Pleci dis-de-dimineață cu planul pentru întreaga zi pus la punct.

Așa crezi, așa

vrei să fie, dar asta ar fi idealul. Ce urmează la puțin timp după, este evident cu
totul altceva decât planificaseși. Și atunci ce faci? Faci un compromis. Niciodată
un compromis nu va rămâne singur. El va atrage după el și pe următoarele. Se
pare că asta este viața. Un șir infinit și zilnic de compromisuri.
NU AI ÎNȚELES NIMIC

 Nu ai înțeles nimic.
 Chiar, nimic. Nu am auzit totul. Pe deasupra era zgomot pe stradă…
 Spuneam că asta suntem, prada unei păsări răpitoare și că mie îmi convine asta!
 Nu știu cum trebuie să interpretez..
 Nu este nimic de interpretat. Asta ești și tu! Chiar dacă îți place sau nu. Diferența dintre noi este că eu
accept asta, pe când tu, nu.
 Normal că nu vreau să fiu prins în ghearele nimănui, cu atât mai puțin în ghearele unui vultur de
exemplu….
 Adică secretarul de stat la care lucrez este un vultur. Da, este! Și? Toți suntem prinși de ceva. Normal
este să știi că toată viața ești prins în ghearele cuiva. Pe de altă parte nu observi avantajele. În primul
rând te ridici deasupra tuturor.
 Nici aici nu suntem de acord. Ce fel de supremație este aceea să privești de sus, dar prins în chingi?
 Păi dacă îți spun că nu ești atent… Voi, ăștia de jos, pe cine deplângeți. Acvila sau prada?
 Prada.
 Păi vezi? ”Vai săracu ce-a pățit…” Dar nimeni nu deplânge prădătorul. Nimeni nu se gândește că
trebuie să supraviețuiască ca specie? În comparație cu tine îmi accept soarta. Mai mult, nu mă zbat. În
felul ăsta o pot duce mai bine.
 Mai bine ca mine? Care nu sunt prins?
 Nu ești prins??????. Ba ești! Poate nu de un vultur … dar ești prins. Cu cât te zbați mai mult, cu cât
țipi mai tare, cu atât mori mai repede…
 Ascultă tu chiar crezi asta?
 Bineînțeles. Oricum trebuie să murim până la urmă. Numai că eu am avantajul că am trăit și la
înălțime… am avut și o altă perspectivă a lucrurilor.
 Mă faci să râd…
 Nu este nimic de râs. Trebuie să taci. ”Vulturul de mare cu peștele în gheare!”
 Unde am mai auzit asta?
 În spatele magazinului Cocorul…. Dar nu despre asta vorbim. Trebuie să taci. Dacă taci și ajungi în
cuib, hrană pentru pui, ai mai multe șanse. De exemplu odorului se poate să nu îi placă peștele.
 De ce să nu îi placă? E gratis. E pe săturate și conține și omega 3.
 Vezi. Iar privești superficial lucrurile. Păi ce îi i-ar trebui coconului un animal mort, care nu zice nimic
și pe deasupra mai și pute!
 Te referi la pește.
 Da. Nu are motiv nici măcar să se joace cu el, cum face pisica cu șoarecele.
 Nici pe departe nu sunt de acord cu teoria asta a ta. Uite eu prefer să fiu liber, mai puțin bogat, fără să
urc pe scara ierarhică a societății și să privesc superior. Iar dacă vreau să privesc de sus pot să îmi
imaginez că sunt o dronă, sau un elicopter. Dar o pot face și cu ochii minții.
 Suntem prieteni de zeci de ani. Știi că îți respect părerile. Totuși, nu ai cum să scapi…
 Bine. Mi-a făcut plăcere că te-am revăzut …. Hai să auzim numai de bine.
 Stai. Nu mi-ai spus de ce ai vrut să vorbim.
 Voiam ceva… dar poate că nu ăsta este momentul potrivit.
 Stelică! Pentru tine, orice! Cu ce te pot ajuta?
 Voiam niște bani! Împrumut… până îmi iese cartea…
 Cât?
 Cinci mii de lei. Cred că peste două, trei săptămâni este gata.
 Îți dau trei mii de lei și nu îi vreau înapoi. Poftim!
 Asta nu se poate. Ți-am spus că este doar un împrumut.
 Ba se poate. Mai târziu s-ar putea să am eu nevoie de tine. Uite eu sunt sincer. Atunci dacă o să mă
ajuți o să mă coste mai puțin…
 Sigur că o să te ajut, dar spune-mi despre ce este vorba?
 O să te caut eu la momentul când o să fie cazul. Voiam totuși să îți mai spun ceva. În cuibul în care am
fost dus, în calitate de răpit, nu este chiar așa de rău. Stau în banca mea. Ascult și învăț. Mai mult
chiar, mă bucur de oarecare încredere atunci când îmi sunt date diferite sarcini. Și atunci: de ce să mă
agit?
 Poate că la un moment dat s-ar putea să îi iei locul ?…
 Vezi că ai început să pricepi. Și aici se aplica legea: ”În totdeauna există cineva mai presus ca tine”
 Cred că înțeleg foarte clar ce îmi spui.
 Spune un număr.
 Poftim?
 Zi un număr.
 25.
 26. Te-am bătut
 Ha, ha. Acum spune tu un număr.
 N+1. Alege-l tu pe N.
 Ha ha.
 Vezi, așa este în viață. Și eu sper să pot să cresc mai mult.
 Atunci aștept telefonul tău.
 Da.
 La revedere și îți mulțumesc.
 Ține minte că nimic nu este gratis. O să vezi. Hai să auzim numai de bine..

După ce Stelică a ieșit, Rony cugetă...

”Să vezi cum este făcută lumea. În școală, mai apoi la facultate băiatul ăsta a fost tot timpul înaintea mea.
Mai mult chiar, m-a ajutat. Trebuie să recunosc că a fost mai bun decât mine și că poziția socială pe care o
am acum, dacă ar trebui să fiu sincer cu mine, se datorează și lui. O să îl țin pe-aproape”
După discuția cu Stelică, Rony mai pierdu preț de vreo jumătate de oră pe la birou, după care se duse
acasă. Voia să doarmă cel puțin până când începea meciul de fotbal. Încă de la intrare Renate îl luă la
întrebări.
 Nu înțeleg de ce nu răspunzi la telefon. Acum o să fii nevoit să ieși, iar.
 Am fost într-o ședință prelungită, crezi că nu am văzut că m-ai sunat. Și ce este așa urgent să trebuiască
să ies iar?
 M-a sunat Leonard că este venit cineva la el, cu niște afaceri grozave. Voia să vorbească cu tine, dar
știe că nu îi mai răspunzi. Chiar nu știu de ce v-ați certat. În fine, dă-i telefon.
 Nu îl sun. Să mă caute la birou dacă vrea să discutăm afaceri.
 Ba ai să-l suni, că am nevoie de el cu niște acte. Nu mă pune într-o situație neplăcută.
 Nu te pun în nici o situație. Ok? Acum îmi este somn, mănânc ceva și vreau să mă uit la meci, după ce
mă scol.
 Ce te încăpățânezi! N-am văzut așa ceva. Bine, făcu supărată Renate. Îl sun eu.
Rony mâncă repede, își făcu duș și tocmai se urcase în pat și își aranja perna, pentru un pui de somn, când
Renate veni după el.
 Leonard spune că nu suferă amânare, că trece peste toate neînțelegerile dintre voi și vine la noi.
Împreună cu persoana. Așa că lasă somnul.
 Nu îmi dictează mie, Leonard când și cât să dorm. Auzi? Tot el e supărat. Oricum, îl primești tu. De ce
nu înțelegi că trebuie să dorm cel puțin o jumătate de oră?
 Bine. și Renate plecă iar, supărată.
După ce dormi fără vise și în nici un caz profund, Rony se decise să abordeze o postură superioară. Se
îmbrăcă la patru ace, se parfumă intens și coborî în sufragerie. Aici o văzu pentru prima dată pe Riana.
Este foarte frumoasă, o catalogă din mers. Se gândi că nu poate să o caracterizeze pentru final decât după
ce o vede în picioare. Și uitând agresivitatea pe care voia să o abordeze se duse direct la aceasta. Blonda se
 ridică și făcură cunoștință.
 De unde știai că ieșim? întrebă Renate
 Nu știam …și adăugă o minciună. Trebuia să caut cu cineva la restaurantul pe care îl frecventează.
Dar nu este nici o grabă. Leonard te rog să mă scuzi, nu mai puteam sta nici în picioare din cauza
oboselii.
 Hai lasă că nu-i nimic. Am venit noi la tine. Uite despre ce este vorba….
 Stați așa… Renate hai fugi și schimbă-te.
 Păi eu sunt gata..
 Nu se pretează ținuta asta, acolo unde o să mergem. Vreau ceva mai elegant.
Renate nu așteptă să îi zică și a doua oară.
 Și acum că am rămas singuri. Leonard, crede-mă că sunt foarte deranjat de ceea ce ai făcut. Nu pentru
acum. Indiferent de ce avem noi între noi, sper că nu va impieta afacerile cu Renate. Și cu permisiunea
domnișoarei… Că altfel întorc foia cu tine. OK?
 Doamnă, domnule Rony. Din păcate , doamnă.
 Din păcate? De ce din păcate?
 O este o poveste mai lungă. Se pare că voi doi trebuie să lămuriți ceva. Așa că o lăsăm pe altă dată.
 Nici pomeneală. O să vedem ce se poate face.
 Rony, a fost pur și simplu o neînțelegere. Tu mi-ai cerut o fata care știe să bată la mașină. De unde să
înțeleg eu că e vorba de o șefă de cabinet? - spuse Leonard
 Ce facem, o luăm de la cap? Ce nu ai înțeles? Nu m-a deranjat că era incompetentă cu funcția pe care
trebuia să i-o dea Vasilescu, dar din prima clipă i-a tot spus că e singură, că ar face orice pentru bani,
că tu nu-i dai nici o atenție, deși pe tine te iubește …
 Taci, să nu ne audă Renate…
 Ce treabă are Renate cu povestea asta? Mă faci să râd. Renate este o doamnă, nu se amestecă în chestii
de-astea. Nu îi spunea oricum, nevesti-ti.
 Bine. Am greșit și sunt vinovat. Scuze, na. E bine?
 Bine, bine. Mai beți ceva? întrebă el privind insistent spre Riana după ce remarcase paharele de pe
măsuță.
 Eu nu mai vreau. O să beau poate după ce terminăm de discutat.
 Despre ce este vorba… și de ce atâta grabă. În sensul că nu mă deranjează că niște oaspeți atât de
amabili și de ce să nu recunoaștem, plăcuți, ne calcă pragul. Așa că sunteți bine-veniți.
 Eu nu știu exact despre ce este vorba. Doamna Riana îți dă mai multe detalii.
 Da. Domnule Rony, am nevoie să selectez o persoana de calitate, mai puțin pregătit profesional cât
mai ales, liber și cutezător și mai ales corect.
 Oho! Ciudate calități. zise Rony, turnându-și niște vodcă, în timp ce Leonard îi făcu semn că el nu
vrea.
 Eu reprezint un puternic grup de oameni de afaceri. Am nevoie aici e cineva care să lucreze pentru noi.
Cineva care să fie dornic de a câștiga mulți bani.
 Doamnă Riana, toată lumea vrea să câștige bani. Chiar și eu. Și Leonard…
 Nu aveți celelalte calități…
 Adică?
 Simplu, spuse Riana. Voi sunteți deja hârșiiți în relații și afaceri. Noi avem nevoie de ceva virgin, pe
care să construim.
 Am înțeles, și nu prea. O să intrăm în detalii mai târziu. Așadar vă trebuie o fată. Pe asta putea să o
găsească și Leonard. Acest aspect mă încurcă… și aș vrea să știu ce trebuie să facă mai exact.
 Ne trebuie un bărbat….
 Renate întrerupse conversația cu venirea ei veselă. Era îmbrăcată într-o superbă rochie neagră de seară.
 Sunt gata! M-am mișcat repede?
 Foarte repede. confirmă Rony.
 Atunci, mergem? întrebă Leonard
Se ridicară. Abia acum Rony remarcă silueta Rianei. ”Ce bine arătă. Nu are mai mult de 30 de ani !”
Drumul până în centrul orașului îl făcură cu mașina lui Leonard. Rony afirmase că la întoarcere vor lua un
taxi. După câteva minute ajunseră în centru pe o stradă lăturalnică. După ce cotiră la dreapta drumul se
înfundă. În față era o poartă imensă. Rony, scoase celularul și formă. Vorbi concis și cu voce joasă. În scurt
timp porțile se deschiseră. Nu foarte departe era o clădire impunătoare. Părea un conac boieresc. Rony coborî
primul și deschise ușa lăsând să intre ceilalți. Sesiză parfumul delicat al Rianei. Și nu trecu neremarcat și
zâmbetul de mulțumire pentru gestul de a-i ține ușa. Când ajunseră în hol îi întâmpină grăbit un băiat care își
ceru scuze pentru faptul că ajunsese mai devreme. Dar, în seara aia Rony era permisiv.
Fosta sală de bal a conacului era transformată în restaurant. Nu erau decât câteva perechi la trei mese. A
doua persoană care le ieși în cale era o femeie trecută de 50 de ani și jovială i se adresă lui Rony:
 Nu îmi vine a crede ochilor. La câte invitații v-am făcut și de câte ori m-ați refuzat, nu speram că o să
mai veniți.
 Bună seara, doamna Alice. Așa este, trebuie să recunosc că m-am cam codit, dar uite, s-a întâmplat să
am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
 Ajutor? făcu sincer mirată femeia
 Da. În sensul că doream ceva mai retras, fără persoane prea cunoscute, o atmosferă liniștită și mai ales
ceva deosebit de mâncare.
 Aaaa, asta nu este nici o problemă. Clubul nostru este privat. Aș vrea să știu dacă să pregătesc și
camere. Dorește cineva să rămână peste noapte?
 Nu este cazul… unde putem să ne așezăm?
 Pe aici. Masa aceea vă convine, domnule Rony?
 E perfectă, doamnă Alice.
În mintea lui, Rony, considera că deja i-a cucerit pe toți cei cu care venise. Dar mai ales și-ar fi dorit să o
surprindă pe Riana, pentru care avea un oarecare interes. Nu putea să îl definească, dar era vorba de o
atracție.
Conversația la masă a fost începută de Renate, căreia îi plăcea în mod deosebit locația și pentru că punea o
groază de întrebări, Rony o opri:
 Renate. Să nu fim nepoliticoși, dar mai ales lasă-ne câteva minute să discutăm cu doamna Riana.
 Credeam că ați discutat acasă…
 Nu am terminat. De fapt începutul a fost foarte ambiguu.
Simțindu-se vizata, Riana începu cu o recapitulare:
 Rămăsesem la faptul că ne trebuie un bărbat cu anumite calități.
 Am înțeles doamnă. Dar ce trebuie să facă?
 Domnule Rony, Eu reprezint o asociație de oameni de afaceri din Germania și Austria.
 Asta nu am știut… zise Leonard
 Nu a fost necesar la momentul de mai devreme că spun pe cine reprezint. Se dorește ca aici , în Romania,
să ne deschidem un nou business. Vrem să preluăm societăți comerciale aflate în dificultate și să le
transformăm în societăți pe acțiuni.
Rony, deveni dintr-o dată foarte atent. Riana nu își schimbase nici o secundă fizionomia. Era la fel de
zâmbitoare ca la discuția de acasă.
 Înțeleg. Este o operațiune destul de delicată. Este nevoie de mulți bani.
 Și de ce să nu o recunoaștem că prezintă un grad de risc. interveni și Leonard
 Da, da- îl susținu și Rony. Este o doză destul de mare de risc.
 Sunt de acord că toate acestea prezintă un risc. Și la toate acestea trebuie să luați în calcul și faptul că
pentru prima dată grupul a hotărât și o altfel de recrutare a personalului. Se dorește personal din
România, care nu are nici un fel de experiență în acest domeniu. Urmează să-l pregătesc eu și tot mie
mi-a căzut în sarcină să îl coordonez.
 În aceste condiții este evident că sunt necesare mai multe etape de discuții. Trebuie să mă gândesc foarte
bine. Nu pot recomanda pe cineva pentru o astfel de activitate fără să fiu eu convins că va face față. În
al doilea rând mă gândesc, aș vrea, mai bine zis, să mă implic, atâta cât îmi permite timpul. Bănuiesc
că ți-a spus Leonard unde lucrez.
 Mi-a spus unde lucrezi. Sigur că nu doream un răspuns pe loc, dar nici o perioadă mare de timp nu ar fi
benefică, mai ales pentru mine.
 Consider totuși că ați acceptat un job foarte greu. Oricât de multă experiență aveți, doamnă, în acest
domeniu, vă va fi foarte greu să formați pe cineva într-un timp atât de scurt.
 Știu exact la ce m-am înhămat.

Și discuția continuă, până când a fost adus o gustare pe un platou. După ce a sorbit delicat din paharul de
vin Riana a anunțat că din acea clipă nu mai discută despre afaceri și cu un zâmbet caracteristic se relaxă
deschizându-și primi nasturi de la sacou. După numai câteva minute atmosfera se relaxă și mai tare pentru că
Leonard spunea glumă după glumă. Primii care ieșiră la dans au fost Rony și Renate. Au dansat lent,
neimplicați și ușor absenți. La fel se întoarseră la masă. Apoi Rony o invită pe Riana. În timpul dansului,
extrem de elegant, dar până la urmă tot cu o urmă de mojicie, Rony îi propuse, așa cum numai el știa, să se
întâlnească, într-o alt loc. Riana înțelese din prima unde bătea el și cu delicatețe, privind peste umărul lui
Rony, spuse:
 Domnule, Rony, uitați că la masă vă așteptă o minunată soție. Priviți ce bine dispusă este.
 Ha, ha. Deși nu acesta ar fi argumentul… Observați cu cine râde?
 Da. Cu Leonard.
 Iar eu nu sunt acolo.
 Adică, vreți să spuneți, domnule Rony, că dacă ați fi la masă, nu ar fi la fel de degajată.
 Da. Cam așa ceva.
 Să înțeleg că… și Riana se opri.
 Nu are importanță. Oricum o discuție tot trebuie să avem și o să alegi tu locul și ora. Poate atunci o să-ți
spun mai multe și poate, tot atunci, o să-mi spui și tu despre soțul tău.
 Dar despre afacerile mele nu vreți să discutăm? Pe de altă parte, nu înțeleg de unde așa un interes, brusc,
față de mine, de soțul meu. Eu sunt ceea ce sunt.
 Ha, ha. Hai Riana știi foarte bine că ești o femeie frumoasă.
 Poate că așa mă vezi tu. Ar fi două variante. Să recunosc că sunt frumoasă și atunci să zicem că mă
pisiceam și eu și aș accepta din ce mai multe din partea ta. Iar a doua variantă ar fi că ai oarecare
probleme cu auzul. Adică nu ai fost atent când ți-am spus că sunt măritată.
 Au auzit de la bun început despre faptul că ești căsătorită, dar, nu ai nici un inel pe deget iar pe de altă
parte nu ai pomenit despre o dragoste înflăcărată față de soțul tău.
 Ești un bun observator, dar tot nu am să accept nici o propunere cu tentă indecentă din partea ta. Mai ales
că am impresia că noi doi am putea fi doi buni prieteni. Avem destule în comun.
 Să înțeleg că îmi faci o propunere pentru a deveni parteneri, sau că îmi oferi un job… și că nu trebuie să
trecem peste anumite praguri ale unei eventuale relații.
 Ha, ha, ha – râse de data asta Riana. Asta era tactica? Aveai scăpare în cazul unui refuz, în a te angaja ca
și colaborator.
 Și nu vrei să mă iei măcar part timer, am destulă experiență…
 Mai ales în condițiile în care mi-ai făcut avansuri…mai repede îți cedez decât să facem afaceri împreună.
 Serios?????? Atunci dă-le încolo de afaceri.
 Chiar așa de mult îți …. Hai să o lăsăm baltă.
Și pentru că muzica se opri și o nouă bucată muzicală mult mai săltăreață, începu imediat, cei doi se
îndreptară către masă. În drum Rony o prinse din urmă și îi șopti la ureche:
 Apropos de baltă. Este una pe aci, la vreo 25 de km…
Riana se puse pe un râs sufocant, așezându-se pe scaun în timp ce își făcea vânt cu ambele mâini. Datorită
volumului muzicii, cei doi de la masă, Renate și Leonard, nu i-au auzit pe cei veniți de pe ringul de dans.
Era evident că le fuseseră întrerupă o conversație pe care nu ar fi putut continua. Rony nu observă. Riana,
da. Restul serii decurse liniștit. Conversațiile erau banale presărate cu râsete și zâmbete. După ce fetele
plecară spre toaletă, Rony îi spuse lui Leonard:
 Ce ar fi să mergem la munte. Mâine este vineri, sau azi .
 Păi nu sunt sigur că sunt în stare să conduc… totuși am băut ceva vin…
 Nici vorbă să conduci tu. Am eu un băiat care mă servește. Dacă plecăm în câteva minute cu totul,
trecând pe la fiecare să ne luăm ceva mai gros și mai comod, în maxim două ore suntem gata de drum.
Drumul să îl considerăm de alte trei ore … pe la șapte și jumătate spre opt suntem la munte să ne bem
cafeaua …
 Nu știu ce să spun… Ce facem cu Riana… stă la hotel.
 Leonard! Noi hotărâm! Da sau nu!
 Da. Hai să o facem și pe asta! Dar dacă nu merg și fetele, nu are sens.
 Categoric. Exact așa am gândit și eu.
Luate prin surprindere cele două reacționară diferit. Rony se aștepta ca Riana să nu fie de acord, dar
tocmai Renate era cea care se opunea cu vehemență, găsind tot felul de argumente.
  Dragă, făcu Rony, te plângi de mai bine de o lună că nu mergem pe nicăieri, decât prin restaurante.
Uite! Acum ai ocazia să mergi și în altă parte. Puteți vorbi în liniște, tu și Leonard despre afacerea ta.
–îi șopti la urechea Renatei.
După cinci minute, Alice acceptă ca plată doar o parte din consumație, restul fiind din ”partea casei” și îi
zâmbi complice lui Rony. Până mai băură o cafea mică, Genu, omul bun la toate al lui Rony, era în pragul
ușii.

2.

Vara la munte are frumusețea ei. Din spatele geamurilor numai Riana nu dormise de loc, admirând cu mare
plăcere fiecare peisaj ce se derula prin fața ochilor. Ceilalți, pe rând, moțăiră sau chiar dormiră. Trecuse de ora
opt când traseră în fața unei porți. Genu claxonă. Un bărbat durduliu și chel, numai într-un pulover le deschise
repede poarta, trăgându-se lângă una dintre ele și salutând șugubăț și ușor aplecat, ca o formă de respect.
Primul coborî din mașină Rony și îi făcu semn să se apropie.
 Bă, Glugă! Ai pregătit tot?
 Bună dimineața șefu! Sărut mâna la domnițe. Se poate? Așa mă știți?
 Bă Glugă! Dacă nu e bine te…
 Nu e cazu’ șefu!
 Unde este o toaletă? – întrebă Leonard
 Uitați aici, domnu’ - și Glugă o luă înainte.
Renate nu pierdu timpul și o luă și ea după Leonard argumentând că îi este frig. Numai Riana o auzi și
spuse ca pentru sine:
 Așa este la munte, chiar și vara, dimineața, este frig – și zâmbi către Rony
 Da, este mai rece la munte. Uite ce aer curat. Trebuie să înțelegem că noi suntem una cu natura. Vezi,
Riana, bradul ăla? Când l-am plantat era atâtica.
 Crede-mă că apreciez foarte tare muntele. Chiar îmi place.
 Nu. Nu înțelegi. Noi oamenii, aceste minunate animale, cică, atât de evoluate nu vom reuși niciodată să
ne ridicăm prin respect în fața naturii. Fie ea reprezentată chiar și printr-un fir de iarbă. Am plecat din
mijlocul ei, nici măcar nu i-am mulțumit şi ca niște adevărate bestii, nu numai că am ignorat-o, dar am
şi distrus-o.
 Oau! Despre ce vorbești? zise Riana
 Despre relația nu tocmai corectă pe care o avem cu natura. De mii de ani ne chinuim să o distrugem şi
nu reușim. Ba mai mult. Ar trebui să îi ridicăm un templu şi să ne rugăm neîncetat să ne ierte.
 Auzi Rony, ce ai băut?
 Nu mare lucru. Dar nu vorbește coniacul din mine dacă asta insinuezi. Uite, cum simt aerul ăsta proaspăt
şi atât de .. de... mă trezesc imediat din orice beție. Aaa, poate să mă amețească aroma unei primăveri.
 Rony, eu cred că mai bine mergem în casă până nu răcești. Ești doar în cămașă.
Şi discuția continuă fără ca Riana să fie impresionată ci mai mult realistă, insistând să intre în vilă. Ajunși cu
toții în vilă, Rony strigă din răsputeri că toţi merg la culcare, fiecare în altă cameră, scăpând şi expresia că a
venit să se odihnească nu să îşi pună bigudiuri, făcând aluzie directă la Renate. Renate oricum nu-l auzi
deoarece urcase deja și adormise într-una din camerele de la etaj.
Odihna lui Rony nu dură mai mult de jumătate de oră pentru că fu trezit de soneria celularului. Cu ochii cârpiți
de somn, nereușind să citească cine îl sună, răspunse agresiv:
 Care nu ai somn? Repede cine ești şi ce vrei?
 Bau bau. Iar te-ai îmbătat?
Recunoscând voce șefului lui, secretarul de stat:
 Bună dimineața Nobile! Am băut ceva aseară, dar nici pe departe...
 Lasă vrăjeala că nu mă interesează viața privată a ta. Am ceva programat azi?
 Nu. Nu cred. Mă interesez și te sun, Nobile!
 Nu mă mai suna. Sunt în Bulgaria cu un om de tare.
 Daaa?
 Nici un aaa, Rony. Amâni totul pentru marți, că nu o să plec de luni dimineața cu toţi weekend-iștii. Ai
înțeles?
 Nobile și dacă întreabă cineva? Ce să spun...
 Cum ce? Că sunt în Bulgaria la o conferință... Bă, Rony, ce te învăț eu? De altceva te-am sunat. Vreau o
listă cu primele 300 de firme private cu capital integral românesc, de top. Nu mă interesează domeniul
de activitate şi nici lista făcută de camera de comerţ. Vreau o listă reală. Cele mai puternice. Ai
înțeles? Și mai vreau un băiat bun la toate. Isteț.
 Da. Sigur că am înțeles... să vedem ce avem.
 Rony. Nu ai înțeles. Nu vreau lista noastră. Vorbește cu Tatanu. Eu îl sun de o oră şi nu răspunde.
 Mai vreau detalii , Nobile!
 Se pare că vrea un consorțiu mare de tot să intre pe piața noastră. Trebuie să fim pregătiți. Despre bărbat
ai grijă să nu fie pătat. Ok?
 Da. Distracție plăcută..
 Merci. Tu unde ești, Rony?
 La vilă...
 Păi de ce nu zici așa.. ha, ha.
 Nobile. Mă ocup. Stai liniștit. Până marți ai totul gata.
 Nu Rony, vreau mai repede. Nu îmi trebuie zilele astea, dar dacă o fi să fie…Uitasem, firmele să fie de
la ăștia de zic că sunt în opoziție.
 Am înțeles. Te sun imediat ce am date.
Rony, era surprins, oare chiar așa un noroc să aibă. Era imposibil să nu facă legătura. Nobilu i-ar face
statuie dacă Riana ar fi cine crede el. Se sculă buimac și în timp ce cobora țipă să-i se facă cineva o cafea
tare. Se duse în living și se trânti în fotoliu după ce se auzi vocea soției lui Glugă care spunea că a înțeles.
Formă de două ori numărul de telefon al lui Tatanu și când îi răspunse la al treilea apel îl luă la întrebări.
 Unde ții mă, telefonul. Te-a sunat Nobilu.
 Bună frățioare. Cum ?
 Mă tu ești zăbăuc? Poți vorbi?
 Da Rony. Ia zi!
 Vreau o listă cu primele 300 de sereleuri de la opoziție toate pe afaceri pur românești. Băăă să nu le iei
de la Camera de Comerț că te trimit la mă-ta. Ai înțeles?
 Rony, mă lași cu vrăjeala? În câteva ore le ai. Pe ce e-mail le trimit.
 Le trimiți prin curier. Sunt la vilă. Discreție totală. Trimite și tu pe cineva simpatic că o să stea pe aici
poate îți trimit ceva prin ea. Blondă să fie. Ha, ha. Că de deștepte nu duc lipsă…
 Am înțeles. Vrei două?
 Ha,ha ha… ce să fac cu două ?
Și Rony închise zâmbind… Zâmbi și în continuare când capul ciufulit al Rianei apăru după spătarul
canapelei și înțelese că ascultase toată convorbirea. Canapeaua era întoarsă cu spatele față de fotoliul în
care se tolănise Rony.
 Te-am trezit? De ce nu te-ai dus sus? Ai vre-un amestec în intervenții mai sus?
 M-am întins puțin aici și am ațipit. Nici o problemă, nu-mi este somn. Despre ce amestec vorbești?
întrebă zâmbind cu subînțeles Riana
 Lasă-o așa. Vrei cafea?
 Îhî, dar să fie tare și cu lapte..
 Soția lui Glugă!!! țipă Rony, Mai fă o cafea tare dar să aduci și lapte. și vorbind cu Riana:
 Nu îi rețin niciodată numele.
 În meseria ta asta ar fi un mare dezavantaj. Să nu reții un nume…
 Rețin doar ce mă interesează.
 Și faci numai ce te avantajează pe tine. Noroc că ai primit telefonul ăla. În alte condiții cine știe când mă
rezolvai și pe mine…
 Oricând. Pe tine te…
Rony se opri pentru că Renate aproape goală, într-o cămașă de noapte transparentă, apăru în capul scării,
de unde cu o voce obosită ceru să îi fie adusă în cameră o cafea. Se întoarse brusc și urcă. Rony mai ceru o
cafea soției lui Glugă și continuă:
 Pe tine te rezolv oricând.... și râse cu subînțeles.
 Prostii. Sensul în care spui asta nu cadrează deloc cu impresia pe care mi-ai lăsat-o când ai vorbit despre
noi, oamenii și natură.
 Chiar te-am surprins? Sau o spui așa pentru că vrei să schimbăm subiectul?
 Se pare că în afara faptului că uiți cum o cheamă pe soția lui Glugă, nu ai reținut că ți-am spus că sunt
măritată. Uite! Îți mai spun încă o dată: sunt măritată.
 Stai liniștită. Nici o respirație de-a mea nu îți vor aburii cerceii, bineînțeles dacă nu am acordul tău.
 Hai Rony, încetează! Când îmi dai omul de care am nevoie?
 În cel mai scurt timp. Am rugămintea să ai răbdare. Până nu știu exact despre ce este vorba nu te pot
ajuta. Nu vreau să mă fac de râs. Așa cum era să mă fac din cauza lui Leonard…
Șotia lui Glugă intră cu cele două cafele. Renate îi observă surprinderea din privire și neînțelegând de ce o
întrebă ce problemă are. Aceasta îi răspunse lui Rony:
 Eu nu mă duc sus să îi duc cafeaua! zise ea, timid
 De ce? întrebă cu un aer prefăcut Rony
 Știți dumneavoastră, de ce. Nu mă duc și pace.
 De ce? Spune, nu te feri, că Riana este de-a noastră..
 Pentru că data trecută, doamna m-a mângâiat într-un fel aparte.
 Și ți-a spus ceva?
 Aaa. Nuuu.
 Vezi că poate chiar era sinceră și voia să te admire.
 Nu, domnule Rony. Era ceva mai mult.
 Chiar crezi asta? se miră Riana
 Ce te miri? Se poate întâmpla. O să vedem. Bine, acum mergi să ne faci, te rog, niște platouri reci. Lasă
cafeaua aici. Când se scoală Genu, să îi dai ceva de mâncare, și să-i spui că poate pleca.
 Da domnule Rony. se bucură femeia plecând sprintenă la bucătărie
 De fapt nu este treaba mea. Nici nu știu de ce am întrebat. Trebuie să mă controlez. Își propuse cu voce
tare Riana.
 Nu este nevoie să te controlezi. Suntem aici să te relaxezi. Între persoane care au scop de afaceri comun
este bine să știm și anumite detalii. Poate este prea devreme, dar.... Pe de altă parte observ că există o
afinitate reciprocă, chiar dacă nu vrei să o recunoști. Și atunci este normal să nu mai fii încordată și
precaută. Suntem aici să ne simțim bine și să rezolvăm și problemele. Pe toate!
 Afinitate? Nu cred că ți-am lăsat o astfel de impresie. Da, sigur că am interesul afacerii pentru care m-
am întors în țară. Dar cred că doar în câteva ore nu ….
 Te-ai întors în țară? făcu Rony. De unde?
 Din Luxemburg. Acolo locuiesc.
 Nu am știut asta.
 Nu era chiar o prioritate să știi unde locuiesc. De altfel nu schimbă cu nimic faptul că ai aflat acum.
 Ba da. Sunt alte criterii. De exemplu, afacerile. Bănuiam că ești o bucureșteancă și că printr-un concurs
fericit de împrejurări ai intrat în business cu niște parteneri străini. Ai tăi sau ai soțului tău. Și pentru
că vreau să fiu sincer până la cap, pentru că îmi inspiri asta, aveam convingerea că ai ajuns în postura
asta folosindu-ți farmecele. Pentru că într-adevăr ești o femeie frumoasă.
 Nu scapi nici o ocazie să-mi faci un compliment! Oricum îți mulțumesc.
 În ceea ce privește această parte, am constatat că soțul tău îți este inferior, ceea ce poate crea un oarecare
grad de oportunitate.
 Și mă rog de unde ai tras tu această concluzie? Nu am spus nimic despre soțul meu.
 Simple deducții. Nici nu era nevoie să îmi bat capul. Am încercat.
 Am să-ți spun că toate presupunerile tale sunt greșite. Numai că despre concluziile la care ai ajuns sunt
foarte aproape de realitate. Ciudat că plecând de la niște presupuneri greșite ai ajuns la niște concluzii
corecte.
 Aha, deci recunoști?
 Sigur că recunosc. Am ajuns în postura asta folosindu-mi farmecele, cum spui tu. Dar nu acum ci cu
ceva ani în urmă. Așa mi-am cucerit soțul. Nimic greșit. Asta fac toate femeile. Recunosc de asemenea
că am niște parteneri de afaceri, toți bărbați, dar eu sunt cea cu drept de veto, ca să zic așa.
 Ți-am spus că te porți ca o persoană superioară bărbatului.. zise mândru Rony
 Da. Sunt superioară datorită unui CV impresionant chiar și pentru tine, datorită celor două facultăți
făcute, experienței profesionale, dar în nici un caz feminității mele.
 Nu sunt de acord.
 Nu începe iar…zise Riana, ridicându-se. Cred că am discutat lucruri interesante. Este timpul să mă
 retrag în camera mea pentru toaleta de dimineață.
 Desigur, să te conduc pentru că tot trebuie să urc să mă bărbieresc. zise Rony, care se ridică la rândul
său, arătă către scările ce duceau la etaj.

3.
Vara târzie face ca în aerul dimineții să înceapă să se simtă temperaturile mai scăzute ale apropriatei
toamne. De aceea Rony se îmbrăcă cu o cămașa albastră peste care puse pe umeri un pulover și căruia
îi înnodă mânecile, în față. Bărbierit și parfumat coborî proaspăt în living. Nu era nimeni. Nu se
schimbase nimic decât faptul că pe tavă mai era doar o singură ceașcă de cafea. A Renatei. Traversă
livingul, aruncând o privire spre bar. Nu îi era sete. Deschise alene ușa terasei și se așeză cât mai
aproape de platourile cu mâncare. Își turnă într-un pahar mare niște suc de portocale și se gândea la
faptul că nu se amețise de la băutura de aseară dar mai ales nu era deloc obosit. Se gândi la Renate. Își
făcea griji pentru ea. Ce o fi fost cu comportamentul ei față de soția lui Glugă. Știa despre asta de acum
trei luni, când îi spusese chiar Glugă, pe ocolite. Treburile mult mai importante îl făcuseră să uite
incidentul. Bine, oricum nu era o catastrofă, dar nu își știa soția cu astfel de înclinații. Renatei îi
plăceau bărbații. Sigur după niște criterii numai de ea știute. Apoi își aminti de discuția cu Riana. O
considerase o pradă ușoară. Se dovedise contrariul. Luă în calcul două variante. Să continue sau să se
oprească pentru a nu periclita afacerea. Mai ales că acum intervenise și Nobilu. Îi ceruse lui Tatanu să
trimită și o blondă. Dacă ar fi fost întrebat ”de ce” nu ar fi avut nici un răspuns logic. Se uită la ceasul
de celular. Se gândi să mai aștepte o jumătate de oră și să sune din nou.
 Neața – zise Leonard
 Salut. Ce faci? Ești capiu?
 Doar un pic. Mă duc să îmi fac o cafea.
 Vezi că este soția lui Glugă. Spune-i, ei.
 Bine.
Rony se pregătea să mai facă ceva planuri dar Renate îl sărută brusc pe obraz, speriindu-l.
 Bună, dragule! Unde e cafeaua mea? …
 Este înăuntru. Apropos de cafea. Sper că nu i-ai făcut avansuri soției lui Glugă?
 Cui, lui Carmen? Cum adică? Așa mă știi?
 Nu. Tocmai de aia, te întreb. Glugă, pentru mine este important. Pentru Nobilu este esențial. Nu vreau
ca din cauza unor capricii ale tale…
 Unde este vaca asta? Să vezi ce-i fac… se înfurie brusc Renate.
 Nu ai să-i faci nimic. Dar, chiar nimic. Nici măcar nu faci vreo aluzie. Ba mai mult vei fi foarte amabilă
cu ea. Nu vreau să mai deschid discuția pe tema asta. Clar, Re-na-te?
Renate știa dintr-o dublă experiență, e drept cu ceva timp în urmă, ce înseamnă ” Nu vreau să mai deschid
discuția pe tema asta. Clar, Re-na-te?”.
Prima dată cearta a pornit de la faptul că îi folosise mașina de bărbierit. Deși fusese avertizată, luase
aparatul lui Rony, din grabă se răsese la subraț. Rony care din întâmplare intrase în baie, îi luă lent din mână
cu maximă atenție mașina de ras și o trase de mână cu o forță disproporționată, fără ca ea să poată reacționa. O
scoase, așa goală pe balcon. Apoi închise ușa. Renate la început rămase stupefiată, fără glas. Apoi când realiză
că este cu picioarele goale în zăpadă, și că este complet goală, lucru care nu-i permitea să strige. De dincolo
de geam o privea Rony cu o ură de neînțeles. Numai câteva secunde fură de ajuns să o pătrundă frigul. Apoi,
ușa se deschise brusc. Rony o trase, o duse în baie și în timp ce puse dușul pe ea o întrebă dacă acum a reținut
ce i s-a spus privitor la mașina de bărbierit. Nu uitase să adauge ” Nu vreau să mai deschid discuția pe tema
asta. Clar, Re-na-te? Când Renate ieși din baie pusă, evident pe scandal, el o apucă de umeri, și cu toată
fereala ei, o sărută pasional.
A doua oară, s-a întâmplat când veneau de la o petrecere. Era spre dimineață. Toată seara Rony fusese
foarte atent cu ea. Eu dansat, au râs, se simțiseră foarte bine. Pe drumul de întoarcere, Renate dădu drumul
radioului pe un post cu manele. Deși Rony îi spusese, de nenumărate ori, că atunci când este el în mașină nu se
ascultă manele. Conduse vreo doi kilometri și datorită reflexelor întârziate, nimeri cu roata din dreapta într-o
gaură. Se supără și găsi ca vină faptul că radioul transmitea manele. Îi repetă Renatei dorința lui. Aceasta, în
loc să schimbe postul, își aduse aminte că de câteva ori când intrase în sufragerie unde Rony cu căștile pe
urechi se uita la un post de televiziune care transmitea manele. Se gândi că e momentul să îi reproșeze asta.
”În primul rând, mă uit la televizor să văd cum dansează fetele, și apoi aveam totdeauna dat sonorul la minim.
Ai înțeles?” ”Nu am înțeles nimic” îi răspunse Renate. Conversația se opri, dar manele continuau să se audă.
După încă vreo 3 kilometri, când abia întraseră în oraș, Rony reduse viteza mașinii și trase pe dreapta.
Uitându-se spre Renate, o rugă să coboare că are impresia că nu îi funcționează un stop. Renate se conformă.
Când ajunse în spate, mașina demară în trombă. Renate rămăsese pe șosea și se uita tâmpă, cum mașina ce se
depărta. Purta o rochie roșie extrem de scurtă și transparentă și pe deasupra era încălțată cu niște pantofi cu
niște tocuri imense, nu avea nici geantă și în consecință nici celular. Când intră în benzinăria din apropiere, cei
doi tineri vânzători schimbară niște priviri scurte, întrebând-o imediat, amabil, cu ce poate să o servească.
Renate le spuse povestea pe scurt, cei doi se puseră pe glume și apropouri fiind convinși că este o prostituată.
Norocul veni din partea unui șofer care mergea în oraș, cine știe de unde venit, care se oferi galant să o ducă
acasă. Ajunse fără alte incidente. Aici fiind pusă pe scandal și agitată se repezi la Rony care stătea comod, fără
haină, cu un pahar de băutură în mână. Din grabă se împiedică de covor și după ce lovi de colțul măsuței din
fața fotoliului în care stătea Rony, îi căzu acestuia în brațe. Rony se puse pe un râs în hohote, dezarmând-o.
”Și-a luat țăranca, pantofi cui… ha,ha”. Îi trecuse supărarea după trei zile. Când o tachinase Rony, despre
modul în care plătise transportul, din noaptea cu pricina.
Drept urmare, acum, luă aminte cu mare atenție avertismentul lui Rony.
 Re-na-te, a înțeles! făcu ea veselă. La urma urmei n-o să mă strofoc și din cauza ei.
 Dar din ce cauză te mai agiți? întrebă Rony
 Cu actele...
 Bine. Ia spune-mi ce ai rezolvat cu Leonard?
 Mai nimic, s-a pilit repede și îmi vorbea de cât de dator îți este și ce considerație are pentru tine.
 Asta așa este. De ajutat, l-am ajutat. Atunci era momentul, trebuia să insiști…-și Rony se opri pentru că
Leonard o salută pe Renate, care își puse un zâmbet de complezență.
 Auzi, Leo, după ce bei cafeaua nu vrei să stabilești detaliile despre afacerea asta a ei? zise Rony arătând
spre Renate
 Cum să nu. Uite care este părerea mea…
 Aaa, Nu aici. De ce nu mergeți voi în căbănuță. Pe mine mă mai sună câte cineva...
 Ba da. zise Renate gândindu-se că acolo ar putea să-și facă un ness și renunțând la cafeaua deja rece
pregătită mai ales, de Carmen.
Apucându-l de mână pe Leonard îl trase după ea. Abia reuși bietul om să apuce ceașca de cafea.
Căbănuța se afla în aceeași curte la numai câțiva pași. Era o chestie rustică, aparent, fără prea mult
confort. Acolo era biroul unde scria Rony când îl lovea dorul de poezie. În rest mai era un pat dublu, un
șemineu încălzit cu gaze, o canapea pusă pe o blană imensă ce imita blana de urs cu fața către șemineu. Când
cei doi intrară, Renate se duse direct la minibarul de unde luând cutia de ness se apucă să își facă băutura atât
de dorită. Nu știa dacă chiar simțea nevoia unei cafele sau era răzbunarea pentru cafeaua făcută de nesuferita
de Carmen.

Riana nu era deloc împăcată cu dialogul purtat de ea cu Rony. Nemulțumirea ei provenea din faptul că
simțea că parcă nu reușise pe deplin să îl domine. Avea toate atuurile. Parcă se simțea derutată de faptul că îi
plăcea stilul acesta, semiobraznic, de golănaș, cu care o aborda Rony. Și mai era ceva, pentru prima dată, îi
permisese unui bărbat, prea multe. Să aibă o atracție subconștientă pentru el? Sigur, nu putea să nu recunoască
că Rony era un bărbat frumos și poate în alte condiții ar fi fost tentată să flirteze cu el. Poate chiar mai mult
decât atât. Nu își putea permite să rateze oportunitatea, dar recunoștea pe de altă parte că, deocamdată, este
prima și ultima variantă pe care o avea pentru a continua planul. Își propuse să coboare și să-l facă praf. Să îi
bage mințile în cap, să îl facă să o ajute. Stătea în fața oglinzii și se uita cât de șic se îmbrăcase. Contrasta pe
deplin cu planul ei de al subjuga fără a-l cuceri prin metode sentimentale. ”Am înnebunit!” fu concluzia. Se
parfumă exagerat și ieși pusă pe fapte. La parter îl văzu pe Rony pe terasă și trăgând adânc aer în piept se
pregăti de o nouă repriză de discuții. Când se apropie, îl auzi pe Rony discutând la telefon.
 Ascultă, Stelică! Am ascultat cu răbdare planurile tale de viitor în ceea ce înseamnă literatura. Știu că
lucrezi la ziarul ”Bani mărunți”… da, da… ocazional ( și o văzând-o pe Riana, o salută dând din cap,
schimbându-și poziția și mimica să o facă pe femeie să înțeleagă că discuția o privește și pe ea). Am o
propunere. De ce nu scrii despre cum de derulează o afacere? … Cum să te decizi, ce greutăți
întâmpină un investitor… Tocmai. Asta contează. Faptul că nu ai experiență și nu te pricepi. Aici e
șpilul. Câți nu s-au apucat de afaceri fără să știe nimic… Păi de unde să începi? Nu știu, ziceam și eu
așa…Să îți dau eu sfaturi? ( repetă, pentru a înțelege și Riana)… Mă, îți promit că mă gândesc….
 Auzi, nu vrei tu mai bine să vorbim față în față…Nu cred că aș fi liber…. Aaaa. Mi-a venit o idee, uite
eu sunt la munte cu familia și cu niște prieteni. Hai și tu… tocmai bine, te mai relaxezi. O să trimit o
mașină să te aducă. Nu. Oricum trebuie să vină să-mi aducă ceva. Niște acte. Ok?
Închise si formă un număr:
 Băi Tatane! Îmi trimiți sau nu, hârtiile alea…Este bine. Să o trimiți pe Ligia și o să treacă să mai ia pe
cineva. Stă pe undeva într-o vilă pe la Armenească. Îți trimit un sms cu numărul. Îl sună și stabilesc de
unde să îl ia. Vezi că este un prieten de-al meu.
 Numai o secundă, Riana, spuse Rony în timp ce tasta de zor pe celular. Te-am rezolvat și pe tine.
 Așa repede? Numai atât? făcu Riana (certându-se scurt în minte. Cu ce gânduri venise și la ce ajunsese)
Răspunsul îl surprinse, și înțelegând, după intonație, că a fost un răspuns cu două înțelesuri și în timp ce
aștepta să răspundă cineva la celălalt capăt al apelului.
 Așa de dimineață. Una mică… ha,ha. Să vezi mai pe seară… ( și vorbi în telefon) Stelică, ți-am făcut
rost de mașină. Să fii pregătit. Te sună persoana. Vine și te ia de acasă. Lasă mă, că nu vorbim de bani
aici. Știu că nu ai. Hai că te aștept. Vezi că stăm până luni sau marți.
 Rony închise tacticos celularul și privi triumfător spre Riana.
 Gata? Pe bune?
 M-am gândit că ar bine pentru amândoi, să nu mai amânăm. Îți recomand pe cineva. Ai văzut cât am
încercat să aflu mai multe. Cred că este mai bine așa. Îți place sau nu-ți place, omul. Dacă nu îți place
căutăm altul. Stelică este scriitor.
 Nu pot să îmi exprim decât speranța că va accepta, și mai ales va fi un bun elev. Altceva despre el îmi
poți spune?
 Cred că este mult mai bine să îi faci tu evaluarea. zise Rony, mușcând dintr-o tartină. Riana îl urmă.
 Am senzația că vrei să te speli pe mâini.....spuse Riana
 Nu o lua așa. Vorbim. După ce vine Stelică, ce facem? Ce preferi? Să facem un grătar aici, să mergem la
un restaurant sau pur și simplu să ne plimbăm puțin? Tot suntem în weekend.
 Păi stai să discutăm și cu Renate, cu Leonard...
 Oricum nu avem mașină. Genu cred că deja a plecat. Facem mișcare.
 Renate nu s-a trezit?
 Ba da. Este cu Leonard în căbănuță, o ajută cu niște acte.
 Foarte bune tartinele! remarcă Riana
După ce mai luă o gură de suc de portocale, Rony decise subit că Riana va fi pentru el următoarea aventură.
După privirea cu care era fixată de Rony, Riana intui gândurile acestuia. Decise la fel de rapid că va accepta.
Carmen, apăru ca de obicei, discret.
 Domnule Rony, ce să pregătesc pentru masa de prânz?
 Te rog să te sfătuiești cu Riana. Este o prietenă bună, un oaspete deosebit și trebuie să-i satisfacem toate
dorințele.
Carmen o privi curioasă.
 Chiar așa? Mă lași pe mine să decid?
 Bineînțeles, încă o dovadă a respectul pentru tine.
 Ha, ha. Bine. Hai să vedem. Carmen? Pot să îți spun așa?
 Da, doamnă.
 Pe mine mă cheamă Riana. Așadar, după ce am făcut cunoștință ... ce avem în casă?
 Păi niște pui, sub toate formele, întregi, pulpe, piepți...
 Porc avem?
 Da. Numai niște ceafă, însă. Vreo patru kilograme, a cumpărat-o bărbatul meu de dimineață.
 A intuit...
 Foarte bine. Rony, ce zici de niște fripturi de ceafă de porc, cu garnitură și o salată?
 Avem varză crudă..
 Sunt foarte surprins că ești și o bună gospodină, în sensul organizării...zise Rony. De acord, asta facem
Carmen.
 Nu, nu te las singură. Vreau să te ajut. Am o responsabilitate pentru că eu am ales meniul.
 Nu-i nevoie, doamnă.
 Nici nu mă gândesc.. și Riana se ridică sprinten să meargă la bucătărie.
Rămas singur, Rony, stabili pașii afacerii împletit cu o posibilă aventură cu Riana. Își alese ca provocare,
 răbdarea. Lucru cu care nu prea se putea lăuda. Gândirea lui fu atât de complicată, țintele urmând fi
parcurse pas cu pas în multe etape, poate prea multe, încât simți nevoia unui pahar de băutură. Se ridică și
când voi să intre se ciocni de Riana. Din instinct, ambii se luară în brațe. Se țineau strâns și nici unul nu
voia să îi dea drumul celuilalt. Rony, trase brusc adânc aer în piept și dezlipindu-se de trupul Rianei, îi
aruncă peste umăr:
 Ce vrei să bei?
 Nu știu... poate un vin ..
 Am ceva special. Un vin care îmi place mult. Un Tohan dulce și negru. Bestial..
Ciocniră uitându-se unul în ochii celuilalt.

4.

