să trăiască, după nici opt ani de la
această mărturisire, numai pentru nepoata ei, pentru
Anca..., fiindcă Ileana... După moartea acesteia, bunica
Ancăi şi-a părăsit satul în care trăise o viaţă şi s-a mutat în
casa lui Sociale, la Bucureşti...
Şi totuşi, ochii aceia, care clipeau cu luminile lor de
smarald din adâncul sufletului lui Socrate, îl cercetau
acum de pe treptele liceului...
— Cum vi s-a părut prima zi de şcoală?

— Pentru mine e totdeauna cea mai grea - răspunde
Luminiţa.
— Reacomodarea, după vacanţă?
— Nu! Dar prima zi mi-aduce aminte de copilărie. I*arc-
aş vrea să fiu şi eu în bancă. Şi trebuie să mă trag de
urechi... ca să mă aşez la catedră.
19
— În prima zi de şcoală, mărturiseşte Socrate, eu mi-

aduc totdeauna aminte că, într-a şasea, m-a dat dirigintele
afară clin clasă... M-a văzut umflat - precizează el, arătând
spre obraz - şi mi-a spus ritos: „Bomboanele-n recreaţie,
băieţică!” Şi mi-a arătat uşa. De fapt, mie îmi creştea prima
măsea de minte!
— Mda! Precoce, ca orice „filozof”! remarcă Luminiţa,
zâmbind.
— Ei, şi dac-aţi şti - surâde Socrate - că ultima abia
acum mă-ncearcă!...
— Mi-a plăcut Anca - spune profesoara, în momentul în

care au ajuns la poartă. Cred că o să ne-nţelegem bine, mai
adaugă ea, înainte de a pleca... Mai ales că...
— Mai ales că...? întreabă, interesat, Socrate.
— Să lăsăm... pe altă dată! Pentru prima zi...
Urmărind-o câteva clipe cu privirea, filozoful se roteşte,
pe dinăuntru, în jurul aceluiaşi teritoriu... ce constituie,
pentru el - şi se pare că nu numai -, surpriza zilei şi sursa
atâtor semne de întrebare...
O căuta, în acest timp, cu ochii, pe Anca, printre elevii
care ieşeau din liceu, pe poarta rezervată lor. După câteva
secunde, o zări. Era însoţită de un băiat.
— Să-mi dai neapărat telefon! îi spune Anca acestuia,
când ajung în poarta şcolii. Să ştii că aştept!
În acest moment, de acelaşi băiat s-a apropiat o altă fată.
Luându-l cu dezinvoltură de braţ, îl întreabă:
— Dorule, când eşti liber? Am să-ţi spun ceva...
Anca, văzând-o, se crispează.
— Vă deranjez? întreabă nou-venita, cu ostentaţie.
20
George Şovu
— Da! îi răspunde, răspicat, Anca... Dar tocmai atunci îl

zăreşte pe Socrate; îi face semn cu mâna şi aleargă spre
maşină, fără să se mai uite la cei doi...
10
— Cine era junele? o întreabă Socrate.

Fata, care privea absentă prin parbriz, tresare.
— Doru! răspunde ea, după câteva secunde. Ţi-am
povestit despre el...
— Ce mi-ai povestit? Şi când?
— Ei, tată, nu ştii, acum un an... povestea cu tenisul... E
doar campionul şcolii!... În vara asta a luat şi concursul pe
Bucureşti! exclamă ea, mai departe, cu aprindere.
— Mda! spune Socrate, mormăind. Nu ştiam că te dai
chiar aşa în vânt după sport...
„Vasăzică Anca s-a făcut domnişoară! desluşi Socrate

şoapta unui gând... Acum să te văd, stimate domnule
profesor, că la sfaturi..., pentru alţii, eşti tare! Nimic de zis!”
„Hm! Nu mă tem! ar fi vrut el să-i răspundă acelui gând
insinuant. Anca este o fată bună! Iar între noi există o rară
legătură de suflet... I-am acordat toată încrederea mea. Şi
niciodată nu m-a dezamăgit!”... „Aşa e, Anca e o fată bună,
minunată chiar, dar nu se ştie niciodată ce-ţi poate oferi
viaţa, cum ar putea fi ea în stare să-ţi răsucească zilele, să
ic-aducă la sufocare... Ce, n-ai mai văzut? Tu însuţi te-ai
întâlnit cu atâtea «cazuri»! La multe ai dezlegat noduri ce
21
parcau că aşa vor pieri!” „Păi, vezi, aşa cum am ajutat pe

alţii.... dacă va fi cazul... Aşa-i că nu va fi, Ileano?”...
„Ancuţa noastră e un copil bun! Şi sper să ajungă un om
de ispravă! Să ai grijă de ea, Mihai! Tu eşti un mare
profesor. Să nu uiţi să rămâi si un tată adevărat! Va avea
multă nevoie de tine, mai ales când se va face mare! S-o
ajuţi, Mihai! De-acum înainte, tu îi vei fi şi mamă, şi tată!
Să nu uiţi, Mihai! Îmi promiţi?...”
Spusese aceste cuvinte apelând la ultimele ei puteri.
Lacrimile se rostogoleau - şiraguri fierbinţi - pe obrajii de
ceară. Numai ochii se păstraseră încă frumoşi - „cei mai
frumoşi ochi de pe lume”. Se mistuiau în ei flăcări de
durere, şi flăcări de speranţa, şi flăcări de dor - toate
pâlpâind, într-un dans numai de ele ştiut, cu ţipăt înăbuşit
de umbre şi de frânte luciri, în jurul chipului lui Socrate...
Au rămas aşa, deschişi, ca spre a-l cerceta mai departe, în
nemurire...
Frânt de durere şi de hohote de plâns, bărbatul nu
îndrăznea să întunece, cu acoperişul pleoapelor, calde încă,
miracolul acelor lumini... Când a făcut-o totuşi,
mângâindu-le îndelung, cu sărutul buzelor şi al unitelor
lacrimi, ce însemnau în clipele acelei treceri hotar de rouă
fierbinte între viaţă şi moarte, profesorul le-a mutat
strălucirea, şi frumuseţea, şi veşnicia în sufletul său...
„Aşa-i că nu va fi, Ileano?... Nu va fi cazul...”
În dimineaţa aceea o privea, din camera lui, prin uşa

întredeschisă. Anca se cerceta în oglindă... Îşi mai potrivea,
din când în când, câte o cută la uniformă, ori îşi aranja o
buclă în părul frumos ondulat...
22
George Şovu
— Ce faci, maică? l-a surprins bunica, în timp ce-i

aducea o batistă proaspăt călcată.
— Mă uit şi eu la fata noastră! i-a răspuns profesorul, în
şoaptă. Se pare că s-a făcut domnişoară!...
Bătrâna a plecat spre bucătărie, cu ochii năpădiţi de
lacrimi.
— Tata, te rog să opreşti puţin la cofetărie! spuse Anca,

trezindu-l din gândurile sale.
— Ce să facem la cofetărie? Doar nu vrei să mâncăm
prăjituri înainte de masă! Şi-apoi, nu ne lasă ea, bunica,
aşa..., fără să ne îndulcească...
— Ai uitat? Când am plecat azi-dimineaţă la şcoală,
Roxănel, vecina noastră, care era la fereastră, mi-a urat
succes! îi cumpăr un carton cu prăjituri!
— De acord, opresc, dar dacă nu mai porneşte?
— Cine?
— „Dacia”! Nu ştii că e „figurantă”? spune Socrate
râzând.
— Dacă m-apropii eu de cheia de contact, porneşte
imediat, de frică! răspunde, la fel, Anca. N-ai văzut azi-
dimineaţă?
... Remarca Ancăi era chiar adevărată. Într-adevăr, de
dimineaţă, tocmai când se grăbea să plece, ca să nu
întârzie cumva, maşina „n-a vrut” să pornească. A încercat
Socrate o dată, de două ori, de trei ori..., nimic! Enervat, a
coborât şi-a făcut semn unui taximetrist să oprească. În
timpul acesta, Anca a învârtit şi ea cheia de contact, aşa
cum a văzut că făcuse tatăl ei. Şi, surpriză: motorul a
pornit!...
23
11
Înainte de a intra în apartamentul lor, Anca a sunat la

uşa vecină. După câteva secunde, deschide o fetiţă de
patru-cinci ani, care coboară de pe un scăunel, folosit ca să
ajungă la încuietoare.
— Roxănel, spune Anca, ţi-am adus nişte prăjituri.
— Muţumec! răspunde peltic fetiţa, primind pacheţelul.
— Mămica n-a venit?
— Nu!
— Bine! Acum închide uşa la loc, mergi în bucătărie şi
mănâncă prăjiturile. Şi să fii cuminte!
— Da! răspunde fetiţa, cu un zâmbet frumos pe faţă...
— Haideţi odată, că de când v-aştept! S-a răcit

mămăliguţa! Repede, spălarea pe mâini şi la masă! îi
întâmpină bunica, în hol, pe Socrate şi pe Anca... E o
femeie trecută cu puţin de şaizeci de ani, îmbrăcată, pe
jumătate, ţărăneşte.
— Bunico, ai făcut ce mi-ai promis? o întreabă fata, în
timp ce o sărută pe obraz...
— Lasă că ai să vezi... Hai, du-te şi te spală pe mâini!
răspunde bătrâna, îndreptându-se spre bucătărie...
— Ce impresie v-a făcut noua dirigintă? întreabă

Socrate, în timpul mesei, pe neaşteptate.
— Mmmm!... E nemaipomenită... plăcinta, bunico!
exclamă Anca, mâncând cu poftă. Ce-i pui dumneata de
24
George Şovu
iese aşa de parfumată? Mie nu-mi reuşeşte niciodată ca

matale!
— O să-ţi reuşească şi ţie, mai ai destul timp, răspunde
bunica... Deocamdată eşti mică!
— Cum „mică”? în curând împlinesc şaptesprezece ani!
— Tot mică eşti! Mare scofală, şaptesprezece ani!
— Parcă spuneai că dumneata, la şaptesprezece ani, te-
ai căsătorit!...
— Atunci lumea era mai fără cap... şi nici nu învăţa atât
de multă carte... Ce era să facă? Se-nsurau, se măritau...
Deşi foarte atent la schimbul de replici, Socrate abia
acum ridică ochii spre Anca, în aşteptarea răspunsului la
întrebarea pusă de el.
— E foarte elegantă! răspunde fata.
— Nu asta mă interesează!
— Cred că ştie ceva carte, după tot felul de „trimiteri14
pe care le-a făcut, aşa, ca „printre altele”, şi pare să fie de
treabă!
— Mda! E foarte edificator tot ce mi-ai spus... Dacă mai
adăugai că-i place şi plăcinta cu brânză, îmi făceam o
imagine completă.
Anca râde cu poftă...
— Zău, tată - spune ea -, de ce vreţi voi ca omul să fie
aşa, tot timpul, „deştept”? Ce, voiai o evaluare ca-n
manuale? Tip de temperament, trăsături de caracter,
capacitate profesională... inclusiv numărul de la pantofi?...
— V-a plăcut sau nu? i-o taie Socrate, ciufulind-o
amuzat...
— Băieţii sunt topiţi...
— Ce vorbeşti?
25
— Acum, pe bune, tată... Ne-a făcut o impresie grozavă,

pare inteligentă, sensibilă... şi-ai să râzi - are şi haz!
— Parcă spuneai că şi tenismanul tău „are haz”!
— Ce ai, domnule, cu el? întreabă fata, vădit afectată.
— Eu nu mă dau chiar aşa în vânt după sport! răspunde
ambiguu Socrate. Apoi, schimbând tonul, adaugă,
tatonând de fapt: Ce-ai găsit tu interesant la el?
— Nu ştiu, nu ştiu cum să-ţi explic! Dar, zău, are ceva...
E altfel decât ceilalţi băieţi! Şi-am să-ţi dovedesc că n-ai
dreptate, să ştii, spune ea ridicându-se. Mulţumesc pentru
masă, bunico, adaugă Anca, sărutând-o în fugă şi plecând
spre camera sa.
Socrate priveşte gânditor în urma fetei...
— Of! exclamă bătrâna, greu şi cu fetele astea! Da’ şi tu,
măi Mihai, ia-o mai cu binişorul! Oi fi tu ditamai
profesorul, gândeşte-te însă şi la sufletul ei. Eu nu zic să
nu fii cu ochii în patru..., numai că fata trebuie să te simtă
mereu aproape de ea. Altfel...
— Ai şi dumneata dreptate, bunico!... Să ştii că, de data
asta, chiar m-ai făcut praf cu plăcintele! spune Socrate,
abătând, în mod voit, discuţia...
— Mâine vă fac clătite cu dulceaţă - îl anunţă,
bucuroasă, bătrâna...
— Foarte bine! îţi mulţumesc, buno! Mă duc la mine, că
am treabă!
— Bine, maică, bine, şi eu am!
Când l-a simţit trecând prin faţa uşii, Anca a deschis şi-a
apărut în prag.
— Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa? îl întreabă
ca cu un aer de serioasă preocupare.
26
George Şovu
— Ba da! răspunde Socrate, ca şi când n-ar da nici o

importanţă faptului.
— Şi...
— Şi... Înseamnă că avem deja un element comun cu
noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!...
— Şi?
— Şi!... Atât!...
12
În camera sa, încărcată, peste tot, de cărţi, Socrate se

aşază pe un fotoliu, alături de care se afla servieta cu care
fusese în ziua aceea la liceu. O deschide şi scoate testele
elevilor din clasa a IX-a A. Începe să le citească.
La un moment dat, preocupat de un gând, pune hârtiile
deoparte şi formează un număr de telefon.
— Salut, Mihaela! Te-am deranjat? spune profesorul.
— Nici vorbă, unchiule, toceam!
— Chiar aşa, din prima zi de facultate?
— Ei, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!
— Mihaela, vreau să te rog ceva - continuă Socrate, după
o scurtă pauză. Se gândea dacă e bine ceea ce face.
— În legătură cu Anca? întreabă fata, nemaiaşteptând.
— Ai ghicit!
— Mă laşi să ghicesc mai departe? E vorba de-un băiat,
nu-i aşa? Era şi timpul!... Clasa a XI-a - după treaptă şi
înainte de „bac” şi de facultate - e vremea cea mai bună
pentru visuri, pentru poezia inimii...
— Ce vorbeşti?!... Ia uită-te, domnule!...
27
— Mă ironizezi, de parcă n-ai şti şi dumneata, de parcă

n-ai fi observat la atâtea generaţii care „ţi-au trecut prin
mână şi prin suflet”..., m-am exprimat corect? Parcă aşa îţi
place să spui!
— Văd că de când ai intrat la facultate te grozăveşti de
nu te mai acoperă plapuma!
— Aşa am fost mereu, dar pe mine dumneata, unchiule,
m-ai observat mai puţin...
— Şi totuşi, am încredere în tine..., dovadă că...
— E-n regulă! Zi-i!
— Nu vreau să-i impun Ancăi gustul meu. Te-aş ruga să
stai puţin de vorbă cu ea... Să vezi ce se întâmplă...
— Bine, las’ pe mine! Când mă edific, te caut eu! Pa! Te
sărut!
— La revedere! Cele bune alor tăi!
Socrate s-a aşezat, din nou, în fotoliu. Testele elevilor lui
rămân încă deoparte... „Dacă Anca va socoti că o
suspectez? Depinde de tactul Mihaelei, de felul în care va
şti ea să discute.”
„Hm! îşi spuse, în acelaşi timp, Mihaela, marele Socrate
începe să fie pus pe jar: frumoasa mea verişoară s-a
îndrăgostit! De cine oare? Să nu încapă pe mâna vreunui
şmecher, s-o răsucească aşa încât să nu mai vadă
drumul... Imposibil! Anca e fată deşteaptă şi cu
personalitate - vorba filozofului - «de nu încape sub
plapumă»!... Şi-apoi nu se poate să nu despice ea firul...
până va putea să se convingă cu propriii ochi de calitatea
esenţei! E doar fata lui Socrate!...”
„La urma urmei, ce ştiu eu despre Mihaela? se întreabă,
cu oarecare mirare, profesorul. Că e fata surorii mele, că e
28
George Şovu
un copil bun - a învăţat bine, a intrat cu o medie mare la

facultate, la Drept - şi că e cam zurlie... Păi, tocmai aici e
problema..., dacă...”
13
În camera ei, Anca citeşte, întinsă pe canapea. La

casetofon se aude o melodie de muzică ritmată. Deodată,
fata lasă cartea şi se uită la ceas. Se apropie de telefon.
Ridică receptorul, dar se răzgândeşte şi-l pune la loc.
Schimbă caseta. Se aşază, din nou, pe canapea, încercând
să citească mai departe. Nu se poate concentra însă, ceva o
sâcâie... Se duce în faţa oglinzii şi se priveşte lung, făcând
câteva grimase: când „poză” de fată serioasă, când zâmbind
„seducător”, râzând ori încruntându-se.
Se întoarce apoi brusc, ridică receptorul telefonului şi
formează un număr...
Socrate, în camera sa, îşi saltă ochii de pe hârtii şi
ascultă sunetele pe care le face telefonul aflat în derivaţie.
Dă ochelarii deoparte şi rămâne gânditor...
— Alo, bună ziua! Cu Doru, vă rog, dacă nu deranjez.
Sunt colega lui, Anca!
— Bună, Anca! răspunde Doru, după câteva secunde.
— Ce făceai?
— Ascultam o bandă trăsnet cu formaţia „Alfa V”... Mi-a
dat-o Rodica...
— Rodica Munteanu, de la noi din clasă? întreabă Anca,
mirată, neştiind-o pe colega sa preocupată de muzică.
29
— Nu!... răspunde Doru cu oarecare ezitare, regretând că

şi-a dat drumul la gură, dar, în fine, acum tot a pornit-o...
E fata cu care ai fost tu... numai „lapte şi miere”, azi la
prânz - adaugă el ironic.
— Aha, spune Anca, simulând indiferenţa, fandosita
aia?!... Şi, în clipele-acelea, peste obrazul fetei s-a rostogolit
o pală de umbră... Ai luat bilete? întreabă, cu energia
obişnuită din vocea ei.
— Să ştii că nu mai putem merge la cinema! răspunde
Doru cu regret. Am primit telefon. Mă cheamă antrenorul...
— Şi de ce nu m-ai sunat?
— Tocmai voiam să te sun. Dacă vrei, vino şi tu la club!
— Nu, mulţumesc! Azi n-am chef de tenis! răspunde cu
răceală. Salut.
După ce pune receptorul în furcă, înciudată, reia lectura.
Privirea îi alunecă însă dincolo de paginile cărţii.
Întâlneşte, pe peretele din faţa mesei de lucru, fotografia
mare, înrămată, în care ea, la vârsta de şase ani - abia
intrase la şcoală râde fericită, ţinându-şi, pe după gât,
părinţii. Se apropie şi se uită îndelung la imaginea mamei
sale... „Doamne, doamne - murmură sufletul ei -, ce mare
păcat! Ce nenorocire!” Dar, deodată, în faţă îi apare
Luminiţa... Când a văzut-o în dimineaţa aceea, în careu, s-
a bucurat, mai întâi, ca toţi colegii ei, de altfel: aveau, ca
dirigintă şi ca profesoară de limba şi literatura română, o
femeie tânără, frumoasă şi distinsă. Fetele au început,
bineînţeles, să-i analizeze, cu de-amănuntul,
îmbrăcămintea, trăgând, până la urmă, concluzia - votată
în unanimitate - că, ce mai, e „OK”!
30
George Şovu
În acelaşi timp, băieţii se amestecau, care mai de care, în

vorbă, în speranţa de a fi remarcaţi. I-a plăcut că Doru, în
această împrejurare, deşi „aproape cel mai înalt din clasă
şi, sigur, cel mai arătos” - cum îi plăcea să se autoprezinte
-, „a stat în banca lui”, „nu s-a dat mare”!...
Anca o simţise bine - Luminiţa Cernea venise în
întâmpinarea noilor săi elevi cu suflet deschis şi cu zâmbet
cald. Voia, neapărat, să le facă, de la început, o impresie
bună. Şi le-a făcut!
Văzând-o mai deoparte, Luminiţa s-a apropiat de ea. A
întrebat-o cum se numeşte. Fata i-a răspuns. Dar, în
aceeaşi clipă, elevă şi profesoară au amuţit. S-au privit,
cercetător, una pe cealaltă, timp de aproape un minut.
— Eşti frumoasă, domnişoară, a exclamat, în sfârşit,
profesoara, întinzând mâna şi mângâindu-i obrazul. Şi ai
nişte ochi..., a adăugat ea, după care s-a întors grăbită şi a
revenit în faţa clasei, cerându-le elevilor să se aşeze
ordonat, pe două rânduri.
Anca simţea nevoia să-i răspundă cu aceleaşi vorbe, dar,
desigur, acest lucru nu s-ar fi cuvenit. Ceva tot ar fi vrut
să-i spună însă, mai degrabă s-o întrebe, da, s-o întrebe:
de unde a luat ea, profesoara, ochii Ancăi şi ai mamei ei,
care, de mult, nu mai este?!... Voia s-o întrebe, fiindcă era
cum nu se poate mai mirată de această coincidenţă...
„Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa?”
„Ba da!”
„Şi?”
„Şi... Înseamnă că avem deja un element comun cu noua
ta dirigintă şi cu noua mea colegă!...”
„Şi?”
31
„Şi!... Atât!...”
Se aude din nou telefonul. Anca nu răspunde. Telefonul

continuă să sune...
Socrate, din camera lui, ar vrea să se ridice, dar ceva
parcă îi spune că nu pe el îl caută. „S-ar putea să fie
Mihaela! Cu atât mai mult!” - îşi spuse, deşi, dacă ar fi fost
ea, Socrate s-ar fi arătat tare curios să afle cum abordează
nepoata sa „problema14... Dar acest lucru nu şi-l putea
permite, cum să asculte el convorbirea fetelor?!
În sfârşit, Anca se decide şi ridică receptorul cu un gest
brusc. În aparat se aude o voce bărbătească:
— Alo, duduia Anca?
— Da! răspunde fata, contrariată.
— Mă scuzaţi că vă deranjez, dar voiam să aflu care mai
este viata dumneavoastră?!...
— Da’ cine e la telefon? întreabă Anca energic.
De la celălalt capăt al firului izbucneşte râsul nestăvilit
al Mihaelei.
— Aşa-i că te-am păcălit? spuse ea.
— Mihaela, tu erai? întreabă Anca, destinzându-se, în
momentul în care şi-a recunoscut verişoara. A, fir-ar să fie
- continuă ea -, mâine mă duc la O.R.L.-ist!
— De ce? întreabă Mihaela, nedumerită.
— Păi, să-mi repar urechea... muzicală.
Cele două verişoare izbucnesc, din nou, în râs.
— Ţi-am dat un telefon - reia Mihaela - să te felicit cu
ocazia începerii noului an şcolar!... Şi, în continuare,
începe să fredoneze primele acorduri ale unei cunoscute
32
George Şovu
melodii din filmul Liceenii: „Ani de liceu/Cu emoţii la

română/ Scumpii ani de liceu/ Când la mate dai de greu...”
Chipul Ancăi se luminează treptat. Începe şi ea să cânte
o dată cu Mihaela.
— Da’ pe tine când te mai vede omul, dom’le? Că te-ai
dat dispărută de tot! se aude, din nou, vocea Mihaelei, care
întrerupe melodia.
— Oricând, dar acum, nu! răspunde categoric Anca.
— Dar ce e acum? Arde?
— Arde!...
— Bine, atunci, când ai să simţi îndemnul inimii şi n-o
să mai fii în... stare de incendiu, mă suni tu! S-a făcut?
— OK! Te pup! Pa!
„Bietul de tine, ciuleşti urechea ca un şcolar, care

aşteaptă să-i sufle cineva cuvântul salvator” - se
insinuează, în viaţa lui Socrate, acelaşi gând, aflat de
santinelă...
„Şi n-ar fi bine să ştiu ce-au discutat? Nu e normal să
aflu... cum stăm?!”
„Eu nu-nţeleg de ce te nelinişteşti atâta. Ce s-a
întâmplat? E ceva care arde? A luat foc ceva?”
„Ba bine că nu: inima Ancăi! Nu vezi? Nu e clar? Şi, dacă
a ei arde în flăcările albastre, rupte din soarele în lumina şi
căldura căruia înmuguresc şi dau rod primăveri de visuri
înalte şi pure, a mea se perpeleşte, ca plătica, pe jar, când
pe faţă, când pe dos.”
„Da’ stai, omule, că, la urma urmei...”
„Nici o «urma urmei»! Mie nu-mi place băiatul acela şi
gata!”
33
„Şi, pentru ce, mă rog? Că doar te pretinzi filozof... Orice

afirmaţie trebuie să aibă la bază argumente!... Ei, le ai?”
„Pe unele - da! Pe altele le presimt! De pildă: e un tip
mediocru! „
„Mă faci să râd; nu cumva vrei să-mi spui că lumea asta
trăieşte numai de pe urma geniilor?!”
„Într-un fel, da! Fără genii paşii lumii ar fi fost veşnic
împiedicaţi, drumul ei poate că n-ar fi trecut de copilărie...”
„Nu te contrazic!”
„Nici nu poţi!”
„Dar, să ne întoarcem la... Nici măcar nu ai dreptate
când spui că e mediocru: la tenis văd că e pe culme... şi tot
urcă, sper că e de-abia începutul!”
„O fi, la tenis! Eu, pentru Anca, vreau mult mai mult!”
„Iarăşi nu pricep: Ţi-a cerut-o de nevastă? Aşteaptă
consimţământul tău să se căsătorească mâine? E - pur şi
simplu o experienţă de viaţă! Pojar! O să treacă!”
„Şi, dacă nu trece? Sau - cine ştie cum va trece!...” „Mai
lasă-mă, domnule, că devii caraghios!...”
— Tată, plec să mă plimb puţin! Îmi dai voie? Vin repede,
nu întârzii!
— Acum, dacă tot ai hotărât aşa, trebuie să fiu de acord!
răspunde Socrate, încercând să zâmbească.
— Îţi mulţumesc! La revedere!
„Ei, ai văzut? «Tată, plec să mă plimb puţin! îmi dai

voie?» Adică: întâi «plec» şi pe urmă «îmi dai voie»... Ca şi
când, dacă nu i-aş fi dat, nu mai pleca!”
„Şi ce-ai fi vrut? E doar prima zi de şcoală; afară e
toamnă, e frumos; ea, în curând, va împlini şaptesprezece
34
George Şovu
ani... Să fi stat cu tine, să te-ajute să corectezi...

extemporalele la dirigenţie?”...
14
Anca aproape aleargă pe aleea unui parc. Ajunge la

gardul înalt de sârmă al unui teren de tenis.
Doru joacă concentrat, având ca partener un bărbat
între două vârste, antrenorul lui.
Fata le face semn cu mâna. Doru îi răspunde şi-apoi, cu
o mişcare abilă, plasează, cu forţă, o minge imparabilă în
terenul advers.
— Bravo, flăcău! îi strigă antrenorul. Pe ziua de azi, gata!
Să fii mai atent la acroşă!...
Doru aleargă spre Anca şi îşi aşază mâinile pe sârma
gardului, în dreptul palmelor fetei. După câteva zeci de
secunde, încep amândoi să şi le plimbe în sus şi în jos,
unul de-o parte, altul de cealaltă, ca într-un gest tandru,
de mângâiere, până ce izbucnesc, deodată, într-un râs ce
răsună precum şopotul unui izvor de munte.
— Ştiam c-ai să vii! exclamă băiatul... Te rog să mă
aştepţi puţin, să mă schimb! Sosesc imediat!...
Vorbele lui Doru au făcut-o să tresară. „Ştiam c-ai să

vii!” Această afirmaţie putea fi sinonimă cu: „Sunt sigur de
tine, de sufletul tău!” Bine şi, în definitiv, nu aceasta este
realitatea? îşi continuă Anca monologul. Ce e rău în faptul
că nu ţii neapărat să ascunzi un adevăr al fiinţei tale?
Ajuns aici, gândul fetei se pomeni faţă în faţă cu cel puţin
35
doua probleme. Mai întâi, acel adevăr, neapărat de nimic,

contând doar pe tăriile lui, poate, oricând, să devină
vulnerabil. În al doilea rând, ca să poată trăi liber, să nu se
sufoce, el, acel adevăr, are nevoie să se afle pe aceeaşi
treaptă cu altul - geamăn ca natură, şi aspiraţie, şi
rezistenţă - să poată constitui, în orice moment, indiferent
de „intemperii”, un întreg, ca emisferele de pe „Poarta
sărutului”. Şi, totuşi, revoltă sufletul Ancăi, de unde ideea
că trebuie să iubeşti in funcţie de cât te iubeşte celălalt?
Ce, suntem la târg? Îmi dai atât, îţi dau atât? Omul,
independent de toate realităţii din jur - acestea puteau fi şi
ale lumii întregi, trage Anca o concluzie, pe care o aşază
drept temelie spre limpezirea fiinţei sale -, iubeşte cât poate
şi cum poate el, în ciuda oricăror pretenţii şi aşteptări.
Şi-atunci - o trase de mânecă o altă idee - întrebare ce
facem, dăm buzna peste lume cu ceea ce este al nostru mai
în numele faptului că avem ceva al nostru, că simţim în noi
crescând grădini de flori? Nu e păcat, oare, să rupi acele
flori spre a le aşeza în glastra unei fiinţe fără nici o
fereastră? Ori să năzuieşti să aşezi, cu grijă, sămânţă în
pământ pustiu?!... Oglinda de dinăuntru începu, din nou,
să se tulbure... Anca ştia bine că toate aceste lucruri le-ar
putea discuta cu tatăl ei... De mult se obişnuise să nu-şi
mai spună; „despre asta (însemnând despre una, despre
alta, despre orice) am să stau de vorbă cu mama mea”...
Uneori, o mai întreba câte ceva pe bunica. Răspunsurile
bătrânei erau bune şi cumpănite... Fiinţa Ancăi, însă, se
încredea, fără limite, doar în puterile lui Socrate. Da, cu el
ar fi putut foarte bine să discute asemenea lucruri. Numai
că asta ar însemna - simţi fata că se impune relevarea unei
36
George Şovu
convingeri (ce ş1-0 lac usc pe loc, dar hotărî că nu trebuie

să se îndoiască de justeţea ei) - să accepte să se sprijine, de
la început, P® nişte cârje. Nu, asta nu! Va fi în stare să-şi
rezolve singura problemele! La urma urmei, dacă tatăl ei n-
ar fi fost profesor, şi încă de filozofie?... Hm! I se păru
caraghios ceea ce spunea. Pentru asemenea trăiri şi decizii,
de bun-simţ, nu-ţi trebuie nici o filozofie, în afară de aceea
a adevărului de viaţă!...Altfel, ce s-ar fi făcut biata
omenire?...
Şi iarăşi ajunse la adevăruri... Simţi, pentru câteva clipe,
cum se clatină, încă o dată, orizontul de lumină din
gândurile sale... Îşi propuse s-o ia încetişor, pas cu pas.
Deocamdată, ca trebuie să...
15
Doru ţopăie pe bordura de ciment a lacului din parc, în

ritmul unei melodii.
— Parcă-mi vine să zburd! exclamă el.
— Vezi să nu cazi! îi strigă Anca, îngrijorată.
— Îţi dai seama, ne-aşteaptă un an de vacanţă! spune
băiatul, declamator.
— Ce vacanţă, de unde-ai mai scos-o şi p-asta?
— A XI-a e un an de „relache”, domnişoară „Socrate”!
— Cum „relache”? Pe mine m-aşteaptă anatomia, fizica,
chimia... Am de pe-acum inima cât un purice...
— Şi, bineînţeles, te-aşteaptă şi Isoscel, şi româna, şi
geografia, şi U.T.L.M.-ul!... Tu ai vrea să fii premiantă şi la
sport. Cum ar zice taică-tău: „homo universalis”!
37
— Ei, nu chiar aşa ceva... dar măcar un „homo sapiens”

mi-ar plăcea! Chiar şi pentru alţii!
Doru continuă să se zbânţuie pe bordură, fără să ia în
seamă ironia Ancăi.
— În ce mă priveşte, un sprint zdravăn într-a XII-a... şi...
gata! Că, dac-o ţii tot într-o fugă, de unde suflu pe ultima
sută? Totul e să-ţi dozezi efortul!
— Ştii că-mi placi? Dar tu nu te antrenezi mereu? îl pune
în încurcătură Anca, asta şi spre a-i demonstra că, de
multe ori, spune altceva decât gândeşte şi face.
— Bineînţeles că da! exclamă Doru, cu seriozitate. Am
glumit!-... Trebuie să recunoşti însă că e un an superb: nu
tu treaptă, nu tu „bac”, nu tu admitere! Timp berechet! Eu
unul n-am să învăţ decât la ceea ce-mi trebuie mai
departe!...
— Practicism îngust şi periculos! răspunde Anca,
mimând totală seriozitate...
— Ei, fiecare cu filozofia lui! Şi, în plus, înainte de a ne
certa - cum mai aveam noi obiceiul -, fii atentă la mine, am
o idee...
Anca se opreşte, curioasă. Doru se apropie de ea şi,
privind-o ţintă în ochi, face gestul fotografului:
— Unu, doi, trei! Zâmbiţi, vă rog!... Şi, în timpul acesta,
buzele sale se apropie de cele ale fetei, sorbindu-le
zâmbetul şi respiraţia...
38
George Şovu
Capitolul II
În drum către şcoală, Socrate se opreşte în faţa unei

tonete cu cărţi, din apropierea liceului. Librăria, căreia îi
aparţine toneta, este locul din oraş pe care, cu siguranţă,
profesorul îl vizitează cel mai des. Este, de altfel, şi bine
aprovizionată, iar pe Socrate, aici, îl cunoaşte toată lumea.
De cum intră şi salută, i se şi oferă informaţii: „Astăzi a
apărut cutare carte”; „ne-a venit ceva de la editura... care
ar putea să vă intereseze”; „în sfârşit, aveţi noroc: am găsit
ceea ce ne-aţi rugat”... etc., etc.
Acum, aruncând o privire asupra cărţilor, alege un
volum cu titlul Constelaţii, pe care, după ce îl răsfoieşte
puţin, îl întinde vânzătoarei spre a i-l împacheta.
— Bună ziua, domnule profesor, spune cineva din
spatele lui.
— Sărut mâna! răspunde, plăcut surprins, Socrate,
descoperind-o pe Luminiţa.
— Versuri? îl întreabă profesoara, privind spre volum.
— Da! Ale unui fost elev! precizează Socrate.
39
Pe lângă ei, pe trotuar, trec chiar atunci, doi elevi: Dana

şi Mihai, care salută respectuos.
— Tot discipolii dumneavoastră? întreabă Luminiţa,
surâzând.
— Tot! Elevii mei de-acum un an. Le-am fost diriginte.
— Şi-acum?
— M-a rugat directoarea s-o iau de la capăt, cu clasa a
IX-a...
— Mereu luăm câte ceva de la capăt! spune, gânditoare,
Luminiţa.
— De-ar fi şi cu viaţa la fel!... se aud vorbele lui Socrate,
rostite parcă numai pentru sine..., în timp ce porneşte,
alături de noua lui colegă, spre intrarea liceului, aflată la
mai puţin de două sute de metri...
În clasa a XI-a A, căreia îi este dirigintă, profesoara

Luminiţa Cernea, în picioare, la catedră, cercetează nişte
hârtii.
— Cine e Şerbescu Tudor? întreabă ea, privind peste
clasă.
— Eu, răspunde, ridicându-se, băiatul cu figura
meditativă, colegul de bancă al lui Doru.
— Credeam că fiecare dintre noi s-a născut cândva...
undeva..., spune profesoara, în timp ce elevul o priveşte cu
o uşoară nedumerire. Dacă-ţi aduci aminte, te rog să
completezi fişa, adaugă ea, întinzându-i foaia de hârtie, pe
care, în prima oră de dirigenţie, Tudor, ca şi ceilalţi colegi ai
40
George Şovu
lui, fusese solicitat să-şi noteze datele personale

reprezentative.
— Murgoci Doru! se aude, din nou, glasul profesoarei.
— Aici, răspunde colegul lui Tudor.
— Tu nu locuieşti nicăieri?
— Ba da, doamnă, la etajul X... Să fiu mai aproape de
muze! adaugă băiatul, privind, pentru câteva clipe, în jurul
său cu un aer de superioritate.
— Şi eu care credeam că le faci să vină ele după tine!... Îl
ironizează profesoara, stârnind, în acelaşi timp, râsetele
elevilor.
— Anca, tu n-ai completat datele despre mamă!...
continuă Luminiţa.
Fata tresare... Pe faţa ei se aşterne, într-o clipă, o umbră
adâncă de tristeţe. Clasa a amuţit. Luminiţa se uită lung
peste elevi. Anca, în picioare, răspunde, cu durere în glas,
fără să privească spre dirigintă:
— Mama... a murit!
E rândul profesoarei să tresară... După câteva clipe, îi
face semn fetei să se aşeze... Apoi, cu mâini nesigure,
caută, la întâmplare, printre celelalte hârtii...
... Mergea cu capul în jos, lovindu-se, din când în când,
de câte cineva pe stradă... Nu-şi putea ierta că făcuse o
asemenea gafa. Tocmai ea! Şi cu cine? Cu fata lui
Socrate!... Cum de nu se interesase?!... Cum de nu-i
spusese nimeni nimic?!...
... Împlinise cincisprezece ani când a murit tatăl ei,

profesorul universitar de filozofie Alexandru Cernea...
Fusese un om de excepţie... La cursurile lui veneau
41
studenţi din fel de fel de facultăţi, bineînţeles fără să-i

oblige nimeni. Amfiteatrele, sălile în care vorbea Alexandru
Cernea erau asaltate cu ore înainte de a-şi fi făcut el
apariţia pe culoar şi se umpleau, totdeauna, ochi... Era o
plăcere să-l şi vezi, nu numai să-l asculţi: înalt, subţire, cu
un păr bogat, castaniu, uşor ondulat, cu ochi verzi, lucitori
- blânzi, de obicei, dar şi tăioşi, din când în când, cu lame
ca de foc -, cu pielea smeadă, pe un chip frumos, cu
trăsături regulate - profesorul stârnea admiraţie şi, nu de
puţine ori, suspine în inimi fragede, gata oricând să se
arunce în vâltori de vis şi speranţă... Iar când vorbea,
glasul lui baritonal, cald, pătrunzător, făcea să se oprească,
parcă, toate respiraţiile...
În clipa în care Socrate auzise numele Luminiţei se
gândise la el. Îi fusese student timp de patru ani, îi
ascultase cursurile, conferinţele, îi citise cărţile şi articolele
- nenumărate - pe care le tipărise, participase la
seminariile lui, iar de câteva ori avusese fericirea să stea de
vorbă mai îndeaproape cu acela pe care şi-l luase drept
model intelectual şi chiar uman... N-o întrebase încă pe
noua lui colegă dacă ea era fata PROFESORULUI... Se sfiise
s-o facă - să nu creadă, cine ştie, că ar căuta, cumva, şi
alte puncte de apropiere, în afara celor oferite de munca lor,
comună, în liceu. N-ar fi vrut, în ruptul capului, ca
Luminiţa să gândească, vreodată, în acest fel... Uite, şi cu
Anca, era bine dacă se nimerea să fie în altă clasă... Aşa,
cu Luminiţa dirigintă, va trebui, totuşi... Şi oamenii,
uneori... Dând însă deoparte aceste reticenţe, Socrate
simţea, de câtva timp, că i se strecurase în suflet un fel de
bucurie tainică, o boare de primăvară, cu parfum liniştitor,
42
George Şovu
ce foşnea mângâietoare peste elitele încordărilor din fiinţa

sa şi prin adâncimi de răni cu cicatrice dureroase încă.
Adormea, uneori, cu gândul la această bucurie, pentru ca
în zori tot ei să-i spună, mai întâi, bună dimineaţa! In acele
momente, luminile verzi, cu urzeală de aur în fiinţa lor,
părăseau rama aflată pe masa lui de lucru şi se apropiau
parcă de chipul său, încercând să-l mângâie, în fâlfâiri
calde, cu firişoarele moi de abanos, orânduite pe două
ţărmuri ale unui trup de migdală. „Nemaipomenită
coincidenţă!” exclamase Socrate, pentru sine, bineînţeles,
în clipa în care s-a întâlnit în oglindă cu ochii Luminiţei
Cernea. „Nu se poate! Aceştia sunt ochii Ilenei... şi ai Ancăi!
De unde până unde o asemenea...” Frământarea, începută
atunci şi continuată zile de-a rândul, nu dusese la nici un
alt rezultat, în afara bucuriei născute, din prima clipă, prin
simpla constatare - că sunt! „Bine că sunt!” şi-a spus
Socrate încă o dată şi... de fiecare dată când pipăia, cu
luminile minţii, pereţii de întuneric şi de mister ai lumii din
jur ori de-aiurea. În aceeaşi exclamaţie - „Bine că sunt!” -
s-ar fi putut constitui şi adevărul simţirii Ancăi, conturat
într-un orizont de existenţă, de asemenea, la capătul unei
lungi frământări. Şi ea începuse să se bucure că, în afară
de imaginea sa din oglindă, mai exista cineva pe lume care
să-i aducă aminte de aceea care-i dăduse viaţă. Adormea şi
ea, uneori, cu gândul la nişte ochi pe care îi văzuse sclipind
tainic şi frumos nu numai din adâncul fiinţei sale.
— ...Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! Şi nu te mai

holba la mine, că nu mă impresionezi, chiar dacă ai ochi
43
frumoşi! Cu mama ta nu mă înţeleg, ea o să-ţi ia apărarea

şi de data asta!...
Intrase, de două luni, la liceu. Din păcate, se nimerise ca
diriginta clasei din care făcea parte să fie uscată la suflet şi
rea de gură. Era profesoară de educaţie fizică. Grăbită
mereu, cu fluierul în mână, nu stătea niciodată să judece
faptele dincolo de ceea ce-i oferea prima aparenţă. De aceea
era şi vcşnic nemulţumită, iar de elevii ei - cu deosebire!
Luminiţa a simţit, din prima zi, că i s-a aşezat de-a
curmezişul inimii. Şi, în aceste condiţii, oricâte eforturi
făcea, nu putea să stăpânească resortul ce se desprindea
mereu, încercând să arunce afară din fiinţa ei acea
greutate, să scape de ea. Astfel că, la bruftuielile, cel mai
adesea nemotivate, adresate tic profesoară clasei, Luminiţa
era printre cei ce, de fiecare dată, riposta energic. Înţelegea
că nu procedează bine, că nu se cuvenea, că, chiar dacă
greşeşte profesoara, ea este elevă şi că, potrivit acestui
statut, i se cere „să rămână în banca ei” şi atunci când...,
ori să găsească altă cale, mai potrivită cu această poziţie,
spre a rezolva lucrurile. Cu toate acestea, nu reuşea. Şi
atunci, conflictul, odată declanşat, cu greu putea fi oprit...
Aşa se întâmplase, cu o lună în urmă, când, la ordinul
profesoarei, potrivit căruia elevul „trebuie să lucreze, la
sport, oricum, chiar dacă «nu poate»...”, mă rog, din
motivele pe care le invocă, dar pe care ea, profesoara, le
consideră „mofturi”, Luminiţa îşi permisese să-i spună că
„ar trebui s-o intereseze mai mult fiinţa copiilor cu care
lucrează şi pe care nu ştie, după cum se vede, decât să-i
bruftuiască!”
44
George Şovu
„Ieşirea” ei a fost considerată, desigur, obrăznicie şi, ca

să pună lucrurile la punct, diriginta clasei a chemat-o pe
mama inculpatei la şcoală. Venind la liceu, mama Luminiţei
- medic pediatru, obişnuită să lucreze cu multă delicateţe
cu copiii - a fost nevoită să trăiască un moment penibil de
moralizare agresivă, în vremea căruia, în chip firesc, ea a
avut curajul să-i dea dreptate fetei sale, chiar dacă nu era,
după cerinţele întregi ale bunei-cuviinţe, decât în parte, de
acord cu modul în care se purtase...
De data aceasta, Luminiţa însăşi nu avusese puterea să
rabde o ocară adusă clasei, de către dirigintă, în cea mai
mare măsură, în mod gratuit...
— Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! îi strigase, ca
urmare, profesoara.
Încremenind, la început, cu ochii mari deschişi şi pironiţi
pe chipul acela încruntat şi zeflemitor de la catedră,
Luminiţa a reuşit, după câteva zeci de secunde, să îngâne:
— Tatăl meu nu poate veni!
— Da’ de ce nu poate, că doar n-o fi ministru? şi-a
repezit, din nou, vorbele profesoara... Şi, chiar aşa de-ar
fi..., a adăugat ea...
— Nu poate... fiindcă nu mai e! A murit! Acum o
săptămână! ... s-au auzit cuvintele Luminiţei, rostite rar, în
tăcerea mormântală a clasei, cu ecou parcă dincolo de clipa
aceea...
— Mda!... Îmi pare rău!... Stai jos!... se bâlbâi
profesoara... Şi de ce nu mi-ai spus? se împieptoşă iarăşi,
după câteva clipe.
— Clasa întreagă a fost prezentă la înmormântare!
spuse, cu glas îndurerat, un coleg al Luminiţei.
45
— Clasa întreagă? se trezi, ţipând, diriginta... Cum v-aţi

permis să mergeţi, cu toţii, fără mine?... Înţelegând însă
imediat ceea ce spusese, şi-a luat, în grabă, fluierul de pe
catedră şi catalogul şi-a ieşit din clasă...
„Cum de nu m-am interesat?... Cum de nu mi-a spus

nimeni nimic?!... Să ajung şi eu… Gândul, legat de
întâmplarea cu Anca, o chinuia în continuare.
... Când s-a petrecut nenorocirea cu tatăl său Luminiţei i

s-a părut că lumea trebuie să se prăbuşească. Îi venea să
strige, tot timpul, ca pe o aprigă revoltă a fiinţei sale,
folosindu-se de cuvintele lui Coşbuc, ce-au obsedat-o
vreme îndelungată: „Cum pier mişeii, dacă pier cei buni
aşa?”
Într-adevăr, era bun, şi era capabil, şi era frumos, iar ea
îl iubea atât de mult. Se simţea nemaipomenit de mândră
şi de fericită că are un asemenea tată...
El însă a făcut o congestie cerebrală, la 42 de ani, şi-a
murit. În viaţa fetei şi a mamei ei s-a produs o adevărată
prăpastie. Încercările, din partea fiecăreia, de a construi
punţi de nădejde şi de uitare peste acel hău de suferinţă n-
au izbutit decât în mică măsură. Luminiţa a crescut, a
terminat liceul şi facultatea, a devenit profesoară şi femeie,
a intrat în învolburări de viaţă, cu lumini şi umbre, dar n-a
încetat să se gândească, aproape zilnic, la tatăl său. Mai
mult, deciziile-i proprii de viaţă, în multe împrejurări, au
fost marcate de raportarea la o imagine care a exercitat, în
continuare, o influenţă deosebită asupra fiinţei sale. Poate
că din cauza aceasta nici nu se căsătorise până atunci.
46
George Şovu
Când cunoştea pe cineva, un bărbat, ce stăruia în juru-i

mai mult decât într-o întâlnire oarecare, atunci intervenea
inevitabila comparaţie cu idealul, iar concluziile erau,
aproape de fiecare dată, de neacceptat.
Pe obrajii Ancăi lacrimile curg în voie... Nu, nu era

supărată pe Luminiţa. Îi părea doar rău că se întâmplase...
La sfârşitul orei, Doru venise lângă ea, se aşezase în bancă,
şi-i luase mâinile într-ale lui. I le ţinea strâns, fără să-i
spună vreun cuvânt. Ceilalţi elevi se scurgeau pe lângă
banca lor în tăcere... Tudor a fost ultimul.
— Să vă spun ceva, a zis, oprindu-se lângă ei, în timp ce
privea, gânditor, în ochii Ancăi: „Fericirea fără înţelepciune
c ca o desagă găurită”... Iar „Prima condiţie a fericirii se
află în noi înşine!” - Balzac...
La ieşirea din şcoală, Anca le-a spus celor doi băieţi că
merge singură spre casă... Acum privea, de pe canapea,
spre fotografia mare, înrămată, de pe peretele din faţa
mesei sale de lucru.
„Dac-ar şti clipa de-acum ce chip va avea aceea ce-i
urmează”, îşi spuse fata privind intens la imaginea ei şi a
părinţilor... Abia intrase la şcoală... Îşi aducea aminte bine
momentul în care se fotografiaseră... Şi numai după cinci
luni, în primăvară, aripile nenorocirii fâlfâiseră peste
liniştea şi fericirea casei lor... Mama Ancăi făcuse un cancer
la sân. Fusese operată, dar operaţia nu rezolvase nimic...
Începuse vacanţa de primăvară...
47
„Fetiţa mea, mâine dimineaţă vine tanti Anişoara şi te ia

la bunici. Să fii cuminte, să nu-i superi pe mamaie şi pe
tataie! O să vină şi tata după tine, peste câteva zile!”...
„Dar tu?”
„Eu rămân în Bucureşti! Nu mă simt prea bine. Trebuie
să mă mai vadă nişte doctori. Poate vin şi eu cu tata... iar
dacă nu vin, tu să ai grijă de el. Auzi, Ancuţa mea, să ai
grijă de tata! Şi el te iubeşte mult, tot atât de mult ca şi
mine!...”
Pentru Anca, acestea fuseseră ultimele vorbe ale mamei
sale. Peste o săptămână, fetiţa le căuta ecoul între pereţii
camerei în care fuseseră rostite. Le-a ascultat sosind din
sufletul său - atunci, ca şi acum -, răsuflare topită în
strecurarea fierbinte de pe obraji...
„«Prima condiţie a fericirii se află în noi înşine!»... Mda!...

interesant băiat e Tudor!” îşi spuse Anca... Erau colegi...
iată, în al treilea an, dar până în toamna aceasta nu-l prea
băgase în seamă. Ştia doar că citeşte enorm: literatură,
istorie, filozofie, cu deosebire, şi că se ţine, mai tot timpul,
după Socrate, e un fel de umbră a lui - îi cere cărţi, îi pune
fel de fel de întrebări, îl provoacă la discuţii. Notele lui însă
au fost - şi în primii doi ani de şcoală, şi au rămas şi acum
- modeste, cu excepţia istoriei şi filozofiei, la care a avut,
totdeauna, zece. În toamna aceasta îl remarcase şi
Luminiţa, la literatură. Folosea, din când în când, un
vocabular extrem de nuanţat, iar capacitatea lui de a
pătrunde înţelesurile unor opere şi de a descrie valorile
specifice ale acestora surprinsese, de mai multe ori,
întreaga clasă.
48
George Şovu
— Tu ştii că Tudor mai are trei fraţi mai mici decât el?
Sunt patru băieţi, i-a spus Doru, la câteva zile de la
începerea şcolii. Iar el, în fiecare vacanţă, lucrează! Şi în
vara aceasta a lucrat tot timpul! Cică „spre a cunoaşte mai
bine viaţa!” Că, de..., el e filozof!
— Şi nu se plânge niciodată! a murmurat Anca, aşa, ca
pentru sine. Este mereu egal cu el însuşi: cu un zâmbet
oarecare pe faţă, priveşte parcă totul de deasupra ori, mai
exact, cu o anumită distanţă faţă de suflet..., ca să poată
filtra mai întâi, creându-şi astfel, cine ştie, poate un sistem
de autoapărare împotriva răului şi a urâtului ce năpădesc
fiinţa atâtor clipe din existenţa noastră.
— Măi, să fie, nu mai am loc de „filozofi”! a exclamat
Doru, atunci. Aşa-mi trebuie dacă mi-am ales ca prietenă
pe fata lui Socrate, iar drept coleg de bancă - umbra lui!
„Fericirea fără înţelepciune e ca o desagă găurită!”
rosteşte Anca, acum. Doru nu se afla lângă ea, s-o audă.
Şi, chiar dacă s-ar afla, cu greu ar putea să-i asculte
sufletul. El, din păcate, se opreşte, cel mai adesea, undeva,
la epidermă. Dar Anca speră încă să-i deschidă ochii - aşa,
să vadă cât de cât şi miezul lucrurilor. După cum speră ca
ea însăşi să ajungă la alt sâmbure de adevăr al fiinţei lui -
acela pe care ea îl bănuieşte... că există, pe care atât de
mult doreşte să-l pună în lumină. Nu degeaba a promis şi-
n faţa lui Socrate acest lucru. Atunci a făcut pe grozava,
afişând siguranţă. N-o avea şi... nici n-a căpătat-o! Asta şi
pentru că, într-un fel, Doru joacă teatru... Da, da, veşnic
poartă cu el o mască, pe care o trage, la repezeală, peste
chipul adevărat al unor intenţii, gânduri, simţiri. De acest
lucru Anca c sigură, sigură... „Oare de ce procedează Doru
49
astfel? Poate pentru că... „ Şi gândul Ancăi alunecă, din

nou, la cugetările ascultate de la Tudor: „Cred că are
dreptate Balzac - îşi spune ea. «Prima condiţie a fericirii se
află în noi înşine!...»”
Pe scena teatrului de estradă un grup de balerine

execută un frumos dans modem. Mişcările lor sunt
graţioase şi trupurile lor la fel. Doru le urmăreşte cu
interes... exagerat, după părerea Ancăi, având în vedere
mai ales faptul că nu se află singur la spectacol...
... Bunica a întredeschis încet uşa. Văzând-o plângând,

s-a retras, ca de atâtea ori, îndurerată. Aproape că nu mai
avea lacrimi să mai plângă... „Un râu întreg s-ar fi putut
aduna - se gândea uneori femeia - din câte s-au scurs din
ochii mei de când mi-au murit omul şi fata”...
Dar Anca s-a liniştit, s-a aşezat la masa de lucru şi-a
început să-şi pregătească lecţiile pentru a doua zi.
După vreo oră şi jumătate, a simţit, din nou, uşa
deschizându-se:
— Maică, am făcut nişte prăjiturele, pot să-ţi aduc? a
întrebat-o, cu glas de suflet, bătrâna.
— Da, buno, te rog! i-a răspuns Anca (aşa îi spuneau, de
multe ori, şi ea, şi Socrate - buno, ca un fel de prescurtare
de la bunico, dar mai ales pentru a cuprinde în cuvânt o
dimensiune specială a acestei fiinţe, ce-şi părăsise casa, şi
rostul, şi satul, în care se născuse şi trăise o mare parte
50
George Şovu
din viaţă, spre a veni aici, la Bucureşti, ca să-şi ocrotească

nepoata, rămasă, atât de timpuriu, fără mamă. Anca şi
Socrate o iubeau foarte mult, iar ea îi considera ca pe doi
copii ai ei - unul mai mare, altul mai mic)...
În timp ce mânca din prăjituri, Anca a început să se
îmbrace. Îşi terminase lecţiile, iar acum se grăbea să plece
la spectacol. Îi promisese lui Doru şi nu voia să dea înapoi,
deşi, în acele momente, simţea, mai degrabă, nevoia să-şi
pună perna în cap, să nu mai vadă nimic şi să se culce.
— Da’ unde pleci, maică? Ai vreo treabă la ora asta? o
întrebă, cu puţină mirare, bătrâna.
— La teatru, bunico! Dacă vine, între timp, tata, spune-i
că nu întârzii... Sărut mâna! mai spuse fata, luând de pe
farfurie încă o prăjitură şi plecând...
... Cu gura uşor întredeschisă, Doru îngână melodia

după care dansează balerinele, urmărind, în continuare, cu
ochii mari, meandrele când mai dulci, când zvâcnite ale
unor trupuri tinere şi frumoase, mângâiate de jocul
luminilor multicolore. Anca îl priveşte cu coada ochiului şi
zâmbeşte ironic. După câteva clipe, îi atinge uşor mâna,
dar băiatul rămâne, mai departe, „transportat”. Puţin
enervată, îi face un semn discret, şoptindu-i:
— Ai grijă să nu-ţi intre o muscă-n gură!...
Doru întoarce o secundă ochii spre ea, schiţează un
zâmbet..., apoi se lasă, din nou, cucerit de... „spectacol”...
51
În aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, Socrate şi elevii

săi din clasa a IX-a A, cărora le era proaspăt diriginte,
urmăreau şi ei un „spectacol”: într-una dintre cele mai
mari uzine bucureştene, o presă enormă şi puternică
strângea între buzele sale o bucată imensă de metal
incandescent. Omul care supraveghea această prefacere -
un muncitor, ce comanda întregul mecanism printr-un
singur buton - avea un zâmbet pe faţă, izvorât din
satisfacţia unei naşteri, a unei întruchipări la care asista.
Copiii, strânşi în jurul profesorului, priveau curioşi şi cu
sfială totodată. Ceea ce vedeau aici, ca şi alături, şi dincolo,
ceea ce văzuseră până atunci, trecând printr-o suită de
locuri de muncă, se constituia, realmente, într-un grandios
spectacol al forţei umane asupra materiei...
Drumul de la uzină a fost continuat cu metroul până la
Universitate şi, de aici, pe jos, la Biblioteca Centrală
Universitară, din inima Capitalei. Într-o tăcere deplină,
copiii păşesc cu grijă prin sala de lectură, preocupaţi să nu
tulbure atmosfera de studiu ce domneşte aici. Ajungând în
depozite, ochii lor uimiţi admiră, de data aceasta, imaginea
rafturilor nesfârşite, încărcate de cărţi...
Primind cu bucurie propunerea dirigintelui de a face un
popas în aula bibliotecii, elevii se grăbesc să se aşeze pe
scaune, care pe unde apucă.
— Şi-acum, copii, se aude, cu o anume solemnitate
parcă, vocea lui Socrate, după această întâlnire cu cei doi
poli ai existenţei umane - materia şi spiritul -, să ne
întoarcem la ale noastre. Scoate din buzunar nişte hârtii
împăturite. „Extemporalele” voastre! exclamă el, aşezându-
se la masa aflată pe podiumul din mijlocul aulei.
52
George Şovu
În sală s-a făcut o linişte de mormânt. Profesorul

răsfoieşte hârtiile. Ochii copiilor sunt concentraţi, cu toţii,
intr-un singur punct. Respiraţiile s-au unit parcă într-una
singură. Socrate priveşte peste sală, de parcă ar vrea să
radiografieze fiecare suflet.
— M-au bucurat mai ales răspunsurile spontane -
continuă el -, cele care vă reprezintă pe voi.
— Dar de unde ştiţi dacă ne reprezintă sau nu? întreabă
Georgescu, folosind aplombul lui obişnuit (este elevul care,
cu prilejul primei lor întâlniri, la întrebarea: „Dar pe mine
ştiţi cum mă cheamă?” răspunsese, şmechereşte,
„Socrate!”).
Profesorul se gândeşte o clipă...
— Tu ţi-ai semnat „extemporalul”? îl întreabă el apoi,
privindu-l ţintă.
— Nu! răspunde elevul.
— Să încercăm atunci să-l identificăm! spune Socrate.
Copiii, toţi, sunt foarte curioşi... Dirigintele răsfoieşte
hârtiile, citind, pentru sine, de ici, de colo, câte ceva. După
câteva zeci de secunde, alege una dintre ele...
— Iată - zice el -, la întrebarea: „Cum aş dori să fie
dirigintele meu”, tu răspunzi: „În primul rând, aş vrea să
fie un om de caracter!”... Ei, ce spui, am nimerit?
— Da! răspunde elevul, foarte surprins.
— Bun! Bravo! exclamă Socrate, râzând. Adică, „bravo”
mie, nu?! De acord?
Elevii se amuză.
— Şi-acum să vedem: ce înţelegi tu prin caracter?
Georgescu înghite, de câteva ori, în sec, încercând să
explice:
53
— Adică..., de exemplu..., să fie înţelegător faţă de

problemele noastre..., să nu ne reclame la doamna
directoare pentru orice...
Câţiva elevi încep să râdă...
— Mda! spune Socrate... Vezi, Georgescule - continuă el
tu ai folosit noţiunea asta aşa, din teribilism..., ca să
impresionezi, cum ai mai încercat şi altă dată...
Elevul îşi coboară privirea...
— Acum ai înţeles de ce am putut să identific
„extemporalul” tău? ... Şi chiar mi-ai dat o idee - adaugă
profesorul: să discutăm, în ora următoare, despre caracter!
Ce zici, te pregăteşti?
— Sigur, domnule profesor, răspunde Georgescu.
— Bine! Atunci e bine! Şi voi să vă pregătiţi! Cu toţii!
completează dirigintele, privind spre ceilalţi. Orice temă
propusă pentru dezbatere se constituie în problemă a
fiecăruia dintre voi! Ţineţi minte acest lucru, fiindcă n-o să-
l mai repet!...
Desprinzând o altă pagină, Socrate citeşte o afirmaţie pe
care el însuşi o subliniase cu roşu: „În nici un caz să nu fie
ca Isoscel!” întorcând pagina, citeşte şi semnătura: Popescu
Valeriu. Ridică ochii de pe „extemporal”.
— Cine e Popescu Valeriu? întreabă, privind, din nou,
peste sală.
— Eu! răspunde, ridicându-se, un băiat pirpiriu, cu
ochelari.
— Tu o cunoşti pe... doamna profesoară?
— Eu n-o cunosc! Fratele meu, care este într-a
douăşpea, o cunoaşte!...
54
George Şovu
— E bine - spune Socrate apăsat - ca atunci când afirmi

ceva s-o faci în baza părerilor tale! Ne-am înţeles?
— De ce, domnule profesor? ripostează elevul, doar toată
lumea ştie că...
— Nu mă interesează ce cred alţii că ştiu... După părerea
mea, persoana în cauză este o profesoară severă, dar
dreaptă. Iar dacă unii nu o au la inimă, asta e... din cauza
exigenţei sale... Iată, eu asta ştiu şi asta spun!
Elevul rămâne descumpănit... Se aşază... Mai mulţi copii
îl întreabă în şoaptă:
— Despre cine e vorba? Despre cine e vorba?
— Isoscel! Isoscel!
— Mă iertaţi, domnule profesor, intervine Maria, o elevă
care, în clasă, stă în prima bancă şi pe care Socrate a
numit-o responsabila colectivului, ne-aţi promis c-o să ne
răspundeţi la o întrebare, adică: „Ce fel de elevi vă doriţi?”
— Ce fel de elevi îmi doresc eu? spune Socrate, coborând
de pe podium şi apropiindu-se de ei... Voi ştiţi cine a fost
Fidias?
Câţiva elevi ridică mâna, printre care şi Georgescu.
— Vrei să-ţi iei revanşa? îi zice Socrate, privindu-l. Hai,
spune!
— Contemporanul lui Socrate! răspunde elevul cu
siguranţă. Secolul V, înaintea erei noastre... Grecia antică.
Numai că el a fost sculptor...
— Bravo, Georgescule! îi spune Socrate, cu simpatie.
Pe faţa băiatului înfloreşte o lumină. Colegii îl privesc şi
ei cu căldură, impresionaţi de răspunsul lui documentat,
precis... Se vede treaba că i-a servit ironia dirigintelui, din
ora anterioară.
55
— Ştiţi cum spunea Fidias că procedează, ca să dea viaţă

statuilor sale? continuă profesorul.
Copiii sunt numai ochi şi urechi...
— Simplu: că dă deoparte marmura de prisos!... Aşadar,
să scoatem la lumină tot ce e frumos în noi!... Şi, în acelaşi
timp, să ne înnobilăm cu tot ceea ce are lumea mai bun!
Sigur, e cam general spus... Dar cine poate să dea o
definiţie a perfecţiunii?!...
— Aoleu, chiar elevi perfecţi?! exclamă fata, zâmbind.
— Ei, măcar pe-aproape!... glumeşte Socrate.
— Dar balul, când o să fie? întreabă elevul cu părul
„lins”.
— A, „balul bobocilor”? În curând! răspunde Socrate.
Chiar voiam să vă spun: o să pregătim şi un mic program
artistic. Aşa că... cine crede că e talentat, că ştie să cânte,
să recite, să danseze, mă rog..., să vină joi, în sala de
festivităţi, la ora treisprezece! Eu voi fi acolo. M-a însărcinat
directoarea să răspund de spectacol. Vă aştept!...
În clasa a XI-a B, Isoscel, cu un gest categoric, declară

sentenţios:
— Deci ne-am înţeles, puişorilor, la programul artistic
pentru „balul bobocilor” nu participă decât cine are notă
bună la matematică!
— Iată o relaţie perfectă! remarcă, ironic, Tudor către
Doru.
56
George Şovu
— Aşa că tu, Mitroi, şi tu, Buzescule, continuă Isoscel,

Iară să-l audă, pofta-n cui!
în această clipă, Geta îi dă cu cotul lui Ionică:
— Ai scăpat! îi şopteşte ea.
— Taci din gură, nu cobi! răspunde băiatul, trăgând cu
ochiul la Isoscel, să nu-l vadă. Dar, parcă citindu-i
gândurile, profesoara îndreaptă privirea spre el, aţintindu-l:
— A, uitasem! Nici tu, Ionică puişor! Că şase încă nu-i o
carte de vizită!
— Doamnă profesoară - sare Ionică, ridicându-se -, dar
cu sunt în formaţia şcolii, nu ştiţi? Cânt la baterie!
— Aşa e, doamnă - intervine Mihai -, fără Ionică nu se
poate! Efectiv nu se poate!
— Daa?! întreabă, cu mirată ironie, Isoscel. Bine! Bine!
Fie!... Dar să ştii, dragule - continuă ea, cu un zâmbet
acoperit de gheaţă -, că nu scapi! O să am mare grijă de
tine: te voi asculta în fiecare oră!...
Ionică înghite cu greu aceste „calde” promisiuni, ce i se
aşază în gât precum nişte noduri ţepoase.
— Doamnă dirigintă - se ridică acum Dana, care stă în
prima bancă ne-am gândit să vă rugăm... să organizăm şi
noi o excursie...
— Şi nişte vizite! intervine Geta.
— La fabrica de ciocolată! mormăie Ionică, stârnind
râsul colegilor din jur.
— ... că şi anu’ trecut - continuă Dana - am avut
activităţi frumoase... cu domnul profesor de filozofie...
Isoscel are o uşoară crispare...
— Veţi fi făcut voi, dar până una-alta, mai avem de
învăţat - răspunde ea, luând catalogul şi îndreptându-se
57
spre uşă, fiindcă în clipele acelea soneria anunţa sfârşitul

orei.
Buzescu, un băiat al cărui chip e marcat de o nelinişte
interioară, porneşte în urma profesoarei...
— Doamnă dirigintă, i se adresează el respectuos, vă rog
toarte mult, vreau să recit şi eu ceva la spectacolul acela...
— Puişor - răspunde inflexibil Isoscel -, mie nu-mi place
să repet: când spun nu, rămâne nu!
Faţa băiatului se întunecă şi mai tare. Ochii i se
încălzesc, ca la o comandă, iar buzele îi capătă un uşor
tremur. Ar ti dorit, parcă, să mai spună ceva, dar
profesoara i-a întors spatele, plecând spre cancelarie.
— Adriane - i se adresează Tudor, apropiindu-se de el şi
bătându-l prieteneşte pe umăr (era şi mai înalt ca acesta)
curaj, băiatule! Nu se termină lumea cu „poruncile” lui
Isoscel! Şi-apoi, cine te obligă să le respecţi neapărat? Dacă
vrei să reciţi, fa-o, flăcăule!...
Buzescu priveşte lung în urma lui Tudor care, acum, se
îndepărtează pe culoar...
În sala de festivităţi a liceului, în apropiere de scenă,

formaţia de muzică a şcolii, în care Mihai cântă la chitară,
Ionică este mai mare peste baterie, iar Geta e stăpâna
microfonului, repetă „Marşul bobocilor”, un şlagăr
antrenant şi inspirat - imagine sonoră şi plastică, chip de
sunet şi cuvânt ce surprinde avânturile anilor de cântec ai
adolescenţei.
58
George Şovu
În partea opusă a sălii, Socrate şi Luminiţa ascultă o

recitare a Rodicăi - fata care, în prima zi de şcoală, venise
lângă Doru, în poarta liceului, şi-l luase de braţ, cu
dezinvoltură, în prezenţa Ancăi. Cu afectare, intonaţie şi
apăsări total nepotrivite, eleva, împopoţonată cu tot felul de
funde în păr, striveşte parcă fiecare cuvânt dintr-o strofa a
poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu:
Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt!...
Socrate nu mai poate răbda şi intervine:

— Rodica, aceste versuri trebuie spuse simplu, simplu,
înţelegi, fără nici un fel de accent teatral, fără apăsări... E
doar Eminescu!...
— Domnule profesor, sare fata, ofensată, pe acelaşi ton
de afectare, dar cu poezia aceasta mă prezint la Institut!
Dau la teatru! Mă pregătesc de mult!
Socrate oftează, neputincios, în timp ce se uită spre
Luminiţa.
— Mă rog, continuă, să vedem! răspunde el.
Eleva îşi ia avânt şi trece la următoarea strofa,
rostogolind rar, dar cu îndârjire fiecare cuvânt, în aşa fel
încât să se audă parcă fiecare sunet:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri
Flori de tei deasupra noastră
59
Or să cadă rânduri-rânduri!...
Exasperat, Socrate conchide:

— Rodica, nu merge, nu merge, înţelegi? Şi, cred că ar fi
bine să te mai gândeşti şi la ce vrei să faci cu examenul
acela! în orice caz, aşa n-ai nici o şansă, în afară de aceea
de a te face de râs! îmi pare rău, dar nu pot să te mint!
Fata, enervată, întoarce spatele, fâlfâindu-şi fundele din
păr, şi părăseşte scena. Socrate zâmbeşte semnificativ,
privind în urma ei.
— Ca să vezi! exclamă Luminiţa.
— Ei, dacă toţi câţi visează să devină actori ar şi deveni...
— N-ar mai fi cine să dreagă ciubotele, vorba lui
Creangă.
— Rău e că cineva o încurajează - şi pe ea, şi pe alţii, de
aceeaşi „valoare” -, luând banii părinţilor de pomană!...
— Cine urmează? întreabă Luminiţa.
— Eu,... Buzescu Adrian, din clasa a XI-a B.
— E elevul lui Isoscel, precizează Socrate.
— Domnule profesor, intervine Tudor, apărând timid, din
culise, vă rog să mă iertaţi, doar o clipă..., v-am adus
cartea...
— Bine, Tudore, las-o acolo! spune Socrate, arătându-i
un scaun. Băiatul aşază cartea pe locul indicat, dar parcă
ar mai vrea să spună ceva.
— Ei, ce mai e? îl întreabă profesorul.
— Mi-aţi promis şi Estetica lui Hegel...
— Îmi iau promisiunea înapoi. Nu ţi-o mai dau. E prea
grea pentru tine! Lasă că-ţi găsesc eu altceva. Apoi, în-
torcându-se spre Buzescu:
60
George Şovu
— Ia să vedem ce ştii?!
— Pot să recit o poezie? spune băiatul.
— Poftim! îl îndeamnă Socrate.
— Ştiţi..., e o poezie pe care am scris-o eu..., îndrăzneşte
el să mărturisească.
— Ce vorbeşti?! Foarte bine! Să te-auzim!
Buzescu începe să recite cu un glas cald, vibrând de
emoţie şi parcă de o adâncă suferinţă:
Faldurile gri, de ceaţă,

Tremură pe străzi pustii
Peste ramuri fără viaţă,
Peste paşii mei târzii...
Norii stau gata să cadă

De pe poliţe de cer...
Eu măsor aceeaşi stradă
Tot mai singur, mai stingher!...
Luminiţa şi Socrate l-au ascultat cu atenţie.

— Buzescule, spune profesorul, se simt nişte influenţe,
dar nu e rău! Nu e rău deloc! De ce n-ai venit până acum la
cercul nostru?
— Ştiţi..., eu..., se bâlbâie băiatul, pe faţa căruia a
înflorit o bucurie simplă, frumoasă...
— Mi-a plăcut şi cum a recitat! intervine Luminiţa. Dar
poezia mi se pare prea tristă pentru „balul bobocilor”. Nu
se potriveşte cu atmosfera de tinereţe, de exuberanţă.
— N-ai ceva care să... „rimeze” mai bine? îl întreabă
Socrate.
61
— Nu, ... nu prea! răspunde trist Buzescu.

— Îţi place Topârceanu?
Chipul băiatului se luminează.
— Da! se aude glasul lui.
— Ei, ce zici, reciţi „Rapsodii de toamnă”?
— O-nvăţ! Am avut-o în manualul de-a VIII-a!
— Bine! Să te văd! Uite, scriu aici... Ne vedem
poimâine! ...
În timpul acesta, de elevul de serviciu, aflat pe holul de
la intrarea în liceu, se apropie un bărbat între două vârste:
are un chip distins şi e îmbrăcat într-un costum elegant.
— Doamna profesoară Luminiţa Cernea este în şcoală? îl
întreabă el pe elev.
— Da, e-n sala de festivităţi! E ocupată! răspunde
băiatul.
— Poţi să-i duci un bilet?
— Sigur că da!
Bărbatul între două vârste scoate stiloul din buzunar şi
scrie câteva cuvinte pe-o hârtie, pe care-o desprinde dintr-
un carneţel.
O pune apoi într-un plic şi i-l înmânează elevului.
— Aşteptaţi vreun răspuns?
— Nu, îi dai plicul şi-atât! îţi mulţumesc!...
În vreme ce pe scenă o fată spune un monolog, în sală
apare elevul de serviciu, cu plicul în mână.
— Mă iertaţi - zice el -, a căutat-o cineva pe doamna
profesoară. V-a scris un bilet - adaugă, adresându-se
Luminiţei.
Aceasta ia plicul, scoate biletul şi-l citeşte. Expresia feţei
i se schimbă.
62
George Şovu
— S-a întâmplat ceva? O veste neplăcută? o întreabă

Socrate.
— Nu, nimic important! răspunde profesoara, căutând să
pară cât mai firească.
Socrate o priveşte lung...
63
Capitolul III
Dintr-o mică tribună, Anca urmăreşte, cu emoţie, partida

de tenis, în care Doru este unul dintre jucători. Este o miză
importantă: cine câştigă acest meci se califică în finala pe
Bucureşti.
Reuşise s-o convingă şi pe verişoara ei, pe Mihaela, să
vină. Acum, aceasta, mai puţin prinsă de jocul de pe teren,
o priveşte cu coada ochiului pe Anca.
Doru execută, în acest timp, o lovitură spectaculoasă,
care stârneşte entuziasmul publicului. Anca se ridică şi
bate din palme.
— E grozav, nu-i aşa? o întreabă ea pe Mihaela,
aşezându-se.
— Nu mă pricep, da-mi place! răspunde studenta,
amuzată.
Jocul se reia. Publicul priveşte cu încordare desfăşurarea
ultimelor momente ale partidei. Doru câştigă, în urma unor
lovituri la fel de spectaculoase, întinde, peste fileu, mâna
adversarului şi se-ndreaptă, bucuros, spre Anca şi spre
Mihaela.
64
George Şovu
— Eşti mare, Dorule! Te felicit! îi spune Mihaela, în timp

ce Anca îl sărută. Din cauza ta am pierdut seminarul la
criminalistică. Da’ nu-i nimic! Succes mai departe! La
amândoi! adaugă Mihaela, cu o anume semnificaţie. V-am
pupat şi m-am dus... Într-adevăr, îi sărută în fugă şi
pleacă.
— Stai! Stai! Unde pleci? Şi cu îngheţata ce facem? Am
promis că fac cinste, dacă o să câştig! Mă ţin de cuvânt!
— Altă dată! răspunde Mihaela, făcându-le cu mâna.
Mănâncă Anca şi porţia mea. Dar vezi, ai grijă să n-o doară
gâtul!... Râde, în timp ce se îndepărtează de ei şi de teren,
pornind-o în fugă pe-o alee din apropiere.
— Drăguţă - verişoara asta a ta! remarcă Doru.
— Bineînţeles! e de acord Anca. Toate fetele din familiile
noastre sunt frumoase!
— Iar tu eşti cea mai... dintre ele! spune băiatul,
apropiind-o de pieptul lui şi sărutându-i părul ca razele de
soare...
La ora aceasta, Cişmigiul începe să respire din ce în ce

mai liniştit. Forfota de pe alei a obosit parcă dintr-o dată,
iar băncile, scaunele, acum în întregime aproape goale,
rămân străjeri muţi în apărarea zonelor de verdeaţă şi flori.
0 boare de vânt şopteşte - nu se ştie ce - printre ramuri
şi câte-o frunză mai naivă se încredinţează în mâinile ei,
rupându-şi firul vieţii şi pornind-o în zbor...
65
Lângă debarcader, Doru întinde o mână Ancăi, ajutând-o

să păşească în barcă. Anca e temătoare, barca se
balansează şi amândoi sunt cât pe ce să se răstoarne.
Băiatul potoleşte însă repede clătinarea. Apucă apoi lopeţile
şi începe să vâslească, privind-o, în acest timp, cu tandreţe
pe fată... Amurgul pune culori calde pe lac...
— Ce frumos vâsleşti tu! Când mă-nveţi şi pe mine?
spune Anca.
— Păi, când să te-nvăţ, că tu tot timpul eşti cu toceala?!
— „Repetitio mater studiorum est!”...
— Of, ce filozofie! Parc-ai fi fata lui Socrate!
— Dar ce ai tu cu el? întreabă, amuzată, Anca. Nu încapi
în filozofia lui?
— Cred că nu prea mă are la inimă! Dacă-i plăcea
tenisul, era altceva. Aveam dialog!
— Şi dialogul numai pe probleme de tenis se poate?
— Ştii, Anca, în viaţă nu poţi să alergi pe mai multe
culoare deodată. Şi culoarul meu e tenisul!... Uite, când
simţi racheta aici, în mână (îşi arată mâna, ca şi când ar
purta în acele momente racheta), şi când ştii că, dintr-o
simplă zvâcnire, din articulaţie, faci un voleu care ridică
sala-n picioare..., află că atunci ai sentimentul că eşti şi tu
un Socrate!...
Anca îl priveşte cu admiraţie... „Cine ştie, s-ar putea să
nu mă fi înşelat..., îşi spune ea, în gând. Oricum, când
crezi în ceva şi când te baţi cu tot ceea ce ai tu mai bun ca
acel ceva să devină viaţa ta - stea menită să-ţi lumineze
paşii devenirii, cu arcuri la tălpi - înseamnă că inspiri aer
dintr-o sursă cu sorţi de izbândă, că orizontul, oricât de
66
George Şovu
departe, îţi va ajunge, mai devreme sau mai târziu, sub

degete!”...
Barca celor doi se loveşte de a altor tineri, trezindu-i din
acel moment de visare şi de meditaţie:
— Noroc că obstacolul ce ne-a ieşit în cale m-a coborât
de pe soclu, altfel riscam să devin, de pe-acum, nemuritor!
zice Doru, în vreme ce îndepărtează barca de locul
ciocnirii...
— Da, e bun câte un asemenea noroc, care ne trage, la
timp, de mânecă, împiedicându-ne să devenim prea mari,
în vremea necoacerii..., răspunde fata, cu gândul şi cu
ochii dincolo de chipul ce-l avea în faţă...
De fapt, în preajma Ancăi, Doru se afla într-o
permanentă stare de alertă. O iubea nespus de mult şi era,
în acelaşi timp, mândru că Anca ţine la el. Dar înţelegea
bine că fata e mult mai profundă, că avea o cultură
incomparabil mai solidă, mai bine aşezată... „Cu Socrate
toată ziua alături, ziua şi noaptea, nici nu se putea
altcum!” - trăsese el, cândva, o concluzie. Pe care însă,
repede, o amendase: „Nu, nu, e nedrept să gândesc aşa...
Sigur, Socrate îşi are rolul său... Este de ajuns să-l vezi şi el
să se uite la tine, ca să simţi că parcă te-ai golit de suflet,
că ţi l-a luat în stăpânire... şi că poate să facă ce vrea cu
tine...” El, Doru, „marele Doru”, aproape neînvinsul de pe
terenul de tenis, avea emoţii chiar şi atunci când doar se
întâlnea cu Socrate. Intra în această învolburare a lui şi
efectul faptului că intuia, la profesor, o reacţie negativă faţă
de el, care-l întrista mult. Şi-ar fi dorit ca Socrate să-l
privească altfel - sigur, cu simpatie - sau, cel puţin, să fi
stat de vorbă deschis, „ca-ntre bărbaţi”, şi să-i fi spus:
67
„Ascultă, băiete, nu-mi placi şi gata! Nu te priveşte din ce

motive, dar asta e, nu-mi placi! Aşa că, fa bine şi las-o pe
Anca în pace!” „Şi dacă mi-ar fi spus aşa ceva? se pomeni
băiatul întrebându-se. Aş fi lăsat-o, oare..., pe Anca?” „în
nici un caz!” veni răspunsul lui categoric. „Păi, vezi?”... „Da,
dar atunci am fi ştiut clar pe ce poziţii ne aflăm!” „Şi?”... „Şi
poate că ne-am fi căutat alte mijloace de luptă!”... „Care
«ne-am»?” „Eu, adică!”... „Hm!” zâmbi un gând al lui Doru,
un gând năstruşnic care, de cele mai multe ori, îi dădea
peste cap orice hotărâre, oricât de bine ticluită şi aşezată ar
fi fost... Gândul acela... sau sentimentul acela, ori starea
aceea, o anume stare - băiatul nu se străduise niciodată s-
o califice precis, s-o aşeze în „cutiuţa” ei... după cerinţele
încadrării ştiinţifice - odată se învârtejea prin el, din te miri
ce, desprinzând un anume resort - mereu acelaşi - care-l
determina pe el, Doru, să iasă în afară, în general, altfel
decât şi-ar fi dorit, „altfel” acesta însemnând, de obicei,
într-un chip brutal, sau cel puţin lipsit de menajamente,
fără politeţe... Regreta, sigur, de fiecare dată, dar nici că
făcea vreun gest, ceva, care să repare, cât de cât, ceea ce
stricase...
În realitate, Doru era un timid - şi el ştia acest lucru
foarte bine...
... Se născuse cu un anume handicap... La un an după

un frate al lui, trebuia să vină el... Sosise termenul...
Mama, internată în spital, îl aştepta. Dar, nu se ştie precis
din ce motive, el, Doru - cum aveau să-l numească -, parcă
se răzgândise, nu voia să părăsească fiinţa mamei... Şi-
atunci... l-au forţat... Şi, forţându-l...
68
George Şovu
Abia pe la un an, când începuse să meargă „în picioare”,

părinţii au observat că mâna lui dreaptă e puţin mai scurtă
decât cealaltă şi că el, în general, se fereşte s-o folosească,
în tot ceea ce făcea, se baza, cu deosebire, pe mâna stângă,
pe cea dreaptă o ţinea pe lângă corp, aproape nemişcată.
„Te doare?” îl întrebau părinţii, forţându-l s-o mişte, s-o
ducă la spate, s-o pună pe cap... El nu prea ştia ce să
răspundă - nici mai târziu, după câţiva ani, când ajunsese
să vorbească bine -, încerca să execute mişcările ce i se
solicitau, dar arareori reuşea. Era, undeva, ceva blocat şi
copilul simţea că nu neapărat în regiunea mâinii, în ceea ce
ţinea de ea. De aceea, de la o vreme, începuse să-l supere
orice fel de îndemn care, indiferent de scopul urmărit, se
concretiza, cel mai adesea, în porunca: „Dorule, cu dreapta!
Cu dreapta, Dorule!” Acţionează, deci, cu dreapta!...
Părinţii şi doctorii, pe la care a fost purtat, îi doreau, fără
îndoială, binele... Dar pe el, lucrul acesta ajunsese, pe la
vreo patru-cinci ani, când mergea de-acum la grădiniţă, să-
l supere teribil.
Odată, în preajma unui An Nou - era atunci în clasa a
treia -, tatăl său, strungar la o mare uzină, le adusese,
printre alte daruri, nişte popice şi două bile, cu care să le
doboare...
Era într-o seară, o sâmbătă sau o duminică seara.
Veniseră pe la ei nişte rude. Discutau, beau, mâncau în
sufragerie. El, Doru, şi cu fratele său, Alexandru, se jucau,
fie în camera lor, fie în holul apartamentului (aveau un hol
mare, cât o cameră).
La un moment dat, Alexandru a instalat popicele în hol
şi-a început să le doboare. De câteva ori a mai greşit...,
69
apoi a căpătat îndemânare şi fiecare bilă trimisă dărâma

totul...
Părinţii şi musafirii l-au observat, prin uşa deschisă a
sufrageriei. Văzându-i performanţele, îl lăudau, care mai de
care.
— Dorule, nu încerci şi tu? s-a auzit glasul strungarului.
De această solicitare se temea şi Doru. Stătuse cât
stătuse şi privise la joaca fratelui său, care se uită spre el
cu o anume superioritate, şi-apoi se retrăsese în camera
lor, a copiilor, unde instala acum liniile unui trenuleţ
electric.
— Nu, pe mine nu mă interesează popicele! a răspuns
copilul.
— Minte! Se teme! a intervenit Alexandru. Cu ciunga lui
n-o să nimerească niciodată!
Tatăl s-a apropiat de băiatul lui cel mare; acesta,
văzându-l întunecat la faţă, a îngheţat.
— Repetă ce-ai spus! i-a ordonat el.
— Da, cu ciunga lui n-o să nimerească niciodată! a
reluat Alexandru, cu o voce rea şi cu dispreţ pe faţă... Ce te
miri, toţi copiii din bloc şi de la şcoală îi zic ciungu’!...
Tatăl i-a trăsnit o palmă, de i-a înflăcărat obrazul...
— Cu „ciunga” aceea am auzit că te apără el de toţi
copiii, care te bat, ca pe un nătărău ce eşti! Piei de-aici, să
nu te mai văd!
Alexandru, fără să plângă, s-a retras într-o altă cameră
din cele patru, câte avea apartamentul.
Doru a închis uşa. Ascultând ceea ce spusese fratele
său, a simţit cum i se urcă, parcă din stomac, un nod în
gât, după care lacrimile au început să i se prelingă pe
70
George Şovu
obraji... Într-adevăr, de câte ori Alexandru se lua la harţă

cu copiii şi se afla în încurcătură, încercând să scape cu
fuga - fiindcă era fricos -, el, Doru, intervenea întotdeauna
şi se bătea cu adversarii fratelui său „pe viaţă şi pe
moarte!” Sigur că încasa şi el pumni destui, dar lovea cu
disperare - aşa că aproape toţi copiii de vârsta lor şi chiar
unii mai mari puţin începuseră să-i ştie de frică. În
asemenea împrejurări, Doru îşi folosea mâna dreaptă din
plin, uitând parcă s-o mai menajeze. Acum era de-ajuns să
apară la vreo încăierare, că ceilalţi se şi potoleau... În
schimb, Alexandru, care avea şi o fire duşmănoasă, făcea
pe grozavul cu el, cu Doru, faţă de care îşi încerca deseori
pumnii, Iovindu-1, fără cruţare, la cea mai mică
neînţelegere ce se ivea între ei. Atunci, băiatul cel mic nu
răspundea niciodată cu violenţă. Pe drept sau pe nedrept,
se lăsa bătut. Auzind însă vorbele de adineaori, s-a jurat,
în gând, că n-o să-l mai apere niciodată. „Şi să mai
îndrăznească să mai dea în mine! murmură el. O să vadă
ce-o să păţească! Ce dacă e mai mare?”...
A ieşit apoi în hol, a luat jocul cu popice şi l-a dus în
cameră. A încuiat uşa. A instalat formele acelea de lemn şi
s-a pregătit să trimită o bilă spre ele. Îi venea mult mai
uşor să-şi folosească mâna stângă. Chiar a încercat astfel o
primă lovitură. Rezultatul a fost destul de bun: mai mult de
jumătate din popice au fost dărâmate. Problema era însă...
in „ciunga”..., cu ea trebuia să acţioneze...
Făcu o încercare... Efect - zero! Mai întâi că nici n-avea
aceeaşi forţă în ea ca în stânga. Apoi, constată că nu putea
s-o ţină în aşa fel încât palma întreagă să fie spre faţă,
71
adică spre direcţia popicelor. De aceea, bila aruncată se

dusese în cu totul altă parte decât spre locul ales de copil.
Încercă să-şi îndrepte mâna. Atunci observă, încă o dată,
ca în timpul exerciţiilor de gimnastică medicală pe care,
zilnic, trebuia să le execute, că un muşchi, ce pornea de la
umăr, nu-l ascultă. (Văzuse el că, de mai multe ori, doctorii
care-l controlaseră se opreau în zona aceea şi-i cercetau
mâna, dar nu băgase lucrul acesta în seamă...) Scrâşni din
dinţi, luă, din nou, bila şi făcu un efort să-şi rotească
mâna, cât mai mult, spre faţă. O durere puternică îi săgetă
braţul, închise, pentru o clipă, ochii. Apoi, cu palma
orientată spre popice, dădu, încet, drumul bilei. Aceasta îşi
urmă traiectoria imprimată, ajungând drept în mijlocul
cuibului lor şi retezându-le, parcă, la toate, picioarele...
Băieţelului îi veni să strige de bucurie. Dar nu scoase nici
cel mai mic sunet. Se temea să nu fie doar o întâmplare.
Repetă, de zece-cincisprezece ori, mişcarea făcută. La
început mai greşi, dar, de la o vreme, simţi că mâna e în
stare să-l asculte, că poate deci să execute bine lovitura.
Atunci izbucni în râs şi, trântindu-se pe canapea, îşi
strânse genunchii lângă piept şi, aşa, ca un ghem, se
rostogoli într-o parte şi alta, minute în şir...
— Alexandre - spuse Doru, deschizând uşa camerei în
care fratele său meşterea ceva cu nişte sârme -, vrei să
facem un concurs? (Scosese, între timp, popicele în hol şi le
aşezase în poziţia de joc, fără să fie observat de nimeni.)
— Ce fel de concurs? întrebă fratele mai mare, încă
bosumflat.
72
George Şovu
— Cu popicele! răspunse Doru: cine doboară mai multe,

dintr-o singură lovitură, câştigă!... Poţi să-ţi foloseşti oricare
mână vrei, iar eu am să lovesc cu... ciunga!
— Săracul de tine, vrei să te faci de râs neapărat!
— După ce m-ai făcut tu, nu mai are nici o importanţă!...
— Doamne - îşi spuse mama care, trecând de la
bucătărie spre camera cu musafiri, auzise schimbul de
replici -, copiii ăştia vorbesc ca nişte oameni mari...
— Ei, te prinzi sau nu? mai întrebă Doru.
— Bineînţeles! răspunse Alexandru.
— Vreau însă cu martori!
— Cu atât mai bine!
„Martorii” - părinţii şi rudele - erau prezenţi cu toţii.
Alexandru, cu zâmbetul lui dispreţuitor pe faţă, se
pregătea să lovească. Bila a pornit, izbind în plin. Două
popice, nu se ştie cum, au rămas totuşi în picioare. Băiatul
şi-a muşcat buza de jos, aproape să-i ţâşnească sângele.
— Poftim, să vedem ce scofală faci! s-a auzit, după câteva
clipe, glasul lui, în timp ce împingea bila cu piciorul, spre
Doru. Acesta ridică, cu stânga, gogoloiul acela de metal,
cântărindu-i parcă greutatea. II trecu apoi în mâna
dreaptă...
Toţi ochii îl priveau ţintă. Obrajii lui Doru schimbaseră,
pe loc, culoarea de jar cu aceea a frunzelor în prag de
toamnă.
Mâna dreaptă se răsuci încet şi băiatul simţi că parcă a
întors un arc în porţiunea aceea de muşchi încordaţi.
Durerea străbătu locul respectiv ca un fir de foc, dar braţul
nu tremură. Spre mirarea tuturor, pe buzele copilului se
născu un zâmbet timid...
73
Străbătând o traiectorie foarte precisă, bila trimisă de

Doru s-a repezit peste cuibul popicelor, hotărâtă să-l facă
ţăndări. Şi l-a făcut; într-o secundă, toată „zidirea” era la
pământ!...
... Din primăvara acelui an, Doru a început să se învârtă

în jurul unui vecin de apartament care, în fiecare după-
amiază, mergea undeva, pe un teren, să joace tenis. Nenea
Vlad - „arhitectul”, cum îl numeau oamenii (pentru că, într-
adevăr, era arhitect) - i-a pus şi lui racheta în mână. ()
vreme a jucat cu el, apoi, încurajat de acesta, a devenit
membru al unui club sportiv. Progresele erau evidente, de
la lună la lună, iar mâna lui dreaptă, după asemenea
exerciţii şi eforturi, a devenit, nu peste mult timp, normală.
Ruptura sufletească faţă de Alexandru, pornită atunci, s-
a adâncit însă. Când a trebuit să intre la liceu, şi-a ales
altul decât cel în care învăţa fratele său. Şi de părinţi s-a
îndepărtat întrucâtva, când a înţeles că aceştia nu privesc
cu ochi prea buni preocuparea sa pentru tenis.
„Sportul e bun aşa, pentru mână, de exemplu, spuneau
ei, dar nu e o treabă serioasă. Uite, Alexandru o să intre la
Electronică... Tu de ce nu vrei să faci o meserie serioasă? !”
îl întrebau. Nici premiile şi nici medaliile câştigate nu-i
clintiseră din convingerea lor „că-şi pierde timpul”. „Bine,
dar am să urmez AEFS-ul, o să ajung profesor!” le
răspundea el.
„Profesor de sport! Mare scofală!”
„Dar voi ce «mare scofală» sunteţi? îi venea lui Doru să-i
întrebe: unul lucrează la strung, celălalt (cealaltă, de fapt),
la războiul de ţesut!”
74
George Şovu
Nu-i întreba însă, ştiind că i-ar jigni. Îşi iubeau meseriile,

erau oameni serioşi, lucrau cu suflet... şi cu mare
pricepere, din câte aflase... După capul lor, doreau ca ei,
copiii, să fie mai bine, să urce pe o altă treaptă. Lucru
firesc! Foarte bine! Nebinele începea, după părerea lui
Doru, de la discriminări: adică - de ce electronica era mai
mult decât tenisul? Tot astfel - extindea el judecata,
orânduită pe asemenea coordonate - de ce filozofia, ori
medicina? De ce? Şi, pentru că nu înţelegea, nu putea şi
nici nu voia să înţeleagă, atunci se revolta.
La drept vorbind, nu dorea să se revolte - pentru că, de
mult, înţelesese că nu merită, adică n-are, domnule, de
ce...
„Păi, bine, când eu?... Şi-atâta lume cască ochii la mine,
şi mă aclamă, şi... De ce să socotesc că ei, d-alde
Alexandru, Socrate sau chiar Anca... sunt mai... De ce?”
Uite, şi de-aia, în diverse împrejurări, se dezbumba butonul
acela de dinăuntru, şi-atunci, oglinda limpede, la care
trudea, uneori, săptămâni şi luni întregi (adică: „să fii aşa,
şi aşa, pentru că aşa se cuvine şi pentru că, la urma
urmei, aşa simţi, aşa eşti…”) se făcea ţăndări! Era ca o
explozie şi el nu mai vedea dâra aceea de lumină bună. Şi,
nemaivăzând-o, parcă ce - gropile atâta aşteaptă: să calci
în ele!
75
Anca râde cu poftă, în timp ce dansează cu Doru.

Probabil că băiatul i-a relatat o întâmplare cu haz, de la
şcoală, fiindcă fata întreabă, cu răsuflarea tăiată:
— Şi Isoscel ce-a zis?
— S-a făcut „echilaterală”! răspunse Doru...
... După plimbarea pe lac, se îndreptaseră spre discotecă,

pierzându-se şi ei în mulţimea tinerilor cuprinşi de
armoniile muzicii şi ale dansului, de voia bună.
Printre perechi pot fi zăriţi Ioana şi Alexandru, foştii elevi
ai lui Socrate, care veniseră, la începutul anului şcolar, la
liceu, să-şi salute profesorul...
... Dansul se termină. Cineva din orchestră anunţă că
începe o nouă melodie, care ocupă primul loc în „topul
tinereţii”. Anca şi Doru dansează mai departe. Băiatul are
unele mişcări evident căutate - ridică braţele într-un
anume fel, se răsuceşte, din când în când, mă rog,
„acrobaţii”, cum ar spune Socrate.
— Tu fără „farafastâcuri” nu eşti în elementul tău, aşa-i?
îi spune Anca, puţin deranjată.
— Ţin de „farmecul personal” - răspunde băiatul, râzând
şi, după câteva clipe, mai face o piruetă, şi încă o piruetă,
şi încă una...
Anca, obosită şi, în parte, nemulţumită, îi propune să se
oprească. Doru acceptă, luând-o de mână şi, retrăgându-se
într-o latură a sălii, puţin mai liniştită, se aşază pe-o
bancă.
— Uitasem - spune Doru -, mâine după-amiază mergem
la box. E o gală - rupere de nori!
76
George Şovu
— Nu mergem la nici un box! ripostează, cu hotărâre,

Anca.
— Mă rog... sensibilităţi de domnişoară... Dar un concert
de muzică uşoară aţi putea suporta?
Fata, care are o clipă de ezitare, îi răspunde:
— Dorule, tu suporţi ceva foarte serios? îl întreabă ea,
căutându-i privirea.
Băiatul o cercetează nedumerit.
— Te-ai gândit vreodată că-mi caut şi eu un culoar în
viaţă?
— Caută, dragă, cine te opreşte?! răspunde el, zeflemitor.
Simţea că resortul acela, de dinăuntru, mai greu de
controlat, scapă iarăşi din poziţia de echilibru.
— Timpul! Nu-ţi dai seama că trebuie să şi-nvăţăm?
— Aha! Am înţeles! Domnul Socrate doreşte ca fiica
domniei sale...
— Tata nu vrea nimic!
— Şi-atunci, cine, mă rog?
— Eu! spune Anca cu fermitate. Şi încă ceva: te rog să
renunţi la aerele tale de „tip dur”. Ţi-a intrat în cap că eşti
mai interesant dac-o faci pe grozavul!...
— Ascultă, Anca, tu chiar vorbeşti serios? întreabă Doru,
supărat de-a binelea.
— Da! se aude glasul ferm al fetei.
— Şi ţi se pare că-ţi stau eu în cale?... Atunci...
— N-ai înţeles nimic! exclamă Anca, enervată. Eşti un
superficial!
— Şi tu o tocilară şi o încuiată! Şi cu asta te-am salutat!
răspunde băiatul, aproape fără să se gândească, în timp ce
se ridică şi-i întoarce spatele, pornind-o spre ieşire.
77
— Dorule, stai! Ai înţeles anapoda! strigă Anca în urma

lui, strecurându-se printre perechile de dansatori.
Ioana, dansând cu Alexandru, o vede pe Anca trecând
agitată pe lângă ei.
— Nu e Anca lui Socrate? întreabă ea.
— Ba da! confirmă Alexandru, oprindu-se din dans şi
pornind în urma fetei.
Între timp, Doru a ajuns la uşă. Anca vine lângă el şi-l ia
de braţ, cu tandreţe.
— Ce mai vrei? întreabă el bosumflat, scuturând mâna
cu un gest brutal.
— Am întârziat! Tu ştii cât e ora? spune ea, privindu-şi
ceasul de la mână. Trebuie să plecăm imediat. Cred că tata
e foc şi pară!
— Dacă e „foc şi pară” - îi răspunde Doru caustic -, să
cheme pompierii: telefon 981!
Ancăi îi vine să plângă, dar se stăpâneşte, muşcându-şi
buzele.
— Alo, băiatu’! zice Alexandru, prinzându-l de guler.
(Ajunsese lângă ei şi ascultase replica, grosolană, a
acestuia.) Cum îţi permiţi? Poate confunzi! Nu ştii cu cine
stai de vorbă! adaugă studentul, arătând spre Anca.
— Ce te bagi, dom’le?
— Ascultă, băieţică, scuze pe loc! E fata profesorului
meu! zice Alexandru, în timp ce-l ţine, mai departe, de
guler.
— Ia mâna de pe mine! ţipă Doru, smucindu-se în
acelaşi timp.
— Alexandre, potoleşte-te! intervine Ioana, încercând să-i
despartă.
78
George Şovu
Anca simte că s-a prăbuşit cerul peste ea. Izbucneşte în

plâns. Se rupe, brusc, de lângă ei şi iese în stradă. Văzând-
o, Ioana îi părăseşte pe cei doi şi începe să alerge după
Anca.
Împingându-l pe Doru cât colo, cu un gest de total
dispreţ, Alexandru porneşte imediat în urma celor două
fete...
Ioana face semn unui şofer de „taxi”, care opreşte în
dreptul ei şi al Ancăi. Venind în fugă, Alexandru se urcă şi
el în maşină, aşezându-se pe fotoliul din dreapta şoferului.
Pe bancheta din spate, Anca plânge în hohote,
ascunzându-şi faţa în palme.
— Ei, hai acum, Anca! Potoleşte-te! Gata! De-ajuns!
încearcă Ioana s-o liniştească, luându-i capul, ca unui
copil necăjit, şi apropiindu-l de pieptul ei.
— Anca, da’ cine-i flăcăul? întreabă Alexandru, cu ironie.
— Te rog, Alexandre! răspunde fata lui Socrate,
ştergându-şi lacrimile. Prefer să nu discutăm...
Maşina opreşte în faţa unui bloc. Cele două fete coboară,
urmate, la câteva clipe, de Alexandru, care rămăsese puţin
în urmă, ca să plătească şoferului...
Anca s-a liniştit.
— Transmite-i profesorului, de la „bătrânii” lui liceeni, o
„declaraţie de dragoste” - spune Ioana.
— Iar tu, dac-o să mai fie cazul, contează pe mine!
adaugă Alexandru, în glumă, arătându-şi muşchii braţelor.
Anca zâmbeşte, îi sărută şi intră în bloc.
79
În ziua aceea Socrate sosise mai devreme acasă. Se

apucase să scrie un articol pentru o revistă. Nici nu şi-a
dat scama când a trecut timpul. Acum se înnoptase.
Îngrijorat, îşi priveşte ceasul de la mână. Se ridică apoi şi
face câţiva paşi prin cameră. Ajungând, din nou, lângă
birou, îşi opreşte ochii pe fotografia mare, înrămată, a
soţiei. Priveşte adânc în ochii „cei mai frumoşi de pe lume”
şi simte cum în inimă i se face un gol din ce în ce mai
mare...
Se aşază, iarăşi, la masa de lucru...
După câteva minute, uşa se întredeschide şi apare capul
bătrânei:
— Mihai - spune ea -, n-ar fi bine să dai un telefon la
părinţii băiatului?
— Buno, ţi-am mai spus: fii liniştită! îi răspunde Socrate,
puţin crispat. Nu s-a întâmplat nimic. Anca are capul pe
umeri!
Bătrâna închide uşa şi pleacă bombănind spre
bucătărie:
— Păi, da! Ce ştie el, cu filozofia lui!
Ajungând în bucătărie, începe să trebăluiască...
— Of, doamne! Dac-ar fi trăit biata maică-sa!... exclamă
bătrâna, lăcrimând, ca de fiecare dată când îşi aduce
aminte de fata ei, de Ileana... Da’ aşa? Ce ştiu bărbaţii?...
Se aude uşa apartamentului deschizându-se. Privirea
bunicii se înseninează dintr-o dată. Dă fuga în hol.
Socrate, care a auzit şi el zgomotul uşii deschise,
aşteaptă, încordat, în camera sa.
80
George Şovu
— Nu te duce acuma la el, e ca un arici! îi spune bunica

Ancăi. Mai, stai puţin, lasă-l să se potolească singur!
Dar Anca parcă n-ar fi auzit-o pe bătrână. Se apropie de
ca şi o sărută pe obraz. Apoi, în faţa oglinzii din hol, îşi
aranjează puţin părul, îşi controlează ţinuta şi intră,
radioasă, în camera lui Socrate.
— Tată, a fost grozav! exclamă ea. M-am plimbat c barca,
am dansat - adaugă, în timp ce se aşază pe spătari de la
scaunul profesorului. Îi apropie apoi, puţin, capul d pieptul
ei, cu un gest aproape matern, şi începe să-i mângâi părul,
cu tandreţe.
Fără să spună o vorbă, Socrate îi arată ceasul...
— Ştiu... am întârziat!... Te rog să mă ierţi!... Dar fost aşa
de bine!... În glasul ei însă a tremurat o notă de plâns... Ca
să nu se dea de gol, Anca vorbeşte mai departe. M-am
întâlnit cu Ioana şi cu Alexandru la discotecă: mi-a zis să
te salut!
Profesorul îi întoarce capul şi-o priveşte drept în ochi:
— Tot aşa... orgă de lumini la discotecă? o întreabă el
insinuant, înţelegând că fata a plâns.
— De ce? se miră Anca, în prima clipă neînţelegând.
— Ai ochii roşii!... spune el, încercând să zâmbească..
Sau era prea mult fum de ţigară?
Fata nu răspunde... Simte c-o apucă, din nou, plânsul.
— Acum du-te la culcare! o îndeamnă Socrate, ca să
evite scena. Noapte bună!
— Noapte bună! răspunde Anca, sărutându-l pe obraz şi
ieşind, apoi, din cameră...
81
... Îmbrăcată aşa cum a fost la discotecă, Anca stă pe un

fotoliu, privind în gol. Patul, făcut de dimineaţă, aşteaptă
stingher şi parcă fără rost.
Bunica deschide încet uşa:
— Da’ ce faci, maică, nu mai mănânci? întreabă ea
îngrijorată.
— Nu, bunico! Noapte bună!
— Da’ n-apucaşi decât să ciuguleşti, îi spune bătrâna
privind la farfuriile de pe tavă.
— Am mâncat! Mi-e de-ajuns! Noapte bună!
— Atunci de ce nu te culci? Culcă-te!
— Bine, bine, mă culc! răspunde fata, iritată.
Bătrâna ia tava de pe masă şi se retrage, dând din cap:
— Of, maică, adaugă ea, înainte de a ieşi pe uşă, îmi faci
zile fripte...
— Mă culc! Mă culc! aproape că ţipă Anca în urma ei...
Rămasă singură, se aşază, din nou, în fotoliu, pentru ca,
după câteva clipe, să se ridice şi să se apropie de răţoiul
mucalit, cu şepcuţă roşie pe cap:
— Îmi pare rău, „Cârlionţ”! îi şopteşte ea îndurerată,
după i arc începe să se dezbrace.
În camera sa, Socrate se plimbă agitat. Deodată se
decide, se apropie de telefon şi formează un număr:
— Alo, Mihaela? întreabă el.
— A, tu eşti, unchiule? se aude în receptor vocea
Mihaelei.
— Te-am trezit?
— Dormeam un pic! răspunde fata, cu o nuanţă de
răsfăţ în glas.
— Chiar dacă dormeai mai mult, tot te trezeam.
82
George Şovu
— Dar ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat... că nu te ţii de cuvânt!...
— Unchiule - spune Mihaela, trezită de-a binelea -, te-ai
înşelat; zău că am stat de vorbă. Dar de data asta, ea are
dreptate! L-am cunoscut şi eu... Pe cuvânt că exagerezi!...
Şi, dacă-i sportiv, ce e rău în asta?!...
Pe măsură ce-ascultă vorbele nepoatei sale, iritarea lui
Socrate sporeşte.
— Am contat pe tine - izbucneşte el -, dar văd că sunteţi
o apă şi-un pământ! Somn uşor! mai adaugă şi închide,
brusc, telefonul...
Face câţiva paşi prin cameră, gânditor, cu mâinile la
spate. Se apropie de fereastră; vrea s-o deschidă, dar, în
clipii aceea, se aude sunând telefonul.
— Alo! răspunde Socrate.
— Unchiule - se aude, din nou, vocea studentei -, de ce
crezi că tu trebuie să ai întotdeauna dreptate?!... Că numai
voi, părinţii, aţi monopolizat adevărul? încheie ea, punând
energic receptorul în furcă.
Socrate, rămas cu telefonul în mână, strigă: alo, alo..., se
încruntă apoi puţin, după care figura i se destinde într-un
zâmbet uşor.
Formaţia de muzică „Liceenii” repetă acelaşi „marş al

bobocilor”. Socrate, în sala de festivităţi, dă îndrumări unei
eleve, care tocmai terminase de recitat o poezie:
83
— Sunt mulţumit! spune el. Ai grijă la strofa a doua,

acolo te-mpiedici puţin!...
Fata pleacă, iar profesorul se îndreaptă spre Luminiţa
Cernea, care, undeva, în apropiere, notează, meticulos,
ceva într-un carneţel. În jurul ei sunt câţiva elevi.
— Deci, copii - se aude vocea ei -, rămâne aşa cum ne-
am înţeles! Sunteţi liberi... Eu am terminat pentru astăzi -
adaugă Luminiţa, adresându-se lui Socrate. Aş vrea să
plec... Am o problemă...
— Vă pot reţine câteva clipe?
— Desigur.
în timp ce se îndreaptă spre ieşire, privirea lui Socrate se
opreşte asupra lui Buzescu.
— Tu mă aştepţi puţin! îi spune profesorul.
Uşa sălii se deschide şi apare, ca o furtună, Isoscel:
— Popescu şi Ivancea sunt aici? întreabă ea, răstit... Mă
scuzaţi, spune apoi, văzându-i pe Luminiţa şi pe Socrate...
Am treabă cu ei!
La apariţia lui Isoscel, Buzescu se ascunde repede în
spatele unui arlechin. Profesoara lui dirigintă îl observă,
dar nu spune nimic. Ionică încremeneşte la baterie...
Între timp, cei doi elevi - Ivancea şi Popescu - se apropie
de profesoară.
— Într-un sfert de oră îi aveţi înapoi! precizează Isoscel,
plecând cu elevii. După ce trece de orchestră, Ionică
punctează plecarea dirigintei cu două răpăituri de tobă...
Isoscel se-ntoarce din uşă şi-l admonestează cu degetul. În
urma ei, copiii, care au fost martori, izbucnesc în râs...
— Aş vrea să vă rog ceva..., spune Socrate, stânjenit. Nu
ştiu cum să încep. Mi-a plăcut ca în viaţă albul să fie alb şi
84
George Şovu
negrul - negru! N-aş vrea să rămâneţi cu impresia că

amestec lucrurile. Dar ce să fac dacă s-a potrivit să fiţi
diriginta fetiţei mele?!...
— Sper că nu e cazul să vă invit la orele de consultaţii cu
părinţii - răspunde Luminiţa, zâmbind. (În acelaşi timp se
gândea: „Ca să vezi, Socrate, marele Socrate - despre care
auzise lucruri extrem de interesante: «profesor
excepţional»,... «pedagog nemaipomenit»,... «om rar», «OM» -,
iată-l în încurcătură, când e vorba de ai lui...”)
— Cred că Anca e îndrăgostită! preciză, în sfârşit... Şi nu
cu sunt sigur că băiatul merită cu adevărat o investiţie
sufletească..., mă rog, atât de mare, de... frumoasă! Sau
poate mă înşel eu, în privinţa lui. Totuşi... v-aş ruga...
— Ştiu despre cine este vorba, răspunde Luminiţa. N-am
avut încă timp să mă edific... Voi încerca însă...
— Vă mulţumesc!
— Dar este firesc, trebuie să colaborăm, nu?... Mai ales
într-o asemenea situaţie... Acum eu plec, adaugă ea,
luându-şi poşeta de pe o bancă. La revedere!...
Socrate o însoţeşte câtva timp cu privirea. Apoi îl strigă
pe Buzescu. Băiatul se apropie cu o figură spăsită.
— De ce-ai ţinut morţiş să mă superi, Buzescule? De ce
n-ai învăţat poezia? Eu am contat pe tine, te-am pus în
program. .. N-am vrut să te fac de râs în faţa colegilor tăi;
de azi înainte însă nu mai ai ce căuta la repetiţii. Gata, s-a
terminat! La revedere!
Ochii copilului se umezesc. Vrea să plece, dar Socrate,
dându-şi seama că se petrece ceva deosebit în sufletul lui,
îl reţine:
— Buzescule!
85
Băiatul se întoarce şi, dintr-o dată, din ochi îi ţâşnesc

lacrimi fierbinţi.
Socrate întinde mâna spre capul lui şi-l mângâie cu
blândeţe:
— Ce e cu tine, măi băiatule? îl întreabă.
Elevul izbucneşte şi mai tare în plâns şi aproape că fuge
spre ieşire.
Socrate rămâne pe gânduri, urmărindu-l până iese din
sală.
Apropiindu-se apoi de o fereastră, observă cum Luminiţa
se grăbeşte spre ieşirea din curtea liceului... După câteva
clipe începe să plouă. Luminiţa îşi desface umbrela şi
porneşte grăbită prin ploaie...
Se îndreaptă şi el, preocupat, pe coridor, către

cancelarie. In apropierea acesteia, dă cu ochii de Tudor.
— Ţi-am adus - îi spune profesorul. Aşteaptă-mă în
cabinet! Uite cheile...
Intrând în cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel, care
scrie ceva la masă.
— Doamnă profesoară - i se adresează -, vă rog să mă
scuzaţi...
— Spune, drăguţă! îi răspunde Isoscel, privindu-l pe
deasupra ochelarilor.
— Despre Buzescu, elevul dumneavoastră..., ştiţi...
— Şi ce te interesează? se aprinde profesoara.
— Aşa... dacă se petrece, în plan sufletesc, ceva deosebit
cu el...
— Ce-ai vrea? îl întrerupe ea, luându-i vorba. Să-ţi spun
de bine despre el? Nu ţi-e de-ajuns că vrei să-l faci artist,
86
George Şovu
fără să te intereseze ce note are în catalog? Dumneata ai

ştiut - se înfierbântă şi mai tare Isoscel - că i-am interzis să
vină la repetiţii?
— Nu, n-am ştiut!
— Vezi, uite aşa se strică elevii!
— N-am impresia că era de datoria mea să cunosc
„interdicţiile” dumneavoastră..., îi răspunde tăios Socrate.
Păi, da, că de-aia nu ştim unii de alţii! Nu acţionăm
unitar! Nu respectăm regulamentele! Punem mai presus
popularitatea noastră decât pregătirea copiilor...
Socrate nu mai poate suporta şi, ca să n-o pună la
punct, aşa cum ar fi meritat - mai ales pentru prăpăstiile
pe care le spusese cu „popularitatea” şi cu „pregătirea
elevilor” ia un catalog din dulap şi se-ndreaptă spre uşă,
întorcându-i, de fapt, spatele.
— Iertaţi-mă că intervin - aude el, înainte de a ieşi,
glasul Doinei Puşcariu, profesoară de fizică; se afla, la
masă, lângă Isoscel şi asistase şi ea la discuţie... II am şi eu
elev pe Buzescu; am impresia că într-adevăr e ceva cu
băiatul acesta...
— Ce să fie, doamnă, o repede Isoscel, ce să fie? E un
leneş şi-atât! I-am spus că, dacă nu se pune cu burta pe
carte, o să rămână repetent!...
— Mda! Frumoasă promisiune! notează Doina Puşcariu.
— Frumoasă, nefrumoasă, ea reprezintă adevărul! El nu
poate fi eludat!
— „Adevărul” care ar trebui să ne intereseze pe noi cred
că e altul, doamnă profesoară: acela despre care vorbea
Mihai Gavrilescu - adică ce se întâmplă cu acest copil, de
ce „e leneş”, cum spuneţi dumneavoastră, de ce e veşnic
87
trist, apatic, aşa cum am constatat şi eu, şi Mihai...

Asemenea aspecte nu sunt menţionate ca atare în
regulamente, dar ele fac parte din miezul muncii noastre...
— Ştii ce, colega, eu de conferinţe sunt sătulă... Te rog
să-ţi vezi de treburile dumitale... Şi să nu vă mai
amestecaţi peste elevii clasei mele... Ne-am înţeles?
— Am impresia că dumneavoastră confundaţi uneori
cancelaria cu sala de clasă. Mă rog, eu nici acolo nu
procedez aşa, dar cu atât mai mult... Şi-apoi, nu-i
spuneaţi, adineaori, lui Mihai că „nu ştim unii despre alţii”,
că nu „colaborăm”?...
— Da, dar nu aşa!
— Într-adevăr, nu aşa! subliniază, cu altă semnificaţie,
bineînţeles, Doina Puşcariu, punând punct discuţiei.
În Cabinetul de filozofie, Tudor îl aştepta. Când a intrat,

băiatul s-a ridicat politicos.
— Ţi-am găsit ceva potrivit pentru ceea ce te interesează
- îi spune Socrate, îndreptându-se spre birou şi scoţând de
acolo o carte. Poftim! - i-o întinde el - dar să nu te prind că-
ţi neglijezi lecţiile.
— Nici o grijă, domnule profesor - răspunde băiatul,
făcând puţin pe grozavul: ca să iau „cinciul” la celelalte,
nu-i un capăt de ţară.
— Uite ce e, Tudore, spune Socrate, privindu-l ţintă şi
dând vorbelor sale o anume rezonanţă, mai gravă: vreau
să-ţi reamintesc - şi aş dori să-ţi intre bine în cap acest
88
George Şovu
lucru - că filozofia fără matematică, fără fizică, chimie,...

fără viaţă, cu alte cuvinte... nu face o ceapă degerată!
Tudor are o figură voit chinuită:
— De ce nu puneţi la socoteală şi... educaţia fizică?!...
— Uite c-o pun... O pun, de ce să n-o pun, fiindcă „Mens
sana in corpore sano”!
Isoscel umple tabla cu formule.

Din banca lui, Doru încearcă să prindă privirea Ancăi,
dar fata, simţind, întoarce capul cu ostentaţie. Profesoara
pune creta pe catedră şi-o porneşte printre bănci. Se
opreşte când la un elev, când la altul.
Ajungând lângă Tudor, priveşte în caietul lui şi se
încruntă:
— Şerbescule, nu vezi că n-ai aplicat bine formula? i se
adresează ea, trăgându-i caietul spre marginea băncii şi
corectându-i cu creionul roşu greşeala. Dar, când se uită
mai bine, observă că, dedesubt, băiatul avea o carte...
Tudor vrea s-o bage în bancă. Isoscel i-o ia însă din mână
şi începe s-o răsfoiască. Se încruntă:
— Ce e asta, puişor? îl întreabă cu o voce de gheaţă. Cu
filozofia te ocupi tu acum, în ora de matematică?
— Doamnă profesoară - ar vrea Tudor să explice -, ştiţi,
era pe bancă, n-am citit în oră!...
— Lasă, lasă, ne cunoaştem noi! Cartea rămâne la mine:
vii şi ţi-o dau înapoi... la sfârşitul anului!
89
— Doamnă profesoară - sare Tudor, ca ars e o chestiune

de onoare, vă rog să nu-mi luaţi cartea. Trebuie s-o dau
înapoi! Nu-mi aparţine!
— De unde o ai?
— De la o... bibliotecă!
Isoscel îl priveşte neîncrezătoare:
— Şi-acum să continuăm - spune ea, trecând la catedră.
Anca, poftim la tablă!
Anca se duce la tablă şi începe să rezolve un exerciţiu.
Tudor îşi frământă mâinile în bancă, privind crunt spre
Isoscel, care nu-l bagă în seamă.
Deodată, un coleg din dreapta lui Doru îi „pasează”
acestuia, pe furiş, un caiet. Doru admiră coperta, pe care
sunt decupate şi lipite două siluete de îndrăgostiţi,
dedesubtul cărora se află scris: „MOZAIC SENTIMENTAL”.
Doru începe să-l răsfoiască... Pe unele pagini sunt lipite
fotografii de actori, de mari cântăreţi, iar pe altele se află
întrebări, scrise cu diverse culori, şi urmate de răspunsuri
ale elevilor... Băiatul se opreşte la o pagină cu întrebarea:
Când te-ai sărutat prima oară? Şi cu cine?
Doru începe să scrie: „în ziua în care m-am născut, dar
nu-mi aduc aminte bine dacă a fost cu... mama sau cu
tata!”
Isoscel, pe care parcă o ardea privirea lui Tudor, nu mai
suportă şi se uită spre banca acestuia. Îl zăreşte însă pe
Doru care, preocupat de ceea ce scrie, nu observă că a fost
„reperat”.
— Ce faci tu acolo, Dorule? îl întreabă, pe neaşteptate,
Isoscel.
90
George Şovu
Băiatul tresare, ridicându-se instantaneu şi încercând să

ascundă, la spate, caietul. Isoscel îl observă însă.
— Ia pofteşte mătăluţă-ncoace cu ceea ce ascunzi acolo.
Hai, hai, repejor! Că n-am timp de pierdut.
Clasa întreagă a amuţit...
De voie, de nevoie, Doru se apropie cu caietul de catedră.
Anca, de lângă tablă, îl fulgeră cu privirea.
Isoscel ia caietul şi-l studiază, comentând:
— „MOZAIC SENTIMENTAL”! exclamă ea. Frumos titlu,
remarcă, în batjocură. Apoi, dând câteva pagini, privirea îi
este reţinută de ceva:
— Ia ascultaţi - spune ea, cu ironie, fireşte: „Când ai avut
prima întâlnire de dragoste?!” Hm! Interesant, nu?!
Elevii izbucnesc în râs.
Profesoara întoarce o altă pagină şi continuă să citească,
în virtutea inerţiei:
— „Care este profesorul tău preferat?”
Dar, deodată, figura i se întunecă, fiindcă răspunsul,
repetat de câteva ori, în gând, fireşte, şi auzit şi de clasă,
şoptit de cineva anume, este: „Socrate”!
Isoscel închide caietul brusc, după care declară sec:
— Se confiscă!
Întorcând apoi capul spre tablă şi văzând ce a lucrat
Anca, îi spune „Mulţumesc!” şi o pofteşte la loc...
Luminiţa Cernea simte că se sufocă de enervare: Isoscel

o muştruluieşte ca pe un copil:
91
— Poftim, spune aceasta, purtându-şi degetul acuzator

peste rubricile cu note din dreptul lui Tudor Şerbescu: 5, 6,
6, 5... 4 - la matematică. Dar - 10, la filozofie!... A, uitasem:
şi la română - are 8! Cum te preocupi dumneata, ca
dirigintă, de elevi? De pregătirea lor generală, mai ales la
disciplinele fundamentale? Poftim? Ce, astea sunt note?
Numai cu lecturi filozofice îşi închipuie el c-o să treacă într-
a XII-a?
Între timp, Socrate, care a intrat în cancelarie, pune
catalogul în raft, fiind atent, totodată, la observaţiile pe
care Isoscel i le face Luminiţei.
— Cartea i-am confiscat-o, să ştii! adaugă profesoara de
matematică, arătându-i volumul luat de la Tudor, şi până la
sfârşitul anului, n-o vede de la mine!...
— Mă iertaţi! spune Socrate, apropiindu-se şi
smulgându-i-o din mână: cartea este a mea! Iar vina
pentru această situaţie îmi aparţine!...
Luminiţa se ridică, ia catalogul şi părăseşte cancelaria...
Peste câteva minute, singură în clasă, la catedră,
izbucneşte în plâns. Pe obraji i se preling lacrimi mari, de
ciudă. Deodată, de afară, se aude rumoarea copiilor.
Venind de la sport, aceştia intră gălăgioşi în sală. Luminiţa
îşi şterge în grabă lacrimile. Elevii sunt miraţi s-o găsească
în clasă...
Singur, în sala de festivităţi, Socrate se plimbă, în acest

timp, copleşit de gânduri... Sala este aproape gata pentru
„balul bobocilor”. Absent, profesorul agaţă un ornament de
o ghirlandă multicoloră cu care este împodobită sala...
Apropiindu-se apoi de scenă, aude parcă un glas întristat
92
George Şovu
recitând: „Faldurile gri, de ceaţă / Tremură pe străzi

pustii / Peste ramuri fără viaţă, / Peste paşii mei târzii.../
Norii stau gata să cadă/ De pe poliţe de cer/ Eu măsor
aceeaşi stradă/ Tot mai singur, mai stingher!”
„Oare ce-o fi în sufletul acelui copil? Cum o fi viaţa lui?”
se pomeni Socrate întrebându-se.
„Astăzi, acum, şi eu mă simt singur şi stingher,
Buzescule!” gândi profesorul... Senzaţia aceasta, din
păcate, o avea de multe ori, căci toate faptele cu care intra,
într-un fel sau altul, în relaţie şi care purtau pe ele pecetea
unei grosolănii sufleteşti îl întristau profund,
însingurându-l parcă, obligându-l să se retragă adânc în
sine... „Cu Isoscel s-a petrecut, fără îndoială, ceva - se
gândeşte, mai departe, Socrate. Viaţa n-a fost prea
generoasă cu ea... Dar, dincolo de asta, nu se poate,
undeva, acolo, înlăuntrul ei, croiala s-a făcut ceva mai în
fugă, n-a existat, probabil, răgazul necesar ca firele
ţesăturii să se toarcă subţiri şi fără noduri... „
Când s-a sunat de recreaţie, Luminiţa l-a rugat pe Tudor

Şerbescu să rămână în clasă. Elevul s-a apropiat, sfios, de
catedră. Profesoara răsfoieşte catalogul, oprindu-se la
padina cu numele băiatului:
— Tudore - i se adresează ea cu delicateţe te rog să-mi
răspunzi, dar fără false orgolii: crezi că ai nevoie de ajutor
la matematică?
Băiatul, după o clipă de ezitare, răspunde ferm:
— Vă mulţumesc! Mă descurc singur!
93
— Să vedem! spune Luminiţa. În orice caz, adaugă ea, te

rog să ţii minte... un lucru elementar: dacă vrei să te
respecţi pe tine, trebuie să-nveţi să respecţi pe ceilalţi!
Ajungând la poarta şcolii, Anca se opreşte. Elevii trec

grupuri-grupuri pe lângă ea.
De pe trotuarul de vizavi, Andrei, fostul elev al lui
Socrate, îşi întâmpină prietena - o colegă a Ancăi - cu un
trandafir îmbobocit, pe care i-l oferă, sărutând-o.
Anca le zâmbeşte, bucurându-se pentru prietenia lor
frumoasă, apoi faţa i se întunecă pe loc...
— Ce faci, Anca, nu vii? o întreabă colega de bancă,
trecând pe lângă ea.
— Te-ajung din urmă! îi răspunde fata lui Socrate,
eschivându-se.
Acum, din spatele ei, se aude vocea lui Doru:
— Am primit bileţelul. Văd că ne-nţelegem prin
corespondenţă. Spune, care e problema? o întreabă el
autoritar... Figura îi dezminte însă duritatea, voită, a
glasului.
Anca scoate din geantă o carte:
— Poftim! în ea sunt scrisorile şi vederile pe care mi le-ai
trimis astă-vară de la mare! Iar aici e „Cârlionţ”, adaugă
fata, întinzându-i o sacoşă.
— Aha! Despărţire definitivă, ca-n romane! spune Doru,
zâmbind.
— Tu ai vrut-o! exclamă, cu obidă, Anca.
94
George Şovu
— Eu?... Dar cine mă pisează toată ziua să fiu aşa..., să

fiu pe dincolo, să-nvăţ, să ajung premiant..., să-mi fac bust
de filozof?!... Spune, cine?!
— Eşti nebun de-a binelea! răspunde fata, cu glas
înmuiat.
— Ce zici? Faci o plimbare cu „nebunul”? o întreabă
Doru, prinzând-o, în acelaşi timp, de braţ.
Ca şi cum atât ar fi aşteptat, Anca porneşte bucuroasă
alături de el. Doru îi dă înapoi cartea cu scrisorile şi sacoşa
în care putea fi zărită şepcuţa roşie a lui „Cârlionţ”.
10
La volanul „Daciei” sale, Socrate încearcă să pornească

motorul. Nu reuşeşte. Maşina cârâie, tuşeşte, se bâlbâie...
Nervos, coboară şi deschide capota. Meştereşte ceva...
Încearcă din nou, răsucind cheia în contact de mai multe
ori, dar maşina tot nu porneşte. Închide portiera şi o ia pe
jos...
... Când să plătească ceva într-o „Alimentara”, Socrate
dă, în buzunarul din care scoate banii, peste un bileţel cu o
adresă. Îl priveşte o clipă, apoi plăteşte şi pleacă. În uşa
magazinului, aruncă încă o privire pe bileţelul pe care îl
păstrase în mână şi rămâne gânditor. După câteva clipe,
porneşte pe trotuar...
Acum trece printr-un parc, purtând în mână sacoşa cu
câteva cumpărături... Deodată îi vede, pe o altă alee, pe
Anca şi pe Doru, plimbându-se de mână. Ar vrea să se
ducă spre ei..., dar... se stăpâneşte. Îi lasă în pace...
95
Cei doi trec mai departe, pe aleea străjuită de flori, şi se

opresc, aşezându-se pe trunchiul unei sălcii, încovoiat cam
la vreo şaizeci de centimetri deasupra pământului, în
apropierea lacului, pe care se văd fluturând pânzele unor
bărci... Doru o strânge pe fată cu braţul drept pe după
umeri, îi mângâie cu cealaltă părul şi-apoi o sărută,
îndelung, pe ochi, pe obraji, pe buze... Anca se supune cu
plăcere, zâmbind emoţionată...
Înainte, de a părăsi parcul, Socrate mai întoarce o dată
capul spre ei. Îi vede îmbrăţişaţi...^ Simte cum parcă o
durere fizică îi cutreieră sufletul... Îşi dă seama că această
stare a lui este nefirească... „Ce face Anca e normal, omule!
strigă la el un gând cu «capul limpede». A împlinit
şaptesprezece ani! Toate fetele, la vârsta asta, fac la fel!
Oho! Şi încă altele...”
„Da, dar ea e fata mea!... E fata Ilenei... şi eu am promis
că o să am grijă de ea!...”
„Doamne - îi venea şi lui Socrate să spună, aşa cum o
auzea, de atâtea ori, pe bunica Ancăi, ca şi pe biata lui
mamă, ce se prăpădise cu doi ani în urmă -, ce complicată
e viaţa!...” Multe fiinţe de pe lume îl impresionau pe
Socrate, cu deosebire copiii mici - băieţi şi fetiţe... Dar
nimic altceva nu egala impresia - pe care nici măcar n-o
putea defini clar - ce i-o produceau fetele în perioada în
care, din copile, deveneau adolescente. Ce se petrece cu ele
atunci, în acei ani, este un adevărat miracol al naturii, al
vieţii. Viitorul profesor, copil fiind, îl observase la surorile
lui mai mari - în special la Gabi, doctoriţa de mai târziu,
mama Mihaelei, care era mai mare decât el cu un singur an
şi de care fusese foarte apropiat, mai ales în perioada aceea
96
George Şovu
a naşterii şi a desăvârşirii miracolului. Pe ei, fiind cei mai

mici, părinţii îi culcau, de obicei, împreună, în acelaşi pat.
Aşa se învăţaseră să nu se sfiască unul faţă de celălalt: se
dezbrăcau şi se îmbrăcau în aceeaşi încăpere, făceau baie,
ajutându-se să se spele - unul pe altul... Chiar mai târziu,
când au devenit liceeni şi se întâlneau, mai ales, în
vacanţe, Mihai şi Gabi păstraseră acelaşi fel de relaţii -
băiatul privindu-şi şi admirându-şi sora ca pe o statuie vie
ce se deschidea spre luminile miraculoase ale vieţii,
rotunjindu-şi mugurii, chiar sub ochii săi. O cerceta uneori
- şi Gabi se lăsa astfel cercetată poate şi dintr-o oarecare
cochetărie, la urma urmei, normală -, o cerceta deci cu cea
mai nevinovată intenţie, cu un fel de religiozitate - s-ar fi
putut spune -, minunându-se de transformările ce se
săvârşeau, în puritate şi lumină, în fiecare lună, în fiecare
an...
Aşa o văzuse şi pe Anca, pe Anca lui, pe care o crescuse
singur, de la şase ani şi jumătate şi căreia, de pildă, îi
făcuse baie, el, Socrate, până ce fata împlinise şaisprezece
ani. De la Gabi şi de la Anca - se gândea Socrate -
rămăsese în fiinţa lui o tulburare înaltă şi pură pentru
acest miracol ce se împlinea în întruchipările pe care, în
chip banal, le numim adolescente. „Anii aceştia - îşi spunea
de multe ori profesorul - dau pentru totdeauna vieţii o aură
de nobleţe!... Şi, tocmai acum, la aceşti ani, în inconştienţa
lor, multe fete, alergând înaintea vieţii ori neluptând ca
noroaiele acesteia să nu le invadeze, se lasă prădate de o
bogăţie ce nu are preţ şi care nu mai poate fi nicicând
recuperată...” Cu asemenea sentimente în el, pornite din
cele două izvoare, ce se numeau Gabi şi Anca, ar fi dorit
97
Socrate să ocrotească şi să ferească de necazul batjocoririi

pe oricare dintre fiinţele ce poartă în ele tulburătorul
miracol...
— Anca, tot ai zis că-s nebun..., spune Doru, pe

neaşteptate. Dar ştii tu cât de nebună-i pădurea acum la
munte? Ce-ar fi să mergem s-o privim?
Fata e uimită.
— Cum s-o privim? Când?
— Simplu: dăm o fugă sâmbătă, după şcoală.
— Noi doi? întreabă, puţin speriată, Anca.
— Da! Am eu un unchi acolo, la o cabană. Ne întoarcem
duminică seara!
— Dorule, tu chiar eşti nebun!
— Sunt! spune el şi o sărută, din nou.
Socrate, cu sacoşa în mână, merge absent pe trotuar.

Deodată, o maşină opreşte lângă el şi Mihaela, aflată la
volanul unui „Oltcit”, îi strigă, arătând spre sacoşă:
— Îmi place: „Primum vivere…” filozofia... după masă!
Socrate se opreşte surprins:
— Mihaela!
— În persoană şi-n delict de furt: dacă mă prinde tata că
iar i-am luat maşina...
— Nu e rău pentru un viitor magistrat! se amuză el.
— Te pomeneşti că vrei să te depun la vreo întâlnire?! îl
întreabă Mihaela, deschizându-i portiera din dreapta.
Socrate intră în „Oltcit” şi fata îl sărută.
— Anca ce face?
— Ce faci şi tu! Că tu i-ai dat nas!
98
George Şovu
— Ce să-i faci? Solidaritate feminină! O să te convingi că

n-ai dreptate!...
Dându-şi seama că ar fi de prisos orice discuţie pe
asemenea temă, profesorul scoate, din buzunar, bileţelul
descoperit la „Alimentara” şi-o roagă pe Mihaela să-l ducă
la adresa notată acolo.
— Dar cu „Dacia” ta ce s-a întâmplat? întreabă fata,
cercetând biletul.
— Tuşeşte! Cred că e „gripată”!
Mihaela râde şi demarează.
— Ai tăi ce mai fac? întreabă Socrate.
— Meseria de bază, ca şi tine: mă dăscălesc, că sunt tot
„mică”!
11
Printr-o fereastră deschisă, răzbate vocea unui bărbat

care se ceartă cu o femeie...
Socrate se opreşte în poartă şi se uită peste gard, în
curte. Mihaela îl adusese până în apropiere. Coborâse la o
încrucişare şi-o luase pe strada Lămâiţei. Aici era numărul
23: Lămâiţei nr. 23 - aşa scria în catalogul lui Isoscel, în
dreptul numelui lui Buzescu. Îşi notase această adresă cu
gândul de a-i face băiatului o vizită. Voia să se lămurească,
să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Plânsul copilului - băiat
mare, flăcău în toată regula, pe deasupra şi poet, „şi-ncă
nu prost”, îşi spuse şi acum Socrate - îl impresionase.
Trebuie să fie ceva în neregulă! Poate, cine ştie?!...
99
—... Te omor, să ştii, se auzi vocea groasă şi hârâită a

bărbatului... Dacă-mi stai în cale şi mai spui ceva, te omor,
îţi crăp capul cu toporul şi te-ngrop într-o noapte-n
grădină...
Acum femeia plânge, se vaită şi amestecă vorbe chinuite,
neclare, printre hohote de plâns...
Oprit în poartă, Socrate mai cercetează o dată adresa de
pe bileţel: Lămâiţei nr. 23! Se uită pe tăbliţa de pe gard – şi
strada, şi numărul corespundeau... Îi vine să se întoarcă:
„Cine ştie peste ce mai dau?” îşi spuse el, dar, în aceeaşi
clipă, în loc să plece, mâna apăsă pe clanţa de la poartă,
aceasta se deschide şi profesorul pătrunde într-o curte, în
parte năpădită de iarbă; ici-colo, câte o tufă de trandafiri,
de lămâiţă, câteva crizanteme pe marginea unei alei cu dale
din beton, printre care firele de iarbă, buruienile cresc în
voie...
Mihai Gavrilescu înaintează cu oarecare strângere de
inimă. Mai face câţiva paşi... Plânsul femeii se aude acum
din ce în ce mai puternic, iar vorbele ei spun despre faptul
că „nu mai poate suporta”, că „s-a săturat”, că „au ajuns să
nu aibă ce mânca, fiindcă el, bărbatul, dă toţi banii pe
băutură”...
Tocmai atunci uşa casei se deschide şi, în pragul ei,
apare, cu un lighean în mână, o namilă de om, cu capul
mare şi cu chipul parcă tumefiat...
Socrate salută, puţin încurcat, şi întreabă:
— Nu vă supăraţi, aici locuieşte familia Buzescu?
— Da! răspunde bărbatul. Eu sunt Buzescu. Dar
dumneavoastră cine sunteţi?
— Profesorul fiului dumneavoastră, Gavrilescu!
100
George Şovu
— Şi ce doriţi? întreabă omul, cu glas duşmănos.

— Să stăm puţin de vorbă, dacă se poate! în legătură cu
copilul...
— Ce vă interesează? Credeţi că eu nu ştiu că are note
proaste? răspunde, agresiv, Buzescu. N-am pus bine
reteveiul pe spinarea lui... Dar lasă...
— Nu-i vorba despre asta..., încearcă Socrate să-i
explice... Am impresia că se petrece ceva cu el... Poate că
aici, acasă, are unele probleme... Ştiţi, eu aş vrea să-l
ajut...
— Da’ cine eşti dumneata, dom’le, să te bagi în viaţa
oamenilor?... se repede, cu vorbele, Buzescu şi, punând
ligheanul plin cu apă jos, pare dispus să se răfuiască şi
altfel cu profesorul... Du-te, dom’le, de aici şi vezi-ţi de
treaba dumitale... Că vă ştiu eu... Toţi faceţi pe grozavii!...
Auzi?... „Dacă are probleme?”... E leneş, asta e problema!
Lasă, c-o să-i arăt eu...
În uşa rămasă întredeschisă, apare, pentru câteva clipe,
capul elevului Adrian Buzescu. Văzându-l pe Socrate,
bălăcărit de tatăl său, chipul îi este, pe loc, cuprins de
spaimă. De ruşine, se retrage repede în cameră.
Profesorul, înţelegând că nu e cale de dialog normal cu
un asemenea om, bâlbâie o scuză şi iese, dezamăgit, din
curte. O porneşte, abătut, de-a lungul străzii. Pe chip i se
citeşte o mare amărăciune...
— ... Cine e, mă, ăsta? îl întreabă tatăl pe Buzescu cel
mic, scuturându-l de piept.
— Profesorul nostru de filozofie! răspunde băiatul,
timorat.
— Parcă ziceai c-aveţi alt diriginte...
101
— Păi, nu-i dirigintele nostru...

— Şi-atunci ce s-amestecă, mă, unde nu-i fierbe oala?
Ei, las’ că mă duc eu să-l reclam. Îl învăţ eu minte!
Ochii băiatului se aprind:
— E cel mai bun profesor al nostru, tată! Să ştii că,
dacă-l reclami, eu nu mă mai duc la şcoală.
— Îţi bag eu minţile în cap şi ţie - spune el, trăgându-i o
palmă şi dându-l grămadă, peste pat...
12
Socrate se plimbă nervos prin cameră. Când sosise

acasă, n-o găsise pe Anca. De-atunci trecuse încă o oră...
— Ţi-am spus să te ocupi mai mult de ea! S-o
supraveghezi mai din scurt. Tu eşti bărbat, n-ai cum să-ţi
dai seama ce se-ntâmplă cu fetele la vârsta asta... Cine ştie
pe unde umblă!... se vaită bunica, din pragul camerei
profesorului.
Socrate e pe punctul să izbucnească. Vorbele bătrânei
vin să pună gaz peste vâlvătaia din el...
— Buno, te rog! N-am chef de discuţii! spune,
stăpânindu-se...
Femeia iese bombănind...
De fapt, nu teama că Anca ar putea „să facă cine ştie ce”
- cum aruncase bunica o vorbă, mai înainte - îl frământa.
Avea încredere în ea, era un copil serios şi echilibrat. Şi-
apoi o fată deşteaptă ca Anca putea să cumpănească
singură lucrurile: adică - ce se cuvine şi ce nu, când,
cum?!... Deşi, în viaţa lui, văzuse atâtea fete deştepte şi „cu
102
George Şovu
cap” pierzându-şi-l la cea mai uşoară suflare de vânt şi

încă la una plină de miasme, otrăvită...
Îl intriga însă faptul că Anca începuse să depăşească
nişte limite... de timp, mai întâi... Pleca, de pildă, undeva şi
nu mai respecta ora la care promisese că se întoarce...
Venea, se scuza, sau nici măcar atâta nu făcea, şi gata!
Hotăra apoi de una singură ce să facă şi cum să procedeze
cu viaţa şi cu timpul ei... Sigur, era un reflex al spiritului în
care Socrate însuşi o crescuse: să fie responsabilă pentru
faptele săvârşite, să ştie că ceea ce este sau va deveni
reprezintă întâi şi întâi expresia valorilor de dinăuntru ale
fiinţei şi a concretizării acestora în forme - ale spiritului
sau ale materiei -, forme care să fie însă capabile să treacă
dincolo de hotarul clipei, să rămână!...
Iată că ea se încăpăţâna, de data aceasta, să-i
demonstreze că tânărul acela e altfel decât îl vede el, decât
îl simte... Aproape că s-ar fi bucurat să fie înfrânt acum.
Până una-alta însă, nimeni nu putea să-l convingă - prin
fapte - că lucrurile, în ceea ce-l priveşte pe Doru, sunt pe
de-a-ntregul în regulă... De ce să nu recunoască, se aduna
în această judecată şi un element ce ţinea de orgoliul său -
serios afectat: şi-ar fi dorit s-o vadă, s-o ştie pe Anca
îndrăgostită de un altfel de tânăr (şi aici nici nu mai
adăuga amănunte, pentru că tipul ce intra în tiparul
dorinţelor sale presupunea neapărat: disponibilităţi
intelectuale şi sufleteşti deosebite, preocupare pentru o
profesie care să-ţi solicite valorificarea şi potenţarea
permanentă a acestor capacităţi, imagine cel puţin
agreabilă în afară, comportare tandră... etc. ... elc. ...).
Sigur, recunoştea că era o croială dintr-un material ce
103
reprezenta, într-un fel, idealul, dar asta era! De data

aceasta plătea tribut ipostazei de tată. Nu putea suporta
gândul că cel căruia Anca îi încredinţa miracolul - pe care el
îl ocrotise ceas de ceas, zi şi noapte, în atâţia ani,
ajutându-1, şi cu puterile lui fizice şi sufleteşti, să
înflorească - e unul care învârte, toată ziua, o rachetă în
mână, chiar dacă o învârte bine, asta recunoştea, şi care,
în toate celelalte privinţe nu se ridică mai sus de
„genunchiul broaştei”... Încă o dată: s-ar fi bucurat nespus
ca el să greşească, iar realitatea să fie aceea pe care o
susţine Anca... Speranţa în această privinţă însă nu prea
îndrăznea să-şi înalţe capul...
Deodată sună telefonul. Socrate se repede şi ridică
receptorul...
— Ce cămin? Nu e nici un cămin! Greşeală! aproape că
strigă el şi închide nervos.
În acel moment, în casă intră Anca. Chipul lui Socrate se
destinde pentru o clipă. Se aşază la birou şi se preface că
citeşte ceva cu interes.
— Bună, tată! spune fata, băgând capul pe uşă.
— Ei, cum a fost? întreabă profesorul, uitând parcă de
toate frământările sale de până atunci.
— Bine! M-am plimbat prin parc..., şi Anca se duce în
camera ei.
Rămas singur, Socrate închide, cu un gest energic,
cartea... Din camera fetei se aude muzică la casetofon...
După câteva clipe, Anca îşi face din nou apariţia. Intră în
cameră, se apropie de tatăl său, îl sărută pe obraz,
mângâindu-l, în acelaşi timp, pe cap, ca pe-un copil
necăjit. Se aşază, apoi, într-un fel de scaun-balansoar, în
104
George Şovu
care Socrate „se legăna” atunci când era foarte obosit şi

voia să-şi limpezească gândurile. Mişcările acelea, cu
înălţări şi coborâri domoale, îl ajutau parcă să-şi spele mai
repede încordările...
Acum Anca se leagănă în balansoar, privind, pierdută,
prin fereastra camerei.
Socrate se preface că n-o bagă în seamă.
— Tată - spune ea, după câteva minute de tăcere -, ai
văzut culorile de-afară?... E o nebunie de toamnă!... Îţi dai
seama ce poate să fie acum la munte?...
Profesorul, muşcat de inimă, lasă cartea şi-o priveşte
atent...
— Poate facem şi noi o plimbare cu maşina..., spune el.
O luăm şi pe bunica.
Fata însă nu-l aude...
— Ştii ce mi-a spus o colegă? îşi continuă ea gândurile
şi... strategia... Vrea să plece cu prietenul ei la munte. Are
el un unchi acolo, la o cabană. Se-ntorc duminică seara, cu
trenul! Trebuie să fie foarte frumos!... Nu-i aşa, tată?
întreabă Anca, după ce debitase vorbele acelea aproape pe
nerăsuflate, de teamă ca Socrate să n-o întrerupă cumva...
Acum aştepta speriată, fără să-l privească în ochi...
— Eu, dacă aş fi tatăl fetei aceleia - se auzi glasul
profesorului, subliniind parcă fiecare cuvânt - nu i-aş da
voie!...
Anca simte ceva răsucindu-se în ea... N-avea,
bineînţeles, de gând să plece singură cu Doru la munte...
Înţelegea şi dreptatea rostirii acelui răspuns din partea
tatălui ei. Şi, totuşi, ceva o deranja cumplit... L-ar fi vrut pe
el, Socrate, pe marele Socrate, care ştia atâtea despre fiinţa
105
umană şi care a fost în stare de atâtea - în sens pozitiv,

adică de înţelegere, de ajutor, de sacrificii -, l-ar fi vrut
acum, când era vorba despre ea, mai înţelegător, mai
elastic! Ori el tocmai acum devenea scorţos, casabil! Şi asta
însemna - pur şi simplu - că n-are încredere în ea! „Păi, aşa
mă cunoaşte el pe mine?” se revoltă sufletul fetei...
— Da’ de ce? întreabă fata, cu o anume vehemenţă,
determinată de starea în care se afla.
— Fiindcă nu se cuvine ca o fată ca ea să plece singură
cu un băiat la munte! răspunde Socrate clar şi apăsat.
— Astea sunt prejudecăţi! strigă Anca, ridicându-se din
balansoar. Şi, dacă fata aceea sunt eu? mai spune ea,
înfruntând privirile, mirate, ale tatălui.
Profesorul nu se mai poate stăpâni şi-i trage o palmă
peste obraz. Apoi încremeneşte, dându-şi seama de
gravitatea gestului...
Din ochii fetei ţâşnesc lacrimi...
îndârjită, îndurerată, îi întoarce spatele şi iese trântind
uşa. Socrate porneşte în urma ei, dar se opreşte. Se-
ntoarce şi ridica, brusc, receptorul telefonului. Formează
un număr:
— Alo, Mihaela? întreabă el.
— Da, unchiule! se aude în receptor vocea studentei, Ce
s-a mai întâmplat?... Iar probleme? adaugă ea cu puţină
ironie...
Socrate, tulburat, renunţă la ceea ce voia să-i
comunice...
— Nu... Nimic! spune el... Iartă-mă că te-am deranjat!...
106
George Şovu
13
Într-o staţie de tramvai, din apropiere de liceu, Doru o

aşteaptă pe Anca. Elevii trec grăbiţi spre şcoală, aproape
fără să-l bage în seamă. Băiatul se bucură pentru că scapă
de ironiile lor.
Când o vede pe Anca, îi iese înainte...
— Am cumpărat la accelerat două locuri. Astă-seară la
optsprezece şi treizeci de minute. Nici în două ore - suntem
la Predeal...
Anca nu spune, deocamdată, nimic...
Pe lângă ei, trece Isoscel. Cei doi o salută.
— Bună dimineaţa! răspunde profesoara, privindu-i
cercetător.
Doru se uită amuzat în urma lui Isoscel, apoi îi zâmbeşte
fetei.
Anca pare însă preocupată. Pornesc împreună spre
intrarea în liceu...
În ziua aceea Socrate avea ore după-amiaza. Dimineaţa

nu se întâlnise cu Anca, de fapt n-a ieşit din camera lui,
când ea a plecat la şcoală. Lucrase toată noaptea. Nu
putuse să închidă ochii nici măcar o oră...
Aşteptase cu inima în gât ca fata să-i deschidă uşa şi să-i
spună „Bună dimineaţa!”... Dar ea n-o făcuse.
Bătrâna, neştiind ce se petrecuse aseară între ei, o privea
cu mirare.
— Lucrează, e foarte ocupat, nu-l mai deranjez! spusese
Anca şi plecase.
107
Acum, la prânz, se petrecuseră pe drum. Anca era în

tramvai, cu Doru, iar Socrate pe trotuar. Păşea gânditor
printre oameni, nevăzând pe nimeni în faţa sa.
Fata ar fi sărit din tramvai, dacă ar fi putut, şi-ar fi
alergat la el...
— Nu e Socrate? a întrebat-o Doru, observând-o
uitându-se după el.
— Ba da! a răspuns fata, cu răceală.
— I-ai spus? Ce-a zis? Sper că ţi-a dat binecuvântarea!
— Bineînţeles! Cu mâna dreaptă!
— Atunci e-n regulă! Cine ştie, poate, până la urmă,
învaţă şi el să joace tenis!
— Da, săracu’, mai învaţă şi el câte ceva! „Vai de părinţii
care nu învaţă nimic de la copiii lor!”...
— Când vei intra în împărăţia de ozon, în seara aceasta,
o să ţi se topească toţi ţepii, „domnişoară Socrate”, ai să
vezi!...
— Da’ unde pleci, maică, de-ţi faci bagajele? o întreabă,

cu mirare, bătrâna, văzând-o îngrămădind, într-o geantă de
voiaj, câteva lucruri, printre care o pijama, pastă şi periuţă
de dinţi, săpun...
— Ştie tata! O să-ţi spună el! Sărut mâna, bunico!
răspunde Anca, sărutând-o pe obraz şi îndreptându-se
spre uşă.
— Şi când te întorci?
— Mâine seară!
— Mâine seară?! se miră bătrâna, cu disperare... Maică,
aţi înnebunit cu toţii - şi tu şi taică-tău!... Dacă el te lasă...
să te duci aşa, de capul tău...
108
George Şovu
— Pa, bunico! Şi fii liniştită! Nu mă mănâncă nimeni! Iar

dacă încearcă cineva, moare, că sunt otrăvită! Hai, pa! Şi fii
cuminte!...
— Maică, maică! a început să se vaite bătrâna,
ştergându-şi lacrimile cu şorţul pe care-l purta aproape tot
timpul în faţă... S-a întors lumea pe dos! Copiii nu mai ştiu
nici de ruşine, nici de frică, de nimic! Iar părinţii stau cu
mâinile-n sân! Ba nu, fac ceva: filozofie!...
14
În faţa Gării de Nord, Anca priveşte prin fereastră,

înainte de a coborî din troleibuz. „O fi sosit?” se întreabă
ea... Se înţeleseseră să se întâlnească în faţa biroului de
voiaj de pe peron...
Intră în marele hol, cu acoperiş de sticlă, al gării... La
megafon se anunţă plecarea unui tren. Pe chipul fetei se
poate citi o anume nelinişte... Trece, mai departe, printre
oameni, din ce în ce mai nesigură.
Deodată, se aude strigată. Întoarce capul şi chipul i se
destinde: este Mihaela. Anca pare bucuroasă, pentru că, în
această masă de oameni necunoscuţi, fiecare având
drumul său însă, întâlneşte o figură familiară.
— Sper că laşi prostiile! Ce naiba, eşti fată mare, scumpa
mea verişoară! îi spune Mihaela, prinzând-o de braţ.
— Dacă pentru asta ai venit - îi replică, tăios, Anca -,
poftim o mie şase sute de lei: metroul! Şi pentru întoarcere!
— Anca, am crezut că ne-am înţeles, insistă Mihaela.
109
— Şi eu am crezut că ai priceput: fac ce vreau!... Şi-

acum - pa! Te rog să nu te ţii după mine! adaugă ea,
pierzându-se în mulţimea de oameni.
N-o trimisese Socrate, nici măcar nu vorbise cu ea.
Mihaela aflase nu ştiu cum, o sunase pe Anca „să-şi bage
minţile-n cap”, dar degeaba. Alergase, atunci, la gară,
sperând s-o oprească astfel. Însă nici aici...
Când a aflat că Anca a plecat la munte, Socrate a simţit

că s-a rupt ceva în el, ceva ce ţinea părţile de dinăuntru la
un loc şi care, acum, alerga, fiecare, în altă direcţie... Avea,
aşadar, senzaţia de desfacere în bucăţi, de pulverizare...
„Hm! îşi spuse profesorul: şi viaţă, şi moarte - la un loc!
Hotar de umbră-ntre ele! Părere - şi albul e negru, iar
negrul niciodată nu va mai căpăta puritate de nea!”... Ochii
din fotografia de pe masă priveau senini, gânditori... În
lumină!...
„Nu te temi?” a întrebat-o Socrate pe Ileana lui. Zâmbetul
ei a rămas neschimbat. Doar un ecou, ca un abur, a ajuns,
totuşi, până la el: „Să ai grijă de ea, Mihai! Ancuţa noastră
e un copil bun!... Va avea multă nevoie de tine, mai ales
când se va face mare! S-o ajuţi, Mihai! De-acum înainte, tu
îi vei fi şi mamă, şi tată! Să nu uiţi, Mihai! îmi promiţi?”
Mâinile profesorului se strâng, neputincioase, între
genunchi...
La un moment dat, Anca aude:
— Să ai grijă, mamă! în tren e curent, să nu răceşti!
întoarce capul şi vede cum un băiat, cam de vârsta ei, îşi ia
rămas-bun de la părinţi...
110
George Şovu
Acum e depăşită de trei soldaţi care merg în formaţie,

având în frunte un ofiţer...
„În acest copleşitor haos, se pare, totuşi, că fiecare rotiţă
se învârte la locul ei, în marele angrenaj” - îi şopteşte parcă
un gând...
„Anca, tu ştii cât de nebună este pădurea acum la
munte? Ce-ar fi...”
„U-iu-iu!”... Îi venea să strige şi să se dea peste cap, să se

rostogolească prin iarba încă verde, pe lângă brazii înalţi cu
trupuri de „feţi-frumoşi” şi cu braţe încărcate de toate
aromele şi de speranţele lumii!...
„U-iu-iu!”... Îi venea să strige..., dar Doru o urmărea şi
ea alerga, cu părul, ca soarele, despletit, fluturând în
boarea vântului parfumat, alerga şi râdea de răsunau
munţii şi văile... şi inimile... Da, mai ales inimile lor
gâlgâiau de râsul acela fericit, când s-au întâlnit şi Doru o
strângea frumos la piept, sărutându-i, ca altă dată, părul,
şi ochii, şi obrajii, şi buzele..., sorbindu-i parcă respiraţia,
sufletul...
„U-iu-iu...!” ţipă o locomotivă din apropiere, şi Anca
tresări, tocmai atunci observându-l pe Doru, care o căuta
cu ochii, privind pe deasupra oamenilor...
Când o zăreşte, îi face semn cu mâna, bucuros, alergând
spre ea... Mirat, îşi priveşte însă pantofii, bascheţii de fapt,
cu care este încălţat, şi care - nu se ştie ce-au păţit - de-l
proiectează aşa, ca pe-o minge, purtându-l când spre un
brad, când spre altul, mereu în contratimp cu mişcările pe
care Anca le face, astfel că, deşi ar dori din toată inima,
iată - nu se poate apropia de ea. Fata râde şi aleargă, în
111
zigzag, spunându-i cu glasul ei, ca un clopoţel de argint:

„Degeaba, nu mă prinzi! Hai, prinde-mă! Prinde-mă, dacă
poţi!” Hotărât să facă ceva, Doru se opreşte, gândindu-se că
ar fi mai bine să-şi scoată bascheţii din picioare: „La urma
urmei, cred că ei poartă toată vina!” îşi spune băiatul. Dar,
tocmai atunci, o gură de vânt mai puternic îl soarbe şi-l
izbeşte de trunchiul unui brad imens...
— Cască ochii, măi băiatule, nu vezi pe unde mergi? îl
apostrofează cineva, din apropiere, un bărbat masiv, de al
cărui rucsac, purtat în spate, Doru se lovise, fără să vrea...
Anca îl întâmpină cu un zâmbet. Băiatul se apropie de ea
şi-o sărută, în grabă, pe obraz.
— Hai, că-n cinci minute pleacă! Ai întârziat!
— Dorule, ştii ceva? îi spune fata... Nu mai mergem!...
— Cum „nu mai mergem”? Eşti nebună?
După un moment de descumpănire, băiatul o întreabă:
— Şi cu biletele ce facem?
— Le vindem! Hai, repede, poate mai sunt oameni la
casă, care au nevoie de ele. Hai!...
Amândoi pornesc în fugă spre una din casele de bilete,
aflate în apropiere...
... În camera lui, Socrate stă în fotoliu, cu capul rezemat

şi ochii închişi. Pare o statuie a durerii şi a neputinţei... În
jur, totul parcă a încremenit...
În această tăcere desăvârşită, un zgomot nedefinit se
aude. Socrate întredeschide ochii. Deodată, zgomotul
capătă concreteţe, dovedindu-se a fi scârţâitul uşii de la
intrarea în apartament. Profesorul ascultă şi nu-i vine să
creadă. Dar, în această clipă, Anca ciocănea în uşa camerei
112
George Şovu
şi, deschizând, îi spune, cu seninătate, ca şi când nimic nu

s-ar fi petrecut:
Bună, tată!
Apoi închide uşa, retrăgându-se în camera ei, unde dă
drumul la muzică.
Socrate rămâne nemişcat în fotoliu. Peste câteva clipe, îşi
trece palma pe frunte, îndepărtând dintre cutele sufletului
o mare povară...
113
Capitolul IV
Pe scenă, formaţia de muzică „Liceenii” interpretează

ultima parte din „Marşul bobocilor”, compoziţie inedită
creată de elevii din orchestră special pentru această
festivitate. Mihai cântă la chitară, Ionică la baterie, Şerban
la orgă electronică, iar Geta e solistă.
Laitmotivul melodiei este preluat de întreaga sală - elevi
şi profesori... Spectacolul se încheie în ropot de aplauze.
Directoarea, însoţită de Doina Puşcariu, se apropie de
Socrate şi Luminiţa, care se aflau undeva, lângă scenă.
— Am avut emoţii, dar a ieşit minunat! exclamă
directoarea! Vă mulţumesc! Aţi făcut un lucru frumos - se
adresează ea, mai departe, celor doi profesori.
— Şi unde mai pui că, de când cu melodia asta, mă simt
şi eu „boboc” - spune Socrate, amuzat.
— Cam tomnatici „bobocii” noştri, domnule profesor!
glumeşte directoarea.
În acest timp, Socrate vede în uşa sălii de festivităţi pe
Alexandru, pe Ioana şi pe Andrei făcându-i semne.
Acesta le răspunde bucuros, apoi, întorcându-se spre
directoare, o roagă să le permită celor trei „veterani” ai
114
George Şovu
şcolii să participe şi ei la sărbătoarea dată în cinstea noii

promoţii intrate în liceu.'
— Cu mare plăcere! răspunde directoarea. La urma
urmei, nu-i minunat să ştii că n-ai fost uitat de foştii tăi
elevi?
Directoarea şi Doina Puşcariu se îndreaptă spre un alt
colţ al sălii.
Orchestra atacă o melodie ritmată. Elevii încep să
danseze.
Luminiţa Cernea, rămasă, din nou, singură cu Socrate, îl
„înţeapă” cu simpatie:
— Sunt sigură ca dumneavoastră şi ca „boboc” aţi fost
tot precoce!
— De data asta n-aţi nimerit-o! Când eram ca ei nu
ştiam nici măcar să dansez...
Luminiţa se amuză.
De ei se apropie Alexandru şi Ioana. Socrate îi
recomandă:
— Ei sunt Ioana şi Alexandru, studenţi, foştii mei elevi,
spune el cu mândrie. Ea e medicinistă, el, la Construcţii!
Tinerii se înclină în faţa Luminiţei.
— Ei, construieşti ceva? îl întreabă Socrate pe
Alexandru.
— Deocamdată, proiecte!
— Suntem la... temelie! zâmbeşte Ioana.
— Vezi să nu te-nchidă-n ziduri ca Pe Ana lui Manole!
glumeşte Socrate.
De ei se apropie acum Andrei, care-i fotografiază.
— Ce e, Andrei, tot cu „certificate pentru posteritate?”
întreabă profesorul.
115
— Ce s-ar face viitorul fără prezent domnule profesor?

Alexandru începe să danseze cu Ioana… După puţin timp,
melodia ritmată se termină şi orchestra începe un tango.
Mijlocul sălii rămâne, pentru câteva minute, liber. Apoi, din
ce în ce mai multe perechi se prind în dans.
De undeva, dintr-o latură a sălii opusa faţa de Luminiţa
şi Socrate, Isoscel, rămasă singură, urmăreşte cu alţi ochi
decât până acum, legănarea armonioasă a elevilor ce se
perindă prin faţa sa. „Zbânţuiala” de până atunci - cum o
numea ea - nu-i plăcea, i se părea caraghioasă, fără alt rost
în afară de acela de a fi prilej de descărcare a impulsurilor
ce clocotesc în vinele anilor tineri. Văzând sutele de perechi
de tineri fericiţi, pe chipul profesoarei se citeşte o caldă
nostalgie, regretul pentru un timp care a fost cândva. Ochii
i se umezesc, de parcă şi-ar evoca imagini ale trecutei ei
tinereţi.
— Ei, aşa da! exclamă, cu emoţie, Isoscel...
Tangoul se termină. Profesoara se află mea sub impresia
emoţiei pe care a trăit-o. Directoarea trece pe lângă ea,
însoţită de Luminiţa...
— Mi-a plăcut cum au dansat copiii - spune Isoscel, cu
glas gâtuit. Mi-au adus aminte... ehe... de anii când eram si
eu ca ei... Dansam..., cântam... Au trecut toate!...
— Nu ştiam că aveţi voce - spuse, plăcut surprinsă,
directoarea.
— Trei ani am cântat la Operă!
— Chiar la Operă? întreabă Luminiţa.
— Ei, în cor! răspunde, cu modestie, Isoscel...
Matematica după aceea am făcut-o...
— Înseamnă că ne-aţi putea..., reia directoarea.
116
George Şovu
— Dac-ar fi fost aşa, numai între noi... Altfel, nu cred că

e potrivit... Râd copiii ăştia de mine!
— Ba, dimpotrivă - intervine Socrate -, eu cred că elevii
ar fi bucuroşi să vă cunoască... mă rog, şi altfel...
— Şi eu cred! întăreşte directoarea ideea.
Lui Isoscel îi lucesc ochii. Stă o clipă în cumpănă, apoi
spune:
— Aş cânta o arie dintr-o operă. Tot nu se prea duc
copiii…
Andrei, care tocmai îşi poza prietena într-un grup de
elevi, este abordat de directoare:
— La ordin! răspunde băiatul.
— Andrei, doamna profesoară va cânta ceva - anunţ-o tu!
spune directoarea, făcând semn orchestrei să nu înceapă o
nouă melodie.
Andrei se urcă pe scenă, ia microfonul, îşi drege glasul şi
anunţă ceremonios:
— Stimate boboace şi stimaţi boboci, urmează... surpriza
serii!...
Toţi elevii s-au întors către scenă şi aşteaptă curioşi...
Isoscel apare. Andrei îi întinde mâna - în aplauzele
membrilor orchestrei - şi o conduce către pian.
După o clipă de uluială, sala întreagă izbucneşte în
ropote de aplauze.
Andrei îi face lui Isoscel o fotografie. Faţa profesoarei este
cu totul alta: pare un zâmbet speriat, inundat de lumină.
Doru, din sală, îi face semn Ancăi:
— Pst! Pst! Regina „bobocilor”!
— Hopa! Tu ai matricolă? punctează, ironic, elevul
Georgescu, făcând semn cu cotul unui coleg.
117
— Să ştii că ne face un nou regulament de dans!

răspunde în şoaptă acesta.
Emoţionată, Isoscel începe să cânte la pian, însoţind
melodia cu o voce plină, caldă, cu vibraţii dramatice,
impresionante...
În sală se declanşează rumoare.
Elevii, grupuri-grupuri, comentează în şoaptă:
— Ia uite ce chestie! exclamă Doru, pe jumătate cu
admiraţie.
— Dom’le, e ea? se face că se şterge la ochi Georgescu,
din clasa Iui Socrate...
Colegul de-alături potriveşte „şarful” cu pumnii făcuţi
binoclu:
— Ea e, mă!
— Asta nu e Isoscel! îi şopteşte Ionică lui Mihai. E o
cântăreaţă deghizată-n Isoscel!
Simţind rumoarea sălii, profesoara continuă să cânte,
dar cu o uşoară crispare.
— Fraţilor, cântă! spune Doru, mimând uluiala totală.
— Ia tăceţi, măi, se-aude în şoaptă vocea Ancăi, de lângă
el.
— Al naibii să fiu dacă nu Ie zice bine! afirmă Tudor.
Ioana şi Alexandru ascultă cu interes, într-un colţ al
sălii:
— Extraordinar! exclamă Ioana, sincer impresionată.
Cântă foarte frumos!... Şi eu care credeam că n-are pic de
suflet!
— Femeile sunt totdeauna pline de surprize - răspunde
Alexandru.
118
George Şovu
Sala e câştigată din ce în ce mai mult de vibraţia sinceră

a interpretării. Acum toţi elevii ascultă, în tăcere deplină,
impresionaţi de căldura pe care o degajă aria interpretată
de Isoscel. E aria Polinei din „Dama de pică”, de Ceaikovski.
Parcă simţind comuniunea ce s-a născut între ea şi sală,
profesoara cântă cu şi mai multă dăruire, emoţionându-se
ea însăşi. Muzica e răscolitoare, iar cuvintele, simple,
vorbesc despre un vis pierdut - tinereţea apusă: „Prietene
dragi, cântaţi/ Zglobii şi uşurele/ Spre slava tinereţii ne-
ncetat./Dansaţi,/Dansaţi!/ Şi eu am fost ca voi/în zorii vieţii
mele./Cântatul m-atrăgea/în ritmu-i fermecat./Eram atât de
fericită,/Dar, vai, din visul meu/N-a mai rămas nimic,/ N-a
mai rămas nimic,/Decât tristeţea,/Tristeţea, tristeţea!”...
Glasul dramatic şi cald începe să-i tremure uşor, ochii i
se umezesc, pentru ca, după câteva clipe, lacrimile să
înceapă să-i curgă pe obraji... Isoscel cântă mai departe,
plângând... Cu siguranţă că a uitat unde se află... Pagina
de cântec este parcă o pagină din propria ei viaţă, o pagină
caldă, precum durerea născută dintr-o rană rămasă vie,
oricâte strădanii s-au consumat, în tot atâtea zadarnice
forme, ca s-o îngroape... „N-a mai rămas nimic,/ Decât
tristeţea,/ Tristeţea, tristeţea!”...
O dată cu stingerea ultimului acord, sala a izbucnit în
aplauze frenetice. Strigăte de „Bravo!” se aud din toate
părţile. Profesoara, trezită din acel vis de încântată
suferinţă, priveşte puţin speriată în jur, ştergându-şi, fără
nici o jenă, cu dosul palmei, lacrimile ce-i mai curg încă.
Coboară de pe scenă, sprijinită de Andrei.
Dând cu ochii de directoare, rosteşte jenată:
119
— Vă rog să mă scuzaţi... N-am vrut... dar aşa e când

răscoleşti...
— Aţi cântat foarte frumos. Ne-aţi emoţionat pe toţi. I-aţi
auzit pe elevi ce încântaţi au fost? Vă felicit!
— Aveţi o voce caldă, cu un timbru plăcut, dramatic,
doamnă profesoară - spune şi Luminiţa. Mi-a plăcut
mult!...
— Mă scuzaţi! repetă Isoscel, grăbindu-se să iasă din
sală, pentru că simţea iarăşi lacrimile mijindu-i printre
gene.
Socrate porneşte în urma ei...
Între timp, veselia a pus, din nou, stăpânire pe întreaga
sală... Anca şi Doru trec pe lângă Rodica, aflată în dans cu
un alt partener. Este îmbrăcată uşor extravagant, iar o
parte din păr îi este împletit în codiţe subţiri. Rodica
sesizează interesul lui Doru şi îi face semn complice. Dar şi
Anca observă şi-l pune la punct, în stilul ei direct:
— Dacă te interesează Rodica, în pauză!
— Dacă n-ai cicăli... n-ai fi tu!...
Socrate se întoarce lângă Luminiţa:
— I-am găsit un taxi lui Isoscel. Era foarte afectată - o
informează el.
După câteva clipe, în care cei doi privesc amuzaţi spre
tinerii cuprinşi în vârtejul dansului, Socrate se adresează
Luminiţei, zâmbind:
— Ştii ceva? Mai c-aş face şi eu o „trăsnaie”, ca Isoscel.
— Dumneata, „trăsnăi”? întreabă profesoara, amuzată.
— Eu, de ce nu? Uite, m-aş duce la orchestră - declară el
cu voită emfază - şi le-aş cere băieţilor să cânte ceva de
Strauss. Apoi te-aş invita la dans şi, cu dumneata în braţe,
120
George Şovu
pierdut în vârtejul valsului, cine ştie, poate că spaţiul şi

timpul ar înceta să mai existe?!... Măcar pentru mine!...,
glumeşte el.
Luminiţa îl priveşte lung.
— Şi cine te opreşte s-o faci? îl incită tânăra profesoară.
Auzind răspunsul, Socrate îşi compune o figură serioasă,
îşi încheie haina şi, când să facă plecăciunea de invitaţie la
dans, Tudor, care nu observase intenţia profesorului, se
apropie de ei:
— Doamnă profesoară, i se adresează el politicos, nu vă
supăraţi, dansaţi cu mine?
Gestul lui Socrate rămâne suspendat... Luminiţa stă o
clipă pe gânduri, întoarce privirea spre el, apoi îi răspunde
lui Tudor:
— Dacă ţii tu neapărat...
— Vă mulţumesc! răspunde băiatul...
Socrate rămâne singur, stingher, în margine de sală. În
spatele său, întâmplător, pe un perete se află un desen pe
care scrie: „La ţintă!”, şi în mijlocul unui cerc: „nota zece”!
Aşa cum stă, rezemat aproape de perete, nu se mai vede
decât înscrisul: „La ţintă!” deasupra capului său...
Tudor dansează cam stângaci cu Luminiţa... Este
cuprins, de fapt, de o teribilă emoţie. Nici nu-i vine să
creadă că avusese curajul acestui gest, adică s-o invite la
dans. La drept vorbind, era puţină obrăznicie în ce făcuse
el. Profesoara putea foarte bine să-l refuze. Şi-apoi mai era
acolo şi Socrate. Cum de nu se gândise?!... Extraordinar!
Abia acum realiza gogomănia pe care o făcuse: fusese de-a
dreptul nepoliticos cu profesorul său. El îşi pusese în gând
să danseze cu diriginta, o pândise mai mult timp, stând
121
mereu în preajmă şi, când a crezut că e momentul potrivit,

se înfiinţase în faţa ci...
— Ce dansezi aşa, ca un băţ? îl întreabă Luminiţa,
zâmbindu-i.
— Vă rog să mă iertaţi... sunt atât de speriat..., bâlbâi
băiatul.
— De ce?
— Cred c-am făcut o prostie... că nu se cuvenea... Vă
mulţumesc mult c-aţi acceptat! Dacă mă refuzaţi...
— Ce era dacă te refuzam? Aş fi putut s-o fac, nu? Mai
vezi tu vreo profesoară dansând cu elevii?!...
— Bine, dar dumneavoastră...
— Eu? Eu ce sunt? Nu-s profesoară?
— Da, dar sunteţi tânără... şi...
— Şi... (Luminiţa „se juca” cu el, îl iscodea să vadă, intr-
adevăr, ce gândeşte...)
— Ei, ştiţi dumneavoastră..., spuse băiatul cu obrajii în
flăcări...
— Ce să ştiu? La ce te referi?
— Nu ştiţi că sunteţi... frumoasă?
— A, asta era? Deci ţie îţi place să dansezi numai cu
lemei... frumoase?
— Doamnă dirigintă..., vreţi să mă omorâţi de tot?
— De ce? Văd că te-ai mai înviorat puţin... Asta am şi
vrut... să-ţi scot băţul acela pe care-l înghiţiseşi... şi te
făcuseşi „stâlp”!
Tudor şi diriginta trec acum, în dans, pe lângă Anca şi
Doru...
— Te-ai prins? Lui Socrate îi place de mine, cum dansez!
îi şopteşte Doru fetei.
122
George Şovu
— De unde ştii? întreabă ea, crezând că vorbeşte serios.

— Uite-l pe tuşă... Te ţine sub observaţie... Nu cumva
fetiţa domniei sale s-o apuce pe căi greşite!...
— Dorule, te rog, să nu-l mai amestecăm pe tata în
treburile noastre! spune Anca, cu tristeţe în glas.
— A, da! Uitasem... Că nu datorită lui n-ai mai plecat tu
la munte.
— Ţi-am spus foarte clar: a fost decizia mea!
— Decizia ta dictată de tăticu’!
— Te-am rugat de-atâtea ori să nu-l mai jigneşti...
Drept răspuns, Doru se uită, din nou, cu insistenţă, spre
Rodica, urmărind supleţea cu care aceasta dansează,
întorcând, din când în când, capul spre el şi zâmbindu-i
provocator...
Anca este evident jignită de atitudinea lui...
— Dorule, dacă e bravadă - e de prost gust! Iar dacă te
interesează cu adevărat fata, eşti liber să faci ce vrei!...,
spune ea, hotărâtă.
Doru se opreşte din dans.
— Eşti geloasă? o întreabă el, ironic, arborând un aer de
superioritate.
— Nu, indignată! Te-am mai rugat să renunţi la poză! Să
fii ceea ce eşti! Ceea ce cred eu că eşti!.... adaugă Anca
îndurerată.
Doru fierbe... Anca ţintise drept în locul în care „armura”
lui nu se „încheia” perfect...
Fiindcă nu era zi în care gândurile lui să nu se bată cap
în cap... Şi totul pornea... de la totul!... Ar fi vrut să spună
de la Anca, fiindcă ea... era totul pentru el... Dar cum să-i
spună că nu va fi niciodată cum şi-l dorea ea? Nu va fi
123
pentru că nu va putea! Mai întâi că nu spera nicicum să

ajungă vreodată ca Socrate să-l primească aşa, pe porţile
cele mari, în sufletul său. Şi, pe drept! Pentru sport, el
trebuia să muncească foarte mult! în această situaţie,
povestea cu ceea ce-i spunea el Ancăi... despre „culoarul”
său nu era o vorbă goală. Ca să poată să lunece bine şi
frumos, să alunece în sus pe acest culoar, îi trebuia
muncă, nu jucărie. Iar el o făcea şi simţea că e în stare s-o
facă şi în continuare bine, tot mai bine... Pentru altele însă
- îi rămânea, din păcate, foarte puţin timp. Celelalte
„culoare”, în acest caz, se îngustau tot mai mult, iar când el
era scos de pe al lui, nimerind ori trebuind să intre pe un
altul, simţea că nu prea încape, că se loveşte de pereţi, că
tropăie, că hodorogeşte... Şi acest lucru nu putea să-i placă
Ancăi, nici lui Socrate... Venea acasă obosit, sleit de la
antrenamente... Ar fi dormit... „să se scufunde patul cu el”.
Dar n-avea când, nu-şi putea permite. Punea mâna pe
matematică, pe fizică, pe chimie, pe filozofie... Citea, lucra
cu încăpăţânare, cu disperare uneori, însă, după o oră-
două, totul în cap se învălmăşea, el nu mai pricepea nimic,
ori pricepea mai greu, iar de aşezat, acolo, în „cutiuţe”,
lucrurile se aşezau mai greu, şi, când trebuia să le scoată
la lumină, nu le prea găsea, chipul lor nu era prea clar...
ochii lui, întorşi înăuntru, bâjbâiau, tremurând pe poteci
aproape străine, ezitând în alegere... În timp ce ochii
profesorului şi mai ales ochii Ancăi... Îi incendiau fiinţa. Ei,
în asemenea clipe, îi venea, ar fi fost în stare „să-şi ia
lumea-n cap”! în asemenea momente, se desprindea
resortul cel năstruşnic de dinăuntru, care-l îndemna să
spună orice, numai adevărul despre gândul şi sufletul lui,
124
George Şovu
nu! Atunci, în asemenea momente, împrejurări, „făcea pe

grozavul” - cum îi spune Anca, acuza ndu-1. Recunoştea că
fata avea dreptate, dar, oricât de mult şi-ar fi dorit, altă
reacţie nu avea la îndemână, aşa că...
... Uite, şi acum, o priveşte pe Anca abia stăpânindu-şi
furia:
— Eu sunt Doru şi te salut! exclamă el, lăsând-o în
mijlocul ringului şi îndreptându-se spre locul unde
dansează Rodica...
Luminiţa, care trecea prin preajmă, observă scena şi se
întristează.
— Du-te şi invit-o tu - îi spune ea lui Tudor, oprindu-se
din dans. Îl caută, în acelaşi timp, cu ochii pe Socrate.
Acesta, rămas în acelaşi loc, „la ţintă”, urmăreşte, încordat,
incidentul, fără să poată mişca, deocamdată...
În primele secunde, stupefiată de gest, Anca se leagănă,
în continuare, singură, în ritmul melodiei pe care orchestra
o cântă mai departe. Nu-i vine să creadă că i s-a putut
întâmpla aşa ceva.
Tudor soseşte lângă ea şi-o roagă să danseze cu el... Fata
îl priveşte câteva clipe, îi zâmbeşte cu infinită tristeţe şi-i
răspunde:
— Nu, Tudore! Mulţumesc! Nu mai dansez... Apoi se
retrage, grăbită, printre perechile de tineri... Pe chipul lui
Socrate s-a întipărit o mare durere...
Ajungând lângă Rodica, Doru îl bate pe umăr pe
partenerul acesteia, spunându-i:
— Vezi că te cheamă diriginta.
Încântat apoi, ca de o glumă bună, începe să danseze.
125
— Te aşteptam de mult! Cum s-a făcut de-ai scăpat de

domnişoara Socrate?
— S-o lăsăm în pace!
— Dar unde e, că n-o mai văd?!
— Cred c-a plecat acasă!
— Aha! S-a plictisit de tine şi te-a părăsit! De, ce să-ţi
fac, dacă n-ai conversaţie elevată? învaţă şi tu nişte „texte”
şi, la o adică, pac! Fă-o praf! Şi pe ea, şi pe filozof!
— Rodica, şi aşa mă doare capul! Te rog! Sunt sătul de
„prelucrări”!
— Eu ţi-am spus: tu cu mine te potriveşti! Sau ai uitai
„vara noastră fierbinte”?!...
Mai mică decât Doru cu un an, Rodica nu era nici o fată

proastă şi nici urâtă. La şcoală învăţa chiar bine. Avea însă
atât în înfăţişare, cât mai ales în comportarea ei - ceva
provocator, ceva ce friza, uneori, vulgaritatea. Nu era
distinsă şi pură ca Anca. Pe fata lui Socrate - când o săruta
- Doru o simţea ca pe o soră... Şi totuşi, îi plăcea atât de
mult!... Dacă ea l-ar fi lăsat în pace, dacă l-ar fi admis aşa
cum era el - mai bolovănos, muncind pentru tenisul lui atât
de mult, muncind şi pentru altele, atât cât putea şi cât îi
mai rămânea timp, dacă... -, ar fi fost în stare să i se
întindă la picioare... aşa, ca un covor, iar ea să treacă uşor
peste el şi să se simtă bine...
Dar Anca nu-l voia aşa, pentru că îl credea altfel! Anca
şi-ar fi dorit să-l croiască ea, acum, după un tipar... ce lui îi
126
George Şovu
era, în mare măsură, străin... Şi-atunci, era de-ajuns doar

să înceapă cu „programul de educaţie”, cum îl numea el, în
batjocură, că Doru şi simţea cum se tulbură apele în el...,
iar „mişcarea” prin ape tulburi n-are niciodată sorţi de
izbândă!...
Rodica însă îl liniştea şi îl punea, totodată, pe jar... Ea
era femeie! Doru... o făcuse femeie!
... Se aflau la Constanţa, de aproape o săptămână - el şi
cu Alexandru, fratele său. Părinţii le găsiseră o gazdă,
pentru vreo cincisprezece zile, în timp ce ei plecaseră la
„Felix”, unde aveau bilete de tratament. După vreo şase
zile, a plecat şi Alexandru, fiindcă trebuia să meargă într-o
tabără, ia Predeal. Astfel că, locuinţa fiind plătită pentru
încă vreo opt zile, Doru a rămas singur la mare...
Atunci a apărut Rodica, chiar la câteva ore după
plecarea lui Alexandru. Era nepoata gazdei şi venise să stea
şi ea nici câtva timp...
S-au recunoscut imediat, se ştiau de la şcoală... În ziua
aceea au şi plecat la plajă împreună, la Mamaia. Rodica
venise singură, părinţii ei urmând să sosească abia peste
două săptămâni, când luau concediu...
N-au venit toată ziua acasă. Au mâncat câte ceva la lui
tetele de pe plajă şi-au rămas până seara, târziu...
Se înnopta. Nisipul era fierbinte şi briza mării - caldă,
liniştitoare. Fusese o zi foarte frumoasă... Stătuseră alături,
pe acelaşi cearşaf, înotaseră în voie în mare, hârjonindu-se
i u valurile.
La un moment dat, în apă fiind - rămăseseră acum
aproape singuri, doar la câteva sute de metri se mai
observau nişte siluete -, fata s-a apropiat de el, şi-a scos
127
sutienul şi s-a lipit de pieptul lui Doru, sărutându-l, în

acelaşi timp, pe buze. Băiatul a simţit parcă un fel de
ameţeală, care s-a strecurat, pe loc, cu acorduri de cântec,
în trupul lui...
— Prinde-mă, i-a spus apoi Rodica, desprinzându-se de
el şi începând să înoate... Dacă mă prinzi, a şoptit ea,
săltând capul deasupra unei horbote albe de pe fruntea
unui val, poţi să faci ce vrei cu mine! Îţi promit!...
Doru simţea că ameţeşte de-a binelea! îndrăzneala fetei îl
uluia, dar îl şi încânta, mai ales... „Ce-o fi găsit-o? se
întreba, că doar n-am fost prieteni niciodată... Şi cred că
ştie şi de Anca!”, se gândi el, în continuare, fulgerat de o
grijă firească...
— Prinde-mă, hai, prinde-mă! Nu vrei? îl îmbia fata, care
înota cu sutienul în mână, fără să-l mai fi pus la locul lui.
Doru, care era un foarte bun înotător - şi Rodica văzuse
acest lucru până atunci -, din câteva lungimi de braţ,
zvâcnite la repezeală, a fost lângă ea, adunând-o în braţe.
Fata i s-a prins cu amândouă mâinile de gât, iar cu
picioarele i-a încolăcit trupul, pe la mijloc, ca o liană
fierbinte.
Băiatul a prelungit sărutarea, secunde în şir, peste
ţipătul scurt al fetei, care, părăsită, pe neaşteptate, de
clocotul încordat ce-o stăpânise, i s-a lăsat moale şi uşoară
în braţe, rugându-l s-o poarte aşa până la mal...
Întinsă pe cearşaful de plajă, Rodica zâmbea, fără să
spună un cuvânt.
Doru nu ştia ce să zică... Era încurcat şi nici nu apucase
să se dezmeticească. Totul se petrecuse atât de repede, iar
el era într-adevăr uluit de gestul fetei...
128
George Şovu
— Aşa-i că... nici tu...? şopti Rodica, fără să-l privească.

— Da! răspunse Doru. Nici eu!...
— Atunci mă bucur, mă bucur foarte mult! repetă fata,
întorcându-se pe-o parte şi privindu-l drept în ochi...
Înseamnă c-o să mă iubeşti... măcar puţin... Şi-o să mă ţii
minte!... Şi-acum sărută-mă, ce mai stai, sunt mireasa ta,
nu? Sărută-mă!...
Au rămas până târziu... şi s-au iubit până ce-au obosit,
acolo, pe plajă, în văzul şi în auzul mării, ce-şi tremura
cântecul ei de veşnicie. S-au întors acasă, la Constanţa, pe
jos, ţinându-se de mână. În gândurile şi în trupurile lor,
care păşeau alături, înfloreau grădini de speranţe... O dată
ajunse însă la ţărm, acestea se sfărâmau, ori se retrăgeau
speriate, lăsând în urmă doar oftări de ecou...
A doua zi, şi a treia zi... şi tot aşa până într-a
unsprezecea zi, când au sosit părinţii Rodicăi, lucrurile s-
au petrecut la fel.
Mătuşa fetei a înţeles ce se întâmplă cu ea şi-a slobozit,
către sufletu-i aprins, sfat de grijă şi de îngrijorare.
— Tuşă Mărie - i-a răspuns fata, cu gândurile noian de
valuri în furtună -, el e fericirea şi pedeapsa mea! Îl iubesc
de mult - nici n-am apucat măcar să-i spun asta -, iar el o
iubeşte pe alta!... Am vrut să-mi încep viaţa aşa... Cine ştie,
poate că nici el nu mă va uita!...
În toată perioada aceea, Doru i-a scris, totuşi, în flecare
zi, Ancăi. Şi scrisorile lui erau duioase, şi calde, şi
adevărate... Sufletul lui tot pe ea o iubea...
Când o vedea pe Rodica însă, după ce s-a întors la
Bucureşti, starea aceea de ameţeală, de beţie a fiinţei îl
încerca din nou. Fata ştia acest lucru, cu aşa ceva îl avea în
129
stăpânirea ei, deşi nu se mai întâlniseră ca atunci, la mare,

niciodată. Îl provoca însă, de câte ori avea prilejul, pentru
că nu putea suporta cu gând uşor prezenţa lui lângă
Anca... Aşa procedase şi în seara aceasta, contând pe
reacţiile „nestăpânite” - cum le numea ea - ale lui Doru, şi
uite că reuşise...
Anca plânge în hohote, în camera ei, întinsă pe un divan.

E îmbrăcată aşa cum a venit de la „balul bobocilor”...
— Am crezut că te-ai făcut mare, Anca - îi spune Socrate,
întristat. Intrase şi se aşezase pe canapea lângă fată. Te-am
lăsat să judeci totul cu capul şi cu sufletul tău... Şi uite că
am greşit..., adaugă el.
— Tată, te rog să nu te-amesteci! Pot şi singură să-mi
rezolv problemele, izbucneşte Anca, printre suspine.
— Ai şi demonstrat-o! Ce să-ţi spun?!
— Ce ştii dumneata?
Cuvintele fetei îl izbesc drept în suflet pe Socrate. Se
ridică... Este descumpănit... „Cum, ce ştiu? Cum, ce ştiu?”
ar vrea să întrebe... „Chiar, ce ştiu eu?!” îi răspunde, parcă,
un oftat din suflet...
Face câţiva paşi prin odaie şi ochii i se opresc pe
fotografia de pe perete, din faţa mesei de lucru a Ancăi. Se
apropie de fată, întinde mâna şi-o mângâie cu căldură...
Anca, sprijinindu-şi capul pe piciorul lui Socrate, plânge şi
mai tare... Profesorul ar vrea să mai spună ceva, dar îşi
înghite cuvintele într-un oftat. Anca ridică ochii şi priveşte
130
George Şovu
şi ea spre aceeaşi fotografie. Socrate iese din cameră parcă

îmbătrânit dintr-o dată. În urma lui se aude plânsul
înfundat al fetei...
Cum deschide uşa, dă cu ochii de bătrână, care îl
priveşte cu încordare, de parcă ar vrea să ghicească ce s-a
petrecut în cameră. Socrate trece însă pe lângă ea,
murmurând un „Noapte bună”, lăsând-o astfel să-şi macine
singură nedumeririle. Intră în camera sa, închizând energic
uşa.
Bunica, descumpănită, priveşte când spre uşa fetei, când
spre aceea a lui Socrate...
La o masă, Anca îşi frământă mâinile, neliniştită... Uşa

se deschide şi în Cabinetul de limba şi literatura română
intră Luminiţa, cu câteva cărţi sub braţ. Se aşază, la masă,
în faţa fetei...
— Am vrut să stăm puţin de vorbă, de aceea te-am
invitat aici... Fără să vreau am asistat la o scenă neplăcută,
spune profesoara, în continuare, oarecum încurcată...
— Bănuiam c-o să mă chemaţi, răspunde fata, oficial,
rece.
— Anca, ce e cu Doru?
— Cu Doru? Nu e nimic... A fost!...
Profesoarei îi înfloreşte un zâmbet în colţul buzelor... Îi
plăcea siguranţa cu care răspundea fata, deşi ştia bine că,
deocamdată, nu face decât pe grozava.
— Anca, uită-te în ochii mei! o îndeamnă Luminiţa.
131
Fata îşi dezlipeşte cu greu privirea de pe orizontul opac

al mesei şi, săltând, în sfârşit, capul, înfruntă cu hotărâre
ochii care o cercetează iscoditori.
— Vă sunt dirigintă de puţină vreme. Încă n-am putut
stabili cu voi o legătură sufletească mai apropiată. Totuşi,
spune-mi, tu ai încredere în mine? o întreabă profesoara.
— Da! răspunde fata, cu siguranţă în glas.
— Atunci e bine! Îţi mulţumesc!... Şi-acum, continuă ea,
în numele acestei încrederi (iartă-mă că te întreb, te rog,
totuşi, să-mi răspunzi, dacă poţi), ai să-ţi faci vreun reproş
în legătură cu Doru?
— Multe! Poate totul! răspunde Anca, cu întristare. N-am
făcut nimic ca să-l schimb. Sau „n-am făcut nimic” potrivit
în acest sens...
Profesoara o priveşte cu căldură:
— Bine, Anca! Sigur, n-aş vrea acum să-ţi dau sfaturi...
În general, când e vorba de inimă - sfaturile, din partea
altora, cad, de obicei, alături, nu se prea potrivesc. Totuşi,
te-aş ruga să ţii minte ceva, dacă vrei, bineînţeles: să ştii că
totul trebuie să treacă prin controlul minţii! Aici... nuanţele
au un rol extraordinar: din ele, până la urmă, se
orânduieşte ceva ce se cheamă echilibru... O lumină prea
puternică, agasantă, obsesivă poate să distrugă, într-o
anume împrejurare, sentimentul, adică viaţa, şi... lumină
fără viaţă... Înseamnă calvar! După cum şi tumultul din
simţire, rostogolit, fără să aibă deasupră-i măcar o rază de
lună, ajunge, precis, la prăpastie!... Cam asta ar fi... în
general spus... În ceea ce te priveşte, tu singură vei cântări
ceea ce merită şi ce nu! Şi, făcându-ţi o confesiune, aş vrea
132
George Şovu
să-ţi spun că... şi eu am încredere în tine! Multă

încredere!...
Chipul fetei, la început crispat, se luminează.
Luminiţa se ridică. Eleva îi urmează gestul, dar nu se
grăbeşte să plece...
— Doamnă dirigintă, începe timid fata, vă rog să nu vă
supăraţi, vreau să vă întreb şi eu ceva.
— Te ascult, Anca.
— Tata v-a spus să staţi de vorbă cu mine?
Profesoara ezită o clipă... Apoi îi răspunde cu francheţe:
— Da, dar mai de mult, nu acum!
— Vă mulţumesc! răspunde fata bucuroasă, privind spre
chipul dirigintei cu o caldă iubire... Doamnă profesoară,
continuă, după câteva secunde, încurcată,... ar mai fi
ceva...
— Spune, Ancuţo! o încurajează Luminiţa, învăluind-o şi
ea cu sentimente asemănătoare...
— De mult aş fi vrut... Ştiţi..., când dumneavoastră vă
uitaţi la mine - şi când o faceţi frumos, ca acum, de pildă,
dar şi când sunteţi supărată eu am senzaţia, fizică
aproape, că mă priveşte mama mea... Ea avea exact ochii şi
privirea dumneavoastră...
— Pe care ţi i-a lăsat ţie moştenire! spune, emoţionată,
diriginta, întinzând mâna şi mângâind capul fetiţei, pe
care-l rezemase, tandru, de pieptul ei...
— De când v-am văzut astă-toamnă, în careu, mă tot
întreb, obsedată de acest fapt, cum se poate aşa ceva, cum
de s-a nimerit o asemenea coincidenţă?!... L-am întrebat şi
pe tata, chiar atunci, în prima zi de şcoală... ce crede...
— Şi dânsul ce ţi-a răspuns?
133
— „Înseamnă că avem deja un element comun cu noua

ta dirigintă şi cu noua mea colegă!”... Aşa a zis!... Dar,
intrând în camera lui, l-am auzit, şoptindu-şi doar ca
pentru sine: „Bine că sunt! Că sunt aşa!”... Aceste cuvinte
m-au impresionat atât de mult, pentru că, nu ştiu cum să
vă spun, dar chiar în aceleaşi clipe... eu, privind la
fotografia mamei mele, auzeam vibrând în mine un adevăr
ce-ar fi putut îmbrăca aceeaşi haină, adevăr la care,
simţindu-l în suflet, m-am întors de multe ori, dându-i
acelaşi nume: „Bine că ochii mamei mai clipesc nu numai
din adâncurile de amintire ale fiinţei mele, ci şi de undeva,
de aproape, cercetându-mă, uneori, poate cu drag...”
Iertaţi-mă, a continuat fata, printre suspine, v-am supărat,
desigur, cu necazurile mele... dar aş fi avut aşa de multă
nevoie de ea, de mama, acum... Cu tata aş putea să discut
orice... E un om extraordinar!... Eu însă m-am ambiţionat
să-mi rezolv singură problemele... Şi el suferă, săracul,
deocamdată, pe lângă mine...
— A fost frumoasă mama ta, Anca? a întrebat-o
diriginta, care, în tot acest timp, a mângâiat părul fetei,
ascultându-i zbuciumul şi privind-o cu căldură de mamă şi
de soră mai marc, în acelaşi timp...
— Foarte frumoasă! Iar tata a iubit-o enorm! De-aceea,
probabil, nici nu s-a recăsătorit... Ştiţi, el m-a crescut de la
sase ani şi jumătate, el şi bunica, din partea mamei...
Bunica cealaltă, mama tatei, s-a prăpădit acum trei ani.
Mai trăieşte doar bunicul... E nemaipomenit! se entuziasmă
Anca. A fost miner. De câte ori mă duc pe-acolo, la ţară (e
Toarte frumos satul, e pe lângă munţi), îmi povesteşte
mereu despre „ortacii” lui. M-a dus şi la mină, mi-a arătat
134
George Şovu
pe unde a lucrat... Are un suflet mare! Este energic, nimeni

nu îndrăzneşte să-i iasă din cuvânt, dintre cei care trăiesc
în preajma lui, dar şi delicat! Nici n-ai crede, fiindcă este
un om cât un munte şi, la cei optzeci de ani ai lui, se ţine
încă drept şi are judecata limpede...
Luminiţa scoate o batistă din poşetă şi şterge ochii
Ancăi de lacrimi. Apoi, sărutând-o uşor, pe ambele pleoape,
rosteşte:
— „Bine că sunt!” - aşa mi-am spus şi eu privindu-ţi
ochii, atunci, şi de-atâtea ori de-atunci. „înseamnă că am
deja un element comun cu noul meu coleg - Socrate, despre
care auzisem atâtea, înainte de a veni la liceu - şi cu noua
mea elevă...” „Bine că sunt!” repetă ea... Şi-acum, du-te, îi
spune, mai vorbim şi altă dată!...
Era de vârsta Ancăi... Atunci s-a îndrăgostit şi ea pentru

prima dată. Dar nu de un coleg. Nu se uitase niciodată la
băieţii de vârsta sa ca la nişte posibili parteneri de viaţă.
Cu ei era colegă şi atâta tot: mergeau la reuniuni, la
ceaiuri, în excursii, nu se dădea înapoi de la tot felul de
activităţi din Şcoală, era o bună camaradă, se simţea bine
când băieţii îi făceau curte, când îi declarau chiar că o
iubesc...; îi asculte, dar le spunea, în acelaşi timp, clar şi
prieteneşte: să nu spere la nimic altceva. Nu s-ar fi putut
spune că unii dintre ei nu-i plăceau. Dimpotrivă... Era, de
pildă, unul, Andrei, mai mare cu doi ani ca ea, în clasa a
XII-a, iar ea abia se afla într-a zecea. Ce tip interesant, şi
135
deştept, şi bine educat... Inima Luminiţei rămânea însă mai

departe liniştită, nu tresărea în nici un fel... Până într-o zi...
... Fusese invitată de o colegă la o petrecere. Mama îi

dăduse voie - avea încredere deplină în Luminiţa, ca şi
până atunci, repetându-i doar, ca de fiecare dată, două
lucruri: «Vezi să nu întârzii prea mult şi... ai grijă de cap,
că, o dată pierdut, nimic nu mai poate fi reparat!...”
Plecase, deci, ca de atâtea ori, liniştită de-acasă. Nu
simţea nevoia să se îndrăgostească, voia să aibă capul
limpede, să poată învăţa, să intre neapărat la facultate...
În seara aceea însă, viaţa îi rezerva o surpriză. Carmen,
colega ei, a cărei zi de naştere se serba, invitase la
petrecere, în mod firesc, mai multe fete şi băieţi. În general,
erau colegii şi colegele lor de şcoală, între care - îi spusese
Carmen - perechile se cam stabiliseră mai de mult.
— Nu-mi fac nici o grijă cu tine - îi spusese sărbătorita
băieţii toţi se vor repezi să te danseze, aşa că nu-ţi chem
neapărat un partener anume. Doar dacă tu vrei să-ţi
aduci... Şi, în cazul acesta, te rog, eşti aşteptată împreună
cu oricine vrei să vii!
Luminiţa venise însă, ca de obicei, singură. Şi, tot ca de
obicei, băieţii, prietenii celorlalte fete, care nu se supărau
Pe ea, fiindcă o ştiau bine - nu cocheta cu nimeni -, făceau
„coadă” spre a ajunge să danseze cu ea...
Era aproape de sfârşitul petrecerii.. .Totul fusese frumos,
voia bună îi învăluise pe toţi întreaga seară... Au cântat, au
dansat, au glumit... Luminiţa nu era nici nemaipomenit de
bucuroasă şi nici tristă, evident, fiindcă nu avea de ce... O
136
George Şovu
anume nelinişte o încercase însă tot timpul... Chiar se

gândea, întrebându-se: de ce?...
Atunci a intrat pe uşă Iuliu Mareş... un bărbat tânăr, de
aproape treizeci de ani, înalt de peste 1,90 m, subţire la
trup, dar bine legat, cu alcătuire de atlet de rasă, cu un
chip „de care rămâneai cu ochii lipiţi” - cum a spus cineva
atât era de frumos, îmbrăcat în uniformă de aviator, de
pilot.
— Iuliu! a strigat Carmen, entuziasmată. Cum de-ai
venit? Ştiam că soseşti abia peste două zile din cursă. De
aceea nici n-am pomenit de tine... aici... Vai, ce bucurie mi-
ai făcut, adăugă ea, îmbrăţişându-l. ... Fetelor, spuse mai
departe, daţi-mi voie să vă prezint pe vărul meu, căpitanul
Iuliu Mareş, pilot de cursă lungă. Suntem veri buni,
mamele noastre fiind surori...
— Vin direct de la aeroport, vă rog să mă scuzaţi, le
spuse aviatorul, făcând cunoştinţă, pe rând, cu fiecare. Am
rezolvat treburile mai devreme şi-atunci m-am gândit să vin
să-ţi spun: „La mulţi ani!” adăugă căpitanul către Carmen.
— Excelent! Excelent! exclamă sărbătorita. Cât mă bucur
c-ai venit!... Să vadă şi colegele mele ce văr nemaipomenit
am! La nici treizeci de ani ai lui este căpitan - comandant
de navă!...
— Carmen! Carmen! încercă s-o potolească Iuliu...
Bucuria este pentru mine..., că, uite, sărbătorirea ta mi-a
dat prilejul să cunosc asemenea fete frumoase..., preciză el,
tocmai în clipa în care strângea mâna Luminiţei, privind-o
adânc în ochii de smarald lucitor şi fierbinte...
— Uşurel, că fetele au „stăpâni”, nu-i vezi pe băieţi?
completă Carmen...
137
— Şi dumneata ai... ce-a spus Carmen? o întrebă

căpitanul pe Luminiţa. Care e, dintre cei de faţă?
(întrebarea fusese pusă în şoaptă, ca să nu deranjeze,
eventual, pe nimeni.)
— Sigur că am! răspunse Luminiţa. Eu sunt!
— Mă bucur foarte mult că nu trebuie să cer altcuiva
îngăduinţa de a dansa şi eu cu dumneata. Aşa că îmi
permiteţi, domnişoară...
— Luminiţa, Luminiţa Cernea...
— ...domnişoară „Speranţă” - pentru mine orice
„luminiţă” înseamnă o speranţă de a nu mă rătăci - să
dansez acest frumos tango cu dumneavoastră?... Mai ales
că, atunci când „luminiţele” sunt pe pământ, speranţele
sunt şi ele mult mai sigure..., adăugă aviatorul, când pomi
în dans cu fata.
— O lumină este un semn de viaţă! Nu orice semn de
viaţă însă poate fi şi o lumină!...
— Bravo! Frumos spus, şi unde mai pui că e şi
adevărat?! Deci, atenţie la lumină! Şi mai ales la
„luminiţe”!...
Iuliu, bărbatul acela frumos, şi curajos, .şi tandru, a

devenit, în curând, marea iubire a Luminiţei. Anii petrecuţi
împreună cu el - vreo trei la număr, până ce a terminat
liceul şi a trecut în anul al doilea de facultate - au
constituit, poate, cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa.
Era mândră de el, aşa cum numai de tatăl ei fusese. Îşi
spunea chiar adesea - în adâncul flintei sale - că destinul i-l
scosese în cale parcă spre a compensa o pierdere ce părea
ireparabilă...
138
George Şovu
Se pare însă că bucurii întregi nu există pe lume!...

Stabiliseră ca, la sfârşitul examenelor din anul al II-lea,
să se căsătorească. Mai erau vreo două-trei săptămâni.
Luminiţa şi mama ei făceau de mult pregătiri febrile. Iuliu
chiar trebuia să sosească dintr-o cursă făcută undeva,
peste Pacific, de unde îi promisese că-i va aduce şi o
nemaipomenit de frumoasă rochie de mireasă... Avionul n-a
mai sosit însă... aşa cum a plecat. O defecţiune intervenită
la bord l-a determinat pe comandant să aterizeze forţat, în
condiţii total neprielnice. A salvat vieţile tuturor celor din
navă, pierzându-şi-o însă pe a sa. O dată cu el a mai pierii
încă un membru al echipajului de comandă. Cei care au
văzut, mai târziu, condiţiile de aterizare, ar fi declarat că
„aşa ceva nu este posibil”!
Rochia de mireasă, sosită până la urmă la Bucureşti, s-a
transformat într-una de doliu, care, de la început, a
pătruns înăuntru, învăluind fiinţa Luminiţei cu toate
visurile şi speranţele ei. Suferinţa a fost cumplită şi a
rămas vie pentru ani întregi!...
Socrate, aflat pe bancheta unui autobuz nu prea

aglomerat, corectează nişte pagini dactilografiate, puse într-
o mapă cu copertele roşii; pe una din pagini se recunoaşte
o poezie.
Autobuzul opreşte brusc într-o staţie. Ridicând ochii,
profesorul vede că, în apropierea lui, un bătrânel stă în
picioare.
139
— Vă rog - îi spune el ridicându-se şi oferindu-i locul...

Bătrânelul acceptă, oarecum stânjenit...
— Mulţumesc! spune acesta zâmbind. Preferam să nu-mi
aduceţi aminte că am îmbătrânit...
— Bătrâneţea este un dar al vieţii! îi răspunde Socrate,
cu căldură...
Deodată, privirea îi este atrasă de prezenţa în staţie a
Luminiţei. Discută animat cu bărbatul care a venit, cu mai
mult timp în urmă, la liceu şi care i-a scris un bilet,
trimiţându-l pe elevul de serviciu în sala de festivităţi să i-l
aducă...
Autobuzul porneşte.
Pe chipul profesorului coboară o umbră.
O „bombă” trasă la fileul de volei şi mingea nu poate fi

parată. Autorul loviturii e Socrate, care joacă volei, în
curtea liceului, cu elevii din clasa lui. Băieţii şi fetele
ovaţionează pe întrecute...
Dana, fosta elevă a lui Socrate, acum în clasa lui Isoscel,
se apropie cu nişte pagini dactilografiate în mână:
— Domnule profesor - îl strigă -, am adus nişte materiale
pentru revistă.
— Bine, Dana! îţi mulţumesc! răspunde profesorul.
Pune-le în mapa roşie. Vezi că e acolo, sub haina mea!
spune el, pregătindu-se să mai „tragă o bombă”. După ce
trimite lovitura în terenul advers, i se adresează, din nou,
fetei:
140
George Şovu
— Ai grijă, marţea viitoare să nu lipsească nimeni de la

cerc!
În timp ce fata pleacă, în curte apare Luminiţa. Socrate o
vede şi o salută. Profesoara se apropie de el:
— Puteţi să întrerupeţi o clipă?
— Bineînţeles! răspunde Socrate. Apoi, adresându-se
elevilor: Ia - alinierea, imediat!
Elevii - băieţi şi fete -, înţelegând jocul, se aliniază, în
grabă, în dreapta lui Socrate.
— Şi-acum, toată lumea dă raportul: „Să trăiţi, doamnă
profesoară!”
Copiii răspund în cor, luând poziţia de drepţi:
— Să trăiţi, doamnă profesoară!
— Bravo! îi felicită Socrate. Jucaţi fără mine!
Luminiţa se amuză...
Elevii reiau partida de volei...
— V-am căutat peste tot, spune profesoara. Nu ştia
nimeni unde sunteţi... Voiam să vă spun că am stat de
vorbă cu Anca.
Socrate o priveşte în ochi, încercând să ghicească parcă
ce se află dincolo de cuvinte.
— Cred că trebuie să avem încredere în ea! reia
Luminiţa. Numai aşa putem s-o ajutăm. E un copil tare
bun!
— Da..., răspunde, mormăind, Socrate. E un copil bun,
bun... Numai că... acum...
— Nu vă mai frământaţi atâta, lăsaţi că... Mă rog, cam
asta era..., încheie profesoara şi dă să plece...
După câţiva paşi se întoarce, apropiindu-se, din nou, de
Socrate:
141
— Apropo de „balul bobocilor” - i se adresează ea,

zâmbind: spune-mi sincer, îl întreabă pe jumătate în
glumă, pe jumătate în serios, te-a afectat într-adevăr că n-
ai putut „să suspenzi, măcar pentru o clipă, spaţiul şi
timpul?”
Socrate zâmbeşte întristat:
— Hm! Ştiu şi eu?!... În orice caz, sigur este că nici
timpul şi nici spaţiul nu pot fi abolite... Şi nici împrejurările
vieţii!
— Ei, cu „împrejurările”... mai rămâne de văzut... Ele,
măcar în parte, se află sub controlul... omului! Nu?!...
Întâlnirea cu fizicianul Predescu a rămas pentru ora cinci?
întreabă Luminiţa, schimbând vorba...
— Da! răspunde Socrate.
— Să ştii că, de la mine, vin toţi elevii!
— Foarte bine! Mulţumesc... pentru veşti şi... întrebări!
mai spune Socrate, revenind în mijlocul copiilor şi
integrându-se în joc...
Pe scena unei săli bucureştene de concerte, o soprană

cântă, monoton, un lied.
În sală, Isoscel o urmăreşte emoţionată. În jurul ei însă,
elevii din clasa a XI-a cască pe rupte.
— E al zecelea lied! Eu nu mai pot! Vă aştept afară - îi
şopteşte Mihai Danei.
— Vin şi eu - îi răspunde ea, aruncând o privire către
Isoscel.
142
George Şovu
Rând pe rând, pe nesimţite, şi ceilalţi elevi ai lui Isoscel

părăsesc sala.
Ionică îşi dă silinţa să pară captivat de spectacol.
— Îţi place, Ionică? îl întreabă, cu o voce caldă, Isoscel.
— E foarte frumos, doamnă dirigintă! răspunde băiatul,
cu „convingere”...
Ionică, aflat lângă dirigintă, se foieşte pe scaun, mai ales
după ce Geta înalţă din umeri, spre el, şi pleacă şi ea...
Cântăreaţa îşi încheie partitura... Isoscel şi Ionică
aplaudă furtunos...
Deodată, Isoscel întoarce privirea şi observă că, în jurul
ei, scaunele au rămas goale...
— Dar unde sunt? întreabă ea, nedumerită.
— Îi doare burta..., improvizează, pe loc, Ionică. Ştiţi, au
băut, când am venit, nişte citronadă rece, la bufet. Şi-acum
uite, gălbeneala aia, care nu e bună de nimic, se răzbună,
ce să-i faci!
Isoscel nu pare convinsă, dar nu găseşte altă replică la
îndemână, aşa că se lasă păgubaşă...
— Mihai, ţine de „şase”! spune Ionică, urcându-se pe

podiumul de la catedră...
Câţiva elevi, râmaşi în clasă în timpul recreaţiei, sunt
gata să savureze „spectacolul*1...
— Şi, cum vă spuneam, dragii mei, începe Ionică s-o
imite pe Isoscel, vă pregătesc o nouă bucurie: o să mergem
la un alt concert de lieduri... O să ascultaţi o soprană de
143
coloratură... de mare clasă (arată el, cu un gest expresiv,

care sugerează masivitatea sopranei), cu o voce cristalină
ca şopotul izvoarelor de munte...
Şi Ionică începe să cânte căznit, cu o voce piţigăiată,
liedul interpretat de cântăreaţa pe care o ascultaseră, de
curând, la concert.
În spatele lui Mihai, care râde împreună cu colegii săi,
uitându-şi „misiunea”, apare Isoscel, trecând, întâmplător,
pe culoar. Se opreşte în faţa uşii deschise şi priveşte câteva
clipe. Chipul i se crispează...
— Bravo, puişor! spune ea, pe neaşteptate...
Ionică tresare, încetând „scamatoria”. Ceilalţi elevi fie că
se îndepărtează pe coridor, fie că se aşază în bănci.
— Patru! La muzică! precizează Isoscel, după care se-
ntoarce şi pleacă mai departe...
În clasă se aşterne o atmosferă apăsătoare. Ionică pare
să se căiască pentru că a jignit-o pe dirigintă...
— De, dacă te ţii numai de prostii! îi spune Mihai...
După câteva minute, Isoscel, cu catalogul sub braţ, intră

în clasa a XI-a A, colectiv de care răspunde Luminiţa
Cernea.
Trece acum printre bănci, controlând temele elevilor. A
ajuns în faţa Ancăi... Priveşte, contrariată, paginile goale
ale caietului.
— Unde e tema de azi? o întreabă ea.
Fata se ridică, dar nu răspunde.
Doru priveşte neliniştit spre Anca.
— De ce n-ai scris? Tu eşti o fată de zece! Te-a apucat şi
pe tine comoditatea? spune Isoscel, cu o anumită ironie.
144
George Şovu
Codiţe văd că ştii să-ţi faci, adaugă ea, pipăind părul Ancăi,
împletit, într-adevăr, în parte, în nişte codiţe asemănătoare
cu cele pe care le avea Rodica la „balul bobocilor”. Ţi-ai pus
şi fundiţe!... Mă rog, apasă, încă o dată, ironic, Isoscel,
sunteţi acum în clasa a XI-a, domnişoare, de!... Apoi,
revenind la tonul serios, obişnuit: Ia să te pui cu burta pe
carte, că mă superi... Astăzi nu-ţi pun notă...
Doru nu-şi poate desprinde privirea de la Anca.
— Ascultă, Dorule - îl ia în primire Tudor toţi sportivii
sunt aşa deştepţi ca tine?
— Ce mai vrei, mă - îi răspunde acesta -, că mi-ai făcut
capul sită...
— Atâta doar: să-ţi intre şi ţie în cap că nu există efect
fără cauză! zice Tudor, privind spre Anca.
— Ţi-am mai spus: am pus punct definitiv!
— Ascultându-te şi, mai ales, văzând cât de „inteligent”
te porţi, simt că-i iubesc din ce în ce mai mult pe sportivi -
îl arde, fără nici un fel de reticenţă, Tudor.
10
Socrate lucrează la lumina unei lămpi de birou. E

noapte. Din camera Ancăi, răzbat acordurile unei muzici
modeme. Socrate stă câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică
şi merge în camera fetei.
Deschide uşa încetişor: Anca a adormit cu casetofonul la
cap. Procesorul intră, închide aparatul şi, cu un gest
matern, o înveleşte cu o pătură. Apoi părăseşte camera,
stingând lumina.
145
În hol, îl aşteaptă bunica.

— Ţi-am făcut un ceai - spune bătrâna, întinzându-i o
cană... Ai vorbit cu ea?
— Nu! Doarme!
— Mihai, se roagă bătrâna, cu lacrimi în ochi, găseşte-ţi
mai mult timp şi pentru ea. Stai de vorbă... Tu ştii că ea
ţine seama, până la urmă, de ceea ce îi spui. Pe mine nu
mă mai ascultă... Uite, acu’ - nu vezi? - se perpeleşte, ca pe
jar, cu gândul la băiatul ăla. Stă cu ochii în tavan şi-i urlă
muzica-n cap. Şi, colac peste pupăză, a început să se şi
moţeze. Tu ai văzut ce fel de codiţe îşi face în păr? Şi-a lăsat
şi servieta de şcoală... Umblă acum cu un fel de sac pe
umăr!
Socrate a ascultat cu atenţie vorbele bătrânei...
— Mihai, să nu te superi pe mine, maică, da’ un bărbat
nu vede, totdeauna, lucrurile astea!...
Profesorul o priveşte tulburat...
11
Îmbrăcat în pijama, Doru, întins pe un divan, citeşte

dintr-un manual de filozofie; lasă, pentru câteva clipe,
manualul deoparte şi fixează o idee, mormăind un şir de
cuvinte, cu ochii pe jumătate închişi...
Palma îi rămâne pe copertă. Face un gest, ca şi cum ar
mângâia-o... Apoi, cu degete febrile, scoate, dintre copertă
şi învelitoarea cărţii, o fotografie. O priveşte îndelung, cu
ochi calzi... Este o fotografie făcută „la minut”, într-un parc:
printr-un panou, în formă de inimă, prin două „ferestre14
146
George Şovu
decupate, se văd chipurile, zâmbitoare, ale celor doi - Anca

şi Doru. Deşi fotografia, în sine, este caraghioasă, Doru o
admiră, de parcă ar avea în faţă cine ştie ce tablou
celebru... Întinde mâna şi mângâie uşor, cu degetele, obrajii
Ancăi, buzele, ochii ei „de vis”...
— ... Dorule, suntem caraghioşi, e o fotografie ca de

bâlci...
— N-ai umor, „domnişoară Socrate”! Şi ce dacă?!... Viaţa
toată este un bâlci... Nu-i zisese cineva... „bâlciul
deşertăciunilor”?... Iar noi, ca şi alţii - saltimbanci..., mai
mult sau mai puţin buni, mai mult sau mai puţin gata
pentru... salturi... până la cel din urmă!...
Anca admisese, în definitiv, că Doru avea dreptate... Şi,
chiar dacă avea oroare de asemenea imagini confecţionate,
şi-a băgat şi ea capul pe „fereastra” acelei „inimi”.
— Observi - spusese ea - că, totuşi, fiecare este cu
„fereastra” lui.
— Da, dar inima e una singură, ca şi viaţa, şi ea ne
cuprinde pe-amândoi, alături...
— „Alături” nu înseamnă împreună, tinere!
— Aici vă contrazic, „domnişoară Socrate”, deşi
constatarea vizează un adevăr: împreună, în viaţă, nu
înseamnă totdeauna patru ochi în aceeaşi fereastră... Mai
întâi că ai tăi, de pildă, sunt verzi, iar ai mei căprui. Şi-
atunci - de unde acelaşi peisaj, cu aceeaşi tonalitate, vreau
să zic, dacă altele sunt culorile?!...
— Cel puţin unghiul de vedere... dacă ar fi acelaşi!
— Cu timpul, unghiurile de vedere se apropie, ajungând,
de multe ori, chiar să se confunde... După părerea mea,
147
asta nu înseamnă fericire: să începi la un moment dat să te

cauţi şi să nu mai ştii de unde să te iei - care e capul tău,
care piciorul, mâna sau... gândul... „În lumina soarelui sau
în miez de întuneric - fiecare din noi este un unicat!
Niciodată repetabil!”... Sper că ai observat ghilimelele: l-am
citat pe omul care mă iubeşte cel mai puţin pe lumea
aceasta!
— Eşti nedrept, ca de fiecare dată când vorbeşti despre
Socrate!
— Poate, în ceea ce priveşte o anumită exagerare...
conştientă! Esenţa însă, din păcate, rămâne aceeaşi!
„Iară eu, nerodul,” îşi spune Doru acum, aşezând cu

grijă fotografia la loc, „nu fac nimic... ca s-o schimb...!”
12
Un bărbat mai în vârstă, în salopetă, tocmai închide

capota „Daciei” lui Socrate...
— Domnule profesor, spune el, puţin revoltat, e ultima
dată când v-o repar. Maşină nouă şi dumneavoastră vă
bateţi joc de ea: mergeţi tot timpul cu şocul tras! Păi, cum
să nu daţi carburaţia peste cap?...
— Nea Ioane, gata, m-ai convins: leg şocul de deget şi nu
mai uit! spune Socrate, zâmbind.
Privirea îi alunecă de-a lungul străzii. Anca se apropie;
are în mână o sacoşă cu pâine.
— Bună ziua, nene Ioane! Gata „modulul”? întreabă fata.
148
George Şovu
— Gata, domnişoară! Da’ e ultima dată - să ştiţi şi

dumneavoastră! Dacă n-are grijă de el...
— Anca, îi spune Socrate, hai să vedem ce scofală a făcut
nenea Ion, că, de gură, nu-l întrece nimeni!...
Anca se urcă în maşină, lângă Socrate. Profesorul învârte

cheia de contact şi motorul porneşte imediat. Îi face semne
bătrânului care i-a reparat maşina şi care aştepta încă pe
trotuar că totul este „OK”.
Bătrânul îi salută cu braţul ridicat uşor, privind în urma
„Daciei”, care demarează rapid, înscriindu-se, în curând, în
fluxul unei artere bucureştene...
Anca, de pe fotoliul din dreapta şoferului, priveşte
gânditoare, prin parbriz, fără să vadă parcă lumea de pe
trotuar.
Deodată se aude o sonerie ţârâind.
Contrariat, profesorul trage maşina lângă bordură,
oprind în faţa unei cofetării.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Anca.
Socrate cercetează bordul şi observă beculeţul roşu, care
anunţă că şocul e tras. Împinge butonul şi soneria
încetează. Încep să râdă amândoi.
— Bine că nu mi-a pus un clopot de pompieri! exclamă
Socrate amuzat.
Anca are pentru el parcă o privire maternă, în care îl
învăluie, întinzând în acelaşi timp mâna stângă şi
mângâindu-i uşor valurile frumoase de păr, ce-au început
să împrumute străluciri de argint.
149
Socrate opreşte, pentru câteva clipe, lângă obrazul său,

mâna mică a fetei, sărutând-o apoi în mijlocul palmei -
peste jocul de linii al destinului...
— Ce zici, luăm câte-o savarină? o întreabă Socrate,
premeditând ceva...
... Pe terasa cofetăriei, Anca şi Socrate, la o masă, mai

izolată puţin, mănâncă în tăcere... Fata îşi priveşte tatăl,
din când în când, cu o anume îngrijorare...
— Anca, uite la ce m-am gândit - spune profesorul, pe
neaşteptate: cred că ar fi bine să te transfer la alt liceu!...
Ce zici?
Fata îşi muşcă buzele. Aşteaptă câteva clipe, în care lasă
parcă impresia că ar fi de acord, după care răspunde:
— Ştiu de ce vrei să plec de-aici!... Urmează o pauză, ce
se înscrie în aceeaşi senzaţie „încurajatoare1*... Tată, nu
mă mut la altă şcoală! exclamă apoi fata, cu hotărâre,
privindu-l pe Socrate drept în luminile ochilor. Te rog, dacă
mai poţi, să ai încredere în mine!...
Socrate lasă linguriţa pe farfurie. Tonul atât de hotărât al
fetei îl surprinsese puţin. 1-l cunoştea, desigur, era doar
fata lui. Dar acum vorbele veneau parcă dintr-un izvor mult
mai adânc... Şi-apoi cuvintele de rugăminte... cu
menţiunea: „dacă mai poţi”... Îl impresionaseră profund.
... Ochii Ilenei îl priveau de dincolo de masă... Erau calzi
şi blânzi, şi cu raze de aur...
— Bine, fata mea, spune Socrate, dacă aşa doreşti tu...
Bine!...
150
George Şovu
13
Pe culoar, Socrate merge agale, cu haina pe umeri şi cu

mapa roşie sub braţ. În faţa clasei sale îl aşteaptă
Buzescu...
— Domnule profesor, începe, timid, acesta, am venit...
ştiţi... Apoi, luându-şi inima în dinţi, rosteşte, dintr-o
răsuflare: Vă rog să-l scuzaţi pe tata!...
Socrate îl bate pe umăr:
— Am şi uitat, Buzescule. Tu eşti un băiat serios şi
deştept. Ai înţeles, sper, că avem datoria să trecem curaţi
prin împrejurările grele pe care viaţa ni le scoate în cale!...
Băiatul ar dori să mai spună ceva...
— De acord? îl întreabă Socrate.
— Domnule profesor, voiam să vă mai spun... că tata... o
să vină la şcoală... Ştiţi, vrea să vă reclame...
— Bine..., Buzescule! spune Socrate, după câteva clipe
de pauză, cu obrazul întunecat. Asta e o altă problemă. Nu-
ţi face tu griji! Tu trebuie să-nveţi! ... Apoi, îl mângâie, în
treacăt, pe obraz şi intră în cabinet.
Isoscel, care apăruse tocmai atunci la capătul
coridorului, vede gestul lui Socrate, se încruntă şi porneşte
spre uşa unei săli de clasă.
14
A doua zi, în sala de lectură a bibliotecii liceului, se

desfăşoară o şedinţă a „Cercului de creaţie multilaterală11,
151
condus de Socrate. Băieţi şi fete, printre care Mihai, Dana,

Buzescu, Tudor, stau aşezaţi în jurul unei mese,
ascultându-l pe Ionică. Citeşte un fragment dintr-o proză
cu tentă poliţistă... Mai mult interpretează...
— „... În tăcerea mormântală care s-a lăsat - spune el
acum - ochii căpitanului aruncă văpăi... Un gest scurt - pe
care Ionică îl şi «pune în scenă» - şi pistolul se îndreaptă
spre pieptul asasinului: poc! poc!” - exclamă «autorul-
interpret».
În clipa aceea, pe uşa bibliotecii îşi face apariţia Isoscel...
Mâna lui Ionică, împreună cu închipuitul pistol se
îndreaptă astfel spre pieptul profesoarei, care se retrage
speriată din direcţia „loviturii”, exclamând: „Vai!” Elevii,
toţi, izbucnesc în râs. Revenindu-şi, Isoscel întreabă, cu
tonul ei inchizitorial:
— Ce-i comedia asta?
— E cerc, doamnă profesoară! răspunde, cu un calm
superior, Ionică.
— Poate circ! precizează enervată Isoscel. Că d-aia vă
purtaţi de parcă n-aţi fi în şcoală! adaugă ea, privind spre
mi elev care stă mai lejer pe un scaun...
Vădit deranjat de faptul că i se ignoră prezenţa, Socrate,
de la o masă, aşezată undeva, în faţă, dar mai într-o parte,
intervine pe un ton sec:
— Doamnă profesoară, bibliotecara se află alături, la
fişier!
Isoscel trece pe lângă mesele în jurul cărora stau elevii
si se îndreaptă spre camera vecină. Dând cu ochii de
bibliotecară, o întreabă înţepată:
— Mi-ai găsit cartea, dragă?
152
George Şovu
— Da, sigur că da! răspunde, cu politeţe, bibliotecara,

poftiţi!...
Ionică s-a aşezat la locul său..., lângă Mihai, aşteptând
verdictul lui Socrate...
— Ionică - spune, apăsat, profesorul -, cu asemenea
„creaţii” să nu te mai prind la cerc!...
Băiatul se bosumflă..., dar, înţelegând că Socrate are
dreptate, răspunde, totuşi, mormăit:
— Da, domnule profesor...
— Acu’, tu să nu te superi, reia Socrate, cu o fină ironie.
Ştii doar că în artă - mulţi chemaţi, puţini aleşi! De fapt -
exagerează el, întinzând coarda, ca să-l aducă pe Ionică la
limanul obişnuit al trăirilor sale - tu ai talent la matematică!
N-ai apucat s-o dovedeşti încă! Dar cine ştie?!...
Râd cu toţii...
— Apropo de revista şcolii, continuă Socrate, cine face
cronica spectacolului cu piesa O noapte furtunoasă, la care
am fost sâmbăta trecută?
— Încerc eu, domnule profesor, se oferă Mihai.
— De acord! Apoi, continuând să privească la paginile
unei machete: La „Tinere talente” publicăm poeziile Danei,
pe care le-am ascultat azi...
Dana se luminează la faţă. O bucurie sinceră începe să-i
cânte frumos în suflet.
— Ultima formă, cu schimbările ce ţi s-au sugerat aici,
mi-o aduci în două zile. Vreau să mă mai uit o dată peste
ele. E bine?
— Sigur, domnule profesor! răspunde fata, zâmbind cu
mulţumire.
153
Isoscel, cu cartea în mână, trece pe lângă membrii

cercului, fără să-i privească. Ajungând în dreptul
profesorului, ezită o clipă, apoi, întorcând capul doar pe
jumătate, rosteşte un „Bună ziua”, în treacăt. Socrate se
ridică de pe scaun, răspunzându-i politicos.
Deschizând uşa, profesoara de matematică se pomeneşte
fată în fată cu Luminiţa, care tocmai venea la cerc.
— Poftim, drăguţă! spune Isoscel, făcându-i loc...
— Vă rog, doamnă profesoară, se poate? răspunde
Luminiţa, făcând un pas înapoi şi permiţându-i astfel lui
Isoscel să iasă din bibliotecă. Apoi, intrând şi ea, se aşază
pe un scaun lângă Socrate. Vă rog să mă scuzaţi... Am
întârziat! A trebuit să aştept un medic... pentru mama! Nu
se simte prea bine...
— Eu am o rugăminte la dumneavoastră: când o să aveţi
un pic de răgaz... aş dori să mai discutăm ceva despre
Anca spune Socrate...
15
Pe coridor, Andrei, fostul elev al lui Socrate, stă rezemat

de pervazul unei ferestre. Se uită, din când în când,
nerăbdător la ceas... Ceva mai departe de el, lângă o altă
fereastră, bărbatul care mai venise cândva în liceu după
Luminiţa şi pe care chiar Socrate îl văzuse discutând, într-o
staţie de troleibuz, cu noua sa colegă, citeşte un ziar.
Deodată, uşa bibliotecii se deschide şi elevii ies de la
cerc. Andrei se apropie şi, în clipa în care prietena lui, o
154
George Şovu
fată blondă, colegă a Ancăi, îşi face apariţia în pragul uşii,

o fotografiază.
În urma elevilor, după câteva minute, ies şi Luminiţa şi
Socrate.
Bărbatul de lângă fereastră împătureşte ziarul, în grabă,
şi se îndreaptă spre cei doi.
Luminiţa îl zăreşte. Faţa ei se crispează uşor.
— Vă rog să mă scuzaţi! se adresează ea lui Socrate,
evident stânjenită. Acesta nu răspunde nimic, îşi pleacă
doar capul, continuându-şi drumul pe coridor.
Bărbatul necunoscut o salută pe Luminiţa şi amândoi
pornesc spre ieşirea din şcoală...
... În drum spre cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel

discutând aprins cu omul acela, din curtea căruia, nu
demult, el fusese nevoit să plece ca un înfrânt... Chipul i
se-ntunecă.
Un grup de elevi, printre care şi Buzescu, înaintează
dinspre bibliotecă spre ieşire. Văzându-l pe tatăl său,
băiatul încremeneşte... Ceilalţi elevi trec pe lângă el. Ţintuit
locului, Buzescu priveşte cu disperare...
Înainte de a ajunge la cancelarie, Socrate este întâmpinai
de directoarea liceului, care ieşea din cabinetul său:
— Domnule profesor, aveţi câteva clipe libere? i se
adresează ea.
— Vă rog! răspunde Socrate.
— Atunci, să intrăm puţin! îl invită, deschizându-i uşa
cabinetului... Dragul meu, începe directoarea afectuos,
chipurile, dar şi protocolar, uneori mai binele este
duşmanul binelui!... Ştii cât de mult te preţuiesc!... Fir-ar
155
să fie..., dar nu ştiu cum se întâmplă că felul în care

procedezi dumneata, în raporturile cu elevii, cu colegii, cu
părinţii, poate da naştere, uneori, la fel de fel de
interpretări...
Socrate, de pe fotoliul în care îl invitase directoarea să se
aşeze, o priveşte contrariat...
— Uite, mai adineaori, continuă femeia, plimbându-se,
puţin agitată şi plină de importanţă, pe lângă propriul ei
birou..., tatăl lui Buzescu a căutat-o pe Isoscel. A venit şi la
mine... Şi se poate duce şi-n altă parte... şi el, şi alţii... Cui
îi foloseşte?
— Deci, aşa! Am înţeles, spune Socrate, ironic.
— Mă tem că nu m-ai înţeles bine: Eu doresc să fie
linişte-n liceu! precizează apăsat directoarea.
— Vasăzică - şcoala, mica noastră „feudă”, pe care
trebuie s-o apărăm oricum!
— Da, mica noastră „feudă”, cum îţi place să ironizezi,
fiindcă, de prestigiul ei, depinde prestigiul fiecăruia dintre
noi!
Socrate zâmbeşte mâhnit:
— Şi eu care credeam că lucrurile stau exact invers!...
Uşa se deschide şi apare Isoscel:
— Aici erai?! exclamă ea. Te-am căutat peste tot!... Mă
iertaţi, se adresează apoi directoarei...
— Dar ce s-a întâmplat? întreabă aceasta.
— Domnule profesor, continuă Isoscel, aţintindu-l pe
Socrate, să ştii că sunt foarte supărată pe dumneata. Am
adunat destule până acum... Uite, încă un gest necugetat...
Şi, de data aceasta, îmi subminează autoritatea: te duci la
156
George Şovu
Buzescu acasă, fără nici un rost... Ce-ai căutat dumneata

acolo? Eşti dirigintele lui?...
De pe coridor se aude soneria de intrare...
— Mă scuzaţi, spune directoarea, vrând parcă să nu
asiste la această scenă, trebuie să merg la oră... Şi iese din
cabinet. ..
— Asta am vrut să-ţi spun, continuă Isoscel... Şi-n plus,
că le cauţi prea mult în coarne, omule! Cum să mai avem
prestigiu în faţa lor, când le permiţi să stea ca la cafenea în
faţa dumitale?!... Faci prietenii cu ei! Ce-i cu liberalismul
ăsta?... Îţi place reclama, ţi-am mai spus!... Şi, cu asta, am
terminat!... adaugă Isoscel, aşezându-se, epuizată, pe
scaunul de la biroul directoarei...
— Ei bine, dacă dumneavoastră aţi terminat, îi răspunde
Socrate, ridicându-se din fotoliul de unde o ascultase, la
început uluit, apoi clocotind de indignare, dar stăpânindu-
se, să vă spun şi eu ce gândesc... Voiam s-o fac mai de
mult... Dar uite că acum s-a ivit prilejul...
— Poftim! Te-ascult! îl întrerupe Isoscel, înţepată...
— V-aţi întrebat vreodată că, fără să vreţi, poate, faceţi
rău în jurul dumneavoastră?!...
— Cum îţi permiţi?! sare Isoscel.
Socrate continuă pe acelaşi ton calm, egal:
— Nu ştiu ce împrejurări de viaţă v-au marcat... Dar un
lucru este clar: că n-aţi avut puterea să treceţi peste ele...
Şi riscaţi să vă veştejiţi!... Iar asta poate că n-ar însemna
nimic, dacă n-aţi fi dascăl... În profesiunea noastră nu-i de-
ajuns să transmiţi cunoştinţe, cifre, formule, principii...
trebuie să rupi şi din sufletul tău... Şi dacă e veşted?!...
157
Pe măsură ce Socrate vorbeşte, Isoscel se sufocă de

indignare...
— Îi înghesuiţi pe toţi în „patul lui Procust” al
prejudecăţilor dumneavoastră..., al modului rigid în care
gândiţi... Sunteţi un om serios, bine pregătit profesional...,
dar de unde ideea că elevul, ca să înveţe, trebuie să ştie
doar de frică? Şi că trebuie ţinut la distanţă?... Ce ştiţi
dumneavoastră despre copiii cu care lucraţi la şcoală,
despre sufletele lor, despre aspiraţii şi visuri, despre
bucurii şi durere, despre ce se întâmplă cu ei dincolo de
cadrul de lemn al băncii şi de pereţii sălii de clasă?... Le
cerem să respecte regulamente, să îndeplinească sarcini, să
înveţe fel de fel, chiar dacă ştim să-i atragem sau nu, dacă
reuşim să-i convingem sau nu, dar când nu fac ceea ce le
cerem şi se cere, n-ar trebui să ne întrebăm şi de ce? De ce
n-o fac? Care e cauza? Unde se află răul? Şi ce-ar trebui să
întreprindem ca să nu mai fie?!...
Isoscel, lividă, respiră din ce în ce mai greu...
Dându-şi seama că i s-a făcut rău, Socrate ia repede un
pahar de pe masa directoarei, îl umple cu apă de la
chiuveta aliată în spatele unei perdele şi o ajută să bea...
Isoscel îşi revine... Îl priveşte lung, se ridică şi pleacă...
Rămas singur, descumpănit oarecum, Socrate se trezeşte
cu paharul în mână. O clipă nu ştie ce să facă. Merge iar la
chiuvetă, umple paharul şi-l bea dintr-o răsuflare,
slăbindu-şi, în acelaşi timp, cravata de la gât şi
descheindu-şi nasturele de la cămaşă...
Cancelaria este pustie... Uşa se deschide încet şi în

încăpere intră Isoscel. Priveşte, parcă dezorientată, ca şi
158
George Şovu
cum ar simţi golul din jurul său. Îşi ia de pe masă poşeta şi

iese... copleşită de tristeţe...
Starea aceasta continuă şi pe stradă. Indiferentă la tot ce
se află în jurul ei, profesoara vrea să traverseze... dar,
deodată, scrâşnetul puternic al unor frâne o face să
întoarcă speriată privirea: o maşină s-a oprit la câţiva
centimetri de ea. Pentru o clipă, dispare parcă întreaga
ambianţă sonoră, lăsând să se audă doar vocea şoptită a
lui Isoscel, care repetă ca un automat:
— Scuzaţi-mă!... Scuzaţi-mă!...
Cu catalogul în mână - terminase o oră de clasă -,

Socrate se apropie de uşa cancelariei. Deschide şi vede că
Luminiţa nu se află înăuntru. Se-ntoarce spre eleva de
serviciu şi se apropie de ea. Fata se ridică.
— Ai văzut-o, cumva, pe doamna profesoară Cernea
ieşind din şcoală? o întreabă el.
— Da, a plecat, domnule profesor!
... Acum Socrate păşeşte, preocupat, pe o stradă

aglomerată. Pare absent... Deodată, se aude strigat:
— Mihai!
Se opreşte şi se uită în jur. De el se apropie profesoara
Doina Puşcariu. E bine dispusă, are un aer tonic, tineresc.
— Salve, Mihai! Bine că te văd..., spune ea, trăgându-l
mai deoparte, lângă vitrina unui magazin... Dar ce e cu
figura asta de înmormântare? îl întreabă, după ce îl
cercetează câteva secunde.
— N-am alta la îndemână! răspunde, cu umor negru,
Socrate.
159
— Ce v-a apucat, domnule, că şi fii-ta e la fel de

veselă?!... Uite ce voiam să-ţi spun, continuă profesoara,
că-n ultimul timp n-am mai apucat să stăm de vorbă... Tu
te-ai mai uitat prin catalogul Ancăi?
— Nu! răspunde Socrate firesc.
— Păi, sigur, ocupă-te tu de toţi şi de toate, că de-a ta se
ocupă şcoala!... Tu ştii că ieri a luat un patru la fizică?
— La tine? întreabă mirat Socrate.
— La mine! Apoi, luându-l de braţ, continuă: Hai, condu-
mă puţin, că-ntârzii!
Pornesc împreună...
— Mihai, suntem colegi de-atâţia ani! revine Doina
Puşcariu... Să ştii, cu Anca se petrece ceva! ...Ea treia oară,
consecutiv, când nu ştie lecţia... sau nu vrea să
răspundă!... Ar trebui să te dumireşti... ce e la mijloc...
Poate e nevoie s-o ţii mai din scurt!... Mă rog!... Te salut,
„bătrâne”! îi spune ea, bătându-l băieţeşte pe braţ şi
plecând...
16
În apartament, Socrate e izbit de muzica ce se aude din

camera Ancăi. Dă să intre la el, dar se răzgândeşte. Bate la
uşa fetei, dar, cum aceasta nu aude, tatăl deschide şi intră.
Anca e întinsă pe divan, cu casetofonul lângă ea.
— Te rog să dai mai încet! îi cere Socrate.
— Începem ora de dirigenţie? răspunde ironic fata,
ridicându-se.
160
George Şovu
Socrate se aşază pe un fotoliu, fără să-i ia în seamă

ironia.
— Dacă ai venit să te interesezi ce mai face Doru, află
că...
— Nu mă interesează Doru-al tău! îi răspunde Socrate.
Fata e puţin descumpănită. Abia acum dă muzica mai
încet...
— Anca, spune Socrate, schimbând tonul: ce este cu
notele tale din ultima vreme?
— Ce să fie? răspunde cu oarecare obrăznicie fata, note
ca toate notele! Vreau şi eu o gamă cât mai variată!... M-am
plictisit de „do” de sus!...
— În schimb, mie mi-a fost, pentru prima oară, ruşine
din cauza ta!
Anca e şocată. Îl priveşte, cu încordare, aşteptând...
— Pentru prima dată mi se-ntâmplă - continuă Socrate -
ca altcineva să-mi spună ce note iei tu... Între noi, totul a
fost mereu limpede şi sincer. Eu am avut încredere... Nu m-
am uitat niciodată în catalogul tău... Mi-ai spus tu,
totdeauna...
Fata nu răspunde nimic. Îşi pleacă ochii... Se simte că
reproşul tatălui său o doare...
Telefonul sună. Socrate ridică, nervos, receptorul şi-l
pune la loc.
— Anca, îmi promiţi că te-apuci serios de treabă? spune
Socrate, cu glas îndurerat.
— Tată, răspunde fata, la aceeaşi înălţime de suflet, te-
am rugat să ai încredere în mine!...
Telefonul sună din nou. Profesorul ridică receptorul. De
la capătul celălalt al firului, se aude vocea Luminiţei:
161
— Iertaţi-mă că vă deranjez, spune ea. Am un pic de

răgaz în după-amiaza aceasta. Am putea sta de vorbă
despre ceea ce m-aţi rugat?
— Sigur că da! Mulţumesc!
— Vă convine peste o jumătate de oră, la metrou, în
staţia „Eroilor”, la ieşirea dinspre Operă?
— De acord! spune Socrate şi închide telefonul.
— Diriginta era? întreabă Anca.
— Da!
Fata învârte butonul casetofonului şi muzica izbucneşte
puternic.
Socrate o priveşte, fără să spună nimic. Iese din cameră.
Anca închide brusc casetofonul.
17
Luminiţa ia, dintr-un dulăpior, două flacoane cu

medicamente şi se îndreaptă spre fotoliul în care se află
mama ei, o femeie în vârstă, cu un aer de om suferind.
Pune medicamentele pe măsuţa de lângă fotoliu...
— Uite, mamă - spune profesoara ai aici medicamentele.
Iei câte o tabletă, din fiecare, peste o jumătate de oră!...
— Stai mult? se interesează bătrâna cu aerul unui copil
ce nu-şi doreşte să fie părăsit de cel care-l ocroteşte.
— Nu, mamă!... E un coleg..., un om deosebit. Poate că
O să-l cunoşti şi dumneata!... Are o fată drăguţă... E
eleva mea!... spune Luminiţa, în timp ce se pregăteşte de
plecare...
162
George Şovu
— Să vii repede, Luminiţa! se roagă, cu un scâncet,

bătrâna...
18
—... Şi, credeţi-mă - zice Socrate - că, bând paharul

acela de apă, am avut senzaţia că m-am eliberat de o mare
povară. Trebuia să-i spun, era o problemă de conştiinţă. Nu
puteam altfel!...
E seară... Pe o alee din Cişmigiu, Socrate şi Luminiţa
păşesc agale...
— Mihai! i se adresează profesoara... Te supără că-ţi
spun aşa?
— Dimpotrivă!...
— Eu nu cred că trebuie să-ţi faci atâtea probleme în
legătură cu Isoscel...
Socrate înalţă din umeri, arătând că nu e convins nici
dacă trebuie, nici dacă nu trebuie să-şi facă...
În timpul acesta trec prin faţa unei tonete. Luminiţa se
opreşte şi cumpără două lozuri... Îi oferă unul lui Socrate.
Acesta simulează jocul alegerii, neştiind pe care să-l tragă.
Se hotărăşte, în sfârşit, la unul din două. Îl desface grăbit
şi, citindu-1, exclamă:
— Ia uită-te! M-am îmbogăţit! Cinci mii de lei! Se
întoarce apoi către vânzătoare şi primeşte bucuros o
bancnotă de cinci mii de lei...
— Oferi totdeauna lozuri câştigătoare? o întreabă el pe
163
Luminiţa, care, luând-o înainte, se îndepărtase cu câţiva

paşi de el... Profesoara nu-i răspunde însă, amuzată de
ceea ce vede pe biletul său, pe care îl bagă în poşetă.
Cu bancnota câştigată, Socrate cumpără un trandafir
alb, frumos, pe jumătate doar înflorit, de la o florăreasă ce
tocmai trecea pe lângă ei, cu un coş cu flori.
Mirată că nu-i ia decât o floare - pe cinci mii de lei -, fata
cu coşul spune „Sărut mâna!” şi pleacă, temându-se ca nu
cumva „clientul” să se răzgândească şi să-i ceară banii
înapoi.
Socrate îi oferă trandafirul Luminiţei.
Aceasta îl primeşte, făcând o mică reverenţă, miroase
floarea, admirându-i în acelaşi timp frumuseţea, apoi,
ducând-o la buze, sărută uşor petalele acelea imaculate...
— Tu ce-ai câştigat? o întreabă el...
— Secret! spune Luminiţa, luându-l de braţ şi păşind
alături de el, gânditoare. Umbrele lor, aproape unite,
tremură acum în oglinda lacului, vălurită de zvâcnirile
leneşe ale unor lopeţi ce împing o barcă în care doi tineri se
sărută...
— Şi totuşi..., continuă Socrate discuţia începută, cum
să nu te afecteze atitudinea cuiva cu care munceşti zi de zi?
înţelege-mă, precizează el, nu este o chestiune personală...
Uneori Isoscel mi-e chiar simpatică... aşa, cu ifosele şi
trăsnăile ei... Şi sunt sigur că e un suflet chinuit... Mai ales
după seara aceea, cu cântecul..., nu încape nici o
îndoială... Dar mă gândesc mereu la copiii ăştia, care au şi
ei nevoie de înţelegere şi de căldură... Poţi să stai aşa,
deoparte?...
164
George Şovu
— Fireşte că nu! răspunde Luminiţa... Dar crezi că asta

va schimba ceva în concepţiile ei?...
— Poate că da, poate că nu! Cine ştie?!... Totuşi, stau
acum şi mă gândesc dacă vehemenţa mea n-a fost, cumva,
exagerată...
Luminiţa şi Socrate traversează acum un podeţ, pe sub
care trec bărci cu tineri...
— În privinţa Ancăi, îmi menţin părerea - spune
profesoara ei dirigintă: lucrurile sunt, cred, mai simple
decât îţi închipui...
— Sunt foarte îngrijorat!... Şi nu atât pentru note şi
nici... pentru tenismanul ei..., am senzaţia că s-a rupt ceva
între noi, că în relaţia noastră de comunicare s-a produs o
fisură...
— Ştii ce-mi spune mie intuiţia? Că Anca va rezolva
singură totul. Cu o condiţie: să fii aproape de ea! Şi mai
aproape decât ai fost până acum! Numai aşa vei repara
scurtcircuitul sufletesc de care vorbeai... Apoi, după o mică
pauză, adaugă: astăzi, în oră, Doru i-a trimis un bilet. Anca
i l-a înapoiat, fără să-l citească! Am zâmbit pe dinăuntru,
făcându-mă că n-am observat nimic...
Pe neaşteptate, se aprind luminile în parc... Profesoara

se opreşte... Se aşază pe o bancă...
— Şi... ar mai fi ceva! spune ea, invitându-l şi pe Socrate
să ia loc...
Acesta o priveşte cu interes. Ochii săi întreabă mai mult
decât ar face-o vorbele...
— N-ai văzut? Primesc şi eu bileţele!... spune ea, pe
jumătate zâmbind, pe jumătate în serios..., făcând aluzie la
165
biletul primit cândva, în sala de festivităţi... Este cineva...

În felul lui, ţine mult la mine... Dar e un om care n-are
puterea să se dăruiască. Nu arde! Simt tot mai mult, sunt
convinsă chiar că suntem două vieţi ca două paralele, ce
nu se vor putea întâlni niciodată!...
— Şi?
— Simţeam nevoia să-ţi spun şi acest lucru!...
Socrate strânge în palma sa mâna mică şi fină a
Luminiţei... Nu îndrăzneşte să privească în ochii ei... Sunt
ochii Ilenei şi el nu ştie ce-ar putea să vadă acolo...
Profesoara îi caută însă pe ai lui...
— De ce te fereşti? îl întreabă ea blând... În prima zi,
când ne-am întâlnit, ai spus: „Bine că sunt! Că sunt aşa!”...
Atunci n-am ştiut la ce te referi... O văzusem pe Anca în
careu si mă simţeam tulburată... Era ca si când m-as fi
întâlnit cu mine însămi la o altă vârstă, în oglindă!... Apoi
am priceput că ea purta pe lume o nepreţuită moştenire...
Nu te întreb cât ai iubit-o... Îmi închipui... Dar e mult de-
atunci, Mihai!... De altfel, destinul meu n-a fost mai blând!
Dimpotrivă! Pentru că mie, de la el, nu mi-a rămas decât
durerea... Tu o ai pe Anca...
— N-am înţeles: care el? a întrebat profesorul trezit ca
din visare.
— Poate că odată am să-ţi povestesc... În afară de tatăl
meu, şi eu am pierdut o fiinţă, care...
Ridicându-se de pe bancă, pornesc, în acelaşi pas, pe
aleea străjuită de două rânduri de tei, ce-şi unesc
coroanele într-o boltă comună.
De la braseria „Monte Carlo” răzbat până aici acordurile
melodiei pe care orchestra „Liceenilor” o cânta la „balul
166
George Şovu
bobocilor”, în momentul în care Socrate ar fi dorit s-o invite

pe Luminiţa la dans. Ascultând-o, amândoi zâmbesc ca
unei plăcute amintiri... Siluetele lor se pierd încet în
depărtarea aleii...
167
Capitolul V
Ieşind din lift şi deschizând uşa apartamentului, Socrate

aude soneria telefonului, acoperită de zgomotul pe care îl
face bunica la bucătărie, tăind, probabil, ceva pe tocător.
Socrate se precipită şi ridică receptorul.
— Salut, unchiule! se aude vocea Mihaelei... Pe
dumneata te căutam. Pe scurt, că sunt la un telefon public,
al meu e stricat...
— Te ascult!
— Din ultimele convorbiri, rezultă că juna noastră e-
ntoarsă pe dos! continuă Mihaela... Să nu mă-ntrebi de
pricină, că o cunoşti!... Şi, totuşi, parc-ar mai fi ceva la
mijloc. Dar nu ştiu ce!
— De note... ţi-a spus ceva?
— Nu! Dar bănuiesc că nu mai face slalom numai printre
nouă şi zece!... Eu închid acum. Să ştii însă că rămân pe
fază!...
Marcat de discuţia cu Mihaela, Socrate se-ndreaptă spre

camera Ancăi. Deschizând, observă că fata nu se mai află
aici.
168
George Şovu
— Buno! strigă, iritat, profesorul.

