UN OM ȘI-UN MAESTRU - de Barbu Ștefănescu-

Delavrancea
VASILE ȘTEFĂNESCU
1818-1891

L-am văzut acum două luni. Slab, galben,

cu răsuflarea grea, abia proptindu-se în
picioarele umflate de un reumatism vechi;
dar sub sprâncenele stufoase licărea încă o
privire pătrunzătoare și sinceră, iar în
cuvintele lui tresărea un suflet senin și
demn, în care se rezuma o viață întreagă de
paciență, de muncă și de onestitate. „Mai
am puțin, iubite”, îmi zise nenea Ștefănescu
după ce mă însărcină să chem pe un coleg al
lui pentru a-l povățui la facerea
testamentului; dar, observând emoțiunea
mută a vechiului său școlar, începu să râdă
și adăogă, privindu-mă drept în ochi: „Nu,
nu-mi pare rău că mor; munca mi-a ușurat
viața, conștiința-mi ușurează moartea”.
Aș vrea să știu cine, din câți au cunoscut pe
maestrul caligraf, pe expertul, pe
profesorul, pe colegul, pe vânătorul și pe
omul Vasilache Ștefănescu, cine ar îndrăzni
să afirme că el a mâncat un ban nemuncit
sau că a comis vro nedreptate într-o viață
de 72 de ani ? Aș vrea să știu ce dușman a
lăsat în urma sa ? Nu cred că, acum trei
săptămâni, când trecea modestul său
cortegiu, a fost vreun cunoscut al lui care să
nu-l fi regretat, așa cum atâția oameni de
măriri nu sunt niciodată regretați. Era un
prinț care se înmormânta: marele prinț al
muncei și al onestităței !
Sunt 17 ani de când l-am văzut întâiași
dată. Pictorul C. Stăncescu demisionând de
la Liceul „Sf. Sava”, maestrul Vasile
Ștefănescu se permută de la Seminarul
central la catedra de desen și caligrafie a
liceului nostru. Pentru noi era un eveniment
schimbarea unui profesor. „O fi mai bun ?
O fi mai rău ? Dar cum o fi la față ? Ce-o să
ne zică la prima lecție ?” Atâtea întrebări
copilărești, cari au rostul lor la acea vârstă,
când impresiile se adâncesc și rămân
neșterse. Un coleg al nostru, Predescu, de a
căruia urmă nu mai știu, ne spuse: 
 -  Băieți, am auzit că e tot așa de bun ca și
părintele Veniamin. (Protosenghelul
Veniamin Cătulescu, profesorul de religie.)
- Atunci Chimiță este sigur că trece la doi:
la religie și la desen, răspunseră râzând mai
mulți inși cari jucau țintar în fundul clasei.
Ușa se deschise larg și d. Ștefănescu apăru
cu pardesiul pe mână; își puse pălăria înaltă
pe catedră și păși lung și cadențat până la
banca întâia. Sub privirea lui francă, vie și
blândă, clasa IlI-a se purtă bine; nu se auzi
o șoaptă măcar. Chiar și Chimiță, care de
altminteri și-a încheiat cariera regulat,
dintr-un post de casier… la Văcărești, se
potoli o clipă: părea un sfânt pentru un
Chimiță.
D. Ștefănescu era curat și corect îmbrăcat.
Nu voi uita niciodată acel cap de artist și
acea atitudine distinsă. Părul, mare și învoit
la frunte, uns, sclipitor și bine pieptănat, era
despărțit în două printr-o cărare subțire și
trasă din mijlocul feței până dincolo de
creștet; favoritele cărunte și mărunt crețe,
mustățile groase și înecate în favorite,
sprâncenele negre, mari și învoltate ca niște
evantalii dasupra ochilor, ochii negri, mici
și scânteietori și fața sa palid arămie ne
captivară dintr-o dată, deși dedesubtul
acestei simpatii spontanee se ascundea
oarecare temere, mai ales din cauza
sprâncenelor.