 Bună. Mă numesc Ligia. Hai urcă că nu prea am voie să opresc aici. Să îți pui centura. Rony ne vrea
întregi.
 Stelică. .. zise bărbatul,
Se urcă, îți puse o sacoșă voluminoasă în poală și trase portiera.
Femeia de la volan era blondă cu ochii albaștri. Era îmbrăcată cu bluză albă din dantelă ce avea un
decolteu generos. Fusta din blugi, scurtă lăsă să i se vadă niște picioare lungi. Stelică nu se putu să nu le
admire. Mai privi o dată spre fața ușor fardată a blondinei și apoi spre șosea.
 Așa man, băgă-te. Băgate-aș undeva. Îl vezi? Are o mașină 4x4 și nu are timp. E grăbit omu.
Stelică tăcea și privea pe geam.
 Sper că nu taci până la munte.
 Nu. Dar mă gândeam că vrei să conduci ...
 Să fii sănătos câte ore am condus eu. Am experiență. Cu ce te ocupi?
 Sunt scriitor. zise Stelică
 Scriitor? N-am cunoscut niciodată un scriitor.
 Dumneavoastră cu ce vă ocupați?
 Ți-am spus că mă chemă Ligia. Nu vrei să ne tutuim ? mutând conversația pe panta amiciției
 În regulă, o să ne tutuim...
Până la ieșirea din oraș nu au mai conversat.
 Pune sacoșa în spate, pe banchetă. Am văzut că m-ai studiat. Ce impresie ți-am făcut? Am auzit că
voi scriitorii aveți înclinația de a urmări persoane ca apoi să le faceți personaje de roman.
 Nu tot timpul. De exemplu, acum nu te urmăream.
 Chiar de loc?
 Ligia, sunt puțin îngândurat. Nu știu ce vrea să discute Rony, cu mine.
 Aha. Te frământă. Îl cunosc pe Rony. Este specialist în a împovăra oamenii. Cred că vrea să stoarcă
ceva de la tine. Deții ceva ce lui îi trebuie. Să nu te lași. Să ceri cât mai mult.
 Păi tocmai asta este. Eu nu am decât scrisul. Alte averi nu am. S-ar putea că despre asta să fie vorba.
De altfel, mi-a spus câte ceva la telefon.
 Să îți vinzi serviciul, asta cu scrisul. Literă cu literă. În nici un caz engros. zise Ligia. Am văzut că
este avantajos să te vinzi pe bucată, niciodată pe întreg.
 Crezi? De unde ai stabilit asta? Arta nu este o marfă...
 Te contrazic. Totul este mai devreme sau mai târziu o marfă. Să nu îmi spui chestii de astea cu
sentimentele. Chiar și sentimentele se pot vinde.
 Dragostea. De exemplu. O poți vinde? Nu cred.
 Ba să crezi. Eu am terminat facultatea de aeronautică. La ce mi-a folosit? La nimic. Nu am găsit de
lucru. Și atunci mi-am vândut sentimentele.
 Poftim?
 Da. Le vând bărbaților sentimentul că pot avea o femeie. De fapt mai corect: sentimentul că pot
avea orice femeie.
Lui Stelică nu îi trebui mult să deducă cu ce ocupă femeia. O privea. În sinea lui încercă un sentiment
de milă. O femeie atât de frumoasă, de deșteaptă, nevoită să fie fufă.
 Iar, mă studiezi. Da, sunt o femeie ușoară. Așa cred toți. Așa crezi și tu. Dar nu este adevărat. Mă
prostituez pentru o anumită perioadă, pentru o limită de timp. Am un plan deja stabilit.
 Nu știu ce să spun. Ceea ce vinzi tu nu sunt sentimente. Este trupul. E cu totul altceva.
 Trupul meu este dorit. Sentimentul de dragoste, de la asta pleacă. Chiar și o femeie gândește la fel
ca un bărbat. Întâi se uita la cum arată bărbatul. Atracția fizică, apoi apar sentimentele. Desigur, că
este important contextul. Uite, tu Stelică, dacă nu ai fi știut că sunt ceea ce sunt, numai uitându-te la
mine ți-ai spus dacă ai putea să fim împreună câteva ore. Abia apoi îți vei pune întrebarea dacă între
noi ar putea exista și o altfel de relație.
 Nu cred că înțeleg pe deplin teoria asta a ta, Ligia. Am următoarele rețineri. În primul rând meseria.
Cred că un bărbat are oarecare rețineri pentru a trece la niște sentimente, dincolo de ceea ce și-a
cumpărat. Te cataloghează ca atare, și nu va continua, din moment ce te-a plătit.
 Poate ai dreptate dacă privești lucrurile simplist. Numai că eu am descoperit o altă modalitate de
plată. Sunt cunoscut și sub numele de ”dubla”.
 Dubla? Cum adică?
 Prima întâlnire costă atât. Stabilesc prețul în funcție de client. A doua este dublu, prețul. Fetele râd
de mine că am un carnețel în care îmi trec numele și suma.
 M-ai făcut praf. Ce să spun și ce legătura are asta cu sentimentele?
 Are. Dacă mă dorește încă o dată, îl va costa dublu. Pe urmă iarăși dublu față de ultima dată. Și tot
așa. Să plătească sume mari, nu o mai face numai din dorința de a mă avea. Trebuie să mai pună
ceva.
 Trebuie să își satisfacă fanteziile. Trebuie să demonstreze că are suficienți bani să te aibă. Nici
vorbă de dragoste.
 Bun.. să trecem peste asta. Nu mă poți convinge. Pentru că teoria mea are aplicabilitate practică.
 Serios? făcu Stelică
 Am înțeles că voi, scriitorii aveți o imaginație bogată. Să facem următorul scenariu. Să presupunem
că nu știi cu ce mă ocup. Îți spuneam doar că am terminat aeronautica, și că nu am de lucru. Că
planul meu de viitor este să mă mut la Paris. Că am aproape șase sute de mii de euro, într-o bancă
din afară, o căsuță moștenită, pe la periferia Parisului, că am fost contactată de Agenția Spațială din
Franța și că nu vreau să plec afară decât căsătorită cu un bărbat pe care să mă bazez. Nu vreau să iau
viața în piept de una singură.
 Nu știu ce să spun...
 Îți spun eu ce să spui. ”O dragă Ligia ești visul vieții mele. Mi-am găsit sufletul pereche!”
 Eee. Nici chiar așa.. zise Stelică zâmbind. Și chiar ai tot ce mi-ai spus, sau este tot un exercițiu de
imaginație.
 Nu este fals nimic din ce ți-am povestit.
 Păi. Atunci chiar nu înțeleg. De ce nu te muți la Paris? De ce nu termini cu viața asta.
 Fac parte din categoria oamenilor cărora fac ce le place. Mie îmi place viața asta dezordonată,
destrăbălată. Îmi place viața de noapte. Îmi place să învârt bărbații pe degete. Îmi place să le iau
banii. Îmi place să îmi dezvolt afacerile. Tu știi câte știu eu? Am afaceri despre care știu și dacă aș
vrea aș face cel puțin un business bănos din asta. Dar planul meu este altul.
 Incredibil! Nu credeam că o să mă surprindă o femeie așa cum o faci tu.
 Corect fraza ta ar suna așa: Nu credeam că există și curve inteligente!
 Nu. Simplu – m-ai surprins.
 Vezi. Deja ai alte sentimente față de mine. Unde este dragostea? O să vină și ea..
 Nu știu dacă alte sentimente. Mai repede a apărut o anumită doză de respect. Ești o femeie
deosebită. .. Aș fi preferat să te întâlnesc cu altă ocazie și în mod cert în alt context.
 Unde? La vreun bal sau vreo serată boemă? Eu, singură, misterioasă, ascunsă în mulțimea de
femei..
 Poate că ar fi altceva...
 Mă faci să râd, Stelică. Ce are de a face ocazia cu hazardul. Ocazia este oportunitatea pe care ți-o
oferă viața în fiecare moment. Ideea este decizia de a o folosi sau nu. Fiecare clipă este o ocazie.
Uite, trecem pe lângă hanul astă. Să zicem că ne este foame și ne oprim să mâncăm. Acolo în
parcare te zărește o femeie. Te place. Iată ocazia. De ea depinde dacă îți transmite acest lucru sau se
oprește doar a te admira. Trebuie doar să ia decizia. A avut ocazia. Noi spunem că a ratat-o. Nu a
ratat-o. Nu a vrut-o. Nu are importantă motivul. Motivul este doar un MOTIV. Așa că deschide bine
ochii tot timpul. Poate asta e ocazia ta de a vorbi cu mine. Unica ocazie. Poate un cuvânt, un gest, o
 idee prelucrată poate fi sau nu va fi baza unui noi roman. Cu care să ai un succes teribil. Îți spui în
sinea ta că ar fi fost bine să ținem legătura. Poate sunt muza ta. Apropo, cât dai să îți fiu muză???
 Da. Ai o logică despre viață abordată aparte. Poate că aș vrea să fii muza mea. Poate că aș vrea să
avem o relație platonică, poate că aș vrea să am cu tine conversații care să fie pentru mine,
refularea. Dar, realitatea, este că trec printr-o perioadă proastă financiar...
 Ha, ha ...râse Ligia. Vezi că deja ai ceva sentimente pentru mine? Stelică, Stelică până la munte o să
îmi faci declarații de dragoste. Ce importanță au banii. Dacă ai încerca să mă seduci fără să fii
bogat? Iată! O provocare.
 Te joci cu mine, cu vorbele și cu toate astea în spate ești stăpână. Pe asta te bazezi. Asta își dă
puterea conversației.
 Poate. Dacă până la treizeci de ani nu ai o casă, o mașină și un cont în bancă, nu o să ai nici mai
târziu.
 Și copilul?
 Pot să îl fac și la treizeci și unu.
 Și mai mult?... întrebă Stelică
 Nu prea. Cel mai târziu în anul ce vine îmi schimb viața. Poate mai devreme. Asta până o găsești
bani și o să devin muza ta. Am văzut un film pe tema asta. Era mai mult o fantezie. Ce plăcut sună.
Nu am fost niciodată muză. Crezi că am calități?
 Fără să mă ating de tine?
 Categoric. O muză trebuie să fie un tabu. Nu poți să te culci cu o muză.
 De ce, Ligia?
 Nu poți să faci sex oral cu o muză, pentru că o demuzești ...
 Ha ha. Tot ce se poate... Ce știi despre întâlnirea asta de la munte?
 Eu doar duc un plic. Aștept să văd dacă îmi dă ceva să duc înapoi. E ceva nou. Sunt doar un simplu
curier. Pe tine de unde te cunoaște?
 Am fost colegi și buni amici în școală. Și pe urmă. L-am ajutat mult. Este un tip deosebit.
 Da. sunt de acord. Dacă ar fi să numesc o persoană cu care să îmi încep viața de familie, el ar fi.
 Pe mine m-a chemat să discutam despre un plan al lui. Ceva legat de afaceri. Cred că vrea să scriu
un articol. Sau cam așa ceva.
 Atunci sigur nu o să fie nimic ieșit din comun.
 Adică?
 Nu cred că va fi ceva deosebit, pentru că Rony e venit cu fufa de nevasta-sa.
 Nu înțeleg. Am văzut-o pe Renate de vreo două ori. Nu mi-a lăsat impresia. Ce să fie deosebit? La
ce te referi?
 Pentru că nu a interesat-o persoana ta. Renate e o tipă bine. Are niște ochi verzi...te cucerește
imediat. Odată, la un dezmăț...
 Stai puțin. Serios. De ce spui asta de spre Renate?
 Pentru că e o obsedată sexual. Nu știai?
 Nu. De unde să știu?
 Ce a mai tras Rony, cu ea. Prin câte a trecut... De altfel se potrivesc, că nici Rony nu mai e ușă de
biserică. De când s-a prins ce poamă are la ușă. Și mai ales acum, de când este, unde este.
 Nu îmi vine să cred.
 Păi să crezi. Ți-am spus că știu multe! E o tipă foarte periculoasă. Se pricepe și la afaceri. Mai bine
zis la șantaj. Știe și Rony. De ce crezi că nu divorțează?
 Păi de ce? întrebă Stelică, mirat
 Cine crezi că are banii? Renate! A venit o dată Rony la mine. Era beat. Mi-a povestit tot și l-am
ajutat. I-am găsit o metodă de a salva simulacrul lor de căsătorie.
 Cum simulacru?
 Da, da ai auzit bine. Stau împreună de complezență. Dacă divorțează nu dă bine. Pentru Rony, mă
refer. Este foarte apreciat de Nobilu. Are o încredere deplină în el. Nobilu are însă un capriciu. Vrea
ca toți prietenii lui să aibă viață de familie. Acum înțelegi? Pe de o parte banii, pe de altă parte
căsătoria. Sunt niște impuneri din care nu poate ieși. Cel puțin deocamdată. Mare păcat. De altfel
este un timp de milioane. Adică, e de treabă.
 Nu credeam asta. Am avut de curând o discuție cu el. Părea foarte stăpân pe sine.
  Normal. Nu ți-am spus că l-am ajutat. Hai că avem timp să îți povestesc până ajungem. Am niște
prietene, fete care fac filme sexy. Adică nu se întâmplă nimic în film. Doar se mimează actul sexual.
 Asta știam ... zâmbi Stelică
 Au venit niște olandezi să facă un film. Film de film. Cu buget, cu scenariu, cu regizor, dar cu
secvențe porno. Ele au venit la mine. Fetele nu o fac pe real. Ți-am spus. Cu puțin timp în urmă
venise și Rony la mine, și asta ți-am spus. Eeee... și am găsit soluția. M-am băgat pe partea
financiară. Am devenit împreună cu Rony coacționari. Adică am băgat și noi niște bani. Conform
planului, Renate fusese stimulată de Rony să devină actriță. A luat vreo două săptămâni lecții de
dicție. și Ligia râse. Parcă dicție îi trebuia? În fine, ne-am întâlnit cu toții, i-a dat scenariu și Renate
a acceptat să joace. În scenariu nu erau trecute detaliile secvențelor de amor. Înțelegi?
 Cred că da.
 Au început filmările. Renate învățase rolul. Juca perfect, din punctul ei de vedere. Scenele porno s-
au turnat la sfârșit. Când a înțeles că trebuie să o facă pe bune, era prea târziu. Semnase deja
contractul și primise și o parte din onorariu. Normal că s-a certat cu Rony, pe tema asta. Dar nu prea
tare că îi plăcea de partenerul de amor. Așa că filmul s-a turnat.
 Doamne. Nu îmi vine să cred. Și cum s-a terminat?
 Simplu. Foarte simplu. Rony, a întors placa. Și de unde putea fi șantajat de Renate, acum Rony
putea să o putea șantaja pe ea. Banii primiți de Renate au fost destul să își țină gura. Și toată lumea
este fericită. Rony și cu mine am primit destui bani din investiție. Bani despre care Renate, habar nu
are. Gradul de libertate pe care îl are acum Renate este infinit. La fel și Rony. Așa că acum înțelegi
care sunt relațiile de familie.
 Care familie? Asta mai poate fi numită familie?
 Vezi că nu ești atent la detalii. Rony s-a detașat pe deplin de Renate. Oricum, acum, fiecare umblă
cu cine și pe unde vrea. O singură clauză. Fără copii din afara căsătoriei. Act stabilit notarial.
 Nu îmi vine să cred. Din păcate eu am alte concepții. Poate sunt de modă mai veche... zise Stelică
de-a dreptul surprins și cu necaz.
 Nu. Nu ești de modă veche. Este pur și simplu un mod de rezolvare a unor probleme care produce o
stabilitate în familie. Sunt impuneri ale nenorocitei asta de viață. Ce voiai să facă? Să renunțe când a
ajuns așa de sus. Cât despre Renate dacă ai știi câte a suportat de la Rony. O dată a dat-o afară pe
balcon, goală, în zăpadă pentru simplu motiv că i-a folosit din greșeală mașina de bărbierit. De ce
Renate nu a plecat? Doar avea banii. Nu a plecat pentru că este o leneșă, o comodă. De ce s-o ia de
la început? E mai simplu așa. Căsnicia merge înainte. Tu știi prin câte a trecut Rony în viața asta?
 O parte știu. Cred că totuși sunt prea mari compromisurile.
 Asta a fost soluția la momentul acela.
 Bine, dar moralitatea ?
 Ce moralitate. Cui îi mai pasă?
 Lumea. Ce zice, lumea? întrebă Stelică
 Ce părere să aibă lumea? Pe față îl condamnă, dar în sinea fiecăruia, dacă stai să analizezi, îi dă
dreptate.
 Pare un plan diabolic.
 Rony le-a pus pe toate în balanță. Dacă trece în zona de persoană publică, este acoperit. Va nega tot
ce ar putea spune Renate despre el. În schimb Renate nu se poate apăra. Mai mult chiar, ți-am spus
și mai devreme, Renate o ține una și bună că este bolnavă. Că este obsedată sexual. Are și un
diagnostic pus de un medic șpăguit la greu. Așa stau lucrurile. Înțelegi?
 Da. Dar mă dezgustă rău de tot.
 Vrei să îți spun ceva? Și pe mine. Dacă nu ar fi fost banii pe care i-am câștigat, cred că mă simțeam
foarte dezgustată. Dar, până la urmă asta e!

5.
În timp ce în mașina ce urca spre munte și Rony era catalogat ca un bărbat de treabă, în living acesta era
din ce mai exuberant în conversația lui, cu Riana. Riana nu își mai putea controla toate reacțiile, sau mai bine
zis, chiar nu mai voia. Considera că dacă ar putea comite greșeli în comportamentul față de Rony, va găsi, fără
îndoială metode să le repare. Așa că continua să participe cu plăcere la discuția avută.
 ...nu se poate să devii mai puternic fără muncă. Cum este vorba aia. Dumnezeu îți dă, dar nu îți
 bagă și în traistă. zise Rony
 Categoric. Uite că sunt de acord cu tine. Și dacă sunt de acord cu tine, nu te domin... cum zici tu.
 În sfârșit, o vorbă bună și pentru mine. Ce facem mai așteptăm să vină lista sau mâncăm? Vinul ăsta
e bun, dar face și poftă de mâncare. Am uitat să îți spun. Regula casei. Fiecare mănâncă ce vrea și
când vrea.
 Atunci să mergem să mâncăm.
Și ca un gest de curtoazie, Rony o lăsă să treacă în față și atingându-i ușor talia. Riana îi strânse mai
apăsat mâna pe mijlocul ei, și întorcând pe partea opusă, capul, îl sărută zâmbind pe obraz.
 Asta ca să înțelegi că nu am nimic cu tine. Gestul ăsta a fost ca un fel de ”mulțumesc” tot ce faci
pentru mine.
 Mulțumesc pentru apreciere. Sincer, chiar așa, l-am luat.
Merseră în bucătărie și se așezară la masă. Carmen îi servi. Rony aprecie de câteva ori ideea felului
de mâncare la care se hotărâseră. O felicită pe Carmen, dar mai ales pe Riana. Când erau pe sfârșite
în cameră intrară Renate și Leonard.
 E gata masa! Foarte bine. Și mie mi-era foame. De asta venisem ...spuse Renate
 Și mie îmi este foame, dar și sete ...adăugă Leonard plecând după băuturi.
 Să îmi aduci și mie un Cinzano cu gheață...
 De băut găsești în barul din living, doar nu e prima dată când vii aici. îi spuse Rony lui Leonard și
apoi adresându-se Renatei: Gata? Ați reușit să vă puneți de acord?
 Da. Am decis că mai sunt necesari vreo două mii de euro, asta așa, la prima strigare. Pe urmă
reinvestim...Asta este doar din cauza legilor astea tâmpite. Chiar nu ați găsit un ministru la
transporturi mai bun? zise Renate, făcând loc lui Carmen să îi pună farfuria pe masă și cu un zâmbet
plăcut îi mulțumi.
 Hopa! De când te bagi tu în politică?
 De când vreau să fac o afacere și nu îmi dă voie legea.. Minunată mâncare. Foarte gustoasă.
 Ce legătură are ministrul cu legile și cu afacerea ta?
 Nu pot .... acum mănânc. zise Renate cu gura plină
Reîntors cu băuturile, Leonard continuă fraza Renatei
 Are, că fac și ăștia niște legi...
 Mai întâi, nu ministrul face legile. Guvernul doar le propune sau emite ordonanțe. Parlamentul este
cel care decide. Prin vot. Tu înțelegi ce spun eu, Renate? Nu la ministru este problema ci în
Parlament.
 Păi nu de la ministru este propusă legea? zise Renate punând tacâmurile jos, și luând o înghițitură
din paharul cu cinzano. Ei ce să facă? Parlamentarii votează ce au!
 Crede-mă că asta nu este pentru tine. Mai întâi trece și prin comisia juridică. Repet, și te rog să reții
că nu ministrul dă legea. Parlamentul este cel care decide! Zise ferm Rony
 Adică tu vrei să spui că parlamentarii sunt vinovați?
 Leonard! Ce i-ai mai băgat în cap?...
Cel întrebat aproape se înecă cu băutura, când se pregătea să îi răspundă, dar Renate era pusă pe harță,
chiar dacă înțelese că o depășește discuția.
 Adică ce vrei să spui? Că eu nu înțeleg nimic și că Leonard mi-a spus tâmpenii. Mulțumim, acum
ne faci pe amândoi tâmpiți! zise Renate privind spre Leonard ca sprijin.
Numai că Leonard se situă de altă parte a conversației.
 Nici vorbă. Eu spuneam că este un ordin al ministrului care nu ne permite să construim așa cum
vrea Renate. Tot ce a spus Rony, așa este.
 Păi asta este altceva...
 Gata? Vă coalizați împotriva mea... și căutând ajutor o întrebă și pe Riana. Tu ce părere ai?
 Eu?... făcu Riana care părea absentă la discuție
 Da. Tu!
 Eu cred că de vină sunt doctrinele politice. Nu este nimic clar. Dacă un politician trece de la stânga
la dreapta și de la dreapta la stânga. Este același lucru. Este normal să nu știi ce votezi, atâta timp
cât ai impunere în grupul din care faci parte. Vezi legile cu caracter democrat sunt votate cu
nonșalanță de sociali și invers pentru cele cu caracter social. După mine, odată intrat într-o
formațiune politică numai ca independent, poți să ieși. Și... cel puțin cu treizeci de zile înainte de
 începerea campaniei electorale să se precizeze ce punctaj a obținut la cursul juridic. Asta când se va
înființa. Că deocamdată, toți neaveniții pot fi parlamentari...
 Renate se uita mirată. Chiar nu înțelegea.
 Păi nu asta însemnă democrație? triumfă superior Renate
Rony se ridică mulțumind pentru masă, și gândind la nivelul de inteligență al Renatei spuse ironic:
 Ba da! Asta da! Asta este democrație, să ajungă Glugă parlamentar.
Și pentru că bing-bangul anunță că este cineva la poartă plecă mai grăbit. La poartă vilei erau Ligia și
Stelică.

Prima, intră Ligia și nonșalanță îl sărută pe Rony pe obraz, după care îl șterse de ruj, privind totodată
discret peste umărul acestuia către Renate. Avea o față acră. Cu Stelică, dădu mâna tovărășește. După o
jumătate de oră, toți erau pe terasă. Cu sucuri în pahare sau cu băuturi diverse, fiecare după gust. Trecuse de
două, și cam se moleșiseră de la căldura ce se instalase după dimineața răcoroasă. Dintre toți, doar Stelică
părea mai stingher, și asculta cu mare atenție ce se vorbea. Riana se uitase în treacăt pe celebra listă și nu
comentă în nici un fel, contrastând cu interesul afișat de câteva ore. Într-un târziu, Ligia întrebă cu un glas
prefăcut a oboseală.
 Rony ce trebuie să duc înapoi?
 Nu pot să îți spun acum. În primul rând, trebuie să ia o decizie Riana. În al doilea rând, Nobilu, nu
mi-a zis nimic. De altfel nu îl pot întreba acum. Toată lumea știe că între două și cinci Nobilu e de
negăsit. Ne mai punând în calcul că este plecat la relaxare.
 Bine. Aș vrea, atunci, să mă odihnesc puțin. Am plecat după o noapte agitată.
Rony îi făcu semn Ligiei să mai aibă răbdare și parcă abia atunci, se prefăcu că își aduce aminte de
Stelică.
 Stelică, cred ca e timpul să te punem în temă. Durează cinci minute. După ce decizi, mai discutăm.
Sau mai bine zis Riana va stabili detaliile.
Așa cum prezentase Rony situația, se părea că el este coordonatorul unei afaceri, iar Riana, o simplă
executantă. Femeia, remarcă, dar nu spuse nimic. Leonard și Renate se ridicară brusc, și le comunicară
celorlalți că vremea fiind așa de frumoasă fac o drumeție în sus pe șosea, până la pădurea din vârf nu
sunt mai mult de treizeci de minute de mers la deal. Într-o doară, Leonard îi invită și pe ceilalți. Nimeni
nu se mai arătă dispus să urce muntele, pe căldură dar mai ales erau probleme de discutat.
Rony le propuse celor rămași să meargă în căbănuță. Și fără să mai aștepte răspuns, porni. Pe drum
Ligia îl prinse de braț pe Stelică așa cum ar dori să arate că ei ar avea o relație. Ca scuză blonda invocă
înălțimea tocurilor și adăugă că îi dispăruse somnul, dar de fapt înțelesese semnul lui Rony. Ajunși, Riana se
adresă lui Stelică
 Domnule Stelică, vreau să spun cum stau lucrurile. În primul rând Rony este cel care v-a
recomandat. În al doilea rând eu am nevoie de o persoană deosebită, care, nu numai după părerea
mea, să participe la un fel de experiment, dacă nu este prea mult spus. Eu reprezint un grup de
investitori care se ocupă cu reabilitarea unor firme. Reabilitarea voită sau nevoită a unor societăți
comerciale, dar care prezintă interes pentru noi. Metoda este de a face o infuzie de capital, și de a-l
mări până acolo încât să deținem majoritatea părților sociale. De aici sunt trei posibilități. În funcție
de interesul nostru, fie păstrăm obiectul de activitate, iar veniturile ce ne revin le reinvestim, fie
modificăm firma și producem ce considerăm noi că este necesar, sau ne retragem după ce ne
recuperăm banii investiți. V-am solicitat pentru a vă spune că urmează prima etapă. Adică, aceea de
a negocia cu diverse companii. A identifica posibilele situații de afaceri. Propunerea mea concretă
este aceea de a vă copta în echipa care duce negocierile cu firmele, asta în prima fază. Ce părere
aveți?
 Apreciez faptul că v-am fost recomandat de Ronycă. Am însă îndoieli că m-as putea descurca în a
purta niște negocieri. Partea de economie și de fapt tot ce ține de afaceri nu prea îmi este la
îndemână. Eu sunt scriitor. În afară de poeme și patru romane de dragoste, de vreo zece critici
literare foarte apreciate, ce-i drept, nu am produs prea mult. Mă onorează propunerea
dumneavoastră, dar trebuie să recunosc că îmi este greu să mă văd într-o echipă de negociatori...
 Stai , zise Rony. Asta nu este tot.
 Sigur! Mai vorbim de faptul că eu, vă voi iniția în acest job. La început vom merge peste tot,
împreună, vom analiza și informațiile, vom găsi soluții împreună. Pe deasupra indiferent de rezultat
 pe parcursul a șase luni veți avea un salariu de invidiat chiar și în străinătate – completă Riana.
 Nu asta am vrut să spun. o întrerupse Rony. Eu altceva voiam să îi spun. În urmă cu ceva ani, cu
aproape un an înainte de alegerile trecute, Nobilu, a vrut, și s-a implicat în campania electorală prin
tipărirea de afișe. Toate tipografiile își crescuseră brusc prețurile, cum se întâmplă de regulă. Nobilu
avea nevoie de tiraj mic și diferit ca imprimare. Nu era utilă o afacere cu o tipografie mare. Așa că a
cumpărat o editură care avea și o tipografie mică. A mutat firma la București și-a rezolvat problema.
 Cred că ne îndepărtăm de subiectul discuției , zise Riana
 Nici vorbă Riana, ascultați-mă. Când Nobilu, ajuns unde este acum, nu a mai putut să o păstreze
mi-a donat-o mie. Pentru că și eu am devenit funcționar public, pentru a nu incompatibil, am închis-
o. Ți-o donez ție, Stelică. Cu condiția să faci o revistă cu numele ”Cultura Afacerilor” sau cam așa
ceva.
 Poftim? Păi tocmai spuneam că nu mă pricep la afaceri. Eu și managementul?
 Stați așa. zise Riana. Pentru toate afacerile de viitor, vor fi necesare diverse formulare, cărți de
vizită, materiale publicitare. Este o afacere bună. Lăsați-mă să mă gândesc puțin. Rony, m-ai cucerit
cu propunerea ta.
Riana se ridică extrem de gânditoare și își aprinse o țigară.
 Riana, și mai ales tu, Rony care știi, eu nu dispun de nici un capital. Nu vreau să dezamăgesc. Nu
am bani. ...cerea cu disperare Stelică, milă .
 Ce mă? Nu ți-ar place să ai o editură? Și nu mai tot pune lipsa banilor ca paravan. Despre asta mai
vorbim. ”Cultura afacerilor” va fi o revistă nu numai de specialitate, despre management și afaceri.
Nu vei publica chestii anoste. Ți-am spus deja. Alături de Riana, vei face primii pași în lumea
afacerilor. Scrie despre asta. Apoi, vom căuta patroni, directori care au realizat ceva în afaceri să le
deconspirăm și latura artistică. Știu eu? Poezii, fotografii artistice, sau alte înclinații artistice. Uite
domnule, ce afacere grozavă a făcut investitorul ăsta. Ia mai uite, ce înclinație artistică are: face
oale de lut. Text: e modul lui de relaxare după o zi intensă de lucru. Înțelegi la ce m-am gândit? Nu
vezi că ți-am găsit o piață care nu există? O nișă. Uite, de exemplu mă dau pe mine, am două
romane. Manuscrise.
 Tu? făcu fără să vrea Ligia
 Da, eu. Rony. Ce ți se pare așa de anormal?
 Nu este nimic anormal...O singură întrebare dacă se poate?
 Bineînțeles. Că de aia te-am luat și pe tine la discuiții. Doar noi doi suntem parteneri mai vechi -
zise el complice...
 Cam despre asta e vorba. Câți bani sunt necesari să pornească afacerea . zise Ligia
 E prematur să discutăm acest aspect. Mai întâi vă rog să îmi acordați 24 de ore să decid. Dacă
demararăm afacerea, vom face o evaluare. Să înțeleg că domnișoara este o posibilă parteneră?
Deodată, contrastând puternic cu starea serioasă a discuțiilor purtate până atunci, Rony, se puse pe un
râs demențial, și cu greu reuși să spună:
 Cine? Ligia, domnișoară ?.... ha, ha
 Termină Rony... spuse timid Ligia
Făcând însă repede evidența persoanelor din încăpere deduse că doar Riana nu știa cu ce se ocupă. Ori
Riana era femeie și nu opinia ei nu o interesa. Stelică zâmbea trist. Nu știa ce să facă. Mai departe de
ceilalți, Ligia găsi de cuviință să își toarne un pahar de tărie, în timp ce dădu o explicație, Rianei:
 Da! nu mai sunt domnișoară. Sunt o doamnă ușoară. Dar, cred că este timpul să mă schimb...și veni
să își toarne un pahar de tărie.
 Atunci, zise prompt, Riana. Primul lucru pe care trebuie să îl știi, este acela că nu se bea în timpul
negocierilor.
 Păi, nu s-a terminat runda? Nu există o pauză de 24 de ore?
 Ba da! Pot să beau și eu, zise amabil Riana, chiar zâmbindu-i, ținându-i isonul.
Apropiindu-se de blondă, Riana îi șopti complice:
 O să am grijă de tine! Nici nu știi cât de mult ne asemănăm. și Riana se întoarse repede să vadă
dacă cei doi bărbați din cameră o auziseră.
 Stelică ne dai un răspuns mâine dimineață... Noaptea, mai ales la munte, cu geamul deschis să intre
puterea aerului nopții, e un sfetnic bun. Cum se spune! Zise Rony părăsind cabana bucuros că
planul îi ieșise.
 6.
Restul după amiezii, până spre seară, fiecare și-l petrecu după voie. Glugă care se agitase toată ziua, se
reîntoarse la vilă exact când Leonard, intră în bucătărie să vadă ce ar fi putut mânca. Plimbarea până la
pădurea de brazi, îi făcuse foame. De altfel îi era poftă de mai multă vreme, dar discuțiile cu Renate îl făcuse
să uite.
 Carmen, spune-mi te rog ce aș putea băga și eu în gură?
 Domnu' Leo, ar fi ceva brânzeturi și ceva mezeluri, dacă le-a adus Glugă.
 Cum să nu le aduc. Sunt toate în frigider.
 Deschizând ușa frigiderului și privind înăuntru, Carmen întrebă:
 Cu ce vă servesc Domnu' Leo?
Dar Leonard nu răspunse. Se ridică șe duse lângă Carmen și căută printre pachetele cu mezeluri. Își
alese câteva le puse pe o farfurie, zise merci, și ieși.
 Mai ai treabă, sau te duci să te odihnești puțin. Că diseară o să...
 Nu mai am treabă. Uite fac două cafeluțe, le bem și merg să stau puțin întinsă. De dormit oricum nu
o să pot dormi la ora asta. Mai ai bani?
 Mai am ceva, dar trebuie să îi cer lui Rony pentru medicamentele mamei și pentru televizorul ăla pe
care am stabilit că îl cumpărăm în locul celui vechi.
 Dacă mai pleci, treci și la bancomat și vezi dacă mi-a băgat banii de salariu. în timp ce făcea
cafeaua, stând cu spatele, Carmen adăugă:
 Vezi, Glugă ce ciudată este viața asta a noastră. Trăiam liniștiți, dar sărăcuți. Acum este altfel.
Salariile ne merg și noi câștigăm mult, cu mult mai mult, după munca asta, aici la vilă.
 Stau uneori și mă întreb dacă se merită. Toată săptămâna muncim pe rupte. Când vine weekend-ul
nu avem timp de odihnă. Uite, să știi că vreau să stau și eu așa, să nu fac nimic, într-o sâmbătă și o
duminică. Duminica să te iau de mână și să mergem și noi la biserică. Să ne rugăm...
 De când avem grijă și de gospodăria lui Nobilu, ne-am luat și mașină... nu cred că fără munca asta
am fi reușit.
 Lasă... nu e chiar așa. Ce? Am primit-o din partea lui, pe munca lui? Aiurea, cine știe ce șmecherii a
mai făcut? Cine știe pe cine a lăsat mai sărac?
 E! Asta e acum! Ne facem griji pentru alții. Când s-a îmbolnăvit tata, înainte să moară, și-a făcut
cineva griji pentru noi? Nimeni. Ai uitat? Ce ne pasă dacă a furat-o sau ne-a făcut-o cadou din banii
lui sau ai doamnei Evelin.
 Mă lași cu doamna Evelin... Nevasta lui Nobilu e dintr-un sat de pe lângă Pitești. O țărăncuță. Mi-a
povestit odată Nobilu. Familia lui este de modă veche. Trăită de generații în buricul Bucureștiului.
Mi-a spus că a citit el o carte, nu mai știu cum în zice, și acolo spunea despre primenirea sângelui în
familii de-astea. De aia a luat-o pe Evelin. Să aibă copii viguroși. Zicea Nobilu, ”deștepți ca mine și
sănătoși ca Evelin”
 Tu ai ceva împotriva doamnei Evelin?
 Nu chiar, dar uite că nu poate face copii. Acum își dă aere de mare doamnă. O bășită de țărancă. A
uitat de unde a plecat...”Uite, Glugă, ți-am adus un breloc de la Paris, cu turnul Efail, am fost o
săptămână încheiată la cumpărături.”
 Așa, și? Care e problema ta? Dacă are doamna, bani. Eu să știi că o admir. Așa cum zici tu că e
țărancă ai văzut ce manierată și elegantă este?
 Hopa! Ți s-a urcat la cap? Acu o-i vrea și tu haină de blană de la Paris. Nu vrei să încetezi? Femeie,
nu avem noi cum că ajungem la nivelul lor. Ăștia asta fac de generații, comuniști sau nu. Asta au
învățat să profite din orice situație. Noi ce suntem, niște neica nimeni. Să zicem merci, că avem de
unde să ne vină niște bani. Mai muncim pe aici ceva, cu banii pe care i-am pus deoparte reparăm
casa mamei, după ce moare, și ne vedem și noi de viața noastră.
 Bine și la Sandu nu te gândești?
 Ce îl bagi pe Sandu în discuție. E la casa lui. Are meseria lui. O să vină de la Brașov să stea aici?
Are vila lui, de la socru-su la mare. Hai că mă enervezi, câteodată..
 Păi așa e viața. Aduni toată viața...
 Așa e. Ca proverbul: Aduni ca furnica și iei cu tine nimica.
 Da. Dar rămâne copilului.
  Rahat. Asta e viața. Un rahat! Faci palate și averi și vine copilul, după ce nu mai ești și le vinde pe
toate. Așa cum făcu băiatul Corneliei.
 Ce face?
 Așa cum ai auzit. A muncit Cornelia de s-a rupt în Italia. S-a umilit pe acolo. Ce știu eu cum a făcut
banii, și nici sumă. Nu mă interesează. A venit cu banii. A făcut ditamai pensiunea de se întorcea
după soare. ”Să nu sufere copilul. Că și așa a crescut fără tată. Să aibă de toate”. L-a ținut în
facultate. Și după ce muri, acum trei luni, fi-su scoase pensiune la vânzare...
 A murit acu vreo 5 luni ...îl corectă Carmen
 Ce mai contează..
 Hai că nu te cred. Când mă duceam la servici, dimineața, îl vedem în fiecare zi muncind prin curte.
”Sărut mana tanti Carmen!” ”Te sculași așa devreme?” ”Păi ce să fac tanti. De aci trăim. Aci
muncim!”
 Vorbe, Carmen, numai vorbe. S-a cizelat omu', auzi tu ce vrea să facă, să se mute în Spania, că au
aia niște sate care nu mai sunt locuite. Au murit ăia bătrâni. Sunt satele goale și primăria de acolo
dă casa cu 1 euro. Vrea să cumpere câteva și să își ia un iaht.
 Mare ți-e puterea, Doamne! își făcu cruce Carmen
 Păi eu ce tot îți spun. Muncim și noi cât putem, punem niște bani deoparte să avem bătrânețile
liniștite. Cât crezi că o să poată Sandu să ne ajute? Cât putem îl ajutăm noi, pe el. Așa se pune
problema. Pe urmă mai vedem. Dar, secretul este să nu uităm cine și de unde venim. Să ne
mulțumim cu puțin. Aaaa.... că știm și noi ce este caviarul...e bine! Dar nu să visăm că mâncăm
caviar întinși pe blănurile tale... ha ha. Hai mergi și te întinde, că mă duc să dau la păsări de
mâncare. Ce le-o fi trebuit nu știu. Că pui, tot de la market luăm.
Rămasă singură, Carmen se gândea la spusele lui Glugă, uitând cu desăvârșire să meargă să se
odihnească. Sorbi cu sete din cafea și puse totul în balanță. Dintre toate spuse de bărbată-său un singur
lucru nu o făcea să îi dea dreptate pe deplin. Partidele desfrânate de a face dragoste. Problema era
partenerul. Sigur, își iubea soțul fără reținere, dar știa de aventurile lui Glugă de la începuturile
căsătoriei. Nu-i spusese niciodată ce auzise de pe la lume. O atrăgea Glugă. La nivelul gândirii de la
începuturile căsniciei, sfătuită de mama-sa, se abținuse. Adevărul e că dacă nu ar fi fost escapadele, ar fi
avut o căsnicie model. Prea aproape de ideal. Apoi încet, încet Glugă se potolise, spre marea bucurie a
mamei care îi spuse: ”Văzuși, fă?. Se potoli din hăndrăleală. Ne făceam de râs în sat, dacă îl lasi. Cine
te-ar mai fi luat cu un copil la vârsta asta?” De câtva timp avea însă o vagă bănuiala că Glugă nu-i mai
era fidel. ”Să fie banii de vină? Că și atunci la început, aveau banii de la nuntă. După ce se certase cu el
că banii le fugeau printre degete, Glugă se făcuse cuminte. Eu nu știu ce bani îi trec prin mână. Nu
cumva e timpul să mă preocupe și pe mine treaba asta? ” Și pentru că Glugă intră pe ușă, ducându-se
direct la frigider să bea apă , îl întrebă:
 Auzi? Cât te-au costat cumpărăturile?
 Vreo două sute. răspunse indiferent bărbatului
 Ai luat și pentru noi, ceva?
 Nu. Că nu mi-ai spus. Și pe urmă ca de fiecare dată, luăm luni acasă. ...
 De azi nu mai luăm ce le rămâne. Gata. Vreau să nu mai mâncăm resturi. Când poți să te repezi să
iei un pui să îl facem acasă, la ceaun.
Glugă înțelese atitudinea, dar neavând replică pe moment zise doar un ”bine” scurt, fără comentarii și
ieși din nou la păsări.

Într-unul din dormitoarele de la etaj, Rony se îmbrăca pentru a coborî. Avea o bucurie aparte pentru că
Nobilu, cu care vorbise la telefon fusese foarte mulțumit. De asemenea, se bucurase că Rony reușise să se
miște mult mai repede, că o cunoscuse deja pe Riana și îi dăduse deja lista. Mult mai mult aprecia faptul că îi
găsise un ”băiat” de treabă. Fluierând ușor o melodie veche românească cobora vesel. În living o găsi pe Ligia
care se uita la televizor în timp ce ronțăia niște alune.

 Ce faci? Nu te-ai odihnit?

 Ba da. Aici pe fotoliu. M-au luat gândurile și nu am putut dormi.
 Ce gânduri, Ligia? Despre afacerea asta?
 Bineînțeles. Data trecută era, să spunem, ceva pe termen scurt. Nu eram prea implicată. Am dat
 banii și gata. Profesioniștii și-au făcut treaba și apoi au început să ne vină banii în cont. Acum este
altceva. Este o afacere de lungă durată.
 Nu îți face griji. Riana, din câte mi-am dat seama este un bun organizator și lucrează profesionist.
Nu pentru tine îmi fac griji, ci pentru Stelică. Lică a fost totdeauna un tip aparte. Nu este tipul de om
care iese în evidență ca lider. Mai retras, mai tăcut. Dar când spunea ceva, așa era.
 Cum adică? întrebă Ligia
 Dacă spune că face ceva, atunci îl face. Nu are jumătăți de măsură. Dacă spune nu, nu rămâne. Pe
de altă parte avea un fel de premoniție. Spunea, de exemplu ”uită-te la Maria, nici nu se uită la
prostul de Gigi.” Ambii erau în grupul nostru de prieteni. ” O să umble cu limba scoasă după el”.
E!. Acum sunt căsătoriți. Dar Maria a umblat vreo 8 luni după el, când se săturase Gigi de atâta
așteptare.
 Nu știam...
 Nu aveai cum. Pe de altă parte este un tip retras. Sigur, nesociabil. Are totdeauna cuvintele la el.
Din păcate este singur. Acum vreo 12 ani i-a murit soția întru-un accident. De atunci parcă s-a
închis și mai tare.
 Nu am știut. Bine că nu l-am întrebat...
 Așa e, că ați venit împreună. Ce ați vorbit? Cum ți se pare?
 Mai multe banalități. I-am spus și despre tine cu Renate. Nu știa nimic. Povestea cu filmul.
 De ce? spuse Rony, încruntându-se.
 În fond sunteți buni prieteni. Nu este cazul să descopere singur care este viața ta de familie.
 Poate e mai bine așa, deși puteai să te abții. Oricum dacă stai bine să te gândești, toată afacerea stă
în clipa asta în mâna lui.
 Adică dacă Stelică zice nu, nu mergem mai departe? întrebă curioasă, Ligia
 Nu. Nu putem. Poate, dar asta să vorbim cu Riana, să încerce cu tine, planul cu firmele. Am
sentimentul, însă, că nu este de acord să își facă echipa cu fete.
 Am o propunere. Dă-mă, nadă pentru Stelică. Spune-i că dacă acceptă, eu sunt bonus. Nu în sensul
fizic. Ci că o stau mult în prejma lui. Auzi? I-am propus să îi fiu muză.
 Vorbești prostii. Abia ce ți-am spus că de când i-a murit nevasta și este un lup singuratic.
 Păi tocmai de aceea...
 Nu. Nu. Poate îl conving mai repede cu manuscrisele. Poate sunt bune, poate mă privește și din alt
unghi.
 Cum vrei. De data asta este planul tău.

Stelică mormăi ceva a buna seara și se așeză pe fotoliu mai retras.

 E? ce ai pățit?
 Nimic deosebit. Nu am putut decât să ațipesc câteva minute. Deși, când am ajuns aici eram obosit.
Am lucrat noaptea trecută până pe la trei.
 Apropos, tu cum lucrezi? -întrebă Rony
 Cum adică?
 Care este modul tău de lucru. Îți faci fișe ale personajelor. Stabilești dinainte numărul capitolelor.
Faci adnotări ce să cuprindă ele?
 Nu fac așa. Mă apuc de scris și scriu. Capitolele mele sunt sau scurte sau lungi. Dar, azi noapte nu
am lucrat la vreo carte. Trebuie să predau joi, săptămâna viitoare, o critică la un roman.
 La fel scriu și eu. Până la urmă, scrisul ăsta este un har de la Dumnezeu. Dacă ai inspirația dată de
sus scrii pe rupte. Eu am scris două zile în continuu. Fără să fac nici o pauză. Și când cel de sus a
zis, stop. Gata. S-a dus toată inspirația. Acum nu am mai scris un rând de o lună și ceva.
 Înțeleg. Și ce ai scris? întrebă Stelică
 Cel mi bine e să vezi. Vreau o părere sinceră. Să știu dacă mai continuu sau o las mai moale.
 Când vrei? Întrebă Stelică
 Și acum. Hai!
Același drum până la căbănuță. Dintr-un dulăpior Rony scoase câteva dosare. Îl alese pe cel albastru. Și
i-l dădu lui Stelică, care scoase ochelarii și puse la ochi. Se așezară amândoi.
 Tu ce vrei acum? Să stai lângă mine?
 Da.
  Până termin?
 Da. Vreau să îți văd mimica feței.
 Nu mă pot concentra. Du-te, Rony și fă altceva.
 Vrei ceva de băut? întrebă el amabil
 Da. un vin cu multă apă
Rony plecă după ce puse paharul pe măsuța de lângă Stelică. Abia după ce se văzu singur, Stelică se
apucă să citească:

APOCALIPSA
de Rony Bobeică

Eva era în culmea stării nervoase dată de situația în care o băgase Fred, șeful. De două ore bătea
restaurantele de cartier pentru a pune întrebarea stupidă : ”Sunteți conștient că băutura în cantități mari
vă face rău?”. Sub pretextul că dorea un sondaj pe această temă, Fred se răzbuna de fapt pentru simplul
motiv că îl refuzase să participe la o petrecere privată în afara orașului. În starea asta întră în ultimul
restaurant pe care îl avea pe listă. Cameramanul ceruse deja permisiunea barmanului și acesta i-o
acordase plictisit și indiferent. Așa că își alese repede din priviri ultimul intervievat. Se prezentă, deși nu
era nevoie, fiind cea mai cunoscută reportera din localitate. Omul își ridică privirea absent, se prezentă la
rândul său și acceptă întrebarea cooperant.
 Domnule Adam, sunteți conștient că băuturile alcoolice în cantități mari vă pot face rău?
 Bineînțeles. răspunse Adam zâmbind ușor.
Eva își notă conștiincioasă răspunsul, făcu semn cameramanului să oprească înregistrarea și îi spuse că
vor vorbi mâine dimineață, după ce îi predă și microfonul. Acesta plecă fără grabă după ce îi mulțumi
barmanului.
Eva se rezemă în scaun își puse imensa geanta în poală și scoțând o țigare îl întrebă pe Adam dacă poate
fuma.
 Nu mă deranjează fumul de țigară.
 Sunt terminată, de la ora 6 este al nouălea restaurant în care intru, nu mai pun la socoteală faptul că
de dimineață am fost în redacție și am lucrat până la cinci.
 Înțeleg. Vreți o cafea?
 În nici un caz. Ar fi a patra și încerc să mă abțin.
Își aprinse țigareta și trase cu putere de la primul fum. Îl privi mai atent pe Adam, care privea fără o țintă
anume prin restaurant, în timp ce răsucea încet paharul cu coniac. Îl catalogă ca fiind un bărbat plăcut
spre frumos. Alese nota 8. O notă destul de mare în criteriile Evei. Ridicând mâna către barman, strigă:
 Aș putea să primesc un pahar de vin alb?
Barmanul confirmă dând din cap că a înțeles comanda, iar privirea Evei se întâlni cu cea a lui Adam.
Simți nevoia să zâmbească. Adam nu schiță nici un gest. O privea doar cu ochii albaștri blajini, larg
deschiși.
 Simt uneori nevoia unui pahar de vin. Mă moleșește un pic. Până ajung acasă mi se face somn dea-
binelea. Știi ce bine dorm, după asta?
 Înțeleg. Nu trebuie să vă justificați. Considerați că nu sunt prezent.
 Nu pot să vă ignor total. Mai ales că nici nu am cerut permisiunea să o fac... zise ea.
 Ba ați cerut permisiunea să fumați o țigară. Logic este că doreați să stați pe acel scaun. Așadar, ați
cerut permisiunea. îi răspunse Adam. Pe de altă parte nu sunt un bun interlocutor...
 De ce credeți asta? începu să se joace Eva cu el
 În primul rând pentru că gândurile mele sunt în altă parte. În al doilea rând chiar doresc să vă simțiți
bine, fără a fi nevoită să faceți efortul de a purta o conversație, pentru că deja se vede că sunteți
obosită.
 Mulțumesc pentru asta! zise Eva, retrăgându-se pentru a permite unei chelnerițe apărute din senin să
îi pună paharul de vin și cel de apă.
 Mai doriți ceva, doamnă?
 Nu . Mulțumesc.
 Și întorcându-se către Adam:
 Totuși, cu ce vă ocupați?
 Cu nimic.
 Spuneți-mi, chiar vă deranjez? Noi oamenii suntem niște ființe sociale, atacă Eva zâmbind și
continuând ping-pong-ul verbal
 Interpretați greșit răspunsul meu. Nu este vorba de a mă eschiva de la discuție. Chiar nu mă ocup cu
nimic. Aștept să treacă timpul și să mă apuc de treabă.
 Cum adică?
 Peste câteva zile am să încep ceva deosebit, zise Adam extrem de serios
 Tonul dumneavoastră este grav. Să deduc că este vorba de o treabă foarte serioasă.
 Nici nu vă puteți imagina cât de serioasă este.
 Puneți-mă la încercare. replică Eva ușor agresivă, dar candidă.
 Nu aș putea acum. Dar s-ar putea ca peste câteva zile să vă doriți sincer să aflați. Să aflați o mulțime
de lucruri despre mine, dar mai ale despre ce fac...
 Ce contează câteva zile? Are legătură cu meseria mea? Despre ce este vorba?
Adam râse, dădu paharul cu puțina băutură rămasă, peste cap și ridicându-se, adaugă, în timp ce puse
banii pe masă.
 Stimată doamnă, conversația noastră se încheie aici. Trebuie să plec. Poate vom mai vorbi. Noapte
bună!

