Capitolul 1

Cea mai urâtă zi de naştere

Pe aleea Privet, numărul patru, scandalul izbucni

la micul dejun, şi asta nu se întâmpla pentru prima oară.
Domnul Vernon Dursley fusese trezit la primele ore ale
dimineţii de un sunet ascuţit, ca un ţipăt, care venea
din odaia nepotului său, Harry.
— E a treia oară săptămâna asta! răcni el peste masă.
Dacă nu eşti în stare să ţii în frâu bufniţa aia, atunci să
dispară de aici!
Harry încercă încă o dată să‑i explice cum stau lu­cru­
rile.
— Se plictiseşte şi ea, spuse Harry. E obişnuită să
zboare pe‑afară. Dacă s‑ar putea să‑i dăm drumul măcar
noaptea...
— Mă crezi tâmpit? mârâi unchiul Vernon, cu o bu­
căţică de ou prăjit lipită de mustaţa stufoasă. Ştiu eu
prea bine ce‑o să se întâmple dacă bufniţa aia apucă să
iasă pe‑afară.
Apoi schimbă nişte priviri întunecate cu soţia lui, Pe‑
tunia.
Harry încercă să riposteze, dar râgâitul zgomotos al
lui Dudley, fiul soţilor Dursley, îi acoperi cuvintele.
— Mai vreau şuncă!
— Mai este în tigaie, dulcişorule, spuse mătuşa Pe­
tu­nia, întorcând către burduhosul de fiu‑său o privire
înduioşată. Să profităm să mai mănânci şi tu ca lumea

 9 
 J.K. Rowling

cât se poate... Nu‑mi place mie şi pace cum sună mân­

ca­rea de la şcoala aia.
— Aiurea, Petunia dragă, eu n‑am răbdat de foame
niciodată la Smeltings, spuse unchiul Vernon convins.
Dudley primeşte destulă mâncare, nu‑i aşa, băiete?
Dudley, care era aşa de gras că fundul i se revărsa de
o parte şi de cealaltă a scaunului de bucătărie, rânji şi
se întoarse către Harry.
— Dă‑mi tigaia!
— Ai uitat să spui şi cuvintele magice, zise Harry iritat.
Efectul acestei propoziţii simple asupra celor trei fu
incredibil: lui Dudley i se tăie răsuflarea şi căzu de pe
scaun cu un trosnet de se zgudui toată bucătăria, doam‑
nei Dursley îi scăpă un mic ţipăt, dar se pocni repede
peste gură, iar domnul Dursley sări deodată drept în pi‑
cioare, cu venele de la tâmplă stând să‑i plesnească.
— Voiam să zic „te rog“! spuse Harry iute. Nu m‑am
gândit la...
— CE ŢI‑AM ZIS EU? tună unchiul lui şi stropi de sa‑
livă ţâşniră din gura lui pe toată masa. NU ŢI‑AM ZIS
EU CĂ ÎN CASA ASTA NU SE ROSTESC CU­VIN­TELE
ACELEA?
— Dar n‑am...
— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ‑L AMENINŢI PE DU­D­LEY?
răcni unchiul Vernon şi izbi cu pumnul în masă.
— Dar eu doar...
— EU ŢI‑AM MAI ZIS! NU AM DE GÂND SĂ‑ŢI PER­MIT
SĂ VORBEŞTI DESPRE CIUDĂŢENIILE TALE SUB ACEST
ACOPERIŞ!
Harry privi uluit la chipul vânăt de furie al un­chiu­lui,
apoi la chipul livid al mătuşii, care se chinuia să‑l ridice
pe Dudley în picioare.

 10 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

— În regulă, spuse Harry, în regulă...

Unchiul Vernon se aşeză înapoi pe scaun, pufnind ca
un rinocer înfuriat, dar, cu o uitătură piezişă, ochii lui
mici şi pătrunzători nu‑l slăbeau pe Harry nicio clipită.
De când se întorsese acasă la începutul vacanţei de
vară, unchiul Vernon se purta cu Harry de parcă ar fi
fost o bombă ce ar fi putut exploda în orice clipă. Asta
fiindcă Harry Potter nu era un băiat normal. De fapt,
era anormal de‑a binelea.
Pentru că Harry Potter era un vrăjitor! Un vrăjitor
care tocmai terminase primul an de studii la Şcoala pen‑
tru Vrăjitoare şi Vrăjitori Hog­warts. Şi dacă familiei
Dursley nu‑i convenea că Harry venise să‑şi petreacă
vacanţa la ei, lui Harry cu atât mai abitir nu‑i convenea.
Aşa de dor îi era de Hog­warts, că tot timpul avea im‑
presia că‑l doare burta. Îi lipseau castelul, cu coridoarele
lui secrete şi cu stafii, lecţiile (poate nu şi cele cu Snape,
profesorul de Filtre și Elixire), mesajele aduse de buf‑
niţe, banchetele din Sala Mare de festivităţi, îi era dor
să doarmă în patul lui cu baldachin din dormitorul din
turn, îi era dor de vizitele pe care i le făcea lui Hagrid,
administratorul domeniului, în coliba lui din apropiere
de Pădurea Interzisă, şi mai ales îi era dor de Quidditch,
sportul cel mai popular din lumea vrăjitorilor (şase porţi
înalte, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători
călare pe cozi de mătură).
Din clipa în care Harry ajunsese acasă, unchiul Ver­non
îi încuiase într‑o debara de sub scară toate manu­alele de
farmece şi vrăji, bagheta magică, roba, cazanul, dar şi
mătura lui Nimbus Două Mii de ultimă generaţie. Ce le
păsa celor din familia Dursley că, dacă nu exersa toa­tă
vara, Harry şi‑ar fi putut pierde locul în echipa lui de

 11 
 J.K. Rowling

Quidditch? Ce îi durea pe ei că Harry se întorcea la şcoală

fără nicio temă făcută? Familia Dursley făcea parte din‑
tre cei numiţi de vră­jitori „Mageamii“ (adică cei care
nu aveau niciun strop de sânge magic în vene). Din
punctul lor de vedere, o ruşine mai mare decât să aibă
un vrăjitor în familie nu era cu putinţă. Unchiul Vernon
o încuiase şi pe bufniţa lui Harry, pe Hedwiga, în colivia
ei, ca nu cum­va să ducă vreun mesaj cuiva din lumea
vrăjitorilor.
Nici fizic Harry nu aducea cu restul familiei. Unchiul
Vernon era un tip masiv, fără gât şi cu o mustaţă nea‑
gră enormă. Mătuşa Petunia avea o mutră ca de cal şi
era ciolănoasă. Dudley era blond, avea pielea rozalie şi
se­mă­­na cu un porc. Spre deosebire de ei, Harry era mă­
run­ţel şi slăbuţ, avea nişte ochi de un verde intens şi un
păr ne­­gru‑tăciune veşnic zburlit. Purta nişte ochelari cu
ra­me rotunde, iar pe frunte avea o cicatrice subţire care
parcă înfăţişa un fulger.

