Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 5 - Patanjali

PATANJALI
YOGA SUTRA
- STIINŢA SUFLETULUI -
Volumul V
Comentata de OSHO
Discursuri tinute în perioada l-l0 ianuarie şi

1l-l4 aprilie 1976 la Shree Rasneesh Ashram
şi acopera sutrele l-32 din partea a treia,
Vibhuti Pada din “Yoga Sutra”, a lui Patanjali.
EDITURA RAM
1998
Traducere: Sorin Voinea
Adaptarea textului: Marius Petre
Tenotredactare : Marius Ciobanu
Coperta: Gabriela Popa
© Editura RAM 1998

INTRODUCERE
Patanjalişi Osho nu predică nici o dogmă despre Dumnezeu sau viaţă.

Yoga nu este o religie, iar Osho şi Patanjali nu sunt două fiinţe “religioase”.
Amândoi au experimentat ceva - au devenit - şi acum, pur şi simplu, îi ajută pe
ceilalţi să trăiască aceeaşi experienţă. Şi nu trebuie să te convingă de nimic:
doar îţi oferă nişte metode prin care poţi experimenta singur.
Patanjali şi Osho sunt pentru cei care caută adevărul şi care înţeleg că,
fără ajutorul unui Maestru, este extrem de dificil să ajungă la final. Nici chiar
şutrele singure nu sunt îndeajuns. Este necesar un maestru pentru a le descifra
şi a le traduce în limbajul şi înţelegerea fiecăruia.
Osho este un astfel de Maestru.
Şi Osho nu se limitează doar la yoga. Yoga este o cale prin care se
ajunge la adevăr şi, de aceea, Osho vorbeşte despre ea. Aceeaşi claritate şi
înţelegere o poţi găsi la el şi în alte cărţi, în care vorbeşte despre tantra,
budism, zeu, taoism, hasidism, sofism, despre Iisus şi alţii.
Osho te îmbată.
Patanjali este la fel de sobru ca un judecător. Este raţional şi total
ştiinţific.
Osho este iraţionalul personificat. Este un poet, un ilansator. El te
aşteaptă să vii pentru a-ţi potoli setea. Nu ai nimic altceva de făcut decât să te
îndrepţi spre el şi să foloseşti cheia pe care ţi-o oferă.
Te aşteaptă.
Osho este o taină dezvăluită!

CUPRINS
I. PUNE O ÎNTREBARE CARE SĂ TE APROPIE DE CASĂ. . . .5
II. MINTEA ESTE FOARTE ŞMECHERĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
III. INTERIORUL INTERIORULUI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .36
IV. FII O SĂMÂNŢĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
V. ACUMULÂND ZEROURILE FIINŢEI. . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
VI. NU POŢI AJUNGE ACOLO DE AICI. . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
VII. ÎNTR-UN UNIVERS RECE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89
VIII. TEMELIA AFIRMAŢIEI ŞI A NEGAŢIEI . . . . . . . . . . . .102
IX. ÎN FANTASTIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
X. ASUMĂ-ŢI RISCUL ! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
XI. SECRETELE MORŢII Şl ALE KARMEI. . . . . . . . . . . . . . .142
XII. UN MARE MINCINOS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

Yoga-Sutras:Patanjali – vol.5 OSHO
I. PUNE O ÎNTREBARE
CARE SĂ TE APROPIE DE CASĂ
1. Dharana, concentrarea, este legarea minţii de obiectul asupra căruia

se meditează.
2. Dhyana, contemplarea, este fluxul neîntrerupt al minţii către obiectul
meditaţiei.
3. Samadhi apare atunci când mintea devine una cu obiectul meditaţiei.
4. Cele trei - dharana, dhyana şi samadhi - împreună formează
samyama.
5. Prin stăpânirea acesteia apare lumina conştiinţei superioare.
Odată, un maestru zen i-a invitat pe discipolii săi să pună întrebări. Unul
dintre aceştia a întrebat: “Ce recompense viitoare îi aşteaptă pe cei care
perseverează în căutarea lor?”
Maestrul i-a răspuns: “Pune o întrebare care să te apropie mai mult de
casă.
Un al doilea discipol a întrebat: “Cum pot acţiona pentru ca greşelile din
trecut să nu mă mai afecteze?”
Maestrul i-a repetat: “Pune o întrebare care să te apropie mai mult de
casă.”
Atunci un alt discipol s-a ridicat şi a spus: “Noi însă nu pricepem ce se
înţelege prin a: “pune o întrebare care să ne apropie mai mult de casă.”
“Pentru a vedea în depărtare, mai întâi trebuie să vezi în apropiere. Fii
foarte atent la momentul prezent, pentru că acesta conţine răspunsurile
referitoare la trecut şi viitor. Ce gând ţi-a trecut prin cap? Acum, când te afli
lângă mine, corpul îţi este relaxat sau tensionat? Eşti pe deplin atent la mine
sau mă asculţi doar parţial? Prin astfel de întrebări te apropii mai mult de tine
însuţi. Iar întrebările acestea conduc la răspunsuri îndepărtate.”
Iată atitudinea sistemului yoga faţă de viaţă. Yoga nu este ceva metafizic
Ea nu este preocupată de întrebări despre trecut, viitor, despre vieţi trecute sau
viitoare, despre rai sau iad, Dumnezeu sau diavol.
5
Yoga este interesată de întrebări care să fie apropiate de fiinţă. Cu cât

întrebarea este mai corectă, cu atât există şanse mai mari să găseşti un răspuns.
Iar dacă poţi pune o întrebare foarte apropiată de tine, atunci este posibil ca
întrebarea să dispară şi atunci vei fi făcut primul pas către tine însuţi. Călătoria
începe. Atunci, treptat, vei rezolva şi problemele îndepărtate - dar iniţial,
căutarea yoghină se rezumă doar la faptul de a te aduce acasă.
Dacă îl întrebi pe Patanjali despre Dumnezeu, el nu îţi va răspunde. De
fapt, va crede că eşti puţin cam prost. Yoga îi consideră pe toţi metafizicienii
ca fiind stupizi, deoarece ei îşi pierd timpul cu probleme care nu pot fi
rezolvate. Şi nu pot fi rezolvate tocmai datorită faptului că sunt prea abstracte.
Este mai bine să începi exact de acolo de unde te afli. Şi doar de acolo poţi
porni. Fiecare călătorie reală poate începe doar din locul în care te afli. Nu
pune tot felul de întrebări exterioare sau metafizice; întreabă-te ce se întâmplă
în tine însuţi.
Iată primul lucru care trebuie înţeles: yoga este o ştiinţă. Este foarte
pragmatică, empirică. Ea îndeplineşte toate criteriile unei ştiinţe. Şi, de fapt,
ştiinţa pe care o cunoaştem cu toţii este mai îndepărtată de sensul real al
cuvântului decât yoga. Ştiinţa se concentrează asupra obiectelor. Yoga însă se
întreabă: dacă nu înţelegi subiectul, natura ta, lucrul cel mai apropiat de tine,
atunci cum ai putea înţelege obiectul? Dacă nu te cunoşti pe tine, atunci tot ce
vei cunoaşte va fi eronat, deoarece îţi lipseşte temelia. Iar când interiorul nu
este luminat, cum ai putea crede că vei reuşi să îţi luminezi exteriorul? Şi când
interiorul este luminat, atunci nu mai contează dacă în afară este întuneric sau
nu; strălucirea ta interioară va fi îndeajuns pentru tine. Aceasta îţi va lumina
calea.
Metafizica nu ajută - doar creează confuzie.
În perioada în care eram student am vrut să urmez cursul unui profesor
care preda morala, etica. Oricum nu am fost decât la prima lecţie. Nu mi-a
venit să cred că acel profesor era atât de rămas în urmă. Vorbea despre
fenomene care au fost valabile cu o sută de ani în urmă şi cred că era complet
inconştient de noua evoluţie a filosofiei morale moderne. Însă i se putea ierta
acest lucru. În afară de aceasta, era şi foarte plictisitor - părea chiar că depune
eforturi pentru a-i plictisi pe toţi cei din clasă. Nici acest lucru nu constituia o
mare problemă, deoarece aş fi putut adormi. Dar, pe deasupra, mai avea şi o
voce foarte iritantă, iar gesturile pe care le făcea.... Era foarte confuz. Nu am
întâlnit niciodată un om care să aibă atât de multe contradicţii cum avea acel
profesor.
A doua oară nu am mai intrat la cursurile sale. Probabil că s-a simţit
jignit sau tulburat de acest fapt, însă nu a spus nimic. Aştepta să o facă la
momentul potrivit, deoarece ştia că într-o bună zi aveam să dau un examen.
Dar când am luat examenul, însumând 95 de puncte din 100, nu i-a venit să
creadă.
Într-o zi, când ieşeam din cantina universităţii, m-a oprit şi a întrebat:
6
“Cum ai reuşit? Ai venit doar la prima lecţie şi de atunci timp de doi ani
nu te-am mai văzut la ore. Cum ai reuşit să obţii un punctaj atât de mare?”
I-am răspuns: “Probabil că datorită acelui prim curs la care am asistat.”
A devenit şi mai tulburat şi a întrebat: “Datorită primei mele ore? Doar
dintr-un singur curs? Nu încerca să mă păcăleşti, spune-mi adevărul.”
Am spus: “Morala nu mi-ar permite.”
Las-o încolo de morală şi spune-mi adevărul. Promit că nu mă voi
supăra.”
Atunci i-am spus: “De prima oară ţi-am spus adevărul, dar l-ai înţeles
greşit. Dacă nu aş fi venit la primul curs sunt convins că aş fi obţinut punctajul
maximum - o sută de puncte. Tu m-ai zăpăcit! Datorită lecţiei acelea am
pierdut cinci puncte.”
Metafizica, filosofia, gândirea abstractă, toate acestea te zăpăcesc şi nu
fac altceva decât să te înfunde în confuzie. Nu te conduc nicăieri. Îţi
împotmolesc mintea şi îţi dau tot felul de lucruri la care să te gândeşti, dar în
schimb nu te ajută absolut deloc să devii mai atent, mai conştient. Gândirea nu
te va ajuta niciodată, doar meditaţia o poate face. Şi iată diferenţa dintre ele: în
timp ce gândeşti eşti preocupat de gânduri; în timp ce meditezi eşti preocupat
de capacitatea conştientizării.
Filosofia se ocupă de minte; yoga se preocupă de conştiinţă. Mintea este
un lucru de care poţi deveni conştient - îţi poţi privi gândurile exact aşa cum
observi norii pe cer. Acestea curg în permanenţă. Iar cea care poate vedea
foarte clar acest lucru este conştiinţa.
Întregul efort al sistemului yoga este acela de a te face să atingi acel ceva
care nu mai poate fi redus la un obiect - propria ta subiectivitate. Pe aceasta nu
o poţi vedea, deoarece este văzătorul. Nu îl poţi prinde, deoarece în clipa în
care ai reuşit, acel lucru a devenit separat de tine. A fi yoghin înseamnă a
deveni ceea ce poţi deveni. Yoga este ştiinţa prin care poţi ajunge la tine însuţi;
prin ea reuşeşti să te vezi în puritatea ta cea mai clară. Iar în clipa în care ai o
licărire a naturii tale interioare, întreaga lume se schimbă. Atunci vei trăi în
lume, însă aceasta nu te va mai distrage: nimic nu te va mai putea distrage - vei
fi centrat. Vei putea merge oriunde şi totuşi vei rămâne nemişcat - acum ai
atins eternul, centrul care nu se mişcă şi care nu se transformă niciodată.
De astăzi vom începe să discutăm despre partea a treia din Yoga Sutra
lui Patanjali, “Vibhuti Pada”. Partea a patra este “Kaivalya Pada”, însă aceasta
este doar fructul final. Partea a treia este cea mai semnificativă, deoarece prin
ea ajungi la punctul final; doar în ea se mai face referire la tehnici şi metode.
Kaivalya înseamnă singurătate, libertate absolută, independenţă - atunci eşti
atât de mulţumit încât îţi eşti îndeajuns ţie însuşi. Iată scopul sistemului yoga.
În partea a patra vom vorbi despre fructele care vor fi culese. Însă atâta timp
cât nu poţi înţelege “Vibhuti Pada” nu o vei putea înţelege nici pe cea de-a
patra.
7
Partea a treia este baza. Iar dacă am presupune că întreg capitolul

“Kaivalya Pada” ar fi fost distrus sau pierdut, atunci am putea spune că nu s-a
pierdut aproape nimic din Yoga Sutra. Se poate renunţa la ultimul capitol,
deoarece nu reprezintă altceva decât anumite prezentări ale realizării finale.
Patanjali vorbeşte despre aceasta pentru a te ajuta, deoarece mintea este
curioasă, vrea să fie convinsă: “Ce vei obţine? Care este ţelul final?” Patanjali
însă nu se bazează pe credinţă, pe convingeri sau încredere oarbă. Pur şi
simplu el este un om de ştiinţă.
Baza, temelia fundamentală se află în partea a treia din Yoga Sutra. Până
acum, în primele două părţi, doar ne-am pregătit pentru aceasta. Şi în primele
părţi au existat metode care trebuiau practicate, dar acestea au fost exterioare -
bahirang - se aflau la periferie. Iar dharana, dhyana şi samadhi - concentrarea,
meditaţia şi samadhi - sunt denumite antarang, interioare. Primele cinci etape
sunt exterioare, îţi pregătesc corpul, caracterul - într-un cuvânt, periferice -
pentru a putea pătrunde în interior. Dar Patanjali procedează foarte metodic. El
nu vorbeşte despre iluminarea bruscă, ci te conduce spre realizare pas cu pas.
1. Dharana, concentrarea, este legarea minţii de obiectul asupra căruia
se meditează.
Obiectul, subiectul şi transcendentul - aceste trei lucruri trebuie foarte
bine ţinute minte. De exemplu, mă priveşti: eu sunt obiectul, iar cel care se uită
la mine este subiectul. Dar dacă poţi deveni puţin mai atent, mai conştient, vei
putea să îl recunoşti pe cel care cu adevărat se uită la mine - transcendentul. Eu
sunt obiectul, tu eşti subiectul care priveşte şi, când te detaşezi îl poţi percepe
pe cel care se uită la mine.
Mai întâi, trebuie să te concentrezi asupra obiectului. Concentrarea
înseamnă focalizarea minţii.
În mod normal, mintea este doar un flux constant de gânduri - mii şi mii
de gânduri se agită, aleargă, se înghesuiesc. Este şi normal să fii divizat,
confuz. Datorită atâtor de multe gânduri începi să te mişti simultan în mai
multe direcţii. Fiecare gând te trage într-o parte. Astfel, aproape tot ceea ce
începi să realizezi rămâne incomplet. Un gând te trage spre stânga, altul spre
dreapta şi nu mai ajungi niciodată la final - eşti doar o energie împotmolită.
Aceasta este starea minţii obişnuite - ai atât de multe obiecte exterioare
asupra cărora te focalizezi încât subiectivitatea este aproape pierdută. Nu poţi
simţi cine eşti, deoarece eşti prea preocupat de gândurile care te înconjoară şi
nu mai ai timp să faci o pauză pentru a te privi. Nu eşti liniştit - îţi lipseşte
singurătatea. Fiecare om se află pierdut într-o mulţime de gânduri şi nu găseşte
niciodată un loc în care să stea singur pentru a pătrunde în sine însuşi. Iar
obiectele îţi atrag în permanenţă atenţia - fiecare gând te forţează să acţionezi
într-o direcţie specifică. Este aproape o nebunie.
8
De fapt, diferenţa între nebuni şi oamenii sănătoşi nu este calitativă, ci

cantitativă. Poate că tu eşti nebun doar în proporţie de 79 %, iar altul a ajuns la
100 %. Observă-te şi ai să vezi că am dreptate Şi de multe ori treci pragul
nebuniei: în furie, la nervi, faci lucruri inimaginabile, după care îţi pare rău:
“Am acţionat fără să vreau. Parcă m-ar fi posedat, m-ar fi forţat cineva. Eu nu
am dorit să fac acel lucru.” De foarte multe ori ajungi la punctul culminant al
nebuniei, după care revii la starea de aşa-zisă normalitate.
Mergi la un spital de boli nervoase şi observă nebunii. Oamenilor nu le
place să se uite la nebuni, deoarece aceştia le pot scoate la suprafaţă nebunia
lor interioară. Imediat ce observi un nebun poţi realiza faptul că şi tu eşti la fel
de nebun ca acel om, doar că el a luat-o puţin mai înainte. Oricum urmezi la
rând: fiecare om stă la coadă la nebunie.
William James s-a dus la un spital de nebuni, după care s-a întors acasă
foarte trist şi s-a băgat în pat. Soţia sa l-a întrebat: “De ce eşti trist?” În
general, el era un om foarte vesel.
A răspuns: “Am văzut acei nebuni şi brusc mi-a apărut ideea că între ei şi
mine nu este o diferenţă prea mare. Diferenţa este foarte mică. De multe ori şi
eu am depăşit limita normalităţii: în furie, lăcomie, deprimare, în pasiune.
Singura diferenţă este că ei par împotmoliţi acolo, nu se mai pot întoarce. În
schimb eu sunt puţin mai flexibil şi mă pot reîntoarce. Dar cine ştie? Poate că
într-o zi această flexibilitate se va pierde. Văzându-i, am realizat faptul că ei
reprezintă viitorul meu. Acesta este motivul pentru care sunt trist. Simt că mai
devreme sau mai târziu îi voi ajunge din urmă.”
Observă-te cu atenţie şi apoi observă şi un nebun: acesta vorbeşte singur
- dar şi tu o faci. Diferenţa este că vorbeşti fără să te audă ceilalţi, dar dacă
cineva te priveşte atent va vedea imediat mişcarea buzelor. Nebunul vorbeşte
cu voce tare, iar tu o faci în şoaptă. Diferenţa este doar cantitativă. Şi cine ştie?
În orice zi poţi ajunge ca el. Poate că într-o dimineaţă, în timp ce mergi spre
serviciu, te opreşti pe marginea drumului şi începi.... Observă-i pe ceilalţi de
lângă tine şi vei vedea că toţi fac acelaşi lucru.
Chiar şi oamenii care încearcă să te ajute - psihanaliştii, terapeuţii,
medicii - toţi se află în aceeaşi barcă. De fapt, psihanaliştii se îmbolnăvesc
mult mai repede decât oamenii de rând. Nici o altă profesiune nu poate
concura în alegerea nebuniei cum este cea a psihoterapiei. Şi asta deoarece
terapeuţii lor, fiindcă trăiesc printre nebuni, le dispare frica de a exterioriza
exact ceea ce simt în interior; şi astfel încet-încet, distanţa se micşorează.
Am citit o anecdotă:
Un om s-a dus la un doctor pentru a-şi face un control de rutină şi
medicul l-a întrebat: “Spune-mi, vezi în faţa ochilor nişte puncte?”
“Da, doctore.”
9
“Ai dureri de cap frecvente?” - a mai întrebat doctorul.

“Da.”
“Dureri de spate?”
“Da.”
“Şi eu la fel” - a spus doctorul - “şi mă întreb, oare ce boală o mai fi şi
asta?”
Medicii şi pacienţii se află toţi în aceeaşi barcă. Nici unul dintre ei nu
cunosc nimic.
În Orient, profesiunea de psihanalist nu există şi asta dintr-un anumit
motiv. Noi am creat un om cu totul diferit: yoghinul. Nu terapeutul. Yoghinul
este o fiinţă complet diferită de oamenii obişnuiţi. Iar între tine şi un terapeut
nu există decât o singură diferenţă: el cunoaşte mai mult despre nebunia ta sau
a lui, în timp ce tu nu cunoşti nimic. Doctorul este mai informat, a citit mai
mult. El cunoaşte mai multe lucruri despre starea normală şi anormală a minţii
umane, dar le cunoaşte în mod intelectual. Un yoghin este complet diferit -
calitativ, nu cantitativ. El a reuşit să iasă din nebunia în care se scaldă întreaga
umanitate.
În Occident, faptul că se caută cauzele exterioare, mijloacele şi metodele
externe, a fost încă de la început un pas greşit. Cauţi cauzele în exterior, în
timp ce acestea se află în interior. Acestea nu se află în lume, în relaţii, legături
sau altceva, ci sunt adânc înrădăcinate în inconştienţa ta. Nu se află în gândire
sau în vise. Analizarea viselor sau a gândurilor nu te va ajuta foarte mult. Cel
mult te poate face să devii normal-anormal, dar nu mai mult de atât. Cauza
fundamentală este aceea că nu eşti conştient de trafic şi de zgomotul produs de
traficul mental; nu eşti separat, detaşat; nu poţi sta deoparte doar să priveşti,
precum un observator.
Psihanaliza continuă să adune milioane de cazuri, dar cu toate acestea nu
rezolvă nimic. Este la fel ca şi cum ai încerca să muţi un munte din loc, dar nu
reuşeşti să mişti nici măcar un bolovan. Însă psihanaliştii trăiesc de pe urma
profesiei lor. Dar ţine minte: odată ce porneşti în direcţie greşită poţi merge la
infinit şi nu mai ajungi niciodată acasă.
Am auzit că doi irlandezi au ajuns în New York şi nefiind familiarizaţi
cu oraşul s-au hotărât să nu zăbovească în el. Aşa că s-au urcat într-un tren
pentru a pleca mai departe. La un moment dat, un băieţel a venit în dreptul lor
şi i-a întrebat dacă nu doresc să cumpere nişte fructe. S-au uitat la fructe şi au
recunoscut doar două dintre ele - portocalele şi merele. Dar celelalte şe erau
necunoscute, aşa că, arătând spre unul dintre aceste fructe exotice, l-au întrebat
pe băiat: “Ce este acest fruct?”
Băiatul a răspuns: “O banană.”
“Şi este comestibilă?”
“Bineînţeles.”
“Şi cum se mănâncă?” - au întrebat irlandezii.
10
Atunci băiatul le-a arătat cum se decojeşte şi cum se mănâncă o banană.

Irlandezii au cumpărat fiecare câte una, după care unul dintre ei a muşcat
primul. În chiar acel moment, trenul a intrat într-un tunel.
Irlandezul a spus: “Pe toţi sfinţii! Nu muşca încă din fructul ăsta
blestemat, pentru că eu am muşcat şi am orbit pe loc!”
Coincidenţele nu reprezintă cauzele, iar psihologia occidentală
cercetează doar coincidenţele. Dacă cineva este trist, imediat începi să cauţi
coincidenţele: de ce este trist? Poate că a avut o copilărie nefericită sau poate
că părinţii săi nu i-au arătat afecţiune, ori poate că mediul în care a crescut a
fost nefavorabil. Toate acestea nu sunt altceva decât nişte coincidenţe.
Cauzele se află în interior; coincidenţele în exterior. Priveşti într-o
direcţie greşită şi nu vei găsi niciodată un ajutor. Eşti trist deoarece nu eşti
conştient. Eşti nefericit şi suferi pentru că nu ştii cine eşti. Toate celelalte nu
sunt altceva decât nişte coincidenţe.
Priveşte adânc înăuntru. În prezent suferi pentru că nu ţi-ai revelat
esenţa. Iar primul lucru care trebuie făcut este dharana. Mintea este prea
aglomerată. Înlătură acele gânduri inutile şi focalizează-ţi mintea doar spre un
singur punct.
Te-ai concentrat vreodată asupra unui lucru? A te concentra înseamnă a-
ţi focaliza mintea spre un singur lucru. De exemplu, asupra unui trandafir.
Înainte de a te concentra asupra lui, trandafirul era foarte neînsemnat - un alt
obiect printre celelalte câteva mii. Dar când te focalizezi doar asupra lui, vei
vedea că trandafirul devine din ce în ce mai important. Va deveni totul.
Dacă te poţi concentra asupra unui trandafir, acesta îţi va dezvălui
calităţiie sale: culoarea, parfumul. Focalizează-te total asupra lui şi nasul nu va
mai simţi altceva decât parfumul trandafirului - orice altceva va fi exclus, iar în
conştiinţa ta nu va mai exista decât trandafirul.
În literatură budistă există o povestire foarte frumoasă. Odată, Buddha i-
a spus lui Sariputtra: “Concentrează-te asupra râsului.” Acesta a întrebat:
“Asupra cărui aspect al râsului?” Buddha a spus: “Nu asupra unui aspect
special, ci doar asupra râsului în general şi după aceea să îmi spui ce ai
descoperit.”
Nimeni altcineva nu a mai pătruns atât de profund în acest sentiment.
Sariputtra a definit şi catalogat râsul în şase categorii: “Toate acestea sunt
aranjate într-o ordine ierarhică - de la cele mai sublime la cele mai nerafinate.”
Râsut şi-a dezvăluit fiinţa interioară.
Primul tip de râs, Sariputtra îl denumeşte sita: “Un zâmbet vag, aproape
imperceptibil care se manifestă în expresia facială doar în modul cel mai subtil
posibil şi doar când fiinţa respectivă este mulţumită pe deplin.” Dacă eşti
foarte, foarte atent, doar atunci poţi observa acest tip de râs. Urmăreşte chipul
unui buddha şi îl vei observa. Oricum trebuie să fii extrem de atent şi
concentrat pentru a-l putea vedea. Nici măcar buzele nu se mişcă - nu este
nimic vizibil; îi poţi spune râsul invizibil.
11
Poate că acesta este şi motivul pentru care creştinii spun că Iisus nu a râs
niciodată - el trebuie să fi avut acest zâmbet sublim, sita. Sariputtra l-a văzut
pe chipul lui Buddha. Este ceva rar care nu apare decât în clipa în care sufletul
ajunge la punctul culminant al evoluţiei.
Al doilea tip de râs este denumit hasita: “Un zâmbet în care este
implicată mişcarea buzelor şi în care se dezvăluie foarte puţin vârfurile
dinţilor.” Al treilea este vihasita: “Un zâmbet larg însoţit de un chicotit.” Al
patrulea este upahasita: “Un râs accentuat, puternic ca volum sonor, însoţit de
mişcări ale capului, umerilor şi braţelor.” Apoi, ai cincilea este apahasita:
“Râsul puternic care cauzează apariţia lacrimilor.” Iar al şaselea este atihasita:
“Râsul zgomotos, turbulent, însoţit de mişcări ale întregului corp şi care dă
naştere convulsiilor, istericalelor.”
Când te concentrezi asupra unui lucru mărunt cum este râsul, acesta îşi
dezvăluie toate calităţile sale - devine o lume în sine.
Concentrarea îţi dezvăluie lucruri care nu sunt cunoscute prin starea
obişnuită a minţii. În general trăim într-o stare foarte indiferentă. Omul este pe
jumătate adormit: pare că vede, dar nu observă nimic; pare că aude, dar nu
ascultă nimic. Concentrarea este cea care aduce energie ochilor, urechilor.
Dacă priveşti atent la un lucru, orice altceva va fi exclus şi obiectul respectiv
îţi va dezvălui totul despre el.
Ştiinţa se bazează pe concentrare. Urmăreşte un om de ştiinţă şi vei
vedea că întreaga sa muncă se bazează doar pe concentrare.
Există un incident interesant în viaţa lui Pasteur: el lucra, privea printr-
un microscop, iar după un timp a intrat în cameră un străin care a stat şi a
aşteptat ca Pasteur să termine. La un moment dat, Pasteur s-a ridicat de pe
scaun, l-a văzut pe acel om şi l-a întrebat: “De cât timp aştepţi? De ce nu m-ai
anunţat că ai intrat în cameră?”
Străinul a spus: “Am vrut de câteva ori să o fac - şi chiar trebuia să o fac
pentru că mă grăbesc. Cineva m-a rugat să trec pe aici să îţi las acest mesaj,
dar când am văzut cât de concentrat erai - ca şi cum te rugai - am zis că este
mai bine să nu te deranjez. Părea o activitate sacră.”
Pasteur a spus: “Da, ai dreptate. Aceasta este rugăciunea mea. Ori de
câte ori mă simt tulburat şi am prea multe griji sau mă simt împovărat de
gânduri, încep să privesc prin microscop şi imediat întreaga lume, dispare. Nu
mai cunosc nimic altceva decât ceea ce percep acolo.”
Ştiinţa poate face primul pas spre yoga, deoarece ea se bazează pe
concentrare. Orice om de ştiinţă, dacă evoluează şi nu se împotmoleşte în iţele
ştiinţei poate deveni un yoghin. Iar acest lucru se datorează faptului că ei
îndeplineşte prima condiţie a sistemului yoga: concentrarea.
Dharana, concentrarea, este legarea minţii de obiectul asupra căruia se
meditează.
2. Dhyana, contemplarea, este fluxul neîntrerupt al minţii către obiectul
meditaţiei.
12
Prima este concentrarea: înlăturarea tuturor obiectelor şi focalizarea doar

asupra unuia singur. În clipa în care poţi păstra în conştiinţă doar un singur
obiect, ai atins concentrarea. Al doilea pas este următorul: conştiinţa trebuie să
fie orientată neîntrerupt spre acel obiect. Este la fel ca fascicolul luminos al
unei lanterne. Sau, alt exemplu mai bun: atunci când torni apă dintr-un vas în
altul, curentul apei este neîntrerupt.
Iată ce înseamnă contemplarea: conştiinţa trebuie să fie oerintată
continuu spre obiectul asupra căruia s-a concentrat. Nu trebuie să existe nici un
fel de întrerupere, deoarece aceasta arată faptul că eşti distras. Dacă ai reuşit să
practici concentrarea, contemplarea va fi foarte uşor de realizat. Dar fără
prima, cea de-a doua este imposibilă. La început înlături toate obiectele şi
rămâi cu unul singur, apoi înlături toate întreruperile, toate perturbaţiile
mentale şi te proiectezi asupra acelui obiect.
Când priveşti un singur obiect, acesta îţi poate dezvălui calităţile sale. Un
obiect oricât de mic poate dezvălui toate calităţile Divinului.
Poetul Tennyson a trecut printr-un experiment minunat. Într-o
dimineaţă, se plimba şi la un moment dat a ajuns la un zid foarte vechi, iar într-
o gaură a zidului înflorise o floricică. A privit floarea, s-a relaxat, energia a
început să curgă între ei, soarele tocmai răsărea.... Brusc i-a apărut în minte:
“Dacă te-aş putea înţelege, atunci voi înţelege întregul Univers.” Fiecare
particulă este un univers în miniatură.
Fiecare particulă are în ea întregul univers, aşa cum fiecare picătură de
apă are în interior compoziţia întregului ocean. Este îndeajuns să înţelegi o
picătură de apă şi vei înţelege toate oceanele. Nu ai de ce să cercetezi fiecare
picătură în parte. Concentrarea este cea care ajută să îţi fie dezvăluite calităţile
picăturii şi picătura devine însăşi oceanul.
Meditaţia dezvăluie calităţile conştiinţei, iar conştiinţa individuală devine
conştiinţa cosmică. Deci, dharana dezvăluie obiectul; dhyana dezvăluie
subiectul. Un curent neîntrerupt al conştiinţei spre un obiect... În acel curs
continuu, doar în curent...doar curgi precum un râu: fără nici o întrerupere, fără
să te distragă nimic...brusc devii conştient de propria fiinţă - vei şti cine eşti.
În curentul neîntrerupt al conştiinţei, ego-ul dispare. Ai devenit oceanul -
Sinele.
Contemplarea este calea artistului. Prima, concentrarea, este calea
omului de ştiinţă. Acesta este preocupat de lumea exterioară şi nu de el însuşi.
Artistul este preocupat doar de el însuşi. Când un om de ştiinţă descoperă ceva,
o face din lumea exterioară. Când un artist dezvăluie ceva, o face din el însuşi.
Pentru o poezie trebuie să pătrundă foarte profund fiinţa proprie. Unui artist nu
îi poţi cere să fie obiectiv.
Ai văzut pomii din tablourile lui Van Gogh? Aceştia aproape ating cerul,
stelele. Acest gen de copaci nu există nicăieri în lume, doar în picturile lui Van
Gogh. Stelele sunt mici, iar copacii sunt imenşi. Cineva l-a întrebat pe Van
Gogh: “Unde ai mai văzut asemenea copaci? De unde îi creezi?”
13
Însă Van Gogh a răspuns: “Din mine. Pentru că, după cum simt eu,
copacii reprezintă dorinţa pământului de a atinge cerul.” Astfel, copacul este
complet transformat - s-a petrecut o metamorfoză. Copacul nu mai este un
obiect, ci a devenit o subiectivitate. Artistul se transpune, devine însăşi
obiectul pe care doreşte să îl exprime.
Există multe povestiri frumoase despre maeştrii zen, pentru că ei au fost
întotdeauna mari artişti. Acesta este unul dintre lucrurile cele mai minunate în
zen. Nici o altă religie nu a fost la fel de creatoare, iar atâta timp cât o religie
nu este creatoare, nu este totală - îi lipseşte ceva.
Un maestru zen obişnuia să le spună discipolilor: “Dacă doriţi să pictaţi
un bambus, atunci deveniţi un bambus.” Nu se poate altfel. Cum ai putea picta
un bambus dacă nu l-ai simţit din interior? ...dacă nu ai simţit cum te bate
vântul, cum te udă ploaia, cum te încălzeşte soarele? Cum poţi picta un
bambus dacă nu ai auzit cântecul păsărilor, aşa cum îl aude un bambus? Poţi
picta un bambus la fel cum o face un aparat de fotografiat, însă atunci nu vei fi
un artist.
Aparatul de fotografiat aparţine ştiinţei. Acesta doar evidenţiază
obiectivitatea bambusului. Însă când un Maestru priveşte un bambus el nu o
face din exterior. Curentul neîntrerupt al conştiinţei sale se revarsă asupra
bambusului şi omul dispare. Se produce o întâlnire reală, o comuniune - îţi va
fi extrem de dificil să mai spui care este bambusul şi care este conştiinţa - totul
se contopeşte, iar marginile dispar.
Contemplarea este calea artistului. Tocmai de aceea, uneori, artiştii au
trăiri asemănătoare cu cele ale misticilor. Acesta este motivul pentru care
poezia poate transmite ceva specific, ceva ce proza nu poate face niciodată; ori
pictura poate dezvălui lucruri care nu pot fi dezvăluite în alt mod. Artistul
ajunge uneori prin trăiri foarte aproape de persoanele religioase, de mistici.
Dacă un poet rămâne doar un poet, s-a poticnit. El trebuie să curgă, să se
mişte: de la concentrare la meditaţie şi de la aceasta la samadhi. Trebuie să
mergi mai departe.
Dhyana este orientarea neîntreruptă a minţii spre un obiect anume. Şi ar
fi bine să alegi un obiect pe care îl iubeşti. Îţi poţi alege persoana iubită sau
copilul, ori o floare - orice iubeşti - deoarece în iubire este mai uşor să curgi
neîntrerupt spre obiectul sau fiinţa respectivă. Priveşte în ochii iubitei. Mai
întâi uită de restul lumii şi apoi îndreaptă-te spre iubită - ea este lumea ta.
Priveşte-o în ochi şi curgi în continuu spre ea. Nu trebuie să te mai distragă
nimic. Şi, deodată, vei fi capabil să vezi cine eşti cu adevărat - vei reuşi să îţi
vezi subiectivitatea.
Dar ţine minte: acesta nu este sfârşitul. Obiectul şi subiectul sunt două
părţi ale întregului. Ziua şi noaptea, viaţa şi moartea - toate sunt părţi ale
întregului. Obiectul este exterior, subiectul este interior - tu nu eşti nici în
exterior şi nici în interior. Acest lucru este foarte dificil de înţeles, deoarece
toţi spun: Pătrunde înăuntru.”
14
Dar aceasta este doar o etapă temporară peste care va trebui să treci.
Exterior şi interior - ambele sunt în afară. Tu eşti cel care poate ieşi sau intra.
Tu eşti cel care se poate plimba între cele două polarităţi. Iar tu eşti dincolo de
acestea. A treia stare este samadhi.
3. Samadhi apare atunci când mintea devine una cu obiectul meditaţiei.
Când subiectul dispare în obiect, când obiectul dispare în subiect, când
nu mai există nimic de privit şi nimeni care să privească, când dualitatea a
dispărut, se aşterne o tăcere minunată. Nu mai poţi spune ce există, deoarece
nu mai este nimeni care să spună aceasta. Nu mai poţi face nici un fel de
afirmaţii despre samadhi, deoarece tot ce se poate exprima este ştiinţific sau
poetic. Religia rămâne inexprimabilă.
Aşadar, există două tipuri de afirmaţii religioase. Patanjali foloseşte
terminologia ştiinţifică. Religia în sine nu are nici un fel de terminologie -
întregul nu poate fi exprimat. Pentru a exprima trebuie să divizezi. Pentru a
exprima trebuie să categoriseşti totul în obiect şi subiect. Buddha foloseşte tot
terminologia ştiinţifică; Lao Tzu, Iisus, folosesc terminologia poetică. Însă
ambele sunt doar nişte terminologii. Depinde de mintea fiecăruia. Patanjali are
o minte foarte ştiinţifică, înrădăcinată în logică şi analiză. Iisus are o minte
poetică. Ceea ce trebuie să ţii minte este faptul că ambele sunt incomplete şi
trebuie depăşite. Este necesar să mergi mai departe.
Samadhi apare atunci când mintea devine una cu obiectul meditaţiei.
Când mintea devine una cu obiectul meditaţiei, nu mai există nimeni care să
cunoască şi nimic de cunoscut.
Iar până când nu ajungi să cunoşti acest lucru - această cunoaştere care
trascende cunoscătorul şi cunoscutul nu faci altceva decât să îţi iroseşti viaţa.
Poate că ai alergat după câţiva fluturi iluzorii, poate că ai reuşit să obţii
anumite plăceri mărunte, dar ai pierdut binecuvântarea finală.
În cămara unei gospodine exista un borcan cu miere care avea capacul
desfăcut şi un roi de muşte a fost imediat atras de aroma răspândită de miere.
S-au aşezat pe miere şi au început să mănânce lacome. Însă picioarele s-au
afundat în miere şi muştele nu mai puteau să îşi ia zborul. Când erau aproape
gata să moară, una dintre ele a spus: “Of, creaturi proaste ce suntem, pentru un
amărât de mic dejun am ajuns să ne dăm viaţa.”
Ţine minte: aceeaşi posibilitate există şi pentru tine. Priveşte-te - te poţi
afunda atât de mult în pământ încât să nu mai poţi să îţi foloseşti aripile. Este
foarte posibil să devii atât de împovărat de micile plăceri în care te complaci
încât să uiţi de existenţa beatitudinii supreme - iar aceasta este accesibilă în
fiecare clipă. Pierzi timpul cu strânsul scoicilor sau pietricelelor strălucitoare
de pe malul mării şi uiţi de magnifica comoară a propriei fiinţe. Ţine minte
acest lucru. Este real. Foarte rar se întâmplă ca cineva să nu cadă pradă
capcanei vieţii.
15
Eu nu spun să nu te bucuri. Soarele este minunat, florile, fluturii sunt