Din cauza zgomotului, bătrâna nu aude. Socrate intră în
bucătărie:
— Unde e? întreabă el repezit.
— Au! Ce m-ai speriat! tresare bătrâna, rămânând cu
tocătorul în mână.
— Anca unde e? repetă Socrate.
— A zis că se duce la o colegă...
Profesorul trage nervos cravata de la gât, cu gestul
omului care pare să se sufoce. Îngândurat, se îndreaptă
apoi spre camera sa.
În faţa „Teatrului Mic”, printre cei ce ies de la spectacol,

Doru şi Tudor continuă o discuţie:
—... Zău dacă personajul acela nu seamănă cu tine,
spune Tudor, oprindu-se în faţa vitrinei cu fotografii.
— Şi eu care credeam că sunt unic! răspunde Doru.
— Da, unic, în haine de-mprumut!
— Cum adică?
— Nu l-ai văzut? Şi el a luat hainele altuia, crezând că-i
stau mai bine...
— Insinuezi că...
— Nu insinuez, spun că: mâine-poimâine, o să te
identifici cu personajul pe care-l joci: dur, sigur de tine,
„nepăsător şi rece”! Şi, dac-ai fi măcar un „luceafar”!...
169
— Uf! spune Doru, amuzat, lovindu-se cu palma peste

frunte. Cine m-o fi pus să stau cu tine-n bancă! Şi să-ţi
mai şi plătesc biletul la teatru!...
Isoscel urmăreşte, privind pe deasupra ochelarilor,

exerciţiul pe care Tudor îl rezolvă la tablă.
— Ei, ai început s-o urneşti! exclamă profesoara. Sunt
mulţumită. Uite, îţi dau un şapte!
Clasa vibrează: „Eşti mare, Tudore!” se aude, distinct,
glasul cuiva...
— Cine continuă? întreabă Isoscel, uitându-se spre
clasă... Observă că Anca priveşte absentă pe fereastră.
— Anca! o solicită ea.
Fata tresare.
— Continui tu?
Anca priveşte spre tablă şi parcă abia atunci descoperă
ceea ce este scris pe ea.
— Cred că este inutil, doamnă profesoară, n-o să mă
descurc!
Isoscel, contrariată de francheţea răspunsului, aflat la
graniţa obrăzniciei, se repede, mirată:
— Cum vine asta? Tu să nu te descurci?!... Atunci, tema
cum ai rezolvat-o?
— Vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am făcut temele!
răspunde fata, cu acelaşi aplomb care, în concepţia
profesoarei, frizează obrăznicia.
170
George Şovu
Enervată, Isoscel se ridică de la catedră şi porneşte spre

banca elevei... Clasa toată este în tensiune... Doru priveşte
neliniştit spre Anca.
— Dar cum ne-a fost vorba? o întreabă energic
profesoara. Mi-ai promis...
— Nu v-am promis nimic! o întrerupe, calm, Anca.
Isoscel se sufocă de indignare:
— Ascultă, fetiţo, unde te trezeşti? Ai uitat de bună-
cuviinţă? Ce gărgăuni îţi umblă prin cap? Pentru astăzi, ai
trei! spune ea apăsat, întorcându-se la catedră. Deschide
catalogul şi, de enervare, nu-şi găseşte stiloul. Mâinile îi
tremură...
— Doamnă profesoară - i se adresează Anca, la fel de
calm, că-mi daţi trei sau că-mi daţi zece, vă rog să mă
credeţi că asta nu mă face să fiu nici mai bună, nici mai
slabă la matematică!
Isoscel o priveşte înmărmurită, nevenindu-i să creadă că
ceea ce aude şi i se întâmplă tocmai ei este adevărat...
Doru a înlemnit...
— Asta e impertinenţă!... izbucneşte Isoscel, trântind, m
furie, catalogul de catedră, după care, adunându-şi
lucrurile (poşeta, ochelarii...), iese din clasă indignată...
Tocmai atunci se aude şi apelul soneriei, anunţând
sfârşitul orei...
În urma profesoarei, elevii ajung pe culoar, comentând
întâmplarea în fel şi chip.
Doru se apropie şi se aşază în bancă, lângă Anca.
— Ai înnebunit? o întreabă el cu disperare. Ce te-a
apucat?
171
— Cum, nu eşti mulţumit?! răspunde fata cu îndurerată

ironie. N-ai spus tu că nu-ţi plac „tocilarele”, „premiantele”,
„elevele cuminţi”, „aflate în graţia profesorilor”?... Te
pomeneşti că nici zulufii ăştia nu-ţi convin - continuă el
arătându-şi „împletiturile” speciale din păr, gen Rodica. Şi
nici faptul că am devenit obraznică?!...
Doru face ochii mari, înţelegând că întreaga atitudine a
fetei n-a fost decât o frondă, ca să...
— Şi să ştii, adaugă fata, că aşa ceva poate să facă
oricine! Nu e nici o scofală!... Şi cu asta - să piei, să nu te
mai văd în faţa ochilor..., adaugă ea, ridicându-se şi
îndreptându-se demnă spre uşă...
— Anca, Anca! o strigă Doru. Te rog să mă ierţi!
— Niciodată! soseşte, ca o ghilotină, răspunsul fetei, în
timp ce din ochii ei pornesc spre el săgeţi ca de foc...
În cancelaria plină de profesori, intră, ca o furtună,

Isoscel.
Socrate, la locul lui de la masă, scrie ceva.
Profesoara de matematică vine direct la el. E un pachet
de nervi.
— Îţi mulţumesc - i se adresează ea, apostrofându-l de
fapt - că am ajuns, acum, la bătrâneţe, de batjocura elevilor
din cauza dumitale!
Socrate se ridică. E livid...
Luminiţa şi ceilalţi profesori întorc capul spre ei, intrigaţi
de izbucnirea lui Isoscel.
172
George Şovu
— Nu înţeleg, doamnă profesoară! răspunde Socrate,

parcă presimţind ceva.
— Fata dumitale..., fiindc-ai scăpat-o din mână..., a
ajuns să mă înfrunte în faţa clasei..., spune Isoscel, gâtuită
de supărare...
— M-a făcut de râs, nu înţelegi? Eu nu contez pentru ea
ca profesoară!... Şi asta, după o viaţă de muncă... Ieşirea ei
este dovada unei proaste educaţii!...
— Regret, doamnă..., spune Socrate, sincer afectat.
— Nu putem rezolva nimic cu regrete!... răspunde
Isoscel, îndurerată. Faptele sunt fapte!... Uite - şi Buzescu,
de care dumneata te ocupi cu-atâta grijă, află că de trei zile
a fugit de-acasă!... Şi nici la şcoală nu mai vine!...
Vlăguită, profesoara se aşază pe scaun, izbucnind în
plâns.
Socrate ar vrea să spună ceva, dar renunţă. Ia catalogul
şi iese din cancelarie, copleşit de tristeţe şi de ruşine.
În urma lui nu se aude decât plânsul înăbuşit al lui
Isoscel.
Socrate e lângă fereastră. Priveşte absent, fără să vadă

picăturile de ploaie ce se preling pe geamuri. Clasa e
pustie.
Se aude soneria de intrare la ore, dar profesorul
continuă să fie la fel de absent.
173
Un elev dă buzna în clasă (fuseseră cu toţii plecaţi la un

laborator, în ora anterioară). În urma lui, mai apar câţiva. Îl
văd pe Socrate la fereastră, cu spatele spre ei... Se opresc
îngrijoraţi. Apoi, observând că dirigintele nu le dă nici o
atenţie, se îndreaptă, în tăcere spre băncile lor. Socrate
continuă să privească îngândurat pe fereastră...
Se aude zgomotul unui creion căzând pe parchet.
Ca trezit dintr-un vis, dirigintele întoarce capul... Elevii,
aşezaţi la locurile lor, îl privesc parcă fără să respire...
Ieşind din şcoală, Anca se îndreaptă spre Socrate, care o

aşteaptă, nemişcat, lângă maşină. Când o vede, se aşază la
volan. Fata deschide portiera şi intră. Profesorul porneşte
maşina, fără să spună un cuvânt. Anca îl cercetează cu
coada ochiului. Figura lui este impenetrabilă...
— Tată..., încearcă fata.
— Acum nu discutăm nimic! spune Socrate pe un ton ce
nu admite replică...
În faţa blocului, cei doi îl zăresc pe Buzescu.

— Bună ziua, domnule profesor, spune elevul, schiţând
gestul de a se apropia.
Anca, dându-şi seama că ar fi inoportună, o ia înainte,
intrând în curte.
— Vă rog să mă iertaţi - rosteşte elevul -, am venit să vă
spun că-mi pare foarte rău... că, din cauza mea...
dumneavoastră aveţi neplăceri...
— Tu nu eşti vinovat pentru asta, Buzescule! Vina ta este
că ai fugit de-acasă şi că nu mai vii la şcoală!...
Băiatul îşi pleacă ochii...
174
George Şovu
— M-am întors acasă! De mâine vin şi la şcoală!

răspunde bucuros elevul.
— Atunci e bine!...
Băiatul ar dori să mai spună ceva:
— Domnule profesor..., continuă el, stânjenit, ştiţi... şi
tatei îi pare rău... Ar vrea să vă explice, adaugă, punând
capul în pământ.
Profesorul îl prinde uşor de bărbie, obligându-l să i se
uite în ochi:
— Buzescule, noi am mai vorbit despre aşa ceva: îţi
reamintesc că trebuie să avem tăria să trecem curaţi prin
toate câte ni le scoate viaţa în cale! Hai, du-te! îl îndeamnă
Socrate. Du-te acasă şi, de mâine, să te văd la liceu!...
Anca se plimbă, frământată, prin camera ei. Uşa se

deschide încet şi apare capul bunicii:
— Ce faci, maică? o întreabă, îngrijorată, bătrâna.
— Mă plimb! răspunde fata, nervoasă.
Bunica se supără şi iese trântind uşa...
Într-o altă cameră, la biroul său, Socrate scrie ceva... Se

aud ciocănituri în uşă... Anca intră şi se apropie sfioasă...
Ochii îi cad pe hârtia profesorului... Încremeneşte...
— Cum, tată, vrei să pleci de la şcoală? întreabă ea,
după câteva clipe, îngrozită.
— Da, plec! Trebuie să plec! M-ai făcut de râs!... Şi-
acum, te rog să mă laşi singur!...
175
Anca se întoarce şi se duce în camera ei. Se aruncă pe

pat, izbucnind în hohote de plâns...
Soneria telefonului începe să ţârâie... Anca parcă nici n-
aude... Plânge mai departe, nestăpânit... Telefonul continuă
să sune. Aproape absentă, fata ridică, mecanic, receptorul.
Deodată, chipul i se-ncrâncenează...
— Anca! Sunt eu, Doru! se aude în telefon...
Fata ascultă, fără să spună nimic; apoi aşază încet
receptorul în furcă, de parcă ar pune punct definitiv...
Se apropie de masa ei de lucru şi scoate de-acolo
scrisorile primite de la Doru... Le priveşte o clipă. Apoi
începe să le rupă, una câte una, aruncând bucăţile de
hârtie la coş...
După câteva momente de gândire, caută, agitată, pe
birou, trei-patru caiete. Se duce cu ele în camera lui
Socrate... Acesta se afla la birou, cu capul sprijinit în
palmă.
— Tată - îi spune fata -, aş vrea să discutăm ceva!
— Anca, deocamdată, nu avem ce discuta! Vreau să
rămân singur...
Zdrobită sufleteşte, fata se întoarce în camera ei. Se-
ndreaptă spre telefon şi formează un număr:
— Alo, Mihaela? spune Anca.
— A, tu erai, apelpisito?!
— Trebuie neapărat să ne vedem!
— Da’ ce s-a întâmplat, dom’le?
— Nu ştiu ce să mă fac! exclamă Anca. E ceva în legătură
cu tata!
176
George Şovu
— Domnule profesor, te rog să-mi faci o favoare

personală - spune directoarea: rămâi! Şcoala are nevoie de
un profesor şi de un om ca dumneata!
— Vă mulţumesc, doamnă directoare, dar înţelegeţi şi
dumneavoastră că nu pot!
— Dragul meu, până la urmă, dacă stai bine să te
gândeşti, nu e decât o chestie de orgoliu rănit!...
— Poate aveţi dreptate!... Poate greşesc eu... Nu pot însă
altfel!... Se pare că, undeva, am greşit la extemporalul meu
de viaţă!
— Şi ce-ai să faci? Unde te duci?
— Intru într-o redacţie!... Şi-n afară de asta, cred că este
convenabil şi pentru dumneavoastră, mi-aţi spus doar că
doriţi să fie linişte-n liceu... Sărut mâna!...
Acum, Socrate păşeşte încet, istovit, de-a lungul
coridorului. Parcă a îmbătrânit dintr-o dată...
E o linişte deplină, apăsătoare...
Pe măsură ce înaintează însă, trecând prin faţa sălilor de
clasă, de unde răzbate zumzetul viu al copiilor, viaţa şcolii
capătă pentru el din ce în ce mai multă pregnanţă...
Profesorul zâmbeşte trist, ca unei amintiri. Intră în
Cabinetul de filozofie al liceului...
177
Anca urcă, în mare agitaţie, scările ce duc la

apartamentul Luminiţei. Ajungând pe palier, cercetează, în
fugă, inscripţiile de pe uşi, apoi apasă pe o sonerie.
Apare Luminiţa:
— Ce e cu tine, Anca? Ce s-a întâmplat? o întreabă,
neliniştită.
— Uitaţi-vă! spune fata, scoţând din servietă caietul cu
temele... Am minţit! Totdeauna am învăţat, mi-am făcut
temele... şi la matematică... şi la fizică, în fiecare zi...
— Vino înăuntru! o invită Luminiţa.
— Am vrut să-i dau o lecţie...
— Ce lecţie?
— Lui Doru!... Vă spun eu... Dar acum tata e supărat
rău... L-am făcut de râs. Vrea să plece de la şcoală, din
cauza mea!...
Luminiţa se îngrijorează:
— Aşteaptă-mă puţin - spune ea. Mergem împreună!
În recreaţie, foştii elevi ai lui Socrate - Ionică, Dana,

Mihai şi Geta - şuşotesc, neliniştiţi, lângă o fereastră de pe
coridor:
— O fi adevărat? întreabă Dana.
— Da, tu! Vorbeşte tot liceul! răspunde Geta.
— Trebuie să facem ceva! e de părere Ionică.
— Da’ ce putem face noi? intervine Mihai.
— Să vorbim cu dânsul şi să-i spunem că... aşa ceva nu
se poate! exclamă Dana.
178
George Şovu
— Of! Şi Anca asta, cu „deşteptul” ăla de Doru al ei, care

face tot timpul pe vedeta - spune Mihai.
— Mie nu mi-a plăcut niciodată băiatul ăsta! zice Dana.
— De ce? E un tip foarte interesant! se aude glasul Getei.
— Ce vorbeşti? Ia auziţi-o, fraţilor! sare Ionică... Vasăzică
„e un tip foarte interesant”!...
— Este! revine Geta... Dar acum e vorba despre Socrate!
Haideţi!
10
Mihaela şi Doru coboară, în fugă, treptele de la intrarea

principală a Facultăţii de Drept...
— Ştie toată şcoala! exclamă Doru, cu îngrijorare. Şi
înţelegi? Totul e din cauza mea! M-am purtat prosteşte!
Anca a zis că nu mă iartă niciodată!... Te rog să mă ajuţi,
Mihaela. Să vorbeşti tu cu ea!...
Mihaela îi promite că „va sta de vorbă”, dar, aşa cum o
cunoaşte ea pe Anca, speranţele „iertării” sunt minime. Mai
precis, nu există.
— Asta când spune o vorbă, aşa rămâne, să ştii! E în
stare să sufere oricât, fiindcă m-am convins că ţine la
tine... Dar mă tem că, de iertat, n-o să te ierte! încheie
Mihaela.
— Ei, s-a mai supărat ea şi altă dată! spune Doru,
încrezător şi superficial.
— S-o „mai fi supărat”, dar atunci nu era amestecat
Socrate în „jocul” vostru de ţânci fără cap... „Bulgărele”, la
început cât pumnul, văd că a devenit acum „munte”!...
179
— Poate, totuşi...
— Hai, urcă repede în maşină! Trebuie să-i luăm pe
Ioana şi pe Alexandru. După ce mi-ai dat telefon, i-am
sunat şi pe ei. Au zis că merg negreşit...
11
Socrate se plimbă printre rândurile de mese din cabinet.

Priveşte de parcă şi-ar lua la revedere de la fiecare copil...
„Pe tine cum te cheamă?”
„Popescu Alexandru!”
„Dar pe tine?”
„Apostolescu Mihaela!”
„Tu?”
„Stanciu Cornelia!”
„La ce scoală ai învăţat?”
„La 195!”
„Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă?”
„Socrate! „
„Da, aşa îmi spun elevii!...Socrate!”
„Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost?”
„Un mare scriitor italian!”...
în sufletul şi în mintea profesorului răsună râsul tonic al
copiilor...
Se apropie de birou... Se aşază pe scaun şi scoate dintr-
un sertar câteva cărţi. Le bagă în servietă. Apoi, desfăcând
un plic, începe să privească o suită de fotografii,
înfăţişându-l alături de elevii lui - de ieri şi de astăzi... Le
180
George Şovu
cercetează îndelung, cu nostalgie, aşezându-le, până la

urmă, în aceeaşi servietă...
12
— Dar vă rog să mă-nţelegeţi, nu m-am gândit nici o

clipă c-o să ajungă aici... să plece de la noi!... E un om de
valoare... Are, sigur, păcatele lui, dar ar fi o pierdere pentru
liceu... Trebuie să-l convingem! mai spune Isoscel, cu
lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău... Am stat de vorbă cu el... l-am rugat,
spune directoarea, dar...
Chipul lui Isoscel se-ntunecă.
13
Luminiţa şi Anca se strecoară grăbite printre pietonii de

pe o arteră aglomerată din Bucureşti. Se ţin de mână.
Aproape aleargă... Din când în când se privesc. Feţele lor,
îmbujorate de efortul alergării, se luminează de câte o undă
de zâmbet, care încearcă să spele umbrele încordate ale
îngrijorării...
14
181
Pe o alee retrasă, din parcul de lângă liceu, Isoscel se

aşază pe o bancă... E singură..., e tristă şi parcă fără rost,
cum n-a fost niciodată.
Prin faţa ei trec doi tineri râzând. Băiatul o ţine protector
pe după umeri pe fată. Chipurile lor sunt scăldate în
lumină de fericire şi tinereţe... Isoscel îi priveşte lung,
având parcă revelaţia vieţii ei lipsite de bucurii. Lacrimi
încep să-i curgă pe obraji...
15
Gânditor, Socrate coboară încet pe treptele liceului...

Anca, roşie la faţă, aleargă în întâmpinarea lui:
— Tată, spune fata cu disperare în ochi, trebuie să-ţi
explic!...
— Ancuţo, eu am, totuşi, încredere în tine! răspunde
profesorul, întinzând braţul stâng şi aducându-i capul
lângă pieptul, său.
Privirea îi alunecă spre Luminiţa, care se află în spatele
fetei.
— Am vrut să plec! Am vrut, dar nu pot! spune Socrate.
Ce să fac? Ăsta sunt! Nu mă pot schimba!...
— O clipă m-am speriat, să ştii! îi răspunde Luminiţa. M-
a cuprins teama, când am văzut-o pe Anca atât de
disperată...
— Te rog să mă ierţi, tată! exclamă Anca, îmbrăţişându-l.
Cei trei pornesc împreună spre poartă. Luminiţa scoate
din poşetă batista, ca să mângâie ochii înrouraţi ai Ancăi. E
182
George Şovu
ca şi cum şi-ar mângâia propriii ei ochi... Un bileţel cade pe

asfaltul aleii. Socrate se apleacă şi-l ridică.
— E lozul din Cişmigiu?
— Nu mai e secret! spune Luminiţa, râzând.
Socrate deschide biletul:
— „Necâştigător”!... citeşte el amuzat...
Elevii din clasa profesorului dau năvală spre ei... Apar,

venind în fugă, şi alţi copii, din alte clase, din cercul lui...
— E adevărat, domnule profesor? întreabă îngrijorată
Maria.
— Plecaţi de la noi? intervine, cu reproş parcă, Mihai.
Vibraţia din glasurile lor trădează sentimentele curate ale
copiilor.
Socrate zâmbeşte, dar n-are timp să răspundă, pentru că
în faţa liceului opreşte, în scrâşnet de frâne, „Oltcitul”
condus de Mihaela. Din el se revarsă cinci-şase tineri,
printre care Alexandru şi Ioana. Cu toţii îl înconjoară pe
profesor.
— Cum să plecaţi? zice Alexandru.
— Domnule profesor, am făcut şi programul întâlnirii...
de peste zece ani! spune Ioana, zâmbind...
— Da’ de unde-aţi scos-o voi că plec? întreabă Socrate,
ca şi când atunci ar fi auzit despre acest lucru pentru
prima oară...
Un moment, rămân toţi muţi de uimire. Apoi, spontan,
încep să scandeze:
— Hip-hip-ura! Hip-hip-ura!...
De Anca se apropie cu timiditate Tudor:
183
— Hai să-ţi mai spun ceva: „Nu este adevărată fericirea

care n-a trecut prin suferinţă!” - Shakespeare.
Anca îi zâmbeşte, înveselită:
— Am şi eu una pentru colecţia ta de... înţelepciuni:
„Omul este singurul făuritor al fericirii sale” - Socrate.
— Care dintre ei? se amuză Tudor.
— Rămâne să ghiceşti tu!...
Deodată, Ioana, privind în jur, întreabă, nedumerită:
— Da’ Andrei unde e?
— Aoleu! L-am uitat în portbagaj! spune Mihaela,
repezindu-se spre maşină, de unde se aud bubuituri...
Andrei apare cu aparatul de gât. Văzând că toată lumea
e radioasă, îl potriveşte la ochi şi declanşează, exclamând,
după obiceiul lui:
— O fotografie - pentru veşnicie!... a cărei inimă o
constituie chipul lui Socrate şi cel al Luminiţei; între ei se
află Anca, pe fundalul viu al elevilor de azi şi de ieri ai
profesorului...
---- Sfârşit ----
184
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
LICEENII
ÎN ALERTĂ
1
Liceenii în alertă
2
George Şovu
Cuprins
1_____________________________________________4
2____________________________________________17
3____________________________________________22
4____________________________________________24
5____________________________________________31
6____________________________________________32
7____________________________________________36
8____________________________________________37
9____________________________________________38
10___________________________________________40
11___________________________________________48
12___________________________________________55
13___________________________________________57
14___________________________________________58
15___________________________________________61
16___________________________________________69
17___________________________________________69
18___________________________________________70
19___________________________________________71
20___________________________________________72
21___________________________________________73
22___________________________________________75
23___________________________________________76
24___________________________________________76
25___________________________________________79
3
26___________________________________________82
27___________________________________________83
28___________________________________________88
29___________________________________________90
30___________________________________________93
31___________________________________________94
32___________________________________________96
33_________________________________________101
34_________________________________________103
35_________________________________________104
36_________________________________________105
37_________________________________________116
38_________________________________________122
39_________________________________________124
40_________________________________________140
41_________________________________________142
42_________________________________________144
43_________________________________________145
44_________________________________________146
45_________________________________________149
46_________________________________________152
47_________________________________________153
48_________________________________________154
49_________________________________________169
50_________________________________________171
51_________________________________________173
52_________________________________________174
53_________________________________________178
55_________________________________________184
56_________________________________________189
4
George Şovu
57_________________________________________191
5
Mihai a strâns-o cu spaimă la pieptul său. Maşina se

apropiase pe nesimţite şi, urcând cu roţile din partea
dreaptă pe trotuar, a trecut, în mare viteză, la câţiva
centimetri de picioarele Danei. Rochia albă a fetei a fâlfâit
îngrijorată ca in faţa unui vânt rău... În următoarele
secunde, bolidul - un HMW argintiu, foarte arătos - a
coborât în stradă, îndepărtându-se ca o nălucă.
— Ăsta e nebun?! a ţipat Mihai, în timp ce omul de la
volan, privind o clipă către cei doi tineri, a dezvelit spre ci
un rânjet, însoţit de un hohot gros de râs. Pe obrazul lui
drept, Mihai şi Dana au zărit parcă un semn, o cicatrice...
— Ce-a fost asta, Mihai? a întrebat Dana, albă la faţă.
Băiatul fierbea...
— Ce să fie? Probabil un „salut” din partea „prietenilor*4
pe care-i „plesneşti” în articolele tale... Şi doar ţi-am spus
ni! te-astâmperi!... Violenţă, droguri!... Recunosc, sunt
subiecte „grase”... Domnişoara ziaristă „joacă tare” ... E
plină lumea de... mizerii!! De ce nu scrii despre altceva? Ia-
o mai de la margine - dacă tot te pasionează „lupta
împotriva” ... şi „împotriva” ... Nu te-azvârli chiar în inima
vârtejului!...
Dana l-a măsurat cu ochi reci, în razele cărora scrâşnea
încrâncenarea. I-a întors spatele şi a intrat pe uşa clădirii
unde se afla redacţia ziarului la care colabora de mai bine
6
George Şovu
de un an. Era studentă la ziaristică şi... trebuia „să-şi facă

mâna”, să scrie... Aici fusese primită bine... Şi ajunsese să
fie foarte apreciată. Pentru nimic în lume n-ar fi dat
înapoi...
Bucurie şi durere, totodată, şi un singur izvor - iubirea

lui!... S-au scurs atâţia ani de când acel clipocit - ca un
cântec frumos de leagăn - se născuse în fiinţa sa. Cele
două feţe însă i se arătaseră chiar de la început. Văzând-o
pe Dana, în prima zi a clasei a IX-a de liceu, se
îndrăgostise, pe loc, de ea. Dar au fost necesari aproape doi
ani până ce fata a ajuns. - să-l vadă şi ea pe el, cu
adevărat... Aşadar, doi ani de zbor... Într-un spaţiu închis,
fără nici o ieşire, fără nici o lumină, zbor cu aripile frânte.
Doi ani, zeci de luni, peste şapte sute de zile, cu tot atâtea
nopţi... Căci, zi şi noapte, oră de oră, aproape clipă de clipă,
Mihai se gândea la Dana. Era sau nu în faţa ochilor - n-
avea importanţă: el o vedea mereu..., bucurându-se şi
întristându-se în acelaşi timp.
La început, fata nu-l băgase deloc în seamă. Era un
coleg oarecare, un băiat oarecare, venit de la ţară ca să
urmeze liceul în Bucureşti. Ea era preocupată de Şerban,
premiantul clasei, băiat frumos, pe care îl iubea din anii de
gimnaziu…, cu toate că era nemulţumită de el din multe
puncte de vedere. Dar cine nu ştie cum e iubirea?! Mai ales
când chipul ei - floare fermecată - se naşte în grădina unor
asemenea ani?! Aşa că... Mihai... nici nu exista pentru
Dana. Prima dată când l-a privit mai atent a fost către
sfârşitul clasei a IX-a: atunci, Isoscel - cum o porecliseră ei
7
pe profesoara lor de matematică - l-a certat rău,

asigurându-l că va rămâne corigent, pentru că, în ciuda
posibilităţilor intelectuale pe care le avea, nu învăţase, tot
anul, aproape nimic. Şi în aceeaşi situaţie se găsea şi
prietenul şi consăteanul său, Ionică Popa, un fel de
năzdrăvan al clasei, care făcuse numai boacăne şi şotii...
La corigenţă însă, după o toceală straşnică, de-o vară
întreagă, Mihai a primit, tot de la Isoscel, nota maximă,
zece, în timp ce Ionici a trebuit să se mulţumească doar
cu... „cinci, cu felicitări!”, cum avea să-i spună Danei,
imediat după examen...
... Blocul îi era cunoscut. O urmărise o dată, anul trecut,

du la liceu până aici. Şerban o însoţea. El se păstrase la
zece-cincisprezece paşi în urma lor, printre oameni. Cei doi
discutau, râdeau, erau fericiţi. Nu le păsa de altcineva.
Deci nu l-au observat.
Atunci văzuse unde a intrat Dana. Ştia blocul, ştia scara,
nu cunoştea etajul şi apartamentul. Aşa că, acum... cerceta
balcoanele, mutându-şi, pe rând, privirile de la unul la
altul, îi veni să râdă. Zâmbi doar... „Romeo, ignoratul,
necunoscutul, nefericitul Romeo o caută pe Julieta! ... Hm!
îşi spuse mai departe Mihai, eşti de plâns, băiete!”
Scrisorile - zecile de scrisori pe care i le scrisese astă-
vară - se aflau în buzunarul interior de la geacă. Le pipăi. I
se făcu, dintr-o dată, cald. De ciudă... Se dezbrăcă.
8
George Şovu
„Şi ziceai că te-ai vindecat! Poftim! De ce-ai mai luat

scrisorile cu tine? O să i le arăţi vreodată? Iar aici - ce
cauţi? Ai venit să numeri balcoanele?...”
— Mihai, ce faci? auzi el, tocmai atunci.
Tresărind, întoarse capul... Dana se afla în faţa lui. Dana
cea frumoasă, cu ochii ei căprui şi catifelaţi, cu părul
negru, uşor ondulat, acum tuns scurt, cu faţa bronzată, cu
trupul zvelt şi unduitor. Îi zâmbea. Pe chipul ei se citeau
mirare şi bucurie totodată.
— Bună, Dana! reuşi să spună. Să vezi... eu... am venit...
să-mi cumpăr nişte caiete.
Fata privi în jur. Lângă ei se afla doar un chioşc cu
legume şi fructe...
Mihai zâmbi stânjenit.
Dana începu să râdă. Băiatul o urmă. Râdeau amândoi.
Li se întâmpla aceasta pentru prima dată...
— Îmi pare bine ci te văd! spuse Dana cu glas sincer.
— Şi mie! răspunse Mihai.
— A trecut o vară întreagă.
— Da, a trecut!
— Prima noastră vacanţă mare de liceeni.
— Pentru mine...
— Îmi închipui... Nici nu ştiu cum s-a întâmplat...
— Eu ştiu!...
— Ai dat-o?
— Da! Ieri!
— Şi?
— Bine! Dar...
— Dar ce?
— Cred că Isoscel... e bolnavă: mi-a dat zece!
— Zece?! se miră fata. Bravo! Te felicit din toată inima!
9
— Mulţumesc!
— Şi Ionică? Parcă sunteţi din acelaşi sat... El ce-a
făcut?
— Cinci, cu felicitări!
Dana izbucni în râs. Şi Mihai. Râdeau, din nou,
împreună...
Acum tăceau... O stânjeneală, venită dintr-aiurea,
tulburase lumina aceea bună dintre ei.
— Trebuie să mă duc, spuse fata. Am făcut cumpărături,
adăugă, arătând spre plasa pe care o avea în mână. Sunt
de serviciu... la bucătărie. Şi iarăşi zâmbi. Ne vedem mâine,
la şcoală. La revedere, Mihai!
— La revedere, Dana! Da, mâine! Mâine, mai şopti el,
urmărind-o cu privirea până ce a dispărut în spatele uşii
uneia dintre intrările blocului...
Şi-acel „mâine” a venit repede, şi-apoi altul, sute de

asemenea „mâine”, dar revederea cea adevărată, începută
în acele clipe în faţa blocului fetei, întârzia să apară.
Zadarnic băiatul îi punea, în bancă, din când în când, ca şi
în anul trecut, câte o garoafă albă, înfiorată parcă de tot
dorul sufletului său. De fiecare dată, Dana căuta, cu ochi
recunoscători, ochii lui Şerban... Zadarnic se afirmase el
nu numai la matematică, unde avea aproape numai note de
zece, ci şi la alte materii, ca şi în atâtea direcţii ale
activităţii şcolare. Dana îl privea, îi zâmbea uneori, îl lăuda
chiar în faţa clasei, dar privirea ei bătea mereu dincolo de
el... Până într-o zi când a avut marea revelaţie a iubirii lui
10
George Şovu
Mihai pentru ea, înţelegerea semnificaţiei atâtor gesturi

tandre ce înfloriseră şi se... scuturaseră pe învolburatul
altar al acelei minuni de simţire, descoperire şi înţelegere în
lumina cărora chipul şi fiinţa lui Mihai se năşteau pentru a
doua oară - de data aceasta în ochii şi în sufletul Danei.
Momentul a coincis cu cel al rezultatelor de la examenul
pentru admiterea în clasa a XI-a, concurs la care Mihai
ieşise primul pe liceu...
... Dana s-a apropiat atunci de el, învăluindu-l în
luminile calde ale ochilor ei frumoşi, de catifea ruginie şi
blândă, care-i purtau pe braţe de flori sufletul. Avea în
mână un trandafir învăpăiat, ca buzele sale ce murmurau
parcă un cântec şi o rugăciune. I l-a oferit băiatului
spunându-i:
— Iată, a sosit momentul să-ţi dau şi eu ţie o floare...
Mă bucur foarte mult pentru această clipă... Te felicit,
Mihai, pentru izbânda ta şi-ţi mulţumesc pentru sufletul
tău bun, pentru gesturile tale, pentru... iubirea ta... Şi,
tremurând de frumoasă încordare, fata şi-a pecetluit
vorbele cu un sărut... a cărui căldură unică Mihai avea s-o
caute mereu, în miile şi miile de sărutări primite de la
Dana, în anii ce-au urmat, nereuşind parcă s-o mai
găsească întreagă şi cu farmecul ei de atunci...
Iubirea lui - izvor de aproape copleşitoare bucurie - s-a

însoţit, din ziua aceea, cu o permanentă îngrijorare,
transformată, uneori, în durere: cu toată siguranţa şi
dezinvoltura ce caracterizau gesturile şi faptele vieţii sale,
Mihai simţea vibrând în el un inexplicabil tremur, ca de
11
spaimă, se temea, pur şi simplu, ca, dintr-un motiv sau

altul, să n-o piardă pe Dana. La un moment dat, când
urma să se mute cu familia la Cluj-Napoca, a crezut că
acest lucru chiar se va petrece. Însă ceva a intervenit apoi,
şi tatăl Danei - ofiţer de carieră - n-a mai fost transferat din
Bucureşti... Acum însă..., iată, se ivise un pericol real, mult
mai adânc...
Nu ştia cum şi când maşina cea argintie s-a apropiat din

nou de ei şi, de data aceasta, izbind-o pe Dana, a proiectat-
o, ca-ntr-un vârtej, peste capotă, rostogolind-o pe trotuar.
Înainte de a dispărea, acelaşi rânjet şi acelaşi hohot de râs
al individului cu cicatrice pe obraz, aflat la volan. Mihai l-a
văzut acum mai bine, dar n-a apucat să observe numărul
maşinii, pentru că, îngrijorat, s-a repezit să vadă ce s-a
întâmplat cu Dana. Ajutând-o să se ridice, i-a rupt, din
întâmplare, lănţişorul unui medalion pe care-l purta la gât.
Fata l-a adunat în palmă şi l-a băgat apoi în poşetă.
„N-ai păţit nimic? Eşti, cumva, rănită?” a întrebat-o
Mihai cu mare spaimă în glas...
Fata nu-i răspunse... Îl privea doar cu mirare... aşa cum
o face şi în aceste clipe, când Mihai, rememorându-şi
întâmplarea cu bolidul argintiu, petrecută cu câteva zile în
urmă, uită, pentru câteva secunde, să mai cânte...
12
George Şovu
Se aflau pe scena restaurantului „Amore mio” - cum îl

botezase patronul -, unde ei, membrii orchestrei „Liceenii”,
cântau, potrivit contractului de angajare, în fiecare seară.
Mihai rămăsese, ca de obicei, şeful formaţiei. Secondat
de Adrian, el cânta la chitară, dar, în acelaşi timp, o însoţea
şi pe Dana, care era solista vocală a grupului. Ionică se
menţinuse, în continuare, stăpânul bateriei, iar Geta, iubita
lui, cânta acum la orgă electronică, deoarece, în urma unei
puternice răceli, care-i afectase coardele vocale, doctorul îi
interzisese să mai fie solistă vocală. Dincolo de prietenie şi
de iubire, foştii liceeni erau legaţi acum şi prin interes
material: nu mai cântau împreună doar ca să se bucure
de... cântec, ci şi pentru a câştiga nişte bani, patru dintre
ei fiind studenţi: Mihai - la Academia de Muzică, unde îşi
alesese ca instrument harpa; Ionică - la Academia de
Teatru şi Film, secţia actorie; Geta - la Academia de Arte
Frumoase, specialitatea design, iar Dana, după cum s-a
văzut, la Ziaristică. Doar Adrian, îndrăgostit de electronică,
începuse să lucreze efectiv la o întreprindere specializată
(aceasta şi pentru faptul că avea acasă patru fraţi mai
mititei, pe care trebuia să-i ajute)...
... Admonestat de ochii Danei, Mihai alungă din privirile
sale rătăcite imaginile care-l obsedau, reintrând în cadenţa
melodiei. Din fericire, nimeni din sală nu sesizase absenţa
lui, de câteva clipe, de pe scenă. Mulţi dintre clienţii
restaurantului, aşezaţi la mese, înfulecau de zor,
ascultând, fără îndoială, cântecele antrenante ale
orchestrei şi urmărind, printre înghiţituri - de mâncare şi
de băutură -, dansul incitant al unui grup de balerine,
strălucitoare prin frumuseţe şi graţie, ca şi prin costumaţia
13
- foarte sumară - de pe trupurile lor tinere, care

răspândeau o înrobitoare chemare...
În sală, însă, un tânăr bărbos, aflat la o masă din
apropierea scenei, „o mânca... din ochi” doar pe Geta.
Observând, fata îi zâmbeşte. Încurajat, bărbosul cumpără
un frumos boboc de trandafir de la o copilă ce se plimba cu
coşul de flori printre mese şi, urcând din doi paşi pe scenă,
îl aşază pe marginea orgii electronice. Geta este încântată.
Mihai zâmbeşte, în timp ce Ionică, împrumutând, pe loc,
chipul lui Othello, priveşte spre trandafir şi vede înaintea
ochilor... sânge. „Omoară”, deocamdată, bateria cu o
necruţătoare canonadă de ciocane.
Spre o masă mai retrasă, se îndreaptă un chelner cu un
platou bine garnisit. Patronul restaurantului, aflat şi el în
sală,li iese înainte, ia platoul şi se apropie de cei doi
musafiri ai Săi: un bărbat cam de 50 de ani, negricios, cu
sprâncene stufoase şi ochi reci, tăioşi, şi o fată blondă,
foarte frumoasă. Bărbatul - domnul Jean - este patronul
vestitului magazin „Raiul copiilor”, iar fata - Nely se
numeşte - este secretara lui.
După ce le lasă platoul, urându-le „poftă bună”!, boss-ul
de la „Amore mio” se retrage.
Nely, total absentă la ceea ce se petrece în jurul ei, îl
urmăreşte pe Mihai.
— Nostalgii de dizeuză? Sau îţi place băiatul? rosteşte cu
ironie domnul Jean, observând interesul special al fetei.
— Poate şi una, şi cealaltă! răspunde sec Nely...
Acum patronul restaurantului urmăreşte cu ochi de
stăpân unduirea aceea de trupuri fragede, plescăind din
buze, de parcă ar fi gustat... un nou fel de mâncare. Ochii
14
George Şovu
lui lacomi, pe retina cărora se amestecă, în devălmăşie,

sâni, sâni de nimic ocrotiţi şi picioare, se opresc la Dana şi
la Mihai care, în aceste momente, îşi încheie melodia, într-
un puternic ropot de aplauze.
Plecându-se, zâmbitoare, în faţa publicului, fata îşi
întreabă, nerăbdătoare, iubitul:
— Ce s-a întâmplat adineaori?
— Îţi spun mai târziu! îi răspunde Mihai, făcând şi el
acelaşi gest de salut către sală.
Urcând pe scenă, în timp ce se trage cortina, patronul
exclamă încântat:
— Bravo, copii! Aţi fost de milioane!
— Păi, da! Am primit şi flori! mormăie Ionică, privind
îmbufnat spre Geta, care parcă nu-l bagă în seamă. Era
metoda ei de a scăpa, măcar din când în când, de atacurile
generate de nevindecabila gelozie a lui Ionică.
— Mihai, uite banii! Pentru săptămâna aceasta! Ne
vedem mâine! adaugă patronul, trecând şi el pe lângă
sublinierea lui Ionică. Apoi, intrând în camera alăturată
scenei, în care balerinele îşi schimbau toaletele, mângâie,
în grabă, câţiva sâni, „admonestează”... cu palma nişte
funduri goale, îndemnându-le pe fete:
— Repede, repede, c-acuşi vă vine din nou rândul!...
— Dacă „bărbosul” îi oferea Getei un buchet întreg,
precis găureai toba! remarcă Mihai, când îi dă lui Ionică
plicul cu bani.
— Noroc că urechea muzicală a ascultătorilor noştri
savurează, mai degrabă, cântecul tacâmurilor - răspunde
bateristul, parând ironia prietenului său. Şi, terminând de
aşezat instrumentele într-un dulap din încăperea în care
15
intraseră între timp, se îndreaptă spre telefonul aflat într-

un colţ al acesteia.
— Spune clar: faci rost? îmi trebuie o sută de fiole!
şopteşte Ionică în receptor, ferindu-se să nu fie auzit,
pentru ca, după câteva secunde de ascultare, să exclame:
OK! Rămâne deci cum am stabilit!
Închizând telefonul, cu o lumină de mulţumire pe faţă,
îşi freacă palmele, gata aproape să scoată un chiot. Se
potoleşte însă repede, privind oarecum îngrijorat înjur. Nu,
nu era nimeni care să-i fi ascultat convorbirea. Toţi
membrii orchestrei plecaseră.
Coboară şi el în fugă pe lângă cortină şi, deodată, o vede
în sală pe Geta stând de vorbă cu... „bărbosul”.
Simte din nou răsucindu-se ceva în el. Se apropie cu
paşi apăsaţi, gata de luptă:
— Alo, domnu’! îi spune, bătându-l pe umăr.
Tânărul se întoarce mirat.
Sfredelindu-l cu privirea, Ionică se sileşte să zâmbească
şi să fie... spiritual. Aşa că adaugă:
— Dacă vrei s-o mai vezi, peste o săptămână!... La nuntă!
A noastră! arată el spre Geta şi spre sine. O facem lot
aici!... Eşti invitatul meu! completează „serios” şi,
căutându-se într-un buzunar de la geaca de piele cu care
era îmbrăcat, scoate o invitaţie... tipărită în toată regula, pe
care i-o oferă. Apoi, smucind aproape braţul Getei, o
îndeamnă să iasă din local, sub privirile şi mai mirate ale
curtezanului.
— Până nu calci tu-n străchini, nu se poate! îi spune
Geta, însoţindu-şi remarca de un oftat neputincios.
16
George Şovu
— Nu-mi plac bărboşii! Ce să fac?! încearcă s-o dreagă

Ionică, zâmbind.
— Dar nici mustăcioşii!... Că eşti gelos şi pe asistentul
meu! soseşte replica fetei.
— Îmi pare rău, agreez numai bărbaţii... cu chelie!
completează viitorul mire, făcând aluzie la puţinele fire de
păr ce-i mai rămăseseră pe cap şi pe care el, de-o vreme, le
masca cu o perucă blondă, inimoasă, care-i venea foarte
bine...
Cunoscându-l „ca pe un cal breaz”, care nu se potoleşte
până nu-şi face „jocul” în ham, Geta schiţează către el un
gest de lehamite şi se îndreaptă spre Lăstunul ce-i aştepta
în stradă. Era maşina ei, pe care i-o cumpărase tatăl, cu
un an în urmă, când reuşise la facultate.
„Să fie una mică, mică!” îşi exprimase proaspăta
studentă dorinţa. „Alta mai mică decât asta nu găsesc!” i-ar
fi spus arhitectul (tatăl Getei era arhitect, iar mama actriţă)
şi, aşa, n-a avut încotro, a acceptat „Lăstunul”.
După câtva timp, fata avea să adauge, adresându-se
tatălui: „Mie îmi place, să ştii: merge chiar mai bine decât...
o roabă! Are şi patru roţi! E bună!”...
La puţin timp după ce a intrat la facultate, s-a ales şi

Mihai cu o maşină... Bunicul lui, care se îmbolnăvise de
cancer, s-a luptat, s-a tot luptat cu boala, până ce şi-a
văzut nepotul student. La o săptămână, a murit. I-a lăsat
lui Mihai o sumă importantă de bani - peste două sute de
mii - pe care-i economisise într-o viaţă de om... Şi „cu limbă
de moarte” l-a rugat să-şi cumpere... o maşină.
„Bunicule, maşină ai spus?” a întrebat nepotul,
surprins.
17
„Vreau să fii domn, Mihai!” i-a răspuns bătrânul,

străduindu-se să întindă mâna, ca să-i mângâie obrazul.
Băiatul i-a prins-o şi i-a sărutat-o cu pioşenie... El, mai
ales el, acel bărbat, îl crescuse de când se stinsese din
viaţă: mama sa. Avea pe-atunci doisprezece ani... Tatăl lui
Mihai, mecanic de locomotivă, era mai mult plecat de-
acasă. Lipsa lui, în timpul drumurilor lungi, prin ţară, ca şi
în străinătate, era suplinită de bătrân, el fiind - pentru
nepot - şi mamă, şi tată, şi bunic... l-a purtat de grijă, l-a
învăţat să iubească viaţa, să fie om!... Iar acum, părăsindu-
l pentru totdeauna, îi lăsa aceşti bani, cu porunca de a-şi
cumpăra o maşină, „să fie domn”!
Şi Mihai îşi cumpărase, într-adevăr, o „limuzină” - cum
avea să-i zică el -, o maşină străină, mai veche, bineînţeles,
decapotabilă. „Pentru tine am luat-o aşa, dezvelită - i-a
spus, când i-a arătat-o Danei ca să vadă lumea cât eşti de
frumoasă, iar eu să mă fudulesc că eşti iubita mea!”...
— ... Ai dat articolul? o întreabă Mihai, îndreptându-se

spre limuzină.
— A şi apărut! răspunde Dana, scoţând un ziar din
poşetă şi arătându-i-l.
Mihai se opreşte şi cercetează nerăbdător prima pagină
pe care se afla publicată fotografia unui tânăr spânzurat,
iar dedesubt, un titlu, cu litere de-o şchioapă, anunţa:
Moartea albă în România: în colimator L.M.4!
— Ce e asta: „L.M.4”?
— O substanţă nouă, intermediară, din care se prepară
un drog foarte eficient: în nici două luni, eşti curăţat, te faci
îngeraş şi te înalţi la ceruri!
18
George Şovu
— Îţi mai arde şi de glumă! izbucneşte băiatul. Zău,

Dana, ţi-am mai spus să nu te bagi şi în chestia asta cu
drogurile! Nu ţi-e de-ajuns că te-au avertizat acum câteva
zile? Ăştia n-au scrupule, să ştii!
— Ai avea şi tu ocazia să cumperi un buchet de flori
pentru mine, unul frumos de tot, alb, ca de mireasă! îi
răspunde fata, zâmbind puţin trist... Că, de când cu
garoafele noastre de liceeni, care „înfloreau”, din când în
când, în banca mea, ce mult timp a trecut!...
Răspunsul Danei era o aluzie, pe de o parte, la acei
primi uni de liceu, în care Mihai, îndrăgostit, îi strecura în
bancă, uneori, câte o frumoasă garoafă albă...
Aflând până la urmă de acest gest, mai mulţi băieţi din
clasă l-au batjocorit pentru „romantismul lui leşinat” - cum
l-au numit ei. Mihai, tip orgolios, s-ar fi jurat atunci că n-o
să mai ofere nimănui nici o floare, în toată viaţa sa. Şi,
până acum, chiar se ţinuse de cuvânt.
La început, Dana a zâmbit, când a auzit despre,
jurământ”. Mai apoi, faptul, adică respectarea lui, a început
s-o deranjeze, dar bineînţeles că n-a arătat acest lucru
niciodată. Până astăzi... Pe de altă parte, unele vorbe din
replica pe care Mihai a ascultat-o cu mirare erau o expresie
a unei dorinţe intime a fetei - de a deveni cu adevărat
mireasa lui Mihai... Îl iubea de atâţia ani; i se dăruise într-o
primăvară - ultima primăvară pe care o trăiau ca liceeni; de
atunci, viaţa lor, dintr-un anumit punct de vedere, era
aidoma celei a unor soţi... La căsătorie însă, Mihai „nici nu
se putea gândi, deocamdată”... Aşa îi spusese într-o zi.
„Trebuie să ne facem un rost, să strângem bani!” a adăugat
el. „Nu vezi în ce lume am intrat?!... Nu vreau, când o să fii
soţia mea şi... pe hârtie, să-ţi plângă ochii în faţa unor
19
vitrine, şi eu să mă fac că nu-i văd, pentru că îmi fluieră

vântul prin buzunare”... Şi, de-atunci, muncea în
disperare: în afară de îndeplinirea obligaţiilor impuse de
urmarea facultăţii, găsise acest contract pentru orchestră,
la restaurant, ţinea un fel de contabilitate la o firmă
particulară şi dădea lecţii de matematică unor copii, care
se pregăteau pentru admiterea în liceu.
La fel se zbătea prietenul său, Ionică. Însă acesta se
hotărâse să se însoare cât mai curând...
„De ce atâta grabă?” a întrebat-o Dana, cândva, pe
prietena sa, Geta, iar în întrebare se ascunsese, fără
îndoială, şi o oarecare invidie.
„Ce să mai aştept, dragă - i-a răspuns atunci Geta -, că
zăpăcitul ăsta e un demodat, nu vrea să se culce cu mine
decât după ce mă mărit cu el!... Asta e! Aşa că..
Dana a zâmbit şi n-a răspuns nimic, dar zâmbetul ei
exprima şi mirare, şi bucurie, şi oarecare părere de rău,
şi... În orice caz, din ziua aceea, parcă-l vedea cu alţi ochi
pe Ionică... „Ia uită-te la el!” îşi zicea...
... Cu o figură disperată, Mihai ar fi vrut să răspundă
vorbelor Danei referitoare la flori, dar lângă ei au apărut
Ionică şi Geta, urmaţi de Adrian.
— Salve! li se adresează Ionică celor doi.
Renunţând, şeful orchestrei îşi descarcă ironiile pe
prietenul său:
— Bagă de seamă, musiu, îi spune el, dacă şi mâine
seară întârzii, te rad de pe stat!
— Ah! N-o da Dumnezeu s-ajungi tu pe statul meu!... Şi
atunci să-ţi vedem zelul, domnule boss! glumeşte Ionică.
20
George Şovu
— Adriane, vii cu noi? i se adresează Mihai, neluându-l

în seamă pe baterist.
— E prea mică „limuzina” voastră pentru mine! se aude
răspunsul ironic al acestuia. Ştia, de fapt, că, de câte ori
pleca cu ei, atâta se mai giugiuleau, nemaiavând răbdare
până acasă, încât el se simţea „în plus”.
— Atunci ai un fotoliu-n „Lăstun”! îl invită Geta, în timp
ce Ionică s-a şi aşezat la volanul acestuia, parcat în spatele
maşinii lui Mihai.
— Rămân la „iubirea” mea - metroul! decide Adrian,
făcându-le semne şi îndepărtându-se.
„Limuzina” cu Mihai şi Dana demarează.

— Dă-mi cheile! îi cere Ionică iubitei sale, cu un aer de
stăpân.
— Nu vezi nici o cheie! Şi treci alături! îl repede Geta. Că,
după ce-ai jurat de - şi se gândeşte o clipă - douăsprezece
ori, eşti tot gelos şi bădăran! Şi, în al doilea rând, n-am
chef să asist cum iarăşi îţi pune foc sub tălpi diavolul
vitezei. Destul că mi-ai făcut-o armonică săptămâna
trecută.
— Da, dar am reparat-o cu banii mei.
— Ai reparat-o! Ce să zic?! Uite ce culoare de brezaie i-ai
făcut!...
— Ce, nu-ţi place? E unică! N-am mai văzut aşa ceva!
21
— O să vezi tu, când te-o prinde poliţia!... Nici numerele

nu i le-ai montat ca lumea... Apropo, unde e cel din faţă?!
— Acolo, unde să fie!
— Uite că nu e!
— Ei, s-o fi pierdut! Facem altul! Ce atâta scandal
pentru... nimic?!
— Cum „nimic”, mă, cum „nimic”?! Eşti nebun? Şi-acum
ce facem?... Cum mergem aşa?
— Bine, pe roţi! Dar, dacă nu-ţi place, întindem aripile,
ne facem elicopter!... N-am mai zburat... de când eram mic.
Atunci totdeauna zburam... În vis!...
Geta îl priveşte lung şi nu ştie ce să mai creadă. Uneori,
acest iubit al ei, pe care - culmea - s-a hotărât să-l ia şi de
bărbat, se poartă de-a dreptul anormal, parcă ar fi...
drogat. Şi treburile, pe care pretinde că le face..., „ca să
câştige bani”: ba lecţii cu nu ştiu cine (de actorie,
bineînţeles), ba câte un rolişor pe ici, pe colo, pe la teatrele
particulare, ba tot felul de scălâmbăieli la un magazin, „ca
să atragă copiii, să cumpere păpuşi şi... arme, mă rog,
astea, ca şi altele au devenit din ce în ce mai...
netransparente”... Aşa că ea, Geta, simţea că-l scapă de sub
control. „Ăsta cine ştie ce e-n stare să mai facă! Mă trezesc
cu vreo belea pe cap! Mă spulberă ai mei! Şi aşa «îl înghit
ca pe o castană nedezghiocată»...”
... Iată că, în vreme ce curioasa pereche îşi continuă

disputa, de restaurant se apropie... o maşină a POLIŢIEI...
Cei doi n-o bagă, bineînţeles, în seamă. Se ciondănesc mai
departe.
În maşină, pe fotoliul din dreapta, un tânăr...
22
George Şovu
— Opreşte, nea Marine! îi ordonă el, dintr-o dată,

şoferului...
Maşina se opreşte, într-adevăr, la vreo câţiva metri
depărtare de „Lăstun”, de care o desparte alt autoturism.
După ce priveşte din nou spre Ionică, tânărul scoate din
torpedo două fotografii-robot.
— Mata vezi ce văd eu? îl întreabă pe şofer.
Acesta se uită cu atenţie când spre fotografii, când spre
Ionică.
— Nemaipomenit! exclamă el. Ăla, din „Lăstun”, e ăsta,
dom’ locotenent, „Blondul” (şi arată una dintre cele două
fotografii, aflate în mâna ofiţerului), iar ăstălalt trebuie să
fie „Bigamul”! Apoi, luând pozele în mâna sa şi
comparându-le, adaugă: Măi, ai dracului, ce seamănă!
Locotenentul îl fixează iarăşi pe Ionică, parcă spre a se
convinge o dată în plus.
— Îţi dai seama ce pleaşcă pe capul nostru, nea Marine?
subliniază el, începând să freamăte.
— Ar fi prea frumos, dom’ locotenent! e de părere şoferul,
neîndrăznind parcă să spere într-un asemenea noroc.
Anunţaţi-l pe Sherlock Holmes! îl îndeamnă el.
— Alo! Alo! începe locotenentul apelul, vorbind în
aparatul portativ de radio-emisie-receptie. Aici, „A12”!
„A12”!...
— ... Getuţo - se roagă Ionică, în continuarea

argumentaţiei pe care i-o administra viitoarei sale mirese
lasă-mă să jur şi a treisprezecea oară - „Ptiu! că ăsta e cu
ghinion!”, se gândeşte el - ... a paisprezecea oară, na!...
Uite, îţi promit solemn - spune, luându-şi un aer grav:
merg ca după mort; nu depăşesc nici măcar o babă
23
chioară; dau prioritate la toţi ăia cu „portocala mirată”, iar

la stop, aştept până se face verde... a doua oară... şi, dacă
vrei tu, zâmbesc la toţi poliţiştii!...
Geta, impresionată, ca de obicei, de această comportare
de copil mare, începe să râdă...
— Efine, bine! Să zicem! conchide ea, dar cu gelozia ce
facerii?!
— O rezolv şi p-asta! Am găsit un cabinet particular... E
acolo o doctoriţă tânără... Hm! Vindecă şi de gelozie!...
— Ionică, să ştii că e pentru ultima oară! îl avertizează,
serios, fata şi, dându-i cheile, ocoleşte maşina şi se aşază
pe scaunul din dreapta...
... Într-un birou al Poliţiei, un bărbat distins, care se

apropie de patruzeci de ani (este vorba despre maiorul
Andrei Pădureanu, poreclit de subalterni, cu admiraţie,
desigur, Sherlock Holmes, pentru isteţimea lui în rezolvarea
a tot felul de „cazuri”), aflat acum în picioare lângă biroul
său, ascultă, mai departe, relatarea locotenentului. Trage,
din când în când, dintr-o pipă... goală.
— Ce număr are maşina? întreabă el, la un moment dat.
— N-are! răspunde locotenentul, privind în faţa
„Lăstunului”.
— Cum „n-are”, Şerbănescule? se aude în aparat vocea,
iritată, a lui Sherlock Holmes (Şerbănescu se numea
tânărul ofiţer).
În clipa următoare însă, „Lăstunul” demarează,
întorcându-se cu spatele şi pornind în lungul străzii.
Locotenentul priveşte încordat spre locul unde se
montează, de obicei, numărul de înmatriculare.
24
George Şovu
— Ba are! se grăbeşte el să răspundă, observând, în

spatele maşinii, plăcuţa albă cu înscrisul negru.
— Spune-l! îi cere Sherlock Holmes.
— Nu pot, că... se bălăngăne! rosteşte cu ciudă, înfrânt,
ofiţerul. Intr-adevăr, numărul din spate al „Lăstunului”,
montat neglijent de Ionică, a rămas agăţat doar într-un
şurub (celălalt pierzându-se, după cum s-au pierdut şi cele
două din faţă, cu plăcuţă cu tot) şi-acum, din cauza
mişcărilor maşinii, pendulează...
— Nu-l scăpa din ochi! ordonă maiorul.
— Dă-i bice, nea Marine! i se adresează locotenentul
şoferului. Şi maşina cu însemnele POLIŢIEI porneşte în
goană după „Lăstun”... După câteva zeci de secunde, se
află în spatele lui...
... Ionică priveşte cu coada ochiului spre Geta, care pare
mulţumită, fiindcă el conduce liniştit şi atent.
— Getuţo, i se adresează, după ce ne-nsurăm, poate
nimerim un loz norocos - am auzit că acum sunt şi de cinci
milioane câştigurile - şi ne pricopsim şi noi... Ne luăm
atunci un „Volvo” d-ăla roşu, cu opt cilindri, în „V”, şi cu
dublu carburator!... Îţi dai seama? Doar atingi pedala şi o
iei în zbor!... Şi, cuprins parcă de extaz, Ionică apasă,
instinctiv, pe acceleraţie... „Lăstunul” zvâcneşte ca din
puşcă. Geta îl priveşte îngrijorată.
— Ionică, potoleşte-te! îi porunceşte ea... Încă nu „ne-am
însurat”, nici nu „ne-am măritat” şi nici „Volvo” n-avem...
Dar, în clipa următoare, Ionică se angajează într-o
depăşire spectaculoasă...
— A simţit că-l urmărim! afirmă tânărul ofiţer. Calc-o pe
coadă, nea Marine! îi cere el şoferului. Apoi, prin radio, se
25
adresează maiorului: Aici „A12”! „A12”! A intrat în careul

24! Trimiteţi încă două echipaje!...
„Lăstunul” este în plină viteză. Se strecoară ca o
zvârlugă, „croşetând” maşinile de pe cele trei benzi ale
marelui bulevard pe care circulă.
La volan, Ionică se află în culmea fericirii, spre deosebire
de Geta care e... aproape disperată. „Frânează” la fiecare
secundă, apăsând, din reflex, cu piciorul în podeaua
maşinii şi... strângând din dinţi... Când cuţitul spaimei „îi
ajunge la os”, începe să strige:
— Opreşte! Opreşte! Vrei să ne-agaţe poliţia? Suntem
numai buni pentru aşa ceva!...Doamne, cine m-a pus să
mă îndrăgostesc de un asemenea zăbăuc? Ăsta e-n stare să
mă lase văduvă! se vaită ea, făcându-şi cruce...
Dacă cineva s-ar fi urcat chiar atunci pe acoperişul
blocului din faţă, cel mai înalt de la răscrucea a două
bulevarde ce se întâlneau peste câteva sute de metri, ar fi
văzut venind, din direcţii diferite, două maşini ale POLIŢIEI,
cu girofarurile aprinse şi cu sirenele în funcţiune. Aşa cum
înaintează, dau impresia că strâng cercul în jurul
„Lăstunului”.
Din spatele acestuia, „Al 2” se apropie tot mai mult. Dar,
iată, un microbuz negru, mortuar, coboară, intempestiv, de
pe trotuar şi se interpune între Ionică şi Geta şi maşina
Poliţiei.
— E clar, ne merge „bine”, dom’ locotenent! exclamă, cu
ciudă, nea Marin, domolind viteza...
În acest timp, semaforul de la intersecţie se colorează în
roşu. Şirurile de maşini se opresc brusc.
26
George Şovu
Ionică este cât pe-aci să intre în maşina din faţa lui. Ca

să evite ciocnirea, frânează puternic şi, în ultima clipă,
virează la dreapta, strecurându-se într-un gang dintre
blocuri... Geta iese, ocoleşte maşina şi, deschizând
portiera, îl prinde de guler şi-l aruncă afară. Apoi,
aşezându-se la volan, închide furioasă şi bagă în marşarier,
ca să întoarcă.
Rămas afară, Ionică aleargă în jurul maşinii ca un titirez,
făcând, către Geta, tot felul de gesturi cu care îşi însoţeşte
vorbele menite, după speranţa lui, să-i aducă, şi de data
aceasta, iertarea.
Fata deschide brusc uşa şi-i strigă:
— Paharul s-a umplut! Şi cu asta - bas ta!... Demarează
apoi în forţă şi, ieşind în bulevard, se înscrie... chiar în
spatele maşinii POLIŢIEI, condusă de nea Marin.
— Alo! Aici „A12”, „A12”! Pierdut obiectivul! Continuăm
urmărirea în 25! raportează locotenentul Şerbănescu, în
timp ce nea Marin virează imediat pe bulevardul din
dreapta.
Neştiind nimic despre... spectaculoasa urmărire, Geta
traversează intersecţia, luminată acum de culoarea verde,
continuându-şi drumul spre casă...
— Fantastic! se miră Şerbănescu. Parc-ar fi intrat în
pământ!
— Dom’ locotenent, eu cred că ăla a băgat maşina-n
buzunar şi-acum ne dă cu tifla! încearcă nea Marin să facă
haz de necaz.
Tocmai atunci Ionică ieşea din gangul cu pricina.
Suflându-şi nasul în batistă, mormăie amărât: „Mama ei de
viaţă!” Apoi, luând seama la înjurătură, adaugă: „Iartă-mă,
27
Doamne, dar diavolul ăsta din mine nu-mi dă pace

deloc!”...
Mihai conduce preocupat. Pe lângă el, trece în goană,

depăşindu-l, o maşină a Poliţiei.
— Ce s-o fi întâmplat? se întreabă Dana.
— Un accident... sau, mai ştii, un viol, o crimă... orice
poate fi. Avem acum de toate! răspunde Mihai... Apoi, după
câteva clipe de tăcere, adaugă: Ce zici, trecem întâi pe la
mine? rosteşte el rugător, mângâind piciorul fetei.
— Astă-seară, pofta-n cui, domnul meu! Am program...
cu redactorul-şef! i se răspunde prompt.
— Ce face?! exclamă băiatul, privind-o cu ochi de
„asasin”, în timp ce era să se tamponeze cu o maşină.
— Vezi mai bine „ce faci” cu volanul... Că pericolul ar fi
doar dacă... tu ai avea „program” cu el... Ştii că-i plac băieţii
frumoşi!...
Mihai izbucneşte în râs. Apoi, linguşindu-se, o roagă:
— Hai, totuşi, să trecem întâi pe la mine!
— Ţi-am mai spus, nu insista!
După câteva sute de metri, „limuzina” se opreşte într-un
scuar puţin luminat.
28
George Şovu
— Nu-nţelegi că mi-e dor de tine?! rosteşte tandru Mihai

şi, aplecându-se spre ea, îi descheie bluza şi începe să-i
mângâie sânii şi să-i sărute... din ce în ce mai pătimaş.
— Mihai, Mihai, eşti nebun? şopteşte Dana, dar
rezistenţa ei slăbeşte cu fiecare mângâiere şi sărut, în timp
ce, în urma declanşării unui buton, capota maşinii începe
să ruleze, acoperindu-i... Fata închide ochii, cuprinsă de
voluptate...
În acest timp, de limuzină se apropie, clătinându-se uşor,

un „cetăţean turmentat”; e îmbrăcat decent şi are în mână
o sticlă. După câţiva paşi, se opreşte şi, privind în jur,
constată că... totul se mişcă. Porneşte din nou... Când
ajunge lângă maşină, se reazemă încet de portbagajul din
spate, ca şi când acesta ar fi un felinar oarecare. Îşi roteşte
iarăşi privirile, de parcă s-ar afla în desfăşurarea unei
experienţe. Copacii din marginea străzii, care până atunci
pendulaseră lent, îşi recapătă verticalitatea lor firească.
— În sfârşit, ceva care nu se clatină... Un punct de sprijin
în univers! exclamă omul încântat. Dar, tocmai când se
pregăteşte să mai tragă o duşcă, maşina ţâşneşte de sub el,
demarând în trombă, iar „cetăţeanul” cade în fund.
— Aiurea! spune el, amuzat, şi Newton ăsta, cu ideile
lui!... Nu există nici un punct de sprijin! Poate doar..., şi
duce sticla spre gură, cu o mână tremurândă. Nu, nu asta!
adaugă, renunţând şi punând sticla deoparte... Poate doar
- reia el ideea - ... dragostea. Apoi rosteşte, întristat: Dar...
„unde sunt zăpezile de altădată?...” Şi, prinzând sticla, o
29
duce la gură, înghiţind cu lăcomie... Da, da..., dragostea!

repetă omul...
O femeie tânără, îmbrăcată excentric, care tocmai trece
pe trotuar, auzindu-l, se opreşte:
— Dragostea oriunde poate fi întâlnită! i se adresează ea,
întinzându-i mâna, ca spre a-l ajuta să se ridice.
Bărbatul face ochii mari, cuprins de o plăcută mirare, şi
dă să se salte, dar renunţă repede, spunând:
— Nu! Mai bine nu! Las’... că ştiu eu..., şi rămâne, mai
departe, jos, îmbrăţişând... butelca „prietenă”.
În maşină, Dana râde cu poftă...

— Mai şi râzi! o admonestează Mihai, îmbufnat.
— Că doar n-o să plâng!... Nu eşti tu punctul meu de
sprijin în univers? ... Şi hohoteşte din nou...
Se înserează. Ca în fiecare zi, Florin, elev în clasa a X-a,

fratele lui Ionică, o însoţeşte pe Sanda, colega sa de bancă,
până acasă. Şi, ca de obicei, înainte de a se despărţi, se
opresc un timp în părculeţul din apropiere de locuinţa
Sandei. Mai stau de vorbă...
30
George Şovu
... Cum a ajuns Florin să înveţe la Bucureşti? Simplu: l-a

adus Ionică, pentru că... n-a mai scăpat de gura lui...
Intrase la liceu într-un orăşel din apropiere de satul lor.
Terminase clasa a IX-a cu note foarte bune, mai ales la
matematică, unde obţinuse media zece. În privinţa aceasta,
adică la matematică, Florin era un adevărat campion, în
comparaţie cu fratele său mai mare. Puştiul chiar i-a spus
într-o zi: „Ia-mă şi pe mine la Bucureşti, s-o fac praf pe
Isoscel aia a ta, care te-a chinuit patru ani la rând..., să
vadă ţi i ea că în familia noastră avem şi matematicieni, nu
numai... «scamatori»!”... Chestia asta cu „scamatorii” era
nu o ironie, ci, mai degrabă, o formă de alintare a lui
Ionică, din partea lui „Prâslea”, care se arăta cu adevărat
impresionat de talentul fratelui său, ajuns student la teatru
şi nu la sport, cum a intenţionat multă vreme. Ei, şi a fost
de-ajuns să-i vină ideea cu „ia-mă şi pe mine la Bucureşti”,
că, de-atunci, a început asaltul. Iar bietul Ionică n-a mai
scăpat toată vara trecută de el, aşa că, în toamnă, la
începutul anului şcolar, l-a adus la fostul său liceu.
„O să staţi amândoi în garsoniera pe care-am închiriat-o
pentru tine, tot plătesc! a hotărât tatăl băieţilor - asta ca să
nu se înţeleagă cumva că pe cel mic o să-l lase la internat.
Aşa o să poţi avea mai bine grijă de el, că Bucureştiul ăla...
e un adevărat loc de pierzanie!”...
Ionică s-a scărpinat în cap, strecurând cu uşurinţă
degetele prin răritură, a înghiţit în sec... şi a acceptat, ce
era să facă?!... Şi-apoi, „ăsta micu’”, după cum îi plăcea lui
să-i spună, îi era drag, fiindcă, pe lângă deştept, era şi
băiat frumos: înalt, mai înalt chiar decât studentul
(semăna cu bunicul din partea mamei), bine făcut, cu un
chip atrăgător, cu ochi albaştri... Ce mai, era un tip bine!
31
Chiar aşa s-a şi exprimat Isoscel, când l-a văzut: „O, dar e
un tip bine şi un flăcău în toată regula, nu pare să-ţi fie
frate, Ionică! Să vedem dacă are ceva plăcut capul ăsta
frumos şi pe dinăuntru...”
„Doamnă...a încercat să intervină viitorul actor...
„Nu, n-am nevoie! l-a întrerupt Isoscel. Vreau să mă
conving... cine e dânsul şi ce poate... Am să-l aşez în bancă
lângă o fată - Sanda se numeşte. E şi ea nou-venită în
clasa mea. A fost anul trecut la a IX-a B şi... a ţinut
neapărat să vină la mine... O cunosc de când era mititică...
Sunt prietenă cu părinţii ei. E o copilă cuminte, serioasă,
harnică la învăţătură... Sper să se înţeleagă bine!...”
... Şi, într-adevăr, cei doi „s-au înţeles bine” chiar din
prima clipă. Li s-au luminat chipurile când s-au privit, iar
pe dinăuntru, ceva, ca un instrument muzical de mare
fineţe, şi-a mişcat o coardă, a cărei vibraţie a născut un
ecou ce s-a răspândit în fiinţele lor precum gunguritul unui
izvor de munte, limpede şi pur... Fiecare şi-a aninat în ochii
celuilalt un zâmbet frumos ca prima petală dintr-o floare de
măr...
Lumina aceea, observată de cineva, dintr-o bancă de pe
rândul de-alături - un băiat, căruia colegii îi spuneau Grig
a deşteptat - pe faţa şi în sufletul acestuia - umbra unui
oftat...
Grig o ştia pe Sanda de la gimnaziu. Fuseseră colegi. O
plăcea de mult... Numai că fata nu privise niciodată spre el
cu un alt interes decât cel... colegial. O dată doar, anul
trecut, după ce-o bătuse la cap timp de vreo săptămână, a
acceptat să meargă împreună, într-o duminică dimineaţă,
32
George Şovu
la un film, la matineu. Grig s-a purtat însă ca un golan: i-a

mângâiat tot timpul picioarele, a încercat să-şi strecoare
mâna sub fusta fetei, a sărutat-o cu forţa, acolo, în sală...,
încât Sanda a ieşit scârbită de la spectacol şi n-a vrut să-l
mai vadă în ochi. Nu era o sclifosită, care să se poarte ca o
mironosiţă, dimpotrivă: agrea glumele, chiar fără perdea,
dacă erau bune, se săruta, din când în când, cu băieţii
care-i plăceau, mergea la dans, la petreceri... toate însă cu
o anumită limită... Când cineva încerca s-o depăşească,
Sanda „îl rădea” pe loc, cum se obişnuise ea să spună,
adică îl punea la punct într-o asemenea manieră, încât îi
pierea pofta de a mai repeta încercarea...
De atunci Grig n-a mai existat pentru ea. Chiar dacă îi
apărea în faţă, nu-l vedea pur şi simplu, nu voia să-l vadă,
mai exact. Înfrânt şi otrăvit, Grig s-a lăudat, după aceea,
prietenilor că s-a culcat cu Sanda şi că... a părăsit-o,
pentru că atâta l-a interesat... Dacă ar fi ştiut fata despre
acest lucru!... Ar fi fost vai şi-amar de pielea lui!... Noroc că
ea nu-şi pleca urechea la nici un fel de bârfă... Şi-apoi, de
când apăruse Florin, care era, de departe, cel mai chipeş şi
mai deştept din clasă (în ciuda unor note nu prea „făţoase”,
primite aşa, „la înghesuială”, când profesorii nu prea ştiau
cu cine au de-a face), Sanda se simţea... altfel, crescuse
parcă în propriii ei ochi, pentru că Florin i se afla tot timpul
în preajmă, iar în fiecare seară, după cursuri, o însoţea de
la liceu până în acest părculeţ, tinde le plăcea să mai stea
încă... de vorbă..., ca acum de pildă...
33
— Tu habar n-ai să săruţi! remarcă Sanda, zâmbind.

Aşa-i că n-ai mai sărutat nici o fată?
Băiatul tace, puţin stânjenit.
Atunci fata îl îmbrăţişează şi începe să-l sărute
„metodic”, vrând parcă „să-l îniţieze”.
Încet, încet, Florin se aprinde şi preia iniţiativa.
— O, are dreptate Isoscel: prinzi repede „lecţiile”,
exclamă Sanda, desprinzându-se din îmbrăţişare şi
izbucnind în râs. Râde, bineînţeles, şi Florin..., în timp ce
Grig, aflat la câţiva metri în spatele lor, ascuns după un
boschet de trandafiri, îşi muşcă mâinile de ciudă, strivind
printre dinţi câteva înjurături...
... Văzându-i plecând împreună de la şcoală, se luase
după ei, fără să ştie precis ce vrea de fapt. Era împins de
clocotul dinăuntru - o năvală de necaz care-i frământa
sufletul. .., pentru că fusese atât de prost şi-o pierduse pe
Sanda prin comportarea lui neghioabă, din anul trecut... L-
ar fi făcut „mii de fărâme” pe „ţărănoiul” ăsta - cum îl
numea el, în gând, pe Florin -, dacă ar fi putut. Dar
preferatul Sandei era mai voinic şi nu un terchea-berchea,
ştia, fără îndoială, să se apere, aşa că... Ar fi pus nişte
golani, pe care oricând putea să-i aibă la îndemână, să-l
„aranjeze” cum ştiu ei... Se temea însă de scandalul care ar
fi urmat, s-ar fi descoperit, cu siguranţă, şi-atunci l-ar fi
putut zbura din liceu. (Şi aşa, cu notele era... la pământ!)
Tot mestecând asemenea gânduri, se trezise în parc, unde
fusese nevoit să se ascundă, ca să-i poată privi mai
departe. Ceea ce făcea acum semăna cu un fel de
autoflagelare: suferea de parcă cineva i-ar fi răsucit un fier
înroşit într-o rană deschisă, dar nu-şi putea lua ochii de la
34
George Şovu
ei... Numai când i-a văzut îmbrăţişaţi şi sărutându-se

îndelung, a simţit aşa o ameţeală, ca un fel de leşin, a
întors capul, hotărât să se îndepărteze. Picioarele îi
deveniseră însă, dintr-o dată, moi, nu voiau să-l mai
asculte... S-a aşezat, sfârşit, pe o bancă, pe care a
descoperit-o în apropiere şi care se afla adăpostită de
acelaşi boschet de trandafiri...
Privindu-şi ceasul de la mână, Sanda se îngrijorează:
— Aoleu, am întârziat! Mă omoară mama! Pa! Ne vedem
mâine, la şcoală! spune ea, sărutându-l încă o dată pe
Florin. Apoi se îndepărtează în fugă - întruchipare a unei
fericiri, fermecate şi ameţitoare, cum numai pe chipul unor
asemenea ani poate să se nască...
Florin o petrece cu ochii până ce fata intră pe poartă. O
legănare uşoară a unei mâini, ca un zbor de fluturi, înainte
ca Sanda să dispară în curtea casei, trimite spre sufletul
băiatului încă o undă din valul acelei bucurii adânci, care
pusese stăpânire pe fiinţa lui... Porneşte spre staţia de
metrou din apropiere, fredonând un fragment dintr-un
şlagăr la modă... Ca acum, nu se simţise niciodată în viaţa
lui. În cele câteva zeci de minute petrecute astăzi în
părculeţ, crescuse, fără îndoială, cu câţiva centimetri.
Simţea el, clar, acest lucru. Iată, ca probă, vedea lumea mai
de deasupra; şi-apoi, era mult mai puternic: dacă ar fi vrut
cineva să-l încerce, ar fi putut să-i aşeze şi... un munte pe
umeri, iar el l-ar fi purtat aşa, rămânând drept ca un
brad... Un lucru însă îl punea într-o oarecare încurcătură:
deşi primăvara trecuse de mult, se mistuise şi vara chiar -
se aflau acum în plină toamnă -, peste capul lui curgea din
cer o ploaie de petale din flori de măr, de piersici, de caişi...
El le primea liniştit, le săruta cu ochii, le ocrotea în palme
35
şi, ca să nu le murdărească ceva - mai ştii, lumea e plină

de tot felul de mizerii -, le ascundea, în fugă, într-un loc
cald şi luminos, din sufletul lui, unde, era sigur, vor
rămâne veşnic proaspete şi zâmbitoare...
Trecând pe lângă un stand de cărţi şi reviste, aflat la
gura metroului, atenţia îi este atrasă de un volum expus cu
oarecare ostentaţie. Băiatul se opreşte, silabisind, în gând,
titlul cărţii: Kamasutra - tratat de sexologie. O ia de pe
masă, o cercetează curios, se uită la preţ şi, după câteva
clipe de cumpănă, scoate nişte bani din supracoperta
buletinului de identitate şi o plăteşte. Vânzătoarea - o
tânără care n-avea mai mult de douăzeci de ani şi care îl
priveşte cu plăcere - primeşte banii, schiţând un zâmbet
oarecum complice. Obrajii lui Florin iau foc - de vină fiind,
probabil, prea multele petale de flori, frumos colorate, pe
care le simţea murmurând acolo, înăuntru. Iese însă şi el
în întâmpinarea fetei cu acelaşi zâmbet. Aşa, da, acum
lucrurile erau clare.
— Alo, băieţică - i se adresează Grig, batjocoritor vrei să-
nveţi viaţa din cărţi? De ce n-o întrebi pe Sanda?...
Pornise în urma lui... Ceva i se răsucise înăuntru şi-
acum, prin vine, i se învârtejea un iad de otravă. Ameţeala,
senzaţia de leşin dispăruseră. Era în stare de orice...
Auzindu-l, Florin întoarce capul. Pe faţa lui coborâseră
în grabă umbrele nopţii...
— Aha, continuă Grig, pe la voi, pe la ţară, asta încă n-a
ajuns!...
În clipa aceea, Florin ia de pe masă o revistă dintre
multele care aveau pe coperte tot felul de fotografii
36
George Şovu
deşănţate cu femei goale şi, cu un gest neaşteptat, o înfige

pe capul colegului său, rostind apăsat:
— Nici asta n-a ajuns! Poftim! Serveşte-te! şi-l lasă pe
Grig cu imaginea sânilor femeii... sub bărbie. Apoi, după ce
plăteşte revista vânzătoarei, care... râde în hohote,
întorcându-se spre neinspiratul invidios, îi şopteşte, din
mers:
— Noroc că suntem aici, că, altfel, pe făraş te-aduna
maică-ta!
Grig şi-a scos, furios, coperta aceea de pe cap şi-a trântit
revista pe masă.
— Ce e aşa de râs? aruncă el, la fel de neinspirat, vorbele
în obrazul vânzătoarei.
— A, nimic! Te rog să mă scuzi! răspunde fata,
potolindu-se. Mă mir şi eu ce m-a apucat, că doar zilnic
văd atâţia sâni goi cum se apropie... de buzele clienţilor
mei!
— Faci pe deşteapta cu mine, ai?
— Nici vorbă! Mi-e milă numai de cei care se cred
deştepţi şi... calcă în bălţi chiar şi-atunci când strada n-a
mai văzut apa de-o lună de zile!...
Grig ar fi vrut s-o înjure în gura mare... Se stăpâneşte,
totuşi, dând să plece, după ce-i aruncă o privire scârbită
şi... superioară.
— Şi, ca să vezi că mi-e milă cu adevărat, îţi fac o
propunere - îl opreşte vânzătoarea... Văzându-l atent,
continuă: Eşti băiat fain, aşa după cum arăţi, numai că dai
cu cornul în lună... Ţi-aş alina, cred, necazul..., dacă mă
aştepţi să strâng tot ce se află pe taraba asta şi să le-ncui
aici, în ladă...
37
— Încuie-ţi şi propunerile neruşinate şi lasă-mă-n pace!

îi strigă Grig, pornind în fugă pe scările de intrare în staţia
de metrou...
Ionică merge abătut pe stradă. Deodată, privirea îi este

atrasă de un afiş mare pe care se afla scris: Cu dragostea
nu-i de glumit! de Alfred de Musset. Se opreşte şi murmură,
ca pentru sine:
— Ştii ce, neică? „Aprob pozitiv”: cu dragostea... nu-i de
glumit!
— Aud? i se adresează un moş de lângă el.
— A, nimic! Vorbeam cu domnul... Alfred de Musset!
răspunde Ionică, silabisind numele scriitorului francez.
Bătrânul îl priveşte mirat, pe sub ochelari.
Sprijinit, acum, de grilajul unui pod, Ionică priveşte,

parcă hipnotizat, apele Dâmboviţei...
La câţiva metri de el, tânăra femeie care intrase, nu cu
mult timp înainte, în dialog cu „cetăţeanul turmentat”, ce
ne rezemase de maşina lui Mihai, îl vede şi precipiţi paşii.
38
George Şovu
— Ştiţi - spune ea, oprindu-se lângă el -, apa e prea

mică! Şi-n afară de asta, viaţa e, totuşi, frumoasă!...
Întorcând capul, Ionică o priveşte cu plăcută mirare:
— Şi dumneavoastră sunteţi frumoasă..., rosteşte el, ca
în transă. Cum vă numiţi?
— Geta! răspunde femeia simplu.
— Geta?! se miră, din nou, Ionică. Imposibil! Pe lumea
asta, o singură fată frumoasă se numeşte Geta... Dar ea nu
mă mai vrea! adaugă Ionică grav, întorcându-şi privirile
spre apă...
— Dar eu...
— Nu, domnişoară!...
— Dar eu - reia, precipitat, fata, prinzându-l de braţ -
vreau să vă ajut! Sunt de la Fundaţia pentru protecţia
oamenilor trişti! precizează ea, arătându-i o legitimaţie. Ce
pot face pentru dumneavoastră?
— Sărutaţi-mă, domnişoară!
Fata se execută, sărutându-l pe obraz... Rămâne cu ochi
îngrijoraţi pe chipul lui.
— Mulţumesc! i se adresează bateristul, plecând abătut
pe lângă parapet şi privind îngândurat spre apă.
— Domnule dragă, strigă fata neliniştită, dacă vreţi, vă
mai sărut o dată. Statutul fundaţiei îmi permite!...
39
Dana coboară în fugă scările din faţa Palatului

„Universul” şi dă să traverseze strada. Se opreşte însă
brusc, fiindcă, prin faţa ei, trece ca o nălucă o „Salvare” cu
sirena deschisă.
Mihai, la volanul maşinii sale, staţionată vizavi de
„Universul”, închide ochii speriat. Când îi deschide, o
observă pe Dana lângă el.
— Redactorul-şef îţi transmite salutări. Nu te văd bine!
Dar tu ştii că eu nu-s geloasă! spune ea.
Aflat încă sub impresia momentului de panică prin care
trecuse, Mihai nu reacţionează la replica, insinuantă, a
Danei. Porneşte maşina absent.
Acum străbate o stradă întunecoasă... Băiatul ia încet

mâna iubitei sale şi o sărută delicat, la încheietură. Fata se
înfioară de plăcere.
Maşina se opreşte pe neaşteptate.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Dana.
— „Dorul-dor / Bate-n calea tuturor!” şi, mai ales, într-a
mea - răspunde Mihai, pe jumătate serios, pe jumătate în
glumă, completând versurile lui Blaga.
— Iar? se alarmează Dana. Lasă-mă-n pace! Vrei să mă-
nnebuneşti... degeaba? Ne mai pomenim, din nou, cu cine
ştie ce neisprăvit peste noi ori... cu vreo umbră obsesivă
şi... plecăm mai departe ca la-nceput!...
Ca şi când n-ar fi auzit nimic, Mihai se apleacă spre ea şi
începe s-o sărute.
40
George Şovu
Tocmai atunci, din apropiere, se aude vocea distorsionată

a cuiva, suprapunându-se peste rumoarea unui grup de
oameni: „Statul de drept!” ... „Revoluţie!” ... „Protecţie!”
„Drepturile omului!”... „Demagogie!”... „Implementare!”...
„Falimentară!” ...
— Aprinde faza mare! îi porunceşte Dana lui Mihai.
În lumina farurilor, la o distanţă de vreo douăzeci-treizeci
de metri, poate fi observat un bărbat care, cocoţat pe o
pubelă de gunoi întoarsă cu fundul în sus, vorbeşte la un
portavoce hârâit.
În spatele lui se zăreşte vitrina unui magazin alimentar.
— Îl ştiu pe cioflingarul ăsta, spune Mihai. E în stare să
ţină discursuri şi-n faţa câinilor de pe maidane!...
Becul unui stâlp electric aruncă o lumină palidă, făcând
abia identificabile figurile ascultătorilor, împărţiţi, evident,
în două tabere.
Interesată de „spectacol”, Dana îşi scoate reportofonul
din geantă şi dă să iasă din maşină.
— Ce te-a apucat? sare Mihai.
— Uiţi că sunt la „Ziaristică”?
— Şi vrei să-nregistrezi pe toţi „caţavencii”, care cred că
ei pun ţara la cale? Nu-ţi ajung ameninţările ălora cu
drogurile?
Dar Dana a ieşit şi se îndreaptă în grabă spre grupul
înfierbântat.
Neavând încotro, Mihai o urmează, furios.
— Ce părere aveţi despre violenţă? întreabă ziarista pe
unul dintre adversarii „oratorului”.
— Eu lupt pentru nonviolenţă, domnişoară! răspunde
acesta răstit şi, cu un gest brusc, necontrolat, loveşte mâna
Danei, făcând să-i proiecteze reportofonul pe capota unei
41
„Dacii” din apropiere. Izbitura declanşează sistemul de

alarmă al maşinii. „Nonviolentul”, încurcat, aleargă la
„Dacie”, îi aplică un pumn şi, surprinzător, alarma se
opreşte. Ia apoi aparatul de jos şi-l aduce fetei.
— Scuzaţi! rosteşte el, jenat.
Ziarista i-l smulge din mână şi-l pune la ureche spre a
vedea dacă nu s-a defectat. Apoi se apropie de-o femeie, pe
care o întreabă:
— Dumneavoastră ce credeţi despre violenţă?
— Politica fără violenţă e ca nunta fără lăutari! Cine
spune altfel e demagog! răspunde femeia parcă savurând
ideea de scandal.
Mihai, în a cărui fiinţă se îmbinau două trăsături
distincte: o fire năvalnică, tumultuoasă, nestăpânită,
spontană şi plină de orgoliu - din care se formase bărbatul
de iniţiativă, întreprinzătorul, şeful de orchestră, iubitul
încărcat de pasiune -, fire cenzurată însă, nu de puţine ori,
de o atitudine de recul, de dorinţa de însingurare, propice
reveriei, meditaţiei - această din urmă jumătate a lui
determinându-l, între altele, să-şi aleagă pentru studiu, în
facultate, harpa, ca instrument muzical -, aşadar Mihai se
lasă prins, în aceste momente, tot mai mult, de ceea ce
vede şi se întâmplă sub ochii săi.
— Dă-te jos de la „tribună”, domnule! strigă
„nonviolentul”, scuturând pubela.
— Lasă-l, domnule, în pace! se repede cineva din tabăra
susţinătoare a vorbitorului.
— Fiecare are dreptul la cuvânt! se aude replica altcuiva.
Mihai îşi face loc cu coatele printre cei adunaţi. Primeşte,
la rându-i, câteva ghionturi.
42
George Şovu
— Dar nu vedeţi că îndrugă numai prostii?! spune el

indignat.
„Haos” ...; „Nimic” ...; „Nimeni”!... se-aude, mai departe,
printre hârâiturile acelui portavoce.
Apucându-l de picioare pe „orator” şi zguduindu-l, Mihai
îi strigă:
— Da’ cine mă-ta eşti tu, mă, de-ţi permiţi să iei în
derâdere totul?
— Noi suntem... ţara! răspunde, cu emfază, cocoţatul de
pe lada de gunoi, făcând un gest larg şi arătând cu degetul
parcă spre firma ştirbă a magazinului din spate, pe
frontispiciul căruia, căzând grupul de litere „ALIMEN”,
rămăsese doar... „TARA”, pe care Mihai abia acum îl
descoperă, la lumina farurilor de la propria-i maşină.
În această clipă însă, fundul pubelei se rupe şi „oratorul”
politic cade înăuntru. Un vacarm de voci, râsete, ţipete,
busculadă urmează căderii...
Dintr-un balcon de deasupra lor (întrunirea se desfăşura
lângă un bloc, la parterul căruia se afla magazinul
alimentar), o femeie, pe care zgomotele n-o lăsau să
doarmă, exclamă cu obidă:
— Arză-v-ar focul, cu politica voastră cu tot! Şi, măcar,
de v-aţi bate civilizat! Apoi, dispărând în casă, revine după
câteva secunde şi răstoarnă peste cei de jos o căldare cu
apă rece...
Mihai e ciuciulete din cap până în picioare.
Dana izbucneşte în râs, dar apoi, strecurându-se prin
mulţimea potolită ca prin farmec, îl prinde de braţ şi-l trage
spre maşină.
— Aşa-ţi trebuie! îl bodogăneşte fata, că-n tot ce faci eşti
un nestăpânit... Tu n-ai nici o frână!
43
— Ba da! La maşină! răspunde Mihai, ştergându-şi faţa

de apă şi zâmbind.
Ajunşi în maşină, Dana scoate batista şi-l freacă uşor pe
păr. Apoi, privindu-l galeş, propune:
— Hai la tine..., să-ţi fac un ceai!... Să nu răceşti!
Mihai se luminează şi porneşte, în viteză, limuzina...
Florin a ajuns de mult acasă. L-a aşteptat ce l-a aşteptat

pe Ionică şi, văzând că nu soseşte, şi-a pregătit cina şi-a
mâncat singur. „Cine ştie, ăsta o fi mâncând pe la Geta...
Acum că arhitectul, adică tata-socrul, mă rog, viitorul tată-
socru - se corectă el, parcă tras de mânecă de cineva -, se
află într-o delegaţie, în străinătate, iar actriţa - viitoarea
mamă - într-un turneu, se întâlnesc şi ei mai eliberaţi de
cei patru ochi grijulii şi se desfăşoară mai... în voie... Foarte
bine, foarte bine!” exclamă el, frecându-şi palmele de
bucurie şi, luând cartea cumpărată în seara aceea, se
instală într-un fotoliu şi începu s-o răsfoiască... Pe măsură
ce citea, ochii i se făceau, din mari, tot mai mari...
Nerăbdător, trecea de la un capitol la altul, „gustând”,
deocamdată, câte ceva când de ici, când de colo...
„Ah! iată, despre sărut!” îşi spuse Florin, hotărându-se
să facă un prim popas mai consistent... Ochii lui aleargă
44
George Şovu
peste rânduri şi, dintr-o dată, se opresc. Băiatul citeşte rar,

cu voce tare, de parcă ar recita:
— „Şi buzele lui (ale bărbatului), atingând, ca o boare,
trupul femeii, vor deştepta freamăt lung şi năvalnic,
prevestind sublimele clipe de fericire, arzător aşteptate...”
Liceanul lasă cartea, încet, deoparte. Chipul lui pare
cuprins de o bizară euforie...
45
O ţigancă îşi strânge florile de pe tarabă. Văzându-l pe

Ionică venind abătut, îl îmbie:
— Ia, conaşule, un boboc pentru franţuzoaică. E ultimul
cu noroc pentru astăzi! spune ea, întinzându-i un
trandafir.
Ionică refuză printr-un gest şi trece mai departe. Dar,
după câţiva paşi, zărind un telefon public, se opreşte, ca
luminat de-o idee. Se întoarce şi ia floarea. Când s-o
plătească, ţiganca îi zice:
— Lasă, bre, că te văz cam opărit. Ia-o ca cadou de la
mine! Şi să fie cu baftă!
Impresionat, viitorul actor rosteşte ca pe o tiradă:
— Extraordinar! Veniţi, oameni buni! Veniţi să vedeţi...,
invocă el, cu gesturi largi, pe nişte trecători... inexistenţi...
Apoi, întorcându-se spre stăpâna florilor, adaugă:
Dumneata tiu eşti o simplă vânzătoare. Nu!... Ai suflet de
poet; fiinţa dumitale este mai presus de mizeriile acestei
lumi în care... Da!...
— Bre, bree! îl întrerupe ţiganca... Las-o mai încet, că
ne-aude lumea... zice că suntem nebuni... Şi, izbucnind în
râs, completează: Dumneata ai fi bun... de d-ăia din
parlament, că numai acolo se varsă atâtea minciuni!... Hai,
ia floarea şi du-te, că mă grăbesc!...
46
George Şovu
Împiedicat brutal în desfăşurarea avântului poetic al

inimii sale, Ionică se îndepărtează ducând floarea spre buze
şi sărutându-i petalele, ca inima unui jar dulce şi
parfumat...
Intră în cabina unui telefon public şi formează, cu
gesturi febrile, un număr. După câteva secunde, se aude,
de la celălalt capăt al firului, declicul receptorului ridicat
Apoi, tăcere...
— Alo, Getuţa? întreabă Ionică aproape pierit.
Fata aşteaptă cu receptorul la ureche.
Vocea umilă a lui Ionică rosteşte din nou:
— Alo, Getuţa?
În sfârşit, fata se decide, repezind vorbele în receptor ca
pe o rafală de mitralieră:
— „Getuţa” nu mai există!... Aşa că... adio ofiţerul stării
civile! Adio nuntă! Adio Ionică!... Şi închide, cu un gest
hotărât, telefonul.
Viitorul mire, rămas acum fără obiect, priveşte mirat spre
receptorul din mână care, pierzându-şi pe drum vorbele,
ţiuie, văitându-se parcă a pustiu. Lui Ionică nu-i vine să
creadă... După câteva secunde, agaţă receptorul în furcă,
potriveşte, alături, bobocul de trandafir şi şopteşte de parcă
fata ar fi de faţă:
— Da’ eu te iubesc, Getuţo! Zău că te iubesc! Niciodată
n-am fost un escroc sentimental!...
47
„Escroc internaţional!” se afişează pe un monitor, pe care

se Vede un portret-robot, ce seamănă extraordinar cu
imaginea lui Ionică. Deasupra chipului se poate citi: „John
Popp”...
După câteva secunde, pe ecranul monitorului apar, în
continuare, alte date: „Născut - 23 februarie 1969,
România. Condamnări în: Franţa, Anglia, S.U.A., Zair.
Evadat. Ucis doi poliţişti în Liban. Infractor extrem de
periculos. Trafic de droguri. Prezumţie: organizează reţea în
România”...
Prin faţa monitorului se plimbă, nervos, maiorul
Sherlock Holmes, cu pipa goală în gură. În poziţie de drepţi,
spăsiţi, locotenentul Şerbănescu şi şoferul-plutonier „nea
Marin” îl urmăresc îngrijoraţi.
— Poftim! exclamă maiorul, săgetându-l cu privirea pe
locotenent. Interpolul scotoceşe tot mapamondul, iar voi nu
sunteţi în stare să prindeţi o gânganie de maşină!... Şi nici
numărul nu i-l ştiţi!
— Dacă se bălăngănea?!... se scuză plutonierul.
— Dar culoarea? Ce culoare avea? Asta sper c-aţi reuşit
să vedeţi.
— Una... fistichie! răspunse locotenentul.
Maiorul schimbă pipa cu alta tot fără tutun, pe care o ia
din mănunchiul de pipe aflate într-un vas de pe biroul lui.
Apoi îl priveşte ca şi cum ar vrea să-l înghită... nemestecat.
Se stăpâneşte însă şi întreabă calm:
— Domnule locotenent, puteţi să fiţi mai explicit?
— Ca rochia nevesti-mii, domnule maior!
48
George Şovu
Maiorul se aşază epuizat pe fotoliu. Schimbă din nou

pipa. Se uită la ofiţer şi nu-i vine să-şi creadă urechilor.
— Şi rochia nevestei dumitale... ce culoare are? îl
întreabă el, alb.
Locotenentul este de-a dreptul încurcat. Dar, după
câteva secunde, găsind soluţia, rosteşte:
— Imediat, să trăiţi! Şi, punând mâna pe telefon,
formează un număr. De la capătul firului, se aude o voce de
femeie:
— Alo!
— Dragă, eu sunt! şopteşte tânărul locotenent... Spune-
mi repede ce culoare are rochiţa aia...
— Ce te-a apucat? Ce rochiţă? îi răspunde nevasta,
nedumerită...
Şerbănescu se întoarce puţin cu spatele spre Sherlock
Holmes şi adaugă şi mai în şoaptă:
— Aia pe care o purtai tu când... - tuşeşte jenat - ai venit
pentru prima dată la mine...
— Ciclamen, dragă!... Da’ nu-nţeleg!...
— Las’, că-ţi explic eu! o linişteşte locotenentul şi, în-
torcându-se spre maior, îi raportează victorios:
— Ciclamen, domnule maior!
— Şi „ciclamen” ce culoare e? întreabă acesta, disperat,
privind parcă dincolo de locotenent... Ptiu! că m-am tâmpit,
exclamă imediat, punând pipa în buzunarul de la tunică.
Astăzi, am fumat prea mult! trage el concluzia...
49
10
E întuneric. Mihai şi Dana intră tiptil în vila doamnei

Elvira, sora lui Isoscel. Aici locuia - într-o cameră frumoasă
şi spaţioasă, cu baie separată şi acces la bucătărie -, de
când devenise student. Isoscel îl aranjase. După moartea
lui Ticuţă, bărbatul doamnei Elvira, aceasta rămăsese
singură - copii n-aveau - în ditamai căsoiul - cum îi spunea
profesoara. Şi-atunci a rugat-o să-l primească în gazdă pe
băiat, dând pentru el cele mai bune recomandări. O
singură supărare avea Isoscel cu privire la Mihai: îi înşelase
aşteptările, n-a mai vrut să se facă profesor de matematică,
aşa cum îi promisese. Pusese totală stăpânire pe el muzica
şi astfel... a intrat la Academia de specialitate...
„Ce-o să facă el cu cocoşata aia de harpă... om trăi şi-om
vedea! se exprimase, cândva, profesoara. Poate cu
zdrăngănitul la chitară să-i iasă mai multe parale!” îşi
dăduse ea cu părerea. Şi la urma urmei, avea dreptate!...
— ... Să nu ne-audă baba! şopteşte Mihai, bâjbâind pe

scări, în urma Danei. Nu voia să aprindă lumina ca să nu
atragă atenţia. Nu uita că treapta a cincea... scârţâie!
adaugă el.
Dana, ajungând la treapta cu pricina, întoarce capul
spre Mihai, râde pe înfundate şi, făcând un pas mare,
trece... peste ea...
Doamna Elvira, în camera ei - aflată tot la etajul întâi, ca
şi a lui Mihai -, aşteaptă, ca de obicei, cu urechea lipită de
50
George Şovu
uşă... Îi era drag băiatul, aşa că nu-l spiona. Dar murea de

curiozitate să vadă pe cine aduce acasă şi... ce face...
Pe Dana o cunoştea, o mai văzuse, bineînţeles. Într-o zi,
la început, i-o prezentase Mihai. Era „o fată frumoasă şi
blândă” - aşa i s-a părut. „A plesnit-o feciorul, o să fie o
nevastă bună! îşi formulase concluzia doamna Elvira, în la
ţa lui Romeo - cotoiul dumneaei. În orice caz, Romică, e
apetisantă..., mamă, mamă, s-o strângi în braţe şi... să nu-i
mai dai drumul!” îşi asigurase ea tovarăşul de
singurătate...
... Ajuns în faţa camerei sale, cu o mână, Mihai descuie
încet uşa, iar cu cealaltă, precipitat, încearcă să desfacă
rochia fetei.
— Fii cuminte! Vezi că fermoarul... „scârţâie”! glumeşte
Dana...
Cei doi au dispărut, în sfârşit, dincolo de uşă. Când a
înţeles acest lucru, bătrânica îşi părăseşte locul de pândă
şi intră, tiptil, în bucătăria învecinată cu camera lui Mihai.
Aici, cu gesturi precise, care presupun o mai veche
practică, aşază un taburet lângă masă şi unul deasupra
acestuia. Apoi, cu o sprinteneală pe care nu i-o puteai
bănui, se caţără ca o pisică până sus, deschide un ochiuleţ
de geam şi, cu aviditate, priveşte ca la un spectacol...
După câteva zeci de secunde, murmură nostalgic:
— Ticuţă, Ticuţă!... Unde eşti tu, Ticuţă?!...
În camera sa, Mihai, înrobit dorinţei, o mângâie şi-o

sărută în neştire pe Dana... Fata, goală, se abandonează
îmbrăţişărilor pătimaşe ale iubitului ei. Deodată, mâna
51
acestuia îi întâlneşte lănţişorul de la gât, pe care el îl

rupsese, din greşeală, atunci când maşina aceea
misterioasă simulase un atac, avertizându-i. Reparat,
lănţişorul fusese pus la locul lui. Întâlnirea cu el deşteaptă
însă amintiri... Chipul lui Mihai se crispează pe loc.
Imagini, care deveniseră aproape o obsesie, reapar - aşa
cum mai năvăliseră, de câteva ori, în fiinţa lui Mihai: la
restaurant, în timp ce cântau, acum o oră şi ceva, în
maşină, când beţivul acela se proptise de capotă, în faţa
Palatului „Universul”, când Dana era să fie călcată de duba
„Salvării”...
Bolidul argintiu se apropie, iată, din nou, de data aceasta
izbind-o în plin pe Dana şi rostogolind-o pe trotuar. Mihai
se repede şi-o ridică. Fata este plină de sânge şi... moartă...
Cutremurându-se, băiatul se retrage din îmbrăţişare...
Trezită din euforia erotică, Dana îl priveşte intrigată:
— Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Ţi-am mai spus: mă tem pentru viaţa ta! Asta s-a
întâmplat.
Fata ţâşneşte din pat ca un arc şi începe să se îmbrace.
— Şi eu ţi-am mai spus: să mă laşi în pace! îl repede ea.
Sunt ziaristă, ce vrei să fac? Asta e viaţa mea!...
Şi, luând cheile maşinii lui Mihai, se îndreaptă spre uşă.
— Nu e nevoie să mă conduci, precizează Dana... Vii
mâine dimineaţă şi-ţi iei maşina! Apoi iese, trântind uşa...
Din postul său de „observaţie”, doamna Elvira tresare:
— Ticuţă, Ticuţă, tu n-âi fi scăpat aşa uşor! exclamă ea,
adnotând situaţia la care fusese... martoră.
52
George Şovu
Rămas singur, Mihai, în halat, se plimbă nervos prin

cameră. Apoi se aşază în faţa harpei, la care zilnic exersa,
şi încearcă să cânte o melodie, ca să se liniştească.
Renunţă însă repede, dându-şi seama că nu se poate
concentra... Se ridică şi dă drumul televizorului... Pe
ecranul acestuia apar imaginile de început ale primului
episod din filmul serial „Twin Peaks”. Mihai începe să fie
atent. Îl urmăreşte cu interes pe agentul federal Cooper,
care îşi consemnează în reportofon gândurile în legătură cu
misiunea de a cerceta o crimă petrecută în această
închipuită localitate de la graniţa Canadei cu S.U.A., Twin
Peaks.
În acest timp, Dana, la volanul limuzinei lui Mihai,

străbate în viteză o stradă. Deodată, observă, în oglinda
retrovizoare, că e urmărită de o camionetă. Ca să verifice,
virează pe o stradă la dreapta. După câteva secunde,
camioneta face aceeaşi manevră. „E clar!” îşi spune fata,
neliniştită, apăsând şi mai mult pe acceleraţie...
Pe ecranul televizorului tocmai a apărut imaginea

cadavrului fetei ucise, Laura Palmer, descoperit pe malul
râului... Mihai tresare, făcând ochii mari, pentru că, iată,
după câteva clipe, în locul ei apare... Dana... „Da, da, e
Dana!” ţipă Mihai, închizând televizorul şi ieşind,
înnebunit, pe uşă...
53
În mare viteză, camioneta se apropie de maşina condusă

de Dana şi o izbeşte puternic, din spate. Fata aproape că
scapă volanul din mâini. Reuşeşte, totuşi, să stăpânească
situaţia şi, accelerând din nou, virează la stânga şi iese în
drumul ei obişnuit, către casă. Aici este mai multă lumină,
dar nu cât ar trebui. Iar la ora aceasta, strada este pustie...
Camioneta o izbeşte din nou, şi mai puternic. Speriată
de-a binelea, Dana caută să redreseze maşina, dar, la
izbitura următoare, eşuează, oprindu-se cu bara de
protecţie într-un copac. Capul îi cade peste volan, în timp
ce camioneta asasină se pierde în noapte...
În mijlocul străzii, Mihai opreşte un taxi. Deschide

portiera şi intră.
— Încotro? întreabă şoferul.
— Înainte!
— Spre Spitalul nr. 9?
Mihai abia atunci realizează că se află în halat şi papuci.
— Deocamdată, numai înainte! răspunde el, serios.
Taxiul străbate străzile, în funcţie de indicaţiile lui Mihai.
La un moment dat, îşi zăreşte maşina.
— Opreşte! îi strigă şoferului şi iese ca o furtună.
În limuzina lui însă, nu se află nimeni. Descumpănit,
cercetează loviturile primite. Nu erau prea multe:
54
George Şovu
suferiseră, cu deosebire, barele de protecţie - din spate şi

din faţă.
Tot învârtindu-se în jurul maşinii, o descoperă, pe
neaşteptate, pe Dana, care, la câţiva metri depărtare, stătea
liniştită pe bordura trotuarului şi fuma.
— Dana, ce-ai păţit? îi strigă Mihai, speriat.
— Nimic! răspunde fata, calm. A alunecat... pe-o coajă de
banană, s-a învârtit ca un titirez şi... asta e! Te aşteptam!
încheie ea, ca şi când ar fi vorbit despre cea mai
neînsemnată banalitate.
Ascultând un asemenea răspuns, Mihai îşi pune mâinile
în cap, declarându-şi parcă neputinţa de a descurca
lucrurile şi de a scoate adevărul la lumină.
Realitatea era că Dana nici nu se putea ţine pe picioare.

Trăsese o spaimă ca niciodată în viaţa ei. La un moment
dat, a avut convingerea că n-o să mai scape. De aceea,
când maşina a intrat în copac şi s-a oprit, ea a pus capul
pe volan, aşteptând... gloanţele menite s-o ucidă. „Asta e!
Până aici mi-a fost!” şi-a spus. Şi în clipa aceea şi-a văzut
părinţii disperaţi, bocind-o, ca şi pe Mihai, pe care... nu-l
ascultase...
Zgomotul camionetei se risipi însă, treptat, iar
gloanţele...
Atunci a ridicat capul, şi-a mişcat mâinile, picioarele...,
să vadă dacă nu este rănită. A constatat că nu avea
nimic!...
A învârtit cheia de contact şi motorul a pornit. A băgat
apoi în marşarier, ca să desprindă maşina de copac.
55
Coborând, şi-a dat seama că pagubele nu erau prea mari şi

că limuzina putea fi folosită. Da, dar ea nu mai era în stare
să conducă..., mâinile şi picioarele îi tremurau. A simţit
nevoia să se odihnească. „Unde?” s-a întrebat. „În maşină
ar fi periculos”, s-a gândit, pentru că „asasinul”, cum
începuse ea să-i spună, s-ar fi putut întoarce, ca să se
convingă dacă mai trăieşte sau nu, şi bineînţeles că ar fi
controlat, mai întâi, înăuntrul acesteia. De aceea a căutat
un loc, la câţiva paşi, adăpostit de întuneric. S-a aşezat. Şi-
a aprins o ţigară, aşteptând să se liniştească. „După aceea,
vom mai vedea!” şi-a zis... În timpul acesta, a sosit Mihai...
Când l-a văzut, a simţit în suflet o imensă bucurie:
fundul putea să-l mai vadă (că trăia, adică - ea, desigur, nu
Mihai); şi-apoi, ţinuta în care ieşise în stradă dovedea că
spaima lui „pentru viaţa ei” era reală, iar iubirea ce i-o
purta - Inimoasă şi puternică... Acum făcea pe grozava,
fiindcă... nu avea încotro. Dacă i-ar fi spus lui Mihai
întregul adevăr, nu sigură că n-ar mai fi lăsat-o să scrie, cu
orice risc. Or, asta... nu se putea! Aşa ceva era de
neacceptat! Ce-ar fi putut să facă acum..., după ce se
luptase atâta cu ai ei spre a-i convinge că nu e bună de
doctoriţă şi că, în consecinţă, nu va da examen la Medicină,
ci... la Ziaristică, unde... aşa... şi pe dincolo?!... Şi-apoi,
meseria aceasta, cu toate riscurile ei, realmente îi plăcea.
Simţea că trăieşte din plin fiecare clipă, că realizează ceva
de care oamenii au nevoie, că... Sigur, era conştientă de
doza de exagerare cuprinsă în propriile-i mărturisiri, dar...,
deocamdată, asta era! înapoi nu va da!...
56
George Şovu
... Ca să nu-l enerveze şi mai tare pe Mihai, a simulat că

nu observă halatul şi papucii folosiţi drept ţinută de
stradă... Iar el a invitat-o în maşină, s-a aşezat la volan şi a
pornit. N-avea, bineînţeles, nici un act în buzunar - şi-a dat
seama de acest lucru dar „n-are importanţă!” şi-a zis.
„Numai să îndrăznească domnii poliţişti!”... Se mira cum
de-a luat, totuşi, cheile de la uşa camerei...
De vreo săptămână, Dana rămăsese singură acasă.

Părinţii ei, aflaţi în concediu, plecaseră undeva, într-o
staţiune, să se odihnească şi să facă şi nişte tratamente.
„Ai grijă de tine! au sfătuit-o când au plecat. Şi de casă,
fireşte! Vezi să nu stai nemâncată, mai cumpără câte ceva,
mai pregăteşte-ţi şi tu!...Şi nu te mai certa toată ziua cu
Mihai... Îţi vrea binele, când îţi spune să te mai astâmperi
cu... săgeţile acelea, din ceea ce scrii!”...
O pilduia când unul, când altul...
„Bine, bine! le-a răspuns fata. Uite, mi-am notat aici
totul-a adăugat, arătându-le un carneţel... O să pregătesc
un raport amănunţit când vă întoarceţi...”
Mama i-a taxat ironia cu o privire ascuţită.
„Zău, mamă - s-a repezit atunci Dana voi mă trataţi, în
continuare, ca pe-o puştoaică... Sunt om în toată firea, ce
Dumnezeu! Mi-am asumat tot felul de responsabilităţi...
Lăsaţi-mă să mă descurc! Că doar n-o să trăiesc... pe
picioarele voastre!”...
„Ai dreptate - a intervenit tatăl, împăciuitor ale noastre
nici nu prea mai sunt bune..., de-aceea plecăm să le
cârpim pe ici, pe colo...”
57
Agentul federal Cooper evoluează într-o secvenţă din

acelaşi episod al serialului „Twin Peaks”.
Aşezat „turceşte41 pe covor, Mihai urmăreşte cu atenţie
imaginile ce se derulează pe ecranul televizorului.
Dana se apropie de el şi-i oferă o dulceaţă. Apoi, privind
de câteva ori când la televizor, când la Mihai, exclamă:
— Măi, să fie! Dacă agentul Cooper ar avea... halatul tău,
s-ar putea lăuda că-ţi seamănă foarte bine!...
Mihai se ridică şi, luând de pe masă reportofonul „de
buzunar” al fetei, începe să vorbească (aluzie la gestul ce va
deveni tipic pentru protagonistul din film):
— Dana! rosteşte el cu o notă de gravitate în glas (în film,
Cooper îşi alesese o anume Diane, căreia, chipurile, i se
confesa), să ştii că n-am crezut nici o iotă din povestea cu
maşina... (Într-adevăr, Dana, venind către casă, îi
îndrugase o „poveste”... cum că n-ar fi văzut o groapă din
stradă, că s-a ferit de ea, în ultima clipă, şi aşa a ajuns în
copac, că...) Dar, continuă Mihai, dacă vrei să-mi iau
mâinile de pe tine, te priveşte!
— Dar cine-a spus că vreau să le iei? îi replică fata,
nivelând seriozitatea. Dimpotrivă! completează, zâmbind
insinuant... Apoi se aşază pe canapea şi-l priveşte galeş:
— ”Agent Cooper”, ce zici... te-ai lecuit de imaginile
acelea care te urmăresc? îl întreabă ea făcând aluzie la
obsesia băiatului... Nu vrei să vii mai aproape? adaugă,
arătându-i canapeaua.
58
George Şovu
— Nu, nu! răspunde Mihai, speriat de perspectiva unei

noi ratări... amoroase...
11
Un câine mic, lăţos, latră parcă înciudat.

— Ţi-am mai spus să taci, când mă gândesc la Ionică! îl
admonestează stăpâna lui - profesoara Isoscel.
Căţelul hămăie din nou...
— Sigur, tu nu crezi, dar el... e rupt din sufletul meu...
că patru ani’ cât mi-a fost elev, zi de zi mi l-a mâncat!... Nu
înţelegi? continuă Isoscel... Cum se-ntâmplă ceva mai
deosebit cu Ionică, porneşte-n mine o sirenă...
Oricine o cunoştea pe profesoară cât de cat s-ar fi mirat,

ascultând-o... Ea - femeia abraşă, ea - spaima şcolii, în
privinţa respectării regulamentelor, ea — neiertătoarea faţă
de leneşi şi obraznici, ea... ajunsese acum să vorbească
astfel despre relaţia de suflet dintre un dascăl şi un elev...
Mirarea s-ar fi produs, desigur, pe o bază legitimă,
legăturile făcându-se între aspecte exterioare, săvârşite la
vedere. Dar ce se afla... dincolo de acest paravan cine putea
să ştie?!...
Dacă cineva ar fi cunoscut cu adevărat viaţa acestei
femei!... Cine are însă timp, şi răbdare, şi atâta inimă spre
59
a se putea opri la căpătâiul fiecărei dureri?!... Ea însăşi -

profesoara - se jurase, demult, să renunţe la orice durere
de suflet... Nu reuşise!... Astfel că, ani în şir, nu numai că
nu s-a ferit de ele (de dureri), ci aproape că le cultiva. Unde
era mai adâncă rana şi mai vie, acolo învârtea şi ea, cu
nemilă, bisturiul... gândurilor. Ajunsese să creadă, la un
moment dat, că aşa va muri - cu acel enorm buchet al
nefericirilor ei în piept...
... Fusese un copil al nimănui... fără părinţi, fără fraţi,

fără surori... Cea care o adusese pe lume o lăsase, la câteva
săptămâni de la naştere, în scutece, la o casă de copii. „Să-i
spuneţi Liana - a hotărât ea atunci -, Liana Baldovin!” Era
şi ea, mama, mai mult o copilă, să tot fi avut 17-l8 ani:
micuţă la trup, subţirică, brunetă, îmbrăcată sărăcăcios; A
lăsat-o, a lăcrimat puţin şi-a plecat. Şi, de-atunci, nimeni
n-a mai văzut-o...
Liana a crescut printre ceilalţi copii asemenea ei. Era,
poate, mai tăcută decât toţi şi mai singuratică. Avea mai tot
(impui pe faţă o tristeţe de om matur. Arareori o vedeau
jucându-se cu cineva... Era cuminte şi blândă, şi nu
deranja pe nimeni.
Şcoala şi liceul le-a făcut locuind la Casa de copii. A
urmat, în paralel, cursuri speciale la o şcoală de muzică,
iar după absolvire a fost admisă, în urma unui concurs, în
corul Operei. A cântat aici trei ani, după care s-a apucat de
matematică. A lucrat şi a învăţat. Când a ieşit profesoară,
era căsătorită deja...
Cunoscuse, la Operă, un violonist, pe Tiberiu... A fost
prima ei iubire, prima şi ultima... Era frumos, era cult, era
60
George Şovu
delicat... „Un vis rar”, îl numise tânăra profesoară, un

adevărat noroc! Câţiva ani - vreo patru la număr - viaţa lor
a fost o încântare. Se iubeau, se înţelegeau... Pentru ca,
după aceea...
Începuse să bea din ce în ce mai mult. Pierdea nopţile şi
zilele, uneori lipsind chiar de la repetiţii (era în orchestra
Operei), jucând cărţi, bând mult, filmând... A început să
lipsească de-acasă... Profesoara înţelesese că şi până
atunci Tiberiu, soţul ei, mai umbla şi cu alte femei...
Încercase să nu observe, se străduia să-l ierte, de fapt să
nu mai sufere atât, spunându-şi că, la urma urmei, toţi
bărbaţii...
În tot amarul acela - pentru că viaţa lor frumoasă
devenise un calvar aproape de nesuportat - se aprinsese,
de câteva luni, flacăra unei bucurii: profesoara aştepta un
copil.
Tiberiu a venit însă într-o noapte beat - s-au certat, el a
lovit-o, bruscând-o fără milă... Liana a leşinat şi, a doua zi,
dusă, de urgenţă, la spital, a pierdut copilul. Când s-a
întors acasă, la vreo trei zile după ce şi-a mai revenit, l-a
găsit pe Tiberiu spânzurat în baie...
A descoperit apoi că era dator câteva zeci de mii de lei,
pe la tot felul de oameni, bani mulţi pe vremea aceea, pe
care ea a trebuit să-i plătească...
„Să fie, oare, pentru unii, viaţa un blestem?” s-a întrebat,
atunci, profesoara. Şi fiinţa ei, care era toată numai o rană,
a îndreptat către cele patru colţuri ale lumii un cumplit
blestem pentru aceea ce-o adusese pe lume: „Oriunde te-ai
afla, să ştii că te blestem!” a urlat sufletul ei. Dar auzindu-i
ţipătul, gândul i s-a speriat de moarte şi-a alergat să adune
vorbele înapoi şi să le-ngroape în destrămarea trupului...
61
„Oricine aduce viaţă pe lume aprinde o făclie în templul cel

mare al nepieritoarei existenţe...”
Gândul acesta, cu adevărul lui, putea umezi fhintea
oricui a intrat, măcar o clipă, în conul de lumină al
înţelepciunii timpului... Şi-atunci, retezată în răscruce de
viaţă, profesoara şi-a pus din nou încălţările - pentru
golgota ce i-a mai rămas de urcat... Şi primul gând a fost să
tragă... oblon peste răni..., oblon peste suflet!... Avea atunci
treizeci de ani... Şi a devenit, din nou, fiinţă a nimănui...
Singurul crez ce i-a luminat zilele s-a numit profesie!
Să-i înveţe carte pe copii - asta şi-a dorit, pentru aşa
ceva n-a pregetat niciodată. Dar „oblonul” de peste suflet
nu l-a mai dat deoparte decât arareori. Se bucura când, în
confruntările cu unele dintre mizeriile ce curg printre
oameni şi prin ei, maculând aspiraţii, tendinţe sau, pur şi
simplu, clipe de viaţă, care trec ori adastă în lumina zilelor,
ea se afla în spatele unei astfel de baricade... Nu putea să
sufere lenea, abaterile de la normă (prin aceasta înţelegând
cerinţele care guvernează viaţa ce trebuie să crească în
grădina numită şcoală), nu putea să se împace cu
impoliteţea, cu obrăznicia, cu orice pată sau umbră - în
faptă sau în comportare - de pe chipul celor care, iată,
după revoluţie, nici măcar matricole nu mai poartă pe braţ
şi care, potrivit opiniei profesoarei, se cuvenea, indiferent
de timp şi de condiţii, să curgă, într-un singur sens, pe
făgaşul numit ordine, disciplină, învăţătură.
„Au pentru asta de toate - se gândea mereu profesoara...
Eu n-am avut nimic! Şi nici nu mi-a rămas nimic în afară
de ei!...”
62
George Şovu
Într-o zi venea de la liceu. Era cu vreo... zece ani în

urmă...
În apropiere de casa ei se organizase, cu puţin timp în
urmă, un salon de pictură. „Probabil că s-a deschis o nouă
expoziţie”, şi-a spus Isoscel, văzând înăuntru lume multă.
A intrat şi ea. „Poate mă mai limpezesc de încrâncenarea de
la şcoală...”, se gândea.
Intrând însă, a cuprins-o spaima: pe un perete - chiar pe
cel central - se aflau... chipul şi corpul ei, surprinse în
diverse momente şi ipostaze. „Nu se poate!” şi-a spus. S-a
frecat la ochi, crezând că nu vede bine. Degeaba: imaginile
acelea erau... tot acolo şi erau... adevărate. S-a apropiat, să
le cerceteze mai cu atenţie. Apoi s-a îndepărtat,
măsurându-le încă o dată şi încă o dată. „Nemaipomenit!” a
exclamat, fără să vrea. Câteva persoane, din preajmă, o
privesc. „Aţi fost model, aşa-i?” îndrăzneşte cineva s-o
întrebe...
Isoscel se îndepărtează ca de un pericol. I se făcuse,
dintr-o dată, cald. Îşi dezbrăcă taiorul, în timp ce se
îndepărta de-a lungul peretelui. „Cine, domnule, cine?” se
muncea mintea ei să găsească un răspuns... „Şi când?
Unde m-a văzut el aşa, dezbrăcată?” Şi se gândea că, de la
moartea lui Tiberiu, nici un bărbat n-o mai privise aşa,
întreagă, în intimitate..., nicidecum s-o mai picteze... Să-l
caute, deci, pe pictor..., pe pictor - acesta era acum gândul!
„Care-o fi, dintre atâţia bărbaţi?” se întreba Isoscel,
mutându-şi ochii de la unul la altul, până când...
„Ei, nu, că asta le-ntrece pe toate!” exclamă ea, în clipa
în care se opreşte cu privirea pe chipul unei femei, aflată pe
63
un fotoliu, lângă o masă, într-un colţ al salonului. Dacă ar

fi avut o oglindă mare în faţă, profesoara ar fi crezut că,
între timp, fără să-şi dea seama cum, şi-a schimbat
îmbrăcămintea, şi-a modificat într-o oarecare măsură
pieptănătura şi s-a aşezat acolo, pe fotoliu, angajând o
discuţie cu cineva, probabil cu o prietenă - după cum se
rosteau vorbele şi după gesturi -, prietenă pe care însă ea...
n-o cunoştea...
A făcut câţiva paşi mari şi hotărâţi, oprindu-se în faţa
mesei. Femeia de pe fotoliu tocmai privea acum într-un
program-pliant al expoziţiei... Când şi-a ridicat ochii, a scos
o exclamaţie ca de spaimă...
— Cine eşti dumneata? a întrebat-o Isoscel, fără nici un
fel de introducere şi pe un ton aspru, de parcă s-ar fi aflat
la Poliţie, iar ea era anchetatorul.
— Dar dumneata? a sosit, prompt, răspunsul din partea
cucoanei care, ridicându-se, o măsura, înfruntând-o...
Lumea din apropiere a făcut un fel de cerc în jurul lor.
Cuvintele de mirare se înghesuiau tot mai mult.
— Cred că ar trebui să stăm de vorbă - spune profesoara.
Poftiţi cartea mea de vizită. Vă aştept după-amiază, la ora
optsprezece! Stau undeva aici, foarte aproape!...
— Vin chiar acum! i se răspunde, pe loc. Dacă nu vă
deranjează, bineînţeles.
— Cu atât mai bine! îşi exprimă acordul Isoscel.
— Ticuţă! Ticuţă! strigă doamna, făcându-şi loc printre
oameni şi apropiindu-se de un bărbat, care tocmai se
despărţea, lângă uşa salonului, de cineva.
Isoscel are câteva clipe la dispoziţie, să-l observe: e un
bărbat cam de şaizeci de ani, deci mai în vârstă decât
64
George Şovu
cucoana care se-ndreaptă acum spre el; nu e prea înalt,

dar are o figură distinsă, de om fin. Isoscel reţine, în fugă,
părul lui mare, aproape alb, faţa prelungă, terminată cu un
barbişon îngrijit, şi ochii albaştri, care, acum, ca într-un
prim-plan cinematografic, se apropie, miraţi, de ai ei...
— Soţul meu - îl recomandă femeia.
— Costin Văleanu! rosteşte pictorul - fiindcă el era
autorul tablourilor - şi priveşte, uimit, când spre nevasta
lui, când spre Isoscel.
— Liana Baldovin! îşi spune aceasta numele.
— Cum „Baldovin”?
— Da! E numele meu de fată... Am rămas cu el!...
Pe stradă, cele două femei nu şi-au spus nimic. Mergeau

alături şi parcă nu se vedeau.
În apartamentul lui Isoscel, s-au oprit direct în faţa unei
oglinzi. Fiecare a privit îndelung cele două imagini care,
dacă ar fi fost suprapuse, cu mici excepţii, ar fl alcătuit una
singură.
Şi-au scos din poşete buletinele de identitate: aceeaşi zi,
aceeaşi lună, acelaşi an - datele venirii lor pe lume.
În dreptul părinţilor, de asemenea, aceleaşi menţiuni:
„necunoscut”, „necunoscută”. Înţelegând adevărul, s-au
îmbrăţişat lăcrimând...
Povestea Elvirei Baldovin - şi ea se numise la fel (pe

bileţelul lăsat de aceeaşi femeie, mama celor două fetiţe
gemene, fusese scris: „Să-i spuneţi Elvira, Elvira Baldovin!”)
- era, până la un punct, asemănătoare cu a viitoarei
profesoare. Şi ea fusese lăsată la o casă de copii, numai că
aceasta nu se afla în Bucureşti, ci la Braşov.
65
Când era elevă în ultimul an de liceu, Elvira l-a

cunoscut, întâmplător, pe pictorul Costin Văleanu. La
solicitarea acestuia, a acceptat să-i devină model. Iar peste
nici un an, i-a devenit soţie. Şcoală n-a urmat mai departe
şi nici n-a avut vreodată serviciu. Ticuţă - cum a început
să-i spună tânăra soţie - n-a lăsat-o: „Câştig eu destul
pentru amândoi! Tu trebuie să fii doar frumoasă!” i-a
declarat el... De cinci ani, se mutaseră în Bucureşti, pentru
că Ticuţă a moştenit, de la o mătuşă a sa, care se
prăpădise, o vilă... pe strada Florilor, la nr. 7.
— Strada Florilor? Păi asta nu e prea departe de liceul
meu. Cum de nu ne-am întâlnit? remarcă Isoscel... Am fi
câştigat cinci ani de viaţă!...
— Bine că ne-am întâlnit măcar acum! răspunde cealaltă
soră, strângând-o în braţe şi lăcrimând din nou...
De-atunci, s-au văzut aproape zilnic. Când termina orele
ori înainte de a le începe, profesoara trecea pe la sora ei. În
sfârşit, nu mai era singură pe lume...
Numai că, după alţi ani, pictorul le-a părăsit. A făcut
congestie cerebrală şi... s-a dus. Doamna Elvira, cum îi
spuneau vecinii din cartier, a suferit cumplit. Fusese
sfătuită să închirieze o parte din vilă, dar ea nu se învoise.
Casa era încă plină de amintirea lui Ticuţă şi ea ţinea atât
de mult ca nimeni să nu i-o tulbure. Numai cu un an şi
jumătate în urmă, când a rugat-o Isoscel pentru Mihai... s-
a învoit. Şi bine a făcut, pentru că băiatul era plăcut,
„cânta atât de frumos la harpă şi la chitară”, era „un tânăr
manierat”, în sfârşit, „se simţea nevoia unui bărbat în casă”
şi iată că acesta se ivise...
66
George Şovu
Ochii lui Isoscel cercetează cu intensitate fotografia-

tablou, reprezentând un grup de liceeni, în mijlocul cărora
se află ea... Privirile profesoarei decupează parcă chipul lui
Ionică. Acesta zâmbeşte cu figura lui de mucalit.
— Ionică, Ionică - i se adresează fosta lui dirigintă -, ce
se întâmplă cu tine, puişor? (Într-adevăr, Isoscel avea o
capacitate deosebită de a presimţi şi de a prevesti unele
lucruri referitoare la persoane foarte apropiate. Iar din
lumea aceasta, după sora ei, Elvira, Ionică îi intrase cu
adevărat în suflet, în ciuda faptului că îi făcuse, ca elev,
atâtea boroboaţe... sau poate că tocmai de aceea...)
12
În aceste clipe, viitorul actor, după ce colindase străzile

cu sufletul pustiit de vorbele pe care i le spusese Geta la
telefon, deschidea, cu grijă, uşa garsonierei sale. Nu voia să
facă zgomot, ca să nu-l trezească pe „ăla micu’”... .
Ajuns în dreptul cuierului, îşi scoase de pe cap peruca
blondă şi o aşeză, într-un cui, ca pe o pălărie. Mirat, se
apropie de televizorul deschis şi-atunci îl observă pe fratele
său, răsturnat în fotoliu, într-o stare de bizară euforie.
— Ce e cu tine, mă, de ce nu te-ai culcat? îl ia la rost.
— N-am nevoie, visez şi aşa! răspunde băiatul ca în
transă.
67
— Florine, fac eu destul teatru, nu mai am nevoie şi de-al

tău... Ce s-a întâmplat? îl zgâlţâie Ionică, nedumerit.
— Sunt fericit! soseşte răspunsul liceanului, care
priveşte dincolo de ceea ce este în jurul lui...
Ionică începe să se înfurie.
— Şi, mă rog, fericirea asta - de unde ţi-a picat aşa pe
cap? întreabă el.
— Din pliculeţ! mărturiseşte Florin, arătându-i, pe masa
de-alături, un pliculeţ desfăcut, iar lângă el - un bilet.
Ionică începe să citească textul de pe bilet: „Ai în faţa ta
fericirea! Vrei s-o cunoşti? Nimic mai simplu: dizolvă
conţinutul acestui plic într-un pahar cu apă! Soarbe-l ca
pe-o licoare fermecată şi vei cunoaşte întruchipările de vis
ale Paradisului! Încearcă! Nu te costă nimic!...”
Încrâncenat, bateristul scutură pliculeţul în palmă; din
el cad câteva fire de „praf alb”.
— Nenorocitule! ţipă, repezindu-se spre Florin şi
zgâlţâindu-l. Ştii ce e ăsta?
— Nu ştiu, da’ e bun! spune băiatul.
— „E bun” să te omoare, găgăuţă! E drog!... De unde îl
ai?
— L-am găsit!
— Unde?
— În caietul de matematică...
Vrând să ia de pe masă caietul, Ionică dă cu ochii de
cartea cumpărată în seara aceea de Florin. Citeşte:...
„Tratat de sexologie” ...
— Asta ce mai e? întreabă el, făcând ochii mari.
68
George Şovu
— Tratat de fericire în doi! Trebuie să învăţ şi eu! Nu

spuneai tu că m-am „făcut băiat mare”?! răspunde Florin
euforizat.
Ionică deschide caietul de matematică şi, răsfoindu-l,
ţipă ca scos din fire:
— Poftim! La matematică însă nu lucrezi, n-ai scris
nimic! Iar ţi-ai pierdut timpul cu Sanda! Eu alerg de
dimineaţă până noaptea, ca un ogar, să fac rost de bani...,
completează el, trântind caietul...
— ... pentru nuntă! remarcă, ironic, Florin.
— Da, pentru nuntă. Dar şi pentru tine,
nerecunoscătorule!... Să te ţin ca pe-un boier! Că eu am
stat la internat, în timpul liceului... S-ajungi om, să fii
cineva!... Iar tu îţi sapi singur groapa!... Ştii ce înseamnă
drogul? „Azi un ou - mâine un bou!” Te-a prins în gheare, s-
a terminat! Cale de întoarcere nu există...
Şi, enervat la culme, intră în bucătărie, umple un pahar
cu apă, răstoarnă în el, cu mâini tremurânde, conţinutul
unui pliculeţ pe care îl scoate din buzunar şi apoi bea,
închizând ochii...
— A! Folosiţi şi dumneavoastră, care va să zică! exclamă
Florin, care urmăreşte toată scena.
— Mâine mergem la Isoscel! este răspunsul, hotărât, pe
care îl dă Ionică, întinzându-se pe pat, sfârşit de puteri.
Florin îl priveşte zâmbind. Apoi se apropie, îi scoate
pantofii şi îl înveleşte încet, să nu-l trezească...
În timp ce Ionică zâmbeşte în somn, vocea lui Sherlock

Holmes face să vibreze toate aparatele subalternilor săi:
69
„Atenţiune! Atenţiune! Către toate echipajele!... Infractor

periculos!...”
Bruiată de nişte „paraziţi”, vocea se percepe cu
intermitenţe: „Atenţiune! Atenţiune! Către toate
echipajele!...”
13
În dimineaţa zilei următoare, Geta deschide în grabă uşa

garajului aflat în curtea casei şi încearcă să pornească
„Lăstunul”. Dar acesta e „mort”! Priveşte cu jind spre o
„Dacie” albă, aflată alături. E maşina tatălui ei, dar cum
ştie că acesta nu i-a lăsat cheile, studenta, supărată,
închide garajul ţii începe să alerge către poartă, privindu-şi
ceasul de la mână. „Precis o să întârzii!” îşi spune ea
îngrijorată.
Aceeaşi poruncă, a lui Sherlock Holmes, porneşte, din

nou, spre urechile subordonaţilor:
— Către toate echipajele! Către toate echipajele! Depistaţi
«Lăstun» culoarea citroen!
— Ordonaţi? îi răspunde o voce...
— Pardon: ciclamen! soseşte imediat corecţia... Şi glasul
este acoperit iarăşi de hârâituri ca de bruiaj...
70
George Şovu
14
Într-un atelier de design, din cadrul Academiei de Arte

Frumoase, spaţiu împărţit, prin panouri, în mai multe
compartimente, asistentul Getei - un bărbat tânăr,
simpatic, cu mustaţă „pe oală” - priveşte entuziasmat o
schiţă:
— Bravo, Geta! Minunat! Excelent model! exclamă el
rotunjind, cu o plăcere deosebită, după cum îi era obiceiul,
fiecare superlativ.
— Ştiţi..., e, de fapt, rochia mea de mireasă! răspunde
studenta... M-am gândit că, dacă facem, împreună cu
colegii, mai multe exemplare - aşa, ca variante la temă -,
am putea să le valorificăm prin magazinul facultăţii... Vă
daţi seama ce business? încheie Geta, nu fără o oarecare
ironie.
— Grozav! Nemaipomenită idee! adaugă asistentul în
aceeaşi manieră a exagerărilor... conştiente (acesta era o-
mul - un exaltat, dar un exaltat foarte competent în
profesiunea lui).
— Şi cu banii îi ajutăm pe copiii aceia amărâţi, de la
orfelinatul pe care îl patronăm...
— Fantastic! Colosal! aprobă mustăciosul. „Colega”, dă-
mi voie să te felicit!...
*
71
În acest timp, Ionică venea abătut pe culoarul ce ducea

spre atelierul de design. De după un colţ, îi răsar în faţă
două studente. Actorul îşi schimbă pe loc înfăţişarea,
mimând buna dispoziţie:
— O, pe cine văd! Salut, fetelor! Frumoaselor! Aţi şi
terminat cursul? Geta unde e? le întâmpină el cu această
avalanşă de exclamaţii şi interogaţii...
— Ea... Încă n-a terminat! răspunde, în doi peri, una
dintre fete, cu o figură poznaşă.
— Cum „n-a terminat”? se repede Ionică, uitându-şi
„rolul” pe care şi-l impusese.
— Păi... a mai rămas cu asistentul! adaugă cealaltă fată,
intrând în joc.
— Unde? întreabă Ionică apăsat.
— La design! precizează prima fată.
— Sunt singuri! completează cealaltă.
Ionică pare sufocat, dar se stăpâneşte, reintrând în „rol”.
— Fetelor, v-am pupat! Vă mulţumesc, mai ales pentru
sinceritatea voastră! declară el, îndepărtându-se.
— Când o vedea şi hârtia aceea rămasă de la examen...,
spune una dintre fete, pufnind în râs...
— O să înghită uşa cu totul! adaugă colega ei, iuţind
paşii.
Ajuns în faţa uşii pe care scrie Atelier design, Ionică

citeşte cu uimire anunţul: „Rugăm nu deranjaţi!”
— Nemaipomenit! exclamă bateristul, încrâncenat.
72
George Şovu
Apoi, deschizând cu grijă, face, tiptil, câţiva paşi, privind

curios, după primul panou. Se opreşte însă, auzind vocea
asistentului..., în continuarea discuţiei pe care o purta cu
Geta:
— Într-adevăr, nemaipomenit! Va fi foarte frumoasă. O sil
arăţi ca un înger în ea! Dă-mi voie să te sărut de pe-acum!
Ionică se plesneşte cu palma peste frunte şi, parcă
nemaivăzând nimic, se împiedică de un panou şi... cade cu
el grămadă... În faţa lui apar cei doi, care îl privesc
stupefiaţi.
— Scuzaţi că v-am deranjat! rosteşte Ionică, din poziţia
culcat, încercând să fie ironic.
— Dar domnul cine este? întreabă asistentul, de parcă ar
fi văzut un extraterestru.
— ... Fostul meu logodnic! răspunde Geta cu mâhnire,
apăsând pe fiecare cuvânt.
— Daaa? ... Îmi pare bine, spuse mustăciosul, întinzând
mâna spre Ionică. Acesta îl priveşte ca şi când ar urma să-l
înghită. Se ridică în grabă şi, cu gesturi de silă, îşi scutură
hainele. Se întoarce apoi imediat şi iese, trântind uşa.
Pe coridor, Ionică se opreşte, răsuflând greu... „Iar am

făcut-o de oaie!” îşi spune el, amărât. „«Calc în străchini»,
asta e, şi «stropesc până la stele!»... Nu ştiu ce să mă mai
fac!...”
Chiar în această clipă, Geta iese din sala atelierului.
Trece pe lângă Ionică fără să-l vadă... Acesta începe să
alerge după ea pe culoar. Furioasă, Geta grăbeşte pasul.
73
Ionică o urmează ca un căţel bătut. Coboară, unul după

celălalt, scările, ajungând în faţa facultăţii...
— Punct! exclamă Geta energic. Gata, punct! şi cu un
gest vrea să arate că povestea i-a trecut dincolo de cap.
— Şi eu ce fac? începe Ionică, plângăreţ. Am aranjat
totul: popi, lumânări, fotograf, filmare pe video, restaurant,
purcei de lapte, viţelul tatei, fiolele...
— Ce fiole? întreabă Geta intrigată, oprindu-se pentru o
clipă.
— De Pietroasele! Pentru export! precizează Ionică
încântat.
— Ţi-am spus: punct!
— „Punct” şi... de la capăt! Te rog, Getuţo! se vaită
actorul, de parcă şi-ar rupe vorbele din suflet.
Dar mireasa aleargă deja spre un taxi, făcându-i semn să
oprească.
Îmbătrânit cu cincizeci de ani parcă, fără puteri, Ionică
se aşază pe o treaptă de la Intrarea în facultatea iubitei
sale. Nu mai vede, nu mai aude, se... gândeşte...
Icoana Maicii Domnului îl priveşte cu blândeţe.

Îngenuncheat în faţa ei, Ionică se roagă, cucernic: „... Şi dă-
i, Maică Preacurată, minte să nu se lepede de mine!” în
acest timp, două lacrimi i se preling pe obraji. „Şi mai
ajută, Maică Sfântă, să termine ăia mai repede
apartamentul, că aşa o să avem cuibuşorul nostru mai
aproape de tine...”, adaugă el, înălţând ochii spre cer...
74
George Şovu
15
Pe un coridor din sediul Poliţiei, locotenentul Şerbănescu

şi plutonierul nea Marin merg în cadenţă.
— Ţine-te bine, nea Marine..., cel puţin o sută de culcări
ne dă Sherlock Holmes!
— Nu-i nimic, dom’ locotenent, eu sunt antrenat: mi-a
dat popa trei sute de mătănii! Ştiţi, cu chestia aia, cu lata...
M-am mărturisit!... Nu se face să te pui rău cu...
Dumnezeu, că - cine ştie?! - odată îţi retează... puterile! Şi-
atunci...
— Şi nevestei ce i-ai spus? îl întreabă ofiţerul, râzând.
— Că mi-a recomandat... doctorul să fac flotări, fiindcă
m-am mai „împlinit”.
— Şi te-a crezut?
— Ei, e învăţată... să nu facă cercetări... I-am spus de la
început, de când m-am însurat: „Cu astea... eu mă ocup!...”
„Chestia” cu fata fusese cam aşa... Într-o zi, nea Marin,

în civil, s-a urcat într-un autobuz. În ziua aceea era liber şi-
l trimisese nevasta după nişte treburi. (Era, de fapt, o zi de
sărbătoare, iar el nu se afla la serviciu.) Şi-a scos
portmoneul, ca să ia de-acolo un bilet de călătorie. Se
nimerise să aibă nişte bani la el, mai multe mii. Cineva, din
spate, cu ochi atent, i-a zărit. Şi, la puţin timp după ce
75
plutonierul introdusese portmoneul în buzunarul de la

spate al pantalonilor, nişte degete subţirele se strecoară şi-l
scot uşurel-uşurel. Numai că simţurile poliţistului, aflate în
permanentă „alarmă”, au apăsat pe „buton” şi... haţ! Mâna
lui nea Marin a prins acele degete. Întorcându-se, a dat,
ochi în ochi, cu stăpâna lor - o tinerică de vreo şaisprezece-
şaptesprezece ani, destul de arătoasă, în orice caz, „bine
făcută”, încât, în ruptul capului, n-ar fi crezut că... În timp
ce nea Marin strânge ca-n cleşte mâna aceea delicată, fata
îi zâmbeşte candid... La prima staţie, au coborât împreună
(adică a obligat-o să coboare cu el).
„Tocmai cu mine ţi-ai găsit?” o întreabă, fiindcă, în
autobuz, nu angajase nici un fel de discuţie.
„Nu te supăra, dar cine eşti dumneata?” răspunde fata
cu detaşare.
„Nu cine sunt, ci ce sunt ar trebui să întrebi.”
„Mă rog, ce eşti?”
„Poliţist! Poliţist, înţelegi?!”
„Îmi pare rău, dar... nu arăţi deloc!”
„Cum?” a ţipat nea Marin... Asta îl înfuriase cel mai
mult... Şi-atunci, cu fata de mână, s-a oprit direct la
Poliţie. A dus-o jos, într-o cameră de arest.
„Până mâine, aici ai să stai, iar mâine... ai să vezi tu!” a
hotărât, furios, plutonierul.
„Nu te supăra, nu s-ar putea... să văd chiar acum?” a
rostit fata, prinzându-l de mână şi zâmbindu-i... galeş, în
timp ce, cu cealaltă, a început să-şi descheie bluza, oferind
privirilor, mai întâi mirate, apoi lacome şi scânteietoare, ale
poliţistului, doi sâni frumoşi şi proaspeţi, ca doi hulubi ce
aşteptau parcă să-şi ia zborul.
76
George Şovu
Nea Marin îşi scutură mâna şi, ieşind pe coridor, îi

spune sergentului de pază: „Ai grijă să nu mă deranjeze
nimeni, că-i «iau chiar acum interogatoriul»!”
„Am înţeles! Să trăiţi!” răspunde sergentul... care,
rămânând, fireşte, afară, se aşază liniştit pe un scaun.
După o vreme - să fi. trecut zece-cincisprezece minute -
aude nişte gemete înăuntru.
„Te pomeneşti că s-a înfuriat plutonierul şi că o
maltratează! se gândeşte sergentul-paznic. Mai intră în cine
ştie ce bucluc, că, de! - acum e democraţie! Te reclamă ăştia
una-două!...”
Şi, dând încet deoparte capacul care astupa ferestruica
clin uşă, priveşte, discret, înăuntru...
„Mamăăă! exclamă, fără să vrea, sergentul, dar ştiu c-o
maltratează, nu glumă!... Ei, păi dacă-i p-aşa, nu rămâne
ca cu mine la noapte, aici?!” Şi, de bucurie, îşi freacă
palmele.
Numai că, după alte zece-cincisprezece minute,
plutonierul deschide uşa şi, cam extenuat de-atâta
„interogatoriu”, ne adresează sergentului:
„Îi dau drumul, că... n-a făcut mare scofală: tentativă de
furt din avutul personal..., al meu! completează el. Nici n-
am apucat s-o înregistrăm. Şi-apoi, se pare că e la prima di
încercare... Am vrut să văd dacă nu e în vreo bandă ceva,
dacă nu putem pune mâna pe vreun boss... Dar nu, cred
că nu! conchide nea Marin, care privise tot timpul cam într-
o parte şi nu spre ochii sergentului. Scoate apoi fata pe
coridor, o pilduieşte... aşa şi pe dincolo..., adică „să nu mai
facă”, fiindcă „uite ce păţeşte”..., şi o lasă să plece...
La nici un minut, părăseşte şi el sediul Poliţiei, privind
îngrijorat spre ceasul de la mână şi făcându-şi în gând
77
socoteala dacă mai are timp să rezolve tot ce-i ordonase

soţia... După câţiva paşi însă, încetineşte mersul şi începe
să fluiere uşor, dus pe gânduri...
„Fain interogatoriu, n-am ce zice!” i-a şoptit sergentul a
doua zi, întâlnindu-l.
„Nu înţeleg, sergent!”
„Ei, lasă, bre nea Marine..., bărbaţi suntem..., n-o să te
tom eu..., că doar nu câştig nimica... Aşa, dai şi dumneata
o bere-două, acolo!”
Şi a dat, ce era să facă?!...
Lui Şerbănescu însă - cu care lucra zi de zi împreună, de
mai mult timp, şi de care era apropiat sufleteşte - i-a spus
chiar el. N-ar fi vrut să afle, cumva, din altă parte - mai
ştii?! - şi să pună, deasupra lui, vreun semn de întrebare.
Nu, asta în nici un caz! Aşa că... „s-a mărturisit”, întâi
ofiţerului şi apoi popii. Iar acum, „executase” şi mătăniile,
era deci antrenat pentru ceea ce... va ordona maiorul...
— Domnule maior, raportez: „Gângania” aia ne dă do

lucru. Nu există!
— Cum „nu există”, Şerbănescule? întreabă Sherlock
Holmes, schimbând pipa cu alta, tot fără tutun, fireşte.
— Culoarea, domnule maior! Nu e înregistrată o
asemenea culoare la Circulaţie!
— Şi cu accidentele? Tot nimic?
— De „Lăstun” au fost două, în ultima lună!
— Şi-atunci ce mai căutaţi la mine? se repezi maiorul în
cei doi subalterni ai săi, aflaţi în poziţie de drepţi. Ştiţi ce-
78
George Şovu
aveţi de făcut! Hai, repede! Stânga-mprejur! Şi, nervos,

Sherlock Holmes schimbă, din nou, pipa...
Povestea lor, a pipelor, dura de vreun an de zile... Se

căsătorise târziu, la treizeci şi doi de ani. Şi aceasta pentru
că, imediat ce absolvise Facultatea de Drept, suferise o
mare dezamăgire. Iubea, pe atunci, o fată foarte frumoasă -
studentă în anul al treilea, la engleză; şi ea pretindea că îl
iubeşte... Abia aştepta, chipurile, ca el să-şi termine
facultatea, să se angajeze şi să-şi facă un rost, cât de cât,
ca să se poată căsători... Şi iată că el terminase. De o lună
şi ceva lucra în Ministerul de Interne. Era la începutul lui
septembrie. Se apropia toamna... În ei însă, în cei doi
îndrăgostiţi, mugurii primăverii se desfăceau bucuroşi către
florile de vis ale speranţei... Atunci ea a plecat într-o
excursie în Occident. El a fost de acord, desigur. Chiar a
ajutat-o spre a obţine paşaportul, fiindcă cineva, de la
serviciul respectiv, ridicând din sprânceană, întrebase:
„Studentă la engleză?” „Da, a răspuns el. Şi e o fată de
toată isprava! Neam de neamul ei - ţărani, oameni serioşi,
legaţi de...” „Bine, bine! Să considerăm că nu sunt
probleme!” a sosit replica... şi i s-a eliberat paşaportul.
Irina - aşa se numea fata - a fost nemaipomenit de
bucuroasă.
„Am să sufăr cumplit că n-am să te pot vedea timp de
două săptămâni. Nici n-am plecat şi simt că mi-e dor de
tine!” i-a spus ea, la despărţire, îmbrăţişându-l. Vocea ei
însă venea parcă de departe şi, în lungu-i drum, îşi
pierduse adevărul ce trebuia să-i dea viaţă. Iar lui i s-a
79
făcut, dintr-o dată, frig pe coloană şi în suflet. I-a zâmbit,

totuşi, fiind aproape sigur că o vede pentru ultima dată...
Ar fi putut s-o oprească... Un singur telefon şi paşii ei n-ar
mai fi atins „scara” avionului. I-ar fi fost însă mult mai greu
s-o ştie trăind undeva, pe-aproape de el, mincinoasă şi
perfidă.
„Aşa - am să-mi spun c-a murit, a murit departe şi cu
asta s-a terminat!...”
Presimţirea celui ce peste puţin timp va fi supranumit,
de către colegii săi, Sherlock Holmes - pentru extraordinara
pricepere de care avea să dea dovadă în problemele
specifice Poliţiei, descurcând, cu mare fler, cele mai
complicate „cazuri” - s-a dovedit adevărată. Irina nu s-a
mai întors în ţară. Iar în scurt timp, pe diferite căi, a
început să reverse otravă peste numele ei.
Faptul că s-a înşelat atât de amarnic l-a otrăvit şi pe
Sherlock Holmes (pe numele său adevărat — Andrei
Pădureanu). Până atunci nu fumase niciodată. Acum, nici
nu apucase avionul să decoleze, când el, cumpărându-şi
un pachet de ţigări, a aprins-o pe prima dintre ele şi-a tras
adânc fumul în piept, de parcă ar fi fost sigur că astfel va
ajunge la o boare de aer curat... A început să tuşească. A
aruncat ţigara, dar, după câteva secunde, a aprins alta...
Apoi alta, şi alta...
Trecuseră destui ani, vreo şapte-opt la număr, timp în
care viaţa lui Andrei se identificase, aproape în întregime,
cu munca lui. Până într-o seară... Era la un concert, la
Ateneu. Se afla, de fapt, în misiune... Un „caz”, care venea
de departe, de dincolo de hotare, ajunsese şi aici..., iar el,
Sherlock Holmes, mai avea de aşezat pe portativul
80
George Şovu
căutărilor o singură notă, pentru ca suita argumentelor să

fie pe deplin lămuritoare şi concertul să poată fi... încheiat...
A fost de-ajuns o privire şi cei doi colaboratori ai săi au
înţeles că au primit ordin... să rezolve... problema...
Intrând în sală, şi-a ocupat, liniştit, locul. La câteva zeci
de secunde, în scaunul din dreapta sa, încă liber, se aşeza
o femeie tânără. Se numea Lucia. Peste doar o singură
lună, Andrei Pădureanu se căsătorea cu ea...
... A sosit cu un minut înaintea începerii concertului. El

s-a ridicat, spre a-i face loc să treacă. S-a oprit o clipă în
dreptul lui. S-au privit adânc în ochi. Fără să-i
mulţumească, aşezându-se, l-a întrebat:
— Este adevărat că mă aşteptai?
— Da! a răspuns Andrei, după o mică ezitare... În drum,
venind încoace adică, m-am oprit la o ghicitoare: s-a uitat
în palma mea şi m-a asigurat că, în sfârşit, ai să vii!...
În timpul concertului nu şi-au spus, bineînţeles, nici un
cuvânt. S-au privit, discret, de câteva ori, iar, la un
moment dat, mâna ei s-a aşezat tandru şi firesc peste
mâna lui, care a primit-o... ca pe o veche şi aşteptată
cunoştinţă.
De cum s-a ieşit în pauză, ei au plecat...
— E un sacrilegiu ceea ce facem? a întrebat Lucia cu
oarecare cochetărie... Să pleci de la un asemenea concert. ..
— Trecem pe la biserica „Boteanu” şi aprindem câte o
lumânare...
— Şi ne rugăm...
— Pentru noi!...
Pe la biserică n-au putut trece, fiind închisă la ora aceea,
astfel că lumânările le-au aprins în... suflete...
81
Afară ningea. Fulgi mari, cuminţi, dansau în zbor liniştit,

oprindu-se, până la urmă, pe acoperişuri de case, pe crengi
de pomi, pe genele ochilor, pe faţa pământului.
S-au urcat în maşina lui Andrei şi au pornit-o... În lume.
S-au gândit să facă o „haltă” ?n Parcul Herăstrău, să se
plimbe, lăsându-se cuprinşi de feeria aceea albă,
imaculată.
— Mi s-a spus că eşti un băiat nemaipomenit! a rostit
Lucia, la un moment dat.
— Ţi s-a spus? s-a mirat puţin Andrei.
— Exact! Cum crezi că aş fi venit altfel aşa, la ţintă?!
— Care va să zică există un „inculpat”!
— Încă unul, pe lângă toţi pe care îi ai tu în vedere. El se
numeşte Cornelia Soare şi este colega ta de la
Contabilitate. Ea mi-a cumpărat biletul la concert, al cărui
loc „s-a nimerit” să fie chiar lângă tine! Suntem prietene
încă din facultate. Şi-apoi, tu şi eu facem parte... din
aceeaşi familie...
— Cum?!
— Din aceeaşi familie... lexicală. Nu te cheamă Andrei
Pădureanu? Ei bine, numele meu este Lucia... Pădure.
Stimate domn, eşti, aşadar, un... derivat. Este firesc, cu
alte cuvinte, să-ţi întregeşti... familia!...
... Din seara aceea, Andrei n-a mai fumat!
„O să te-nsor eu odată... cu una căreia nu-i plac ţigările,
şi-atunci să te văd!...” îi spunea, nu de mult, colega şi
amica lui, Cornelia Soare, îngrijorată că Andrei fuma mult
prea mult. Şi iată că se ţinuse de cuvânt! Peste opt ani
însă, poliţistul avea să se apuce din nou de fumat...
82
George Şovu
Într-o zi, era cu două veri în urmă, Lucia a murit

fulgerător...
Se scurseseră opt ani de la căsătoria lor. Se înţelegeau de
minune, în ciuda unei dureri ce le umbrise viaţa aproape
de la început: tânăra soţie pierduse sarcina, în urma unui
traumatism generat de o cădere - a alunecat pe gheaţă şi a
căzut -, şi, de-atunci, semnele pentru un alt copil nu mai
apăruseră... Obişnuindu-se cu gândul, cei doi soţi se
simţeau bine împreună, erau fericiţi.
În ziua aceea, întorcându-se de la serviciu - lucra, ca
economistă, într-un minister -, Lucia a cumpărat, în drum,
câteva sticle de bere. Cum a ajuns acasă, a desfăcut una şi
a băut până la fund un pahar, ca să-şi stingă setea (căldura
de-afară o copleşise). A căzut pe loc, ca trăsnită. Aşa a
găsit-o Andrei, când a sosit, noaptea, târziu... La analiză s-
a dovedit că sticla avea urme de verde de Paris...
Durerea - aproape de neimaginat de către alţii - a
reaprins şi ţigările care, pur şi simplu, şi-au trecut focul de
la una la alta, până ce poliţistul s-a îmbolnăvit... Atunci
doctorul i-a spus: „Stop! Definitiv!...” Neavând încotro,
Sherlock Holmes a început să fumeze... cu pipa, dar cu
pipa... goală. Şi-a adunat pe birou o colecţie întreagă... Le
schimbă ori de câte ori se enervează...
16
83
— Păi aşa ne-a fost vorba, nea Bărbuţă? rosteşte Ionică,

livid, la telefon.
— Fără cincizeci de „foi”, d-alea cu Poetul, nu ţine! Dar
azi! îi răspunde, rece, individul de la capătul firului.
— Cum „azi”? se înfurie studentul.
— Ori azi, ori deloc! Te-aştept până la trei! E clar?
adaugă aceeaşi voce hodorogită, după care Ionică aude
declicul telefonului.
Total dezorientat, începe să se lamenteze: „De unde,
Ionică, de unde? De unde, prăpăditule de tine, că parcă
toată lumea a început să-ţi fie împotrivă?!...” Şi aşază
receptorul în furcă. Un clinchet specific, ca un clopoţel, îl
anunţă că, de milă, moneda i-a fost restituită... Bateristul o
ridică mai mult mecanic, apoi se bate cu palma peste
frunte, luminat de o idee...
17
Într-un laborator electronic, Adrian - fostul coleg de clasă

al lui Ionică, membru, şi astăzi, al orchestrei „Liceenii” -
lucrează la un calculator. Auzind telefonul de pe birou
zbârnâind, ridică receptorul.
— Adriane, tu eşti? îl întreabă Ionică, fiindcă el era cel
care telefona.
— Salve, bătrâne! i se răspunde.
84
George Şovu
— Fără introducere, că n-am timp: îmi trebuie, urgent,

50.000 lei! Arde!
— Ai uitat că m-am făcut capitalist? Mi-am vărsat
„tezaurul” la S.R.L.-ul nostru. Dar, dacă „arde”, în două-trei
zile mă împrumut şi îi ai! îl asigură Adrian binevoitor.
— Până mâine, focul se stinge! Te-am salutat! adaugă, cu
voce moale, viitorul actor.
18
Într-o sală de repetiţii, de la Academia de Muzică, Mihai

cântă la harpă, lăsându-se stăpânit de fluxul armonios al
melodiei...
Intrând vijelios în cameră, bateristul exclamă, cu sufletul
la gură:
— Mihai, scapă-mă! Tu ai fost totdeauna salvatorul meu!
Dar Mihai, contopit cu muzica, nu-l aude.
— N-auzi, mă? îl zgâlţâie Ionică. Tu ai fost totdeauna
salvatorul meu: dă-mi 50.000!
— Poftim? răspunde Mihai, ca trezit din vis.
— Apartamentul! Ca să-l termine, Bărbuţă - lua-l-ar
dracu’ - mai vrea încă 50.000 ciubuc... Şi asta până astăzi,
la trei! Ai înţeles?
— Am înţeles, căpcăunule, dar bani - de unde?
— Păi aveai!
— N-am reparat limuzina!! Azi-dimineaţă! Două bare,
ciocăneală ici, ciocăneală colea, dacă o mai şi vopsea,
85
rămâneam dator. Aşa că, deocamdată, am lăsat-o cu

„picăţele”...
— Şi-atunci ce mă fac? spune Ionică, disperat, începând
să se învârtească prin încăpere ca o oaie căpiată, doar-doar
o găsi o ieşire... Şi, deodată, iarăşi se luminează:
— Vino cu mine! îi comandă el prietenului. Tu
întotdeauna ai avut noroc!
19
Ajungând în Cişmigiu, s-au dus drept la un vânzător de

„loz în plic”. Au cumpărat o pungă întreagă şi s-au aşezat
apoi pe o bancă, lângă un coş pentru hârtii. Au început să
le desfacă...
— ”Necâştigător”!... „Necâştigător”!... „Necâştigător”!... se
aude rostindu-se... Cei doi prieteni au ajuns la fundul
pungii. Rup acum ultimele lozuri, care sunt... tot
„necâştigătoare”.
Ionică oftează din rărunchi. Apucă punga şi dă s-o
arunce, dar observă ceva:
— Mai e unul! Ăsta e! exclamă el şi, rupându-l, se apucă
„să-l fileze”... Dă, Doamne, dă, Doamne! şopteşte, în timp
ce desface hârtiuţa puţin câte puţin... Deodată, începe să
zâmbească.
Mihai, care-l urmărise în tensiune, îl întreabă:
— Ce e, mă?
86
George Şovu
— Noroc! strigă Ionică, luminat..., dar în dragoste! Măcar

de-ar şti şi Geta! continuă el, încărcat de tristeţe.
— Ne pricopsirăm! Am aruncat la coş ultimii bani. Aşa e
când te iei după capete care sună precum tobele goale, îi
reproşează Mihai.
— Ia, ia, te rog să nu-mi jigneşti... instrumentul muzical.
Şi, ridicându-se, aruncă punga la coş... Mama ei de viaţă!
oftează el apoi, amărât de-a binelea... Norocul meu - ca
părul pe broască! mai bombăne, dând cu piciorul în cele
câteva hârtii căzute pe jos.
În acest timp, o femeie ia coşul, îl răstoarnă în
tomberonul de gunoi şi pleacă.
Privind, păgubaş, în urma ei, Mihai observă că pe
cauciucul uneia dintre roţile tomberonului s-a lipit un loz
nedesfăcut. Se-ntoarce apoi spre Ionică:
— Nu ziceai tu, mă, că-s băiat cu noroc? Poftim, ia-l!
— Ai fost! subliniază bateristul cu lehamite, vrând să
arunce lozul. Dar Mihai i-l smulge din mână, îl desface şi,
fără să-l privească, i-l bagă sub ochi:
— Citeşte! îi porunceşte el.
La început, Ionică priveşte apatic, apoi, făcând ochii
mari, dă un chiot:
— Mamăăă! Două sute de mii! Două sute de mii! repetă
el, silabisind şi nevenindu-i să creadă. Cu ăştia mă-nsor de
două ori, bigam mă fac! îi strigă lui Mihai şi, alergând spre
el, îl îmbrăţişează.
87
20
Pe firma unui bloc aflat în construcţie, Mihai citeşte a nu

ştiu câta oară: „H2O - antreprenor: I. Bărbuţă”...
„Bărbuţă, Bărbuţă...”, repetă el, mecanic... „Ce te-aş mai
rade eu, dacă aş fi în locul lui Ionică...”
În acest timp, viitorul actor coboară în fugă pe treptele
uneia dintre scările blocului şi se îndreaptă, bucuros, spre
limuzina la volanul căreia se află Mihai.
— Gata! în două luni mi-l dă „la cheie”! Aşa mi-a promis!
îl informează Ionică, intrând în maşină.
Mihai demarează.
— Dar, încă o dată, să nu te pună Aghiuţă să ciripeşti
ceva. Nici Dana nu trebuie să ştie! Cu surpriza asta vreau
s-o fac praf!...
— Tu pe Geta o faci praf, cu surprizele tale, în fiecare zi!
remarcă Mihai.
— Aoleu, mâine e aniversarea - se îngrijorează Ionică. De
data asta, cum o mai descurc? A zis că nu vrea să mă mai
vadă în ochi... Auzi, ce jignire!...
— Lasă, o pun pe Dana să vorbească! îl linişteşte Mihai...
Şi-acum, „maestre”, unde doriţi să vă las? îl întreabă el
apoi, cu ironie prietenească.
— La vechiul meu „amor”! răspunde Ionică, strepezit,
cercetându-şi ceasul... Apoi, privindu-l cu atenţie pe Mihai,
îi spune:
— Mă, uitai: te-am văzut aseară la televizor...
— Ce tot trăncăneşti acolo?
88
George Şovu
— F.B.I. (pronunţă englezeşte Ionică). Mare vedetă

poliţistă! Agentul federal Cooper!
— Data viitoare să închizi televizorul! Dacă vrei să-l mai
vezi, îl ai în original! îi răspunde Mihai, arătând spre sine...
21
„Ce e amorul?/Un amic supus amândurora!/Deci

cânturilor mele zic/Adio tuturora!...” O fată cu o figură
searbădă recită, fără nici un fel de har, teatralizând excesiv,
sfintele versuri eminesciene.
Aşezat într-un fotoliu, la câţiva metri în faţa ei, Ionică
nici nu îndrăzneşte s-o privească.
— Domnişoară, domnişoară - spune el, hotărându-se s-o
întrerupă...
Fata se opreşte contrariată...
— Mă tem că va trebui să ne spunem şi noi adio!...,
pentru că ţi-am mai zis: dumneata n-ai talent! îţi iau banii
degeaba! Înţelegi? Degeaba! Mă mustră conştiinţa! Teatrul
e...
Fata izbucneşte în plâns.
Ionică, înduioşat, se apropie de ea.
— Te rog să te linişteşti! Calmează-te! îi spune el,
mângâind-o pe cap...
— Maestre, izbucneşte fata printre lacrimi, dar eu nu
vreau să dau examen la teatru! Eu... vă iubesc! Vă iubesc!
N-aţi înţeles?... Din ziua aceea, când aţi venit la noi, la
89
liceu, cu colegii dumneavoastră, şi ne-aţi recitat. Atunci m-

am îndrăgostit... De-aceea m-am zbătut atâta ca să fac
lecţii cu dumneavoastră... Şi, cu un gest neaşteptat, îl
prinde în braţe, vrând să-l sărute... În avântul mişcării
însă, face să sară peruca blondă de pe capul lui Ionică.
Fata se trage înapoi, speriată, dând un ţipăt scurt.
În aceste clipe, studentul ia peruca de jos, o scutură şi o
aşază din nou pe cap.
— Vedeţi, domnişoară - spune el sentenţios: Acesta e
teatrul! Nu eşti ce pari a fi!...
Îndrăgostita începe din nou să plângă, ascunzându-şi
faţa între pernele unei canapele, pe care s-a trântit
îndurerată şi dezamăgită.
Ionică e încurcat. Se-apropie, întinde mâna deasupra ei,
parcă a mângâiere - era impresionat de mărturisirea ei şi îi
era milă, dar... ce-ar fi putut să facă?! El o avea pe Geta, pe
ea o iubea, cu ea trebuia să se însoare... „dacă o s-o mai
pot împăca!” îşi spune bateristul... „O s-o împac eu! De-
atâtea ori s-a supărat pe mine şi, până la urmă, i-a trecut!
Şi ea mă iubeşte!..Şi, cu aceste gânduri, înseninat, aproape
zâmbitor, părăseşte apartamentul fetei...
22
90
George Şovu
Locotenentul Şerbănescu intră în curtea unei căsuţe

dintr-o mahala bucureşteană. Sub un şopron se vede un
„Lăstun” albastru, căruia îi lipseşte o aripă.
Ofiţerului îi iese în faţă o bătrână, care îl priveşte cu un
aer şiret...
Urmează o discuţie lungă, în timpul căreia femeia, care
se dovedeşte „tare de urechi”, dă tot felul de explicaţii...
Şerbănescu, privind la actele pe care le are în mână,
rezumă cu voce tare, ca pentru un surd:
— Bun, am înţeles: maşina e a nepotului, plecat în
străinătate...
— Aud? spune bătrânica...
— ... accidentul l-ai făcut dumneata...
— Aud? repetă femeia...
— Ciclopul n-a avut aripă s-o înlocuieşti...
— Aud?
Locotenentul o fulgeră cu privirea şi claxonează scurt,
fără ca bătrâna să observe gestul...
— Aud? repetă ea şi de data aceasta.
Ofiţerul zâmbeşte.
— Ce nu înţeleg eu e cum de ţi-a semnat doctorul că ai
voie să conduci maşina, dacă dumneata nu auzi.
Baba îşi mişcă ochii şi se luminează la chip:
— Păi, mă duc la doctor... numai când aud! răspunde ea
şmechereşte.
— Şi, până acum, de ce n-ai auzit?
— Am crezut că vii pentru amendă, maică! N-am putut
s-o plătesc... că ştii mata cum e: privatizare, pensie mică,
neindexată cât trebuie..., bombăneşte bătrâna aproape
neinteligibil...
91
— Aud? întreabă locotenentul, molipsit şi el de trucul

babei.
— Ce, maică, ai şi mata vreo amendă de plătit?!... şi
izbucnesc amândoi în râs.
23
Într-un mic birou, aflat în apropierea unor maşini

tipografice, Dana corectează de zor un şpalt.
— Nu-l mai corecta degeaba! îi spune Mihai, care, de
câteva minute bune, se tot învârteşte pe lângă ea. Până la
urmă, tot te conving să-l scoţi!
— Te străduieşti de pomană - răspunde fata, oprindu-se
şi privindu-l în ochi. Nu-l scot!
— Ţi-am spus de-aseară că potlogarul acela n-are nici
convingeri politice, dar nici scrupule. Iar tu ai căzut în
plasa lui: îi faci jocul, îi faci publicitate. Din nimeni, devine
cineva! încearcă Mihai să ofere noi argumente.
— Un „cineva” - cum zici tu -, dar care n-o să aibă pe
„nimeni” alături de el, nici măcar pe nişte gură-cască... Aici
vreau să ajung! încheie Dana, arătând şpaltul.
— Am înţeles: încăpăţânarea ta este imposibil de
răsturnat! conchide Mihai, cu disperare.
— Dana, ce faci cu reportajul despre violenţă? întreabă
un bărbat mai în vârstă, care bagă capul pe uşă.
— Am plecat! răspunde fata, ridicându-se de la masă...
92
George Şovu
24
În maşină, Mihai a încercat, din nou, s-o pilduiască, dar,

şi de data aceasta, tentativa lui s-a dovedit zadarnică.
— Lasă-mă aici! îi cere, la un moment dat, fata,
ajungând în dreptul Cişmigiului.
— Şi dacă ţi se întâmplă ceva?
— Scoate-ţi din cap că sunt Laura Palmer, din filmul
”Twin Peaks”, spune ea, trântind portiera şi plecând.
Iat-o acum străbătând o alee a vestitului parc

bucureştean... Deodată simte că este urmărită de cineva.
Întoarce în grabă capul. Într-adevăr, în urma ei, la câţiva
metri, se află doi tineri îmbrăcaţi în mod civilizat, nu par
derbedei.
Dana grăbeşte paşii. Indivizii procedează la fel, vrând s-o
ajungă din urmă. Atunci, reportera ia o hotărâre temerară:
se opreşte brusc, se întoarce spre ei şi, cu un gest
neprevăzut, le întinde reportofonul, pe care îl scosese, între
timp, din poşetă:
— Ce părere aveţi despre violenţă? îi întreabă ea, pe
neaşteptate...
Surprinşi, „tipii” rămân o clipă descumpăniţi. Se privesc
între ei...
93
— Despre violenţă?! întreabă unul, cu falsă mirare... Noi

suntem pentru tratative, domnişoară, mese rotunde,
negocieri!...
— Aşa că - adaugă celălalt, cu un rânjet care se vrea
agreabil - dă mătăluţă, „de bunăvoie şi nesilită de nimeni”,
unealta aceasta de muncă (şi indică reportofonul).
— ... că, poate aşa, scapi şi de grija înregistrărilor... sub
clar de lună! îl completează primul individ, întinzând mâna
spre aparat...
— A!... numai atâta voiaţi? răspunde Dana zâmbind şi
face gestul de a le oferi reportofonul. Dar, în clipa
următoare, le aplică fulgerător, cu vârful pantofului, câte o
lovitură... Între picioare...
Indivizii se-încovoaie de durere şi sunt gata să se arunce
asupra Danei, care însă, întorcându-le spatele, o rupe la
fugă.
În aceste clipe, din spate, Mihai venea alergând.
Văzându-l, atacatorii renunţă s-o mai urmărească pe Dana
şi, intrând pe altă alee, se îndepărtează bombănind şi
înjurând.
— Uneori, şi violenţa e bună la ceva! spune Dana,
zâmbind. Pe faţa ei se mai văd însă urmele spaimei prin
care trecuse.
Ajuns lângă ea, Mihai îi ascultă vorbele şi oftează din
greu.
— Ţi-am spus că mă descurc şi singură! completează
fata, apropiindu-se de el şi sărutându-l tandru... Era,
totuşi, impresionată de grija pe care i-o purta. Deşi o
deranjau din anumite puncte de vedere, spaimele dovedeau
94
George Şovu
că iubirea lui Mihai pentru ea era adevărată - aşa cum

avusese prilejul să constate de atâtea ori...
... După ce plecase din maşină, Mihai a urmărit-o cu
privirea până ce a intrat în parc... Bătea un vânt uşor, care
vălurea frunzele pomilor. Ascultându-le murmurul, băiatul
s-a pomenit cu valurile unei ape înaintând până lângă
maşina sa. Apoi, retrăgându-se, au lăsat în urma lor, pe
trotuar, corpul neînsufleţit al unei fete, care nu era alta
decât Dana. Mihai priveşte speriat, de-a lungul unei alei.
Vede doi indivizi... Apoi o vede pe Dana oprindu-se în faţa
lor. Simte că prinde aripi la picioare. Aleargă într-un
suflet...
— Hai, hai, lasă! caută să-l liniştească Dana, văzându-l,
în continuare, preocupat. Nu te mai speria, că... n-o să
scapi tu de mine aşa de uşor! Şi, sărutându-l încă o dată,
se îndreaptă spre liceul din apropiere...
25
... unde, aflaţi în recreaţie, elevi şi eleve joacă handbal, în

curtea interioară.
Într-un colţ, mai retraşi, Florin şi Sanda discută aprins,
în timp ce, din apropiere, aflat într-un grup de băieţi, Grig
priveşte curios spre ei.
— Hai, măi Grig, acum ce-oi fi vrând, să moară cu tine în
braţe? Mai lasă-l şi pe bietul Florin!... comentează Cristian,
un băiat simpatic, din grup.
95
— Ţi-am mai spus: n-am avut şi n-o să am niciodată

nimic cu Grig! E un măgar şi jumătate! îi declara Sanda lui
Florin, chiar atunci.
— Vezi, înseamnă că tot a fost ceva! remarcă băiatul.
Sanda îl priveşte crunt:
— Atunci nu există decât o singură soluţie - decide ea:
Ionică e la facultate?
— Da! răspunde Florin, nedumerit.
— Mergem acum la tine acasă şi-ţi demonstrez!
— Cum adică „să-mi demonstrezi”? întreabă flăcăul,
puţin speriat.
— Nu ştiu cum, dar... sper să ne descurcăm!
În acest moment, Isoscel tocmai trecea, grăbită, pe lângă
ei, purtând într-o mână o sacoşă mare. Cei doi au
îngheţat...
... Între timp, Dana, care intrase în curtea liceului, stătea
de vorbă cu un băiat. Profesoara o zăreşte şi se îndreaptă
spre ea.
— Dar despre violenţă şi sex ce părere ai? Există vreo
legătură? îl întreabă ziarista, cu microfonul în mână.
Văzând-o însă pe Isoscel, o salută bucuroasă:
— Bună ziua, doamnă! Ce mai faceţi?
— Să-ţi răspund eu la întrebare, drăguţă - spune Isoscel:
în şcoală nu există sexe. Aici sunt doar elevi şi atât! Şi,
privind spre Florin şi Sanda, le face semn să se apropie.
Elevii vin spăsiţi.
— Ia spuneţi voi, puişorilor, ce vă învăţ eu mereu? li se
adresează, fără nici un fel de introducere.
— Matematică, doamnă! răspund cei doi, deodată.
— Şi cu iubirea?
96
George Şovu
Sanda şi Florin „au băgat-o pe mânecă”... Nu ştiu ce să

răspundă, de fapt n-au înţeles la ce se referă profesoara.
— ... Cu iubirea..., la ora de dirigenţie..., reia Isoscel.
— A, că „matematica este singura noastră iubire”!
răspunde Florin, de parcă ar cita.
— Şi că „ea n-are sex”! îl completează Sanda, în aceeaşi
manieră.
— Ei, ai văzut? se „făleşte” profesoara ca pentru nu ştiu
ce fel de victorie..., dar, după câteva secunde, izbucnesc cu
toţii în râs.
O minge se opreşte în sacoşa lui Isoscel, care începe... să
latre...
Dana tresare...
— Nu vă speriaţi: e „Ionică”. L-am dus la doctor, fiindcă e
bolnăvior, săracu’! zice Isoscel, descoperind un căţel, care
scoate capul din sacoşă şi latră din nou... Tu mai stal pe-
aici? o întreabă profesoara pe Dana.
— N-am terminat reportajul, aşa că... mai stau!
răspunde ziarista.
— Atunci ţi-l las ţie! hotărăşte Isoscel. Eu mă duc la oră,
cu ăştia! motivează ea, arătându-i pe Sanda şi Florin, care
se pregăteau să se îndrepte spre clasă. După ce ies, am o
fereastră şi-l duc acasă.
— Doamnă, sper să fiu la înălţimea acestei misiuni!
precizează Dana, cu o uşoară ironie, mângâind căţelul pe
cap. Aşa-i, „Ionică”?
— Poate îi iei şi lui un interviu... Ştie multe! E un bandit
şi jumătate! completează profesoara, plecând spre
cancelarie.
— Vasăzică din ăştia mi-eşti, domnule „Ionică”! se miră
Dana.
97
— Ham-ham! „răspunde” căţelul, trăgând-o după el spre

două fete, care discutau undeva, în apropiere. Devenind
foarte atentă, Dana înregistrează următoarea convorbire:
— Auzi, dragă - spune una dintre fete: mă trimite la
mătuşă-sa, că „e patroană de mare casă de modă”..., pe
post tic manechin!... „OK!” zic eu şi mă duc. Dar acolo
constat că: „Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”
— Cum adică? întreabă cealaltă.
— Bordel! Bordel în toată regula! Dar... cu ştaif, pentru
străini! Tarif: 50 de dolari!
— Şi?
— Le-am spus că nu stau de vorbă decât... de la o mie în
sus! Măcar să ştim şi noi pentru ce! se amuză fata.
Se aude soneria de intrare la ore... Elevele se grăbesc
spre clasă.
— Bravo, domnule „Ionică”! exclamă Dana, mângâind,
din nou, capul căţelului. Ştii că ai vocaţie?! Parcă ai fi
Sherlock Holmes!...
O „Dacia”, fără însemnele poliţiei, se opreşte la poarta

liceului. La volanul ei, îmbrăcat în civil, se află chiar
Sherlock Holmes. Gânditor, fumează „la rece” una din pipele
inie.
— Domnule maior, permiteţi-mi să raportez! se aude, din
Ir-o dată, vocea locotenentului, în aparatul de emisie-
recepţie din maşină. Nici celălalt «Lăstun» accidentat nu
intră în colimator!
98
George Şovu
— Atunci, varianta a doua, Şerbănescule! spune

maiorul, schimbând pipa cu alta, aflată în buzunarul
pentru batistă.
Intrând peste câteva minute în curtea şcolii, Sherlock

Holmes este întâmpinat de Dana. Îl văzuse mai de departe
şi, pentru că îi atrăsese atenţia, îi ieşise în întâmpinare.
— Nu vă supăraţi - îl abordează ea dumneavoastră ce
părere aveţi despre violenţă?
— Excelentă, domnişoară! răspunde maiorul prompt şi
serios.
Fata e stupefiată.
— Poftim?!
— Dacă ea n-ar exista, n-aş exista nici eu!
După momentul de perplexitate, Dana îl întreabă, cu
umor:
— Sunteţi, cumva, bandit?
— Un bandit şi jumătate... de poliţist! Sărut mâinile,
domnişoară - mai adaugă ofiţerul şi se îndreaptă spre
cabinetul directorului...
În urma lui, „Ionică” îşi exprimă părerea: „Ham-ham!”
— Aha! Eşti invidios! Te concurează! remarcă fata,
amuzată.
26
99
Într-un birou al Combinatului de Vopsele, locotenentului

Şerbănescu i se arată un catalog cu eşantioane de culori.
— Este între asta şi asta! precizează poliţistul, indicând
două nuanţe alăturate.
— Noi nu producem aşa ceva! spune tehnicianul cu care
stătea de vorbă.
— Dar cine?
— Nimeni, nicăieri!
— Şi-atunci, ce credeţi?
— O improvizaţie! Asta trebuie să fie!
Şerbănescu priveşte departe, pe lângă omul din faţa sa.
— Păcat de o asemenea culoare frumoasă!... Te face să
turbezi!... De ce-a trebuit să aibă nevastă-mea rochie
ciclamen?
Ascultându-l, tehnicianul îl priveşte acum ca pe un
extraterestru.
27
Se aude, din nou, ţârâitul strident al soneriei. Într-o

larmă specifică, elevii ies din clase şi se foiesc pe
coridoarele liceului.
Ajuns în şcoală tocmai într-un asemenea moment, Ionică
se strecoară printre liceeni.
— Geta! Geta! se aude vocea unui băiat.
100
George Şovu
Ionică tresare. Şi, căutând cu ochii în jur, observă cum o

lată aleargă spre un tânăr aflat, întâmplător, în apropiere.
Se sărută...
Închizând, o clipă, ochii, studentul înghite în sec. Apoi, fl
bate uşor pe umăr pe băiatul din faţa sa.
— Ce vrei, domnule? întreabă acesta, contrariat.
— Habar nu ai ce fericit eşti! răspunde Ionică, plecând.
Însoţindu-şi vorbele cu un gest caracteristic, elevul
exclamă:
— Precis îi filează ceva!...
De după un colţ al culoarului, apare Dana cu „Ionică” de
zgardă. Căţelul începe să latre.
— Ce faci, tizule, eşti supărat pe mine? îl întreabă
viitorul actor.
Dar căţelul îl latră din nou.
— Domnu’ meu, puţin respect, ce naiba! zice Ionică,
arătând spre obraz. Sunt naşul tău doar! De la mine te are
stăpână-ta! (într-adevăr, cu câteva luni în urmă, i-l făcuse
cadou o elevă, pe care o medita, iar el îl dăruise lui Isoscel.)
Sub asaltul „criticii”, căţelul se potoleşte şi i se gudură
pe lângă picioare.
— Ei, aşa mai putem sta de vorbă! conchide studentul.
— Ionică, poţi să fii un minut serios? i se adresează
Dana, pregătindu-şi microfonul.
— Păi, asta e - îi răspunde acesta: eu sunt tot timpul
serios şi nimeni nu mă crede.
Dana zâmbeşte şi devine oficială:
— Stăm de vorbă cu domnul Ion Popa, student la actorie.
Ce părere aveţi dumneavoastră despre violenţă? se aude
întrebarea ei.
101
— Stimată domnişoară, ... eu vreau să omor pe cineva!

răspunde Ionică, grav.
Dana apasă pe un buton şi opreşte banda.
— Ionică, eu te-am întrebat serios.
— Şi eu ţi-am răspuns la fel.
Socotind că băiatul glumeşte, ziarista intră în joc:
— Nu, zău! Şi pe cine, mă rog?
— Încă nu ştiu, dar aflu eu...
— Şi-atunci?
— Îţi mai dau un interviu... O s-ajungi mare! spune
băiatul, zâmbind.
— Te ţii numai de pozne, prietene! Ţine-l şi pe dumnealui
până iese Isoscel de la oră…, că eu alerg la redacţie... să nu
no răcească mărturisirile tale „senzaţionale”...
În sala de clasă în care se afla, de la catedră, Isoscel

priveşte cu încântare cum Florin, în mare viteză, umple
tabla cu formule matematice.
Cunoscând clasa, Ionică se apropie, tiptil, de uşă şi
începe să se uite pe gaura cheii. Căţelul stă cuminte lângă
el.
Din banca lui, Grig, întunecat, trage cu coada ochiului
spre Sanda, care îl urmăreşte cu plăcere pe Florin.
Acesta a terminat demonstraţia. Aşază creta pe marginea
tablei şi aşteaptă.
Rămânând cu ochii pe tablă, profesoara începe să
asculte „sirena” ce-i pornise înăuntru...
— Am greşit ceva, doamnă? întreabă Florin, nedumerit.
102
George Şovu
Dar Isoscel, cu privirea încă ţintă spre tablă, strigă:

— Ionică!... Şi, întorcând capul spre uşă, adaugă: Intră!
Nu te mai uita pe gaura cheii!
— Sărut mâna, doamnă! spune studentul, deschizând
uşa.
În bănci, elevii se foiesc miraţi.
— Adu-l şi pe ăla micu’! porunceşte fosta dirigintă.
Ionică iese câteva secunde, desprinde lesa pe care o
legase de clanţa uşii şi înaintează spre catedră cu căţelul
care hămăie bucuros şi îşi pendulează codiţa, de parcă ar fi
limba unui metronom.
— Fii cuminte! îl potoleşte Isoscel, ameninţându-l cu
arătătorul. Apoi i se adresează lui Ionică:
— Ei, ce zici? îl întreabă ea, arătând spre tablă.
— Doamnă, nu înţeleg nimic! mărturiseşte Ionică, după
o privire globală cu care învăluise „scofala” făcută de
Florin.
— Nici nu ai cum să înţelegi! subliniază profesoara.
Fratele ăsta al tău e nemaipomenit! Un adevărat talent!...
Dar nu munceşte cât trebuie!... Brânză bună-n burduf de
„Ionică”! încheie ea, arătând spre căţel.
Clasa întreagă se amuză.
— Treci la loc! i se adresează apoi lui Florin, care
porneşte spre banca sa.
Trecând pe lângă Grig şi observând că acesta intenţiona
să-i pună piedică, Florin îi şopteşte:
— Nu ţine, „băieţică”! după care se aşază lângă Sanda.
Fata îi zâmbeşte fericită, strângându-l de braţ.
Din banca din faţă, Cristian se-ntoarce şi-l felicită.
— Bravo, Florine! Eşti tare! Ai băgat-o-n buzunar pe
Isoscel...
103
Apropiindu-se de profesoară, Ionică i se adresează,

confidenţial:
— Doamnă, eu am venit să vă spun ceva foarte serios.
— Ce vorbeşti? zice Isoscel, măsurându-l. Ei, voi -
adaugă ea: Gata, acasă! Şi burta pe carte!
— Vă rog, doamnă, să rămână şi Florin! intervine Ionică.
— Ai auzit? îi strigă Isoscel puştiului, care îşi strângea
cărţile.
— Ei, acu-i acu! îi şopteşte băiatul colegei sale.
— Dar ce e? S-a întâmplat ceva? se nelinişteşte Sanda.
— Îţi spun eu! Aşteaptă-mă la banca noastră!...
Fata părăseşte clasa împreună cu ceilalţi colegi.
Pe culoar, elevii lui Isoscel discută aprins.

— Bă, ce chestie! Cum a simţit că e la uşă?! se miră
unul.
— Şi cu căţelul! Că afară nu hămăia potaia! adaugă
altul.
— Telepatia, n-aţi auzit? A ghicit şi cine-o să iasă la
alegeri! intervine Cristian, zeflemitor.
— Zexe! S-o creadă „muta de la Manutanţă” ! zice Grig,
trecând pe lângă ei.
— Sst! Că ne-aude! se nelinişteşte altcineva. E cu
„spiritul” după noi.
— Şi, dacă se prinde... despre ce facem noi, astă-seară,
la Marilena?!... glumeşte careva.
— Mâine, tabla o să fie numai scântei sub creta
noastră... Spiriduşi ne face! încheie Cristian.
104
George Şovu
Râd cu toţii, ieşind pe poarta liceului...
... Ceea ce făceau ei la aşa-numita Marilena nu era deloc

de râs. Femeia - un fel de codoaşă - îşi punea casa la
dispoziţie (o casă singură în curte, cu grădină, aşezată pe o
stradă mai retrasă)... pentru întâlnirile unor perechi, de
obicei tineri, elevi mai ales, care plăteau o sumă de bani la
intrare, veneau cu băutură, cu ceva mâncare şi...
petreceau, adică făceau amor, aşa, la vedere, unii în faţa
altora, culcându-se pe unde apucau, schimbând
partenerele, partenerii... Din clasa lui Florin şi a Sandei
frecventau acest loc patru băieţi, între care Cristian şi Grig.
Fetele erau din alte clase, ori de la alte şcoli... Dacă ar fi
ştiut, într-adevăr, Isoscel despre aceste orgii..., mamă,
mamăăă!...
— Înţelegi, mă, ce nenorocire te paşte? îl întreabă Ionică,

roşu ca sfecla, pe fratele său. Doamnă, puneţi-l să jure!
Isoscel îl priveşte pătrunzător pe puşti:
— Florine, te ascult!
— Jur! spune băiatul, spăsit.
— Mai tare! îi porunceşte Ionică.
— Mă jur, na, mă jur! repetă Florin convins. Apoi,
trecând cu privirea peste cei doi, exclamă încet, ca pentru
sine: Da’ ce bine era!...
— Bine?! Parascovenia ta de analfabet! sare Ionică ars şi,
apucându-l de ciuf, îl trage sub robinetul unei chiuvete din
105
colţul sălii (era un laborator, de fapt), dând drumul jetului

de apă... Mă iertaţi, doamnă, continuă studentul, fără să se
întoarcă spre profesoară, dar ăsta trebuie răcorit! Nu vedeţi
că şi acum o ia ca apucatu’ peste mirişte?! Ce, mă, a intrat
strechea-n tine, că te mănânc! urlă Ionică, ieşit din fire, în
timp ce îl tot îndesa pe Florin sub şuvoiul de apă...
— Ho, nebunule, că mi-ai stricat freza! îi strigă băiatul
reuşind să se elibereze şi scuturându-şi capul de apa care,
împrăştiindu-se, răcoreşte şi obrajii lui Ionică.
Isoscel îi priveşte matern, zâmbind înţelegătoare.
28
... Fata e înaltă, suplă, îmbrăcată decent. Are un chip

frumos, puţin palid (poate din cauza spaimei), mângâiat de
şuviţele unui păr blond care-i ajunge până spre umeri. Nu
este fardată deloc. Luminile-i albastre, de sub frunte, s-au
lipit parcă de vârfurile pantofilor. Răspunde fără să ridice
capul. Recunoaşte totul, cu o voce stinsă, abia
perceptibilă... Nu are mamă... Tatăl ei, inginer, o creşte
singur, de când fata avea şase ani. El se ocupă de toată
gospodăria. Ea, fata, îl mai ajută „din când în când”... „Nu
mă lasă - mărturiseşte tot cu capul plecat -, vrea să învăţ
bine, să mă fac doctoriţă!...”
Directorul liceului, în biroul căruia se petrecea scena, se
uită în catalog: „Da, are note bune - spune el - şi nici de la
106
George Şovu
şcoală nu lipseşte, n-are aproape nici o absenţă... Faptul că

are cursuri după-amiază îi permite ca dimineţile, când tatăl
său se află la slujbă, să fie folosite pentru...”
... Sherlock Holmes venise la ţintă. Avea toate
informaţiile... I-a arătat directorului câteva fotografii, care
reprezentau trei chipuri urâte, hidoase aproape,
întunecate...
„Sunt ţigani - a precizat maiorul. Au între 30 şi 40 de
ani. Racolează fete, în special eleve, şi le vând străinilor.
Bineînţeles că le batjocoresc ei mai întâi. Din preţul vânzării
- valută, desigur - le dau şi lor, acolo, ceva. Le mai «scot
ochii» cu câte o pereche de ciorapi, cu vreo trusă de farduri
sau te miri cu ce fel de alte nimicuri, în timp ce lor le
rămâne grosul. Şi, când socotesc că nu le este de-ajuns cât
a rezultat din tocmeala cu «clientul», la sfârşit îl jefuiesc,
iar, dacă acesta se opune, îl potolesc cu lamele cuţitelor...
Eleva dumneavoastră - şi i-a spus numele - «lucrează» cu ei
de aproape două luni. Acum câteva zile a fost «vândută»
unui..., mă rog, n-are importanţă naţionalitatea. Individul -
de vreo cincizeci de ani - se află, în prezent, la spital,
înjunghiat. O să scape cu viaţă. I-a fost recuperată şi o
parte din lucrurile de care a fost jefuit. Unele se pare că
sunt la fată...”
... Dintr-un munte de întrebări care se vânzolesc în
sufletele aflate de faţă (pe lângă directorul coordonator, mai
erau prezenţi şi cei doi directori adjuncţi - o femeie şi un
bărbat), răsună, într-o linişte de mormânt, cea mai simplă
şi mai firească pe care o pune femeia directoare:
— Bine, dar de ce?
— Voiam să am şi eu dolari! soseşte răspunsul, rostit
alb, ca o linie dreaptă.
107
— Pentru ce? se aude, după alte clipe de tăcere

îndurerată, de data aceasta vocea directorului.
— Pentru nimic special... Îi voiam şi atât!
— Şi cât primeai pentru...
— Depinde... Între 15 şi 20!...
... Anunţat de urgenţă, tatăl fetei a sosit, cu sufletul la

gură. Când a aflat despre ce este vorba, bărbatul distins,
înalt, suplu, cu părul argintat pe la tâmple, s-a clătinat
scurt, a întins o mână tremurândă, golită de orice forţă,
spre braţul unui fotoliu şi... s-a prăbuşit... Doctorul, care a
venit cu „Salvarea”, a promis că va putea fi recuperat.
În clipele acelea sufletul lui Sherlock Holmes se văita în
tăcere, cu vorbele de aur ale lui Blaga: „Ce umbră curată /
Aruncă-n lumină o fată. / E aproape ca nimicul / Singurul
lucru fără de pată!” Lacrimile fetei, îngenuncheată la capul
tatălui, nu-i pot spăla, desigur, obrazul batjocorit şi
demnitatea târâtă în noroi, nu-i pot reda liniştea vieţii şi
sănătatea, pierdute pentru totdeauna.
Şi iarăşi vibrează între pereţi - şi ei îndureraţi -
întrebările: „De ce?...”, „Pentru ce?...”
Ecourile lor sunt menite parcă să deştepte, în spaţiul de
suferinţă al acestui neam, pateticele implorări de cântec
dintr-o rugăciune ce-ar trebui rostită nu pentru alinarea
înfrângerilor, ci pentru îmbărbătare către biruinţă:
„Doamne, vino, Doamne, /Să vezi ce-a mai rămas din
oameni!...”
108
George Şovu
29
Mergând alături de Florin, pe o alee din Cişmigiu, Ionică

îşi priveşte ceasul de la mână (îi intrase în reflex acest gest,
datorită „luptei cu timpul”, după cum se exprima el) şi
bombăne ceva neinteligibil, ca şi cum şi-ar face nişte
socoteli.
Încordat, Florin priveşte spre o alee vecină, unde...
Sanda se plimbă prin faţa unei bănci. Băiatul îi face semne
să-l aştepte.
— Ai auzit ce-a spus Isoscel? Trebuie să-ţi deschid
ochii... Că la fiecare pas te pândeşte o ispită. Femeia, de
exemplu! Tu ştii ce este femeia? întreabă studentul-actor,
însoţindu-şi vorbele cu un gest larg, ca în faţa unei întregi
săli de ochi, care-i sorb înţelepciunea şi talentul.
— Da, „femeia - eterna poveste”! îl ironizează puştiul.
— Asta e din cărţi, găgăuţă!... Am văzut c-ai început să
arunci cu banii anapoda... Viaţa e altfel! Concret: tu ştii
cum să intri în vorbă cu o fată?... Nu cu Sanda, care stă în
bancă, lângă tine...
Florin priveşte cu coada ochiului spre Sanda. Aceasta îi
face semne să se grăbească. Băiatul îi „răspunde” printr-un
gest, arătând spre Ionică: n-are-ncotro deci, trebuie să
scape mai întâi de el...
— Uite, pe stradă! îşi continuă bateristul peroraţia... Să
zicem, de pildă, că-ţi place una. Simţi că mori dacă n-o
cunoşti! Ei, cum faci?
— O fluier! e de părere Florin şi, cu ironie ascunsă, imită
fluieratul.
109
— Iar ea se întoarce şi-ţi trage două labe, de se învârte

lumea cu tine! Fiindcă ai fost bădăran... Femeia se
cucereşte, ţâcă!... Hai să-ţi arăt o figură infailibilă! O ştiu de
la Mihai. El e as în chestia asta!... Vezi fata că vine spre
tine... Îi prinzi privirea şi te îndrepţi spre ea. Şi, când ai
ajuns ochi în ochi, îi spui serios: „Aţi zâmbit, domnişoară!
Să nu tăgăduiţi!”... Atunci ea începe să râdă şi... lipitura e
gata!... Şi-acum să trecem la practică! Vrei?
— Nu putem să lăsăm pe altă dată? scânceşte Florin,
gândindu-se la Sanda.
— Nu! Căci cine ştie când mai am timp de aşa ceva... Îţi
place blonda aceea?
— Nu! răspunde Florin, dând impresia că a intrat în
jocul lui Ionică.
— Dar asta? indică el altă fată, brunetă de data aceasta.
— Treacă-meargă! acceptă Florin, aşezându-se pe un
scaun din marginea aleii, ca la spectacol.
Şi Ionică îşi pune în aplicare „teoria”. Dar, când ajunge
„ochi în ochi”, fata îl altoieşte cu două palme zdravene,
apostrofându-l:
— Bădăranule!
Ionică a rămas „ca la teatru”.
— Nu e mai bine cu fluieratul? Că eşti mai departe?
comentează Florin, „serios”.
— Asta n-are umor! decretează studentul. Lasă, că-ţi mai
explic eu, adaugă privindu-şi ceasul, acum am treabă. Tu
du-te acasă şi apucă-te de lecţii! Să nu dea necuratul să te
mai găsesc cu temele nefăcute, că... e vai de pielea ta!...
110
George Şovu
După ce-a plecat Ionică, Florin, prefăcându-se că se

îndreaptă şi el spre ieşirea din parc, dar pe o altă alee, s-a
întors şi-a început să alerge către locul în care îl aştepta
Sanda.
— Tanjă mare! rosteşte el, gâfâind. Toată lumea îmi
explică, toată lumea mă pilduieşte, toată lumea mă
ceartă...
— Aşa se întâmplă când eşti... mare - spune fata
înălţându-se în vârfuri, până la buzele lui - şi... neştiutor!
Ce să-i faci, mai învaţă omul! Dar, ia spune, ce-a fost cu
Isoscel... Despre ce poveste era vorba?!...
Şi Florin îi relatează pe scurt ce şi cum...
— Ceea ce nu ştiu eu - se întreabă el, la un moment dat
- este cum de-a ajuns în caietul de matematică?!...
Sanda caută repede în ghiozdan şi scoate o carte.
Deschizând-o la o anumită pagină, scoate de-acolo un
pliculeţ, însoţit de un bileţel.
— Aşa era?
Băiatul îl cercetează cu înfrigurare.
— Da! Identic! aprobă el.
— Şi iată-l şi pe cel de astăzi! adaugă fata, scoţând din
geantă încă un pliculeţ...
— Înseamnă că tu nu l-ai folosit! Ştiai ce e înăuntru?
— Ce poate să fie? Drog!
— Mă duc să pup mâna cuiva! decretează Florin.
— Cui? întreabă, curioasă, fata.
— Lui Isoscel, bineînţeles!... Că ea m-a aşezat lângă
tine... Şi aş mai pupa eu pe cineva..., adaugă băiatul,
linguşitor. ..
— Dar ai învăţat „lecţia”?
111
— Ionică susţine că practica e totul! Şi, îmbrăţişând-o, o

sărută lung, însă tot stângaci.
— Aşa e „ca-n filme”! spune Sanda, desprinzându-se din
îmbrăţişare. Hai să-ţi arăt încă o dată..., şi începe să-l
sărute „ca la carte”...
30
În drumurile lui, locotenentul Şerbănescu a ajuns acum

la un alt „Ciclop”, al patrulea de pe o listă întreagă, pe care
trebuie s-o parcurgă.
Un meşter din secţia Vopsitorie îi prezintă registrul.
— Uitaţi-vă: la noi n-a intrat nici un „Lăstun” în ultimul
un! îi spune acesta.
Ofiţerul se încruntă şi pleacă.
În acest timp, nea Marin, coechipierul locotenentului, se

afla în curtea unui vopsitor particular, undeva, într-o
mahala.
— Dar dumneata, la cooperativă, lucrai cu unul Pândele
- i se adresează plutonierul. El şi-a deschis atelier?
— Nu ştiu, dom’ major! spune vopsitorul, foindu-se.
— Ascultă, meştere, îl ia din scurt poliţistul, mă crezi
copil de trupă? Lucrează fără autorizaţie, aşa-i?
112
George Şovu
— Dom’ major, de ce-o luaţi aşa? Ştiţi..., eu... turnător n-

am fost nici în timpul comuniştilor! răspunde meşterul
ambiguu.
— Nu-i nimic, îţi scoţi pârleala acum! remarcă, zâmbind,
nea Marin, care obţinuse, în felul acesta, ceea ce dorea...
31
Ionică merge atât de grăbit pe stradă, de parcă ar fi

hăituit de cineva... „Mama ei de viaţă!” mai exclamă el din
când în când, nebăgând de seamă că oamenii privesc,
întrebători, în urma lui. Acum simte că i s-a făcut foame...
Trecând pe lângă un snack-bar - o rulotă, de fapt -, se
opreşte şi cere două sandvişuri. O vânzătoare tânără le
aşază pe o farfurie şi i le oferă.
— Sunt calde - îi spune ea.
— Mulţumesc! Cât costă? întreabă Ionică, înfulecând
jumătate dintr-unul.
— Două sute.
Ionică se îneacă...
— Să vă aduc şi-o citronadă? spune fata, văzându-l că
tuşeşte.
— Nu, nu! se apără Ionică speriat, gândindu-se la bani.
Mi-a trecut!...
113
Tu n-ai ăst drept

Nici zeii cei
Din cer nu-l au
Tu însă-ncalci orice ar fi!
rosteşte studentul un fragment din monologul lui Tiresias,

bătrânul proroc din Teba (personaj din tragedia Antigona,
de Sofocle)...
Ajunsese la Academia de Teatru şi Film. Acum repeta,
aruncându-şi privirile, ca de obicei, spre ceas. Profesorul,
care îl asistă, zâmbeşte, căci aştepta gestul. Ionică îşi
continuă tirada, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat:
Dar Furiile... te vor pândi

Şi câte rele-ai făptuit
În lanţul tot atâtor rele vei fi prins!
îi spune el lui Creon, care, de fapt, nu este prezent pe scena

improvizată.
— Excelent, Ionică - apreciază profesorul în afară de... -
şi arată spre ceas.
— Maestre, am înţeles! răspunde, serios, studentul,
scoţându-şi peruca cu plete albe - singurul element de
costumaţie. De mâine îl las acasă!...
Peste câteva minute, dă buzna într-o încăpere, în care, pe

rafturi, se află diverse elemente de recuzită şi perucherie.
114
George Şovu
— Nea Costele, salvează-mă şi azi! se roagă el, întinzând

unui om mai în vârstă sacul de voiaj pe care-l avea în
mână...
Acesta - ştiind ce are de făcut - îi schimbă repede
perucile.
— Şi cu socotelile noastre mă mai păsuieşti puţin?
— Până o s-ajungi tu actor mare! Cap de afiş! răspunde
bătrânelul, zâmbind.
— Cel Mare - zice Ionică, arătând spre cer - cinci vieţi să-
ţi dea, nea Costele!
32
Sala cea mare a magazinului „Raiul copiilor” răsună de

rafale de împuşcături.
Ionică este îmbrăcat în şerif: peste peruca lui blondă, are
o pălărie cu boruri largi, à la John Wayne, iar pe bluza
costumului său de blugi străluceşte insigna de şerif. Poartă
mustaţă şi favoriţi, iar în mâna dreaptă ţine un pistol „cu
butoi”. Este „încolţit” de un grup de „bandiţi” (copii între
trei şi şase ani, toţi băieţi - cu excepţia unei fetiţe), care trag
în el. „Şeriful”, în spatele căruia se află un paravan,
primeşte fiecare „glonţ” cu „durerea” şi pantomima de
rigoare, legând fiecare element într-o mişcare plină de
fantezie. La un moment dat, loviturile îl copleşesc şi
„şeriful” cade mort, într-o volută spectaculoasă.
Un băieţel cu nasul cârn începe să plângă:
115
— L-am omorât, săracu’! se vaită el.

Ceilalţi „bandiţi” se apropie, curioşi, de „şerif4, căruia, în
cădere, îi scăpase pistolul.
Ionică întinde uşor mâna, să-l apuce.
— Aha! N-a murit! strigă un alt băieţel, care,
observându-l, descarcă în el o rafală.
Ionică însă, printr-un salt acrobatic, se ridică, spunând:
— Un şerif nu moare niciodată!...
— Mamă, se roagă unul din „bandiţi”, vreau pistolul
ăsta!
— Şi eu! Şi eu! se aud vocile altor copii, care îşi trag
părinţii sau bunicii spre vânzătorul de la tejghea - un
bărbat plăcut la înfăţişare, dar cu figură energică şi cu un
trup de atlet. „Asediat” de cereri, se străduieşte să-şi
servească ireproşabil „clienţii”...
Trecând prin sală, domnul Jean, patronul, se opreşte şi
priveşte spre cumpărători. Aflat alături de el, un tip
slăbănog, cu înfăţişare de funcţionar modest, remarcă:
— E grozav băiatul ăsta, patroane! în fiecare zi scorneşte
altceva! A triplat deverul!
Patronul parcă nici n-ar fi auzit. Ajungând însă în
dreptul lui Ionică, îi şopteşte mustrător:
— Azi iar ai întârziat! După ce termini, să vii sus!
Întunecat, Ionică se ascunde după paravanul aflat în
spatele său.
„De data asta... am feştelit-o la cub!” îşi spune el
neliniştit. „Mă dă afară!”
Apoi, cu o dexteritate de prestidigitator, începe să-şi
schimbe înfăţişarea.
116
George Şovu
De scena aflată în faţa paravanului se apropie alţi şi alţi

copii, curioşi să vadă ceea ce va urma...
Dintr-o dată, în faţa lor, apare un flăcău cu plete lungi
aurii, cu o cămaşă înflorată, peste care este încins cu un
cordon de piele.
— Copii, ştiţi voi cine sunt eu? întreabă flăcăul.
— Ciobănaşul din Mioriţa! Ştiu, că mi-a citit bunica!
spune un băieţel.
— Ba, nu: e fratele lui Gigei, de la noi din bloc! sare altul.
— E căpitanul Power, intervine un prichindel.
— Nu, copii! Eu sunt Făt-Frumos! răspunde Ionică,
serios...
S-a făcut linişte. Toţi copiii îl privesc cu admiraţie...
— Dar nu eşti frumos! remarcă o fetiţă cu ochelari, care
îl cercetează neîncrezătoare...
Femeia de serviciu, care căsca gura la „spectacol”,
proptindu-se în „T”-ul cu care făcea curăţenie, râde...
— Tu trebuie să-ţi schimbi ochelarii, fetiţo! îi spune
Ionică, apropiindu-se de ea. Făt-Frumos e... totdeauna
frumos!
— Da’n basme n-are blugi! constată un puşti, care a
căpătat curaj între timp.
— N-are! Căci eu sunt un Făt-Frumos modem! motivează
Ionică, spre a ieşi din încurcătură... Şi o caut pe Ileana
Cosânzeana! N-aţi văzut-o pe aici?
— Nu! răspund în cor câteva fetiţe.
Făt-Frumos pare, o clipă, descumpănit. Dar, deodată, o
vede:
— Uitaţi-o! spune el bucuros, luând, din raftul
vânzătorului din apropiere, o păpuşă îmbrăcată în voaluri
albe, cu coroniţă pe cap, ca o mireasă.
117
— Ce cauţi aici, Ileană Cosânzeană? o întreabă Făt-

Frumos.
— M-am ascuns de Zmeul-Zmeilor! răspunde... tot
Ionică, schimbându-şi glasul.
— Zmeul-Zmeilor?! se înfurie Făt-Frumos. Iar a
îndrăznit? Praf îl fac! exclamă el, punând mâna în şold...
Hiii! Paloşul! Am uitat paloşul! mai spune, aşezând păpuşa
în braţele unei fetiţe... Ai grijă de ea, până mă întorc! o
roagă şi-apoi trece repede în spatele paravanului..., de
unde, după nici un minut, iese, pe partea cealaltă, în chip
de Zmeul-Zmeilor.
În grupul copiilor se creează rumoare..., se aud ţipete...
— Aaaa! Aici te-ai ascuns! rosteşte, cu voce
tremurătoare, duşmanul lui Făt-Frumos şi încearcă să
smulgă păpuşa-mireasă din braţele fetiţei... Aceasta însă se
luptă cu el, strigându-i:
— Nu ţi-o dau! Nu ţi-o dau!
Dar zmeul este mai puternic şi, cu păpuşa în braţe,
dispare în spatele paravanului...
Imediat, din partea opusă, răsare Făt-Frumos, cu
paloşul în mână.
— A venit Zmeul-Zmeilor! spune, printre lacrimi, fetiţa
care ţinuse păpuşa în braţe.
— A furat-o! A furat-o! se aud alte voci.
— Pe unde a apucat-o?
— Pe acolo! strigă un băieţel, indicând direcţia.
— Mă duc să mă lupt cu el! hotărăşte Făt-Frumos.
Ajungând, din nou, în spatele paravanului, Ionică dă
drumul unui casetofon, pe banda căruia sunt imprimate
zgomotele unei lupte cu spadele...
118
George Şovu
Studentul îşi saltă peruca, îşi tamponează fruntea plină

de sudoare şi, privindu-şi ceasul, bombăne:
„Mă dă afară, mă dă afară! Asta-mi mai lipsea!” Apoi,
înfuriat, strigă, pe neaşteptate, ca şi cum s-ar adresa
patronului:
— Te-am răzbit, Zmeul-Zmeilor! îţi ceri iertare?
— Nuu! răsună un glas hârâit şi gros.
— Atunci, piei! adaugă Ionică oprind banda şi scoţând
un vaiet... de moarte: „Aaaa!...”
Apărând din nou în faţa copiilor, cu păpuşa în braţe, le
declară:
— Am scăpat-o! Ea e mireasa mea!... Acum s-o punem la
loc în raft! - ceea ce şi face în secundele următoare. Să aveţi
grijă de ea! îi îndeamnă el pe copii, că Zmeul-Zmeilor s-ar
putea să vie, în lipsa mea, şi iarăşi s-o fure... Şi, cu aceasta
încheindu-şi „rolul”, se retrage, ca şi până acum, în spatele
paravanului-cortină...
Fetiţele care participaseră la „spectacol” se bulucesc
acum în faţa tejghelei vânzătorului, solicitând, care mai de
care, câte o păpuşă...
— Bunico, ia-mi şi mie o mireasă!... o roagă un băieţel pe
bătrâna care îl ţine de mână.
— Lasă că-ţi iei tu singur, când te-oi face mare! îi
răspunde femeia, zâmbind.
Copilul, nedumerit, duce mâna la ochişorii în care îi
apăruseră lacrimi...
Ionică urcă, două câte două, treptele care duc spre

primul etaj al clădirii. Ajungând, intră într-o cameră, unde
frumoasa blondă, care îl admira pe Mihai la restaurantul
„Amore mio”, vorbeşte acum, simultan, la două telefoane.
119
— Sărut mâna, Nely! spune Ionică, livid. M-a chemat

şefu’... E de rău?
— Nu ştiu! răspunde fata, preocupată de propriile-i
probleme. Mi-a spus să te duci la Popescu şi-atât!
Studentul-actor este descumpănit.
— Mda! Mulţumesc! răspunde el, pierit. Se foieşte apoi
câteva secunde, după care, hotărându-se, bate într-o uşă
pe care scrie „Contabil-şef” şi intră.
Ridicând doar pentru o clipă ochii, omul de la birou,
slăbănogul ce-l însoţea pe patron când acesta i-a făcut
observaţie lui Ionică, ia de pe masă un plic şi i-l întinde
fără nici un fel de vorbă.
„Aşadar, m-a dat afară!” îşi spune studentul.
— Mulţumesc! i se adresează el contabilului şi bagă
plicul în buzunar fără să-l cerceteze...
... Acum coboară, amărât, scările. Pe chipul lui de om
hăituit de... viaţă apare o nouă îngrijorare:
„Mă dau afară şi ăia de la restaurant!” exclamă,
privindu-şi, alarmat, ceasul.
Dar, deodată, se simte „mitraliat”. Autorul „atacului” este
puştiul cu nasul cârn, care îndreaptă spre el o nouă rafală.
— Domnule, sunt fericită!... Îi declară o femeie tânără,
care îi apare în faţă. Băieţelul meu era un fricos, iar acum
de când cu „spectacolul” dumneavoastră... Vă mulţumesc!
Vă mulţumesc foarte mult!
— Aşa sunt eu, doamnă, aduc, pe oriunde trec, fericire!
răspunde Ionică, dar după ce depăşeşte femeia. Numai eu
rămân nefericit!... Mama ei de viaţă! adaugă ieşind pe uşa
magazinului şi îndreptându-se spre limuzina lui Mihai.
Văzându-l, acesta izbucneşte:
120
George Şovu
— Pe unde umbli, mă? Te-am căutat peste tot! Vrei să

întârziem? Ne dă ăla afară!
Ionică, morocănos, deschide portiera maşinii, fără să
răspundă, şi se aşază pe bancheta din spate.
— Să trăieşti, maestre! îl ia Dana peste picior, în timp ce
Mihai demarează puternic.
— Bună, Dana! mormăie Ionică.
— Ce e, ţi-ai pierdut boii?
— Citeşte şi tu! răspunde bateristul, întinzându-i plicul
primit de la contabil.
Dana îl rupe şi scoate din el un teanc de bancnote.
Ionică a rămas cu gura căscată.
— Mihai, opreşte! îi strigă prietenului, bătându-l pe
umăr.
Neatent la discuţia celor doi, Mihai se sperie şi opreşte
brusc.
— Ce s-a întâmplat?
— Mă duc să-l pup pe patron! spune actorul, cu un
zâmbet până la urechi. Ia priveşte ce e aici! - şi-i arată
banii. Eu credeam că în plic se află lichidarea..., când colo,
el mi-a dat o primă babană!...
— Cu ăsta ajungem repede-repede la balamuc! răspunde
Mihai, enervat, şi porneşte în viteză.
— S-a aranjat şi cu „aniversarea”, intervine Dana. Am
vorbit cu Geta: poţi să vii, dar... „numai ca membru al
orchestrei” mi-a spus.
— E şi asta ceva! e de părere Ionică şi, drept mulţumire,
sărută mâna Danei. Apoi se tolăneşte pe canapea ca un
nabab şi începe să fluiere fără griji...
121
33
În curtea unui „Ciclop”, cu maşini pregătite pentru

vopsii, Şerbănescu, îngândurat, aşază pe capota unui
autoturism o listă cu adrese şi o şterge şi pe ultima. Apoi,
în spaţiul ni mas liber, în josul paginii, pune un mare semn
de întrebare.
Ca o replică la acest semn parcă, ochii lui nea Marin,

plutonierul-major poliţist, se întreabă şi ei, cercetând atent
pe un vopsitor cu înfăţişare de om ponosit. Pe lângă
singura maşină aflată în curtea acestui atelier particular, se
joacă de-a v-aţi ascunselea câţiva copii...
— Am greşit, dom’şef, recunosc! spune vopsitorul. N-avea
hârtie de la poliţie... Da’ era lovită-n fund..., cu marşarieru’,
ştiţi (şi face un gest, arătând spre spate)... C-a dat-o într-un
cais din curte...
— Ăsta e omul? întreabă, scurt, plutonierul-major,
arătându-i portretul-robot.
— Ce să zic, parcă el ar fi... Da’ era un prăpădit..., nici
nu i-am luat bani...
— Cum „nu i-ai luat bani”?
— Mi-a vindecat băiatul!
— E doctor?
122
George Şovu
— Aş!... L-a făcut să râdă p-ăsta micu’! spune meşterul,

arătând un băieţel care se-nvârte pe lângă ei. Că nu mai
mânca de două săptămâni. Şi dup-aia, să-mi mănânce şi
urechile! Eu cred că lucrează la circ...
— Dar culoarea de unde o aveai? mai întreabă poliţistul.
— Păi asta e, că n-o aveam. Am amestecat nişte resturi...
şi-am stropit-o aşa, cu ce-a ieşit...
— Şi numărul?
— Dom’şef, acu’, am făcut-o - am făcut-o! Ce mai, n-am
nici registru!
— Dar nici noroc nu ai: două amenzi o să-ncasezi! îi
retează scuzele nea Marin.
— Hiii! exclamă vopsitorul, ca în faţa unei descoperiri:
Mi-am adus aminte - lozul! I-am luat cifrele şi le-am jucat
la Loto. Da’, nimic! N-au ieşit! Ce să-i faci, ăsta e norocul
meu!...
— Şi lozul îl mai ai? întreabă nerăbdător plutonierul.
— Cum să nu! P-astea le păstrez, chiar dacă...
34
Orchestra „Liceenii”, condusă de Mihai, cântă dezlănţuit.

Ionică se aruncă vijelios asupra bateriei, trăgând din când
în când, cu coada ochiului, spre Geta, care nu-i acordă
însă nici un fel de atenţie.
*
123
Maşina POLIŢIEI se îndreaptă către sediu. Locotenentul

Şerbănescu, aflat în dreapta lui nea Marin, raportează:
— Obiectiv reperat! „Lăstun”: 1-B-106875; posesor:
Georgeta Vâlsan; studentă, Arte Frumoase, anul III; note
foarte bune; simţ practic... imaginaţie; sentimentală!
Antecedente - fără! Relaţii apropiate: Ion Popa! Proiect de
căsătorie - ratat!...
— Corespunde semnalmentelor? se aude, în aparat, vo- t
ea lui Sherlock Holmes.
— Întocmai! Confirmare la Academie..., de la asistentul
ci... Despre individ însă, nimic altceva!
— Deci: John Popp! Şerbănescule, strângeţi cercul!
ordonă maiorul...
În timp ce, în sala cea mare a restaurantului „Amore

mio”, orchestra „Liceenii” revarsă peste consumatori
ultimul acord al melodiei care încheie programul serii...
Clienţii aplaudă frenetic, iar „bărbosul” de la prima masă
îi oferă, din nou, Getei o floare.
Privindu-l, Ionică îşi încearcă... dantura în coada unui
băţ de tobă...
35
124
George Şovu
Era cătrănit rău... În continuare Geta se ţinuse băţoasă,

nu-l băgase nicicum în seamă. Pentru că se stricase bateria
„Lăstunului”, venea cu taxiul, pleca cu taxiul. Şi în seara
aceasta, după ce au terminat de cântat, ea a coborât în
fugă de pe scenă, a oprit o maşină în stradă şi a dispărut...
Şi doar i-a spus, altă dată, „să fie atentă, să nu se urce în
maşina oricui, fiindcă nu ştii peste cine dai şi ce se poate
întâmpla”!
De cum a ajuns acasă, a sunat-o la telefon, să se
convingă dacă totul, pe drum, a fost „all right”. Dar ea,
Geta, imediat ce i-a auzit vocea, a închis. „Bine că a ajuns,
că nu i s-a întâmplat nimic rău!” şi-a spus Ionică şi,
înveselit dintr-o dată (căpătase parcă noi puteri, deşi era
rupt de oboseală), a început să se ocupe de Florin, să-l
înveţe „cum să procedeze cu fetele, domnule, că ăsta micu’
e... novice şi... Doamne fereşte!...”
... În pat, rezemat de pernă, Ionică „muşcă” încet din
vârful unui pix, privind undeva departe...
Florin, la masă, se preface că-l ascultă, dar citeşte, pe
ascuns, din tratatul de sexologie, pe care-l ţine deschis pe
genunchi.
— Eu zic că ar trebui să-ţi notezi..., să nu uiţi! spune
Ionică, întorcând capul spre Florin şi întinzându-i pixul.
— Dacă zici că e important..., răspunde Florin,
ascunzându-şi, cu greu, ironia. Aşadar, rosteşte el, luând
de pe masă un caiet şi începând să scrie: Lecţia I... Cu
fetele trebuie să ne purtăm delicat. După pregătirea
psihologică, urmează: sărut diafan pe frunte, pe ochişori,
pe obrăjori... (Ionică îl ascultă atent şi dă din cap,
125
aprobând), pe urechiuşe, lângă urechiuşe... Oprindu-se,

Florin întreabă: Şi pe năsuc, nu?
— Asta numai dacă e chinezoaică!
— Şi, mai departe?
— Păi, ai uitat?
— Aha: descheiem bluziţa şi întrebăm dacă are vreo
aluniţă... Dacă da, o pupăm (Ionică dă iarăşi din cap)...;
apoi sânişorii... şi coborâm încet, încet... Na, c-aici iar am
uitat...
— Păi, aici erau puncte de suspensie...
— Deci - conchide Florin - puncte de suspensie... Dar n-
am înţeles: mai departe, de fapt, ce urmează?
Ionică însă „răspunde” printr-un sforăit uşor. A adormit.
— E în regulă: punct! exclamă Florin, zâmbind şugubăţ.
Se ridică apoi de la masă şi îşi înveleşte uşor fratele, ca şi
în seara trecută.
— Mai departe, urmează... Geta! Că, precis, pe ea o
visezi...
36
Dintr-o „DACIA” fără însemnele POLIŢIEI, parcată pe o

străduţă, locotenentul Şerbănescu cercetează, printr-un
binoclu, vila în care locuieşte Geta. Obiectivul, în mişcare,
descoperă treptat casa, curtea, garajul..., fixându-se acum
pe intrarea în vilă.
126
George Şovu
— Alo, «Al 2»! se aude în aparat vocea lui Sherlock

Holmes.
— Aici «A12»! - răspunde locotenentul. Raportez: totul e-
n ordine! «Obiectivul» însă n-a apărut!
— Continuaţi supravegherea!
— Am înţeles!...
... De uşa vilei, iată, se apropie Adrian. Are, într-o mână,
un buchet mare de flori, iar în cealaltă - o sticlă de
şampanie. Apasă pe butonul soneriei cu vârful sticlei...
Geta îi deschide.
— Trăiască cea de-a cincea aniversare a „Liceenilor”!
spune Adrian, îmbrăţişând-o... Iartă-mă că am întârziat!...
Până i-am dat de mâncare ăluia mic..., până l-am culcat,
că maică-sa e bolnavă...
— Care „ăla micu’”, care „maică-sa”? întreabă Geta,
surprinsă...
Adrian, fâstâcit, nu ştie ce să răspundă... Îl luase gura
pe dinainte...
— Adriane, nu cumva ne ascunzi... ceva?!... remarcă
Geta, ameninţându-l cu arătătorul...
— Ei, ce să ascund? Faţă de voi? Şi începe să râdă...
Gazda mea... are un copilaş, un băieţel de vreo doi ani, şi,
de-o săptămână şi ceva, e foarte bolnavă... O mai ajut,
fiindcă bărbatul ei este plecat într-o delegaţie, în
străinătate...
— Aha! Care va să zică... tu şi gazda...
— Geta, se poate?! Cum să-ţi închipui că?!...
— Ei, se poate, se mai poate..., iar închipuirea e slobodă!
răspunde Geta râzând şi luându-l de braţ...
127
— ...Banda are şedinţă, dom’ locotenent! comentează nea

Marin, mustăcind.
— Dacă mai ghiceşti şi pentru ce-o să pocnească dopul
de la şampanie, te propun la avansare, nea Marine!
răspunde Şerbănescu...
*
„Ăla micu’ şi cu maică-sa” - problemă veche şi
stânjenitoare, într-un fel, pentru Adrian!... Nimeni dintre
prietenii săi nu ştia că s-a însurat şi că are şi-un copil...
Se petrecuse totul pe neaşteptate... Cu un an şi jumătate
în urmă, de Paşti, se dusese pentru câteva zile acasă, la
ţară. Bucurie mare pe-ai lui - îl vedeau atât de rar -,
bucurie şi pentru el, fiindcă nicăieri nu se simţea mai bine
decât acolo, acasă, de unde plecase o dată cu intrarea la
liceu şi unde nu se întorsese decât în vacanţe, iar după
absolvire, în trei ani, fusese doar de două ori, o dată -
atunci, de Paşti!...
Vecinii lor - ai părinţilor lui Adrian - aveau un singur
copil, o fată - pe Liana. În anul acela urma să termine
liceul. Se cunoşteau, bineînţeles, de când erau mici. În
ultimul timp n-o prea băgase în seamă. Atunci însă a
redescoperit-o... Aproape să n-o mai cunoască: înflorise
dintr-o dată - ca primăvara aceea ce se ivise mai devreme,
zugrăvind pământul cu minunile ei. O minune de fată era şi
Liana...
A întâlnit-o în poarta casei, când a sosit. Şi ochii i s-au
aninat de chipul ei, de fiinţa ei, care i s-a strecurat în suflet
ca un izvor limpede, sublim, şopotitor...
128
George Şovu
— Să nu-mi spui că eşti Liana! a rostit, apropiindu-se de

ea.
— Ba eu sunt! a răspuns fata cu glas ce se torcea din dor
spălat în aerul parfumat al primăverii... S-au îmbrăţişat,
cu inimi tremurânde, dar firesc, de parcă gestul săvârşit
acum ar fi fost făcut la fel în fiecare zi, de ani şi ani...
În aceeaşi seară s-au întâlnit şi... s-au iubit. Fata era
fecioară!... A rămas însărcinată... L-a anunţat peste vreo
două luni, când a fost sigură, într-o scrisoare. Adrian s-a
speriat. Apoi s-a simţit cuprins de un adevărat val de
bucurie. S-au căsătorit imediat ce ea şi-a trecut
bacalaureatul. A fost, acolo, la ţară, o nuntă fără mare fast,
dar curată, sinceră. Aşa au dorit-o ei, mirii - Liana şi
Adrian... Părinţii fetei au fost mâhniţi la început. Aveau -
de! - o singură lată, erau oameni gospodari... „Nu se poate!”
au spus, „Trebuie să vină lume multă, să...”
Dar s-au convins că aveau dreptate „copiii”..., adică ei:
„Nunta nu trebuie să fie un spectacol pentru alţii, plătit -
mai mult sau mai puţin ci o sărbătoare de suflet! „ - aş« au
spus. Şi au făcut într-adevăr o nuntă cuminte, „fără dar”,
fără zorzoane, fără zarvă... Iar după aceea, au plecat
împreună la Bucureşti. Tânăra soţie s-a instalat,
deocamdată, în locuinţa închiriată de Adrian, în aşteptarea
unor împrejurări mai favorabile, când, şi cu ajutorul
părinţilor ei poate, urma să-şi cumpere o casă, casa lor!...
Băieţelul Răzvan - s-a născut în anul următor, în
ianuarie... Liana nu lucrează; deocamdată, toţi trei trăiesc
din ceea ce câştigă Adrian, dar, în modestia lor, respiră
bucuria fiecărei clipe petrecute împreună, se iubesc, sunt
fericiţi!...
129
Prietenilor nu apucase să le spună de la început..., iar

apoi au tot aşteptat o împrejurare favorabilă, care, după
cum se vede, nu se ivise încă...
...De câteva zile, Liana nu se simţea bine, răcise, avea
febră şi se ferea să se apropie de băiat, ca să nu-l
îmbolnăvească şi pe el. Aşa că, în mare măsură, sarcina
îngrijirii lui Răzvan trecuse în răspunderea tânărului tată...
De aceea, nu greşise când...
Pe micul ecran al televizorului se derulează imagini

dintr-o secvenţă a filmului „Liceenii”, pe fundalul muzical al
cunoscutei şi îndrăgitei melodii „Ani de liceu”. În prim-plan
se detaşează chipul zâmbăreţ al lui Ionică. Isoscel, prezentă
acum la întâlnirea foştilor liceeni (cu cinci ani în urmă
înfiinţaseră şi orchestra care îi legase atât de mult între ei),
îl apostrofează, privindu-şi ceasul:
— Ionică, Ionică, iar întârzii, puişor!
În spatele profesoarei şi al celor prezenţi: Dana, Mihai,
Geta şi Adrian - se află o masă sărbătoreşte pregătită...
Ieşind de după cortina lui de lucru - paravanul din

magazinul „Raiul copiilor” -, Ionică aleargă spre vânzător
care-i înmânează o frumoasă păpuşă-mireasă, ambalată
într-o cutie elegantă.
— Să fie cu noroc! îi urează acesta.
130
George Şovu
— Nu, nu! se sperie viitorul mire..., că se lasă cu

ghinion! Şi, salutând din mers, iese din magazin. Face
semne unui taxi care opreşte în faţa lui.
„Liceenii” o privesc îngrijoraţi pe Isoscel. Profesoara, cu

mâna la ochi, pare că se află într-o intensă concentrare...
— Nu vă simţiţi bine, doamnă? întreabă Mihai, îngrijorat,
întinzându-i un pahar cu apă.
— Ionică!... Ionică... este cu o mireasă în braţe! exclamă
ea.
— Cum?! Nu se poate! tresare Geta, lăsând să i se vadă
adevăratele sentimente.
— Ba da! E una blondă şi frumoasă..., continuă Isoscel,
dar cade cu ghinion!
Geta dă ochii peste cap şi e gata să leşine.
— Serviţi, vă rog! o îmbie, ironic, Mihai, întinzându-i
paharul cu apă.
Lângă şoferul taxiului, Ionică priveşte, fericit, „mireasa”

din braţe.
— Frumoasă „mireasă”! spune şoferul, cu admiraţie
sinceră.
— Şi s-o vezi pe cea căreia îi este destinată! Grozavă, ce
sa mai vorbim! „se umflă în pene” studentul... Numai că e
uşa de arţăgoasă..., of, Doamne! bombăneşte el încetişor, în
continuare.
131
— Poate că şi dumneavoastră... cine ştie?! e de părere

şoferul.
— Eu?! Eu sunt un sfânt, stimabile! Sfânt, auzi?
Cuminte, învăţ, muncesc, cânt, alerg, alerg peste tot, doar,
doar... Numai chestia asta... cu viteza, ştii... cu viteza...
Asta, ce să fac, nu pot, când m-apucă, m-apucă... Mă
furnică aşa prin tot corpul, prin mâini, prin picioare şi...
simt că trebuie să zbor... De-aia, acu’ două zile... era să...
facem aripi amândoi, eu şi... (arată spre „mireasă”), să ne
facem îngeraşi... Şi s-a supărat! Pe drept, recunosc!... Aici
e, aici! Opreşte, te rog! comandă Ionică şoferului...
Când să intre în curtea vilei, se pomeneşte cu doi bărbaţi

lângă el, unul într-o parte, altul - în cealaltă.
— Poliţia! îl anunţă Şerbănescu, arătându-i legitimaţia.
— Poliţia?! se miră Ionică. Dar ce are Poliţia cu mine?
— Este vorba doar de câteva explicaţii! îl asigură
locotenentul.
— Bine, dar eu..., arată studentul spre păpuşă... şi spre
casa Getei...
— Vă aducem repede înapoi! intervine nea Marin.
Ionică, mirat peste poate, se lasă dus spre maşina celor
doi poliţişti. Înainte de a intra, aruncă o privire spre vilă şi-
i vine să strige. Se abţine, înghiţind un nod dureros ce i se
aşezase în gât.
— Dar eu n-am făcut nimic rău, domnilor! spune Ionică,
în timp ce se aşază pe bancheta din spate.
132
George Şovu
— Nu v-a acuzat nimeni că aţi fi „făcut ceva rău”! îi

răspunde Şerbănescu. Cel puţin, deocamdată! O să ne
lămurim în câteva minute!
Şi lămurirea a venit, într-adevăr, repede: în păpuşa-

mireasă, care se afla în braţele lui Ionică, s-a găsit, la
demontare, o punguţă de plastic, cu un praf alb...
Studentul a rămas mut şi cu ochii holbaţi... Apoi a simţit
că totul se învârteşte în jurul lui, din momentul în care
poliţistul ce-l ancheta - „un fel de şef al celorlalţi doi trebuie
să fie”, se gândea Ionică, „de vreme ce stau ei aşa, smirnă,
în faţa lui” - i-a spus că el, studentul, se numeşte, în
realitate, John Popp, că este un mare traficant de droguri,
criminal etc., etc., şi că este căutat de Interpol.
— Eu?! a sărit Ionică de pe scaun, eu „traficant de
droguri”, eu „criminal”? Domnilor, unde suntem aici, la
Poliţie sau la balamuc? Dar uitaţi-vă la buletinul meu, la
legitimaţia mea de student - şi se caută repede în geacă, să
le arate actele respective... În buzunar însă, pustiu... În
sfârşit, spune Ionică, le-am uitat acasă. Dar se poate
verifica: sunt student la Academia de Teatru şi Film, lucrez
şi la magazinul „Raiul copiilor”, de unde am luat păpuşa ...
Despre restaurant şi orchestră nu le spusese nimic... „să
nu-i mai bag în belea şi pe ceilalţi!” - se gândise atunci, pe
loc...
Nea Marin, care fusese trimis de Sherlock Holmes la
laborator, intră în birou şi predă buletinul de analiză.
Maiorul citeşte şi se încruntă:
133
— Lucrurile sunt clare, domnule John Popp! afirmă el,

punând buletinul deoparte şi trăgând din luleaua goală...
— V-am spus de atâtea ori: eu sunt Ion Popa! Şi pot să
vă dovedesc! repetă Ionică, adânc mâhnit.
— Până una-alta, aici (şi arată buletinul de analiză),
domnule John Popp - mă rog, Ion Popa -, scrie clar: drog
L.M.4; substanţă în fază de prelucrare... Găsită în păpuşa
dumneavoastră! Despre asta ce ne puteţi spune?
— L.M.4?! se miră Ionică şi rămâne cu gura căscată...
În acest moment, un telefon de pe birou sună.
— Am înţeles! spune maiorul, după ce ascultă câteva
clipe. Apoi se adresează lui Ionică:
— Domnule Popp, deocamdată sunteţi reţinut. Pentru
cercetări! Nea Marine, ai grijă de dumnealui! Şerbănescule,
ne cheamă şeful! adaugă, schimbând pipa cu una de pe
birou.
Peste câteva minute, coborând în subsolul clădirii, nea

Marin îl închide pe Ionică în spatele unor gratii şi, încuind,
aşază, la repezeală, cheile pe marginea unei mese din
apropiere, întrucât telefonul, aflat pe ea, sună cu
insistenţă.
— Da, să trăiţi, răspunde plutonierul-major... A, tu eşti,
dragă? întreabă el, dându-şi seama că la telefon era soţia
lui. Ce s-a întâmplat? Şi nea Marin se întoarce cu spatele,
parcă spre a nu fi auzit.
— Mi s-a spus că te găsesc la telefonul acesta, îl
informează soţia. Dar ce, ţi-ai schimbat biroul?
134
George Şovu
— Nu, dragă, sunt acum în altă parte, într-o misiune

specială. Spune-mi mai repede ce s-a întâmplat, de ce mă
cauţi?
Şi femeia poliţistului începe să-i spună că băiatul lor...
În acest timp, Ionică priveşte intens spre cheile lăsate pe
colţul mesei... „Trebuie să scap de-aici! se gândeşte
studentul. Ăştia sunt de-a dreptul nebuni... Auzi, droguri,
crime, trafic... Doamne fereşte! Dacă rămân după gratiile
astea înnebunesc şi eu...”
— ... Şi ce e grav în asta: că a venit cu una acasă? E în
clasa a XII-a, dragă, are 18 ani! Tu-l vezi tot la grădiniţă?
răspunde plutonierul la tocăneala nevestei.
— Da, dar stă de trei ore cu ea, s-au încuiat în cameră şi
nu mai ies..., se aude vocea, panicată, a mamei.
— De trei ore? pare că se îngrijorează nea Marin, apoi
izbucneşte în râs...
— Tu râzi, ce-ţi pasă, dar dacă îi face ceva rău băiatului?
Poliţistul râde şi mai tare...
— Nu-i face rău, dragă, îi face bine! Precis!... Şi se aude
ceva?
— Chicoteli!
— Păi vezi?! Dacă băiatul nu plânge, tu de ce te bâzâi?
încheie nea Marin, punând receptorul în furcă... Şi
continuă să zâmbească secunde în şir... „Ia uită-te la el!
Derbedeul!... Şi eu credeam că e un mototol!... Trei
ore!...Bravo! Asta da performanţă!...”
În tot acest timp (al convorbirii), nici Ionică nu stătuse
degeaba. Desfăcând, în grabă, un şnur de la blugi, l-a
„aranjat” ca pe un lasou, a prins cu el cheile de pe masă şi
le-a tras încetişor, până a putut să pună mâna pe ele. A
descuiat apoi, cu mare băgare de seamă, uşa, a ieşit, dintr-
135
un pas, a încuiat-o la loc, cu aceeaşi grijă, a pus cheile pe

masă şi..., pâş-pâş, a întins-o...
Părăsind admiraţia faţă de isprava propriului fecior,
plutonierul se întoarce spre proaspătul client al camerelor
cu gratii. Clipeşte din ochi, nevenindu-i să creadă că
„banditul” nu se mai află acolo. Nedumerit, priveşte cheile.
Dă să deschidă uşa, dar aceasta este... Încuiată... Se freacă
pe frunte ca în faţa unei întâmplări supranaturale.
— Cred că am înnebunit! exclamă el.
Apoi formează repede un număr de telefon:
— Dom’ maior, raportez: ori el a evadat - şi eu nu l-am
încuiat, ori l-am încuiat - şi-atunci cum a evadat?!...
rosteşte, dintr-o răsuflare, într-o totală stare de confuzie.
Ascultă câteva clipe ceea ce îi spune maiorul, după care
adaugă:
— Să trăiţi! Am înţeles! dar figura lui, alungită cât capul
du cal, arată clar că, de fapt, n-a înţeles nimic...
Când s-a văzut în stradă, Ionică a rupt-o la fugă. Îi

sfârâiau călcâiele alergând. Noroc că era noapte şi strada
aproape în întregime în întuneric... Gâfâia ca o locomotivă
când s-a oprit în preajma unui stâlp ce împrăştia o lumină
galbenă, bolnavă. Priveşte înapoi, să vadă dacă nu e
urmărit de cineva... Nu, nu e! Opreşte un taxi, care tocmai
se apropie. Îi dă adresa Getei şi, peste câteva clipe, închide
ochii parcă spre a fi sigur că a lăsat în urmă acele locuri şi
acele clipe...
136
George Şovu
— Nu vă simţiţi bine? îl întreabă şoferul, atras de faţa lui

ca de ceară...
— Ba da, ba da! răspunde precipitat, numai că sunt
puţin neliniştit, trebuia să ajung mai devreme, am
întârziat...
— Ei, se mai întâmplă! Ştim când plecăm, nu şi când
ajungem!
— Ce vrei să spui?
— Nimic, doar că viaţa e plină de surprize!
— Ai dreptate!... Şi încă ce surprize!... Dar ştii ceva? Hai
să nu mai vorbim, mă doare puţin capul! Nu te superi, nu?!
Şoferul a tăcut...
Ionică închide iarăşi ochii, dar înlăuntrul lui, în loc să se
stingă imaginile de coşmar, o lumină vie le face foarte clare
şi parcă şi mai... reale.
„Extraordinar! Domnule, ăştia te fac să-ţi pierzi cu
adevărat minţile! se frământă Ionică, din nou. Cu «John
Popp» ăla să zicem că e o confuzie... Dar de unde până
unde: eu - faţă de criminal, de bandit, de traficant... ?! Hm!
Mai ştii? Cu păpuşa însă... cu drogul din păpuşă ce
confuzie să mai fie?! Ai? Aici lucrurile sunt limpezi: «L.M.4».
Vasăzică patronul... Extraordinar! Nemaipomenit!... Doar
dacă n-au pus ei, poliţiştii, punga sub rochia păpuşii!...
Dar când? Că doar au desfăcut-o în faţa mea!... Eu, deci,
cu scamatoriile mele, fac să se vândă droguri, păpuşi cu
droguri!... Nu, nu! Aici trebuie să fie o încurcătură... mai
multe încurcături! Şi «pas de le descurcă, bade Ioane - vorba
lui Creangă - dacă te slujeşte capul»! Pe mine, în nici un
caz!” decretează Ionică şi deschide ochii...
— Credeam că aţi adormit! îi spune şoferul.
— Hm! Ce s-adorm? Mă bat cu tot felul de himere!
137
— La un moment dat, spuneaţi ceva, parcă vorbeaţi în

somn...
— Sunt actor, student la actorie, adică... repetam un
rol!...
— Ei, aşa da! conchide şoferul, nu prea convins însă,
oprind, peste câteva secunde, maşina. Am ajuns! îşi anunţă
el misteriosul client...
— Cine te-a pus, mă prostule, să evadezi? îl scutură

Mihai pe Ionică. Asta e circumstanţă agravantă...
— Cu celelalte se rezolvă: patron, facultate..., identitatea
e clară - adaugă Adrian.
— Nu există decât o soluţie, puişor! intervine Isoscel: te
întorci la Poliţie. Dacă eşti nevinovat, o să-ţi spună
„pardon” şi gata!
— Şi dacă nu-i mai dau drumul? se aude glasul,
îngrijorat, al Getei...
— Getuţo, i se adresează Ionică, emoţionat, indiferent de
ce se va întâmpla cu mine, spune-mi că mă iubeşti!...
Mireasa... pentru tine o cumpărasem: s-o punem pe
„Lăstun”, la nuntă! Mă ierţi? Spune!...
Geta îl îmbrăţişează şi începe să plângă, de parcă l-ar
boci...
— Hai, hai, fără sentimentalisme! le taie efuziunea
Isoscel.
Ionică se desprinde din braţele Getei şi se îndreaptă spre
bucătărie, căutându-se prin buzunare.
Mihai se ia după el.
138
George Şovu
Bateristul scoate un pliculeţ, îl rupe şi, după ce-l dizolvă

într-un pahar cu apă, îl dă pe gât.
— Ce faci, mă? îi strigă Mihai, din spate, şi, întorcându-l,
dintr-o mişcare, cu faţa spre el, îi arde doi pumni... Drog,
ai?!... Aşa, deci?!...
— Ce drog, mă? Eşti diliu? Bicarbonat, că mă doare
stomacul! răspunde Ionică, frecându-şi obrazul.
Mihai îi smulge paharul din mână şi soarbe ultimele
picături... Plescăie, ca să-şi dea seama de gust... Apoi,
spăsit, apropiindu-se de Ionică, îi spune:
— Dă-mi şi tu doi pumni!
— Patru ai merita, că te-ai îndoit de mine! răspunde
acesta aşezându-se pe un scaun, sfârşit de puteri. După
câteva secunde, întreabă gânditor: Vorba e însă ce mă fac?
Şi, căutând ochii lui Mihai, repetă: Ce mă fac, „agent
Cooper”?
Dacă îl mai invoci o singură dată pe F.B.I.-stul ăla, te fac
pachet, ca pe Laura Palmer, şi la el te trimit! Ai înţeles?
— Nu! Pentru că eu vorbeam serios: credeam că ai vreo
idee... Alta decât aia cu...
— Ne mai gândim până mâine...
— „Mâine” e azi! exclamă Ionică, privindu-şi ceasul...
37
... Mijesc zorile!...
139
În cele câteva ore care trecuseră, nimeni nu plecase din

casa Getei... „Problema” era, într-adevăr, serioasă. O
suciseră pe toate părţile, dar altă ieşire din încurcătură nu
se ivise...
... Astfel că acum, în zori de ziuă, limuzina lui Mihai se

apropia încetişor de clădirea POLIŢIEI...
— Hai, curaj, Ionică! N-ai nici o grijă, te scoatem repede
de-aici! îi spune Isoscel. Tu să fii cuminte: nu declari nimic!
Venim noi cu avocaţi, cu tot ce trebuie!
După ce o mai sărută încă o dată pe Geta, Ionică
părăseşte maşina, cu lacrimi în ochi, îndreptându-se spre
biroul ofiţerului de serviciu, de la intrarea în clădire. Cei
cinci: Isoscel, Geta, Dana, Mihai şi Adrian îi numără parcă
fiecare pas... Mai are puţin, încă puţin..., acum a dispărut
în spatele uşii... Geta izbucneşte în plâns.
— Termină, fato! ţipă la ea Isoscel...
— Mai stăm câteva minute, să vedem ce se întâmplă,
după aceea intrăm în acţiune! e de părere Mihai.
— Să trăiţi! spune Ionică, ridicându-şi puţin peruca, fără

să vrea, ca pe o pălărie.
Plutonierul de serviciu îl priveşte cu mirare.
— Ştiţi... eu azi-noapte am evadat! continuă studentul...
Mă numesc Ion Popa... mă rog... escroc internaţional...,
140
George Şovu
traficant de droguri..., ce mai, am ucis şi doi poliţişti în

Liban...
Plutonierul îl fixează din ce în ce mai bănuitor...
— Şi ce doriţi, vă rog? îl întreabă el.
— Cum să vă spun..., m-am gândit că e mai bine să mă
băgaţi din nou... În arest!
— Un moment! Aşteptaţi puţin...
Aproape bucuros, Ionică iese din birou şi face semn celor
din maşină, anunţându-i că „totul este în regulă”.
În acest timp, plutonierul vorbise cu cineva la telefon.
Când Ionică intră, îl aude spunând: „Urgent, vă rog!”
— Am anunţat - echipa de serviciu..., îl informează el pe
„bandit”. În câteva minute, sosesc... să vă ia! Luaţi loc! îl
îndeamnă, arătându-i un scaun...
— Doamne, Doamne! Numai boroboaţe îmi face băiatul

Anta! E un magnet pentru toate dandanalele din lume!
exclamă Geta, înciudată... Şi dacă n-ar fi prost de bun!
Acum ce mă fac cu el? Dacă îl condamnă?
— Facem nunta la Poliţie! spune Mihai, ca să mai
destindă atmosfera.
— Mihai, îţi arde de glume? îl pune Dana la punct.
— Dumneavoastră ce credeţi, doamnă? adaugă Geta,
continuându-şi gândurile.
— Nu ştiu... nu ştiu... mi-e neclar! răspunde Isoscel,
concentrându-se...
Privind-o cu interes, cei din jur aud parcă sunetele
„sirenei” din ea...
141
— ... Simt aşa... ca o alertă, ca o alarmă..., vorbeşte

profesoara, cu ochii aproape închişi...
După câteva secunde, cei din maşină aud şi văd cum o
ambulanţă cu sirena în funcţiune şi cu girofarul aprins
opreşte în faţa Poliţiei.
Rămân încremeniţi...
Doi „gealaţi”, îmbrăcaţi în alb, coboară prin spatele
ambulanţei şi, la semnul plutonierului, care se afla acum
în uşă, intră, îl „umflă” pe Ionică şi-l bagă în dubă. Imediat,
maşina demarează...
— După ei, Mihai! Repede! porunceşte Isoscel.
Nelămurit, la început, Ionică nici măcar nu opusese

rezistenţă. Văzându-se acum înţepenit între cei doi
haidamaci, se dezmeticeşte...
— Domnilor, e o confuzie! Unde mergem? spune el,
îngrijorat...
— Unde trebuie! răspunde un gealat.
— Eu sunt bandit! Sunteţi nebuni?
— Altul este nebunul! remarcă celălalt însoţitor, râzând
batjocoritor...
Cu forţa disperării în gest, Ionică ţâşneşte dintre ei,
împinge în uşă şi... sare afară. Unul dintre oamenii în alb îl
prinde, în ultima clipă, de păr, dar... rămâne cu perunca în
mână...
Ionică se rostogoleşte pe trotuar. Ajungând lângă el,
maşina lui Mihai frânează brusc, să nu-l calce. Geta
deschide portiera, îi întinde mâna şi-l trage înăuntru,
142
George Şovu
înghesuindu-l în spatele scaunelor pe care se aflau Mihai şi

Isoscel şi acoperindu-l cu trupul ei.
În timp ce ambulanţa opreşte, limuzina trece în viteză pe
lângă ea. Privind-o cum se depărtează, şoferul ambulanţei
meditează: „Cu un nebun în plus ori în minus, într-o lume
de nebuni, tot aia e!”
Au ajuns, între .timp, în apartamentul lui Isoscel. Se

gândiseră că s-ar putea să fie supravegheată casa Getei...
— Totul este să demonstrăm că n-are nimic de-a face cu
drogurile! spune profesoara, oferindu-le câte o dulceaţă.
— Precis că până la ora asta Poliţia a făcut iad din...
„Raiul copiilor”..., comentează Dana.
— Şi dacă nici patronul nu ştie nimic?! se gândeşte
Ionică, îngrijorat.
— Păi asta e! Asta să aflăm noi: sursa! De unde vine...
drogul? Cine mânuieşte toată afacerea? răspunde Isoscel.
— Şi, uite-aşa, ajunserăm şi detectivi: Societatea de
binefacere pentru salvarea „escrocilor internaţionali”!
adaugă, ironic, Mihai, arătând spre Ionică.
— Fraţilor, s-ar putea să rămânem... fără fulgi! se aude,
puţin alarmat, şi glasul lui Adrian... El era de două ori
neliniştit: lipsise o noapte întreagă de-acasă; la un moment
dat, se strecurase în camera în care se afla telefonul şi o
Mimase pe Liana, să nu se sperie, spunându-i că îi va
explica lotul... Noroc că se simţea mai bine şi că putea să
se ocupe de Răzvan... Apoi se gândea că, totuşi, cu poliţia
„nu trebuie să te pui”, mai ales când e la mijloc o treabă de
droguri, de... mai ştie Dumnezeu ce... Dacă intră cu toţii în
143
încurcătură?... El avea răspunderi: nevastă, copil... In

sfârşit...
— Tu totdeauna ai fost un fricos! îi răspunde Geta.
— Aşa că, din două, una: mergi cu noi sau ba! îl
somează Dana.
— Am dat eu vreodată înapoi? îi răspunde Adrian ferm.
(Se socotea, de fapt, jignit de constatările fostelor lui
colege tic liceu.)
— Aşadar: intrăm în alertă! Fiecare preia un fir! Facem,
pe loc, planul de bătaie! hotărăşte Mihai.
— V-am spus eu? sare Ionică, fericit: agentul federal
Coop..., dar îşi înghite vorbele, simţind privirea de lamă a
lui Mihai. Voiam să zic - o întoarce el - că... eu ce fac
acum?... Dacă mă întorc acasă, mă înhaţă!... Trebuie să mă
ascund undeva... Unde?
— Am găsit: mansarda lui Ticuţă! La soră-mea!... Tot eu
l-am aranjat şi pe Mihai! exclamă Isoscel, după o clipă de
gândire...
Figură rotundă, barbişon, favoriţi, beretă, lavalieră...