Tocmai prin cicatricea aceea ieşea Harry în evidenţă,

chiar şi printre vrăjitori. Cicatricea era unicul amănunt
care amintea de trecutul misterios al lui Harry şi de mo­
tivul pentru care cu unsprezece ani mai înainte fu­sese
lăsat pe treptele casei familiei Dursley.
Harry avea doar un an când supravieţuise, nu se ştie
cum, atacului celui mai puternic vrăjitor de Magie Nea‑
gră din toate timpurile, Lordul Voldemort – un nume pe
care majoritatea vrăjitorilor şi vrăjitoarelor încă se fe‑
reau să‑l rostească. Părinţii lui Harry însă îşi pier­du­seră
viaţa în urma acelui atac. Harry a scăpat ră­mânând doar
cu semnul acela în formă de fulger. Dar, din clipa în care
nu izbutise să‑i facă de petrecanie lui Harry, cumva,

 12 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

nimeni nu înţelegea cum anume, puterea lui Voldemort

se topise.
Aşa ajunsese Harry să fie crescut de soţii Dursley,
adică de sora răposatei lui mame şi de soţul acesteia.
Timp de zece ani de zile, cât a trăit împreună cu familia
Dursley, nu a reuşit să priceapă de ce, fără să vrea, făcea
tot timpul nişte lucruri stranii şi a crezut povestea pe
care i‑o spuseseră soţii Dursley, şi anume că rămăsese
cu cicatricea aceea în urma unui accident de maşină în
care muriseră părinţii lui.
Pentru ca după aceea, fix cu un an de zile în urmă,
Harry să primească o scrisoare de la Hog­warts şi brusc
întreaga poveste să iasă la iveală. Harry şi‑a ocupat locul
la şcoala de vrăjitori, unde şi el, şi cicatricea lui erau deja
faimoşi. Dar acum anul şcolar se sfârşise şi Harry se afla
din nou în casa familiei Dursley, unde urma să rămână
până la sfârşitul verii. Şi din nou era tratat ca o potaie
care tocmai s‑a tăvălit prin ceva rău mirositor.
Familia Dursley nu‑şi amintise nici măcar că astăzi
Harry împlinea doisprezece ani. Bine‑nţeles că nici el
nu‑şi făcuse iluzii în privinţa asta, fiindcă nu primise
de la ei niciodată vreun cadou adevărat. Să‑i facă un
tort nici nu se punea problema. Dar chiar să uite cu
totul de ziua lui...
Deodată unchiul Vernon îşi drese glasul ca să se bage
în seamă şi zise:
— Ei, după cum ştim cu toţii, aceasta e o zi foarte im­
portantă.
Harry îşi ridică brusc ochii din farfurie, nevenindu‑i
să‑şi creadă urechilor.
Unchiul Vernon continuă:
— Fiindcă astăzi s‑ar putea să închei cel mai im­por­
tant contract din întreaga mea carieră.

 13 
 J.K. Rowling

Harry îşi lăsă iar ochii în jos, la pâinea prăjită. Bine‑n­

ţeles, se gândi el cu amărăciune, unchiul Vernon se re‑
feră la tâmpenia aia de cină. De două săptămâni o ţinea
una şi bună cu cina lui. Îl invitase la masă pe un anume
con­structor bogat împreună cu soţia lui, iar în urma ace‑
lei cine unchiul Vernon spera să obţină o comandă
foarte mare de la constructorul respectiv (firma unchiu‑
lui Vernon fabrica bormaşini).
— Cred că ar fi cazul să mai trecem o dată în revistă
programul, spuse unchiul. La ora opt toţi trebuie să fim
pe poziţii. Petunia, tu ai să fii...?
— În salon, răspunse prompt mătuşa Petunia, aştep­
tând să‑i întâmpin pe musafiri în casa noastră aşa cum
se cuvine.
— Bun, foarte bine! Şi tu, Dudley?
— Eu voi fi lângă uşă, pregătit să le deschid, răs‑
punse Dudley, schiţând un zâmbet tâmp. „Domnule şi
doamnă Mason, pot să vă iau eu hainele?“
— Vai, o să‑l adore de‑a dreptul! exclamă mătuşa Pe­
tunia încântată.
— Minunat, Dudley, spuse unchiul Vernon, după
care se întoarse spre Harry. Şi tu?
— Eu am să stau cuminte în camera mea fără să scot
un sunet, ca şi când n‑aş fi aici, răspunse Harry pe un
ton neutru.
— Exact! spuse unchiul Vernon tăios. Eu am să‑i con‑
duc în salon, am să le fac cunoştinţă cu tine, Petunia, şi
apoi am să le torn ceva de băut. La opt şi cincisprezece...
— Eu am să anunţ că cina e servită, răspunse mătuşa
Petunia.
— Iar tu, Dudley, vei spune...

