Harry Bishop – 31 de ani

Jessie Queen – 25 ani, colega și iubita lui Harry

Viktor Pawn – 28 ani, coleg și prieten

Detectivul Rook – 40 ani

Actul I, scena I

O cameră obișnuită. Un birou pe care se află o mașină de scris, foi mototolite și aruncate pe
jos, o saltea drept pat într-un colt, 2 scaune și o tablă de șah nestrânsă pe care piesele stau în
poziții diferite, arătând că jocul nu a fost încheiat. Harry, înalt, puternic și deja grizonat, stă
cu mâinile pe masa și se gândește cu mâinile pe tastele mașinii de scris. Din când în când mai
scrie un rând și apoi îl șterge nemulțumit. O serie repetabilă de reacții ale actorului. Sună la
ușă. Harry se ridică și deschide. Întră Viktor, îmbrăcat la costum, foarte fresh dar în același
timp aproape sobru cu un aer de tânăr relaxat și dichisit.

Viktor( cu un aer de bon-ton): Salut, băi Păr-gri. Ce faci? Te caută omu’ prin toate cotloanele
și nu dă de tine nici în ruptul capului. Am crezut că ești plecat în delegație cu Resurse Umane
dar ce crezi? Toată lumea zicea că nu ești. Devenise deja un mister problema asta: Unde e
Harry? A fost și un zvon că ești plecat cu ei dar apoi s-a transformat în vestea că defapt tu n-
ai mai trecut de două săptămâni, atenție! Două Săptămani la serviciu fiindcă ți-ai trimis
demisia.(vexat) Prin e-mail. Pe bune, Harry? Ce te-a apucat mă, Păr-gri? (relaxându-se pe un
scaun) Adică eu știam că ești un ciudat dar acum le-ai întrecut pe toate. Dl.King mi-a zis că
ți-a acceptat demisia fiindcă ai fost un angajat exemplar. Așa că acum o să fiu și eu un prieten
exemplar și o să te rog din inimă să te-ntorci dracului la muncă până nu e prea târziu.

Harry(absent): Ceva de băut? Am ceai doar.

Viktor: Dă-mi apă, nu contează. (reluând) Aaaașa. Zi-mi și mie: De ce ai telefonul închis? Ai
renunțat cumva și la viața socială? Uite-te puțin la cum arăți. Ești scobit și ai ochii vineții și-
ntunecați și-aproape că pot să-ți zic deja Păr-Alb în loc de gri. (se uită în jur) De când n-a mai
trecut o fată pe-aici? Nici măcar lumină nu e aici.

Harry: Îmi place așa.

Viktor: Tu ești conștient că am vorbit cu Dl. King înainte să vin și chiar el m-a trimis imediat
la tine, în timpul programului chiar. Îți dai seama cât de grav e? Dacă Dl.King mă trimite în
timpul programului după tine, el care nu dă pauze niciodată. Lasă-mă acum să formulez
întrebarea serii, nu, a secolului, nu-nu-nu, a mileniului acesta. Ce mama mă-sii se-ntâmplă cu
tine, Harry?

Harry(sec): Trebuie să … să scriu.

Viktor: Nu-nțeleg. Ce trebuie să scrii? Rapoartele? Ai teme neterminate și ți-e rușine de asta?
Că șefu a zis clar și răspicat că nu e nicio problemă. ( Harry nu răspunde) Ai probleme? Te
caută cineva să te mierlească? Că facem cumva și o rezolvăm și pe-asta. Angajez pe cineva.

Harry: Nu. Tu nu-nțelegi. Eu trebuie să scriu.

Viktor: Trebuie să scrii. Ce scrii? Poezii? Nuvele? Să nu-mi zici că te-ai apucat să scrii
romane c-o să te mai văd eu la față când o să ies la pensie. ( Harry nu răspunde) Ei?

Harry: Eu scriu ce simt că mi se spune. Nu pot ști niciodată ce forma va lua textul la final.

Viktor: Te cred, dar poți să scrii și-n timpul liber. Doar nu vrei să renunți acum la serviciu ca
să scrii pe foi, că scrii pe foi și la serviciu.

Harry(aceeași placă): Eu trebuie să scriu.

Viktor(exasperat): Am înțeles de prima oară dar cu ocazia asta nu mai ieși din casă? Nu tu
prieteni, nu tu legătura cu lumea, cu viul. Stai printre pagini moarte.

Harry: Ca să le-aduc la viață.

Viktor: Doamne, cât te-ai schimbat! Nu mai ai viață-n tine, parcă ești o mânușă peste-o mână
amorțită, sau adormită.( Harry nu zice nimic, ci doar privește-n jos) Moartă! Nici măcar nu
mă asculți.