— Acesta este Ticuţă! spune doamna Elvira, admirând
autoportretul fostului ei soţ... Ce bărbat era! Şi ce pictor!...
Mai ales nudurile lui! Făcea lumea coadă să le cumpere...
Eu îi pozam! adaugă, încântată, bătrâna.
Ionică şi Mihai îşi fac semne cu cotul.
— Te primesc fiindcă a insistat soră-mea, Isoscel - cum îi
ziceţi voi -, reia femeia, pe un alt ton, adresându-se lui
144
George Şovu
Ionică. Dar să nu clinteşti nimic de-aici. Ăsta era

sanctuarul lui!
— Şi n-a mai rămas nici un nud, doamnă? întreabă
Ionică, „serios”.
— Ba da, dar îl ţin la mine în cameră. Mă uit la el şi mă
gândesc la Ticuţă! răspunde doamna Elvira, visătoare.
A doua zi, dimineaţa, sora lui Isoscel s-a sculat devreme.

Şi-a pregătit o cafea, ca de obicei, şi s-a aşezat la masă, ca
să mai facă o pasienţă. Priveşte, din când în când, la trupul
fraged şi ispititor al unei femei tinere, întinsă pe un divan...
În tabloul de pe peretele din faţa sa, în timp ce orânduieşte
cărţile şi stă de vorbă cu Romeo...
— El e! bate femeia cu unghia deasupra unui „crai do
tobă”.
— Miau! o „aprobă” un cotoi negru, care tronează pe
fotoliul de-alături.
— Aşa-i, Romeo? îl întreabă doamna Elvira, mângâindu-l
pe cap.
— Miau! confirmă cotoiul...
În acest moment, se aude scârţâitul scării, în partea de
sus, spre mansardă. Bătrâna devine atentă şi întredeschide
uşa.
Şocată, iese pe culoar. Stupoare: pe scară, coboară...
Ticuţă. Doamna Elvira leşină. „Ticuţă” se precipită spre ea,
îngenunchează şi-i pune capul pe piciorul său...
— Eu sunt, doamnă, nu vă speriaţi! Eu, Ionică! spune
studentul, bătând-o uşor pe obraz. Uitaţi-vă!
145
Femeia deschide ochii şi vede cum lui „Ticuţă” îi dispar,

pe loc, barbişonul şi favoriţii...
— Ştiţi, am de jucat rolul unui pictor - v-am spus, sunt
student la Teatru, o informează Ionică. Mi-a plăcut mult
cum arăta domnul Ticuţă..., de aceea m-am deghizat aşa.
— Ptiu, bată-te să te bată, mi-a sărit inima din loc!...
Ajută-mă să mă ridic!... Nu vii să bem o cafea?
— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc foarte mult! Poate altă
dată, acum mă grăbesc! Şi Ionică începe să alerge pe scări,
sil nu întârzie de la întâlnirea cu Florin...
38
Cu o seară înainte, fusese teribil de îngrijorat. Ştia că are

„program” la „Raiul copiilor”, ştia că se întâlneşte cu foştii
„liceeni” la Geta, dar se făcuse ora unu noaptea şi el nu
mai venea. „Ce să fac?” se întreba bietul Florin. „Te
pomeneşti că i s-a întâmplat ceva?!... Of, şi l-am rugat de
atâtea ori să-mi lase noul telefon al Getei... Dar Ionică
mereu a uitat. .. Poftim, acum încotro s-o iau? Să mă duc
până acolo? Dar nici nu ştiu bine adresa... Şi-apoi e
noapte... Iar, între timp, el poate să sosească... „
Tot frământându-se astfel, adormise...
Dimineaţa, pustiu!... Ionică - nicăieri!...
După ce a sunat zadarnic la Mihai şi la Dana, fiindcă
nimeni nu i-a răspuns, a dat un telefon Sandei - singurul
146
George Şovu
suflet mai apropiat cu care putea să stea de vorbă. Au

hotărât să se întâlnească în oraş şi să meargă amândoi
acasă la Geta... Dar, şi aici, nimeni!
— Isoscel! a spus fata... Ea nu trebuia să fie cu ei?
— Ba da! M-am gândit şi eu, dar nici telefonul ei nu-l
am, iar la şcoală vine abia după-amiază!
— Deci, trebuie să aşteptăm! .
— Se pare că nu avem încotro...
— Doar dacă am întreba la... „Raiul copiilor” - a fost de
părere Sanda...
... S-au urcat imediat într-un autobuz şi au pornit într-
acolo.
Staţia se afla în apropiere de magazin. Când au coborât,
şi-au dat seama că era abia ora nouă, iar programul
începea la ora zece...
— Fir-ar să fie! exclamă Florin. Acum ce ne facem?
— Mai căscăm gura pe ici, pe colo! i-a răspuns fata... Mă
inviţi, uite, la cofetăria aceea, şi-ţi dau o prăjitură...
— De ce să-mi dai, ce, eu n-am bani?
— Ai uitat. Astăzi e rândul meu să fac cinste!
— Mă rog, dacă ţii neapărat, nu pot să mă opun! spune
Florin, zâmbind...
Ceva însă le atrage atenţia... Pe o uşă din spatele
magazinului iese, precipitat, un bărbat solid care se
îndreaptă spre o autodubă parcată în apropiere. La doi
paşi, în spatele lui, un băiat.
— Ăla nu e Cristian, colegul nostru? întreabă Sanda
mirată.
— El e! confirmă Florin. Oare ce caută pe-aici?
— Cine ştie, o fi rudă cu individul acela...
147
Cei doi se urcă în maşină şi dispar, o dată cu o „DACIA”

argintie, care a pornit, discret, în urma lor.
Când ajung pe latura din faţa magazinului (veneau dintr-
o străduţă laterală), Sanda şi Florin fac, din nou, ochii
mari: pe treptele acestuia coborau vreo cinci-şase bărbaţi
care s-au urcat în două maşini ale Poliţiei...
— Aici nu e lucru curat! exclamă Florin. Hai s-o
întindem, că nu e de noi!...
Cu Isoscel s-au întâlnit chiar la prima oră. Au aşteptat-o

la poarta liceului.
— E dandana mare! le-a spus profesoara. Dar sper s-o
scoatem la capăt!... Şi le-a povestit, pe scurt, tărăşenia...
39
Când se hotărâseră „să preia fiecare câte un fir”, Danei îi

fusese rezervată sarcina să stea direct de vorbă cu patronul
de la „Raiul copiilor”, să-i ia un interviu, chipurile, că,
poate aşa, sperau ei - cine ştie?! -, răsare vreo idee, se
aprinde vreo lumină să-i ducă la ghemul afacerii...
Şi ziarista se executase imediat, numai că... iată,
discutaţii de aproape o oră şi... nimic care să-i atragă
atenţia...
148
George Şovu
— E o marfa foarte căutată..., iar copiii - o piaţă de

desfacere ca o uşă mereu deschisă, precizează domnul
Jean.
— Cu ce firme lucraţi? se interesează Dana, în speranţa
că...
— Sunt mai multe... Pentru păpuşi, de pildă, cu firma
„Ablay”, din Istanbul, casă de reputaţie internaţională...
În timpul acesta, Ionică, travestit în pictor - aşa cum

plecase din casa doamnei Elvira -, şi Florin se aflau în
cofetăria de vizavi de magazin. Mâncau prăjituri, la o masă
de lângă fereastră, supraveghind intrarea...
Deodată, o dubă opreşte în faţă. De la volan coboară,
grăbit, un bărbat vânjos, cu o cicatrice adâncă pe obrazul
drept. Urcă, în fugă, scările şi dispare în spatele uşii.
— Hopaa! Mi se pare cunoscut „personajul”, remarcă
Florin.
— E unul dintre şoferii patronului, precizează Ionică...
Dar de unde până unde ţi „se pare cunoscut”? L-ai mai
văzut undeva?
— Lasă, îţi explic mai târziu! răspunde liceanul. (Nu
avusese timp să-i spună despre „spionajul” făcut ieri,
împreună cu Sanda, în jurul magazinului. Şi, deocamdată,
nici lui Isoscel nu-i mărturisiseră nimic, fiindcă ar fi
însemnat să pomenească şi despre Cristian, colegul lor, şi,
dacă băiatul nu avea nici o vină, mai ieşea cine ştie ce
încurcătură... Hotărâseră deci să mai aştepte, să vadă cum
se vor derula faptele.)
149
Trecând prin faţa biroului la care se afla Nely, Dana „o

măsoară” din nou (acelaşi lucru îl făcuse la sosire).
Secretara pare să nu-i dea mare atenţie, fiind preocupată
să răspundă la telefon.
— Vă mulţumesc încă o dată! spune ziarista, întorcându-
se către domnul Jean, care o însoţea. A fost o plăcere să
stau de vorbă cu dumneavoastră...
— O, sunteţi mult prea amabilă! răspunde, curtenitor,
patronul. Beneficiarii reportajului vom fi noi! Aşa că eu vă
mulţumesc!
Pe uşă intră şoferul... cu cicatricea pe obraz. Dana
tresare, dar coboară imediat ochii, spre a nu-i fi observată
spaima. În fracţiuni de secundă, revăzuse bolidul argintiu
care o „avertizase” cândva, pe trotuar, ca şi camioneta ce-o
buşise de câteva ori, în noaptea aceea în care se afla la
volanul maşinii lui Mihai. Pe hohotele de râs, gros şi vulgar,
care răsunau... În ea, fata ridică privirea şi-i zâmbeşte
domnului Jean, ca să-şi poată lua la revedere de la el.
— Sărut mâinile! Şi, oricând, la dispoziţia presei! adaugă
patronul, la despărţire...
Închizând uşa, Dana îşi găseşte ceva de lucru cu
reportofonul (îl scoate din poşetă, se preface că se uită la el,
îl aşază din nou), pentru ca, în timpul acesta, să audă,
eventual, dacă se discută ceva în spatele ei, în anticameră.
— Patroane, s-a marcat! Poruncă! se distinge glasul
şoferului.
— Mai departe, cum am stabilit! Executarea! rosteşte,
autoritar, domnul Jean...
150
George Şovu
Dana începe să alerge pe scări...

... La parterul magazinului, unde se aflau raioanele de
păpuşi şi de arme-jucării, Mihai „le cercetează” cu mare
interes..., în timp ce o supraveghează, de fapt, pe femeia de
serviciu, care îşi tot face de lucru cu „T”-ul ei, ştergând pe
ici, ştergând pe colo, mai udând plantele ornamentale,
adunând câte o hârtie aruncată, de te miri cine, pe jos...
Dana trece pe lângă el. Se privesc o clipă, ca doi
necunoscuţi...
De câteva zeci de secunde, femeia pusese în funcţiune
aspiratorul, cu care începuse să cureţe o traversă de
mochetă, întinsă pe mijlocul sălii. Apropiindu-se de Mihai, i
se adresează:
— Vai, domnu’! Ce mai semănaţi cu... poliţistul de-
aseară..., de la televizor! spune ea, privindu-l în ochi. L-aţi
văzut?
— Da! Dar în episodul următor îl împuşc! răspunde
Mihai, serios.
Femeia rămâne cu gura căscată.
Ieşind din magazin, Dana se duce direct spre „Lăstunul”

parcat la colţul clădirii. (în sfârşit, Geta îi cumpărase o
nouă baterie şi mergea acum cu el, chiar dacă ştia aproape
sigur că va fi urmărită de poliţie. Adrian îi atrăsese atenţia
asupra acestui lucru; Dar tot el adăugase: „Poate aşa, la «o
adică», ne sar în ajutor să nu dăm de dracu’!...” „Deci, tot
iepure de pârlog ai rămas!” remarcase Geta, recunoscând
însă că prietenul lor avea dreptate. Astfel că nu le mai
„deschisese” capul şi celorlalţi, lăsase lucrurile aşa...)
151
— Cum e? o întreabă Geta, prin fereastra deschisă.

— Am prins un fir - răspunde Dana, aproape gâfâind -,
dar nu sunt sigură: tipul cu cicatricea, care era gata să mă
omoare - vă mai amintiţi... - este aici!
Şi, privind spre magazin, tocmai îl vede coborând scările
şi intrând în dubă.
— Luaţi-vă după el şi vedeţi ce hram poartă! rosteşte
Dana ca pe o poruncă. Eu mă duc la redacţie. Vorbim la
telefon sau, mai bine, diseară, la restaurant...
„Lăstunul”, cu Geta la volan şi Adrian în dreapta sa, se
angajează în urmărirea autodubei.
După câteva minute, maşina se opreşte în faţa unui birt.
Geta parchează în apropiere.
Şoferul coboară şi intră într-o curte, în spatele clădirii.
Din câţiva paşi, Adrian e lângă gard.
Omul cu cicatricea primeşte un sac de la un individ
dubios la înfăţişare.
— Cum e? Are difuzor? întreabă şoferul.
— Nici o grijă: fermoar! E cu rom! i se răspunde.
— OK! Diseară l-am aranjat. Patronul e nerăbdător!
Adrian apucă să intre în „Lăstun” înainte ca şoferul să
iasă din curte. Cei doi „detectivi de ocazie” îl văd acum
punând sacul în spatele maşinii...
În magazin, Mihai observă că femeia de serviciu intră

într-o încăpere pe uşa căreia scrie „Oficiu”. Se aude cheia
răsucită în broască, în urma ei.
152
George Şovu
— Ce faci, mă? Mai stăm mult? Eu nu mai pot: simt că

leşin! zice Florin, împingând farfuria cu prăjituri din faţa
lui.
— Acum trebuie să iasă femeia de serviciu! răspunde
Ionică, privindu-şi ceasul. E ora când termină programul...
Cu masca ei de miel blând, eu cred că e cea mai
periculoasă.
— Aiurea!
— Nici un „aiurea”! Nu ştii că cel mai neînsemnat în
aparenţă trage sforile? Mai citeşte şi tu romane poliţiste!...
Din „Oficiu” iese o doamnă elegantă. Sub această

înfăţişare, Mihai o recunoaşte cu greu pe femeia de
serviciu. „Aha!” îşi spune şi se ia după ea. Când iese din
magazin, face un semn „cu înţeles” către cofetăria de vizavi.
— Uite-l! exclamă Ionică, acu-i acu! şi începe să înfulece
prăjitura lui Florin. Dar, deodată, rămâne cu ochii mari pe
fereastră: pe uşa magazinului iese vânzătorul de la raionul
de păpuşi-mirese.
— Dar cu ăsta ce-o fi de pleacă la ora asta? mormăie
Ionică, ridicându-se de la masă... Nu te mişti de-aici până
nu mă întorc! îi porunceşte el lui Florin şi iese pe uşa
cofetăriei...
153
„Lăstunul” a urmărit autoduba pe tot felul de străzi

întortocheate. Iat-o acum oprind în faţa unei case cu
înfăţişare modestă. Din curte răsar două fetiţe, care strigă
bucuroase: „Tata! Tata!” şi se reped spre omul cu cicatrice,
care, luându-le în braţe pe fiecare în câte o mână, se
îndreaptă cu ele spre casă.
— Tu vezi ce e cu sacul acela, că eu fac sondaj de opinie,
i se adresează Geta lui Adrian...
Băiatul coboară din maşină şi, ferindu-se să fie observat,
se îndreaptă către autodubă...
Geta, care abordase, între timp, o băbuţă ce săpa nişte
flori, în curtea vecină cu cea a şoferului, o întreabă:
— Şi fetiţele sunt ale lui?
— Da’ ale cui, Doamne iartă-mă?! Că nevastă-sa este a
treia oară borţoasă!
— Înseamnă că-i plac copiii!
— A, să-l vezi cum face pe Moş Crăciun pentru toţi ţâncii
din mahala!... E om bun, pâinea lui Dumnezeu! Cântă şi în
cor, la biserică... Da’ de unde ziceai că eşti, maică? De la
Primărie?
— Nu! De la Partidul Prosperităţii!
— Şi ăsta, partidul ăsta, ce vrea?
— Să ne fie mai bine la toţi!
— Să dea Dumnezeu, maică! spune bătrâna, privind-o
neîncrezătoare...
... Adrian, între timp, deschide uşile dubei. Desface acum

legătura sacului...
Un băieţel, de cinci-şase ani, îl vede.
154
George Şovu
Dinăuntrul sacului ţâşneşte... un purcel, care, sărind pe

lângă Adrian, începe să alerge, guiţând.
Băiatul, încurcat, fuge după el, să-l prindă... O droaie de
copii se angajează, împreună cu Adrian, să încolţească
purcelul, care se învârte ca un titirez ameţit...
Geta, văzând scena, îşi pune mâinile în cap şi, fără să-şi
ia la revedere de la bătrânică, aleargă disperată şi intră în
maşină.
Din curtea casei lui, apare şoferul.
— Nea Costele, nenea a vrut să fure purcelul! strigă
copilul, care-l văzuse pe Adrian.
Acesta, auzind, se opreşte din alergat. Geta îl claxonează
şi, pornind maşina, îl „culege” din mers...
— Îţi place în ce caraghioslâc m-ai băgat? Uite-mă şi pe
post de hoţ! Aşa-mi trebuie, dacă mă iau după voi! o
bombăneşte Adrian, palid la faţă şi suflând ca o locomotivă,
de alergătură şi de spaimă.
De cum îl văzuse din nou în maşină, Geta izbucnise într-
un râs nestăvilit... Pe lângă pericolul real pe care-l
prezenta, situaţia creată era, într-adevăr, caraghioasă. De
aceea...
Potolindu-se, îi răspunde, zâmbind:
— Nu-i nimic, trecem pe la tine pe-acasă, să-ţi schimbi
pantalonii!... Pot să jur că sunt uzi!...
Vânzătorul de la magazinul „Raiul copiilor” muşcă acum

dintr-un cornet cu îngheţată, pe care l-a cumpărat de la o
tonetă de pe stradă, aruncând, totodată, o privire fugitivă
155
spre trotuarul de vizavi, unde se află un bărbat, a cărui

figură este ascunsă de ziarul pe care îl citeşte.
Vânzătorul porneşte mai departe pe trotuar. Omul cu
ziarul, care nu era altul decât Ionică, se ia după el. La un
colţ, vânzătorul o coteşte pe strada din dreapta... Ionică,
travestit în Ticuţă, traversează grăbit şi intră şi el pe strada
respectivă. Dar nu face decât câţiva paşi şi este gata să se
izbească de piciorul unui cerşetor, aşezat lângă zid.
— Iertaţi-mă! exclamă Ionică, privind dezorientat, pentru
că vânzătorul... dispăruse. Având impresia că-l zăreşte
printre pietoni, începe să alerge. Dar, în acest moment,
cerşetorul strigă:
— Mi-a furat traista! Mi-a furat traista cu bani!...
Văzându-l pe Ionică alergând, câteva femei -
impresionate de nemaipomenita întâmplare: „Cum, să furi
traista unui cerşetor? Până aici am ajuns, domnule?” - se
iau după el, strigând isterizate:
— Hoţul! Prindeţi hoţul!... A furat traista!... Ăla, ăla cu
ţăcălie!... Puneţi mâna pe el!...
În vremea aceasta, după ce priveşte atent înjur,
cerşetorul se ridică şi porneşte grăbit în direcţia opusă celei
spre care alerga Ionică, urmărit de femei. Dacă cineva l-ar
fi observat când şi-a ridicat pălăria înfundată pe ochi, ar fi
văzut că era... vânzătorul de la „Raiul copiilor”...
Speriat, Ionică dispare într-un W.C. public. Femeile
baricadează uşa pe care scrie „Bărbaţi”. Una dintre ele
strigă:
— Poliţia! Chemaţi poliţia!
După câteva secunde, pe uşă iese Ionică, fără travestiul
lui Ticută.
156
George Şovu
Femeile îl asaltează:
— E unul cu bărbuţă aici?
— La cabina trei bis, doamnă! răspunde Ionică serios,
făcându-şi loc printre femei...
— Înţelegi? îi explică el acum lui Florin. Asta a fost plasa:

traista! „Cerşetorul” era omul nostru, vânzătorul! Morala:
„Să nu crezi niciodată în cerşetori!”
— Domnul ce doreşte? îl întreabă fata de la cofetărie,
care serveşte.
— O „Cola” rece! răspunde Ionică, începând să scoată de
prin buzunare elementele de machiaj la care renunţase ca
să scape de femeile urmăritoare.
Fata aduce băutura, dar face ochii mari, pentru că acum
Ionică... are barbişon...
— Domnul care era aici a plecat? îl întreabă ea pe Florin.
— Nu, dânsul e!... Dar... i-a crescut, între timp, barbă!
răspunde băiatul, zâmbind.
Fata a rămas fără replică.
Ochii celor doi urmăresc, din nou, treptele magazinului

pe care le coboară acum Nely, însoţită de patronul ei.
Acesta o salută politicos şi se îndreaptă spre un Mercedes
nou şi roşu, parcat în apropiere. Secretara o porneşte pe
jos, de-a lungul trotuarului...
— E rândul nostru, Florine! spune Ionică. Ai grijă ce faci,
să n-o scapi din ochi! Ne întâlnim, cum am stabilit..., mai
157
adaugă şi, ieşind din cofetărie, deghizat iarăşi în Ticuţă,

opreşte un taxi:
— Urmăreşte „Mercedesul” roşu! comandă el şoferului.
Tarif dublu!
Maşina porneşte în viteză în urma patronului, în vreme
ce Florin s-a apropiat la câţiva paşi în spatele lui Nely.
„Faină tipă! Are gusturi negriciosul, nu glumă!” îşi spune
băiatul, adulmecând parfumul secretarei şi bucurându-se
că tocmai pe el l-au pus să facă o asemenea urmărire.
În staţia de metrou în care au ajuns, au aşteptat câteva
minute până ce a sosit primul tren. Nely a răsfoit o revistă,
iar Florin, nebăgat în seamă, a putut s-o observe, chiar din
apropierea ei. Au intrat apoi în acelaşi vagon. S-a aşezat pe
scaun, lângă ea. Acum n-o mai privea, pentru că fata ar fi
observat. Ar fi putut s-o descrie însă în amănunt: părul
negru şi lung, frumos ondulat, faţa albă, cu obraji ca de
fetiţă, un nas în vânt, o gură mică, ochi căprui cu
sprâncene negre, bine arcuite şi un trup sculptat parcă în
marmură caldă, vibrândă; picioare lungi, de balerină, o
talie - s-o cuprinzi intre degete şi nişte sâni gata parcă să
spargă ţesătura fină a bluzei ce-i acoperea.
„Formidabil ce seamănă fata asta cu Sanda!” - s-a gândit
Florin, de cum a văzut-o... „Numai că Sanda este mai
micuţă, se vede că e doar o copilă, pe când Nely...”
Trenul oprise şi fata, ridicându-se, a ieşit pe peron...
Florin, trezit ca din vis, a ţâşnit şi el afară, pe o altă uşă, în
ultima clipă...
158
George Şovu
„Obiectivul” lui Mihai, după ce l-a purtat, parcă anume,

pe tot felul de străzi şi prin nenumărate magazine, că-i
venise, de-atâtea ori, să se lase păgubaş, se opreşte, în
sfârşit, în faţa unei clădiri. După ce priveşte câteva clipe în
jur, ca spre a se asigura de ceva, intră.
Apropiindu-se, Mihai citeşte, cu uimire, firma de pe
frontispiciul clădirii: POLIŢIE. Stă în cumpănă... Apoi,
hotărându-se, intră decis în sediul Poliţiei...
— .. .Nu vă supăraţi - se adresează femeia de serviciu de
la „Raiul copiilor” funcţionarei de la ghişeu -, am pierdut
buletinul de identitate. Ce acte îmi trebuie ca să scot altul?
— Citiţi în avizierul de-alături, doamnă! o sfătuieşte
funcţionara.
Din apropiere, Mihai râde în sine, râde a pagubă...
— Ia uiteee!... Tot dumneavoastră! Acum înţeleg: lucraţi
la poliţie! exclamă femeia, care, observându-l, s-a apropiat
de el.
— Ei, nu chiar, doamnă: eu sunt superpoliţist! răspunde
Mihai, încercând să pareze şi intrând, la întâmplare, într-
un birou...
„Mercedesul” roşu opreşte pe o stradă dintr-un cartier

mărginaş, în faţa unei case cu aspect îngrijit (se vede că e
renovată de curând) şi cu o curte frumoasă în faţă...
Patronul magazinului coboară şi intră în curte...
La câteva zeci de metri mai departe, opreşte şi taxiul lui
Ionică. După ce plăteşte şoferului şi maşina pleacă,
studentul-”pictor” se strecoară, cu oarecare spaimă, în
aceeaşi curte şi, la adăpostul unor pomi şi al unor pâlcuri
159
de flori, se prelinge uşurel pe lângă un gard, până ce

ajunge în spatele casei... Se apropie de o fereastră şi,
lipindu-şi nasul de sticlă, priveşte în interiorul unei
încăperi, plăcut mobilate.
Patronul, care se afla aici, scoate dintr-un bar o sticlă de
whisky şi două pahare... Apoi, introducând o casetă în
aparatul video, îi dă drumul şi se aşază, relaxat, într-un
fotoliu. .. Priveşte, cu încântare, o scenă sexy care se
derulează pe micul ecran, folosită, probabil, ca un preludiu
amoros. Ionică îl observă dintr-o parte - aşa îl poate vedea
din locul său - şi îl simte parcă încărcându-se de dorinţă...
— Aoleu! oftează studentul, cu mare durere, privind şi el
imaginile de pe televizor, bine că nu e Florin aici!...
În acest moment însă, liceanul, care se retrăgea cu
spatele, ferindu-se să nu fie văzut de cineva, se izbeşte de
fratele său.
— Ce e cu tine, mă, aici? întreabă Ionică speriat. Unde e
gagica?
— Păi, aici!...
— Aici?!... Hopaaa! se miră Ionică. Şi amândoi băieţii îşi
îndeasă ochii pe fereastră...
Tocmai atunci Nely intra în cameră. Îşi lasă poşeta pe un
scaun şi închide televizorul, scoţând caseta din aparatul
video.
— Astăzi, nu, Jean! Te rog! i se adresează ea patronului.
Am venit doar să discutăm ceva... Poate o să mă înţelegi...
Patronul o priveşte intrigat.
Nely pune în aparat o nouă casetă, pe care o avea în
poşetă. Pe micul ecran apare chiar ea, în postură de
cântăreaţă într-un local.
160
George Şovu
— Pe asta n-ai văzut-o niciodată, îi spune fata. Un fost

coleg m-a filmat fără să ştiu. Mi-a dat-o abia azi-dimineaţă.
A vrut să-mi facă o surpriză! adaugă, aşezându-se pe un
fotoliu şi privind admirativ spre televizor...
— Şi cu ce e asta mai brează decât celelalte?
comentează, ironic, patronul, după câteva clipe. Eu te-am
văzut pe viu, fetiţo, şi ţi-am mai spus: Şanse de mare
vedetă la tine... când i-or creşte porcului aripi!...
— Jean, cum poţi să fii atât de nedrept şi de rău?
izbucneşte, îndurerată, fata.
— M-am întrebat cum de te-au angajat şi în bomba aia,
în care cântai când te-am descoperit... Trebuie să fii
neapărat critic muzical ca să pricepi că o voce ca a ta nu
poate spera niciodată nici măcar la o prezenţă într-o
emisiune de televiziune, nicidecum la un disc?
— Şi, totuşi...
— Nici un „totuşi”! o repede patronul: ai semnat cu mine
un contract pe trei ani... Şi, chiar dacă - să zicem - tu ai
avea dreptate, un contract trebuie respectat! E clar?
Nely a amuţit.
Patronul se ridică, închide televizorul şi dă drumul la o
muzică serafică, aşezându-se, din nou, în fotoliu.
Înţelegând că nu are nici o şansă de a schimba lucrurile,
fata se apropie de bar şi îşi toarnă, unul după altul, două
pahare de whisky, pe care le bea ca pe un drog.
Apoi începe să se dezbrace, cu mişcări leneşe, până ce
rămâne... goală. Păşind către fotoliu, imaginea aceea de
statuie îngenunchează, supunându-se parcă unui ritual al
mişcărilor, al faptelor...
161
De-afară, Florin, cu respiraţia sugrumată, se înghesuie

ca să vadă mai bine. Dar Ionică îl dă, binişor, deoparte,
spunându-i:
— Gata, gata, ţâcă! Asta nu-i de tine... Ce, vrei să visezi
urât la noapte?
— Dacă aş visa-o pe asta, noaptea ar fi toată... o
lumină!... remarcă puştiul înghiţind în sec.
— Ce vorbeşti? Ia uită-te la el?! Te exprimi şi poetic!... Te
pomeneşti c-ai început să-i faci Sandei şi poezii?!...
— I-aş face eu, dacă aş fi în stare!...
Ionică îşi apropie, din nou, ochii de geam... Îl vede pe
patron scoţând din buzunarul cămăşii un frumos colier de
aur, pe care îl prinde de gâtul fetei... Apoi începe s-o sărute
uşor pe umeri, pe sâni...
Nely se crispează şi, deodată, îi arde o palmă... şi încă
una...
Bărbatul se reazemă de fotoliu, iar pe faţa lui se vede că
trăieşte o... mare plăcere...
— Mai tare! îi cere el... şi fata continuă să-l pălmuiască.
Mai tare!... repetă... apoi, ca într-un delir, exclamă: Te
iubesc! Te iubesc!...
— Ce fac ăia acolo, mă? întreabă Florin, surescitat.
— Hai de-aci! spune Ionică, scârbit, şi-l trage de
mânecă... Un nebun!... Un masochist!...
Dar, deodată, se opreşte fulgerat de un gând:
— Am o idee a-ntâia: jucăm piesa cu „calul troian”! Asta
e soluţia: Mihai! Asediem cetatea dinăuntru! Pricepi?
— Nu! răspunde Florin, nedumerit...
162
George Şovu
... Era blestemul vieţii ei: să ajungă să fie batjocorită de

acest bărbat - de două ori mai în vârstă, urât, scârbos,
masochist. .., care o stăpânea însă cu banii lui, cu ceea ce
făcuse şi făcea pentru ea, pentru mama şi sora ei...
Unde sunt visurile ce-i luminaseră copilăria şi

adolescenţa?!... Era frumoasă de pe-atunci şi voia să
ajungă ori doctoriţă, ori actriţă, care să ştie să şi cânte, să
şi danseze. Viaţa lor însă, în familie, era urâtă: tatăl,
maistru constructor - meseriaş foarte apreciat, dar
uşuratic -, lipsea mereu de-acasă, umblând cu tot' felul de
femei, de obicei mai tinere decât el, pe care le găsea mai
ales pe şantiere. Era un bărbat frumos la chip, bine făcut şi
foarte cheltuitor. Câştiga mult, dar acasă aducea din ce în
ce mai puţini bani... Într-o zi, şi-a luat nişte lucruri şi a
plecat de tot: se îndrăgostise de o femeie cu zece ani mai
tânără decât el; era, de fapt, o puştoaică de şaptesprezece
ani, o elevă, o practicantă... Îl zăpăcise şi pentru ea a lăsat
totul...
Fosta soţie - femeie cuminte, aşezată, şi ea maistru, dar
la o fabrică de confecţii - a divorţat imediat. A rămas să
crească singură cele două fete: pe Nely, care avea, atunci,
nouă ani, şi pe Marina, de patru ani, aflată încă la
grădiniţă.
Ion Tudofan - cum se numea constructorul - a înţeles,
nu peste mult timp, că făcuse o mare prostie părăsindu-şi
familia. Iubirea lui se dovedea o fiinţă fără pic de judecată
şi fără echilibru: în realitate nu urmărea decât să-i ia banii,
pe care-i cheltuia cu indivizi de teapa şi de vârsta ei... L-a
copleşit o ruşine cumplită şi o imensă părere de rău... N-a
163
îndrăznit să se mai întoarcă acasă. S-a apucat de băutură

şi viaţa lui a devenit astfel un coşmar. Bea chiar pe şantier,
în timpul lucrului. A fost retrogradat... până la simplu
muncitor. Nu se mai putea opri şi..., într-o clipă de
neatenţie, ameţit, a călcat... În gol, de la etajul al şaselea al
unui bloc în construcţie...
Trecuseră mulţi ani, Nely era elevă în clasa a Xl-a de
liceu... Era într-o primăvară. La ora de sport, colega ei de
bancă a greşit la o săritură (s-a împiedicat de ceva, de fapt),
a căzut şi şi-a fracturat mâna stângă. Profesorul a urcat-o
în maşina lui şi a dus-o la Spitalul de Urgenţă. A mers şi
Nely cu ei...
Tocmai ieşeau: fetei îi puseseră mâna în ghips şi voiau să
plece.
Atunci a sosit o „Salvare”. Din maşină, doi sanitari au
scos o targă pe care se afla un bărbat. Nely i-a văzut faţa şi
a tresărit. S-a apropiat... Cel de pe targă era tatăl ei... Doar
capul îi rămăsese întreg...
L-a strigat, înfiorată...
Omul a deschis ochii... „Nely, fetiţa tatii!” a exclamat,
recunoscând-o şi, pe chipul de ceară, au început să se
prelingă două şiruri de lacrimi. Apoi a leşinat, pierzându-şi
cunoştinţa...
— E zdrobit rău, domnişoară! i-au spus sanitarii...
A rămas la spital, să aştepte rezultatul operaţiei... Ion
Tudoran n-a mai putut fi salvat...
Nici n-avea cine să-l îngroape. Întreprinderea a dat din
colţ în colţ, oferind, până la urmă, o neînsemnată sumă do
bani - pentru sicriu şi pentru cruce - şi un camion, care
164
George Şovu
să-l ducă până la groapa săpată într-o margine de cimitir

îndepărtat.
În afară de Nely, nimeni n-a lăcrimat pentru Ion
Tudoran. În ciuda purtării atât de urâte a tatălui (în tot
timpul, de când plecase de-acasă, nu le dăduse aproape
nici un ban, deşi era obligat prin lege la o anumită sumă),
fata îi purtase o afecţiune tainică, mai ales de când
descoperise că semăna atât de mult la chip cu el. (Avea o
fotografie de când era tânăr, pe care o ascunsese undeva;
din când în când, o căuta şi o privea cu nostalgie...) Fosta
soţie, mama fetelor, a rânduit cele necesare pentru
înmormântare, dar atât; era prea încrâncenată în durerea
pe care i-o provocase, părăsind-o, ca să-l poată ierta măcar
acum...
„Mamă, dar a murit!” i-a spus Nely, văzând-o ca de
piatră.
„Nu, fata mea, nu pot! Pentru mine, el a murit de-atunci!
L-am plâns în toţi anii ăştia... Acum nu mai pot!...”
... Din toamnă, a început să se pregătească singură (n-

avea bani pentru meditaţii), ca să dea examen de admitere
la Medicină. Între timp, profesoara ei de limba română a
pus în scenă o piesă de teatru. Ea, Nely, a interpretat rolul
principal. La spectacol, dat pe scena liceului, s-a nimerit să
asiste şi un actor tânăr, văr al unei eleve. A plăcut-o foarte
mult. A felicitat-o în mod special, după spectacol,
asigurând-o că are talent şi îndemnând-o să se pregătească
pentru actorie. S-a oferit să-i dea lecţii..., fără bani...
Încântată, dar şi naivă, desigur, fata a primit... În scurt
timp, s-a îndrăgostit de el, i s-a dăruit (deşi tânărul era
însurat şi avea ţii o fetiţă), iar rezultatul a fost că, în vară,
165
n-a intrat nici la Teatru - a fost respinsă din faza probelor

de aptitudini - şi nici la Medicină.
Cu sufletul pustiu şi fără nici un rost, şi-a adus aminte
că ştie să cânte şi să danseze... Un fost coleg i-a făcut
cunoştinţă cu patronul unui bar, dintr-un cartier mărginaş.
A trebuit să se culce cu el ca s-o angajeze...
A început să cânte... şi, chiar de la debut, a avut şi
succes... Faptul i-a dat încredere şi i-a deşteptat speranţe...
În scurt timp, a dobândit un public care frecventa barul
mai ales i n s-o vadă şi s-o asculte pe ea... Era, într-un fel,
mulţumită.
Atunci au apărut două nenorociri. Mai întâi i s-a
îmbolnăvit mama. N-o durea nimic anume, se usca însă
văzând cu ochii - carnea de pe ea a început să se
stafidească, să dispară de sub piele... Femeia a slăbit
cincisprezece kilograme, de-abia se mai putea ţine pe
picioare. Sigur că a alergat la doctori, la mulţi doctori, care
şi-au tot dat cu părerea, fără ca vreunul să-i stabilească
precis un diagnostic, în timpul acesta, acasă, pe noptiera
femeii, se adunau mormane de medicamente, care
însemnau, în cea mai mare măsură, mormane de bani...
aruncaţi pe apa sâmbetei... Un singur rezultat: o anume
stagnare a evoluţiei.
Iar a doua nenorocire... Intr-o seară, cântase parcă mai
frumos decât oricând. Lansase şi o melodie nouă, patetică,
dureroasă, pe care ea o trăia cu lacrimi în ochi. Publicul
era cald, impresionat... Apoi, la alte melodii ritmate, a şi
dansat - îşi făcuse o toaletă nouă, cu tendinţă spre „sexy”,
care-i punea admirabil în evidenţă trupul ei „magnific”,
166
George Şovu
cum se exprimase cineva, un bărbat de la o masă din

apropierea scenei, chiar în seara aceea...
... Atunci a chemat-o patronul, care a condus-o până la o
masă, făcându-i cunoştinţă cu... el...
Venise anume s-o vadă; auzise despre ea (îi spusese
şoferul lui, haidamacul cu cicatrice pe obraz, care
frecventa, din când în când, localul... ).
Dacă ar fi ştiut patronul ei ce urma să se întâmple, ar fi
ascuns-o, pur şi simplu...
I-a oferit de trei ori câştigul de la bar şi i-a spus că vine
peste o săptămână să afle răspunsul. Iar când a venit, a
urcat-o în „Mercedesul” său şi a dus-o să-i arate o casă.
Când a văzut că-i place, a scos din geantă un act de
proprietate asupra casei... pe numele ei, al lui Nely... Peste
alte două zile, i-a oferit un inel cu briliant şi o brăţară.
Acum ştia totul despre ea şi despre familia ei. A promis s-o
ajute pe mama fetelor, iar pe sora ei s-o ţină la facultate,
când termină liceul (ajunsese în clasa a XII-a)...
Nely a fost copleşită... şi astfel a început adevăratul ei
calvar... A părăsit totul - visuri, bucurii... Avea, în schimb,
avere şi chin... Nu nimerise cel puţin peste un bărbat
normal: urât, scârbos, dar normal. Nu, ăsta era... şi fata
simţea, de fiecare dată, o stare de vomă numai când se
gândea la ceea ce era obligată să facă pentru el...
40
167
Ca în fiecare dimineaţă, doamna Elvira face o pasienţă,

în timp ce îşi bea cafeaua. Şi, ca de obicei, Romeo, cotoiul,
o „asistă”, din fotoliu.
Se aude scârţâitul scării, dinspre mansardă.
— Romeo - i se adresează bătrâna -, asta nu e treapta a
cincea.
— Miau! aprobă cotoiul.
Doamna Elvira deschide uşa: un om cu ochelari negri şi
cu baston alb, un orb deci, coboară scara.
— Vă rog, nu leşinaţi! Tot eu sunt, Ionică! strigă
studentul alergând pe scări spre a o prinde, eventual, ca să
nu cadă.
— Dar ce s-a întâmplat, maică?
— Azi am de jucat un rol!...
— Gata, bătrâne? întreabă Mihai, care apare din camera
lui. Sărut mâna! se adresează el apoi doamnei Elvira.
— Doamnă, eu sunt „orb”, iar el e „calul troian”!
— Pe aşteptăm? Hai la lupta cea mare!... adaugă Mihai,
luându-l de braţ şi plecând.
— Doamne, aici e ceva necurat! murmură bătrâna
privind uluită în urma lor şi făcându-şi cruce.
Dinspre magazinul „Raiul copiilor”, „orbul” Ionică se

apropie cu paşi grăbiţi de gura metroului. Văzându-l, două
cucoane întorc, mirate, capul după el.
— Vine! îl anunţă Ionică pe Mihai, care aştepta lângă o
tonetă de ziare.
168
George Şovu
Mihai îşi aranjează ţinuta şi porneşte în direcţia dinspre

care venea... Nely. Pe măsură ce se apropie, fata, care l-a
observat, parcă nu-şi poate desprinde privirea de pe chipul
lui.
Când ajung faţă în faţă, Mihai îi şopteşte:
— Să nu-mi spui că semăn cu agentul federal Cooper...
— Ba da! M-am şi îndrăgostit de el aseară!... Dar pe
dumneata te cunosc mai de mult!
Mihai o priveşte mirat.
— De unde?
— „AMORE MIO”! exclamă fata, aţintindu-l în ochi şi
zâmbindu-i.
— Atunci, pot să vă însoţesc? întreabă Mihai.
— Cu plăcere! răspunde Nely, privind în fugă spre
magazin. Apoi, pornesc împreună.
Ionică a asistat cu gura căscată la succesul lui Mihai.
— Cum face ăsta, domnule? Cum face ăsta, domnule,
de-i reuşeşte? bombăneşte el, învârtindu-se în neştire pe
trotuar.
Ridicând „privirea”, dă cu ochii de plutonierul-major nea
Marin, care, parcă, îl aţinteşte. Ionică a îngheţat.
Bastonul... de „orb” a început să tremure pe asfalt.
Broboane de sudoare îi apar pe frunte.
Nea Marin se apropie încet de el:
— Doriţi să traversaţi? îl întreabă politicos, apucându-l
de braţ...
Ionică bâlbâie ceva neinteligibil.
Poliţistul opreşte, pentru câteva clipe, circulaţia şi îl
ajută să treacă pe partea cealaltă a străzii. Ionică îl priveşte
speriat de după ochelari, în timp ce bastonul îi bâţâie în
mână ca bolnav de spaimă...
169
— Mulţumesc! îngână „orbul” şi, luând-o la picior, dă

colţul străzii, se opreşte şi, oftând uşurat, îşi şterge faţa de
transpiraţie.
41
Într-o sală de repetiţie de la Academia de Muzică, Mihai

cântă, la harpă, o melodie duioasă... Trăieşte din plin tihna
şi visarea pe care cântecul i le strecoară în suflet.
Iată însă că pe culoar se aud paşii apăsaţi ai Danei şi ai
lui Ionică. Studentul - de data aceasta cu un nou
deghizament: perucă roşcată, mustăcioară de aceeaşi
culoare, ochelari... de soare - abia se ţine de ziaristă, care a
pornit parcă la atac...
— Nici vorbă! îl cunosc eu! îi replică Dana tăios şi intră,
furioasă, în sala în care repeta Mihai. Cunoştea locul, se
mai întâlniseră şi altă dată aici, dar nu în această stare
sufletească.
— De ce n-ai avut curajul să-mi spui tu? se repede Dana
cu vorbele. „Cal troian”, da? Domnul vrea să facă pe
cuceritorul irezistibil?! completează, trăgând de o coardă de
la harpă.
Luat prin surprindere, Mihai se ridicase de pe scaun şi o
privea încurcat... Îşi revine după câteva secunde şi încearcă
să preia frânele situaţiei:
170
George Şovu
— Dar, dacă nu-i fac un pic de „curte”, tu crezi că aia e

proastă să-mi spună aşa, în mijlocul străzii, ce afaceri cu
droguri învârte boss-ul ei?
— Vezi? Te-ai dat de gol! se avântă, din nou, Dana. Îţi
trebuie atmosferă, intimitate, alcov! Ca să nu zic aşternut!
Parcă n-aş şti eu ce-ţi poate pielea!
Mihai se enervează:
— Şi-atunci, cu prăpăditul ăsta ce facem? întreabă el cu
glas mâhnit.
Dându-şi seama că situaţia e pe cale să pericliteze
prietenia dintre cei doi, Ionică se hotărăşte să se sacrifice:
— Uite ce e, mă - se adresează el, serios, Danei şi lui
Mihai, scoţându-şi peruca, mustaţa şi ochelarii -, decât
dihonie între noi, mai bine mă predau încă o dată!
— Acum chiar că eşti bun de balamuc! i-o retează Mihai.
Dana devine mai conciliantă...
— Şi, mă rog, întreabă ea, insinuant, unde te-ai gândit
să te întâlneşti cu dânsa... Asta, dacă nu este un secret. ..
— Dana, să ştii că eu nu glumesc! reia Ionică.
— Tu să taci! îl repede ziarista. Vreau să-l ascult pe
prietenul tău... Aud?!...
— Păi..., se „gândeşte” Mihai, la o cofetărie, la un bar, la
un bar de zi - rectifică el repede.
Dana fierbe câteva clipe şi apoi îi ordonă:
— Jură că n-o duci acasă!
Mihai înghite în sec, uitându-se, în fugă, spre Ionică.
Apoi coboară privirile, spunând:
— Jur!
— Nu aşa! Uită-te în ochii mei: juri?
— Jur! Dar, în aceeaşi clipă, fără să vadă Dana, îşi
încârligă două degete, în semn că jură strâmb.
171
— Ionică, eşti martor!

— Cu ochii şi cu urechile mele! răspunde studentul-
actor, făcând şi el acelaşi semn...
42
Sanda şi Florin se plimbă pe-o alee din Cişmigiu. Au

ajuns mai devreme, ca să aibă timp şi de o plimbare,
înainte de intrarea la ore.
— De fapt, cartea cea mare acum se joacă! îi spune
Florin, în continuarea discuţiei... Nu se poate ca Nely să nu
ştie care sunt chichiţele afacerii...
— Bine, şi tu ce crezi? Că ea e atât de fraieră, încât să-i
spună lui Mihai ce ştie?
— A, nu-l cunoşti pe Mihai! E de-ajuns să spună:
„Sesam deschide-te!” şi toate fetele îi cad la picioare. Are
băiatul metode! precizează Florin, zâmbind.
— Şi-ţi predă şi ţie „lecţii”?
Florin se amuză:
— Eu am un profesor mai bun - pe Ionică!
— Pe cine?
— Da, ce te miri? Am luat şi notiţe! adaugă liceanul,
izbucnind în râs...
— Nu mai spune? Şi... când le citim?
— Ai vrea? întreabă Florin, cu ochi lucitori.
172
George Şovu
— De ce nu? bravează Sanda. La urma urmei, nu

suntem noi şcolari? Trebuie să învăţăm, nu?... De toate!
adaugă ea cu cochetărie.
43
La o masă dintr-un birou redacţional, Dana îşi pregăteşte

reportajul despre violenţă. Dă drumul reportofonului şi
ascultă.
„... Dumneavoastră ce părere aveţi despre violenţă?”
„Excelentă, domnişoară!” se aude răspunsul lui Sherlock
Holmes.
Fata apasă pe buton şi derulează mai repede. Ascultă
din nou:
„... Scara violenţei este perfidă: cine a apucat să pună
piciorul pe prima treaptă va fi tentat să sară şi peste a treia
şi... peste a cincea... Şi astfel, cu cât urci, prăpastia devine
tot mai adâncă!”... Cea care vorbeşte - o profesoară,
probabil - are o voce sentenţioasă.
Cu un gest nervos, Dana opreşte reportofonul:
— Mda! „Treapta a cincea”! murmură pentru sine şi, în
câteva secunde, se încarcă de nelinişte. Se ridică brusc şi
începe să-şi strângă lucrurile.
173
Geta, împreună cu câteva colege ale sale probează...

rochii de mireasă.
— Bravo, fetelor! le spune asistentul, trecând printre ele.
Epatante! Ravisante! Nec plus ultra! (Dincolo de asta nu se
poate!) Rupem gura târgului!...
Fetele îşi dau coate şi zâmbesc, cunoscând stilul
gongoric al asistentului.
— Dar nu uitaţi - continuă mustăciosul: sâmbătă, la ora
13!... Geta, cu muzica s-a aranjat? Trebuie să fie astrală,
celestă, cor de îngeri!...
— E gata, domnule profesor: i-am şi dat telefon
domnului Mozart! răspunde Geta, „serios”...
— Drăcoaico! o ameninţă asistentul, făcând un gest cu
arătătorul.
Intrând în încăpere, Dana o caută din ochi pe Geta. Îi
face un gest discret şi cele două fete se retrag într-un colţ
mai ferit.
— Ce e aici, la voi, dragă, mirese la xerox?
— O chestie de binefacere! Spectacol! Să atragem
cumpărători. Avem şi un magazin. Ne-am dat naibii, intrăm
şi noi în afaceri! răspunde Geta.
— Milionăreasă să te văd! Dar acum vii cu mine!
— Iar e ceva cu zăbăucul ăla?
— Nu cu al tău, cu al meu, de data asta! Hai să mergem!
— Unde?
— Să vezi şi tu cum mă înşală cu farfuza aia de
secretară.
— Vezi-ţi de treabă, Dana, Mihai e băiat serios!
— Deci nu crezi!
— Nu!
174
George Şovu
— Şi nici nu vii!
— Nu pot să plec acum!
— Atunci, salut! spune Dana, întorcându-i spatele...
44
Nely şi Mihai se află faţă în faţă, pe două fotolii. Pe micul

ecran, se derulează aceeaşi casetă cu imagini care o
înfăţişează pe Nely, cântând...
— Înţelegi acum de ce mă aflu la tine? izbucneşte fata şi,
ridicându-se, se aşază în genunchi, în faţa lui Mihai...
Viaţa mea e un iad!... M-am săturat!... Nu mai pot să-l
suport! Şi începe să-l sărute pe Mihai, care se retrage uşor
spre speteaza fotoliului... Îl urăsc! Îl urăsc! exclamă ea,
sărutându-l tot mai pătimaş.
— Nely, Nely! încearcă Mihai s-o tempereze.
— Dar n-am ce să fac... Serviciul, casa pe care mi-a
cumpărat-o, bijuteriile..., doctorii şi medicamentele pentru
mama..., totul se află în mâinile lui. Pe Marina, soră-mea, a
promis c-o va ţine la facultate... Viaţa asta nenorocită... m-
a robit, m-a făcut să-mi fie ruşine de mine..., spune ea
plângând şi deschizându-i un nasture de la cămaşă. De un
an şi jumătate, de când sunt în „slujba” lui, n-am îndrăznit
să ridic ochii spre un băiat care să-mi placă! înţelegi?
adaugă, asaltându-l, din nou, cu sărutări pătimaşe...
— Nely, fii cuminte! Te rog, fii cuminte!... spune Mihai
aproape sufocat de un sărut prelung...
175
În mansarda lui Ticuţă, Ionică a terminat de legat o

oglindă, în unghi oblic, de o perie cu coada lungă, pentru
păianjeni... Acum o coboară de la fereastra sa până în
dreptul ferestrei deschise, de la camera lui Mihai...
„Mamăăă!” exclamă studentul, ducând o mână la ochi...,
dar priveşte apoi cu aviditate scena erotică dintre Mihai şi
Nely.
În bucătărie, urcată la locul de „pândă” cunoscut,

doamna Elvira priveşte atentă şi ea prin ochiul de geam:
„Văleu, îl zobeşte pe bietul băiat! „ rosteşte cu îngrijorare,
rămânând, totuşi, să vadă mai departe „scena”...
„Dacă aş fi legat şi un microfon de oglindă, ce grozav ar fi

fost, auzeam şi toată discuţia!” se gândeşte Ionică. Privind
prin fereastra deschisă, spre stradă, deodată o vede pe
Dana apropiindu-se de casă. Ridică repede oglinda şi, după
ce-o lasă undeva, îşi pune mâinile în cap, văitându-se:
— Ei, până aici ne-a fost! Acum s-a terminat cu noi!
Dana urcă în fugă scările spre camera lui Mihai. Ascultă

la uşă. Aude zgomote... confuze, indistincte...
— Mihai! Mihai! Ştiu că eşti înăuntru!
176
George Şovu
Dar, din cameră, nici un răspuns.

Învinsă de emoţie şi încordare, fata izbucneşte în plâns.
...Prin uşa întredeschisă, Ionică priveşte toată
întâmplarea. Strânge din ochi, ca şi cum n-ar vrea să mai
vadă nimic şi se retrage încet..., fără să închidă.
Dana începe să coboare scările. Aducându-şi aminte de
ceva, se întoarce şi, plină de năduf, izbeşte cu piciorul în
„treapta a cincea”...
Ionică se plimbă agitat prin mansardă, bombănind: „Ce
ţi-am făcut, Mihai, ce ţi-am făcut!... Iartă-mă, bătrâne!'4...
Doamna Elvira, stând în uşa bucătăriei, îl aude. Priveşte,
mirată, spre mansardă...
În cameră, cei doi au îngheţat când au auzit-o pe Dana.

Îşi ţineau şi respiraţia. După plecarea acesteia, Nely, goală
puşcă, s-a repezit spre camera de baie.
Mihai, într-o stare de confuzie, se ridică şi, mergând în
faţa oglinzii, îşi altoieşte o palmă zdravănă şi exclamă:
— Domnule, eşti un măgar...
Auzindu-l, doamna Elvira priveşte nedumerită, de data
aceasta, spre camera lui Mihai:
— A înnebunit lumea, maică! spune ea, traversând
coridorul şi intrând în propria sa cameră. Înţelegi, Romeo?
adaugă acum către fidelul ei confident. Ăştia toţi sunt
nebuni! Ascultă la mine: nebuni!...
177
45
Pe discul unui telefon public, Mihai formează numărul

Danei.
Ionică, spăsit, stă lângă el, „ţinându-i pumnii”. În
apropiere de ei, doi indivizi lipesc un afiş pe un panou.
— Dana, succes mare! Trebuie să te văd imediat! spune
Mihai, făcând cu ochiul spre Ionică.
— Eu nu vreau să te mai văd niciodată! se aud în
receptor vorbele hotărâte ale fetei.
— Ce, ai înnebunit? E vorba de problema aia...
— Cunosc problema: nu mai avem ce vorbi! răspunde, cu
asprime, Dana şi-i închide telefonul...
— Am îmbulinat-o, fratele meu! rosteşte Ionică, fiert.
— Lasă „bulinele” şi vino cu mine! îi comandă Mihai.
Dar, în acel moment, ochii i se opresc pe cei doi indivizi
care acum se îndepărtează. Sunt cei care au atacat-o pe
Dana în Cişmigiu. Chipul lui Mihai se întunecă.
— Mă, eu parcă îi ştiu pe ăştia! spune Mihai,
întorcându-şi privirea spre afiş. Se îngrozeşte: imaginea - o
reclamă de film - înfăţişează o fată moartă. La gâtul ei
străluceşte un lănţişor de aur...
Înspăimântat, Mihai porneşte în fugă de-a lungul
trotuarului... Ionică nu înţelege nimic...
Ajungând la apartamentul Danei, apasă înfrigurat pe

butonul soneriei... Aşteaptă câteva secunde, dar nimeni nu
178
George Şovu
se apropie de uşă, nimeni nu deschide. Dinăuntru, se aude

o muzică ciudată...
Neliniştit, cu gesturi precipitate, Mihai descuie uşa (avea
şi el o cheie) şi intră... In faţa ochilor, cu chipul însângerat,
Dana zace pe canapea.
— Dana! mai apucă să strige Mihai şi cade leşinat pe un
fotoliu.
Fata deschide ochii şi, văzându-l, se îndreaptă spre el...
În drum, luând un prosop de pe măsuţă, îşi şterge... masca
de roşii de pe faţă.
— Mihai! Mihai! i se adresează ea, scuturându-l. Dar
băiatul continuă să rămână leşinat.
Fără să stea mult pe gânduri, Dana îi aplică două palme
zdravene şi-i aruncă şi un pahar de apă pe faţă.
Mihai îşi revine.
— Nu te-au omorât!... exclamă el bucuros, întinzând
braţele să-i cuprindă picioarele...
— Tu mă omori! răspunde fata, îndepărtându-se. Apoi se
întoarce şi adaugă: Să ieşi imediat! Degeaba joci teatru! Ţi-
am spus: nu mai avem ce vorbi!
— Da, dar eu am! răspunde Mihai.
— Vorbeşti la pereţi!
— Atunci, stimate perete şi stimaţi pereţi, aflaţi că... Între
pereţii unde m-am aflat... am descoperit un lucru
nemaipomenit! declară el în reportofonul Danei, pe care îl
luase, involuntar, de pe masă. Dar, dându-şi seama că se
află în postura lui Cooper, îl pune, ca ars, deoparte...
— Da, că ţi-ai călcat jurământul! exclamă Dana, cu
năduf.
— ... Am aflat că POLIŢIA a făcut percheziţie la boss-ul
de la „Raiul copiilor”, chiar în noaptea arestării lui Ionică...
179
Nici urmă de drog!... Dar, mâine, prin vama Giurgiu, un

IIK. al firmei „Ablay”, din Istanbul, va intra cu un nou
transport de... păpuşele! Şofer - omul „nostru” cu
cicatricea; ajutor de şofer - vânzătorul de la raionul de
păpuşi. Tirul ne vii conduce... la depozit!...Din investigaţii,
a rezultat că sursa de informaţii, adică secretara, nu este
implicată în afacere... Ei, ce aveţi de spus, iubiţi
„ascultători”?...
Urmărindu-l, totuşi, interesul Danei a crescut cu fiecare
informaţie nou aflată...
— Şi cu chicotelile? întreabă ea.
— Ce chicoteli?!...
— Eram la uşă! Te-am strigat şi n-ai răspuns.
— Cum să răspund, dacă eram la... cofetărie?! Mă
îndopam cu savarine.
— Dar am auzit cu urechile mele! susţine fata.
— Baba, dragă! Vorbeşte cu Ticuţă al ei!
— Şi parfumul acela franţuzesc, ce năvălea pe sub
uşă?...
— A, de la Romeo, cotoiul! îl parfumează doamna Elvira,
că, altfel, zice că n-are succes la pisicile din mahala! A mai
îmbătrânit şi el, ce să-i faci!...
Dana face un gest de exasperare:
— Mincinoşii secolului! O adevărată calamitate sunteţi
pe capul bietelor femei!...
— Şi pontul cel mai tare ştii care e?
Dana îl priveşte curioasă.
— ... A fost şi nu mai e! Azi îl vedem... şi nu e! Că de
aceea a luat plasă POLIŢIA!
— Adică?
180
George Şovu
— Mai prozaic: băieţii şi-au schimbat depozitul. Asta e!...

Unde e?!...
Dana s-a mai liniştit...
— Şi cum putem afla? întreabă ea, intrând „în plasă”.
— Asta rezolvă băiatul! Mâine seară: Giurgiu, TIR, codiţă
până la depozit...
— Şi dacă ţi se întâmplă ceva? întreabă fata, neliniştită.
— Nu-ţi face griji: sunt singur pe lume!...
— Ce-ai făcut, mă? îl întreabă Ionică, nerăbdător, când

ajunge în stradă.
— Catastrofă! Şi, măcar de-ar fi fost ceva!
— Cum adică? Doar te-am văzut... În oglindă!...
— N-ai văzut nimic! Dacă ai fi şi auzit... Am fost tot
timpul pe post de confident şi... de Cooper... Crezi că mi-a
mai ars de amor? Aşa că... pătimesc degeaba!...
— Mă, nu-mi vine să cred!... Era acolo o „luptă” între voi,
de-ţi venea să sari pe pereţi... Pe mine nu mă duci!... Dar,
mă rog, nu mă bag!... Să fie clar însă: la Giurgiu eu plec!
spune Ionică ferm. V-am dat şi aşa destule dureri de cap.
— Mergem amândoi atunci! hotărăşte Mihai.
— Nici vorbă! Tu eşti băiat frumos, sari în ochi! Pe când
cu mă fac cum vreau şi mă fofilez...
— Şi, dacă...
— O să aveţi voi grijă de Florin şi de Getuţa!... se roagă
Ionică, întristat de-a binelea...
181
46
Este, din nou, dimineaţă. În camera ei, doamna Elvira îşi

face obişnuita pasienţă, sorbind din cafea.
— Miau! Miau! se agită Romeo.
— Ce e, băiatu’ mamii? Ce s-a întâmplat: ai rămas cu
gândul la vreo jună? îl întreabă, cu afecţiune, bătrânica.
— Miau! Miau! repetă cotoiul.
— Am înţeles, probleme prozaice! declară stăpâna,
luându-l în braţe, să-l scoată afară.
Deschizând însă uşa, dă un ţipăt scurt şi îl scapă jos pe
Romeo: întors cu spatele, cineva, un bărbat, alunecă pe
balustradă ca pe tobogan. Doamna Elvira se pomeneşte în
faţă cu... un „mecanic”.
— Am vrut să nu vă sperii, doamnă, să nu mai scârţâie

scara... Tot eu sunt, Ionică...
— Alt „rol”, maică? întreabă băbuţa, ducându-şi mâna la
inimă.
— Alte măşti, aceeaşi piesă, stimată doamnă! Sărut
mâna!
— Piesă, piesă, dar prea multe măşti! rosteşte doamna
Elvira, privind bănuitoare în urma lui...
182
George Şovu
47
— Întâi a fost Ticuţă! Aţi auzit de el... Cu nudurile!...

Şi, dintr-o dată, orb! Bâjbâia pe scări... Acum, mecanic!...
Cică... „alte măşti, aceeaşi piesă”! Problema e... care
„piesă”? întreabă bătrânica zâmbind.
Sherlock Holmes, în biroul căruia se afla, o asculta cu
atenţie şi cu plăcere.
— Doamnă Elvira, vă mulţumim foarte mult! îi spune el.
— Dar de unde ştiţi că mă numesc Elvira?
— Hm! Doamnă, POLIŢIA ştie tot! răspunde maiorul
schimbând luleaua.
— Mă anunţaţi şi pe mine când... se termină
„spectacolul”?
— Bineînţeles - strada Florilor, nr. 7!
— Şi asta aţi aflat?
— V-am spus: POLIŢIA ştie tot... şi încă ceva pe
deasupra. ..
Rămasă fără replică, doamna Elvira face o plecăciune şi
iese..
48
183
Tot drumul, în tren, se gândise cum o să se descurce...

Acum ajunsese de câteva ore şi tot aştepta... Ar fi vrut să
întrebe vameşii dacă ştiu ceva despre posibila sosire a unui
TIR al firmei „Ablay” ..., dar şi ei l-ar fi putut întreba „în ce
calitate” se interesează... Sigur, ar fi putut să spună orice,
că reprezintă, de pildă, magazinul „Raiul copiilor”, din
Bucureşti, beneficiarul importului, sau oricare altă
minciună. Bine ticluită, aceasta n-ar fi deşteptat
suspiciuni. Un lucru ar fi rămas însă descoperit: la sosire,
vameşii Ic-ar fi comunicat, cu siguranţă, celor de pe TIR că
cineva s-a interesat de ei... Şi-atunci pe unde ar fi scos
cămaşa?
De aceea bietul Ionică, oricărui imbold venit de
dinăuntru, era nevoit să-i dea câte un bobârnac,
obligându-l să rămână cuminte, la locul lui, liniştit şi...
necunoscut. Iar el, cu ochii mari, cu urechile ciulite, se
strecura prin puzderia de autoturisme, camioane,
microbuze, TIR-uri etc., etc., care-şi aşteptau rândul spre a
intra ori a ieşi din ţară...
Obosise, i se făcuse foame, îi era somn... Ar fi vrut să se
culce undeva, într-un pat moale şi bun, şi să nu mai ştie de
nimic. Pentru somn, ar fi renunţat şi la mâncare, poftim!
Dar, unde? Şi parcă spre a dormi... la Giurgiu bătuse el
drumul?!...
Îi veni să râdă... Înghiţi însă şi râsul, ca să nu atragă
atenţia celor din jur... „Ia uitaţi-vă la ăla - ar fi putut să
spună cineva, văzându-l -, râde singur, săracu’!...”
Şi, ca de fiecare dată când rămânea, fie şi numai pentru
câteva clipe, cu el însuşi, se gândi la Geta. „Oare ce-o fi
făcând ea acum?!...”
184
George Şovu
— Zău dacă te mint, Dana: mi se zbate ochiul drept!

tocmai îi spunea Geta, la telefon, prietenei sale. Mi-e frică
să nu i se întâmple ceva..., ce, e dejoacă? M-aş duce până
la Isoscel!...
— Am înţeles! „Antenele”! Atunci, cântă-i „La mulţi ani!”
şi din partea mea..., că e ziua ei! se aude vocea Danei în
receptor...
— Împlineşte tot cincizeci de ani? întreabă Geta, râzând...
— Cred că da, e un prag peste care nu mai are putere să
treacă...
TIR-ul pe care scrie, cu majuscule, „ABLAY” - Istanbul

sosise, în sfârşit... Inima lui Ionică bate precum clopotul de
la Mitropolie: „Ei, acum să te văd, domnule scamator, cum
intri tu în alcovul mireselor şi, mai ales, cum o să ieşi de-
acolo, fără să... „, îl bombăneşte un gând care îi înfige, cu
fiecare vorbă, în coloană, vârfuri de ace trecute prin foc...
Aşa cum se află, travestit în mecanic, nu atrage, fără
îndoială, atenţia. Se mişcă de colo-colo, ca şi când s-ar găsi
mereu în drum spre o maşină... ce-l aşteaptă... Singura
însă pe care el o aşteptase constituia în aceste momente
ţinta privirilor sale..., pentru că vameşul tocmai îşi
terminase controlul şi, coborând din TIR, se îndreaptă către
birou. În spatele lui, şoferul cu cicatricea îl urmează cu
nişte acte în mână...
185
Ionică se apropie la câţiva paşi şi, în clipa în care

ajutorul de şofer - vânzătorul de la „Raiul copiilor” - urcă în
cabină, el se strecoară, ca o zvârlugă, în interiorul TIR-ului
şi se ascunde după nişte baxuri, ţinându-şi respiraţia, de
spaimă.
Şoferul se întoarce, închide uşile din spate şi... maşina
pleacă...
În jurul unei mese, de pe care priveşte triumfal un tort

cu etaj, ornat sărbătoreşte, zece-doisprezece elevi - băieţi şi
fete -, din clasa la care este dirigintă Isoscel, cântă, cu
însufleţire, „La mulţi ani!” Sfârşind, aplaudă cu toţii,
repezindu-se, totodată, să-şi sărute profesoara.
— Ho, că mă sufocaţi! le spune aceasta, îmbrăţişându-i,
la rândul ei...
În realitate, era sincer impresionată de prezenţa copiilor
în propria-i casă, care, dacă n-ar fi fost „Ionică”, să mai
hămăie din când în când, ar fi arătat ca un spaţiu pustiu,
ca un muzeu al amintirii anilor ce se duc... Din generaţie în
generaţie, elevii îşi transmiteau, precum într-o ştafetă de
suflet, pe lângă atâtea alte informaţii despre Isoscel, şi
această dată a venirii ei pe lume... Era un moment ce-i
reînvia un lung şir de tristeţi şi de-dureri, devenite şi ele
însă frumoase, în înlăcrimata lumină a aducerii-aminte.
Astfel că profesoara, care se apropia de momentul
pensionării, era foarte bucuroasă că într-o asemenea zi se
afla înconjurată de zâmbete şi de suflete pe care ea le
iubea, oricum ar fi fost acestea şi oricâte păcate ar fi avut...
186
George Şovu
În apartament intră acum Sanda şi Florin.

— Aţi sosit şi voi, puişorilor? îi întâmpină Isoscel.
— La mulţi ani, doamnă dirigintă! spun cei doi, oferindu-
i un frumos buchet de flori... V-am adus şi o pisicuţă -
adaugă Florin, des făcând un pacheţel.
— Sperăm să vă placă! rosteşte Sanda.
— Mie ca mie - răspunde Isoscel -, dar „dulăii” ăştia (şi
arată un şir de căţeluşi), aduşi de colegii voştri, o să se dea
în vânt după ea.
Şi nu apucă s-o aşeze bine pe o policioară, vizavi de
căţei, că „Ionică” începe s-o latre...
— Amor mare, ce v-am zis! Au şi început declaraţiile!...
Ei, şi acum să dăm lovitura la tort! propune profesoara,
aducând un cuţit mare, de bucătărie.
— Doamnă, aţi uitat lumânările! spune Cristian cu o
aproape insesizabilă ironie.
— Fără! răspunde prompt Isoscel. Oi fi eu de mate, dar
nu ştiu să număr decât... până la cincizeci! Aşa că, tot ca în
anul trecut, închipuiţi-vă că tremură deasupra cele
cincizeci de flăcărui... E bine?
Copiii izbucnesc în râs, înghesuindu-se cu farfuriile, pe
care şi le iau de pe masă, spre paleta cu feliile de tort.
Singurul închiondorat, care priveşte galeş... spre Sanda,
este Grig. Un ghiont discret al lui Cristian îl trezeşte,
îndemnându-l să-şi ia şi el farfuria, spre a-şi aştepta
porţia...
— Şi, dacă eşti cuminte, vine... şi „porţia” cealaltă! îi
şopteşte, totodată, acesta. Grig scutură pe loc imaginile de
vis ce-i bântuie fiinţa şi priveşte spre colegul său cu ochi
strălucitori...
187
S-a înnoptat. TIR-ul îşi vede mai departe de drumul său,

spintecând, cu luminile farurilor, întunericul...
În interior, Ionică se află în „exerciţiul funcţiunii”: tocmai
a deschis un bax şi, ajutat de unda albă a unei lanterne, pe
care a aşezat-o alături, deşurubează cu grijă „trupul” unei
mirese...
„Evrica!” şopteşte el, deodată, fericit, dând cu degetele
peste o punguliţă de plastic, soră cu cea pe care poliţiştii o
scoseseră din păpuşa lui, nu cu mult timp în urmă. Ar vrea
s-o rupă şi „să guste” praful. Da, dar el nu cunoaşte gustul
drogului, ca să-l poată recunoaşte, şi apoi, cine ştie ce i se
mai poate întâmpla cu acest „L.M.4” - substanţă
intermediară, care urma să fie prelucrată (după cum aflase
de la Poliţie şi-l mai lămurise şi Dana, fiindcă ea scrisese
despre aşa ceva)?!... „Dar asta e, precis!” încearcă să se
autoconvingă Ionică, simţind cum un val de linişte începe
să-l mângâie din cap până în picioare...
Musafirii lui Isoscel - şi ei fericiţi - dansează în ritmul

unui rock. Profesoara, care, o dată cu sosirea Getei, se
retrăsese într-o altă cameră, îi lăsase singuri în sufragerie,
rugându-i să aibă grijă de bunul ei renume - adică să nu
facă zgomot prea mare, încât colocatarii să aibă motive „s-o
expulzeze” din bloc...
188
George Şovu
Acum îşi pusese în funcţiune „sirena” interioară şi,

umblând cu „antenele” pe urmele lui Ionică - fiindcă aşa îi
ceruse iubita lui -, se concentra, se concentra...
— Nu ştiu ce să zic - rosteşte ea, la un moment dat
Ionică e bucuros, e sigur bucuros, dar... se află în
întuneric... Sau bucuria îi este întunecată... Nu e clar... :
aşa... ca „uite popa, nu e popa”! Că e şi-un popă pe-acolo!
Culcuşit între două baxuri, Ionică doarme fericit. Un

zâmbet larg îi luminează chipul. Visează că...
Deodată însă întinde un picior şi răstoarnă un balot care
produce un zgomot puternic. Se trezeşte, speriat.
Maşina se opreşte...
— Ia vezi ce e! Parcă am auzit ceva..., se adresează
şoferul vânzătorului.
Ionică a îngheţat. Calculează, în câteva secunde, planul
de acţiune... Se apropie de uşa din spate şi se ascunde...
Ajutorul de şofer deschide şi urcă în maşină...
Cu agilitate de felină, studentul-actor se strecoară prin
spatele lui şi, coborând în aceeaşi linişte, din câţiva paşi,
ajunge la marginea şoselei şi se ascunde după un copac.
Omul din TIR a simţit parcă ceva: întoarce capul, se uită
câteva clipe, dar îndreaptă puternicul fascicul de lumină al
unei lanterne asupra mărfii din interior. Vede balotul
răsturnat. Se apropie, îl ridică şi îl pune la locul lui. Apoi,
mângâie cu lumina câteva pachete, la rând, netezind, la un
moment dat, cu unghia, eticheta, puţin dezlipită, de pe faţa
unuia dintre ele...
189
— Se răsturnase un balot, care n-a fost aşezat prea bine.

L-am pus la locul lui! îl informează el pe şofer, în timp ce
acesta demarează.
Din „ascunzătoarea” lui, Ionică vede cum TIR-ul este
înghiţit de întuneric.
Imediat însă, din urmă, apar două lumini. Studentul iese
în marginea drumului şi face semn. Pe lângă el trece în
goană un autoturism care ţine parcă neapărat să ajungă
cât mai repede TIR-ul.
Se apropie alte două faruri.
— Numai dacă treci peste mine, altfel nu pleci fără să mă
iei, spune Ionică, postându-se în mijlocul drumului şi
făcând semne disperate.
Maşina se opreşte.
— Domnule, vă rog..., ştiţi..., începe Ionică, apropiindu-
se, dar, deschizând portiera şi văzând la volan... un preot,
are o tresărire. Câteva clipe priveşte lung, fără un cuvânt...
— Pofteşte, fiule! îl invită popa...
Văzând rezerva lui Ionică, adaugă zâmbind:
— Eu nu aduc ghinion decât păcătoşilor!... La Bucureşti?
— Da, părinte! răspunde studentul, prinzând curaj şi
aşezându-se mai bine în scaunul din dreapta şoferului...
— Dar cu ce ocazie aşa... singur, noaptea, pe drum?...
— Păi... am fost la un văr de-al meu - găseşte Ionică o
minciună -, un văr care stă în satul... ăsta din spate
(văzuse, când a oprit maşina, nişte lumini ale unor case,
nu prea departe de locul în care se afla el)... Am venit cu
trenul azi-dimineaţă şi... ba cu treaba, ba cu vorba... a
trecut timpul. El s-a oferit să mă ducă la Bucureşti cu
maşina, dar... n-a pornit afurisita, n-a vrut şi pace: bateria,
190
George Şovu
electromotorul, Dumnezeu ştie ce-o fi având, dar n-a

pornit! Şi, ce era să fac? Am ieşit în drum, mi-am zis că o
să găsesc eu pe cineva, cu inimă bună, care să mă ia...
Trebuie să ajung neapărat astă-seară acasă... Şi, ca să nu
aştept prea mult, am luat-o la picior. Aşa m-aţi prins
dumneavoastră din urmă...
— Da, da! exclamase popa, de mai multe ori, pe
parcursul explicaţiei, vreme în care Ionică nu prea
îndrăznise să se uite spre el...
Privindu-l acum cu atenţie, i se pare că zâmbeşte, de
parcă ar spune: „Asta s-o crezi tu, băiete! Degeaba te
străduieşti, că nu se prinde!”
Bănuielile îi sunt întrerupte însă de o constatare care îl
face să tresară. „Măi, al naibii! îşi spune Ionică. Dacă îi dau
deoparte barba frumos pieptănată şi sprâncenele alea
stufoase, popa seamănă perfect cu maiorul de la Poliţie, ăla
cu luleaua goală...”
Şi un drăcuşor, ce se răsuceşte în el, îl face să exclame:
— Părinte, da’ ce semănaţi cu un prieten de-al meu!...
— Zău?! Cu cine?
— Ei, nici nu îndrăznesc - se codeşte Ionică. Ăla e
poliţist... Ce să aveţi dumneavoastră comun cu... Poliţia?!...
— Căile Domnului sunt necunoscute, fiule! răspunde
popa „în doi peri”...
Un taxi opreşte în faţa vilei doamnei Elvira. Nely coboară

foarte agitată. Plăteşte şoferului şi apoi intră grăbită în
vilă...
191
Patronul, domnul Jean, care o urmărise tot drumul,

oprise şi el, ta o distanţă de circa cincisprezece-douăzeci de
metri, „Mercedesul” său. O văzuse intrând în casă. Cu un
aer gânditor, îşi aprinde o ţigară de la bricheta de bord... Se
reazemă de fotoliu şi inspiră adânc, închizând ochii...
Fata urcă, în grabă, scările către camera lui Mihai.

Ajungând, bate la uşă, dar nu i se răspunde... Dinăuntru
se aude cântec învăluitor de harpă...
Nely apasă pe clanţă şi uşa se deschide.
Subjugat de acordurile melodiei, Mihai cântă mai
departe, fără să audă. Deodată, degetele delicate ale unei
femei îi acoperă ochii... Întorcându-se, o descoperă pe Nely.
Chipul i se crispează.
— Nu mă alunga! se roagă fata. La el nu vreau să mă mai
întorc niciodată!...
Siderat, Mihai încearcă să explice:
— Bine, dar eu...
În această clipă, cineva bate discret în uşă...
Cei doi au încremenit.
— Nely - se aude vocea calmă, sigură, a» patronului este
o naivitate ce faci!
— O fi, dar cu tine am terminat pentru totdeauna! Cu
orice risc! răspunde fata ferm.
— Azi-dimineaţă mi-a adus doctorul ultimele analize:
singura şansă pentru mama ta este clinica doctorului
Chaillot, din Elveţia! se aude vocea imperturbabilă a
domnului Jean... Te aştept afară, în maşină! adaugă el.
192
George Şovu
Nely pleacă ochii, învinsă. Izbucneşte în plâns...

... La postul său de „supraveghere”, cu uşa întredeschisă,
doamna Elvira o vede coborând scările, cu paşi încărcaţi de
durere...
În faţa vilei, patronul îi deschide portiera.
Maşina demarează, pierzându-se în noapte...
Florin şi Sanda coboară scările... Petrecerea se

terminase... Elevii plecaseră rând pe rând. Ei erau ultimii...
La primul etaj, băiatul face semn şi se opresc, fiindcă
observă cum, în holul de la intrare, Cristian îi dădea lui
Grig... un pliculeţ ce arăta exact ca cele pe care le
primiseră ei, Florin şi Sanda.
— Băieţică, îmi pare rău..., dar acum costă dublu! spune
Cristian.
Pe chipul lui Grig apare imediat îngrijorarea:
— Nu am la mine decât cinci sute...
— Ţi-l dau, totuşi, dar dacă nu-mi aduci restul mâine,
am încheiat-o, altele nu mai vezi!
Florin coboară în viteză scările şi, apucându-l de guler
pe Cristian, îi spune, scrâşnind:
— Vasăzică, tu eşti omul „care aduce fericirea41 cu
„licoarea fermecată”, ... cu „întruchipările de vis ale
Paradisului” ..., citează el câteva expresii din „bileţelul”
primit nu de mult... Jivină eşti, nu om! mai adaugă,
trăgându-i două palme răsunătoare.
— Ce, mă, ai căpiat? De unde ai scos tâmpenia asta?
ripostează Cristian, scuturându-se din mâinile lui Florin.
193
— De unde? Uite de unde! ţipă fratele lui Ionică

repezindu-se şi scoţând, dintr-un buzunar al lui Grig,
pliculeţul incriminat.
— Ce te bagi, mă, unde nu-ţi fierbe oala? sare Grig la el,
luptându-se să-i ia plicul înapoi...
Între cei doi se angajează o încăierare aprigă.
Sanda intră între ei să-i despartă, dar nu reuşeşte.
Cristian profită de împrejurare şi se strecoară afară din
bloc.
— Ce e aici? le strigă Geta, care tocmai iese din lift. Nu
vă e ruşine? Potoliţi-vă imediat, c-o faceţi pe Isoscel de
râs!... Florine!... ţipă ea, încercând să-l tragă deoparte.
Speculând momentul, Grig îi aplică un pumn puternic în
obraz, după care fuge...
Florin îşi pipăie obrazul, care a şi început să se umfle:
— Dacă mă mai „ajutai” puţin - i se adresează el Getei -,
mă făcea „frumos” şi în partea cealaltă...
Cristian şi Grig erau speriaţi: dacă se popularizează

povestea, puteau nu numai să zboare din şcoală, ci să
ajungă chiar la puşcărie... ori în vreo margine de stradă, pe
vreun morman de gunoaie...
Vina cea mai mare o avea el, Cristian...
De mai mult timp îşi făcea reproşuri, ştiind că o apucase
pe un drum ce nu se putea sfârşi decât rău. De câteva ori
se gândise să se oprească, să renunţe. Dar, de fiecare dată,
apărea „omul cu cicatricea”, care-i fulgera pe lângă gât
lama cuţitului, spunându-i: „Asta e, fecior, ai intrat în horă
194
George Şovu
- nu mai există scăpare! Trebuie să joci până la capăt! Dacă

te dai deoparte, cine să aibă încredere că nu te duci să
ciripeşti?! Aici, adică pe acest drum, nu păşesc decât
învingătorii! Restul - sunt cadavre! Noi, musai, să facem
parte din prima categorie, căci...”
„Omul cu cicatricea” - Tudor Dobra se numea - era vecin
cu el, cu bunica lui adică, în casa căreia Cristian creştea de
când avea cinci ani. Atunci părinţii lui s-au despărţit,
luând-o unul într-o parte, altul în alta. Au umblat cu cine
au apucai, până ce s-au recăsătorit, fiecare cu altcineva,
întemeindu-şi noi familii. Cristian a rămas astfel... al
nimănui. O vreme l-a târât mama după dânsa, mai exact a
urmat-o într-o garsonieră, unde s-a mutat după divorţ.
Dar, în curând, camera aceea a ajuns un iad: venea acolo
fel de fel de lume, bărbaţi, femei... Băutură, ţigări,
destrăbălare, bătăi... alcătuiau pentru copil un „spectacol”
care l-a îngrozit. Într-o zi a ieşit singur pe stradă, plângând.
S-a urcat într-un tramvai. S-a aşezat pe un scaun şi nu s-a
mai dat jos din vagon toată ziua. Spre seară, l-a observat
vatmanul - o femeie - dormind într-un colţ. L-a luat cu ea,
pentru că băieţelul n-a vrut să se mai întoarcă acasă.
A doua zi, femeia s-a prezentat cu el la poliţie. Au găsit-o
pe mama lui, au găsit-o şi pe bunică, mama acesteia...
Bătrânei i s-a făcut milă şi l-a luat cu ea, iar peste puţin
timp l-a înfiat, schimbându-i numele din Panţuru, cum se
numea după tată, în Dragomir. Aşadar, acum era Cristian
Dragomir şi nu mai avea nici mamă, nici tată, pentru că
băiatul n-a vrut să-i mai vadă în ochi de-atunci (cum nici ei
nu s-au înghesuit să-l mai caute), ci doar bunică, o femeie
bună şi blândă, care l-a crescut ca pe un adevărat fiu,
muncind din greu, cu acul, fiindcă era croitoreasă.
195
Cristian a fost un copil cuminte şi silitor. Terminase bine

gimnaziul şi intrase la un liceu de prestigiu fără ajutorul
nici unui meditator. Era un băiat bine dezvoltat şi nu urât.
Citise mult - îi plăceau cărţile, ştia să vorbească frumos şi,
în plus, avea un anume „lipici”, făcându-se simpatic
oriunde se ducea. Faţă de fete, în realitate, trăia o anume
sfială, dar făcea totdeauna pe grozavul, arătând, din acest
punct de vedere, ca un „tip fără. probleme”...
Ei bine, toate aceste date ale fiinţei lui şi ale... vieţii lui
păreau să-i determine şi să-i asigure cel puţin o evoluţie
normală, dacă nu deosebită.
Sosise însă acest timp al tuturor libertăţilor, dar şi al
abuzurilor de tot felul, al corupţiei şi al degradării...
În această ceaţă greu respirabilă, apăruse, într-o seară,
cu vreo şase luni în urmă, Tudor Dobra, vecinul...
Îl considerase totdeauna un om cumsecade. Aşa îl ştia,
de fapt, şi cartierul. Era şofer de meserie. Lucrase mult
timp pe un autobuz. De aproape doi ani însă intrase în
slujba patronului de la „Raiul copiilor”, a domnului Jean
Priboianu. Acum avea mulţi bani şi multe avantaje...
Despre bani i-a vorbit în seara aceea şi lui Cristian. L-a
întrebat dacă nu vrea să câştige şi el... „Eşti băiat mare - i-
a spus -, îţi mai trebuie şi ţie ba pentru una, ba pentru
alta: o haină mai bună, pe care s-o îmbraci, o fată, mai
multe, cu care să te distrezi, un cinematograf, o discotecă,
un bar, un whisky, o ţigară..., nu?!... Ce zici?”
„Mai e vorbă? Dar cum?...”
Şi i-a povestit, pe scurt, „cum”... El o să-i aducă marfa,
iar Cristian o va plasa...
196
George Şovu
„Nu trebuie, neapărat, la tine la şcoală. Poate ar fi bine

ca, o vreme, chiar să te fereşti... Dar ai foşti colegi de
gimnaziu, care au intrat, desigur, pe la alte licee, pe la şcoli
profesionale, d-ăştia mai terchea-berchea, care nu prea ştiu
bine despre ce este vorba... Îi păcălim şi-i prindem în laţ,
şi-apoi vin ei plângând după noi... Sigur, «praful» ăsta
prinde şi la persoane... cum să spun, mai sofisticate, care
aleargă după... visuri deosebite... Căutăm şi din ăştia, cu
grijă, cu mare grijă... Le dăm tuturor prilejul... să viseze,
după ce pun însă banii jos... Ei, ce zici?”
Cristian s-a speriat la început... Dar „omul cu
cicatricea”, care, o dată ce deschisese vorba, nu putea, nu
avea voie să-l mai scape din mână, i-a avansat pe loc o
sumă importantă de bani - cincisprezece mii de lei.
„Uite, ia banii ăştia şi, peste două zile, vii să-mi spui ce-
ai hotărât! Iar, din ceea ce vei vinde, partea ta este de
treizeci la sută! Cei cincisprezece mii nu intră în socoteală,
sunt aşa, de la mine!...”
Băiatul s-a hotărât pe loc, răspunsul fiind „Da!”
„Eram sigur - a exclamat şoferul nimeni nu poate scăpa
din mână o asemenea ocazie! Facem, deci, târgul, cu două
condiţii însă: una - care să-ţi intre foarte bine în cap şi
anume că discreţia cu care lucrezi trebuie să fie
desăvârşită; cu alte cuvinte, asta înseamnă: la «o adică», nu
mă cunoşti, nu te cunosc, «prafurile» le-ai «găsit»...
Întâmplător, nu ştiai ce sunt, mă rog - te descurci, fiindcă
orice vorbă despre... de la cine, când, cum înseamnă să-ţi
sapi singur groapa... Iar a doua condiţie este absolut spre
binele tău: să nu te pună dracu’ să guşti vreodată dintr-un
asemenea «praf»! Dacă te simt că ai făcut-o, te omor, cu
mâna mea te omor!... Noi împărţim «fericire» şi... ce-o mai
197
ieşi din asta... pentru alţii! Ne este de-ajuns! Ai înţeles?

Dacă eşti în stare, bine! Dacă nu - ia banii şi du-te!
Niciodată n-am discutat despre aşa ceva!”... şi-a încheiat
explicaţiile Tudor Dobra...
Cristian îşi dăduse cuvântul, deci a trebuit să se
înhame... Aşa a început calvarul, pentru că, în scurt timp,
a înţeles pe ce golgotă pornise...
De „descurcat” - nu i-a fost prea greu s-o facă... A găsit
repede o mulţime de „clienţi”, pe care, aşa cum fusese
sfătuit, îi recrutase din zone îndepărtate de liceul lui. Şi, o
dată „prinşi în laţ”, aceştia îl căutau cu ochi supuşi şi
plângăreţi, ca nişte câini flămânzi şi bătuţi... Cristian nu
era un copil cu suflet rău. De aceea, în ciuda banilor, mulţi,
pe care îi câştiga, starea de suferinţă răspândită în atâtea
fiinţe începuse să-l neliniştească. Încercările de a ieşi din
joc... nu aveau însă ieşire! Orice vorbă care bătea, din când
în când, spre o asemenea soluţie, îl determina pe şofer să
scoată dintr-un toc de piele groasă, pe care-l purta la spate,
legat de curea, o lamă lucitoare ce se arcuia într-o mişcare
fulgerătoare spre gât... „Asta e soluţia!” era răspunsul ce-l
primea.
„Aşadar, nu există decât continuare!” îşi spunea Cristian
tot mai îndurerat. Şi, odată, la una dintre întâlnirile de la
femeia aceea, Marilena, care se număra şi ea printre clienţii
lui Cristian, au căzut în capcană şi doi colegi din liceul lui,
unul dintre aceştia fiind Grig. Marilena, care avea mai
multe plicuri de la Cristian, le-a dat şi acestora... Apoi a
trebuit să le spună de unde le are. Aşa au ajuns şi ei să se
ţină după el...
198
George Şovu
... În seara aceasta însă, Cristian fusese realmente

surprins de violenta ieşire a lui Florin. „De unde până unde
ştie el? se întreba, frământându-se. A observat - bufi, să
zicem -, dar nu era obligatoriu să ştie ce se află în pliculeţ.
Ori a şi auzit, când i-am spus despre bani... şi a dedus...
Şi, totuşi, acuzaţiile referitoare la «tu eşti omul care aduce
fericirea..., licoarea fermecată..., întruchipările de vis ale
Paradisului» pe ce se sprijină? Astea de unde au apărut?”...
... Ele constituiau rezultatul „contribuţiei” lui Grig: el

scrisese bileţelele îmbietoare şi, bineînţeles, tot el pusese
cele trei plicuri cu drog în caietul lui Florin şi în cartea
Sandei, lucruri despre care Cristian habar nu avea...
Le cumpărase chipurile pentru el, dar nu le folosise...
Cristian chiar i-a spus: „Ia-o mai încet, prietene, că te duci
de râpă! Şi nu vreau să mă blestemi pe mine, pentru că nu
eu te-am băgat în necaz. Aş fi foarte bucuros dacă ai avea
puterea să renunţi. Ceea ce pot să fac eu este să nu-ţi mai
dau...”
„Nu, te rog!” exclamase Grig, speriat de perspectivă...
„Moartea albă” începuse să-i cucerească celulă cu celulă
fiinţa. Şi la această suferinţă se adăuga celălalt soi de
otravă care-i copleşea sufletul: imaginea celor doi colegi ai
săi - fericiţi, limpezi, sănătoşi. Simţea că nu-i mai poate
suporta. De aici - tentativa de a-i atrage şi pe ei în vârtej.
Numai că ochiurile învolburării se întorseseră tot spre sine,
prinzându-l şi mai tare în spumegarea lor şi ameninţând
să-l tragă la fund...
199
„Oare ce se va întâmpla acum?” se întreba Grig, rătăcind

singur pe străzi. În noaptea aceasta trebuia să se ducă din
nou la patronul la care încărca şi descărca tot felul de
mărfuri, punându-şi spinarea la bătaie, ca să câştige bani,
bani cu care, în principal, plătea propria lui moarte. Le mai
ducea câte ceva şi la ai lui, acasă, unde avea doi fraţi mai
mici, un tată bolnav (pensionat medical, în urma unui
accident de muncă) şi o mamă răstignită în fiecare zi pe
crucea atâtor suferinţe şi umilinţe rezervate de viaţă.
„Oare ce se va întâmpla acum?” se încordează din nou
gândul băiatului, care simţea că se sufocă. Plicul, cu praful
de moarte, îi ardea palma în care-l strângea. „Trebuie să
găsesc nişte apă, trebuie să găsesc nişte apă, să-l înghit!...”
îşi priveşte ceasul de la mână... „La ora aceasta eram, de
obicei, la patron!”... Îşi spune... „Şi dacă nu mă mai duc?
Dacă nu vreau să mă mai duc? Dacă nu vreau să mai
muncesc?!... Şi dacă nu mai vreau nimic? Absolut nimic?!...”
O maşină trece pe lângă el, gata să-l lovească (traversa
strada, fără să se uite). Suflul ei îi dă un fior, ca de
moarte... „Iată, o clipă şi, gata! Scapi de toate!...”
... Şi, în clipa aceea, îi apare în faţă... tatăl său. Se mişcă
încet prin cameră, scârţâind protezele ce-i înlocuiesc
ambele picioare, de la genunchi. Chipul lui chinuit se
luminează când îl vede pe el, pe Grig, intrând pe uşă. Omul
acesta, care nu are nici patruzeci de ani, arată ca de
şaptezeci... Trăieşte acum prin băiatul lui de care este
nespus de mândru... „E frumos, e voinic, e bun, e harnic,
învaţă bine!” îi spunea, într-o zi, unui vecin. Ce mi-aş mai
putea dori?!... Poate să termine mai repede liceul, să
lucreze undeva, să-i mai ajute şi pe ăştia mici...”
200
George Şovu
De-atunci începuse să muncească noaptea, la patron.

Numai că, în scurt timp, a apărut Marilena, cu pliculeţele
ei... Pe cel din palmă îl face acum mototol... Îl strânge mai
mult, şi mai mult, ca pe un şarpe veninos pe care l-ai prins
de lângă cap şi cu care te lupţi pe viaţă şi pe moarte: dacă,
o clipă, îl slăbeşti şi îşi înfige colţii în tine, eşti pierdut.
Deci, nu există decât o soluţie - sugrumă-l! „Sugrumă-l!...”
strigă băiatul aruncând ghemotocul din palmă peste care
îşi pune, degrabă şi cu ură, talpa pantofului, strivindu-l de
asfalt până ce ultima firimitură albă capătă culoarea
întunericului pe care-l simbolizează.
Cu o satisfacţie rară, împinge apoi, dintr-o singură
mişcare, umbrele acelea spre o gură de canal, de lângă
bordură. Respirând greu, ca după o teribilă luptă, porneşte
cu capul sus, căutând parcă o stea pe cerul înnourat...
„Trebuie să fie pe undeva, trebuie să apară!” se gândeşte...
Iar mâine le va cere iertare, asta va face - va cere iertare
Sandei şi lui Florin... Iar dacă ei vor dori să-i spună lui
Isoscel, ori directorului, ori... poliţiei - n-au decât! Să
spună! El îşi va plăti datoria faţă de Cristian... Va lucra
mâine noapte din nou şi-o va plăti... I-ar fi dat plicul
înapoi, dar... nu-l mai are! L-a pierdut! Asta e, l-a
pierdut!...
49
201
Reuşiseră s-o convingă pe Geta să nu spună nimănui

despre incident: nici lui Isoscel, nici lui Ionică, nici lui
Mihai, nici Danei...
— Mai ales Danei - remarcase Florin. Ea e-n stare să ne
dea imediat la „gazetă”... Parc-o şi văd clamând: „Săriţi,
oameni buni, moartea albă se plimbă prin şcoli! S-o oprim!
S-o gâtuim!...”
— Dacă înţeleg eu bine, eşti ironic, tinere!
— Haz de necaz, Geta!... Dar vrem să dăm singuri
necazul deoparte.
— Nu vrem să ajungă numele liceului în gura
batjocoritoare a cine ştie cui! a adăugat Sanda.
— Îi punem noi „cu botul pe labe” pe Cristian şi pe Grig -
spune, cu hotărâre, Florin. De altfel, cred că Poliţia..!
— Ce e cu Poliţia?
— ... Sper că nu doarme în cizme, după descinderea
făcută la „Raiul copiilor”. Or, izvorul otrăvurilor lui Cristian
s-ar putea ca... acolo să fie! completează fratele lui Ionică,
privind semnificativ spre colega lui de bancă.
— Voi îmi ascundeţi ceva!
— Florine, hai să-i spunem - se hotărăşte Sanda... Ştii,
Geta, începe ea, în dimineaţa aceea (după arestarea şi
evadarea lui Ionică), nu ştiam de unde să vă luăm. Şi-
atunci ne-am dus la magazin...
— Şi?
— Acolo l-am văzut pe Cristian ieşind printr-o uşă din
spatele clădirii, împreună cu... „omul cu cicatrice”...
— Şi i-am văzut şi pe poliţişti, care tocmai se urcau în
maşini...
202
George Şovu
— Ia ascultaţi: ştiţi, cumva, pe unde locuieşte Cristian

ăsta al vostru? întreabă Geta.
— Precis, nu, răspunde Florin, dar, cum l-am auzit,
undeva, la bunica lui, într-o căsuţă cu grădină şi curte,
mai spre marginea oraşului...
— Atunci e clar! spune Geta, rememorându-şi imaginile
culese din drumul urmăririi şoferului... „Poate că bătrân»
cu care am stat de vorbă este chiar bunica lui Cristian!” sc
gândeşte ea...
Sanda tamponează obrazul tumefiat al lui Florin, cu vată

înmuiată în apă rece, privindu-l cu afecţiune.
Băiatul îi prinde uşor mâna şi i-o sărută la încheietură...
Ochii le zâmbesc... se privesc lung...
Florin îi sărută, din nou, încheietura mâinii... Apoi
începe s-o mângâie delicat pe păr, pe obraji...
— Şi-acum - şopteşte el ca într-o incantaţie - sărut
diafan pe frunte (şi o sărută pe frunte), pe ochişori (şi îi
sărută pe rând), pe obrăjori... Nă! că, mai departe, am uitat
- spune băiatul oprindu-se şi făcând o figură mucalită...
... Sunt în garsoniera lui Florin şi a lui Ionică, la nici o
jumătate de oră după ce s-au despărţit de Geta...
Sanda, care se supusese cu încântare „ritualului”,
începe să râdă...
— Nu râde! Trebuie să citim „notiţele” lui Ionică... Şi,
deschizând un caiet, reia, citind:
— Vasăzică: sărut diafan pe frunte, pe ochişori, pe
obrăjori, pe urechiuşe (şi se execută, sărutând-o), lângă
203
urechiuşe (o sărută şi pe locul indicat), după care se

opreşte iarăşi...
— Şi mai departe? întreabă fata cu ochii aproape
închişi...
— Mai departe - răspunde Florin, lăsând caietul şi
„aplicând” ceea ce spune: descheiem bluziţa şi... Întrebăm
dacă are vreo aluniţă...
— N-avem aluniţă! spune Sanda, zâmbind.
— Atunci mergem mai departe - rosteşte băiatul ca pe un
descântec - şi descoperim... sânişorii... Şi Florin începe s-o
sărute delicat pe sâni...
Fata primeşte înfiorată mângâierile. Amândoi sunt
cuprinşi de emoţiile inefabile ale iubirii de început.
Ascunzându-şi parcă această stare (aşa cum a făcut-o,
tic fapt, tot timpul), Florin rosteşte şoptit:
— Şi, mai departe, sunt... nişte puncte de suspensie...
În această clipă, izbucnesc amândoi în râs şi,
îmbrăţişaţi, se rostogolesc în pat...
50
În aşteptarea lui Ionică, Mihai se plimbă prin cameră,

agitat. Îşi priveşte ceasul şi începe să-şi frământe mâinile...
— Cine m-a pus să-l las singur? Extraordinar, parcă mi-
a luat Dumnezeu minţile... M-am potrivit fanteziilor lui, c-o
204
George Şovu
să facă şi-o să dreagă... Mai bine mergeam cu maşina şi-i

urmăream...
„Da, dar cum intram în TIR?” parcă aude întrebarea lui
Ionică... „Principalul este să intrăm în măgăoaia aia, să
vedem miresele şi să ne convingem dacă au sau nu
otravă... sub fustiţe!”, aşa spusese scamatorul... „Ori treaba
asta numai eu pot s-o fac!” adăugase...
„Şi nu ţi-e frică?”
„Ba da, dar avem altă soluţie?”
„Poate că ar fi existat şi altă soluţie” - se gândeşte Mihai
-, dar a fost prea în scurt, n-a avut timp să chibzuiască mai
mult... Iată, de pildă, dacă el ar fi fost totuşi acolo şi ar fi
supravegheat mişcarea din apropiere..., ar fi urmărit TIR-
ul... La nevoie, cine ştie, ar fi intervenit... „Aşa, mototolul
ăsta poate să facă orice boroboaţă... Şi tocmai acum...”
... Clanţa se mişcă uşor şi, în pragul uşii, apare Ionică.
— Eşti teafăr, mă? se repede Mihai la el şi îl
îmbrăţişează.
— Sunt, n-aş mai fi!
— Am găsit ce căutam: aşa e, păpuşile sunt burduşite cu
droguri, Mihai, mă rog, cu „L.M.4” ăla, probabil...
— Păi, asta e formidabil! exclamă Mihai. Ai reuşit tu
asta?! E nemaipomenit!... Te facem şeful detectivilor.
Deschidem o firmă! Ne ducem mâine şi-o înscriem!
— Eu zic să nu-ţi mai baţi joc de mine, că, dacă erai în
locul meu, „înghiţeai” morcovul cu frunze cu tot..., ştii tu
pe unde... Când o să-ţi spun prin câte am trecut...
— Bun! încă o dată, felicitări pentru victorie! Dar nu
înţeleg de ce te smiorcăi...
— Fiindcă am pierdut... firul cu depozitul...
205
— Cum?! întreabă Mihai, dintr-o dată întunecat...

— „Cum, cum”? A trebuit să sar din maşină, că, altfel,
făceau ăia ghete din pielea mea... M-a adus un popă, care
cred că e...
— Lasă, lasă ce crezi tu „că e”... Să vedem ce facem
acum. Trebuie s-o luăm de la capăt..., spune Mihai,
preocupat...
— Ştii unde m-a lăsat? Lângă „Amore mio”, restaurantul
nostru. I-am spus unde stau... şi-a zis să iau metroul de
acolo... I-am mulţumit, am plecat, iar el... a rămas pe loc;
nu ştiu ce dracu’ făcea, după ce se uita..., îndrugă Ionică în
continuare, dar Mihai nu-l mai aude. Se gândeşte de care
„fir” „să tragă” mai departe şi cum...
51
Florin doarme liniştit. O rază de soare se strecoară prin

fereastră şi îi mângâie obrajii.
Deodată, se aude soneria de la intrare.
Băiatul tresare, buimac de somn. Se scoală şi,
apropiindu-se de uşă, întreabă:
— Cine e?
— Eu, Sanda! se aude de-afară.
Florin deschide îngrijorat. Fata intră.
206
George Şovu
— Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?... Iartă-mă că sunt

dezbrăcat! se scuză el, trăgând peste chiloţi o pereche de
pantaloni...
— N-am păţit nimic! Dar am aflat ceva foarte important!
spune Sanda, tulburată.
— Ia loc! Să-ţi aduc nişte apă?
— M-a trimis tata, azi-dimineaţă, la unchiul meu, la
nenea Matei, să-i aduc nişte cartuşe de ţigări... Are el o
obligaţie...
— Stai puţin: care „nenea Matei”? o întrerupe Florin.
— Patronul restaurantului unde cântă Ionică.
— A, domnul Ionaşcu? E unchiul tău?
— Da, fratele mamei!
— Şi?
— Şi-am intrat în depozit, să-mi iau singură... Că el era
ocupat... Într-un compartiment vecin, şuşoteli... Ascult fără
să mă mişc, dar nu înţeleg nimic, erau prea departe. M-am
apropiat şi mi-am băgat ochii printre nişte panouri... Ei,
află că acolo e depozitul pe care îl căutaţi voi!
Florin ascultă cu sufletul la gură.
— ... Păpuşi-mirese - continuă fata - din care trei indivizi
scoteau punguţe de plastic umplute cu ceva alb... Le-au
pus într-un geamantan.
— Cum arătau tipii? întreabă Florin, nerăbdător.
— Unu’ mare, cu o tăietură pe obraz, altul mai mic şi
scofâlcit, iar al treilea — nu ştiu, că era cu spatele...
— Aha, domnul şofer!... Şi-al treilea trebuie să fie
contabilul!... Şi au desfăcut toate păpuşile?
— Nu cred, fiindcă slăbănogul a spus: „Restul săltăm
diseară!”
207
— Extraordinar! Trebuie să-i spun lui Ionică! decide

Florin şi începe să se îmbrace în fugă.
Deodată, Sanda devine lividă:
— Florine! strigă ea cu disperare... Dacă nenea Matei...
— Păi, n-ai zis că e un alt compartiment?
— Da..., ştiu de la mama că a subînchiriat... Vorba e: n-o
fi amestecat şi el? îţi dai seama..., ce mă fac?
— Fir-ar să fie! Ce încurcătură a naibii! se frământă
Florin. Apoi, apropiindu-se de fată şi privind-o drept în
lumina ochilor, şopteşte:
— Sanda!... Trebuie să spunem!... Nu se poate altfel!...
Trebuie!...
Fata izbucneşte în plâns...
52
O masă compactă de oameni, agitând tot felul de

pancarte, tălăzuieşte, ca o forţă telurică, pe bulevardul din
apropierea Universităţii. Deasupra zgomotelor multiple ce
însoţesc mulţimea, răzbat, puternic, strigăte rostite de
grupuri diferite: „Sus...!” se aude glasul unora... „Jos...!” le
răspund alţii... „Huo!” întregeşte fondul sonor cel de-al
treilea grup. Deci: „Sus.:.!”, „Jos...!”, „Huo!”, „Sus...!”,
„Jos...!”, „Huo!...”
Manifestanţii, în rândurile cărora pot fi identificaţi
oratorul-demagog, cocoţat, în noapte, pe pubela de gunoi, şi
208
George Şovu
cei doi indivizi care au agresat-o pe Dana în Cişmigiu, sunt

flancaţi de forţele de ordine.
Pe trotuare, oamenii îşi văd de treburi, impasibili...
Agitându-se pe lângă manifestanţi, Dana, cu reportofonul
în funcţiune, face înregistrări...
Din sens opus apare pe trotuar băbuţa „surdă”, cu
„Lăstunul” lovit. Se opreşte şi priveşte nedumerită.
— Ce zic, maică? se adresează ea tinichigiului care a
vopsit „Lăstunul” Getei, făcându-i acea culoare „fistichie”.
Acesta trecea, întâmplător, pe trotuar, ţinând de mână pe
băieţelul „vindecat” de Ionică.
— „Sus...!”, „Jos...!”, „Huo!” răspunde, tare, bărbatul
întrebat.
— Şi-atunci, cu cine ţin, maică?
— Cu nimeni!
— Şi ăsta, Nimeni, cine e?! întreabă bătrânica, zâmbind
cu înţeles...
Deodată, dinspre Piaţa Unirii, se ivesc pe bulevard nişte

întruchipări albe, ca din altă lume: sunt studentele de la
Academia de Arte Frumoase, îmbrăcate în rochii de
mireasă. Păşesc elegant, cu mişcări de balerine, în ritmul şi
armoniile unei muzici astrale, unduind florile pe care le
poartă în mâini... Între ele, în primul rând, se află Geta...
În faţa grupului de fete, asistentul lor, îmbrăcat în frac
alb, cu un casetofon agăţat de gât, le conduce cu gesturi
largi, ca un dirijor...
Pietonii se opresc şi privesc încântaţi...
209
Pe trotuar, Sherlock Holmes însoţeşte, cu privirea atentă,

fetele.
Ceva mai în spate, nea Marin, în civil, se arată şi el
interesat de această ciudată revărsare de tinereţe şi de
puritate.
— Să trăiţi! îl salută pe Sherlock Holmes un poliţist care
vine din faţă.
Acesta, după o uşoară tresărire, ridică pipa în semn de
răspuns...
Pe lângă grupul de fete, pe trotuarul celălalt, apare
tânărul bărbos de la restaurant, curtezanul Getei... Îşi face
loc printre rânduri şi, ajungând la ea, îi oferă o floare...
Sherlock Holmes se încruntă şi, fierbând de mânie, face
un gest necontrolat, împingându-şi spre spate... „părul” de
pe cap...
În această clipă, doamna Elvira, aflată în apropiere (se
nimerise să fie pe acolo şi căsca şi ea gura), îl recunoaşte şi
e gata să leşine.
— Tot eu sunt, doamnă Elvira! spune Ionică, prinzând-o
în braţe.
— Da, maică, dar eu... nu mai ştiu cine sunt! răspunde
bătrâna, deschizând ochii...
— Maestre, de când vă caut! îi strigă acum fosta elevă a
lui Ionică, apărându-i şi ea, ca prin minune, în faţă... Ştiţi,
m-am gândit mult: eu vă iubesc şi fără perucă! declară
fata, pregătindu-se să-l îmbrăţişeze...
Studentul-actor îi potoleşte însă avântul, spunându-i că
acum este foarte ocupat, că se află într-o misiune
importantă şi că... o va suna el la telefon, ca să mai
vorbească...
210
George Şovu
— Vă aştept, maestre! Vă aştept şi vă iubesc!... exclamă

fata.
Doamna Elvira îşi face o cruce mare:
— Nu, nu, nu-i a bună! A înnebunit lumea, maică! Prea
multă democraţie... strică!...
Tăvălugul acela aproape inform se mişcă mai departe,

agitând pancartele şi strigând: „Sus...!”, „Jos...!”, „Huo!...”
Printre cei ce huiduiesc se află şi şoferul cu cicatrice.
Acesta schimbă o privire complice cu doi indivizi dubioşi,
arătându-le-o pe Dana...
Ziarista se adresează acum tinerei femei, reprezentanta
„Fundaţiei pentru protecţia oamenilor trişti”, cu care
stătuse şi Ionică de vorbă în noaptea scandalului cu Geta:
— Dumneavoastră ce părere aveţi despre manifestaţie? o
întreabă Dana.
— Eu cred că ei sunt nişte oameni trişti - răspunde
aceasta. Trebuie ajutaţi!
— Pe ce vă bazaţi, când spuneţi acest lucru?
— Nu vedeţi? Nici măcar nu ştiu ce vor! Păi, în situaţia
aceasta, oricine poate face din tine orice!
— Şi cu... „ajutorul”?
— Nu ştiu cum, dar trebuie! Dumneavoastră, ca
ziaristă...
— Dana, Dana! se aude fata strigată.
Din spate vine repede spre ea Mihai, însoţit de Sanda şi
de Florin.
— Unde e Geta?
— Ce ai cu ea?
211
— Alertă!... Îl caut pe Ionică... Veşti mari!... Avem cifrul!

— Care „cifru”? întreabă Dana, nelămurită.
— Ei sunt eroii! arată Mihai spre cei doi liceeni. Unde e
Geta?...
În faţa gloatei de manifestanţi, apar acum fetele-mirese,

care plutesc ca nişte îngeri parcă, pe aripile acelei muzici
inefabile.
Strigătele răguşite ale tăvălugului violent încetează,
pulverizate de acordurile dumnezeieşti ale muzicii.
Derutată, mulţimea se opreşte şi se despică în două,
lăsând să treacă prin mijlocul ei valul alb, purificator...
De pe margine, Ionică - Sherlock Holmes - îşi plimbă
ochii de la Geta la asistent, care, tot întorcându-se spre ea,
îi zâmbeşte mereu. Nervos, poliţistul de ocazie muşcă din
pipă şi rămâne cu muştiucul în gură. Îl azvârle înciudat,
murmurând: „Mama ei de viaţă!”
— Maestre, de când te caut! îi strigă Mihai, din
apropiere, recunoscându-l după voce şi după expresia-
laitmotiv, care concretizează nemulţumirea continuă a
prietenului său.
53
În după-amiaza aceleiaşi zile, Dana era în drum către

restaurantul unde aveau spectacol, ca de obicei. Abia ieşise
212
George Şovu
din casă şi se îndrepta spre o staţie de metrou. Mihai avea

nu ştiu ce fel de meditaţii; o rugase să nu se supere că nu
poate să vină s-o ia cu limuzina...
Păşea îngândurată... Violenţa lumii, în mijlocul căreia
trăia, începuse s-o sperie. Nu voia să-i mărturisească lui
Mihai, să recunoască, dar simţea că are dreptate: se avânta
prea mult şi fără să-şi ia măsuri „de acoperire a spatelui”...
Astăzi, de pildă, la manifestaţia aceea: mergea pe marginea
rândurilor, pe trotuar... Şi, la un moment dat, i s-a părut că
întregul tăvălug şi-a schimbat direcţia, a pornit-o către ea,
că mii şi mii de picioare, zguduind, din străfunduri,
pământul, se pregătesc s-o calce, s-o zdrobească. A avut
chiar senzaţia durerii fizice, a strivirii... Îi venea să strige,
dar ceva parcă îi spunea că, dacă ar deschide gura, vorbele
nu i s-ar auzi, fiind amortizate, astupate de câlţi, de mulţi
câlţi pe care cineva îi îndesa în fiinţa ei, blocându-i
respiraţia, ştergând orice ecou al vieţii de dinăuntru şi al
celei de dinafară.
Atunci au apărut ele, miresele!... Şi aerul s-a
împrospătat, şi zgomotul a fost trimis în adâncuri şi încuiat
cu mii de lacăte, şi ochii, injectaţi de otrava simţirii, s-au
limpezit, pe chipuri au înflorit zâmbetele, mirate, ale
speranţelor cu. adevărat omeneşti... A fost de-ajuns o boare
de alb, de imaculat - cea mai fragilă petală din întreaga,
încrâncenata corolă a existenţei - ca să neutralizeze colosul
de urât şi de murdar... O, Doamne! - îi venea să strige -
deci se poate! încă se mai poate! „Vino, Doamne, să vezi ce-
a mai rămas din oameni!” Dar vino, Doamne, să vezi şi
cum, în vremuri tulburi, „copiii” tăi, îmbulziţi şi mai ales
împinşi în haite, se cutremură, de spaimă şi de speranţă, în
faţa unei fluturări din vălurile tale cereşti!...
213
O mână rece şi puternică îi strânge braţul ca într-un

cleşte, în. timp ce un glas hârâit îi sfredeleşte auzul:
— Vreţi să veniţi puţin, domnişoară?...
Doi haidamaci, cu chipuri urâte, asimetrice şi cu
respiraţii fetide - izvorând din straturi peste straturi de
băuturi dospite, prin care se răsucise, aproape neîntrerupt,
fumul unor ţigări insuportabile -, o încadraseră. Făcând un
pas înaintea ei, spre a o determina să se oprească, unul îi
arată bolidul argintiu care o aştepta lângă trotuar...
Nici nu-l auzise măcar oprind...
Dana priveşte speriată spre omul de la volan: acelaşi
chip, stigmatizat de cicatricea groasă şi violentă, se sileşte
acum să zâmbească. Două degete, ce se încârligă ritmic, îi
fac semn să se apropie, fapt pe care îl comandă şi mâna ce-
i striveşte braţul...
— Sper să nu aveţi neinspiraţia să scoateţi vreo vorbă;
oricum vă reducem imediat la tăcere şi... dispărem într-o
clipă. Aşa că, efect - zero! Mai bine poftiţi! Limuzina vă
aşteaptă! îi şopteşte, batjocoritor, haidamacul ce-o avea în
palma lui.
Fetei i-au venit lacrimi în ochi. A trebuit să se supună.
Un scrâşnet de roţi şi maşina a zvâcnit, de parcă ar fi
fost o rachetă. Şi, în clipele acelea, fiinţa Danei a fost, din
nou, izbită de hohotele cunoscutului râs triumfător şi
vulgar...
54
214
George Şovu
Pe scena restaurantului „Amore mio”, orchestra

„Liceenii” este gata să-şi înceapă programul.
— N-a sosit, domnule, Dana? întreabă Mihai, nervos,
venind dintr-o cameră alăturată.
— După cum vezi! răspunde Ionică.
— Dacă i s-a întâmplat ceva?
— Mihai, nu mai putem aştepta! Dă-i drumul! Cântaţi! îi
somează patronul, urcând pe scenă.
Cortina se trage... Apar şi balerinele... Pe aplauzele sălii,
orchestra începe să cânte. Mihai interpretează, de data
aceasta, singur, melodia cea mai frumoasă din programul
lor, acompaniindu-se la chitară. Este îngrijorat... „Nu se
poate, trebuie să fie ceva, altfel ar fi sosit la timp” - se
gândeşte... Şi, deodată, prin faţa ochilor, i se perindă
imagini din filmul obsesiei sale în legătură cu Dana. Se
cutremură... Face eforturi să se stăpânească, spre a nu-l
simţi spectatorii...
Coborând dintr-un taxi, Sanda intră grăbită în

restaurant. Orchestra îşi desfăşoară mai departe
programul. Fata merge direct spre o masă, plasată în
fundul sălii, lângă o cortină de pluş, în spatele căreia se
afla intrarea în depozitul de la subsol. Aici, Isoscel şi Florin
stau de vorbă, în faţa unor pahare cu „pepsi”.
— Mă iertaţi c-am întârziat, spune Sanda, dar sunt aşa
de bucuroasă!... Am vorbit cu mama: nenea Matei nu ştie
215
nimic. Asociatul lui a subînchiriat compartimentul cu

pricina. .. Au venit?
— Doar dacă sunt invizibili! răspunde Isoscel.
Gândindu-se la ceea ce i-a spus iubita lui în dimineaţa
aceea, Florin are o revelaţie:
— Sanda, pe unde spuneai că au scos geamantanul?
— Hii! Prin spate! răspunde fata, îngrijorată.
Băiatul ţâşneşte de la masă şi iese pe uşa
restaurantului.
Sanda vrea să se ia după el.
— Tu stai aici! îi porunceşte profesoara, apucând-o de
mână.
Ocolind clădirea, Florin se opreşte în spatele gardului,

dincolo de care se afla curtea interioară a restaurantului.
Observă înăuntru autoduba albă, cunoscută, în care
şoferul cu cicatrice şi contabilul încarcă ceva.
Băiatul le ascultă discuţia:
— Ce-o fi făcând ziarista noastră? întreabă contabilul.
— Nici o grijă... a pus-o boss-ul la păstrare! Să nu se
strice! răspunde şoferul, după care izbucneşte în râs...
Florin parcă ar fi luat foc. Aleargă într-un suflet,
traversează sala restaurantului, urcă pe scenă şi-i face un
semn lui Mihai, care, imediat, comandă încheierea piesei
muzicale...
— Alertă! îi şopteşte băiatul (cuvântul devenise un fel de
parolă pentru momentele de mare tensiune ale acţiunii lor
poliţieneşti).
216
George Şovu
— Şi-acum, vă propunem o mică pauză - spune Mihai,

adresându-se spectatorilor. Orchestra „Liceenii” se
pregăteşte pentru un „spectacol” cu... suspans!
Ionică marchează momentul, bătând în tobă a primejdie,
ca la circ.
Şi, în timp ce sala aplaudă, cei de pe scenă coboară şi se
apropie de masa lui Isoscel.
— Doamnă - îi spune Mihai în şoaptă -, acord final: ori,
ori!
— Mă duc să anunţ POLIŢIA!
— Nuu!... Aveţi grijă de ăştia mici şi de Geta.
— Şi Dana?
— Sper să nu ajungem prea târziu! oftează Mihai... şi
pleacă. Adrian îl urmează imediat.
Ionică o sărută în fugă pe Geta, liniştind-o că „totul va fi
bine”! Apoi aleargă şi el după cei doi...
În limuzină au ajuns doar Mihai şi Ionică... De câteva

minute, ţin sub observaţie poarta de la curtea interioară a
restaurantului.
— Şi iepurele ăla pe unde s-a ascuns, mă? întreabă
Mihai.
Dar, în această clipă, Adrian, venind în fugă dinspre
restaurant, deschide portiera şi intră. Nu mai au timp de
explicaţii, fiindcă autoduba albă iese pe poartă. Lângă
şoferul cu cicatrice se află contabilul şi vânzătorul de la
raionul de păpuşi...
Mihai porneşte în urma lor...
217
Urmărirea nu este foarte uşoară: lume, maşini, drum

întortocheat, pe diferite străzi... Mihai, încordat, se
străduieşte să nu piardă autoduba din ochi. Ceilalţi doi
sunt şi ei cu ochii ţintă... Până acum au reuşit...
Prin oglinda retrovizoare, „omul cu cicatrice” observă

maşina lui Mihai.
— Se pare că avem o „codiţă”! spune el.
Vânzătorul, aflat în partea dreaptă a cabinei, priveşte şi
el în oglinda laterală. Se convinge că şoferul are dreptate.
— Fă ceva, să ne piardă urma! îl roagă el, îngrijorat.
După câteva sute de metri, în faţa intrării într-un pasaj
subteran, şoferul virează brusc la dreapta şi o ia pe
deasupra...
Văzând manevra, Mihai încetineşte, opreşte maşina şi
vrea să întoarcă, dar este blocat de cei ce vin din urma lui.
Când, în sfârşit, reuşeşte să se elibereze, e prea târziu:
autoduba a dispărut!
— Mama ei de viaţă! exclamă, după obiceiul său, Ionică.
— Ca să nu daţi drumul la lacrimi, ascultaţi colea un
ciripit! spune Adrian, scoţând din buzunar un mic aparat
electronic.
— Ce e ăsta? întreabă Mihai.
Am pus un magnet emiţător la autodubă... Aşa că ia-o la
stânga, băieţaş! îi comandă Adrian, privind spre aparat...
218
George Şovu
— Ia uite, bă, de ce e-n stare „iepuraşul”!... se miră

Ionică... Să ştii că te recomand lui Sherlock Holmes! Te face
direct căprar!
Mihai porneşte...
Adrian, cu ochii pe aparat, îl ghidează, în continuare:
— Acum, la dreapta!
Mihai se execută...
Au ajuns pe o stradă întunecoasă, la marginea oraşului.
— Acolo trebuie să fie! arată Adrian spre o clădire, care
nu atrage, prin nimic, atenţia.
55
În interiorul acelei clădiri se afla, între altele, un foarte

modem laborator... „Femeia de serviciu” de la magazinul
„Raiul copiilor”, îmbrăcată acum în halat alb, trece „în
revistă” un front întreg de aparate, la care lucrează
laboranţi tineri. În stative, se văd orânduite pliculeţe
identice cu cele primite de Florin şi de Sanda.
Oprindu-se, ia o eprubetă şi o agită. Privirea ei
surprinde prin fereastră, într-un con de lumină, pe cei trei
băieţi - Mihai, Ionică şi Adrian - care, în momentele acelea,
se strecurau în curte. Un zâmbet perfid îi apare pe chip...
219
Într-o încăpere alăturată, vânzătorul de păpuşi vorbeşte

la telefon:
— OK! Am înţeles! exclamă el, în încheierea convorbirii
şi, aşezând receptorul în furcă, se grăbeşte să iasă din
cameră.
Mihai, Ionică şi Adrian se preling pe lângă ziduri,

căutând o intrare. Nu îndrăznesc să-şi mai spună nici un
cuvânt. „Ce-o fi, o fi! Au intrat în vâltoare, nu mai pot da
înapoi!” - aşa gândeşte fiecare dintre ei. Şi-apoi, înăuntru
se află Dana. Ea trebuie salvată! „Cu orice preţ!”, dă parcă
un răspuns încrâncenat sufletul lui Mihai...
Iată că intrarea este descoperită. Băieţii pătrund cu
precauţie într-un coridor aflat în semiîntuneric...
Înaintează câţiva paşi... Deodată, mâini experte îi
imobilizează şi îi împing într-o încăpere. Atacatorii sunt
şoferul cu cicatrice şi cei doi însoţitori ai lui, din
autodubă...
În cameră, în spatele unui birou metalic, în picioare, se
află... patronul de la „Raiul copiilor”. Privirea lui este
întunecată şi tăioasă.
Ionică se uită la el cu uimire:
— Nu te credeam aşa de mare, patroane! exclamă
studentul.
— Nici eu pe tine - atât de scamator!
O uşă secretă se deschide şi prin ea apare... „femeia de
serviciu”, zâmbind cu superioritate.
220
George Şovu
— Soţia mea, superpoliţiştilor! li se adresează patronul,

batjocoritor.
— Băgaţi-i la răcoare! comandă patroana, arătând spre o
uşă metalică încastrată în perete. S-au încălzit prea tare
băieţii. Şi, la urma urmei, sunt prea valoroşi ca să nu-i
conservăm... pentru posteritate... Şi râde sarcastic...
Vânzătorul apasă pe un buton, uşa glisează şi băieţii
sunt împinşi înăuntru. Apoi uşa se închide, cu un sunet
sec, în urma lor.
Patroana, cu o bucurie sadică pe chip, trage un heblu şi
instalaţia frigorifică se pune în funcţiune...
În interiorul camerei-frigider, băieţii bâjbâie...
Acomodându-se, zăresc, ghemuit într-un colţ, pe cineva...
— Dana! se aude exclamaţia aproape unanimă a celor
trei...
Mihai se repede, îi ia capul în braţe, o priveşte, strigând:
— Dana, Dana!
Fata e leşinată.
Băieţii o freacă pe mâini, pe faţă...
— A îngheţat! spune Ionică.
Mihai o strânge la pieptul lui, încălzind-o.
Încet, Dana îşi revine. Deschide ochii. Când îl zăreşte pe
Mihai, două şiruri de lacrimi încep să i se rostogolească pe
obraji...
— M-au luat de pe stradă! reuşeşte fata să şoptească.
Încep să tremure şi băieţii...
— Până aici ne-a fost! Eu zic să ne îmbrăţişăm! Când ne-
or găsi ţepeni, să se vadă că am fost fraţi până la moarte!
spune Ionică, patetic...
*
221
De la biroul lui, patronul se adresează celor trei ajutoare

ale sale:
— Urgent, strângeţi totul, toată marfa! Ne mutăm în
strada Brânduşelor!...
Dar, în acest moment, în clădire pătrund ţipetele
sirenelor de la maşinile de poliţie, care se aud din ce în ce
mai puternic...
Fără să-şi piardă cumpătul, patronul deschide
interfonul:
— Boss, Poliţia! Ce facem?
— Aruncaţi în aer laboratorul! se aude o voce dură,
metalică.
— Şi oamenii?
— Totul! Iar voi coborâţi la mine!
Patronul se apropie de un buton roşu dintr-un perete, cu
intenţia de a declanşa explozia...
Cu o mişcare neprevăzută, vânzătorul se aruncă asupra
lui: îi prinde cu o mână gâtul ca într-o menghină, iar cu
cealaltă îndreaptă un pistol către cei doi:
— Mâinile sus! le strigă el.
Uşile încăperii se deschid brusc şi înăuntru năvălesc
câţiva poliţişti. Printre ei se află şi maiorul, locotenentul
Şerbănescu şi plutonierul-major, nea Marin.
Celor doi - şoferului şi contabilului -, ca şi patronului şi
soţiei sale, pe care un poliţist o introduce acum în cameră,
li se pun cătuşe.
Adresându-se patroanei, înainte ca aceasta să fie scoasă
afară, Sherlock Holmes îi spune:
222
George Şovu
— Fiţi amabilă, doamnă, împrumutaţi-mi puţin ceasul

dumneavoastră!
Femeia se crispează, dar nu are încotro.
Vânzătorul se repede şi scoate de sub tensiune instalaţia
frigorifică; apasă pe butonul cunoscut şi uşa din perete
glisează.
Cei patru apar dârdâind. Mihai o sprijină pe Dana.
— Iartă-ne, domnişoară, că am întârziat puţin - spune
maiorul, apropiindu-se de fată. Ceva în mecanismul nostru
n-a funcţionat perfect... Şi totuşi, pentru dumneata,
căpitane - i se adresează el „vânzătorului” -, nota zece! Iar
pentru dumneata, domnule Ion Popa - pipa lui... Sherlock
Holmes! adaugă, scoţând din buzunarul de la piept o pipă
englezească.
— Vă mulţumesc! spune Ionică punând pipa în gură, dar
aceasta începe să-i clănţăne între dinţi...
— Şi, ca dar de nuntă, dă-mi voie să-ţi fac o surpriză!
Maiorul, sub ochii curioşi ai tuturor celor de faţă,
îndreaptă ceasul patroanei spre uşile camerei frigorifice şi,
declanşând un mecanism electronic, face ca încăperea
aceea de metal să pătrundă în adâncimea peretelui, lăsând
libere nişte scări ce duc în subsol... Apropiindu-se apoi de
birou, deschid? interfonul:
— V-aţi convins, sper, că cealaltă ieşire e blocată. Aşa că
vă rog să urcaţi, dar cu mâinile în sus! rosteşte Sherlock
Holmes, ferm.
Cei din cameră: băieţii, Dana, nea Marin, Şerbănescu,
căpitanul - aşteaptă încordaţi.
Se aud paşi urcând pe trepte.
— Domnule Ion Popa, ţi-l prezint pe... John Popp! spune
maiorul. Şi, într-adevăr, dacă Ionică n-ar fi fost de faţă, s-ar
223
fi putut jura că acolo, pe scările acelea, ieşit doar pe

jumătate afară, se afla chiar el.
— Măi, a dracului chestie: eu semăn cu el, ori el
seamănă cu mine! rosteşte studentul, uimit.
În această clipă, cu o mişcare fulgerătoare, ca de
prestidigitator, John Popp scoate din mânecă o grenadă şi o
aruncă în încăpere.
Şerbănescu, făcând un salt spectaculos, prinde grenada
din zbor şi o proiectează, prin fereastră, afară.
O bubuitură puternică îi culcă pe toţi, în aceeaşi
secundă, la podea. Singurul rămas în picioare, dezorientat,
este... Ionică.
După câteva clipe, maiorul se ridică, oftează şi îşi
scutură hainele. Apoi, scoţând, dintr-un buzunar interior, o
pipă cu tutun, o aprinde şi trage din ea... cu sete.
— Domnule maior, vă rog să mă scuzaţi..., eu am
platfus... N-am făcut armata... Nu ştiam că trebuie să mă
culc!... declară Ionică, fâstâcit, destinzând astfel clipele de
spaimă prin care trecuseră cu toţii.
În interfon răsună însă vocea lui John Popp, care umple
încăperea cu ciudate reverberaţii:
— Cortina încă n-a căzut, domnule maior. Înainte de a
pleca, voiam să vă salut: John Popp rămâne un
gentleman!...
— La maşini! comandă Sherlock Holmes, şi poliţiştii, cu
el în frunte, dispar imediat...
224
George Şovu
— Cum a putut să ne păcălească, Şerbănescule?

întreabă maiorul, înnebunit de ciudă... Se aşază el la
volanul maşinii, locotenentul se află în dreapta, iar nea
Marin în spate...
— Domnule maior, priviţi acolo! ţipă Şerbănescu,
arătându-l pe John Popp care, apărând dintr-o galerie
mascată de nişte pietre, aleargă spre o căpiţă de fân, aflată
la câţiva paşi, de unde poliţiştii îl văd ţâşnind cu o
motocicletă supersport, ce fusese ascunsă.
Maşinile Poliţiei pornesc în urma lui...
Se dezlănţuie o urmărire spectaculoasă, atât de
spectaculoasă, încât, văzând-o, ai putea să juri că ea a fost
organizată pentru vreo secvenţă dintr-un film de aventuri...
Sherlock Holmes se dovedeşte şi un as al volanului, dar
motocicleta este deseori în avantaj, datorită mobilităţii sale.
Iată însă că acum trei maşini o încolţesc. Şerbănescu
rulează geamul şi trage. Pocnesc şi pistoalele poliţiştilor din
celelalte maşini. Se pare că John Popp, care execută tot
felul de serpentine, ca la circ sau la „zidul morţii”, nu mai
are scăpare... Şi totuşi, pe neaşteptate, îi apare un drum în
faţă... Motocicleta nu ezită nici o clipă şi se angajează,
curgând ca o nălucă, printre copacii ce străjuiesc drumul.
Dar, după numai câteva secunde, spintecând un paravan
scenografic al unei echipe de filmare, care, întâmplător,
lucra aici, se prăbuşeşte într-o prăpastie...
Răscolind pământul, maşinile Poliţiei se opresc brusc în
faţa paravanului...
225
56
Postat la uşă, Florin ţine sub observaţie coridorul. La

capătul lui, apare Isoscel.
— Şase! exclamă băiatul, intrând în clasă, şi elevii
amuţesc.
Profesoara intră. Ca la o comandă, toţi se ridică şi
răspund, într-un glas, salutului dirigintei.
Surprinsă, aceasta priveşte spre ei cu întrebătoare
mirare... Pune apoi catalogul pe catedră şi face semn
elevilor să se aşeze.
Aceştia se apleacă şi scot din bănci... flori. Fiecare ţine
acum în mână câte o garoafă albă. Ies, pe rând, din bănci,
alcătuind un lung şir indian. Înaintează către catedră...
Florile se adună, una câte una, deasupra catalogului...
— Ce e asta, ce s-a întâmplat? întreabă Isoscel, după
clipele de derută...
Nici unul dintre copii nu răspunde. Sunt trişti...
„Procesiunea” se derulează aproape ca la o înmormântare...
— Aaa! se luminează Isoscel: aţi auzit că mi-am depus
dosarul pentru pensionare...
— Da, doamnă! răspund elevii în cor întristat...
— Şi sunteţi bucuroşi că scăpaţi de mine!
— Nu, doamnă! răsună acelaşi cor.
— Mi-aţi adus flori...
— Da, doamnă!...
— Pentru plecare!...
— Nu, doamnă!...
226
George Şovu
— Ca să vă rugăm să mai rămâneţi, doamnă profesoară

şi doamnă dirigintă, spune Florin, care, aşezând în mijlocul
garoafelor un frumos boboc de trandafir roşu, le strânge
apoi în buchet şi i le oferă, ceremonios...
Isoscel este impresionată. Ochii i se încălzesc..., buzele îi
tremură... Reuşeşte să se stăpânească...
— Şi totuşi, dragii mei - începe ea -, vine o zi când...
trebuie!... Dar nici atunci n-o să scăpaţi de mine, să ştiţi!...
Că, chiar dacă o să fiu singură, numai cu ăla micu’, cu
căţeluşul meu, tot o să vă bombănesc la fiecare lecţie
neînvăţată, la fiecare temă nefăcută, o să vă ciufulesc
pentru fiecare boacănă... până o să vă măritaţi şi-o să vă
însuraţi!...
Lacrimi mari i se rostogolesc pe obraz...
Copiii, impresionaţi, o aplaudă discret...
Pe coridor, Ionică priveşte mirat prin gaura cheii.
Ştergându-şi lacrimile, Isoscel întoarce capul spre uşă:
— Ionică, iar tragi cu urechea! i se adresează ea.
Studentul intră spăsit, cu o invitaţie în mână.
— Doamnă, vă rog să mă iertaţi: i-am spus Getei că nu
mă însor fără dumneavoastră! zice el, oferindu-i invitaţia...
Dar pe mine să nu mă părăsiţi nici după nuntă!...
Isoscel râde fericită...
57
Nunta Getei şi a lui Ionică s-a terminat...
227
„A fost foarte frumos!... Frumos!... Frumos!...” se aud

parcă, în prelung ecou, exclamaţiile musafirilor...
„Liceenii” l-au burduşit în pumni... şi l-au îmbrăţişat,
totodată, cu afecţiune... pe Adrian, care şi-a adus şi familia:
pe Liana şi pe Răzvan.
„Ia uitaţi-vă, fraţilor! s-a mirat, realmente, Ionică.
Iepuraşul ne-a luat-o înainte la toţi! Bravo, mă! Bravooo!...”
Şi iar l-au mai înghiontit şi l-au îmbrăţişat, de data aceasta
„împreună cu cei dragi”!...
... Acum Ionică şi Geta urcă scările unui bloc în

construcţie... Ea e îmbrăcată într-o superbă rochie de
mireasă, iar el într-un smoching de culoare deschisă, cu
floarea mirelui la butonieră.
— Mai e? întreabă fata.
— „Mai e!...
Mihai şi Dana urcă treptele din vila doamnei Elvira.

— Ai grijă! zice Mihai.
Râzând, Dana face un pas mare peste... „treapta a
cincea”.
— Mai e? repetă Geta, gâfâind.

— Mai e! răspunde Ionică, trăgând-o de mână.
Mihai descuie uşa..., iar cu o mână desface fermoarul de

la rochia fetei...
— Vezi că fermoarul... „scârţâie”! glumeşte Dana.
228
George Şovu
— Mai e? repetă Geta, extenuată.

— Aici e! se aude glasul obosit, dar şi satisfăcut, al lui
Ionică, ajuns la ultimul nivel construit, de unde... Începe
cerul. În jurul mirilor - doar fier-betonul stâlpilor de
rezistenţă. ..
— Unde? articulează Geta cu uimire.
— La etajul de deasupra! arată Ionică spre cer...
— E foarte frumos, iubitule! declară mireasa cu
încântare şi, apropiindu-se de el, îl sărută tandru...
— Iubitule, iubitule! exclamă Dana, îmbrăţişându-l pe

Mihai... Într-o scenă de dragoste... Dar, imediat, amintindu-
şi parcă de ceva, îşi desface lănţişorul de aur de la gât şi-l
pune pe noptieră, zâmbind...
De la „postul său de observaţie” (din bucătărie), doamna
Elvira savurează „scena”, printr-un vechi binoclu de
teatru...
— Îţi dai seama? îşi continuă gândurile Ionică,

strângând-o pe Geta în braţe: suntem mai aproape de cer şi
de... lumină! Şi arată în acest timp spre discul de foc al
soarelui, care apare la orizont..., mângâind cu razele lui de
aur chipurile celor doi miri, îmbrăţişaţi...
— În trei luni e gata! Am vorbit cu Bărbuţă,
antreprenorul! Totul e aranjat! Am vrut să-ţi fac o surpriză!
mai spune Ionică, fericit.
— Când coborâm, am şi eu una pentru tine! adaugă
Geta.
*
229
Sărutând încă o dată cu privirea lumina soarelui, mirii

încep să coboare, ţinându-se de mână...
— Priveşte! spune Geta, arătându-i un panou.
Ionică citeşte cu voce tare:
— Bloc H2O; antreprenor: I. Bărbuţă - Faliment!... Cum?!
ţipă el, revoltat.
— H2O! Apă de ploaie, iubitule! subliniază mireasa, cu
un zâmbet amar...
— Dă-mi, te rog, cheile! rosteşte apăsat Ionică,
stăpânindu-şi cu greu furia.
— Poftim, dragule! Eu sunt o nevastă... ascultătoare! îi
răspunde ea, calm.
În timp ce se îndreaptă amândoi spre „Lăstun”, din spate
se apropie un echipaj al Poliţiei.
Tânărul de lângă şofer ordonă:
— Opreşte, nea Vasile! Şi, scoţând din torpedoul maşinii
un portret-robot, i-l arată. Apoi face semn către Ionică:
— Dumneata vezi ce văd eu?
— Ar fi prea frumos! exclamă plutonierul. Ăsta e
„Bigamul”, dom’ locotenent!...
Ofiţerul începe să comunice prin radio:
— Aici „A 13”! „A 13”! Raportez: în careul 7 C a apărut
„Bigamul”.
— Urmăriţi strâns! Nu-l scăpaţi din ochi! Trimit ajutoare!
se aude în aparat.
Ionică, la volan, porneşte în trombă...
— Mama ei de viaţă! Mă duc la POLIŢIE! exclamă mirele,
disperat.
— După el, nea Vasile! comandă locotenentul.
230
George Şovu
Şi maşina Poliţiei porneşte în urmărire... Vocea

locotenentului se răspândeşte, cuprinzând parcă tot
orizontul:
Aici „A 13”! „A 13”! Continuăm urmărirea..., în vreme ce
„Lăstunul” se pierde în conul de lumină al răsăritului...
---- Sfârşit ----
231
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
LICEENII ROCK’N
ROLL
1
Liceenii rock’n’ roll
Cuprins
1______________________________________________________4
2_____________________________________________________11
3_____________________________________________________12
4_____________________________________________________13
5_____________________________________________________16
6_____________________________________________________19
7_____________________________________________________23
8_____________________________________________________26
9_____________________________________________________28
10____________________________________________________36
11____________________________________________________41
12____________________________________________________42
13____________________________________________________44
14____________________________________________________52
15____________________________________________________54
16____________________________________________________57
17____________________________________________________58
18____________________________________________________60
19____________________________________________________61
20____________________________________________________64
21____________________________________________________68
22____________________________________________________69
23____________________________________________________70
24____________________________________________________78
2
George Şovu
25____________________________________________________83
26____________________________________________________89
27____________________________________________________90
28____________________________________________________90
29____________________________________________________92
30____________________________________________________94
31____________________________________________________97
32___________________________________________________102
33___________________________________________________105
34___________________________________________________106
35___________________________________________________107
36___________________________________________________109
37___________________________________________________110
38___________________________________________________111
39___________________________________________________114
40___________________________________________________116
41___________________________________________________118
3
Sunetul telefonului o făcu să tresară. Dana întinde mâna

spre receptor, dar se opreşte, rămânând în aşteptare, ca o
silabă nerostită, dintr-un drum ce trebuie, totuşi, să curgă.
La capătul firului, Mihai, cu receptorul la ureche, simte,
dintr-o dată, că cineva i-a secerat picioarele. Ar vrea să se
aşeze, dar n-are pe ce. „Vasăzică nici acum nu
răspunde!” ... Priveşte încordat prin geamul cabinei.
Bâjbâie în ceaţa prin cure se desenează parcă urme
învălmăşite...
Deodată devine foarte atent: pe trotuar, cu geanta pe

umăr, Dana îşi face loc, grăbită, printre pietoni.
Microbuzul, în care se află şi Mihai, o depăşeşte. Fata
întoarce capul. Nu e Dana!...
Băiatul oftează, în timp ce privirea îi este atrasă, din
nou, de prezenţa Danei, acum îmbrăcată într-o rochiţă cu
flori... Se opreşte lângă o tonetă şi cumpără o îngheţată.
Din spate, colegul lor, Şerban, se apropie şi o prinde de
mână. Pornesc împreună...
Contrariat, Mihai se uită în stânga lui. De pe bancheta
microbuzului, Şerban priveşte şi el gânditor, prin fereastră.
Tinerii de pe trotuar vor să traverseze. Maşina se opreşte
4
George Şovu
brusc la stop. Mihai se lămureşte încă o dată că nu e

Danii...
— Ce să-i faci? Seamănă... dar nu răsare! exclamă
Ionică, prietenul şi colegul său, care îi urmărise reacţiile...
— Vezi-ţi mai bine de toba ta! îi răspunde Mihai,
îmbufnat.
Radu, al patrulea băiat aflat în maşină, izbucneşte în
râs...
Porniseră cu toţii, din faţa liceului, cu câteva minute în

urmă, spre concurs.
Socrate, fostul lor diriginte, în primele două clase de
liceu, ajuns acum director, le strigase, de pe treptele de la
intrare:
„Băieţi, «Excelsior»!”
„Mai sus de premiul întâi nu se poate, dom’ director!”
răspunsese Ionică.
„Ba se poate! adăugase Socrate, zâmbind.
„Ex-cel-si-or!” silabisise Ionică, citind cuvântul de pe
„faţa” instrumentului la care el „cânta”. Era şi deviza
formaţiei muzicale a liceului, pe care o alcătuiau cei patru:
Mihai şi Radu - chitarişti, Şerban - la orgă electronică, iar
Ionică - la baterie. Cel mai bun era, fără îndoială, Mihai. De
aceea fusese învestit şi cu răspunderea de dirijor. Iar,
printr-un concurs de împrejurări, devenise şi solist vocal al
orchestrei...
Maşina o coteşte la stânga pe Bulevardul 1848...

E primăvară! Ionică rulează grăbit geamul din apropiere.
Băieţii inspiră lacomi aerul proaspăt al dimineţii, îmbibat
parcă de parfumul florilor... şi al speranţelor...
5
Mihai n-ar putea să spună când a schimbat şoferul

drumul. Maşina - mult mai mare şi încărcată cu câteva zeci
de tineri, între care se află şi ei, membrii orchestrei - urcă,
gâfâind, panta dintre două dealuri, din grădinile cărora
zâmbesc mere pe jumătate roşii...
Geta, prietena lui Ionică şi solista formaţiei, fredonează,
împreună cu Dana, o melodie veselă, de excursie. Lângă
ele, Ionică pisează aerul cu ciocanele imaginare ale tobei
sale. În răstimpuri, băieţii şi fetele, cu lumini de suflete
sprinţare pe faţă, îngână refrenul cântecului...
— Domnule profesor, se adresează o fată conducătorului
de excursie, aflat pe scaunul din dreapta şoferului, tot nu
ne dezvăluiţi unde mergem?
— Mergem, Mihaela, nu e de ajuns? răspunde,
enigmatic, profesorul. În orice caz, fii sigură, şoferul
cunoaşte drumul!...
„Îl cunoaşte? Cum îl cunoaşte?!... se întreabă, neliniştit,
Mihai. Drumul e în noi! Adevăratul drum!... Dar cum să-l
găseşti şi să ţi-l aşterni sub paşi?!...”
... Maşina parcă a obosit dintr-o dată. Şoferul reduce
viteza tot mai mult, până ce opreşte... În faţa unei şcoli...
— Ţi-am spus că o să-ţi arătăm ceva ce n-ai mai văzut
până acum.
— Ce anume? întreabă Dana, curioasă.
— „Rodul pământului”! O plantă autohtonă, dar
rarisimă, care se numeşte „rodul pământului”...
6
George Şovu
Ionică o luase înainte, intrând pe poarta şcolii din satul

natal, al lui şi al lui Mihai, localitate ce făcea parte din
itinerarul excursiei lor de vis, din vara aceea, după
examenul de intrare în clasa a XI-a. Alerga acum pe o alee
ce străbătea o pădure în miniatură. Mihai, ţinând-o de
mână pe Dana, o îndeamnă să alerge şi ei... Se opresc în
faţa unei tufe, asupra căreia Mihai se apleacă şi îi ridică
frunzele adunate în aşa fel, încât parcă ar constitui un
acoperiş. Dedesubt, ascunsă în umbră şi la umezeală, se
poate vedea o plantă micuţă, cu totul şi cu totul originală
ca înfăţişare: dintre câteva frunze, ca de lăptucă, se iveşte o
tulpină groasă, înaltă cam de zece-doisprezece centimetri,
pe suprafaţa căreia sunt crescute, în miniatură, una lângă
alta, pe zone precis delimitate, boabe asemănătoare cu cele
de grâu, de porumb, de struguri...
— Iată „rodul pământului”! exclamă Ionică.
— Nemaipomenit! spune Dana, îngenunchind şi
privindu-l mai de-aproape... Deşi e atât de mică - adaugă
ea planta aceasta, care este, cred, o ciudăţenie a naturii,
pare să aibă îndrăzneala şi ambiţia de a aduna în fructul ei
principalei roade ale pământului. Cu siguranţă că pentru
asta se şi numeşte aşa!
— Exact, confirmă Mihai.
— Şi-acum, priveşte „pădurea”! o îndeamnă Ionică pe
Dana, cu un gest de parcă i-ar fi oferit un palat din basme.
— Este opera profesorului nostru de ştiinţele naturii, Ion
Lăzăroiu, se grăbeşte Mihai să adauge. Ne-a fost şi director.
Când am plecat la liceu, acum doi ani, a ieşit la pensie. Dar
zilnic îl poţi întâlni pe-aici. Cred că şi azi...
Dana se uită mirată... Ca şi „rodul pământului”,
imaginea cu care se întâlnea era neobişnuită, rară: de jur
7
împrejur, arbori, arbuşti, pomi şi flori, plante fel de fel... Se

întâlneau, în acelaşi peisaj: bradul, pinul, molidul, cedrul
şi zada, mesteacănul, nucul, mărul şi ulmul, teiul, prunul
şi liliacul, dar şi magnolia şi tuia, gutuiul japonez şi
măslinul, Mimosa pudica şi ferigile uriaşe...
— Extraordinar! îşi exprimă fata încântarea. De unde,
cum şi cine le-a adus, le-a plantat, le-a aclimatizat aici?
mai întreabă ea.
— Nu ţi-am spus? Profesorul nostru, împreună cu elevii
săi - pe doi dintre ei având cinstea să-i priveşti chiar aici, la
ei acasă..., răspunde Ionică, umflându-şi „penele”.
— A fost o muncă formidabilă - continuă Mihai -, îţi dai
seama, ceea ce vezi e rezultatul unei vieţi... Seminţele -
unele dintre ele - i-au fost trimise dascălului prin poştă, în
urma solicitărilor pe care el le-a adresat grădinilor botanice
din ţară şi din străinătate... Altele i-au fost aduse de foşti
elevi ai şcolii, din drumurile lor prin lume. Important este -
subliniază cu mândrie băiatul - că nimic n-a fost pus la
întâmplare. Dimpotrivă - totul e rânduit după criterii
ştiinţifice, potrivit unei ingenioase scheme care a tins să
respecte şi să ilustreze pe viu (în mic, desigur) o parte din
întreaga istorie a evoluţiei plantelor pe Terra...
... Când au ajuns în spatele şcolii, la marginea „pădurii”

şi a grădinii, rămăseseră doar ei doi. De aici încolo, începea
pădurea cea adevărată, aflată în vecinătatea satului...
— Vezi, acesta este pârâul despre care ţi-am vorbit pe
drum...
8
George Şovu
Dana se apropie de firul de apă, ce se strecoară

bombănind uşor printre brazii drepţi ca lumina celor mai
sigure aspiraţii. Îşi udă degetele în apa rece şi limpede.
Apoi, adunând în căuşul palmei câţiva stropi, îşi răcoreşte
ochii încălziţi de-atâtea zvâcniri ale sufletului...
— Când eram copii - elevi în clasele primare,
mărturiseşte Mihai - ne construiam bărci din filele sau
copertele caietelor. Le puneam pe apă şi ne luam după ele,
la vale, până ce pârâiaşul ajunge lângă un pod -”imediat
după grădina şcolii - şi se varsă în râul ce înconjoară, ca o
panglică vie, satul. Era ca un fel de concurs... al
speranţelor. De drumul fiecărei bărcuţe ne legam o
speranţă, ce urma, în credinţa noastră, să se îndeplinească
sau nu, după cum „nava” ajungea sau nu cu bine la
liman... Îmi amintesc că, de cele mai multe ori, „corăbiile”
mele... se înecau pe drum!... Mama era învăţătoare aici. I-
am fost elev. Când am trecut în clasa a V-a - aşa cum ţi-am
spus - ne-a părăsit pentru totdeauna... De-atunci, n-am
mai pus nici o bărcuţă pe apă. Ultima, care se
„scufundase” înainte de a ajunge la ţintă, purta cu ea
dorinţa mea cea mai fierbinte, ca mama să mă vadă
student. Ţinea aşa de mult la acest lucru, despre care de
pe atunci îmi vorbea... Cu puţin timp înainte de a închide
ochii, mi-a spus: „Să înveţi, Mihai!... Singura zestre care nu
se pierde este învăţătura!”...
— Da, mi-amintesc de această obsesie a ta. M-a
impresionat mult când ţi-am ascultat mărturisirea. Ca şi
acum...
9
Peste câteva clipe, Dana îl vede construind la repezeală o

bărcuţă şi, scriind un bileţel, pe care îl aşază în ea, le dă
drugul, împreună, pe apă. Fata aleargă şi prinde mesajul:
Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape
Şi să scap din mână cârma
Şi lopeţile să-mi scape
... citeşte ea doar pentru auzul propriului suflet, în care

cuvintele poetului nepereche se leagănă cald, pe aripi de vis.
Notează, la rându-i, câteva cuvinte, pe care le încredinţează
aceluiaşi drum, veşnic, în curgerea sa, ca şi dorinţa de
fericire a celor ce şi-au spălat ori îşi spală chipurile în
oglinzile sale.
Este rândul lui Mihai să culeagă tremurătoarea lumină a
mesajului, şoaptă de şoaptă, speranţă de speranţă:
Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune,
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!...
— Haideţi, „puişorilor”, că ceilalţi au ajuns deja la fermă

- li se adresează Ionică, sosit, în grabă, în apropierea lor -,
hai, fuguţa, fuguţa! repetă el îndemnul...
10
George Şovu
În sala cantinei, băieţii şi fetele mâncau pe-ntrecute

brânză şi smântână cu mămăliguţă caldă, atunci pregătită
de nişte femei harnice...
„Nea Matei” - cum îi spunea toată lumea din sat
bunicului lui Mihai - îi purtase pe la ferma de vite, unde-au
putut vedea mai ales viţeii, care nu se aflau încă la păscut,
pe la saivanele oilor, plecate şi ele acum, cu ciobanii, la
păşune, şi, în sfârşit, la crescătoria de porci, unde cu toţii
„se îndrăgostiseră” de Gigica - o purcică nostimă şi blândă,
care, plimbându-se fără nici o teamă printre oaspeţi, se
lăsa mângâiată şi primea, din multele mâini ce se
întindeau spre botişorul ei, bomboane pe care le ronţăia,
manifestându-şi plăcerea şi bucuria prin grohăituri scurte
şi subţiri, delicate, de parcă ar fi fost un gungurit de copil.
Adrian avusese iniţiativa primei bomboane. Când a văzut c-
o mănâncă, a strigat:
— Fraţilor, ia priviţi!... Şi mâinile au început să caute
febril prin buzunare şi-apoi să ofere Gigicăi „delicatesele”
gata pregătite pentru ronţăit.
— Ia priviţi, ia priviţi! strigau, în continuare, copiii,
făcând haz.
— Mănâncă orice - le-a spus bunicul lui Mihai, aflat de
faţă. Dar nu-i daţi prea multe, că s-ar putea să i se facă
rău.
Gigica fusese însă „vitează”, mâncase tot şi' se simţea
bine - dovadă că acum se împleticea printre picioarele
mesenilor, preocupaţi „să dea gata” mormanele de brânză
proaspătă şi castroanele pline cu smântână, aşezate, cu
dărnicie, în faţa lor.
— Nu vă săturaţi cu ce aveţi dinainte, că vă mai dăm şi
altele, a spus, la un moment dat, o femeie.
11
— Ce ne mai daţi? a întrebat careva.

— Ba una, ba alta!... a răspuns gazda, râzând...
După „una”, după „alta”, însemnând sărmăluţe, şi
friptură, şi... te miri ce-o mai fi fost, ospăţul s-a încheiat cu
câte o ulcică pântecoasă, din lut ars şi smălţuit, plină cu
lapte bătut... Au băut cu poftă nebună, făcând, totodată,
mare haz de „mustăţile” albe ce le creşteau - atât băieţilor,
cât şi fetelor - până la urechi. Acelaşi miracol l-a suportat
şi Gigica, pentru că şi ea şi-a vârât botişorul într-o ulcică
asemănătoare, hălpăind, cu mare plăcere, laptele oferit de
careva dintre nebunaticii oaspeţi...
Toată vara care a urmat, Mihai a revăzut-o pe Dana, de

sute şi sute de ori poate, mai ales pe malul pârâului ce
murmura la hotarul grădinii şcolii din sat sau pe prispa
casei părinteşti, căznindu-se să cânte la cavalul lui „nea
Matei”.
— Ce e acesta? a întrebat, când l-a zărit.
— Un „fluier altoit”! i-a răspuns Mihai, râzând.
— V-aţi „ajuns” de tot, dacă aţi început să „altoiţi” şi
fluiere!
— Poate că începutul s-a făcut cu ele! Tradiţia lor în sat
e... de când se ştiu oamenii de pe-aici!
— Şi, totuşi, cum se numeşte?
— Caval! Pe acesta l-a făcut bunicul... Nu vreau să-l
laud, dar el cântă, poate, cel mai frumos dintre toţi cei pe
care i-am văzut ţinând acest soi de fluier la buze.
12
George Şovu
Interpretarea doinelor mai ales este specialitatea lui,

cavalul fiind în stare să scoată nişte sunete duioase, calde,
prelungi, de parcă ar lăsa în urma lui un râu de suflet...
Dana îl asculta, curioasă.
— Ştii şi tu să cânţi?
— Întrucâtva! După moartea mamei am învăţat... Când
cânta bunicul, ea îl asculta cu mare plăcere... N-am înţeles
prea bine la ce se gândea, dar, odată, mi-a spus că sunetele
acelea, pe care le auzea atunci, o ajută, parcă, să se
regăsească... Observând că o privesc lung, a încercat să-mi
explice: „Ştii - zicea -, trecând prin viaţă, pierzi în fiecare
clipă câte ceva din tine... Ascultând cântecul acesta simplu,
ca o linie dreaptă, dar duios cum numai glasul de mamă
poate fi, parcă ţi se limpezeşte, dintr-o dată, drumul trecerii
prin ani şi simţi cum, din spate, poteca aceea tăiată de
fiinţa ta prinde să vină din urmă, adunând din jur ori de
cine ştie unde, în cortegiu, tot ceea ce s-a desprins din tine
şi s-a petrecut fără speranţa de a mai fi regăsit!”
— Vreau să te aud cântând! l-a rugat fata.
— Mai bine să-l asculţi pe bunicu’; uite-l că intră pe
poartă! i-a răspuns Mihai...
Microbuzul se opreşte în faţa unei clădiri maiestuoase,

pe frontispiciul căreia se află scris, cu litere groase, prinse
pe o pancartă, „SUCCES!”. E un club renumit, al unei mari
întreprinderi industriale.
— Alo, stimabile, gata cu visarea! Trecem la realitate!
Am ajuns! se aude glasul lui Ionică.
13
Mihai priveşte însă, în continuare, absent, prin fereastră.

Îi era greu să părăsească vara lor de vis! Trecuse, de-
atunci, iată, aproape un an şi jumătate... Şi câte nu se
întâmplaseră... Raiul şi iadul le fuseseră, pe rând, stăpâni
peste viaţă. În ultimul timp, mai ales... iadul!
După câteva clipe, realizând că maşina s-a oprit şi
observând zarva din faţa clubului, se întoarce spre ceilalţi,
îndemnându-i:
— Repede! Jos! Hai, să nu întârziem cumva!
— Uite-l că „s-a trezit”! Şi voi, care ziceaţi că...
— Ionică, mă doare capul şi aşa... Pune mâna pe tobă şi
dă-i drumul! îl apostrofează şeful formaţiei.
Camera în care s-au instalat se află în apropierea scenei.

Concursul a început deja. În faţa juriului şi a sălii pline cu
spectatori - elevi, profesori, părinţi - evoluează acum
formaţia de care se tem cel mai mult colegii lui Mihai şi pe
care au avut-o în vedere tot timpul, în cele aproape şase
luni consacrate pregătirii pentru ziua aceasta.
Strecurat în culise, Ionică îşi priveşte rivalii cu o
disperare crescândă. Îşi pune mâinile în cap şi aleargă în
sala în care Mihai, Şerban şi Radu îşi pregătesc
instrumentele.
— E prăpăd! exclamă el, repezindu-se spre un difuzor
aliat pe perete! Ascultaţi! îi îndeamnă, învârtind butonul. V-
am spus că nu e de glumă! Sunt tari, dom’le!...
în cameră se revarsă o melodie inspirată, cu un ritm
îndrăcit. Execuţie - aproape ireproşabilă!...
14
George Şovu
Faţa lui Mihai se întunecă. Şerban şi Radu schimbă

priviri îngrijorate...
Melodia aceasta îi torturase aproape o jumătate de an!...
... O adusese Ionică într-o zi, în toamna trecută. Tocmai

MC hotărâseră să înceapă repetiţiile, în vederea
„Festivalului primăverii”. Erau acum în clasa a XII-a. An de
mari încordări, cu bacalaureat şi examen pentru
facultate... În plus, Socrate îi părăsise. Ajungând director
(„Ce i-o fi trebuit?” se întrebase Ionică. „Parcă i-a trebuit lui
neapărat?” i-a răspuns Dana. „L-au obligat! Au fost alegeri,
n-aţi auzit?!”), ei, foştii lui elevi, fuseseră „vărsaţi” - cum se
exprimase Ionică - la Isoscel încă din anul şcolar trecut.
„Nu fiţi trişti! le-ar fi spus Socrate. Vom fi mereu
împreună. În orice caz - le declarase el, ca pe scenă - şi în
acest ultim an de liceu ochiul meu va pluti de-a pururi
peste capetele voastre! Şi, ca să vă convingeţi, iată, vă fac o
propunere, pe care aş dori să o luaţi ca pe o plăcută
sarcină: formaţia voastră de muzică rock - formaţia
liceului, de fapt - este deja cunoscută şi dincolo de lumea
şcolii. Aţi făcut o treabă foarte bună în anii trecuţi
înfiinţând-o şi muncind atâta pentru afirmarea ei. În anul
acesta, la concurs, vreau să-mi aduceţi premiul întâi! E
clar?... Eu ţin foarte mult la «Excelsior»-ul vostru! Şi să nu-
mi spuneţi că voi ţineţi mai puţin... la el, ca şi la mine!”
„Se poate, dom’ director?!...” intervenise Ionică,
ducându-şi mâna spre inimă...
15
„Se poate, din păcate, se poate şi aşa ceva! i-a retezat-o

Socrate. Dar eu doresc să se poată ceea ce v-am rugat!”
Mihai simţise un fior cutremurându-i coloana: dorinţa
lui Socrate nu era o sarcină prea uşoară. Iar el, ca „şef* al
formaţiei, avea, aşadar, răspunderea cea mare... De aceea
se hotărâse să înceapă repetiţiile nu la mult timp după
debutul anului şcolar.
„Să fie timp” - îşi spusese, fiindcă aveau atâtea de pus la
punct.
... Experienţa lui în domeniul concursurilor era zero: nu
ştia ce şi cum. Un lucru era sigur: ca să câştigi, trebuie să
fii nu bun, ci foarte bun! Dacă vor înţelege cu toţii aşa ceva,
cine ştie...
În ziua aceea, se aflau în sala de festivităţi a liceului...

Mihai era nervos: voia să înceapă, dar Ionică nu era de
găsit. Dispăruse de la internat cu vreo două ore în urmă,
spunând că va fi la timp la repetiţie. Iată că trecuseră însă
peste treizeci de minute, de când se adunaseră cu toţii aici,
iar el - nici vorbă să vină.
— Unde umblă zbanghiul ăsta, măi fraţilor? Geta, tu nu
ştii de urma lui? întreabă Mihai, a nu ştiu câta oară.
— De unde să ştiu: nu e colegul vostru? răspunde ea
aproape ofensată, continuând să facă vocalize.
— O fi la ora de haltere, face muşchi pentru tobă!
glumeşte Şerban, subliniindu-şi ironia cu câteva note
groase, la orga electronică...
În timpul acesta, Adrian îşi acordează chitara...
16
George Şovu
— Repetăm fără baterie! hotărăşte Mihai... Geta, fii

atentă să nu te mai împiedici în bemolul acela!
— Că-ţi zdreleşti nasul! adaugă Şerban, zâmbind.
— „Nimic durabil nu se poate face fără sacrificii!” citează
Geta, emfatic, fără să ştie precis din cine... Izbucneşte apoi
în râsul ei caracteristic.
— Dar nici fără exigenţă! o pune la punct Mihai...
Se vede cât de colo că e supărat. „Ăstora le arde de
glumă, iar mie îmi arde cămaşa în spate”, se gândeşte. Şi,
energic, comandă:
— Un’, doi, trei, şi!...
Formaţia - cu două chitare (Mihai şi Adrian), cu orgă
electronică (la care cânta Şerban) şi cu interpretă vocală
(Geta) - lipsită, aşadar, de aportul bateriei atacă o melodie
plăcută, dar fără strălucire... După nici un minut însă,
Ionică apare ca o vijelie, strigând:
— Stop! Stop!...
Mihai face semn de oprire. Apoi se întoarce către colegul
lor, care se apropie, cu jucată nonşalanţă, de scenă...
— La ce oră trebuia să-ncepem repetiţia, dom’ Ionică? îl
întreabă el crunt.
— Repetăm degeaba! răspunde Ionică enigmatic. Şi,
scoţând din servietă un casetofon, îl aşază pe scenă. Apasă
pe un buton... Din aparat, înaintează spre ei, îi înconjoară,
îi prinde de suflet o splendidă melodie de dragoste,
executată destul de bine de o altă orchestră.
— Ce e asta? întreabă, intrigat, Mihai, după câteva
minute de ascultare.
— Concurenţa!
— Ce concurenţă?
— Liceul „Eminescu”... rivalii noştri numărul unu!
17
— Şi cum a ajuns la tine caseta?

— Aflat!... Filat!... Înregistrat!... Iar acum - ascultat!
arată Ionică spre casetofon.
— Adică... furat! subliniază Mihai. Cum ţi-ai permis, mă?
— Schimb de experienţă! motivează Ionică. Adică tu îţi
închipui că ei nu ne spionează?! Să fii sănătos! Numai că
nu prea au ce asculta de la noi! Uite - şi deschide, din nou,
casetofonul -, asta melodie! Ne pulverizează la concurs!
Adio premiul I!...
În aceste clipe au amuţit cu toţii... Ascultă cu alt interes,
în timp ce, pe feţele lor, se-aşterne, treptat, îngrijorarea...
Un moment de tăcere grea urmează sfârşitul melodiei.
— Am încurcat-o! e de părere Adrian.
— Nu-i nimic, ne salvează Dana - subliniază, ironic,
Şerban, arătând spre colega lor, care tocmai atunci intra pe
uşa sălii de festivităţi.
Mihai îl fulgeră cu privirea. Ar fi vrut să-i şi spună ceva,
dar fata, ajungând lângă scenă, li se adresează tuturor:
— M-am întâlnit adineauri cu Socrate - spune ea...
— Şi precis că domnul director ţi-a dat, încă o dată, în
grijă sufletele noastre! intervine Şerban.
— Mi-a zis că vă scoate de la inimă, dacă...
— ... nu ieşim primii! Ştim, ştim! conchide interpretul la.
orgă electronică.
Văzându-i pleoştiţi pe ceilalţi, Dana îi cercetează cu
mirare:
— Dar ce-i cu „veselia” asta pe voi? Parcă v-ar fi potcovit
Isoscel pe fiecare cu câte un trei...
18
George Şovu
— Ne bucurăm pentru succesele colegilor noştri de la

„Eminescu” - răspunde Ionică, apăsând, spre convingere,
încă o dată, pe butonul de pornire al casetofonului...
— Melodia e frumoasă şi băieţii cântă bine! afirmă Dana,
după ce ascultă şi ea înregistrarea. Dar asta nu înseamnă
că... O să ne descurcăm noi! îi încurajează ea.
Părăsind scena, după ce „au dat o raită” - de aproape

două ore - prin tot repertoriul lor, în speranţa că doar-doar
vor găsi ceva care să-i satisfacă, băieţii şi fetele păşesc
tăcuţi spre ieşire. Rămas ultimul, Ionică încuie uşa sălii de
festivităţi.
— Aşadar, puişorilor, acum să vă văd eu cum ajungeţi la
„cheia” succesului! spune el, arătând cheia din mână...
Vrea, desigur, să-i scoată din starea de apăsare în care
se află cu toţii. Şerban, înţelegând, se prinde în joc.
Mimează concentrarea, oprindu-se şi ducând arătătorul
spre tâmplă:
— ... Învăţând la...
— ... matematică! adaugă Geta, cu acelaşi ton de
„seriozitate”.
Deodată, însă, răzbate, venind dinspre capătul
culoarului, ecoul unor paşi...
Ionică ciuleşte urechile:
— Sst! exclamă el, şoptit.
Se opresc ca la comandă. Zgomotul unor tocuri de
pantofi înţeapă strident liniştea...
19
Faţa lui Ionică devine rotundă. În ochi i-a apărut o

lumină jucăuşă:
— Ghici ghicitoarea mea! spune el, aşteptând curios
răspunsul.
Băieţii şi fetele încep să silabisească în cor:
— I-sos...
Dar, chiar în clipa aceea, de după colţ, apare profesoara
du matematică.
— Bună ziua, doamnă profesoară - continuă ei, ca şi
cum ar fi spus, fără nici o întrerupere, silaba următoare de
la cuvântul început.
— Ce e cu voi, puişorilor, de unde veniţi aşa, ca de la
nuntă? întreabă dăscăliţa, privind spre chitarele lui Mihai
şi Adrian.
— Repetiţie, doamnă dirigintă! răspunde Mihai.
— Ce repetiţie? Pentru ce?
— „Festivalul primăverii”!... Cum, n-aţi auzit? Trebuie să
luăm premiul I, precizează Ionică, plin de importanţă.
Concursul bate la uşă! mai adaugă el, cu aceeaşi morgă.
Isoscel bate şi ea, de câteva ori, a surprindere, din
pleoapele ochilor. Apoi, revenindu-şi, croieşte scurt
argumentul:
— Şi bacalaureatul „bate la uşă”, puişor.
— Da, dar uşa aceea e mai îndepărtată şi, ca să zic aşa,
pentru tot anul acesta, e de fiecare zi, pe când cealaltă e
una deosebită: dacă n-o deschizi bine o dată, a doua oară
nu mai ai ce căuta în faţa ei...
— Ia uitaţi-vă, ce filozof a devenit dânsul! zice Isoscel
zâmbind. Şi dacă şi aceea, „de fiecare zi”, devine
20
George Şovu
„deosebită”, cum a mai fost o dată?!... Ce spui, domnu’

Ionică?
— Aşa ceva nu se va mai întâmpla, doamnă profesoară!
Doar v-am dovedit că...
— Ce mi-ai dovedit, ce mi-ai dovedit? se repede Isoscel,
Nu cumva ţi-au crescut corniţe? Şi, apropiindu-se de
Ionică, dă să-i caute parcă sub păr presupusele
excrescenţe...
— Corniţe de matematician! şopteşte Şerban către Geta.
— De obraznic! răspunde profesoara, care l-a auzit. Şi-o
să vi le tai la toţi! De mâine, puişorilor, zdrăngănelile -
numai o dată pe săptămână! S-a înţeles? Şi, în nici un caz,
în dauna matematicii.
— Doamnă profesoară, noi..., vrea să intervină Dana.
— Nici o „doamnă profesoară”! Tu, care eşti şefa clasei, în
loc să-i ciufuleşti, că sar peste cal, le dai apă la moară?!
— De „apă” n-am prea avea noi nevoie! meditează, cam
păgubaş, bateristul.
— Ionică, băiatule, ora viitoare, care nu e mai departe
decât mâine, te ascult! declară Isoscel. Şi pe voi, la fel!
Arată ea spre ceilalţi. Să nu ziceţi că nu v-am anunţat!... Şi
să mai spună cineva că nu sunt cumsecade şi democrată!
adăugă profesoara, zâmbind cu ironie, în timp ce,
întorcându-se şi plecând, reia ciocănitul ritmic şi înţepat al
tocurilor „cui”, izbite de dalele coridorului...
Parcul din apropierea liceului, în care au intrat toţi şase,

îi ajută parcă să-şi limpezească gândurile, să ia o decizie.
21
Ionică loveşte, cu necaz, într-o pietricică de pe aleea pe care

trec în grup.
— Cum îi zice, mă,... era o expresie aşa... sus... sur...,
ceva cu cordul, cu inima...
— „Sursum corda”! exclamă Mihai... Ai uitat latineasca de
tot!
— Exact: „sursum corda”! Sus inimile, fraţilor! spune ol,
vrând să-i încurajeze. Până la urmă o scoatem noi la
vopsea!
Mihai se opreşte:
— Nu există decât două soluţii - precizează: ori ne dăm
bătuţi de la început, ori găsim o melodie trăsnet! „Tertium
non datur”! adaugă profesoral, făcându-i cu ochiul Danei.
Cum ziceai că se traduce, Ionică?
— Ha, ha, ha! râde, mânzeşte, prietenul lui Mihai,
credeai că mă prinzi... P-asta o ştiu şi eu: „A treia nu se
poate”! traduce el, înfoindu-se.
— Aşa că - la treabă! hotărăşte „şeful”. Căutăm cu toţii,
trebuie să găsim melodia!
— Deci: plimbare de voie! Geta, ai un cavaler! sare
Ionică, oferindu-şi braţul.
— Mulţumesc! eu merg pe dincolo - spune fata, arătând
altă alee, spre care se şi îndreaptă, salutându-şi colegii.
O clipă Ionică rămâne descumpănit. Gestul - desigur, pe
Jumătate, în glumă făcut - era asemănător cu altele care îl
surprinseseră pe băiat, în toamna aceasta. După vacanţa
de vară, Geta, întoarsă la şcoală, arăta şi se purta de parcă
nu-şi amintea nimic despre prietenia lor din anii trecuţi.
„Cred că nu m-a luat niciodată în serios!” i-a spus el,
într-o zi, lui Mihai, cu o tristeţe sinceră în glas.
22
George Şovu
„Pe tine e şi foarte greu să te ia cineva aşa cum ziseşi!”...

„Ori şi-a găsit pe altcineva!” exprimă Ionică alt gând ce i
se ivise aşa, pe neaşteptate, fulgerându-i fiinţa cu o lumină
de bisturiu...
Acum găseşte însă pe loc soluţia:
— Atunci avem acelaşi drum! spune şi se repede în urma
ei, începând să-i cânte, dintr-o cunoscută romanţă: Te-aş-
tept pe-acelaşi drum de altădat’,/Ca tu să înţelegi că n-am
uitat!...
Geta se-ntoarce brusc spre el:
— Ce să uiţi, măi, ce să uiţi!... „Amorul” tău n-are
amintiri!
— Păi, da, că el se consumă la prezentul... veşnic!
glumeşte Ionică.
În timp ce se îndreaptă spre ieşirea din parc, Şerban

întoarce capul, cu discreţie, spre o bancă, de pe altă alee,
pe care Dana şi Mihai tocmai... se sărută.
— Tot mai oftezi după ea? îl întreabă Adrian, care păşea
alături de el.
— Aiurea! Ce-a fost - a trecut! răspunde Şerban,
simulând indiferenţa. Şi, dacă vrei să ştii, nu mi-a plăcut
niciodată!
— Nu te cred - vine replica chitaristului -, dar, în raport
cu... galaxia „Andromeda”, n-are nici o importanţă!
— Şi cum o să găsim melodia, Mihai? întreabă Dana.

23
— O găsim noi, o asigură el.

Trec acum prin dreptul debarcaderului, apropiindu-se de
un bătrân fotograf, care-şi invită clienţii, repetând aproape
ca un automat:
— O fotografie la minut! Poftiţi, poftiţi! Durează toată
viaţa!... Toată viaţa! O fotografie la minut! Poftiţi!...
Dana şi Mihai se opresc în acelaşi timp: se privesc în
ochi, apoi se îndreaptă spre vechiul aparat de fotografiat,
cu trepied.
Mihai ia scaunul bătrânului, îl potriveşte în faţa
obiectivului şi se aşază. Dana, înţelegându-i intenţia, vine
lângă el şi-i pune mâna pe umăr, alcătuind astfel o imagine
tradiţională, în genul fotografiilor din bâlciurile de altădată.
Bătrânul îi priveşte. Îi place jocul, dar le face o
propunere, zâmbind:
— N-ar fi mai bine să stea domnişoara pe scaun?
— Nu, nu! răspunde Dana, mimând seriozitatea. Femeia
a fost, dintotdeauna, protectoarea bărbatului! mai adaugă,
apăsând pe umărul lui Mihai.
Cei doi pufnesc în râs, în timp ce bătrânul îndepărtează,
cu un gest graţios, capacul obiectivului... Scoate apoi, la
repezeală, filmul şi-l pune în cutia cu revelator.
— Acuşica sunt gata, îi asigură.
— E doar „la minut”, nu? remarcă Mihai.
— Bineînţeles! Bineînţeles!... Iată-le, poftiţi! mai spune
el, înmânând fiecăruia câte o fotografie... Poftiţi!... Durează
toată viaţa!...
Dana şi Mihai îşi cercetează, uşor emoţionaţi, chipurile.
— Ce-ar fi să le schimbăm între noi? o întreabă, amuzat,
băiatul.
24
George Şovu
— De acord! răspunde fata şi-i întinde fotografia ei,

primind-o, în acelaşi timp, pe aceea din mâna lui Mihai.
Dar asta înseamnă că ne-am făcut câte un dar. Mulţumesc!
mai spune - şi-l sărută pe obraz.
— Şi eu! răspunde băiatul, întorcându-i sărutul. O
prinde apoi pe după umeri, îndepărtându-se bucuroşi pe
alee.
— Ce minune e tinereţea! şopteşte bătrânul, privind în
urma lor cu nostalgie...
Când au ajuns în faţa blocului, Dana i-a spus aproape în

şoaptă lui Mihai, în timp ce-l privea însă în luminile
ochilor:
— Nu urci până la mine?!...
— Şi-ai tăi... ce-or să zică? a răspuns băiatul, uşor
surprins.
— Nimic: mama e-n tură şi tata în delegaţie! a precizat
ea, luându-l de braţ...
După vreo jumătate de oră, în faţa tablei de şah, Mihai

mută, absent, o piesă.
— De ce nu eşti atent? îl întreabă Dana, mutând şi ea şi
adăugând: Mat!
Băiatul zâmbeşte stânjenit.
— Mă gândeam la... fotograf - răspunde el, la întâmplare.
25
— Oare „durează toată viaţa”? rosteşte Dana, ca pentru

sine, şi, ridicându-se, vine lângă Mihai. Băiatul se ridică,
de asemenea.
— Sărută-mă, Mihai! i se adresează fata, lipindu-se de el
şi îmbrăţişându-l cu patimă...
... Se dezbrăcaseră - unul pe celălalt - cu o simţire
înfometată şi nouă, pe care n-o mai cunoscuseră până
atunci. Şi, când s-au văzut goi, i-a cuprins o înfiorare de
oarecare spaimă. Mai ales fata a tresărit, trezindu-se din
freamătul unor clipe bezmetice.
Mihai a strâns-o lângă el, într-un gest ca de ocrotire.
Apoi, luând-o în braţe, ca pe-o comoară, a aşezat-o cu grijă
şi pietate pe canapeaua de-alături. S-a întins şi el lângă
fată şi a început s-o sărute, pornind de la ochii acum
închişi într-o dulce aşteptare, continuând cu obrajii
învăpăiaţi, cu buzele ce vibrau ca aripile unor doruri care-i
împăienjeniseră, din când în când, ceasuri din nopţi cu
zborul înalt, dincolo de hotare ştiute, coborând pe gâtul cu
armonii de catifea şi oprindu-se, deocamdată, la mugurii
calzi şi speriaţi ai sânilor, care primeau, cu sfială, botezul
unui alt început de viaţă...
Când băiatul s-a încumetat să pună stăpânire pe fiinţa
ei, Dana a ţipat scurt şi l-a strâns tare, tare, lângă ea, ca
pe cel mai de preţ zâmbet din faldurile destinului.
Îndurerata fericire ce a urmat şi-a desenat, literă cu
literă, paragraful numărul unu din zvâcnirea clipelor ce vor
deveni, în curând, amintire...
26
George Şovu
De-a doua zi, căutarea melodiei „trăsnet” - cum o numise

Mihai - a devenit o preocupare febrilă, o obsesie...
Iată-l, de pildă, pe Şerban, care, de-abia sosit de la
şcoală, nici nu are răbdare să mai mănânce. Scoate din
geantă o casetă video, o introduce în aparat şi, aşezându-se
pe un fotoliu, începe să urmărească o cunoscută
cântăreaţă de muzică uşoară. Melodiile interpretate se
succed ca-ntr-un film. Şerban notează, din când în când,
câte ceva pe carneţel, fără să pară însă mulţumit.
Într-o cameră de-alături, se aude ţârâitul telefonului.
Răspunde doctorul, tatăl lui Şerban, care nu sosise nici el
de prea mult timp.
— Bine, vin imediat! spune în grabă şi, după câteva
minute, apare pregătit de plecare.
— Salve, tată! spune băiatul. Ce e cu tine, iar pleci?
— S-a ivit o operaţie urgentă! Dacă soseşte mamă-ta, îi
explici tu!... Vezi că ţi-am adus o casetă, e pe birou. Dar
alta să nu-mi mai ceri!
— Ştiu, ştiu: Electronica!... Nu vezi, o pun pe muzică! Şl-
n formaţie nu cânt la orgă... electronică?
Doctorul se-ntoarce, ia caseta şi-o bagă în buzunar.
— Asta... pentru că eşti spiritual! îi spune, în timp ce
iese pe uşă.
Şerban opreşte aparatul. Abia acum simte că-i este
foame. O porneşte către bucătărie...
27
Acasă la Geta însă căutările continuă. Fata ascultă acum

o melodie ritmată. O murmură în acelaşi timp cu
interpreta, mişcându-se cu graţie, de parcă s-ar afla pe
scena unei săli pline cu spectatori.
Din dormitor, mama o aude, bineînţeles. E un pachet de
nervi. Se poate observa după mişcările cu care se
machiază, în faţa oglinzii. Se grăbeşte să ajungă la teatru.
În seara aceasta are spectacol. E actriţă. Ca de obicei, în
asemenea momente, este „asistată” de tatăl fetei, arhitect,
care primeşte, în felul acesta, de la autoritara lui soţie,
ultimele „instrucţiuni” pentru ziua respectivă, pentru zilele
următoare sau chiar pentru întregul lor viitor comun.
Aşezat pe un fotoliu, într-un colţ al încăperii, desenează
ceva, liniştit.
— Trebuie să-i scoatem neapărat gărgăunii! decide, ferm,
actriţa. Nu are în cap decât muzică. De când cu formaţia
asta a lor, a-nnebunit de tot!...
— Dar desenează, dragă, în fiecare zi... Se pregăteşte...
Ce-ai vrea?
— Să stai serios de vorbă cu ea! Asta! Că eu nu sunt
bărbat în casă! Şi nu se face actriţă, ci arhitectă!
— Păi, poate vrea, totuşi, să se facă ceea ce eşti tu! Nu
vezi, cântă! De ce n-o iei sub oblăduirea ta?!
— Nu te mai obosi de pomană: lucrurile sunt stabilite de
la început şi pentru totdeauna!... Vii să mă iei la nouă! Vezi
să nu întârzii!... Şi, cu această ultimă precizare, iese din
dormitor. Trecând pe lângă camera fetei, de unde acum
răzbate şi mai tare muzica, se opreşte, face o grimasă de
nemulţumire, ar vrea să intre dar... se răzgândeşte.
28
George Şovu
Părăseşte apartamentul, lăsând în urmă umbra unui gest

de lehamite...
Geta înlocuieşte o casetă cu alta. Ascultă două-trei
acorduri, după care, nemulţumită, derulează rapid. Apasă
din nou pe buton... În clipa în care pe uşă apare arhitectul.
Fata opreşte casetofonul.
— Pun pariu că mama iar ţi-a dat sarcina să stai de
vorbă „serios” cu fiica dumitale - îi spune ea.
— Pariu nu pun, că pierd! Dar să ştii că mama are
dreptate. Poate că exagerează întrucâtva..., însă...
— Bine, tată, dar am făcut tot ce mi-ai dat. Priveşte! îl
îndeamnă, arătându-i o serie de caiete şi de planşe.
— Da, dar examenul la Arhitectură nu e o joacă... Şi,
uite, timpul trece!
— Timpul! Mai am aproape un an până atunci! De-abia
Hm început clasa a XII-a!
— Şi mai e ceva: mama este bolnavă, este mereu tot mai
nervoasă, trebuie s-o menajăm!
— Şi cu ce-o deranjează faptul că eu sunt într-o formaţie
de muzică rock?!
— O deranjează! Zice că-ţi pierzi vremea!...
— Uf! oftează Geta, apăsând pe clapa de pornire a
casetofonului.
Cam în acelaşi timp, într-o cabină, la Radio, Mihai îşi

scotea căştile de la urechi. Ascultase, timp de vreo două
ore, zeci de melodii. Venise aici fiindcă îl cunoştea pe unul
dintre operatori. Era de la el din sat.
— Ei, ai ales, eşti mulţumit? îl întreabă acesta.
29
— Ar fi ceva..., răspunde băiatul, fără prea mare

convingere.
— Uite, pe astea nu le am la îndemână - îi spune
operatorul, arătându-i o listă. Mai vino... mâine,
poimâine... când ai tu timp... Apropo, taică-tău ce mai
face?
— Cum îl ştii, cu trenurile! răspunde Mihai.
— Şi bunicul, nea Matei?
— Cu orătăniile lui!
— Te-a învăţat şi pe tine să cânţi la caval?
— Ehe, eu ştiu de când eram mic. După moartea mamei
am învăţat...
— Tu, cu muzica, pe el l-ai moştenit! Ştii, îl am
înregistrat undeva, de când am fost acum câţiva ani, în sat.
Când mai vii, îţi dau banda, s-o asculţi... Te mai aştept!
— îţi mulţumesc, nene Tudore!
— Salut! Şi succes! Poate o să te înregistrez şi pe tine,
cine ştie?... Dacă ai să câştigi concursul!
— Păi, atunci trebuie să mă ţin de promisiune!
— Ţine-te!...
Intrând în camera lor, de la internat, Mihai rămâne

surprins: Ionică, în vârful patului, înconjurat de mai multe
cărţi, toceşte de zor. Din când în când, închide ochii şi
repetă, numărând pe degete oasele principale ale capului,
într-o bolboroseală monotonă.
— Ce faci, mă? îl întreabă Mihai, apropiindu-se de el.
30
George Şovu
— Mă relaxez! răspunde Ionică, transpus, continuându-

şi bolboroseala, ca şi cum ar fi în transă.
Mihai îi dă un ghiont:
— Deşteptarea!
Ionică sare ca ars...
— Ascultă - spune el şi, dintr-o suflare, înşiră un potop
de numiri de oase... Le-am dat gata şi pe astea! exclamă
satisfăcut.
— Eu te-am lăsat să-nveţi la Isoscel, că acolo e buba cu
tine, deşi văd că ai avansat oarecum... ştii să numeri pe
degete...
— Mihai, eu chiar vreau să mă fac profesor de sport şi
fără anatomie, degeaba! Aşa că trebuie s-o iau foarte în
serios!
— Da, dar fără matematică, n-o să termini nici liceul!
— „Puişorule”, află că la „mate” sunt tobă!
— O să vedem noi mâine, când o să-ţi pună Isoscel un
trei răsunător.
— Facem pariu că nu-mi pune?
— Facem!
— Pe ce?
— Pe zece îngheţate!
— Bate palma!
E noapte, e târziu... Ionică doarme, sforăind uşor. În

răstimpuri mai bolboroseşte denumiri de oase...
În patul de-alături, Mihai, cu mâinile sub cap, priveşte
prin întuneric... Caută o lumină, după care să meargă...
31
Vizavi de el, în cel de-al treilea pat al camerei, Adrian a

adormit cu veioza aprinsă. Ca şi în anii trecuţi, stau toţi
trei la un loc... Cartea din care a citit i-a căzut pe piept.
Mihai NC ridică, îi ia cartea şi stinge veioza. Se aşază din
nou în pat, continuând să privească în gol. În liniştea
nopţii, nu se aude decât torsul, ca de motan, al lui Ionică.
Deodată, sforăitul încetează...
— „Sursum corda”, puişor! strigă acesta.
Mihai începe să râdă, crezând că prietenul lui vorbeşte fn
somn.
— Şi nu te mai zgâi atâta, că faci găuri în tavan! adaugă
Ionică.
— Mă, tu vezi şi prin somn?
Viitorul profesor de educaţie fizică se-ntoarce însă pe
partea cealaltă şi începe să „toarcă” din nou.
A doua zi, într-o pauză, înainte de ora de matematică, se

aflau pe coridor.
— E clar, ne trebuie ceva nou! spune Mihai.
— Nou, nou, dar de unde? întreabă Dana.
Ionică ciuleşte urechea şi pare să aibă o idee... Iată însă
că de ei se apropie Socrate, care trece grăbit pe culoar.
— Bună ziua! spun elevii aproape în cor.
— Ce faceţi, mânjilor? Cum merge treaba? se adresează
el celor din formaţie.
— Suntem cam la ananghie, răspunde Mihai.
Directorul îl mângâie uşor pe obraz:
32
George Şovu
— Ce spui? Zilele astea trec pe la voi! Stăm de vorbă!

adaugă şi se îndepărtează.
— „Şase”! anunţă cineva. Vine!
Elevii intră grăbiţi în clasă, ocupându-şi locurile în
bănci.
Uşa se deschide şi în cadrul ei apare Isoscel, care se
adresează cuiva, rămas pe coridor:
— Pofteşte, drăguţă!
Clasa toată ridică ochii, privind la băiatul înalt, subţire,
agreabil la înfăţişare, care intră în clasă.
Ionică îi face un semn cu cotul lui Mihai, spunându-i:
— Fii atent! „Nu prea ştie, dar are stofă!”...
Mihai zâmbeşte, amintindu-şi o replică binecunoscută a
profesoarei lor de matematică.
— El o să fie colegul vostru - spune Isoscel, arătând spre
băiat. A venit cu părinţii, din provincie. Se numeşte... Cum
ziceai că te cheamă?
— Munteanu Radu! răspunde elevul.
— Să-i urăm „Bun venit”! Aş vrea să se simtă bine în
colectivul nostru! mai spune profesoara.
Băiatul se înclină, mulţumind respectuos. Elevii
aplaudă, cântărindu-l din ochi pe nou-venit.
— La matematică... l-am testat eu - reia Isoscel: Nu prea
ştie, dar are stofa! Aşa că, să sperăm că o să fie bine!
„Formula” de apreciere stârneşte rumoare printre elevi,
în timp ce Ionică se bate, triumfător, cu pumnul în piept.
— Acum urmează capitolul „profesie” - spune, de data
aceasta, Mihai.
— Desigur, viaţa pe cont propriu! întăreşte fotbalistul.
33
Într-adevăr, de la catedră, profesoara, după ce îşi ridici

ochelarii pe frunte, îl întreabă pe Radu, care nu fusese încă
poftit să ia loc undeva, în bancă:
— Ia spune, puişor, tu ce vrei să te faci?
— Marinar! Căpitan de cursă lungă! răspunde băiatul
serios.
Isoscel clipeşte des din ochi, pe fondul unor zâmbete ce
au luminat chipul tuturor fetelor din clasă.
— Ia te uită unde se află Magellan - şi noi să nu ştim
deloc! exclamă Ionică. Ce ne-am fi făcut fără această
mişcare din provincie spre Capitală?!
Cuvintele lui au fost şoptite însă doar pentru urechile lui
Mihai.
— Bravo! Frumos! Îmi place! aprobă diriginta, revenindu-
şi din surpriză. În clasă avem fel de fel de profesii -
continuă ea, adresându-se lui Radu, pe care vrea, desigur,
să-l familiarizeze, chiar din aceste clipe, cu preocupările,
serioase, ale celor ce-i devin colegi: iată, de pildă, el - şi
urată spre un băiat cu ochelari, care provenea din fosta ei
clasă, a X-a C - va fi doctor, dacă va intra la Medicină,
bineînţeles; Ionescu - şi arată spre alt elev - geolog, colegul
lui de bancă - mecanic, Liliana - arată acum spre o fată -
cosmeticiană, Şerban - electronist, Dana - chimistă, Pavel -
horticultor..., iar cu Ionică, „bateristul” clasei - o să-l
cunoşti tu -, o să fiu colegă: cică vrea să se facă şi el
profesor...
— De matematică? întreabă Radu.
— Nu, de... educaţie fizică! El cu muzica şi cu sportul e
mai prieten!... Mă bucur - încheie Isoscel această amplă
34
George Şovu
„punere în temă” cu profesiile - că acum avem în colectiv şi-

un marinar!
— Doamnă profesoară - intervine Ionică -, îmi daţi voie
să-i lac o urare noului nostru coleg?
Diriginta îl cercetează câteva secunde cu suspiciune, ca
apoi să aprobe:
— Poftim, drăguţă! îl invită ea.
Radu este curios să vadă ce mai urmează; se simţea
stânjenit, ţinut atâta timp în picioare, ca la expoziţie.
Fotbalistul îşi drege glasul şi începe... să cânte cât se
poate de „serios”:
Ce n-aş da să fiu ca Magellan...
După primul vers, clasa izbucneşte în râs... Râde şi

Radu. Isoscel zâmbeşte, acceptând, totuşi, gluma...
Ionică face semn, îndemnându-şi colegii să se potolească
şi să-i dea voie să „se desfăşoare”... Se face linişte.
Improvizatul cântăreţ reia:
Ce n-aş da să fiu ca Magellan,

Să văd pământul doar o zi pe an,
Să am şi eu vaporul meu,
Să hoinăresc aşa mereu
Şi marinarii să mă creadă căpitan!...
Băieţii din jurul lui subliniază finalul secvenţei muzicale

cu un „Hei” plin de avânt, în vreme ce fetele oferă
„solistului” un buchet de... aplauze. Apoi râd cu toţii mai-
mai să mişte pereţii clasei din loc... şi de moment, dar şi de
calitatea interpretării.
35
— Ei, acum, că i-aţi şi cântat - şi cu ce voce! -, să vedem

unde îl aşezăm, în ce bancă - spune diriginta, privind
cercetător peste clasă. Uite, acolo, lângă Geta! indică ea. E
o fată bună la matematică, să ştii! i se adresează lui Radu.
Sigur că poate mult mai mult, dar, anul acesta, se pare că
a „schimbat viteza”, fiindcă vrea să devină arhitect... Să ai
grijă de el! îi spune Getei.
Ionică a îngheţat.
— Auzi, prostul de mine - îi şopteşte el lui Mihai,
plesnindu-se peste frunte -, să nu stau eu cu ea în bancă!
Aşa, ca să fim noi împreună, din clasa întâi până-ntr-a XII-a!
— Dar ce, eu stau cu Dana? Am jurat, am jurat! vine
replica lui Mihai.
— Păi, da! Ţie-ţi convine, că Dana stă cu Mirela,
răspunde Ionică, lungindu-şi gâtul spre banca Getei,
moment în care Radu tocmai îi oferea o bomboană de
ciocolată... Uite ce face „Magellan” - adaugă el cu voce
pierită.
Ştiind că este urmărită - îl cunoştea ea doar pe Ionică -
Geta întoarce, dinadins, capul spre el, mestecând discret
bomboana. Anul acesta n-a vrut să mai stea cu Adrian în
bancă, în care Ionică avea, desigur, „încredere”. „Vreau să
fiu singură!” declarase. Şi uite acum!...
„Bateristul” se-nfurie şi izbeşte, fără să vrea, cu pumnul
în bancă.
Profesoara tresare:
— Ce e acolo, Ionică? Ce s-a-ntâmplat?
„Nervosul” se redresează însă rapid şi, ridicându-se, îi
şopteşte lui Mihai:
36
George Şovu
— Fii atent cum se pierd zece-ngheţate! Apoi,

compunându-şi o figură „nevinovată”, răspunde:
— Nimic, doamnă profesoară..., tocmai discutam cu
Mihai ce să facem cu... melodia... Că multe-s frumoase, dar
sunt prea cunoscute. Şi ne trebuie una nouă, ca să dăm
lovitura!
Ochii miraţi ai elevilor îl prind în focar pe fotbalist. Cei
mai nedumeriţi par să fie ai Danei, ai Getei, ai lui Adrian şi
ai lui Şerban. Mihai, singur, zâmbeşte „pe sub mustaţă”.
„N-o să-ţi meargă, prietene - se gândeşte el -, degeaba, nu
se prinde. Isoscel tot o să te-asculte! Şi-atunci o să te văd!
«Păianjenul» pe care-l ţinteşti tu e prea aproape de bară şi
în ea ai să tragi! Iar ricoşeul o să te plesnească peste
ochi!”...
— Ce tot îndrugi acolo? Ce melodie? întreabă Isoscel.
Apoi, ca în faţa unei revelaţii, adaugă:
— Nu cumva vrei să-mi abaţi atenţia... aşa, ca să nu te-
ascult?
— Se poate, doamnă?! răspunde elevul, cu o figură de
ultragiat...
Şi, fără să-i lase răgaz de replică, se repede la tablă, ia
ere ta şi, în poziţie de aşteptare, de parcă ar pomi la luptă,
întreabă:
— Pe care dintre exerciţiile din tema pentru acasă doriţi
să-l rezolv?
Isoscel deschide cartea, priveşte şi comandă, zâmbind:
— Pe-ai treilea! Ca să nu zici tu că nu ţin cu viitorii
mei... colegi!
Îl alesese pe cel mai dificil.
Ionică zâmbeşte şi el şi se-apucă de lucru... Creta
aleargă sprintenă şi sigură pe sine, lăsând pe faţa neagră a
37
tablei tot felul de cifre, semne, formule matematice, în timp

ce glasul lui Ionică însoţeşte această alergare cu un
murmur de cântec pe care-l cunoaşte parcă de când s-a
născut.
Clasa îl urmăreşte în tăcere şi mirare. Profesoara, la fel!
Când a pus ultimul punct, faţa lui Ionică a devenit tristă
şi gânditoare.
— Bravo, „colega”! Nu m-aşteptam! exclamă Isoscel.
Pentru acest „nu m-aşteptam!”, pe care îl presimţise,
devenise trist şi gânditor bateristul.
— Dar dacă te-aş ruga - continuă, mieros-ironic,
profesoara - să încerci şi problema... nr. 4, pe care, ce-i
drept, n-aţi avut-o ca temă?
Ionică cere cartea, se uită şi răspunde:
— Nu e nici o problemă, doamnă profesoară!
— Tocmai, încearcă! îl îndeamnă aceasta, crezând că
băiatul apelează la unul dintre vechile lui trucuri.
După câteva minute, când şi problema a fost rezolvată,
Isoscel, mirată, întreabă:
— Ce-i cu tine, puişor? Să nu te deochi!
— Eu v-am spus că „am stofa”, dar dumneavoastră nu
vreţi să credeţi! răspunde Ionică, trăgând cu coada ochiului
spre Mihai.
— Dar cu temele..., cu temele cum stăm? insistă
profesoara, fiind aproape sigură că aici l-a prins descoperit.
— Mă ofensaţi, doamnă dirigintă, declară elevul şi,
hotărându-se „s-o dea gata”, îi mărturiseşte: Pentru mine,
matematica este mai presus de orice!
— Sper că nu vrei să te şi cred!
38
George Şovu
— Ei, după muzică şi... sport! recunoaşte Ionică,

aruncând, totodată, o privire tăioasă spre Geta.
— Şi, totuşi, temele..., spune Isoscel, aşteptând să le
primească.
Ionică aleargă în bancă, ia caietul şi i-l prezintă.
— Puişor, mi-ai făcut o surpriză foarte plăcută! Ce e
drept, e drept; astăzi ai fost la înălţime... Dar notă nu-ţi
pun! hotărăşte, după ce deschisese catalogul şi se plimbase
cu stiloul pe deasupra rubricii cu pricina, din dreptul
elevului ascultat.
— Ce bine-mi cădea, aşa, măcar un nouă!... spune
băiatul, dezumflat. Mi-ar fi ţinut de cald tot trimestrul...
— Păi, vezi?! răspunde, râzând, Isoscel. Nu ne
cunoaştem noi?
— Oamenii se mai schimbă - îndrăzneşte el să remarce...
şi, în clipa aceea, se gândea la hotărârea pe care o luase în
vara trecută:
„Trebuie să învăţ matematică!” îşi spusese, după
experienţa tristă din clasa a X-a, când fusese la un pas de
o nouă corigenţă.
„În definitiv, nici nu este o atât de mare scofală!” se
gândea, ţinând seama de faptul că atunci, cu Mihai, când
fusese la ananghie, reuşise, într-un timp scurt, să înveţe
bine multe lucruri despre care, înainte, habar n-avea. „Ei
bine - s-a hotărât Ionică -, în vara aceasta...”
Şi, într-adevăr, în toată vacanţa din vara trecută, în
fiecare zi, învăţase câteva ore la matematică, ajutat de un
văr de-al său, student în anul al IV-lea la Politehnică. Lui
Mihai nu-i spusese nimic. Voia să-l facă acum să se
bucure, demonstrându-i că nu trebuie să-şi mai piardă
timpul cu el, fiindcă, realmente, acum, având, în sfârşit,
39
construite temeliile (ce-i lipsiseră atâta timp) şi deprins

fiind cu meşteşugul „zidirii”, putea să încerce, pe cont
propriu, orice „înălţare”.
La lucruri ca acestea se şi gândea Mihai, privind spre
prietenul său: „Nu se poate - şi-a zis, văzându-l cât de
repede a rezolvat problema cerută de Isoscel şi alegând
soluţia cea mai potrivită -, ăsta a învăţat matematică! Da, a
învăţat matematică fără să ştiu eu! Dar când?”
— Bine, măi, păcătosule, de ce nu mi-ai spus că...
— Am vrut să te bucuri acum - i-a răspuns Ionică -,
chiar dacă ai pierdut pariul!
— Când? Şi cu cine? l-a mai întrebat Mihai.
— Lasă, îţi spun eu!...
Se întorsese în bancă puţin supărat, nu neapărat pentru
că nu-i pusese notă Isoscel, ci pentru că o vedea că nu
crede în schimbare... Punea, încă, rezultatul pe seama
întâmplării... „«Cine ştie? şi-a spus. I-o fi rezolvat-o şi pe
aceasta Mihai, de aceea a ştiut-o!...» Deşi - continuă băiatul
confruntarea cu el însuşi - ar fi trebuit, totuşi, să-şi dea
seama. Un profesor, cu experienţa ei!... Mă rog, se mai
întâmplă!. „De! - se autoapostrofează - ce să-ţi fac, domnu’
Ionică, e greu să schimbi o carte de vizită pe care, cu
inconştienţă, dar tenace osârdie, singur ţi-ai lipit-o de
frunte!...Trebuie aşteptare... Şi luptă...”
— Dar cu chestia aceea, cu melodia, ce voiai să spui? îl
întreabă, pe neaşteptate, Isoscel, neuitând motivul de la
care se pornise.
Ionică priveşte, întrebător, spre Mihai.
40
George Şovu
— Avem o problemă, doamnă profesoară, spune acesta,

ridicându-se. Ştiţi, cu concursul... Ne-ar trebui o melodie
nouă, originală...
— Şi ne-am gândit la dumneavoastră - intervine Ionică,
inspirat. Ştim că vă place muzica... Poate ne daţi o idee,
poate cunoaşteţi pe cineva, un compozitor care...
— Aha! care să scrie ceva numai pentru voi, înţeleg!
spune Isoscel.
— Exact! aprobă, în acelaşi timp, cei doi prieteni.
— Ar fi nemaipomenit! subliniază, după aceea, Ionică.
— „Nemaipomenit” ar fi..., spune profesoara, gândindu-
se puţin, să compuneţi voi o melodie! Juriul altfel ar
aprecia! Aţi avea un atu în plus la notare! Asta este ideea
mea!... Şi-acum să trecem la lecţie. Cine iese la tablă?
În timp ce Isoscel îşi desfăşoară lecţia, cei doi prieteni
„rezolvă” lucrurile între ei.
— Ai văzut ce chestie? Unde dai şi unde crapă! Spune
Ionică. Eu am stârn-o cu melodia... ca să mă asculte - că,
de! pariul e pariu -, şi, când colo, ea dă drumul la
„porumbel”. Pe cuvânt că e genială. Mie nu mi-a trecut prin
cap...
— Mie da! mărturiseşte Mihai.
— Şi de ce n-ai spus?
— Păi, dacă sforăi, măi Ionică?
Înainte de a părăsi curtea şcolii, după terminarea orelor,

membrii formaţiei, mai puţin Geta, discută aprins lângă
poartă. Ionică este cel mai neliniştit, dar nu din cauza
melodiei, ci... „Unde-o fi, domnule, unde-o fi?” se întreabă,
41
în timp ce o caută cu ochii prin grupurile de elevi care trec

pe lângă ei...
În sfârşit, Geta apare, dar... e însoţită de noul ei coleg de
bancă. Ionică se posomorăşte pe loc! Fata se preface că nu
observă.
— Băieţi, să vă fac cunoştinţă cu Radu. Ei sunt prietenii
mei - spune şi-i prezintă pe rând: ea e Dana, el - Mihai...
— Şerban mă cheamă - spune, în continuare, interpretul
la orgă electronică.
— Şi pe mine - Adrian, adaugă al doilea chitarist.
Când Radu ajunge la Ionică, acesta îi întinde mâna,
precizând:
— Despre mine ai aflat, sper, mai multe - nu numai din
clasă, unde, trebuie să recunoşti, am fost eroul zilei, ţi-am
şi cântat..., ci şi de la colega ta de bancă...
— Regret, nu mi-a spus nimic, răspunde Radu, privindu-
l în ochi.
Ionică înghite în sec...
— Cât despre cântec, continuă Radu, îţi mulţumesc!
Chiar dacă nu l-aş lua în serios - şi, bineînţeles că nu-l iau,
fiindcă aţi râde voi de mine -, gestul tău a fost frumos,
totuşi! Aproape că m-a emoţionat!
— Pe mine vă rog să mă iertaţi - intervine Geta -, astăzi
după-amiază am de rezolvat nişte probleme, cu mama. De
aceea mă grăbesc. Pa! Am plecat!
— Merg şi eu - spune Radu, făcându-i semn să-l aştepte
o clipă. Mi-a părut bine! Salut! adaugă el către colegi şi se
grăbeşte s-o ajungă din urmă.
42
George Şovu
10
Cofetăria în care se aflau, Ionică o alesese. Şi masa - o

masă lângă geamul cel mare - tot el. Iar comanda...
— Zece! spuse cu o imensă satisfacţie.
— Ce „zece”? întreabă fata, nedumerită.
— Zece porţii de profiterol! explică fotbalistul -
”matematician”. Dânsul plăteşte! adaugă, arătând spre
Mihai.
— Da’ de ce Mihai? se miră Dana.
— Ştie el de ce! răspunde sec Ionică.
în câteva minute, paharele, pântecoase şi moţate, se
aflau pe masă. Zece! Iar ei erau... cinci!
— Şi chiar mâncăm câte două porţii? întreabă Dana,
bucurându-se ca un copil.
— Bineînţeles! o asigură, cu generozitate, cel ce le
comandase.
— Tu mănânci numai una! intervine Şerban.
— De ce? sare Ionică.
— Pe cealaltă o păstrăm... poate se-ndură Radu... şi-o
învoieşte pe Geta!...Şi-aşa n-are ea voie să mănânce prea
rece, adaugă Şerban, arătând spre gât. Vedetele trebuie
menajate, nu?!...
— ... Acum cred c-au ajuns în parc! spune Adrian, ca şi

când ar fi continuat o povestire inofensivă, fără nici un fel
de aluzie.
Bateristul se foieşte pe scaun...
— Nu, mă - e de părere Şerban -, uitându-se la ceas: s-
au aşezat deja pe bancă...
43
— Mda! şopteşte în barbă Adrian. O mai fi având, oare,

bomboane?
Da’ ce, era prost să nu păstreze? N-ai văzut, are tehnică
băiatu’!...
Ionică fierbea de furie. A apucat să se supere şi-acum, pe
drept cuvânt, colegii îşi bat joc de el. Şi, culmea, el, „omul
cu voinţă de fier” - cum se autointitulase în vara trecută,
când s-a hotărât „să dea gata” matematica, şi numai el ştie
prin câte a trecut, ca să se ţină de cuvânt -, acum nu se
poate stăpâni. Al dracului de rău îi pare, dar nu are ce NA
facă: gestul Getei îl jignise...
Privindu-l pe sub sprâncene, Dana şi Mihai zâmbesc,
fără să intervină.
— O fi banca aceea, ferită, de după boschetul cu
trandafiri? se-ntreabă, în continuare, „neutru”, Adrian.
— Bineînţeles! E loc dătător de vrajă! exclamă Şerban ţi
începe să recite:
De roze e beată grădina

Cu tot ce se află-mprejur...
— Crezi că-i recită din Macedonski? susţine Adrian, mai

departe, dialogul.
— Mai degrabă din Nichita Stănescu, fiindcă primăvara
n trecut de mult:
A sosit toamna!
Acoperă-mi inima cu ceva...
Cu umbra unui copac
Sau, mai bine, cu umbra ta...
44
George Şovu
— Ori din Bacovia, intervine colegul:
Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică!...
— În realitate - intervine Şerban - cred că tipul e prozaic:

vrea s-o pupe fără poezie!
Ionică, furios, îşi trage în faţă a doua cupă cu profiterol
şi începe să înfulece.
— Ce faci, mă? îl apostrofează Şerban, n-ai auzit? A
pupat-o şi-acum vine!
Dana şi Mihai râd pe-nfundate.
Bateristul nu se mai poate stăpâni: zvâcneşte ca un arc,
izbind cu pumnul în masă şi împroşcându-i astfel pe toţi cu
îngheţată. Cei din jur îl privesc puţin speriaţi. El rămâne
însă nemişcat, ca o statuie, cu ochi halucinaţi. Se uită fa
gol...
— Vine! spune abia şoptit...
— Cine vine, măi zărghitule? îl apostrofează Mihai. Vezi
ce ne-ai făcut? adaugă, ştergându-se pe faţă. Stai jos, d
râde lumea de noi!
Ionică a rămas la fel de imobil, cu privirea ca-n transă.
— Vine, mă! repetă el în şoaptă şi întoarce capul, apta
cându-şi urechea spre umăr, ca şi când de-acolo ar fi
izvorât ceva ce putea el să asculte. Nu aţi auzit? întreabă,
oferindu-le colegilor o faţă inundată de lumină.
Aceştia îl cercetează din ce în ce mai îngrijoraţi.
Dana îi atinge uşor mâna:
45
— Ce să auzim, Ionică? îl întreabă ca pe un copil

bolnav...
— Melodia! exclamă el. Fiţi atenţi!... Şi, luând două
linguriţe, începe să bată în cupele de pe masă, de parcă ar
avea în faţă o baterie de orchestră. Nu se aud însă decât
sunetele loviturilor, din care nu se adună nici un acord
muzical.
Cei patru se privesc întrebător.
— Fir-ar să fie! Că, dacă ai şti notele, ai pune-o pe
portativ. Dar n-ai vrut să le înveţi..., vine, spusă cu sinceră
amărăciune, replica lui Mihai. Încearcă s-o mormăi cel
puţin, cu vocea ta!...
Colegii se-ntorc acum spre Mihai, cercetându-l ca şi cum
ar fi convinşi că s-a molipsit şi el de la „nebunia” lui
Ionică... În ceea ce priveşte vocea, aşa era - bateristul
hodorogea şi scârţâia ca o căruţă cu osiile neunse, ce se
rostogoleşte cu roţile prin gropi. Când l-a întâmpinat pe
Radu cu Cântecul lui Magellan, a fost un „triumf”... al
râsului pe care l-a stârnit.
— Mai încearcă o dată! îl îndeamnă Mihai.
Ionică loveşte din nou în cupele de îngheţată, însoţind
loviturile de „mormăieli”. Prietenul său închide ochii,
ascultând concentrat. Începe să cânte, urcând şi coborând
pe trepte de clinchet al paharelor şi de mormăială.
— Ia-o de la cap! îi comandă, urmărindu-l pas cu pas...
Ionică se-apleacă peste pahare, parcă le-ar descânta sau
parcă s-ar ruga să-i şoptească ele, mai departe, cântecul,
în timp ce Mihai, umblând cu „la-la-la”-ul după el, reuşeşte
să aducă în urechile celorlalţi un fragment de melodie, cu
sunete pure şi învăluitoare, ca de şlagăr.
46
George Şovu
Chipurile celorlalţi încep să se destindă, în vreme ce

Ionică, epuizat, cade ca un butuc pe scaun.
— Eşti mare, Ionică! i se adresează Dana, învăluindu-l
într-o privire caldă.
— Cum făcuşi, mă? îl întreabă Mihai.
— M-au supărat ăştia - spune el, arătând spre Şerban şi
spre Adrian... Dar, după un moment de linişte, ochii
bateristului se-aprind din nou.
— Vine! strigă, sărind în picioare.
— Dana, dă-mi repede o hârtie, s-o pun pe note! cere
Mihai precipitat.
— Nu melodia!
— Dar cine?
— Geta! Uite-o!
Şi, într-adevăr, pe uşa cofetăriei îşi face apariţia Geta,
către se îndreaptă, veselă, spre ei.
— Am scăpat! M-a-nvoit! declară ea.
Ionică se-ntunecă.
— Cine te-a-nvoit? întreabă el, ca un Othello.
— Mama! răspunde fata, cu nevinovăţie.
Izbucnesc cu toţii în râs...
Eliberat de „coşmar”, Ionică face semn fetei care serveşte:
— Încă un rând! o roagă el.
— Dânsul plăteşte! completează Mihai, indicându-l pe
fotbalist.
— Plăteşte, dar altă dată. Acum avem treabă! hotărăşte
Dana, îndemnându-i să se ridice şi să iasă din cofetărie.
11
47
— Ce faci, ne mai ţii mult? îl întreabă Mihai, nervos.

Transpirat, cu broboane de sudoare pe faţă, Ionică ie
concentrează mai departe.
— Nu pot, mă, nu pot, declară el, după câteva minute,
„muşcând” din coada ciocanului de la tobă...
Se găseau pe scena sălii de festivităţi a liceului. De la
cofetărie, după cerinţa Danei, veniseră cu toţii aici,
nerăbdători să-l pună pe Ionică în situaţia de a crea
melodia.
Mihai făcuse rost de un caiet de muzică, din acelea cu
portative, avea la îndemână creion şi, astfel pregătit, se
aşezase lângă murmurele acestuia. Adrian şi Şerban, lângă
instrumentele lor, erau şi ei gata... de cântec. Geta şi Dana
ie aflau, de asemenea, prezente.
— Chiar nu-ţi mai aminteşti nimic, Ionică? îl întreabă
Dana, cu un aer protector, matern...
— Fă-o să mai vină o dată! îl roagă Adrian.
— Ia fii atent aici! spune Mihai, reproducând, pe corzii#
chitarei sale, acordurile auzite în cofetărie.
— Ce e asta? îl întreabă Ionică, mirat.
— Ce-ţi umbla ţie prin cap, acolo... Melodia!
— Taie-mă, omoară-mă, de nimic nu-mi aduc aminte.
Colegii se simt cutremuraţi de un fior de îngrijorare.
Şerban le face un semn discret, ca şi cum ar fi vrut să
spună că Ionică a luat-o razna. Mihai îl asigură că nu e
cazul.
— Ionică, îţi baţi joc de noi? îl ia la rost Geta. Acolo „cum
ţi-a venit”?
— Acolo m-au supărat ăştia! mărturiseşte fotbalistul,
sincer.
48
George Şovu
Chipul lui Mihai străluceşte la lumina unui gând. Îşi

priveşte ceasul...
— Aoleu, se-nchide cantina! spune el, pe neaşteptate.
Rămânem flămânzi! Pe cai!
12
În sala de mese nu mai sunt decât vreo cinci-şase elevi,

Cei trei îşi iau tăvile şi intră pe linia de autoservire.
— Tanti Neta, mai ai ceva şi pentru noi? întreabă Ionici.
— Au mâncat alţii câte două-trei porţii - răspunde femeia
de la bucătărie. De unde să ştiu eu că-mi veniţi la ora asta?
Ciorbă de la prânz vreţi?
— Bună şi ea! acceptă Mihai.
— Dar poate mai găseşti dumneata ceva, pe-acolo..., se
roagă Adrian.
— Poate! răspunde femeia şi, într-adevăr, le umple
farfuriile cu mâncare.
Când s-au aşezat la masă, Ionică observă că a uitat să-şi
IN pâine. Se întoarce la tanti Neta.
— Ce mai vrei?
— Pâine!
Îi face semn să-şi ia cât pofteşte.
În acest timp, Mihai, luând solniţa de pe masă, o
răsturnă în ciorba lui Ionică.
— Ce te-a apucat? îl întreabă, mirat, Adrian.
— Trebuit să se supere! N-ai văzut că altfel nu-i „vine”?
spune, în şoaptă, Mihai, simulând că se frige cu ciorba.
„Arde, frige şi n-are gură să strige”! exclamă el, în
49
continuare, suflând în lingură, ca să-l audă şi să-l vadă

Ionică.
Fotbalistul se aşază şi începe să amestece în farfurie, ca
să se „răcească” ciorba. Adrian şi Mihai îl privesc
satisfăcuţi, aşteptând prima înghiţitură.
— Ce i-o fi făcut, parcă e mai bună decât la prânz -
spune Ionică, arătând spre farfurie.
Lui Mihai îi cade lingura din mână...
După vreo două ore, Ionică venea din camera de baie în
dormitor, încheindu-şi bluza de la pijama şi bombănind di*
verse denumiri anatomice.
Mihai şi Adrian se aflau deja în paturile lor, citind „cu
atenţie”. În realitate, urmăreau, pe furate, mişcările lui
Ionică.
Acesta deschide fereastra, se-aşază „turceşte” în faţa ei şi
inspiră adânc, de trei ori, aerul curat al nopţii. Apoi se
ridică, ia cartea de anatomie de pe masă şi se trânteşte pe
burtă în pat, cu intenţia evidentă de a-şi continua studiul..,
Dar, în clipa aceea, se aude o bufnitură şi viitorul profesor
de sport se trezeşte, cu saltea cu tot, la podea.
Colegii de dormitor aşteaptă înfriguraţi rezultatul
„isprăvii” pe care o puseseră la cale.
— Ha, ha, ha, ha! râde, în hohote, Ionică. Aşa cădeam şl
când eram mic! adaugă el, începând să-şi repare patul.
Ceilalţi doi băieţi se privesc exasperaţi...
A doua zi, s-au sculat devreme. Ionică mai sforăie încă

uşor.
50
George Şovu
Cu aprobarea complice a lui Mihai, Adrian se apropie,

tiptil, de scaunul pe care fotbalistul îşi ţine uniforma. Îi ia
pantalonii şi iese cu ei din cameră.
Se scoală şi Ionică şi, după ce se spală şi se bărbiereşte,
lipăie-n papuci prin dormitor, în căutarea pantalonilor.
— Hai, ce te mocoşeşti atâta, că-ntârziem! îl îndeamnă
Mihai.
— Măi băieţi, voi n-aţi văzut ce-am făcut eu cu pantalonii
aseară? întreabă Ionică, privind cercetător în jur.
— O fi intrat vreun hoţ, c-ai lăsat fereastra deschisă! e de
părere Adrian.
— Şi-acum o să te asculte Isoscel în pantaloni scurţi -
adaugă Mihai. I-o fi văzut arătoşi, ţi i-a luat şi... adio!
— „Arătoşi”? Ha-ha-ha! A luat o plasă mai mare ca el:
tocmai se rupseseră-n fund! răspunde Ionică, ducându-se
spre dulapul său, de unde scoate, spre surprinderea
colegilor, alţi pantaloni.
— Mi-a luat tata unii noi! îi arată el, intrând în baie...
— Jucării pentru copii! exclamă Mihai, ciocănindu-şi
fruntea cu degetul. Pe cuvânt că m-am prostit de tot!...
Adrian îl priveşte nedumerit.
13
În după-amiaza aceleiaşi zile, au venit cu toţii, din nou,

în sala de festivităţi.
— Ce facem, fraţilor, ne-am adunat să tăiem frunză la
câini? întreabă Adrian, într-un moment de aşteptare.
— Chiar aşa, dacă n-avem melodie, ce rost mai are?
continuă Geta.
51
— Are! răspunde, sigur, Mihai, punându-i la punct. Vreţi

să „ne ieşim din mână”? Şi tu... din voce? Avem, n-avem,
exersăm!...
După câteva acorduri, în sală intră portarul liceului,
care NC apropie de scenă.
Dirijorul, supărat, face semn de oprire.
— Ce vrei, nea Pândele - îl întreabă el -, nu vezi că
lucrăm?
— Lucraţi voi, lucraţi, măi băieţi, dar şi eu trebuie să-mi
fac misia - răspunde bătrânul, care, după operaţia ce-o
suportase în vară, tot nu se hotărâse să părăsească şcoala.
„Acum mă simt ca de douăzeci de ani, c-am primit sânge
tic la mânjii ăştia!” i-ar fi spus el directoarei, de faţă cu
băieţii care, într-adevăr, dăduseră sânge pentru bătrân.
„Trebuie să rămân aici, pe baricadă, să-l plătesc!” a
adăugat, râzând. Directoarea l-a acceptat mai departe,
fiindcă era extrem de harnic şi de corect...
... Acum privea lung spre baterist:

— Ionică, pentru tine am venit - spune portarul.
— Pentru mine, nea Pândele? sare Ionică de la tobă.
— Dacă nu era vorba de-o fată, nu vă deranjam -
completează el, cu ochii spre Mihai. Poftim, ai o scrisoare!
mai spune, întinzându-i lui Ionică un plic...
— Hopa! Geta, fii atentă! se aude glasul ironic al lui
Şerban.
— De ce? Fiecare e liber să facă ce vrea! răspunde fata,
afectând indiferenţa, dar asigurându-se că o aude şi
Ionică...
52
George Şovu
Acesta cercetează, mirat, plicul pe toate feţele, apoi îl

deschide şi, scoţând o foaie de hârtie, o despătureşte şi îşi
aruncă nerăbdător ochii pe ea:
„Ieri, după ieşirea de la şcoală, Geta a fost în parc, până
la ora 17, cu noul vostru coleg!”... citeşte, în gând,
fotbalistul. În loc de semnătură, cuvintele: „Cineva care te-
apreciază”...
Chipul lui Ionică intră, dintr-o dată, ca după o perdea de
nori. Încearcă să pozeze însă. Se preface nepăsător.
— Hai, domnule, odată, lasă scrisorelele după repetiţie!
se răsteşte Mihai la el. Geta, „da capo”! comandă, şi
formaţia reia melodia.
Ionică loveşte încruntat în tobă şi talgere, sfredelind-o cu
privirea, din când în când, pe Geta, care cântă
„absorbită”...
De la o vreme, bateristul se înstrăinează, cu toată fiinţa,
de momentul de faţă. În timp ce continuă să-şi
acompanieze mecanic colegii, retrăieşte întâmplarea din
ziua anterioară... O vede pe Geta apropiindu-se de ei,
împreună cu Radu. Fac cunoştinţă. Răspunsul lui Radu -
cum că Geta nu i-a vorbit nimic despre el - îl face să
înghită încă o dată în sec...
„Vasăzică, graba plecării era motivată de dorinţa de a
merge în parc cu Radu” - rosteşte un gând, îndurerat, al lui
Ionică... „Dar nu scăpaţi de mine, puişorilor”, se hotărăşte
acum, acelaşi gând, păşind în urma celor doi şi fiind numai
ochi şi urechi.
53
„Ce-ai găsit tu la Ionică ăsta? întreabă Radu, cu afectare.

Mie mi se pare total neinteresant.”
„N-ai dreptate! îi ia Geta apărarea. Are un suflet
minunat. E sensibil, e delicat...”
„Şi-n cap - părul, ca la broască! Iar figura - ce să zic:
bidon turtit!... Nu vrei să mai iei o bomboană?” îi propune
băiatul, scoţând din taşca de pe umăr o pungă mare cu
bomboane de ciocolată.
Fata ia şi începe să ronţăie cu plăcere.
„Şi-acum, să-l lăsăm pe Ionică... Nu suntem decât noi
doi! Priveşte cum florile - florile toamnei - se-ntorc după
tine şi te admiră, iar păsărelele îţi cântă imnuri de slavă!...
Aş vrea să te iau pe corabia mea... Să facem înconjurul
lumii, ca Magellan!”
Geta, impresionată de cuvintele lui Radu, îl priveşte în
ochi şi-i zâmbeşte...
„Ce frumos vorbeşti tu! îi spune... Ionică nu ştie decât să
bată la tobă...”
„De când am intrat în clasă şi te-am văzut - reia Radu
tirada, prinzând fata de braţ -, am simţit că sufletul meu
nu mai poate vibra decât pentru tine...”
Geta se-nfioară de plăcere...
„Banca aceasta - continuă băiatul, arătând o bancă
îmbrăţişată de flori de trandafir - va fi martora declaraţiilor
noastre... E loc dătător de vrajă...
De roze e beată grădina

cu tot ce se află-mprejur...”
54
George Şovu
începe Radu să recite, după ce se aşază pe bancă şi

înconjoară cu braţul drept umerii fetei.
„Reciţi minunat din Macedonski!” exclamă Geta, topită
de admiraţie...
„Buzele tale sunt cea mai fragedă recitare... Dă-mi voie
să le sărut...şopteşte Radu, apropiindu-se de chipul fetei.
Dar, în momentul în care este gata să o sărute, în sala de
festivităţi a liceului izbucneşte ţipătul lui Ionică:
— Nuu!... Nu mai pot!... urmat de o puternică lovitură în
tobă.
... E nemişcat şi cu ochii în gol, repetând întocmai

„figura” din cofetărie. Colegii sunt în tensiune, aşteptând să
se producă „miracolul”.
— Vine! strigă bateristul, lovit de aripa inspiraţiei.
Mihai se pregăteşte, în grabă, să noteze, în timp ce Ionică
se aşază şi, ca „posedat”, începe să lovească în tobă.
Dacă pentru toţi ceilalţi nu rezultă decât o suită de...
lovituri, Mihai parcă aude gândul prietenului său şi-l
notează febril pe portativ, străduindu-se să „traducă” în
note sunetele, cu înălţimea lor diferită, ca şi cu durata, de
asemenea, variată. De la o vreme, Ionică începe să
mormăie ori să fluiere, şoptit, melodia. Acum sarcina lui
Mihai este, desigur, mult mai uşoară: notează, notează...
din când în când revenind, ca să schimbe câte ceva. Ia apoi
chitara şi începe să cânte. Se prinde imediat şi Adrian, iar
Şerban adaptează, pe loc, melodia, pentru instrumentul
său. Intră în jocul creaţiei şi Geta, care dă glas cântecului
ce se naşte din semne şi din... suflete... Acum, Mihai
55
încearcă să potrivească pe valul de sunete, când mai

sacadat, când mai lin şi răscolitor, luminile unor cuvinte
ce-au început să roiască în fiinţa sa. Din ele se
construieşte, treptat, imaginea fragedă şi tulburătoare a
anilor de liceu, cu emoţii şi speranţe, cu încordări şi
izbânzi, imagine înfiorată de încredere în viaţă, în prietenie,
în virtuţile muncii, ca şi ale iubirii, colorată, în acelaşi
timp, de revelaţia, pe care parcă acum o au pentru prima
dată, a lucirii de fulger a acestor ani, a zborului grăbit şi
ireversibil în care este angajată minunea acelei petale de
aur ce înfloreşte în dimineaţa oricărei fiinţe - adolescenţa!...
Linia melodică a refrenului este punctată, la fiecare
respiraţie, de laitmotivul închis în cuvintele „liceenii rock
and roll”, care soseşte ca un răspuns sacadat la o suită de
întrebări, construite ca o scară pe care se înalţă anii vieţii,
aceşti ani tineri, de neuitat...
Formaţia repetă melodia de câteva minute.
Geta cântă splendid - cu vocea ei caldă şi limpede, iar
instrumentele au găsit pasul necesar al cadenţei zvâcnite,
dar şi al unei dulci armonii, învăluite în ecouri parcă de
neştearsă amintire, născute din toba lui Ionică...
Socrate, însoţit de Dana, intră în sală.

— Extraordinar! Am reuşit, domnule director! exclamă
fata, frecându-şi mâinile de bucurie.
— Ce-aţi reuşit?
— Ca să se supere, i-am făcut o farsă lui Ionică! O să vă
spun eu... Şi, uitaţi-vă, am reuşit, i-a venit inspiraţia...
Socrate o priveşte lung şi curios. Zâmbeşte ironic.
56
George Şovu
— Nu ştiu dacă Ionică sau altcineva..., din supărare ori

din altceva, a reuşit să „nască” ceea ce auzim noi acum,
dar ce auzim să ştii că-mi place! mărturiseşte Socrate,
apropiindu-se de scenă.
Când îl observă, elevii se opresc. Sunt bucuroşi cum
parcă niciodată fostul lor diriginte nu i-a văzut...
— Ştiţi..., vrea să spună ceva Mihai.
— Ştiu! răspunde, scurt, Socrate. Şi-mi place! Refrenul e
bun, e chiar foarte bun! Ia să vedem acum desfăşurarea
melodică...
— Aici mai avem de lucrat! răspunde dirijorul.
— Lucrăm împreună! se angajează directorul. Hai, daţi-i
drumul!...
Mihai, privind în ochii Danei, este parcă mai inspirat.
Vorbele rostite şi topite în muzică par un dialog al propriilor
lor suflete. Prezenţa fetei îl electrizează parcă şi pe Şerban.
Mihai observă, dar nu se simte deranjat de nuanţa
subiectivă a „sublinierilor” ce se ţes în fluxul colaborării.
Cu priviri furişe spre Geta, Ionică murmură şi el câte un
cuvânt, mai mult pentru sine.
Trecând grăbită pe coridorul din faţa sălii de festivităţi,

Isoscel aude cântecul. Se opreşte contrariată:
— Eu spun, eu aud! bombăneşte, deschizând energic uşa
sălii de spectacole. Înaintează câţiva paşi, dar rămâne
locului, mirată, că-l vede pe director în mijlocul elevilor,
fredonând şi improvizând versuri împreună cu aceştia...
— Poftim, să mai ai autoritate!, exclamă ea cu năduf,
aşezându-se, totuşi, pe un scaun.
57
— Acum hai, o dată de la început până la sfârşit!

comandă Socrate. Să vedem cum sună... întregul!
Căldura melodiei, frumuseţea interpretării - realizată de
Geta - şi mesajul luminos al versurilor o captivează şi pe
Isoscel. Clipeşte din ochi, parcă spre a închide mai bine
înăuntrul ei tot ceea ce-i încălzise fiinţa; apoi se ridică de
pe scaun şi, apropiindu-se de scenă, în clipa în care
melodia se termină, şopteşte spontan:
— Bravo, măi copii! Frumoasă melodie! Mi-a plăcut! Şi
cum cânţi tu, fetiţo, mi-a plăcut! Mi s-a zburlit... sufletul!...
— Geta, şi mie mi-a plăcut, bravo! spune directorul.
— Doamnă profesoară, dar ştiţi cine a compus melodia? i
se adresează Geta.
— Cine?
— Ionică! răspund toţi, în cor, iar răspunsul este
subliniat cu câteva acorduri triumfale de orgă electronică şi
de chitară.
Bateristul se ridică şi face o plecăciune... voit exagerată.
— Ei, pentru asta - declară Isoscel, mărinimoasă - ai de
la mine nota zece... plus unu! La purtare! Pentru atitudine
civică!
— Merită chiar zece... plus doi!..., dar vă ştiu exigentă!
completează Socrate, zâmbind.
Elevii se amuză, în afară de Ionică... Făcând câţiva paşi,
se apropie de marginea scenei...
— Vă mulţumesc, doamnă profesoară - spune el, serios
-, şi pentru „zece... plus unu”... la purtare, dar şi pentru
idee!
— Ce idee?
58
George Şovu
— Păi, nu dumneavoastră ne-aţi îndemnat să facem o

melodie, care să fie numai a noastră?!...
— Rămâne acum ca a voastră să fie şi victoria! Eu vă
doresc s-o obţineţi!
— Hai, băieţi, încă o dată refrenul! le cere Socrate.
Formaţia începe să cânte...
Deodată, Ionică vede cum Socrate se apropie ceremonios
de Isoscel şi, înclinându-se, spune solemn:
„Rock!”
„Hard rock!” supralicitează Isoscel.
Socrate o priveşte o clipă gânditor, apoi concede:
„De acord!”
Şi, câteva minute, cei doi profesori dansează ca nişte
veritabili acrobaţi.
La un moment dat, Ionică lasă beţele de la tobă să
susţină singure ritmul, coboară de pe scenă şi, bătându-l
pe umăr pe Socrate („ca la Timişoara”), începe să danseze
cu Isoscel. După o vreme însă, nemairezistând, leşină la
picioarele profesoarei. Aceasta i se adresează revoltată,
ridicându-l de guler:
„Ce faci, puişor, ai obosit?...”
În finalul refrenului, cu o ultimă bătaie în tobă, Ionică
pune „punct” acestei revărsări de insolite imagini, pe care
un drăcuşor - unul din cei mulţi aflaţi în fiinţa lui - scăpat
de sub control le declanşase...
Isoscel şi Socrate aplaudă mulţumiţi...
— Succes! mai adaugă profesoara, plecând din sală.
— Şi cum o să-i zicem melodiei? întreabă Geta, după ce

Isoscel a ieşit.
59
Toţi ochii se îndreaptă spre Socrate. Acesta ia foaia pe

care Mihai a notat versurile. Din ţesătura lor, el decupează,
murmurând, cuvintele: „Sus, tot mai sus”... „Alte piscuri”...
„Zări de vis”...
Se gândeşte o clipă, după care rosteşte cu siguranţă:
— „Liceenii rock ’n’ roll”!
Ca la comandă, cei din orchestră punctează vorbele cu
aplauze şi cu acorduri muzicale...
Pe coridor, păşind înconjurat de membrii formaţiei,

directorul se opreşte, la un moment dat:
— Ei, acum sper că nu mai sunteţi la „ananghie” - zice el
-, dar, de trecut, tot mai trec eu pe la voi. Important e să
repetaţi sistematic, ca totul să fie... „ceas”! Şi nu uitaţi
deviza formaţiei.
— „Excelsior”! exclamă Ionică.
După ce directorul se îndepărtează, Ionică devine, dintr-o

dată, grav. Se apropie de Geta şi-i şopteşte:
— Am o vorbă cu tine!
— Şi dacă „te tratez cu refuz”? îi răspunde ea cu
atitudinea unei „împeliţate”, cum ar fi spus bunicul lui
Mihai.
— Atunci - pentru mine - n-o să mai fii decât eleva
Simionescu Georgeta şi-atât!
— Şi, altfel, ce sunt?
60
George Şovu
— Geta! îi pronunţă Ionică, înmuiat, numele, ferindu-se

să nu cadă, totuşi, în sentimentalism.
— Binee! răspunde, tărăgănat, fata, atunci dă-i drumul!
Ionică o invită într-un loc mai ferit, lângă o fereastră.
Colegii lor, văzând că cei doi şuşotesc, se opresc în
pragul scărilor.
— Acum urmează „dezbaterea” - spune Dana, zâmbind.
Lângă fereastră, Ionică scoate din buzunar scrisoarea şi
i-o întinde Getei:
— Nu eşti curioasă să afli ce scrie aici? o întreabă
inchizitorial.
— Nu! răspunde, senin, fata.
— Înseamnă că nu te interesează viaţa mea! se aude
replica fotbalistului, care se posomorăşte pe loc.
Geta, dându-şi seama că nu e bine să împingă prea
departe jocul, îi spune:
— Ei, dacă este vorba despre „viaţa ta”, atunci pot să fac
şi concesii... Şi, luând scrisoarea din mâna lui Ionică, o
desface şi o citeşte.
— Şi-acum, ce ai de zis? i se adresează băiatul cu
înfrigurare.
— Nimic! vine răspunsul.
— Şi mai spuneai c-ai fost cu mama ta! şopteşte,
întristat, Ionică.
— Uite ce e - adaugă Geta, privindu-l ţintă în ochi -, noi
n-o să putem fi prieteni adevăraţi atâta vreme cât tu te
porţi de parcă ai fi un nou Othello... Facem o convenţie:
când te dezintoxici, poţi să mă anunţi! îi întoarce spatele şi
pleacă.
61
— Geta! o strigă şoptit Ionică, după câteva clipe, privind

pierdut în urma ei. Geta - reia doar pentru sine -, să ştii...
că mi-a plăcut foarte mult cum ai cântat!...
14
În fotoliul lui, tatăl Getei rezolvă, de data aceasta cu

adevărat, un „rebus”.
— Dă-mi un sinonim pentru permisiune - îi cere el soliei,
pe care, ca de obicei, o asistă în pregătirile ce le face înainte
de a pleca la teatru.
— Acord,... asentiment,... încuviinţare - răspunde actriţa,
în timp ce mai retuşează ceva la o sprânceană... Să ştii că
în seara aceasta întârzii - adaugă ea, privindu-şi îngrijorată
ceasul.
— Te duc eu - o linişteşte arhitectul, rămânând mai
departe preocupat de rezolvarea jocului. Mai zi-mi, că nu se
potriveşte - o roagă el.
— Consimţământ,... îngăduinţă!...
— Asta e! exclamă arhitectul, îngăduinţă! Merge perfect...
— Dar ce faci tu acolo? Un „rebus” despre relaţiile dintre
tătici îngăduitori şi scumpele lor fetiţe, care-şi pierd vremea
cu „cai verzi pe pereţi”? îl ironizează soţia, întor- cându-se
spre el... Să ştii că am fost şi la diriginta ei..., continuă
apăsat, fiindcă tu nu faci nimic! I-am spus că n-o mai
lăsăm!
— Şi?
— N-a fost de acord!...
62
George Şovu
Tocmai atunci uşa apartamentului se deschide şi Geta

intră fredonând melodia formaţiei lor. Se întrerupe doar
pentru a spune:
— Sărut mâna!
Apoi, după ce face câteva piruete prin hol, continuă să
cânte:
— Am găsit melodia! Îi asigură ea pe părinţii care o
privesc cu multă „bunăvoinţă”. Mai ales mama - ar vrea „s-
o prindă de moţ” şi s-o zguduie puţin, „să se trezească”!
— Vă place? îi întreabă fata.
— Nu-mi place... că-ţi pierzi vremea - vine replica
actriţei, retezătoare de elanuri. De azi înainte, ai terminat
cu muzica. Nu mă interesează nici o melodie şi nici o
formaţie! Să-nveţi serios, asta mă interesează!
— Dar învăţ, mamă, în fiecare zi învăţ! reacţionează
Geta, prompt.
— N-ai înţeles? răsună glasul înţepat al mamei, ca într-
un moment culminant de „dramă”. Iţi repet: de azi înainte,
nu mai calci la nici un fel de repetiţie!...
— Ba o să calc! răspunde, hotărât, fata, că nu pot să-mi
las colegii baltă... Şi nu e vorba numai despre noi - e şi
liceul la mijloc, prestigiul şcolii!
— Rămâne cum am spus! reia actriţa, privindu-şi acum
fata. Nu mai avem ce discuta!... Hai, că-ntârziem! i se
adresează ea apoi soţului, care, în tot timpul discuţiei, s-a
prefăcut că este interesat de rezolvarea „rebusului”.
— Mamă, să ştii - adaugă Geta cu toată fiinţa în ochi -,
eu nu pot să renunţ! în ruptul capului nu pot să renunţ!
Mama trânteşte uşa şi iese... Aşezându-se, rătăcită, într-
un fotoliu, fata izbucneşte în plâns...
63
În maşină, lângă soţul ei, aflat la volan, actriţa se

studiază în oglinjoara parasolarului. Deodată, i se
desprinde o geană de machiaj ce fusese lipită de pleoapă.
Femeia se priveşte o clipă în oglindă, apoi, întorcându-se
către şofer, rosteşte bucuroasă, ţinând geana între degete:
— Mi-a picat o idee: O să joace cum o să-i cânt eu!
— Cine, dragă? întreabă bărbatul, deschizând
casetofonul, din care se revarsă câteva acorduri dintr-o
melodie ritmată.
— Nu mai suport! exclamă actriţa, în loc de răspuns,
închizând aparatul cu un gest energic.
15
Pe stradă, Dana şi Mihai merg agale, ţinându-se de

mână.
— Ştii, aveam aşa... o spaimă în suflet - spune Mihai, la
un moment dat. Mă temeam c-o să ne facem de râs. Acum
parcă sunt alt om.
— Atunci, la cofetărie, eu am crezut că e un giumbuşluc
al lui Ionică şi că n-o să iasă nimic. Dar, uite că „păcătosul”
ăsta are ceva în el. Ne-a fost de mare folos cu... „supărarea”
lui. Îmi pare rău că Geta, astăzi, l-a pus iarăşi pe jar -
răspunde Dana.
— Ei, o să-i treacă, are „antrenament”!...
64
George Şovu
— Mihai, ce facem, e târziu! se aude glasul lui Adrian,

care îi prinsese din urmă. Şerban sosise împreună cu el.
— Dana, te rog să nu te superi, trebuie să ajungem
repede la cămin. Avem o treabă de rezolvat - se scuză
Mihai.
— Lasă, colega, că o însoţesc eu! Şi nu te speria, n-o să-i
fac curte - intervine Şerban, glumind.
— Am încredere..., dar nu în tine - soseşte replica lui
Mihai, rostită pe acelaşi ton. Salve! Ne vedem mâine.
După câteva sute de metri, parcurşi împreună, Dana şi

Şerban ajung în apropierea unui scuar...
În primele minute, o stânjeneală evidentă pusese
stăpânire pe ei. De la despărţirea petrecută cu mult timp în
urmă, nu se mai aflaseră aşa, singuri, niciodată.
Ca să salveze situaţia, Şerban spărsese primul tăcerea,
începuse să vorbească despre lucruri ce n-aveau nici o
legătură cu ei şi cu momentele prin care treceau... Îi părea
foarte rău pentru prostia făcută... Dana era o fată
deosebită - abia după ce „i-a întors spatele” înţelesese acest
lucru, îl înţelesese, dar era prea târziu. Ea apucase „să
deschidă ochii” şi în faţa lor se afla acum Mihai - „un băiat
care merită toată stima”, îşi spusese, de mai multe ori,
Şerban, recunoscând, cinstit, acest lucru. „Să ajungi din
corigent - premiant nu-i o treabă chiar de toate zilele!” - se
gândise el, la sfârşitul clasei a X-a. Dar, la urma urmei, nu
notele îl impresionau, neapărat, ci altceva - o anume forţă
de dinăuntru, pe care o intuia la Mihai, puterea unei voinţe
ce nu cedează uşor din clipa în care s-a hotărât să ajungă
65
la lumina unui scop propus, a unui ideal. Era tocmai

dimensiunea ce constituise până atunci mândria lui,
socotind că şi prin aceasta se situa, cumva, deasupra altor
colegi ai săi. De aici, poate, acea privire, de sus, prin razele
căreia îi cerceta, acea înălţare - de sprânceană şi de suflet -
însoţită de mai fină sau mai subliniată ironie ce învăluia,
totodată, în „tratarea” lor, faptele „de rând”.
Fusese învăţat cu răsfăţul ce credea el că i se cuvine
premiantului întâi - şi nouă ani la rând se aflase într-o
asemenea situaţie cu toate că izvorul de alimentare a unei
asemenea stări nu fuseseră părinţii săi, ci învăţătorii şi
unii dintre profesori. Într-o stare ca aceasta, socotise, de la
o vreme, că şi prietenia, ca şi iubirea - de ce nu? - ale unei
fete frumoase şi bune, ca Dana, i se cuvin, de asemenea, de
drept... Sigur pe sine - în perimetrul acestor date, la care se
adaugă emblema de „băiat frumos” - constituită din vorbele
ce se rosteau de atâtea ori în jurul lui (în această privinţă,
părinţii fuseseră cei ce turnaseră primele picături la
temelia unei asemenea idei), Şerban evoluase pe un drum
ce risca să se înfunde undeva, înainte de a ajunge la
limanul ţintit.
Iată însă că apăruse în cale acest Mihai, „băiat de la
ţara”, ce-l zguduise, realmente, printr-o altă siguranţă - a
modestiei şi a muncii tenace pentru ceva, care nu este
numai al tău, ci şi al altora...
Ca să nu se facă de râs, din inteligenţă, dar şi dintr-o
convingere pe care-o simţea tot mai plină în fiinţa lui,
adoptase hotărârea colaborării pentru realizarea intereselor
clasei - pe de o parte, ca şi pe aceea a camaraderiei în
relaţiile cu toţi colegii, inclusiv cu Dana şi cu Mihai...
66
George Şovu
— Şi dacă, totuşi, ţi-aş face curte, ce-ai zice? o întreabă

Şerban, pe neaşteptate.
— Regret, eu stau la bloc, nu ştii? Aşa că... nu se poate!
răspunde fata, râzând... Îţi mulţumesc că m-ai însoţit. La
revedere! mai adaugă ea, alergând să prindă troleibuzul ce
se opreşte în staţia din mijlocul scuarului.
Şerban priveşte în urma ei până ce Dana, urcându-se,
ajunge pe platforma din spate a maşinii şi-i face cu mâna,
în semn de salut. Băiatul îi răspunde, petrecând-o cu
priviri încărcate de nostalgie.
16
Cu cartea de anatomie în faţă, concentrat, Ionică repetă

de zor lângă masa din mijlocul dormitorului, făcând,
totodată, exerciţii cu un extensor... Se aude o ciocănitură în
uşă:
— Sunt ocupat! răspunde viitorul profesor, continuând
să repete şi forţând extensorul la maximum, poziţie în care
rămâne nemişcat câteva clipe, privind intens spre o
clepsidră, din care nisipul s-a scurs de mult...
Dinspre uşă răzbate un nou semnal, căruia Ionică îi iese
în întâmpinare cu întrebarea:
— Cine e?
— Geta! vine, sec, răspunsul.
— Geta?! se miră băiatul, scăpând extensorul din mână.
Un... moment, imediat! spune el, aruncând priviri disperate
67
prin cameră, alergând, apoi, să pună în ordine câteva

lucruri, aruncate la întâmplare. Trecând prin faţa oglinzii
din perete, îşi drege la repezeală părul, se apropie de uşă şi
deschide.
Dar, în locul Getei, îi apar în faţă cei doi colegi - Mihai şi
Adrian - care sprijină - fiecare cu câte o mână ca pe un
trofeu dispreţ, un carton cu prăjituri.
— Nu e Geta, dar e tot dulce! declară Mihai, oferindu-i
pachetul.
— Ce e asta? se hotărăşte să întrebe Ionică, ieşind din
nedumerire.
— Sărbătorim naşterea marelui compozitor - Ionică Popa
-, îl informează Mihai. Băiete, „pepsi”! comandă tot el
colegului lor, Adrian.
— Vine, vine!... răspunde precipitat Adrian, scoţând
dintr-o taşcă o sticlă de şampanie, după care, destupând-o
cu zgomot, umple, la repezeală, trei pahare... cu „guler”
veritabil. În acest timp, din pachetul primit, Ionică scoate la
iveală, mai întâi, un tort frumos ornat.
— Hip! Hip! Ura! strigă Mihai şi Adrian, ciocnind
paharele cu bateristul-compozitor. Apoi, toţi trei atacă
energic tortul, care, în câteva minute, dispare, de parcă nici
n-ar fi fost.
Scurta lui prezenţă în dormitorul băieţilor este, totuşi,
atestată de... urmări: lumina satisfacţiei de pe chipurile lor,
buzele care mai plescăie, într-un gest de mângâiere
reciprocă, în amintirea gustului unor arome alese, cărora
le-au servit drept fericită poartă de intrare, ca şi pântecele
rotofeie.
68
George Şovu
— Aoleu, parcă sunt un şarpe boa! se văicăreşte, cu

răsfăţ, Ionică, trecându-şi mâna peste al său. Mâine, la
sărituri, n-o să fiu în stare de nimic! adaugă, de-a binelea
îngrijorat.
Colegii fac haz, trântindu-se, fericiţi, deasupra paturilor.
17
O săritură spectaculoasă şi Ionică plonjează în groapa cu

nisip.
— Şapte şi douăzeci! exclamă un băiat, care alergase să
întindă ruleta pentru măsurat.
— Şi-a doborât propriul record - comentează Adrian, în
timp ce elevii din jur aplaudă.
— Aţi văzut, mă? i se adresează Mihai: Dulciuri dacă
folosiţi/Noi recorduri doborâţi! improvizează el, râzând.
— Bravo, colega! îi spune profesorul, bătându-l
prieteneşte pe umăr. Şi-acum, să vă văd ce puteţi la suta de
metri!
Ionică, împreună cu câţiva băieţi, se îndreaptă spre pista
de alergări.
În acest moment, Mihai ciuleşte urechile. Îi atrage
atenţia lui Adrian. Amândoi rămân în urma colegilor şi
ascultă contrariaţi...
Dinspre clădirea liceului, se aude, cântată la chitară, o
melodie „folk”, ca o caldă chemare spre o lume de vis.
— Ce e asta? întreabă curios Mihai. Adrian ridică din
umeri. Şi, stăpâniţi de aceeaşi curiozitate, cei doi băieţi o
pornesc, tiptil, tiptil, spre intrarea din spatele liceului,
ferindu-se să nu fie observaţi de profesor.
69
De undeva, din apropiere, unde fetele din clasă joacă

volei, Dana îi observă. Aude şi ea melodia. Se hotărăşte pe
loc să-i ceară voie profesoarei să lipsească vreo câteva
minute. Aceasta acceptă. Fata se grăbeşte să-i ajungă din
urmă pe băieţi...
Acum urcă, toţi trei, scările, atraşi ca de un magnet de
virtuozitatea interpretării melodiei ce răzbate discret
dinspre coridorul pe care se află şi clasa lor. Se apropie din
ce în ce mai nedumeriţi, constatând, până la urmă, că
şuvoiul acela delicat de cântec frumos izvora chiar din
clasa a XII-a A. Mihai deschide uşa. În sală, sprijinit de
catedră, cu faţa spre fereastră, Radu, noul lor coleg, cântă,
aplecat peste chitara lui Adrian. E absorbit de melodia
căreia îi dă viată.
— Ia te uită! spune Dana, în şoaptă.
— Să ştii că e bun! completează Mihai.
— Ce „bun”, e nemaipomenit! Voi n-auziţi? se
entuziasmează Adrian.
Şoaptele colegilor îi atrag atenţia. Radu se-ntoarce şi,
văzându-i, întrerupe cântecul, stânjenit.
— Adriane, iartă-mă! spune el, arătând spre chitară.
Plângea după tine şi i-am ţinut puţin de urât... Tot mă-n-
voisem de la sport.
— Şi pe noi ne laşi să facem film de aventuri! exclamă
Dana.
— Nu înţeleg! răspunde Radu.
— Nici nu trebuie - adaugă fata, enigmatic. Important e
cântecul!
70
George Şovu
18
— Să-l schimb pe Adrian cu Radu? Acum? înaintea

concursului? întreabă Mihai cu mirare şi oarecare revoltă...
Şi coeziunea despre care vorbeai? Cu ea ce fac?
— O faci! îi răspunde Dana apăsat. Cu condiţia ca Radu
„să tragă” şi tu să vrei!
— Adică mă suspectezi că...
— Nu te suspectez de nimic, Mihai - precizează fata. Dar
de ce nu recunoşti că Radu e mai bun?
— Nu sunt convins! spune el frământat.
— Atunci, să-i ascultăm pe amândoi!
— Asta ne mai trebuie: concurs şi între noi!
— De ce nu? Concurs şi între noi!...
Replicile, căzând rapid, ca o minge de ping-pong, ce se
izbeşte de masa dură, când de-o parte, când de cealaltă a
fileului, plesnită cu sete de cei doi adversari, şi-au stins
ecoul... Dana şi Mihai păşesc tăcuţi pe aleea principală a
parcului din apropierea şcolii. Trec pe lângă bătrânelul-
fotograf care, reapărut, acum, în primăvară, şi-a fixat, din
nou, aparatul său cu trepied aici, în capătul aleii, şi îşi
invită clienţii cu aceeaşi formulă: „O fotografie la minut!
Poftiţi! O fotografie la minut! Durează toată viaţa!... Toată
viaţa!”...
Şi-aduc aminte de fotografia lor, făcută, în toamnă, cu
câteva luni în urmă. Îşi zâmbesc...
„Poftiţi! O fotografie la minut! Durează toată viaţa!”
repetă bătrânul, ca un automat.
— Cum zboară timpul! reflectează Mihai cu un glas care
parcă, dintr-o dată, a atins - în ani - pe cel al fotografului.
71
— în poza noastră însă va rămâne mereu tânăr - replică

Dana. „Durează toată viaţa”, n-ai auzit?...
Acum gândurile amândurora vibrează în jurul aceloraşi

realităţi. Trecuseră câteva luni de când „găsiseră” melodia.
În toamnă au repetat o vreme, la sfârşitul trimestrului au
dat un spectacol, apoi încă unul, şi încă unul, şi toţi cei
care i-au ascultat au rostit, fără rezerve, cuvinte de laudă
despre „Liceenii rock ’n’ roll”. În ultimul timp însă, prinşi
cu atâtea probleme ale şcolii - cu teze, cu extemporale, cu
pregătirea pentru bacalaureat -, împinseseră pe planul al
doilea problemele orchestrei.
Dar iată că timpul „nu mai are răbdare”. O dată cu
sosirea primăverii, se apropie şi concursul...
19
În sala de festivităţi, membrii formaţiei se află într-o

dispută aprinsă.
— Ce să mai lungim vorba - spune Şerban -, amândoi au
cântat bine... Dar, nu ştiu cum să spun, Radu are parcă
mai multă căldură...
— ... Şi nuanţează cu mai multă fineţe! intervine Geta.
Îmbufnat, Mihai stă pe scaun şi face eforturi să-şi
stăpânească frământarea de care este cuprins, în timp ce
Ionică, lângă toba lui, trage cu coada ochiului spre Geta, de
parcă ar suspecta-o că-l susţine anume pe Radu, spre a-l
impune ca membru al orchestrei...
72
George Şovu
Căci, până la urmă, se ajunsese la o confruntare pe faţă

între Radu şi Adrian. Confruntarea abia se consumase, iar
acum se delibera, colegial, de faţă cu cei doi.
— Adriane, să nu te superi - revine Şerban -, suntem
între noi... Şi n-are rost să ne furăm căciula!
— Ionică, tu ce părere ai? îl provoacă Geta pe baterist.
Luat prin surprindere, compozitorul se foieşte, neştiind ce
să răspundă. Până la urmă se hotărăşte:
— Eu... eu zic că amândoi sunt la fel de buni! afirmă
nesigur, bâlbâit.
— Şi care e mai bun dintre ei? îl întreabă, de data
aceasta, Dana, zâmbindu-i.
— Uite ce e, Dana, pe mine să nu mă iei cu d-alde
astea... Eu mă abţin! Asta e părerea mea! încheie Ionică,
izbind în tobă...
Mihai e gata să facă explozie, dar, încă o dată, se
stăpâneşte... Nu-i plăcea deloc că ajunseseră până aici, dar
Dana nu-l-ascultase, ea impusese confruntarea. Iar acum
voia neapărat să hotărască şi alegerea... lui Radu. Simţea
asta, o ştia!
— Vă certaţi degeaba, intervine, în acest moment, Radu.
Eu am venit aici şi am cântat, fiindcă mi-a cerut-o Dana. Şi
cu asta - punct! Pentru că - vă spun şi vouă ceea ce ei i-am
spus deja: eu cânt doar aşa... pentru plăcerea mea. Eu n-
am experienţa lui Adrian, n-am cântat în nici o formaţie,
nu m-am urcat niciodată pe scenă - în cadrul vreunui
spectacol...
— Mihai, astăzi m-am convins definitiv că Radu e mai
bun decât mine! Să rămână el! rosteşte Adrian, apăsând pe
fiecare cuvânt. Nu-mi este uşor, dar interesul şcolii trebuie
să fie mai presus de orice!
73
— Eu îmi menţin părerea: nu sunt de acord! replică,

hotărât, Mihai.
În această clipă, Dana îl fulgeră cu ochii şi coboară, în
grabă, de pe scenă. Când aude uşa sălii închizându-se cu
zgomot în urma ei, şeful orchestrei tresare.
— Pentru astăzi am terminat! le spune el celorlalţi şi se
îndreaptă cu paşi grăbiţi spre ieşire.
— Dana, Dana, strigă Mihai, alergând după ea pe
coridorul pustiu.
Fata încetineşte pasul, fără să-l privească.
— Pentru tine formaţia asta nu înseamnă nimic? o
întreabă când ajunge lângă ea.
— Ce vrei să spui? îi răspunde, oprindu-se şi privindu-l
în ochi.
— Că eu am investit suflet aici şi din suflet nu poţi să
arunci aşa, oricum... Cu Adrian lucrez cot la cot de doi
ani... Ştii ce muncă, ce zbucium înseamnă asta?
Dana se gândeşte o clipă, apoi, începând să coboare
scările liceului, unde se aflau acum, îi răspunde:
— Bineînţeles că ştiu. Dar nu trebuie, sper, să te
lămuresc că un lucru bun nu se poate face decât cu
oameni pe măsură! Iar Radu e mai bun decât Adrian! îmi
pare rău... şi ou (in la el, dar mai mult ţin la adevăr. Tu de
ce te încăpăţânezi? N-avem cu toţii acelaşi scop?
Mihai, care mersese cu ochii în jos, o priveşte acum lung,
fără să-i răspundă imediat...
— Să zicem că Radu e mai bun - recunoaşte el, în sfârşit.
Dar ce siguranţă am eu că e şi un om serios, că n-o să ne
dea cu tifla tocmai când o să fim cu inima în gât?!... Adrian
ştiu cât poate şi cât dă. Pe el pot conta!... Şi-n afară de asta
74
George Şovu
- ţi-am mai spus - e şi o chestiune de suflet. O lume fără de

suflet... e o lume pustie! Pe mine mă sperie!... Asta e
„încăpăţânarea” mea!
— În tine vorbeşte acum prietenul şi nu şeful acestei
formaţii, aşa cum s-ar cuveni! îi retează Dana efuziunea
sentimentală.
— Iar la tine numai logicul, raţionalul... care usucă!
Numai şahul acela al tău e de vină, el te-a deformat. Am,
uneori, impresia că cei din faţa ta nu sunt oameni, ci...
pioni pe-o tablă de şah... Ca acum, de exemplu!
Dana rămâne înmărmurită...
— Mihai, crezi cu adevărat asta despre mine? îl întreabă
fata privindu-l în ochi şi aşteptând ca el să nege.
— Da, cred! răspunde băiatul răspicat.
— După tot ce-a fost între noi?!
Mihai tace, uitându-se în altă parte.
Chipul îmbujorat al Danei se albeşte dintr-o dată.
— Atunci... nu mai avem ce ne spune! îmi pare rău,
şopteşte cu durere în glas şi aleargă spre un troleibuz, care
tocmai se oprea în staţia din faţa lor. Se urcă în maşină,
fără să se uite înapoi. Troleibuzul porneşte. Un stol de
umbre fâlfâie peste obrajii băiatului...
20
De la tramvai până la blocul în care locuieşte nu sunt

decât câteva sute de metri. Dana parcurge distanţa cu paşi
îngreunaţi, de parcă ar fi îmbătrânit cu douăzeci de ani.
Când ajunge în părculeţul din faţa clădirii, simte acut
nevoia să se aşeze pe ceva, parcă n-o mai ţin picioarele. În
75
apropiere se află banca şi masa construite de nenea

Dragoş, „bătrânul” de la care ea învăţase să joace şah...
„Ce bine ar fi fost să-l fi găsit aici - îşi spune fata mi-aş fi
luminat sufletul în zâmbetul lui cald şi bun!...”
Dana îşi aminteşte că aşa o întâmpina întotdeauna...
Oricât ar fi fost de preocupat sau de supărat chiar, când o
vedea, peste faţa lui înflorea, pe loc, o lumină:
„Dănuţă scumpă! îi striga, întinzând braţele spre ea şi
cuprinzând-o la piept... Apoi, în timp ce-o săruta pe frunte
şi-i mângâia părul, strecura în grabă mâna într-un
buzunar şi-i oferea „ciocolata ei preferată” - cu alune
întregi..., pe care o avea totdeauna pregătită.
„Ce mai face micuţa mea campioană? o întreba, în
continuare, ce note a mai luat astăzi?...”
Dana se aşeza lângă el, îi mulţumea pentru ciocolată şi,
în timp ce se şi apuca s-o ronţăie, stăteau de vorbă, îşi
spuneau fel de fel. „Bătrânul” şahist n-avea copii şi se uita
la ea ca la propria lui fiică.
„Să nu vă supăraţi - le-a spus, într-o zi, părinţilor Danei
-, o mai răsfăţ şi eu, ce să fac?!... Mi-e aşa de dragă!...”
Fata izbucneşte în plâns. Nu-l crede pe Mihai. Nu poate

să creadă că aceasta este părerea lui despre ea. „Şi, totuşi,
vorbele îi erau atât de încrâncenate! se gândeşte. Înseamnă
că un anume adevăr tot se află în fiinţa lor!”
Şi de-aici începe îndoiala, pornesc frământările...
Nu de puţine ori în viaţă ajunsese la un asemenea prag
mişcător, al nesiguranţei. Dar, de fiecare dată, se căznise
să-l măsoare singură şi să treacă peste el numai cu puterile
ci. Hotărârea aceasta o luase când avea unsprezece ani...
76
George Şovu
Era primăvară, ca acum. Şi, într-o zi, n-a venit la timp de

la şcoală. Învăţa după-amiaza... Trecuse o oră, trecuseră
două. Mama începuse să se agite. Era singură acasă. Tatăl
se afla într-o delegaţie, în provincie. Copiii din bloc, care
învăţau împreună cu Dana, nu putuseră să spună precis ce
s-a întâmplat cu ea. „A ieşit pe poartă şi apoi n-am mai
văzut-o!” rostise un băieţel, dintr-o clasă paralelă.
Mama Danei s-a repezit atunci până la şcoală. Cursurile
se terminaseră de mult. „A plecat! i-a spus profesoara de
serviciu, care-o cunoştea pe fetiţă. Sigur a plecat! M-a
salutat când a trecut pe lângă mine, eram la poartă, tocmai
îi supravegheam când ieşeau!”...
„Unde o fi, unde o fi? se întreba mama disperată. Precis i
s-a întâmplat ceva... Unde s-o caut, la spital, la poliţie?”
Alerga pe stradă, derutată, gândindu-se unde să se ducă
mai întâi... Şi-atunci a văzut-o venind printre blocuri.
Călca agale şi gânditoare. Părea, totuşi, bucuroasă.
— Dana! a ţipat mama, în clipa în care a zărit-o.
Fetiţa a tresărit şi, după câteva secunde, a început să
alerge spre mama ei.
— Te rog să nu te superi..., a apucat să spună când s-a
apropiat, dar potopul de vorbe ce-a acoperit-o i-a sugrumat
propriile cuvinte, pe care ar fi dorit să le exprime. Cele ale
mamei, rostite cu ton înalt, în plină stradă, o loveau direct
în creier şi în suflet, parcă... „Nu ţi-e ruşine? Vrei să mă
omori? Unde ai fost? Te-aştept de mai bine de două ore, te
caut ca o disperată şi ca o caraghioasă, iar tu baţi străzile
ca o haimana... Unde ai fost?”... desluşea fetiţa frânturi din
77
acea avalanşă ce-o cuprinsese ca-n mijlocul unor flăcări...