foarte frumoşi, dar nu te pierde printre ei. Bucură-te de ei, nu este nimic rău în
acest lucru, însă ţine minte că ceva mult mai minunat aşteaptă să te decoperi.
Poţi sta în anumite momente în bătaia razelor de soare, dar nu îţi face din
aceasta un stil de viaţă. Relaxează-te şi plimbă-te pe malul mării. Nu este ceva
rău. Este chiar foarte bine să mai ieşi la un picnic din când în când, însă nu
considera că doar la atât se rezumă viaţa. Iată un lucru pe care trebuie să îl ai în
permanenţă în vedere: când îţi orientezi atenţia către ceva, acel lucru devine
realitate. Acordă atenţie unor pietricele şi ele devin diamante - atenţia ta este
adevărata comoară.
Am auzit că un angajat al căilor ferate a rămas închis într-un vagon
frigorific şi, nemaiputând să iasă, s-a resemnat cu gândul că va muri. Iar
apropierea momentului morţii a fost scrijelit chiar de el pe pereţii vagonului
respectiv: “Am devenit din ce în ce mai rece. Nu îmi rămâne nimic altceva
decât să aştept. Probabil acestea sunt ultimele mele cuvinte.” Şi chiar aşa a
fost. După un timp a fost găsit mort; aproape îngheţat. Culmea este că vagonul
frigorifer nu era pus în funcţiune şi temperatura era de 18 grade. De asemenea,
aer era din plin, deci nu putea muri nici sufocat.
A murit doar datorită propriei minţi. Pur şi simplu s-a sinucis. Frigiderul
a funcţionat doar în mintea sa.
Ţine minte: subiectul atenţiei devine realitate. Apoi, acea realitate devine
atât de puternică încât te atrage şi mai mult. Atunci începi să îi acorzi prea mai
multă atenţie şi irealul devine singura realitate posibilă, iar realul este cu
complet uitat.
Trebuie căutată realitatea. Şi singura modalitate de a o găsi este să
înlături obiectele şi să rămâi cu unul singur. Apoi, înlătură toate distragerile şi
permite-i conştiinţei să curgă neîntrerupt spre obiect. Iar fenomenul al treilea
apare de la sine. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, starea de samadhi
apare spontan. Iar într-o bună zi vei vedea că obiectul şi subiectul au dispărut;
oaspetele şi gazda nu mai sunt de găsit - domneşte doar tăcerea. În acea tăcere
realizezi ţelul adevărat al vieţii.
Patanjali spune:
Cele trei - dharana, dhyana şi samadhi - împreună formează samyama.
O definiţie magnifică pentru samyama. În mod normal, s-a crezut că
samyama este o disciplină, o stare de control a Caracterului. Dar nu este aşa.
Samyama este echilibrul obţinut după ce obiectul şi subiectul au dispărut. Este
liniştea deplină a non-dualităţii interioare.
Uneori se întâmplă şi involuntar să se ajungă la realitate. Nu poţi găsi un
om care să nu fi experimentat câteva clipe această stare. Accidental se
întâmplă să trăieşti asemenea momente cu adevărat beatifice.
Cineva mi-a spus: “Astăzi am trăit cinci minute de realitate.” Îmi place
expresia: “cinci minute de realitate.” L-am întrebat: “Şi cum s-a produs?” Mi-a
spus că datorită unei gripe. Este incredibil, dar adevărat.
16
Multora li se întâmplă ca atunci când sunt bolnavi să trăiască nişte stări

de linişte inimaginabile, deoarece datorită bolii rutina zilnică încetează.
Persoana respectivă mi-a spus că doctorul nu i-a permis să se dea jos din pat şi
câteva zile nu a făcut altceva decât să privească spre tavan. S-a relaxat şi dintr-
o dată totul s-a oprit. Timpul a dispărut, spaţiul s-a evaporat. Nu mai avea la ce
să privească şi nu mai era nimeni care să privească. Brusc a apărut unitatea.
Unora li se întâmplă acelaşi lucru în timp ce fac dragoste. Apare un
orgasm total, după care totul se linişteşte...te relaxezi. Rigiditatea a dispărut,
tensiunea, furtuna s-a potolit şi apoi apare tăcerea...brusc, imediat îşi face
apariţia realitatea.
Uneori se mai întâmplă în timp ce te plimbi, înoţi, stai pe plajă, priveşti
stelele. Însă toate acestea sunt doar nişte accidente. Şi datorită faptului că sunt
accidente şi nu se potrivesc cu stilul tău de viaţă, începi să uiţi de ele. Nu le
mai acorzi atenţie. Dar important este că apar în viaţa oricui.
Yoga este o cale sistematică de a ajunge la acea realitate. Yoga a reuşit
să creeze o ştiinţă din aceste accidente şi coincidenţe.
Toate trei - concentrarea, contemplarea şi samadhi - constituie samadhi.
Acestea reprezintă o trinitate.
5. Prin stăpânirea acesteia apare lumina conştiinţei superioare.
Cei care realizează trinitatea despre care am vorbit ajung la lumina
conştiinţei superioare.
“Urcă mai sus şi mai sus, cerul trebuie să îţi fie destinaţia, stelele să îţi
fie ţelul.” Însă călătoria începe din locul în care te afli. Pas cu pas: “Urcă mai
sus şi mai sus, cerul trebuie să îţi fie destinaţia, stelele să îţi fie ţelul.” Până
când nu devii la fel de vast ca cerul nu ai de ce să te opreşti - călătoria nu este
încă completă. Atâta timp cât nu atingi şi devii lumina eternă, nu te simţi
mulţumit sau satisfăcut de nimic. Permite-i flăcării divine să ardă în tine, astfel
încât într-o bună zi să renaşti şi să devii lumina eternă.
Prin stăpânirea acesteia apare lumina conştiinţei superioare. Odată ce
stăpâneşti primii trei paşi interiori, lumina îţi este accesibilă. Iar atunci vei trăi
veşnic în acea lumină: “Spre seară cocoşul vesteşte venirea dimineţii. La
miezul nopţii străluceşte soarele amiezii.” Chiar şi noaptea îţi va fi luminată;
întunericul va fi dispărut. Oriunde vei merge, lumina interioară te va urma - tu
eşti lumina.
Mintea încearcă întotdeauna să te facă să te simţi mulţumit; mintea îţi
spune mereu că nu mai ai nimic de descoperit sau căutat. Ea este cea care
încearcă să te convingă că ai ajuns la capătul călătoriei. Mintea nu îţi permite
să fii nemulţumit şi întotdeauna caută tot felul de scuze şi raţionalizări. Nu
asculta la ea. Acele raţionalizări nu sunt reale, ci doar nişte trucuri ale minţii,
deoarece ea nu doreşte să mergi mai departe. Mintea este leneşă: doreşte să te
aşezi într-un loc, să nu mai peregrinezi.
17
A fi un sannyasin înseamnă a deveni un hoinar care cutreieră conştiinţa.

A fi sannyasin înseamnă a deveni un vagabond - în conştiinţă - continuă să
cauţi. “Urcă mai sus şi mai sus, cerul trebuie să îţi fie destinaţia, stelele să îţi
fie ţelul.” Nu asculta de minte.
Într-o noapte, un beţiv se sprijinea de un felinar şi credea că acel stâlp
era uşa de la casa în care locuia.
La un moment dat se apropie de el un poliţist şi îi spune: “Prietene, nu
are nici un rost să mai încerci. Nu este nimeni acasă.”
Beţivul, printre sughiţuri, a spus: “Hîc.., crezi că mă păcăleşti. Nu vezi că
la etaj este lumină?”
Mintea este ameţită şi continuă să îţi dea tot felul de raţionalizări: “Ce
crezi că mai poţi obţine?” Chiar cu câteva zile înainte a venit la mine un
politician şi mi-a spus: “Ce pot avea mai mult? M-am născut într-o familie
foarte săracă de la ţară şi acum am devenit ministru. Ce altceva îmi mai poate
oferi viaţa?” Oare este îndeajuns să ajungi ministru? Şi el se întreabă satisfăcut
ce poate avea mai mult de la viaţă? În timp ce întregul cer şi spaţiu îl aşteaptă
şi îi este accesibil, el este satisfăcut că a devenit ministru. Nu te bloca în acest
mod.
Până când nu devii un zeu! Câteodată este bine să te odihneşti, este
necesar să mai faci câte un popas, dar ţine minte: este doar un popas pentru o
noapte - dimineaţa trebuie să porneşti la drum.
Există mulţi oameni care sunt satisfăcuţi cu ceea ce au realizat în lume.
Alţii nu sunt satisfăcuţi de ceea ce au obţinut în lume, însă sunt foarte
mulţumiţi de promisiunile preoţilor. Aşa zişii oameni religioşi. Dar nu sunt -
deoarece religia nu este o promisiune. Nimeni nu îţi poate oferi nimic - este
necesar să dobândeşti totul singur. Toate promisiunile nu sunt altceva decât
nişte consolări, iar acestea sunt periculoase - doar nişte droguri.
Am auzit că la un examen de la un curs de prim ajutor, un preot a fost
întrebat: “Ce faci când întâlneşti un om care este slăbit şi epuizat?”
“Îi ofer puţin coniac” - a răspuns preotul.
“Dar dacă nu ai coniac?”
“Atunci îi promit că o să îi aduc” - a venit prompt răspunsul preotului.
Preoţii fac întotdeauna acest lucru. Ei sunt cei mai mari înşelători: “Nu te
îngrijora. Donează, mergi la acţiuni de caritate, dăruieşte bani, ajută-i pe săraci
şi noi îţi promitem că vei ajunge în rai.”
Yoga reprezintă un efort individual. În yoga nu există preoţi, ci doar
Maeştri care s-au realizat şi care te pot ajuta şi pe tine să te realizezi. Lumina
lor este o călăuză. Evită promisiunile preoţilor. Aceştia sunt cei mai periculoşi
oameni de pe Pământ, deoarece ei nu îţi permit să devii cu adevărat
nesatisfăcut. Ei continuă să te consoleze, iar dacă te consolezi înainte de a
realiza ceva, atunci nu ai reuşit decât să te amăgeşti singur. Yoga crede în
efort, într-un efort intens. Trebuie să meriţi, trebuie să câştigi dumnezeirea - să
plăteşti exact cât costă.
18
Cineva l-a întrebat pe fostul Prinţ al Ţării Galilor: “Ce părere ai despre
civilizaţie?”
“Este o idee foarte bună. Cineva ar trebui să se gândească să o pună în
aplicare.”
Yoga nu este doar o idee, o părere, ci o practică - este abhyasa, o
disciplină, o ştiinţă a transformării interioare. Şi ţine minte: nimeni nu o poate
practica în locul tău. Trebuie să porneşti singur la drum. Yoga te învaţă cum să
ai încredere în tine, te învaţă cum să devii încrezător în tine însuţi. Yoga îţi
spune că o astfel de călătorie este pur individuală. Un Maestru îţi poate arăta
calea, dar va trebui să o parcurgi singur.
19
II. MINTEA ESTE FOARTE ŞMECHERĂ
1. Cum îl pot ajuta pe un cerşetor? Indiferent că îi dau sau nu o

rupie, el va continua să rămână un cerşetor.
Nu cerşetorul este problema. Dacă ar fi fost, atunci toţi care ar fi trecut

pe stradă s-ar fi simţit la fel ca tine. Dacă cerşetorul ar fi fost problema, atunci
cerşetorii ar fi dispărut din lume cu mult timp în urmă. Problema este în
interiorul tău: inima ta este cea care percepe acest lucru. Încearcă să înţelegi.
Mintea intervine imediat: ori de câte ori inima simte iubire, mintea
spune: “Indiferent că îi dai sau nu ceva, el va rămâne un cerşetor.” Dacă
rămâne sau nu un cerşetor, aceasta nu este responsabilitatea ta, însă când inima
simte că trebuie să faci ceva în privinţa lui, atunci fă. Nu încerca să eviţi nimic.
Mintea este cea care încearcă să evite şi spune: “Ce se va întâmpla? Persoana
respectivă va rămâne un cerşetor întreaga sa viaţă, aşa că nu este nevoie să mai
faci nimic.” Însă astfel pierzi o posibilitate în care iubirea ar fi putut curge
nestingherită prin fiinţa ta.
Dacă cerşetorul a decis să fie un cerşetor, tu nu poţi face nimic. Poate că
îi dai ceva şi poate că el aruncă ceea ce primeşte. Aceasta este decizia sa.
Mintea este foarte şmecheră.
Persoana respectivă pune o altă întrebare:
Atunci de ce există cerşetori?
Pentru că în inima oamenilor nu există iubire.
Mintea intervine, se interpune iarăşi:
Dar bogaţii nu au furat de la cei săraci? Aşadar nu ar trebui şi cei
săraci să ia înapoi ceea ce le-a fost furat?
Acum uiţi de cerşetor şi de durerea pe care ţi-a produs-o acela în inimă.
Totul a devenit doar politică. Acum nu mai este o problemă a inimii, ci a
minţii. Şi chiar mintea este cea care a creat cerşetorul. Hoţia minţii este cea
care a creat cerşetorii. În lume există oameni foarte calculaţi şi foarte raţionali
- ei sunt cei care au devenit bogaţi. Iar oamenii inocenţi care nu sunt atât de
calculaţi sunt cei care au devenit săraci.
20
Poţi transforma societatea - în Rusia Sovietică s-a încercat acest lucru.

Dar nu este nici o diferenţă. Acolo au dispărut vechile categorii - săracii
şi bogaţii - dar au apărut alte categorii: conducătorii şi conduşii. Acum cei care
sunt şmecheri şi calculaţi au devenit conducători, iar ceilalţi au devenit
conduşi. Ce poţi face?
Până când scinderea care a apărut între minte şi inimă nu dispare, până
când umanitatea nu începe să trăiască prin inimă şi nu prin minte, clasele
sociale vor continua să existe. Numele se vor schimba, dar suferinţa şi mizeria
vor continua să persiste.
Întrebarea este foarte relevantă şi semnificativă: “Ce pot face pentru un
cerşetor?” Dar nu cerşeţorul reprezintă problema, ci tu şi inima ta. Fă ceva,
orice poţi, dar nu încerca să arunci responsabilitatea asupra celor bogaţi. Nu
arunca responsabilitatea asupra istoriei sau structurii economice, deoarece
toate acestea sunt secundare. Dacă umanitatea rămâne la fel de şmecheră şi
calculată ca până acum, atunci nu va face altceva decât să se învârte în cerc şi
să repete veşnic aceleaşi greşeli.
Ce poţi face tu pentru el? Tu nu eşti decât o mică parte din întreg. Orice
ai face nu vei schimba cu nimic situaţia - însă te poţi transforma pe tine. Faptul
că îi oferi ceva unui cerşetor nu îl va schimba cu nimic, dar gestul, faptul de a
dărui te va transforma pe tine. Acesta este lucrul cel mai important. Iar dacă
aceasta continuă - revoluţia inimii - dacă oamenii se vor privi ca fiinţe, într-o
bună zi sărăcia va dispărea fără să fie înlocuită cu o altă formă de exploatare.
Până acum toate revoluţiile au dat greş, deoarece revoluţionarii nu au
fost capabili să vadă care este cauza reală, fundamentală a sărăciei. Ei nu fac
altceva decât să privească la cauzele superficiale şi afirmă: “Motivul pentru
care cineva este sărac se datorează faptului că altcineva îl exploatează.”
Însă de ce există oameni care sunt capabili să exploateze? De ce aceştia
nu sunt capabili să vadă că ei nu câştigă nimic şi că altcineva pierde foarte
mult? Poate că adună mari bogăţii, însă în jurul lor ucid întreaga viaţă. Averea
lor este ridicată numai pe cadavre. De ce nu pot vedea?
Mintea a creat şi explicaţii pentru aceste lucruri: “Oamenii sunt săraci
datorită karmei. În vieţile trecute au făcut ceva greşit şi tocmai de aceea suferă.
Iar cei bogaţi au ajuns să aibă tot ce doresc datorită înfăptuirii de acţiuni bune.”
Însă până când nu dispare această tendinţă de păcăleală şi amăgire, structura
societăţii nu se poate schimba. Transformarea trebuie să apară în structura
personalităţii umane.
Ce poţi face tu? Poţi încerca să scapi de bogaţi, dar aceştia vor intra pe
uşa din spate. Şi, de fapt, mai hoţi decât bogaţii sunt cei care încearcă să scape
de aceştia. Poate că bogătaşii nu vor mai putea intra pe uşa din spate, însă
revoluţionarii, comuniştii, socialiştii, se vor instala pe tron şi vor începe să
exploateze. Iar aceştia vor exploata mult mai puternic, deoarece s-au dovedit a
fi mai deştepţi decât clasa bogătaşă din moment ce au putut scăpa de ea.
21
Prin faptul că au reuşit să scape de cei bogaţi, au demonstrat un singur

lucru - că sunt mai hoţi.
Şi ţine minte: întotdeauna se vor naşte alţi revoluţionari care vor încerca
să îi alunge pe revoluţionarii care au început să exploateze. Astfel, hoţia ajunge
să ia amploare. Ori de câte ori se încearcă să se distrugă un sistem şi se
folosesc aceleaşi mijloace pe care acel sistem le-a folosit pentru a se impune,
atunci nu se va schimba nimic altceva decât numele, simbolurile - societatea va
rămâne aceeaşi.
Mai bine nu te mai învârti în jurul cozii. Nu cerşetorul reprezintă
problema, ci tu. Nu încerca să te amăgeşti. Nu încerca să afirmi că datorită
karmei a ajuns cerşetor, pentru că nu cunoşti nimic despre karma. Aceasta este
doar o ipoteză prin care se explică anumite lucruri inexplicabile. Iar odată ce ai
acceptat ipoteza te simţi despovărat: vei putea continua să fii bogat, iar săracul
să rămână sărac - nu mai există nici o problemă. Ipoteza funcţionează precum
un tampon.
Acesta este şi motivul pentru care în India sărăcia a devenit atât de
răspândită şi oamenii au devenit atât de insensibili faţă de ea. Toţi au o singură
teorie, un singur concept care acţionează precum un tampon la fel cum
suspensia de la maşină amortizează şocurile de pe şosea. Karma nu este altceva
decât un amortizor de şocuri. De multe ori te vei simţi afectat de sărăcie, însă
teoria karmei va amortiza şocurile date de sărăcie. Însă ce poţi face? Aceasta
nu are nimic de-a face cu tine. Te bucuri de bogăţiile tale datorită faptelor bune
din trecut şi altcineva suferă datorită faptelor sale rele.
În India există o sectă jainistă, Tera-Panth, în care s-a folosit la
maximum teoria karmei. Ei spun: “Nu te implica, nu interveni, deoarece cel
care suferă o face datorită karmei sale din trecut. Nu îl ajuta cu nimic, pentru
că atunci intervii şi îi prelungeşti procesul. Poate că fără intervenţia ta, pentru
el s-ar fi terminat totul mai repede.”
De exemplu, unui sărac îi poţi oferi bani sau mâncare pentru a trăi câţiva
ani de zile, dar suferinţa va reveni. Îl poţi ajuta să nu mai aibă nevoie de nimic
întreaga viaţă, însă în viaţa următoare suferinţa va reîncepe exact din locul în
care tu ai întrerupt-o. Cei din secta Tera-Panth susţin că nu trebuie să intervii
niciodată. Chiar dacă cineva a căzut pe stradă, tu trebuie să îţi continui drumul
mai departe. Şi ei spun că aceasta este compasiunea adevărată; prin implicare
doar întârzii procesul.
O teorie tampon foarte bună.
În India, oamenii au devenit absolut insensibili. Şi pentru aceasta nu i-a
ajutat nimic altceva decât o teorie foarte amăgitoare.
În Occident s-a descoperit un alt tampon: sărăcia există datorită celor
bogaţi - deci, aceştia din urmă trebuie distruşi. Priveşte cu atenţie fenomenul.
Când te uiţi la un om sărac, în inimă îţi apare iubirea, dar imediat îţi spui că
acel om este sărac din cauza celor bogaţi.
22
Astfel transformi iubirea în ură; începi să îi urăşti pe cei bogaţi. Ce fel de

joc este acesta? Atunci vei spune: “Bogătaşii trebuiesc distruşi! Trebuie să li se
ia totul. Ei sunt criminalii.” Ai uitat de cerşetor şi inima este goală. De fapt
este plină de ură...şi tocmai ura este cea care a creat societatea în care există
cerşetorii. Şi vei reîncepe să urăşti, dar acum vei urî societatea - deoarece crezi
că este nedreaptă. Vei încerca să o transformi, însă nu vei reuşi decât să
schimbi regulile, numele, legile şi acolo vor continua să existe conduşi şi
conducători, exploataţi şi exploatatori, opresaţi şi opresori. Diferenţa nu este
deloc semnificativă. Sclavii şi stăpânii vor continua să persiste.
Singura revoluţie posibilă este cea a inimii. Când vezi un cerşetor, rămâi
sensibil. Nu îi permite nici unui tampon să intervină între tine şi cerşetor.
Rămâi deschis. Este dificil, deoarece poţi începe să plângi, te poţi simţi foarte
tulburat şi afectat. Împărtăşeşte ceea ce simţi. Dar nu te îngrijora dacă celălalt
va rămâne sau nu un cerşetor - tu ai făcut tot ce ai putut. Şi acest lucru te va
transforma: va lua naştere o fiinţă care este mai apropiată de inimă şi mai
îndepărtată de cap. Îată care este singura transformare posibilă - cea interioară.
Dacă umanitatea se transformă în acest mod, atunci este posibil să se
nască o societate în care oamenii să fie atât de sensibili încât să nu mai poată
exploata; vor deveni atât de atenţi şi conştienţi încât nu vor mai putea oprima.
Doar atunci va fi posibil ca sclavia, sărăcia şi mizeria să nu mai existe.
Acţionează din inimă şi nu te lăsa vrăjit de teorii.
Dar ai spus că trebuie să ne îndreptăm spre polul opus; să alegem
ştiinţa, dar şi religia, raţionamentul şi iraţionamentul. Occidentul şi
Orientul, tehnologia şi spiritualitatea. Însă pot alege şi politica şi
meditaţia? Pot alege să schimb lumea, dar în acelaşi timp să mă transform
şi pe mine? Oare pot fi revoluţionar şi sannyasin în acelaşi timp?
Da. Am repetat de multe ori faptul că omul trebuie să accepte
polaritâţile. Însă meditaţia nu este un pol, ci acceptarea polarităţilor, iar prin
acceptare se transcend polarităţile. Aşa că nu există un opus al meditaţiei,
Încearcă să înţelegi bine acest lucru.
Te afli într-o cameră întunecată, întunericul este opusul luminii sau doar
absenţa ei? Dacă este opus, atunci înseamnă că are propria sa existenţă. Şi
chiar o are? Este real sau este doar absenţa luminii? Dacă ar avea o realitate
individuală, atunci în clipa în care aprinzi o lumânare ar putea să refuze să
dispară. Va lupta pentru existenţa sa - va rezista. Însă întunericul nu luptă
niciodată. El este atât de vast, iar lumânarea atât de mică. Şi cu toate acestea
nu poate face nimic în privinţa ei. Poate că întunericul din acea cameră a
domnit secole întregi, dar în clipa în care aprinzi lumânarea va dispărea pur şi
simplu. Nu va putea spune: “Eu am existat aici mii de ani şi nu voi permite
unei amărâte de lumânări să mă învingă.”
Întunericul nu are o realitate pozitivă, ci este doar absenţa luminii. În
clipa în care se confruntă cu lumina nu mai poate exista; imediat ce ai stins
lumina îşi face imediat apariţia.
23
De fapt, nu apare şi dispare, ci este doar absenţa luminii.

Meditaţia este lumina interioară. Ea nu are nici un opus.
Viaţa obişnuită nu este altceva decât absenţa meditaţiei. Viaţa fiecărui
om - plină de dorinţe, putere, prestigiu, ambiţie, lăcomie, invidie - este doar
absenţa meditaţiei.
Politica este un cuvânt foarte vast în care nu sunt incluşi doar politicienii,
ci toţi oamenii, deoarece fiecare este la fel de ambiţios ca orice politician.
Oricând apare competiţia, acolo răsare şi politica. De exemplu, studenţii din
grupele de la facultate se numesc colegi, dar nu sunt altceva decât nişte
inamici, competitori. Fiecare încearcă să fie mai bun şi să ajungă mai sus decât
ceilalţi. Ambiţia este prezentă în fiecare dintre ei; de fapt, aceştia sunt deja
politicieni.
Competiţia, lupta, concurenţa nu este altceva decât o politică. Întreaga
viaţă este orientată pe politică.
Meditaţia seamănă cu lumina: când apare, politica se dizolvă
instantaneu. Aşadar, nu poţi fi politician şi meditativ în acelaşi timp. Este
imposibil. Meditaţia nu este un pol, ci reprezintă absenţa conflictului,
ambiţiilor, egoismului.
Să îţi spun o poveste sufistă foarte faimoasă.
Un maestru a spus: “Nimeni nu poate înţelege omul atâta timp cât nu
înţelege care este legătura între lăcomie, constrângere şi imposibilitate.”
Un discipol a spus: “Aceasta este o enigmă pe care nu o pot înţelege.”
Maestrul i-a spus: “Nu căuta niciodată să înţelegi enigmele când le poţi
dezlega prin experimentarea directă.”
Atunci l-a luat pe discipol de mână şi au pornit prin oraş. La un un
moment dat au intrat într-un magazin în care se vindeau haine şi Maestrul i-a
spus vânzătorului: “Arată-mi cea mai scumpă haină, pentru că astăzi am chef
să cheltuiesc foarte mult.”
I-a fost adusă cea mai scumpă robă din magazin, i s-a cerut un preţ
extrem de mare, după care maestrul a spus: “Da, este exact ceea ce doresc, dar
aş vrea să aibă cusuţi la guler nişte bănuţi din aur şi o fâşie de blană de-a
lungul mânecilor.”
“Nimic mai uşor” - a spus vânzătorul - “dacă aştepţaţi puţin se rezolvă
imediat.” După câteva clipe, vânzătorul s-a reîntors cu roba ornamentată exact
aşa cum ceruse sufistul.
“Acum cât costă?” - a întrebat sufistul
“De 20 de ori mai mult decât prima robă.” - a răspuns vânzătorul.
“Excelent, le voi cumpăra pe amândouă.”
Maestrul i-a arătat discipolului faptul că lăcomia are inclusă în ea o
anumită imposibilitate.
Nu fi prea lacom; nu cere să fii politician şi meditativ în acelaşi timp. De
fapt ceri să fii ambiţios şi relaxat. Vrei să fii violent, agresiv, dar simultan
doreşti să fii liniştit şi relaxat.
24
Dacă acest lucru ar fi fost posibil, atunci nu ar mai fi fost nevoie de

sannyas sau de meditaţie.
Nu le poţi avea pe amândouă. Odată ce începi să meditezi, politica
dispare şi odată cu ea toate efectele pe care le producea: tensiunea, grijile,
anxietatea, violenţa, lăcomia. Toate acestea sunt produse ale minţii politice.
Tu va trebui să decizi: ori politician, ori meditator. Nu poţi fi ambele,
deoarece în clipa în care apare una, cealaltă dispare. Lumea în care trăieşti
reprezintă absenţa meditaţiei. Însă când meditaţia îşi face apariţia, lumea va
dispărea instantaneu, la fel ca întunericul în preajma luminii.
Acesta este motivul pentru care Shankara, Patanjali şi alţii au spus că
lumea este iluzorie, ireală. Pare a fi reală, dar în clipa în care o confrunţi cu
lumina vei realiza brusc că nu a fost absolut deloc reală. Observă întunericul:
cât de real şi dens este; cum te înconjoară din toate părţile. Şi nu doar atât -
simţi cum te cuprinde frica. Cum irealul creează frica. Te poate chiar ucide şi,
de fapt el nu există!
Imediat ce ai făcut lumină, întunericul dispare - doar pare a fi real, însă
nu este.
Lumea dorinţelor, a ambiţiilor, a politicii, este asemănătoare cu
întunericul: pare că există. În clipa în care meditezi, coşmarul încetează şi tu
vei începe să râzi.
Însă te rog, nu încerca imposibilul. Dacă o faci vei deveni o personalitate
scindată. Mă întrebi: “Pot alege şi politica şi meditaţia? Pot încerca să schimb
lumea şi, în acelaşi timp, să mă transform şi pe mine?” Aşa ceva nu este
posibil.
De fapt, tu eşti lumea. În clipa în care te schimbi pe tine ai început să
schimbi şi lumea - nu există altă cale. Dacă încerci să îi schimbi pe ceilalţi,
atunci nu vei fi capabil să te schimbi pe tine, iar cine nu se poate transforma pe
sine nu va putea transforma nici pe altcineva. Poţi crede că o faci, dar te vei
amăgi singur.
Revoluţionarii sunt bolnavi, tensionaţi, nebuni; trebuie să aibă în
permanenţă o ocupaţie, pentru că dacă rămân singuri înnebunesc. Atunci încep
să schimbe lumea, să facă tot felul de reforme sociale.... Şi în nebunia lor nu
mai pot vedea întreaga stupiditate în care se zbat: cum ai putea transforma pe
altcineva atâta timp cât nu te-ai transformat pe tine?
Porneşte de acolo de unde te afli. Porneşte din propria casă. Mai întâi
creează lumina interioară şi atunci vei fi capabil.... De fapt, este greşit spus că
îţi apare capacitatea de a-i transforma pe alţii. Odată ce te-ai transformat şi ai
devenit o sursă de energie infinită, acea energie singură îi va transforma pe
ceilalţi. Nu înseamnă că vei începe să munceşti din greu, să devii un martir sau
altceva, nu. Doar rămâi în tine însuţi, dar puritatea energiei, inocenţa şi
prospeţimea ei se va revărsa asupra tuturor. Va atinge toate ţărmurile lumii.
Fără nici un efort exterior apare revoluţia reală. Şi singura revoluţie reală este
cea lipsită de efort.
25
Când este realizată prin efort este violentă - nu vei face altceva decât să
îţi impui asupra altora propriile idei.
Stalin a ucis milioane de oameni deoarece era revoluţionar. A dorit să
schimbe societatea şi cine stătea în calea lui era distrus. Uneori se întâmpla ca
până şi cei care doresc să te ajute să te ajute împotriva voinţei tale. Nu le pasă
dacă tu doreşti sau nu să fii altfel, schimbat - te vor transforma în ciuda
împotrivirilor tale. Nu te vor asculta. Acest tip de revoluţie este menită să fie
violentă, sângeroasă.
Iar adevărul este că o transformare, o revoluţie adevărată nu poate fi
violentă sau sângeroasă, deoarece ea trebuie să pornească din inimă, din iubire.
Un revoluţionar real nu va încerca să schimbe pe nimeni. El rămâne
înrădăcinat în sine însuşi şi doar cei care doresc cu adevărat să fie transformaţi
vor veni la el. Şi vor veni din cele mai îndepărtate ţinuturi. Aroma se va
răspândi peste tot în lume şi fiinţele care doresc să se transforme vor veni
singure la oază pentru a-şi astâmpăra setea. Nu oaza este cea care va cutreierea
lumea. Iar fenomenul cel mai minunat este acela că oaza nu va încerca să te
înece, indiferent că ai sau nu nevoie de ea. Nu înseamnă că dacă nu o asculţi te
va cufunda şi îneca.
Stalin a ucis foarte mulţi oameni. Revoluţionarii au fost la fel de violenţi
cum sunt reacţionarii - uneori chiar i-au întrecut.
Aşa că, nu încerca imposibilul. Doar transformă-te pe tine. Nu fi
îngrijorat de ceilalţi. Şi ei au un suflet, o conştiinţă. Dacă doresc să fie
transformaţi, nimeni nu îi va împiedica să o facă. Tu doar stai la locul tău. Cui
îi este sete va veni. Şi atracţia o va face chiar prospeţimea şi răcoarea apei.
Mai întrebi: “Pot fi revoluţionar şi sannyasin în acelaşi timp?” Nu. Dacă
eşti sannyasin eşti o revoluţie, nu un revoluţionar. Nu ai nevoie să fii un
revoluţionar. Urmăreşte să înţelegi ceea ce îţi spun. Atunci nu vei mai încerca
să îi schimbi pe oameni sau să creezi o revoluţie. Nu mai plănuieşti nimic - tu
eşti revoluţia, o trăieşti. Chiar stilul tău de viaţă va fi o revoluţie. Oriunde te
vei uita, orice vei atinge, acolo se va petrece o revoluţie. Aceasta va deveni un
proces spontan - precum respiraţia.
Acum îţi mai spun o poveste sufită:
Un foarte cunoscut sufit a fost întrebat: “Ce este invizibilitatea?”
Sufitul a spus: “Îţi voi răspunde atunci când voi avea posibilitatea să îţi şi
demonstrez.”
Sufiţii nu vorbesc foarte mult. Ei doar creează situaţii.
După un timp, cei doi au fost opriţi de nişte soldaţi care le-au spus:
“Avem ordin să arestăm toţi sufiţii dervish. Regele a dat o lege prin care
sufiţii, prin ceea ce fac şi spun, sunt consideraţi periculoşi pentru liniştea şi
pacea populaţiei. Aşa că trebuie să vă arestăm.”
Oricând apare o persoană religioasă, o revoluţie, politicienii încep să
devină neliniştiţi, deoarece chiar prezenţa sa îi înnebuneşte.
26
Prezenţa unei asemenea persoane este îndeajuns pentru a crea haos, o

dezordine, o moarte a societăţii vechi.
Doar prin fiinţa respectivă poate lua naştere o lume nouă. El devine un
vehicul - absent, complet absent în ceea ce priveşte ego-ul. Este un vehicul al
Divinului. Este normal ca politicienii, conducătorii să devină tulburaţi,
deoarece nimeni nu poate reprezenta un pericol atât de mare cum este o
persoană religioasă. Ei nu se tem de revoluţionari, deoarece strategiile lor sunt
aceleaşi, folosesc acelaşi limbaj, aceeaşi terminologie. Nu sunt deloc diferiţi.
De exemplu, în New Delhi poţi observa foarte bine politicienii - pe cei
care sunt la putere, dar şi pe ceilalţi care nu deţin puterea. Toţi sunt la fel.
Politicienii care deţin puterea vor să îşi apere poziţia şi devin reacţionari. Însă
ceilalţi se gândesc şi vorbesc numai despre revoluţie, deoarece doresc să dea
jos puterea actuală. Însă imediat ce ajung la putere încep să devină şi ei tot
nişte reacţionari.
Un revoluţionar care are succes este unul mort; cei care pierd puterea
devin revoluţionari. Şi toţi nu fac altceva decât să amăgească oamenii.
Indiferent că îi alegi pe cei de la putere sau pe ceilalţi, nu are importanţă - doar
alegi etichete diferite în spatele cărora se ascunde acelaşi conţinut.
O persoană religioasă reprezintă un pericol real. Chiar fiinţa sa este
periculoasă, deoarece aceasta creează lumi noi.
Dar să revenim la povestire. După ce soldaţii i-au înconjurat pe cei doi
sufiţi, unul dintre ei a spus: “Foarte bine. Este datoria voastră să ascultaţi
ordinele regelui.”
“Voi nu sunteti sufiţi?” - a întrebat unul dintre soldaţi.
“Cum poţi să-ţi dai seama dacă suntem sufiţi sau nu?”
Soldatul a căutat prin traista lor şi a găsit o carte sufistă şi a întrebat: “Ce
este aceasta?”
Sufitul s-a uitat la titlul cărţii, a dat pagina şi după câteva momente a
spus: “Un lucru căruia o să îi dau chiar eu foc dacă voi nu o faceţi.” Şi chiar
aşa a făcut. După care soldaţii au plecat mai departe satisfăcuţi.
“Care a fost, scopul unei asemenea acţiuni?” - a întrebat unul dintre sufiţi
“Ca să devenim invizibili. Pentru omul de rând, vizibilitate înseamnă a
arăta exact ca ceva sau cineva cu care el se aşteaptă să semeni. Dacă arăţi
diferit, natura ta adevărată devine invizibilă pentru el.”
Un om religios trăieşte o viaţă a revoluţiei, dar invizibilă - pentru că a
deveni vizibil înseamnă a deveni grosier, înseamnă a coborî pe treapta cea mai
de jos a scării. Un sannyasin creează o revoluţie în el însuşi şi rămâne invizibil.
Iar această sursă invizibilă de energie continuă să facă miracole.
Dacă eşti sannyasin nu mai ai nici o nevoie să devii revoluţionar,
deoarece eşti deja o revoluţie. Şi spun revoluţie, pentru că revoluţionarul este
deja mort, are idei fixe, are o minte dogmatică. Îţi spun: o revoluţie - un
proces. Un sannyasin trăieşte clipă de clipă, el răspunde realităţii într-un mod
spontan şi nu prin ideile fixe impuse de alţii.
27
Încearcă să vorbeşti cu un comunist şi vei vedea că acesta nu te ascultă.

