Jouska

Zaharia

Intervievatorul

Preotul

Actul I, Scena I
O cameră. Un birou în dreapta sau stânga scenei cu câteva obiecte pe el, inclusiv un pahar de
unică folosință gol, niște documente și cărți, un scaun în spatele biroului și unul în față. Un
domn de aprox. 30 de ani așteaptă. Poartă ochelari și cravată. Atmosfera sugerează că
urmează să aibă loc un interviu.

Ușa se deschide și intră un tânăr in jur de 20 și ceva de ani, îmbrăcat în regulă, puțin emotiv.

Zaharia – Bună ziua.

Intervievatorul – Vă rog, luați un loc.

Zaharia (se așază) – Mulțumesc.

Intervievatorul – Sunteți domnul Zaharia, da?

Zaharia (emoționat) – Da, eu sunt. Eu sunt Zaharia. Da.

Intervievatorul – Vă simțiți bine?

Zaharia – Da,da,da. Sunt doar puțin emotiv din fire.

Intervievatorul – E normal. Nu va fi un interviu formal, dar ideal ar fi să nu deviem de la

subiectul acestui interviu, anume stabilirea compatibilității personale a dumneavoastră cu
acest loc de muncă. Din sursele pe care le am înțeleg că din punct de vedere al cerințelor
formale și necesare de eligibilitate sunteți potrivit. Cu toate acestea, acest interviu va
determina dacă și psihicul și personalitatea dvs. sunt ceea ce căutăm.

Zaharia – Sigur.

Intervievatorul – Bun. Începem?

Zaharia – Începem?

Intervievatorul – Te-am întrebat.

Zaharia – Da,sigur.

Intervievatorul – Cât timp ești dispus să aloci acestui serviciu?

Zaharia – Cât se cere. Aș vrea un program flexibil totuși.

Intervievatorul – Ești dispus să lucrezi ore suplimentare? Va fi nevoie.

Zaharia – Sigur. Dacă voi fi plătit pe măsură.

Intervievatorul – Este una din pasiunile tale acest domeniu de muncă?

Zaharia – Să zicem, da.

Intervievatorul – Să zicem sau da?

Zaharia – Mmm..Da,da.

Intervievatorul – Ai putea spune că este cea mai mare pasiune a ta?

Zaharia – Nu știu, îmi place foarte mult să colecționez figurine.

Intervievatorul – Răspunde cu „da” sau „nu”, te rog.

Zaharia – Da, în momentul de față da.

Intervievatorul – O să te rog să nu mai adaugi alte detalii pe lângă răspunsul afirmativ sau
negativ. Aș vrea să păstram caracterul formal al acestui interviu.

Zaharia – Sigur,da, nicio problemă. Este.

Intervievatorul – Iar ai făcut-o.

Zaharia – Ah, da, ai dreptate. Deci, da este răspunsul.

Intervievatorul – Iar.

Zaharia(tare) – Da.

Intervievatorul - Mulțumesc. Care sunt așteptările tale de la această colaborare? Aici se poate
fără “da sau nu”.

Zaharia – Îmi doresc să fiu bine plătit, un program flexibil și… să beneficiez de drepturile și
obligațiile standard ale angajatului.

Intervievatorul – O să te mai întreb odată: Care sunt așteptările tale de la această colaborare?

Zaharia – Pâi astea sunt.

Intervievatorul( îl privește fix) Bine. Trecem mai departe. Compania noastră pune foarte mare
preț pe sinceritatea angajatului în raport cu colegii, respectiv șefii angajatului. Ce părere ai de
acest lucru?
Zaharia – Ăăă… Cred că e foarte normal. Bineînțeles, orice angajat trebuie să fie corect din
punct de vedere moral și să se raporteze cu justețe în relație cu colegii și mai ales șefii săi.

Intervievatorul ( îl privește cu neîncredere) Verifică te rog dacă merge pixul acesta

Zaharia ia pixul și măzgălește pe o foaie pe care i-o dă Intervievatorul.

Zaharia – Merge.

Intervievatorul – Am văzut. Mulțumesc.

Zaharia – Mi se pare mie sau e foarte cald aici?