Eva nu răbdă gestul, ce îl consideră impertinent, acela de a o lăsa singură la masa. Aruncă câteva
bancnote pe masă, îl căută pe barman din privire și văzu ca acesta înțelese, se ridică în grabă trăgând din
mers imensa sa poșetă și ieși în aerul rece al nopții. Îl descoperi repede pe Adam pe străduța destul de
goală și își urmări prada. În timp ce își potrivi pașii astfel încât să nu îl ajungă foarte repede, se gândea la
niște fraze ce ar putea „să-l pună la respect pe acest individ”. De altfel în sinea ei, deși nu recunoștea,
deranjul era creat de faptul că se considera încă o femeie atrăgătoare. Nu degeaba o ”racolase” Fred,
pentru petrecea aceea. Își spunea cu tărie în gând, că Fred nu ar fi apreciat-o niciodată pentru istețimea și
inteligența. Sau poate că nu era așa? Îndoielile pe care singură le născuse o făcură să încetinească
mersul. “…Și la urma urmei .. care este problema? Poate omului nu-i plac femeile de genul ei, ... sau
poate chiar are o problemă urgentă de rezolvat. Poate că nu am nici un drept să-l abordez”.
Adam nu era prea departe și pentru că voia să traverseze, se opri o clipă pentru a privi înapoi. O zări
pe Eva. Nu zâmbi, și se întorcându-se către ea făcu niște pași mărunți și se opri pentru a-i sugera că o
așteptă. Eva nu mai putea da înapoi și găsi util să iuțească pașii, vorbindu-i destul de tare pentru a se face
auzită
 ... mă gândeam că poate plătim taxiul în împreună, ar fi mai ieftin așa...
 Nu este cazul. Locuiesc vis-a-vis.
 Aha! făcu Eva dezamăgită. Eee.. atunci nu-i nimic de făcut decât să aștept singură un taxi. și se opri
doar la câțiva pași de el, pe marginea trotuarului privind înapoi spre a zări un taxi liber.
Nu se zărea niciunul. De altfel, Eva nici nu dorea să găsească vreo-unul. Spera ca Adam să o întrebe
ceva. Orice. Intuiția feminină demonstră că nu se înșelă.
 Știu că sunteți obosită, că un pahar de vin vă dă o stare de liniște atât de plăcută înainte de
culcare, ... dar mă gândeam că ați putea fi, poate, dispusă să degustăm un vin alb de calitate...
 E o propunere cam directă, poate vă așteptă cineva acasă... făcu Eva cu voce caldă ca o observație.
 Bineînțeles că este o propunere directă, mă temeam că taxiul pe care îl așteptați să nu apară mai
înainte de a termina invitația...Nu aș fi făcut o invitație în cazul în care aș fi locuit cu cineva...
 Nu cred că s-ar întâmpla un astfel de lucru... din câte văd nu prea este circulată strada. Să înțeleg că
nu sunteți căsătorit.
 Așa este! Este o stradă liniștită, chiar și în timpul zilei... Ce părere aveți? Degustăm vinul acela?
 Adam... i se adresă Eva pe numele mic. Nu cred că este cazul să ne complicăm...
 Aveți dreptate! Vă doresc o noapte plăcută și un somn liniștit. Ne-am complica...
Adam traversă fără a mai aștepta vreun răspuns din parte femeii, care acum era contrariată de faptul
că acesta a cedat prea ușor.
  Ei bine... poate că totuși o să gust din vinul acela... dar fără nici o complicație ?..ok?
 Ok. Vino cu mine.
Cei doi urcară în apartamentul de la etajul unu, după ce Eva îl ajunse din urmă pe trotuarul celălalt.
Adam descuie ușa și după ce aprinse lumina îi făcu loc să intre. Apartamentul era extrem de elegant. Eva
nu și-ar fi putut imagina că într-un astfel de cartier, nu tocmai de lux, se poate găsi așa ceva. Plăcut
surprinsă îi spuse:
 Extrem de frumos este la tine! și întorcându-se îi întinse mâna, prezentându-se ceremonial. Eva
Brad.
 Îmi pare bine. Adam Ovidiu.
 Adică numele de familie este Adam? Adică trebuia să-ți spun Ovidiu... și începu să râdă ușor
 Da, dar nu-i nici o problemă și la facultate mă mai strigau și alții Adam, este mai scurt și mai ușor.
Răspunse zâmbind în timp ce strângea mâna femeii.
Cu un gest simplu o invită să ia loc pe canapea și în timp ce Eva își dădu jos scurta, Adam dispăruse
deja în bucătărie lăsându-i timp să privească mai atentă la ce este în jur. Eficace și simplu era amenajată
sufrageria, o ușă întredeschisă lăsa să se vadă patul aranjat din dormitor. Acest lucru îi dădu Evei o stare
relativ confuză. Nu prea auzise de bărbați ordonați. Ori totul aici era la locul lui. Pe peretele opus
ferestrelor erau câteva fotografii pe care Eva, iscoditoare le studie critic, cu ochi de profesionist. În toate
pozele înrămate era Adam în diverse locuri și cu diverse persoane, majoritatea bărbați. Remarcă fără să
vrea că toate au în comun un zâmbetul enigmatic al lui Adam. Ce îi atrase atenția era însă o jumătate de
pagină de ziar înrămat. Sub sticlă, dintr-o fotografie zâmbea Adam. Titlul : Omul care susține că a fost
răpit de extratereștri ! Din spate se auzi vocea bărbatului
 Mai bine bem un pahar de vin fără să mă întrebi dacă este adevărat!
Eva se întoarse aparent indiferentă, luă paharul de vin întins și gustând din el:
 Ok! În seara asta nu vom face altceva decât să bem!
“Doamne, nu o fi vreun nebun? Nu se poate să am tocmai eu norocul ăsta”
 Nu sunt nebun. Stai liniștită. Amândoi suntem la fel. Singuri, fără prieteni și cu dorința de a bea un
pahar de vin. Nimic nu ne împiedică să facem asta. Va fi o seară de refulare și relaxare.
 Ce ? Tu îmi citești gândurile?
 Nici vorbă, Eva. Hai relaxează-te pe fotoliu asta și să vorbim despre altceva.
 Merci!
 Noroc. Cum este vinul?
 Vinul? Aaa... da, chiar este bun. Să nu îmi spui ce soi este. Lasă-l așa, necunoscut...
 Bine! Dacă așa crezi că este bine.
Cei doi se așezară și orice urmă de conversație încetă. Eva pe deasupra fu cuprinsă de toropeala
oboselii accentuată de tăria vinului. Clipea din ce în ce mai des și își trase fusta cât putu peste picioarele
ridicate sub ea, pe fotoliu. Se descălțase. Cu brațul liber se sprijini de fotoliu și nu peste mult timp adormi,
cu capul rezemat de spătar. În ultima clipă, Adam îi luă paharul înainte să se verse și după ce îl puse pe
măsuța de sticlă o ridică ca pe un fulg, în brațe și o duse în dormitor. Cu jumătate de pătură o înveli. Se
întoarse în sufragerie și după ce stinse luminile se întinse pe canapea și adormi cu o mână sub cap.

***

Eva se trezi prima. Era surprinsă cu o oarecare îngrijorare că era în dormitor, dar se liniști când
realiză că este îmbrăcată îl văzu pe Adam pe canapea. Se întinse pe spate și își propuse ca pe viitor să nu
mai meargă cu persoane necunoscute. De undeva suna telefonul mobil. Sări repede din pat, intră în
sufragerie și descoperi repede geanta aruncată pe fotoliu și foarte agilă scoase telefonul pe care îl opri
privind vinovată către Adam. Fără să deschidă ochii:
 Nu este nimic.
 Scuze. Cred că mă sună de la redacție.
Merse în bucătărie, privi celularul și văzu că o sunase Fred. Hotărî să nu îi răspundă. În cadrul ușii
apăru Adam
 Să facem ceva de mâncare. Bună dimineața.
 Buna dimineața, zise Eva zâmbind.
La micul dejun preparat de Adam, Eva deschise discuția despre pagina de ziar înrămată.
  M-a costat destul de mult povestea aia. Am vrut doar să fac rost de niște bani, vorbisem cu un
reporter să facem juma-juma banii. Așa s-a întâmplat. După aia am venit în oraș, mi-am luat o
slujbă și m-am căsătorit. La circa un an, reporterul a dezvăluit că am luat bani pentru a spune ca
am fost răpit de extratereștri. Soția m-a părăsit și mai apoi am divorțat. Îți ajunge?
 Nu prea. De unde ideea cu extratereștri?
 Aaaa... povestea este reală.
 Adică tu tot susții că te-au răpit?
 Da. ...făcu Adam extrem de serios, fără a zâmbi, de data asta.
 Serios?
 Totul a fost adevărat. De două ori... dar nimeni nu vrea să mă creadă, mai ales după ...
 Să zicem că eu te cred. Poți să îmi dovedești?
 Îți înțeleg dorința, dar nu o să îți dau satisfacție. Nu am de ce să îți dovedesc. Ești prima persoană
care intră în casa asta. Nu am primit niciodată pe nimeni altcineva. Nu am prieteni pentru că nu
îmi mai doresc acest lucru. Faptele sunt reale și dacă m-aș apuca să povestesc tot nu m-ar crede
nimeni. Așa că ar fi mai bine să rămânem doar la ce ai aflat. Nu vreau să mă crezi și tu nebun.
Aseară am simțit pentru prima dată că am nevoie să fiu cu cineva. Nu voiam să fiu singur.
 Dar, eu nu cred nimic până nu îmi spui mai multe. Nu știu dacă asta e soluția. Izolarea. Poate
trebuie să lupți... să demonstrezi...
 Nu vreau, Eva.
 Cum dorești. În orice caz, m-am simțit deosebit de bine. Apreciez că ai respectat înțelegerea: fără
complicații ... și râse ușor.
 În primul rând că înțelegerea este înțelegere. În al doilea rând sunt atât de preocupat de ce se va
întâmpla în scurt timp...Sunt de-a dreptul îngrozit. De fapt nu știu de ce îți spun toate astea...
 Nici o problemă, sunt o bună ascultătoare, m-ai avertizat că nu fabulezi, și repet, nu ai încălcat
înțelegerea. Poate o să pară ciudat, dar comportamentul astă, al tău, îmi dă un soi de încredere...
de respect. Mă refer la acceptul că îți respect decizia de nu -mi mai spune nimic.
 Crede-mă nu ar fi bine. Te-ar implica prea tare. Nu ai nevoie de o astfel de trăire acum.
 Dar când? Zâmbi din nou Eva
 Mâine dimineață, ai putea fi interesată să porți o discuție cu mine, asta în cazul în care.... și Adam
se opri.
 ... în cazul în care... continuă
 Bine. În cazul în care eu am să fiu alesul... Doamne, de îți spun toate astea, se enervă Adam
 Nu crezi că este momentul să de descarci. Uite, eu sunt interlocutorul ideal. Promit că nu te întreb
nimic. Tu îmi spui ce vrei. Pe urmă mă ridic și plec.
 Poate că ai dreptate. Nu mai contează dacă mă mai fac odată de băcănie. Hai în sufragerie să stăm
mai lejeri.

Adam după ce servi cafeaua, se așeză în fața Evei aprinzându-i țigarea. La rândul său trase adânc din
țigare și începu să-i povestească:

 Nu are nici un rost să intru în amănunte acum. Important din punctul meu se vedere este un rezumat.
În urmă cu câțiva ani plecasem împreună cu câțiva prieteni într-o excursie. M-am depărtat de grup și
la un moment dat, am simțit o stare de imponderabilitate și o plăcere a trupului ca o relaxare. Am
ajuns într-un loc închis, deosebit, cu un fel de pereți semitransparenți ce lăsau să pătrundă o lumină
caldă roșu portocalie. Pluteam întins pe spate. De odată am început să percep un fel de voci. Nu le
auzeam. Le percepeam. Cam așa cum auzi când îți pui o pereche de căști. Erau foarte multe întrebări.
Eu fără să vreau răspundeam în detaliu. Poate că dacă era un dialog, îmi formulam altfel
răspunsurile. În orice caz, răspundeam, sau creierul poate răspundea la întrebări din toate domeniile,
cultură, istorie, geografie, fizică, matematică și altele. Am dedus ulterior că era un fel de test de
inteligentă, deoarece uneori erau întrebări care necesitau anumite eforturi de concentrare. Toate
astea au durat, după părerea mea de atunci, cam șase, șapte ore. Mă simțeam foarte obosit. La final
un braț mecanic a apărut de nu știu unde, avea o terminație ce s-a apropiat de încheietura mâinii
stângi, și am simțit o ușoară usturime. Pe urmă totul a dispărut și mi-am revenit într-o poiană stând
 pe jos și rezemat de un trunchi de copac. Prietenii mei tocmai apăruseră dintr-o parte a pădurii, și
unul dintre ei, mă certa că nu răspunsesem la chemări. Mi-am cerut scuze, eram îngrozit, și m-am
apucat să le povestesc. Au fost sceptici. Mi-au spus că mă căutau doar de cinci minute. Așa că timpul
nu era real. Îndată ce am văzut semnul lăsat pe încheietura mâinii stângi, le-am arătat-o ca o dovadă
a ceea ce s-a întâmplat. Seamănă cu o zgârietură în forma literei D. Poftim uite-te.
 Să văd... făcu extrem de curioasă Eva
Adam i-o arătă. Eva privea curioasă și singurul lucru pe care îl remarcă cu voce tare a fost acela că pare
făcută cu trei minute în urmă. Adam recunoscu că așa este.
 Nu mă ustură, nu mă mănâncă, este ca o ulcerație. Seara pare că se mai estompează, dar dimineața se
înroșește din nou. Asta este singura dovadă.
 Păi cred că ar fi fost bine să mergi la un dermatolog și să îți dea un diagnostic.
 Sigur că am fost. Nu la unul. Toți îmi puneau diverse diagnostice, și când le spuneam că dimineața își
revine la starea inițială, considerau că este anormal. Oricum nu a putut constitui o dovadă acceptată.
Acum oricum nu mai are importanță. Timpul, experiența cu reporterul acela, acuzația de minciună au
fost suficiente să nu merg mai departe cu investigațiile medicale, mai ales că toate cele 6 teste
complete de analiză demonstrau că sunt perfect sănătos. Timpul a trecut și am început în timpul nopții
să port conversații cu cineva; era, este o stare de semi tranșă. Întrebările pe care le punea erau
asemănătoare cu cele de din înainte. Dar la unele nu știam să răspund. Tocmai divorțasem așa că
avem timp destul, și nemaiavând practic nimic altceva de făcut mergeam la bibliotecă și citeam
diverse. Am citit chiar și Biblia. Mai târziu, Coranul. Din ce în ce mai des, cam o dată pe săptămână,
visam că îmi sunt puse întrebări și printre acestea erau și cele la care nu răspunsesem anterior.
Primeam un fel de plăcere pe care nu aș putea-o descrie. Un fel de satisfacție. La ceva timp am
observat să mi-a crescut capacitatea de citi mai repede și mai ales am început să rețin, să memorez o
mulțime de informații. Toate acestea le făceam extrem de ușor. M-am apucat apoi să studiez partea de
informatică, mai întâi la bibliotecă. Ajunsesem să cunosc atât de multe despre calculatoare, despre
programe, încât din prima clipă când am cumpărat calculatorul am știut să îl folosesc ca orice
persoană specializată. Știi sunt avocat. E drept că nu unul prea grozav. Îți dai seama ce anapoda pare
să mă preocupe informatica.
 Foarte interesant... zise Eva care devenea din ce în ce mai curioasă.
 Fiind conectat la internet obțineam informații în cel mai scurt timp, în timp real și devenisem
dependent de calculator. La un anumit moment am avut nevoie de informații cu caracter clasificat.
 Să nu îmi spui că ai intrat pe site-uri interzise publicului larg...
 Ba da, m-a costat 3 luni de închisoare cu suspendare. M-au abordat niște persoane de la o agenție
guvernamentală, probabil ceva asemănător cu o agenție de spionaj. Nu am știut niciodată cine sunt ei
și cu ce se ocupă. Adevărul că nici nu m-a interesat. Îmi este de ajuns că o dată pe săptămână îmi dau
câte o temă de rezolvat într-un centru de informatică specializat. Pentru asta primesc atâția bani care
îmi sunt puțin mai mult decât suficient.
 Să înțeleg că tranșele alea te-au ajutat să ai niște capacități și cunoștințe ieșite din comun ?
 Da, Eva. Numai că acum patru luni problema s-a schimbat. Ceea ce făceam până acum, această stare
semiconștiență s-a transformat într-o altă stare. Adică este starea în care aș conversa direct cu
cineva.
 Un fel de conversație telefonică.
 Se poate spune și așa. O stare de comunicare continuă. Pot să le pun întrebări, dar nu este nevoie.
Este suficient mă gândesc că aș dori să știu amănunte despre o explicație în desfășurare și în fraza
următoare primesc detaliile.
 Adam discuți cu cineva telepatic?
 Da. Cu niște entități.
 Cu cine?
 Așa se autodenumesc. Entități. În urmă cu trei nopți m-au anunțat că la nivel planetar sunt 200 de
oameni cu același tip de capacități, ca ale mele, pe care le-au dobândit fiind primite de la ei. S-a făcut
o selecție și dintre aceștia 200, eu sunt pe locul 2. Se va trece la faza zero, care înseamnă că vor
transmite ”calupul„. ”Calupul„ este un fel de brățară care se atașează pe brațul cu semnul ăsta, și
care odată închisă introduce prin piele în organismul uman un întreg lanț de conexiuni biotice. Este
metoda prin care vor implementa un „calup” de informații. Ce va cuprinde acesta, nu știu.
  Mă îngrozești!. Sper că nu ți-ai pierdut mințile.
 Eu încă, nu. Dar Numărul 1, da! Nu a rezistat și a decedat. Se pare că urmez, eu .... și spunând asta,
extrem de serios, Adam amuți.
Privea în ochii Evei cerșind parcă puțină compasiune pentru un om care se află în pragul morții. Eva era
la rândul ei pur și simplu îngrozită. Stătea cu țigareta aprinsă în mâna stângă și privea la rândul ei fața
lui Adam sperând să descopere un gest reflex care l-ar putea trăda, că de fapt totul este o glumă. O ultima
încercare.
 Ha, ha... ești un povestitor extraordinar. Meseria ta de bază este actoria, nu avocatura.
 Poftim? Adică nu crezi nimic din ce îți spun? întrebă indignat Adam.
 Ba cred... cred că ești un actor grozav.. am să vorbesc cu Fred, pentru...
Și schimbând total registrul...
 Am uitat total de redacție!.
Ridicată deja în picioare, își strânse lucrurile în grabă. Îl sărută din fugă pe obraz, pe Adam. Îi mulțumi
și îi spuse că se vor întâlni din nou diseară la restaurant.
 Tot așa mai pe seară. La revedere.
Adam îi răspunse zâmbind.

Ajunsă în stradă, trase adânc în piept aerul proaspăt după ploaia de aseară. În timp ce forma numărul de
telefon la redacție să vorbească cu Fred, reuși să oprească un taxi. Șoferul se conformă și porni spre
aglomerația din oraș către locuința Evei.

În redacție era nebunie, ca de obicei, fum de țigară, zgomot și discuții aprinse. Încă de la intrare Eva salută
cu voce tare și veselă pe toată lumea. O parte îi răspunseră. Într-un colț o reporteră nouă, venită de la un
ziar obscur din provincie, se certa cu Tataia. Tataia era cel mai vechi și de departe cel mai bun cameraman
al televiziunii ce-și avea sediul cu un etaj mai jos, ce făcea parte din același trust. Tataia îi asculta
istericalele și la sfârșit se adresă tuturor, cu o voce baritonală:
 De unde ați adus-o pe asta? Băăăăăăăăăă e idioată. Auziți ... am încurcat eu, casetele...
Eva zâmbi. Nu avea nici o șansă tinerica în fața lui Tataia. Tataia era renumit pentru cuvinte jignitoare chiar
și la adresa directorului general, căruia i-a spus în plin studio „că nu a mai văzut un tembel mai mare,
niciodată”. Noroc că nu erau în transmisiune directă.
Eva urcă la ultimul etaj unde își avea biroul Fred. Trânti ușa de perete și cu o veselie falsă, zise:
 Bună Fred, am văzut că m-ai căutat, nu am putut să îți răspund pentru că tocmai culegeam niște
informații.
 O... ce onoare. Cu ce ocazie pe la noi...
 Hai Fred, despre ce este vorba? Ce era așa urgent?
 Acum nu mai este nimic urgent. Du-te și termină reportajul cu alcoolul. Și după aia, pe seară, ... dacă
poți veni... să zicem pe la șase.. pentru că am ceva foarte important să îți comunic.
 Ok! ... Eva se răsuci brusc și ieși bucuroasă că scăpase de discuții inutile.
Ziua trecu normal, adică într-un ritm susținut, pentru Eva. Pe la prânz luase ceva de la fast-food- ul din colț
și înghiți fugind între cele două etaje. Pe la cinci și ceva se mai liniștiră cei din redacție, pentru că nebunia
creștea, jos la televiziune unde începeau emisiunile de seară. Din acest motiv, își turnă o cafea mică și
neîndulcită, își scoase pantofii și își puse picioarele obosite pe birou. Își făcu socoteala în gând ce mai avea
în plan. Două lucruri. Discuția cu Fred și întâlnirea cu Adam. Deși niciodată, Fred, nu folosea „ ceva foarte
important”.
Eva socoti că mult mai urgent era cum se va îmbrăca pentru întâlnirea cu Adam. Nu se hotărâse dacă să îi
întoarcă invitația diseară, sau nu. Stabili pe scurt că se va duce acasă, să se schimbe și să lase mașina.
Deodată, însă, se certă în gând pentru minuțiozitatea cu care își pregătea întâlnirea cu Adam.
„ Ce am? Mi-a cășunat pe Adam? ” … Privi ceasul din perete. Se apropia ora când trebuia să meargă la
Fred. Stinse țigareta după care bău și ultimul strop de cafea. Își puse pantofii și urcă la Fred.

Fred era la birou, doar în cămașă și aplecat peste birou lucra la un material.
 Mi-ai spus că ai ceva...
 Da! spuse scurt Fred , nelăsând-o să termine propoziția. Uite cum stă treaba. Stăm destul de prost cu
 finanţele. Nu avem suficienți bani. Dante, proprietarul trustului, mi-a dat sarcina să dau afară dintre
voi.
Eva deveni circumspectă.
 Am discutat și cu sindicatul vostru și au fost de acord să dăm afară doar patru angajați.
 Și? ...făcu Eva și mai curioasă
 Partea rea este că suntem nevoiți să concediem persoane cu salarii mari... după cum știi una dintre
aceste persoane, ești tu.
 ... Să înțeleg că există și o parte buna?
 Da... despre asta voiam să vorbim. Eu te-am apreciat totdeauna, cu bune și mai puțin bune. Avem
varianta de a-i convinge pe cei de la ”Companion” să facă publicitate de 250.000 de euro. Pentru a
ne reveni cât de cât până când începe campania electorală. Singura persoană cu care se dorește
negocierea, ești tu!
După o ușoară ezitare datorată deciziei de abordare a tonului discuției, Eva se porni.
 Toată lumea știe cum face ”Companion” publicitatea anuală. Don Luigi, este cunoscut pentru
atracția aproape bolnăvicioasă pentru reporterițe. Când apare vreo reclamă la vreo-un post sau în
ziar, toată lumea se întrebă cine a fost femeia sacrificată. Eu, înțeleg așa. Dacă nu mă duc să fac
amor cu Luigi, pentru că altă metodă de a obține bani de la el nu avem, mă dai afară.
 Stai, nu o lua chiar așa.
 Ce să nu o iau. Mă trimiți în brațele libidinosului ăla, să scot bani de la el. Nu ți-e rușine. Tu cât crezi
că o să îți suport comportamentul ăsta. De ce mă consideri o parașută? Mai întâi m-ai vrut pentru
tine..
 Cine, eu? Ești dementă..
 Nici o dementă. Pentru că nu sunt căsătorită crezi, credeți cu toții, că sunt dispusă să mă culc cu
oricine și oricând. Mă culc cu cine vreau și când vreau!... țipetele Evei îl țintuiră pe Fred în scaun
 Ascută-mă bine. Și poți să îi spui și lui Dante că nu sunt curva voastră, și așa mă plătiți cu mai puțin
bani ca la Excelsior. Știi bine ce ofertă am avut. Am venit la tine și ți-am spus ca unui prieten și nu v-
am cerut mai mult. Te-ai rugat de mine să rămân. Mi-ai promis că o să-mi fie bine. Am crezut în tine,
în voi, și acum ce faceți? Mă faceți curvă, mă scoateți la produs?
Eva simțea că explodează. Bătu cu palma în birou.
 Știi foarte bine că atuul tău, să stai la biroul ăsta a fost acela că voi lucra cu tine. Nu mă interesa
scaunul pe care stai. Nu sunt făcută pentru birou. Scârbă ordinară! Simt că plesnesc de nervi...
Deodată imaginea lui Fred începu să se întunece. Vedea negru. Eva simți că își pierde echilibrul și
pierdu definitiv contactul cu realitatea.

Conectată la aparate și semiridicată pe patul de spital, Eva dormea. Cel puțin așa credea asistenta cu
o revistă în mână pe care o răsfoia plictisită.

” De ce ești aici? „
” Unde, aici?”
” Lasă, nu contează…”
” Te-a afectat discuția cu Adam?”
” Cum adică să mă afecteze?”
”Ți-a modificat simțămintele, în vreo-un fel, discuția cu Adam?”
”Chiar nu înțeleg ce vrei?”
”…..Îl iubești pe Adam?”
” Nu știu încă…Poate”
”Trebuie să ai un contact fizic cu bărbatul pentru a ști dacă îl iubești?”
” Cu Adam?”
” Da.”
” Nu știu … nu cred că este absolut necesar. Poate !”
” Trebuie să știm exact.”
” Cine să știm?”
” Noi, entitatea.”
” aaaa... despre voi îmi vorbea Adam?
” Da”
” Să fiu sinceră, cred că simt ceva pentru el… nu știu dacă se poate numi dragoste, … dar,.. da.”
” Confuz… Adam te iubește?”
” Nu am de unde să știu. De ce nu îl întrebi?”
” O să mergem și la el. Voiam opinia ta.”
” Nu știu. ”
” Îmi poți explica de ce voi trebuie să fiți doi?”
” Cum adică? De ce suntem perechi?
” Da”
” Adam ce a răspuns?”
……pauză….
” Nu ai răspuns la întrebare.”
” Credeam că ai plecat.”
” Nu ai răspuns la întrebare”
” Perechile formează un cuplu pentru a se reproduce.”
” Asta știm”
…pauză…
” Doar pentru a se reproduce? Am analizat un bărbat și nu se gândea la reprodus, se gândea doar la
plăcere”
” Păi, tu cum te înmulțești?”
” Cu ce scop întrebi?”
” Încerc să găsesc un răspuns pe înțelesul tău”
” Răspunde. Nu încerca că divaghezi de la subiect”
” Te-ai gândit că poate nu aveți capacitatea de a nu înțelege unele lucruri?....Pentru că nu ai cum.”
” Nu s-a luat un calcul o astfel de ipoteză”
…pauză…
” Dorim să ne spui explicit ce se petrece într-o pereche. Poți?”
” Poate…. Dar tu poți înțelege?”
….pauză…
” Eu doar pot analiza variante ale unor ipoteze”
” Vezi… doar variante… Nu crezi că trebuie să știi sigur.”
” Ba da. De aceea răspunde la întrebare.”
” Și dacă răspunsul meu nu este pe înțelesul tău. Dacă tu dai soluția greșită”
….pauză…
” ești complicată. Deoarece ai depășit standardul C, primești dota”

Atât mai spuse vocea și Eva simți o plăcere divină pentru o fracțiune de secundă. Tresări. Și deschise
ochii. Privi prin cameră și realiză că se află într-un spital. Zărind-o pe asistentă o întrebă cu voce obosită
 De ce sunt aici?
 Ați suferit un accident cerebral. Ați fost în comă.
Asistenta deja apăsase butonul de avertizare. Eva nu mai apucă să întrebe decât de cât timp este acolo,
iar asistenta îi răspunse că de aproape 24 de ore. În cameră intră o femeie cochetă care zâmbea.
 Vai doamna Brad ce emoții ne-ați dat. Era cât pe ce să vă pierdem. Este aproape un miracol că v-ați
revenit atât de repede din coma.
 Nu mi-am propus să vă fac greutăți, doamnă doctor
Eva și medicul se cunoșteau de la un congres ce se desfășurase în localitate și se poate spune că se
împrieteniseră după ce îi luase un interviu. Eva o aprecia pentru simplitatea cu care dădea explicații și
pentru modul atât de elegant cum se îmbrăca asortând lucruri simple pe care ea nu le-ar fi cumpărat
niciodată. Doctorița știa să le asorteze.
După 2 ore de refacere a tuturor analizelor, doctorița era extrem de bucuroasă că preferata ei, Eva,
era perfectă din punct de vedere clinic. Mai târziu medicul psihiatru își dădu și el diagnosticul. Și din
punctul lui de vedere Eva era perfect sănătoasă. După trei zile Eva era în propriul pat, la căpătâiul căruia
veghea mama acesteia.
 Bineînțeles că acea conversația fantomă avută la spital nu îi dădea pace. Poate că doar i s-apărut,
datorită stării de comă, sau din cauză că se gândise la Adam și la poveștile lui. Își strigă mama.
 O să vreau să te rog să te duci până undeva. Trebuie să port o discuție cu o persoană. Știu unde
locuiește dar nu știu să îți spun adresa și nici numărul de telefon. A... stai nu mai e nevoie cred că știu
cum am să procedez.
Cu toate insistențele mamei, Eva de duse la calculator, intră pe internet, căută restaurantul, și sună.
Conversația dură mai puțin de două minute. Barmanul, care află că era și proprietarul, îl cunoștea din
fericire pe Adam și promise că îndată ce îl va întâlni îi va da numărul de telefon al Evei și-i va transmite
rugămintea acesteia de a o suna. Mama Evei avea o sclipire ciudată în priviri pe care o remarcase și Eva
în timp ce vorbea la telefon.
 Nu se poate... făcu ea ironic. În viața fetei mele există un bărbat?
 Da, se poate spune și așa. Dar este prea departe la ce gândești.
 La ce crezi că gândesc, mamă? Ai deja vârsta la care trebuia să am deja nepoți.
 Chiar nu te poți abține să nu te mai bagi în viața mea?
 Eva, crede-mă ca nu vreau asta. Doream doar să iți spun că mă bucur. Și acum repede în pat.
 Nu am nimic, mă simt doar puțin, foarte puțin, slăbită. și îi zâmbi drăgălaș
Clinchetul soneriei anunță că cineva este la ușă. Eva fu din nou gonită sus, în pat și aceasta se
conformă, și din mers îi spuse mamei că nu poate primi pe nimeni. Și râzând ... doar pe Adam.
Când mama Evei deschise ușa rămase plăcut impresionată de frumusețea bărbatului care aborda un
zâmbet plăcut și îi spuse că Eva nu poate primi pe nimeni. și cu o voce de complicitate...
 Numai dacă nu vă numiți Adam...
 Adam Ovidiu. Acesta este numele meu complet.
Mama Evei făcu un pas în lateral permițându-i intrarea. Eva nu se aștepta să o viziteze așa de repede
Adam. Era adevărat că l-ar fi rugat să o viziteze, dar să fie așa de prompt.... Își goni mama.
 Bună Eva!
 Era suficient să îmi dai un telefon.
 Dar nu îți știu numărul. De altfel, voiai să mă vezi, nu să vorbim prin telefon!
 Așa este, dar de unde știi?
 Nu are importanță. Te ascult. zise Adam așezându-se zâmbind pe marginea patului.
 Când eram în spital. Știi că am fost în spital?
 Da. Dar acum nu mai ai nimic.
 De unde știi? Ai fost la redacție? Ai ajuns la restaurant?
 Nu. Am avut un fel de premoniție. Am știut că nu ești bine, că te-au înzdrăvenit, că vrei să-mi
vorbești.
 Și nu ai trecut nici pe la restaurant? mai întrebă curioasă Eva
 Nu. Nu am trecut.
 ....să vorbim și despre asta. Fii atent. Cu puțin timp înainte de a mă trezi din comă, am avut... sau
poate mi s-a părut că am o conversație ... cu entitățile. M-au întrebat despre relația dintre un bărbat
și o femeie. Respectiv despre noi. Despre o posibilă eventuală dragoste.
 Și tu ce ai răspuns?
 Adevărul. Că nu știu ce fel de relație este între noi. Nu știu să o cataloghez și chiar dacă aș face o
afirmație despre asta, el-ei, este-sunt, siguri că înțeleg aceste sentimente?
 Ce ai făcut? le-ai pus întrebări despre capacitatea lor de înțelegere?
 Da. S-a întâmplat ceva?
 Nu. Mă miram doar. Și ce ți-a răspuns?
 Nu îmi mai aduc aminte exact. Ceva de genul: ai depășit, nu știu ce standard și primesc o do..tă?.
 Serios? E foarte bine. Atunci ai simțit și tu. spuse Adam entuziasmat.
 Da. Am simțit. A fost ceva extraordinar. Nu am mai avut senzația asta niciodată. și zâmbi pentru că
acum tindea să creadă în Adam și în toate poveștile lui.
Cei doi tăceau de ceva vreme, fiecare gândind de cum ar putea fi caracterizat de celălalt. Ultimul gest al
lui Adam, înainte de a pleca a fost acela de a o săruta pe obraz. Îmbujorată și plăcut surprinsă, Eva îl
mângâie ușor pe umăr.
 Eva îmbrăcată cu un deux-pieces roșu cardinal extrem de decoltat, ce lăsa să de vadă o bluză albă
spumă din dantelă fină, asortată cu geantă și pantofi cu toc cui de culoare identică, pătrunse în incintă
redacției, se opri în mijlocul biroului mare și poză, după ce puse geanta pe cel mai apropiat birou. Cu
mâinile ridicate inegal cu pumnii strânși, cu piciorul stâng ușor flexat din genunchi, în fața genunchiului
drept, gestul ei era apropiat de cel ce apare ca urmare a unei bucurii învingătoare
Vă iubesc pe toți! Vă mulțumesc !
În spatele ei la câțiva pași stătea Adam. Pentru că îl simți stingher, Eva îl trase de mănă și anunță:
 El este Adam. Suntem împreună.
O parte dintre fetele dintre toți ce lăsaseră lucru, chiuiră ușor în semn de încurajare. Se auziră câteva
„sincere felicitări ! și bravo !”. Eva era oricum extrem de iubită și mai ales apreciată pentru o munca
profesională depusă. Se mai îmbrățișă cu câte cineva. Luând o mină serioasă, îl luă din nou de mână pe
Adam care zâmbea încă, și începu să urce spre biroul lui Fred. Auzind deja rumoarea din birou, Fred,
curios tocmai deschise ușa pentru a ieși. În prag însă cu privire plină de ură, îl privea Eva. În spatele ei,
Adam, mai înalt cu aproape un cap, îmbrăcat elegant, își pusese o față rece. Fred făcu un pas înapoi și îi
invită.
 La mine veneai?
 Bineînțeles. Indiferent despre ce vom discuta în continuare, pentru început vreau să îți mulțumesc că
ai chemat la timp, ambulanța. Nu știu din ce motive ai făcut-o dar asta vom discuta imediat, împreună
cu Adam care este și avocatul meu.
 Bineînțeles că vreau să discutăm. Am vești bune. Știi, s-a rezolvat. Dacă te simți bine poți să reîncepi
lucrul? zise Fred cu un zâmbet fals.
 O să îl încep, dar în alte condiții.
 Nu știu dacă este momentul să discutăm asta acum. Dacă vrei modificarea contractului de muncă, știi
bine că nu eu decid. Oricum este o problemă de durată.
 Nu discut despre puterea ta de decizie. Nu vreau să merg la Dante, pentru că nu va recunoaște nimic.
Dar te numesc pe tine mesagerul meu, cointeresat.
 Cum adică, cointeresat? întrebă Fred
 Foarte simplu. Adam o să-ți explice.
 Vă rog, domnule avocat, nu am reținut numele...
 Adam Ovidiu. Domnule, problema stă în felul următor: dumneata te poți afla într-o situație neplăcută
dacă Eva te acuză de hărțuire sexuală. De altfel lucru este per..
 Nu este adevărat.. zise Fred stăpânindu-și cu greu nervii.
 ... fect adevărat. Există ceva probe. Pe de altă parte dacă în instanță vom aduce și argumentul
atacului cerebral... Așadar, mai bine ne sunteți sprijin în a obține ce își dorește.
 Ăsta nu se cheamă șantaj? făcu ironic Fred, bucuros că îi dăduse o replică bună.
 În nici un caz. Dorim să rezolvăm o problemă. Vă dați seama că nu numai dumneavoastră aveți de
pierdut. Nu este momentul să apară în media că sunt astfel de probleme în companie. Se va interpreta
că acesta este principalul motiv pentru care sunteți în scădere în sondaje. Cine este de vină? Păi cine?
Șefii. Consiliul de administrație este format din 2 bărbați și 5 femei. În ce direcție va merge decizia.
 Ești diabolică. Bine! Lasă-mă să mă gândesc. De fapt ce dorești?
 Eu Eva Brad demisionez, după ce voi deveni acționar cu 10 % din acțiuni.
 Așa și? asta poți obține și fără mine. Acțiunile sunt listate la bursă și sunt în scădere ...
Eva râzând, continuă:
 Doar nu își imaginezi că voi plăti eu banii pe acțiuni. Și așa spuneai că sunt în scădere...
 Fred rămase surprins. „Adică el să plătească? Pentru ce?”
 Vă rog să ieșiți! Amândoi. Nu am să fac așa ceva...
 O să plecăm după ce terminăm ce avem de spus. Doamna Eva Brad mai dorește ceva.
 Spuneți până la capăt. Să vedem până unde puteți ajunge....
 Doamna Eva Brad mai dorește câte 30 de minute de emisie sâmbăta și duminica la ora 11. Nu vrea
nici un fel de remunerație, dar pe perioada derulării programului va avea alocat un minut și jumătate
de publicitate. 50% din banii proveniți din publicitate sunt ai ei!
 Ieșiți! Imediat. Știi bine că nu am nici o treabă cu televiziunea...
 Bine Fred. Plecăm doar pentru că așteptăm totuși un răspuns în 48 de ore.
 Fred, chemă pe avocatul companiei, cu care de altfel mai bea din când în când, cafeaua de la prânz. Îi
spuse tot, cerându-i sfatul.
 În primul rând, vreau să știu dacă acuzația de hărțuire are un suport real. și pentru că Fred
tăcea...Crezi că au ceva probe audio, video? Ar putea susține cineva din firmă ipoteza ei?
 Nu știu ce să spun. Am destui care nu mă plac.
Și brusc își aduse aminte de imaginele de la un revelion de acum câțiva ani petrecut în redacție. Toți
băuseră gospodărește. Iar el Fred, cu un trabuc în mână mima gestul de a îl introduce în fundul Evei,
ținându-l obscen în zona șlițului. Eva era întoarsă cu spatele, iar Tataia, care filma, nu se putea abține de
râs. Dovadă fiind imaginile ușor mișcate. Eva se întorsese brusc, iar Fred era cu fața către cameră. Așa
că rămase surprins când femeia îi smulse trabucul din mână și îl rupse înciudată. Urmară niște vorbe
urâte la adresa lui și plecarea Evei foarte indignată și mândră. Poate că nu ar fi dat atâta importanță, dar
considerând-o neimportantă arătase caseta, într-o seară, câtorva prieteni de familie la o petrecere. Toți au
râs. În afara de soția lui care a făcut un scandal grozav. Puțin a lipsit să nu îl amenințe că divorțează.
Totul s-a rezolvat când Eva s-a întâlnit cu soția lui și au discutat la o paradă de modă unde fuseseră
invitate. Îi povesti avocatului întâmplarea aceasta.

Afară, în stradă cei doi se felicitară reciproc. De fapt, nu doreau decât cele 30 de minute de emisie
pentru a o dedica fenomenelor paranormale. După această victorie minoră cei doi plecară la muzeu. Era o
zi în care aveau nevoie și de relaxare.
Hotărâră să meargă în port, la o terasa, apoi la muzeu și mai pe seara la clubul jurnaliștilor.
Se plimbau alene pe faleza portului și priveau vapoarele de croazieră. Întâlniră mici grupuri de
excursioniști. Unii erau îmbrăcați ca de vacanță. Alții mai elegant. Din când în când Adam o invita să se
așeze pe câte o bancă să o protejeze la efort. Eva se așeza docilă și îl privea cum zâmbește, gest ce îi
dădea o stare deosebită, de liniște și mai ales un sentiment destul de ciudat pentru ea. Sentimentul că
cineva are grijă de ea, o rebelă, care totdeauna se descurca singură. Îi mai plăcea că la orice întrebare,
Adam avea un răspuns. Trăia de ceva timp în orașul ăsta și niciodată nu aflase cât de interesantă este
manevra de acostare a unui vas de pasageri. Adam dădea chiar și detalii tehnice: câte motoare are fiecare
navă, ce putere au...
Pentru că în zona falezei se făceau niște lucrări, Adam o ținea de mână ori de câte ori treceau pe
podețele improvizate peste șanțuri. Evei îi plăcea și felul în care o ținea de mână. La terasa din port era
aglomerație și de aceea hotărâră să se întoarcă în oraș. Schimbarea localului unde își propuseseră să
servească prânzul, clubul jurnaliștilor, se dovedi de bun augur, pentru că acolo Eva se întâlni,
întâmplător, cu președinta filialei sindicalului jurnaliștilor. Cora a fost prima care sări de la locul ei și îi
ieși în față. Când cei doi găsiră o masă liberă și Cora se așeză după ce le făcu semn celor doi bărbați cu
care era la masă că rămâne câteva momente la masa lor. După ce Eva îl prezentă mândră pe Adam, ca
fiind ”prietenul ei!”, Cora îi spuse câteva lucruri despre o ședință pe care o avuseseră la Sindicatul
Jurnaliștilor. Ședința avusese un caracter extraordinar, iar Cora remarcase că pentru prima dată sala
fusese aglomerată, fiind oameni care stăteau în picioare. Subiectul ședinței fusese situația în care poate
ajunge un jurnalist așa cum i se întâmplase Evei.
Trebuie spus că relația Corei cu Eva nu era una grozavă, deoarece pe vremea când amândouă erau
novice în ale jurnalismului, Eva făcuse un reportaj despre cum își petrec timpul liber, jurnaliștii. În
reportaj apărea și Cora însoțită de patru bărbați atrași de frumusețea și tinereții ei. Fusese o etichetă pe
care Cora o considera un afront, și de aceea mult timp nu a agreat-o pe Eva. Așa că relația lor, practic nu
exista și Eva înțelegând asta nici nu călca pe la întâlnirile sindicale, deși avea multe de spus pe această
temă. Cu atât mai surprinzătoare era poziția Corei.
Rămași singuri la masă, după ce Cora le spusese tot ce se discutase la întrunire, Eva spuse:
 Nu credeam că vreodată Cora va discuta cu mine astfel de lucruri.
 Se pare ca este o situație pe care vor să o preîntâmpine pe viitor. Întâmplarea a făcut ca tu să fii
subiectul. Se putea întâmpla cu orice altcineva.
 Bineînțeles, sunt conștientă de asta...
 Lasă Eva. E bine totuși și așa. Oricum se pare că este un lucru bun să i se ceară conducerii unei astfel
de societăți ca pe o perioadă de două luni să fii trecută la un alt departament și să lucrezi doar 6 ore,
iar salariul să îl iei întreg..
  Mai ales că după acea perioadă postul să îl primești înapoi. Numai nu știu în ce măsură vor fi de
acord și șefii. ... și Cora plecă bucuroasă că aranjase o altă legătură între ele.
După ce au comandat câte ceva de mâncare, Eva deschise discuția despre entități.
 Nu. spuse Adam. Nu am mai avut vise cu ei.
 Nici eu. Acum însă doresc să știu mai multe despre ei. Îmi poți spune încă odată?
 Când? Acum? Aici?
 Nu chiar acum. Dar, cât mai repede posibil.
 Este în regulă. Diseară.
 La mine sau la tine? întrebă Eva
 Hotărăște tu...
 La mine. O să prepar cina. Adică o să comand mâncarea..
 Nu crezi că ar fi mai bine să gătesc eu? Poți alege ce bucătărie dorești: chineză, thailandeză...
 Aaaa...uitasem că am lângă mine un maestru... și Eva râse. Cu o condiție.
 Care să fie.
 Plătesc eu cumpărăturile.
 Și contribuția mea, băuturile.
 Nu.
 Ba da. spuse ferm Adam și râse.
 E ok.
 Este curios ce bine ne simțim amândoi, și Eva se corectă imediat. Eu mă simt bine cu tine.
 Este evident că starea asta este reciprocă. Mie îmi dai un sentiment de liniște, provenit poate ca o
compensare a stărilor de până acum. Nici nu știi cât de greu este să fii singur. Să nu poți împărtăși
nimănui, din frământările și din întâmplările tale. Nu ai cui să te destăinui.
 Ba cred că te înțeleg. spuse Eva extrem de serioasă.
După ce serviră masa cei doi se îndreptau către ieșire. Și pentru că Evei i să păru că este privită, se
întoarse către Adam și îl luă de mână. Așa ieșiră din restaurant.
La ieșire, Tataia cu Prichindeaua după el, tocmai voiau să intre. Se vedea de la o poștă că
Prichindeaua nu avea chef. Dar, Tataia comentând cu voce tare:
 Crede-mă ... este foarte bine. Aici...
Văzând-o pe Eva, surâse, o luă în brațe și o sărută zgomotos pe ambii obraji. Îi strânse mâna
ceremonios lui Adam, înțelegând că cei doi sunt împreună.
 Poftim, întrebă-o și pe Eva. Nu este aici un loc bun pentru a găsi noi subiecte de reportaje. Îți faci o
idee, afli noutăți...
 Ba da. Sigur că așa este. spuse Eva adresându-se Prichindelei. Este o idee bună!
 Vezi? făcu Tataia
 Nu înțelege, doamnă, că eu nu sunt ca ceilalți. Mie îmi plac reportaje inedite. Nu vreau să mă
influențeze nimeni. E ceva rău în asta? Mă cară peste tot în oraș și îmi face cunoștință cu o groază de
lume pestriță. Am fost la senator, la directori de bancă, am fost și în cloaca aia din spatele bisericii.
Recunosc că știe o groază de lume. Dar eu vreau ceva ...
 Oprește-te draga mea. Nu poți să faci reportaje care să dea lumea pe spate, din prima. Crede-mă. Să
presupunem că găsești un subiect nemaiîntâlnit, cu repercusiuni extreme, ești convinsă că știi să-l
abordezi? Nu. O să te duci la Fred, de exemplu. O să se bage el în față și ție o să-ți dea un bonus la
salariu. El cu laurii și tu cu ceva bănuți în buzunar. Cine este mulțumit din combinația asta? Nu crezi
că pe urmă ești mai vulnerabilă în fața lui Fred, care o să-ți scoată ochii un an de zile că ți-a dat niște
bani în plus? Cui îi cresc acțiunile?
 Lui Fred... răspunse scurt fata
 Exact. Așa că ai mai multe șanse să o iei cu pași mărunți. Să impui respectul în breaslă. La orice
problemă care ar putea apare, o să ai colegii de la alte trusturi media aproape de tine.
 De la concurență?
 Ce concurență? Mâine poate că ajungeți colegi. Nu este mai bine să ai o portiță deschisă?
 Vezi! Ce tot îți spun eu de două luni... se amestecă și Tataia
 Profită... continuă Eva. Îl mai ai pe Tataia lângă tine încă o lună până o să iasă la pensie...
 Poftim? .... Prichindeaua făcu ochii mari. Mă lași singură?
 Nu știu exact. Până atunci hai în restaurant. Eva să mă cauți, vreau să vorbim ceva...
 Cei doi continuau să vorbească. O lăsară pe Eva împreună cu Adam privind după ei. În mașină lui
Adam, după ce închiseră portierele și înainte de a porni motorul, amândoi priveau unul către celălalt,
zâmbind cu subînțeles. Era evident că se apropiaseră mai mult decât stadiul de prietenie.