Și, după ce ne privi câtva timp, ne ținu
următorul discurs:
- Băieți, să știți că așa cum veți fi voi voi fi și
eu; de veți fi buni, voi fi bun, de veți fi răi,
voi fi rău; de veți munci, vă voi iubi, de veți
fi leneși…
Aci se opri un moment.
- Haiti, șopti vecinul meu, să știi că Chimiță
rămâne repetent și la desen! Pe Chimiță îl
lăsase două serii de școlari în clasa IlI-a.
- …de veți fi leneși, urmă bunul maestru, de
veți fi leneși, o să vă pară rău când veți fi
mari.
Acest discurs, spus blând, apăsat și rar, ne
încredință pe toți de bunătatea maestrului
nostru.
- Acum, la lucru, băieți ! aveți planșete ?
- Nu avem, d-le Ștefănescu, răspunseră toți
odată.
- Aveți hârtie ?
- Nu avem, d-le Ștefănescu.
- Aveți modele ?
- Nu avem, d-le Ștefănescu.
- Bine, băieți; lecția viitoare însă să veniți cu
hârtie întinsă frumos pe planșetă, cu
creioane Faber nr. l, 2 și 3, frumos as-cu-ți-
te; și să lucrăm fru-mos, ca niște băieți de
treabă.
În ziua aceea ne-a împărțit modelele din
biblioteca de desen a liceului, creată de d-nu
Stăncescu și pe care noul maestru a
îmbogățit-o mai în urmă, ca și predecesorul
lui, cu din punga sa.
Mi-aduc aminte că mie mi-a rămas ochii pe
un grup. În sepia, un grup piramidal de
schelete învăsmântate, si, emoționat, am zis:
- Eu vreau p-ăsta, d-nule Ștefănescu.
- Vrei tu modelul acesta ? mă întrebă mirat
d. Ștefănescu. Dar e greu, măi băiete, e greu
de tot. Ai mai desenat cu mâna liberă ?
- Nu, d-le Ștefănescu, afară de câțiva lei,
urși și tigri, în caietul de zoologie de la d.
Racoviceanu.
- Ei, măi tată, dar ce vrei tu e greu, e greu
de tot; ia-l, însă… să vedem !… 
Bunătatea profundă a cuvintelor „măi tată”
și mirarea acelei blajine îndoieli, „să
vedem”, m-au costat patru săptămâni de
lucru, ziua și noaptea. De zece ori am șters
contururile grupului și de două ori mi-am
stricat copia definitivă. În cele din urmă,
am izbutit. Când l-am prezentat maestrului
eram plin de sepia pe mâini, pe obraji și pe
buze. Mi-aduc aminte ce binișor s-a așezat
în bancă lângă mine și, după ce a privit lung
la model și la copia mea, m-a bătut pe
umeri, m-a mângâiat și mi-a zis: „Dar tu
poți să desenezi după orice model; să știi că-
ți aduc eu tot ce-ți trebuie, însă să nu mai
ștergi pensula și condeiul pe nas și pe
tunică”. Și mărturisesc că este singura
plăcere pe care nu i-am făcut-o în viața mea
de școlar.
Doi ani de zile, hârtie de desen, creioane,
culori, condeie de fier și pensule, toate mi le
cumpăra d. Ștefănescu. Și a fost primul
profesor care m-a chemat la el la masă; iar
când am trecut în clasa IV-a și a văzut că
până la Crăciun aveam peste douăzeci de
lucrări în creion, în sepia, în acuarele și în 
plume mi-a făgăduit că de două ori pe lună
îmi va lua bilet de teatru stalul al III-lea.
Eu, la teatru ? și încă în stal ? Dar pentru ca
să mă duc la teatru desenam o săptămână,
și două, portrete în mărime naturală, după
fotografii, pentru colegii mei bogați. Și d.
Ștefănescu, pe lângă toate celelalte
cheltuieli, să-mi cumpere și bilete de
teatru ? Mărturisesc că pedagogia originală
a acestui om a fost infaibilă și decisivă
pentru imaginația mea; nimeni nu mi-a
impus mai mult, în timp de 17 ani, decât
cuvântul acestui filosof, a căruia filosofie se
rezuma în: „Să fii drept, să fii bun și să
muncești”. Dar ceea ce făcea pentru mine a
făcut pentru toți premianții lui săraci. Câți
maeștri și profesori nu a scos d. Ștefănescu !