Intervievatorul – Mai departe. Ai fost vreodată pus în situația ca cineva să aibă nevoie de
ajutorul tău și doar tu să-l poți salva pe respectiv?

Zaharia – Ăăă…cred că da.

Intervievatorul – Gândește-te bine.

Zaharia – De fapt, nu.

Intervievatorul ( îl privește cu neîncredere) Sigur?

Zaharia(zâmbind) – Ba da, am fost.

Intervievatorul – Și cum ai reacționat?

Zaharia – Am ajutat acea persoană cu mare bucurie.

Intervievatorul ( îl privește cu neîncredere)

Zaharia(scoate o batistă și se șterge cu ea) – Este foarte cald aici.

Intervievatorul – Nu mi se pare. Cum ai ajutat acea persoană, îmi poți exemplifica?

Zaharia – Vorbim ipotetic sau cum?

Intervievatorul – Vorbim sincer și deschis.

Zaharia – Nu văd exact relevanța acestei întrebări în logica realizării acestui interviu.

Intervievatorul ( puțin agresiv) – Nu vrei să pui tu întrebările?

Zaharia – Nu.

Intervievatorul – Atunci răspunde.

Zaharia – Am…ajutat-o.

Intervievatorul (la fel) – Cum?

Zaharia - Am dus-o într-un loc sigur.

Intervievatorul – Deci era o ea.

Zaharia( puțin speriat) – N-am zis că era o ea.

Intervievatorul – Ai spus „am ajutat-o”.

Zaharia – Da, dar mă refeream la substantivul pe care l-am folosit, „persoana”. Persoana pe
care am ajutat-o.

Intervievatorul ( îl privește cu neîncredere) Sigur?

Zaharia – Sigur. Doamne, ce cald este. Nu aveți un ventilator? (își scoate iar batista și se
șterge)

Intervievatorul – Nu e deloc cald aici. Povestește-mi ce s-a întâmplat după.

Zaharia – Serios? Nu văd cum poate fi relevant în..

Intervievatorul – Te poți ridica oricând să pleci. Ușa e acolo.

Zaharia (așteaptă) – Stai, uite, am dus-o la părinții ei și ei mi-au mulțumit.

Intervievatorul – Deci acum știm că e o ea.

Zaharia(nervos) – Da, era o ea, de ce trebuie să vorbim despre asta?

Intervievatorul – Dacă tu cunoști mai bine ca mine în ce constă acest interviu, nu înțeleg de
ce te mai afli aici.

Zaharia – Dar am mai fost la interviuri și nu a fost așa. Dacă nu-mi doream așa mult postul
acesta chiar că plecam demult.

Intervievatorul – Ești invitatul meu.

Zaharia – O să mă adresez superiorului tău.

Intervievatorul – I te adresezi chiar acum.

Zaharia ( îngheață) – Vă rog, continuați.

Intervievatorul – Ce se întâmplase cu fetița de avea nevoie de ajutor?

Zaharia – Ăăă…se pierduse prin pădure și… Stai, eu n-am spus niciodată ca era vorba de o
fetiță.

Intervievatorul ( pauză și apoi zâmbet formal) - Am presupus.

Zaharia – Ai presupus greșit!

Intervievatorul – Oare?

Zaharia – Total. Da. Era o femeie, bătrână. Doamne, ce cald e.

( Deodată unul din paharele de unică folosință ia foc. Zaharia nu observă)

Intervievatorul – Da, încep să cred și eu. Nu vrei un pahar cu apă?

Zaharia – Ba da, te rog. ( Bea repede. Paharul care luase foc se stinge. Deodată Zaharia se
înroșește la față și simte o durere interioară ca și cum ceva îl arde pe dinăuntrul său). O,
Doamne, ce dracu!

Intervievatorul – Exact. Sigur era o bătrânică?

Zaharia ( în chinuri) – Daa.

Intervievatorul – Poate vrei să te mai gândești?

Zaharia ( și mai afectat) – Nu. Era o fetiță, aahh.

Intervievatorul – Te simți bine?

Brusc durerea se oprește.

Zaharia – Da, nu știu ce am, probabil arsuri stomacale sau crampe.

Intervievatorul – Deci era o fetiță.

Zaharia – Da, era o fetiță.

Intervievatorul – Și? Pur și simplu ai condus-o acasă?