Evei îi plăcu enorm în mall, de unde făcuseră cumpărăturile. Bine, Adam alesese produsele. Dar o
făcea într-un mod deosebit, consultând-o de la preț, până la calitatea produsului. Citea în mod ironic și
haios etichetele produselor, explicând cât de periculoase sunt e-urile pe care le conțineau. Pentru fiecare
dintre ele, dădea câte un diagnostic ”medical” exagerat .
 ... deși ăsta nu are decât trei e-uri, poate fi recomandat cu succes persoanelor care au unele deficiențe
medicale. Este produsul ideal pentru cei ce au probleme cu ochii, nasul și gâtul. La och, se măresc
dioptriile, dar în compensație se îngustează gâtul, în felul acesta poți slăbi deoarece nu mai poți băga
atâta mâncare în tine....
 .... și pentru nas ce efecte ar avea... râdea Eva ținâdu-l de braț ca sprijin, pe Adam
 Cu nasul e puțin mai complicat ....și Adam trăgea de timp să spună ceva hilar
 Hai spune ....îl încuraja Eva
 Ok. Pai, nasul se lungește. Daca este bărbat este extrem de util după ce trece de 50 de ani
 ...cum adică?... întrebă Eva dorind să scoată mai mult decât o simplă afirmație înțelegând aluzia cu
caracter sexual.
 De la o anumită vârstă, unii bărbați, mai ales cei care sunt căsătoriți, datorită faptului că sunt în
permanență stresați de soțiile lor, nu mai au aceeași virilitate.... și atunci...
Eva râdea cu lacrimi și câțiva cumpărători întoarseră capul să o vadă. La casă, avură surpriza ca
bărbatul ce le scana cumpărăturile, să facă o apreciere la adresa produsului, în sensul că este extrem bun
și că el personal, l-a cumpărat de multe ori. Eva îi privi, involuntar, nasul. Întâmplător tânărul avea un
nas proeminent. Nu se putu abține și porni să râdă în hohote, spre nedumerirea acestuia, care zâmbea de
complezentă. Adam, era în schimb extrem de serios, și în timp ce Eva abia putea să îi dea cardul, din
cauza hohotelor de râs, îi făcu semn casierului, astfel ca și Eva să îl vadă, că este nebună.
Ajunși la casa Evei, au început să care pungile cu alimente în bucătăria pe care Adam o categorisi ca
fiind perfect utilată, deși după concepția lui, cam mare. Când Eva puse și ultima pungă pe masă Adam o
cuprinse de brațe o trase în fața lui și o privi în ochii albaștri. Cu exteriorul mâinii stângi îi mângâie
obrazul de sus în jos, după ce îi dădu după ureche parul blond. Eva cu un gest rapid răvăși părul dat după
ureche și îi atinse cu mâna, buzele zâmbitoare. Se înălță ușor și a urmat un sărut scurt.
Se înserase de-a binelea, cei doi erau în patul Evei. Dormeau, Adam pe spate iar Eva cu capul pe
umărul lui îl cuprinsese de mijloc. O strânsoare ce slăbise, acum.
„ Asta este plăcerea despre care vorbeai?”
” Da” răspunse Eva
” Acum se cheamă că ești îndrăgostită”
” Acum, ...da!”
” Adică , vrei să spui că mai târziu s-ar putea să nu mai fii îndrăgostită?”
”... Ai analizat posibilitatea de a avea capacitatea de a putea înțelege... sentimentul ăsta?”
” Da. De ce nu răspunzi direct la întrebare?”
” Ți-am spus... nu știu exact cum să te fac să înțelegi. Dacă percepția sau gândirea ta nu poate stabili
exact ce se întâmplă și ai avea o informaţie eronată sau incompletă?”
”Am analizat! Se poate ca mai târziu să nu mai fii îndrăgostită de el?”
” Deocamdată nu se pune problema așa. Dar, în principiu, se poate.”
” Adică nu ești îndrăgostită, ireversibil?”
” Nu înțeleg. Tu crezi că odată îndrăgostită, așa rămân toată viața?”
” Da. Ce faci mă întrebi tu, pe mine?”
” Da. Asta se cheamă dialog. Adică vorbim pentru a stabili exact ce trebuie să știu și respectiv să știi.
În unele cazuri se poate ca dragostea pentru celălalt să se micșoreze, să fie înlocuită cu dragostea pentru
altă persoană, sau să dispară definitiv”
........
” E destul de complicată această analiză. Adam este îndrăgostit de tine?
”Cred că da. Întrebă-l.”
” Da. O iubesc”- răspunse Adam
 ” A iubi este o stare de normalitate. Legile voastre spun clar că trebuie să îți iubești aproapele.”
”Vezi că înțelegi incomplet. Nu există astfel de lege.” – zise Eva
” Negi religia?”
”Nici vorbă. Este o recomandare, nu o impunere. În religia creștină, există asta. Chiar nu știu dacă și
celelalte religii o susțin. Dacă aș vrea nu aș respecta-o! Întrebă-l pe Adam, el trebuie să știe. Adam, cum
este?”
”Adam nu este cu noi. Nu înțeleg. Religia nu este legea voastră?”
” Nu neparat! Putem să o respectăm sau nu, îți repet. Deci nu este o lege universală. Pentru că orice
lege trebuie respectată întru totul.”
” Care este legea voatră supremă. Cea după care vă ghidați?”
” Nu este o lege universal valabilă. Poate doar ideea de libertate. Dar asta ține de fiecare.”
” Poftim? Vrei să spui că fiecare ființă umană de pe planetă are propria sa lege universală?”
”Ți-am spus că s-ar putea să nu poți înțelege de la început. De aceea trebuie să conversăm. Este singura
metodă prin care vă puteți face o idee. Singura metodă prin care ne puteți înțelege.”
”Vrei să pui tu întrebări?”
”Da. Ce înseamnă entități. Câți sunteți?
” Una singură!”
”Atunci de ce folosiți pluralul ?”-întrebă Eva
”Pentru că în cadrul entității sunt mai mulți indivizi. Fiecare în parte, separat, nu pot exista. Am ales
această denumire pământeană pentru că este foarte aproape pentru a ne defini. Numai împreună, putem.”
„Cum vă înmulțiți?”
”Noi nu ne înmulțim. Nu ne reproducem. Indivizii din cadrul entității fac schimb de energii și capătă alte
valențe.”
”Adică se ocupă cu altceva.”
”Da.”
”Cine hotărăște asta?”
..................
”Cine hotărăște asta? De ce nu răspunzi?”
................

Și Eva se trezi după ce primi ”dota”. În același moment și Adam simți și el aceeași plăcere.
Deschiseră amândoi ochii și priviră și știură exact ce se întâmplase. Mai știau amândoi că este prima dată
când pe Pământ, un cuplu primesc amândoi în același timp, dota. Se strânseră puternic în brațe și își
dădură seama că destinele lor deveniseră comune. Era o plăcere, alta decât cea primită de dotă, mai
umană și amestecată cu o ușoară teamă de necunoscut. Adam însă era mult mai bucuros, avea cu cine să
își împartă frământările.
 Aș vrea să știu dacă avem dreptul de a alege?
 Nu știu... Chiar nu știu. răspunse Adam
Și se sărutară din nou.

„Dacă acum sunteți împreună acum sunteți mai puternici?”

”Da. Cred că da.” răspunse Eva
” Nu sunt admise răspunsuri evazive. Răspunde cu da sau nu.”
” Cred ca mai întâi ar trebui să îmi răspunzi la întrebarea: Cine hotărăște asta. Adică cine hotărăște
ce întrebări să pui? La întrebarea asta rămăsesem.”
” Nu trebuie să-ți răspund la nimic.”
” Atunci nu o să înțelegi nimic” răspunse Eva ușor iritată ” De fapt ce vrei de la mine, de la noi?”
” Nu trebuie să-ți răspund la nimic.”
” Tu ești un robot?”
” Nu trebuie să-ți răspund la nimic.”
” Atunci nu ai putea primi răspunsurile corecte”
” Răspunde la întrebare: Dacă acum sunteți împreună acum sunteți mai puternici?”
” Sigur că da. Dar nu sunt convinsă că înțelegi”
 ” Am consemnat răspunsul tău cu DA. ”
” Nu.”
” De ce?”
” În primul rând ce înțelegi prin puternici?”
” Nu trebuie să îți răspund la nimic.”
” Dacă vorbiți între voi, sunteți mai puternici?”
” Dacă discutăm între noi, stabilim anumite aspecte și atunci ne lămurim asupra lor.”
” Dacă vorbiți, sunteți mai puternici? Aveți puterea cuvântului?”
„ Nu știu exact unde vrei să ajungi. Dacă nu accepți să răspunzi și tu la întrebări......”
............

Adam se trezi primul și deși nu făcu nici un gest, mâna Evei îi mângâie fața. Era a treia noapte de
când dormeau împreună.
 Nu face nimic dragul meu, o să aflăm până la urmă.
 Nu sunt convins. Este totuși o altă abordare. Niciodată nu m-am gândit la asta. Interpretam ca o
solicitare ca venită din partea unui copil. Mă gândeam cum să îi răspund în așa fel încât să priceapă.
Nu am întrebat niciodată despre ceva pentru a încerca să mă edific că a înțeles sensul....
 Nu îți mai fă griji... se va rezolva într-un fel zise Eva somnoroasă continuând să țină ochii închiși. Mă
surprinde întrebarea despre ”dacă vorbiți între voi...Aveți puterea cuvântului?”
 Nu este deloc surprinzătoare. Am mai purtat o discuție cu ei, pe tema asta. Este vorba de un trib dac,
ce a dispărut pe la anul 100 înainte sau după Hristos. Se spune despre dacii ăștia că avea puterea
cuvântului.
 Cum adică? Nu am auzit despre asta.
 În vremea aia într-o lume în care toate popoarele și triburile se închinau mai multor zei, dacii aveau
un singur zeu, Zamolxis. Acest trib a dat acestui om capacități, probabil anormale, fiind mai aproape
de zei decât de oameni. Așa s-ar deduce. Este destul de ciudat totuși că Herodot în timp ce vizitează
piramidele din Egipt, povestește că avea un ucenic pe care îl chema Zamolxis care provenea din zona
carpatică. Mai mult nu am reușit să aflu.
 Stai puțin. Am citit undeva despre triunghiul mistic al planetei. Care pornește dintr-un punct din
munții Carpați, continuă cu zona piramidelor din Egipt și se termină cu Șambala. Când planeta nu va
mai primi energie prin Șambala, se încheie cercul. Energia primită din nou prin munții Carpați va
deschide o nouă etapă. Un alt nivel energetic. Să fie o aluzie cu apocalipsa?
 Nu știu. Îmi amintesc doar că mi-au cerut odată să caut un zamol. Cred că este o legătură între tribul
ăsta și puterea cuvântului. Dar, despre civilizația asta nu există nici un fel de informații.
 Cu prima ocazie am să-i întreb cum putem lua legătura cu ei. Ce crezi, s-ar putea ca ei să cunoască
mai multe despre asta? Despre entități.
 Nu știu ce să spun.
 Ok. În afară de faptul că te iubesc, și că trebuie să mâncăm ceva acum, dimineața, unde vrei să
mergem azi?
 Și eu te iubesc Eva! Fă o propunere despre timpul liber... cât o să-l mai avem...
 Vreau să fii mai optimist.
Eva sări sprintenă din pat și în timp ce se îndrepta către baie, Adam îi privi plin de admirație, trupul,
trecând cu ușurință de la discuția matinală, la amintirea nopții petrecute împreună.
Dejunul dură mult. Pe de o parte Eva gătea încet, iar în timpul mesei Adam spunea tot felul de glume ce îi
făceau pe amândoi să râdă. La început Eva se mulțumea doar să asculte și să râdă. Încet încet, însă, îi
răspunse din ce în ce mai ilar. Ajunși în stradă, erau amândoi bine dispuși. Se urcară în mașină și porniră
către bibliotecă. Un loc atât de obișnuit pentru amândoi. Așa că au pășit pe sălile bibliotecii ținându-se
tandru de mână. După aproape patru ore nu descoperiseră nimic despre zamoli. În primul rând cuvântul nu
era trecut în nici un dicționar. Dar, Eva descoperise într-un articol al unui confrate o frază care suna cam
așa...”deputatul..... nu are puteri supranaturale, că doar nu este zamol” .
 Cred că putem să îl găsim...” zamol” este totuși un cuvânt rar. spuse în șoaptă Eva
 Atunci să mergem...
 Toate căutările celor doi, de după amiază până seara se dovediră inutile. Nu reușeau să dea de Tasco,
 cum îl chema pe jurnalist, mai ales că se pensionase de vreo trei ani. Aflaseră despre el că nu era
deloc o persoană sociabilă și că era mai mult un singuratic. Eva își aduse aminte că îi întrebase pe
toți, mai puțin pe Tataia. Sună de pe celular.
 Buna Tataia. Ai auzit vreodată de Tasco... L-ai cunoscut?(repetă cu voce tare Eva pentru a înțelege și
Adam) Cum adică? A murit? .... aha .... te așteptăm la mine. După șapte. Este în regulă. La revedere...
Tataia era pentru a doua oară în casa Evei, așa că se orientă repede spre sufragerie, unde se lăsă cu
toată greutatea pe un fotoliu. Adam se aproprie și îi strânse mâna, Eva pregătea niște băuturi și Tataia
aștepta răbdător.
 De unde până unde, vrei tu să știi despre Tasco?
 Ce ești așa de direct? Parcă te-ar deranja ceva... surâse Eva trăgântu-și fusta pentru a se așeza pe
canapea lângă Adam..
 Pentru că omul ăsta este o enigmă. Pentru că am fost foarte buni prieteni timp de 3 luni, până când a
murit, lăsându-mă în ceață și mai mare.. Sunt suficiente aceste două argumente?
Cei doi se priviră bucuroși și Eva îi luă mâna lui Adam și o strânse într-un amestec de iubire și ”vezi ce
noroc avem!”
 Atunci spune-ne despre el.
 Ok. L-am cunoscut întâmplător la o petrecere, era acreditat de o revistă cu circuit închis care se
cheamă Raport. Într-un concurs de împrejurări l-am condus acasă. La plecare, mi-a mulțumit că nu
am vorbit pentru că ura conversațiile de conveniență. M-a mirat oarecum gestul lui și i-am spus că
dacă va avea nevoie de un alt tip de conversație, nu de conveniență, să mă caute. La câteva zile m-a
sunat. M-am dus cu oarecare reținere considerând că vârsta lui înaintată o să mă poarte în discuții
infinite ca timp, pentru că pentru el nu conta timpul. Așa credeam...
 Ce vârstă avea?
 Declarată- 87 de ani. Dar după părerea mea avea mult mai mult. Își ascundea și vârsta și numele.
 Nu îl chema Tasco? Intrebă și Eva
 Nu. Tabian Apolodis, grec de origini, deși venise în țară din Anglia. Omul era brici. Era extrem de
zgârcit cu cuvintele. Le folosea atât cât era necesar. Deseori vorbea monosilabic.
 Și cum ați devenit prieteni?
 Vezi, Adam... Îmi permiți să îți spun Adam?
 Desigur.
 Cu vremea ne-am atașat într-un mod pe care nu îl pot descrie. Era ceva necesar pentru mine. Viața
asta pe care o ducem, ritmul ei, agitația asta permanentă, nu termini într-o parte și te sună că avut loc
un eveniment la 30 de kilometri - și te duci imediat, contrasta pe deplin cu cele câteva ore pe care le
petreceam împreună. Era o liniște aparte, un monument de calmitate care mă surprindea . Chiar și eu
mă schimbasem. Și acum după o zi grea, mă duc la el și stau câteva minute...
 Da. ... continuă Tataia, văzând fețele întrebătoare... Mi-a lăsat toată averea..
 O... dar este minunat.
 Până la un punct. Mi-a spus cu trei zile înainte să moară, ora la care va deceda. Atunci am râs nu
dădea nici un semn că ar fi bolnav. Deși se mișca agale, o făcea viguros. Eu când mă aplec, gâfâi. El
nu avea nici o treabă. Acum nu mai râd. Mi-a lăsat o povară foarte grea. O lucrare de 24 de caiete.
De care mi-e frică să mă apuc să o citesc.
 De ce? Este o biografie foarte interesantă.
 Nu există în casă nici o carte. În biroul lui, imens de altfel, rafurile bibliotecii sunt goale. Numai pe
biroul la care lucra sunt așezate 24 de caiete mari câte patru în teanc. Adică șase teancuri, perfect
aliniate. și acoperite cu o foiță să nu se prăfuiască.
 Nu înțeleg... reluă Eva, de ce ți-ar fi frică să te apuci să citești.
 Tataia trase aer în piept, sorbi din băutura și le spuseră amândurora.
 Deasupra tuturor era un plic adresat mie. L-am deschis, firește și am rămas stupefiat, era testamentul
prin care toată averea lui, inclusiv cele 24 de caiete devenea proprietatea mea.
Tataia făcu din nou o pauză.
 .... cu amendamentul că nu voi citi caietele până nu am să merg intr-un anumit loc. După ce voi
dovedi Casei de Avocatură că am fost acolo, voi primi și toți banii aflați în cont. În fine.. nu mi se pare
prea exagerată pretenția.
 Unde trebuie să te duci și ce să faci acolo? zise Adam
  Stai... cea mai mare surpriză o constituie data testamentului. 23 04 1978, adică acum mai bine de 30
de ani, când eu aveam 17 ani și nu eram în orașul ăsta. De unde știa numele meu?.... V-am lăsat
mască? Este? ... aflați că nu am mai spus nimănui, dar vouă pot să zic din moment ce știți despre
zamoli. Poate îmi dați ceva indicații să ajung acolo....
 Te-a pus să cauți teritoriul lor?
 Da
 Și ce să faci acolo?
 Să duc asta....
 și Tataia scoase din buzunarul hainei un săculeț. Înăuntru se afla o piatra. Arata exact ca o piatră de
râu.
Cei trei se priveau. Fiecare avea ceva de spus dar spera să nu fie primul care începe discuția.
 Ce credeți? Cine este nebun? De aproape un an port povara asta cu mine și nu știu cu cine să
vorbesc. Am fost și la Casa de Avocatură, mi-au confirmat că testamentul este autententic. Am
așteptat până au verificat dacă există un altul datat mai recent, dacă mai sunt moștenitori. Totul este
real. Abia după aia mi-au dat și ultimul plic. În el sunt două fotografii însoțite de o jumătate de
pagină scrisă parca în grabă, prin care îmi spunea că nu voi înțelege nimic dacă nu fac drumul până
la zamoli. Fără nici o indicație. Așa că înțelegeți de ce am venit atât de repede la voi. Ce știți voi
despre zamoli?
 Deocamdată nu știm prea multe, dar ne vom ocupa... spuse gânditor Adam
Și Tataia mai scoase și al doilea plic în care erau cele două poze. Arătau același peisaj. Părțile din
stânga și dreapta erau identice. În stânga erau trei brazi, iar în dreapta, în prim plan, un brad mare din
care se vedea doar trunchiul. În centrul celor două poze era un munte. Muntele era găurit ca o intrare în
peșteră, într-una dintre poze, iar în cea de a doua nu mai era peștera. La bazele ambelor poze curgea un
râu limpede.
 Vedeți! Fotografia asta cu intrarea în peșteră este făcută cu un aparat cum burduf, cam pe la 1910,
iar cea de a doua cu Polaroid. Aparatul ală care scoate pozele pe loc.
 Este foarte ciudat. zise Eva
 Nu sunt indicații. Nu ai vreo informaţie?
 Nu. V-am spus că, nu.
Înțelegându-se din priviri, Adam și Eva au crezut că este de cuviință să îi destăinuie și ei, secretul lor.
Entitățile. Pentru că, de acolo au pornit discuțiile despre zamoli. Noaptea a fost prea scurtă pentru a povesti
atâtea lucruri anormale.
 Trebuie să plec. zise tataia privind ceasul. Azi am o zi grea… și la vârsta mea… Eee. Ce facem acum?
 Am stabilit că de acum suntem trei. Cred că trebuie să găsim pe cineva care vorbește românește. O să
mai discutăm mai pe seară.
 Bine Eva. Dacă zici tu. O să caut pe cineva care știe româna.
 Poate ne ajută. Oricum vreau să vă asigur că aveți în mine o persoană discretă.
 Nu este cazul. Te cunoaștem deja…. zâmbi Adam.
După plecarea lui Tataia, cei doi se întinseră pe canapea, după ce Eva deschise geamul să pătrundă
aerul rece al dimineții. Adam o strângea la piept pe Eva care se chircise în brațele bărbatului. Stăteau.
Deodată sună telefonul. Eva răspunse în timp ce se îndreptă spre geam. Ascultă cu atenție, răspunse un
”da” scurt, și adăugă că ” …o să venim ! ”.
După ce închise se întoarse către Adam și gânditoare îi spuse lui Adam că îi cheamă Fred.

Înainte de a urca treptele către biroul lui Fred, Tataia le ieși vesel în întâmpinare și îi trase deoparte.
 Nu o să vină să credeți. Ghiciți cine vorbește românește. Prichideaua. Are rude în România. O să
vorbim mai pe seară să vedem cum o abordăm.
 Ok. Merci … spuse Adam
 Ne vedem la mine pe la șapte, diseară.
 Fii sigură. Termin treaba și mă duc să mă culc. Vreau să fiu în formă diseară ca avem o groază de
discutat... și Tataia le făcu cu ochiul, complice, îndepărtându-se vesel.
Cei doi își continuară urcarea pe scări și întrară în fastuosul biroul al lui Fred.
 Eva se pare că vom rezolva favorabil pretențiile tale, bine, cu mici modificări ... începu Fred cu o
mască veselă.
 Să auzim ...
 În ceea ce privește acțiunile. Avem altă propunere. Îți dăm divizia de transport. Cea cu care expediem
revistele în țară.
 Despre ce vorbești ? făcu Eva dea dreptul mirată
 ”Expert” – firma care are parcul auto. O să fii directorul general. Ai un salariu de 12 000 dolari pe
lună
 Așa... și?
 Păi eu zic că este bine. Sunt deja contracte în derulare. În afara revistelor noastre avem și multe altele
de transportat. Ti-am mai obținut o jumătate de oră, la o oră de maximă audientă -20:00, joia, din
două în două săptămâni și publicitate de 2 minute din care 60% sunt ai tăi.
 Sună destul de promițător- zise Adam uitându-se la Eva. Dar cred că doamna nu o să fie de acord...
 De ce? Mai mult nu pot face....
 Ba da.
 Uite cum facem... Unu. Firma de transport nu produce nimic de 6 luni. Dante i-a făcut-o cadou
actualei amante, sau fostei, cum vrei să îi spui care habar nu are de management. Așa că nu vă
rămâne decât să o vindeți că și așa ați avut grijă să nu fie asociată cu trustul. Cine o cumpără? Eu.
Cu ce bani? Cu ai tăi. Cine va fi directorul general? Tu. Cu un salariu de 15 000 de dolari pe lună.
Doi . Rămân cu emisiunea de joi. O dată pe lună. Aceeași oră, adică 20:00. Numai că durata va fi de
o oră. După cum știi avem dreptul la 15 minute de publicitate pe oră. Asigur partea mea de publicitate
pentru 5 minute. Banii proveniți se împart 50% cu 50%. Trei. Mai vreau 200.000 dolari pentru o
expediție în România.
 Poftim? Ai înnebunit.
 Fără cuvinte jignitoare.
 De unde să scoatem 200.000 dolari?
 Nu știu. Dar îți promit că șase luni nu mă vezi la față și s-ar putea când mă întorc să îmi schimb
poziția fața de tine. În bine.
Fred se ridică se duse la geam și întorcându-se cu spatele către ei, zâmbi. Îi convenea. Avea un as în
mânecă. Un sponsor îi spusese că îi dă bani pentru reportaje în lume. Dar nu putea să cadă de acord din
prima, și întorcându-se le spuse:
 Nu știu dacă este posibil. Dar de vreo 50 000 dolari aș putea....
 Nici nu mă gândesc, ori 200 000, ori nimic.
 Eu cred că ne grăbim... spuse Adam împăciuitor, care prinsese mișcarea Evei. Domnule Fred să o
luăm pas cu pas. În primul rând, firma de transport. Sunteți de acord? Cumpărați-o pe numele Evei!
 Da! Cu condiția să fiu eu, directorul general și vreau să fiu și eu acționar. Să zicem cu 25 %.
 Sunt de acord. Nu așa ți-am propus? zise Eva aparent neinteresată
 Și în calitate de director general este treaba mea pe cine angajez....
 Bineînțeles, cu condiția să produceți 350 000 dolari în primul trimestru. Răspunse profesional Adam.
 Nu știu dacă ....
 Ba știți! Ați afirmat că sunt o groază de solicitări. Deci Da sau Nu?
 Da. Numai în condițiile astea.
Și Fred întinse mâna către Eva, care i-o strânse apatică.
 Nici unul nu ne gândeam că vom deveni și parteneri. făcu Fred o încercare de împrietenire.
 Așa este. Mă vedeai mai repede goală, răscăcărată și tu deasupra....
 Doi. Făcu Adam neluând în seamă remarca Evei. Emisiunea va fi în fiecare joi și va dura o 15 minute,
dar asta peste șase luni. 3 minute de publicitate sunt ale noastre la 50 cu 50. Asta când doamna Eva
se va întoarce din România.
 Păi aș fi tentat să cred că se va aproba.
 Fără, crezi. Da sau Nu?
 Mai lăsați solicitări ultimative. Nu pot lua o decizie singur.
 Corect. zise Adam. Mâine avem răspunsul și cei 200 000 de dolari în cont.
 Stați! Nu am hotărât și asupra banilor.
 Nu. Așa este, dar vor fi toți decontați până la ultima centimă. Nu se dorește pomană.
 Păi de ce nu spuneți așa. Dacă se aprobă cu emisiunea, mâine vă bag în cont 70.000 dolari pentru
luna ce va începe.
  Nici nu se pune problema plăților eșalonate. Toți banii. zise Eva enervată, dar doar aparent
 Mai vorbim despre asta.... făcu Fred ... să vedem ce putem face.
 Nu tărăgănam. Stabilim acum. Sunt de acord cu 150 000 de dolari, dați toți odată.
 Bine! Pentru că suntem .... și Fred mai dori să le amintească că vor fi parteneri, dar se răzgândi
 Ascultă Fred! Eu cred că tu ești totuși o persoană cu caracter. Chiar dacă ai vrut să mi-o tragi. Și
pentru că vreau să înțelegi că s-ar putea să fim chiar prieteni îți dau voie să îi trimiți cu noi pe Tataia
și Prichindeaua aia mică pentru reportaje la tv. Promit că nu o să regreți. Sunt de acord ca toți laurii
să fie ai tăi. Și știi că m-am ținut totdeauna de cuvânt. Lor nu le spune încă nimic. Ai înțeles? Nu le
spui nimic! Încă.
De data asta Fred rămase perplex. Nu se aștepta. Nu putea face socoteala ce înseamnă asta, în bani. Dar
să se ridice iar în fața lui Dante, era un prilej care nu trebuia scăpat.
 Adevărul este că ești foarte tare în astea. Mă recunosc învins. Accept toate propunerile tale.
 Este în regulă. ... zise triumfător Adam. Când se întocmesc actele?
 În câteva zile... o să fac tot ce pot ...
 Bine Fred, dar nu uita te rog. Toate la pachet. Ok? Adăugă Eva întinzând mâna pentru a fi sărutată.
 Bineînțeles!
Afară, în stradă, cei doi râdeau și se strânseră în brațe. Fred era însă mult mai fericit, în sinea lui. Cei
150 000 de dolari îi obținea din vânzarea firmei de transport. Dante zicea că ar da-o și cu 100.000 cu
proasta lui, cu tot. Și așa nu știa pe unde să scoată cămașa cu cei 300.000 de dolari pe care îi ținea
ascunși într-o bancă pe numele unei mătuși. Se alegea și cu directoratul la firmei de expediție și o putea
pune pe Monik, fata lui, director adjunct pe ce salariu își dorea. Pe de altă parte, ideea realizării unor
emisiuni în care să apară, în față, la televizor era o speranță care se dovedea greu de îndeplinit. Dar,
acum devenea realizabilă. Dacă făcea și asta atunci ar fi putut să-i ceară lui Dante să îl ia partener. Unul
modest, dar partener.

Seara, la Eva acasă era o oarecare agitație. Adam pusese niște fripturi la grătar și între timp
pregătea niște salate mediteraneene. Sosul special, un secret al Evei, neîncercat niciodată, era aproape
gata.
 E timpul să aranjam masa. Mă duc eu. spuse Eva
 Imediat strâng pe aici și îți fac loc...
 Nu o sa mâncăm în living?.
 Păi ... acolo nu avem masă...
 Am, dragul meu. Pardon, avem una pliantă... în debara. Numai că trebuie să mă ajuți să o aduc... de
scaune nu este problemă, se pot căra.
Cei doi se luară în brațe și să sărutară scurt. Eva cu un gest gingaș îi șterse râzând urmele de ruj de
pe buze, iar Adam râdea și el.
 Mă simt bine cu tine. Parcă suntem o familie...
 Te cred. Pentru că și eu simt la fel. zise Adam.
Peste aproape o oră erau amândoi, îmbrăcați ca de stradă și așezați la masa aranjată fumau liniștiți câte
o țigară. Se priveau cu plăcere.
 Mă miră totuși că nu am avut nici un vis.
 Se mai întâmplă, Eva. Odată am avut o întrerupere de două luni. Mai așteptăm...
 Atunci, acum să ne concentrăm pe vizita în România. Ce o fi în capul Prichindelei?
 Sincer. Îmi place că este așa... vioaie. Nu ai observat că este în permanentă agitație? zise Eva
 Parcă în contrast cu Tataia. Dar să știi că deși pare molcom este activ și el.
 Eee... e mai în vârstă. Are experiență. Își dozează efortul...
Și conversația despre cei doi continuă până când se auzi sunetul soneriei. Eva în față și Adam puțin mai
retras. Așa își întimpinară cei doi musafirii.
Eva primi un buchet mare de garoafe albe, iar Adam luă sticla de coniac și o desfăcu pe loc, așezând-o
lângă celelalte pe blatul barului. Puse repede câteva cuburi de gheață în pahare și turnă whisky. Eva și
Prichindeaua primiră primele, băutura. Luară loc la masă și se priveau. Niciunul nu voia să înceapă, pentru
că erau prea multe de spus.
 Frumoasă casă ai, Eva! sparse tăcerea Prichindeaua.
 Mulțumesc. A fost un adevărat noroc. La două sute de mii....
 Păi ai dat bine pe ea. Nu mai punem la socoteală cartierul... Am văzut. Numai vile și case noi.
 Este foarte bine. E un cartier sigur. Avem propriul grup de pază. Și asta îți dă și oarecare siguranță.
Pe toate străduțele din împrejur sunt montate camere… suntem avantajați.
 Am rămas surprinsă de invitație. Acum nu știu dacă inițiativa îi aparține lui Tataia, sau dacă dânsul a
fost invitat și nu ne având altă alternativă....
 Adevărul este că te-am invitat cu un scop aici. Toți trei.
 ... pentru că dorim să discutăm ceva... completă Adam ridicându-se, și se adresă Evei.. Ce zici aduc
aperitivele?
Eva clătină ușor din cap, în semn de nu, ceea ce făcu ca Adam să își reia locul.
 Stați! Adică toți trei v-ați gândit vă mă invitați pe mine? făcu relativ mirată Prichideaua.
 Da! Treaba e simplă. Vrem să mergem în România. Ne gândeam că poate ne poți fi ghid. spuse
Tatatia
 Unde? În România? ... da, poate ...dar cu serviciul?... când vreți să plecăm?...
 Cât se poate de repede. Să zicem că peste o săptămână.
 Păi chiar nu pot... știți ... serviciul... și Prichideaua se bosumflă. Să nu mă înțelegeți greșit. Chiar
vreau să merg, mai am niște rude acolo...
 Nu este nici o problemă. Am aranjat deja cu serviciul.
 Cum ați aranjat? Când?
 Este meritul lui Adam.
 Nu este meritul meu, este meritul Evei de la cap la cap... zise Adam
 Nu mai are importanță. Mergem în România. Facem ceva reportaje...
 Am înțeles. Pe banii trustului.... Bună mișcare. comentă Tataia
 Vreau să înțeleg. Plecăm în Romania toți patru. Cine face reportajele? zise curioasă Prichindeaua
 Tu. Tu vei avea toate meritele și toate responsabilitățile.
 Eu? Este minunat...
 Acum că ai aflat, lasă-mă să le spun și lor niște noutăți. Eu, Tataia al vostru, nu a stat cu mâinile în
sân. Am aflat că ultima vizită în România, a făcut-o printr-o agenție de turism, la..... și lăsă un
moment de suspans.
 Unde? întrebă Eva
 La Sinaia. Există o astfel de localitate? se adresă Tataia, Prichindelei
 Da. Este o stațiune montană renumită..
Cei patru își continuară seara discutând. Luară masa și se concentrară asupra unei liste de priorități.
Din punct de vedere profesional, Eva și Tataia făcură o listă completă de la aparaturile necesare la detalii
privind modul organizare al transmisiilor, durata acestora și conținutul. Prichideaua, conștiincioasă își
lua notițe și era foarte atentă, punând din când în când întrebări scurte. Separat, Adam pregătea o altă
listă de necesități. În primul rând stabilind ce trebuia să conțină bagajul fiecăruia dintre ei. Apoi stabili ce
nevoi comune erau necesare, precum și costurile legate de excursie, dar asta abia după ce stabili niște
sume medii pentru cheltuielile personale, privind puterea de cumpărare. Radiind de bucurie,
Prichindeaua, își sună părinții în miez de noapte să le spună că pleacă în Romania.
Peste două zile, Fred se ținu de promisiune astfel că toate păreau să se rezolve.

Până seara, cei patru se reîntâlniră. Secretele celor trei, continuau să fie păstrate faţă de
Prichideaua, care încercase o întrebare timidă despre ce persoană a fost la Sinaia. Dar neprimind nici un
răspuns se mărgini să remarce modul de organizare, pe care îl considera impecabil. După miezul nopții,
Adam le comunică ce sumă trebuie alocată pentru excursie, în afara celei pusă la dispoziție de trust.
Zâmbind complice, Eva le spune că va suplimenta din veniturile proprii, cu încă cinzeci de mii, dar asta
numai în caz de nevoie. Spre dimineața zilei de sâmbătă, Prichideaua întrebă relativ îngrijorată care ar fi
banii cu care trebuie să participe. Ceilalți râseră, și îi spuseră că nu sunt necesari banii ei. Se stabili ca
toată lumea să meargă să se odihnească, sâmbătă și duminică, iar luni să se apuce de cumpărături, așa
încât sâmbătă sau duminică următoare, în funcție de agenția de voiaj, să își cumpere biletele pentru
destinația Romania.
 Adam știa că va fi nevoit să anunțe plecarea sa din țară. Așa că solicită o întâlnire cu o persoană
autorizată, pentru a le comunica acest lucru. I se comunică adresa. La o locație pe care nu o știa până
atunci îl așteptară două persoane. Un bărbat și o femeie. Adam le ceru să îi explice care sunt condițiile în
care ar putea renunța la serviciile pe care le prestează. Cei doi îi amintiră că durata până la care are
interdicție de a accesa un calculator expiră abia peste o lună. În ceea ce privește încetarea colaborării
este simplă. Atâta timp cât nu există un contract, încetarea relațiilor în domeniul IT-ului este foarte clară.
Este suficientă solicitarea lui. Adam , însă nu era un copil, înțelegea că trebuie să existe și niște obligații.
Acestea se dovediră a exista, într-adevăr. Cei doi îi cerură să nu mai colaboreze cu alte companii timp de
șase luni. Sub nici o formă. Exprimarea fiind precizată printr-un limbaj ultimativ, fără a se specifica
eventuale repercusiuni. Conversația, însă, se îndulci imediat ce femeia negociator îi propuse pentru viitor
un job stabil și foarte bine plătit, fără a se preciza suma. Diplomat, Adam nu refuză, dar ceru un timp de
gândire, precizând că analizează posibilitatea deschiderii propriei afaceri în acest domeniu. Plasa
aruncată, prinse. Cei doi aduseră, pe rând, în discuție problema financiară a unei afaceri noi, în
comparație cu oferta lor, considerată extrem de atractivă pentru faptul că întreaga aparatură îi va fi pusă
la dispoziţie. Și asta nu este puțin lucru. După care se despărțiră în condiții amiabile.
Eva ascultă cu atenție deosebită modul în care se derulase convorbire lui Adam cu cei de la agenție.
Asta, din povestirea lui Adam. Atunci credeau amândoi că totul părea rezolvat.....
.....

8
Stelică terminase de citit. Privea în gol și se gândea aiurea. Nu se putea concentra asupra ceea ce citise.
Se auzi o bătaie ușoară în ușă, se întoarse și nu mai apucă să răspundă pentru că în cameră intră Ligia.
 Mi-a spus că te pot găsi aici. Ai citit? Cum este?
 Da. Am citit. Nu m-am gândit niciodată că aș putea citi ceva scris de Rony. Am o senzație ciudată.
Niciodată nu am crezut că în mintea lui zac astfel de gânduri. Totdeauna l-am considerat un realist.
 Adică? Ce a scris?
 Ceva fantastic.
 Poftim? Nu pot să cred. Pot să citesc?
 Din punctul meu de vedere, da. Dar cred că mai bine ceri acordul.
 Da, poate ai dreptate. Până atunci, cum este?
 Ce? aaa. Manuscrisul este neterminat. Este important unde te duci cu finalul. De exemplu, am citit o
nuvelă. Colosală. Dar la final autorul postează acțiunea într-un spital de nebuni. O poveste de
dragoste. Numai că nu erau niciunul dintre eroii principali în toate mințile. Pentru ei toată povestea
era starea de a-normal. Cititorului i se părea normalitatea. Cu alte cuvinte nu am încă o părere...
 Interesant. În altă ordine de idei. Ce faci cu afacerea. Te-ai decis?
 Nu încă... mai am ceva timp. zise Stelică zâmbind. Dar, tu? Chiar ești fermă pe poziție? Eu mi-aș
dori măcar să crezi că te poți rupe de trecut așa, pur și simplu?
 Observ că avem o afinitate, pot să spun reciprocă, de aceea am să-ți mărturisesc câteva lucruri. În
primul rând sunt decisă să îngrop trecutul. Dovada. Chiar când m-a sunat Tatanu, îmi căutam bilet
să zbor la Paris, pentru peste câteva săptămâni. Sigur nu este o dovadă elocventă, dar vorbisem cu o
veche prietenă să mă ajute să închiriez apartamentul. Vechiul chiriaș a plecat. I-am transmis să nu
mai caute un nou chiriaș. În al doilea rând, trebuie să fii de acord cu mine că atunci când pornești la
un drum nou este ideal ca cei din echipa cu cere vei lucra să îți ofere un anumit confort. Cu Rony
sunt ok. Cu tine nu se pune nici o secunda întrebarea dacă am putea fi parteneri. Ești de treabă, se
vede pe tine.
 Merci! mulțumi sincer Stelică
 Nu mă întrerupe. Singura necunoscută în acest patrulater este Riana.
 Nici eu nu știu cum să o caracterizez pe Riana.
 Te sperie și pe tine? făcu curioasă Ligia
 Nici vorbă de speriat. Îmi dă o ușoară stare de... enigmă.
 Da, da. Are ceva de ascuns. Se vede, la prima impresie, că este bună în afaceri. Și modul cum a pus
problema și timpul de gândire acordat... mai mult, chiar, a reușit să îmi întărească această stare prin
 faptul că mi-a șoptit că ” noi două ne asemănăm foarte mult”. Despre asta ce spui?
 Nu știu. Poate încerca să te încurajeze.
 Bunn... Și a treilea lucru pe care vreau să ți-l spun. și Ligia făcu o pauză lungă. Eu am cam crescut
cu bunicii. Pe părinții mei îi iubeam mai mult pentru că îi vedeam mai rar. Dar, asta nu este așa
important. Așa cum ți-am spus au murit amândoi într-un accident de mașină. Deoarece nu am stat
așa de mult cu ei, nu mi-au povestit viața lor. Nici nu cred că am întrebat, nici nu că cred că la
vârsta aia m-ar fi interesat. Cert este că a trebuit să ne mutăm. Numai eu cu bunica. Am vândut
apartamentele și am cumpărat o casă. Pentru că eram sărace mergeam la școală cu metroul. Într-una
din zile am găsit ceva în stația de metrou. Manuscrisul l-am găsit pe o bancă din stația Eroilor. L-am
citit de cel puțin zece ori.
 Este epoca manuscriselor. Dacă îmi spui că este și ăsta neterminat suntem în trend...
 Da. Este neterminat. Dar oamenii aceea există. Nu am reușit încă să îi găsesc. Poate o să angajez un
detectiv....
 Stai așa. Nu mă mai încărca și cu asta...
 Nu înțelegi!!!! Eu am crescut cu povestea lor de dragoste... a fost refularea mea... am iubit odată cu
ei... - țipă Ligia cu lacrimi în ochi. Nu aș fi putut trece prin toate noroaiele astea dacă nu aș fi avut
speranța că voi trăi și eu o poveste de dragoste similară. Să fiu și eu iubită până la... Nu înțelegi. Nu
ai cum...
Și pentru că fata plângea, Stelică se ridică și veni să o mângâie.
 Hai liniștește-te. Nu are sens să te lamentezi acum pe tema asta. Dacă pornim la un nou început în
aceeași echipă, vreau să scapi pentru totdeauna de obsesia faptului ce te-ai prostituat. Ok? Uite ai în
mine un prieten. De câte ori te vei simți singură, vino să vorbim... Hai , te rog nu mai plânge... Te
rog, eu...Hai gata!
Se vedea clar cum Ligia făcea eforturi de a se opri din plâns. Și până la urmă se mai liniști. Dar
privindu-l intens pe Stelică care o mângâia pe obraz, lacrimile îi reveniră fără voie.
 Acum de ce mai plângi?
 Pentru că ești... pentru că ești primul... pentru că ești primul bărbat ale cărui mângâieri au altă ... au
alt... pentru mine...
Ligia o rupse la fugă, lăsându-l pe Stelică uimit de cât de sensibilă este fata. Se lupta cu gândurile. Îl
relaxase într-o oarecare măsură lectura. Altceva îl mira, însă. Nu încercase niciodată să privească
oamenii din jur, prieten sau simpli cunoscuți din unghiul unui eventual scriitor sau poet. Citea o carte, o
cronică și nu se gândise niciodată la cum arăta autorul în realitate. Făcea în minte o groază de
conexiuni. Alese la întâmplare un amic, scriitor și el. Pe cât de vulgar îi era vocabularul cotidian, pe atât
de rafinate și sensibile îi erau strofele poeziilor. O altă cunoștință și ea tot scriitoare, publicase un roman
de doar câteva pagini, în care nu era rând fără un cuvânt obscen sau o înjurătură. În realitate o sensibilă.
Dacă primea o floare se roșea toată. Tocmai când încerca să treacă peste subiectivismul inerent și să
aleagă în care dintre cele două categorii ar putea să se regăsească, Ligia se întoarse. Ținea în mână un
plic mare de culoare maron ușor jerpelit.
 Poftim. Pentru că la noapte sigur, nu o să dormi.

Romanul aflat în plicul maron și fără grabă Stelică se reîntoarse în fotoliu și începu să citească

DIMINEȚILE MELE –
Mihail

Capitolul 1 Întâia oara                                                              

               M-am chinuit să îmi amintesc, și chiar voiam asta, când am văzut-o prima dată. Dar memoria îmi
joacă feste și din păcate se mai adaugă încă un regret, de fapt primul regret, la multe altele din viața mea.
Era o fată minionă cu fața rotundă și albă , cu un năsuc ușor în vânt. Ochii mici ca de viezure erau
acompaniați de sprâncene ce aveau o arcuire aparte și erau nepensate, iar genele lungi ce porneau din
pleoapele vioaie le colora ca si cum erau ochii rimelați. Șatena își purta părul strâns în două codițe
neîmpletite, prinse doar sus, cu niște elastice cu biluțe albe.  
Dar ce este cert?
Cert este doar că avem 16 ani și trăiam în România comunistă, într-un oraș de la malul Dunării, și mă
pregăteam să îmi încep viața, fără a o ști, prin a mă îndrăgosti.
               Totul începuse ca o joacă a unui băiat cu pantaloni scurți și cu genunchii zdreliți de la fotbalul pe
care îl jucam cu băieții din bloc din curtea bisericii.
Era primăvară. De regulă, autorii leagă descrierile stării sufletești ale personajului, de starea vremii
care să acompanieze sentimentele de moment. Întâmplător sau nu, chiar asta era. Primăvară. Locuiam, pe
vremea aceea, într-un bloc din cărămidă, la etajul 1, iar din balcon în dreapta vedeam intrarea în piața
centrală. De acolo, în dimineața sfântă de Rusalii, îmbrăcat doar în pijama mă uitam la călușarii care
făcuseră roată la intrarea în piață. Se adunase lumea de jur împrejur și se lamentau de câte ori ieșea, mutul,
din cerc.
Pe trotuar, la mică distanță stătea, ea. Cu o plasă din fire împletite, în care se lungise, o pâine.  Era a
doua sau a treia oara când o vedeam. Era îmbrăcată într-un sarafan scurt, cu dungi late si înclinate.
Culoarea dominată a rochiei multicolore era un albastru deschis. Stătea acolo și privea, de departe, ritualul
călușarilor. Privea cu teamă. Vedeam că dorea să tracă pe lângă călușari, dar o reținea ceva. Mi-aș fi dorit
să se uite în sus, în balcon, să mă vadă, să îi atrag atenția. Dar asta nu se întâmplă.
 Instinctul animalic din al băiatului din mine, se activă. Nu știam ce să fac. Nu auzisem de instinctul de
”vânător” al rasei umane, o reticență fără de care nu am fi evoluat, și fără să îl definesc, îl urmam. M-am
îmbrăcat repede și am fugit să o văd mai de aproape. Dispăruse. Așa a început marea tatonare.
Peste câteva zile descoperisem cu ajutorul unui prieten că fata aceea locuia la o stradă diferență de
blocul în care stăteam. Casa ei, era construită pe colț, în stilul caselor boierești cu beci și avea
caracteristic, un geam rotund. Cel de la baie.
               Sigur că aș fi dorit să știu cum să procedez pentru a mă apropia de ea, cum să discut cu ea, dar
cine îi spunea unui băiat la vârsta aia cum să se comporte? Singurul lucru pe care îl gândeam ca fiind
normal, era să o urmăresc. O făceam singur sau însoțit de prietenul meu, Cristian. Treceam ore în șir prin
zonă, la intersecția străzilor unde se găsea casa,  de cele mai multe ori neavând nici o treabă.
O  zăream, uneori, tocmai de la capătul străzii și o luam la fugă să o văd, cât mai de aproape. Sigur că
până ajungeam, era de mult în casă. Tot în zonă, pe o altă strada paralelă, stătea o mătușă de-a mamei, la
care eram trimis mai mereu,   cu diverse mici comisioane. Vorbeau prin telefon și eu duceam ceva, de
exemplu două ouă și luam o rochie mai veche a mătușii pe care urma să o modifice mama. Așa cum se
obișnuia între surori. Serviciile astea de curierat le făceam de regulă cu oarecare comentarii, aducând
argumente palide și subțiri. Dar de când șatena, îmi ocupa tot timpul liber, vizitele la mătușa mea erau
chiar o plăcere.
Reacția ei ? Nu era. Nu o interesam. Nu o interesam nici un pic. Așa că, mergând pe străzile din
preajma casei ei, trebuia să îmi ocup timpul cu ceva și de aceea îmi aduc aminte că urmăream ceea ce era
prin curțile oamenilor. Ieșeau prin gard, flori de mâna maicii domnului, care miroseau foarte puternic și
plăcut. Mai era un miros. De igrasie. De multe ori, după mulți ani, în București, în zona Moșilor, pe
străduțele vechi sau pe la Biserica Armenească, mirosurile de mâna maicii domnului și igrasia din pivnițe,
îmi reaminteau de plimbările interminabile pe care le făceam pentru a o vedea pe fata șatenă. Îmi mai
aminteau de neliniște și de perseverența din copilăriei, dar mai ales de dragoste noastră. Dar niciodată de
despărțire.
Zi sau seară, pe ploaie, vânt sau soare treceam și pândeam fata pentru care aveam o simpatie. Am
descoperit tot urmărind-o că venea deseori aproape de blocul meu, la un magazin de pâine. Poate oricine,
nu numai un detectiv, să vă confirme că până la urmă, facem lucruri previzibile, repetabile, de rutină.
Așadar, aproape în fiecare zi, mergeam la pâine cu speranța să o văd,  deși la noi acasă, tata cumpăra
pâinea, dis de dimineață, când își lua și țigări.
Eram în culmea fericirii când o zăream. Dacă mă întreba cineva de ce o urmăresc , nu știam ce să îi
răspund. Când eram împreună cu prietenul meu, care mă însoțea în urmărirea fără sfârșit și  trecem pe
lângă ea, râdeam ca proștii și vorbeam inepții cu voce tare. Bineînțeles ca fata nu era impresionată de doi
descreierați. Am aflat apoi ca învăța la liceul de lângă blocul în care locuiam, unde de altfel învăța și
prietenul meu, și din acest  motiv, prietenului meu îi reveni sarcina să afle cum o chemă.
Așa am aflat că o cheamă, Luminița.
              Printre  îndatoririle pe care le aveam în cadrul familiei, era și aceea de a o duce pe sora mea, la
grădiniță. Între mine și sora mea este o diferență de unsprezece ani. După ce o grăbeam și o târam repede
spre grădiniță, zilnic, alergam pe străzi să îmi reîncep pânda. O pândă scurtă pentru că trebuia să merg și
eu la școală. În vacanță, pânda mea era mai lungă. Încet, încet agitația începea să devină rutină. Poate că
se adăugase și o tentă de plictiseală atâta timp cât ea nu părea să mă vadă.
Într-o zi mi-a zâmbit. Ce fericire a fost când mi-a zâmbit. Un zâmbet. Un singur zâmbet, însoțit de o
lumină straniu de plăcută apărută în ochii vioi. Mă întrebați de fluturii din stomac? Apăruseră. Da! Erau,
miliarde!
Să nu mă întrebați, însă, cum am reacționat, pentru că sub nici o formă azi nu aș putea să descriu
starea aceea. În orice un caz nu i-am vorbit deși poate atunci ar fi fost momentul .
Ce este curios, este că nu am obosit niciodată să alerg pe străzi, prin parcuri  doar să o văd. Uneori,
ieșea cu prietenele ei să se plimbe seara ”pe centru”, cum îi spuneam noi. Adică o stradă ce legă centrul
orașului dominat de turnul ceasornicului, de parcul Alei. O lume ciudată, amestecată. Formată din părinți,
tineri și  copii. În grup, cu familia, perechi sau răzleți mergeau unii după alții. Se salutau din când în când.
Își începeau promenada de la turn, și mergeau pe unul dintre trotuare către parc. Dacă nu intrau în parc,
traversau strada asta ce duce în port și se întorceau către centru pe celălalt trotuar. Și tot așa. Eram
disperat, când o pierdeam din vedere, prin mulțime. Parcă nu aș fi putut aștepta într-un loc, pentru că mai
devreme sau mai târziu trebuia să treacă din nou pe acolo. Și până la urmă, pentru ce atâta agitație?
Necunoscându-ne, nici măcar nu ne salutam. De cele mai multe ori fiind amândoi în grupuri diferite, eu în
cel de băieți, ea cu fetele. Ceilalți din grup făceau comentarii despre toate celelalte fete din grupul
Luminiței. Despre ea, nu. Era catalogată ca fiind prietena mea. Așa știau toți. Râdeți.
  Eu învățam la un alt liceu, mult mai departe de casă și de liceul ei pentru ca în prima sesiune de
admitere la liceu dădusem la un liceu în București și nu am luat examenul. Și atunci ca un fel de pedeapsă,
mă înscrisesem la Liceul nr 2. Pentru examenul din București, tata rugase o cunoștință să  ne ducă cu
mașina  lui, pentru că Trabantul nostru era defect. După ce am aflat că nu luasem examenul, pe drumul de
întoarcere de la București am plâns tot timpul. Fata cunoștinței noastre mersese și ea,  la București, să se
plimbe și se uita la mine cu compasiune, cum plângem. Numele ei era Veneția și avea să joace un rol în
viața mea.
Am trecut destul de greu peste faptul că nu reușisem să iau examenul de la liceul din București, dar ceea ce
m-a ajutat să trec peste asta erau pândele și căutarea cu ardoare de o revedea și reîntâlni pe această
persoană pe care o îndrăgeam. Nu vorbisem niciodată cu Luminița și nu mă plictiseam să tot o caut. Ne mai
întâlneam întâmplător,  când mergeam să facem muncă patriotică, să dăm o mână de ajutor la strânsul
recoltei. Așa cum se obișnuia pe vremea aia. Ne duceau camioane sau autobuze, pe fiecare, dar de la licee
diferite. O vedeam și atât. Oricum îmi făceam de lucru cât mai aproape de ea. Eram fericit doar să îi aud de
la depărtare râsul cristalin.
 