De fapt, flăcările veneau nu numai de la vorbe, ci şi de la
palmele pe care le primise şi le mai primea peste obraji...
Înmărmurită de această atitudine a mamei, fata n-a mai
apucat să răspundă decât că a fost „la o colegă bolnavă”!...
— La o colegă bolnavă? a ţipat din nou mama, două ore
„la o colegă”, iar de mine nu-ţi pasă... şi, în timpul acesta,
prinzând-o energic de mână, a smucit-o şi a pornit cu ea
spre casă...
— Mamă, te rog să mă ierţi! a exclamat fetiţa, alergând
pe lângă femeia care, călcând cu paşi mari, de om disperat,
aproape că îşi târa copilul după sine... Şi, abia atunci
simţind parcă usturimea palmelor, Dana începu să plângă.
— Îndrăzneşti să plângi? şi-a repezit mama din nou
vorbele. Pe lângă chinul prin care am trecut eu, suferinţa
ta nu e nimic. Încetează imediat! Din ochii fetei, pârâiaşele
fierbinţi au început să curgă şi mai tare. Înduioşată, femeia
o strânge la piept şi începe să plângă şi ea..., de uşurare...
— Mamă - spune fata printre suspine -, iartă-mă, te
rog... Îmi pare rău... Dar să ştii, Liana e tare bolnavă... Eu
cred că o să moară!...
— Cine e Liana? se îngrijorează, din nou, femeia,
ştergându-şi obrajii.
— Colega mea, nu ţi-am spus?!...
— Şi ce are, de ce e bolnavă?
— Nu ştiu, tuşeşte rău, se-neacă şi are febră... Cred că a
răcit...
— Şi părinţii?
78
George Şovu
— Mama e tot bolnavă, e la spital, a făcut o operaţie. Iar

Liana vedea şi de fraţii ei mai mici, tată n-au, a murit într-
un accident...
— Cum, fata e singură şi bolnavă? Şi tu de ce n-ai spus?
De ce nu mi-ai dat telefon?
— N-au telefon..., iar de spus..., când să-ţi spun?...
Peste o jumătate de oră, mama Danei era la acea fetiţă

acasă, la Liana. A luat-o cu maşina şi-a dus-o la spital. A
internat-o. Iar timp de o săptămână, cât au lipsit şi fata, şi
mama ei, cei doi fraţi ai Lianei şi-au schimbat locuinţa:
mama Danei, care tocmai îşi luase câteva zile de concediu,
i-a adus în propriul ei apartament şi i-a îngrijit...
Apoi, lucrurile au intrat în normal...
Străduindu-se să-i înţeleagă disperarea prin care trecuse

şi ţinând seama şi de felul în care se purtase imediat după
aceea, sigur că Dana îşi iertase mama pentru purtarea ei
de-atunci. Dar momentul acela îngrozitor, în care fusese
lovită, nu-l putea uita. El reînvia în fiinţa ei, cu povara-i de
umilinţă şi de durere, ori de câte ori viaţa o mai „plesnea4*
pe nedrept cu câte un vârf de bici. Şi-atunci, în mod
aproape curios, îşi simţea, dintr-o dată, drumul nesigur
sub picioare. .. Nu discutase cu nimeni despre aceasta, în
afară de „nenea Dragoş”. El îi spusese că „singurul izvor al
puterii de a rezolva aşa ceva, ca şi atâtea altele -
asemănătoare sau nu - se află doar în noi!”...
79
Fata îşi sondează, din nou, „izvorul” miraculos, pentru

ca, oglindindu-şi chipul în el, să izbutească să treacă încă o
dată peste un prag de îndoieli şi de suferinţă...
21
Intrând în apartament, Dana se opreşte o clipă în faţa

oglinzii din hol, controlându-şi ţinuta şi înfăţişarea.
Tocmai atunci mama iese din bucătărie. O observă.
— Sărut mâna - spune fata, dând să intre în camera ei.
— Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva? o întreabă,
apropiindu-se şi cercetând-o mai îndeaproape.
— Nimic, ce să fie?!
— Tu ai plâns! constată mama îngrijorată. E ceva rău la
şcoală?
— Nu, mamă, ţi-am spus, nu e nimic. Nu te nelinişti...
— Mihai?!...
Dana intră în camera ei, fără să mai răspundă.
După câteva clipe, în care a rămas pe gânduri, femeia se
întoarce în bucătărie...
În cameră, fata dă cu ochii de tabla de şah, pe care
piesele sunt aşezate ca într-o partidă întreruptă...
Se apropie... Face o mutare, apoi, după o clipă de
gândire, le seceră pe toate cu mâna, măturându-le din faţă.
Prin uşa întâmplător rămasă întredeschisă, mama o
priveşte mută, din pragul bucătăriei. Şterge, absentă, cu
prosopul o farfurie pe care o are în mână.
Dana se aşază la masa de lucru. Ochii cercetează acum
fotografia făcută în parc, împreună cu Mihai, aflată pe o
80
George Şovu
etajeră de-alături. O priveşte lung, în timp ce în suflet îi

răsună vocea caldă a bătrânului fotograf din Cişmigiu: „O
fotografie la minut!... Durează toată viaţa!... Poftiţi!...
Durează toată viaţa!”...
O ia, îşi trece uşor degetele peste cele două chipuri,
parcă a mângâiere, apoi o aşază în sertarul biroului, pe
care-l mângâie încet, ca şi cum ar închide acolo, pentru
totdeauna, un vis de lumină. În acest timp, lacrimi mari, de
durere, i se preling pe obraz... Un zgomot de farfurie spartă
îi atrage atenţia, făcând-o să tresară. Se ridică şi închide
complet uşa de la cameră...
22
Când deschide uşa apartamentului în care locuieşte,

Geta dă cu ochii de tatăl său, arhitectul. E livid.
— Ce e cu tine, ţi-e rău? îl întreabă fata, îngrijorată.
Ducând un deget spre buze, tatăl îi arată că nu trebuie
să facă zgomot.
— Dar ce e, domnule, ce s-a-ntâmplat? insistă Geta, de
data aceasta în şoaptă.
— E doctorul aici! îi e rău mamei!
— Cum aşa? Ce-a păţit?
— S-a supărat c-ai întârziat... I s-a făcut rău... Inima! A
leşinat... Am chemat „Salvarea”! Doctorul i-a făcut o
injecţie şi-acum se pare că s-a mai liniştit.
Fata rămâne înmărmurită. Se apropie de dormitorul
părinţilor, păşind în vârful picioarelor. Uşa era deschisă.
Geta Ne opreşte, privind cum doctorul, un bărbat agreabil,
cu barbă, termină de luat tensiunea bolnavei...
81
Deşi se stăpâneşte, profesional pare îngrijorat; mama

Getei, cu ochii pe jumătate închişi, ar vrea să-l întrebe
ceva, dar medicul îi face semn să stea liniştită. Punându-şi
apoi stetoscopul la urechi, începe să-i asculte inima...
Fata ar vrea să intre, dar tatăl său o opreşte.
— Du-te la tine în cameră! îi spune.
— E grav, domnule doctor? întreabă mama, cu voce
stinsă.
Medicul evită să dea un răspuns direct:
— Aţi scăpat ca prin urechile acului - spune el, în timp
ce se apucă să scrie o reţetă. Dar să ştiţi că, dacă nu
eliminaţi din viaţa dumneavoastră orice stres, orice
supărare, riscaţi, oricând, un infarct!... V-am prescris aici o
serie de medicamente, de care aveţi nevoie. Vă rog să le
luaţi cu regularitate, chiar dacă vă veţi simţi mai bine - şi
vă veţi simţi, bineînţeles!... Mai presus de orice însă, nu
uitaţi că, pentru inimă, cel mai eficace medicament este
liniştea!
Doctorul îşi strânge trusa, salută şi se îndreaptă spre
ieşire... În hol, îl întâmpină tatăl:
— S-aveţi grijă de dânsa! Nu e glumă! spune omul
îmbrăcat în alb.
În timp ce arhitectul îl conduce spre uşă, în dormitor,

mama răsuflă uşurată. Are o mină veselă. Dă să se ridice
din pat şi să-şi aprindă o ţigară. Simţind că Geta intră în
dormitor, aruncă repede ţigările şi se întinde înapoi în pat.
— Mamă, cum te simţi? o întreabă fata îngrijorată,
luându-i mâna şi mângâindu-i-o cu un gest tandru.
— Acum mi-e mai bine! răspunde actriţa cu glas şoptit.
82
George Şovu
— Te rog să mă ierţi... Iartă-mă că te-am supărat... Îmi

pare foarte rău..., se căinează Geta, cu lacrimi în ochi.
— Lasă, lasă! O să-mi treacă! Nu-i nimic! o linişteşte
mama...
23
După plecarea Danei din staţie, Mihai rămăsese ca

paralizat. Trecuseră câteva minute, iar el mai privea încă în
urma troleibuzului. Nu-i venea să creadă... Cum fusese în
stare să-i spună aşa ceva?... Că „e uscată” pe dinăuntru!...
Şi-acum ce-o să facă? Dana era o parte din viaţa lui...
Cum să trăiască fără ea? Luptase atâta ca să ajungă până
aici: doi ani întregi! Doi ani, pe care astăzi îi aruncase pe
fereastră cu nişte vorbe pripite. „Hm! Ce-o să se mai bucure
Şerban!” îşi spuse, pornind, fără nici o ţintă, din scuarul în
care se afla staţia...
O vreme a rătăcit fără să ştie măcar pe ce străzi a trecut
Mersese aşa, într-aiurea: înainte, la stânga, la dreapta, iar
înainte.... De vreo două ori, paşii l-au dus până în
apropierea blocului Danei, pe care îl cunoştea foarte bine.
Se oprise însă la o distanţă oarecare, aşa ca nu cumva să
fie observat. Stătuse câtva timp, de fapt se învârtise printre
blocurile din jur. Ajunsese, la un moment dat, în
apropierea „băncii lui nenea Dragoş”. Stătuse şi el de
câteva ori pe ea. Dana îi povestise totul... „Ce frumoasă e
banca aceea! auzi şoapta unui gând. Dar, uite, acum stau
acolo două bătrâne; sporovăiesc... şi croşetează...”
83
Apoi plecase... Ajunsese până în Cişmigiu. Bătrânul

fotograf nu mai era. Îşi strânsese aparatul şi probabil că
plecase şi el acasă...
La internat, Ionică şi Adrian s-au repezit asupra lui.
— Unde umbli, domnule? l-a apostrofat Ionică. Te-am
aşteptat toată după-amiaza... Ai rămas şi nemâncat...
Apoi, văzându-l atât de trist, l-au luat mai cu binişorul.
— Ia spune, ce e cu tine? Te-ai certat cu Dana?
— Am terminat cu Dana! răspunde Mihai cu o voce de
mormânt.
— Hai că suntem mari, fratele meu, până nu intrăm noi
cu oiştea-n gard - câte unul, câte unul - nu ne lăsăm!
— Ai fost un prost! De ce trebuia să te cerţi cu Dana
pentru mine?! Ţi-am spus clar: Radu e mai bun! intervine
Adrian cu hotărâre, deschizând, în clipa următoare, uşa
spre a ieşi din cameră.
— Adriane, te-ai făcut băiat mare! Te felicit! exclamă
Ionică. Eu n-aş fi avut, mă, curajul să recunosc că altul e
mai bun ca mine!...
Se gândea aproape în fiecare clipă la ea şi, numai

gândindu-se, se simţea fericit. Orice ar fi făcut: rezolvând
probleme de matematică, învăţând la fizică, răspunzându-i
lui Isoscel, ori stând de vorbă cu Socrate, cu directorul, dar
mai ales cântând la chitară, Mihai se gândea la ea, la
Dana. Imaginea fetei, cu zâmbetul acela al ei - frumos şi
mirat, în acelaşi timp - din clipa în care a înţeles că el îi
pusese, timp de aproape doi ani, flori în bancă, plutea
peste realitatea oricărei clipe - de faptă sau de vis -, plutea
şi-i încălzea inima, făcându-l mai încrezător în viaţă.
84
George Şovu
Această stare de bucurie tainică, generată de cineva care

face parte din tine şi care se constituie ca o vatră de puteri
la care poţi apela oricând - pentru regenerare - în clipele
fără de soare ale vieţii tale, Mihai o mai trăise doar când
era mic - datorită aceleia ce-i dăduse viaţă şi pe care o
iubise atât de mult...
Sigur că nu spera ca Dana să simtă acelaşi lucru pentru
el, să-l... (aproape că se sfia să pronunţe cuvântul)
iubească tot atât de mult, dar asta nu-l interesa neapărat,
de fapt nu voia să-şi pună o asemenea problemă (mai
degrabă s-o cerceteze, că - de pus - şi-o pusese el, de mai
multe ori)...
Între imaginile care îi mângâiau ochii în fiecare seară,

înainte de a adormi - un fel de „Noapte bună!”, şoptit cu
multă afecţiune de către cineva -, se aflau cele din
momentele în care Mihai o sărutase pentru prima dată pe
Dana, iar ea, la despărţire...
... Se întâmplase în seara zilei în care sfârşiseră clasa a

X-a. Fuseseră şi ei, împreună cu ceilalţi, la nea Pândele, la
spital... Şi, după ce s-au asigurat că bătrânul lor portar
„este în afară de pericol”, s-au împrăştiat care-ncotro...
Mihai o pornise cu Dana de mână să-i arate parcul prin
care „se plimbase” cu ea... În toate visurile lui de până
atunci. De fapt, acela, parcul din vis, nu era neapărat unul
din Bucureşti. Mai degrabă semăna cu cel din grădina
şcolii din satul său, prin care aveau să se plimbe puţin mai
târziu, când au făcut excursia aceea nemaipomenită şi
când ei - Mihai şi Dana - au alergat - cu paşii şi cu sufletul
- prin murmurul de unde ale pârâului ce înconjura grădina
85
şcolii şi satul, pe-o parte, au alergat ca să prindă şi să ducă

mai departe, ca-ntr-o ştafetă fermecată, luminile de gând şi
de regească simţire din armoniile unora dintre versurile
eminesciene, trimise de cei doi tineri, acum, în lume, în
căuşul imaculat al unor bărcuţe de hârtie, bărcuţe... de
noroc...
Parcul în care au ajuns era mare, avea atâtea flori şi un
lac minunat, pe marginea căruia sălcii bogate, cu plete
lungi, ca nişte lacrimi de fericire, ocroteau şoapte şi gesturi
tandre ale unor îndrăgostiţi, ori mângâiau, răcorindu-le cu
legănarea lor, gânduri încrâncenate ale unor însinguraţi ce-
şi căutau liniştea ori visau, poate, la norocul unui zâmbet
frumos, care să le apară cine ştie de unde.
Când plimbarea le-a ostenit paşii, s-au aşezat şi ei pe
una dintre aceste bănci...
Mihai o privea, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru
prima dată. Era aproape mirat că o găseşte exact cum se
afla în fiinţa lui, cu fiecare frântură de stea de pe chipul ei,
din ochii ei, din zâmbetul cald şi bun al sufletului ce-i
tremura acum pe buzele ca petalele trandafirului - simbol
primit, în dimineaţa aceea, de el din mâna fetei... Tremurau
amândoi când şi-au apropiat feţele şi când, sfioase, buzele
s-au întâlnit...
Atunci i-a povestit despre mama lui, despre bunicul,
despre tatăl care îşi măsura viaţa după vârstele
locomotivelor pe care le condusese... Iar la despărţire, în
apropierea blocului Danei - se înserase bine şi nimeni nu-i
vedea - fata s-a înălţat puţin, ca o balerină ce se pregăteşte
să facă o piruetă, a întins mâna şi, dându-i deoparte pala
castanie ce-i străjuia parcă ochii, i-a mângâiat fruntea şi,
86
George Şovu
aplecându-i capul, i-a sărutat tandru fiecare pleoapă. Apoi,

i-a zâmbit şi a plecat...
„Ce minune de fată! îşi spusese Mihai, întorcându-se la
internat. Şi cât de deosebită pare faţă de altele!”...
Şi, în clipele acelea, îşi adusese aminte despre ceea ce îi
povestise cândva Adrian, despre ce „păţise” acesta în prima
lor vacanţă de liceeni, când ei - Mihai şi Ionică - fuseseră
nevoiţi să tocească pentru corigenţă la Isoscel...
„Păţanie frumoasă, bătrâne, dar care, ce mai, m-a scos

din ţâţâni!”...
Adrian era cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei
familii de ţărani dintr-un sat din Moldova. Ceilalţi patru se
împărţiseră: doi băieţi, două fete, sosiţi pe lume la câte doi
ani unul după altul, mai întâi fetele, apoi băieţii. Cel mai
mic se afla acum în clasa a doua. Odată, în clasa a VIII-a,
participând la un concurs al copiilor şi câştigând premiul I
(un concurs pe probleme de istorie - parcă spunea), Adrian
a primit în dar o chitară şi, de-atunci, a învăţat să cânte la
ea.
În vacanţa de după clasa a IX-a, părinţii i-au dat voie să
se ducă şi el vreo săptămână la o rudă de-a tatălui, dintr-
un orăşel nu prea îndepărtat de sat. S-a dus şi-a fost foarte
bucuros, pentru că ruda aceasta (era unchiul lui Adrian,
de fapt, frate cu tatăl său) avea un băiat exact de vârsta lui,
văr primar, cum ar veni. Fiind inginer silvic, unchiul i-a
dus pe ei doi - pe Adrian şi pe vărul său -, în săptămâna
87
aceea, la o cabană frumoasă, construită la poalele unei

păduri. I-a dat în primire cuiva să aibă grijă de ei...
Nu era prea multă lume la cabană, fiindcă se afla într-o
zonă mai sălbatică. Veneau unii turişti, se opreau pentru o
noapte, cel mai adesea, pentru o zi-două, şi-apoi plecau. În
săptămâna aceea însă, nu ştiu cum se făcuse că cele vreo
zece camere ale cabanei erau pline. Într-una dintre ele -
ceva mai mică - locuiau ei. Se nimerise ca printre locatarii
ceilalţi să fie şi oameni cu copii - vreo patru băieţi şi două
fete -, cu toţii mai mici, până în clasele a V-a, a VI-a, atât!...
Iată că, în penultima zi a şederii lor la cabană, a sosit
aici un bărbat de treizeci şi cinci-patruzeci de ani, om
distins, bine făcut, despre care a aflat că este inginer,
director al unei mari întreprinderi industriale dintr-un alt
oraş decât cel în care locuia vărul lui Adrian.
Directorul, aflat într-o vacanţă de câteva zile, era însoţit
de fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, proaspăt intrată în
liceu.
„Şi fata, şi fata cum era?” a întrebat Ionică, frecându-şi
palmele de curiozitate (asista şi el la povestire).
„Măi, fraţilor, exclamase Adrian - frumoasă, s-o bei într-
un pahar cu apă!”
„Excelent! Bravo! Bravo! Şi? a continuat Ionică, mi-
nchipui că, plin de iniţiativă - cum eşti tu -, n-ai scăpat
prilejul «s-o pui în temă», să-i arăţi frumuseţile
împrejurimilor. ..” (Fotbalistul îl lua, de fapt, peste picior pe
Adrian, făcând aluzie la timiditatea exagerată a acestuia,
atunci când era vorba de fete.)
„Ei, tocmai aici se află tot şarmul poveştii, că n-a fost
nevoie de «iniţiativa» mea - a continuat eroul... A avut fata
88
George Şovu
destulă şi o să râdeţi - cu mine, nu cu verişorul meu, care,

trebuie să recunosc, e un tip de tot interesul!”
„Ia uită-te la el, norocosul! Ce zici, Mihai?”
„Păi, ce să zic - a răspuns Mihai -, aştept s-aud «păţania»
şi mai ales de ce «l-a scos din ţâţâni»... Aşa că lasă-l în
pace, iar tu, Adriane, taie-i coada, că mă grăbesc!”
„Pe scurt, fraţilor, a continuat Adrian, fata - Monica se
numeşte - a pus ochii pe mine. (Jucam remi cu Iulian, cu
vărul meu, şi cu două fetiţe.) A dat-o pe una la o parte (a
rugat-o, chipurile, să-i cedeze ei locul) şi, după vreo
jumătate de oră (nu cred să fi trecut mai mult) a exclamat
că «s-a plictisit» şi că, dacă eu n-am nimic împotrivă, ar
dori să se plimbe cu mine! Dar, când a zis «vreau» - adică
«vreau să mă plimb!» m-a şi prins de mână şi s-a îndreptat
cu mine spre pădure. (Tatăl ei se afla la barul din cabană,
bea ceva.)”
„Iar bietul de tine ai băgat-o pe mânecă, aşa-i?” - s-a
auzit, din nou, glasul lui Ionică.
„De data aceasta, nu eşti departe de adevăr! a
recunoscut Adrian...
Ceilalţi ne-au urmărit cu privirea până în marginea
pădurii. Îi auzeam parcă chicotind în spatele nostru, deşi,
întorcând capul de câteva ori, am văzut că nu se mişcaseră
de la locurile lor...
Pentru mine însă, primul şoc fusese alegerea: de ce pe
mine şi nu pe vărul meu - băiat înalt, arătos? mă
întrebam... În al doilea rând, după vreo douăzeci de paşi,
m-a luat de braţ, s-a apropiat mult de mine - parcă nu mai
avea cum să meargă decât lovindu-se de piciorul meu - şi
m-a întrebat: «Ţi-e frică?» Probabil că tremuram, naiba
ştie!...”
89
„Dar i-ai răspuns pe loc, bărbăteşte: «Mie?»„ l-a ironizat,

iarăşi, Ionică.
„Nu chiar aşa, măi «expertule», dar i-am dat să înţeleagă
că eu, de pădure şi de jivinele ce, uneori, mişună prin
împărăţia ei, nu mă tem...
A râs şi, după câţiva paşi pe care i-am mai făcut, când
umbra mai întunecată a primilor copaci ne-a luat în
stăpânirea şi în ocrotirea ei, s-a oprit, s-a întors spre mine,
s-a prins cu mâinile pe după gâtul meu şi m-a sărutat
direct pe gură, ţinându-mi buzele sub apăsare secunde
întregi, până ce a trebuit să mă îndepărtez, ca să pot
respira...”
„Ce zici de asta, Mihai?” a întrebat Ionică pe un ton de
seriozitate care aproape că nu-i stătea bine.
„Eu cred că a vrut să facă pe teribila!... Să-l dea gata,
dintr-o mişcare, pe bietul Adrian al nostru... „
„Teribilă-neteribilă, să ştiţi că fata m-a mai pupat, timp
de vreo jumătate de oră, de zeci de ori, până ce am simţit
că... mi s-au dublat buzele...”
„Vezi ce-nseamnă să n-ai experienţă?”
„Recunosc - a fost prima fată cu care m-am sărutat.” „Şi
a doua?” întreabă Ionică.
„Pe-a doua... o aştept!”
„Şi toată povestea cum s-a terminat?” s-a interesat
Ionică.
„Păi, ne-am întors, iar după două ore a plecat. Mi-a lăsat
adresa şi mi-a spus să-i scriu... Vreţi să ştiţi dacă i-am şi
scris? Bineînţeles! Toată vara!... Şi ea mi-a răspuns, la
aproape fiecare scrisoare. Până într-o zi când m-a anunţat
că l-a cunoscut pe unul Dan, elev în clasa a X-a la liceul la
90
George Şovu
care intrase şi ea. Şi, gândindu-se că eu voi fi departe, la

Bucureşti, mă roagă... să nu mă supăr... etc., etc. ... Era în
ajunul plecării la şcoală...”
Mihai, în pijama, e în faţa oglinzii din baie şi se priveşte

intens.
„Ai fost un prost! De ce trebuia să te cerţi cu Dana
pentru mine? Ţi-am spus clar: Radu e mai bun!” se
zvârcoleşte în el ecoul vorbelor lui Adrian.
Mihai tresare...
„Şi de unde să ştiu eu dacă Adrian a fost sincer sau nu -
pare să-l întrebe el pe cel din oglindă. Dacă a făcut-o
numai din orgoliu rănit? Ori ca să curme o situaţie
penibilă?...”
De dincolo, din dormitor, se aude sforăitul uşor al lui
Ionică.
„Adrian, te-ai făcut băiat mare! Te felicit!... Eu n-aş fi
avut, mă, curajul să recunosc că altul e mai bun ca
mine!...” îşi rememorează Mihai vorbele bateristului...
După câteva clipe, deschide robinetul şi-şi răcoreşte faţa
cu apă...
— Cred că băieţii au dreptate! rosteşte el şoptit, vrând
parcă să-l convingă pe cel la care privea... Apropiindu-se de
imaginea din faţa lui, întinde mâna, ca şi cum ar vrea să-i
dea o palmă prietenească.
În timp ce face chiar acest gest, aude parcă vocea lui
Socrate, încurajându-l:
„Băiete, excelsior!”
91
Intrând tiptil în dormitor, se aşază cu grijă pe pat şi îşi

pune mâinile sub cap... Din patul de-alături, Ionică sforăie
mai departe.
Deodată, torsul ca de motan mulţumit se întrerupe şi, în
tăcerea nopţii, răsună clar, ca o poruncă, glasul viitorului
profesor de educaţie fizică:
— Mâine „dregi busuiocul”!... Ceri scuze Danei!...
Iar după câteva secunde, adresându-se lui Adrian:
— Şi tu mai termină cu figura aia de intelectual fleşcăit
care-adoarme cu cartea pe piept. Stinge veioza, că mă
deranjează! ... Se-ntoarce apoi pe-o parte şi, în curând,
„fusul” la care lucra începe să sfârâie din nou.
Adrian deschide ochii şi exclamă, zâmbind:
— Ăsta şi în somn ne iubeşte!.... Apoi stinge veioza,
hotărât să adoarmă.
În întunericul care a cuprins deplin încăperea, numai
ochii lui Mihai lucesc ca doi cărbuni aprinşi... La un
moment dat, băiatul aude răsunând clar cuvintele Danei
sub bolta îndurerată a fiinţei lui:
„Mihai, tu crezi cu adevărat asta despre mine?... Atunci
nu mai avem ce să ne spunem! îmi pare rău!”...
24
A doua zi, dimineaţa, Dana încercase să vorbească

neapărat cu directorul. Ştia că soseşte primul în şcoală,
aşa că a venit şi ea cu câteva minute mai devreme de
începerea cursurilor. Şi-a lăsat servieta în clasă şi s-a
92
George Şovu
îndreptat apoi către biroul lui Socrate. Acesta a primit-o

imediat...
A discutat câtva timp despre problemele elevilor din
liceu. Directorul se tot interesa ba de una, ba de alta... ca
şi când habar n-ar fi avut despre nimic. Ştia totul şi încă
foarte bine, numai că îi plăcea să asculte opiniile acestor
tineri care învăţau ce înseamnă răspunderea în viaţă,
„viaţa pe cont propriu” şi pe care el se străduia să-i înveţe
acest lucru cât mai bine.
Dana răspundea politicos, uneori cu surprindere, dar, de
la o vreme, începuse să se foiască pe fotoliu...
— A, nu te-am întrebat de ce-ai venit, de fapt, la mine?
spune Socrate, ca şi când atunci şi-ar fi adus aminte
despre asta.
— Ca să vă rog ceva, domnule director - răspunde
prompt fata.
— Dă-i drumul!
— Ştiţi..., încearcă Dana, vădit încurcată... Nu mă mai
pot ocupa de orchestră... Vă rog să mă înlocuiţi, să puneţi
pe altcineva!
— Poftim?!... Întreabă Socrate, ridicându-se de pe scaun.
Nici să nu te gândeşti! Cum o să pun pe altcineva? Cine-i
cunoaşte mai bine ca tine pe cei din orchestră? Şi-apoi,
până acum ai fost mereu alături de ei... Din câte ştiu, te
ascultă... iar tu eşti, ca să zic aşa, omul meu de încredere!
— Vă mulţumesc - răspunde Dana, cu ochii plecaţi (se
ridicase şi ea din fotoliu, imediat după gestul directorului)
-, dar... acum nu mai pot... Trebuie să mă pregătesc şi
pentru concursul de şah. Peste o săptămână am finală la
Constanţa... Şi pentru olimpiada de chimie...
Directorul o sfredeleşte cu privirea...
93
— Dana - i se adresează el, părinteşte -, tu ştii că pe

mine nu poţi să mă duci... Ai trecut şi prin momente mai
grele... Nu asta e! Spune-mi, ce s-a-ntâmplat? Te-ai certat,
cumva, cu Mihai?
Fata îşi pleacă din nou ochii:
— Da! răspunde ea îndurerată. Şi vă rog să mă înţelegeţi
că nu pot..., nu mai pot...
— Nu, nu te-nţeleg! Nu pot să te-nţeleg! Am nevoie de
line, pricepi? Aşa că - te ocupi în continuare de formaţie! (?
Iar?!...
— Vă rog, domnule director! insistă Dana...
— Şi încă ceva: data s-a decalat: concursul va avea loc
pvNlc trei săptămâni! Ai înţeles? Trei săptămâni!...
Dana rămâne cu ochii mari la Socrate:
— Dar nu putem repeta decât o dată pe săptămână!
replică ea.
— Repetaţi o dată pe săptămână - cum v-a spus diriginta
- şi de două ori pe zi - cum hotărăsc eu acum! Asta e!... Şi
să nu vă prind că vă fuşeriţi lecţiile! De altele - o să vă
scutesc, dar şcoala trebuie să rămână şcoală: cu sau fără
orchestră! Acum du-te, c-o superi pe Isoscel!
Profesoara intrase deja în clasă. Scria ceva pe tablă.

Văzând-o pe Dana - care încearcă să-i explice de unde vine
- îi face semn să se aşeze în banca ei, continuându-şi
demonstraţia începută...
Mihai caută să prindă ochii Danei, dar fata nu se uită
spre el... Şerban observă. Se bucură şi se întristează în
94
George Şovu
acelaşi timp. Auzise despre ceartă. Îl informase Lia, care

aflase de la Geta, iar Geta - de la Ionică...
Lia, care-l iubea pe Şerban, voise, de fapt, să-l testeze,
urmărindu-i îndeaproape reacţiile. Se convinsese de ceea
ce se temea atât de mult: Şerban o iubea încă pe Dana, ba
ar fi putut să spună - cu intuiţia ei feminină - că abia acum
o iubea cu adevărat. Şi ea - care spera să-l atragă tot mai
mult... Învăţase din ce în ce mai bine pentru asta (ştiind că
lui Şerban îi plac fetele „deştepte” - cum spunea el), se
îmbrăca cu lucruri de bun-gust, era tandră cu el, căuta să-
i intre neapărat în voie... Privită cu atenţie, Lia ar fi putut
să placă oricărui băiat, era realmente o fată frumoasă şi
agreabilă. Şerban însă...
„S-a întors roata - Şerbane!” îi spusese într-o zi Emil,
fostul lui coleg de bancă dintr-a zecea, „biologul”, văzându-l
cum o privea pe Dana.
Şerban a oftat, întorcând capul în altă parte,
recunoscând, prin aceasta, adevărul...
Când a deschis maculatorul de matematică, Dana a dat

peste un bilet (un pliculeţ, în care se afla un bilet) de la
Mihai. L-a deschis..., l-a citit... În esenţă, Mihai îşi cerea
scuze, rugând-o să-l ierte. Vorbea despre faptul că se
pripise cu vorbele acelea, că, în realitate, nu credea în ele...
Dar fata era prea supărată, aşa că, împăturind biletul, l-a
pus la loc în plic şi i l-a trimis înapoi.
— Hopaa!... Retur! exclamă Ionică, văzându-l. Nu da
drumul la lacrimi - îl încurajează el pe Mihai, după firea
lui, mucalită - că-ţi pun o pilă tare!
95
Apoi scoate un pachet de Kent şi-l întinde prietenului:

— Ia o ţigară, face bine la nervi!
— Ce, mă, eşti nebun? izbucneşte Mihai. Ce e cu ţigările
astea la tine?
— Susţin bişniţa liberă. Şi-apoi, sunt major, cu drept de
vot! răspunde Ionică cu emfază. Şi, scoţând o ţigară, începe
„să fumeze” la rece, mimând că „face rotocoale”. Isoscel îl
vede:
— Ce e cu tine, puişor? îl întreabă ea pierită de
indignare.
— Sunt nervos, doamnă! Fumez! răspunde calm Ionică.
Mi-am dat seama că am un prieten prost!
Profesoara face ochii mari, rămânând stupefiată, în timp
ce clasa izbucneşte în râs.
„Pila” despre care vorbea Ionică era, bineînţeles, Geta.

Cum se sunase de recreaţie, alergase la ea. O pusese în
temă, iar acum, împreună cu Mihai, le urmăreau pe cele
două fete care discutau aprins undeva, lângă o fereastră.
— Getei nu-i rezistă nimeni! exclamă Ionică, încântat.
— Nici Radu? remarcă Mihai, puţin răutăcios.
— Uite pe cine ajut eu! răspunde Ionică, făcând pe
bosumflatul. Apoi, văzând că cele două fete se despart şi că
Dana se îndreaptă spre ei, adaugă:
— Ţi-am spus, fratele meu? Geta a convins-o! Eu... mă
evaporez, ca să aveţi loc liber de... conversaţie.
Mihai rămâne singur. Îşi simte inima în gât...
96
George Şovu
— Te rog să nu te osteneşti zadarnic! îi spune Dana,

când ajunge lângă el, pe un ton calm, dar ferm. A rămas
doar clar că „nu mai avem ce să ne spunem!”...
Voiam să-ţi comunic - continuă Dana, schimbând tonul -
că data s-a decalat: concursul va avea loc peste trei
săptămâni. Am vrut să renunţ nici să nu mai trec pe
acolo... Dar directorul nu m-a lăsat. În plus, mi-a spus că
putem să facem repetiţie de câte ori vrem...
Mihai simte că înnebuneşte. Porniri contradictorii îl
sfâşie. Ar vrea s-o repeadă pe Dana, să-i spună că, dacă
este în stare să se poarte aşa, înseamnă că el s-a înşelat
asupra ei, că ea niciodată n-a simţit... şi că... Iar, pe de altă
parte, înţelege că treaba în care s-a angajat trebuie
continuată şi că, dacă ea va fi mereu prezentă acolo, chinul
lui va fi insuportabil. ..
Din toată această frământare învălmăşită, Mihai alege
doar câteva vorbe:
— Atunci, te-anunţ şi eu - spune el - că la şase avem
repetiţie!
— Mulţumesc! răspunde Dana, după care intră în clasă.
Şerban, prefăcându-se că priveşte printr-o fereastră din
apropiere, urmărise foarte atent toată scena. Se apropie de
Mihai.
— Am văzut-o pe Dana foarte afectată - îi spune el, pe un
ton colegial. Să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu cred că
e cazul să pui mai departe paie pe foc!...
— Nici tu să nu mi-o iei în nume de rău - îi răspunde
Mihai, imitându-i tonul dar asta e problema mea şi a ei!
Punct!
Şerban îi aruncă o privire tăioasă şi-i întoarce spatele...
97
Rămas din nou singur, Mihai înţelege că Şerban nu

merita un asemenea răspuns de „prost îngâmfat” - cum se
autocalifică el, pe loc, fără nici o reţinere... Simte că ar vrea
să spargă un geam, să ia pe cineva de guler ori să-şi tragă
două palme. Dacă n-ar fi aici, în şcoală, mai că ar face-o!
în sfârşit, cu sufletul învelit în catran, se hotărăşte să
intre şi el în clasă, fiindcă profesoara de engleză, cu care
avea oră în continuare, apăruse la capătul culoarului...
După chipul Danei - mai întâi - şi-acum după cel al
prietenului său, Ionică înţelesese că „pila” pusă de el n-a
prea funcţionat. Aşa că se preface foarte atent la
controlarea temei la limba engleză. Când înţelege că amicul
s-a mai liniştit, îi pasează imediat un bileţel pe care
notează: „Sursum corda, Mihai. Să nu ne dăm bătuţi!”
Mihai îi răspunde cu un zâmbet trist, după ce citeşte
biletul.
25
Repetiţia a început fix la ora şase...

Acum, Geta cântă cu înflăcărare melodia formaţiei:
„Liceenii rock’n’ roll”. Cântecul se revarsă cald, învăluind
sala pustie. Şerban priveşte, din când în când, spre Dana,
care se află în primul rând de fotolii.
Mihai sesizează o disonanţă la orga electronică. Face
semn de întrerupere.
— Ne oprim pentru a doua oară din cauza ta, Şerbane!
spune el nervos. Când repetăm, ne concentrăm pe
instrument şi-atât!
98
George Şovu
Şerban nu obiectează. Mihai avea dreptate. Gândurile

lui, colorate toate în gri, colindau aiurea, căutând ceva, un
suport pe care să se oprească, spre a încerca o regenerare.
Dar, până la urmă, în după-amiaza aceasta, aterizau-în
primul rând de fotolii al sălii în care se aflau, vibrând în
jurul unuia anume.
— Reluăm! comandă Mihai. De la început!... Şi formaţia
începu să cânte din nou...
După câteva minute, uşa din fundul sălii se deschide
încet. Prin ea apare bunicul lui Mihai - nea Matei, cum îl
cunoşteau membrii orchestrei, care fuseseră în excursie cu
două veri în urmă şi poposiseră şi în ograda lui.
Se strecoară neobservat, în linişte, şi se aşază pe un
scaun, în apropiere de intrare. Ascultă... Cuprins de vraja
cântecului, chipul lui, mai palid şi mai obosit decât atunci
când i-a cunoscut pe copiii ăştia, se deschide într-un
zâmbet, în timp ce în ochi îi apare o licărire nostalgică...
Geta, mutând microfonul în mâna dreaptă, aruncă, în
fugă, o privire spre ceasul de pe cealaltă mână. Ca la o
comandă, umbre îi coboară pe faţă, iar vocea îi capătă un
uşor tremolo...
Mihai sesizează, se-ncruntă, dar n-o întrerupe.
Deodată Geta se opreşte. Din ochii ei ţâşnesc lacrimi...
Cu toţii o privesc nedumeriţi... Ionică sare de la baterie
şi, ajungând lângă ea, o prinde pe după umeri, întrebând-o
neliniştit:
— Ce e cu tine, ţi-e rău?
Dar fata continuă să plângă în hohote...
Dana urcă în fugă pe scenă.
— Geta, ce s-a întâmplat? o întreabă ea îngrijorată.
99
— Linişteşte-te, linişteşte-te! o îndeamnă Ionică,

mângâindu-i timid părul. Inspiră adânc! Fă aşa, ca mine! îi
comandă el, înfoindu-se ca un cimpoi.
— Mama este foarte bolnavă - spune Geta, printre
suspine. Era să facă infarct din cauza mea. Nu vrea să mai
cânt în formaţie! Nu mă mai lasă! Să ştiţi, eu nu sunt
vinovată. M-am certat cu dânsa şi cu tata... Dar, de azi nu
mai vin, nu mai pot! Doctorul a zis că orice supărare poate
să-i fie fatală! Eu n-am nici o vină - repetă Geta. Îmi pare
nespus de rău că vă încurc!... Vă rog să mă iertaţi!... Poate
găsiţi pe altcineva... Şi, izbucnind din nou în plâns, se
repede spre ieşire...
Ionică dă să fugă după ea, dar Mihai îl opreşte.
Cu toţii sunt încremeniţi. Câteva clipe nimeni nu
îndrăzneşte să rupă tăcerea...
— Ei, şi cu asta - basta! Pentru noi, concursul s-a
terminat! spune cu rezonanţă gravă Mihai...
— Asta o să mai vedem! îi replică Dana energic.
— Ce să mai vedem? Dacă ne prezentăm, trebuie să
câştigăm! Şi acum nu mai avem cu ce!... Cu cine!
— Asta e părerea ta! îi răspunde Dana...
— Nu ţi se pare că prea decizi singur pentru noi toţi? îl
admonestează Şerban.
Mihai vrea să-i răspundă tăios, dar, aruncându-şi ochii
spre sală, îl observă pe bunicul său, care, între timp,
ridicându-se de la locul în care stătuse la început,
înaintase încet şi ajunsese lângă scenă.
— Bunicule, exclamă el surprins. Ce-i cu dumneata
aici?! Şi, coborând în grabă de pe scenă, se apropie şi îl
îmbrăţişează.
100
George Şovu
— Salut, nea Matei! i se adresează Ionică, bucuros,

coborând şi el şi venind să strângă mâna bătrânului.
— Bună ziua! spun şi Dana şi Şerban, apropiindu-se şi
ei... Numai Radu a rămas singur pe scenă. Observându-l,
Mihai îl prezintă:
— El e Radu, noul nostru coleg!
Acesta se înclină, salutându-l pe bătrân.
— Dar parcă mai era cu voi un băiat, Adrian..., remarcă
bunicul, care se vede treaba că ţinuse bine minte pe colegii
„de cântec” ai nepotului său.
— Lasă că îţi spun eu... ce este cu Adrian, îi răspunde
Mihai.
— Mă bucur că v-am văzut!... Pe mine vă rog să mă
scuzaţi... Vă doresc numai bine! spune Dana plecând.
Şerban şi Radu salută şi ei şi o urmează.
— Ce mai e pe-acasă, nea Matei? întreabă Ionică.
— Toate-s bune, băiete!
— Şi tata... ce sarcini v-a mai dat pentru mine?
— Uite, ţi-a trimis un pachet. De sarcini ai scăpat, de
data aceasta!
Ionică ia pachetul şi începe să-l amuşine...
— Poale-n brâu! exclamă el, adulmecând pe deasupra
pachetului. Apoi, mutându-şi nasul într-altă parte, adaugă:
Aici e plăcintă cu mere!... Iar aici... nu-mi dau seama... Nu
ştiu... O reţetă nouă?
— Or fi „mierte fierte”, Ionică, mai ştii? zice nea Matei.
Bateristul râde cu gura până la urechi.
— Uite şi pachetul tău, Mihai! îi spune bunicul. Să ştii că
plăcinta cu brânză e specială... pentru ziua ta! Eu am
făcut-o! La mulţi ani, băiete! mai spune el, îmbrăţişându-l.
101
— Aoleu! se vaită Ionică, aşa e, mă, că azi e ziua ta! Hai

să trăieşti!
Îl îmbrăţişează şi el, sărutându-l pe amândoi obrajii.
Bătrânul îşi priveşte ceasul de la mână...
— Mai ai până la tren, bunicule! spune Mihai.
— Nu..., că mă duc la spital..., răspunde nea Matei
încurcat. Trebuie să mă internez.
— Dar, ce e? Te simţi rău? întreabă nepotul cu
îngrijorare.
— Ei, fleacuri! Nişte analize! răspunde bătrânul,
bagatelizând. În câteva zile scap, mă întorc acasă!
Glasul bunicului nu era însă convingător şi, cu tot
efortul lui de a părea indiferent şi optimist, nu prea reuşise.
Băieţii depistaseră o vibraţie în neregulă şi-acum îl priveau
cu ochi măriţi, întrebători...
Ieşind pe coridor, păşesc toţi trei agale. În capătul

celălalt al coridorului, Dana, Şerban şi Radu discutau,
gesticulând...
— Ia te uită: să mă-mbogăţesc şi alta nu! îşi aminteşte
bătrânul, scoţând, dintr-un buzunar, câteva zeci de mii de
lei... De la taică-tău, pentru tine, spune el, întinzând banii
lui Mihai. Scoţându-i însă, nu observă că i-a căzut o hârtie.
Nepotul se apleacă şi, ridicând-o, îşi aruncă ochii pe ea.
Tresare.
— Uite, ţi-a căzut asta! îi spune voit degajat.
— A, o hârtie, o reţetă! Doctorii ăştia nu ştiu pe ce să te
pună să mai cheltuieşti banii..., răspunde bunicul.
102
George Şovu
Nu era o reţetă, ci o trimitere de la dispensarul din

comună către un spital din Bucureşti. Iar diagnosticul...
Ionică observase şi tresărirea lui Mihai şi efortul
bătrânului de a masca adevărul.
— Nea Matei, îţi mulţumesc mult! Şi... sărut mâna alor
mei! M-am dus... că am program de alergare. Sănătate
multă, să te faci cât mai repede bine!
— Să trăieşti, băiete! Şi vedeţi ce faceţi pe-aici! răspunde
bătrânul.
În timp ce Mihai şi bunicul rămân de vorbă lângă o
fereastră, Ionică se îndepărtează pe coridor, cu pachetul în
mână.
Şerban îi face semn şi-l trage deoparte:
— Voiam să-i spun lui, de-aceea n-am plecat, dar e cu
bunicu’... A început să mă calce pe nervi cu observaţiile pe
care le face... Se dă mare, dar îi tremură pantalonii pe el...
c-o pierde pe Dana... La urma urmei, nu e monopolul lui!
— Acum lasă-l şi tu în pace! îi spune Ionică, în timp ce
ies pe poarta şcolii. E bolnav bătrânul, se internează în
spital!...
În capătul culoarului, Dana continuă să discute cu

Radu. Acesta susţine, mai departe, că n-a făcut bine
certându-se cu Mihai din cauza lui.
— Dar nu m-am certat din pricina ta, nu înţelegi? îi
răspunde fata. La mijloc se află nişte principii, un anumit
adevăr...
— Principiile! exclamă Radu meditativ. Dacă le rupi de
viaţă, nu fac două parale. Iar în privinţa adevărurilor - de
103
multe ori le intuim doar, în timp ce ele pot avea alte feţe
decât acelea pe care ni le închipuim. Vorbeşti despre un
anumit adevăr - şi eu bănuiesc la ce vrei să te referi. Te
întreb însă: poţi să-mi răspunzi, cu mâna pe inimă, dacă el
există?
Dana îl priveşte lung... şi nu răspunde nimic...
— Vezi - continuă Radu -, de aceea cred că nu e bine să
fim aşa de categorici..., cel puţin în unele privinţe! Se pare
că viaţa este mult prea complicată, iar uneori noi ne
străduim, de parcă n-am avea ceva mai bun de făcut, să-i
adăugăm alte şi alte încordări, încâlceli, s-o otrăvim în mod
gratuit, şi, când înţelegem asta, e totdeauna prea târziu...
Un stol de porumbei planează lin prin aerul primăvăratic

de dincolo de ferestrele liceului.
— De la o vreme, mă tot gândesc la ce-a fost - îi spune
bunicul nepotului. Acum eşti băiat mare, ai optsprezece
ani... Ţi-au crescut aripi... Trebuie să le încerci!... Ei,
zborurile astea!... Dar, dă-le încolo de gânduri - conchide
bătrânul, luându-l pe Mihai pe după umeri şi pornind pe
culoar mai departe.
Ajungând în dreptul Danei, i se adresează cu o voce
caldă, izvorând parcă direct din suflet:
— Mi-a plăcut ce-ai spus, domnişoară. Atunci când crezi
în ceva, n-ai voie să dai înapoi. Eu zic să nu vă lăsaţi!
adăugă, de data aceasta privindu-şi cu deosebire nepotul...
104
George Şovu
26
Şerban aşteaptă în aceeaşi staţie de troleibuz, în care

altădată se despărţise de Dana. Văzând-o venind, îi iese în
întâmpinare.
— Te-am aşteptat anume, să ştii - îi spune el.
— Şerbane, te-am rugat să nu insişti! îi răspunde fata.
— Nu pentru ceea ce îţi închipui tu...
— Atunci?
— în legătură cu Mihai!
— Şi ce-ai vrea să-mi spui: „Că e băiat bun, dar are şi
lipsuri”?
— Asta o ştii şi tu!... Eu mă gândeam că am tras cu toţii
la o căruţă... Şi, uite, acum a ajuns pe butuci... Numai tu
ai putea s-o faci, din nou, să meargă!
Dana îl priveşte nedumerită...
— În ce fel? întreabă.
Pe chipul lui Şerban se vede cât de mult îl costă ceea ce
face. După o mică pauză, spune de parcă ar rupe cuvintele:
— Sunt ultimul om de pe lume care ar trebui să-ţi
propună lucrul acesta... Şi, totuşi... Renunţă la orgoliu!
Trebuie să te împaci cu el!
— Îmi pare rău, Şerbane - răspunde aproape enervată
Dana -, dar nu pot! Nu este o chestiune de orgoliu...
— Atunci, te rog să mă ierţi. La revedere!
Impresionată, Dana priveşte în urma lui.
— Şerbane! îl strigă ea.
Băiatul întoarce capul, oprindu-se câteva secunde.
— Oricum, îţi mulţumesc!
Zâmbetele abia începute, care pornesc şi dintr-o parte şi
din cealaltă, nu mai apucă să se întâlnească. Obosind,
105
parcă, pe drum, se sting în unde de tristeţe, care umbresc,

pe loc, chipurile frumoase ale celor doi tineri...
Dana se urcă în troleibuz gânditoare... „Poftim, îşi spune
în gând, adineaori Radu, acum Şerban!”... În esenţă, şi un
fapt şi celălalt o bucurau însă. Avea colegi buni, putea să
se bazeze oricând pe ei...
27
În faţa unui spital, Mihai şi bunicul stau de vorbă. Acum

se vede şi mai clar că chipul bătrânului este marcat de
boală şi de oboseală.
— Nu e nevoie, Mihai, să vii aici! îi spune. Vezi-ţi de
şcoală, că eu... aşa cum ziceam... În câteva zile scap!
— Ba am să vin, bunicule, de câte ori am să pot,
răspunde nepotul, trecând anume peste precizarea cu cele
„câteva zile”.
Un tremur de-o clipă s-a scurs aproape neobservat peste
buzele uscate ale bătrânului.
— Acum du-te, să nu întârzii! Aveţi atâta treabă! Şi cu
orchestra aceea - o s-o scoateţi voi la lumină... O să fie
bine, ai să vezi!
După câţiva paşi, întorcând capul, Mihai îl zăreşte pe
bătrân în acelaşi loc. Îşi fac semne de bun rămas; apoi
băiatul o rupe la fugă, cu ochii plini de lacrimi.
28
106
George Şovu
Pe biroul lui Şerban sunt îngrămădite tot felul de scheme

şi de cărţi, care trădează preocuparea lui pentru
electronică. Imaginea se completează, bineînţeles, cu
„instalaţiile” improvizate de băiat prin cameră.
Acum însă, Şerban cântă la pian o melodie duioasă, de
dragoste. Cântă, învăluind cu căldură chipul Danei din
fotografia aflată deasupra pianului. Se găsea acolo de peste
doi ani.
„De ce-o mai ţii?” îl întrebase tatăl, într-o zi.
„Fiindcă îmi place!”
„Fata sau fotografia?”
„Şi una şi alta!”
„Şi, de ce-ai părăsit-o, dacă-ţi place? Pe fată,
bineînţeles!”
„De prost!”
„Cu asta sunt de acord, că eşti aşa cum ai zis - a precizat
doctorul -, dar cred că e cazul...”
„Şi eu cred, dar, deocamdată, cred degeaba, nu reuşesc!”
a răspuns băiatul, trist.
— ... Iar cânţi melodia asta? îl întreabă doctorul pe

Şerban, venind dintr-o altă cameră şi îndreptându-se spre
ieşirea din casă.
— Şi tu iar pleci?
— Sunt de gardă!
Şerban reia câteva acorduri...
— S-a întâmplat ceva, din nou?
— Mereu se întâmplă câte ceva..., numai ceea ce trebuie
să se întâmple, nu!
— Măi, măi! - îl ironizează tatăl - eu zic să laşi
electronica şi să dai la filozofie!...
107
— Tată, aş vrea să te rog ceva - spune, pe neaşteptate,

Şerban, părăsind „filozofia”.
— Acum sunt grăbit... Lasă pe mâine! Ajungând însă în
preajma uşii, se răzgândeşte şi-l întreabă: Despre ce este
vorba?
— Despre un coleg!
— Dă-i drumul, dar repede!
— Mai bine te sun eu la spital!
— Cum doreşti! Mâncarea e în frigider. La revedere!
După plecarea doctorului, Şerban trece uşor cu mâna pe
clapele pianului, punând parcă un punct momentului
liric de până atunci. Se aşază apoi la birou şi începe să
lucreze concentrat...
29
În camera de la cămin, Mihai, stând pe pat, cântă la

chitară. Întâmplător, şi melodia lui e răscolită de note
elegiace.
Pe masa din mijlocul încăperii se află un platou încărcat
cu bucăţi de plăcintă cu brânză, iar alături, o foaie albă de
hârtie, pe care bunicul scrisese: „La mulţi ani!” Mihai
desfăcuse pachetul, aranjase plăcintele şi-acum îşi aştepta
colegii. Iată că unul a sosit: e Ionică, îmbrăcat în trening,
care apare în dreptul ferestrei deschise (camera se află la
parterul clădirii). Se opreşte din alergare, gâfâind. Ascultă
câteva secunde cântecul lui Mihai şi apoi remarcă, de
dincolo de fereastră:
108
George Şovu
— „Căci amorul e... un lucru foarte mare!...

subsemnează Ghiţă Popândău”... Dar eu, Ionică - spune el
în continuare te asigur că nici una nu merită!...
Mihai cântă mai departe fără să-i dea atenţie.
— Ştii la ce m-am gândit? zice, de data aceasta serios, în
timp ce pisează asfaltul de sub fereastră cu „alergare pe
loc”: o înlocuim pe Geta şi gata!
— Din inimă? întreabă ironic Mihai.
Ionică mai întâi oftează, apoi face precizarea de rigoare:
— Din formaţie!... Tragem un concurs pe cinste şi nu se
poate să nu răsară o stea... pe firmamentul constelaţiei
„Liceenii”!
— Dacă avea de unde, răsărea ea până acum - răspunde,
cu aceeaşi amicală ironie, Mihai -, că doar toată lumea ştie
cine bate la tobă!...
Alergând mai departe, pe loc, Ionică întreabă, chipurile
ca despre un fapt divers:
— Auzi, aia era o foaie de trimitere la spital?
— Da! răspunde Mihai, lăsând chitara deoparte.
— E ceva rău?
— Cred că da!...
Uşa dormitorului se deschide şi Adrian îşi face apariţia,
radios.
— La ora asta se vine, musiu? îl ia la rost Ionică de
dincolo de fereastră, bucurându-se că poate să schimbe
discuţia începută cu Mihai.
— Eu pot să-mi permit orice, chiar şi plimbări sub clar
de lună - răspunde Adrian. Nu tu chitară, nu tu concurs,
nici examen la facultate...
— Dar examen de ce nu? îl chestionează, mai departe,
Ionică.
109
— Fiindcă trebuie să pun şi eu spinarea la bătaie -

pentru cei patru de-acasă, mai mici...
— De scăpat, nu scapi: spune unde-ai fost?
— Mai exact: cu cine?
— Mă rog: „cu cine”?
— Cu una de-a noua!
— Aha: corupi boboace! îl ironizează Ionică.
— Pardon, le cresc! soseşte răspunsul prompt al lui
Adrian.
— Şi la seral nu s-o fi putând, dacă tot e vorba de
„spinare”? Munceşte şi învaţă! revine Ionică la problema
examenului.
— La asta rămâne să ne gândim, colega! răspunde
Adrian, aprinzând în aceeaşi clipă lumina...
Privirea îi cade pe platoul cu plăcinte.
— A fost bunicul tău pe-aici? Ori tatăl tău?
— Bunicul! răspunde Mihai.
— Extraordinar! exclamă Adrian, citind urarea de lângă
platou. Ziua ta şi nu spui nimic? Ia dă urechile încoace,
stimabile!
— Numai una, numai una! strigă Ionică, sărind în
cameră, pe fereastră. Cealaltă lasă-mi-o mie!...
30
— A fost foarte bună plăcinta, bunicule! spune Mihai,

aşezând câteva flori într-un pahar cu apă de pe noptiera de
lângă patul lui nea Matei. Îţi mulţumesc foarte mult că te-
ai gândit la mine şi că mi-ai făcut-o!...
110
George Şovu
— Dar la cine ai fi vrut să mă gândesc? Hm?! la cine?

zice bătrânul, privindu-l cu drag şi întinzând mâna să-i
mângâie obrazul. Ia stai aici, lângă mine, să te văd mai
bine! îl îndeamnă el. Că noi ne vedem rar... şi uite că nu
prea apucăm să stăm de vorbă...
Mihai se aşază pe marginea patului.
— Ştii cine a fost mai adineaori la mine?... M-am bucurat
foarte mult!
— Cine, bunicule?
— Un doctor, tatăl băiatului care e cu voi la orchestră,
Şerban!
— Lucrează aicea? întreabă Mihai cu mirare.
— Tocmai că nu! A aflat de la fiu-său... Ce om
cumsecade! A venit anume pentru mine!
Mihai a rămas pe gânduri... Simte ceva cald învăluindu-i
sufletul... „Şerban mi-a dat o lecţie! îşi spune. Mă întreb
dacă eu aş fi fost în stare de aşa ceva?!...”
În timpul acesta, o asistentă deschide uşa şi-l anunţă:
— Vine contravizita! Să nu te găsească aici, că mă
ceartă!
— Mulţumesc, mulţumesc! îi răspunde Mihai,
pregătindu-se de plecare.
— Sărut mâna, bunicule! spune el. Mai vin eu pe la tine!
şi se apleacă să-l sărute.
— Mihai - i se adresează bătrânul -, aş vrea să-ţi spun...
Băiatul îl ascultă cu atenţie.
— Vreau să te rog... să nu uiţi ceea ce mai discutam noi,
când erai mai mic... să nu uiţi că-n viaţă trebuie să crezi în
ceva! Cel ce nu crede e un om de nimic!... Iar, când crezi,
eşti dator să găseşti puterea să mergi până la capăt!...
111
Mihai îl priveşte impresionat. Are senzaţia că se află în

clipele rostirii unui testament. Îi vine să plângă, dar se
abţine. Ochii i se umezesc, totuşi...
— Şi încă ceva - continuă bătrânul, scoţând de lângă el,
de sub pătură, cavalul, renumitul lui caval, la care învăţase
să cânte şi Mihai, după moartea mamei sale, şi al cărui
plâns duios de doină fusese ascultat şi de Dana, într-o
seară din vara trecută, pe prispa casei lor, din satul de
lângă pădure... Ţine-l tu!... Să nu se piardă pe-aici! E o
amintire... a noastră..., mai spuse bunicul. Ei, şi-acum du-
te! îl îndeamnă el, schimbând tonul, du-te, că te pomeneşti
c-apar doctorii! Şi să ştii, la concursul acela al Vostru vin şi
eu.
— E peste trei săptămâni, bunicule!
— Vin, vin! precizează bătrânul, nu-ţi face griji!...
Mihai pleacă cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Cum e, mă? îl întreabă Ionică, nerăbdător, ieşindu-i

înainte. Îl aşteptase la poarta spitalului. Nu vrusese să
intre şi el, să nu-l mai tulbure în plus pe bătrân...
— Nu e bine! răspunde Mihai încă afectat...
După câţiva paşi, îi arată o sacoşă de plastic:
— Mi-a dat cavalul... „să-l ţin eu”!...
înţelegând semnificaţia gestului, Ionică se întristează.
Figura lui capătă o expresie gravă.
112
George Şovu
— Ştii ceva, Ionică? spune Mihai, după multe minute în

care amândoi păşiseră alături, dar într-o deplină tăcere...
Nu mai dau la Politehnică! Mă fac profesor de matematică!
Ionică zâmbeşte ghiduş:
— Să nu te-audă diriginta, că te pupă drept în creştet.
— Să ştii că nu glumesc!
— În cazul acesta, fratele meu, e nemaipomenit! Ai
merita să te îmbrăţişez..., dar las’ c-o fac la cămin, să nu
râdă lumea de noi, pe stradă... Trebuie să recunoşti însă,
revine bateristul după câţiva paşi, că, până la urmă, te-ai
dat după mine!... Facem o formaţie la noi în sat, de le luăm
maul la toţi!
Noaptea, la cămin, Mihai nu putea să adoarmă. Atâta îl

impresionase starea bătrânului..., şi vorbele lui, că parcă-şi
pierduse cumpătul. Îşi iubea tatăl, dar, după moartea
mamei, bunicul, mai ales, îi fusese şi mamă, şi tată... Cu
cât drag îl aştepta, când sosea în vacanţe, cât de frumos se
purta cu el, câte nu-i spunea şi câte nu făcea pentru el, ca
să-l bucure, ca să nu simtă „că nu are mamă” - cum îl
auzise, odată, spunând unei vecine de casă.
Şi-acum el - omul acela întreg şi bun -, aşa, dintr-o
dată...
Când A sosit în cameră, nu ştia ce să facă, unde să pună
cavalul-acela, care era parte din fiinţa bunicului... L-a
aşezat, mai întâi, în dulap... Apoi, părându-i-se că nu stă
bine acolo, l-a pus în geamantan... Iar seara, l-a luat şi l-a
strecurat sub pernă... „M-am prostit, mă port ca un copil”,
113
şi-a spus. Ionică şi Adrian au observat, dar n-au zis

nimic... Apoi au adormit...
Mihai se acoperă cu cearşaful peste faţă, sperând să se
liniştească şi el. Dar, tocmai atunci, de undeva, din fiinţa
lui, începe să curgă din nou firul acela de cântec, tremurat
şi înlăcrimat, pe care de atâtea ori îl ascultase pe prispa
casei, izvorând direct din sufletul bunicului şi căruia şi el
se încercase, uneori, să-i dea viaţă... Acum şopteşte,
şopteşte şi, din când în când, împrumută chiar glasul
bătrânului de la spital: ... „în viaţă... să crezi în ceva!...
Trebuie să găseşti în tine puterea să mergi până la
capăt!”... Ori răsună precum chemarea, desuet patetică, a
celuilalt bătrân - fotograful din Cişmigiu: „Poftiţi!... O
fotografie la minut!... Poftiţi!... Durează toată viaţa!... Toată
viaţa!”...
„Doare toată viaţa!” rosteşte, revoltată parcă, fiinţa lui
Mihai, în timp ce băiatul, ridicându-se din pat, intră în
camera de baie şi-şi bagă, sub jetul de apă de la robinet,
capul înfierbântat...
31
Pe scena sălii de festivităţi a liceului, o fată frumuşică se

chinuie să cânte o melodie de muzică uşoară. Efectul este
însă lamentabil. Băieţii din formaţie, constituiţi în juriu,
sunt la instrumentele lor şi o acompaniază. Schimbă între
ei priviri disperate...
— Mulţumesc, Sanda! spune Mihai, oprind-o. Apoi, a-
dresându-se Danei, cu un aer oficial, întreabă:
114
George Şovu
— Mai e cineva înscris?

— Mihaela Soare, dintr-a X-a A!
— Prezent! se aude glasul fetei, care se ridică din rândul
celor douăzeci-treizeci de eleve aflate în sală şi urcă pe
scenă.
— Ce cânţi? o întreabă Mihai.
Fata rosteşte titlul unei melodii şi începe să cânte,
acompaniată de Mihai la chitară şi de Şerban la orga
electronică...
În timpul acesta, Geta îi face semn lui Ionică şi amândoi
se retrag într-un colţ al scenei.
— Ia ascultă - i se adresează ea în şoaptă -, de ce n-o
luaţi voi pe Dana?... Am auzit că anul trecut, la „balul
bobocilor”, când eu am fost în spital, ar fi cântat foarte
bine!
— Da’ ce crezi tu că ăsta nu fierbe? spune Ionică arătând
spre propriul său cap... Toată dimineaţa m-am ciondănit cu
Mihai pe chestia asta.
— Şi?
— E un catâr! Şi el zice că ar fi bună... Dar, auzi ce i s-a
năzărit: cică, dac-o luăm pe ea, toţi vor spune... mă-
nţelegi...
— Ce să-nţeleg?
— Că a făcut-o anume,... aşa, ca să-i intre în graţii, ... să
se împace cu ea... Asta ar fi „primo tempo”... Şi „secundo” -
că a promovat-o-n formaţie, fiindcă e prietena lui!... Zice că
nu e principial s-o ia şi gata! Şi, poate că are dreptate, îl ştii
cât este de exigent!...
— Of... şi Mihai ăsta, cu „exigenţa” şi „principiile” lui!
exclamă solista enervată.
115
— Geta, nu-i chiar aşa - intervine Ionică. Ştii ce mai

zicea?... „Să admitem că o luăm pe Dana... Dar dacă nu
iese bine treaba? N-o compromitem? Şi-atunci cum mai
dau ochii cu ea?”...
Fata care cântă în acest timp are o voce agreabilă.
Interpretează cu o anumită acurateţe, dar nu depăşeşte
limitele comunului...
Ionică s-a aşezat şi el la baterie şi începe să
acompanieze, trăgând cu ochiul spre Geta, care acum
discută aprins cu Dana, în sală. E clar că prietena lui
Ionică îşi informează colega despre opiniile lui Mihai. Dacă
cineva ar fi trecut atunci,pe lângă ele, ar fi auzit clar ceea
ce preciza, „în concluzie”, Geta.
— Ai înţeles? De-asta nu te ia! îi este teamă c-o să se
spună că vrea să se-mpace cu tine, să-ţi intre în graţii...
Sau că, dacă nu va ieşi bine - te va compromite, ori el... nu
vrea să facă aşa ceva!...
Dana priveşte lung spre Mihai. E o privire incoloră, nu
ştii ce să culegi din ea...
Cântecul se termină. Cei din sală aplaudă.
— Gata! Vă mulţumim! spune Mihai, adresându-se a-
sistenţei.
— Urmează deliberarea juriului! intervine Ionică, bătând
în tobă.
Rezultatul vi-l anunţăm noi! adaugă Mihai...
Sala e acum goală...
116
George Şovu
— Mihai, sare Ionică de la baterie, dacă vrei să plângi -

uite batista mea. E mai mare! spune el, despăturindu-şi
batista.
— Lasă-mă cu prostiile tale! îi răspunde Mihai,
morocănos.
De-aproape un minut, Şerban o priveşte cu insistenţă pe
Dana. Iată-l, în clipa aceasta, intervenind entuziasmat:
— Fraţilor, avem orbul găinilor! exclamă el.
Toţi întorc privirile, cercetându-l contrariaţi.
— Solista se află aici! continuă Şerban.
Cei de pe scenă o privesc pe Geta.
— Nu, nu ea - intervine mai-marele peste orga
electronică -, la Dana mă refer!
— La mine? întreabă aceasta cu sinceră mirare.
— Da, la tine, subliniază, încă o dată, fostul prieten al
Danei, în timp ce chipul lui Mihai intră tot mai mult în
penumbră. Cine-a cântat acum un an, la „balul bobocilor”,
când Geta era bolnavă? Nu tu? adaugă Şerban.
— Atunci a fost o întâmplare! răspunde repezit Dana. O-
ntâmplare şi-atâta tot! Ce, eu am voce de concurs? Aceea
era o reuniune...
— Dana - intervine Radu -, ia trece-te şi tu pe lista
concurenţilor şi poftim microfonul!
— Hai, Dana, te rugăm! insistă Şerban...
Mihai se-ncruntă, din nou. Este evident că nu-i convine
soluţia.
— Bine, mă supun, rosteşte Dana, uitându-se spre
Mihai. Ce cântăm? întreabă ea, luând microfonul.
— Melodia noastră: „Liceenii rock ’n’ roll”! propune
Ionică...
117
Mihai dă semnalul şi orchestra începe... Dana „intră”

corect şi începe să cânte... Dar, pe măsură ce melodia se
derulează, pe feţele celor din formaţie se aşterne
dezamăgirea. Interpreta observă şi se-ntrerupe...
— Doriţi să continui? întreabă ea cu luciditate...
Se lasă un moment de stânjenitoare tăcere...
— Şi, totuşi, „solista” se află printre noi! spune, de data
aceasta, chiar Dana.
Ochii tuturor se măresc ca la comandă... Ionică se
preface că o caută printre instrumente, ciocăneşte în tobă:
— Unde s-o fi ascuns, dom’le? întreabă el „serios”.
— Este şeful formaţiei noastre! continuă Dana, întinzând
microfonul lui Mihai. Acesta însă nu-l primeşte, replicând
tăios:
— Nu permit nimănui să-şi bată joc de mine!
— Mie mi s-a cerut să cânt - şi-am cântat! Fă-o şi tu!
Ionică se ridică de pe scaunul său de parcă ar fi
proiectat
de un resort:
— Mihai - i se adresează, ca-n momentele lor de cea mai
caldă prietenie -, ştii că e o idee?
— Chiar aşa! intervine Şerban. De ce neapărat solistă?
Tu ai voce frumoasă! adaugă el convins.
— Ar fi o găselniţă! spune Radu.
— E şi fotogenic! glumeşte Ionică. Şi, dacă e nevoie, îl
deghizam în solistă. Play-back-ul îl face Geta!...
Izbucnesc cu toţii în râs.
Nemaiavând încotro, Mihai pregăteşte microfonul.
La semnalul lui, formaţia începe să cânte...
118
George Şovu
Mihai are un timbru cald, plăcut, iar interpretarea este

vibrantă, convingătoare. Prinşi de melodie, cântă cu toţii
bucuroşi, cu dăruire.
Deodată, întorcându-se spre sală, Mihai îl zăreşte pe
Socrate într-un fotoliu din ultimul rând. Se opreşte
involuntar şi, o dată cu el, formaţia.
— Am priceput -- spune directorul, ridicându-se. Pentru
melodia aceasta poate era mai potrivită o fată... Dar e
foarte bine şi aşa! Daţi-i bătaie! mai spune el şi iese din
sală.
Ionică radiază de bucurie.
— Dana, eşti mare! Dă-mi voie să te pup! exclamă
bateristul-compozitor.
— Nu se poate, că te vede Geta! răspunde Dana, râzând.
— Ea nu e geloasă! subliniază Ionică, dintr-o dată
cătrănit, privind spre Geta, care tocmai atunci stătea de
vorbă cu Radu. Se-ndreaptă grăbit spre ei:
— Ţi-am mai spus, mă, s-o laşi în pace! Nu ţi-e de-ajuns
că stai toată ziua cu ea în bancă? îşi admonestează colegul.
Radu râde, în vreme ce Geta, ridicând un deget
ameninţător, îi spune „amicului”:
— Ionică, nu uita convenţia!...
Membrii formaţiei păşesc ca într-un marş triumfător pe

coridorul pustiu al liceului. Mihai, bucuros, se află în
fruntea lor.
— De mâine, program non-stop! anunţă el.
Deodată, Ionică ciuleşte urechile:
— Ssst! spune el, în şoaptă.
119
Se opresc cu toţii. Zgomotul unor tocuri de pantofi

înţeapă strident liniştea.
— Ghici ghicitoarea mea -- zice Ionică. Şi, în clipa
următoare, încep cu toţii să silabisească:
— I-sos-... Apoi, fără tranziţie, salută în cor pe aceea ce
apăruse pe după colţul coridorului:
— Bună ziua, doamnă profesoară!
— Puişorilor, spune Isoscel, în loc de răspuns la salut,
am aflat „bucuria”. Personal, nu sunt de acord, dar
disciplina e disciplină. Aşa că - faceţi repetiţie de câte ori
vrea directorul..., dar şi eu vă ascult... de câte ori am să
doresc... să mă conving că învăţaţi şi la matematică.
Succes!
Apoi, întorcându-se către Mihai, îi ordonă:
— Tu vino cu mine!
De cum au intrat în Cabinetul de matematică, Isoscel a

întors, dintr-o dată, spre Mihai o faţă emoţionată, de
nerecunoscut.
— Am aflat că vrei să te faci profesor de matematică -
spune ea, pe neaşteptate. Nici nu ştii cât de bucuroasă
sunt. Îţi mulţumesc!
— Doamnă profesoară, încearcă Mihai o explicaţie...
— Nu, te rog! Nimic mai mult! Lasă-mi bucuria întreagă.
Să ştii că am să te ajut cât am să pot eu de mult... Uite, ţi-
am adus deja tabelele astea de logaritmi. Ţi le dăruiesc! Cu
ele am învăţat şi eu când am dat admiterea la facultate -
120
George Şovu
mărturiseşte ea, cu lacrimi în ochi... pentru imaginea

tinereţii de-atunci, fără îndoială... Ia-le... ca pe un simbol!...
E rândul lui Mihai să se emoţioneze, văzând-o pe Isoscel
într-o asemenea ipostază.
— Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă, doamnă,
spune el.
Isoscel îl sărută, ca o mamă, pe frunte...
32
Zilele care au urmat au fost, într-adevăr, cu „program

non-stop”. Şi la repetiţii - pentru concurs -, şi la celelalte
treburi din tacâmul bogat al obligaţiilor şcolare. În ceea ce-
o priveşte pe Isoscel, ea s-a ţinut de cuvânt: i-a ascultat, în
fiecare oră de matematică, şi pe membrii formaţiei... Într-o
zi, a scos, în acelaşi timp, la tablă pe Ionică şi pe Radu şi i-
a pus „la concurs”, după cum s-a exprimat ea, „la un
concurs în avanpremiera celuilalt! Să vedem cine câştigă!”...
Şi-a câştigat Ionică, terminând şi mai devreme „porţia” de
probleme primite, şi fără nici o greşeală. Drept urmare, în
rubrica din catalog, s-a aşternut un zece barosan şi
gogonat, care i-a dat, din ziua aceea, stăpânului său
aplomb de adevărat matematician. Radu a primit numai
opt: deşi „cu stofa”, a făcut câteva greşeli, pe care Isoscel le-
a sancţionat fără drept de apel. Ionică - în împrejurarea
respectivă - s-a tot căznit să constate cât a crescut el în
ochii Getei, o dată cu zecele de la matematică, dar, în
concluzie, i-a comunicat lui Mihai îngrijorarea cum că ar
trebui să treacă pe la doctorul de ochi, deoarece, cu
121
siguranţă, vina e la el, „nu mai vede bine” - atâta vreme cât
în privirile Getei nu observă nici o modificare.
În schimb, de la eşecul de „solistă”, Dana era tot mai des
împreună cu Geta - şi la şcoală (nu ştiu ce tot şuşoteau), şi
acasă - când la una, când la alta, cică învăţau împreună.
Din când în când, Geta - „vedeta cântecului” - nu răbda să
„nu-şi răscolească” repertoriul, folosindu-şi camera drept
scenă, iar Dana se afla pe post de public - „avizat”, desigur,
căci ea însăşi începuse s-o imite pe colega ei, propunându-
şi să înveţe cum „să cucerească sala”... Dar toate astea se
făceau fără ştirea părinţilor Getei, mai ales a mamei, care
cine ştie ce-ar mai fi „păţit”, supărându-se. De aceea, când
fetele (dacă se întâmpla să fie împreună) o vedeau, de la
fereastră, intrând în curtea casei, opreau imediat
casetofonul (ascultau uneori muzică, chiar imprimări
proprii ale Getei), ascundeau toate elementele de „recuzită”
şi deveneau două şcolăriţe cuminţi şi harnice...
Într-o zi însă.
Dana sosise, ca de obicei, în casa colegei sale. Au băut
cafele, citronadă, au discutat. Apoi Geta, deschizând
dulapul în care-şi păstra rochiile, a invitat-o să-şi aleagă
una spre a se pregăti să apară „pe scenă”. Văzându-le
aliniate, multe şi frumoase, ca soldaţii la paradă, în ochii
Danei au apărut fâlfâiri de umbre. A refuzat alegerea,
îndreptându-şi privirea spre smochingul tatălui colegei
sale, rătăcit, din întâmplare, în acelaşi dulap. A pus mâna
pe el şi, în nici un minut, a devenit un elegant cavaler, gata
de dans.
— Evrica! a strigat Geta, începând să se dezbrace, cu
gândul de a apărea în faţa „cavalerului” cu o rochie pe
122
George Şovu
măsură. Dana, nemaiavând însă răbdare, şi-a invitat

„partenera”... dezbrăcată, la dans.
Tocmai atunci însă, adică în clipele în care dansul era
mai îndrăcit, pe fundalul unei melodii rock ce izvora dintr-
un casetofon, în uşa camerei a apărut - adevărată năpastă
căzută pe capetele bietelor fete - Isoscel, profesoara lor
dirigintă, care se afla în exerciţiul unei „vizite la domiciliu”.
Sunase la intrare, dar nu-i răspunsese nimeni. Auzind
cântându-se înăuntru, a apăsat pe clanţă. Aceasta s-a
deschis. Apoi s-au deschis, tot astfel, şi alte uşi până la cea
dincolo de care, iată - prăpădul de pe lume eleva ei, goală
(adică aproape goală, fiindcă are acolo ceva - e adevărat, cu
totul transparent - pe trupu-i de liană), dansează cu un
„tip” în smoching.
Răcnetul de disperare este însoţit de un gest energic,
care-l întoarce pe individ cu faţa spre profesoară...
— Aţi înnebunit? a mai apucat să strige, dispărând apoi
pe uşă...
Când a constatat că Socrate „zâmbea a râde”
ascultându-i povestirea, exprimată mai ales prin gesturi, a
apucat cu mâna dreaptă o călimară de pe birou şi,
trântind-o, într-un efort de descărcare, a slobozit
dinlăuntrul acesteia o ploaie albastră care, pe loc, a
„împodobit” atât propria-i faţă, cât şi pe cea a directorului.
Un hohot de râs i-a cuprins pe-amândoi, în timp ce se
apropiau de aceeaşi oglindă, stingând încordarea în lumina
unui proiect de „demers educativ” ce-ar fi urmat, după
opinia lui Isoscel, să fie îndreptat, în mod-obligatoriu,
împotriva „neruşinatelor”.
La o analiză mai atentă însă, aplicată „cazului” chiar a
doua zi, întâmplarea s-a dovedit o uşoară şi mai ales
123
frumos vinovată năstruşnicie... Mirarea cea mare a celor

ce-au auzit această calificare a fost că ea a venit chiar din
partea lui Isoscel...
Astfel s-au liniştit şi fetele, iar în ceea ce priveşte
formaţia muzicală, lucrurile curgeau într-o albie normală,
Mihai cânta bine şi frumos, repetiţii se făceau de mai multe
ori pe zi, totul era în regulă. Chiar Socrate, directorul, a-
sistând la un asemenea exerciţiu, va exclama, în curând:
„Bine, băieţi, e foarte bine! Bravo!”...
33
Mihai pare mulţumit. Întins în patul său, îşi pune

mâinile sub cap şi închide ochii... În liniştea camerei, nu
pătrunde decât rumoarea specifică unui joc de fotbal, din
curtea căminului....
Deodată, deschide ochii, devenind atent. Se ridică în
capul oaselor. De undeva se aude melodia formaţiei lor,
cântată de o voce vibrantă de fată. Interpretarea e caldă,
extrem de nuanţată.
Mihai este buimăcit, nu ştie ce să creadă. Îşi astupă
urechile, pentru ca, după câteva clipe, destupându-le, să
audă iarăşi cântecul.
„Nemaipomenit!” exclamă, realmente neştiind ce să
creadă. Orchestra pare a lor, dar ei nu sunt acolo. Parcă
instrumentele ar cânta singure... Şi, lui Mihai, câteva clipe,
chiar i se pare că, în cameră, cele două chitare - a lui şi a
lui Radu - au început să cânte... Iată, totodată, ciocanele
bateriei lui Ionică, de asemenea zbuciumându-se singure,
124
George Şovu
ca şi clapele de la orga electronică a lui Şerban, care se

ridică şi se coboară ca într-un dans numai de ele ştiut...
Vocea însă?... A cui e vocea?!... Că nu pare să fie a Getei!
Mihai ascultă şi mai atent... Nu, sigur, nu! N-a auzit-o
niciodată...
Se freacă la ochi şi priveşte înjur... Cântecul îl învăluie

tot mai mult!... Sare din pat şi deschide uşa: pe coridor -
nimeni! Aleargă la fereastra deschisă... În clipa aceea,
melodia se întrerupe brusc... Mihai priveşte atent, speriat:
în curte se află doar câţiva băieţi care bat de zor mingea şi
un elev cu ochelari, ce trece prin apropiere de fereastră...
Se-ntoarce, se aşază din nou pe pat, cu privirea pierdută în
gol.
34
Cam în acelaşi timp, Ionică se afla în faţa unui galantar

cu prăjituri dintr-o cofetărie. Nu se hotărăşte ce să aleagă.
— De care doriţi? îl întreabă vânzătoarea. „Margareta”?
„Rodica”?...
Privind, o clipă, întâmplător, prin fereastră, băiatul o
zăreşte pe Geta coborând dintr-un tramvai, care se opreşte
în staţie. Apoi se îndreaptă grăbită spre... Radu, aflat
undeva, în apropiere, în aşteptarea ei.
— Geta! exclamă bateristul, rămânând cu ochii mari...
— Îmi pare rău, „Geta” n-avem! răspunde vânzătoarea,
profesional.
*
125
— Uite, asta e Culegerea de probleme, spune Radu,

dându-i Getei o carte.
— Mulţumesc! răspunde aceasta. Sper că nu te-am
deranjat prea tare... Salut! Ne vedem mâine, la scoală!
adaugă, în timp ce vrea să pornească spre un alt tramvai ce
se oprise în staţie.
De ei se apropie însă Ionică..., încruntat, cu paşi
hotărâţi.
— Mă scuzaţi că vă deranjez! - spune el cu toată ironia
de care era capabil... Apoi, trecând la atac direct, afirmă
apăsat:
— Acum v-am prins!... Ce mai ai de spus? i se adresează
Getei, ca unei „inculpate”, faţă de care el, „procurorul”, este
hotărât să nu mai aibă nici un fel de înţelegere.
— Că prietenia noastră s-a sfârşit! Acum! Aici! Definitiv!
răspunde Geta, mâhnită. Ai încălcat „convenţia”!... La
revedere, Radule - adaugă ea, privind spre acesta, după
care se urcă în tramvai.
Ionică a rămas năuc...
— Ce făcuşi, măi Ionică? îi spune Radu, cu reproş
amical.
Bateristul fierbe şi priveşte... pe lângă colegul său.
— Geta ţine la tine, măi prostule! adaugă Radu.
— Ba la tine ţine! se răţoieşte la el Ionică.
Radu izbucneşte în râs...
Înfuriat, Ionică îi întoarce spatele şi pleacă...
126
George Şovu
35
Intrând încet pe uşa dormitorului, se trânteşte pe patul

său parcă sleit de puteri.
Alături, în celălalt pat, Mihai priveşte mai departe cu
ochii pustii...
— M-am certat cu Geta!... abia rosteşte fotbalistul... Am
prins-o cu Radu!
Mihai întoarce capul:
— Ce tot bombăneşti acolo, mă?
— Trebuie să-i cer iertare! îşi continuă gândul Ionică.
Apoi se ridică şi se aşază la masă. Se pregăteşte să scrie
ceva.
Nebăgându-l în seamă, Mihai îşi ia chitara, obsedat de
gândurile sale, şi cântă un mic pasaj din melodia formaţiei.
E foarte concentrat... Se opreşte şi exclamă, pentru sine:
— Aici vocea-i suna de parcă era cu un semiton mai
jos...
— Ce spui, mă? întreabă Ionică, întrerupându-se din
treburile lui.
— Am auzit melodia! răspunde grav Mihai.
Ionică face ochii mari.
— Era cântată de-o fată... O voce extraordinară!
Bateristul se ridică de la masă şi se-apropie de Mihai.
— Când, mă?
— Adineaori!
— Unde?
— Aici!
Viitorul profesor de educaţie fizică îl priveşte cu multă
mirare. Îi pune mâna pe frunte:
— Bă, febră n-ai!
127
— Cred că-s obosit - spune Mihai, frecându-şi tâmplele...

Ionică se-ntoarce la masă şi se apucă să scrie: „Dragă
Geta”... Dar, neştiind cum să continue, gândul i se
învârteşte în jurul aceloraşi cuvinte, pe care le repetă, ca
într-un mecanism stricat: „Dragă Geta”..., „Dragă Geta”...
până ce, enervându-se, strigă deodată:
— Aud!
Mihai tresare:
— O auzi şi tu? întreabă el.
— Ce s-aud?
— Melodia noastră, cântată de o fată!
— Eu n-aud nici o fată! răspunde bateristul.
— Dar ce auzi?
— Fii atent! îi spune Ionică şi începe să ciocănească în
paharele de pe masă, folosindu-se de stilou...
Mihai ascultă şi „traduce” „cântecul” pe corzile chitarei.
Luând seama la ce „iese”, spune dezamăgit:
— Păi astea-s acordurile acelea de la cofetărie, din care
s-a născut melodia noastră.
— Da, mă? întreabă Ionică, la fel de dezumflat.
— Da! răspunde Mihai, adăugând: Geta, gelozie,
inspiraţie! Vrei o melodie nouă? Schimbă sursa inspiraţiei!
Schimbă muza!
— Cum? S-o schimb pe Geta? se miră Ionică...
36
128
George Şovu
Mihai cumpără flori, să le ducă bunicului său, la spital,

în timp ce plăteşte, se uită spre Ionică, aflat alături, şi-i
spune:
— Tu ştii că pe vremea bunicilor scrisorile de dragoste
erau parfumate?
Ochii bateristului scapără.
— Am înţeles! răspunde şi alege şi el imediat câteva
garoafe albe, pe care le plăteşte florăresei...
Cei doi prieteni fac câţiva paşi împreună, pe stradă. La o
încrucişare se despart.
— Îţi ţin pumnii! îi spune Mihai.
— Salutări lui nenea Matei! îi răspunde Ionică. Nu uita,
la şase - repetiţie!
În timp ce Ionică dispare după colţul străzii, Mihai se
strecoară grăbit printre pietoni. Deodată, faţa lui începe să
capete expresia unei mari nedumeriri: aude, din nou,
melodia lor, cântată de aceeaşi voce de fată.
Priveşte, contrariat, în stânga, în dreapta lui... Se
opreşte, căutând iarăşi în toate părţile.
Pietonii bagă de seamă şi îl cercetează miraţi.
Melodia continuă să se audă. Pe lângă Mihai trece un
băiat cu ochelari, care pare să semene cu liceanul văzut în
curtea internatului.
Mihai trăieşte aceeaşi impresie din camera de la cămin: i
se pare că, în jurul lui, instrumentele cântă singure, iar
microfonul se mişcă într-o mână nevăzută...
Cu priviri rătăcite, se apropie de o bătrână care trece pe
lângă el:
— Auziţi o melodie? o întreabă, în disperare.
Femeia face urechile pâlnie:
— Ce spui, maică? răspunde ea.
129
Înţelegând că a nimerit tocmai o surdă, băiatul bâiguie o

scuză, vrând, totodată, să se adreseze altcuiva, dar, brusc,
acordurile melodiei se sting...
37
Apropiindu-se cu fereală de casa Getei, Ionică ar dori si

intre în curte, ca să-i strecoare, dacă s-ar putea, scrisoarea
prin fereastra deschisă a camerei, s-o găsească mai repede.
Aşa îşi făcuse socoteala de la început. Acum însă,
cumpărând şi un buchet de flori, nu putea decât să i le
înmâneze personal şi să adauge şi „prin viu grai” câteva
vorbe simţite, de scuză. Deci va intra şi va suna la uşă...
Iată însă că uşa casei tocmai se deschide şi, în pragul ei,
apare Geta, îmbrăcată de stradă.
Ionică se retrage în grabă şi se ascunde în spatele unui
copac. Geta însă l-a zărit. Zâmbeşte, făcându-şi, pe loc, un
plan...
Iese pe poartă şi o porneşte în partea dreaptă, pe
bulevard. Ionică se angajează în urmărire, lăsând între ei o
oarecare distanţă, spre a nu fi văzut!...
Încetinind puţin pasul, Geta aruncă o privire furişă în
urmă, spre a se convinge dacă Ionică este prezent... Este!...
Tocmai când căuta o soluţie, pentru ca „lecţia” pe care
voia să i-o dea să fie mai „eficientă”, intrând pe o altă
stradă, îl zăreşte - „Ce întâmplare nemaipomenită!” îşi
spune Geta - chiar pe Radu, care, în faţa unei tonete cu
cărţi, răsfoia un volum. Figura i se luminează. Traversând,
130
George Şovu
îl strigă, fluturându-şi, cu exuberanţă, mâna, ca şi cum

urma să se întâlnească cu el aici.
— Radule!
Băiatul întoarce capul şi-o priveşte surprins...
Cătrănit de supărare, Ionică vede cum Geta, „fericită”, îl
ia pe Radu de braţ şi se pierde cu el în mulţimea
pietonilor...
Radu păşeşte alături de ea, fără să înţeleagă nimic.
— Newton lucra concentrat lângă sobă. Şi soba dogorea
îngrozitor. Ştii ce-a făcut? A strigat servitorul şi i-a spus:
„Ia soba şi du-o de-aici!”... Îi spune Geta, izbucnind într-un
hohot de râs. Trage, în acelaşi timp, cu ochiul spre Ionică…
Radu o priveşte stânjenit, neştiind ce să creadă...
Zdrobit de dezamăgire, Ionică încetineşte paşii. Apoi se
opreşte, privind în urma celor doi. După câteva secunde, se
întoarce şi porneşte, cu mişcări nesigure, de parcă ar fi
bolnav, înapoi...
Acum paşii l-au dus până în dreptul statuii lui

Eminescu, din faţa Ateneului. Aşază buchetul de flori lângă
altele, aflate pe soclu. Apoi, pleacă, rostind ca pentru sine:
Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?!...
38
Membrii formaţiei repetă în aceeaşi sală de festivităţi.

Ionică îl mănâncă din ochi, „nefript”, pe Radu. La un
131
moment dat, încurcă „bătăile”... Mihai îl apostrofează şi o

iau de la capăt...
Acum totul merge foarte bine..., merge până ce solistul,
gândindu-se, din nou, ca de atâtea ori între timp, la cât de
frumos cânta fata aceea, începe s-o audă brusc... În fiinţa
lui... Se opreşte, ca paralizat. Băieţii îl privesc cu
nedumerire.
— Auziţi? îi întreabă el, în disperare.
— Ce e, mă, iar te-a apucat? spune Ionică.
Mihai îşi trece mâna peste frunte, ca şi cum ar vrea să
înlăture obsesia unui vis rău...
— N-a fost nimic! spune el nervos. Reluăm! Dar, după
câteva fraze muzicale, executate foarte bine, se opreşte
iarăşi, ţipând:
— Nu pot! Nu mai pot! Vocea vine peste mine, nu
înţelegeţi? O aud tot timpul!...
Colegii sunt îngrijoraţi de-a binelea. Îşi aruncă priviri
întrebătoare.
Ionică, făcând cu ochiul celorlalţi, se apropie de Mihai şi-
l ia cu binişorul:
— Măi Mihai, spune el, dacă n-auzim melodia, înseamnă
că şi noi suntem foarte obosiţi... Eu zic să mergem la
doctor, să ne dea nişte energizante! Apoi, adresându-se în
şoaptă celorlalţi, adaugă: Că altfel, fraţilor, rămânem
corigenţi la muzică, poimâine este concursul! înconjurat de
colegii săi, susţinut de braţ, Mihai se lasă dus, ca un
abulic.
132
George Şovu
Iată-l acum aşezat pe un scaun special, dintr-un cabinet

medical. Are privirea pierdută.
Din spatele său, se aude un clinchet ciudat, produs de
medicul care-l consultă.
Băiatul întoarce capul.
Doctorul face un semn aprobativ către colegii lui Mihai.
Aceştia, aflaţi într-un colţ al cabinetului, asistă, înfriguraţi,
cum Mihai este supus, în continuare, la nenumărate teste,
realizate cu aparatură electronică diversă şi sofisticată.
Radu face un semn de încântare cu privire la dotarea
ultramodernă a cabinetului.
— Păi, ce, Socrate ne trimite oriunde? şopteşte Ionică,
drept răspuns...
In urma tuturor testărilor, doctorul desprinde o reţetă
din carnetul de pe biroul său şi-l întreabă pe „bolnav”:
— Cum te numeşti?
— Marinescu Mihai! soseşte, prompt, răspunsul.
— Vârsta?
— Optsprezece ani!
Dedesubt, la diagnostic, medicul completează cu litere
mari: NORMAL! Probabil, ÎNDRĂGOSTIT! Ridică apoi hârtia
şi-o arată băieţilor - care se grămădesc să citească.
— Ura! strigă ei într-un glas.
Citind şi Mihai, exclamă, parcă încercând să se convingă
şi el de cele spuse:
— „Normal” poate că sunt, dar „îndrăgostit”, nu!
— Aparatele nu mint, dragul meu, îi spune doctorul,
bătându-l părinteşte pe obraz. Aşa că: Succes la concurs!
Radu şi Şerban îl înconjoară bucuroşi pe Mihai şi ies pe
uşa cabinetului, în timp ce Ionică, neobservat de prietenul
133
său, rămâne puţin în urmă şi îl mai întreabă ceva pe

medic...
Ionică şi Mihai se întorc la internat.

— Pe bune: intrasem şi eu la idei! zice Mihai, parcă
eliberat de o grea povară.
— Eu ţi-am spus: oboseala! răspunde Ionică.
— Şi, totuşi, cu muzica aceea e ceva! reia prietenul său.
Ionică se opreşte şi-i spune cât poate el mai serios:
— Ascultă, Mihai, scoate-ţi gărgăunii ăştia din cap, că,
altfel, poimâine o-ncurcăm! O să te obsedeze ideea şi iar n-
o să mai poţi cânta!
Mihai rămâne pe gânduri...
Ca să-i abată atenţia, Ionică o dă pe glumă:
— Să-ţi zic una tare: am vrut să-l încui pe doctor. Ştii ce
l-am întrebat, la plecarea din cabinet?
— Ce?
— Dacă n-are vreo doctorie împotriva... geloziei...
— Şi?
— N-are! Mi-a răspuns că de-aşa ceva suferă şi el.
Amândoi fac haz, intrând pe poarta căminului.
Din ghereta lui, portarul îi vede:
— Ionică! strigă el.
— Poruncă, nea Pândele!
— Mă, pezevenghiule, mă, iar ai un răvaş de dragoste,
spune bătrânul şi-i dă o scrisoare.
Ionică o adulmecă:
134
George Şovu
— Nu miroase! i se adresează el lui Mihai. Apoi o desface

cu gesturi febrile şi citeşte cuvintele scrise înăuntru:
Mâine după-amiază, la ora cinci, Geta se întâlneşte cu un

băiat în faţa Teatrului de Comedie! Iar, în loc de semnătură,
aceleaşi cuvinte: Cineva care ţine la tine.
Ionică s-a făcut negru de furie:

— Îl omor! şuieră el printre dinţi...
— Pe cine, mă?
— Citeşte!... Şi-i întinde scrisoarea lui Mihai.
39
A doua zi, bineînţeles că n-a răbdat. Dădea târcoale

locului cu pricina, începând de la patru şi jumătate... Cu
câteva minute înainte de ora cinci, s-a ascuns într-un gang,
la pândă, gata oricând să se arunce, ca un tigru, asupra
„mizerabilului” - şi se gândea, desigur, la Radu.
La cinci fix, a apărut Geta, îmbrăcată cochet, ca pentru o
întâlnire deosebită...
Începe să se plimbe, în aşteptare, prin faţa intrării
teatrului.
Din ascunzătoarea lui, Ionică o vede şi... spumegă de
furie.
Fata priveşte de-a lungul străzii..., cercetându-şi,
totodată, ceasul de la mână.
Bateristul nu mai poate răbda. Iese din gang şi se
proţăpeşte în faţa ei:
135
— Te-am prins! Pe cine aştepţi? o întreabă el

inchizitorial.
Geta zâmbeşte, învăluindu-l într-o privire caldă:
— Pe tine!
— Minţi! îi strigă Ionică. Citeşte-aici! adaugă, întinzându-
i scrisoarea.
— Nu e nevoie, eu am scris-o! răspunde Geta.
— Nu te cred!
— Cine o semnează? întreabă semnificativ fata.
— Asta să mi-o spui tu!
— Cineva care ţine la tine! - răspunde Geta.
Lui Ionică nu-i vine să creadă.
Geta repetă:
— „Cineva care ţine foarte mult la tine!”
— Adică... tu? Chiar tu?!... Şi, o dată cu întrebările,
chipul îi devine rotund şi luminos... Şi-atunci de ce mi-ai
scris biletul? mai întreabă, cu o zbuciumare de umbre în
ochi.
— Simplu: ca să vii aici, să ne-ntâlnim şi să te invit la o
plimbare.
Ionică a amuţit.
— Sau nu vrei să te plimbi cu mine? îl zgândără Geta.
— Plimbare? Cu tine?! explodează bateristul... Până la
capătul lumii!... Hai! îi spune, luând-o de braţ. Dar, după
câţiva paşi, se opreşte ca trăsnit:
— Aoleu, nu pot!
— De ce nu poţi?
— Mâine e concursul... Avem repetiţie! Ultima repetiţie!
— Chiuleşti şi tu şi gata! îi propune Geta. Aţi repetat
destul!
136
George Şovu
— Nu pot! spune Ionică întristat. Trebuie să am grijă de

Mihai, să n-o ia razna!
— Cum „s-o ia razna”? întreabă fata contrariată.
Dar Ionică nu apucă să răspundă, fiindcă pe uşa
teatrului iese un bărbat agreabil, îngrijit îmbrăcat,
proaspăt ras, probabil actor. Geta îl priveşte cu mare
atenţie, după care ochii i se opresc pe una din fotografiile
de reclamă din vitrină. În fotografie, mama ei, actriţă la
acest teatru, se afla în dialog cu „doctorul” care fusese în
casa lor, atunci când „era gata-gata să facă infarct”.
Înţelegând că, de fapt, mama îi înscenase o farsă, Geta
începe să alerge după actor, sub privirile, nedumerite, ale
lui Ionică. Îl ajunge şi îl abordează:
— Dumneavoastră?...
— A, tu eşti Geta? Fata colegei mele! răspunde actorul,
dându-şi seama că fusese descoperit.
— Deci...
— Da, eu sunt!... Să ştii că mamei dumitale nu i-a fost
uşor să facă teatru acasă! Şi nici mie! Dar voia aşa de mult
ca tu să te ţii serios de învăţătură, încât...
— Vă mulţumesc! spune Geta, sărutându-l...
Ionică priveşte disperat scena.
— Vino să te pup şi pe tine, Ionică! Mama nu este
bolnavă! exclamă Geta fericită, sărutându-şi prietenul pe
amândoi obrajii.
— E clar: ne-am ţicnit cu toţii! trage concluzia
bateristul...
40
137
În sala de lângă scena de concurs, în care aşteptau să le

vină rândul, Mihai hotărăşte să mai facă o scurtă repetiţie,
atât cât „să se încălzească”!
— Ai grijă - îi strigă Ionică - să nu te-apuce iarăşi
fandaxia aia a ta!
— N-ai văzut diagnosticul? „Normal”! Probabil
„îndrăgostit”, răspunde acesta, făcând semn de începere...
Mihai cântă dezinvolt, cu voce caldă, timbrată. E sigur
pe sine. Se simte că obsesia vocii acelei fete a dispărut...
Dar iată că, pe neaşteptate, melodia interpretată de fată
se aude din nou din ce în ce mai pregnant. Culmea e că
acum o aud cu toţii.
Cu figura răvăşită, Mihai se opreşte... Încremenesc şi
ceilalţi. După câteva clipe, Ionică se apleacă spre unul
dintre colegii săi:
— Ciupeşte-mă, Şerbane! îi cere el.
Preocupat, Şerban nu-l bagă în seamă.
Ionică se trage singur de nas, se ciupeşte de urechi...
— Sunt treaz! Sunt aici! încearcă el să se convingă.
Cântecul se aude acum foarte clar.
— Melodia! E la uşă! strigă Ionică, sărind de la baterie.
Şi, în clipa în care o deschide, Geta intră înăuntru, însoţită
de un băiat cu ochelari, în care poate fi recunoscut liceanul
zărit de Mihai în curtea internatului, ca şi atunci, pe
stradă, când aâuzit melodia interpretată de o voce de fată.
— Altul?! Şi mai ziceai că ţii la mine! o apostrofează
Ionică...
— Am venit să vă spun că... totuşi solista se află printre
noi! răspunde Geta. Şi, cu un gest parcă de prestidigitator,
scoate peruca şi ochelarii băiatului, dând la iveală
138
George Şovu
adevărata înfăţişare a acestuia: „liceanul” nu este altcineva

decât... Dana.
— Şi acum, Dana, ai cuvântul! spune Geta.
Dana începe să cânte, fără acompaniament, refrenul
melodiei. Băieţii recunosc imediat vocea caldă,
tulburătoare, care l-a obsedat atâta pe Mihai.
Apoi, fata apasă pe butonul unui mic casetofon şi vocea
ei este acum însoţită de acompaniamentul formaţiei.
Ionică se plesneşte peste frunte:
— Mihai, acuma ştiu: eu sunt vinovatul! Eu i-am spus
Getei de ce nu voiai tu s-o iei pe Dana ca solistă... „Să nu
se spună c-o promovezi în formaţie, fiindcă e prietena ta”
sau că „vrei să-i intri-n graţii, să te-mpaci cu ea...” Şi, mă-
nţelegi, de-aia ne-au lucrat ele în foi de viţă!... Vocea! ... Ai
priceput? Au înregistrat melodia şi ţi-au purtat-o ţie pe sub
nas...
— Ca să vă dăm o lecţie! subliniază apăsat Geta...
— Dar uite că, până la urmă, nu ne-a lăsat inima şi tot
am venit! adaugă Dana.
— Straşnică lucrătură, n-am ce zice! De nota
cincisprezece! spune Mihai, luminat la chip şi... la suflet.
— Da’ şi noi o „să-i lucrăm” acum pe rivalii noştri tot de
nota cincisprezece! exclamă Ionică, frecându-şi mâinile de
bucurie...
41
La concurs, melodia „Liceenii rock ’n’ roii” s-a aflat pe

buzele a trei solişti: Dana, Geta, Mihai, care cântau pe rând
139
ori împreună, ca şi pe cele ale întregii săli, angajate mai

ales în murmurarea refrenului.
Cântând, Mihai şi-a adus aminte, la un moment dat, de
bunicul său. L-a căutat cu ochii prin sală. Nu-l găsea.
Aproape că se întristase, când observă că cineva îi face
semne din marginea primului rând de scaune. Era
bătrânul, care se ţinuse de cuvânt: venise! După cum
veniseră în sală, să-i asculte, să fie alături de ei în aceste
momente de suflet, mulţi profesori ai şcolii, în frunte cu
Isoscel - diriginta - şi cu Socrate - directorul; şi ei se aflau
în primul rând; şi tot aici l-a descoperit Mihai pe Adrian,
alături de Mirela - colega de bancă a Danei, iar ceva mai în
dreapta se afla Lia, care nu avea ochi decât pentru
Şerban...
Şi melodia, şi. interpretarea au constituit realmente un

triumf!...
— Bravo, bravo la toţi! le-a strigat Socrate, după victorie.
Apoi, îmbrăţişându-i, le-a spus - cu vocea aceea a lui, care
mângâia direct sufletul - că, la urma urmei, nu premiul
întâi, pe care l-au obţinut, contează neapărat, ci tot ceea ce
au făcut şi au trăit ei până să ajungă la aceasta!... Iar la
plecare, după ce „i-a tratat” cu ce-au dorit, la cofetăria cea
mai... şi cea mai..., li s-a adresat scurt, băieţeşte:
— „Hai, salut! Şi - excelsior!”...
140
George Şovu
În după-amiaza aceea, Mihai s-a întâlnit din nou cu

Dana. Trecuse, mai întâi, pe la bunicul său de la spital.
Bătrânul aproape că fugise ca să vină la concurs. N-a ştiut
de soarta lui decât o asistentă tânără, care-i făcuse rost şi
de haine...
Era fericit că-l văzuse pe Mihai şi că izbândise...
— Acum..., a vrut el să spună ceva, dar apoi şi-a înghiţit
cuvintele...
— Bunicule, se poate?!... a dat să-l încurajeze Mihai, dar
a simţit că şi lui i se frâng puterile vorbelor...
— Du-te, du-te, băiete, că tu ai treburi, multe treburi...,
a încheiat bătrânul.
De data aceasta, Dana şi nu Ionică l-a aşteptat la poarta

spitalului. Vrusese să intre şi ea, dar cel ce păzea uşa nu
le-a dat voie la amândoi...
S-au plimbat mult... Fusese o zi frumoasă şi caldă. Au

ajuns în preajma bătrânului fotograf din Cişmigiu.
„O fotografie la minut! Poftiţi! Durează toată viaţa!” i-a
întâmpinat acesta, cu vechea formulă.
— Ce-ar fi?... a fost ideea Danei.
Nu le-a trebuit mult să se hotărască.
— Da, dar acum pe scaun stai tu! a spus Mihai...
— Le schimbăm? a întrebat, ca şi altădată, Dana.
— Le schimbăm, dar de data aceasta ne şi semnăm! a
fost de părere Mihai... Aşa - ca amintirea să fie mai sigură...
— Ştii, Mihai - spune Dana, după câţiva paşi, făcuţi cu
fotografiile în mână -, la vară o să plecăm la Cluj, probabil
definitiv. Tata a fost mutat cu serviciul acolo. Aşa că -
facultatea... n-am încotro, acolo va fi!...
141
Mihai simte că i-a secerat cineva picioarele. Ar vrea să se

aşeze, dar nu vede nici o bancă în jur...
— Dacă ar fi Socrate aici - spune el, privind-o lung pe
Dana - precis ar exclama: „Asta e viaţa! Ea le încurcă şi le
descurcă pe toate! Ea e ultima ratio: viaţa pe cont propriu! „
Dar faptul... nu ne împiedică să ne trăim, deocamdată, cât
mai curat, speranţele... Şi să ne căutăm, mai departe,
drumul. Drumul din noi...
Dana îl prinde de mână şi pornesc, în continuare, pe o
alee... O boare de vânt înfioară totul în jur. Pe undele ei îi
ajung, din spate, ecouri ale vorbelor bătrânului fotograf: ...
„Durează toată viaţa!”... „Toată viaţa!”...
---- Sfârşit ----
142
George Şovu
0
George Şovu
GEORGE ŞOVU
OCHII TIMPULUI
AMINTIRI
1
Ochii timpului
2
George Şovu
Cuprins
Capitolul I CÂŞTIGĂTORUL............................................3
1............................................................................................................3
2............................................................................................................5
Capitolul II LA ÎNCEPUT A FOST O DIMINEAŢĂ..............9

1............................................................................................................9
2..........................................................................................................12
Capitolul III OCHII TIMPULUI.........................................61

1..........................................................................................................61
2..........................................................................................................63
3..........................................................................................................70
4..........................................................................................................81
5..........................................................................................................88
6..........................................................................................................98
7........................................................................................................102
8........................................................................................................103
9........................................................................................................105
10......................................................................................................108
11......................................................................................................113
12......................................................................................................128
13......................................................................................................135
14......................................................................................................154
15......................................................................................................158
16......................................................................................................166
Capitolul IV FILE DE VIAŢĂ..........................................177

1........................................................................................................177
2........................................................................................................185
3........................................................................................................196
3
Ochii timpului
4........................................................................................................205
5........................................................................................................214
6........................................................................................................218
7..................................................................................................223
4
George Şovu
Capitolul I
CÂŞTIGĂTORUL
Zâmbea, deşi cu numai câteva minute înainte adversarul

îl aşezase cu umerii pe saltea. Zâmbea încă… Lumea din
jur se întreba, desigur, de ce nu e supărat, fiindcă pierduse
în ultima clipă. Fusese, în mod evident, mai bun decât
celălalt băiat, cu care se luptase. Mai bun, deşi era mai mic
decât el!…
Când s-a aplecat în faţa spectatorilor, să-i salute, lumea,
toată, a izbucnit într-un ropot de aplauze, ca şi când el ar fi
fost câştigătorul. De fapt, era!…
M-am repezit şi l-am îmbrăţişat…
— Bravo, Dănuţ! Ai fost nemaipomenit! i-am şoptit, în
timp ce-i sărutam obrajii îmbujoraţi de efort şi de emoţie…
Nemaipomenit, să ştii!… Când ai învăţat tu să te lupţi aşa?!
… Ai început antrenamentele doar de-o lună şi jumătate…
Şi, gata-gata să ieşi campion naţional!
— Am şi ieşit, unchiule Geo! mi-a răspuns copilul. De
5
Ochii timpului
aceea sunt fericit!…

Am rămas puţin încurcat. Mă gândeam că, la cei
unsprezece ani ai lui, neîmpliniţi, Dănuţ nu înţelesese prea
bine ce se petrecuse acolo, pe ring şi că, neluându-l în
seamă pe arbitru, care ridicase mina celuilalt băiat, în
semn de victorie, el se lăsase cuprins de aplauzele
spectatorilor şi de strigătele de „Bravo!”, crezând că…
— Ai văzut cum am luptat cu mâna dreaptă? Dacă ai şti
ce m-a durut în tot timpul antrenamentelor!… Astăzi însă
am vrut să nu mă doară. Mi-era teamă că mă învinge Mihai
în primele minute…
— Bine, dar el este de doi ani luptător, judocan… A mai
fost la concursuri, are experienţă… m-ara grăbit cu
vorbele, ca să-l consolez pe Dănuţ.
— Nu de asta îmi era frică, ci de mână, mi-a răspuns
băiatul, privindu-mă drept în ochi. De mână, înţelegi?
Mihai e bun… e cel mai bun din lot… dar eu pot să-l înving
oricând! Am simţit în ultima săptămână de antrenament…
Nu i-am spus tovarăşului antrenor, că ar fi zis că mă laud…
În clipa aceea, antrenorul, care sosise lângă noi, l-a luat
în braţe şi-a început să se învârtească, strângându-l la
piept pe băiat…
— Vreau să merg în maşină cu unchiul Geo şi cu tanti
Coca! a spus Dan, când am ieşit din clădirea în care
avusese loc concursul.
Alexandru, fratele lui, mai mare doar cu un an, dar mult
mai înalt, ne priveşte cu jind. Ar vrea şi el să meargă…
— Nu, Alex! îi spune Dan, observându-l, tu te duci cu
mama şi cu tata… Doar n-o să-i lăsăm singuri! Ne întâlnim
la Cofetăria „Bucureşti”. Unchiul Geo a promis că „face
6
George Şovu
cinste”!… adaugă el, zâmbind.

Am continuat discuţia în maşină…
— Apropo de mina dreaptă, Dane… Ce voiai să-mi spui,
când a venit antrenorul?
— Că m-a durut şi astăzi! a răspuns băiatul. Dar atâta
m-am concentrat asupra ei, încât, după puţin timp, n-am
mai simţit nimic… Atunci am început să câştig puncte, să
câştig… Şi, dintr-o dată, iar m-a fulgerat ceva prin umăr. În
clipa aceea, Mihai m-a adus spre saltea… Nu mă mai
gândeam la el… Eram încordat ca un arc. Mi-era necaz pe
mână, începuse iarăşi… Mi-am zis că trebuie s-o înving,
trebuie!… Şi durerile… au dispărut… Eram fericit, înţelegi?
De aceea am uitat de Mihai. Altfel, nu ajungea el să mă
pună jos. Acum însă ştiu că am să-l bat! Dacă am fi putut
lua meciul de la capăt, îi arătam eu lui… fiindcă acum
mâna mă ascultă. Asta e L.
Îl privisem, în tot timpul replicii sale, prin oglinda
retrovizoare a maşinii. Se afla pe bancheta din spate,
împreună cu soţia mea. Chipul lui de copil frumos, cu ochii
negri, lucitori, era palid de încordare, grav, iar vorbele
rostite şi. Mai ales, tonul apăsat, slobozite din mogâldeaţa
aceea de un metru şi ceva mă făcuse să mă-nfior.
Coca i-a apropiat capul de sinul ei şi-a început să-l
mângâie pe părul castaniu, scurt şi des ca peria… Îi
priveam pe amândoi prin aceeaşi oglindă. În obrajii lui
Dănuţ urcă, din nou, seve izvorâte parcă din miezul dulce
şi parfumat al piersicilor… Dintre toate fiinţele, câte există,
ei, cei doi, îmi sunt cele mai dragi!…
Băiatul priveşte, fericit, peste capul meu, departe… Se
luptă, fără îndoială, cu Mihai! Se luptă şi-l învinge! Trebuie
7
Ochii timpului
să-l învingă… „fiindcă acum mâna îl ascultă’*! Mâna

dreaptă!…
Se născuse greu… Mamă-sa se chinuise patruzeci ţi opt

de ore să-l aducă pe lume. Şi, în timpul acestor chinuri,
cineva atinsese, probabil, mai dur, umărul drept al
copilului. Cert este că mâna lui dreaptă rămăsese cu unul
din muşchii braţului în parte blocat. Părinţii au observat
mai târziu acest lucru, când băieţelul avea aproape un an
şi începuse să meargă. Se ferea, tot timpul, să nu-şi
lovească nuna, folosind-o, în orice împrejurare, mai ales pe
cealaltă.
Îngrijoraţi, l-au cercetat cu mai mulţi medici. I-au făcut
tratamente. Dar, aproape zadarnic! Soluţia n-a fost găsită
încă… Mâna dreaptă a lui Dănuţ a rămas mai scurtă cu
câţiva centimetri decât cealaltă. În rest, dezvoltarea ei pare
normală. Copilul n-o poate duce însă la spate cum trebuie,
nici n-o poate aşeza bine pe cap şi, mai ales, se fereşte să
lucreze cu ea. Preferă s-o folosească pe stânga… De aceea,
primeşte tot timpul o replică, ce pentru el a devenit obsesie:
„Cu dreapta, Dane! Cu dreapta!”…
…În seara aceea —, când el a împlinit cinci ani — s-a
hotărât să-şi folosească mâna dreaptă… în sfârşit, să
încerce… Tatăl îi adusese, printre alte daruri, un joc de
popice… Alexandru, care numai cu douăzeci de zile înainte
împlinise şase ani, şi fusese şi el sărbătorit, s-a bucurat în
8
George Şovu
mod deosebit pentru joc. Se gândea că el îl va folosi cel mai

mult… Şi chiar aşa şi făcuse. Se dusese în camera lor, a
băieţilor, şi începuse jocul. Aşeza popicele, apoi,
îndepărtându-se câţiva metri, trimitea spre ele o bilă din
metal, care le dărâma. După fiecare lovitură, băiatul bătea
din palme, bucurându-se…
La început, Dănuţ l-a privit pe Alex fără să se amestece
în joc. Apoi, s-a apropiat de locul popicelor, a îngenuncheat
lângă ele şi-a început să le ridice. Alex era şi mai bucuros,
fiindcă acum putea să trimită de două ori mai multe
lovituri… în timp ce fratele mai mic, fără să spună un
cuvânt, era din ce în ce mai trist. De la o vreme, Alexandru
l-a observat…
— Dane, vrei să încerci şi tu? l-a întrebat el.
Trezit ca dintr-un vis, băieţelul a zâmbit.
— Atunci trebuie să facem un concurs! s-a grozăvit el. La
asta mă şi gândeam… a adăugat, încercând să-şi ascundă
spaima.
— Facem. — i-a răspuns Alex — dar după ce loveşti de
câteva ori cu mâna dreaptă, ca să te obişnuieşti… Şi,
ducându-se lângă popice, a îngenuncheat el, de data
aceasta, şi-a început să le aşeze…
Luându-i locul, Dan şi-a potrivit bila în mâna dreaptă, a
rămas nemişcat câteva secunde, aşteptând să se potolească
durerea ce-o simţea în umăr şi pe care el o exteriorizase
printr-o scurtă întunecare a feţei… Apoi i-a dat drumul.
Bila a pornit-o însă în cu totul altă parte decât în direcţia
popicelor. Băieţelul a rămas nemişcat, în timp ce fratele său
a alergat după bilă, trimiţându-i-o înapoi…
Îi priveam, cu mare atenţie, prin uşa întredeschisă.
9
Ochii timpului
Trecusem pe-acolo venind din bucătărie, şi mă oprisem să-i

văd chiar de la începutul jocului. Acum le-am făcut semn şi
celorlalţi — soţiei mele şi părinţilor celor doi băieţi…
Urmăream cu toţii „spectacolul”, numărându-ne parcă
bătăile inimilor. Dan se afla cu faţa spre noi, dar nu vedea
altceva decât popicele, drepte şi sfidătoare…
— Hai, Dane, încă o dată! îl îndemnă Alex, răbdător şi cu
căldură în glas. Încearcă să îndrepţi mai mult mina, ca bila
să vină încoace!
Dan se concentrează, răsuceşte puţin mâna dreaptă, în
timp ce ochii lui bat, fără de voie, ca două aripi grăbite şi
înfrânte — semn că durerea din umăr este, din nou,
prezentă… Când dă drumul bilei, face un gest de uşurare…
Gogoloiul de metal se apropie de popice, lovind grupul lor
într-o margine. O luminare din lemn se înclină şi cade…
Băiatul zâmbeşte puţin…
Stăm cu sufletul la gură, nu mai îndrăznim nici să
respirăm, pentru că Dănuţ, iată, răsuceşte cât mai mult
mina dreaptă până ce ajunge cu întreaga cupă a degetelor
pe direcţia grupului de popice. Faţa lui este albă, ca varul,
iar din ochi ţâşnesc flăcări ce vor parcă să taie cărarea
dorită… După ce izbise în plin, dărâmând totul în jur, bila
se opreşte, făcându-şi culcuş printre trofee. Dan zâmbeşte
fericit şi se lasă îmbrăţişat de fratele său… Noi aplaudăm
cu toţii, deschizând larg uşa camerei… Băieţelul priveşte
undeva, parcă peste noi…
…Acum, în maşină, privirea lui este geamănă cu aceea,
de demult!
— Dănuţ, când o să fie următorul concurs? îl întreb.
— Oho, peste vreo trei luni! După vacanţa mare! Când ne
10
George Şovu
vom întoarce de la bunica… Anul ăsta nu mai scapi,

trebuie să vii cu noi! Ai promis de-atâta timp că ne
povesteşti despre dumneata!… Aşa-i că vii? Hai, spune că
vii! se roagă el, mângâindu-mă pe cap, ca pe un copil…
Spune!…
— Un campion ca tine nu se miorlăie precum un pisoi
neputincios! îi răspund şi-i zâmbesc în oglindă… Sigur că
vin!
— Promiţi? mai întreabă „campionul”, nevenindu-i să
creadă.
— Promit!
— Bravo! Trăiască unchiul Geo! strigă băiatul, bucuros,
nevoie mare f Trăiască unchiul Geo! Şi, bineînţeles. Şi tanti
Coca! se maimuţăreşte, în timp ce, apropiindu-se de
obrazul ei, o sărută cu zgomot…
11
Ochii timpului
Capitolul II
LA ÎNCEPUT A FOST O DIMINEAŢĂ
— Unchiule Geo, de ce spui dumneata, când venim aici,

la ţară, că „venim la bunica”? Ea, bunica…
— Aşa e, Dănuţ, bunica a murit! Asta voiai să spui, nu?!
Bunica a murit de cinci ani… dar eu nu pot să spun altfel
decât că… Şi chiar aşa este: eu vin totdeauna, mai întâi şi
mai întâi, la dânsa, pentru dânsa…
— Şi unchiul Costel, fratele matale, nu se supără?
întreabă Alexandru, care este foarte atent la discuţia mea
cu Dan.
— Nu, Alex! Unchiul Costel ştie că eu pentru mama vin,
în primul rând, aici.
— Eu tot nu înţeleg! îndrăzneşte Dan să exclame,
aproape şoptit.
— Îţi explic eu, intervine Mihaela, verişoara băieţilor, fata
mai mică a fratelui meu, în ograda căruia ne aflăm. Are
treisprezece ani şi a trecut în clasa a VIII-a. Ea ştie că, de
câte ori sosesc aici, în ultimii ani, după moartea mamei,
timp de câteva ore aproape că nu vorbesc cu nimeni… Mă
12
George Şovu
închid într-o cămăruţă, care a fost a ei, până în ultima clipă

(şi care a rămas aşa, neschimbată). În ceasurile acelea
„stau de vorbă” cu mama… Când ies, mă uit prin curte,
prin grădină şi, bineînţeles, o zăresc peste tot…
„Vă mulţumesc, maică, fiindcă aţi venit să vă mai văd!”…
Vorbele acestea, cu care ne petrecea, de fiecare dată,
rostindu-le în poarta casei, la plecare, mă răscoleau până
în adâncul sufletului… „Vă mulţumesc, fiindcă aţi venit să
vă mai văd!” Ea — pe noi, deci!… Ecoul lor a devenit o
obsesie… II ascult şi. Acum… când am venit „s-o văd” eu pe
dânsa… „s-o văd”!…
— Dănuţ, pentru mine mama înseamnă tot ceea ce vezi
tu în jur… îi răspund eu băiatului… şi, mai ales, ceea ce tu
nu poţi vedea… sufletul a tot ce există aici!… Ca să mă
întâlnesc cu acest „suflet” sosesc uneori, da, să-mi umplu,
din nou, fiinţa, cu puterile lui liniştitoare, mai cu seamă
după momente de zbucium vin şi-i ascult glasurile, îi adun
căldura şi-mi reîmprospătez echilibrul, ameninţat, din când
în când, să se surpe… Voi sunteţi prea mici să înţelegeţi…
— Ba nu! răspunde băieţelul… Să ştii, unchiule Geo, că
şi eu o văd pe bunica, dar mi-a fost ruşine să-i spun lui
Alex, sau mamei şi tatii, să nu râdă de mine… De câte ori
mi-e dor de dânsa, chiar dacă mă aflu la Bucureşti, o văd
aici, în grădină, sub nuc, unde — îţi aminteşti? — ne făcea
leagăn… Se urca pe scară până acolo, la creanga aceea
puternică, încolăcea peste ea un lanţ cu ambele lui capete,
cobora apoi şi aşeza pe el două perne şi începea să ne
legene… Când ne luam avânt, ne lăsa singuri… Se dădea
de-o parte şi ne privea… Noi, eu şi Alex… şi Mihaela,
râdeam tot timpul… iar dânsa ne striga, din când în când:
13
Ochii timpului
„Fiţi atenţi, mai încet! Mai încet să nu zburaţi de-acolo!”…

Şi cum ne-aducea mure şi zmeură din pădure… mi-
amintesc… Venea cu două coşuri pline. Intra în bucătăria
de vară, spăla zmeura şi-o punea în câteva farfurii. Spăla şi
murele şi le aşeza la fel. Apoi ne chema să mâncăm…
Unchiule Geo, oare noi nu ne mai întâlnim niciodată cu
bunica?…
Glasul băiatului s-a frânt brusc şi ochii lui, speriaţi
parcă de întrebare, se feresc să întâlnească luminile de sub
frunţile noastre…
— Dane, mă faci de râs! îi răspunde Alexandru, dar şi
ecoul vorbelor lui tremură nesigur, dând la iveală o trăire
asemănătoare…
Îl mângâi pe Dan, care îşi reazemă acum capul pe pieptul
meu…
— Ce fel de întrebare e asta, nepoate? Şi astăzi ne-am
întâlnit cu bunica, nu?!… Iar spre seară mergem acolo sus,
pe deal, la cimitir, să-i ducem un buchet de flori. Îi plăceau
mult garoafele albe…
— … În ceea ce mă priveşte, aş vrea să cred că în

dimineaţa aceea ningea!
— Despre ce dimineaţă vorbeşti, unchiule Geo, mă
întrebă Alexandru.
— Era penultima zi a lunii ianuarie… Şi ningea, precis
ningea! Din înaltul cerului, cădeau fulgi mari, ca nişte
fluturi albi şi leneşi ce se legănau în drumul lor spre
14
George Şovu
pământ. Casa era mică, n-avea decât două camere. Iar într-
una dintre ele, lângă vatra pe care duduia focul, mama se
ruga să-mi audă mai repede ţipătul…
În curte, un bărbat, de nici treizeci de ani, rămăsese ca o
statuie, înfiorată în aşteptare. Era bunicul vostru şi tatăl
meu!
Când o femeie, care stătuse până atunci lângă mama, a
izbucnit pe uşă, strigând: „E băiat!”, bărbatul din curte şi-a
săltat căciula şi-a aruncat-o spre cer. Apoi, cu mâna
dreaptă întinsă în sus, a început să se învârtească,
înfăşurându-se parcă în veşmântul de lumină al petalelor
ce coborau deasupră-i, mângâindu-i chipul şi spălându-i
fiinţa de încordarea de până atunci… Chiar dacă lucrurile
nu s-or fi petrecut întocmai, îmi place să cred că, în
dimineaţa aceea, ningea, ningea cu flori fragede şi albe…
— Mihaela, te superi? Am rupt toate garoafele albe din
grădină!… Chipul lui Dan, cu obrajii de trandafir proaspăt
deschis spre lume, zâmbeşte puţin îngrijorat din spatele
unui mănunchi de frumuseţe imaculată şi plăcut
mirositoare.
— Cum să mă supăr, Dănuţ? răspunde fata, bucuroasă.
Pe toate le păstram pentru bunica!…
Tarzan şi Lupu, câinii fratelui meu, au pornit-o înaintea

noastră prin grădină. Ţopăie de bucurie că i-am desfăcut
din robia lanţurilor în care sunt ţinuţi în timpul zilei. I-am
15
Ochii timpului
luat şi pe ei la plimbare, pe garanţia mea…

Dan aleargă după ei. Îi ajunge din urmă. Câinii înţeleg şi
o rup la fugă. Începe o adevărată întrecere, în care. În
curând, se antrenează şi Alexandru. Băieţii sunt acum în
frunte, dar, după câteva salturi, Tarzan şi Lupu îi
depăşesc… Mihaela râde şi aplaudă. Câinii, auzind-o
parcă, se opresc, fac un ocol, apropiindu-se apoi şi
gudurându-se la picioarele băieţilor.
Ne îndreptăm cu toţii către dealul ce se vede la orizont.
Sunt aproape doi kilometri până acolo. Ne strecurăm
printr-un lan imens de porumb, pe cărarea aleasă de
Tarzan şi de Lupu. În curând ajungem într-o poiană
smălţuită cu flori, aşternută la poalele dealului…
Paşii mei se rostesc peste aceste locuri cu ochii închişi.
Deşi au trecut treizeci de ani, de când m-am îndepărtat de
orizontul lor, fiecare palmă de pământ mi-a rămas
cunoscută. S-au schimbat multe de-atunci; eu aş putea să
recunosc însă fiecare strop de relief peste care am trecut,
fiecare muşuroi sau adâncitură de care m-am ferit, fiecare
pom sau copac pe care l-am mângâiat cu privirea ori cu
palmele în miile şi miile de drumuri însemnate pe harta
acelor ani — anii mei de şcoală din acest sat, anii copilăriei
— drumuri care, cele mai multe, n-au mai rămas vii decât
în fiinţa mea…
Nu împlinisem încă şapte ani — vârsta la care se mergea,

pe atunci, la şcoală în clasa întâi. Vecinul şi prietenul meu
16
George Şovu
Barbu, băiatul cel mic al lui nenea Aurică, îi depăşise chiar,

astfel că, în toamna anului 1937, cu ghiozdanul în spate, a
pornit-o prin aceste locuri către şcoala de peste deal. Le
spusesem părinţilor mei că am să mă duc şi eu cu Barbu.
Nu voiam să rămân mai în urmă. „Ce dacă sunt mai mic?
îmi ziceam… Mare scofală, câteva luni, acolo! Trebuie să
mă primească învăţătorul!”
Îl rugasem pe tata să vorbească din timp cu el. Vorbise.
„Trimite-l, Ioane, trimite-l! îi spusese. O să văd eu ce am
să fac cu el!”
„Ştie să scrie şi să citească!” a adăugat tata.
„Cum ştie? De unde?”
„A învăţat de la Gabriela, fata mea mai mare!” Atunci, cu
atât mai bine! Să vină!”…
Şi m-am dus! M-am dus împreună cu Barbu.
Învăţătorul era sever, dar foarte priceput. M-a aşezat în

prima bancă, lângă prietenul meu.
„Tot sunteţi voi vecini cu casele! ne-a zis; să staţi şi în
bancă alături, poate vă mai ajutaţi!”
La început l-am ajutat eu pe Barbu. El nu pusese mâna,
până atunci, pe condei şi pe tăbliţă…
— Ce fel de „condei”, unchiule Geo? mă întreabă Dan…
A, pardon — continuă el, cu un zâmbet ştrengăresc în
colţul gurii — matale eşti şi scriitor, aşa că… Deci „condei”
este egal: pix, stilou sau creion!… Nu înţeleg însă ce poate fi
„tăbliţa”?!…
17
Ochii timpului
— Nici pix, nici stilou, nici creion! „Condeiul” era, pur şi

simplu, condei, iar „tăbliţa” — tăbliţă!
Dan şi Alex s-au oprit şi mă privesc puţin miraţi. S-au
oprit şi tovarăşii noştri de drum: Tarzan şi Lupu. S-au
aşezat pe picioarele din spate, aţintindu-ne întrebători. Nu
pricep ce s-a întâmplat cu noi. Mihaela zâmbeşte. Sunt
sigur că ea ştie istoria „condeielor” şi a „tăbliţelor”. Precis
că a găsit într-o ladă, în care stau îngrămădite cărţi şi
caiete de-ale noastre, din acei ani, şi asemenea
„instrumente” pentru învăţatul scrisului. Mă întreabă, din
ochi. Dacă îi dau voie să le explice ea. Sigur că-i dau! Doar
vrea să devină învăţătoare. Va urma liceul pe care şi eu l-
am absolvit!
— Condeiul era un fel de creion, dar din piatră moale…
începe, tacticos, Mihaela; era ascuţit la un capăt şi cu el se
putea scrie pe…
— … Pe „tăbliţă”! exclamă Alex, imitându-i încântat
vocea şi ritmul vorbirii.
— Da, pe tăbliţa, care…
— … După cum ne arată şi cuvântul, nu putea să fie
decât un fel de tablă mai mică, din ardezie!… se amestecă
şi Dan în discuţie.
— Măi, măi, măi, ce băieţi deştepţi! se aude replica
Mihaelei. Nu degeaba sunteţi voi verişorii mei!
— Aha! Tragi spuza pe turta proprie, care va să zică!
adaugă împieliţatul de Dan. Dar, apropiindu-se de
verişoara lui, o mângâie, cu drăgălăşenie, pe mână.
— Exact! răspunde viitoarea învăţătoare, ciufulindu-i, în
acelaşi timp, părul. Important era însă…
— Deci ceea ce „era important” ’ nu ne-ai spus încă,
18
George Şovu
intervine, din nou, Alexandru, cu vădită ironie…

— Important era însă — reia Mihaela — că pe tăbliţă se
putea scrie cu condeiul aşa cum scriem noi cu creta pe
tablă, ştergându-se, cu buretele, de câte ori se greşea ceva
sau de câte ori voiai să repeţi spre a se prinde de cap şi…
de mână ceea ce trebuia învăţat. Aşadar, caietul elevului
din clasa întâi era, în primele luni de şcoală, tăbliţa…
— Extraordinar! exclamă Dan. Încântat. Chiar aşa era.
Unchiule Geo?
— Chiar aşa!
— Îmi pare rău că n-am învăţat şi eu să scriu pe
tăbliţă… N-aş mai fi mâzgălit atâta hârtie, salvând, de la
chin, bietele caiete!…
Câteva zeci de secunde nu se aude niciun cuvânt. Cu
toţii ne gândim la mâna dreaptă a lui Dănuţ, care îl făcuse,
nu o dată, să plângă deasupra caietelor de teme…
Iată-l însă acum grăbindu-se să culeagă câteva flori.
Tarzan şi Lupu îl urmează, bucuroşi că au scăpat de
explicaţii şi că se pot, deci, mişca, din nou, în voie. Dan,
care rămăsese puţin în urmă, aleargă după noi, oferindu-i
Mihaelei bucheţelul de flori, albastre ca luminile ochilor ei.
— Dacă-mi daţi voie să continui, v-aş spune că în anul
acela, spre sfârşitul primăverii, i-a venit rândul şi
prietenului meu să-mi fie de folos… Fusese o iarnă grea,
uscată, aproape fără zăpadă, dar cu geruri mari. Noi
străbăteam, în fiecare zi, drumul pe care l-am făcut
împreună până acum, urcam dealul, în faţa căruia ne
aflăm, şi, mai departe, treceam peste calea ferată, după
care urma încă un kilometru până la şcoală. Uneori
întârziam şi-atunci alergam pe câmp, asaltam dealul tot
19
Ochii timpului
într-o fugă şi ajungeam la şcoală transpiraţi. La întoarcere,

drumul ni se părea mai uşor, nu ne mai zorea nimeni. De
aceea, uitam, din când în când, de casă, ne jucam pe-aici
şi iarăşi transpiram… Aşa se face că, spre sfârşitul
primăverii, eu am răcit rău şi m-am îmbolnăvit. Am avut
febră mare, tuşeam. Mai mult de-o lună n-am putut merge
la şcoală. Barbu venea în fiecare zi pe la mine şi-mi aducea
lecţiile; îmi vorbea adică despre ce-a lucrat învăţătorul cu
ei, îmi spunea ce teme le-a dat, pe care încercam şi eu să le
rezolv. De la o vreme, începusem să mă simt mai bine, nu
mai aveam febră, dar, de tuşit tot tuşeam… Am reluat
drumurile spre şcoală, şi m-am bucurat mult când, la
sfârşitul anului, învăţătorul mi-a aşezat pe frunte coroniţă
de premiant întâi…
— Ştim, ştim — se aude vocea, cam spartă, a lui
Alexandru — te-ai mai lăudat cu aşa ceva, într-o carte, în
care spuneai că ai fost „premiant întâi din prima clasă
primară până în ultimul an de facultate!”
— Alex! îi strigă Dan, repezindu-se spre el, de parcă ar
vrea să-l ia de piept.
— Nu e nevoie, Dane! îi spun băiatului cel mic, adică nu
e nevoie să mă apere… Aşa e, Alexandre — mă adresez apoi
celuilalt — poţi s-o iei şi aşa — numai că adevărul acela nu
se schimbă. Iar în ceea ce mă priveşte, ca profesor şi ca
unchi al vostru — nu ascund faptul că mi-aş fi dorit ca şi
voi să fiţi premianţi întâi. Deşi, nu acest lucru este cel mai
important pe lume!
— Nu-i aşa, unchiule Geo? mă întreabă Dănuţ,
căutându-mi ochii şi prinzându-mă de mână.
— Ce anume, Dane? întreb şi eu. Făcându-mă că nu
20
George Şovu
pricep.
— Chiar dacă nu eşti premiant… poţi să faci ceva în
viaţă, poţi să…
— Bineînţeles, nepoate, bineînţeles! Totul e să ştii ce vrei
şi să te lupţi pentru împlinirea acelui ceva, frumos şi
deosebit, pe care îl doreşti. Dar ţineţi minte că, fără
învăţătură serioasă, nimic nu se poate! Acel „fără” se va
vedea peste tot, la fiecare pas făcut, cu fiecare vorbă rostită,
cu orice faptă lăsată în urma ta!
— Şi, uite-aşa, am ajuns şi la ora de dirigenţie! afirmă
Alex, cu ironia-i binecunoscută, învârtindu-se pe lângă
mine! Poate ne dai şi-un „extemporal”! Ce zici?
— Extemporale dăm cu fiecare clipă de viaţă pe care o
trăim, Alexandre!
— Vrei să spui că sunt şi altele pe care nu le trăim?
— Din păcate, da! Multe!
— Chiar dacă eşti „premiant întâi”?
— Chiar!
— Asta-mi place! Aşa mai pot ieşi în lume şi premianţii al
II-lea! zice Alex, scoţându-şi pieptul, ca un curcănel ce se-
nfoaie şi vrând, desigur, să-mi amintească de faptul că el a
luat, în fiecare clasă, acest premiu!… Ce te faci însă când
nu ai în ghiozdan decât o biată menţiune, sau când ai
pierdut-o şi pe aceea într-o staţie de tramvai?!... adaugă
Alexandru, privindu-l compătimitor pe fratele lui mai mic!
…
Cât de răi pot fi copiii, uneori, în inconştienţa lor! îmi
spun, privindu-l cu milă pe Dan, care a îngenuncheat în
iarbă şi culege iarăşi flori! La câţiva paşi, mai încolo,
Mihaela îl moralizează pe Alexandru pentru lipsa lui de
21
Ochii timpului
delicateţe… Deşi îl iubeşte pe Dan — ştiu acest lucru cu

siguranţă, m-am putut convinge de el în diverse
împrejurări, între care şi în seara aceea, cu jocul de popice
— are, câteodată, asemenea izbucniri de răutate, oricum —
nepotrivite! Poate şi din cauză că îşi exersează mereu
atitudinea, starea — nici nu ştiu cum să-i zic — de ironie
faţă de atâtea şi atâtea aspecte, elemente de viaţă care nu-l
satisfac pe el din prima clipă. Pentru aceasta pare şi, până
la un punct chiar este, distant, rece, mai puţin sociabil,
câteodată chiar nesuferit! S-ar putea ca locul al II-lea,
obţinut în fiecare an de şcoală pe care l-a absolvit, să fie,
cât de cât, în legătură şi cu asemenea atitudine; chiar dacă
foarte bună şi un om drept, învăţătoarea lui Alexandru s-a
arătat nemulţumită de această comportare a lui — aşa cum
am putut observa într-o discuţie avută cu ea. Şi, cum
diferenţele la medii între premii sunt foarte mici în clasele
primare, să opteze pentru altcineva n-a constituit pentru
învăţătoare nicio problemă şi nici, poate, o atitudine de
condamnat. Cu atât mai mult cu cât şi în clasele de
gimnaziu: a V-a, a Vi-a, Alexandru tot premiul al II-lea a
luat…
Cu Dan însă situaţia este ceva mai complicată. Dan este
bun şi timid. Simţindu-se mereu descoperit, copilul
disimulează, făcând pe teribilul. Atunci când te apropii de
el, cu intenţie caldă, de ocrotire, îl faci praf. O vreme se
luptă să nu te bage în seamă, punându-şi în aplicare tot
arsenalul lui de gesturi şi de vorbe care să-l scoată din
albia comună, dar până la urmă cedează, devine el însuşi…
rămânând însă, cu toată fiinţa, la pândă. La cea mai
uşoară boare de nesinceritate sau de răceală, băiatul trage
22
George Şovu
obloanele peste lumea aceea atât de frumoasă, un adevărat

miracol, trimiţând în afară o ploaie de săgeţi…
Din păcate, la şcoală, Dănuţ a trăit, în primele patru
clase, o adevărată dramă. A avut parte de o învăţătoare
distantă în comportare, rece, care, aflându-se în ultimii
ani, înainte de pensionare, nu mai avea răbdarea necesară
să se uite cu grijă la fiecare suflet din bancă. Oprindu-se
cu munca ei de dascăl, cu vorbele şi cu gesturile de
încurajare, mai ales la câţiva copii — ai căror părinţi poate
că se arătau mai des pe la şcoală — pe ceilalţi îi neglija, în
parte sau aproape de tot.
Dan, nefericitul, s-a aflat printre aceştia din urmă. El,
care avea atâta nevoie de căldură sufletească, de o vorbă
bună!… A suferit cumplit!… Şi-atunci a devenit „teribil*1,
ajungând, în curând, cum s-a exprimat, odată, un băieţel,
coleg de-al lui, „comandantul tuturor jocurilor din clasă”.
Şi, de la teribil până la obraznic nu erau decât puţini paşi!
Dan i-a făcut foarte repede, răspunzând, într-o împrejurare,
în clasa întâi, când învăţătoarea i-a poruncit să scoată
manualul de aritmetică pe bancă, pur şi simplu că nu vrea!
Dăscăliţa, enervându-se, a pierdut măsura argumentelor în
moralizare, vrând să-l dea gata pe bietul Dan cu afirmaţia
că „Aşa ceva nu i s-a mai întâmplat, că aşa ceva nu i-a
spus nimeni!” până atunci… Băiatul, calm, cu un calm
care-l costa mai mult decât usturimea a două perechi de
palme, dacă le-ar fi primit (se putea observa aceasta după
chipul lui palid şi după minutele ce-i tremurau), a
completat: „Nu-i nimic, vă spun eu acum: nu vreau!”…
În loc să se cutremure de o asemenea atitudine ţi să-i
caute în propria ei comportare cauzele, învăţătoarea l-a dus
23
Ochii timpului
pe elev, de guler, la directoare.

Când a rămas singură cu el — până atunci ascultase
doar spusele învăţătoarei, rostogolite ca un potop de
gloanţe — directoarea l-a întrebat blând: „De ce ai făcut
acest lucru, Dănuţ?
„Fiindcă nu mă bagă în seamă, tovarăşă directoare! a
sosit, prompt, răspunsul copilului… Dar să ştiţi că îmi pare
rău!… Vă rog să mă iertaţi!”…
Îşi ţinea ochii plecaţi şi frământa între degete un pix pe
care îl luase de pe biroul din faţa lui.
„Îţi place pixul acela?” s-a auzit, după câteva zeci de
secunde, glasul directoarei.
Dan abia atunci a început să privească obiectul din
mâinile sale…
„Da! a răspuns. E foarte frumos!”
„Vrei să-l primeşti de la mine?”
Băieţelul a privit-o lung, înseninându-se la faţă.
„Şi eu ce să vă dau în schimb?” a întrebat-o, când a
înţeles că directoarea chiar vrea să-i ofere pixul…
„Un zâmbet!”
„Pot să vă sărut? — a mai întrebat, timid — dar cu o
lumină în ochi care ar fi încălzit până şi pietrele”, după
cum afirma directoarea, atunci când mi-a povestit întreaga
scenă…
De-atunci, Dan cobora, în unele recreaţii, şi se învârtea
prin faţa biroului directoarei.. Într-o zi. Profesoara de
serviciu pe şcoală l-a observat frământându-şi mâinile şi
pândind deschiderea uşii acelei încăperi în care, odată,
intrase „adus de guler”.
„Ce faci tu aici, băieţel?” l-a întrebat profesoara.
24
George Şovu
„Vreau să mai stau şi eu puţin de vorbă cu tovarăşa

directoare!”
Profesoara, zâmbind, a bătut în uşă şi a deschis.
„Aveţi un musafir!” a comunicat ea, cu acelaşi zâmbet
bun pe faţă.
Dănuţ a intrat, a spus „sărut mâna” şi a rămas lângă
uşă, încercând să se păstreze drept, în picioare, fiindcă
simţea că puterile îl părăsesc.
Femeia aceea, frumoasă şi înţeleaptă, s-a ridicat de pe
scaun şi, venind-i în întâmpinare, l-a mângâiat şi i-a
sărutat obrajii peste care tremurau ape de jar.
„S-a întâmplat ceva Dănuţ?” l-a întrebat ea.
„Nu, tovarăşă directoare… dar…”
„Dar?…”
„Aş fi vrut să mai stau şi eu de vorbă cu dumneavoastră!
…”
…Trecând pe lângă clasa lui Dan, într-o zi, directoarea s-

a oprit câteva secunde, a deschis apoi uşa şi a intrat. S-a
aşezat într-o bancă, unde era un loc liber…
învăţătoarea făcea o lecţie de aritmetică. Copiii erau
acum în clasa a II-a, către sfârşitul anului şcolar…
Scoate un elev la tablă să rezolve o problemă. Copilul se
încurcă… Mai scoate o fetiţă. Nu reuşeşte nici aceasta,
învăţătoarea priveşte peste clasă. Întâlneşte ochii lui Dan. Îl
invită la tablă…
Băieţelul avea inima în gât… Iată, trecuseră aproape doi
25
Ochii timpului
ani şi el nu se aflase în faţa tablei aceleia, în timpul

lecţiilor, decât de vreo câteva ori. Degetele de la o mână
erau poate prea multe pentru a stabili numărul. Şi, în plus,
acum, în sală, se afla…
Ajuns însă lângă tablă, se uită repede peste problemă
(până atunci nu prea fusese atent de ce se întâmplă,
fiindcă pe el învăţătoarea nu-l întreba aproape niciodată…
De aceea şi ajunsese să nu-şi mai facă lecţiile acasă; îşi
scria temele cu foarte mare greutate, după îndemnuri şi
rugăminţi repetate ale părinţilor…
„Nu mai scriu, mami!”, sau „Nu învăţ răspundea, „fiindcă
tot nu se uită pe caiete” sau „tot nu mă întreabă nimic!”).
Ajuns, deci, lângă tablă, Dănuţ priveşte, în câteva secunde,
problema şi se apucă să lucreze. Intr-un minut, două, a
rezolvat totul. A rezolvat bine! învăţătoarea face ochii mari
şi, n-are încotro, îl laudă! Dan însă n-o ia în seamă. El
caută spre banca unde se află directoarea şi, când îi
întâlneşte privirea şi-i observă zâmbetul de pe buze,
clipeşte repede dintr-un ochi, în semn de: „Aţi văzut?!”…
Directoarea abia se abţine să nu pufnească în râs, în timp
ce Dan străbate, cu capul sus şi cu paşi apăsaţi, spaţiul, de
la tablă până la banca lui…
La sfârşitul clasei întâi, când a luat prima menţiune,

„strigat” fiind imediat după premianţi, Dănuţ a primit o
diplomă şi o carte învelită în celofan. Tată-său tocmai îi
cumpărase nişte pantofiori noi, pe care băiatul îi încălţase
cu această ocazie. Se nimeriseră însă cam mici şi-l cam
strângeau. Adică, la drept vorbind, îl strângeau bine. A
răbdat el cât a răbdat, că nu era frumos să se descalţe la
26
George Şovu
şcoală — ar fi râs copiii de el —, dar, când a ajuns în staţia

de unde urmau, el şi cu Alex, să se urce în troleibuz, ca să
ajungă acasă, s-a aşezat pe bordura trotuarului, a pus
diploma şi cartea alături şi s-a descălţat. Nici n-a apucat
să-şi dezmorţească degetele, că troleibuzul s-a şi oprit în
staţie.
„Repede, Alex, a strigat Dan, luându-şi pantofii într-o
mână şi împingându-l, cu cealaltă, din spate, pe fratele său
mai mare, să urce pe scara maşinii. Repede! a repetat
băieţelul şi ai grijă cum te urci!… (Deşi mai mic, el era
„responsabil” cu călătoria, el ştia la ce staţie trebuie să
coboare, el îl ocrotea pe fratele său, la înghesuială, să nu-l
lovească cineva, el… Şi când se întâmpla să intre Alex la
vreo încurcătură, cu unii copii mai răi, fie în curtea şcolii,
fie în jurul blocului unde locuiau, dacă îndrăznea cineva
să-l lovească — Alexandru, mai fricos, încasa lovituri, ne-
fiind în stare să riposteze — Dan „intra” în ei, ca un mic
buldozer, plasând, cu rapiditate, pumni în stânga şi în
dreapta, încât copii mult mai mari decât el ajunseseră să-l
ştie de frică. În acele momente, când îşi apăra fratele, mâna
lui dreaptă nu mai conta. Îl durea cumplit, dar el nu ţinea
seama de asta. Îl scotea pe Alex din încăierare şi pleca cu el
acasă!)…
În troleibuz, desculţ şi cu pantofii în mână, constată, de
la o vreme, că nu are diploma şi cartea. Se întristează, dar
nu spune nimic… După câteva minute, observă şi
Alexandru.
„Dane, unde e menţiunea ta?” întrebă el, mirat. „Le-am
lăsat în staţie, să se bucure şi alţii de ele, că mie mi-au fost
de-ajuns!”
27
Ochii timpului
„Le-ai uitat în staţie? Bă, da’ căscat eşti!”

Dan îşi priveşte degetele de la picioare, pe care le mişcă
din nou, ca să-şi revină, după strânsoarea la care fuseseră
supuse. Apoi. Cu ochii în altă parte, îl anunţă pe fratele”
său:
„Vezi că la prima coborâm!”…
Menţiuni a primit Dănuţ în fiecare clasă, până într-a
patra, iar în clasa a V-a, pe care a terminat-o de curând, a
luat premiul al III-lea… Dar, vorba lui, „chiar dacă, la
şcoală, nu eşti premiantul — se-nţelege «întâi» —, poţi să
faci ceva în viaţă… care…”
Probabil că aşa s-a hotărât Dan să facă judo… lupte. A
văzut în nişte filme… A făcut, din asta, o pasiune, astfel că,
numai după câteva săptămâni, a ajuns să fie selecţionat
pentru concursul naţional…
„Cum merge?” l-a întrebat, într-o zi, directoarea, când
„au mai stat de vorbă”.
„Bine, vă mulţumesc!” a răspuns Dan… „Mă lupt şi eu
pentru mâna asta!” a adăugat apoi băiatul, aproape cu
lacrimi în ochi…
Incidentul, născut din vorbele lui Alex, s-a risipit printre

firele înalte ale ierbii în care ne-am aşezat cu toţii, copleşiţi
de frumuseţea şi de parfumul florilor din jur. Dan a uitat
povestea „menţiunii”… Se răsfaţă, stând trântit în iarbă şi
cu capul în poala verişoarei sale, căreia i-a oferit încă un
bucheţel de albăstrele…
28
George Şovu
— Vă spuneam — încerc să înnod eu firul povestirii

despre primul meu an de şcoală — că, până la urmă, am
terminat cu bine clasa întâi… Tuşea, care mă sâcâise până
spre sfârşitul primăverii, nu se potolea însă deloc.
Dimpotrivă, după încheierea cursurilor, în vară, tuşeam din
ce în ce mai mult şi mai tare. Mă duceam cu vitele pe zăvoi
şi, când m-apuca tuşea, mă auzeau ai mei, de-acasă, de la
aproape o jumătate de kilometru. Mă auzea multă lume.
Eu tuşeam până mă înecam, simţind că mă sufoc, că mor.
Slăbeam în fiecare zi, iar de obraji mi se lipise parcă o
pânză subţire de umbră. Oamenii din sat, care mă
cunoşteau,. Credeau că nu mai scap. Le simţeam privirea
compătimitoare, când treceau pe lângă mine, însoţită, din
când în când, de exclamaţia: „Bietul băiat! Păcat de el!” Dar
eu nu voiam să mor. Eram speriat, fiindcă nu mă mai
făceam bine, dar nu voiam să mor. Nu ştiam însă ce să
fac… Când simţeam că trebuie să tuşesc, mă abţineam
câteva zeci de secunde, pe care ajunsesem chiar să le
număr. Făceam o competiţie cu mine însumi, din acest
punct de vedere, ajungând, uneori, cu un efort aproape
supraomenesc, până la un minut. În timpul acela cred să
mă făceam roşu-vânăt. Apoi, nemaiputând, izbucneam, şi
tuşea era atunci parcă şi mai puternică…
În primăvara aceea, liliacul pe care tata îl plantase la

fereastra dinspre şosea a casei noastre, în anul în care m-
am născut eu, n-a mai înflorit. Se nimerise să fie un liliac
29
Ochii timpului
alb. Toţi ai casei au rămas miraţi:. „liliac alb?!” se întrebau

ei.
„Să ştii, Ioane, — i-a spus un vecin tatălui meu — că
ăsta e un semn frumos: băiatul tău, cine ştie, va avea,
poate, un destin mai deosebit!”
Când am auzit că este liliacul meu, m-am bucurat mult
şi-am început să-l îngrijesc ca pe ochii din cap. Aşteptam
fiecare primăvară ca pe un mare eveniment, fiindcă ea îmi
aducea în fereastră bulgării aceia albi, cu mii şi mii de ochi,
ce mă mângâiau, răspândind peste fiinţa mea ameţitoarele
lor arome.
Dar, în primăvara în care m-am îmbolnăvit, n-a mai
înflorit nici liliacul cel alb! Era verde, frumos, ca şi toată
grădina, dar n-a mai înflorit!… încordarea, din semnele de
întrebare, se năştea acum cu alte semnificaţii… „Oare ce-o
fi cu el?… Ce poate să însemne asta?” auzeam rostindu-se,
ici-colo, în ograda noastră sau dincolo de ea…
Când m-am îmbolnăvit, asemenea întrebări au început
să devină şi mai apăsătoare… Mă rugam, în fiecare zi, de
liliac să nu moară — şi, pentru aceasta, îl udam, şi
dimineaţa, şi seara, îl cercetam cu atenţie să văd dacă n-a
apărut vreun semn rău, stăteam de vorbă cu el…
Mama, care era cu ochii pe mine, simţea că i se rupe
inima de zbuciumul şi de spaimele mele. O vedeam, când
mă apuca tuşea şi ea se afla prin preajmă, cum întoarce
capul, ca să nu-i zăresc lacrimile… Mi-a făcut tot ceea ce a
ştiut. A încercat tot felul de leacuri, mi-a fiert şi mi-a dat să
beau toate buruienile în care spera. Degeaba!… Până într-o
zi când, luându-mă de mână, s-a hotărât să mă ducă la
spitalul dintr-o comună vecină, cam la vreo zece kilometri
30
George Şovu
de aici…
Am urcat dealul acesta, apoi încă un deal şi-am ajuns în
pădurea către care ne îndreptăm şi noi acum…
Ne aflam într-o poiană, în mijlocul pădurii. Pe mine m-a
apucat, din nou, tuşea. Obosisem, nu mai puteam să merg.
Am căzut în genunchi şi-ara tuşit până aproape am
leşinat…
„Săriţi, oameni buni, mi se prăpădeşte băiatul!” am
auzit-o pe mama strigând…
În câteva minute au sosit lângă noi nişte ciobani, care
păşteau o turmă de oi, în poiana aceea.
Între ei se afla unul mai bătrân care, luând-o pe mama
de-o parte, i-a spus ceva în şoaptă. S-a apropiat apoi de
mine şi mi-a spus c-o să-mi dea să beau lapte cald de la oi,
care o să mă ajute să mă fac bine!…
În cel mult zece minute, s-a întors cu o ulcică din
pământ ars, cam de un litru, înăuntrul căreia se afla, până
la jumătate, nişte lapte gălbui la culoare şi cu steluţe de
grăsime pe deasupra. Se vedea că era proaspăt muls,
fiindcă aburea.
Nu băusem niciodată lapte de la oi. Nici de la vacă nu
voiam să beau, până ce mama nu mi-l fierbea. Atunci însă
mi-am apropiat buzele de marginea oalei şi, căutând să-mi
domin greaţa, ce începuse deja să-mi foiască în stomac, am
băut pe nerăsuflate şi cu ochii închişi laptele oferit de
cioban. Când m-a văzut că îndepărtez ulcica de la gură,
bătrânul, aflat lângă mine, mi-a întins o bucată de brânză,
pe care o avea în mână, obligându-mă să muşc din ea şi să
înghit imediat. M-am executat, sperând ca în felul acesta
să-mi potolesc greaţa ce-mi ajunsese în gât, unde clocotea
31
Ochii timpului
şi se tot înnoda, ameninţând să zădărnicească întregul

efort.
Brânza înghiţită s-a dovedit salvatoare. Am îndrăznit să
mai cer o îmbucătură. Bătrânul mi-a oferit cu dărnicie,
trimiţând, totodată, pe unul dintre ortacii săi să mai aducă
o bucată, dimpreună cu o „frântură de mămăliguţă caldă”,
pe care chiar atunci se nimerise s-o răstoarne din ceaun.
Cât ai clipi din ochi, au sosit şi brânza şi mămăliguţă, de
data aceasta într-o strachină. Am mâncat cu poftă şi, spre
surprinderea mea, ca şi a mamei, am observat că nu-mi
mai vine să tuşesc.
„Ţi-am spus eu, femeie? a zis baciul cel bătrân. Acum
întoarce-te acasă! N-ai ce să cauţi cu băiatul la spital. Vii
cu el aici, la noi, timp de o săptămână, de astăzi înainte, în
fiecare dimineaţă. Vom repeta tratamentul! Şi-ai să vezi,
feciorul dumitale se va face, sigur, sănătos!”
Mama, săraca, nu ştia cum să-i mai mulţumească
bătrânului baci. Cred că dacă i-ar fi dat voie, ar fi fost în
stare să-i sărute chiar mâna… Scena m-a impresionat
mult, de aceea o ţin atât de bine minte…
La întoarcere, până acasă, n-am mai tuşit! În timpul
nopţii însă, câteva spasme m-au chinuit din nou. În ziua
următoare şi-apoi în celelalte, până la sfârşitul săptămânii,
tuşea s-a liniştit tot mai mult, după fiecare ulcică de lapte
băut, astfel că mi-am revenit, scăpând, cu ajutorul
ciobanilor, de nenorocirea ce planase asupra vieţii mele…
Despre secretul laptelui însă, care nu fusese muls de la
oi, ci de la acel animal prieten, mai bine-zis prietenă a oilor,
care merge, de obicei, în frunte, ori în mijlocul turmei,
aveam să aflu mult mai târziu…
32
George Şovu
— Adică vrei să spui, unchiule Geo — întrebă Alex — că

ai băut lapte de… măgăriţă?
— Exact, Alexandre! Şi să ştii că, fără el, tuşea’
convulsivă de care sufeream şi căreia oamenii, la ţară, îi
spun şi „măgărească” (după zgomotele pe care le fac
bolnavii tuşind, dar, probabil, şi după sursa leacului), nu
m-aş fi vindecat!
Băiatul face o grimasă de greaţă, scuturându-se.
— Îmi pare rău, unchiule, că nu ne-ai spus povestea
aceasta mai de mult… intervine Dan, cu zâmbetul pe
buze… în orice caz, de astăzi înainte, voi avea un respect
deosebit pentru… măgari! Pentru cei adevăraţi, bineînţeles!
adaugă el, râzând, şi dându-se peste cap prin iarbă.
Tarzan şi Lupu, care stătuseră cuminţi, la câţiva metri
de noi, dormitând cu capul pe labele din faţă, se scoală, ca
la comandă, şi încep să ne dea târcoale.
Ne ridicăm cu toţii şi începem să urcăm dealul…

Îmi aduc aminte că panta aceasta, de peste o sută de
metri, pe care acum o luăm în stăpânire pas cu pas, se
transforma, în timpul iernilor copilăriei mele, într-o
nemaipomenită pârtie pentru săniuţe şi schiuri.
— Vă mai daţi cu săniuţele pe-aici? o întreb pe Mihaela.
— Bineînţeles! Iarna, când e zăpadă bună pentru aşa
ceva, e potop de copii. Mai ales duminica! răspunde fata.
— Şi pe vremea mea era la fel! Veneam cu fraţii mei mai
mici — cu părinţii noştri. Aveam o sanie în care încăpeam
33
Ochii timpului
toţi trei. Urcam până în vârful dealului şi ne dădeam

drumul. Senzaţia era nemaipomenită. Zburam, nu alta,
fiindcă sania prindea o viteză extraordinară.
— Şi nu vă era frică? întreabă Alexandru, curios.
— De ce să le fie frică? Cel mult… se răsturnau în
zăpadă! îi răspunde fratele mai mic.
— Ai dreptate, Dănuţ! Deşi pericolele puteau fi şi mai
mari; lovindu-te de alte sănii, te puteai accidenta. Dar noi
ne învăţaserăm. Conduceam cu grijă şi nu ne răsturnăm!
— Şi cine conducea, matale, unchiule Geo, sau tata? Ori
unchiul Costel? întreabă Dănuţ.
Conduceam pe rând, căci fiecare dintre noi era în stare
s-o facă. În orice caz, trăiam clipe sublime: ni se părea că,
într-adevăr, ne aflăm în zbor deasupra pământului, aripa
noastră, binefăcătoare, fiind… sania. Aceeaşi senzaţie, a
zborului, n-o mai încerci decât călărind…
— Povesteşte-ne, povesteşte-ne! se roagă Dan.
— Am să vă spun, dar mai târziu ori într-o altă zi…
Acum priviţi, priviţi această minune frumos mirositoare,
foşnitoare şi fragilă, care este dealul!… Şi, mai ales, priviţi
de-aici din creştet, către apus!…
Ne întoarcem cu toţii cu spatele către soare-răsare.
Privind către apus, ochii ni se opresc, mai întâi, pe
cordonul acela de străjeri, înalţi şi voinici, născuţi parcă o
dată cu glia, dincolo de care şerpuieşte panglica cenuşie de
asfalt, mărginită, de partea cealaltă de încă un cordon de
paznici ce-şi dau, peste capul ei» mâna cu fraţii lor de
trudă şi de veşnicie.
„Câte, oare, n-au văzut şi n-au auzit plutele acestea
bătrâne de sute şi sute de ani!” exclam, cu gândul la atâtea
34
George Şovu
întâmplări pe care eu însumi le cunosc…

Şi, mai departe de şosea, se-ntinde zăvoiul, pe care îl
traversează un râu nestăvilit… Şi-apoi, livezile cu meri,
grădinile de zarzavat, mari porţiuni de grâu şi de porumb,
până ce ajungem, cu ochii, la un alt sat, de la poalele altui
deal!…
— De-aici, de sus, priveliştea este magnifică! se extaziază
Dan. Am impresia că, dacă închid ochii şi întind mâna, pot
să mângâi plutele de pe marginea şoselei — continuă el,
închizând chiar ochii şi întinzând mâna cea dreaptă — şi
că, peste o palmă de loc doar. Se află dealul celălalt!…
Unchiule Geo, continuă el cu însufleţire, vezi, noi am mai
fost pe-aici, dar niciodată nu ne-am uitat la ceea ce este în
jur aşa cum o facem acum. Îmi pare bine c-ai venit cu noi!
adaugi, prinzându-mă de mână…
Deşi i-am înţeles foarte bine trăirea, spun, totuşi,
glumind:
— Eşti un mare şmecher, Dănuţule!
— Nu sunt! exclamă băiatul, apăsat, privindu-mă în
ochi… Dar pot să mă fac, continuă, desprinzându-se de
mâna mea şi culcându-se în iarbă. Alex. Se uită câteva
clipe, după care face şi el aceeaşi mişcare… Mihaela mă
cercetează rugătoare. Îi fac semn că n-am nimic împotriva
să-i urmeze. Ea execută mişcarea fără întârziere…
Sunt acum, toţi trei, înşiraţi pe culmea dealului, unul. În
continuarea celuilalt. Potrivindu-mă jocului, număr şi dau
startul. Trupurile copiilor încep să se rostogolească prin
marea de iarbă şi flori, fiecare înfăşurându-se în mătasea
de azur a cerului, din care decupează fâşii pe măsură,
îmbibându-le cu balsamul nemuritor al florilor de câmp.
35
Ochii timpului
De la o vreme, râsul îi cuprinde pe toţi trei şi hohotele lor

răsună, ca un cânt fericit, până departe, umplând, cu
zigzagurile lui nevinovate, întreaga vale, parcă întreaga
lume…
Tarzan şi Lupu ar dori să-i imite, dar parcă se jenează, ei
fiind doi câini serioşi. Aleargă după copii, câtva timp,
certându-i prin lătrături succesive, pentru ca, până la
urmă, învinşi de curiozitate, să-şi părăsească mândria şi să
se trântească la pământ şi, strângându-şi picioarele pe
lângă trup, aşa cum făcuseră copiii cu mâinile, să înceapă
să se rostogolească şi ei, schelălăind de plăcere…
O femeie, care, întâmplător, trece prin preajmă, se miră
văzându-i, şi râde de-şi simte „băierile inimii” tremurând.
Se opreşte apoi şi-i „scuipă”, spunând:
— Ptiu! bată-vă să vă bată de năzdrăvani! Ia uitaţi-vă,
oameni buni, au învăţat până şi câinii să se rostogolească!
Ajungând în vârful dealului, de unde, încântat, privesc
„spectacolul”, mă întreabă puţin jenată:
— Ai dumneavoastră sunt?
— Ai mei! răspund, fără să stau prea mult pe gânduri…
— Să vă trăiască! adaugă femeia… că năzdrăvani mai
sunt!…
în acest timp, copiii şi câinii se ridică din iarbă şi
aleargă, pe întrecute, spre mine.
— A fost nemaipomenit! Nemaipomenit! se aude glasul
lui Dan… Am să vin şi la iarnă să mă dau cu sania! Am să
vin, Mihaela, auzi, am să vin!…
36
George Şovu
După ce traversăm calea ferată, începem să urcăm un

nou deal. Aici ne strecurăm pe sub coroanele bogate ale
unor meri, aşezaţi rânduri-rânduri, precum ostaşii la
paradă, în grădini ce ni se par fără sfârşit. Sunt ale
cooperativei agricole din comună.
— Peste toţi merii aceştia tata este stăpân! spune, la un
moment dat, Mihaela. Cred că se află pe undeva, pe aici. Se
îngrijeşte de ei şi-i iubeşte, de parcă ar fi propriii lui copii…
Să-l vedeţi cum îi sapă la rădăcină, cum îi curăţă de
uscături sau cum le taie crengile în aşa fel încât să le
crească o coroană bogată, rotundă, frumoasă şi să
rodească. Toamna, târziu. Le îmbracă trunchiurile în paie
de grâu şi le leagă de jur împrejur, ca, în timpul iernii, să
nu le strice iepurii coaja… Acum cred că le pune proptele,
spre a le sprijini crengile să nu se rupă sub povara
roadelor. Vedeţi ce multe sunt? La toamnă să veniţi! Este
aici un adevărat paradis!…
Cunoşteam un asemenea paradis, îl ştiam din vremea
copilăriei mele. Învăţătorul nostru, Sandu Lăzărescu, era şi
un mare iubitor al naturii. Deseori putea fi văzut în grădina
şcolii, lucrând alături de copii, învăţându-i să altoiască
pomii, să-i îngrijească. El spunea că şi pomii au suflet şi,
din când în când, îl puteai auzi stând de vorbă cu ei.
Mi-amintesc că, odată, într-o primăvară — eram în clasa
a treia — l-am zărit în grădină dis-de-dimineaţă. Plecasem
mai devreme de-acasă, împreună cu prietenul meu. Barbu.
Drumul nostru către şcoală trecea prin grădina aceea. Ne-
am oprit în spatele unui nuc masiv, ca să-l urmărim pe
învăţător. Se mişca uşor, de la un pom la altul, îl privea pe
37
Ochii timpului
fiecare, îi şoptea câte ceva. După câteva minute, s-a

apropiat de un cireş tânăr, un pui de cireş de fapt. Cu o
coroană rotundă, armonioasă, din crenguţe încărcate cu
buchete de flori. Se pregătea să dea rod bogat cireşul. Era
primul lui rod.
Ajungând lângă el, numai ce-l auzim pe Sandu
Lăzărescu: „Măi, băiatul tatii, măi, frumosul tatii, ce faci,
măi voinicule?” Şi, întinând braţul drept, i-a înconjurat
coroana, apropiindu-şi, în acelaşi timp, obrazul, cu
nesfârşită dragoste, de ninsoarea petalelor albe, plăcut
mirositoare, ce zâmbeau dimineţii de mai.
În anul următor, am plantat pe dealul pe care ne aflăm
acum, dar într-o altă parte, mai spre sud, o adevărată
pădure de meri. Am pregătit terenul în terase, aşa cum ne-
a învăţat Sandu Lăzărescu şi i-am plantat. De fapt, fiecare
rădăcină intra în pământ purtată de mâna lui,
supravegheată de ochii lui, „încălzită însă, cum îi plăcea
învăţătorului să spună, de sufletele noastre curate”. Niciun
pom, dintre aceia, nu s-a uscat, iar în câţiva ani au crescut
cu toţii ca o minune, începând să rodească…
Eram, de-acum, în al doilea an de liceu. Urma să-l încep
din toamnă. Mama avea o rudă pe-aici, în marginea
satului, o femeie în vârstă, căreia ne obişnuisem să-i
spunem tuşa Maria. Trăia singură, retrasă, într-o căsuţă de
sub dealul acesta, vecin cu pădurea cea mare de stejari.
Veneam, din când în când pe la ea, trimis de mama cu câte
ceva. Uneori rămâneam la bătrână câteva zile. Îmi plăcea
aici, era linişte, era frumos, iar ea mă răsfăţa cu tot felul de
bunătăţi. Era o femeie blândă şi bună „s-o pui la rană”,
cum se spune. Trecuse de şaptezeci de ani, dar avea părul
38
George Şovu
aproape tot negru, o faţă albă, care fusese frumoasă în

tinereţe, iar în ochii căprui, acum obosiţi, mai luceau, din
când în când, luminile de prospeţime a spiritului. Îi murise
soţul, cu zeci de ani în urmă, în război, şi ea nu se mai
recăsătorise. N-avusese niciun copil, aşa că a rămas să
trăiască singură.
Tuşa Maria avea gospodărie bine întocmită, cu lighioane
multe prin curte, cum obişnuia ea să-şi numească păsările,
iar casa, cu cele trei camere ale ei, era curată ca un pahar
şi mirosea frumos a flori şi a mere, a gutui şi dulceţuri de
toate felurile. Când veneam aici. Nu scăpăm până „nu
gustam” din fel de fel de borcane cu dulceaţă, până nu
mâncam plăcintă cu mere şi plăcintă cu brânză, atunci
făcute, proaspete şi tuşa mă tot îndemna: „Mai ia, Geo,
mamă, ia băieţaş, încă o bucată, ia, dragule, uite, gustă şi
din borcanul ăsta; stai să-ţi dea tuşa acum ceva
nemaipomenit!”… Şi, aşa, tot luam, tot luam, până ce chiar
că nu mai puteam! Atunci tuşa Maria mă încuraja,
zicându-mi: „Nu-i nimic, Geo, mamă, lasă că îl culcă ea
tuşa pe băiat colea în pat curat şi moale şi, mâine-
dimineaţă, o luăm de la capăt”, mai adăuga, zâmbindu-mi
cu ochii calzi şi buni. Şi chiar aşa se şi întâmpla: când nu
mai puteam de sătul, dar şi de sporovăială — că vorbeam
cu bătrâna despre câte în lună şi în stele, iar mie-mi plăcea
să discut cu dânsa, fiindcă, după ce mă iscodea cu câte
ceva, ştiindu-mi obiceiul, mă lăsa să vorbesc, să vorbesc!
—, deci, când isprăveam şi cu mâncatul şi cu sporovăitul,
treceam, într-adevăr, la culcare, în patul moale, cu lenjerie
curată, care mirosea a scrobeală proaspătă, zbicită în
adieri de vânt şi de soare!…
39
Ochii timpului
M-am dus în vara aceea — era la începutul lui

septembrie (mai aveam puţin şi plecam la liceu) — pe la
tuşa Maria. M-a primit ca de obicei.
Am făcut inspecţie, mai întâi la cămară; tuşa m-a lăsat
să admir ordinea, curăţenia şi varietatea sorturilor, care,
atunci, întrecuseră parcă orice limită: pe policioarele
acoperite cu hârtie albă, proaspăt schimbată, zeci de
borcane cu dulceaţă! Fiecare purta pe obraz câte o etichetă
pe care bătrâna mâzgălise, cum putea ea, cu creion chimic,
indicaţii asupra conţinutului, ca de exemplu: „cireşe
amare”…
— Mamăăă! exclamă Dănuţ, ce grozăvie e dulceaţa de
cireşe amare!
— „Cireşe albe” — continui eu — „struguri”, „vişine”,
„gutui”, „fragi”, „nuci verzi” etc.
— Nu se poate: şi nuci verzi? întreabă Alex, ironic,
nevenindu-i să creadă.
— Da, şi de nuci verzi! susţin… Ai mâncat?
— Am mâncat o singură dată, de la bunica!…
— Apoi am început cu gustatul: „Ia, Geo, ia, dragule, mai
încearcă şi din asta, şi din asta!…” mă îndemna.
— Auzi, unchiule, mai trăieşte „tuşa Maria” asta? se
interesează Dănuţ.
— Nu, Dane! E de mult pământ! De peste douăzeci de
ani! Casa ei, rămasă pustie, aproape că s-a dărâmat. Dacă
vreţi, putem s-o vedem.:.
— Ei, şi? mai întreabă Alex. Nu ţi s-a făcut rău de-atâta
dulceaţă?
— Nu, că ne-am apucat de treabă… A pregătit tuşa coca
pentru plăcintă cu mere şi plăcintă cu briază, iar eu am
40
George Şovu
curăţat merele şi le-am dat pe râzătoare, am ajutat-o să

amestece brânza cu fel de fel de mirodenii şi, când totul era
gata — tăvile pline fiind aşezate în cuptor — am ieşit
împreună în ogradă, am încolţit un cocoşe}, undeva, lângă
gard, i-am luat gâtul cu toporul şi l-am curăţat, ca să-l
perpelim apoi pe jăratec şi să-l tăvălim prin mujdei de
usturoi, aşa cum îi stă bine.
Şi, ca de obicei, când mirosurile acestea toate, atât de
îmbietoare, au început să dea buzna nu numai dincolo de
uşile casei, ci şi dincolo de împrejurimile ogrăzii, lângă
gardul tuşii Maria, venind dinspre ograda vecină, a apărut
neică Gheorghe Botez, pe-atunci un bătrân falnic, care, în
ciuda celor aproape 90 de ani pe care îi avea, se ţinea
drept, arăta încă vânjos, călca sigur şi vorbea cu limpezime
sfătoasă şi caldă. Avea părul mare, lung până aproape de
umeri şi sur ca lâna oilor seine, sprâncenele stufoase şi
mustaţa bogată îi erau însă albe, iar în obraji păstra încă
urme de roşeaţă. Peste pantalonii albi, strânşi pe picior,
purta cămaşă cu râuri pe poale, încinsă, la mijloc, cu un
chimir lat, din piele cafenie, bătută cu ţinte de argint.
Cam de tot atâţia ani, de când tuşa Maria rămăsese fără
bărbat, murise şi femeia lui neică Gheorghe Botez. Deşi
încă tânăr pe-atunci, îşi crescuse singur cei doi băieţi ce-i
avea. Aceştia se făcuseră mari, terminaseră şcoli şi
facultăţi, întemeindu-şi gospodării departe de satul natal,
unul într-un oraş, celălalt în altul. Veneau, din când în
când, pe la tatăl lor ori îi trimiteau câte ceva, sprijinindu-i
bătrâneţile.
Ca vecini, neică Gheorghe şi tuşa Maria s-au înţeles
totdeauna bine şi s-au ajutat…
41
Ochii timpului
Bătrânul ne-a dat bineţe, s-a bucurat că mă vede, iar

tuşa Maria l-a invitat, bineînţeles, la masă. S-a dus apoi
repede în magazie şi-a adus de-acolo o sticluţă cu o licoare
galbenă ca untdelemnul…
„Tu, Mărie, a zis neică Gheorghe, uitându-se la sticla din
faţa lui, vrei ca toate să fie pe-o formă: eu bătrân, tu
bătrână, şi ţuica la fel cu noi?”
„Da’, de când nu-ţi mai place, neică, ce este bătrân?” i-a
răspuns femeia cu o anumită nuanţă în glas!…
„Apoi, drept să-ţi spun, mie bătrâneţea nu mi-a plăcut
niciodată, dar, bătu-o-ar s-o bată. Cine ştiu eu, tot n-am
scăpat de ea! Asta nu înseamnă că în gusturile mele nu
accept şi excepţii. Accept! Două sunt de faţă: tu şi ţuica! Şi-
apoi avem la masă şi tinereţe: băiat tânăr şi cocoşel tânăr,
căruia îi rupem oasele, săracul, şi le mai şi mâncăm cu
usturoi!” a zis moşul, zâmbind pe sub mustaţa-i stufoasă…
Pe prispa casei tuşii Maria, în faţa plăcintelor şi a unei
oale cu vin negru, am stat în seara aceea de vorbă cu neică
Gheorghe Botez până noaptea târziu. Nu ne mai
întâlniserăm din vara trecută-şi el simţea nevoia să-mi
povestească despre toate câte le făcuse în acest timp şi/
mai ales, despre ceea ce gândise în zilele lungi şi în nopţile
şi mai lungi, transformate în ceasuri de veghe.
Şi, ca orice bătrân, zicea ce mai zicea despre ziua de azi,
dar cu ochii sufletului era mereu spre ziua de ieri, spre*
timpul trăit şi socotit în ani, în zeci de ani, pieriţi fără nicio
putinţă de întoarcere.
Când vorbea despre tinereţile lui şi ale tuşii Maria, ca şi
despre ale celor pe care îi cunoscuse, cu care împărţise
munca şi viaţa, glasul lui se aprindea, vibraţiile baritonale
42
George Şovu
ale vocii urcau tremurând, pentru ca, apoi, să se stingă

treptat, transformându-se aproape în şoaptă dulce şi
îndurerată.
Neică Gheorghe era şi un povestitor iscusit, fapt pentru
care, cu prilejul fiecărei întâlniri, atunci când nu mă
săturam cu ceea ce îmi spunea din proprie iniţiativă, îl
rugam să mai caute în desaga sa plină cu tulburătoare
amintiri.
Astfel, în seara aceea, de pildă, am aflat lucruri
interesante despre haiducul Radu lui Anghel şi despre
comoara din dealul urşilor…
— Mihaela — spuse Alexandru, pripit — te rog să pui
masa, că, precis, urmează altă povestire!…
— O, ce bine, hai să mâncăm, să mâncăm! sare Dan.. T
Dar eu vreau să ascult şi povestea cu haiducul… adaugă el.
Aşa-i că ne-o spui, unchiule Geo?
Propunerea lui Alex s-a aprobat. Ne-am aşezat sub un
măr, la umbră; Mihaela a scos, dintr-o pungă, „proviziile”
pe care le luase de-acasă tocmai în acest scop şi-a întins
masa… Gândindu-mă la puiul de altădată, tăvălit prin
mujdei de usturoi, şi la dulceţurile tuşii Maria — despre
care vorbisem atâta — mi se făcuse foame şi mie. Aşa că
mâncam acum, pe-ntrecute, cu Dan şi cu Alex, căci
Mihaela, în calitatea ei de gazdă, mai mult ne privea…
— Şi-acum, că ne-am refăcut forţele, ai cuvântul,
unchiule Geo! se auzi, din nou, glasul lui Alexandru.
— Chiar vreţi să vă povestesc despre Radu lui Anghel?
— Daaa! răsunară cele trei voci, la unison.
43
Ochii timpului
— Neică Gheorghe plecase de mult! începui eu… Noaptea

era liniştită şi albă. Luna, cu chipul ei întreg, rotund,
privea către pământ, plimbându-şi razele reci peste păduri
şi ape, peste câmpuri…
Deodată, aud undeva, nu prea departe, ropot de cai,
potop de copite care bat pământul ritmic! Cobor de pe
prispă şi privesc în jur… Zgomotele se aud tot mai aproape,
mai aproape. Natura toată freamătă… Nucul cel mare,
crescut lângă tâmpla casei tuşii Maria, îşi sună, înfiorat,
frunzele, scăpând, din când în când, de emoţie, bombele
sale mici, roşietice, care cad ca o ploaie în iarba cea rară de
dedesubt.
Cavalcada se apropia tot mai mult. Iată, în sfârşit, un
grup de călăreţi apărând pe creasta dealului din faţă. E
dealul urşilor, numit astfel de oameni, pentru că, aflându-se
în buza pădurii, era plin, altădată, de zmeuriş, în care urşii
se afundau să mănânce în voie şi pace.
Caii, negri şi roibi, se opresc, ca la un semn, săltându-se
în două picioare şi pufnind pe nările înfiorate din care
ţâşnesc trâmbe de aburi. În fruntea grupului, călare pe un
cal alb, se roteşte un bărbat cu plete negre, pe care le
flutură în vânt, îmbrăcat cu o haină ţărănească, din postav
de lână, de culoare deschisă, înflorită cu găitane cafenii şi
cu nasturi de argint ce sclipesc în lumina lunii. De sub
cingătoarea lată de piele se văd ieşind paturi de pistoale,
iar din spate, deasupra umărului stâng, îi creşte ţeava
dublă a flintei cu care se apăra de poteră. Nu mai încape
nicio îndoială că este Radu lui Anghel, vestitul haiduc de
prin părţile locului, însoţit de ortacii săi, cărora, iată,
44
George Şovu
acum, le face un semn, arătând către un stejar falnic din

marginea pădurii.
În câteva secunde, cai şi călăreţi, cu toţii, sunt în jurul
stejarului. La comanda bărbatului de pe calul cel alb,
haiducii descalecă în grabă, priponindu-şi caii de tufele din
apropiere. Apoi târăsc lângă tulpina bătrânului stejar
câţiva saci, în care, fără îndoială, ascundeau nepreţuite
comori… Aşa, cum au apărut de pe creasta dealului, mi s-a
părut că veneau dinspre conacul boierului Dobrotescu, cel
pe a cărui moşie lucrau, de zeci de ani, toate satele din jur.
Radu lui Anghel, „arhanghelul dreptăţii”, cum îl numeau
ţăranii, îl avertizase, în mai multe rânduri, pe boierul,
putred de bogat şi hapsân, cerându-i să fie mai omenos cu
cei care-i munceau pământul şi care nu câştigau nici atât
cât să nu moară de foame. Dar, de fiecare dată, boierul
strâmbase a dispreţ din nasul lui mare, zburlindu-şi firele
de păr ce-i creşteau pe gogoloiul din vârf ca nişte ţepi de
arici.
Atunci haiducul începuse să facă singur dreptate şi,
astfel, ţăranii cei mai necăjiţi se pomeneau, cu câte o
pungă cu galbeni, ce-i scotea, măcar pentru o vreme, din
nevoie. Ştiau că acestea erau darurile haiducului şi bieţii
oameni se rugau pentru sănătatea lui, în general neavând
cum să-i mulţumească altfel. Din când în când, foloseau
limbajul specific al unor semne, pe care le plantau în
drumurile cunoscute ale lui Radu, spre a-l anunţa de
intenţiile poterelor ce urmau să-l caute.
Haiducii au săpat la rădăcina stejarului o groapă adâncă
în care au aşezat, cu grijă, sacii aduşi, acoperindu-i apoi cu
pământ, deasupra căruia au potrivit brazdele de iarbă în
45
Ochii timpului
aşa fel, încât nimic să nu se observe. Inspectând locul,

Radu s-a declarat mulţumit, după care a ridicat glas, în
tăcerea şi în liniştea nopţii, rostind greu jurământ şi
blestem ca niciunul din cei treisprezece haiduci, în frunte
cu el, să nu încerce să dezgroape comoara. Mai mult,
comoara să nu poată fi dezgropată decât în prezenţa
întregului grup, a celor treisprezece!…
Şi, când a înălţat pistolul a semn, un singur glas,
izbucnit din treisprezece piepturi, a înfiorat noaptea cu un
singur cuvânt: „Jurăm”!
Din nou, ropot de copite şi cele treisprezece năluci, de cai
şi de călăreţi, în fruntea cărora ardea o flacără albă, au
dispărut dincolo de creastă, lăsându-mă cu inima bătându-
mi puternic în piept…
„Geo, Geo, scoală-te, mamă. Că e târziu!” m-a strigat
cineva de la capul patului…
Tuşa Maria se aplecase deasupra mea şi mă mângâia pe
fruntea transpirată.
„Ce e cu tine, de ce te zbăteai aşa, ai visat urat?” m-a
întrebat ea…
Prin fereastră, pătrundeau, blânde, razele de soare. Am
rotit ochii în jur a recunoaştere, înţelegând imediat unde
mă aflam. Îmi venea s-o întreb pe tuşa Maria dacă şi ea îl
văzuse pe Radu lui Anghel! Apoi, m-am pomenii zâmbind
singur gândului meu… Observându-mă, femeia m-a
întrebat de ce zâmbesc. Ce era să-i spun?!…
„Îi zâmbeam lui Radu lui Anghel!” i-am răspuns.
„Haiducului? m-a întrebat, mirată. Te pomeneşti că l-ai
visat?!… Ţi-a împuiat capul aseară palavragiul de neică
Gheorghe, asta el Ia ieşi afară şi te spală cu puţină apă rece
46
George Şovu
pe faţă şi-ai să vezi cum dispar toate vedeniile!” m-a

îndemnat bătrâna.
Am ieşit, bineînţeles! M-am spălat cu apă rece până la
brâu şi m-am frecat apoi bine cu un prosop aspru, de
bumbac. Mă simţeam, acum, de minune.
Când tuşa pregătea micul dejun, a apărut, prin grădină,
şi neică Gheorghe.
„Cum ai dormit, voinicule?” m-a întâmpinat el. În loc de
bună dimineaţa!
„Cum să doarmă? a răspuns, înaintea mea, bătrâna, l-a
visat, bineînţeles, pe Radu lui Anghel. Că aşa eşti.
Dumneata, până nu răscoleşti toţi morţii, nu te laşi!” a mai
zis femeia, prefăcându-se că-l ceartă.
„Dar nici nu era vorba de morţi, Mărie, a răspuns
bătrânul. Radu lui Anghel n-a murit, să ştii de la mine.
Degeaba l-or puşcat ei, poteraşii şi stăpânirea, când 1-Or
prins! Atâta vreme cât mai vorbim de el, trăieşte! Şi-apoi
comoara, comoara există, oamenii încă o mai caută! Iată,
numai acum câteva zile — a început el să povestească —
atunci când a fost trăsnit stejarul cel bătrân, pe timpul
furtunii, şi-a ars… îţi aminteşti? Ce spuneau ciobanii, care
erau cu turmele de oi, şi au fost martori?!…”
„Ei, ce să spună, închipuiri de-ale lor!” a răspuns
zeflemitoare, bătrâna.
„Ba nu-s închipuiri, gândeşte-te bine! Auzi, Geo. Mi s-a
adresat el mie, observând că-l urmăream cu interes… Fii
atent!…
Ploua, ploua tare de tot! Cădea de sus potop de apă
învârtejită de vânt şi spintecată de săgeţi de lumină,
urmate de bubuituri ca la război. Fulgera şi tuna de-ţi
47
Ochii timpului
venea să intri sub pământ, să te ascunzi…

Ciobanii se aflau cu turmele pe deal. Au strâns oile în
grupuri mari, în luminiş, departe de copaci, şi le păzeau.
N-au mai avut timp să le ducă la stână, că ploaia se
pornise în câteva minute, pe neaşteptate. Se întunecase
dintr-o dată, în mijlocul zilei, şi începuse să se reverse
potopul…
Deodată, cum stăteau ei aşa, ciobanii, vreau să zic, cu
mintenele pe cap, apărându-se cât puteau de ploaie, văd o
săgeată de foc înfigându-se în inima stejarului cel bătrân
de la marginea pădurii. Trăia, săracul, mai izolat, parcă era
sortit morţii…
După săgeată, a urmat o puternică bubuitură care a
cutremurat pădurea. Stejarul a căzut despicat în două şi,
în acelaşi timp, crengile sale, tulpina, totul, au fost
cuprinse de o flacără roşie, ce-a început să le mistuie.
Ciobanii s-au înspăimântat! Văzând că ploaia ce cădea
de sus nu numai că nu ostoia focul, ci, parcă, dimpotrivă, îi
dădea şi mai multă vigoare, au trimis un băiat să anunţe
oamenii din sat să vină câţiva, ca să păzească pădurea, să
nu se întindă focul.
Au sosit, repede, vreo zece-cinciprezece oameni, care au
stat de pază până noaptea, târziu… Ploaia se oprise de
mult. Trupul stejarului se mistuia în continuare, văitându-
se şi aruncând către cer şuvoi de scântei, cape păreau o
puzderie de mici stele, ce dispăreau treptat, înghiţite de
întuneric.
După ore în şir de aşteptare, flăcările au scăzut, au toii
scăzut, până n-au mai putut să se ridice de la pământ…
Atunci, oamenii au tăbărât cu tot felul de lemne, cu
48
George Şovu
cazmale şi lopeţi peste tăciunii aprinşi, lovindu-i cu sete,

până ce le striveau inima, făcându-i negri, ca noaptea.
Dar, tocmai când se pregăteau să plece, socotind treaba
terminată, atunci au observat, cu mirare, că deasupra
vetrei negre pâlpâiau, întrerupte, limbi de flăcări galbene.
S-au întors şi au răscolit, încă o dată, tăciunii stinşi,
crezând că a rămas pe undeva o vatră de jăratec. N-au
găsit însă nimic. Şi, sub ochii lor, din nou, fâlfâiau umbre
de flăcări.
«Măi, să fie! îşi ziseră oamenii. Ce s-o fi întâmplat?» Şi s-
au aşezat pe de lături, aşteptând. Flăcările misterioase îşi
vedeau de treabă… Se înălţau un metru-doi, de la pământ,
şi dispăreau imediat. Dacă n-ar fi fost noapte, întuneric,
probabil că n-ar fi putut fi observate. Dar aşa, se vedeau
clar! Cei prezenţi se întrebau unii pe alţii, ca să se convingă
că n-au halucinaţii: «Le-ai văzut, Ioane? Le-ai văzut,
Dumitre, Stane, Vasile! Le-aţi văzut?». «înseamnă că nu
visăm, a zis atunci, Marin Dogaru, cel mai bătrân dintre
ei… Asta el Am găsit!… Oameni buni, ţipă el către ceilalţi,
n-o fi fost ăsta stejarul haiducului, al lui Radu lui Anghel?
Aici o fi îngropată comoara!…»
Cuvântul de la sfârşit a trecut prin fiecare din cei zece-
cincisprezece bărbaţi ca un fior cald…
S-au repezit la cazmale şi-au început să sape!… Şi-au
săpat, făcând, pe locul fostului stejar, adevărate tranşee…
Luminile zorilor i-au găsit scormonind pământul,
transpiraţi, congestionaţi la faţă, încrâncenaţi! Dar de
comoară n-au dat!… Au lăsat lucrurile aşa, fiindcă erau
istoviţi. S-au întors pe la casele lor. Gândul le este însă şi
acum, acolo, sus, la fostul stejar din dealul urşilor.
49
Ochii timpului
Lucrurile n-au fost însă lămurite, oamenii mai speră! Sunt

sigur că se vor întoarce şi vor relua săpăturile!” a încheiat
neică Gheorghe, palpitanta-i povestire…
„N-au decât să sape! a răspuns tuşa Maria, cu ironie în
glas. Nu le ajunge cât au, vor să se pricopsească acum şi
cu comoară! Din partea mea, pricopsească-se!” a făcut ea
un gest de lehamite…
…Peste câteva minute, am pornit-o cu neică Gheorghe
prin grădină, în sus, către dealul urşilor. După vreo sută de
metri, ograda lui se termina, mărginită de un gard bătrân
ce abia îşi mai păstra ulucile, prinse de laţii aproape
putreziţi… Am ieşit printr-o deschizătură, care fusese,
cândva, o poartă… Am rămas încremenit!…
„Neică, ce este aici?” am întrebat atunci, cu mirare.
„Cum, ce este? mi-a răspuns bătrânul, nu se vede?
Livada de meri pe care aţi plantat-o voi, copiii, cu vreo
şapte-opt ani în urmă, împreună cu învăţătorul Sandu
Lăzărescu…”
Eram uimit! Vă mărturisesc că nici în vis nu văzusem o
privelişte mai încântătoare… Imaginea era de-a dreptul
ireală! Am intrat — aşa cum zicea Mihaela — într-un
adevărat paradis. Aşa mi se părea… un paradis ce mă
întâmpina, la fiecare pas, cu sute, mii de forme rotunde şi
zâmbitoare, de culoare roşie… Parcă vedeam obrajii
îmbujoraţi ai sutelor de copii, colegii mei, care lucraseră
aici şi care parcă îşi sădiseră în pământ, o dată cu pomii,
ceva din sufletul lor, din fiinţa lor proaspătă, „dornică de
viaţă şi de devenire” — cum spunea Sandu Lăzărescu.
Meri, aşezaţi în rânduri drepte şi lungi, în trepte
— Cum vă spuneam — crescuseră puternici, aveau
50
George Şovu
ramuri bogate şi toate pline de rod până la refuz. Crengile,

aplecate până în pământ, erau sprijinite de proptele de
lemn, ca să nu se rupă…
Fiecare pom constituia o boltă de bogăţie şi de
frumuseţe, iar toţi, la un loc, creau o imagine de basm.
Lumina soarelui, ce pătrundea printre crengi, se cocea,
devenea roşietică, precum într-un moment prelungit de
apus şi se parfuma cu îmbătătoare arome, distilate din
comorile pământului…
Am început să alerg de la pom la pom, să le mângâi
tulpinile, crengile; prindeam câte o crenguţă plină cu mere
şi-mi apropiam obrazul de formele acelea rotunde, catifelate
şi frumos mirositoare…
Bătrânul rămăsese mut. Mă privea uimit şi nu ştia ce să
zică… M-am oprit atunci din alergarea mea şi, adresându-
mă lui neică Gheorghe Botez, i-am spus: „Oamenii aceia ai
dumitale degeaba scormonesc pământul. Comoara se află
sub nasul lor. Iată adevărata comoară din dealul urşilor!”…
Acum observ că ea s-a mutat aici — am exclamat, privind
grădina în mijlocul căreia ne aflam… pentru că merii aceia,
ai mei, de demult, au îmbătrânit, s-au mai uscat, unii au
pierit… aşa cum multe pier de pe lumea aceasta!…
…Am ajuns, în sfârşit, în pădure. Pătrundem ca într-o

imensă, nesfârşită catedrală. Atmosfera este solemnă.
Trunchiurile stejarilor, mai bătrâni sau mai tineri, sunt
drepte şi înalte, că nu le poţi ajunge aproape cu ochii până
51
Ochii timpului
la ultimul ram. Toate, îndrăgostite de cer şi de soare, îşi

întind braţele încordate către aurul strălucitor şi fluid,
dătător de viaţă. Copiii păşesc emoţionaţi, fără vorbe; nu se
aud decât ecourile paşilor!… Tarzan şi Lupu au amuţit şi
ei. Se învârtesc în jurul nostru, adulmecând în toate părţile
cu boturile lor lungi şi cu urechile ca două săgeţi ascuţite,
în atac.
Mă uit la Mihaela. Îmi zâmbeşte puţin speriată.
— Ştii, unchiule Geo, că n-am fost niciodată în pădurea
aceasta?
— Cu atât mai bine, ai şi tu spectacol în premieră!…
Ne plimbăm mai departe… Suntem ca nişte pitici în
împărăţia unor uriaşi… Dan şi Alex se apropie de trunchiul
unuia dintre ei. Îşi lipesc feţele de trupul lui, care le
mângâie cu perniţele de muşchi, crescute pe partea dinspre
nord. Se mută pe partea cealaltă şi încearcă să-i asculte
pulsul, cu urechea lipită de copac. Îşi dau mâinile, să vadă
dacă-l pot cuprinde. Nu pot! Le-ar mai trebui cel puţin încă
patru mâini. Soseşte şi Mihaela. Se uneşte şi ea în horă.
Până când nu mă alătur lor, nu putem încinge, cu braţele
noastre, bătrânul stejar… Acum parcă îi auzim pulsând
inima puternică, prin care, de sute de ani, se distilează
esenţele pământului, împinse mereu spre înalt, către
lumină şi soare…
Pătrundem într-un mic luminiş… Priviţi de departe,
copacii par tuburi de orgă, uriaşe tuburi prin care
pământul înalţă, clipă de clipă, tulburătoarele acorduri ale
Cantatei lui de mulţumire către soare! Ne mai învârtim
câtva timp, ascultând, cu sufletul sus, această minune de
Cantată! Ni se pare uluitoare!
52
George Şovu
Dar, iată că soarele trage, pentru câteva minute, peste

privirile sale de aur, pleoapele întunecate ale unor nori.
Vrea parcă să ne încerce curajul. Pădurea se întunecă pe
loc, transformându-se într-o lume de basm încordat.
Fiecare copac a devenit o întruchipare, de la care nu ştii la
ce te poţi aştepta… Copiii s-au strâns lângă mine. Sunt
puţin speriaţi. Tarzan şi Lupu mârâie înfundat, păstrându-
se şi ei cât mai aproape de noi. Teama se strecoară parcă şi
în sufletul meu… Din întunecatele şi desele coroane ale
copacilor, „Muma pădurii” întinde spre noi braţele sale
uscate, prelungite în nişte gheare mari, ascuţite, ucigaşe…
Mi-aduc aminte de poemul După melci al lui Ion Barbu
— şi versurile lui îmi sună în ureche:
„Pe sub vreascuri văzui bine / Repezită înspre mine / O
guşată cu găteji / Chiondoriş / Căta la cale; / De pe şale, /
Când la deal şi când la vale, / Curgeau betele târâş! / Iar
din plosca ei de guşe / de mătuşe / Un tăiuş, un aspru:
hârşi!… / Plâns prelung, cum scoate fiara, / Plâns dogit, /
Când un şarpe-i muşcă gheara, / Muget aspru şi lărgit, /
De vuia din funduri seara…”
Lumina apare însă din nou, străpungând perdeaua de
noapte şi, o dată cu aceasta, spălând şi încordările din
fiinţele noastre… Ne destindem… Copiii aleargă iarăşi,
hârjonindu-se. Câinii îi însoţesc la fiecare pas.
Ajungem astfel într-o poiană ce-mi pare cunoscută… În
câteva clipe, mă văd în genunchi şi ascult ecoul cumplitelor
spasme de tuse… Trag aer mult în piept, fiindcă am
senzaţia că mă sufoc. Dănuţ mă observă. Vine lângă mine
şi, după frumosul lui obicei, mă prinde de mână.
— Unchiule Geo, nu-i aşa că asta e poiana aceea… cu
53
Ochii timpului
ciobanii şi cu… laptele?!…

— Asta e, Dănuţ! îi răspund şi mă aplec spre el şi-l
sărut…
— Şi cu liliacul matale ce s-a mai întâmplat? A mai
înflorit?
— Chiar în toamna aceea!
— Cum, toamna?! N-am mai auzit!
— Da, toamna! în toamna aceea, liliacul cel alb a înflorit!
Se mai întâmplă, să ştii! Şi, de-atunci, pentru mine el a
devenit o obsesie!
— Eu cred că de dragul matale a înflorit! Şi de bucurie,
că te-ai făcut bine!…
Luminile cele negre ale luptătorului mă învăluie într-o
căldură zâmbitoare. Mă apropii de ele şi le mai sărut o
dată!…
„… Şi pentru mine liliacul alb este o obsesie, poate chiar

mai mult, un simbol: el reprezintă, într-un fel, revenirea
mea la viaţă, încrederea în ea
A fost, desigur, o coincidenţă! care mi-a făcut însă o
mare plăcere. Fata ce mi-a făcut această mărturisire era
una dintre cele mai bune şi mai talentate eleve ale mele…
Era blondă, cu părul lung, ondulat, curgându-i peste
umerii înguşti şi firavi. Privind-o, nu părul, ci ochii îţi
reţineau, în primul rând, atenţia, ochii ei de culoarea florii
de „nu mă uita”, migdalaţi şi cu marginile prelungite în
nişte gene lungi şi întoarse, care se zbăteau, din când în
54
George Şovu
când, ca două aripi mari, ce-şi luau avânt pentru zboruri

îndepărtate. Căldura şi strălucirea lor se revărsau pe
chipul alungit, ca de madonă, determinând un vibrant
dialog între lumini şi umbre — expresie a acelei fierberi de
dinăuntru ce n-o părăsea, cred, niciodată.
Se aşezase în ultima bancă, singură. Nu împlinise încă
paisprezece ani, dar era mai înaltă decât toate colegele sale
din clasa a VIII-a. Când se mişca, avea unduiri de trestie,
ce-ţi dădeau fiori la gândul că se poate frânge din clipă în
clipă. Mergea, totuşi, ceva mai greu decât ar fi fost normal.
În ritmul în care se angajau, picioarele, lungi şi subţiri
pentru statura fetei, aveau momente de încetineală, de
parcă ar fi smuls, de fiecare dată, nişte greutăţi spre a le
pune în mişcare.
Fiind cea mai bună din clasă, am pus-o responsabila
acesteia…
La puţin timp de la începerea trimestrului al II-lea, în
penultima zi a lunii ianuarie, Andra — aşa se numea fata
— Andra Nicolau, mi-a oferit, în faţa clasei, o creangă
splendidă de liliac alb. Împlinisem atunci treizeci de ani!
„Liliac alb… în ianuarie?… am întrebat cu încântată
mirare. De unde ai ştiut că aceasta este floarea mea
preferată?… Obsesia mea?…”
„N-am ştiut! Dar şi pentru mine liliacul alb este o
obsesie… mi-a răspuns fata, poate chiar mai mult: un
simbol!”…
Eram curios. După oră am stat de vorbă…
„Din datele pe care vi le-am pus la dispoziţie (la

solicitarea dumneavoastră, în calitate de diriginte) — şi-a
55
Ochii timpului
început Andra povestea — aţi aflat că tatăl meu a murit, cu

trei ani în urmă, răpus de un cancer ce i-a prins întregul
sistem osos. A fost un om bun şi eu cred că şi un pictor
mare. Din prea multă modestie, n-a expus decât de câteva
ori, când lucrările sale s-au bucurat de un real succes,
presa făcând consemnări şi comentarii elogioase.
O serie de lucrări i-au fost achiziţionate atunci, mai
multe însă după dispariţia lui. Casa noastră — n-aţi ajuns
încă s-o vedeţi, vă fac, cu prilejul acesta, invitaţia de
rigoare — este plină de tablouri, care — mie, cel puţin, îmi
plac şi, în plus, mi-l păstrează viu pe acela ce le-a dat viaţă.
Unul dintre ele însă mă obsedează cu adevărat, mă
luminează în fiecare clipă în care-l privesc, ori în care mi-l
amintesc, îndurerându-mă în acelaşi timp şi în aceeaşi
măsură. Este un tablou de dimensiuni impresionante,
oferind privirilor şi sufletului un enorm buchet de liliac alb,
atât de viu, de proaspăt, încât pe mine mă robeşte
strălucirea lui, îi simt, aproape la propriu, aromele cum îmi
pătrund în toată fiinţa şi, de fiecare dată, în asemenea
clipe, simt în mine crescând puteri ce mă ajută să-mi
mişc… picioarele prin viaţă… întocmai ca atunci când…
Mai aveam puţin să împlinesc nouă ani. Începusem clasa

a treia de câteva luni. Crescusem, dintr-o dată, mult mai
mult decât era normal pentru vârsta mea. În aceste
împrejurări s-a produs un rapid şi grav proces de
decalcifiere a coloanei, ca şi a altor oase principale, eu
ajungând în situaţia de a nu mă mai putea mişca. Riscam
în orice minut să fac grave fracturi, care mi-ar fi pus în
pericol viaţa.
56
George Şovu
Medicii au hotărât ca, pe lângă un intensiv tratament

medicamentos, să stau într-o poziţie de nemişcare aproape
totală, timp de… un an. Perspectivă deci îngrozitoare!
Neexistând altă soluţie, m-au internat într-un sanatoriu,
mi-au aplicat un fel de corset din ghips, care mi-a cuprins
corpul, de la bazin, până la gât, lăsându-mi libere doar
mâinile şi capul; mi-au pus, de asemenea, în ghips şi
picioarele, de deasupra genunchilor şi până la glezne şi
aşa, ca pe o mumie, vie încă, m-au aşezat într-un fel de
cutie, ce semăna, bineînţeles, cu un sicriu.
A început astfel, pentru mine, în primul rând, dar şi
pentru ai mei, cu deosebire pentru bunica — fiindcă ea m-
a vegheat tot timpul — un lung şi de neimaginat calvar, din
care eu nu credeam că voi mai ieşi. La început, plângeam
tot timpul. Nu ţipam, nu făceam scandal, plângeam! Nu-mi
puteam stăpâni lacrimile. Mă durea tot corpul, imobilizat
astfel, încremenit în nemişcare, dar, cu deosebire, ţipa în
mine sufletul. Întrebam în fiecare zi când mă vor scoate din
«sicriu»?!… La început mi s-a spus că «peste o săptămână»-,
apoi «peste încă o săptămână» şi, tot aşa, săptămânile se
adunau, zilele lor se scurgeau din ce în ce mai greu,
durerile mele creşteau, deveneau de nesuportat, iar
răbdarea îşi arsese tot finii, pâlpâia, gata-gata să se stingă
definitiv. O mare parte din timp mă ţineau adormită, ca să
nu mai ştiu, bineînţeles, de mine.
Într-o bună zi, la una din întrebările mele, disperante de-
acum pentru toţi cei ce le ascultau, un medic tânăr, care
vorbea totdeauna frumos cu mine şi mă mângâia mereu pe
obraz, pierzându-şi, uneori, ore întregi lângă patul meu,
spunându-mi fel de fel, mi-a răspuns că-mi vor scoate
57
Ochii timpului
ghipsul atunci «când va înflori liliacul!» «Şi când va înflori

liliacul?» am întrebat eu, imediat. «La primăvară! «a sosit
răspunsul prompt. «Şi cât mai este până la primăvară?» am
întrebat, în continuare, printre lacrimi, uitându-mă, prin
fereastră, la zăpada ce acoperea pomii din parcul
sanatoriului. Înţelegând, doctorul mi-a răspuns că anul
acesta primăvara va sosi mult mai devreme; aşa «citise» el
undeva şi că deci şi liliacul va înflori mult mai curând.
De faţă se afla şi tatăl meu, care şi-a întors privirea într-
o parte, spre a-şi putea şterge ochii, pe furiş, cu batista..
În zilele şi în săptămânile următoare n-am trăit decât cu
gândul la liliacul ce «trebuia să înflorească mai curând,
pentru mine!» Era la începutul lunii ianuarie. Venise pe
lume un nou an care mă găsise imobilizată în «sicriul»
chinurilor mele. În fiecare dimineaţă priveam prin fereastră
cu nerăbdare, să văd dacă n-a venit primăvara, până într-o
zi…
M-am trezit mai târziu decât de obicei. Visasem ceva

frumos, şi cel mai frumos lucru pe care-l puteam visa era
să fiu sănătoasă — şi chiar aceasta era imaginea mea din
vis: a unei fetiţe sănătoase, care mergea la şcoală, care se
juca atât cât poftea, fără niciun fel de teamă… în sfârşit,
vis, dar cu siguranţă că mă simţeam atât de bine, încât n-
aş mai fi vrut să mă trezesc.
Camera în care îmi trăiam chinul avea două ferestre: una
spre răsărit, prin care, dimineaţa, pătrundeau razele de
soare ce-mi deveniseră atât de dragi, mai ales acum când
nu le mai puteam săruta decât dacă treceau prin faţa
patului meu…; întindeam atunci mâinile, până ce ajungeau
58
George Şovu
în bătaia lor, le ţineam aşa întinse şi le răsfăţăm în baia

aceea de aur celest; desfăceam, după un timp, palmele
amândouă, le adunam căuş spre a putea închide în cupele
lor măcar câţiva stropi de nemuritoare lumină, pe care-i
sorbeam apoi cu buzele, sărutându-mi propriile mâini.
Cealaltă fereastră era spre apus, patul în care zăceam
aflându-se astfel aşezat, încât aveam în stânga răsăritul,
iar în dreapta apusul. În faţa patului meu era uşa prin care
se intra în cameră. Parcul eu îl priveam prin fereastra
dinspre apus. De aceea, ori de câte ori deschideam ochii,
luminile lor într-acolo alergau, de la o vreme, căutând, tot
mai înfrigurate, primăvara!
În ziua aceea, m-am trezit mai târziu decât de obicei. Şi,
bineînţeles, că prima privire mi-am îndreptat-o către parc.
Mi s-a părut că nu văd bine, de aceea m-am frecat la ochi
cu amândouă mâinile şi am privit din nou spre fereastră.
Dintr-o dată am scos un strigăt de adevărată fericire:
«Bunico! am spus, a venit primăvara! A înflorit liliacul!».
Bătrâna plângea încet lângă mine… «De ce plângi?» am
întrebat-o, întorcând capul spre partea stângă. Atunci l-am
văzut, la căpătâiul meu, în picioare, lângă pat, pe tata! A
întins mâna dreaptă şi-a început să mă mângâie pe frunte,
pe obraz, apoi s? a aplecat deasupra mea şi m-a1 sărutat
îndelung şi afectuos, cum nu făcuse el acest lucru aproape
niciodată.
«Dar ce s-a întâmplat?» am întrebat eu nedumerită.
«La mulţi ani! fetiţa tatii; astăzi este ziua ta! *• mi-a
răspuns tata zâmbindu-mi şi mângâindu-mă din nou pe
obraz.
«Şi cu liliacul? «
59
Ochii timpului
«Liliacul a înflorit pentru tine! S-a rugat tata de el să

înflorească mai repede…», am auzit glasul celui ce nu
înceta să mă mângâie.
«Cum?» am exclamat atunci mirată, privind din nou, cu
toată atenţia spre fereastră… Uimirea mea de-abia de acum
începea: o dată cu înţelegerea a ceea ce vedeam, a ceea
descopeream în faţa ochilor… Întreaga fereastră dinspre
parc… nu mai exista: în locul ei se afla un imens tablou,
luminat acum de razele blânde ale soarelui ce veneau
dinspre răsărit. Un tablou, la care tata lucrase, după cum
aveam să aflu, zi şi noapte, timp de două săptămâni; şi
aceasta pentru ca să-l poată termina până astăzi.
Ce cuprindea aed tablou v-am spus la început, fără să vă
dezvălui însă atunci totul. De fapt pânza aceea nu
înfăţişează numai un buchet de liliac — fie el şi alb — ci
sugerează o întreagă atmosferă, este o imagine a vieţii
esenţializate, concentrate În câteva simboluri. Astfel, acea
enormă eflorescenţă, clocotind de sevele cele mai pure ale
vieţii, ţâşneşte parcă dintr-un izvor, dintr-o viguroasă
«tulpină», deşi aproape invizibilă, cu rădăcini adânc înfipte
în glie, şi se revarsă peste lume ca o expresie a vitalităţii de
neînvins. Luminile ei albe, proaspete, pure sunt ameninţate
însă de cenuşiul din jur care creează o atmosferă de
apăsare îngheţată, de sufocare. Impresia generală este de
fragilitate şi grandoare, de îngrijorare şi speranţă,
dominantă rămânând speranţa, care-şi culege puterile din
fiecare steluţă albă a măreţului candelabru ce-mprăştie în
jur un adevărat hohot de zâmbet parfumat, mândru,
triumfător!…
60
George Şovu
Câteva minute, nimeni n-a scos niciun cuvânt. Cercetam

tabloul uimită, din ce în ce mai uimită! Simţeam în nări
parfum de liliac; îmi venea să mă ridic din «sicriul» meu şi
să-mi cufund faţa în minunea aceea albă, să-i sorb aromele
şi puterea, să-mi împodobesc părul cu clopoţeii ei de argint
tăcut şi-apoi să alerg, să alerg pe poteci de viaţă adevărată,
fără teamă de nicio oboseală.
Am prins mâna tatălui meu, care-mi mângâia încă
obrazul, am dus-o la buze şi-am sărutat-o ca pe ceva sfânt.
«Tăticule, am întrebat, la un moment dat, dar de ce tocmai
liliac alb?». «Ca sufletul tău, puiule, proaspăt şi pur, mi-a
răspuns tata, ca limpezimea gândurilor şi ca frăgezimea
fără de umbră a fiinţei tale, ca aspiraţiile curate şi drepte ce
trebuie să învingă orice obstacol pe care iama vieţii ţi-l
poate oricând aşeza în cale şi ca împlinirile ce neapărat or
să vină. E bine să treci mândru şi pur prin lumina vieţii,
lăsând, dacă se poate, în urmă, lumină!» a mai adăugat el,
exprimând, fără îndoială, doar câteva frânturi din clocotul
acelor zile şi al-acelor nopţi în care se luptase ca să aducă
pe lume «liliacul meu alb», primăvara mea albă, în mijloc de
ianuarie!
Din ziua aceea tabloul a rămas în fereastră. N-am mai
vrut să ştiu că afară este încă iarnă. Pentru mine venise
primăvara, liliacul meu înflorise. În suflet îmi creştea o
lumină proaspătă şi tânără, se crăpau mugurii şi începeau
să pâlpâie în zborul lor multicolore petale, ascultam,
încântată, ciripitul păsărelelor, toată fiinţa mea era în stare
să clameze, precum Macedonski:
«Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!»
Au trecut alte zile, alte câteva săptămâni. Eu trăiam
61
Ochii timpului
crezând în primăvara pe care mi-o adusese în fereastră şi

în suflet tatăl meu. Trăiam sperând în cuvintele lui. Şi…
minunea s-a înfăptuit!
Deşi nu ajunsesem nici la jumătatea timpului
pronosticat, desfăcându-mi ghipsul spre a-i înlocui cu altul
şi controlând starea mea prin noi radiografii, medicii au
constatat ceea ce nici măcar n-ar fi putut să spere,
raportând la obişnuit: mă vindecasem! Mai exact: coloana,
oasele mele aveau, aproape în întregime, aspect normal. Nu
mai era nevoie deci de corset, de - «sicriu». Tratamentul cu
medicamente trebuia continuat, dar puteam părăsi
sanatoriul, mă puteam mişca (fireşte, cu grijă), puteam
merge la şcoală, mă întorceam deci la viaţă. La şcoală am
recuperat, nu prea greu, ceea ce pierdusem şi-am absolvit
clasa în rând cu ceilalţi copii.
Am adus, bineînţeles, acasă, primăvara tatălui meu. Am
aşezat tabloul pe un perete din camera mea, în faţa
patului. În fiecare zi, prima imagine cu care îmi limpezesc
privirile încă somnoroase şi ultima cu care adorm în gând
este aceea a liliacului meu alb, venit pe lume într-un miez
de ianuarie!”…
La întoarcere, drumul ni se pare mai scurt. Îl ştim de-

acum cu toţii. Bineînţeles că şi el ne ştie… Mai ales pe
mine…
— Când eram ca voi, de fapt, mai mic decât voi, cam
până la vreo zece ani, mă temeam cumplit de întuneric!
62
George Şovu
— Dumneata, unchiule Geo?! întreabă, cu sinceritate,

Alexandru.
— Da, eu! Starea aceasta e urâtă şi păgubitoare, dar se
poate vindeca. Vă spun din experienţă proprie!
Alex mă priveşte foarte atent. Îl interesează subiectul…
— Când se lăsa noaptea, de pe oriunde m-aş fi aflat — la
joacă sau cu vitele la păscut (cu caii trebuia să stau,
uneori, şi noaptea să-i pasc), ori dacă eram trimis după
vreo treabă, prin vecini, făceam ce făceam şi mă trăgeam în
curtea casei. Mă strigau fraţii mai mici
— Părinţii voştri —, surorile sau copiii vecinilor să mai
alergăm pe la poartă, să mai dăm o raită prin zăvoi
— Aşa cum o să dăm noi mâine —, mă strigau, dar,
zadarnic, nu mă mişcăm din ogradă. Preferam s-o ajut pe
mama la tot felul de treburi, ce se-nghesuiau să fie
terminate, toate parcă, în ceasul acela de dinainte de
culcare.
Vorbele bune, pe care le primeam, uneori, din partea ei
sau a tatălui meu mă nemulţumeau însă din ce în ce mai
tare. Socoteam că nu mi se cuveneau pe drept, căci, dacă
ar fi fost după pofta inimii, mamă, mamă!… ce-aş mai fi
alergat şi eu alături de ceilalţi!
Cu deosebire eram îngrozit când trebuia să străbat
drumul acesta pe care noi l-am călcat astăzi cu mare
plăcere…
Ca un făcut, mama îşi aducea aminte că-i trebuie ba
una, ba alta: ba chibrituri, ba untdelemn sau gaz, ba
macaroane, ori sare de lămâie, sticlă de lampă, piper,
scorţişoară sau te miri ce, mai ales pe înserate, după
asfinţitul soarelui. Şi, tot ce-i trebuia dânsei găseam să
63
Ochii timpului
cumpărăm tocmai din satul prin care am trecut, dincolo de

calea ferată, la prăvălia lui nenea Ionel Ghinescu. Stăpânul
prăvăliei ştia că, în timpul zilei, lumea e plecată după
treburi, aşa că ţinea deschis până noaptea, târziu.
Pe cine să aleagă mama să-l trimită la cumpărături? Pe
cine găsea la îndemână, adică pe mine! Mai avea dânsa cel
puţin încă două motive pentru alegere: mai întâi că eu
eram cel mai mare dintre băieţi (pe fete nu le trimitea
niciodată seara de-acasă, chiar dacă erau mai mari decât
mine); şi, în al doilea rând, eram alesul pentru că eu mă
întorceam cel mai repede. Chiar aşa şi zicea: „Geo e un
băiat serios, nu pierde timpul, nu cască gura, el cumpără
şi vine acasă!” Nu ştia ea, mama, săraca, ce se petrecea, în
realitate, cu mine!… Este adevărat nu-mi plăcea „să pierd
timpul”, „să casc gura”, dar motivul scurtării timpului era,
în primul rând, frica, iar calea de a trăi cât mai puţin cu ea
în sân o constituia fuga…
Când auzeam că trebuie să merg din nou până la
prăvălia lui Ghinescu, se strângea carnea pe mine. Nu
spuneam nimic, bineînţeles… Aş fi putut lua, să mă
însoţească, pe unul dintre băieţi, pe Costel sau pe Nelu, dar
asta ar fi însemnat să mă dau de gol. Şi-apoi, şi cu ei tot
mi-ar fi fost frică. Singurul care, alături fiind, în
împrejurări asemănătoare, îmi dădea deplină siguranţă era
tata! Astfel că, atunci când trebuia să mă duc la prăvălie,
neavând încotro, „îmi luam picioarele la spinare” şi alergam
cât mă ţineau puterile — şi la ducere, şi la întoarcere
alergam — fiindcă orice fel de mogâldeaţă, orice tufă, orice
pom se luau, neapărat, după mine, iar situaţia nu avea
niciodată altă alternativă pentru mine decât să scap cu
64
George Şovu
fuga… Simţeam, uneori, că mi se rupe inima, că mă sufoc,

dar nu mă opream nicio secundă măcar… Până într-o seară
când, fiind prea târziu. Mama, îngrijorându-se, a pornit-o
înaintea mea, prin grădină…
Întunericul era subţire, aproape străveziu, fiindcă-l
împingea, tot mai spre pământ, lumina lunii, ce răsărise
deja.
M-a văzut de departe, de la câteva sute de metri — cum
avea să-mi spună mult mai târziu. Alergam în disperare,
întorcând, din când în când, capul în urmă, ori privind
când într-o parte, când în alta. I-a fost teamă să mă strige,
să nu mă sperie şi mai tare. Cu inima strânsă de necaz (i
se făcuse milă de mine), s-a ascuns după o tufă, să n-o
văd. Am trecut pe lângă dânsa ca o nălucă, gâfâind însă
precum locomotivele bătrâne, când urcau” dealul, înainte
de a se opri la halta din centrul satului…
A venit repede acasă, în urma mea. Eram roşu la faţă, ca
jarul, şi îmi feream ochii în care, cu siguranţă, s-ar fi putut
vedea încă roiri de spaime.
În timpul mesei, mama ne-a povestit tuturor, aşa „ca din
întâmplare”, ceva din copilăria ei, între altele despre felul în
care a trebuit ea, cea mai mare dintre şapte copii, rămasă,
la 16 ani, fără amândoi părinţii, într-o singură săptămână
(muriseră de tifos, în timpul războiului), să-şi înfrângă câte
şi mai câte spaime, între care şi teama de întuneric, să
învingă nebănuite greutăţi spre a supravieţui şi a-şi creşte
fraţii şi surorile mai mici…
Ascultând-o, mi s-a făcut o ruşine teribilă. Am înţeles că
povestea era spusă anume pentru mine… De necaz, mi-au
venit lacrimi în ochi, dar nu m-am ridicat de la masă, ca să
65
Ochii timpului
nu mă observe ceilalţi. O singură dată mi-am săltat

privirea şi-am văzut cum mama îmi cerceta, cu mare
atenţie, reacţiile. Atunci am simţit cum încrâncenarea din
sufletul meu se înseninează sub lumina caldă din zâmbetul
acelei femei simple, care n-avusese parte de minunile ce le
săvârşeşte, în viaţa fiecărui om, şcoala (de-aceea nu
învăţase decât să se iscălească), dar care intuia, cum rar se
întâmplă, mişcările, oricât de tainice, ale sufletului
omenesc.
O hotărâre s-a născut în acele clipe în fiinţa mea, o
hotărâre însoţită de un jurământ de suflet: să scap de frică
şi, mai ales, de spaimele întunericului! „Chiar dacă mi se
întâmplă orice, chiar dacă mor, n-o să mai fug noaptea de
frică!” mi-am zis. Şi n-am mai fugit! O, dar cât efort de
voinţă mi-a trebuit pentru asta. Faptul a constituit pentru
mine o revelaţie: „Va să zică se poate!” am constatat, cu
mirare şi cu nemaipomenită satisfacţie. Începutul a fost
însă cu: „trebuie să se poată!”
Prin voinţă, am reuşit să-mi domin tremurul inimii, să
aduc frica la înghesuială, la tot mai mare înghesuială, până
când…
Ajunsesem dintr-o extremă, în cealaltă: nu mă mai
temeam de nimeni şi de nimic!
— Nu se poate! a exclamat Alexandru.
— Ba se poate! Şi-ai să te convingi din ceea ce am să-ţi
spun acum…
După vreun an, într-o noapte — era toamnă târzie, spre
iarnă, afară începuse să fulguie — ne-am pomenit cu doi
lupi în târla de oi. Mama şi tata nu erau acasă. Plecaseră,
pentru două zile, la nişte rude, într-un sat aflat la vreo 20
66
George Şovu
de km distanţă…
Lătrau câinii îngrozitor. Sora mea mai mare, Gabriela (cu
trei ani era mai mare decât mine) i-a auzit şi s-a sculat. M-
a deşteptat şi pe mine…
„Ce e? Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o.
„Ori sunt lupi, ori hoţi! Din două — una!” a răspuns
Gabi, cum îi spuneam noi.
„Să ieşim afară imediat!” am zis eu.
„Cum să ieşim? Dacă ne dă cineva în cap sau, Doamne
fereşte, ne sfâşie vreo jiganie?”
„Şi-atunci ce să facem, să aşteptăm să sfâşie oile?
Aprinde, repede, felinarul, şi îmbracă-te!” i-am poruncit.
M-am îmbrăcat şi eu, în grabă, cu ce-am găsit la
îndemână. Am luat toporul de după uşă. Am luat şi
felinarul. Afară ningea.;. Ne-am îndreptat către târla oilor,
aflată în spatele casei. Câinii, când ne-au simţit, au început
să latre şi mai tare.
Mi-am dat seama că sunt lupi. Am iuţit paşii.
„Geo, fii atent!” mi-a strigat Gabi, din spate.
În clipa aceea, am învârtit toporul şi-am izbit cu sete
într-o mogâldeaţă ce venea spre mine, în salturi învârtejite,
minată de cei doi câini — Stoian şi Leu, cum se numeau cei
de pe-atunci. Ceva mi s-a rostogolit la picioare, stropindu-
mă de sânge pe mâini şi pe piept. Era un lup, pe care câinii
l-au imobilizat în câteva secunde, potolindu-i zbaterile şi
ducând la capăt ceea ce începuse lovitura mea de topor,
aplicată, din întâmplare, desigur, drept în moalele capului.
Văzându-mă plin de sânge, Gabriela a început să strige:
„Eşti rănit! Eşti rănit! Opreşte-te!”
Dar eu nu simţeam nicio durere. Înaintând către ţarcul
67
Ochii timpului
oilor, am observat că două, din cele zece, câte aveam, se

aflau la pământ.
„Repede, un cuţit!” i-am strigat Gabrielei…
În noaptea aceea am avut de lucru până spre ziuă. A
trebuit să tai cele două oi, care fuseseră rănite de lupi
(fiindcă, altfel, mureau); ajutat de Gabi, le-am jupuit apoi
de piele, am împărţit carnea — aşa cum văzusem, altădată,
că făcea tata, şi-am pus-o la adăpost.
Gabriela se minuna de curajul şi de priceperea mea…
Într-o altă situaţie însă, realmente, am fost într-un mare

pericol…
Plouase mult, timp de aproape două săptămâni. Râul din
apropiere, pe care îl ştiţi şi voi, căpătase aspect nu de
fluviu, ci de mare… Căci o mare de apă, pe o distanţă — ca
lăţime, de peste 1 km — se revărsa deasupra unor locuri,
unde, cu puţin timp înainte, fuseseră grădini, pomi, zăvoi.
Şi-acel înspăimântător balaur lichid ducea, pe spatele lui,
copaci, ce fuseseră smulşi din pământ şi cărora li se mai
zăreau, din când în când, crengile ori rădăcinile, buşteni de
brad sau de stejar, desprinşi din locuri unde fuseseră,
probabil, depozitaţi, înainte de a fi transformaţi în
cherestea, coteţe de păsări şi chiar case. Imaginea era a
unui prăpăd…
Oamenii din sat, adunaţi pe marginea şoselei, care, fiind
mai înaltă, îi despărţea şi-i apăra de furia apelor, priveau,
îngroziţi şi neputincioşi, spectacolul!
Mă aflam printre ei, împreună cu mama şi cu Gabriela.
Era vară. Ajunsesem de-acum student şi venisem în
vacanţă.
68
George Şovu
La un moment dat, la circa douăzeci de metri de drum,

pe apă. Şi-a făcut apariţia o căsuţă de lemn, prăpădită la
înfăţişare.
„O casă! O casă!” au început să strige oamenii. M-am
apropiat mai mult, aţintindu-mi privirea spre ferestre. Mi s-
a părul că ceva se zbate înăuntru, dincolo de ele. M-am
gândit că pot fi copii.
Am întrebat atunci în jur: „Cine merge cu mine, să
încercăm să-i salvăm?”
„E moarte curată, neică!” mi-a răspuns un bărbat din
grămadă.
M-am hotărât, totuşi, să încerc. Nu puteam suporta
gândul că fiinţele acelea nevinovate au trecut pe lângă noi
şi-atâţia oameni zdraveni n-am încercat să le întindem o
mână de ajutor.
Mi-am aruncat hainele de pe mine, în grabă, rămânând
doar în slip.
„Geo, nu, nu! mi-a strigat mama, din apropiere. Te îneci,
băiatul mamei, nu! E păcat, dac-or fi copii, dar n-ai nicio
şansă şi te prăpădeşti şi tu! Apa e adâncă de câţiva metri,
nu vezi?”
Mi-am dat, totuşi, drumul în apele acelea nebune şi
tulburi şi-am început să înot în direcţia casei. După câteva
minute, am ajuns lângă un trunchi de lemn, nu prea gros.
Dar lung de câţiva metri, care plutea deasupra apei. M-am
agăţat de el, ca să mă odihnesc puţin. Aşteptam să
sosească până la mine casa plutitoare…
Când aceasta s-a apropiat (se mişca încet, fiindcă intrase
într-o zonă de apă mai puţin învolburată), am împins de
capătul lemnului de care eram agăţat, ridicându-l pe
69
Ochii timpului
celălalt şi proptindu-l în unul din pereţii casei.

„S-a oprit! S-a oprit!” a început să strige lumea din
drum. Într-adevăr, casa se oprise, dar în acelaşi moment eu
am dispărut sub apă, fiindcă lemnul m-a tras înăuntru.
După câteva secunde, revenindu-mi, am ieşit, din nou, la
suprafaţă, şi-am început,. Cu eforturi extraordinare, să
orientez casa, prin scurte lovituri în perete, în direcţia unui
dâmb de pământ., din apropierea drumului, unde, dacă ar
fi ajuns, ar fi putut fi ancorată.
„Hai, Geo! Hai, Geo!” mi se părea că aud încurajări de pe
mal. Mă aflam într-o parte a casei, de unde o împingeam.
Prin ferestrele mici, am zărit doi copilaşi… Am văzut cum,
în grabă, s-au mai aruncat în apă doi băieţi, hotărâţi să-mi
vină în ajutor. Peste câteva secunde însă, un ţipăt, din
drum, m-a cutremurat: „Buştenii! Buştenii!” Era glasul,
disperat, al mamei.
Într-adevăr, din susul râului, se apropiau în viteză,
curgând pe fluxul agitat al apei, vrea cincisprezece-
douăzeci de buşteni, care păreau o haită de lupi,
dezlănţuită. Cei doi băieţi s-au oprit, schimbându-şi
direcţia înapoi, către mal, înţelegând că, dacă ar înainta, ar
fi zdrobiţi de tăvălugul acela de lemne.
„Buştenii, Geo!” a strigat, din nou, mama, crezând că nu
i-am văzut. Îi văzusem, dar, în ciuda spaimei ce mă
cuprinsese, m-am gândit că era păcat de tot efortul făcut şi
de cei doi copii, dacă aş fi fugit din calea lor tocmai acum…
Cu un ultim efort, am potrivit casa în aşa fel încât,
ajungând lângă ea, lemnele au izbit-o puternic în temelie,
împingând-o, cu forţă, tocmai spre locul către care mă
străduiam s-o aduc eu însumi… Casa a ajuns la dâmbul de
70
George Şovu
pământ din apropiere şi a putut fi ancorată de câţiva

bărbaţi ce-au alergat, în mare grabă, acolo. Dinăuntru au
fost scoşi un băiat de cinci ani şi o fetiţă de trei. Erau, după
cum avea să-mi spună lumea, aproape leşinaţi de spaimă şi
de plâns…
În clipa în care lemnele au întâlnit casa, eu m-am
afundat în apă, cu intenţia de a trece pe sub ele. Unul
dintre acestea m-a lovit, totuşi, la cap. M-am agăţat, cu
disperare, de el, gândindu-mă că numai aşa mai pot scăpa.
Ameţisem puţin… Simţeam lemnul învârtindu-se pe loc.
Mi-am spus că e bine, că trebuie să se fi oprit undeva şi-
atunci am zvâcnit spre suprafaţă, ridicând o mână,
eventual ca să fiu observat… Cei doi băieţi, ce făcuseră
tentativa de mai înainte, s-au aruncat, din nou, în apă,
ajutându-mă să mă salvez din vârtejul creat, în clipele
acelea, în apropierea casei, unde se învârteau şi buştenii.
Când am ajuns pe mal, am simţit că un firicel de sânge,
care izvora din apropierea arcadei stingi, îmi curge peste
ochi şi pe obraz… Mama şi Gabriela mi-au spus că eu
zâmbeam însă… Mă gândeam că fusesem în stare ca, încă
o dată, să înving frica aceea ce, cu ani în urmă, mă
sugruma…
Noaptea învăluia de mult casa, ograda, întreaga suflare.

Pe cer, pilcuri de nori se mai agitau încă, străduindu-se
parcă să prindă în braţele lor razele lunii. Nu reuşeau decât
din când în când. Dormisem vreo oră, când m-a trezit o
71
Ochii timpului
mişcare ce-o intuiam undeva, în apropiere, parcă pe sub

fereastra camerei. M-am sculat şi-am ieşit, încet, în prag…
Priveam spre curte şi nu-mi venea să cred. Alex, însoţit
de cei doi câini — Tarzan şi Lupu — se plimba dintr-o parte
în alta şoptind, numai pentru sine: „Nu mi-e frică!” „Nu mi-
e frică!” „Nu mi-e frică!”… Câinii îl urmau curioşi şi
ascultători, nu lătrau, nu mârâiau… Se străduiau parcă să
înţeleagă ce-i cu băiatul, ce vrea, în fond?!… Mi s-a părut
că o uşă, spre intrarea dinspre şosea a casei, este
întredeschisă…
După alte două drumuri — până la poartă şi înapoi —
vreme în care privea cu atenţie în toate părţile, Alexandru
s-a oprit. Câinii s-au apropiat de el. Băiatul i-a mângâiat pe
cap, vorbindu-le, de asemenea, pe şoptite (dar, fiind atâta
linişte în jur, ecoul cuvintelor ajungea, clar, până la mine):
„Sunteţi nişte câini nemaipomeniţi! Bravo! Fără voi nu ştiu
ce m-aş fi făcut. Vedeţi, mâine, să nu mă daţi de gol!”… S-a
îndreptat apoi spre camera cu uşa întredeschisă, dispărând
în spatele ei…
— Unchiule Geo, m-a abordat Dan, a doua zi, când ne
pregăteam pentru o nouă plimbare, ştii ce-a făcut Alex azi-
noapte?
— Nu ştiu! i-am răspuns.
— A ieşit afară şi, timp de vreo jumătate de oră, s-a
plimbat prin curte, însoţit de câini şi rostind, la fiecare pas:
„Nu mi-e frică! Nu mi-e frică!”… Eu m-am trezit când s-a
dat jos din pat şi l-am urmărit din uşă… N-am vrut să ştie
că l-am văzut… Ce zici de chestia asta?!
— Da’ tu ce zici, Dănuţ?
— Matale tot aşa îţi spuneai?… Atunci când… ţi-
72
George Şovu
aminteşti, nu?!
— Cred că tot aşa!
— Atunci e bine!
— Şi eu zic la fel!… Deci…
— Tăcere! exclamă băieţelul, făcând un gest sugestiv
către buze. Rămâne între noi! Să vedem ce-o să se mai
întâmple!…
73
Ochii timpului
Capitolul III
OCHII TIMPULUI
De când mă ştiu m-a obsedat şoseaua aceasta! Panglica

ei cenuşie şi aproape îngustă ţine în palmă atâtea destine!
Ce nemaipomenit lucru ar fi dacă cineva ar putea să
cunoască luminile şi umbrele fiecăruia dintre ele!…
Cei trei copii — Mihaela, Alexandru şi Dan — se află în
apropierea mea. Mă ascultă încordaţi… Ne-am propus să
mergem astăzi în zăvoi. Deocamdată, ne-am aşezat pe
banca de lângă poartă…
— M-au obsedat, mai întâi, maşinile, sutele, miile de
maşini care trec, zilnic, la deal sau la vale — îmi ascult,
mai departe, gândurile. Stăteam, uneori, copil fiind, aici, în
poarta casei şi alergam cu ochii la dreapta ori la stingă,
după fiecare. Şi sufletul încerca să se ţină, un timp, după
fulgerările acelea albe, roşii, albastre, verzi, galbene sau
negre, dar, o dată cu dispariţia lor în zare, obosea, se
descuraja şi se întorcea acasă. Uneori, însă, îl prindea
încăpăţânarea, se aşeza undeva, pe canapeaua din spate,
74
George Şovu
ori pe fotoliul din dreapta şoferului şi rostea către cei de

dinăuntru: „Eu de-aicea nu mai plec, merg şi eu cu voi
departe, până la capătul pământului!” Observând mirarea
de pe feţele acelor străini, repeta: „N-aţi auzit? Merg şi eu
cu voi!…” Iar când privirile stăpânilor maşinii rămâneau tot
întunecate şi reci, ca de gheaţă, sufletul meu începea să se
roage: „Merg şi eu cu voi! Vă rog, luaţi-mă şi pe mine cel
puţin până în satul vecin, ori măcar un kilometru, sau o
sută de metri… Vreau să văd şi eu cum este într-o maşină.
Vă rog!”… Dar nu-mi amintesc ca, chiar după asemenea
rugăminţi, să fi rămas o dată măcar în vreuna din acele
maşini. Cu fiecare asemenea prilej auzeam parcă
strigându-se la şofer: „Opreşte imediat şi dă-l jos pe
ţărănoiul ăsta obraznic, că ne murdăreşte maşina! Dă-l jos!
Dă-l jos!” Şi ecoul acela ascuţit mă urmărea până aici,
unde, izbindu-se de stâlpii cei mari ai porţii, se potolea şi
se stingea… în sufletul meu, însetat de alte orizonturi…
Au trecut pe şoseaua aceasta şi altfel de maşini: de un
verde întunecat la culoare, mari şi cu multe roţi, unele cu
şenile. Au trecut urlând, de se speria pământul de ele şi
tremura de frică, au trecut spulberând liniştea şi
întunecând nădejdile oamenilor. Au trecut!… S-au dus… şi
nu s-au mai văzut! Dar, o dată cu ele, s-au petrecut din sat
şi multe chipuri de bărbaţi, mai ales tineri… Lumina lor s-a
stins din atâtea case, spre a se aprinde, în flăcărui galbene
şi mici, acolo, lângă bisericuţa din deal, încălzind zâmbetul
trist al chipurilor reapărute pe braţe de lemn ori de
piatră…
Căruţele m-au impresionat mai apoi, caii, cu deosebire,
75
Ochii timpului
aceste superbe făpturi, trăgând, uneori, din greu de

înjghebările de pe cele patru roţi. Poziţia omului care mână
caii mi-a spus totdeauna foarte mult. Am văzut oameni
stând în picioare, în căruţă, zvâcnind doar din hăţuri şi
învârtind pe deasupra fulgerul biciului… Aceia ori treceau
cu zâmbetul pe buze şi sufletul liber, luminat, ori
scrâşneau din dinţi, întunecaţi la obraz, gâfâind pe
dinăuntru de nerăbdare şi de încrâncenarea gândurilor.
După cum am văzut oameni aşezaţi în fruntea grămezii de
lucruri acoperite de coviltirul sărac, aplecaţi înainte, până
aproape de trupurile cailor, copleşiţi de necazuri… miş-
cându-se încet, fără grabă, pe drumul lor lung şi pustiu de
bucurii.
Am ascultat, nu o dată, însoţind aceste imagini
mişcătoare, atâtea melodii triste, ori duioase, arareori
sprinţare, şoptite doar pentru sufletul cel călător şi pentru
altele rămase departe, ori trimise în afară, în lumea
umbrelor tainice, ale înserării, mai ales, prin fluxul
unduios sau mai încordat al şuieratului născut dintre
buze.
Călătorii cei singuri, purtându-şi paşii, ori învârtind
roţile de bicicletă pe margine de drum, în voie sau mai în
grabă, mi s-au părut totdeauna, nu ştiu de ce, cocori
rătăciţi în căutarea acelui unghi de zbor, mult mai plin de
nădejdi şi de siguranţele aşteptatelor împliniri…
De când mă ştiu m-a obsedat şoseaua aceasta! Panglica
ei cenuşie şi aproape îngustă ţine în palmă atâtea destine.
Ce nemaipomenit lucru ar fi dacă cineva ar putea să
cunoască şi să stăpânească, în acelaşi timp, luminile şi
umbrele fiecăruia dintre ele!…
76
George Şovu
— Sunt mulţi ani de-atunci! Era în timpul războiului.