 14 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

— „Doamnă Mason, îmi daţi voie să vă conduc în su­

fragerie?“ spuse Dudley, oferindu‑şi braţul grăsuliu unei
doamne imaginare.
— Vai, micul meu gentilom! exclamă mătuşa Petu‑
nia, înduioşată.
— Şi tu? îl întrebă unchiul Vernon răutăcios pe Harry.
— Eu am să stau cuminte în camera mea fără să scot
un sunet, ca şi când n‑aş fi aici, răspunse Harry plictisit.
— Exact! Acuma, trebuie să ne străduim să mai stre­
curăm ici şi colo câte un compliment în timpul mesei.
Petunia, ai vreo idee?
— „Vernon mi‑a spus că jucaţi golf excepţional de
bine, domnule Mason...“ „Doamnă Mason, vă rog spu­
neţi‑mi de unde v‑aţi cumpărat rochia aceasta.“
— Perfect!... Dudley?
— Cum ar fi să zic ceva de genul: „Domnule Mason,
am primit ca temă să scriem o compunere despre mode­lul
nostru în viaţă, iar eu am scris despre dumneavoastră?“
Mătuşa Petunia fu copleşită de emoţie şi îi dădură la­
crimile. Îşi îmbrăţişă odorul, în timp ce Harry tocmai se
apleca sub masă ca să nu‑l vadă ceilalţi izbucnind în râs.
Asta era prea de tot!
— Dar tu, puştiule?
Ieşind de sub masă, Harry se strădui să pară cât mai
serios cu putinţă.
— Eu am să stau cuminte în camera mea fără să scot
un sunet, ca şi când n‑aş fi aici, răspunse Harry.
— Aşa să faci! spuse unchiul Vernon apăsat. Soţii
Mason habar nu au că eşti şi tu pe aici şi cu impresia
asta trebuie să şi rămână. După masă, tu, Petunia, o vei
conduce pe doamna Mason înapoi în salon ca să vă beţi
cafeaua, iar eu am să aduc vorba despre bormaşini. Cu

 15 
 J.K. Rowling

puţin noroc, până să înceapă ştirile de la ora zece, afa­

ce­rea va fi bătută în cuie. Iar mâine pe vremea asta deja
vom fi în căutarea unei case de vacanţă în Mallorca.
Pe Harry nu prea îl încânta ideea. Nu credea că ru­
dele lui îl vor iubi mai mult în Mallorca decât acasă, pe
aleea Privet.
— Aşa! Atunci eu am şters‑o să aduc de la curăţat cos‑
tumele, al meu şi al lui Dudley. Tu! se răsti el la Harry.
Ai grijă, nu‑i sta în drum mătuşă‑tii până termină cu­
răţenia.
Harry ieşi în curte pe uşa din spate. Era o zi foarte
fru­moasă, soarele strălucea cu putere. Traversă peluza,
se trânti pe bancă, în grădină, şi începu să‑şi îngâne sin­
gur: „Cine să trăiască?... Eu să trăieeeesc... Laaa mulţi
aaani!“
Nu tu felicitări, nu tu cadouri, ba încă urma să‑şi pe­
treacă şi seara făcând pe mortul. Întristat, privea în gol
spre gardul viu. În viaţa lui nu se mai simţise atât de
singur. Mai mult decât orice de la Hog­warts, mai mult
chiar decât Quidditch‑ul, lui Harry îi lipseau prietenii
lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar
ei nu dădeau vreun semn că le‑ar fi dor de el. Niciunul
nu‑i scrisese toată vara, cu toate că Ron îi promisese că‑l
va invita să stea la el.
De nenumărate ori Harry fusese cât pe ce să deschidă
colivia Hedwigăi, folosindu‑se pentru asta de magie, ca
să le trimită scrisori lui Ron şi lui Hermione, dar nu me­
rita să‑şi asume un risc atât de mare. Vrăjitorii mi­nori
nu aveau voie să facă vrăji în afara şcolii. Pe asta Harry
nu le‑o spusese celor din familia Dursley; ştia el prea bine
că singurul lucru care îi oprea să‑l încuie în deba­raua de
sub scară, alături de bagheta magică şi de mătura lui, era

 16 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

teama că i‑ar putea preschimba pe toţi trei în gândaci de

bălegar. În primele săptămâni, Harry se distrase de mi‑
nune: începea să bolborosească tot felul de cuvinte, după
care nu mai avea decât să‑l ur­mărească pe Dudley cum
se năpusteşte afară din încă­pere, alergând cât îl ţineau
picioarele durdulii. Dar prea îndelungata tăcere a lui Ron
şi a Hermionei îl făcuse să se simtă aşa de izolat de lumea
vrăjitorilor, încât nici măcar să‑şi bată joc de Dudley nu‑l
mai amuza. Iar acum Ron şi Hermione uitaseră până şi
de ziua lui de naştere.
Ce n‑ar fi dat să primească un mesaj de la Hog­warts!
De la oricare dintre vrăjitori sau vrăjitoare. Mai că s‑ar
fi bucurat să dea ochii şi cu duşmanul lui cel mai înver­
şunat, Draco Malfoy; orice, numai să fie sigur că nu se
întâmplase totul doar în visele lui...
Asta nu însemna că tot anul petrecut la Hog­warts ar
fi ţinut‑o numai într‑o distracţie. Chiar la sfârşitul ulti­
mului semestru, Harry se pomenise faţă în faţă cu ni­
meni altul decât Lord Voldemort în persoană. O fi fost
Voldemort doar o umbră a ceea ce fusese cândva, dar
tot îţi băga spaima în oase, tot viclean rămăsese, tot în­­
dârjit în hotărârea lui de a‑şi recâştiga puterea. Harry scă‑
pase încă o dată din ghearele lui Voldemort, dar ca prin
urechile acului. Şi acum – şi trecuseră săptămâni întregi
de la întâmplarea aceea – încă tot se mai deştepta în mij­
locul nopţii leoarcă de sudoare, gândindu‑se cu groază pe
unde o fi Voldemort, şi îi revenea în minte chipul lui ca de
mort şi ochii aceia holbaţi, plini de furie.
Cum şedea pe bancă, deodată Harry se îndreptă de spi­
nare. Rămăsese pe gânduri, cu privirile aţintite asu­pra
gardului viu, dar acum i se părea că şi gardul viu îl fixa
cu privirea. Printre frunze se iţiseră doi ochi enormi, verzi.