Zaharia – Da. Nu înțeleg ce vrei, vorbim despre asta de ceva timp și n-are nici un sens
discuția asta.

Intervievatorul – Câți ani avea fetița?

Zaharia – Opt.

Intervievatorul ( agresiv) – Mai spune odată.

Zaharia – Opt.

Intervievatorul (mai agresiv) – Încă o dată!

Zaharia – Opt! Opt avea! Opt!

Intervievatorul – Nu e nevoie să țipi.

Zaharia (tot nervos) – Nu, nu e nevoie.

Intervievatorul – Suntem de acord. Mai vrei un pahar cu apă?

Zaharia – Nu. Vreau să terminăm odată.

Intervievatorul – Poți pleca când vrei.

Zaharia (se calmează) – Pune-ți restul întrebărilor și o să plec.

Intervievatorul – Ce s-a întâmplat cu fetița?

Zaharia – Nu s-a întâmplat nimic. Am văzut-o, am întrebat-o ce a pățit, mi-a spus că s-a
pierdut, am dus-o acasă și părinții ei mi-au mulțumit.

Intervievatorul (îl privește cu neîncredere) Părinții ei ți-au mulțumit.

Zaharia – Da, mi-au mulțumit.

(Un zgomot puternic se aude ca o piatră grea ce se sparge în străfundurile unui puț. Camera
aproape că se cutremură)

Zaharia – Ce se întâmplă aici?

Intervievatorul – O să-ți reamintesc că ai semnat o clauză de sinceritate mai devreme.

Zaharia – N-am semnat nimic.

Intervievatorul – Ții minte când te-am rugat să verifici dacă merge pixul?

Zaharia – O, Doamne..

Intervievatorul – Da. Prost ticul ăsta de a-ți face mereu semnătura.

Zaharia – Și ce legătură are?

Intervievatorul – Toate astea se-ntâmplă pentru că nu ești sincer.

Zaharia – Ți-am spus tot ce voiai să știi, nu-nțeleg ce vrei de la mine. Doamne, cât de cald e
aici.

Intervievatorul – Ai spus că ai dus-o acasă.

Zaharia – Da, am dus-o. Și?

Intervievatorul – La tine?

Zaharia – Nu. La ea.

Intervievatorul – Știa fetița de opt ani unde stă? Sau știai tu deja?

Zaharia – Dumnezeule, cine ești? Ce dracu vrei de la mine?

Intervievatorul ( se ridică brusc) – Ai simțit vreodată că poți să faci orice? Că nimeni nu te

poate vedea, că orice ar părea interzis sau de neacceptat de cei din jurul tău e doar la o
atingere de tine? Că focul arde în tine ca un soare ce stă să explodeze dacă nu-l stingi cu o
atingere întunecată, cu un sărut din hăurile iadului ce prinde viață pe pământul sfânt și-l
otrăvește, îl cauterizează și îi stinge orice licărire de viață ce mai atârna pe el? ( îl privește fix
cu ochi de foc) Când te-ai uitat în abis și n-ai primit răspuns, în loc să pleci, tu …l-ai strigat
de nenumărate ori, l-ai chemat, l-ai rugat să-ți răspundă. Și-atunci când el nu ți-a răspuns, în
loc să pleci, tu…ai mai strigat odată, și-nc-odată și mai apoi odată până când Ecoul tău ți-a
fost răspuns. Atunci cuvântul tău a fost propria-ți lege chiar dacă tu ai vrut să crezi că-i altă
voce ce te mână să corupi.

Zaharia ( îi dau lacrimile) – O, Doamne, ce se-ntâmplă?

Intervievatorul ( continuând pe un ton apocaliptic) – Și-atunci cu mâini de smoală ai săgetat

un înger.

Zaharia – Doamne, jur, n-am atins-o!

Intervievatorul (mai tare) – L-ai îmbătat cu vorbe dulci și fantezii bolnave.

Zaharia – Nu! Vreau să plec de-aici.

Intervievatorul – Și-apoi l-ai dezbrăcat de aura-i lucindă și l-ai adus în Iad!

Zaharia fuge spre ușă și trage cu disperare de ea.

Zaharia – E încuiată!