Aveam, ca Alex, doisprezece ani şi eram, după cum ştiţi, cel
mai mare dintre băieţi. Pe lângă noi însă, părinţii mei mai
aveau patru fete. Eram deci şapte copii!
Mama era bolnavă de mult timp, iar tata se afla, de
aproape trei ani, pe front. Singura noastră avere şi sursă de
a ne câştiga existenţa erau doi cai şi o căruţă, cu care, în
lipsa tatii, muncea o soră de-a mea, pe-atunci de
şaisprezece ani.
Deşi avea numai patru ani mai mult decât mine, a fost
una dintre fiinţele care m-au influenţat cel mai puternic în
viaţă. A fost una dintre luminile zilelor mele de-atunci… şi
de mai târziu. A fost, pentru că, numai peste şase ani, s-a
stins, pe neaşteptate!
Eu mi-o amintesc mai ales cum era la şaisprezece ani:
înăltuţă, subţire şi mlădioasă, cu un păr blond, strâns într-
o coadă mare, pe care-o purta peste umăr, pe piept, cu
ochii de cer limpede (nu ştiu de unde apăruse ea cu ochi
albaştri, fiindcă nimeni în familia noastră n-avusese
asemenea ochi), cu o faţă albă, fină şi frumoasă. Parcă ar fi
coborât dintr-un tablou şi, privind-o călcând desculţă prin
ogradă, te apuca mirarea şi te temeai să nu-şi frângă
picioarele lungi, cu glezne subţiri, să nu-şi strice mâinile
mici, delicate, cu degete fine.
În ciuda acestei înfăţişări, dublate de un suflet dăruit cu
77
Ochii timpului
podoabele sensibilităţii şi ale alesei omenii, Gabriela —

pentru că despre ea este vorba — era un flăcău în toată
regula, dacă o apreciai după ceea ce era în stare să
muncească, după ceea ce efectiv muncea.
Pot să spun, fără niciun fel de exagerare, că, timp de
patru ani, ea ne-a crescut. Fără ea, n-ar fi avut cine să
lucreze cu căruţa şi caii şi, fără această sursă, viaţa
noastră s-ar fi aflat la grea cumpănă.
Cu vreo zece zile înainte de sfârşitul unui an, ni se
terminase fânul, nu mai aveam deci cu ce să hrănim caii
(fusese un an secetos şi chiar atunci, în decembrie, nu
exista pic de zăpadă). În întreg ţinutul nostru n-am găsit la
nimeni un braţ de fân în plus. N-aveam de unde să
cumpărăm. Ne-am pregătit atunci de drum lung, peste
munţi, până în Ardeal. Numai disperarea a determinat-o pe
mama să ne lase să plecăm, pe mine şi pe Gabriela. A mai
căpătat puţină inimă când a văzut că s-a hotărât să ne
întovărăşească, pentru aceeaşi nevoie, vecinul nostru de
peste drum, nenea Ionel…
De la Câmpulung înainte, drumul ne era necunoscut.

Am făcut zile şi nopţi peste munţi, până în inima
Transilvaniei. Aici, după îndelungi căutări (nu găseam fân
bun, ori era prea scump pentru punga noastră subţire), am
reuşit să încărcăm căruţa, plătind ultimii bani pe care-i
aveam. Mi-amintesc că, la plecare, femeii de la care am luat
fânul — o văduvă, cu patru copii — i s-a făcut milă de noi
şi ne-a dat s-avem pentru drum o pâine mare şi-o bucată
de brânză. Am plecat cu lacrimi în ochi, sărutând mâna
cea bună şi darnică şi, luând, în plus, merinde pentru
78
George Şovu
suflet, un zâmbet cald şi-o încurajare: „S-ajungeţi cu bine,

copii! Să vă dea Dumnezeu sănătate vouă şi mamei voastre,
şi fraţilor voştri! Şi să-l vedeţi pe tatăl vostru cât mai
curând acasă!”
Lelea Ioana, care voia să mai spună ceva, şi-a înghiţit
vorbele, pentru că a podidit-o plânsul. (Soţul ei murise pe
front.) Ne-am apropiat de cai şi, amândoi, pe jos, pe lângă
ei, am pornit-o domol. Am plecat singuri şi îngrijoraţi,
fiindcă pe nenea Ionel, vecinul nostru, îl pierduserăm între
timp. El se dusese într-altă comună (aici nu se învoise din
preţ) şi, cu toată aşteptarea noastră, nu sosise.
Mai erau cinci zile până la Anul Nou. După socoteala
noastră, puteam să ajungem acasă, dacă totul ar fi decurs
bine, înainte de momentele „cumpenei dintre ani”.
Dar n-am avut parte de această bucurie! La numai o zi
de mers, după ce-am plecat din satul în care
cumpăraserăm fânul, ni s-a stricat o roată la căruţă.
Gabriela, care a intuit, prima, nenorocirea, s-a făcut albă la
faţă (şi aşa era aproape îngheţată); apoi am văzut cum au
început să-i tremure buzele şi să-i curgă din ochi lacrimi
fierbinţi.
Mi-am amintit atunci de tot ceea ce mă învăţase ea în cei
câţiva ani în care tata lipsea de-acasă: să nu mă dau bătut
în nicio împrejurare, să nu-mi pierd cumpătul, să nu mă
vaiet, chiar dacă mă doare ceva, să fiu curajos… Şi, de
multe altele mi-am amintit, fulgerător, atunci când am dat
s-o încurajez pe Gabriela, spunându-i: „să nu-ţi fie teamă,
că eşti cu mine!”
Săraca de ea! A zâmbit amar, apoi mi-a luat capul între
palmele ei mici şi îngheţate şi m-a sărutat pe ochi.
79
Ochii timpului
Rezultatul a fost că am început eu să bocesc. S-a întors cu

spatele spre mine şi m-a lăsat să mă liniştesc, timp în care
ea însăşi şi-a adunat toate puterile delicatei sale făpturi ca
să se liniştească şi să chibzuiască ce-i de făcut.
Trei zile ne-am chinuit să reparăm roata. Până am găsit
un meşter într-o comună vecină, până l-am convins să ne
ajute fără bani, până a făcut reparaţia, fără să descărcăm
fânul, până…
A fost, totuşi, o mare minune, socoteam noi, că cineva s-
a îndurat să ne ajute fără să primească vreo altă plată în
afara unor vorbe de mulţumire, cu care nu mai conteneam,
şi a lacrimilor de bucurie, pe care le vărsăm din belşug.
Nici astăzi nu socotesc această faptă altfel! L-am căutat
mai târziu pe omul acela, pe moş Ion Pânzaru, după război,
când, student fiind, am participat la o excursie de
documentare prin Transilvania. I-am mai găsit doar
numele, în cimitirul satului. Am plecat un genunchi şi-am
stropit c-o lacrimă un buchet de flori de câmp, pe care l-am
aşezat pe mormânt. Atunci, nu se mai afla, de ani, printre
cei vii, nici sora mea, Gabriela!…
…Am reluat drumul şi, încet-încet, am lăsat în urmă
satele şi ne-am apropiat din nou de munţi, pe care trebuia
să-i trecem a. Doua oară, de data aceasta mult mai greu,
căruţa fiind încărcată cu fân. Am lăsat în urmă şi zilele!
Era 31 decembrie, după-amiaza, când am început să
coborâm munţii! încercare temerară. Oricând căruţa putea
să se răstoarne, în orice clipă puteam să ne trezim (mai de
grabă să adormim pe veci) într-o prăpastie, cu cai cu tot! Şi,
totuşi, trebuia să ajungem acasă, altă cale nu exista!
Gabriela purta caii de dârlog, vorbind cu ei tot timpul,
80
George Şovu
domolindu-le orice încercare de a grăbi pasul, atunci când

căruţa îi forţa din spate. Caii se supuneau cu blândeţe şi
ţineau cu străşnicie oiştea căruţei, proptindu-se în hamuri,
mai să le rupă. Dar oricât ar fi ţinut căruţa bieţii cai, nu se
putea coborî fără să-i ajutăm printr-un sistem de frânare.
Era un sistem primitiv, la care ne gândiserăm de-acasă;
primitiv şi greoi, dar nu aveam altul. În faţa roţilor din
spate, era suspendat, cu nişte lanţuri, un buştean, ce se
strângea când apăsai pe o pârghie, formată dintr-o prăjină
şi un lanţ. Cineva trebuia să apese permanent pe această
pârghie. Acel cineva n-avea cine să fie altul în afară de
mine. Cu mâinile nu puteam apăsa pârghia. N-aveam
destulă forţă. De aceea, a trebuit să mă caţăr cu picioarele
pe ea, ţinându-mă, în acelaşi timp, de alt lanţ care strângea
un lemn lung, anume aşezat, de-a lungul căruţei, peste
fân, deasupra, ca să nu se răstoarne sau să se risipească
în timpul mersului. Astfel, apăsând cu toată greutatea
corpului şi printr-un anume balans pe care-l făceam
aproape la fiecare metru parcurs, reuşeam să îngreuiez
parţial mersul căruţei, să uşurez, de fapt, coborâşul.
N-am făcut niciodată în viaţa mea un drum mai lung şi
mai istovitor ca acela. Mâinile îmi îngheţaseră pe lanţ, gata
oricând să se desprindă, iar picioarele îmi tremurau de
oboseală. Pe Gabriela n-o vedeam. O auzeam vorbind
mereu cu caii. Vocea îi era din ce în ce mai slabă. Răguşise
de tot!
De la o vreme s-a înnoptat. Mi se părea că am intrat în
iad! Lumina felinarului, pe care Gabriela îl purta în faţa
cailor, pâlpâia speriată la fiecare serpentină, în apropierea
prăpăstiilor. Mă cuprinsese o teamă cumplită. Tremuram
81
Ochii timpului
din toată fiinţa. Plângeam. Cred că şi Gabriela plângea.

Mă aşteptam în fiecare moment să sticlească, din
întunericul ce ne înconjura, ochii vreunui lup, ori să apară
cine ştie ce răufăcător…
Auzeam sforăitul cailor. Mi se părea că presimt lupii pe-
aproape. Bocănitul copitelor pe pietre şi scârţâitul căruţei
răsunau puternic în noapte. În afară de noi, în faţă sau în
spate, nimeni! începuse să bată un vânt ascuţit. Mă
pătrundea până în oase. Gabriela se încălzea mergând.
Picioarele ei mici se loveau de pietre.
Când am coborât ultima pantă şi-am văzut lucind
luminile caselor de la Podul-Dâmbovicioarei, ni s-a părut
că visăm! Nu credeam să mai ajungem!
Gabriela a oprit caii la margine de drum, lângă zidul
unei case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Apoi,.
Văzând că nu apar, s-a repezit îngrijorată în spatele
căruţei. Aşezat pe pârghia cu care frânasem roţile,
plângeam încet, liniştitor.
Gabriela s-a apropiat, mi-a şters lacrimile cu mâneca
hainei şi m-a rugat să mă urc în căruţă şi să încerc să-mi
fac un culcuş în fân ca să mă încălzesc puţin. Nu m-am
urcat. Am preferat să-mi frece ea mâinile, ca să mi le
dezmorţească. Nu mâncasem nimic, de dimineaţă. De altfel,
nici n-aveam ce să mai mâncăm. Pâinea şi brânza de la
lelea Ioana se terminaseră. De-acasă nu mai aveam decât
nişte mere. Mere pe stomacul gol! Mere… Şi-atât! în
noaptea de Anul Nou!
„Aoleu, zise Gabriela! Am uitat că asta e noaptea de Anul
Nou!”
„Cât o fi ceasul? întrebai. O fi sosit?”
82
George Şovu
„Cine să sosească?”
„Anul Nou!”
„Nu ştiu! O fi sosit! Probabil că e trecut de
douăsprezece!”
„La mulţi ani, Gabriela!”
„La mulţi ani, Geo!”
Ne îmbrăţişarăm.
„Oare ce-or fi făcând ai noştri? Mama cred că a
înnebunit de frică şi de durere! Dar tata, pe unde-o fi el
acum?”
„Mâine ajungem, zisei. Mâine se vor bucura că ajungem
sănătoşi şi aducem şi fân”.
„Mâine!
În clipa aceea, uşa casei lângă care ne opriserăm s-a
deschis şi, pe prispă, a apărut o femeie tânără, cam de 35
de ani, gătită de sărbătoare.
Când a dat cu ochii de căruţă şi de mogâldeţele de la
poartă, a lăsat pe-o masă ceea ce avea în mână şi s-a
apropiat. Cu glasuri pierite aproape, dădurăm „Bună-
seara!”. Femeia răspunse mirată:
„Bună-seara! Dar cine sunteţi dumneavoastră? De unde
veniţi? Sper că nu sunteţi singuri!”
„Ba singuri suntem!” a răspuns Gabriela.
„Singuri?” exclamă şi mai mirată femeia.
După câteva minute, caii se aflau la adăpost, cu două
braţe de lucernă în faţă, coborâtă din podul gospodinei, iar
noi ne încălzeam lângă sobă şi priveam la cei doi copilaşi,
un băieţel şi o fetiţă, care se jucau încă în jurul pomului de
iarnă. Alături, o masă întinsă cu destule bunătăţi. La
masă, se afla un bătrân, bunicul copiilor. Soţul femeii, ca şi
83
Ochii timpului
tata, era pe front.

„La mulţi ani, copii!” ne ură bătrânul.
„La mulţi ani, bunicule! La mulţi ani, lele! Şi vă
mulţumesc mult! Fără dumneavoastră nu ştiu ce ne-am fi
făcut. Era păcat să îngheţăm afară, după ce-am izbutit, să
coborâm munţii”.
Gabriela se dezmorţise şi avea chef de vorbă. Mai
prinsesem şi eu ceva inimă, dar mi-era atât de foame că
înfulecam, pe tăcute şi fără jenă, din câte erau pe masă. Iar
femeia mă îndemna de zor:
„Mănâncă, mănâncă, băieţaş!”
Am mâncat şi, tot la îndemnul acestei nevisate gazde,
răsărită în calea noastră ca zânele din poveşti, m-am
strecurat în patul cald şi bun şi-am adormit imediat. A
mâncat şi Gabriela şi s-a culcat apoi lângă mine. Păcat de
mâncare însă şi de pat! Tot somnul m-am zbuciumat cu
pârghia şi cu frâna de la căruţă!
A doua zi, spre seară, am ajuns, în sfârşit, acasă. Ai
noştri nu mai sperau să ne mai vadă întregi…
…Pe Gabriela am pierdut-o după şase ani! Se căsătorise
şi avea două fetiţe: una de un an şi jumătate, alta de câteva
luni. A răcit rău, a făcut meningită şi… n-a mai scăpat! Pe
fetiţe le-a crescut mama…
…De-atunci, în toate nopţile, în care anii îşi dau mâna,
mi-apar în minte imaginile drumului meu peste munţi,
făcut alături de acea minunată făptură, cu destin atât de
aspru, încheiat revoltător de prematur!…
84
George Şovu
„… Era într-o noapte. Dormeau toţi. Deodată, tata s-a

sculat încet de lângă mine să nu mă trezească. A luat de-
alături un braţ de lucernă proaspătă şi-a coborât scara
care scârţâia sub greutatea lui. L-am auzit apoi deschizând
uşa grajdului şi înaintând către iesle spre a aşeza în faţa
calului lucerna. Mocanu, aşa se numea calul, a nechezat
scurt, bucuros. Şi-a recunoscut stăpânul pe care, în patru
ani, îl văzuse de două-trei ori. Patru ani lungi şi grei, ani de
război! Tata fusese tot timpul concentrat. Acum se
întorsese acasă, de câteva zile. O dată cu schimbarea
frontului, primise şi el o permisie de două săptămâni.
Când a urcat scara, m-a găsit în gura slonului.
„Nu dormi, băiete?” m-a întrebat cu un glas blând.
„Nu!” i-am răspuns.
Ce era să-i spun? Că n-am dormit aproape toată
noaptea? Că de patru veri îl aşteptam să mai dorm lângă el,
în fân, îmbătat de mirosul aromitor şi de mândria că eram
bărbat, şi bărbaţii dormeau, toată vara, în slon, adică în
podul cu fân? Pe-atunci, bărbaţii din casa noastră, cei de
la… şapte ani în sus, erau doar doi: eu şi tata. Ceilalţi fraţi,
ai mei, mai mici, rămâneau cu surorile, şi cu mama în
casă. O vară întreagă dormisem cu tata în fân! Trecusem în
clasa a II-a, împlinisem şapte ani, eram mare deci. Mă
adăposteam lângă spatele lui cald şi mă înveleam cu o
pătură, peste care presăram fân, fân proaspăt cosit. Nu
85
Ochii timpului
cunosc parfum mai răscolitor decât mirosul de fân. Şi azi,

după zeci de ani, când strâng în palmă câteva fire de iarbă
proaspăt cosită simt urcând în mine sevele copilăriei. Mă
văd, dintr-o dată, alergând desculţ pe malul râului, ori
aruncându-mă, nu de puţine ori, cu haine cu tot, în
valurile-lui repezi, rostogolindu-mă, apoi, prin iarba moale
a zăvoiului, căţărându-mă prin cireşi, strigând după oile
mai năzdrăvane sau după vite, ori ascultând basmele cele
multe şi fermecate ale lui moş Ioniţă. Bătrânul sfătos care a
încântat, cu poveştile lui, anii dinţii ai tuturor copiilor
satului…
…După vara aceea, tata plecase şi mama nu m-a lăsat

să dorm singur în podul cu fân. Degeaba m-am rugat eu de
dânsa, nu şi nu! „Dacă te sperii de ceva, ori visezi urât, te
trezeşti şi cazi de-acolo! îmi spunea. Nu, nu se poate! Când
o veni taică-tău!” adăuga ea, văzându-mă întristat. „Trebuie
să vină, trebuie să-i dea drumul! Poate se termină şi
războiul. Mai ai răbdare!”
Avusesem multă răbdare. În patru ani, tata nu venise
însă decât de două-trei ori, pentru câteva zile, şi-atunci, nu
ştiu cum se întâmpla, că era tot iarnă. Odată, într-o iarnă,
ninsese mult, viscolise şi trenurile nu mai circulau regulat.
Întâmplându-se pe drum şi văzând că, de la Piteşti spre
noi, fiu mai pleca niciun tren, tata a luat-o pe jos. A
străbătut prin viscol, noaptea, douăzeci de km. Când a
ajuns, ne-am speriat văzându-l. Era mai mult mort decât
viu, pe trei sferturi îngheţat. Nu văzusem niciodată până
atunci un om cu ţurţuri de gheaţă pe faţă. L-am văzut pe
tata: îi îngheţaseră pe obraji lacrimile ce se scurseseră
86
George Şovu
treptat din ochii biciuiţi de zăpada viscolită, iar coloana de

aburi, care zvâcnea gâfâind din fiinţa lui trudită. Întinsese
pod de gheaţă peste mustaţă şi peste buzele crăpate până
la sânge.
N-am putut să-i scoatem mantaua de pe el decât după o
jumătate de oră, când apa ce se impregnase în ea şi
devenise gheaţă a început să mustească; iar ca să-l putem
descălţa de cizme, a trebuit să-şi ţină picioarele, minute
întregi, aşa încălţat, într-un lighean mare cu apă fierbinte…
„E o noapte frumoasă! Peste vreo oră şi jumătate - două

plecăm. Când se face ziuă trebuie să fim în Piteşti!”
„Plecăm! zisei. Iarăşi o să tragă bietul Mocanu, singur, la
oişte”.
„O să tragă, ce să facă? Aşa a avut el parte, săracul”
În cei patru ani, de când dura războiul, de trei ori ne
duseserăm, eu şi sora mea, Gabriela, cu câte doi cai la
Piteşti, undeva acolo sus. Pe deal, unde se afla cazarma
militară şi, de fiecare dată, ne-am întors cu Mocanu singur
la oiştea căruţei.
Prima dată ni l-au luat pe Vânătu, un cal alb, frumos, cu
pete mici, vineţii, pe tot corpul. De zece ani era perechea lui
Mocanu. Se înţelegeau perfect, trăgeau amândoi cu
străşnicie, când erau puşi la greu, încât ar fi fost în stare să
mute şi casa din loc, dacă asta le-ai fi poruncit să facă!…
Uneori, când erau mai odihniţi şi se aflau la păscut,
zburdau ca nişte mânji, alergau unul după altul, ca nişte
năluci cu coamele înfoiate şi, dintr-o dată, se opreau, se
sprijineau bine pe picioarele din spate, iar cu cele din faţă
se înălţau, le propteau unele într-altele, sunându-şi
87
Ochii timpului
potcoavele, şi-şi aplecau capetele când într-o parte, când în

cealaltă, murmurând, în nechezatul lor, cântecul de
bucurie al vieţii.
Ca să nu ni-l rechiziţioneze pentru nevoile frontului şi pe
Mocanu, tata ne învăţase, înainte de a pleca în
concentrare, să-l înţepăm uşor în piciorul drept din spate,
puţin deasupra copitei, unde calul avea deja o mică
deformaţie, o umflătură care, astfel, devenea dureroasă şi-l
făcea să şchiopăteze. Aşa că. De câte ori primeam hârtie cu
dungă albastră la colţ. Prin care eram chemaţi cu caii la
control pentru rechiziţie, Mocanu începea să şchiopăteze şi
astfel… scăpa de front, rămânând, pentru o perioadă, până
reuşeam să-i cumpărăm alt tovarăş, să muncească singur
spre a hrăni o familie numeroasă ca a noastră, cu şapte
copii.
…Nu mă puteam despărţi de calul cel alb şi frumos, cu

pete vineţii pe tot corpul. Luat de la oiştea căruţei noastre,
de un soldat, fusese legat de o bară de lemn, lângă alţi cai
care, ca şi el, erau rechiziţionaţi. Îl mângâiam pe cap şi-l
sărutam, plângând în hohote. Vânătu sufla peste mine
abur cald, trăgând, în acelaşi timp, de lanţul cu care era
legat de gât spre a scăpa şi a merge spre tovarăşul său ce
rămăsese singur la căruţă. Când am plecat, smuls mai
mult cu forţa de Gabriela, un nechezat dureros, ţâşnit
aproape consecutiv din fiinţele celor doi cai, mi-a sfâşiat
sufletul, ca o prevestire, parcă, a durerilor ce aveau să
urmeze. După câteva luni, am primit o altă hârtie prin care
eram înştiinţaţi că Vânătu nostru pierise pe front. Intr-un
an am reuşit să cumpărăm alt cal, care a avut soarta celui
88
George Şovu
de dinainte. Cu al treilea s-a întâmplat la fel!…

Acum, fiindcă venise tata acasă, voia el să aleagă un cal
bun, dacă s-ar putea ca cel ce fusese perechea dintâi a lui
Mocanu…
În oborul de vite din Piteşti am ajuns, într-adevăr, când

se lumina de ziuă. Pe trupul negru, lucios şi puternic al lui
Mocanu, apăruseră, de sub curelele hamului, flori albe de
spumă, asemănătoare aceleia ce-i împodobea fruntea. Tata
l-a şters peste tot cu un şomoiog de fân, făcându-i, parcă,
un fel de masaj, l-a mângâiat apoi pe cap, întârziind în
regiunea urechilor — ceea ce nu puteam face eu niciodată,
fiindcă Mocanu era urâcios, se întindea să mă muşte —, a
aruncat peste el o pătură, să nu răcească, după care a luat
din căruţă lucernă cât a cuprins cu braţul şi i-a aşezat-o
dinainte să mănânce. Oprisem căruţa undeva, foarte
aproape de intrare. La ora aceea, oborul era aproape
liniştit. Pe o distanţă de câteva hectare, dispuse într-un fel
de dreptunghi, pe laturile căruia creştea un gard înalt, de
zid şubrezit de vreme, mişuna o lume pestriţă — oameni şi
animale de tot felul; oameni, cei mai mulţi îmbrăcaţi rău,
cu haine pe care înfloreau petecele, bărbaţi cu feţele
înţepoşate de bărbile nerase de cine ştie când, femei, cel
mai adesea cu legături negre peste gură, desculţe sau
târându-şi opincile rupte, copii ca mine, care căscau gura
miraţi, pentru că un asemenea târg nu mai văzuseră în
viaţa lor.
Din când în când, câte un individ cu cizme lustruite-n
picioare, cu haină trei sferturi din postav bun, „trei peceţi”,
strânsă cu cordon la mijloc, cu obrazul roşu, ras proaspăt,
89
Ochii timpului
se agita în câte un grup de amărâţi.

„Geambaşii! Aceia sunt geambaşi, spuse tata parcă
şoptit. Cumpără pe nimic, păcălesc oamenii, ca apoi să-ţi
vândă, când eşti la strâmtoare, cu un preţ de câteva ori mai
mare”.
„Bine, dar oamenii cum de se lasă păcăliţi?” întrebai
aproape intrigat.
„Se lasă!” zise tata cu un zâmbet trist în colţul gurii…
lăsându-mă nelămurit.
Ne mişcăm prin această mulţime, căutând. Cu privirile
caii. Dar caii întârziau să apară. Câteva gloabe — forme de
cai, mai mult pielea întinsă pe oase — nu ne puteau reţine
atenţia. Am mai găsit câţiva care, de asemenea, nu ne-au
convenit: ori erau prea mici, nu s-ar fi potrivit cu Mocanu,
ori prea bătrâni (tata îi căuta la dinţi ca să se lămurească).
Orele treceau şi noi iv-aveam la ce să ne hotărâm. Aproape
că pierduserăm nădejdea să mai cumpărăm un cal bun.
Când mă gândeam să ne întoarcem acasă, aşa cum
plecaserăm, cu locul din partea stângă a oiştii pustiu, mă
cuprindea disperarea.
Tata privea crunt şi blestema războiul. Tocmai ne
îndreptam spre ieşire când, pe poarta oborului, a intrat un
bătrânel cu un cal roib de dârlog; înalt cât Mocanu al
nostru, subţirel, cam slăbuţ, se vedea că nu fusese hrănit
prea bine, dar sprinten, ţinea capul sus de parcă ar fi privit
de la distanţă peste lume.
„Tată, tată, strigai plin de freamătul ce se născuse dintr-o
dată în mine, uite calul nostru!”
Tata, care mergea cu ochii în pământ, a ridicat capul
mirat şi-amândoi am iuţit paşii spre bătrânel.
90
George Şovu
„De vânzare ţi-e roibul, taică?”

„D-apoi cum”, zise bătrânul oprind calul lângă gard. Intr-
o clipă, lumea s-a strâns ciopor în jurul omului cu calul
roib. S-au repezit şi câţiva geambaşi. Inima îmi ajunsese la
gât de teamă: „Ăştia ne iau calul! mă gândeam, ne iau
calul, calul nostru, noi l-am văzut întâi!… Nu se poate, e
calul nostru!” Se pare că gândurile mele prinseseră glas,
glas de strigăt, că numai ce văd lumea întorcându-se spre
mine, iar pe unul dintre cei cu cizme-n picioare şi obraz
roşu apostrofându-mă: „De unde e calul vostru, mă
mucosule?”
Bătrânelul întinse atunci mâna, dădu lumea din faţa
mea la o parte şi spuse, spre mirarea tuturor, inclusiv a
tatei:
„Are dreptate băiatul, calul e vândut!… I l-am dat
creştinului ăstuia”… şi arătă spre tata. Apoi, apropiindu-se
cu un pas de noi, mai zise, în şoaptă: „Îl iei, omule? Câţi
bani ai?”.
„Atât”… zise tata, prinzând curaj!’
„Roibul e-al tău, flăcăiaşule, vino să batem palma!”
spuse moşul bucuros nevoie mare, de parcă el ar fi câştigat
ceva, nu noi.
M-am repezit spre bătrânel mai să-i sărut mâna. El m-a
mângâiat pe obraz cu o palmă aspră, care ardea şi mi-a
ciufulit apoi claia de păr castaniu ce-mi adumbrea ochii.
Lumea din jur s-a împrăştiat murmurând. Geambaşul
care mă apostrofase i-a trântit şi moşului o înjurătură,
spunând, pe deasupra, că „trebuie să fie ţâcnit” sau cam
aşa-ceva, a făcut un gest cu mâna a lehamite şi-a plecat.
Când am prins roibul de căpăstru, acesta şi-a aplecat
91
Ochii timpului
capul şi a început să-l frece pe pieptul meu, de parcă m-ar

fi cunoscut de când lumea. L-am cuprins pe după
grumazul lui falnic şi l-am îmbrăţişat ca pe-un prieten
drag.
„Înseamnă că e blând, tată, nu ca Mocanu, izbucnii
fericit, am să-l pot călări!”…
„Ai să zbori cu el, băiatule, e blând ca un mieluşel, dar
aleargă de parcă ar fi un şoim, adăugă bătrânelul tot mai
încălzit de bucuria mea. Apoi, faţa i se întunecă de parcă ar
fi trecut peste ea umbrele unor nori negri… Aşa-i când
ajunge omul la strâmtoare!… începu el ca şi cum s-ar fi
pregătit să spună o poveste tristă… Calul ăsta…”
În clipa aceea, văzduhul a fost sfâşiat de ţipetele
stridente ale unei sirene care a început să se vaiete, să se
vaiete…
„Alarmă!… strigă tata cu spaimă-n privire. Repede,
băiatule, s-ajungem cu calul la căruţă, să-l înhămăm şi să
fugim!”
„Blestemaţii!… adăugă apăsat moşneagul, dar mai liniştit
decât tata, nu se mai satură de-atâta moarte; de când nu
mai suntem cu ei, fac prăpăd! Nu le-ajunge cât au luat în
atâţia ani, acum distrug şi ce-a mai rămas!”
Am înţeles că era vorba despre nemţi, despre avioanele
ce treceau aproape zilnic şi pe deasupra satului nostru şi
care bombardau când ici, când colo…
„Să v-ajute Dumnezeu, oameni. Buni, mai spuse
bătrânul, la despărţirea noastră pripită, să scăpaţi cu bine!
V-am dat straşnic cal, să ştiţi! Aveţi grijă de el!”…
„Îţi mulţumim din suflet, bunicule, răspunsei, în timp ce
alergam după tata. Fugi, fugi şi matale!” îl îndemnai eu pe
92
George Şovu
bătrân.
„De mine se sperie moartea, flăcău; fugiţi voi, fugiţi!”…
Glasul lui s-ă stins în vaietele sirenei şi-n strigătele
mulţimii înnebunite.
Căruţa noastră era aproape. Am ajuns repede; tata a
scos hamul dintr-un sac, în câteva clipe l-a potrivit pe calul
cel roib, l-a înhămat apoi lângă Mocanu şi-am pornit de
parcă cineva ar fi aruncat cu apă fiartă în urma noastră. În
picioare, lângă tata, în căruţă, mă ţineam de mijlocul lui şi
priveau în jur speriat.
Uitându-mă peste zidurile oborului, mi s-a părut că
acolo se mutase, în câteva minute, iadul!
În poartă se striveau grămezi de oameni şi de animale; se
auzeau ţipete, înjurături; porcii guiţau, vitele zbierau, caii
nechezau; unii oameni săreau peste ziduri şi se rostogoleau
printre căruţe; alţii cădeau călcaţi în picioare de animalele
speriate de urletele sirenei; în câteva locuri s-au dărâmat
zidurile, iar prin spărturi reuşeau să ţâşnească mai ales
animalele care scăpaseră din mâinile stăpânilor lor şi se
pierdeau astfel în vacarmul general.
Mi s-a făcut dintr-o dată teamă, o teamă cumplită.
„Doamne, îmi spuneam în gând, să nu murim tocmai
acum! Ar fi păcat, mare păcat! A venit şi tata, am cumpărat
şi un cal frumos, dă, Doamne, să scăpăm din iadul acesta
„Stai jos, băiatule, că ne răsturnăm, strigă tata furios ia
mine, apăsându-mă pe cap cu mâna dreaptă. Nu vezi că”…
Într-adevăr, strada pe care porniserăm spre a ieşi din
oraş oferea o imagine aproape ireală. Caii noştri, îndemnaţi
de biciul ce se-ncolăcea şi plesnea deasupra lor, speriaţi de
toate zgomotele din jur şi, mai ales, de urletul atât de
93
Ochii timpului
strident al sirenei, alergau în galop; în rând cu noi însă, în

dreapta şi-n stânga, alergau, tot atât de înnebuniţi, alţi cai,
târând după ei alte căruţe; în spatele nostru, pe trei
rânduri, alte şi alte căruţe, iar pe margini, din când în
când, animale răzleţe sau oameni, împinşi spre şanţul din
dreapta al străzii de tăvălugul acela îngrozitor, care înainta
ca un monstru.
Apucaserăm, din fericire, în fruntea coloanei. În faţa
noastră drumul era liber. Totul depindea acum de cai şi de
dibăcia tatei de. A-i manevra printre celelalte două căruţe
ce se-agăţau de-a noastră, când una, când alta.
„Dacă se rupe vreo roată, dacă se-mpiedică un cal, aici
rămânem, ne fac praf ceilalţi”… mă gândeam.
De la o vreme, caii noştri au ţâşnit din rând; căruţa
alerga uşoară în fruntea tuturor, iar tata, ţinând cu
străşnicie hăţurile, îi îndemna, îi îndemna… Ne aflam într-o
cursă în care lupta se dădea pe viaţă şi pe moarte…
Dintr-o dată sirena a încetat î Deasupra oraşului au
apărut uriaşele păsări cenuşii purtătoare de foc ucigător.
Vuiau atât de puternic, încât vibra nu numai aerul, ci şi tot
pământul î
Mai aveam câteva sute de metri până la podul de peste
Argeş, de la marginea oraşului.
„Dacă ajungem acolo, am scăpat!” îmi şuieră tata,
privindu-mă o clipă cu ochi în care se aprinseseră luminile
speranţei.
Dar, tocmai atunci, din pădurea de arini de lângă pod,
ţâşniră flăcări ce se îndreptau spre păsările cenuşii.
„Tunurile antiaeriene! Au început să tragă tunurile
antiaeriene!… spuse tata, pălind pe loc! începe cu adevărat
94
George Şovu
hora morţii, băiete! Ascunde-te în căruţă, trage pătura

peste tine!” El însuşi s-a aşezat pe-o scândură şi-a
continuat să mâne cu străşnicie caii.
Avioanele, care, după cum aveam să aflăm mai târziu, se
îndreptau spre Ploieşti, neavând în obiectivul lor
bombardarea, de data aceasta, a oraşului în care ne aflam,
s-au întors din drum, s-au rotit de câteva ori, nepăsătoare
parcă faţă de obuzele tunurilor de lângă pod, an coborât
cât mai aproape de ţintă şi-au început să sloboadă din
pântecele lor Uriaşe zeci şi zeci de bombe care semănau,
aproape la fiecare pas, prăpăd şi moarte. În câteva minute
copacii de la picioarele podului au fost făcuţi ţăndări,
tunurile, care glăsuiseră zadarnic şi-atât de neinspirat, au
amuţit! Iadul, coborând acum din… cer, se întindea,
treptat, peste tot oraşul.
Din fericire, noi ajunseserăm însă dincolo de porţile lui.
Căruţa a trecut peste pod ca o nălucă şi, după câteva sute
de metri, s-a oprit într-un lan de porumb.
„Jos, repede jos! a strigat tata. Culcă-te la pământ şi stai
nemişcat!”…
Am sărit din căruţă şi m-am pomenit cu capul lângă un
muşuroi de porumb. Din urma noastră veneau alte căruţe.
Şi alţi oameni au intrat cu cai cu tot în lanul de porumb.
Atunci a început să se învârte deasupra noastră una dintre
acele cumplite păsări cenuşii. Când am văzut-o, m-am
gândit că s-a terminat cu noi! „Păcat, îmi spuneam, am
scăpat noi din iadul acela ca să murim tocmai acum!”…
Cred că tata gândea la fel, dar nu mai avea curaj să
spună nimic. Trăgea caii de căpestre să îngenunche, să se
culce în porumb, ca să dispară astfel ca ţintă a pârdalnicei
95
Ochii timpului
păsări. Înţelegând parcă pericolul, caii au îngenuncheat şi-

apoi s-au trântit şi ei la pământ. Întâi a făcut acest lucru
calul cel roib. Apoi, îndemnat, în continuare, de tata, s-a
culcat şi pretenţiosul Mocanu.
…Pasărea se rotea, mai departe, deasupra noastră.
Aşteptam ca, din clipă în clipă, să auzim exploziile
bombelor… „dacă vom mai putea să le auzim”!…
„Întinde-te lângă spatele calului roib!” îmi comandă tata,
cu spaimă!…
Mă executai fără să mai gândesc… Am înţeles apoi că pot
fi aşa, eventual, mai bine apărat. „Da, dar cu ce preţ? Nu,
nu vreau să moară Roibu! (îmi trecuse prin minte că aşa
am să-l numesc de-acum: Roibu! Dacă scăpăm!) Şi nici
Mocanu nu vreau să moară, nuu!… El ne-a crescut atâţia
ani, săracu! Ce dacă e urâcios?! Aşa e el, nu suferă pe
nimeni să-l atingă nici măcar cu un deget!”… „Parcă-ar fi
prinţ!” spusese tata odată. „Prinţu! Prinţu! Să-i zicem
Prinţu!” propusese o soră de-a mea, sărind într-un picior. Şi
i-am zis o vreme aşa, dar Mocanu nici nu ne băga în
seamă. Am revenit la numele lui…
„… Şi nici tata, bineînţeles!… Dar dacă mor, numai…”
Îmi simţii lacrimile calde pe faţă Nici n-am apucat să
călăresc pe Roibu! Vai, şi ce mult îmi doream acest lucru!
…”
„Ce face ăla, mă, se mai plimbă mult deasupra noastră?”
întrebă tata intrigat, ridicându-şi în acelaşi timp capul din
pământ. Făcui şi eu la fel, întorcându-mă într-o parte.
Tocmai atunci pasărea cu ciocul de oţel începu să scuipe
flăcări, flăcări mici, ascuţite care porneau spre noi în
zgomot sacadat de… mitralieră.
96
George Şovu
„Să ştii că ăsta nu mai are bombe, ne mitraliază! Băiete,

sub căruţă, repede!;’
Ascultai şi de această nouă comandă a tatii… Ne
trezirăm amândoi sub căruţă.
„Dar caii? Ce facem cu caii?” ţipai de parcă aş fi luat foc.
„Cum le-o fi norocul, băiete!” Îi curgeai şi tatii lacrimi pe
obraji. La început era ca o… ploaie cu pietre… poc! poc!
poc! se auzeau gloanţele lovind obloanele căruţei. La fiecare
pocnitură închideam ochii şi înghiţeam în sec. Aşteptam s-
ajungă vreunul şi la noi… Muream astfel cu fiecare
pocnitură spre a ne trezi, din nou… şi iarăşi… şi iarăşi…
Tata nu ştia ce să creadă, privea la cai şi nu ştia ce să
creadă: aceştia stăteau cu urechile ciulite, şi primeau
fiecare lovitură de glonţ tresărind… dar numai tresărind şi-
atât!… Plumbii alunecau pe lângă ei, fără să-i rănească
măcar…
În jurul nostru, întreaga suflare parcă-şi ţinea respiraţia!
Nu se auzea nicio mişcare… Doar cântecul de moarte, tot
mai răguşit, tot mai îndepărtat al păsării cu cioc de oţel…
„A plecat, a plecat!” strigă aproape tata, ieşind de sub
căruţă şi repezindu-se spre cai. Şi, deodată, îl aud râzând,
râzând în hohote…
„Doamne, a înnebunit tata!”…
„Ha-ha-ha-ha!… Ha-ha-ha-ha!”… Tata râdea în
continuare! Şi, printre hohote de râs, reuşi să îngaime, la
un moment dat:
„Imbecilul! Imbecilul! A fost prea sus, nu şi-a dat seama,
plumbii sunt reci; priveşte, băiete, sunt reci; caii n-au
nimic! Am scăpat, am scăpat!”…
între timp, caii se ridicaseră şi tata îi pregătea ca să
97
Ochii timpului
plecăm. S-au ridicat din lanul de porumb şi ceilalţi oameni

care trăiseră, desigur, aceeaşi groază ca şi noi. Cu toţii erau
veseli, unii aruncau cu pălăriile în aer şi ameninţau cu
pumnul pisările cenuşii ce dispăreau încet-încet din zarea
ochilor. Cu toţii erau veseli… numai pe mine m-a podidit
plânsul… Şi plângi… şi plângi!
„Ce ai, mă, ce s-a-ntâmplat? se-ntoarce tata surprins
spre mine. De ce plângi?”
„Plâng şi eu, aşa!… răspunsei. Ce, n-ai mai văzut?”
Se încheiase o săptămână de când dormeam în pădure.

Construisem un adăpost din crengi, ca un fel de cort; pe
jos aşternusem fân gros, acoperit cu piei de oaie şi pături.
Tata se întorsese la unitate, iar noi eram, din nou,
singuri. Permisia se sfârşise.
Asistam acum la retragerea nemţilor. În coloane întregi,
în maşini sau pe motociclete, iar uneori în grupuri răzleţe,
călări pe cai, treceau zi şi noapte. Treceau crunţi, cenuşii.
Din când în când, se opreau; şi-atunci tot ce se găsea prin
curţile oamenilor: păsări, vite, dispăreau. Se dăduse zvon
că e bine ca…
„Lele Ioană, lele Ioană!” o auzim, într-o zi, pe-o vecină.
„Ce e, Margareto, ce s-a întâmplat?” întreabă mama.
„Spune-i lui Geo să fugă cu fetele şi cu caii! Şi matale ar fi
bine să pleci…”
„Unde să fugă, Margareto, leică, îi răspunse, nedumerită,
98
George Şovu
mama vecinei noastre care stătea, la câteva case, mai jos.

Şi, de ce? Ce s-a întâmplat?”
„Vin nemţii! Au pornit dinspre Piteşti coloane de nemţi,
care se retrag. Sunt ca turbaţi! Iau tot, e nenorocire!”
„Fugi, fată, de-aici! Or fi luând, nu zic ba, lua-i-ar…
Doamne iartă-mă, de nemţi! Parcă până acum, timp de
patru ani, ce făcură? Ne-om fi pricopsit cu ei în ţară, nu?”
„Bre, să ştii că nu mint! A venit cineva, o cunoştinţă de-a
noastră de la Piteşti, şi ne-a spus. Adineauri a plecat.
Mama m-a trimis să…”
„Şi voi ce faceţi?”
„Păi şi noi plecăm. Melania şi Nuţi au făcut bagajul.
Plecăm!”
„Şi unde plecaţi, maică?!…”
„În pădure, unde în altă parte! Stăm câteva zile până
trece nenorocirea!”
„Dac-ar trece în câteva zile!”…
Se încheiase o săptămână şi nemţii treceau mereu…
Mama n-a vrut să se clintească de-acasă. Nici nu puteam
să lăsăm totul aşa, în părăsire! Pe lângă cai, la început am
luat cu noi, în pădure, vaca şi cele trei oi. Păsările şi porcul
n-aveam cum să le luăm. Au rămas acasă. Le îngrijeau cei
doi fraţi mai mici şi mama. În special de curci ne era
teamă, de cele cincisprezece curci, care crescuseră mari, se
făcuseră, de-acum, bune de tăiat…
…Coloana s-a oprit drept în faţa porţii noastre, aici, în
drum. Au coborât soldaţi din maşini şi-au intrat prin toate
curţile vecine. S-au apropiat trei şi de poarta noastră, care,
pe-atunci, era înaltă şi lucrată frumos: fiecare ulucă, pe
care erau sculptate tot felul de figuri, se termina cu o floare
99
Ochii timpului
crescută dintr-un gât subţire de lemn.

Mama a auzit zgomotul maşinilor şi-a ieşit pe prispă. Cei
doi fraţi ai mei — pe lângă dânsa!
„Vai, curcile! Nelule, curcile
„Ce să le mai fac acum?”… spuse cu părere de rău fratele
meu cel mic…
Într-adevăr, ce să le mai facă? Păcătoasele de curci, care
până atunci fuseseră tot timpul ţinute în spatele casei, prin
grădină, se aflau acum la vedere. Parcă le-ar fi aşezat
cineva la expoziţie, aşa se înşiraseră pe marginile căruţei,
unele pe-o parte, altele pe cealaltă. Se aflau în aşteptare!
Şi, iată că…
Soldaţii au împins în poartă să intre. Poarta era încă
încuiată. Au strigat ceva în limba lor, au zguduit-o, dar
nimic. Mama rămăsese încremenită pe prispă.
Unul dintre ei, mai tinerel, s-a prins atunci cu mâinile de
capetele a două uluci, şi-a proptit cizmele pe-o grindă şi-a
încercat să sară pe deasupra. Dar a rămas cu două flori…
de lemn în mâini, prăvălindu-se pe spate. S-a ridicat
nervos, le-a aruncat peste poartă în curte, înjurând şi
blestemând, a introdus, apoi ţeava automatului printre
scânduri şi-a tras o rafală.
Curcile şi-au ridicat capetele mirate, dar una n-a zburat
de pe căruţă. Pesemne că erau hotărâte să asiste mai
departe la spectacol”.
Un alt soldat a îndreptat automatul spre prispa casei.
Mama a coborât atunci, tremurând ca varga, a tras piedica
de la zăvor (pe care nemţii n-o dibuiseră, în furia lor) şi s-a
pomenit izbită cu poarta în piept şi lipită de gard.
Cele trei tunici cenuşii s-au apropiat de căruţă, cu
100
George Şovu
automatele în poziţie de luptă. Curcile au început să dea

semne de nelinişte… În curând cele cincisprezece lighioane
se aflau împinse în grajdul cailor, încercuite treptat-treptat
şi, cu gâturile… sucite în aşa fel încât să nu mai opună
niciun fel de rezistenţă, se îngrămădeau grăbite în trei saci.
Băieţii plângeau, iar mama era neagră de furie! În
schimb, „musafirii”, cu cei trei saci în spinare, erau veseli
şi… „spirituali”: unul, cel mai în vârstă dintre ei, ţinea în
mâna dreaptă o curcă vie, cu gâtul întreg; era cea mai mică
dintre cele cincisprezece. S-a îndreptat cu ea spre mama şi,
cu un gest de… mărinimie batjocoritoare, i-a aruncat-o în
faţă. Ne lăsau, chipurile, şi nouă ceva! Cu toţii au izbucnit
într-un râs gros şi-au ieşit pe poartă.
„Mânca-v-ar viemii pământului, de vii să vă mănânce!
izbucni mama într-un blestem neputincios. Să vă stea-n
gât, aşa!” mai zise ea, în timp ce coloana de maşini se
punea-n mişcare.
„Ne-au rupt şi florile de la poartă, spuse, printre suspine,
Costel, adunând cele două bucăţi de lemn aruncate prin
curte şi îndreptându-se cu ele spre locul unde gardul porţii
rămăsese ştirb.
„O să facă taică-tău altele, nu mai plânge! îl linişti
mama. Să scăpăm noi numai cu atât!”
Caii păşteau liniştiţi la marginea pădurii. Se împlinise o

săptămână de când tot îi ascundeam de ochii celor ce ni-i
puteau lua.
101
Ochii timpului
Era după-amiază, Soarele se afla încă sus, luminând o zi

dulce de septembrie. După povestea cu soldaţii şi curcile cu
gâtul sucit, pe care-o aflasem în amănunt de la unul dintre
băieţi, surorile mele au plecat acasă.
„Mergem s-o ajutăm pe mama, a zis Gabriela. N-o mai
lăsăm singură!”
„Şi dacă se-ntâmplă ceva cu voi?” am întrebat eu
îngrijorat.
„Nu se-ntâmplă nimic, n-ajung ei să pună mâna pe noi!
De altfel, cred c-am făcut rău plecând de acasă. Ne-am luat
după fricoasa de Margareta!”
Am rămas singuri cu caii. Îi urmăream cum păşteau
iarbă bot lângă bot. Mocanu, calul cel negru, era bucuros
că-i cumpărasem un tovarăş de ispravă. Avusese dreptate
bătrânelul din oborul de vite de la Piteşti. „V-am dat
straşnic cal! Aveţi grijă de el!” ne strigase atunci, la
despărţire. „Ce s-o fi întâmplat cu moşul? O fi scăpat din
cazanul acela al morţii „din iadul în care fusese
transformat oraşul de zecile de păsări uriaşe cu cioc de
oţel?” mă întrebam.
Roibu trăgea bine şi era blând nevoie mare. În sfârşit,
aveam un cal pe care-l puteam călări după pofta inimii. De
când tânjeam eu după aşa ceva!…
Locul era strategic ales; în faţă şi în partea dreaptă
puteam vedea departe, până la panglica cenuşie a şoselei.
Mă uitam peste lanurile de porumb şi grădinile de pruni.
Era, totuşi, un singur punct către care atenţia trebuia să
fie mărită: partea stângă. Aici îmi închidea perspectiva o
pădurice de fagi şi tufe de aluni. Mă îndepărtai cu caii la
vreo sută cincizeci de metri de ea. Nu ştiu de ce mă
102
George Şovu
cuprinsese un fel de nelinişte Şi mă simţeam atât de bine

până mai adineaori!… Gabriela-mi promisese că se va
întoarce pentru ca, la noapte, să rămânem împreună cu
caii în pădure. Dar până se însera mai era destul! încercam
să uit de teamă, cioplind cu briceagul pe codiriştea biciului
tot felul de figuri geometrice. Aproape că mă liniştisem…
„… Da, tată, nu te teme, am eu grijă! Sunt mare de-
acum, am treisprezece ani, am intrat la liceu! Şi de mama,
şi de ceilalţi mici, am eu grijă. Sigur, împreună cu Gabriela,
cu Gabriela, da!” îmi şoptea sufletul…
„Dacă n-ar fi Gabriela, ce ne-am face?!” mi-am zis eu, în
gând, atunci, când îl asigurasem pe tata, la plecarea lui,
din nou, pe front!… „La şcoală? N-ai nicio teamă, nu te fac
eu de râs! Da, mai sunt câteva săptămâni şi încep
cursurile!”…
Câteva săptămâni? Cum câteva săptămâni? Mai sunt
exact nouă zile! Vai! şi câte mai trebuie să-mi facă mama
până atunci…
„Mai abitir decât dacă te-ai mărita, Geo, maică!
izbucnise, într-o zi, mama. Parcă sunt nebuni şi ăştia de la
internat. Auziţi ce cer: trei cearşafuri de pat, trei de
plapumă (deci trebuie şi plapumă), trei feţe de pernă; apoi:
patru cămăşi, patru indispensabili, patru prosoape, patru
batiste… Nu mai vorbesc de alimente: grâu, porumb,
cartofi, fasole, untură, nuci… Dar cu nucile ce fac, măi
băiete?”
„Cozonac, ce să facă? Ne vor da, în fiecare dimineaţă,
cozonac cu cafea, de-aia turcească, cică!”
„Vai de cozonacul nostru, flăcăule! adăugă mama. N-
aveam în toată casa ceea ce ne cer ăştia pentru tine.
103
Ochii timpului
Trebuie să le cumpărăm. Şi pe ce?”

„Le cumpărăm, mamă, le cumpărăm, se repezi Gabriela.
Geo trebuie să meargă la şcoală, trebuie să înveţe!” „Le
cumpărăm, maică, ce să facem?… Parcă avem altă
scăpare?!”…
…Se mişcă tufele de aluni… trosnesc crengi…; se aude

ropot de cal în galop!… Iată-l! Iată-l! Un soldat, un soldat
român, după uniformă!
„Fugi, Geo, fugi! strigă soldatul. Încalecă şi fugi, băiete,
ascunde caii-n pădure; în spatele meu, la câteva sute de
metri, vin doi nemţi, călare, caută cai!”
Soldatul era Petre al lui Costică Marinescu, un vecin de-
al nostru. Venise şi el, de curând, de pe front; aştepta să
plece în direcţia cealaltă. Peste câteva luni, părinţii aveau
să primească vestea morţii lui… Săracu’ Petre! Era un băiat
bun, harnic, respectuos…
„… Când i-a văzut intrând în luncă, m-a rugat Gabriela
să vin să te anunţ, ca să nu te ia prin surprindere, mai
spuse Petre, care ajunsese în apropierea mea. M-au văzut
alergând spre pădure şi s-au luat după mine. Hai, repede,
că se-apropie!”
Un salt şi mă aflam pe spatele Roibului! Nici nu ştiu cum
am reuşit, de data aceasta, să încalec atât de uşor (altădată
trebuia să mă opintesc de câteva ori, calul fiind înalt, iar
eu…) M-am aplecat pe gâtul lui, am prins lanţul care lega
pe cei doi cai şi-am pornit-o în goană. După câteva zeci de
metri, trebuia s-o iau spre dreapta, ca să ajung cât mai
repede în pădure. Am tras de lanţ, l-am îndemnat pe Roibu
să facă mişcarea dorită. Calul s-a supus imediat, dar a
104
George Şovu
întâmpinat rezistenţa tovarăşului său. Trag din nou de

lanţ, arătându-i lui Mocanu că trebuie s-o ia neapărat spre
dreapta, dar el se încăpăţânează. Atunci îl plesnesc furios
cu biciul peste gât!… În clipa aceea, calul cel negrii s-a
smucit ca ars, trăgându-l forţat după el pe celălalt. Roibu
s-a poticnit, iar eu am zburat de pe spatele lui peste
picioarele lui Mocanu. Probabil că l-am lovit rău de tot,
pentru că, după ce-a scăpat de mine, a nechezat şi-a
aruncat cu picioarele din spate, să mă lovească. Din
fericire, în clipa în care-am ajuns la pământ, am aplecat,
instinctiv, capul în piept. Copita calului mi-a zburat doar
şapca pe care, nu ştiu cum, în rostogolire, n-o pierdusem
de pe cap. Dacă mă izbea în plin, acolo rămâneam!
Caii s-au oprit în iarbă. M-am ridicat, ca şi când nimic
nu se întâmplase, am încălecat din nou şi-am pornit ca o
nălucă.
Din spate, am auzit strigând: „Halt! Halt!”… apoi o
bubuitură de armă. Şi încă una!
Petre ajunsese deja la marginea pădurii. A oprit calul s-a
întors cu faţa spre nemţi şi-a început să tragă şi el. Mă
aflam între două focuri! M-am lipit de trupul calului care
alerga cât putea de repede!
Am trecut pe lângă Petre, în goană, şi-am luat-o pe
potecă în sus. Soldatul a mai tras câteva focuri şi m-a
urinat.
Poteca se pierdea printre copaci! Nemţii, ajunşi nu
departe de noi, trăgeau disperaţi, la întâmplare! Atunci l-
am îndreptat pe Roibu spre stânga şi-am coborât pe-un
povârniş, într-o vâlcea în care cu greu ne-ar fi putut găsi
cineva. Am înaintat adânc în inima pădurii până n-am mai
105
Ochii timpului
auzit bubuiturile armelor.

„Îţi mulţumesc, nene Petre, mi-ai scăpat viaţa…; şi caii
mi i-ai scăpat!… Îţi mulţumesc!”… spusei, gâfâind,
băiatului care tocmai mă ajunsese din urmă. Li întinsei
mâna, zâmbind încă speriat şi, probabil, palid la faţă.
„Sânge! Eşti rănit?!… strigă soldatul. Unde eşti rănit, ce
te doare?”
Privii mirat la mâinile mele care erau pline de sânge!…
„Nu mă doare nicăieri, n-am simţit nimic, spusei,
uitându-mă în jurul meu, controlându-mi picioarele,
pieptul… Calul, calul e rănit, strigai atunci disperat. L-au
împuşcat pe Roibu, nene!”… şi sării de pe spatele lui…
Gâtul calului era plin de sânge. Rupsei nişte frunze şi
începui să-l şterg ca să găsesc rana. Dar rana — nicăieri!
„Măi, să fie!” Şi ştersei mai departe, mai sus, mai sus, spre
cap. „Formidabil! Ia priveşte, nene, glonţul a trecut prin
urechea stângă a calului! De-aici curge sângele!… Dacă nu
mă lipeam de gâtul lui?”… mă gândesc…
Petre caută repede nişte buruieni… Vine cu un pumn de
foi late… Aplec capul Roibului spre firul de apă care curge
pe fundul vâlcelei, spăl cu grijă rana, iar soldatul zdrobeşte
frunzele în palmă şi prelinge sucul peste locul pe unde a
pătruns plumbul. Rupe apoi o fâşie din poalele cămăşii sale
soldăţeşti şi-l bandajează pe Roibu. E caraghios aşa, cu o
ureche albă. Îmi vine să râd uitându-mă la el. Îl mângâi pe
cap, iar el şi-l freacă încet pe pieptul meu, aşa cum făcuse
atunci când ne-am, cunoscut, în oborul de vite din Piteşti.
Mocanu priveşte la noi parcă înduioşat.
„Dacă mă omorai, domnule Mocanu, cu piciorul
dumitale în care te-am înţepat de-atâtea ori ca să nu te ia
106
George Şovu
la război? Taci, ai? Nu-ţi’ convine să te muştruluiască

cineva? Păi, sigur! Dumneata eşti prinţ, nu suferi, nicio
observaţie!… Fiindcă eşti încăpăţânat, de-aceea te-am
plesnit cu biciul peste grumaz…” întind cu teamă mâna
spre capul calului negru… Pentru prima dată, Mocanu se
pleacă supus! O căldură blândă mă pătrunde în toată
fiinţa!
„Uite, nene, că e bun şi războiul la ceva!” zic… Soldatul
mă privea nedumerit…
Zăvoiul, cu pilcurile de arini, crescute în luminişul verde

al ierbii, ne-a întâmpinat parcă mai obosit decât altă dată
şi, în orice caz, împuţinat. Apele râului, după fiecare ploaie
mai serioasă, devenind vijelioase, nestăpânite, s-au tot
lovit, ca nebunele, de maluri, muşcând treptat din trupul
acela blând şi neajutorat al pământului. Au căzut, astfel,
rând pe rând, bucăţi mari, înfăşurate în maramă de
smarald şi s-au înecat în viitoarea spumegândă. Au părăsit
aerul, în care stătuseră parcă rezemaţi până atunci, şi
rânduri de arini, mai vârstnici sau mai tineri, seceraţi de
nemila apei, care, dezgolindu-le rădăcinile vieţii, i-au
răsturnat, până la urmă, în sicriul mişcător ce i-a purtat,
cine ştie, undeva, la vale..;
Astăzi însă râul curge liniştit, apele lui sărind, din când
în când peste pietrele mai mari, încreţindu-şi, în clipele
acelea oglinzile mişcătoare şi bombănind încet, ca să le mai
107
Ochii timpului
treacă timpul şi să nu le apuce oboseala.

Soarele îşi răcoreşte săgeţile de foc, înmuindu-şi-le în
undele blajine, care, la vederea lor, se luminează şi tremură
de plăcere. Zvâcneşte deasupra apei un peşte, sclipindu-şi
plăcuţele de argint ale veşmântului în lumina bună şi
ocrotitoare.
Mă aşez undeva, pe malul râului, dornic să-i mai ascult
lunecarea nesfârşită prin aerul timpului, şi el fără capăt…
Copiii mă imită imediat, dar ei îşi scot încălţările,
vârându-şi picioarele în apă.
— Unchiule Geo — mă întreabă Dănuţ —, ne laşi să
facem baie?
— Bineînţeles! Numai că acum e prea de dimineaţă. Apa
e încă rece, după cum cred că ai constatat. Trebuie să mai
aşteptăm puţin…
— Până atunci, prindem peşte! se bucură Alexandru.
Dumneata prindeai peşte, când erai mic?
— Oho! îi răspunde Mihaela… Mi-a spus tata că, în
vacanţa de vară, erau aproape toată ziua pe râu!
— Nu chiar „toată ziua”, dar pe prins — prindeam! Ne
plăcea — şi mie şi taţilor voştri — mai ales să prindem
peştele, nu să-l şi mâncăm…
Odată, mi-aduc aminte…
— Atenţie, că avem o întâmplare şi cu peştele!… Exclamă
Alexandru.
— „Avem” mai multe, dar una tot merită să v-o spun…
…Era într-o duminică, vara, desigur! Dar locurile acestea
arătau cu totul altfel pe-atunci… Mai întâi că zăvoiul era
mult mai mare. Acum, după cum vedeţi, l-a cam înghiţit
râul — în partea aceasta, iar din cealaltă şi-au întins
108
George Şovu
oamenii grădinile de zarzavat, schimbându-i astfel faţa şi

destinaţia. Atunci însă zăvoiul constituia un teritoriu de
basm! Sau, cel puţin, aşa mi se părea mie, ca şi tuturor
copiilor, mai mari sau mai mici, zecilor şi zecilor de copii cu
care ne întâlneam aici, ca să paştem oile, vitele, caii…
Zăvoiul era frumos, şi bogat, şi plin de vraja basmelor ce ni
le spunea în fiecare zi, un bătrân înţelept — moş Ioniţă.
Locuia la câteva case mai sus de bunica voastră, într-o
odăiţă modestă. Rămăsese singur… Neputând să mai
lucreze la câmp, se îngrijea de vitiele unor oameni din sat,
primind, pentru asta, bani. Fusese un bărbat frumos.
Acum avea părul tot alb, alb ca zăpada, şi mustaţa la fel!
Citise mult în viaţa lui. Mai păstra şi acum, pe-o policioară
din odăiţă, vreo douăzeci de volume. Printre ele, câteva
erau de basme — Basmele românilor, adunate şi publicate
de Petre Ispirescu. Se aflau, de asemenea, printre cărţile
moşului, volumul Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, ca
şi un volum de poezii de Mihai Eminescu, altul de George
Coşbuc, şi altul de Octavian, Goga. Mi le-a împrumutat şi
mie să le citesc, în acei ani, şi să învăţ poezii, pe care îmi
cerea mai apoi să le recit în faţa cârdului de copii.
În afară de râul cel mare, zăvoiul era străbătut de un iaz,
adică o parte de apă din râu, dirijată pe o albie anume
trasată. Iazul acesta lega două mori, construite la o
distanţă de câţiva kilometri una de alta, mori care măcinau
grâu şi porumb cu ajutorul apei din iazul acela. Cădea apa,
lunecând pe un jgheab, punea în mişcare nişte lopeţi care
începeau să învârtească un trunchi puternic din lemn, ce
intra sus, în moară, în inima unor bucăţi mari de piatră,
rotunde, între care erau zdrobite boabele. Şi, din chinul
109
Ochii timpului
acela. Al boabelor, ieşeau mălaiul şi făina, care, ce-i drept,

nu se prea omorau cu fineţea. Mămăliga era însă bună, şi
sănătoasă — atunci când o aveam — şi pâinea, la fel!…
Din când în când, iazul despre care vă povestesc era
secat, adică apele lui erau deversate, pentru câteva ore, cel
mult o, zi, în albia cea mare a râului. Treaba aceasta se
făcea, fireşte, cu scopul de a fi prins peştele.
Lucrul se desfăşura cu anumit dichis, o întreagă
ceremonie avea loc, la care luau parte oficialităţile comunei,
oamenii cei mai de vază ai satului şi, fără îndoială, cei mai
buni pescari. Dacă pentru sat secarea jazului era o
sărbătoare, pentru noi, copiii, faptul reprezenta un prilej de
nespusă bucurie. Mai întâi că ne îndesam, pe întrecute, să
ajutăm la operaţia propriu-zisă, tăind şi cărând crăci de
arini, pietre, nisip, pentru a ridica un dig în drumul apei,
obligând-o să-şi schimbe, pentru scurt timp, drumul.
Foarte important era „apoi, momentul aşezării vârşelor.
— Ce sunt acelea? mă întreabă Dan.
— Să-ţi spună Mihaela, că ea sper să fi văzut.
— Când e vorba de explicaţii, o lăsăm deci pe tovarăşa
„învăţătoare”, completează Alexandru.
Mihaela zâmbeşte, dar îşi ia rolul în serios:
— Îmi pare rău că n-am o tablă şi-o cretă la îndemână,
ca s-o şi desenez, dragă vere, răspunde ea. Întorcându-i
uşoara ironie. În orice caz, vârşa — dacă ar fi s-o definim
„în mare — este un coş special din răchită, larg la gură şi
strâns într-un fel de nod la partea opusă, având înăuntru
un fel de guler, care seamănă cu gâtul vechilor călimări,
astfel că, o dată intrat, peştele nu măi poate să iasă…
Mulţumit? Priceput?!…
110
George Şovu
— Să zicem!
— Ia uită-te ce şmecherie! se miră Dan, închipuindu-şi
obiectul descris de Mihaela.
— Se ştie — continui eu — că, atunci când apa începe să
scadă, peştele se retrage o dată cu valul. Dacă nu prinzi
acest moment, treaba devine zadarnică în cea mai mare
măsură, deoarece grosul peştelui se pierde, scapă. De
aceea, oameni pricepuţi erau desemnaţi să observe
scăderea nivelului apei şi să aleagă vadurile cele mai
potrivite pentru a aşeza, în calea peştelui, vârşele. În
locurile alese, se rânduiau pietre, una lângă alta, începând
de la malurile apei, până în mijlocul albiei, într-o formă
unghiulară, lăsându-se, în centru, un loc în care se aşază
acel coş special, într-o groapă mică, punându-se deasupra
lui una sau mai multe pietre, pentru ca apa să nu-l poată
mişca.
Luat de valul, din ce în ce mai mic, peştele se grăbeşte la
vale, până ce întâlneşte, în calea sa, unghiul de pietre.
Strecurându-se pe lângă acestea, ajunge, fireşte, la centru,
unde îl aşteaptă vârşa, în care, intrând, acolo rămâne.
Ridicarea vârşelor din apă şi scuturarea lor pe mal, în
iarba zăvoiului, era, poate, cel mai aşteptat moment. Să
vadă cât mai de aproape peştele zbătându-se mai întâi între
smicelele de răchită şi mai apoi pe iarbă şi să ajute la
strângerea şi sortarea lui, după mărime, era ceea ce îşi
dorea fiecare copil. Mergeam cu liota* şi ne opream la
prima vârşă, apoi la cea de-a doua, la a treia şi aşa mai
departe, până la ultima Le scuturam de mai multe ori,
până ce se retrăgea tot peştele. Dar, odată terminată
această treabă, abia începea alta, cu prilejul căreia bărbaţii
111
Ochii timpului
şi tinerii se angajau într-o adevărată întrecere: aceea a

prinderii cu mâna a peştelui ce rămânea în bălţi, mai
adânci sau mai puţin adânci, constituite, de obicei, în jurul
rădăcinilor unor arini bătrâni.
În duminica aceea iazul fusese secat şi, într-o asemenea
baltă, se învârteau, de vreo două ore, cinci bărbaţi care
scoseseră, în acest timp, destul peşte, astfel că fiecare s-ar
fi putut declara mulţumit. Totuşi, ceva îi reţinea, în
continuare, în apa răvăşită de mâinile, de picioarele şi de
trupurile lor (uneori se afundau până la gât la rădăcina
celor doi arini aplecaţi peste apă, căutând cu înfrigurare).
Acel ceva era un peşte mai mare decât toţi pe care îi
prinseseră ei până atunci. Fiecare din cei cinci se întâlnise
o dată sau de mai multe ori cu inamicul, fără să-l poată,
totuşi, captura. Dar, de lăsat nu se lăsau, scociorau în
continuare…
Trecând de-a lungul râului, ajunsesem în preajma celor

ce se frământau atâta. Am înţeles repede despre ce este
vorba şi începusem să fac în gând pronosticuri cu privire la
cel care va reuşi să prindă peştele. Erau acolo numai
pescari unul şi unul: Niţă Vişan, Costică Bejancu, Ionel
Petrescu, Marin Şerban, Filip Hulubei. Dintre toţi, eu aş fi
vrut să prindă peştele cel mare vecinul nostru de peste
drum, Ionel Petrescu. Era un om blând, vorbea rar şi te
întâmpina tot timpul cu un zâmbet cald în ochii lui albaştri
ca cerul limpede de vară. Avea şi el copii, băieţi şi fete, unii
de-o vârstă apropiată cu a mea. Dar, cele mai multe şanse
le avea Costică Bejancu, el era cel mai priceput, mai ager în
mişcări şi, în plus, avea nişte mâini mari şi puternice, care,
112
George Şovu
cu siguranţă, n-ar fi scăpat peştele, dacă ar fi ajuns să se

încleşteze peste trupul Iul alb şi alunecos. El era însă şi cel
mai rău, om ursuz, nervos, vorbea totdeauna răstit, era în
stare să se ia oricând la harţă cu cineva, din te miri ce. De
altfel, era certat cu mulţi oameni din sat.
Şi băieţii lui — avea doi băieţi: unul de-o seamă cu mine,
altul ceva mai mare — îi semănau leit şi la fire, şi la
înfăţişare. Aici, pe zăvoi, se băteau cu toţi copiii… N-aş fi
vrut, în niciun caz, să prindă el peştele… Îl priveam: era
roşu la faţă şi căuta, încordat, printre rădăcinile copacilor
doar, doar…
Intrasem şi eu în baltă… Mă aflam spre coada ei, o limbă

de apă mai puţin adâncă, ce trecea cu ceva peste genunchi
şi în care soarele îşi scălda în voie razele sale aurii… Mă
mişcăm încet, asistând, de fapt, la zbaterea celorlalţi. În
sinea mea, îmi făcusem însă calculul că peştele s-ar fi
putut trage spre coada apei, în bătaia razelor de soare.
La un moment dat, am simţit cum piciorul meu cel drept
s-a aşezat peste un buştean gros şi alunecos… „Un buştean
tocmai aci? De unde?” m-am întrebat. Voiam, totuşi, să
ridic piciorul şi să păşesc mai departe. În clipa aceea însă,
„lemnul” pe care călcasem s-a mişcat puţin.
O idee mi-a fulgerat prin minte… şi inima a început să
mi se zbată în piept parcă mult mai repede decât simţeam
zbaterile de sub picior. Când am înţeles exact despre ce e
vorba, am făcut eforturi mari, ca să nu ţip de bucurie. Am
reuşit să nu spun nimic şi să nu fac vreo mişcare care să
atragă atenţia vreunuia dintre cei cinci. Deşi mi-era milă de
bietul peşte, mă apăsam cu toată puterea de care eram în
113
Ochii timpului
stare peste corpul lui, căutând să-mi păstrez echilibrul.

Problema era însă cum să-l scot fără să-l scap şi fără să
mi-l ia cineva. La urma-urmei, fiecare din oamenii aceia
aveau dreptul la o parte din acest peşte. „Poate că îl voi
împărţi cu ei — mă gândeam —, dacă vor fi atât de
hapsâni”, dar mândria cea mare ar fi fost să-l prind eu, eu
singur…
„Ia să vedem, noi, drăguţule, cum stăm!” mi-am spus în
gând şi m-am aplecat să-l pipăi cu degetele, într-o parte şi
în cealaltă a piciorului… „Mamăăă!” mi-a venit să strig,
când am înţeles cât este de mare. „Am noroc! — mi-am
şoptit, în gând — capul peştelui este în partea mea
dreaptă”. Aşa că strecor, cu grijă, degetele în golurile pe
care le cunoşteam foarte bine, le înfig adânc, ca să am
siguranţa că nu-l voi scăpa, când voi încerca să-l ridic.
Apoi, mângâi, cu mâna stângă, trupul peştelui, în partea
cealaltă şi mă opresc în apropiere de coadă, de unde pot
să-l prind cât de cât… Stau liniştit câteva clipe, ca înaintea
unei lupte, după care încep să ridic încetişor piciorul.
„Şi-acum, între noi doi!” am spus, în timp ce scoteam din
apă corpul acela mare şi alb. Când am ajuns cu el la
suprafaţă, mi-am luat avânt şi m-am aruncat cu totul pe
mal, strigând cât m-au ţinut puterile: „Peşteleee!” Era, fără
îndoială, un strigăt de imensă bucurie şi de victorie,
amestecate, în acelaşi timp, cu puţină teamă… „Peşteleee!
am reluat, am prins peştele!”… împingându-l în clipele-
acelea cu mâinile, rostogolindU-1 tot mai departe de apă…
Era o mreană mare şi frumoasă, lungă de câteva zeci de
cm., cântărind, sigur, mai multe kilograme.
Cei cinci bărbaţi au rămas, câteva secunde, înmărmuriţi.
114
George Şovu
Apoi, glasul lui Ionel Petrescu s-a auzit răsunând, fără

nicio urmă de invidie: „Bravo, Geo!, a spus el, bravo, băiete!
Mă bucur că l-ai prins tu şi nu Costică, mai adăugă,
uitându-se spre Bejancu. El şi aşa are prea mult!”
Costică Bejancu se făcu negru la faţă de furie şi începu
să mestece printre dinţii lui îngălbeniţi de tutun o suită de
înjurături. Scuipă apoi a lehamite în baltă şi ieşi pe mal,
îndreptându-se s]5re mine.
Mreana se mai liniştise din zbatere. Stătea acum întinsă
cu burta pe iarbă, deschizând şi închizând, tot mai repede,
botul său lung cu care parcă îşi număra clipele vieţii.
Aşezat în genunchi, o mângâiam afectuos pe spinare. Mi
se făcuse milă de ea. Aproape că sufeream, văzând-o cum
moare.
Când Bejancu a ajuns lângă mine, mi-am ridicat ochii şi
l-am întâmpinat cu un zâmbet.
„Dacă vreţi, putem s-o împărţim!” i-am spus şi lui, şi
celorlalţi care ieşeau din apă.
„Dă-mi voie să mă uit şi eu puţin la ea!” a rostit Bejancu
cu vocea lui răguşită de băutură.
„Poftim!” i-am răspuns, eliberând prada.
Omul acela, întunecat la faţă şi la suflet, a împins peştele
cu piciorul, rostogolindu-l de câteva ori. Apoi s-a aplecat, l-
a luat cu amândouă mâinile şi-a început să-l „cântărească”
într-un balans care creştea din ce în ce mai mult. Şi, când
nimeni nu se aştepta, a aruncat mreana, peste capul meu,
drept în baltă, acolo unde apa era mai adâncă. Peştele a
rămas câteva clipe la suprafaţă, descumpănit; apoi,
înghiţind lacom apă, a început să se zbată cu putere,
afundându-se către rădăcinile copacilor.
115
Ochii timpului
„Dacă nu l-am prins eu, nici tu să nu te bucuri de el!” a

zis namila din faţa mea, clipind din ochii lui plini de
răutate. „Auzi, un copil să prindă ditamai peştele!” a
adăugat, îndreptându-se spre sacul său, care era plin…
Încremenisem! Cred că eram ca varul la faţă!… Îmi venea
să mă reped cu pumnii în fălcile umflate şi negre ale lui
Bejancu, să-l lovesc cu picioarele în stomacul rotund şi
mare, cât un butoi, să-l zgârii cu unghiile pe obraji!…
— Aici sportivul de Dan ar fi fost bun! zise Alex, care
asculta, ca şi ceilalţi doi copii, cu sufletul la gură.
În clipa aceea, Dan s-a şi ridicat din marginea râului şi-a
început o demonstraţie de lupte „ca-n filme Striga, ţipa,
lovea cu mâinile şi cu picioarele, în stilul, cunoscut,
luptându-se cu un adversar… nevăzut. După câteva minute
se opreşte şi se-apropie de mine, gâfâind;
— Unchiule, mai trăieşte Bejancu ăsta, unde e, spune-mi
unde e, să-l fac ţăndări!
— Potoleşte-te, Dănuţ! îi zic. Bejancu e de mult sub
pământ!…
— Atunci îl iertăm! exclamă Alexandru, râzând.
— În ceea ce priveşte bătaia, să ştii că şi eu aş fi putut să
mă lupt cu el — ei, nu chiar ca tine, dar aş fi putut! Aşa
cum o făceam cu băieţii lui, pe care-i puneam jos pe-
amândoi odată, deşi erau mai voinici decât mine. Se-
ncăierau cu copiii din orice! De fapt ei căutau harţa, ei o
provocau… învăţasem şi eu să mă lupt, de la un băiat, o
rudă de-a noastră, care era ofiţer. Şi-atunci îi surprindeam
cu mişcări şi lovituri ce-i anulau imediat. Îi făcusem să mă
ştie de frică şi pe ei, şi pe alţii! Era de-ajuns să m-apropii
de locul încăierării, că se şi potoleau!…
116
George Şovu
Atunci, însă, n-am făcut nimic din ceea ce simţeam că ar

trebui să fac. M-am abţinut şi, întorcându-mă cu fâţa spre
apă, am privit lung la undele create de zvârcolirea peştelui
ce, numai cu câteva minute înainte, fusese în mâinile mele.
Am rostit apoi, cu durere în glas:
„Păcat! S-ar putea să moară!… în ceea ce mă priveşte —
am adăugat, privindu-l cu silă pe bărbatul hain
— Să ştiţi că, pentru mine, plăcerea este să prind peştele,
nu să-l mănânc! Iar de prins… l-am prins! Eu, şi nu
dumneata! Şi, în clipa aceea, i-am întors spatele şi am
plecat spre casă… După câţiva metri m-am oprit însă. Ini
venea să plâng… M-am aşezat în iarbă şi-am privit la
bărbaţii de pe malul apei.
Gestul lui Bejancu a uimit pe toţi cei ce erau de faţă.
Marin Şerban, cel mai tânăr dintre ei, dar şi cel mai
puternic, s-a repezit şi i-a ars un pumn într-o falcă, de l-a
dat grămadă.
„Ticălos nenorocit ce eşti, om de nimic! s-a auzit, în
acelaşi timp, glasul lut Niţă Vişan, eşti în stare să-ţi pui
mintea cu un copil? Ce, mă, aici e moşia ta sau a lui taică-
tău? Cum ai putut să faci o asemenea faptă? Băieţi! — îi
îndemnă el pe ceilalţi — ia să-i luăm peştele din traistă şi
să i-l ducem lui Geo!”…
Costică Bejancu a scos repede, dintr-un buzunar al
pantalonilor cu care era îmbrăcat (stătuse cu ei în apă), un
briceag pe care l-a deschis cu iuţeală,. Înaintând către
Marin Şerban şi ameninţându-l. Dar, văzându-i pe cei
patru adunându-se la un loc, a bătut în retragere,
ascunzând satul cu peşte la spate…
„Du-te scârnăvie, du-te şi te satură de peşte, tu şi tot,
117
Ochii timpului
neamul tău de ticăloşi! a spus atunci vecinul nostru, nenea

Ionel. Opri-ţi-s-ar un os în gât, să ţi se oprească, poate-aşa
va scăpa satul de tine, că greu te mai suportă!” blestemă el
cu năduf pe cel care, asigurându-se că nu este urmărit,
iuţi din ce în ce pasul, pierzându-se printre nişte tufe de
arini…
M-am ridicat şi eu din iarbă şi-am plecat…
Peste câteva ore, spre seară, Ionel Petrescu a bătut la
poarta noastră. A ieşit tata… Eu eram în grădină. L-am
văzut pe nenea Ionel, dar n-am ştiut de ce venise…
Am mai întârziat pe-afară vreo jumătate de oră. Când am
intrat în bucătărie, am văzut peştele meu întins pe masă.
„De unde aveţi peştele acesta?… am întrebat, cu mirare.
„Păi, nu l-ai prins tu? a răspuns tata şi mai mirat. L-a
adus adineauri vecinul Petrescu.. Zicea că l-ai lăsat la el!
De fapt, n-am înţeles de ce nu l-ai adus singur acasă! În
orice caz, te felicit pentru un asemenea peşte! înseamnă că,
de-acum, am un băiat mare!” a mai spus tata, apropiindu-
se şi mângâindu-mi obrazul…
Am alergat la casa. Vecinului.
„Nene Ionele, ce s-a întâmplat?” am întrebat, cu sufletul
la gură.
„Măi flăcăule, mi-a răspuns cu blândeţe omul cu ochii
albaştri, nu puteam să te lăsăm aşa!… După plecarea ta,
am mai cotrobăit vreo oră prin baltă, până l-am prins din
nou. Marin Şerban l-a prins, să ştii! Şi mi l-a dat să ţi-l
aduc. Era doar al tău, aşa că trebuia
Mi-au dat lacrimile…
„Nu plânge, băiatule, nu merită! a adăugat nenea Ionel.
Cu multe din astea ai să te. Întâlneşti în viaţă. Şi cu bune,
118
George Şovu
şi cu rele
— Peştelee! Am prins peştelee! Priviţi, oameni buni,
peşteleee! strigă Dan sărind de la locul lui şi, alergând pe
zăvoi, începe să se dea peste cap, să se rostogolească, în
locul peştelui…
Cineva tocmai trece prin preajmă, un bărbat în vârstă:
— Ce peşte ai prins, măi băiatule, de te bucuri aşa? îl
întrebă el.
— Cum, nu ştiţi? răspunde împieliţatul de Dănuţ,
simulând nevinovăţia: peştele… din poveste! Din povestea
unchiului Geo!… Peşteleee!… Priviţi, oameni buni, peştelee!
… îşi continuă Dan jocul, strigând mai departe şi
rostogolindu-se.
Omul îl priveşte nedumerit şi-apoi îşi continuă drumul…
Noi râdem cu toţii, pe înfundate…
— Ştiţi că eu trebuia să fiu elev la Liceul militar? Şi aş fi

fost dacă…
— „Dacă”? întreabă Dănuţ.
— Dacă n-ar fi fost războiul, care să-l sperie pe tata…
— Dumneata, militar?! se miră Alexandru, cântărindu-
mă din ochi. Nu cred că ţi s-ar fi potrivit!
— De ce, Alex? De ce socoteşti că numai tatălui tău i se
potriveşte şi mie nu?!
— Ei, matale eşti mai visător, eşti romantic! Nu cred că
ţi-ai fi dorit să-ţi vibreze prin sânge o anume cadenţă:
119
Ochii timpului
„Un’-doi!” Un’-doi-trei-patru! „Stângu!” „Stângu!” „Stâng’-

drept’-stângu!”…
— Mulţumesc, nepoate î Nu eşti departe de adevăr!… Şi,
totuşi, atunci…
…Terminasem clasa a patra la şcoala din sat… V-am
arătat-o!… începuse, de mai bine de un an, războiul şi tata
fusese mobilizat şi trimis pe front încă din primele luni ale
prăpădului. În sat a venit o dispoziţie — nu ştiu cine o
trimisese — să se recruteze copii spre a deveni elevi la
liceul militar. Am fost recomandat şi eu… Mama s-a
bucurat, când a aflat — scăpa de unul din cei şapte pe
care-i avea de crescut —, dar nu şi-a dat consimţământul
până ce n-a primit răspuns de la tata. În urma întrebării
puse printr-o scrisoare: „Ce fac, Ioane, cu el? Eu aş zice să-
l lăsăm că, uite, sunt mulţi”… şi aşa „şi pe dincolo, tata a
răspuns categoric: „Nu, nu sunt de acord! Acum e război!
Să rămână acasă! Să mai înveţe la şcoala din comuna
vecină (care avea şi clasele a cincea, a şasea şi a şaptea)! L-
om da noi undeva, mai târziu!”
Bietul tată! Îl speriase rău războiul!…
Eu, în schimb, îmi făcusem deja visuri, mă şi vedeam
îmbrăcat în uniformă militară, băteam „pas de defilare”,
împreună cu vecinul meu Barbu, pe lângă casă, salutam ca
soldaţii, ne făceam pistoale din toate beţele pe care le
întâlneam în cale şi „împuşcam” cu ele duşmanii…
Răspunsul tatii m-a dezumflat… Am plâns, am bătut cu
piciorul în pământ, strigând că „eu vreau”, „ce dacă el nu
vrea?”. „că tot o să mă duc” „, că o să fug de-acasă”!… O
urecheală bună pe care mi-a tras-o stăpâna casei mi-a mai
limpezit gândurile şi mi-a potolit avântul… Am rămas totuşi
120
George Şovu
trist mult timp…

În toamnă, am continuat, într-adevăr, şcoala într-o
comună vecină, mergând. Cam vreo şase km pe jos, trei la
ducere, trei la întoarcere. Nu învăţam însă mai nimic.
Pierdeam timpul aproape de. Pomană, fiindcă manuale nu
existau, programele de învăţământ erau neclare ori lipseau
cu desăvârşire, profesorii improvizând după cum se
pricepeau sau îi îndemna inima. În anii aceia, un lucru l-
am făcut bine: împreună cu un alt prieten — Mihai, vecin şi
el şi coleg cu mine —, am săpat, în fiecare primăvară şi
vară, grădina cu pomi şi zarzavaturi a directorului şcolii,
care, văzându-ne harnici şi serioşi, ne-a pus la treabă, la
fiecare sfârşit de săptămână înmânându-ne şi câţiva lei, în
timp ce ne repeta, cu zâmbetul pe buze:
„Cine mişcă tot mai pişcă.
Cine şade coada-i cade”.
Noi râdeam, primeam banii în palmă, îi priveam câteva
secunde, după care, mulţumind, plecam spre casele
noastre. Uneori, în câte-o seară, când întârziam mai mult,
directorul ne oprea la masă. La început ne-am codit, nu ne
venea să mâncăm, deşi foamea ne dădea ghes. Până la
urmă, după îndemnul repetat şi sincer al dascălului, ne-
am aşezat la masă şi-am mâncat — e adevărat, cu mare
grijă şi jenă. Plecam apoi veseli, ţinându-ne, uneori, pe
după gât şi lălăind, ca flăcăii din sat. Câte un cântec,
dintre cele auzite ori învăţate la şcoală…
— Şi la Şcoala Normală cum ai ajuns? mă întrebă Dănuţ.
— Am să v-o arăt! Mergem zilele acestea, cu maşina, la
Câmpulung. O să vă placă. E ca o cetate!…
— Am bătut la porţile acelei cetăţi, pe care, la
121
Ochii timpului
sărbătorirea unui secol din viaţa ei, aveam s-o numesc

„Cetatea emoţiilor”, într-o zi de la începutul verii anului
1944.
Gătit cu hainele mele cele mai bune — o cămaşă cu râuri
pe poale şi pe la mâneci, nişte pantaloni de postav alb, - o
vestă neagră, făcută dintr-alta, mai veche, pe care-o
purtase tata, şi cu nişte opinci în picioare —, mama mă
trimisese să mă înscriu spre a da examen de admitere la
Şcoala Normală din Câmpulungul Muscelului, oraş aflat,
după cum ştiţi, la 30 de km de comuna noastră.
Am plecat împreună cu alţi doi copii din sat, daţi cu toţii
în grija unui băiat mai mare, deja elev al acestei şcoli.
Războiul nu se terminase şi tata era încă în concentrare.
Călătoria la Câmpulung a fost sub semnul războiului.
Nemţii şi-au repezit, din nou, avioanele pe deasupra
oraşului, au mai aruncat câteva bombe, iar noi, obişnuiţi
cu zăvoiul acesta, de unde, atunci, plecaserăm numai cu
câteva ore înainte, ne-am ascuns precum puii de
potârniche sub poalele unei păduri de brazi, spre a ne
salva bietele noastre fiinţe speriate.
În împrejurarea aceea m-am rătăcit de tovarăşii mei… şi-
am pornit-o aiurea prin oraş, întrebând unde se află Şcoala
Normală, către care mă împingea inima zvâcnind a teamă şi
nerăbdare.
După îndemnurile şi semnele oamenilor, am trecut podul
peste Râul Tîrgului, apa pe care o vedeţi şi în care mă
scăldasem de atâtea ori.
Şi, iată cetatea: lângă tâmpla dealului „despre care
aveam să aflu că se numeşte Flămânda — clădiri multe,
sobre, din cărămidă roşie, punctată ici-colo cu ornamente;
122
George Şovu
iată ceasul cel mare din inima clădirii; iată brazii, poate
seculari, care-o-nconjoară!… iată… dar eu, parcă nu mai
văd nimic, pentru că simt ceva cald în inimă, mult prea
cald; picioarele se încăpăţânează să nu devină dintr-o dată
blegi, iar genunchii, atinşi parcă de-o seceră nevăzută,
privesc, nu ştiu de ce, înduioşaţi spre asfaltul trotuarului,
stând gata să-l îmbrăţişeze când unul, când celălalt.
…Peste câteva săptămâni, într-un impresionant pătrat de

clădiri, rezemam un colţ de zid şi-mi venea să-mi plâng de
milă, pentru că tata sosit, de curând, într-o permisie, se
uita prea lung şi prea compătimitor spre feciorul lui, pe-
atunci „’nalt la stat cam de vreun cot”, şi nu ştiu ce i-a
venit să-mi spună: „Toată speranţa noastră e în tine”!
N-am înţeles, dintr-o dată, întregul sens al vorbelor.
Uitându-mă, însă, a nu ştiu câta oară în jur, la sutele de
copii care tremurau ca şi mine, unii îmbărbătaţi de fraţii
lor mai mari, alţii de oameni maturi, pe care-i numeau
profesori, m-a apucat de-a dreptul spaima.
Dar tot avea inima înnebunită să-ncerce, parcă, să-mi
sară din piept, peste câteva zile…
Sute de oameni şi de copii; o singură respiraţie şi-o
singură privire — aţintită spre treptele acelea, care mi s-au
părut ca un podium!…
însoţit de câţiva profesori, directorul şcolii, masiv, adus
puţin de spate, cu o coamă mare de păr alb, apăruse acolo
123
Ochii timpului
spre a aduce la cunoştinţă mulţimii, probabil, după vreo

tradiţie a şcolii, numele celor mai buni copii, care au
ocupat primele locuri în rândul celor declaraţi reuşiţi la
examen.
Sute de oameni şi de copii — o singură respiraţie şi-o
singură privire…
După primul nume, pe care nu-l mai reţin, directorul
şcoli; a strigat un altul. A strigat o dată, de două ori, de trei
ori. Din rânduri nu se prezenta nimeni. Atunci, m-am
pomenit îndemnat de tata:
„Du-te, poate-oi fi tu!”
Nu ştiu cum mi-am făcut loc în faţa celui care mi se
părea cât muntele de mare.
„Pe mine mă cheamă…”
„De unde eşti, băieţaş?”
Spusei comuna, satul, şcoala de unde veneam, anul,
luna, şi ziua în care m-am născut… Datele se potriveau!
Mi-era greu să cred… şi, totuşi, era adevărat!
Directorul mi-a strâns mâna şi m-a mângâiat uşor. Parcă
şi astăzi simt pe creştet căldura palmei lui bune.
Până atunci nu-l observasem pe tata niciodată dintre
oameni. Acum l-am văzut de la distanţă; mi s-a părut că
întrece cu un cap pe toţi ceilalţi.
Când am ajuns lângă el, m-a strâns încet la piept, şi-a
ferit ochii într-o parte şi-a zis:
„Hai, dragu’ tatei, hai să vedem ce fac caii şi să plecăm
acasă!”
Şi-am plecat!…
Ieşind din pătratul de clădiri, abia atunci am observat că
şcoala avea alei încântătoare, cu ronduri de flori cum nu
124
George Şovu
mai văzusem până atunci şi mi s-a părut că din toţi brazii,

din toţi pomii cântau numai privighetori.
Stropit de-o lacrimă a biruinţei, hotărâtoare pentru toată
viaţa mea de mai târziu, am plecat cu sufletul cântând,
spre a mă întoarce mai apoi, de zeci de ori, în timpul celor
opt ani ai adolescenţei mele, petrecuţi în „Cetatea
emoţiilor”.
Tatii îi plăcea să revină aici, mai ales la sfârşitul anului,
când, alături de zestrea de bagaje, mă aşezam în căruţă cu
braţul plin de cărţile premiilor şi cu cununa de flori. Atunci
era mândru, cu adevărat mândru şi uita de toate
necazurile. Trăia un an pentru o asemenea zi. Şi eu ştiam
acest lucru, îl ştiam bine şi nu l-am uitat nici mai târziu,
când tata mă căuta pe culoarele Universităţii din „dulcele
târg al Ieşilor”…
În primul an de liceu, la internat, în timpul războiului,

am răcit cumplit. Era o iarnă grea şi şcoala nu prea avea
lemne, apa cu care ne spălam era aproape îngheţată; în
clase era frig, stăteam cu paltoanele pe noi, în dormitoare
la fel. În asemenea condiţii — păduchi şi râie, de care am
avut în anii aceia o adevărată spaimă!… Exagerasem cu
spălatul în situaţii cu totul improprii — ca să nu mă
îmbolnăvesc de râie — şi răcisem deci. La infirmerie, mi-au
pus ventuze. Cineva, un alt bolnav din cameră, a deschis
fereastra, să iasă mirosul acela urât, de petrol ars. Eu am
125
Ochii timpului
adormit. A adormit şi el. Fereastra a rămas deschisă, iar

patul meu era lângă ea. M-am trezit cu gâtul înţepenit de
durere. Nu-l puteam mişca în nicio parte. Orice încercare
făceam în acest sens îmi dădea senzaţia că mişcarea se
produce prin răscolirea — fizică — a creierului.
Infirmierul n-a ştiut ce să-mi facă. Nici doctorul şcolii. La
spitalul la care m-am pomenit, am fost supus unw
tratamente, care au rămas însă fără niciun efect pozitiv. I-
am văzut pe. Medici consultându-se şi ridicând din umeri.
M-au trimis acasă: nu mai aveau, ori nu mai ştiau ce să-mi
facă!
A venit tata şi m-a luat cu sania. Pe mama am găsit-o cu
ochii roşii de plâns.
Doctorii nu-mi dăduseră mai mult de o lună… pe care
am petrecut-o în chinurile cunoscute. De murit, însă, n-am
murit. Fiecare zi care a început să se adune peste „soroc”
era smulsă din vistieria „bătrânei cu coasa*!
„Va să zică, se poate trăi! mi-am spus. De ce nu s-ar
putea să mă şi vindec?”…
Gândul meu era şi al mamei.
„Trebuie să te faci bine, Geo! mi-a zis ea, într-o zi. Să ştii
că asta de tine depinde!”
„Cum adică?”
„E ca un fel de luptă, pe care tu trebuie s-o câştigi. Dacă
vrei, nu se poate să nu învingi!”
„Dacă vreau?!…”
Şi-am început lupta: cu mişcări, cu exerciţii, cu oblojeli,

cu tot felul de buruieni, de leacuri… dar mai ales cu masa,
ie pe care mama mi le făcea de mai multe ori pe zi. Mă
126
George Şovu
frecţiona până nu-şi mai simţea degetele de la mâini, până

ce începeau să-i curgă lacrimile din ochi — de mila mea, de
durerile ei şi-ale mele… Când mă gândesc la mama, îi văd
întâi mâinile şi, mi ales, i le simt — într-o mângâiere caldă
şi aspră totodată. Au trecut zeci de ani de-atunci şi nu e
nevoie nici măcar să închid ochii, ci doar să mă gândesc,
pentru ca senzaţia aceea —de căldură bună şi de asprime
generatoare de viaţă — să revină în fiinţa mea cu tot atâta
adevăr…
Şi-acum, de câte ori mă doare capul, simt degetele

mamei alunecându-mi de-a lungul gâtului, pe lângă urechi,
pe tâmple, spre a se opri apoi deasupra frunţii şi ia jurul
ochilor, bombănind uşor, delicat şi tandru, ca-ntr-un
descântec fermecător, dătător de viaţă…
După câteva zile, durerile au început să slăbească, iar
după. O lună eram vindecat. Au contribuit, desigur, şi nişte
injecţii pe care mi le-a făcut un sanitar din comună, în
omoplaţi. Hotărâtoare au fost în5ă — continui să cred
— Degetele acelea crăpate de muncă ale mamei şi
încrederea în puterea lor miraculoasă, dorinţa, sfinţită de
speranţă, ca a doua zi să-mi fie mai bine, mereu mai bine…
Dănuţ, care acum s-a liniştit şi ascultă, din nou,
cuminte, se apropie de mine şi-mi şopteşte:
— Deci şi matale, unchiule Geo…şi matale?!…
— Da, Dănuţ! Şi eu!...
— Mă bucur pentru ce-mi povesteşti!…
127
Ochii timpului
— Clopoţelul a sunat sfârşitul orei! Este recreaţia mare!

Ura! „Mergem să mâncăm, mergem să mâncăm!” strigaţi
unii copii, sărind într-un picior. Sunt cei care au avut
norocul „să le vină cineva de-acasă”… mai curând… Să ştiţi
că în toţi anii petrecuţi în această cetate, unele dintre cele
mai frumoase vorbe pe care le putea auzi un elev sunau
astfel: „Du-te până la poartă, ţi-a venit cineva de-acasă!”
„Ţi-a venit cineva de-acasă!” însemna, dincolo de bucuria
revederii unui om drag, din familie, „ţi-a sosit un pachet cu
mâncare”! Voi nici nu vă puteţi imagina ce însemna, pe-
atunci, să poţi mânca, măcar din când în când, pe
săturate. Nu în fiecare zi, cu atât mai mult nu la fiecare
masă, ci măcar din când în când. Şcoala făcea o serie de
eforturi; noi, copiii, chiar dacă eram bursieri, eram obligaţi
să aducem, la începutul anului şcolar, tot felul de alimente:
făină, mălai, cartofi, fasole, untură… De asemenea, lucram
şi în timpul cursurilor (ca activitate practică sau în timpul
nostru liber), precum şi în vacanţe la ferma şcolii şi în
grădina de zarzavaturi, în livada cu pomi fructiferi, pentru
ca, de pe urma acestei munci, să ne putem îmbunătăţi cât
de cât masa. Foamea rămânea, totuşi, un personaj cu care
deseori trebuia să dialogăm cu încordare. Aşa că, atunci
când „îţi venea cineva de-acasă”, trebuia să te socoteşti
fericit. Este adevărat că, de multe ori, pachetele pe care le
primeam erau cam anemice. Şi, pe drept cuvânt, cei rămaşi
128
George Şovu
acasă, părinţii — uneori unul singur — fraţii şi surorile

mai mici, ori cei mai mari, care nu mai erau la şcoală, de
unde să facă rost să ne trimită nouă, mereu, pachete şi cât
mai consistente? Intr-adevăr, de unde? Căci şi ei, săracii,
cei de-acasă, trăiau şi munceau mai mult nemâncaţi: ne
aflam în timpul războiului, apoi după război, în vremea
secetei cumplite din 1946, apoi după secetă şi tot aşa… Nu
era uşor!
Dar, oricând „sosea cineva de-acasă, cât de cât acolo, tot
îţi aducea. Şi astăzi îi aducea unuia, mâine altuia,
poimâine celuilalt… Copiii se legau prieteni, se ajutau la
lecţii între ei, iar când era vorba de mâncare, acela care
avea ceva punea totul la mijloc! Ne adunam ciorchine pe
marginea cuferelor (nişte lăzi mari, ca cele de armată, cu
care eram obligaţi să venim la şcoală, făceau parte din aşa-
zisa zestre, fără de care nu erai primit la internat), ne
adunam deci în jurul cufărului în care se afla câte ceva de
mâncare şi împărţeam frăţeşte totul. În câteva minute
lăsam locul curat, nu mai rămânea nimic! Apoi, aşteptam,
aşteptam să auzim iarăşi cuvintele magice: „Du-te la
poartă, că…”
Printre copii, erau unii ceva mai înstăriţi ori cu mai

puţine greutăţi familiale. Acelora le soseau mai des pachete
cu alimente şi era firesc ca, în recreaţia mare, să ne
învârtim în jurul lor, precum în jurul unor poli magnetici.
În ceea ce mă priveşte, eu am avut noroc de un prieten,
băiat foarte bun, cu un suflet de aur, pe care îl mai ajutam
uneori în rezolvarea unor teme, ori la înţelegerea unor
lucruri mai dificile din diferite lecţii. Făceam aceste gesturi
129
Ochii timpului
în numele prieteniei, al colegialităţii, dar trebuie să

mărturisesc că aveam, în plus, şi un suport cu totul
palpabil, material: prietenul meu Costel avea totdeauna
cufărul plin de bunătăţi dintre cele mai alese — pâine albă,
proaspătă, pufoasă şi rumenă, s-o mănânci cu ochii;
cozonaci nemaipomeniţi, cu nişte dungi groase de nucă în
ţesătura lor aurie, dulce şi parfumată (tatăl lui era bucătar
iscusit), caşcaval afumat, brânză de tot felul, cârnaţi de
porc şi friptură de miel, magiun de prune, fructe şi câte şi
mai câte… „Raiul” — ascuns, de data aceasta, între patru
scânduri!…
Este recreaţia mare, aşa că poftiţi „la pod”, poftiţi „la
pod”, să luăm o gustare!
— Ce bună ar fi „o gustare” acum! exclamă Alexandru.
Mi-ai făcut poftă, unchiule Geo. Iar Mihaela văd că astăzi
nu ne mai iubeşte, n-a mai luat nimic cu ea!
— Păi, nu v-ar fi ruşine, casa e la doi paşi! Să mă port cu
mâncarea-n spinare. Haideţi acasă, să mâncăm, în cazul
acesta!
— Haideţi! se aude şi glasul lui Dan… Că mi-e o foame!…
10
— Să vă spun şi cum „am mâncat” eu prima, dar şi

ultima bătaie la Şcoala Normală? Mi-e cam jenă, dar asta el
Am intrat în horă…
Să vedeţi! Era într-o zi de pe la mijlocul unei săptămâni,
mi se pare că într-o miercuri. Ajunsesem de-acum în clasa
130
George Şovu
a IV-a; peste câteva luni, după ce treceam examenul de

capacitate, urma să intru în cursul superior.
În calitate de „şef al clasei” din care făceam parte,
răspundeam de munca întregului colectiv, de tot ceea ce se
întâmpla în clasă. Mă străduiam să fiu drept şi, bineînţeles,
că eram solidar, în bine, cu toţi colegii mei. Ei ştiau că nu
pâram niciodată pe nimeni, dar că nici nu puteam să mint.
De aceea aveau grijă să nu-mi creeze situaţii delicate pe
care n-aş fi putut să le’ soluţionez altfel decât în spiritul
adevărului.
Şi, totuşi, în ziua aceea am minţit, am minţit împreună
cu toată clasa! Mai bine zis, am minţit la propunerea
colegilor mei de care m-am lăsat influenţat.
Despre ce era vorba: aşa cum făceam toată munca de
gospodărire a şcolii, tot noi, elevii, trebuia să ajutăm şi la
pregătirea mesei. În consecinţă, în fiecare zi, câte o clasă
era de serviciu la bucătărie. Munca aceasta era planificată
cu cel puţin o săptămână înainte. Cunoşteam deci din timp
când urma să fim de serviciu.
În ziua aceea, nu ştiu ce se întâmplase, încât se ivise
nevoia de a fi solicitată, în plus, o clasă de elevi să lucreze
în sprijinul bucătarilor. Pentru această treabă a fost aleasă
clasa noastră…
Era după-amiază. Ne aflam în timpul programului de
pregătire a lecţiilor pentru a doua zi. Elevul de serviciu pe
şcoală, unul din ultima clasă, pe-atunci clasa a VIII-a
(peste câteva luni devenea învăţător) mi-a trimis vorbă să
mă prezint cu clasa la bucătărie. Vestea a stârnit discuţii
aprinse. Colegii toţi se împotriveau argumentând în fel şi
chip: ba că nu suntem noi de serviciu — şi-atunci de ce să
131
Ochii timpului
ne aleagă tocmai pe noi — ba că acest lucru e un abuz, ba

că avem de învăţat pentru a doua zi… La un moment dat
unuia i-a venit ideea să motivăm refuzul nostru cu faptul
că, a doua zi, avem teză la matematică. Toată lumea a
aprobat! Se ştia că, în ajunul tezelor, nu era voie să scoţi
elevii la niciun fel de activitate suplimentară. Trebuiau
lăsaţi să înveţe! Degeaba am încercat eu să spun că nu
acesta este adevărul şi că, dacă se află, putem fi
sancţionaţi.
Tocmai în timpul acela a intrat pe uşa clasei elevul de
serviciu. Parcă îl văd şi acum: era un băiat scund, subţirel,
cu un păr mare, ondulat, cu o figură prelungă, pe care se
putea citit o mare energie. Era cunoscut în toată şcoala ca
unul dintre cei mai capabili tineri. Fusese, de mai multe
ori, premiant pe liceu.
Întârzierea noastră îl supărase şi-atunci a hotărât să
vină personal spre a vedea ce se întâmplă.
La întrebarea lui: „De ce nu sunteţi la bucătărie?”,
întrebare care a căzut peste ciorovăiala noastră, eu am ieşit
în faţa clasei şi-am răspuns răspicat, fără niciun fel de
ezitare: „Pentru că solicitarea dumneavoastră încalcă o
regulă: mâine avem teză la matematică!”
Tânărul cu banderolă pe braţ a răspuns oarecum mirat:
„Daaa?!” plimbându-şi, în acelaşi timp, privirile peste noi.
Ne prefira printre gene!
În clipa aceea m-am gândit la greşeala de neiertat pe
care-o făcusem; după ce că eram mincinoşi, mai eram şi
proşti, fiindcă nu ne gândiserăm nici măcar la atâta lucru:
afirmaţia noastră, adică minciuna, putea fi verificată foarte,
uşor. Profesorul nostru de matematică, fiind şi director-
132
George Şovu
adjunct al şcolii, locuia într-un apartament din incinta

„cetăţii”. Ion Enescu, aşa se numea elevul de serviciu, ne-a
întors spatele, pornind-o direct spre telefonul de la
cancelaria profesorilor. L-a sunat pe directorul-adjunct,
cerându-şi scuze că-l deranjează şi l-a întrebat dacă elevii
din clasa a IV-a C au în ziua următoare lucrare scrisă la
matematică.
„Nu! a fost răspunsul directorului, abia săptămâna
viitoare vor da teză!” Plecând de lângă telefon, Enescu s-a
deplasat până în grădina şcolii, a scos briceagul din
buzunar şi a tăiat, dintr-o tufă de alun, o „sfântă” de nuia,
cu care s-a prezentat calm, dar palid la faţă. În clasa
noastră» Eram cu toţii încremeniţi! Între timp ne
dăduserăm seama de prostia făcută, aşa că îl aşteptam.
„Va să zică, mâine aveţi teză la matematică, nu-i aşa?
Aşa mi-aţi spus doar! Cum se face însă că profesorul vostru
nu ştie nimic despre acest lucru?” în timpul acest’) mi-a
făcut semn să mă apropii de el.
Îl priveam sfidător. Nu ştiu ce mă apucase. În loc să-i cer
scuze, pentru că era clar că greşisem, eu cutezam să-l
privesc cam de sus (era şi cu câţiva centimetri mai scund
decât mine).
„Dumneata erai un băiat bun, Pietrarule! a adăugat el, în
timp ce-i scânteiau ochii. Ce s-a întâmplat? E bine să fii
solidar cu clasa, dar nu aşa, ţine minte!”
Şi când a zis: „Ţine minte!” mi-a ars, cu toată puterea lui,
o palmă pe un obraz şi încă una pe celălalt!…
„Asta ca să nu uiţi niciodată că minciuna se plăteşte!” a
subliniat viitorul învăţător, luându-şi nuiaua de pe catedră,
de unde o lăsase cu câteva clipe înainte.
133
Ochii timpului
N-am suportat în toată viaţa mea să fiu înjosit de cineva.

Atunci când ştiu că eu am dreptate şi nu mi se recunoaşte,
înfrunt pe oricine, indiferent de rangul pe care-l. Are sau de
funcţia ce-o îndeplineşte. Atunci însă el avea dreptate, cu
toate că nu aşa trebuia să rezolve lucrurile. Gestul lui, deşi,
repet, eu greşisem, mă înjosise. De aceea, primul impuls pe
care l-am simţit a fost acela de a mă repezi asupra lui, ca
să-l lovesc şi eu cu aceeaşi sete…
M-am stăpânit, însă, scrâşnind din dinţi. Cred că pe
obraji aveam dungi albe, care, treptat, s-au făcut roşii —
Urmele degetelor lui. Am rămas pe loc, ţintuindu-l cu
privire de ură şi silă…
Mă mai bătuse aşa o singură dată în viaţă cineva, dar
acela fusese tatăl meu. Şi asta pentru că l-am scos din
sărite într-o zi. Nu ştiu ce tot mă îndemna să fac şi eu nu
aveam chef. Mi-a zis o dată, de două ori, mi-a zis a treia
oară. Eu răspundeam invariabil: „Nu vreau, n-am chef!”...
Cum nu vrei, mă, cum n-ai chef? îl auzii, la un moment
dat, pe tata izbucnind. Ce înseamnă asta? Nu ţi-e ruşine?
Mişcă-te mai repede de-acolo că vin acum Ia tine şi-ţi trag o
mamă de bătaie de ai să mă ţii minte toată viaţa!” (El
repara nişte hamuri, stând pe pragul unei magazii; eu eram
la vreo cinci-şase metri depărtare şi mă legănam într-un
scrânciob improvizat dintr-un lanţ agăţat cu capetele de-o
creangă dintr-un nuc bătrân; la mijloc pusesem o pernă, ca
să fie moale, să nu simt lanţul… şi mă legănam gânditor;
adevărul e că n-aveam chef să mă duc unde mă trimitea
tata). Când l-am auzit spunând că vine la mine să mă bată,
i-am răspuns, cu obrăznicie: „Vino, vino, dacă poţi să mă
prinzi!” îmi trecuse prin minte că eu alerg foarte repede (la
134
George Şovu
întrecerile pe care le făceam cu copiii pe zăvoi nu mi-o lua

nimeni înainte) şi că tata, fiind mult mai în vârstă. În
niciun caz nu mă poate prinde, chiar dacă ar vrea!
„Ce-ai spus, mă, răspunse tata enervat, zici că nu te pot
prinde, ai?” Şi, în clipa aceea, a aruncat hamurile cât colo,
s-a ridicat şi-a pornit spre mine. Am părăsit şi eu
scrânciobul şi, când am înţeles că nu glumeşte, am luat-o
la sănătoasa.
Ne-am învârtit de mai multe ori prin grădina din spatele
casei… Simţeam că gluma s-a îngroşat, tata se enervase
de-a binelea, aşa că nu mai aveam nicio şansă să scap fără
„plată”. De aceea m-am hotărât să părăsesc grădina,
luând-o printr-un lan de ovăz. N-am fost, bineînţeles,
inspirat: ovăzul era înalt şi, din câţiva paşi, tata m-a luat
frumuşel de-o ureche, m-a întors cu faţa spre el şi mi-a ars
două palme, încât l-am văzut înconjurat de stele verzi.
„Acum cred că ai chef, aşa-i?” mi-a spus el, prinzându-
mă de guler şi scoţându-mă din lanul de ovăz.
Am plecat, imediat, la treaba către care mă îndemnase
înainte de cursa noastră de „viteză… cu obstacole”. Nu ştiu
de. Ce, însă, după câţiva paşi, îmi venea să fluier şi chiar
îngânai un scâncet de fluierat. Simţeam că tata mă priveşte
lung şi mirat. Am întors capul şi i-am zâmbit! Deşi mă
lovise destul de tare, palmele tatei nu mă dureau deloc!…
…Pe cele ale lui Enescu le simţeam până în suflet!
„Şi-acum e rândul vostru, puişorilor!” spuse cu bucurie
rea în glas omuleţul cu nuiaua, îndreptându-se către
colegii mei. I-a invitat să iasă din bănci, ordonându-le să se
aşeze cu spatele la perete, de jur-împrejurul clasei.
Colegii au înţeles că trebuie să se supună, deocamdată.
135
Ochii timpului
Orice împotrivire le-ar fi agravat situaţia, ori niciunul

dintre noi n-avea nevoie de aşa ceva.
Când „stârpitura”, cum i-a zis cineva după aceea,
ajungea în dreptul lor, băieţii întindeau, pe rând, mâinile,
ca cerşetorii, primind pe fiecare palmă câte două lovituri ţie
nuia, aplicate cu furie şi putere. Când a terminat cu
ultimul, bătăuşul gâfâia, obosise. Broboane de sudoare îi
apăruseră pe fruntea înaltă, peste care se revărsau şuviţe
de pâr.
Niciunul dintre băieţi n-a scos nici cel mai mic cuvânt.
Fiecare îşi înghiţea cum putea mai bine durerea şi ura. Unii
dintre ei se gândeau, desigur, la răzbunare. Şi, de fapt, n-ar
fi fost o răzbunare, ci o plată întârziată, făcută j cu aceeaşi
monedă. Pentru că, încă o dată precizez, deşi noi
greşiserăm, nu aşa trebuia sancţionată vina unor copii. Vă,
întrebaţi, cum de se tolera atunci bătaia în şcoală?
Întâmplarea pe care v-o povestesc se petrecea cu câteva
luni înainte de reforma învăţământului din 1948. Atunci a
fost, interzisă bătaia ca modalitate de sancţionare a
diferitelor greşeli.
Unii dintre colegii mei au primit această prevedere a legii
cu părere de rău, afirmând, mai în glumă, mai în serios:
„Fir-ar să fie, s-a interzis bătaia tocmai când am ajuns şi
noi în cursul superior!” adică în situaţia de-a o putea aplica
celor mai mici decât noi!...
Mă uitam, pe rând, la colegii mei. Unii dintre ei
îndrăzneaţi să mă privească în ochi, cerându-mi parcă
iertare pentru nesăbuinţa lor, la care le-am fost părtaş, în
timp ce alţii priveau drept înainte, înstrăinaţi parcă de
propriile lor fiinţe, înstrăinaţi mai cu seamă de momentele
136
George Şovu
înjositoare prin care cu toţii treceam…
11
— De câte ori trec prin „Piaţa Buzeşti” din Capitală, fără

să vreau încetinesc pasul, dacă sunt pe stradă, iar dacă mă
aflu în tramvai, troleibuz sau în vreo maşină privesc pe
fereastră, caut cu ochii un loc anume… şi mă întreb, de
fiecare dată: „Cine s-o fi pricopsit cu opincile mele?”
— Care opinci, unchiule Geo? întrebă Alexandru.
— Cum „care”? Acelea din cauciuc gros, tăiat dintr-o
anvelopă de maşină… alea, frate, cu „nasul” într-o parte,
butucănoase, da’ bune, bune, că puteam să bag în ele nu
ştiu câte obiele să nu-mi mai degere picioarele. Mi le
cumpărase soră-mea, Gabriela, în timpul războiului!… Tot
nu vă amintiţi?! Nu v-am povestit despre ele?… Mă mir!…
fiindcă eu, de câte ori-trec prin „Piaţa Buzeşti”…
…Era în vara anului 1946! Secetă mare, foamete!... Se
luptau bieţii oameni să-şi revină după război. Munceau ca
disperaţii la refacerea ţării — cei care erau învăţaţi să
muncească, cei din fabrici, ateliere, de pe ogoare, că erau şi
unii care, ca şi altădată, învârteau doar afacerile, şi le
mergea bine, al naibii de bine! — munceau cei mulţi şi
amărâţi, dar, colac peste pupăză, pe lângă nenorocirile
aduse de război, a mai venit şi seceta aceea cumplită, încât,
ce să mai vorbim, îţi venea să-ţi plângi singur de milă.
Munceau oamenii mai mult nemâncaţi, răbdau de foame şi
ei, şi copiii lor, răbdau până ce… uneori se sfârşeau…
137
Ochii timpului
În satele noastre, pe-aici, era şi mai greu. Nu tu grâu, nu

tu porumb, se uscase şi iarba, nici vitele nu mai aveau ce
mânca! Greu, greu de tot!…
Fiecare familie se descurca cum putea. Când făcea unul
rost de un dublu de mălai sau de făină, dădea un ciur-
două şi vecinilor.
„Mor bieţii capii de foame, cum să te lase inima să nu le
dai?! spuneau cei care erau în stare, din când în când să-şi
ajute vecinii.
Noi? Aşa cum ştiţi! Eram nouă guri la masă: şapte copii,
mama şi tata! Biata mama şi, mai ales, bietul tata.
Se uitau peste noi când ne adunam în jurul mesei mici,
rotunde, fiecare cu strachina în mână. Da, acum ne
modernizasem, nu mai mâncăm toţi dintr-o strachină, pe
care altădată o aşeza mama în mijlocul mesei şi-o umplea
de nu ştiu câte ori până să ne săturăm. Nici n-apuca să se
întoarcă spre oală, că strachina se şi golea.
„Dumnezeule, Doamne, voi o să-mi mâncaţi şi urechile!”
zicea ea, privindu-ne… cu drag! N-ajungea niciodată să
stea în rând cu noi la masă. Ea trebuia să care, să care şi
să toarne în strachina de la mijloc, în care noi ne
amestecam. Şi ne ciocneam lingurile de lemn. Acum însă,
cum vă spuneam, ne modernizaserăm. De sân’ Petru se
făcea, în fiecare an, un târg, la Câmpulung. Mergeam şi noi
la târg. Ne îmbrăca mama cu ce aveam mai bun, ne urcam
cu toţii în căruţă şi-o porneam. Fiind însă vară, cald, nu ne
încălţam niciodată. Şi de-am fi vrut să ne încălţăm, parcă
aveam cu ce?!…
Mama însă se încălţa! Avea nişte pantofi de lac, ascuţiţi
la vârf, cu tocuri înalte… de când fusese mireasă, adică de
138
George Şovu
vreo optsprezece ani. Îi cumpărase tata atunci şi ea… îi e

păstra! Erau încă buni, nu se rupseseră, nici măcar nu-i
pingelise vreodată…
Nu se poate? Nu vă vine să credeţi? De ce? Păi iată cum
stăteau lucrurile: înainte să-i cumpere, tata cred că nu s-a
uitat prea bine la picioarele mamei, în orice caz nu i-a luat
niciun fel de măsură, s-a dus la Piteşti, ori la Câmpulung,
nu ştiu unde s-o fi dus, a intrat omul în prăvălia unui
negustor, a spus că vrea nişte pantofi. De care?” l-o fi
întrebat-negustorul şi i-a arătat mai multe feluri, până ce
s-a hotărât. „Ăştia!” va fi zis tata atunci, părându-i-se cei
mai frumoşi. „Ăştia? a întrebat, probabil, negustorul, eşti
sigur de măsură, ce număr poartă soţia sau fata pentru
care îi cumperi?”
„Nu ştiu ce număr poartă, cred că, a răspuns tata, dar
sper să se potrivească!” Şi i-a luat.
De potrivit s-au potrivit ei, dar… nu chiar de tot.
„Mă cam strâng, Ioane, a zis ea când i-a pus prima dată
în picioare, dar sunt tare frumoşi, s-or mai lăsa ei!”
„Se lasă, se lasă! a asigurat-o tata, şi-or să fie numai
buni!”
Nu ştiu de ce, cu timpul, pantofii, în loc să se lase, cred
că s-au mai strâns întrucâtva. La urma urmei, eu cred era
şi firesc, s-au mai scorojit şi ei, fiindcă mama când se
„încălţa” cu pantofii, îi lua, de fapt, în mână şi mergea
desculţă până la târg, până la… te miri unde se ducea şi
ea. Acolo punea pantofii în picioare, călca cu ei de parcă şi-
ar fi călcat pe ochi, aşa că, în curând, îi scotea şi…
picioarele, fiind iarăşi la largul lor, ziceau „bogdaproste”. În
felul… acesta pantofii rămâneau mereu noi. I-a mai păstrat
139
Ochii timpului
mama, io! încă vreo şapte-opt ani de-atunci până când,

plictisindu-se de ei, i-a dat unei rudărese pe un căruţ (o
jucărie din două roate de lemn, legate de osie — tot de lemn
— cu o coadă prinsă de mijloc. Se putea alerga cu el prin
curte…) Fraţii mei mai mici s-au bucurat de căruţ, iar
rudăreasa a zis că-şi încalţă fata ei cea mai mare şi-o face
cocoană!”…
La târgul din vara aceea, nu prea aveai ce să cumperi.

Nici măcar turtă-dulce nu se mai găsea. Venise un pârlit de
negustor cu nişte făină, o tot frământa pe-o scândură, în
faţa oamenilor, apoi lua câte un strop şi-l arunca deasupra
unui căzănel cu ulei, sub care ardeau nişte cărbuni,
Stropul de cocă şi drojdie se umfla pe dată, negustorul îl
învârtea de câteva ori, pe-o parte şi pe alta, cu un băţ pe
care i-l înfigea în mijloc şi-ţi oferea — gogoaşa, strigând cât
îl ţineau plămânii: „Ia gogoaşa, neamule! Ia gogoaşa-
nfuriată! Ia gogoaşa!”…
Ne-a luat şi nouă tata câte o gogoaşă, că n-a scăpat de
noi, dar, ce să vă spun, ne-am dezumflat pe loc, nu e bună
de nimic. Cel puţin mie nu mi-a plăcut. Mai bună era
plinea pe care-o făcea mama!
Ne-am plimbat mai departe prin târg şi-am dat de unii
cu oale şi străchini. Erau frumoase, smălţuite, cu fiori şi
nici nu le vindeau scump.
„Ia-mi şi mie o oală, a zis Nelu, fratele cel mic. Vreau o
oală, o oală şi-o strachină! Tată, te rog!” a adăugat copilul.
„Ce zici, femeie?” a întrebat tata, uitându-se la mama.
„Ia-le, ce mai aştepţi?! Măcar, dacă nu vor avea mâncare
de-ajuns, să aibă cel puţin străchini!” a spus ea zâmbind
140
George Şovu
amar.
A cumpărat tata zece oale şi zece străchini, a zis că cine
ştie? poate se mai sparge vreuna, să fie acolo!
…De-atunci, de fiecare dată când ne adunam în jurul
mesei mici, rotunde, cu străchinile în mină, tata se uita
trist peste noi şi se gândea cu ce să le mai umple?!…
În vara aceea fusese de nu ştiu câte ori „pe Vlaşca” (aşa

numeau oamenii de pe la noi satele din Bărăgan, unde se
cultivau, pe suprafeţe întinse, cât vedeai cu ochii, grâul şi
porumbul). Făcuse câte un drum aproape în fiecare
săptămână. Pleca duminică noaptea — spre luni şi se
întorcea abia sâmbăta. Făcea sute de kilometri pentru ca
să poată aduce un sac de grâu sau de porumb.
Pornea cu căruţa plină de scânduri, laţi pentru garduri,
uluci, paturi (lemn se găsea pe la noi destul) şi venea, cu
toată această marfă, cu un sac pe care nici nu-l vedeai în
căruţă, un singur sac de grâu sau de porumb care ne
ajungea — nouă şi cailor — o săptămână, atât! Săptămâna
viitoare trebuie să plece iarăşi, şi iarăşi!… „Până când
Doamne, până când? se întreba tata.” „Până vom ieşi din
nenorocire, omule, până atunci! îi răspundea mama
îndârjită. Vrei să-i lăsăm tocmai acum să moară de foame?
Spune!”
„Dar m-au speriat, femeie, m-au speriat pur şi simplu,
mai zicea tata. Nu ştiu ce se întâmplă cu ei, că mănâncă
mai mult decât de obicei. Altădată, ţi-aminteşti, îi rugai cu
mâncarea. Acum sting totul, ca de frica morţii!”
Într-adevăr, şi nouă ni se părea că mâncăm mai mult
decât de obicei, „mâncăm ca de frica morţii”, cum zicea
141
Ochii timpului
săracul tata. Parcă nu ne mai săturam!…
Imediat ce aducea grâul, alergam cu el la moară şi îl

măcinam. Mama înmuia făina, o amesteca cu drojdie, o
ţinea puţin la dospit şi, când era totul gata, încingeam
cuptorul cel mare de sub şopron, până ce vatra era numai
bună ca să primească rotogoalele de cocă. În timp ce
pâinea se cocea, nu era chip să ne alunge de lângă cuptor.
Îi tot dădeam târcoale cu nasurile alungite, scâncind de
plăcere şi înghiţind în sec.
Momentul cel mai aşteptat era scoaterea pâinii!… Atunci
ne împingeam, ne înghionteam, care pe care, spre cât mai
aproape de mama… „Astâmpăraţi-vă, măi diavolilor!” striga
ea la noi, şi, uneori, ne „astâmpăra” cu câte o jordie pe
spinare. „Na! Na! ne atingea pe unde apuca, nu vă mai
săturaţi, are dreptate taică-tău, trageţi a sărăcie!” zicea cu
năduf. „Mai săraci decât atât?” a dat, într-o zi, o replică
„deşteaptă”, fratele cel mijlociu… „Decât atât? a răspuns
mama plină de furie. Să nu ajungi, băiatule, să vezi cât de
săraci pot fi unii oameni şi cum se moare de sărăcie! Voi,
de-bine-de-rău, aveţi ce mânca. Fiecare înghiţiţi câte o
jumătate de pâine pe zi, başca străchinile pline cu lobodă.
Să vă văd ce faceţi când nu le veţi mai avea?!”
Îi venea să plângă de necaz. Se trudea atâta pentru noi,
şi ea şi tata, şi tot nu eram mulţumiţi?!…
Şi-apoi, să fim drepţi: faţă de alţii, despre noi, adică
despre familia noastră, nu s-ar fi putut spune că răbdam
de foame. Dimpotrivă! În primul rând era loboda! Dintre
toate bălăriile care se puteau mânca, nu ştiu cum se făcuse
că, în ciuda secetei, numai loboda creştea, puzderie de
142
George Şovu
lobodă prin grădină, pe lângă garduri… O culegeam, o

spălam bine, o opăream şi-o puneam la fiert cu zarzavaturi,
în fine, cu tot ceea ce trebuia. Uneori o acream cu
corcoduşe, dar cum acestea erau puţine, mama a pus într-
o zi, în tuciul cu lobodă (aveam un tuci mare în care o
fierbeam), lapte bătut (fătase vaca, de curând, şi lapte
aveam). A ieşit nemaipomenită şi, unde pui, că era şi mai
hrănitoare.
„Porţia” de pâine, o jumătate de pâine pe zi, o împărţeam
în trei bucăţi: pentru dimineaţa, la prânz şi scara. Când ne
aşezam la masă, flecare îşi ţinea bucata lângă el dar, spre
surprinderea mamei, nimeni nu mânca din pâine. Mâncam
lobodă goală… sau ceea ce ne mai dădea mama.
„Şi cu plinea ce faceţi?” a întrebat ea când ne-a observat
întâia oară.
„O mâncăm la sfârşit!” am răspuns noi în cor. La sfârşit”
însemna după ce ne ridicam de la masă. Atunci, cu bucata
de pâine în mână, fiecare pleca la treaba pe o avea de făcut,
prelungind astfel plăcerile mesei. Mama s-a minunat şi ne-
a lăsat în pace. Fără îndoială, nu era bine ce făceam,
pâinea trebuia mâncată o dată cu loboda sau cu ceea ce ne
mai punea mama pe masă, dar noi, de frica foamei, voiam
să putem spune mai mult timp că mai avem ceva de
mâncat. Iar când acel ceva era un colţ de pâine, eram
foarte fericiţi. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar mărturisesc
totuşi, că de-atunci am rămas cu o pornire interioară pe
care, uneori, nu mi-o pot stăpâni nici acum: când văd un
colţ de pâine rumenită, îmi vine să-l mănânc, chiar dacă cu
câteva secunde înainte am înghiţit ultima bucăţică din cel
mai delicios tort…
143
Ochii timpului
În vara aceea, lipsisem trei săptămâni de acasă. Îmi

câştigasem pâinea singur, cum spunea tata. Şcoala
Normală, al cărui elev eram, avea, după cum v-am spus, o
grădină mare de pomi fructiferi, o altă grădină de
zarzavaturi, fermă de vite, porci, păsări… Toate acestea
trebuiau îngrijite şi în timpul vacanţei de vară. Şi, cum un
învăţător avea nevoie să cunoască şi să fie în stare să
îndrume sau să facă tot ceea ce trebuie într-o adevărată
gospodărie, elevii erau solicitaţi, pe rând, să facă practică
în acest domeniu. Îmi venise şi mie rândul în vara aceea…
De-abia mă întorsesem de la Câmpulung. Pot să spun că

mă simţeam destul de bine. Viaţa în cele trei săptămâni
fusese mai puţin severă decât în perioadele de cursuri.
În primul rând nu mai aveam de învăţat, de scris teme,
nu ne mai asculta nimeni. Nu m-am mai visat în nicio
noapte scos la lecţie!…
În al doilea rând, nu mai aveam grijă de niciun fel de
bagaj: lucrurile toate, le luase tata acasă, la sfârşitul
anului, urmând să le aducă, din nou, la toamnă. În
asemenea împrejurări, ne dădea şcoala totul. Eu n-aveam
decât hainele de pe mine — şi pe acestea nu le mai păzeam
de nimeni pentru că n-ar fi tentat intr-adevăr pe nimeni.
Nu era uniforma de şcoală, erau nişte trenţe cu care
lucram la grădină…
Vai! ce spaimă am tras în noaptea în care am dormit

pentru prima dată la Şcoala Normală. Abia venisem în
clasa I. Tata mă „depusese” aici cu toată „zestrea” aceea pe
144
George Şovu
care regulamentul şcolii cerea s-o ai.

Înainte de a ne culca, în prima noapte, pedagogul, care
se ocupa de clasa noastră, a vrut să stea de vorbă cu noi.
Şi-a stat!… Ne-a spus băiatul (era absolvent, din anul
acela, tot, al Şcolii Normale) fel de fel! Ne-a învăţat foarte
multe lucruri bune: cum să ne purtăm în şcoală, la masă,
în sălile de meditaţie, în dormitor, cum să procedăm când
vom avea învoire în oraş, cum să învăţăm… Printre altele,
către sfârşitul convorbirii cu noi (de fapt el vorbea, iar noi
ascultam cu gurile căscate, din ce în ce mai înfricoşaţi,
dându-ne seama câte aveam de făcut, întrebându-ne dacă
vom fi în stare să le facem cum trebuie, ce se va întâmpla
cu noi? pedagogul ne-a atras atenţia, să avem mare grijă de
lucruri, să nu rămânem, cumva, fără ele.
Toate ca toate, dar când m-am gândit numai că s-ai
putea să rămân fără palton, ori fără bocanci, sau fără
haină, pantaloni, m-a cuprins spaima. Drept pentru care,
când s-a anunţat stingerea în dormitor, eu mi-am strâns
tot ceea ce dezbrăcasem de pe mine, inclusiv bocancii, am
desfăcut uşor cufărul şi-am înghesuit totul acolo. Am
încuiat la loc cu lacătul, iar cheile le-am ascuns între
burduful de pernă şi faţa ce-l acoperea. Am întors perna cu
cheile în jos şi m-am culcat. Vorba vine: m-am culcat; de
fapt, m-am zbuciumat toată noaptea căutând bocancii, pe
care, în vis, mi-i furase, totuşi, cineva. Când m-am trezit
leoarcă de sudoare, deşi în dormitor nu era prea cald şi am
văzut că nu se întâmplase nimic (ca să mă conving am
căutat în ladă şi-am văzut că bocancii erau neclintiţi), m-a
cuprins o adevărată fericire. Am adormit din nou, visând,
de data aceasta, că sunt acasă, la râu şi că mă scald cu
145
Ochii timpului
fraţii mei mai mici. Deodată apa s-a făcut rece şi eu am

început să tremur. M-am trezit. Mă dezvelisem, iar în
dormitor se făcuse frig.
Spaimele s-au prelungit şi în alte nopţi, până ce m-am
convins şi eu, şi alţii că n-avea cine să ne fure lucrurile.
Eram cu toţii copii de ţărani, nu se putea bucura unul la
ceea ce era al altuia.
Totuşi, grija rămânea grijă. Acum însă, în vacanţi, ea
dispăruse. În plus, pot să spun şi acest lucru, fiindcă
mama nu mă mai aude, mâncarea de la şcoală mi-a plăcut
mai mult decât cea de acasă. Cu excepţia micului dejun,
când beam surogat de cafea (cafea „Unica”), dar, în loc
depline, ne dădea câte o felie de mămăligă (vă închipuiţi —
cafea cu mămăligă), ceea ce mi se oferea la prânz şi seara
era destul de bun: îmi plăceau ghiveciul, varza, fasolea,
musacaua de cartofi. Poate că şi mâncarea de la cazan avea
mai mult gust, poate, văzându-i pe ceilalţi mâncând cu
poftă, mă îndemnam şi eu, oricum, cert este că m-am
întors acasă cu câteva kilograme câştigate în greutate. Şi,
cum, pe-atunci, eram atât de mic, ele mi-au prins foarte
bine…
… „Văd că te-ai îngrăşat, ce-ar fi să facem un drum

împreună pe Vlaşca?” mi-a spus tata într-o duminică.
M-am dat peste cap de bucurie. De când aşteptam eu
lucrul acesta. Fiind la şcoală, în ultimii ani nu mai
călătorisem cu tata aproape nicăieri. Zis şi făcut! în aceeaşi
noapte mă îndreptam spre necunoscut…
„Pe Vlaşca” nu fusesem niciodată. Ca o surpriză, pe care
n-a mai putut-o păstra până în momentul respectiv, tata
146
George Şovu
m-a înştiinţat, a doua zi, că, la întoarcere, vom trece şi prin

Bucureşti. Unul din visurile mele de copil era pe cale să se
îndeplinească. Auzisem multe despre Bucureşti; de
asemenea, citisem unele lucruri, dar de văzut nu-l
văzusem niciodată! Nerăbdarea cu care număram zilele
până la aceea în care urma să trecem prin capitala ţării era
deci justificată.
Drumul „pe Vlaşca” a fost obositor! Am rătăcit mai multe
zile prin. Tot felul de sate cu case prăpădite, multe fără
garduri care să împrejmuiască ogrăzile, cu drumuri în care
te înecai în praf, cu oameni amărâţi ca şi noi.
Cel puţin pe la noi aerul era mai curat, vedeam în fiecare
zi râul curgând, zăvoiul, pădurea… Era altfel J Nu mi-a
plăcut „pe Vlaşca!”…
Am umblat mult până am reuşit să vindem amărâtele
acelea de paturi cu care plecaserăm de-acasă. Cu banii
obţinuţi, tata a cumpărat, ca de obicei, un sac de grâu.
Pentru atâta ajungeau.
Singura bucurie, în tot drumul, a fost aceea că la o casă
unde-am dormit într-o noapte, gazda ne-a dăruit, la
plecare, o pâine mare, albă, abia scoasă din cuptor. Nu mai
văzusem până atunci pâine atât de mare. De bună, nici nu
mai vorbesc. Mi se părea nemaipomenită! (La noi, v-am
spus — făina se măcina la moară de apă, iar pâinea, făcută
dintr-o asemenea făină, nu era prea albă. Din contră!) Tata
m-a lăsat să mănânc din ea cât am vrut eu, pe săturate.
Atunci mi-am adus aminte că, de câte ori aducea el, de la
Piteşti, ori de la Câmpulung, ori din altă parte, câte o pâine
albă, rotundă şi subţire, lipie — îi spuneam noi — îmi
venea să-i zic: „De ce nu aduci odată una întreagă numai
147
Ochii timpului
pentru mine?” Dar mi se oprea întrebarea în gât, când mă

uitam şi vedeam câţi mai erau pe lângă mine în ograda
noastră. „N-ar fi avut şi ei dreptul să ceară la fel?” mă
gândeam. „Şi-atunci? De unde?”
Acum însă tata a zis: „Mănânci cât vrei!”
Parcă tocmai de aceea am mâncat mai puţină decât
oricând. După vreo două zile, văzând pâinea aproape
întreagă, m-a întrebat: „Ce ai, mă, nu-ţi place?”
(El mânca pâine neagră, adusă de-acasă.)
„Ba da! am răspuns ed. Cum să nu-mi placă? Asemenea
minune?!”
„Atunci?” a adăuga* tata nedumerit.
„Celorlalţi nu le ducem nimic?” am zis eu, gândindu-mă
cum o să se bucure Nelu, şi Nuţa, şi Costel, şi ceilalţi când
o vor vedea. Aş fi vrut s-o vadă aşa mare, întreagă, dacă s-
ar fi putut. Dar, ce să fac? Nu rezistasem, mâncasem cam
vreun sfert din ea.
„Mănâncă, Geo, taică, mănâncă, băiatule, m-a îndemnat
tata, mângâindu-mă pe cap. Celorlalţi le cumpărăm noi
alta de la Bucureşti. Şi-apoi asta se învecheşte până când
ajungem noi acasă. E păcat de ea, n-o să mai fie bună!” a
adăugatei.
„E burtă şi mai veche, am răspuns eu înţelept, abia se
mănâncă mai puţină!’”
Tata m-a lăsat în pace, văzând că n-o scoate la capăt cu
mine.
Într-o dimineaţă (era a patra zi de când plecasem de-
acasă), tatii mi-a spus:
„Astăzi pe la prânz suntem în Bucureşti! Ne oprim
undeva, găsim noi un loc, mâncăm şi bem şi-o bere. Ţi-am
148
George Şovu
promis doar de-atâta timp!”

Freamătul de dinăuntru s-a stârnit şi mai tare.
Mărturisesc că mi-era teamă ca tata să. Nu se fi răzgândit.
De aceea, nici n*am îndrăznit să-l întreb.
„Va să zică nu s-a răzgândit!” Începuse să cânte ceva în
mine. „Deci văd Bucureştiul, văd Bucureştiul! Astăzi pe la
prânz!”
Cât putea să mai fie până la prânz? Nu mult, în orice
caz. Soarele se ridicase sus pe boltă, noi mergeam de
câteva ore. Roibu şi Mocanu trăgeau în voie, căruţa fiind
aproape goală. Un sac de grâu era o nimica toată. Mai greu
era coviltirul, care ne apăra de eventuala ploaie şi, într-o
măsură, de răceala nopţii. (Dar unde nu venea ploaia!.»)
Bucureştiul mi-a plăcut, cu toate că în mintea mea fi
vedeam altfel: grandios, cu străzi largi, cu lumini multe! Ce
mai, altfel!
După cum aveam să înţeleg mai târziu, de fapt noi am
trecut atunci printr-o margine de Bucureşti, care era
normal să nu mă impresioneze cine ştie cât!
Berea însă nu mi-a plăcut!… Mai întâi că am văzut
cănile acelea mari cu spuma de un lat de palmă, ajungând
până la gură. Lichid cu spumă nu văzusem până atunci, în
afară de lapte. Şi nici la lapte nu-mi plăcea spuma.
În al doilea rând, berea nu mi-a plăcut fiindcă era…
amară! Eu îmi închipuiam că cine ştie ce bunătate
nemaiîntâlnită trebuie să fie!… Când colo?… o zeamă
galbenă cu spumă şi, pe deasupra, amară!
„Asta e berea!” m-am mirat eu, strâmbându-mă din clipa
în care îmi înmuiasem, cu sfială, buzele în cana aceea de
sticlă pe care abia o ţineam în mână.
149
Ochii timpului
„Ce e, mă, nu-ţi place?” mă întrebă tata.

„Sigur că nu-mi place, am răspuns pe jumătate revoltat.
Ziceai că e… aşa şi pe dincolo! M-ai amăgit de pomană! mai
spusei împingând cana din faţa mea. Bea-o dumneata!”
„Bă, neam de traistă ce eşti! mă «apostrofă tata,
zâmbind. Să nu mai spui nimănui acest lucru, că te faci de
râs! Cum să nu-ţi placă berea? Păi tocmai ăsta e farmecul
ei, gustul amărui!”
„O fi, mie nu-mi place! răspunsei cam în silă. Şi, ca să
nu rămân dator, adăugai: Iar în ceea ce priveşte «neamul»…
de care ziseşi, mă mângâi cu faptul că nu sunt neam cu
dumneata!”
Tata, râzând acum de-a binelea, a luat în mână şi halba
mea (am aflat că aşa se chema cana aceea) şi-a băut-o pe
nerăsuflate! Apoi mi-a comandat şi mie un sirop; fiindcă, „e
dulce!” a subliniat el ironic.
Nu mi-a păsat de ironia lui, am băut siropul, deoarece
îmi era sete şi mă usturau pe gât mititeii aceia pe care-i
mâncasem (tata comandase, mi-aduc aminte, cu mare
satisfacţie: „Mici şi bere!” crezând că o să mă facă praf! Dar
nu mă făcuse!) Astăzi însă n-aş putea spune că. Mi-am
păstrat aceeaşi părere. Îmi plac şi micii, şi berea!
Mă rog, după ce am terminat de mâncat, tata a plătit, a
mai cumpărat câte ceva pentru cei de-acasă şi-am plecat.
La un moment dat, a oprit iarăşi caii şi mi-a spus:
„Suntem în Piaţa Buzeşti!” (Şi până atunci îmi tot spusese:
aici e strada cutare, asta e piaţa cutare, aceea e statuia lui
cutare, dincolo e… nu ştiu care instituţie, el le ştia intr-
adevăr, fiindcă în timpul războiului, un an stătuse
concentrat în Bucureşti şi apoi fusese trimis pe front.)
150
George Şovu
„Rămâi lângă cai, a mai adăugat tata, mă duc aici, după

colţ, la o farmacie, să cumpăr nişte doctorii pentru maică-
ta!” (Mama era deseori bolnavă şi, probabil, îl rugase să-i
cumpere vreo doctorie care numai la Bucureşti se găsea.)
La farmacie a zăbovit cam vreun sfert de oră.
„Nu era deschis, mi-a explicat el, a trebuit să aştept până
a sosit ora!”
„Nu-i nimic, am mai căscat şi eu gura!” i-am răspuns în
vreme ce pornea căruţa.
După câtva timp, am ieşit din oraşul în care aşteptasem
atâta să ajung. Nu eram nici bucuros, dar nici trist. Tata
mâna caii tăcut. Din când în când, întorcea capul spre
mine, părându-i-se că parcă nu mă aflam în apele mele.
„Ce ai, mă, de ce te foieşti aşa? mă întrebă, la un
moment dat. Ţi-a plăcut Bucureştiul?”
„Aşa-şi-aşa!” răspunsei.
„Păi, sigur, zise el aproape scos din sărite, ţie nimic nu-ţi
place! Ia pleacă de-aici şi încalţă-te. Nu vezi că s-a lăsat
frigul?”
Ne apropiam de Pădurea Rîioasa (sau Rîioasei, n-am
ştiut niciodată bine cum îi zice). Se întuneca şi, într-adevăr,
începuse să-mi fie puţin frig.
„N-ai auzit ce-am spus? reluă tata văzând că nu mă mişc
din poziţia în care mă aflam lângă el, acolo, în faţa căruţei.
Treci şi te încalţă, că ai să răceşti. Nu vreau să te aud din
nou tuşind”.
„Cu ce să mă încalţ?” întrebai eu cu un aer de nevinovat.
„Cum, cu ce să te încalţi? Cu opincile!”
„Care opinci?”
„Mă, pe tine te doare capul? mă luă tata la rost de-a
151
Ochii timpului
seriosul. Opincile cu care ai plecat de-acasă, care altele?!…

Te rog să mă scuzi că nu ţi-am luat bocancii, mai zise el
ironic, am uitat, când am plecat de-acasă, că o să trecem
prin Bucureşti… Şi aici vocea îi scăzu pe neaşteptate…
Poate că ar fi trebuit să-i iei cu tine, totuşi, adăugă el
nespus de cald. Aşa n-ai mai fi umblat desculţ prin oraş…
Fir-ar să fie de sărăcie, că n-am putut să-ţi cumpăr şi ţie
nişte ghete!” mai zise cu ciudă şi cu sincer regret…
Abia îmi stăpâneam lacrimile. Purtam de trei ani o
pereche de bocanci, pe care mi-i cumpărase o dată cu
uniforma de şcoală. Tălpile se subţiaseră şi se
desprinseseră din cusături. Ca să nu-i duc la cizmar, îi
legasem singur cu nişte sârmă, aşa puteam să-i mai port şi
în anul următor. În vacanţă, nu mă încălţam cu ei decât în
zi de sărbătoare. Şi asta dacă plecam undeva de-acasă. În
rest, dacă era nevoie, apelam la opinci… la aceleaşi opinci
pe care le purtam de vreo şapte-opt ani. Mi le cumpărase,
în timpul războiului — cum v-am spus — soră-mea,
Gabriela. Atunci, mi s-au părut foarte bune: erau făcute
dintr-un cauciuc gros, tăiat dintr-o anvelopă de maşină,
care nu mai putea fi folosită. Aveau „nasul” într-o parte, nu
drept, ca cele pe care le purtasem înainte şi care, fiind
înguste în părţi, îmi intrau totdeauna zăpada şi apa în ele.
Umblam mai mult ud la picioare. Aşa că… m-am bucurat
când le-am văzut, m-am simţit bine În ele un an, doi, trei,
cinci — dar acum mă săturasem, „ca de mere pădureţe”,
cum se spunea pe la noi, nu le mai puteam vedea în faţa
ochilor. Şi, totuşi, la ele mă întorceam, dacă era frig şi
trebuia să mă încalţ.
„Ia-ţi opincile, mi-a spus tata, când am plecat la drum.
152
George Şovu
Noaptea e frig şi va trebui să te încalţi!”

Le-am luat, m-am şi încălţat cu ele, în câteva nopţi, dar
în Bucureşti, când am văzut pe toţi cei care mergeau pe
stradă încălţaţi şi nu cu opinci, m-a cuprins o jale pe
dinăuntru. Îmi plângeam singur de milă, dar nu spuneam
nimic. Până şi tata avea nişte bocanci în picioare!… Numai
şu!… Şi-atunci mi-a apărut foarte clar un lucru: totul e din
cauza opincilor, mi-am zis. Astea mă îngroapă şi nu mai.
Scap de ele. Am avut chiar un gând sinistru: „Cum mi-ar
sta mie, băiat tânăr, în coşciug şi cu opinci în picioare?!”…
M-am scuturat ca de ceva ce nu putea să fie adevărat.
„Până să mor mai am, de ce să mor eu de-acum?” mi-am
zis, autoîncurajându-mă!
„Dar de opinci trebuie să scap, neapărat, chiar acum! Că
altfel”…
Eram în locul pe care tata îl numise „Piaţa Buzeşti”.
Stăteam lângă cai şi priveam în jur. În momentul în care
mi-am zis: „Acum!” am şi sărit din căruţă, am scos opincile
de unde se aflau, de sub un maldăr de fân, le-am legat
frumos împreună, reţinând, pentru orice eventualitate,
ciorapii şi obielele, le-am înfăşurat repede într-un jurnal pe
care-l cumpărase tata (voia să vadă ce mai e în ţară, în
lume; parcă nu-i ajungea ce vedea cu propriii lui ochi) şi»
binişor, am coborât prin spatele căruţei. Le-am potrivit
undeva, la îndemână. Când tata s-a întors şi-a pornit
căruţa eu am rămas câţiva paşi în urmă, ani luat frumuşel
pachetul de unde-l ştiam şi… l-am aşezat lângă primul
stâlp de telegraf… sau de lumină electrică, nu m-am uitat
ce fel era; ce, parcă stâlpul mă interesa pe mine? Mi-am zis,
în gând: „Să le poarte sănătos cine le-o găsi! Să le mai
153
Ochii timpului
poarte şi altul, că eu m-am săturat!” Şi, ţuşti! în căruţă! M-

am ascuns în spatele tatii şi nu m-am mai imitat înapoi de
teamă să nu mă fi văzut cineva şi să mă strige…
spunându-mi că mi-am pierdut nu ştiu ce. Atâta i-ar fi
trebuit tatii, ar fi fost vai de urechile mele! A$&, acum… m-
a bombănit cât m-a bombănit, când a aflat că nu mai arc
încotro, că va trebui să-mi cumpere ghete, şi-apoi… a
tăcut, ce era să mai facă?!…
Mă strecurasem adânc sub coviltir, îmi pusesem ciorapii
în picioare şi le băgasem aşa sub fân. Tata îndemna caii de
zor ca să traversăm mai repede pădurea aceea întunecoasă,
loc în care se petrecuseră multe tâlhării.
În mod obişnuit ar fi trebuit să-mi fie teamă. Dar
gândurile mele erau în altă parte: aveam în faţa ochilor
pacheţelul pe care l-am aşezat cu grijă, ca pe ceva de preţ,
lângă stâlpul din marginea acelei străzi bucureştene.
„Cine, oare, l-o fi găsit?” Răspunsul nu l-am aflat nici
până astăzi!
De aceea, de câte ori trec prin Piaţa Buzeşti, fără să
vreau încetinesc pasul, dacă sunt, pe stradă, iar dacă mă
aflu în tramvai, în troleibuz sau în vreo maşină, privesc pe
fereastră, caut cu ochii un loc anume… şi mă întreb, de
fiecare dată: „Cine s-o fi pricopsit cu opincile mele?!”…
12
— Perioada practicii de vară era pe sfârşite. Ca în fiecare

an, şi în vara aceea petrecusem, mai bine zis muncisem,
154
George Şovu
două săptămâni în grădina şcolii. Îmi plăcea mai ales să

cosesc: trifoi, lucernă, la nevoie şi iarbă. Iarba se cosea mai
greu, şi-apoi locurile pe care creştea iarbă, doar simplă
iarbă, erau cele pe care nu se putea cultiva altceva, adică
acea parte de deal din vasta grădină a liceului. Să coseşte
pe deal, nu era atât de uşor. Tăiam brazdele de-a
curmezişul coastei. Lăsam în urmă cărări, cărări în trupul
moale şi verde. Oţelul lucitor murmura un cântec monoton
şi blând, vrând parcă să potolească tremurul abia
perceptibil al firelor de iarbă ce-şi primeau cu demnitate
sfârşitul.
Cu voia sau fără voia directorului de serviciu, ori a
profesorului care răspundea în perioada respectivă de
activitatea ce-o desfăşuram, dormeam, uneori, în nopţile
calde şi frumoase, în căpiţele de fân proaspăt cosit.
Aşterneam o pătură dedesubt şi ne înveleam cu alta până
sub bărbie şi astfel, ascultând răsuflarea pământului şi
ţârâitul adormitor al greierilor, întrebam cerul de unde şi-a
luat atâtea făclii pe care să le pună de veghe la căpătâiul
lumii adormite.
Într-o dimineaţă, directorul şcolii a chemat de urgenţă la
cabinetul său pe unul dintre băieţii de la practică. Era un
elev mai mare decât mine cu vreo doi ani. Învăţa bine şi, pe
deasupra, era responsabilul formaţiei de fanfară a liceului,
din care făceam şi eu parte. Începusem ca toboşar. După
câtva timp, profesorul instructor m-a trecut la unul dintre
instrumentele de suflat care aveau menirea să realizeze
acompaniamentul, iar peste un an ajunsesem în elita
fanfarei, numărându-mă printre trompetişti, cei care
dădeau de fapt viaţă oricărei melodii. Cântam alături de
155
Ochii timpului
elevul chemat în dimineaţa aceea de director…

Costel, aşa se numea băiatul, Costel Popa, s-a întors
după câteva minute îngrijorat. Se nimerise ca în perioada
aceea să fie prezent în şcoală (la activitatea practică) mai
mult de jumătate din efectivul fanfarei, reprezentând
fiecare compartiment artistic. Nu lipsea nici cel care avea în
răspundere toba mare şi nici cel ce mânuia cinelele. Aşa
încât fanfara putea foarte bine să funcţioneze. De altfel, ne
şi adunam în fiecare seară şi cântam până noaptea târziu,
cântam pentru sufletul nostru, dar şi pentru plăcerea
atâtor altora, ce ne ascultau. Ne instalam de obicei în jurul
unui rond mare de flori din faţa clădirii principale a
liceului. Astfel, valul de armonii, eliberat de hotarele
zidurilor, străbătea întregul parc al şcolii, plutind, mai
departe, peste case şi străzi, până în inima oraşului şi
înfiorând blânda pace a serilor de vară. „Cântă normaliştii!
Ascultaţi, cântă normaliştii!” tresărea, ici-colo, câte un
suflet mai sensibil.
De mulţi ani, fanfara Şcolii Pedagogice de băieţi era
cunoscută de întreaga urbe. Nicio manifestare mai
deosebită nu avea loc în oraş, fără ca din programul ei să
nu facă parte şi fanfara noastră. Mai ales în fruntea
coloanelor ce demonstrau cu diferite prilejuri ne aflam noi,
„băieţii de la fanfară”, mândri nevoie mare, pentru că eram
urmăriţi de ochii mulţimii adunate de-o parte şi de alta a
străzilor pe care le străbăteam.
„Cântă normaliştii! Veniţi să-i vedeţi pe normalişti”! Şi
lumea venea. Iar noi treceam mândri, suflând din toate
puterile în alămurile ce străluceau în soare!…
„Băieţi, suntem în mare încurcătură!” ne spuse Costel.
156
George Şovu
„Ce fel de încurcătură? S-a întâmplat ceva?” l-am

întrebat, care mai de care.
„De ce te-a chemat directorul? intervenii eu. Te
pomeneşti că nu i-a plăcut cum am cosit. Deşi ieri n-a spus
nimic despre acest lucru. Dimpotrivă, ne-a felicitat”.
„Nu e vorba de coasă, Geo, ci de fanfară!”
„De fanfară? Nici aici nu văd încurcătura! Sper că nu s-a
plâns nimeni de noi. Cântăm civilizat, lumea spune că şi
frumos. Poate nu i-a plăcut faptul că ascultătorii noştri au
transformat aleile parcului în ringuri de dans… Asta da, s-
ar fi putut să-l supere. Dar îi promitem că vom lua
măsuri… „
Îmi dădusem drumul, tocam vorbele ca o moară stricată
boabele de porumb, din care ai fi dorit să iasă păsat…
„Termină, o dată, Geo! interveni iritat colegul meu. Nu e
timp de glumit, avem de făcut astăzi o treabă foarte
serioasă, pentru care nu suntem deloc-pregătiţi. Dar
absolut deloc!”
„Vrei să ne explici mai repede despre ce este vorba?”
„Despre o înmormântare!” spuse Costel, împrumutând o
mină chiar ca de om bun de dus la groapă…
„Înmormântare? Şi ce legătură avem noi cu morţii? Cine
a murit?”
„Măi, băieţi, ascultaţi-mă puţin, ascultaţi şi nu mai
puneţi tot felul de întrebări, care nu fac altceva decât s. A
ne mănânce timpul!”ne-a spus conducătorul fanfarei…
„Tovarăşul director m-a chemat să-mi spună — continuă
Costel Popa, văzând că ne-am potolit — că astăzi, la ora 14,
trebuie să cântăm la o înmormântare!”
„Ce face?!… se repezi Sergiu Costache, care purta de gât,
157
Ochii timpului
atunci când defilam, măgăoaia aceea de tobă ce răsuna de

se auzea în tot oraşul: bum! bum! bum-bum-bum! Şi
Sergiu învârtea mâna într-un anumit fel, de parcă-şi
înşuruba ciocanul masiv în aer, după care urma o nouă
serie de lovituri: bum! bum! bum-bum-bum! De când am
ajuns noi şi ciocli? reluă băiatul de la tobă. Numai asta n-o
făcusem până acum”…
„Într-adevăr, numai asta n-am făcut-o până acum!
preciză şi Costel, dar uite că trebuie s-o facem astăzi.
Tovarăşul director m-a rugat să înţeleg situaţia. A murit un
inginer de la o întreprindere agricolă din nu ştiu ce judeţ.
Se afla aici în oraşul nostru, la o consfătuire de specialitate
şi, nu mi s-a spus cum, s-a întâmplat, bietul om a murit,
cică, la o oră după ce-a fost dus la spital. Acum trebuie
transportat în judeţul din care a venit. De la spital şi până
la gară, unde sicriul va fi urcat în tren, noi vom conduce
mortul în cântec de fanfară”…
Am încremenit, gândindu-ne cu toţii la acelaşi lucru;
cum să cântăm la înmormântare, mă rog, cum să
conducem un mort fie şi pe o bucăţică din ultimul lui drum
(iar bucăţica asta însemna să traversăm aproape întregul
nostru oraş), dacă nu ştiam niciun marş funebru?!
De-o oră întreagă cârâiam instrumentele încercând tot
felul de melodii… Degeaba! Nimic nu se potrivea!
…Bine, mă deşteptule, dar n-ai putut să-i spui
directorului că noi nu suntem fanfară mortuară?!” repetă
cineva, a nu ştiu cita oară, în esenţă aceeaşi întrebare.
Răspunsul fusese dat demult: „Găsiţi voi ceva, ar fi spus
directorul, la nevoie învăţaţi, până la prânz, un marş
funebru. Sunteţi băieţi deştepţi. Am încredere în voi!”
158
George Şovu
„Ce replică aş mai fi putut da la o asemenea subliniere?

Spuneţi şi voi? îşi completase Costel Popa răspunsul.
Puteam să încep sa mă lamentez ca o bocitoare, spunându-
i că nu avem nici măcar notele muzicale pentru un
asemenea marş?”
În tăcerea ce s-a lăsat în sala de muzică, unde ne aflam
adunaţi, trompeta în care suflam a început să legene larg,
cadenţat, Marşul triumfal, pe care îl cântam, de obicei, la
defilări…
Sergiu Costache a înţeles imediat ritmul şi-a început să-l
marcheze: bum!… bum!… bum-bum-bum! În ochii lui
Costel Popa s-a aprins o lumină. Şi-a dus imediat la gură
propria-i trompetă, prinzându-se în hora aceleiaşi melodii,
care respira însă într-un ritm nou, dictat de mine… În
câteva clipe, toate instrumentele răsunau într-un singur
glas şi… într-un singur pas: bum!… bum!… bum-bum-
bum!
„Victorie! Victorie! ţiparăm cu toţii, când ne-am luat
instrumentele de la gură, după parcurgerea primei secvenţe
a marşului. Nu ne venea să credem! Reuşiserăm!”
„Băieţi, încă o dată! spuse Costel, preluând conducerea!
De la cap până la sfârşit, în ritmul sugerat de Geo!”
Am reluat marşul de la capăt, larg, legănat, mişcându-
ne, în formaţie, în jurul sălii. Când am terminat, mai că ne
venea să. Plângem! Ne pătrunseserăm noi înşine de
atmosfera ce se crease. Parcă am fi fost la o înmormântare
şi am fi ascultat cu adevărat, un impresionant marş
funebru.
„Bravo, Geo, bravooo!” au izbucnit apoi băieţii în cor,
repezi ndu-se care mai de care să mă îmbrăţişeze. Am
159
Ochii timpului
simţit mai degrabă loviturile instrumentelor lor în cap, în

spate, care pe unde mă ajungeau.
„Încolonarea!” ordonă responsabilul formaţiei!
Ne-am încolonat şi-am ieşit în faţa şcolii, de unde o
maşină ne-a transportat la spitalul în care murise
inginerul.
Totul era pregătit de plecare. Maşina cu sicriul a pornit-o
încet pe bulevard. Încolonaţi, în spatele ei, am pornit şi noi.
Ne urma lume multă!
Directorul liceului era cu noi. Nu mai avusese timp să ne
asculte lai şcoală, să audă cum cântăm. Ne-a întrebat doar
dacă am reuşit să pregătim ceva. I-am răspuns ci „n-a să-l
facem de ruşine!”
Înainte de a începe, ne ticăiau inimile. Eu mai ales mă
gândeam că, dacă n-o să iasă’ bine treaba, în capul meu se
va sparge totul, pentru că eu am fost cu ideea.
După primii paşi făcuţi, la un semn al lui Costel, i-am
dat drumul…
începutul a fost uşor, lin, apoi melodia a urcat, a urcat,
legănându-se, pentru ca după aceea să se rupă imediat,
dureros, căutând tonuri joase, coborând ca un plânset ce
se îneca… Apoi, notele gâlgâiau iarăşi în şuvoi ondulat,
marcat, la intervale rare, de bubuitul tobei lui Sergiu, care
puncta parcă rostogolirea bulgărilor de pământ peste
sicriu…
Trăgeam cu coada ochiului spre director. Era un om
sobru, serios, un bun pedagog, distingându-se prin aleasă
pregătire, sensibilitate reţinută, corectitudine ireproşabilă
în comportare şi în muncă, ordine în tot ceea ce făcea, calm
desăvârşit! Nimeni nu l-a auzit vreodată ridicând cât de cât
160
George Şovu
tonul în faţa cuiva, oricât de supărat ar fi fost. Dacă erai

vinovat de ceva, vinovat grav, astfel că trebuia să ajungi în
faţa directorului, ai fi preferat orice fel de pedeapsă în locul
unei simple întrevederi cu acela ce conducea şcoala. Şi
aceasta în ciuda faptului că directorul, după ce se uita lung
la tine, măsurându-te pe toate părţile, ţi se adresa cu un
glas blând şi îndurerat, spunându-ţi doar atât: „Băieţaş
(indiferent în ce clasă ai fi fost, pentru el tot „băieţaş0 erai),
dumneata îţi dai seama că ai greşit?” După care te mai
măsura preţ de câteva minute, privind prin tine, dintr-o
parte, în alta, cu nişte săgeţi cenuşii ce-ţi răscoleau sufletul
până în adâncuri. Pentru ca apoi să adauge: „De data
aceasta te iert. Caută să te îndrepţi. Te rog!” Şi-ţi făcea
semn să ieşi. Erai liber!
Aduşi într-o asemenea situaţie, cei mai mulţi vinovaţi
izbucneau în plâns. Dacă le-ar fi dat voie directorul, ar fi
îngenuncheat în faţa lui şi i-ar fi sărutat mâna. Dar omul
din spatele acelui birou impozant se ridica şi privea peste
tine, parcă, undeva, departe, în viitor, aşteptând să
părăseşti încăperea. Era sigur că a doua oară n-o să mai
ajungi acolo pentru un motiv asemănător…
Acum păşea liniştit pe lângă noi, pe trotuar, în dreapta

lui; Costel Popa. Avea o faţă destinsă, ca de om mulţumit.
De altfel, la un moment dat, apropiindu-se mult de Costel,
se aplecă spre urechea lui, şoptindu-i cald, părinteşte, în
timp ce întindea gâtul, cu cap cu tot, într-o parte, după un
gest reflex, ce se repeta la intervale egale: „Bi-ne, tovarăşe
Popa, Bi-ne! Foar-te bi-ne!”
Costel întorcea capul spre noi, încurajându-ne din ochi!
161
Ochii timpului
Cântam mai departe Marşul triumfal, numai de noi ştiut.

Lumea era pătrunsă tot mai mult de atmosfera specifică
momentului. Se auzeau comentarii pe margini, din care
înţelegeam părerea de rău pentru omul, încă tânăr, ce
pierise în urma unui accident stupid. Din când în când,
câte o batistă se furişa spre ochii înduioşaţi sau
înlăcrimaţi. Şi tot din când în când, aceleaşi şoapte la
urechea lui Costel: „Bi-ne, tovarăşe Popa, bi-ne! Foar-te
bine! Bra-vo!”
Ajunşi în gară, începusem să simţim oboseala. Ne
dureau buzele şi plămânii de atâta suflat. Eram
nerăbdători să încheiem odată!
în momentele acelea, se pare că responsabilul nostru,
Costel Popa, uitase unde se află. Cu trompeta ridicată peste
capetele noastre, cânta, cânta pierdut, cu ochii duşi
undeva departe. Cânta forţând ritmul, aducându-l astfel
la… normal.
În clipa aceea, Costel simţi o mână că îl prinde de
gulerul cămăşii, în timp ce altă şoaptă îi pătrundea în
urechi şi în suflet: „Ce faci, mă, nepricopsitul’. E, urci
mortul în tren cu Marşul triumfal?”
Nici nu trebuia să privim în spatele lui Costel spre a
identifica pe autorul apostrofei. După apelativul
„nepricopsitule”, nu putea fi altul decât profesorul nostru
de fanfară.
Într-adevăr, el era! Tocmai se întorcea din concediu.
Sosind cu un treti în gară, a fost surprins să ne vadă
cântând în urma unui mort. Când a mai înţeles şi ce
cântam, l-au apucat furiile. Şi-a lăsat bagajele de-o parte
şi-a venit lângă noi. Directorul rămăsese undeva, în spate,
162
George Şovu
nu-l văzuse.
În secunda în care l-am auzit pe „nepricopsitul” (aşa îi
rămăsese numele printre noi) apostrofându-ne, am rărit
iarăşi ritmul cântecului, aprinzându-ne, dintr-o dată la
faţă. Bineînţeles că nimeni, în afară de profesorul nostru de
muzică, nu observase schimbarea, după cum nu cred că
înţelesese cineva (mai degrabă nimeni nu se gândise) că noi
putusem să cântăm altceva decât un marş funebru!
„Bine-ai venit, tovarăşe profesor, mă bucur să te văd! îl
auzirăm pe director întâmpinându-l pe dascălul nostru, în
clipa în care totul se terminase. Buni băieţi ai, să ştii! S-au
descurcat de minune! Chiar dacă au cântat… Marşul
triumfal!…”
13
Către seară am ieşit în faţa porţii. Stăteam, ca Ilie

Moromete, pe bancă şi aşteptam parcă să apară cineva… A
apărut după vreo zece minute, vecinul de-alături, nenea
Aurică Tudosescu. E tatăl lui Barbu, fostul meu coleg de
şcoală primară. La rândul său, el a fost coleg cu tata…
Acum are peste nouăzeci de ani. Se mişcă însă bine, vede
bine, e încă sănătos…
Mă recunoaşte… Se bucură că ne-am întâlnit.
Mă întreabă dacă sunt tot profesor?
— Tot! îi răspund.
— Am auzit că…
— Da, am făcut, mai fac şi altele, dar rămân ceea ce am
163
Ochii timpului
fost totdeauna: profesor!

— Şi de ce te-ai făcut tu, Geo, neică, profesor? mă
întreabă, pe neaşteptate, bătrânul.
Hm! Zâmbesc… Iată că, după o viaţă de om, trebuie să
răspund de ce sunt aşa!
— Simplu, nene: Fiindcă mi-a plăcut! Mi-a plăcut să fiu
profesor! De-aceea…
— De ce, băiete? De ce ţi-a plăcut? De ce nu te-ai făcut
tu inginer, cum am auzit că voia taică-tău?… Şi eu aş fi
vrut ca măcar unul din băieţii mei să se fi făcut inginer.
Credeam că, poate, Barbu, care a fost coleg cu tine… Dar ai
mei n-au prea fost prieteni cu cartea, nu le-a prea plăcut să
înveţe… Sunt însă oameni de treabă, au meserii bune…
— Dacă unul dintre băieţii dumitale, nene, urma o
facultate, de ce ai fi vrut să se facă inginer şi nu profesor?
— Acum mă întrebi tu pe mine. Răspunzi cu o întrebare,
ai? Uite, să-ţi spun: inginerul e altceva, dom’le, se vede ce
face î… Din mâna şi din capul lui iese ceva! Crezi că puţin
lucru este să se spună, de exemplu, că podul acesta a fost
construit de… cutare, ori blocul acesta a fost construit sau
proiectat de băiatul lui Pietraru ori de-al lui Tudosescu, sau
şoseaua aceasta… şi aşa mai departe… Eu aş fi mândru să
aud aşa ceva! Să văd aşa ceva! Pe când profesorul, ce face?
Se chinuieşte toată ziua cu elevii…
— Şi cum, nene Aurică, din mâna profesorului nu iese

nimic? De pe urma muncii lui nimic nu se vede?!…
Dumneata te-ai gândit vreodată la faptul că tot ce fac
oamenii — atunci când ajung să facă ceva — este, mai
întâi, opera învăţătorilor şi profesorilor lor? Vorbeai de
164
George Şovu
construcţii, de ceea ce se vede, de ceea ce rămâne şi poate

fi apreciat, admirat. Dar, oare, omul de la catedră nu
construieşte nimic?
— Ce să construiască, Geo, neică? Ce? Omul tău de la
catedră umblă cu vorbe, nu cu…
— Sufletul, nene, sufletul îl construieşte, lumea de
dinăuntru, fără de care nicio formă de om n-ar sta în
picioare şi nimic din ceea ce se. Vede nu s-ar fi putut înălţa
în aşa fel încât să şi dureze! Iar dacă am sta să vorbim
despre pretenţia, despre dorinţa — mai exact spus — pe
care fiecare o are ca măcar cineva să-şi amintească de el,
pentru că a făcut ceva în viaţă, te-aş întreba: de cine îşi
amintesc toţi oamenii de pe lume, fără niciun fel de
excepţie, indiferent când, în ce împrejurare şi cum?
Există vreo fiinţă de pe lume care să nu-şi amintească de
părinţi? După cum crezi că există cineva care să fi trecut
prin şcoală şi să nu-şi amintească, măcar o singură dată,
de învăţătorul lui, ori de profesorii lui? Şi, dacă fiecare elev,
din câţi au trecut prin mâna unui dascăl, prin sufletul lui,
îşi aminteşte măcar o singură dată de el, este de-ajuns ca
chipul său, fiinţa sa să lumineze prin timp şi să dureze.
Lucrarea de-o clipă sau de-o viaţă, a unui învăţător ori
profesor, oricât de măruntă; oricât de modestă ar fi devine
astfel fără de moarte!…
— Îmi dau seama că tu într-adevăr nu ţi-ai greşit cariera,
Geo, neică! zise bătrânul… Tu iubeşti oamenii şi, pentru un
profesor, cred că acesta este un lucru esenţial. Vorbeşti,
apoi, frumos şi convingător! Şi de asta e nevoie pentru a
stăpâni oamenii, mai ales pe cei cărora vrei să le formezi
sufletele, cum spuneai adineauri. De fapt, te-am încercat
165
Ochii timpului
pur şi simplu cil întrebarea mea. Am vrut doar să te

stârnesc… Acum îţi spun, cu toată sinceritatea, că aş fi fost
fericit dacă vreunul din copiii mei ar-fi ajuns profesor!
— Vezi, în timp ce vorbeai dumneata, fără să vreau mi-
am mai trecut şi eu ochii, încă o dată peste „icoanele” din
sufletul meu.
— Am auzit că acolo, la Şcoala Normală, unde ai învăţat
tu, aţi avut profesori grozavi…
— Nu greşeşti, nene!… De altfel, datorită acestor dascăli
m-am hotărât să devin şi eu profesor. Mai ales influenţa
unuia a fost determinantă în alegerea pe care am făcut-o
între Facultatea de Filologie, de la Universitate, şi cea de
Electrotehnică, din cadrul Institutului Politehnic…
…Eram elev în penultimul an al Liceului Pedagogic.
Profesoara noastră de limba română se îmbolnăvise pe
neaşteptate. Lipsea de două săptămâni. Locul ei nu fusese
luat de nimeni, în acest timp. Mă gândeam că încă o oră de
limba română se va scurge fără niciun fel de folos. Lăsaţi
fără supraveghere, colegii mei numai la carte nu se
gândeau; dimpotrivă, vorbeau, glumeau, alergau prin clasă;
iar, într-o asemenea atmosferă, era imposibil să nu te
contaminezi.
Deodată, uşa clasei s-a deschis brusc şi în faţa noastră a
apărut un bărbat scund de statură, cu părul blond dat pe
spate, cu ochi albaştri, scânteind sub sprâncenele stufoase.
Nasul, puţin acvilin împrumuta expresiei chipului o notă de
energie şi hotărâre. În colţul gurii — cu buze cărnoase —
stătea deschis un zâmbet din care nu ştiai prea bine ce să
înţelegi: în acelaşi timp înaintau spre noi parcă, unde
frumoase de căldură, de prietenie, de încurajare, dar şi
166
George Şovu
ascuţimi de ironie, zeflemitoare chiar. Ochii aceia

sfredelitori, ce ne-au măsurat câteva clipe şi zâmbetul
enigmatic ne-au ţinut în poziţia de drepţi, în care ne-am
pomenit, ca la comandă, o dată cu deschiderea uşii.
Ne-am aşezat, la un simplu gest al mâinii care lăsase, cu
câteva clipe înainte, catalogul pe catedră.
Nu s-a prezentat, n-a întrebat ce lecţie avem, n-a
controlat să vadă ce ştim. Omul din faţa noastră ne-a
întrebat doar dacă ştim ce zi era aceea pe care-o trăiam?
Mărturisesc că până atunci nu dădusem atenţie zilei în
care ne aflam, Când privirile albastre s-au oprit asupra
mea, am răspuns, tremurând de emoţie, roşu-palid, cred,
indicând data zilei şi căutându-i semnificaţiile în legătură
cu naşterea, într-o zi ca aceea, în urmă cu peste un secol, a
„Luceafărului poeziei româneşti”.
Am simţit o mână caldă mângâindu-mă pe cap… Din
clipa aceea, a început să se reverse în clasă, peste noi — în
auzul nostru, peste sufletele noastre — un şuvoi de suflet,
de scăpărări de inteligenţă, de vorbe frumoase, legate-ntre
ele cum nu mai auzisem niciodată în sutele, în miile de ore,
de lecţii la care asistasem, pe care le trăisem.
La sfârşitul orei, sosit, din păcate, mult prea repede,
Mihai Eminescu ne era atât de aproape cum nu fusese
niciodată. În acelaşi timp, se înălţase atât de sus pe cerul
tuturor valorilor noastre spirituale, aşa ca să rămână
veşnic „nepereche” în poezia românească. Iar noi vedeam
atât de clar şi ştiam atât de bine şi-am fi putut, cred, să
răspundem de ce se află atât de sus.
De fapt, era de-abia începutul! Căci, timp de câteva
săptămâni, am ascultat, cu o încântare fără seamăn, de la
167
Ochii timpului
cel care, de-atunci, din acea oră a zilei de 15 ianuarie, ne-a

devenit profesor de literatura română, până la sfârşitul
liceului, am ascultat şi am trăit un excepţional curs
consacrat poeziei şi personalităţii lui Mihai Eminescu.
Programa de învăţământ a anului nostru am făcut-o, mi-
amintesc, în ore suplimentare, în după-amiezile în care, cu
toţii, ne aflam în internatul liceului — casa noastră timp de
opt ani…
În primăvara acelui an, am ajuns într-o cetate a cărţilor
şi a documentelor rare: casa profesorului meu… Eram
uimit!… Câteva camere pline cu-cărţi: în rafturi, pe mese,
pe jos chiar! Aproape că nu te puteai mişca printre ele.
Mape întregi, multe, cu documente, cu documente originale
care vorbeau despre personalitatea şi creaţia atâtor
scriitori…
„Aici se află toată viaţa mea! Aici — şi-acolo, la şcoală,
între voi!” a exclamat profesorul odată…
Fericindu-mi nenumărate ceasuri, în care îmi făcea
cinstea să discute cu mine, acest admirabil om şi dascăl m-
a câştigat atunci definitiv pentru aceeaşi misiune de
slujitor al catedrei, după cum îţi*spuneam…
Tot în primăvara aceea, am aşezat, cu necomparabil
tremur al inimii, între puţinele mele cărţi — un plic, un plic
cu o solie adusă din „dulcele târg al Ieşilor”, din parcul
Copou, pe unde aveam să-mi port, în curând, paşii în anii
studenţiei mele. Plicul adăpostea o frunză şi o floare din
„Teiul lui Eminescu”, desprinse, fără îndoială, cu emoţie şi
cu gândul cel mai frumos, de dascălul meu. Şi lângă ele,
aceste vorbe: „Numai de la euritmiile eminesciene se poate
vorbi, la români, despre cornul îmbelşugării pentru poezie.
168
George Şovu
O simţim aceasta cu fiecare generaţie care, ciclic, îşi

restituie, spornic, alt Eminescu în tinereţe ireversibilă”…
Sunt peste treizeci şi cinci de ani de-atunci!…

Între timp, dascălul meu a ajuns profesor universitar,
doctor docent şi a publicat numeroase volume… Comorile
— cărţile şi documentele aflate între pereţii casei sale — s-
au înmulţit. Prelucrate şi dezvoltate printr-o mare
capacitate de interpretare, de dezvăluire a feţelor şi.
Semnificaţiilor ascunse, aceste izvoare au alimentat
cursurile, inspirate, pe care profesorul le-a ţinut în faţa a
numeroase generaţii de studenţi, ori şi-au trecut substanţa
în diverse volume, ca şi în aprinsele, elegantele,
strălucitoarele conferinţe rostite în localităţi din toate
colţurile ţării. Pretutindeni glasul său a răsunat vibrant
spre a înălţa, în faţa tinerilor, marea pildă a muncii, a
talentului, a spiritului de dăruire şi de sacrificiu de care au
dat dovadă cei ce au scos la lumină, în ţesătura cuvântului
artistic românesc, sufletul, fiinţa de dinăuntru, capacităţile
creatoare ale neamului nostru.
Profesorul n-a râvnit la niciun fel. De avere! Modestia
traiului, a comportării în orice împrejurare şi faţă de
oricine, modestia înălţată pe suportul unei trainice şi
luminoase demnităţi, a. Caracterizat întreaga lui existenţă.
S-a zidit în cuvânt şi în inimi. În cuvântul cu aproape
inegalabile peceţi de mlădiere, de căldură şi culoare, de
claritate şi de precizie — toate ţesute în curgerea
clocotitoare a zicerii, ca şi în cuvântul scris, cu tăietură
sigură şi adecvată, mustind de seva vieţii adunate în el. Şi
iarăşi s-a zidit în inimi — generaţii şi generaţii de inimi care
169
Ochii timpului
i-au ascultat ori i-au citit cuvântul!… Şuvoi de suflet,

veşnic în stare de înaltă şi frumoasă vibraţie — profesorul a
revărsat peste lume, timp de atâtea decenii, o imensă
corolă de frumuseţi ale gândului şi ale vorbei — peste o
lume aflată în băncile şcolilor, ori ale amfiteatrelor, pe
drumul formării ei pentru viaţă, ca şi peste o lume cu feţe
de dinăuntru dintre cele mai diverse şi din locuri atât de
diferite ale cuprinsului românesc…
A scris până în ultimele lui zile, trudindu-se să mai vadă
cuvintele… viaţa din ele…
S-a zidit în cuvânt şi în inimi! Cuvintele au rămas să
ardă, cu nestinsa lor flacără, în aerul neuitării, iar inimile
— o parte din ele — orânduite în două nesfârşite ţărmuri,
s-au plecat, în ultima primăvară, îndurerate şi
recunoscătoare, petrecându-i paşii în marea tăcere spre
locul de veşnicie ce i-a fost anume ales în apropierea
Poetului’ nostru „nepereche”, căruia profesorul, cărturarul,
criticul şi istoricul literar — despre care-ţi vorbesc — i-a
închinat, cu deosebire, şi truda, şi visul şi izbânda întregii
lui vieţi!...
În gândul pios, cu care de-atâtea ori îi înconjur
amintirea, îi spun să-i fie somnul lin şi ocrotit de marile
spirite ce pulsează în duhul culturii acestui neam român,
din care şi el e parte de lumină!…
— Geo, neică, m-ai făcut praf!…
— Să nu exagerăm, nene!
— Nu, nu! Ţi-am spus-o pe-a dreaptă!… Acest profesor al
tău, dacă te-ar fi auzit vorbind, aşa cum ai făcut-o acum, s-
ar fi putut considera fericit şi răsplătit pentru întreaga lui
muncă!… Mă întreb: oare cum vorbesc elevii tăi despre
170
George Şovu
profesorul lor?!…
— Să lăsăm, deocamdată, fără răspuns această
întrebare!…
Îţi vorbeam despre cărţile din casa profesorului meu…
În anii aceia îmi doream aşa de mult să am cărţile mele.
Într-o vreme, către sfârşitul acelei penultime clase de
liceu, cu învoirea specială a profesorului de fizică şi. De
chimie, îmi mutasem patul într-o cămăruţă — anexă a
laboratorului, unde lucram până noaptea târziu, făceam
experienţe… De la un timp, însă, mai ales citeam, citeam
pe nerăsuflate zeci, sute de cărţi, pe care le împrumutam
atât de la biblioteca şcolii, cât şi din copleşitoarea zestre de
literatură română şi străină descoperită în casa
profesorului despre care ţi-am vorbit.
Lângă mine se afla, de multe ori, cuprins de aceeaşi
patimă a lecturii, un coleg, un băiat mic de statură, cu un
chip rotund şi cu ochii albaştri, inteligenţi, care a devenit,
după terminarea liceului, ofiţer. El mă iniţiase în secretele
unui sistem de citire rapidă, aşa că înghiţeam, în câteva
clipe, pagină după pagină, dând gata, în fiecare noapte,
una-două cărţi…
Sufeream, totuşi, pentru faptul că nu aveam cărţile mele!
…
Înainte de a descoperi acele surse de lectură, la fiecare
ieşire în oraş (când ne dădeau învoire să plecăm din
internat — sâmbăta după-amiază ori numai duminica),
primul drum pe care-l făceam era la singura librărie
existentă, pe-atunci, în târguşorul nostru. Era o librărie
particulară, a cuiva, nu-mi mai amintesc numele. Intram şi
nu mai plecam din faţa meselor cu cărţi decât după
171
Ochii timpului
aproximativ două ore…

Cercetam, mai întâi, să văd ce-a mai apărut nou. Apoi
mă opream, luam un volum şi începeam să-l răsfoiesc..
După câteva minute, mă apucam şi citeam, de la început,
pagini întregi, zeci de pagini…
Dacă la primele intrări în librărie nu prea fusesem
observat, după aceea, adică după câteva săptămâni,
stăpânul mă cunoştea… Era un bătrân cu o bărbuţă albă
şi cu o figură de om inteligent şi bun. Mă lăsa să citesc, dar
îmi atrăsese atenţia să nu stric vreo pagină, ori coperta, să
nu se îndoiască ceva, să citesc — mi-a spus el, înţelegând
bine de ce nu cumpăr acele cărţi ce-mi plăceau atât. De
mult —, dar „să nu se observe că am pus mâna pe ele”,
căci, altfel, „nu se mai vând”.
Atâta mi-a trebuit, să aud acele vorbe binecuvântate de
la stăpânul cărţilor. După această dezlegare, luam o carte,
mă aşezam undeva, într-un loc mai ferit, şi, într-o oră şi
jumătate-două, „o înghiţeam”! Chiar aşa mă întreba
negustorul la sfârşit, când plecam, neştiind cum să-i
mulţumesc mai călduros pentru binele ce mi-l făcea: „Ai
mai înghiţit una?” Şi se interesa apoi ce-am citit. Era un
om instruit, şi lui îi plăceau cărţile, nu era doar un
negustor pur şi simplu. Cât stătea uneori acolo, sus, la
casă, înlocuind-o, pentru scurte perioade, pe soţia sa care,
de obicei, primea banii de la cumpărători, deschidea el
însuşi câte o carte şi se afunda în lectură. Atunci,. În
librărie, intra — spre a servi clienţii — o fată tânără, cam
de vreo douăzeci şi ceva de ani, fiica librarului, despre care
am aflat mai târziu că făcuse vreo doi ani de facultate „la
litere”, dar, apoi, îmbolnăvindu-se, părăsise studiile. Acum
172
George Şovu
era, din când în când, vânzătoare în librăria părinţilor. În

restul timpului nu ştiam ce face, probabil că şi ea citea,
dacă tot fusese studentă „la litere”?!…
M-a întrebat şi pe mine odată (se dumirise, între timp,
căci, la început, îl întrebase pe tatăl său: „Ce este cu
băiatul acela care, ore întregi, nu se mişcă din faţa cărţilor,
nu e, cumva, vreun hoţ, care aşteaptă o clipă potrivită spre
a şterpeli ceva?”), m-a întrebat deci dacă nu vreau să
urmez „literele”, după ce voi termina liceul… Îmi atrăsese
apoi atenţia şi ea: să „nu stric cărţile” şi să nu cumva „să
mi se lipească vreuna de degete”!… Când am auzit-o, am
simţit lacrimi în ochi. Am spus: „Mulţumesc! Bună-ziua!”
şi-am plecat!…
Vreo câteva săptămâni n-am mai intrat în librărie.
Treceam pe stradă, mă opream în faţa vitrinelor, priveam
minute în şir şi… plecam, plecam trist… Asta până într-o
duminică… Era de dimineaţă. Ieşisem în oraş mai devreme,
fiindcă venise tata la şcoală şi „mă ceruse” de la director;
voia să meargă până la o cunoştinţă să rezolve ceva şi avea
nevoie de mine ca să păzesc caii şi căruţa, în timp ce el
urca până la persoana respectivă care stătea undeva,
deasupra parcului, pe o străduţă unde se ajungea mai
greu. Aşa că pe mine voia să mă lase în piaţă, cu caii şi
căruţa; mai vindeam, între timp, câteva kilograme de roşii,
ardei şi ce mai adusese tata din grădina noastră, să mai
scoată un ban. Cât venise la şcoală, rugase pe un vecin,
tovarăş de drum, ce se afla, de asemenea, în piaţă, să aibă
el grijă de tot…
Acum, duminică dimineaţa fiind, eu treceam cu tata pe
strada principală, în drum către piaţă. Pe această stradă se
173
Ochii timpului
afla şi casa negustorului cu librăria…

Tocmai deschisese şi se găsea în prag, privind în jur cu
„satisfacţia omului care constată că afară e o zi frumoasă…
L-am salutat respectuos. Mi-a răspuns cu bucurie,
recunoscându-mă şi m-a întrebat, totodată, de ce n-am mai
venit pe la librărie… Mă oprisem din mers. Tata se uita
curios, neştiind cine este acel om şi, mai ales, ce legătură
aveam eu cu el.
„E băiatul dumitale? a întrebat librarul, privind spre
tata. Ştiai că-i place atât de mult să citească?”
Tata a confirmat, bineînţeles, că sunt feciorul lui, dar n-a
priceput pe loc de unde cunoştea negustorul pasiunea mea
pentru cărţi. A îngânat ceva, încurcat, iar eu l-am tras de
mânecă, să mergem.
„Te-aştept pe la mine!” mi-a spus librarul la placare…
M-a bucurat mult invitaţia lui… Peste o săptămână,
sâmbăta viitoare, am intrat din nou în librărie. Când m-a
văzut (se afla la casă), m-a întrebat de-acolo) de sus (era
aşezată pe un podium, cam la vreo cincizeci de centimetri
înălţime, probabil să se vadă în toată încăperea) de ce n-am
mai venit în ultimele săptămâni. În librărie se afla, -
bineînţeles (când pleca mama — apărea tata), şi fata lui,
fosta studentă; auzind întrebarea, s-a uitat spre mine,
atentă să asculte ce am să răspund.
„Am avut multă treabă, n-am mai putut ieşi în oraş, de
aceea…” am răspuns. Fata a schiţat un zâmbet, întorcând
repede capul într-o parte. Dar, după vreo jumătate de oră,
când tocmai mă aflam adâncit în lectură, m-am pomenit cu
ea lângă mine, spunându-mi: „Te rog să mă ierţi! Să ştii că
sunt şi dintre cei care…”
174
George Şovu
Mi s-a făcut din nou ruşine, dar, de data aceasta, nu

pentru ceea ce spusese fata, ci pentru că, odată, la început
pentru câteva fracţiuni de secundă, îmi trecuse şi mie prin
gând — să-i fac în ciudă — o asemenea idee: „Ce-ar fi să
ascund sub haină o carte şi să plec cu ea?” Dar, chiar în
clipa următoare, am simţit că-mi tremură mâinile şi că mi-
a strecurat cineva parcă un sloi de gheaţă pe spate între
cămaşă şi piele. Mi-amintesc că am aşezat pe masă cartea
cu care eram în mână şi, ducându-mă mai aproape de
negustor, chiar foarte aproape de el, mi-am ales alta şi am
început s-o răsfoiesc. Timp de câteva minute, însă, n-am
văzut decât rândurile, cuvintele erau legate între ele şi nu
aveau sens. În capul meu se zbuciuma un singur gând, pe
care i-l adresam, cu insistenţă, librarului: „Uită-te la mine,
uită-te la mine, priveşte-mă şi convinge-te că n-am luat
nimic, nimic, dacă vrei mă şi dezbrac!”… Şi mi-am scos
tunica şi mi-am aşezat-o pe umeri… Privindu-mă
întâmplător, desigur, stăpânul librăriei mi-a zâmbit,
întrebându-mă: „E aşa de interesantă, că te-a şi încălzit?”
N-a mai aşteptat însă răspunsul, pentru că cineva îi
solicita o carte…
Treptat, am început să strâng bani — economisind - „la

sânge”, din ceea ce îmi trimiteau, uneori, ai mei, ca şi din
bursă — şi să-mi cumpăr astfel câteva dintre cele mai
îndrăgite cărţi. La sfârşitul fiecărui an şcolar le aduceam
acasă, împreună cu cele pe care le primeam drept premii,
încropindu-mi, încet-încet, o. Mică bibliotecă, la care, pe-
atunci, ţineam ca la ochii din cap… Acele cărţi au rămas
aici, în sat… Cu timpul mi-am cumpărat altele, pe-acolo pe
175
Ochii timpului
unde am ajuns!…
— Ştiu, am citit şi eu dintre cărţile acelea ale tale.
Şi copiii mei au citit, ca şi alţi tineri şi oameni din sat.
Drept să-ţi spun nu m-am gândit niciodată la eforturile
făcute, ca să le cumperi… Mă gândeam însă că ţi-au fost
dragi: le vedeam frumos învelite, păstrate bine… Şi mai
spuneam, când le vedeam în mâna altora, să aibă grijă de
ele!…
— Mulţi n-au avut, să ştii! Atâtea dintre ele, din păcate,
ajunseseră într-o stare jalnică… Eu am sperat însă — şi
speranţa nu mi-a fost deşartă — că cititorii cărţilor mele
vor învăţa, cu timpul, să umble aşa cum se cuvine cu
aceste documente de suflet…
… M-ai stârnit, nene Aurică, la începutul discuţiei

noastre cu misiunea profesorului şi simt cum alte chipuri,
între cele ale foştilor mei dascăli, ies în aceeaşi lumină.
Amintirii…
… Iată, profesorul nostru de matematică — era un
bărbat înalt, subţirel, smead la chip, cu ochii căprui,
scăpărători, cu un păr foarte frumos ondulat, negru ca
pana corbului. Vorbea rar, condensat, de parcă fiecare
cuvânt ar fi fost o noţiune. Lăsa impresia unui om rece,
dur, ursuz. Aceasta până când începea să explice ceva.
Atunci vocea i se-ncălzea dintr-o dată, fiecare cuvânt
devenea rotund, parcă mângâiat, iar noţiunile, teoremele,
formulele — ce ni se păreau cu totul abstracte, de
nepătruns — începeau să-şi dezvăluiască, treptat,
înţelesurile, să intre în dialog cu minţile noastre, să ni se
apropie de suflet chiar, cerându-şi un loc cât mai sigur în
176
George Şovu
zestrea valorilor pe care le adunam, cu înfrigurare, în fiinţa

noastră.
La orele lui, eram numai ochi şi urechi. Când intra în
clasă, aproape că ne ţineam respiraţia. Se aşeza la catedră,
privea liniştit peste noi şi făcea un semn. Cel la care se uita
trebuia să iasă la tablă. Avea o memorie fantastică,
cunoştea foarte bine pe fiecare dintre elevi, incit nici n-avea
nevoie să se. Uite în catalog ca să ştie situaţia unuia sau a
altuia… Mai făcea încă un semn şi alt elev se ridica şi
începea să lucreze, pe-o jumătate de tablă, la rezolvarea
exerciţiului sau a problemei de pe bileţelul pe care i-l
întindea profesorul. Cei rămaşi în bănci primeau, la rândul
lor, alte sarcini. Lucram pe întrecute. Rezultatele erau
valorificate, pe rând, pentru întreaga clasă. Aveam, în felul
acesta, multe lucruri de învăţat, într-un scurt timp.
În curând a ajuns şi director-adjunct al şcolii. Era
necăsătorit şi locuia, în această calitate, într-un
apartament modest, dintr-o clădire anexă. Venea astfel în
fiecare zi în şcoală, în timp ce ne pregăteam lecţiile. Ne
ajuta totdeauna când aveam nevoie. În aceste ore era mult
mai apropiat de noi, prietenos chiar. Îl îndrăgeam şi ne
temeam, în acelaşi timp, de profesorul nostru. Mai presus
de toate, îl preţuiam. O dată cu matematica, am învăţat de
la el ce înseamnă a fi drept cu elevul în orice fel de
împrejurare… Lucru extrem de important pentru un
dascăl!…
Într-o zi, profesorul de ştiinţe naturale a luat, din

greşeală, catalogul altei clase. Când l-a deschis şi a înţeles
că nu este al nostru, m-a chemat la catedră şi m-a rugat
177
Ochii timpului
să-l duc la cancelarie, să-l schimb. Am primit bineînţeles,

cu plăcere şi emoţie, în acelaşi timp. (De fapt, n-ar fi avut
voie să dea catalogul pe mina unui elev; de aceea, gestul
făcut era de mare încredere şi mă încânta)…
Nu intrasem, până atunci (deşi eram de aproape patru
ani elev la această şcoală), în cancelaria profesorilor. Când
m-am gândit că trebuie să fac acest lucru, am simţit că mi
se taie picioarele. Am încetinit pasul, mi-am reglat
respiraţia şi, cu catalogul sub braţ „mi-am continuat
drumul, încercând să mă gândesc cum m-aş purta eu în
chip firesc, dacă aş fi profesor… „Mai întâi, trebuie să fac
pasul mai mare, să calc mai puţin precipitat şi să par
gânditor” mi-am zis. Un profesor are atâtea probleme la
care să se gândească. De pildă, pe cine să asculte, că doar
acest lucru nu se poate face la întâmplare. Profesorul de
matematică ştie dinainte cine n-are notă, cine are nevoie de
încă o examinare, asupra cui nu s-a lămurit… (Mai sunt şi
dintre cei ce învârtesc catalogul dintr-o parte în alta,
făcând să tresalte atâtea inimi, până ce se hotărăsc asupra
cui să se oprească.) Te poţi gândi apoi la lecţia nouă, la
ceea ce ar trebui să faci spre a fi mai interesantă, mai
antrenantă şi mai clară pentru elev…”
„Ce e cu tine, Pietrarule, unde te duci cu catalogul
acela?” m-am trezit întrerupt din gândurile mele de către
profesorul de fizică şi chimie.
„Vă rog să mă iertaţi… mă gândeam… spusei cam
încurcat… îl duc la cancelarie, domnule profesor, să-l
schimb, ştiţi l-a luat din greşeală…”
„Bine, bine!” spuse bărbatul acela voluminos, rotund la
faţă, cu părul creţ, tuns scurt, care începuse să-i
178
George Şovu
înflorească puţin pe la tâmple. Sclipea de inteligenţă! Se

putea constata şi după ochii pe care cu greu reuşeai să-i
urmăreşti în mişcările lor. Cu elevii era mai ales vesel, dar,
în spatele acestei veselii, se ascundea o ironie muşcătoare,
ce se concretiza, deseori, în usturimi care se chemau: doi,
trei, patru…
Punea, de pildă, o întrebare. Deschidea catalogul, se
uita, întorcea filele şi, dintr-o dată, numele răsărea dintr-o
cu totul altă parte… Cel indicat se ridica şi începea să
răspundă.
De obicei, dacă răspunsul se desfăşura pe coordonatele
adevărului, profesorul tăcea, privind pe fereastră sau într-o
direcţie în care în niciun caz nu se afla cel ce vorbea.
Adresa, apoi, încă o întrebare. Căuta cu ochii peste clasă
şi, în sfârşit, se oprea… tot la elevul ce răspunsese mai
înainte. Dacă şi acest răspuns era bun, profesorul se
declara mulţumit, fără entuziasm însă, se îndrepta spre
catedră şi nota. Apoi, zâmbind sincer, către elevul cu
pricina, îi comunica, cu plăcere, nota.
În cazul însă în care răspunsul începea rău, sau într-un
chip nepotrivit, corectarea făcută aproape cu o atitudine
neutră, mai degrabă cu oarecare bunăvoinţă, venea pe loc.
Soseau întrebările de ajutor, de „desţelenire” cum îi plăcea
lui să le numească. Mulţi se redresau şi răspundeau bine
în continuare. Când însă nici cu ajutor lucrurile nu se
schimbau, iar elevul îşi etala mai departe mostrele de
neştiinţă, profesorul începea să-l „încurajeze”: „Bine! Bine!
Foarte bine! Excepţional!” spunea el, într-un crescendo plin
de încântare. După care adăuga, cu un glas care părea şi
chiar era afectat de o sinceră tristeţe: „Nota trei!… Şi, dacă
179
Ochii timpului
ai să mai continui aşa, preciza profesorul, atunci, flăcăule,

ar fi mai bine să ne laşi cu inimile fripte de părere de rău
că… te-am pierdut şi să te întorci acasă, să le ţii tovărăşie
oilor, vacilor, porcilor, în sfârşit — lighioanelor din
gospodăria lui tătâne-tău. Iar, dacă nici acolo nu te vei
dovedi de vreun folos, nu-ţi rămâne alta de făcut decât să
te rogi de cine s-o îndura să te prindă de turul pantalonilor
şi să te arunce pe vreo gârlă ce s-o afla prin apropierea
voastră! în felul acesta se va auzi pământul spunând:
«mulţumesc!» pentru că s-a mai uşurat de-o loază ca
tine!”…
După câţiva paşi, mă întâlnii cu profesorul de geografie.

„Bravo, Pietrarule, văd că ai ajuns profesor! Îţi stă bine,
să ştii!” m-a întâmpinat el cu un zâmbet deschis…
Era un bărbat plăcut, înalt, cu părul aproape alb, deşi
nu avea mai mult de 35 de arii. Avea o voce caldă şi
domoală. Se îmbrăca elegant şi lăsa, totdeauna, în urma
sa, un miros discret, de colonie bărbătească fină. În timpul
explicaţiilor lui, dispăream cu toţii din clasă, nu mai eram
elevi, deveneam cercetători, călători, exploratori! Geografia
prindea viaţă sub ochii noştri cu ajutorul cărţilor,
albumelor, filmelor, toate însufleţite de cuvântul
profesorului...
M-am apropiat, în sfârşit, de uşa pe care se afla scris cu

litere galbene, mari: Cancelaria profesorilor.
În momentul în care mă pregăteam să bat la uşă (inima
mi se zbătea de-ai fi crezut că-mi sare din piept), clanţa s-a
mişcat, ca prin minune şi în faţa mea a apărut „Papa”, un
180
George Şovu
alt profesor de limba română al şcolii. Era poreclit astfel,

fiindcă era mai în vârstă decât toţi profesorii, iar, după cum
arăta, mie mi se părea că ar fi trebuit să iasă de mult timp
la pensie… în realitate, însă, omul nu împlinise încă şaizeci
de ani. Dar, din cauza unui reumatism cumplit (fusese pe
front şi avea picioarele degerate), mergea încet, târşind.
Puţin picioarele, de parca s-ar fi mişcat prin propria lui
odaie, în halat şi papuci… Hainele de pe el erau, în general,
ponosite, cădeau rău, atârnând pe la colţuri. Omul fusese
înalt şi voinic. Acum era slab şi aplecat de spate. Pe cap
purta o pălărie neagră, cu boruri foarte largi, iar la gât o
lavalieră de culoare grena. În totul, avea o înfăţişare jalnică
şi demodată!...
Când priveai înspre el, ceea ce te izbea, în primul rând,
era nasul… mare, anormal de mare, semănând cu un
morcov uriaş, înfipt în mijlocul feţei. La aspectul lui
dizgraţios, contribuia şi pielea, care păstra pe ea
nenumărate găuri, urme, ca de vărsat… Pe deasupra,
bietul dascăl avea şi o voce piţigăiată, ca de adolescent în
prefacerea vârstei…
Elevii cărora le era profesor spuneau însă despre el că
fusese o mare capacitate. Era şi acum o vastă bibliotecă
ambulantă, care însă cu greu mai găsea forţa necesară
spre a-şi valorifica nestematele minţii în faţa elevilor.
Copiii, mai ales cei din cursul inferior, care-l cunoşteau
mai puţin, îi făceau viaţa un calvar. Se amuzau tot timpul
pe seama lui. Când îi auzeau vocea aceea nefirească pentru
un bărbat, izbucneau în râs. Profesorul nu spunea nimic,
nu le făcea nicio observaţie. Vorbea mai departe. Privea, de
obicei, peste clasă, undeva, prin fereastră, şi vorbea. Cei ce
181
Ochii timpului
reuşeau să-i prindă vorbele începeau să înţeleagă ce

lucruri interesante şi necunoscute le comunica dascălul
lor. Făceau atunci semne colegilor gălăgioşi, strigau la ei.
Treptat, în sala de clasă se aşternea liniştea…
Profesorul părea, dintr-o dată, surprins şi parcă puţin
speriat. Deruta dura însă doar câteva clipe, după care
explicaţiile erau reluate cu şi mai multă ardere, cu pasiune.
Ochii mici, albaştri, şterşi aproape de culoare, ai
profesorului, se închideau din ce în ce, ajungând ca două
linii calde, în spatele cărora se presimţea clocotul unui
cazan. Uneori. În asemenea momente, pe genele rare şi
blonde, se puteau zări stropi de rouă fierbinte…
La sfârşitul orei, cei mai năzdrăvani dintre copii alergau

la catedră, rugându-l, chipurile, să le spună ce note au la…
o disciplină sau alta. Profesorul, blând şi înţelegător,
deschidea catalogul, le spunea. În acest timp, câţiva draci
în uniforme de şcolari îi umpleau buzunarele cu fel de fel:
cu mere ori cu resturi de mere, cu hârtii, cu buretele de la
tablă, cu cretă, adunau în ele tot ce aveau sau găseau la
îndemână.
Astfel, bietul „Papa” pleca spre cancelarie „încărcat”,
unde, descoperind isprăvile elevilor lui, nu zicea absolut
nimic: îşi deşerta buzunarele în coşul de gunoi, păstrând
obiectele ce puteau fi folositoare. Întorcându-se, în ora
viitoare, în aceeaşi clasă, el anunţa elevii că cineva „şi-a
uitat’ în buzunarul lui de la haină buretele, creta etc. Şi le
restituia. La început, elevii râdeau, faptul constituind un
nou prilej de a face haz. Cu timpul însă, bunătatea, bunul
simţ şi temeinica pregătire a dascălului s-au impus tuturor
182
George Şovu
copiilor, care-l aşteptau cu interes la ore şi-l respectau aşa

cum se cuvenea…
…„Papa” a rămas surprins când m-a văzut în uşa

cancelariei.
„A, zise el, uitându-se la catalogul din mâna mea: de-aia
nu-l găseam eu… îl caut de aproape cinci minute.”
„Tovarăşul profesor de ştiinţe naturale vă roagă să-l
scuzaţi, am spus la repezeală. A luat, din greşeală, alt
catalog; de aceea m-a trimis pe mine să-l schimb!…”
Am făcut într-adevăr schimb de cataloage cu „Papa”,
care, politicos, m-a invitat, mai. Întâi, în cancelarie.
„Poftim, poftim, băieţaş! «puse el cu vocea aceea
piţigăiată. Eşti în clasa a IV-a C, da? deduse el după
catalogul care rămăsese liber şi după care venisem eu.
Cum te numeşti?”
Îmi spusei numele.
Profesorul, care parcă nu se mai grăbea, deschise
catalogul clasei a IV-a C la numele meu.
„Bravo! spuse el, cu încântare, bravo,. Băieţaş! Vad că
eşti un elev foarte bun, ai numai note de zece! Ce sunt
părinţii tăi?”
„Ţărani, domnule profesor”, am răspuns cu un soi de
mândrie.
„Mai ai fraţi, surori?”
„Încă şase!”
„Trebuie să vă fie greu!”
„Ne descurcăm!”
„Cu cărţile cum stai îţi place, să citeşti? Uite, dacă vrei,
odată, când o să ai mai mult timp, te-aş ruga să treci pe la
183
Ochii timpului
mine pe-acasă — spuse profesorul — întinzându-mi o

carte. De vizită. Am să-ţi împrumut orice carte vei dori să
citeşti. Eşti de acord?”
„Vă mulţumesc foarte mult, domnule profesor, vă sunt
profund recunoscător de pe acum, spusei, în timp ce-mi
simţeam obrajii în flăcări şi ochii umeziţi de emoţie.”
„Spune-mi, ce vrei să te faci când vei fi mare?”
„Profesor, profesor de limba română!”
„Papa” s-a uitat mai bine la mine şi m-a învăluit în
căldura unui zâmbet bun, părintesc.
„Să-ţi ajute cerul, băiete, şi să ai noroc, mult noroc!” mi-
a uratul, luându-şi catalogul şi pornind spre uşă.
Am luat şi eu catalogul meu şi m-am repezit să-i deschid
înainte ca el să pună mâna pe clanţă.
„Eşti un copil bun!” a mai spus, ieşind încet pe coridor…
Păşeam şi eu alături de el, puţin mai în spate.
„De ce rămâi în urmă, vino alături de mine, colega!” a
adăugat profesorul, întinzând o mână şi mângâindu-mă pe
cap.
Nu ştiam ce să mai zic, eram teribil de încurcat…
Călcam în tăcere, aproape în acelaşi ritm cu „Papa”.
În faţa laboratorului de ştiinţe naturale, m-am oprit şi
m-am plecat respectuos în faţa dascălului, mulţumindu-i
pentru vorbele bune şi pentru invitaţia de a-l vizita.
„Te aştept, negreşit, flăcăule, te aştept!” a mai spus el la
plecare, continuându-şi drumul pe culoar către clasa la
care avea lecţie…
Peste două săptămâni, într-o duminică dimineaţa, pe la

zece, am sunat la uşa lui „Papa”.
184
George Şovu
„A, dumneata erai, Pietrarule, m-a întâmpinat el,

binevoitor. Poftim, poftim înăuntru!”
M-a surprins că mi-a spus pe nume. Nu mi-l citise decât
o singură dată, în catalog…
Locuinţa profesorului era compusă din două camere

mari şi, probabil dependinţele necesare. În camere, în afară
de un pat metalic, ca de spital, de un dulap de haine şi de
un birou masiv, întregul spaţiu era ocupat de cărţi. Mi-am
adus atunci aminte de casa celuilalt dascăl, * profesorul
meu, despre care ţi-am vorbit. Am înţeles, astfel, odată mai
mult, nene Aurică, că nu se poate să fii profesor de
literatură fără o bibliotecă bogată. Bucuria mea începuse
să fie umbrită de tristeţe. „Papa” a observat şi m-a întrebat,
fireşte, ce se întâmplă cu mine.
I-am împărtăşit gândul ce mă frământa…
„Nu-i nimic, flăcăule — m-a încurajat el… Ai să
alcătuieşti şi tu bibliotecă! Numai dragoste de carte ai. Ea
te va învăţa ce să faci pentru a-ţi aduce cărţile casă!”…
Îţi mărturisesc, nene, că şi astăzi, de câte ori cumpăr o
carte, îmi apare în minte imaginea lui „Papa” şi parcă
ascult ecoul vorbelor de-atunci…
Sfârşitul lui s-a petrecut între cărţi, aşa cum trăise
singur, o viaţă. L-a găsit o vecină, care, deschizându-i uşa
pentru că, timp de două zile, nu mai auzise la el nici un
zgomot, l-a văzut adormit cu capul pe nişte volume masive.
Lucra la traducerea, în limba română, a nu ştiu cărei opere
din literatura universală. Era în primul meu an e studenţie!
În testamentul ce s-a găsit se menţiona că lasă toate
cărţile, care însemnau întreaga lui avere, Bibliotecii
185
Ochii timpului
Municipale din localitatea respectivă…
14
Dan aleargă prin curte cu un balon mare, albastru, i

mână. A venit taică-său astăzi de la Bucureşti şi-a adu mai
multe baloane pentru Ruxandra, nepoata lui Dar care nu
are decât trei ani. „Campionul” judocan a ajutat-i pe
micuţa lui nepoată — copilul Aurorei, fata sorei mei mai
mari — să le umfle şi acum aleargă, urmat, bineînţeles, de
Ruxandra, prin curte, strigând cât îl ţin puterile „Baloane,
ia baloane, ia baloane! Baloane albastre! I; baloane!”…
Îmi vine în minte imaginea altor baloane, tot albaştri pe
care…
…Nu ştiu cine instituise obiceiul, devenit tradiţional ca,

în prima duminică din luna noiembrie, din pătratul aflat în
centrul clădirilor ce alcătuiau sediul Şcolii Normale, să se
lanseze baloane… Ce fel de baloane? Nu, desigur, din cele
pentru copii, pe care să le spargi cu acul ci baloane mari,
frumoase, înalte de câţiva metri şi ci diametrul de optzeci-
nouazeci de centimetri, baloane confecţionate dintr-un
material textil special, ca cel din care se fac paraşutele! Nu
ştiu, zic, cine a avut ideea acestui joc de copii mari, ştiu
însă că mie mi-a plăcut foarte mult.
De obicei erau lansate unul-două asemenea baloane de
către elevii din ultima clasă a şcolii, viitorii învăţători. Ele
reprezentau un fel de simbol al zborului în care urmau să
186
George Şovu
pornească peste câteva luni, zborul către viaţă. De aceea,

lansarea propriu-zisă era precedată de un întreg
ceremonial. Elevii cei mai buni din fiecare clasă erau
invitaţi în careu. Să asişti, deci, la lansarea baloanelor era
o adevărată cinste. Faptul genera o emulaţie între elevi,
între clase, care se încheia totdeauna cu rezultate mai bune
la învăţătură, în comportare, în domeniul activităţii
cultural-educative, literar-artistice şi sportive.
În acel careu se desfăşurau adevărate programe
consacrate acestei activităţi: se recitau poezii, corul
promoţiei, care urma să absolve şcoala în acel an,
interpreta câteva melodii, iar cei mai buni dintre elevii
claselor mari ţineau scurte discursuri consacrate, în
principal, misiunii învăţătorului…
N-am fost niciodată atent la tehnica lansării baloanelor.
Fiecare clasă îşi avea specialiştii ei în această direcţie. Pe
mine m-a interesat şi m-a entuziasmat întotdeauna ideea
ca atare.
În tot cazul, mi-amintesc că, în mijlocul pătratului, se
aflau două mese lungi, pe care erau întinse cele două
baloane, confecţionate cu ajutorul croitoriei şcolii şi al
atelierului de lucru manual, de către elevii claselor
amintite. Pe fiecare balon era înscris numele liceului, era
cusută sau pictată emblema şcolii şi menţionate, în
continuare, clasa care îl lansa şi anul lansării.
La capetele libere ale celor două mese (celelalte două
erau unite) se aprindeau două focuri; lângă fiecare foc se
afla câte o scară dublă, pe care se urcau doi elevi, unul pe-
o parte, celălalt pe-o parte.
Balonul, ridicat de pe masă, era încredinţat celor doi
187
Ochii timpului
spre a-l ţine, la o anumită distanţă, deasupra focului, ca să

se umple cu aer cald. Când operaţia de umplere era
terminată, balonul devenea uşor, uşor, gata să-şi ia zborul.
Atunci se dădea foc spirtului aflat într-un recipient ancorat
în partea de jos a acestui corp zburător. Astfel arderea era
asigurată, în continuare, întreţinându-se tot timpul aerul
cald ce-l purta în zbor. Cantitatea de lichid din recipient
(spirt amestecat cu ceva, nu-mi amintesc cu ce anume) era
calculată în aşa fel încât să dureze douăsprezece ore. În
timpul acesta balonul putea să ajungă departe, departe, la
zeci de kilometri.
Cel care avea cinstea să-l atingă ultimul, înainte de zbor,
era şeful promoţiei. El păstra, până în cea din urmă
secundă, şnurul de ancorare şi, în clipa în care îi dădea
drumul din mână, balonul îşi lua zborul.
În aceeaşi clipă, întregul spaţiu dintre aceste clădiri se
umplea de ropote de aplauze şi de vocile răsunătoare ale
sutelor de elevi care intonau binecunoscutul imn:
Gaudeamus igitur.
Minunea aceea de culoare albastră său roşie îşi
continua, în acest timp, drumul pe verticală, însoţită de
atâtea perechi de ochi până ce depăşea înălţimea clădirilor.
Apoi, se lăsa în voia curenţilor de aer, care-o purtau peste
oraş şi, mai departe, peste cine ştie câte sate…
Cetăţenii oraşului, cunoscând tradiţia normaliştilor, îşi
tot îndreptau, în această zi, privirile spre şcoală, aşteptând
să vadă înălţându-se deasupra ei baloanele. Nu mai
vorbesc de copiii şi de tinerii care se adunau zeci, sute, în
faţa şcolii pentru a putea fi martori cât mai apropiaţi ai
acelor momente deosebite.
188
George Şovu
Când balonul se ridica deasupra şcolii, ieşeam şi noi în

fugă din pătrat şi alergam pe alei, în direcţia zborului.
Trecând de hotarele cetăţii noastre, lumina albastră sau
roşie era urmărită mai departe cu privirea, până când se
destrăma în zare.
Şi locuitorii satelor învecinate erau la curent cu această
frumoasă tradiţie. De fapt, baloanele se constituiau ca nişte
scrisori de suflet îndreptate către ei. Cei care le găseau,
acolo unde îşi încheiau zborul şi aterizau, erau rugaţi (se
afla înscrisă, în acest sens, o menţiune specială pe pânza
ce fluturase ore în şir, la mari înălţimi deasupra
pământului) să înştiinţeze şcoala, printr-o scrisoare, despre
acest lucru, iar dacă erau şi mai binevoitori se aştepta de la
ei gestul de a remite liceului ceea ce mai rămăsese din
fostul balon. La muzeul nostru şcolar există numeroase
dovezi în acest sens: baloane întregi, lansate în diferiţi ani,
ori părţi din acestea, însoţite de scrisori cu emoţionante
consemnări.
În anul În care urma să susţinem examenul de
capacitate pentru a trece în cursul superior, noi, cei din
clasa a IV-a C — cum ne numeam pe atunci — am ţinut să
îmbogăţim tradiţia cu încă un element, propunând să se
confere dreptul de a lansa asemenea baloane nu numai
toamna, ci şi primăvara, în prima duminică a lunii mai.
Norocoşii urmau să fie elevii ce se găseau în pragul
absolvirii cursului inferior.
Directorul şcolii a întâmpinat cu entuziasm propunerea
noastră, aprobând-o, fireşte!…
Dintre cele trei clase a patra, până la urmă, noi singuri
189
Ochii timpului
ne-am prezentat la start, făcând însă o memorabilă

surpriză întregii şcoli. De data aceasta balonul era
conceput, la propriu, ca o scrisoare de suflet către lume…
Fiecare dintre elevii clasei avusese dreptul să-şi
consemneze, pe pânza din mătase albastră a balonului, un
vis, o dorinţă, o speranţă, fie sub forma versurilor, a unei
cugetări, ori a unei micropoze, fie printr-un desen.
Dedesubtul acestor originale inscripţii erau aşternute
semnăturile noastre…
Astfel că, în acea dimineaţă însorită de mai, noi n-am
trimis în lume un simplu balon, ci am înălţat către cer,
simbol al frumuseţii şi nevinovăţiei sufletelor noastre, o
floare albastră cu patruzeci de petale de vis.
După spectacolul de rigoare, înaintea lansării, au fost
citite, pe rând, pentru cei prezenţi la festivitate, toate
înscrisurile noastre. Eram cum nu se poate mai mândri,
văzându-ne aprobaţi, şi felicitaţi cu cel mai mare
entuziasm…
Floarea visurilor noastre a avut zbor lung şi frumos,
fluturând peste dealuri şi văi, peste cătune şi sate, până
către seară, când s-a hotărât să coboare din înalt într-un
loc plin de lume, în mijlocul unei hore de fete şi flăcăi.
Printre numele înscrise pe pânză, care au fost citite la
lumina lămpii, unul era al unui băiat din satul respectiv.
Avea acasă o mamă şi patru fraţi mai mici. Tatăl le pierise
pe front. Cu gândul la ei, colegul meu scrisese pe mătasea
albastră: „Te iubesc, mamă! Şi pe voi, prichindeilor!”…
Nevătămat, „balonul albastru cu visuri o mie” a fost
înapoiat şcolii de către o delegaţie de tineri, în frunte cu
învăţătorul satului, şi el fost elev al liceului nostru.
190
George Şovu
L-am sărutat cu toţii ca pe un steag victorios dintr-o

luptă a noastră cu viaţa…
15
Copiii toţi sunt acum în jurul Cocăi. A venit şi ea de la

Bucureşti, împreună cu fratele meu mai mic, tatăl lui Alex
şi al lui Dan… E o iubire veche între ea şi aceşti copii. Nu
ştiu ce se întâmplă, dar, când soseşte aici, nu mai scapă de
ei… E un fel de a spune „nu ştiu”… Copiii li simt sufletul
bun; tuturor le place să-şi răsfeţe fiinţele în lumina
zâmbetului ei permanent şi frumos, să se învăluie în
mătasea caldă a privirilor ei de smarald, să-şi umple braţul
cu darurile pe care le primesc de la ea, de fiecare dată…
— Tanti Coca, de mult am vrut să te întreb — se aude
glasul Mihaelei, şcolăriţa din clasa a VIII-a — ce se află în
medalionul acela cu formă de inimă pe care îl porţi matale
şi de care am auzit că nu te desparţi niciodată?!
— Vrei să vezi, Mihaela? Poftim! i-a răspuns Coca,
desfăcându-i micuţa şi strălucitoarea inimă.
— A, e chipul mamei dumneavoastră! exclamă fata. Era
tânără şi foarte frumoasă!…
— Frumoasă mai este şi acum, dar tânără… Au trecut,
de-atunci, peste treizeci şi cinci de ani… Eu abia
împlinisem zece! Atunci mi-a dăruit medalionul, pe care îl
avea şi ea de la bunica…
S-au uitat la fotografie şi-au admirat-o şi băieţii şi,
bineînţeles, şi Ruxandra cea mititică…
191
Ochii timpului
— Şi chiar nu v-aţi despărţit niciodată de medalion?

întrebă Dan, pe neaşteptate… A venit lângă Coca şi-o
priveşte cu tandreţe… aşa cum ştie el s-o facă, mângâindu-
i parcă obrajii cu petale de trandafir din sufletul lui
delicat…
— Ba da! răspunde Coca, după aproape un minut de
tăcere. Odată, când era să rămân fără el…
— Povesteşte-ne! Povesteşte-ne!
— Nu e o întâmplare veselă, Dănuţ!
— Parcă unchiul Geo ne-a relatat numai întâmplări
vesele? intervine Alexandru. Şi-apoi, aveţi de-a face cu
„oameni serioşi”!
Ruxandra s-a şi cuibărit În braţele Cocăi şi aşteaptă
„serioasă”…
…Nu trecuse nicio săptămână de când intrasem în

posesia medalionului — şi-a început Coca povestirea.
Împlinisem deci zece ani şi eram în clasa a patra primară.
Era la (începutul lunii februarie. Împreună cu mama, cu
fratele meu, mai mic cu un an ca mine, cu cele două surori
gemene, care, pe-atunci n-aveau decât trei ani, şi cu
bunica (tata ne părăsise de curând, se despărţise de mama)
stăteam într-o căsuţă cu două camere, undeva într-o
margine a oraşului. Intr-una din încăperi dormeam, într-un
singur pat, noi, cei patru copii, în cealaltă, care era şi
bucătărie, dormeau mama şi bunica…
Se terminaseră lemnele de foc, iar gerul era mai straşnic
decât oricând. Ninsese, din nou, de câteva zile, şi zăpada
era îngheţată. Nu puteai s-o strângi în mână, s-o faci
bulgăre. Când alergam prin curte sau mergeam pe stradă,
192
George Şovu
scârţâia sub picioare, de parcă ai fi ascultat un concert de

ţipete!…
În casă era frig, fetele cele mici plângeau, iar mama se
îmbolnăvise. Avea febră mare, o durea capul îngrozitor, nu
se putea ridica din pat. Bunica era bătrână şi
neputincioasă. Tuturor ne trebuia, în primul rând, căldură.
Dar de unde lemne?!…
Fratele meu, care n-a fost prea harnic la carte, nici nu
mai căuta în ghiozdan. Se înfofolea bine cu nişte zdrenţe de
haine şi se juca pe-afară, cu prieteni de-ai lui. Se mai
ducea pe la ei, se încălzea pe unde putea…
Eu suflam în mâini şi scriam temele. Mă plimbam prin
cameră, bătând din picioare, ca să mă încălzesc şi citeam.
Nu voiam să lipsesc de la şcoală şi nici să mă duc cu
lecţiile nepregătite. Dar, dacă mai continuam aşa câteva
zile, ne îmbolnăveam, sigur, cu toţii…
„De unde au vecinii noştri lemne, Mihai?” l-am întrebat,
într-o după-amiază pe fratele meu, care tocmai se întorsese
de la un prieten, în casa căruia spunea că s-a încălzit
puţin.
„N-au nici ei lemne!” a răspuns băiatul.
„Atunci cu ce fac focul, cu ce se încălzesc?”
„Cu seminţe, cu seminţe de floarea-soarelui!”
„Şi de unde au seminţele?” am întrebat, cu mare
curiozitate.
„De la moara lui Asan!”
„Deci tot pe bani!” am zis, descurajată.
„Mai pe bani, mai…”
…În câteva minute eram în stradă. Târam după mine o
193
Ochii timpului
sanie mare, rătăcită la noi în curte, de câţiva ani, nu ştiu

de cine… O scosese dintr-un şopron fratele meu, dar nu se
putea distra cu ea, fiindcă era prea mare. Găsisem şi doi
saci potriviţi, care-i pusesem în sanie. Aveam şi două
bucăţi de sârmă, cu care, eventual, să-i leg la gură.
„Ştii unde e moara?” m-a întrebat, în stradă, Mihai.
„O găsim noi, întrebăm şi-o găsim!” i-am răspuns, cu o
încrâncenare în mine…
Am ajuns după vreo trei sferturi de oră. Nu era prea
aproape de casa noastră moara lui Asan! Am ajuns gâfâind.
Sania era grea chiar şi goală, drumul lung, iar eu
— O mină de om. Nu aveam mai mult de douăzeci şi
cinci de kilograme. Respiram greu, aproape înecându-mă.
Era ger cumplit! Ni se lipeau nările, se astupau… înghiţeam
aerul rece pe gură. Mâinile şi picioarele îmi îngheţaseră
bocnă. Aproape că nu mai puteam vorbi. Mihai nu mai
scotea de mult niciun cuvânt. Era vânăt la faţă şi dârdâia.
„Acum e-acum!” mi-am zis în gând, văzând un grup de
clădiri din cărămidă roşie, căruia oamenii îi spuneau
„Moara lui Asan”…
Ne-am apropiat de porţile mari de fier, alături de care se
afla ghereta paznicului. Se înnopta! De la porţi, într-o parte
şi în alta, pornea gardul de zid. Era înalt, nu se putea sări
peste el! în niciun caz n-am fi putut arunca noi peste el un
sac plin cu seminţe! Atunci?
„Ce facem, Mihai, pe unde intrăm?” l-am întrebat pe
fratele meu mai mult ca să pot gândi mai clar în timpul
acela, decât aşteptând vreun răspuns salvator.
Băiatul, cum mă şi aşteptam, a înălţat, neputincios, din
umeri.
194
George Şovu
„Stai aici, ai grijă de sanie!” i-am spus, hotărâtă, de

parcă aş fi găsit soluţia…
Nu găsisem nicio soluţie, în afară de aceea a omului
cinstit: să mă rog de portar, cine ştie, poate are şi el copii, i
s-o face milă de mine… mă gândeam, în timp ce intram pe
uşa gheretei.
„Dumneata eşti portarul?” am întrebat, după ce l-am
salutat pe omul îmbrăcat în şubă, cu mâinile întinse
deasupra unui godin în care duduiau flăcări îmbietoare. M-
am mirat şi eu când mi-am auzit glasul. Era atât de
hotărât, de parcă ai fi crezut că sunt cel puţin fiica
proprietarului.
Omul s-a uitat mirat la mine, fără să-şi schimbe în vreun
fel poziţia în care se afla, m-a măsurat de două-trei ori, de
sus în jos şi de jos în sus, răspunzând, apoi: „Ce doreşti,
fetiţo? Cine eşti şi pe cine cauţi?”
„Am o rudă, un unchi care lucrează aici, am spus la
repezeală şi, bineînţeles, altceva decât mă gândisem
înainte. Mi-a spus că aveţi o mulţime de seminţe cu care n-
aveţi ce face, pe care… le aruncaţi… şi că, dacă vreau, pot
să vin şi eu să iau un sac, doi… că, dacă tot le aruncaţi…”
Cred că, din vânătă, cum eram, când am intrat în
gheretă, mă făcusem roşie, precum flăcările din sobă… Am
simţit că mă cuprinde o căldură în tot corpul, am dus
mâna la gât şi mi-am slăbit basmaua cu care mă
înfăşurasem.
Omul din faţa mea a izbucnit în râs: Ha-ha-ha-ha! Ha-
ha-ha-ha! îl auzii icnind, în timp ce se scutura şuba de pe
el. Dacă aş fi fost mai mare, i-aş fi tras o palmă peste figura
lui lătăreaţă, peste gura aceea lăbărţat, acoperită de o
195
Ochii timpului
mustaţă pleoştită, printre firele căreia se vedeau dinţii

îngălbeniţi de tutun…
„Seminţe pe care să le aruncăm? a spus el, scuturându-
se, din nou, de râs. Ai înnebunit, fetiţo? Seminţele se vând
pe bani! Vrei seminţe, plăteşti!”…
„Şi dacă n-am cu ce să plătesc?!”… am răspuns,
aţintindu-l cu două priviri rugătoare… Mă cuprinsese
ciuda, fiindcă îmi venea să plâng… „N-avem bani, mama e
bolnavă, surorile mele sunt mici şi-aproape că au îngheţat,
fratele le fel, bunica e bătrână… iar tata ne-a părăsit!…
Astăzi, la prânz, am ars ultima bucăţică de lemn pe care o
mai aveam… din gardul din spatele casei…”
Eram în stare să nu mă mai opresc!…
Am ridicat ochii din podea şi l-am privit din nou pe omul
din faţa mea… Acum se uita el în pământ. Se uita
încruntat şi nu zicea nimic!… Oasele feţei îi jucau nervos
pe sub pielea încreţită şi acoperită de pârul nebărbierit.
„N-am ce să-ţi fac, fetiţo! mi-a răspuns, îmbufnat, după
aproape jumătate de minut. Nu se poate fără bani!”
„E noapte, nu mă vede. Nimeni şi nici nu sărăceşte
nimeni, dacă iau şi eu un sac de seminţe! am spus, din
nou, hotărâtă. Vă rog!”… am adăugat, în vreme ce puterile
nu mă mai ascultau; începusem să plâng!
„Nu, nu se poate! Cum o să-ţi dau aşa, pe degeaba? Dacă
n-ai bani, de ce n-ai adus ceva din casă, ceva…” a adăugat
el, privindu-mă cercetător…
„Ticălosule! mi-am spus atunci, în gând. Nu se poate fără
plată!… Eşti şi tu un prăpădit, care faci pe grozavul, însă!
Eşti slujbaş aici, ai ajuns să te roage lumea şi inima ta
strâmbă nu te lasă să dai de pomană, de parcă ai da din
196
George Şovu
averea ta, nepricopsitule!” îmi venea să-i strig cu glas tare

tot ceea ce vuia ca talazul în mine…
Când am găsit soluţia salvatoare, cred că m-am
îngălbenit de încordare, de emoţie… Am desfăcut, în grabă,
basmaua de pe cap, şi de la gât, mi-am descheiat
paltonaşul şi-am scos din sân medalionul, pe care doar cu
câteva zile în urmă îl primisem de la mama. L-am desprins,
cu mâinile tremurânde, şi i l-am întins.
Mi l-a luat din mână, l-a întors pe-o parte şi pe alta, l-a
deschis, mârâind de bucurie:
„Cine e?” m-a întrebat, privind fotografia.
„Mama mea! i-am răspuns, ştergându-mi lacrimile. E cel
mai de preţ lucru din casa noastră. Ia-l şi pricopseşte-te!
am adăugat. Dar o să-mi dai seminţe până la primăvară, să
ştii!”… am spus, încrâncenată…
…Ţineam larg deschisă gura sacului, în timp ce Mihai
împingea înăuntru, cu amândouă mâinile, nu seminţe ci,
coji de seminţe de floarea soarelui, dintr-o grămadă imensă
aflată în curtea morii. Era bucuros nevoie mare, fiindcă,
aşa cum îi spusesem, „portarul s-a îndurat de noi şi ne-a
lăsat să luăm fără bani!” Se grăbea să umple sacii de teamă
că omul cel binevoitor să nu se răzgândească…
„Săptămâna aceasta sunt de serviciu în fiecare după-
amiază, mi-a spus portarul la ieşire. Să vii tot aşa, pe
înserate!”…
„Coca, eşti grozavă, cum ai reuşit? a izbucnit Mihai.
Venim şi mâine, deci, şi poimâine, toată săptămâna. Ce
bucuroasă o să fie mama!” a mai spus el, îmbrăţişându-
mă, dintr-o pornire pe care nu i-o cunoscusem niciodată
până atunci.
197
Ochii timpului
„Hai, nu te mai prosti! i-am răspuns… Apucă mai repede

de lanţ şi trage de sanie, să nu-i găsim îngheţaţi de tot pe-
ai noştri!”… Şi iarăşi îmi venea să plâng!
Mama şi bunica s-au lăsat convinse de argumentele
mele: „Am găsit, dragă, un om cumsecade, un om de suflet,
căruia i s-a făcut milă de mine, asta el” repetam, la orice
întrebare de-a lor.
„Mergem şi mâine, şi poimâine, toată săptămâna! a
adăugat Mihai. Zău, mamă, l-am auzit cu urechile mele,
când i-a spus Cocăi”, întărea el.
Împrumutasem de la un vecin mai pricopsit un aparat
special de ars coji de seminţe: un fel de pâlnie cu un cot la
mijloc şi cu o revărsare, ca un jgheab, din care cojile se
rostogoleau treptat pe vatra sobei, alimentând jocul
binefăcător al flăcărilor.
În urma unor doctorii, pe care tot nea Neculai, vecinul
nostru, care lucra la uzinele „Malaxa”, ni le dăduse, mama
se simţea mai bine, iar surioarele mele ieşiseră de sub
păturile în care fuseseră înfofolite şi zburdau acum pe
lângă sobă. Bunica, fericită, pregătea de mâncare…
De la o vreme, n-am mai scos nicio vorbă. Stăteam cu o
carte pe genunchi şi priveam limbile flăcărilor din sobă.
Căldura îmi făcea bine, Uitasem de medalion. Dar, la un
moment dat, mi s-a părut că văd mistuindu-se în flăcări
ochii albaştri ai mamei…
„Fotografia! mi-am spus, trebuia să iau măcar
fotografia!”…
Am început să tremur, în casă era din ce în ce mai cald,
iar eu tremuram. Noroc că lampa noastră cu gaz nu lumina
prea bine, aşa încât nimeni nu m-a observat şi nu m-a
198
George Şovu
băgat în seamă.
„Mâine am să i-o cer, am să iau fotografia înapoi!” m-am
hotărât şi gândul acesta m-a mai liniştit puţin. După câtva
timp, fără să pot mânca ceva (deşi bunica m-a rugat atâta),
m-am băgat în pat şi-am adormit imediat.
A doua zi i-am cerut portarului fotografia mamei. Mi-a
răspuns că n-o are, fiindcă lăsase medalionul cu fotografie
cu tot acasă. L-am rugat să nu uite să mi-o aducă în ziua
următoare. Răspunsul lui nu l-am înţeles prea bine atunci.
În orice caz, m-a făcut iarăşi să plâng. Mi-a spus că „fără
fotografie, medalionul meu nu face mare scofală!” şi că de
aceea, „dacă-l păstrează, îl păstrează cu totul!”…
În fiecare zi tremuram de emoţie să nu observe cineva
lipsa medalionului. Nu mă dezbrăcăm niciodată în faţa
mamei sau a bunicii. Ţineam mai tot timpul un fular la gât,
profitând de faptul că nu ne înduram să facem prea cald în
casă, economisind cojile de seminţe. Măsura a fost
înţeleaptă, pentru că, în săptămâna următoare, portarul a
fost de serviciu dimineaţa şi, la lumina zilei, era greu să iei
„seminţe” fără un ban care constituie dovada că le-ai plătit.
Bonurile erau verificate de altcineva. Aşa că…
Ne-am încălzit şi noi cu ce rămăsese din… economii, iar
când cunoştinţa noastră a apărut iarăşi după-amiaza în
gheretă, au reapărut şi sacii cu coji de seminţe în casa
noastră.
În ciuda faptului că, spre mirarea permanentă a mamei,
a bunicii şi mai ales a lui Mihai, care mă însoţea de fiecare
dată, sacii cu coji de seminţe se umpleau mereu „pe gratis”,
alimentând flăcările de pe vatra noastră, eu eram din ce în
ce mai tristă. Faptul a fost observat şi de portar care, într-o
199
Ochii timpului
seară, după ce am scos sania cu sacii în stradă, m-a

chemat puţin în ghereta în care stătea de pază…
Deşi înţelegeam că, fără ajutorul lui, am fi fost demult
îngheţaţi, nu puteam, totuşi, să-l iert că-mi luase
medalionul. La drept vorbind, atunci când i l-am oferit, în
adâncul sufletului meu speram să nu mi-l primească, să-l
impresionez şi să nu mi-l primească…
„Cum îţi închipui, fetiţo, că aş putea fi atât de hain, să-ţi
iau medalionul cu chipul mamei tale? Bănuiesc că trebuie
să fie o amintire scumpă şi că trebuie să-l păstrezi ca pe un
lucru sfânt?”… aşa mă gândeam că o să-mi zică atunci şi,
după ce-l va cerceta, o să mi-l dea înapoi…
Flăcările din soba de tuci ardeau ca şi în seara aceea.

Omul din faţa mea a scos medalionul din buzunar, l-a
deschis, a mai privit o dată fotografia, l-a închis la loc şi mi
l-a întins.
„Pune-l la gât, fetiţo, a zis el cu o voce, care creştea parcă
direct din flăcările acelea bune, am şi eu copii ca tine, cu
toţii suntem amărâţi!”…
Am oprit mâna aceea într-ale mele şi am sărutat-o!…
Când am ieşit pe uşa gheretei, mi s-a părut că afară
răsărise soarele, că e primăvară şi că de peste tot mă
mângâie petale de flori!…
Ningea!… Trăgeam de sanie şi-mi venea să sar într-un
picior. Chiar am făcut câţiva paşi ca la şotron…
Mihai nu ştia ce să zică. Mă privea uimit şi întreba ca de
pe o placă stricată: „Coca, ce e cu tine? Coca, ce e cu
tine?”… Nimeni n-a ştiut atunci, în afară de mine şi de
portar, ce s-a întâmplat cu medalionul… Şi n-aţi fi ştiut
200
George Şovu
nici voi, dacă Dănuţ…
16
Mă uit şi eu lung la fosta fetiţă cu seminţele şi cu

flăcările de pe vatra săracă, de demult!.. Într-adevăr, prin
câte a mai trecut şi ea!… A crescut fără tată, de la opt ani!
… Mă mir cum de-a spus asemenea lucruri, fiindcă e un
om mândru, mândru şi tare, în ciuda făpturii ei de
bibelou… Nu i-a plăcut să fie compătimită în nicio
situaţie… Mărturisirile ei către mine au fost ca nişte şoapte
ale sufletului ce nu vrea să păstreze, faţă de celălalt, nicio
zonă de umbră…
„La şcoala primară — îmi spunea cândva — eram cea

mai mică din clasă. Voiau să mă îngraşe cu untură de
peşte… Era în anii aceia de sărăcie, de după război. Şi mie,
fiindcă eram aşa de pricăjită, îmi rezerva învăţătoarea
totdeauna două linguri, porţie dublă deci.
Aveam în clasă însă o fată de măcelar. Erau mai
pricopsiţi, în orice caz, aveau ce mânca. Odrasla
măcelarului, colega mea, venea la şcoală cu o grămadă de
sandvişuri: cu şuncă, ori cu salam bun sau cu te miri ce
mai punea între feliile de pâine. Le mânca singură, fără să
dea o bucăţică vreunui copil. De aceea era şi grasă cât o
putinică. Aşa o şi porecliserăm, de fapt: «Putinică»!
Ceea ce ne scotea din sărite, pe mine cu deosebire
— eram şefa clasei, răspundeam deci de ceea ce se
201
Ochii timpului
întâmpla în colectiv — erau laudele colegei noastre,

«Putinică». În fiecare recreaţie, îşi scotea sandvişurile din
ghiozdan, se ducea repede la catedră, se urca pe scaun —
ca să fie văzută de toată clasa — şi începea:
«Ia uitaţi-vă ce am eu aici: şunculiţă buuună (şi se lingea
pe bot), sălămior buun (şi repeta gestul, trecându-şi limba
peste buze), «ouşor»… «buun», completa clasa, în batjocură;
«da, ouşor buun» — relua «Putinica» — şi-apoi se-apuca să
înfulece.
Am rugat-o, de câteva ori, să se-astâmpere, spunându-i
că e urât şi nepotrivit ceea ce face. Dar nu m-a ascultat,
nici nu se uita la mine. Înconjurată de şunca şi de salamul
ei, se considera irezistibilă.
Într-o zi, mă durea capul teribil, de foame, probabil…
«Putinica» a apărut din nou, cu sandvişurile ei la catedră.
Am ţipat la ea să plece de-acolo.
«Da cine eşti tu să strigi la mine? Sărăntoaco! mi-a
răspuns. Crezi că dacă înveţi bine…»
N-a mai apucat să continue, că m-am repezit la ea şi-am
plesnit-o peste faţă.
«Putinica», urla cât o ţineau puterile, de a pus toată
şcoala-n picioare. Toţi au aflat de isprava mea şi n-a fost
nimeni să nu-mi dea dreptate…
Măcelarul şi-a mutat odrasla la altă şcoală. Directoarea,
care mă iubea ca pe propriul ei copil, a fost însă nevoită să-
mi scadă nota la purtare pe trimestrul acela…
Eu, totuşi, n-am înţeles-o, cu toată motivarea ei. N-am
putut şi nici n-am vrut!
«Să reclame! i-am răspuns atunci. Şi ce dacă? Să vină
cine-o vrea şi să întrebe copiii; să asculte ce făcea fiica
202
George Şovu
măcelarului în fiecare zi!»

«Ei, ce ştii tu?!»… mi-a răspuns.
La sfârşitul anului şcolar, am avut însă, la purtare, tot
media zece!”…
„Mă îmbolnăveam des când eram mică — îmi povestea

altădată — făceam febră mare, nu ştiu de ce. Totdeauna mă
salva bunica, nu doctorul. Ea mă învelea în cearşafuri ude,
mă frecţiona cu unsori făcute din buruieni, stătea-tot
timpul săraca lângă mine, până-mi trecea. Când m-am
făcut mai măricică, am început să dorm cu dânsa şi aşa s-
a întâmplat până a murit. Atunci, pentru prima dată, nu
mi-a mai fost frică de morţi. Înainte de a se sfârşi, m-a
chemat lângă dânsa cu un semn. M-am apropiat. A ridicat
puţin mâna şi mi-a mângâiat obrazul. Nu mai putea să
vorbească. La câteva minute, a oftat o dată puternic şi-a
închis ochii…
Fusese o femeie înaltă şi energică. Avea un păr lung,

care, în anii din urmă, ajunsese aproape în întregime alb. Îl
strângea şi îşi făcea cu el un coc mare, la spate. După
moartea bunicului, rămăsese tare săracă… Să creşti zece
copii? Că atâţia avea… Mama era penultima…
De aceea, poate, din cauza greutăţilor adică, bunica era
atât de econoamă…; strângea orice petecuţ de cârpă ce-l
găsea în cale, un nasture — dacă vedea — se apleca şi-l lua
din ţărână, nu dădea niciodată bani la tramvai, pentru că
203
Ochii timpului
niciodată nu mergea cu tramvaiul… Când trebuia să se

ducă undeva, o lua pe jos, indiferent care ar fi fost distanţa.
«Cât mă mai ţin picioarele, maică, le folosesc! De ce să
dau bani la tramvai?» aşa răspundea…
Din cârpe, zdrenţe — pe care le potrivea ea cum ştia —

ţesea nişte preşuri foarte frumoase. Aşa mi se păreau mie
pe-atunci. Şi, cum le vedeam ţesute, începeam: «pe-astea
mi le dai mie, bunico! Când o să mă mărit!»…
«Ţi le dau, draga maichii, ţie ţi le dau! răspundea,
zâmbindu-mi. Numai să ajung eu să te văd măritată!»…
N-a ajuns, bineînţeles!…
Ştii ce-mi plăcea mie, mai mult şi mai mult, să mănânc

atunci când eram bolnavă?… Gem de prune!… Dar noi n-
aveam! Uite, nu-mi dau seama de ce, dar n-aveam, ori n-
am avut niciodată de-ajuns, ca să mă satur!…
Avea însă un gem foarte bun vecina noastră, «tanti
mama», îi spuneam noi… îmi aducea numai când eram
bolnavă… Venea cu câte o jumătate de pahar, nu mai mult.
Trebuia să le dau însă din el şi fetelor, celor mici, care
stăteau cu gura căscată când mă vedeau mâncând. Aşa că,
abia mă alegeam cu o linguriţă, două…
«De-aceea faci tu atâta gem acum! Şi aşa de bun I» i-am
zis atunci…
«Să ştii că da!» mi-a răspuns..
În afară de gem însă — a continuat Coca — în zilele în
care eram bolnavă, mai aveam şi altă bucurie: primeam
cadou cel puţin o carte, tot de la cineva vecin cu noi, un
tipograf. Văzuse că-mi place să citesc. Îmi împrumuta din
204
George Şovu
cărţile lui, fiindcă avea acasă o adevărată bibliotecă. Dar,

dacă mă îmbolnăveam…
«Cum văd eu, suferinţele tale erau îndulcite, pe-atunci,
cu gem şi cu., visuri!», am subliniat eu, zâmbind.
«Mai ales cu visuri! Şi Lazărul, Liceul „Gh. Lazăr**, unde
am învăţat, a fost unul dintre ele!…»
La şcoala generală toată lumea mă răsfăţa… Prin clasa a
VII-a — mi-aduc aminte — ne-a venit o nouă profesoară de
engleză. Fusese până atunci la universitate. Nu ştiu ce se
întâmplase de ajunsese la noi… Era o femeie distinsa, fină
şi elegant îmbrăcată. Avea nişte mâini delicate, eu degete
lungi, iar pe unul dintre ele purta un inel cu o piatră care
strălucea până în spatele clasei, în timp ce scria ceva pe
tablă. A fost numită şi diriginta noastră. Eu eram fericită.
Îmi plăcea de dânsa, îmi plăcea cum vorbea - era o
încântare s-o asculţi, deşi, pe-atunci, înţelegeam doar
foarte puţin din ceea ce spunea; explica bine la gramatică…
În acele momente însă, îmi căuta totdeauna ochii, eu eram
punctul ei de încercare, testul: privind la mine, îşi dădea
seama dacă are şanse să fie pricepută de ceilalţi copii.
(Venind de la universitate, pentru ea era o problemă să se
facă înţeleasă de nişte copii de vârsta noastră).
Când constata că lucrurile merg bine, continua; altfel se
oprea, relua, întreba, iarăşi explica… În orice caz, ţinea cu
tot dinadinsul «să învăţăm carte de la dânsa!»
Obişnuindu-se să-mi citească în ochi, a început să
folosească această metodă şi în calitate de dirigintă. Ştia că
sunt sinceră, uneori — brutal de sinceră, că nu mint. De
aceea, intr-o zi, când nişte băieţi mai năzdrăvani şi mai
leneşi, bineînţeles, au împins băncile până în spatele clasei,
205
Ochii timpului
pentru ca profesorul de matematică să nu se mai poată

plimba pe-acolo şi să-i observe cum copiază, diriginta s-a
supărat şi a vrut să ştie cine săvârşise fapta. Autorii ei nu
s-au ridicat să recunoască. Nimeni, din toată clasa, n-a
scos o vorbă… Atunci m-a întrebat pe mine şi m-a privit
atent în ochi. Nici eu n-am spus nimic, dar dânsa, rostind
singură numele presupuşilor vinovaţi, pe care-i bănuia a
citit pe faţa mea adevărul, confirmarea. Băieţii nu s-au
supărat pe mine, fiindcă mă cunoşteau; le-a părut râu că
n-au recunoscut singuri. Iar pe dirigintă o iubeam cu
toţii…
Vorbind cu mama, într-o zi — întâmplător, bineînţeles,
nu ştiu de ce venise pe la şcoală — i-a spus: «îmi place fata
dumitale! Aş fi vrut să am şi eu una ca ea. Nu am decât un
băiat mai mare, care e student. Nu mi-o dai mie? 0 înfiez!
Dumneata mai ai trei I Şi eşti singură!»…
Mama a făcut eforturi ca să n-o repeadă, să-i răspundă
politicos. Dorinţa şi propunerea profesoarei o jigniseră.
«Adică şi-a spus, desigur: eu nu pot s-o cresc, s-o educ?!»…
Am înţeles! Şi eu m-aş fi revoltat la fel… Dar realitatea
rămânea aceeaşi, cu toată revolta — şi ea se numea
sărăcie, ce nu putea fi schimbată.
De aceea, mama ar fi dorit ca, după gimnaziu, să mă
apuc să muncesc. Eram mică, nu împlinisem paisprezece
ani, dar se oferise cineva s-o ajute, să-mi găsească de
lucru… (Surorile mele aşa au început să. Lucreze, de la 14
ani; când au fost angajate nici nu aveau buletin de
identitate!).
Când am aflat despre această hotărâre, m-a apucat un
206
George Şovu
plâns disperat. Eram premianta întâi pe şcoală, alţii, mult

mai slab pregătiţi decât mine, încercau să intre pe la
diferite licee, iar eu să închei învăţătura aici? Asemenea
gânduri se frământau în mintea mea în timp ce plângeam,
pe înfundate, în spatele curţii noastre, ascunsă după o
magazie, ca să nu mă vadă nimeni…
Am stat de vorbă cu bunica şi i-am spus că m-am
hotărât: «O să mă fac profesoară! Profesoară de engleză, ca
doamna Stoica!»
Bătrâna a rămas cu ochii aţintiţi la mine, câteva clipe n-
a putut să spună nimic, apoi, apropiindu-se, m-a strâns
lângă pieptul ei şi, mângâindu-mi obrazul, a început să-mi
spună, aproape ca intr-un descântec: «Draga mamii, draga
mamii!… >» Şi-a început să plângă…
M-am desprins de ea aproape supărată.
«Te rog să nu plângi! i-am spus. Ai să vezi! Am să ajung
profesoară!»…
M-am aşezat pe un scaun şi-am început să privesc prin
fereastră. În câteva clipe, nu mai eram acolo… Am „intrat”
într-o cancelarie — ca aceea de la şcoala noastră —, am
luat un catalog de pe masă şi, cu el sub braţ, am ieşit pe
culoar… înaintam!… Eram elegantă, ca doamna Stoica şi
toţi foştii mei colegi se fereau din calea mea, se lipeau,
sfioşi, cu spatele de ziduri, şoptind:
«E Coca! E Coca! Noua noastră profesoară!»…
«Să-ţi ajute Dumnezeu, Cocuţa, maică! a exclamat
bunica, aflată, din nou, lângă mine. Şi, dacă vrei să ştii, şi
eu cred… cred, draga mamei! Pentru că tăria omului e
nemăsurată, atunci când vrea, când merge după o
lumină!»…
207
Ochii timpului
Nu mai plângeam. Am îmbrăţişat-o şi am ieşit repede în

curte. Apoi pe stradă. Apoi…
Când am coborât din tramvai — pe-atunci circulau

tramvaie pe bulevardul din faţa Liceului «Gh. Lazăr* — mi
s-au înmuiat picioarele. Nu puteam să merg. Parcă se
învârtea toată lumea cu mine. M-am apropiat de gardul
«Cişmigiului» şi m-am sprijinit. Un bărbat în vârstă,
trecând pe lângă mine, s-a apropiat şi m-a întrebat dacă
mă simt rău.
«Nu, n-am nimic!» i-am răspuns şi am plecat, decisă,
spre şcoală…
În faţa listelor cu rezultatele, afişate pe un panou, se afla
multă lume: copii, părinţi. Era o foială îngrozitoare, sfâşiată
de strigăte de bucurie sau de hohote de plâns, stropită cu
lacrimi ori cu stele, din zâmbetele învingătorilor.
M-am aşezat undeva, pe o margine de zid, lângă un gard,
să mă odihnesc, ca după un drum lung. Şi, dacă mă
gândeam bine, era într-adevăr foarte lung drumul…
Puteam să stau liniştită, nu mă cunoştea nimeni. Niciun
copil din şcoala noastră ori din mahalaua noastră nu
îndrăznise să se prezinte la examenul de admitere la Liceul
«Gh. Lazăr». Eram singura!
«Am să mă uit când 6-0 mai limpezi locul! mi-am spus.
Dacă mă Înghesui acolo, mă striveşte mulţimea. Şi-apoi, ce
e scris pe liste nu se schimbă! Aşa că…»
După vreo două ore, nu mai era aproape nimeni lângă
208
George Şovu
panou. M-am oprit şi eu…

Am început să citesc de jos în sus, am luat listele deci de
la coadă. Pe măsură ce citeam tot felul de nume inima mi
se ridica mai mult, mai mult. Îmi ajunsese în gât…
Mai aveam vreo zece-cincisprezece rânduri şi terminam…
«însemnează că n-am intrat!»…
M-am proptit de panou, fiindcă iarăşi începuse să se
învârtă totul în jur… «Bine că n-am spus la nimeni că dau
examen la liceu şi, cu atât mai mult, la Liceul Lazăr! în
afară de bunica! Ei cum o să-i spun? Cum o să mă uit în
ochii ei
Mi-am revenit după câteva secunde. Am continuat
lectura. Am ajuns la al treilea rând de sus; numele citit mi
se părea cunoscut: Petrescu Coralia. Mă mai uit o dată:
Petrescu Gh. Coralia. Am citit şi iniţiala de la mijloc. Media:
9,70… - «Nu se poate! mi-am zis. Am greşit eu!»…
Citesc, din nou, listele, de data aceasta, de sus în jos, ca
să văd dacă mai există cineva cu numele de Petrescu. N-am
mai găsit pe nimeni. Mă uit şi la listele respinşilor, să mă
asigur că nu este vreo confuzie. Nici acolo nu se afla
numele meu…
Ca să fiu sigură, m-am dus la secretariatul liceului şi am
întrebat de la ce şcoală vine eleva Petrescu Gh. Coralia.
Secretarele — erau vreo trei — s-au uitat lung la mine, dar
au căutat în acte şi mi-au răspuns. Era şcoala mea!…
Când mi-a văzut faţa luminându-se, femeia care mi-a
răspuns, cea mai în vârstă de-acolo, m-a întrebat:
«Ai vrut să te convingi că eşti tu?»
I-am răspuns sincer: «Da!»…
«Bravo, fetiţo! mi-a spus secretara. Te felicit din toată
209
Ochii timpului
inima. Ce sunt părinţii tăi?»