 17 
 J.K. Rowling

Speriat, Harry sări drept în picioare. În clipa aceea,

din cealaltă parte a peluzei se auzi o voce zeflemitoare.
— Eu ştiu ce zi e astăzi, îngână Dudley, bălăngănin­
du‑se.
Ochii enormi clipiră, apoi se făcură nevăzuţi.
— Ce‑ai zis? întrebă Harry, neputându‑şi desprinde
privirea de locul în care văzuse ochii aceia.
— Eu ştiu ce zi e astăzi, repetă Dudley, venind drept
spre el.
— Bravo ţie! spuse Harry. Asta înseamnă că în sfârşit
ai învăţat şi tu zilele săptămânii.
— Azi e ziua ta, făcu Dudley cu batjocură. Cum de n‑ai
primit nicio felicitare? Nu ţi‑ai făcut niciun prieten la
şcoala aia pentru anormali?
— Vezi să nu te audă maică‑ta că vorbeşti despre
şcoala mea, zise Harry imperturbabil.
Dudley îşi săltă pantalonii, care îi alunecaseră pe
dosul rotund.
— Ce te uiţi aşa la gardu’ ăla? întrebă el bănuitor.
— Încercam să aleg un descântec potrivit ca să‑i dau
foc, răspunse Harry.
La asta Dudley făcu câţiva paşi înapoi împleticin­du‑se.
Pe chipul lui rotund se întipărise panica.
— N‑ai să fa‑faci asta!... Tati a zis că n‑ai voie să faci
vră‑vrăji... a zis c‑o să te dea afară... şi n‑o să ai unde te
duce... n‑ai nici măcar prieteni la care să stai...
— Fleac fără leac! spuse Harry făcând pe fiorosul.
Hocus pocus... tumba rumba....
— MAAAAMIIII! începu Dudley să urle, împiedicân­
du‑se în propriile picioare cum alerga înapoi către casă.
MAAAMIIII! Ăsta face ştii tu ce!

 18 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

Dar pentru această mică distracţie Harry trebui să

plătească cu vârf şi îndesat. Cum şi Dudley, şi gardul
scă­paseră întregi şi nevătămaţi, mătuşa Petunia îşi
dădu seama îndată că Harry de fapt nu făcuse nicio vra­
jă. Numai că mătuşa tot încercă să‑i tragă una în cap cu
tigaia plină de spumă şi Harry tot fu nevoit să se fereas­că
din calea ei. Pe urmă îl puse la treabă, ameninţându‑l că
n‑o să primească nimic de mâncare până nu termină
treaba.
În timp ce Dudley umbla de colo‑colo supraveghindu‑l
şi mâncând îngheţată, Harry spălă ferestrele, apoi spălă
şi maşina, tunse iarba, aranjă straturile de flori, tunse şi
udă trandafirii şi vopsi banca din grădină. Soarele îi bătea
drept în creştet şi îi pârlea pielea pe ceafă. Harry ştia că
se lăsase prins în plasa întinsă de Dudley, dar spu­sese cu
voce tare exact lucrul la care se gândise şi el. Poate că
într‑adevăr nu avea niciun prieten la Hog­warts...
Acum să‑l fi văzut cu toţii pe faimosul Harry Potter,
se gândi încrâncenat, presărând îngrăşământ pe stratu­
rile de flori. Îl durea spatele, iar sudoarea i se scurgea
pe obraji.
Abia pe la şapte şi jumătate seara, când deja era stors
de puteri, o auzi în sfârşit pe mătuşa Petunia stri­gân­du‑l:
— Treci înăuntru! Şi vezi de calcă pe ziar!
Bucuros, Harry intră în bucătăria răcoroasă care stră‑
lucea de curăţenie. Pe frigider trona vedeta cinei: un tort
cât toate zilele îmbrăcat în frişcă şi ornat cu violete gla‑
zurate. În cuptor sfârâia un ciolan de porc.
— Mănâncă iute! Îndată trebuie să apară soţii Mason!
se oţărî la el mătuşa Petunia, arătându‑i două felii de
pâine şi o bucată de brânză de pe masă.

 19 
 J.K. Rowling

Era deja gătită cu o rochie elegantă, de culoarea so­

mo­nului.
Harry se spălă pe mâini şi se puse pe înfulecat puţi‑
nul pe care îl primise. Nu apucă bine să termine de
mâncat, că mătuşa Petunia îi luă farfuria din faţă.
— Sus cu tine! Iute!
Trecând pe lângă uşa camerei de zi, Harry îi zări cu
coada ochiului pe unchiul Vernon şi pe Dudley, amândoi
gătiţi nevoie mare – în costume elegante şi cu papion la
gât. Abia ce ajunse la etaj, când se şi auzi soneria de la
in­­trare. De jos, cu o mutră mânioasă, unchiul Vernon îi
făcu semn.
— Ai grijă, băiete, dac‑aud un sunet...
Harry traversă holul pe vârfuri până în camera lui,
se strecură înăuntru, închise uşa şi dădu să se arunce
în pat.
Problema era că pe patul lui stătea deja altcineva.

 20 
 Capitolul 2

Dobby şi avertismentul

Harry abia îşi opri un strigăt de surpriză. Pe patul

lui stătea o arătare cu urechi mari ca de liliac şi cu nişte
ochi verzi, bulbucaţi, cât nişte mingi de tenis de mari.
Harry îşi dădu seama pe dată că erau exact ochii care îl
urmăriseră de dimineaţă de după gardul viu din grădină.
În timp ce el şi arătarea se studiau unul pe celălalt,
Harry auzi în hol vocea lui Dudley:
— Domnule şi doamnă Mason, pot să vă iau eu hai­nele?
Arătarea se dădu uşurel jos din pat şi făcu în faţa lui
Harry o plecăciune atât de adâncă, încât atinse covorul
cu vârful nasului ei lung şi subţire. Harry observă că era
îmbrăcată cu ceva ce arăta ca o faţă de pernă veche, cu
nişte găuri prin care îi ieşeau braţele şi picioarele.
— Ăă... salut! spuse Harry cam neliniştit.
— Harry Potter! rosti creatura cu o voce piţigăiată
care de bună seamă se auzea până la parter. Dobby do­
reşte de atâta vreme să vă cunoască, domnule... E o
onoare deosebită...
— Mu‑mulţumesc, spuse Harry, trăgându‑se mai lân­
gă perete şi aşezându‑se pe scaunul de la birou, alături
de colivia cea mare în care Hedwiga dormea buştean.
Îi ve­nea să întrebe: „Tu ce eşti?“, dar, gândindu‑se că
în­trebarea asta ar suna cam nelalocul ei, spuse:
— Tu cine eşti?

