Marusia

de Liviu Lucaci

Fantasmă scenică pentru Mara

Personaje

MARUSIA - o fată de 12-14 ani, desculţă, cu tălpile albe

EL – 12-14 ani, pedepsit în cămară, MARUSIA, locuieşte acolo, în întuneric.

Se vede o scară puţin luminată pe care va coborî EL la început. EL, când apare, e ciufulit,
murdar, neîngrijit, cu pantalonii rupţi în genunchi, ca abia venit de pe maidan de la joacă.

EL (către exterior): N-o să mai fac! Promiiiiit! Lua-v-ar… (N-are curaj să termine) Nu-mi
pasă că m-aţi închis aici. Ce, credeţi că mi-e frică? Nici gând, fraierilor! Mai bine stau o lună
aici decât să-mi cer iertare. Puneţi-vă voi cu mine şi o să vedeţi! (Scoate limba).

Se aude scârţâit de uşă de fier care se închide cu sunet puternic de celulă. Apoi lumina care
venea de sus, să zicem un soi de felinar, se stinge treptat, pe măsură ce personajul adult care
l-a adus pe EL în cămară se îndepărtează.

EL (uşor speriat, în semibeznă): Iar m-au pedepsit. Şi ştiu că nu-mi place aici. Brrrr! (Pauză)
Mi-e friiiicăăăă, recunosc. (Dă să fluiere, dar îl sperie ecoul, încearcă să ghicească în
întuneric, dar nu îndrăzneşte să părăsească firul de lumină care vine de sus) Or fi şobolani?
Ah…
MARUSIA (din beznă): … adulţii ăştia.
EL: Daaa. (se sperie tare) Cine e?
MARUSIA: Eu.
EL (tâmp): Erai… aici?
MARUSIA (apare nepăsătoare în lumina puţină, mâncând îngheţată): Îhî.

%1
EL: Te-au închis şi pe tine?
MARUSIA: Eu, închisă? Nici vorbă. Aici locuiesc.
EL: Locuieşti aici, singură?
MARUSIA: Nu auzi bine? Aici stau.
EL. Aici, în cămară, pe întuneric? Singură?
MARUSIA: Dacă nu vrei să pari idiot, învaţă să nu mai repeţi ce ţi se spune. Asta e locuinţa
mea, ţi-am mai spus. Tu ce cauţi aici?
EL (furios): M-au pedepsit iar. De data asta pe degeaba. (MARUSIA îl priveşte ironic) N-am
făcut nimic, jur. (Priveşte în sus să vadă dacă e auzit de cei care au plecat şi l-au închis aici)
Bine, bine, i-am umplut lui nea Ichim ceaşca de ceai cu pipi de-al meu şi i-am dat-o s-o bea.
(Râde) Dar merita. Ce vrei? M-a dat în gât la tata că i-am spart geamul de la garaj.
MARUSIA: Am înţeles. (Îl cercetează) Ce avem aici? Un băiat obraznic care nu vrea să
crească, nu-i aşa? (Pauză; apoi îl arată cu degetul, ca şi cum l-ar fi demascat) Eşti obişnuit să
fii pedepsit.
EL: Aiurea. (Curios) De unde ştii?
MARUSIA: Ai moacă de victimă.
EL: Ce spui, fâţă? Tu vorbeşti, care locuieşti în cămară şi te lauzi că ţi-e bine?
MARUSIA: Ai grijă cum te exprimi.
EL: Crezi că mi-e frică de tine?

MARUSIA aruncă îngheţată topită pe EL, care sare uimit.

EL: Heiiii! M-ai murdărit.

MARUSIA: E doar începutul, dacă nu înveţi să-ţi ţii gura.
EL: Idioato!
MARUSIA (îl cercetează ca pe un exponat, îl miroase; conchide): Animal.
EL: Auzi, te pocnesc. Crezi că dacă eşti fată îţi permiţi orice? Ia vezi.

Se stinge lumina, EL rămâne în beznă, speriat.

EL: Hei. E întuneric. Urăsc asta. Nu văd nimic. Fetiţo…

%2
MARUSIA (liniştită, din beznă): Mă cheamă Marusia.
EL: Marusia, mă bucur să te cunosc, unde eşti?
MARUSIA: Lângă tine.
EL: Nu-mi place întunericul, Marusia. (Pauză) Marusia… Bine, recunosc, mi-e… frică. E
chiar aşa grav că nu-i ascult pe babalâci şi nu vreau să cresc, cum zici tu? Marusia! Poţi să
faci să… te rog?