Poate că pare atent la tine, dar de fapt nu te ascultă. Acelaşi lucru este valabil
şi cu un catolic sau cu un hindus. În timp ce vorbeşti, ei îşi pregătesc
răspunsurile din trecut, din ideile impuse. Dacă eşti atent poţi vedea pe faţa lor
că nu deţin nici un răspuns real. Chipul lor este mort, inexpresiv. Dar vorbeşte
cu un copil şi vei vedea că el te ascultă cu adevărat atent. Este atent absolut
numai la tine. Copilul este total, în el poţi observa un răspuns - proaspăt şi pur.
Un sannyasin este precum un copil - inocent. El nu trăieşte din ideile
altora nu este un sclav al nici unei ideologii. Trăieşte prin atenţie,
conştientizare. El acţionează aici şi acum! Nu are un trecut şi nici un viitor,
doar prezentul.
Când Iisus a fost crucificat, unul din hoţii lângă care a fost ridicat pe
cruce i-a spus: “Noi suntem nişte criminali. Înţelegem că ne merităm soarta.
Dar tu pari complet inocent. Însă sunt fericit că mă aflu lângă tine. Întreaga
mea viaţă nu am făcut nici un bine, dar lângă tine mă simt extrem de fericit.”
Dar hoţul uitase un amănunt. Când părinţii lui Iisus au trebuit să fugă din
ţară, pentru a scăpa de ordinul regelui prin care se impunea uciderea tuturor
copiilor născuţi în acel an, au fost prinşi de un grup de hoţi care i-au înconjurat
şi urmau să îi omoare pentru a-i jefui.
Unul dintre hoţi s-a apropiat de prunc, l-a privit şi le-a spus celorlaţi:
“Veniţi şi priviţi acest copil.” Şi după ce s-au uitat cu toţii la Iisus nu au mai
putut face nimic din ceea ce îşi propuseseră...şi au plecat.
Cel de pe cruce era acelaşi hoţ care îl salvase pe Iisus. Acum însă nu ştia
că Iisus a fost pruncul pe care l-a salvat el în trecut.
Pe cruce fiind, hoţul a mai spus: “Eu nu am făcut nici o faptă virtuoasă,
întreaga mea viaţă a fost plină de hoţii, jafuri, crime. Dar acum sunt fericit şi îi
mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să mor lângă o fiinţă atât de inocentă
ca tine.”
Atunci Iisus i-a spus: “Pentru recunoştinţa şi gratitudinea pe care o arăţi,
chiar astăzi vei intra cu mine în împărăţia lui Dumnezeu.”
Teologii creştini s-au întrebat foarte mult ce putea însemna acel astăzi.
Pur şi simplu s-a referit la momentul actual, la clipa prezentă: acum. Un om
religios nu are trecut sau viitor, ci doar clipa prezentă. Acest moment este
totul. De fapt, Iisus a vrut să spună: “Priveşte! Deja ai ajuns, în chiar această
clipă, datorită recunoştinţei tale, prin recunoaşterea purităţii şi inocenţei - prin
căire pentru de faptele tale - trecutul ţi-a dispărut complet. Noi ne aflăm deja în
împărăţia lui Dumnezeu.”
Un om religios nu trăieşte prin ideologii moarte, idei fixe, concepte,
filosofii, ci trăieşte în momentul prezent. El răspunde spontan, conştient; este
întotdeauna proaspăt şi pur, niciodată alterat de trecut.
Aşadar, dacă eşti sannyasin, eşti o revoluţie. Iar aceasta este mult mai
măreaţă decât revoluţionarii, deoarece aceştia s-au oprit, au stagnat undeva pe
drum: râul a îngheţat şi nu mai poate curge.
28
Un sannyasin este un curent continuu, un flux veşnic.
2. Tu eşti yoghin bhakta, jnani sau tantric?

Nici unul dintre acestea
Nu încerca să mă etichetezi, să mă categoriseşti. Mintea doreşte să
eticheteze tot ce întâlneşte; însă eu nu permit să fiu catalogat. Eu sunt precum
mercurul: cu cât încerci mai mult să mă prinzi, cu atât devin mai imposibil de
prins. Ori sunt totul, ori nimic - doar aceste două categorii le poţi folosi,
deoarece ele nu vor reprezenta adevărul. Iar în ziua în care vei înţelege faptul
că sunt totul sau nimic, aceea va fi o mare realizare pentru tine.
Să îţi spun o poveste pe care am citit-o chiar ieri. În această poveste,
“Ţara Orbilor”, H.G. Wells relatează cum un călător a ajuns într-o vale izolată
de restul lumii prin nişte ziduri imense. După ce a reuşit să intre, a trăit o
perioadă de timp printre oamenii de acolo. La un moment dat persoanele din
jurul său au început să îl ocolească şi să îl considere un om ciudat. Medicii din
acea ţară spuneau: “Creierul îi este afectat de nişte organe ciudate numite ochi.
Aceştia îl menţin în permanenţă într-o stare de iritare şi perturbare.” Şi au
ajuns la concluzia că trebuie operat urgent.
Ei nu puteau concepe ca cineva să aibă un organ de vedere. Era ceva
anormal.
Călătorul însă se îndrăgostise de o fată şi aceasta a început să insiste să
îşi facă operaţia pentru a putea trăi fericiţi amândoi până la sfârşitul zilelor:
“Dacă nu îţi înlături ochii, comunitatea mea nu te va accepta. Eşti anormal.
Nimeni nu a auzit de aceste organe şi datorită lor vei rămâne un străin pentru
noi. Iar conducătorii noştri nu îmi vor permite să stau cu tine. Şi, pe deasupra,
mă simt puţin înfricoşată să trăiesc lângă o persoană atât de diferită de mine.”
Fata a insistat şi aproape l-a convins. În definitiv o iubea şi era gata să îşi
dea şi vederea pentru a sta lângă ea. Dar într-o dimineaţă, când urma să decidă
ce să facă, a observat răsăritul soarelui, frumuseţea florilor...şi a plecat. A
înţeles că nu putea fi mulţumit în acea ţară şi s-a reîntors în ţinuturile în care
oamenii trăiau în lumină.
Buddha, Iisus, Krishna, Zarathustra, sunt oameni care văd, dar care
trăiesc într-o vale a orbilor. Îi poţi denumi oricum doreşti, însă categorisirile
tale nu arată altceva decât faptul că sunt diferiţi de tine, că au o altă calitate a
vederii, că au ochi, că pot vedea ceva ce tu nu reuşeşti să vezi.
Este normal să te simţi ofensat; de aceea, chiar dacă începi să îi urmezi,
la început încerci să fii împotriva lor. Dar viziunile lor creează în tine o
dorinţă; adânc înăuntrul tău simţi că modul lor de a vedea este accesibil şi
pentru tine. La suprafaţă îi negi, însă în interior simţi că poţi să nu ai dreptate.
Acele fiinţe trebuie ţinute minte ca oameni care puteau vedea dar care au
trăit în valea orbilor.
29
Eu mă aflu aici printre toţi cei care mă ascultă. Îţi înţeleg dificultatea,
deoarece nu poţi vedea ceea ce văd eu, nu poţi simţi ceea ce simt, nu poţi
atinge. Ştiu că, chiar dacă vei fi convins, adânc înăuntru tot va mai exista o
umbră de îndoială. Cine ştie? Poate că omul acesta ne păcăleşte, poate că nici
nu există. Nu poţi avea încredere în nimeni şi nimic atâta timp cât nu
experimentezi singur.
Ai dori să mă categoriseşti. Măcar aşa îmi poţi da un nume şi te vei simţi
uşurat. Prin faptul că poţi spune că sunt yoghin ai sentimentul că mă cunoşti.
Dar aceasta este o obsesie.
Un copil te întreabă: “Ce floare este aceasta?” El nu se simte bine
deoarece simte că floarea îl face conştient de ignoranţa sa. Când îi răspunzi: “
Este un trandafir” - imediat începe să râdă şi să repete mecanic: “Este un
trandafir, este un trandafir.” Se duce la alţi copii şi le spune: “Priviţi, acesta
este un trandafir.” Dar ce a învăţat cu adevărat? Doar un nume. Însă acum este
liniştit, nu mai este un ignorant. Cel puţin simte că nu mai este ignorant.
Necunoscutul a intrat în lumea cognoscibilului. Ce ai realizat prin faptul că i-ai
dat un nume acelei flori?
Ori de câte ori îţi faci o nouă cunoştinţă, imediat întrebi: “Care este
numele tău?” De ce? De ce nu poţi trăi fără nume? Şi nimeni dintre noi nu are
un nume. Nimeni nu se naşte cu un nume. Imediat ce se naşte un copil, familia
se reuneşte şi începe să se gândească ce nume să îi pună acelui prunc. Care
este motivul acestei grabe? Pentru că în lumea ta a mai apărut un străin şi
trebuie să îl etichetezi. După aceea eşti satisfăcut: ştii că acel copil este băiatul
tău, Rahim, Ram.
Toate numele sunt absurde. Nici un prunc nu are nume - este la fel de
nenumit ca Dumnezeu. Dar numele trebuie impus: obsesia minţii de a cunoaşte
prin categorisire trebuie pusă în practică. Însă atunci ai ucis realitatea.
Mulţi vin şi mă întreabă: “Cine eşti tu? Ce eşti? Hindus, creştin, jainist,
musulman?” Dacă mă pot categorisi, dacă pot crede că sunt hindus, atunci sunt
mulţumiţi şi cred că mă cunosc. Dar acel cuvânt - “hindus” - le va da o falsă
impresie a cunoaşterii.
Acelaşi lucru mă întrebi şi tu: ce sunt? Yoghin, bhakta, jnani, tantric?
Dacă ai găsi un nume ai fi liniştit. Atunci te poţi relaxa şi simţi că nu mai este
nici o problemă.
Însă crezi că mă poţi cunoaşte doar printr-un termen? Şi, de fapt, dacă
doreşti cu adevărat să mă cunoşti, nu aduce între noi nici un fel de nume.
Înlătură toate etichetele şi categorisile. Priveşte direct. Deschide-ţi ochii şi
curăţă-i de praf, după care priveşte fără nici un fel de cunoaştere. Priveşte-mă
simplu, inocent, fără idei preconcepute şi atunci vei reuşi să pătrunzi în
profunzime. Voi deveni transparent. Aceasta este singura modalitate de a mă
cunoaşte - este singurul mod de a cunoaşte realitatea.
Priveşte un trandafir, dar uită complet de cuvântul “trandafir”. Uită-te la
un copac şi uită de termenul “copac”.
30
Priveşte verdeaţa, însă şterge-ţi din minte cuvântul “verde”. Imediat vei
deveni conştient de faptul că te înconjoară o prezenţă stranie - Dumnezeu.
Când Dumnezeu este etichetat, acesta devine lumea; când lumea este
necategorisită, devine Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este condiţionat devine
lumesc, grosier; dacă lumea este necondiţionată, nestructurată, necunoscută,
misterioasă, devine Divinul.
Priveşte-mă fără cuvinte.
3. Cum mă pot dărui dacă mă tem de mine însumi? Şi mă doare
inima. Unde se află uşa iubirii?
Nu există un “cum”. Dacă înţelegi stupiditatea ego-ului, suferinţa şi
prostia sa, atunci vei renunţa imediat la el. Dar nu există un “cum”. Imediat ce
observi suferinţa care ţi-o provoacă ego-ul, iadul şi mizeria în care te cufundă,
îl vei elimina instantaneu. Momentan te agăţi de el, pentru că încă îţi mai
creează anumite vise, încă nu i-ai înţeles natura, crezi că poate există o
comoară ascunsă în el. Observă-te în profunzime. Nu întreba cum să renunţi la
el - doar observă cum te cramponezi de el. Cramponarea este problema. Dacă
nu te-ai agăţa de el, ar dispărea de la sine. Iar dacă mă întrebi pe mine cum să o
faci şi nu poţi să vezi cramponarea, atunci îţi pot da o tehnică, dar vei începe să
te cramponezi şi de aceasta. Şi o faci tocmai datorită faptului că nu înţelegi
procesul cramponării.
Am auzit o anecdotă. Un profesor de filosofie care era foarte distrat - aşa
cum sunt aproape întotdeauna filosofii, dar nu înseamnă că au atins starea de
non-minte, ci doar faptul că nu îi interesează decât ceea ce fac - s-a întors
acasă fără umbrelă şi soţia sa încerca să afle anumite indicii despre locul în
care a pierdut-o: “Spune-mi, când ai pierdut-o?”
Aceasta este o întrebare complet greşită, deoarece un om care este distrat
şi care pierde un lucru, cu siguranţă va uita şi momentul în care le-a pierdut.
Deci, soţia l-a întrebat: “Când i-ai simţit lipsa?”
“Draga mea, exact în momentul în care făceam duş. Atunci am realizat
că nu o mai am cu mine.”
Te agăţi şi întrebi cum să scapi de ego. Dar mintea va începe să se agaţe
şi de tehnica pe care ţi-o pot oferi. Nu întreba “cum”, ci caută în tine însuţi - de
ce te agăţi. Ce ţi-a oferit până acum? Ţi-a dat altceva în afară de promisiuni?
Chiar doreşti să fii amăgit la infinit? Nu crezi că până acum te-a păcălit destul?
Nu eşti mulţumit? Vrei mai mult? Chiar nu eşti conştient de faptul că acesta nu
te conduce nicăieri? Şi de fiecare dată când devii frustrat nu realizezi faptul că
promisiunea era falsă încă de la început. Devii frustrat şi reîncepi să visezi şi să
speri că în cele din urmă ego-ul se va Îine de cuvânt.
Ego-ul este impotent. Nu poate face altceva decât să promită; dar nu îţi
poate oferi niciodată nimic. Priveşte foarte clar acest lucru. Iar între
promisiune şi împlinirea ei există numai suferinţă, frustrare, mizerie.
Iadul despre care ai auzit nu este undeva în adâncul pământului sau în
ceruri ci se află chiar în spatele ego-ului.
31
Când devii conştient de suferinţa creată de el, pur şi simplu nu te mai

agăţi. Instantaneu apare dăruirea. Abandonul este absenţa ego-ului.
Problema este ca nu întrebi niciodată “De ce mă agăţ de ego?” Întrebi
doar: “Cum să mă dăruiesc, să mă predau?” Este o întrebare greşită.
Ceilalţi îţi pot recomanda multe lucruri de care începi să te agăţi -
metode, tehnici filosofii, religii, biserici. Pentru a se scăpa de acest amărât ego
au fost create trei sute de religii. Au fost scrise milioane de tehnici şi metode;
şi cu cât citeşti mai mult, cu cât devii mai cunoscător, cu atât este mai mică
posibilitatea de a scăpa de el - deoarece atunci ai mai multe lucruri de care te
agăţi. Nu ai făcut altceva decât să îţi decorezi, să îţi împodobeşti ego-ul.
Am citit autobiografia unui foarte cunoscut romanicier. Spre sfârşitul
vieţii obişnuia să se plângă oricui îl întâlnea: “Mi-am irosit viaţa pentru că nu
am dorit niciodată să devin un scriitor.” Cineva l-a întrebat: “Atunci de ce nu
te-ai oprit? De 20 de ani spui că te-ai săturat şi că nu ai dorit niciodată să devii
romancier. Dar atunci de ce nu te-ai oprit?” El a răspuns: “Cum aş fi putut?
Când am realizat faptul că aceasta nu este vocaţia mea, devenisem deja
faimos.”
Nu poţi renunţa la ego dacă continui să îl împodobeşti. Şi chiar
cunoaşterea ta este cea care îl decorează. Când te duci la meci, când citeşti
ostentativ Biblia sau Gita, când îi priveşti pe alţii cu privirea “mai sfânt decât
ei”, când ochii îţi sunt plini de condamnare - toate acestea nu sunt altceva decât
nişte podoabe ale ego-ului.
Încerci să devii umil, simplu, dar adânc în tine simplitatea ta este
condusă chiar de ego. Şi apoi continui să găseşti tot felul de scuze pentru
aceasta.
În India a trăit un om, Nizam din Hyderabad, care a fost cel mai bogat
om din lume. Rockefeller sau Ford au fost săraci pe lângă el. Nimeni nu ştie
exact la sumă se ridica valoarea bogăţiilor, iar aceasta era constituită numai din
diamante; avea milioane de diamante. Avea şapte magazii care erau pline
numai cu diamante. Nici chiar el nu ştia exact care era numărul acestora, dar în
schimb era cel mai zgârcit om din lume. Poate nu îţi vine să crezi, dar când
oaspeţii plecau şi lăsau în scrumiere ţigări pe jumătate fumate, el le strânge şi
le fuma singur.
După ce a fost înscăunat ca lider al zonei Hyderabad a folosit aceeaşi
bonetă timp de 40 de ani. Cred că aceea era boneta cea mai murdară din lume.
Nu o spăla niciodată, deoarece îi era frică să nu se strice. A trăit o viaţă săracă,
însă obişnuia să spună oamenilor: “Eu sunt un om simplu. Poate că sunt cel
mai bogat din lume, dar duc o viaţă de sărac.” Problema este că nu era cu
adevărat sărac, ci era doar avar. Spunea că trăieşte în acest mod deoarece nu
este ataşat de lucrurile lumeşti. Se credea un sfânt, dar nu era. Pur şi simplu era
cel mai zgârcit om din lume. Iar pentru aceasta se pot găsi tot felul de
raţionamente. Era atât de superstiţios.... Obişnuia să se roage mult timp doar
pentru a pretinde că este pur şi religios, dar nu era - doar îi era teamă.
32
Noaptea dormea cu picioarele într-un vas plin cu sare, deoarece

musulmanii au impresia că dacă picioarele stau în sare, fantomele nu te mai
pot ataca.
Cum ar putea un asemenea om să se roage cu adevărat? Cum ar putea cel
care îi este frică de fantome să îl iubească pe Dumnezeu? Prin iubirea de
Dumnezeu, frica dispare. Oricum, el nu a făcut altceva decât să se amăgească
pe sine.
Ţine minte întotdeauna: începe de la început. Observă unde te agăţi şi de
ce o faci. Nu întreba “cum” să te predai. Doar urmăreşte şi descoperă care este
motivul pentru care te agăţi de ego, de ce eşti încăpăţânat.
Dacă încă mai speri că ego-ul îţi va oferi un rai, atunci aşteaptă - nu este
nici o nevoie să te dăruieşti. Dacă simţi că promisiunile lui sunt false şi că ego-
ul te amăgeşte, atunci care mai este nevoia să întrebi “cum” să îl abandonezi?
Nu te agăţa. De fapt, odată ce ştii că un lucru îţi face rău, îl arunci singur, fără
să mai întrebi nimic, pe nimeni. Pur şi simplu îl arunci. Când vezi că te afli
înconjurat de flăcări, nu mai întrebi pe nimeni cum să ieşi afară, doar o faci.
Odată s-a întâmplat să ia foc o casă din faţa celei în care locuiam.
Clădirea avea trei etaje şi la ultimul etaj locuia un bărbat mai gras care ieşise
pe fereastră pentru a sări. Oamenii de jos îi strigau: “Nu sări! O să mori!
Aşteaptă puţin pentru că o să îţi aducem o scară.” Dar cine mai ascultă la
ceilalţi în clipa în care viaţa îi este în pericol? A sărit pur şi simplu şi şi-a rupt
un picior. Culmea este că focul nu ajunsese încă la etajul său, începuse doar la
primul etaj. Deci, avea timp destul să aştepte până îi aducea cineva o scară.
După o perioadă de timp l-am întrebat: “Ai făcut un miracol. Nu ai
întrebat pe nimeni cum să sări. Ai mai sărit şi înainte de la etajul trei?”
“Niciodată” - mi-a răspuns.
“Sau ai practicat undeva cum să sări? Ai citit vreo carte sau ai întrebat pe
cineva cum se poate sări?” - l-am întrebat.
“Ce tot vorbeşti? Am sărit pur şi simplu! Nici măcar nu îi auzeam pe cei
care erau jos şi îmi strigau să aştept. Doar mai târziu, când deja aterizasem, am
înţeles că vroiau să mă ajute cu o scară pe care să cobor.”
Când ţi-a luat foc casa nu mai întrebi pe nimeni “cum” să ieşi din ea.
Şi îţi spun: casa într-adevăr ţi-a luat foc. Iar tu întrebi cum să sari. Nu,
nu ai înţeles nimic, încă nu simţi cu adevărat că eşti înconjurat de flăcări. Eu îţi
spun că trebuie să faci saltul şi acest lucru îţi creează în minte întrebarea:
“Cum să îl fac?” Dar dacă ai înţelege cu adevărat că eşti învăluit de flăcări,
atunci chiar dacă eu îţi voi striga: “Aşteaptă! Îţi aduc o scară!” - nu vei aştepta
nici măcar o singură clipă. Vei face saltul.
Însă acum stai confortabil şi întrebi “cum” să faci saltul. Nu există nici
un “cum”. Doar priveşte suferinţa pe care o creează ego-ul. Dacă o
conştientizezi, atunci vei ieşi din ea.
Mai spui: “Iar inima mă doare.” Este şi normal. Prin ego vei trece prin
multe suferinţe şi dureri. Apoi, mai întrebi: “Unde este uşa iubirii?”
33
Ieşi afară din ego. Acolo se află uşa pe care o cauţi. Ego-ul este cel care
te împiedică să iubeşti, să meditezi, să te rogi şi să ajungi la Dumnezeu. Cu
toate acestea, încă mai asculţi de ego. Acum totul nu mai depinde decât de tine.
Aceasta este alegerea ta, nimeni nu te-a forţat să asculţi ego-ul. Este doar
propria ta alegere. Dacă l-ai ales, nu mai întreba “cum”; dacă nu l-ai ales,
atunci nu mai este nici o nevoie să întrebi “cum”.
4. De ce, când încerc să ascult discursurile tale cu atenţie deplină, nu
mai pot să îmi amintesc nimic din ceea ce ai spus?
Nu este nici o nevoie. Dacă mai ascultat pe deplin atent, atunci nu mai
este nici o nevoie să îţi aminteşti ce am spus. Tot ce ai auzit va deveni parte
din fiinţa ta. După ce mănânci ceva, te chinui să îţi aminteşti clar ce ai mâncat?
Care ar fi folosul acestui lucru? Hrana devine corpul tău, oasele şi sângele tău
din trup. După ce ai mâncat, digeri şi uiţi totul.
Dacă mă asculţi total, atunci eu mă transform în oasele, sângele, carnea
şi fiinţa ta spirituală. Pur şi simplu mă digeri.
Oricând va exista o situaţie, vei răspunde - şi în acel răspuns va exista tot
ce ai ascultat...dar nu ca o amintire, ci ca o experienţă trăită. Iar această
diferenţă trebuie foarte bine înţeleasă.
Tot ce încerc să fac aici nu este să creez oameni cât mai cunoscători şi
mai informaţi. Nu acesta este scopul discursurilor mele. Eu doresc doar să îţi
dezvolt fiinţa, să te fac să exişti mai mult, nu să devii mai învăţat. Aşa că rămâi
lângă mine, ascultă-mă total; apoi nu este nici o nevoie să îţi mai aminteşti
ceva. Totul va deveni parte din tine. Şi va ieşi la iveală ori de câte ori va apărea
o necesitate. Dar nu va fi precum o amintire, ci ca un răspuns viu, spontan.
Există pericolul ca tot ce auzi să devină amintiri, însă atunci nu vei fi
deloc transformat, ci containerul memoriilor va deveni din ce în ce mai mare.
Computerul devine din ce în ce mai informat. Şi ori de câte va apărea o situaţie
reală, vei uita totul: vei acţiona din memorie şi nu din conştiinţă. Mă vei uita.
Iar în orice situaţie ireală, când doar vei argumenta şi discuta cu altcineva, îţi
vei aminti.
Dacă ceea ce îţi spun devine o amintire, atunci aceasta va fi bună pentru
dezbateri, argumentări, contraziceri - astfel îţi arăţi cunoştinţele, îi convingi pe
ceilalţi de cât de multe cunoşti. Pentru asemenea situaţii mesajul meu este
foarte folositor, dar în viaţa reală.... Când vei vorbi despre iubire vei fi capabil
să îţi aminteşti multe din tot ce ai auzit de la mine, însă când te vei îndrăgosti
cu adevărat, atunci vei acţiona din propria fiinţă - deoarece nimeni nu poate
folosi o amintire moartă într-o situaţie vie.
Am auzit o anecdotă:
Într-o zi, în timp ce se afla în junglă, un explorator a descoperit un trib de
canibali care tocmai se pregăteau să mănânce. Căpetenia tribului, în mod
surprinzător, vorbea engleza foarte bine. Când exploratorul l-a întrebat cum a
reuşit să înveţe această limbă, căpetenia a spus că a stat un an de zile la colegiu
în Statele Unite.
34
“Ai fost la colegiu” - a exclamat uimit exploratorul - “şi încă mai

mănânci carne de om?”
“Ei bine, da” - a recunoscut canibalul, după care a adăugat pe un ton
foarte conciliant - “dar acum bineînţeles folosesc cuţitul şi furculiţa!”
Asta este tot. Dacă devin o parte a amintirilor tale, atunci nu vei face
altceva decât să rămâi un canibal care a ajuns să folosească furculiţa şi cuţitul.
Aceasta va fi singura diferenţă. Însă dacă îmi vei permite să pătrund în altarul,
fiinţei tale interioare, dacă mă vei asculta total - acesta este şi sensul ascultării
depline - atunci vei uita totul despre computer şi memorie; nu vei mai avea
nevoie de ele.
Examenul prin care va trebui să treci nu va fi asemănător cu cel din
facultăţi şi universităţi; examinatorul va fi chiar Universul însăşi. Atunci vei
dovedi dacă m-ai ascultat sau nu. Vei simţi brusc că eşti transformat: vei iubi,
dar vei fi diferit - la o situaţie veche vei răspunde într-un mod cu totul diferit
de cum o făceai până atunci. Când cineva te va deranja, tu nu vei mai fi
tulburat. Altcineva va încearcă să te irite şi să te enerveze, să te insulte, dar tu
vei rămâne liniştit şi relaxat. Vei fi precum o floare de lotus: vei sta în apă,
însă neatins de aceasta. Şi doar atunci vei putea realiza cu adevărat ce s-a
întâmplat dacă ai stat lângă mine.
Este un transfer al fiinţei, nu o comunicare a cunoştinţelor.
5. Aş dori să pun una din acele întrebări scurte şi amuzante pe care
tu le laşi la sfârşitul discursurilor şi după care spui: “Aceasta a fost pusă
de Dheerendra”. Dacă continui să meditez, îmi va apărea în cele din urmă
meditaţia?
Niciodată. Mai bine nu mai medita. Dacă doreşti să pui întrebări, atunci
te rog: nu mai medita. Când meditezi, toate întrebările dispar şi doar
răspunsul rămâne. Dacă doreşti să pui din ce în ce mai multe întrebări,
opreşte-te din meditaţie.
Şi toate întrebările sunt stupide şi amuzante, aşa că în această privinţă nu
ai de ce să te îngrijorezi.
Dar trebuie să fii foarte atent la un singur lucru: Nu medita! Dacă doreşti
să pui întrebări de acest gen, atunci nu mai medita niciodată. Când meditezi
toate întrebările se dizolvă - doar tăcerea va persista, îţi repet: toate întrebările
sunt prosteşti şi amuzante. Tăcerea este răspunsul.
Ţine minte: ori ai întrebări, ori ai răspunsuri. Nu le poţi avea niciodată pe
amândouă. Când ai întrebări, nu poţi avea răspunsul. Eu îţi pot oferi răspunsul,
dar acesta nu va ajunge niciodată la tine. Până să ajungă, deja îl vei converti în
alte o mie şi una de întrebări. Întrebările sunt infinite, însă când ai răspunsul -
răspunsul, nu răspunsurile, deoarece nu există decât un singur răspuns la toate
întrebările - atunci acestea nu mai apar.
Meditează dacă doreşti să îţi fie dezvăluit răspunsul care dezleagă toate
întrebările. Dacă vrei să continui să întrebi, atunci nu mai medita.
Meditaţia este răspunsul.
35
III. INTERIORUL INTERIORULUI
6. Samyama trebuie practicată în etape.

7. Cele trei - dharana, dhyana şi samadhi - sunt interne în comparaţie cu
primele cinci care le preced.
8. Dar chiar şi acestea sunt externe în comparaţie cu samadhi-ul fără de
sămânţă.
9. Nirodha parinam este transformarea minţii, în care mintea devine
impregnată de condiţia de nirodha, care intervine momentan între o impresie,
dispariţia acesteia şi apariţia impresiei care îi ia locul.
10. Acest curent devine calm prin practică repetată.
Am auzit că în Germania există două şcoli tradiţionale de gândire. Partea

nordică a ţării, industrială şi practică are următoarea filosofie: “Situaţia este
gravă, dar nu lipsită de speranţă.” Partea sudică a ţării, romantică şi mai puţin
practică are alt concept de gândire: “Situaţia este lipsită de speranţă, dar nu
serioasă.” Dacă mă întrebi pe mine îţi voi spune că situaţia nu este nici serioasă
şi nici lipsită de speranţă. Iar eu mă refer la condiţia umană.
Situaţia oamenilor pare gravă şi serioasă deoarece am fost învăţaţi timp
de secole întregi să fim serioşi. Condiţia umană pare lipsită de speranţă datorită
faptului că am acţionat greşit faţă de noi înşine. Încă nu am descoperit că ţelul
este acela de a fi naturali şi că toate ţelurile care ni s-au impus nu fac altceva
decât să ne îndrepte din ce în ce mai mult spre nenatural.
A fi natural înseamnă a fi în consonanţă cu legile cosmice - la ceea ce
Patanjali se referă ca fiind samyama. Acesta nu este un lucru impus, nu este
ceva exterior, ci este o înflorire a naturii tale interioare. Samyama înseamnă a
deveni ceea ce eşti cu adevărat - a te întoarce la natură. Cum o poţi face? Care
este natura umană? Până când nu vei căuta adânc în propria fiinţă nu vei
descoperi ce este natura umană.
Trebuie să pătrunzi în interior; iar întregul proces din yoga nu este
altceva decât o călătorie interioară.
36
Pas cu pas, în opt etape, Patanjali te conduce acasă. Primele cinci etape -
yama, niyama, asana, pranayama, pratyahara - te ajută să depăşeşti corpul.
Trupul este prima ta periferie, primul cerc concentric al existenţei tale. Al
doilea pas este cel prin care depăşeşti mintea: dharana, dhyana, samadhi.
Centrul fiinţei tale se află dincolo de corp şi minte. Acest centru este denumit
de Patanjali samadhi-ul fără de sămânţă - kaivalya. Şi înseamnă a veni faţă în
faţă cu propriul sine.
Deci, întregul proces poate fi divizat în trei părţi: transcenderea corpului,
a minţii şi apoi cufundarea în propria fiinţă.
Peste tot în lume, în fiecare civilizaţie, ţară, societate, cultură, am fost
învăţaţi să căutăm doar în exterior. Iar ţelurile pot fi diferite: bani, putere,
prestigiu sau chiar Dumnezeu - oricum toate sunt exterioare ţie. Iar ţelul real
este acela de a reveni la sursa interioară. Doar atunci cercul va fi complet.
Înlătură toate destinaţiile exterioare şi îndreaptă-te spre interior. Acesta
este mesajul din yoga. Ţelurile exterioare sunt impuse şi nu vor deveni
niciodată naturale - nu pot deveni.
Am auzit o anecdotă despre G.K. Chesterton:
El se afla într-un tren şi era foarte absorbit în lectura unei cărţi când, la
un moment dat, a venit controlorul şi i-a cerut biletul. Chesterton a început să
îl caute insistent, după care controlorul i-a spus: “Lăsaţi domnule, voi reveni
mai târziu pentru a-l composta; sunt sigur că îl aveţi.”
Chesterton a început să se bâlbâie: “Sunt convins că am bilet, dar ceea ce
vreau să ştiu este: oare pentru ce direcţie l-am cumpărat?”
Unde te îndrepţi? Care este destinaţia ta? Ai fost învăţat să ajungi mereu
undeva. Mintea ţi-a fost în permanenţă manipulată şi controlată din exterior -
de părinţi, familie, şcoală, societate, guvern. Fiecare te trage spre el şi îţi
fixează un ţel, iar tu cazi în capcana sa. Dar ţelul se află deja în interiorul tău.
Nu ai unde să te îndrepţi. Trebuie doar să te descoperi pe tine. Iar în clipa
în care ai cunoscut cine eşti cu adevărat, oriunde vei merge îţi vei descoperi
destinaţia, te vei simţi mulţumit, liniştit, calm, relaxat. Iată ce înţelege Patanjali
prin samyama: o atmosferă subtilă, calmă, liniştită, răcoroasă, satisfăcută, care
te învăluie şi te urmează pretutindeni.
Oriunde vei merge vei duce cu tine propriul câmp subtil - şi toţi ceilalţi îl
vor putea percepe. Chiar îl vor putea atinge, indiferent dacă sunt sau nu
conştienţi de acest lucru. Când o astfel de persoană se apropie de tine, simţi
cum te înconjoară o briză şi un parfum necunoscut. Te simţi legănat de ea,
tulburările, grijile, furia, toate dispar - deoarece acea fiinţă este o forţă
magnetică care te ia cu ea, te ridică pe valurile ei extrem de înalte.
În Orient am creat o tradiţie foarte frumoasă prin care căutătorii vin şi
stau lângă fiinţele care au obţinut samyama. Am denumit aceste reuniuni ca
darshan, satsang. Pentru mintea occidentală aceste lucruri par cu totul absurde.
37
Ce poţi crede când vezi o persoană cum vine la cineva şi începe să îi

atingă picioarele, după care se aşează lângă el şi închide ochii... Nu există nici
un fel de comunicare verbală - timp de ore întregi doar stau unul lângă celălalt
şi apoi se ridică, îşi reating picioarele, după care se despart. Dar pe chipurile
lor se poate observa că au comunicat, că s-au contopit unul în celălalt.
Doar când stai aproape de cineva care a atins starea de samyama, o fiinţă
autentică, în tine ceva începe să se transforme.
Însă conceptul de samyama a devenit confuz, deoarece oamenii îl
practică doar ca pe un ritual. Mulţi îşi reprimă tendinţele doar pentru a afişa o
stare de calm, pace şi linişte. Ei arată ca nişte fiinţe care au atins starea de
samyama, dar nu au făcut-o. Când te apropii de ei poţi simţi imediat tulburarea
şi neliniştea interioară - sunt precum nişte vulcani: la suprafaţă totul este calm,
dar înăuntru se pregăteşte explozia.
Ţine minte: nu îţi impune niciodată nimic. Dacă o faci, vei deveni divizat
şi nu vei realiza nimic. Fiinţa interioară trebuie să curgă prin tine. Nu trebuie
să faci altceva decât să înlături obstacolele aflate pe drum. Nu ai ce să adaugi;
de fapt, dacă te lipseşti de anumite lucruri vei fi perfect. Dacă adaugi nu vei
reuşi decât să te împovărezi. Iar cele opt etape descrise de Patanjali nu
reprezintă altceva decât o cale metodică de a înlătura toate poverile acumulate.
Însă de ce devine omul atât de obsedat de disciplina exterioară? Trebuie
să existe o cauză, un motiv. Şi motivul este foarte simplu: a impune ceva din
exterior este mai uşor, mai ieftin, nu te costă nimic. Este la fel ca atunci când
consideri că ai un chip urât şi îţi cumperi o mască pentru a-i păcăli pe alţii. Nu
te va costa prea mult. Dar orice lucru mort nu este cu adevărat frumos. De fapt,
ai devenit chiar mai urât ca înainte. Cel puţin, chipul tău era viu, radia
inteligenţă, vitalitate. Acum te ascunzi în spatele unei măşti moarte.
Oamenii devin din ce în ce mai interesaţi să cultive samyama din
exterior. De exemplu, dacă eşti furios, pentru a atinge o stare de relaxare este
nevoie de mult efort şi va trebui să plăteşti cu vârf şi îndesat pentru a o obţine.
Dar a-ţi reprima furia este mult mai uşor. Şi nu faci altceva decât să îţi
foloseşti chiar energia furiei pentru o reprima. Iar prin aceasta nu o mai
îndrepţi asupra altora, ci doar asupra ta, însă furia va persista.
Şi ţine minte: a fi uneori furios nu este ceva grav, dar a reprima furia şi a
rămâne constant plin de furie este un lucru extrem de periculos. Aceasta este şi
diferenţa dintre ură şi o personalitate urâcioasă. Când furia îţi apare spontan,
aceea este ura - este ceva momentan. Nu ai de ce să îţi faci griji - vine şi
pleacă. Dar când îţi reprimi furia, atunci ura dispare şi apare în fiinţă o
personalitate urâcioasă care va deveni un stil de viaţă permanent. Aceasta îţi va
afecta comportamentul, relaţiile. Vei fi tot timpul furios şi urâcios. Iar acest
gen de furie nu va fi adresată cuiva, ci va fi o calitate a fiinţei tale. Eşti un
rezervor plin de furie.
La început, furia a fost doar o situaţie întâmplătoare; după aceea, furtuna
a trecut şi s-a reaşternut tăcerea şi liniştea.
38
Dar pe măsură ce reprimi furia, aceasta îţi pătrunde în oase, în sânge - va

circula peste tot în corp şi furia va ieşi la suprafaţă în tot ce vei face. Chiar
dacă vei iubi pe cineva, vei iubi într-un mod furios şi violent, agresiv şi
distructiv. Poate că nu doreşti să fii aşa, dar nu mai ai ce face.
A-ţi impune ceva din exterior, la început, pare foarte benefic şi uşor, dar
în cele din urmă se va dovedi a fi fatal.
Oamenii se înghesuie să reprime tot ce pot, deoarece există tot felul de
experţi care le spun cum să o facă. Imediat ce s-a născut un copil, părinţii săi
devin experţii. Iar ei încă nici măcar nu şi-au rezolvat problemele lor. Dacă îşi
iubesc cu adevărat copilul, atunci nu îi vor impune niciodată şablonul care le-a
fost impus lor.
Dar, în definitiv, cine iubeşte? Nimeni nu cunoaşte cu adevărat iubirea.
Fiecare încearcă să îşi impună propriul model, în care el funcţionează.
Nimeni nu este conştient de ceea ce face. Părinţii duc o viaţă plină de suferinţe
şi încearcă să târască copilul în acelaşi loc în care se află şi ei. Iar copiii,
inocenţi şi puri, necunoscând ceea ce este bine şi rău, vor deveni cu siguranţă
nişte victime.
Însă aceşti experţi nu cunosc nimic - ei nu şi-au rezolvat propriile
probleme - şi faptul că pot da viaţă unui copil îi face să creadă că deja au
autoritatea de a modela acea fiinţă inocentă. Iar copilul trebuie să îi asculte -
este complet neajutorat. Dar până când ajunge să fie conştient deja este prins în
capcană. Nu poate lupta cu miile de şcoli, universităţi, experţi şi alte mii de
lucruri care se arată foarte dornice să îşi împărtăşească cunoştinţele. Nimeni nu
cunoaşte nimic.
Fii foarte atent la aceşti experţi. Dacă doreşti să ajungi la esenţa fiinţei
tale, atunci ia-ţi viaţa în propriile mâini. Nu asculta la nimeni; deja până acum
ai ascultat prea mult.
Un expert foarte eficient controla o clădire guvernamentală şi a ajuns la
un oficiu în care doi tineri stăteau degeaba la un birou.
“Care sunt îndatoririle voastre?” - a întrebat expertul.
Unul dintre ei a răspuns: “Eu mă aflu aici de şase luni şi încă nu mi s-au
trasat nici un fel de sarcini.”
“Dar dumneata?” - l-a întrebat expertul pe celălat tânăr.
“Şi eu mă aflu aici tot de şase luni şi încă nu mi s-au trasat nici un fel de
sarcini.”
Atunci expertul a spus cu o voce gravă: “Ei bine, unul dintre voi va
trebui să plece, deoarece nu este posibil ca amândoi să practicaţi în acelaşi
birou aceeaşi muncă.”
Experţii gândesc întotdeauna din punct de vedere al informaţiei. Doi
muncitori care nu fac nimic sunt consideraţi că îndeplinesc aceeaşi muncă. Dar
mergi la un înţelept: el nu gândeşte niciodată în termeni informaţionali. El te
priveşte prin ochi direct în fiinţă.
39
Lumea este condusă de experţi şi oamenii au uitat să mai caute