Pentru câți băieți n-a luptat, pe câți nu i-a
ținut la el acasă, pe câți nu a îmbrăcat, ba
unora le-a făcut mici pensiuni lunare,
pentru a putea să-și continue cariera la
școala de bele-arte !
Pare că-l văd și acum lângă mine, ținându-
mă de rău ca să nu-i aduc aceste palide
elogii pentru o viață atâta de umană și de
sfântă.
Îmi pare că-l aud și acum esplicându-mi, în
bancă, cu o paciență extraordinară: „Acesta
este na-sul dumi-ta-le; aceasta este frun-tea
du-mi-ta-le; privește cât de bi-ne se în-co-
voa-ie linia fe-ței; ah ! ah ! este o mi-nu-ne
acest cap de copil; e o copie după Corregio;
ce fru-mos, ce fru-mos trebuie să fie în ori-
gi-nal !”
Și ne desena alăturea de lucrarea noastră;
ne esplica o atitudine; ne făcea atenți la câte
o mică dar caracteristică întorsătură și
sfârșea prin a ne spune că deși la Viena a
învățat caligrafia, dar această fru-moa-să
artă este de de-par-te, grozav de departe, de
di-vi-na artă a picturei. Și ca și Ingres, a
căreia maximă cunoscută este „le dessin
c’est la probite de l’art” bunul nostru
maestru ne vorbea cu un entuziasm
nemărginit de desen, de acea „linie curată,
care curge, mlădioasă și neîntreruptă, din
creștet până în vârful degetului celui mic de
la piciorul omului”.
Mi-aduc aminte că un coleg al meu, care a
cam supărat pe d. Ștefănescu, firește, cu
mici copilării de iertat, că aproape de
sfârșitul anului, intră în clasă cu o planșetă.
Cum îl văzu, d. Ștefănescu îl opri și-i zise:
- Ei, dragul meu, să vedem ce model ai.
Colegul nostru P…, astăzi procuror, i-arătă
modelul.
- Cum ? zise râzând maestrul, a-ce-lași mă-
gar de la începutul anului și până acum ?
Avea, într-adevăr, de desenat un măgar
care privea melancolic într-o vastă câmpie
săracă.
Bunul maestru se așează în bancă lângă P.„.
și începu a-i esplica cu obiceiul lui d-a
întrebuința des. cuvântul ''dumitale'':
- Iacă, tinere, aceasta este bo-tul dumitale;
aceasta este u-re-chea dumitale, acesta este
na-sul du-mi-ta-le…
Clasa, adunată în jurul profesorului,
izbucni în râs.
- De ce râdeți ? întrebă bunul maestru. 
- Cum să nu râdă, d-le Ștefănescu,
răspunse, cu o mânie prefăcută, colegul
nostru P…, dacă d-ta spui că urechile
măgarului sunt ale mele, că botul și nasul
măgarului sunt ale mele ?
Maestrul râse și el; apoi, dând din cap, îi
zise serios:
- Apoi, bine, tinere… același măgar de la
începutul anului și până acum ?
Clasa din nou izbucni în râs.
D. Ștefănescu întrebă din nou, de astă dată
foarte grav:
- Pentru ce râdeți ?
- Cum să nu râdă, d-le Ștefănescu, răspunse
zâmbind colegul nostru P…, dacă-mi zici:
„Același măgar, de la începutul anului și
până acum?”
Bunul profesor începu și el să râdă și
îngână:
- Apoi șade rău să treci cu un măgar în
clasa IV-a !
- Ba cu mai mulți măgari, răspunse amicul
nostru, coprinzându-ne într-un gest larg.
Tocmai atunci sună și clopotul de ieșire, iar
bunul maestru ieși din clasă zicând:
- Ei, bată-vă să-nă-ta-tea de dia-voli să vă
bată !