Harry: Te-aud, te-ascult dar nu pot fi de-acord.

Viktor: Dacă aveai o femeie aici te trimitea ea la muncă! După cum arăți nu prea pari să
mănânci. Te faci călugăr?

Harry: Mă fac orice mi se dictează. N-ai cum să înțelegi.

Viktor: Eu înțeleg că te-ai cam copt la creieri de când stai închis. (se ridică) Hai cu mine la
aer!

Harry:Nu, mulțumesc, sunt bine.

Viktor( dă să se apropie de el prietenește): Hai mă Păr-gri, bem ceva, mai stăm de vorbă.

Harry: Nu-mi doresc. Ar fi mai bine să pleci.

Viktor: Chiar că te-ai dus de tot. Hai măcar să terminam meciul ăla de șah. L-am început
acum o lună.

Harry: Nu văd pentru ce. Ți-am zis, eu trebuie să scriu. Dacă vrei să mă ajuți, dă-mi pace.

Viktor: Harry, tu nu cred că-ți dai seama dar ai luat-o razna în ultimul timp. Văd în ochii tăi.
Ard. Ochii tăi ard. S-au întâmplat cam multe în ultima vreme. Are legătura cu finala de la
campionatul de șah, nu-i așa?

Harry( fierbând) : Nu aduce vorba despre asta.

Viktor: Sunt cel mai bun prieten al tău, te cunosc și vreau să mă asculți. Ok, ai fost
descalificat dintr-o greșeală stupidă. Un nimic. Nu a fost vina ta.

Harry: Taci! A fost numai vina mea.

Viktor: Și-acum vrei să-ți distrugi mințile și cariera și toată viața pentru o singură greșeală?
Ești cel mai bun șahist pe care-l cunosc și te dărâmă o întâmplare nenorocoasă care șine doar
de șansă? Nu te da bătut așa ușor! Fii tare, frate. A trecut deja o lună de-atunci și tu nu mai
ești același. Revino-ți! Te-ai apucat de scris, ce prostie e asta?

Harry( scos din fire): Taci, nu mă cunoști deloc și vreau să pleci. Acum! (vine înspre el)

Viktor: Și ceea ce ți-a pus capac a fost ce a urmat cu ea. Dacă ea e o maniacă a succesului și
își propagă toate neajunsurile în tine nu e vina ta. Trebuie să te desprinzi! (Îi pune mâinile
prietenește pe umeri, în jurul gâtului) Nu e vina ta că a plecat.

Harry: Vreau să pleci odată și să nu mă mai atingi! ( Îi pune și el mâinile în jurul gâtului și-l
strânge tare până se-albăstrește).

Viktor: Ce faci? Ai înnebunit?

Harry nu răspunde. Parcă e într-un fel de transă.

Viktor: Oprește-te!

Harry e la fel de neclintit.

Viktor: Te rooog!

Harry se trezește ca dintr-un vis și se oprește brusc.

Harry: doamne, nu știu ce e cu mine. Te rog, vreau să fiu singur.

Viktor nu mai spune nimic și iese.

Scena II

Harry se duce spre tabla de șah și o privește timp de câteva clipe bune. La un moment dat
vrea să atingă una din piese dar își retrage mâna nesigur. Se întoarce la mașina de scris.
Începe să scrie ușor și apoi din ce în ce mai tare până ajunge într-o frenezie a tastării care
culminează energetic cu un pumn puternic în mașina de scris . Apoi își lasă capul ușor pe
tastatură. În liniștea ce se creează, odată cu un sunet grav, în peretele din spatele lui se
deschide o ușă, ca un fel de intrare secretă. Harry se uită în spatele lui uluit. Se apropie de
gaura apărută în perete și se uită curios la ea. După un timp intră în ea și ea se-nchide în
același fel în spatele lui. Heblu. Când se aprind luminile Harry se află într-o cameră a cărei
podea este vopsită în negru și alb exact ca o tablă de șah. Harry face drumuri în diagonală pe
ea fascinat dar în același timp foarte îngrijorat. E îmbrăcat în alb. Apare un om, îmbrăcat la
fel, în alb, dar parcă mai sărăcăcios. Se uită în jur și-l vede pe Harry.

Pionul: Ce cauți aici? Regia mi-a spus să nu las pe nimeni să o ia-nainte. Eu mă ocup de
înaintare, tu n-ai ce căuta acum aici. De tine se servește mai târziu. Dă-te mai în spate!
( Harry se mută mai în spate pe o altă pătrățică)

Harry: Tu cine ești?