înţelepciunea. Iar un expert este un om ca oricare altul. Singura diferenţă dintre
tine şi el este aceea că expertul a acumulat mai multe informaţii. El cunoaşte
mai mult decât tine, dar acele informaţii nu reprezintă propriile sale realizări -
sunt doar nişte informaţii moarte. A acumulat totul din exterior şi încearcă să îi
informeze pe toţi cei din jurul său de tot ce cunoaşte.
Caută un înţelept. Aceasta este căutarea unui guru. În Orient, oamenii
călătoreau mii de kilometri pentru a întâlni pe cineva care cunoaşte şi pentru a
sta lângă el, pentru a rămâne în prezenţa unei fiinţe care a atins stadiul de
samyama. Însă o asemenea floare nu este artificială sau împrumutată de la
altcineva, ci este o înflorire interioară.
Ţine minte: samyama de care vorbeşte Patanjali nu reprezintă conceptul
obişnuit de cultivare, ci este conceptul de înflorire, de ajutare a manifestării
esenţei interioare. Fiecare dintre noi are deja sămânţa. Aceasta nu are nevoie
decât de un sol adecvat. Are nevoie de puţină iubire, de apă, de atenţie şi într-o
zi va răsări. Iar atunci parfumul ei se va răspândi în toate direcţiile.
Un om care a atins stadiul de samyama nu se poate ascunde. Mulţi
încearcă, dar nu o pot face, deoarece vântul le va răpândi parfumul. Indiferent
că se retrage într-o junglă sau într-o peşteră, oamenii tot îl vor găsi. Într-un
mod necunoscut, dar inteligent, cei care caută vor găsi.
Pentru a înţelege sutrele de astăzi este bine dacă poţi găsi în interior o
analogie, ceva similar cu ceea ce am discutat. De exemplu, când iubeşti pe
cineva eşti altfel decât atunci când doar arăţi iubire. Ai observat diferenţa?
Când te vizitează un oaspete pe care îl îndrăgeşti şi iubeşti, te deschizi,
înfloreşti, întreaga fiinţă îi urează bun venit. Dacă vine cineva respingător sau
pentru care nu simţi nimic îi vei ura un bun venit formal, dar inima rămâne
închisă. Ai observat diferenţa dintre aceste două atitudini?
Când urezi un bun venit real, atunci eşti unitar - întâmpinarea este totală.
În situaţia opusă nu faci altceva decât să urmezi o anumită etichetă; iar dacă
oaspetele este destul de receptiv va pleca imediat. Nici măcar nu va intra în
casa ta. Dar pentru a observa contradicţia ta interioară, oaspetele trebuie să fie
cu adevărat receptive. Îi întinzi mâna doar la suprafaţă; energia este transmisă
prin ea, dar este reţinută undeva în interior. Şi musafirul nu va întâlni decât o
mână moartă.
Ori de câte ori urmezi exteriorul, nu faci altceva decât să urmezi o
disciplină - nu este nimic real.
Ţine minte: oricând faci ceva, acţionează total. Dacă nu vrei să faci un
lucru, atunci nu îl mai face deloc. Unitatea, totalitatea este cel mai semnificativ
lucru. Dacă tu continui să acţionezi în mod inconsecvent, contradictoriu, atunci
îţi distrugi înflorirea interioară. Cu timpul vei deveni o floare de plastic -
lipsită de viaţă, fără nici un fel de parfum.
S-a întâmplat odată ca Nastratin Hogea să plece de la o petrecere şi să îi
spună gazdei: Îţi mulţumesc foarte mult pentru că m-ai invitat.
40
A fost cea mai minunată petrecere din viaţa mea.” Iar petrecerea fusese
una foarte obişnuită.
Puţin uimită, gazda a exclamat: “Vai, dar nu trebuie!”
Atunci Nastratin a zis: “Ba da, trebuie, pentru că eu întotdeauna spun
acest lucru.”
Iată un fapt cu totul lipsit de sens.
Nu trăi o viaţă încarcerată în maniere şi etichetă. Trăieşte o viaţă
autentică.
Ştiu că o viaţă manierată este foarte confortabilă, dar este şi otrăvitoare.
Te va ucide încet-încet. Viaţa autentică nu este atât de confortabilă şi
convenientă, ci este riscantă, periculoasă - însă este reală, iar acest pericol este
mult mai valoros decât orice confort. Şi nu te vei căi niciodată. Odată ce ai
început să te bucuri de o viaţă reală, de sentimente adevărate, curentul energiei
nu va mai fi divizat şi vei înţelege că merită să pui totul la bătaie pentru acel
stil de viaţă. Un singur moment de trăire adevărată este cu mult mai valoros
decât o întreagă viaţă ireală, deoarece în acel moment vei realiza ce este viaţa
şi care este scopul ei. O viaţă îndelungată trăită superficial nu îţi va aduce
nimic.
Iată viaţa lipsită de speranţă pe care ne-am creat-o în jurul nostru: trăim,
dar nu trăim deloc, facem tot felul de lucruri pe care nu le dorim, urmăm
profesii care nu ne plac. Din moment ce falsitatea te-a înconjurat în o mie şi
una de feluri, cum crezi că mai poţi cunoaşte ce este viaţa? Datorită falsităţii
nu mai poţi intra în contact cu fluxul vieţii.
Uneori, când devii conştient de aceasta, apare o a doua problemă. Ori de
câte ori oamenii devin conştienţi de falsitatea în care convieţuiesc, imediat se
îndreaptă spre cealaltă extremă. Aceasta este o altă capcană a minţii, deoarece
nu faci altceva decât să treci dintr-o eroare în alta. Realul se află undeva la
mijloc.
Samyama înseamnă echilibru - echilibru absolut: fără nici o pendulare
între extreme. Când nu eşti înclinat nici spre dreapta şi nici spre stânga, când
nu eşti nici socialist şi nici individualist, când nu eşti nici una şi nici alta,
atunci înfloreşte samyama.
Am auzit că Nastratin Hogea suferea de o obsesie: îi era frică să
răspundă la telefon. Imediat cum auzea că sună telefonul, Nastratin începea să
tremure. Cine ştie ce mesaj putea primi? L-am sfătuit să meargă la un psihiatru
şi m-a ascultat. După o săptămână, m-am întâlnit cu el şi l-am întrebat: “Ştiu
că ai fost la psihiatru: ce crezi, te-a ajutat?”
“Cu siguranţă. În urmă cu o săptămână îmi era o frică de moarte când
auzeam că sună telefonul.”
“Şi acum?” - l-am întrebat.
“Acum? Mă duc şi răspund direct - indiferent că sună sau nu.”
Poţi foarte uşor să treci de la o extremă la alta, de la o falsitate la alta, de
la o frică la alta.
41
Poţi să pleci din oraş în mănăstire - acestea sunt extremele. Şi

majoritatea absolută a celor care trăiesc în oraş şi majoritatea celor care trăiesc
în mănăstiri sunt la fel de dezechilibraţi - doar că fiecare înclină în altă direcţie.
Samyama înseamnă echilibru. Iată ce înţeleg prin sannyas: a fi echilibrat,
a sta prin târguri, dar a nu permite acestora să pătrundă în tine. Dacă mintea
poate să rămână necotropită de bazar, atunci te poţi retrage într-o mănăstire;
însă dacă bazarul te urmează.... Şi este inevitabil să te urmeze, deoarece acesta
nu este ceva exterior, ci este impregnat în tine, în gândurile şi mintea ta. Cum
ai putea să îţi părăseşti mintea? O vei lua cu tine oriunde vei merge.
Aşadar, nu încerca să scapi de situaţiile ivite. Mai degrabă, devino din ce
în ce mai conştient. Schimbă climatul interior şi nu mai fi îngrijorat de
situaţiile exterioare. Insistă continuu asupra acestuia, pentru că dacă nu o faci
vei fi foarte repede atras de cealaltă extremă. Mintea te va îndemna: “Pleacă
într-o mănăstire şi acolo vei scăpa de toate grijile şi tulburările pe care le ai;
deoarece grijile sunt create de societate, de relaţii, de afaceri.” Nu, acestea nu
se datorează societăţii, familiei sau relaţiilor, ci doar ţie. Acestea sunt doar
nişte scuze. Dacă doreşti să te retragi într-o mănăstire, atunci grijile vor găsi
noi obiecte de care să se agaţe.
Priveşte-ţi mintea, în ce dezordine se află. Iar acel haos interior nu este
creat de situaţiile exterioare; acestea, cel mult, pot fi doar nişte scuze.
Fiecare om crede că ceilalţi din jurul lui îl fac să fie furios sau nervos.
Dar poţi face un experiment foarte simplu: stai singur 24 de ore, fără să
întâlneşti pe nimeni. Stai tăcut şi vei vedea cum de multe ori pe zi, fără nici un
motiv aparent, începi să te enervezi şi te înfurii. Crezi că eşti stimulat sexual
doar pentru că vezi o femeie frumoasă? Greşeşti, încearcă acest experiment şi
vei vedea că sexualitatea îşi face apariţia fără nici un motiv anume. Totul se
află în interiorul tău.
Două femei treceau pe stradă şi d-na Brown, foarte supărată, îi spune
celeilalte: “Auzi şi dumneata d-na Green. Dna Gray mi-a spus că i-ai dezvăluit
secretul pe care ţi l-am spus şi pe care ţi-am spus să nu i-l spui.”
D-na Green: “Oh! Mizerabila! Şi i-am spus să nu îţi spună că i-am spus.”
D-na Brown: “Ei bine, atunci să nu îi spui că ţi-am spus că mi-a spus.”
Iată traficul gândurilor, zgomotul care se derulează în continuu în minte.
Acesta trebuie potolit, dar nu prin forţă, ci prin înţelegere.
6. Samyama trebuie practicată în etape.

Patanjali nu este în favoarea iluminării subite - aceasta nu este pentru
oricine. Este ceva foarte rar, este excepţională. Patanjali este foarte ştiinţific şi
nu se preocupă deloc de excepţional. El descoperă regula, iar excepţia creează
regula. Excepţia îşi poate purta singură de grijă; nu este nevoie să fie luată în
consideraţie. Însă omul obişnuit se dezvoltă în etape, treptat, deoarece pentru
iluminarea brusca este nevoie de un curaj foarte mare.
42
În iluminarea bruscă există un risc: poţi înnebuni sau te poţi ilumina.

Ambele posibilităţi rămân deschise. Dacă mecanismul corpului şi al minţii nu
sunt pregătite pentru aceasta, atunci te va spulbera.
Patanjali nu vorbeşte despre acest tip de iluminare. De fapt, el insistă ca
samyama să fie realizată în etape, tocmai pentru a te pregăti, pentru a ingera
totul în doze mici. Patanjali spune că iluminarea nu trebuie să te ia pe
nepregătite, deoarece este un eveniment atât de măreţ încât poţi fi şocat - poţi
muri sau înnebuni.
Aceasta este şi diferenţa dintre Patanjali şi Zen. Primul este în favoarea
regulei, cel de-al doilea în favoarea excepţionalului. Dacă Zen-ul ar dispărea
din lume, atunci omenirea nu ar pierde nimic, pentru că excepţionalul poate
avea singur grijă de el. Însă dacă Patanjali ar dispărea, atunci s-ar pierde enorm
de mult. El este potrivit pentru omul obişnuit - pentru toţi. Un Tilopa poate
face saltul, la fel şi un Bodhidharma. Dar aceştia sunt nişte aventurieri, oameni
cărora le place să rişte. Aceasta nu este calea potrivită pentru oricine.
Majoritatea oamenilor au nevoie de o scară pe care să urce şi să coboare; puţini
pot sări direct de la balcon. Şi nu este nici o nevoie să îţi asumi acest risc din
moment ce ai şi posibilitatea de a călători confortabil şi graţios.
Zen-ul este puţin cam excentric, deoarece se bazează doar pe experienţe
unice; atenţia este îndreptată numai spre excepţional, spre neobişnuit. Patanjali
merge cu picioarele pe pământ; el este de un mare ajutor pentru umanitate.
Samyama trebuie practicată în etape. Nu te grăbi, mergi încet, astfel încât
totul să devină foarte solid înainte să pui piciorul. Înainte de fiecare etapă
evolutivă, de fiecare nou pas, aşteaptă. În acel interval trebuie să absorbi şi să
digeri tot ce ai realizat, iar după ce totul s-a impregnat în fiinţa ta...atunci
porneşte mai departe. Nu este nevoie să alergi, deoarece prin alergare poţi
ajunge la un punct pentru care să nu fii pregătit. Iar dacă nu eşti pregătit, va fi
periculos.
Mintea este lacomă şi doreşte să aibă totul chiar în această clipă. Mulţi
mă întreabă: “De ce nu ne oferi o metodă prin care să devenim iluminaţi
instantaneu?” Exact aceştia sunt oamenii care nu sunt pregătiţi. Dacă ar fi fost,
atunci ar fi avut răbdare, ar fi spus: “Când va veni, va veni. Nu ne grăbim
deloc, putem aştepta oricât de mult.” Dar în realitate sunt foarte lacomi şi nici
măcar nu ştiu ce fac. Pur şi simplu invită cerul să îi pătrundă. Nu poţi rezista,
nu îl poţi conţine - vei exploda.
Patanjali spune: Samyama trebuie practicată în etape. Iar aceste opt
etape au fost discutate.
7. Cele trei - dharana, dhyana şi samadhi - sunt interne în comparaţie cu
primele cinci care le preced.
Despre primele trei am vorbit ieri şi mai demult am vorbit şi despre
celelalte cinci.
Este foarte simplu: primele cinci sunt externe, iar ultimele trei sunt
interne.
43
8. Dar chiar şi acestea sunt externe în comparaţie cu samadhi-ul fără de

sămânţă.
Dacă pe ultimele trei le compari cu: yama, niyama, asana, pranayama,
pratyahara, atunci sunt interioare, dar când le compari cu experienţa finală a
lui Buddha sau Patanjali sunt exterioare. Ele se află exact la mijloc. Mai întâi
transcenzi corpul - aceştia sunt paşii exteriori; apoi transcenzi mintea -
aceştia reprezintă paşii interiori; dar când ajungi la fiinţa proprie, atunci tot ce
a existat anterior va părea exterior. Nici chiar mintea nu este destul de
interioară. Este mai internă decât trupul. Dar în clipa în care poţi deveni un
observator al ei, atunci devine externă. Când îţi urmăreşti gândurile, acestea
devin ca nişte obiecte.
Samadhi fără de sămânţă reprezintă starea din care nu mai există naştere,
din care nu te mai poţi reîntoarce în lume, din care nu mai poţi reveni în timp
şi spaţiu - sămânţa dorinţei este arsă complet.
Când te îndrepţi spre ceva, chiar şi când te îndrepţi spre yoga, aceasta
este tot o dorinţă - dorinţa de a descoperi Sinele propriu, de a obţine pacea,
liniştea, beatitudinea, adevărul. După primul samadhi.... După concentrare şi
contemplare, când ajungi la samadhi, starea în care subiectul şi obiectul au
devenit unul, chiar şi atunci mai persistă o umbră a dorinţei - dorinţa de a afla
adevărul, de a-l cunoaşte pe Dumnezeu sau oricum vrei să îl denumeşti.
Dorinţa încă persistă deşi este foarte subtilă, invizibilă, aproape inexistentă. Şi
trebuie să existe, deoarece până aici ai folosit-o tot timpul. Dar acum va trebui
să dispară.
Şi samadhi trebuie să dispară. Meditaţia devine completă doar când poţi
renunţa la ea. Când uiţi complet de ea şi o abandonezi, când nu mai ai nevoie
să meditezi, când nu mai ai nevoie să mergi nicăieri - nici în afară şi nici în
interior - când întreaga călătorie se opreşte, atunci dorinţa dispare.
Dorinţa este sămânţa. La început ea te conduce spre exterior; apoi, dacă
eşti destul de inteligent să înţelegi faptul că te îndrepţi într-o direcţie greşită, va
începe să te conducă spre interior - dar ea există. Călătoria interioară începe
datorită unei dorinţe frustrate de exterior. Ţine minte: dorinţa trebuie să
dispară.
După samadhi, chiar şi sămânţa trebuie să dispară. Atunci îşi face
apariţia samadhi fără de sămânţă. Acesta este finalul. Şi apare nu pentru că l-ai
dorit, deoarece atunci nu ai mai fi lipsit de sămânţa dorinţelor. Înţelege bine
acest lucru: apare doar când ai înţeles inutilitatea dorinţei - chiar şi pe aceea
de a pătrunde în interior. Nu poţi dori samadhi-ul fără de sămânţă. Când
dorinţa dispare, brusc, acesta îţi este dezvăluit. Nu are nimic de-a face cu
efortul tău.
Până la samadhi se depune efort; deoarece efortul are nevoie de
motivaţie. Când dorinţa a dispărut, efortul va dispărea şi el. Atunci nu mai ai
nici o motivaţie să faci ceva sau să fii cineva. Golirea totală, vacuitatea, ceea
ce Buddha denumeşte a fi shunya, apare de la sine.
44
Şi chiar aceasta este frumuseţea: neatins de dorinţă, necorupt de

motivaţie, apare puritatea însăşi, inocenţa în sine. Acesta este samadhi fără de
sămânţă.
Acum nu va mai exista renaştere. Buddha obişnuia să le spună
discipolilor: “Când ajungeţi la samadhi să fiţi atenţi. Menţineţi-vă în această
stare pentru a putea fi de ajutor oamenilor.” Pentru că dacă nu te agăţi de
samadhi şi îşi face apariţia samadhi fără de sămânţă, atunci vei dispărea: Gate,
gate, paragate - Dus, dus, veşnic dispărut. Atunci nu mai ai ce face.
Poate că ai auzit de cuvântul “bodhisattva”. Eu am dat multor sannyasini
acest nume. El înseamnă: cel care a ajuns la samadhi şi nu se cufundă în
samadhi-ul fără de sămânţă. Astfel el se menţine în samadhi şi poate ajuta
oamenii care încă mai caută, care încă nu au descoperit lumina.
Există o poveste foarte frumoasă în care se spune că Buddha ajunge la
porţile raiului şi uşile i se deschid, dar el rămâne afară. Zeii îl întreabă: “Ce
este cu tine? Intră. Te-am aşteptat atât de mult timp.” Dar Buddha le răspunde:
“Cum aş putea intra? Mulţi încă mai au nevoie de mine. Voi rămâne la uşă
pentru a-i ajuta pe cei care vin după mine. Eu voi intra ultimul. După ce vor
intra toţi, când nu va mai rămâne nimeni în afară, atunci voi intra şi eu. Dacă
intru acum, uşa se va închide şi nu va mai fi găsită aşa de uşor. Încă mai există
milioane de fiinţe care se luptă să o găsească. Şi unii dintre ei au ajuns foarte
aproape. Aşa că dacă stau aici, voi va trebui să ţineţi porţile deschise şi eu le
voi arăta oamenilor pe unde să intre.”
Acesta este stadiul de bodhisattva: cel care a ajuns la final, care este gata
să devină un Buddha. În esenţă este pregătit să se topească în Întreg, dar rezistă
- din compasiune. El se agaţă de ultima dorinţă posibilă: aceea de a-i ajuta pe
ceilalţi. Aceasta este cea care îl menţine în existenţă. Şi este foarte dificil,
aproape imposibil - când toate lanţurile s-au rupt este extrem de greu să
depinzi de o fragilă relaţie de compasiune. Însă acestea sunt acele câteva clipe
în care uşile sunt deschise pentru întreaga umanitate - când un bodhisattva stă
la poartă şi nu o lasă să se închidă. Nu trebuie să faci altceva decât să te uiţi la
poartă, să o recunoşti şi să pătrunzi.
Dharana, dhyana, samadhi sunt interne comparativ cu cele care le
preced, însă sunt externe fată de samadhi-ul fără de sămânţă.
9. Nirodha parinama este transformarea minţii, în care mintea devine
impregnată de condiţia de nirodha, care intervine momentan între o impresie,
dispariţia acesteia şi apariţia impresiei care îi ia locul.
Această sutra este foarte, foarte semnificativă pentru majoritatea
oamenilor deoarece o pot folosi imediat. Nirodha înseamnă suspendarea
temporară a minţii, o stare momentană de non-minte. Şi ea apare tuturor, dar
este foarte subtilă şi clipa în care se produce este atât de infimă încât nu o poţi
simţi. Până când nu devii puţin conştient nu vei fi capabil să o sesizi. Să îţi
descriu procesul.
45
Ori de câte ori în minte apare un gând, mintea este acaparată de el - la fel
cum un nor acoperă cerul. Dar nici un gând nu poate fi permanent. Chiar
natura sa este nepermanentă: un gând vine şi apoi pleacă, după care imediat
apare altul şi îi ia locul, între acestea două există un interval foarte subtil. Un
nor a trecut şi încă nu a apărut altul - iată ce înseamnă nirodha. Cerul este liber
şi poţi privi la el.
Stai tăcut şi urmăreşte. Gândurile circulă ca maşinile; în minte există un
trafic asemănător cu cel de pe şosele. O maşină a trecut şi alta urmează să vină
- între ele apare un loc gol, vacant. După o perioadă, o altă maşină îşi va face
apariţia şi şoseaua va fi iarăşi aglomerată. Când poţi sesiza intervalul dintre
două gânduri, pentru un moment te vei afla în aceeaşi stare în care se află cel
care realizează samadhi-ul. Este un fel de samadhi momentan, o străfulgerare.
Observă, urmăreşte cu atenţie. Un gând pleacă şi altul urmează să vină:
în spaţiul dintre ele te vei afla în aceeaşi stare ca cel care a pătruns în Samadhi.
Însă starea ta este doar un fenomen momentan. Patanjali îl denumeşte nirodha
- un proces dinamic, fluctuant. Încearcă să observi.
Aceasta este una dintre cele mai semnificative metode. Nici nu ai nevoie
să practici altceva. Este îndeajuns să rămâi tăcut şi să continui să observi
intervalul. La început va fi dificil, dar cu timpul vei deveni mai atent şi nu vei
mai pierde acele pauze. Nu acorda nici un fel de atenţie gândurilor.
Focalizează-te asupra spaţiului gol şi nu asupra gândurilor. Priveşte drumul
gol. Dar în general, noi ne concentrăm asupra gândurilor şi nu asupra
intervalului dintre ele.
Un Maestru îi învăţa pe discipoli despre nirodha. A luat o cretă şi a făcut
un punct foarte mic pe o tablă, după care i-a întrebat pe discipoli: “Ce vedeţi?”
Toţi au răspuns în cor: “Un punct mic şi alb.” Maestrul a râs şi a întrebat: “Dar
chiar nici unul dintre voi nu poate vedea tabla? Toţi vedeţi doar punctul acesta
infim?”
Nimeni nu vede tabla; toţi privesc la acel punct foarte minuscul.
Schimbă-ţi focalizarea.
Există fotografii în care în aceeaşi poză sunt două imagini. Dacă priveşti
într-un anumit fel vei vedea imaginea unei femei tinere, iar dacă îţi schimbi
focalizarea vezi imaginea unei bătrâne. Oricum, nu le poţi vedea pe amândouă
deodată.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în minte: când priveşti gândurile, nu poţi
privi intervalul dintre ele. Schimbă-ţi focalizarea asupra spaţiului gol şi vei
înţelege că acesta este permanent, iar gândurile sunt iluzorii. Atunci vei putea
avea primele străfulgerări ale stării de samadhi.
Însă gustul trebuie să îl descoperi singur pentru a merge mai departe.
Orice aş spune eu sau orice ţi-ar spune Patanjali nu va avea nici o semnificaţie
atâta timp cât nu ai gustat singur. În clipa în care ai simţit beatitudinea acelui
interval, aceasta te va înconjura, te va învălui şi vei şti că dacă îl poţi menţine
permanent, atunci şi beatitudinea se va revărsa continuu în tine.
46
Astfel începi să lucrezi cu adevărat.

Iată ce înseamnă nirodha parinama - Nirodha parinama este
transformarea minţii, în care mintea devine impregnata de condiţia de
nirodha, care intervine momertan între o impresie, dispariţia acesteia şi
apariţia impresiei care îi ia locul.
În urmă cu zece ani, în Japonia, s-a făcut un inventar la Palatul Imperial
al Bijuteriilor. Comoara imperială era păstrată într-o clădire protejată numită
Soshuen. Bijuteriile au stat în acea clădire timp de 900 de ani. Cercetătorii au
început să cureţe un şirag pe care erau înşirate pietre de chihlimbar şi după ce
l-au spălat cu grijă au observat că una dintre pietre nu semăna foarte bine cu
celelalte. După ce au examinat-o mai atent au realizat faptul că acea piatră nu
era chihlimbar, ci o perlă de culoare roz-verzuie. Timp de sute de ani o perlă
unică a fost confundată cu chihlimbarul.
Oricât de mult am fi trăit în confuzie, într-o identitate falsă, examinarea
de sine ne poate dezvălui imediat adevărata noastră natură.
În clipa în care ai o străfulgerare a realităţii interioare vor dispărea toate
identităţile false în care te-ai complăcut vieţi întregi. Nu vei mai putea fi
păcălit de acele identităţi false. Această nirodha parinama îţi poate da prima
străfulgerare a naturii tale reale.
Şi ţine minte: straturile de praf sunt nimic pe lângă straturile de gânduri,
impresii, fantezii, imaginaţii, vise, dorinţe.
Odată ce ai avut o licărire, deja te-ai convertit. Aceasta este convertirea
reală şi nu aceea prin care un hindus devine creştin sau un creştin devine
hindus. Acest tip de convertire nu reprezintă altceva decât trecerea dintr-o
închisoare în cealaltă. Adevărata convertire este cea prin care treci de la
gânduri la non-gânduri, de la minte la non-minte. Când vei reuşi să contempli
spaţiul dintre două gânduri, deodată ţi se va revela natura ta interioară. După
aceea se reaşterne întunericul, dar tu nu vei mai fi acelaşi. Acum deţii ceva ce
nu mai poţi pierde sau uita şi vei începe să îl cauţi mereu şi mereu.
La acest lucru se referă sutra următoare:
10. Acest curent devine calm prin impresii repetate.
Dacă reexperimentezi mereu oprirea minţii, dacă priveşti în fiinţa ta fără
să mai fii obstrucţionat de gânduri, atunci acest curent devine calm, liniştit,
natural şi spontan. Începi încet, ajungi la propria comoară. Mai întâi prin
străfulgerări scurte; apoi, prin licăriri din ce în ce mai prelungite. Şi, într-o
bună zi, se întâmplă: ultimul gând a dispărut şi altul nu mai apare. Te afli într-o
tăcere profundă şi eternă. Acesta este ţelul.
Este dificil, dar posibil.
Se spune că atunci când Iisus a fost crucificat, chiar înainte să moară, un
soldat a venit şi l-a înţepat cu sabia în dreptul inimii pentru a vedea dacă mai
este sau nu în viaţă. Încă trăia. A deschis ochii, s-a uitat la soldat şi a spus:
“Prietene, există un drum mai scurt spre inima mea decât acesta.”
47
Timp de secole întregi, oamenii s-au întrebat care a fost sensul acestei
afirmaţii. S-au dat mii şi mii de explicaţii, dar nici una nu se apropie de
mesajul lui Iisus, deoarece acesta este foarte criptic. Dar este simplu: dacă
pătrunzi în inima ta, atunci acesta este cel mai scurt drum pentru a intra în
inima lui Iisus. Pătrunde în tine însuţi şi te vei apropia de Iisus.
Şi, indiferent că Iisus este în viaţă sau nu, trebuie să priveşti în interior,
să cauţi sursa propriei tale vieţi şi atunci vei afla că Iisus nu poate fi omorât
niciodată. El este viaţa eternă. Poate că atunci pe cruce a dispărut ca trup, dar
va apărea în altă parte. Şi chiar dacă nu o va face, va rămâne veşnic în inima
Întregului.
Când Iisus a spus: “Prietene, există un drum mult mai scurt spre inima
mea decât acesta.” Iată mesajul său: “Pătrunde în interior, priveşte în natura
proprie şi mă vei descoperi acolo. Împărăţia lui Dumnezeu se află în interiorul
tău.” Şi este eternă. Este viaţa nesfârşită, nemuritoare.
Dacă priveşti în nirodha, vei privi în viaţa veşnică - fără început şi
sfârşit.
Iar odată ce ai testat gustul ambroziei, pentru tine nimic nu va mai putea
deveni un obiect al dorinţei - absolut nimic. Atunci, singurul obiect al dorinţei
va fi nectarul, elixirul experimentat, iar aceasta te va conduce spre samadhi,
după care va trebui înlăturată - şi-a îndeplinit funcţia. Ţi-a oferit străfulgerarea,
te-a apropiat de uşa fiinţei; după aceasta va trebui să renunţi la ea.
Şi când a dispărut, tu nu vei mai fi...doar Dumnezeu va exista. Acesta
este samadhi fără de sămânţă.
48
IV. FII O SĂMÎNŢĂ
1. Am auzit că Patanjali şi Lao Tzu mergeau împreună şi când au

ajuns la un râu. Patanjali a început să meargă pe apă, dar Lao Tzu s-a
oprit şi l-a chemat înapoi.
“Ce s-a întâmplat?” - a întrebat Patanjali.
“Nu aşa se trece un râu” - a răspuns Lao Tzu, după care l-a condus
la un loc în care apa era foarte puţin adâncă şi l-au trecut împreună.
Aceasta este de la Yatri. Povestea este adevărată, dar Yatri, ai pierdut din
vedere punctul cel mai important. Să îţi spun povestea, exact aşa cum este ea.
Patanjali şi Lao Tzu au ajuns la un râu, iar Patanjali a început să treacă
râul mergând pe apă. Lao Tzu-a rămas pe mal şi l-a chemat înapoi.
“Ce s-a întâmplat?” - a întrebat Patanjali.
“Nu este nevoie să treci râul, deoarece acest mal este celălalt” - a răspuns
Lao Tzu.
Iată cum pune accentul Lao Tzu: Nu este nevoie să mergi nicăieri - malul
celălalt se află chiar aici. Nu este necesar să faci nimic. Tot ceea ce ţi se cere
este să fi conştient. Efortul este neimportant, deoarece tu eşti deja ceea ce poţi
fi. Nu te duce în altă parte. Nu urma nici o cărare. Nu căuta nimic. Oriunde te
vei duce, vei pierde, deoarece totul îţi este accesibil chiar aici şi acum.
Să îţi spun o altă povestioară, iar pentru conştiinţa umană aceasta este
una dintre cele mai importante povestiri. Ea este despre Zarathustra, un alt Lao
Tzu, care credea în existenţa naturală, în existenţă pur şi simplu.
Odată, în timp ce regele Persiei, Vishtaspa, se întorcea victorios de la un
război, s-a întâmplat ca el să treacă prin preajma locului în care trăia
Zarathustra. S-a decis să îl viziteze pe mistic şi când a ajuns la el, i-a spus: Am
venit la tine pentru a-mi explica legile naturii şi ale universului. Nu pot să stau
prea mult, deoarece trebuie să mă îndrept către palat unde mă aşteaptă alte
treburi importante pentru regatul meu.”
49
Privindu-l pe rege, Zarathustra a zâmbit, a luat de pe jos un bob de grâu,

i l-a oferit şi a spus: “În acest mic grăunte sunt conţinute toate legile
universului şi forţele naturii.”
Regele a fost uimit de acest răspuns şi, neînţelegând mesajul, a luat
bobul de grâu şi l-a aruncat cu furie pe jos. Crezând că a fost ridiculizat, i-a
spus lui Zarathustra: “Am fost un prost că am venit până aici şi mi-am pierdut
timpul degeaba.”
Anii au trecut. Regele se dovedea a fi un bun conducător şi luptător.
Ducea o viaţă plină de lux şi mulţumire aparentă, dar într-o noapte, în timp ce
stătea în pat, au început să îi apară tot felul de gânduri: “Acum trăiesc în acest
palat şi sunt înconjurat numai de lucruri şi mâncăruri alese, dar cât timp mă voi
mai putea bucura de toate acestea? Ce se va întâmpla cu mine după ce voi
muri? Oare vor putea bogăţiile şi puterile pe care le am să mă salveze de la
boală şi moarte? Voi pierde totul odată cu apariţia morţii?”
Nimeni din palat nu i-a putut răspunde la aceste întrebări. Între timp,
faima lui Zarathustra s-a răspândit peste tot. Atunci, lăsând la o parte mândria,
a ordonat să meargă nişte slujitori şi să îl aducă pe Zarathustra la palat.
Slujitorilor, în afară de comori, le-a fost dată şi o invitaţie personală pentru
Zarathustra, în care scria: “Regret că în trecut nu am avut minte şi ţi-am cerut
să îmi explici măreţele probleme ale exitenţei în doar câteva clipe. Acum,
odată cu trecerea anilor, am reflectat profund şi am realizat faptul că nu mi se
poate dezvălui imposibilul în doar câteva minute. Cu toate acestea nu mi-a
dispărut setea de a cunoaşte legile universului şi pe cele ale naturii. Te implor,
vino la palat şi ajută-mă. Sau, dacă nu poţi veni, atunci trimite unul dintre cei
mai buni discipoli ai tăi pentru a mă învăţa şi a-mi răspunde la toate
întrebările.”
După o perioadă de timp, slujitorii s-au întors şi i-au spus regelui că
Zarathustra a refuzat comoara dăruită deoarece nu îi mai era de nici un folos -
ajunsese deja la comoara finală. Mai mult de atât: Zarathustra i-a trimis regelui
un dar înfăşurat într-o frunză spunându-le mesagerilor că acela este maestrul
care îl poate învăţa totul.
Regele a desfăcut frunza şi a văzut că acolo se afla acelaşi bob de grâu
care îi fusese oferit la prima lor întâlnire. Regele a crezut că acesta trebuie să
fie un grăunte magic şi l-a pus într-o cutiuţă de aur pe care a aşezat-o printre
celelalte comori ale sale. În fiecare zi privea cutiuţa şi spera să se întâmple un
miracol - aştepta ca grăuntele să se transforme într-o persoană care să înceapă
să îl înveţe.
După luni şi ani de zile, văzând că nu se întâmplă nimic, regele şi-a
pierdut răbdarea şi a spus: “Se pare că Zarathustra m-a păcălit din nou. Ori îşi
bate joc de mine, ori nu cunoaşte nimic, nu poate să îmi răspundă la întrebări.
Oricum, îi voi arăta că pot ajunge la răspunsuri şi fără ajutorul său.” Aşa că
50
regele a trimis mesagerii cu aceeaşi comoară unui mistic indian renumit.