Instinctul meu de conservare, comportându-se în cel mai pur stil nativ, refuză să îmi permită să îmi
amintesc, când, unde și ce anume am spus, la prima întâlnire cu Luminița, când i-am cerut ”prietenie”, cum
ziceam noi pe vremea aia. Probabil, am ales cel mai prost moment, cel mai insipid loc și fraza cea mai
idioată de a aborda o fată, din moment ce am fost refuzat scurt și sec. Nu îmi mai făceam speranțe. Toată
truda asta a mea de peste 8 luni, părea că nu avea sens. Dar viața merge înainte. Așa că am reluat cu și mai
mare încăpățânare urmăririle pe străzi, e drept că mai de departe, mai rușinat și mai încăpățânat, cu mai
puține speranțe de a mai discuta vreodată ea. Tatăl meu era profesor de matematică și fizică și înființase în
scoală un cerc foto. M-a învățat să fac fotografii. De aici aveam deprinderea de a face fotografii cu un
Zmena 8. Așa că Luminița, în perioada aia, cred ca era cea mai fotografiată persoană din oraș. Cum
făceam rost de ceva bani, mă ducem să cumpăr filme 6/9, 21 DIN, ORWO și îi făceam poze. Developam
filmele, făceam poze după ele. Mă întreb și acum unde or fi dispărut toate filmele negative și teancurile de
poze.
Se spune că speranța moare ultima. Și la mine a murit, pentru că la un moment dat, Luminița a acceptat
să fim prieteni. În viața mea, au fost puține nopți în care nu am putut să dorm de bucurie. Noaptea zilei în
care Luminița mi-a acceptat prietenia, a fost prima noapte albă din viață.
Cei mai minunați ani, cele mai frumoase amintiri, cele mai romantice plimbări și vorbe de dor. Și mai
târziu, mult mai târziu, primele îmbrățișări și primul sărut. O! Primul sărut, într-o
noapte târzie de vară . Un sărut de despărțire, pe înserat, în fața casei ei. De ce să ne fie frică să ne amintim
? Ce bine era. Ne completam perfect. Poate dacă am fi realizat asta, atunci, alta ne-ar fi fost soarta. Dar, ...
totdeauna există un, dar...
Mergem împreună cu prietenii la cinematograf. Una dintre puținele moduri de petrecere a timpului
liber din perioada aceea. Fetele și băieții din sală se sărutau de cum se stingea lumina până la sfârșitul
filmului și ieșeau din sală, cu buzele roșii, umflate și îmbujorați la față. Noi, doar ne țineam de mână și nu
știu dacă ne sărutam pe buze în fuga, de două ori pe tot parcursul filmului. Ne mulțumeam cu puțin? Da.
Puținul care ne era suficient. Ne ajungea să ne vedeam și ne ajungea să ne ținem de mână. Tot așa când
ieșeam să ne plimbăm „pe centru”. Uneori mergem în parcul orașului, numit banal, parcul Alei, pe seară,
ne alegeam o bancă mai retrasă și ne țineam în brațe și vorbeam despre noi, despre viitor, ne făceam
declarații de iubire și ne promiteam unul altuia. Vara în vacanțe, mergem la ștrand. Nimic nu era mai
plăcut decât îmbrățișările din bazin. Nu făcusem dragoste, și nici nu ne gândeam la așa ceva, pentru că nu
știam nici unul ce este aia.
Pentru cei mai tineri care citesc aceste rânduri, iubirea era scopul și nu amorul fizic. Era iubirea
bazată pe respect, și de ce să nu recunosc pe un pic de teamă. Pentru că în timpurile alea, o fată să își
piardă virginitatea înainte de nuntă era o mare problemă, un lucru practic de neconceput. Ne obișnuisem
unul cu celălalt, știam ce gândim, ne cunoșteam capriciile. Am învățat împreună să ne estompăm
încăpățânările, să aplanăm discuțiile în contradictoriu. Eram ca o familie ideală, deși nu înțelegeam pe
vremea aia ce mină de aur dețineam.
               Am fost odată, la câțiva kilometri depărtare, cu trenul, în pădurea de tei de la Mihai Bravu, la
cules de plante medicinale, cu liceul. Teii erau imenși, iar parfumul lor te sufoca. Noi eram sufocați din
dragoste, ne simțeam bătăile inimii care parcă ne strângeau de gât, și nu știam cum să ne mângâiem și să ne
spunem vorbe de amor. Atunci a fost prima dată când profesorii ne-au văzut de departe, cu toată fereala
noastră de ei, că suntem împreună.
Asta a fost prima dată când mama m-a atenționat că o fac de râs, pentru că îi povestise o colegă, și ea
tot învățătoare, că ne tot țineam de mână.
   Eram aproape tot timpul împreună, așteptam minute bune până venea la întâlnire, dar niciodată nu ne
supăram. Eram îndrăgostiții aproape perfecți. Ceilalți prieteni din grupul nostru, se mai certau, pe unii
chiar i-am împăcat cu modul nostru de a trăi, ca îndrăgostiți, dându-ne exemplu și vorbind despre bucuria
de a fi împreună.
               Nu prea ne ducem cu ceilalți, nu aveam de ce, pentru că nu aveam nevoie de exteriorizare în fața
lor, când discuțiile noastre fără sfârșit ne satisfăceau și ne bucurau în mod egoist, tinerețea. Nu aveam
nevoie să ieșim la rampă să arătăm de complezență că suntem împreună, așa cum făceau o parte dintre
prietenii ai noștri.
               Ne obișnuisem așa de mult unul cu celălalt....
Nu era zi în care să nu mă duc la liceul Luminiței, după amiaza, când eu îmi terminasem cursurile, într-
una dintre pauze și să nu îi duc un pachet cu ceva de mâncare. Altă dată doar un fruct. De ce făceam asta?
Pentru că îmi păsa de ea, pentru că doream să îi arăt și felul meu de a înțelege relația noastră.
În jurnalul pe care îl completam, de câte ori îmi aduceam aminte, toată descrierea anterioară poartă
codificat „doi”; ”unu” fiind sărutul, și ”trei” îmbrățișările complet goi. Codul ”patru” care ar fi trebuit să
însemne sex, nu a   existat niciodată.
Nu o să uit niciodată mirosul de zmeură, pe trupul cald al dimineților, pe care îl avea de la o cremă de
noapte cu care se dădea pe ascuns, luată de la mama ei, miros  pe care îl păstram și eu prin simpatie mult
timp după ce plecam de la ea.

Într-o seară vorbesc cu ea la telefon ( la care aveam restricție) pe fugă, că după ce duc o pe sora mea
grădiniță, în drum spre liceu,  să cumpăr o pâine să i-o duc Luminiței, acasă. Urma să îmi dea banii când
ajung la ea. Nimic anormal. Era o toamnă târzie și rece. Când am ajuns la ea, i-am cerut să mă primească
în casă, pentru că îmi era foarte frig. Luminița a acceptat. În casă era foarte cald. Luminița era o
somnoroasă, dimineața. Făcută din multă pisiceală și moliciune, comportament care o prindea foarte bine
și o făcea mai   atractivă și apetisantă. Era îmbrăcată cu un capot din burete matlasat roz, ceva la modă pe
vremea aia și avea pe dedesubt doar cămașa de noapte. Am dat să o sărut ca de obicei,  a acceptat și s-a
lăsat moale cuprinzâdu-mă, cu amândouă mâinile, de după gât. Mi-a spus că îi este somn. Părinții ei
primiseră vizita unor prieteni cu o seară înainte și nu putuse să doarmă toată noaptea, iar după plecarea lor
îi dispăruse, somnul. Așa că, normal, vrea să mai doarmă puțin și mă rugă să plec. Avea un stil deosebit de
mă goni. Vorbe de felul: ”Gata, măi Mihai. Hai,... pleacă!” și mă împingea cu amândouă mâinile în piept.
Ca o joacă în parc. Dar zâmbetul? Nu spunea același lucru. De data asta mi-a întors spatele ducându-se să
îmi aducă banii pentru pâine. Am   prins-o de capot, pentru că mai voiam să o sărut o dată. Acesta se
desfăcu din nasturii mici și albi. Am rămas în pragul ușii cu capotul în mână. Ea își continuă mersul
chicotind ușor și subțire ca un clopoțel, luă banii de pe sobă și se întoarse zâmbind. Nu o văzusem niciodată
goală, sau în fine, aproape goală. Cămășuța de noapte fiind foarte transparentă. Se apropia cu banii în
mână și cu mâna ușor întinsă. Privirea mea a trezit-o brusc din somn și cu un alt zâmbet își acoperi ambii
sâni cu o mână, în timp pe cealaltă o coborî în jos ca o pavăză și m-a apostrofat, că mă uit așa și m-a gonit,
iar . Am plecat năucit, surprins, bucuros, dar mai ales deosebit de încântat.
Au trecut câteva zile, ne-am întâlnit de mai multe ori și ne-am comportat normal, ca și nimic nu s-ar fi
întâmplat. Nici unul nu a adus în discuție incidentul. În anul acela orarul cursurilor se definitivase ceva mai
târziu pentru că fusesem din nou la munci agricole. Eu învățam de dimineață, ea după amiază. Așa că
obiceiul de a cumpăra pâine sau lapte și a ajunge la ea, era firesc, atâta timp cât după ce o duceam pe sora
mea la grădiniță, treceam pe la magazine, făceam cumpărături, treceam pe la  Luminița și apoi plecam la
liceu.
Cred ca trecuse cam o lună de la incident. Afară ploua torențial, toamna era pe sfârșite și era foarte frig. Eu
îmi uitasem șapca școlară în bancă, la liceu. Ca să nu mai iasă până la poartă, să se ude, am intrat eu, din
nou, în casă. Tot acolo, în prag, așteptând. Nici nu am apucat să îi dau pâinea, că am strănutat. A fugit
grijulie în baie și a revenit cu un prosop. Mi-a șters parul ud într-un mod viguros de care nu credeam că
este capabilă și   m-a sărutat. M-a invitat să mă dau mai aproape de sobă. Am spus că stau puțin cât se mai
usucă părul. Ei, ca de obicei, dimineața, îi era somn. Fugise în dormitor și de acolo mă strigă. Era băgată
în pat și învelită cu plapumă foarte subțire și ușoară. Avea obiceiul cu tentă freudiană, nu am discutat
niciodată pe tema asta, de a-și suge buza de jos în timpul somnului. Astfel vascularizată, buza avea o
culoare roșiatică aparte și parcă te îmbia doar la săruturi. M-am așezat pe marginea patului și o priveam,
dar nu știu dacă dormea sau se prefăcea. Ochii închiși, cu gene lungi, buza nefiresc de  roșie și contrastau
la culoare cu pielea albă și cu fața de pernă roz.... ce mai poți spune? Am sărutat-o. Era însă parcă o altă
etapă a sărutului. Avea alt gust.
Mai dă-mi, Doamne, odată plăcerea aia!
Atunci a fost prima dată când ne-am urcat în pat, împreună. Îmbrăcat eu, iar ea doar în cămașa de noapte.
Eu, umed și rece, ea, caldă și moale. Nimic nu poate rivaliza cu senzația atât de plăcută a atingerii. Rece și
fierbinte. Continuam să ne  sărutăm. Și brusc a urmat: „Gata, măi Mihai! Plecă!” Ce rugăminți? Când e
gata, e gata! Cam la treia sau a patra zi, în același context, m-a mai lăsat să mă apropii de pat. De data
asta m-am dezbrăcat. Ne sărutam cu pasiune. Am vrut să îi dau chiloțeii jos și a tresărit adăugând un „nu”
scurt. În ziua aceea am aflat că urechile Luminiței se înroșesc când o sărut mult.
 
               E normal să trăim în grupuri de amici, bazat la început pe colegii de clasă. Și mie, și Luminiței,
ne-a fost dat să avem colegii care au devenit ulterior, prieteni de nădejde.
În grupul ei de prietene erau Mihaela, Luți, Marilena.
Când întâlnirile noastre avea nevoie de acoperire, Luminița apela la prietenele ei invocând diverse
activități extrașcolare, mă vizita acasă. Să facem ce? Doar să ne sărutăm, să ne îmbrățișăm și a ne mai
vedea câteva minute sau ore. Ajutorul din partea prietenelor ei avea și riscuri. De exemplu , Mihaela venise
cu Luminița la mine, și pentru că noi eram îndrăgostiți și voiam să stăm singuri, Mihaela se juca cu sora
mea. Cine să știe că Simona avea oreion? Așa că Mihaela s-a îmbolnăvit.
O relație specială am avut-o cu Luți, care era implicată într-o relație care s-a dovedit ulterior a fi fără
perspectivă. Băiatul cu care era amică, era cu zece ani mai mare. În această situație ,pentru că și ei se
fereau, perechea noastră plină de dragoste, își avea loc pe lângă ei. Mergeam la prietenul lui Luți, acasă.
Noi stăteam într-o cameră, ei în alta. Ce făceau ei, nu era preocuparea noastră, dar noi ne îmbrățișam și ne
sărutam, ore întregi și vorbeam câte în lună și stele.
               Un an și jumătate, atâta  timp durat relația noastră. A rămas de același tip, iar sentimentele erau
naturale și curgeau firesc, ca și cum în fiecare zi ne întâlneam pentru prima dată. Problemele puținilor bani
pe care îi cheltuiam  pe prăjituri, sucuri și filme, nu erau. Nu avem de ce să cheltuim, atâta timp, cât
obiceiurile noastre se bazau pe conversații lungi, și pe o aparentă izolare față de grupul nostru de prieteni.
               Mama era învățătoare, iar tatăl profesor de matematică  și fizica. Deocamdată, fără alte
comentarii, eu nu eram copil, eram elev. Care este procentul care a influențat comportamentul sau formarea
caracterului meu, este foarte greu de precizat. În ce sens? Pozitiv sau negativ.
               Pe zi trecea, mai întâi mama, apoi și tatăl meu, e drept într-o mult mai mică măsură,   aveau câte
ceva de comentat la adresa Luminiței. Mai întâi voalat, apoi de genul, ușor sarcastic,  “azi nu ieși?”, deși
auziseră că stabilisem la telefon o întâlnire cu Luminița, mai pe seară. Nici acum nu înțeleg de unde atâta
ură împotriva ei. Am aflat după ceva ani, că eram amândoi considerați, copii. Și toți percepeau, relația
noastră, ca o simplă relație copilărească, pur și simplu o joacă. Dar cu fiecare zi care trecea din relația
noastră, iubirea sinceră și pură se accentua și în căpăta alte valențe, mult mai înalte. Cine să înțeleagă?
Cine să ne creadă ?
               Într-o zi, am plecat de la a treia oră, de la liceu, aveam educație fizică. Ploaia care cădea,  dădea
din când, în lapoviță. Eram la ea acasă. Mai aveam aproape oră până când Luminița trebuia să plece la
școală. M-am descălțat și am pus bocancii pe sobă. După un timp, în casă mirosea urât. Talpa bocancilor
fiind din plastic, începuse să se topească. Numai eu știu cum ajuns acasă, pentru că bocancii se scâlciaseră
într-un hal de nedescris. Seara nu am spus nimic. Dimineața, în grabă am amintit, ca în treacăt, că îmi
trebuie bocanci noi. Nu vă puteți imagina ce scandal a putut ieși.
               La câteva zile după asta, ajung iar la Luminița, tot spre ora când ea trebuia să plece la liceu. Se
îmbrăca. Nimic nu era mai frumos să o vezi mișcându-se cu agilitate și grație printre mobilele din cameră.
Radia de vioiciune și din când în când, din mers îmi mai dădea un sărut scurt. La un moment dat, tresare, și
îmi spune că a venit pe neașteptate, tatăl ei. Nu am găsit decât soluția, ca așa cum eram îmbrăcat să mă
ascund în dulap. Tatăl apare supărat, din motivele problemelor de servici și grăbit se duce la toaletă. Eu nu
am de lucru și vreau să ies. Dăm fața în față. Ce explicații? Luminița era albă la față. Interogatoriu în toată
regula. Mă gonește, dar îmi oprește paltonul. Ajung zgribulit de frig, acasă, și mă culc după amiază, poate
chiar adorm. De frică, de sperietură. Se înserase. Îi spun mamei. O mare greșeală. Nefiind diplomată, pune
mâna pe telefon și sună la Luminița. Răspunde mama ei. Discuții și voci din ce în ce mai ridicate. Nu se
rezolvă nimic. Apare tata de la școală. După ce află ce e vorba, o pune pe mama să sune din nou. Se
aplanează situația doar în sensul că pot să mă duc să îmi iau paltonul. Tata îmi spune   să o iau și pe sora
mea cu mine. Nu înțeleg, de ce, și comentez. În final o iau și pe sora mea de vârsta grădiniței cu mine. Pe
drum către casa Luminiței mă tot bombarda cu întrebări. Iai (prescurtare de la Mihai) de ce mergem la
Luminița? De ce a țipat mama la telefon? De ce ești supărat? Pentru palton ? Îți ia tata altul.....Primesc
paltonul înapoi, și o zăresc o fracțiune de secunde și pe Luminița care plângea.
               A doua zi s-a declanșat sfârșitul. Am tot încercat să vorbesc cu Luminița la telefon și nu mi-a
răspuns. Am fost la liceu în pauză. Se vedea că era afectată. Mi-a spus   că totul între noi s-a terminat. O
priveam năucit și nu înțelegeam. Am considerat că poate e o toană de moment, deși înainte n-a avut decât
vreo două astfel de reacții. Nu știam că mama mea îi tot telefona mamei Luminiței și îi reproșa tot felul de
lucruri, spunând ca eu i le povestisem.
Am fixat o întâlnire pentru a stabili exact ce s-a întâmplat. Să avem explicații. Mă duc la liceul ei.
Luminița iese în pauză, calmă și ușor palidă îmi întinde un bilet împăturit în patru, scris pe o coală albă.
Din prima mi-am dat seama că fusese scris de acasă. Hârtia avea formatul tipic unui set de corespondență
ce îl ținea pe birou. Încerc să vorbesc, dar ea îmi spune că mai bine citesc și pe urmă vorbim. Alerg ca un
nebun acasă, mă închid in baie, pentru că era mama acasă și citesc:
 
“Dragă Mihai” (ortografia și textul original)
 
           Poate că nu este bine că îți scriu dar așa mă îndeamnă mintea; altă cale de a vorbi cu tine nu aș fi
avut; aș fi vrut să sun la  telefon, după amiază, dar felul în care mi-a vorbit mama ta azi dimineață, m-a
dezamăgit.
M-am simțit foarte prost, pentru că dânsa mă găsește vinovată de ceea ce s-a întâmplat, numai pe mine,
cînd, de fapt amîndoi purtăm aceeași vină.
Cred că de acest lucru ( de a mă scoate pe mine singura vinovată) ai avut avut tu grijă și ai reușit. Da poate
eu sunt singura vinovată, și mă căiesc de ceea ce am făcut.
  De fapt indiferent de cum s-ar termina această nenorocire neînțelegere, trebuie să îți spun m-am convins
de firea și sentimentele tele, și ca atare între noi nu va mai putea exista nimic: nici măcar colegialitate.
Cu toate că am reuşit să-l conving pe tata, de faptul că sunt destul de mare și știu ce înseamnă a avea un
prieten, e prea tîrziu. Nu mi-a făcut nimic din ceea ce a promis că-mi va face, ci numai am discutat, frumos,
ca între prieteni și încă o dată îți spun că este de acord cu prietenia noastră, cu singura condiție: ca el să
ştie totul de acum înainte.
Dar el nu ştie că azi dimineață eu am luat o hotărîre, care, poate va face bine și mie și ție: să nu mai existe
nimic între noi doi.
Repet: te-am apărat acasă la mine, eu am ieşit cea vinovată, cu
Toate că nu este aşa, şi totuşi, tu ai făcut altfel şi m-ai scos numai pe mine vinovată de cele întîmplate.
Credeam aseară, după discuție cu mama și tata, eram convinsă
că datorită bunătatei mamei și tatălui meu și în același timp
bunăvoinței de care dă dovadă tatăl meu, abia acum, să reluam totul și să vii la mine cu știrea părinților
mei; să vorbim la telefon, să mergem la film ( cu știrea lor)
 
Dar nu se va întîmpla așa, datorită hotărîrii luate de mine, și
poate și de tine.
 
                                                                                         Lumina
 
               Textul este copiat de pe biletul de adio al Luminiței, pe care l-am păstrat atâțea ani și îl mai am și
acum. Impresia pe care mi-a făcut-o atunci, ca și de câte ori îl citesc, este de o încărcătură emoțională
mare. Sigur cu alte valențe. Atunci, am înlemnit. Am fost atât de surprins...Sigur nu mă așteptam la așa
ceva. Și tonul scrisorii cu o ușoară speranță către sfârșit, dar care se termina așa de prost. Ce durere! Unde
erau clipele petrecute împreună, când ne promiteam pentru vecie, unul altuia? După ce m-am mai
dezmeticit, aveam speranța că o discuție cu Luminița, va rezolva, totul.
Am mai sunat-o după ce am primit biletul, cerându-i să ne vedem. Dar, Luminița a acceptat foarte greu
să ne vedem, pentru ultima dată. Am așteptat-o de trei sau patru ori, când ieșea de la liceu să avem niște
lămuriri. Nu voia nici să mă vadă, dar să mai și discutăm. M-a acuza, din mers, pe stradă,   că eu nu am
apărat-o în fața părinților mei. Și adăuga mereu... că totul s-a terminat.
Nu era real. La discuțiile aprinse cu părinții mei, legate de urmări, de faptul că mă așteptă un examen la
facultate și că o relație cu o fată la vârsta asta e inacceptabilă, nu am avut decât un singură frază pe care o
repetam mecanic. Eu o iubesc pe Luminița și mă voi căsători cu ea.
Nu am discutat nimic altceva, din ceea ce îmi reproșa atunci, Luminița. Nu am afirmat că eu nu am vrut să
fim împreună  și că ea trăgea de mine. Prostii.
Cine a fost de vină? Din punctul meu de vedere, de acum, părinții au greșit. Mai bine ne știau împreună,
aveau posibilitate de constrângere privind pregătirea pentru facultate, în loc să distrugă ireparabil o
dragoste nevinovată. Dar avem dreptul să-i judecăm? Să judecăm pe cine? Ce ar fi fost viața noastră
împreună. Am fi trecut oare, peste greutățile ei? Dar viața este altceva. Ne rezervă surprize.
Așa era Luminița. Se implica greu, se dăruia cu pasiune și punea  suflet, dar nu accepta în nici un fel
greșeli.
Am mai încercat să o întâlnesc, să vorbim. A fost imposibil. Nu mai rețin dacă prietenii au încercat să ne
ajute. Dar asta a fost.
  Am mai văzut-o de câteva ori prin oraș cu alți băieți. Unul dintre ei era Nicu.
Cât despre mine, supărarea era imensă și tot ce-am avut de făcut era să încerc să uit.
               Nu am luat la facultate. Am dat examen la Școala de Construcții Hidrotehnice București- Iosif
Rangheț și am luat. Bunicul meu locuia în București, și pentru tatăl meu avea buletin de București, însemna
că și eu avem buletin de București. Un lucru deosebit în acea perioadă. Pentru că nu puteai să locuiești sau
să lucrezi în București fără domiciliul stabil în București.
În prima vacanță de iarnă, am reîntâlnit-o pe Veneția. Nu aveam nici o relație cu cineva.
    Era iarnă și ieșisem cu prietenul meu, Iancu să dăm o tură prin oraș. Era pustiu. Frigul ne alungase
prietenii. Veneția era cu Mariana, colega noastră de clasă de la liceu. O cunoșteam amândoi pe Veneția,
dar din surse diferite. Tatăl meu avea pe vremea aceea un Trabant care se tot strica. Se ducea de ani de zile
la un prieten care era de profesie mecanic de locomotivă, dar se pricepea la reparații auto. Am văzut-o de
nenumărate ori pe Veneția în curtea casei, când mergeam cu mașina la reparat. Nu o băgam în seama,
pentru că eram cu Luminița. Iancu o cunoștea pe Veneția ca fiind sora lui Tulian, un băiat mai mare ca noi
și care era prieten cu colega noastră de clasă, Mariana. Cam asta era.
Mai în glumă mai în serios, am întrebat-o pe Veneția dacă nu dă și ea un vin. A acceptat și am urmat-o
acasă. Mama Veneției mă cunoștea așa că nu a fost o problemă să fim bine primiți. A doua zi am fost
împreună la film.
Am început o nouă relație.” Ai intrat în rândul lumii”, cum spunea un Iancu al meu. mai bucuros că
trecusem peste depresia despărțirii de Luminița. În vară a urmat nunta lui Tulian cu Mariana. Tulian era
fratele Veneție , iar cu Mariana fusesem colegi până în clasa a douăsprezecea. La nuntă eram partenerul
Veneției. Unii au interpretat-o ca pe o logodnă. Eu nu. Tatăl Veneției era un om cu studii puține, dar foarte
muncitor. Făcea cărămidă în timpul când nu era la servici. Lucra la CFR, în ture, având câte 24 ore liber.
Deși era pe vremea comunismului, se permitea să faci fabrici cărămidă și să o vinzi. Din acest motiv avea
mulți bani. Gospodăria era mare și bine întreținută, de mama Veneției, de ea, de Tuliă şi de soția lui,
Mariana. Din când în când şi de bunica Veneției care era încă în putere. Începuseră să se ocupe și de stupi.
               Nu știu dacă era doar dorința de fi avuți, sau dacă făceau asta din plăcerea muncii, sau de frica
sărăciei. După dorința aprigă de a termina treburile cât mai repede, și după “împărțeala” din toamnă,
înclin să cred că mai mult spre dorința de avea cât mai mulți bani.
Veneția era în ultimul an la liceu, fiind mai mică decât mine, doar cu un an. Urma tot umanul, ca și
Luminița. Era bună la Istoria Literaturii Franceze. Lucru care îi dădea, atunci, un ascendent asupra mea.
Pentru că am urmat în paralel cursurile de la Școala Populară de Artă-secția regie și teatrologie, aveam
cunoștințe despre comedia de la arte. Așa încât aveam subiecte de discutat.
  Eram buni prieteni. Încet, încet a venit și dragostea. În discuțiile ulterioare cu Veneția despre cum de a
acceptat propunerea mea de a fi prieteni, îmi spunea că a făcut-o pentru faptul că eram foarte politicos. De
fapt mă comportam așa de la 12 ani, inclusiv cu Luminița. Ca o paralelă, tot după mulți ani, Luminița îmi
spusese că m-a acceptat pentru că era  curioasă și mai ales din cauza insistențelor extrem de politicoase.
  În rătăcirile de atunci, ca apanaj al intelectualului în devenire ce mă consideram, m-am apucat de
scris. Singurătatea din București și amintirile despre Luminița, erau ingrediente sigure, pentru melancolie.
Așa a apărut Lucia. Lucia era un personaj, al primului meu roman, neterminat și pierdut, azi. Era de fapt un
roman de dragoste cu eroii, Marcel și Lucia. De fapt eram eu cu Luminița. Acum îmi pare rău că nu l-am
păstrat. Erau amintirile mai vii, sau poate îmi făceam singur rău că îmi tot aminteau de Luminița și
despărțirea de ea.
 
Unul dintre punctele tari, ale relației mele cu Veneția, era faptul că părinții noștri se cunoșteau.
Analizând la rece, și cu experiența asta de acum, pot afirma, că o relație între un băiat și o fată, în perioada
aceea, avea un caracter special, impus într-un anumit procent, și de relația dintre părinți. Poate că era
normal, ținând cont de faptul eram dependenți financiari de părinți, chiar  și după ce ne croiam un drum în
viață. Probabil că și asta a fost  unul dintre motivele, deși neconștientizate de mine atunci, pentru care am
cerut-o mai târziu, de soție.
Făceam o comparație în cazul relației cu Luminița. Părinții ei, pentru mine, erau un fapt rău. Doar din
teama de a nu ne surprinde când eram singuri. De cunoscut, nu îi cunoșteam decât din vedere. Îmi inspirau
mai multă teamă decât respect. Așa că acceptarea mea de către părinții Veneției crea o altă stare, de
confort relativ. Spun relativ pentru că mai târziu s-a dovedit cât de neprevăzător am fost din punctul asta de
vedere, neștiind de fapt care erau adevăratele reguli, pe care aveau să le impună din primele luni de
căsătorie. Și tot așa, analizând după 30 de ani, pot să afirm că ai mei nu au agreat-o și nu au acceptat-o pe
de-a întregul, niciodată, pe Veneția. Și reciproca este valabilă.
Dar până la urmă, atunci gândeam că nu are importanță, atâta timp cât noi ne iubim. Azi aș mai
aștepta puțin, înainte de a lua o decizie bazată pe afirmația anterioară.
               Viața din București avea tot felul de capcane. Și arătați-mi un singur copil, scăpat din provincie,
care să nu o ia pe căi greșite. Sau în cel mai bun caz , mai simplu să nu își facă de cap. Și mie mi-a reușit.
Locuiam așa cum v-am spus, la bunicul din partea tatălui, vis-a-vis de Cimitirul Bellu. Era o singură
camera de patru pe patru și înaltă de trei metri, plină de igrasie. Fusese un fost depozit de băuturi pentru
acasă. Casa fusese mai lungă dar s-a trasat Șoseaua Olteniței și s-a dărmat din clădire, trei metri. În
ogeacul asta mi-am început și mi-am terminat nebuniile tinereții. În fiecare seară  făceam chefuri, cu colegii
de la Rangheț.
               Veneția se rupea din Giurgiu, pentru diverse cumpărături și venea pe la mine. Ne-am apropiat
mai mult. Era foarte lejeră legătura. Aveam senzația că o domin, și atunci chiar credeam asta. Despre
Luminița nu mai aveam habar, deși inima mea, mai bătea din când, seara când mă culcam cu gândul la ea.
Noaptea o visam.
           Pe la începutul lui iulie eram in Giurgiu, o sun pe Veneția și o chem la mine. La bloc. Vine. Din
vorbă în vorbă, o sărut. Ne sărutăm. Apoi se întâmplă inevitabilul. Facem sex. Murdărim cuvertura și
Veneția o spală. Când mama revine de unde era plecată, îi spun că am vărsat cafeaua, din greșeală. Era în
două a șaptea 1976.
           Veneția începe să se lamenteze. Seara, la ea la poartă , vorbim. Își pierduse virginitatea. Eram om
de omenie, deci îmi asum responsabilitatea. Tentă copilărească, dar mi-o asum. Îi promit că o să mă
gândesc. Ceream și eu puțin răgaz. Nu dezvirginezi o fată în fiecare zi. Eram surprins. Decid. Anunț acasă
decizia de a mă căsători cu Veneția. Scandal imens. Argumente erau destule. Și de data asta îmi susțin cu
încăpățânare ideea. O încăpățânare provenită ca urmare a neputinței anterioare. Ca urmare a frustrării de
o pierde pe Luminița. La o discuție mai aprinsă, tata mă bate. Nu era de acord. Mă retrag la București 2
săptămâni și îi transmit Veneției cele întâmplate. Mă cheamă la Giurgiu să vorbim. Părinții Veneției, nu
numai că sunt de acord cu căsătoria noastră, dar mă susțin, deși știau  că ai mei nu erau pe deplin de
acord. Ba mai mult, hotărăsc să ne facă nunta. Aud despre asta, părinții mei. Tata mai încearcă încă o dată
să mă facă să îmi schimb hotărârea. Dar sunt încăpățânat. Mă  căsătoresc cu Veneția  pe 17 octombrie
1977.
           Unde era Luminița în tot acest timp ? Tot în amintirea mea. Aflasem că fusese prietenă o scurtă
perioadă cu Nicu Măgureanu. După o perioadă se împrietenise cu Paul Prisăcaru care era mai mare ca
noi, cu vreo 4 ani. Interpretez că m-a uitat.
 La câteva luni, plec în armată. Gândurile mele despre Luminița se estompează, și se îndreaptă către
Veneția. Era doar proaspăta mea soție. O doream așa de mult... era normal, doar eram în armată. O
doream fizic. O iubeam. Dar care era unitatea de măsură? Cât de mult? Nu știu să spun. Ea se mutase deja
în București. O angajasem la ISPH, ca desenatoare. Când termin armata, prin 79, mă întorc și eu la ISPH.
Mergeam împreună la servici, veneam împreună. O viață impusă, ca toate celelalte. Atunci ca și acum. Nici
o zi fără muncă.
După o perioadă Veneția rămâne gravidă. Stabilim să se mute și să nască la Giurgiu, pentru că
trebuia să aibă cineva grijă de ea, și pe viitor, de copil. În 1979 se naște Emanuela. Exuberanța tinereții. Ce
bucurie! Îmi descopăr o altă față a dragostei. Dragostea față de copil. Apare și un aspect ciudat, un
sentiment ciudat. De gelozie, pentru că Veneția îi acorda mai multă atenție, Emanuelei, decât mie.
Absurdități. Cu greu a reușit Veneția să mă facă să înțeleg că vorbim despre o altfel de dragoste. Parcă eu
un știam? Dar mă simțeam iar singur, sau mai bine zis, părăsit. Ea la Giurgiu cu copilul, eu la București.
Veneam la fiecare sfârșit de săptămână, la Giurgiu să îmi văd copilul și soția. Cam de pe atunci au început,
primele umilințe și jigniri din parte socrului meu. El spera de pe atunci să mai aibă încă un sclav pe
plantație. Și chiar a reușit! În ceea ce privește amintirea Luminei, aceasta era reală, fără a fi accentuată.
Parcă, mă gândeam la ea, cu mai puțin dor.
Emanuela, ceva mai mare acum, rămâne la Giurgiu, și Veneția revine la București.
Ne mutasem, în 1981, ca reper în timp, la bloc. Cumpărasem un apartament cu trei camere. Viață de
tânără familie. Mai mult sex de slabă calitate și din ce mai puțină, dragoste. Anost, îndreptându-se către
banal și obișnuință. Bine, nu se poate spune că au fost numai clipe neplăcute. Am încercat să aflu câte ceva
despre Luminița. Era studentă la Stomatologie și se căsătorise cu Paul. Alte informații nu aveam. Nici
atunci nu știu dacă îmi era atunci dor de ea, dar, sigur mi-ar fi făcut plăcere să o revăd. Bănuiam că asta ar
fi fost imposibil, de fapt ar fi  fost imposibil ca revederea noastră să mai poată schimba ceva. Dar încet
încet Luminița îmi revenea în minte. Exact când încep primele animozități în viața de familie. Pe Veneția nu
o cunoaștem așa de bine ca pe Luminița. Mai era vorba și de caractere complet diferite. Nu am încercat nici
o clipă să o modelez pe soția mea, am lăsat-o așa cum era. Pe zi ce trecea mă pierdeam într-o căsătorie
anostă, deși la timpul ală nu conștientizam asta. Mă mulțumeam cu grupul de colegi de servici, cu
petrecerile făcute la noi acasă.
           La un anumit moment dat, pentru a evita diverse discuții mărunte de casă, mă hotărăsc să mă retrag
într-o  lumea creată de mine. Mă apuc mai abitir de teatru la servici și de filatelie. Descopăr că, ambele îmi
oferă un confort spiritual. Mă mulțumesc cu atât. Mă mint. Mă gândesc, însă, din ce în ce mai des la
Luminița. De ce ? Nu știu. Poate tânjesc după liniștea pe care o crescusem împreună. Am câteva nopți în
care o visez. Îmi fac un obicei, ca la culcare să îmi reamintesc de diminețile noastre. Mă ajută să adorm
repede și să visez frumos. Oricum nu am nici o speranță. Nici măcar de revedere.
Dar viața, are surprize, deduse ca urmare a pașilor destinului. Primesc un telefon la serviciu de la o
prietena din grupul nostru. Sunt foarte surprins. Îmi spune, despre Luminița, doar că nu este prea bine, din
punctul de vedere al căsătoriei și că o să mă caute. Inițial mă enervez. Ce ar mai vrea acum de la mine? Mă
rugasem în urmă cu mult timp de ea să nu ne despărțim, și mă refuzase. Primul gând, răzbunarea. Apoi
revine sentimentul de iubire. După câteva ore, realizez cât de prezentă e Luminița în viața mea. Bine, doar
în minte. Stau iar și mă gândesc și mai descopăr că o iubesc. Transpir doar când mi-o amintesc. Mă feresc
acasă, unde devin apatic și absent. Veneția nu observă nimic. Încerc o conversație cu ea pe tema amintirilor
dinainte de căsătorie. Aduc vorba încet încet despre Luminița. Veneția îmi răspunde scurt: “cărțile au fost
date”, cu alte cuvinte nu o deranjează. Trec câteva zile și Luminița chiar mă sună la servici. Tremur și mă
bâlbâi. Stabilim să ne întâlnim la celebrul Ceas de la Universitate. Nu știu ce să fac. Hotărăsc să mă
acopăr, în fața Veneției, motiv pentru care mă duc și îi povestesc că o să mă întâlnesc cu Luminița.
Reacționează pozitiv din punctul meu de vedere. Mă întorc în biroul meu și preț de câteva minute îmi fac un
plan al reîntâlnirii. Nu apuc să termin și Veneția vine la mine. Conversăm despre întâlnirea la care mă duc.
Nu știu ce se întâmplă, deși nu am nici o restricție, Veneția conduce atât de bine discuția, încât la final
stabilesc că nu mă mai duc la întâlnire. Luminița m-a așteptat o jumătate de oră, o întâlnire la care eu nu
am ajuns.
           Din clipele acelea, gândurile mele pentru Luminița reveneau obsesiv. Seara încep regretele. Ce
păcat. Îmi fac scenarii. Mă gândesc să mă duc să o caut. Unde? Trec zilele, trec săptămâni. Dar mai ales
nopți. Ca diminețile de alta dată, nopțile sunt ale mele. O dragoste platonică. O speranță dedusă din visele
mele. Ce viață tâmpită!
Mă afund în mine, în lumea mea. Nu mă pasionează nimic altceva. Cred ca de atunci Luminița a
devenit pentru mine, o obsesie.
           Revin în Giurgiu, la câtva timp și aflu ca Luminița e medic stomatolog. O caut la cabinet. Aveam
ani buni de când nu ne văzusem. Doi străini. Se poate considera maturitate? Nici o speranță. Doar ușoare
zâmbete după părerea mea, melancolice. Nu aveam experiența de azi. Tot nu o pricepeam. Nu știam dacă
vreau ceva de la ea și nici ce. Mă roagă să îi fac rost de o cremă de față străină, mai greu de procurat în
vremea aia. Se rezolva și i-o duc. O priveam cu dorință iar ea nu îmi zâmbea ca altă dată. Parcă își ferea
privirea. Parcă. Nu am deschis niciodată discuția despre așteptarea ei la ceasul de la universitate. E drept
că nici nu m-am justificat. Oricum nu ar fi avut atunci, nici un rost. Sau poate ar fi trebuit? Mi-am dorit,
apoi, să o mai văd. Și am făcut-o. Odată, chiar mi-am făcut un consult stomatologic. I-am prins mâna și am
dat-o la o parte. O țineam de mână, nu pentru a opri, ci numai din dorința de a o atinge. S-a supărat, dar nu
pentru că o țineam de mână și pentru că o opream să-și facă meseria. Nu știu  pentru ce anume. Îmi doream
să îi spun de ce am oprit-o. Dar nu puteam. Trebuia să sper. Ce? Nu știu. Incertă stare. Certă era dragostea
ascunsă pe care i-o purtam. Sigur că era neîmpărtășită. Dar mie nu îmi pasa, pentru că trăiam în lumea
mea, în visele mele, împreună cu imaginea ei. Poate că unii mă cred nebun. Poate chiar eram.
 Am aflat că în cercul ei de prieteni se joaca bridge. Mă apuc să învăț acest sport spre supărarea
Veneției, pe care o deranjau orele lipsă, alocate studiului. Nu am jucat niciodată bridge. Teoretic, știu,
practic nu! Acasă sunt normal. Adică vorba unui prieten de-al meu. ”Normal închis pe dreapta - instrucțiuni
de montaj al unei clanță” În context, altă variantă normală nu există. Și eu credeam atunci că nu există.
Minulescu ar fi spus despre viața mea că este... monotonă, inutilă și absentă.
Și pentru că destinul, atât de des invocat aici, nu îmi dădea pace, se joacă iar cu mine. Ne
împrietenim cu doi tipi din Israel. Studenți la stomatologie. De ce, Doamne la stomatologie? Mă duceam des
la facultate, pentru că rolul meu consta în a transcrie, de mâna dar cu litere de tipar, cursurile. Așa se face
că ... teoretic devin student la stomatologie. Mă gândeam, uneori că și Luminița urcase scările până la
etajul unu, unde erau cabinetele. Mă gândeam uneori că stau pe un scaun pe care s-ar fi putut așeza și ea.
Profesorii cu parul alb, poate au întrebat-o și pe Luminița ce îi întreba la cursuri pe ei, pe prietenii mei. Aș
fi vrut ca eu de pe scaunul stomatologic, să îi suflu Luminiței, cum îi suflam lui Eyal, la examenul practic,
unde eram pacient, despre cât de lung poate fi un canin. Totul sunt niște vise. Băieții termină în 1988. Și
pleacă. 
           Vine în 1989, revoluția și trece. Mă mut de la ISPH, la o firma daneză, reprezentanța a unei
companii din Japonia. Am mult de lucru, sunt bine plătit. Veneția rămâne fără servici. Nici nu își mai caută.
Cu noi stăteam cu Emanuela, fiica noastră și Cătăilna, o nepoată de-a Veneției. Tulică, tatăl Mădălinei, și
fratele Veneției, murise într-un accident de mașină. Viața de familie are un ritm trepidant. Acum suntem mai
mulți și mă ocup de educație și supraveghez temele.
 Cu toate asta mai visez uneori la Luminița, prin prisma ca peste câteva luni o  să îmi deschid propria
firma și să mă ocup de afaceri în Giurgiu. Poate că așa, fiind mai aproape de ea, va mai avea răbdare cu
mine. Dar lunile trec, și nu mă pot hotărî să fac firma. În fine, reușesc în 1996. Terminasem cu străinii.
Eram pe propriile picioare. Veneția nu mai sprijinea ca înainte. Nu se trece ușor de la comunism la
economia de piață. Nu că și-ar fi dat silința și înainte, dar chiar nu mă aprecia. Discuții contradictorii din
ce în ce mai dese. Toate pornite de la bani. Între timp se mai și ea se îmbolnăvește. Se operase de tiroidă
prin 1993. Atunci suferea de migrene însoțite de tensiuni mari și fotofobie. Încep să mă implic mai mult în
treburile casei. De la gătit la curățenie.
           Îmi vine o idee, izvorâtă tot din gândurile mele, deja niște mici licăriri, către Luminița. Mă duc la
Giurgiu si închiriez o sală, unde organizez o expoziție cu vânzare, în condițiile în care se apropiau
sărbătorile de Crăciun. Veneția e și ea în oraș. Stă la soacra-mea. Eu dorm la mama pentru că e mai
aproape de sală. Organizez o festivitate de deschidere spectaculoasă. Invit somitățile orașului. Printre
invitați: Luminița. Deschiderea e bună. Dau interviu la un post de televiziune local și am emoții. Nimeni nu
știe de ce. O invitasem pe Luminița,...dar cu vreo 2 ore mai târziu, în speranța că se va termina cu
protocolul. Printre primele semne ce aveau să îmi demonstreze că nimic în viața asta nu este întâmplător.
Luminița vine exact când ultimii invitați, plecau. Eram singuri. Are o haină de blană pe care o ajut să o dea
jos. Miroase a parfum de calitate și e elegant îmbrăcată. Îi prezint standurile. Standul cu rochii de seară o
face să le privească cu interes. Tot cu interes o privesc și eu, dar pe ea. Se mișcă enervant de plăcut. Trecem
pe la rafturile unei firme cu parfumuri, din Grecia. Le miroase zâmbind și îmi spune simplu, fiecare cu ce
parfumuri mult mai cunoscute se aseamănă, iar  când nu se aseamănă, spune simplu dacă îi place sau nu.
Celelalte standuri nu o prea interesează și ne ducem să stăm pe niște fotolii. Suntem în toată expoziția,
singuri. Torn două pahare de șampanie. Ciocnim și ne urăm numai de bine. După asta începem sa depănam
amintiri. De unde o luăm? Păi, tot de la 16 ani. Ochii Luminiței strălucesc ca de obicei. Zâmbește. Nu știu
ce efect are șampania, dar ne relaxăm. Vorbim. De ani de zile nu o mai făcusem la modul asta. O privesc cu
drag. Se lasă privită și îi face plăcere. Simt asta. Râdem amândoi. Printr-o mișcare amplă o ating pe mână
ca din greșeală. Mă electrocutez, dar nu numai eu. Privirea Luminiței îmi spune că și ea a simțit ceva. Brusc
palmele îmi transpiră și devin foarte serios. Luminița se oprește și ea din zâmbet și mă privește la fel de
serios. Ne apropiem unul de celălalt, încet, încet și ne sărutăm. Din ce în ce mai pasional. E sărutul nostru.
Acel mod unic inventat de noi, pentru noi, care ne creează atâta plăcere, încât ne schimbam ritmul
respirației. Luminița se ridică, parcă dorește să îmi spună ceva. Dar nu o face. Înțeleg că ar dori să îmi
spună ceva, și pentru că mi se pare că e un lucru grav, nu accept și schimb subiectul, întrebând prostește
când o să o revăd. Îmi răspunde enigmatic, ceva de genul ”curând, e o surpriză mare!”. O ajut să se
îmbrace și ieșim din sală. Ne mai sărutam fără nici o jenă, nu mai ținem pentru o clipă cont de nimic, acolo
în strada. Aerul e rece, seară de iarnă, dar buzele noastre fierbinți. Ne depărtăm unul de celălalt. Luminița
se uită în depărtare. Din locul unde ne aflăm se văd ferestrele apartamentului în care locuiește. Îmi spune
că Paul este acasă, exact ca o scuză, și vrea să plece. Ne mai sărutăm încă o data și fuge. Exact ca la 17
ani. Îmi mai spune din fugă că ...ne vedem. Și așa se întâmplă. A doua zi mă duc însoțit de Veneția care avea
o problemă la o măsea și Emanuela, la cabinet. Aveam un buchet de flori. Înainte să intrăm la Luminița, pe
hol, ne întâlnim cu Pika, o fostă colegă de liceu și actuală prietenă cu Luminița. Tot doctor stomatolog. Nu
o știa pe Veneția. După ce îmi răspunde la salut, mă întreabă, de-a dreptul curioasă...”dacă am venit să îmi
văd prima iubire, care nu-i așa, nu se uită”!...Nu știu ce răspund, dar peste ani, avem să aflu că  Veneția a
reținut remarca asta.
           După câteva secunde de când le fac cunoștință, Luminiței cu Veneția, simt că ceva nu e în regulă. Nu
aș putea spune ce. Plecăm mai târziu, cu impresia că Luminița a fost rece, dar credeam că joacă teatru.
Asta așa, de complezență. Mă întorc în expoziție. Veneția pleacă și eu aștept să  închid și să aștept să o
primesc pe Luminița, după 7, când termină la cabinet. Dar, Luminița nu vine. Nu îmi vine să cred. Aș vrea
să analizez, dar adorm pe un fotoliu. Oboseala își spune cuvântul. Doar făceam și pe paznicul. Visez la
Luminița care nu avea să mai vină. Se termină săptămâna, iar ea tot nu apare. Mă hotărăsc, după ce fac
socoteala câștigului, să mai țin o săptămână deschisă expoziția. Toți îmi spun că nu are rost. Dar, mă
încăpăținez. Decid să mai țin deschisă expoziția încă o săptămâna. În ultima seară, vineri, mă duc târziu, la
cabinetul stomatologic. Luminița plecase. Ca o roată, istoria se repetă, nu aveam cum să îi spun că luni la
prima oră trebuia să fiu in București să semnez actele adiționale de prelungire a contractelor. Plec la
București, și mă întorc luni seara, târziu. Rămân peste noapte, ca paznic, cu speranța, ca va apărea
Luminița. Dar, tot nu apare. Marți dimineața, înainte să ajung să mă spăl, mă reped la cabinet, și o rog pe
asistentă să îi transmită că mai țin deschisă expoziția încă o săptămână. Trec toate zilele săptămânii și
Luminița nu vine. Eu fac pe paznicul în continuare. Vineri, după ce închid expoziția, de data asta pe
pierdere, mă duc la cabinet, mai mult să îmi iau la revedere. Resemnat. Asistenta îmi spune ca Luminița a
plecat în concediu. Ce a fost asta?
Așa a fost. Ce a urmat mi-a folosit ca întreținere a amintirilor și a dragostei pentru ea, timp de câteva
luni bune. Visam din nou, mai puternic. Nu înțelegeam ce a făcut-o pe Luminița, care nu promite degeaba
ceva, să nu mai apară. Am aflat mai târziu... cu mult mai târziu.
Viața se scurgea lent, cu aspectul de monotonie de care tot aminteam. Teatrul, literatura mea, timbrele,
turfismul, erau mijloacele mele subconștiente de a întreține relația familială. Mă acopeream din lipsa unei
nevoi de dragoste. Mă plictisisem sau nu? Nici nu trebuie să îmi răspund.
Veneția, deja bolnavă, avea din  ce în ce mai multe crize. Erau migrene însoțite de fotofobie. La
început m-am speriat, cu timpul încep să mă obișnuiesc. Din starea de apatie relativă  față de ea, devin mai
atent, consider că este de datoria mea, să îi fiu aproape. Poate este misiunea dată de sus. Pe nesimțite mă
atașez din nou de ea. Probabil că atunci aș fi definit sentimentele mele pentru ea, ca dragoste. Sau poate
chiar erau. Din păcate, Veneția se simțea din ce în ce mai rău. Am fost cu ea pe la tot felul de medici, care
nu îi găseau nici un diagnostic real și concret. Bânguieli. O altă greșeală de-a mea a fost că am acceptat să
fie influențată de mama ei. Asta însă am aflat-o mai târziu. Avem o discuție serioasă, într-o zi, despre starea
ei de sănătate. Îmi comunică, trist și lapidar, că este cazul să ne mutam la Giurgiu: ”să moara acasă”.
Niciodată nu am crezut că pot fi manipulat. Niciodată nu am crezut că Veneției i-ar fi trecut prin gând să
mă manipuleze, dovadă că nu mi-am luat niciodată nici o măsură de protecție în acest sens. Eu, care eram
așa de înduioșat de starea ei, accept cu durere în suflet să ne mutăm. Venim în Giurgiu și închiriem
apartamentul din București. Ne stabilim la socrii mei. Socrul meu, de obicei circumspect, acceptă
necondiționat venirea noastră. Primul semnal de alarmă pentru mine trebuia să fie din clipa în care am avut
prima controversă legată de valoarea dobânzii bancare. Își făcea socoteala că primește, dobândă la sumele
aflate în bănci, de 10% pe lună. Degeaba îi tot spuneam că aia e dobânda, anuală. Nu mă credea și mă
apostrofa cu un aer superior: ”Ce știi tu, măi băiete!”. Expresie care m-a urmărit toată viața. În rest, sclav
pe plantație. La masa de prânz și pe seară o mai vedeam pe Veneția. Tot așa; bolnavă. Stătea mai mult timp
întinsă în pat. Nu știu dacă a fost un act concertat de a mă sau a ne conduce viața, dar cert este că relațiile
se denaturează. Socrii mei devin din ce în mai irascibili, mai agresivi. Eu îmi tot căutam de lucru, și tot
eram sfătuit să mă ocup de albine, că sunt rentabile. Mergeam și îl ajutam pe socrii mei la stupi, cu
promisiunea că la toamnă, când o să vindem mierea, o să împărțim câștigul. Aiurea. Cum se apropia
toamna, se acutizau disensiunile și se accentuau jignirile. Mă tot întreba că eu când am de gând să îmi caut
un loc de muncă. Parcă nici nu ajutasem în gospodărie, grădinărit, vie, livada cu caiși, stupii. Mesajele
transmise erau de genul că toată vara am muncit să am și eu ceva de mâncare. Că după ce ei o să moară o
să îi revină totul Veneției. De ce nu m-am opus unei astfel de stări de fapt? Era și din cauza stării de
sănătate a soției. Pe de altă parte îi spuneam despre nemulțumirile mele și ea îmi tot spunea că o să discute
cu soacra mea. Care la rândul ei o să vorbească cu socrul meu despre ce animozități apăruseră între noi
doi. Dar... timpul le rezolvă pe toate. Asta la început. Apoi Veneția îmi zicea că o enervez și că o să o doară
iar capul. Că o să aibă iar crize. Acum din cauza mea. Așa că suportam din ce în ce mai multe. Apare ideea
să vindem apartamentul și să ne luăm altul în Giurgiu. Așa facem. Azi ne acuzăm reciproc, eu și Veneția că
a fost ideea celuilalt. Dar de fapt totul a ținut de o manipulare grosolană, de a ne avea pe lângă ei, socrii
mei. Credul și îngrijorat de starea Veneției, împovărat de lipsa serviciului, accept. Cumpăr un apartament
cu trei camere la ultimul etaj, patru , în Giurgiu. Îmi găsesc de lucru la o societate de asigurări, ca agent.
De muncit munceam în continuare și pentru alții. Fără sâmbătă, fără duminică. Când m-am mutat, prin anul
2000 la o firmă de calculatoare, a mai apărut un element. Dragostea Emanuelei, fata mea. Acum
domnișorică. Dragostea pentru un băiat. Relația am crezut inițial, că este ceva trecător, și nepotrivită. Din
aceste motive ne-am certat cu ea. A fugit de acasă. A fost o pedeapsă? De unde îmi era cunoscut scenariul
ăsta ? Tragem linie și facem socoteli? Ce rost ar avea. Nici o satisfacție, nici o bucurie, socrii pe de o parte
cu comportamentul lor de stăpâni, Emanuela evaluată cu aceeași unitate de măsură cu care fusesem și eu
evaluat, apartament neamenajat, Veneția bolnavă. Ce să fac? Cum tata murise, au avut loc ceva discuții cu
mama. Așa că îmi calc pe suflet și mă duc și discut cu dânsa. Cu oarecare greutate acceptă să ne mutăm la
dânsa până reușim să aranjăm apartamentul. Dar în loc ca situația să se stabilizeze, Veneția intră în
conflict cu mama, a cărui boală se agravează pe zi ce trece. Se ridica din ce în ce mai greu din pat. Cu
socrii mei, eu, întrerupsesem orice relație. Veneția mai discuta cu ei. Culmea, aflăm că după ce, practic, am
fost goniți de la socrii mei, s-a mutat la ei Emanuela cu viitorul soț al ei. Altă carne de tun, proaspătă.
Veneția mai face o criză și din 2001, intră la dializă. În contextul îmbolnăvirii, poate și din cauza bolii, se
ceartă rău cu mama, și se bruschează. Fără nici o noimă o dă în judecată pe mama. În ce stare sunt? Vecină
cu nebunia. Ne mutăm la apartament în care e amenajat doar pe jumătate. Începe un nou chin. Veneția în
urma ședinței de dializă este foarte slăbită. O car în brațe când nu putea să urce pe scări până la ultimul
etaj. Viață de nesuportat. Încerc, și chiar reușesc să o conving pe Emanuela să ne împăcăm. Îi explic de
nenumărate ori, că nu am nimic cu soțul ei, ci numai cu momentul ales să fugă de acasă, și anume când
starea Veneției era foarte gravă și avea nevoie de ajutor. O vorbă românească spune că nu doresc nici
dușmanilor tăi, probleme și necazurile prin care trec.
***
Sunt în pat. Femeia de lângă mine e goală. Noaptea a fost de vis, cu multe partide de amor. Încă
doarme. E lipită de trupul meu cu spatele și eu o cuprind ca într-o cochilie a dragostei, îi țin mâna pe
burtică încă de aseară  și o sărut pe spate și pe umăr, rar.  S-a luminat. Cu mâna dreaptă mă dezvelesc și
cobor din pat fără să o deranjez. Îmi iau laptopul și mă duc în sufragerie să scriu. Ce scriu? Exact ce citești,
pentru că bucuria mea este atât de mare încât trebuie împărtășită tuturor. Privesc sufrageria și biletul de
adio al Luminiței înrămat, de la 16 ani. O surprindem. Nu știa că l-am păstrat. 
               În urmă cu două luni eram în fața noii agenții de asigurări, unde lucrez. Împreună cu un coleg
fumam o țigară pentru că era mai răcoare afară. Discutam despre asigurări, când privirea amicului meu,
îmi ocoli umărul și spuse: ”Frumoasă femeie. Inabordabilă. Trece în fiecare dimineață pe aici”. Curios am
întors capul. Era Luminița. Nu mă văzuse de ani de zile. Traversa strada pe trecerea ce ducea în piață. Fără
nici un cuvânt am fugit după ea. Am strigat-o. S-a întors și mi-a zâmbit. I-am sărut mâna, un gest pe care îl
fac frecvent, dar acum avea altă încărcătură. Îi spun, așa cum voiam să îi spun de mult, că tot frumoasă a
rămas. Răspunsul e tot cel vechi: ”Hai mă Mihai, mă!” Zâmbesc. Discutăm banalități pentru cei ce ar fi
ascultat conversația, dar în realitate, fără să o recunoaștem, am dori să stăm cât mai mult împreună. Îi mai
fac un compliment și o privesc în ochi. Sclipirea ochilor nu mai este cea pe care o știam; iar zâmbetul este
mai mult un rictus. Ce s-a întâmplat cu Luminița amintirilor mele?
               Mă concentrez și schimb registrul. Conduc conversația prin o serie de întrebări, către ceea ce aș
dori să aflu. Nu știu dacă deduce scopul seriilor de întrebări, dar devin din ce în ce mai dornic să aflu ce se
întâmplă cu marea mea amintire care m-a marcat toată viața.
Pentru că nu aflu prea multe, o invit la o cafea să trag de timp și să îmi construiesc o strategie. Ca de
obicei mă refuză, dar cu Luminița trebuie să ai răbdare. Așa că îi cer numărul de telefon.
  Câteva zile am vorbit la telefon, încercând să obțin o întâlnire, o ieșire la o cafea. Răspunsul era
invariabil era negativ. Sigur că argumentele refuzului sunt pertinente. Eu sunt căsătorit, cu o soție bolnavă
de care trebuie să am grijă, iar ea este văduvă de un an și jumătate. Dar pentru mine statutul social, valabil
doar pentru cei din jur, nu are nici o valoare. Vreau să sper că în primul rând să aflu ce se întâmplă cu ea și
măcar să o pot măcar ajuta pe Luminița, să își recapete, tonusul de altă dată. De ce aș face asta? Pentru că
așa simt? Pentru asta trebuie să știu dacă și ea vrea. Ca de obicei, Luminița este surprinzătoare, când crezi
că rezistența ei nu va putea doborâtă, mă surprinde cu invitația de a vizita. Ora 21.
Intru și mă conduce în acestă sufragerie, în care acum scriu. Ne așezăm. E clar că în jurul nostru e o
atmosferă relativ grea. Cel puțin așa o simt. Luminița începe să îmi povestească, viața ei. De unde începe?
De unde am lăsat-o acum 39 de ani. Și eu aș fă procedat la fel. Pe măsură ce povestește îmi dau seama că
suferințele ei sunt și au fost   mult mai mari decât cele prin care am trecut eu. Sunt năucit și nu îmi vine să
cred. În mine încolțește un sentiment ciudat, de vinovăție. Poate că dacă aș mai insistat atunci, în tinerețe,
acum eram împreună. Nu am timp de analize, îi privesc ochii, și descopăr cu necaz ca sunt la fel, adică nu
mai sclipesc. Prima dată o pusesem asta pe seama vârstei, dar după cum îmi povestea, încep să cred că
necazurile o cotropiseră, fără speranță de scăpare. Asta, mai ales după ce mi-a spus, despre starea ei de
izolare.
Și ca seara, ca o noapte târzie, să aibă și piper, îmi reamintește întâlnirea din urmă cu 14 ani, din
1997. în care la sfârșitul întâlnirii ne-am sărutat fugar pe gură. ” Să știi că a fost un pas în viața mea. Nu
știu ce aș fi făcut atunci. Dacă nu ai fi venit a doua zi cu soția la mine, aș fi luat în foarte serios reîntâlnirea
noastră. ” Abia acum îmi spune, Doamne!, că ar dorit să fie cu mine. Trec peste asta pentru că oricum o să
v-o spun mai detailat. Seara se încheie mai târziu, pe la două  și ceva, având grijă să mut discuția pe o alta
cale, care să nu îi producă alte stări, negative; mai ales că mai avusese stări de depresie, medical vorbind.
       E aproape de ora 3 când ajung acasă. Sunt terminat.
  A doua îmi reconsider evaluările, pentru că am nevoie de timp, iar eu nu  îl am. Gândesc să măresc
strocul și o și fac. Telefoane multe cu tente mucalite și glumețe. De dincolo aud din ce mai des râsetele ei,
atât de dragi, mie! Pentru cine nu știe, râsul Luminiței este inconfundabil. Îi dau informații despre starea
soției mele, lucru care nu știam că o afectează. Am aflat-o la a doua întâlnire. Eram degajați de data asta.
Eu cel puțin mă simțeam foarte bine. Acest lucru ne permite să abordăm probleme diverse fără prea multe
rețineri. Și totul devine sublim, o conversație fără rețineri și bazată pe sinceritatea și respectul pe care le
purtăm în noi încă din copilărie. Încerc să spun un banc, dar are expresii obscene. Acum, ca și atunci, nu
folosim vorbind între noi, astfel de cuvinte. Singurul lucru complet ieșit din comun este o afirmație a
Luminiței referitoare la întâlnirea din 1997. Ca de obicei, sunt extrem de surprins când afirmă că ar fi fost
în stare ca, atunci, să facă dragoste cu mine, și poate cu urmări pe care nici nu le-am putea gândi, acum. A
oprit-o gestul meu de a doua zi când am venit la cabinetul stomatologic împreună cu soția și Emanuela. Un
al doilea eveniment care mi-a scăpat de sub control. Pe care nu l-am înțeles. Din punctul meu de vedere este
o mare bilă neagră, în contextul a ceea ce voiam să o sprijin pe Luminița. Continuăm seara, o invit să își
pună capul pe genunchi mei și îi pun muzică. Diminețile mele - cântată de Stela Enache. O data, de două
ori... Închide ochii și parcă așteaptă. Dar o cunosc și nu fac nimic din ce ar putea-o afecta. De acum trebuie
să am răbdare. Mai trec câteva minute și reluăm discuțiile noastre, cu aceeași plăcere și bucurie a
conversației. O întreb, într-o doară, dacă are pe cineva. Îmi răspunde sec că, nu. Știam că răspunsul era
exact, dar mai întreb încă de două ori, cu voce schimbată și foarte serioasă. Primesc răspunsurile cu ton
ascendent și de fiecare data e, nu. Fac o mică pauză și încep un monolog mai lung prin care încerc în final
să îi spun că indiferent de decizia ei, am hotărât să divorțez. Întrebarea dacă vrea să fie alături de mine, sau
nu, o pune pe gânduri. Am luat-o prin surprindere. Își aprinde o țigară. Începe să justifice, aducând în
discuție, morala și etica, nesiguranța sentimentelor ei față de mine. Sunt în culmea fericirii. Luminița mă
iubește. Dar până o să mi-o spună va dura. Îmi sugerează că nu fac bine dacă vreau să divorțez pentru
faptul că am reîntâlnit-o, mai ales că în continuare nu este  nimic între noi. Aduce în discuție și faptul că nu
am făcut amor nici o dată. Își pune întrebarea retorică, că dacă nu ne potrivim. Nu mai suntem la prima
tinerețe. Fiecare argument în plus îmi umple inima de bucurie. Mă iubește! Se vede că este în căutarea unei
soluții. Doamne, încă mă iubește, mult peste normalitate. Cu exteriorizarea e altă problemă. Zâmbesc. Aș
râde și aș plânge în hohote, dar mă abțin. Luminița, face parte dintre femeile care doresc ca parterul de
viață să nu fie labil, nici măcar o secundă. Mai încolo, mai aprofundăm relațiile conjugale, descoperind cu
surprindere că amândoi am fost conduși, manipulați. Poate, că dacă pentru ea, ar părea normal, în calitate
de soție, din punctul meu de vedere, acest lucru este inadmisibil. Nu doream partea asta să o discut în seara
aia, dar, poate e mai bine să nu o mai lungim. Sunt nevoit să explic. O fac dând exemple. Mă înțelege, dar
mă compătimește, deși nu o spune. Mă ”ceartă” că m-am comportat așa, că nu am luptat. Știu că are
dreptate. Iar mai pierd ceva din stabilitatea mea în fața ei. Continuăm, apoi să mai vorbim normalități. O
seara minunată ce se încheie cu încă un sărut fugar pe buze. Și încă unul mai lung. Terminându-se cu:
”Hai, mă Mihai, mă! pleacă, gata!” Zâmbește! Cât de important e pentru mine... și poate și pentru ea, fără
să o știe.
               Peste câteva zile, vorbeam la telefon și mă întrebă ce am mâncat toată ziua. Îi răspund ca nu am
mâncat. Alergasem toată ziua. Depusesem actele de divorț și Veneția nu era acasă. Îmi spune că are
sărmăluțe și mă invită la masă. Mă duc. Îmi pune masa și mă apuc să mănânc. Normal că mă grăbesc
pentru că este aproape zece noaptea și înțelesesem că de regulă se culcă pe zece și jumătate. Cu un zâmbet
șăgalnic mă întrebă de ce mă grăbesc. Îi răspund, ce-i drept neelegant, cu gura plină că o fac să termin mai
repede. Afișând același zâmbet șăgalnic îmi spune ca pot dormi în noaptea asta la ea. Aproape mă înec. V-
am spus că Luminița e mereu surprinzătoare. Brusc schimbă tonalitatea și devine extrem de serioasa,
atrăgându-mi atenția că doar dormim. Gândesc repede. Nici o problemă pe canapeaua din sufragerie... dar
mă chemă în patul ei.
Ce noapte grea. Îmi dă un costum sport cu pantaloni scurt. Cât m-am îmbrăcat în sufragerie, ea era deja în
cămașa de noapte. Ne băgarăm repede sub cearceaf. Încordarea e maximă. Analizez. Nu găsesc nimic așa
repede, ar trebui să am ceva timp. Schimbam câteva cuvinte de complezență, îmi spune ca îi este foarte
somn. O cred. Se întoarce cu spatele și se lipește de mine. Îmi mai repetă în treacăt, că nu facem nimic, dar
că pot să o țin în brațe. Acum mă cred pe mine; nu voi încerca, nimic. Cu mâna dreaptă, extrem de fierbinte
îi cuprind burtica. Stânga îi masează ușor umărul. Țin capul ridicat și hotărăsc să nu dorm toată noaptea,
când îmi declară că îi place să fie mângâiată. Știam asta, doar nu aveam acceptul. Zâmbesc, la gândul că
nu o să îi ating sânii, la care tânjesc de ani. Nu am dormit toată noaptea. Sunt tare. Se face dimineață. Se
răsucește mă sărută și înțeleg asta ca un gest de mulțumire pentru că am ascultat-o. Se ridică repede și
pleacă să facă cafeaua. Mă duc în sufragerie, mă  schimb, și revin. Discuțiile cu Luminița, dimineața au
avut totdeauna un farmec aparte. Și acum e la fel. Starea de moliciune, imprimă un timbru calm al vocii. Nu
discutăm despre ce s-a întâmplat peste noapte. Plec mai târziu, după ce s-a mirat că nu am dormit toată
noaptea.