Se face aceeaşi lumină ca înainte, brusc.

MARUSIA: Te sfătuiesc să nu mai încerci.

EL (violent): Vezi că…
MARUSIA (ridică degetul în aer ca să-l facă atent): Îi auzi?
EL (aude forfotă în întuneric): Şobolani?
MARUSIA: Îhî. Îi pun pe tine, dacă nu-ţi ceri iertare.
EL: Vorbeşti serios?

MARUSIA tace şi îl fixează. Zgomotul şobolanilor creşte.

EL (ezitant): Te rog să mă ierţi.

MARUSIA (imperială): Acum sărută-mi mâna, ca să uit că m-ai jignit.

EL se apropie, ascultând tot timpul forfota din beznă care pare că creşte. Îi sărută mâna ei,
care primeşte omagiul ca pe ceva firesc, după care îl mângâie pe bărbie. EL îşi fereşte
privirea, MARUSIA observă.

MARUSIA: Bravo. Vezi că te descurci dacă vrei?

EL (mârâind): Mulţumesc.
MARUSIA: De ce nu te uiţi la mine?
EL: Nu ştiu. Eşti… fată, şi.. e aiurea… să ne… uităm aşa… unul la altul.
MARUSIA: Nu te-ai uitat niciodată de aproape la o fată?
EL (fluierând surprins, ca şi când MARUSIA l-ar fi jignit): O, Doamne, nu!

%3
MARUSIA: Stai jos, fă-te comod.
EL: Şi… şobolanii?
MARUSIA: Îi mai auzi?
EL (ascultă): Nu, într-adevăr. Dar cum aşa? Au dispărut deodată?
MARUSIA: Ce prost eşti. Scoate-ţi haina.
EL (uimit): Pentru ce?
MARUSIA: Ca să mă aşez.

EL îşi aşează haina pe jos şi MARUSIA se aşează pe ea.

.
EL: Şobolanii, brr, de şobolani mi-e cel mai frică. Şi de întuneric.
MARUSIA: Bineînţeles.
EL: Ştiai?!
MARUSIA: Habar n-aveam. Dar în întuneric te întâlneşti cu spaimele tale cele mai mari.
EL: Ţi-e nu ţi-e frică de şobolani?
MARUSIA: Nu m-am gândit. Şi apoi nu i-am chemat eu. Intri în joc?
EL: Ce joc? La dracu’, nu. Aş vrea să ies odată de aici, dacă idioţii ăia de sus şi ar aminti de
mine.
MARUSIA (imperturbabilă): Totdeauna eşti aşa de furios? Şi de neascultător? Nu mă miră că
cei de sus te-au trimis aici.
EL: M-am săturat de pisălogeala lor. Habar n-am cum ai aflat, dar mereu îmi reproşează că nu
mă port cum ar trebui pentru vârsta mea. Dracu ştie ce o fi însemnând asta, vârsta mea?!
Idioţi, babalâci.
MARUSIA (ca şi cum nu l-ar fi auzit): Jocul se numeşte „Să-ţi înfrunţi adversarul’’. Cel care
pierde devine sclavul celuilalt.
EL: N-ai cum să mă baţi. Sunt mai mare şi mai puternic ca tine. Eu câştig toate jocurile în
care mă bag, iar dacă imbecilul de Ichim nu m-ar fi turnat la tata, aş fi acum pe teren, azi
jucăm fotbal cu ăia de-a zecea. (îşi aminteşte şi îşi pocneşte fruntea puternic) Avem meci
chiar acum… (scheaună, se zvârcoleşte furios) Şi eu lipseeeesc.
MARUSIA: Foarte bine. Înseamnă că începi cu un avantaj.
EL: Cum?