Tshengragacha, la care veneau căutători din întreaga lume.
După luni de zile, caravana a revenit din India şi când Tshengragacha a
ajuns la palat, i-a spus regelui: “Sunt onorat de faptul că m-ai invitat pentru a-ţi
fi învăţător, dar îţi spun cu sinceritate că am venit mai mult pentru a-l întâlni
pe marele Zarathustra.”
Atunci regele a luat cutiuţa din aur în care ţinea grăuntele de grâu şi a
spus: “Uite, i-am pus lui Zarathustra anumite întrebări şi el, în schimb, mi-a
trimis acest bob de grâu. Aici se află maestrul care urmează să mă înveţe legile
universului şi forţele naturii. Nu este ridicol?”
Filosoful a privit grăuntele şi a început să mediteze. La sfârşit, a spus:
“Nu regret absolut deloc faptul că am parcurs un drum atât de îndelungat,
pentru că acum ştiu cu certitudine că Zarathustra este cu adevărat un mare
maestru aşa cum crezum înainte să ajung aici. Da, acest grăunte ne poate
învăţa legile universului şi forţele naturii, deoarece le conţine în el chiar acum.
Dacă îl păstrezi în această cutie nu faci altceva decât să pierzi esenţa
mesajului.
“Dacă plantezi acest grăunte în pământ, în solul de care are nevoie,
atunci ploaia, aerul, lumina soarelui, a Lunii şi a stelelor îl vor face să crească
la fel ca un univers. Va deveni din ce în ce mai mare. Acelaşi lucru este valabil
şi pentru tine: dacă doreşti să evoluezi în cunoaştere şi înţelegere, atunci
trebuie să renunţi la viaţa artificială pe care o duci în prezent şi să te îndrepţi
spre locul în care vei fi aproape de forţele naturii şi ale universului. Aşa cum
sursele inepuizabile de energie se revarsă în continuu asupra acestui bob de
grâu, la fel şi infinitele surse ale cunoaşterii se revarsă şi curg în permanenţă
asupra ta, până când devii una cu natura şi universul organic. Dacă urmăreşti
cum creşte această sămânţă, vei descoperi că în ea se află o putere misterioasă
şi indestructibilă - puterea vieţii. Sămânţa dispare, dar victoria asupra morţii
constă chiar în această dispariţie.”
Regele a spus: “Tot ce afirmi este foarte adevărat, dar în cele din urmă şi
planta rezultată se va ofili şi va muri.”
Misticul a răspuns: “Dar nu o va face până când nu a realizat un act de
creaţie şi a dat naştere la alte sute de seminţe. Grăuntele dispare în pământ şi
din el apare o plantă. Acelaşi lucru trebuie să îl faci şi tu. Viaţa creează
întotdeauna mai multă viaţă; adevărul mai mult adevăr; sămânţa mai multe
seminţe. Singura artă pe care trebuie să o cunoască cineva este arta de a muri.
Doar atunci poate renaşte. Aşa că propun să mergem amândoi la Zarathustra şi
poate că el ne va învăţa mai mult.”
În câteva zile au ajuns la grădina în care stătea Zarathustra. Singura sa
carte era cartea naturii şi întotdeauna el îşi îndemna discipolii să citească
numai în aceasta. Regele şi misticul au stat un an de zile în grădina lui
Zarathustra şi au aflat marele adevăr al vieţii: studiul şi odihna, viaţa şi munca,
toate sunt unul şi acelaşi lucru; singura cale de a trăi cu adevărat este aceea de
51
a duce o viaţă simplă, naturală - o viaţă interioară creativă în care creşterea şi

evoluţia individuală reprezintă un dinamism unic şi total.
Ei au învăţat cum să citească legile existenţei şi vieţii chiar din vasta
carte a naturii. După un an, regele s-a întors la palat şi l-a rugat pe Zarathustra
să îşi sistematizeze marea sa învăţătură. Zarathustra l-a ascultat şi ca rezultat a
luat naştere marea carte Zend-Avesta, măreaţa carte a parsişilor.
Această povestire nu reprezintă altceva decât călătoria omului spre
Dumnezeu; în ea poţi descoperi cum îţi poţi dezvălui ceea ce se ascunde în
interiorul tău.
Fii o sămânţă. Chiar eşti, dar momentan eşti ţinut închis într-o cutiuţă din
aur. Permite-ţi să cazi în pământ, acolo unde este locul tău. Şi fii pregătit să
mori. Nu te teme de moarte, deoarece dacă te temi atunci nu vei mai putea trăi.
Moartea nu este altceva decât uşa care se deschide spre viaţă. Prima întâlnire
cu viaţa se face prin moarte, iar cei care se tem de moarte se închid faţă de
viaţă. Atunci vor rămâne închişi, se vor afla în siguranţă, dar nu vor creşte.
Prin teama faţă de moarte nu vei putea să reînvii. De fapt, viaţa unei asemenea
persoane nu este altceva decât o moarte virtuală.
Moartea seminţei în sol este doar un început, nu este finalul. Însă a
rămâne închis este chiar finalul, acolo nu mai există nici un început.
Tu eşti o sămânţă. Nu este nevoie să mergi în altă parte pentru a te
descoperi. Ego-ul trebuie să se dizolve în pământ şi imediat va începe să
conveargă în tine întregul univers. Brusc vei vedea că eşti ceea ce ai dorit
întotdeauna să fii.
Acest mal este celălalt. Nu ai nevoie să mergi undeva. Tot cea ce ţi se
cere este să pătrunzi în interior, să faci un salt în propria fiinţă, să fii în
armonie cu tine însuţi. Iar Lao Tzu nu ţi-ar arăta niciodată cum să ajungi pe un
alt mal.
Putem modifica puţin povestioara şi să mai includem un personaj:
Buddha. Patanjali va încerca să meargă pe suprafaţa apei - chiar o poate face.
El este un mare om de ştiinţă a conştiinţei lumii interioare. El ştie cum să
învingă gravitaţia. Buddha va spune: “Nu aşa se trece un râu. Vino cu mine şi
îţi voi arăta o metodă mai uşoară. Nu este nici o nevoie să depui atât de mult
efort să mergi pe apă, când mai jos cu câţiva metri apa este foarte puţin adâncă.
De ce să înveţi o artă atât de grea, când poţi face totul să fie foarte uşor?” Dar
ce va spune Lao Tzu? El va râde şi le va spune: “Ce faceţi? Dacă părăsiţi acest
mal o veţi lua razna, deoarece nu există alt ţărm. Aici, în chiar această clipă,
totul este aşa cum trebuie să fie. Nu ai unde să mergi. Un căutător al adevărului
nu urmează nici o cale, pentru că toate căile conduc la locul în care se află
adevărul - chiar aici.”
Lao Tzu spune doar să te relaxezi în propria fiinţă. Iluminarea nu este o
călătorie, ci doar o relaxare. Stai aşa cum eşti şi nu mai acţiona, nu mai face
nimic. Fii conştient în propria ta natură, înlătură toate conceptele stupide
52
despre moralitate, filosofii, religii. Aruncă acest gunoi. Nu te teme de pământ

şi nu cerşi cerul. Pătrunde în pământ. Nu are de ce să îţi fie frică.
Contopeşte-te cu natura, pentru că doar în ea aparrţii cu adevărat
întregului Univers.
Zarathustra nu şi-a bătut joc de rege, ci chiar i-a îndeplinit dorinţa.
Regele a spus că nu are timp de pierdut şi vrea să înveţe totul foarte repede;
atunci Zarathustra i-a oferit un simbol - sămânţa. Dar regele nu a putut înţelege
mesajul. Iar în acel mesaj se afla întreaga esenţă a cărţii sacre Zend-Avesta -
nimic nu persistă. Acesta este mesajul religiei adevărate. Orice altceva nu
reprezintă decât nişte comentarii.
În acea zi, Zarathustra a făcut acelaşi lucru ca atunci când Buddha i-a
oferit o floare lui Mahakashyapa. Prin acea sămânţă, Zarathustra a dăruit mai
mult decât acea floare. Este bine dacă înţelegi aceste simboluri.
Buddha oferă flori. Floarea reprezintă finalul; iar aceasta nu i se poate
oferi decât unui Mahakashyapa, unui om care a ajuns la final. Zarathustra oferă
seminţe. Aceasta reprezintă începutul şi nu poate fi dată decât celui care se află
în căutare, care încă mai bâjbâie prin întuneric. Floarea lui Buddha nu poate fi
dată oricui. Şi, de fapt, nu poate fi oferită decât celui care de fapt nu are nevoie
de ea. Mahakashyapa nu are nevoie de floare. Sămânţa lui Zarathustra poate fi
dată celor care au nevoie de ea; singurul său mesaj este următorul: “Devino o
sămânţă. Tu eşti o sămânţă, trebuie doar să te redescoperi. Dumnezeu este
ascuns în tine. Nu pleca nicăieri în altă parte.”
Religia lui Zarathustra este una dintre cele mai naturale: a accepta viaţa
aşa cum este, a trăi viaţa aşa cum este ea. Nu cere imposibilul. Mergi mai încet
şi priveşte în jurul tău: adevărul este prezent; doar tu eşti absent. Acest mal
este celălalt. Această viaţă este viaţa - nu există altă viaţă.
Însă poţi trăi în acest fel în două moduri: la minimum sau la maximum.
Când te limitezi la primul mod, atunci vei trăi precum o sămânţă. Vei trăi la
maximum doar atunci când trăieşti ca o floare. Permite-i seminţei să devină o
floare. Chiar sămânţa însăşi este cea care înfloreşte. Tu eşti cel care devine
malul celălalt. Tu eşti cel care devine adevărul.
Ţine minte aceste lucruri. Iar dacă poţi tine minte întotdeauna că trebuie
doar să fii natural, atunci ai înţeles tot ce este fundamental şi esenţial.
2. Care este diferenţa dintre za-zen şi dhyana?
Dhyana despre care vorbeşte Patanjali este doar un pas, o etapă între
celelalte opt. Za-zen este doar un singur pas. Patanjali crede în evoluţia
gradată. Zen-ul crede în iluminarea subită. Deci ceea ce pentru Patanjali
reprezintă doar un pas, în zen este totul - adică este îndeajuns doar meditaţia.
Nu mai ai nevoie de altceva. În za-zen, orice altceva în afară de meditaţie nu
mai este esenţial.
Patanjali îţi oferă un sistem în care sunt prezentate toate cerinţele, toate
lucrurile de care ai nevoie, de la început la sfârşit. El îţi dă o învăţătură
53
completă şi nu vorbeşte niciodată despre o realizare bruscă - trebuie să

evoluezi treptat, pas cu pas.
Cu cât evoluezi şi îţi absorbi, îţi ajustezi dezvoltarea, cu atât vei fi mai
capabil pentru evoluţii superioare. Zen-ul este pentru cazuri excepţionale,
pentru suflete curajoase care pot risca totul pentru nimic, care pot risca totul
fără să se aştepte la nici un câştig.
Acest lucru nu este posibil pentru toţi. Mulţi trebuie să meargă foarte
încet - şi nu este nimic rău în aceasta. Dacă pentru tine aceasta este practica
naturală, atunci trebuie să mergi încet. Nu ai de ce să te prosteşti şi să încerci
să faci saltul. Ascultă-ţi propria natură: dacă simţi că poţi risca, atunci nu mai
sta pe gânduri şi nu mai încerca să îţi faci nici un fel de planuri - nu ai de ce să
te mai preocupe evoluţia treptată. Ai de ales: ori poţi coborî încet pe scară, ori
poţi sări direct de pe terasă. Depinde doar de tine, Însă este necesar să îţi
asculţi propria natură.
Sunt oameni care nu pot aştepta, care nu au răbdare să coboare încet. În
clipa în care au auzit chemarea, au şi făcut saltul - nu mai aşteaptă nici măcar o
singură clipă. Dar acestea sunt cazuri foarte rare.
Iar când spun “rar” nu fac nici un fel de evaluare. Prin aceasta nu mă
refer la “superior”. Când spun “rar”, acesta înseamnă pur şi simplu rar: adică
nu sunt mulţi oameni de acest gen. Aşa că nu mă înţelege greşit şi nu trăi cu
impresia că mă refer la oameni superiori. Nimeni nu este superior şi nimeni
inferior - dar oamenii sunt diferiţi. Cei care simt că pot sări, atunci vor alege
zen-ul. Dar mai sunt şi persoane cărora le place să fie atente şi să meargă
prudent. Foarte bine. Dacă aceasta îţi este natura, atunci nu încerca să te
schimbi.
Ţine minte întotdeauna: tu, natura ta este cea care trebuie să fie factorul
decisiv. Nu urma orbeşte calea zen sau pe Patanjali. Mai întâi ascultă-ţi propria
fiinţă. Patanjali şi zen-ul există pentru tine - nu tu pentru ei. Duminica este
creată pentru om şi nu omul pentru duminică. Toate religiile există pentru tine,
nu vice versa, în final, tu eşti ţelul.
3. Când ascult de propriile sentimente, de vocea mea interioară,
aceasta îmi spune doar să dorm, să mănânc şi să mă joc pe plajă. Dar îmi
este frică să ascult de aceste sentimente deoarece cred că voi deveni prea
slab ca să mai supravieţuiesc în lume. Oare mă va proteja Existenţa dacă
îmi permit să fiu eu însumi şi să mă relaxez?
Primul lucru: nu ai de ce să supravieţuieşti în această lume. Această lume
este o casă de nebuni şi nu ai de ce să supravieţuieşti în ea. Este o boală plină
de ambiţii, politică, egoism. Însă mai există o modalitate, iar aceasta este
adevărata religiozitate: poţi fi în această lume fără să faci parte din ea.
“Când ascult de propriile sentimente şi de vocea interioară, acestea îmi
spun să nu fac nimic....” Atunci nu mai face. Nu există nimeni mai demn de
încredere decât vocea ta interioară, iar Dumnezeu îţi vorbeşte în acest mod.
54
începe să ai încredere în propriile sentimente interioare. Nu ai de ce să mai faci

ceva - doar mănâncă, dormi, relaxează-te pe plajă; este perfect.
Aceasta să îţi fie religia. Nu ai de ce să te temi. La un moment dat vei
simţi nevoia să îl cauţi pe Dumnezeu.
Dar pentru aceasta va trebui să elimini frica. Iar dacă ajungi la momentul
în care ai de ales între sentimentele interioare şi frică, atunci alege-le pe
primele. Nu alege teama. Mulţi o fac şi au ajuns să trăiască ca nişte cadavre.
Mulţi îşi aleg religia din teamă şi astfel ajung să nu mai fie nici religioşi şi nici
profani. Ei trăiesc într-o indecizie permanentă.
Frica nu te va ajuta niciodată la nimic. Teama este întotdeauna o teamă
faţă de necunoscut, faţă de moarte. Însă, dacă doreşti cu adevărat să trăieşti,
atunci trebuie să accepţi posibilitatea de a trăi în incertitudine, în necunoscut,
în inconvenienţe, în nefamiliar. Acesta este preţul pe care trebuie să îl
plătească oricine pentru a obţine beatitudinea finală. Nimic nu se poate obţine
pe gratis. Trebuie să plăteşti - altminteri vei rămâne paralizat de frică. Vei
pierde întreaga viaţă.
Bucură-te de tot ce îţi arată sentimentul interior.
“Cred că voi deveni prea slab pentru a mai supravieţui în lume.” Nu
este nevoie. Aceasta care vorbeşte nu este altcineva decâ frica. Iar din frică se
naşte şi mai multă frică.
“Mă va proteja Existenţa?” Iată din nou frica care cerşeşte tot felul de
garanţii şi promisiuni. Cine îţi poate oferi o garanţie? Cine poate garanta
pentru viaţa ta? Nu doreşti altceva decât să închei un fel de poliţă de asigurare.
Nu, nu există nici o posibilitate. În existenţă, nimic nu poate fi sigur - absolut
nimic. Şi este bine că este aşa. Altfel ai fi fost deja mort. Dacă existenţa ar
putea fi asigurată, atunci s-ar pierde toate emoţiile şi senzaţiile oferite de viaţă.
Viaţa este minunată tocmai pentru că este nesigură. Viaţa este frumoasă
pentru că există moarte. Viaţa este magnifică pentru că o poţi pierde. Dacă nu
ai putea să o pierzi, atunci totul ar fi o închisoare - nu te-ai mai putea bucura de
nimic. Şi chiar dacă vei putea ordona sau crea la comandă fericirea şi
libertatea, acestea vor dispărea înainte să apară.
“Oare mă va proteja Existenţa dacă îmi permit să fiu eu însumi?”
Verifică. Un singur lucru îţi pot spune...dar ţine minte, acum nu vorbesc fricii
din tine. Îţi pot spune un singur lucru: toţi cei care au acţionat au descoperit că
i-a protejat, însă nu vorbesc fricii. Nu fac altceva decât să îţi încurajez spiritul
de aventură, atât şi nimic altceva. Te conving, te îndemn să cauţi aventura. Toţi
cei care au încercat au văzut că protecţia este infinită.
Însă nu ştiu dacă poţi înţelege această protecţie pe care ţi-o oferă
Universul. Protecţia pe care o ceri acum nu îţi poate fi oferită deoarece nu ştii
că, de fapt, ceri moartea. Doar un corp mort este absolut protejat. Un lucru viu
se află veşnic în pericol. A fi viu este un hazard. Cu cât eşti mai viu, cu atât
există mai multă aventură şi pericol.
55
Nietzsche avea scris pe perete un motto: Trăieşte periculos. Cineva l-a

întrebat: “De ce ai scris acest lucru pe perete?” Nietzsche a răspuns: “Doar
pentru a-mi aminti mereu de frica interioară.”
Trăieşte periculos, pentru că acesta este singurul mod în care poţi trăi.
Ascultă întotdeauna la chemarea necunoscutului şi porneşte în căutarea sa. Nu
încerca niciodată să te stabileşti undeva. Dacă o faci, atunci vei muri; aceasta
este o moarte prematură.
M-am dus la o onomastică a unei fetiţe şi când aceasta a început să
primească darurile - păpuşi şi tot felul de jucării - a devenit foarte fericită, dar
brusc şi-a întrebat mama: “Mămico, existau şi în trecut astfel de zile minunate
pe vremea când trăiai tu?”
Oamenii mor înainte de termen. Toţi se stabilesc, se închid într-o
securitate şi convenienţă moartă. De fapt, fiecare are o existenţă mormântală -
ca să spun aşa.
Ţine minte: nu vorbesc fricii din tine.
“Oare mă va proteja Existenţa dacă îmi permit să fiu eu însumi?”
Întotdeauna a făcut acest lucru şi nu cred că va fi diferită faţă de tine. Nu cred
că vei deveni o excepţie. Existenţa i-a protejat întotdeauna pe cei care i s-au
abandonat ei.
Urmează natura. Urmează-ţi propria natură interioară.
Am citit o anecdotă care mi-a plăcut foarte mult:
În campusul Universităţii Columbia, primăvara, au fost instalate o
sumedenie de plăcuţe de genul “Nu călcaţi pe iarbă”. Studenţii însă ignorau
complet acele plăcuţe şi unii chiar ajungeau să se tăvălească pe pajiştile din
faţa universităţii. În cele din urmă, administratorii şi alte oficialităţi au ajuns la
preşedintele universităţii şi i-au expus problema cu care se confruntă.
Atunci preşedintele i-a întrebat: “Păi, nu este mai uşor să o iei de-a
dreptul? De ce să mai ocolim? Mai bine îi lăsăm pe studenţi să bătătorească
bine căile pe care le folosesc şi apoi le pavăm cu ciment.”
Viaţa trebuie să fie un flux în care nimic nu este fixat dinainte.
Permite-ţi să te relaxezi. Curgi natural şi bătătoreşte-ţi propria cale. Nu ai
de ce să te înscrii pe o bandă de pe autostrăzile pe care circulă milioane de
fiinţe. Dacă o faci, nu vei ajunge nicăieri. De fapt, mergând pe o autostradă nu
faci altceva decât să te îndepărtezi de natură. Natura nu cunoaşte nici un fel de
şabloane, ci curge spontan, în mii de direcţii. Observă...stai pe plajă şi priveşte
marea. La suprafaţă sa apar milioane de valuri, dar fiecare dintre ele este unic
şi diferit. Nu poţi găsi două valuri care să fie identice. Acestea nu urmează nici
un şablon.
Şi nici un om care este cu adevărat om nu va urma vreun şablon.
Mulţi îmi cer: “Arată-ne calea” - iar eu le spun: “Nu îmi cereţi acest
lucru.” Nu pot face altceva decât să îţi spun cum să mergi, nu pe unde să
mergi. Încearcă să înţelegi această distincţie: îţi pot arăta cum să mergi curajos.
Nu te pot îndrepta spre o cale anume, deoarece aceasta este pentru laşi. Căile
56
fixate dinainte există doar pentru cei lipsiţi de curaj, paralizaţi. Cei care ştiu cu
adevărat să meargă vor pătrunde în sălbăticie, în necunoscut - şi îşi vor pava
cărarea chiar mergând pe ea.
Şi fiecare ajunge la Dumnezeu într-un mod diferit. Nu poţi să te apropii
de el dacă te afli într-o mulţime de oameni. Acolo ajungi doar singur - absolut
singur.
Dumnezeu este sălbatic. El încă nu este civilizat - şi sper că nu va deveni
niciodată civiliza. Încă este spontan şi iubeşte spontaneitatea. Aşadar, dacă
natura interioară îţi spune să stai pe plajă şi să te relaxezi, atunci fă acest lucru.
De acolo, din interior, te cheamă Dumnezeu.
Acum te învăţ doar cum să fii tu însuţi - atât şi nimic altceva. Este foarte
dificil să mă înţelegi, deoarece datorită fricii doreşti ca eu să îţi impun un
şablon, o disciplină a vieţii, un stil, un mod de viaţă.
Persoanele ca mine au fost întotdeauna înţelese greşit. Un Lao Tzu, un
Epicur, un Zarathustra, întotdeauna au fost înţeleşi eronat. O persoană cu
adevărat religioasă te va învăţa cum să fii liber, cum să iubeşti; nu te va învăţa
legi sau şabloane moarte. Îţi va arăta cum să ajungi un spaţiu vid, pentru că
numai din acesta se poate naşte o stea.
Ştiu că există frica de libertate; altminteri de ce ar mai fi în întreaga lume
atât de multe închisori? De ce şi-ar mai căra oamenii închisorile invizibile
oriunde se duc? Eu nu am întâlnit decât două tipuri de oameni: câţiva, foarte
puţini, care trăiesc în închisorile vizibile şi ceilalţi, care convieţuiesc în
închisorile invizibile. Aceştia din urmă, în numele moralităţii, tradiţiei, religiei,
conştienţei, duc cu ei povara închisorii.
Sclavia are mii de nume - libertatea doar unul singur. Nu există mai
multe tipuri de libertate. Ai observat? Adevărul este unul. Minciunile pot fi
milioane. Poţi minţi într-o mie şi una de feluri, dar nu poţi spune adevărul
decât într-un singur mod. Adevărul este simplu. Iubirea este una; legile sunt
milioane. Libertatea este una; închisorile sunt enorm de multe.
Iar dacă nu eşti foarte atent, nu vei fi niciodată capabil să te mişti liber.
Cel mult nu vei face altceva decât să îţi schimbi închisorile. De la o închisoare
treci la alta şi, între timp, până când ajungi la cealaltă, te bucuri puţin de
plimbarea făcută. Acest lucru se întâmplă pretutindeni în lume: un catolic
devine comunist, un hindus devine creştin, un musulman devine hindus - şi toţi
se bucură. Şi, bineînţeles, o fac pentru că simt puţină libertate în timp ce îşi
renovează celulele cu altă vopsea.
Toţi cad în aceeaşi capcană - iar capcana este una singură, doar numele
diferă. Toate ideologiile nu sunt altceva decât nişte închisori. Îţi spun: fii atent
la ele - inclusiv la ideologia mea.
4. Recent, de câteva ori am simţit că pot zbura şi m-am simţit
dezpovărat de apăsarea gravitaţiei şi a celor 95 de kilograme ale corpului.
Este aceasta doar o nebunie...?
57
Nu. Fiinţa se află la punctul de întâlnire dintre două dimensiuni. Una

dintre ele aparţine pământului: gravitaţia - cele 95 de kilograme care te trag în
jos. Cealaltă dimensiune aparţine graţiei: tărâmul lui Dumnezeu, ţinutul
libertăţii - în care te poţi înălţa şi mişca liber fără nici un fel de obstacol.
Când meditezi, de multe ori se poate petrece acest lucru: devii conştient
de faptul că gravitaţia a dispărut şi că nu te mai reţine nimic...depinde doar de
tine dacă să zbori sau nu, dacă se te ridici sau nu în înaltul cerului. Dar când
deschizi ochii observi că te afli tot în corp. În meditaţie se întâmplă adesea să
pătrunzi într-o dimensiune diferită - cea a graţiei.
Aceste două lucruri trebuiesc înţelese foarte bine: gravitaţia este cea care
te atrage în jos, iar graţia este forţa care te atrage în sus. Aceasta din urmă încă
nu a fost descoperită de ştiinţă şi poate nici nu va fi descoperită vreodată.
În privinţa celeilalte legi - a gravitaţiei - cred că mulţi cunosc cum a fost
descoperită. Newton, fizicianul care a descoperit-o, stătea în grădină şi deodată
a văzut cum cade un măr din copac. Atunci a început să se întrebe: “De ce a
căzut spre pământ? De ce nu s-a deplasat lateral? Sau de ce nu a început să se
ridice spre cer?” Astfel, s-a descoperit faptul că Pământul, cu o anumită forţă,
atrage totul spre el.
Newton a observat căderea mărului, dar nu a observat şi creşterea
pomului. De aceea, eu întotdeauna.... Ori de câte ori am citit povestirea
aceasta, am simţit că Newton nu a observat decât o parte a fenomenului:
căderea fructului - nu şi creşterea copacului. Arunci o piatră şi aceasta cade pe
pământ - foarte adevărat. Însă piatra este moartă, în schimb copacul este viu.
Viaţa se înalţă în permanenţă.
Omul, în conştiinţa sa, a atins punctul cel mai înalt. Când închizi ochii şi
începi să meditezi, când te afli într-o stare extatică, beatifică, brusc corpul nu
mai există. Atunci devii conştient de copacul interior al vieţii - copac care se
înalţă din ce în ce mai sus, până când simţi că poţi zbura.
Aşadar nu este nici o nebunie, dar te rog, nu încerca să sări de la
fereastră şi nu încerca să zbori cu adevărat. Aceasta ar fi cu adevărat o
nebunie. Unii care au fost influenţaţi de LSD sau de marihuana au încercat să
zboare, dar din toţi cei care au meditat nu a încercat nimeni acelaşi lucru.
Aceasta este şi frumuseţea meditaţiei. Cei care se află sub impresia halucinantă
creată de droguri simt că pot zbura cu adevărat.
Am auzit că o fată chiar a încercat să zboare de la etajul 40 al unei clădiri
din New York - dar asupra ei a început să acţioneze legea lui Newton. Atunci
nu mai eşti un copac, ci ai devenit un fruct mort care cade şi se zdrobeşte de
pământ.
Acesta este pericolul drogurilor; ele îţi pot cauza anumite trăiri
halucinante. Însă în meditaţie nu se poate întâmpla niciodată aşa ceva,
deoarece meditaţia îţi oferă două lucruri deodată: dimensiunea nouă şi
conştientizarea. Tu ştii că trupul există şi nu îl ignori. Doar eşti proiectat în
două dimensiuni.
58
Într-o zi, un domn foarte gras vorbea despre tehnica pe care o foloseşte la
tenis: “Creierul îmi spune să alerg repede la fileu şi să lovesc mingea graţios,
după care să mă reîntorc pe linia de tuşă pentru a fi pregătit de ripostă.”
“Şi apoi ce se întâmplă” - l-am întrebat.

S-a întristat şi mi-a răspuns: “Atunci corpul întreabă: «Cine eu?»
Ţine minte: eşti corp şi conştiinţă - ambele. Eşti răspândit în două
dimensiuni. Eşti punctul de întâlnire al pământului şi cerului, al gravitaţiei şi
graţiei. Acesta este un mare adevăr spiritual.
Uneori a fost posibil. Şi de aceea este bine să te fac atent la acest aspect,
ca trupul chiar să se ridice puţin de la pământ. În Bavaria, o femeie care medita
a reuşit să se ridice mai mult de un metru de la pământ. Imediat a fost cercetată
ştiinţific şi s-a descoperit că într-adevăr putea sta în aer, în timpul meditaţiei,
timp de patru sau cinci minute. Aceasta este una dintre experienţele yoghine
cele mai vechi. S-a întâmplat în trecut şi se poate întâmpla şi în prezent. Deci,
oricine se poate confrunta cu acest fenomen.
Dacă atracţia graţiei este prea puternică, echilibrul se pierde şi se
produce ridicarea de la pământ. Dar acesta nu este un lucru foarte bun. Nu îl
încerca şi nici nu îl dori. Este un echilibru care este periculos pentru viaţă.
Când atracţia graţiei este mai puternică decât cea a gravitaţiei, atunci corpul se
poate ridica în aer. Chiar şi atunci, nu te gândi că ai înnebunit.
Newton nu reprezintă întreg adevărul. Există adevăruri mult mai măreţe
decât cel al său. Iar gravitaţia nu este singura dimensiune - mai există şi altele.
Omul este un microcosmos, iar greşeala noastră constă în faptul că am
început să credem doar într-o parte din el. De aceea, ori de câte ori ne apare o
dimensiune nouă, începem să gândim că ceva nu este în regulă. De fapt, în
Occident, majoritatea oamenilor nebuni sau bolnavi mental, nu sunt cu
adevărat bolnavi. Mulţi dintre ei au avut străfulgerări ale necunoscutului, dar
societatea nu permite şi nu recunoaşte necunoscutul. Imediat ce o persoană are
străfulgerări ale unei alte dimensiuni, cei din jurul său încep să creadă că a
înnebunit.
Există cărţi care susţin faptul că Iisus a fost bolnav mental, pentru că nici
un om normal nu poate auzi în minte altă voce în afară de a sa, iar Iisus spunea
că Dumnezeu îi vorbeşte - fapt cu totul inacceptabil pentru noi. De asemenea,
există cărţi care susţin acelaşi lucru despre Mahomed, iar acesta chiar a spus că
Dumnezeu i-a dictat Coranul. Tendinţa naturală a minţii este să nu accepte
niciodată lucrurile sau fenomenele neexperimentate personal.
Da, astfel de lucruri apar şi în nebunie, dar şi în supraconştiinţă. O
persoană nebună cade sub nivelul normal al conştiinţei şi mintea sa devine
accesibilă unor forte complet necunoscute. Un yoghin sau un mistic ajunge la
controlul conştiinţei - la samyama. El se ridică deasupra nivelului normal şi lui
îi devine accesibil acelaşi tărâm necunoscut. Diferenţa dintre ei este aceea că
nebunul devine o victimă a necunoscutului, iar misticul este un stăpân al
59
necunoscutului. Ambii încep să vorbească în acelaşi mod şi astfel poţi fi foarte

uşor indus în eroare.
Nu ai de ce să crezi că ai înnebunit. Totul este în regulă, însă nu încerca
să zbori cu adevărat.
Bucură-te de sentimentul care ţi-a apărut şi permite-i să se producă.
Imediat ce începi să crezi că eşti nebun, îl opreşti - iar acest lucru îţi va tulbura
meditaţia. Bucură-te de el aşa cum te bucuri de un vis în care îţi imaginezi că
zbori. Închide ochii şi mergi oriunde doreşti. Ridică-te în înaltul cerului şi vei
vedea că îţi vor deveni accesibile din ce în ce mai multe lucruri - dar nu te
teme. Aceasta este cea mai îndrăzneaţă aventură - chiar mai importantă decât
aterizarea pe Lună. A deveni un astronaut al spaţiului interior reprezintă
aventura finală.
5. Mi-ai spus să fiu eu însumi, dar nu înţeleg. Cum pot fi eu însumi
dacă nu mă cunosc pe mine?
Indiferent că te cunoşti sau nu, nu poţi fi altfel decât tu însuţi, dar numai
dacă îţi doreşti acest lucru. Pentru a fi tu însuţi nu ai nevoie de nici o
cunoaştere. Un trandafir este doar un trandafir şi asta nu înseamnă că el
cunoaşte faptul că este un trandafir. O piatră este o piatră. Pentru aceasta nu
este necesară nici o cunoaştere. De fapt, tocmai datorită cunoaşterii te pierzi pe
tine însuţi.
Mă întrebi: “Mi-ai spus să fiu eu însumi, dar nu înţeleg. Cum pot fi eu
însumi dacă nu mă cunosc pe mine?” Cunoaşterea este cea care creează
problemele. Priveşte un trandafir - el nu este deloc confuz. În fiecare zi va
continua să existe ca atare şi nu devine niciodată confuz; nu înseamnă că într-o
altă zi va începe să arate altfel.
Pentru a fii tu însuţi nu este necesară cunoaşterea. Şi te îndepărtezi de
tine însuţi tocmai datorită cunoaşterii. Cunoaşterea este cea care creează toate
problemele.
Am auzit că unchiul Dudley dorea să îşi sărbătorească cea de-a 75-a
aniversare şi un pilot de aviaţie i-a oferit ca dar o călătorie cu un aeroplan pe
deasupra oraşului în care bătrânul a locuit întreaga sa viaţă.
Unchiul Dudley a acceptat oferta şi după câteva looping-uri au aterizat,
iar pilotul l-a întrebat: “Te-ai speriat, unchiule Dudley?”
“Nu” - a răspuns ezitant bătrânul - “pentru că nu m-am aşezat cu toată
greutatea pe scaun.”
Într-un avion greutatea corporală este cărată de acesta, indiferent că te
aşezi sau nu.
Deci, indiferent că te cunoşti sau nu pe tine însuţi, nu are importanţă.
Cunoaşterea este cea care te tulbură. Gândeşte-te la următorul fenomen: dacă
împreună cu unchiul Dudley ar fi fost pusă în avion o piatră, aceasta ar fi fost
aşezată pe podea cu toată greutatea pe care o are. Şi crezi că unchiul Dudley
este capabil cu adevărat să nu stea în avion cu toată greutatea sa corporală? Nu,
însă fără să fie necesar, el şi-a făcut tot felul de griji. Iar diferenţa dintre ei este
60
că piatra nu deţine nici un fel de cunoaştere, în schimb unchiul Dudley este