Pionul :Iar faci pe prostul? Îți stă bine. ( se așază jos pe o pătrățică)

Harry: Nu. Nu știu unde mă aflu.

Pionul : Acum ești fix unde trebuie. Dar ce dracu fac ceilalți?

Harry: Spune-mi, te rog, ce se întâmplă?

Pionul: Se-ntâmplă aceeași mare minune. Ne adunăm la sfatul regesc pentru-a ne face marea
strategie împotriva regatului dușman. Doar că văd că doar noi doi am ajuns până acum. Lipsă
de interes.

Harry: Sfat regesc? De ce regat vorbești?

Pionul: Regatul Alb, bineînțeles. Ai luat-o razna? Ce-ai? (pauză) Aah, iar faci una din
glumele tale nesărate. M-am prins. Iar glumești cu noi, ca de-obicei, doar că de data asta chiar
te-am crezut. Nu te-am văzut niciodată s-o joci așa de bine. Fir-ar ce prost sunt! Eh, de-aia
sunt doar pion.

Harry: Nu glumesc deloc. Nu știu ce se-ntâmplă. Eram în camera mea și scriam și deodată m-
am trezit aici.

Pionul(în glumă): Ai adormit pe drum. Te-ai apucat de scris acum?

Harry: Da, eu scriu, îmi tot dictează o voce, îmi răsună-n cap și o aud mereu și n-o pot da la o
parte. Așa că simt că trebuie să-i materializez mesajul ca să mi-o scot din cap. Poate are un
rost acest mesaj.

Pionul: Ce rost să aiba? Tu nu vezi cum e viața asta? Toți suntem niște piese pe care cineva,
ce e mai sus ca noi, le mută. Și ne luptăm, suferim, suntem sacrificați, iubim, pierdem,
ucidem, toate pentru amuzamentul lui, sau lor. (râzând stupid) Cine știe câți or fi?
Harry: Din câte știu toți cred că-i unul singur. Eu nu sunt sigur ce să cred. De când aud
această voce, nu mai sunt sigur de nimic. Dar ca să fie mai mulți trebuie să vorbim de
politeism.(pauză) Cum dracu plec de-aici?

Pionul: Ești tare ciudat azi. Poli – ce? Nu poți să pleci. ( Harry se uită la el speriat) Îi
așteptăm pe ceilalți. (revenind)Și-atunci eu am o întrebare foarte bună: dacă Regatul Alb e
controlat de cineva, nu știm cine, atunci Regatul Negru e controlat tot de același nu-știm-cine
sau alt nu-știm-cine?

Harry(mirat): Regatul Alb, Regatul Negru?

Pionul: Da. Regatul Alb suntem noi, iar Negru sunt prietenii noștri iubiți cu care suntem în
război de-o viață. Îi ști.

Harry(se uită în jos la podea): Stai, stai un pic – tu… tu ești pionul?

Pionul: Ar trebui să participi la concursuri de memorie. Care dau premii că n-ai uitat ceva de
ieri până azi.

Harry(absorbit): Pionul, Regina, Regele, Regatul Alb, Regatul Negru. Iar eu sunt..

Pionul: Iar faci o glumă! Atât de tipic. Mereu faci la fel.

Harry: Eu nu glumesc, mai degrabă cred că visez. Și-aș vrea să pot să scriu de-un vis așa
îmbietor, căci nu mă tem să fiu aici și nici vreun gând rău nu mă doboară acum când uit de
vechea lume și am sub ochii mei acest palat al căror singure meniri sunt să-mi inspire noi
imagini. Să-mi ofere noi povești. Abia aștept să mă trezesc, să scriu de-o lume incoloră ce
poartă o luptă neîncetată între opusuri fermecate!

Pionul – Foarte poetic ești astăzi. Eu sper să te trezești până vine Regina. Că văd că azi te-ai
întrecut pe tine cu fantasmele. Hai, las-o mai ușor că mi-ai făcut și capul calendar.

Harry: Dar Regele de ce nu vine?

Pionul – E bolnav. Teribil de bolnav. De când nu mai primește mesaje strategice de la

Stăpânul Luminat, el a căzut la pat. De-atunci noi așteptăm o luptă. Dar în loc să ne bucurăm
că putem sta liniștiți și noi odată și-odată, nuuu, noi nu ne bucurăm. Instaurăm doliu în regat
fiindcă, vai, nu știm unde e Stăpânul Luminat. Panică! Ce ne facem? Și de-atunci Regina se
ocupă de tot. Umblă tot timpul cu Tura după ea, ca să n-o poată atinge nimeni. Căci îți spun,
dar știi și tu, că nimeni n-o iubește. Eu unul o urăsc chiar. Pe mine mă trimite mereu să mor.
Și iar înviu și iarăși mor… Mai bine aș muri de tot și gata.