Încerc să mai obțin o întâlnire, dar și data asta porțile se închid. Bine măcar că primesc ceva explicații,
de genul că are în  vizită un văr. Altă dată că nu a reușit să stabilească exact care sunt sentimentele care o
definesc, asta referitor mai ales la persoana ei referitor la mine. Într-o seară după o discuție scurtă, îmi
spune că nu mă primește. Convorbirea este seacă. O întreb dacă ar deranja-o dacă merg la o bere cu un
amic. Râde și îmi spune că nu o deranjează și îmi cere să îi spun de ce am întrebat-o. Îi răspund că așa am
crezut eu de cuviință. Acum tace. Doamne, ce mai gândește? Îmi încordasem spiritul să pot răspunde la
orice întrebare neprevăzută. Dar, îmi urează, noapte bună și închide. Îmi sun un prieten cu care trebuia să
vorbesc de câteva zile. Ne dăm întâlnire la o terasă, la o bere, să discutam niște detalii despre un business
cu niște produse de slăbit. Bem câte o halbă, o comandăm și pe a doua, și terminând  discuțiile pentru care
ne întâlnisem trecem la banalități. Tocmai stingeam o țigară și mă gândeam la Luminița, când sună
celularul. Se aude vocea ei spunând: ” Surpriza! hai vino!” Prietenul meu rămâne surprins când îl anunț că
trebuie să plec. Fug acasă. Arunc câteva boabe la cățelușe și mă bag direct sub duș. Mă schimb și plec
mergând încet. Nu trebuie să transpir și zâmbesc. Abia acum mă întreb cum va fi noaptea. Primul lucru care
mă pune în gardă este faptul că am băut. Știu că nu îi place mirosul de băutură. Iar lăsasem jos garda. Nu
mai am nici un pic de vigilență și de data asta chiar nu vreau să  gândesc. O să o las pe ea să decidă. 
     Mă primește zâmbind. O îmbrățișez și o sărut. Aștept indicații, și le primesc. Mă descalț și mă dezbrac.
De data asta începem să ne sărutăm întinși unul lângă celălalt. Mă las dus de val, dar sunt încă încordat. În
patul dublu, ne dezbrăcăm complet și începem ceea ce nu am făcut niciodată. Începem prin a ne săruta. Un
complex de săruturi greu de reprodus, al modului ce îl avem încă din copilărie. Încep să o mângâi în felul
pe care îl făceam acum patruzeci de ani. Și e normal să explodăm. În sfârșit, se împlinește dragostea. Abia
acum. Stăm unul lângă celălalt, răsuflând ușurați, nu numai de povara amintirilor. Nu sunt cuvinte, nu sunt
gesturi, ci numai priviri. Ne e teamă pentru ce am făcut ? Eu cel puțin asta simt. De ce simt asta ? Nu știu,
poate că acest act, a fost tabu atâția ani. Ne privim în continuare în ochi și tăcem. Se întâmplă că imaginea
feței Luminiței de acum să se suprapună peste imaginea ei din copilăria noastră. Secvențele se repetă și simt
iarăși un gol în stomac. Parcă aștept să mă certe, dar ca de obicei, nu vorbim, atunci când sunt atâtea de
spus. Deschidem discuția mult mai târziu privind actul în sine. Suntem mulțumiți. Suntem în data de 02 07,
accesași dată ! Ne luăm în brațe și ne sărutam în felul nostru aparte. Ne sărutam pe rând buzele de jos.
Plăcerea îmi revine și Lumina simte. Face câteva mișcări pentru a-mi lăsa dreptul de a acționa. O fac.
Surprinzător deși sunt excitat la maxim nu am cu ce să produc plăcerea. Mă sperii. Îi spun despre ce este
vorba, adăugând că de regulă sunt foarte activ în pat. Luminița mă privește ciudat. Nu mă crede. Nici eu nu
aș crede. Îmi cer scuze că nu pot să fac amor cu ea. Nu se poate așa ceva!!!!   
Plec. Trebuie să plec. Nu aș mai putea sta. Doamne, ce rușine!. Vorbim mai pe seară la telefon și îmi
aduc aminte că atunci când am făcut dragoste prima dată și îi priveam în semiîntuneric, fața ei se
suprapunea ca imagine cu figura tinereții. Afirmația sună ca o scuză. Poate o acceptă, nu îmi dau seama
prin telefon. Închidem telefonul. Intru pe internet și caut cauze, explicații. Sunt câteva explicații. Normal că
le aleg pe cele care îmi convin și refuz să rețin ca și cauză un prim pas către impotență. Nici nu poate fi
vorba de așa ceva. Toată noaptea am avut erecție.
 
               Încă două întâlniri. Aceleași evenimente, aceea stare de neputință. Sunt terminat. De data asta,
Luminița este mult mai amabilă, și caută și ea o cauză. Vorbim să treacă timpul. Revin cu ideea că mai am
sechelele din tinerețe, că îi văd chipul de acum suprapus peste imaginea din copilărie. Îmi cer scuze
afirmând că nu pot să îi fac ceva rău. Luminița îmi spune râzând, că de fapt chiar vrea să îi fac un bine.
Râd, dar fără mine. Sunt varză! Îmi vine ideea să încerc altă poziție. Pun în aplicare planul. Partida
durează douăzeci de minute. Am reușit. De acum încolo începe o nouă eră. Râd. Râdem amândoi. O mai
facem de trei ori. O ținem în același ritm. În fiecare noapte partide de amor. Sunt surprins de performanțele
mele. Și Luminița este surprinsă. Mă tot întreabă cum pot să o facem de două trei ori pe noapte. În weekend,
și de mai multe ori. Am ajuns la șapte partide. După ce facem amor, la o țigară, vorbim. Luminița mă
întrebă despre viața mea. Câteva nopți vorbim despre Veneția. De la cele cotidiene la viața nocturnă. Mai
apoi, tot la cererea ei, îi povestesc despre escapadele mele extra conjugale. Sunt puține. Trei, patru. La
începuturile căsătoriei, copilărisme. Luminița e curioasă să afle cu atât de puțină experiență, mă comport
așa cu ea în pat. Nu știu ce să îi răspund. O pun pe seama pasiunii. Răspunsul ne mulțumește pe amândoi.
Într-o noapte, tot în pauza de o țigară ne reamintim viața de la șaisprezece ani. Ne bucurăm că s-a închis
cercul, adică, în sfârșit, am făcut dragoste. Dar restul ? Iubirea deși are altă valoare, este puternică și
reciprocă. Ne analizăm fiecare și restul. Fără să ne comunicăm concluziile. Comportamentul Luminiței este
imprevizibil, ca de obicei . Matur, dar tot imprevizibil. Stau atent, în permanență concentrat. Descopăr, sau
mai bine zis, redescopăr tot felul de lucruri care dau farmec vieții în doi. Atunci, ca și acum, Luminița, are
momentele ei de mini sadism. Într-una din zile, vine cu un pahar cu apă în el, mă amenință râzând, și îl
toarnă pe umărul meu stâng. O miră lipsa mea de reacție. Apoi își amintește că nu am reacționat de nici un
fel, niciodată. Dându-i dreptul de a face ce vrea.
***
De ziua ei, după ce ne despărțisem, i-am scris o poezie în stil minulescian.
 
Romanța Luminiței
                                             ...unei alte Claudia Millian
 
În cinstea ta,
Am strâns ca-ntrun buchet
Trei gânduri,
Trei flori,
Trei trandafiri
 
Unul galben. Ce ar fi putut fi un regret
Unul roșu pasional și indiscret
Și altul alb
Atât de alb, încât nu pare real
               Chiar dacă are un iz sentimental
 
               În cinstea ta
               Am mai adunat, pentru tine
               Toți fluturii multicolori din mine
               Prin voia mea,
               Esența dragostei spre tine.
               În cinstea ta
Toate clipele noastre frumoase,
Le-am strâns întrun șirag
De pe la șaișpe ani,
Pe când, în adevăr ți-eram și drag
 
În cinstea ta
Acum, la aniversarea asta, pe loc,
Pe inelul pe care nu ți-l-am dat niciodată
Am scris, tot imaginar, cu litere de foc
” La mulți ani, iubito!... fără nici o dată

***
Romanță din Octombrie
  fără dedicație
 Unicul Domn, de ziua mea
Mi-a dat înapoi,
Scoțând-o din cupa de cucută,
Cheia.
...Dar nu de la poarta verde.
 
Mi-a redat cheia pentru lungul drum
către sufletul tău,
către inima ta
către iubirea ta
 
Mi-a dat cheia de la
toate ruginitele centuri ale castității
ale sufletului tău
ale inimii tale
ale iubirii tale
 
M-a mirat cum poate o singură cheie
Deschide atâtea porți
Ale trecutului
Ale prezentului
și ale viitorului
...dar toate
erau strânse în
Unicul turn al iubirii noastre.
 
Unicul Domn,
Mi-a dat înapoi
Scoțându-mă din cupa de cucută,
Viață și splendoarea Luminii.
 
De accea,
Păstrează, tu! Îngerul meu, cheia!
               ...pentru o eventuală aducere-aminte...

Stelică terminase de citit manuscrisul. Plângea amintindu-și de soția lui.

 Ligia a avut dreptate. Lui Stelică nu-i fusese somn. Citise. Toți ceilalți își petrecuseră timpul așteptând.
Renate aștepta ca Leonard să îi dea o soluție viabilă pentru afacere, și pentru asta sta lângă el la calculator
urmărind ce socoteli făcea. Pe măsură ce timpul trecea, iar el obosea, soluția părea că se depărtează. Dar,
Renate aștepta și ca Leonard să îi acorde mai multă atenție. Leonard la rândul său aștepta să primească un e-
mail de la un prieten cu un model de deviz similar cu cel pe care lucra el.
Glugă aștepta ca nevasta-să să termine vesela de pus la loc și să o ducă acasă. Voia să se culce. Carmen
aștepta să poată vorbi cu bărbatul său pentru a-i cere explicații de cum au fost cheltuiți banii în ultima
perioadă.
Ligia era nerăbdătoare să afle părerea lui Stelică despre manuscrisul care îi dăduse putere și speranță în
viață.
Riana aștepta să treacă timpul să afle dacă Stelică acceptă sau nu. În cazul unui accept se gândea cum să
îi împartă experiența ei de viață, Ligiei.
Cele mai multe așteptări le avea Rony. Ca mai toți voia să știe poziția lui Stelică. Pe de altă parte, voia
să scape de Leonard, sperând ca o va lua și pe Renate cu el. Aștepta un telefon de la Nobilu. Simțea că mai
sunt indicații. Pe de altă parte se gândea și la mișcarea cu editura. Dacă nu era o variantă bună?
 Poftim! Am pierdut noțiunea timpului. Ce zi este azi? se adresă Renate celor din salon. Erau toți
mai puțin Ligia și Stelică.
 Duminică, dimineața. îi răspunse alene Leonard.
 Bun.. și ce program avem?
 Niciunul. Îl așteptăm pe Stelică.
 E!! asta e acum, ne face nouă, Stelică, programul?
 Da - zise sec Rony.
Ligia care tocmai cobora și auzise ultimele remarci se băgă în vorbă, scutindu-i pe ceilalți de a-i
răspunde Renatei
 Stelică nu a apărut?
 Nu, dragă. Îl așteptăm să ne dea răspândirile, ca în armată. spuse Renate, ironic.
 Cred că știu unde e! Este la cabană.
Și fără a mai aștepta răspuns fugi către cabană. Se reîntoarse după scurt timp cu Stelică. De cum intră,
Renate îl abordă:
 Hai domnule, odată. Te așteaptă lumea să vedem în fel ne petrecem duminica asta.
 Pe mine? făcu curios Stelică
 Da. Da. Pe dumneavoastră, adăugă Carmen și primi imediat o privire ironică din partea lui Glugă.
 Lasă asta. Cum este manuscrisul?
 Care dintre ele, Rony?
 Păi cred că mă interesează cel pe care ți l-am dat. Ce ai și altul?
 Da. De la mine. zise Ligia. Care este părerea...
 Eu spun că mai bine ne spune ce a hotărât. Spuse cu voce autoritară, Riana.
 Chiar așa. Domnul Stelică, e târziu și până pregătim masa...
 Stați puțin. Sunteți unu, doi, trei ... în total șapte. Și toți vreți câte ceva de la mine..
 Eu nu vreau nimic domnu Stelică.
 Și nici eu! punctă Leonard
 Mă rog, zise bărbatul, cinci... Eu cred că așa este normal să vă spun eu câte ceva, și apoi să vă
răspund la toate întrebările. Cu rugămintea ca nimeni să nu mă întrerupă. Exact ca într-un final de
piesă polițistă. Deși nimeni nu este acuzat.
 Perfect. te ascultăm domnule Stelică, replică Renate
 Uff. Poate fac o greșeală, dar dacă la final relațiile noastre vor sta altfel, vreau să vă spun cum se
vede de la mine. Regimul în care am trăit, educația de acasă și cea primită ulterior, mă situează într-
o pătură socială cel puțin ciudată. Dacă ar fi să ne luăm după numărul banilor, aș înclina către
pauperitate, mai degrabă. Dacă ar fi să ne luăm după cercurile în care mă învârt și îmi fac muncă, a
relațiilor, aș considera că sunt într-o clasă de mijloc, undeva sub totuși sub mediu. Dacă ar fi să
analizez poziția din punct de vedere al împlinirilor personale, a stării de mulțumire față de mine, mă
pun în poziția de superioritate. Iar, în ceea ce privește moralitatea sunt la superlativ.
  Până acum sunt de acord întru totul de acord cu tine.
 Am rugămintea, Rony să nu mă întrerupeți.
 Ok,ok.
 Eu vorbesc serios. S-ar putea să nu mai am curajul să continui.
 Ok, Stelică. Nu te mai întrerupe nimeni. promise și Ligia
 Bun... Așadar, din starea asta, din punctul meu de vedere, relativ bună, voi mă vreți cu toate la
superlativ. Cu bani, să nu îi mai pot întoarce cu lopata. Cu relații formidabile în cercuri de afaceri.
Cu noi standarde de apreciere a asupra propriei persoane. Iar din punct de vedere al moralității....Nu
credeți că îmi cereți prea mult? Bine, poate că voi nu realizați dar la vârsta asta îmi este greu să
schimb douăzeci și cinci de ani de tabieturi. Toți de aici, îmi sunteți superiori, între paranteze. Cu voi
să mă schimb? Să fac, ce? Să mă îmi înlocuiesc anturajul, cu ce? Cu cine? Cu voi? Cine sunteți voi?
Uite chiar și Glugă și soția lui sunt deasupra mea. Le recunosc ușor superioritatea financiară, numai
după marca de mașină de afară. Când am venit pe drum împreună cu Ligia, mi-a fost modificată o
anumită părere. Atât de radical, încât am înțeles că Ligia este mai puternică în viață, decât mine. Da.
Renate și Leonard formează un cuplu care sunt pregătiți în orice clipă să de devoreze. Care este
motivul și sub ce formă, nu este treaba mea. Numai că eu nu aș putea încerca să devorez pe nimeni.
De departe cele mai ciudate discuții pe l-am avut au fost purtate, în puținul timp petrecut împreună,
cu Rony și Riana. Despre Rony, nu pot decât să afirm că este un specialist al combinațiilor reușite.
Am lăsat-o la final pe Riana pentru că superioritatea ei este evidentă. Cum se face că dacă stăm și
luăm în calcul pe toți ceilalți, o parte, partea reprezentativă de la fiecare, se găsește sau se regăsește,
în ea. Nu mai înțeleg nimic. Cum puteți voi, să mă acceptați pe mine. Nu aveți pe cine să linșați? Ce
am făcut așa de nemaipomenit încât să merit o așa șansă?
 Pentru că eu te-am recomandat. spuse ferm Rony.
 Voi nu mai vedeți că trăiți într-o altă lume, care mie îmi este greu numai să mă gândesc la ea, dar să mai
trăiesc în ea?
Și Stelică făcu o pauză. Îi privi pe cei din jur și reluă pe alt ton:
 Acum că știți părerea mea despre voi, am să vă dau posibilitatea de a vă retrage oferta prin a vă spune că
accept propunerea voastră. Cred că așa este mai corect. Cât despre celelalte, vorbim după masă.
 Bine. Ne bucurăm că ești alături de noi. zise cât mai sec cu putință Riana și adăugă: De ce a trebuit să ne
spui atâtea când era suficient un simplu, da. Nu înțeleg.
 Nu ai înțeles nimic. sfârși Stelică conversația
 Cocoselul de tabla

PERSONAJE ( în ordinea apariţiei)

 Patronul

 Marcel

 Mimi

 Andrei

 Maestrul

 Vladimir

 Candidat I – Mihalache

 Sufleur

 Candidat II

 Lina- Coana Anica -

 Adi – Puiu

 Miţa - fantoma

ACTUL I
Scena1 Patronul, Marcel
Scena reprezină curtea din spatele unui teatru. Este plină de buruieni și gunoi.

Patronul .. Eee? Ce părerea ai? O să arate mai bine după ce voi

curaţa buruienile.
Marcel Este imensă grădina.
Patronul Păi ce credeai? Asta o păstrez şi o fac terasă. Dărâm teatrul
şi construim un hotel. Îţi dai seama, în plin centru al oraşului. O
să avem clienţi... Putem să punem şi preţuri mai ridicate...noi
facem legea.
Marcel Stai, stai... teatrul nu este considerat monument
arhitectonic? Cine iţi dă aprobare?
Patronul Nu te agita... Se ocupă juristul. Îl declar ca fiind instituţie
culturală. La parter îl refac cu fac două săli. Ambele declarate ca
sală de teatru şi de cinema. În realitate, săli de conferinţe. Hotelul
va avea 180 de paturi. Restaurantul de 300 de locuri, fără terasă.
Iar la ultimul etaj fac o televiziune locală...
Marcel Îmi place idea. Să ştii că vorbim şi despre televiziune... bag
şi eu ceva, în asta. Putem să ne facem şi un ziar.
Patronul Uşurel... ştii că nu îmi plac lucrurile amestecate, dacă nu
deţin controlul...
Marcel Binenţeles. Oricum, nu am atâţea bani, din prima...
Patronul Am pe cineva la ministerul culturii... îl chem la vreo 3
spectacole şi o să vadă o lipsa de participanţi. Cine mai merge azi
 la teatru? “uite.. domnule... asta e soarta culturii în provincie... ce
să fac?... Construiesc unul mai mic...” şi aşa mai departe... Găsesc eu o cale.
Marcel Parcă eu nu ştiu ce relaţii ai?
Patronul Ne asociem. Tu bagi 15 %, adică peste o suta de mii de
euro.Oricum eşalonat.
Marcel Mă gândeam la un cel puţin 25%, dar mai vorbim despre
asta. Exact cât ţi-am dat eu, la moară, când ne-am băgat amândoi.
Te-am dezamăgit, eu , cu ceva?
Patronul Nu. Vezi că asta e treabă de durată...
Marcel Plecăm pe undeva? Aci suntem.
Patronul Bine. Am bătut palma.
Marcel Mai mult decât în principiu. Şi cu Mimi, cum rămâne?
Patronul Ce e cu Mimi?
Marcel Ziceai că te oboseşte. O angajez eu.
Patronul (râde) Frate, Mimi este o scumpă. Costă foarte mult...
Marcel (bate în retragere) Nu ştiam că mai simţi ceva pentru Mimi.
Patronul Simt, nu simt nu este treaba nimănui. Oricum pe deasupra nevastă-mea,mi-a reproşat că stau prea
mult cu ea...
Marcel Păi dacă nici tu nu ai minte. O iei în delegatie la Oslo, pe post de traducător şi ea nu ştie o boabă
de engleză...
Patronul este adevarat ca nu ştie engleza.....Nu se poate, Marcel. Nu pot. Ştie prea multe... Îţi dai seama ce
scandal ar face.... Asta ne-ar lipsi...
Marcel Tocmai de aia. O iau la mine. Îşi păstrează şi apartamentul. Îi plătesc toate hangaralele. Şi
separat îi dau cât îi dai tu, salariul.
Patronul Nu cred că o să vrea.
Marcel Lasa-mă să încerc. Vorbesc eu cu ea...
Patronul Nu ştiu ce să spun... ştii că îi sare ţandara, imediat. Şi aşa nu prea te agreează...
Marcel Hai lasă-mă să vorbesc eu cu ea.
Intră Mimi
Mimi (Se adresează patronului) Aici erai? Auzi Ţiţi, şoferul asta nou al tău este un nesimţit.
Marcel Pe mine nu mă saluţi?
Mimi (către Marcel) Tu poţi să te duci la dracu... Crezi că nu ştiu ce mi-ai făcut?
Patronul Stai... Pe îndelete. Mai întâi : ce ţi-a făcut şoferul?
Mimi Mi-a pus mâna pe fund.
Marcel şi Patronul (consternaţi) Ei! nu mai spune?
Mimi Pe bune... mi-a zis că sunt murdară... şi m-a şters 3 minute.
Patronul (râzând) Unde, dragă? Poate chiar te murdăriseşi. O să vorbesc cu el. Dar cu Marcel cere este
treaba?
Mimi Să vorbesti cu nesimţitul ălă, acum! Cu ăsta am alta ... (lui Marcel) ascultă boooule, de când mă pui tu
pe mie gaj la cărţi.
Patronul (fals) Ce ai făcut?
Marcel Alalteieri seara la Popescu. Jucam pocher şi mi-a intrat o mână tare, procurorul nu se mai sătura
să liciteze... şi pentru că nu mai aveam lichidităţi, el mi-a propus să o joc pe, Mimi.
Patronul Nu mai spune... Şi?
Marcel Am câştigat.
Mimi Idioootule... şi dacă pierdeai? Nu, că îţi scot ochii...
Patronul Hai Mimi, să nu ne agităm când nu este cazul... Vezi că a câştigat. Nu a pierdut....(spre Marcel)
cât a fost potul.
Marcel Patru mii
Patronul Ce?
Marcel Patru mii de ....
Patronul Corect este să marchezi banu’, la Mimi.... că dacă nu era ea...
Mimi Chiar aşa. Să îmi dai 50%....
Marcel Nu exagera... că nu îţi mai dau nimic. Uite să vezi că sunt un tip amabil, îţi dau o mie.
Patronul Aşa e corect...
Mimi (primeşte bani) Merci
Patronul E... acum că v-aţi împăcat, tot în semn de pace, mai dai tu(către Marcel) o masă la Pantelică.
Pentru că Mimi nu are cu cine să se ducă la masă... cât sunt eu plecat.
Mimi Ce? Pleci? Unde te duci?
Patronul La minister. Rămân 3 zile si vin răspoimâine.
Mimi Pleci fără mine... şi stai două nopţi?
Patronul Da. Merg fără tine. Plec cu nevasta-mea. Ai vreo problemă?
Mimi Hoo dragă. Ce înfierbânţi aşa, Ţiţi?
Patronul Ţi-am spus foarte clar... la mine familia este pe primul loc. O ştii pe nevastă-mea... ies dicuţii şi
pe urma nu mai am cum să iţi cumpăr ţoalele aste de fiţe...( o trage da haine)
Mimi Ce ai dragă.... iar te-a apucat. (se refugiază la Marcel)... Uite aşa îmi face... îl apucă dracii din
senin.
Marcel (consolând-o) Lasă Mimi, mergem la restaurant... pe urmă dacă vrei mergem şi la cumpărături.
Mimi Uite Ţiţi... vezi... mă faci să plâng... şi devin vulnerabilă... UITE şi prietenu tău să dă la mine...
Patronul Unde se dă?
Mimi Păi după restaurant, shoping... ce crezi că vrea... să vină acasa la mine, să vadă cum îmi vin
lucrurile.. şi pe urmă, ţup, vrea în pat....( se preface că plânge şi se opreşte brusc). Gata... că se duce rimelul.
Marcel Nici nu ştii cât te apreciez, când te văd aşa realistă...
Patronul Chiar aşa... eu nu am văzut decât o încercare de a-şi cere scuze. Depinde de tine dacă accepţi sau
nu. Hai fii fetiţă cuminte, că Ţiţi al tău are multă treabă.
Marcel ...şi nu o să stea cu inima strâsă când merge la afaceri.
Mimi Bine... o să merg şi la restaurant şi la cumpăraturi. Acum mergem la maşină?
Patronul Stai că nu am terminat aici.
Mimi Aaa. Chiar aşa. Ce facem în tufişurilea astea?
Patronul Este o curte. Curtea interioară a teatrului.
Mimi Atât de mare e teatrul? Până aici se întinde? De ce nu o curăţă, cineva?
Marcel Da. Aşa de mare este. Pe vremuri aici era un teatrul de vară. Au zidit scena. De curăţat, o să o
curăţam.
Patronul Hai să intram. Am de vorbit cu regizorul.
Scena 2 Patronul, Marcel, Mimi, Andrei, Maestrul (Andrei le deschise uşa din spate)
Andrei Buna ziua, DonPatron. Sărut mâna coniţă!
Patronul Salut Andrei. Ce mai faci? A venit maestrul?
Andrei Făceam un tur prin teatru. A venit. Işi bagă şi îşi scoate de când a venit că ... nu sunteţi aici. Nu
ştia ce să facă.E în faţă, la intrare.
Patronul Etete... du-te şi adu-l aici. Să vedem ce pasăre rară avem …
Marcel (după plecarea lui Andrei) Cine este ăsta?
Patronul 25% din teatru... adică din nimic.De la el l-am cumpărat. Printru-um concurs de împrejurări,
bunică-sa s-a încurcat cu un actor, care a devenit ulterior marele proprietar Dengescu. În calitate de singur
urmaş a revendicat clădirea.
Marcel Doamne! S-a asigurat pe viaţă.
Mimi Câţi bani i-ai dat pe asta...
Patronul Numai la bani ţi-e gândul.Nu i-am dat nici un ban. Eu l-am convins să vândă. Atunci l-am făcut
asociat, cu 25% la firma „ Cocoşelul De Tablă”
Mimi Ţiţi,..ştii că nu înţeleg.
Marcel E şi greu... Cocoşelul de tablă este o firma nouă. Şi?
Patronul L-am angajat şi ca director al teatrului Cocoşelul de tablă, pe viaţă. Am economisit 25%, din
start. Îi dau însă 3.000 pe lună.
Mimi Mai mult decât mie....?
Patronul ...tu să nu dechizi gura. Cât îţi dau eu nu ai visat tu nici în basme. Este singura dată când am fost
sentimental. Poate m-am păcălit cu tine. Ok?
Marcel Eşti tare, patroane....
Patronul Sunt. De unde să scot eu mii de euro să cumpăr imensitatea asta...
Marcel Şi ce este cu maestrul?
Patronul Simplu. Un regizor de duzină pe care l-am angajat în urma unei singure convorbiri telefonice.
Puţin trăznit... L-am adus să pună în scenă un spectacol. Îl invit şi pe ministru...şi conform planului.... „Uite
domnule ministru am adus până şi regizor din capitală.”..
Marcel ... ministrul o să vină. Sala va fi goală. Şi atunci încep presiunile...
Patronul Cam aşa ceva... Dacă nu vrea şi nu se poate... vând teatrul în aşa fel încât să îmi scot toate
cheltuielile şi să rămână şi ceva profit.
Marcel Când spuneam că eşti un maestru al combinaţiilor...
Patronul Hai nu mă mai peria. Tu cum vrei să facem afaceri în rahatul ăsta de oraş?
Mimi (filozoafă) De când îţi spun să ne mutăm în capitală... acolo afaceri...Pe de altă parte mi-ar îmi place şi
teatrul...
Marcel Mai taci, Mimi. Pe cine mai ai asociat?
Mimi Tu să nu îmi spui mie să tac! Chiar Ţiţi. De mică m-a fascinat teatrul....
Patronul Dacă merg toate bine, în afară de tine o mai iau şi pe Mimi...
Mimi Accept. Ce procent şi ce sumă?
Patronul Zilele astea, mâine, poimâine fac actele... şi îi dau 25%.(Mimi îl pupă)
Marcel Pe mine nu mă pupi?
Mimi Pe tine? Pentru ce?
Scena 2- Patronul, Marcel, Mimi , Maestrul , Andrei
Maestrul (Vorbind cu Marcel) Este de-a dreptul, deranjant. Dumneata ştii la ce am renunţat eu pentru a
veni aici?
Marcel Nu. Nu ştiu... mă poţi lămuri?
Maestrul Am întrerupt două filmări la care lucram: “Vals asfalt” şi “ Când vreau să fluier, ţip”
Marcel A... faceţi parodii...
Maestrul Domnule. Nu te cunosc şi nu mă cunoşti. Nu îţi permit... Ştii câte piese am pus eu în scenă?
Marcel Nu. Nu ştiu. Câte?
Maestrul Aproape 4
Mimi (neobservata ) Cum aproape 4?
Maestrul Ooo. Sărut mana. Unde îmi sunt manierele? Scuze, dar nu v-am remarcat.
Mimi Nici o problemă.
Maestrul Buna ziua (patronului). Vedeţi domnişoară, uneori destinul este potrivnic. Ultima piesă deşi a
fost gata la timp nu a putut fi jucată dintr-un motiv foarte simplu. Electricitatea. Nu fusese plătită factura. Sala a
fost debranşată doar cu 3 ore înainte de spectacol.
Marcel (iritandu-l) Aşa...şi...?
Maestrul Până să se rebranşeze, compania de teatru a dat faliment.
Marcel De ce a dat faliment?
Maestrul După părea mea a fost o strategie artistică proastă. Fuego...
Andrei Unde e Fuego?
Maestrul ...Fuego a fost plătit dinainte să se reproducă în pauza dintre acte, să nu plece lumea. Asta a fost!
Vreau să înţelegeţi că nu am venit să stau. Vreau să mă apuc de lucru.
Marcel Cine te opreşte?
Maestru Chiar aşa. Unde îmi este biroul şi pe urmă să discutam despre repertoriu.
Marcel Despre repertoriu, vorbeşti cu el.( îl indică pe Patron)
Patronul O să îi dăm şi un birou.Nu pentru asta ai fost angajat? Găseşte o piesă, sau mai multe. Propune-o.
Şi după aia mai vorbim.
Maestrul Ce face? Nu aveţi nici piesa?
Patronul ... şi nici actori.
Andrei Cu biroul este mai uşor, singura încăpere în firea ei este în curte. Fosta gheretă a portarului.
Maestrul Domnule. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Cred că nu eşti în toate minţile. Mă aduce (arată către
Marcel) din capitala, îmi las proiecte, baltă.... Nici nu vreau să mai continui... Nu piesă Nu actori. Nu
birou.Plec. Nu sunt bătaia de joc a nimănui.
Patronul Nici eu. Ai semnat un contract. A primit 2.000 de euro în avans pentru 3 luni. Aşa că fă bine şi
potoloşte-te. Fă ce ai de făcut.
Maestrul (spre Marcel) Am cerut în mod expres confidenţialitate. Dumneata ce faci? spui la toată lumea?
Patronul Clauzele sun întradevăr, confidenţiale. Numai că eu am semnat contractul. Eu sunt patronul.
Maestru ( edificat) Păi de ce nu spui aşa domnule. Îmi pare bine...Atunci el cine e?
Patronul Asociatul meu.El este directorul teatrului... (îl caută din priviri pe Andrei, care nu mai este în
scenă) ... Andrei !!!
Andrei (intră cu o mătură) Da, dompatron.
Patronul Lasă aia, frate! Maestrul este încântat să te cunoască.
Maestrul (circumspect) Dumneata esti directorul?
Andrei (mândru) Da!
Patronul Iar dumneaiei esti Mimi. Toţi suntem „Cocoşelul de Tablă!
Mimi Voiam să ştiu de unde până unde Cocoşelul de tablă?
Patronul Pe culmile artei, pe acoperişurile turnuleleţelor culturii teatrale stă înfipt un cocoş de tablă, care
se mişcă după cum bate vântul creaţiei....
Maestrul Oauuuuuu. Mă puteţi învoi vreo jumătate de oră?
Patronul Pentru ce?
Maestrul Mă duc să realizez un film cu nemaipomenitele metafore despre artă... Nu durează mult. În 10
minute e gata. Va fi grandios.
Patronul Nu. Deocamdată vreau ceva grandios, aici. Poţi, sau caut pe altul?
Maestrul Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti. Pot să opţin gloria şi în provincie. Prima data îmi trebuie
o echipă... Înţelegi? Ce angajaţi mai avem?
Patronul da.
Andrei Nu mai avem nici un alt angajat... DonPatron pusei acum câteva minute un afiş cu angajăm
personal. Este unul afară...
Maestrul Perfect! Şi soarta este de partea noastră. Voi fi ca Felini. Actori de pe stradă... Cum arată?
Andrei Mai înalt ca mine cu un cap. Dar mult mai lat ....
Maestrul Excelent. Vedeţi domnişoară ce înseamnă...
Andrei ... şi are o drujbă în mână...
Maestrul Mă tot gândesc cum m-aţi găsit tocmai pe mine? Auziţi! Vine la teatru cu drujba...
Patronul Şoferul te-a găsit. După ce am discutat, noi doi prin telefon. Ai semnat contractul şi ţi-a dat banii,
acolo în restaurant...
Maestrul Ok. Azi, îmi iau liber. Mă duc la hotel...trebuie să mă gândesc. Îmi trebuiesc , actori....
Mimi La ce hotel staţi?
Maestrul La un fel de hotel din afara oraşului. Mai este şi altul?
Mimi Nu. Ce spuneţi maestre am vreo şansă să devin artistă?
Patronul La Cocoşelul de tablă orice este posibil...
Maestrul Trebuie să plec. Directore... cât de repede îmi poţi organiza o preselecţie?
Andrei Ce să fac?
Marcel Foarte repede. Nu aţi auzit ca am pus deja un anunţ. Cred că joi. Vă convine?
Maestrul Cu cât mai repede cu atât mai bine... aaaa! De ce voiaţi să ştiţi unde stau
Mimi Din pură curiozitate.... Cine vă duce...
Patronul Potoleşte-te. Şi, hai toată lumea la treabă...
Marcel Ţiti! Stai. Vreau să îţi mulţumesc...
Patronul Pentru ce?
Marcel Pentru Mimi. Ştii... erau patru mii de euro. Aşa că 1.000 de lei...
Patronul Pentru banii aştia i-o dădeam de tot.... (râsete)
Scena 2 Andrei, Maestrul
Andrei În totdeauna m-am rugat la Dumnezeu, să îmi schimbe viaţa. Pentru ce? Nu ştiu. Poate
pentru că fiecare vrem ceva mai bun. Abia acum îmi dau seama că eram în apele mele când mergeam la lucru
cu echipa mea de zugravi. Am fost un zugrav şi încă unul foarte bun. Ieşeam apoi şi la câte o bere. Sâmbăta şi
duminica nu se putea să nu facem de un gratar, când nu aveam de lucru.
Îmi zicea cineva că Dumnezeu nu te refuză niciodată.
Spune da, şi îţi dă.
Spune da, dar nu acum.
sau Spune Nu, pentru că ţi-am pregatit altceva mai bun.
În lunile de iarnă, când nu prea era de lucru, citeam, aşa că nu sunt aşa de stupid cât cred,ei. Patronul mă
crede pămpălău. Vorbeam şi cu Elvira că este o oportunitate. De aceea sunt motivat. Trebuie să fie o cale să le
arăt ce pot !
Maestrul (intră) Directoraşe, este minumat când eşti sătul.
Andrei Maestre, să vă fie de bine.
Maestrul Multumesc. Câţi actori avem până acum şi câţi candidaţi mai avem de văzut?
Andrei Aţi promis că după ce vă întoarceţi de la masa, îmi spuneţi ce piesă punem în scenă.
Maestrul Recunosc. Ţine-te bine. Hamlet de William Shakespeare.
Andrei O bagatelă... Shakespeare ştie? De câte personaje este nevoie?
Maestrul Claudius - rege al Danemarcei, unchiul lui Hamlet
Hamlet - fiul ultimului rege si nepot al celui de acum
Polonius – sambelanul curtii
Laertes - fiul lui Polonius si fratele Ofeliei
Horatio - prieten si confident al lui Hamlet
Până aici sunt şase
Voltimand cu doi curteni trimisi de Claudius in Norvegia
Cornelius
Rosencrantz şi încă 2 curteni
Cu Guildenstern se fac doisprezece
Osric,Marcelius,Bernardo,Francisco,
Reynaldo- slujitorul al lui Polonius
Fortinbras- print al Norvegiei
Gertrude- regina Danemarcei, mama lui Hamlet
Ofelia- fiica lui Polonius, iubita lui Hamlet, ăştia opt şi cu 12 fac douăzeci pană aici, mai adăugăm
Fantoma – Duhul tatalui lui Hamlet
un grup de Actori, vreo patru
Doi clovni
Doi gropari
Doi Gentilomi
Cu încă 10 sunt treizeci la număr
Un preot
Un capitan norvegian
Ambasadori englezi, cred că trei sunt suficienţi.
În total treizeci şi cinci !
Noi câţi am selectat?