Eram în clasa a VlI-a, și unul dintre
pedagogii internatului „S-tu Sava”, sub
provizoratul savantului nostru profesor
Anghel Demetriescu, când într-o zi, întâlnii
pe d. Ștefănescu, pășind rar și oblu. Cum
mă văzu, îmi întinse mâna și mă invită să
prânzesc cu el, spunându-mi că are să-mi
arate ceva.
- E ultimul cântec al mâinilor mele distruse
de reumatism! îmi zise el.
Atunci m-am convins că scrisul este o artă
în toată puterea cuvântului. Era un
document în care se consemna un dar al
regelui nostru făcut Azilului „Elena
Doamna”. Nu mi-aduc aminte de valoarea
donațiunei, dar nu voi uita niciodată acea
pagină splendidă în care fiecare literă era o
minune uimitoare a acelor mâini slăbite de
reumatism, a acelor ochi bolnavi de o
muncă extraordinară. Casa m.s. regelui
posedă mai multe capodopere ieșite din
pana acestui maestru unic în arta scrierei.
Dar după ce admirai mai mult de o
jumătate de ceas acel document, el îmi zise
cu oarecare melancolie:
- E lucru slab, dragul meu, pe lângă ce
puteam odinioară. Fiecare literă trebuie să
fie o ființă perfectă și în grosime și în
subțiime, și în oval, și în plecare, și în
poziția ei relativă la celelalte cari o preced și
cari o urmează. Ei, dragul meu, astăzi sunt
nevoit să-mi pui două perechi de ochelari
pentru a mai gusta farmecul pustiului din
Bărăgan, când mă duc la vânătoare, cum o
să mai văz precis și corect tot ce se cere unei
adevărate litere ?
Cât pentru expert, toți plastografii
tremurau când auzeau că Vasilache
Ștefănescu este chemat să judece o
scriptură. Mulți din ei, când acest expert,
teribil de sigur, îi punea să scrie ceva,
mărturiseau, ei de la ei, că au comis
plastografia. În această misiune, grea și
delicată, a rămas pururea tipul
incoruptibilului. Într-un mare proces,
dintre două părți milionare, familia O… și
G…, câștigul unei moșii de 10000 de
pogoane atârna aproape numai de un da
sau nu al expertului Ștefănescu. Opt mii de
galbeni i s-a oferit de… numai să afirme că
iscălitura de sub un act nu este a unui
defunct maniac pe a căreia moștenire se
luptau moștenitorii O… cu creditorii G…
Vasile Ștefănescu a lăsat i se înnumere banii
pe masă, apoi, încrucișându-și mâinele pe
piept, zise revoltat trimesului, un fecior de
boier mare:
- De o jumătate de ceas de când te rabd ! Ia-
ți banii, ieși afară și du-te de spune celor
cari te-au trimes că conștiința lui Vasilache
Ștefănescu nu este de vânzare!
Și acum 30 - 35 de ani 8 000 de galbeni era o
avere întreagă. Și acum 30 - 35 de ani Vasile
Ștefănescu era sărac. Dar vorba lui: „Nici
bogăția nu te face om cinstit, nici sărăcia
om necinstit”. 
 Rareori am văzut un om care să-și aducă
aminte mai cu poftă de tinerețe și cu toate
acestea să-i pară mai puțin rău de
bătrânețe. În acest om nimic nu era
pervertit. „Ce e natural este drept, este bine
și frumos.” Aci se încheia filosofia lui simplă
și profundă. Simplă pentru că mulți au spus
și vor spune această maximă, dar rareori se
vor găsi aceia cari să fie convinși de ce cred
și să înțeleagă profund de ceea ce sunt
convinși. La el cuvântul „natural”
coprindea volume de morală individuală și
socială. Și dacă voiai să-i răstorni maxima
lui printr-o argumentație elocinte ca formă
și nutrită cu toate exemplele din lumea
moartă și lumea actuală, te oprea pe la
jumătatea pledoariei cu următoarea frază:
- Stai, dragul meu, să nu vorbim degeaba.
Pentru mine vițiul și lenea nu sunt naturale.
Dacă crezi aceasta, poți să vorbești mai
departe, dacă nu, discutăm degeaba
amândoi.