Harry: Și restul pieselor?

Pionul(jignit): Noi nu suntem piese, suntem … ființe.(pauză) Mulți au căzut în lupta asta
neterminată de atâta timp.( jucăuș) Eu am de fapt o teorie. Dar nimeni nu mă crede sau m-
ascultă. (vede că Harry îl ascultă cu interes) Vezi tu, în cartea noastră de căpătâi, „Catehismul
64 de la A la H” scrie că nu pot fi decât doi Stăpâni peste un mare război între cele două
regate. Unul al luminii și unul al întunericului. Eu nu cred că e-așa. Eu cred ( se emoționează
în sinea sa) că sunt într-adevăr doi Stăpâni dar nu este unul bun și altul rău, cum la noi cei
albi suntem cei buni și bineînțeles că cei negri sunt cei răi,nu? Sunt doar doi Stăpâni și buni și
răi și două regate de culori diferite, dar nu putem ști care e cel bun și care este cel rău. (nervos
deodată) Nu e atât de simplu cum zic ei! Și nici nu se poate determina după firul acțiunilor
fiindcă-n lumea noastră totul e matematic și fix și-n același timp…egal. Deci asta-i tragedia.

Harry: Interesant! Pionul lumii incolore care totuși crede intr-o lume colorată, adică evident
mai mult decât alb și negru în cazul de față. Și crede-n ea chiar dacă n-a văzut-o niciodată,
chiar dacă ceilalți îi neg existența sau cartea lor de căpătâi n-o pomenește. Îți spun eu: există!
Bucură-te căci există acea lume! Eu de acolo vin.

Pionul(râde): Tu ești nebun!

Harry: Nu sunt nebun, de-acolo am ajuns aici.

Pionul: Tu ești Nebunul.

Harry(abia acum realizând): Eu sunt Nebunul! Bineînțeles, dar cine altcineva puteam să fiu.
(urlă tare, bucuros) Eu sunt Nebunul! Nebunul, sunt Nebunul!(se oprește brusc) Nu, asta le
întrece pe toate. E mai mult decât pot să mai înțeleg. Vreau să mă trezesc. (către pereți) Vreau
să mă trezeeesc! Alo! Vreau…

Pionul: Liniște! Termină cu țipatul. O să-l trezim pe Rege.

Harry: Ce Rege? Care Rege? Nu e nici un Rege. Tu nici măcar nu exiști. Totul se-ntâmplă-n
mintea mea căci eu acum sigur visez.

Pionul: Visezi că visezi, că-ți spun curat că e un vis această viață cât e și-un vis de-al tău o
viață.

Harry(deodată enervat): Ah, dar ce cuvinte pline de-nțeles! Surprinzător, pentru un biet Pion.
Pionul filosof, ce nu există! Și-acum te rog să te oprești din a filosofa că mă scoți din sărite.
Nu exiști!

Pionul: Ba eu exist la fel ca tine. Aievea e un vânt ce nu-l vedem dar îl simțim și tot atât de-
adevărat e gândul ce îl auzim și nu-l vedem, nu îl putem atinge și nici o formă nu putem să-i
dăm.

Harry( îl privește cu o fascinație morbidă): Eu vreau să scriu și n-am asemenea cuvinte să le

pun pe foaie dar un biet pion, un slujnic dintr-un vis de-al meu e plin de aforisme. (epatând)Ia
să vedem dacă și duhul tău e-atât de înțelept atunci când s-a eliberat de corp. (îi pune mâinile
în gat și-ncepe să-l sugrume)

Pionul: Ce faci? Ai înnebunit?

Harry nu răspunde.

Pionul: Oprește-te!
Harry nu răspunde.

Pionul: Te rooog!

Harry continuă. Pionul cade inconștient.

Harry: Poftim! Să mai vorbești acum din tomurile Alexandriei, nimic ce ești! (îl scuipă) Nu
mă-nveți tu ce trebuie să scriu, ci singur eu voi reuși! Eu singur îmi voi scrie cărțile, fără ca
nimeni să mă poată inspira, căci eu sunt cel mai rafinat din toți ce scriu sau joacă șah! Și-
acum mă voi trezi din visul acesta nebunesc. (pauză) De ce nu mă trezesc? Trebuie să mor și
eu sau ce? (urlă) Ah, ce e locul acesta blestemat? (cade în genunchi și plânge lângă Pion, pe
care-l ia de gât) De ce nu mă trezesc? Pionule, trezește-te, nu ai murit. Aici orice se poate, nu-
i așa? Nu e orice valabil? Aici nu-i nicio regulă, nu? Hai, nu te mai preface. Trezește-te odată
și ajută-mă, vreau să ies de-aici. M-auzi? (îl zgâlțâie de gât) Vino-ți în fire! (își pune capul
peste gâtul lui și plânge iar. Heblu. Lumina stă închisă un timp. Se reaprind luminile. Harry e
din nou în camera lui, îmbrăcat în hainele lui, cu mâinile pe gâtul lui Viktor Pawn)

Scena III

Harry: O, Doamne! …Nu!

