„Aici nu-i belșug de cărți care să mă atragă și din care să-

mi hrănesc
Mintea; în locul cărților răsună arcul și armele
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înțeleagă
poeziile,
Daca i le-aș citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la
zid
Și poarta închisă depărtează pe dușmănoșii geți.
Adesea întreb despre vreo vorbă, de un nume sau loc,
Dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și
scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele
latinești
Și că în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.”

„Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;

Nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latinești.
Scriu și-mi citesc mie însumi ; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această
grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmații sau geții?
Deseori am vărsat lacrimi când am scris
Și am udat scrisul cu plânsul meu.”

„Surgiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului

Și să despic cu nava marea scitică.
Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale
Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate
părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.”

„Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe
țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și
nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest
nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fața forței
Și zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și
cu pantaloni largi,
Iar fețele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.
La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii
grecești,
Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului
ei getic.
În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe
latinește
Și care să poată rosti măcat câteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman – iertați-mă Muzelor! –
Sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul
sarmatic.
Iată, mi-e rușine, dar mărturisesc: din cauza
dezobișnuinței îndelungate,
Chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărțulie s-au strecurat multe
Din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.”
„De-abia suntem apărați de întăritura făcută și chiar
înăuntrul cetății
Gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
Căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
Și ocupă cea mai mare parte din case.
Chiar dacă nu ți-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzându-le
Trupurile acoperite cu piei și părul lung.
Și acei pe care îi crezi că se trag din orașe grecești
Se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg;
Dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni:
Când aud cuvinte latinești, geții râd prostește;
Cu siguranță că deseori vorbesc rău despre mine pe față;
Poate îmi reproșează că sunt surghiunit;
Și dacă, așa cum se întâmplă, eu fac vreun gest de
dezaprobare sau aprobare,
Când vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.”

„Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-și plece urechea

Și să înțeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
Toate locurile sunt pline de teama glasului dușman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvățat de limba latină;
Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.
Totuși, ca să-ți mărturisesc adevărul,
Muza mea nu se poate abține de a nu mai compune
versuri,
Scriu și ard în foc cărțile pe care le scriu:
Rezultatul muncii mele este un pic de cenușă.”

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva

rele:
Eu care le scriu am devenit aproape un poet get.
Ah! Mi-e rușine: am scris o cărțulie în limba getică,
În care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul
versurilor noastre.
Le-au plăcut – felicită-mă – și am început să am
Faimă de poet printre neomenoșii geți barbari.
Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului…”

Dacă îmi dai un exil mai blînd şi mai aproape pentru mine,
rugător,
o mare parte a pedepsei mele va fi uşurată.
Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani.
Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine.
Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe
şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia.
Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii
cu greu pot fi opriţi de apele Dunării.
Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea,
dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie.
Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani
şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger.
Pînă aici se întinde stăpînirea romană pe ţărmul stîng al Pontului
Euxin:
ţinuturile vecine le stăpînesc bastarnii şi sarmaţii.
Regiunea aceasta a intrat foarte de curînd sub jurisdicţia
ausonică şi cu greu
se menţine la marginea împărăţiei tale.
De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur,
să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria,
să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul,
să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău.
Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sînge latin
să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii.

Dacă din întîmplare te miri de ce aceasta scrisoare a mea,

e scrisă de mîna altuia: sînt bolnav.
Sînt bolnav pe meleagurile îndepărtate ale unui ţinut necunoscut
şi nu sînt sigur dacă voi ajunge să mă fac sănătos,
Te gîndeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un
ţinut aspru,
printre sarmaţi şi geţi?
Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa
şi, nu ştiu de ce, nici pămîntul nu-mi place.
N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav,
Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul
artei lui Apollo,
N-am un prieten care să mă mîiigîie şi
să-mi povestească ceva, înşelînd timpul care trece atît de încet.
Zac istovit, la capătul pămîntului, între neamurile şi în locurile
cele mai îndepărtate
Şi acum cînd sînt bolnav, îmi vine în minte tot ce-mi lipseşte.

Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de
acolo,
şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea,
să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare,
aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea.

în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti;

şi doar pentru joc am pus mîna pe arme.
Acum, la bătrîneţe, ţin la şold sabia, în stînga scutul
şi-mi ascund sub cască părul cărunt,
căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de
strajă
repede punem mîna tremurătoare pe arme.

Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule

preocupat de mine,
adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte.

Nu există nimic sigur pentru om: cine s-ar fi putut gîndi

că într-o zi eu voi serba această aniversare în mijlocul geţilo