Andrei Doar trei. Cu Mimi, ar fi patru. Dar, aţi spus că toţi vor fi figuranţi.

Maestrul Şi câţi mai avem de vizionat

Andrei Încă doi
Maestrul Şi restul?
Andrei Chiar dacă aducem galeria echipei de fotbal, tot nu facem trezeci şi cinci.
Maestrul Doamne, ce ţi-am cerut eu, şi ce mi-ai dat?
Scena 2 Andrei, Maestrul, Mimi
Mimi Ce ţi-a dat?
Maestrul Oooo Mimi! La ce oră vii la lucru? Mi s-a spus că să nu fac nimic fără să ştii şi dumneata.
Mimi Pe mine să nu mă luaţi aşa. A trebuit aseară să merg la cumpărături. Am ajuns acasă,târziu. Uite
ce pălărie şic mi-am luat din capitală. Ce nu este frumoasă?
Maestrul Lăsă-mă, cu prostiile astea. Îţi vine ca o pleaşcă. Nici nu se mai poarta...
Mimi (indignată) Ştii dumneata cât am dat pe ea ? De fapt ai dreptate. Nici mie nu prea mi-a plăcut, dar este
de firmă...Hai! cum stăm.
Maestrul Nu prea bine. Mai avem nevoie de actori. Punem în scenă Hamlet, o piesă englezească. Daţi-mi
o idee de unde să facem rost...
Andrei Nu avem de unde...asta e părerea mea.
Mimi Aducem de la Bucureşti. Mă duc eu să îi aleg. De câţi mai este nevoie?
Andrei De vreo 30 sau 35.
Mimi Perfect. În câteva săptămâni....
Maestrul Dumneata eşti anormală? Păi ce, actorii sunt pantofi? Mergem după actori, ca la cumpărături.
Stii ce este ălă un casting?
Mimi Maestre, eu vă respect! Unu, zilele trecute nu v-aţi plâns că aş fi anormală. Doi, castingul este
cumva genul ală de saboţi combinat cu carâmb din dantelă?
Maestrul Cine m-a pus să mănânc şi lămâie la peşte?
Andrei De ce maestre? Ce are de-a face lămâia?
Maestrul Lămâia, dragul meu directoraş, este acidă. Eu nu am nevoie de aciditate la stomac. Şi a aşa este
foarte mare. De când am venit aici, cred că am făcut gastrită...
Andrei Asta nu poate fi decât din cauza stresului, că de mâncat aţi mâncat la ore fixe.
Mimi Dacă stiaţi că aveţi gastrită, trebuia să mâncaţi pâine prăjită. Am făcut o poezie!
Maestrul Gata. Acum eşti şi doctor şi poet, aşa dintr-o lovitură...Hai, Mimi să mai vedem şi restul de
candidaţi. Noi mergem în sală.
Andrei Vladimir... Vladimir, trage cortina (intră Vladimir)
Valdimir Bună ziua, maestre!
Maestrul Bună,bună...Ăsta.N-a fost la selecţie? Pe ăsta nu l-am ales ca actor?
Andrei Actor figurant. Dar nu mai vrea să fie actor şi cum nu aveam cine să se ocupe de lumini...
Maestrul Foarte bine. E electrician?
Andrei Aaa, nu!. Dar, a lucrat la compania de electricitate.
Maestrul Deci are ceva idee măcar....
Andrei Nu are nici cea mai mică idee... era încasator, dar până o să găsim un electrician adevărat, m-am
gândit să fie omul bun la toate.
Maestrul (îngenuchează) Maică precistă. Ajută-mă că nu mai pot....
Mimi Ce proastă am fost. Trebuia să recit la preselecţie Tatăl Nostru. În biserică, când se zice Tatăl
Nostru eu spun rugăciunea cu voce tare. Mai tare decât părintele. Toţi enoriaşi se uită la mine. Odată preotul m-
a întrebat, în glumă binenţeles, câţi bani să îmi dea să nu mai intru în biseica lui. Păi ce este a lui? E Casa
Domnului....
Maestrul Directoraşule, mută-mă în sală! Nu mai pot...
Mimi Da, ce am zis, dragă?
Maestrul (după ce a fost mutat în sală) Directoraşule... dă-le drumul, dar, pe rând. (către Mimi)Tu, vino
de-a dreapta tatălui...
Mimi Imediat
Maestrul (după ce Andrei introduce candidatul I) Întră şi uimeşte-ne!
Candidatul I Buna ziua
Maestrul Bună, bună... Numele, prenumele, vârsta,ocupaţia, ce legătura aveţi cu teatrul.
Candidatul I Vă rog să repetaţi. Ştiţi am emoţii. Dânsul cine este? Mă sustrage de la atenţie...
Maestrul Cine? ( nu il vede pe Vladimir. Acesta se face văzut) A... Vladimir ...mâna dreaptă a lui Adrian
Păunescu... de la „ Pune-ţi lumina pe public. Rândul şapte în picioare”...Lasă. Vladimir vino şi tu. Acum faci
parte din lumea teatrului. Hai zi!
Vladimir Vă multumesc. Sigur că vin..
Maestrul Hai zi !
Candidatul I Ce?
Mimi Ce te-a întrebat maestrul : Numele, prenumele, vârsta, ocupaţia, orientarea sexulă şi ce legătura
aveţi cu teatru
Maestru şi Vladimir Ce orientare sexulă?
Mimi M-am gândit să avem toate datele...Bine. Atunci să răspundă fără orientare.
Candidatul I Ion, Ion, 30, Nu am, şi ... nu am nici o legătură directă cu teatrul, aşa că vin pe jos...
Maestrul Nu ai nici o legătură directă cu teatrul?
Candidatul I Nu domnule!.Pentru că circuitul patru ajunge pe la piaţă, ceea ce pentru mine este peste mână. Pe
jos ajung mult mai repede.
Maestrul Dacă ţi-aş spune că nu sunt interesat de mersul mijloacelor de transport, chiar nu sunt interesat,
ce mi-ai răspunde?
Candidatul I Sincer? Chiar nu aş şti ce să vă răspund. Dar nu vreţi mai bine să începem? Ştiţi, l-am chemat pe
vărul meu de la televiziune să îmi ia un interviu.
Maestrul Ce interviu?
Candidatul I Vreau să mă angajez la televiziune pe post de cranic şi vreau să demonstrez că am dicţie şi putere
de memorare.
Maestrul Ai memorat un interviu?
Candidatul I Da. Varul meu o să mă întreabe dacă am ţinut postul religios şi eu îi răspund:::::::: şi mai
continuă... l-am găsit pe you tube...
Maestrul După ce iau un Distonocalm, am să te rog să îmi dai detalii .... Directoraşule! Trimite pe cineva
până la farmacie, după nişte distonocalm.
Vladimir Mă duc eu.
Mimi Pot să spun şi eu ceva?
Maestrul Da!
Mimi Vladimir, ia două cutii...
Maestru De ce două?
Mimi Să avem de rezervă...
Maestrul Voi doi sunteţi fraţi?
Mimi Ha ha ha. Bineţeles că NU.
Candidatul I Deci nu am început. Dar nu vă faceţi probleme că am mai avut şi 3 job-uri deodată.
Maestrul (ironic)Nuuu.
Mimi Aşadar dumneata ai jucat vreodată?
Candidatul I Sigur. La nunţi, la botezuri. Mă ceartă nevastă-mea că nu stau niciodată la masă să mănânc.
Mimi Ce?
Candidatul I Ce vreţi să ştiţi meniul sau ce joc. Menul este diferit de la caz la caz, iar de jucat ...de la
braşoveanca la tango rup ringul de dans...
Maestrul Nu, nu, voi sigur aveţi aceeaşi mamă, chiar dacă proveniţi din taţi diferiţi
Mimi Maestre. Mă jigniţi.Este imposibil. Ce,eu nu ştiu că nu sunt de pe aici.
Maestrul Da????. scuze. (către candidat) Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti. Ştii vreo poezie, un
monolog..., ceva?
Candidatul I Daaaa!
Maestrul Şi ce aştepţi! Zi!
Candidatul I Poezia sau monologul?
Maestrul Oricare.
Candidatul I Păi nu e după cum vreau eu. Dumneavoastră alegeţi!
Mimi Poezia.
Maestrul Acum ce mai stai?
Candidaul I În afară de faptul că am nişte emoţii grozave, nu ştiu pe care să o spun. Am pregătit două. Una cu
dragostea faţă de animale,cu implicaţii politice. Şi alta despre o sinucidere accidentală.
Maestrul Vladimir s-a întors? Domnule, nu te cunosc, nu....
Candidatul I Nici eu nu vă cunosc
Mimi Spune odată poezia.
Candidatul I Care dintre ele?
Mimi Pe aia cu sinuciderea. Auzi? Cum adică, sinucidere accidentală?
Candidatul I Păi asta este motivul pentru care am învăţat-o. Nu înţeleg dacă este accident sau a dorit să se
sinucidă. Pentru că în alte condiţii nu ar putea muri, decât de cauze naturale... în poem nu se precizează. Am
învăţat-o pe de rost, poate mă va lămuri cineva...
Mimi Dacă o spui, poezia, maestru s-ar putea edifica şi să îţi dea răspunsul la dilemă.
Candidatul I O spun! Dar am nevoie de sufleur. Pot să o chem pe nevastă-mea...Ştiţi.. din cauza emoţiei
Mimi Da. cheam-o
Candidatul I
Un pitic atât de mic,
Făcea baie într-un ibric,
De săpun s-anpiedicat
Şi piticul s-anecat
Vai, vai ce păcat că piticul s-annecat!
Maestrul Aaaa. asta era! Da este o dilemă...Dilema este: dacă cei din afara balamucului sunt liberi sau cei
din interior sunt liberi. Acolo o să mă duc şi eu. Dacă tot ajung la balamuc azi, spune-o şi pe a doua
Mimi Pe aia cu dragostea faţă de animale... şi cum ai zis, cu implicaţii politice
Candidatul I Da. Căteluş cu părul creţ....
Maestrul OPREŞTE-TE! O ştiu... Spune-mi te rog, unde sunt implicaţiile politice?
Candidatul I Păi nu prinde, căţeluşul cu raţa-n gură, la primar în bătătură?
Maestrul Binenţeles. Cum de nu m-am gândit,intervine ANI, DIICOT-ul, mascaţii şi Smurd-
ul.Multumesc. M-am edificat.
Candidatul I Deci... ce aţi hotărât?
Maestrul Să spună ea....Eu sunt preocupat. Aştept să vină Vladimir cu medicamentele. De ce nu am cerut
să ia trei cutii, chiar nu ştiu....
Mimi Domnule candidat. Personal am fost impresionată de felul în care ţi-ai ales repetoriul. Interpretarea este
bună.Dicţia la fel. Mai am o singură întrebare. Cunoşti engleza?
Candidatul I Nu
Mimi E! Asta e. Noi punem în scenă o piesă engleza.
Maestrul Aşa că te-am notat şi dacă apare ceva ... te vom căuta.
Candidatul I Vă mulţumesc din suflet. Când să mai trec?
Maestrul Nu ştiu. După ce ies eu la pensie. Dacă mai apuc...
Candidatul I Cât mai aveţi până la pensie
Maestrul SCOATEŢI-L. Că ajung la ProTV la ştirile de la ora 5....Mă eu duc după Vladimir
Mimi Lăsaţi maestre. Că mă ocup eu.(îl conduce pe candidatul I) (strigă) mai este cineva?
Scena 2 Mimi, Andrei, Candidat II
Andrei Încă o persoană. O chem?
Mimi Învit-o în scenă şi vino şi tu omule că doar faci parte din comisie.
Candidat II Buna
Mimi Ce ai pregatit?
Candidat II O poezie. Cu tine am vizionarea? Unde este Maestrul?
Mimi Maestrul se recreează. Dar eu ce am?
Candidata II Ochii.Parcă mă hipnotizează şi nu mă pot concentra.
Mimi Întoarce-te cu spatele . Şi spune pozia
Candidata II Trebuiau să poarte un nume
Mimi De cine este scrisă?
Candidata II Nu ştiu. Când a copiat-o prietenul meu de pe internet, a uitat şi de autor. Are vreo importanţă?
Mimi pentru maestru ar fi avut ..dar zi-o oricum
Mădălina (intră în scenă şi se sprijină de matură)
Candidata II Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,

Mădălina Păi nu aşa măi mămică . ascultă.

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

Maestrul Fantastic! Nu se poate, cineva care a interpretat... magnific

Mădălina Mă scuzaţi domnu’. Nu am stiut că e cineva în sală
Candidata II Vă multumesc.
Maestrul Cine sunteţi?
Candidata II Beatrice. Ăsta e numele meu de scenă. Eu l-am ales. Vă place?
Maestrul Da. Dar nu vorbeam cu dumneata. Doamna cu mătura...
Mădălina Eu? Cu mine vorbiţi?
Andrei Da! Cu tine vorbeşte. (spre Maestru) e Lina am angajat-o pe post de femeie de serviciu
Maestrul Pe ea o vreau.
Candidata II Şi eu? Cu mine cum rămâne.
Maestrul Dumneata du-te şi lasă-ne. Sau... Dacă vrea directoraşul să te angajeze ca femeie de serviciu..Îţi
dai seama ce frumos sună: Beatrice, mătură şi latrina...(candidata II, iese)
Mădălina Şi cu mine cum rămâne?
Mimi Eşti angajată
Mădălina Binenţeles că sunt angajată. Spune-ţi şi dumneavoastră domnule director...
Andrei Asta am spus. Este femeia de serviciu.
Maestru Îi desfaci contractul de muncă
Mădălina Nu credeţi că exageraţi. Nu am ştiut că...
Maestrul Îi desfaci contractul de muncă şi o angajezi ca actriţă
Mădălina ... că sunteţi în sală. Ce face?
Andrei Te angajăm ca actriţă. Nu eşti multumită?
Mădălina Nu. Eu vreau să rămân femeie de serviciu..
Mimi Draga, nu realizezi ce ofertă ai primit. Să fii actriţă. Nu e mai bine, în loc să mături...
Mădălina Îmi cer scuze, dar eu am treabă..
Mimi Stai! Îţi dai seama ... amândouă vom juca împreună... noi vom salva Cocoşelul..
Mădălina Salvează-l singură.
Maestrul Doamnă...
Mădălina Hai lăsati... pe mine mă cheamă Mădălina, Lina pentru prieteni
Maestrul Încântat. Lina. De ce nu vreţi să fii artistă?
Mădălina Dumneata crezi că sunt proastă? Azi sunt actriţă şi mâine nu mai sunt. Pe când de o femeie se
serviciu este întotdeauna nevoie.
Andrei Nu vă fie teamă pentru viitor. O să mă ocup eu.
Mădălina .. şi pe urmă se poate să mergem şi în turneu... cum o să-l las eu pe Bibi, singur..
Mimi Cine este Bibi? Şoţul tău?
Mădălina Bibi e motanul meu. Nu sunt căsătorită.
Mimi Şi nu vrei să devii actriţă
Maestrul Oraşul ăsta are ceva. Dacă nu e ceva în aer,sigur este ceva în apă...
Mimi Toată lumea care ar judeca normal, şi-ar dori să fie actor în locul unui post de femeie de serviciu
Mădălina Aşa o fi la dumneata în minte. Nu vreau să fiu actriţă pentru 3 luni şi pe urmă să nu mai am de
lucru. Mai bine femeie de serviciu. Îmi iau banii aşa puţin cum sunt şi pot să ies la pensie la câţi mâncători de
seminţe sunt.
Andrei Îţi fac o propunere. Îţi dublez salariul şi te las să faci curăţenie când nu ai spectacole
Mădălina Nu.
Maestrul Îţi triplează salariul, te lasă să faci curat de câte ori vrei şi îţi promit solemn că îl luăm şi motan
în toate turneele.
Mădălina Bine. Când ne apucăm de lucru?
Maestrul Peste câteva zile.
Mădălina Vedeţi eu mai am o groază de lucru. Ştiţi ce îmbâcsit este covorul de la dumneavoastră din
birou...Hai că am treabă. Dacă aveţi nevoie de mine... Auzi, tu nu mergi să mă ajuţi?
Mimi Păi eu sunt acţionară...am 25%din...cocoşelul de Tablă
Mădălina Care parte? N-are importanţa.Hai dragă că doar e şi al tău.
Mimi Ce este al meu?
Mădălina 25% din covor. Tragi de cei 25% cît ridic eu mobila...
Andrei Hai să mergem. Vă ajut şi eu, şi noi...(ies toţi)
Maestrul Staţi. Când mi-am pus masca asta de regizor trăsnit,am crezut că pot impresiona. Am descoperit,
acum, că sunt alţii mai trăsniţi ca mine, aşa în mod natural. Luăm o pauză şi ne întoarcem la spectacol după
câteva minute.Până scoatem covorul poate vine şi Vladimir cu distonocalmul...Hai..
Actul II
Scena 2- Any, Maestrul, Mimi
Maestrul Iată-ne după aproape patru luni de repetiţie. Şi încă nu-mi este totul clar...
Any Vă înţeleg şi vă susţin.
Maestrul Tu cine eşti? Cu cine ai venit şi ce doreşti?
Any Maestre, aveţi aici punctul meu de vedere.(întinde colile) Este scris pe scurt. Pe de altă parte
chiar aveţi o problemă. Dar aceasta de datorează stresului pe care dumneavoastră l-aţi impus...
Maestrul Am întrebat ceva...
Any Sunt Any (dau mâna). V-am urmărit de la balcon, de la bun început.
Maestrul Adică...
Any Am stat acolo pe tot parcursul activităţii dumneavoatră şi v-am urmărit în tot acest răstimp.Dar
mai bine să vorbim despre teatru..
Maestrul Cu tine... Ce ai putea să-mi spui..
Any Foarte multe. În primul rând lasaţi deoparte foile. Puteţi să le citiţi acasă, mă rog, la hotel. Am
apreciat că aţi ales Tren de plăcere în locul lui Hamlet.
Maestrul Serios? Ştii că nu toţi apreciază asta?
Any Este doar un alt punct de vedere. Era şi normal. Să analizăm: Ce fel de actori aveţi? Amatori.
Puteau duce un Hamlet? Categoric, Nu. Pe urmă o comedie, cum este cea a lui Caragiale, este un punct forte.
Asta trebuie în oraşul asta.
Maestrul Da. Tocmai de asta am decis să o pun în scenă. Este nevoie de umor. Să vină lumea la teatru şi să
râdă...
Any Întocmai. Si aşa viaţa este extrem de trepidantă. Mă uit la părinţii mei. Vin extrem de obosiţi. Abia
apucă să se odihnească pentru a doua zi...nu mai au timp să se destindă..
Maestrul Apropos...Părinţii tăi nu se supără că esti aici. În loc să te joci, de exemplu...
Any În primul rând deşi sunt o fire imdependentă am obligaţia să îi anunţ. Şi nu se supără pentru ştiu
că pasiunea mea este teatrul.
Maestrul Am înteles. E acum cred că este timpul să pleci. Am să citesc asta, şi mai vorbim...
Any Nu cred că aţi înţeles. Eu sunt aici să vă ajut. Aveţi de ales: să mă luaţi pe lângă dumneavoastră ca
regizor secund sau pentru rolul lui Puiu, sau... pentru amândouă
Maestrul (ironic)Te pricepi la teatru...??
Any Nu numai la teatru.De exemplu: Trebuiau să poarte un nume este scrisă de Marin Sorescu
Maestrul Să fim practici. Doar nu crezi că dacă ştii cum îl cheamă pe scriitorul unei pozii..
Any Binenţeles că nu. Să vorbim despre Tren de plăcere...
Maestrul Chiar sunt curios...
Any Este foarte greu să rescrii ceva după Caragiale şi să păstrezi stilul epocii...
Maestrul Ce ştii depre piesă?
Any Hai maestre fiţi serios. Tren de plăcere este o schiţă. Dumneavoastră puneţi în scenă o
dramatizare a acesteia. Corect?
Mimi Maestre... Bună drăguto!
Any Bună ziua, domnişoară Mimi
Mimi De unde ştii cum mă cheamă
Maestrul Auzi, dragă. Cică a stat la balcon de la bun început. Ştie tot ce am făcut noi pe aici...să fie un fel
de spion?
Mimi Ce spion dragă? Chiar ne-ai urmărit? Serios.
Any Când este vorba de artă nu glumesc...
Maestrul Vrea să fie regizor secund, şi , sleş sau să joace rolul lui Puiu.
Mimi Puiu este băiat
Any Şi ce dacă.... s-a inventat travestiul.
Maestrul Travesti joacă un barbat în rol de femeie
Any Dar se poate invers...
Mimi (îl trage deoparte pe maestru) Lasă-o să joace... şi aşa nu avem pe cine să punem în rolul ăsta
Maestrul Ştii... cred că o să acceptăm să joci...Bine ai venit Puiule!
Any Mulţumesc. Vă multumesc şi dumneavoastră domnişoară Mimi. Bun.... acum discutăm despre
regizorul secund....
Maestrul Asta este imposibil....
Mimi Îţi trebuie experienţă...
Any Experienţă... ? Definiţi experienţa unui regizor secund. Dacă era foarte bine pregătit devenea
regizor direct... dar aşa are nevoie să înveţe... şi pentru asta este regizor secund...
Mimi Dar şi ca regizor secund ai nevoie de experienţă...
Any Mă miră foarte mult că tocmai dumneavoastră învocaţi cu atâta ardoare termenul de experienţă....
Maestrul Cum adică...
Any Păi dacă avea experienţă acum era la ... bară
Mimi Ce vrei să spui?
Any M-aţi obligat...Discutam despre experienţă.
Maestrul Cred că ai depăşit limita bunului simţ..., deşi poate că la bara....
Any Nu puteam să cred că toţi bărbaţii sunt la fel. Numai la prostii vă gândiţi. Domişoara Mimi este
de fapt avocat... dar nu avea EXPERIENŢĂ şi de asta a fost... refuzată la angajare...
Maestrul Este adevărat?
Mimi Da.Atât de mică şi deja umblă cu santajul care se pedepseşte de la...
Any Acum nu sunteţi la bară. Vreau să mă sprijiţi să fiu şi regizor secund.
Mimi Dacă nu mai spui la nimeni... Hai maestre ....
Maestrul Ce face? Vă uniţi împotriva mea?
Mimi Lasă dragă că nu este sfârşitul lumii, dacă..
Maestrul Nu, Nu..... ( a găsit soluţia) Dacă autorul este de acord.... (zâmbet) sunt de acord să fii regizor
secund
Any corect este „dacă autorul dramatizării
Maestrul Că doar nu ai fi vrut să-l întreb pe Caragiale...
Any Reiau. Dacă autorul dramatizării este de acord .... mă numiţi regizor secund
Maestrul Ai cuvândul meu de onoare....
Mimi Bine maestre, dar textul la-am primit prin poştă însoţit de scrisoarea aia în care spunea că va veni
dabia la premieră
Maestrul Da. Deci este necunoscut, deocamdată. Dar mi-am dat cuvântul de onoarea şi îl respect...
Any Perfect. Autorul drematizării este de acord.
Mimi De unde ştii
Any Eu sunt autorul...
Maestrul Nu se poate... asta ar mai lipsi...
Any Parcă vă plăcea dramatizarea...
Mimi Sigur că îi place... altfel nu ar fi ales-o.
Any Perfect. Să vă demonstrez. Aveţi scrisoare care a venit odată cu textul.
Maestrul Da. Chiar vreau să-mi demonstrezi...Uite-o
Any Nu este nevoie.... din moment ce tot eu am scris-o. Întrebare: Care este medicamentul
dumneavoastră perferat
Mimi Distonocalmul
Any Perfect. Citiţi vă rog ultimul rând. Acela scris mai mărunt.
Maestrul mla co not dis. Ce înseamnă?
Any Acum citiţi-l în sens invers, de la dreapta la stânga. Asta demonstrază că eu am scris scrisoarea şi
respectiv dramatizarea.
Maestrul Distonocalm..
Mimi Chiar aşa scrie....
Maestrul Nu nu , eu chiar vreau un distonocam.... Oameni buni, vă daţi seama de trei luni de zile muncesc
pe un text scris de o puştoaică?
Mimi Mai uşor... dacă este bun textul de ce să nu fim corecţi... Bravo Any. Pardon... domnişoară
regizor secund....
Any Maestre, vă rog să încetaţi. Vă faceţi singur, rău! Apoi ceilalţi se poate să nu perceapă zbuciumul
astă interior al dumneavoastră în sens creator...ci mai repede un pas către...
Mimi Linişte-te maestre... Any are dreptate. Cu ea regizor secund...
Maestrul Gata. Să vină echipa să tragem o repetiţie generală.
Any Uitaţi. Am găsit şi sufleur.
Cucoana Anica Da ce fericire e aia, ca în loc a sta colea, acasă, să pleci aşa ore întregi pe tren, la munte.
Miţa Ce ştii dumneata despre ce petrecere se face pe seară la Sinaia. Aia distracţie.
Cucoana Anica Mihalache nici nu prea le are cu zaiafetele. Ehe! pe vremea mea se făcea petreceri. Nu era
seară să nu merg cu răposatul de tac-tu la o sindrofie.
Miţa Alte vremuri mamiţo. Să-l vezi pe locotonent Mişu. Să vezi cum mă joacă...
Cucoana Anica (edificată) vine şi locotenentul
Miţa Mişu...Normal. Mi-a spus că .... Aşa am auzit că vine..
Cucoana Anica Îmbracă-te odată.Şi Mihalache ce zice?
Miţa Ce să zică. Plecase să doarmă. Zicea că îl moleseşte aerul de la Sinaia. Aşa că l-a luat pe Puiu şi
au dormit până dimineaţa.Da Puiu unde e?
Cucoana Anica Afară, se joacă.
Miţa Du-te imediat de’l ia. Îşi boţeşte uniforma.
Cucoana Anica (strigă) Puiule!
Miţa De urlat puteam şi eu să urlu. De ce nu te duci după el. Pentru că dau în cărţi, pentru tine...D-aia.
Puiu Da granmaman.
Miţa Să stai p-aci, că acu vine tac-tu. Şi ce îţi dă, mamiţă..
Cucoana Anica Îmi tot iese, aşternut la drum seară...
Puiu Cum adică aşternut?
Cucoana Anica Ia mai du-te şi te joacă. Vorbeam cu mă-ta.
Miţa Chiar aşa?
Cucoana Anica Nu ştiu cum se face, da’ cum le întorc tot aşa iţi iese. Aştenut la drum se seară
Miţa Ahhhh. Mamiţo!
Cucoana Anica Ce ai dragă? O-i pune de un frăţior lu’ Puiu…
Miţa Ce face? Nici vorbă. Sunt gata coşurile de mâncare? Mai vezi o dată, să nu fi uitat ceva...
Cucoana Anica Tu să fii gata, că d’ale gurii m-am ocupat, eu!
Mihalache Miţo! Unde eşti? Nu sunteţi gata? Am venitără cu trăsura cu cauciuc? Puiule! Dumneata,
granmaman, ce stai aici?
Cucoana Anica Păi unde trebuia să stau?
Mihalache (uitându-se la ceas) În tramvai. Cu ce ai vrea, mă rog, să ajungi la gară. Doară nu o-i vrea să stai
lăngă muscal, pe capră,când trecem prin faţă pe la Caru’ cu Bere, să mă râză lumea...
Miţa Are dreptate, mamiţo. Nu poate!
Cucoana Anica Bineee o să merg cu tramvaiul.
Miţa Hai, Puiule.
Puiu Mami, eu vreau să merg cu granmamam?
Mihalache Nu! mergi cu noi în compartiment. Pentru că granmamă-ta merge la clasa III-a.(pentru sine)Aş fi
cumpărat şi bilet de a IV, dar nu are trenul ..vagoane..
Puiu Io vreau cu grand maman!
Mihalache Nu vrei să mă asculţi? E culmea fatalităţii cu copilul ăsta care nu poate fără granmaman
Miţa Puiule o să mergi cu noi, uite noi mergem cu trăsura.
Puiu Da’ mă laşi pe capră, ca altfel nu mai merg..
Mihalache Eeee, asta mai e acum. Păi ce tu eşti vizitiu...
Miţa Hai Mihalache, îl lăsăm pe capră
Mihalache Îl punem şi pe cal..dar hai odata că pleacă trenul. La gară birjar!
In tren
Mihalache Eee, acu până la Sinaia, să dormim...
Miţa I-ai găsit loc, mamiţei?
Mihalache Îhî..
Miţa Nu auzi ce te întreb?
Puiu Nu e frumos să zici Îhâ: Se spune DA
Mihalache Învaţă ouu pe găină.
Puiu Tu nu poţi fi decât cucoş, iar cucoşu nu face ouă...
Miţa Că bine zici, Puiule.
Mihalache Io zic să ne hodinim până la Sinaia. Că la noapte o să tot chefuim
Miţa Tu? o să mergi cu noi în pădure?
Mihalache Care noi?
Miţa Măndiţa cu surorile ei, Mitică şi Lache…
Mihalache şi ce să căutăm noi noaptea în pădure.
Miţa vai Mihalache de ai şti ce splendoare e! Mergem cu trăsurile la pas pânâ suuuus. De acolo privim
Sinaia...
Puiu Auzi ticu. De ce îi zice la Sinaia, Sinaia?
Mihalache D-aia. Păi de ce să omorâm caii să mergem în vârful munţilor să ne uităm de sus la Sinaia, când
suntem în ea...
Miţa Mihalache ţi-ai pierdut simţămintele. După aia mergem şi la Urlătoare
Puiu Auzi ticu? De ce îi zice la Urlătoare, urlatoare?
Mihalache D-aia. Io nu merg nicăieri în mijlocul nopţii. Vreu să mă hodinesc că d-aia mergem cu trenu de
plăcere. Să avem toţi câte o plăcere.
Miţa Atunci să ştii că eu mă duc singură..
Mihalache Păi nu ziseşi că mai este şi Măndica...
Miţa Singură...adicătelea. fără tine...
Mihalache Da’ du-te . cine nu te lasă...io luni trebuie negreşit să fiu la canţelarie cu capu limpede.
Puiu Auzi ticu? De ce îi zice la canţelarie, canţelarie?
Miţa D-aia. Să ştii că mă duc....vreu să mă distrez
Puiu Nu te întrebai pe tine. Auzi ticu? De ce îi zice la canţelarie, canţelarie?
Mihalache D-aia. Şi nu fii obraznic cu mă-ta...
Miţa Nu te mai băga Puiule în vorbă nentrebat.
Puiu Nu mă mai bag. Că şi aşe nu primii nici un răspuns...Ticu! asta este semnalul de alarmă?
Miţa Nu pune mâna.
Mihalache Nu atinge! Nu trage...
Puiu Păi ce io sunt Goie. A scris şi la gazete despre el, că a tras semnalu de alarmă şi a oprit trenul ...
Mihalache Uff. M-am linisitit.De când citeşti tu gazete?
Miţa Că nu ştii să citeşti
Puiu Io, nu, dar grandmaman le citeşte toată ziua
Mihalache I-auzi, domle. Şi ce îţi mai citeşte, grandmamă-ta
Puiu ...despre inflaţiune, despre că guvernul este incapabil...
Mihalache ce face? Cum să fie incapabil...nu are bani.. acu... da se rezolvă
Puiu Sigur... după ce va mări taxele pe capetele de ovine şi va scade solda ofiţerilor..
Miţa Cum poate Mihalache să scază soldele ofiţerilor
Mihalache Uite-aşa. Ce mai suntem în răzbel...
Miţa Şi celor de la intendenţă le scade....
Mihalache Vezi bine...la toţi.
La Sinaia în parc
Miţa Stăm colea pe bancă de o jumate de ceas şi ăştia nu mai veniră.
Mihalache Nu-ţi zisei io? Cine ştie pe unde le lucesc ochii...
Miţa Hai. Pune-ţi ghetele...
Mihalache Nu poci. M-i s-au umflatără picioarele...
Miţa hai Mihalache să nu mai stăm când o veni....
Mihalache Ţi-am zis că nu merg nicăieri....uite.. ălă nu e locotenent Mişu, şi pe ceilalţi?
Miţa Ba da. Chiar nu vii?..... Locotent Mişu!...
Mihalache Încet Miţa... să nu cazi. Se uită la mine.... îmi fac cu mâna... Nu vin domle... Călătorie sprâcenată
... Aşa Miţo ţine-te bine de locotenent Mişu să nu cazi... că tofoloagă cum eşti....domle ce înseamnă caracteru.
Locotenent Mişu a prins-o de după mijloc să o sprijine.... Păi în pădure, pe întuneric.
Cucoana Anica Ce tot spui... uff
Mihalache Stai colea.Păi ce să spui... ziceam cu voce tare ce om de nădejdde e locotenent Mişu... Au
plecateră în pădure cu toţii... şi locotenetul a prins-o de mijloc pe Miţa că ştii şi dumneata ce tofoloagă e.
Cucoana Anica Şi ai lăsat-o să se ducă singură...
Mihalache Nu e singură... e cu toţi...şi pe deasupra e locotenent Misu
Cucoana Anica pă deasupra...
Mihalache Lasă-i coană mare să se rupă prin pădure ... dacă asta e plăcerea lor.. da Puiu unde e?
Cucoana Anica Colo la chioşcu fanfarei ... se uită la dirijor....
Mihalache Aha. Îl văd. Să nu ăl scapi din ochi că eu mă întind o leacă
Cucoana Anica Mihalache ... ştii că îţi put picioarele?
Mihalache Normal. Nu stătui încălţat toată ziua...
Cucoana Anica De ce nu te duci colea la pârâiaş să te speli o leacă... că puţi tare rău... cum mirosea
răposatu....
Mihalache Păi şi lui îi puţeau piciorele. Hai ca mp duc...
Cucoana Anica Lui? Niciodată... Puţea rău când era în coşciug...
Mihalache Hai ... mai termină... este morbidă... Auzi să îmi spăl şi ciorapii?
Cucoana Anica Puiule....Vino la granmaman... spală ce vrei
Puiu Da granmaman
Mihalache Stai pe aci.. că acu mergem la Opler, la pensiune să mâncăm şi să ne culcăm...că e
târziu...
Puiu Da’ mamiţa unde e, ticu?
Mihalache În pădure, îşi frânge picioarele...
Puiu Şi n-o să doară?
Cucoana Anica Numai puţin...
Mihalache Până luni îi trece că se duce la ceai la ora 5 şi va fi acolo negreşit. Gata. Acu să mergem la Opler
să ne ghiftuim...
Cucoana Anica Nu mai mergem la Opler, mergem la vila lu Măndica că ne-a dat o odaie cu trei paturi...
Mihalache De ce?
Cucoana Anica S-a oferit Măndica să ne găzduiască. Ţi-a făcut economie.
Puiu Ticu, mi-e foame….
Mihalache eu acu cum merg ?…
Cucoana Anica Pune ghetele ...
Mihalache Hai Puiule, hai Coană Mare....
Scena 1.Mimi, Patronul, Marcel
Mimi, Patronul, Maestrul
Mimi Ce o mai vrea vrea şi Ţiţi?
Maestrul (bagă capul)... acum ?
Mimi Nu. Te strig eu!
Mimi(pentru public) Toate s-au dat peste cap. Teatrul are premiera cu sala plină, biletele s-au epuizat de 3 zile.
Ministrul se tot învârte pe lângă director, să îl convingă să acceseze nişte fonduri europene, pentru renovarea
teatrului. Marcel s-a retras din afacere şi mi-a cedat părţile lui.... Iar Ţiţi s-a întors din Norvegia de 3 zile şi am
vorbit doar câteva minute...
Patronul Mimi!!!. Gata... am şi confirmarea. Am veşti foarte bune.
Mimi Şi eu am.... sunt aşa de fericită....
Patronul (bagă capul pe uşă Maestrul, ascultă) Putem în sfârşit să facem publică relaţia noastră să sţie tot
oraşul despre noi.
Maestrul Ce face???. Divorţezi? Te căsătoreşti cu Mimi?
Mimi Ce faci maestre? Ţi-am spus că te chem eu...
Patronul Nu trebuia să fii în culise, acum când este premiera?
Maestrul Lasă-mă, domnule în pace! Mimi cu noi cum rămâne?
Mimi ... asta voiam să îţi spun ... că sunt atât de fericită... În iubesc pe pe el.
Patronul Se întâmplă numai lucruri minunate... simt aşa un val de bucurii... cred că suntem în mijlocul
unei aure pozitive. Da! Ai acordul meu! Bravo, sincere felicitări!
Maestrul Cum ? Eşti de acord? Nu ne batem?
Mimi Mulţumesc. ... Să vedem dacă vrea să se mai căsătorească cu mine...
Maestrul Dacă vreau? Sigur că vreau mai sunt câteva detalii...
Patronul Maestre... consideri cumva că SORA mea nu este de nasul tău?
Maestrul (pregătit de bătaie) Domnule, nu te ... cunosc... cum adică ?
Mimi Ce maestre, ai nevoie de un ...distonocalm
Maestrul Distonocalm
Patronul Repede este aşa. Mimi şi cu mine suntem fraţi vitregi. Am pozat ca amanţi să nu fie nevoie să
dăm explicaţii despre prezenţa ei în oraş. Mimi m-a ajutat să câştig un proces cu un norvegian.
Mimi S-a pronunţat sentinţa?
Patronul Asta voiam să îţi spun. Sentinţa definitivă: voi primi un milion de euro despăgubire. Partea ta :
250.000
Maestrul Acum nu mai ştiu, eu dacă vrei să te căsătoreşti cu mine.
Mimi Nu te prosti. Sigur că vreau. Doar ţi-am spus că te iubesc
Patronul Lăsaţi asta acum.Mi+a fost propus un post in ministerul culturii.şi deci mă mut în capitală..
Mimi (glumind) Ce face? Pleci fără mine?
Patronul (glumind) Da! Plec fără tine. ai vreo problemă
Canditat Unu ( cu ochelari) ... Problemă la cocoşel?... se rezolvă...
Maestrul Ce faci aici? De ce nu eşti pe scenă?
Candidat Unu Pentru că este pauză şi m-a chemat don Patron
Patronul Aşa. Unu la mână. Începând de acum. Cocoşelul de aur are următorii investitori. Mimi 70%,
Maestre, Directorul şi el primiţi câte 10 %. Mimi te ocupi de acte.
Candidat unu Eu accept si 32 % cu condiţia să îşi păstreze toţi ceilalţi procentele....
TOŢI se reped să îi ceară ochelarii OCHELARII
Patronul Se confiscă
Candidat Unu Rămân cu 10 %. Sunt onorat. Am plecat mă duc, pentru final
Maestrul Du-te ce mai stai
Candidat Unu Spectacolul se bucură de aprecierea publicului. Ministrul a venit in culise să ne încurajeze...
Mimi Se pare că avem un final reuşit. Tu pleci spre o nouă carieră. Marcel s-a lăsat de afaceri. Noi doi ne
iubim.
Maestrul Da. Vă mulţumesc amândorora. Hai să vedem şi noi finalul...
Scena 2, 3 cucoana Anica, Mihalache Puiu, sufleur, PUBLIC
Cucoana Anica Colo la chioşcu fanfarei ... se uită la dirijor....
Mihalache Aha. Îl văd. Să nu ăl scapi din ochi că eu mă întind o leacă
Cucoana Anica Mihalache ... ştii că îţi put picioarele?
Mihalache Normal. Nu stătui încălţat toată ziua...
Cucoana Anica De ce nu te duci colea la pârâiaş să te speli o leacă... că puţi tare rău... cum mirosea
răposatu....
Mihalache Păi şi lui îi puţeau piciorele. Hai ca mp duc...
Cucoana Anica Lui? Niciodată... Puţea rău când era în coşciug...
Mihalache Hai ... mai termină... este morbidă... Auzi să îmi spăl şi ciorapii?
Cucoana Anica Puiule....Vino la granmaman... spală ce vrei
Puiu Da granmaman
Mihalache Stai pe aci.. că acu mergem la Opler, la pensiune să mâncăm şi să ne culcăm...că e
târziu...
Puiu Da’ mamiţa unde e, ticu?
Mihalache În pădure, îşi frânge picioarele...
Puiu Şi n-o să doară?
Cucoana Anica Numai puţin...
Mihalache Până luni îi trece că se duce la ceai la ora 5 şi va fi acolo negreşit. Gata. Acu să mergem la Opler
să ne ghiftuim...
Cucoana Anica Nu mai mergem la Opler, mergem la vila lu Măndica că ne-a dat o odaie cu trei paturi...
Mihalache De ce?
Cucoana Anica S-a oferit Măndica să ne găzduiască. Ţi-a făcut economie.
Puiu Ticu, mi-e foame….
Mihalache eu acu cum merg ?…
Cucoana Anica Pune ghetele ...
Mihalache Hai Puiule, hai Coană Mare....
Scena 2 Toţi actorii, Maestrul, Mimi, Andrei,
BUCURIA FINALĂ

Ancheta Echipei Speciale

Comedie
7 personaje

PERSONAJE, în ordinea apariţiei:

 Gaspar – Ofiţer de legătură
 Diana - Comandantul local
 SH – Şeful grupei speciale
 Otto – ajutor SH
 Soto – ajutor SH
 Suzana- şefa de cabinet
 Copilu – copilul lui SH

Gaspar (vorbeşte la celular)

