Moarte.

Moartea (în latină mortem) reprezintă încetarea proceselor

vitale la nivelul țesuturilor și organelor, stare în care sistemul
nervos central prezintă leziuni ireversibile și reanimarea nu mai
este posibilă, astfel că survine decesul, ca sfârșit al vieții, sau
încetarea tuturor funcțiilor vitale. Când respirația, bătăile inimii și
activitatea cerebrală se opresc, forța de viață încetează treptat
să mai acționeze în celulele corpului. Moartea este opusul vieții.

Sinuciderea sau suicidul (în latină suicidium, de la sui

caedere, „a se omorî”) reprezintă acțiunea unei persoane de a-
și cauza propria moarte.
Suicidul este de cele mai multe ori comis din disperare, a cărei
cauză este adesea atribuită unei boli mentale cum ar
fi depresia,tulburarea
bipolară, schizofrenia, alcoolismul sau dependența de droguri.[1]
Adesea joacă un rol și factorii de stres caproblemele
financiare sau problemele ivite în relațiile interpersonale. Printre
eforturile de prevenire a sinuciderii se numără și restricționarea
accesului la arme de foc, tratarea afecțiunilor mentale și
abuzului de droguri și îmbunătățirea dezvoltării economice.
Metoda utilizată cel mai des pentru sinucidere variază în funcție
de țară și este parțial legată de disponibilitate. Metodele cele
mai comune includ: spânzurarea, otrăvirea cu pesticide și
împușcarea. Anual se sinucid între 800,000 și un milion de
oameni, aceasta fiind a zecea cauză a mortalității la nivel
mondial.[1][2] Procentajul este mai mare la bărbați decât la femei,
bărbații prezentând o probabilitate de sinucidere de trei până la
patru ori mai mare în comparație cu femeile.[3] În fiecare an au
loc între 10 și 20 de milioane de tentative de suicid non-
fatale.[4] Tentativele sunt mai des întâlnite la tineri și femei.
Părerile privind sinuciderea au fost influențate de teme
fundamentale ale existenței, cum ar fi religia, onoarea și sensul
vieții.Religiile avraamice consideră în mod tradițional
sinuciderea drept o ofensă adusă lui Dumnezeu ca urmare a
credinței însanctitatea vieții. În timpul erei samurailor în
Japonia, seppuku era considerat drept o modalitate de ispășire
în caz de eșec sau o formă de protest. Sati, practica
funerară hindusă, ilegală în prezent, presupunea ca văduva să
se auto-incendieze pe rugul funerar al soțului său, de bună voie
sau sub presiunea familiei și societății.[5]
Deși în trecut sinuciderea și tentativa de suicid erau pasibile de
pedeapsă din punct de vedere legal, acest lucru nu mai este
valabil în majoritatea statelor occidentale. Rămân însă
infracțiuni penale în majoritatea țărilor islamice. În secolele al
XX-lea și al XXI-lea sinuciderea prin auto-incendiere a fost
utilizată ca modalitate de protest, iar kamikaze și atentatele
sinucigașe cu bombă au fost utilizate drept tactici militare și
de terorism.[6]
În Atena antică, o persoană care se sinucidea fără acordul
statului nu avea parte de o înmormântare normală. Persoana
respectivă era înmormântată izolat, la periferia orașului, fără
niciun fel de piatră sau monument funerar.[107] În Grecia
antică și Roma, suicidul era considerat o soluție acceptabilă
după o înfrângere militară.[108] În Roma antică, deși inițial a fost
permis, suicidul a ajuns ulterior să fie considerat crimă
împotriva statului, din cauza costurilor economice pe care le
implica.[109] Un decret penal emis de Ludovic al XIV-lea al
Franței în 1670 prevedea pedepse cu mult mai severe: corpul
neînsuflețit era târât pe străzi, cu fața în jos, iar apoi spânzurat
sau aruncat la groapa de gunoi. În plus, toate bunurile
persoanei respective erau confiscate.[110][111] În trecut, biserica
creștină excomunica persoanele care încercaseră să se
sinucidă, în timp ce sinucigașii erau înmormântați în afara
cimitirelor.[112] La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Marea
Britanie, tentativa de suicid era considerată echivalentul crimei
cu premeditare și putea fi pedepsită cu spânzurătoarea.[112] În
Europa secolului al XIX-lea, nu s-a mai crezut că suicidul este
provocat de păcat, ci de nebunie.[111]
În majoritatea formelor de creștinism, sinuciderea este
considerată un păcat, în special datorită scrierilor gânditorilor
creștini importanți dinEvul Mediu, precum Sfântul
Augustin și Sfântul Toma din Aquino; pe de altă parte, suicidul
nu era considerat un păcat în perioadabizantină, atunci când a
apărut Codul lui Iustinian.[125][126] În doctrina catolică,
raționamentul se bazează pe porunca „Să nu ucizi” (reiterată de
Isus prin Noul Testament în Matei 19:18), precum și pe ideea
că viața este un dar de la Dumnezeu, care nu trebuie nesocotit,
și că sinuciderea contravine „ordinii naturale” și zădărnicește
lucrarea lui Dumnezeu.[127]