%4
MARUSIA: Tu eşti băiat, eu fată. Eşti mai mare şi mai puternic ca mine, porneşti în joc cu
şanse mai multe.
EL: Ţi-am spus că nu-mi arde de nici un joc. Şi apoi n-ai nici o şansă. Uită-te la tine, eşti cât
o scândurică.
MARUSIA: Tu crezi că totul e o treabă de muşchi? Aminteşte-ţi de şobolani. Ţie ţi-a fost
frică, mie deloc.
EL: Aşa e. Există ceva la care eşti mai tare.
MARUSIA: Zi, joci?
EL: Mie ce-mi iese dacă mă bag?
MARUSIA: Of, nu eşti în stare de nimic dacă nu ai un interes. Uite: cu cât câştigi mai repede
jocul, dacă îl câştigi, cu atât ajungi mai devreme la fotbal.
EL (entuziasmat): Promiţi?
MARUSIA (solemnă, cu mâna pe inimă): Pe onoarea mea.
EL: Şi cum o să faci?
MARUSIA: Ai văzut că m-am descurcat cu şobolanii. Tu câştigă jocul, restul lasă pe mine.
EL: Bine, zi. Sunt gata, nu mai vreau să aud de şobolani. Oricum cred că sunt nevoit să-mi
mai pierd timpul cu tine pe aici.
MARUSIA: Eşti galant.
EL: Ce sunt?
MARUSIA: Galant. Lasă. Jocul e simplu, are reguli banale, aşa că n-am să te obosesc cu
explicaţii. Ai să te prinzi pe parcurs. Zic să jucăm. (Se ridică de pe haina lui şi se aşează ca la
’’Lapte gros’’, îndoită, pe ciuci) Sări.
EL: Ce face?
MARUSIA: Sări. Sări peste mine, nu face pe prostul.
EL: Ok, dacă zici, mă execut.

EL sare cu uşurinţă peste MARUSIA, cu sprijin pe mâini.

MARUSIA: Acum e rândul meu să sar. Pune-te capră.

%5
EL se pune în aceeaşi poziţie ca MARUSIA, nedumerit. MARUSIA sare peste EL, mai greu
decât reuşise el când îi fusese rândul.

MARUSIA: Ai dreptate, eşti mai mare. (MARUSIA se pune din nou, un pic mai ridicată, cu
mâinile pe genunchi de data asta) Sări.

EL sare, tot cu uşurinţă, deşi acum MARUSIA a fost mai înaltă.

EL (batjocoritor): Ce-i asta? Un joc de ţânci? Aşa vrei tu să mă învingi?.

MARUSIA: Acum tu.

EL se pune. MARUSIA sare. Apoi tot MARUSIA se pune.

MARUSIA: Tu.

EL sare. MARUSIA îi face semn să se pună, EL se apleacă, MARUSIA sare cu greu.

MARUSIA: Uf, eşti mare ca o cămilă.

EL: Ţi-am spus. Hai să ne oprim, n-ai nici o şansă şi nu-mi face plăcere să bat o fată.
MARUSIA (dură): Tu. Şi mai repede.

EL sare peste MARUSIA, care aproape stă în picioare. EL se pune, MARUSIA sare, deşi e
în pericol să cadă de pe umerii lui.

MARUSIA: Încă.
EL: Bine, dar ţi-am spus să ne oprim.
MARUSIA: Taci şi sări.

EL sare, MARUSIA din nou, EL iar, MARUSIA se pune în picioare, doar cu capul un pic
în piept şi se bate cu palma pe pulpă.

%6
MARUSIA (ţipă): Sări.

EL sare, apoi MARUSIA face semn să se pună, MARUSIA sare pe umerii lui, îi înfăşoară
gâtul cu picioarele, îşi trage fusta, îl apucă de păr şi strigă:

MARUSIA: Aleargă.
EL: Eşti nebună, dă-te jos.
MARUSIA: Aleargă, îţi spun, aleargă.
EL: Mă doare.

Îl cravaşează cu palma. Se luptă amândoi, EL încearcă din răsputeri s-o răstoarne,

MARUSIA nu se lasă, chiuie, EL se chinuie să-i desfacă picioarele din jurul gâtului dar nu
reuşeşte, MARUSIA strânge cât poate şi îl muşcă de mâini când o apucă de picioare. EL
aleargă înnebunit, roşu la faţă.

MARUSIA: Fugi, fugi. Nechează.

MARUSIA se învârte pe umerii lui cu tot cu EL, ca la rodeo.

EL (furios): Dă-te jos, eşti nebună, coboară, dă-mi drumul, mă doare.

MARUSIA: Aleargă, aleargă, nechează.

MARUSIA râde, îl călăreşte, îl cravaşează, EL aleargă înnebunit în cerc, nechează, sperând

că MARUSIA îl va elibera din strânsoare, pare că e subjugat de forţa ei superioară
neaşteptată.

EL: Alerg, alerg.

Până la urmă EL, sufocat, se aşează în genunchi şi MARUSIA coboară de pe gâtul lui ca de
pe un cal în spume.