Și dacă îl întrebai ce este vițiul și ce este
lenea, îți răspundea fără a se gândi, ca un
om care să gândise mult asupra acestei
întrebări:
- Vițiul și lenea sunt niște maladii ca și
vărsatul, ca și oftica, și la unii se vindică ca
vărsatul, la alții nu, ca și oftica.
- Dar vărsatul și oftica nu sunt niște
fenomene naturale ?
La această ripostă nenea Ștefănescu începea
să-și dezvolte așezat și dăslușit un întreg
sistem de filosofie antică. Parcă îl aud ș-
acum dăspărțind silabele cuvintelor pe care
se odihnea gândindu-se și pe care voia să le
sublinieze: „Sunt pie-dici în natură, piedici
pe care natura le pune înaintea omului,
pentru a-l per-fec-țio-na; și dovadă despre
aceasta e că natura consimte la învingerea
sau chiar la distrugerea lor. Omenirea la
începutul ei ar fi crezut că oceanele vor fi
mai ușor și mai ieftin de parcurs ca
uscatul ? Ce piedică mai mare a putut fi
pentru omenire, în copilăria ei, ca
imensitatea apelor ? Și cu toate acestea la ce
perfecțiune a ajuns astăzi plutirea ? Dacă
omul ar fi putut zbura ca păsările, astăzi ar
fi fost pe jumătate de incult. Și dacă omul n-
ar fi perit decât de bătrânețe, pe lângă alte
multe rele, ar fi rămas în completă
ignoranță. Necesitatea și durerea sunt
singurile bolduri ale perfecțiunei omenești.
Și când un om este posibil să fie altfel decât
este, adică mai bine, mai bun, mai drept,
mai împăcat cu un ideal uman, pe care toți
îl au, în grade deosebite, dar îl au, atunci
trebuie să se forțeze de a fi, căci altfel nu-și
împlinește niște datorii umane și naturale.
Și dacă omul este dator să cerce d-a învinge
vărsatul și oftica, aforțiori este dator să
învingă le-nea și vi-ți-ul pentru că aceste
două mala-dii se înving cu si-gu-ran-ță în-
tot-da-una”…
Pentru acest maestru caligraf, pentru acest
om de o perfectă umanitate nu exista
imposibilul în viața morală. Erai dator să
lupți în ordinea fizică, dar erai dator,
absolut dator, să în-vingi în ordinea morală.
Și, să ne înțelegem, a în-vin-ge pentru el nu
însemna a te procopsi, ci a te cultiva, a fi un
om de onoare și a ajunge o conștiință
senină.
- Unde natura se lasă a fi învinsă, trebuie să
învingi, și unde ea se lasă a fi învinsă, e
natural să fie învinsă, iar nu să învingă ea
pe om. Nu este leneș pe care să nu-l gonești
o poștie întreagă cu un revolver în mână.
Apoi ce faci de frică poți să faci și de
bunăvoie.
Încheierea acestei filosofii â la Candide al
lui Voltaire, fără însă a fi ridicul ca eroul
filosofului de o exuberanță de spirit cinică
adeseori, era că bătrânețea nu e de plâns, că
este ușoară când omul a consimțit o viață
întreagă să fie potrivit cu vârstă lui, fără a
ieși din limitele datoriii.
Și, cu toate acestea, nenea Ștefănescu avea
un punt slab, unde, dacă-l atacai, să dădea
de învins.
- Prea bine, nene Vasilache, dar ia spune-
mi, mă rog, este sau nu este natural să te
însori, ești sau nu dator să ai o casă cu soția
ta, cu copiii tăi ?
- Da, răspundea bunul profesor tresărind.
Da, da, da, așa este, ești da-tor; da, așa este,
așa, ai dreptate, și lumea întreagă are drep-
ta-te contra mea !