Cazuri renumite[modificare | modificare sursă]

Un exemplu notoriu este sinuciderea în masă din Jonestown din
anul 1978, în care 918 membri ai Templului Popoarelor,
o sectă americană condusă de Jim Jones, și-au luat viața după
ce au consumat băuturi Flavor Aid otrăvite
cu cianură.[154][155][156] Peste 10.000 de civili japonezi s-au
sinucis în ultimele zile ale Bătăliei de la Saipan din 1944, dintre
care unii au sărit de pe „Stânca Sinuciderii” și de pe „Stânca
Banzai”.[157]
Grevele foamei din 1981, conduse de Bobby Sands, s-au soldat
cu 10 morți. Cauza morții a fost înregistrată de către medicul
legist ca „inaniție autoimpusă”, nu suicid; aceasta a fost ulterior
modificată în „inaniție” pe certificatele de naștere, în urma
protestelor familiilor greviștilor.[158] În timpul celui de-al doilea
război mondial, s-a descoperit că Erwin Rommel avea
cunoștință despre atentatul de la 20 iulie asupra lui Hitler și a
fost amenințat cu judecata publică, execuția și represaliile
asupra familiei sale dacă nu își va lua viața.[159]
Eutanasie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Eutanasia (din greacă εὐθανασία, unde εὖ, eu înseamnă
"bine", iar θάνατος, thanatos "moarte") este acțiunea prin care
se suprimă, în mod nedureros, viața unui om sau unuianimal, a
cărui suferință este greu de suportat și însoțește
o moarte iminentă și inevitabilă.
În țările în care aceasta este permisă, se procedează la
eutanasie atunci când pacientul suferă de dureri intense, boala
sa se află într-o fază terminală și are consimțământul și alege
de bunăvoie acest mod de renunțare la viață.
Eutanasia si sinuciderea asistata sunt subiecte care au
provocat dintotdeauna discutii inflacarate si reactii din cele
mai diverse, atat in mediul academic, politic, medical, cat
si in viata de zi cu zi.
Eutanasia nu este o idee recenta
Istoria eutanasiei se intinde mult inapoi in timp, in
antichitate. Grecii si romanii permiteau, in anumite situatii,
eutanasia. Lucrurile s-au schimbat mai tarziu, o data cu
aparitia religiilor monoteiste si sacralizarea vietii. In secolul
XX s-au format numeroase organizatii care militeaza pro sau
sau contra eutanasiei. Prima a fost constituita in 1935 de un
grup de medici londonezi si se numea The Voluntary
Euthanasia Society. Aceasta a fost urmata, in 1938, de
Hemlock Society, infiintata in Statele Unite.
Hemlock Society numara in prezent 67.000 de membri, care
sprijina decizia individului de a muri. “Visam la o vreme cand
toti americanii vor putea trai si muri ca oameni liberi, in
demnitate si conform cu propriile valori”, spune presedinta
asociatiei, Barbara Lee.
Totusi, are omul dreptul sa decida cand sa isi puna capat
vietii? Vocile impotriva eutanasiei si sinuciderii asistate ar
putea spune ca persoana care face asta “se joaca de-a
Dumnezeu”. Da, dar eutanasia ii da dreptul omului sa moara
in demnitate si sa evite suferinta dinaintea inevitabilului, ar
spune ceilalti, care militeaza pentru aceste practici.