Bate la ușă. Harry se uită către ușă și se sperie. Apoi se uită către Viktor care e nemișcat. Se
lasă pe vine și începe să-i dea palme dar Viktor nu se trezește. Din nou bate la ușă, mai
insistent.

Harry: Imediat! …(pentru el) Ah, ce prost sunt.

Harry îl ridică cu greu pe Viktor și îl pune pe saltea cu fața la perete ca și cum ar dormi. Bate
iar în ușă. Harry își pune mâinile în cap disperat, apoi respiră odată lung și se duce să
deschidă. Când deschide ușa fața lui se albăstrește și mai tare. Înăuntru intră o domnișoară
frumoasă cu lacrimi în ochi.

Jessie: Ce e cu tine? Nu te-am văzut de două săptămâni. Am crezut că ai murit! Ce-nseamnă

asta? Să nu dai nici un semn, ai inimă de piatră?

Harry(speriat): Ușor, te rog, a adormit Viktor.

Jessie: A, deci cu el te vezi și-apoi cu mine, nu? Ce-i asta, Harry?

Harry: Nu, nu e asta, a venit astăzi, ah, toți v-ați găsit chiar astăzi. Of! ( cade pe scaun
dramatic) Mi-e rău, nu știu ce e cu mine!

Jessie: N-am mai putut răbda! Trebuia să te văd. El ce voia?

Harry: Să mă vadă. Am vorbit puțin și apoi mi-a spus că nu se simte bine și că se-ntinde
pentru o clipă și dus a fost… în somn.

Jessie: Te porți ciudat. Ce e cu tine? Tu nu știi cât de dor mi-a fost de tine!(îl sărută)

Harry(o oprește): Ai spus că pleci și nu te mai întorci.

Jessie(insistând): Și m-ai crezut? Eu nu pot să trăiesc fără tine. Te-ai ascuns de mine, de toți!
Harry, te doresc! ( îl sărută și începe ușor să-l dezbrace. Harry intră în jocul ei pentru câteva
secunde și apoi se oprește brusc)

Harry: Stai, nu putem.

Jessie(zâmbește copilărește): N-o să ne audă.

Harry: Asta știu, dar nu e bine. Nu, trebuie să ne oprim. E prea mult. (se ridică)

Jessie: Mă gonești?

Harry: Nu,nu,nu! Și eu ți-am dus dorul, dar, uite, trebuie să pleci acum. Nu ești în siguranță
aici.

Jessie: Despre ce vorbești? Ce-nseamnă tâmpenia asta? Mă alungi.

Harry: Doar pentru puțin timp cât mă adun și eu, te rog! Ne putem vedea mai târziu. Acum
chiar nu-i momentul cel mai potrivit.

Jessie: Cu tine niciodată nu e. (își face curaj) Știi ce s-a întâmplat la muncă,nu?

Harry: Nu.

Jessie(nervoasă): Normal că nu știi, ai telefonul închis de două săptămâni!

Harry: Ce s-a întâmplat?

Jessie: Fix când n-ai mai venit tu, știi că fusese dat dispărut Knight, care la fel ca tine,
deodată nu a mai venit la serviciu și nimeni nu știa nimic de el. Tu totuși ți-ai trimis demisia.
Coincidență, să zicem. Dar ieri Knight a fost găsit mort într-o aripă dezafectată a clădirii, într-
una din camerele alea unde mă duceai pe mine, Harry (îi dă o lacrimă). Strangulat și mort de
două săptămâni. Acum e plin de poliție acolo și în curând o să te caute și pe tine.

Harry: Nu pot să cred! Nu..

Jessie: Ba da. Și tu îți dai demisia și nu mai vii la muncă? Nu e deloc suspect.

Harry: Îți jur că n-am avut nimic de-a face cu toate astea.

Jessie: Aș vrea să pot să te cred.

Harry: Chiar nu mă mai iubești deloc?