«Mama e vânzătoare într-un magazin!» i-am răspuns.
«Şi tata?»
«Vă mulţumesc pentru informaţie! am adăugat eu, în loc
de răspuns la întrebare. Bună-ziua!»
«Stai, stai! mi-a strigat secretara, învăluindu-mă cu ochi
buni. Voiam… voiam să te felicit încă o dată, Coralia! Şi,
vezi, să te ţii tot aşa, în frunte!»…
Aş fi dorit ca în clipa aceea să fiu acasă, să privesc în
ochii bunicii şi într-ai mamei… Dar, cum tot nu puteam să
ajung aşa de repede (trebuia să schimb două tramvaie până
acasă şi să mai merg vreo jumătate de kilometru şi pe jos),
m-am hotărât să fac o plimbare în «Cişmigiu. Eram acum
«lăzăristă», aveam dreptul…
Era lume multă, de toate vârstele, în parc… Mi-am ales
aleea din centru… şi am străbătut-o încet, cu răbdare, de
două ori, de la un capăt la celălalt, mergând cu mâinile la
spate!…
Bunica a tras o porţie de plâns, de bucurie, fireşte!
Mama însă n-a rămas prea impresionată. Abia când toate
colegele ei de la magazin s-au adunat în jurul nostru (acolo
mă dusesem să-i spun vestea), mirându-se de faptul că am
avut curajul să dau examen la Liceul «Lazăr» şi, mai ales,
că reuşisem, abia atunci s-a gândit şi ea că făcusem o
ispravă mai acătării şi, drept răsplată, m-a strâns la piept
şi m-a sărutat. În clipele acelea înţelegeam pentru
totdeauna că, pe drumul pe care pornisem, orice fel de
ajutor de care aş fi avut nevoie, nu-l puteam primi decât…
de la mine!
210
George Şovu
Cu prima bursă (fiindcă am avut şi bursă) mi-am

cumpărat uniformă şi palton; apoi — echipament de sport,
ghete… Iar meditaţii la engleză am început să dau din clasa
a IX-a, altfel nu se putea. Am avut noroc, am învăţat, în
continuare, bine limba engleză, de data aceasta, de la
profesoara mea de liceu… Era înaltă profesoara mea, cu
ochii verzi, cu picioare frumoase, tunsă scurt, ca urî
bărbat. Avea un aer extravagant. Se îmbrăca în verde şi în
mov. În clasă, crea o atmosferă plăcută, destinsă, învăţai de
plăcere. Ne spunea multe lucruri în plus faţă de programe
şi manuale. Ne lua la concerte, la spectacole de teatru, ne
iubea!
Şi matematică am învăţat cu mare plăcere, de la ci

profesoară pe care o admiram: domnişoara Rugescu. Era
cea mai elegantă profesoară şi cu mâinile cele mai
frumoase pe care le-am văzut vreodată; erau ca de fildeş.
Când îţi corecta caietul, nu-ţi puteai desprinde ochii de pe
mâinile ei. Toată era delicată, fină… Era însă o femeie
tristă, n-am văzut-o niciodată zâmbind. În şcoală circula o
poveste, cum că ar fi trebuit să se căsătorească cu un pilot,
care s-a prăbuşit cu avionul înainte de ziua nunţii. De-
atunci rămăsese singură.
Pe profesoara de geografie n-o iubeam: nu mă scotea din

«vedetă» şi asta pentru că îmi făcusem două bluze albe, cu
gulerul puţin mai înalt, până sub bărbie, şi cu o vestă
211
Ochii timpului
bleumarin. Îmi stătea foarte bine cu aceste două lucruri

simple, care nu ieşeau prea mult din norma uniformei.
Nimeni nu se lega de mine, în afară de ea, care, spre a se
răzbuna, mă asculta în fiecare oră. Am învăţat geografie în
silă şi de frică…
Într-un an, ne-a venit o nouă profesoară de psihologie.

Era grasă şi cu sprâncenele total smulse ori rase. În locul
lor îşi trăgea nişte arcade cu creionul, numai că pe una o
trăgea mai jos, la un ochi, iar pe cealaltă — mult mai sus.
Era, din această cauză, ca o sperietoare, ca un claun. De
cum intra pe uşă, izbucneam în râs. Nu ne putea «ţine în
mână». Era o nenorocire la oră, fiecare făcea ce vrea. Eu,
fiind mai mică, mă băgăm, uneori, cu totul în bancă.
Râdeau colegele să leşine şi ea se enerva tot mai mult,
întrebându-le: «De ce râdeţi, dragă, de ce?» Eram, pe-
atunci, numai clase de fete. De-aceea şi profesorii noştri
erau femei. Singurul bărbat profesor era «Burticus», de
latină… îl porecliserăm aşa fiindcă era mic şi burtos. Era
însă foarte delicat în comportare, politicos. Când ne
întâlneam cu el pe stradă, îşi scotea pălăria şi ne saluta,
ceremonios, adăugind: «Sărut mâinile, domnişoarelor!»…
Eram foarte mândre, bineînţeles şi, ca să nu-l supărăm,
învăţam de mama focului la latină!…”
Ei, dragii mei, am să vă povestesc acum câteva „file de

viaţă” din activitatea mea de profesor.
Acolo am cunoscut fel de fel de copii. Unii însă m-au
impresionat în mod deosebit…
212
George Şovu
Capitolul IV
FILE DE VIAŢĂ
Într-o zi a venit la mine, în birou, un şcolar. Mi-a întins,

tremurând de emoţie, caietele sale cu „mâzgăleli”. Nu putea
să scoată nicio vorbă…
L-am invitat să ia loc pe fotoliu. S-a aşezat. Era palid şi
încordat ca un arc…
Am deschis unul dintre cele trei caiete primite.
„Nu! a izbucnit, dintr-o dată, cu disperare. Vă rog să nu
citiţi acum!”…
Am închis caietul, oprindu-mi privirile pe coperta, pe
care se aflau caligrafiate frumos, cu cerneală roşie,
cuvintele lui Nicolae Iorga: Scrie ca să păstrezi florile
gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul!…
„Frumoasă cugetare!” am exclamat… Scrie ca şi păstrezi
florile gândului tău!…
„Vă rog să mă iertaţi! s-a auzit glasul băiatului.
Totdeauna fac gafe! Deşi…”]
213
Ochii timpului
„Deşi n-ai vrea să le faci!” i-am răspuns.

„Exact! Iertaţi-mă, vă rog!” a adăugat el.
„N-am de ce să te iert. Nu m-am supărat!… Şi-apoi, nici
n-aveam de gând să citesc în faţa ta. Nici mie nu-mi place
să mă dezbrac în public!”
„Atunci e bine!” a mai spus băiatul, ridicându-se şi
cerându-mi voie să plece…
„Deci acesta este Andrei Costescu, dintr-a VIII-a C!” mă

gândeam… „Deştept, talentat, dar… bâlbâit!”… aşa mi-l
prezentaseră toţi profesorii care îl cunoşteau…
„Când se emoţionează — îmi spunea, cândva, dirigintele
clasei lui — nu este în stare să lege-ntre ele două vorbe. Se-
mpiedică, de parcă ar urca pe un povârniş abrupt, apoi
înghite în sec şi… tace. În acest timp, obrajii ori îi iau foc,
ori se fac ca de, ceară. Îşi trăieşte atât de intens drama
acest copil, se consumă atât de mult, că nu ştiu ce se va
întâmpla cu el!”…
Cel mai mult mă impresionaseră însă colegii lui Andrei…
Veniseră la mine cu câteva zile în urmă. Sfioşi, nu ştiau
cum să înceapă.
„Ei, daţi-i drumul! i-am îndemnat. Aţi vrut să stăm de
vorbă, nu? î Mi-am făcut timp, v-am primit, poftiţi! Care e
necazul?… fiindcă voi, de obicei, cu necazuri veniţi la
mine”…
„Vă rugăm să ne-ajutaţi, tovarăşe director!” a început o
fată cu codiţe blonde şi cu ochii verzi.
„Cum te numeşti, fetiţo?” am întrebat-o.
„Mărgineanu Adriana! a răspuns fata, prompt. Sunt
responsabila clasei a VIII-a C. Eu am îndrăznit, prin
214
George Şovu
tovarăşa dirigintă, să vă solicit să ne primiţi. Ei sunt colegii

mei, pionierii cei mai buni din clasă: Mocanu Virgil şi
Constantinescu Adina!”…
Gâfâia aproape… Rostise toate vorbele acelea în grabă,
dar apăsat, ca omul care crede în ceea ce spune,
pregătindu-şi, totodată, terenul pentru o solicitare ce şi-ar
dori să fie ascultată, primită…
„Vă rugăm, vă rugăm, tovarăşe director, — reluă ea —
ajutaţi-l pe Andrei, pe Andrei Costescu! E atât de trist, că
nu mai putem suporta… Ştiţi, noi am stat de vorbă, ne-am
sfătuit şi am ajuns la concluzia că trebuie ca
dumneavoastră…”
Aici fata s-a oprit, fiindcă se aprinsese toată şi i s-a tăiat
răsuflarea; parcă ar fi făcut o cursă lungă şi acum, pe
ultimii metri, înainte de a ajunge la ţintă, simţea că nu mai
are aer.
„Ce trebuie să fac eu, Adriana Mărgineanu? am întrebat.
Spune-mi şi-o să văd dacă pot face!”
„Cum să nu puteţi? mi-a răspuns ea, cu un zâmbet pe
buze. Revista nu e în mâna dumneavoastră?”
„Care revistă, fetiţo?”
„Revista şcolii noastre, care alta, Pe-un picior de plai!”
„Ce vrei să spui, Adriana, când afirmi că e în mâna mea
revista?” am mai întrebat, curios, dar şi puţin deranjat de
vorbele fetei.
„Vă rog să mă iertaţi — a început ea explicaţia —, dar
toată lumea ştie că dumneavoastră hotărâţi, până la urmă,
ce se publică şi ce nu se publică în revistă”…
„E bine că ai menţionat «până la urmă», am subliniat,
adică după ce îşi spune părerea întregul colectiv de
215
Ochii timpului
redacţie…”
„Sigur, sigur, a întărit eleva, dar când ziceţi
dumneavoastră ceva, parcă mai au ei curajul…”
„Adriana — am întrerupt-o, nemulţumit —, observ că în
capul tău şi, probabil, şi într-al altora, unele lucruri
privitoare la felul în care se publică materialele în revista
noastră sunt cam neclare. Vom discuta şi despre aceasta.
Deocamdată — le-am propus — să ne întoarcem la Andrei
Costescu. Despre ce ajutor, pe care ar trebui să i-l dau eu
lui Andrei, e vorba?”
„V-am ruga să publicaţi în revista şcolii câteva poezii ale
lui Andrei!”… a spus fata cu glas scăzut şi cu ochii în jos,
de parcă ar fi fost vinovată de ceva. Apoi, ridicându-şi
privirile şi aţintindu-mă, şi-a reluat pledoaria: „Ştiţi, e
foarte talentat! A scris caiete întregi de poezii. Eu m-am
uitat prin ele, le-am citit, în parte, nu pe toate, fiindcă n-
am avut timp într-o oră… Să vedeţi, Andrei stă singur, în
ultima bancă. El n-a vrut să stea cu nimeni, deşi noi am
pus problema în colectivul de conducere al clasei, l-am şi
rugat să-şi aleagă pe cineva dintre colegi sau colege, ca să
stea împreună în bancă. Ne-a refuzat!... Atunci, adică acum
o lună, după ce a început anul şcolar, m-am supărat foarte
rău pe el… Apoi am căutat să-l înţeleg. Îl tot vedeam
scriind în nişte caiete, pe care nu le arăta niciodată,
nimănui. De câte ori îl întrebam: «Ce ai acolo, ce scrii în
aşa mare secret?», îmi răspundea: «Nimic! Mâzgăleli!»…
Ei, bine, într-o zi, în timpul orei de sport, eu am rămas în
clasă, fiindcă mă simţeam rău. Am cerut voie tovarăşei
profesoare şi dânsa a fost de acord… Tot stând eu aşa, în
clasă, m-am gândit: «Ce-ar fi dacă?»…
216
George Şovu
Mărturisesc — le-am spus şi colegilor —, am făcut vin

lucru urât, dar n-am putut să rezist curiozităţii: m-am
uitat prin caietele cu «mâzgăleli»- ale lui Andrei…
Tovarăşe director, ştiţi ce poezii frumoase scrie Andrei?!
Extraordinare! Le-am spus şi colegilor!…
Andrei nu ştie nimic până acum… Dar noi ne-am hotărât
să vă rugăm…”
„Da, da, ştiu… să-i public «mâzgălelile»!” am spus eu,
zâmbind.
„Nu sunt «mâzgăleli»-, tovarăşe director, veţi vedea! Sunt
sigură că nu mă înşel!” a afirmat, cu hotărâre Adriana.
„De unde atâta siguranţă, Adriana Mărgineanu?” am
întrebat-o cu puţină ironie în glas… în problemele de
creaţie e greu să fii aşa de sigur, să ştii!”
Ochii fetei s-au umplut, dintr-o dată, de lacrimi.
„În orice caz, mie îmi plac! a îndrăznit ea să adauge
ruşinată parcă, şi, dacă dumneavoastră aţi vrea…”
„I-aţi face o mare bucurie lui Andrei, tovarăşe director! a
intervenit Adina, cealaltă fată. Aceasta poate l-ar ajuta…”
„Ştiţi, el uneori se bâlbâie… a adăugat Virgil Mocanu.
Din cauza aceasta are mari complexe, vorbeşte atât de
puţin. La lecţii este un adevărat chin până formulează
câteva fraze… deşi ştie foarte multe lucruri, le ştie foarte
bine. Andrei învaţă, e inteligent, dar, ce păcat!… Şi mulţi
colegi de-ai noştri nu înţeleg, râd de el! Poeziile l-ar ridica
deasupra tuturor!…”
„Să vină el la mine! Vreau să-l cunosc şi eu! Uite… nu
mâine, ci poimâine, la ora… E bine? le-am spus copiilor. Şi
să-mi aducă, bineînţeles, «mâzgălelile»! Să le văd! Dacă e
ceva bun… Vă promit!…”.
217
Ochii timpului
Au plecat bucuroşi, mulţumindu-mi pe-ntrecute… Iar

Andrei, care n-a rezistat propunerii…
Noul număr al revistei se afla în tipografie. Urma să
apară peste vreo două săptămâni… Materialul era ales şi
tehnoredactat. N-am avut încotro: am renunţat la
conţinutul unei pagini întregi, publicând, în loc, douăzeci
de poezii ale lui Andrei Costescu. Deasupra paginii am
scris un titlu mare: DEBUT!… Revista a căpătat astfel o
nouă rubrică…
…Scrisă într-un moment de mare trăire, prima poezie, cu
care deschideam acea pagină, se intitula În ţara mea!… Mă
impresionase faptul că acel băiat fusese în stare să prindă
un sentiment atât de puternic şi de nobil în vorbe de o
mare simplitate, de adevăr şi de frumuseţe, cărora le
dăduse însă o cadenţă solemnă şi gravă, cu un ecou ce-şi
poate prelungi viaţa cu mult peste graniţele clipei…
Adriana Mărgineanu, colega lui, a recitat-o în prima
şedinţă de cenaclu şi-apoi, la scurt timp, în cadrul unei
serbări, la care a participat întreaga şcoală… Răsună şi
acum în mine cuvintele rupte din sufletul unui copil,
cuvinte ce-ar fi putut să capete rostire din partea unui
întreg popor:
„Popas la ţărmul mării

Dac-ai să faci cândva,
Şi din adânc de ape
Spre tine s-o-nălţa
Zbuciumul trist al lirei
Din cântul vechi de bard,
Ori ţi-or doini din frunză
218
George Şovu
Codrii măreţi de brad,
Pe plaiuri de baladă
Cândva, de vei urca,
Să ştii atunci, drumeţe,
Că eşti în ţara mea!
Şi de va fi, vreodată,
Să întâlneşti în cale
Sub negura furtunii
Care se iscă-n zare
O masă-mbelşugată,
Miros de busuioc,
Şi aur în pahare,
Şi chiot de noroc,
Şi vorbe de bineţe
Ţi s-or rosti, cândva,
Tu să răspunzi, drumeţe,
Că eşti în ţara mea!
Iar dacă vreodată

Nori grei s-or aduna,
Şi cât e zarea albă
Lumină n-oi afla,
Şi-o prinde să vuiască
Măreţul trup de brad,
Să spumege talazuri
Ce-n lava vieţii ard,
Să te fereşti, atunce,
Străine, de-a intra!…
Şi să nu uiţi, vreodată,
219
Ochii timpului
Că asta-i ţara mea!”
Un suflet mare şi frumos — cu învolburări, din când în

când, de nepătruns —, un suflet din care ţâşniseră, ca
dintr-un şuvoi, atâtea poezii — adevărată panoramă de
frumuseţi şi de simţire copleşitoare:
„Ne-ai învăţat să credem

În schelele cu vârfuri înfipte
În seninul cerului,
În vasele de lut
Ce vorbesc cu glasul pământului
Şi-n viile mustind de sevă
Ca un preludiu al urcioarelor pline!”
se adresa Andrei, în numele generaţiei sale,
PARTIDULUI…
„Ne-ai învăţat să credem

În pâinea coaptă
Scoasă aburind din cuptoare,
În scările dintre cer şi pământ.
În înaltul zborurilor
Fără ameţitoare prăbuşiri…
În mâinile aspre şi bătătorite
Şi-n buzele arse de sete şi dor!
Ne-ai învăţat să credem în noi înşine,
În garoafele roşii ale inimilor noastre,
În paşii legănaţi ai visurilor…
Ne-ai învăţat să cântăm…
Şi primele cântece ţi le închinăm Ţie!”…
220
George Şovu
„Vă mulţumesc din tot sufletul, tovarăşe director!” a spus

Andrei, iar vorbele lui au curs ca o apă lină, fără niciun fel
de obstacol.
Adriana, Adina şi Virgil, care îl însoţeau, au făcut ochii
mari…
M-am ridicat de la birou, prefăcându-mă că nu observ
faptul că Andrei nu s-a mai bâlbâit. M-am apropiat de el, i-
am strâns mâna şi l-am sărutat pe amândoi obrajii.
„Tu să le mulţumeşti colegilor tăi, celor trei, pe care-i vezi
aici! Cine ştie când te-aş fi întâlnit, dacă ei nu te-aduceau
la mine! am spus. Iar eu îţi mulţumesc ţie, îţi mulţumesc
pentru plăcerea pe care mi--a procurat-o lectura poeziilor
tale, pentru ceea ce eşti şi, mai ales, pentru ceea ce sper să
devii! De mâine te aştept la cenaclu! Am mare nevoie de
tine acolo!”
„E nevoie de mine acolo? Cum aşa? a spus băiatul,
nedumerit. Eu, ştiţi…” şi iarăşi a început să se bâlbâie…
„Întotdeauna şi oriunde e nevoie de un om care gândeşte,
care are curajul să exprime ceea ce gândeşte şi care, pe
deasupra, ştie să exprime acest lucru într-un chip
interesant!” am mai spus, îmbrăţişându-i pe toţi şi
lăsându-i să plece la treburile lor…
Toată şcoala îl cunoştea acum pe Andrei Costescu.

Aveam încă un poet!…
Colegii de clasă ai acestuia parcă nu mai auzeau niciun
fel de bâlbâială, când băiatul răspundea la lecţii.
Şi membrii cenaclului s-au obişnuit repede cu el. De la o
vreme, intervenţiile lui. Andrei în comentarea lucrărilor
221
Ochii timpului
celorlalţi elevi erau atât de substanţiale şi făcute într-un

limbaj elevat, cu claritate şi fineţe, încât n-ai fi crezut că
băiatul are doar paisprezece ani. Tot mai stăpân pe cuvânt
şi pe regimul curgerii acestuia, citind în ochii colegilor şi ai
dascălilor lui preţuirea, Andrei Costescu valorifica, din plin,
nenumăratele sale lecturi, zilele şi nopţile de îndelungă
meditaţie, tăcerile sale din atâţia ani. Un zăgaz se rupsese
parcă şi şuvoiul nu mai putea fi stăvilit! Un zăgaz în porţile
căruia bătuseră — spre a le desfereca — şi trei inimi de
copii!…
Scrie ca să păstrezi florile gândului tău!…
... Gândurile lui Andrei, pentru cei trei colegi ai săi, au
umezit ochii culegătorului de semne… de sub mâna căruia
se năştea, de fiecare dată, Piciorul de plai… al şcolii
noastre…
„Doamne, de ce mai sunt în stare şi copiii ăştia!… al
exclamat, atunci, omul din faţa casetelor cu litere de
plumb, îndepărtând cu mâneca de la cămaşă pânza ca de
păianjen, ce i se aşezase pe ochi…”
— Dănuţ, ştii că am un vecin pe care-l cheamă ca pe]

tine?
— Nu, de unde să ştiu?!
— Da, am! Numai că Dan, vecinul meu, e cel mai ţ
neastâmpărat copil de pe scara noastră!… Să ştiţi că acest’
lucru nu-l spun eu… Eu, în general, mă feresc de
222
George Şovu
asemenea superlative… mi se pare riscant să afirmi despre

cineva că „e cel mai…” Dacă greşeşti? Nu se ştie niciodată!
…
„Cel mai neastâmpărat copil de pe scara noastră” l-au
numit prietenii lui, cei cu care se joacă, mulţi dintre ei
colegi de şcoală, de clasă. Chiar mama lui — am auzit-o eu
într-o zi —, sătulă de năzbâtiile fiului, i-a spus: „Dănuţ, să
ştii, eu cred că nu e altul mai nebun ca tine pe scara
noastră; ce pe scară? În tot blocul!”
Băiatul a râs, a sărit într-un picior, i-a „furat” mamei un
sărut pe obraz şi a rupt-o la fugă. Dintr-un salt, a fost peste
gărduţul de fier ce se străduieşte să apere, de mingile
copiilor, florile din faţa blocului, cu trei paşi a traversat
rondurile de trandafiri, s-a căţărat, cu mare dexteritate, pe
gardul şcolii (blocul nostru e vecin, după cum ştiţi, cu
şcoala la care învaţă Dănuţ, ca şi toţi copiii, elevi până la
clasa a VIII-a, din blocurile din jur) şi dus a fost. Cred că s-
a oprit în spatele clădirii, acolo unde se încing meciurile de
fotbal.
„Ce să-i fac? Ce să-i mai fac? se văicărea, neputincioasă,
mama lui Dan. Spuneţi şi dumneavoastră — mi se adresă
femeia, realmente necăjită; ce mă fac eu cu copilul acesta?
Cred că soluţia cea mai bună e aceea pe care o propune
bărbatul meu: acum, cât se află în vacanţă, îl închidem în
casă, de dimineaţa până seara. Pe sora lui, Mirela, o lăsăm
liberă, ea e mai cuminte, dar pe Dan să ştiţi că o să-l
închidem în casă! Nu se mai poate, e cel mai zvăpăiat
dintre toţi copiii de pe scară!”…
„Ştiu eu ce să zic? i-am spus, îndoindu-mă de «soluţia»
găsită de capul familiei, care locuieşte într-un apartament
223
Ochii timpului
aflat exact deasupra apartamentului meu. Dumneavoastră

vă cunoaşteţi mai bine copilul, eu n-am avut timp să stau
de prea multe ori de vorbă cu Dan. II cunosc indirect. Vă
pot spune că atunci când mă aflu acasă, recepţionez cu
fidelitate toate semnalele pe care mi le transmite prin…
plafoanele camerelor. Pe Dan îl aud însă în mod cu totul
deosebit, şi nu numai că îl aud, îl şi simt… Când aleargă el
dintr-o parte în alta a apartamentului dumneavoastră, am
impresia că nu vrea neapărat s-o prindă pe Mirela, ci să
ajungă… la mine, şi nu pe uşă, ci… prin plafoane.
Într-o dimineaţă ne-am întâlnit, întâmplător, pe scară.
Dan m-a salutat politicos (că, altfel, e băiat cu mult bun
simţ) şi-atunci eu mi-am permis să-l opresc şi să-i spun:
«Ia ascultă, vecine Dănuţ» (ştiţi că noi aşa ne adresăm
unul-altuia: cu «vecine»; Dan l-a auzit odată pe soţul
dumneavoastră spunându-mi aşa şi, de-atunci, aşa îmi
spune şi el. Am împrumutat şi eu apelativul, fiindcă acesta
este situaţia — suntem vecini), deci, repet, i-am zis: «Ia
ascultă, vecine Dănuţ, tu eşti supărat pe mine?»
«Eu pe dumneavoastră? mi-a răspuns mirat băiatul, ştiţi
bine că n-am niciun motiv. Poate, dimpotrivă, ce poate,
sigur!»
«Atunci de ce vrei să mă omori?» am continuat, spre şi
mai mare mirarea băiatului…
«Să vă omor?!»… a făcut el ochii mari.
«Da, să mă omori!»
«Cum?!»…
«Aşa, bine!… provocându-mi infarct!»
«Râdeţi de mine», a adăugat el, nesigur.
«Nu râd deloc! i-am răspuns, ce, acesta e lucru de râs?
224
George Şovu
Tu ştii că eu sunt bolnav de inimă?»

«Da, am aflat atunci, când a fost cutremurul… Vi s-a
făcut rău; a trebuit să vă ducă tata la spital, a condus el
maşina dumneavoastră, ştiu!»
«Păi, vezi? mai zisei. Atunci de ce ţii să cutremuri în
fiecare zi casa în care locuim? Nu ţi-e milă de mine? Dacă
mor?! Vrei să mă ai pe conştiinţă?»…
Băiatul n-a mai zis nimic. A plecat ochii şi nu m-a mai
privit. Înţelesese despre ce e vorba.
«Uite ce e, vecine, am mai spus eu, ca să-l scot din
încurcătură. Facem o înţelegere?»
«Ce fel de înţelegere?» m-a întrebat, înviorat dintr-o dată.
«Vii în seara aceasta la mine, mai stăm de vorbă şi… îţi
dau un orar; mai ai tu unul, cel de la şcoală; îţi mai dau şi
eu unul, orarul prezenţei mele acasă. Munca mea mă
obligă să lucrez, uneori, acasă, să scriu… Aşa că… De
acord?» l-am întrebat.
«Sigur că da!» mi-a răspuns băiatul…
Seara a venit, a primit orarul şi, de-atunci, adică de vreo
zece zile, Dănuţ se străduieşte să-mi respecte liniştea şi…
sănătatea!… De aceea, când ştie că sunt acasă, îl aud
strigând la surioara lui: «Mirela, potoleşte-te, nu mâi face
scandal, că-l deranjezi pe vecinu’ de jos. E acasă, scrie!»…
În ceea ce priveşte «soluţia» propusă de soţul
dumneavoastră… aş zice s-o mai amânaţi vreo săptămână.
Am câteva zile de concediu şi… lucrez, în timpul acesta,
acasă. Aş prefera să-l ştiu pe Dan afară, la joacă, nu în
apartamentul de deasupra capului meu…»
Vecina a zâmbit cam încurcată şi… ne-am despărţit…
Peste două zile, aflându-se încă în concediu, a plecat,
225
Ochii timpului
pentru o săptămână, undeva, la ţară. A luat-o cu ea numai

pe Mirela, „fiindcă — v-am spus — ea e cuminte”. Pe Dan l-
a lăsat acasă, cu soţul, „să-l pedepsească, deoarece e
obraznic, neastâmpărat” — nu soţul, ci Dan, despre el este
vorba. N-am înţeles însă prea bine pe cine a vrut să
pedepsească: pe Dan, pe soţ, pe… alţii?!…
În graba plecării, vecina a uitat să-i comunice soţului
rugămintea mea de a amina aplicarea „soluţiei” cuminţirii
lui Dan… De aceea, chiar în prima zi, în care ea se afla „la
ţară”, iar eu acasă, în concediu, hotărât să mă odihnesc
activ, creator, Dănuţ… fusese închis de către tatăl său în
apartament.
M-am sculat de dimineaţă şi m-am apucat de lucru.
Deasupra mea, linişte perfectă! „Ce s-o fi întâmplat? mă
gândeam. Unde să fie Dan?”
Aflasem, cu o seară înainte, ce se petrecuse cu plecarea
în provincie… „L-o fi luat vecinul cu el la fabrică!” mi-am
zis, sperând într-o minune.
Se vede treaba însă că „minunile”…
Dintr-o dată aud: du-du-du-du!… deasupra mea.
Plafoanele au început să se cutremure, lămpile să se
mişte… Apoi: zdrong! zdrong! zdrong! clanţa uşii de la
intrarea… în apartamentul de deasupra. Zgomotele au fost
urmate de un strigăt sfâşietor: „Tatăăă!!!…”
„Bietul Dan!” îmi zisei şi… „bietul de mine!”…
S-a plimbat, timp de o oră, ca un leu în cuşcă, dintr-o
cameră în alta, la bucătărie… iarăşi în camere…
Copiii se jucau afară, sub ferestrele noastre. Cineva l-a

strigat pe Dan, mirat că nu apăruse până atunci. De obicei,
226
George Şovu
el era primul afară şi-i striga pe ceilalţi… şi ultimul care se

îndura să intre în casă.
Dan a apărut la fereastră şi, cu un glas înmuiat în
lacrimi, i-a răspuns lui Marius, un coleg de-al său:
„Nu pot să vin, Marius, m-a încuiat tata în apartament şi
a luat cheile cu el. N-am cum să ies!”
„Te-a încuiat în casă?!” a zis Marius, nespus de mirat…
„Ha-ha-ha-ha!” izbucniră copiii într-un râs ce se amplifica,
se amplifica…
Am ieşit la fereastră şi i-am rugat să meargă în curtea
şcolii să se joace!
M-au ascultat şi-au plecat imediat. M-am adresat apoi
lui Dan, pe care l-am chemat la geam şi l-am sfătuit ce să
facă spre a nu se plictisi, până ce avea să sosească tatăl
său.
„Înnebunesc până diseară, a zis el. Ce sa fac?”
„N-ai nicio carte în bibliotecă? Citeşte!” i-am spus. „Am
să citesc! a mormăit băiatul nemulţumit. Ceilalţi cu mingea
şi eu să citesc! Pe-aşa o vreme să stai în casă şi să citeşti!
Halal vacanţă!” A mai bodogănit câteva minute şi apoi s-a
liniştit!…
Dacă l-ar fi urmărit cineva în timpul acesta pe Dănuţ, ar

fi avut ce să vadă!… Eu n-aveam cum să ajung la el, să-l
observ. Îmi puteam închipui însă… Dar totul mi-a fost
povestit a doua zi chiar de Dan…
Mai întâi a scotocit prin toată biblioteca. Nu-l atrăgea

nimic. Volumele de aventuri, pe care el singur le
cumpărase, le citise pe toate… Nişte cărţi cu povestiri
227
Ochii timpului
istorice — le citise şi pe-acestea… A dat de-o parte mai

multe volume de poezii. Poeziile nu-i prea plăceau. Ba nu!
Eminescu îi plăcea, şi Coşbuc, şi Topârceanu! Ei, îi plăceau
şi ale altora, dar nu aşa ca aventurile…
A dat peste o carte nouă, pe care n-o mai văzuse:
Incognito!… „Incognito!… a murmurat Dănuţ, mişcând
buzele a mirare. Ce titlu!… Dar ce naiba înseamnă
Incognito? O fi vreun nume?!… Uf! că i-am spus mamei să-
mi cumpere un dicţionar, doar aşa ne-a zis profesoara de
limba română!… Mda! exclamă el. Păi, parcă mi-a dat bani
să-mi cumpăr singur. Şi?… am mai luat nişte aventuri!…
Incognito, Incognito…” tot mesteca Dan vorba, cu ochii în
tavan… „Aha! Am găsit! şi-a spus. Bucuros… E ăla de la
televizor, pe care-l juca, mai demult, Florin Piersic…
personajul acela care-şi ascundea adevăratul nume… E
clar, dacă l-am văzut, ce să-l mai citesc?”
Puse, totuşi, volumul pe masă (primul volum al
romanului lui Eugen Barbu) şi se îndreptă spre aparatul de
radio. Învârti butonul, sperând să audă ceva din emisiunea
„Melodia preferată”… Dar, în loc de acordurile muzicale
aşteptate, îi intrară în urechi vorbele repezite ale unui
reporter:
— ”Stimaţi ascultători — începu reporterul — ne aflăm
cu microfonul în atelierul de strungărie al Uzinelor «23
August»; stăm de vorbă cu maistrul Costache Bărbulescu,
pe care-l rugăm să ne explice cum a reuşit echipa pe care
o conduce să realizeze o foarte importantă depăşire de plan
pe luna în curs”…
„Maistrul Costache Bărbulescu, de la Uzinele… Păi ăsta
e tata!” zise, plăcut surprins, Dănuţ. „E tata, e tata, îl
228
George Şovu
cunosc şi după voce!… Ia uită-te cum vorbeşte şi ce

spune?!… «Disciplină», «seriozitate în muncă»,
«responsabilitate de comunişti», «dăruire», «totul este pentru
noi»! Bravo! Şi-acasă ai zice că e mut! Abia scoate, din când
în când, câte o vorbă! Hm! Îi place să vorbească la radio
dumnealui!», mai spuse Dănuţ, cu un fel de ciudă ce nu
putea acoperi, totuşi, mândria de care era cuprins
ascultându-l vorbind la radio pe tatăl său…
„Maistrul Costache Bărbulescu ne este ca un părinte,

începu să spună cineva din echipă. Rezultatele la care am
ajuns se datoresc, în primul rând, dumnealui, om extrem
de capabil, de bun şi de harnic, care 9 ştiut să creeze în
colectivul nostru o excepţională atmosferă de muncă, de
într-ajutorare; el ne-a învăţat meseria…
„Asta înseamnă — interveni reporterul — că fiecare
membru al familiei dumneavoastră de muncă îşi respectă
obligaţiile, le îndeplineşte, dând ascultare celui ce se află în
fruntea acestei familii…”
„Pe un părinte, pe un învăţător sau profesor, trebuie să-l
asculţi!” interveni tânărul strungar, care vorbise înainte.
„Să-l asculţi şi să-l urmezi!”
„Să-l asculţi şi să-l urmezi!” repetă, fără să vrea, Dănuţ…
Da! Da! Da! Şi eu? Eu cum îl ascult?!… Eu nici măcar nu
ştiam că tata e maistru… «Tatăl meu este strungar la
Uzinele…», aşa am scris, astă-primăvară, în compunerea pe
care ne-a dat-o diriginta… «Ce ştiţi despre părinţii voştri»?
se intitula compunerea. «Aproape nimic!» Îmi venise să
răspund. N-aş fi spus decât adevărul… La urma-urmei, ce
ştiu eu despre tata şi despre mama?” se întrebă, cu
229
Ochii timpului
seriozitate, Dan… „Aproape nimic!” fu răspunsul. „Atunci

am scornit tot felul de lucruri, compunerea a fost apreciată,
iar eu am uitat că nu ştiu aproape. Nimic despre ei…”
Emisiunea se terminase! Dănuţ rămăsese gânditor pe

fotoliu…
Deodată se ridică, luă cartea de pe’ masă şi ieşi în
balcon… Se aşeză în balansoarul peste care se jucau razele
fierbinţi ale soarelui…
Cu cartea pe genunchi, începu să se legene în sus şi în

jos. Firele aurii ale razelor se mişcau o dată cu el, de parcă
s-ar fi aflat în braţele unui scrânciob miraculos ce-l purta,
în fiecare secundă, până la soare şi înapoi…
…Totul în jurul lui se făcea roz-trandafiriu, frumos de tot

şi el zbura ca un fulg, ca o petală de cais, luată de vânt…
Se învârti, mai întâi, în jurul blocului…
„Ia să vedem noi ce fac prietenii mei?” îşi spuse în gând…
Trecu peste rondurile de flori, fără să le calce, peste gardul
şcolii, în care, uneori, îşi agăţa pantalonii, se ridică şi mai
sus, deasupra clădirii, ca să ajungă în spate, acolo unde
fotbalul era în toi…
Marius înainta cu mingea, dribla în stânga şi în dreapta,
se apropia vertiginos de poartă, gata, gata să tragă. Era
singur, faţă în faţă cu portarul. Golul nu putea să-i mai
scape. Dănuţ parcă şi vedea satisfacţia pe faţa prietenului
său, în momentul în care ar fi strigat: „Goool!”…
„Hai să-i jucăm o festă domnului Marius, centrul atacant
al blocului nr. 15, să vedem ce zice?” îşi spuse Dan, în timp
230
George Şovu
ce cobora din înălţimile la care se urcase şi se apropia, fără

să fie văzut, de mingea care alerga spre poartă, împinsă de,
piciorul harnic şi priceput al prietenului său… Marius
încetini puţin ritmul, îşi potrivi mingea din mers, în aşa fâl
încât să-i vină numai bine şi. „şut I… trase puternic,
gândindu-se că golul acesta va fi imparabil!…
Dar, ce să vezi?… Mingea, în loc să-şi continue
traiectoria imprimată de autorul celor mai multe goluri
(„gheata de aur” a cartierului, cum fusese supranumit),
hop! se întoarce, deodată, pe deasupra capului lui Marius,
continuă drumul peste capetele tuturor celorlalţi jucători,
care o urmăreau cu gura căscată, şi aterizează în poarta
adversă… Portarul echipei lui Marius a rămas perplex. Nu-i
vine să creadă!…
„Formidabil!” au strigat, în cor, toţi jucătorii,
neînţelegând nimic din ceea ce se întâmplase…
Dănuţ îşi freca mâinile de bucurie şi chicotea pe
înfundate, să nu-l audă careva şi să-l descopere. Apoi, se
înălţă deasupra „stadionului”, hotărât să-şi continue
zborul, lăsându-şi prietenii antrenaţi într-un scandal
nemaivăzut. Se certau ca proştii, pentru că nu ştiau cine a
tras mingea aceea formidabilă. Se făceau tot felul de
presupuneri. În fine, el i-a lăsat „proşti”, să-şi bată capul,
că de-aceea îl aveau Foloseşte capul, băiatule, de-aceea îl
porţi pe umeri, să te ajute la încurcătură, foloseşte-l, că se
mucigăieşte altfel!” aşa le spunea, uneori, „Pitagora”,
profesorul lor de matematică, atunci când se uitau miraţi
la problemele sau exerciţiile de pe tablă, fără să le găsească
vreo pistă de rezolvare, deşi lucrul n-ar fi fost deloc dificil,
dacă şi-ar fi pus mai mult capul la contribuţie…
231
Ochii timpului
Trecu peste un şir de blocuri şi ajunse într-o stradă

vecină… Aici, pietrele, frumos aşezate înainte, erau acum
răscolite, aruncate de-o parte şi de alta, iar pe mijlocul
străzii, cupa unui excavator săpase un şanţ adânc unde
urmau să fie montate ţevi groase, prin care să curgă apa
fierbinte de la termocentrala din apropiere, spre a încălzi şi
locuinţele de pe strada aceasta. Muncitorii care se
îndeletniceau cu treaba respectivă nu ajunseseră cu şanţul
nici la jumătate. Iar acum se odihneau…
„O să-i apuce pe bieţii oameni iama!” bombăni Dănuţ.
Intră, furios, în cabina excavatorului, puse mâinile pe
manete şi începu să-l manevreze, de parcă toată viaţa ar fi
făcut acest lucru… Cupa excavatorului îşi înfigea lacomă
ghearele în pământ, prindea cât putea din el şi-l căra apoi
într-o parte sau în alta… Intr-o oră, o oră şi Jumătate, în
timp ce „s-au odihnit” cei ce erau plătiţi să facă această
treabă, Dan a reuşit să sape şanţul până la capătul
străzii… Ultima încărcătură de pământ a slobozit-o peste
cei ce tândăleau. Au sărit drept în picioare, speriaţi… Când
au văzut excavatorul deasupra lor, au înlemnit. Braţul
întins, cu gura cupei deschisă şi legănându-se, s-a mişcat
spre dreapta şi s-a oprit în marginea şanţului. Minunaţi de
ceea ce vedeau, căutau cu privirea pe cel care mânuia
excavatorul. Nimeni! în cabină nu se vedea nimeni! Câţiva
au început să cerceteze locul înfricoşaţi, mai ales când au
constatat că şanţul este săpat până la capăt…
I-a lăsat şi pe ei singuri să dezlege „problema” şi. A
plecat mai departe.
„Încotro o fi uzina în care lucrează tata?” se întreba
232
George Şovu
Dănuţ.
„Ce ruşine, să nu merg eu niciodată, până acum, la
uzina unde tatăl meu munceşte de peste douăzeci de ani!
Să nu ştiu nici măcar încotro se află! Halal fiu de strungar,
de maistru-strungar!” spuse băiatul cu mândrie.
Se aplecă, din zborul lui, spre urechea cuiva şi-l întrebă
politicos: „Nu ştiţi dumneavoastră încotro se află
Uzinele…?”
„Ba da!” răspunse, amabil, omul întrebat, întorcând, în
clipele acelea, capul spre stânga, către cel ce se interesa…
Când îl văzu, Dănuţ îngheţă… „Pitagora!” El era, tocmai
pe el îşi găsise să-l întrebe!…
„Ce e cu tine, Bărbulescu Dan?” întrebă, la rându-i,
profesorul.
„Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe profesor, n-am vrut”… se
bâlbâi Dănuţ.
„Ce n-ai vrut, băiatule, ce n-ai vrut? Nu mai doreşti să
ştii încotro se află Uzinele…? Mă bucur că m-ai întrebat.
Faptul că ai început să pui întrebări e pozitiv, înseamnă că
ai început să lucrezi cu capul şi asta îmi dă speranţe
pentru noul an şcolar. Poate ai să te ridici din rândul celor
ce se târăsc în coada clasei… Ce zici, n-ai vrea?”…
„Cum să nu, tovarăşe profesor, cum să nu! răspunse, cu
sufletul la gură, Dănuţ. Vă rog să-mi permiteţi să vă ajut să
căraţi plasele acestea!”
„Aşa! Bravo! Ai devenit şi un băiat atent, îmi place!” mai
zise Pitagora”, încredinţând elevului său o plasă mai mică,
plină cu zarzavaturi. „Ce să fac? adăugă el, soţia mea e cam
bolnavă, o mai ajut şi eu la treburi, măcar în vacanţă!”…
„Sigur, sigur, e foarte bine, foarte frumos! se pomeni Dan
233
Ochii timpului
apreciind munca profesorului. Şi eu tot aşa… Vă rog să mă

iertaţi, tovarăşe profesor, de data aceasta n-am vrut să fiu
obraznic, vă rog să mă credeţi… Cum o să-mi permit eu să
apreciez ce faceţi dumneavoastră, eu, care… dar ce să mai
vorbim, îmi cer mii de scuze…”
„Dar nu s-a întâmplat nimic, Bărbulescule, n-ai spus
nimic rău!… Uite că tocmai am ajuns. Aşaaa! făcu
profesorul, luând plasa din mâna lui Dănuţ. Îţi mulţumesc
mult, eşti un băiat bun, Bărbulescu, am să ţin minte!”…
„Tovarăşe profesor, tovarăşe profesor, vă rog, n-am vrut,
nu pentru asta…”
„Bine, bine, hai, linişteşte-te! zise - «Pitagora». Uite, dacă
vrei să ajungi la Uzinele… pe care le cauţi, ia-o drept
înainte. Te urci în tramvaiul 23 şi, peste una, două, trei…
şapte staţii, cobori. Ţine minte, a şaptea staţie! Hai, du-te,
la revedere! îţi mulţumesc!”…
„Eu vă mulţumesc, tovarăşe profesor, vă mulţumesc
mult!…” mai spuse Dănuţ, bucuros că a scăpat.
Ce să ia el tramvaiul 23? Nici vorbă! Sus, în zbor, dintr-o

dată!…
O luă pe deasupra străzii, numără staţiile, cele şapte şi,
în câteva secunde, fu la porţile uzinei…
„Mamăăă! Ce colos!” se minună băiatul…
Intră repede în vorbă cu portarul, spunându-i, mândru,
că el este feciorul maistrului Costache Bărbulescu, de la
strungărie, „trebuie să-l cunoşti dumneata, s-a vorbit şi la
radio despre el, chiar astăzi s-a vorbit…”
Nu i se mai oprea gura! Portarul s-a uitat lung la
flăcăiaşul de doisprezece ani, a înţeles bine despre ce este
234
George Şovu
vorba şi, zâmbindu-i, i-a răspuns:

„Sigur că-l cunosc pe maistrul Costache. Uite-l, chiar
acum vine pe aleea principală. S-a sunat ieşirea din
schimb. Aşteaptă-l aici, în câteva secunde îl întâlneşti”.
„Tată, tată! strigă Dănuţ, când îl zări pe tatăl său în
mijlocul unui grup de muncitori. Am venit să te iau de la
uzină!”…
„Dănuţ, Dănuţ! scoală, băiatule, ai adormit la soare, să

nu ţi se facă rău! Ştii că ai mai făcut o dată insolaţie!…
Când a dat cu ochii de tatăl său, Dan s-a ridicat grăbit
din balansoar, l-a cuprins cu braţele pe după gât şi-a
început să-i spună, cu ochii în lacrimi:
„Tată, tată, îţi mulţumesc că m-ai închis în casă. A fost
aşa de bine!… Am aflat atâtea lucruri despre tine!… Îţi
mulţumesc, tăticule!…”
„Ce e cu tine, băiatule? spuse maistrul îngrijorat…
Dumnezeule, s-a speriat copilul, s-a speriat copilul!…
Numai capul maică-ti e de vină, ea a găsit «soluţia» să te
cuminţeşti… Auzi, tâmpenie, să încui copilul în casă! Ei,
nu, de mâine s-a terminat! De mâine, Dănuţ, tată, te iau
cu mine la uzină. Am acolo câţiva băieţi, ceva mai mari
decât tine. Fac practică, învaţă meserie. Sper să te împaci
bine cu ei. Poate mai înveţi şi tu câte ceva. Vrei, spune
„Sigur că da, tăticule, de mâine mergem la uzină! Mergem
la uzină, la uzină!… a început să ţipe Dănuţ, sărind prin
casă. Dar să ştii — a adăugat el — că toată vara merg cu
tine la uzină, nu numai săptămâna aceasta, cât lipseşte
mama. E clar?” mai întrebă Dan autoritar.
„E clar, fiule! toată vara! Te iau cu mine toată vara!”
235
Ochii timpului
„Bravooo! Bravooo! ţipă, din nou, băiatul şi ţopăia de colo

până colo… Deodată se opri, se uită la ceasul din perete şi,
ducând un deget la gură, spuse în şoaptă:
„Şşşt! Orarul vecinului de jos! şi arătă spre parchet. E
acasă, lucrează!”…
Şi începu să păşească prin casă, de parcă ar fi călcat pe
ouă şi n-ar fi vrut să le spargă.
„Orarul vecinului? întrebă tatăl, înălţând din umeri. Asta
ce mai e?”
Dănuţ făcu un gest cu mâna, adică „s-o lăsăm baltă”, ori
„îţi explic eu altă dată!”, întoarse spatele şi se îndreptă spre
bucătărie.
Maistrul Costache Bărbulescu îşi urmă fiul, fără să
priceapă, deocamdată, ce e cu „orarul vecinului”…
Dar, parcă, în viaţă se pricep aşa, toate, dintr-o dată?!…
Ruxandra, cea mititică — nepoata nepoţilor mei, Dan,

Alexandru, şi Mihaela — se joacă, acum, de una singură.
De fapt, nu se joacă, munceşte. Aşa mi-a şi răspuns când
am întrebat-o ce face: „Muncesc, nu vezi? Desenez!”…
Într-adevăr munceşte, desenează!… Colorează, mai exact
spus,. O carte specială (destinată pentru aşa ceva), pe care
i-a adus-o Coca.
Iat-o, a umplut câteva pagini!…
— Şi-acum să-ţi arăt cum scriu eu! îmi spune, plină de
importanţă.
236
George Şovu
— Ce vorbeşti! Mă mir!… Ai învăţat deja să scrii?

— Sigur că da! Vrei să-ţi arăt?
— Vreau!…
Ruxandra părăseşte masa, de sub umbrarul făcut de p
boltă de viţă de vie şi aleargă în casă, în camera ei. Se
întoarce, după câteva minute.
— Uite! îmi arată, deschizând un caiet. Aşa-i că scriu
frumos? Tata zice că scriu foarte frumos!… Mama mă mai
ceartă când greşesc…
Privesc caietul cu… liniuţe aplecate la dreapta… aplecate
la stânga… cu bastonaşe şi ovale…
— Bravo, Ruxandra! o felicit şi-o mângâi pe părul ei
blond şi buclat, numai inele… E foarte frumos!… Vrei să-mi
citeşti şi mie puţin ce-ai scris aici? îi arăt o pagină, plină cu
semne…
Fetiţa se uită lung la mine, vrând parcă să mă întrebe
cum de nu pricep şi singur atâta lucru…
— Păi, cum să-ţi citesc — se hotărăşte să-mi răspundă —
dacă sunt numai liniuţe şi bastonaşe şi… Nu vezi că nu
sunt litere? Literele le încep… (se gândeşte ea puţin şi-apoi
precizează)… de mâine! Le ştiu pe alea, de tipar. Dacă vrei,
pot să mă iscălesc cu ele… Vrei?!…
— Sigur că vreau!…
În timp ce Ruxandra „se iscăleşte” cu literele „alea de

tipar”, eu… intru… în prima sală, din dreapta, de la
parterul clădirii liceului…
Elevii clasei întâi, între care se află şi Răzvana — fetiţa
unor prieteni —, sunt cu ochii aţintiţi la învăţătoarea lor…
Cu toţii se ridică, într-o clipă, şi mă salută… Le spun
237
Ochii timpului
că… mi-era dor de ei şi că de aceea am venit să-i mai văd.

Copiii îmi zâmbesc frumos, dar sunt încurcaţi, neştiind ce
se cuvine să răspundă la o asemenea declaraţie… Le fac
semn să-şi ocupe locurile lor în bănci, în timp ce mă aşez şi
eu, pe un scaun, în spatele clasei…
De câte ori mă simt obosit, întristat sau necăjit, vin în
mijlocul acestor copii sau al altora ca ei — liceul având
colective de şcolari de la clasa I până la a XII-a, fac o baie
de puritate, îmi încarc rezervoarele motoarelor cu optimism
şi, când ies, văd clar cum pe zarea ceasurilor şi a zilelor ce
urmează se face lumină…
„Copii, astăzi vom învăţa să desenăm pe caiete liniuţe…
Liniuţe aplecate la dreapta! spune învăţătoarea, reluându-şi
lecţia. Care este mâna voastră dreaptă? întreabă ea în
continuare. Răzvana, care este mâna dreaptă?”
Surprinsă, fetiţa — pe care eu pot s-o observ, de la locul
în care mă aflu — înghesuie, în grabă, în buzunarul de la
uniformă, ceva pe care-l ţinea tocmai în mâna dreaptă. S-a
îmbujorat toată la faţă, dar, revenindu-şi repede, ridică
braţul, spre a răspunde la întrebare.
„Bine, Răzvana!” se aude glasul învăţătoarei, căreia, ca şi
mine, nu-i scăpase gestul şcolăriţei.
„Copii — reia tovarăşa, ridicăm acum, cu toţii, braţul
drept, ca să ne convingem că nimeni nu va greşi!… Gata,
porunci ea: braţul drept, sus!”
O pădure de mânuţe, cu degeţelele bucălate, creşte,
dintr-o dată, deasupra băncilor. Unii dintre copii, privind-o
cu atenţie pe învăţătoare, a cărei dreaptă căuta, de
asemenea, către plafonul clasei, începură să-şi schimbe
mâna, ridicând-o pe cealaltă, în aşa fel, încât — îşi
238
George Şovu
făcuseră ei repede un calcul, „să fie pe aceeaşi parte cu

tovarăşa”! Corectându-i, învăţătoarea se aşeză şi ea cu faţa
către tablă, fără să schimbe, din poziţia în care se afla,
mâna…
„Acum, da, se potriveşte!” şoptesc câteva mogâldeţe din
bănci, convingându-se definitiv asupra adevărului mu- mi
drepte. O ridică, încă o dată, ca să nu mai fie niciun
dubiu…
„Mâna dreaptă este aceea cu care scriem, copii! mai
precizează învăţătoarea. Deci acum ştim în ce parte să
aplecăm liniuţele. Şi, apropiindu-se de tablă, începe să
deseneze frânturi de beţe, aşezate la mici intervale precum
ulucile dintr-un gard, dar care, spre deosebire de acestea,
deşi nu sunt prinse în niciun cui, şi cu toate că sunt
aplecate spre dreapta, nu cad! Chiar aşa şi spune un
băieţel, Adrian, colegul de bancă al Răzvanei:
„Tovarăşa — remarcă el — liniuţele acestea seamănă cu
ulucile de la gardul bunicii, numai că sunt plecate într-o
parte şi uite că nu cad, deşi nu sunt bătute în cuie!” Copiii
rid de remarca făcută de Adrian. Râde şi învăţătoarea, în
timp ce îşi plimbă privirile peste feţele acelea, ca nişte
petale de trandafiri, de pe care poţi sorbi aromele
prospeţimii şi ale nevinovăţiei…
Ochii calzi ai femeii de la catedră învăluie, din nou, fiinţa
mititică şi delicată a Răzvanei.
Simţindu-se observată, fetiţa ascunde iarăşi, cu grabă şi
spaimă, în buzunarul uniformei, acelaşi ceva, la care
privise, pe furiş, câteva clipe. Învăţătoarea se apropie de
fată, o mângâie cu afecţiune pe cap şi o întreabă:
„Ce ai tu în buzunar, Răzvana? La ce priveşti tu, din
239
Ochii timpului
când în când?”
Fetiţa caută speriată către învăţătoare. Ochii ei de aramă
incandescentă se acoperă pe loc de o boare de ceaţă, buzele
— roşii ca sufletul cireşelor de mai — încep să tremure,
văpăile din obraji se sperie şi ele, se ofilesc, în timp ce
mâna şcolăriţei astupă gura buzunarului, hotărâtă să
acopere, cu orice preţ, „comoara de dinăuntru „.
„Vrei să-mi arăţi şi mie ce ai tu în buzunar? repetă
învăţătoarea. Nu te speria, că nu-ţi fac niciun rău! Hai,
arată-mi! Te rog!”
Încredinţându-se că tovarăşa n-o s-o pedepsească, fetiţa
scoate din buzunar o păpuşă, o păpuşă mică, ai cărei ochi
albaştri, ca seninul unor zile de vară, clipesc, la fiecare
mişcare, o păpuşă cu părul precum spicul dat în pârgă şi
cu obraji bucălaţi, cu bluzică albă, din pânză topită, tivită
la gât, la mâneci, cu spumă de dantelă, iar fustiţa de pe ea
este confecţionată dintr-o catifea ce se colorase parcă din
aceleaşi ape blânzi ale ochilor.
„Îţi place aşa de mult păpuşica, incit nu poţi să te
desparţi de ea nici când vii la şcoală?” întreabă dăscăliţa.
Fetiţa aprobă, cu un semn al capului.
„Cine ţi-a cumpărat-o? Tăticu” sau mămica?” adăugă
învăţătoarea.
„Mi-a adus-o Moş Gerilă!” răspunde Răzvana cu o
bucurie sinceră…
Copiii din clasă părăsiseră aproape cu toţii băncile,
strângându-se în jurul învăţătoarei şi al colegei lor.
„Tovarăşa, tovarăşa — se aud, aproape în cor, mai multe
glasuri… şi eu am păpuşă… chiar mai frumoasă decât a
Răzvanei!”…
240
George Şovu
„Eu am o păpuşă mare, mare, aproape cât mine de

înaltă!” se laudă Corina, o fetiţă dintr-o bancă vecină.
„Eu am o maşină teleghidată, se repede Adrian, colegul
Răzvanei, iar eu am un avion”! spune altcineva… „Mie îmi
place să mă joc cu pistolul mitralieră!” se aude alt glas…
Şi, tot astfel, se adună mărturisiri peste mărturisiri…
relevând un mare adevăr al fiinţei acestor omuleţi, deveniţi,
pe neaşteptate, şcolari, rupţi, aproape brutal, de
miraculoasa lume a jucăriilor…
„Copii — li se adresează tuturor învăţătoarea (care
înţelesese bine acel adevăr): de mâine înainte, fiecare dintre
voi are voie să vină la şcoală, pe lângă caiete şi cărţi, pe
care le vom folosi pentru învăţătură, şi cu câte o jucărie, o
jucărie micuţă însă, aşa cum este păpuşica Răzvanei, una
dintre cele care vă este vouă mai dragă!”
„Uraaa!” strigă un băieţel din spatele clasei, privind,
apoi, jenat, spre mine.
Îi fac semn că nu s-a întâmplat nimic rău!
„Ce bine! Ce bine!” ciripesc câteva fetiţe, ieşite din bănci
şi ţopăind în jurul învăţătoarei…
„Şi-acum, gata! ne întoarcem la liniuţele noastre aplecate
la dreapta!”…
A doua zi, mă înfiinţez, din nou, în clasă. Sunt curios să
văd ce se întâmplă…
Când mă vede, învăţătoarea râde.
„Aţi venit să ne jucăm?” mă întreabă ea.
„Bineînţeles!”
„Să vedem dacă avem cu ce!”…
La un semn, băncile s-au umplut de păpuşi, maşinuţe,
avioane, locomotive cu vagoane, de tractoare…
241
Ochii timpului
„Bine, copii! aprobă învăţătoarea. Şi-acum… cinci minute

ne jucăm! Poftiţi!…
Tabloul era greu de descris… Prin faţa catedrei, printre
şirurile de bănci, au început să alerge automobile de toate
culorile, unele teleghidate, altele cu impuls pregătit pe loc
şi urmărit apoi în desfăşurare, unele cu sirenă şi lumini ca
la miliţie ori ca la „salvare”; pe deasupra capetelor zburau,
în salturi mai scurte, ori cu volute mai largi, avioane; pe
catedră, o locomotivă „şuiera”, trăgând după sine câteva
vagoane „încărcate cu călători*’; în braţele fetiţelor se
răsfăţau legănate, mângâiate, alintate cu murmure de
cântec, tot felul de păpuşi…
Minutele au trecut pe nesimţite…
„Gata, copii! Jocul s-a terminat! hotărăşte învăţătoarea.
Până număr la cinci, pe bănci nu mai rămân decât cărţile
şi caietele. Am început: unu, doi…”
Copiii au ascuns, la repezeală, jucăriile în ghiozdane,
aşezându-şi, în acelaşi timp, frumos, aşa cum îi învăţase
tovarăşa, cărţile şi caietele pe pupitre. Răzvana — pe care
eu o urmăresc — a strecurat păpuşica în acelaşi buzunar.
Lecţia, de data aceasta, la aritmetică, era în plină
desfăşurare. Trecuseră cam douăzeci de minute din timpul
destinat ei. Atentă la feţele copiilor, la răspunsurile şi
gesturile lor, învăţătoarea văzu (ca şi mine de altfel) cum
mâna dreaptă a Răzvanei se apropie, tiptil-tiptil, de
buzunarul uniformei de şcolăriţă, cum scoate de-acolo
păpuşica, pe care, aşezând-o apoi cu grijă în poală, sub
bancă, începe s-o mângâie cu amândouă mâinile.
Observând ochii învăţătoarei opriţi asupra ei, se
înroşeşte într-o clipă şi, cu un gest grăbit, înghesuie, fără
242
George Şovu
nicio milă, „fiinţa” aceea de cauciuc în buzunarul

binecunoscut…
După câteva minute, sala se umple, din nou, de larma
avioanelor, a maşinilor, de „duduitul” tractoarelor şi al
locomotivelor, de cântece suave de leagăn…
Ies din clasă pe deplin convins că, de-acum înainte,
orele, zilele acestor copii-şcolari se vor hrăni permanent ţi
din izvoarele acelei calde vetre din care iradiază atâta
bucurie şi înţelepciune: jocul!…
După ce mi-a arătat iscălitura ei „proprie”, construită de
mai multe ori din „litere de tipar”, Ruxandra m-a părăsit,
optând să-i explice Cocăi cum a reuşit ea s-o înveţe pe
Bella — păpuşa cea mare, primită în dar de la noi, cu un
an în urmă — o poezie. Acum păpuşa „spune” frumos
poezia, iar fetiţa, ca să fie sigură că Bella nu greşeşte, îi
şopteşte fiecare cuvânt… Coca ascultă cu încântare,
angajându-se, împreună cu Ruxandra, s-o mai înveţe pe
Bella încă o poezie…
Le urmăresc şi eu o vreme… Apoi, „părăsesc” curtea,
zâmbind unei imagini ce mi-a rămas dragă, din clipa în
care mi-a ajuns în suflet, în urma unei relatări…
…Era dirigintă la prima ei clasă de liceeni… Se scursese

un an de muncă… un an şcolar în care, acelor liceeni
începători, ca şi altora, li se rostise, pe diferite tonalităţi şi
în cele mai diverse împrejurări: „Fiţi atenţi, de-acum nu mai
sunteţi copii! Aţi intrat. În liceu, răspunderile sunt mult mai
mari! Trebuie să… trebuie să… trebuie…”
În ziua de 1 Iunie, s-a gândit să le aducă aminte de
copilărie…
243
Ochii timpului
A intrat în clasa-cabinet, ca de obicei, în clipa în care

soneria îşi încheiase chemarea de reîncepere a activităţii.
Elevii o aşteptau cuminţi, ordonaţi. A aşezat catalogul pe
catedră, întrebând, în acelaşi timp, dacă lipseşte cineva.
Toţi elevii erau prezenţi.
După câteva secunde de reculegere, parcă, profesoara a
anunţat că astăzi, 1 Iunie, vor face o oră „ceva mai
deosebită”.
Atenţia copiilor a crescut. În clasă era o linişte
desăvârşită. De la înălţimea piedestalului pe care se afla
aşezată catedra, profesoara a îmbrăţişat, într-o privire
caldă, întregul colectiv, pentru ca, apoi, ochii ei, cu lumini
de smarald, să se oprească pe fiecare chip aproape şi să-l
descopere, atunci, parcă pentru prima dată. „Au crescut
«copiii», chiar într-un an! se gândi profesoara. Şi, totuşi…”
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre unul dintre
dulapurile aflate în cabinet. Descuie şi scoase de-acolo
câteva platouri cu bomboane fine din ciocolată, cu prăjituri
de tot felul, cu pateuri şi alte asemenea bunătăţi. Chemă
câteva fete s-o ajute…
Când le-au văzut, elevii au rămas, câteva secunde, fără
glas; apoi au izbucnit în exclamaţii de mirare, de încântare
adevărată. Catedra devenise o masă de sărbătoare.
Profesoara urcă, din nou, pe piedestal şi, privind încă o
dată peste zecile de chipuri, rosti emoţionată:
„La mulţi ani, copii! Şi-acum, poftiţi! Serviţi-vă!” îi invită
ea, în continuare…
S-au strâns ciopor în jurul catedrei, al profesoarei.
Mâncau, pe întrecute, „cele mai bune bomboane cu care au
fost serviţi vreodată”, „cele mai bune prăjituri”, „cele mai
244
George Şovu
bune pateuri”, „cele mai…” Deşi cu doza firească de

exagerare, vorbele se rosteau cu simţire adevărată. Fetele i-
au cerut voie s-o sărute, s-o îmbrăţişeze. Pe băieţi, i-a
sărutat, pe rând, profesoara, găsind pentru fiecare câte o
vorbă bună.
„Şi-acum urmează o surpriză!” anunţă diriginta.
„Încă una?” s-au auzit glasuri din bănci, în vreme ce zeci
de perechi de ochi străluceau parcă şi mai intens de
bucurie şi de curiozitate.
Dintr-un plic, profesoara răstoarnă şi resfiră pe catedră
treizeci şi şase de bileţele, fiecare purtând pe el câte un
număr. A invitat elevii să-şi aleagă câte un bileţel.
Operaţiunea s-a petrecut în cea mai mare grabă şi cu
înfiorare. Toţi aşteptau acum să vadă ce mai urmează…
Profesoara a deschis al doilea dulap. S-a întors la catalog
şi l-a deschis şi pe acesta. A început să rostească numele
înscrise acolo, în ordine alfabetică. Cel strigat era chemat
în faţa dulapului şi invitat… să-şi caute, în „expoziţia” de
jucării, pe care cu toţii o descoperiseră într-o adâncă
mirare, pe aceea ce corespundea numărului de pe biletul
tras…
Hazul era de nedescris!… Unii dintre băieţi au nimerit
păpuşi şi, dimpotrivă, unor fete „norocul” le-a adus câte o
maşinuţă, un tractoraş, un avion… Când fiecare avea în
mână „jucăria lui”, profesoara a ordonat:
„Poftiţi, începeţi jocul!”…
În câteva secunde, sala clasei a IX-a A, dintr-un mare
liceu bucureştean, s-a transformat într-o încăpere de
grădiniţă, cu „locatari” din cel mult „grupa mijlocie”.
Profesoara s-a amestecat, în chip firesc, printre beneficiarii
245
Ochii timpului
jocului. Semnalul soneriei a găsit-o plimbându-se,

împreună cu unul din băieţii clasei, în spatele unei
maşinuţe teleghidate…
Ajunseseră în clasa a XII-a! împliniseră, cu toţii,

optsprezece ani. Peste câteva săptămâni terminau liceul…
Îi aşteptau examenul de bacalaureat, examenul de admitere
în învăţământul superior, examenul vieţii!…
Era, din nou, 1 Iunie! Şi-au adus cu ei jucăriile primite
cu patru ani în urmă. Nerăbdători, începuseră jocul încă
din recreaţia de dinaintea orei mult aşteptate…
Trecând pe lângă clasa lor, o profesoară de matematică i-
a văzut. Nici n-a mai apucat să le facă vreo observaţie. A
alergat către cancelarie şi, intrând pe uşă ca o furtună, a
strigat către diriginta „împricinaţilor44: „Dragă, elevii tăi au
înnebunit! Se joacă precum nişte copii: cu păpuşi, cu
maşinuţe, cu… Du-te, dragă, şi potoleşte-i! Se poate? Elevi
în clasa a XII-a? Ditamai vlăjganii., cu maşinuţele pe jos?!
… Ne fac şcoala de râs, dragă! Noi suntem liceu serios, nu?!
…”
Profesoara de engleză a zâmbit către înfuriata ei colegă, a
luat catalogul celor de la a XII-a şi-a pornit nerăbdătoare
spre clasă: să se joace şi ea! Măcar o oră!…
Zâmbesc şi eu privind-o cum, de data aceasta „învaţă”

păpuşile „să spună poezii”!…
246
George Şovu
Întâmplarea pe care v-o povestesc acum s-a petrecut

întocmai… Mi-a relatat-o chiar unul dintre eroi… Să-mi
spuneţi, la sfârşit, care dintre personaje mi-ar fi putut-o
înfăţişa…
Dan, Alexandru şi Mihaela sunt cu ochii pe mine.
Ruxandra „se plimbă” cu Bella de mână. Ţine, neapărat, s-
o înveţe „să meargă”. De-aceea ea nu ne bagă în seamă…
Aşadar, să-ncepem!
— Unchiule Geo!
— Poftim, Dănuţ!
— Dumneata şi când… Dar, lasă, îţi spun la sfârşit!
— Care va să zică, îmi pui şi tu „o problemă”…
— Într-un fel!… Acum te-ascultăm, însă…
Plângea lângă una dintre ferestrele culoarului lung şi

proaspăt curăţit de femeia care trecuse cu cârpa umedă
peste sutele şi sutele de urme ale încălţărilor din picioarele
mititele, ce tropotiseră vesele, de la un capăt la altul, în
minutele recreaţiei terminate de curând. N-a vrut să
răspundă la nicio întrebare a femeii şi nici nu s-a învoit să
plece de lângă fereastră. Astfel că fusese lăsat în pace… să
plângă mai departe. Cu bărbia sprijinită de pervaz (abia
ajungea până la el), privea în curtea şcolii, strecurându-şi
razele ochilor săi negri şi strălucitori printre mărgăritarele
fierbinţi ce se năşteau dintr-un izvor parcă fără sfârşit,
247
Ochii timpului
tremurau, sfioase, câteva clipe pe streaşina genelor bogate

şi lungi şi se rostogoleau apoi peste obrajii aprinşi.
Văzându-l, bărbatul înalt, puţin adus de spate, cu părul
bogat şi aproape în întregime alb, s-a apropiat de el şi,
punându-i mâna pe cap, l-a întrebat cu blândeţe: „Ce e cu
tine aici? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?”
Băieţelul s-a întors şi-a început. Să-l măsoare de jos în
sus. Şi-a dus o mânuţă la ochi, s-a frecat bine, bine şi
iarăşi s-a uitat la bărbatul înalt, cu părul bogat, în
întregime alb.
„Eşti elev la şcoala noastră?”
Copilul a aprobat cu un gest al capului…
„Şi, de ce nu eşti în clasă? Ce-ai păţit? Te-a bătut
cineva?”
Un nou gest al capului, care s-a mişcat acum de la
stânga la dreapta, voia să indice, probabil, faptul că
micuţul şcolar nu fusese „bătut” de nimeni.
„Atunci de ce eşti necăjit?”
Ochii negri şi strălucitori au scos la iveală, ca la
comandă, un nou şirag de perle fierbinţi.
„Te rog să nu mai plângi, altfel te las şi plec. Nu vrei să
vorbim ca între doi bărbaţi?”
Copilul îşi şterge din nou ochii, încercând să se
liniştească.
„Bravo! Aşa! Ei, acum să-mi spui cum te cheamă şi în ce
clasă eşti”…
„Ionuţ!” răspunse băieţelul, bătând de două ori din
aripile pleoapelor, prelungite cu gene bogate, mari şi
întoarse.
„Ionuţ şi mai cum?”
248
George Şovu
„Ionuţ Popa!”
„Îmi pare bine, Ionuţ Popa! zise bătrânul, întinzându-i
mâna. Numele meu este Dan Mărgărit. Şi, acum, fiindcă
am făcut cunoştinţă, te rog să-mi spui în ce clasă eşti şi ce
ţi s-a întâmplat, de erai aşa de supărat. Acum ţi-a trecut
supărarea, da?”
Băiatul negă printr-un semn al capului.
„Bine, chiar dacă nu ţi-a trecut supărarea, vreau să ştiu,
totuşi, în ce clasă eşti, să aflu de ce eşti necăjit, ca să te
ajut cumva. Vrei să te ajut?”
De data aceasta mişcarea capului se face în sens de
aprobare.
„Mă bucur că eşti de acord să te ajut. Răspunde-mi
acum şi tu la întrebări!”…
„Nene, dar matale cine sunteţi?” întrebă copilul înainte
de a răspunde…
Bărbatul înalt zâmbi — aşa cum văd că zâmbiţi şi voi —,
se aplecă şi, luându-l de sub braţe pe băieţel, îl aşeză cu
fundul pe pervazul ferestrei:
„Eu sunt directorul şcolii, Ionuţ. Adică eu mă îngrijesc
de voi, de copii, de tovarăşele care vă învaţă pe voi carte…
Eu sunt «nenea directorul» ’1, mai adăugă el cu acelaşi
zâmbet bun pe faţă.
„Nene directore, vreau acasă!” spuse băiatul, hotărându-
se să-şi dezvăluie „necazul”.
„De ce, Ionuţ? întrebă directorul mirat. Nu-ţi place la
şcoală?”
„Nu!” afirmă copilul cu toată hotărârea.
„Şi de aceea plângeai?”
’ „Da!”
249
Ochii timpului
„De ce nu-ţi place?”

„Nu-mi place!” veni răspunsul o dată cu o nouă
întunecare a feţei mici şi congestionate din cauza plânsului.
„Bine, am înţeles!” spuse directorul, luând copilul de pe
fereastră, şi aşezându-l jos, în picioare. Prinzându-l apoi de
mână, porniră amândoi de-a lungul culoarului. Ajungând
în dreptul unei uşi, pe care scria: Laborator de Ştiinţele
Naturii, scoase din buzunar o mână de chei înşirate pe un
inel de metal, alese una şi descuie. Pătrunse cu copilul
înăuntru. Dând cu ochii de un vultur impresionant, cu
aripile mari, întinse în lături şi cu ciocul puternic, proiectat
în faţă, băieţelul tresări şi se strânse lângă director.
„Nu te speria, Ionuţ, spuse bărbatul, vulturul nu-ţi face
niciun rău. E împăiat!”
În timpul acesta, opriţi amândoi lângă uşă, îl priveau.
Copilul nu-şi lua ochii de la pasăre.
„Vezi? Nu face nicio mişcare, nu te teme!”
„Uite, lângă el, şi un porc!” spuse băiatul.
„Da, e un porc mistreţ, un porc care trăieşte în pădure.
Dar şi el este tot mort şi împăiat!”
„Şi o căprioară! adăugă copilul, desprinzându-se de
mâna directorului şi înaintând sigur în încăpere. Vai, uite
ce de păsărele!” se mira el, alergând prin faţa dulapurilor,
după geamul cărora se aflau, într-adevăr, zeci de păsări
împăiate.
„Îţi place, Ionuţ!” îl întrebă directorul.
„Da!” fu răspunsul sincer al copilului.
„Mă bucur!… Vino acum să-ţi mai arăt ceva!”…
Directorul dădu de-o parte o draperie şi îl invită pe
băieţel într-o încăpere mai mică, în care se află, în afara
250
George Şovu
unor vitrine şi dulapuri, şi un acvariu.

„Peştişori, peştişori! strigă copilul, alergând spre acvariu
şi oprindu-se lângă el. Ce de peştişori! se miră el, ai cui
sunt peştişorii?” întrebă Ionuţ, căutând ochii bărbatului
înalt şi cu părul alb.
„Ai mei!”
„Şi ce faceţi matale cu ei?”
„îi dăruiesc copiilor din clasa întâi care iau numai note
de zece şi care sunt foarte cuminţi!”
„Şi eu o să iau note numai de zece şi o să fiu foarte
cuminte, nene directore!”
„Dar ce, tu eşti în clasa întâi?”
„Sigur că da, nu ţi-am spus?”
„Nu mi-ai spus!”
„Da, sunt în clasa întâi şi o să iau numai note de zece!”
mâi spuse copilul, în timp ce mângâia sticla dincolo de care
înotau, nepăsători, zecile de peştişori <; are de care mai
frumos colorat.
„Bine! Îmi pare bine. Ionuţ! Acum hai să mergem în altă
parte…”
Urcând un etaj, directorul descuie o altă uşă, pe care o
plăcuţă albastră, cu litere galbene, anunţa că acolo se află:
Camera pionierilor!
Intrând, copilul scoase un strigăt de mirare şi se repezi
spre o tobă aşezată sub un raft în care străluceau mai
multe trompete. Prinse în mâna dreaptă, unul dintre „beţe”
şi începu să lovească.
„Ionuţ! strigă directorul la el. Te rog să încetezi imediat!
Ţi-am dat eu voie să baţi în tobă?”
Băiatul întoarse ochii miraţi spre cel care îl apostrofase.
251
Ochii timpului
Înţelegând că greşise, i se adresă cu un glas ce ar fi

înmuiat orice inimă: „îmi daţi voie?”
„Nu!” veni, prompt, răspunsul.
„De ce?”
„Fiindcă ceilalţi copii sunt la lecţii, iar tu i-ai deranja cu
zgomotul pe care îl face toba”.
„Acestea ce sunt?” întrebă copilul, ară tind şirul
instrumentelor galbene şi strălucitoare.
„Trompete! Cântă cu ele pionierii!”
„Vreau să cânt şi eu!”
„Nu se poate! Şi, fără să mai aştepte întrebarea «de ce»,
care ar fi fost neapărat pusă, motivă, mai departe: fiindcă
nu ştii să cânţi!”
„Dar vreau să cânt!” se rugă copilul.
„Dacă ai să fii cuminte şi ai să înveţi bine, am să-l rog pe
tovarăşul care i-a învăţat pe ceilalţi copii să-ţi arate şi ţie
cum se cântă şi să te primească în echipa de trompetişti ai
şcolii. Vrei?”.
„Vreau! Vreau! spuse băieţelul, sărind într-un picior. Vai,
ce de insigne frumoase!” mai adăugă el când ajunse în faţa
unei vitrine în care se afla, pe o catifea roşie, prinse mai
multe zeci de insigne de diverse forme şi culori. (Era o
pasiune a comandantului unităţii de pionieri din şcoală să
colecţioneze insigne ale diferitelor organizaţii de copii din
lume, insigne şi steguleţe, colecţie de care era de altfel
foarte mândru.)
„Când ai să fii pionier, spuse directorul, ai să primeşti şi
tu o insignă şi o cravată roşie cu tricolor!”
„Vreau să fiu pionier, nene directore!” zise copilul, privind
spre bărbatul înalt.
252
George Şovu
„O să fii! îi răspunse acesta. Trebuie să mai treacă ceva

timp până atunci. Acum de-abia ai venit la şcoală. Şi, mi-ai
spus că nici nu-ţi place aici, că vrei să mergi acasă…”
Băieţelul şi-a plecat privirile, prinzând, în acelaşi timp,
cu mâna lui mică palma directorului şi strângându-se,
totodată, lângă el. Mâna cealaltă a bărbatului a început să-
l mângâie pe cap…
„Pas, pas! strigă copilul către director care alerga singur

acum cu mingea către poarta improvizată în sala de sport.
Pas, n-auzi!” ţipa, mai departe, alergând şi el pe extrema
cealaltă a sălii. În sfârşit, primeşte mingea, o stopează, şi-o
potriveşte pentru piciorul drept şi-apoi trage cu putere.
„Gol, gol!” strigă băieţelul bucurându-se din toată fiinţa lui,
în timp ce alerga spre director să-l îmbrăţişeze. Ajungând
lângă acesta, întinde mâinile şi-l prinde pe după picioare.
Îndepărtându-se, după câteva secunde, se uită spre ochii
lui şi-i spuse: „Ai văzut ce gol am băgat? A fost imparabil!”
„Bravo, Ionuţ! Golul a fost, într-adevăr, nemaipomenit!
Eşti un fotbalist grozav!”
„Aşa-i, nene directore?! Ia staţi matale puţin în poartă să
mai trag eu o minge, să vedem, o apăraţi?”
„Bine, stau! Dar nu cred că o să mai bagi gol!”
„Şi dacă bag ce-mi daţi?”
„Tu ce-ai vrea?”
„O ciocolată!”
„Bine, dacă bagi gol, ai de la mine o ciocolată!” Băiatul ia
mingea, p aşază la unsprezece metri de „poartă” (adică la
distanţa măsurată cu cei unsprezece paşi ai lui) şi se
pregăteşte să tragă. Tocmai atunci, pe uşa sălii de sport,
253
Ochii timpului
pătrunde secretara şcolii, care spune, cu mare mirare:

„Tovarăşe director, aici sunteţi? V-am căutat prin toată
şcoala. Veniţi repede că vă cheamă cineva la telefon.”
„Să revină!” răspunde directorul, în timp ce executa
mişcările obişnuite ale unui portar care se pregăteşte să
prindă o minge extrem de dificilă.
Stupefiată de răspuns, dar mai ales de imaginea
directorului, secretara adaugă:
„Dar este Inspectoratul şcolar!”
„Să revină, n-ai auzit? Acum sunt ocupat. Joc fotbal!”
Ieşind, total nedumerită, secretara exclamă: „Doamne
fereşte! Aşa ceva…” Exprimarea gândului se opreşte aici, de
teama de a nu fi auzită, dar semnul de întrebare de pe faţă
nu i se şterge decât când ajunge în birou şi când trebuie să
răspundă la telefon că „tovarăşul director se află la o
asistenţă şi vă roagă să-mi transmiteţi mie comunicarea, în
cazul că este urgentă. Când iese de la oră, vă dăm noi un
telefon!”…
„Nene directore, eşti gata?” întreabă Ionuţ, în timp ce-şi
ia avânt pentru a trage cu piciorul în minge.
„Gata!” se aude răspunsul „portarului”.
Băiatul şutează cu toată puterea. Mingea porneşte în
mare viteză, directorul face un gest, din care se înţelege că
ar fi vrut să se arunce după ea s-o prindă, dar, între timp,
se răzgândeşte, întinde doar un picior, sperând ca astfel să
salveze situaţia, însă mingea trece „vijelios*’, la câţiva
centimetri de pantoful improvizatului portar.
„Goool! Goool! strigă băiatul, sărind de bucurie. Am
câştigat, am câştigat ciocolata!”…
Directorul râde sincer, din toată inima, râde până ce-i
254
George Şovu
vin lacrimi în ochi, rămânând, bineînţeles, dator cu o

ciocolată. Cuvântul e cuvânt!…
După „fotbal”, au vizitat, pe rând, câteva săli de clasă.
Ionuţ abia atunci şi-a dat seama că mai mulţi copii din
blocul lui, băieţi şi fetiţe, învaţă la această şcoală. S-a
bucurat văzându-i şi s-a simţit tare mândru pentru că el
era de mână cu „nenea directorul”, în faţa căruia toţi copiii
şi toate „tovarăşele „ se ridicau din bănci şi de pe scaunele
de la catedră şi spuneau în cor: „Bună-ziua!”
Cel mai mult şi mai mult, băiatului i-a plăcut, până la
urmă, în sala în care un loc gol, într-o bancă, îl aştepta. Şi
„tovarăşa” lui, îngrijorată de dispariţia copilului, era „cea
mai frumoasă” din toate pe care Ionuţ le văzuse în şcoală…
„Deci însemnează că acum vrei să rămâi la şcoală,
Ionuţ!” spuse directorul.
„Da!” răspunde copilul cu faţa toată numai zâmbet, în
timp ce se aşază la locul lui, în bancă.
„Bine, mă bucur! Şi să ştii că noi rămânem prieteni. Ori
de câte ori vrei să-mi spui ceva, poţi să treci pe la mine!”
„Dar unde staţi matale”? întreabă copilul.
Mai mulţi colegi de-ai lui, care au sesizat greşeala din
formularea întrebării, râd de-a binelea. Alţii zâmbesc
numai. Zâmbeşte şi învăţătoarea. Directorul, pentru care o
asemenea formulare nu mai era o noutate şi care nu
socotise că atunci, adică în asemenea împrejurări, ar fi fost
potrivit s-o corecteze, răspunde ca şi când nimic deosebit
nu s-ar fi petrecut:
„O să-ţi arate tovarăşa învăţătoare! Şi-acum, Ia revedere,
Ionuţ! La revedere, copii!” adăugă directorul părăsind sala
de clasă.
255
Ochii timpului
După vreo săptămână, în biroul secretariatului întră un

băieţaş care, după ce spune politicos „Bună-ziua”, întreabă
cu toată seriozitatea: „Nenea directorul este acasă?”
Auzind întrebarea, secretara râde cu poftă. Şi, înainte de
a apuca să spună ceva, uşa, care permitea intrarea în
biroul directorului se deschide, în cadrul acesteia apărând
bărbatul înalt, puţin adus de spate, cu părul aproape în
întregime alb.
„A, Ionuţ! spuse directorul, bucurându-se sincer. Ce faci
aici?”
„Am venit…”
„Ai treabă cu mine, de ce-ai venit? Ori ţi s-a întâmplat
iarăşi ceva?”
„Eu am venit…”
„Poftim, poftim în birou, Ionuţ! spuse bărbatul înalt,
luându-l de mână şi poftindu-l în camera din care tocmai
voia să iasă. Ia spune-mi ce mai faci?”
„Bine!”
„Ei, acum îţi place la şcoală?”
„Da!”
„Şi pe la mine de ce ai venit?”
„Fiindcă mi-era dor de dumneavoastră!” mărturiseşte
sincer băiatul.
Vorbele copilului l-au emoţionat pe director, care caută,
cu mâinile aproape tremurând, într-un sertar, de unde
scoate două ciocolate. I le întinde, spunând:
„Ţi-aminteşti? Eram dator!”
„Numai cu una!”
„Cealaltă este aşa pentru că suntem prieteni şi pentru
că… «mi-era dor de dumneavoastră»!”…
256
George Şovu
„Vă mulţumesc!”
„Şi eu îţi mulţumesc, Ionuţ, pentru că m-ai vizitat, mai
spuse directorul, mângâindu-l pe băieţel. Te mai aştept pe
la mine!”
„Am să mai vin, nene directore, am să mai vin!” îl
asigură băiatul, în timp ce iese, încântat, pe uşă,
desfăcând, cu nerăbdare, una dintre ciocolate şi
umplându-şi gura cu o bucată mare. „Am să mai vin… să
mai jucăm fotbal!” mai adăugă el, îndepărtându-se şi
făcând semn de bun rămas bărbatului înalt, care-l petrecea
din uşă cu ochii încălziţi de o sinceră şi adâncă emoţie…
Ei, care este răspunsul la întrebare!
— Bineînţeles că directorul ţi-a povestit, că doar nu
prichindelul de Ionuţ! se aude glasul lui Alex.
— Nu e adevărat! intervine Dan…
— Ce vorbeşti, mă, cum „nu e adevărat”? sare
Alexandru.
— Da, nu e adevărat, nu i-a povestit directorul!
— Dar cine? Sunt foarte curios să aflu! adăugă Alex, cu
ironie…
— Nimeni! răspunde Dănuţ, privindu-mă insistent.
— Aşa-i, unchiule Geo?… Directorul de-acolo eşti tot
matale, numai că, în realitate, nu eşti atât de înalt, „aplecat
de spate şi cu părul aproape în întregime alb”… Recunoşti?
— Dacă răspunzi şi tu la o întrebare: după ce anume ţi-
ai dat seama?
— După mai multe! Acum te-am învăţat!… Dan Mărgrăit
— aşa parcă l-ai botezat — vorbeşte şi se poartă ca
dumneata. Şi-apoi — mai e şi ciocolata!
— Ce e cu ciocolata?
257
Ochii timpului
— Dumneata nu mi-ai adus niciodată o singură

ciocolată… Ţi-aminteşti? Mă lăsai să caut prin toate
buzunarele… Şi eu mai găseam încă una şi încă una!…
— „Eşti mare”, Dănuţ! exclam, realmente entuziasmat.
Vino…
— Mai ai vreo ciocolată prin buzunare?!…
— Cine ştie?!
— Nu mai ai!
— Pe ce te bazezi?
— Nu te lasă pe matale inima să…
— Şi cu „problema”, cum rămâne?
— Păi, asta era… că şi atunci când povesteşti despre
alţii…
— Unchiule Geo, mă întreabă Mihaela, dumitale, în afară

de floarea de liliac alb, ce alte flori îţi mai plac?
— Garoafele!
— Ce-ai fi spus, ce-ai fi făcut, dacă, atunci când erai
director de liceu, elevii şcolii ţi-ar fi dăruit… o mie de
garoafe?
— O mie de garoafe?!…
— Exact! Cum ai auzit!…
— Mi-aş fi cumpărat alte. -., haine, ca să încap în de, de
fericit!…
— Poţi să râzi, dar să ştii că noi, elevii şcolii — vreau să
zic, i-am dăruit directorului nostru… o mie de garoafe, într-
258
George Şovu
o zi, când el a împlinit patruzeci şi cinci de ani! Ei, ce spui?

— Foarte frumos din partea voastră! E un gest
nemaipomenit!…
— Directorul este şi profesorul meu de matematică, un

profesor foarte bun, exigent şi drept… Nu l-am sărbătorit
niciodată până acum, fiindcă nici n-am ştiut care este ziua
lui de naştere… Până în primăvara aceasta, pe la mijlocul
lunii mai…
Mă chemase la dânsul — ştii că eu sunt comandanta de
pionieri pe şcoală. Trebuia discutăm ceva, în legătură cu
problemele organizaţiei…
În timpul discuţiei, la un moment dat, a ieşit, pentru
câteva minute, din birou. Îl solicitase cineva, un părinte, mi
se pare… Aşteptându-l, mi-am aruncat ochii pe masa de
lucru a dumnealui. Am zărit un memoriu de activitate şi
am citit, fără să vreau, primele rânduri… Aşa am
descoperit că a doua zi, 16 meii, împlinea patruzeci şi cinci
de ani..
După ce-am terminat discuţia, m-am întors în clasă…

Eram emoţionată… Mă gândeam că ar trebui să facem ceva
să-i mulţumim pentru toată strădania dânsului, să-i oferim
ceva, aşa, ca să-şi amintească de noi.
Colegul meu de bancă, Adrian — un băiat inteligent,
talentat (scrie poezii) — m-a observat, bineînţeles… I-am
spus despre ce era vorba, de ce mă frământam. Şi i-am
cerut părerea.
„Păi, e simplu! mi-a răspuns el. Îi oferim… o garoafă!”
Am crezut că-şi bate joc de mine… în primele clipe chiar
259
Ochii timpului
m-am supărat. „închipuieşte-ţi — i-am spus — ce-ar fi să

apărem în faţa sărbătoritului şi să începem: „Tovarăşe
director, vă rugăm să ne permiteţi ca astăzi, de ziua
dumneavoastră de naştere, când împliniţi rotunda cifră
de…”
„Nu e chiar atât de rotundă!” a remarcat el, maliţios…
... „Când împliniţi nu atât de rotunda cifră de patruzeci şi
cinci de ani, să vă oferim… o garoafă… şi-atât!”
„Şi nu este de ajuns, Mihaela?” a întrebat el.
„Măi, Adriane! m-am repezit eu, vrând să-l pun la
punct…
„Şi nu este de ajuns, stimată colegă, m-a întrebat, dacă
fiecare elev al acestei şcoli ar oferi directorului nostru, al
tuturora, câte o garoafă? Adică, în total, o mie de garoafe?!
… Parcă în jur de o mie de elevi are şcoala, nu?”… în clipa
aceea, parcă o lumină mi-a pătruns în suflet.
„Extraordinar! am exclamat. Excelentă idee, Adriane!
Bravo! Eşti grozav! Bravo!… Tiii!… Fiecare copil — o
garoafă; fiecare copil cu câte o garoafă… Îţi dai seama ce-o
să fie?!” îl întrebam, din ce în ce mai entuziasmată.
A doua zi, imediat după ce a sunat pentru recreaţia

mare, noi, cei de la a VII-a. A, am părăsit sala de clasă,
îndreptându-ne spre biroul directorului…
Am intrat numai eu şi am întrebat-o pe secretară dacă
profesorul nostru se află înăuntru. Era! Şi încă singur
După câteva secunde, noi, cei treizeci şi nouă de băieţi şi
de fete, de la a Vil-a A, am început să cântăm, plini de
emoţie, în faţa uşii sărbătoritului: „Mulţi ani, trăiască!” A
deschis aproape speriat. Ne aşezaserăm, între timp, într-un
260
George Şovu
semicerc. L-am primit la mijloc, întinzând, fiecare, către

dânsul, dar în acelaşi timp, câte o garoafă albă I întâi s-a
făcut palid şi-au început să-i tremure buzele. Dar, apoi, în
câteva secunde, chipul pe care-l priveam şi care ne era atât
de cunoscut (ne păstorea, ca profesor, încă din clasa a V-a)
şi-a recăpătat culorile obişnuite, ochii şi-au intensificat
strălucirea, însă, până să apuce să scoată vreo vorbă, eu,
care mă plasasem la mijlocul semicercului, am făcut un
pas înainte, rostind câteva vorbe de suflet pentru cinstirea
dascălului şi a omului îndrăgit de o şcoală întreagă.
Adunând florile din mâinile noastre, directorul n-a putut
spune decât: „Vă mulţumesc, copiii!”
Priveliştea era cu adevărat răscolitoare. Întregul culoar
de la parter se afla „tapetat”, de la un capăt, la altul, pe o
parte şi pe cealaltă, cu trupuri de copii, începând de la
micuţii din clasa întâi, până la colegii noştri, din clasele a
VIII-a. Din loc în loc, în faţa copiilor, puteau fi observaţi
învăţătorii şi profesorii diriginţi ai claselor. La un semn al
comandantului instructor de pionieri pe şcoală, toţi elevii
au ridicat deasupra capetelor florile pe care le aveau În
mâini, intonând aceeaşi vibrantă urare: „La mulţi ani!”
O imensă grădină de flori, de ochi şi de chipuri!
Splendidă imagine! Merită să te sfărâmi o viaţă întreagă
pentru a putea trăi o asemenea clipă! Acestea cred că erau
şi gândurile dascălului nostru, care începuse să treacă
printre rânduri şi să culeagă stropii aceia de frumuseţe şi
de suflet ce se revărsau peste fiinţa lui copleşită de emoţie.
Şcoala întreagă a rămas luminată, zile în şir, de „florile
directorului”, care s-au păstrat nu numai în biroul lui, al
secretarelor, în cancelarie, ci şi în fiecare sală de clasă şi
261
Ochii timpului
laborator.
Colectivele de elevi s-au întrecut între ele spre a ţine cât
mai mult „în viaţă „ buchetele de garoafe ce le zâmbeau de
pe catedrele sălilor în care învăţau. Zilnic, ei le
împrospătau apa din vaze şi tăietura prin care îşi sorbeau
hrana, le adăugau diverse „întăritoare” spre a le prelungi
rezistenţa.
O mie de garoafe — o mie de inimi, înfiorându-şi simţirea

pentru fiinţa unui dascăl, a unui Om!
Dan se luptă cu Alexandru. Îl învaţă şi pe el judo.

Grădina — „terenul” lor de desfăşurare — răsună de
exclamaţiile specifice jocului.
Mihaela s-a retras însă în pridvorul casei şi cântă la
chitară. Este una din pasiunile ei…
O ascult!… Melodia mi se pare cunoscută…
— Mihaela, de unde ştii cântecul acesta?
— L-am învăţat astă-vară, în tabără, la Predeal. Îl cânta
un băiat mai mare. Cătălin se numea!… Un băiat frumos şi
interesant! Avea însă ceva… n-aş putea să-ţi spun ce
anume… Poate că era prea serios pentru vârsta lui, chiar
trist…
— Cătălin ai zis?
— Da, Cătălin!
— Ştii şi cuvintele? Versurile cântecului — vreau să zic
262
George Şovu
— le ştii?
— Sigur că da: „Oameni ai lumii, fiţi înţelepţi, / Voi,
oameni mari…”
— Mulţumesc, mulţumesc, Mihaela!
— Dar, ce s-a-ntâmplat?
— Cred că-l cunosc pe băiat! Adică — l-am cunoscut!
Sunt sigur că el este… L-am cunoscut într-o împrejurare
mai deosebită…
…Trecuse de miezul nopţii. Ningea cumplit! încă mai

ningea… Maşina s-a oprit în faţa hotelului cel mare şi nou
din centrul oraşului. Nu ne venea să credem că
ajunseserăm teferi, după douăsprezece ore de mers, printr-
un viscol cum rar îmi fusese dat să mai văd.
La restaurantul de la parterul hotelului nu ne mai
aştepta nimeni! De altfel, nici unuia nu-i ardea de mâncare.
Aşadar, ne-am luat în primire camerele şi, copleşiţi de
oboseala acumulată şi de efectele spaimelor prin care
trecuserăm, ne-am grăbit către paturile ce ne aşteptau.
Când ne-am trezit, a doua zi, obrazul alb al oraşului se
răsfăţa sub mângâierile razelor strălucitoare, dar îngheţate
şi ele parcă, ale soarelui ce se înălţa triumfător pe bolta
albastră.
În sala unui mare complex sportiv din oraş, am cunoscut
concurenţii — echipe de pionieri şi de şoimi ai patriei,
reprezentând două judeţe ale ţării: unul din centrul
Transilvaniei, celălalt, de-aici, din apropiere de apa Jiului.
Cu toţii erau pătrunşi de o idee foarte importantă: fiecare
echipă reprezenta un întreg judeţ, de comportarea fiecărui
copil depindeau succesul sau, dimpotrivă, insuccesul unei
263
Ochii timpului
colectivităţi cu al cărei prestigiu nimeni nu avea voie să se

joace.
Astfel că, atunci când concursul a început şi, o dată cu
el, înregistrarea pe peliculă, în vederea retransmiterii
pentru marele public, prin televiziune, copiii, îmbrăcaţi şi
struniţi, în acelaşi timp, de dascălii lor, au intrat în scenă
curajoşi şi luminoşi, animaţi de dorinţa de a pune în
valoare acumulările dintr-o perioadă de intensă pregătire,
precum şi aptitudinile şi talentele lor ce urmau să se
concretizeze în diferite domenii: sport, artă plastică,
muzică, montaj literar-muzical etc.
Probele se succedau într-o mare tensiune. Spectatorii din
sală, susţinători ai celor două echipe, electrizau parcă
întreaga atmosferă cu strigătele de încurajare şi aplauzele
lor. Membrii juriului, din rândul cărora făceam parte, în-
cântaţi de performanţele copiilor, acordau, în unanimitate,
punctaj maxim fiecărei probe consumate. În aceste condiţii,
echipele se aflau la egalitate în faţa ultimelor două
secvenţe: probele sportive şi spectacolele grupurilor de
pionieri.
Copţii din judeţul transilvănean sunt primii care
continuă întrecerea. Evoluţia lor este fără reproş şi ei
primesc şi la sport întregul punctaj. La aceste probe, oltenii
nu au niciun fel de emoţie. Fiecare membru al grupului de
sportivi este foarte bine pregătit, iar Cătălin, băiatul acela
înalt, suplu, cu părul blond şi ochi albaştri este un
adevărat talent. La repetiţii el cucerise întreaga sală.
După evoluţia — corectă — a coechipierilor săi, a intrat
în „scenă” Cătălin, Sala, toată, în picioare, cu excepţia
membrilor juriului, îi urmăreşte mişcările executate cu cea
264
George Şovu
mai mare precizie şi cu eleganţă. După fiecare secvenţă a

probei, se aud ropote de aplauze ce izbucnesc din partea
ambelor tabere de susţinători. Cătălin înaintează cu
zâmbetul pe buze spre un final ce nu putea să fie decât
încununat de o mare victorie. Aşa credeau toţi cei ce-l
urmăreau „aşa simţea şi băiatul, când, o mică alunecare îl
dezechilibrează parţial, mişcarea următoare nu mai
îndeplineşte corectitudinea necesară şi, în ciuda timpului
obţinut, apreciat ca un adevărat record, băiatul a trebuit să
fie penalizat cu două puncte, potrivit regulamentului de
concurs. Un oftat de dezamăgire generală (ca expresie a
sincerităţii şi spiritului de dreptate ce caracterizează pe toţi
copiii) a urmat anunţării rezultatului
Cătălin este năucit, nu-i vine să creadă. Când s-a
convins că, totuşi, acesta este adevărul, că echipa lui,
datorită greşelii pe care el, „cel mai bun”, o făcuse, a
pierdut două puncte, a simţit o sfârşeală în stomac, ochii i
s-au împăienjenit, parcă nu mai vedea, totul a început să
se învârtească în jurul lui, el însuşi se învârtea cu sala o
dată, repede, tot mai repede…
S-a trezit, după câteva minute, întins pe o canapea,
înconjurat de profesori şi de colegii lui. Obrajii îi sunt
umezi de lacrimile ce i se strecuraseră de sub pleoape.
Cătălin deschide ochii şi, după câteva clipe, îşi aduce
aminte de ceea ce se întâmplase. Chipul i se întunecă, iar
buzele, care ar dori să rostească ceva, nu izbutesc să
scoată decât un murmur din care nu se distinge nimic. Toţi
cei din jur încearcă să-l liniştească şi să-l încurajeze.
În sală se aud noi ropote de aplauze. Echipa adversă
obţinuse punctajul maxim şi la ultima probă — spectacolul
265
Ochii timpului
grupului de pionieri. Deci, totul era pierdut! „Chiar dacă şi

noi vom obţine la fel, va fi zadarnic”, spune cineva dintre
copii. „Şi cum să ne desfăşurăm spectacolul fără Cătălin?
adaugă altcineva. El era sufletul întregii formaţii, recita,
cânta…”
„Dar cine spune că trebuie să intraţi în scenă fără
Cătălin?! se aude glasul unui profesor. Ce zici, băiete?” se
adresează el celui ce se ridicase deja de pe canapea.
„Daţi-mi, vă rog, chitara!” se auzi vocea hotărâtă a
adolescentului…
Masa juriului se află în linia primului rând de scaune
din sală, în apropierea scenei. Privesc şi parcă nu pot să
cred că ceea ce văd poate fi adevărat. Copiii aceştia pe care-
i am sub ochi, unii dintre ei, recită în timp ce lacrimile le
curg pe obraji; cântă, şi vocile lor sunt cristaline, pure,
emoţionante, iar lacrimile se strecoară în voie, umezind
petalele de piersică învăpăiată ale obrajilor; dansează
— dans elegant, frumos — ori joacă în ritmul îndrăcit al
„Căluşarilor”, dăruind, în acelaşi timp, sălii zâmbete calde
şi sincere, peste care se rostogolesc, din când în când,
aceleaşi bobiţe de rouă fierbinte. În mijlocul scenei, un
copilaş de nici şase ani, în centrul echipei „Căluşarilor”,
uimeşte pe toţi spectatorii prin rapiditatea şi corectitudinea
cu care interpretează complicatele mişcări sau „figuri” ale
celebrului joc. Îi urmăresc faţa mică, îmbujorată de efort.
Poartă-pe ea expresia încordării, a hotărârii de a arăta tot
ce ştie să facă, de a demonstra. Jocul lui, ca şi al
tovarăşilor săi de echipă, dezlănţuie în sală o adevărată
furtună de aplauze.
Când larma se potoleşte, din mijlocul întregii formaţii,
266
George Şovu
unde recitase până atunci, în momentele cheie ale

spectacolului, versuri al căror duh înălţase sufletele tuturor
ascultătorilor, se desprinde băiatul cu părul blond şi ochii
albaştri, care înaintează în ritm de cântec născut pe
strunele chitarei ce-o poartă la piept. Cătălin priveşte peste
sală, dincolo de ziduri, departe; faţa lui albă, scăldată
parcă în raze de lună, este o oglindă a sufletului vorbelor ce
le rosteşte, urcând şi coborând pe treptele unor răscolitoare
acorduri. În cântecul său (şi muzica şi textul îi aparţin)
băiatul acesta. De nici paisprezece ani se adresează, într-
un mod simplu, dar nu mai puţin patetic, lumii întregi,
„oamenilor maturi” ai acestei lumi pe care-i roagă să nu
ucidă copiii! Un vers laitmotiv: „Oameni ai lumii, fiţi
înţelepţi!” cu varianta „Voi, oameni mari, fiţi înţelepţi!”
cumulează parcă întregul dramatism al melodiei, al vocii şi
al semnificaţiilor întregului cântec. Scena tace şi sala de
asemenea. Cătălin cântă singur, acompaniindu-se cu
ajutorul chitarei pe care-o strânge la piept, cântă pierdut,
trecând cu privirile peste sutele de capete, căutând
departe, dincolo de ziduri, spre lumea cea largă, în care
„tremură, încordat la cotele maxime, destinul planetei
Pământ!”…
La festivitatea de închidere a concursului, pe scena, care
acum îi cuprindea pe toţi copiii ce evoluaseră în cadrul
emisiunii, nu se aflau decât învingători! Doar pe tabela de
înregistrare a rezultatelor, unul dintre judeţe avea două
puncte în minus.
După schimbul de daruri dintre cele două echipe, Mirela,
fata care conducea grupul copiilor din judeţul transilvan,
şopti băiatului cu părul blond şi ochi albaştri: „Îţi
267
Ochii timpului
mulţumesc, Cătăline, pentru cântecul tău! Dincolo de

întrecere şi punctaj, el ne reprezintă pe toţi. Întorcându-
mă, cine ştie cât timp de-aici înainte, cu gândul şi cu
sufletul, la cele trăite în ziua aceasta, îmi voi aduce aminte,
sunt sigură, mai ales de un cântec… ca şi de acela ce l-a
adus pe lume…”.
— Şi, uite că nu numai Mirela îşi aduce aminte de

cântecul lui Cătălin, ci şi Mihaela…
— Şi, bineînţeles, unchiul Geo, care, în clipele
hotărâtoare ale impunerii cântecului, a fost de faţă!…
Concursul a luat sfârşit!… După ce mâna dreaptă îi

fusese ridicată de arbitru, în semn că el este învingătorul,
Dan, cu zâmbetul acela angelic pe chip — poate că s-ar
potrivi mai bine dacă aş spune pe suflet — se pleacă în faţa
publicului, care-l aplaudă frenetic…
— Nu te-a mai durut mâna? îl întreb când reuşesc să
ajung în preajma lui.
— Ba, da! îmi răspunde. Şi cred că aşa o să mă doară
toată viaţa! adaugă cu oarecare tristeţe în glas… Dar, de
data aceasta, sunt dublu câştigător, unchiule Geo…
— Cum adică?
— Păi, am învins nu numai mâna — cum sper s-o înving
şi de-aici înainte, mereu — ci şi pe Mihai! Şi pe el sper „să-l
mai bat!”… Ca şi pe alţii!…
268
George Şovu
Meditez, uitându-mă la acest copil, la versurile, cu

zguduitoare semnificaţie, ale lui Nicolae Labiş:
„Viaţa ni se cheamă-n încleştarea Supremei bătălii, pe
câmp deschis,
Şi-aşa ea ni-i revoltător de scurtă,
Ca s-o mai dăm pe lene şi plictis!…”
„Chiar aşa-i! îmi spun: drumul vieţii şi-o sută de ani
dacă ar măsura, rămâne, totuşi, revoltător de scurt, în
raport de câte are şi-şi propune omul să facă!…”
---- SFÂRŞIT ----
269
GEORGE ŞOVU
0
GEORGE ŞOVU
GEORGE ŞOVU
TANDREŢE
1
TANDREŢE
2
GEORGE ŞOVU
Cuprins
Capitolul I____________________________________4
Capitolul II__________________________________10
Capitolul III_________________________________35
Capitolul IV________________________________102
Capitolul V_________________________________179
Capitolul VI________________________________240
Capitolul VII_______________________________285
3
TANDREŢE
Soţiei mele
4
GEORGE ŞOVU
Capitolul I
1.
Coloanele verzi ale pomilor ornamentali din jurul acelui

amfiteatru de iarbă stropită cu flori ardeau în lumina
roşietică, dar blîndă a soarelui apărut din spatele unei
cetăţi de munţi. Banca, aşezată undeva la mijloc, în
marginea unei alei ce întrerupea, cu o singură silabă,
tensiunea de frumuseţe atotstăpînitoare aici, era
înconjurată de aureola unui loc potrivit pentru meditaţie,
ori pentru rugă, dintr-un templu.
Cu capul sprijinit pe pieptul lui Vlad, care-i ocrotea
umerii cu un gest tandru al braţului stîng, Andreea parcă
nici nu respira. Avea ochii închişi. De cîteva minute bune
înainta prin apele roz-portocalii de sub pleoape, alunecînd,
uşoară, printre gînduri...
...Deodată, o suflare neagră şi puternică o opreşte,

izbindu-i fruntea, ameţind-o. Braţele i se zbat în
neorânduială, corpul suplu a îmbrăcat, în cîteva secunde, o
cămaşă de oţel pe care cineva parcă o strînge tot mai mult
5
TANDREŢE
în juru-i, încercînd să-i sugrume răsuflarea şi aşa

obosită... Coboară în adînc, ca un scafandru fără nici o
legătură cu lumea de la suprafaţă şi fără nici o rezervă de
oxigen... pînă ce întîlneşte o mînă viguroasă ce-o cuprinde
pe după mijloc...
— Respiră!... Respiră!... În sfîrşit, respiră!... Îşi spuse
Vlad, simţind o bucurie fără margini... Doamne — continuă
gîndul lui — şi ce frumoasă e!... Ar fi fost mare păcat să se
înece!
Se aşeză în genunchi, în apropierea capului şi, cu un
gest de o infinită delicateţe, îi dădu părul ud de pe frunte-
ntr-o parte. Degetele lui s-au prelins apoi pe lîngă obrajii ca
de copil, rotunjiţi acum într-un miez de marmură peste
care-au trecut raze de lună.
Iată însă că pe gura aproape nefiresc de mică, dar cu
buze frumos conturate şi pline, a început să înflorească un
zîmbet, în timp ce evantaiele ochilor se retrag treptat,
descoperind două calde lumini de smarald.
— Cine eşti? se aud rostite cele trei silabe, ca un ecou al
sufletului.
— Mă cheamă Vlad! răspunde băiatul, zîmbind acelor
lumini.
— Vlad! repetă fata, într-o şoaptă ce reverberează însă pe
neaşteptate, cuprinzînd fiinţa celui strigat. Gestul de a-şi
sălta în acelaşi timp capul de pe nisipul ud îi face rău. Şi-l
sprijină la loc, închizînd ochii.
— Mă doare puţin capul! se aude iarăşi glasul fetei.
— Am eu un leac! răspunde Vlad; e ca un descîntec! Îl
ştiu de la mama!...
6
GEORGE ŞOVU
Şi, repede, se aşează pe nisip, îi ia cu grijă capul şl i-l

potriveşte pe braţul stîng, sprijinit de picior, iar cu mîna
dreaptă începe să-i maseze uşor fruntea, tîmplele, stăruind
cu degetele peste locurile delicate din jurul ochilor...
— Eu sînt Andreea!... Iţi mulţumesc! şopteşte, din nou,
fata şi, odată cu vorbele, două şiruri de lacrimi încep să se
rostogolească peste obraji...
Sosise la mare doar de trei zile. Dar, în fiecare dimineaţă,

cînd se scula şi ieşea pe balconul camerei, în întîmpinarea
soarelui ce se înălţa, mîndru, din undele verzi şi
tremurătoare ale mării, o vedea undeva, nu prea departe de
hotel, într-un loc retras, pe plaja pustie, cu picioarele
adunate în faţă şi cu mîinile prinse cerc în jurul lor, cu
capul uşor plecat pe spate, primind, inundată de cine ştie
ce gînduri, botezul luminii. Marea răsufla pînă în
apropierea ei, se întindea să-i mîngîie picioarele mici şi
delicate, şoptindu-i, desigur, cîte şi mai cîte...
Fata vorbea, bineînţeles, cu marea şi Vlad, de-acolo de
sus, de pe balconul unde-i plăcea să facă, în primele ore,
plajă, tolănit într-un şezlong, ar fi vrut să-i audă gîndurile,
să i le asculte...
„Cine-o fi?” s-a întrebat, din prima clipă în care-o
zărise...
După cîteva ore dispărea şi nu mai putea fi văzută
nicăieri. Parc-o înghiţea zarea cea albastră, fără de sfîrşit.
Pînă către seară, cînd apărea, din nou, în acelaşi loc — un
colţ de plajă, lîngă un perete de stînci, în urechile cărora
marea îşi revărsase tot zbuciumul din cîntecul ei de
7
TANDREŢE
veşnicie, ori peste obrazul cărora semănase generaţii de

mîngîieri.
Se dezbrăca de o rochiţă albă şi uşoară ca spuma de pe
frunţile valurilor murmurînde, rămînînd într-un costum
lucios şi moale, de culoarea luminilor de sub pleoape. Se
întindea apoi pe un cearşaf, cu faţa spre astrul ce-i trimitea
mîngîieri domoale, tot mai îndepărtate, din drumul lui spre
cealaltă zare. Pentru ca, după cîteva zeci de minute, să se
arunce în valuri şi să înoate, zburînd peste răsuflarea
acestora pînă la hotarul geamandurilor şi chiar dincolo de
el şi înapoi, către ţărmul la care lăsase un noian de
gînduri...
În după-amiaza aceea se apropiase de ea fără să-l simtă.
Îşi luase inima-n dinţi, ar fi vrut să-i vorbească. Dar tocmai
atunci ea s-a ridicat — nu-l văzuse — şi s-a îndreptat către
mare. Vlad s-a oprit, cu respiraţia întretăiată... Avea în faţă
o statuie vie, coborîtă de undeva de pe vreun soclu, dintre
multele pe care Marea îşi expunea minunile ei — o clipă
sau o veşnicie — pentru ochii celor sortiţi trecerii fără de
urme...
Era sculptată cu grijă şi fineţe, într-o armonie de linii şi
de forme desăvîrşită. Păşea alene, lăsînd pe nisipul ud
urmele unor paşi de copil.
Cufundîndu-se în valuri, fără sfială, a început să înoate
voiniceşte, înaintînd, înaintînd prin pînza aceea albastru-
verzuie, învărgată cu brîie albe, neliniştite, ademenitoare...
Vlad s-a apropiat de ţărm, şi-a dezbrăcat în grabă
costumul alb, uşor, aşezîndu-l în apropierea cearşafului
fetei şi s-a aruncat şi el în valuri. Trecea, în mare grabă,
cînd pe deasupra, cînd prin inima lor, urmărind cu atenţie
8
GEORGE ŞOVU
ceea ce mai rămăsese din năluca aceea care-l atrăgea cu o

forţă irezistibilă.
La un moment dat, i s-a părut că asistă la o încăierare;
locul se afla cu puţin dincolo de geamandură; apa se
înnegrise şi clocotea parcă; fata se zbătea, cu toate forţele
ei, într-un vîrtej ce ameninţa, clipă de clipă, s-o soarbă-n
adînc.
Vlad şi-a înteţit zvîcnirile braţelor şi-ale trupului,
cuprins de-o alarmă ce-i stăpînea acum întreaga fiinţă... O
mînă, ca un ultim strigăt şi încăierarea s-a liniştit!...
2.
...A aflat cine este şi de ce venise singură la mare. Era

profesoară de chimie, în al treilea an de învăţămînt, la un
renumit liceu bucureştean. În toamnă ar fi trebuit să se
căsătorească... El era medic, specializat în chirurgie, mai
mare cu vreo şapte ani. Îl cunoscuse în anii ei de studenţie.
Plecase însă într-o excursie în occident, cu vreo trei luni în
urmă, şi... uitase drumul de întoarcere... O chema şi pe ea,
prin scrisori repetate...
— Nu pot să-mi iert faptul că nu mi-am dat seama, din
acest punct de vedere, ce fel de om este! spuse Andreea cu
glas scăzut, îndurerat. De nimic altceva nu-mi pare rău.
9
TANDREŢE
— Poate că ar trebui să te bucuri! îndrăzni Vlad să

arunce la mijloc un gînd, care exprima, de fapt, starea, din
clipele acelea, a fiinţei lui.
Fata încetini pasul, întorcînd spre el luminile verzi, ca
speranţele mereu tinere şi proaspete, care-l învăluiră cu
raze calde, strecurate pe sub umbrele genelor lungi,
răsfrânte parcă într-un permanent zîmbet.
Vlad aproape că se fîstîci, vorbele lui — şoaptă a inimii —
îl surprinseseră chiar pe cel ce le rostise...
— Adică... mă gîndeam... reluă băiatul, bîlbîindu-se, că
dacă tot nu era ceea ce ţi-ai fi dorit... precum lasă să se
înţeleagă acest gest...
Trecuseră două zile de cînd se cunoşteau. Se plimbau pe
faleza, prin aceleaşi locuri, mai puţin aglomerate, din
partea dreaptă a hotelului în care descoperiseră că locuiau
amîndoi. Noaptea, caldă, plăcută, îi ocrotea, învăluindu-i
cu pînze moi urzite cu raze de lună. Marea îşi încreţea uşor
obrazul de argint neliniştit, oftînd trudită, cînd ajungea să
atingă ţărmul cu degetele ei tremurătoare...
Mîna Andreei, fină, cu degetele lungi, subţiri, desenate
cu aceeaşi măiestrie care guvernase parcă orînduirea
întregii ei fiinţe, se apropie uşor, dar decis de cea a lui Vlad.
Sufletul băiatului tresări.
— Dar tu? Tu cine eşti? întrebă Andreea.
— Ţi-am mai spus: mă numesc Vlad Cosmescu!
— Şi?!...
— Am douăzeci şi opt de ani, sînt judecător, în
Bucureşti, necăsătorit! răspunse Vlad, de parcă s-ar fi aflat
la o anchetă.
— Eşti judecător?! Se auzi glasul oarecum mirat al fetei.
10
GEORGE ŞOVU
— Da, judecător!
— Trebuie să fie foarte interesant! Ştii, dacă nu mă
făceam profesoară, judecător aş fi vrut să fiu.
— Munca este asemănătoare! răspunse Vlad oarecum
profesional. Moneda are însă, după cum se ştie, două feţe...
Tot astfel şi omul! Şi dacă voi, dascălii, aveţi parte — în
general vorbind — de cea normală, firească, Ia noi omul —
începînd de la cel de cîţiva ani, care abia-şi dibuie poteca,
pînă la cei ce abia-şi mai zăresc drumul — soseşte cu
celălalt chip, încordat în suferinţă, trecut prin zgura vieţii,
uneori plin de răni cu greu ori aproape nevindecabile...
Aşadar, iată că avem un teritoriu comun... de acţiune,
adăugă Vlad cu declarată emfază, un ideal ce nu poate fi
întrecut de nimic altceva: Omul!...
Rîseră amîndoi, ca să spulbere atmosfera ca de şedinţă a
celor cîteva clipe în care Vlad vorbise, aţintind-o de
aproape, cu ochi pătrunzători... Adevărul rostit însă plutea
egal în fiinţele lor şi el avea chip de ideal ce merită să fie
slujit cu viaţă, cu toată viaţa ta — a celui ce l-ai ales!...
S-au aşezat pe o bancă înj faţa mării. Braţul stîng al lui
Vlad i-a înconjurat tandru umerii.
— Mă doare puţin capul! spuse Andreea, în şoaptă,
sprijinindu-şi fruntea pe pieptul băiatului. Oare de ce?
— Poate din cauza zbuciumului de-acum două zile!
răspunse Vlad. Dar nu-i nimic: am eu un leac! E ca un
descîntec... Îl ştiu de la mama...
— Cum e mama ta?
— E o femeie simplă, dar... Ai s-o cunoşti!...
11
TANDREŢE
Capitolul II
1.
— Andreea, Andreea! striga un băieţel de vreo zece ani,

blond, cu ochi albaştri, cu un chip plăcut, care alerga pe*
aleea din mijlocul acelui amfiteatru de iarbă stropită cu
flori.
— Ce e, Bogdane? Ce s-a întîmplat? spuse femeia,
ridicîndu-şi capul de pe umărul soţului ei.
Soarele se înălţase preţ de cîteva suliţi deasupra
munţilor. Ocrotea, mai departe, cu blîndeţe, acel templu de
linişte şi de meditaţie...
— Vă cheamă mamaie la masă! spuse băieţelul, gîfîind. A
coborît cu Mădălina, sînt în restaurant! Haideţi odată! Nu
v-aţi mai săturat privind soarele? In fiecare dimineaţă vă
sculaţi cu noaptea-n cap şi veniţi aici, pe bancă, aşteptînd
să răsară... Eu nu m-aş scula...
— Ştiu, ştiu! spuse profesoara, ciufulindu-i părul aspru,
puţin ondulat şi des ca peria. Dar dacă, la ora asta, apa din
12
GEORGE ŞOVU
bazin ar fi caldă, te-ai lipsi şi de mîncare, aşa-i? numai ca

să faci cîteva „traversări” în plus.
— Bineînţeles! Dacă m-aţi lăsa voi — tu şi cu mamaie —
că Vlad e de partea mea, mai adăugă băieţelul, făcîndu-i cu
ochiul judecătorului, eu aş înota şi noaptea!
— Nu mă îndoiesc! răspunse Andreea, ridicîndu-se de pe
bancă şi prinzîndu-l de mînă pe Bogdan.
— Dar de unde-ai tras tu concluzia că eu sînt de partea
ta? întrebă Vlad, pornind agale în urma lor.
— Doar n-o să spui că noi, bărbaţii, nu sîntem uniţi!
răspunse Bogdan firesc, întorcînd capul şi zîmbindu-i.
Avem şi noi solidaritatea noastră.
— Aşa e, Bogdane, ai dreptate! Dar cu înotatul noaptea...
— Bravo! interveni Andreea rîzînd: „aveţi şi voi
solidaritatea voastră”. Frumoasă solidaritate!...
Băiatul o luă la fugă, forţînd-o şi pe Andreea să-l
urmeze. Dar, curînd, profesoara îşi domoli paşii, revenind
la ritmul de mai înainte...
2.
...Privind în urma lor, Vlad văzu crucea albă de

marmură, de pe care îi zîmbea un chip de femeie tînără...
13
TANDREŢE
Andreea, îmbrăcată în negru, înaintează cu Bogdan de

mînă, printre morminte. Se apropie de cavoul gălbui-
strălucitor din marginea unei alei. Îmbrăţişează crucea ca
pe-o fiinţă scumpă, sărutînd îndelung chipul acela de pe
piatră... Lacrimi fierbinţi îi ţîşnesc din ochi...
Vlad îi ascultă sufletul tînguindu-se: „Doamne, Doamne,
şi ce dragă îmi era! Cum a putut să moară?! Cum a
putut?... De ce?!...”
În seara aceea de martie, sosise tîrziu acasă. Avusese

mai multe procese şi toate grele. Era acum preşedinte de
tribunal, coordona munca mai multor judecători, avocaţi...
Rănile acelea de pe reversul medaliei sîngeraseră adînc în
ziua respectivă: un tînăr de 16 ani, într-o ceartă, scosese
briceagul şi înjunghiase pe acela ce-i dăduse viaţă; un altul
batjocorise o fetiţă, un copil, apoi o spînzurase...; cîţiva
adolescenţi se plimbaseră cu o maşină furată şi eşuaseră
într-un accident, rănind grav mai mulţi copii; unul dintre
aceştia, o fată de zece ani, copil al unui medic, îşi pierduse
un picior, care, în urma accidentului, îi fusese amputat...
Nu dăduse încă nici un verdict! Cum să procedeze? >e
întreba, frămîntîndu-se... Nenorocirile provocate de rătăciri
de-o clipă, cu siguranţă, de superficialitate, de impulsuri
nestrunite la timp... nu mai puteau fi cu nimic schimbate!
Şi-atunci?!...
Dar cu dreptatea cum rămîne? Dar cu legea?! Cu
exemplul..., care, eventual, ar putea să dea altora de gîndit,
ferindu-i de-o clipă oarbă, cu urmări nefaste?...
Telefonul a sunat prelung, ca o alarmă.
— Veniţi repede! Moare Elena!...
14
GEORGE ŞOVU
Era mama Andreei. Vocea, sugrumată de plîns, de la

telefon n-a putut să mai dea nici un amănunt ,nici o
explicaţie.
A alergat, cu maşina, la liceu, unde Andreea avea ore la
cursurile serale. A luat-o, pretextînd altceva. In drum către
spital, a trebuit să-i spună.
Cînd a intrat în sala de operaţie — o primise doar pe ea,
pentru cîteva clipe — Andreea a constatat că Elena era pe
jumătate pierdută. Şi, totuşi, aceasta i-a spus:
„Aşteptaţi-mă! O să se termine repede!... Te iubesc,
surioară!” a mai apucat să adauge, înainte de-a o aşeza pe
masa cu oglinzile boltite deasupra şi înconjurată de
lumini..., ca un adevărat catafalc...
Au fost ultimele ei cuvinte.
Au aşteptat-o într-adevăr, cu toţii: Andreea, Vlad, mama
Andreei, Eliza, sora geamănă a Elenei, soţul celei ce se afla
pe masa de operaţie, Bogdan, băieţelul lor, Mădălina, fetiţa
Elizei, mai mare cu cîţiva ani decît Bogdan, ca şi bunicul
lor, cel ce-i crescuse de cînd fiecare sosise acasă de la
maternitate.
Dar, după operaţie, care ar fi trebuit să îndepărteze
izvorul unei infecţii declanşate ca din senin — acum, din
nefericire, generalizate — ochii Elenei au rămas închişi
pentru totdeauna!...
Niciodată durerea, ca şi fericirea, de altfel, nu încape-n
cuvinte! Vlad trecuse prin multe vămi de suferinţă:
pierduse o soră, cînd aceasta era copil, apoi alta, mai
tînără decît Elena, care lăsase în urma ei două fetiţe, apoi
dispăruse tatăl, în floarea vîrstei şi, după mai mulţi ani,
mama îl părăsise pentru totdeauna.
15
TANDREŢE
Trăia acum o disperată durere a celui mai apropiat om

de pe lume!... Cu ce-ar fi putut s-o ajute pe Andreea? Sau
pe sora ei? Ori pe mama lor?!... Vorbele, gesturile, faptele,
oricît de frumoase, de generoase — nu sînt în stare să
zăgăzuiască un asemenea izvor.
...Nu se putea desprinde de lîngă sicriu! Ea, care are o
tărie sufletească mai abitir decît orice bărbat. Vlad însuşi
se descoperea adesea scîncind pe dinăuntru în situaţii în
care Andreea ar fi strîns doar din dinţi şi-ar fi privit
înainte... A trebuit s-o ia cu forţa din mijlocul acelui
spectacol sfîşietor...
„Doamne, Doamne, şi ce dragă îmi era!” Cuvintele îi
răsună şi acum în suflet, acolo unde se decantează
imaginile cele mai vii dintr-un întreg flux de viaţă...
3.
Fusese prima dintre cei patru fraţi; după ea urma un

băiat, apoi cele două surori gemene.
— Să ştii — i-a spus odată lui Vlad — că mi-aş fi dorit
să fiu singură la părinţi. Nu e frumos ceea ce auzi din
partea mea, sună a egoism, fireşte, dar... asta e! Am fost
prea săraci şi prea am dus-o greu! Am suferit cumplit din
cauza sărăciei şi nu atît pentru lipsurile din cortegiul ei
nesfîrşit, pentru ceea ce mi-aş fi dorit şi n-am putut să am,
ci pentru umilinţa pe care-o simţeam fiind săracă. Am
16
GEORGE ŞOVU
socotit sărăcia drept cea mai cumplită umilinţă primită de

la viaţă. Nici măcar nu eram invidioasă pe cei ce aveau...
Nu! Mă simţeam jignită, îngenuncheată pentru că noi — eu
şi-ai mei — nu aveam, deşi, după munca noastră, după
pricepere şi hărnicie, s-ar fi cuvenit! Şi-atunci mi-a trecut
prin cap că, dacă aş fi fost singură, viaţa nu ne-ar fi
încorsetat atît de dur...
Să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat într-o iarnă...
Împlinisem zece ani şi eram în clasa a IV-a. De ziua mea,

mama, pe care-o ştii cît este de frumoasă, mi-a dăruit un
medalion. Îl purtase pînă atunci, tot timpul, la gît. Îl avea
de la bunica. Avea forma unei inimi micuţe în mijlocul
căreia am descoperit chipul frumos al mamei, o fotografie
înfăţişînd-o în anul în care mă născuse. Am fost foarte
impresionată. Să nu rîzi de mine, îl simţeam ca pe ceva
sfînt, menit să mă apere de orice rău, de necazuri. Era ca
şi cum aş fi fost tot timpul sub ocrotirea mamei şi, cînd te
afli astfel, nimic rău nu ţi se poate întîmpla. Aşa gîndeam...
şi-mi spuneam. De aceea eram fericită. Nu ştiam cum să-i
mulţumesc, s-o răsplătesc cumva...
Era la începutul lunii februarie. Împreună cu mama, cu
fratele meu mai mic cu un an ca mine, cu cele două surori
gemene, care, pe-atunci, n-aveau decît trei ani, şi cu
bunica (tata ne părăsise de curînd, se despărţise de mama
— o să-ţi povestesc altă dată cum s-a întîmplat) stăteam
într-o căsuţă cu două camere undeva, într-o margine a
oraşului. Intr-una din încăperi dormeam, într-un singur
17
TANDREŢE
pat, noi, cei patru copii, în cealaltă, care era şi bucătărie,

dormeau mama şi bunica.
Se terminaseră lemnele de foc, iar gerul era mai straşnic
decît oricînd. Ninsese, din nou, de cîteva zile, şi-acum
zăpada era îngheţată. Nu puteai s-o strîngi în mină, s-o faci
bulgăre. Cînd alergam prin curte sau mergeam pe stradă,
scîrţîia sub picioare, de parcă ai fi ascultat un concert de
ţipete!...
În casă era frig, fetele cele mici plîngeau, iar mama se
îmbolnăvise. Avea febră mare, o durea capul îngrozitor, nu
se putea ridica din pat. Bunica era bătrînă şi
neputincioasă. Tuturor, ne trebuia, în primul rînd, căldură.
Dar de unde lemne?!... Fratele meu, care n-a fost niciodată
prea harnic la carte, nici nu mai căuta în ghiozdan. Se
înfofolea cu nişte zdrenţe de haine şi se juca cu nişte
prieteni de-ai lui pe-afară. Se mai ducea pe la ei, se
încălzea pe unde putea. Eu suflam în mîini şi scriam
temele. Mă plimbam prin cameră, bătînd din picioare ca să
mă încălzesc, şi citeam. Nu voiam să lipsesc de la şcoală şi
nici să mă duc cu lecţiile nepregătite.
Dar..., dacă mai continuam aşa cîteva zile, ne
îmbolnăveam, sigur, cu toţii.
— De unde au vecinii noştri lemne, Mihai?! l-am întrebat
într-o după-amiază pe fratele meu, care tocmai se întorsese
de la un prieten, în casa căruia spunea că s-a încălzit
puţin.
— N-au nici ei lemne! a răspuns băiatul.
— Atunci cu ce fac focul, cu ce se încălzesc?
— Cu seminţe, cu seminţe de floarea-soarelui!
— Şi de unde iau seminţele?
18
GEORGE ŞOVU
— De la moara lui Asan!

— Deci tot pe bani! zisei descurajată.
— Mai pe bani, mai...
În cîteva minute eram în stradă. Tîram după mine o

sanie mare, rătăcită pe la noi prin curte de cîţiva ani, nu
ştiu de cine. O scosese dintr-un şopron fratele meu, dar nu
se putea juca cu ea fiindcă era prea mare. Găsisem şi doi
saci peticiţi pe care-i pusesem în sanie. Aveam şi două
bucăţi de sîrmă cu care, eventual, să-i leg la gură.
— Ştii unde e moara? m-a întrebat, în stradă, Mihai.
— O găsim noi, întrebăm şi-o găsim, răspunsei cu o
încrîncenare în mine.
Am ajuns după vreo trei sferturi de oră. Nu era prea
aproape de casa noastră moara lui Asan!
Am ajuns gîfîind. Sania era grea chiar goală, drumul
lung, iar eu — o mînă de om. Nu aveam mai mult de 25 de
kg. Respiram greu, aproape înecîndu-mă. Era ger cumplit!
Ni se lipeau nările, se astupau. Înghiţeam aerul rece pe
gură. Mîinile şi picioarele îmi îngheţaseră bocnă. Aproape
că nu mai puteam vorbi. Mihai nu mai scotea de mult nici
un cuvînt. Era vînăt la faţă şi dîrdîia.
Acum e-acum, mi-am zis în gînd, văzînd grupul aceia de
clădiri din cărămidă roşie, căruia oamenii îi spuneau
„Moara lui Asan”.
Ne-am apropiat de porţile mari de fier, lingă care se afla
ghereta paznicului. Se înnopta! De la porţi, intr-o parte şi
în alta, pornea gardul de zid. Era înalt, nu se putea sări
peste el. In nici un caz n-am fi putut arunca noi peste el un
sac plin cu seminţe. Atunci?
19
TANDREŢE
— Ce facem, Mihai, pe unde intrăm? zisei mai mult ca

să pot gîndi parcă mai clar, decît aşteptînd vreun răspuns
salvator.
Băiatul a înălţat neputincios din umeri.
— Stai aici, ai grijă de sanie, îi spusei hotărîtă, de parcă
aş fi găsit soluţia... Nu găsisem nici o soluţie, în afară de
aceea a omului cinstit: să mă rog de portar, cine ştie, poate
are şi el copii, i s-o face milă de mine..., mă gîndeam, în
timp ce intram pe uşa gheretei.
— Dumneata eşti portarul? întrebai, după ce l-am
salutat pe omul îmbrăcat în şubă, cu mîinile întinse
deasupra unui godin în care duduiau flăcări îmbietoare. M-
am mirat şi eu cînd mi-am auzit glasul. Era atît de hotărît,
de parcă ai fi crezut că sînt cel puţin fiica proprietarului.
Omul s-a uitat mirat la mine, fără să-şi schimbe în vreun
fel poziţia în care se afla, m-a măsurat de două-trei ori, de
sus în jos şi de jos în sus, răspunzînd, apoi:
— Ce doreşti, fetiţo? Sine eşti şi pe cine cauţi?
— Am o rudă, un unchi care lucrează aici, spusei la
repezeală şi, bineînţeles, altceva decît mă gîndisem înainte.
Mi-a spus că aveţi o mulţime de seminţe cu care n-aveţi ce
face, pe care... le aruncaţi... şi că, dacă vreau, pot să vin şi
eu să iau un sac-doi — că dacă tot le aruncaţi...
Cred că, din vînătă cum eram, cînd am intrat în gheretă,
mă făcusem roşie precum flăcările din sobă... Am simţit că
mă cuprinde o căldură în tot corpul, am dus mîna la gît şi
mi-am slăbit basmaua cu care mă înfăşurasem.
Omul din faţa mea a izbucnit în rîs: ha-ha-ha! Ha-ha-ha!
îl auzeam şi-l vedeam icnind, în timp ce se scutura şuba de
pe el. Dacă aş fi fost mai mare, i-aş fi tras o palmă peste
20
GEORGE ŞOVU
figura lui lătăreaţă, peste gura aceea lăbărţată, acoperită

de o mustaţă pleoştită, printre firele căreia se vedeau dinţii
îngălbeniţi de tutun.
— Seminţe pe care să le aruncăm? spuse el, scuturîndu-
se, din nou de rîs. Ai înnebunit, fetiţo? Seminţele se vînd pe
bani! Vrei seminţe, plăteşti!
— Şi dacă n-am cu ce să plătesc? răspunsei, aţintindu-l
cu două priviri rugătoare. Mă cuprinsese ciuda, fiindcă îmi
venea să plîng. N-avem bani, mama e bolnavă, surorile
mele sînt mici şi-aproape că au îngheţat, fratele la fel,
bunica e bătrînă, iar tata ne-a părăsit. Astăzi la prînz am
ars ultima bucăţică de lemn pe care o mai aveam... din
gardul din spatele casei... Eram în stare să nu mă mai
opresc!
Ridicai ochii din podea şi-l privii din nou pe omul din
faţa mea. Acum se uita el în pămînt. Se uita încruntat şi
nu zicea nimic! Oasele feţei îi jucau nervos pe sub pielea
încreţită şi acoperită de părul nebărbierit.
— N-am ce să-ţi fac, fetiţo! răspunse îmbufnat, după
aproape o jumătate de minut. Nu se poate fără bani!
— E noapte, nu vă vede nimeni şi nici nu sărăceşte
nimeni dacă iau şi eu un sac de seminţe, spusei, din nou
hotărîtă! Vă rog! adăugai, în vreme ce puterile nu mă mai
ascultau: începusem să plîng.
— Nu se poate, nu! Cum o să-ţi dau aşa, pe degeaba?
Dacă n-ai bani, de ce n-ai adus ceva din casă, ceva...,
adăugă el, privindu-mă cercetător...
„Ticălosule! mă gîndeam. Nu se poate fără plată! Eşti şi
tu un prăpădit, care faci pe grozavul, însă! Eşti slujbaş aici,
ai ajuns să te roage lumea şi inima ta strîmbă nu te lasă să
21
TANDREŢE
dai de pomană, de parcă ai da din averea ta,

nepricopsitule!” îmi venea să-i strig cu glas tare tot ce vuia
ca talazul în mine.
Gînd am găsit soluţia salvatoare, cred că m-am
îngălbenit de încordare, de emoţie. Am desfăcut în grabă
basmaua de pe cap şi de la gît, mi-am descheiat paltonaşul
şi-am scos din sîn medalionul, pe care doar cu cîteva zile în
urmă îl primisem de la mama. L-am desprins cu mîini
tremur înde şi i l-am întins.
Mi l-a luat din mină, l-a întors pe-o parte şi pe alta, l-a
deschis mîrîind de bucurie.
— Cine e? m-a întrebat, privind fotografia.
— Mama mea! i-am răspuns, ştergîndu-mi lacrimile. E
cel mai de preţ lucru din casa noastră. Ia-i şi pricopseşte-
te! adăugai. Dar o să-mi dai seminţe pînă la primăvară, să
ştii!... am mai spus încrîncenată.
...Ţineam larg deschisă gura sacului, în timp ce Mihai
împingea înăuntru, cu amîndouă mîinile, coji de seminţe de
floarea-soarelui, dintr-o grămadă imensă aflată in curtea
morii. Era bucuros nevoie mare fiindcă, aşa cum îi
spusesem, „portarul s-a îndurat de noi şi ne-a lăsat să
luăm fără bani!” Se grăbea să umple sacii de teamă ca
omul cel binevoitor să nu se răzgîndească...
— Săptămîna aceasta sînt de serviciu în fiecare după-
amiază, mi-a spus portarul la ieşire. Să vii tot aşa, pe
înserate!
— Andreea, eşti grozavă, cum ai reuşit? izbucni Mihai.
Venim şi mîine deci, şi poimîine, toată săptămîna! Ce
bucuroasă o să fie mama! mai spuse el, îmbrăţişîndu-mă
22
GEORGE ŞOVU
dintr-o pornire pe care nu i-o cunoscusem niciodată pînă

atunci.
— Hai, nu te mai prosti, răspunsei eu, apucă mai repede
de lanţ şi trage de sanie... să nu-i găsim îngheţaţi de tot pe-
ai noştri... Şi iarăşi îmi venea să plîng!
Mama şi bunica s-au lăsat convinse de argumentele
mele: „Am găsit, dragă, un om cumsecade, un om cu suflet,
căruia i s-a făcut milă de mine, asta e!” repetam Li orice
întrebare de-a lor.
— Mergem şi mîine, şi poimîine, toată săptămîna!
adăuga Mihai. Zău, mamă, l-am auzit cu urechile mele cînd
i-a spus Andreei, întărea el.
Împrumutasem de la un vecin mai pricopsit un aparat
special de ars coji de seminţe: un fel de pîlnie cu un cot la
mijloc şi cu o revărsare, ca un jgheab, din care cojile se
rostogoleau treptat pe vatra sobei, alimentînd jocul
binefăcător al flăcărilor.
În urma unor doctorii, pe care tot nenea Neculai, vecinul
nostru, care lucra la „Malaxa”, ni le dăduse, mama se
simţea mai bine, iar surioarele mele ieşiseră de sub
păturile în care fuseseră înfofolite şi zburdau acum pe lîngă
sobă. Bunica, fericită, pregătea ceva de mîncare.
De la o vreme, n-am mai scos nici o vorbă. Stăteam cu o
carte pe genunchi şi priveam limbile flăcărilor din sobă.
Căldura imi făcea bine. Uitasem de medalion. Dar, la un
moment dat, mi s-a părut că văd mistuindu-se in flăcări
ochii albaştri ai mamei. „Fotografia! îmi spusei, trebuia să
iau măcar fotografia!”...
Am început să tremur; în casă era din ce în ce mai cald,
iar eu tremuram. Noroc că lampa noastră cu gaz nu lumina
23
TANDREŢE
prea bine, aşa încît nimeni nu m-a observat şi nu m-a

băgat în seamă.
„Mîine am să i-o cer, am să iau fotografia înapoi”, îmi
spusei şi gîndul acesta m-a mai liniştit puţin. După cîtva
timp, fără să pot mînca ceva (deşi bunica mă rugase atîta),
m-am băgat în pat şi-am adormit imediat.
A doua zi i-am cerut portarului fotografia mamei. Mi-a
răspuns că n-o are, fiindcă lăsase medalionul cu fotografie
cu tot acasă. L-am rugat să nu uite să mi-o aducă în ziua
următoare. Răspunsul lui nu l-am înţeles prea bine atunci.
În orice caz, m-a făcut uraşi să plîng. Mi-a spus că „fără
fotografie, medalionul meu nu face mare scofală!” şi că de
aceea, „dacă-l păstrează, îl păstrează cu totul!”
În fiecare zi tremuram de emoţie să nu observe cineva
lipsa medalionului. Nu mă dezbrăcăm niciodată în faţa
mamei sau a bunicii. Ţineam mai tot timpul un fular la gît,
profitînd de faptul că nu ne înduram să facem prea cald în
casă, economisind cojile de seminţe. Măsura a fost
înţeleaptă, pentru că, în săptămîna următoare, portarul a
fost de serviciu dimineaţa şi, la lumina zilei, era greu să iei
seminţe fără un bon care constituia dovada că le-ai plătit.
Bonurile erau verificate de altcineva. Aşa că...
Ne-am încălzit şi noi cu ce rămăsese din... economii, iar
cînd cunoştinţa noastră a apărut iarăşi după-amiaza în
gheretă, au reapărut şi sacii plini cu coji de seminţe lingă
vatra în jurul căreia se strîngeau patru copii părăsiţi de
tatăl lor şi două femei sărace.
În ciuda faptului că, spre mirarea permanentă a mamei,
a bunicii şi mai ales a lui Mihai, care mă însoţea de fiecare
dată, sacii cu coji de seminţe se umpleau mereu şi „pe
24
GEORGE ŞOVU
gratis”, alimentînd flăcările de pe vatra noastră, eu eram

din ce în ce mai tristă. Faptul a fost observat şi de portar
care, într-o seară, după ce am scos sania cu sacii în stradă,
m-a chemat puţin în ghereta în care stătea de pază. Deşi
înţelegeam foarte bine că fără ajutorul lui am fi fost de mult
îngheţaţi, nu puteam totuşi să-l iert pentru că îmi luase
medalionul. La drept vorbind, atunci cînd i l-am oferit, în
adîncul sufletului meu speram să nu mi-l primească, să-l
impresionez şi să nu-l primească.
„Cum îţi închipui, fetiţo, că aş putea fi atît de ham să-ţi
iau medalionul cu chipul mamei tale? Bănuiesc că trebuie
să fie o amintire scumpă şi că trebuie să-l păstrezi ca pe un
lucru sfînt...”, aşa mă gîndeam eu că o să-mi zică atunci şi,
după ce-l va primi, mi-l va da înapoi.
Flăcările din soba de tuci ardeau ca şi în seara aceea.
Omul din faţa mea a scos medalionul din buzunar, l-a
deschis, a mai privit o dată fotografia, l-a închis la loc şi mi
l-a întins.
— Pune-l la gît, fetiţo, a zis el cu o voce care creştea
parcă direct din flăcările acelea bune, am şi eu copii ca
tine, cu toţii sîntem amărîţi!
Am oprit mîna aceea într-ale mele, şi-am sărutat-o! Cînd
am ieşit pe uşa gheretei, mi s-a părut că afară răsărise
soarele, că e primăvară şi că de peste tot mă mîngîie petale
de flori. Ningea! Trăgeam de sanie şi-mi venea să sar într-
un picior. La un moment dat, chiar am făcut cîţiva paşi ca
la şotron. Mihai nu ştia ce să zică. Mă privea uimit şi
întreba ca de pe o placă stricată: „Andreea, ce e cu tine?
Andreea...?”
25
TANDREŢE
4.
„Cît trebuie să fi suferit într-adevăr biata Andreea!” se

gîndea Vlad atunci, cînd auzise această poveste, ca şi
acum... Nu cunoscuse om cu un mai acut simţ al
demnităţii, al mîndriei întemeiate pe ceea ce eşti şi poţi să
faci tu... După cum nu-şi închipuise ca cineva să aibă
puterea de a face atîtea pentru alţii. Şi asta nu ca
profesoară — aici era viaţa ei, deci lucrurile nici n-ar fi
putut fi concepute altfel — ci ca om, în relaţiile cu alţi
oameni, apropiaţi sau nu...
Într-o seară — nu trecuse prea mult timp de la moartea
Elenei — a primit un strigăt disperat prin telefon:
„Andreea, moare sora mea mai mică! E în comă! N-are decît
douăzeci şi patru de ani!”
Cea care îşi striga durerea era o simplă cunoştinţă din
anii copilăriei... A lăsat totul baltă — munca în bucătărie,
treburile pentru a doua zi — şi-a alergat la spital. Femeia
era într-adevăr în comă şi, din păcate, aproape nimeni n-o
băga în seamă. Un diagnostic pus de cineva în pripă îi
pecetluise viaţa, adică moartea...
A alertat întregul spital. A venit, în miez de noapte,
directoarea de-acasă. A adunat» alături de ea, tot aşa aduşi
din plapumă, un sobor de doctori. Au consultat cu cea mai
mare grijă bolnava şi, pînă dimineaţa, au scos-o din comă.
26
GEORGE ŞOVU
„Tu i-ai salvat viaţa!” i-a spus atunci prietena din

copilărie. Îţi rămînem recunoscătoare pînă...
„Să nu mai vorbim de moarte! i-a răspuns Andreea. Eu
n-am făcut altceva decît să-i pun pe medici la lucru. Ei au
salvat-o! Lor să le mulţumiţi, aşadar!” Spunînd aceste
cuvinte însă, n-a putut să nu se gîndească la biata Elena:
ea s-a pierdut pentru că strigătul acela sosise prea tîrziu...
„Dacă aş fi ştiut măcar cu o zi mai înainte!” se căina
Andreea... „Dacă aş fi ştiut!...”
Şi cu multe rude de-ale lui Vlad procedase la fel: pe-o
soră, mai mică, o ajutase să i se facă o operaţie foarte grea
şi-o îngrijise tot timpul, pînă a văzut-o din nou pe picioare;
pe-o nepoată, studentă, o ocrotise în tot timpul
maternităţii, iar pe-un frate-al lui Vlad îl veghease vreo zece
zile, la spital, intr-un moment disperat cînd viaţa i se aflase
în cumpănă. Nemaiţinînd în seamă pe numeroşii nepoţi şi
nepoate, tot din partea lui Vlad, care trecuseră prin casa
lor, care fuseseră găzduiţi cu săptămînile, cu lunile, cu anii,
ajutaţi să intre pe la şcoli, în facultăţi, să le termine, să-şi
primească posturile...
Cum poţi să fii aşa?u a întrebat-o, odată, Vlad. „...Nu
vezi că la noi nu se gîndeşte nimeni? Că, la nevoie, trebuie
să ne descurcăm numai singuri?!u...
„N-ai dreptate! i-a răspuns, atunci, Andreea: se gîndesc
şi la noi două suflete, două fiinţe: mama mea şi mama ta!
In ceea ce priveşte «descurcatul», e şi firesc să nu aşteptăm
de la nimeni nimic!”
„Şi de ce, mă rog?!”... adăugase judecătorul, mai mult
aşa, în glumă.
27
TANDREŢE
„Fiindcă noi putem mai mult decît toţi ai noştri, dragul

meu! Şi asta o ştii foarte bine! Pentru noi, ajutorul este şi
mă tem că va trebui să fie — mîine, ca şi totdeauna —
numai înlăuntrul nostru! Nici de la fata noastră nu trebuie
să aşteptăm neapărat ceva!”...
Asemenea gînduri, afirmaţii, în care femeia aceasta —
fragilă în aparenţă, delicată peste măsură — credea cu
toată fiinţa ei, îl surprindeau uneori pe judecător... Şi viaţa
lui fusese o permanentă îndîrjire, o zbuciumată luptă
pentru a învinge nenumărate obstacole...
5.
Copil fiind, era un fricos, se temea şi de umbra lui, dar

n-ar fi mărturisit acest lucru nimănui, nici să-l tai! Mai
ales de întuneric se temea. Cînd se lăsa noaptea, de pe
oriunde s-ar fi aflat — la joacă sau cu vitele la păscut (cu
caii trebuia să mai stea, uneori, şi noaptea să-i pască), ori
trimis după vreo treabă, prin vecini, el făcea ce făcea şi se
trăgea în curtea casei. Îl strigau ceilalţi fraţi, mai mici decît
el, surorile, copiii vecinilor sa mai alerge pe la poartă, să
mai dea o raită prin zăvoiul aflat la cîteva sute de metri de
casa lor, dar degeaba: Vlad nu se mişca din ogradă. Prefera
s-o ajute pe mama sa la tot felul de treburi ce se-nghesuiau
să fie terminate, toate parcă, în ceasul acela de dinainte de
28
GEORGE ŞOVU
culcare. Vorbele bune pe care le primea drept răsplată din

partea părinţilor îl nemulţumeau însă din ce în ce mai tare.
Socotea că nu i se cuveneau pe drept, căci, dac-ar fi fost
după pofta inimii lui, mamă, mamă!... pe unde-ar fi alergat
şi el, alături de ceilalţi...
Cu deosebire era îngrozit cînd trebuia să străbată
întreaga grădină din spatele casei şi-apoi, în continuare,
livada cu pomi, după care urma cîmpul deschis pe care
creştea numai fînul şi otava, toamna, să urce dealul de la
„Fîntîna Emiliei”, cum se numea şi să ajungă în cealaltă
parte de sat, peste calea ferată, unde se afla prăvălia lui
Ghinescu de la care trebuia să cumpere te miri ce, fel de
fel: ba chibrituri, ba untdelemn sau gazT ba macaroane, ori
sare de lămîie, sticlă de lampă, piper, scorţişoară..., orice
avea nenea Ionel, stăpînul prăvăliei.. Şi, ca un făcut,
mamă-sa îşi aducea aminte că-i trebuie ba una, ba alta,
mai ales pe înserate, după asfinţitul soarelui... Atunci
sosea şi ea, săraca, de la treburi, din cîmp, unde robotea
toată ziua.
Bineînţeles, că totdeauna îl alegea pe Vlad să facă
drumul pînă la prăvălie şi motivul alegerii era clar: el se
întorcea cel mai repede!... De unde să ştie mama, ori ceilalţi
ai casei pentru ce se întorcea bietul Vlad atît de repede!...
De refuzat nu putea să refuze: era doar cel mai mare
dintre cei trei băieţi ai familiei Cosmescu (pe fete nu le
trimeteau seara de-acasă, chiar dacă erau mai mari); ca să
ia cu el pe vreunul, din cei doi, mai mici, nici vorbă! Asta ar
fi însemnat să se dea de gol, căci cu oricine-ar fi fost, în
afară de tatăl său, Vlad ar fi trăit aceleaşi spaime (nici cu
mamă-sa nu avea curaj să meargă noaptea undeva).
29
TANDREŢE
Şi-atunci, neavînd încotro, „îşi lua picioarele la spinare”

şi alerga cît îl ţineau puterile — şi la ducere, şi la
întoarcere, căci orice fel de mogîldeaţă, orice tufă, orice
pom se luau, neapărat, după el, iar situaţia nu cunoştea
niciodată altă alternativă decît: care pe care!... (Mai tîrziu,
de cîte ori a avut prilejul să se gîndească la anii aceia, Vlad
îşi spunea, cu o undă de autoironie în glas: „fuga mea de-
atunci a fost bună la ceva — era ca un permanent
antrenament, ajutîndu-mă ca în anii facultăţii să ajung
campion universitar la o sută şi la trei mii de metri!...)
Şi „alergările” au continuat la fel pînă într-o seară (Vlad
avea pe-atunci vreo zece ani, era cam cum este acum
Bogdan, băiatul Elenei), cînd, fiind prea tîrziu, mama,
îngrijorîndu-se, a pornit-o înaintea lui, prin grădină,
întunericul era subţire, aproape străveziu, fiindcă-l
împingea tot mai spre pămînt ori către alte zări lumina
lunii, ce răsărise deja...
L-a văzut de departe, de la cîteva sute de metri. Alerga în
disperare, întorcînd, din cînd în cînd, capul în urmă, ori
privind cînd într-o parte, cînd în alta. I-a fost teamă să-l
strige, să nu-l sperie şi mai tare. Cu inima strînsă de necaz
(i se făcuse milă de bietul copil), s-a ascuns după o tufă, să
n-o vadă. A trecut pe lîngă ea ca o nălucă,gîfîind însă
precum locomotivele bătrîne, cînd urcau dealul, înainte de
a se opri la halta din centrul satului.
„Poate să se îmbolnăvească! s-a gîndit... spaima asta cine
ştie la ce poate să ducă; ori să se rupă ceva în el, de-atîta
fugă!”...
30
GEORGE ŞOVU
A venit repede acasă, în urma lui. L-a găsit roşu, ca

jarul, la faţă, ferindu-şi ochii, în care, cu siguranţă, s-ar fi
putut vedea cum se îmbulzeau roiuri de spaime...
în timpul mesei, le-a povestit tuturor, aşa, ca din
întîmplare, ceva despre copilăria ei. Tîlcul vorbelor care
spuneau, între altele, despre felul în care a trebuit ea, cea
mai mare dintre nouă copii, rămasă, la 16 ani, fără
amîndoi părinţii, într-o singură săptămînă (muriseră de
tifos, în timpul războiului) să-şi înfrîngă cîte şi mai cîte
spaime, între care şi teama de întuneric, să învingă
nebănuite greutăţi — spre a supravieţui — a fost bine
receptat de Vlad... I s-a făcut o ruşine teribilă. De necaz, i-
au venit lacrimi în ochi, dar n-a vrut să se ridice de la
masă, ca să nu-l observe ceilalţi. O singură dată şi-a săltat
privirea către mama sa, care-l cerceta cu atenţie,
încrîncenarea din sufletul băiatului s-a înseninat sub
lumina caldă din zîmbetul acelei femei simple, care n-
avusese parte de minunile ce le săvîrşeşte în viaţa fiecărui
om şcoala — de-aceea nu învăţase decît să se iscălească —,
dar care intuia, cum rar se întîmplă, mişcările, oricît de
tainice, ale sufletului omenesc.
O hotărîre s-a născut atunci în fiinţa lui Vlad, una nouă,
alături de aceea ce-i încălzea inima de aproape patru ani,
mai exact din primele zile ale începerii şcolii primare...
Răspunsese ceva, la o întrebare a învăţătorului său, dar
răspunsul fusese atît de clar, de categoric, rostit cu un aer
de solemnitate parcă, încît dascălul îi spusese încîntat:
„Ai răspuns ca un judecător! Parcă ai fi rostit o sentinţă!”
(Nu ştia pe atunci nici ce este un judecător şi cu atît mai
31
TANDREŢE
mult ce înseamnă „a rosti o sentinţă”. Dar şi-a jurat că

judecător are să se facă!)
În seara cu pricina, Vlad a mai adăugat vrerilor
sufletului său încă un jurămînt: să scape de frică şi mai
ales de spaimele întunericului î
Zîmbeşte, desigur, de cîte ori se gîndeşte la cît efort de
voinţă l-a costat împlinirea acelui jurămînt, dar faptul a
constituit pentru el o revelaţie: „Va să zică, se poate!u şi-a
spus cu mirare şi cu nemaipomenită satisfacţie.
„Începutul a fost însă cu: „Trebuie să se poată!...” „Chiar
dacă mor, chiar dacă mi se întîmplă orice, n-o să mai fug
noaptea de frică!”... „Şi cu asta ce-am făcut?” continuau să
i se încordeze gîndurile. „N-o să mai fug. bine!; dar asta nu
însemnează că am eliminat şi frica! Şi, totuşi, dac-o să fiu
în stare să-mi domin tremurul inimii şi să n-o mai tulesc la
sănătoasa aşa — una-două, însemnează că frica va fi la
înghesuială, la tot mai mare înghesuială, pînă cînd...”
Şi-a fost în stare!...
„Chiar dacă zîmbeşti — îi spunea, cîndva, Andreei — să
ştii că pentru mine exerciţiul acela a însemnat un moment
de cotitură în viaţă. Atunci am descoperit că pot face
orice... cu mine!u
„Îi fi descoperit tu atunci, dragul meu, ceea ce spui — şi
eu te cred — dar, se vede treaba că, pe parcurs, ai mai uitat
înţelepciunea rezultată din propriile-ţi concluzii de viaţă!
Altfel nu te-ai mai scînci de oricîte ori... Şi n-ai mai aştepta
ca altcineva...”
„Ei, a răspuns Vlad, într-o asemenea împrejurare mă mai
alint şi eu, Andreea, că, din păcate, pînă la douăzeci şi opt
de ani n-am prea avut parte de aşa ceva.
32
GEORGE ŞOVU
După ce am intrat «pe mina ta», mi-am găsit şi eu

culcuşul cald şi-atunci...”
„Cu ceea ce ai spus la urmă, ce-i drept, nu greşeşti! Dar,
ai grijă că întotdeauna ce-i mult...”
„Ca de obicei, «grija» e în mîinile tale..., păstrezi tu
echilibrul! Să nu ni se facă rău de prea mult bine!...”
„Eu ca eu, dar viaţa sigur îl păstrează! Iată, de pildă...” Şi
Andreea, atunci, ca şi în alte daţi, ar fi vrut să remarce,
desigur, un fapt aproape straniu — o concluzie la care
amîndoi, şi ea şi Vlad, ajunseseră, după multiple constatări
— şi anume că ei erau obligaţi să plătească — prin necaz,
suferinţă sau măcar frămîntare — orice fel de bucurie ce-o
trăiau ca rezultat al unei împliniri...
„Ştiu, ai spus-o şi tu de-atîtea ori — totul nu este decît
rezultatul unor întîmplări din complicatul mecanism al
existenţei — şi-a încheiat Andreea, cu un zîmbet amar,
remarca... Dar mi-e necaz că... ni se-ntîmplă!...”
În ceea ce-l priveşte pe Vlad — apropo de frică —

ajunsese dintr-o extremă în cealaltă: nu se mai temea de
nimeni şi de nimic!
„Foarte bine! — s-ar putea spune — Că ce-i rău în asta?”
Da, numai că şi a da buzna aşa peste viaţă, fără să mai
deschizi ochii, nu-i tocmai în regulă. Poate să te coste! Ceea
ce i s-a întîmplat lui Vlad, de mai multe ori...
Odată, noaptea, într-o toamnă tîrzie — era chiar în prag
de iarnă, afară începuse să fulguie — s-au pomenit cu doi
lupi în tîrla de oi. Părinţii nu erau acasă, plecaseră, pentru
33
TANDREŢE
două zile, la nişte rude, într-un sat cam la vreo 30 de km.

distanţă...
Lătrau cîinii îngrozitor. O soră mai mare a lui Vlad s-a
sculat. L-a deşteptat şi pe el.
„Ce e? Ce s-a-ntîmplat?” a întrebat băiatul. „Ori sînt lupi,
ori hoţi! Din două-una!” a răspuns fata.
„Să ieşim afară imediat!” a spus Vlad.
„Cum să ieşim? Dacă ne dă cineva în cap sau, Doamne
fereşte, ne sfîşie vreo jiganie?!u
„Şi-atunci, ce să facem, să aşteptăm să sfîşie oile?
Aprinde repede felinarul şi îmbracă-te!”
S-a îmbrăcat şi el, în grabă, cu ce-a găsit la îndemînă. A
luat toporul de după uşă. A luat şi felinarul... Afară ningea.
S-a îndreptat către tîrla oilor, aflată în spatele casei.
Cîinii, cînd i-au simţit, au început să latre şi mai tare.
„Sînt lupi, precis!u a exclamat Vlad, iuţind pasul.
„Fii atent!” i-a strigat Mirela, sora sa, din spate. Dar,
chiar în clipa aceea, băiatul a învîrtit toporul şi-a izbit cu
sete într-o mogîldeaţă ce venea spre el, în salturi învîrtejite,
mînată de cei doi cîini — Tarzan şi Leu. Ceva i s-a rostogolit
la picioare, iar el s-a pomenit stropit de sînge pe mîini şi pe
piept. Era un lup, pe care cîinii l-au imobilizat în cîteva
secunde, potolindu-i zbaterile şi ducînd la capăt ceea ce
începuse lovitura de topor a lui Vlad, aplicată, din
întîmplare, desigur, drept în moalele capului.
Văzîndu-l plin de sînge, Mirela a început să strige: „Eşti
rănit! Eşti rănit! Opreşte-te!”
Dar băiatul nu simţea nici o durere. Înaintînd către
ţarcul oilor, a observat că două, din cele zece, cîte aveau, se
aflau la pămînt.
34
GEORGE ŞOVU
„Repede, un cuţit!” i-a strigat Mirelei...

În noaptea aceea a avut de lucru pînă spre ziuă... A
trebuit să taie singur cele două oi, care fuseseră rănite de
lupi, să le jupoaie de piei, să împartă apoi carnea, aşa cum
văzuse că făcea altădată tatăl său, s-o pună la adăpost.
Mirela l-a ajutat, minunîndu-se de curajul şi de
priceperea lui... Pe lupul omorît — celălalt apucase să
scape — l-au tîrît undeva, mai departe, în grădină şi l-au
păstrat ca să-l arate şi părinţilor...
Cu lupii a mai avut de-a face şi altădată. Cu unul s-a
întîlnit, tot noaptea, într-o margine de pădure, într-un miez
de iarnă. Era de-acum licean, venea de la un bal, dintr-o
comună învecinată. A scăpat cu fuga şi cu ajutorul cîinilor
care i-au venit în întîmpinare de la prima casă din
marginea satului...
Într-o altă împrejurare însă...
Plouase mult, timp de aproape două săptămîni. Rîul din
apropiere căpătase aspect nu de fluviu, ci de mare... Căci o
mare de apă, pe o distanţă — ca lăţime — de peste un km,
se revărsa pe deasupra unor locuri, unde cu puţin timp
înainte fuseseră grădini, pomi, zăvoi... Şi-acel
înspăimîntător balaur lichid ducea, pe spatele lui, copaci
cărora li se mai zăreau, din cînd în cînd, crengile ori
rădăcinile, buşteni de brad sau de stejar, coteţe, mori de
apă, case... Imaginea era a unui prăpăd înspăimîntător...
Oamenii din sat, pe care doar şoseaua, mai înaltă, îi
despărţea şi-i apăra de furia apelor, priveau, îngroziţi şi
neputincioşi, spectacolul.
La un moment dat, la circa 20 de metri de drum, pe apă,
şi-a făcut apariţia o căsuţă prăpădită la înfăţişare.
35
TANDREŢE
„O casă, o casă!” au început să strige oamenii.

Vlad, care se găsea în marginea drumului, — era vara şi
se afla într-o vacanţă studenţească — şi-a aţintit privirea
spre ferestrele cît trei-patru palme la un loc de mari ale
casei. I s-a părut că ceva se zbate-năuntru, dincolo de ele.
„Oameni buni, sînt copii, sînt copii înăuntru! a strigat
studentul. Cine merge cu mine să-i salvăm?!”
„Vlade, nu, nu! s-a auzit vocea mamei sale, din
apropiere. Te îneci, băiatul mamei, nu! E păcat, dac-or fi
copii, cum zici, dar n-ai nici o şansă şi te prăpădeşti şi tu!
Apa e adîncă de cîţiva metri, nu vezi?!u
Studentul şi-a aruncat în grabă hainele de pe el, de
parcă n-ar fi auzit nimic şi, rămînînd doar în slip, şi-a dat
drumul în apele acelea nebune şi tulburi.
Întreaga suflare de pe marginea drumului a îngheţat.
Mama lui Vlad a căzut în genunchi: „Dumnezeule, mi se-
neacă băiatul! a început să murmure, mi se-neacă băiatul!
Fraţilor, ajutaţi-l, ajutaţi-l!”
Dar nimeni nu îndrăznea să facă nici o mişcare...
„E sinucidere curată!” a mormăit cineva.
Vlad înainta în direcţia casei, înotînd de parcă s-ar fi
aflat la un adevărat concurs; o întrecere era, de fapt, cu
moartea!
A găsit, la un moment dat, un lemn, nu prea gros, dar
lung de cîţiva metri, care plutea deasupra apei.
S-a prins de el cu amîndouă mîinile, iar cu picioarele, cu
siguranţă că a început „să calce” apa. Se menţinea astfel la
suprafaţă, aşteptînd să sosească, pînă la el, casa plutitoare.
Toată lumea i-a înţeles intenţiile...
36
GEORGE ŞOVU
Cînd casa s-a apropiat (plutea încet, intrase, de altfel

într-o zonă de apă mai puţin învolburată), studentul a
săltat lemnul, proptindu-l în ziduri.
„S-a oprit! S-a oprit!” a început să strige lumea din
drum!
Într-adevăr, casa se oprise, dar Vlad a dispărut de la
suprafaţa apei. După cîteva secunde, reapărînd, a început
s-o împingă, încet, în direcţia unui dîmb de pămînt din
apropierea drumului, unde, dacă ar fi ajuns, ar fi putut fi
ancorată.
„Hai, Vlade! Hai, Vlade!” se auzeau încurajări de pe mal.
Studentul nu se mai vedea însă, era dincolo de casă, de
unde o împingea. In schimb, în spatele ferestrelor puteau fi
zăriţi acum doi copilaşi... Cîteva femei au început să
plîngă...
S-au aruncat în apă încă doi băieţi cam de seama lui
Vlad. Mama studentului nu mai plîngea şi nu mai spunea
nici un cuvînt. În picioare, era ca de piatră. Doar mîinile
mari şi aspre se zbuciumau într-o frămîntare continuă...
„Buştenii! Buştenii!” a izbucnit, pe neaşteptate, un ţipăt
din pieptul femeii.
Într-adevăr, la circa cincizeci de metri de casă, din susul
rîului, se apropiau în viteză, curgînd pe fluxul agitat al
apei, vreo 15—20 de buşteni, care păreau o haită de lupi
dezlănţuită.
Cei doi băieţi s-au oprit, schimbîndu-şi direcţia înapoi,
către mal, înţelegînd că, dacă ar înainta, ar fi zdrobiţi de
tăvălugul acela de lemne.
„Buştenii, Vlade! a început să strige, din nou, mama
studentului. Fugi, fugi!” continuă ea...
37
TANDREŢE
Vlad a observat lemnele; ar fi putut „să fugă”, dar... şi-a

continuat eforturile disperate de a salva casa cu cei doi
copii, calculînd posibilitatea ca pericolul să-i fie, poate,
folositor. Ceea ce, în parte, s-a şi întîmplat: ajungînd în
apropiere, lemnele au izbit puternic în temelia casei,
împingînd-o, cu forţă, tocmai spre locul către care o
îndrepta Vlad. In clipele acelea însă, studentul nu s-a mai
văzut. Casa a ajuns la dîmbul de pămînt şi-a fost ancorată
de cei ce-au alergat, în mare grabă, acolo. Dinăuntru au
fost scoşi un băiat de cinci ani şi o fetiţa de trei. Erau
aproape leşinaţi de spaimă şi de plîns...
Oamenii toţi îl căutau însă acum cu ochii pe cel ce
săvîrşise minunea. Lemnele se învîrteau, în apropiere de
dîmb şi de casă, într-un fel de vîrtej, de ochi de apă
clocotitor, care se născuse atunci, nimeni nu ştia cum...
Mama lui Vlad, căzută, din nou, în genunchi, îşi smulgea
aproape părul din cap, în timp ce rostea, ca un mecanism
stricat:
„Mi s-a prăpădit băiatul, oameni buni!”... „Mi s-a
prăpădit băiatul, oameni buni!”
Deodată, cineva zăreşte o mînă agăţată de unul dintre
lemne.
„Trăieşte! Trăieşte!a — a strigat cel ce i-a văzut mîna. Şi
Vlad, auzind parcă ţipătul, care a răsunat ca o poruncă a
vieţii, a reuşit să-şi scoată, pentru cîteva secunde, capul
deasupra apei. Cei doi băieţi, care făcuseră tentativa de a-l
ajuta, mai înainte, s-au aruncat în vîrtej, ajutîndu-l să se
salveze... Un fir de sînge i se prelingea peste ochi şi pe
obraz, izvorînd de undeva din apropierea arcadei stingi:
unul din rafala aceea de buşteni îl atinsese totuşi, deşi el
38
GEORGE ŞOVU
plonjase în afund, spe-rînd ca aceştia să-i treacă pe

deasupra; lovitura îl ameţise puţin, fără să-l dezechilibreze
total. I-a trebuit, ca şi altădată, voinţă — acum însă ca să
nu dispară pentru totdeauna!...
„Deci, de-atunci ai tu semnul acesta de lîngă ochiul
stîng! a remarcat Andreea, cînd a ascultat «povestea»-cu
casa plutitoare şi cu cei doi copii. Şi eu care credeam că-i
un simplu semn de «bună» purtare, pe cînd el e o adevărată
urmă de viteaz!” a adăugat ea cu falsă ironie, în timp ce-i
mîngîia obrazul cu tandreţe...
„Dar cu «descîntecul»?” a întrebat ea tot atunci.
„Hm! a răspuns Vlad: «descîntecul» a fost un adevărat
exerciţiu pe margine de prăpastie...”
„Răcisem cumplit; eram în primul an de liceu, la

internat, în timpul războiului. Era o iarnă grea şi şcoala nu
prea avea lemne, apa cu care ne spălam era aproape
îngheţată; în clase era frig, stăteam cu paltoanele pe noi, în
dormitoare la fel. În asemenea condiţii — păduchi, rîie, de
care am avut în anii aceia o adevărată spaimă. Exagerasem
cu spălatul în situaţii ou totul improprii — ca să nu mă
îmbolnăvesc de rîie — şi răcisem deci. La infirmerie, mi-au
pus ventuze. Cineva, un alt bolnav din cameră, a deschis
fereastra, să iasă mirosul acela urît, de petrol ars. Eu am
adormit. A adormit şi el. Fereastra a rămas deschisă, iar
patul meu era lîngă ea. M-am trezit cu gîtul înţepenit de
durere. Nu-l puteam mişca în nici o parte. Orice încercare
făceam în acest sens îmi dădea senzaţia că mişcarea se
produce prin răscolirea — fizică — a creierului. Infirmierul
n-a ştiut ce să-mi facă. Nici doctorul şcolii. La spitalul la
39
TANDREŢE
care m-am pomenit, am fost supus unor tratamente, care

au rămas însă fără nici un efect pozitiv. I-am văzut pe
medici consultîndu-se şi ridicînd din umeri. M-au trimis
acasă: nu mai aveau, ori nu mai ştiau ce să-mi facă!
A venit tata şi m-a luat cu sania. Pe mama am găsit-o cu
ochii roşii de plîns...”
„Şi?”...
„Doctorii nu-mi dăduseră mai mult de o lună..., pe care
am petrecut-o în chinurile cunoscute. De murit însă, n-am
murit. Fiecare zi care a început să se adune peste «soroc»,
era smulsă din vistieria «bătrînei cu coasa»!”
„Va să zică, se poate trăi! mi-am spus. De ce nu s-ar
putea să mă şi vindec?”
Gîndul meu era şi al mamei.
„Trebuie să te faci bine, Vlăduţu mamii! mi-a zis ea într-o
zi. Să ştii că asta de tine depinde!”
„Cum adică?”
„E ca un fel de luptă, pe care tu trebuie s-o cîştigi! Dacă
vrei, nu se poate să nu învingi!” „Dacă vreau?!...”
„Şi-am început lupta: cu mişcări, cu exerciţii, cu oblo-
jeli cu tot felul de buruieni, de leacuri..., dar mai ales cu
masaje pe care mama mi le făcea de mai multe ori pe zi. Mă
frecţiona pînă nu-şi mai simţea degetele de la mîini, pînă ce
începeau să-i curgă lacrimile din ochi — de mila mea, de
durerile ei şi-ale mele... Cînd mă gîndesc la mama, îi văd
întîi mîinile şi, mai ales, i le simt — într-o mîngîiere caldă şi
aspră totodată. Au trecut zeci de ani de-atunci şi nu e
nevoie nici măcar să închid ochii, ci doar să mă gîndesc,
pentru ca senzaţia aceea — de căldură bună şi de asprime
40
GEORGE ŞOVU
generatoare de viaţă — să revină în fiinţa mea cu tot atîta

autenticitate...
Şi-acum, de cîte ori mă doare capul, simt degetele mamei
alunecîndu-mi de-a lungul gîtului, pe lingă urechi, pe
tîmple, spre a se opri apoi deasupra frunţii şi în jurul
ochilor, bombănind uşor, delicat şi tandru, ca-ntr-un
descîntec fermecat, dătător de viaţă...
După cîteva zile, durerile au început să slăbească, iar
după o lună eram vindecat. Au contribuit, desigur, şi nişte
injecţii pe care mi le-a făcut un sanitar din comună în
omoplaţi. Hotărîtoare au fost însă — continui să cred —
degetele acelea crăpate de muncă ale mamei şi încrederea
mea în puterea lor miraculoasă, dorinţa, sfinţită de
speranţă, ca a doua zi să-mi fie mai bine, mereu mai bine...
Lupta a continuat apoi cu situaţia şcolară — să
recuperez ceea ce pierdusem şi să mă păstrez mereu în
fruntea colectivelor din care am făcut parte ca elev, mai
tîrziu ca student...”
41
TANDREŢE
Capitolul III
1.
Copiii se joacă în parcul hotelului. Locul este cum nu se

poate mai potrivit, retras, la cîteva sute de metri de stradă,
închis, de jur-împrejur, cu gard de fier, în spate cu pădurea
prin care se urcă spre Poiana Secuilor şi la Cabana „Trei-
Brazi”, ori către alte locuri plăcute şi tocmai de aceea
căutate de turişti.
Bogdan sare de la trambulină şi traversează bazinul în
întrecere cu alţi copii de vîrsta lui sau mai mari, luptîndu-
se şi reuşind, de fiecare dată, să nu i-o ia nimeni înainte.
Mădălina face plajă undeva, într-o poieniţă, în apropiere,
iar mamaie, Nana — cum îi spune Vlad, răsfăţînd-o,
împleteşte o rochie de lînă, stînd pe bancă, la umbra unui
brad din marginea bazinului, ca să-l poată supraveghea şi
pe Bogdan.
În cameră, Andreea lucrează la un articol pentru o
revistă de specialitate, iar Vlad, în balcon, aşezat comod
într-un fotoliu, citeşte. La un moment dat, pune cartea de-o
42
GEORGE ŞOVU
parte, rămînînd în mînă cu o fotografie, pe care o găsise

între filele ei. De fapt o pusese anume acolo, ştiind că va
citi cartea în vacanţă, la munte, iar de fotografia aceasta nu
se despărţea niciodată. Era chipul Andreei, la vîrsta de
patru ani.
— Iar te uiţi la fotografia asta? îl întrebă Andreea, care
venise, pe nesimţite, din cameră şi se aşeza acum pe
marginea fotoliului, trecîndu-şi braţul pe după umerii lui
Vlad şi mîngîindu-i părul.
— Nu la fotografie, ci la tine mă uit, la tine în miniatură!
— Nu ştiu ce ţi-o fi plăcînd!...
— Totul! Dar mai ales ochii şi... sufletul. Tu observi, aveai
tot sufletul în ochi şi cu el te uitai peste lume... Ce voiai să
afli?
— Nu ştiu, poate totul! Am fost un copil ambiţios... un
amestec aproape ciudat de sensibilitate dusă la extrem şi
viaţă capabilă să anuleze orice stare plîngăreaţă, amestec
de orgoliu, de multe ori nejustificat, îmi dădeam seama, şi
de modestie, care impresiona pe oricine. Voiam să atrag
atenţia celor din jur — copii, maturi — şi pentru asta
făceam deseori pe grozava, mă dădeam în spectacol.
Vorbeai despre frica ta din copilărie... Păi să-ţi spun eu ce
frică mă stăpînea... Dacă se făcea noapte, nu mai
îndrăzneam nici în curte să ies. Nu treceam, pe întuneric,
singură, dintr-o cameră în alta. Şi, totuşi, mă grozăveam în
faţa fratelui meu mai mic, a surorilor, a celorlalţi copii, din
vecini, ori de cîte ori mi se ivea prilejul.
Odată, am descoperit, în bucătăria de vară, care se afla
undeva în curte, nişte macaroane roase la capete. „Un
şoarece!” mi-am zis. L-am chemat şi pe fratele meu. Am
43
TANDREŢE
deschis dulapul şi i-am arătat macaroanele. „E sigur un

şoarece!” a confirmat şi Mihai. Ne-am hotărît să-l prindem.
„Nu ţi-e frică?” m-a întrebat Mihai. „Mie?!” am răspuns, ca
şi cînd lucrul ar fi fost cu totul şi cu totul imposibil.
Ca să fim mai siguri c-o să vină, am pus în dulap şi o
bucată de brînză şi am lăsat uşa deschisă. Am aşteptat să
se facă seară. Ne-am aşezat la pîndă. Lumina era stinsă.
N-am aşteptat nici cinci minute, că am şi auzit un foşnet
specific pe hîrtia de pe masa de lingă dulap. Inima îmi
ticăia ca în faţa cine ştie cărei primejdii. Simţeam cum mi
se usucă gura de încordare.
„Cred că a venit!” mi-a şoptit Mihai.
În clipa aceea, am sărit de unde eram, m-am repe7it la
masă şi, zărind şoricelul — era unul mititel, un pui — am
pus mîna deasupra lui, imobilizîndu-l. Dar, în aceeaşi
clipă, am început să ţip ca din gură de şarpe... de fiică şi de
scîrbă. Ţipam, dar mîna n-o luam de pe şoarece. Mi-era
spaimă să-l strîng şi el se tot mişca sub mina mea.
„Ce e, dragă, de ce ţipi aşa?” m-a apostrofat Mihai,
apropiindu-se de mine. Şi, fără să mai aştepte vreun
răspuns, mi-a dat, repede, mîna la o parte şi-a prins el
şoricelul. L-a scos afară şi l-a omorît fără nici un fel de
zarvă, în timp ce eu m-am repezit la cişmea să mă spăl...
Fetiţa din fotografie, cu o fundă mare prinsă in păr, într-o
parte, şi cu un buchet de flori în braţe, îi priveşte pe
amîndoi cu o seriozitate de om matur.
— Uite-te la ea — spune Vlad, zîmbind — parc-ar vrea să
ne radiografieze!
— Ştii — adaugă Andreea — că aşa mi-a şi zis, cîndva, o
cunoştinţă a mamei, un bărbat distins, fost magistrat:
44
GEORGE ŞOVU
„Fetiţo, tu nu te uiţi la oameni, ci prin oameni! Nu mai privi

aşa, că mă sperii!” Şi, în timpul acesta, îşi trecea mîna prin
faţa ochilor mei ca şi cînd ar fi vrut să-mi abată privirile. În
realitate, eu mă uitam la el cu interes, fiindcă-mi făcea
plăcere; fusese un bărbat frumos, era îmbrăcat foarte
elegant — nici nu văzusem eu pînă atunci pe cineva astfel
îmbrăcat, şi, pe deasupra, mirosea a parfum foarte fin,
bărbătesc.
După el, prima mea învăţătoare mi-a spus, într-o zi, cam
acelaşi lucru: „Andreea, de ce te uiţi tu prin mine?” „Nu
înţeleg, doamnă, ce vreţi să spuneţi!” i-am răspuns „Cum
nu înţelegi, fetiţo, că doar te uiţi de parcă ai vrea să mă tai
felii, felii!”.
„Felii, felii, eu nu tai decît pîinea, doamnă, şi nu cu ochii,
ci cu cuţitul!” i-am răspuns, întorcîndu-i spatele.
De-atunci, de cîte ori mă surprindeam privind prin
oameni, încercam imediat să îndulcesc „tăişul” cu un
zîmbet, cu o vorbă... Atunci cînd reuşeam!
Dacă, in vremea aceea, exista însă cineva pe care aş fi
vrut să-l tai „felii-felii”, la propriu, nu numai cu privirea —
aşa o făceam de nenumărate ori — apoi acesta era, din
nefericire, tatăl meu!... Ţi-am povestit ceva cînd m-ai
întrebat de ce s-a despărţit mama de el... Ei bine, trebuie
să ştii că el mi-a adus cea mai mare suferinţă — umilire şi
durere — în toată copilăria şi adolescenţa mea. Mie şi
mamei! Fratele meu n-a înţeles nimic din toată drama, iar
surorile cele mici — nici atît!...
Poate că de-aceea m-au interesat — în noianul acesta de
ani, de cînd sînt profesoară — cel mai mult copiii proveniţi
din asemenea familii, „sfîşiate”, cum le zic eu...
45
TANDREŢE
...Doi oameni care se iubeau, „ca chiorii”, cum zi-ea o

vecină de-a noastră. Crescuseră în case alăturate, ogrăzile
nu erau despărţite decît de gard. Se cunoşteau deci de cînd
erau copii şi tot de-atunci se iubeau. Nu suportau o oră să
stea unul fără celălalt. Îşi făcuseră o poartă secretă în gard
şi treceau prin ea, dintr-o curte în alta, ca să nu mai
ocolească pe stradă şi mai ales să se postă ascunde, în
imediată apropiere, în spatele unei albii mari, de spălat
rufe, pe care bunica obişnuia s-o rezeme de gard, chiar în
locul acela.
Într-o zi, sărutîndu-se ei cu foc, au mişcat copaia şi —
poc! aceasta a căzut!... Bunica tocmai trecea prin
apropiere. I-a văzut!...
— Şi „i-a felicitat!” zise Vlad, rîzînd.
— Bineînţeles! A rupt nişte jordii pe spinarea lor, pe
care le-au ţinut minte ani de zile.
— Dac-ai aflat şi tu despre ele!...
— De la mama, ea mi-a spus! Noi am fost şi am rămas
foarte bune prietene... O să-ţi povestesc altădată mai
multe... Tot te-ai lăudat că ai să scrii o carte despre ea...
— Ei, cine ştie?!
— Pînă atunci, „mai măcinăm ceva făină la moară”!
— Mai!...
— Cînd mama a împlinit şaisprezece ani, iar el

optsprezece, părinţii n-au mai avut scăpare, i-au lăsat să
se căsătorească. În scurt timp, la cîteva luni numai, tata a
plecat în armată. Mama, însărcinată, a trecut prin chinuri
46
GEORGE ŞOVU
de moarte. Dar nu eu, cea care urmam să mă nasc, eram

cauza, ci tata... De dorul lui, mama era, realmente, să se
prăpădească: nu putea să mănînce nimic, nu dormea, ce
mai, era bolnavă de-a binelea. Starea aceasta m-ai afectat,
cumva, şi pe mine: poate că de-aceea m-am născut „cît o
lingură” de mare, cum obişnuia să spună mama ta, ţi-
aminteşti? N-aveam decît un kg şi şapte sute de grame.
Eram, cică, o snamă vînătă şi urîtă...
— Şi cum de te-ai făcut aşa de frumoasă... după?!
întreabă Vlad, învăluind-o în luminile calde ale ochilor lui
de culoarea ierbii uscate...
— Ei, am avut stofă!
— Şi croială!
— Şi!...
După ce s-a întors din armată însă, la vreo cîţiva ani,
tata a început să bea. Aşa, dintr-o dată! Căci, înainte, nici
nu punea gura pe băutură... Lucra la un magazin — un fel
de prăvălie mai mare — a unui negustor. Era muncitor, se
ocupa, mai ales, cu aprovizionarea. Mai avea unul cu el, un
om mai în vîrstă, un beţiv. Acela i-a Învăţat şi pe tata. Şi,
odată pornit pe acest drum, nu s-a mai oprit!
La început, venea o dată sau de două ori pe săptămînă
băut, mai ales sîmbăta. Apoi, din ce în ce mai des , aproape
în fiecare seară.
Mama l-a rugat, a început să plîngă, să-l implore...
Zadarnic! Se învăţase să bea şi nu se mai putea opri! Cînd
îl vedeam beat, mi se făcea şi milă, dar şi silă de el. Tata a
fost un bărbat foarte chipeş; de-aceea l-a şi iubit atîta biata
mama. De-aceea a şi suportat atîtea de la el: scandaluri,
bătăi, umilinţe, sărăcie — căci şi sărăcia ne venea, în
47
TANDREŢE
vremea aceea, tot de la el, fiindcă-şi cheltuia aproape toţi

banii pe băutură. Şi cînd bea, n-o făcea singur, ci cu o liotă
de cheflii, iar el plătea pentru toţi...
Cînd auzeam clanţa de la poartă, îngheţam de spaimă.
Mama se uita la mine, eu la dînsa. Faţa mamei, frumoasă,
foarte frumoasă pe atunci, devenea o mască de ceară; ochii
albaştri şi buni, făcuţi parcă numai să zîmbească — nu
ştiu dacă i-ai privit vreodată de aproape: aveau ceva în ei, o
lumină jucăuşă, ca un zîmbet cochet şi sprinţar totodată,
ceva de drăcuşor pus pe şotii (acum, de cînd cu Elena, o
cenuşă dureroasă i-a inundat, făcîndu-i să lăcrimeze tot
timpul) — ochii aceia luminoşi ca cerul de mai se
acopereau de nori zbuciumaţi, fulgere îndurerate îi
traversau, pleoapele se zbăteau speriate, buzele şi mîinile
începeau să-i tremure ,de parcă ar fi fost conectate la o
sursă de curent rău... Ne pregăteam să-l întîmpinăm cu
inimi înjunghiate de necaz şi de umilinţă...
Începea să strige de la poartă: „Anca! Anca!... Ieşi afară
să te văd, frumoaso! Ieşi afară!...” Şi începea să înjure.
Înainta pe alee, împleticindu-se, lovindu-se cînd de un
pom, cînd de altul...
În sfîrşit, cînd ajungea înăuntru, începea prăpădul:
spărgea tot ceea ce găsea în cale, iar, dacă mama încerca
să-l oprească, se năpustea asupra ei cu pumnii, cu
picioarele.
N-am putut să suport niciodată violenţa, dar, de-atunci,
mi se face pur şi simplu rău numai dacă a,7d vorbindu-se
despre aceste scene...
Andreea devenise palidă, mîinile începuseră să-i
tremure...
48
GEORGE ŞOVU
Te rog, Andreea! spusese Vlad. Lasă, nu mai povesti!...

— Ba nu, am să-ţi spun totul! Vreau să arunc odată
întreaga otravă a acelor ani, pe care-o mai simt foind în
mine ori de cîte ori mă gîndesc la copilărie şi la faptul că ar
fi putut să fie altfel, dacă tata ar fi rămas om.
Odată, a lovit-o atît de rău pe mama, încît ea a leşinat.
Am început atunci să ţip, să ţip şi să-i strig: „Cri-minaluie!
Criminalule!” Şi, găsind la îndemînă un lemn mai lung care
era după sobă, l-am lovit şi eu cu sete, o dată, de două ori
de mai multe ori..., pînă ce-a reuşit să se întoarcă spre
mine şi să-mi smulgă lemnul din mînă... N-am ştiut atunci
ce s-a mai întîmplat cu mine... M-am trezit a doua zi, intr-
un pat străin, în casa unei vecine mai înstărite, prietenă a
familiei noastre, căreia noi, copiii, îi spuneam: „Tanti
mama”. Aveam un ochi vînăt, mîinile şi corpul, de
asemenea, pline de vînătăi... Mă durea totul — n-aş fi
putut să arăt cu un deget măcar unde nu mă doare — şi
simţeam că ies din mine flăcări de parcă m-aş fi aflat în
mijlocul unor vîlvătăi... Am izbucnit în plîns, mai ales
pentru durerile sufletului.
Am întrebat ce s-a întîmplat cu mama?!... Îşi revenise,
dar arăta şi ea tot aşa de „împodobită” ca şi mine. Am jurat
că nu mă întorc acasă pînă cînd el nu pleacă de-acolo
definitiv. Nu voiam să-l mai văd... Şi nici nu l-am mai
văzut, pentru că, într-o săptămînă, ne-a părăsit. Pe lîngă
nenorocirea cu băutura, îşi găsise şi altă femeie pe-acolo,
pe la prăvălia la care lucra. Vestea, pe care mama a aflat-o,
a fost picătura ce-a umplut paharul. Pentru această
„picătură” s-a despărţit de tata. Altfel, nu cred că l-ar fi
lăsat... Ar fi suferit mai departe bătăi şi înjosiri de la el, dar
49
TANDREŢE
nu l-ar fi lăsat, fiindcă îl iubea... Cînd a aflat însă... parcă a

turbat. I-a scos lucrurile în stradă şi i-a spus că dacă mai
îndrăzneşte să intre în curtea noastră „îi crapă capul cu
toporul!” Şi, mă tem că ar fi fost în stare!...
— Ce vorbeşti?!...
— A, n-o cunoşti pe Nana! „Cînd e vorba, la o adică... S-
a terminat! Pînă aici!”...
A rămas, săraca, singură, cu patru copii. Eu aveam
nouă ani, fratele meu opt, iar cele mici se aflau „in copaie”,
cum se spune la ţară, abia împliniseră un an. N-a vrut să
ne dea pe nici unul. S-a judecat şi ne-a păstrat pe toţi!...
2.
Vlad priveşte din nou fotografia... Deodată, observă că

fetiţa pune florile din braţe de-o parte, îşi scoate, la
repezeală, funda din păr, îşi aruncă săndăluţele din
picioare şi începe să alerge pe marginea drumului asfaltat,
care, în locul acela, făcea un cot, ocolind puţin ca?a cu
pridvor spre drum, dar şi în partea cealaltă, spre curtea
plină de păsări şi de tot felul de „acareturi” pentru vite,
pentru oi, porci...
50
GEORGE ŞOVU
Iat-o acum coborînd, în fugă, tăpşanul de iarbă ce

desparte şoseaua de undele limpezi şi domoale ale
Ialomiţei.
„Tică, Tică, ţipă ea, vreau şi eu să mă scald!”
Şi, fără să mai aştepte încuviinţare din partea vărului ei,
mai mare cu vreo opt-zece ani, îşi scoate, în grabă, şi
rochiţa de pe ea, rămînînd în chiloţei, şi intră în apă. Se
trînteşte în fund, într-o margine, unde rîul construise,
parcă anume, un mic bazin — o baltă, de fapt, despărţită
de cursul normal printr-un grind de nisip. Începe să se
bălăcească în apa care aici era şi mai caldă.
Văzînd-o, verişorul ei îi strigă:
„A, nu, Andreea, nu aşa! Nu e voie!”
„Ce nu e voie?” întreabă, curioasă, fetiţa.
„Nu e voie să te scalzi aici!” răspunde Tică.
„De ce?”
„Pentru că nu eşti în costum de baie!” adăugă el cît se
poate de serios.
„Păi, mie mama îmi face baie fără costum! răspunde
fetiţa. Şi, dacă mă enervezi, să ştii că dau şi chiloţii jos!w Şi
chiar „îi dă”, aruncîndu-i apoi în braţele varului ei.
Tică îi prinde, rîzînd. Apoi adaugă:
„Ei, aşa da! Acum te poţi scălda în voie”, după care, se
aruncă şi el în apă, acolo unde aceasta era mai adîncă...
„Vreau şi eu, vreau şi eu!” spune Andreea, alergînd către
el.
„Ce vrei şi tu? Ce vrei şi tu?” spune un alt băiat, de vreo
opt-nouă ani — Gheorghiţă, fratele mai mic al lui Tică,
prinzînd-o din spate şi afundînd-o cu capul în apă...
51
TANDREŢE
...Avea el ce-avea cu Andreea, nu se prea împăcau. Ii

plăcea s-o necăjească tot timpul, mai ales că el rămînea cu
ea acasă, cînd ceilalţi plecau după tot felul de treburi, pe
cîmp. Sau împreună cu el mergea Andreea cu vaca la
păscut, ori cu oile...
Îi plăcea aşa de mult „la ţară”, cum spunea ea, la
Carolina. O ruga pe mamă-sa s-o trimită de la Bucureşti,
vara, să stea şi ea cîteva săptămîni, o lună, uneori chiar
mai mult la ţară!
Carolina era sora cea mai mare a Nanei. O crescuse pe
mama Andreei, cînd aceasta, la rîndul ei, era mică. Nana
îşi amintea cu mare emoţie de o întîmplare, pe care, firesc,
i-o povestiseră fraţii ei mai mari...
Mama lor, care a avut zece copii (Nana — Anca pe

numele ei — era penultimul) se îmbolnăvise rău tocmai
cînd o alăpta pe ea. Fusese internată într-un spital de boli
contagioase. Fetiţa a rămas acasă; nu avea decît cîteva
luni. Carolinei, ca mai mare dintre toţi, îi reveniseră toate
grijile gospodăriei; în plus, rămăsese şi cu un copil
neînţărcat. Nu ştia cum să se descurce, fiindcă Anca nu
voia, cu nici un preţ, să bea lapte de la vacă, oferit într-o
sticluţă cu biberon. N-a vrut o zi, n-a vrut a doua...
Lucrurile se agravau... Copilul plîngea în disperare, iar în
tot satul nu se găsea, întîmplător atunci, nici o mamă care
să mai alăpteze.
Când i-a venit ideea salvatoare, Carolina s-a înfiorat de-o
emoţie necunoscută... Avea şaptesprezece ani, era o fată
52
GEORGE ŞOVU
frumuşică, bine dezvoltată, urma să se căsătorească nu

peste mult timp...
A luat fetiţa şi a aşezat-o la pieptul ei, ca o adevărată
mamă. Cînd Anca a prins sînul, în gură şi-a început „să
sugă”, sora ei mai mare, care-o ţinea pe braţul sting, a
început să toarne uşor, de deasupra, lapte dintr-o sticluţă.
Astfel şi-a păcălit surioara, salvînd-o în acelaşi timp... N-a
spus la nimeni, fiindcă îi era ruşine, la nimeni dintre fraţi
şi, cu atît mai mult, celor din afara casei lor.
Într-o zi, tatăl copiilor, sosind mai devreme acasă — era
notar peste vreo trei comune — a surprins acel „spectacol”
înduioşător. I-au venit lacrimi în ochi. Nu şi-a tulburat
copilele şi nici nu i-a spus Carolinei că ar fi văzut-o. A lăsat
să se înţeleagă că şi el este convins, ca şi toţi ceilalţi ai
casei, că Anca a început să se hrănească din sticluţa cu
lapte. Dar nu l-a răbdat inima să nu-i spună soţiei, mamei
celor două fete, care a plîns îndelung, impresionată de
gestul Carolinei. Abia mai tîrziu lucrurile s-au aflat şi-
atunci Carolina nu mai era jenată, ci mîndră pentru că îşi
salvase sora...
Greu a fost, din nou, cînd fata cea mare a familiei
Săvulescu (acesta era numele părinţilor celor zece copii —
şi al lor fireşte) s-a căsătorit şi a trebuit să se mute la casa
ei. Anca, acum de doi ani şi ceva, n-a vrut defel să se
despartă de Carolina. Pînă la urmă, aceasta s-a mutat în
casa soţului cu soră cu tot, de care n-a scăpat decît
aproape peste un an...
Era casa în care-i plăcea şi Andreei să vină vara, cu rîul
cel cu unde limpezi şi blînde, numai bun pentru scăldat, cu
grădini în care pomii gemeau de roade, cu cîmp pe care
53
TANDREŢE
porumbul creştea înalt de nu te vedeai din el călare pe cal

fiind, cu viţă de vie...
„Lasă, măi zărghitule, fata-n pace!” îi strigă Tică lui

Gheorghiţă, alergînd şi scoţînd-o pe Andreea din apă.
„Îl vezi? spune fata, trăgînd aer în piept şi ştergîndu-şi
faţa de şiroaiele de apă, aşa-mi face mereu... E un rău, nu
ştiu ce are cu mine!”
„Ascultă, diavole — i se adresează Tică fratelui său —
dacă mai aud că te-atingi de ea, e vai de spinarea ta! Ţine
minte, ţi-o tăbăcesc! Să n-avem vorbe!”
Gheorghiţă rîde şi aleargă pe rîu în sus.
Tică o ia pe Andreea în braţe şi intră cu ea unde apa este
mai adîncă. Fata îl ţine pe după gît, chicotind de plăcere şi
oarecum de uşoară spaimă. Cînd oboseşte, o lasă jos, mai
la marginea apei. Fetiţa, cu ochii verzi, peste care se lasă
părul blonduţ, şi cu un trupşor cioplit parcă în marmură
caldă, îi strigă, bătînd din picior:
„Mai vreau, mai vreau!”
„Păi, sigur, că mai vrei! Dar ia mai du-te şi bălăceşte-te
în balta ta, acolo, în margine!”
„Răule! îi strigă fata îmbufnată. Şi tu eşti un rău!”
Tică îi zîmbeşte şi se apropie de ea... Andreea i se aruncă
în braţe...
54
GEORGE ŞOVU
3.
„La-la, la-la, la, la-la, la-la-la!” Andreea cîntă!... Trece

printre şirurile de porumbi, mai înalţi de încă două-trei ori
decît ea, şi cîntă: „Pe ma-lul mă-rii cînd ră-sa-ree lu-na!”...
Şi, mai departe: „La-la, la-la-la, la, la-la, la-la-la!”
Gheorghiţă, cu vaca de lanţ, înaintează pe marginea
porumbilor, printr-o mirişte...
Nici n-o bagă în seamă pe verişoara lui mai mică. Cu un
maldăr de mohor pe cap, legat şi aşezat aşa cum a văzut ea
că fac şi merg femeile, aceasta înaintează, fericită, prin
porumbi. Îşi încearcă, din nou, calităţile vocale: „Pe ma-lul
mă-rii cînd ră-sa-ree lu-na!”
„Bravoo! Biis! Bravo!” strigă cineva, din marginea
porumbului, bătînd din palme. Fata se opreşte, ia maldărul
de mohor de pe cap, îl pune jos şi se aşază pe el, izbucnind
într-un hohot de rîs...
„Ce-nseamnă «bis»?” întreabă fata, oprindu-şi rîsul.
„Adică: încă o dată?”
„Îţi place cum am cîntat?”
„Daa!” spune băiatul, cu un zîmbet pînă la urechi. „Vrei
să mai cînt încă o dată?” întreabă Andreea serios.
„Nuuu!” îi răspunde vărul ei. Rîd amîndoi...
55
TANDREŢE
4.
„Nea, boală! Mai încet, nu vezi că mă loveşti?”...

Carolina o caută din ochi pe Andreea. Unde-o fi, că doar
i-a auzit vocea. Abia terminase de muls vaca şi dăduse
drumul viţelului, să-şi primească şi el „porţia”. Fata băuse,
pe nerăsuflate, din spuma albă şi bună de deasupra oalei.
Apoi dispăruse.
„Nea, boală! Mai încet, nu ţi-am spus?î”
„Andreea, mamă, unde eşti?w întreabă mătuşa fetei. Dar,
nici un răspuns, de nicăieri.
Începe s-o caute prin curte. „Andreea, Andreea!” o strigă,
ajungînd lingă vacă.
Extraordinar! Nu-i vine să creadă: în genunchi, de partea
cealaltă de cum se afla viţelul, fata suge direct din ţîţele
vacii!
„Andreea, ce faci? se repede Carolina spre ea. Fugi de-
acolo, mamă, că te loveşte vaca, mă bagi în păcat!”
Fata se ridica şi întinde un zîmbet fericit pe buzele pline
de lapte...
„Doamne fereşte, cum de ţi-a dat prin cap aşa ceva? mai
întreabă femeia. Da’ nu-ţi dau eu să bei cît lapte vrei, din
oală?”
„Parcă e mai bun direct de la vacă!” răspunde fetiţa cu
sinceritate, întinzînd mîinile ei mici spre a-şi îmbrăţişa
mătuşa...
...Vlad se mişcă de pe fotoliu şi imaginea se tulbură... În
pridvorul casei, Carolina stă întinsă între făclii care
luminează de jur împrejur. Nu vrea să mai bage pe nimeni
56
GEORGE ŞOVU
în seamă, deşi în preajma ei se află atîta lume. Nana şi

Andreea plîng înăbuşit, mîngîindu-i, de-o parte şi de alta,
mîinile încrucişate pe piept... Curtea, grădina, rîul, totul în
jur a încremenit. Nu se mai simte nici o respiraţie...
5.
Un „Mercedes” alb se opreşte în faţa hotelului. Vlad se

apleacă peste balustradă şi-l salută pe Tică, vărul Andreei,
care tocmai închidea portiera maşinii.
— Vin de la Braşov. Am trecut pe la voi să vă aduc nişte
pepeni. Ştiam că sînteţi aici. Mi-a spus tataie, cînd am
plecat din Bucureşti.
Bogdan şi Mădălina sînt lingă el în cîteva secunde. Încep
să care în hotel pepeni verzi, lungi cit nişte purcei.
— Sînt nemaipomeniţi, o să vedeţi! le spune Tică...
— Şi-ai tăi? întreabă Andreea...
— Au rămas în Poiană... Mîine plecăm. Mergem direct la
Snagov, la mama, să mai punem cîte ceva la punct, să nu
se părăginească de tot!
57
TANDREŢE
— Ascultă, Tică — intervine Vlad — nu vrei să-mi

împrumuţi şi mie „vopseaua” cu care-ţi dai tu pe păr? N-ai
nici un fir alb!...
— Costă prea scump, Vlade! răspunde vărul Andreei,
rîzînd. Şi-apoi ţie, „bătrîne”, îţi stă foarte bine aşa, cu
luminile acelea pe la tîmple. Ar fi păcat să le-ntuneci!...
— Preferam luminile de dinăuntru, vericule! spune Vlad,
admirînd părul negru şi bogat al lui Tică, într-adevăr fără
nici un fir alb prin el.
— E rădăcină de la Priş, dragul meu, intervine Andreea.
Nu l-ai văzut pe taică-său că la şaptezeci şi opt de ani, cînd
s-a prăpădit, avea părul tot negru?!... Dar ce băiat frumos
era Tică — adaugă Andreea — atunci cînd era marinar şi
venea de m-aştepta pe mine la poarta Liceului „Lazăr”!...
— A, asta nu mi-ai spus!
— Oi mai fi uitat şi eu cîte ceva...
— Să n-o crezi, Vlade — îi spune Tică, în timp ce se
aşază la volan, pregătindu-se de plecare — nu veneam
după ea... Eram îndrăgostit de-o colegă de-a ei, o fată
nemaipomenită!
— Mincinosule! izbucneşte Andreea, şi păcătosule! Care
era, mă, aceea, că nu te-am văzut niciodată cu ea!...
Maşina a coborît pe aleea străjuită de brazi argintii. Au
urmărit-o cu toţii pînă ce-a ajuns în şosea şi-a virat la
stînga, spre Braşov. Bogdan s-a întors la bazin, Mădălina la
plajă, iar Nana la andrelele sale.
Andreea şi Vlad au pornit să se plimbe pe aleile parcului,
ţinîndu-se de mînă ca doi adolescenţi...
58
GEORGE ŞOVU
— Ce rău îmi pare că nu te-am întîlnit cînd erai elevă la

„Lazăr”! spune judecătorul cu o umbră reală de regret in
glas.
— Ai fi putut, că tu erai student atunci! răspunde
Andreea. Dar, cine ştie pe unde-ţi sticleau ochii,
hoţomanule!
— O, am fost cel mai cuminte băiat!

— Mie-mi spui?!...
— Şi, într-adevăr, Tică te aştepta la poarta liceului?
— Bineînţeles, dar nu asta e important! Ci...
6.
— Nu credeam s-ajung vreodată să-nvăţ la Liceul

„Lazăr”!...
— Îmi place! exclamă Vlad, sună ca din Odă (în metru
antic):
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”
— Eu m-am oprit la „să-nvăţ”! Şi, într-adevăr, nu
credeam s-ajung să-nvăţ la cea mai grozavă şcoală din cîte
existau pe-atunci în Bucureşti...
59
TANDREŢE
— Uşurel, uşurel! Dar cu „Bălcescu” sau „Mihai Viteazul”

ce facem? De ele n-auziseşi?
— Nu m-au interesat! Pe mine „Lazărul” mă fascinase...
Era şi in inima tîrgului...
— Lîngă „Cişmigiu”...
— Da, lingă „Cişmigiu”...
— Sînt argumente... hotărîtoare, n-am ce spune!
— Degeaba rîzi, să ştii! Pentru un copil sărac şi modest
ca mine, care venea dintr-o mahala prăpădită, „Lazărul”...
— Era ca visul „domnişoarei Nastasia” de-a ajunge pe
Popa Nan...
— Cine ştie? Poate!...
Vlad simte o căldură nouă şi bună în suflet. Totdeauna l-
a impresionat fiinţa umană aflată în tremur la suflările mai
puternice sau rele ale vieţii. Poate că şi de-aceea se făcuse
judecător. Deşi era atît de sensibil, impresionîndu-se
uneori pînă la lacrimi de durerile oamenilor, era pasiunea
vieţii lui să le cerceteze, să le caute izvoarele şi să încerce
să le vindece prin ceea ce puteau să facă legea şi omul în
mîna căruia aceasta se afla...
Pe Andreea o ştia tare şi mîndră! îi plăcea aşa cum era,
cum se purta. Dar cînd zonele acelea de frumuseţe de
dinăuntru, ale ei, rămîneau cumva descoperite şi măcar
aparent fără apărare, o simţea parcă şi mai aproape de
fiinţa lui, fiindcă era mai umană, mai vulnerabilă... Într-o
iarnă, plecaseră pentru cîteva zile la munte, se îndreptau,
de fapt, spre acelaşi hotel în care se aflau acum. Ninsese
mult, era zăpadă mare şi ger. Autoturismele nu puteau să
meargă şi nici nu aveau voie. Aşa că şi-au făcut bagajele, s-
au îmbrăcat bine, cu haine potrivite şi-au pornit-o către
60
GEORGE ŞOVU
gară cu tramvaiul. Datorită unor lucrări ce se făceau în

preajma Gării de Nord, acesta i-a lăsat cam departe.
Trebuia să-şi ducă singuri bagajele, în mîini.
Andreea, micuţă de statură, cu un costum de munte pe
ea, dar cam mărişor (nu-l prea nimerise, deşi, altfel, era
destul de arătos), cu un geamantan într-o mînă şi cu o
geantă intr-alta, amîndouă destul de grele, înota prin
zăpadă. Părea un biet copil neajutorat. Lui Vlad i s-a făcut
milă de ea şi i-a părut rău că a trebuit s-o vadă într-o
asemenea situaţie. Dar, în acelaşi timp, căldura aceea a
năvălit din nou peste sufletul lui. Dacă nu i-ar fi fost teamă
de ridicol, ar fi oprit-o din zbaterea ei prin zăpadă, cu
bagajele acelea grele, şi-ar fi îmbrăţişat-o, acolo, în mijlocul
străzii... Se gîndea aşa, poate într-un mod nepotrivit,
zicîndu-şi: iată, ea, care conduce o lume întreagă de elevi,
peste două mii şi aproape o sută de cadre didactice, în
calitate de directoare a unui mare liceu... În sfîrşit, nu asta
era important..., ca de altfel, acum: „Cine ştie? Poate!”...
Cuvintele l-au întors la atmosfera aceea îmbibată de
tristeţe, pe care o simţise parcă aievea şi el, ascultînd
povestirea Andreei...
— La şcoala primară — continuă profesoara — eram cea

mai mică din clasă. Voiau să mă îngraşe cu untură de
peşte... Era în anii aceia de sărăcie, de după război. Şi mie,
fiindcă eram aşa de pricăjită, îmi rezerva învăţătoarea
totdeauna două linguri, porţie dublă deci.
Aveam în clasă însă o fată de măcelar. Erau mai
pricopsiţi, în orice caz, aveau ce mînca. Odrasla
măcelarului — colega mea — venea la şcoală cu o grămadă
61
TANDREŢE
de sandvişuri: cu şuncă, ori cu salam bun, sau cu te miri

ce mai punea între feliile de pîine. Le mînca singură, fără
să dea o bucăţică vreunui copil. De aceea era şi grasă cît o
putinică. Aşa o şi porecliserăm de fapt: „Putinica”!
Ceea ce ne scotea din sărite, pe mine cu deosebire —
eram şi şefa clasei, răspundeam deci de ceea ce se întîmpla
în colectiv — erau laudele colegei noastre, „Putinica”. În
fiecare recreaţie, îşi scotea sandvişurile din ghiozdan, se
ducea repede la catedră, se urca pe scaun — ca să fie
văzută de toată clasa — şi începea:
„Ia uitaţi-vă ce am eu aici: şunculiţă buună (şi se lingea
pe bot), sălămior buun (şi repeta gestul, trecîn-du-şi limba
peste buze), ouşoru... „buun”, completa clasa, în batjocură;
„da ouşor buun” — relua „Putinica” — şi-apoi se-apuca să
înfulece.
Am rugat-o de cîteva ori să se-astîmpere, spunîndu-i că e
urît şi nepotrivit ceea ce face. Dar nu m-a ascultat, nici nu
se uita la mine. Înconjurată de şunca şi de salamul ei, se
considera irezistibilă.
Într-o zi, mă durea capul teribil, de foame, probabil.
„Putinica” a apărut, din nou, cu sandvişurile ei la
catedră.
Am ţipat la ea să plece de-acolo.
„Da, cine eşti tu să strigi la mine? Sărăntoaco! mi-a
răspuns ea. Ce crezi că dacă înveţi bine...”
N-a mai apucat să continue că m-am repezit la ea, am
tîrît-o jos de pe scaun şi-am început s-o plesnesc, s-o
plesnesc peste faţă şi să-i sleiesc sandvişurile pe chipul ei
umflat şi unsuros...
62
GEORGE ŞOVU
Copiii se-adunaseră în jurul nostru şi strigau: „Aşa! Dă-i!

Dă-i, Andreea! Dă-i, să se sature!”
„Putinica”, pe jos, urla cît o ţineau puterile, şi-o ţineau,
nu glumă, a pus toată şcoala-n picioare. Toţi au aflat de
isprava mea şi n-a fost nimeni să nu-mi dea dreptate. Şi,
totuşi, la scandalul făcut de măcelar — care şi-a şi mutat
odrasla la altă şcoală — directoarea, care mă iubea ca pe
propriul ei copil, a fost nevoită să-mi scadă nota la purtare
pe trimestrul acela.
„Aşa, de formă, Andreea! mi-a spus. Altfel, umflatul ăsta
(şi măcelarul era cît un butoi) se duce mai departe, ne
reclamă, nu se lasă cu una, cu două!”
Eu, totuşi, n-am înţeles-o, cu toată motivarea ei. N-am
putut şi nici n-am vrut!
„Să reclame! i-am răspuns atunci. Şi ce dacă? Să vină
cine-o vrea şi să întrebe copiii; să asculte ce făcea fiica
măcelarului în fiecare zi!”
„Ei, ce ştii tu!”... mi-a răspuns.
La sfîrşitul anului şcolar, am avut însă, la purtare, tot
media zece...
— Altfel, nu mai puteai rămîne şefa clasei!
— Parcă tu n-ai fost la fel, de ce mai rîzi de mine?
— Dar nu rîd deloc! spuse Vlad, serios. Vorbim ca-ntre
doi „şefi”, nu?...
— Să ştii că-mi plăcea! mărturiseşte, sincer, Andreea. De
fapt, atunci, în acei ani, în care am fost şi comandantă de
pionieri pe şcoală, m-am hotărît să mă fac profesoară. Am
descoperit că „am aptitudini”, cum se spune... Păi, ştii cum
ascultau copiii de mine?! Mamă, mamă!...
— N-ai un ac să te dezumflu?...
63
TANDREŢE
— Mă îmbolnăveam des cînd eram mică, făceam febră

mare, nu ştiu de ce. Totdeauna mă salva bunica, nu
doctorul. Ea mă învelea în cearşafuri ude, mă frecţiona cu
fel de fel de unsori făcute din buruieni, stătea tot timpul,
săraca, lîngă mine, pînă-mi trecea. Cînd m-am făcut mai
măricică, am început să dorm cu dînsa şi aşa s-a întîmplat
pînă a murit. Atunci, pentru prima dată, nu mi-a mai fost
frică de morţi. Înainte de a se sfîrşi, m-a chemat lîngă dînsa
cu un semn. M-am apropiat. A ridicat puţin mina şi mi-a
mîngîiat obrazul. Nu mai putea să vorbească. La cîteva
minute, a oftat o dată puternic şi-a închis ochii...
Fusese o femeie înaltă şi energică. Avea un păr lung,
care, în anii din urmă, ajunsese aproape în întregime alb. Îl
strîngea şi îşi făcea cu el un coc mare, la spate. După
moartea bunicului, rămăsese tare săracă... Să creşti zece
copii?!... De aceea era atît de econoamă..., strîngea orice
petecuţ de cîrpă pe care-l găsea în cale, un nasture, se
apleca si-l lua din ţărînă, nu dădea niciodată bani la
tramvai, pentru că nu mergea niciodată cu tramvaiul...
Cînd trebuia să se ducă undeva, o lua pe jos, indiferent
care ar fi fost distanţa.
„Cît mă mai ţin picioarele, maică, le folosesc! De ce să
dau bani la tramvai?u aşa răspundea.
Din cîrpe, zdrenţe, le potrivea ea cum le potrivea, şi ţesea
nişte preşuri foarte frumoase. Aşa mi se păreau mie pe-
atunci. Şi, cum le vedeam ţesute, începeam: „Pe-astea mie
mi le dai, bunico! Cînd o să mă mărit!u „Ţie ţi le dau, draga
maichii, ţie! răspundea, zîmbindu-mi. Numai să ajung eu
să te văd măritată!u...
64
GEORGE ŞOVU
— Şi unde sînt preşurile? Ce-ai făcut cu ele? întreabă

Vlad, rîzînd...
— Cum, nu le-ai văzut?
— Nu! Nu mi le-ai arătat niciodată!
— A, a fost o scăpare de-a mea! Dar să ştii, sînt în „lada
de zestre”! Le păstrez!
— Pentru cine?
— Pentru fata ta! I le dau ei, cînd o să se căsătorească!
— Ei, aşa da! M-am liniştit!...
— Ştii ce-mi plăcea mie, mai mult şi mai mult, să
mănînc atunci cînd eram bolnavă?
— Ce?
— Gemul de prune!... Dar noi n-aveam! Uite, nu-mi dau
seama de ce, dar n-aveam, ori n-am avut niciodată de-
ajuns, ca să mă satur!
Avea însă un gem foarte bun vecina noastră, „tanti
mama”. Îmi aducea numai cînd eram bolnavă... Venea cu
cîte o jumătate de pahar, nu mai mult şi, cînd îl vedeam,
îmi lăsa gura apă de poftă. Trebuia să le dau din el şi
fetelor, celor mici, care stăteau cu gura căscată cînd mă
vedeau mîncînd. Aşa că, abia mă alegeam cu o linguriţă,
două...
De-aceea...
— De-aceea faci tu atîta gem acum. Şi aşa de bun!...
— Să ştii că da!... În afară de gem, cînd eram bolnavă,
mai aveam şi altă bucurie: un vecin de-al nostru, care era
tipograf, avea acasă cîteva sute de cărţi, o adevărată
bibliotecă. A văzut că-mi place să citesc, că tînjesc după
ele. Îmi împrumuta şi mie, din cînd în cînd, dar dacă mă
65
TANDREŢE
îmbolnăveam, venea neapărat pe la noi pe-acasă şi-mi

făcea cadou cel puţin o carte!
— Cum văd eu, suferinţele tale erau îndulcite cu... gem
şi cu visuri!...
— Mai ales cu visuri! Şi „Lazărul” a fost unul dintre
ele!... Ţi-am spus, învăţam bine, toată lumea la şcoală mă
răsfăţa... Prin clasa a VII-a — mi-aduc aminte — ne-a venit
la şcoală o profesoară nouă de chimie. Fusese pînă atunci
la universitate. Nu ştiu ce se întîmplase de ajunsese la noi.
Era o femeie distinsă, fină şi elegant îmbrăcată. Avea nişte
mîini delicate, cu degete lungi, iar pe unul dintre ele purta
un inel cu o piatră — nu ştiu ce fel să fi fost — care
strălucea în timp ce scria ceva pe tablă, pînă în spatele
clasei. A fost numită şi diriginta noastră. Eu eram fericită.
Îmi plăcea de dînsa, îmi plăcea şi cum explica, începusem
să fac tot felul de experienţe într-un mic laborator şi ea mă
ajuta... De-atunci m-am molipsit de chimie şi uite că...
— N-ai mai scăpat!
— Cînd explica, îmi căuta totdeauna ochii. Eu eram
punctul ei de încercare, testul: privind la mine, îşi dădea
seama dacă are şanse să fie pricepută de ceilalţi copii.
(Venind de la universitate, pentru ea era o problemă să se
facă înţeleasă de nişte copii de vîrsta noastră şi... de nivelul
unei şcoli...).
Cînd constata că lucrurile merg bine, continua; altfel, se
oprea, relua, întreba, iarăşi explica... În orice caz, ţinea
foarte mult „să învăţăm carte de la ea!” Chiar aşa ne-a
spus, cînd a intrat pentru prima dată în clasă: „Copii, voi
puteţi să învăţaţi carte de la mine! Să nu vă speriaţi, dacă,
la început, n-o să pricepeţi mare lucru! Pînă la urmă, ne
66
GEORGE ŞOVU
vom înţelege! Şi eu ţin ca voi să învăţaţi carte de la mine!”...

Ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi dintre colegii mei...
Obişnuindu-se să-mi citească în ochi, a început să
folosească această tactică şi în calitate de dirigintă. Ştia că
sînt sinceră, uneori — brutal de sinceră, că nu mint. De-
aceea, într-o zi, cînd nişte băieţi mai năzdrăvani şi mai
leneşi, bineînţeles, au împins băncile pînă în spatele clasei,
pentru ca profesorul de matematică să nu se mai poată
plimba pe-acolo şi să-i observe cum copiază, diriginta s-a
supărat şi-a vrut să ştie cine săvîrşise fapta. Autorii ei nu
s-au ridicat să recunoască. Nimeni, din toată clasa, n-a
scos o vorbă... Atunci m-a întrebat pe mine şi m-a privit
atent în ochi. Nici eu n-am spus nimic, dar dînsa, rostind
singură numele presupuşilor vinovaţi (pe care-i bănuia), a
citit pe faţa mea adevărul, confirmarea. Băieţii nu s-au
supărat pe mine, fiindcă mă cunoşteau; le-a părut rău că
n-au recunoscut singuri. Iar pe dirigintă o iubeau cu toţii...
Vorbind cu mama într-o zi — întîmplător, bineînţeles, nu
ştiu de ce venise pe la şcoală, i-a spus: „Îmi place fata
dumitale! Aş fi vrut să am şi eu una ca ea. Nu am decît un
băiat mai mare, care e student. Nu vrei să mi-o dai mie? O
înfiez! Dumneata mai ai trei. Şi eşti singură!”
Nana a făcut eforturi ca să n-o repeadă, să-i răspundă
politicos. Dorinţa şi propunerea profesoarei o jigniseră.
„Adică — şi-a spus — desigur: eu nu pot s-o cresc, s-o
educ?!”
Am înţeles! Şi eu m-aş fi revoltat la fel... Dar realitatea
rămînea aceeaşi, cu toată revolta — şi ea se numea sărăcie,
care nu putea fi schimbată.
67
TANDREŢE
De aceea, mama ar fi dorit ca, după gimnaziu, să mă

apuc să muncesc. Eram mică, nu împlinisem paisprezece
ani dar se oferise cineva s-o ajute să-mi găsească ceva de
lucru.
Cînd am aflat despre această hotărîre, m-a apucat un
plîns disperat. Eram premianta întîi pe şcoală, alţii, mult
mai slab pregătiţi decît mine, încercau să intre pe la diferite
licee, iar eu să închei învăţătura aici, să mă duc să
muncesc? Asemenea gînduri frămînta mintea mea, în timp
ce plîngeam, pe înfundate, în spatele curţii noastre,
ascunsă după o magazie, ca să nu mă vadă nimeni.
Am stat de vorbă cu bunica şi i-am spus că m-am
hotărît: „O să mă fac profesoară! Profesoară de chimie, ca
doamna Gheorghiu!”
Bătrîna a rămas cu ochii aţintiţi la mine, cîteva clipe n-a
putut să spună nimic, apoi, apropiindu-se de mine, m-a
strîns lîngă pieptul ei şi, mîngîindu-mă pe cap, a început
să-mi spună, aproape ca într-un descîntec, cum ziceai tu:
„Draga mamii, draga mamii!...” Şi-a început să plîngă...
M-am desprins de ea aproape supărată. „Te rog să nu
plîngi! i-am spus. Ai să vezi! Am să ajung profesoară!”
M-am aşezat pe un scaun şi-am început să privesc prin
fereastră. În cîteva clipe nu mai eram acolo. Am intrat într-
o cancelarie — ca cea de la şcoala noastră, am luat un
catalog de pe masă şi, cu el sub braţ, am ieşit pe culoar.
Înaintam. Eram elegantă ca doamna Gheorghiu şi toţi foştii
mei colegi se fereau din calea mea, se lipeau, sfioşi, cu
spatele de ziduri, şoptind: „E Andreea! E Andreea! E noua
noastră profesoară!”...
68
GEORGE ŞOVU
„Să-ţi ajute Dumnezeu, Andreea, maică! exclamă bunica,

aflată din nou, lîngă mine. Şi, dacă vrei să ştii, şi eu cred...,
cred, draga mamei! Pentru că tăria omului e nemăsurată,
atunci cînd vrea, cînd merge după o lumină!”...
Nu mai plîngeam. Am îmbrăţişat-o şi-am ieşit repede în
curte. Apoi pe stradă. Apoi...
Cînd am coborît din. tramvai — pe-atunci circulau

tramvaie pe bulevardul din faţa Liceului „Lazăr” — mi s-au
înmuiat picioarele. Nu puteam să merg. Parcă se învîrtea
toată lumea cu mine. M-am apropiat de gardul
„Cişmigiului” şi m-am sprijinit. Un bărbat în vîrstă, trecînd
pe lîngă mine, s-a oprit şi m-a întrebat dacă mă simt rău.
„Nu, n-am nimic!” i-am răspuns şi-am plecat decisă spre
şcoală. În faţa listelor cu rezultatele, afişate pe un panou,
se afla multă lume — copii, părinţi. Era o foiala
îngrozitoare, sfîşiată de strigăte de bucurie sau de hohote
de plîns, stropită cu lacrimi ori cu stele din zîmbetele
învingătorilor.
M-am aşezat undeva, pe o margine de zid, lîngă un gard,
să mă odihnesc, ca după un drum lung. Şi, dacă mă
gîndeam bine, era într-adevăr foarte lung drumul... „din
mahalaua Veseliei... pînă pe Popa Nan”, cum ai spune tu.
Puteam să stau liniştită, nu mă cunoştea nimeni. Nici
un copil din şcoala noastră, ori din mahalaua noastră nu
îndrăznise să se prezinte la examenul de admitere la Liceul
„Gheorghe Lazăr”. Eram singura! „Am să mă uit cînd s-o
mai limpezi locul! mi-am spus. Dacă mă-nghesui acolo, mă
striveşte mulţimea. Şi-apoi — ce e scris pe «liste» nu se
schimbă! Aşa că...”
69
TANDREŢE
După vreo două ore, nu mai era aproape nimeni lîngă

panou. M-am apropiat şi eu. Am început să citesc de jos în
sus, am luat listele deci de la coadă. Pe măsură ce citeam
tot felul de nume, inima mi se ridica mai mult, mai mult.
Îmi ajunsese în gît. Mai aveam vreo zece-cincispre-zece
rînduri şi terminam. „însemnează că n-am intrat!”... M-am
proptit de panou, fiindcă iarăşi începuse să se învîrte totul
în jur... „Bine că n-am spus la nimeni că dau examen la
liceu şi, cu atît mai mult, la Liceul «Lazăr». În afară de
bunica. Cum o să mă mai uit eu în ochii ei?!”...
Mi-am revenit după cîteva secunde. Am continuat
lectura. Am ajuns la al treilea rînd de sus; numele citit mi
se părea cunoscut: Petrescu Andreea! Mă mai uit o dată:
Petrescu Gh. Andreea — am citit şi iniţiala de la mijloc.
Media: 9,70. Nu se poate! mi-am zis. Am greşit eu. Citesc,
din nou, listele, de data aceasta, de sus în jos, ca să văd
dacă mai există cineva cu numele de Petrescu. N-am mai
găsit pe nimeni. Mă uit şi la listele respinşilor, să mă asigur
că nu este vreo confuzie. Nici acolo nu se află numele meu.
Ca să fiu sigură, m-am dus la secretariatul liceului şi-am
întrebat de la ce şcoală vine eleva Petrescu Gh. Andreea.
Secretarele — erau vreo trei — s-au uitat lung la mine, dar
au căutat în acte şi mi-au răspuns. Ere şcoala mea!
Cînd mi-a văzut faţa luminîndu-se, femeia care mi-a
răspuns, cea mai în vîrstă de-acolo, m-a întrebat: „Ai vrut
să te convingi că eşti tu?”
I-am răspuns sincer: „Da!” şi, de bucurie, mi-au venit
lacrimi în ochi! „Bravo, fetiţo! mi-a spus secretara. Te felicit
din toată inima. Ce sînt părinţii tăi?”
„Mama e vînzătoare la un magazin!” i-am răspuns.
70
GEORGE ŞOVU
„Şi tata?”...
„Vă mulţumesc pentru informaţie! am adăugat eu, în ioc
de răspuns la întrebare. Bună-ziua!”
„Stai! Stai! mi-a strigat secretara, învăluindu-mă cu ochi
buni. Voiam..., voiam să te felicit încă o dată, Andreea! Şi,
vezi, să te ţii tot aşa, în frunte!”...
Aş fi dorit ca în clipa aceea să fiu acasă, să privesc în
ochii bunicii, şi ai mamei... Dar, cum tot nu puteam să
ajung aşa de repede (trebuia să schimb două tramvaie pînă
acasă şi să mai merg vreo jumătate de km şi pe jos), m-am
hotărît să fac o plimbare în „Cişmigiu”. Eram acum
„lăzăristă”, aveam dreptul. Era lume multă, de toate
vîrstele. Mi-am ales aleea din centru... şi-am străbătut-o
încet, cu răbdare, de două ori — de la un capăt la celălalt
— mergînd cu mîinile la spate!...
Bunica, bineînţeles, c-a tras o porţie de plîns, de
bucurie, fireşte! Mama însă n-a rămas prea impresionata
Abia cînd toate colegele ei de la magazin s-au adunat în
jurul nostru (acolo mă dusesem să-i spun vestea), mirîndu-
se de faptul că am avut curajul să dau examen la Liceul
„Lazăr” şi, mai ales, de reuşita obţinută, abia atunci s-a
gîndit şi ea că făcusem o ispravă mai acătării şi, drept
răsplată, m-a strîns la piept şi m-a sărutat. In clipele
acelea înţelegeam pentru totdeauna că, pe drumul pe care
pornisem, orice fel de ajutor de care aş fi avut nevoie, nu-l
puteam primi decît... de la mine!
— Deci, de-atunci datează convingerea...
— Vezi bine!...
71
TANDREŢE
— Cu prima bursă mi-am cumpărat uniformă şi palton;

apoi echipament de sport, ghete... Meditaţii am început să
dau din clasa a IX-a; altfel nu se putea. Am avut noroc, am
învăţat bine engleza de la profesoara mea de la liceu şi
primele lecţii pe care am primit bani au fost de engleză. Era
înaltă profesoara mea, cu ochii verzi, cu picioare frumoase,
tunsă scurt, ca un bărbat. Avea un aer extravagant. Se
îmbrăca în verde şi în maro. In clasă, crea o atmosferă
plăcută, destinsă, învăţai de plăcere. Ne spunea multe
lucruri în plus faţă de programe şi manuale. Ne lua la
concerte, la spectacole de teatru, ne iubea!
Şi matematica am învăţat-o cu mare plăcere, de la o
profesoară pe care o admiram: domnişoara Rugescu. Era
cea mai elegantă profesoară şi cu mîinile cele mai frumoase
pe care le-am văzut vreodată, erau ca de fildeş. Cînd îţi
corecta caietul, nu-ţi puteai desprinde ochii de pe mîinile
ei. Toată era delicată, fină, ca un bibelou. Era însă o femeie
tristă, n-am văzut-o zîmbind niciodată. În liceu, circula o
poveste cum că ar fi trebuit să se căsătorească cu un pilot,
care s-a prăbuşit cu avionul înainte de ziua nunţii. De-
atunci rămăsese singură.
Pe profesoara de geografie n-o iubeam: nu mă scotea din
„vedetă” şi asta pentru că, prin clasa a Xl-a, îmi făcusem
două bluze albe, cu gulerul puţin mai înalt, pină sub
bărbie, şi cu o vestă bleumarin. Îmi stătea foarte bine cu
aceste lucruri simple, care nu ieşeau prea mult din norma
uniformei. Nimeni nu se lega de mine, în afară de ea, care,
spre a se răzbuna, mă asculta în fiecare oră. Am învăţat
geografie în silă şi de frică.
72
GEORGE ŞOVU
Într-un an ne-a venit o nouă profesoară de psihologie.

Era grasă şi cu sprîncenele total smulse, ori rase. In locul
lor îşi trăgea nişte arcade cu creionul, numai că una o
trăgea mai jos, la un ochi, iar cealaltă, mult mai sus. Era,
din această cauză, ca o sperietoare, un claun. De cum intra
pe uşă, izbucneam în rîs. Nu ne putea ţine în mînă. Era o
nenorocire la oră, fiecare făcea ce vrea. Eu, de mai multe
ori, fiind mai mică, mă băgăm cu totul în bancă. Rîdeau
colegele să leşine şi ea se enerva tot mai mult, întrebîndu-
le: „De ce rîdeţi, dragă, de ce?”
Eram, nu ştiu dacă-ţi aminteşti, pe-atunci numai fete în
liceu. De-aceea şi profesorii noştri erau femei. Singurul
bărbat profesor era „Burticus!”, de latină.
— Aşa îl chema?
— Aşa îl porecliserăm noi, fiindcă era mic şi burtos.
„Burticus” era însă foarte politicos, delicat în comportări.
Cînd ne întîlneam cu el pe stradă, îşi scotea pălăria şi ne
saluta, ceremonios, adăugînd: „Sărut mîinile,
domnişoarelor!u Eram foarte mîndre, bineînţeles şi, ca să
nu-l supărăm, învăţam de mama focului şi la latină.
Diriginta noastră era, în schimb, o profesoară bătrînă,
urîtă şi rău îmbrăcată. Veşnic parcă era scoasă de la lada
de gunoi. Şi iubea pisicile. Avea acasă un batalion întreg.
Venea cu cîte două-trei după ea la şcoală. Intra în clasă şi
le scotea dintr-o plasă mare şi jerpelită. Le dădea fetelor să
aibă grijă de ele, pînă termina ea orele. Le aducea de obicei
cînd erau bolnave şi cînd trebuia să le ducă, după ore, la
doctorul veterinar.
Pe mine s-a supărat odată, fiindcă n-am vrut să ţin o
pisică în braţe. Îmi era scîrbă de ea, fiindcă şi pisicile erau
73
TANDREŢE
murdare, ca şi stăpîna lor... Altfel, era o foarte bună

profesoară de Ştiinţele Naturii.
— Şi „marinarul”?
— Tică, marinarul, venea din cînd în cînd la poarta
liceului şi ne aştepta: pe mine şi pe o verişoară de-a mea,
mai mare cu un an, fată frumoasă, dar care avea un mic
defect la un picior. Colegele nu voiau să creadă că este
vărul meu: „Iar ţi-a venit marinarul, Andreea! îmi strigau.
Sări repede, că intră la apă!”
Tică ne lua pe-amîndouă şi ne ducea la cofetărie, ne
dădea prăjituri. Apoi ne plimbam prin „Cişmigiu” sau prin
alte parcuri, iar la despărţire, după ce ne însoţea pînă
acasă, ne mai „împrumuta” şi cu bani — el făcea pe şoferul
pe-acolo pe la armată şi cîştiga bani — „mi-i înapoiaţi cînd
o să ieşiţi pe leafă”, ne spunea.
— Şi i-ai dat băiatului banii-napoi?
— „Am cam... zăuitat!”, vorba unui personaj dintr-o
carte.
— Mitru Moţ! El „zăuitase” însă literele...
7.
74
GEORGE ŞOVU
Vlad cunoştea multe dintre aceste lucruri. I le mai

povestise Andreea. Îi plăcea însă s-o asculte rememorîndu-
şi-le, pentru că înţelegea foarte bine ce au însemnat acei
ani pentru ea şi de ce simte nevoia să se întoarcă mereu la
ei, parcă spre a nu uita o parte din sine. Pentru că, atunci
cînd începe uitarea... El însuşi n-ar fi vrut să uite nimic din
drumul lui şi, mai ales, din drumul lor...
Plouă! De două zile vremea s-a schimbat brusc: a
început să plouă, iar acum, iată, picăturile de apă se prefac
în fulgi de zăpadă. Aşa e la munte! Ce să-i faci?!
Bogdan e supărat de moarte: a pierdut două zile de
„bazin”. Se plimbă pe-afară gînditor, tot uitîndu-se
încruntat la cer. Cînd intră în cameră, e tăcut, n-are chef
de vorbă. Îl cheamă Andreea în camera ei şi a lui Vlad şi-i
dă de lucru: „Pînă diseară să rezolvi douăzeci de probleme,
la matematică! Şi să citeşti o povestire din cartea asta! O
citeşti şi-i faci rezumatul! în scris! Ne-am înţeles?”
Bogdan oftează şi pleacă împovărat de „sarcini”.
În schimb, Mădălina citeşte din proprie iniţiativă. Ei îi
place, nu trebuie s-o îndemne cineva. Vrea să se facă
învăţătoare. Cu matematica însă... Îi vine şi ei rîndul acum:
Andreea n-o iartă nici pe ea.
„Pe mine nu m-a îndemnat nimeni să învăţ! le spunea
acum cîteva zile. Mamaie este de faţă: întrebaţi-o pe ea
dacă spun minciuni!”
După intrarea la liceu, Nana îşi schimbase total

atitudinea faţă de Andreea. Era cu adevărat mîndră de fata
ei. Şi gîndul acela, de a o trimite la lucru, după terminarea
şcolii, fusese numai aşa, o umbră trecătoare, năvălită pe
75
TANDREŢE
neaşteptate din grămada de întuneric a necazurilor ce-i

stăpîneau viaţa...
Îi plăcea să meargă, din cînd în cînd, pe la liceu, să audă
pe profesori vorbindu-i frumos despre Andreea ei. Iar la
sfîrşit, s-a bucurat mult cînd a văzut-o cu şcoala
terminată!...
„Mamă, eu trebuie să învăţ mai departe!” i-a spus
Andreea, imediat după absolvirea liceului.
„Cum zici tu, fata mamei”, a răspuns Nana (bunica
Andreei se prăpădise de cîtva timp). „Dacă vrei să mergi la
facultate... Aş fi fericită să te văd şi studentă, iar apoi —
profesoară! Numai să nu-mi ceri în fiecare zi cîte-o rochie,
cum or umbla fetele pe-acolo, că n-am de unde!”
„Nu te speria, n-am să-ţi cer! Şi apoi, la facultate, am să
mă duc peste doi ani. Deocamdată, vreau să-mi fac o
meserie. Am dat examen la şcoala postliceală de
stenodactilografie în limba engleză. Am intrat. Peste două
zile încep cursurile. Am vrut să-ţi fac o surpriză! Am bursă,
în curînd o să cîştig şi bani, o să pot lucra1 în paralel...”
Nanei i s-au umplut ochii de lacrimi.
„Ce m-aş fi făcut eu fără tine!” exclamă, oftînd, în timp
ce-o strînge la piept...
Anii — cei doi — trecuseră repede şi Andreea se apropia
tot mai mult de împlinirea visului celui mare: acela de a
deveni profesoară de chimie. Intrase, deocamdată, la
facultate!
Şi peste Nana trecuseră zece ani de trudă şi de necazuri,

după ce se despărţise de soţul ei. Acesta încercase să se
76
GEORGE ŞOVU
întoarcă acasă, dar femeia nu-l mai primise. Nu-i mai

trebuia. Ea nu putea să umble cu cîrpeli. Odată ce punţile
sufletului fuseseră rupte...
Cît s-a chinuit însă... singură... şi pietrele s-ar fi
emoţionat, dac-ar fi ştiut şi dac-ai fi avut grai să se tînguie
de mila ei!...
Deşi era femeie atît de tînără, nu i-a mai trebuit nici un
alt bărbat! Cînd încerca vreunul să-i iasă cu vreo vorbă în
întîmpinare, era vai şi-amar, să-l ferească sfîntul!
Deseori stătea de vorbă cu Andreea; le, apuca miezul
nopţii punînd ba una, ba alta la cale. Se mutaseră, între
timp, într-un apartament de bloc — căsuţa lor fusese
demolată. Aveau trei camere — spaţiu berechet. Nu prea
aveau cu ce să le umple. Andreea avea camera, ei acum,
unde putea să înveţe în voie. Nana şi cu fetele cele mici
dormeau într-o altă cameră, iar în sufragerie, pe-o
canapea, îl culcau pe Mihai. Acum băiatul era în armată!...
De obicei Nana venea în camera Andreei. Culca fetele şi
numai ce-o vedeai la uşă:
„Lucrezi? întreba. Ai mult de învăţat pentru mîine?” Şi
intra fără să mai aştepte răspunsul. Era semn că a adunat
prea multe şi că trebuie „să deşarte sacul”.
Andreea îşi întrerupea treburile şi se aşezau amîndouă
în pat... „începem «dezbaterile»?” întreba fata, zîmbind.
„Începem!” răspundea Nana, cuibărindu-se în pat. Avea
treizeci şi opt de ani şi, în ciuda zgurii de viaţă prin care
trecuse, arăta foarte bine, era încă o femeie foarte
frumoasă. Cînd mergeau împreună pe stradă, Andreea şi
Nana păreau două surori, una mai mare şi alta mai mică.
Întorcea toată lumea capul după ele şi nu de puţine ori se
77
TANDREŢE
auzeau şoapte prin preajmă: „Or fi surori? Nu prea

seamănă!”
În privinţa asemănării — remarca era adevărată:
Andreea avea chipul tatălui ei, cu trăsături îndulcite,
feminizate. Chipul — atît! Căci, în rest?!...
Cînd „dezbaterile” erau mai aproape, Nana, mult mai
împlinită la trup decît Andreea, şi cu altă „croială”, se foia,
gesticula, uitînd că patul Andreei era cam şubred şi,
deodată: pooc! cădeau cu patul!... Un sfert de oră nu se
puteau opri din rîs. Îl puneau, bineînţeles, la loc, pentru ca
în altă seară, iarăşi...
„Mamă, ar fi timpul să te recăsătoreşti!” i-a spus
Andreea, într-o zi.
„Deocamdată trebuie să mă duc la spital!”
„La spital? De ce?” a întrebat, îngrijorată, fata.
„Să-mi facă o operaţie!”
Vestea a căzut ca un trăsnet şi ea a adus multă spaimă
în casă. Nana ştia că ar trebui să se opereze de vreo două
luni. Fusese la un doctor. Avea hemoragii repetate şi nu
ştia de ce. Medicul a lămurit-o şi a convins-o pentru
operaţie. Andreea a luat legătură cu el, a sondat ce şi
cum... Nu era altă scăpare!
Înainte de a pleca la spital, Nana a rînduit totul, de
parcă...
„Mamă, se poate?” a sărit cu gura Andreea, dar şi ei îi
tremura inima.
Natura bolii nu se putea cunoaşte decît după ce tăiau şi
vedeau acolo, după ce analizau. Pînă atunci, jarul în
suflet!...
78
GEORGE ŞOVU
În acest caz, Vlad îşi imagina doar zbuciumul Andreei şi

al mamei sale. Peste ani, avusese, din nefericire, prilejul să-
l şi trăiască, atunci cînd Andreea a trebuit să treacă ea
însăşi printr-o situaţie similară.
Semnele fuseseră cam aceleaşi. Medicul, un profesor
renumit de la o clinică de specialitate, a spus că: „Asta e,
trebuie operaţie!”
A fost prima în ziua aceea. Au băgat-o în sală pe la ora

nouă. Vlad n-a vrut să fie de faţă în momentul respectiv. N-
ar fi suportat nici unul, nici celălalt. In plus, Andreea îi şi
interzisese categoric:
„Să nu cumva să vii! Cauţi să fii aici după ce totul se va
termina — şi i-e dat ea o oră, cu aproximaţie. Mă găseşti la
reanimare!”
La nouă şi un sfert, Vlad era însă în apropierea sălii de
operaţie, într-un hol mare. Vorbise cu profesorul să i se
permită să aştepte acolo.
Nu-şi amintea să fi trecut prin ceasuri mai grele, mai
pline de disperare şi de durere sufletească. Un minut era o
zi, o oră — cît un an! Şi a trebuit să aştepte vreo trei ore!
Timpul depăşise toate pronosticurile care se învîrteau în
jurul a două ore, nu mai mult.
„Însemnează că s-a întîmplat ceva!” şi-a spus
judecătorul, cu inima îngheţată de spaimă. O lume în
halate albei se foia cînd într-o parte, cînd în alta. Nu
îndrăznea să întrebe pe nimeni, de teamă să nu i se
comunice cine ştie ce nenorocire.
79
TANDREŢE
Începuseră să scoată bolnavi din alte săli de operaţie —

erau mai multe pe întregul etaj, specializat în aşa ceva.
Vlad se apropia cu spaimă de fiecare cărucior, aplecîndu-se
peste formele acelea de oameni aflaţi între viaţă şi moarte...
Dar nici una nu era Andreea.
„Doamne, ce s-o fi întîmplat?” Simţea că i se face rău!
„Asta ar mai trebui să leşin pe-aici, să mă dau în
spectacol”. S-a dus pînă lîngă d fereastră şi-a început să
înghită aer, de parcă ar fi scăpat de la înec.
Alt cărucior!... A alergat pînă la el. Dar nu, nu era
Andreea.
Ceasul din hol, a cărui pendulă parcă număra clipele
existenţei acelor oameni, a sunat de douăsprezece ori. Vlad
îşi frîngea mîinile de disperare. Niciodată nu fusese
credincios. Nu învăţase rugăciuni nici cînd era mic şi nu
spusese niciodată o rugăciune pînă la capăt. În concluzie, îi
plăcea să meargă la biserică numai de Paşti, fiindcă tot
ceremonialul era ca un spectacol ce-l atrăgea... Acum
aproape că ar fi fost îndemnat să rostească asemenea
cuvinte, dacă ar fi ştiut...
Încă un cărucior. Vlad se îndreptă automat spre el. Un
sanitar îl trăgea din faţă, celălalt îl împingea de la spate.
„Hai, profesoaro, hai, deschide ochii!” l-a auzit pe acesta
din urmă şoptind la capul bolnavei.
Atunci s-a uitat mai bine... Andreea avea un chip de
ceară albă. Buzele ei frumoase ca inima unui trandafir roz-
aprins, erau acum stinse, veştejite. Pleoapele ochilor îi
acopereau luminile.
80
GEORGE ŞOVU
Simţindu-l parcă în preajmă, a clipit de citeva ori, ca

atunci, cînd a scos-o din apele mării, l-a recunoscut şi-a
încercat să-i zîmbească.
„Stai liniştită! i-a şoptit Vlad. Sînt lingă tine!”
A urmat-o pînă în salonul pentru reanimare. I-a găsit un
loc mai apărat de curent, într-un colţ ca o mică rezervă. A
alertat asistente, surori, medici...
După ce-a văzut-o pusă la adăpost, a ieşit, din nou pe
hol, în speranţa că-l va găsi pe profesor. Dar acesta
începuse o altă operaţie, mai uşoară. S-a întors în salon. Ar
fi vrut s-o întrebe cîte ceva pe Andreea, dar ea nu era în
stare să ţină ochii deschişi mai mult de două-trei secunde.
Nu s-a putut lămuri. A lăsat-o să doarmă. Era şi
recomandarea medicului de secţie...
Cînd l-a văzut pe profesor, a alergat înaintea lui, cu ochii
mari de nerăbdare şi cu sufletul strîns.
„E bine, e bine, fii liniştit! i-a spus medicul. Dar n-a mers
prea uşor. În orice caz, nu vor fi probleme!”...
A doua zi, cînd trecea prin holul cel mare, ca să meargă
la Andreea, îl vedea frămîntîndu-se pe medicul care operase
cu profesorul, fiind secund. Se cunoşteau, bineînţeles.
„Ce s-a întîmplat?” îl întrebă Vlad.
„Soţia mea este astăzi în. locul doamnei dumneavoastră!
N-am avut curajul să particip chiar la operaţie. Nici măcar
să asist. Acum, îmi pare rău! E mult mai greu să aştepţi
aici. Fiecare clipă...”
„Ştiu, ştiu, intervine Vlad, e o... eternitate! Ii doresc mult
noroc! Şi dumneavoastră! Nu vă mai frămîntaţi, o să fie
bine!”...
81
TANDREŢE
Îndepărtîndu-se, i se părea că a depăşit măsura: el să-l

încurajeze pe un medic?!... Dar nu, nu era adevărat: Omul
acela — căci atunci era numai om, nu şi medic — avea
nevoie de o vorbă bună, de încurajare. Iar doctorul crezuse
în vorbele lui Vlad, încercase să se pătrundă de lumina
lor...
Cînd a scos-o de la spital, după operaţie, în maşină Nana

a venit însoţită de un bărbat. Era cu cîţiva ani mai în vîrstă
decît ea. Purta ochelari, părea un om distins. Cînd a
început să vorbească, Andreea s-a convins că trecuse prin
şcoală şi că îşi supraveghea gîndurile şi cuvintele...
„Domnişoară Andreea — a început el, la un moment, dat,
cu un aer ceremonios, sub care se ascundea însă o fire de
om hîtru — de altfel această trăsătură s-a dovedit a fi, mai
tîrziu, una dintre caracteristicile lui — aş dori să mă
căsătoresc cu mama dumitale. Dînsa n-a dat însă nici un
răspuns, pînă cînd nu este întrebată «instanţa superioară»
a familiei. Aşa că eu întreb «instanţa»: ce zice?”
Nana şi Emil Petrescu, administrator la spitalul la care
ea fusese operată, se aflau pe bancheta din spatele
autoturismului. Era un „Volkswagen” al unui văr al
Andreei.
„Petrescu”? s-a mirat Andreea, cînd făcuseră cunoştinţă.
„Da, spuse el. Pînă aici e bine! Se potriveşte!u... Andreea
îi priveşte prin oglinda retrovizoare a maşinii. Bărbatul o
ţine de mînă şi-i zîmbeşte. Nana se uită printr-o fereastră,
dar pare mulţumită. Peste inima fetei se revarsă o căldură
bună. De altfel, îi plăcuse „tipul” de cum îl văzuse. Fără să
82
GEORGE ŞOVU
fie neapărat un bărbat atrăgător, avea ceva în el de om de

soi.
„Mamă, eu sper că i-ai spus domnului că nu mă ai
numai pe mine” zise Andreea, în loc de răspuns.
„Îţi mulţumesc, domnişoară Andreea, pentru răspuns! —
se auzi glasul lui Petrescu puţin voalat, înecat pe jumătate
de emoţie... — Mama dumitale mi-a spus totul. Mă bucur
foarte mult că voi avea o familie numeroasă. Asta o să-mi
aducă aminte de copilărie... În ultimul timp, rămăsesem
cam singur. Iar singurătatea omoară... sau te îndeamnă la
cine ştie ce...”
Andreea l-a cercetat, tot timpul, prin aceeaşi oglindă. I-a
plăcut răspunsul. „Deci, nu m-am înşelat — şi-a spus în
gînd. Atunci e bine!”
„Cursa e lungă, domnule Petrescu, adăugă Andreea. La
căruţa asta... trebuie alergător bun şi rezistent!”
Nana se luminează la faţă şi mai mult, de parcă ar fi vrut
să spună: „Vezi ce fată deşteaptă am? Ţi-am zis eu!”
„Ar fi bine să fie lungă, Andreea! De drum lung prin viaţă
nu se supără nimeni! Cît priveşte «alergătorul», eu ştiu, ce
să-ţi spun: depinde de «vizitiu»!”
Nana s-a mutat în alt apartament, împreună cu noul ei

soţ, care pentru familie a devenit „domnul Petrescu” sau
pur şi simplu: „Petrescu”, iar, mai tîrziu, „tataie” pentru
Mădălina şi Bogdan, cînd gemenele au crescut şi s-au
căsătorit, avînd şi copii (le căsătorise Petrescu pe rînd pe
Eliza, apoi, la scurt timp, pe Elena; şi, la nici un an, venise
cu pretenţii şi Mihai; i-au făcut nuntă şi lui. La urmă i-a
sosit rîndul şi Andreei. „Fetele” — cum le ziceau toţi
83
TANDREŢE
gemenelor — după ce au terminat gimnaziul, n-au vrut să

înveţe mai departe. Aşa că începuseră să lucreze de la
vîrsta de 14 ani. După vreo doi-trei, s-au căsătorit).
Andreea a rămas cu ele în apartamentul aflat, pe atunci,
într-un bloc de la marginea unui mare cartier, în jur mai
mult noroi. Se construia. Fetele erau încă eleve. Şcoala se
afla, din fericire, lîngă casă.
Andreei, care trebuia să străbată, zilnic, drumul pînă la
facultate, iar uneori să facă numeroase alte drumuri, nu i-
a fost prea uşor. S-a îngrijit însă de cele mici şi le-a ocrotit
de parcă le-ar fi fost mamă. Le iubea foarte mult... De-
aceea, mai tîrziu, la moartea Elenei...
Nana venea, din cînd în cînd, şi le făcea mîncare,
curăţenie; treburile zilnice ale’ casei cădeau însă în seama
Andreei, care învăţa şi lucra în acelaşi timp, ca
stenodactilografă ori de cîte ori i se ivea prilejul şi reuşea.
Dădea, în continuare, şi meditaţii... la engleză!
Sosea acasă frîntă de oboseală. Cînd, de jos le vedea pe
cele mici cu capetele pe fereastră aşteptînd-o, începea să se
caute în sacoşă, în poşetă să vadă dacă le-a cumpărat ce
voiau ele: ciocolată, bomboane, nu ştiu de care, mere
ionatane, piersici..., în sfîrşit, după anotimp şi...
posibilităţi. Mai uita, cîteodată. Şi-atunci nu mai urca în
bloc, făcea drumul întors să caute ceea ce voiau fetele.
Deseori trebuia să se întoarcă mai mult de un kilometru,
prin noroaie, pînă la cea mai apropiată farmacie:
„Andreea, mă doare măseaua!” îi striga Elena de la
fereastră.
„Pe mine mă doare burta, ori capul!” completa Eliza.
84
GEORGE ŞOVU
„Bine, bine! staţi cuminţi, că vă aduc tot ce vă trebuie.