împovărat de aceasta.
Singura problemă a umanităţii este cunoaşterea şi tocmai datorită
cunoaşterii este uitată fiinţa propriu-zisă.
Meditaţia te ajută să transcenzi cunoaşterea. Prin meditaţie ajungi să
redevii spontan - prin ea redevii copil. A medita înseamnă a fi, nu a gândi.
Când îţi spun să fii tu însuţi mă refer la faptul că trebuie să meditezi. Nu
încerca să fii altfel sau să imiţi pe altcineva. Nu poţi! Poţi încerca şi te poţi
amăgi, dar nu vei face altceva decât să visezi. Vei rămâne tu însuţi indiferent
de ce vei face.
De ce să nu te relaxezi? Nu te lua după exemplul oferit de unchiul
Dudley - ci aşează-te cu toată greutatea. Relaxează-te.
Relaxat fiind, brusc vei începe să te bucuri de fiinţa interioară şi va
dispărea orice efort de imitare. Aceasta este singura grijă a oamenilor: cum să
fie ca alţii, cum să devină ca Buddha sau Patanjali. Poţi fi doar tu însuţi.
Acceptă-te, bucură-te de tine însuţi. Relaxează-te.
Maeştrii zen le spun discipolilor: “Fiţi foarte atenţi la Buddha - dacă îl
întâlniţi, omorâţi-l imediat.” Ce vor să spună prin aceasta? Faptul că tendinţa
umană este aceea de a imita. Există o carte intitulată “Imitarea lui Hristos”.
Niciodată nu am întâlnit o carte care să aibă un titlu mai urât ca aceasta.
Imitare? Dar, într-un fel, titlul este foarte simbolic: îţi arată exact cum este
mintea umană. Fiecare încearcă să imite pe cineva.
Nimeni nu poate deveni precum Iisus şi nici nu este nevoie - Dumnezeu
doreşte ca tu să fii nou, original. El te doreşte pe tine, vrea să fii tu însuti.
6. Când vorbeşti despre săritură simt că doresc să o fac. Dar în
acelaşi timp simt că nu mă aflu destul de aproape de marginea de pe care
pot face saltul. Văd că tu încerci să ne trezeşti, dar nu pot simţi cu
adevărat atingerile tale. Deci, cum pot ajunge la margine? Cum te pot lăsa
să mă înveţi cu adevărat?
Fiecare om se află la margine, pe muchia de pe care poate face saltul.
Dacă îndrăzneşti, saltul este posibil în fiecare clipă. Fiecare moment îţi oferă
posibilitatea de a sări. Iar când mă întrebi cum să ajungi la locul din care poţi
sări nu faci altceva decât să te amăgeşti. Întrebarea este un truc prin care
reuşeşti să te consolezi cu faptul că nu eşti un laş. Gândeşti că poţi face saltul
oricând, dar cum se poate sări “dacă nu am ajuns la locul potrivit”? Aşadar,
mai întâi trebuie să găseşti marginea - iar pe aceasta nu o vei găsi niciodată,
deoarece se află chiar în faţa ta. Oriunde te afli eşti pe locul din care poţi sări.
Aceasta este o întrebare capcană.
Doar priveşte în faţa ta. Priveşte. Oriunde ai fi, nu are nici o importanţă.
Spui: “Văd că tu încerci să ne trezeşti, dar nu pot simţi cu adevărat
atingerile tale.” Problema este că nu dormi cu adevărat. Dacă ai dormi, atunci
ar fi foarte uşor pentru mine să te trezesc. Doar pretinzi că dormi - atunci îmi
61
imposibil să mai fac ceva. Tu vezi şi simţi că încerc să te trezesc, dar cu toate
acestea nu se întâmplă nimic. Însă cum poţi vedea că te mişc dacă dormi?
Să îţi spun o anecdotă: Într-o după amiază de vară, un părinte le-a promis
copiilor că o să îi ducă la plimbare, dar în cele din urmă s-a răzgândit şi a
preferat să rămână acasă şi să se odihnească. Aşa că s-a prefăcut că doarme.
Copiii au început să sară şi să strige, au încercat tot ce au putut pentru a-l
trezi, dar totul a fost în zadar. Au încercat chiar să îl mişte, însă părintele
“dormea” în continuare. La un moment dat, mezina s-a apropiat de tatăl său, i-
a ridicat una din pleoape şi le-a spus fraţilor ei: “Încă este acolo.”
Ştiu că şi tu eşti acolo.
Dar şi tu ştii că te prefaci.
Totul depinde de tine. Poţi prelungi acest joc oricât de mult îţi place - în
final, totul este pe cheltuiala ta. Eu nu sunt îngrijorat absolut deloc. Dacă îţi
place să te prefaci, atunci este foarte bine. Fă-o în continuare. Însă eu pot
vedea...văd foarte clar cum te prefaci că dormi. Problema este că ţi-e frică să te
trezeşti, să exişti, să îţi realizezi propria fiinţă.
Priveşte la situaţia reală şi nu mai pune tot felul de întrebări. În prezent te
afli chiar pe muchia pe care o cauţi.
Nu încerca să fii hoţ, deoarece în lumea interioară a fi hoţ sau şmecher
înseamnă a fi prost şi stupid. În lumea interioară, cei care sunt simpli
realizează mult mai multe decât cei care cunosc tot felul de lucruri. Simplitatea
înseamnă inocenţă. Simplitatea este minunată, beatifică şi inocentă.
Doar realizează ceea ce spun! Ştiu că mă auzi pentru că ţi-am deschis
pleoapele şi am văzut că încă te afli acolo. În fiecare zi fac acest lucru. Nu eşti
mort şi nici adormit - doar te prefaci.
Depinde doar de tine. Când te vei hotărâ să încetezi această mascaradă,
eu voi fi lângă tine şi te voi ajuta, dar nu te pot împinge împotriva voinţei tale.
Acest lucru nu este permis. Dumnezeu nu îmi permite, deoarece dăruieşte
fiecăruia dintre noi o libertate totală; iar în această libertate totală este inclus
totul: sfinţenia, nebunia, păcatul, sinuciderea, negarea lui Dumnezeu,
autodistrugerea, absolut totul. Iar Dumnezeu iubeşte libertatea - el este
libertate.
7. Preaiubite maestre, computerul a putut acumula toate cuvintele
rostite de tine, dar zâmbetul nu îl poate cuprinde.
Aceasta este doar o parte a întrebării; a doua parte o voi citi mai târziu.
Acum voi încerca să răspund la prima.
Fostul preşedinte francez Rene Coty se afla la o expoziţie de pictură
abstractă din Paris şi a fost întrebat dacă a putut înţelege tablourile văzute. A
răspuns: “Mi-a trebuit întreaga viaţă ca să înţeleg că nu este necesar să înţeleg
totul.”
A doua parte a întrebării este:
Poţi doar să ne zâmbeşti în tăcere?
62
Nu vei fi capabil să vezi nimic. Zâmbetul pe care îl vei vedea nu va fi al

meu, iar pe cel care este cu adevărat al meu nu vei putea să îl observi. Tăcerea
pe care o poţi înţelege nu este a mea, iar cea care este cu adevărat a mea nu o
vei putea înţelege, deoarece fiecare poate înţelege doar ceea a experimentat.
Pot zâmbi - de fapt, o fac tot timpul - însă adevăratul meu zâmbet nu îl
poţi vedea. Când zâmbesc în modul tău de înţelegere, atunci îl vezi - dar nu
acesta este punctul cel mai important.
Eu sunt veşnic tăcut, chiar şi atunci când vorbesc. Cuvintele nu îmi
tulbură tăcerea absolut de loc. Dacă această tăcere ar putea fi tulburată, atunci
nu merită a fi păstrată. Tăcerea mea este infinit de vastă: poate cuprinde
cuvintele, sunetele. Aceasta nu este tulburată de nimic. Şi tăcerea mea nu se
teme de cuvinte.
Poate că ai văzut mulţi oameni care nu vorbesc, dar acea tăcere este
împotriva vorbirii - o astfel de tăcere nu este altceva decât o absenţă.
Tăcerea mea nu este absenţa vorbirii, ci este o prezenţă! Ea îţi poate
vorbi, cânta. Tăcerea mea are o energie infinită. Nu este un vid, ci o satisfacţie
- o împlinire.
63
V. ACUMULÂND ZEROURILE FIINŢEI
11. Samadhi parinama, transformarea interioară, este liniştirea treptată

a distragerilor minţii şi apariţia simultană a focalizării.
12. Ekagrata parinam, transformarea focalizării, este condiţia minţii în
care un obiect mental care dispare este înlocuit imediat de un obiect similar,
identic cu cel dispărut.
13. Prin ceea ce s-a spus în ultimele patru sutre, sunt de asemenea
explicate şi transformările privind proprietatea, caracterul şi starea
elementelor şi organelor de simţ.
14. Indiferent că sunt latente, active sau nemanifestate, toate
proprietăţile sunt inerente substratului.
Lev Tolstoi, un mare scriitor rus, povestea că în timp ce se plimba prin

pădure a văzut o şopârlă care stătea la soare şi, apropiindu-se de ea, a spus:
“Inima îţi bate; soarele străluceşte şi eşti fericită.” După o pauză, a adăugat:
“Dar eu nu sunt.”
De ce şopârlele sunt fericite, iar omul nu este? De ce întreaga creaţie este
bucuroasă şi se află într-o continuă sărbătoare? De ce, în afară de om, totul este
cufundat în fericire? De ce este omul o excepţie? Ce s-a întâmplat cu el? Care
este cauza acestei nenorociri de care nu mai poate scăpa? Aceste lucruri
trebuie foarte bine înţelese, deoarece din această înţelegere se deschide calea
prin care se poate transcende condiţia umană.
O şopârlă trăieşte în prezent. Ea nu are nici cea mai vagă idee despre
existenţa viitorului sau trecutului. Ea doar se află aici şi acum. Însă omului nu
îi este îndeajuns această clipă - de aici apare boala, pentru că nu poţi obţine
nimic decât într-o singură clipă. Nu poţi avea la dispoziţie două momente
64
deodată. Şi oriunde te vei afla, vei fi aici şi acum - conştientizarea nu se poate

produce decât în momentul prezent.
A fi precum o şopârlă care stă la soare înseamnă a medita. Înlătură
trecutul şi viitorul. Cum? Doar prin înlăturarea gândirii, pentru că doar
gândurile aparţin trecutului sau viitorului.
Un gând nu poate exista aici şi acum. Gândirea este ori nenăscută, ori
moartă. Este veşnic ireală - ori face parte din imaginaţie, ori din memorie.
Realul este experimentarea existenţială.
În realitate poţi dansa, cânta, iubi, dar nu poţi gândi - deoarece gândirea
este întotdeauna despre ceva. În chiar acest “despre” se află ascunsă întreaga
suferinţă. Prin gândire nu vei ajunge niciodată undeva, ci doar te vei învârti în
cerc.
Întreaga esenţă a meditaţiei este aceea de a fii conştient aici-acum, de a fi
parte din întreg, de a nu mai încerca să te îndrepţi spre trecut sau viitor. Cum ai
mai putea suferi dacă nu ai mai fi împovărat de trecut şi nici îngrijorat de
viitor? Unde ar mai exista suferinţa? Brusc ai exploda într-o dimensiune
complet nouă - ai transcende timpul şi ai deveni parte a eternităţii.
Însă toţi nu facem altceva decât să repetăm aceleaşi lucruri; la fel ca un
disc de gramofon uzat.
Două fete discutau într-un parc şi una dintre ele părea atât de tristă încât
cealaltă a simţit că trebuie să o consoleze şi a îmbrăţişat-o, întrebând-o:
“Angeline, ce te tulbură?”
Angeline a dat din umeri şi a spus; “Ah, nu este nimic grav, dar în urmă
cu două săptămâni dl Scurtu a murit. Îţi aminteşti de el? Întotdeauna a fost
drăguţ cu mine. Oricum, a murit şi mi-a lăsat 50.000 $. Săptămâna trecută a
murit şi dl Lungu care mi-a lăsat 60.000 $. Problema este că săptămâna aceasta
nu am mai primit nimic.”
Iată problema: întotdeauna ceri şi aştepţi mai mult. Şi cu cât vei dori mai
mult, cu atât va fi mai greu să renunţi la dorinţe.
Pe cei săraci îi poţi înţelege dacă suferă, dar şi cei bogaţi suferă la fel de
mult. Oamenii sănătoşi se simt la fel de mizerabili ca şi cei bolnavi. Suferinţa
nu dispare prin sănătate, bogăţii, faimă sau putere. Pare a fi un curent subtil.
Suferinţa există chiar în pretenţia de a avea mai mult, iar mintea va putea
întotdeauna să îşi imagineze din ce în ce mai multe lucruri. Chiar şi raiul poate
fi îmbunătăţit. Toată lumea crede că orice situaţie poate fi îmbunătăţită. Asta
înseamnă că vei suferi oriunde te vei afla. Nici măcar raiul nu te va mulţumi,
aşa că nu îl mai aştepta - acolo vei fi la fel de nefericit ca şi aici. Şi cred că în
rai vei fi chiar mai nefericit decât pe Pământ; pentru că aici măcar vei mai
putea spera că într-o zi poate că vei pătrunde în rai. Iar când intri, această
speranţă dispare.
Aşa cum eşti, nu te poţi afla decât în iad - iar raiul şi iadul nu reprezintă
altceva decât două moduri de a privi lucrurile. Acestea nu sunt locuri fizice,
geografice, ci doar două atitudini prin care priveşti obiectele exterioare.
65
O şopârlă este în rai şi Tolstoi în iad. Şi gândeşte-te: un om ca Tolstoi a

fost un geniu; cărţile sale vor rămâne în istorie. Cu toate acestea, nu puteai găsi
un om mai nefericit ca el. Era foarte bogat; soţia sa era o prinţesă foarte
frumoasă şi totuşi el se gândea în permanenţă la sinucidere.
A început chiar să se gândească că suferinţa sa i se datorează faptului că
este bogat; atunci a început să ducă o viaţă foarte săracă - însă suferinţa nu a
dispărut.
Care era problema sa? Tolstoi a fost un om care a avut o imaginaţie
foarte mare - aşa trebuie să fie un scriitor. Însă chiar aceasta a constituit
suferinţa sa: cu cât îşi imagina mai multe, cu atât observa că posibilităţile
imaginaţiei sale se extind şi mai mult.
Ţine minte: dacă aştepţi ceva de la viaţă, atunci nu vei primi nimic. Nu
aştepta nimic şi viaţa ţi se va dezvălui în toată splendoarea ei. Nu cere şi viaţa
se va revărsa asupra ta. Miracolul şi magia ei se află la îndemâna oricui -
trebuie doar să aştepţi puţin şi să fii lipsit de dorinţe… dar acest lucru pare
imposibil.
Înseamnă că vor exista momente în care nu vei avea gânduri. Patanjali
spune că acest lucru este posibil. Toţi cei care au pătruns în spaţiul interior al
fiinţei au cunoscut faptul că există perioade în care mintea nu gândeşte.
Problema este că pierzi acele spaţii goale tocmai pentru că ele se află doar în
prezent. Momentan nu faci altceva decât să sari de la un gând la altul, iar între
ele se afla intervalul gol. La mijloc se află paradisul, iar tu sari de la un iad la
altul.
La mijloc, tu nu exişti. Simţi că eşti doar când “sari de la un gând la
altul. Fiecare gând îţi hrăneşte ego-ul, te ajută să exişti, te defineşte, îţi dă o
formă, o identitate. Nu priveşti în spaţiul dintre ele, deoarece îţi este frică -
acolo tu nu mai exişti - iar acolo se află adevăratul tău chip, identitatea ta reală.
Şi omul a reuşit atât de bine să evite conştientizarea intervalelor dintre
gânduri, încât a ajuns să uite complet de ele.
Între două gânduri se află un spaţiu gol pe care nu îl percepi. Nu trebuie
să te grăbeşti. Aşteaptă. Un gând a dispărut şi imediat apare altul.... Observă:
gândurile nu se suprapun unul peste celălalt, ci ele sunt separate. Iar uşa prin
care poţi reintra în existenţă o constituie chiar acel interval. Tot prin acea uşă
ai fost izgonit din grădina Edenului. Pătrunde în ea şi vei regăsi fericirea.
Am auzit că o familie s-a mutat de la ţară la oraş, iar mama i-a dat
băieţelului ei instrucţiuni foarte exacte în privinţa traficului: “Să nu traversezi
niciodată strada până când nu trec toate maşinile.”
Într-o zi, băieţelul a vrut să meargă la un prieten şi mama i-a reamintit
povaţa. După o oră, copilul s-a întors cu lacrimi în ochi şi mama sa l-a întrebat
agitată: “Ce s-a întâmplat?”
“Nu am putut traversa strada. Am tot aşteptat, însă nu trecea nici o
maşină.”
66
I s-a spus să nu traverseze până când nu trec toate maşinile. Strada era
goală, dar băieţelul se uita după maşini.
Aceeaşi situaţie se întâmplă şi în interior. Drumul este întotdeauna gol -

tu însă cauţi gândurile şi astfel devii foarte îngrijorat. Interiorul îţi este plin,
invadat de tot felul de gânduri şi nu îţi mai poţi îndrepta atenţia în altă parte.
Focalizarea este greşită.
Dacă eşti atent la gânduri, atunci îţi creezi mintea; când eşti atent la
spaţiile goale, atunci creezi meditaţia. Acumularea spaţiilor goale este
meditaţia; acumularea gândurilor este mintea. Acestea sunt cele două
posibilităţi ale fiinţei: poţi exista prin minte sau prin meditaţie.
Caută intervalele dintre gânduri. Ele deja există, îţi sunt accesibile în
permanenţă. Meditaţia nu este ceva care trebuie impus prin efort. Ea există la
fel de mult ca şi mintea. De fapt, chiar mai mult decât mintea, deoarece aceasta
există doar la suprafaţă, ea reprezintă doar valurile, iar meditaţia este oceanul.
În fiecare clipă Dumnezeu te caută la fel de mult cum îl cauţi şi tu pe el.
Poate că nu îl cauţi conştient. Este posibil să îl doreşti indirect. Poate că îl cauţi
ca beatitudine, uitare, contopire, muzică, iubire. Dar nu denumirea contează; tu
îl cauţi - conştient sau nu. Şi mai trebuie să înţelegi un lucru esenţial: şi el te
caută pe tine - deoarece atâta timp cât căutarea nu se realizează din ambele
direcţii, întâlnirea nu este posibilă.
Întregul caută partea la fel de mult cum şi partea caută întregul. Soarele
caută floarea la fel de mult cum şi floarea caută soarele. Nu doar şopârla stă la
soare, ci şi soarele îşi trimite razele şi căldura spre şopârlă. Este un întreg
coerent; altminteri lucrurile ar începe să se despartă. Există o singură piesă, o
singură armonie, un singur dans. Toate gesturile şi mişcările sunt corelate. Nici
nu se poate altfel, deoarece atunci existenţa ar dispărea.
Reflectează foarte bine la următoarea parabolă:
Omul, să spunem, urcă pe un munte - deoarece până atunci a stat în vale
şi nu a făcut altceva decât să viseze şi să îşi imagineze tot felul de lucruri, iar
ceea ce a obţinut nu a fost decât frustrare. În vale, omul a rămas gol,
nemulţumit, fad; acum crede că Dumnezeu se află pe vârful muntelui. În vale a
trăit, însă vârful muntelui l-a fascinat, l-a invitat să meargă spre el. Aceasta
este şi problema oamenilor: îi atrage tot ceea ce este îndepărtat, deoarece este
foarte dificil să priveşti apropiatul, aproapele.
Iar când începi să te simţi gol în valea în care trăieşti este logic să
gândeşti că ceea ce cauţi nu se află în apropierea ta. Aşa că priveşti în
depărtare. Este ceva natural pentru minte să se îndrepte de la o extremă la alta.
Omul crede că Dumnezeu se află pe vârful muntelui. În vale nu există
altceva decât grijile şi datoriile vieţii omeneşti, anxietatea. Începi să te saturi şi
vrei să scapi din acel loc. Valea arată ca un cimitir. Este normal să doreşti să
ieşi din ea şi să cauţi libertatea, moksha. Singura grijă pe care o mai ai este
67
următoarea: “Cum pot evada din această închisoare?” Vei începe să te gândeşti
cum să scapi de violenţă, ambiţie, ură, conflict;
doreşti să scapi de societate, de cea care îţi oferă posibilitatea de a fi îngrijorat

şi tulburat; de fapt, încerci să fugi de cea care îţi impune anxietatea şi angoasa.
Dar aceasta nu este o călătorie către vârful muntelui, ci doar o evadare
din valea în care ai trăit. Nu vârful este cel care te cheamă, ci valea este cea
care te împinge să ieşi din ea. Încă eşti condus de societate; astfel, nu poţi fi
liber. Nu înseamnă că mergi de unul singur. Pur şi simplu eşti expulzat. Valea
este cea care creează o situaţie în care nu mai poţi trăi. Viaţa pare îngrozitoare
- în viaţa fiecărui om apare acest moment.
Omul încearcă să evadeze spre vârful muntelui. Iar acum urmează partea
cea mai importantă a parabolei: Dumnezeu, pe de altă parte, coboară spre vale.
El se îndreaptă spre vale, vine în întâmpinarea sa.
Omul este sătul de aglomeraţie, iar Dumnezeu este sătul de singurătate.
Ai observat? Când eşti singur poţi fi fericit foarte uşor. Dar când eşti în
preajma altcuiva este foarte dificil să devii fericit. Cu cât te afli înconjurat de
mai mulţi oameni, cu atât este mai imposibilă fericirea.
Omul este sătul de aglomeraţie, de mulţime: nu are unde să fie singur,
peste tot apare câte un străin care te urmăreşte. Nu ai nici măcar o fărâmă de
intimitate. Este normal să fii plictisit, împovărat.
Dar şi Dumnezeu îşi dreşte ca tu să-l cunoşti. El este, singur....
Dumnezeu coboară în vale, doreşte să se manifeste printre oameni. Omul
doreşte să fie singur. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a deveni om, iar
dorinţa omului este aceea de a deveni Dumnezeu.
Există un adevăr al atracţiei şi unul al reîntoarcerii. Omul este veşnic
atras de transcendenţă, iar Dumnezeu se întoarce întotdeauna. Altfel, creaţia s-
ar fi oprit cu mult timp în urmă. Trebuie să fie un cerc. Gangele continuă să se
verse în ocean, iar oceanul continuă să se ridice spre nori şi să se reverse în
munţi - revine la Gange; altminteri Gangele nu ar mai putea curge. Gangele
este veşnic atras, iar oceanul revine etern la Gange. Acelaşi lucru se petrece şi
cu omul şi Dumnezeu: acesta este cercul complet. Dacă doar omul ar fi fost cel
care îl căuta pe Dumnezeu, atunci lumea ar fi dispărut cu mult timp înainte,
deoarece toţi oamenii ar fi ajuns pe vârful muntelui.
Însă vârful nu poate exista fără vale; Dumnezeu nu poate exista fără
lume - ziua fără noapte, viaţa fără moarte.
Este dificil de înţeles acest lucru - că Dumnezeu revine în permanenţă pe
pământ şi omul se îndreaptă în continuu spre Dumnezeu. Omul este o
renunţare constantă, sannyas, iar Dumnezeu o revenire permanentă, o
sărbătoare.
Există un adevăr al atracţiei şi unul al revenirii. Fără Dumnezeu omul
este incomplet, doar împreună formează un adevăr, realul Adevăr.
68
Religia este aspiraţia către Absolut - doar o jumătate. Pentru a fi întreagă

trebuie să existe şi o revenire. Religia trebuie să te înveţe cum să te îndrepţi
spre Dumnezeu, dar şi cum să revii spre lume, pentru că undeva la mijlocul
drumului omul se întâlneşte cu Dumnezeu.
Dacă treci de el...şi există această posibilitate. Poate că eşti grăbit să urci
cât mai repede, iar Dumnezeu trece pe lângă tine şi tu îi arunci o privire plină
de ură şi condamnare: “Cum ar putea fi acesta Dumnezeu, dacă el se îndreaptă
spre valea din care am plecat? Cum poate fi cineva mai sfânt decât mine?”
Ţine bine minte următorul lucru: când te vei întâlni cu Dumnezeu, îl vei
vedea manifestându-se în lume, iar tu vei părăsi lumea în mod simbolic,
detaşându-te de ea.
Aşa-zişii sfinţi şi înţelepţi nu ajung niciodată să înţeleagă ce este
Dumnezeu. Ei continuă să vorbească doar despre un concept mort. Nu încerca
să ignori manifestarea, pentru că atunci nu îl vei vedea pe Dumnezeu şi când
vei ajunge pe vârful muntelui nu vei mai găsi nimic.
Cei care trec pe lângă Dumnezeu vor găsi un vârf de munte gol. Lumea
era prea plină, iar vârful este prea gol. Dumnezeu se reîntoarce în permanenţă -
creează veşnic. Creaţia este un proces etern. Dumnezeu nu este o entitate, ci un
proces - procesul manifestării.
Dacă îl poţi întâlni pe drum şi îl poţi recunoaşte, atunci este posibil să
renunţi să mai urci...vei începe să cobori. Toţi înţelepţii adevăraţi au înţeles
acest lucru şi, după ce au fost atraşi de vârf, s-au reîntors printre oameni. Ei au
înţeles cu adevărat ideea de sfinţenie şi unitate. Au realizat faptul că exteriorul
şi interiorul nu sunt două lucruri opuse, creaţia şi creatorul, materia şi mintea
nu sunt diferite cu nimic - sacrul şi profanul sunt una şi aceeaşi entitate. Din ei
a dispărut dualitatea şi a apărut advaita - non-dualitatea - mesajul real al
Vedantei şi al yogăi.
Este normal să te saturi de lume şi la fel de natural este să cauţi
libertatea.
S-a întâmplat ca Nastratin Hogea să îşi sărbătorească cea de-a 25-a
aniversare a căsătoriei şi cu această ocazie a dat o petrecere pentru toţi prietenii
săi. Desigur, m-a invitat şi pe mine. Dar, spre mirarea mea, gazda nu era
nicăieri de găsit. În cele din urmă l-am găsit în bibliotecă sorbind cu sete dintr-
un pahar cu coniac şi privind fix focul din şemineu.
“Hogea” - am spus - “ar trebui să fii lângă invitaţi. De ce stai aici trist şi
tăcut?”
“De ce sunt trist?” - a început să îmi explice: “După cinci ani de la
căsătorie am decis să îmi ucid soţia. M-am dus la avocatul meu şi acesta mi-a
spus că dacă o fac, voi primi 20 de ani de închisoare. Gândeşte-te, astăzi aş fi
fost un om liber!”
Este normal. Lumea este prea împovărătoare - creează atât de multe griji
şi anxietăţi. Este natural să cauţi libertatea, liniştea - nu este nimic deosebit în
aceasta. Devine un fenomen cu adevărat special atunci când ai ajuns pe vârf şi
69
te reîntorci în vale complet diferit, revii plin de frumuseţe şi bucurie - o fiinţă

pură care trăieşte într-o lume impură.
Când te reîntorci în închisoare din proprie iniţiativă, ca un om liber care

acceptă celula, pentru tine aceea nu va mai fi o închisoare - libertatea nu poate
fi încarcerată. Doar un sclav poate fi încătuşat. Un om liber nu poate fi
niciodată închis - va putea trăi liber chiar şi într-o închisoare. Iar atâta timp cât
libertatea ta nu este aşa de puternică, aceasta nu valorează nimic.
Acum sutrele.
Samadhi este un cuvânt foarte dificil de tradus. În limba greacă există
ceva similar - ataraxia - care înseamnă calm, tăcut, liniştit, satisfăcut pe
deplin: atât de mulţumit încât nimic nu te mai poate tulbura sau distrage. Eşti
în deplină armonie cu Existenţa. Nimeni nu te mai poate deranja, fiindcă
celălalt a dispărut. Celălalt a dispărut odată cu gândurile tale. Spaţiile,
intervalele calme şi liniştite despre care am vorbit, acestea sunt samadhi,
ataraxia.
Dar nu înseamnă că dacă ai ajuns la ele nu vei mai putea gândi. Nu
înseamnă că îţi va dispărea capacitatea de gândire. De fapt este chiar invers,
vei fi capabil să gândeşti cu adevărat doar atunci când vei reuşi să trăieşti în
intervalul dintre gânduri. Până atunci nu eşti decât o victimă a atmosferei
sociale - înconjurat de o mie şi unul de gânduri, dintre care nici unul nu este al
tău. Acele gânduri nu fac altceva decât să se agaţe de tine. Nu sunt originale, ci
împrumutate.
Până acum ai trăit o viaţă împrumutată de la alţii. Este şi normal să fii
trist. Acesta este motivul pentru care arăţi ca şi mort. Fericirea, bucuria, toate
sunt blocate de aceste gânduri împrumutate. Datorită lor nu puteai curge. Când
te vei cufunda, contopi în samadhi, în intervalul liniştit şi calm dintre gânduri,
vei putea să gândeşti şi să vezi totul exact aşa cum este. Vei gândi, dar acelea
vor fi gândurile tale. Astfel vei reuşi să trăieşti o viaţă originală, proaspătă ca o
adiere a vântului de dimineaţă. Vei deveni creativ.
În samadhi devii un creator deoarece atunci devii parte din Dumnezeu.
Există o afirmaţie a lui Pascal care spune că majoritatea problemelor
omului apar datorită faptului că el nu este capabil să stea în banca lui. Da, aşa
este. Dacă poţi sta liniştit în interiorul tău, atunci toate problemele dispar. În
prezent, le creezi pentru că alergi permanent dintr-un loc în altul; te ataşezi de
gânduri, iar acestea nici măcar nu sunt ale tale. Dai naştere la tot felul de
probleme pentru că nu poţi sta liniştit.
11. Samadhi parinama, transformarea interioară, este liniştirea treptată
a distragerilor minţii şi apariţia simultană a focalizării.
Mai înainte, Patanjali a vorbit despre nirodha parinam - a privi în spaţiul
dintre două gânduri. Dacă o poţi face, vei vedea că gândurile încep să se
liniştească, distragerile se răresc - exact cum, în urma unei căruţe, praful care
s-a ridicat începe să se aştearnă pe pământ. Sau ca atunci când o căruţă trece
70
printr-un pârâu şi ridică la suprafaţă întregul mâl de pe fundul apei. Aşteaptă

puţin şi vei vedea că apa redevine limpede precum cristalul.
Când conştientizezi în spaţiile dintre gânduri simţi cum curentul

conştiinţei începe să se limpezească. Aceasta este transformarea interioară la
care se referă Patanjali: Samadhi parinama, transformarea interioară, este
liniştirea treptată a distragerilor minţii şi apariţia simultană a focalizării.
Există două părţi: pe de o parte, se liniştesc distragerile, iar pe de altă parte,
apare focalizarea.
Când eşti plin de gânduri, nu eşti o singură fiinţă, ci o multitudine - nu şi
o conştiinţă unitară. Dacă te focalizezi asupra gândurilor devii divizat exact în
atât de multe părţi câte gânduri sunt în minte. Fiecare gând devine o diviziune
a fiinţei. Nu mai eşti unipsihic, ci polipsihic. Şi fiecare gând nu face altceva
decât să îţi fărâmiţeze fiinţa, astfel încât ajungi să înnebuneşti.
Un bătrân scoţian s-a întors de la vânătoarea organizată de noul lord al
ţinutului şi s-a aşezat pe fotoliu, pentru a se relaxa în faţa focului din cămin.
“Angus, ţi-am adus o cană cu ceai cald.” A spus soţia sa: “Noul lord este
un ţintaş bun?”
Bătrânul a pufăit de câteva ori din lulea şi a apoi a spus: “Ah, este un
ţintaş foarte bun, însă este incredibil cum Dumnezeu reuşeşte să protejeze
raţele ochite de stăpânul nostru.”
Îţi ratezi ţinta tocmai pentru că nu reuşeşti să priveşti fix. Întreaga
suferinţă a omului este datorată faptului că aleargă simultan în toate direcţiile -
este absolut indecis, nu ştie ce să facă şi nu ştie de ce face ceea ce face.
Am auzit că doi politicieni s-au întâlnit în faţa uşii unui psihiatru. Unul
ieşea şi celălalt urma să intre la doctor. Cel care intra l-a întrebat pe celălalt:
“Ce faci, intri sau ieşi?” Atunci acela a răspuns: “Ei bine, dacă aş fi ştiut ce
fac, crezi că m-aş mai fi aflat aici?”
Nimeni nu ştie ce face sau unde se îndreaptă, ce caută cu adevărat.
Şi continui să pierzi totul deoarece ţinta se schimbă în permanenţă. Este
un flux. În jurul tău există o mie şi una de ţinte, iar tu eşti divizat într-o mie şi
una de părţi - o mulţime care strigă la altă mulţime de ţinte. Astfel, întreaga ta
viaţă se dovedeşte a fi sterilă.
Samadhi parinama, transformarea interioară, este liniştirea treptată a
distragerilor minţii şi apariţia simultană a focalizării. Pe măsură ce gândurile
dispar - ele reprezintă distragerile - apare focalizarea. Devii unificat. Curentul
conştiinţei începe să curgă într-o singură direcţie. Iar când acesta este
direcţionat, atunci poate ajunge undeva.
12. Ekagrata parinam, transformarea focalizării, este condiţia minţii în
care un obiect mental care dispare este înlocuit imediat de un obiect similar,
identic cu cel dispărut.
71
În mod normal, când un gând dispare, acesta este înlocuit de un alt gând
total diferit. Tristeţea dispare, fericirea apare; când dispare fericirea îşi face
apariţia frustrarea - frustrare/furie, apoi furie/tristeţe.
Climatul din jurul tău continuă să se schimbe permanenţă, iar odată cu

acesta te schimbi şi tu. În fiecare moment ai o culoare diferită. Este şi normal
să nu ştii cine eşti şi să treci prin tot felul de stări: dimineaţa eşti trist, la prânz
eşti vesel, iar seara eşti frustrat. Nu ştii cine eşti cu adevărat. Şi cauza acestor
fluctuaţii se datorează doar faptului că, timp de câteva secunde, te identifici cu
flecară stare în parte.
Ekagrata parinam este o stare a conştiinţei în care aceste transformări
încetează. Devii unit şi focalizat. Dacă vei dori să reţii o anumită stare, o vei
putea face. Dacă vei dori să reţii doar fericirea, atunci în interior doar aceasta
va persista. Dacă doreşti tristeţea - depinde de tine. Oricum tu eşti stăpânul.
Însă omul obişnuit nu este altceva decât un proces care se află într-o continuă
transformare.
De foarte mult timp observ oamenii şi mă întreb cum reuşesc să reziste,
să supravieţuiască. Într-o zi a venit la mine un cuplu şi mi-a spus: “Ne iubim
foarte mult. Binecuvântează-ne.” A doua zi au revenit şi au spus: “Aseară ne-
am certat şi ne-am despărţit.” Care este starea reală? Cearta sau iubirea? Totul
pare a fi un flux în continuă schimbare. Nimic nu pare a face parte integrantă
din fiinţa ta; totul aparţine doar procesului gândirii - apare un gând de o
anumită culoare, apoi altul şi altul.
O fată mioapă, care nu dorea să poarte ochelari s-a hotărât să se
căsătorească. În cele din urmă şi-a găsit un bărbat şi amândoi au plecat în luna
de miere la cascada Niagara. După ce cuplul a terminat călătoria şi s-a întors
acasă, mama fetei, a alergat la telefon şi a sunat la un oftalmolog.
“Doctore” - spunea mama - “trebuie să veniţi imediat. Este o urgenţă.
Fata mea a refuzat întotdeauna să poarte ochelari, iar acum s-a întors din luna
de miere şi....
“Doamnă” - a întrerupt-o doctorul - “vă rog, controlaţi-vă. Am examinat
fata dumneavoastră şi vederea ei nu se poate înrăutăţi mai mult; nu are o boală
care să evolueze atât de rapid.”
“Ah, nu?” - s-a mai liniştit mama - “Atunci cum vă explicaţi că bărbatul
cu care s-a întors nu mai este cel cu care a plecat?”
Aceasta este situaţia fiecărui om. Fiinţa pe care o iubeşti dimineaţa, seara
o urăşti de moarte. Femeia sau bărbatul care arăta magnific într-o anumită zi,
în altă zi devine urâţenia întruchipată.
Iar acesta este cu adevărat un caz de urgenţă.
Fiecare om este purtat de curent în toate direcţiile. La cea mai mică
adiere de vânt direcţia se schimbă. Problema este că încă nu ai un centru.
72
Gurdjieff obişnuia să le spună discipolilor săi: “Mai întâi trebuie să

existaţi, deoarece încă nu trăiţi cu adevărat. Acesta trebuie să fie scopul vieţii
voastre: să fiţi” Cineva l-a întrebat: “Cum putem iubi?” Gurdjieff i-a răspuns:
“Nu pune astfel de întrebări lipsite de sens. Mai întâi trebuie să fii, altminteri
cum poţi să crezi că ai putea iubi?”
Până când nu exişti, cum poţi fi fericit? Cum poţi acţiona dacă nu eşti
prezent? În primul rând este necesară conştienţa - apoi totul devine posibil.
Iisus spune: “Mai întâi căutaţi regatului lui Dumnezeu şi apoi vi se va da
totul.” Aş dori să o schimb puţin: “Mai întâi căutaţi regatul Fiinţei şi apoi vi se
va oferi totul.” De fapt, Iisus a vrut să spună chiar acest lucru. Regatul lui
Dumnezeu este doar un termen mai vechi al regatului Fiinţei. Însă după câte
văd în ochii oamenilor, nimeni nu există cu adevărat. În fiecare există o
multitudine de oaspeţi, dar gazda nu este prezentă nicăieri.
Ekagrata parinama, transformarea interioară a conştiinţei este o
necesitate fundamentală pentru apariţia fiinţei. Într-un flux, conştienţa nu este
posibilă. Cel mult vei putea deveni una sau alta, dar niciodată nu vei fi o fiinţă
adevărată.
13. Prin ceea ce s-a spus în ultimele patru sutre sunt de asemenea
explicate şi transformările privind proprietatea, caracterul şi starea
elementelor şi organelor de simţ.
Iată cum spune Patanjali că este situaţia: lumea se schimbă în jurul tău,
corpul se transformă, simţurile, mintea - totul se află într-o continuă fluctuaţie
- iar dacă şi tu faci acelaşi lucru, atunci nu există nici o posibilitate de a
descoperi eternul, imperturbabilul, neschimbătorul. Este foarte adevărat: lumea
se schimbă, totul se află într-o continuă transformare - totul este un flux. Lasă-l
să fie. În lume există un singur lucru permanent - schimbarea. Totul se
transformă, cu excepţia schimbării. Doar aceasta îşi păstrează un caracter
permanent.
Corpul se transformă în continuu. În fiecare clipă curge şi se schimbă;
altminteri cum crezi că poţi trece de la copilărie la tinereţe şi apoi la bătrâneţe?
Şi crezi că poţi spune în ce zi ai devenit tânăr? Poţi spune în ce zi un tânăr a
trecut la bătrâneţe? Este foarte dificil. De fapt, dacă îi întrebi pe psihologi,
aceştia nu pot spune foarte clar în ce moment un om trăieşte şi în care moment
este mort. Este imposibil de decis. Definiţiile de acest gen sunt neclare datorită
faptului că viaţa este un proces. Unui om mort cu adevărat încă îi continuă să
crească unghiile şi părul. O parte a corpului pare a fi vie şi funcţională.
Nu se poate spune cu certitudine momentul în care moare cineva. De
fapt, viaţa şi moartea nu pot fi definite - este un fenomen fluctuant. Corpul se
transformă, mintea la fel.
Dacă eşti absorbit de această lume schimbătoare şi în acelaşi timp, cauţi
adevărul, beatitudinea, atunci vei fi frustrat. Pătrunde în interior, îndreaptă-te
spre spaţiile în care nu există nici lumea, nici corpul şi nici mintea. Acolo,
73
pentru prima oară, vei fi faţă în faţă cu eternitatea, iar aceasta nu are nici
început şi nici sfârşit - este veşnic neschimbătoare.
14. Indiferent că sunt latente, active sau nemanifestate, toate
proprietăţile sunt inerente substratului comun.
Patanjali spune că nu este nici o diferenţă între o floare care a murit şi

una care a înflorit. O floare care a înflorit nu face altceva decât să moară, iar
cea care a murit nu face altceva decât să încerce să se reîntoarcă. Creaţia este
un veşnic proces al dispariţiei şi apariţiei. Acest proces este denumit de
Patanjali, prakriti. Acesta este un alt cuvânt care nu poate fi tradus. Nu se
referă doar la creaţie - ci este chiar procesul creaţiei şi ale distrugerii.
Tot ce devine manifestat, dispare - devine nemanifestat - dar rămâne în
substrat, în prakriti. Cândva va reveni. Iarna vine şi apoi dispare; vara îşi face
apariţia şi apoi dispare - dar amândouă revin. Florile răsar şi se ofilesc. Norii
plutesc pe cer şi apoi dispar. Lumea se mişcă în cerc.
Lucrurile au două stări: manifestate şi nemanifestate. Tu eşti dincolo de
ele. Nu eşti nici manifestat şi nici nemanifestat. Tu eşti martorul, observatorul.
Prin nirodha parinam - pauza dintre două gânduri - vei percepe pentru prima
dată acest observator. Apoi trebuie să acumulezi acele pauze, să le aduni. Şi
ţine minte: imediat ce ai acumulat două intervale, acestea devin unul singur. Se
contopesc unul în celălalt, deoarece două zerouri nu pot fi cu adevărat două.
Nimicul este întotdeauna unul. Încearcă să aduci acasă o mie de zerouri şi vei
vedea că rămâi doar cu unul singur.
Continuă să acumulezi zerourile fiinţei şi încet-încet ajungi la ceea ce
Patanjali denumeşte samadhi parinama. Distragerile dispar; mai întâi încep
să se îndepărteze din ce în ce mai mult...şi dispar. Atunci apare în fiinţă
focalizarea conştiinţei. Aceasta este prima străfulgerare a fiinţei tale reale -
dincolo de prakriti, dincolo de acest joc al creaţiei şi distrugerii, al înfloririi şi
morţii, al mişcării şi inerţiei. Devii un martor detaşat.
Acel martor este fiinţa ta.
Iar a ajunge la aceasta este chiar scopul practicii yoga.
Iată ce înseamnă yoga: unio mistica - uniunea mistică cu tine însuţi. Iar
dacă ai reuşit să devii una cu propria fiinţă vei realiza că ai devenit una cu
Întregul, cu Dumnezeu. Fiinţa ta este o tăcere, o vacuitate şi o linişte
neţărmurită...Dumnezeu este de asemenea tăcere. Două tăceri nu pot fi două -
ele se contopesc, se unesc una cu cealaltă.
Te retragi în tine însuţi şi Dumnezeu revine în manifestare...pe drum vă
întâlniţi şi deveniţi unul. Această uniune şi unitate este înţelesul cuvântului
“yoga”. Yoga înseamnă a deveni Unul.
74
VI. NU POŢI AJUNGE ACOLO DE AICI
1. De ce se pun întotdeauna aproape aceleaşi întrebări?
Pentru că mintea în sine este o repetare. Nu este niciodată originală. Nu

poate fi - este un lucru împrumutat. Mintea nu este niciodată nouă; ea
reprezintă trecutul şi de aceea devine un mecanism, un şablon, o rutină. Apoi,
te obişnuieşti cu ea şi începi să devii foarte eficient în a te mişca pe aceeaşi
cale, mereu şi mereu.
Continui să pui aceleaşi întrebări fiindcă rămâi cu aceeaşi minte.
Dacă tu nu eşti nou, nici întrebările nu pot fi altele. Atâta timp cât nu
renunţi complet, total şi definitiv la vechea minte, nu îţi pot apărea întrebări
noi. Acestea nu pot pătrunde în tine deoarece nu au loc unde să intre. Spaţiul
este ocupat de trecut, de tot felul de gunoaie. Şi mintea are acest obicei în a se
repeta pe sine. Mintea este foarte încăpăţânată. Chiar dacă susţine că se
schimbă, această transformare nu este reală, ci este doar o pretenţie, o formă
modificată a vechiului. Poate că limbajul, forma se schimbă, însă în interior
întrebarea rămâne aceeaşi...iar mintea va fi neschimbată.
Dar această întrebare este bună. Este pusă de Saroj şi până acum ea a mai
pus foarte multe întrebări la care nu i-am răspuns niciodată. Astăzi am hotărât
să îi răspund pentru că aceasta este o revelaţie, a înţeles un lucru: faptul că
pune mereu aceleaşi întrebări. Această înţelegere este nouă; în mintea ei a
apărut un nou răsărit. Conştiinţa ei a perceput un anumit şablon.
Acum nu ai de făcut altceva decât să ajuţi, să cooperezi cu această
conştientizare. Încet-încet vei începe să te vezi în două dimensiuni: cea a minţii
- a trecutului, vechiului; şi cea a conştiinţei - a prospeţimii, originalităţii.
Să îţi spun o anecdotă:
75
Un om mergea pe stradă, când deodată a văzut pe cineva şi a început să

alerge spre celălalt trotuar. Când a ajuns, i-a ars bucuros o palmă pe spate
celuilalt om şi a spus: “Paul Porter, ce bine îmi pare că te văd! Dar ce s-a
întâmplat cu tine? Ultima oară când te-am văzut erai mic şi gras.
Acum, dintr-o dată, eşti înalt şi slab.”