 21 
 J.K. Rowling

— Dobby, domnule. Dobby şi atât. Sunt un elf de casă,

răspunse arătarea.
— Aha... Zău? zise Harry. Ăă... n‑aş vrea să sune aiu­
rea, dar... ştii, nu prea e momentul potrivit să mă po­me­
nesc cu un elf în cameră.
Din salon răzbătu până la ei râsul strident, fals al
mătuşii Petunia. Elful lăsă capul în jos.
— Nu că n‑aş fi încântat să te cunosc, adăugă Harry
iute, doar că... Hm, există vreun motiv special pentru
care te afli aici?
— O, sigur că da, domnule, zise Dobby pe un ton
foar­te serios. Dobby a venit să vă spună, domnule... Of,
e greu, domnule... Dobby nu prea ştie cum să înceapă...
— Ia loc, îl invită Harry politicos, arătând spre pat.
În clipa aceea, spre groaza lui, elful izbucni în plâns,
un plâns foarte zgomotos.
— Să ia‑iau loc, începu el să se vaite. Niciodată... dar
absolut niciodată...
Lui Harry i se păru că vocile de la parter nu se mai
aud.
— Îmi pare rău, spuse în şoaptă. N‑am vrut să te jig­
nesc sau aşa ceva...
— Să‑l jigniţi dumneavoastră pe Dobby! spuse elful
cu glas întretăiat. Dobby n‑a fost niciodată poftit să ia loc
lângă un vrăjitor aşa... ca de la egal la egal...
Harry încercă să‑l potolească cu un „Şşşş!“ şi în ace­
laşi timp să‑şi compună o mutră încurajatoare. Într‑un
târziu reuşi să‑l facă pe Dobby să se aşeze înapoi pe pat.
Bietul de el, cum şedea acolo suspinând, arăta ca o pă‑
puşă mare şi foarte urâţică. În cele din urmă, reuşind să
se stăpânească, rămase cu ochii aceia ai lui formidabili

 22 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

aţintiţi asupra lui Harry, într‑o expresie de adoraţie plân‑

găcioasă.
— Din câte se vede n‑ai întâlnit prea mulţi vrăjitori
cumsecade până acum, spuse Harry, încercând să‑l în‑
veselească.
Dobby clătină din cap. În secunda următoare, fără
veste, sări în picioare şi începu să se dea cu capul de
geam furibund, răcnind:
— Rău, Dobby! Foarte rău!
— Opreşte‑te... Ce faci? şuieră Harry, sărind şi el în
picioare şi punându‑l pe Dobby înapoi pe pat.
Deşteptată brusc din somn, Hedwiga țipă din toţi plă­
mânii şi zburătăci bezmetic prin colivie, lovindu‑se cu
aripile de gratii.
— Dobby a trebuit să se pedepsească, domnule, spuse
elful care se uita puțin cruciş. Dobby a fost cât pe ce să‑şi
vorbească familia de rău, domnule...
— Familia ta?
— Familia de vrăjitori unde slujeşte Dobby, dom‑
nule... Dobby este un elf de casă. Menirea lui e să facă
tre­bu­rile din casă şi să‑şi slujească familia pentru tot
restul vieţii...
— Şi ai tăi ştiu că eşti aici? îl întrebă Harry curios.
Dobby tremură.
— O, nu, domnule, nu... Dobby va trebui să‑şi aplice
cea mai cumplită pedeapsă fiindcă a venit să vă vadă,
domnule. Pentru asta Dobby va trebui să‑şi prindă ure­
chile în uşa de la cuptor. O, domnule, dacă aţi şti...
— Dar dacă ai să‑ţi prinzi urechile în uşa cuptorului,
ai tăi n‑au să bage de seamă?
— Dobby se îndoieşte c‑au să bage de seamă, domnule.
Dobby tot timpul trebuie să se pedepsească pentru câte

 23 
 J.K. Rowling

ceva, domnule. Ei îl lasă să se pedepseşte cât vrea, dom­

nule... Ba uneori îmi mai şi aminteşte să mă pedepsesc
şi în plus...
— Şi de ce nu pleci de la ei? De ce nu fugi de acasă?
— Un elf de casă trebuie să fie eliberat, dom­nule. Iar
familia lui nu‑l va elibera pe Dobby în veci... Dobby îi va
sluji pe ai lui până la moarte, domnule...
Harry căscă ochii mari.
— Şi eu care aveam impresia că mie mi‑e greu că tre‑
buie să mai stau aici încă patru săptămâni, spuse el. Dar
în comparaţie cu ai tăi, ăştia din familia Dursley par
aproape umani. Şi nu este nimeni care te‑ar putea
ajuta? De pildă eu?
Dar în secunda următoare Harry regretă că rostise
aceste cuvinte, căci Dobby se puse iar pe văitat, de data
asta exprimându‑şi recunoştinţa faţă de Harry.
— Te rog, îi şopti Harry disperat, te rog, nu mai face
gălăgie! Dacă te aud ai mei, dacă prind de veste că eşti
aici...
— Harry Potter vrea să‑l ajute pe Dobby... Dobby a
auzit despre măreţia dumneavoastră, dar despre mări­
ni­mia dumneavoastră, domnule, Dobby n‑a auzit nicio­
dată...
Harry simţi că sângele îi urcă în obraji. Spuse:
— Nu ştiu ce ai auzit tu despre măreţia mea, dar să
ştii că sunt doar nişte poveşti. Nici măcar nu sunt cel mai
bun din clasă la Hog­warts. Cea mai bună e Hermione,
care...
Dar fu nevoit să se întrerupă; i se rupea sufletul până
şi când îşi amintea de Hermione.
— Vai, Harry Potter e aşa de modest şi de cumsecade,
spuse Dobby plin de respect şi ochii lui ca nişte globuri