Aşteptaţi-mă!” le făcea semn sora mai mare, pornind-o spre
farmacie.
Ca să aibe mai mulţi bani — erau foarte strîngătoare, nu
cheltuiau nimic din ce le dădea Nana sau „domnul
Petrescu” — mai cereau şi de la Andreea.
Într-o zi, vara, într-o duminică, era foarte mare căldură.
Andreea făcea ordine prin dulapuri. A scos pe pat şi un
cojoc gros cu care umbla ea îmbrăcată iarna.
Elena se tot învîrtea pe lîngă ea şi „proba” cînd o rochie,
cînd un pulovăr, cînd...
„Andreea — i-a spus ea — îmi dai mie cojocul cînd n-ai
să-l mai porţi?”
„Ţi-l dau!”
„Dar, dacă mă îmbrac acum cu el şi stau, aşa îmbrăcată,
o oră la soare, îmi dai douăzeci şi cinci de lei?...” Andreea s-
a uitat lung la ea.
Eliza a sărit cu gura: „N-are curaj, Andreea, n-are curaj!
Afară leşini de căldură şi despuiată, dâpoi cu cojocul pe
tine?!”
„N-am curaj? se iţea Elena. Pune banii pe masă,
Andreea, şi mă instalez, cu cojocul pe mine, pe balcon!”...
A pus banii pe masă.
Elena s-a îmbrăcat şi s-a aşezat pe un scăunel, cu faţa
spre soare.
A rămas Eliza s-o păzească... Andreea şi-a văzut de
treburi.
După vreun sfert de oră, Eliza s-a plictisit, a părăsit
balconul şi s-a dus în camera lor să se joace...
85
TANDREŢE
Trecuse o jumătate de oră. Deodată, Andreea aude un

zgomot pe balcon. Alergă să vadă ce s-a întîmplat. Uitase
de Elena. Fata, leşinată, căzuse de pe scaun. Noroc de
cojoc, că nu s-a lovit. Pînă a trezit-o, a trecut prin spaime
de moarte...
„Aşa-mi trebuie, dacă mă iau după capul vostru?!” a
certat-o Andreea cînd cea mică şi-a revenit!
„Dar voiam aşa de mult banii!” scânci Elena.
„Poftim banii şi pleacă de-aici, lasă-mă-n pace!”
Fata, cu lacrimi în ochi, a plecat, lăsînd banii pe masă.
Andreea a prins-o din urmă, strîngînd-o la piept şi
mîngîind-o pe cap... „Să ştii că, în viaţă, banii nu trebuie
să-i cîştigi oricum, cu orice risc!”
În noua familie Petrescu au fost, la început, cîteva...
„lupte”. Soţul Nanei locuia într-un apartament de două
camere împreună cui mama lui. Cînd s-a mutat şi ea, au
început discuţiile: de la curăţenie (pe care Nana o voia
desăvîrşită), de la nişte prieteni — burlaci — ai lui Emil,
învăţaţi să vină în apartament să facă baie şi să lase în
urma lor totul vraişte, să chefuiască uneori... A, toate ca
toate, dar cînd a auzit Nana iarăşi de chefuri, de băutură —
a devenit de catran: nu puteai s-o atingi, că lua foc.
Băutura îi cam plăcea şi bătrînei!... Nana s-a făcut pălălaie
şi a ars totul în jur, de la rădăcină. A rămas terenul curat,
de nu mai semăna cu nimic de dinainte...
Au fost şi supărări, nişte „lupte”, cum spuneam, dar,
intuind că metalul e bun, Nana nu s-a sfiit să-l arunce pe
jăratic...
Bătrîna a început s-o iubească şi să-i povestească fel de
fel... cum a trăit ea cu bărbatul ei, căruia i-a făcut vreo
86
GEORGE ŞOVU
unsprezece copii... „Şi din toţi, Ancuţo mamă, n-am rămas

decît cu ăsta micu, ăilalţi s-au împrăştiat care-ncotro şi
nici nu mai vor să ştie de mine. Pe ăsta, pe Emil, nu l-am
băgat deloc în seamă cît era mic, l-am oropsit, săracu, da,
uite, de el avui parte, altfel mă adunau de pe drumuri şi
mă duceau la vrun azil!... Are inimă bună, să ştii!”...
„Prea bună!” a răspuns Nana.
„Aşa e, aşa e, prea bună, o nimerişi!”
„Prea bună cu prietenii, cu amicii, mamaie!”
„Ei, lasă că i-ai zburătăcit tu, n-a mai rămas picior!”
„Ţi-o fi părînd rău! te pomeneşti.”
„Mie?! Nici vorbă... Da’ unii erau veseli şi...”
„Şi-ţi mai aduceau şi matale, cîteodată, de băut!”
„Păi!...”
„Nu-i nimic, îţi aduc eu, dar o dată pe săptămînă!” „De
două ori, Ancuţo mamă, măcar de două ori, te rog!...”
Odată, s-au dus la cimitir, la „răposatul”, adică la tatăl
lui Emil. Bătrîna nu mai fusese de mulţi ani. Ce i-o fi venit
atunci, nu se ştie, dar a vrut să meargă şi a luat-o cu ea şi
pe Nana... Au aprins luminări, s-au închinat...
Apoi s-a aşezat lîngă cruce, în genunchi, cu capul plecat.
Nana se afla mai încolo, la cîţiva metri, se uita pe la alte
morminte. A aşteptat, a aşteptat, trecuseră vreo zece-
cincisprezece minute. Bătrîna nu spunea nimic şi nu făcea
nici o mişcare. „Te pomeneşti că i S-D fi făcut rău!” s-a
gîndit Nana. Dar, cînd să se apropie de ea, să vadă ce s-a
întîmplat, numai ce-o aude spunînd: „Hai, Ancuţo mamă,
hai să mergem, că de cînd mă căznesc să plîng şi nu pot
deloc! Prea m-a bătut ăsta mult în viaţă — şi arată spre
87
TANDREŢE
mort. Am plîns atunci destul şi pe nevinovate. Acum nu

mai pot şi nici nu am pentru cine, nu merită!...”
După o vreme, au găsit un alt apartament în acelaşi bloc
şi-au făcut schimb de locuinţă. S-au mutat cu toţii, chiar
pe aceeaşi scară. Acum le venea mult mai uşor. În
apartamentul copiilor au adus-o şi pe mama tatălui
acestora, adică pe prima soacră a Nanei. Rămăsese
singură. Era a femeie tare bună şi harnică şi îşi iubea
nepoţii, ca şi pe fosta noră. Nana, într-o zi le-a făcut
cunoştinţă celor două bătrîne — fostei şi actualei soacre.
Femeile s-au privit cu simpatie de la început şi-apoi s-au
înţeles foarte bine. Cobora, cea de la etajul zece, bunica
copiilor, la cea de la etajul şase de obicei: stăteau de vorbă,
îşi aminteau din tinereţele lor sau „puneau viaţa la cale”.
La un moment dat, s-a îmbolnăvit cea de sus, de la zece:
s-a îmbolnăvit rău, de cancer. Nu mai avea scăpare. O
îngrijeau copiii, Nana, o vegheau pe rînd. Cînd plecau ei
de-acasă, la treburi, stătea cu bolnava mama lui Emil şi-o
îngrijea. Nu peste mult timp s-au sfîrşit amîndouă!...
Din balcon, Vlad priveşte1 cum roiesc fulgii de zăpadă
prin aer...
Deodată, datorită apei cu care sînt impregnaţi, se unesc
între ei, atraşi parcă de un magnet şi... cad grei pe
parbrizul maşinii, împiedicînd mişcarea ştergătoarelor. A
început să sufle şi un vînt rece. Apa de pe autostradă se
face polei, iar zăpada încărcată de apă, cum ajunge jos,
îngheaţă în cîteva minute. Roţile maşinii rulează din ce în
ce mai greu. Cele două benzi ale drumului devin una
singură, iar din aceasta nu se mai văd decît urmele a două
roţi de maşină. Vlad aude zgomotul anvelopelor care
88
GEORGE ŞOVU
sfărîmă zăpada. Mersul devine nesigur. Trebuie să

potriveşti roţile exact pe urmele celor din faţă, altfel rişti să
te răstorni în orice clipă. Reduce puţin viteza.
Tocmai atunci simte cum, din partea stingă, zăpada
începe să sară şi să-i asalteze geamurile. Pe lîngă el,
înotînd prin cîmpul acela alb, care numai cu o jumătate de
oră înainte fusese autostradă, trece, în viteză, o maşină;
apoi alta; apoi încă una 1
Andreea, care se afla în partea dreaptă, exclamă: „Ăştia
au înnebunit!” în clipa aceea, Vlad vede cum cea de-a doua
maşină, din cele trei, deci cea de la mijloc, se opreşte
(probabil că nu mai putuse să înainteze). Şoferul celei din
spate, virează la dreapta, tăind, la numai cîţiva metri
drumul lui Vlad. Acesta, îngrozit, face, de două ori, frînă de
motor, ca să nu intre în el, dar priveşte, totodată, prin
oglinda retrovizoare, în spatele său: un „Aro” se apropia în
plină viteză. Parcă a şi simţit şocul loviturii şi, totuşi, se
trezeşte că „Dacia” lui înaintează în timp ce acum, din
partea dreaptă năvăleşte zăpada peste el. Avuseseră mare
noroc: cu prezenţă de spirit, şoferul din spate, avînd
maşină cu roţile mai înalte, şi-a dat seama că singura
scăpare este să iasă din circuit, virînd mult la dreapta, pînă
cînd a ajuns în cîmp, unde a reuşit să se oprească fără să
se răstoarne.
În cîteva fracţiuni de secundă, prin geamul din spate,
Vlad l-a văzut făcîndu-şi semnul! crucii...
Pînă ce-au ajuns la Piteşti, zăpada se şi topise... Era

ultima zi a lunii aprilie, a unui aprilie năbădăios, care
adusese peste ţară şi mult soare, chiar mai mult decît de
89
TANDREŢE
obicei, dar şi ploi, iar acum, pe neaşteptate, zăpadă, care

venea să concureze albul florilor ce împodobeau pomii,
pămîntul.
Cînd a sosit acasă, în satul din apropierea munţilor,
mama lui Vlad se afla la poartă, pe o bancă. A văzut
maşina oprindu-se. S-a ridicat cînd l-a observat pe Vlad
coborînd de la volan...
Pe Andreea, mai întîi a privit-o lung, vrînd parcă să-i
vadă şi sufletul, nu numai chipul!
„Eşti frumoasă, maică! i-a spus ea, după cîteva clipe,
îmbrăţişînd-o. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Să
vă iubiţi şi să vă ocrotiţi unul pe celălalt!”
Cînd se căsătoriseră, cu puţin timp în urmă, în luna
martie, mama lui Vlad fusese bolnavă şi nu putuse să vină
la Bucureşti. Nici Vlad n-a ajuns cu Andreea pînă la dînsa.
Aşa că — soacră şi noră — acum se vedeau pentru prima
dată.
Din maşină coborîseră, între timp, şi Nana cu „domnul
Petrescu”. Au făcut cunoştinţă.
„Aşa sînt tinerii, de azi, cuscră — s-a auzit glasul lui
Emil — fac totul fără să mai întrebe pe cei bătrîni!”
„Dacă fac bine — a răspuns, prompt, mama lui Vlad —
atunci, nu e cu supărare!... Iar copiii ăştia, adăugă ea,
învăluindu-i pe-amîndoi, pe Vlad şi pe Andreea, într-o
privire caldă, se pare că — unul în celălalt — şi-a găsit
«scrisul»!”
„Scris, nescris, ne-am pomenit cu ei într-o seară —
intervine, din nou, Petrescu — şi că aşa, că pe dincolo, ce
mai, ei aranjaseră totul. Dar, chipurile, ne mai consultau şi
pe noi, adicătelea «Să ne dăm consimţămîntul» î Că, la un
90
GEORGE ŞOVU
moment dat, i-am spus nevestei: «Hai, dragă, de-aici, nu

vezi că ăştia sînt înţeleşi?>*”
„La dumneata venisem după zestre, nu să-ţi cer voie!”
spune Vlad, rîzînd.
„Ce zestre, maică — zice mama lui Vlad — zestrea-i de
faţă, şi e fără preţ! Numai voi să vă-nţelegeţi bine şi-n orice
clipă-aţi fi să nu uitaţi unul de celălalt!...”
„Omul meu, tatăl lui Vlad — îi spunea bătrîna Andreei,

plimbîndu-se prin grădină — cred c-a ţinut la mine; şi eu l-
am iubit! Dar era prea mult timp plecat de-acasă, cu
săptămînile, stătea pe-acolo prin pădurile pe unde lucra —
a fost pădurar — şi doar, din cînd în cînd duminica venea.
Eu rămîneam cu toţi copiii pe cap, cu gospodăria... nu era
uşor! Şi-apoi, şi cînd venea acasă, mai mult tăcea. Se
obişnuise aşa. Aşteptam şi eu o vorbă bună de la el, o
mîngîiere1 Mi le spunea, ori arăta rar. Şi-i ziceam că e
păcat, că doar le simţeam în el, dar le lăsa să se vestejească
acolo... Dacă auzi cum cresc în tine flori, e păcat să le ţii
sub oboroc, să le-nchizi drumul spre lumină!...
Şi-apoi iarăşi pleca, iar mie mi se pierdeau ochii în
suflet, căutîndu-l, aşteptîndu-l. Pînă-ntr-o zi cînd mi-a sosit
despre el veste tare rea...”
Telegrama căzuse ca un trăsnet: „Vino urgent, tata <:u

picioarele rupte în spitalul din Schitu-Goleşti!” Vlad tocmai
voia să plece la tribunal... S-a aşezat pe un scaun, .galben
la faţă, ca mortul! A citit încă o dată cuvintele acelea
înghesuite pe hîrtie: „...tata cu picioarele
rupte...”; ...”picioarele rupte!”... „Dumnezeule! Cum s-o fi
91
TANDREŢE
întîmplat? Doar cu o săptămînă în urmă stătuse de vorbă

cu ci. Era mulţumit, aproape fericit!...-
„A sosit timpul, măi femeie, rostea el atunci, către soţie
să trăim şi noi măcar cîţiva ani mai fericiţi. Peste o lună-
două, ultimul nostru copil termină facultatea! O să trăiască
şi el pe picioarele lui, aşa că ne va fi şi nouă mai uşor!”
Şi acum?!...
De la halta în care a coborît din trenul ce-l adusese de la
Bucureşti, Vlad a venit în fugă pînă acasă, alergînd peste
cîmp. Pentru ca, după o oră s-o pornească, în alt tren,
către spital.
„L-a distrus un şofer — i-a spus fratele său, Costel, pe
care l-a găsit acolo. — E un beţiv din Jugur, un beţiv şi-un
descreierat, care a făcut nu ştiu cîte accidente pînă acum.
De ce nu i-or fi luat de tot carnetul, nu pot să-mi explic!...”
Şi bietul tata s-a ferit cît a putut de el. Nu se urcase
niciodată în maşina lui, pînă alaltăieri cînd, nu ştiu cum s-
a întîmplat, dar n-a mai avut scăpare de nebun. Încărcase
camionul cu lemne pe care trebuia să le transporte de la
Schitu-Goleşti. Tata i-a semnat foaia de parcurs şi-a plecat.
Mergea către un alt parchet, unde avea treburi. L-a prins
din urmă maşina. A oprit lingă el. În cabină, şoferul cu
pricina şi încă doi muncitori.
„Nene Cosmescu, i s-a adresat şoferul, hai cu noi, ajungi
mai repede!”
„Merg pe jos, neică, i-a răspuns tata. De altfel, nici n-aş
avea unde, cabina e plină”.
„Hai, domnule, urcă-te pe scară, nu mai face mofturi,
scurtezi drumul, ajungem în cîteva minute!”
92
GEORGE ŞOVU
Nu ştiu cum s-o fi lăsat convins că, pînă la urmă, s-a

urcat pe scară, ţinîndu-se de uşă, în partea opusă celei în
care se afla şoferul.
A pornit maşina, mergea din ce în ce mai repede. La
curbe, scîrţîia din toate încheieturile, mai-mai să se
răstoarne.
Tata a strigat la şofer să oprească; voia să se dea j os. Îl
cuprinsese teama.
„Stai cuminte acolo, pădurarule, că te duc ca vîntul şi ca
gîndul”, i-a răspuns omul iresponsabil de la volan. Tata se
gîndea ca, la un loc mai potrivit, să sară din maşină.
Tocmai atunci a apărut, pe neaşteptate, o cotitură. Şoferul
a virat brusc şi maşina s-a răsturnat... pe partea unde se
afla tata. A căzut pe spate; scara i-a prins ambele picioare,
fracturîndu-i-le în mai multe locuri, rănin-du-le. Restul
corpului a intrat într-o groapă nu prea adîncă. Peste el,
cabina maşnii şi lemnele prăvălite grămadă.
Cei trei, din cabină, n-au păţit nimic. Cind au ieşit din
maşină, au auzit gemetele cumplite ale tatei. Au încercat să
îndrepte maşina. Le-a fost imposibil. Trebuia să dea toate
lemnele la o parte, mai întîi. Doi au rămas acolo, iar unul a
alergat la o mină din apropiere. Au venit mai mulţi mineri...
Abia după două ore şi jumătate de la accident au putut
îndrepta maşina.
Tata leşinase. L-au dus la spitalul de la Schitu-Go-leşti.
Doctorii s-au repezit să-l îngrijească. I-au curăţat rănile, l-
au pansat, i-au pus picioarele în ghips.
După ce şi-a revenit, a început să se simtă mai bine. De
ieri, însă, i s-au blocat rinichii. Doctorul care-l îngrijeşte
spune că ar putea să scape fără să i se amputeze picioarele,
93
TANDREŢE
dacă se rezolvă blocajul renal. Pentru aceasta trebuie

transportat, de urgenţă, cu avionul, la Spitalul „Panduri”
din Bucureşti...
Cînd l-a văzut lingă patul său, „bătrînul” Cosmescu (care
n-avea decît cincizeci şi şapte de ani), i-a spus, printre
lacrimi:
„Bine c-ai venit, Vlade! De-acum nu mă mai tem că am
să mor. Ai să mă salvezi tu!”
Vlad s-a zbătut să găsească imediat un avion sanitar...
Peste două ore erau, cu maşina „Salvării”, pe dealul
Graiului, unde a aterizat avionul, sosit de la Piteşti. Dar, in
afară de pilot, de bolnav, şi de o asistentă medicală, care
să-l însoţească, alt loc în avion nu mai era.
Vlad a rămas să se întoarcă la Bucureşti cu trenul.
„Nu te speria, totul o să fie bine, tată! i-a spus. În cîteva
ore sosesc şi eu. Vin direct la spital!”
Bătrînul lăcrima. Aşa cum stătea întins pe targa, îl
privea lung şi insistent pe Vlad. O ultimă strîngere de mină!
„Curaj, tată, nu se întîmplă nimic, ne vedem la
Bucureşti!”
Avionul a început să ruleze. Vlad merge pe lîngă el cu
ochii ţintă în ochii tatălui său. Pilotul îi face semne să se
îndepărteze. Vlad nu se îndură să plece. Aleargă pe lingă
avion, aleargă, pînă ce nu mai vede ochii bătrînului... A
rămas cu mîna dreaptă întinsă, pe care o clătina într-o
parte şi în alta, ca pe o aripă ruptă, în timp ce cu cealaltă
încearcă să-şi oprească şiroaiele de lacrimi...
Seara, la ora douăzeci şi trei, cînd a ajuns la Spitalul
„Panduri” a aflat că tatăl său a fost transportat la „Urgenţă”
„De ce la «Urgenţă»?” a întrebat.
94
GEORGE ŞOVU
„Deoarece cazul este de competenţa acestui spital!” i s-a

răspuns. N-a rămas să lămurească mai mult lucrurile. A
alergat în. partea cealaltă. Aici însă a avut o surpriză care
i-a îngheţat sufletul. Doctorul, în răspunderea căruia
intrase accidentatul, i-a spus lui Vlad că va încerca să
salveze viaţa bătrînului amputîndu-i ambele picioare.
„Cuum?! a ţipat Vlad. Pentru ce? Doctorul de la Schitu-
Goleşti, care i-a dat primele îngrijiri, mi-a spus că nu e
nevoie de aşa ceva. Dumneavoastră rezolvaţi cu blocajul
renal şi—1 duc înapoi, să-l îngrijească mai departe. Cum o
să-i amputaţi picioarele?!...”
„Vă înţeleg uimirea şi durerea! a răspuns, calm, medicul
chirurg cu care Vlad stătea de vorbă. Trebuie să vă spun
însă că tatăl dumneavoastră a făcut cangrena gazoasă la
ambele picioare, din cauza accidentului, şi, dacă nu i le
amputăm, se va sfîrşi în foarte scurt timp. Sînteţi de acord
cu operaţia sau nu?”
„Sînteţi sigur că nu există altă soluţie?”
„Şi cu aceasta — care este singura — nu are decît foarte
puţine şanse”.
Picioarele lui Dumitru Cosmescu au fost amputate o
dată şi încă o dată. Zadarnic însă! Cangrena a înaintat, i-a
cuprins organele vitale şi astfel s-a stins în cîteva zile, în
chinuri îngrozitoare, un om care avea totul sănătos în el,
care nu fusese bolnav niciodată în viaţa lui.
De la morgă, trebuia ridicat intr-o sîmbătă. Vlad făcuse
pentru aceasta toate demersurile necesare. A luat de vizavi
un sicriu, a cumpărat un costum de haine, pantofi,
cămaşă, pălărie, tot ceea ce trebuia pentru îmbrăcăminte şi
95
TANDREŢE
pentru înmormîntare. A tocmit, în acelaşi timp, o maşină

specială care să-l transporte pînă în sat.
Se înfiora însă numai la gîndul că trebuie să intre acolo,
la morgă. N-a avut încotro! A străbătut o sală lungă, joasă,
în semiîntuneric, pînă la spatele lat şi alb al unui individ
care, aplecat peste o masă, se mişca în aşa fel de parcă ar fi
şters ceva. Ajungînd lîngă el, Vlad l-a bătut pe umăr, dînd
să întrebe:
„Nu vă supăraţi, unde l-aş putea găsi pe tovarăşul...”
Omul în halat alb, o namilă de om, s-a întors,
răspunzînd: „Eu sînt! Ce doriţi?”
În clipele acelea, Vlad a putut să vadă ce se afla pe masa
asupra căreia stătuse aplecat funcţionarul de la morgă:
cadavrul unei femei, fără nici un fel de haină pe el.
Vlad a tresărit, simţind un cuţit în inimă şi, în aceeaşi
clipă, şi-a ferit ochii, întorcîndu-i în partea stingă. Dar aici
fusese răsturnat de pe targa, chiar atunci, un alt cadavru
— al unui bărbat, care, din cauza lungimii exagerate,
probabil că nu avusese o poziţie perfect orizontală în
frigiderul în care stătuse pînă atunci, astfel că acum arăta
puţin îndoit de spate în sus, făcînd parcă gestul de a se
ridica.
„Tovarăşe, zise Vlad speriat şi iritat, ca şi cînd cineva ar
fi fost vinovat de ceea ce el vedea, ce este aici, peste tot sînt
numai morţi?”
„Da morţi, la morgă sînt numai morţi! răspunse calm,
placid, namila din faţa sa. Şi, din cînd în cînd, cîte unul viu
care-i şterge, îi cară, mai stă de vorbă cu cîte cineva. Nu vă
supăraţi, ce doriţi?”
96
GEORGE ŞOVU
Judecătorul înţelese că fusese ridicol cu întrebarea lui.

Îşi ceru scuze, rugîndu-l pe cel cu care stătea de vorbă să-l
ajute să-şi scoată tatăl de-acolo.
Acesta a chemat doi indivizi şi le-a cerut să-l caute. Vlad
i-a rugat ca, mai întîi, să ia de-afară sicriul şi hainele ca să
îmbrace mortul şi să-l rînduiască între scîndurile cu care
va fi coborît în pămînt. El a rămas să aştepte afară, privind,
prin uşa deschisă, de-a lungul lugubrei săli.
Dar n-a avut norocul ca lucrurile să se încheie aici. A
trebuit să meargă într-o cameră specială, unde erau depuse
zeci de cadavre, ca să-l aleagă pe cel al tatălui său. Cînd l-a
descoperit, aproape că nu l-a mai recunoscut. Avea faţa
schimonosită de chinurile în care îşi dăduse sufletul.
Fusese, apoi, trîntit la grămadă, peste alţi morţi; în aceste
condiţii, orice mişcare la care chipul său a fost supus îi
modificase întrucîtva trăsăturile... Nu-i mai era frică şi nici
silă... I-a ajutat pe cei doi să-l îmbrace şi să-l aşeze în
sicriu. Şi-a scos apoi batista din buzunar şi-a început să-i
tamponeze faţa, încet, încet, lucrînd ca într-un lut ce se
lasă modelat cu uşurinţă, refăcînd astfel, cu migală, după o
trudă de aproape o oră, trăsăturile unui chip ce se afla ca o
icoană în mintea şi ini inima sa...
Acasă, a fost singurul care l-a vegheat toată noaptea.
Ceilalţi căzuseră de oboseală. A stat de vorbă cu el, cît n-o
făcuse în toată copilăria...
„La înmormîntare s-a adunat lume din toate satele din
jur. Era o mare de oameni — îi spune mama lui Vlad,
Andreei. Cel mai impresionant a fost însă sunetul din
corn!”
„Nu înţeleg!”
97
TANDREŢE
„Există pe-aici, prin părţile noastre, un obicei frumos:

atunci cînd moare un pădurar — aşa cum a fost omul meu
— se adună toţi foştii lui tovarăşi de muncă din păduri
aflate la distanţe de zeci şi zeci de km. Aduc cu ei un brad
frumos, în putere, scos cu rădăcini cu tot, şi—1 plantează
la capul mortului. Iar cînd e momentul să-l lase-n pămînt,
cînd îi coboară sicriul pe sfori, încep să sune cu toţii din
cornul acela specific pădurarului, de zici că vuieşte
întreaga lume. Aşa s-a întîmplat şi atunci Au venit vreo 30
—40 de pădurari, i-au plantat bradul, iar, cînd a fost să-l
îngroape, odată cu dangătul clopotului, a început să
vuiască dulce cornul! Plîngeau toate miile acelea de
oameni!...”
„Acum, iată-l, mă aşteaptă aici, la umbră de brad! De
cinci ani mă aşteaptă să vin şi eu să m-aşez lîngă el!u
adăugă mama lui Vlad, îngenunchind lîngă o cruce de
marmură, pe care se vedea chipul unui bărbat falnic;
alături de el se afla cel al femeii îngenunchiate, care acum
parcă se ruga, ocrotind între degetele mîinii drepte un
mugure de foc...
Ce obsesie a avut Vlad după moartea tatălui său! Mai

mult de un an, aproape în toate nopţile la rînd, nu se putea
despărţi de imaginea lui, în vis, iar ziua avea impresia că
trebuie să-l întîlnească, să-l vadă, că se află la cîţiva metri
în faţa, ori în spatele lui, printre prieteni...
După cum o senzaţie stranie îl încearcă acum, aici, în
zilele de cînd se află-n vacanţă: i se pare, tot timpul, că
mama sa se află prin preajmă, aproape că-i aude vocea, că-
98
GEORGE ŞOVU
i observă gesturile... Ea, săraca, se odihneşte acum de vreo

patru ani, lîngă pădurar, străjuită de acelaşi brad frumos.
„Ce-o fi?” a întrebat-o chiar ieri pe Andreea, cu o
oarecare îngrijorare în glas.
„Nimic! i-a răspuns ea. Eşti obosit! Şi, poate, că te
gîndeşti prea mult la dînsa”.
E drept că acum, după ce nu mai era, Vlad se gîndea
mult mai mult la mama sa decît înainte.
„Veniţi, maică, să vă mai văd şi eu, veniţi oricînd puteţi!”

le spunea. Deci: Nu „să mă1 vedeţi”, ci „să vă mai văd şi
eu”... O împletire de mare delicateţe a firii, cu energie,
mîndrie şi cinste — era bătrîna. Cînd a venit pentru prima
dată la Bucureşti — o adusese Vlad, fiindcă era bolnavă —
s-a oprit, sfioasă, cînd a intrat în apartament, a privit
covoarele, şi-a scos pantofii din picioare, i-a lăsat în hol şi,
ca să ajungă pînă la un fotoliu, să se aşeze a pornit-o,
uşurel, pe marginea unui covor.
„Le-am pus să călcăm pe ele, mamă!” i-a spus
judecătorul.
„Da, dar sînt aşa de frumoase...”
La primul spital, la, care a dus-o, ca să fie consultată
(probabil că au impresionat-o prea mult vorbele lui Vlad: „E
un mare profesor, mamă, e şi directorul spitalului, şi
adjunct de ministru” — îi spuse), a vrut să-i sărute mîna
doctorului. În schimb altuia, la care au ajuns după aceea şi
care, internînd-o, o tot bătea la cap că trebuie să se lase
operată, i-a răspuns pe şleau: „Nu mă operez, domnule
doctor, să şi crapi matale!” A spus-o pe jumătate in glumă,
pe jumătate în serios. Dar a spus-o! Doctorul a rîs... şi n-a
99
TANDREŢE
operat-o. Ceea ce n-a fost bine, pentru că atunci, după cum

aveau să constate mai tîrziu, se putea şi ar fi fost bine, ar fi
salvat-o! Aşa... a trebuit să treacă printr-un adevărat calvar
şi după ani de totală degradare fizică, să se prăpădească...
Totul începuse de la ceva care se umfla în abdomen. „Un
chist! au spus doctorii, un chist de natură canceroasă!”
„De unde ştiţi că e de o asemenea natură?” a întrebat
Andreea, la un moment dat, fiindcă n-aţi făcut nici o-
analiză concludentă.
„Toate «semnele» sînt clare. Nu există nici un dubiu!”...
Şi-au început iradierile de tot felul. După ‘fiecare serie de
„tratament”, chistul scădea, ca apoi să-şi revină în timp tot
mai scurt şi să înainteze chiar.
N-o mai aduceau din Bucureşti, la tratament, ci la un
spital dintr-un oraş mai apropiat de sat. Aici, în timpul
unei şedinţe de „raze”, un medic, însărcinat s-o
supravegheze, a plecat pînă nu ştiu unde, după o treabă şi
a uitat de bolnavă, care, expusă mult mai mult decît
trebuia, a paralizat. Cît chin a trebuit să îndure biata
femeie pentru o neglijenţă! De revenit, nu şi-a mai revenit
decît parţial. Boala însă înainta şi nu mai era nici o altă
scăpare decît operaţia. Au internat-o într-un spital dintr-o
comună apropiată. Acolo a vrut dînsa. Nu s-a lăsat:
convinsă cu nici un chip — să fie adusă la Bucureşti. De
altfel, nimeni cred că n-ar fi garantat cît de cît că mai scapă
cu viaţă.
La spitalul acela comunal lucra un medic vestit, pentru
toate locurile din jur şi chiar mai de departe, vestit pentru
capacitatea lui de a diagnostica şi de a opera.
„Ce credeţi că are?” l-a întrebat Vlad.
100
GEORGE ŞOVU
„Un chist hidatic! Deci nu cancer!” a răspuns doctorul

ferm.
Cuum?!” a sărit, ca ars, judecătorul. Sînteţi sigur? „în
proporţie de 99%!”
„Extraordinar! Şi ea! este tratată, de trei ani încoace, de
cancer!”
„De aceea a şi ajuns în halul în care aţi adus-o aici!” „Şi
are vreo şansă de a scăpa?u
„Are, desigur! Dar, priviţi la dînsa: abia mai respiră, este
un sac de oase acoperit de( piele şi cu un abdomen enorm;
şi are 77 de ani! Eu cred însă că va scăpa!”
Vlad şi cu Andreea au rămas cu ochii mari de mirare.
„Cine ştie, or mai fi şi minuni pe lumea aceasta!” şi-au
spus şi au semnat că sînt de acord ca bolnava să fie
operată.
Binenţeles că nu se putea ţine pe picioare. Nici să-şi mai
salte capul de pe pernă nu mai avea putere.
„Vlade, maică — i-a şoptit băiatului ei la plecare — te rog
să vorbeşti tu cu doctorul să-mi dea drumul repede acasă,
fiindcă ştii că mie nu-mi place să stau la spital”.
„Am vorbit, mamă! O să-ţi dea drumul cît se poate de
repede!” a răspuns judecătorul, ferindu-şi ochii.
Peste două zile a fost operată: i s-a scos un chist hidatic
enorm! Şi n-a murit! Iar după o săptămînă, a trebuit să fie
luată acasă, fiindcă se declarase o epidemie de gripă în
spital.
De scăpat, a scăpat, dar... mult prea tîrziu, după. ce
organismul îi fusese distrus cu iradierile recomandate şi
administrate fără nici un temei, ani la rînd! De aceea nu şi-
a mai putut reveni, a intrat intr-un proces de degradare tot
101
TANDREŢE
mai accentuată. Nu mai era conştientă decît în clipele în

care vorbeai cu dînsa. In rest, o mască a durerii şi a
pustietăţii! S-a prăpădit plîngînd: ar fi vrut „să-i mai vadă o
dată pe Vlad şi pe Andreea, şi pe fetiţa lor”. Au ajuns la
foarte puţini timp după ultima respiraţie...
9.
— Ai să răceşti, vino-năuntru! l-a chemat Andreea.

— Îmi place să văd cum ninge-n plină vară! i-a răspuns
Vlad. După două ore însă a apărut, din nou, soarele, care-a
topit şi-a zvîntat totul în jur.
— Ce-ar fi să mergem pînă la „Trei-Brazi”? a propus
Andreea.
— Se aprobă! a exclamat Vlad.
— Se aprobăăă! se sclifosea Bogdan, pe jos, care, în
cîteva minute, se şi echipase de drum.
— Se aprobăă! mormăia şi Mădălina, moşmondind încă
prin cameră, îşi schimba ciorapii, ori adidaşii...
102
GEORGE ŞOVU
Nana a rămas la hotel, ea nu poate să urce, din cauza

hipertensiunii.
— Tocmai bine, termin rochia, pînă vă întoarceţi voi...
Din doi, copiii s-au făcut, pe nesimţite, vreo douăzeci şi

cinci — treizeci! Andreea, foarte tînără, mergea în fruntea
lor împreună cu un băiat mai răsărit, Dragoş... S-a uitat în
jur, după Vlad, dar el nu era, nu apăruse încă... În viaţa ei!
Aşa că şi-a continuat drumul. Era doar prima ei excursie
cu elevii, în calitate de profesoară şi de dirigintă. Luase cu
ea şi cîţiva părinţi, veneau mai în urmă, încheiau plutonul.
...Avusese o adevărată spaimă cînd s-a îndreptat spre

liceul la care fusese repartizată după absolvirea facultăţii.
Era o şcoală mare, cunoscută, cu pretenţii. Fireşte că era
mîndră pentru acest lucru, dar şi speriată. „Cine o fi
director?” se întreba. „Dacă n-ar fi directoare! Femeile, de
multe ori, sînt afurisite în mod gratuit!” Era o concluzie de
viaţă, ceea ce-i trecea atunci prin cap. Avusese prilejul să-i
constate „binefacerile” pe pielea ei, ca elevă, ca studentă,
mai ales. Era o profesoară la facultate, de pildă, care n-o
putea suferi, ca altădată cea de geografie, de la liceu. Şi
acesteia, — cu care studia o parte a chimiei — îi intrase-n
cap că Andreea e prea elegant îmbrăcată. „Eşti prea
elegantă, fetiţo — şi aici se purta tot «fetiţo» — pentru vîrsta
ta şi pentru banii tăi! De unde ai bani să te îmbraci aşa? Şi
mai e ceva: eşti încrezută, sfidezi. Să ştii că n-ai să reuşeşti
astfel, ascultă de la mine!” i-a spus într-o zi.
De fapt, lucrurile porniseră de altundeva, aveau o altă
bază: Andreea lucra la o temă de cercetare cu un profesor
103
TANDREŢE
în vîrstă. In echipă se mai aflau şi alţi cîţiva studenţi, dar

profesorul pe ea o socotea „formula de bază” — cum îi
plăcea să spună — a grupului.
Odată, după un curs al profesoarei, în realitate era doar
conferenţiar, Andreea a intervenit, de bună-credinţă fiind,
fără nici un fel de rea intenţie, cu cîteva elemente care îi
contraziceau nişte concluzii. Se baza pe rezultatele obţinute
pînă atunci în cercetarea întreprinsă.
În loc să aprecieze cum se cuvine intervenţia, profesoara
s-a supărat, a considerat gestul ca o tentativă de a-i
submina autoritatea — şi aşa foarte şubredă — şi, de-aici:
scandalul, camuflat însă în fel de fel de elemente de
recuzită... Ca să i se dea nota maximă la examenul condus
de profesoara în cauză, a trebuit să se întrunească o
comisie să evalueze şi lucrarea scrisă, şi probele practice, şi
răspunsurile orale la întrebări ce vizau întregul curs...
Andreea a rămas atunci cu un gust amar, jurîndu-şi să
fie totdeauna dreaptă cu elevii ei, indiferent de împrejurare!
Cît priveşte „eleganţa” — ea era de „doi lei”, adică la
îndemîna oricui. Hotărîtoare erau: bunul-gust, fantezia în
croială, simţul armoniei, ca şi „ce ţi-a dat mămica ta, la
naştere”, cum îi plăcea Andreei să spună. Dacă toate astea
nu sînt, poţi să te îmbraci în aur de sus pînă jos, tot
degeaba! Cel mult ai să sclipeşti, ca un cavaler medieval în
armură, ţeapăn şi rece!
Cu o asemenea „lecţie” în suflet intrase pe porţile
liceului, în fruntea căruia se afla... o directoare, o femeie de
vreo cincizeci de ani, energică şi cu mare prestanţă.
A primit-o frumos, întîmpinînd-o cu vorbe bune, ca o
adevărată mamă. Se interesase de ea. Ştia deci că a fost „o
104
GEORGE ŞOVU
studentă foarte bună, că-i place să fie profesoară, că

iubeşte copiii, că are preocupări de cercetare...”
„Un adevărat portret şi pe deasupra măgulitor!” a
răspuns Andreea, impresionată de atitudinea şi de vorbele
directoarei.
„Un director, draga mea, trebuie să ştie tot despre
colaboratorii lui şi, dacă se poate, şi ceva pe deasupra! Hai
să te prezint cancelariei!” a adăugat ea invitînd-o în sala
profesorilor.
Mergea ca la un mare examen, pe care, pentru început,
l-a trecut cu bine. Doi oameni i-au reţinut, în ziua aceea,
atenţia cu deosebire: directorul adjunct şi o profesoară de
limba germană, căreia toată lumea se obişnuise să-i spună,
nu se mai ştia de ce, „Lady”. Aceasta s-a nimerit să fie în
preajma ei: „Eşti foarte frumoasă, scumpa mea!” i-a spus
„Lady” fără nici o reticenţă, cu sufletul deschis, care i se
putea citi în ochii ei albaştri. Era o femeie în vîrstă, mai
avea cîţiva ani pînă să se pensioneze, înaltă, subţire, cam
ciolănoasă; avea pe ea o rochie fină, de bun-gust, cu un
fular subţirel, de mătase, la gît; părul, aproape în întregime
alb, strălucitor şi-l împletea într-un coc mare şi frumos, la,
spate. „Să te ţii aproape de mine — i-a adăugat ea zîmbind
— că s-ar putea să-ţi fiu de folos”. Mai întîi i-a prezentat
lumea cancelariei: „Nu bîrfesc pe nimeni — a precizat ea —
dar e bine să ştii de la început cu cine ai de-a face! Aici, ca
şi-n alte părţi, poţi să calci, din întîmplare, pe bătătura
cuiva şi cine ştie... pe cine să doară călcătura! Aşa că,
deschide ochii î Se respiră, în general, un aer foarte
civilizat. Dar nu e rău, dacă stai cît mai aproape de
fereastră, să nu ai pe nimeni în faţa ta. Şi, cînd mergi, e
105
TANDREŢE
bine să nu faci zgomot prea mare; sînt şi urechi foarte

subţiri, pe care s-ar putea să le jenezi. Ai înţeles, sper, la ce
mă refer!” Andreea nu prea înţelesese, dar, mă rog, a dat
din cap a aprobare. „Cel mai important însă, a continuat
«Lady», e să fii cinstită în munca ta, sinceră şi dreaptă cu
elevii! Ei sînt aceia, ai să vezi, care ne-aduc toate bucuriile,
ca şi... toate necazurile. Celelalte trec! A, şi încă ceva: vei
auzi multe, de la mulţi. Mai ales nu asculta. Dar, şi cînd
asculţi, zi ca ei şi fă ca tine! Şi-acum că ţi-am făcut
«instructajul pentru protecţia muncii», la treabă, fetiţo!” a
încheiat „Lady”, mîngîindu-i obrazul ca unui copil.
Celălalt om, tot aşa — cu părul aproape în întregime alb
— care i-a încălzit o clipă sufletul, a fost directorul adjunct:
un bărbat de nici patruzeci şi cinci de ani — îmbătrînit de
timpuriu (se vede treaba că-l purtase viaţa prin multe), cu
un chip blajin, veşnic cu ţigara în colţul gurii. După ce-a
fost prezentată tuturor, s-a apropiat de ea, şi-a scos ţigara
şi, strîngîndu-i mina, i-a spus parcă în şoaptă, cu zîmbet
pe buze:
„Mă bucur mult că ai venit la şcoala noastră. Între atîtea
uscături, mai pătrunde şi o ramură tînără!”
Bucuriile adevărate au început odată cu lecţiile. Primise
clase pe toată scara — de la a IX-a la a XII-a. Directoarea
făcea, de fapt, cu ea un test: voia să vadă cum se descurcă
în faţa celor mai variate colective de elevi şi de toate
vîrstele, unii numai cu patru ani mai mici decît ea.
„Te-am aruncat în apă: e adîncă şi învolburată, i-a spus
directoarea de la început. Dă din mîini! N-aş vrea să aud că
te-neci, ori să chemi «Salvamarul»!”
106
GEORGE ŞOVU
„Eu cred că voi puteţi învăţa carte de la mine! Şi ca veţi

învăţa!” s-a trezit spunînd, în prima oră, la o clasă a XII-a...
Îşi adusese aminte de profesoara ei, de „doamna
Gheorghiu”.
„Ia, uitaţi-vă, ce singură, e mititica!” s-a auzit, în liniştea
aceea deplină, vocea unui băiat.
„Ei, om mai învăţa noi, unii de la alţii, cîte ceva!” a
adăugat un altul!
Cîţiva au rîs în jur. Andreea, care a simţit, dintr-o dată,
că-i fuge pămîntul de sub picioare, nu, şi-a pierdut
cumpătul.
„Îmi pare rău că trebuie să vă invit să vă ridicaţi — a
spus profesoara — dar altfel nu putem sta de vorbă. Şi eu
nu admit să nu ştiu cu cine vorbesc. Aşa că vă rog: Sus!”
Vocea ei caldă, de obicei, a căpătat nuanţe de oţel, în
clipele-acelea. Clasa a înlemnit.
„Şi să mai ştiţi ceva — a adăugat Andreea: nu-mi place
niciodată să repet o rugăminte, ori o cerinţă, ca în
momentul de faţă, adresată elevilor mei!”
În clipa aceea, doi băieţi s-au ridicat. Întîmplător,
amîndoi erau înalţi, bine făcuţi. O priveau cu decenţă.
Andreea s-a apropiat de ei, măsurîndu-i:
„Ce să-i faci, în comparaţie cu voi, eu sînt mai «mititică»,
ce-i drept. Dar nici nu mi-ar sta bine-aşa mare!”
Clasa a izbucnit în rîs. Rîd şi cei doi băieţi.
„De învăţat însă — voi veţi învăţa de la mine, să ştiţi.
Asta este sigur! Totul e să vreţi! Poate că voi reuşi să vă fac
să vedeţi chimia mai frumoasă şi mai interesantă decît,
probabil, au văzut-o unii dintre voi pînă acum. Şi eu am
învăţat multe de la profesorii mei de liceu. De la marea lor
107
TANDREŢE
majoritate. Unii însă... au trecut aproape degeaba prin faţa

noastră. La o asemenea profesoară, eu mă băgăm cu totul
în bancă şi stîrneam rîsul întregii clase...”
„Da’, ştii că e simpatică?!” se auzi o voce, tot de băiat,
dintr-un colţ al clasei. Andreea, care tocmai înainta către
catedră, s-a întors cu faţa spre sală, a privit cîteva secunde
în direcţia locului de unde venise glasul şi-apoi, cu
zîmbetul pe buze, a făcut o plecăciune, spunînd:
„Mulţumesc!”...
Voia bună s-a răspîndit peste clasă. Tînăra profesoară îşi
cucerise elevii, era „de-a lor”. „E de milioane, ce mai!” a mai
şoptit un băiat colegului său de bancă.
Andreea a ridicat braţul drept şi clasa a amuţit.
„Şi-acum — zise ea — să vedem ce ştim! Să n-o socotiţi
ascultare. Vreau să vedem de unde trebuie să pornim; şi să
ne facem un plan de perspectivă”.
Peste cîteva minute, în laborator, se lucra intens: se
dădeau răspunsuri, se scriau formule, se urmăreau reacţii
— pe tablă, pe caiete, în eprubete...
Directoarea şcolii se aflase în mare încurcătură. Aproape

imediat, după începerea orei, s-a îndreptat către
laboratorul de chimie în care se afla Andreea cu clasa a XII-
a B, clasă cu profil de matematică-fizică; dintre elevi, mulţi
voiau să dea însă examen de admitere la medicină, aşa că îi
interesa chimia foarte mult.
S-a oprit în faţa uşii, izbită de faptul că toţi elevii rîdeau.
„Ce s-o fi întîmplat? Te pomeneşti că n-am nimerit-o cu fata
asta?!” şi-a spus, ciulind urechile. Era de-a dreptul
caraghioasă: asculta pe la uşi! „Dacă mă vede cineva? Mă
108
GEORGE ŞOVU
fac de rîs în toată şcoala!” Noroc că laboratorul se afla pe

un hol lateral, închis cu uşă. Era greu, deci, să treacă
cineva şi s-o observe. Aşa că a ascultat mai departe, auzind
întreaga discuţie introductivă... „Bravo! Bravo ei! îşi zicea,
în gînd, directoarea. Nu mi-ar fi dat prin cap să-i pun la
punct aşa pe diavolii ăştia de băieţi! Şi, unde mai pui că şi
i-a făcut aliaţi...”
Cînd clasa a început să lucreze, a intrat şi directoarea.
Elevii s-au ridicat.
„Am vrut să vă văd, aşa, în prima oră! Să vă urez
succes!”
„Poftiţi, poftiţi, tovarăşă directoare! i-a spus Andreea.
Luaţi loc, copii! Şi să ne continuăm demersul nostru...
Deci...”
Directoarea n-a mai plecat pînă la sfîrşitul orei, deşi nu-
şi propusese să rămînă atîta. Ea era profesoară de
matematică, o bună profesoară!
„Dragă, pentru început e bine, chiar foarte bine! i-a spus
ea cînd au părăsit laboratorul. Văd că-ţi merge şi mintea,
îţi merg şi mîinile — la demonstraţiile acelea practice — şi
că, foarte important lucru, ai aruncat o punte trainică spre
elevi. Cred că pe ea se poate circula fără pericol de...
scufundare! Vezi cum continui — cu ei şi cu alţii! Am să
mai vin la orele dumitale!”
„Vă mulţumesc şi vă aştept oricînd!”
„Am să vin, chiar dacă n-o să mă aştepţi, să ştii \u
adăugă directoarea zîmbindu-i.
Peste vreo două săptămîni, după o lucrare practică în
laborator, la care asistase, directoarea a venit entuziasmată
în cancelarie şi-a spus în faţa tuturor: „Fătuca asta e o
109
TANDREŢE
straşnică profesoară! Da, da, ascultaţi la mine, e născută

pentru aşa ceva! Nu mai vorbesc de cîtă carte ştie, de cum
explică, ori de cum conduce şi realizează lucrările
practice!... Bravo, Andreea! Mă bucur foarte mult că liceul
nostru a cîştigat un asemenea dascăl! Te felicit din toată
inima!” a mai spus, îmbrăţişînd-o ca o mamă bună şi
sinceră.
Andreea era atît de emoţionată, că n-a fost în stare să
spună nimic. A bîlbîit cîteva cuvinte, după care, luîn-l du-şi
catalogul, s-a îndreptat către altă clasă.
„Lady” a prins-o din urmă pe culoar. „Să ştii că face rar
ceea ce ai văzut şi-ai ascultat. Şi să crezi în ce-a spus,
pentru că madam’ Iordănescu este femeie dintr-o bucată,
ea nu le moşmondeşte, nu le suceşte; le despică repede
pînă în miezul — miezului, mă rog, atît cit poate ea şi —
expoziţia e gata! Aşa că însemnează ziua, e una mare! Să
dea... «Natura» să mai fie şi altele. Ceea ce eu cred!”
„Vă mulţumesc!”
„N-ai de ce, lucrurile sper că aşa stau... Şi elevii mei mi-
au vorbit foarte frumos despre dumneata, şi unii părinţi. E
bine! Iar eu mă bucur sincer!... Ceea ce, din păcate, nu se
întîmplă şi cu colega dumitale de catedră şi şefă a
colectivului vostru de specialitate... Dac-ai fi văzut-o în
cancelarie ce ochi avea şi cum te făcea felii, felii cu laserele
lor... Ţi-am spus asta nu ca să-ţi stric o bucurie şi nici să
bîrfesc pe cineva Dar, ea, persoana, e recunoscută —
dumneata n-ai de unde să ştii — pentru ««bunătate şi
mărinimie» sufletească. Atenţie, deci!”
110
GEORGE ŞOVU
...„Păi, dacă eşti aşa de deşteaptă, dragă — a luat-o în

primire pe Andreea, chiar din recreaţia următoare, şefa de
catedră — ia să te programăm noi să ţii dumneata o lecţie
deschisă pe şcoală spre sfîrşitul trimestrului acesta. Şi,
fiindcă eu sînt şi responsabila cercului pedagogic, pe
sector, o să chem pe toţi colegii noştri să te asiste! Ei, ce
zici?”
„Ce să zic — că sînteţi foarte generoasă — a răspuns
Andreea cu un zîmbet pe buze, dar fulgerînd-o cu ochii. Şi,
totuşi, dacă mă întrebaţi, aş spune că, fiind la început, am
încă multe de învăţat... Aşa că, poate mai potrivit ar fi ca
altcineva...”
„Ai, ai multe de învăţat, dar pe unele le vei învăţa chiar
în urma acestei lecţii! Şi din critică se poate învăţa. O să te
criticăm bine, ca să înveţi!” completă ea rîzînd fals, cu gura
pînă la urechi, dezvelind nişte dinţi mari, mai mult de
jumătate din ei — de aur! Rămîne deci stabilit şi..., căutînd
într-un calendar, fixă ziua pentru lecţia deschisă.
„Nu e rău! a spus directoarea cînd responsabila catedrei
— Marinescu se numea — a anunţat-o. De la copila asta se
poate învăţa, să ştii! Are un fel de a gîndi şi de a-i pune la
lucru pe elevi care...a
Profesoara Marinescu ajunsese deja la uşă. Ieşea din
birou. Nu mai putea să rabde s-o asculte pe directoare.
„Ia uită-te, dragă, acum, la sfîrşitul carierei, cine-mi dă
mie lecţii! Ce-am ajuns?!” bombănea ea, singură, pe culoar,
în drum spre cancelarie. Acum îi părea rău pentru ceea ce
făcuse. „Te pomeneşti că, în loc să-şi rupă gî-tul, o s-
âjungă în fruntea cinstei tocmai cu ajutorul meu?!” se
gîndea, însă era tîrziu să mai schimbe ceva, directoarea
111
TANDREŢE
aprobase planul de muncă al catedrei, gata, nu se mai

putea. Doar dacă...
A făcut ce-a făcut şi-a schimbat data, aducînd lecţia mai
devreme, pretextînd că a intervenit nu ştiu ce la nivelul
Capitalei, că deci nu se poate ţine activitatea respectivă
cînd fusese fixată... În realitate, voia s-o deruteze pe foarte
tînăra ei colegă, s-o oblige să-şi schimbe subiectul lecţiei,
potrivit planificării, sperînd, eventual, ca aceasta să nu mai
aibă timp să-şi pregătească totul aşa cum se cuvenea..
Andreea n-a avut nimic împotriva schimbării datei. S-a
uitat în planificarea clasei la care trebuia să ţină lecţia, a
văzut ce subiect „cade” şi, cu asta, şi-a văzut de treabă.
Spre bucuria răutăcioasă a şefei de catedră însă, cu cîteva
zile înainte de data nou fixată s-a petrecut o întîmplare
nefericită: chiar în clasa, cu care Andreea urma să lucreze
în faţa tuturor profesorilor din sector, în timpul unor
experienţe, un copil — foarte bun, liniştit — n-a fost
suficient de atent şi şi-a vărsat pe mînă cîteva picături de
acid sulfuric. Bineînţeles că s-a ars, s-a rănit! S-a şi speriat
— era doar în clasa a X-a... Şi, de-atunci, s-a aprins focul.
Fără să fie cu nimic vinovată, Andreea a fost, totuşi, certată
de directoare, care a sfătuit-o să fie mult mai atentă,
pentru că...
Profesoara Marinescu — profitînd de întîmplare — a
făcut din ea un caz:
„Nu se mai poate, tovarăşă directoare, să desfăşoare
lecţia în faţa atîtor cadre didactice, are şi acolo experienţe
demonstrative, lucrări de aplicaţie, nu putem! Dacă face o
asemenea boacănă chiar atunci? Vă daţi seama, s-a dus pe
apa sîmbetei tot prestigiul liceului nostru, pe care noi...”
112
GEORGE ŞOVU
„Şi ce propui, dragă?” a întrebat-o directoarea spre a-i

vedea adevăratele intenţii.
„Păi, ce să propun: ne cerem scuze în faţa oamenilor,
spunem despre ce e vorba, eventual ne facem şi autocritica
cum că nu ne-am orientat bine cînd am ales o începătoare,
gata să facă orice trăsnaie... Asta propun!”
„Şi cu prestigiul acela al liceului, cum rămîne?”
„Mă rog, dacă e să nu ne facem de rîs, poate se sacrifică
altcineva din catedră, care s-o înlocuiască; la nevoie, dacă
nimeni n-o să vrea — fiindcă mai sînt doar două zile, şi vă
daţi seama — chiar eu...”
„Ascultă, tovarăşă Marinescu, tare mi-ar plăcea — a zis
directoarea, apăsînd pe fiecare cuvînt — să te văd pe
dumneata cum te descurci într-o asemenea împrejurare! Că
nu te-am văzut niciodată. Tot ii planifici pe alţii, iar
dumneata iţi rezervi rolul «de a trage concluziile»! Aş vrea,
dar am să te pun să faci treaba aceasta altă dată, să ştii. N-
am să uit că «ai fost de acord»...”
Profesoara devenise lividă...
„De data aceasta însă va ţine întreaga activitate Andreea
Petrescu, reluă directoarea, fiindcă eu nu sînt de acord să
batjocorim un om bun, numai pentru că a avut neşansa să
i se întîmple un necaz, de care, la urma — urmei, nu este
cu nimic vinovată”.
„Cum, tovarăşă directoare?!”
„Aşa cum îţi spun! Nu e vinovată! Că eu am certat-o,
asta e altceva! Ia aminteşte-ţi ce-ai păţit dumneata, acum
vreo trei-patru ani, cînd ai lăsat elevii singuri în laborator,
să lucreze, şi te-ai retras în depozit să-ţi bei cafeaua..., în
timpul orei?!... Poftim? Şi cum te-am scos din
113
TANDREŢE
încurcătură?!... Andreea n-o să ne facă de rîs. Dumneata ai

grijă cum te porţi. Voi fi şi eu acolo!”
Lecţia a avut un mare succes. Despre Andreea a început
să se vorbească în tot( sectorul. Pentru ea, important era
însă faptul că elevii o urmau cu tot mai multă încredere, o
îndrăgeau. Şi ea vedea asta, simţea. Îşi selectase şi un lot
de „olimpici”. Lucra cu ei mult în plus, separat. Cînd o
căutai, era în laborator, cu elevii, lucra, pregătea
experienţe...
Faţă de cei din clasa la care era dirigintă — o clasă a IX-
a — era şi mai apropiată. Mergea cu ei la teatru, la
concerte, îi vizita acasă. O cunoşteau, de-acum bine şi
părinţii.
Copiii i-au propus o excursie... A fost un vis!
Andreea mergea în fruntea lor, împreună cu un băiat mai
răsărit, Dragoş. După ei, veneau ceilalţi băieţi, fetele, iar la
urmă cîţiva bărbaţi, părinţi ai copiilor.
Totul în jur era „de aramă”. Ici-colo — pilcuri de brazi, cu
verdele lor nemuritor. Un soare blînd şi bun, de toamnă
tîrzie, dar luminoasă şi caldă, punea peste întregul peisaj,
ca şi peste chipuri peceţi de strălucire şi parcă de veşnicie.
Ţi se părea că, de la începutul lumii, aşa a fost şi aşa o să
fie!
Au trecut prin „Poiana Secuilor”, unde s-au oprit vreo
oră, urcînd apoi la „Trei-Brazi” Au desfăcut pachetele şi au
întins o masă mare. Apoi s-au plimbat prin jur, au cîntat,
au dansat. Andreea le era parcă o soră mai mare, o soră
care însă era de-ajuns să înalţe un deget, pentru ca toţi
ochii să se îndrepte într-acolo!
114
GEORGE ŞOVU
„E formidabilă, domnule! a exclamat tatăl unei fetiţe.

Uită-te la ea, e mai mică de statură decît jumătate din copii
ăştia, dar o ascultă — băieţi şi fete — de parcă ar învîrti
deasupra lor un bici straşnic, fermecat. E şi asta ceva, să ai
în tine asemenea puteri!...”
„Au avut noroc copiii noştri! a răspuns vecinul, cu care
stătea de vorbă. Nu e puţin lucru să întîlneşti un asemenea
om, tocmai cînd te întinzi să iei luna de pe cer, şi să poţi
să-ţi aduci aminte de el...”
Se apropia vacanţa de iarnă. Afară ningea. Zăpada

începuse să cucerească pămîntul. Se străduia să-i acopere
toate rănile.
„Tovarăşă profesoară, mergem în vacanţă la munte, într-o
tabără?” Era vocea lui Dragoş, secretarul U.T.C. al clasei.
Andreea s-a gîndit o clipă: „De ce nu? Mergem!”
„Ura! Ura!” au început să strige copiii.
„Cu o singură condiţie, a adăugat profesoara: să n-avem
în clasă nici un corigent şi nici o notă mai mică de zece la
purtare! De acord?”
Bineînţeles că au fost de acord. Şi, din ziua aceea, au
început pregătirile: cu ce echipament merg, ce casetofoane
îşi iau cu ei, ce cărţi, „că va trebui să mai şi citim cîte
ceva!” a rostit imul. „Ce să citim! i-a dat altul replica: acolo?
Ar fi o impietate... faţă de peisaj! Nici nu mă gîndesc, nu ne
trebuie!”
„Ba ne trebuie, ne trebuie, Marius! a intervenit diriginta,
care tocmai trecea pe lîngă ei şi i-a auzit. Trebuie să mai şi
citim!”
115
TANDREŢE
„Dacă ziceţi dumneavoastră?!” a convenit băiatul, fără

prea multă convingere însă.
În toată această atmosferă tinerească, febrilă, Cătălin,

băiatul cel mai frumos din clasă, era destul de înalt, bine
dezvoltat, cu faţa puţin smeadă, cu ochi albaştri şi păr
şaten, era singurul copil trist; stătea, în general, retras,
evitînd discuţiile, efuziunile. Învăţa bine la toate, fără să
strălucească neapărat la ceva, cu excepţia chimiei, pentru
care făcuse pasiune. Şi nu numai de cînd venise la liceu, ci
chiar de mai înainte, din gimnaziu. Andreea îl selecţionase1
în lotul „olimpicilor”.
Aflase de la începutul anului şcolar că nu are mamă: îi
murise cu patru ani în urmă. Tatăl, inginer la o
întreprindere, nu se recăsătorise încă. Mai avea un băiat şi
o fetiţă.
„Cine să mă ia pe mine cu trei copii, tovarăşă dirigintă?
spusese el cînd stătuseră prima dată de vorbă. Cine să se
bage, de bună voie, slugă la atîţia?”
„Şi-atunci, cum vă descurcaţi?”
„Am învăţat să fac mîncare, să spăl, să calc... Ii mai învăţ
şi pe copiii ăştia, ce să fac?!...”
Fetiţa, Ioana se chema, era mai mică decît Cătălin, cu
doi ani. Cînd a ajuns pe la ei, altă dată, Andreea a găsit-o
chinuindu-se să calce nişte cămăşi.
„Nu aşa, Ioana! i-a spus Andreea, Uite, se-ncepe de-aici,
de la spate; apoi calci mînecile, cu manşetele, apoi pieptul
şi, la urmă gulerul!”
116
GEORGE ŞOVU
Cătălin nu era acasă, nici taică-său. Era doar Gelu,

băiatul cel mititel, de 9 ani — trecuse în clasa a III-a. S-a
mirat şi el:
„Ce fel de profesoară e tovarăşa de ne calcă nouă rufele?”
„Vai de mine şi de mine, tovarăşă dirigintă, ce faceţi?!” a
exclamat tatăl lui Cătălin, care tocmai atunci a intrat pe
uşă şi a văzut-o cu fierul de călcat în mînă. Rămăsese
aproape încremenit. Apoi s-a repezit la fetiţă, certînd-o:
„Ioana, se poate? Nu’ ţi-e ruşine? Cum ai lăsat-o pe
tovarăşa profesoară?!”
„Fata n-are nici o vină, tovarăşe Săndulescu — aşa se
numea tatăl lui Cătălin — iar eu n-am făcut nici o scofală,
i-am arătat, acolo, să calce o cămaşă!”
„Nemaipomenit! Nemaipomenit!” se văita bărbatul
încurcat, în timp ce Cătălin se retrăsese în bucătărie Avea
lacrimi în ochi.
„Mi-a făcut plăcere, să ştiţi! Nici eu n-am crescut într-un
palat!”
„Ce e, Cătăline, s-a întîmplat ceva acasă?” l-a întrebat

Andreea, într-o zi, văzîndu-l aşa de trist.
„Nu, nu s-a-ntîmplat nimic, tovarăşă profesoară!” i-a
răspuns băiatul cu ochii în jos.
„Atunci, ce este? Şi te rog să te uiţi în ochii mei cînd îmi
vorbeşti! V-am zis că nu suport oamenii care, atunci cînd îţi
spun ceva, privesc pe lîngă tine ori în altă parte. Aceia nu
sînt sinceri... Aşa! Hai, zi-i! Tu nu te bucuri că vom merge
în tabără? O să avem timp să lucrăm şi acolo pentru
«olimpiadă»„.
„Eu nu merg în tabără, tovarăşă profesoară!”
117
TANDREŢE
Cum de nu se gîndise?! „Precis că n-are un costum de

munte, aşa cum au toţi ceilalţi! şi-a spus Andreea. De altfel
nici ea nu avusese pînă cu o săptămînă în urmă, cînd îşi
cumpărase pentru prima dată în viaţă aşa ceva. Cred că
nici bani, să plătească tabăra, nu are. Nu mai vorbesc de
ceilalţi — «pentru cheltuială»!”
Nu-şi aducea bine aminte cum venise vorba despre

asemenea lucruri într-o discuţie cu membrii biroului UTC
pe clasă. Şi-atunci, Dragoş, propusese: „Plătim noi costul
taberei, tovarăşă profesoară, noi, clasa, sau, dacă nu vor
toţi să contribuie, sîntem noi cîţiva băieţi care... Am putea
să-i cumpărăm şi un costum pentru munte, tot e ziua lui
de naştere peste o săptămînă. Ii facem o surpriză, ce
ziceţi?”
Ce să zică? Gestul lui Dragoş, pornit din inimă şi
aprobat de toţi ceilalţi copii din clasă, o emoţionase. H6-
tărîse ca ea, diriginta, să contribuie cu jumătate din
întreaga sumă, cu condiţia să nu i se spună niciodată lui
Cătălin acest lucru.
„Nu se poate, nu e drept! a sărit Dragoş cu gura. Noi
atîţia şi dumneavoastră...”
„Deocamdată eu stabilesc ce e drept şi ce nu e drept,
Dragoş! i-a răspuns Andreea. Rămîne deci cum am spus!
Iată, poftiţi banii! Aveţi grijă să luaţi un costum frumos
şi să i se potrivească. Şi, mai presus de orice, discreţie! Să
nu-l jignim! Dacă tot facem ceva — şi eu vă mulţumesc
pentru gestul vostru — atunci să ne iasă bine!”
118
GEORGE ŞOVU
Cătălin a fost prăpădit de emoţie, cînd, de ziua lui, a

primit darul. La început, n-a fost în stare să spună nimic.
Privea cînd la colegi, cînd la profesoara dirigintă... Apoi a
reuşit să exclame:
„Vă mulţumesc! Vă mulţumesc tuturor! N-o să uit asta
niciodată!”
După vacanţă însă, în care totul fusese „de excepţie”,

cum apreciaseră copiii, conducerea liceului a primit o
scrisoare anonimă. Se spunea acolo, printre altele, că
„profesoara Andreea Petrescu a încălcat grosolan
regulamentul şcolar, legile după care şcoala se conduce,
forţînd elevii unei clase să ia banii părinţilor lor spre a
cumpăra cu ei un costum de munte unui alt elev, favorit al
profesoarei şi să-i plătească chiar, tot cu asemenea bani,
distracţia acestuia în tabără...” Şi că, dacă mă rog, „copiii
sînt nevinovaţi în naivitatea lor, o profesoară, indiferent de
vîrsta pe care o are — poate că nu s-a făcut prea bine
dîndu-i-se o clasă pe mină, ca s-o influenţeze în fel şi chip
— nu are voie să greşească. Iar dacă a greşit, precum se
dovedeşte în acest grosolan caz de încălcare...”, aşa şi pe
dincolo, „să fie aspru pedepsită! Situaţia să devină un
prilej”... şi la-la-la, şi la-la-la...
Directoarea a chemat-o şi i-a pus scrisoarea în faţă.
„Citeşte!” i-a zis. „Ce e asta?” „Citeşte! Citeşte!”...
„Şi-acum, te rog să explici: ce şi cum?!”
Andreea se sufoca de indignare.
119
TANDREŢE
„Uşurel, uşurel, fetiţo, că lumea abia de-acum încolo are

nevoie de tine! Şi, cine ştie, cîte scrisori de-astea o să mai
vezi în viaţa ta!”
„Eu vreau să ştiu, totuşi, despre ce este vorba”.
I-a povestit totul.
Acum directoarea abia se putea ţine pe scaun. Ai fi zis,
privind-o, că face explozie. S-a ridicat şi a deschis fereastra
de la biroul său, deşi afară era foarte frig.
„Eu vă rog să mă sancţionaţi cum credeţi de cuviinţă,
dar să nu afle nimic clasa şi mai ales băiatul! i-a spus
Andreea. Înţeleg că regulamentul nu permite..., în sfîrşit,
dar, dincolo de legi, sînt oamenii, pentru ei sînt făcute
acestea şi rar om să intre exact într-un tipar! Pe mine mă
interesează o normă, dar nu pot să veştejesc cu ea sufletul
unui om, mai ales al unui copil...” O podidise plînsul.
„Te rog să nu plîngi, Andreea! Nu merită! Şi-aşa ne-am
făcut mai mult rău decît cred că se sconta prin aceste
rînduri scrise cu perfidie. Voi face un raport, în care voi
spune că am cercetat şi că am luat măsuri. Îţi promit însă
că nimeni nu va afla despre ceea ce am discutat noi astăzi,
aici!
Fii însă cu ochii în patru şi potriveşte mai mult
îndemnurile firii cu înscrisurile regulamentelor, ale legilor.
Pentru tine drumul e lung şi te vei lovi, sînt sigură, tot
timpul de ele. Al meu se încheie în curînd!”
— Şi clasa a aflat sau nu? a întrebat Vlad.

— Din fericire nu! i-a răspuns Andreea, sprijinindu-se
de braţul lui, în timp ce coborau prin pădure, către hotel,
venind de la Cabana „Trei-Brazi”.
120
GEORGE ŞOVU
Bogdan şi Mădălina alergau înaintea lor.

— Să nu vă îndepărtaţi prea mult, le-a strigat
judecătorul. Aţi auzit că sînt urşi prin pădure.
— De auzit, am auzit, dar nu cred să fie! a răspuns
Bogdan, oprindu-se din alergare.
— Ba, e bine să crezi, Bogdane, şi să te fereşti! N-ai
ascultat şi azi-dimineaţă ce spunea paznicul? Cică vine în
fiecare noapte acolo în spatele hotelului, la gospodăria-
anexă unde se află porcii şi păsările. Ca să nu se apropie
de coteţul porcilor, paznicul ţine toată noaptea lumina
aprinsă (are un bec mare deasupra) şi lasă un aparat de
radio să cînte. Îl ascunde undeva şi el cîntă... Ursul se
apropie — povestea paznicul că a asistat la o asemenea
scenă — şi, văzînd lumină şi auzind şi muzică, se opreşte
surprins, stă şi nu îndrăzneşte să atace.
— Ei, a devenit un urs „luminat şi muzical”, exclamă,
hîtru, Bogdan.
— Aşa se vede treaba! îi ţine hangul Vlad.
— Cît priveşte porcii, ce să mai spunem, dacă au ajuns
ei să doarmă toată noaptea cu muzică — intervine Andreea
— însemnează că s-au subţiat de tot!
— Nici „subţiere” prea mare iarăşi nu-i bună, că, apoi,
nu mai iese mîncarea ca lumea, fără grăsime, conchide
Vlad.
121
TANDREŢE
Capitolul IV
1.
Nana i-a văzut de departe, de cum au părăsit pădurea,

ocolind pe după colţul gardului şi intrînd în aleea, străjuită
de brazi argintaţi, ce ducea spre hotel. Îşi părăsise locul de
pe bancă, unde lucrase toată după-amiaza. Se plictisise.
Acum se plimba singură prin parc, în aşteptarea copiilor (îi
îngloba aici pe toţi, şi pe mari şi pe mici).
Bogdan şi Mădălina au alergat s-o îmbrăţişeze,
lăudîndu-se, care mai de care, cu isprăvile din timpul
excursiei.
— Ce rău că n-ai venit şi matale, mamaie, i-a spus
Mădălina. A fost aşa de frumos!
— Păi, de, dacă nu mi-ai împrumutat picioarele tale?!
Mădălina zîmbeşte şi se alintă ca o pisică sub mîna Nanei.
Privindu-i de departe, pe Andreea şi pe Vlad, cum vin

ţinîndu-se de mînă, Nana se întoarce cu faţa către lumina
122
GEORGE ŞOVU
unei zile pe care-o credea rătăcită în pulberea atîtor ani ce-

au trecut...
...„Mamă, el e Vlad, despre care ţi-am vorbit, Vlad
Cosmescu! «Are douăzeci şi opt de ani, e judecător, în
Bucureşti, necăsătorit!» Am citat corect?” întreabă Andreea,
îndreptînd către el două lumini trecute prin ape de suflet.
„Punctaj maxim!” răspunde băiatul, aplecîndu-se şi
sărutînd mina Nanei. Mama Andreei îl măsoară de sus pînă
jos, încă o dată şi încă o dată, fără înconjur.
Vlad rîde, ca să-şi ascundă emoţia de care este cuprins
„Ei, ce zici?” întreabă fata, intrînd în jocul mamei.
Înalt, suplu, cu’ părul blond, uşor ondulat, cu ochi
albaştri, inteligenţi, cu o înfăţişare plăcută, Vlad aşteaptă
„verdictul”, într-o poziţie de „poză” ca pentru un afiş de
cinematograf.
„Merge! afirmă, în sfîrşit, Nana, clătinînd uşor capul. Pe-
afară, merge!”
Rîd cu toţii ca de o glumă bună.
În ultima noapte comună la mare, nu se mai

despărţiseră. S-au plimbat, au dansat, apoi s-au plimbat
din nou aşteptînd împreună răsăritul soarelui.
Peste două ore, Vlad a trebuit să plece spre Bucureşti. I
se terminase concediul planificat aici. Îl aşteptau procesele,
trebuia să vină.
Andreea se hotărîse să mai rămînă cel puţin zece zile.
Marea îi făcea foarte bine, concediu mai avea...
Chiar în prima seară, după ce se întorsese, Vlad i-a
telefonat la hotel. A doua zi însă n-a mai găsit-o. „Ce s-o fi
123
TANDREŢE
întîmplat!” se întreba. Era obosit, avusese cîteva procese,

care-l solicitaseră foarte mult.
Apelul telefonului l-a smuls din starea de moleşeală ce-l
cuprinsese.
„Andreea, tu eşti? Adineaori te-am căutat la telefon. Sînt
fericit că te aud!”
„Sună a declaraţie de dragoste, tovarăşe judecător. Fii
atent!”
„Încă una!... Şi aşa am să-ţi fac toată viaţa!” se aude
vocea caldă a lui Vlad.
„Ooo!... Păi asta e chiar o cerere-n căsătorie!” „Dacă ai fi
aici!”
„Pot să fiu într-o jumătate de oră!”
„Cuum?! Eşti în Bucureşti?”
„Nu ştiu ce s-a-ntîmplat, marea s-a pustiit aşa, dintr-o
dată!...”
2.
S-au plimbat şi împreună cu Nana şi cu „domnul

Petrescu” prin „Herăstrău”. Apoi au cinat la un
restaurant...
Vlad povestea, povestea... Se simţea foarte bine.
„Oamenii, toţi, dar absolut toţi, au nevoie de suflet, de o
124
GEORGE ŞOVU
vorbă bună, de mîngîiere, de tandreţe, dacă vreţi! a spus el,

la un moment dat. Sigur, unii mai mult, alţii mai puţin...
Chiar şi cei mai răi, ori înrăiţi de viaţă, cei uscaţi pe
dinăuntru! Sînt momente în care, dezlănţuiţi fiind, oamenii
(sau copiii) pot fi potoliţi pe loc) cu cîteva cuvinte înţelepte,
care să comunice însă şi o stare de suflet, îmi spunea un
prieten — profesor ca şi Andreea — că avea, ca diriginte, o
clasă de năzdrăvani, de copii — mari, de-acum, erau într-a
IX-a — dintre care unii făcuseră, în anii anteriori, tot felul
de rele. Erau greu de stăpînit!
Peste toţi aceşti năstruşnici el o pusese — ca
responsabilă de clasă — pe fiinţa cea mai delicată şi mai
nevinovată dintre toţi. Era o fetiţă blondă, cu! codiţe, cu
ochi albaştri, înăltuţă, dar firavă, cu un glas cristalin, ca de
copil. De fapt, n-o «pusese» el, ci clasa, colectivul o alesese,
iar el fusese de acord.
În primele clipe după propunere, s-a gîndit că — cei care
o făcuseră — urmăresc s-o discrediteze (era cea mai bună
elevă la învăţătură), sperînd că nu se va putea impune în
nici un chip şi-atunci...
«Chiar dacă aşa stau lucrurile, şi-a spus prietenul meu,
merită de încercat!». A fost surprins că au votat-o cu toţii.
«Va să zică, ei şi-au ales-o!» Era curioşi cum se va descurca
Iulia — aşa se numea fata.
Ei, bine, ori de cîte ori se crea un moment de mai mare
tensiune în clasă — şi actorii erau, bineînţeles, năzdrăvanii
colectivului — era de ajuns să apară Iulia în apropiere şi să
spună, cu un glas cu care se alintă pruncii: «Băieţi, băieţi!
Dar vă rog eu!...» Şi-atunci «băieţii», care, altfel, erau surzi
la orice fel de rugăminţi sau porunci rostite în clasă, se
125
TANDREŢE
potoleau, ca prin minune, se întorceau spre Iulia şi

spuneau, zîmbindu-i, cît puteau ei de «dulce»: «Gata, şefa,
s-a făcut!». «Noi avem obraz!», mai adăuga cîte unul,
ducîndu-şi degetul către «locul» indicat.
Sau, în timpul desfăşurării unor ore, «băieţii» îşi mai
găseau «de lucru» şi în afara sarcinilor împărţite de
profesorul aflat în clasă. Li se atrăgea atenţia o dată, de
mai multe ori. În general, după asemenea intervenţii,
reacţiile nu erau pozitive. Atunci Iulia îi căuta cu ochii pe
împricinaţi, şi, cînd le prindea privirile, le arăta un chip de
om adînc mîhnit. În chiar clipa aceea, liniştea se restabilea
deplină şi activitatea putea să continue nestingherită de
nimic.
Odată, cea mai reprezentativă «figură» a «băieţilor» (era
un elev repetent) a jignit-o rău pe profesoară, tot aşa în
timpul unei ore, într-o zi cînd Iulia lipsea de la şcoală, fiind
bolnavă. Profesorul diriginte se supărase tare pe băiat.
Primise dispoziţii din partea conducerii şcolii să-l judece
aspru în colectivul clasei, după care să facă propunerea de
a fi mutat disciplinar la alt liceu.
Iulia se întorsese de două zile. A aflat şi s-a întristat, în
timpul dezbaterii, faptele fiind clare, se părea că nu mai
este nimic de făcut. Atunci s-a ridicat «şefa»,, Iulia:
«Mă iertaţi, tovarăşe diriginte, dar eu cred — a rostit,
emoţionată, dar apăsat, fata — că nu e bună măsura ca
elevul Stoian să fie îndepărtat din şcoala noastră. Daniel —
acesta era numele celui judecat, Stoian Daniel, — este, în
fond, un băiat bun. Şi clasa noastră are nevoie de el! Vă rog
deci, în numele clasei, să-i acordaţi, încă o dată, încredere!
Garantăm noi pentru el!»
126
GEORGE ŞOVU
Daniel Stoian ar fi vrut să sară din bancă. «Ia uită-te, îşi

zicea, dar cine se crede fătuca asta, domnule (că aşa o
privea el, de la înălţimea celor 1,80 m ai săi, ca pe o
«fătuca», adică un copilaş care are nevoie de ocrotire) de-şi
permite să garanteze pentru mine?! Da’ ce-s eu vagabond,
puşcăriaş?» în aceeaşi clipă, se gîndi însă că «vagabond»
chiar fusese — nu plecase el de-acasă, în anul trecut, vreo
trei săptămîni şi «călătorise» prin ţară, aşa, fără nici un
rost? Iar cînd a spart cîteva maşini, împreună eu «Gogolea»,
căpetenia unora ca el, cărora nu le plăcea să meargă la
şcoală, să muncească, şi cînd a fost judecat, nu ajungea la
puşcărie dacă nu era minor? «Că — legea-i lege, o calci,
trebuie să dai seamă!» Iar Iulia, iată, «garanta», totuşi,
pentru el!... Şi-a prins mîinile de scaun şi nu s-a ridicat.
Profesorul s-a uitat peste clasă. Elevii îl priveau fără să
spună un cuvînt. Daniel, cu ochii în bancă, aştepta parcă
ghilotina!
«Ce ziceţi de propunerea Iuliei. Cine e pentru?>? a
întrebat, pe neaşteptate, dirigintele.
Braţele tuturor elevilor s-au ridicat fără nici o rezervă.
Iulia a întors, o clipă, capul, cuprinzîndu-i, într-o privire,
pe toţi colegii ei. Cîteva secunde îi tremurase sufletul de
spaimă. Nu se sfătuise cu nimeni înainte de a face
propunerea cu Daniel. Văzîndu-le mîinile, şi-a întors ochii
către diriginte. În ei se puteau citi bucuria şi mîndria unei
victorii.
Daniel, în schimb, devenise, dintr-o dată, mic, ar fi vrut
parcă să scîncească, să ceară ajutor. N-ar fi reuşit să
scoată însă nici un cuvînţel, fiindcă n-avea grai şi-apoi i s-
127
TANDREŢE
ar fi părut că nici nu are cui să-l adreseze, căci nu mai

vedea pe nimeni în juru-i.
«Daniel, bătrîne, ce-i cu tine?» l-a trezit cu un ghiont
colegul de bancă. Sunase de recreaţie. Dirigintele plecase.
Elevii se adunaseră, cu toţii, în preajmă.
«Şi-acum, ce vreţi, a izbucnit Daniel, ridicîndu-şi capul,
să îngenunchez în faţa voastră1 fiindcă aţi fost
mărinimoşi?» A dat să iasă din bancă, dar nimeni din
apropiere nu s-a clintit, să-i facă loc. Privind peste capetele
colegilor, a întîlnit ochii Iuliei.
«Îţi mulţumesc, Iulia! i-a spus băiatul, iar glasul lui avea
mlădieri pe care parcă nici el însuşi nu le ascultase pînă
atunci... Şi vouă! a adăugat, scurt. Şi, de azi înainte, să
ştiţi că aveţi de-a face cu mine, dacă se mai întîmplă ceva
neplăcut în clasa aceasta. Iulia, poţi să crezi în ceea ce
spun!»
«Cred, Daniel!» i-a răspuns fata. Şi, într-adevăr, de-atunci
încolo, Iulia şi Daniel făceau lumină în orice încurcătura se
mai ivea, uneori, în colectiv...”
„Sau, n-o să vă vină să credeţi — a adăugat Vlad — ce mi

s-a întîmplat chiar mie, astă-iarnă, cînd...
Treceam printr-un parc nu prea demult înfiinţat, într-un
cartier din partea; de vest a oraşului. Nu ştiu ce mi-a venit
s-o iau pe scurtătură, de obicei îmi place să ţin drumul
drept!u preciza, cu un zîmbet pe buze, Vlad, în timp ce-o
aţintea pe Andreea.
„Fiţi atente — intervine soţul Nanei, «domnul Petrescu»,
pînă acum a vorbit despre alţii, de-aici înainte începe să se
laude!u
128
GEORGE ŞOVU
„Nu chiar, răspunse Vlad. Dar va sosi, probabil, timpul

să mă şi laud!”
„Deci tot n-o să scăpăm! E, totuşi frumos din partea
dumitale că ne spui!”
„Sînt, totuşi, un băiat bine crescut!... Nu vă uitaţi la
mine?” Şi Vlad se ridică, pentru «demonstraţie»!
„Da, ce-i drept!” conchise Petrescu, măsurîndu-l din
ochi.
„Luînd-o deci pe scurtătură, prin parc, pe-o potecă — era
zăpadă, dar îngheţase — numai ce mă trezesc aşa — tam-
nisam — cu doi dulăi în faţa, mea. Lătrau îndîrjiţi,
arătîndu-şi colţii şi voiau, din cîte-mi dădeam seama, să-mi
sfîşie neapărat pantalonii dacă nu şi carnea. Apăruseră de
undeva, din apropiere, dintr-un fel de gheretă părăsită, care
fusese, probabil a unui paznic, în vremea în care se
construise parcul.
Mi s-a strîns puţin inima. Nu era nimeni prin preajmă,
nici ţipenie de om, iar eu n-aveam cu ce să mă apăr, in
afară de o mică servietă, pe care mi-am aşezat-o,
involuntar, în faţa picioarelor.
Ho, măi, proştilor! Ho, măi proştilor! Fiţi cuminţi! Ce-
aveţi, mă, cu mine? Fiţi cuminţi, hai, fiţi cuminţi! m-am
pomenit bombănindu-i, în timp ce mă aplecam spre ei, ca
şi cînd aş fi vrut să stăm prieteneşte de vorbă. Cîinii, din
dezlănţuiţi cum erau — îi văzusem cum aleargă către mine,
întrecîndu-se unul pe celălalt, ştiţi cum se întîmplă în
asemenea împrejurări — s-au oprit, privindu-mă aproape
cu mirare, aş putea spune. Au mai mîrîit puţin, tot uitîndu-
se la mine şi-apoi au tăcut de parcă ar fi aşteptat să le ofer
129
TANDREŢE
cine ştie ce de mîncare. Din păcate, nu aveam nimic la

mine.
„Hai, plecaţi! le-am spus eu, ca unor vechi cunoştinţe, şi
fiţi cuminţi!”.
„Iar cîinii au plecat, bineînţeles, ducîndu-se către
«ghereta» lor şi întrebîndu-se: «Cine o fi, domnule, tipul ăsta
grozav, că nu l-am mai văzut pe-aici?!»„ se amestecă din
nou în vorbă Petrescu, zîmbind caracteristic, adică ironic.
„Degeaba rîdeţi: există un adevăr elementar, bazat pe o
lege simplă, psihologică — cea a reacţiei inverse”.
„Ei, acum: cîinii şi psihologia?!” mai spuse soţul Nanei.
„De ce nu?!” adăugă şi Vlad, pe acelaşi ton.
„Adevărul e că noi nu cunoaştem multe fiinţe din jurul
nostru şi în primul rînd nu ne ştim bine pe noi înşine” —
interveni Andreea.
„Nu mai departe, ci astăzi, în timpul unui proces — îi
prelua ideea Vlad — mă gîndeam la cît de superficiali sînt
unii oameni, din păcate mulţi tineri. Se cunosc şi chiar
atunci, ori a doua zi hotărăsc să se căsătorească. Nu ştiu
nimic imul despre celălalt, nu au timp să se lege
sufleteşte...”
„Ce vrei, «dragoste la prima vedere!», în care — după cîte
se constată, — tu, Vlade, nu prea crezi”, spuse Andreea,
privindu-l cu ochii mari.
„În ceea ce mă priveşte — se auzi glasul judecătorului
aproape grav, cumva sentenţios — cred, pentru că eu mă
cunosc bine, ştiu de ce sînt în stare!” rosti el, căutînd să-i
vadă parcă sufletul, nu numai chipul.
Andreea a înţeles unde bat vorbele lui. Au înţeles şi
ceilalţi. Ea însăşi se întrebase în zilele din urmă ce se
130
GEORGE ŞOVU
întâmplă cu sufletul ei, dacă ceea ce a simţit, în primele

clipe, atunci cînd l-a descoperit în faţa ochilor, pe malul
mării, şi ceea ce simte acum e adevărat?! Fusese ca un val,
cald şi răcoritor totodată, ce-i spălase, în cîteva clipe,
chipul de dinăuntru de zgură. Se adunase atîta acolo, în
cele cîteva luni de cînd doctorul plecase cu gîndul de a nu
se mai întoarce. Ea nu fusese superficială nici în cazul
acela. Dorise să-l cunoască bine. Dar e tot atît de adevărat
că poţi să-l cunoşti pe un om într-o clipă — o privire, un
gest, o vorbă să-ţi comunice totul despre el — după cum se
poate să nu realizezi această performanţă după o viaţă
întreagă trăită alături.
Oricum — ceea ce spunea Vlad acum constituie un
semnal, un îndemn: „Analizează-te! Nu se poate porni la
drum, pentru toată viaţa, aşa cum trebuie să-şi dorească
oricare om întreg şi adevărat cînd face o asemenea opţiune,
fără să ştii bine ce se întîmplă cu tine. Eu aştept, nu mă
grăbesc!”.
„Te-am aşteptat pînă acum şi te-am căutat — îşi rosteau
monologul gîndul şi inima lui Vlad — te voi aştepta şi de
aici înainte, cît va fi nevoie, pînă cînd limpezirile vor, deveni
de cristal!”...
„Cel mai adesea — reluă judecătorul — se invocă motivul
«nepotrivirii de caracter». Mulţi nu ştiu nici măcar despre
ce vorbesc!
«Nu ne potrivim, tovarăşe judecător!» îi auzi.
«Cum adică?»
«Aşa bine! Nu ne înţelegem: se poartă urît cu mine — mă
înjură, mă bate. Vrea să-i fiu slugă: să-l spăl, să-l calc, să-i
131
TANDREŢE
fac mîncare!» îmi spunea astăzi o tînără de nici

şaptesprezece ani, căsătorită de două luni.
«Dacă te înjură sau te bate — sigur, nu e bine — i-am
răspuns, dar că dumneata, soţie, ai fi slugă pentru că, în
casa dumitale, speli, calci, faci de mîncare, faci curăţenie, o
să îngrijeşti de copii — să ştii că nu e adevărat! Cine crezi
că te ia de nevastă, doar ca să te ţină în vîrful patului, ori
cu mîinile încrucişate la piept? De unde această concepţie?
Aşa ai văzut la mama dumitale, la bunica dumitale?»
«Eu nu vreau ca fata mea să mai muncească cum am
muncit eu, vreau ca bărbatul s-o menajeze, să facă mai
multe el, că d-aia e bărbat!» a sărit cu gura mamă-sa, din
apropiere.
«Într-o familie — le-am răspuns — eu nu cred că trebuie
ca tot ce se face să se pună pe cîntar, în balanţă, spre a se
observa cit a făcut unul, cît a făcut celălalt, încotro se
înclină talgerul, pentru că nu aceasta asigură legăturile
dintre cei doi, ci ceea ce au ei în suflet unul pentru altul şi
cum ştiu să se poarte pentru ca fiecăruia viaţa să-i fie viaţă
şi nu moarte prin celălalt.
Sigur, nu este uşor să trăieşti în doi. E o ştiinţă a vieţii ce
trebuie învăţată, deprinsă, iar fiinţa fiecăruia e nevoie să se
supună acestui exerciţiu neîntrerupt, cu voinţă de a trece
peste greutăţi, cu dorinţă de a le învinge. Totul însă
depinde de iubire — şi arătam spre inimă — şi de minte.
Dacă ele există!...»
Mă pornisem într-o pledoarie, care, mi-am dat seama, că
trecea peste capetele şi fiinţele celor de faţă, căci m-am
pomenit apostrofat:
132
GEORGE ŞOVU
«Ştiţi ce, tovarăşe judecător — m-a oprit mama fetei — aş

vrea să vă întreb ceva...»
«Poftiţi!» i-am răspuns.
«Dumneavoastră sînteţi căsătorit?»
«Nu!»
«Păi, atunci! — a venit replica ce se credea zdrobitoare —
lăsaţi-ne tovarăşe, cu sfaturile! Că ştim noi cum e în teorie!
Ehe?!... Uite, eu de patru ori m-am măritat!»
«Şi vrei să faci şi cu fata dumitale la fel?»
«De cîte ori va fi nevoie, pîn-o găsi unul cum vreau eu!»
«Nu şi cum vrea ea?»
«Păi ea vrea ca mine!»
«Bine, te priveşte, dar eu, deocamdată, nu-i despart pe
cei doi, fiindcă, în două luni, n-au avut timp să înveţe nimic
din exerciţiul acela despre care spuneam eu. Să încerce! Să
încerce să se cunoască şi să se apropie sufleteşte, dacă n-
au făcut-o înainte! Iar dumneata să nu te mai amesteci în
viaţa lor! E clar?»
«Ce ziceţi?» i-am întrebat pe tineri.
Aceştia mi-au zîmbit puţin stingheriţi, apoi au privit
unul spre altul — sau poate doar mi s-a părut mie — ca şi
cînd atunci s-ar fi văzut pentru prima dată.
«Nu se poate, vă reclam!» vocifera mama.
«Reclamă!» i-am răspuns şi-am poftit-o să iasă din sală.»„
„Eu cred — spuse Petrescu, în felul său, ironic, că femeia
aceea avea dreptate: cu teoria e uşor, cu practica însă...”
De această subliniere, Vlad avea să-şi aducă aminte de
atîtea ori, în anii vieţii lui şi a Andreei. Exerciţiul despre
care atunci doar vorbea — constituind, de fapt, o intuiţie a
fiinţei lui, pe de o parte, dar şi o concluzie rezultată din
133
TANDREŢE
dezordinea vieţii altora, pe care aproape zilnic îi avea în

faţă, devenise o realitate, transformată, de către fiecare
dintre cei doi — Vlad şi Andreea — într-o sursă de bucurie,
de satisfacţie. Fiecare din ei se întrecea în efortul de a-i fi
de folos celuilalt, mai ales la nevoie. Şi cîte nevoi nu-ţi
scoate viaţa în cale!...
Mai întîi pe cele cotidiene: să rezolvi, de pildă, cum îţi
doreşti, cum se cuvine, tot ceea ce-ţi propui în fiecare zi —
ori ce ţi se cere — presupune efort, încordare, tact... Şi,
bineînţeles, că nu toate ies aşa cum ar trebui. Sursele de
nemulţumire sînt nenumărate. În aceste condiţii, a face din
casa ta o oază de linişte, pentru ca a) doua zi să poţi risipi
şi mai mult suflet pentru menirea pe care o ai — constituie
o necesitate precum aerul... Se întîmpla să sosească ea,
prima, acasă, încordată, uneori, ca un arc, gata să
plesnească în orice parte; dacă-l vedea intrînd însă pe uşă,
cu sufletul în ochi şi cu imaginea lui în furtună, uita —
prin acel exerciţiu al voinţei — de orice, îi zîmbea, îl primea
cu căldură, îl ocrotea. „Să vă iubiţi, maică, şi să vă
ocrotiţi!... Şi-n orice clipă aţi fi, să nu uitaţi unul de
celălalt!” le spusese bătrîna mamă a lui Vlad. Andreea nu
uitase vorbele ei; acestea îi pulsau în suflet, în sînge,
pentru că găsiseră acolo pămînt bun ca să înflorească. Şi
nici Vlad, desigur, nu uitase. Căci, dacă — spre a pune
faţă-n faţă situaţii identice — el se-ntîmpla să intre primul
pe uşa casei, iar în urma lui să sosească Andreea, cu chip
de zbucium ori de durere, atunci îşi strîngea repede — de
pe faţă, din gesturi sau din vorbe — orice nemulţumire,
ieşindu-i în întîmpinare cu tot ceea ce avea în fiinţa lui mai
tandru şi mai bun, o asculta revărsîndu-şi încărcătura de
134
GEORGE ŞOVU
îndoieli, ori de insatisfacţii, o sfătuia ce soluţii să aleagă,

într-o împrejurare sau alta, mai ales de cînd devenise
directoare, ori se bucura de izbînzile, mai mici sau mai
mari, însemnate în calendarul eforturilor şi al năzuinţelor
de fiecare zi...
Erau, apoi, şi întîmplări mai deosebite...

...Se făcuse tîrziu. Trecuse de zece şi jumătate noaptea.
Afară ploua, ploua într-una, de parcă s-ar fi rupt baie-rele
cerului. Răcoarea şi zgomotul ropotelor de ploaie
pătrundeau prin fereastra deschisă a biroului. Frigul îl
cuprinsese pe nesimţite, deşi capul îi ardea. Simţea o
durere cumplită în tîmple şi în stomac. Ameţea, parcă se
învîrtea totul în jur. În ziua aceea nu mîncase decît un
corn; în schimb înghiţise trei antinevralgice. „Cum să nu
faci ulcer, dacă stai nemîncat?” îl dojenea Andreea. Avea
dreptate! Dar el se neglija mereu din acest punct de vedere.
Cerceta un ultim dosar, asupra căruia trebuia să se
pronunţe în ziua următoare. Erau atît de multe, nu mai
prididea. De cînd era preşedinte de tribunal, sarcinile
aproape că i se triplaseră...
Telefonul a sunat scurt.
„Da, Andreea, sînt încă aici, răspunse Vlad, cu glasul
stins. Aş mai avea puţină treabă, dar o las pe mîine
dimineaţă. Bine! Plec chiar acum, într-un sfert de oră sînt
acasă. Luminiţa s-a culcat? Te rog, aşteaptă-mă! Plouă
tare, da; am să merg cu grijă. Te sărut!...”
Ştergătoarele se luptau, opintindu-se parcă la fiecare
mişcare, cu şiroaiele de apă ce se revărsau secundă de
secundă peste parbriz. „Ar fi trebuit demult să le
135
TANDREŢE
înlocuiesc, se gîndi Vlad. Cauciucul s-a tocit, nu mai şterge

bine”...
Lumina farurilor abia străbătea întunericul pe o distanţă
de cîţiva paşi. Pietrele pavajului, deşi spălate, erau, totuşi,
alunecoase. Maşina înainta fără prea mare siguranţă.
Aplecat peste volan, cu ochii aproape de parbriz, care se
aburea mereu, ca şi celelalte geamuri, Vlad încerca să le
şteargă, atît cît ajungea, aproape la fiecare minut,
cercetînd, în acelaşi timp, cu atenţie drumul. I se părea tot
mai mult că întunericul în care tăia culoar îngust îl înghite
lacom şi-l sugrumă cu aburul lui negru. Cu mîna stingă
trase de gulerul cămăşii, slăbindu-şi cravata... ...Un fluid
rece îi străbătu spatele, în clipa în care parbrizul fu
acoperit în întregime de noroiul, proiectat dintr-o baltă, de
roţile camionului în spatele căruia se afla de cîteva secunde
maşina lui Vlad. Nu mai vedea nimic!
Primul gest reflex fu acela al piciorului drept pe frînă.
Atunci simţi maşina alunecînd ca o sanie, gata să se
dezechilibreze. Aruncîndu-şi ochii pe cadranul de viteză, se
înspăimîntă: peste 80 km/oră. Cum?! Cînd? Mergea doar
atît de încet!...
Se gîndi să vireze la dreapta, dar îşi aminti, ca prin vis,
că a lăsat în urma lui cîteva maşini pe care le depăşise.
Ţinu volanul drept, încercînd să domolească maşina cu
frînă de motor repetată. În sfîrşit, parbrizul s-a luminat,
într-o oarecare măsură, ştergătoarele reuşind să
îndepărteze, parţial, noroiul; acum se putea orienta.
Spaima îi crescu şi mai mult cînd constată situaţia în
care se afla: drept în faţa „Volkswagenului” său răsărise un
refugiu de călători, la nu mai mult de; zece metri. În
136
GEORGE ŞOVU
dreapta, rula camionul cu pricina şi între camion si refugiu

nu s-ar fi putut nicicum strecura, fiindcă distanţa nu era
nici măcar de un metru. Deşi nu era permis, ar fi încercat
să-şi continue drumul pe partea cealaltă a refugiului, însă
aceasta l-ar fi obligat la un viraj brusc al maşinii, care, cu
siguranţă, ar fi dezechilibrat-o şi s-ar fi răsturnat. În plus,
se apropia de staţie, din sens opus, un tramvai. Deci, dacă
ar fi încercat această manevră, în cazul, rar, în care nu s-ar
fi răsturnat, ciocnirea cu tramvaiul ar fi fost inevitabilă.
Atunci? Ce-i mai rămînea de făcut? Nimic altceva decît să-
şi lipească bine spatele de scaunul maşinii şi să încerce să
ţină volanul cît mai departe de piept...
„Broscuţa” lui, la care ţinea atît de, mult, a intrat cu
viteză, în plin, pe mijloc, în indicatorul plantat la capătul
refugiului de pietoni.
În timpul zilei, Vlad, care fusese la o şedinţă, la minister,
văzuse cîteva accidente groaznice. La un moment dat, o
întrebare stranie se conturase în mintea lui: „Oare ce-or fi
gîndind şi cum se vor fi simţind cei ce se trezesc antrenaţi
într-un accident inevitabil, în clipele de dinaintea
izbiturii?!... Dar parcă mai ai timp să te mai gîndeşti?” îşi
spusese el, scuturîndu-se ca de un tremur.
Acum, cînd se îndrepta ca un bolid spre stîlpul de metal
din faţa sa, întrebarea îi reveni în minte, în fracţiuni de
secundă, şi Vlad îşi spuse: „Să văd ce-o să simt eu, de data
aceasta, dacă...”
...Îşi reveni după cîteva minute. Se trezi cu mîinile pe
volan, iar acesta fusese puternic îndoit în faţă. Le desfăcu
pe rînd, le mişcă; erau întregi sau, cel puţin, aşa păreau.
Îşi mişcă apoi picioarele. Totul părea în regulă; însemnează
137
TANDREŢE
că nu păţise nimic. Dintr-o dată simţi deasupra ochiului

drept ceva cald. Puse mîna, care se umplu de sînge. Va să
zică, în momentul şocului, capul s-a întîlnit, totuşi, cu
volanul. Scoase batista şi tampona încet locul lovit,
deasupra sprîncenei drepte. Nu era prea dureros. „Cine
ştie?!”
În timpul acesta, tramvaiul, care venea din direcţia
opusă, se oprise în staţie; maşina fu imediat înconjurată de
lume. Vlad privi prin parbriz: ştergătoarele funcţionau încă,
iar farurile sale luminau mijlocul unui vagon de tramvai.
„De ce mijlocul şi nu faţa? se întreba judecătorul.
Tramvaiul nu venea din faţa mea?”
Deschise portiera maşinii. Un tînăr îl sprijini să iasă.
Vlad întrebă îngrijorat:
„Am lovit pe cineva?”
„Nu, pe nimeni! a răspuns, politicos, tînărul. Se pare
însă că dumneavoastră v-aţi lovit. Aveţi sînge pe faţă”.
„O simplă zgîrietură”, răspunse Vlad, cercetînd cu atenţie
maşina. Aceasta retezase stîlpul de care se izbise (de fapt îl
culcase deasupra postamentului), în urma loviturii
schimbîndu-şi cu nouăzeci de grade direcţia şi ajungînd să
cuprindă, între roţile din faţă şi cele din spate, brîul de
ciment al refugiului de călători. Aşa se explica faptul că
acum direcţia „Volkswagenului” era perpendiculară pe
mijlocul tramvaiului, care se pregătea să-şi continue cursa,
plecînd din staţie.
Maşina nu prezenta altă lovitură decît o dungă adîncă pe
mijlocul capotei. Stîlpul cu care s-a întîlnit îndoise bara,
deşi aceasta era foarte puternică, apoi capota, care trăsese
înapoi, cu cîţiva centimetri, toată faţa maşinii.
138
GEORGE ŞOVU
Ridicînd capota, Vlad înţelese că ceea ce l-a salvat ca să

nu facă explozie rezervorul de benzină, aflat fti partea din
faţă a „Volkswagenului”, a fost roata de rezervă a cărei
geantă, cît era de masivă şi de puternică, suferise, totuşi, la
lovitură, o vizibilă deformare. Închise la loc şi se aşeză din
nou la volan; trase puternic de ambele părţi spre a-l
îndrepta şi atunci simţi o durere vie undeva, la ultima
falangă a mîinii drepte. Îşi privi cu atenţie mîna şi observă,
în plus, o umflătură deasupra încheieturii. „Probabil că e o
mică fractură la falangă — şi-a spus judecătorul — iar la
încheietură s-a rupt ceva, din cauza efortului făcut de a nu
scăpa volanul”.
Răsuci cheia de contact şi motorul! porni pe loc. Vlad se
bucură. Făcu apoi semn cîtorva cetăţeni care-l înconjurau
să împingă puţin maşina spre a-l ajuta s-o scoată de pe
refugiu undeva, pe trotuar. Oamenii îl ajutară binevoitori.
Sosi lingă el şi un controlor de tramvai care se oferi să
declare, dacă va fi nevoie, la miliţie, că cel ce conducea
maşina nu se afla sub influenţa alcoolului şi că n-a lovit pe
nimeni. Vlad Cosmescu era impresionat de bunăvoinţa
oamenilor, cărora le explic^ cum s-a produs accidentul.
Între timp, ploaia se oprise şi se făcuse frig. Rana lui
Vlad încă sîngera. Controlorul îl sfătui să încuie maşina,
pînă ce va veni miliţia să constate şi, eventual, să meargă la
un spital din apropiere că să vadă dacă n-are cumva nevoie
de ajutor medical.
„Nu cred”, a răspuns judecătorul, făcînd semn unui
taximetrist să oprească. Mulţumi oamenilor şi dădu adresa
şoferului spre a fi dus acasă.
139
TANDREŢE
Trecuse aproape o oră de cînd îi spusese Andreei, la

telefon, că pleacă de la tribunal. Aceasta se frămînta,
neştiind ce s-a întîmplat, tocmai cînd Vlad sună la uşă.
Andreea deschise imediat şi, văzîndu-l, păli.
„Nu te speria, nu s-a întîmplat nimic grav. Am lovit puţin
maşina şi m-am zgîriat la frunte!” spuse Vlad, încercînd s-o
liniştească.
„N-ai nimic altceva?” întrebă Andreea, speriată.
„Absolut nimic!” răspunse judecătorul cu convingere,
uitînd de mînă.
Andreea izbucni în plîns, în timp ce-l mîngîia şi-l
strîngea la pieptul ei ca pe un copil...
După ce se spălă şi îşi îngriji puţin rana de la cap,
telefona la Miliţie, spre a anunţa accidentul. Peste o oră, un
echipaj, care se afla în apropiere, se prezentă şi întocmi
procesul-verbal.
3.
La puţin timp după ce se căsătorise cu Andreea, Vlad

trecuse printr-o mare frămîntare şi mîhnire. Loviturile
veniseră din două părţi...
Judecase un proces — un furt din autoturisme — în care
fusese implicat şi un băiat de 16 ani, Mihai Popa.
140
GEORGE ŞOVU
Mamă-sa, muncitoare, îl creştea singură de la vîrsta de

şase ani, de cînd i se prăpădise bărbatul. Nu se
recăsătorise.
Mihai fusese un copil bun, liniştit, cuminte, dar leneş la
învăţătură. Nu-i plăcea decît să citească. Şi citea mult, dar
mai ales literatură de aventuri, cărţi poliţiste sau de umor.
Le devora, zi şi noapte ar fi fost în stare să nu se clintească
din faţa cărţilor. Din cauza aceasta uneori lipsea de la
şcoală: nu pleca nicăieri, nu făcea nici un rău nimănui,
rămînea acasă şi citea. Veneau colegii după el, trimişi de
profesoara dirigintă; îl găseau citind; îl luau la şcoală. La
literatură avea note foarte bune, fiindcă îşi formase un
vocabular adecvat, împrumutat din lecturi (chiar dacă mai
ales poliţiste), căpătase o fluenţă în exprimare, o anume
capacitate de a pătrunde lumea ficţiunilor din pagini de
carte, de a interpreta şi evalua. La celelalte discipline de
învăţămînt însă, mai ales la fizică şi la matematică, era jale.
Se chinuia să scoată „cinciul”, să nu rămînă corigent.
Mamă-sa îl certa, îl ruga, de multe ori plîngînd,
îndemnîndu-l să se apuce serios de învăţătură, că altfel n-o
să poată face nimic în viaţă.
„Numai cărţile, dragul mamei, şi încă de-astea zăpăcite,
din care nu te alegi cu nimic, nu ţin de foame să ştii!
Trebuie să te pregăteşti să poţi continua liceul; să-ţi faci o
meserie, pentru că...” îi spunea deseori femeia, mai ales în
ultimul timp, în preajma examenului pentru treapta a doua
liceală.
Mihai însă n-a ascultat-o. Iar la treaptă, la concurs
adică, n-a luat nici măcar media cinci. Aşa că — n-a intrat!
A dat, din nou, examen, în toamnă, pentru cursurile
141
TANDREŢE
serale, unde mai rămăseseră nişte locuri neocupate. Atunci

a reuşit şi el. Dar a trebuit să se angajeze, să înceapă să
muncească. Toate ca toate — munca nu-i displăcea, fusese
repartizat lăcătuş-mecanic la o mare întreprindere, în care
mai făcuse el practică — dar nu-i rămînea timp de citit.
Venea acasă obosit, se spăla în fugă, mînca ceva şi-o
pornea către şcoală, la seral!
Slăbise, nu mai avea chef de nimic. A încercat să mai
citească noaptea, dar, după o vreme, n-a mai rezistat. Era
trist, devenise apatic...
În asemenea condiţii l-a întîlnit, într-o zi, pe „Nea
Pândele”. Trecea pe lîngă un restaurant din apropiere de
blocul lor, ieşea, de fapt, dintr-o „Alimentară”, unde-i
trimisese mamă-sa să cumpere ceva. Restaurantul, cu
terasă, era vizavi. S-a auzit strigat. De pe terasă îi făcea
semne un fost coleg de şcoală primară — Marian — pe care
nu-l mai văzuse de mulţi ani. Fusese unul dintre copiii cei
mai răi din şcoală: lipsea, îşi bătea colegii, vagabonda,
fuma...; rămăsese de cîteva ori repetent... Apoi i se pierduse
urma, nu mai auzise nimic despre el.
Îmbrăcat frumos, într-un costum gri deschis, cu cravată
La gît — erau cam prin octombrie, pe la sfîrşit şi vremea
era încă frumoasă — Marian îi tot făcea semne să se
apropie.
La început nici nu l-a mai cunoscut.
„Băi, Mihai, nu te-ai schimbat deloc, i-a zis Marian, tot
aşa cuminte ai rămas şi tot cu cărţile?”
„Tu te-ai schimbat destul; era să nu te mai recunosc!” a
răspuns Mihai, rezervat.
142
GEORGE ŞOVU
„Uite, ţi-l prezint pe meşterul meu — «Nea Pandele> —,

lucrăm amîndoi, dînsul m-a iniţiat, m-a învăţat meserie”.
Mihai n-a fost curios să afle unde lucrează Marian şi ce
fel de meserie învăţase.
„Ia loc, tinere! i-a spus «Nea Pândele». Bea o bere cu noi,
aşa, în cinstea întîlnirii! Ţi-ai redescoperit un coleg, care,
după cum se poate observa — şi arătă spre Marian — n-o
duce deloc rău, ci dimpotrivă!... Poate eşti curios să afli cîte
ceva despre el... Cine ştie, puteţi să lucraţi pînă la urmă
împreună, să lucrăm împreună...”
„Vă mulţumesc! i-a răspuns băiatul. Mă grăbesc însă”
mă aşteaptă mama să-i duc cumpărăturile făcute...”
„Păi, du-te — zise «Nea Pândele» — du-te repede, lasă-le
şi întoarce-te. Că noi sîntem aici, nu ne grăbim!”
„Mihai, interveni Marian, aş vrea să mai stăm de vorbă,
te rog eu să te întorci! Ce mare lucru dacă’ o să bei şi tu o
bere! Hai, să nu-ntîrzii! Ştiu că stai pe undeva pe aproape.
Nu v-aţi mutat, aşa-i?!”
„La urma urmei — îşi spuse băiatul — de ce să nu mă
duc? Mă mai destind şi eu puţin. Şi-apoi, întîlnirea cu
Marian s-ar putea să-mi fie folositoare. Se pare că se
descurcă...”
De pe terasă, au plecat la „Nea Pândele” acasă.
„Am un vin şi-o păstrămioară — nebunie curată! le
spunea acesta. Să mănînci şi să bei pînă dai cu căciula-n
cîini! Punem şi-o muzică pe cinste... Şi, cine ştie, chemăm
şi nişte «fetiţe»...” adăugă el, făcînd cu ochiul către Marian.
Acesta îşi freca palmele ca în faţa unei mari bucurii.
Ajungînd într-un bloc, la vreo jumătate de km depărtare
de restaurant, într-un apartament pe a cărui uşă nu era
143
TANDREŢE
trecut nici un nume (nici pe uşă nici in dreptunghiul mititel

de lingă sonerie), doar un număr: 32, la etajul IV, Mihai a
făcut cunoştinţă cu încă un bărbat: cam de vrea douăzeci
şi cinci de ani, cu păr negru cam slinos, cu a bărbuţă, la fel
de neagră, agăţată de perciuni, îmbrăcat cu un pantalon
din catifea bleumarin şi cu o bluză la fel.
„Bebe!” s-a recomandat el.
„Bebe e cel mai bun prieten al nostru, l-a lămurit
Marian. Lucrează şi el împreună cu noi”.
„El ne-a adus pastrama. E bună, Bebe?” „Meştere, eu
niciodată nu umblu cu marfă proastă, aşa mă ştii?”
„Bravo! Bravo! s-a auzit glasul lui «Nea Pândele», care se
îndrepta către bucătărie. Dar muzica?”
„Aoleu, am uitat casetofonul în maşină — spuse Bebe, la
repezeală. Aveam mîinile ocupate, ştii: pastrama, vin... Dar,
trimit un băiat din ăştia doi să-l aducă. Marian, poftim
cheia de la maşină, du-te tu!”
„Lasă-l pe Marian, el să vină să aranjeze-aici grătarul, să
m-ajute să facem pastrama mai repede. Iar tu pune vinul în
frigider, ce mai stai. Pregăteşte şi nişte cuburi de gheaţă
pentru whisky! Hai, fuguţa, fuguţa, că acum vin fetele şi ne
găsesc descoperiţi! mai adăugă «Nea Pândele» rîzînd.
Trimite-l pe Mihai, arată-i de pe balcon care este maşina!”
Mihai se îndrepta către o „Dacie 1310” nouă, frumoasă,
de culoare bleumarin. Nu deschisese niciodată cu cheia o
uşă de maşină. „Oi nimeri? Să nu mă fac, naibii, de rîs!” îşi
spunea.
Îi arătaseră maşina de sus, din balcon. „Casetofonul ai
să-l vezi, îi spusese Bebe, e pe bancheta din spate. Deschizi
cu cheia uşa din faţă, de la şofer, apoi o deblochezi pe cea
144
GEORGE ŞOVU
din spate, iei casetofonul, încui la loc — vezi să nu uiţi să

blochezi portiera a doua, aşa cum ai găsit-o — şi vii sus!”
Cheia a intrat uşor şi uşa s-a deschis, dar, în clipa aceea,
un semnal de alarmă i-a sfîşiat urechile şi inima bietului
Mihai, care, speriindu-se, a închis portiera, crezînd că
alarma se va opri. Nici vorbă!
„Nu v-am spus eu, puişorilor? Are alarmă!” a exclamat
Bebe către „Nea Pândele şi Marian.
„S-a prăjit amicul tău, Mariane!” a adăugat „meşterul”.
„Să fie sănătos! Nu-mi era nici un fel de amic!”
„Trebuie să-i găsim chichiţa, butonaşul, ca s-o putem
sălta! E sarcina ta, Bebe. În două zile te prezinţi cu soluţia,
că altfel... ştii ce te aşteaptă.”
„O să mă străduiesc, meştere!”.
„Şi-acum hai, roiul! Să nu ajungă ăia de jos pînă la noi!
ordonă «Nea Pandele». Şi nu uita, Bebe, suceşte numărul
de pe uşă”.
Încurcat, Mihai a desfăcut din nou uşa, bombănind: „Fir-
ar să fie, nu mi-au spus de alarmă, acum de unde să ştiu
eu s-o opresc!” A luat casetofonul, a închis uşile la loc, dar
maşina „ţipa” mai departe şi lumea începuse să se strîngă
în jurul ei. A privit, disperat, spre balconul unde-i lăsase pe
Marian şi pe Bebe — ei îi arătaseră maşina. „Doamne, ce-
am făcut? Te pomeneşti că am intrat în altă maşină, îşi
spunea, din ce în ce mai speriat, băiatul. Dar, atunci,
cheia, cum de s-a potrivit cheia? Şi casetofonul — «de pe
bancheta din spate»?!”
„L-aţi prins, oameni buni, l-aţi prins?” întreba cineva, o
femeie, apropiindu-se gîfîind. Era grasă şi vopsită pe faţă
de parcă ar fi venit dintr-o arenă de circ.
145
TANDREŢE
„Maşina mea! A rîvnit la maşinica mea! ţipa femeia dînd

lumea la o parte. Să-l văd, să-l văd pe nenorocit!”
Mihai, galben ca ceara, cu lacrimi în ochi şi cu
casetofonul în braţe, repeta ca un automat:
„Oameni buni, n-am vrut să-l fur, n-am vrut să-l fur!
Înţelegeţi-mă! M-au trimis, de sus, să aduc casetofonul. Mi-
au dat cheia, mi-au spus cum să deschid. Dar, probabil, au
uitat de alarmă şi nu ştiu de unde s-o opresc. Mă duc pînă
sus să-i chem!”
„Stai aici! Unde vrei să pleci?” i-a spus un bărbat,
înfigîndu-şi mîna în gulerul hainei lui.
„Derbedeule! Derbedeule” a început să-l admonesteze
femeia cea grasă, care ajunsese lîngă el şi-l plesnea acum
cu palmele peste ochi.
Mihai se apăra, ridicînd casetofonul în dreptul capului.
„Maşinica mea! Casetofonul meu! Să le furi tu,
derbedeule! Bănişorii mei!... Miliţia! Chemaţi miliţia!”
„Doamnă, staţi, doamnă, striga şi Mihai, asaltat de
loviturile femeii, e o neînţelegere, o neînţelegere, nu
pricepeţi? Eu nu sînt hoţ! Puteţi să veniţi cu mine în bloc,
să-i întrebaţi...”
„Pe cine să întrebe, băiatule?” spuse un sergent major de
miliţie, care sosise, între timp, la faţa locului şi pusese
mina pe Mihai.
„Maşinica mea, Doamne, dacă-mi fura maşina?!” repeta
femeia, vrînd să-l pălmuiască, in continuare, pe băiat.
„Potoleşte-te, cucoană! i-a spus miliţianul. Termină
odată!” Apoi, privind-o mai bine:
„Dumneata eşti proprietara maşinii?” „Da, tovarăşe
miliţian, da, tovarăşe...” „Actele dumitale şi-ale maşinii!”
146
GEORGE ŞOVU
„Imediat, tovarăşe, spuse femeia, numai să le-aduc din

casă că am sărit ca la foc, cînd am auzit alarma, că dacă
nu era ea, săraca..., acum cine ştie...”
„Unde lucrezi dumneata?”
„Ia ascultă, s-a supărat, dintr-o dată, femeia, ai venit aici
să mă anchetezi pe mine sau pe hoţul ăsta?!... Sînt
responsabila unui «Aprozar», dacă mori de curiozitate şi
maşina e-a fetei mele, care e cosmeticiană!”...
Mihai a urcat cu miliţianul în bloc, dar, la etajul IV, spre
surprinderea lui, nu era nici un apartament cu numărul
82.
„Poate ai greşit scana, măi, băiatule!”
Au luat toate scările la rînd. În bloc nu erau decît 64 de
apartamente. S-au întors de unde plecaseră, adică de la
prima scară.
„Tovarăşe miliţian, aici am intrat, să ştiţi, recunosc uşa,
dar pe ea se afla nr. 82, nu 28!”
Miliţianul a pipăit cele două cifre, în relief. Erau
detaşabile. Le-a scos în cîteva secunde şi le-a inversat.
„Cine locuieşte aici?” l-a întrebat pe administrator.
„Un cetăţean care e plecat în străinătate, în Libia. E
constructor! Vine cînd şi cînd, în concediu. E de vreo trei
ani plecat!” i-a răspuns acesta...
Femeia, proprietara maşinii, s-a ţinut de capul

băiatului, al lui Mihai: pînă nu i s-a intentat proces nu s-a
lăsat. Dosarul a ajuns în mîna lui Vlad Cosmescu. Din
cercetări, aflase toată povestea. Mihai fusese foarte sincer,
nu-l minţise cu absolut nimic. Plîngea şi se ruga de Vlad:
147
TANDREŢE
„Nu mă condamnaţi, tovarăşe judecător, vă rog nu mă

condamnaţi! Sînt nevinovat!”
Iar mamă-sa, în disperarea ei, aproape că i-a căzut în
genunchi în faţa biroului, implorîndu-l: „Scăpaţi-l, tovarăşe
judecător! Viaţa lui şi a mea se află în mîinile
dumneavoastră. Scăpaţi-l, pentru că, dacă ajunge la Şcoala
de reeducare, cine ştie ce se alege de el. Mihai e un copil
bun, blînd, delicat. N-a făcut niciodată nici un rău. N-a
învăţat prea mult, asta a fost vina lui, dar acum lucrează şi
învaţă. Salvaţi-l! Nu-l nenorociţi!”
Vlad a avut curaj atunci. Convins că băiatul e nevinovat,
că doar o împrejurare nefavorabilă l-a adus în situaţia de a
comite, involuntar, infracţiunea, a optat pentru o sentinţă
blîndă: l-a dat pe băiat în supravegherea tovarăşilor lui de
la locul de muncă, a organizaţiei de tineret de-acolo, a
organelor administrative...
Băiatul şi mama nu ştiau cum să-i mai mulţumească.
„Să vii să mă cauţi cînd termini liceul şi, poate,
facultatea!” i-a spus Vlad lui Mihai.
Vorbele acelea ale judecătorului i-au intrat adînc în
suflet. Mihai Popa, salvat atunci de Vlad Cosmescu, s-a
legat să nu-şi dezamăgească binefăcătorul. S-a apucat de
învăţătură, dar şi de muncă. N-a uitat nici cărţile, pe cele
„serioase”, cum spunea el acum, părăsind „aventurile”... În
curînd a terminat liceul seral, iar după bacalaureat, pe
care l-a trecut cu note mari, a intrat şi la Politehnică, la
Facultatea de Mecanică, tot la cursurile serale. După cîţiva
ani s-a căsătorit.
Cînd a terminat şi facultatea, a îndrăznit să-l caute pe
judecător, cu diploma de inginer în buzunar, cu soţia
148
GEORGE ŞOVU
alături, o fată bună, tehniciană la întreprinderea unde

lucra şi el. Au intrat în biroul lui Vlad, acum preşedinte de
tribunal, cu un buchet mare de flori. Judecătorul nu l-a
recunoscut. Mihai a trebuit să-i aducă aminte. Se
schimbase mult faţă de copilul de altădată!
Bucuria le-a fost sinceră şi frumoasă la amîndoi!
Vlad însă avusese de pătimit din cauza lui Mihai...
Femeia cu maşina nu s-a declarat mulţumită cu sentinţa
aplicată. De aceea l-a reclamat pe judecător, pretinzînd că a
fost părtinitor faţă de băiat.
Vlad s-a simţit adînc jignit nu pentru reclamaţia femeii
aceleia — care putea să facă o sută, nu una, era dreptul ei,
atâta înţelegea ea — ci pentru atitudinea faţă de el a unor
colegi de-ai lui, a unui om cu o anumită funcţie în ierarhia
lor profesională, care a decis anchetă asupra lui, iar, în
urma anchetei, sancţiune — retrogradare, pentru cîteva
luni de zile. În acelaşi timp s-a mai găsit şi un gazetar
„zelos” şi „vigilent” care, cercetînd lucrurile în pripă,
neînţelegînd, fireşte, în asemenea condiţii, semnificaţia
umană a felului în care Vlad aplicase, în acel caz, legile în
vigoare, a confecţionat un articol ce-l punea, sigur, într-o
lumină nefavorabilă. Noroc că articolul a fost citit şi de alţi
oameni de la ziarul respectiv care l-au oprit, nu l-au
publicat, hotărînd o investigaţie mai profundă. Ea s-a făcut
şi adevărul a ieşit la suprafaţă! Lui Vlad Cosmescu însă,
suferinţa, mîhnirea nu i-au putut fi cu nimic şterse. Peste
cîţiva ani, cînd ajungea, ca funcţie, în locul celui ce-l
sancţionase pe nedrept, avea să se „răzbune” pe el prin
mărinimie: i-a salvat şi lui un nepot, într-o situaţie aproape
similară.
149
TANDREŢE
Dar, tot în lunile acelea, în care sufletul îi oftase poate

mai mult decît oricind, Vlad a trebuit să mai suporte o
lovitură, o palmă primită în „dar” din partea lumii
„binevoitoare”...
Într-o zi, i-a sosit acasă, pe numele lui, o scrisoare
anonimă, prin care i se aducea la cunoştinţă nici mai mult,
nici mai puţin decît faptul că Andreea „este o femeie
imorală” şi că el, „dacă nu ca bărbat — asta îl priveşte —
dar cel puţin ca judecător, ar trebui să...”
În sprijinul afirmaţiei se aducea o singură probă, dar
aceasta era „sigură”, „evidentă”, „controlabilă”... În esenţă
era vorba despre faptul că Andreea ar avea „relaţii
extraconjugale cu tatăl unui elev din clasa la care ea este
dirigintă, Cătălin Săndulescu...” „De-aceea îl vizitează atît
de des la domiciliu, a ajuns să le calce şi rufele; se
întîlneşte cu el, cu tatăl adică, în oraş — au fost văzuţi
împreună într-o cofetărie, la masă, în ziua de...” „De-aceea
are atîta grijă de elev, împingîndu-l la concursuri,
olimpiade, premiindu-l etc. ...”
O asemenea scrisoare, adică o copie a ei fusese trimisă şi
directoarei şcolii. Aceasta a chema^t-o pe Andreea şi i-a
dat-o s-o citească.
„Am vrut s-o vezi, nu pentru că i-aş da vreo importanţă
— că nu cred să fi citit în viaţa mea vreo porcărie mai mare
ca aceasta — ci ca să ştii de ea, să nu auzi ceva din altă
parte, cine ştie, şi să fii’ luată prin surprindere”.
„Vă mulţumesc, tovarăşă directoare, i-a spus Andreea,
pentru gestul dumneavoastră şi pentru încredere. Ştiam de
ea — arată spre scrisoare — de ieri. Am primit una şi
150
GEORGE ŞOVU
acasă, adică soţul meu a primit!... Aseară îmi venea ori să-
mi pun laţul de gît, ori să dau foc la lume. Noroc că după
primele clipe, în care ţi se pare că se sfîrşeşte pămîntul,
totdeauna urmează altele ce mai limpezesc zarea. E o
concluzie pe care o învăţasem deja bine de la viaţă. Aşa că
am aşteptat, neputînd să nu plîng, să treacă întunericul
primelor clipe. Şi noroc că am un bărbat luminat şi
echilibrat...”
„Cred că tot «prietena» mai veche se ţine de capul
dumitale!” îşi exprimă directoarea o părere.
„Ea sau altcineva — nu persoana anume mă interesează,
ci faptul că există fiinţe cu chip de om care pot să facă atîta
rău în mod gratuit, care socotesc că nu pot trăi bine decît
dacă văd pe alţii suferind şi cu deosebire pe cei ce se zbat
să aline, ori să îndepărteze suferinţele celor din jur. Aşa
ceva, vă spun drept, pe mine mă cutremură!...”
Mai tîrziu, cînd aveau să treacă anii şi peste ea, Andreea
a fost surprinsă să constate că persoane pe care le socotea
apropiate, prietene chiar o invidiau pentru te miri ce: o
rochie nouă, care-i venea bine, pentru un pantof frumos,
pentru faptul că într-o zi arăta mai odihnită, pentru că nu
se îngraşă, deşi „mînca atîtea prăjituri!”... „îmi vine să te
zgîrii pe ochi — i-a spus o amică, odată (o colegă de
cancelarie, pe care-o considera şi prietenă) — cînd te văd
că mănînci dulciuri fără nici o restricţie şi nu te îngraşi
deloc!”
Sau, altădată, directoare fiind, se pomeneşte lîngă ea, la
masa cea mare din cancelarie, unde controla nişte
cataloage, cu o profesoară, pensionată de cîţiva ani,
suplinind atunci pe cineva aflat în concediu de boală.
151
TANDREŢE
„Tovarăşă directoare — a început profesoara pensionară

(care, în paranteză fiind spus, se menajase toată viaţa, nu
dăduse niciodată de-a fuga, nimeni n-o văzuse agitîndu-se
pentru ceva, zbătîndu-se şi ea cît de cît să facă un lucru
mai acătării), în sfîrşit, mai avem şi noi cîte o bucurie!”
„Îmi pare bine... că aveţi, dar despre ce fel de bucurie e
vorba, care e sursa?!” a întrebat Andreea puţin mijită.
„Purtaţi şi dumneavoastră ochelari, tovarăşă directoare,
asta mă bucură foarte mult!” a exclamat fără înconjur
profesoara.
Lumea din jur a rămas mută! Andreea a ridicat capul, şi-
a dat ochelarii de-o parte şi, înainte de a-i răspunde, si-a
muşcat limba pe care i se ivise în clipele-acelea o
înjurătură straşnică, meritată din plin de profesoară.
„Dacă n-aş şti că toată viaţa ai fost o toantă — a
izbucnit, din capătul mesei, o altă profesoară (cunoscută ca
prietenă cu cea care vorbise) — aş fi îndemnată să cred că
ai ajuns şi rea!... Dar eu prefer să rămîn la prima
convingere, acolo e «sursa» vorbelor tale!” Cancelaria toată
a izbucnit în rîs. Andreea îi zîmbeşte însă tandru
profesoarei, care pare puţin derutată, şi-i spune:
„Regret foarte mult că n-am ştiut mai din timp cum aş
putea să vă înmulţesc bucuriile dumneavoastră de tînără...
pensionară. V-aş fi chemat încă de-acum un an, de cînd am
început să citesc cu ajutorul ochelarilor, ca să mă vedeţi cu
ei pe nas, în biroul meu! Dar puteţi s-o faceţi de-acum
înainte, de oricîte ori doriţi! Totul e să mă preveniţi ca,
atunci cînd intraţi pe uşă, să-mi aşez ochelarii!... În orice
caz, eu sînt mulţumită că pot să procur oamenilor şi în
felul acesta bucurii!”
152
GEORGE ŞOVU
Se sunase de intrare la ore. Andreea s-a ridicat şi s-a

dus în biroul său. Cîteva minute însă n-a putut să facă
nimic. Era uimită. „Cu siguranţă că asemenea oameni —
şi-a spus — au ceva în ei pe dos, răsturnat. Şi acesta nu
poate să fie decît sufletul! Nu sînt normali, pur şi simplu.
Pentru că normal este...”
Ea, femeie fiind, dacă vedea o fată sau o femeie
frumoasă, o admira fără nici un fel de rezervă, se bucura şi
era fericită să-i poată spune ce crede despre ea. Se întîmpla
acest lucru mai ales cu elevele ei, ale şcolii în general, cu
care avea prilejul să lucreze. Pe cele frumoase, distinse,
fine, le înconjura cu o căldură în plus, şi, uneori, oricît era
de severă şi de cumpănită, de dreaptă în notare, aproape că
era în stare să le aprecieze cu un punct-două în plus
pentru asemenea calităţi, mai ales cînd acestea se cuplau
cu bunul-simţ, cu modestia şi cuminţenia. După cum sărea
în orice împrejurare şi ajuta atît cit putea ea, pe oricare
copil necăjit sau suferind.
„...Dar cu cofetăria, dragă, cum a fost, de unde pînă

unde tu, la cofetărie, cu tatăl lui Săndulescu?” a întrebat
directoarea oarecum derutată de acest fapt concret.
„Acelaşi lucru m-a întrebat şi soţul meu, răspunde
Andreea...
A fost o întîmplare: eu, care de obicei nu cumpăr
prăjituri de la cofetărie — decît foarte rar, fiindcă-mi place
să le fac în casă — şi cu atît mai mult nu mă aşez la masă
să le mănînc acolo, în ziua aceea am intrat în cofetăria cu
pricina, venind de la o şedinţă de cerc pedagogic (lucrurile
153
TANDREŢE
pot fi controlate, dacă cineva ar avea curiozitatea s-o facă);

simţeam acut nevoia de ceva dulce (probabil că obosisem —
aşa mi se întîmplă într-o asemenea stare, plecasem de
dimineaţă, şi nemîncată) în sfîrşit, am intrat şi-am
cumpărat mai multe prăjituri pentru acasă; după cum
arătau, păreau a fi bune; în orice caz, erau foarte
proaspete. Am mai cerut una şi-am rugat-o pe fata care
vindea să mi-o pună pe-o farfurie ca s-o servesc acolo. Mi-
am luat şi un pahar de citronadă şi m-am aşezat la o masă
liberă. Cofetăria era aproape plină de lume. După cîteva
minute, — mîncam şi mă gîndeam nu mai ştiu la ce, nu mă
interesa lumea din jur, mă pomenesc că mă salută1 cineva.
Ridic ochii şi—1 văd pe inginerul Săndulescu, tatăl lui
Cătălin. Avea un pachet într-o mînă, iar în cealaltă o
farfurie cu o prăjitură. Mi-a cerut voie să se aşeze la masa
la care eram şi eu. Bineînţeles că l-am poftit!
«Am luat nişte prăjituri pentru copii! mi-a spus el — şi
mi-a arătat pachetul. Şi, cum sînt pofticios, n-am rezistat
să nu încerc una aici, să văd dacă sînt bune».
«Sînt foarte bune!» i-am răspuns eu, în cunoştinţă de
cauză.
«Şi?» întrebă directoarea.
Mi-amintesc că tocmai atunci a trecut pe lîngă masa
noastră o femeie. Tatăl lui Cătălin a văzu t-o şi a salutat-o.
«E fosta învăţătoare a lui Gelu — mi-a spus el (adică a
copilului celui mic). Mă cunoaşte de la şedinţele cu
părinţii!», a adăugat.
N-am dat nici o importanţă acestui lucru. El, din două
linguriţe, a înghiţit prăjitura, aşa că s-a sculat de la masă
odată cu mine. Am ieşit împreună în stradă. S-a oferit să
154
GEORGE ŞOVU
mă conducă cu maşina lui pînă acasă. L-am refuzat,

fiindcă mai aveam nişte treburi prin oraş. Altfel as fi primit,
căci nu mi se părea nimic nepotrivit. Drumul era aproape
acelaşi, el nu stă prea departe de noi. Asta a fost tot!”
„Atunci e clar, a spus directoarea: învăţătoarea aceea a
răspîndit vorba, cine ştie cui i-a spus şi de-aici a ajuns la
urechile persoanei dornice de «corespondenţă»!”…
4.
— Hai, Nană, să mîncăm — zise Vlad — că mi s-a făcut

o foame... de urs! Astăzi am urcat şi am coborît pentru...
douăzeci de ani.
— Cum, adică?
— Păi, am răscolit amintiri din...
— Şi voi?!...
...Comuna lor era mare, avea trei sate; casa lui Nae
Săvulescu, a notarului, se afla în centru; frumoasă casă,
încăpătoare, fiindcă şi copiii erau mulţi. Notarul era un
bărbat distins, fin, se îmbrăca elegant. Era înalt şi subţire.
Cu cei zece copii ai lui se purta sever.
155
TANDREŢE
Cînd îl auzeau că se apropie de casă, dispăreau din faţa

lui, se ascundeau care mai de care. Intra pe poarta tuşind
de două ori, o „tuse” comandată, desigur, prin care işi
vestea sosirea.
Nevasta obişnuia să-i iasă înainte, în timp ce copiii se
făceau nevăzuţi.
„Pe unde sînt?” o întreba de cum ajungea în curte.
„Păi, pe la şcoală, pe la treburi! răspundea femeia,
căutîndu-le parcă scuze. Masa e gata, o aşez imediat!” mai
adăuga, în timp ce-i punea dinainte un lighean alb şi curat
şi-i turna apă să-şi spele mîinile.
Cînd simţeau miros de mîncare, începeau să apară de
prin cine ştie care cameră, de prin curte. Se apropiau sfioşi
de „masa lor”, unde mama le punea să mănînce, în timp ce
tatăl se aşeza la o altă masă, mai înaltă, aflată în mijlocul
sufrageriei.
De-acolo îi supraveghea, gata oricînd să-i admonesteze,
dacă nu s-ar fi purtat cum se cuvenea.
Deşi le era spaimă de notar (o spaimă dublată de
admiraţie, fiindcă toată lumea îl cunoştea ca pe un om de
ispravă şi-atîţia oameni îl stimau, îl respectau, veneau să-i
ceară sfatul ori ajutorul), copiii făceau, chiar la masă, tot
felul de năzbîtii pentru care îşi primeau, bineînţeles,
„porţia” de morală sau chiar de urecheală.
Din fiecare copil vrusese notarul să facă ceva, să-i dea la
şcoli mai înalte cu deosebire ar fi vrut, dar ei nu s-au
îndemnat spre carte, oricît de mult ar fi dorit-o părintele
lor, ci spre meserii. Într-o zi, unul din băieţi — erau cu toţii
vreo şapte şi doar trei fete — venind de la şcoală, o striga
încă de la poartă pe Anca, mai mică decît el: „Tase, Tase! —
156
GEORGE ŞOVU
pentru că aşa o porecliseră, după numele unui om prăpădit

din sat, foarte sărac şi într-un fel şi sărac cu duhul, căruia
Anca îi tot dădea pe furiş: mălai, făină, brînză, ce găsea
prin gospodăria lor, ca să nu moară de foame — Tase, Tase,
a venit tata?!”
„N-a venit, mă, n-a venit!”, i-a răspuns Anca. „Ştii ce-a
scris învăţătorul pe compunerea mea, pe care-o făceam
aseară? «Văzut! Tănăsescu! Nota trei!»”
„Bravo, mă, bravo! i-a strigat atunci notarul, care tocmai
venea în spatele lui, fără ca băiatul să-l fi observat. Ai văzut
ce deştept eşti? Bravo! Ia vino puţin să te felicit pentru nota
pe care-ai luat-o!”
Băiatul o sfeclise, dar nâ îndrăznit s-o rupă la fugă, aşa
cum procedau uneori, ca să scape de o pedeapsă pe loc, că,
pînă la urmă... A intrat cu urechile între degetele tatălui
său şi n-a ieşit decît promiţînd că-şi va reface compunerea
pînă ce-i va plăcea notarului.
La un moment dat, trei dintre ei — Vlad, Gheorghe şi
Nicolae — se aflau la Bucureşti, la diferiţi meşteri, ca să
înveţe cîte o meserie. Li se făcea doi] de-acasă, se saturau
şi de muncă şi de palme şi-atunci plecau mai repede decît
li se îngăduia. Veneau şi, neîndrăznind să dea ochii cu tatăl
lor mai ales, dar nici cu mama, care, în această privinţă,
respecta hotărîrile soţului, se urcau într-un nuc mare din
grădina de lîngă casă şi se ascundeau printre crengile lui.
Rămîneau acolo pînă se înnopta, cînd începeau să exclame:
„Pit-palac! Pit-palac!” Acesta era consemnul pentru Anca^
şi pentru o soră a ei, puţin mai mare — Măria, că sosiseră.
„Iar aţi fugit, măi, zăpăciţilor? se auzea glasul fetelor în
jurul nucului. Dacă vă prinde tata, vă omoară!”
157
TANDREŢE
„Repede, mîncare! Repede, că nu mai putem de foame!

şopteau băieţii. Şi vedeţi, să nu afle tata, că atîta vă
trebuie, vă rupem oasele!”
„Păi, atunci, staţi acolo, frăţiorilor, dacă e vorba pe-aşa!”
le răspundea Anca, dînd să plece.
„Tase, Tase, te rugăm! intervenea, ca de fiecare dată,
Nicu, cel mai mic, dar şi cel mai blînd şi mai delicat dintre
cei trei! Te rog eu, nu te supăra”.
„Şi pregătiţi apoi «patul» acela în magazie, duceţi pături,
perne, că sîntem rupţi de oboseală!” adăuga Vlad.
De obicei, cînd făceau asemenea escapade, în prima
noapte dormeau într-o magazie, unde puneau cap la cap
nişte lăzi, peste oare aş temeau pături şi acolo se culcau. In
ziua următoare, se ascundeau de asemenea de ochii
notarului, pînă cînd acesta ori afla despre ei, ori băieţii îi
ieşeau în întîmpinare, hotărîţi să-şi primească pedeapsa.
„Domnul Nae”, cum îi spunea toată lumea din trei comune
peste care era notar, se întuneca la faţă cînd îi vedea, lua
apoi o jordie bună, şi-i croia pe unde nimerea, după care îi
chema la „judecată”.
„Ce mă fac eu cu voi, măi băieţi?” îi întreba el, după
zece-cinsprezece minute, în care le ţinea, ca de obicei, o
«lecţie» despre viaţă. Am să mor mîine-poimîine şi-o s-
ajungeţi cerşetori, o să-mi faceţi neamul de rîs. Voi nu
înţelegeţi că nu se poate trăi fără muncă, fără un rost?”
Băieţilor le intra pe-o ureche şi le ieşea pe cealaltă.
În curînd însă viaţa i-a obligat să se gîndească mult mai
mult decît ar fi dorit ei la adevărul din cuvintele părintelui
lor, pentru că, din nefericire, la foarte puţin timp, Nae
Săvulescu, bărbatul acela plin de viaţă, energic, luminat la
158
GEORGE ŞOVU
minte şi la chip, a fost doborît de o boală cumplită, ce s-a

ivit pe neaşteptate. Cei zece copii au rămas orfani. Singurul
dintre ei, care avea o meserie — aceea de mecanic auto —
era Cristian, cel mai mare dintre toţi. El lucra deja în
Bucureşti la un garaj. Mama copiilor, rămasă fără nici un
sprijin, acolo, în sat, s-a mutat, în Capitală, unde a
cumpărat o căsuţă. Băieţii au început cu toţii să lucreze,
căutîndu-şi şi împlinindu-şi fiecare cîte un rost. Carolina s-
a măritat şi-a rămas într-un sat vecin cu cel în care se
născuse. În cîţiva ani, familia aceea mare s-a risipit.
Singură Anca nu-şi va părăsi mama. Ea o iubea şi cel mai
mult, aşa cum îl iubise şi pe tatăl ei, la moartea căruia
suferise cumplit. Şi acela fusese doar începutul. Peste
puţin timp avea să vină războiul. Pe lingă sărăcie şi mizerie,
anii aceia de cenuşă le vor aduce şi moartea lui Cristian.
Era imediat după 23 August ‘44, cînd nemţii se
retrăgeau, luînd cu ei tot ce se putea lua, mai mult
distrugînd. Au ajuns şi la garajul peste care acum băiatul
cei mare din familia Săvulescu devenise un fel de
responsabil. Au vrut să ia toate maşinile pe care le-au găsit
acolo. Cristian s-a opus. L-au urcat atunci cu forţa într-un
camion şi-au plecat cu el. L-au dus pînă intr-o margine a
oraşului şi l-au împuşcat, aruncîndu-l într-un lan de
porumb. Nimeni n-a mai ştiut de el, timp de vreo două
săptămîni, cînd l-a descoperit cineva, din întîmplare. Avea
actele in buzunarul, hainei. Cind l-a văzut, plin de viermi,
soţia lui a înnebunit pe loc!
Nana îi povestea mai tîrziu lui Vlad că era o femeie
frumoasă şi cultă; lucra la o bibliotecă, citise mult!
159
TANDREŢE
Întîi a ţipat ca şi cum ar fi înjunghiat-o cineva. Apoi a

început să rîdă, să rîdă, şi să se învîrte în jurul mortului,
dansînd. In cîteva secunde, părul tot i s-a făcut alb, parcă
ar fi nins-o... A fost internată într-o casă de sănătate, de
unde n-a mai ieşit pînă s-a stins. I-au rămas doi copii mici
— o fată şi un băiat — pe care a trebuit să-i crească bunica
Andreei, „mamaie Lina”, cum îi spunea ea.
În clipa în care şi-a văzut băiatul mort şi în situaţia
aceea aproape de neimaginat, mamă-sa — a lui, a Ancăi şi
a celorlalţi, „mamaie Lina” deci —, a simţit cum carnea
toată îi ia foc. In scurt timp, pe tot corpul i-au apărut bube
— ca o reacţie a suferinţei cumplite prin care trecea. A bolit
mai mult de o jumătate de an.
„Aceiaşi senzaţie am avut-o şi eu, în noaptea în care a
murit Elena — va spune, mai tîrziu, Nana —, de foc în care
am intrat cu toată fiinţa, cu trupul şi cu sufletul!” Vlad şi
Andreea îşi aduc aminte cît s-au chinuit ca să n-o piardă şi
pe ea... Între un hotar şi altul — adică între „domnul Nae”,
notarul, şi Elena, nepoata lui, pe care n-apucase, desigur,
s-o vadă, nici măcar să şi-o imagineze — Anca fiind mititică
atunci cînd el s-a prăpădit —, drumul trecerii prin viaţă în
familia Săvulescu fusese însemnat cu multe cruci. Cea mai
dureroasă, peste care s-au vărsat şi se varsă izvoare de
lacrimi („de unde o mai fi putînd: să plîngă atîta?” se
întrebase de mai multe ori Vlad, privind-o pe Nana) este
cea a Elenei. Rar suferinţă mai mare! ...într-o vreme, Vlad a
fost tentat s-o suspecteze de oarecare nesinceritate, i se
părea că exagerează. Dar, pînă la urmă, s-a convins şi s-a
cutremurat: femeia aceasta, adică Nana, raportează fiecare
clipă a vieţii ei şi a celor din jur, întreaga existenţă, dacă
160
GEORGE ŞOVU
vreţi, la aceea care a dispărut! Orice apel la raţiune, la

necesitatea de a nu-şi submina cu bunăştiinţă sănătatea —
şi aşa şubredă — dar nu pentru sine, cel puţin pentru a le
fi de folos, cit mai mult timp posibil, nepoţilor ei, de a nu-i
îndurera şi mai puternic pe ceilalţi ai săi — nu are nici un
efect. Nu poate altfel! Şi-atunci cînd mai rîde din cînd în
cînd — ochii Nanei şi sufletul plîng!...
— Apropo de un gest, un cuvînt prin care poţi comunica

totul despre tine, ori cel puţin poţi deschide o cărare de
lumină către firea de dinăuntru — spuse Vlad, în timp ce
ieşea din sala în care rulase un film pentru nişte delegaţii
de străini — oaspeţi în ţară, cazaţi la acelaşi hotel.
(Fuseseră invitaţi şi ei — Andreea şi Vlad. Copiii n-au vrut
să meargă, preferind aerul încărcat de ozon şi jocurile din
parc. Nana rămăsese cu ei, să-i supravegheze.) Apropo, deci
de un asemenea gest, reluă Vlad, inspirat de o anumită
scenă din filmul pe care-l văzuse, să-ţi spun ce mi-a
povestit o cunoştinţă într-o zi.
Voia să se recăsătorească. Are doi copii — un băiat şi o
fată —, băiatul a rămas la el, după despărţirea de fosta
soţie, fata a plecat împreună cu mamă-sa. Dar, în realitate,
tot el o creşte — are şi mai mulţi bani, cîştigă în plus
scriind cărţi, în sfîrşit, important este că fata trage spre
casa lui, spre fratele de care îi este greu să se despartă. De
la o vreme, fetiţa s-a şi îmbolnăvit grav şi, de peste un an,
trăieşte cu spaima morţii în faţă şi cu speranţa de a o
învinge. ...Voia deci să se recăsătorească. Mama lui,
bătrînă, nu mai poate ţine întreaga gospodărie, iar copiii,
deşi mari, ori poate că tocmai de aceea — au nevoie de o
161
TANDREŢE
mamă adevărată... (Femeia de care s-a despărţit îi născuse

doar, în rest...) Dar, de unde să găseşti aşa ceva? Cine să se
înhame la un asemenea jug? Iar lui nici nu i-ar fi trebuit
cineva care să tragă în jug, ci un suflet, care, dacă s-ar
putea, să-i iubească pe cei doi copii. Mi-amintesc de ceea
ce-mi spuneai tu de Săndulescu „al tău”.
— Aşa e, „al meu”! N-am avut noi de tras de pe urma lui?
— Nu de pe urma lui, ci a lumii nebune, că doar omul n-
a fost cu nimic vinovat!
— îmi place să te aud spunînd, şi după atîţia ani, aşa
ceva! exclamă Andreea, strîngîndu-se sub braţul lui Vlad.
— Eu ceea ce cred, cred pentru totdeauna şi am şi
obiceiul de a nu uita!... Ei, ce-a făcut Săndulescu, şi-a mai
găsit nevastă?
— Nu ştiu, răspunse Andreea. Atîta vreme cît Cătălin mi-
a fost elev, nu!
— Şi, totuşi, spuse Vlad, eu ştiu o doctoriţă, o femeie
tînără, frumoasă, om de ispravă care, despărţindu-se de
soţul ei — o lăsase acesta, tot medic era, pentru că ea n-a
putut să aibă copii — a luat de bărbat pe cineva care avea
nu mai puţin de patru băieţi! Ei, ce zici?
— Ai spus că era „om de mare ispravă”. Te cred, după
gestul pe care l-a făcut!
— Întorcîndu-ne la cunoştinţa despre care-ţi vorbeam:
într-o zi, cineva i-a prezentat o femeie, o ingineră. Avea o
muncă de conducere într-o mare întreprindere. Era şi ea
singură. Întîlnirea fusese „construită” într-un anume fel, ca
să nu se simtă rău nici imul dintre ei; nu mai erau nişte
copii. El venise în fabrică, chipurile să se documenteze
162
GEORGE ŞOVU
pentru ceva, iar ea era cea care ar fi trebuit, prin funcţia

ce-o avea, să-l informeze, să-i arate...
La prima vedere, nu i-a făcut o impresie deosebită, adică
nu era o femeie „să sară în ochi” prin felul cum arăta.
Vocea însă parcă îi curgea dintr-un izvor de miere. „Un
asemenea om — şi-a spus prietenul meu — trebuie să aibă
neapărat o grădină de flori pe dinăuntru”. Dar, ceea ce lâ
hotărît s-o ceară de nevastă, a fost un simplu gest care îi
descoperea, de asemenea, firea: cînd l-a invitat să ia loc, în
biroul în care-l primise, femeia, aflată,, întîmplător, în
spatele lui, l-a îndemnat, desfăcîndu-şi în aşa fel braţele,
într-o mişcare spontană, de parcă a mîngîiat aerul, în jurul
lui; gestul, privit de el, tot întîmplător, printr-o oglindă
mare ce i se afla în faţă, dar şi simţit, parcă, după cum mi-
a spus mai tîrziu, avea în el căldură de mamă şi de iubită
în acelaşi timp.
S-a gîndit cîteva zile la acest gest, convingîndu-se tot mai
mult că el reprezenta o poartă reală către o lume pe oare şi-
o dorea de mult.
Acestea au fost, deci, elementul şi momentul hotărî-tor
care i-au adus în casă un om adevărat, o femeie de mare
tandreţe interioară şi o mamă bună pentru cei doi copii.
Cu mai mulţi ani în urmă — nu ştiu dacă ţi-am povestit

despre aşa ceva — a trebuit să despart doi oameni, pentru
ce crezi?
— De unde să ştiu? Sînt atîtea motive, şi aproape mereu
aceleaşi!
— De data aceasta e unul mai deosebit.
— Sînt nerăbdătoare să-l aflu.
163
TANDREŢE
— Se numeşte — lipsă de tandreţe!

— Cum aşa, pentru atît?
Vlad s-a oprit pe loc. Se plimbau pe aleile parcului.
— Vino mai lingă un felinar să te văd mai bine! spuse el,
cu mirare. Tu vorbeşti? Aceasta este părerea ta?
— Dragul meu, tu şi cu mine — noi adică — sublinie
Andreea cu o nuanţă de ironie, nu sîntem etalon pentru
lume, sper că nu ţi-a intrat în cap o asemenea idee... Cel
mult dacă fata noastră... Fără tandreţe trăiesc atîţia
oameni, ba m-aş încumeta să zic că, din păcate, cei mai
mulţi, care-o consideră aşa ca pe un lux, ori o bagatelă.
— Pentru că n-au în ei izvorul acela..., pentru că nu sînt
în stare!
— „Pentru că n-au în ei..., pentru că nu sînt...”, pentru
asta însă nu trebuie să te enervezi ....
— Îi cunoşteam mai de mult; la început numai pe el.
Terminase o facultate şi lucra într-un minister. Cînd s-au
căsătorit, am cunoscut-o şi pe ea. Abia absolvise liceul. Era
o fată înaltă, subţire, slabă aş putea spune, brunetă, cu
nişte ochi mari, negri. Mie nu mi-a plăcut aşa cum arăta.
M-am uitat la el şi m-am întrebat, vorba bunicii ,tale, a
mamaiei Lina: „Ce-o fi găsit la ea? Te pomeneşti că cine ştie
pe unde a întîlnit-o — pe la vreun bal, la vreun «ceai», s-a
agăţat de el — că e băiat înalt, bine făcut, cu un chip
plăcut, o fi dus-o pe-acasă şi n-a mai scăpat de ea!”
Discutînd însă, am constatat că fata avea un anume
farmec — intelectual — i-aş zice, adică îi scapără mintea şi
nu era deloc fără cultură... Şi mai dansa şi îndrăcit! „Ei, l-a
zăpăcit pe bietul Costin, asta e! mi-am zis”.
164
GEORGE ŞOVU
A dat examen la facultate, la Cibernetică, şi a intrat. La,

cursuri de zi. A ţinut-o cinci ani, pînă a terminat. El
muncea mult în minister. Avea un serviciu mai special, deşi
nu era mai în vîrstă decît cu vreo şase ani decît Mariana —
aşa se numea soţia lui. În orice caz, venea tîrziu acasă,
obosit... Uneori, n-o găsea, era la plimbare, la spectacol.
Alteori însă îl aştepta înconjurată de colegi de facultate,
între care unul era fost coleg al, ei de liceu. Fumau cu toţii,
deşi Costin nu fuma. Pînă la urmă, l-au învăţat şi pe el.
Cînd sosea acasă, stătea ce stătea cu ei, şi se apuca de
gospodărie. El, nu ea! Mariana nu se prea omora cu treaba
pe-acasă! Nici mîncare nu prea gătea. Au început discuţiile.
El s-a îmbolnăvit de ulcer. Venea de la serviciu tot mai
tîrziu şi rămînea, de multe ori preocupat de treburile de-
acolo şi acasă. În general, el vorbea puţin, era „un mut” de
felul lui. Iar acum, scîrbindu-se de ceea ce vedea în casă,
de-abia mai scotea cîte-o vorbă. S-a închis şi mai mult în
sine. În schimb Mariana vorbea, tutuia — „verzi şi uscate”
—, cu colegii însă, cu unul dintre ei mai ales, pe care a
început să-l ia chiar cu ei în concedii.
— Cum, adică, mergeau în concediu în trei?
— Da, închipuieşte-ţi!
— Păi el, Costin ăsta al tău, era bărbat sau mămăligă?
— Era un om un om bun, dar slab oare n-a ştiut „să
pună piciorul în prag” la timp. Şi care a greşit nu numai
prin asta, ci şi prin acea muţenie a lui — în parte organică,
în parte deliberată. S-a considerat jignit de moarte pentru
că femeia asta n-a fost în stare să-l preţuiască şi, eventual,
să-l ajute să-şi învingă tăcerile, creînd astfel în casă
condiţii pentru o viaţă normală. Şi, în felul acesta, s-au tot
165
TANDREŢE
îndepărtat unul de celălalt, înstrăinîndu-se. Ea a ajuns

pînă acolo încît, într-un moment dramatic din viaţa lui — a
fost operat de hernie de disc: ridicase un dulap greu, cînd
s-au mutat dintr-o casă în alta şi îşi stricase ceva la
coloană — ar fi spus unei prietene: „Mai bine nu s-ar mai
întoarce de la spital 1”
— Bravo! a exclamat Andreea, indignată. O asemenea
creatură ar fi trebuit dată pe uşă afară, din casă, după cel
mult două săptămîni!
— Dacă ar fi intuit-o! Dar Costin era un om cu suflet
prea bun şi prea curat şi cinstit în gîndurile şi în faptele
lui, ca să creadă despre ea că ar putea fi altfel.
— Era un naiv, nu te supăra!
— Cel mai adesea, după cum ştii, omul aplică semenilor
săi propria-i măsură, în toate! În general este tentat să nu
te creadă mai bun sau mai capabil decît el, dar, uite, cîte o
dată, nici mai rău!
— Şi?
— A scăpat de la operaţie, s-a făcut bine, a fost chiar
unul din cazurile, nu prea dese, în care asemenea
intervenţie chirurgicală n-a lăsat nici un fel de urmă (de
obicei rămîn dureri, nesiguranţă în mers, uneori omul se
trezeşte chiar paralizat). A făcut încercări să-şi salveze
căsnicia. Dar era prea tîrziu. Mariana era de mult adulteră
şi nu putea să se mai întoarcă la ceea ce ar fi trebuit să fie
o adevărată soţie.
— Şi ticălosul acela?
— A continuat să vină pe la1 ei. ca „prieten”, pînă ce
Costin a introdus acţiune de divorţ, dîndu-i afară din casă.
— Nemaipomenit!
166
GEORGE ŞOVU
— A venit şi mi-a povestit totul. M-a rugat să rezolv în

aşa fel lucrurile încît să nu-l chem la nu ştiu cîte înfăţişări
că înnebuneşte!
— Cînd am stat de vorbă cu ea, am întrebat-o: „Pentru
ce? Pentru ce s-a purtat aşa cu un om care a făcut atîtea
pentru ea, un om pe care nu-l găseşti pe toate drumurile?!”
„Pentru lipsa lui de tandreţe! mi-a răspuns, înţepată.
Nici viaţa nu se găseşte pe toate drumurile. Şi eu nu înţeleg
să-mi trăiesc viaţa în «muţenie»!”.
„Va să zică «tandreţea» se reducea la dumneata la vorbe?
Dar gesturile, dar faptele, întreaga lui comportare de om
care te-a ţinut la şcoală cinci ani pe banii lui (dumneata n-
ai cîştigat nici o para chioară — de cheltuit, cheltuiai însă
cu nemiluita: pe ţigări, pe cafea, pe băutură — cu «amicii»,
cu vorbăreţii, pe tot felul de toalete, la spectacole...), iar el a
tăcut, a înghiţit, te-a răbdat şi nu te-a bruscat niciodată...
aşa cum ai fi meritat-o, ce să-ţi spun!”
„De ce a tăcut? De ce a răbdat? Văd că ştiţi foarte bine
lucrurile”.
„Le ştiu, fiindcă mi le-a spus el, şi mi le-a spus cu
durere. Şi l-am crezut! În «acţiune» n-a scris aproape nimic
din toate astea...!”
„De ce? v-am întrebat, a repetat ea. Eu pe el îl socotesc
vinovat!”
Întrebarea a rămas fără răspuns din partea mea, fiindcă
mi-o pusesem şi eu înainte, de mai multe ori, i-o pusesem
şi lui Costin şi...
— Şi ce ţi-ai răspuns? Sau el ce-a zis?
— Că viaţa este foarte complicată..
167
TANDREŢE
— O fi, dar ce-o mai complică şi oamenii!... Cu asta să

nu crezi că nu mai sînt pentru nuanţe, dar, în tot hăţişul
ăsta, există o structură, de rezistenţă, dacă vrei. N-ai
asigurat-o, se prăbuşeşte toată şandramaua! De-abia după
ce ai structura începi s-o îmbraci cu forme cît mai
potrivite... cu idealul, cu capacităţile, cu atîtea şi-atîtea! La
ei — cei despre care mi-ai vorbit — a fost minată, de la
început, tocmai „structura” despre care aminteam.
Şi ştii de ce, după, părerea mea: pentru că ea nu i-a iubit
cu adevărat niciodată! Dacă-l iubea, n-o lua razna,
dimpotrivă îl trăgea de mînă şi azi, şi mîine, căuta soluţii,
crea o atmosferă potrivită în care fiinţa lui să poată respira,
să se poată deschide, să înflorească. Nu l-a iubit, asta e!
Iubirea nu e o simplă zbînţuială, un roi de fluturi, care bat
cu aripi de mătase şi fac ochii mari şi lucioşi, picioarele
mai repezite şi zilele numai cu zîmbet de soare şi miros de
măr înflorit. E o stare de viaţă care, dacă e adevărată, te
invită la profunzime în toate actele trăirii — în plan intim,
dar şi familial, şi chiar social —, la responsabilitate, la
dăruire fără cîntar, eu aş zise că fără limite! Asta e ....
— Vă mulţumesc, tovarăşă dirigintă, tovarăşă directoare,
am învăţat din lecţia dumneavoastră cît n-aş fi reuşit...
— Hai, nu te mai prosti! M-a enervat cazul povestit de
tine. Nu pot să suport oamenii care nu ştiu ce să facă cu
viaţa lor, care nu gîndesc nici pînă la vîrful nasului, deşi,
uneori, au pretenţie de filozofi, ori de savanţi!
— Pe mine însă m-a încîntat pledoaria unui om, care a
ştiut... să mă strunească la timp! exclamă Vlad,
petrecîndu-i mîna pe după umeri şi apropiind-o şi mai mult
de el.
168
GEORGE ŞOVU
— Ce v-aţi face voi, bărbaţii, fără asemenea „hăţuri”?!

— Am galopa şi n-am mai vedea... gropile!
— Da, şi-aţi veni apoi acasă, ca să vi se bandajeze rănile.
Nu, băieţaş, casa a două fiinţe nu poate fi un sanatoriu şi-
ncă fără ferestre, fără perspectivă. În locul acela al lor,
numai al lor, trebuie să se respire aerul care mingile
creştetul munţilor, chiar dacă — să zicem — că,
întîmplator, acoperişul ce le ocroteşte zborurile s-ar afla
lingă un maidan părăsit. Altfel nu se poate trăi! Se moare
împreună! Şi, oricum, murim noi fiecare, singuri!...
— După vreo doi ani — reluă Vlad firul povestirii — am

întîlnit-o pe Mariana în „Cişmigiu”. Într-un cărucior îşi
ţinea la soare un copilaş, un băiat. Era al individului după
care plecase, al „amicului” „tandru”, după părerea ei, al
vorbăreţului...
— S-a căsătorit deci cu el, pînă la urmă, spuse Andreea.
— Da, de unde! Mariana îl interesase atîta vreme cit îl
avea în spate pe Costin — cu banii lui, cu casa lui, cu...
totul! A părăsit-o imediat... Ea a născut copilul şi a rămas
să-l crească singură. Nici măcar nu l-a recunoscut. „Cine
să mă mai ia acum?” se întreba... Şi-a început să plîngă
după Costin... „că întotdeauna l-a iubit, dar că el...”
— Nu înţelesese deci nimic de la viaţă!
— În schimb Costin s-a recăsătorit cu o femeie frumoasă
şi bună, care i-a născut doi băieţi, unul după altul, la
interval de un an, copiaţi parcă după picturi cu chip de
mici feţi-frumoşi. Au crescut, acum sînt şcolari.
— Şi cu „muţenia?”
169
TANDREŢE
— Ei, şi-a mai dezlegat şi el limba, din cînd în cînd mai

reuşeşte să strecoare cîte un cuvînt printre rafalele verbale
ale băieţilor săi!
— Vezi, Vlade, interveni Andreea, oamenii îşi spun ceva
— unul altuia — şi cînd au ce să-şi spună. L-am subliniat
pe „şi”, pentru că unii revarsă adevărate torente de vorbe,
pînă îşi năucesc interlocutorii, fără să comunice, de fapt,
nimic. Asemenea specimene sînt greu de suportat. E
preferabilă „muţenia”! Sînt însă şi indivizi cu suflete seci,
uscate, pustii, care, oricît s-ar strădui, n-au ce să rupă de-
acolo şi să scoată la lumină. Ori au preocupări şi ritmuri
de viaţă — atît de diferite, incit nu găsesc un teritoriu
comun şi un timp al lor, prielnic, pentru comunicare... Iată,
o prietenă de-a Nanei are o fată. E economistă. S-a
căsătorit cu un actor. Au crezut că se iubesc, că le va fi
bine. Da, de unde! La început, a fost cum a fost, dar, în
scurt timp, fiecare s-a trezit că gîndeşte şi trăieşte pe
lungimea lui de undă, care, din păcate, vibrează paralel, nu
se interferează deloc! Ea pleacă dimineaţa la serviciu, el
doarme. Cînd se-ntoarce ea de la muncă, el pleacă la
teatru,, Noaptea, tîrziu, cînd se termină spectacolele şi el
ajunge acasă, o găseşte, cel mai adesea, dormind. A
încercat s-o ia cu el la teatru. A văzut fiecare spectacol de
nu ştiu cîte ori, pînă s-a săturat.
„Şi-atunci ce ne rămîne de făcut?” a întrebat el într-o zi.
„Eu ştiu?!” a răspuns ea, dînd din umeri. Iar mama
economistei o întreba pe Nana, adică: „Ce să facă fata ei?!
Că, în felul acesta, n-are nici o preocupare”. „Ce să facă? i-
a răspuns: doi-trei copii! Şi-o să aibă preocupări, pînă n-o
să le mai dea de capăt!”
170
GEORGE ŞOVU
— Ţi-am spus eu... că „viaţa e complicată?” a intervenit

Vlad, zîmbind.
— „O fi, dar ce-o mai complică şi oamenii!” s-a auzit
glasul Andreei, repetînd gîndul afirmat puţin mai înainte.
În acest caz...
— Iar îmi faci oră de dirigenţie?!...
— Iar! Fiindcă observ că se prinde greu...
— La vârsta asta?! ....
— Şi, la urma-urmei, nici nu mă interesează!
— Ştii cum faci tu acum, ca şi altădată, de altfel...
— Va să zică mă critici!
— De unde ştii că am să te critic? Şi, dac-ar fi aşa, ce, n-
am voie? Nu cumva ai început să crezi că eşti infailibilă?!...
— Hai că, deşi s-a făcut noapte, tot observ „că-ţi
zîmbeşte mustaţa”. Zi-i, să aud „cugetarea”!
— îmi spunea, cîndva, un coleg, un judecător, ceva
despre soacra lui, o femeie admirabilă, de altfel, după cum
o prezenta, însă care ţinea să-şi impună aproape
întotdeauna punctul de vedere. Să zicem că era o discuţie
— în familie — fireşte, despre una, despre alta. Îşi spuneau
părerile. Ea asculta ce asculta şi apoi intervenea, mai ales
cînd era vorba despre probleme ce n-o priveau direct: „Eu
nu mă bag, nu mă amestec — începea tacticos, diplomatic,
după care îşi preciza cu fermitate gîndul, pe care-l formula
ca pe o sentinţă, ca pe o dispoziţie ce trebuie neapărat
aplicată — dar părerea mea este”... şi spunea clar ce părere
are, subliniind cu arătătorul necesitatea de a fi urmată
întocmai...
— Deşteaptă femeie! spuse Andreea, mi-ar plăcea s-o
cunosc.
171
TANDREŢE
— Păi, s-aranjăm o-ntîlnire cu mama Nuţica, aşa-i spun

toţi! Ca să vedem şi noi ce „părere mai are ea”, chiar dacă
„nu se bagă, nu s-amestecă...”
S-au aşezat pe o bancă, în faţa bazinului de înot.
Răsărise luna şi razele ei, ca şi ale lămpilor cu neon, de la
stîlpii electrici din jur, se răsfăţau în undele albastre ale
apei. (Administraţia hotelului vopsise pereţii bazinului cu o
culoare precum faţa cerului de august.) Sufla o boare de
vînt, făcînd ca oglinda aceea lichidă să se onduleze ritmic.
Raze de lună se dădeau huţa, hîrjonindu-se, în leagănul
transparent şi albastru.
— Parcă ar fi Mediterana, la Nisa... Iţi aminteşti? spuse
Vlad...
...Făcuseră, cu ani în urmă, o minune de excursie printr-

o suită de ţări: Austria, Germania, Spania, Italia...
Plecaseră împreună cu un grup de elevi şi de profesori de la
o altă şcoală decît liceul Andreei. Şi aceasta, fiindcă acolo
funcţiona un profesor — un om de toată lauda — care
avusese iniţiativa organizării călătoriei. Au mers cu trenul,
dar, peste tot, pe unde s-au oprit, au avut cazarea şi masa
asigurate, prin grija şi priceperea acelui om. Ştia, cum îi
plăcea lui Vlad să spună, „toate limbile pămîntului”. În
orice caz, vorbea curent şapte-opt dintre ele, fapt ce l-a
ajutat să se descurce pe oriunde au trecut. Şi-au fost şi la
Paris, unde-au rămas zece zile în şir, şi pe Valea Loarei,
încît „se saturaseră de castele” (era un fel de sublim al
satisfacţiei pe care o simţeau) şi la Nisa şi la Monte Carlo,
şi la Roma, Napoli, Firenze, Veneţia, şi la Madrid, Toledo,
Valencia şi Barcelona, şi la Viena, şi unde n-au mai fost...
172
GEORGE ŞOVU
Peste tot, făcuseră fotografii, pe nici una însă n-au scris

nici un cuvînt. Anume! Le scot, din cînd în cînd, dintr-un
album şi le privesc. Fiecare imagine constituie o probă
pentru memorie: „Aici eram cu vaporul, pe Sena! se
pomeniseră rostind, de-odată, amîndoi; „aici — în faţa
Muzeului «Louvre», aici — la «Notre Dame», aici — lîngă
«Columna lui Traian» din Roma, aici, la Napoli, urcam de-
asupra, ti-amintesti, de unde am văzut insula Capri (am
plîns in, seara aceea, că ne cam cheltuiserăm banii şi-a
doua zi eram in pericol să nu mai putem vedea «Capri»-ul;
noroc că ne-a împrumutat omul acela, profesorul); aici
aveam, în spate, Museo del Prado, din Madrid, aceasta este
Catredala din Toledo, aici Grădinile Tuilleries, dincoace,
iată, Vila Borghese, sau Turnul Eiffel, ori Piaţa San Marco
din Veneţia, iar aici sîntem la Nisa, pe malul Mediteranei...”
„Ştii că aceasta îmi este una dintre cele mai dragi
fotografii ale noastre?” exclamă Andreea.
„De ce?”
„N-aş putea să-ţi spun neapărat!”
O privesc amîndoi. Sînt pe plajă, la Nisa, în apropiere de
Hotel „Negresco”. Plaja e plină de bolovani. S-au aşezat şi
ei, aşa cum se găseau îmbrăcaţi în dimineaţa aceea de
vară. Andreea avea pe ea o rochie frumoasă, cu flori, pe
care şi-o adusese dintr-o altă călătorie, în Anglia. Se purta
pe-atunci foarte scurt: rochia s-a ridicat mult deasupra
genunchilor. Cu părul înfiorat puţin de vînt, cu ochelari de
soare, desculţă, zîmbeşte, meditativ... Mării... Vlad,
îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu mîneci scurte, cu pantaloni
lungi, de culoare maro, tot desculţ, o ţine cu braţul stîng pe
după umeri..., privind, departe, în zare. Lîngă ei, aşa cum
173
TANDREŢE
au fost surprinşi, doi copii, despuiaţi, stau cu burţile la

soare...
Ţi-aminteşti cum ne-aşteptam să ni se coloreze mîi-nile

şi picioarele cînd le-am băgat în apă? Era atît de albastră!
Şi-atît de limpede! spuse Andreea.
— Dar cînd ne-am furişat de grup, la Roma, ca să
rămînem singuri o zi întreagă?! întrebă Vlad, înfiorat... In
tumultul acela, noi eram singuri pe lume! Iar lumea îşi
perinda prin faţa ochilor noştri splendorile! ei, însemnele
de veşnicie, ca şi îngenuncherile de-o clipă, ori de-o viaţă,
răni vindecabile, ori răni aducătoare de moarte sigură. Dar
noi înregistram pe retină, pe peliculă şi mai ales în suflete
cu deosebire imagini şi acorduri din grandioasa simfonie a
măreţiei omului.
— Şi-am vrut o îngheţată care costa aproape cît o
pereche de sandale.
— Şi ţi-am cumpărat — şi una, şi alta!
— Şi n-ai vrut să mănînci deloc din îngheţată. Nici
măcar să guşti!
— Cum să nu, am savurat-o, de la prima înghiţitură şi
pînă la ultima, împreună cu tine!...
— Iar cînd ne-am întors, cînd trenul a intrat în ţară, îţi
aminteşti ce-ai spus?
— „Dac-am fi rămas singuri aşa cum eram pe plajă, la
Nisa, fără un ban în buzunar şi desculţi, am fi luat-o pe jos
şi tot ne-am fi întors acasă!” Suna teatral şi aproape
demagogic, ştiu...
— Dar eu te-am crezut! Şi mi-a părut bine că ai spus-o
pentru amîndoi!...
174
GEORGE ŞOVU
În tren însă...
Se aflau în vagonul restaurant. Serveau cîte o cafea. Se

bucurau auzind peste tot şi pe toţi vorbind româneşte. (Din
întregul grup cu care fuseseră in excursie, printre puţinii
ce nu se puteau descurca în nici o limbă străină, se afla un
student la I.E.F.S. Era fratele mai mare al unei eleve. Altfel,
un băiat admirabil, plin de viaţă, cu un simţ al umorului,
priceput într-ale fotografiei, se străduia să-i facă să rîdă cu
gura pînă la urechi oriunde se aflau. Uneori se mai
supărau pe el, rugîndu-l să se potolească, pentru că în
galeriile de la „Luvru” ori din „Prado”, de exemplu, în
tăcerea aceea mormîntală, în care numai gîndurile şi
inimile murmurau, numai ce-l auzeai trîntind cîte o
trăznaie. Dar, „de milioane” era — cum se exprimau elevii
— cînd se adresa el oricui, în româneşte, bineînţeles, pe
stradă, în metrou, în magazine, oriunde, minunîndu-se
cum de nu-l înţeleg. „Domnule, ăştia pe ce lume or fi
trăind? Nu ştiu să-mi răspundă nimic din ceea ce îi întreb!”
exclama el, serios, înălţînd ochii sşre cer şi desfăcindu-şi
braţele, total dezolat. Aştepta să audă hohotele de ris ale
grupului, ca apoi, să le ţină şi el isonul)...
Cît au stat la Paris au trăit şi o întîmplare nostimă într-

un fel, dar care le-a dat şi ceva bătaie de cap... De-abia
sosiseră la hotel. Pe Vlad îl durea stomacul. O profesoară
din grup, soţia unui prieten al familiei Cos-miescu, s-a
oferit să-i facă un ceai. „Am eu o lampă de spirt, Viade, i-a
spus. Îţi fac numaidecît ceaiul. Se aflau în camera ei. S-a
dus femeia în baie şi a aprins lampa. A făcut ceaiul. I l-a
175
TANDREŢE
adus lui Vlad. Cînd să ridice lampa, s-o stingă, de pe o

poliţă pe care-o pusese, îşi dă seama căv „picioarele”
acesteia nu se mai desprind de pe „marmura” pe care
fuseseră aşezate, „marmură” care, fiind din material
plastic, se topise. „Aoleu, ce mă fac, ce mă fac?! a început
să se vaite Irina. Am crezut că e de marmură, fir-ar să fie!
Acum ce mă fac? Cu ce să-i plătesc eu ditamai poliţa? Cine
ştie cît îmi cere capitalistul ăsta?”
Andreea şi Vlad au rîs, la început, cu lacrimi. Rîdeau de
spaimele Irinei. Pînă la urmă, nu s-a putut să nu se întrebe
şi ei: „Ce facem?” Bineînţeles că s-au hotărît să plătească
împreună — şi asta fiindcă Vlad n-avea destui bani, căci,
altfel, ar fi vrut să acopere singur paguba. „Dar dacă ăsta
ne cere cine ştie cît? Ai dreptate tu, Irino! spuse Vlad. Am
cam băgat-o pe mînecă!”
„Poate nu observă!” a adăugat Irina, aşa ca să se
autoîncurajeze!
„Şi dacă observă în urma noastră, se duce la Ambasadă
şi ne reclamă, ne facem ţara de rîs!”
Andreea îi privea pe amîndoi. Erau caraghioşi în zbaterea
lor comico-tragică! „Lăsaţi, pînă plecăm mai avem nouă
zile. Vedem noi pînă atunci ce facem! le-a spus Andreea. N-
o să începem să plîngem acum prin Paris pentru că am
stricat faţa policioarei!” Zis şi făcut. S-au culcat liniştiţi. Au
şi uitat apoi de ea. Cînd şi cînd îşi mai aduceau aminte şi-
atunci, oricare din cei trei îi vedea pe ceilalţi mai bine
dispuşi, le şoptea misterios:
„Pst! Pst! Policioara!” In clipa aceea îi apuca pe toţi un
rîs, şi rîdeau, că se uitau ceilalţi la ei, fără să ştie ce se
întîmplă.
176
GEORGE ŞOVU
În sfîrşit, sosise şi ziua plecării. Dădeau camerele în

primire. I-a venit rîndul şi Irinei. Vlad era în apropiere. Ei,
acum să te văd eu, judecătoriile, ce sentinţă ai să primeşti!”
a exclamat profesoara. Patronul s-a uitat peste tot şi-a
spus: „Perfect! Mulţumesc! La revedere!”
„Ştiţi, a început atunci Irina, sfioasă — în franţuzeşte,
desigur, nu ca studentul sportiv —, nu e totul chiar
perfect”.
„Cum? a întrebat patronul; ce vreţi să spuneţi?” I-au
arătat policioara. I-au explicat cum s-a întîmplat... I-au
cerut scuze, întrebîndu-l cît îi datorează? Aşteptau cu
inima în gît...
„Rien! Rien!” a izbucnit franţuzul, plăcut impresionat de
cinstea oaspeţilor săi.
„Chiar nimic?” a întrebat Irina neîncrezătoare...
...Plecau cu autocarul din faţa hotelului şi ea se tot uita
înspăimîntată înapoi să nu cumva s-o strige patronul
hotelului... pentru policioară. „Dacă s-o fi răzgîndit?!”..
Din gara Braşov s-a urcat piuită lume. Andreea şi Vlad
priveau cu nesaţ pe fereastră. Deodată, Andreea observă
un coleg, profesor de limba română, la acelaşi liceu. Îl
strigă nespus de bucuroasă. Parcă ar fi văzut pe cineva din
familie. Profesorul urcă şi, după ce-şi lasă bagajele într-un
compartiment, vine în vagonul-restaurant. Era trist colegul
Andreei...
„Dar ce s-a întîmplat?” l-a întrebat ea, neliniştită.
„Vin de la înmormîntare. A murit Cornel Ştefănescu!”
„Cinee? Colegul nostru aproape că a ţipat Andreea. „Da,
colegul nostru! Acum trei zile. Astăzi l-au înmormîntat aici.
Părinţii lui erau din Braşov...”
177
TANDREŢE
Le-a povestit, în amănunt, ceea ce auzise.

„N-aveţi nici a grijă, doamnă, plecaţi liniştită. Rămîn eu
toată noaptea lîngă tovarăşul profesor. E drept, n-am dorit
niciodată ca într-un asemenea moment să-mi pot exprima
recunoştinţa pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat. Dacă
nu era dînsul, cu siguranţă că n-aş fi reuşit să termin
liceul seral. Poate nu ştiţi, mi-a fost profesor de română şi
diriginte. Ce om rar! Cîtă delicateţe, cîtă căldură, cîtă
înţelegere!... Şi ce ore frumoase! învăţam de drag!... N-aveţi
nici o grijă, doamnă, plecaţi liniştită! Rămîn eu...”
„Vă mulţumesc mult, domnişoară! Vă rog s-aveţi grijă. Vă
rog! Să nu-l părăsiţi nici un minut. Doctorul a zis că nu e
foarte grav, dar că în orice clipă, fără oxigen, se poate
sufoca. Să nu-l părăsiţi! Trebuie să alerg pînă acasă,
fiindcă am lăsat băieţelul singur. Îl iau cu mine şi vin
repede. Vă rog, domnişoară, aveţi grijă!...”
„Desigur, doamnă...”
Femeia a plecat ştergîndu-şi lacrimile, care-i curgeau în
voie pe faţa îndurerată.
Pînă ieri, totul mersese bine. De ani de zile nu fusese la
mare împreună cu soţul său. Bolnav de inimă, el
respectase cu stricteţe sfaturile medicilor. Anul acesta însă,
doctorul care-l controla periodic îi spusese că „totul este
bine” şi că măcar o săptămînă se poate duce la mare!
Bucuria le-a fost tuturor deosebită. Ionuţ, băieţelul, nu
mai contenea:
„Mergem la mare, mergem la mare, tata merge cu noi la
mare!” Avea şase ani, în toamnă urma să devină elev şi nu
fusese niciodată împreună cu tatăl său la mare.
178
GEORGE ŞOVU
Trei zile totul a fost perfect. Într-a patra însă, au apărut

semne de sufocare. Inima îi bătea mult mai repede şi aerul
era parcă din ce în ce mai puţin,
Au plecat imediat. Şi, la puţin timp, după ce-au ajuns
acasă, au pornit-o spre spital.
„Nu e foarte grav, a spus medicul, puţin oxigen şi... vom
mai vedea!” Trecuse o oră! Cornel, bunul şi delicatul nostru
coleg de cancelarie, se mai liniştise. Doctorul a hotărît că,
deocamdată, nu mai e nevoie de oxigen. Cineva să stea însă
permanent lîngă bolnav. Şi înainte de orice, oxigenul! I-a)
prescris nişte medicamente şi a plecat în camera rezervată
medicului de gardă.
Era ora unu noaptea!... De zece minute, sora, pe care-am
auzit-o dînd asigurări soţiei, supraveghea bolnavul. Cornel
adormise. În rezerva în care fusese internat nu era decît un
singur pat, cel în care dormea el. Fosta elevă stătea, în
apropierea profesorului, pe un scaun.
„Liliana, hai, dragă, de cînd te-aştept! spune o colegă,
introducîndu-şi capul pe uşă şi poftind-o afară din rezervă.
Lasă-l în pace, a adăugat ea, cînd s-au văzut pe coridor, că
nu dă ortul popii! Am să-ţi spun ceva colosal! Azi m-am
întîlnit cu Mircea...”
„Cred că n-o să i se întîmple nimic, a spus Liliana,
stingînd lumina în rezervă şi plecînd cu colega sa. La
urma-urmei, părerea mea e că domnul profesor cam
exagerează. Da, da, întotdeauna am avut impresia că
exagerează! Bolnav de inimă!... Nu te uiţi la el ce faţă are?
Nici nu-i dai 35 de ani! Şi cred că are cu vreo zece mai
mulţi!”
179
TANDREŢE
„Hai, nu mai bombăni acolo, hai mai repede, că se

răceşte cafeaua!”
„Ştii ce-mi spunea cîndva, la şcoală? «N-as vrea s-ajung
niciodată pe mîinile dumitale!». De ce, tovarăşe profesor?, l-
am întrebat.
«Nu ştiu exact de ce; în orice caz, nu-mi inspiri prea
multă încredere!»u
„Ştia el ce ştia!”
„Ştia, pe naiba! Nu ştia nimic. A vrut să mă tachineze,
pur şi simplu”. „Nu-ţi făcea curte?”
„Nici vorbă! In afară de nevastă-sa, nu-l mai interesează
nimeni!... Ei, uite, că acum a ajuns la mîna mea!...”
...A mai trecut o oră. Doctorul stă liniştit în camera de
gardă. Dacă nu l-a sunat nimeni, înseamnă că totul e-n
ordine! întins pe canapea, se gîndeşte că n-ar fi rău să
adoarmă puţin. Stinge veioza...
Într-o altă cameră, cele două tinere în halate albe
povestesc..., povestesc despre... dar despre ce nu povestesc.
„Ce-o mai fi făcînd profesorul tău? Du-te să vezi!w
„Doarme, ce să facă! a răspuns Liliana. Nu e el fraier să
moară şi să lase aşa o nevastă. Ai văzut ce drăguţă e? Şi
are un băieţel!”
„Hm! parcă moartea ţine seama de aşa ceva!” „Dacă are
nevoie, sună el! Mă duc mai tîrziu...”* Cînd soţia lui Cornel
a intrat pe poarta spitalului, era aproape ora trei. Andrei
era somnoros, abia-şi mişca picioarele.
„Hai, Andrei, hai mai repede, mamă, îl îndemna femeia.
Să vedem ce face tăticu!”
...În camera de rezervă de la etajul I, unde-l lăsase pe
Cornel, e întuneric. Ileana, soţia, reţinuse care sînt
180
GEORGE ŞOVU
ferestrele camerei. Cînd a plecat, erau luminate. Acum totul

era cuprins de întuneric!
Un cuţit îi străpunge inima. „Doamne, ce s-o fi întîmplat?
De ce-a stins sora lumina?!...”
Îl ia pe băiat în braţe şi începe să alerge pe scări. Cu
sufletul la gură, deschide uşa, caută comutatorul luminii
şi...
...Un strigăt disperat sfîşie tăcerea nopţii: „Sorăăă!
Doctoreee! Săriţi!...”
Cornel avea capul aplecat peste marginea patului. Un
firicel de sînge i sâ prelins din colţul gurii. Mîna stingă &
rămas întinsă, undeva, spre perete, căutînd parcă şi acum
butonul soneriei.
Pe întuneric, cu siguranţă că nu l-a găsit. Dar, chiar
dacă-l găsea, tot degeaba! Iată, soneria nu funcţionează. N-
a mai verificat-o nimeni de două săptămîni, timp în care
camera a fost liberă. Firul soneriei s-o fi stricat pe
undeva!...
„Soră, ce-ai făcut, soră?!... Asta ţi-a fost recunoştinţa
despre care vorbeai?!... De ce l-ai lăsat singur, soră?... De
ce, soră, de ce?”
„Doamnă, să vedeţi...”
Ileana îngenunchease lîngă pat. Şterge cu grijă sîngele de
pe obrazul lui Cornet temîndu-se parcă să nu-l doară. Îi ia
apoi capul în braţe şi-l mîngîie, îl mîngîie şi plînge cu
disperare. Fără să înţeleagă prea bine ce s-a întîmplat,
Andrei plînge şi el şi sărută mîna tatălui său.
„Mamă, îi e rău lui tata, nu vezi mamă?...”, ţipă, la un
moment dat, băiatul, cînd o nouă undă de sînge s-a ivit
între buzele lui Cornel.
181
TANDREŢE
Doctorul i-a controlat pulsul, i-a ascultat inima... Nimic!

Nici o pîlpîire!...
Cornel adormise pentru totdeauna!
O sîrmă ruptă, ori un contact stricat, ajutate de
neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor profesionale, au
curmat firul unei vieţi..., al unei vieţi mult prea tinere!...
„Sora aceea bineînţeles că va fi pedepsită!w a adăugat, în
Încheiere, colegul Andreei!
Pedeapsa chiar dacă se va da, şi trebuie să se dea — a
spus, atunci, judecătorul, — ea nu mai schimbă nimic din
ceea ce a devenit de neschimbat... Mi-amintesc că, în
instanţă, m-au întrebat „ce pretenţie am” de la şoferul care-
mi omorîse tatăl... „Ce pretenţie să am? am răspuns, să
înveţe, dacă mai este în stare, să conducă bine maşina,, ca
să nu mai pună în pericol ori să curme şi alte vieţi! Inclusiv
pe a sa!”. „Dar despăgubiri? Ce credeţi în acest sens?” m-
au întrebat din nou. „Nici una!” „Cum, nici una?!”
„Nici una! Simplu! Cu ce poate fi plătită o viaţă de om? Şi
încă a aceluia care ţi-a dat viaţă?! Cu nimic!”
Andreea avea parcă sub ochi, în clipele acelea, o movilă
proaspătă de pămînt, sub care se odihnea, pentru vecie,
bunul şi delicatul ei coleg de cancelarie... Privea stăruitor şi
adînc prin pămîntul care-l acoperea şi nu reuşea să-şi
imagineze umbrele morţii pe chipul său veşnic zîmbitor...
Roţile trenului măcinau timpul...
182
GEORGE ŞOVU
7.
A doua zi, de dimineaţă, au plecat cu toţii, cu maşinav

într-o plimbare la Poiana Braşov.
Trecînd pe lîngă un azil de bătrîni, aflat în apropierea
hotelului, Vlad a observat o femeie strecurîndu-se pe lîngă
gardul exterior, în apropierea şoselei. Ieşise numai în
cămaşă — o cămaşă lungă, de culoare indefinită, ceva între
alb şi grir care-i atîrna lălîie, pe lîngă corpul slab, ca de
mumie; nu era încinsă cu nimic; pipăia pămîntul cu
picioarele desculţe, clătinîndu-se ca pe marginea unei
prăpăstii. Înainta încet, numai cu piciorul drept în faţă,
făcînd paşi mici de tot, cît talpa piciorului.
Vlad a oprit maşina. A coborît de la volan, impresionat.
Parcă avea imaginea mamei sale în faţă. Aşa ajunsese şi ea
aproape să meargă, cu cîteva luni înainte de moarte. I-au
venit lacrimi în ochi. S-a apropiat de bă-trînă şi-a întrebat-
o dacă nu vrea s-o ajute. Femeia i-a zîmbit, spunîndu-i:
„Bine-ai venit, băiatul mamii! Doamne, de cînd te-
aştept!” Şi i-a întins mîna. Vlad a sărit şanţul ce despărţea
bucata aceea de pămînt de pe lîngă gard, de şosea. I-a
prins-o. Parcă în palma sa avea o creangă uscată şi rece. O
altă mînă, nevăzută, încerca să-i sugrume respiraţia.
Au pornit înapoi, către poarta azilului. Femeia mergea tot
aşa, pîş-pîş, dar îi zîmbea lui Vlad, iar faţa ei galbenă şi
183
TANDREŢE
aspră, cu sute şi sute de riduri, ca o scoarţă de copac fără

viaţă, se zbătea să înflorească, luîndu-şi puteri de pe vatra
unei mari bucurii, născute dintr-o iluzie...
I-a predat-o portarului, care lipsise cîteva minute de la
locul său, tocmai cît a fost posibil ca femeia să iasă afară...
„Mă întorc, mă întorc repede — a spus Vlad — mă duc
să-ţi cumpăr ceva, am maşina acolo, o vezi?”... Şi chiar i-o
arătă, în timpul acesta.
„Să vii, te aştept!” i-a răspuns bătrîna, pe care deja o
luase de mînă o infirmieră...
Cînd s-a aşezat la volan, tremura. Lacrimi mari i se
rostogoleau pe obraji... Andreea ieşise după el din maşină;
văzuse şi auzise totul! Nu l-a întrebat nimic. Nimeni dintre
cei din maşină n-a rostit nici o vorbă.
A răsucit cheia de contact şi-a pornit!...
În Braşov a cumpărat cîteva coşuri de mere, de pere, mai
mulţi pepeni, a luat cartoane cu prăjiutri de tot felul, nişte
cozonaci şi, cînd s-a întors, a oprit la poarta azilului.
Femeia era în curte, într-un grup de bătrîne... Nu l-a
recunoscut... A primit, totuşi, acele bunătăţi, mirîndu-se şi
spunînd: „Sărut mîna, domnule, sărut-mîna!”...
— Ce întîmplare! a îndrăznit să rostească Andreea, cînd
au sosit la hotel şi au rămas singuri.
— Şi dacă ai şti că ea mi-aduce aminte de un lucru
aproape straniu, pe care mi l-a povestit într-o zi, Alex,
băiatul grefierului de la tribunal. A trecut acum în clasa a
VIII-a. Vine des pe la tatăl său, fiindcă îi place teribil
atmosfera de-aici. Vrea să se facă judecător. L-am luat cu
mine de mai multe ori şi a asistat la diverse procese. E un
copil inteligent şi cu o capacitate deosebită de a pătrunde
184
GEORGE ŞOVU
faptele, de a intui oamenii. Să ştii că are. aptitudini pentru

ceea ce vrea să devină.
„Mă dusesem la un unchi de-al meu, nenea Grigore,
fratele tatei, în cealaltă parte a Bucuxeştiului, în Drumul
Taberei”, mi-a spus el, cînd a început să-mi povestească
acel lucru straniu pentru care mult timp l-am suspectat.
„Fabulezi, Alexandre!”, i-am zis, chiar atunci. S-a jurat că e
adevărat. După întîmplarea de astăzi, aproape că-mi vine
să-l cred! „Ni se stricase ceva la maşină, o piesă, nu ştiu
care, tata nu găsea s-o cumpere şi ne1 făcuse rost de ea
nenea Grigore, el e mecanic — a continuat Alex.
Era sîmbătă, pe la sfîrşitul lunii mai. A doua zi, maşina
noastră avea dreptul să circule, aşa că ne trebuia numai
piesa aceea. M-ajn dus, am luat-o şi am plecat.
Se făcuse cam zece şi jumătate — unsprezece. În drum
spre staţia de troleibuz, trec, la un moment dat, pe lîngă un
bloc. Avea, la parter, magazine. Deasupra acestora, în faţa
ferestrelor primului etaj — o copertină, cu o terasă, lată de
vreo doi metri şi lungă, cît ţinea blocul. Cîţiva oameni
adunaţi, femei — cele mai multe — priveau ţintă spre
copertina aceea. M-am oprit şi eu şi m-am uitat,
îndepărtîndu-mă puţin de trotuar, ca să pot vedea. O
femeie, o bătrînă, îmbrăcată cu o rochie aproape neagră la
culoare, un fel de capot larg şi subţirel, strîns în talie cu un
cordon, cu o basma neagră pe cap, de sub care ieşeau
şuviţe de păr alb, în picioare cu nişte ciorapi ce păreau de
lînă, din aceia împletiţi de femei la ţară, şi cu un pulovăr pe
braţul drept... se plimba pe copertină. Se plimba e un fel de
a spune. Ea mergea, de fapt, mergea ca pe o potecă de la
ţară: pornea din faţa unui balcon, peste care, probabil,
185
TANDREŢE
sărise, ca peste un pîrleaz, şi mergea, să zicem, spre

dreapta. Privea în jos, să vadă pe unde calcă, dar era,
parcă, preocupată, de altceva. Se gîndea şi gîndurile o
copleşeau, se vedea bine, fiindcă era străină de tot ceea ce
se petrecea în jur. Mergea, ca şi cînd ar fi plecat la u# drum
lung... Paşii ei — v-am spus că avea doar ciorapi în
picioare, nu şi pantofi —, duduiau pe copertina acoperită
cu tablă. Din cînd în cînd, se ferea de firele electrice sau de
barele de metal ale diferitelor firme ce reprezentau
magazinele de dedesubt. Atunci bombănea ceva, nu se
putea desluşi ce, trecea, în sfîrşit, şi îşi continua drumul,
care, evident, nu ţinea prea mult, căci, deodată, ajungea la
capăt... Lumea, toată, de jos, care-o urmărea, se înfiora...
Unii strigau: «Nu! Întoarce-te! Cazi!» Sau auzeai: «Doamne,
Dumnezeule, acum se face praf!»
Femeia, simţind că drumul s-a sfîrşit, se oprea şi
întindea piciorul stîng, în gol, ca deasupra unei prăpăstii,
sondînd, parcă, să vadă cît e de lată despărţitura aceea,
sau, mai ştii, cît este de adîncă. Încerca o dată, de două, de
mai multe ori, apăsînd golul cu piciorul. În timpul acesta,
spectatorii de jos ţipau iarăşi: «Nu! Nu! Cazi!» Femeia de pe
copertină nu auzea însă pe nimeni. Ea era singură!
Constatînd că înainte începe golul, nimicul, ridica din
umeri, nedumerită, şi o pornea înapoi. Lumea alerga pe
lîngă ea, pe trotuar, bineînţeles, adresîndu-i-se:
«Hei, hei, femeie! N-auzi, femeie! Dă-te jos de-a-colo! De
unde ai apărut?»
Ea nu băga pe nimeni în seamă... Mergea pe drumul ei,
către celălalt capăt, la care, ajungînd, povestea se repeta.
186
GEORGE ŞOVU
Acum încerca hăul cu piciorul drept! Rămînea, de

asemenea, nedumerită şi refăcea traseul.
«Ce facem, domnule, cu asta, că pînă la urmă, cade, nu
vezi că o caută cu luminarea?» întrebă un vînzător pe un
coleg de-al lui, ambii ieşiţi dintr-un magazin de la parterul
blocului. Celălalt n-a apucat să-şi spună gîndul, fiindcă am
intervenit eu:
«Nu vă supăraţi, am întrebat, aveţi o scară?»
«Ce fel de scară?»
«Ca toate scările, de urcat pe ea, nu se poate să n-a-veţi,
că doar cînd plantaţi în ţevile de deasupra steagurile, la
sărbători, cu ce vă urcaţi pînă acolo?»
«Şi ce te interesează pe tine dacă avem scări sau nu?»
lăspunse unul, mai ţîfnos.
«Păi mi-ar trebui mie puţin, ca să ajung acolo, sus, să
stau de vorbă cu femeia aceea...»
I-am convins să caute scara şi s-o aducă. Ani urcat.
«Ai grijă, maică, mi-a strigat cineva de jos, o femeier,
desigur, să nu fie nebună, să nu te-aruncc de-acolo!»
«N-aveţi nici o grijă, i-am răspuns, mă descurc eu…»
Femeia parcurgea, a nu ştiu cîta oară, cărarea ei... I-am
ieşit înainte...
«Bună-ziua!» i-am spus, şi am zîmbit sfios, cu oarecare
teamă.
Bătrîna s-a oprit, m-a privit lung şi apoi m-a întrebat:
«Tu eşti, Georgică?»
Ne aflam ca pe o scenă, în faţa unui public, ce aştepta
fiecare replică a noastră cu sufletul la gură. Eu însă nu-mi
cunoşteam rolul. Regizorul lipsea, sau uitase să mi-l dea;
intrasem în spectacol şi-acum trebuia să răspund...
187
TANDREŢE
«Eu sînt, bunico, nu mă mai cunoşti?» am zis, într-o

doară.
«Ba da, cum să nu, dar de ce nu te-a trimis tat’tău mai
devreme, să mă aştepţi la gară. Am uitat unde staţi şi, uite,
bănănăi de atîta timp, ni încoace, ni încolo!... Hai, să
mergem!» Şi mă luă de mînă... Atunci, privind în lături, ca
pentru prima dată, descoperi mulţimea de gură-cască de
jos, încremeniţi cu toţii în mirare şi aşteptare.
«Da’ cu lumea asta, ce e? Ce cască gura aşa?!»
«Ei, lume, ca la gară, bunico! zisei eu. Nu ştii?!»
«Da, da! Ai dreptate! răspunse ea. Să mergem! Du-mă
mai repede, că nu stau mult, am întîlnire cu Măria, cu
tanti-ta Măria, mă aşteaptă la biserică»...
«Bine, stai cît vrei, numai că trebuie să vină şi tata!»
«Da’ el unde e, nu-i acasă? ».
«E la serviciu! Dar azi vine repede, că e sîmbătă!»
«Da, astăzi se fac pomeni, vine repede!»...
Piesa noastră se transformase într-un spectacol de
-«teatru al absurdului». Mă vîrîsem singur în belea, iar
acum mă gîndeam cum s-o scot la capăt...
Mergeam pe copertină, cu bătrîna alături. Căutam, în
disperare, o fereastră deschisă, trebuia să fie — îmi
spuneam — o fereastră deschisă, pe care să fi ieşit dintr-un
apartament, că doar n-a picat din cer!
Cînd ne-am apropiat cam de jumătatea dinamului, a
blocului, adică (şi a copertinei) am găsit-o.
«Sînt salvat! mi-am zis, şi am salvat-o şi pe bătrînă.
Indiferent a cui o fi casa, o bag aici şi o închid. Ies apoi pe
uşă şi... mai vedem.»
188
GEORGE ŞOVU
«Iată casa noastră, bunico, i-am spus. Uite, uşa e chiar

deschisă. Te aşteaptă... (Într-adevăr, uşa de la balcon era
deschisă, dar balconul...) Am pierdut însă cheia de la
poartă, aşa că va trebui să sărim gardul, am adăugat eu,
apropiindu-mă: de balcon. Am să te ajut eu!»
«Nu e nevoie, maică, şi la mine sar tot peste gard şi
unchi-tău Ion a pierdut cheia. M-am învăţat!»
În timp ce o ajutam, totuşi, să escaladeze balconul, mă
pomenesc că se apropie de noi, venind din apartament, O
femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată în doliu.
«Mamă, mamă, strigă ea, ce s-a întîmplat?!»
«A, bine te-am găsit, Ileano! spuse bătrîna, îmbrăţişînd
pe femeia aceea tînără. Sandu unde e, n-a venit de la
pomană?» Femeia era palidă, speriată...
«Dar ce s-a întîmplat?» întrebă iarăşi, nedumerită...
«Nimic, ce să se întîmple? Georgică al tău a întîrziat la
gară şi eu v-am tot căutat, nu mai ştiam însă unde staţi...
A venit apoi şi m-a adus!»... Şi, în timpul acesta, privindu-
mă, adăugă:
«Te-ai făcut băiat mare, băiat mare, nepoate!»...
«Aşa e, bunico, am crescut!»
«Ileano, spuse bătrîna, acu’ eu mă duc, că am întîlnire
cu fata, cu Măria, am întîlnire... Cred că mergem la tîrg să
ne cumpărăm încălţări, că nu mai avem deloc, uite, nu mai
avem deloc»... Şi îşi arăta, in acest timp, picioarele în care
nu avea, într-adevăr, pantofi...
Femeia, gazda adică, a convins-o totuşi să mai rămînă
puţin, ca să vină şi Sandu, băiatul bătrînei; a dus-o în
bucătărie şi i-a dat ceva de mîncare. A ieşit apoi şi mi-a
explicat, pe scurt, drama.
189
TANDREŢE
Bătrîna avusese doi copii — un băiat, care era soţul

gazdei, şi o fată, Măria. Aceasta murise, cu cîteva luni în
urmă, într-un accident. Nu avea decît treizeci şi doi de ani.
Lăsase doi copii mititei, o fetiţă şi un băiat. Mama
accidentatei — femeia de pe copertină deci — a făcut, la
moartea acesteia, un şoc... Şi, de-atunci, se chinuiesc cu
ea! Ginerele ei de la ţară, Ion acela, despre care vorbea, ca
şi cei de la Bucureşti, plătiseră pe cineva să aibă grijă de
ea, acolo, acasă. Dar acel cineva, o femeie, renunţase,
fiindcă nu putea s-o stăpînească: pleca tot timpul sărind
chiar peste gard (poarta i-o încuiau); spunea oricui că are
întîlnire cu Măria, cu moarta.
De două zile o aduseseră la Bucureşti, ca s-o interneze
într-un spital, să mai încerce şi alte tratamente în afara
acelora făcute pînă atunci. Nora bătrînei, Ileana, nu se mai
dusese în zilele acestea la serviciu. În dimineaţa respectivă
avusese totuşi ceva foarte urgent de rezolvat, era
economistă, trebuia să predea un stat de plată al
întreprinderii la care lucra. Plecase puţin, lăsînd-o în casă.
Nu-şi închipuise că va ieşi pe balcon... S-a înfiorat cînd i-
am povestit ce făcuse.
«Dar Georgică cine era?» l-am întrebat eu pe Alex.
«A, Georgică — mi-a răspuns el — era într-adevăr
nepotul bătrînei. Atunci se afla în armată; intrase la
facultate — era student — şi plecase, după obicei, mai întîi
să-şi facă stagiul militar!»”...
— Biata bătrînă! a exclamat Andreea, în încheierea
povestirii lui Vlad. Să ştii — a continuat ea — că şi eu sînt
îndemnată să cred că ce ţi-a spus băiatul n-a fost o
închipuire a lui. În oameni nenorocirile rod atît de adînc!...
190
GEORGE ŞOVU
8.
Duminică, a doua zi, către seară. pe aleea cu brazi

argintaţi urcă maşini împodobite cu flori, ca pentru nuntă.
Opresc în faţa hotelului, care are şi un restaurant foarte
frumos, cu mai multe saloane. Dintr-o maşină coboară
mireasa şi mirele. Lumea din parc se apropie, cei de prin
camere ies în balcoane să-i vadă. Mădălina şi Bogdan se
amestecă printre nuntaşi...
— Andreea, zice Mădălina, peste cîteva minute, nu mi-a
plăcut mireasa. Nu era frumoasă deloc, şi nici rochia parcă
nu era...
— N-ai dreptate, Mădălina, orice mireasă este frumoasă!
Nunta este un moment unic în viaţă şi el te face frumos
oricum ai fi tu în mod obişnuit...
Fata o priveşte cu ochii mari, neînţelegînd prea bine
semnificaţia cuvintelor Andreei...
— Şi eu o să fiu? întreabă ea, cu un gest tandru, de
răsfăţ.
— Tu eşti frumoasă oricum! îi răspunde profesoara. Aşa
că, atunci, cu atît mai mult... Pînă va veni timpul acela însă
191
TANDREŢE
trebuie să înveţi straşnic, să-ţi faci liceul, poate şi o

facultate!...
— Dar tu cum ai fost ca mireasă? mai întreabă Mădălina
preocupată, deocamdată, de evenimentul la care asistase.
Cred că ai fost superbă, tare aş fi vrut să te văd!
— Chiar ţii aşa de mult să mă vezi?
— Bineînţeles, dar cum?! întrebă fata, nedumerită.
— Roagă-te de unchiu-tău Vlad! Să-ţi arate nişte
fotografii!
— Aveţi fotografiile la voi? Extraordinar! Nu le-am văzut
niciodată!
— Da, le avem! Are Vlad cîteva mici. Le poartă în
carnetul de şofer ca să-i impresioneze pe miliţieni să nu-l
amendeze — adăugă ea rîzînd.
— Vai, eşti fantastică, eşti nemaipomenită! exclamă fata

sincer încîntată, în timp ce priveşte fotografiile. Şi ce rochie
splendidă ai avut, ce voal!
— Vreau şi eu să văd, vreau şi eu! strigă Bogdan, care,
aflîndu-se prin curte, a auzit-o pe Mădălina mirîndu-se
atîta. Aleargă în hotel, ca să ajungă şi el pe balcon, unde se
desfăşoară „spectacolul”.
— Mamaie, mamaie, se aude, din nou, glasul Mădălinei,
ai văzut-o pe Andreea mireasă? Ai văzut-o ce frumoasă e?
Parc-ar fi o zînă care coboară pe aripi de flori!
— Am văzut-o, maică, sigur că am văzut-o, eu n-am fost
la nunta ei?
— Pe noi de ce nu ne-aţi luat la nuntă? întreabă sincer
afectat, Bogdan...
192
GEORGE ŞOVU
— N-am putut! îi răspunde Andreea, zîmbind, în timp ce-

i mîngîie perişorul blond.
— Da de ce n-aţi putut? întreabă, cu răsfăţ, băieţelul.
— Fiindcă... nu eraţi pe-atunci, dragul mamei, nu? eraţi!
— Daa?! se miră Bogdan, înţelegînd, şi izbucneşte în rîs.
— Andreea, cine te-a gătit pe tine aşa, de frumos?
— Ea singură — ii răspunde Vlad. În zece minute!
— Cum aşa, cum e posibil?! se miră fata...
Se căsătoriseră în martie, în ziua de naştere a Andreei.

Ea dorise atît de mult acest lucru şi Vlad îi respectase
dorinţa, o aşteptase...
Cînd a văzut-o a rămas blocat. Andreea intrase într-o
altă cameră şi, după zece minute, a apărut îmbrăcată.
„Cînd? Cum?!” ar fi vrut să întrebe el, uluit.
„Îţi plac?” s-a auzit glasul Andreei, care avea în el o
sinceritate de copil.
Vlad s-a repezit s-o ia în braţe.
„Uşurel, uşurel! s-a ferit fata, vrei să-mi dărîmi tot
«aranjamentul»?!”
Dimineaţa, încheiaseră căsătoria..., iar acum mergeau să
se fotografieze: peste cîteva ore, într-un salon splendid al
unui restaurant, cu o serie de invitaţi de suflet, au petrecut
seara nunţii lor!...
— Andreea, ai să mă îmbraci şi pe mine mireasă? o
întreabă Mădălina cu o voce caldă, în care îşi topise parcă
sufletul. Eu n-am să ştiu să mă gătesc aşa, ca tine! mai
adăugă fata.
— S-ajungem noi pînă acolo, Mădălinuţa, atît să mai
rămînă: să te îmbrac mireasă, că ne vom descurca noi, n-o
193
TANDREŢE
să te las eu tocmai pe tine... Drumul e lung însă, ţine

minte!
— Măi, dar şi Vlad ce bărbat a-ntîia era, ia uitaţi-vă la el!
— Bravo, Bogdane, spuse judecătorul! Iţi mulţumesc!
Bine că mă bagă şi pe mine cineva în seamă.
— „Solidaritate bărbătească”, unchiule! răspunde
puştiul, făcîndu-i cu ochiul. N-avem noi o „înţelegere”?
— Credeam că, de data asta, e fără „înţelegere”, măi
Bobi!
— Ei, atunci, fără! Să ştii că Andreea „s-a orientat”...
— Ce s-a mai orientat ea, ce m-am mai orientat eu...,
răspunse judecătorul, cu un aer meditativ...
Vlad cunoştea liceul Andreei. Ca jurist, fusese de cîteva

ori în şcoală, invitat de directoare, şi le vorbise elevilor
despre legi, despre necesitatea cunoaşterii şi respectării
acestora, ca şi despre consecinţele încălcării lor. Fusese
primit bine. Găsise acolo, încă de la început, un colectiv, de
cadre didactice şi de elevi, receptiv. De aceea şi răspunsese
solicitărilor venite în continuare. Întîlnise, spre
surprinderea lui, şi o cunoştinţă mai veche, din anii
studenţiei, o fată care terminase Istoria şi era acum
profesoară tocmai la acest liceu.
„Vlade!” a strigat ea, îmbrăţişîndu-l, cînd l-a văzut.
„Corina! Tu, aici?!” i-a răspuns tînărul judecător,
oarecum jenat de efuziunea fetei.
„Sînt profesoară! După facultate, am fost repartizată
direct aici”.
„Bravo! La un asemenea liceu, cine nu şi-ar dori?”
194
GEORGE ŞOVU
Se cunoscuseră prin anul doi, într-o seară, la o reuniune

studenţească. I-a făcut cineva cunoştinţă cu ea. Au dansat
toată seara împreună. De fapt, Vlad ar mai fi vrut să
danseze şi cu alte fete, dar Corina nu l-a slăbit deloc. Cum
începea un nou dans, îl lua de mînă... Cînd au plecat, a
însoţit-o pînă la căminul în care locuia. La despărţire,
Corina l-a sărutat, spunîndu-i că-l aşteaptă a doua zi... şi
i-a fixat ora la care trebuia să vină! s-o ia de la cămin, să
meargă la un film, să se plimbe...
Vlad a plecat cam ameţit şi nedumerit, în acelaşi timp.
Era clar că fata îl plăcea, dar „prea se repede aşa, dintr-o
dată” şi-a spus el. „Însemnează că nu e de soi! Ori, cine
ştie?! Adesea «mironosiţele» ascund mult mai mult, în
vreme ce altele, mai deschise, mai îndrăzneţe, care nu-şi
fac «probleme» din faptul că te ia ori o iei de mînă, că o
săruţi sau că ea e aceea care face, prima, gestul, cum i se
întîmplase lui, tocmai atunci — altele ca acestea deci pot fi
fete foarte serioase”.
Corina nu-i plăcea însă prea mult lui Vlad. Simţea că n-
ar puteai să se îndrăgostească serios de ea. Şi-apoi nici nu
dorea aşa ceva. Avea mai multe prietene studente — colege
ori de la alte facultăţi — dar nici o iubită. Şi nici nu-i
simţea nevoia celei din urmă. „Deocamdată, îşi spunea,
facultatea este amorul meu cel mare!”
A doua zi s-a dus, totuşi, la întîlnire. Simţea că ar fi fost
o impoliteţe din partea lui: fata îi spusese că îl aşteaptă.
Bine, dar el nu-i dăduse nici un răspuns, în sensul că nu-i
confirmase. Păi, dacă nu spusese altceva, însemnează că
acceptase.
195
TANDREŢE
S-au plimbat, au mers, într-adevăr, şi la un film. Corina

l-a ţinut de mînă, în timpul spectacolului, iar pe stradă —
de braţ! Vlad se jena, încerca să se desprindă, sub
pretextul că vorbeşte, că explică, gesticulînd. Corina îl
urmărea topită, însă şi nu-i dădea drumul de mînă.
Din cînd în cînd, Vlad privea cu atenţie în jur, sau
supraveghea strada, de departe; n-ar fi vrut să se
întîlnească nas în nas cu alte fete cu care, de asemenea, se
mai plimbase, care îl considerau prieten. Deşi mergeau de
multe ori pe stradă, ţinîndu-se de mînă ori de braţ — băieţi
şi fete — gesturile puteau fi şi camaradereşti, colegiale, să
nu exprime deci o apropiere mai mare, pre-miză a unei
intimităţi. Asemenea scene se petreceau, de obicei, cînd
ieşeau de la cursuri, de la seminarii şi mergeau spre
cantină, ori spre cămin. In zilele de sărbătoare însă, cînd te
plimbai cu cineva pe stradă, de braţ, însemna că...
După vreo săptămînă, Corina i-a declarat că-l iubeşte, că
s-a îndrăgostit de el din seara în care s-au cunoscut, de
aceea s-a şi purtat aşa...
„Corina, dar eu...”, a îndrăznit Vlad...
„Te rog, te rog! nu-mi spune nimic, l-a întrerupt ea. să
mă iubeşti şi tu pe mine! Ai să vezi! Sau, cel puţin, <aşa
sper, fiindcă altfel...”
„Fiindcă altfel?”... i-a preluat vorbele Vlad...
„Ar fi mare păcat de sufletul meu 1”
A plecat trist şi frămîntat. „Nu, el nu simţea că va ajunge
s-o iubească, aşa cum îşi dorea şi cum spera fata! Mai
bine-ar fi dacă totul s-ar reteza de pe acum!”
196
GEORGE ŞOVU
Aşa s-a şi hotărît să facă. Dar n-a reuşit imediat!

Adevărul era că-l impresiona iubirea fetei, hotărîrea ei de a
face orice sacrificiu pentru el.
S-a oprit, totuşi, la timp, altfel lucrurile chiar că luau o
întorsătură care...
Corina a continuat să-l iubească şi să sufere, bineînţeles.
Pînă cînd, la un moment dat — era către sfîrşitul anului III
— a aflat de la o colegă de-a fetei că s-a căsătorit.
„Nu te interesează cu cine?” l-a întrebat aceea. „Nu,
neapărat!” i-a răspuns Vlad.
„Să te informez, totuşi, deşi eşti un «nesuferit», dar
cuvîntul a fost pronunţat cu tandreţe; cu un inginer., mai
mare ca ea cu cincisprezece ani”.
„Bine, dar de ce-a făcut asta?!”
„Nu te frămînta, nu din cauza ta: tipul are bani,
apartament, maşină... Aşa că i-a crescut valoarea. Iar,
deocamdată, anii... nu se văd. Se află în perioada în care se
poate spune despre el că «e interesant»! Mai tîrziu?!... Dar
de ce să facem chiar toate calculele dintr-o dată?!”...
Pînă la terminarea facultăţii s-au mai întîlnit de cîteva
ori. În general evitau — şi unul, şi celălalt! Apoi. trecuseră
cîţiva ani...
„...Te-ai căsătorit?” l-a întrebat, curioase, Corina.
„Încă nu!” i-a răspuns Vlad.
„Ai rămas tot crai!” a exclamat ea, zîmbindu-i...
„Da, «de tobă»! Dar, mai ales, am rămas băiat bun,v
Corina, şi am ajuns şi un judecător bun, să ştii...”
„Ţi-au murit lăudătorii, tovarăşe judecător!”
„Da de unde! Nici nu s-au născut!”
197
TANDREŢE
„Nu mă întrebi cum îmi merge?” a mai apucat să spună

Corina, înainte de a se despărţi de Vlad.
„Ba da: «Cum îţi merge»?”
„Foarte bine!” a răspuns profesoara, dar peste apele din
ochii ei s-au mişcat, grăbite, două pale de umbre. „Am şi o
fetiţă. Are patru ani!”
„Mă bucur, Corina! Să-ţi trăiască! i-a urat Vlad, cu
sinceritate. Îţi doresc tot binele!”
„Şi ţie! Şi te mai aştept!”
„O cunoaşteţi pe tovarăşa Ionaşcu?” l-a întrebat
directoarea.
„Da, din facultate! Am fost colegi: ea la Istorie, eu la
Drept!”
„Mda! exclamă, în timp ce cu ochii cercetează nişte hîrtii
de pe birou. E o fată... bună!”
„Mă bucur! Şi în facultate era o studentă bună”, a
adăugat Vlad, grăbindu-se să părăsească şcoala.
„Vă mulţumesc, tovarăşe Cosmescu, i-a spus directoarea,
la plecare, aţi vorbit frumos şi interesant pentru copiii
noştri, pentru cadrele didactice, astăzi ca şi altă dată. De
aceea, să nu vă supăraţi dacă vom mai îndrăzni...”
„Cu multă plăcere, tovarăşă directoare! Numai să mă
anunţaţi din timp, ca să-mi planific şi eu treburile, să le
potrivesc în aşa fel, încît să pot veni!”
...Vreme de peste doi ani n-a mai dat însă pe la şcoală.
Intre timp, o cunoscuse pe Andreea...
Erau, într-o seară, la teatru. În pauza spectacolului, Vlad
se dusese să cumpere ceva de la bufet. A văzut-o ,pe Corina
în faţa lui. Aceasta, peste cîteva clipe, întorcîndu-şi capul,
întîmplător, l-a observat şi ea.
198
GEORGE ŞOVU
„Vlade, ce bine-mi pare că te văd! a exclamat profesoara,

apropiindu-se de el şi sărutîndu-l. De ce n-ai mai venit pe
la noi, la liceu? Nu te-a mai chemat directoarea? Să ştii că e
cam a dracului..., ne face zile fripte!”
„Dacă spui tu?! Eu n-am prea observat, în cele cîteva
daţi în care am fost pe la voi”.
„Cu cine eşti la teatru?!”
„Cu viitoarea mea soţie!”
„Cine, cine? Să mi-o prezinţi şi mie!” spuse Corina
curioasă.
„O cunoşti!”, i-a răspuns Vlad.
„Daa?! De unde?”
„Vă întîlniţi, probabil, în fiecare zi!”
„Nu se poate! Doar n-o fi profesoară la mine la liceu?”
„Ba-i tocmai colegă cu tine!”
„Extraordinar! Cine e?”
„Uite-o, se află acolo, pe canapea!” spuse Vlad,
orientîndu-i privirea în direcţia Andreei, care nu-i
observase, fiindcă citea ceva în programul de sală.
„Andreea Petrescu?! se miră Corina. Ooo!, banditule, e
fată frumoasă, nu zic, şi profesoară bună, dar...”
„Te rog, Corina! Să nu începi să mi-o bîrfeşti.”
„Nu e vorba de bîrfă, Vlade, dar noi ne cunoaştem de
mult. Şi tu ştii că eu te-am iubit... Mă rog, ce să-ţi mai
spun... Şi-atunci unele lucruri, aşa, ca să fii pus în gardă,
nu ţi-ar strica, că doar nu te-ai însurat încă. Cine ştie, ai
mai putea cumpăni...”
„Mă mîhneşti, Corina! Nu e cazul s-o apăr pe Andreea în
faţa ta!...”
199
TANDREŢE
„Sigur, sigur, cînd iubeşti... Ştiu cum este! Oricum,

Andreea e o persoană foarte dificilă: plină de sine pînă la
cer, ironică, distantă, rece!..., chiar dacă se ţin elevii ăia ai
ei cîrd după ea... A avut şi o serie de reclamaţii, anchete! Ar
fi bine să deschizi ochii! Şi-apoi e inexplicabil de unde
cîştigă ea atîţia bani, că-i dă mina să umble foarte
elegantă... de unde? Că acasă..., am auzit c-au fost nişte
sărăntoci!... Vlad, Vlad, Unde pleci?! Stai să...”
Judecătorul îi întorsese spatele, îndreptîndu-se spre
Andreea. Nu putuse s-o mai asculte. I se făcuse lehamite...
„Ce-o fi avînd cu fata asta? Că doar nu din cauza mea a
batjocorit-o atîta!” i se încordase un gînd...
„Ce fel de profesoară e Corina Ionaşcu?” a întrebat-o

Vlad, cînd au ieşit de la spectacol.
„De istorie! i-a răspuns, simplu, Andreea. Dar de unde-o
cunoşti tu?”
„O cunosc de mult, de cînd eram studenţi!*
„Aţi fost prieteni?” „Nu neapărat!”
„Ce înseamnă «nu, neapărat»? Aţi fost sau n-aţi fost?”
„Cîteva săptămîni! Ea pretindea că mă iubeşte, dar mie
nu-mi plăcea!”
„De ce? Că e femeie frumuşică şi cred că atunci, cu ani
în urmă, era şi mai şi!”
„Nu-mi plăcea şi-atît! A fost ca un mic foc de paie, care s-
a stins aproape înainte de a se aprinde.”
„Foc e atunci cînd arde!”
„Uneori nu arde, ci numai scoate fum. Şi tot «foc» i se
spune!”
200
GEORGE ŞOVU
„Mda! exclamă Andreea. Şi ce-ţi veni cu Corina Ionaşcu?

Te-ai mai întîlnit cu ea? Că acum e căsătorită, are şi copil!”
„Am reîntîlnit-o, după săptămînile acelea, preciza Vlad —
aşa ca să se ştie că, între timp, n-o mai văzuse pe Corina,
ani de zile — cînd am fost chemat de directoarea ta la liceu,
pentru nişte probleme juridice!”
„Dar cînd ai fost tu chemat la noi la liceu şi eu nu te-am
văzut?”
„N-aveai cum să mă vezi, fiindcă pe-atunci, nu erai la
şcoală, nu terminaseşi facultatea, fiindcă tu eşti mică...”
adăugă Vlad, ciufulindu-i puţin părul, ca unui puşti. Într-o
asemenea vizită...”
„A, au fost mai multe!”
„Au fost trei!..., la intervale de cîteva luni, trei vizite, în
doi ani.”
„Bun! Şi-ai întîlnit-o pe madam Ionaşcu, v-aţi bucurat şi-
aţi fost fericiţi!” Vlad a început să, rîdă...
„Îmi place! Combaţi tare! înseamnă că... va fi vai de
pielea mea dacă o să mişo în front!”
„Da’ de ce să mişti?! In front nu se mişcă! Decît la
comandă!”
„Depinde cine comandă!”
„Cum, «cine»? Tu, scumpule! răspunse Andreea, zîmbind,
spre a curma jocul vorbelor... Tu, cine altul?..., că tot mi-a
spus mie «Lady»: «Andreea, cînd ai să te măriţi, bagă de
seamă să nu-ţi contrazici niciodată bărbatul! «Cum, aşa?»
am întrebat eu. «Aşa, foarte bine! mi-a răspuns: zici ca el şi
faci ca tine! Şi-atunci, armonia va fi perfectă»! Ea mi-a mai
spus să aplic «formula» şi în alte situaţii, în şcoală, de
201
TANDREŢE
pildă. Dar, se pare că în viaţa de familie dă rezultate

nemaipomenite!”
„Păi, bag-o bine la cap! Şi vezi, să nu care cumva să mă
contrazici vreodată, că...”
„Aha! Tu ai reţinut doar prima parte...”
„Fiecare reţine ce-i convine!... Şi, totuşi, ce fel de
profesoară este Corina Ionaşcu?”
„Te-am mai întrebat: de unde, pînă unde, în astă-seară,
Corina Ionaşcu?”
„Fiindcă în astă-seară am întîlnit-o la teatru!”
„Cînd?”
„Cînd am fost la bufet, iar tu citeai «Programul» pe
canapea!”
„Şi i-ai spus de mine?!” „Bineînţeles!”
„S-a bucurat nespus, aşa-i? Te-a felicitat, ţi-a urat!... Iar
pe mine «m-a lăudat» pînă ce s-a dat semnalul de
reîncepere a spectacolului...”
„Nu chiar, fiindcă am venit la tine devreme, nu-ţi
aminteşti? I-am întors spatele şi... Ce are femeia asta cu
tine, Andreea?”
„Nu numai ea, mai au şi alţii, să ştii! Dacă o să mă lei de
nevastă, după cum mi-ai promis — spuse Andreea, zîmbind
— să nu aştepţi să mă laude lumea, dragule. Pentru că...”
„Pentru că...”
„Văd că te interesează!”
„Eu cred că e firesc!”
„Atunci, firesc ar fi să nu-ţi mai spun eu nimic şi să ştii
tu singur. Că şi aşa te lauzi că pătrunzi firea oamenilor, că-
i intuieşti dintr-un ochi... Iar, în ceea ce mă priveşte, de
202
GEORGE ŞOVU
luni de zile mă tot cercetezi şi pe-o parte, şi pe alta!... Ei,

aştept!”
„Fiindcă «eşti încrezută, ironică, distantă, rece!” „Asta
crezi tu despre mine?” spuse Andreea alarmată.
„Îmi pare rău că e noapte şi n-ai putut să observi
ghilimelele. Era un citat! în ceea ce mă priveşte, dacă te
interesează cu adevărat «problema», atunci aş spune:
«Fiindcă eşti mîndră, pe dreptul tău, că nu faci rabat la
demnitate, indiferent de ce ţi s-ar putea întîmpla, fiindcă
eşti sinceră, mult prea sinceră — ai sufletul în ochi şi pe
obraz —, că tai potecă totdeauna de-a dreptul, nu ştii s-o
mai iei şi pe ocolite, fiindcă nu eşti o neajutorată la minte,
ci dimpotrivă, că nu laşi pisica să-ţi mănînce din palmă,
făcîndu-te că nu vezi, fiindcă iubeşti copiii şi ei te iubesc pe
tine, fiindcă te îmbraci frumos şi eşti o frumoasă...,
frumoasa mea, iubita mea!»”
„Într-o zi — a început Andreea să povestească — fosta ta

prietenă a venit de la o oră tunînd şi fulgerînd:
«Dragă, mi s-a adresat ea mie, clasa ta e o clasă de
leneşi! N-au învăţat nimic pentru astăzi la Istorie. Le-am
pus trei de sus, pînă jos, la toţi! Aşa, ca să-i învăţ minte! Şi,
te rog, să faci din asta o problemă şi în organizaţia U.T.C.
Păi se poate, dragă?! Se poate?*
«Nu vă supăraţi, am întrebat-o, dar nu v-aţi interesat de
ce n-au învăţat? Nu i-aţi întrebat?»
«Ba da, dragă, dar ce ăsta e motiv — că au fost, cică, la
muncă patriotică?!»
«Eu cred că este — i-am răspuns — fiindcă au participat
la o acţiune specială, organizată de şcoală, că au fost
203
TANDREŢE
ocupaţi întreaga după-amiază de ieri şi că n-au avut deci

cînd să înveţe. Şi, în plus, conducerea şcolii le-a şi promis
copiilor că nu vor fi ascultaţi astăzi, avîndu-se în vedere
acest fapt. Profesorii toţi au fost anunţaţi! Dumneavoastră
de ce nu vă conformaţi unei dispoziţii?»
«Ce dispoziţie, dragă, eu n-am ştiut nimic de-o asemenea
dispoziţie!»
«Păcat! Dar, chiar aşa stînd lucrurile, cînd vezi, ca
profesor, că o clasă întreagă — şi nu de leneşi, pentru că
elevii mei învaţă la toate disciplinele, inclusiv, la Istorie —
nu şiâ pregătit lecţia, cînd îţi explică pentru ce (deci nu
din lene sau din rea-voinţă), te aşezi liniştit pe scaun şi,
numai fiindcă ai catalogul în mînă, te apuci şi aşterni nota
trei de sus şi pînă jos?! Cum se poate aşa ceva?»
«Ia ascultă, s-a împieptoşat amica dumitale, mă tragi la
răspundere?»
«În această împrejurare nu neapărat! i-am zis (am văzut
că-ţi place ţie cuvîntul acesta neapărat, de-aceea-l folosesc
şi eu), dar o voi face într-un cadru organizat, cînd va trebui,
fiţi sigură, să răspundeţi pentru jignirea adusă unei clase
întregi de elevi. O să vă chem, de altfel, peste vreo cîteva
zile, şi la şedinţa cu părinţii, să vă exprimaţi şi acolo
justificata dumneavoastră indignare şi să le explicaţi direct
temeiurile sancţionării copiilor lor.»
„Tovarăşa profesoară s-a făcut galbenă, apoi, verde, în
fine, a trecut prin tot curcubeul. Cei din cancelarie, fără
excepţie, au fost de partea mea”.
„Şi madam Marinescu?”
„Întîmplător, ea nu era de faţă! Bineînţeles că într-o
şedinţă de partid, cu o dezbatere pe probleme profesionale,
204
GEORGE ŞOVU
a mîncat o papară straşnică, iar Consiliul de conducere i-a

aplicat şi o sancţiune. Şi, în felul acesta...”
„Ţi-ai făcut-o prietenă... pînă la adînci bătrîneţe!”
„Aşa se pare! Astă-seară a şi dat un recital!”
9.
Un alt moment pe care îl ţineau însă minte Andreea şi

Vlad se petrecuse înainte de căsătorie...
Era în noaptea Anului Nou. Ningea cu fulgi mari, uşori,
ce se legănau în văzduh, întîrziind parcă într-un dans
mirific, înainte de a se aşeza pe feţele oamenilor, pe case,
pe străzi, peste lume. Au aranjat să petreacă această
noapte împreună cu doi prieteni buni — el inginer, ea
profesoară, la alt liceu decît al Andreei — pe care Vlad îi
cunoştea mai de demult.
„Bine că am ajuns la timp — a spus Vlad, cînd s-au
văzut în casa amicilor lor —, peste o oră-două cred că nu se
va mai putea circula. Ninge ca-n poveşti!”
„Nu era nici un pericol, Vlade, rosti, zîmbind, inginerul,
tu ai fi coborît din maşină, ai fi luat «broscuţa» în spate şi-
ai fi pornit-o încoace. Pînă mîine dimineaţă ajungeai tu”.
„Şi cu Andreea ce-aş fi făcut?”
205
TANDREŢE
„Pe ea ai fi lăsat-o-n maşină, în «Volkswagen»-, că doar

nu era să tîrnoseşti prin zăpadă mîndreţe de fată! Le-ai fi
purtat pe-amîndouă pe umeri!”
„Ei, aşa mai merge, m-am liniştit! spuse judecătorul, în
timp ce cu toţii au izbucnit în rîs. Şi-acum, fiindcă tot am
la îndemînă această soluţie «inginerească» eu zic, Andreea,
să ne întoarcem de unde-am plecat şi s-o punem în
practică. Ar fi păcat să n-o verificăm! Sau, şi mai bine, o
lăsăm pentru mîine dimineaţă, cînd va trebui să plecăm!”
„S-o crezi tu — îi răspunse Andreea —, mîine dimineaţă,
dacă va fi precum zici, eu aicea dorm: e cald şi bine, loc îmi
găsesc eu pe vreo canapea...”
„Şi eu?”
„Tu ai să mă veghezi, dragule, ca să începi anul numărul
unu al existenţei noastre sub semnul neuitării! Dacă
adormi, uiţi de mine!”
„Nu te văd prea bine, Vlade!” spuse Valentin, inginerul.
„De-acum nu mă mai vezi bine? Nici n-am apucat să
ciocnim primul pahar. Ce-o să ne facem pînă mîine
dimineaţă?...”
„Discuţia noastră despre zăpadă mi-a adus aminte de o
întîmplare... Era tot aşa in noaptea de Anul Nou. Băiatul
unui prieten al familiei noastre, student, în ultimul an, la
limbi străine, a hotărît, împreună cu cîţiva colegi de-ai lui,
să petreacă revelionul intr-o cabană, în apropiere de munţi,
la o distanţă de vreo 10 km de satul lor. Băieţii şi-au
anunţat prietenele, părinţii şi toată lumea a fost de acord.
Prietena lui Ionică — aşa se numea băiatul despre care vă
spun — locuia într-un orăşel din vecinătatea satului. Tot
acolo mai locuia şi altă fată — care urma să petreacă
206
GEORGE ŞOVU
revelionul împreună cu grupul acela de tineri. Era prietena

altui băiat — Eugen.
Cei doi — Ionică şi Eugen — s-au aventurat cu un

autoturism, trecînd peste nişte dealuri, ca să aducă fetele
în satul lor. Au reuşit, dar au cam întîrziat. Ceilalţi nu i-au
mai aşteptat şi-au plecat spre cabană cu o maşină mare şi
puternică, un camion. Le-a lăsat vorbă să vină pe jos, pe
un drum mai scurt, de nici patru km.
N-au avut încotro, au pornit-o pe jos. I-a apucat noaptea
şi-a început să ningă puternic. Drumul, care devenise doar
o potecă, era din ce în ce mai anevoios. După calculele lor,
ar fi trebuit să se apropie. Dar încotro e cabana? Ionică ştia
bine locurile pe-aici; la cabană nu fusese însă de prea
multe ori.
«Trebuie să fie undeva în stînga, a spus băiatul. E un
podeţ pe care vom trece peste o apă şi, de-acolo, la două
sute de metri e cabana. Prietenii noştri cred c-au fiert deja
ţuica, ne aşteaptă. O să bem şi-o să ne dezmorţim imediat!
Nu vă faceţi griji. Acum ajungem!»
Încerca să-i încurajeze pe ceilalţi, mai ales pe cele două
fete care obosiseră şi începuseră să scîncească.
«Ionică, pe-aici nu sînt lupi?» l-a întrebat, gîfîind în urma
lui, Teodora, fata pe care el o iubea.
«Sigur că sînt, şi lupi şi urşi!»
«Vai de capul nostru! a exclamat Teodora, şi-atunci ce ne
facem?»
«Am spus doar că sînt, dar asta nu însemnează că vin să
ne-ntrebe pe noi ce căutăm pe-aici, la ora asta. S-au
adunat şi ei pe la casele lor, petrec revelionul.»
207
TANDREŢE
«Să ştiţi că mie a-nceput să mi se facă frică! s-a auzit

glasul Cătălinei, al celeilalte fete. Ce bine era dacă stăteam
noi la Cîmpulung, Teodora — a mai adăugat ea — şi dacă îi
opream cu noi şi pe exploratorii ăştia ai ţinuturilor albe de
sub munţi! Acum»...
«Da, dar cine mai trăia o asemenea aventură?» — s-a
amestecat în vorbă şi Eugen.
«Ştiţi ceva, a intervenit Teodora, oprindu-se în loc, şi
oprindu-i şi pe ceilalţi, eu m-am săturat şi de aventură, şi
de tot. Simt că nu mă mai ţin puterile. Ioane, mai ai vreo
speranţă să găsim cabana sau rămînem aici şi ne facem
statui?»
«Atîta vreme cît nu ţi-ai pierdut umorul, înseamnă că
mai poţi!» răspunse băiatul, dar glasul lui avea alte
modulaţii, altă rezonanţă, trădînd îngrijorarea.
«Drept să vă spun, nu înţeleg ce s-a întîmplat», a adăugat
Ionică scoţîndu-şi ochelarii care-l apărau de zăpadă şi de
pleazna vîntului ce începuse s-o învîrtejească. A încercat să
privească fără ei. A ridicat lanterna, deschizînd faza lungă.
În jur zăpadă, copaci şi zăpadă, peste care domnea
întunericul.
«Haideţi să strigăm, a propus Eugen, poate sîntem în
apropiere şi ne vor auzi».
Au început să strige, să chiuie, să fluiere, pe rînd sau cu
toţii deodată.”
„Hai, Vlade, taie-i coada, că e lungă! a propus Carmen,
soţia lui Valentin. Ce vrei, să ne faci să plîngem? Ne-am
adunat la petrecere doar. Spune-ne mai repede, i-au găsit
pe ceilalţi sau nu?”
„Nu!” a răspuns judecătorul.
208
GEORGE ŞOVU
„Nu?! s-a auzit glasul, îngrijorat, al Andreei. Şi ce-au

făcut, pînă la urmă?”
„După ce s-au chinuit vreo oră, tot învîrtindu-se prin
nămeţi, tot strigînd — pierduseră de-acum drumul, nu mai
ştiau încotro s-o ia — au dat, din întîmplare, de o linie
ferată — trecea pe-acolo un trenuleţ care ducea muncitorii
ce lucrau în pădure şi la o întreprindere forestieră pînă în
satele învecinate.
«Sîntem salvaţi, a strigat Ionică, am găsit calea ferată!»
«Care cale ferată?» a întrebat Teodora, cu glasul stins.
«Cea care trece şi prin sat pe la noi!»
«Şi? a adăugat Cătălina, vine vreun tren special să ne ia
pe noi la ora asta? Cînd trec, de obicei, trenuri pe-aici?»
«Mîine şi poimîine nu circulă!?» a răspuns Eugen.
«Atunci aici o să-ngheţăm!» a spus Teodora, începînd să
plîngă...”
„...Peste vreo zece minute, au găsit şi o gheretă a unui

paznic. Era, de fapt, o cameră din zid, cu ferestre, cu uşă...
Uşa era însă încuiată. Au forţat-o, dar n-au reuşit s-o
deschidă. Au încercat o fereastră. Pînă la urmă, au spart
un ochi de geam, au deschis fereastra şi-a intrat Eugen. Le-
a deschis şi uşa! In sfîrşit, erau la adăpost, înăuntru, un
pat acoperit cu două pături, o măsuţă, un scaun, un
dulăpior agăţat pe perete, o plită. Lîngă plită, două braţe de
lemne. Le-au văzut pe toate la lumina lanternelor. Au găsit
şi-o lampă. Au aprins-o, chibrituri aveau băieţi, care
fumau”.
„Vedeţi, e bun şi fumatul la ceva!” a remarcat inginerul,
zîmbind.
209
TANDREŢE
„În curînd focul duduia în sobă şi în cameră începuse să

se încălzească.” (Astupară ochiul de geam spart cu perna
de la căpătîiul paznicului)...
„Şi-au petrecut acolo revelionul!” — interveni, din nou,
Carmen, nerăbdătoare să se termine povestea.
„Vai, eşti formidabilă, cum de-ai ghicit. Carmen? o
ironiza Vlad. Dar cu ce, să-roi spuneţi voi cu ce l-au
petrecut, ia să vă văd capacitatea de imaginare! — zise
Vlad. Hai, propuneţi!”
„Păi, au găsit şi de mîncare, şi băutură, că paznicul era
om serios şi gospodar!” — a propus Valentin.
„Da, au găsit şi de mîncare, ai ghicit, Valentine: un şir de
covrigi uscaţi, de cei care se împart la colindători”.
„O, lux! a spus Carmen. Tocmai potriviţi pentru
asemenea noapte! Dar de băut?”
„La băutură au fost mai norocoşi: în dulapul paznicului
îi aştepta o sticlă de ţuică bună...”
„Ţi-am spus eu? Excelent! a subliniat inginerul. Deci au
fiert ţuica şi-au mîncat covrigi pentru colindători!... Ce
romantic?!...”
„Şi, după plînsetele fetelor... că «unde-au ajuns ele, că ce
vor zice părinţii, ceilalţi, oare-i aşteptau la cabană» etc., etc.
au cîntat şi-au dansat pînă dimineaţa. Între timp, a trecut
pe la uşa lor un «Moş Martin» şi-a mormăit ceva, dar numai
aşa, a urare pentru Noul An; lui i-au răspuns şi nişte lupi,
dintr-o coastă de munte, care făceau vocalize în noaptea
aceea «mare» şi albă, şi-apoi lucrurile s-au potolit.
Cînd s-a luminat afară, băieţii s-au aventurat prin
zăpadă, cercetînd locul. Spre bucuria lor, au găsit, în
apropiere de calea ferată, un vagonet. S-au chinuit, cît s-au
210
GEORGE ŞOVU
chinuit, dar au reuşit să-l pună, pînă la sfîrşit, cu roţile pe

şine.
Au venit şi-au sculat fetele, care aţipiseră puţin în patul
paznicului.
«Domnişoarelor, trăsura fermecată, cu roţi de fier şi cu
pornire prin opintire de braţe şi de umeri — un hei-rup şi
gata — vă aşteaptă în apropiere de uşa palatului
dumneavoastră. Vă rugăm să vă puneţi condurii, care
sperăm că s-au zvîntat pe lingă plita lui Moş Ion, să vă
împrospătaţi obrazul cu puf din marea de vată şi să
mergem!»
Cînd au văzut vagonetul, fetele au uitat de tot necazul
prin care trecuseră. Acum erau sigure că vor scăpa din
pustietatea aceea. Şi chiar au scăpat, pentru că, în mai
puţin de o oră, au ajuns în sat. Calea ferată era construită
într-o uşoară pantă, suficientă ca vagonetul să alunece, iar
unde se mai oprea, băieţii repetau hei-rupul de la plecare...
Vă daţi seama, noaptea aceea, pentru ei, a fost...”
...Orele au trecut pe nesimţite... În momentele cumpenei

dintre ani, oricît se străduiau să nu arate, Andreea şi Vlad
erau cuprinşi de o mare şi frumoasă emoţie: începea anul
numărul unu,al existenţei lor.
După îmbrăţişări, şi urări calde, urzite cu lumini de
suflet şi de gînd curat, ce respirau peste simfonia paharelor
cu arome de şampanie tremurătoare, s-a auzit glasul lui
Valentin:
„Oaspeţi dragi, — a început el ceremonios — (Andreea s-
a uitat în spate, să-i vadă pe ceilalţi; nu erau decît ei) şi
211
TANDREŢE
mărită curte (s-a plecat către Carmen — soţia lui), cei de

faţă să m-asculte!...
„Să ştii că, odată cu noul an, l-a pălit harul poeziei!”
exclamă Vlad...
„Deci, oaspeţi dragi, mărită curte, reluă Valentin
imperturbabil, cu glas solemn: a sosit momentul!”
În clipa aceea a desfăcut o cutiuţă frumoasă, pentru
păstrat bijuterii, din care s-au revărsat, sub candelabrul cu
lumini de deasupra, sclipirile de aur a două verighete.
„Şi-acum mîna dumneavoastră, domnişoară!”
Andreea, care încremenise privind spre zîmbetele acelea
calde din „misterioasa” cutie, a întors, pentru cîteva clipe,
ochii spre Vlad; şi i-a plecat însă repede, fiindcă i s-au
umplut de lacrimi.
„Şi mîna dumneavoastră, cavalere!” a repetat inginerul.
Prinzînd apoi cele două mîini ale tinerilor cu degetele
înnobilate de legămîntul sacru al logodnei şi unindu-le
parcă într-una singură, Valentin s-a uitat adînc în ochii
Andreei şi ai lui Vlad, urîndu-le:
„Să fiţi fericiţi! Şi să trăiţi întru mulţi ani, înflorind ca
merii, ca perii, în mijlocul unei primăveri veşnice!”
S-au îmbrăţişat cu toţii, într-o tăcere deplină. Andreea şi
Vlad nu puteau să scoată nici un cuvînt.
„Şampanie! Şampanie! a strigat Valentin, alergînd el
însuşi şi destupînd o nouă sticlă. Aşa! Aşa! se bucura,
turnînd în pahare. Ei, hai, încă o dată: «La mulţi ani! Noroc
şi fericire!»... Şi, de azi înainte, să-mi ziceţi: Nasule! Şi
treceţi, imediat, să pupaţi mîna naşei şi a naşului! Repede,
repede! Nu vă mai codiţi!”...
212
GEORGE ŞOVU
Voia să-i scoată neapărat din momentul acela de mare

emoţie. Dar, oricît se grozăvea şi lui îi tremurau vorbele!...
„Îţi mulţumesc, Vlade! a şoptit Andreea, întorcîndu-se
spre el şi îmbrăţişîndu-l. Este cel mai fericit moment din
viaţa mea!...”
...„Şi să ştiţi că, în noaptea aceea, şi Ionică i-a pus
Teodorei pe deget inel de logodnă!...”
213
TANDREŢE
Capitolul V
1.
— Ştii, Vlade, în viaţa noastră există un lucru pe care

eu nu ţi l-am spus. Îl cunosc sora şi nepoata ta de la Piteşti
— erau de faţă cînd l-am făcut. M-au şi ajutat chiar.
Judecătorul a deschis ochii mari.
— Va să zică umblăm şi cu secrete!... Şi, mă rog, de ce n-
am ştiut de el la timp, pentru că acum bănuiesc că te-ai
hotărît să-mi spui despre ce e vorba.
— Fiindcă nu erai în ţară, cînd el s-a petrecut, erai
plecat pentru vreo zece zile parcă — într-o delegaţie în
străinătate.
— Şi ţi-ai ales anume momentul!
— Nu, nu l-am ales, dar m-am bucurat că s-a nimerit
aşa, pentru că tu n-ai fi fost de acord...
„Tovarăşă profesoară, tovarăşă profesoară, nu vă
supăraţi, dar noi ce facem cu banchetul?” a întrebat cineva
dintre elevii care-o înconjuraseră.
„Care banchet?”
214
GEORGE ŞOVU
„De absolvire a liceului!”

