Ron îşi luă cu greu ochii de la acea imagine superbă şi îl privi emoţionat pe Harry.

— Crezi că oglinda arată viitorul?

— Cum aşa? Doar ai mei sunt morţi, zise Harry. Lasă-mă să mă mai uit o dată...
— Tu te-ai uitat destul noaptea trecută, mai lasă-mă şi pe mine puţin!
— Tu te vezi ţinând cupa, ce e aşa grozav? Eu vreau să-mi mai văd părinţii.
— Nu mă împinge...
Un zgomot pe coridor puse capăt micii dispute. Nu-şi dăduseră seama că vorbeau în
gura mare.
— Repede!
Ron aruncă pelerina peste ei, chiar în clipa în care ochii strălucitori ai Doamnei
Norris se rotiră în jurul camerei. Ron şi Harry înlemniră, gândindu-se amândoi la acelaşi
lucru: oare mantia avea acelaşi efect şi asupra pisicilor? După un timp, care le păru un
veac, pisica se întoarse şi plecă.
— Hai, să ne grăbim. Pariez că s-a dus să-l cheme pe Filch, ne-a auzit vorbind...
Ron şi Harry părăsiră camera cu oglinda.

Zăpada nu se topi nici ziua următoare.

— Jucăm şah, Harry? -Nu!
— Hai să mergem să-i facem o vizită lui Hagrid, mai propuse Ron.
— Nu... Du-te tu, dacă vrei...
— Ştiu la ce te gândeşti, Harry. Oglinda! Dar nu te mai duce la noapte.
— De ce?
— Nu ştiu, dar am aşa, o presimţire... Şi, oricum, de-abia ai scăpat în ultimele daţi.
Filch, Plesneală şi Doamna Norris bântuie peste tot. Şi ce dacă nu te pot vedea, pot să dea
peste tine! Şi dacă dărâmi chiar tu ceva şi faci zgomot?
— Parcă ai fi Hermione!
— Vorbesc serios, Harry, nu te duce!
Dar Harry avea un singur gând, să se posteze iar în faţa oglinzii, şi Ron n-avea cum
să-l oprească.

În cea de-a treia noapte, Harry găsi drumul mult mai uşor. Mergea mult mai repede
decât ar fi trebuit şi ştia că face zgomot, dar nu întâlni pe nimeni.
Şi iată-i din nou, pe mama şi tatăl lui, zâmbindu-i din oglindă! Unul dintre bunicii
lui îl salută vesel. Harry se aşeză pe podea, în faţa oglinzii. Nu era nimeni care să-l
oprească să stea acolo toată noaptea, cu familia lui. Absolut nimeni!
În afară de...
— Ei, te-ai întors iar, Harry?
Harry simţi că-i îngheaţă sângele în vene. Se întoarse dincotro venise vocea. În
spatele lui, stând pe unul dintre scaunele îngrămădite la perete, era chiar profesorul Albus
Dumbledore! Probabil că trecuse chiar pe lângă el, dar nu-l văzuse, aşa de nerăbdător
fusese să ajungă la oglindă.
— Mă scuzaţi, domnule profesor, nu v-am văzut!
— E ciudat că, de când ai devenit invizibil, nu vezi mai departe de lungul nasului,
zise domnul Albus Dumbledore şi Harry răsuflă uşurat, văzându-l că zâmbeşte.
— Deci, făcu Albus Dumbledore, aşezându-se pe jos, lângă Harry, şi tu, ca mii de
alţi studenţi, înaintea ta, ai descoperit deliciile Oglinzii lui Erised.
— Nu ştiam că se numeşte aşa, domnule.
— Dar sper că ţi-ai dat seama până acum ce face ea!?
— Păi... mie îmi arată familia mea...
— Iar pe Ron îl arată ca fiind Căpitanul echipei de Vâjthaţ!
— Cum de ştiţi asta?
— Eu nu am nevoie de o pelerină, ca să mă fac invizibil, zise Albus Dumbledore, cu
blândeţe. Poţi să-mi spui ce crezi că ne arată nouă, tuturor, această oglindă fermecată?
Harry clătină din cap.
— Atunci, hai să-ţi explic eu. Cel mai fericit om de pe pământ va putea folosi
oglinda asta, ca pe orice altă oglindă, adică se va uita în ea şi se va vedea aşa cum e el.
Te-ai lămurit?
Harry căzu puţin pe gânduri, apoi zise:
— Ne arată tot ce dorim noi mai mult... sau ce vrem să aflăm!
— Da şi nu! Ne arată numai cea mai ascunsă, cea mai arzătoare dorinţă a noastră.
Tu, care nu ţi-ai cunoscut niciodată familia, îi vezi acum pe toţi, adunaţi în jurul tău.
Ronald Weasley, care a fost umbrit de fraţii lui, de când se ştie, se vede stând pe propriile
lui picioare, şi se visează cel mai bun dintre ei toţi. Cu toate astea, oglinda asta nu ne dă
nici adevăr, nici cunoaştere. Mulţi au picat în extaz, de ce au văzut în ea, alţii au
înnebunit, neştiind dacă ce văd era sau va fi adevărat.
— Oglinda o să fie mutată în altă parte, de mâine, Harry, şi te rog să n-o mai cauţi.
Dacă vreodată vei da, totuşi, de ea, din întâmplare, acum eşti pregătit, ştii la ce să te
aştepţi. Nu trebuie să ne hrănim doar cu visuri, trebuie să şi trăim cu adevărat, nu uita
lucrul ăsta. Acum, pune-ţi pelerina ta minunată şi la culcare!
Harry se ridică în picioare.
— Domnule profesor, zise el, pot să vă întreb ceva?
— Sigur că da, zâmbi Albus Dumbledore. Asta ai făcut şi până acum. Mai poţi,
totuşi, să-mi mai pui o întrebare.
— Ce vedeţi dumneavoastră, când vă uitaţi în oglindă?
— Eu? Păi, mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, căl-duroşi.
Harry gogonă ochii.
— Da, ce te miri? Nimeni nu poate spune niciodată că are destule şosete! zâmbi
domnul Albus Dumbledore. Uite, a venit şi Crăciunul ăsta, a trecut, şi nimerii nu mi-a
făcut şi mie cadou o pereche de şosete de lână. Toţi mi-au dat cărţi.
De-abia când ajunse în dormitor, lui Harry îi trecu prin cap că profesorul Albus
Dumbledore nu fusese tocmai sincer. „Ei, asta e!” îşi zise el. „Dacă i-am pus şi eu aşa o
întrebare... Prea personală...”
 — CAPITOLUL XIII —
NICOLAS FLAMEL