Jessie: Doar știi că te iubesc, doar că mă tem că am iubit un monstru. ( deodată se uită spre
Viktor care e întins pe pat nemișcat și întoarce privirea către Harry, care e alb la față, cu ochii
lărgiți în orbite și gura căscată și în următorul moment fuge către ușa. Ușa e încuiată. Jessie
plânge iar) Deschide ușa asta, te rog!

Harry( apropiindu-se de ea): Nu, te rog, nu plânge. Nu te teme. Știi că nu ți-aș face nici un
rău, nu ție. Te iubesc. (ea încremenește lângă el ca o păpușă fără viață. Mâinile lui coboară de
pe obrajii ei pe gâtul ei și se-ncovoaie în jurul lui în timp ce o sărută). Tu ești regina mea…și
eu nebunul tău.

Actul II, Scena I

Heblu. A doua zi, Harry stă pe o bancă în parc, într-un loc în care nu e lume prin jur. E ora 5
dimineața. Harry e foarte agitat și trage într-una dintr-o țigară. Un individ îmbrăcat în palton
și pălărie se apropie de el. Harry are mereu un freamăt al mâinilor și al degetelor de parcă
vrea să apuce ceva.

Rook: Detectiv Albert Rook. Sunteți Harry Bishop?

Bishop(deodată foarte prezent): Da, eu sunt.

Rook: Investighez moartea lui Knight, colegul tău. Ați auzit despre ce s-a întâmplat?

Bishop: Vag. Am auzit că a fost găsit mort dar eu mi-am dat demisia în perioada acum două
săptămâni și n-am mai fost la muncă de atunci.

Rook: Știu asta doar că vedeți, el a dispărut chiar în perioada când dvs. v-ați dat demisia. De
fapt la două zile după. Adică fix 48 de ore.

Bishop: Eu eram acasă și nu mai intrasem în contact direct cu absolut nimeni de-acolo.

Rook: Asta nu exclude posibilitatea că l-ați fi omorât.

Bishop: Absurd.

Rook: Aveți un alibi?

Bishop: Stau singur și n-am mai ieșit din casă în ultimele două săptămâni. Azi e prima zi
când ies.

Rook: S-a întâmplat ceva deosebit ce v-a făcut să vreți să ieșiți?

Bishop(scurt și brusc): Da.

Rook: Anume?

Bishop(ironic): Mi-am dat seama că am nevoie de o gură de aer. Plus că nu pot să scriu dacă
nu mi se oxigenează creierul.

Rook: Înțeleg. Știați că Viktor Pawn lipsește de aproximativ 18 ore?

Bishop: Nu. Dar asta nu înseamnă nimic. Dar e nevoie de 48 de ore ca să fie dat dispărut, nu
domnule detectiv? Și eu am fost dat dispărut doar pentru că nu răspundeam la telefon.

Rook: Amuzant. Dar vă zic eu ceva și mai amuzant. Știați că el când a plecat de la serviciu
venea de fapt la dvs.? Cu scopul de-a vă comunică ceva.(sugestiv) Din câte am înțeles erați
prieteni buni.
Bishop: Eram.( se corectează repede) Suntem. Dar ieri nu l-am văzut. N-a mai ajuns la mine.

Rook: Înțeleg. Nici partenera dvs. și colega Jessie Queen nu e de găsit de ieri. Și ea, la fel ca
Pawn, nu a ajuns la muncă astăzi.

Bishop joacă interesul pe față pentru soarta prietenei lui și deodată fața i se remodelează în
nepăsare continuă.

Bishop: Domnule detectiv, azi e sâmbătă.

Rook: Știu. Șeful vostru mi-a zis că avea întâlnire cu mai mulți dintre colegi, inclusiv cei doi
și nu s-au prezentat. Ceea ce e neobișnuit în ceea ce-i privește.

Bishop: Se poate. (se joacă cu un chibrit) Noi oricum nu mai eram împreună. M-a părăsit.
Din câte bănuiesc chiar pentru Viktor.(zâmbește) Acum sunt probabil împreună pe o plajă.

Rook: Foarte isteț, dle. Bishop. Știați că...

Bishop(îl întrerupe): Vă place șahul?

Rook: Ăăă…da.

Bishop(repede): Jucați?

Rook: Uneori.

Bishop: Care ar fi piesa dvs. preferată? Dintre-toate.

Rook: Mai am doar câteva-ntrebări.

Bishop(insistent): Făceți-mi pe plac.

Rook: Cred că tura.

Bishop: De ce tura?

Rook( se gândește greoi): Pentru că apără drept. Mișcările ei sunt mereu drepte.

Bishop(fascinat): Exact! Mișcările. Vedeți, pe mine mă fascinează enorm de mult nebunul.