 24 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

sclipiră. Harry Potter nu vrea să vorbească despre tri­

um­ful lui asupra Celui‑Ce‑Nu‑Trebuie‑Numit.
— Adică a lui Voldemort? zise Harry.
Dobby îşi acoperi iute cu palmele urechile ca de liliac
şi spuse cu un fel de geamăt:
— Ah, nu‑i rostiţi numele, domnule! Nu‑i rostiţi nu‑
mele!
— Iartă‑mă, zise Harry iute. Ştiu că multora nu le
pla­ce asta. De pildă, prietenul meu Ron...
Şi iarăşi se opri, fiindcă amintindu‑şi de Ron iar i se
strânse sufletul.
Dobby se aplecă spre Harry, făcând ochii mari.
— Dobby a auzit vorbindu‑se, rosti el răguşit, că
Harry Potter l‑a întâlnit pe Lordul Întunecat pen­tru a
doua oară cu doar câteva săptămâni în urmă... şi că
Harry Potter a scăpat şi de data aceasta.
Harry dădu din cap. Deodată ochii lui Dobby se ume­
z­iră de lacrimi.
— Ah, domnule, spuse el începând iar să suspine şi
ştergându‑şi faţa cu un colţ al feţei de pernă jerpelite
care îi servea drept veşmânt. Harry Potter e atât de cu‑
rajos şi de dârz! A înfruntat deja atâtea primejdii! Dar
Dobby a venit să‑l protejeze pe Harry Potter, să‑l pre­
vină, chiar dacă după aceea va trebui să‑şi prindă ure­
chile în uşa cuptorului... Harry Potter nu trebuie să se
întoarcă la Hog­warts!
Urmă o mică pauză, întreruptă numai de clinchetul
cuţitelor şi furculiţelor care se auzea de la parter şi de
vocea groasă a unchiului Vernon bubuind în depărtare.
— C‑cum? se bâlbâi Harry. Dar trebuie să mă întorc!
Pe întâi septembrie începe şcoala. Numai gândul ăsta

 25 
 J.K. Rowling

mă ţine în viaţă. Tu nu ştii cum e aici. Locul meu nu

este aici. Locul meu e în lumea ta, la Hog­warts.
— Nu, nu, nu! scârţâi Dobby, scuturând din cap aşa
de tare, încât urechile clămpăniră. Harry Potter trebuie
să rămână aici, unde e în siguranţă. E prea puternic şi
prea bun ca să piardă. Căci, dacă se va în­toar­ce la Hog­
warts, Harry Potter va fi în pericol de moarte.
— De ce? întrebă Harry mirat.
— A fost pus la cale un complot, Harry Potter. Un
com­plot pentru ca, la Şcoala pentru Vrăjitoare şi Vrăji­
tori Hog­warts, anul ăsta să se întâmple cele mai în­gro­
zitoare lucruri, şopti Dobby tremurând dintr‑odată din
toate balamalele. Dobby are ştiinţă de po­vestea asta de
luni întregi, domnule. Harry Potter nu tre­buie să se
arunce în gura lupului. Este mult prea im­portant, dom­
nule!
— Ce lucruri îngrozitoare? întrebă Harry pe loc. Şi
cine anume le‑a pus la cale?
Dobby scoase un sunet ciudat, ca şi când s‑ar fi îne‑
cat, după care se dădu cu capul de perete ca un apucat.
— Bine, bine! strigă Harrry, apucându‑l pe elf de braţ
ca să‑l oprească. Nu poţi să‑mi spui. Am priceput. Dar
atunci de ce ai venit să mă previi?
În clipa aceea îi trecu prin minte un gând nelinişti‑
tor.
— Ia stai puţin, asta n‑are nimic de‑a face cu Vol...
pardon, cu Ştim‑Noi‑Cine, aşa‑i? Răspunde‑mi doar
dând din cap, adăugă iute în clipa în care scăfârlia lui
Dobby se înclină din nou îngrijorător către perete.
Încet‑încet Dobby clătină din cap.
— Nu... nu cu El... cu Cel‑Care‑Nu‑Trebuie‑Numit,
domnule...

 26 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

Dar lui Dobby îi ieşiseră iarăşi ochii din orbite. Părea

că încearcă să‑i dea lui Harry un indiciu. Doar că Harry
nu pricepea o iotă.
— Doar nu are vreun frate, nu?
Dobby clătină iar din cap, căscând ochii şi mai mari.
— Atunci nu‑mi dau seama cine altcineva ar putea
face să se întâmple lucruri îngrozitoare la Hog­warts,
zise Harry. Totuşi mai e şi Dumbledore pe acolo. Ai auzit
de Dumbledore, nu?
Dobby făcu semn din cap că da.
— Albus Dumbledore este cel mai bun director pe
care l‑a avut Hog­warts vreodată. Dobby ştie asta, dom­
nule. Dobby a auzit că puterea lui Dumbledore este la
fel de mare pe cât era puterea Celui‑Care‑Nu‑Tre‑
buie‑Numit la apogeul lui. Dar, domnule (de aici Dobby
în­cepu să turuie, vorbind în şoaptă), sunt şi puteri pe
care nici Dumbledore... puteri pe care niciun vrăjitor
cum­secade...
Şi, până să se dezmeticească Harry şi să în­cerce să‑l
oprească, Dobby sări jos din pat, apucă lampa de pe bi‑
roul lui Harry şi începu să se lovească în cap, sche­unând
de‑ţi ţiuiau urechile.
Deodată la parter se lăsă liniştea. Două secunde mai
târziu, cu inima bubuindu‑i în piept, Harry îl auzi pe
un­chiul Vernon în hol, explicând:
— O fi uitat împieliţatu’ ăsta de Dudley televizorul
aprins...
— Repede! Treci în dulap! şopti Harry şi dintr‑o miş­
­care îi făcu vânt lui Dobby înăuntru şi închise uşa
du­pă el.
Apoi se azvârli pe pat, exact în clipa în care clanța se
mișcă.