Intervievatorul (aproape recitând) – Da, este încuiată,

La fel cum e și sufletul pe care l-ai zgâriat,

Cu unghii ascuțite de hienă ce-n frenezie s-au plimbat,

Pe carnea ce a fost nevinovată și-acum nu mai este, tot fără voia ei.

Zaharia – Taci! Demonule!

Intervievatorul (urlă din răsputeri) – Eu am să tac când tu ai să vorbești, mișele,

Căci sufletul ei dulce atârnă printre stele,

Iar tu, abominație ce inima ți-e moartă,

De-atunci cu-aceleași gând te plimbi din poartă-n poartă.

Zaharia – Mori ciudățenie ce ești!

Se năpustește asupra lui cu nebunie și la jumătatea drumului cade parcă lovit pe dinăuntru de
un foc intens.

Zaharia – O, Doamne, ce cald îmi e, simt cum ard tot, mă topesc și mă usuc. De ce mi se-
ntâmplă asta?

Intervievatorul – A venit timpul să dai socoteală pentru fărădelegile tale.

Zaharia – Ah! Oprește-o! Oprește durerea. Te rog!

Intervievatorul – Mărturisește.

Zaharia – Nu am ce!

Intervievatorul – Atunci dar pătimește.

Zaharia – Nu, stai, oprește-o!

Intervievatorul – Mărturisește.

Zaharia – Mă jur că ți-am spus tot!

Intervievatorul – Minciună ce aduce flăcări!

Zaharia( în agonie) – Ah! Mărturisesc, mărturisesc, doar fă-o să se oprească, te rog!

Mărturisesc. (durerea dispare) Așa a fost, cum ai spus. În crângu-acela am văzut-o, singură și
ochii mi-au sticlit. Nu știu de ce deodată am simțit cum că nu mă oprește nimeni, nu mă
cunoaște nimeni, nu mă vede și oricum lumea n-o va crede. Și m-am apropiat ușor, ca o
hienă, cum ai spus, iar apoi m-am împreietenit cu ea, i-am spus cuvinte dulci de catifea și-
apoi am dezbrăcat-o de… aura-i lucindă, cum ai spus. (pauză) Am violat-o, am corupt-o, ba
chiar am și convins-o că e-un bine, până când mi-au scăpat lucrurile de sub control și n-am
putut… n-am putut decât să – să-i scot sufletul din trupul gol, pe care-apoi l-am aruncat în
lac. Nu știe nimeni, iar de-atunci nici eu nu știu ce simt, nu pot să dorm, nu pot să mă adun.
Am tot alunecat pierdut într-o prăpastie-amară și mi-am pierdut și suflet și simțire purtând așa
povară. Ce ciudat îmi ies cuvintele pe gură de parcă aș spune-o poezie sau un psalm, când eu
nu m-am știut vreodată să vorbesc așa.

Intervievatorul – Căci adevărul e o poezie pentru fire,

Un cânt ce toți vor să-l asculte,

Minciuna e menită să insulte

Pe toți cei ce-o aprobă cu orbire.

Continuă.

Zaharia – Ceea ce mă omoară de-atunci e că mi-a plăcut atât de mult că nu pot să-mi dau
seama daca ce am făcut e bine sau e rău.

Intervievatorul(ca un tată) – Vorbește-mi suflet trist, căci calea ta e bună acum.

Zaharia(plângând) – De-atunci eu sunt pierdut și nu-mi găsesc vreo cale. În orice fac sau spun
nu am crezare și mă blestem în mintea mea din clipă-n clipă. Doamne!

Intervievatorul( îl mângâie pe cap) – A fost singura, așa este?

Zaharia – Da, Doamne! Singura. Ah cât mă doare. De-atunci am tot simțit că vreau s-o fac
din nou dar m-am temut și m-am oprit mereu, cu gândul la ce va urma după această viață
păcătoasă. Unde voi ajunge și cât voi pătimi. Doamne, sunt în iad acum?
Intervievatorul(sec) –Ești la un interviu.

Zaharia – Eu nu mai înțeleg.

Intervievatorul – Ce-ți va decide soarta.

Zaharia – Este adevărat ce mi se-ntâmplă?