%7
MARUSIA (veselă, aprinsă la faţă): Mersi.
EL (încercând să-şi regleze respiraţia precipitată): Eşti mai puternică decât credeam, era să
mă sufoci cu picioarele.
MARUSIA: Niciodată să nu subestimezi puterea sexului slab, regula unu. Aici ai greşit-o.
Dar până la urmă a fost amuzant, nu-i aşa?
EL: Ba deloc. Am crezut că mi se taie picioarele. Vedeam roşu şi nu mai aveam aer.
MARUSIA (râde în pumni,satisfăcută): Poţi să fii liniştit, încercarea fizică s-a încheiat. E
vremea să trecem la ceva mai plăcut.

MARUSIA îşi trece palmele peste obrajii lui înroşiţi de efort.

MARUSIA: Ţi-au crescut tuleiele. Ar cam fi vremea să te bărbiereşti.

EL (neatent): Crezi? Poate.
MARUSIA: Nu poate, sigur. Ţi-a crescut barba şi dacă o să mă săruţi o să mă înţepi. Ţine.

Aduce din întuneric un scăunel, un pămătuf, o oglinjoară pe care i-o ţine MARUSIA şi un
brici.

EL (fără să înţeleagă): Dar nu vreau să te sărut.

MARUSIA (poruncitoare): Bărbiereşte-te, hai, dă-i drumul.
EL: Eu… niciodată… n-am mai…, cred că glumeşti… aici… acum?
MARUSIA: E prima oară când o faci, nu-i aşa? (EL aprobă zăpăcit din cap) Cu atât mai
bine, prima oară e amuzant.
EL (se împotriveşte slab): Bine, dar…
MARUSIA (se loveşte peste pulpă ca un sergent): Treci la bărbierit! Fără mofturi. (îi înmoaie
pămătuful de o formă ciudată în lighenaşul pe care tot MARUSIA i l-a adus şi îi întinde
spuma pe faţă) Întinde spuma, întinde-o singur.

EL se supune cum poate mai bine. Se vede că nu ştie cum.

MARUSIA: Scoate-ţi cureaua.

%8
EL (ezită, nu înţelege; apoi ): De ce?
MARUSIA: De la pantaloni. Îmi trebuie ca să ascut briciul.

EL se supune tot mai nedumerit şi dezarmat, cu pantalonii in vine.

MARUSIA: Muşcă (îi întinde capătul curelei ca EL să îl ţină în gură, în timp ce ea ascute
briciul pe cureaua întinsă; la sfârşit verifică briciul pe un fir de păr şi i-l întinde). Ţine. (În
timp ce face toate cele de mai sus, MARUSIA cântă, ca-n joacă, un cântecel de copii cu
accente sinistre. Însă fără să dea vreo importanţă aparentă versurilor):
Pedeapsa pe tine toată,
Buba pe faţă să-ţi coacă,
Ambii ochi să ţi se umfle,
Inima să se usuce,
Arde-l focul pământul,
Cum înşeală voinicul!
Dragostea e ca o râie,
Te usucă, te răzgâie!

EL se bărbiereşte stângaci, privindu-se în oglinda pe care MARUSIA i-o ţine. Se vede că lui
îi e teamă de MARUSIA după episodul cu călăritul, aşa că nu îndrăzneşte să-i pună
întrebări în legătură cu cântecul. EL termină de bărbierit, MARUSIA îi şterge spuma care i-
a mai rămas pe faţă cu marginea rochiţei. Apoi îşi trece mulţumită palmele peste faţa lui rasă.
Între timp uneltele de bărbierit au fost scoase din scenă de MARUSIA, după ce n-a mai fost
nevoie de ele.

MARUSIA: E altceva. Acum eşti bărbat. Acum eşti pregătit să mă priveşti.

EL: Nu înţeleg.
MARUSIA: Priveşte-mă cu atenţie. Ce vezi?
EL: Te privesc.
MARUSIA: Şi ce vezi?
EL (ezitant): Ce să văd? Eşti o… fată ca atâtea altele, o fată, cu doi ochi căprui, …