 27 
 J.K. Rowling

— Ce mama dracului tot faci aici? zise unchiul Ver­

non scrâşnind din dinţi.
Faţa lui era îngrozitor de aproape de a lui Harry.
— Mi‑ai făcut praf tocmai poanta bancului despre
jucătorul de golf japonez, continuă. Copile, dacă mai
aud un singur sunet, am să te fac să blestemi şi ziua în
care te‑ai născut!
Şi cu asta ieşi din cameră ca o furtună.
Tremurând, Harry îi dădu drumul lui Dobby din dulap.
— Acum te‑ai convins cum e aici? spuse el. Pri­cepi
de ce vreau să mă întorc la Hog­warts? Fiindcă e sin­gu­
rul loc în care am... adică, eu aşa cred, că am prieteni.
— Prieteni care nu‑i scriu niciodată lui Harry Pot‑
ter? spuse atunci Dobby şmecher.
— Or fi fost şi ei... Ia stai puţin! zise Harry, în­crun­
tându‑se. De unde ştii tu că prietenii mei nu mi‑au
scris?
Dobby îşi târşâi tălpile pe podea.
— Harry Potter să nu se supere pe Dobby... Dobby a
avut cele mai bune intenţii...
— Tu mi‑ai luat scrisorile?
— Dobby le are pe toate aici, domnule, spuse elful.
Şi în clipa aceea, foarte sprinten, având grijă să se în‑
depărteze de Harry, scoase la iveală din faţa de pernă cu
care era îmbrăcat un teanc gros de plicuri. Harry recu‑
noscu îndată scrisul ordonat al lui Hermione şi scrisul
împrăştiat al lui Ron şi mai observă nişte mâz­gălituri
care semănau cu scrisul lui Hagrid, administratorul de
la Hog­warts.
Dobby clipi iute, aruncând spre Harry o privire spe­
riată.

 28 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

— Harry Potter să nu se supere pe Dobby... Dobby

spe­ra... dacă Harry Potter credea că prietenii lui au uitat
de el... poate că Harry Potter nu ar mai fi vrut să se în­
toarcă la şcoală, domnule...
Harry nu‑l mai asculta. Se repezi să înşface scrisorile
din mâna lui Dobby, dar elful sări într‑o parte.
— Harry Potter o să le primească înapoi, domnule,
dar numai dacă îi dă lui Dobby cuvântul lui că n‑o să se
întoarcă la Hog­warts. Ah, domnule, să nu vă expuneţi
la aşa primejdie! Promiteţi‑mi că n‑o să vă întoarceţi
acolo, domnule!
— Nici gând! izbucni Harry mânios. Dă‑mi‑le, sunt
scrisorile prietenilor mei!
— Atunci Harry Potter nu‑i mai lasă lui Dobby nicio
altă opţiune, spuse elful cu tristeţe.
Şi până să apuce Harry să facă o mişcare, Dobby se
şi repezi la uşă, o dădu la perete şi o luă la goană pe scări
în jos.
Cu gura iască şi cu un ghem în stomac, Harry țâșni
pe urmele lui, încercând să nu scoată niciun sunet. Co‑
borî ultimele şase trepte dintr‑un singur salt, ateri­zând
ca o pisică pe covorul din hol şi făcând ochii roată după
Dobby. Îl auzi pe unchiul Vernon în sufragerie, spu­
nând:
— Domnule Mason, spuneţi‑i şi Petuniei istorioara
aceea atât de hazlie cu instalatorii americani. Ţine nea­
părat s‑o audă...
Harry traversă holul în fugă până în bucătărie. Ajuns
acolo, simţi că‑l ia cu leşin. Capodopera mătuşii Petu‑
nia, tortul, muntele de frişcă şi violete trase prin zahăr,
plutea prin aer, aproape de tavan. Iar sus, pe bufet, chiar
în colţul bucătăriei, stătea ciucit Dobby.

 29 
 J.K. Rowling

— O, nu! spuse Harry cu o voce răguşită. Te rog... o

să mă omoare...
— Harry Potter trebuie să promită că n‑o să se în­
toarcă la şcoală...
— Dobby... te rog!
— Promiteţi‑mi, domnule!
Dobby îi aruncă o privire gravă.
— În cazul acesta Dobby va trebui să facă asta pen‑
tru binele lui Harry Potter.
În clipa aceea, cu un pocnet asurzitor, platoul cu tor‑
tul se făcu ţăndări de podea. Frişca sări în toate direc‑
ţiile, pe ferestre şi pe pereţi. În aceeaşi secundă se auzi
un plesnet scurt şi Dobby se făcu nevăzut.
Din sufragerie se auziră ţipete. Unchiul Ver­non dădu
năvală în bucătărie, unde îl găsi pe Harry încre­menit
de spaimă, acoperit din cap până‑n picioare cu bucăţele
din tortul mătuşii Petunia.
La început păru că unchiul Vernon va izbuti să mi­
ni­malizeze incidentul („Nu e decât nepotul nostru... E
cam ciudat şi‑i e frică de străini, aşa că l‑am pus să stea
sus.“). Îi hâşâi pe şocaţii soţi Mason înapoi în sufrage­
rie, îi promise lui Harry că după plecarea lor o să‑l ju­
poaie de viu, îi dădu un mop şi‑l puse să cureţe podeaua.
Mătuşa Petunia scoase nişte îngheţată din congelator,
iar Harry, încă tremurând din balamale, se puse să facă
bucătăria lună.
Poate că unchiul Vernon ar mai fi avut ceva şanse să
încheie afacerea, dacă n‑ar fi apărut în peisaj şi bufniţa.
Mătuşa Petunia tocmai adusese o cutie de bomboane
digestive cu mentă, din care îi servea pe toţi după masă,
când o bufniţă albă, cât toate zilele de mare, dădu buzna
pe fereastra sufrageriei, lăsă o scrisoare să cadă drept

 30 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

în creştetul doamnei Mason, după care ieşi, făcân­du‑se

nevăzută. Doamna Mason urlă ca din gură de şarpe şi
se năpusti afară, răcnind că sunt nebuni cu toţii. Dom‑
nul Mason mai zăbovi doar cât să le explice soţilor
Dursley că soţia lui suferă de ornitofobie, aşadar îi este
frică de toate păsările, de orice formă şi mărime, şi‑i în‑
trebă dacă asta fusese o glumă sau aşa ceva.
Harry rămase în bucătărie, strângând mopul în mâini.
Aşa îl găsi unchiul Vernon când se apropie de el, cu o
sclipire demonică în priviri.
— Citeşte asta! şuieră el cu răutate, fluturând scri­
soa­rea adusă de bufniţă. Haide, citeşte‑o!
Harry luă scrisoarea. Din păcate, nu era o felicitare
de ziua lui.