Intervievatorul – La fel de-adevărat

Ca ce ai săvârșit întru păcat,

Căci de-ai avut un suflet limpede, curat,

Acum în templul desfrânării ai călcat.

Zaharia(cade în genunchi) – Nu știu cine ești, ce ești sau unde sunt dar vreau să-mi fie
ridicată de pe umeri povara asta. O, Doamne, cum am putut să fac așa ceva? Nu știu de ce-am
făcut-o, parcă nu eram eu.

Intervievatorul – Și totuși ai fost tu.

Zaharia – Am fost și urăsc.

Intervievatorul – Nu e de-ajuns.

Zaharia – Și ce să fac? Învață-mă, înțeleptule. Sunt gata de orice. Dacă aș ști că sufletul meu
poate să plătească pentru al ei aș muri de o mie de ori în cele mai grozave chinuri.

Intervievatorul – Tot nu-i de-ajuns.

Zaharia – Dar ce-ar putea să fie?

Intervievatorul – Simțămintele tale să fie atât de curate

Încât să poți fi ispășit de-așa grave păcate,

Dar pentru asta trebuie să arzi mai rău

Decât va fierbe Iadu-n al său mai mare hău.

Zaharia – Sunt pregătit.

Intervievatorul – Ba nu ești. Dar vei fi. De nu vedeam în tine o șansă d-izbăvire nu te

chemam aici. Dar să nu crezi că va fi ușor.

Zaharia – Ești oare Dumnezeu? Sau ești un demon?

Intervievatorul – Nu îți voi spune cine, ce sau cum eu sunt. Ți-am spus “de ce”. Așa că mă
ascultă: vei recunoaște-n lumea largă, în fața oamenilor și-al altor entități ce ești și ce-ai
făcut. Așa se face că vei plăti întâi pe legea lor, a oamenilor și dacă mai trăiești apoi vei mai
putea să fii trecut în voia mea. Te-nvoiești?
Zaharia(speriat) – Mă vor omorî sau mă vor închide pe viață, mă vor urî, mă vor numi în
felurile cele mai hidoase.

Intervievatorul - Te vor numi cum ești. Vrei să te cureți de păcate sau vrei să mai trăiești încă
o viață-n beznă?

Zaharia – Vreau să mă curăț!

Intervievatorul – Atunci jură-te.

Zaharia( cu greu) – Mă jur. Mă jur să recunosc în fața tuturor. (pauză) Nu pot să cred ce
trăiesc, ce mi se-ntâmplă.

Intervievatorul – Ia un loc.

Zaharia se așază îngândurat.

Intervievatorul – Vei pătimi și mai departe. Căci daca vei trăi și după ce limba-ți păcătoasă va
spune adevărul, în timp te vei îndrăgosti și vei avea o șansă la o viață curată și pură alături de-
o soție iubitoare. Iar ea-ți va dărui un suflet, va naște o fetiță și-n fiecare zi în care ochii tăi
cădea-vor peste ea îți vei aduce-aminte și sufletu-ți va arde. Iar ea când va-mplini opt ani tu
vei muri și nu vei mai ști nimic de ea. Aceasta ți-e pedeapsa.

Zaharia – Ce cruntă-mi va fi viața.

Intervievatorul – Și tot nu e de-ajuns. Dar asta e Voia.

Zaharia – Simt că m-am scurs în altă lume. Dar parcă nu mai e atât de cald.

Intervievatorul – Fiindcă grăiești curat. Așa să fie Voia.

Pauză. Cei doi se privesc fix unul pe altul. Heblu brusc și scurt – se reaprinde lumina. Zaharia
stă la fel de nemișcat și perplex iar Intervievatorul se uită la el simplu, în așteptare)

Intervievatorul – Sunteți bine? Cred că v-ați blocat sau vi s-a făcut rău. N-ați mai spus nimic
de ceva timp.

Zaharia( se uită curios) - Ăăă..

Intervievatorul – Vreți un pahar cu apă?

Zaharia (se ridică brusc) – Nu, nu, nu! Sunt bine, mulțumesc.

Intervievatorul – Vreți să continuăm interviul sau ne oprim aici? Îl putem suspenda dacă nu
vă simțiți în regulă.

Zaharia (aproape fără glas) – Se poate suspenda, vă rog?