%9
MARUSIA: Lasă glumele. Fii mai atent, priveşte detaliile. Descrie cum sunt ochii mei.
EL: Te privesc. Ai ochii negri adânci, adânci, ca două… lacuri… (pe măsură ce EL îi
vorbeşte şi dă câte un răspuns care ei i se pare potrivit, MARUSIA îi adaugă pe faţă câte un
semn cu degetul scos din paharul cu îngheţată din care mănâncă fără încetare, ca o urmă
uşoară de cenuşă; efectul final e acela de îmbătrânire, asemănător efectului care se capătă
atunci când ne îngroşăm cu negru ridurile pe care chipul le adânceşte atunci când zâmbim)
MARUSIA: Aşa, scufundă-te, înoată în ochii mei, şi apoi…, ce mai vezi, ce vezi în rest?
Concentrează-te.
EL: Mă concentrez, mă concentrez. Ai părul lung, pielea albă şi…, umerii slabi ca toate
fetele…
MARUSIA: Nu pierde vremea şi nu uita detaliile. Priveşte atent, atent, cum sunt umerii mei?
EL: Umerii tăi sunt… rotunzi, calzi şi frumoşi…
MARUSIA (îi adaugă pe faţă un semn): Aşa…
EL: Ai părul negru, lung şi trei pistrui roz pe nas…
MARUSIA (alt semn): E bine aşa, mai departe, priveşte cu atenţie…
EL (tot mai entuziasmat de descoperirile lui): Pleoape albastre, cu pieliţa străvezie…
MARUSIA: În sfârşit, în sfârşit, descoperă detaliile…
EL (aproape strigând): Buzele moi şi nasul… nasul e cârn… Ai un chip… cu trăsături...
minunate… acum văd, da.
MARUSIA (alt semn pe faţă adăugat repede, ca şi cum ar trasa rapid un crochiu): Daaa…
EL: Eşti frumoasă, acum văd, eşti neînchipuit de frumoasă. Ah, Dumnezeule, acum îmi dau
seama, nasul, gâtul, buzele, umerii, eşti de-a dreptul desăvârşită.
MARUSIA (alt semn, chicoteşte, dar e adâncită în preocuparea de a-i îngroşa trăsăturile cu
negru): Mulţumesc. Până acum n-ai observat?
EL: Până acum am fost orb, parcă mi s-a luat un văl de pe ochi, Marusia, şi n-am ştiut să te
văd. Eşti făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată.
MARUSIA (se hlizeşte): Bravo, ţi-ai deschis în sfârşit ochii ca să mă vezi.
EL: Aşa e. Mi-am deschis ochii.
MARUSIA: Cum te simţi acum?
EL: Totul e atât de… nou, da, nou şi… înspăimântător.
MARUSIA: Şi înainte?

%10
EL: Înainte era bine, dar… mai mic... Acum îmi dau seama. Înainte locuiam într-o lume
mai… mică, pe care am lăsat-o în urmă acum, o lume mică, dar care îmi plăcea şi în care mă
simţeam în siguranţă...
MARUSIA (îşi dă seama că EL e în pericol să se întoarcă în lumea lui prin rememorare):
Lasă lumea ta, vorbeşte de mine, priveşte-mă. Cum sunt?
EL (surescitat la culme de ceea ce a descoperit): Eşti nemaipomenit de… de… frumoasă. Iar
eu… eu te… te…
MARUSIA (îi sigilează buzele cu degetul, înnegrindu-i-le): Acum taci.
EL: Dar eu te…, Marusia, trebuie să îţi spun. Totul e atât de nou pentru mine…
MARUSIA (aspră): Ba nu, trebuie să-ţi ţii gura, dacă zic eu.
EL: Dar eu trebuie să…
MARUSIA (dură): Dacă nu taci…
EL: Abia acum văd cum eşti într-adevăr şi îţi spun că te…
MARUSIA: Îţi spun că pămătuful cu care te-ai bărbierit era făcut din blăniţă de şobolan.
EL: Glumeşti? E adevărat?
MARUSIA: Şi nu cred că vrei să afli din ce era făcută spuma de ras.

EL, scârbit, se şterge repede pe faţă, scuipă, se înfurie, îi vine să vomite. E comic în efortul
lui de a face uitat episodul cu bărbieritul. Cenuşa i se întinde pe faţă şi capătă trăsăturile
unui războinic furios.

EL: Puah, ce scârboşenie.

MARUSIA (râde, se amuză pe seama reacţiilor lui): Şi ei cică sunt sexul tare. Ai văzut ce
păţeşti dacă nu mă asculţi?
EL: Cum ai putut?
MARUSIA: Şi totuşi pămătuful te-a ajutat să întinzi spuma pe faţă şi să-ţi razi tuleiele de
băieţandru. Acum eşti bărbat, mulţumeşte-mi.
EL (furios): Nu, nu sunt, nu sunt bărbat, nu vreau să fiu.
MARUSIA (ridică din umeri): Acum nu mai e nimic de făcut. (Fuge şi se ascunde în
întuneric, râzând).