“Domnule” - a răspuns omul încurcat - eu nu sunt Paul Porter.”
“Ah!” - a bolborosit celălalt - “Ţi-ai schimbat şi numele, eh?”
Mintea are un obicei prost de a crede în ea însăşi - chiar dacă nu are
motive să o facă. Şi chiar dacă această minte nu îţi oferă altceva decât suferinţă
şi durere, tu continui să crezi în ea.
Oamenii spun că această epocă este o perioadă a necredinţei. Dar eu nu
văd acest lucru. Observ că în minţile oamenilor continuă să existe aceleaşi
dogme. Un om este hindus şi crede în hinduism, deoarece mintea sa a fost
condiţionată să fie hindusă. Alt om este comunist şi crede în comunism; iar
altul este creştin şi crede doar în creştinism. Toţi trei sunt la fel. Nu sunt
diferiţi. Poate că au nume şi etichete diferite, dar li se întâmplă acelaşi lucru -
sunt condiţionaţi, se agaţă şi cred în minte.
Eu numesc un om cu adevărat religios pe cel care renunţă la minte, la
condiţionări şi începe să pătrundă într-o conştiinţă nouă, devenind din ce în ce
mai atent la toate condiţionările existente în interior. Iar aceste condiţionări
dispar chiar în clipa în care le conştientizezi - aceasta este singura libertate
posibilă. Orice altceva reprezintă doar gunoaie; toate discuţiile despre libertate
- politică, economică, socială - sunt doar nişte gunoaie. Nu există decât o
singură libertate.
Este bine, Saroj, că ai putut deveni conştientă de faptul că întrebările tale
se repetă veşnic. Tocmai de aceea nu am răspuns la ele. Ar fi fost inutil, pentru
dacă mintea ar fi continuat să-şi păstreze obiceiurile sale, atunci nu ar fi
ascultat nimic.
Încearcă întotdeauna să descoperi noul, proaspătul şi dizolvă-te în el
înainte de a deveni învechit. Nu îţi face din viaţă un lucru structurat şi
şablonat. Permite-i să rămână un curent, un flux, un lichid neîngheţat care se
îndreaptă spre necunoscut.
Mintea reprezintă cunoscutul. Iar tu eşti necunoscutul. Dacă înţelegi
acest lucru, atunci vei începe să îţi foloseşti mintea şi nu vei mai fi niciodată
folosit de ea.
2. Sunt mulţi care văd multe contradicţii în ceea ce spui. Mai demult
ai explicat de ce o faci, însă până acum nu am întâlnit la tine nici o
contradicţie, chiar şi atunci când trebuia să existe. Chiar dacă doresc, nu
le pot vedea. Este ceva în neregulă cu mine? Te rog, explică-mi acest
lucru.
Nu, nu este nimic în neregulă cu tine. Ceilalţi sunt cei care greşesc, ei
sunt cei care continuă în permanenţă să vadă contradicţiile. Şi aceştia
76
reprezintă majoritatea; tu vei fi minoritar. Aşa că nu te lăsa copleşit, dominat

de majoritate. Rămâi singur. Adevărul nu este niciodată al mulţimii, ci
întotdeauna al individualului. Adevărul nu este al multitudinii, ci al unicului.
Această diferenţă trebuie foarte bine înţeleasă.
Adevărul ştiinţific nu este niciodată unic. De fapt, acesta se debarasează

de unicitate şi ascultă doar la repetitivitate. Ştiinţa continuă să susţină faptul că
nici un experiment nu poate fi credibil atâta timp cât nu este repetat. Când un
fenomen poate fi repetat de o mie de ori şi dă acelaşi rezultat, atunci se poate
considera că acesta este adevărat.
Adevărul religios este unic. Un Buddha nu poate fi repetat şi nici un
Iisus. Aceştia au apărut din neant şi au dispărut în neant - nu există nici o
posibilitate de repetare a lor. Acesta este şi motivul pentru care ştiinţa continuă
să îi nege, deoarece ştiinţa nu crede decât în repetarea mecanică a unui lucru.
Dacă Buddha ar fi putut fi produs în serie - ca într-o fabrică de asamblat maşini
- atunci ştiinţa ar fi crezut în ei. Dar aşa ceva nu este posibil.
Religia este tărâmul unicului, rarităţii, irepetabilului; ştiinţa este tărâmul
repetabilului. Tocmai de aceea ştiinţa rămâne o parte a minţii, iar religia
transcende mintea - deoarece mintea nu poate înţelege decât ceea ce se poate
repeta.
Oamenii văd în mine contradicţiile tocmai pentru faptul că nu mă repet
niciodată. Ei reuşesc să vadă contradicţiile pentru simplul motiv că mintea lor
este antrenată în logica aristotelică. Această logică spune că un lucru poate fi
ori alb, ori negru. Dacă este alb, atunci nu poate fi negru şi invers. Logica
aristotelică este fundamentul minţii ştiinţifice. Mintea religioasă spune că albul
este şi negru, iar negrul este şi alb. Religia vede în profunzimea lucrurilor, iar
acolo opuşii devin un singur fenomen.
Viaţa trebuie să fie şi moartea. Şi invers. Mintea religioasă ajunge la
înţelegerea faptului că ele se întrepătrund, se întâlnesc în tine. Ceva se naşte şi
altceva moare. În fiecare clipă renaşti şi mori. Nu eşti o continuitate. În fiecare
moment ceva se dizolvă, iar altceva apare în existenţă. Problema este că nu eşti
conştient şi nu poţi sesiza intervalul. Datorită acestui fapt, totul pare a avea
continuitate.
Religia spune că nu există nici un fel de contradicţii - nu pot fi - deoarece
existenţa este una singură. Religia crede şi vede că nu există practic o
polaritate. Că polaritatea nu reprezintă o opoziţie, ci o complementaritate,
deoarece existenţa este non-duală. Viaţa nu poate fi separată de moarte, aşa
cum noaptea nu poate fi separată de zi, vara nu poate fi separată de iarnă,
bătrâneţea de copilărie. Totul este interschimbabil. “Nu” şi “da” nu sunt opuşi,
ci complementari. Două puncte ale aceleiaşi linii - chiar dacă se află la
extremele liniei - sunt unul şi acelaşi.
77
O persoană religioasă, nu poate fi la fel precum un om de ştiinţă. Ea are

o logică mai profundă. La suprafaţă nu este evidentă, ci se află cufundată în
interiorul fiinţei fenomen.
Eu nu sunt un filosof şi nu încerc să dovedesc nimănui nimic, nici un fel
de teorie sau ipoteză. Nu există nimic de dovedit. Adevărul există, deja este
oferit. Religia nu are nimic de dovedit, doar îţi arată o cale prin care poţi
ajunge la ceea ce deja există.
Eu vorbesc în permanenţă, dar asta nu înseamnă că o fac datorită unei
teorii. Dacă aş face-o, atunci aş fi perfect logic. Voi încerca să văd întotdeauna
dacă vorbele mele se potrivesc teoriei pe care o am; dacă se potrivesc, atunci le
voi spune, dacă nu, atunci voi tăcea. Nu am nici un fel de teorie. Totul se
potriveşte perfect în mine însumi. Dacă aş avea vreo teorie, atunci faptul real
ar deveni secundar, iar teoria ar deveni prioritară.
Nu am nici un fel de teorie. Fiecare fapt mi se potriveşte perfect. Doar
foarte puţini oameni devin conştienţi de acest lucru. Aşa că nu ai de ce să te
îngrijorezi. Cei care văd contradicţiile au o minte aristotelică.
Întregul meu efort este acela de a te ajuta să te topeşti şi să îţi dizolvi
structura construită, astfel încât să poţi ajunge să vezi opuşii ca fiind
complementari. Dacă mă iubeşti, atunci se va întâmpla imediat acest lucru,
deoarece inima nu cunoaşte nici un fel de contradicţii. Chiar dacă există o
contradicţie la suprafaţă, inima cunoaşte numai coerenţa - va şti că acea
contradicţie este doar o faţetă a unui fenomen.
Eu sunt o unitate. Dacă mă urmăreşti, dacă mă iubeşti, eşti capabil să
vezi această unitate. Iar în clipa în care o vezi, simţi că totul izvorăşte din acea
unitate. Totul este coerent. Nu are importanţă dacă înţelegi sau nu raţional.
Inima îşi are propriile ei raţiuni, iar acestea sunt mult mai profunde decât
gândurile şi gândirea.
Când oamenii mă ascultă - mă refer la persoanele care se află întâmplător
lângă mine, care nu călătoresc împreună cu mine spre necunoscut, care nu au
nici o legătură cu mine - atunci este normal ca spusele mele să li se pară
contradictorii. Vor interpreta totul prin propria lor înţelegere. În ei nu vor mai
exista cuvintele mele, ci propria lor interpretare. Iar datorită acestei interpretări
puritatea se va pierde şi vor începe să apară problemele.
Am auzit o povestioară:
Patrick s-a dus la preot pentru a se spovedi: “Părinte, îmi iubesc vecina.”
Preotul a spus: “Asta este minunat. Sunt bucuros să văd că predicile
noastre au avut succes şi te-au făcut să te îndrepţi spre căile lui Dumnezeu.
Continuă, fiule. Acesta este şi mesajul lui Iisus: să îţi iubeşti aproapele ca pe
tine însuţi.”
Patrick s-a întors acasă, s-a schimbat într-o îmbrăcăminte mai
confortabilă şi s-a dus la uşa vecinei. A sunat la uşă şi după ce i s-a deschis a
întrebat: “Pot intra?”
78
Doamna a spus: “Ei bine, Albert este plecat, însă este ziua în amiaza
mare şi te-ar putea vedea cineva că ai venit aici.”
“Este în regulă” - a spus Patrick - “Am primit dezlegare specială de la
părintele O’Brien.”
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Iisus s-a referit la un cu totul alt
lucru - la o rugăciune, o meditaţie, un mod de a fi. Însă mintea obişnuită îi
oferă o altă interpretare: iubirea devine sex. Rugăciunea devine infatuare.
Iar mintea este foarte şmecheră: continuă să se agaţe de orice lucru.

Când mă asculţi, fii atent. Poate că îmi interpretezi cuvintele în modul
tău. Când spun “libertate”, poate că înţelegi “permisiunea de a face orice”; prin
“iubire” poţi înţelege doar “sex”. Priveşte-te. Observă-ţi interpretările,
deoarece acestea nu sunt altceva decât nişte capcane - şi vei găsi în mine multe
contradicţii, deoarece eu nu mai exist. Fiecare se reflectă în mine. Omul are în
interior o multitudine de contradicţii - este foarte confuz. Ai în interior o
mulţime de minţi şi este normal ca prin acestea să vezi numai contradicţii pe
care le vei interpreta aşa cum crezi de cuviinţă.
Ascultă-mă. Chiar mai mult de atât: fii cu mine. Atunci toate
contradicţiile vor dispărea.
A treia întrebare este o povestire foarte frumoasă spusă de Devateertha:
3. Povestea ta despre unchiul Dudley îmi aminteşte despre o altă
poveste din Virginia de Vest.
Un străin căuta un anumit loc şi, rătăcindu-se, s-a oprit să îl întrebe pe un
fermier cum poate să ajungă acolo unde doreşte.
Bătrânul i-a spus: “Mergi trei kilometri spre nord, treci podul, o iei la
dreapta, mai mergi şase kilometri până la un hambar ruinat, o iei la stânga spre
un gard de lemn.... Nu, nu este bine.”
A încercat din nou: “Mergi pe acest drum patru kilometri, treci peste un
pârâu, ocoleşti un castan, apoi o iei la dreapta, mai mergi pe cărarea care îţi
apare în faţă încă doi kilometri, faci la stânga, te opreşti la semn.... Nu, iarăşi
nu este bine.”
Bătrânul a mai încercat iarăşi: “O iei spre vest până dai de magazinul lui
Gruber, o iei la dreapta şi treci podul, apoi mai mergi încă cinci kilometri, treci
pe lângă o casă galbenă, mai urci pe trei dealuri şi ajungi la o intersecţie de
cărări, o iei spre dreapta.... Nu, nici acum nu este bine.”
În cele din urmă, după ce s-a mai gândit puţin, bătrânul a spus: “Îmi pare
rău, dar nu poţi ajunge acolo de aici de unde te afli.”
Mi-a plăcut întotdeauna această povestioară. Este foarte semnificativă.
Să repet ultima parte: “Îmi pare rău, dar nu poţi ajunge acolo de aici, de unde
te afli.”
De fapt, de aici nu poţi ajunge decât aici. De aici nu ai unde pleca. Nu ai
nici o posibilitate, decât să ajungi chiar aici unde te afli. Din prezent nu poţi
ajunge decât în prezent - în permanenţă. Din ziua de astăzi nu poţi ajunge în
79
cea de mâine; te vei reîntoarce în continuu în ziua de astăzi - doar aceasta este
eternitatea. Clipa actuală este eternitatea şi doar aici există singurul spaţiu
posibil.
Poate că bătrânul era beat, însă uneori beţivii afirmă nişte adevăruri
fundamentale. De ce? Pentru simplul fapt că ei nu pot aplica în logica
aristotelică. Poate că aceasta reprezintă şi atracţia pentru alcool sau droguri -
relaxarea. Mintea este divizată şi băutura face ca această divizare să dispară.
Atunci te stabileşti în tine însuţi, îţi regăseşti copilăria - stare în care totul
se contopea cu totul şi în care nu existau nici un fel de limitări.
Priveşte un copil. Dacă visează o jucărie, dimineaţa când se trezeşte
începe să plângă după ea. Pentru un copil nu există nici o diferenţă între starea
de vis şi cea de veghe, între vis şi realitate. Totul se contopeşte în tot. Un copil
trăieşte într-o lume total diferită - cea a misticilor, a non-dualiştilor; lumea în
care nu mai există nici un fel de distincţii şi în care lucrurile nu mai sunt
divizate unul împotriva altuia.
Este foarte posibil ca bătrânul să fi fost beat. Altminteri, când eşti treaz
nu poţi spune un astfel de lucru. El a încercat cât a putut să îşi folosească
mintea aristotelică, să pătrundă în vechile şabloane ale minţii, care au fost
dezbinate de influenţa alcoolului. În cele din urmă a spus: “Îmi pare rău, dar nu
poţi ajunge acolo de aici de unde te afli.”
Concluzia acestei anecdote ar fi fost foarte iubită de maeştrii zen. Ei au
înţeles totul, deoarece şi ei sunt ameţiţi - îmbătaţi de prezenţa lui Dumnezeu.
Iar în această situaţie apare acelaşi fenomen: categoriile, distincţiile dispar.
Lao Tzu spune: “Toţi au mintea limpede, doar eu sunt confuz.” Lao Tzu
confuz? El continuă: “Fiecare cunoaşte bine totul, numai eu nu cunosc nimic.
Toţi sunt înţelepţi, doar eu sunt ignorant.” Cuvântul “Lao Tzu” înseamnă ori
“bătrânul”, ori “idiotul”. Este foarte posibil ca inamicii să îl strige după numele
său, dar să îl considere un idiot; prietenii poate că îl strigau Lao Tzu, dar îl
considerau doar un bătrân senil.
Ţine minte: nu ai unde să mergi. Nu faci altceva decât să porţi în
permanenţă prezentul. Oriunde vei merge, nu vei găsi altceva decât un “aici şi
acum”. Aici-acum reprezintă eternitatea. Poate că acestea par două lucruri
separate, deoarece limbajul ne-a făcut să credem acest lucru, însă nu este aşa.
Asupra limbajului încă mai trebuie să se lucreze. Einstein a dovedit ştiinţific
faptul că spaţiul şi timpul nu sunt separate. El a creat un nou termen “spaţiu-
timp”, “Aici-acum” este de asemenea un termen al viitorului. Mai devreme sau
mai târziu, când Einstein va fi asimilat în limbaje, aceste două cuvinte îşi vor
pierde orice distincţie - aici-acum.
Povestea este minunată. Uneori în anecdote, în povestiri, este ascunsă
foartă multă înţelepciune. Ele nu sunt doar pentru a te bine dispune. Câteodată,
prin râs nu faci altceva decât să încerci să scapi de ceva care te-ar putea
deranja. Nimeni nu scrie aceste povestiri, ci ele cresc precum copacii. De-a
lungul secolelor, o mie şi una de minţi lucrează asupra acestora. Ele continuă
80
în permanenţă să evolueze şi să devină mai rafinate. În definitiv, fac parte din

moştenirea umană. Când auzi o glumă nu trebuie doar să râzi. Este foarte bine
dacă râzi, dar ai grijă să nu pierzi poanta. Poate că aceasta are ascunsă în ea o
valoare imensă. Iar dacă o poţi sesiza, conştiinţa îţi va fi îmbogăţită.
4. Recent, am avut o percepţie a vidului. Munca pe care o
îndeplinesc îmi cere să lucrez cu imagini juxtapuse într-un mod ciudat.
Procesul de eliminare a ego-ului va permite muncii cu imagini să
devină ca nouă sau odată cu dispariţia mea va dispărea şi munca?
Depinde. Dacă munca ta este doar o profesie, atunci poate dispărea când
vei dispărea şi tu. Când ego-ul tău dispare în meditaţie, profesia poate dispărea
şi ea. Însă numai dacă este o vocaţie şi nu o profesie, dacă este o chemare şi nu
o muncă - dacă aceasta nu îţi este impusă de alţii, ci are sursa în interior, se
hrăneşte din adâncul fiinţei - atunci ea nu va mai fi doar o muncă, ci va deveni
iubirea ta. Astfel, vei deveni din ce în ce mai creativ.
Când ego-ul dispare este eliberată o cantitate foarte mare de energie.
Ego-ul este cel care foloseşte şi consumă cea mai mare parte a energiei fiinţei.
Observă-te timp de 24 de ore, urmăreşte cât de multă energie consumi: în furie,
ură, mândrie. Însă când ego-ul a dispărut, toată acea energie va fi cu totul la
dispoziţia ta.
Poate deveni creativă, dar atunci creativitatea are o calitate diferită, un
gust şi o aromă complet diferite. În acel moment nu tu vei fi cel care creează;
vei deveni un releu, un vehicul, vei fi străbătut de ceva superior: vei fi un flaut
la care va cânta chiar Dumnezeu. Vei fi doar un canal care permite fluidului să
curgă. Dacă se întâmplă să existe un obstacol, acela este creat de tine. Dacă
apare frumuseţea, aceasta este a lui Dumnezeu. Când greşeşti, tu eşti cel care
greşeşte. Orice greşeală nu este a altcuiva decât a ta. Când canalul nu este
liber, pentru ca Dumnezeu să curgă prin el, nu este vina nimănui decât a ta. Iar
când îţi va apărea ceva minunat - o poezie, o pictură, un dans sau orice altceva
- te vei simţi profund recunoscător. Imediat ce îţi va apare în inimă rugăciunea,
în aceeaşi clipă va apărea şi mulţumirea, recunoştinţa.
Atunci creativitatea ta va avea o calitate foarte senină. În prezent, când
trăieşti prin ego, nu există altceva decât agitaţie şi zbucium. Prin ego,
creativitatea nu este altceva decât un zgomot care susţine în permanenţă că tu
eşti creatorul. Poate că poezia nu este deloc semnificativă sau frumoasă, dar
poetul strigă peste tot că el este cel care a creat-o. Poate că pictura nu este
decât o imitaţie, poate că nu are nimic original în ea, însă pictorul îşi va purta
în permanenţă mândria, oriunde se va duce. Ego-ul este foarte gălăgios.
Când ego-ul va dispare vei începe să curgi în multe direcţii, iar atunci
totul va deveni calm şi tăcut.
Cineva l-a întrebat pe profesorul Charles Townsend Copeland de la
Universitatea Harvard de ce locuieşte într-o cămăruţă atât de mică la ultimul
etaj al clădirii Hollis Hali. Profesorul a răspuns: “Întotdeauna mi-a plăcut să
locuiesc acolo. Este singurul loc din Cambridge în care deasupra mea nu se
81
mai află decât Dumnezeu.” Apoi, după o scurtă pauză a adăugat: “Şi el este
ocupat, dar cel puţin este tăcut.”
Da. Dumnezeu este ocupat, chiar foarte mult - pătrunde în întreaga
Existenţă. Observă numai cât de multe lucruri face simultan. Această
expansiune infinită nu este a nimănui altcuiva decât a sa.
În mitologia hindusă există zei care au mii de braţe. Este ceva simbolic,
care nu vrea să spună altceva decât că nu se poate lucra doar cu două mâini.
Sunt atât de multe de făcut încât doar două braţe nu sunt îndeajuns. Munca este
extrem de vastă. Mai există un zeu care are trei capete, care privesc în trei
direcţii diferite - ce s-ar întâmpla dacă ar avea doar un cap şi nu ar şti ce se
întâmplă în spatele său? El trebuie să privească peste tot, să muncească cu
toate cele o mie de mâini...dar o face atât de tăcut şi nici măcar nu revendică:
“Eu am realizat atât de multe!”
Iar omul doar aranjează câteva cuvinte şi deja crede că acela este un
poem. Apoi îi apare imediat mândria şi îngâmfarea. Ţine minte: doar
persoanele mediocre revendică. Un creator real nu va revendica niciodată
nimic, deoarece creatorii reali devin atât de umili încât ajung să înţeleagă că
nimic nu se poate realiza de unul singur. De fapt, ei sunt doar nişte vehicule
prin care divinitatea se exprimă.
Când Rabindranath Tagore, un mare poet indian, începea să creeze, se
închidea în cameră şi stătea zile întregi singur. Nu mânca şi nu făcea nimic
altceva, decât asculta vocea lui Dumnezeu. El se purifica pentru a putea deveni
un vehicul prin care Dumnezeu să se poată manifesta. Tot timpul spunea:
“Toate aceste poeme minunate nu sunt ale mele. Strofele magnifice nu sunt ale
mele, însă toate versurile ordinare îmi aparţin. Cu siguranţă eu sunt cel care le-
a adăugat.”
După moartea lui Coleridge s-au găsit în camera sa aproximativ 40.000
de poeme şi nuvele neterminate. În timpul vieţii, prietenii îl întrebau: “De ce
nu le continui şi le finalizezi?” El răspundea: “Cum aş putea eu să le finalizez?
El este cel care începe totul şi tot el trebuie să le şi termine - atunci când
doreşte. Eu sunt neputincios. Într-o zi m-a inspirat şi a scris prin mine aproape
o poezie întreagă; mai lipsesc doar câteva fraze, dar eu nu le voi completa,
pentru că dacă aş face-o, atunci aş distruge totul. Ce ar ieşi dacă pe lângă cele
şapte strofe provenite din rai se adaugă o strofă provenită de pe Pământ? Nu, ar
distruge totul. Voi aştepta. Dacă Creatorul nu se grăbeşte, atunci de ce m-aş
grăbi eu? Cine sunt eu să îmi fac griji?” Acesta este un artist adevărat.
Un artist adevărat real nu este un creator; el devine un instrument, este
inspirat de forţele efervescente ale lui Dumnezeu. Va rosti cuvinte magnifice,
dar acestea nu vor fi ale sale. Va picta, însă culorile nu vor fi ale pictorului. Va
dansa şi va cânta, dar mişcările şi sunetele doar vor curge prin el.
Aşa că, depinde. Mă întrebi ce se va întâmpla cu munca ta atunci când
ego-ul va dispare în meditaţie. Dacă este o profesie, cu siguranţă va dispărea şi
ea - şi este foarte bine că dispare. Nimeni nu trebuie să fie un profesionist, ci
82
munca trebuie realizată din iubire, trebuie să devină iubita ta - altminteri,

printr-o muncă profesională totul va deveni destructiv. Atunci întreaga viaţă va
deveni mecanică inertă, negativă.
Este şi normal să îţi otrăveşti fiinţa, dacă faci ceva ce nu ai dorit

niciodată să faci. Este un act de violenţă. Munca trebuie să fie religia,
rugăciunea ta.
Între tine şi munca pe care o îndeplineşti trebuie să curgă un curent al
pasiunii. Când ţi-ai descoperit cu adevărat vocaţia, apare imediat o relaţie de
iubire. Munca nu va mai fi o obligaţie, o datorie sau o impunere. O vei face
într-un mod cu totul diferit şi vei simţi o transformare: sistemul interior va
funcţiona pentru prima dată la maximum. Va apărea o satisfacţie
nemaiîntâlnită. Prin propria muncă îţi vei descoperi fiinţa - munca va deveni o
oglindă care te reflectă. Şi nu contează ce muncă ţi-ai ales. Nu înseamnă că
doar lucrurile măreţe devin vocaţii. Orice se poate transforma într-o vocaţie -
construirea unei jucării, crearea de pantofi sau îmbrăcăminte sau orice altceva.
Nu are importanţă ce faci. Dacă iubeşti ceea ce faci, dacă te dăruieşti în
muncă fără nici un fel de rezerve, fără să te retragi, ci dansezi în timp ce o
realizezi, atunci aceasta te va curăţa, te va purifica. Încet-încet, gândirea va
dispărea şi vei auzi numai o muzică tăcută - aceasta este chiar fiinţa ta. Şi
odată cu fiecare pas făcut, în tine vor înflori multe lucruri.
Şi, într-adevăr, omul care şi-a găsit vocaţia este cu adevărat bogat. Cel
mai bogat om din lume este cel care începe să se simtă satisfăcut prin munca
pe care o îndeplineşte. Atunci întreaga viaţă va deveni doar o venerare.
Munca trebuie să fie o venerare, însă acest lucru este posibil doar când
propria fiinţă începe să fie din ce în ce mai meditativă, iar prin meditaţie începi
să prinzi curaj. Prin meditaţie vei reuşi să arunci profesia şi să abandonezi; te
îndrepţi spre vocaţie.
Poate că prin profesie te-ai fi îmbogăţit, dar acea bogăţie ar fi fost doar
exterioară. Printr-o vocaţie poate că vei rămâne sărac; societatea poate că nu îţi
va plăti nimic, poate că nu este deloc interesată de ceea ce faci. Este foarte
posibil ca poeziile create de tine să nu fie cumpărate de nimeni; deoarece
societatea nu are nevoie de poezii. Îşi poate permite să existe fără poezie, însă,
dacă faci ceva pentru înarmare sau război, atunci societatea te va plăti cu vârf
şi îndesat. Dacă faci ceva pentru iubire - iar poezia aparţine iubirii, poezia
creează din ce în ce mai multă iubire - societatea nu va da doi bani pe ceea ce
faci. Societatea are nevoie de soldaţi, bombe, rachete, arme - nu o interesează
şi nu are nevoie de iubire.
Societatea poate că nu te va plăti şi vei rămâne sărac, dar îţi spun că acest
risc, această sărăcie este mult mai bogată decât orice avere exterioară - atunci
vor începe să se reverse asupra ta bogăţiile interioare. Poate că, în ceea ce
83
priveşte lumea exterioară, vei muri sărac, însă în ceea ce priveşte fiinţa
interioară vei muri ca un împărat - iar în final doar acest lucru are valoare.
5. Corpul îmi este foarte bolnav - este rogi. Mintea îmi este suficient
de înţelegătoare - este bhogi. Inima este aproximativ yoghină.
Aflându-mă lângă tine, lângă inocenţa, iubirea şi totalitatea purităţii

care te reprezintă, care sunt şansele mele de a mă ilumina în această
viaţă? Călăuzeşte-mă şi facilitează-mi pătrunderea în împărăţia lui
Dumnezeu. Pregătit fiind pentru ce este mai rău, sper să ajung la ceea ce
este mai bine.
Corpul este de mare ajutor dacă este sănătos, dar aceasta nu constituie o
condiţie absolută - este de ajutor, dar nu neapărat necesară. Dacă poţi rupe
identitatea cu trupul, dacă începi să simţi că nu eşti corpul, atunci nu mai
contează dacă acesta este sau nu sănătos. Când îl transcenzi şi devii un
observator al său, atunci iluminarea este posibilă chiar şi într-un corp bolnav.
Dar nu spun că trebuie să te îmbolnăveşti. Doar vreau să spun că dacă te
simţi bolnav nu trebuie să te simţi disperat sau lipsit de speranţă. Un corp
sănătos este folositor. Este mai uşor să se depăşească un corp sănătos decât
unul bolnav, deoarece cel care este bolnav necesită mai multă atenţie. Şi este
dificil să uiţi de trup, dacă este bolnav. El îţi va reaminti mereu durerea şi
suferinţa prin care trece. Are nevoie de atenţie, de îngrijire. Este dificil să uiţi
de el, iar dacă nu poţi uita de el îţi va fi dificil să îl transcenzi. Dar ţine minte:
eu spun dificil - nu imposibil.
Nu trebuie să fii îngrijorat. Dacă simţi că este bolnav cronic şi nu ai cum
să îl mai însănătoşeşti, atunci uită de el. Va trebui să faci un efort puţin mai
mare pentru a obţine conştientizarea sa, dar aceasta poate fi realizată.
Mohamed nu a fost foarte sănătos. Buddha se îmbolnăvea constant; el
avea întotdeauna în preajma sa un doctor. Jeevak se numea medicul care îl
îngrijea şi stătea mereu lângă Buddha. Shankara a murit la vârsta de 33 ani -
înseamnă că trupul său a fost destul de serios afectat, altminteri nu se poate
muri la o vârstă atât de fragedă. Deci, nu ai de ce să îţi faci griji.
În al doilea rând spui: “Mintea îmi este suficient de înţelegătoare - este
bhogi.” Dacă este aşa, atunci poţi ieşi foarte uşor din ea. Doar o minte
neştiinţifică poate repeta la nesfârşit stupiditatea indulgenţei. Dacă eşti puţin
atent, dacă o poţi observa ştiinţific, mai devreme sau mai târziu vei ieşi din ea.
De exemplu, sexul nu are nimic rău în el, dar a-l repeta incoştient
întreaga viaţă este o stupiditate. Ţine minte: nu spun că este un păcat - nu.
Repetarea sa inconştientă la nesfârşit arată faptul că eşti puţin stupid. Religiile
au spus întotdeauna că sexul este un păcat. Eu nu spun acelaşi lucru. Este o
prostie. Nu este nimic rău în el, dar dacă eşti destul de inteligent, într-o bună zi
îl vei transcende. Şi cu cât inteligenţa este mai ridicată, cu atât mai repede va
84
veni ziua în care vei spune: “Gata, a venit timpul să mă opresc. Este minunat,
dar toate au un înţeles la vremea lor.”
Să îţi spun o povestioară:
Doi bătrâni au ajuns la tribunal pentru a divorţa. Bărbatul avea 92 de ani
şi femeia avea 84. Judecătorul l-a întrebat pe bărbat: “Câţi ani ai?”
“Nouăzeci şi doi, Onorată instanţă.”
Apoi a întrebat-o acelaşi lucru pe bătrână, iar aceasta, ruşinată, a spus:
“Optzeci şi patru.”
Judecătorul a mai întrebat de câţi ani sunt căsătoriţi, iar bătrânul, cu o
grimasă, a răspuns: “De şaizeci şi şapte de ani.”
“Şi chiar credeţi că este bine să terminaţi o căsnicie după atâţia ani?” - a
întrebat ferm judecătorul.
Bătrânul a dat din umeri şi a spus: “Onorată instanţă, oricum am privi
situaţia, eu m-am săturat!”
Dacă eşti destul de inteligent nu vei aştepta timp de 92 de ani - te vei
sătura mai devreme. Iar cu cât eşti mai inteligent, cu atât te vei sătura mai
repede. Buddha a părăsit lumea dorinţelor şi plăcerilor când era foarte tânăr. A
plecat exact când s-a născut copilul său - acesta avea mai puţin de o lună. El a
fost un om cu adevărat inteligent. Cu cât există mai multă inteligenţă, cu atât
mai devreme apare punctul de transcendenţă.
Deci, dacă crezi că ai o minte destul de ştiinţifică, atunci este timpul să
înţelegi că ai ajuns la răscruce.
Apoi, mai afirmi: “Inima este aproximativ yoghină.” Aproximativ?
Acesta nu este limbajul inimii, ci al minţii. Inima cunoaşte în totalitate - ori
este albă, ori este neagră. Totul sau nimic - inima nu cunoaşte nimic cu
aproximaţie. Spune-i unei femei: “Te iubesc cu aproximaţie” - şi vei vedea ce
iese.
Cum ai putea iubi aproximativ? Şi, de fapt, ce înseamnă acest lucru? Că
nu iubeşti.
Înseamnă că nu este iubire. Poate că ai auzit câteva sunete ale minţii şi
încă nu le-ai înţeles. Inima este întotdeauna totală. Nu contează dacă este
pentru sau împotriva a ceva, dar este veşnic totală. Inima nu cunoaşte nici o
diviziune; toate diviziunile sunt ale minţii.
Corpul îţi este bolnav, acest lucru nu constituie nici o problemă. Trebuie
doar să faci puţin mai mult efort. Mintea încă se complace în dorinţe şi plăceri,
nici acest lucru nu constituie o problemă. Mai devreme sau mai târziu vei
înţelege şi vei ieşi din ea. Dar problema reală apare odată cu a treia afirmaţie:
aproximativ-ul nu te va ajuta cu nimic. Priveşte din nou în inimă, în
străfundurile ei. Cât poţi de adânc. Permite-i inimii să îţi şoptească ceea ce
simte. Dacă inima iubeşte cu adevărat yoga - căutarea, efortul de a descoperi
adevărul vieţii - dacă a pornit deja la drum, atunci nimic nu o mai poate opri.
În calea ei nu mai pot apărea nici un fel de obstacole, nici ale corpului şi nici
85
ale dorinţelor. Inima poate depăşi orice barieră - deoarece ea este sursa reală a
energiei tale. Ascultă-ţi inima, încrede-te în ea. Urmează-o.
Şi nu trebuie să fii îngrijorat în privinţa iluminării, deoarece aceasta este
o grijă a minţii. Inima nu cunoaşte nimic despre viitor, ci trăieşte aici-acum.
Caută, meditează, iubeşte, fii aici-acum - nu te îngrijora de iluminare. Aceasta
va veni de la sine. Cui îi pasă? Dacă eşti pregătit, îţi va apărea.
Dacă nu eşti pregătit şi continui să te gândeşti constant la ea, atunci acest
lucru te va face să fii şi mai nepregătit. De fapt, gândirea funcţionează ca un
obstacol. Aşa că uită complet de iluminare şi nu te mai gândi dacă vei ajunge
la ea în această viaţă.
Când vei fi pregătit, îţi va apărea. Se poate petrece în orice moment.
Depinde doar de cât eşti de pregătit. Când fructul este copt, acesta cade singur
pe pământ. Maturitatea, coacerea este totul. Aşa că, nu ai de ce să creezi tot
felul de probleme nenecesare. Sunt îndeajuns cele pe care le ai: boala,
plăcerile, dorinţele, iubirea aproximativă pentru yoga şi iluminare iată cu câte
probleme trebuie să te confrunţi. Te rog, nu face şi din iluminare o problemă.
Uită totul despre ea. Aceasta nu are nimic de-a face cu tine şi gândirea ta şi
aşteptările pe care le ai, speranţele şi dorinţele care le ai. Nu are nimic de-a
face cu acestea. Ori de câte ori eşti lipsit de dorinţe şi eşti pregătit, iar fructul
este copt, totul vine de la sine.
6. Când vei muri vei putea face ca ego-ul meu să moară odată cu
tine?
Chiar acum sunt pregătit să te ajut. De ce să mai aştepţi atât de mult? De
ce să mai amâni?
Iar dacă nu mă percepi în timp ce sunt viu, atunci cum crezi că vei putea
ajunge la mine după ce voi muri? Dacă nu poţi curge odată cu mine în timp ce
mă aflu lângă tine, îţi va fi extrem de dificil să o faci când nu voi mai fi. De ce
să mai amâni?
Îţi este sete şi eu sunt gata să îţi astâmpăr setea chiar în clipa prezentă, de
ce să mai aştepţi ziua de mâine? Îţi este teamă? Dacă astăzi îţi este teamă,
atunci cu siguranţă îţi va fi şi mâine. Iar mâine îţi va fi şi mai multă frică,
deoarece frica se acumulează.
Înlătur-o. Pregătirea pentru moarte reprezintă chiar pregătirea pentru
renaştere.
Îmi aduc aminte de o poveste foarte frumoasă pe care doresc să o
împărtăşesc cu tine:
Trei broaşte ţestoase, în vârstă de 207, 135 şi 97 de ani s-au decis să facă
o călătorie prin cârciumele din Londra. Primul bar în care s-au hotărât să intre
a fost “Elasticul Stelar”. După două săptămâni au ajuns la următoarea
cârciumă şi chiar în clipa în care intrau, ţestoasa cea mai bătrână a spus: “Oh,
dragă, mi-am uitat portofelul în barul celălalt.”
Ţestoasa cea mai tânără a spus: “Dar eşti prea bătrân ca să mai baţi
drumul încă o dată. Aşa că mă duc eu în locul tău “ Şi a plecat.
86
După zece zile; cele două ţestoase se pregăteau să iasă din bar şi în timp
ce coborau pe scări, una dintre ele a spus: “Tânărul Arnold ar fi trebuit să se
întoarcă până acum.” Cealaltă ţestoasă a spus: “Ştiam eu că aşa este: un tip
foarte încet şi în care nu poţi avea încredere.”
Deodată se auzi o voce de sub scări: “Aha, v-am auzit ce aţi spus!
Tocmai pentru asta nici nu o să mai mă duc după bani!”
Nu fi leneş şi nu amâna.
7. Ori de câte ori mă aflu lângă tine mă simt tensionat. Şi cred că
sunt trei motive pentru că simt aceasta. Primul: simt că sunt testat şi de
aceea trebuie să rămân în permanenţă atent. Al doilea: am primit atât de
multe de la tine încât simt că trebuie să te răsplătesc cumva, lucru care mi
se pare aproape imposibil. Iar al treilea motiv: încă simt că mai trebuie să
primesc ceva de la tine şi îmi este frică să nu îl pierd.
Această întrebare a fost pusă de dr. Phadnis, Ajit Saraswati. Toate cele
trei motive sunt adevărate şi mă bucur că el este atent, conştient şi poate
pătrunde în profunzimea lucrurilor. Da, toate cele trei motive sunt adevărate.
Ori de câte ori se află lângă mine, simt şi eu că este puţin nervos - iar
motivul pentru care o face l-a expus chiar el. Nu este nimic în neregulă. Aşa
decurg lucrurile.
Dacă începi să îmi simţi prezenţa, înseamnă că poţi percepe spaţiile
interioare, intervalele. Atunci va trebui să treci prin multe: vei începe să te
simţi nervos, tensionat, îngrijorat, dacă vei putea sau nu să faci faţă situaţiei
sau să o depăşeşti. Eu îţi ofer foarte multe şi cu cât vei primi tot ce îţi dau, cu
atât vei fi capabil să primeşti şi mai multe - iar acest lucru creează o
nervozitate interioară. Creşterea, dezvoltarea, evoluţia înseamnă
responsabilitate. Este cea mai mare responsabilitate posibilă...de aceea şi apare
frica că poţi pierde ceea ce ţi se oferă.
Da, este adevărat că atunci când primeşti ceva, inima doreşte imediat să
dea înapoi altceva - iar acest lucru este imposibil, înţeleg. Ce poţi da...în afara
propriei fiinţe?
Cauzele expuse sunt adevărate şi mă bucur foarte mult când văd că
cineva reuşeşte să conştientizeze aceste lucruri.
8. Ai făcut atât de mult pentru mine şi nici măcar nu îmi ceri să fiu
mai bun sau să mă schimb. Doar îmi iei durerea cu mâna şi mă îndrepţi
spre fericire. Eu ce pot face pentru tine?
Această întrebare vine de la Amida. Aceeaşi întrebare va răsări în multe
inimi. Întrebarea este minunată, însă nu ai de ce să îţi faci probleme. Nu ai
nevoie să faci nimic pentru mine. Doar fii. Doar trăieşte şi nu mai gândi în
termeni de acţiune. Nu poţi face nimic. Doar fii tu însuţi şi mă vei face extrem
de fericit. Asta nu înseamnă că acum nu sunt fericit - este la fel ca atunci când
un grădinar îşi îngrijeşte grădina şi vede că mai înfloreşte o floare pe lângă
toate celelalte....
87
Aşa cum un pictor sau un poet lucrează asupra operei sale, tot la fel
lucrez şi eu asupra oamenilor. Toţi cei de lângă mine sunt poeziile, florile şi
picturile mele. Este îndeajuns ca pictura să existe - nimic altceva nu mai este
necesar.
9. Te rog, vorbeşte despre muzică şi meditaţie.
Acestea nu sunt două lucruri diferite.
Muzica este meditaţie – o meditaţie cristalizată într-o anumită direcţie.