Intervievatorul – E-n regulă, oricum avem destule informații despre dumneavoastră ca să

luam o decizie și având în vedere ca aveți premise bune nu cred că vor fi probleme. Până la
urmă e doar o formalitate și interviul. O să vă dăm răspunsul nostru într-o perioadă
determinată de timp.

Zaharia(împietrit) – Vă mulțumesc.

Intervievatorul – Sigur sunteți bine? Vă uitați la mine de parcă ați văzut o stafie.

Zaharia – Da, mulțumesc. Sunt foarte bine. O zi bună vă doresc. Pe unde ies?

Intervievatorul (simplu) – Pe ușă.

Zaharia – Nu e-nchisă?

Intervievatorul – De ce ar fi închisă? Ar fi absurd.

Zaharia trage ușor de ușă, ușa se deschise și el se întoarce mirat la Intervievator.

Zaharia – Chiar e deschisă.

Apoi dă repede să iasă.

Intervievatorul – “Ușa mea va fi mereu deschisă, dacă nu mă vezi dezamăgi”

Zaharia(speriat) – Poftim?

Intervievatorul – Nimic. E o replică dintr-un film care-mi place.

Zaharia – Bine. La revedere, ne mai vedem. (dă să iasă iar)

Intervievatorul – Da, o să te urmărim noi.

Zaharia – Poftim?

Intervievatorul – O să-ți urmărim activitatea și te vom contacta.

Zaharia – A, da. Bine. Mulțumesc.

Intervievatorul( aproape cu subînțeles) – Sperăm să ne răspunzi.

Zaharia – Da, și eu.

(Iese.)
 Actul II, Scena I

Luminile se reaprind și vedem mai multe scaune așezate în așa fel încât să existe un culoar
printre ele. În capătul lor e o lumină fadă și poate un fel de altar de biserică. Un părinte
îmbrăcat într-o robă neagră stă cu spatele la public pe unul din scaune și se roagă. Zaharia
intră și se așază lângă el, din lateral.

Zaharia – Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit.

Părintele – Spune, fiule. Ce te mână în graba asta la un biet slujitor de-al Domnului?

Zaharia – Părinte, am nevoie de ajutor. Mă simt pierdut.

Părintele – Cu toți ne rătăcim din calea dreaptă uneori. Ce te neliniștește?

Zaharia – Părinte, am comis cel mai mare și mai grav păcat omenesc.

Părintele( pauză)- Te-ascult cu luare-aminte, fiule.

Zaharia(izbucnind în plâns) – Părinte…

Părintele – Nu-ți fie teamă. Urechile mele au auzit glasuri de prin toată lumea ce au vorbit de
fapte neînchipuite și închipuite și-am cunoscut pe multe suflete căzute. Hai, vorbește.

Zaharia – Mi-e așa de greu, părinte.

Părintele – Hai, fii bărbat, vorbește-mi.

Zaharia (plângând) – Am…siluit și-am omorât părinte.

Părintele (pauză) – Dumnezeu să-ți ierte sufletul păcătos, căci așa păcate foarte greu mai pot
ele fi iertate. Decât cei aleși de Domnul mai pot fi iertați după o viață-așa spurcată și doar
printr-o căință repetată.

Zaharia – Părinte, știu, știu. Am siluit și-am omorât o copilă, de opt ani.

Părintele – Dumnezeule mare, omule, ce demon te-a făcut să mârșăvești asemenea faptă de
neînchipuit?

Zaharia(disperat) - Nu știu, părinte, nu știu. Dar am să recunosc în fața tuturor. Vezi tu,
părinte, l-am văzut pe Dumnezeu și el mi-a spus să fiu curat din nou, să mă căiesc și să
mărturiesc.

Părintele – Bineînțeles. Și l-ai văzut în vise?

Zaharia – Nu, părinte, l-am văzut în fața ochilor. Cum te văd.

Părintele – Cum așa mare minune? Spui că Domnul ți s-a arătat? (pentru el)Iar eu ce-n fiecare
zi mă rog de zeci de ori nu l-am văzut.

Zaharia – Jur că-i așa părinte.

Părintele – Te cred, fiule, te cred. Și ce ți-a spus?