Albus Dumbledore îl convinsese pe Harry să nu mai caute Oglinda lui Erised şi, cât
dură vacanţa de Crăciun, pelerina care te făcea invizibil zăcu îndoită frumos pe fundul
valizei lui Harry. Harry ar fi dorit să uite ce văzuse în oglindă, dar nu era chiar aşa uşor.
Ajunse să aibă coşmaruri. Visa, iar şi iar, că părinţii lui dispăreau într-un fulger verzui, în
timp ce, pe undeva, cineva chicotea diabolic.
— Vezi? A avut dreptate domnul profesor, oglinda te poate înnebuni, îi spuse Ron,
când Harry îi povesti coşmarurile lui.
Hermione, care se întorsese înainte de a începe trimestrul, privea lucrurile diferit. Ea
era chinuită pe de o parte de groază, la gândul că Harry bântuise trei nopţi la rând, prin
şcoală, gata să fie prins, iar pe de altă parte, era dezamăgită că Harry nu aflase cine era
Nicolas Flamel.
Aproape că renunţaseră la ideea că vor afla vreodată ceva despre acest personaj,
dintr-o carte, deşi Harry era convins că citise despre el undeva. O dată cu începerea
trimestrului, începură să răsfoiască din nou cărţile din bibliotecă, fie şi numai câte zece
minute în pauzele dintre ore. Harry avea chiar mai puţin timp ca ei, fiindcă începuseră
antrenamentele de Vâjthaţ.
Baston îi supunea la antrenamente mai dure ca niciodată. Nici măcar ploile
interminabile, care luaseră locul zăpezii, nu-l puteau îndupleca. Gemenii Weasley se
plângeau că Baston devenise fanatic, dar Harry era de partea lui. Dacă ar fi câştigat
următorul meci, împotriva Astropufilor, i-ar fi întrecut pe Viperini, în Campionatul
Caselor, pentru prima oară în ultimii şapte ani. În afară de faptul că dorea să câştige,
Harry descoperise şi că avea mai puţine coşmaruri după un antrenament greu, când
dormea dus din cauza oboselii. La unul dintre antrenamente, pe o zi mohorâtă şi ploioasă,
Baston le dădu o veste proastă. Se înfuriase pe neastâmpăraţii Weasley, care se repezeau
unul asupra altuia, prefăcându-se că sunt gata să se prăbuşească.
— Vreţi să vă potoliţi odată? urlă el. Chestiile astea ne pot face să pierdem meciul!
De data asta, arbitrează Plesneală şi o să profite de orice prilej să mai ia ceva puncte de la
Cercetaşi!
George Weasley chiar căzu de pe mătură, la aceste cuvinte.
— Arbitrează Plesneală? urlă el de jos, scuipând nămolul care îi intrase în gură. Şi
de când arbitrează el meciuri de Vâjthaţ, mă rog? N-o să arbitreze cinstit, se ştie doar că
el ţine cu Viperinii!
Restul echipei ateriză lângă George, începând să protesteze toţi deodată.
— Nu e vina mea! se apără Baston. Trebuie să jucăm un meci curat, care să nu-i
ofere lui Plesneală nici un motiv, ca să ne penalizeze.
Da, toate bune şi frumoase, dar Harry mai avea un motiv pentru care nu îl vroia
alături de el pe Plesneală, când juca Vâjthaţ....
La sfârşitul antrenamentului mai rămaseră puţin să stea de vorbă între ei, aşa cum
făceau de obicei. Harry, însă, nu ştiu cum să ajungă mai repede în camera de zi a
Cercetaşilor, unde îi găsi pe Hermione şi Ron jucând şah. Şahul era singurul joc la care
Hermione mai mânca bătaie, din când în când, iar Harry şi Ron erau de părere că era bine
pentru ea.
— Nu spune nimic, câteva clipe, îi spuse Ron lui Harry, când îl văzu că se aşează
lângă ei. Trebuie să mă concen... Dar, ce-i cu tine? Arăţi îngrozitor!
Vorbind pe şoptite, ca să nu-i mai audă nimeni, Harry le povesti despre dorinţa
bruscă, neaşteptată, a lui Plesneală de a arbitra următorul meci de Vâjthaţ.