Mă intrigă cu câtă lejeritate poate să meargă în diagonală, din orice colț într-altul și nici în
ruptul capului nu poate merge drept. Eu cred din inimă că el ar vrea să meargă drept dar ori el
nu percepe această posibilitate, ori o-nțelege pe deplin dar nu o poate executa, nu o poate
realiza. Ciudat, nu? Sau poate pur și simplu el nu vrea s-o facă, chiar dacă l-ar avantaja
mișcarea respectivă adăugată într-o anumită combinație pe tabla de șah. ( se uită spre cer) El
tot ce vrea este să zboare după propriile ecuații matematice, aparent restrictive, presupunând
doar diagonale, dar de fapt atât de vaste și imense în felul lor de-ați arăta intrarea într-o lume
nouă. În care nu toți pot intra. Ca și cum ai evada în altă dimensiune. ( detectivul îl fixează
interesat dar și vigilent) Nu crezi că toți am vrea să înțelegem ce rost au toate acțiunile care
au loc pe-această lume? Aceste acțiuni se împletesc una într-alta și fac o pânză a realității, de
care noi ne agățăm ca niște muște oarbe ce așteaptă cu frică și micime - venirea Marelui
Păianjen.(pauză) Dar ce poți face-atunci când pânza ți-ai cusut-o din idei, din vise, din
dorințe și din amăgiri și proprii neajunsuri ce deodată se transformă-n fantezii bolnave ce
nasc în continuare alte acțiuni ce niciodată, Niciodată! nu mai pot a fi justificate și de care nu
ai cum să te ascunzi nici dacă te arunci în abisul neființei?

Rook: Cred c-ați fi putut fi un mare scriitor dacă printre altele nu mai erați și-atâtea lucruri
îndoielnice.

Bishop(ignorându-l): Atunci nu îți rămâne decât să te-abați de la mundan și să privești adânc

într-o oglindă ce-ndepărtează rațiunea și anulează orice tip de ecuație fixă. Pentru a da naștere
unei simțiri pure, nejustificată, nejudecabilă și impenetrabilă în sensul ei ascuns. Așa că pot
să spun că dintre toate piesele acestui joc cea care mă caracterizează pe deplin este nebunul.
Cu toate că de multe ori am impresia că sunt doar un pion. Pionul minții mele. (îl privește pe
detectiv) Mă urmăriti?

Rook: Vă urmăresc de ieri și pot să spun că într-adevăr sunteți plin de calități, domnule
Bishop, dar cumva toate indiciile duc către dvs. În curând vom avea și dovezi.

Bishop(dus): Dovada e doar o umbră-a faptei ce ne apare-n ochi ca o adevărată confirmare-a

existenței unei materialități ce o propagă, umbra, și atunci ea clar trebuie să existe, nu?

Rook: Asta spuneam și eu. Am impresia că sunteți în altă parte. Vreau să vă comunic din nou
faptul că mi s-a confirmat faptul că dra. Queen a plecat ieri spre dvs. cu scopul de a vă-ntâlni.
La fel și Pawn, care înaintea ei, a plecat din timpul serviciu cu același scop. Ca să nu o mai
lungim atât vă spun acum că e suficient ca să vă arestăm preventiv până când se stabilește
cine este vinovatul.

Bishop(speriat): Nu puteți vorbi serios. Vă spun, eu nici ieri nici azi nu i-am văzut și v-am
mai spus, probabil că sunt plecați împreună. Probabil Knight a fost omorât chiar de unul
dintre ei și ei au fugit acum în altă țară, lăsând ca toate indiciile să ducă la mine. Nu vedeți că
de-aceea m-au căutat? M-au căutat știind că într-un sfârșit veți ajunge la mine, pe baza
faptului că există acea coincidență nenorocită că eu mi-am dat demisia în același timp cu
crima aceea oribilă.

Rook: Oricum ar fi eu trebuie să-mi fac datoria. Vă rog politicos să vă ridicați ușor în
picioare. Știu că puteți fi rezonabil și nu mă veți forța să fac lucruri pe care să le regretăm
amândoi.

Bishop(insistent): Nu-nțelegeți că din cauza relației lor eu mi-am dat demisia? Și e posibil ca
planul lor care e bun, (râzând uimit) trebuie să recunosc că-i foarte bun, să vă îndrepte înspre
mine fix din motivul că ei știau că nu am niciun alibi. Ei doi erau singurii care știau. Pentru
că locuiam singur și nu mai ieșeam din casă, nu răspundeam la telefon etc. Așa că probabil au
spus altora ce-aveau să facă a doua zi ca acele persoane să fie luate drept martori și să-mă-
nfunde tot pe mine. Vai, cât de deștepți au fost.