Am înţeles! Aştept venirea grupei speciale. Da, doamnă
commandant Diana! Au plecat… şi fotograful şi
medical legist. Da. Confirm plecarea tuturor şi confirm
numai prezenţa mea, la locul crimei. Aşa cum aţi
ordonat toate probele le-am numerotat, am făcut raport
şi le-am păstrat aici, pentru Grupa Specială.
 O mare tâmpenie, hai măi, Diana, nu aveau ce căuta şi
ăstia aici. Mai mult am ratat şi weekend-ul ăsta. M-ai
lăsat tocmai pe mine să întâmpin grupa specială.
Otto Bună Ziua. Aici este locul crimei?
Gaspar (în telefon: pa, că au venit!) Hai domnule! De când vă
aştept. Faceţi parte din Grupa Specială?
Otto Da. Mă numesc Otto. Cu doi de te.
Gaspar Gudoidete Otto? Ciudat nume.
Otto Nu. Otto se scrie cu doi de Tî.
Gaspar Scuze. Sunt oboist şi nu mă prea simt în largul meu în
beciul ăsta, mai ales că aici a murit un om.
Otto Domnule… dumneata vorbeşti serios?
Gaspar Da. Aici a murit. Noi ăştea de aci nu am mai avut o
crimă de vreo 10 ani. Pentru acest motiv a fost chemată
Grupa Specială…
Otto Domnule! Esţi genial, acum îm dau seama că întotdeuna
când am fost chemaţi undeva, era vorba şi despre o
crimă…
Gaspar De când eşti în echipa specială? Și de ce ești îmbrăcat
așa?
Otto De la bun început. Suntem incognito. Stai că eu am fost
ariergardul … Madame SH, puteţi veni este totul ok.
(către Gaspar) Şefa mea! Este unică. A rezolvat toate
cazurile de până acum. 23 din 23.
Gaspar 23?
Intră SH însoţită de Soto care îi face masaj la tâmple
SH Hai salut!
Gaspar Să trăiţi!
SH Să nu ne formalizăm. Sunt Madame SH. Şefa!
Gaspar Să trăiţi! Ofiţer de poliţie Gaspar…
SH Ţi-am zis că noi nu ne formalizăm… (către Soto) Tu ce
dracu îmi faci?
Soto Masaj, madame SH.
SH Aha. Uitasem că mă doare capul…. Vino aici! Ofiţer
special Soto, cumva dumneata rumegi ? Eşti cumva
animal?
Soto Nicidecum Madame SH, mestec cheving-gum.
SH Ottto! I-ai guma.
Otto … Nu pot… îmi interzice regulamentul special al
Grupei Speciale. Articolul unic: ordinul 378 din ziua de
azi. (citeşte) Otto nu are voie să bage nici o parte a
mâinii în : gura, urechile, nasul, ochii… şi nici în alte
părţi intime ce aparţin ofiţerului Soto.
SH Când am dat acest ordin?
Otto ….acum exact 24 de minute.
SH Cu ce ocazie?
Otto Nu mai ştiţi? Eram în teleferic. Îi intrase lui Soto o
musculiţă în ochiul stâng. Şi dumnevoastră Madame
SH, şefa noastră, mi-aţi ordonat să i-o scot, pentru că
urlând atât de tare, turiştii au încercat să deschidă uşa
telefericului să se arunce….
SH …. Şi ce s-a întâmplat?
Otto Pentru că ţinea ochiul stâng închis, am încercat să i-o
scot prin ochilul drept…
SH Ahha. Mi-am amintit…. Şi din cauza asta mă durea
capul…Ofiţer special din cadrul Echipei Speciale, Soto
îţi ordin să scoţi guma din gură !
Otto Nu poate Madame SH, şefa noastră
SH De ce?
Otto Nu avem procedură, ori noi nu muncim decât după
proceduri.
Gaspar Iertaţi-mă că intervin. Mă scuzaţi? Ce nu aveţi?
Otto Procedură pentru a scoate guma din …
Gaspar Dar procedură … să o bage aveţi?
Otto ……………………..NU!
Gaspar Atunci, e simplu. Poate să o scoată şi fără procedură.
Soto +Otto Are dreptate Madame, şefa noastră?
SH Binenţeles. (îi face semn lui Otto să se apropie-
confidenţial) Trebuie să fim foarte atenţi. Ofiţerii de la
munte sunt foarte inteligenţi….
Otto De ce?
SH Unde mergem noi, de regulă, în concediu, ca acum…?
Otto La munte să ne rexalăm…
SH Relaxăm.
Otto Da. Relaxăm…. Şi?
SH Ei stau tot timpul în staţiunea asta montană. Unde este
extrem de relaxant . Împrieteneşte-te cu el, o să ai
numai de învăţat. Vezi, aerul de munte te face mai
inteligent, este?
Otto se îndreaptă către Gaspar, Soto desface din pungă, proba nr 1 – o
hârtie, îşi împachetează guma si o aruncă pe jos
Otto (catre Gaspar) eee şi ce faceţi pe aici? Cum este viaţa?
… vă rexalaţi în devălmăşie….
Gaspar Ne rexalămmm, ne rexalăm … Madame, îmi permiteţi
să vă atrag atenţia că domnul agent special din Grupa
Specială , tocmai a distrus proba nr 2.
SH Vă rog să îmi dati mai multe detalii…..
Gaspar Doamnă Madame, Comandantul meu Diana, mi-a
ordonat să vă prezint toate probele. Acestea sunt: acest
cuţit- proba nr 3 ….,
SH De ce te-ai oprit?
Gaspar Pentru că mai erau 2 probe: proba nr 1, un lampadar, dar
nu a putut fi descleştat din mâna cadravului, şi proba nr
2… care tocmai a fost distrusă: biletul
SH Eşti incoerent. Despre ce probă tot susţii că a fost
distrusă. Stai că iar începe să mă doară capul…
Gaspar Bucata de hârtie în care ofiţerul special din Grupa
Specială, Soto a împachetat guma se mestecat
SH Soto, raportează…
Soto Madame, sefa noastră, reportez cinstit că am utilizat o
bucată de hârtie în care am împachetat guma de
mestecat pe care dumneata, Madame SH aţi ordonat să
o arunc…
Otto Permiteţi să remarc cu stupoare idioţenia unui membru
 al Grupei Speciale…
SH Mai taci, mai bine vezi ce putem face…Domnule ofiţer
Gasper, doresc să vă apreciez vigilenţa…
Diana Bună Ziua. Numele meu este Diana şi sunt comandantul
de pe aci. Sunt extrem de bucuroasă că avem
posibilitatea de a colabora.
SH Să nu ne formalizăm, dragă mea! Sunt madame SH
Diana Am auzit de dumneavoastră… Sper că ofiţerul Gasper,
v-a pus la curent cu toată povestea…
SH Grupa specială, adică eu şi cei doi agenţi Otto şi Soto
am fost înformaţi sumar …
Diana Ce? De ce nu le-ai prezentat întreg raportul…?
SH Nu a avut timp… Noi abia ce am ajuns
Soto De vreo jumătate de oră…
Otto Madame SH, vă rog să îmi permiteţi să mă adresez în
particular…
SH ….Adică????
Otto …separat… (discuţie între cei doi) am reuşit parţial să
deslipesc guma… nu prea se înţelege ce scrie… ce să
fac cu ea.
SH (Tare) Se mai întâmplă şi erori…Dintr-o astfel de eroare
regretabilă una dintre probe a fost deteriorată, deci
compromisă…Pune-o înapoi în pungă.
Diana Cum adică?
Gaspar Domnul agent special Soto, din Grupa Specială, a
împachetat în biletul- probă nr doi ,guma de mestecat.
Diana Ce gumă?
Soto Nu pot să vă spun marca pentru că nu facem reclamă la
guma de mestecat….
Diana Ce anume? Ce se întâmplă aici?
Gaspar (o trage deoparte) Grupa aste este o grupă de idioţi. Nu
te enerva… (tare) dacă aveţi răbdare o să vă explic
afară…toată întâmplarea…
Diana Da, hai afară că simt că mă sufoc .Vă rog să ne scuzaţi
câteva momente.
SH Să nu ne formalizăm… mergeţi dragă…
Diana şi Gaspar ies
SH Voi doi!
Otto+Soto Da, Madam SH, şefa noastră!
SH Deşi am o durere de cap îngrozitoare, văd că voi nu
sunteţi în stare să vă comportaţi profesional…Care este
explicaţia gestului tău?
Soto Ca mai toate lucrurile, explicaţia este simplă… Nu scria
pe pungă că este o probă
Otto ridică punga de pe masă pe care scrie mare: proba nr 2
Otto (după ce îi arătată punga)… întoarce-o. Vedeţi pe spate
nu scrie nimic
SH Este adevărat! Nu poate fi acuzat de distrugerea probei.
Înainte de a ne apuca de treabă te rog să îmi scoţi
ochelarii de soare de la ochi. Să nu ne scape nimic.
Otto+Soto Care ochelari?
SH Ăştea de la ochi…. De ce este aşa de întuneric aici?
Otto+Soto Pentru că suntem în beciul unei clădiri?
SH Daaa. Acum am remarcat. Aprinde-ţi lumina….
Cei doi caută întrerupătorul. Otto îl găseşte
Otto Nu funcţionează.
SH Ciudat. Foarte ciudat… Staţi aşa!!!! Spuneţi-mi că aici
nu sunt soareci sau… Doamne fereşte, şobolani
Otto+Soto Aci nu sunt şoareci sau … Doamne fereşte, şobolani!
SH Mincinoşilor… ( istericale- ţipete) aici sunt şoareci şi
şobolani …
Otto Este rândul tău…
Soto Da. Ţine-o!
Otto o ţine şi Soto îi trage o palmă. SH se opreşte
SH ( demnă) Mulţumesc. … Ce v-am spus eu vouă despre
bărbatul care loveşte o femeie?
Soto Nu lovi o femeie nici măcar cu o floare. Procedura nr
88.
SH Bineeeeeeee… Soto! Priveşte-ţi palma. Seamănă cumva
cu o floare?
Otto Nu, Nici pe departe, pare o cazma…
SH face cateva mişcări de karate şi îl loveşte . Otto apucă să îi pună
mâna la ochi. Soto se prăbuşeste
Otto Sari pe călcâie
Soto ( cu durere) Când o să pot sta în picioare! Ăsta, o să fie
primul lucru pe care o să-l fac…
Reintră Diana şi Gaspar.
Diana Ce s-a întâmplat cu dânsul?
SH Nimic special. Noi în grupă tot învăţăm, este ceea ce se
numeşte educaţie nonconformală.
Diana Este mai puţin important cum este denumită atâta timp
cât dă roade. Propun să ne organizăm puţin. Ştiind că
sunteţi veniţi aici în concediu, am trimis la hotel
bagajele împreună cu o fetiţă.
SH Fata mea. Copilu’, o dulceaţă de copil…
Gaspar Am reţinut 3 camere…. Este bine?
SH Ce să facem cu trei? Când suntem în concediu, noi, în
genere rezervăm 2 camere.
Gaspar Înţeleg, o cameră pentru cei 2 şi una pentru
dumneavoastră cu copilul.
SH aaaa, nu! Noi 3 dormim în aceeşi cameră şi fata singură.
Gaspar Până la urmă suntem o ţară liberă…
Diana Dumneavoastră decideţi. Vreau să vă comunic că
departamentul nostru a decis ca în semn de recunoştintă
pentru timpul acordat , să vă oferim cazarea gratuită.
SH Mulţumim . Voi nu spuneţi nimic?
Otto Vă mulţumim şi noi, vorbesc în numele amândorura
pentru că el are o mică problemă.
Soto Otto, Vrei să vii până afară avem ceva de rezolvat!
Otto Madame SH, avem permisiunea să…
SH Da. Mergeţi! Să trecem la treabă. Vă rog să mă
informaţi sumar despre ce este vorba şi pe urmă trebuie
să merg să mă odihnesc puţin.
Gaspar Permiteţi! În urmă cu aproximativ 12 ore, de dimineaţă,
 menajera acestei pensiunii a descoperit un cadavru.
SH Înţeleg! S-a îngrozit şi n-a apucat să termine treaba… de
altfel se vede cu ochiul liber ce dezordine este aici…
Gaspar (către Diana) ce ţi-am spus? Este…. Să vă spun mai
departe?
SH Am o primă întrebare?
De ce femeia de serviciu a vrut să facă curat la locul
crimei?
Şi avem şi primul suspect.
Diana Nici nu s-a apucat. Îşi are debaraua pe partea cealaltă.
Cum cobori în beci, pe stânga. Noi suntem pe dreapta.
Aici este un loc unde se depozitează lucrurile inutile, de
care nu mai este nevoie sau care sunt degradate. Asta,
până vin cei de la salubritate să le ridice.
Ea a descoperit cadavrul. Nu cred că este suspectă.
SH Din punctul meu de vedere este suspectă; dar mă rog,
dacă voi credeţi că nu este implicată….
Diana (pentru Gaspar) NU mai suport.
Pe mine vă rog să nu mai contaţi… M-a luat brusc o
durere de cap… Ofiţer Gaspar rămâi la dipoziţia …
(iese)
SH Nu vreți să vi-l împrumut pe Soto?
Diana nuuuuuuu
Intră Soto în timp ce Diana iese
Soto Vă rog să mă scuzaţi… am nevoie de …. Asta!
(deslipeste banda care delimitează poziţia cadavrului şi
iese grăbit)
Garpar Madame SH, permiteţi să vă informez că agentul special
Soto, din Grupa specială tocmai a luat banda ce stabilea
poziţia cadavrului.
SH Fooarte bine! Acum putem să ne mişcăm mai în voie.
Ce nu ați făcut poze?…Cine a fost omorât?
Gaspar Am făcut…
SH Păi vezi… Cine a fost ucis?
Gaspar Decedatul este multimiardarul Tensa Piadroce în vârstă
de 69 de ani ….
SH Cum aţi stabilit că este multimiliardar?
Gaspar Foarte simplu i-am văzut actele de identitate şi l-am şi
recunoscut. Toată staţiunea este construită de el…Toată
lumea îl cunoaşte. Este,… era, un tip foarte popular şi
foarte apreciat. În urma unei examinări sumare, medicul
a afirmat că a murit electrocutat….
SH Foarte bine… atunci te rog să îmi dai o explicaţie logică
a faptului că această armă albă este considerată probă
(arată punga cu un cuţit)
Soto intră agitat
Soto Îmi trebuie şi …. Ăsta ( ia cuţitul din pungă şi iese)
Gaspar Madame SH, vă rog să îmi permiteţi să vă informez ,că
agentul special, Soto, din Grupa specială a compromise
şi proba nr 3.
SH Începi să mă enervezi! Una, două, agentul Soto a
compromis, a distrus, etc probe… îl crezi tembel?
Gaspar Nu îl CRED…. Sunt convins!
SH Atâta timp cât decesul s-a produs prin electrocutare ce
nevoie aveam noi. ca probă, de un cuţit?
Gaspar Cuţitul i-a fost extras din fesa dreaptă…. Este adevărat
că lovitura de cuţit nu i-a fost fatală….dar s-ar fi putut
găsi pe mâner, amprente…
SH (ţipă) Soto!!!! Adu cuţitul înapoi!
Soto Imediat. Poftim… L-am şi spălat că era murdar de ceva
roşu şi lipicios.
Gaspar Ce amabil…. Multumim!
SH Soto… ştii că ai distrus o probă?
Gasapar … sau pe aproape toate….
Soto (uitându-se pe unde calcă) unde?
SH Cred că oricum nu mai putem face nimic acum…. O să
spunem că agresorul l-a spalat înainte de a-l pune în
pungă.
Gaspar Nu doamnă, noi l-am pus în pungă.
Soto Aşa murdar? Fără să-l fi şters,măcar?
SH Adu-l şi pe Otto. Ce tot faceţi voi afară când aici este
atâta nevoie de amândoi?
Soto Agentul Otto a alunecat pe scări, … îl aduc imeiat
Soto îl introduce pe Otto bandajat, Diana îi însoţeşte vizibil îngrijorată
Diana Gaspar sună repede la ambulanţă!
Soto Nu este necesar…
Diana Chiar nu vedeţi în ce stare este (Otto se agită!)
SH (o trage deoparte pe Diana) Are alergie la ace. Dacă
vede un ac de siringă, începe să urle… Dacă îl ducem
la spital o să ne ştie toata lumea…
Diana … iar noi nu dorim asta, pentru a nu scade pretigiul…
SH Exact. Mai ales că suntem incognito…
Diana (îi face jocul lui SH)Cred că nu este nevoie. Déjà se
vede că se simte mai bine...
SH Categoric.. s-a îmbujorat în obraji. (îl ciupește de obraji)
Soto Stai liniştit sunt cu tine. Gluma este glumă. Nu îi las să
te ducă la doctor.
Otto Mulţumesc prietene!
Gaspar Doresc să vă informez….
Diana Da, Gaspar…
Gaspar În afara lampadarului, pe care am fost nevoiţi să îl
ducem împreună cu decedatul, nu mai avem nici o
probă…
Diana Gaspar vrei să încetezi să te mai agiţi atât?
Gaspar Mă gândeam că fără probe…
Diana Staţi! Unde este….?
Gaspar Banda???? Toată banda este înfăşurată pe OTTO
Diana Doamnă SH…aveţi vreo explicaţie
SH Da. A lunecat pe scări.
Soto Nu v-am spus?… a alunecat pe scări
Otto …. Da…. Am alunecat pe scări (forţat de Soto să
confirme)
Diana Acum înţeleg de ce vă numiţi Grupa Specială
SH … şi suntem mândri de asta. Am rezolvat 23 de cazuri
 din tot atâtea.
Diana Nu credeţi că totuşi ar fi cazul să mergem la spital?
Otto … de ce ?.... nu vă simţiţi bine?
Diana leşină şi este scoasă din scenă de ceilalţi. Rămân Otto şi Soto
Intră Suzana.
Suzana Nu înţeleg de ce am fost chemată aici. Eu sunt Suzana,
secretara domnului Tensa. Credeţi-mă, şi aşa sunt
răvăşită din cauza decesului…
Soto Domnişoară, nu ştiu motivul pentru care aţi fost
chemată aici. De altfel eu am treabă…
Suzana Ce treabă…
Soto Vreau să îl duc pe Otto la hotel.
Suzana Ce a păţit?
Soto … teoretic a alunecat pe scări…
Suzana Şi practic?
Soto … practic… a fost împins
Suzana Este grav … l-a văzut vre-un doctor. Cine te-a împins?
Otto Sotoooo…
Suzana Soto? Cine este Soto?
Soto Agent special din Grupa Specială: Soto
Suzana Aaa…. Dumneata eşti. Dumneata l-ai împins?…Nu auzi
ce te întreb?
Soto Da! aud…
Suzana De ce? … Cum?
Soto De ce ? pentru că nu m-a avertizat că o să mă
pedepsească madame SH, şefa noastră.
Cum?... Uite aşa.
Soto în impinge puternic pe Otto. Otto se lovește și își revine
Otto Scoate bandajele… mi-ai pus umărul la loc…
mulţumesc!
Suzana Ce faci? Îi muţumeşti?
Otto … sigur. este prietenul meu. Singurul. (se prezintă) Otto
cu doi de tî – agent speial
Soto și de ce să nu îmi mulţumească? L-am salvat. Voiau să
îl ducă şi la spital
Suzana Cred şi eu… în starea în care este…
Otto Care stare?. Mă simt destul de bine… Au fost dăţi când
am fost şi mai rău.
Suzana Trebuie neapărat să te vadă un doctor
Otto La spital???????? Nu cred că ar fi indicat.
Soto Otto a suferit mai multe accidente. La cap- placă..
Otto De argint..
Soto … tijă la picioare şi la braţ, trei rinichi…
Suzana …Si cu toate astea eşti viu şi nevătămat?
Soto Exact asa se miră şi doctorii…
Otto … pentru că am inima pe dreapta… şi ştiţi, când mă
consultă…
Soto Unii, chiar au şi leşinat, pentru că era încă viu…
Suzana Este incredibil. … Până la urmă dacă te simţi mai bine,
poate îmi spuneţi de ce am fost chemată aici unde a
decedat dl Tensa?
Otto Cine?
Suzana (ţipă) Tensa Piadrone, milardarul, şeful meu…
Soto Nu mai ţipaţi că i se ard bateriile de la aparatul auditiv
Otto Mi-am pierdut timpanul în timpul unei anchete, am pus
urechea să aud şi eu cum ţăcăne o bombă cu ceas…
Suzana Şi?
Otto Ţac..Ţac…. Bummmmmmmmmm.
Suzana Săracul de tine
Ia încetaţi! …Nu înţelegeţi mi-a murit şeful. Pe mine
cine mă consoloază…
Otto După cum arătaţi… se vor găsi destui
Intră Gaspar
Gaspar Dumneata trebuie să fii secretara. Domnişoara Suzana..
Suzana Da, sunt Suzana. De ce am fost chemată aici?
Gaspar Pentru că aici a decedat dl. Tensa.
Suzana Cum… a murit. De ce?
Gaspar Asta încercăm să aflăm… Sunt destule semne de
intrebare.
Suzana Înteleg…
Gaspar A fost găsit electrocutat şi cu un cuţit înfipt în fesa
dreaptă.
Suzana Ciudat. Nu? Păcat de el…
Gaspar Da
Intra SH însoțită de Diana
SH Sunt SH , şefa! Ea este Diana- șefa de aici
Otto +Soto Madane SH, şefa noastră. Domișoara Suzana, secretara
celui mort… vrea să șie că caută aici?
SH Eu am sugerat să vă invite aici… pentru a câştiga
timp…
Suzana Înţeleg. Vă ajut cu mare plăcere. Cu ce pot fi de folos?
SH Recunoşti biletul ăsta.
Suzana Când l-am văzut eu nu avea gumă de mestecat lipită pe
el.
Din nefericire, se pare că el este.Da. Este biletul în urma
căruia a plecat domnul Tensa de la fimă.
Diana Când l-ai primit?
Suzana Nu l-am primit eu. Nu ştiam nimic despre el. Când şi
cine l-a adus, şi mai ales nu se ştie cum a ajuns la el, pe
biroul şefului.
L-am văzut când m-a întrebat dl Tensa despre el. Dacă
îl găseam eu …
Soto … permiteţi… ştiţi cumva ce scrie în bilet?
Suzana Da. Am reţinut când m-a întrebat dl Tensa despre el. [
Vino la ora 19 la pensiunea Bellvedere, la subsol. Şi cu
ghilimele era semnat: Casablanca]
SH Soto! Punct de vedere…
Soto Da, madame SH, şefa noastră. Nu înţeleg unde este
chemat…la pensiunea Bellvedere sau la Casa Alba
Otto Pentru că “blancă” în filipineză, cred, înseamnă albă
Gaspar Casablanca este scris într-un cuvânt, şi este cel care a
semnat biletul. Belvedere este această pensiune…
SH Îl cunoaşteţi pe acest domn, Casablanca?
Suzana … nu am avut ocazia…
Gaspar Mulţumim domnişoară.
Soto Trebuie căutat într-o bază de date…
SH Nu este nevoie. Nu este el, criminalul.
Gaspar Madame SH, de unde ştiţi?
SH Dacă ar fi fost el criminalul nu semna biletul
Diana Ce deducţie ….
Otto Madame SH, şefa noastră, am un punct de vedere…
aaaa… este o întrebare.
Soto Spune-l!.
Otto Dacă a semnat cu alt nume?
SH Exclus. Dacă ar fi semnat cu alt nume, miliardarul nu ar
fi venit. Deci se cunoşteau.
Soto … punctul lui de vedere nu este şi al meu. Pe de altă
parte biletul nu ne este de folos. …
Gaspar Înţeleg…sau nu….?
SH Când a plecat şeful tău de la sediu, ai remarcat ceva,
deosebit?
Suzana Nu. Poate doar că era puţin agitat şi cred că şi uşor
bucuros…Spun asta pentru că în altă situaţie ar fi ridicat
tonul la mine, pentru că nu ştiam cum a ajuns notiţa pe
birou…şi a plecat fluierând…
SH Ce melodie fluiera?
Suzana Cred că ştiu…. Asta (fluieră Casablanca-
https://www.youtube.com/watch?v=wma9LM3Jxtc)
Soto (către Otto) de ce plângi…te-a mişcat
Otto Nu. Regret că nu am învăţat engleza şi nu înţeleg
versurile.
SH Hai să nu ne lăsăm purtaţi de sentimente… Agent Otto,
ce concluzie tragem de aici…
Otto Madame SH, şefa noastră, cred că era îndrăgostit.
SH Foarte bine. Uite aşa am eliminat încă un suspect.
Gapar Cine era suspect?
SH Soto! explică-i…
Soto Domnişoara Suzana era suspectă deoarece nu ar fi putut
demonstra că nu ea a plasat biletul pe birou. Dacă ar fi
făcut acest lucru nu ne dădea detalii despre
comportamentul decedatului. Este atât de simplu..
Suzana Adică… eu eram suspectă?
Otto După cum vezi, erai…dar nu mai eşti
Suzana Doamnă…. Este adevărat?
SH Hai să nu ne formalizăm. Eşti o femeie foarte
înteligentă. Cred că poţi să ne ajuţi cu mult mai multe.
Suzana Eu?
Diana Nu te uita la mine, … că nu suntem împreună.
SH Da. Spune-mi, domnul miliardar avea duşmani?
Suzana Nu. Nici nu avea cum. Toată aşezarea este a lui. Cele 3
hoteluri, pistele de ski, telefericul, staţiunea cu toate
vilele şi pensiunile astea, magazinele….
SH Dragă am înţeles că era bogat şi avea o groază de
bunuri. Eu te-am întrebat dacă avea duşmani.
Suzana Nu doamnă.
Otto Era căsătorit? Are copii, urmaşi…
Suzana Nu. Era singur pe lume. Uneori era deprimat din această
cauză…
SH Dumneata eşti măritată?
Suzana Nu sunt căsătorită.
Soto Dl Tensa avea vreo relaţie. O prietenă mai de suflet…
Suzana Nici vorbă…. Nu avea timp…Cel puţin eu nu ştiu şi nici
nu bănuiesc pe cineva…
SH În ultima perioadă s-a certat cu cineva? Cu vre-un
partener de afaceri… un şef…cu oricine?
Suzana Nu. Nu avea parteneri… spunea că nu se poate asocia
cu cineva pentru că este foarte suspicios....
Toată lumea gândeşte
SH Ceea ce înseamnă că nu mai avem suspecţi.
Soto … de unde facem deducţia absolut logică că s-a sinucis..
Otto Dacă s-a sinucis prin electrocutare, de ce şi-a mai băgat
şi cuţitul în..?
SH Este prima întrebare logică pe ziua de azi. Este cea mai
logică întrebare…
Otto (către Soto) …ai văzut…ce bun sunt.?
SH În aceste condiţii nu ne rămâne decât să continuăm
ancheta abordând problema din cu totul alt unghi…
Soto Ce l-a împins să se sinucidă?
Gaspar DECI!.. ancheta s-a terminat. Adică, biletul, cuţitul,
veioza …nu vă spun nimic… Omul ală s-a sinucis..
SH (confidenţial) bravo agent Soto, ai văzut că ai avut de
învăţat. Ti-am spus că sunt inteligenţi, ăştia de la munte.
Vezi cum vrea să ne mobilizeze. Superb! Ce metodă
elegantă.
Da! domnule ofiţer, concluzia noastră pentru acest
moment este: SINUCIDERE
Otto Dacă aveţi şi alte informaţii…
Soto …pe care noi nu le ştim…
SH …spune-le şi vor reancheta cazul de pe poziţia de crimă
Suzana …. Ştiţi …. Mi-am adus aminte. Acum câteva zile a
avut loc în biroul dumnealui o discuţie mai aprinsă, pe
care nu aş putea să o numesc ceartă
Gaspar Cu cine, domnişoară?
Suzana Cu antrenoarea şi atacantul echipei de fotbal
SH Stop.
Unu. Dumneata nu mai pune întrebări.
Doi. Numai noi punem întrebări. Soto şi Otto ! începeţi!
Soto Care este numele echipei de fotbal?
Otto Pe ce loc este clasată?
Soto De ce a numit o antrenoare şi nu un antrenor?
Otto Cum îl cheamă pe centrul atacant, vedeta echipei?
Soto Câţi bani a investit în fotbalişti?
Otto Unde este stadionul?
Soto Ce capacitate are stadionul?
Otto Câţi suporteri are echipa?
Soto Câţi suporteri care au abonament are echipa de fotbal?
Otto Cât costă un bilet la peluză, dar la tribuna 1, dar la a
doua?
Sotto Cu ce marcă de autobuz se deplasează echipa?
Otto Câte locuri are autobuzul?
Soto Ce culoare are echipamentul
Otto … ce faci diseară?
SH Răspunde la toate întrebările!!! Acum!
Suzana FC Dinosaurii se numeşte echipa. Este pe locul 3 în
prima ligă. A fost numită o antrenoare pentru că toţi
antrenorii sunt angajaţi. Antrenoarea este fosta
antrenoare a echipei naţionale feminine. De departe cel
mai simpatizat şi cel mai valoros jucător este
Velocidade. Suma totală investită în fotbalişti în cei 4
ani, de când a preluat echipa, este de 43 de milioane şi
jumătate. Stadionul este cel din oraşul de la poalele
muntelui şi are o capacitate de 25.454 de locuri.
Numărul total de suporteri 12.000 dintre care 8.000 cu
abonamente. La peluză cel mai scump este de 25 de
euro, la tribuna 1, 12 euro şi la a doua 8 euro. Nu avem
voie să facem reclamă mărcii care a produs autobuzul
de 48 de locuri. Echipamentul este albastru.…. Diseară
ies cu prietenul meu la o bere. Altceva???
SH Eşti cea mai tare secretară. Acum înţeleg de ce tu şi
decedatul aveaţi o relaţie strict profesională. Otto, tu ai
fi putut reţine toate întrebările şi apoi să răspunzi la ele?
Otto Nici vorbă….
SH Soto! Tu?
Soto Aaaa… nici eu…Cine este prietenul tău?
Suzana Velocidade. Atacantul echipei
SH Atacantul….
Suzana Da.
SH Mergeţi. Doresc să rămân singură cu Suzana.
Acum că am rămas singure, … de ce s-au certat?
Suzana Velo, nu vrea să îmi spună. Sunt un pic supărată pe el
din cauza asta..
SH Lasă că aflu eu.
Hai să megem să luăm masa la hotel şi să văd ce face
fata mea. Noi am venit în concediu, iar cei de aici ne-au
rugat să le dăm o mână de ajutor. Dacă nu ai luat
prânzul vino cu mine.
Suzana Nu prea îmi este foame.
Intră copilu’
Copilu’ Bună mami. Bună ziua!
SH Draga mea, chiar acum vorbeam cu dominisoara Suzana
că plec spre hotel să văd ce faci.
Copilu’ Nu este nevoie. M-am descurcat şi singură.
Suzana Este fata dumneavoastră?
SH Da. Este mai mult decât fata mea, este prietena şi sora
mea.
Copilu’ Asta pot să spun eu, în sensul că mai rar o aşa
MAMA…şi prietenă şi confident…
SH Mulţumesc …
Copilu’ Mi-ai promis că după amiază mergem prin staţiune.
SH Este adevărat, dar nu am rezolvat cazul, încă. Avem alte
 probleme mai urgente şi vom amâna vizitarea staţiunii.
Decalam pentru mâine.
Suzana Dacă nu vă deranjează pot să merg eu, cu ea. Şi aşa
voiam să mă plimb puţin…toată povestea asta m-a
deprimat…aşa că puţin aer…
Copilu’ Nu vreau să vă fiu o povară, dacă nu poate, asta este!;
mergem mâine.
SH Dacă domnişoara este atât de amabilă să te ia cu ea… de
ce, nu? Poţi să mergi. Să iţi dau nişte bani la tine.
Copilu’ Nu este nevoie. Am bani.
SH Să nu sâcâi pe domnișoara cu întrebările tale.
Copilu’ Nu am ce întrebări să îi pun atîta timp cât nu cunosc
nimic de pre cazul de aici
SH Eu mă refeream la curiozitatea ta despre noutățile pe
care vrei să le afli despre stațiune. Despre anchetă
vorbim diseară..hai, hai că am o groază de treabă…
Cele două ies
SH Am o fată minunată. O fire independenta. Eu nu sunt ca
si ceilalţi părinţi. Nu am încercat niciodată să îi impun
ceva. O las să înveţe din greşeli. Din greşelile ei. Este
adevărat că fiind foarte inteligentă, uneori ne mai
limpezeşte paşii anchetelor. Pentru că din cauza
stresului, nouă ne mai scapă câteva detalii. De cele mai
multe ori cele esenţiale. Mă duc la hotel. Trebuie să
dorm măcar o jumătate de oră. Asta este o anchetă grea.
Actul 2 același tablou de la începutul actului 1
Intră Gaspar, Diana și SH
Gaspar M-am gândit să reamenajăm scena crimei, după fotografiile astea. Ce părere aveţi?
Diana Nu este o idée rea.
Gaspar Cam aşa arăta.
Cam aşa arăta înainte ca agentul Soto să …
Diana Dacă nu ar fi mica rana provocată de cuţit, lucrurile ar părea mult mai simple, dar mai rămâne … ace
care l-a invitat aici
Gaspar …. Şi motivul
Diana Cert este că a pus mâna pe piciorul veiozei şi s-a electrocutat.
Gaspar Nu înţeleg de ce nu i-a dat drumul, parcă încep să înclin spre sinucudere.
Diana Nu prea cunoşti… atunci când te electrocutezi, muşchii se contractă. Aşa că, și dacă ar fi vrut, nu ar fi
rămas cu mâna încleştată.
Gaspar Acum înţeleg.
Au trecut cateva ore bune şi medicul legist nu ne-a dat încă raportul.
Diana Ştim doar că la o examinare sumară, conform spuselor lui, decesul a survenit în urma electrocutării.
avem raportul oficial.
Gaspar Oare echipa asta specială, chiar o să descopere…
Diana Nu ştiu. Chiar tu mi-ai atras atenţia că nu sunt pe firea lor.
Gaspar Hai să lăsăm asta acum.
Dacă tot am ratat weeknd-ul ăsta.. Ce zici dăm o fuga 10 zile la mare? Numai noi doi. Să nu ne mai fer
nimeni…
Diana Hai Gaspar, găseşti şi tu nişte momente să devii romantic…. Vorbim după ce terminăm cazul ăsta. Am
că au început déjà să vină jurnaliştii. O să fie nevoie să le dăm ceva informaţii…
Intră SH, Otto şi Soto, şi copilul.
Otto +Soto Hopa!
Diana Nu este ce credeţi!
SH Otto şi Soto! Vreau punct de vedere.
Otto + Soto Madame SH, şefa noastră. Deocamdată nu avem…
SH Pentru că nu sunteţi niciodată atenţi la detalii. Aţi reţinut! Nu este ce pare!
Deci: aceasta este o metodă inedită de încurajare a subalterului în momentul când acesta îşi pierde
sine.
Diana Nici eu nu puteam să mă exprim aşa de clar.
Copilu’ Mami, eu cred că se îmbrăţişau, pentru simplul motiv că se plac.
SH Iertaţi-o, e copil…Nu-i frumos …
Diana Nici o problemă. Aveţi un copil foarte isteţ.
Gaspar Cumva o luaţi cu dumneavoastră la toate anchetele?
Copilu’ Bineînţeles. Mi-am propus să devin în viaţă, infractoare. Trebuie să cunosc toate metodele de lucru ale
Diana Ce vrei să te faci când o să fii mare?
SH Infractoare. Are o personalitate foarte puternică şi trebuie încurajată să îşi aleagă drumul singură în via
Copilu’ La fiecare anchetă. După ce, ei, rezolvă cazul, le arăt cum s-au petrecut exact faptele, şi cum aş fi proce
SH Binenţeles că nu cădem de accord aproape niciodată.
Copilu’ Da.
Dar, de la cele 23 de cazuri au moficat raportul final ţinând cont de părărea mea.
Gaspar Am început să înteleg cum stau lucrurile. Tatăl tău nu are nimic de spus?
Copilu’ Cine? Ăştia doi?
Diana Poftim? Ce tot spui?
SH Da! Dacă tot lucrăm împreună, trebuie să vă dezvălui un secret… Aşa este! Nu sunt căsătorită cu nici
Cert este că unul dintre ei este tătăl copilului meu. Din păcate nu ştiu exact, care. O greşeală din tine
mai este nimic între noi. Ce voi nu aţi greşit niciodată?
Diana Adevărat, mai greşeşte omul… dar cu doi deodată.
Gaspar Hai lasă… se mai întâmplă.
Copilu’ Eu cred că niciunul nu este tătăl meu!
Otto + Soto De ce spui asta. Nu vezi că semeni cu amândoi căte puţin?
Copilu’ Să mă ferească Dumnezeu să am o singură celulă care să vă aparţină genetic…
SH Este o controversă în familie.
Copilu’ Hai mamă…La ce concluzie aţi ajuns?
SH Simplu- sinucidere!
Copilu’ Nu m-aş grăbi să trag concluzii. Am aflat câteva detalii cât am fost cu dra. Suzana. Vrei să îți relatez?
SH Da, imediat. Diana, te rog până ne facem noi, un plan al întrebărilor te rog să o chemi aici pe Suzana
Gaspar De ce aici şi nu la poliţie?
Copilu’ Altfel se comportă un ucigaş la faţa faptei. Teoria mamei. Suzana nu este implicată.
Diana Gaspar, hai să mergem. Tut e ocupi de Suzana şi eu să încerc să informez presa. Dragă nu mergi să
sediul poliţiei?
SH De ce nu? Mami, îmi relatezi după ce mă întorc. Rămâneţi şi voi aici cu copilu’ până se întoarce Suz
refuza o astfel de invitaţie.
Otto+Soto Ne laşi singură cu ea!
Cei trei ies
Copilu’ Acum că am rămas singuri. Ce tâmpenii aţi mai făcut la ancheta asta.
Otto Numai Soto a făcut.
Soto Nu vrei să te abţii de la afirmaţii gratuite… nu vrei să mergem puţin pe scări.
Otto Să mă împingi iar ? Nu, mulţumesc!
(Către Copilu’) Prima dată a distrus proba nr 2. Biletul; apoi a compromis şi proba nr 3
Copilu’ Dar proba nr 1?
Otto Veioza? Nu a avut acces la ea. Nu a vrut cadavrul să i-o lase. Nu i-au putut descleşta mâna de pe ea.
Copilu’ Proba nr 1 este veioza care l-a electrocutat, am înţeles. …Ce este cu proba nr. 2.
Vreau o explicaţie, Soto!
Soto În primul rând nu am vrut. Mestecam nişte gumă şi mama ta m-a pus să o arunc. Am reţinut de la tine,
ecologie, că trebuie să respectăm natura. O gumă de mestecat se degradează în 5 ani, dacă o arunci aşa
Dacă o arunci împachetată….
Otto … se degradează în… mai scurt timp…. O mănâncă hârtia?
Copilu’ Nu o mai mănâncă nimeni, dar nu se lipeşte pe jos şi poate fi strânsă mai uşor…Aţi înţeles?
Soto Eu, Da!
Otto Şi eu….
Copilu’ Unde este biletul?
Otto Pe aici pe undeva…
Soto Uite-l aici…. Am încercat să îndepărtez guma, dar…
Copilu’ Aşa…. [Vino mâine la ora 19 la ..gumă… siunea Bellvedere, la subsol. Casablanca].
Otto Eu cred că este implicat acest Casablanca…
Copilu’ Voi aţi remarcat afişul acela?
Soto Eu l-am analizat,este vechi. Atâta. Nu am descoperit în rest, nimic deosebit…
Copilu’ Nu a remarcat, nimeni că este scris pe el Casablanca?
Otto Ba da. Am observant că face reclamă la un film vechi…
Soto dar nimic altceva…
Copilu’ Nu face nimeni de aici legătura cu biletul…E?
Soto (triumfal) Ba da ! a fost şi el împăturit , la fel ca biletul…
Copilu’ Dar că scrie Casablanca pe el, nu vă sugerează nimic?
Otto + Soto Cum de nu ne-am dat seama. Este postat de cel care l-a ademenit aici pe miliardar.
Copilu’ Nu se poate. Nu pot să fiu fiica vreunuia dintre voi. Hai Otto, să mergem la poliție . Maiam n
informații.
Tu, Soto râmâi aici că el a făcut destule prostii până acum, trebuie să-l am sub supraveghere.
ASCULTĂ!
Ai grijă ca ochii din cap de afişul ală. ŞI NU ÎL ATINGI!
repeta
Otto Afișul – ochii din cap – nu am voie să îl ating
Copilu’ Nimeni să nu atingă afișul… ok?
Otto mi-am adus aminte. Soto a dezlipit şi…. alea ...
Copilu’ Lasă că îmi spui când ne întoarcem…Ai înţeles?
Otto Am reţinut exact ce am de făcut…
La puţin timp după ce ies cei doi, intră Suzana
Suzana M-a invitat din nou domnul Gaspar, aici.
Otto Aţi ajuns foarte repede.
Suzana Eram în zonă, locuiesc foarte aproape .
Otto Eu sunt Otto cu doi de Tî
Suzana Am reţinut.
Otto Stop!!!!!. De linia asta nu trece nimeni. Nu mă faceţi să uzez de armanetul din dotare.
Suzana Nu trece nimeni, stai liniştit. Dar nici nu plec.
Unde sunt ceilalţi. Am informaţii
Otto Au dispărut cu toţii şi cu toatele…Ce informaţii aveţi?
Suzana Mai bine aşteptăm, stiţi să nu repet de 2 ori
Otto Aveţi într-un anume sens dreptate… ştiţi eu am nişte raţionamente deosebite şi s-ar putea să vă p
întrebări, în aşa fel încât s-ar putea să repeteţi informaţiile de mult mai multe ori. Vă rog… Nu umblaţi
aici a fost ucis Tensa!
Suzana Unde? Aici?
Otto Da. Aici
Suzana De ce este cu capul în jos?
Otto Aşa l-a prins electrocutarea
Suzana Aşadar a murit electrocutat. Se auzise că ar fi fost înjunghiat cu un cuţit.
Otto Deşi nu am voie să vă dau informaţii, este strict confidenţial… s-a găsit întradevăr un cuţit dar
amprentele şi sângele
Suzana Nu se poate! Deci asasinul şi-a şters urmele… formidabil… ce suspans. Pot să mă uit mai aproape la af
Otto Hei! Ce faci? Ţi-am spus că nu ai voie dincolo de linia asta imaginară…
Suzana Bine… dar … Dumneata ştii ce este acolo pe perete
Otto Ochii mei din cap…
Suzana Deşi nu par, sunt o romantică. Acela este afişul original al filmului Casablanca. Eu nu sunt colecţion
însă pe la antrenoarea echipei, , şi am rămas surprinsă de faptul că sufrageria ei seamănă exact cu re
filmul Casablanca
Otto Ce film?
Suzana Casablanca …
Toţi în scenă
Suzana Ce bine că aţi venit. Am nişte informaţii…
SH Gata. Vorbim în câteva minute. M-am săturat să bâjbâim în necunoscut. Apelăm la puterile extrasen
Otto. Otto!
Otto Da madam SH, şefa noastră.
SH Adoarme-l. Nu pe el ( se referă la Gaspar) Pe Soto
Soto Pe mine?
SH Pe tine.. Vă rog să staţi deoparte
Otto Gata madam SH
SH Perfect. Acum fă-l câine
Otto Soto, eşti câine
SH Adulmecă… caută Soto
Soto adulmecă şi gaseşte aţa cu slănină
SH Otto. Vezi ce a găsit!
Soto fuge în culise. Otto după el. Se aud lătrături. Otto reintră cu hainele sfâşiate
Otto Madame SH. Avea o bucătă de slănină legată de o sfoară
Reintră şi Soto
Soto Tâmpitule. Mi-ai scos dinţii!
Otto Dacă nu voiai să îi dai drumul…
SH Soto! Lasă-l. Du-te la morgă
Otto Păi n-a murit încă
SH Taci Otto. Soto-te duci la morgă și aduci raportul medicului legist.
Tu , intră în tranşă
Otto Mă pregătesc….. ( în transă = T)… văd beciul… vine o femeie îmbrăcată într-un trening albastru
SH Ce femeie?
Otto (T) nu îi văd faţa… este în etate dar frumoasă şi elegană….miroase a Chanel 5… Scoate din poşe
despătureşte… …
SH Ce face cu ea?
Otto (T) O sărută… se uită cu drag la ea… şi o prinde pe perete….este afişul
SH Zi mai departe…
Otto (T) …a dispărut…. Mai vine o femeie… are vreo 35 de ani… are o cratiţă… un cuţit şi… o bucată de
cu o sfoară
SH Astea sun bazaconii… spune în continuare
Otto Înfige cuţitul cu lama în sus (T) Sfâşie şezutul fotoliului şi înfige cuţitul ….
SH … în ce?
Otto (T) …în fotoliu… dar cu lama în sus….leagă sfoara care are la cap legată o bucată de slănină..de lama
SH … iar bazaconii…
Otto (T) Sprijină cratiţa cu gura în jos de vărful cuţitului…a făcut o capcană pentru şoareci… este tare mând
SH … Otto unde este asta … aici a pus capcana?
Otto (T) da aici este….vrea să prindă şoareci…
SH (îngrozită)…. Aici sunt şoareci…(ţipă, îl trezeşte din tranşă pe Otto) … şi fuge
Otto Maname SH… şefa… noastră. Să vezi că este de groază crima…. Doamne ce i-am spus…
Soto Ce i-ai făcut şefei… fuge ca descreierata pe străzi
Otto Am intrat cu paranormalul… Doar ştii că nu reţin ce spun….
Diana Sunt bulversată. Ce este asta?
Copilu’ Staţi liniştită doamă. Se întoarce în câteva minute. Personal, cred că încep să îmi dau seama
Gaspar Domnişoară Suzana, spuneaţi că aveţi ceva să ne comunicaţi
Suzana Da… dar să îmi revin….
Soto Un aşa caz complicat nu am mai avut niciodată….
Otto Ai adus raportul medicului legist?
Soto Nu
Otto Nu ai adus faimosul Raport al Medicului Legist?
Raportul după care te-a trimis madame SH, şefa noastră?
Soto Nu
Otto Am impresia că nu esti normal?
Soto Şi mă rog de ce nu sunt normal?
SH Păi pentru că nu eşti normal … m-ai speriat cu chestia aia cu şoarecii. Agent Otto. Ce ti-am spus eu
care sperie o femeie?
Soto Vesel. Conform procedurii 89, nu este frumos ca un bărbat să sperie o femeie… aşa că ţi-o iei ( îl preg
 să fie lovit.)
Otto Pot să spun ceva?
SH Da
Otto Nu eram eu în tranşă? Şi când sunt în tranşă… nu ştiu ce fac…Mai bine întrebaţi-l unde este raportul
SH Agent Soto! Unde este raportul medicului legist?
Soto Păi să vedeţi…
SH Să nu imi spui iar, tâmpenii, că…
Soto Nu am putut să îl obţin Nu am putut lua legătura cu medicul legist
SH Pentru care motiv?
Soto Nu mi-au dat voie să intru..
SH Nu le-ai spus că eşti agent? Nu le-ai arătat legitimaţia?
Soto Cum să nu… Dar au zis că la reanimare nu are voie nimeni. Nici măcar Dumnezeu, iar dacă ar face-o
steril…
SH Agent Soto! Eu te-am trimis după raport, la institutul de medicină legală…
Otto Unde nu există reanimare…
Soto Binenţeles că nu există. La spital, însă, se găseşte o sală mare care se cheamă UPU. Unitate de primiri u
SH Stai aşa. Doctorul legist a fost dus la spital?
Soto Madame SH. EU ce am spus până acum.
SH Scuze n-am înţeles eu… Băieţi, să ne calmăm…
Otto Perfect de acord…
Soto Oricum medicul legist este în afara oricărui pericol…este sub atentă supraveghere …. I-au adus şi un p
apoi… un stomatolog..
SH Nu începe iar… ce psihiatru? Ce stomatolog?
Soto … după ce l-au stabilizat în urma infartului, i-au adus şi un medic..
Otto … nu ne-ai spus de infart…
Soto … păi m-aţi lăsat?
SH Lasă- l în pace, Otto!… Agent Soto. Mă urmăreşti? Simt că începe să mă doară capul… Medicul legi
spital că făcuse infart.
Soto Daaaaaaaaa.
SH Buuuuuun. După ce şi-a revenit … i-au adus un pshiatru…
Soto Daaaaaaaaaa… Un bun prieten din tinereţe…
SH Nu mă interesează asta, dar aş fi foarte curioasă de ce a avut nevoie de un psihiatru…
Soto Madame SH, Şefa noastră…. A avut nevoie de un medic pentru nebuni, pentru că înnebunise…
Otto Aşa este! Când un om înnebuneşte aduci un psihiatru…
SH Chiar înnebunise….?
Soto După comportament aşa se pare.
SH Ce comportament?
Soto Prima dată a chelălăit,…. Abia apoi s-a apucat să latre şi a tras cu dinţii din tubul de la perfuzie….
SH … şi?
Soto După asta a început să muşte asistenta
SH De ce?
Soto De antebraţ şi apoi de fund… şi a rupt-o la fugă în patru labe… şi lătra la toată lumea….
Otto Formidabil… şi?
Soto L-au astenizat
SH L-au anesteziat?
Soto Aşa…aşa. Că a fost nevoie urgent de intrervenţia unui stomatolog că îsi rupsese dinţii…
SH … şi-a rup şi dinţii?
Soto Da…in uşa de la lift
Otto Care lift?
Soto De la spital… ce mai, o nenorocire
SH Simt că mă doare capul. Asta o să ne întârzie ancheta. Otto fă-mi un masaj…..auzi …. Dar de ce o fi fă
 de la stress..
Soto Nu cred că de la stress… mai repede când a descoperit că a dispărut… cadravul miliardarului….
SH CE A FĂCUT?
Soto Madame SH, şefa noastră… nu mai vorbesc coerent… Nu mai are cadravul, deci nu mai poate face aut
Gaspar Prietene… vreau să ştiu ce implicare ai avut în chestia asta. Nu era de ajuns că ai distrus toate probe
cadravul ( îl strânge de gât)
Soto Euuuuuuuuuuu? Nici vorbă…era dispărut de aseară. S-au uitat pe înregistrări. Tensa numai cu un cearş
pas din Institutul de Medicină Legală
Otto (agitaţie) n-a murit… este zombie… etc.
SH LINIŞTEE! Toată lumea sa ne aşezăm şi sa facem linişte un minut, pentru a ne lămuri în ce stadiu ne a
Suzana Staţi. Acum vorbesc eu. În cursul zilei de astăzi, atrenoarea echipei de fotbal, m-a rugat să îi duc mici
SH Lasă asta!. Soto despre ce tot vorbeşti când te referi la dipariţia cadavrului
Soto Foarte simplu. Miliardarul era în moarte cireb…cerep..cerab
Copilu’ Ce-re-bra-lă
Soto Aşa, aşa… Şi s-a trezit peste noapte şi a plecat. Docotorului legist nu i-a spus nimeni ca şi-a reven
Dimineaţa, când a vrut să examineze cadravul şi nu l-a mai găsit a făcut un
Copilu’ infarct
Diana De ce nu am fost anunţaţi?
Otto Pentru că Poliţia este anunţată despre dispariţie, nu despre apariţia unui individ.
Copilu’ Pentru că nu au avut timp să mai anunţe.
Bun asta am rezolvat-o.
SH Nu mai avem crimă. Deci am rezolvat şi cazul ăstă
Otto şi Soto Să ne trăiţi, madame SH, şefa noastră
Copilu’ Nici pe departe, mami. Avem pe cap, tentativa.
Am o intuiţie. Hai să o ascultăm pe domnişoara Suzana.
Suzana Eu tot am încercat să vă spun despre întâlnirea mea cu doamna antrenoare.
SH Are dreptate, copilu’, staţi să ascultăm
Suzana Spre după amiază am reuşit să-I fac cumpărăturile pe care mă rugase să I le fac. Îmi ceruse asta, pentr
piciorul.
Cân am ajuns la ea am rămas surprinsă de faptul că sufrageria este de fapt o reproducere la scară a rest
Casablanca ..
SH Soto şi Otto, unde am mai auzit noi, cuvântul ăsta?
Otto Acolo unde sunt ochii mei din cap. Pe perete
SH Ce?
Copilu’ Lăsaţi-o pe Suzana să ne povestească mai departe.
Suzana Chiar vă rog… îmi vine destul de greu. Antrenoarea Cristiana, mi-a spus povestea vieţii ei. …….
Cu mulţi ani în urmă aici nu erau decât, vilişoara asta, Belvedere şi cascada cu lacul, neamenajate. E
sportivă, făcea parte din lotul naţional de atletism şi era îndrăgostită de locurile astea, care i se păreau i
antrenamente. În afara faptului că îi plăceau excursiile pe munte mai avea o fixaţie pentru filmul Casa
că la televizor urma să se dea filmul. A căutat un televizior. Unicul, era în camera unui student, venit şi
În urma rugăminţii adresate acestuia, a mers în camera lui.
Tânărul s-a îndrăgostit de ea şi … au rămas vara aceea împreună. Apoi, i-a cerut să rămână impr
pentru că avea o carieră sportivă în faţă, şi nu prea voia, a găsit soluţia să îi ceară să îi construiască
livingul să se asemene cu restaurantul din Casablanca. Lucru pe care nu aveam cum să-l facă. Era o
pentru despățire..

Otto plânge
Soto De ce plângi Otto, iar nu înţelegi engleza?
Otto Nu. M-a mişcat povestea asta.
Copilu’ Încetaţi amândoi, imediat!
Suzana La câteva luni, Cristiana, atleta, a născut o fetiţă. După aproape un an l-a găsit pe cel care era tatăl
varinata de a nu-I pomeni nimic depre copil. Timpul a trecut şi a dat fata la un orfenilat cu speranţa ca
 ce va devi mai bogată să o ia înapoi.
Diana A luat-o?
Suzana Nu. Nu a mai avut curajul. În schimb a avut grijă ca să îi fie plătite şcola şi facultatea. După ce f
piciorele ei, roasă de remuşcări a făcut un plan incredibil. Tatăl fetei ajunsese un om bogat. A făcut î
tatăl şi-a angajat fata.
Copilu’ …. Asta este de scenariu de film. Şi tatăl …
Suzana Nu ştia nimic. Mai mult, a tras nişte sfori şi a ajuns antrenoarea echipei de fotbal finaţată de tatăl Cristi
Copilu’ Aşa a ajuns aici, în preajma copilului şi bărbatului
Suzana … singurului bărbat pe care l-a iubit toată viaţa. (plânge)
Otto uimitor
Soto Ce legătură are ….
Diana Sigur că are… Tensa Piadroece este tatăl ei!
SH Ce? Nu se poate
Suzana Ba da, ….dar eu nu am ştiut nimic..
Gaspar Domnişoară Suzana, trecând peste această întâmplare nefericită , puteţi să ne spuneţi ce s-a întâm
prezent. Zilele astea.
Suzana Da. V-am spus de dimineaţă despre faptul că numai cu câteva zile în urmă antrenoarea împreună cu
discutat mai aprins în biroul domnului Tensa
SH Da. Dar nu ne-ai spus despre ce. Nici Velo, cum îi spui tu, nu ţi-a spus.
Suzana Eu cu Velo ne iubim. Mă gândeam la viitor cu teamă. Fiind un jucător aşa de bun, se va muta la un a
asta era vorba. Velo tocmai fusese contactat de un club foarte cunoscut din străinătate. Tensa a refuz
plece pentru că, spunea el, o să plec şi eu cu el, iar el nu-şi permite să rămână fără mine.
Otto Şi atunci, antrenoarea a pus la cale crima.
Suzana Nici vorbă, a găsit o cale mult mai subtilă. După discuţia avută ca să mai îmbuneze, i-a spus că…,
Diana Ce i-a spus? Tensa nu ştia că este fata din tinereţe
Suzana Nu. Nu şi-a dat seama nici un moment. Dar i-a povetit povestea lui de dragoste, dar mai ales că
promisiunea. Adică a construit vila în stilul din Casablaca, şi nemaigăsind-o pe iubita lui din tine
antrenoarei cazare la vila Ingrid. Singura, din staţiune unde până acum 2 zile nu a locuit nimeni, niciod
Gaspar Şi aşa i-a venit idea cu Casablanca…
Suzana Da. Încerca să îl sensibilizese, să îi aducă aminte de tinereţe şi de iubiri despărţite, … de destine.
SH Soto, Otto . Ce aţi înţeles de aici?
Otto Personal, fiind o fire deosebit de sensibilă, mi-a fost afectată inima…
Soto Sunt terminat ..
SH Eu vă întreb referitor la tentative de omor.
Otto Aşa la prima vedere… se pare că menajera acestei vile este amanta miliardarului …. A aflat des
antrenoarea şi…
Soto Permite-ţi, madam SH şefa noastră, ăsta bate câmpii. Este atât de simplu. Velocidat trebuie dat imediat
Copilu’ Vedeţi . Ce v-am spus, nu au nici o şansă ca vre-unul dintre ei să fie tată meu. Nu vrei mamă să te
bine…
SH Este pentru prima dată când încep şi eu să îmi pun întrebări reale asupra capacităţii lor.
Diana Toate bune şi frumoase. Cel mai tare mă bucur pentru faptul că tu ţi-ai regăsit familia.
Gaspar Ar fi fost bine ca să aflăm unde este Tensa Piadroce
Suzana Este la Cristiana… cu mama. Am trimis şoferul să îi aducă nişte haine de acasă… a promis că o să
atunci totul o să rezolve…
Gaspar Ce să se mai rezolve….
Otto De ce şi-a înfipt cuţitul în….
Copilu’ A fost un accident. Menajera improvizase o capcană pentru… rozătoare. Tensa s-a aşezat în fotoliu pr
de emoţia momentului, privind la afișul filmului Casablanca… s-a înţepat şi din instinct a apucat v
curentat. Aţi înţeles?
Soto Aproximativ. Capcana pentru rozătoare este o capcană pentru…
Toţi Nu pronunţa cuvântul
Soto Mă credeţi idiot. Normal că nu am să spun… uf, m-am lămurit.
Otto Eu însă nu înţeleg de ce trebuia să îl cheme antrenoarea, aici în subsolul ăsta insalubru plin de păienjen
SH Să nu îmi spuneţi că în subsolul ăsta sunt păienjeni
Ottto şi Soto Madame SH, în subsolul ăsta nu sunt păienjeni
SH Mincinoşilor. (ţipă şi fuge)
Copilu’ Ce ai făcut? Repede după mama. Este ultima anchetă la care particip, trec la romantism.
Este mult mai mișcător, decât adrelalina provenită de la anchetele mamei…
Ies Otto Soto şi Copilu’
Diana Să ştii că m-a afectat foarte tare povestea vieţii tale. Atât de tare, încât… Gaspar
Gaspar Ordonaţi!
Diana Gapar, te iubesc şi vom spune tuturor despre relaţia noastră, dar până atunci să mergem să vorbim cu j
Gaspar Şi eu te iubesc, madam Diana, şefa inimii mele
Diana şi Gaspar, ies
Suzana Ce? Piesa s-a terminat. De ce nu plecaţi acasă… Vreţi să ştiţi… Ei bine – DA. I-am iertat, şi pe mama ş
fost greu. Câte nopţi nu am plans de mi se înnodau lacrimile în barbă… Până la urmă asta este viaţa.
ar fi fost dacă… Tată!!
cortina