„Păi, n-aţi auzit că nu e voie, nu se face nici un fel de
banchet. Va fi o serbare frumoasă, ca de obicei, diplome,
vorbe, flori, şi gata — treceţi la pregătirea pentru
bacalaureat, pentru facultate!... le-a răspuns Andreea. Şi-
apoi de ce mă întrebaţi pe mine, n-aveţi profesoară
dirigintă?”
„Pentru noi dumneavoastră sînteţi profesoara dirigintă!...,
a răspuns, întristat, un băiat. Ştiţi doar foarte bine! De ce
ne-aţi lăsat altcuiva?...”
„Ho, că mi-aţi scos ochii de atîtea ori!” spuse Andreea...”
...Ce se întîmplase, de fapt?
Odată cu venirea la liceu, Andreea fusese numită
dirigintă la clasa a IX-a. Erau primii ei elevi, de care s-a
apropiat foarte mult, pe care i-a iubit nespus, cu care
fusese la nenumărate spectacole, în excursii..., reuşind
astfel să-i cunoască foarte bine, pe ei, ca şi pe părinţii lor,
să-i cunoască, să-i ajute, să-i îndrume. Copiii aceştia o
socoteau mai mult decît pe o mamă, deşi, ca vîrstă, îi
întrecea nu cu prea mulţi ani; veneau la ea cu inima şi cu
sufletul deschise şi-i spuneau orice. Îi învăţase să fie
sinceri şi cinstiţi, fiindcă numai aşa simţise ea că pot
colabora.
Uneori o puneau chiar în încurcătură: băieţi sau fete —
nu se sfiau, îi spuneau de toate, dezvăluindu-i chiar
frămîntări intime. Andreea îşi dădea seama că şi în această
privinţă, ca în atîtea altele, avea mult de lucrat cu ei.
Trebuia să-i facă să simtă şi pragul unei măsuri, pînă unde
se poate adică să-ţi pui sufletul în palmă, lăsîndu-l la
discreţia altor ochi. Deocamdată, se bucura nespus că îi
215
TANDREŢE
determinase să aibă încredere în ea, să n-o mintă cu nimic

şi să gîndească atunci cînd era vorba despre probleme de
interes comun — prin prisma cerinţelor colectivului, să
acţioneze, în orice moment, de pe această poziţie.
„Sînt adorabili, îşi spunea Andreea, adorabili!” Cu ei
împreună se simţea nemaipomenit de bine. Iar copiii
observaseră asta şi căutau să n-o supere cu nimic. De cum
intra în clasă, îi căutau ochii, pentru ei ochii profesoarei
spuneau totul, priveau în ei ca-ntr-o oglindă a fiinţei. Dacă
erau limpezi, senini, fără nici o umbră, trebuia să apară şi
zîmbetul, care, uneori, întîrzia cîteva minute, blocat de cine
ştie ce fel de preocupări, „vor apărea şi vorbele frumoase,
tandre”, cu care îi înconjura mereu, îşi spuneau copiii
aşteptînd. Iar dacă se întîmpla să intre pe uşa clasei
mîhnită de ceva, ori obosită, atunci elevii ei se întreceau în
a-i da veşti bune, răspunsuri frumoase la lecţie, trimiţînd
spre ea priviri calde şi lumini de suflet. În asemenea
condiţii, totdeauna pleca mulţumită, în urma întîlnirii cu
ei. Şi, totuşi, într-un moment...
După ce tremurase pentru fiecare în timpul concursului
de admitere în clasa a XI-a — deşi ştia că nu vor fi
probleme, deoarece elevii cei mai buni optaseră, în
continuare, pentru o clasă cu profil de matematică-fizică,
iar ceilalţi pentru mecanică — după examen la începutul
noului an şcolar, fusese nevoită să-i părăsească din
calitatea ei de dirigintă.
O chemase directoarea liceului, încă din vară, şi-o
avertizase că, din toamnă, va primi, ca dirigintă, o clasă a
IX-a.
„De ce?” întrebase, încă de-atunci, alarmată, Andreea.
216
GEORGE ŞOVU
„Pentru că, în urma probelor de verificare date, în liceul

nostru au intrat şi mai mulţi copii ai unor colegi. Poate nu
e bine ce-ţi spun şi ceea ce fac — a zis directoarea. Poate că
se vor isca necazuri. Părinţii copiilor, colegii noştri deci, m-
au rugat însă — cu cerul, cu pămîntul — să-i adun pe toţi
(sînt, de fapt, vreo patru) într-o singură clasă şi să te pun
pe dumneata dirigintă. Ar trebui să te bucure faptul că ei,
ca şi alţii, te apreciază foarte mult, că au atîta încredere în
dumneata...”
„Bine, dar cu «elevii mei» ce fac? a replicat Andreea. Cum
să-i las?”
„Ştiu că te-ai legat de ei şi că firesc este să-i duci în
continuare. Dar vezi, acum a fost treaptă, ei şi aşa nu vor
mai fi toţi într-un singur colectiv — unii au intrat la
matomatică-fizică, alţii la mecanică; îţi va fi greu şi
dumitale, pe care să-i iei ca dirigintă?”
„Pe cei de la matematică-fizică, acolo sînt mai mulţi!”
«Mai mulţi! Nu sînt decît cu doi mai mulţi. Se vor supăra
ceilalţi, îţi spun eu. Aşa... Şi n-o să te desparţi de «el,
fiindcă îţi dau ambele clase la chimie!u
Se gîndise toată vara la propunerea directoarei. La un
moment dat şi plînsese.
„Cum să mă mai uit eu în ochii lor, cum? se întreba. Ce
vor zice despre mine? N-or să mai creadă în nimic!”
Exagera, desigur, dar, în esenţă, frămîntarea era firească
— la un om ca ea — şi întemeiată.
În toamnă, după ce s-au întors din vacanţă, directoarea
a luat-o din nou în primire. Cu rugăminţi mai întîi. Au
venit şi colegii ei — profesorii, două femei şi doi bărbaţi —
se nimeriseră, părinţii copiilor. I se făcuse ruşine pentru
217
TANDREŢE
faptul că atîţia oameni în toată firea stăruiau pe lîngă ea.

Îşi dădea bine seama de acest lucru, dar nu se putea
hotărî, totuşi. Pînă la urmă, directoarea a chemat-o şi i-a
spus:
„Ştii ce, Andreea, ia-mi-i pe ăştia de pe cap, că m-au
năucit, am atîtea treburi şi ei — una-două — sînt la mine,
nu mai scap de ei! Şi nici pentru tine nu este bine..., parcă
ai aştepta rugăminţile acestea...”
„Tovarăşă directoare”, a izbucnit Andreea...
„Ştiu, ştiu, eu ştiu adevărul, dar lumea, fetico, n-are timp
să despice firul în patru, mai ales cînd e minată din spate
de un anume interes.”
„Dar se vor revolta şi părinţii, să ştiţi!”
„Pe părinţi îi potolesc eu, lasă-i pe mîna mea. Tu le spui
că aşa a hotărît conducerea liceului”.
„Ceea ce, pînă la urmă, este aproape adevărat!” „Vino să
te sărut, a chemat-o directoarea lîngă dînsa, pentru acel
«aproape», de data asta. Însemnează că n-o vei face aşa,
numai din obligaţie!”
„Tovarăşă directoare, eu nu pot să vă refuz în primul rînd
pe dumneavoastră. Dar să ştiţi că-mi este greu! Şi sînt
îngrijorată şi pentru altceva: nu ştiu ce fel de copii au
colegii noştri, dacă nu vor ieşi discuţii, pentru că, sper că
mă cunoaşteţi de-acum, eu nu pot admite în această clasă
încă patru diriginţi. «Problema» vă rog s-o discutaţi cu
dînşii de la început”.
Directoarea i-a chemat pe cei patru şi, chiar în faţa
Andreei le-a atras atenţia să nu se amestece cu nimic în
problemele clasei. Să-şi lase copiii pe mîna dirigintei!
Colegii Andreei au fost bucuroşi şi, în acelaşi timp, cu totul
218
GEORGE ŞOVU
de acord cu propunerea, pe care-o socoteau de altfel

firească.
Andreea era însă cu inima în căngi. Mai erau cîteva zile
pînă la deschiderea cursurilor. Cîţiva elevi — de la clasa de
matematică-fizică — au venit după ea oferindu-se s-o ajute
la treburile începutului de an şcolar... Nu le-a putut spune
din prima clipă. Erau atît de bucuroşi de reîntîlnire. De
fapt, veniseră copiii care-i erau şi ei cei mai dragi, de care
se ataşase cel mai mult, fiind şi elevi foarte buni la
învăţătură: Dragoş, Cătălin, Şerban, Janette, Cristina,
Traian, Ruxandra... Pînă la urmă n-a avut încotro, le-a
spus. Şi, bineînţeles, că a aruncat totul pe conducerea
şcolii, care „hotărîse” astfel (se folosea de sugestia
directoarei).
La început, băieţii şi fetele au crezut că glumeşte, că vrea
să-i încerce.
„Ne încercaţi”, tovarăşă dirigintă, aşa i-au şi spus;
„pentru că altfel ar fi o catastrofă!” a exclamat Dragoş,
fostul secretar al biroului UTC. Dar, cînd i-au văzut
lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji...
Toate zbaterile — ale lor, care s-au dus chiar atunci la
directoare şi ale părinţilor — n-au adus însă nici o
schimbare.
Pe cei cu care a stat atunci de vorbă, ca şi în zilele
următoare — apoi pe alţii, pe părinţii unora dintre ei
Andreea a încercat să-i liniştească.
„Vă voi fi profesoară, în continuare, nu vă speriaţi, le
spunea ea; şi-apoi, eu sînt mai tot timpul în şcoală, dacă vi
se întîmplă ceva — veniţi la mine, stăm de vorbă, am să fac
219
TANDREŢE
tot ce pot eu pentru voi. Dar acum înţelegeţi-mă, nu mă

mai chinuiţi!” Şi iarăşi îi soseau lacrimile în ochi.
Pînă la urmă au înţeles-o, fiindcă n-au avut încotro.
În ziua festivităţii de deschidere a noului an de
învăţământ, a trăit clipe de mare încordare. Mai întîi că nu
se putea uita spre clasele unde se aflau „copiii ei”. Nici nu
îndrăznea să întoarcă ochii într-acolo, deşi pe-ai lor îi
simţea parcă arzîndu-i obrajii.
La un moment dat însă a apărut în careu o femeie cu un
băiat, un elev. Trecuse şi el în clasa a XI-a. Era un copil
infirm. Suferea de o boală îngrozitoare care-i strîmbase
coloana vertebrală, faţa, întregul corp, care îi bloca
muşchii, făcîndu-i mersul aproape imposibil.
Fusese şi el elev al Andreei, făcuse parte din clasa ei. Se
numea Papadopol Leonard şi toată lumea îi spunea
„Papi”...
Acum „Papi” mergea încet, tîrîndu-şi picioarele. Se
sprijinea în două bastoane. Pe după gît, prinsă do un
cordon mai lung, avea o geantă, ce se rostogolea cînd pe o
parte a trupului său chinuit, cînd pe alta, după cum
băiatul se mişca. Înainta, căutîndu-şi colegii. Mama, care îl
însoţea, i-a luat-o puţin înainte, întrebînd pe cineva unde
se află clasa tovarăşei profesoare Andreea Petrescu.
„Clasa a IX-a?” i-a răspuns cel întrebat. „Nu, a XI-a, de
matematică-fizică!” a precizat femeia.
„Tovarăşa profesoară Petrescu nu mai este dirigintă la
clasa a XI-a, ci la a IX-a”.
„Cum la a IX-a? Nu se poate, e o greşeală!” a spus mama
lui „Papi”...
220
GEORGE ŞOVU
Cînd a înţeles că aşa stau lucrurile, a căutat-o pe

Andreea.
„Cum aţi putut să faceţi aşa ceva, tovarăşă profesoară?
De ce i-aţi lăsat? a întrebat-o femeia, aproape apostrofînd-
o. Dumneavoastră ştiaţi ce-aţi reprezentat pentru copiii
ăştia?”, a mai adăugat, mînioasă, mama acelei fiinţe
chinuite, întorcînd spatele Andreei şi plecînd fără să mai
aştepte vreun răspuns...
Următorii doi ani care au trecut, pînă cînd foştii elevi se
apropiau de absolvirea liceului, au fost foarte agitaţi pentru
Andreea. Era cu adevărat dirigintă la trei colective de elevi:
copiii din clasa a IX-a şi cele două grupuri împărţite în
două clase a XI-a.
A încercat mult să se apropie şi de noii săi elevi şi, în
mare măsură, a reuşit. Pe ceilalţi, cu deosebire pe unii
dintre ei, nu-i putea însă uita. Aceştia, de altfel, se ţineau
după ea ca după propria lor dirigintă. Cînd li se întîmpla
ceva neplăcut, cînd puneau ceva la cale cînd aveau de
rezolvat ceva — la Andreea veneau, fără nici o rezervă.
„Ne-aţi promis că nu ne veţi părăsi! îi spuneau. Trebuie
să ne suportaţi! Şi începeau să-şi spună păsurile ori să-şi
fluture pe dinaintea ochilor visurile, cerîndu-i părerea şi,
cel mai adesea, concursul.”
„Pînă n-or pleca ăştia, de-a XII-a, din şcoală, pe noi n-o
să ne iubească aşa cum ne dorim!” a exclamat cineva din
clasa la care acum Andreea era dirigintă de drept.
Ajunseseră şi ei într-a X-a.
Iată însă că „cei dintr-a XII-a” se apropiau de sfîrşit...
După obicei, la absolvire, elevii şi profesorii organizau, pe
lingă serbarea oficială, o petrecere, „un banchet”, cum i se
221
TANDREŢE
spunea. De un an însă, organele de învăţămînt

interziseseră asemenea manifestări atîta timp cît elevii se
aflau încă în evidenţele şcolilor, pînă cînd nu se termina
deci examenul de bacalaureat. După acest examen,
absolvenţii se împrăştiau, preocupaţi de admiterea în
facultăţi ori de repartizările în producţie. Rareori se mai
adunau la un loc, cu toţii, într-un moment care să se
păstreze viu pentru tot restul vieţii.
În vederea unui asemenea moment se consultau foştii
elevi ai Andreei cu profesoara ce le fusese dirigintă.
Aflîndu-se la încurcătură, Andreea nu le-a dat un răspuns
pe loc la întrebarea lor. S-a mai gîndit şi, ca să fie sigură
că-i are sub ochi, că nu se petrece nimic care să afecteze
cumva prevederile indicaţiei organelor de învăţămînt, dar
mai ales ca să poată trăi din plin şi ea bucuria aceea, rară,
a lor a hotărît să-i primească... în propriul ei apartament.
Se căsătorise de peste un an şi jumătate cu Vlad şi doar
de cîteva luni se mutaseră într-un apartament nou, dintr-
un bloc. Munciseră mult şi cheltuiseră o sumă importantă
de bani ca să-l amenajeze frumos, în aşa fel încît să se
simtă bine în el. Cu deosebire Andreea lucrase, alături de
meşteri, în toate orele ei libere, luni de zile. Şi într-adevăr,
acum „casa lor” era un loc curat, civilizat, plăcut. Ei bine,
în lipsa lui Vlad, care, în mod sigur n-ar fi fost de acord (în
privinţa aceasta Andreea intuise bine), ea a hotărît să
aducă tocmai în acest loc douăzeci de băieţi şi de fete, ca
să-şi petreacă acea seară unică din viaţa lor.
„Cuum?! Vă primeşte la dînsa acasă?! Şi vă mai face şi
mîncare?! se mirau părinţii copiilor. Nemaipomenit! E
nemaipomenită, domnule!”...
222
GEORGE ŞOVU
Andreea i-a primit şi le-a pregătit şi tot felul de gustări,

de prăjituri, torturi, cu ajutorul unei surori a lui Vlad şi al
fetei acesteia, pe-atunci studentă. Au lucrat cîteva zile toate
trei — spre a le face tinerilor tot felul de surprize...
— Dacă i-ai fi văzut ce frumoşi erau şi cît de fericiţi,
pentru că nici ei, nu numai părinţii, nu s-au aşteptat la
acest gest din partea mea. Iar eu l-am făcut nu ca să-mi
răscumpăr în vreun fel „vina” de a-i fi părăsit, ca dirigintă,
cu doi ani în urmă, ci pentru că mi s-a părut firesc — erau
doar „copiii mei” —, o parte dintre ei, fiindcă n-am putut
să-i aduc pe toţi (selecţia se făcuse pe parcursul anilor,
aceştia — cei douăzeci — fiind cei mai legaţi de mine); şi i-
am mai adus în casa noastră pentru plăcerea mea, de a-i
vedea împreună, frumoşi şi fericiţi! în felul acesta am mai
absolvit şi eu, încă o dată, liceul...
Dacă ai şti că le părea rău pentru faptul că nu eşti şi tu;
erau convinşi că te-ai fi bucurat să-i vezi şi să petreci cu
ei... Aşa-i că te-ai fi bucurat, măcar puţin? Hai, spune!
— În orice caz, mă bucur mult că tu ai fost în stare să
faci acest gest! i-a răspuns judecătorul, mîngîindu-i obrazul
ca unui copil ce-ţi este drag pentru tot ceea ce face şi cum
face... Adevărul era că întreaga poveste îl emoţionase
frumos, iar capacitatea Andreei de a-şi risipi sufletul în
folosul altora i se părea, realmente, fără limite...
223
TANDREŢE
2.
Ascultînd-o povestind o asemenea întîmplare, Vlad a

simţit nevoia să dea la o parte aburul timpului spre a privi
— a cîta oară în rostogolirea anilor? — către acele „icoane
de suflet”, de la care primise lumină pentru întregul lui
drum de viaţă...
...„Profesorul nostru de matematică era un bărbat înalt,

subţirel, smead la chip, cu ochii căprui, scăpărători, cu un
păr foarte frumos ondulat, negru ca pana corbului — a
început să-i spună el Andreei. Vorbea rar, condensat, de
parcă fiecare cuvînt ar fi fost o noţiune. Lăsa impresia unui
om rece, dur, ursuz. Aceasta pînă cînd începea să explice
ceva. Atunci, vocea i se încălzea dintr-o dată, fiecare cuvînt
devenea rotund, parcă mîngîiat, iar noţiunile, teoremele,
formulele, care ni se păreau cu totul abstracte, de
nepătruns, începeau să-şi dezvelească treptat înţelesurile,
să intre în dialog cu minţile noastre, să ni se apropie de
suflet chiar, cerîndu-şi un loc cît mai sigur în zestrea
valorilor pe care le adunam cu înfrigurare în fiinţa noastră.
În orele lui eram numai ochi şi urechi. Cînd intra în clasă,
aproape că ne ţineam respiraţia. Se aşeza la catedră, privea
liniştit peste noi şi făcea un semn. Cel la care se uita
trebuia să iasă la tablă. Avea o memorie fantastică,
cunoştea foarte bine pe fiecare dintre elevi, încît nici n-avea
nevoie să se uite în catalog, ca să ştie situaţia unuia sau a
altuia. Mai făcea încă un semn şi alt elev se ridica şi
începea să lucreze, pe-o jumătate de tablă, la rezolvarea
224
GEORGE ŞOVU
exerciţiului sau a problemei de pe bileţelul pe care i-l

întindea profesorul. Cei rămaşi în bănci, primeau, la rîndul
lor, alte sarcini. Lucram pe întrecute. Rezultatele erau
valorificate, pe rînd, pentru întreaga clasă. Aveam, în felul
acesta, multe lucruri de învăţat într-un timp scurt.
În curînd a ajuns şi director adjunct al şcolii. Era
necăsătorit şi locuia, în această calitate, într-un
apartament modest dintr-o clădire anexă. Venea astfel în
fiecare zi în şcoală, în timp ce ne pregăteam lecţiile. Ne
ajuta totdeauna cînd aveam nevoie. În aceste ore era mult
mai apropiat de noi, prietenos chiar. Îl îndrăgeam şi ne
temeam în acelaşi timp de profesorul nostru. Mai presus de
toate, îl preţuiam. Odată cu matematica, am învăţat de la el
ce înseamnă a fi drept cu elevul în orice fel de
împrejurare... Lucru extrem de important pentru un
dascăl!...”
„Poate că şi pentru un judecător!” precizase Andreea.
„Cu siguranţă!” i-a răspuns Vlad.
„Într-o zi, profesorul de Ştiinţe Naturale — şi-a continuat
judecătorul rememorarea — a luat, din greşeală, catalogul
altei clase. Cînd l-a deschis şi a înţeles că nu este al
nostru, m-a chemat la catedră şi m-a rugat să-l duc la
cancelarie, să-l schimb. Am primit, bineînţeles, cu plăcere
şi cu emoţie, în acelaşi timp. (De fapt, după cum ştii, a
precizat Vlad, n-ar fi avut voie să dea catalogul pe mîna
unui elev; de aceea gestul lui era de mare încredere şi mă
încînta.)
Nu intrasem pînă atunci niciodată în cancelaria
profesorilor. Cînd m-am gîndit că trebuie să fac acest lucru
acum, am simţit dintr-o dată că mi se taie picioarele. Am
225
TANDREŢE
încetinit pasul, mi-am reglat respiraţia şi, cu catalogul sub

braţ, mi-am continuat drumul, încercînd să mă gîndesc
cum m-aş purta eu în chip firesc, dacă aş fi profesor. (Ştii
că, într-o vreme, m-au şi preocupat asemenea gînduri de-a
binelea). Mai întîi trebuie să fac pasul mai mare, să calc
mai puţin precipitat şi să par gînditor. Un profesor are
atîtea probleme la care să se gîndească! îmi spuneam. De
pildă, pe cine să asculte, că doar acest lucru nu se face la
întîmplare. Profesorul de matematică ştie dinainte cine n-
are notă, cine are nevoie de încă o examinare, asupra cui
nu s-a lămurit ş.a.m.d. (Mai sînt — ce-i drept — şi dintre
cei ce învîrtesc catalogul dintr-o parte în alta, făcînd să
tresalte atîtea inimi, pînă ce se hotărăsc asupra cui să se
oprească). Te poţi gîndi, apoi, la lecţia nouă, la ceea ce ar
trebui să faci spre a fi mai interesantă, mai antrenantă şi
mai clară pentru elev...
«Ce e cu tine, Cosmescule, unde te duci cu catalogul
acela?» m-am trezit întrerupt din gîndurile mele de către
profesorul de fizică şi chimie.
«Vă rog să mă iertaţi... mă gîndeam..., spusei cam
încurcat... Îl duc la cancelarie, tovarăşe profesor, să-l
schimb, ştiţi, l-a luat din greşeală»...
«Bine, bine!» mi-a spus bărbatul acela voluminos, rotund
la faţă, cu părul creţ, tuns scurt, care începuse să-i
înflorească puţin pe la tîmple. Sclipea de inteligenţă! Se
putea constata şi după ochii, pe care cu greu îi puteai
urmări în mişcările lor. Cu elevii era, mai ales, vesel, dar, în
spatele acestei veselii, se ascundea o ironie muşcătoare, ce
se concretiza, deseori, în usturimi care se chemau: doi, trei,
patru... Punea, de pildă, o întrebare. Deschidea catalogul,
226
GEORGE ŞOVU
se uita, întorcea filele şi, dintr-o dată, numele răsărea din

cu totul altă parte... Cel indicat se ridica şi începea să
răspundă.
De obicei, dacă răspunsul se desfăşura pe coordonatele
adevărului, profesorul tăcea, privind pe fereastră sau într-o
direcţie în care în nici un caz nu se afla cel ce vorbea.
Adresa, apoi, încă o întrebare. Căuta cu ochii peste clasă
şi, în sfîrşit se oprea... tot la elevul care răspunsese mai
înainte. Dacă şi acest răspuns era bun, profesorul se
declara mulţumit, fără entuziasm însă, se îndrepta spre
catalog şi nota. Apoi, zîmbind sincer către elevul respectiv îi
comunica, cu plăcere, nota.
În cazul însă în care răspunsul începea rău, sau într-un
chip nepotrivit, corectarea, făcută aproape cu o atitudine
neutră, mai degrabă cu oarecare bunăvoinţă, venea pe loc.
Soseau întrebările de ajutor, de «desţelenire», cum îi plăcea
lui să le numească. Mulţi se redresau şi răspundeau bine
în continuare. Cînd însă, nici cu ajutor lucrurile nu se
schimbau, iar elevul îşi etala mai departe mostrele de
neştiinţă, profesorul începea să-l încurajeze: «Bine, bine,
foarte bine, excepţional!» spunea el într-un crescendo plin
de încîntare. După care adăuga, cu un glas care părea şi
chiar era afectat de o sinceră tristeţe! «Nota trei! Şi, dacă ai
să mai continui aşa, preciza profesorul, atunci, flăcăule, ar
fi mai bine să ne laşi cu inimile fripte de părere de rău că...
te-am pierdut şi să te întorci acasă, să le ţii tovărăşie oilor,
vacilor, porcilor, în sfîrşit, lighioanelor din gospodăria lui
tătîne-tău. Iar de nici acolo nu te vei dovedi de vreun folos,
nu-ţi rămîne alta de făcut decît să te rogi de cine s-o îndura
să te prindă de turul pantalonilor şi să te-arunce pe vreo
227
TANDREŢE
gîrlă care s-o afla prin apropierea voastră. În felul acesta se

va auzi pămîntul spunînd: Mulţumesc! Şi asta pentru că s-a
mai uşurat de-o loază ca tine!»...
După cîţiva paşi, m-am întîlnit cu profesorul de
geografie.
«Bravo, Cosmescule, văd că ai ajuns profesor! îţi şade
bine, să ştii!» mă întîmpină el cu un zîmbet deschis
Era un bărbat plăcut, înalt, cu părul aproape alb, deşi
nu avea mai mult de 35 de ani. Avea o voce caldă şi
domoală. Se îmbrăca elegant şi lăsa totdeauna în urma sa
un miros discret, de colonie bărbătească fină. În timpul
explicaţiilor, dispăream cu toţii din clasă, nu mai eram
elevi, deveneam cercetători, călători, exploratori! Geografia
prindea viaţă sub ochii noştri, cu ajutorul cărţilor,
albumelor, filmelor, toate însufleţite de cuvîntul
profesorului.
Mă apropiai, în sfîrşit, de uşa pe care se afla scris cu
litere galbene, mari: Cancelaria profesorilor.
În momentul în care mă pregăteam să bat la uşă (inima
mi se zbătea de-ai fi crezut că sare din piept), clanţa s-a
mişcat, ca prin minune, şi în faţa mea a apărut «Papá», un
profesor de limba română al şcolii Era poreclit astfel,
fiindcă era mai în vîrstă decît toţi profesorii, iar, după cum
arăta, mie mi se părea că ar fi trebuit să iasă de mult timp
la pensie. În realitate însă, omul nu împlinise încă şaizeci
de ani. Dar, din cauza unui reumatism cumplit (fusese pe
front şi avusese picioarele degerate), mergea încet, tîrşîind
puţin picioarele, de parcă s-ar fi mişcat prin propria lui
odaie, în halat şi papuci. Hainele de pe el erau, în general,
ponosite, cădeau rău, atîrnînd pe la colţuri. Omul fusese
228
GEORGE ŞOVU
înalt şi voinic. Acum era slab şi aplecat de spate. Pe cap

purta o pălărie neagră cu boruri foarte largi, iar la gît o
lavalieră de culoare grena. În totul, avea o înfăţişare jalnică
şi demodată.
Cînd priveai însă spre el, ceea ce te izbea, în primul rînd,
era nasul... mare, anormal de mare, semănînd cu un
morcov uriaş, înfipt în mijlocul feţei. La aspectul lui
dizgraţios contribuia şi pielea care păstra pe ea
nenumărate găuri, urme, ca de vărsat. Pe deasupra, bietul
dascăl avea şi o voce piţigăiată, ca de adolescent în
prefacerea vîrstei.
Elevii cărora le era profesor spuneau însă despre el că
fusese o mare capacitate. Era şi acum o vastă bibliotecă
ambulantă, care însă cu greu mai găsea forţa necesară
spre a-şi valorifica nestematele minţii în faţa elevilor.
Copiii, mai ales cei din cursul inferior, care-l cunoşteau
mai puţin, se amuzau tot timpul pe seama lui. Cînd îi
auzeau vocea aceea nefirească pentru un bărbat,
izbucneau în rîs. Profesorul nu spunea nimic, nu le făcea
nici o observaţie. Vorbea mai departe. Privea, de obicei,
peste clasă, undeva prin fereastră, şi vorbea. Cei ce
reuşeau să-i prindă vorbele începeau să înţeleagă ce
lucruri interesante şi necunoscute le comunica dascălul
lor. Făceau atunci semne colegilor gălăgioşi, strigau la ei.
Treptat, în sala de clasă se aşternea liniştea.
Profesorul părea, dintr-o dată, surprins şi parcă puţin
speriat. Deruta dura doar cîteva clipe, după care
explicaţiile erau reluate cu şi mai multă ardoare, cu
pasiune. Ochii mici, albaştri, şterşi aproape de culoare, ai
profesorului, se închideau din ce în ce, ajungînd ca două
229
TANDREŢE
linii calde, în spatele cărora se presimţea clocotul unui

cazan. Uneori, în asemenea momente, pe genele rare şi
blonde, se puteau zări strălucind stropi de rouă fierbinte.
La sfîrşitul orei, cei mai năzdrăvani dintre copii alergau
la catedră, rugîndu-l, chipurile, să le spună ce note au la...
o disciplină sau alta. Profesorul, blînd şi înţelegător,
deschidea catalogul, le spunea. În acest timp, cîţiva draci în
uniforme de şcolari îi umpleau buzunarele cu fel de fel: cu
mere, ori cu resturi de mere, cu hîrtii, cu buretele de la
tablă, cu cretă, adunau în ele tot ce aveau sau găseau la
îndemînă.
Astfel, bietul «Papá» pleca spre cancelarie «încărcat»,
unde, descoperind isprăvile elevilor lui, nu zicea absolut
nimic: îşi deşerta buzunarele în coşul de gunoi, păstrînd
obiectele care puteau fi folositoare. Întorcîndu-se în ora
viitoare, în aceeaşi clasă, el anunţa elevii că cineva «şi-a
uitat», în buzunarul lui de la haină, buretele, creta etc. şi le
restituia. La început, elevii rîdeau, faptul constituind un
nou prilej de a face haz. Cu timpul însă, bunătatea, bunul-
simţ şi temeinica pregătire a dascălului s-au impus tuturor
copiilor, care-l aşteptau cu interes la ore şi-l respectau aşa
cum se cuvenea...
...«Papá» a rămas surprins cînd m-a văzut în uşa
cancelariei.
«Ah, zise el, uitîndu-se la catalogul din mîna mea: ăsta e
catalogul pe care îl caut de aproape cinci minute!».
«Tovarăşul profesor de Ştiinţe Naturale vă roagă să-l
scuzaţi, spusei eu la repezeală. A luat, din greşeală, alt
catalog; de aceea, m-a trimis pe mine să-l schimb!»-...
230
GEORGE ŞOVU
Am făcut într-adevăr schimb de cataloage cu «Papá»,

care, politicos, m-a invitat, mai întîi, în cancelarie.
«Poftim, poftim, băieţaş! spuse el cu vocea aceea
piţigăiată. Eşti în anul I C, da?, deduse el după catalogul
care rămăsese liber şi după care venisem eu. (Pe-atunci, la
Liceul Pedagogic, se vorbea despre «ani», nu «clase»: anul I,
II, III, IV). Cum te numeşti?»
Mi-am spus numele.
Profesorul, care parcă nu se mai grăbea, deschise
catalogul Anului I C, la numele meu.
«Bravo! spuse el cu încîntare, bravo, băieţaş! Văd că eşti
un elev foarte bun, ai numai note de zece! Ce sînt părinţii
tăi»?
«Ţărani, tovarăşe profesor», răspunsei cu un soi de
mîndrie.
«Mai ai fraţi, surori?»
«Încă şase!»
«Trebuie să vă fie greu!»
«Ne descurcăm!»
«Cu cărţile cum stai, îţi place să citeşti? Uite, dacă vrei,
odată, cînd o să ai mai mult timp, te-aş ruga să treci pe la
mine pe-acasă, spuse profesorul, întinzîndu-mi o carte de
vizită. Am să-ţi împrumut orice carte vei dori să citeşti. Eşti
de acord?»
«Vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe profesor, vă sînt
profund recunoscător de pe acum», spusei, în timp ce-mi
simţeam obrajii în flăcări şi ochii umeziţi de emoţie.
«Spune-mi, ce vrei să te faci cînd vei fi mare?»
«Profesor! profesor de limba română», exclamai eu,
gîndindu-mă că acest lucru o să-i facă plăcere.
231
TANDREŢE
«Papá» se uită mai bine la mine şi mă învălui în căldura

unui zîmbet bun, părintesc.
«Să-ţi ajute cerul, băiete, şi să ai noroc, mult noroc!»
spuse profesorul, luîndu-şi catalogul şi pornind spre uşă.
„Va să zică l-ai minţit pe «Papă», i-ai spus că te faci
profesor!” a exclamat Andreea.
„În vremea aceea nici nu eram prea departe de adevăr cu
această «minciună». Am stat chiar în cumpănă... Pînă la
urmă, balanţa s-a înclinat în favoarea... ştiinţelor juridice!
Atunci însă, în cancelarie, am luat şi eu catalogul meu şi
m-am repezit să-i deschid înainte ca el să pună mîna pe
clanţă.
«Eşti un copil bun», mi-a spus, ieşind încet pe coridor.
Păşeam şi eu alături de el, puţin mai în spate.
«De ce rămîi în urmă, vino alături de mine, colega»,
adăugă profesorul, întinzînd o mînă şi mîngîindu-mă pe
cap.
Nu ştiam ce să mai zic, eram teribil de încurcat... Călcam
în tăcere, aproape în acelaşi ritm cu «Papă».
În faţa laboratorului de Ştiinţe Naturale, m-am oprit şi
m-am plecat respectuos în faţa dascălului, mulţumindu-i
pentru vorbele bune şi pentru invitaţia de a-l vizita.
Te aştept, negreşit, flăcăule, te aştept! a mai spus el,
continuîndu-şi drumul pe culoar către clasa la care avea
lecţie...
Peste două săptămîni, într-o duminică dimineaţa, pe la
zece, am sunat la uşa lui «Papá».
«A, dumneata erai, Cosmescule? mă întîmpină el
binevoitor. Poftim, poftim, înăuntru!»
232
GEORGE ŞOVU
M-a surprins că mi-a spus pe nume. Nu mi-l citise decît

o singură dată, în catalog...
Locuinţa profesorului era compusă din două camere
mari, care aveau, probabil, dependinţele necesare. În
camere, în afară de un pat metalic, ca de spital, de un
dulap de haine şi de un birou masiv, întregul spaţiu era
ocupat de cărţi. Mi-am adus atunci aminte de casa altui
dascăl — profesorul meu de limba română, un om de
excepţie — de la care, de asemenea, împrumutasem diferite
volume pentru lectură...
Priveam cărţile cu ochii mari. Mă bucuram. Dar, peste
cîteva minute, bucuria mea a început să fie umbrită de
tristeţe.
«Papá» a observat şi m-a întrebat ce se întîmplă cu
mine... Dar, nici n-am apucat să spun un cuvînt, că a
început el:
«Nu-i nimic, flăcăule, ai să-ţi alcătuieşti şi tu o bibliotecă,
m-a încurajat el. Numai dragoste de carte să ai. Ea te va
învăţa ce să faci pentru a-ţi aduce cărţile în casă!»...
De-atunci, de cîte ori cumpăr o carte, îmi apare în minte
imaginea lui «Papá» şi parcă-i ascult ecoul vorbelor de
demult...
Sfîrşitul lui s-a petrecut între cărţi, aşa cum şi trăise,
singur, o viaţă. L-a găsit o vecină care, deschizîndu-i uşa,
pentru că timp de două zile nu mai auzise la el nici un
zgomot, l-a văzut dormind cu capul pe nişte volume masive.
Lucra la traducerea în limba română a nu ştiu cărei opere
din literatura universală. Era în timpul primului meu an de
studenţie!... In testamentul ce s-a găsit, menţiona că lasă
233
TANDREŢE
toate cărţile, care însemnau întreaga lui avere, Bibliotecii

municipale din localitatea respectivă...
3.
— Cînd am sosit, în dimineaţa aceea la şcoală, m-a

întîmpinat Vladimir Luca, directorul adjunct. În ultimii doi
ani îmbătrînise cît în zece-cincisprezece. Îi albise tot părul,
faţa i se uscase, slăbise mult, încît hainele tremurau pe el
la orice mişcare. Se spunea că avea mari necazuri acasă:
soţia îi era grav bolnavă de mai mult timp, iar singurul lui
copil — un băiat, care acum ajunsese student, era infirm.
Avusese poliomielită în copilărie. Mergea foarte greu,
aproape îşi tîra picioarele. Ţi se rupea inima de durere
văzîndu-l în lupta aceea cu viaţa. Era insă un copil foarte
bun, ambiţios, învăţa excelent şi-avea o mîndrie
nemaipomenită. Nu permitea nimănui să-l ajute cu un
deget, în nici o împrejurare. Cădea, uneori, nu se putea
urca în tramvai sau în autobuz, încercau oamenii să-l
sprijine... Refuza, totdeauna, categoric. Şi acest refuz îl
privea şi pe tatăl său. „De mine să n-ai grijă, eu mă
descurc singur. Pentru mama, te rog, să faci tot ce poţi” îi
spusese el cîndva...
234
GEORGE ŞOVU
„Să n-aibă nici o grijă?!”... Inima lui Vladimir Luca

plîngea la adierea oricărui gînd ce-i aducea în faţa ochilor
fiinţei lui imaginea băiatului său. Făcea însă eforturi să
mascheze toată această frămîntare. Nu-l vedeai decît cu
zîmbetul pe buze şi cu ţigara în colţul gurii.
Aşa m-a întîmpinat şi pe mine în dimineaţa aceea. Era
pe treptele liceului. A făcut cîţiva paşi, ieşindu-mi înainte.
Cu trei zile în urmă îi cerusem învoire să lipsesc dimineaţa
de la şcoală — n-aveam, de fapt, decît două ore în program
— pentru că trebuia s-o înmormîntăm pe bunica, pe mama
tatălui meu — despre care ţi-am vorbit...
M-a mîngîiat cu vorbe calde, din suflet! Dar, cînd mi-a
luat mîinile într-ale sale, strîngîndu-mi-le, ca unui copil
căruia vrei să-i alini o mare suferinţă, pe tăcute, a rămas
surprins, uitîndu-se lung la ele: erau roşii şi umflate, ca
două perniţe.
„Andreea, ce e cu mîinile dumitale, ce s-a întîmplat? Ai
păţit ceva? îţi este rău?” Era îngrijorat.
„Nimic deosebit, tovarăşe director! i-am răspuns, ca să-l
liniştesc. Le-am băgat în petrosin, am curăţat toată casa,
am făcut parchetul, în urma necazului pe care l-am avut.
Aşa păţesc de fiecare dată. În cîteva zile o să-mi treacă!”...
După-amiază fusese o plenară UTC pe şcoală. El plecase
doar o oră acasă şi revenise. Se pregătea să rămînă şi la
cursurile serale...
— Bine, dar el n-avea program, nu se rînduia cu
directoarea, cu cine se mai afla în conducerea şcolii? a
întrebat Vlad.
— Ba, da! Numai că el nu respecta acest program. Stătea
aproape tot timpul în liceu. Alerga pînă acasă — locuia
235
TANDREŢE
undeva, în apropiere — ca să-i ducă, probabil, cîte ceva

soţiei şi venea înapoi.
Aşa procedase şi în ziua aceea — cum ţi-am spus.
La plenară am luat şi eu cuvîntul. Nu aveam de gînd s-o
fac, dar mă enervase cineva, un profesor de educaţie fizică,
tînăr, dar leneş, nu făcea aproape nimic în şcoală, în timp
ce o colegă de-a lui pregătise, în numai cîţiva ani, nişte
formaţii sportive (de handbal, de baschet, ca şi cîteva altele)
cu care luase locurile întîi pe ţară. Tocmai el se găsise să
vorbească (asta pentru că era mereu criticat, a făcut-o,
probabil, ca să preîntîmpine); cuvîntul lui a fost însă anost
şi rostit cu totală detaşare.
Lîngă mine se afla o excepţională profesoară de
matematică — Amalia Rugescu. Era mîhnită şi nervoasă,
îşi frămînta mîinile în poală. Şi ea purta doliu, după soţul
ei, care se prăpădise doar de cîteva săptămîni. Lăsase o
fetiţă de zece ani. Elevii, ca şi părinţii erau încîntaţi de
această profesoară.
„Cine încape pe mîna Amaliei Rugescu învaţă
matematică, nu glumă” — aşa se spunea în şcoală, ca şi în
afara ei. În şedinţe era însă reţinută, nu vorbea aproape
niciodată. Cînd m-am înscris la cuvînt, s-a bucurat.
Am vorbit, între altele, despre răspunderea dascălului
pentru pregătirea elevilor săi. Nu mă gîndisem dinainte la
ceva anume, dar ideile îmi soseau avalanşă. Ştii cum se
întîmplă uneori... „Cine este profesor adevărat trebuie să ia
aminte, este obligat, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare
minut, să ia aminte la spectacolul impresionant al atîtor
minţi şi suflete pe care le are în paza şi în răspunderea sa.
Fiecare copil, adolescent, tînăr, constituie o problemă.
236
GEORGE ŞOVU
Uneori o enigmă. Şi noi, profesorii lor, nu putem să

rămînem corigenţi, cu atît mai grav — repetenţi la capitolul
ce se cheamă cunoaşterea şi cucerirea acestui teritoriu.
Împlinirea misiunii noastre se face cu tot ceea ce avem noi
mai bun. Dar v-aţi gîndit vreodată — m-am trezit, la un
moment dat, întrebînd, cum influenţează formarea copiilor,
a tinerilor ceea ce nu avem noi bun? Defectele din fiinţa
noastră, minusurile muncii noastre cum influenţează ele
sufletul copiilor? V-aţi gîndit, într-adevăr, la aceste lucruri?
Şi dacă v-aţi gîndit...”
În sală era o tăcere de mormînt. Copiii parcă îngheţaseră
pe scaunele lor. Profesorii mă priveau cu ochii mari... Am
spus eu multe lucruri atunci, mă aprinsesem şi-mi
dădusem drumul, nu mai aveam nici o frînă. Bineînţeles că
n-am scăpat prilejul de a le îndrepta privirile şi spre un
domeniu care constituia şi pe atunci şi a rămas una din
marile mele frămîntări.
„Vorbesc fără sfială în faţa acestor tineri — spuneam în
direcţia respectivă — întrebîndu-vă pe dumneavoastră,
întrebîndu-i şi pe ei, după cum eu însămi mă întreb:
Cunosc copiii, tinerii — elevii noştri de-aici sau din altă
parte — ce vrem cu adevărat de la ei, ce vrea şi aşteaptă
ţara de la tînăra generaţie? Sînt pregătiţi — fireşte de căre
noi şi de părinţii lor — aceşti copii, aceşti tineri în
asemenea măsură încît să priceapă ce se află dincolo de ce
vedem şi trăim în fiecare zi, adică înţelesurile adînci ale
realităţii cu care ne confruntăm, intenţiile mari şi nobile ale
acestui popor? Transformă ei, sub îndrumarea şi prin
munca noastră, într-o parte a vieţii lor aceste înţelesuri?”...
237
TANDREŢE
...La ieşirea din sală, directorul adjunct s-a apropiat şi

m-a privit lung în ochi. „îmi place fetiţo, mi-a spus el, dar ai
grijă ca arderea aceasta să nu te facă scrum mai devreme
decît s-ar cuveni!”... Cine îmi dădea sfaturi!... Nu ştia că
chiar în seara aceea...
Oricine găsea la Vladimir Luca o vorbă bună, indiferent

de cît de necăjit sau de îndurerat ar fi fost el însuşi, un
îndemn, o încurajare, un sfat care, aproape întotdeauna,
lumina calea de ieşire din cele mai complicate situaţii.
Îi plăcea să discute mai ales cu năzdrăvanii şcolii, cu
elevii care făceau năzbâtii, care lipseau de la şcoală, nu
învăţau... (liceul avea şi clase de gimnaziu — a V-a — a
VIII-a). Se ducea după ei acasă, îi căuta prin parcul din
apropierea liceului sau prin tot felul de cotloane, îi căuta
pînă ce-i găsea şi-i aducea la şcoală. Făcea acest lucru cu
atîta blîndeţe şi bunătate. Încît pe cel mai înrăit dintre răi îl
năpădeau, de obicei, jena şi ruşinea şi sfîrşea prin a da
ascultare sfaturilor directorului adjunct...
În seara respectivă, rămăsese, după cum ţi-am spus, în
continuare la şcoală. Chemase la el pe un asemenea
„năzdrăvan”, care făcuse şcolii şi familiei multe necazuri
pînă atunci. Într-un ultim furt, operat la „Alimentara”
vecină cu liceul, acesta antrenase mai mulţi băieţi, pînă
atunci cuminţi şi nevinovaţi, pe care apoi îi îmbătase cu
băutura furată şi-i lăsase o noapte întreagă în subsolul
unui bloc.
Băiatul, repetent de nu ştiu cîte ori (avea vreo 15 ani şi
era de-abia elev în clasa a VI-a), răspundea obraznic, nu-şi
recunoştea greşeala. La un moment dat, s-a ridicat furios
238
GEORGE ŞOVU
de pe scaunul pe care-l aşezase directorul spre a-i vorbi

(era în cabinetul său) şi i-a strigat:
„Da’ mai lasă-mă, domnule-n pace, nu mă mai plictisi cu
vorbele dumitale mieroase şi cu sfaturile dumitale, că m-
am săturat de ele ca de mere pădureţe! Dă-mă odată pe
mîna Miliţiei şi termină, că nu mai pot să suport!”
S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Înainte de a pure
mîna pe clanţă, s-a oprit, văzînd că directorul nu-i mai
spune nimic. A întors capul.
Vladimir Luca, alb la faţă, ca varul, privind spre băiat, a
mai apucat să spună: „Păcat!” şi-a căzut cu capul pe biroul
în spatele căruia se afla.
Elevul s-a repezit la el, strigînd: „Tovarăşe director,
tovarăşe director, iertaţi-mă, sînt un dobitoc, iertaţi-mă,
tovarăşe director, n-am vrut să vă fac nici un rău!”
I-a ridicat capul de pe birou şi i l-a sprijinit pe mîna lui.
In timpul acesta, ca şi la Cornel Ştefănescu, ţi-aminteşti —
profesorul care a murit la spital — firişoare de sînge au
început să se prelingă pe la colţurile gurii lui Vladimir
Luca. Ochii directorului adjunct priveau ţintă către băiat.
„Tovarăşe director, a ţipat elevul şi mai tare, nu muriţi,
vă rog eu, mă fac cuminte, vă promit, vă promit”..., repeta
el în neştire, în timp ce se străduia să oprească cu batista
firişoarele de sînge de pe faţa încremenită a profesorului. A
tras apoi un maldăr de dosare de pe birou, le-a aşezat sub
capul directorului şi-a început să strige: „Oameni buni,
ajutor! Săriţi, săriţi! Tovarăşe Herişescu, venit: repede că-i
este rău tovarăşului director!”
Bătrînul administrator al liceului, care se afla undeva pe
coridor (deşi era ora nouă seara, nici el nu plecase acasă;
239
TANDREŢE
stătea în şcoală, ca şi Vladimir Luca, din noapte în noapte),

a sosit în fugă, gîfîind.
S-a repezit spre director şi, cînd a înţeles nenorocirea, i-a
coborît încet pleoapele peste luminile ochilor, acoperind
astfel, pentru totdeauna, cele două miraculoase ferestre
către viaţă ale celui care fusese Vladimir Luca. A rostit apoi
cu o voce joasă, care a vibrat adînc în liniştea nopţii: „Ştiam
că aşa o să sfîrşească, ştiam că o să-l omoare unul dintre
voi, copii nemernici, pentru care el risipea, fără milă, în
fiecare clipă, minunile sufletului său, a continuat, ca
pentru sine, bătrînul. Dar nu credeam că nenorocirea se va
întîmpla atît de repede!”
Lacrimi fierbinţi îşi căutau drum urmînd albiile adînci
ale cutelor de pe obrajii săi. Ţinea capul lui Vladimir Luca
rezemat pe braţul stîng, iar cu mîna dreaptă îi mîngîia
părul mătăsos, albit înainte de vreme...
4.
— „Cine se mişcă e ca rîul limpede!” — exclamă Vlad.

— Cine a spus asta?
— Un bătrîn, un om simplu care cosea la tîmpla unui
deal, aşa cum îl vezi cosind şi pe bătrînul acela.
240
GEORGE ŞOVU
Se aflau într-o poieniţă, nu prea departe de hotel.

Ieşiseră să se plimbe. Crescuse un fel de otavă, pe care o
cosea un bărbat în vîrstă...
Eram student şi mă invitase pe la el — ne aflam în
vacanţa de vară — un fost coleg de liceu, care locuia într-
un sat mult mai aproape de munţi. Ieşisem, într-o
dimineaţă, să mă plimb singur. Trecusem de grădina
prietenului, ca şi de alte grădini, intrasem într-un loc mai
deschis, acoperit cu iarbă. După cîteva sute de metri, se
bomba un dîmb de piatră, aproape chel. În apropierea lui
cosea un bătrîn. Mă oprisem în faţa lui şi mă uitam mirat...
„Bună vremea, moşule!” i-am zis cînd l-am văzut
proptindu-şi coasa cu coada-n pămînt.
„Bună să-ţi fie inima, domnişorule!” mi-a răspuns
bătrînul, aţintindu-mă insistent. „Da’ de unde eşti, că nu
pari de pe-aici?!” (probabil că el cunoştea pe toată lumea
din sat, de prin împrejurimi).
„Ba-s tot de pe-aici..., dintre români!” i-am răspuns.
„Asta văz eu, că doar nu-i fi scăpat din Franţia... Şi care
ţi-i voia?”
„Caut nişte... pietre!” zisei la întîmplare. Ce era să-i fi
spus, că mă plimb?!...
„Aha! exclamă bătrînul dumirit, eşti din ăia giolog?!”
„Cam aşa, moşule! convenii eu, spre a nu mai da
explicaţii. Dar, matale?”
„Eu nu aaut, eu am găsit!”
„Ce-ai găsit?”
„Coasa, am găsit-o spînzurată-n cui şi-am adus-o... la
păscut.”
„Bine faci! zisei zîmbind. Dar cîţi ani ai, moşule?”
241
TANDREŢE
„Păi, să tot fie patru peste optzeci!”...

„Optzeci şi patru?!”...
„Ce te miri aşa? Optzeci şi patru!”
„Şi mai poţi cosi?”
„De ce să nu pot? Pot, după cum vezi!”
„Bine, dar n-ai feciori care să-ţi facă treburile, să te
ajute?”
„Cum să nu! Am destui..., şi nepoţi, şi strănepoţi! O
ciurdă!”
„Atunci de ce mai coseşti dumneata?” l-am întrebat, din
nou mirat (crezusem că a rămas singur şi n-avea încotro).
„Apoi, dragă tovarăşe, mi-a răspuns moşul, să ştii şi
dumneata că cine se mişcă îi ca rîul limpede, iară cine nu —
ca balta stătută!”
„Frumos spus!” am exclamat, impresionat într-adevăr de
cugetarea bătrînului.
„Nu ştiu cît îi de frumos, cum zici dumneata, dar
adevărat îi! mi-a răspuns moşneagul. S-auzim de bine,
tovarăşe giolog!”...
A smuls coasa din pămînt şi-a aşternut-o din nou... la
păscut. Brazda cădea bogată şi clară. Firele de iarbă, care
scăpaseră pentru o secundă din îmbrăţişarea morţii,
tremurau blînd în aşteptarea firescului sfîrşit.
Bătrînul, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe, încins cu
chimir tot de piele, pe cap c-o pălărie mare, de paie, înainta
încet şi sigur ca-ntr-o bătălie, al cărei sfîrşit îi era de mult
cunoscut. Înainta într-o mişcare ritmică, armonioasă, aşa
cum îl vezi şi pe omul acela, din faţa noastră.
242
GEORGE ŞOVU
„Rămîi cu bine, moşule, i-am spus. Şi-ţi doresc multă

sănătate! Să ştii că am să ţin minte: «Cine se mişcă e ca rîul
limpede!»...”
„Noroc bun, giologule, şi vezi ce faci cu pietrele celea.
Poate descoperi niscaiva comori!”
„Una am şi descoperit-o — spusa dumitale! — am
adăugat, plecînd..., căci Cine se mişcă...”
— Şi încălecai pe-o şa... zise Andreea, zîmbindu-i.
— Să ştii că nu este poveste, tovarăşă directoare! — Şi
chiar dacă ar fi..., frumoasă scăpărare de-nţelepciune are!
Aşa că hai să ne mişcăm şi noi mai departe...
5.
Îţi aminteşti de Doina?

— Care Doina?
— Fosta mea elevă, Doina Stuparu!
— Aceea la care am mers la nuntă?
— Exact!... De cîte ori văd pe cineva cu un buchet de
flori în mînă, în faţa ochilor îmi apare Doina! spuse
Andreea, gînditoare, privind pe două dintre fetele ce-i
serveau la masă, îndreptîndu-se cu braţele pline de flori
spre sufrageria hotelului.
243
TANDREŢE
— Va să zică, atunci cînd vezi pe cineva cu flori îţi aduci

aminte de Doina?!... exclamă Vald.
— Şi de tine, dragule! adăugă profesoara. Cum o să uit
că timp de peste două luni, de la logodna noastră — din
noaptea aceea a Anului Nou — şi pînă la căsătorie, mi-ai
adus, în fiecare zi, flori? Imaginea ta e însă altundeva, mai
adînc, în suflet — spuse Andreea căutîndu-i mîna..., pe
cînd a Doinei îmi apare numai în faţa ochilor! sublinie ea
cu zîmbetul pe buze. Şi-apoi ea mi-a adus patru ani la rînd
flori, de cînd a început să-mi fie elevă, pînă a absolvit,
patru ani, dacă nu-i adaug pe cei zece, de după absolvire...
pînă la nuntă, nunta ei. Dar în anii aceia de şcoală, de cînd
se făcea primăvară, şi începea să zîmbească în grădina
casei unde locuia te miri care floricică şi pînă toamna,
tîrziu, Doina mă întîmpina la poarta liceului, pe culoar, în
vreo clasă, ori în cancelarie — în sfîrşit, unde mă găsea —
cu florile în mînă.
„Sînt din grădina noastră, tovarăşă dirigintă, mi-a spus
ea la început. Avem o grădină foarte frumoasă”.
„Şi cine îngrijeşte de flori, Doiniţo?” am întrebat-o.
„În general, eu, cîteodată sora mea, mai mică, iar cînd
sîntem noi la şcoală — bunicile noastre: avem două bunici
— şi din partea mamei, şi din partea tatălui. Numai că sînt
foarte bătrîne şi bolnave”.
Eram în prima zi de şcoală. Nu aflasem încă despre
tragedia Doinei: mama murise cînd a născut-o pe sora mai
mică a elevei mele. Doina avea pe-atunci şase ani. Tatăl
fetelor nu s-a mai căsătorit niciodată. A avut grijă de ele; le-
a crescut cu ajutorul bătrînelor. De cînd Doina se făcuse de
244
GEORGE ŞOVU
zece ani, însă, multe din treburile gospodăriei începuseră

să intre în atribuţiile ei. Fata aceasta n-a avut copilărie.
Să fi auzit-o însă cum vorbea despre sora ei mai mică,
parcă îi era mamă, nu soră. Apoi despre bătrîne, despre
tatăl ei. Tuturor, treptat-treptat, a început ea să le poarte
de grijă, să muncească pentru ei. Chipul acestei fete
exprima mereu o îngrijorată preocupare. Cînd vorbeai însă
cu ea, nu se plîngea niciodată. Avea un suflet bun, vorbă
caldă şi gînd curat.
Învăţa bine, era o elevă foarte silitoare, în ciuda
multiplelor obligaţii cărora trebuia să le facă faţă. În timp
ce atîţia copii nu fac absolut nimic în gospodăria părinţilor
lor şi, de multe ori, nici nu învaţă cum se cuvine, Doina era
şi mamă, şi soră, şi fiică — de toate era biata de ea —, iar
la şcoală — elevă bună şi colegă bună pentru toţi cei din
clasă, fără excepţie. „Doina cea bună şi blîndă” — îi
spuneau colegii. N-ar fi fost în stare să supere, ori să
jignească pe cineva — ferească sfîntul! Avea o mare
delicateţe a gesturilor, a vorbei, era şi cred că a rămas un
suflet tandru şi cald!
Fără să fie urîtă — nici frumoasă nu era, desigur, iar în
ultimii ani se îngrăşase puţin, apoi, după absolvire, tot mai
mult — băieţii din clasa lor, ca şi alţii, din şcoală, care-o
mai ştiau, nu se uitau la ea decît ca la o colegă. Nu cred s-o
fi luat vreunul de mînă, s-o fi sărutat vreodată!... Drept să-
ţi spun eu mă miram uneori, pentru că altele mai puţin
arătoase decît ea aveau un succes la băieţi, mamă, mamă!
M-am întrebat de multe ori: „Cum îşi aleg băieţii
prietenele? Care le sînt criteriile? Sau care sînt cele
hotărîtoare?!” Observînd o mulţime de situaţii, în atîţia ani
245
TANDREŢE
— îţi dai seama — am constatat cît de naivi sînt unii băieţi,

cum se lasă înşelaţi de te miri ce, cum sînt „prinşi” în lanţ
de cine nu le-ar trebui şi cum, de multe ori, nu mai scapă.
Să nu-ncepi să-mi faci teoria „farmecului” personal. Ce
farmec? Cînd e şi urîtă, şi seacă la minte, cum zicea biata
mamă-ta, şi vulgară, ce să-ţi placă la ea? Şi, totuşi, am
văzut atîţia „bărzăuni” din ăştia care-şi încearcă aripile
roind în jurul unor asemenea „flori”. În astfel de condiţii
observi clar cum se pulverizează echilibrul valorilor.
Am avut chiar în acea primă clasă a mea în afară de
Doina, fete bune şi atrăgătoare, la chip şi la trup, şi cu
capul pe umeri, pe care nu le băgau în seamă băieţii. Le
vedeam suferind şi, drept să-ţi spun, le certam pentru că
nu aveau răbdare.
Un exemplu tipic de grabă, de febră din aceasta
adolescentină...
— Vorbeşti de parcă n-ai fi trecut niciodată prin aşa ceva
— interveni Vlad cu oarecare asprime în glas.
— De unde ştii tu că am trecut? i-a răspuns, încordată,
Andreea. Dacă vrei un răspuns clar, acesta este nu! N-am
trecut printr-o asemenea nerăbdare a firii, pentru că
învăţasem — singură învăţasem — să privesc totdeauna cu
un pas înaintea clipei pe care-o trăiam. Şi-mi judecam
clipa după ceea ce observam că ar putea să devină... O
singură dată m-a înşelat privirea, n-am ajuns pînă la
esenţă... Dar, altfel, nu te mai întîlneam pe tine, dragule,
adăugă, zîmbind, profesoara, spulberînd astfel „zig-zagul”
celor două replici.
Un exemplu tipic — spuneam — de cursă cu sufletul la
gît în întîmpinarea vieţii şi, în acelaşi timp,, de alegere a
246
GEORGE ŞOVU
unor false motive de admiraţie, l-am trăit într-o oră de

dirigenţie, cu o altă clasă de a mea. Elevele cu care lucram
(aveam treizeci de fete în clasă şi doar patru băieţi) erau
cuminţi, silitoare în general, ordonate. Aveau cincisprezece
— şaisprezece ani.
Îmi propusesem să discut cu ele în ora respectivă despre
prietenie şi dragoste. De fapt, clasa îmi solicitase o
asemenea dezbatere. Subiectul era frumos, generos, iar
pentru elevi, „la ordinea zilei”. Propunerea pornise de la
Mariana. Parcă o văd şi-acum: era cea mai dezvoltată fată
din clasă, înaltă, frumoasă, cu ochii verzi, alungiţi, cu un
păr bogat, castaniu, cu trup mlădios. Era elevă bună la
învăţătură, părea serioasă, matură; răspundea de
disciplina clasei. Mariana s-a şi oferit să deschidă discuţia.
A vorbit interesant, documentat, cu afirmaţii teoretice,
argumentate cu exemple de viaţă. Era informată şi
sensibilă. Clasa o asculta cu vădit interes.
De la o vreme, Mariana a început să împingă exemplele
pînă la trăirile ei! A povestit despre prietenia cu un băiat
mai mare, de la un alt liceu, despre gîndurile lor, despre
visurile lor! Vorbea nu numai cu satisfacţie, ci şi cu o
anumită mîndrie, cu superioritate. Ea, Mariana, avea un
prieten, avea o iubire, voia să spună că ştie ce însemnează
acest lucru!
— Şi clasa? — a întrebat Vlad.
— Mă uitam la celelalte fete: o sorbeau din ochi! O
priveau cu admiraţie, la început. Apoi, treptat-treptat, pe
feţele lor tinere a început parcă un dans al umbrelor şi al
culorilor.
247
TANDREŢE
Mariana şi-a încheiat pledoaria şi mărturisirile. Şi-

atunci, parcă a trecut peste clasă un oftat prelung...
„Ce s-a întîmplat, fetelor? le-am întrebat. V-a plăcut cum
a vorbit Mariana?”
„Da, doamnă!” au răspuns în cor.
„V-a plăcut ceea ce a spus, mai ales?!”
„Da, doamnă!” acelaşi cor, parcă mai însufleţit.
„Vă pare rău că...” încercai eu coarda...
„Da, doamnă!”
Nici n-am mai apucat să formulez întreaga întrebare că
fetele mele s-au şi repezit cu răspunsul. Le părea rău că n-
au şi ele... o dragoste!
Am căutat să le liniştesc, arătîndu-le că n-au nici un
motiv de alarmă. Se pare că nu prea m-au înţeles de la
început. Mai exact, eu nu reuşisem să fiu mai
convingătoare decît colega lor. Drept pentru care, în
săptămînile următoare, le-am tot văzut pe unele dintre ele
prin preajma băieţilor din clasa a XII-a. Nu le-am zis nimic.
În curînd însă, din nefericire, Mariana a început să cam
lipsească de la şcoală, să nu mai înveţe cum trebuia.
Atunci am strîns frîul. Pe celelalte le-am oprit la vreme. Cu
Mariana însă... A rămas cît a rămas în admiraţia colegelor
ei, cărora căuta să le împărtăşească tot mai mult din
propria experienţă, ce devenea din ce în ce mai bogată,
pînă cînd, pe la mijlocul clasei a X-a, a părăsit şcoala.
Am întîlnit-o mai tîrziu, spăşită, la cursurile serale. Ii
părea extrem de rău că nu mă ascultase şi ea la timpul
potrivit.
— „…că bine-a zis bunica: Să fugă fata mare de focul de
iubit” a încheiat Vlad...
248
GEORGE ŞOVU
— A zis bine şi „bunica”, adică poporul — a reluat

Andreea, şi Eliade Rădulescu în cunoscutul lui Zburător!
Ce mai, graba strică treaba!
— De-aceea nu m-am grăbit eu — zice Vlad mimînd
seriozitatea —, am căutat, am aşteptat... Şi pînă la urmă...
— Tot te-ai... potcovit!
— Da! Cu norocul!...
În clasa aceea, din care făcea parte şi Doina, aveam o

fată — Anda Viziru se numea — frumuşică, cu un corp
bine croit şi, pe deasupra, deşteaptă! Ajunsese în clasa a
XII-a, dar, în ciuda acestor calităţi, în ciuda faptului că era
foarte cuminte, aşezată...
— Ori poate că tocmai de-aceea...
— Ori „poate că tocmai de-aceea”, ai tu dreptate, nu-şi
găsise nici un prieten... Într-o zi, o văd însă în braţele unui
pămpălău — unul, înalt, slab, blond-roşcat, cu nişte ochi
spălăciţi şi cu pistrui mulţi şi mari pe faţă; parcă era o
sperietoare, numai bun să-l aşezi într-un lan de porumb,
să alunge ciorile. El stătea pe un calorifer, pe culoar, iar ea,
aşezată pe piciorul lui, îl ţinea cu braţul drept pe după gît.
Acolo, în văzul tuturor — al elevilor şi al profesorilor. Cu
„sperietoarea”! Cînd am observat-o, nu mi-a venit să cred.
M-am apropiat de ea şi-am întrebat-o: „Anda, tu eşti?” Nu
s-au sinchisit, n-au făcut nici o mişcare ca să părăsească
poziţia indecentă în care se aflau.
„Da doamnă!” mi-a răspuns cu un aer de trufie.
În clipa aceea am văzut negru în faţa ochilor. M-am
stăpînit, totuşi. „Scuză-mă, te rog, că te deranjez — i-am
249
TANDREŢE
spus, ascunzîndu-mi clocotul de dinăuntru. Aveam o

treabă cu tine, să mă cauţi neapărat după ce termini orele!”
A venit! Am primit-o în cancelarie. Am luat-o de mină şi-
am trecut cu ea într-o cameră alăturată, unde nu se afla
nimeni. Fata nu ştia ce să creadă. Am întors-o cu faţa spre
mine şi-am plesnit-o cu sete — pe-o parte şi pe alta. „Şi-
acum du-te unde vrei şi re clamă-mă! Am să recunosc că
te-am pălmuit, chiar dacă sîntem numai noi două. Le
meritai pe culoar. Dar te înjosiseşi tu atît de mult, încît nu
te mai vedeai. Acolo n-aveam pe cine să pălmuiesc”.
Am părăsit-o, ieşind din cameră.
N-a spus nimic nici măcar părinţilor ei... Pentru mine
însă nu mai exista. Eu, cînd şterg pe cineva de la inimă,
şters rămîne. Mă rog, aici, nu era neapărat cazul, deşi fata
nu-mi fusese indiferentă. Din ziua aceea, n-am mai văzut-o
cu „sperietoarea”, cu „ciumafaiul”. O observam în clasă, în
timpul orelor. Era tristă, din ce în ce mai tristă. Mă
prefăceam însă că n-o văd.
După vreo lună, în urma unei ore de laborator, aşteptam
să iasă cu toţii din sală. Rămăsese singură, la masa ei. Nu
se mişca de pe scaun. Stătea cu capul plecat. M-am
apropiat de ea. Am întins mîna, am prins-o de sub bărbie
şi m-am uitat în ochii ei. A izbucnit într-un plîns îngrozitor
şi, aşa, cum se afla, pe scaun, m-a prins cu amîndouă
mîinile de după mijloc. Cu capul plecat, plîngea, în hohote,
la pieptul meu.
„Să ştii, fetiţo, i-am spus atunci mîngîindu-i părul de
culoarea castanelor coapte, frumos ondulat, că dacă tu nu
dai două parale pe tine, alţii nu dau nici atît! In această
privinţă preţul tu îl faci. Depinde la ce cotă te fixezi!”...
250
GEORGE ŞOVU
„Vă rog să mă iertaţi, vă rog să mă iertaţi! exclama,

printre suspine şi lacrimi! A fost o ieşire, o nebunie... De-a
doua zi, nici nu m-am mai uitat la el... Dar ştiţi... pe
mine... nu m-a sărutat niciodată vreun băiat!...”
„Linişteşte-te! Hai, gata .... De iertat, te-am iertat, să ştii,
după ce te-am plesnit! Am înţeles foarte bine de ce-ai făcut-
o. Că doar te cunosc! Am vrut să te trezesc însă, că te
balansai pe marginea prăpastiei. Mă bucur că ţi-a prins
bine!”...
Săraca fată ardea ca focul şi tremura toată. Am plecat
din sală ţinîndu-ne de mijloc, ca două prietene...
Anda a făcut facultatea de Automatică. S-a căsătorit în
ultimul <an, cu un coleg. A venit la şcoală şi mi l-a arătat,
înainte de a se hotărî definitiv. Era un băiat fin, delicat, se
potrivea cu ea. „Vă place, doamnă?!” m-a întrebat şi
amîndoi aşteptau răspunsul ca pe un verdict. I-am sărutat
şi le-am urat să fie fericiţi!
Şi Janette, doctoriţa, pe care-o cunoşti foarte bine şi tu
— (pe Anda nu ştiu dacă ai văzut-o vreodată, fiindcă de
nunta Doinei ea era la maternitate, născuse o fetiţă) a venit
cu arhitectul ei — l-ai văzut şi pe el; şi Şerban, absolvent la
Cibernetică, el a adus-o chiar la noi acasă pe viitoarea lui
soţie, şi Sever, constructorul de avioane, şi Cristi — ofiţerul
marinar, şi Cătălin, chimistul, care lucrează la un institut
de cercetări şi Dragoş, care s-a făcut ziarist, ca şi atîţia
alţii... şi elitele au venit, pe rînd, să mă întrebe: „Vă place,
doamnă, ce ziceţi?!”
— Ca şi cînd, dacă nu ţi-ar fi plăcut, mai puteai să
întorci tu lucrurile din drum atunci, „la ora aceea”...
251
TANDREŢE
— Sigur că ai dreptate, ştiam şi eu, ştiau şi ei ceea ce

spui tu. Dar era, dacă vrei, ca un fel de „binecuvîntare” pe
care voiau s-o primească, de care simţeau că au nevoie. Şi
eu mă bucuram, iar ei căpătau parcă şi mai mult curaj
pornind pe un drum, despre care nu ştiau şi cum îl vor
parcurge.
Doina însă a trebuit să aştepte zece ani, după absolvirea

liceului, pînă să poată veni la mine cu cineva de mînă. Ea
n-a urmat nici o facultate. A făcut o şcoală postliceală de
asistente sanitare şi-a început să muncească. Sora ei
crescuse şi-a ajutat-o pe ea să-şi facă studii superioare...
Cînd şi cînd, îmi dădea telefon şi mă pomeneam cu ea la
uşă, cu aceleaşi flori cu care mă obişnuise în anii ei de
şcoală. Stăteam de vorbă, îşi descărca sufletul în care se
strîngeau tot mai multe îngrijorări, umbre de îndoială, nori
de necazuri.
„Nu mai găsesc pe nimeni, doamnă! îmi spunea, ţi-
aminteşti? (Uneori asistai chiar tu la discuţiile noastre.)
Gata, s-a terminat, aşa am să mor!”
„Fii serioasă, Doina, o încurajam, nu ai decît douăzeci şi
cinci de ani”, apoi... „douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte,
douăzeci şi opt... Eşti tînără, ai viaţa toată în faţă!”
„O viaţă pustie!” răspundea. Alerg între două case — de
la vechea noastră locuinţă, unde au rămas bătrînele, care
mai trăiesc şi acum şi de oare trebuie să am grijă mai abitir
decît de nişte copii, şi apartamentul pe care l-a cumpărat
tata, unde ne-am mutat noi: eu, sora mea şi el. Trebuie să
fac mîncare şi colo şi dincolo, să spăl în două părţi, să calc,
252
GEORGE ŞOVU
să fac curăţenie. Sora mea merge la facultate şi-atît! În rest,

ea ştie pe unde umblă.
Tata vine obosit de la serviciu — mănîncă, se culcă,
pleacă... Eu rămîn cu toate şi cu amarul!... O podidea
plînsul pe biata Doina. Nu şi-a dat drumul în faţa ta
niciodată, fiindcă se jena. Cu mine însă nu mai avea. nici o
oprelişte.
Nu mai aveam ce să-i spun decît să aştepte şi să aibă
încredere în lumina ei de deasupra, cum ar fi zis mamaie
Lina.
„Ai fi putut pava un drum întreg cu florile tale, Doina...
Nu se poate, trebuie să apară şi pe drumul tău măcar
una!”...
— Şi, pînă la urmă, a apărut tovarăşul inginer
electronist Mitică .... „Bun, să-l pui pe rană, harnic, că nu-i
stau mîinile cu zi, cu noapte, blînd, atent, serios...” A fost
un citat, desigur, din aprecierile elevei tale — a zis
judecătorul.
„Vezi, Doina, vezi? Ţi-am spus eu că norocul tău n-a
pierit, că te-aşteaptă doar să-l întîlneşti...”
— Îţi aduci aminte, erai de faţă: lui Mitică îi rîdeau ochii
de bucurie...
„Chiar aşa a şi fost, doamnă, ne-a răspuns el cu
simplitate şi firesc: ne-am întîlnit pe stradă; pur şi simplu
ne-am ciocnit unul de celălalt... Cînd ne-am cerut,
reciproc, scuze, ni s-au întîlnit şi ochii... Ne-am privit de
parcă ne ştiam de foarte multă vreme şi-acum ne re-
descopeream. Am făcut împreună cîţiva paşi — mergeam în
aceeaşi direcţie — apoi alţii cîţiva, apoi am aflat, cu
bucurie, că eram aproape vecini... «Şi nu ne-am văzut pînă
253
TANDREŢE
acum?» am întrebat eu, cu plăcută mirare. Şi, uitîndu-mă

la fiinţa aceasta, mi s-a părut că-i văd sufletul în luminile
ochilor, ca o pajişte senină, cu flori blînde tremurînd în
soare, şi că-i văd şi-i simt inima — pîine aburindă rupîndu-
se în două...”
„Oleleu, Mitică dragă, nu ştiam că eşti şi poet!” a
exclamat Doina, izbucnind în rîs. Rîdeam, de fapt, cu toţii...
„Şi, dacă ai fi ştiut?” a întrebat Mitică, hîtru... „Mi-ar fi
părut şi mai rău, că nu te-am descoperit mai devreme!”
6.
— Nunta Doinei a fost ca o întîlnire, după zece ani de la

absolvirea liceului. Au venit cei mai mulţi, între ei aproape
toţi cei douăzeci care fuseseră la „banchetul” dat în
apartamentul nostru... Ce s-au mai bucurat! Se priveau
parcă flămînzi,... cu ochii adolescenţilor de altădată şi, în
acelaşi timp, cu ochi ce văzuseră viaţa!
Janette se făcuse parcă şi mai frumoasă şi ajunsese deja
doctoriţă cu renume. S-a specializat în neurochirurgie,
dacă îţi aminteşti...
254
GEORGE ŞOVU
„Tovarăşă dirigintă, am şi eu un băiat, are acum

unsprezece ani...”
Andreea rămăsese puţin încurcată... „Adică, de cînd?”
Ştia că Janette are o fetiţă abia de doi ani...
I-a ascultat povestea...
„Petrişor are unsprezece ani! E un copil blînd, — cu un
zîmbet angelic. Ochii lui negri, alungiţi către tîmple, se-
aprind şi se sting ca două făclii peste care trec pale de vînt.
Are o faţă frumoasă, creolă, un nas mic, fin, buzele roşii,
cărnoase, care la fiecare zîmbet, dezvelesc un şir de
perfecte perle albe.
Petrişor are unsprezece ani, e un copil ca toţi copiii,
poate mai bine dezvoltat decît cei de vîrsta lui; pare un atlet
în devenire. Mama lui spune însă că Petrişor s-a născut...
de două ori!”
„Cum, «de două ori»?” a întrebat Dragoş, ziaristul.
„Da, de două ori — a continuat tînăra doctoriţă: o dată
acum unsprezece ani, într-o noapte de mai, cu potop de
flori la fereşti, şi a doua oară, acum cinci ani, în ziua de 7
octombrie!”
„Dar ce-a fost acum cinci ani, la 7 octombrie?” a mai
întrebat cineva.
„O poveste de mare durere şi de tot atîta fericire, care stă
însă în fiecare clipă de-atunci sub semnul prăpastiei fără
sfîrşit!...
Băiatul începuse să meargă la şcoală, în clasa întîi.
Primele săptămîni n-au arătat nimic deosebit în
comportarea lui. Apoi, dintr-o dată, a început să nu mai
vadă bine, să aibă stări de vomă, de leşin. Medicul care l-a
cercetat l-a trimis, de urgenţă, la noi la spital. S-a întîmplat
255
TANDREŢE
să-l consult eu. L-am chemat şi pe profesorul meu, care

mi-a confirmat diagnosticul: tumoare malignă sub creierul
mic...
L-am operat peste cîteva zile, la 7 octombrie, acum cinci
ani. I-am salvat viaţa.” De aceea mama lui spune că
Petrişor s-a născut atunci pentru a doua oară.
«Dar pentru cît timp?» m-a întrebat mama copilului.
«Şase luni, cel mult un an!» i-am spus. Toate operaţiile de
acest fel, cu un asemenea diagnostic nu dăduseră alte
rezultate pînă atunci...
Băiatul şi-a revenit nesperat de repede. Trebuia însă
avizat că a avut o operaţie foarte grea, că trebuie să se
îngrijească extraordinar de atent, să se ferească de orice fel
de lovituri, mai ales la cap, că trebuie să se hrănească mai
mult decît ar face-o doi oameni maturi la un loc, că trebuie,
că trebuie... Toate acestea dacă vrea să trăiască.
Nu m-am aşteptat ca acest copil de şase ani şi cîteva
luni să înţeleagă atît de bine, cu atîta maturitate, tragedia
ce s-a abătut asupra vieţii lui. Şi Petrişor a început, cu
mare grijă şi hotărîre, lupta pentru viaţă!
«Petrişor, n-ai voie să.., n-ai voie să..., n-ai voie!» îi
spunea mamă-sa.
«Bine, mamă! Am înţeles!» răspundea copilul.
«Petrişor, trebuie!»
«Da, mamă, trebuie!»
«Petrişor!»
«Da, mamă!»
Nu era săptămînă în care să nu trec pe la el pe-acasă ca
să-l văd. În plus, la cel mai mic semn care vestea că ceva se
clatină, mi se telefona şi interveneam imediat cu un
256
GEORGE ŞOVU
tratament adecvat. În felul acesta au trecut cele şase luni,

apoi încă şase — făcîndu-se un an, apoi încă unul şi încă
trei..., în total cinci ani şi jumătate, pînă în momentul de
faţă... Petrişor a împlinit deci unsprezece ani şi se simte
bine... Este sănătos...
«E o minune ce-aţi făcut, doamnă doctor!» îmi spunea
mama copilului acum cîteva zile.
«Minunea e în el! i-am răspuns. Eu am procedat cu el ca
şi cu alţii... poate cu şi mai mult suflet de cînd observ şi eu
minunea, care este fiinţa acestui copil, fiinţa omenească, în
general!»„
„Şi mie nu mi-ai spus, doctoriţo, pînă acum, a exclamat
Dragoş. Phii, ce reportaje aş mai fi croit. Da, lasă, că nu e
tîrziu nici acum. Mîine trece-mă pe lista ta de consultaţii.
Voi fi primul, te aştept la intrare!”...
„În schimb, am citit suita de reportaje pe care le-ai scris
despre colegul nostru Radu B. — Inventatorul cel mai
modest, cum l-ai numit tu, înscriindu-l în categoria Marilor
Prim-Planuri Anonime!”...
„Ei, Radule, mai regreţi că n-ai devenit biolog, aşa cum
doreai într-o vreme?” l-a întrebat Andreea.
„M-am lecuit, tovarăşă dirigintă, deşi...”
„S-a lecuit, deşi nu atît de uşor, vrea să spună!”
„Dragoş, lasă-mă să vorbesc şi eu!”
„Te ascultăm, Radule”, a spus profesoara.
„De fapt, n-am mare lucru de spus. Mă îndrăgostisem <ie
biologie datorită profesoarei noastre de pe-atunci... Eram
vecini cu apartamentele, ne mutaserăm şi noi din căsuţa în
care am locuit mulţi ani. Dacă aţi şti, avea, şi probabil că
mai are încă acasă, un adevărat laborator: o cameră din
257
TANDREŢE
apartament fusese transformată în laborator. Mă chema pe

la dînsa, îmi dădea cărţi să citesc, o asistam cînd făcea
disecţii; pe urmă am început să fac şi eu... Şi uite aşa... mă
hotărîsem... Dar...”
„Dar, de fapt, lui îi stătea capul la maşini! Las’ că ştiu eu,
am fost colegi de bancă doar...”
„Dar..., aşa cum zice Dragoş, eu mă prăpădeam după
maşini!”
„Astfel, în curînd, a avut loc cotitura de la gingaşa şi
mereu uluitoarea maşină omenească — o adevărată
«minune» cum, frumos, o aprecia doctoriţa noastră, spre
«omul de fier, maşina / fiinţa zămislită cu gîndul şi visarea /
ne-nchipuit mai tare ca braţul şi spinarea», cum ar fi spus
Arghezi.”
„Da, are dreptate Dragoş, m-am hotărît să fac această
cotitură, de fapt să ies în drumul meu. Şi de-aici...”
„Şi de-aici, ştim! Ştim că tovarăşul Radu B. a devenit, în
scurt timp, un Prim-Plan al marilor uzine bucureştene!”
„Ceea ce se ştie mai puţin, Jane”e, preciza Radu, e în
legătură cu faptul că, fără ajutorul acelor oameni minunaţi,
care dau suflet şi inimă maşinilor şi care sînt adevăratele
marile prim-planuri, chiar dacă anonime, n-aş fi fost nimic,
n-aş fi izbutit nimic. Ceea ce şcoala şi oarecum rîvna mea
— poate prea puţin cunoscută de unii dintre stimaţii mei
colegi au semănat, oamenii marilor prim-planuri anonime au
crescut, au înmulţit, au înălţat!
Şi, dacă s-a nimerit ca rodul să fie frumos, se cuvine ca
aromele lui să mîngîie, mai întîi şi în aceeaşi măsură, acele
vetre de suflet şi de inimă, între care eu însumi mi-am
aşezat temeinică şi plăcută vatră de muncă şi de împlinire.
258
GEORGE ŞOVU
Acum, fiindcă m-aţi stîrnit, vă mărturisesc că gîndurile

mele vibrează mai ales în jurul unuia dintre aceşti
oameni...
Îl cunosc de mult, de cînd am deschis ochii pe lume.
Nenea Dinică stătea la cîteva case de noi. El n-a avut parte
de copii, poate şi de aceea, cînd se-ntorcea de la uzină, se
oprea mai întîi la poarta noastră, intra în curte şi mă
căuta. Nu venea niciodată cu mîna goală. În buzunarele lui,
spre care mă repezeam mai abitir decît spre cele ale tatălui
meu găseam bomboane, ciocolată, biscuiţi..., în orice caz,
de fiecare dată, găseam ceva bun. Se juca apoi cu mine.
Mi-aducea tot felul de maşini, pe care, cu plăcere
deosebită, le stricam ca să văd «ce au înăuntru!».
Cînd am ajuns în clasele de gimnaziu, am avut norocul
ca şcoala la care învăţam să-şi repartizeze elevii, pentru
efectuarea lucrărilor practice, la uzina unde lucra nenea
Dinică.
M-a luat alături de el. Mi se părea că se joacă cu
strungul! Piesele care ieşeau din mina lui semănau cu nişte
bijuterii. Perfecte! Rebuturi, la el nu existau.
Harnic, blînd şi extrem de priceput, nenea Dinică era
iubit de toţi tovarăşii săi de muncă. Pe panoul de onoare, el
deschidea şirul lung al fruntaşilor.
Cu răbdare a început să mă iniţieze în tainele meseriei,
îmi explica, îmi demonstra practic, îmi dădea voie să încerc
şi eu. După mai multe încercări, văzînd cum mă descurc, l-
am auzit odată spunînd:
«Radule, băiatule, — aşa îmi zicea el — tu ai stofă, mă,
nu jucărie!»
«Nene Dinică, îţi baţi joc de mine?» i-am răspuns.
259
TANDREŢE
«Nu, nu! Ascultă-mă, iese din tine un strungar pe cinste!»

«Şi ce te face să crezi asta, nene?»
«Multe! Şi, din cele multe, mai cu seamă două: tu.
Radule, băiatule, ai şi mînă bună, dar ai şi cap! Păi ştii tu
ce înseamnă să ai cap, Radule? Strungul ascultă de mînă,
dar, dacă te simte fără cap, se nărăveşte. Aşa să ştii î Ca să
joace cum îi cînţi, trebuie să audă cîntec adevărat, Radule!
Ori cîntecul adevărat se face mai întîi cu capul!»
N-am înţeles eu prea bine încotro bătea nenea Dinică
atunci cu vorbele lui în doi peri, cum ar fi zis bunica. Am
reţinut însă că la astfel de vorbe l-au provocat mai ales
întrebările mele: «Dar de ce aşa... şi nu altfel»? «Dar aşa...
nu se poate»?, «dar dacă ai vrea să faci aşa... n-ar ieşi
bine»? (Nici eu nu ştiu ce mă apucase de tot întrebam. De
fapt, acum ştiu: mă stăpîneau o curiozitate şi o dorinţă de
a face şi altfel lucrurile. Poate că de-aici au pornit cele
despre care s-a trudit Dragoş să scrie).
După absolvirea liceului, în ciuda dorinţei tatălui meu,
care ar fi vrut să urmez nu biologia, ci dreptul, ca şi el
(după cum ştiţi este procuror), eu m-am dus la uzină, la
nenea Dinică.
Adevărata muncă de calificare abia atunci a început.
Nenea Dinică a mai lucrat lîngă mine doi ani. Mai bine-
zis eu m-am bucurat de ajutorul lui încă doi ani. A ieşit la
pensie stimat şi iubit şi regretat de toţi î In cei doi ani însă,
cîte n-am învăţat de la el! Căutările mele atunci au început
şi el a fost primul care le-a sprijinit. Mi-amintesc cum mă
încuraja în momente de cumpănă:
260
GEORGE ŞOVU
«Radule, băiatule, numai de atîta eşti tu? Nu se poate,

trebuie să reuşeşti! Totdeauna există o ieşire la care încă
nu te-ai gîndit!»
„Frumos spus, a exclamat Vlad: «Totdeauna există o
ieşire la care încă nu te-ai gîndit»!”
„Frumos şi înţelept!” a subliniat Andreea.
„Şi, într-adevăr, mare dreptate avea. Pînă acum am găsit
cîte va asemenea ieşiri.”
„Care au fost subiectele reportajelor mele! Şi sper să mai
găseşti, Radule! De altfel, ceea ce mi-ai spus în seara
aceasta îmi dă mari speranţe”
„Îţi mulţumesc, Dragoş!... Vreau să vă mai spun că
nenea Dinică îmi este şi acum cel mai apropiat sfătuitor şi
sprijin moral. Nici nu trec două-trei zile şi-l văd sosind în
hală. Strigă de departe:
«Hei, Radule, băiatule, cum mai stăm? Cu ce noutate mă
mai răsfeţi?»
Vă mărturisesc că îmi face atît de bine această întrebare
a lui, pe care o aştept ca pe un binefăcător impuls... De
acea, te-aş ruga, Dragoş, ca următorul tău reportaj, după
cele pe care le vei scrie despre Jane”e, să fie despre nenea
Dinică!u...
„Gata, măreţule meşter, mă înscriu şi pe lista ta... de
suflet! în curînd voi spune: prezent! la poarta lui nenea
Dinică. Însă cu tine de mînă, «Radule, băiatule»!”...
Andreea şi Vlad îl privesc pe tatăl Doinei alergînd de colo
pînă colo. Nu ştie ce să mai facă spre a-şi vedea nuntaşii cît
mai mulţumiţi. Ar dori ca fiecare să simtă măcar ceva din
fericirea ce-i stăpîneşte lui sufletul.
261
TANDREŢE
„Şi, cînd te gîndeşti că unii părinţi sînt în stare să se

lipsească de bucuria firească de a-şi vedea propriul copil
trăind acel moment unic al vieţii: căsătoria!” — a spus
judecătorul.
„Cum se poate aşa ceva? a întrebat Janette. Însemnează
că un asemenea părinte ar trebui să aibă — pentru a lua o
hotărîre ca aceasta — motive foarte puternice, grave”.
„Vă supun unui test — a spus Vlad mai departe — am să
vă conturez un destin, două, de fapt, şi-apoi vă veţi spune
părerea. Tovarăşa voastră dirigintă ştie despre ce vreau să
vorbesc...
«Alo, Marius?»
«Da, la telefon!»
«Ce faci?»
«Ce să fac? Mă gîndesc! Mă gîndesc la o invenţie!»
«Te gîndeşti la o invenţie? Frumos, frumos! Dar nu e prea
pretenţios?»
«Din partea cui?»
«Ziceam aşa..., în principiu! Nici mai mult, nici mai
puţin, dintr-o dată — o invenţie?!»...
«Se poate şi dintr-o dată!»
«Nu zic nu, dar... cu calificarea ce faci? Nu trebuia să fii
la atelier?»
«Nu mă mai duc!»
«De ce?»
«Nu-i de mine! Tinichigiu auto?! Nici măcar mecanic!»
«Da, dar tinichigiii cîştigă mai mult!»
«Nu mă interesează cîştigul! Pentru mine idealul
contează!»
«Şi care-i idealul tău?»
262
GEORGE ŞOVU
«Cercetător, inventator!»...
«...Dar şcoala?»
«Care şcoală?»
«Liceul! Ce faci cu liceul? Nu crezi c-ar fi cazul să-l
termini?!»...
«Nici liceul nu mă interesează!»
«Deci, cercetător fără liceu! Şi ce vrei să cercetezi?
«Vreau să inventez ceva!»
«Ce?»
«Ceva în domeniul electricităţii!»
…………………………………………………………………………
Aşa a început, într-o dimineaţă, discuţia mea cu Marius,
un tînăr care pe-atunci avea optsprezece ani şi care, din
păcate, părăsise liceul înainte de a termina clasa a X-a, pe
care o repeta.
Îl cunoşteam pe Marius de mulţi ani! Era băiatul unor
foarte buni prieteni! Singurul lor copil! Tatăl — inginer şef
într-o mare uzină! Mama — economist!
În primele patru clase (cele elementare), Marius a fost un
copil foarte bun. Un elev foarte silitor, cuminte, respectuos,
cu deosebire! Blînd, domol, gînditor. Începuse să scrie
versuri, apoi «romane» fantastice, cum numea el nişte
compoziţii de cîteva pagini, destul de stîngace, nu fără
unele sclipiri de imaginaţie!
Ne bucuram cu toţii de evoluţia lui Marius. Din clasa a
V-a, însă, cam pe la jumătatea anului şcolar, Marius a
început să dea semne de schimbare! Nu în bine!
Dimpotrivă! Mărturisesc că nici acum nu ştiu ce s-a
întîmplat exact cu el. Poate prea multele laude ale
părinţilor! Poate libertatea deplină ce i-o acordau şi modul
263
TANDREŢE
de a discuta cu el ca şi cînd ar fi avut în faţă un matur, cu

totul format?!... (în special tatăl proceda astfel!) Poate!...
Cert este că Marius a devenit, treptat-treptat, apatic, fără
nici un chef de-nvăţătură! Copilul excesiv de politicos, de
pînă atunci, s-a transformat într-un adolescent arogant,
«cu fumuri», cum ziceau colegii lui, cu fumuri care nu se
înălţau măcar din jurul unei vetre pe care se pregătea să
ardă ceva! A început să răspundă necuviincios, la orice
observaţie!
«Părinţii nu-l înţelegeau», profesorii la fel!
La sfîrşitul anului şcolar, a ajuns în coada clasei, abia-
abia a promovat la matematică şi fizică, obiecte la care era
gata să rămînă corigent.
Părinţii erau mai mult decît neliniştiţi. Au discutat serios
cu feciorul!
«Tu trebuie să devii om, om adevărat, Marius», i-a spus
tatăl, la un moment dat.
«N-am nimic împotrivă!» a răspuns băiatul.
«Păi, dacă n-ai nimic împotrivă, ce faci pentru aceasta?»
«Aştept, aştept să cresc, să devin om!»
Răspunsul era vădit ironic, batjocoritor chiar! Tatăl n-a
mai putut răbda şi... i-a ars băiatului două palme.
«Ca să te faci om, poate trebuie să te ajut şi în felul
acesta?! Poate aşa ne vom înţelege mai bine!»
De-atunci, nu s-au mai înţeles defel! Sigur că şi
inginerul greşise. Nu trebuia să-şi lovească băiatul. Pînă
atunci îl tratase exagerînd, aşa cum spuneam, ca pe un om
matur, iar acum îl înjosea lovindu-l!
Marius a început să-şi dispreţuiască tatăl, să se
înstrăineze sufleteşte de el. Iar mama nici nu conta. Era o
264
GEORGE ŞOVU
femeie cu deosebire blinda şi care avea un respect exagerat

faţă de inginer. Lipsa de personalitate a mamei, privită din
acest punct de vedere, a fost intuită de băiat, intuită şi
exploatată. De-aceea, cuvintele, sfaturile, observaţiile ei,
atunci cînd îndrăznea să le formuleze, n-aveau nici un ecou
pozitiv în mintea şi în sufletul lui Marius...
...S-au scurs încă trei ani! Clasele a VI-a şi a VII-a au
fost promovate la limită. In clasa a VIII-a, Marius a rămas
corigent la limba română şi la fizică. Tocmai la obiectele
despre care spunea că formează pasiunea lui. A rămas
corigent pentru că Marius scria cu grave greşeli de
ortografie şi nu ştia să comenteze adecvat o carte, o operă
literară, în general. Iar la fizică, superficial, ca în tot ce
făcea, nu învăţase nici lucrurile elementare, deşi deseori
putea fi văzut cu fel de fel de sîrme, bobine etc., din care
ameninţa că va scoate minunea secolului!...
A rămas corigent şi nu s-a putut prezenta deci la timp la
concursul de admitere în liceu!
Părinţii au crezut că Marius va fi afectat de acest lucru.
Colegii lui, unii chiar cu posibilităţi reale mai mici, dar mai
muncitori, ambiţioşi, au promovat, s-au prezentat la liceu,
unde au reuşit.
Marius a rămas nepăsător! Era deasupra acestor lucruri
mărunte! Aşa i-a răspuns, într-o zi, mamei!
«Lucru mărunt e viaţa ta, Marius?» a îndrăznit să observe
mama.
«Ce ştii tu? Viaţa mi-o aranjez cum vreau eu!» a fost
răspunsul impertinent al băiatului.
Şi mama a mai adăugat lacrimilor de pînă atunci altele
proaspete!...
265
TANDREŢE
După trecerea corigentelor, a intrat, în toamnă, la liceu,

la cursurile fără frecvenţă, care mai erau pe atunci.
Iar după un an, promovat în condiţii aproape umilitoare
— numai cu note de cinci — a fost admis, în clasa a X-a, la
cursurile de zi, în nişte împrejurări favorabile ce se iviseră
la liceul vostru.
«Cum la liceul nostru? Nu cumva e vorba despre Marius
R., fostul nostru coleg? Un băiat blond, cu ochi albaştri,
subţirel, înalt, care vorbea tărăgănat şi zeflemitor?»
«Ba da, Dragoş! Despre el e vorba, preciza Andreea! L-am
lăsat pe soţul meu anume să ni-l prezinte ca pe un
necunoscut, deoarece sînt sigură că nu ştiaţi prea multe
despre el. De altfel, nici Vlad atunci nu ştia. Părinţii lui
Marius erau prieteni ai mei. In curînd au devenit şi ai lui.
Şi de-aici...»
„Ascultaţi, continuă judecătorul, într-o discuţie pe care
tatăl a avut-o cu Marius şi la care eu eram, întîmplător,
martor, l-am auzit pe inginer spunînd:
«Marius, pretinzi că-ţi place să citeşti, că citeşti şi că n-o
faci degeaba. Iată ce afirmă unul dintre scriitorii îndrăgiţi
de tinerii de azi, pentru că surprinde probleme esenţiale ale
vieţii lor: Şcoala nu e anticamera vieţii, ci unul din
laboratoarele ei ocupate de tineri!
«Vorbe, bătrîne, vorbe! a ripostat, iritat, tînărul. Şi, chiar
de-ar fi s-o luăm în serios, ei bine, vreau să-ţi comunic că
eu m-am hotărît să părăsesc acest laborator».
...«în care, în general, ai fost un simplu figurant!»
«Nici nu se putea ca marele inginer-şef să nu mă pună la
punct! Ei, bine, repet, m-am hotărît să părăsesc acest
laborator spre a intra în marele laborator al vieţii, în
266
GEORGE ŞOVU
saloanele vieţii. Numai că trebuie să-mi cumperi pantofi noi

— ca să nu murdăresc parchetul, ori marmura acestor
saloane!»
«Eşti nemaipomenit de ridicol cu vorbele tale umflate, cu
superioritatea ta de trei parale, zise tatăl îndurerat. Eşti un
farsor, Marius! Asta eşti! de fapt, habar n-ai ce este cu tine,
nu ştii ce vrei, nu ştii ce poţi măcar, nici nu te cunoşti; n-ai
încercat nimic serios! Absolut nimic! Singurul lucru pe care
îl faci — şi care,, trebuie să recunosc, ţi-a reuşit şi-ţi
reuşeşte din plin — este să-ţi baţi joc de totul, începînd cu
tine! Va veni a vreme cînd te vei trezi, fără îndoială!
Amarnică îţi va fi însă această trezire! Să ştii!»
Şi tatăl a ieşit din cameră. Am rămas copleşit pe de o
parte de adevărurile rostite şi de durerea unui părinte, pe
de altă parte, şi cu deosebire m-a uluit faptul că tînărul n-a
fost aproape deloc afectat.
Orice încercare pe care-am făcu t-o de a ajunge spre
adevărul din el s-a sfărîmat de zidul unei nepăsări şi reci
ironii!
După două săptămîni, Marius a reuşit să se angajeze la
un mare atelier auto, spre a se califica la locul de muncă,
în secţia tinichigerie. (La mecanică nu găsise un loc liber).
Părinţii au răsuflat, într-un fel, uşuraţi, sperînd că de-
acum băiatul a apucat pe un drum bun. Se va înscrie la
seral, va termina liceul, între timp se va califica, va face,
poate, şi facultatea! Aşa gîndeau şi sperau bieţii oameni!
Marius s-a înscris într-adevăr la liceul seral, tot în clasa
a X-a. Dar..., după cîteva săptămîni, l-a abandonat, după
cum a abandonat şi calificarea. El, tînărul de 18 ani, voia
267
TANDREŢE
să devină cercetător, inventator chiar, fără studii şi fără

studiu! Marius trăia spre a se gîndi la o invenţie!
De fapt, cum s-a dovedit în curînd activitatea tînărului
era mult mai prozaică. Mai întîi îi plăcea să lenevească, să
doarmă, să doarmă cît trei la un loc! Apoi* să se plimbe, să
se plimbe aşa, fără ţintă şi fără rost!.
Nici măcar plăcerea plimbării n-o simţea! Fiindcă nu
prea avea bani (părinţii îi limitaseră fondurile), fuma, pe
apucate, cîte un pachet de ţigări proaste, ori rămăşiţe
împrumutate de la cei ce pierdeau timpul, ca şi el, prin
holurile cinematografelor, prin parcuri!
Şi mai avea domnul Marius o preocupare serioasă: era
îndrăgostit! Zăpăcise o fetişcană din vecini, fiica unor
muncitori, fată frumuşică şi silitoare la învăţătură (ea era
în clasa a XI-a), o zăpăcise cu aerele lui de superioritate, cu
înaltele lui preocupări intelectuale, ştiinţifice şi literare,
despre care-i vorbea cu zel, cu visurile lui de cercetător şi
inventator, visuri care se vor împlini în curînd, după cum o
asigura.
A zăpăcit-o într-atît, încît şi fata a început să lipsească
de la şcoală, iar, în curînd, neavînd încotro, au fost nevoiţi
să anunţe părinţii — şi pe unii şi pe alţii — că, peste patru
luni, vor avea un copil! Marius avea peste 19 ani; fata
împlinise 18!
«Şi astfel mare bucurie s-a pogorît peste cele două case
„Nici că se putea una mai mare, Radule!” a adăugat Vlad.
«Sînt curios să ştiu ce s-a întîmplat în asemenea
situaţie?»
„Ce să se întîmple, Dragoş? a răspuns judecătorul. Ce
puteau face bieţii părinţi? Iată, de-aici înainte începe testul:
268
GEORGE ŞOVU
tu ce-ai fi făcut, de pildă, dacă ai fi fost în locul părinţilor

lui Marius, ori în locul părinţilor fetei?”
«Oricare ar fi fost copilul meu, eu n-aş mai fi vrut să ştiu
nimic despre el! a afirmat ziaristul! Absolut nimic! Auzi
măgărie?! Un neisprăvit! Care mi-a mîncat zilele atîţia ani,
care nu învaţă nimic, nu munceşte, nu cîştigă nici cît să
cumpere o pîine; obraznic, arogant (pe ce?); un farsor, bine
i-a zis tatăl lui! Un Nimic deci, cu literă mare, care face şi el
cîte ceva — da, face: suceşte capul unei fete (trebuie să fi
fost proastă rău, ca să nu zic altfel, dacă a căzut ea în
plasa unui pierde-vară) şi... face copii! Păi sigur! Asta era
tot ce-i mai rămăsese de făcut domnului Inventator!»
«Da’ amarnic mai eşti la suflet, scriitorule?! spuse
Andreea. Va să zică aşa ai judeca tu de pe poziţia unui
părinte! Interesant!... Am să vă amintesc, puţin mai tîrziu,
cum şi-au permis tot nişte foşti elevi de-ai mei să-i judece
pe părinţii lor, şi ce-au fost în stare să facă!»
«Tovarăşă profesoară, dar povestea asta m-a pus pe jar,
nu alta!»
«Bine, Dragoş, eu nu te acuz cu nimic. Constat doar că
discuţia noastră devine foarte interesantă!»
„Deci l-ai fi dat afară din casă, n-ai mai fi vrut să ştii
nimic despre el (că despre acest băiat ai vorbit)!” precizează
Vlad Cosmescu.
«Da, aşa cred că aş fi făcut!»
Răspunsul vădeşte o substanţială scădere de forţă!»
«Mai ştiu şi eu, Janette, ce-aş fi făcut? Adevărul e că...
acest adevăr despre care discutăm este foarte complicat. E
uşor să dai sfaturi, să te indignezi, să condamni, mai greu
269
TANDREŢE
e să descurci în chipul cel mai potrivit o asemenea situaţie!

Deocamdată spun: bine că n-am copii!»
«O să ai şi copii, trebuie să ai — intervine, din nou,
doctoriţa, fiindcă o viaţă fără familie şi fără copii e ca o sală
de concerte, de pildă (iertaţi-mi comparaţia, n-am găsit alta
mai bună), în care nu se-aude nici o melodie. Intri, iei loc
— locul pe care l-ai plătit —, pe care ţi l-ai asigurat deci, şi
aştepţi. Aştepţi şi nu se întîmplă nimic. Nu se-aude şi nu se
întîmplă nimic! Şi, cu vremea, oboseşti aşteptînd, oboseşti
şi... pleci dezamăgit!»
……………………………………………………………………………
«Şi ce-a făcut, pînă la urmă, domnul Inventator Marius?»
„Ce să facă, Şerbane? Ce mai putea face decît...”
«Decît să se însoare cu fata!»
„Asta a şi făcut, Radule! S-a căsătorit cu fata, cu
viitoarea mamă!”
«Şi părinţii?»
„Părinţii au trecut printr-o gamă întreagă de stări: de la
revoltă, indignare, cumplită durere, totală dezamăgire, pînă
la înţelepciunea posibilă şi necesară”.
«Adică?»
„Adică i-au lăsat să se căsătorească!”
«Oficial!»
„Da, Radule, oficial, iar părinţii băiatului i-au primit într-
o cameră din apartamentul lor, le-au dat nişte lucruri, au
mai primit ceva şi de la părinţii fetei...”
«Şi gataaa!... Tinerilor nu le-a rămas decît să mănînce, în
continuare, banii părinţilor lor şi să-şi aştepte urmaşii!»
„Ei, aici e-aici, Dragoş! Lucrurile nu s-au petrecut chiar
aşa!”
270
GEORGE ŞOVU
«Nu mai spuneţi! Te pomeneşti că»...

„Sper că nu eşti ironic cu mine!”
«Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe judecător... Credeam însă
că personajul e negativ pînă la sfîrşit!»
„Şi de unde ştii că nu e?!”
«Ei, bănuiesc, după... Întorsătură! După întorsătura de
ton din spusele dumneavoastră».
„Ai fler! Dar, pe de altă parte, chiar tu spuneai că
adevărurile vieţii nu ni se oferă aşa, ca pe tavă, că trebuie
să ai ochi şi suflet, şi ascuţime de minte ce se cheamă
înţelepciune şi, nu de puţine ori, lucrarea anilor asupra ta
ca să alegi, într-o împrejurare mai neobişnuită, cea mai
potrivită soluţie?”
«Sînt gata să repet!»
„Iar eu să te aprob! Aşa că... iată-i pe cei doi tineri în faţa
ofiţerului Stării Civile — aşa cum v-am văzut şi pe mulţi
dintre voi, cum i-am văzut astăzi pe Doina şi pe Mitică al
ei!... Sînt palizi la-faţă, vădit emoţionaţi... Şi nu atît pentru
Da J-ul pe care-l vor rosti, legîndu-se pe viaţă, cît, mai ales,
pentru... golul din jurul lor. În afară de doi-trei prieteni —
era lucru de mirare că au venit şi aceia — nimeni! Nimeni
nu-i însoţeşte în aceste momente mari, unice din viaţa lor,
din viaţa fiecăruia!
Pînă în ultima clipă speraseră, speraseră că vor veni.
«Nu se poate să nu vină! îşi spunea fiecare în gînd.
Trebuie să vină! Au trecut de-atîtea ori peste supărare! O
vor face şi de data aceasta! Nu se poate! Se vor îndupleca!
Nu ne vor lăsa ei, într-un asemenea moment, singuri!»
Marius, care oricînd era gata cu replici deştepte, volubil,
totdeauna, în faţa fetei pe care acum şi-o făcea, în chip
271
TANDREŢE
legal, soţie, nu era în stare să spună nici un cuvînt, Era

palid ca un mort, simţea că-i tremură tot corpul, care parcă
împrumutase tremurul sufletului. Muşchii feţei jucau
chinuitor, iar în gît i se înnoda mereu ceva că nu putea să
deschidă gura.
Fata era la fel: «Măcar mama o să vină, se gîndea. Nu se
poate să mă lase ea aşa! Nu se poate!»...
«Cetăţene Marius R. …, de bunăvoie şi nesilit de
nimeni»... Glasul ofiţerului stării civile a răsunat cald,
melodios, dar parcă s-a izbit de pereţii camerei goale, de
pereţii acestei săli totdeauna pline, pînă la refuz în
asemenea momente! Chiar înaintea lor fuseseră acolo doi
tineri, ai căror nuntaşi nici nu încăpuseră cu toţii în sală.
«Cetăţeană..., de bunăvoie şi nesilită de nimeni»...
S-au pomenit singuri, de mină, în faţa clădirii. Nu-i
aştepta nimeni. Prietenii au pretextat că au treabă şi-au
plecat. De altfel, ce-ar fi făcut cu ei? Unde să-i invite să...
cinstească evenimentul? Cu ce? Au luat-o pe jos, singuri,
spre casă.
Fata a izbucnit în plîns. Cum îşi imaginase ea, în visurile
ei, acest moment?!... Există vreo fată care să nu îmbrace cu
fir strălucitor, de aur şi argint, cu parfum de flori rare,
parfumul tuturor speranţelor, al bucuriilor şi-al
frumoaselor împliniri, acest vis?
Şi iată realitatea, cruda realitate, pe care ea şi-a creat-o.
Ea şi El. Ei şi-au creat-o!
«Poate că au dreptate, Mihaela! Sigur că au dreptate,

reuşi, după un timp, Marius să dea glas chinurilor lui de
dinăuntru. I-am supărat mult prea rău ca să ne fi putut
272
GEORGE ŞOVU
ierta! Aşa e!... I-am supărat mult prea rău şi, în ceea ce mă
priveşte, de atîta timp! Te rog să mă ierţi pentru această zi
a vieţii noastre! N-o meritai! Tu ai fost o fată cuminte»...
...Şi acum, după mulţi ani, cînd vorbeşte despre ziua
aceea, Mihaela plînge. N-a putut-o uita. După cum n-a
uitat cîte i-a mai spus Marius atunci, cîte s-a legat să
facă...!
Dar, mai ales, n-a uitat acest lucru Marius!... Vedeţi,
uneori este de-ajuns un asemenea moment, un moment de
vîrf, de vîrf al vîrfurilor, de... şoc, i-aş putea zice, care să-ţi
întoarcă mintea şi sufletul din cale. Se vede treaba... că şi
pentru Marius sosise acest moment. El a fost acela al
tristei sale nunţi!
În ziua respectivă, Marius parcă s-ar fi născut din nou,
cum zicea Janette despre Petrişor.
Mai întîi s-a dus, plecat şi respectuos, ca altădată, în
copilărie, şi a cerut iertare părinţilor lui şi socrilor lui. Nu i-
a tras la răspundere, nu i-a învinuit cu nimic! Iar a doua
zi... a făcut ce-a făcut şi s-a angajat la marele atelier unde
încercase cîndva să înveţe o meserie. A desprins meseria de
mecanic (a reuşit să facă ce-i plăcea) mai repede şi mai
bine decît s-ar fi aşteptat oricine. Iar la liceul seral, unde
şi-a reluat studiile, profesorii, care-l ştiau, nu mai aveau
nici un element de comparaţie cu ceea ce fusese Marius
doar cu cîţiva ani în urmă.
Între timp, Mihaela a adus pe lume un băiat, care acum
este şcolar mare — Cristian, aşa se numeşte băiatul şi care
învaţă foarte bine. Marius, tatăl, învaţă şi el, în continuare,
ca student, în ultimul an, la Automatică, la seral, iar
Mihaela, după liceu, a învăţat stenodactilografia în limbile
273
TANDREŢE
română şi engleză. În timp ce bunicii se bucură pentru că

Marius caută calea cea mai potrivita spre a face pe propriul
lui fiu să înţeleagă şi mai ales să nu; uite că «Şcoala nu e
anticamera vieţii, ci unul din laboratoarele ei ocupate de
tineri!». Şi că spre a ajunge Om, nu e suficient să aştepţi şi
să creşti!...
„Mai lasă-i, Vlad, că i-ai năucit cu povestea ta. Hai la
dans, băieţi, luaţi-vă nevestele şi la dans! Că sîntem la
nuntă doar! a spus Andreea. Şi-apoi vreau să văd dacă aţi
mai făcut progrese de cînd dansaţi la reuniuni, la cabană,
în munţi, vă amintiţi, în prima noastră excursie, cînd
lăsasem cuvînt de ordine să nu carecumva să părăsească
vreo fată sala pînă n-o văd eu, cînd v-am păzit toată
noaptea...
„Ca să ne înveliţi, să nu răcim!” exclamă Dragoş, rîzînd!
„Să vă învelesc, să nu cădeţi din pat, ori de pe fereastră...
În camera de-alături...
Hai, hai, Şerbane, parcă mişti ceva mai greu picioarele,
faţă de banchetul acela...”
„Din apartamentul dumneavoastră... A fost
nemaipomenit... Dar au trecut de-atunci zece ani, doamnă!
In curînd facem întîlnirea de zece ani!...”
„Mai găsim vreunul care nu s-a însurat şi-l obligăm» s-o
facă. Mergem cu toţii să petrecem pe spezele lui!...”
274
GEORGE ŞOVU
7.
...„Petrică făcea parte din cea de-a doua clasă pe care am

avut-o ca profesoară dirigintă, după voi. M-am legat mai
puţin de această clasă, dar băiatul acela îmi era foarte
apropiat de suflet. Fusese bolnav în clasa a IX-a, şi-ntr-a X-
a, era un copil firav, se prindea orice răceală de el şi-apoi
tuşea săptămîni întregi. Din clasa a XI-a, s-a schimbat aşa,
dintr-o dată. A crescut — se dezvoltase frumos — ajungînd
un flăcău înalt, subţirel, dar bine legat, cu părul blond şi
ochi albaştri. Nu se prăpădea cu învăţătura, mai trebuia
împins de la spate, dar avea cap bun, cînd se apuca de-o
treabă puteai fi sigur c-o duce la sfîrşit.
M-au impresionat cu deosebire părinţii lui — oameni
simpli, muncitori, dar foarte harnici, gospodari, care-şi
ţineau odrasla ca pe un prinţ.
Le-am spus de mai multe ori că nu fac bine, că băiatul
trebuie învăţat să muncească serios şi să preţuiască.
munca, precum şi ceea ce rezultă din ea.
«Avem unul singur, doamnă! îmi răspundeau. Cît trăim
noi — pentru el muncim, iar Petrică merită să facem
pentru el toate sacrificiile! E băiat bun!»
În sfîrşit, Petrică a terminat liceul şi-a intrat la o
facultate din cadrul A.S.E., nici nu ştiu la care. Făcuse
meditaţii, părinţii cheltuiseră mulţi bani (deşi voi îmi
cunoaşteţi părerea, ştiţi că eu sînt împotriva «mersului cu
cîrje prin viaţă». Aşa mi se par meditaţiile — nişte «cîrje»
pentru minţile mai slabe, care n-au curajul să înfrunte
singure examenele vieţii, singure acela incluzînd ajutorul
275
TANDREŢE
legal şi necesar pe care îl primesc şi trebuie să-l primească,

în cadrul învăţămîntului organizat, din partea celor
investiţi cu asemenea misiune, din partea profesorilor. În
rest, ai desprins nişte instrumente, te foloseşti de ele! De
tine depinde totul! Dar, în sfîrşit..., nu e acum
momentul...). Făcuse deci şi Petrică meditaţii şi mi-a fost
teamă să-i sfătuiesc pe părinţi să nu-l pregătească astfel,
fiindcă, singur, n-ar fi învăţat şi n-ar fi intrat. Aşa — mare
bucurie a fost în familia Marcu, odată cu intrarea fiului la
facultate. M-am bucurat şi eu, sincer!
După prima sesiune de examene însă — pe care o
trecuse cu bine — Petrică s-a schimbat cu o sută optzeci de
grade.
Mai întîi, a început să lipsească de-acasă. Ce spaime, ce
disperare a provocat prima asemenea lipsă în familie, lipsa
neanunţată, bineînţeles. Părinţii lui mi-au dat telefon pe la
ora trei noaptea, după ce îl căutaseră pe la spitale, la
Morgă, la Miliţie..., fără să-i dea de urmă. Erau
înnebuniţi... S-au scuzat, mă rog!...
I-am liniştit, spunîndu-le că aşa am păţit şi noi — eu şi
cu mama — cînd fratele meu, ajungînd bărbat în toată firea
şi fiind necăsătorit, a lipsit prima noapte de-acasă.
«Nu-l mai căutaţi, le-am zis, o să vină el mîine dimineaţă,
ori pe la prînz, sau seara, ori poimîine. O să vină! Veţi
vedea atunci ce e de făcut»...
Petrică a revenit acasă peste două zile — vreme în care
n-a dat nici un semn de viaţă, un telefon măcar. A sosit
binedispus, cu zîmbetul pe faţă... «M-am destins şi eu
puţin, după sesiune!» a fost răspunsul...
276
GEORGE ŞOVU
«Bine, dar... au încercat părinţii. La noi nu te-ai gîndit?

N-am ştiut nimic de tine..., ne-ai lăsat aşa cu inima pe
jar»..., a continuat mama, care şi avea o boală de inimă şi
mai ales ficatul îl avea bolnav (făcuse de trei ori hepatită)...
«De-acum încolo, să ştiţi, voi lipsi tot mai mult i-a
avertizat, nepăsător, studentul.
Soţii Marcu au început să se intereseze pe unde-şi pierde
nopţile odrasla lor, mai ales că reîncepuseră cursurile, iar
el lipsea de la facultate, nu se mai pregătea...
Cu chiu, cu vai au aflat: Petrică găsise o colegă mai
mare, din anul III — de la aceeaşi, ori de la altă facultate —
n-are importanţă, femeie căsătorită, al cărei bărbat lucra
undeva într-un orăşel de pe Valea Prahovei, fiind inginer.
Omul muncea ca s-o ţină pe ea la facultate, la cursuri de
zi... Munceau şi părinţii studentei pentru aceeaşi «nobilă»
cauză! îi luaseră o garsonieră în Bucureşti, îi dădeau bani
de cheltuială..., iar ea îi cheltuia... cu cine apuca, în
ultimul timp cu Petrică...
Situaţia a devenit cu adevărat gravă cînd băiatul, familiei
Marcu, fostul meu elev, s-a îndrăgostit de femeia aceea, mai
mare ca el cu vreo patru-cinci ani (ca studentă era numai
cu doi), hotărîndu-se s-o ia de soţie.
«Dar nu e măritată?» l-au întrebat părinţii.
«Va divorţa!»
«E mai mare ca tine, acum poate că nu observi, dar mai
tîrziu?»
«N-are importanţă, o iubesc!»
«O iubeşti acum, peste cîţiva ani însă»...
277
TANDREŢE
«Nu înţelegeţi, domnule, că orice-aţi zice şi orice-aţi face

voi eu tot cu ea mă însor?!» a sosit replica, plină de
înţelepciune a studentului...
Mamă-sa a izbucnit în plîns, încercînd să-l roage, să se
mai gîndească...
«Poţi să plîngi oricît, nu mă interesează!» i-a răspuns el,
drept răsplată pentru toată viaţa şi sănătatea ei risipite la
căpătîiul lui, în jurul lui, pe urmele lui...
«Cum îndrăzneşti, măi nemernicule, să-ţi baţi joc de
mamă-ta?» l-a apostrofat tatăl, îndurerat.
«Mă faci pe mine nemernic?» a ţipat odrasla, sărind de
unde se afla, cu mîna ridicată...
«Ridici mîna asupra mea?! Aici ai ajuns?!» a întrebat,
uluit, Iulian Marcu, tatăl, vrînd parcă să se repeadă spre
el.
A sărit mama şi s-a aşezat în faţa băiatului, să-l apere.
Petrică încremenise retras într-un colţ al camerei.
Devenise de ceară.
«Dă-te la o parte, femeie, că nu-i fac nimic... Vreau să-i
spun doar că asemenea mîini, ridicate asupra părinţilor, se
usucă!»
S-a oprit, s-a aşezat pe un scaun, ducîndu-şi braţul spre
inimă, prin care îi trecuse un fulger.
«De azi înainte pentru mine nu mai exişti, băiete! i-a
spus, în continuare. Poţi să rămîi aici, poţi să pleci unde
vrei şi cu cine vrei, pentru mine nu mai exişti. Ai murit!»
Avea un chip ca de piatră! Sa ridicat şi a ieşit din
cameră!...
Anul întîi l-a absolvit cu greu, cu restanţe în toamnă.
După aceea, fostul elev, în care investise atîta suflet, a
278
GEORGE ŞOVU
plecat definitiv din casa părinţilor săi, căsătorindu-se cu

femeia aceea. S-a lăsat de facultate. Se pare că ar fi trecut
la fără frecvenţă... Probabil, munceşte undeva...
Am vorbit, de curînd, întîmplător, cu mama lui. Mi-a
spus că a trecut prin oraşul în care s-a stabilit. I-a aflat
adresa şi i-a trimis vorbă să vină undeva (i-a propus un
punct de întîlnire) măcar să-l vadă, cîteva minute...
L-a aşteptat trei ore. N-a venit...
«Cînd îţi tai singur rădăcinile şi apuci pe-un drum de
viaţă spălat în rîu de otravă, poţi să respiri aerul cel mai
pur, degeaba! Eşti tot un mort printre vii! exclamă ziaristul,
încrîncenat. Pentru că să nu-mi spună cineva că: femeia-l
iubeşte, şi el o iubeşte, că se-nţeleg şi c-o duc bine! În acest
caz, binele adevărat nu există, nu poate fi. Cel mult se
realizează o spoială, o coajă, dincolo de care foiesc şerpi»...
„Ceea ce mă frămîntă pe mine, Dragoş — a continuat
Andreea — este răspunsul care s-ar putea da la întrebarea
cu care parcă oamenii s-au născut pe buze: De ce? în cazul
lui Petrică Marcu, precum şi în altele pe care eu sau voi le
cunoaştem. De ce s-a schimbat acest băiat? Unde s-a
greşit? Ori de ce? în cazul Casandrei...
N-o cunoaşteţi, a terminat abia anul trecut liceul. Am

avut-o doar elevă, timp de patru ani, vreau să spun că nu i-
am fost şi dirigintă... M-am frămîntat mult pentru ea, am
pregătit-o în afara orelor obişnuite, pe ea ca şi pe alţii; am
prezentat-o, începînd din clasa a IX-a, la olimpiadă şi-am
ajutat-o să cîştige în fiecare an premii pe ţară. Se ataşase
mult de mine şi, în mod firesc, şi mie îmi era dragă. Am
făcut dintr-un copil, care, la început, se afla în mulţime,
279
TANDREŢE
fără să se vadă, un cap de afiş. Am intuit că poate din

punct de vedere intelectual. Credeam că şi altfel...
Cu mine era foarte tandră, mă dezmierda cu tot felul de
vorbe rostite cu o voce de «înger». Mamă-sa îmi spunea că şi
acasă se purta la fel. Semăna prea mult cu mama şi, de-
aceea, îşi iubea cu deosebire tatăl.
A intrat, bineînţeles, la facultate — la chimie industrială
— în condiţii foarte bune. Pentru ca, după aceea, ca şi în
casa părinţilor lui Petrică Marcu, să înceapă calvarul.
Casandra parcă a înnebunit dintr-odată. S-a îndrăgostit de
un băiat care nici măcar nu s-a prezentat la examenul de
admitere la medicină, unde pretinde că vrea să meargă şi
care nici nu munceşte nicăieri. Stă acasă, cheltuieşte banii
mamei sale care e doctoriţă (tată n-are, i-a murit) sau
vagabondează, iar Casandra e umbra lui: lipseşte de-acasă
zile şi nopţi, ca şi Petrică — fără să dea un telefon, lipseşte
de la facultate, nu mai învaţă...
Cînd am stat de vorbă cu ea, rugată de părinţi, mi-a
răspuns că «dacă au făcut-o, sînt datori s-o crească,
suportîndu-i orice!»...
Pentru ca în alt caz, de data aceasta tot al unui băiat —
n-a fost elevul meu şi nici al liceului, dar îi cunosc pe
părinţii lui — să mă întreb de asemenea uluită: De cel De
ce a plecat Daniel de-acasă? El nici măcar n-a mai intrat la
facultate. A terminat, cu chiu, cu vai, liceul, trecînd printr-
un fel de astenie a voinţei şi-a întregului organism. Toată
lumea a crezut că e bolnav. L-au internat, de mai multe ori,
în spital, l-au tratat... El însă n-avea nevoie de nici un
tratament sau, mai ştii?,!... În orice caz, după bacalaureat,
a plecat de-acasă, n-a mai vrut să rămînă cu părinţii.
280
GEORGE ŞOVU
Motivul: «nu-şi mai suportă mama, pentru că l-a sufocat cu

iubirea ei!». Şi, pornind de la ea — Daniel şi-a extins
neiubirea lui şi asupra tatălui, ca şi asupra unei surioare,
aflate abia în clasa a VI-a... A decis că vrea să trăiască
singur, «pe picioarele sale».
«Şi ce-au făcut părinţii în situaţia aceasta?» a întrebat
Radu.
Tatăl lui Daniel, care este director al unui trust de
construcţii şi profesor universitar, i-a spus: «Dacă asta ţi-i
voia, băiete — tu ştii că dragoste cu sila nu se poate — du-
te! Ia de aci ce vrei, te ajut să-ţi găseşti de lucru, să-ţi
găseşti casă, încearcă! Poate-ţi va fi mai bine fără noi!»... Se
abţinea să nu izbucnească în plîns...
I-a găsit, într-adevăr, de lucru, la o mare uzină. A vorbit
cu oamenii de răspundere de-acolo să-l supravegheze şi să-
l ajute... In ceea ce priveşte casa, Daniel n-a vrut altceva
decît un cămin de muncitori nefamilişti. I-au dat o cameră!
Se părea că lucrurile se îndreaptă pe un făgaş bun. Daniel
a început să muncească. Dar, nici după o lună, a plecat de
la fabrică. A dispărut... fără urmă! Vă daţi seama ce-a fost
pe sufletul celor de-acasă. Mama s-a îmbolnăvit grav,
făcînd o depresie nervoasă. Au internat-o în spital... L-au
căutat mult, pînă au descoperit că a ajuns un simplu
vagabond...
Salvarea i-a venit de la o fostă colegă de clasă, pe care,
reîntîlnind-o, s-a îndrăgostit de ea. Fata l-a determinat să
se întoarcă acasă. L-a luat cu ea la fabrică, e şi ea
muncitoare. Daniel s-a apucat de lucru. S-a calificat
strungar. Au dat apoi examen amîndoi la Politehnică,
devenind studenţi la cursurile serale...”
281
TANDREŢE
«Aşadar — iubiri şi iubiri! a exclamat Dragoş. Unele

înalţă, altele doboară! Totul e să ştii să alegi!»...
„Mulţi oameni greşesc în viaţă, într-un fel sau altul. Nu e

om care să nu fi greşit măcar o dată, măcar cu ceva! se
auzi, după atîta timp şi glasul lui Cezar, un alt băiat, coleg
— mult mai tînăr însă — cu Vlad, era avocat. Oamenii
greşesc..., se îndreaptă, mai repară! Ceva este însă
ireparabil, în cele mai multe greşeli, ceva aş zice este
ireversibil!”
«Greşeală şi ireversibilitate! iată un titlu interesant»!
„O fi interesant, Dragoş, dar realitatea pe care-o vizează
este departe de a fi îmbucurătoare! Deci, reluînd, subliniez:
ceva este ireversibil — timpul, timpul măcinat, înghiţit de
săvîrşirea greşelii, mai ales de ispăşirea urmărilor ei.
Timpul scurs nu ni-l mai dă nimeni înapoi! Un minut din
viaţă e important! «Pierdem în viaţă ani — şi cerşim la
moarte o clipă spunea Nicolae Iorga”.
«Şi cu suferinţa, cu suferinţa omenească — întrebă
Janette, doctoriţa, cum rămîne?»
„Poate nicăieri nu este atît de evidentă ca în domeniul
justiţiei balanţa care măsoară timpul iremediabil pierdut şi
suferinţa umană generată de greşeală...
Acum cîteva zile mă aflam într-un loc unde se ispăşesc
sentinţe! Am stat de vorbă cu nişte tineri...
«Tu pentru ce te afli aici?» l-am întrebat pe unul.
«Păi,... am furat!»
«Ce-ai furat?»
282
GEORGE ŞOVU
«Am spart magazinul din comună, împreună cu fratele

meu, mai mare, şi-am furat obiecte în valoare de...»
«Şi de ce-aţi făcut acest lucru? N-aveţi ce mînca, n-aveaţi
cu ce trăi? Eraţi într-o nevoie deosebită?»
«Ei, aveam noi nevoie de nişte bani..., că am vrut să
vindem lucrurile luate, dar ne-au prins!»
«Şi-acum?»
«Şi-acum o să stau aici un an!»
«Şi fratele?»
«Păi, el e major, aşa că face mai mult; el îi dincolo, unde-
s cei mari»...
M-am uitat atent la interlocutorul meu: era un copil de
10 ani, mic de statură, dar îndesat, avea nişte ochi vioi,
care contrastau cu vorba lui domoală, tărăgănată, de
cioban.
«Îţi pare rău de ce-ai făcut?» l-am întrebat.
«Asta-i sigur!... Că bine era cu oile la stînă! Ieşeam la
cîmp, nu mă pîndea nimenea din spate. Dacă făceam
treabă bună, nu dădeam seama la nimeni! Că eu i-am spus
lui Gheorghe: măi nene, nu trebuie, îi rău ce zici tu. Las-o
focului de motoretă, că ne-om lua noi mai încolo. Şi-apoi
ce-or zice ai noştri cînd or afla?!»
«Şi ce-au zis ai voştri?»
«D-apoi că doară n-a murit mama noastră! Bine că tata îi
mort mai demult! Iar alţi fraţi îs mai micşori! Ei ce ştiu?
Plîng doar cînd rid ceilalţi copii de ei la şcoală! Uite hoţii!
aşa le strigă. Şi doară ei, săracii, n-au furatără nimic! Noi i-
am făcut de rîs. Mare belea pe capul mamei!»
«Văd că-ţi pare rău, într-adevăr!»
«Rău, domnule!»
283
TANDREŢE
«Şi-aici?»
«Aici..., ca aici! Noroc că ne învaţă o ţîră de carte, că eu
am cam plecat de la şcoală. Mai mult cu oile. Aici îmi mai
aduc aminte, mai învăţ cîte ceva!»
«Dar, tu, tu ce-ai făcut?».
Băiatul de-alături, căruia i-am adresat întrebarea, e mult
mai dezvoltat decît colegul său de bancă. Brunet, cu
sprîncene negre, mari, aplecate peste nişte lumini ce pîlpîie
parcă speriate, cu faţa asprită de vînt, cu buzele uscate,
parc-ar fi mistuit de-o febră interioară, se ridică cu greu,
ferindu-şi ochii.
«Tu pentru ce eşti condamnat?» reiau întrebarea.
«Eu am fost la o înmormîntare»»...
«Şi?»
«Şi-acolo m-am îmbătat!»
«Doar nu pentru asta ai fost adus aici!»
«Bineînţeles că nu! Eram cu un prieten mai mare».
«Cîţi ani ai?»
«Optsprezece!»
«Şi prietenul?»
«Avea 25!»
«De ce zici că ... avea?»
«Fiindcă acum..., acum îi mort!»
«Mort? Cine l-a omorît?!»
«Se cheamă că eu!»
«Cum tu? Ai zis că-ţi era prieten, doar!»
«Da, prieten, dar şi el era beat şi, din una, din alta, ne-
am luat la harţă. El a rupt un par dintr-un gard şi m-a
pălit drept în cap. Vedeţi — aici, unde-i semnul!»
284
GEORGE ŞOVU
Mă uit. Într-adevăr, o tăietură lungă de cinci-şase

centimetri ieşea la iveală din părul tuns scurt, aproape ras.
«Am văzut atunci stele verzi şi-am simţit sîngele
curgîndu-mi pe faţă! Nici n-am ştiut cînd am scos cuţitul
din buzunar (purtam totdeauna la mine un cuţit) şi, cînd s-
a apropiat să dea din nou, n-a mai apucat, fiindcă l-am
lovit şi eu cu cuţitul. Am simţit că l-a străpuns puţin. Am
zis că l-am înţepat doar...; se vede treaba, cum au zis şi
doctorii care l-au tăiat după aceea, că s-a nimerit să fie în
inimă. Aşa că... L-am văzut căzînd, cît era de mare şi nici
că s-a mai sculat! Am căzut şi eu, mi s-a făcut rău! Ne-a
găsit cineva, un om din sat, care-a trecut pe-acolo
(începuse să se însereze) şi aşa... am ajuns aici».
«Cît eşti condamnat?»
«Apoi, mult... opt ani! O să ies bătrîn de-aici, dac-oi mai
ieşi!»
«Cum bătrîn?! Ai zis că ai abia optsprezece ani!»
«Ei, dar opt ani.... nu cred să am răbdare să-i aştept să
treacă!... Dacă nu mă pălea în cap! Ori să fi «murit atunci!
Scăpăm!... Scăpăm şi de ruşine şi de»...
«Umanitate în suferinţă!»...
„Ai dreptate, ziaristule, însă locul acela despre care
pomeneam constituie un mijloc de regenerare morală, de
regenerare umană, de repunere în drepturile de om, în
măsura în care acestea n-au fost vital afectate...
Iată, de pildă, am aflat, în împrejurările respective, că

unii tineri, care ajunseseră acolo în urma a diferite abateri
căzute’ sub, incidenţa legii şi care în timpul detenţiei şi-au
completat şi şcoala, au învăţat o meserie şi, mai presus au
285
TANDREŢE
chibzuit la drumul vieţii lor de pînă atunci, maturizîndu-se

— sigur, suferinţa a contribuit la grăbirea procesului
maturizării — şi-au asumat total răspunderea asupra vieţii
lor. Încadraţi în colective de muncă, ei îşi fac datoria,
străduindu-se să şteargă din viaţa lor o pată care, uneori,
nu se poate şterge toal! De altfel, mi s-au pus la dispoziţie
şi nişte scrisori de la asemenea tineri care au devenit
membri utili ai societăţii. Am văzut şi scrisori ale unor
conduceri de întreprinderi, de unităţi, care vorbeau elogios
la adresa unor oameni recîştigaţi pentru o viaţă demnă.
Sînt, dacă vreţi, nişte scrisori de acreditare obţinute, e
drept, după chin şi jertfe, uneori prea mari şi cu urmări de
neşters, dar, în sfîrşit, scrisori de acreditare pentru postul
de... Om, date de oameni unor semeni readuşi la condiţia
omenească
286
GEORGE ŞOVU
Capitolul VI
1.
Într-o zi, în jurul prînzului, Andreea a fost chemată de

urgenţă la telefonul de la Recepţia hotelului. Noroc că se
afla prin apropiere.
— Luminiţa, tu eşti?
— Mamă, te sărut! Acum am sosit de la Costineşti. A fost
nemaipomenit, o să-ţi povestesc.
— Chiar „nemaipomenit”? întrebă Andreea, cu oarecare
mirare în glas. Ştia că fata ei, studentă acum în anul III la
Medicină, nu se entuziasma prea uşor în nici o vacanţă.
— De data asta, da, nemaipomenit! se auzi vocea caldă a
fetei.
— Ei, atunci abia aştept să-mi povesteşti!
— Ce fac ceilalţi: tata, bunica, tânăra generaţie?
— În general, bine, Luminiţa!
— Cum, „în general”? Ce-nseamnă asta? Te pomeneşti că
Nanei nu-i prieşte?
287
TANDREŢE
— Ba, Nana se simte bine, iar de copii — ce să-ţi spun —

aici e „raiul” lor, au şi muntele şi marea la un loc!...
— Atunci, tata? a tremurat glasul Luminiţei, s-a
întîmplat ceva cu el?
— Nu te speria — nu e nimic deosebit, doar că i-au
reapărut, de cîteva zile, semnele durerilor vechi, la rinichi.
Tot încercăm să le strunim cu fel de fel de medicamente.
Astăzi se simte mult mai bine. Acum e în parc, citeşte. N-a
ştiut că eşti tu la telefon, că ar fi ajuns aici înaintea mea.
Luminiţa a tăcut cîteva secunde...
— Mamă!...
— Da, fetiţa mea...
— N-ar trebui să vină şi el mîine acasă?
— Cum „şi el”, dar cine mai vine mîine acasă?
— Iartă-mă, am uitat să-ţi spun, tu trebuie să vii, de
urgenţă! aşa s-a exprimat tovarăşul de la Inspectoratul
Şcolar care a dat telefon adineaori: „Spune-i mamei
dumitale să vină de urgenţă, mîine să fie la Bucureşti,
pentru că poimîine liceul urmează să fie vizitat de nişte
delegaţii străinei”
— „Nişte”?!...
— Da, „nişte”! aşa a spus. Şi că mîine ar trebui să iei
legătură cu Inspectoratul... Mamă, ia-l şi pe tata, mi-e
foarte dor de voi!... Ne întoarcem pe urmă cu toţii la munte,
să cărăm toată „trupa”...
Noaptea, lui Vlad i s-a făcut rău de tot. Spre ziuă.
Andreea s-a urcat la volanul maşinii şi a plecat cu el la
Bucureşti. A ajuns în mai puţin de trei ore. Au mers direct
la spital. I-au administrat nişte calmante, după care i-au
făcut tot felul de radiografii, urografie... Medicii — se
288
GEORGE ŞOVU
adunaseră cîţiva în jurul acelor imagini — păreau

îngrijoraţi.
— Tovarăşe Cosmescu — s-a decis unul să vorbească —
sînt nişte lucruri neclare...
— Adică? a întrebat Vlad cu spaimă în suflet.
— în vezica urinară apare, în toate imaginile, o pată care
poate fi: un calcul, în cel mai fericit caz...
— Sau?...
— Sau... un polip, ori o tumoare!... Iar în rinichiul stîng,
un chist... Dar lucrurile nu sînt sigure. Trebuie să mergeţi,
de urgenţă, la profesorul P., de la Spitalul Fundeni. El e
marele nostru specialist...
Au ieşit năuciţi...
— Curios e, a spus Vlad, că nu mă mai doare nimic, în
afară de suflet. Mi s-a făcut aşa o milă de mine!..., a dat-o
el pe glumă, încercînd să zîmbească. Andreea era
încrîncenată. Îl ţinea strîns de mină. Vlad ii simţea
tremurai interior...
— Bineînţeles că nu e nimic serios! a exclamat ea, numai
c-o să înnebunim pînă mîine.
— De ce să înnebunim? Dacă ceea ce au spus doctorii se
confirmă, tot nu va mai fi mare lucru de făcut, iar dacă „nu
e nimic serios” — cu atît mai mult nu are rost să ne
frămîntăm — a răspuns Vlad... „Uite, aşa poate să înceapă
sfîrşitul!” se gîndea. „Ba nu, că sfîrşitul a început de-acum
cincizeci de ani, de cînd m-am născut”. (Vlad urma să
împlinească, peste cîteva zile, cincizeci de ani!)...
289
TANDREŢE
2.
Luminiţa nu-i mai dădea drumul din braţe. Îl ţinea

strîns, de parcă ar fi vrut să nu-l piardă. „Tăticuţul meu!” i-
a şoptit ea, la un moment dat, mîngîindu-i părul, prin care
începuseră să apară lumini de argint. Apoi i s-a cuibărit
sub mîna dreaptă, lîngă piept. Aşa proceda şi cînd era mică
şi trecea prin vreo spaimă. Dacă erau amîndoi în casă — şi
el şi Andreea — la el alerga, s-o ia în braţe şi s-o ascundă,
ferind-o astfel de ceea ce i se părea ei că o ameninţă. Acum
însă... spaimele îi soseau dinspre acel piept de care îşi
lipise obrazul... Şi ce bucuroasă venise din vacanţa de la
Costineşti, abia aştepta să-i vadă, să le povestească!... A
izbucnit în plîns.
— Linişteşte-te, Luminiţa, te rog! i-a spus judecătorul. N-
am nimic! Uite, nu mă mai doare nimic!... Îi mîngîia părul
blond, cu umbre de aramă, mlădiat în valuri ca de mătase,
lucind în soare. Crescuse mai înaltă decît Andreea; era
subţire la trup, cu picioare lungi, frumoase, cu forme parcă
desenate din mîngîieri tandre şi armonii perfecte; avea o
faţă cu linii dulci, ochi albaştri, ca ai lui Vlad, gură mică şi
buze pline, precis conturate, un nas fin, puţin „în vînt”...
Cînd o vedeai, nu se putea să nu întorci capul, spre a o
privi îndelung. Intr-o zi, era cu Vlad pe stradă. Judecătorul
290
GEORGE ŞOVU
s-a oprit să cumpere o revistă, de la un chioşc. Luminiţa a

făcut cîţiva paşi singură. Au trecut pe lîngă ea două femei
mai în vîrstă. „Priveşte, ce minune de fată!” a exclamat una,
adresîndu-se celeilalte. „Ferice de mama care a născut-o şi
se bucură de ea!”. Vlad tocmai ajunsese lîngă ele şi le-a
ascultat...
Andreea era într-adevăr fericită c-o avea pe Luminiţa.

Cînd era mititică, ea, Andreea, se căina de nenumărate ori
pentru că n-o născuse Nana băiat!...
„De ce să fi vrut să fii băiat?” a iscodit-o, pe-atunci „tata
Mihalache”, vecinul ei.
„Dintr-o mie şi unul de motive!” a exclamat fata, cu
importanţă. (Auzise şi ea expresia asta şi îi plăcuse.)
„Şi care ar fi acela, «unul», Andreea, tată?” a întrebat-o
vecinul, curios să audă ce-o să-i răspundă năzdrăvana...
„Ca să fiu băiat! a sosit, prompt, replica...
În timpul sarcinii, Andreea îşi dorea foarte mult o fetiţă.
A fost fericită cînd a născut-o. Şi fericirea aceasta, cu toate
grijile, îngrijorările, chiar spaimele, într-o perioadă, pe care
le-a trăit pentru ea, împreună cu Vlad, cu toată truda la
care s-au supus, în cei douăzeci de ani ce trecuseră de-
atunci, fericirea aceasta se păstra şi acum, înmulţită,
înflorită.
Luminiţa a fost un copil pe care Andreea şi Vlad l-au
crescut cu mare iubire şi l-au crescut ei, nu altcineva —
bunici, rude, femei special tocmite — nu, ei, chinuindu-se,
fără îndoială, dar bucurîndu-se totodată, pentru fiecare
zîmbet al fetei, pentru fiecare vorbă, pentru fiecare gest!...
Rare bucurii; bune de aşezat în cămara cea mai tainică a
291
TANDREŢE
fiinţei — drept izvor de mereu nouă lumină pentru paşii, nu

de puţine ori, încordaţi ai vieţii, şi de nouă putere!...
Era o fetiţă veselă, care umplea casa cu rîsul ei cristalin,
cu vorbele ei — peltice la început, dar cu atît mai „dulci”,
cu ţopăitul într-un picior...
Andreea a îmbrăcat-o întotdeauna ca pe o păpuşă de
excepţie — de la pijamalele, în care o culca, la rochiţele de
joacă şi pînă, mai ales, la toaletele, cu care o scotea în
lume. Îi cumpăra fel de fel de „materiale”, concepea singură
modelele, de multe ori le croia singură şi le cosea!... Era
conştientă că răsfăţul acesta s-ar putea să-i facă rău mai
tîrziu, să-i creeze deprinderi care ar putea-o incomoda altă
dată, dar nu se putea abţine. Dorinţa de a o vedea „cum nu
e alta” era mai puternică, învingea. Noroc că Luminiţa a
rămas — ceea ce a fost întotdeauna — un copil modest, „cu
capul pe umeri şi cu picioarele pe pămînt”, cum îi plăcea ei
să spună. „Să nu vă faceţi griji cu mine — le spunea
părinţilor — vedeţi-vă de-ale voastre, şi aşa aveţi prea
multe, eu sînt o fată cu capul pe umeri şi cu picioarele pe
pămînt!”...
Alături de ea, Andreea şi-a retrăit copilăria — poate că

adevărata copilărie, apoi s-a lăsat bîntuită de toate
înfiorările din anii adolescenţei... Acum îşi răsfaţă sufletul
în luminile, din ce în ce mai clare, mai aşezate, ale vîrstei
cu zborul cel mai înalt şi mai cutezător: tinereţea!
Una din marile bucurii ale anilor fragezi o constituia
prima zăpadă...
„Mamă, ninge!” striga, parcă şi cu sufletul, cu ochii, cu
toată fiinţa ei, Luminiţa...
292
GEORGE ŞOVU
Lăsa orice treabă, indiferent ce-ar fi avut, şi ieşea cu

fetiţa să se plimbe pe sub dansul acela lin, calm ori,
dimpotrivă, zăpăcit al „steluţelor ce plîng” — aşa le spusese
Luminiţa, odată, fulgilor de nea: „steluţe care plîng!”... „Nu
vezi, i se adresase ea mamei, de cum ajung pe obrajii
noştri, fulgişorii în formă de stea se fac lacrimi!”... Se
plimbau, se băteau cu primii bulgări de nea, se dădeau,
amîndouă, cu săniuţa!... Ori rîdeau pe săturate — aici îl
aveau tovarăş bun şi pe Vlad — la spectacolele cu păpuşi,
cu marionete, cu copii şi pentru sufletul lor, în primul rînd,
la cele ce se petreceau sub cupola circului, loc de care
Luminiţa era parcă fascinată...
Fetiţa încerca s-o copieze pe mamă-sa în toate. Se
repezea, de exemplu, la telefon, ori de cîte ori îl auzea
sunînd, şi, ridicînd receptorul, începea să vorbească,
trudindu-se să împrumute tonul scurt şi răspicat al
Andreei, deşi glasul ei cristalin nu se potrivea deloc cu o
asemenea atitudine.
Căuta, apoi, prin şifonier, ori prin alte dulapuri şi scotea,
înşirîndu-le pe covor, toţi pantofii cu toc înalt ai Andreei,
poşetele şi căciulile de blană, după care începea „să se
gătească”. Îşi vîra picioruşele în pantofi, îşi „proba” cîte o
căciulă pe cap, pierzîndu-se cu ochi, cu nas, cu totul, în
împărăţia ei caldă, îşi agăţa cîte o poşetă de mînă şi pleca...
la plimbare. Păşea încet, tîrşind pantofii (la unii le-a şi
desprins tocurile), pînă ce ajungea în dreptul unei oglinzi
mari, aflată pe un perete. Aici, împingea căciula spre ceafă,
ţinînd-o cu mîna să nu-i cadă, eliberîndu-şi, în felul acesta
ochii şi începea să se „admire”, schimonosindu-se în tot
felul, pînă ce se hotăra la „figura serioasă, demnă,
293
TANDREŢE
şarmantă”, cum va spune ea mai tîrziu. Se despărţea apoi

de oglindă, făcînd o plecăciune, către propria ei imagine şi
pornea „într-un tur” prin toate camerele. Cînd sfîrşea, se
aşeza în grabă pe covor, arunca „gătelile” şi începea să-şi
maseze picioruşele care o dureau în urma efortului la oare
fuseseră supuse. Momentul de revigorare nu dura nici un
minut; Luminiţa se ridica şi încerca alte „toalete”, schimba
pantofii, poşeta, căciula. Şi, din nou, plimbare,
plecăciune... Aproape de fiecare dată o descoperea mamă-
sa. „Luminiţa — i se adresa Andreea cu un glas voit
supărat — ţi-am spus să nu mai umbli cu lucrurile mele!
Aşteaptă să te faci mare, o să-ţi cumpăr şi ţie!”... „M-am
gătit şi eu oleacă, mami”, răspundea fetiţa, zîmbindu-i cu
toată fiinţa ei.
Cînd s-a făcut de şapte-opt ani, în zilele „cu prăjituri”,
mamă-sa nu mai scăpa de ea: stătea tot timpul în
bucătărie, vrînd „s-o ajute” pe Andreea, „ca să le termine
mai repede”... „Mă laşi apoi să mănînc cîte vreau eu!”
exclama Luminiţa... „Bineînţeles, că te las!” îi răspundea
mama, zîmbindu-i, fiindcă ştia că pofta îi era mare, altfel
nu mînca mai mult de una-două...
Cu fiică-sa alături a devenit Andreea patinatoare, îşi
dorise, în propria ei copilărie, atît de mult să patineze...
Nu-i cumpărase însă nimeni patine. Acum a cumpărat şi
pentru fată, dar şi pentru ea. Şi au apărut amîndouă pe
gheaţă. Au învăţat să alunece pe oglinda aceea rece şi
primitoare, să facă piruete, să danseze... Erau fericite ori
de cîte ori se îndreptau împreună spre patinoar. Le stătea şi
bine, mai ales că Luminiţa creştea repede, o prindea din
urmă pe Andreea...
294
GEORGE ŞOVU
O adevărată fericire constituiau pentru fetiţă zilele,

săptămînile, uneori, pe care le petrecea la ţară, în satul în
care se născuse tatăl său. Mama lui Vlad o iubea nespus,
iar pentru Luminiţa „mamaie de la ţară” era un fel de „zînă
bună” a acelor locuri, a grădinii, a pădurii, o „zînă” care-o
aştepta cu porumb fiert ori copt lîngă jar, cu mere, cu pere,
cu nuci, cu smeură şi cu mure, pe care i le culegea de prin
cotloanele pădurii de fagi şi de stejari, cu dovleac copt tot
sub spuză de jar, peste care, atunci cînd îl scotea — soare
aburind — turna, în căuşul cu miez ca de miere, şuvoi de
lapte proaspăt muls.
Cînd ajungea, dădea o raită prin curte să vadă găinile
„moţate” — avea mama lui Vlad cîteva găini cu nişte fulgi
pe cap care semănau cu un fel de conci —, să vadă pe cei
doi cocoşi falnici, ce băteau din pinteni pe lîngă „zînele”
ogrăzii1 (Luminiţa abia aştepta să-i audă, în liniştea nopţii,
trîmbiţînd şi vestindu-şi astfel stăpînii că nu mai e mult
pînă ce vor trebui să se scoale), să vadă „viţeluşul”, cum îi
spunea ea, altul în fiecare an, cu care se împrietenea însă
imediat, să-i salute pe cei doi paznici ai gospodăriei — pe
Tarzan şi Leu — (de zeci de ani, toţi cîinii ce trecuseră prin
această curte fuseseră numiţi astfel) şi să se ia la întrecere
cu ei, alergînd pe zăvoiul din apropiere. Ieşea apoi în
grădină şi se plimba, cu mîinile la spate, pe sub merii
ionatani, pe sub gutui, pe sub nuci..., adulmecînd cu
năsucul acela al ei puţin „în vînt” miresmele pămîntului,
acoperit de lucerna, de trifoi, de porumb, de zarzavaturi, şi
ale roadelor lui. Îi plăcea să se rostogolească prin iarbă, să
se dea „de-a dura”, într-o parte şi în alta, închizînd, la
295
TANDREŢE
început, ochii parcă spre a se izola de lumea din oare

venise şi spre a intra mai uşor în liniştea şi în măreţia
„lumii de-acolo”, după care tînjise, cel mai adesea, cîte un
an întreg. Deschidea apoi încet, încet pleoapele, mîngîind
cu albastrul luminilor ei azurul imensei bolţi de deasupra
ce-i picura în suflet, printre crengile, doldora de roade, ale
pomilor, şoapte de tainic mister. Cînd se ridica, începea să
culeagă flori, alcătuind un buchet mare pe care i-l ducea,
cu toată lumina şi puritatea fiinţei ei pe buze, bunicii sale.
Mama lui Vlad o strîngea la piept ca pe o comoară rară, iar
fetiţei îi plăcea să-şi pună capul în poala bătrînei şi s-o
întrebe: „Bunico, noi cînd mai stăm de vorbă”?
„Deseară, draga bunicii, deseară, după ce mai ostoiesc
treburile astea.”
„Abia aştept! îi spunea Luminiţa. Am lucruri noi să-ţi
spun!”
„Bine, bine! îi răspundea bătrîna. Şi eu — că doar s-au
petrecut atîtea de cînd n-ai mai venit pe la mine!”
„Discuţiile” erau, de fapt, lungi povestiri ale mamei lui
Vlad, care-i spunea „cîte-s în lună şi-n stele”! Cel mai
adesea, faptele povestite se repetau de la an la an, dar pe
Luminiţa acest lucru n-o plictisea, dimpotrivă, ea o stîrnea
pe bătrînă să-i mai spună o dată „cum a fost atunci, la tîrg
la Piscani, cînd...”, „ori la nunta aceea, cînd s-a rupt podul
peste rîu, de-au intrat nuntaşii la apă (nu se întîmplase
nimic grav, de fapt, mai mult sperietura şi-apoi hazul), „ori
cînd s-a luptat bunicul cu ursul în pădure”, sau „cînd a
fost la război, iar dînsa, bătrîna, rămăsese singură cu şapte
copii”, sau o întreba ce mai face nenea Aurică, vecinul?, ori
tanti Nicoleta, de peste drum?, dacă s-a însurat băiatul lui
296
GEORGE ŞOVU
Bicean şi pe cine a luat, pe fata aceea frumoasă, din

Băjeşti?... Sau, dacă, atunci cînd trece pe drum şi e puţin
afumat, Nae, fierarul, mai strigă tot aşa: „Hei, hei, oameni
buni! Hei, hei, oameni buni!...” Cineva apăruse, la un
moment dat, în faţa fierarului, apostrofîndu-l: „Ce vrei, mă,
de ce strigi?!” „Vreau să vă întreb: «Ce mai faceţi?! Asta e:
Ce mai faceţi?»” a răspuns potcovarul satului, în timp ce-şi
privea interlocutorul pe sub gene, încercînd, totodată, să-şi
păstreze echilibrul. „Mulţumesc, bine!” s-a auzit glasul
omului acela. „Atunci,... e bine!” s-a declarat fierarul
mulţumit şi-a plecat. Dar, după cîteva zeci de metri, a
început din nou: „Hei, hei, oameni buni!...”
Luminiţa rîdea de se prăpădea de cîte ori auzea povestea
lui Nae fierarul..., iar, uneori, ridicîndu-şi capul din poala
bunicii, începea să se plimbe prin curte ( cel mai adesea,
vara, stăteau de vorbă afară, pe prispa casei), împleticindu-
şi mersul şi strigînd: „Hei, hei, oameni buni...!” Şi nu se
oprea, pînă ce n-o apostrofa cineva: „Ia, ascultă, de ce
strigi?”, pentru ca ea să poată răspunde:
„Vreau să vă întreb: «Ce mai faceţi?! Asta e: Ce mai
faceţi?!?»”, după care izbucneau cu toţii în rîs.
De cînd aflase pentru prima dată „povestea”, Luminiţa îşi
întîmpina, de la poartă, părinţii, care veneau s-o ia la
Bucureşti, cu expresia binecunoscută lor: „Hei, hei, oameni
buni: ce mai faceţi?!”
Cînd a ajuns pe la vreo doisprezece ani, a făcut o
adevărată pasiune pentru calul unchiului Valeriu, fratele
lui Vlad. Era un cal alb şi frumos, pe care îl „botezaseră”
Cezar. Luminiţei îi plăcea cu deosebire pentru că era blînd
şi ea putea să-l mîngîie cît voia. Băieţii lui Valeriu — avea
297
TANDREŢE
doi şi erau mai mari decît Luminiţa — mergeau, pe rînd, cu

calul la păscut, ştiau să-l înhame, să-l pună la căruţă şi să
lucreze cu el în gospodărie, prin grădină, să rezolve deci fel
de fel de treburi, îl duceau la rîul din apropiere şi-l
spălau... Cea mai mare plăcere a lor era să călărească însă.
Luminiţa s-a rugat de ei s-o înveţe şi pe ea. Au învăţat-o,
unul urcînd-o pe cal şi ţinînd-o de un picior să nu cadă, iar
celălalt ducînd calul de dîrlog, la pas, ori cel mult la trap.
Curînd, fata a devenit sigură pe sine şi le-a cerut verilor ei
s-o lase singură cu Cezar. La început, băieţii s-au temut,
dar, cînd au văzut-o cum „se descurcă”, iâu strigat: „Eşti
tare, verişoară! In tine avem un concurent serios!” „Dar ce
credeaţi voi? I” le-a răspuns Luminiţa, umflîndu-se în
pene!.. Şi, în clipa aceea, a strîns frîul calului, fixîndu-şi
călcîiele în coastele lui, aşa cum văzuse că făceau băieţii.
Cezar şi-a încordat coama şi a ţîşnit, ca din puşcă. O
pornise într-un galop nebun. Fata a simţit cum o străbat
fiori de spaimă. Verii ei — Gabriel şi Ionuţ — s-au speriat.
Au strigat-o, spunîndu-i să-l oprească. Dar Luminiţa se
simţea acum bine, avea senzaţia că zboară. S-a aplecat
peste coama lui Cezar („modelul” era împrumutat tot de la
băieţi, ei procedau aşa cînd îşi îndemnau calul să alerge
„cît putea el”), căutînd să-l stăpînească din frîul — pe care-l
ţinea strîns, cu amîndouă mîinile — şi să nu alunece de pe
spatele lui. Dar nu cunoştea prea bine cîmpul pe care
alerga. „Dacă-mi apare ceva în faţă?” s-a întrebat fata. Şi,
chiar în clipa aceea, la cîţiva metri, a şi văzut un şanţ plin
cu apă pe care fără îndoială că Cezar nu ştia cum să-l sară,
ori chiar dacă s-ar fi întîmplat să ştie — ea nu făcuse acest
lucru niciodată... A încercat să-l oprească şi să-i schimbe
298
GEORGE ŞOVU
direcţia. Era prea tîrziu insă... Calul, observînd şi el apa, s-

a încordat, făcînd un salt peste ea, de parcă s-ar fi aflat la
cine ştie ce concurs. In clipele acelea, Luminiţa a luat-o cu
adevărat în zbor, plonjînd, din fericire, într-o căpiţă de fîn,
aflată în apropiere, dincolo de şanţul buclucaş.
Gabriel şi Ionuţ, care alergau, de cîteva minute, în urma
ei, n-au mai văzut-o. Cezar s-a oprit după cîţiva metri şi s-a
întors, căutînd-o parcă.
„Luminiţa, Luminiţa!” strigau băieţii. Calul se apropiase
de căpiţa de fîn... şi începuse să mănînce. Atunci s-a
ridicat şi fata, agitîndu-şi braţele, ca să îndepărteze fînul
ce-o acoperise în cădere.
„Luminiţa, ai păţit ceva?” a întrebat-o Gabriel, înfricoşat.
„Ce să păţesc? Nimic! a răspuns ea zîmbind. Am pus
pariu cu Cezar că, în timp ce el sare peste şanţ, eu am să
mă arunc drept în căpiţa asta de fîn. Şi, după cum se vede,
amîndoi am reuşit. Merităm un premiu!...”
„Uf, ne-ai băgat în sperieţi! a exclamat Ionuţ. Chiar n-ai
nimic, nu te doare nimic?” au mai întrebat-o ei apropiindu-
se şi privind-o atent ca să vadă dacă „e întreagă”.
„N-am, domnule, nimic! nu mă doare pe niciunde! a
răspuns încă o dată fata. Hai, ajutaţi-mă să încalec din
nou!” le-a poruncit ea.
„Asta s-o crezi tu! s-a auzit glasul lui Gabriel. De-acum
gata, a-nţărcat bălaia. Nu mai pupi zbor pe Cezar. Ce, vrei
să te-adunăm pe făraş?”
„Auzi, Gabi, i-a zis Luminiţa — ai grijă să nu-ţi luxezi
limba de-atîta expresivitate şi înţelepciune a vorbei!”
„Să lăsăm expresivitatea şi înţelepciunea, verişoară!”...
Au pornit toţi trei pe jos, cu Cezar de dîrlogi...
299
TANDREŢE
După cîţiva metri, Ionuţ exclamă: „Phii, Luminiţa, ştii

ceva? Eu, în locul tău, m-aş angaja la Circ. Şi m-aş
specializa în salturi mortale!”
„Numai dacă mi-l daţi şi pe Cezar! Cu el cu tot, da î
Merge!”
„Gata, tinere, spuse Gabriel, bătîndu-şi calul pe grumaz.
Oro te-ai făcut, ajungi artist! Astăzi ne-ai făcut prima
demonstraţie. Ai fost măreţ!...” Rîsul celor trei copii se
revărsa peste cîmpul scăldat în mireasma aceea rară de fîn
cosit şi uscat sub zîmbetele soarelui, se strecura printre
primii şi merii din livada vecină, trecea apoi peste miile de
feţe — cu nimb în jurul lor — dintr-un lan de floarea-
soarelui, dînd buzna în grădina de zarzavat, stropită, ici-
colo, cu chipuri de crizanteme de cele mai felurite culori...
Vacanţele de iarnă şi le petreceau, de regulă, la munte.
Andreea le cumpărase schiuri — şi Luminiţei, şi lui Vlad —
şi echipament potrivit. Fata avea un costum alb, strălucitor,
iar judecătorul unul în întregime bleumarin.
Ea nu schia... Aşa că ori de cîte ori se urcau cu
„telescaunul” ca să-şi dea drumul pe pîrtie, Andreea îi
aştepta jos, la sosire. Ii căuta tot timpul cu ochii. Cînd îi
vedea — două panglici: una albă, cealaltă albastră,
împletindu-şi luminile — profesoara simţea o căldură bună
în inimă. Din cînd în cînd dispăreau însă, pentru ca,
alteori, să nu-i mai vadă deloc. Atunci, parcă o gheară
începea să-şi înfigă ascuţişurile în pieptul ei. Frînturi de
gînduri, scăpate din frîu, îi ciocăneau sub frunte: „Dacă s-a
întîmplat ceva? Dacă s-au pierdut în marea aceea albă, ce
poate înghiţi pe oricine cu hăurile ei dintre versanturi de
munţi?” Fără să vrea, căldura din suflet, mare, mult prea
300
GEORGE ŞOVU
mare, se făcea abur, şi aburul se condensa în stropi de

îngrijorare ce începeau să-i împodobească genele...
— Andreea, ce e cu tine, de ce nu dormi? a întrebat-o
Vlad, cînd a dat de ea în bucătărie. O căutase prin toată
casa, din clipa în care, trezindu-se din somn, observase că
nu se află în pat.
— Vin, vin imediat, a răspuns profesoara, ascunzîndu-şi
ochii. Mi-era sete, am băut puţină apă!...
Vlad s-a apropiat şi i-a prins umerii cu palmele sale.
Andreea s-a întors spre el cu faţa, izbucnind în plîns...
— Te rog să nu te mai zbuciumi, i-a spus el. O să fie
bine! Am ieşit noi şi din altele... O să fie bine, ai să vezi!...
Uite, nu mă mai doare nimic!
Minţea! Durerile reîncepuseră. Deveneau parcă din ce în
ce mai violente. Vlad înghiţise, fără să-l vadă Andreea, încă
un pumn de calmante. Aştepta acum ca acestea să-şi facă
efectul...
— Hai în dormitor, că acum se face ziuă. Am impresia
că n-ai dormit deloc! Mîine trebuie să primeşti şi delegaţiile
acelea...
— Am dormit, i-a răspuns Andreea. Sînt odihnită!
— Se şi vede! a exclamat Vlad... Iartă-mă, n-am vrut să
fiu nepoliticos, dar eşti realmente obosită...
Au deschis uşa la camera fetei... Luminiţa dormea
adunată, ţinînd picioarele, cu genunchii aproape de bărbie.
Avea întipărită pe faţă o suferinţă parcă... Aşa se întîmpla,
de fiecare dată, cînd era frămîntată, ori cînd o durea ceva...
...În mii de nopţi, din aproape patru ani, Andreea şi Vlad
îi deschiseseră astfel uşa, ori vegheaseră, cu schimbul,
căpătîiul ei...
301
TANDREŢE
Cînd împlinise zece ani, Luminiţei i-a apărut o umflătură

la piciorul drept, la articulaţia genunchiului, în spate. La
început cît o alună, apoi cît o nucă, ajungînd, pînă la
urmă, de mărimea unui ou. Se făcuse roşie şi era
dureroasă...
S-au adresat, de urgenţă, medicilor. Au dus-o la un
spital, la altul, la atîtea. A consultat-o un doctor, altul,
mulţi!... Nici unul n-a putut să le spună precis despre ce
este vorba. I-au făcut analize... Iar, în cele din urmă —
operaţie!... Credeau că a scăpat, dar, după alte două luni, a
apărut o nouă umflătură, în imediata apropiere a
operaţiei... Disperaseră de îngrijorare, de spaimă...
„Şi-acum? Acum ce facem?” întrebase Vlad pe doctorul
ce-o operase.
„Nu ştiu! a răspuns doctorul, cu sinceritate. Vom încerca
alte tratamente!”...
Au încercat... cu raze (nu ştiu de care), cu antibiotice, cu
electroterapia cu tot felul de alifii, cu soluţii preparate din
plante...
Umflătura nu mai înainta, dar nici mai mică nu devenea.
In schimb, îşi făcea de cap: durea, durea...
Luminiţa, care, în general, a fost şi a rămas o curajoasă,
nu-şi putea stăpîni lacrimile de durere, în timp ce mergea,
uneori, pe stradă... Se terminase şi cu patinajul, cu
schiurile, cu tot, şi mai ales, cu bucuriile...
Andreea şi Vlad stăteau, noaptea, pe rînd, şi o vegheau,
cu toate că n-o puteau ajuta cu nimic.
Cînd se deştepta din somn şi-i surprindea, fata îi certa,
se supăra pe ei, spunîndu-le „să fie oameni serioşi şi să-şi
302
GEORGE ŞOVU
vadă de treabă şi de sănătatea lor, că ei o să-i treacă!

Trebuie să-i treacă!”
Văzînd-o cu cită demnitate se poartă, părinţii se înfiorau
şi mai tare, propunîndu-şi, de fiecare dată, să înveţe din
„lecţia” fetei, dar, spre surprinderea lor, cu greu puteau s-o
facă.
Sosise vara!... Andreea şi Vlad au plecat cu Luminiţa la
mare. Fetei îi plăcea aşa de mult marea, ca şi părinţilor ei
de altfel! Au stat vreo două săptămîni.
Încă din prima, după vreo cîteva zile deci de la sosire,
Luminiţa a început să meargă mai bine. (Prin ce chin
trecuse luni de zile la rînd!... Aproape că nu putea să
meargă, de durere,, iar ea se trudea să păşească fără să
şchiopăteze şi fără să se vadă pe chipul ei nici un fel de
încrîncenare. Aceasta fusese împinsă mereu înăuntru,
prinzîndu-i inima şi sufletul. Probabil că de-aceea, noaptea,
dormea chircită, cu genunchii la gură, de parcă ar fi vrut
să sugrume, în fiecare clipă, un strigăt de durere.)
După două săptămîni, umflătura de la picior a dispărut,
începuse să scadă şi, în cîteva zile, s-a şters. Parcă nici n-
ar fi fost...
În tot restul timpului, cît au mai stat la mare, li s-a părut
că soarele n-a mai apus. Lumina din fiinţele lor se revărsa
şi în jur, zi şi noapte la rînd. Au început din nou s-o
vegheze pe Luminiţa... Ii priveau cu insistenţă picior^ şi-ar
fi fost tentaţi să ţină tot timpul mîna pe locul acela, ca să
nu mai apară umflătura.
„Poate că şi-o fi întors norocul faţa spre noi!” a exclamat
Andreea într-una din nopţile acelea albe...
303
TANDREŢE
Au plecat de la mare fericiţi. Fata lor era frumoasă şi

sănătoasă! „Şi mai frumoasă acum, aşa bronzată, se lăuda
Vlad, şi sănătoasă!”
„Vorbeşte pe şoptite” i-a zis Andreea.
„De ce?”
„Fiindcă vorba întreagă, răspicată, însemnează bucurie
întreagă. Iar mie mi-e frică să mă bucur!”...
A trecut vara acelui an! A venit toamna şi a trecut şi ea...
Începuse din nou frigul. Iarna intra în drepturile sale, cu
tot cortegiul de zăpadă, de viscole, de ploi aspre, din cînd în
cînd, cu stropi de gheaţă ce plesneau cu ne-milă feţele,
sufletele.
În fiecare zi, Andreea şi Vlad controlau piciorul
Luminiţei. Doctorul care-o operase s-a uitat lung şi-a
exclamat: „Mai sînt şi minuni! Natura le face pe cele mai
mari!” îi recomandase fetei un tratament de „consolidare”.
Luminiţa l-a făcut...
Trecuseră două zile după Anul Nou. Începeau să trăiască
o nouă frîntură de veşnicie animaţi de speranţa că „va fi
bine!”. În ziua următoare însă, Luminiţa nu s-a mai putut
sprijini pe picior. Se sculase, ca de obicei (ea începuse să
uite de suferinţa şi de disperarea prin care trecuse) şi, cînd
s-a dat jos din pat, o durere vie i-a săgetat piciorul,
smulgîndu-i un ţipăt. Andreea, care era acasă, a alergat în
dormitorul fetei... Apăruse o nouă umflătură, deocamdată
— mică, de mărimea unei alune..., aşa cum începuse şi în
celelalte două rînduri. A dat s-o încurajeze pe Luminiţa,
dar ochii i s-au umplut de lacrimi...
A reînceput calvarul spitalelor, al tratamentelor, calvarul
durerii! De data aceasta îngrijorarea le ajunsese — şi
304
GEORGE ŞOVU
Andreei şi lui Vlad — sus, sus de tot, ameninţînd să le

sugrume orice speranţă...
Noroc cu fata, care s-a dovedit mai tare decît ei: „Nu vă
speriaţi, le-a spus Luminiţa, o să vedeţi — la vară o să-mi
treacă din nou! Nu mai e mult pînă la vară. O să sufăr. M-
am obişnuit!”...
Li se rupea inima, dar n-aveau ce-i face. Tratamentele pe
la care mereu o purtau, pe oare i le aplicau ameliorau
situaţia pentru perioade foarte scurte, dar atît. În urma
nici unuia nu se observa un progres, din care că se fi putut
naşte nădejdea vindecării.
Vara aceea au aşteptat-o ca niciodată! Imediat ce s-a
făcut cald şi au luat vacanţă, au alergat spre împărăţia
albastră a mării, binecuvîntată de puterile nemuritoare din
inima împăratului de foc. Şi minunea s-a repetat. Întocmai
— ca timp şi ca evoluţie.
Nădejdile au început să înmugurească din nou. Acum,
nu-şi mai permiteau însă fericirea nici cît în anul trecut,
pentru că sabia pericolului le fulgera deasupra capetelor...
„Peste cîteva luni ce va fi?” se întrebau, cu inimi strînse în
cercuri de îngrijorare.
Şi, într-adevăr, peste cîteva luni...
Şi, iarăşi a fost nevoie de aşteptare şi de încă o vară...
Trecuse toată luna ianuarie (în care, de obicei,
nenorocirea îşi arăta chipul). Au trecut şi februarie, şi
martie!...
„Este, oare, posibil?” s-a întrebat Andreea.
„De ce să nu fie?!” a răspuns Vlad.
„De ce să nu fie?!” îşi spunea, cu îngrijorată speranţă şi
fata, care, înainte de a se da jos din pat, în fiecare
305
TANDREŢE
dimineaţă, îşi controla, mai întîi, piciorul la locul

respectiv...
„De ce să nu fie?!...” a strigat, din tot sufletul, Luminiţa,
cînd au ajuns în iulie şi se îndreptau, din nou, spre Sfînta
Mare şi spre Sfîntul Soare, cum începuse ea să le spună
celor doi „vraci” care-i redaseră sănătatea şi încrederea în
viaţă!...
... — Nu cumva i-o fi rău? a şoptit Vlad, din uşa camerei,

privindu-şi fata...
— Nu, nu cred! a răspuns Andreea. E numai
îngrijorată!...
În toată şcolaritatea ei, Luminiţa nu le dăduse nici un fel
de bătaie de cap. O obişnuiseră, de mică, cu un program de
muncă, pe care îl respecta fără să fie nevoie să-i atragă
cineva atenţia. Învăţase foarte bine, fusese mereu
premiantă. Îi plăcea cu deosebire să citească. Îşi cumpăra
tot timpul cărţi, citea mult, chiar mai mult decît ar fi
trebuit în unele perioade în care era foarte aglomerată.
La intrarea în liceu, nu avusese nevoie de meditaţii.
Nimerise şi profesori foarte buni la şcoală, dar, în principal,
fata a lucrat singură. La matematică umpluse douăzeci şi
cinci de caiete de probleme şi exerciţii. Tot aşa se
petrecuseră lucrurile la treapta a doua. Pentru facultate
însă, Andreea — oricît era ea împotriva „cîrjelor pentru
minte”, cum numea meditaţiile — a fost nevoită s-o ducă pe
Luminiţa s-o controleze cîţiva specialişti. Dar atît: s-o
testeze şi să-i spună ce trebuie să mai înveţe — aceasta la
fizică şi anatomie, căci, la chimie, a controlat-o singură.
306
GEORGE ŞOVU
Cu fetele şi băieţii din clasa ei, cu colegii de generaţie,

Luminiţa era o camaradă perfectă, nu însă şi prietenă în
adevăratul înţeles al cuvîntului. Singura ei prietenă bună a
fost şi a rămas mamă-sa.
O excepţie existase însă... Prin clasa a VII-a, avusese o
colegă de bancă — Liana —, o fetiţă mai mică de statură
decît Luminiţa, care, fără să fie frumoasă, era foarte
simpatică, „lipicioasă”. Avea o fire blîndă şi o voce caldă,
plăcută, vorbea puţin tărăgănat, prelungind parcă sfîrşitul
fiecărui cuvînt, ceea ce dădea rostirii ei un anumit farmec.
O iubea nespus pe Luminiţa, trăia o adevărată bucurie
fiind alături de ea la ore, la unele spectacole, în diverse
activităţi şi împrejurări. Şi Luminiţa se legase sufleteşte de
colega ei, îi simţea lipsa, după ce se despărţea de ea la
şcoală, pînă a doua zi, de aceea, cele două fete se vizitau
acasă (locuiau, de altfel, şi aproape una de cealaltă) îşi
dădeau telefoane, se mai întîlneau, uneori, prin apropierea
blocurilor şi se jucau...
Către sfîrşitul clasei a VII-a, era într-o primăvară, în
aprilie, Liana a plecat, împreună cu părinţii ei, cu maşina,
într-o mică excursie, la sfîrşit de săptămînă. Se îndreptau
spre Valea Prahovei. Era înainte de a ajunge la Ploieşti.
Drumul era aglomerat, circulaţia fiind intensă, începuse să
plouă. După primele minute, asfaltul devenise alunecos,
astfel că maşinile rulau cu mai puţină siguranţă. Tatăl
Lianei i-a spus fetei că ar fi bine să oprească maşina,
pentru ca ea să se mute pe bancheta din spate, unde se
afla şi mama sa. (La plecarea din Bucureşti, fetiţa ţinuse
atît de mult s-o ia pe ea în faţă, pe scaunul din dreapta şi
tatăl cedase pînă la sfîrşit. Acum voia s-o ştie în spate, într-
307
TANDREŢE
o poziţie de ceva mai multă siguranţă.) Fata nu l-a ascultat,

rugîndu-l să-şi continue drumul. „îmi place aşa de mult
aici, tati! a exclamat ea. Te rog!...”
Ploua din ce în ce mai tare. Tatăl Lianei conducea cu
atenţie. Treceau printr-o localitate. Aveau maşini, care se
aflau în acelaşi flux, atît în faţă, cît şi în spate...
La un moment dat, maşina din faţă a frînat brusc,
fiindcă un copil, ţîşnind dintr-o margine a drumului, se
angajase să traverseze, în goană... Dacă nu frînau astfel, ar
fi trecut peste el!
Luat prin surprindere, tatăl Lianei a virat mult spre
dreapta, şi într-un unghi foarte strîns, căci, altfel, ar fi
intrat în autoturismul din faţă, care, dezechilibrat, s-a
învîrtit pe loc, ţîşnind apoi în partea stingă, unde, după
cîteva zeci de metri, şoferul a reuşit să-l oprească. Noroc că
nu venea nici o maşină, în secundele acelea, din sens opus.
Maşina în care se afla colega Luminiţei însă a derapat şi
tatăl Lianei n-a mai putut s-o redreseze, izbindu-se, în
forţă, de un copac puternic. Izbitura s-a produs pe partea
dreaptă, în faţă... Liana şi-a pierdut viaţa pe loc!...
Durerea Luminiţei a fost imensă. S-a îmbolnăvit. O
săptămînă a zăcut la pat. Făcuse aproape un şoc... Nu mai
putea să suporte să meargă la şcoală, să vadă banca aceea
cu locul Lianei pustiu...
Andreea fusese în perioada respectivă foarte îngrijorată
de ceea ce se întîmpla cu Luminiţa. O podidea plînsul din
senin...
„Ce ai, Luminiţa, ce s-a întîmplat, mamă?” o întreba.
„Mi-am adus aminte de Liana. Am stat de vorbă cu ea şi
mi-a venit să plîng”..., răspundea fata.
308
GEORGE ŞOVU
„Cum ai stat de vorbă cu ea? Ce înseamnă asta?” „Nu te

supăra, mami, îi spunea Luminiţa, dar nu ştiu ce se
întîmpla, eu însă o văd tot timpul pe Liana în faţa ochilor, o
văd printre copii, pe stradă, uneori se aşază lîngă mine în
bancă şi-atunci sigur că vorbesc cu ea!”…
Andreea şi Vlad, aproape speriaţi, au consultat mai
mulţi medici... Fetiţa fusese marcată de dispariţia, atît de
neaşteptată, a colegei sale...
Pînă la urmă, timpul a aşezat lucrurile, limpezind,
treptat, şi sufletul Luminiţei de spaime şi de dureri.
Părinţii ei au intrat însă în alt flux de nelinişte, după
„povestea” cu piciorul: „De cine se va îndrăgosti fata
noastră?” se întrebau făcînd ochii mari unul spre celălalt
şi-apoi amîndoi către Luminiţa. Ea însă, deşi ajunsese în
clasa a XI-a şi-i roiau băieţii în jur, îi privea cu detaşare,
rămînînd cu toţii — colegi de-ai ei sau mai mari — o simplă
şi bună camaradă. Nu-şi făcea nici un fel de „probleme” în
plus: mergeau împreună în excursii, la spectacole, la
concerte, dansau la reuniuni... Şi, după fiecare asemenea
„ieşire” în lume, fără părinţi (aceştia îi dăduseră întreaga
libertate a ceea ce avea să facă), Luminiţa sosea acasă şi-i
povestea Andreei totul, absolut totul. Aşa o obişnuise
mamă-sa de cînd fetiţa era mică, să-i spună orice. Ii
cîştigase atunci încrederea, creîndu-i, în acelaşi timp, un fel
de nevoie sufletească pentru mărturisire.
O aştepta, de fiecare dată, cînd era plecată undeva, nu se
culca pînă ce nu sosea Luminiţa. Şi-atunci, indiferent care
ar fi fost ora din noapte, Andreea îi asculta povestirea,
făcută pe îndelete, de obicei, cu esenţele ei semnificative,
dar şi cu amănunte care sugerau conturul, culoarea şi
309
TANDREŢE
formele vieţii. O asculta, şi parcă avea în faţă propria ei

imagine la anii aceia de lumină şi de zbor cu aripi mari, de
mătase.
Vlad, care adormea între timp, se mai trezea din cînd în
cînd, şi, văzîndu-le tot împreună, le spunea: „Da’ mai
terminaţi odată c-o să vă apuce răsăritul soarelui”.
„Somnul e pentru bătrîni îi răspundea, de fiecare dată în
asemenea împrejurare, Luminiţa, îndemnîndu-l să se culce
mai departe.
De obicei, cînd vorbea despre un băiat îi spunea, mai
întîi, mamei sale dacă este sau nu „deştept”!” De aceea şi
Andreea o întreba, la rîndu-i, cînd venea vorba:
„Ei, cum e? E deştept?...
Odată, întorcîndu-se de la sărbătorirea zilei de naştere a
unei colege (era pe-atunci în clasa a XI-a), Luminiţa era
foarte bine dispusă (se găsea şi într-o perioadă cînd credea
despre sine — aşa cum toate fetele cred, de fapt, cu temei şi
mai ales fără — că este irezistibilă!).
„Ei, dă-i drumul!” i-a spus Andreea.
„Mamă, astă-seară am făcut o cucerire de preţ!”
„Nu mai spune!” a exclamat profesoara.
„Frumosul şi deşteptul liceului, unul Daniel Barbu, care e
arătos, ce-i drept, şi nici prost nu e — a luat olimpiada pe
ţară la matematică — se află la picioarele mele!”
„Ce vorbeşti, dragă, însemnează că ne-am pricopsit, ne-
am găsit ginere! a persiflat-o, uşor, Andreea. Mă duc să-l
scol pe taică-tău să se bucure şi el!”
„Degeaba mă iei peste picior. Să ştii că l-am dat gata!”
„Asta înseamnă că ţi-ai propus aşa ceva!”
„Exact!”
310
GEORGE ŞOVU
„Dar, de cînd asemenea program? Că te ştiam imună”...

„Am şi rămas!”
„Nu mai înţeleg!” a spus Andreea.
„Mamă, Daniel făcea pe grozavul, era intangibil, înţelegi?
în timp ce atîtea fraiere de fete umblau cu sufletul leşinat
după el... Astă-seară am simţit că-l am în palmă. Şi ţi l-am
strîns pe domnul Barbu, în mîna asta mică, aşa cum o vezi,
de l-am făcut mai să-şi dea duhul!”
„Luminiţa, ce e cu tine? Tu nu te-ai lăudat niciodată...
Şi-apoi, ai făcut ceea ce spui numai ca să te răzbuni? Tu
nu simţi nimic pentru acest băiat?!”
„Nu, nu simt nimic deosebit. Iar de răzbunat — da, am
vrut să mă răzbun! De fapt, pe altele, nu pe mine, fiindcă
mie nu-mi făcuse nimic special... În afară de...”
„În afară de?”...
...„Trecusem, într-o zi, pe culoar, prin faţa clasei lor. Erau

în recreaţie. Daniel şi alţi cîţiva colegi de-ai lui se aflau
afară, lîngă o fereastră.
M-a salutat cineva. Am răspuns cuviincios şi-am trecut
mai departe. Dar, tu ştii cum sînt băieţii, se uită,
comentează. Un coleg al lui Daniel — Marius — îl cunosc
după voce, a exclamat: „Băi, orice-aţi zice, Luminiţa e
«trăznet»! îţi taie respiraţia. Uitaţi-vă la ea!” Am zîmbit în
mine şi, să ştii că, deşi auzisem de atîtea ori asemenea
vorbe, ceea ce a spus Marius mi-a făcut plăcere!”
„Ştiu, ştiu, a spus Andreea, cunosc foarte bine senzaţia.
Sau, cel puţin, îmi mai amintesc de ea!...”
„Mami, dar tu eşti frumoasă şi acum! Şi eşti tînără!”
311
TANDREŢE
„Eu n-am spus că am îmbătrînit; e, totuşi, cam mult de

cînd nu mai am şaptesprezece ani, ca tine... N-am înţeles
însă de unde aversiunea împotriva celuilalt coleg”...
„Păi, imediat ce şi-a terminat Marius... aprecierea, s-a
auzit glasul lui Daniel: «A, e o gîsculiţă, ca toate celelalte!»...
«Gîsculiţă», auzi?!”
„Urît, din partea lui, că s-a exprimat astfel. Chiar dacă a
vrut doar să se grozăvească, pentru că intenţia era clară! a
spus Andreea. Tu însă trebuia să nu fi auzit vorbele...”
„Cum?! Tu ai fi răbdat aşa ceva?!” a sărit Luminiţa.
„Nu ştiu, pe vremea mea băieţii erau mai politicoşi!”
„N-ai dreptate!... Mă rog, nu ştiu cum or fi fost băieţii
atunci, dar şi acum foarte mulţi sînt decenţi în comportare,
politicoşi chiar. Depinde de tine ca să te respecte!”
„Îmi place că ai învăţat bine lecţia f” spuse Andreea,
apropiindu-i capul de pieptul său şi sărutînd-o.
„Am vrut să-l învăţ însă şi pe Daniel această lecţie şi să-l
înving... «la el acasă», cum se spune, pe teren propriu
adică...”
„Şi?”
„Şi ai să vezi ce-o să-i mai sfîrîie călcîile junelui...”
„Iar tu?!”...
„Eu am să-mi văd de treabă! N-am timp de aşa ceva! Şi-
apoi nici nu e destul de deştept, că, dacă era, n-ar fi spus
gogomănia aceea... Mie îmi plac oamenii deştepţi, delicaţi,
tandri..., ca tata! Doar ştii!”
„Mda! Cunosc formula!... Şi, totuşi...”
„Nici un totuşi! Lasă-l pe mîna mea! Am să-l ţin o vreme
deasupra flăcărilor, pînă va începe să se observe puţin
scrumul. Apoi poate «să intre la apă»!...”
312
GEORGE ŞOVU
Şi, într-adevăr, de a doua zi, au început telefoanele...

„Daniel Barbu, la telefon, un coleg al Luminiţei!...
Doamnă, vă rog să mă scuzaţi dacă deranjez..., ştiu că...”
Băiatul se purta ca un copil civilizat, binecrescut, al
cărui suflet începuse să vibreze deasupra unei vetre de
jar...
„Luminiţa, ar fi bine să te opreşti, să încetezi jocul!” îi
spunea Andreea.
„Mai lasă-l, mai lasă-l puţin, nu se observă încă
scrumul!”
„Scrum înseamnă durere, fata mea! Şi orice durere
omenească este de luat în seamă. Dacă poţi să faci ceva în
viaţă să alini durerile celorlalţi, e foarte bine, aş zice că e
chiar o datorie firească. Dar ca tu să le provoci, în mod
deliberat, numai aşa pentru menajarea orgoliului
personal... nu mi se pare potrivit!”...
...Au mai trecut şi alţi ani. Acum, de cîte ori Andreea
merge undeva, într-o împrejurare mai deosebită, se
consultă cu Luminiţa în privinţa toaletelor. Şi fata îi alege
întotdeauna rochia sau taiorul... care o arată pe mamă-sa
mai tînără...
— Mi-a zis că la Costineşti a fost „nemaipomenit”!
— Mă mir, a mai fost la Costineşti şi altădată şi n-a spus
aşa ceva!
— Cine ştie?!...
313
TANDREŢE
3.
La ora şase şi jumătate dimineaţa erau la poarta

Spitalului Fundeni. L-au aşteptat pe profesorul P. Cînd a
sosit, Vlad a intrat, împreună cu el, în cabinetul de
consultaţii. Andreea a rămas afară.
Au stat, mai întîi, de vorbă. Apoi l-a consultat minuţios.
La sfîrşit, s-a uitat şi pe imaginile radiografice. L-a trimis la
un etaj superior să i se facă şi o ecografie. A venit cu
rezultatul...
...Ieşind din cabinet, a văzut-o pe Andreea pe-o bancă.

Avea mîinile adunate în poală, deasupra poşetei. Privea
undeva, în jos. Vlad s-a apropiat de ea. Mîinile Andreei
tremurau de parcă s-ar fi aflat deasupra unor flăcări. A
înălţat ochii...
— Ce-a spus? a întrebat, ridicîndu-se într-o clipă.
— Că n-am nimic! Nimic periculos!
— N-are nimic, doamnă! i-a confirmat şi profesorul,
care venea din spate. Ieşise din cabinet pentru nu ştiu ce
treabă. Nimic care să vă sperie! Fiţi liniştită! Şi nu-l mai
lăsaţi să meargă la doctori! a mai adăugat el zîmbindu-le la
amîndoi, în timp ce se îndepărta pe coridor.
Andreea ar fi fost în stare, ca altădată mama lui Vlad, să
se repeadă la el şi să-i sărute mîna. S-a uitat în ochii
soţului ei:
— E adevărat, Vlad? a mai întrebat cu buze
tremurătoare.
314
GEORGE ŞOVU
— Bineînţeles! Linişteşte-te! Şi a întins mîna, să-i mîngîie

părul.
În clipa aceea, Andreea a izbucnit într-un hohot de plîns.
Vlad o ţinea strîns, cu capul pe umăr şi-o mîngîia ca pe un
copil. Nu i-a spus nici o vorbă. A lăsat-o să arunce prin
lacrimi întunericul spaimelor ce se adunaseră în fiinţa ei...
— Acum hai, i-a zis el după cîteva minute, că te aşteaptă
delegaţiile străine, tovarăşă directoare!...
4.
La vreo cinci ani de la moartea lui Vladimir Luca o

aleseseră directoare adjunctă la liceu. Venise şi o nouă
directoare, în locul Marioarei Iordănescu, ieşită la pensie.
Andreea era şi preşedintă de sindicat, şi în biroul
organizaţiei de partid... A muncit mult, fiind de folos şcolii,
între altele mediind legătura dintre noua directoare — pe
care colectivul aproape că n-o suporta (deşi era un om
integru, foarte bine pregătită profesional, cu idei, cu
iniţiative, dar mult prea aspră şi cam fără tact) — şi
profesorii liceului. Pe Andreea o ascultau, în ea aveau
încredere, ea şi cînd era foarte fermă (cum i se întîmpla de
obicei), rămînea, totuşi, delicată, respectuoasă şi asta conta
315
TANDREŢE
foarte mult. Erau în şcoală cadre didactice cu mare

vechime, cu experienţă de învăţămînt şi de viaţă, a căror
capacitate putea fi pusă în valoare mult mai bine adoptînd
faţă de ele, ca şi faţă de toţi de altfel, o asemenea
comportare. Şi Andreea a avut de cîştigat în această
muncă: S-a format pentru activitatea de mai tîrziu, pentru
că...
...La numai trei ani, de la alegerea ei ca director adjunct,
a aflat că în cartierul în care îşi trăise copilăria, pe locul
vechii şcoliţe, în care şi ea învăţase, acum se construia un
liceu modern... În scurt timp, s-a trezit numită directoare a
acestui liceu.
Faptul a măgulit-o, dar a şi speriat-o. „Va face faţă?” s-a
întrebat. S-a sfătuit cu Vlad, care a încurajat-o.
„Cum să nu faci faţă? Nu eşti tu cea mai... şi cea mai”...?
i-a răspuns judecătorul, zîmbind.
„Te rog să nu rîzi de mine, acum e treabă foarte
serioasă!” i-a spus Andreea.
„Toată viaţa ta, cel puţin de cînd te cunosc eu, tu te-ai
confruntat numai cu «treburi serioase»!”
„Vlad, nu e uşor!”
„Pe lume nimic nu e uşor, dacă îl iei în serios! Dar nici
imposibil!”
„Şcoala nu e pusă la punct, are doar ziduri — şi-atît! în
nici două luni, adică în vara aceasta, trebuie să arate a
instituţie de învăţămînt...”
„Modernă! a precizat Vlad... Ne vom sacrifica vacanţa
acestui an şi o vom face!”...
„Mă ajuţi şi tu?! s-a bucurat Andreea. Nu te superi că nu
mai mergem în concediu?!... De fapt o să te duci tu cu
316
GEORGE ŞOVU
Luminiţa, dar puţin, zece-douăsprezece zile. În continuare

îi aranjăm ei nişte tabere, iar noi...”
„Pe baricadele noului liceu!”...
Cînd priveşte în urmă, Andreei nu-i vine să creadă...

După cum toţi cei ce păşesc pragul acestei şcoli sînt uimiţi
de ceea ce văd, nu le vine să-şi creadă ochilor...
Odată, un ministru dintr-o ţară străină, conducător al
unei delegaţii, s-a oprit în faţa intrării principale... A făcut
un pas, s-a aplecat şi-a pipăit cu degetul: „Scări de
marmură?!” a întrebat el mirat.
Ce lung şi chinuitor drum a trebuit să fie parcurs pînă
să se ajungă la acele „scări de marmură”!...
Andreea şi-l amintea pas cu pas...
„Noi trebuie să facem aici o şcoală model! Şi o vom face!
a declarat ea, în faţa întregului colectiv didactic, la prima
întîlnire cu acesta. Să nu vă închipuiţi că ceea ce spun este
expresia unei ambiţii mărunte a cuiva, care s-a văzut în
fruntea unui colectiv şi vrea să impresioneze prin ceea ce-şi
propune. Nu! Pentru mine este o datorie de suflet — vreau
să văd o asemenea şcoală în cartierul în care m-am născut
şi am copilărit, crescută, întîmplător, pe locul vechii şcoli în
care am învăţat. V-am mărturisit cu sinceritate acest lucru,
la care, fără îndoială, că unii pot să zîmbească. Îi rog s-o
facă acum, pentru că mai departe nu vor mai putea.
Datoria mea de suflet se înscrie însă într-un program mai
larg, formulat de organele noastre de partid şi de
învăţămînt. Aşadar, vom face o şcoală de care să ne fie drag
şi nouă, şi altora, care să constituie o mîndrie pentru noi,
iar pentru alţii măcar un prilej de meditaţie. Ne va fi imens
317
TANDREŢE
de greu, dar să ştiţi că eu nu mă dau bătută! Vă solicit ca,

la început, să-mi acordaţi încredere. Nu cer supunere, ci
disciplină care presupune respectarea strictă a tot ceea ce
stabilim, iar ceea ce stabilim noi trebuie să cunoască bine
şi elevii, şi părinţii lor, pentru ca şi ei să respecte totul! Va
trebui să acţionăm într-o unitate deplină. Dascălii unei
şcoli — învăţători, profesori, ingineri, maiştri — instructori
(şi în şcoala noastră sîntem peste şaptezeci) — constituie o
forţă cu efecte aproape incalculabile, forţă ce trebuie să-şi
demonstreze valenţele şi nuanţele în orice împrejurare de
muncă, ori de «ieşire în lume» în numele şcolii, slujind şi
făurind prestigiul ei. Pentru aceasta trebuie să fim nu o
sumă, ci o unitate! Aceasta sînt datoare să vă cer. Şi vă rog
să înţelegeţi cerinţa cu mintea şi cu sufletul!u...
...Au fost, fără îndoială, comentarii. Oamenii erau veniţi

din diferite colective. Elevii, mai ales cei de liceu, la fel! Să
realizezi o cadenţă de muncă şi de viaţă sub acelaşi
acoperiş într-o adevărată mare de suflete, de destine
constituia un ţel aureolat de nobleţe, dar nu uşor de atins.
Andreea a pornit însă cu încredere în oameni şi în copii.
Pe toţi s-a străduit să-i facă să respecte anumite principii şi
să-şi asume răspunderi. Le-a creat, în acelaşi timp, condiţii
de punere în valoare a iniţiativelor şi a capacităţilor.
A repartizat, de pildă, de la început, o sală de clasă unui
colectiv de elevi pe o perioadă de... opt ani, atît cît durează
deci cele două cicluri — primar şi gimnazial, învăţătorii şi
profesorii diriginţi, împreună cu părinţii elevilor, au fost
chemaţi şi solicitaţi să amenajeze sala respectivă ca pe un
spaţiu de viaţă şi de muncă în care oricine intră pentru un
318
GEORGE ŞOVU
minut, o oră, un an, ori pentru opt — să se simtă bine, să

respire şi să muncească cu plăcere.
Le-a recomandat ca fiecare sală, dacă se poate, să capete
o personalitate a ei. O singură pretenţie a formulat
directoarea: „planul amenajării îl discutaţi cu mine de la
început — le-a spus Andreea — iar, pe parcurs, tot ceea ce
apare în această sală, un cui dacă se bate într-un perete,
trebuie să-l văd eu şi să fiu de acord, împreună cu
dumneavoastră, desigur, cu felul în care arată, cu ce
exprimă, la ce foloseşte, unde îşi va avea locul în ansamblul
clasei...”
S-au realizat cîteva clase „reper”. Andreea se bazase, în
acest demers, pe cei mai buni şi mai inimoşi oameni pe
care îi avea. Într-o singură lună, de la începerea cursurilor,
au apărut acele „clase minune”, cum le-au spus copiii.
Erau, într-adevăr, ca nişte bijuterii — de la parchetul
raşchetat încă o dată şi dat cu palux, încît arăta ca o
oglindă, la băncile şi ele lăcuite şi acoperite apoi cu huse
dintr-un material gros, alb, la perdele şi draperii cu modele
şi culori ce puteau concura, în fineţe şi în frumuseţe, cu
oricare dintre obiectele respective din cele mai luxoase
apartamente, pînă la elementele de propagandă vizuală ori
materialele didactice necesare lecţiilor, ca şi altor activităţi
ce urmau să se desfăşoare în aceste săli. Totul respira bun-
gust şi avea un rost precis în existenţa şi în munca elevilor.
„Deci — se poate!” a spus directoarea şi, în faţa unor
exemple atît de edificatoare, aşa au început să gîndească şi
gospodarii celorlalte clase: elevi, profesori şi învăţători,
părinţi. S-a declanşat un fel de întrecere ale cărei rezultate
s-au dovedit de excepţie.
319
TANDREŢE
Într-un an, toate sălile de clasă şi-au căpătat astfel

personalitate, una distinctă, interesantă, atrăgătoare,
frumoasă! Şcoala deja nu mai semăna cu altele, de departe,
fie şi numai prin acest element. Se detaşa, devenise
altceva...
În paralel, Andreea s-a luptat pentru dotarea
laboratoarelor, pentru amenajarea şi dotarea cabinetelor
destinate fiecărei specialităţi, inclusiv celor tehnice, pentru
instituirea unui program de muncă adecvat, a unei
activităţi de învăţămînt modern proiectate şi realizate...
În acest domeniu a avut de luptat cu inerţii, cu
nepriceperi, cu lipsa de dorinţă, pur şi simplu, a unora de
a se angaja într-o asemenea muncă. Unele cadre — puţine,
e drept — şi-au cerut transferul, căutîndu-şi locuri „mai
calde”. Alţii au stat în expectativă o vreme, întrebîndu-se:
„Pentru ce este nevoie de atîta zbucium în plus? Nu este
de-ajuns cuvîntul profesorului? N-am tablă şi cretă (uneori
colorată)? N-am harta, pe care mi-o dă statul în dotare,
eprubeta pe care mi-o cumpără şcoala, aparatul X pentru
demonstrarea cutărui fenomen?! Pot să fac cu ele lecţii
foarte bune! Atunci, pentru ce atîta zarvă? Parcă pe vremea
noastră cum s-a învăţat şi, slavă Domnului, am ieşit şi noi
oameni!”...
Alţii o întrebau pe Andreea, cum procedase, odată, o
profesoară de fizică, într-o şedinţă de partid: „De ce nu
sînteţi mulţumită, tovarăşă directoare? Că doar am avut şi
retroproiector, şi aspectomat, şi pick-up, şi magnetofon, şi
scheme, şi fişe, şi altele..., de toate am avut. De ce nu este
lecţia bună? Cine să vă mai înţeleagă?... Cînd «lecţia e
albă», cum vă place dumneavoastră să spuneţi, nu e bine,
320
GEORGE ŞOVU
cînd folosesc de toate, iarăşi nu e bine! Eu nu pricep ce am

de făcut!”
„Nu toţi oamenii pricep uşor — avea să-i spună, zîmbind
ironic, după şedinţă, secretarul de partid, văzînd-o
mîhnită. Iar unii se fac că nu pricep. Ca să ieşi de pe făgaş,
să ieşi din matca obişnuinţei, a rutinei este nevoie de efort.
Modernizarea procesului de învăţămînt — şi ceea ce vreau
să spun a devenit un loc comun — nu înseamnă a-i
introduce pe elevi într-o sală, pe care, pînă la ora
respectivă, o ţinem închisă, sub cheie, şi pe uşa căreia am
scris Cabinet de..., spre a-i pune să se uite pe pereţi, la
expoziţia de materiale, ori să privească încîntaţi cum, în
urma apăsării unui buton, de la pupitrul de comandă, se
trag draperiile şi se face întuneric, cum alt buton apăsat
aduce lumina, altul porneşte magnetofonul, un altul... mai
ştiu eu care aparat, iar ei, elevii, să rămînă spectatori ca la
teatru?!...
A fi modern nu înseamnă a face spectacol în faţa elevilor,
uneori a te da în spectacol, a te face de rîs, cum se întîmplă
cu unii care, în împrejurări mai deosebite — ca în timpul
inspecţiilor, de exemplu — vrînd să facă., ceea ce n-au mai
făcut, ori ceea ce nu fac în mod obişnuit, îşi descoperă
stîngăciile penibile, nepriceperea şi, bineînţeles, se
compromit, în primul rînd, în faţa propriilor lor elevi.
Important este ceea ce întreprinzi cu tot acest material
pentru a mişca minţile şi sufletele celor din bănci, pentru a
ţi-i face, în procesul lecţiei, adevăraţi şi activi colaboratori,
sprijinindu-i astfel să-şi formeze şi să-şi cultive trăsăturile
morale fundamentale ale personalităţii şi să dobîndească,
321
TANDREŢE
în acelaşi timp, metodele, instrumentele cu care vor cuceri

mereu, dincolo de hotarul şcolii, toată viaţa.
Profesorul trebuie să devină mai ales un arhitect, un
constructor de conştiinţe umane!”…
...Treptat, toate cadrele didactice care au rămas în şcoală
„s-au dat pe brazdă”, pe brazda cea bună a unei munci, din
care elevul înţelegea că dascălul său este interesat ca el să
înveţe, că-l preocupă ce se întîmplă cu el, ce gîndeşte, ce
simte, încotro se îndreaptă...
Acest fel de înţelegere s-a extins şi în afară de sălile de
clasă, de laboratoare, cabinete, ateliere... Pentru formarea
şi educarea complexă a elevilor, era nevoie — a considerat
directoarea şi, dimpreună cu ea, tot colectivul — ca întregul
spaţiu al şcolii să arate în modul cel mai civilizat, fiecare
colţişor să constituie un izvor de încîntare pentru ochi şi
suflet, de acumulare de cunoştinţe, de formare a unor
deprinderi — între altele de a merge civilizat, de a vorbi şi a
gesticula cu măsură, de a medita, cu folos pentru inimă şi
minte.
Trebuia, aşadar, schimbată faţa coridoarelor, a scărilor
— pentru elevi şi profesori —, a intrărilor... „Cu ce fel de
materiale, însă, de unde, pe ce bani?”
Întrebările şi-au găsit răspuns... potrivit, în sensul
rezolvării, cu ajutorul părinţilor, mai întîi. Prin insistenţe şi
rugăminţi, dar şi prin muncă a elevilor executată la unele
întreprinderi — a fost procurată ceramica necesară placării
culoarelor, scărilor, grupurilor sanitare... Un coridor — o
culoare şi un anumit model; alt coridor — altă culoare, alt
model... Totul, într-o perfectă armonie de forme şi de culori.
Privind, nu-ţi vine să crezi că a fost posibil... „Bine, dar cu
322
GEORGE ŞOVU
cine aţi executat toată lucrarea şi fonduri, de unde?” au

întrebat atîţia!
„Cu elevii noştri! le-a răspuns, de fiecare dată,
directoarea.
Cu elevii, cu maiştrii-instructori, cu unii profesori!”
„Nu se poate!”
„Ba se poate!”...
În anul acela, cînd au început să renoveze coridoarele şi
scările, aveau în şcoală şi nişte clase a IX-a şi a X-a cu
profil de construcţii. Elevii nu apucaseră să lucreze însă
decît foarte puţin pe şantiere, nu ştiau aproape nimic din
meserie. Erau şi nişte copii cu situaţie mai slabă la
învăţătură şi cu multe abateri de la disciplina şcolară.
Andreea i-a adunat în careu şi-a stat special de vorbă cu ei.
Le-a propus „să le dea pe mînă” toată această lucrare.
„Vă bateţi joc de noi, tovarăşă directoare?” a întrebat
careva dintre ei.
Andreea l-a scos în faţa celorlalţi nu ca să-l certe, ci ca
să poarte un dialog adevărat, privindu-se imul pe altul în
ochi. L-a întrebat: „De ce crezi, aşa cum ai afirmat, că mi-
aş bate joc de voi cu această propunere?”
Băiatul a rămas puţin încurcat... „Pentru că noi nu ştim
să facem aşa ceva!” a răspuns el apoi. „De ce nu ştiţi?” a
întrebat, în continuare, Andreea.
„Fiindcă nu ne-a pus nimeni să facem pînă acum”. „Altfel
aţi fi învăţat! Da?! Ei bine, eu vă pun acum «să faceţi» ceea
ce n-aţi făcut. Şi vă cer să învăţaţi foarte repede cum să
rezolvaţi treaba în condiţiile cele mai bune. Vă rog să mă
credeţi că am toată nădejdea în voi. Sînteţi nişte copii buni,
pricepuţi, care îşi iubesc şcoala... Cu astfel de calităţi nu se
323
TANDREŢE
poate să nu izbutim!... Ei, ce ziceţi, sînteţi de acord? Primiţi

încrederea mea?!”...
Elevii au izbucnit într-un ropot de aplauze ca semn al
acceptării... Se uitau, în acelaşi timp, unii la alţii şi nu le
venea să creadă. Pînă atunci, din păcate, unii profesori „nu
dăduseră prea multe parale” pe ei. Îi considerau coada
şcolii. Iată, însă că venea acum — aceasta parcă doreau să-
şi spună în acele clipe cu toţii — chiar directoarea lor,
despre care şi ei auziseră că este un om de mare ispravă, şi
le spunea: „Nu, nu este adevărat ce s-a zis despre voi, ceea
ce voi înşivă aţi început să credeţi ori chiar vă place să
credeţi, adică să vă complăceţi într-o asemenea «glorie» fără
lumină. Voi puteţi mult mai mult şi, ca dovadă, eu v-am
ales să îndepliniţi o muncă de excepţie...!” „Vă daţi seama,
măi, a exclamat unul, după ce plecaseră din careu —
cartea de vizită a liceului de-aici începe. Dacă aici nu va fi
bine, omul din afară poate renunţa să vadă restul, ori să
intre în clase, în cabinete, laboratoare ş.a.m.d. cu o
convingere deja formată, nefavorabilă bineînţeles! Deci, de
noi depinde cum ne vor privi oamenii şcoala, cu ce ochi!”...
Andreea a format echipe din elevi, din maiştri şi
profesori... A adus cîţiva părinţi, meseriaşi buni, care le-au
arătat cum să lucreze...
Copiii au deprins repede ce trebuie şi cum trebuie să
facă. S-au apucat de lucru cu entuziasm. Directoarea era
permanent printre ei şi-i încuraja. Învăţase ea însăşi o serie
de operaţii şi uneori muncea alături de ei. Elevii erau
impresionaţi.
I-a convins însă ceea ce au văzut că iese din mîinile lor.
Cînd şi-au dat seama că pot, aşa cum le spusese
324
GEORGE ŞOVU
directoarea, i-a cuprins o bucurie greu egalabilă cu altceva.

Nu se mai desprindeau de lîngă ziduri. Lucrau cîte zece ore
pe zi... Ajunseseră să facă răni la degete, dar nu se
plîngeau şi nu întrerupeau activitatea decît pentru o oră,
timp în care mergeau cu toţii la masă, la o cantină în
apropiere. Şcoala întreagă se afla în preajma lor.
Ajunseseră acum în centrul interesului şi al admiraţiei. Se
simţeau bine, învăţau să preţuiască munca, valorile ei,
învăţau să trăiască frumos... Cînd echipele acestea şi-au
consumat perioada de practică, lucrările se apropiau de
sfîrşit. Elevii au solicitat conducerii liceului să le decaleze
cu două săptămîni programul cursurilor ca să poată
termina ei totul. Era exact ce-şi dorea din toată inima şi
Andreea. Dar nu îndrăznise să le propună, pentru că îi
vedea obosiţi. S-a bucurat că iniţiativa a fost a lor...
În sfîrşit, lucrul s-a terminat!... Culoarele cenuşii, cu
faţa uscată, moartă de altădată, căpătaseră acum chip nou
şi nume noi: „coridorul de azur”, „coridorul de aramă”,
„coridorul de smarald”, „coridorul...” Elevii au fost adunaţi
din nou în careu, de data aceasta în faţa întregii suflări a
şcolii. Li s-a mulţumit cu căldură, au fost felicitaţi, li s-au
oferit premii!
Munca şi mîndria împlinirilor ei au lucrat fantastic
asupra acestor copii. S-au apucat, cu aceeaşi seriozitate,
demonstrată în activitatea practică, şi de învăţătură, încît
profesorii nu-i mai recunoşteau... Iar în ceea ce priveşte
disciplina, ei au devenit paznicii numărul unu ai ordinei şi
ai liniştei din şcoală, ai bunurilor adunate, ori realizate aici
cu atîta trudă...
325
TANDREŢE
Pretenţiile începuseră să crească. Un lucru, odată

realizat, îl impune pe altul, o treaptă o solicită pe
următoarea. Andreea începuse să privească din ce în ce
mai atent la holul mare de la intrarea în şcoală, la
coridorul larg, cu care se continua, la uşi, la scări...
A convocat într-o şedinţă de lucru Comitetul cetăţenesc
de părinţi pe şcoală, precum şi comitetele tuturor claselor.
Le-a înfăţişat gîndul ei.
„Aveţi dreptate, a răspuns cineva, nu ne putem opri aici.
Şcoala noastră trebuie să ajungă o unitate model, aşa cum
aţi spus-o dumneavoastră de la început. Şi modelul mai are
încă nevoie de împlinire ca să strălucească precum s-ar
cuveni şi să rămînă!”
„Dar nu e, totuşi, prea pretenţios?! s-a auzit o voce: scări
de marmură, hol de marmură, întregul parter la fel...”
„Nu!” au răspuns parcă în cor!. „Trebuie să ducem
lucrurile pînă la capăt!” a exclamat altcineva.
S-au angajat, au stabilit un plan de acţiune... Au obţinut
aprobări, derogări... Directorul întreprinderii de unde
trebuia cumpărată marmura se afla printre ei...
Lucrările trebuiau executate, de data aceasta, de
specialişti. Au făcut contract cu un I.C.R.A.L. Cînd a auzit
despre ce e vorba, directorul I.C.R.A.L-ului ar fi spus:
„Scări de marmură şi hol de marmură într-o şcoală din
cartierul acesta cu noroaiele pînă la gît?!”
„Să sperăm că în curînd nu vor mai fi nici noroaie! i-a
răspuns Andreea. În orice caz, în jurul şcolii, vă asigur eu
că nu vor mai fi, repede-repede!”
„Dar ce faceţi, pavaţi şi străzile?”
„Dacă n-o vor face cei ce sînt obligaţi, le vom pava noi!”
326
GEORGE ŞOVU
„Cu cine?”
„Cu ei împreună! Noi îi vom ajuta!...”
„Mda! Am înţeles. De dumneavoastră nu scapă omul,
orice-ar face!”
„Ba da, «scapă», numai să facă ce trebuie şi cum trebuie!
i-a răspuns Andreea, apăsat. In ceea ce vă priveşte, sper că
aţi înţeles: de la dumneavoastră doresc o echipă de
meseriaşi buni şi de oameni buni, pentru că acolo, la
şcoală, trebuie să se lucreze şi cu inima. Şcoala este o oază
de suflet, de lumină şi de civilizaţie. Intrînd în lumea ei,
copilul, pe care dumneavoastră, părinţii, îl aduceţi acolo de
mînă, în prima zi, devine, treptat-treptat, om! Şi asta nu
poate să mai uite o viaţă întreagă. Şi nici nu trebuie să
uite! Noi ne străduim să facem cît mai mult din ceea ce ar
trebui pentru ca fiecare om să retrăiască, atunci cînd se
întoarce spre anii dintîi, una dintre cele mai frumoase
amintiri ale sale: anii de şcoală!”...
Au avut mult de lucru cu unii dintre acei muncitori...
Datorită însă unui maistru al lor foarte priceput, dar şi om
sensibil, s-a realizat în condiţii bune ceea ce îşi
propuseseră conducerea şcolii şi părinţii elevilor. Şcoala
arăta acum ca un mic palat, căruia îi mai trebuia o intrare
pe măsură. Au lărgit-o pe cea veche şi i-au făcut uşi mari,
din stejar sculptat!... Şi a doua intrare, prin care
pătrundeau, de obicei, elevii, a fost renovată,
înfrumuseţată... In următorii cîţiva ani au ridicat şi o sală
de sport şi au amenajat o sală de festivităţi...
„Ne-a mai rămas un lucru mare de făcut!” a spus
Andreea într-o zi, în timp ce discuta cu secretarul
organizaţiei de partid.
327
TANDREŢE
„Cred că ştiu la ce vă gîndiţi!u a adăugat secretarul.

Începuseră să le vină în şcoală studenţi de la diferite
facultăţi spre a-şi executa stagiul de practică pedagogică.
Printre ei se aflau şi cîţiva băieţi extrem de talentaţi de la
Institutul de Arte Plastice...
„Ce ziceţi de propunerea mea?”
„Este excelentă, tovarăşă directoare!w a răspuns unul
dintre ei, care fusese chiar elevul şcolii...
Unii s-au apucat să execute o frescă imensă pe peretele
exterior de la intrarea în liceu; alţii să decoreze pereţii din
sala de festivităţi cu scene din viaţa copiilor şi a tinerilor.
Au optat pentru „sgraffito”, o tehnică specială, de mare
fineţe. Rezultatele s-au dovedit pe măsura talentului
tinerilor şi a impresionantei lor munci, făcute cu suflet, cu
dăruire.,
În timpul lucrului, mulţi elevi se aflau pe lîngă studenţi,
ajutîndu-i în unele operaţii ale complicatei lor activităţi, ori,
pur şi simplu, admirîndu-i. Legaseră prietenii. Au fost la
Institut şi le-au văzut lucrările. I-au rugat să deschidă cu
ele o expoziţie în şcoala lor. Studenţii, cu aprobarea
Institutului, au făcut-o cu plăcere.
„Tovarăşă directoare, a spus Mihai, fostul elev al liceului,
ce-ar fi să vă alegeţi dintre tablourile acestea pe cele pe
care le socotiţi potrivite să rămînă în şcoală?”
„Ce spui, Mihai?! a exclamat Andreea... Măi, băiatule, tu
citeşti gîndurile oamenilor?»
„Nu înţeleg!” a răspuns studentul.
„Păi, eu chiar cu acest gînd mă frămîntam... Îmi ziceam,
de exemplu: «Ce grozave ar fi chipurile acestea de domnitori
să le pun eu pe culoar, în preajma Cabinetului de istorie!»
328
GEORGE ŞOVU
Dar mi-ar mai trebui, îmi făceam socoteala, pentru că aş

vrea să umplu tot coridorul cu asemenea figuri de mari
personalităţi ale vieţii noastre, privită de-a lungul secolelor:
domnitori, scriitori, oameni politici!...
Pe un alt coridor aş pune apoi tot felul de peisaje,
imagini de natură şi de viaţă, pe altul..., iar pe scări
imagini înfăţişînd scene de luptă ori mari momente din
istorie... Ce zici?”
„Ce să zic? a răspuns băiatul puţin descumpănit... Dacă
le-aţi opri pe toate cîte sînt aici... nu v-ar ajunge să
acoperiţi... dorinţa dumneavoastră,... foarte frumoasă de
altfel... Dar, eu ştiu?!...”
„Mihai, i-a strigat Andreea, ce faci, dai înapoi? Mi-ai
aruncat un colac de salvare şi mă laşi să mă înec,
constatînd că e dezumflat?”
„Tovarăşă directoare — spuse băiatul, în timp ce pe faţă îi
creştea o lumină, am să vorbesc cu colegii mei şi cu
profesorii noştri... Va fi, probabil, nevoie şi de o adresă
oficială din partea şcolii...”
„Mihai, adresa o fac eu, să n-ai nici o grijă, o fac şi «mă
bat» să găsească şi ascultare... Am învăţat «să mă bat»! Ce-
ţi închipui, de atîţia ani?!... Dar adresa o să privească o
realitate care există şi pe care o avem noi, acum, înaintea
ochilor. Ce fac însă cu ceea ce... nu se vede?!”
„Păi, tocmai în legătură cu asta...”
„Zi-i! Ce mai aştepţi!”
„Am să vorbesc cu colegii mei..., sper ca ei să fie de
acord. S-au legat mult de şcoala noastră, să ştiţi, care a
început să fie şi a lor. De cîte ori vorbim între noi — aşa îi
spunem, cu toţii: «şcoala noastră»!... Mă gîndeam să le
329
TANDREŢE
propun ca fiecare dintre noi să lucreze un tablou pe care

să-l dăruiască şcolii. Tematica o veţi alege dumneavoastră...
Pînă la sfîrşitul acestui an ar fi gata!... Ce ziceţi?”
Andreea l-a îmbrăţişat!
„Eşti nemaipomenit, Mihai! Iţi mărturisesc sincer că la
aşa ceva nu m-am gîndit! N-am îndrăznit să mă gîndesc!”
„Eu însă am să îndrăznesc să-i rog pe colegii mei şi sînt
sigur că nu mă vor refuza!”
... Propunerea lui Mihai a fost primită cu entuziasm de

toţi studenţii care făceau practică pedagogică aici, ca şi de
alţii ce începuseră să treacă să vadă şcoala, „fenomenul”
acela de şcoală, cum i se dusese vestea... Astfel că s-au
aşternut pe lucru şi, în cîteva luni de zile, s-au prezentat
cu „operele” la directoarea liceului. Intre timp, Andreea
făcuse toate demersurile necesare pentru ca tablourile
prezente în şcoală, cu prilejul expoziţiei, să fie donate
acestei instituţii. Şi reuşise!
Acum, cînd au sosit şi celelalte, s-a declanşat febra...
„aranjării” lor pe pereţi...
„Nu, nu acolo, puţin mai la dreapta, încă puţin! Da, acolo
e bine. Fă semn ca să împuşcăm!” (adică să introducă în
zid cuiul de metal de care să fie prins tabloul)... Cîteva zile
asta a făcut directoarea cu profesoara de desen şi cu cîţiva
maiştri care le ajutau „să împuşte”...
Cînd toate tablourile acelea au apărut pe pereţi, suflarea
întreagă a şcolii — elevi şi profesori — şi-a oprit parcă
respiraţia. Nimeni, în afară de secretarul de partid, nu ştia
de această iniţiativă».
330
GEORGE ŞOVU
„Ce mai puneţi acolo, tovarăşă directoare?” o întreba cîte

cineva, văzînd-o cum se agită.
„Nişte panouri!” le răspundea, invariabil.
Seara, după ce s-a terminat programul cursurilor şi toţi
elevii au părăsit şcoala, directoarea, secretarul de partid şi
Mihai — studentul de la Arte Plastice, împreună cu alţi
patru băieţi, colegi de-ai lui, s-au apucat de lucru. Au scos
tablourile — aproape o sută la număr — (le ţinuseră într-
un mic depozit unde nimeni nu intrase) şi le-au repartizat,
după tematică, pe culoare. Au stabilit apoi locul fiecăruia,
după care au început munca de prindere a lor pe pereţi...
Trecuse mult de miezul nopţii cînd au terminat...
Copiii, liniştiţi, de obicei, pînă atunci, după cîteva clipe

de uluială, de admiraţie mută s-au dezlănţuit într-un
entuziasm de nedescris.
„Extraordinar! Extraordinar! strigau. Ia uitaţi-vă aici!...
Şi aici!... Şi aici!”... „Ooo! pe coridorul acesta sînt numai
domnitori!...” a exclamat cineva! „Ba nu, ba nu, uită-te, sînt
şi scriitori, nu-i vezi pe: Eminescu, Alecsandri, Caragiale,
Creangă... Iată-l şi pe Kogălniceanu...” „Şi pe Bălcescu!u a
adăugat altul... Alergau prin faţa tablourilor...
„Nemaipomenit! Uite bătălia de la Călugăreni!a; „Iar aici
Revoluţia de la 1848! Priviţi-o pe Ana Ipătescu!”... „Veniţi,
veniţi! a strigat altul... Pe coridorul acesta sînt numai flori!
Nemaipomenit!... Nemaipomenit!”...
Nimeni nu le-a făcut nici o observaţie pentru că strigau,
alergau. Era păcat să le strice o bucurie sinceră, ce se
născuse spontan.
331
TANDREŢE
De la un timp, elevii s-au liniştit. Au început să păşească

încet, mult mai încet decît de obicei, căutîndu-şi clasele.
Cercetau cu ochii mari pereţii culoarelor şi nu mai spuneau
nimic. Îi „priveau” atîţia ochi ai unor oameni mari, ori... ai
unor flori, sau ai unor clipe fierbinţi din timpul de demult,
iar ei trebuia să fie la înălţime...
... De altfel, fiecare lucru nou ce apăruse pînă atunci în
şcoală — în clasa în care trăiau şi învăţau, în laborator, ori
în cabinet, pe culoar, la intrare, pe scările pe care urcau şi
coborau, în sala de festivităţi sau de sport, oriunde — le
deschisese ochii şi sufletul, îi făcuse să se gîndească, în
fiecare zi tot mai mult, la ce poate să împlinească munca în
care s-au topit suflet, inteligenţă, talent, şi cum trebuie ea
respectată.
Fuseseră „ajutaţi” şi de normele foarte clare, dar şi
stricte, ale Regulamentului de ordine interioară al şcolii...
„În incinta şcolii — în clase, laboratoare, cabinete, pe
culoare — nu se strigă şi nu se aleargă, se spunea, printre
altele, în acest regulament; scările se coboară, ori se urcă
— treaptă cu treaptă; pe bănci, pe pereţi — chiar pe cei ai
grupurilor sanitare — nimeni nu are voie să scrie nici o
literă, să tragă nici o linie, nici măcar de un cm.!... Cine se
abate de la asemenea norme însemnează că nu vrea să fie
elevul acestei şcoli. De aceea va repara stricăciunea făcută,
va achita, în plus, o amendă ce va fi fixată de conducerea
liceului, după caz, iar apoi se va muta la o altă instituţie de
învăţămînt”...
Ideea mutării la o altă şcoală îi speria cu adevărat, căci,
de la un timp, pentru fiecare ajunsese un titlu de mîndrie
să fie elevul acestui liceu. Se întîlneau cu colegi, cu
332
GEORGE ŞOVU
prieteni... „La şcoala noastră”... Începea, de pildă, unul, cu

aer de laudă... „Te-aş ruga să vii odată pe la noi —
răspundea imediat elevul de la liceul Andreei, şi-atunci să
te vedem dacă mai ai curaj să te lauzi... La noi se intră ca
într-un palat şi ca-ntr-un templu, totodată. E pur şi simplu
fantastic! Veniţi, vă rog să veniţi să vedeţi!” îşi chema acesta
prietenii.
Despre şcoală se dusese vestea de mult! Se vorbise
despre ea la Radio de nenumărate ori, se scrisese în presă,
televiziunea difuzase reportaje făcute aici, iar organele de
învăţămînt iniţiau tot felul de consfătuiri şi schimburi de
experienţă cu cadre din oraş sau din ţară. ...Veneau
oamenii, priveau, cercetau, ascultau şi cei mai mulţi
rămîneau uimiţi.
Plecînd de-acolo, unii încercau să adauge propriei lor
experienţe cîte ceva din ceea ce văzuseră la Andreea,
simţindu-se stimulaţi. Alţii, dimpotrivă, aveau un
sentiment de descurajare: „Nu se poate! afirmau ei. E ceva
unic, de nerepetat!” Şi se mulţumeau mai departe cu
mărginirea lor, fără să încerce cîtuşi de puţin să iasă de pe
făgaşul rutinei, uneori al blazării.
Copiii şcolii, mici şi mari, deveniseră însă alţii.
Regulamentul acela de ordine interioară era acum o normă
firească de viaţă. Putea să-l şi ia tovarăşa directoare de pe
pereţii claselor, de sub sticlele gazetelor de pe culoare —
aşa gîndeau elevii. Pe cine să sperie? „Păi cum — spuneau
unii — să-ţi baţi joc de propria ta muncă şi poate chiar de
ceea ce ai mai de preţ?” Căci, pentru unii, şcoala aceasta
era cel mai de preţ lucru din viaţa lor... Cînd intrau în
clădire o făceau cu sfială, ştergîndu-se pe picioare minute
333
TANDREŢE
în şir. Pe coridoare se fereau să nu atingă ghivecele cu flori,

înşirate de la un capăt la altul, pe margini; erau florile pe
care ei le aduseseră, pe care le udau în fiecare zi şi le
îngrijeau. În clase, nu-şi puneau niciodată ghiozdanele pe
pupitre, ca să nu murdărească husele albe şi frumoase, pe
care tot ei le spălau în fiecare săptămînă. Se îngrijeau să
nu le păteze cu cerneală, ori cu altceva — cînd mîncau, de
pildă, în recreaţia mare. Chiar şi copilaşii din clasele
primare îşi formaseră asemenea deprinderi.
Părinţii, de asemenea, veneau acum cu şi mai mult drag
la şcoală. Intrau cu respect în ea, sfiindu-se parcă, precum
copiii, să nu strice ceva, fiind gata oricînd să răspundă,
după puterile lor, noilor solicitări ale directoarei.
Respectul pentru şcoală impusese şi un autorespect faţă
de ţinută, de întreaga înfăţişare a oricărui copil...
Într-o zi, Andreea a observat, în una din clasele prin care
a trecut cu nişte treburi (era o clasă a V-a), o fetiţă cu
uniforma puţin în dezordine. I s-a părut că nici nu era prea
curată. I-a spus că, după ore, o aşteaptă in biroul ei. Fata
s-a speriat, nu ştia de ce este chemată. Nu făcuse nici o
abatere, era un copil cuminte, rareori putea fi văzută ieşind
din bancă în timpul recreaţiei. Pe faţa ei se putea citi însă o
permanentă tristeţe...
Andreea a căutat-o pe diriginta clasei, ca să se intereseze
de elevă. Nu era în şcoală atunci, n-avea ore. I-a dat telefon
acasă... N-a găsit-o. În sfîrşit, s-a luat cu altele, pînă ce a
auzit în uşă o bătaie sfioasă. Era fetiţa pe care o chemase.
A poftit-o să ia loc. A scos din birou nişte bomboane de
ciocolată şi i le-a întins. Fata a mulţumit, dar nu s-a atins
334
GEORGE ŞOVU
de ele. Era palidă la faţă şi-o urmărea pe Andreea cu ochii

mari...
„Cum te cheamă?” a întrebat-o.
„Eremia Andreea!”
„Andreea?! s-a mirat directoarea. Ştii că şi pe mine mă
cheamă la fel?
„Nu!” a răspuns fetiţa.
„Dar cum ştii tu că mă cheamă?
„... Tovarăşa directoare!”...
Andreea, care se ridicase între timp de la birou, i-a
mîngîiat obrazul de copil ce parcă avea pe suflet o
suferinţă. S-a aşezat apoi în faţa fetei pe un fotoliu.
„Spune-mi, Andreea, ce sînt părinţii tăi?”
„Mama lucrează la Fabrica de confecţii, e ţesătoare..., iar
tata...”
„Iar tata?...”
„Nu ştiu, pentru că nu mai este cu noi de patru ani!”
„Dar ce s-a întâmplat?”
„A plecat de-acasă şi, de-atunci, nu l-am mai văzut.
Mama zice că s-a însurat cu altcineva...”
Directoarea a simţit cum i se adună un nod în gît...
„Mai ai fraţi, surori? a întrebat-o.
„Da, o soră mai mică, este în clasa a III-a”.
„Tot la noi la şcoală?”
„Da!”
„Ea cum se numeşte?”
„Carmen!”
„Deci: Andreea şi Carmen!... Uite ce e, Andreea, aş vrea
să trec şi eu într-o zi pe la voi, aş vrea să vorbesc şi cu
mama voastră, să vă găsesc şi pe voi, pe-amîndouă... Într-o
335
TANDREŢE
seară ar fi bine, nu? Dacă aş veni chiar în seara aceasta ce-

ai zice? Eşti de acord?
„Nu, tovarăşă directoare, vă rog să nu veniţi! a izbucnit
fetiţa, făcîndu-se roşie la faţă... Vă rog, vă rog...!”
Îşi plecase ochii şi îşi frămînta mîinile...
„Dar de ce? Nu înţeleg, s-a întîmplat ceva?” a întrebat
directoarea, surprinsă...
„Tovarăşă directoare, vă rog să nu veniţi, vă rog eu...”
repeta Andreea cea mică, în timp ce lacrimile începuseră
să-i curgă pe obraji.
„Bine, n-am să vin, linişteşte-te!”
Fata a început să plîngă şi mai tare...
„Te rog eu acum, Andreea, linişteşte-te! Ţi-am spus că,
dacă nu vrei să vin, nu vin!... Nu e nici o supărare... Dar,
dacă poţi, spune-mi şi mie: de ce? Care este motivul?!”...
Printre suspine, fata i-a spus o poveste dureroasă... De
cînd le părăsise tatăl, mama fetelor era mereu tristă, venea
acasă şi parcă n-o mai interesa nimic... aproape că nu le
făcea de mîncare, nu spăla decît rar, le dădea uniformele să
le îmbrace necălcate, gulerele la fel, casa lor ajunsese în
paragină... Din cînd în cînd o surprindeau cu cîte o sticlă
de băutură... „Bea din ea cîteva înghiţituri, tovarăşă
directoare, nu bea mult, a precizat Andreea, apoi începe să
plîngă şi se culcă aşa plîngînd, nemîncată... Au venit şi
tovarăşa dirigintă şi tovarăşa învăţătoare a lui Carmen pe
la noi... Mi-a fost aşa de ruşine. Au stat de vorbă cu dînsa,
dar degeaba! Am rugat-o să vină să vadă şcoala: «E ca un
palat, mamă!» i-am spus. N-a venit însă niciodată. Cică nu-
şi găseşte timp...”
336
GEORGE ŞOVU
„Dar tu ce faci, Andreea, că eşti fetiţă mare de-acum? Să

ştii că eu, la vîrsta ta, spălam, călcam, făceam curăţenie în
casă, prin curte, aveam grijă de nişte surori mai mici!...”
„Dumneavoastră?!” s-a mirat fetiţa.
„Da, eu! Aşa că, pînă am să vin pe la voi, te rog să te
apuci de treabă; şi uite cum procedezi: iei uniformele — şi
pe-a ta şi pe-a lui Carmen — şi le pui în cada din baie, dai
drumul la apă peste ele, apoi presari deasupra detergent, le
înmoi bine şi le laşi acolo vreo oră. După aceea, te apuci şi
le speli, aşa cum aţi învăţat voi la atelierul nostru de
gospodărie, cum v-a învăţat tovarăşa profesoară. După ce le
speli bine-bine, le clăteşti, le storci şi le pui să se usuce —
găseşti tu o sîrmă pe balcon, ori o sfoară în bucătărie... Şi,
cînd sînt puţin jilave, adică nu s-au uscat prea tare, te
apuci şi le calci... Ai văzut cum se calcă — sper că ai
observat şi la mama ta, dar, mai ales, ai învăţat tot la
atelierul nostru... Ce crezi, ai să reuşeşti?”...
Fetiţa nu mai plîngea. O asculta cu atenţie pe directoare.
„Am să încerc!”
„Bine, Andreea! Iar eu sînt sigură că vei reuşi. Deci, de
mîine nu mai veniţi — nici tu, nici Carmen — decît cu
uniformele curate, ordonate, cu guleraşele bine călcate...
Ne-am înţeles?”
„Da, tovarăşă directoare! Vă mulţumesc!”
„Şi încă ceva: Spune-i mamei tale că aş vrea să stau de
vorbă cu dînsa... Să mă caute la şcoală în orice zi poate, eu
sînt aici! Iar dacă se întîmplă să fiu plecată undeva, pe la
vreo şedinţă, arată-i tu cel puţin şcoala... Şi stabiliţi,
totodată, cînd să vin la voi acasă. Stabiliţi şi mă invitaţi! Vii
tu şi mă anunţi! E bine aşa?u
337
TANDREŢE
„Vă mulţumesc, tovarăşă directoare; am să-i spun totul

mamei... O să vă caut eu... Vă mulţumesc!” a rostit fetiţa,
retrăgîndu-se încet din birou şi ieşind aproape cu spatele...
„Andreea! a strigat-o directoarea, în clipa în care voia să
închidă uşa... Te rog să nu mai fii aşa de supărată... Aş
vrea să te văd zîmbind. Cred că eşti mai frumoasă cînd
zîmbeşti. Hai!...”
Fetiţa a schiţat un zîmbet, dar buzele au început să-i
tremure şi din ochi s-au pornit, din nou, pîrîiaşe fierbinţi. A
închis uşa încet şi-a plecat.
A doua zi, s-a auzit strigată pe coridor: „Tovarăşă

directoare, tovarăşă directoare!” S-a întors: era Andreea.
„Vă rog să mă iertaţi, a început fata, v-am căutat la
birou, dar nu v-am găsit”...
„Ce e, Andreea, ce s-a întîmplat?w
„Ieri i-am spus mamei tot ceea ce mi-aţi zis. Şi-am adus-
o aseară şi la şcoală, nu ca să vorbească cu
dumneavoastră, fiindcă nu voia, a zis că îi este ruşine... A
venit să vadă şcoala!... Dacă aţi şti, tovarăşă directoare, ce
s-a mai minunat mama!... Se uita şi nu-i venea să creadă,
nu-i venea să creadă, auziţi? Nu ştia încotro să privească
mai întîi. Am dus-o şi la mine în clasă, şi la Carmen... «Aici
învăţaţi voi?» m-a întrebat, după care m-a luat de mînă,
spunîndu-mi: «Hai, Andreea mamă, hai acasă, că avem
treabă!»
Tovarăşă directoare, n-o să credeţi — aseară şi azi-noapte
a făcut casa lună î Am ajutat-o şi eu. Pe Carmen am lăsat-
o să se culce, ea e mică. A zis că astăzi face prăjituri şi că
mîine să vă chem. Puteţi să veniţi mîine?!”
338
GEORGE ŞOVU
Directoarea o luase pe după umeri şi mergea cu ea spre

birou. I-a privit uniforma: de data aceasta era perfect
curată, gulerul bine călcat, iar părul fetiţei, mătăsos,
proaspăt spălat, mirosea frumos, a copil.
„Mă bucur, Andreea! Spune-i mamei tale că îi mulţumesc
pentru invitaţie şi pentru că s-a gîndit să facă şi prăjituri.
Îmi plac foarte mult prăjiturile. Am să vin mîine pe la ora
optsprezece. E bine?u
„E foarte bine, tovarăşă directoare!” a exclamat Andreea
cea mică, zîmbind cu toată faţa.
„Uite, că atunci cînd zîmbeşte, e chiar frumoasă tiza
mea!” se gîndea directoarea...
Cînd a intrat în birou, suna telefonul. L-a ridicat. I se
anunţa că a doua zi, pe la ora zece, va sosi în şcoală
delegaţia guvernamentală din...
De-acum se obişnuise, nu era aproape lună în care să
nu primească cel puţin o vizită din străinătate. Uneori i se
adresau direct de la serviciile de protocol, nici nu mai erau
anunţate organele de învăţămînt... Ea trebuia să aducă
însă la cunoştinţă întotdeauna celor de care depindea pe
cale ierarhică faptul că şcoala urmează să fie sau că a fost
vizitată...
Bucuria acelor contacte cu oameni de peste hotare era
una deosebită. Mai întîi, pentru schimbul de experienţă pe
care vizitele respective îl prilejuiau. Apoi nici vorbele de
apreciere ce le primeau, pentru munca lor, pentru ceea ce
izbutiseră să facă, nu erau de neglijat. Cartea de onoare a
şcolii păstrează pe filele ei nenumărate asemenea elogii.
Vlad îşi aminteşte că, în primăvară, trecînd pe la şcoală s-o
ia pe Andreea cu maşina, tocmai părăsea liceul o delegaţie
339
TANDREŢE
din Egipt, condusă de o femeie, adjunct de ministru,

preşedintă a Departamentului Pionierilor din cadrul
Consiliului Suprem pentru Tineret. Notase, în Cartea de
onoare, printre altele:
„M-am simţit fericită în această şcoală, în care am
întîlnit un colectiv ca o adevărată familie, care conlucrează
bine pentru formarea şi educarea copiilor, a tinerilor,
întotdeauna mă simt în largul meu şi sînt fericită cînd
întîlnesc oameni care au grijă de viitorul fiului meu şi al
fiului fiului meu. Ei încearcă să introducă în sufletele
copiilor dragostea de ţară, să introducă progresul şi să le
umple inima cu dragoste pentru ei înşişi,, astfel ca această
iubire să devină cît mai mare, să cuprindă întreaga
umanitate. Noi toţi vrem pace, iubim pacea!
Urez succes în muncă tuturor elevilor români din această
valoroasă instituţie de învăţămînt; le doresc ani cît mai
frumoşi şi amintiri de neuitat din şcoala lor minunată; sper
să facă tot ce le va sta în putinţă pentru propăşirea
continuă a ţării lor, pentru pace!”...
340
GEORGE ŞOVU
Capitolul VII
1.
— Vlad, cred că fata noastră s-a îndrăgostit!

— Foarte bine, era şi timpul! Ţi-a, spus ea?
— Nu, dar, de data aceasta, întruneşte „formula”
„deştept, delicat şi tandru, ca tata!”
— Ca mine? A găsit ea unul ca mine? Extraordinar, şi eu
care credeam că sînt unicat!... Păi, dacă e aşa, să-l aducă
mai repede acasă, să-l punem la treabă, mă mai ajută şi pe
mine la una, la alta, că, uite, îmbătrînesc: peste cîteva zile
fac cincizeci de ani!... Poate se pricepe şi la maşini... E un
coleg?
— Nu! E arhitect!
— Arhitect?! întreabă Vlad, cu plăcută mirare. Nu e rău!
Asta însemnează că e mai mare decît ea.
— Are douăzeci şi şase de ani..., e... — vrei să ţi-l
descriu?
— Bineînţeles!
341
TANDREŢE
— „E smead, cu ochii negri, migdalaţi, cu păr castaniu —

spre negru, are gură frumoasă, cărnoasă, figură de atlet
(mai zdravăn ca tata) şi a făcut scrimă!u Am încheiat
citatul!
— Însemnează că ăsta „ne trece pe toţi prin sabie”, dacă
îl supărăm cu ceva!
— Vlad, tu rîzi...
— Dar ce să fac, să plîng? Nu trebuie să ne bucurăm?!...
După cum l-aţi descris, ar putea să joace şi-n filme — rol
de june-prim! Ar rupe ecranul!... Şi, dacă intră şi în
„formulă”, cine ştie, poate că e băiat bun! Eu cred că fata
noastră are fler, nu numai ochi! Aşa că...
— Da, dar peste cit va timp vom rămîne fără ea...
— De ce să rămînem fără...
— Păi, ne-o ia!
— Cum „ne-o ia”, dragă, noi îl luăm! O să mai avem şi un
băiat. Nu-ţi mai doreai tu şi un băiat? Uite, acum, o să-l ai!
— Şi, dac-ai şti că-l cheamă şi Andrei!
— Andrei?! Bravo! Păi, vezi, e băiatul tău!
— Nu, e al mamei lui!
— Nu sînt de acord: a fost al mamei lui, căci, dacă se
însoară, e al soţiei lui, iar soţia... e fata noastră, aşa că e al
nostru!
Au izbucnit amîndoi în rîs...
— Ne-am prostit de tot! spune Andreea, privindu-l lung.
— Nu ne-am prostit!... Sîntem părinţi!...
342
GEORGE ŞOVU
2.
Cînd au văzut maşina oprind în faţa hotelului, Bogdan şi

Mădălina, care se aflau în parc, au alergat imediat către ea.
— Vlad, Andreea, aţi sosit?! a întrebat Bogdan,
îmbrăţişîndu-i. Mamaie — a început să strige el, mamaie,
vino repede că au sosit, au sosit! A venit şi Luminiţa.
Trăiască Luminiţa! şi-a continuat el strigările...
Luminiţa îl strînge în braţe şi-l sărută. O sărută şi pe
Mădălina, alergînd apoi înaintea Nanei.
— Mi-a fost dor de matale, bunico, îi spune ea, sărutînd-
o încă o dată pe amîndoi obrajii.
— Şi mie de tine, fată frumoasă! îi răspunde Nana,
învăluind-o într-o privire caldă, caldă!... Eşti ca o prinţesă!
— În blugi!
— Ei, o prinţesă modernă!... Ce face taică-tău?
— E bine! răspunde Luminiţa bucuroasă. Doctorul i-a
spus că nu are nimic periculos!.
— Da, mi-au dat şi mie telefon, tot aşa mi-au zis...
răspunde Nana, gînditoare...
— Te mai doare, Vlad? îl întreabă Mădălina pe judecător,
înălţînd ochii spre el şi aţintindu-l cu privirile ei de catifea
caldă şi strălucitoare.
— Nu, Mădălinuţa, mi-a trecut! Diseară poţi să mă inviţi
la bal, am să dansez numai cu tine!
343
TANDREŢE
— Dar, ce, e vreun bal în seara aceasta? întrebă fata,

bucurîndu-se dintr-odată...
— Chiar dacă nu e, îl facem noi, dansăm în camerele
noastre..., sau în parc, la lumina lunii!
— Te sărbătorim?! mai întreabă Mădălina, încîntată.
— Noi ne gîndeam peste vreo cîteva zile, dar, dacă vrei tu,
începem de astă-seară!
— A, hoţomanule, rîzi de mine! spune fata, fugind de sub
braţul lui cu care o ţinea pe după gît.
Andreea şi Vlad o îmbrăţişează pe Nana..., care îl
priveşte lung pe judecător.
— Nu te speria, îi spune Vlad, zîmbind, mai am încă o
jumătate de secol pînă ce voi da mîna... cu stelele! Sau cine
ştie, poate şi mai repede, dacă mă fac cosmonaut!
— Tocmai, asta voiam să-ţi spun şi eu, fiindcă te ştiam
om serios! zice Nana, luîndu-l de braţ şi strîngîndu-l cu o
căldură care judecătorului îi pătrunde pînă în suflet. De
partea cealaltă a lui se află Andreea. Păşesc toţi trei, tăcuţi
pe-o alee...
3.
Un autocar urcă pe aleea cu brazi argintaţi. Se opreşte

pe platoul din faţa Complexului turistic. Din el coboară
cincisprezece-douăzeci de băieţi înalţi, de peste 1,90 m,
344
GEORGE ŞOVU
supli, îmbrăcaţi în costume de trening subţire, lucitor,

avînd pe piept şi pe spate culorile din drapelul ţării.
— Este echipa naţională de baschet, mamă, spune
Luminiţa...
— Sărut mîinile, doamnă directoare, se aude glasul
unuia dintre flăcăii aceia, care se apropiase de Andreea şi
de Vlad. Mă mai cunoaşteţi? Sînt Dorin Dragnea! V-am fost
elev la liceu!...
— Cum să nu te cunosc, Dorine, deşi proporţiile pe care
le-ai căpătat între timp s-ar fi putut să mă împiedice să-mi
amintesc de tine. Ce faci, eşti mare sportiv, după cum văd!
— Da, doamnă, joc baschet!
— Felicitări! Fata mea spune că sînteţi echipa naţională,
aşa e? Uite, să-ţi fac cunoştinţă cu soţul meu şi cu
domnişoara noastră...
Băiatul s-a plecat respectuos în faţa lui Vlad şi a
Luminiţei.
— Da, este adevărat, fac şi eu parte din echipă! a
răspuns sportivul, cu modestie.
— Mă bucur!... Dar cu degetele, cu degetele ce faci, te
mai dor, ţi-au trecut?
— Degetele?!... N-am avut nimic la degete!...
— Cum n-ai avut nimic? Nu-ţi aminteşti că ajunseseră
nişte răni care sîngerau?!...
— A, cînd am pus ceramica aceea pe coridoarele
liceului!... E mult de-atunci, doamnă..., n-aţi uitat?
— De ce să uit?!...
— Viorel, Viorel! strigă Luminiţa, pornind în fugă spre un
băiat din grupul sportivilor. E un fost coleg de liceu, coleg
de clasă, spune ea, după cîţiva paşi, oprindu-se din mers...
345
TANDREŢE
Vlad se scuză, pretextînd că nu şi-a parcat bine maşina.

— Mă întorc imediat, adaugă, lăsînd-o pe Andreea de
vorbă cu baschetbalistul... Simţea că iarăşi îl fulgeră firele
acelea de foc, care porneau din rinichi şi-i străbăteau tot
abdomenul. Îşi uitase în torpedou cutia cu calmante,
înghite cîteva, împreună cu o gură de apă dintr-o sticlă pe
care-o avea în maşină. Execută apoi o manevră, de formă,
pentru ochii Andreei, care îl urmăresc...
4.
Soarele coboară către asfinţit. Chipul lui de foc are

aureolă de rubin ce tremură pe zarea unde străjuiesc
turlele de imensă catedrală ale munţilor...
Luminiţa se plimbă pe-o alee cu fostul ei coleg, discutînd
cu pasiune, li povesteşte, probabil, despre vacanţa la
Costineşti.
Bogdan şi Mădălina se joacă prin parc, iar Nana, aflată
undeva în preajma lor, împleteşte de zor. A început un nou
pulover pentru... nepotul ei favorit...
Andreea şi Vlad se aşază pe banca din mijlocul acelui
amfiteatru de iarbă stropită cu flori, înconjurat de
coloanele încă verzi ale unor pomi ornamentali ce ard în
lumina palid-sîngerie a asfinţitului.
346
GEORGE ŞOVU
Cineva a întors banca spre soare-apune!...

— ... Mă doare puţin capul — se aude glasul blînd al
Andreei, care se apropie, tandră, de Vlad, sprijinindu-şi
fruntea pe umărul lui.
— Probabil că e din cauza zbuciumului prin care ai
trecut. Dar nu te speria..., am eu un leac. E ca un
descîntec. Îl ştiu de la mama ....
---- SFÎRŞIT ----
347
TANDREŢE
348

Carti - George Sovu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carti - George Sovu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George Şovu

Fata avea degete subţiri şi nervoase, şi ochii verzi, şi

— Bârsan, Alexandru Bârsan! Îmi pare rău... adică îmi

Fata avea degetele subţiri, şi ochii verzi, şi părul de

Acum e sâmbătă, o sâmbătă de la începutul lunii mai.

cu buzele fierbinţi, pe care el încă nu le-a atins, dar ştie că

... În timp ce paşii ei se rostesc grăbiţi pe străduţa care

săptămâna se gândise la aceste clipe. „Oare de ce mi-o fi

„Cu ochii!... Ştii, ochii tăi zâmbesc trist!... L-am întrebat

— Am treabă, nu înţelegi? Am o şedinţă la şcoală.

„Las-o pe tuşa Maria - i-a şoptit Ioana, realmente

— Ei, cum rămâne cu scânceala asta de copil, omule?!

Treci la baie, spală-te pe mâini şi vino în bucătărie! Hai,

Băiatul se spală pe mâini, privindu-se în oglindă. La un

— Gabriel! Vino la masă! se aude, în această clipă, vocea

Ioana îi aşază în faţă o farfurie, din care se înalţă un

baie, şi-ţi pui rufele la înmuiat. În cel mult două ore mă

— Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele profesorului

Noi şi viaţa, propunându-şi să cuprindă în dezbaterile lui

— Mă gândeam la un fel de radiografie..., o radiografie a

— La mine, domnule profesor?! izbucni Alexandru. De ce

— Ura! Ura! Sala, în picioare, strigă şi aplaudă.

albastre se întâlnesc cu cele verzi parcă într-un sărut de

În sala pustie acum, Alexandru - care nu s-a mişcat de

prăpăstii, şi nu găseşte nici un sprijin. „Fir-ar să fie!

Alexandru simte însă că fata este efectiv emoţionată. Ca s-o

În apropiere de poarta liceului, Ioana, Andrei, Eugen, alţi

— La dans!... E o reuniune trăsnet la „Lazăr“, precizează

asupra şoaptelor sincere ale sufletelor. Iată că Ioana s-a

Trecea pe lângă „Parcul Primăverii”. O boare de vânt,

„... Aici e clasa a XII-a B? întrebase cu energie în glas,

Şi doar era ditamai flăcăul!... Rămăsese cu ochii lipiţi de

„... Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş fi

renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă

Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele

mine... să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero

În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă,

aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare a

îngheţată posibilă. Trecem, după cursuri, şi-o luăm pe

Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe Ioana, iar

Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele lui şi

Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama

Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi

În toţi anii care trecuseră de când s-au cunoscut,

În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai, s-a

sfârşit, pe Ioana şi că acum totul depinde numai de el“, a

orice fel de dubiu: ai dat-o într-adevăr gata pe Ioana! A fost

nimic vinovată pe eleva Ioana Popa, care, fireşte, n-a primit

... Mâhnirea Ioanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră

Într-una din şedinţele Cercului condus de Socrate, la care

Când intră în hol, Ioana aude, în baie, apa curgând. Se

Gabriel, care se aşezase pe un cap de cadă, începuse să

— Tata a trecut pe-acasă? întreabă Ioana, cu sufletul

În camera sa, Alexandru, cufundat într-un fotoliu, ţine

Alexandru parcă o vede. Era astă-toamnă. Se dusese şi

XII-a B -, figura numele unui cunoscut critic literar,

„Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor/ Cu aripile

„Te aştept pe insula mea albă,/ Vreau să-mi culc fruntea

Alexandru îşi apropie degetul de o imagine, indicând-o

— Exact! Şi te rog să nu te mai prosteşti... Apoi,

masă unul din volume, citeşte: „Cu dragostea nu-i de

Isoscel, profesoara de matematică, diriginta Ioanei, intră

aşadar, pentru prima dată, se iţeşte spre el, căutând să