Rook: Domnule Bishop, nu pot să neg că ori sunteți foarte inteligent, ori printr-o mare
minune, în care eu nu cred, sunteți nevinovat. Dar tot ce vă pot spune e că eu trebuie să
investighez pe cine e prezent fizic. Există o posibilitate ca ce spuneți dvs. să se fi întâmplat
dar vă pot spune acum că acea pistă va fi explorată mai târziu, având în vedere că cei doi sunt
de negăsit. În schimb dvs. sunteți chiar aici și-avem obligația să mergem pe-această pistă.
După cum vedeți deja discuția cu dvs. s-a lungit atât de mult că s-au spus lucruri ce trebuiau
să se fi spus în camera de interogatoriu. Nu mă deranjează, dar trebuie să veniți cu mine.

Bishop: Deci mă acuzați pe bază de niște speculații și vreți să mă supuneți acestui chin de-a
sta în arest chiar dacă sunt nevinovat.

Rook: Haideți că o să fiu sincer cu dvs. Mie-mi place jocul ăsta pe care-l jucăm noi aici în
parc. Mă face să simt că trăiesc. Și poate că alții ar fi început cu a vă duce la secție și a vă ține
între patru pereți ca să vă facă sa spuneți ce trebuie să spuneți. Dar eu joc altfel. V-am studiat
puțin și am văzut cât sunteți de deștept. Dar ca de fiecare dată pe mine nu mă-ntrece nimeni.
Când vine vorba de detalii, supoziții, posibilități și probe sunt cel mai bun. Și de aceea am
vrut să vă vorbesc aici, în libertate, când încă vă puteți apăra la capacitatea maximă. Pot să vă
spun că v-ați descurcat de mine, până acum teoria dvs. este posibilă, ba chiar probabilă și nu
are niciun defect. Dar am păstrat ce-i mai bun pentru sfârșit. Sunteți atent? Knight care a fost
găsit mort a fost cu dvs. în finală la campionatul regional de șah. Și dvs. ați fost descalificat.

Bishop: Adevărat dar asta n-are nicio legătură.

Rook: Nu? Ai fost descalificat fiindcă erai sub influența narcoticelor fix înainte să înceapă
meciul. E adevărat?

Bishop: Nu! Da! Dar asta-i numai vina mea.

Rook: Este? Căci l-am verificat pe Knight și are un istoric foarte interesant, trafic și consum.
Dar de câțiva ani buni se presupunea că era curat. Se presupunea.

Bishop: Ce vrei să spui cu asta?

Rook: Că te-a drogat ca să te descalifice. Bishop, toată lumea de la muncă te știa ca cel mai
bun șahist. Deci și el știa. Și toți colegii tăi mi-au confirmat că vă urați de dinainte, dar
nimeni nu știa din ce motiv. Asta va rămâne un mister pentru mine.

Bishop(izbucnește): M-a bătut odată la un amical.

Rook: Interesant.

Bishop(nervos): Pe mine nimeni nu mă bate la șah! Nimeni!

Rook: El v-a bătut!

Bishop: Apoi eu într-o seară l-am făcut de râs în fața unor prieteni de-ai săi și de-atunci mi-a
promis că mi-o va plăti.

Rook: Și de ce nu a jucat corect? Dacă vă bătuse odată, vă mai putea bate și a doua oară.
Bishop: Nu! Nu e adevărat. Atunci eu l-am lăsat să mă învingă. Și a știut-o și el. Căci i-am
semnalat asta. De-aceea m-a urât. Era bun, era foarte bun nenorocitul, dar nu era mai bun ca
mine și eu i-am arătat-o.

Rook: Cred că am auzit destule. Ați fost o provocare bună domnule Bishop, chiar mi-a făcut
plăcere. Acum haideți cu mine.

Bishop(se ridică): O să vin fără să opun rezistență.

Rook: E cel mai bine. ( se pregătește să scoată catușele)

Bishop când ajunge în picioare se face verde la față și leșină pe Rook. Rook îl prinde
involuntar de subrațuri cu ambele mâini. Bishop deschide ochii și plângând.

Bishop: Nu mă simt bine deloc

Rook încearcă să-l țină cu o mână și cu cealaltă să ia cătușele.

Rook: Vă rog, vă trece imediat.

Bishop: Ah!

Mâinile lui ajunge de pe umerii lui Rook în jurul gâtului său și încep să strângă ușor, și-apoi
mai tare și-apoi din ce în ce mai tare)

Heblu.