Zaharia – Mi-a spus să merg și să mărturisesc în fața lor. Iar eu ca să îmi fac curaj am venit
mai întâi la tine ca apoi să merg în fața celorlalți, să pot s-o fac deschis și fără frică. Așa mi-a
spus să fac.

Părintele – Așa e voia Lui, așa ar trebui să faci. Dar cine știe ce demon ți s-o fi arătat în loc de
Dumnezeu?

Zaharia – Nu cred, părinte, mi-a vorbit deschis. Și mă voi duce să mărturisesc. Dar am nevoie
de binecuvântarea ta.

Părintele – Bineînțeles și o vei avea. Dar gândește-te că odată ce mărturisești nu vei mai
putea să-ți iei cuvintele-napoi.

Zaharia – Știu. Asta și vreau.

Părintele – Gândește-te bine.

Zaharia – Părinte, m-am gândit și răzgândit de mii de ori și acesta e lucrul cel corect și drept.
Nu-i așa?

Părintele – Vei suferi, vei sta închis, se poate să și mori. Aceste lucruri trebuie să le știi. Căci
se vor întâmpla.

Zaharia – Așa mi-a spus că trebuie părinte, așa e Voia.

Părintele – Vei pătimi și suferi o viață-ntreagă. Și pentru ce? Faptul e consumat.

Zaharia( perplex) – Ce vrei să spui, părinte?

Părintele – Acum odată ce mărturisești crezi că o va aduce cineva pe fata-aceea înapoi?

Zaharia – Nu, asta știu și-mi rupe sufletul în două, dar așa e drept.

Părintele – N-o va aduce nimeni înapoi. E-n Ceruri. Tu ai trimis-o acolo.

Zaharia – Da, știu, dar nu-nțeleg ce vrei să-mi spui.

Părintele – Eu o voiam la mine. ( se întoarce către el cu chipul și Zaharia vede fața

Intervievatorului. E același chip. Zaharia se sperie și se ridică deodată)

Zaharia – Ce e asta?

Părintele (se ridică și el) Ce e o fetiță moartă pe lumea asta bleagă în care toți înjură, poftesc,
rănesc, ucid și pângăresc? De ce să-ți negi natura? (râde) Ai fost în stare-odată, mai poți s-o
faci odată. Și să nu te temi, răzbunător al meu, tu ce ai un loc special în casa mea cu
candelabre negre și un foc arzând frenetic ce te-așteaptă nestins și neatins. Demult te
urmăresc. Și da, eu sunt cel ce te poate izbăvi. N-ai cum să scapi altfel decât pe mâna mea.
Dacă recunoști tot o să fii mort sau probabil în pușcărie toata viața ta și o să-ți plângi de milă.
Și după aia tot la mine o să ajungi, căci El nu te primește după ce-ai făcut, ți-o zic eu. Te
păcălește ca sa nu mai faci și-apoi te-alungă ca pe câini. Dar eu te pot salva de focul ce te-
așteaptă, căci dacă mergi pe calea mea, și-o faci din nou te voi chema ca oaspete în casa la
mine și vei fi îngrijit mai bine decât ai putea vreodată să-ți închipui. Demult te urmăresc și tot
aștept să-ți văd următoarea mișcare. Pe prima am savurat-o ca pe-un film de oscar. Nu mi-am
pierdut speranța să știi. Ia uite, deja vorbesc ca un preot. Până la un moment dat când chiar
am crezut că ești un bleg și că te temi să mai atingi vreun suflet. Chiar am planuri cu tine.
Cum te macini tu și nu știi dacă o fi bine sau n-o fi bine, mie asta-mi place cel mai mult. Cum
omul e atât de slab că uneori nu știe care dintre podurile șubrede ale vieții cețoase să calce. Și
cum se-ntreabă. Asta-mi place cel mai mult cred. Că se tot întreabă până când ori nu mai știe
ori se teme să aleagă. Dar trebuie să recunosc că mă distrează. Cred că asta e cel mai frumos
cadou al Lui pe care mi l-a dat. (pauză) Te simt că poți, încă mai poți să rupi curva asta de
lume în două cu pofta ta de sânge.

Zaharia – Doamne, apără-mă, păzește-mă! Doamne, unde ești Doamne?