Stimate domnule Potter,

Am fost informaţi că în seara aceasta, la ora nouă

şi două­sprezece minute, la domiciliul dum­nea­
voastră a fost folo­sită o Vrajă Plutitoare.
După cum ştiţi, vrăjitorii minori nu au voie să
prac­tice magia în afara şcolii. Utilizarea în con­
tinuare a ma­giei, in­di­ferent sub ce formă, va atrage
după sine exma­tricularea (conform Decre­tului
pen­tru îngră­di­rea judicioasă a prac­ticării magiei
de către vrăjitorii mi­nori, 1875, alineatul C).
De asemenea, am dori să vă amintim că, în confor­
mitate cu Statutul secret al Confederaţiei Inter­na­
ţionale a Magilor, Secţiunea 13, practica­rea oricărei
activi­tăţi vrăjitoreşti care ar putea fi detectată de către

 31 
 J.K. Rowling

mem­­brii comunităţii nevrăjitoreşti (de către Magea­

mii) con­­stituie un delict grav.
Vacanţă plăcută în continuare!
Cu stimă,
Mafalda Hopkirk

Departamentul pentru Folosirea Inadecvată

a Obiectelor de Proveniență Mageamească
Ministerul Afacerilor Magice

Harry ridică privirea din scrisoare şi înghiţi în sec.

— Nouă nu ne‑ai spus că nu ai voie să foloseşti magia
în afara şcolii, spuse unchiul Vernon, cu un licăr de ne‑
bunie în priviri. Pe asta ai uitat să ne‑o spui... Ţi‑o fi
ieşit din minte, te pomeneşti...
Se apropia de Harry asemenea unui buldog mare,
dezvelindu‑şi colţii.
— Ei bine, am şi eu nişte veşti pentru tine, băiete...
Am să te închid în casă... N‑ai să te mai întorci nicio‑
dată la şcoala aia a ta... Niciodată!... Iar dacă o să‑ţi
treacă prin minte să încerci să evadezi făcând vreo
vrajă, cu atât mai bine... o să te exmatriculeze ei!
După care, cu un râs dement, porni pe scări în sus,
târându‑l pe Harry după el.
Şi unchiul Vernon se ţinu de cuvânt întocmai. În di­
mineaţa următoare plăti un om care montă nişte gratii
la fereastra camerei lui Harry. Apoi montă el însuşi o
uşiţă de pisică pe uşa camerei, prin care lui Harry să i
se poată da câte ceva de mâncare de trei ori pe zi. Îl
lăsau să iasă din cameră doar dimineaţa şi sea­ra, cât să
meargă la baie. În rest, şi ziua, şi noaptea, stătea încu‑
iat în camera lui.

 32 
 Harry Potter şi Camera Secretelor

Trei zile mai târziu, soţii Dursley încă nu se înmuia­

seră deloc, iar Harry nu vedea nicio ieşire din situaţia
în care se afla. Lungit în pat, privea cum soarele dispare
de cealaltă parte a gratiilor de la fereastră şi se întreba
cu groază ce avea să se aleagă de el.
Ar fi putut încerca să evadeze cu ajutorul unei vrăji,
dar ce rost avea dacă după aceea ar fi fost exmatriculat
de la Hog­warts din pricina asta? Parcă niciodată nu stă­
tuseră lucrurile aşa de rău pe aleea Privet. Acum, că cei
din familia Dursley ştiau sigur că n‑aveau să se pome‑
nească într‑o bună zi pre­schimbaţi în lilieci fruc­tivori,
Harry simţea că‑şi pierdu­se singura lui armă de apă‑
rare. Poate că Dobby îl salvase de îngrozitoarele în­
tâmplări care îl aşteptau la Hog­warts, însă după cum
mergeau lucrurile pe acasă, probabil că urma oricum să
moară de inaniţie.
Uşiţa se ridică cu un zăngănit şi Harry zări mâna
mă­­tuşii Petunia care împinse în cameră un castron cu
supă din conservă. Harry era lihnit, aşa că sări iute din
pat şi se repezi imediat asupra ei. Supa era rece ca
ghea­ţa, dar bău jumătate dintr‑o înghiţitură. Apoi tra­
versă camera până la colivia Hedwigăi şi deşertă bucă‑
ţelele de legume apoase de pe fundul castronului în
vasul gol al bufniţei. Hedwiga îşi înfoie penele şi îl pri­vi
cu un dispreţ profund.
— Degeaba strâmbi din cioc, altceva nu mai primim,
o puse Harry la punct.
Apoi aşeză castronelul gol pe podea, în dreptul uşiţei,
şi se întinse înapoi în pat, parcă şi mai flămând decât
până să mănânce supa.
Presupunând că mai supravieţuia în ritmul acesta încă
patru săptămâni, ce avea să se întâmple dacă nu mer­gea

 33 
 J.K. Rowling

la Hog­warts? O să trimită oare pe cineva să vadă de ce

nu a venit la şcoală? Vor reuşi oare să‑i deter­mine pe
soţii Dursley să‑i dea drumul?
Încăperea se cufundă treptat în întuneric. Epuizat, cu
stomacul ghiorţăind şi aceleaşi întrebări fără răspuns vâ­
jâ­indu‑i prin minte, Harry se adânci într‑un somn agitat.
Visă că era expus la grădina zoologică şi că pe gratiile
cuştii în care se afla era prinsă o plăcuţă pe care scria
„VRĂJITOR MINOR“. Vizitatorii se zgâiau la el printre
gratii cum zăcea întins pe un pat de paie, leşinat de foa­
me şi fără vlagă. Apoi zări în mulţime chipul lui Dobby
şi strigă cerându‑i să‑l ajute, dar Dobby îi răs­punse
„Harry Potter e în siguranţă acolo, domnule!“, du­pă care
dispăru. Îşi făcură apariţia în schimb soţii Dur­s­ley, îm‑
preună cu Dudley, care zăngăni zăbre­lele cuştii, râ­zân­
du‑i în faţă.
— Încetează! bâigui Harry, căci zăngănitul acela parcă
îl izbea drept în cap. Lasă‑mă în pace! Opreşte‑te! Vreau
să dorm...
Şi cu asta deschise ochii. Lumina lunii pătrundea prin­
tre gratiile de la fereastră. Şi cineva într‑adevăr se holba
la el printre gratii: cineva cu faţa acoperită de pistrui,
cu părul roşcat şi cu nasul lung.
Afară, în dreptul ferestrei lui Harry, stătea Ron Weasley
însuşi.

 34 