%11
EL (tot mai furios): Nu-i adevărat, mă minţi. M-ai păcălit, acum înţeleg. Vreau să fiu ca
înainte.
MARUSIA (din întuneric): Asta nu se mai poate. Faptul e deja consumat.
EL (i se schimbă vocea; devine masculină, puternică): Îmi doresc să nu te fi cunoscut. Îmi
doresc să nu fi observat cât eşti de frumoasă.
MARUSIA (râde în întuneric, cochetă): Nu ai de ales. Până la urmă, de ce ţi-e frică nu scapi.
EL (disperat, înţelegând că a pierdut ceva de preţ): Nu te ascunde. Nici nu mi-ai spus dacă
am pierdut sau am câştigat jocul.
MARUSIA: Ce-ţi pasă? Te poţi întoarce la fotbal acum.
EL: Ce să înţeleg, Marusia? Că am câştigat?
MARUSIA: Nu e destul că poţi ieşi în sfârşit de aici? Prietenii tăi te aşteaptă sus. Uită de
mine.
EL (tot mai disperat, se trage de obraji ca un apucat, vrând parcă să-i crească tuleiele
înapoi): Nu-mi pasă de ei, înţelegi? Nu mai vreau să plec nicăieri.

Începe o muzică lentă, dar ritmată, oarecum ca un vals, pe care MARUSIA se vede dansând
în marginea suprafeţei de lumină, mâncând din îngheţată, fără să îl bage în seamă. Iar EL,
fără să o vadă la rândul lui, se învârte în cerc, căutând-o.

MARUSIA (chicoteşte): Nu-ţi mai e frică de întuneric acum. Eşti bărbat.

EL: Te iubesc, Marusia, nu mă poţi opri să ţi-o spun, te iubesc şi vreau să dansăm. Marusia, e
îngrozitor, te aud, te aud dar nu te mai văd. Marusia, nu te ascunde de mine. Vreau să-mi fie în
continuare frică de întuneric, vreau să port pantaloni scurţi, să fac pipi în cana de ceai a lui
nea Ichim, să fiu pedepsit de tata, închis în cămară împreună cu tine şi să mă tem de şobolani.
MARUSIA (dansând): Nu se mai poate, nu vezi că ai îmbătrânit? Chipul tău are riduri. Eu
am pielea fină, nu mai suport să mă atingi.
EL: Riduri? Cum? Când să fi apărut? Şi eu am pielea fină, Marusia. Nu se poate, mă minţi, nu
am riduri. (speriat şi furios în acelaşi timp) Lumină. Vreau să faci imediat lumină şi să aduci
oglinda ca să mă pot vedea.
MARUSIA (dansând sau jucând şotron): Ai riduri, ai îmbătrânit.

%12
EL: Nu e adevărat, sunt ca şi tine, Marusia. Am pielea fină, sunt obraznic, neascultător şi sunt
mereu pedepsit.
MARUSIA: Asta era înainte. Regula numărul doi: nu-ţi pierde chipul.
EL: Marusia, îţi poruncesc să te arăţi. Nu suport să nu te mai văd.
MARUSIA: Mă cheamă Marusia şi n-ai câştigat jocul ca să fiu sclava ta.

De sus se aude deschizându-se cu acelaşi scârţâit ca la început o uşă grea de metal. Pe

măsură ce uşa se descuie, lumina creşte de sus, ca o coloană incandescentă care îl are în
centru pe EL. Se vede luminată scara pe care EL a coborât iniţial.

EL (strigând, de parcă ar fi condamnat să urce scara spre eşafod): Nu vreau să te părăsesc,

Marusia, vreau să te strâng în braţe şi să fiu mereu lângă tine.
MARUSIA (uşoară, nepăsătoare, dansând): Nu mai poţi, îmi pare rău. E timpul, prostule,
bărbatule, e timpul să pleci.

Muzica creşte şi ea odată cu lumina şi EL dispare, sau urcă prin aer, pe poarta deschisă în
tavan, sau urcă pe scara luminată in răpăit de tobe.

EL (în timp ce e absorbit de lumină): Eu te iubesc, Marusia, te voi iubi totdeauna şi n-am să
te uit.

EL dispare.

MARUSIA (tristă şi amuzată în acelaşi timp): Aşa spuneţi toţi şi apoi v-o ia viaţa înainte.

MARUSIA, dedesubt, râde, dansează şi mănâncă îngheţată.

Cortina

%13