— Nu juca! sări Hermione, imediat.
— Spune că eşti bolnav! completă şi Ron.
— Sau că ţi-ai rupt piciorul, mai zise Hermione.
— Nici nu poate fi vorba, nu există rezerve de căutători. Dacă mă retrag, Cercetaşii
nu mai pot să joace deloc.
În acel moment, în camera de zi, Neville se prăbuşi pe podea. Cum de reuşise să
treacă prin gaura din tablou era un mister pentru toţi, fiindcă picioarele îi erau prinse unul
de altul, toţi recunoscând de departe Blestemul Picioarelor Împleticite. Probabil că sărise
ca iepuraşul până la Turnul Cercetaşilor.
Toţi mureau de râs, în afară de Hermione, care sări imediat şi începu un descântec
pentru acest blestem. Picioarele lui Neville se desprinseră unul de altul şi el se ridică în
picioare, tremurând din tot corpul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, conducându-l să se aşeze pe scaunul de
lângă Harry şi Ron.
— Draco! îngână Neville. M-am întâlnit cu el, la ieşirea din bibliotecă, şi mi-a spus
că tocmai căuta pe cineva pe care să încerce acest blestem.
— Du-te imediat la doamna profesoară McGonagall, îl îndemnă Hermione, şi
spune-i!
Neville clătină din cap.
— Nu vreau să mai am şi alte necazuri, murmură Neville.
— Neville, trebuie să-l înfrunţi! sări Ron. E obişnuit să-şi bată joc de toţi, dar asta
nu înseamnă că trebuie să tremurăm în faţa lui!
— Nu-mi spune şi tu că nu sunt suficient de curajos să fac parte din grupa
Cercetaşilor, deja mi-a spus-o Draco de zeci de ori, suspină Neville.
Harry se căută prin buzunare şi scoase o broscuţă de ciocolată, pe care i-o dădu lui
Neville, care era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
— Tu valorezi de zece ori mai mult ca Draco, îi zise Harry, doar pe tine te-a ales
Jobenul Magic, nu-i aşa? Iar pe Draco, unde l-a trimis? La nesuferiţii de Viperini, nu?
Buzele lui Neville se destinseră într-un zâmbet pierit şi începu să-şi desfacă
ciocolata pe care i-o dăduse Harry.
— Mulţumesc, Harry, zise Neville. Poftim poza, tu faci colecţie... O să mă duc la
culcare...
Pe când Neville se îndrepta spre dormitor, Harry se uită la poza din ciocolată.
— Iar, profesorul Albus Dumbledore! Ca şi prima dată când am...
Suspină din greu şi se uită pe verso. Imediat îi privi pe Ron şi Hermione, fericit, şi
le şopti:
 — L-am găsit! L-am găsit pe Nicolas Flamel! V-am spus că am citit undeva despre
el: pe o astfel de carte, în tren, când veneam spre Hogwarts! Ascultaţi! „Profesorul Albus
Dumbledore este faimos pentru faptul că l-a învins pe cruntul vrăjitor Grindelwald, în
1945, pentru descoperirea a douăsprezece reţete din sânge de dragon şi pentru
cercetările lui de alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel.”
Hermione sări în picioare. Nu mai fusese atât de încântată, de când obţinuse notele
pentru prima ei temă pentru acasă.
— Aşteptaţi-mă! zise ea şi se repezi spre dormitorul fetelor.
De-abia avură timp să schimbe priviri uimite, când Harry şi Ron o văzură
întorcându-se, cu o carte mare, foarte veche, sub braţ.
— Nu m-am gândit niciodată să caut aici, recunoscu ea. Am luat-o din bibliotecă,
acum câteva săptămâni, ca lectură uşoară, până adorm.
— Uşoară? făcu Ron, dar Hermione îi făcu semn să tacă. Fata căuta înfrigurată
ceva. Răsfoia paginile una după alta şi mormăia ceva. În sfârşit, găsi ce căuta.
— Ştiam eu! Ştiam eu!
— Acum putem vorbi? întrebă Ron, ironic, dar Hermione nici nu-l băgă în seamă.