Părintele ( cu vocea Intervievatorului) – Sunt aici. Asta e Voia (râde apoi isteric). Vezi tu,
băiețașule, lumea asta suptă de viață tot cere energie pe care omul să i-o dea. „Dragoste,
înțelegere, compasiune,milă”, uuu-uuu, mi se face greață numai când pronunț cuvintele astea
inutile. În schimb, noi, noi cei aleși avem menirea s-o purificăm prin a-i da acestui pământ
murdar și flămâââând din care ne-am născut, Tributul, sângele-napoi. Iar dacă iei o viață,
atunci al meu ai fost și nu te mai întorci. (pauză. Apoi îi spune-n șoaptă) Cu mine ai să fii un
zeu, un titan, o să ai cea mai mare colecție de figurine din lume – că știu că-ți plac, cele mai
frumoase femei, bani, totul ți se va cuveni. Dacă-mi faci Voia.

Zaharia – Nu mai înțeleg. Arăți la fel ca El. Tu ești El? Sunteți același? Cine ești și de ce-mi
zici lucrurile astea rele pe care eu vreau să le uit?

Părintele – Vreau să fii liber.

Zaharia – O să fiu. Odată ce mărturisesc.

Părintele – Of, mă copii, mă, voi nu gândiți, nu gândiți deloc. Ești pierdut dacă mărturisești!
La ce te-aștepți? La milă? La compasiune? La iertare? N-o vei primi. Acești oameni de pe
lumea asta searbădă sunt atât de răi că dacă ai călcat o furnică, o mică furnicuță în picioare și
ai recunoscut în fața lor, ei te urăsc chiar dacă nu dau doi bani pe blestemata de furnică. Chiar
dacă problema nu-i afectează direct sau măcar indirect. Pentru că sufletul omului e construit
să urască, chiar mai lesne îi este decât să iubească. E atât de ușor să urăști. Aceste sentimente
de dragoste și înțelegere despre care voi oamenii vorbiți mereu și le tot preamăriți sunt niște
povestioare drăguțe care vă-nveselesc, vă fac să uitați de greutăți și aparent vă fac viața mai
frumoasă. Dar sunt minciuni. Ele nu există.
Zaharia – Eu aleg să cred în ele și în El!

Părintele – Ce păcat, ce păcat.(sieși) În ziua asta nu te mai poți încrede în nimeni, frate,
trebuie să le faci pe toate singur. Dacă puteam le făceam eu, dar eu sunt blestemat să fac
muncă de convingere. Eu chiar credeam că ești al meu și de-aia nu te-am luat cu binișorul.
Văd însă că ai fost spălat bine pe căpșor.

Zaharia – Dispari! Nu ești aici, tu nu exiști.

Părintele – Nu vreau să te dezamăgesc dar eu exist de-atât timp și sunt aici acum. Chiar am
făcut un drum s-ajung aici.

Zaharia(cu capul în mâini) – Doamne, iartă-mă, Doamne! Apără-mă, doar tu mă poți salva.
Ajută-mă!

Părintele – Hai că ai devenit deodată foarte plictisitor.

Zaharia – Tatăl nostru care ești în Ceruri…

Părintele – Ooo…ai scos artileria grea.

Zaharia – Sfințească-te numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe
pământ.

Părintele( la unison cu el) – Pâinea noastră cea de toate zilele..

Zaharia – Dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm
greșiților noștri.

Părintele – Da,da,da și tot așa și tot așa. O să ne mai vedem noi, puștiule. Când îți scoți
limbricii din cap. ( dă să plece)

Zaharia - …și nu ne duce pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel Viclean.

(Heblu. Zaharia își continuă rugăciunea pe întuneric până la sfârșit. Lumina se reaprinde în
scurt timp și părintele apare cu o privire normală uitându-se la el și așteptând)

Părintele (curios)– Fiule, ești bine? Ce te-ai albit așa la față?

Zaharia(speriat) – Părinte!

Părintele – Da,fiule, sunt aici. Spune-ți păcatele.

Zaharia tace.

Părintele – Vorbește-mi, sunt aici ca să te-ascult.

Zaharia îl privește neîncrezător.

Părintele – În fața Domnului nu trebuie să te temi.

Zaharia – Iartă-mă.

Se ridică și fuge speriat. Heblu.