Bunul maestru nu s-a însurat. Era o
cruzime să-i deschizi această rană. Era
singurul regret din viața lui, dar un regret
care lua proporțiile unei mortificări. Pleca
ochii în jos, răsufla greu, ofta și se dedea de
învins, fără însă a ocoli lucrul și a căuta
circumstanțe ușurătoare. Și cu toate
acestea, când el avea chef de vorbă și avea
destulă încredere în cel care îl asculta, te
făcea - desigur, fără să vrea - să bănuiești că
inima acestui om, de o blândețe și veselie
delicioasă, avea un mister sfânt în trecutul
ei. 
- Când am venit în țară de la Viena, eram
tânăr, și, de, eram altfel (și, într-adevăr,
trebuie să fi fost un tânăr frumos); am venit
sărac, și, pe lângă școală, mai dam lecții de
scriere multor…
Aci se oprea și privea, fără a clipi, ca într-
un pustiu nemărginit.
- Cui, nene Ștefănescu? întrebam noi
surâzând.
- Am dat lecții multor doamne și
domnișoare, ale căror scrisori parcă erau
mâzgălite cu degetele.
- Ei și ?
- Diavoli ce sunteți, răspundea el, zâmbind
melancolic, vă faceți că nu înțelegeți !
- Ce să înțelegem, nene Ștefănescule ?
- Ce să înțelegeți ? Ei, băieți, băieți, cine n-a
iu-bit în via-ța sa ?  Pe cine am iubit eu a
murit fără ca să știe că o iubesc.
- Fiindcă a murit n-a știut ?
- Nu, dragul meu, n-ar fi știut nici până
astăzi !
Arareori am văzut un om trist ca bunul
meu maestru când ridica puțin colțul
acestui zăbranic negru de pe inima sa.
- N-ar fi știut nici până astăzi, ne spunea el,
pentru că ea era viță de domn și eu un biet
ca-li-graf !
Sunt aproape șase ani de când, după ce m-
am întors din străinătate, l-am întâlnit la
restaurantul „Iordache” din Covaci și, după
ce ne-am sărutat, i-am zis:
- D-le Ștefănescu, am văzut grupul pe care
l-am desenat întâiași dată la d-ta; e din
Judecata din urmă a lui Michel Angelo; n-
am văzut originalul, ci numai copia în vasta
ei mărime, care se afla la școala de
„frumoase-arte” din Paris. Am văzut-o și
m-am gândit la d-ta. Te-am văzut din nou
blând, bun și darnic, cum ai fost cu mine
doi ani în liceu.
- Mai desenezi ? mă întrebă el.
- Da, ori de câte ori sunt trist desenez și ori
de câte ori mă împiedic în scris fac un cap,
și fraza vine, ca și cum s-ar dăsface din
aceste capete de bătrâni cu părul lung și
ondulat.
- Voicule, zise d. Ștefănescu, adu o bucată
de hârtie, un condei și cerneală.
Băiatul care ne servea aduse îndată ce-i
ceruse, iar bătrânul meu profesor îmi zise:
- Suntem numai noi aci; să vedem dacă
degeaba ți-am tăiat eu frumos, doi ani de
zile, penițe de gâscă. Vreau să-mi desenezi
ceva.
M-am supus cu plăcere. Și după ce am
isprăvit un crochiu repede, bunul meu
maestru mi-a zis:
- Fru-mos ! Să mă crezi că sunt fericit. 
 
Ce ușor îi era acestei conștiințe senine să fie
fericită ! Era destul să revază un școlar al
lui care să-i fi spus: „D-le Ștefănescu,
desenez și acuma !”
Dar nu-mi pot stăpâni lacrămile când mă
gândesc că acest om, acest om perfect a
murit, că acest prinț al muncei și al
onestităței nu mai există. Acum șapte
săptămâni l-am văzut: era blând și
răbdător, cu toate durerile cari-l tăiau pe la
genuchi și prin umeri.
- Închipuiește-ți, îmi spuse între altele, că
ieri am adormit pe scaun după o insomnie
de mai multe zile, și am dormit opt ceasuri.
Dar știi ce somn ? mi-am făcut idee de
moarte. Moartea e ușoară. Nu am nimic
care să-mi turbure ultimele zile ale vieței.
Moartea are fru-mu-se-țea ei după o viață
de muncă în-de-lun-gată…