Meditaţia este muzică – o muzică care se topeşte în starea de dincolo de forme.
Ele nu sunt diferite.
Motivul pentru care iubeşti muzica se datorează faptului că în ea simţi
apariţia meditaţiei. Eşti absorbit şi ameţit de ea. Asupra ta începe să descindă
ceva din dimensiunea necunoscutului...Dumnezeu începe să îţi şoptească câte
ceva la ureche. Inima va bate într-un ritm diferit - va fi în armonie cu
Universul. Prin muzică ai primul orgasm cu Întregul. În fiinţă începe să îţi
pătrundă un dans subtil şi vei simţi cum ţi se deschid uşi care până atunci ţi se
păreau complet inaccesibile. Praful depus timp de secole asupra fiinţei va fi
spulberat şi te vei simţi proaspăt, vei simţi că Spiritualul te-a curăţat, te-a
îmbăiat.
Muzica este meditaţie; meditaţia este muzică. Acestea sunt doar două
dintre porţile prin care poţi să te apropii de acelaşi fenomen.
10. Privindu-te cum stai în fotoliu devin din ce în ce mai uimit. Stai
incredibil de confortabil, pari a fi lipsit de greutate. Ce ai făcut cu legea
gravitaţiei?
Nu este nevoie să faci nimic cu legea gravitaţiei. În clipa în care devii
meditativ ţi se aplică o lege diferită: cea a graţiei. Ţi se deschide o altă
dimensiune - cea a graţiei. Ceva anume te atrage în sus.
Nu este nevoie să faci nimic cu legea gravitaţiei. Nu trebuie decât să
deschizi în fiinţă o nouă poartă prin care legea graţiei să îţi devină accesibilă.
88
VII. ÎNTR-UN UNIVERS RECE
15. Diferenţa în procesul de succesiune este cauza transformărilor.

16. Practicând samyama asupra celor trei tipuri de transformări -
nirodha, samadhi şi ekagrata - apare cunoaşterea trecutului şi viitorului.
17. Sunetul, scopul şi ideea se află în minte într-o stare confuză.
Practicând samyama asupra sunetelor, se produce o separare şi astfel se
poate înţelege sensul sunetelor făcute de orice fiinţă vie.
18. Prin observarea impresiilor trecute este obţinută cunoaşterea
vieţilor anterioare.
În cartea lui Friederich Nietzsche, “Ştiinţa Veselă”, există o parabolă

foarte frumoasă:
Un nebun ajunge într-o piaţă şi, ţinând în mână o lanternă, începe să
strige: “Îl văd pe Dumnezeu! Îl văd pe Dumnezeu!” Mulţimea de oameni însă
îşi vedea de treabă şi nu îl lua nimeni în seamă. Mulţi chiar, începuseră să râdă
de el, “Unde este Dumnezeu? Vă spun, noi suntem cei care l-au ucis - voi şi cu
mine.” În timp ce oamenii îi ignorau enormitatea afirmaţiilor, el şi-a aruncat
lanterna şi a spus: “Am venit prea devreme, încă nu mi-a sosit timpul. Acest
eveniment măreţ se va petrece cândva în viitor.”
Această parabolă este extrem de semnificativă. Pe măsură ce omul
evoluează, atitudinea sa faţă de Dumnezeu se schimbă. Trebuie să fie aşa
deoarece omul îl percepe pe Dumnezeu în funcţie de nivelul său spiritual. Nu
este aşa cum scrie în Biblie, că Dumnezeu este cel care îl creează pe om după
chipul şi asemănarea sa. Omul îl creează pe Dumnezeu după propriul său chip.
Iar când chipul omului s-a schimbat, atunci şi Dumnezeu se va schimba. Şi în
89
dezvoltarea omului va apărea un punct în care Dumnezeu va dispărea complet.

Dumnezeul personal este un produs al unei minţi imature.
Existenţa divină este un concept complet diferit. Dumnezeu nu este o
fiinţă care stă în rai şi manipulează sau controlează totul. Nu, tot acest non-
sens dispare pe măsură ce omul se maturizează. Doar un copil poate înţelege
Divinul ca fiind personificat.
Când umanitatea se maturizează, Dumnezeul nostru va trebui să dispară.
Atunci apare o existenţă complet diferită: totul este Divin.
Pentru Nietzsche, realizarea faptului că nu există un Dumnezeu personal
a însemnat prea mult. El nu a putut suporta şi a deviat. Nu a fost pregătit să
înţeleagă ce i s-a întâmplat. El era precum un copil care are nevoie de jucării.
Nietzsche a avut nevoie de un Dumnezeu personal. A meditat foarte mult şi în
cele din urmă a realizat faptul că în cer nu există un Dumnezeu. El a afirmat că
acesta a murit şi, de asemenea, a devenit conştient că noi suntem cei care l-au
omorât.
Desigur, dacă a fost creat de noi, tot noi trebuia să fim cei care să îl
omoare. Conceptul de Dumnezeu personificat a fost creat de o minte
copilărească. Când se va ajunge la maturitate, acest concept va dispărea - este
exact ca atunci când un copil care trece la adolescenţă nici măcar nu se mai
uită la jucăriile sale. Peste o perioadă de timp vei da peste ea undeva prin casă
şi îţi vei aminti ce mult ai iubit-o, dar acum pentru tine nu mai are nici un rost -
te-ai transformat.
Omul a creat un Dumnezeu personificat şi tot omul este cel care îl va
distruge. Nietzsche nu a putut suporta această realizare şi a înnebunit; chiar
nebunia sa arată faptul că nu a fost pregătit pentru străfulgerarea care i-a
apărut.
Însă în Orient, Patanjali este adeptul impersonalităţii. Dar acest lucru nu
îl deranjează absolut deloc, pentru că el este matur, este conştient, integrat.
Nici pentru Buddha nu există un Dumnezeu personificat....
Dacă ar fi existat un Dumnezeu personificat, atunci l-ar fi iertat pe
Nietzsche şi ar fi înţeles că acel om încă mai avea nevoie de el. Nietzsche era
divizat, confuz - jumătate din fiinţa sa spunea da şi cealaltă jumătate spunea
nu. Dacă ar fi existat un Dumnezeu personal, atunci l-ar fi iertat şi pe Gautama
Buddha, pentru că acesta cel puţin nu a vorbit niciodată de dumnezeu. În cele
din urmă şi aceasta era tot o atenţie. Însă aşa-zisul Dumnezeu nu l-ar putea
ierta pe Patanjali, deoarece acesta s-a folosit de el. Nu doar l-a negat, ci chiar l-
a folosit ca pe un instrument. A spus: “Pentru evoluţia finală a omului, chiar şi
conceptul de Dumnezeu poate fi folosit ca ipoteză.” Patanjali este foarte rece,
mult mai rece decât Buddha, pentru că în orice afirmaţie sau negaţie există o
pasiune - în iubire şi ură există pasiune. Patanjali este absolut indiferent. El
spune: “Da, ne putem folosi de conceptul de Dumnezeu.” Patanjali este cel mai
mare ateist pe care l-a cunoscut lumea.
90
În Occident, conceptul de ateist este complet diferit. Încă nu este ceva

matur. Un ateist se află pe acelaşi plan cu un teist. Patanjali este un adevărat
ateist, iar asta nu înseamnă că este nereligios. El este cu adevărat religios. Un
om religios nu poate crede în Dumnezeu. Va arăta paradoxal.
O persoană religioasă nu poate crede în Dumnezeu, deoarece dacă ar

face-o ar trebui să dividă existenţa în două - creatorul şi creaţia. Dumnezeu şi
existenţa, minte şi materie. Cum ar putea un om religios să dividă? El ajunge
să înţeleagă chiar Divinitatea existenţei. Atunci fiecare loc este un templu.
Totul este Divin.
Yoga este o ştiinţă perfectă, care nu te învaţă să crezi orbeşte, ci te
învaţă să cunoşti. Ea nu îţi spune să închizi ochii, ci să îi deschizi - şi ea îţi
oferă chiar metode prin care poţi deschide ochii. Yoga nu îţi spune nimic
despre adevăr, ci doar te îndeamnă să deschizi ochii pentru a putea vedea ceea
ce deja există şi îţi este accesibil. Iar ceea ce poţi vedea este ceva cu mult mai
mult decât îţi poţi închipui - este mai mult decât toţi zeii şi dumnezeii la un loc.
Divinitatea infinită.
Încă un lucru în legătură cu parabola. Nebunul a spus: “Am venit prea
devreme, încă nu mi-a sosit timpul. Acest eveniment măreţ urmează să îşi facă
apariţia.” Patanjali a venit cu adevărat prea devreme. Încă nu i-a sosit timpul.
El încă aşteaptă timpul potrivit. Şi întotdeauna se întâmplă aşa: oamenii care
văd şi realizează adevărul sunt întotdeauna cu mult înaintea vremurilor în care
apar - uneori chiar cu mii de ani înainte. Patanjali a apărut în urmă cu cinci mii
de ani; iar lumea interioară a omului nu a devenit nici până astăzi o ştiinţă.
Patanjali ne-a oferit fundaţia, structura pe care umanitatea să poată evolua.
Religiile, aşa-zisele religii sunt juvenile. Patanjali este un gigant; este
atât de înalt încât nu îi putem vedea vârful. Însă, dacă nu te agăţi de confuzii şi
eşti pregătit să urmezi calea pe care ţi-o arată, atunci totul este foarte clar. În
jurul lui Patanjali nu există nici un fel de misticism. El este un matematician al
misterului; este un logician al ilogicului; este un om de ştiinţă al
necunoscutului. Şi este magnific faptul că un singur om a reuşit să închege o
adevărată ştiinţă a spiritualului. Acesteia nu îi lipseşte nimic, doar aşteaptă ca
umanitatea să se apropie de ea pentru a putea să o înţeleagă.
Omul înţelege doar ceea ce vrea. Înţelegerea sa este dominată de dorinţe.
Acesta este motivul pentru care Patanjali, Buddha, Zarathustra, Lao Tzu, toţi
au simţit că au apărut prea devreme. Omul încă se joacă cu jucării; el nu
doreşte să evolueze. Fiecare om se agaţă de tot felul de stupidităţi. A investit
foarte mult în ignoranţă şi acum nu poate renunţa la ea - trebuie să continue să
se amăgească.
Priveşte-te. Când vorbeşti despre Dumnezeu, vorbeşti despre Dumnezeul
tău. Şi ce fel de Dumnezeu poate fi acesta? Va fi la fel ca tine: nici mai frumos
91
şi nici mai urât - nu este o claritate, ci o confuzie. Totul se va limita la propria

ta persoană.
Oamenii gândesc în conformitate cu dorinţele, ambiţiile şi ego-urile pe
care le au. Acestea colorează totul.
S-a întâmplat odată ca Mulla Nasruddin să candideze într-o campanie
electorală, dar după numărătoarea voturilor s-a observat că lui îi reveniseră
doar trei voturi.
Soţia sa, după ce a aflat, i-a spus: “Vezi? Întotdeauna am ştiut că ai o
amantă!”
Este normal ca o minte geloasă să gândească în astfel de termeni: un vot
al lui Nasruddin, un vot al soţiei, dar de unde a venit cel de-al treilea vot?
Mintea geloasă gândeşte în termeni de gelozie; mintea posesivă gândeşte în
termeni de posesivitate, iar cea furioasă în termeni de violenţă.
Priveşte la Dumnezeul evreilor. Acesta este la fel de posesiv ca orice om.
Este la fel de egoist şi răzbunător ca orice om. Nici măcar nu arată a fi divin,
mai degrabă arată a fi mai aproape de diavol. Iar mitul în care Adam este
izgonit din rai nu arată nimic despre Adam, ci despre Dumnezeu. “Adam nu a
ascultat” - ce Dumnezeu este acela care nu poate tolera puţină libertate? Acela
este doar un dumnezeu posesiv, un stăpân de sclavi.
De fapt, care a fost păcatul lui Adam? Curiozitatea şi nimic altceva.
Dumnezeu i-a spus: “Să nu mănânci niciodată din fructul copacului
cunoaşterii.” Adam a fost curios - este ceva foarte omenesc. Fundamentul
ştiinţei este curiozitatea, cercetarea. Toţi oamenii de ştiinţă sunt nişte păcătoşi.
Patanjali, Buddha, Zarathustra sunt doar nişte păcătoşi, pentru că au îndrăznit
să caute adevărul, să afle ce este viaţa. Ei sunt la fel ca Adam. Însă Iehova este
intolerant şi nu poate ierta pe nimeni. Oare curiozitatea este un păcat? Efortul
de a cunoaşte necunoscutul este un păcat? Neascultarea este un păcat? Sau
rebeliunea? Înseamnă că toţi oamenii religioşi sunt păcătoşi, deoarece ei sunt
rebeli.
Nu, nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci cu mintea evreiască - o
minte juvenilă care îl creează pe Dumnezeu după propria ei imagine.
Mulla Nasruddin a coborât din tren şi când l-am văzut era alb ca varul.
După ce ne-am salutat mi-a spus: “Îmi pare rău că am stat cu spatele la sensul
direcţiei de mers.”
“De ce?” - l-am întrebat - “Trebuia să o rogi pe persoana din faţa ta să
faceţi schimb de locuri.”
“Nu puteam să fac acest lucru pentru că nu era nimeni pe scaunul din
faţă.”
Nici în cer nu se află nimeni care să îţi avizeze favorabil sau nefavoabil
acţiunile. Orice vrei să faci, fă. Nu este nimeni care să îţi dea permisiunea.
Oricum doreşti să fii, fii. Existenţa este liberă şi accesibilă tuturor. Iată
înţelegerea pe care ţi-o oferă yoga: existenţa este accesibilă oricui. Poţi fi orice
92
doreşti. Totul este pregătit şi te aşteaptă. Nu aştepta permisiunea cuiva,

deoarece pe scaunul din faţa ta nu se află nimeni - poţi sta oricând pe el.
Nasruddin pare absurd şi ridicol, dar acelaşi lucru l-a făcut şi umanitatea.
Nu rugăciunea formală este lucrul cel mai potrivit pentru noi, ci meditaţia.
Care este diferenţa? Când te rogi formal trebuie să crezi că aceasta este
suficient pentru aţi atinge scopul. Când meditezi îţi angrenezi inclusiv fiinţa
interioară.
În rugăciune te adresezi unei entităţi exterioare; în meditaţie eşti
cufundat în tine.
Yoga este meditativă, în ea nu există loc pentru nimic exterior.
Iată un lucru pe care trebuie să îl ţii minte întotdeauna: dacă vrei să fii cu
adevărat religios, atunci va trebui să treci prin eliminarea religiei dogmatice.
Pentru a fi cu adevărat religios nu trebuie să începi prin a fi credincios. Fii
precum Adam. Adam reprezintă începutul lui Hristos. Adam este cel care
porneşte cercul, iar Hristos îl închide. Începe prin a spune nu, astfel încât da-ul
tău să semnifice ceva. Nu te teme şi nu crede orbeşte sau din teamă. Iar dacă
vreodată vei ajunge să crezi, fă-o din cunoaştere şi iubire - niciodată din frică.
Acesta este motivul pentru care în creştinătate nu s-a putut dezvolta un
sistem yoga; iudaismul nu a putut crea ceva asemănător cu yoga. Acelaşi lucru
este valabil pentru musulmani. Yoga a fost creată de oameni care au fost
curajoşi şi care au refuzat să creadă în ceva, pare au reuşit să nege şi să refuze
convenienţa crezurilor şi care au început să cerceteze şi să pătrundă singuri în
necunoscut - în propria lor fiinţă.
Este o responsabilitate foarte mare. A căuta adevărurile religioase
înseamnă a fi pe deplin responsabil, deoarece atunci când nu crezi în răsplata
din ceruri, tu eşti singur într-o lume rece şi distantă. Nu te poţi agăţa de nimeni
şi nimic. Pentru aceasta este nevoie de mult curaj şi va trebui să îţi generezi o
căldură interioară proprie. Acesta este şi înţelesul sistemului yoga: a crea
căldura propriei fiinţe. Existenţa este rece. Căldura nu ţi-o poate da nici un
Dumnezeu ipotetic. Momentan doar visezi. Poate că te satisface acest vis, dar
nu înseamnă că el este şi adevărat. Este mai bine să fii rece, dar realist decat să
fii înconjurat de mii de minciuni şi să te simţi călduţ.
Yoga spune să realizezi faptul că eşti singur. Ţi s-a oferit o existenţă şi
acum trebuie să îi creezi sensul. Sensul nu este deja oferit.
Existenţialiştii occidentali susţin un fapt cu care Patanjali este cu totul de
acord: existenţa precede esenţa. Să încerc să explic.
De exemplu, unei pietre i se oferă o esenţă. Existenţa ei reprezintă esenţa
sa. Piatra nu va creşte, nu va evolua, deja este ceea ce trebuie să fie. Însă omul
este altfel: el se naşte - i se acordă o existenţă, dar esenţa încă nu îi este
revelată. Omul este ca un recipient gol şi el va trebui să umplel acel recipient
prin propriile sale eforturi. Va trebui să creeze un sens, să bâjbâie prin
întuneric, să caute şi să descopere ce este viaţa. Trebuie să fie creativ.
93
Existenţa este oferită, esenţa trebuie creată - şi în fiecare clipă trăită nu faci
altceva decât să îţi creezi esenţa. Iar dacă nu o creezi, atunci nu o ai.
Mulţi mă întreabă: “Te rugăm, spune-ne care este sensul vieţii.” Ca şi
cum sensul ar fi predeterminat. Nu, acesta trebuie creat.
Şi este minunat. Dacă destinul ne-ar fi fost inflexibil fixat, atunci omul
nu ar fi fost altceva decât o piatră. Atunci nu ar mai fi existat nici o posibilitate
de creştere, de cunoaştere, de aventură.
O piatră este total închisă, ei nu i se mai deschide nici o dimensiune
nouă. Deja este ceea ce trebuie să fie, dar omul nu este...el reprezintă doar o
posibilitate care are un viitor infinit, căruia îi sunt accesibile o mie şi una de
alternative. Depinde doar de tine cine şi ce devii.
Tu eşti responsabil. Chiar dacă există Dumnezeu, responsabilitatea
propriei evoluţii cade asupra ta. Acesta este şi motivul pentru care cei slabi ori
leneşi au o evoluţie mai lentă. Oamenii puternici îşi asumă această
responsabilitate. Aceasta este o necesitate fundamentală - pentru yoga - să fi
responsabil şi să realizezi faptul că nu ţi-a fost revelat sensul existenţei; pe
acesta trebuie să îl cauţi. Viaţa ta poate avea un sens - dar acesta trebuie
descoperit prin propriile eforturi. Orice faci, orice act va da un sens pozitiv sau
negativ vieţii şi existenţei tale.
Acesta este un adevăr esenţial prin cunoaşterea căruia practica yoga
poate deveni posibilă. Altminteri, poţi continua să te rogi: îngenunchează şi
continuă să îţi interpretezi rugăciunile, trăieşte în amăgiri şi halucinaţii.
Sigmund Freud a scris o carte căreia i-a dat un nume foarte semnificativ:
“Viitorul unei iluzii”. Cartea este în legătură cu religia. Este un ghinion faptul
că el nu a reuşit să audă de Patanjali; probabil că dacă ar fi auzit, nu ar mai fi
scris o astfel de carte - deoarece religia poate exista fără iluzii. Pentru Sigmund
Freud, religia înseamnă creştinism şi iudaism. El nu a fost conştient de
profunzimile religiilor orientale. Religiile occidentale sunt mai mult sau mai
puţin politice. Multe dintre ele nici măcar nu sunt religii - există doar la
suprafaţă. În schimb, religiile orientale au pătruns în profunzimea existenţei şi
ele au spus un fapt extrem de important: trebuie să negi dogmele şi să nu mai
depinzi de nimeni. Ori de câte ori crezi că ai nevoie de cineva de care să
depinzi, atunci nu faci altceva decât să creezi o iluzie.
Toţi cei care s-au apropiat de adevăr au realizat faptul că adevăratul
Dumnezeu nu este cel creat de imaginaţia omului. Dumnezeul religiilor nu este
decât o interpretare, o minciună care te încălzeşte puţin.
Oamenii continuă să interpreteze totul în felul lor. Interesul sistemului
yoga este tocmai acela de a te ajuta să înlături toate interpretările, de a ridica
vălul care îţi acoperă ochii. Trebuie să priveşti clar şi limpede; flacăra fiinţei
trebuie să ardă, dar să nu mai scoată nici un fel de fum.
Într-un parc, doi bărbaţi îşi descriau soţiile:
“A mea este precum Venus din Milo.”
94
“Adică vrei să spui că este foarte frumoasă şi stă complet dezbrăcată?” -

a întrebat celălalt.
“Nu, ci este o relicvă care nici măcar nu este întreagă.”
“A mea însă îmi aminteşte de Mona Lisa.”
“Vrei să spui că este franţuzoaică şi are un zâmbet enigmatic?”
“Absolut deloc, arată ca un tablou văzut din lateral şi ar trebui să stea
într-un muzeu.”
Oamenii interpretează în permanenţă.

Ascultă întotdeauna la sensul şi nu la cuvintele lor. Ascultă la fiinţa lor
interioară, nu la sunetele exterioare. Nu ceea ce spun este semnificativ, ci ceea
ce sunt.
Dogmele sau rugăciunea formale nu sunt semnificative; de asemenea, la
fel de neimportante sunt templele sau bisericile. Doar tu eşti cel care eşti
important. Când te rogi, nu trebuie să fii atent numai la rugăciunea ta, ci şi la
tine. Când îngenunchezi, nu îţi observ gestul, ci doar pe tine. O religie care
apărut din temeri şi frică este imposibilă. Religia este posibilă doar prin
înţelegere. Acesta este întregul efort al lui Patanjali.
Dar oamenii încep să îl interpreteze chiar şi pe Patanjali. Ei îşi interpun
minţile şi nu mai ascultă nimic, iar atunci Patanjali a dispărut.
Într-o şcoală, un profesor l-a întrebat pe un elev care a întârziat: “Care
este motivul pentru care ai ajuns aşa de târziu?”
“În timp ce mergeam spre şcoală am văzut un semn de circulaţie….”
Profesorul l-a întrerupt: “Ce legătură are acel semn cu faptul că ai
întârziat?”
“Tocmai asta vroiam să vă spun. Era un semn pe care scria: «Atenţie,
Şcoală - Reduceţi viteza».”
Depinde doar de tine ce înţelegi atunci când îl citeşti pe Patanjali. Dacă
nu renunţi la clişeele tale mentale, atunci îţi va fi imposibil să înţelegi corect.
Înţelegerea devine posibilă doar când eşti complet deschis - nu intervii, nu
întrerupi, nu colorezi şi înfrumuseţezi, doar vezi, priveşti fără nici un fel de
idei preconcepute.
Acum sutrele:
15. Diferenţa în procesul de succesiune este cauza transformărilor.
Mulţi au auzit despre miracole, siddhi. Patanjali spune că nu este posibil
nici un miracol - toate miracolele urmează o singură lege. Când legea nu este
cunoscută, oamenii, din ignoranţă, încep să creadă în miracole. Patanjali spune
că acestea nu există. El este foarte ştiinţific şi afirmă că tot ce se petrece se
datorează unor anumite legi. Iar dacă nu le cunoşti, atunci fenomenele cauzate
de acestea ţi se vor părea cu adevărat miraculoase - chiar şi persoana care
înfăptuieşte miracolul poate să nu cunoască legea prin care se produce acesta;
pur şi simplu o foloseşte fără să ştie ce face.
95
Aceasta este sutra fundamentală a tuturor miracolelor: Diferenţa în

procesul de succesiune este cauza transformărilor. Dacă schimbi procesul
interior, atunci şi manifestarea se schimbă. Poate că nu eşti conştient de
procesul subtil - doar vezi manifestarea. Iar datorită faptului că nu pătrunzi mai
în profunzime şi te limitezi doar la suprafaţa fenomenului începi să crezi că
acesta este un miracol.
De exemplu, alchimiştii au urmărit timp de secole întregi să transforme
metalul în aur. Există zvonuri care spun că unii dintre ei au reuşit.
În trecut, oamenii de ştiinţă au negat asemenea experienţe, dar în zilele
noastre ştiinţa a reuşit să descopere faptul că lumea şi materia este constituită
din atomi; iar atomii, la rândul lor sunt constituiţi din electroni. Care este
diferenţa dintre aur şi oţel? Diferenţa nu constă în realitatea lor fundamentală,
deoarece ambele sunt constituiţi din atomi şi electroni. De ce sunt diferiţi? Şi
care este diferenţa? Aceasta constă doar în structură şi nu în substanţa de bază
a fiecăruia.
Uneori, electronii sunt mai mulţi, alteori mai puţini - aceasta este
diferenţa. Cantitatea creează diferenţa - substanţa este aceeaşi. Din acelaşi tip
de cărămizi poţi construi mai multe modele de case. Cărămizile sunt aceleaşi,
dar din ele poţi ridica o colibă, dar şi un palat. Realitatea de bază este aceeaşi.
Dacă vrei, coliba poate fi transformată într-un palat, iar palatul într-o colibă.
Aceasta este sutra fundamentală a lui Patanjali: Diferenţa în procesul de
succesiune este cauza transformărilor. Aşadar, dacă înţelegi procesele subtile
devii capabil de lucruri pe care oamenii obişnuiţi nu le pot face.
16. Practicând samyama asupra celor trei tipuri de transformări -
nirodha, samadhi şi ekagrata - apare cunoaşterea trecutului şi viitorului.
Dacă te concentrezi pe nirodha - pe intervalele existente între două
gânduri - şi continui să conştientizezi acele intervale - ceea ce Patanjali
denumeşte a fi samadhi - atunci ajungi la o situaţie în care devii focalizat şi
unit - ekagrata - iar imediat după ea urmează cunoaşterea trecutului şi
viitorului.
Ar fi un miracol dacă ai putea cunoaşte viitorul. Dar nu este un miracol.
În Occident, a existat un caz foarte renumit şi neobişnuit în care
Swedenborg i-a scris o scrisoare unui preot celebru, Wesley, în care îi spunea:
“În lumea spiritelor am auzit un zvon prin care am aflat că vii să mă vizitezi.”
Wesley a fost foarte surprins, deoarece chiar avea intenţia de a-l vizita. Însă nu
spusese nimănui acest lucru. Atunci i-a răspuns: “Sunt pur şi simplu uimit. Nu
ştiu ce înţelegi prin lumea spiritelor sau prin faptul că ai auzit un zvon, dar este
adevărat: m-am gândit să vin să te vizitez - şi nu am spus nimănui acest lucru!
Plec într-un turneu şi după trei sau patru luni voi trece pe la tine.” Swedenborg
i-a răspuns: “Acest lucru nu va fi posibil, pentru că în lumea spiritelor am auzit
alt zvon care spunea că la acea dată voi muri.” Şi într-adevăr a murit.
Swedenborg a plecat în vacanţă cu nişte prieteni şi în timp ce stăteau pe
veranda unei case dintr-un sătuc, a început să strige: “Foc! Foc!” Prietenii au
96
început să fugă şi să încerce să iasă din casă, dar au observat că nu a luat nimic
foc. Atunci l-au întrebat ce a vrut să spună şi el, transpirând şi tremurând, le-a
spus: “Aproximativ la 400 de kilometri a luat foc un oraş.” Imediat au plecat
spre acel oraş şi într-adevăr oraşul era în flăcări.
Regina Suediei a început să fie interesată de Swedenborg şi a căutat să îl
întâlnească. După ce l-a întâlnit, l-a întrebat: “Îmi poţi spune ceva prin care să
îmi dovedeşti că pătrunzi în lumea spiritelor?” El a închis ochii şi a spus:
“În palat” - în care Swedenborg nu fusese niciodată - “în camera cu
numărul cutare, într-un anumit sertar este o scrisoare lăsată de soţul tău. Însă
cheia pentru sertar se găseşte în altă cameră.” Soţul reginei murise cu 12 ani în
urmă. Apoi Swedenborg a continuat: “În scrisoare este un mesaj....” - şi el a
scris mesajul pe o bucată de hârtie. După ce s-a descoperit scrisoarea, mesajul
din aceasta era acelaşi cu cel scris de Swedenborg.
Patanjali spune că atunci când este realizată nirodha, din aceasta apare
starea de samadhi. Iar după ce este realizată starea de samadhi se produce
focalizarea, unificarea conştiinţei şi imediat apare cunoaşterea trecutului şi a
viitorului. Pentru tine, timpul va dispărea şi vei deveni o parte a eternităţii.
Pentru tine, trecutul nu va mai fi trecut şi viitorul nu va mai fi viitor. Atunci,
toate trei îţi vor fi accesibile simultan.
Dar acesta nu este un miracol, ci este doar o lege simplă, fundamentală,
pe care o poţi înţelege şi folosi.
17. Sunetul, scopul şi ideea se află în minte într-o stare confuză.
Practicând samyama asupra sunetelor, se produce, o separare şi astfel se
poate înţelege sensul sunetelor făcute de orice fiinţă vie.
Patanjali spune că dacă reuşeşti să practici samyama - adică dharana,
concentrarea; contemplarea, dhyana şi samadhi - dacă reuşeşti să le uneşti şi să
le îndrepţi asupra oricărui sunet creat de orice fiinţă vie - animale, păsări sau
oameni - atunci vei înţelege sensul acestuia.
În Occident s-a spus despre Sfântul Francisc că vorbea cu animalele.
Mulţi discipoli şi alţii oameni l-au auzit şi văzut cum vorbea cu maimuţele -
chiar le numea “surori”. S-a mai auzit că mergea la un râu şi chema peştii
-“Fraţii mei” - şi sute de peşti veneau spre mal şi scoteau capul din apă pentru
a-l asculta. Iar acestea nu sunt nişte poveşti; zeci şi sute de oameni au fost
martori la astfel de fenomene.
Lukman, creatorul sistemului de medicină unani, vorbea cu copacii şi îi
întreba care le sunt proprietăţile: “Dragul meu, pentru ce fel de boală poţi fi
folosit?” Iar oamenii de ştiinţă sunt complet uimiţi cum a reuşit să descopere el
atât de multe medicamente fără să facă nici un fel de experiment sau cercetare
a bolilor respective. În prezent, ştiinţa a reuşit să pătrundă în proprietăţile
ascunse ale lucrurilor, dar Lukman a vorbit despre ele cu mult timp în urmă.
Patanjali spune că nici acesta nu este un miracol. Dacă te concentrezi –
devii unit şi asculţi sunetul fără implicarea nici unui gând - atunci, acel sunet
îţi va dezvălui adevărul aflat în spatele său. Nu este vorba de înţelegerea unui
97
limbaj, ci este vorba de înţelegerea tăcerii. În mod normal, dacă ştii limba
engleză poţi înţelege engleza, iar dacă cunoşti franceza poţi înţelege limba
franceză. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tăcere: dacă o cunoşti, atunci poţi
înţelege tăcerea. Acesta este limbajul întregului.
Când devii focalizat şi unit devii absolut tăcut. În acea tăcere absolută ţi
se va revela totul - iar acesta nu este un miracol. Lui Patanjali nici nu îi place
cuvântul “miracol”. El este un om al tăcerii. Şi aici nu există nici un fel de
magie - totul este foarte simplu.
Într-o zi m-am dus acasă la Mulla Nasruddin şi acesta se afla în bucătărie
cu soţia sa şi spălau vasele. Eu am rămas cu fiul său, Fajalu, în sufragerie,
pentru a ne uita la televizor când, deodată, s-a auzit un zgomot de farfurii
sparte. Eu şi Fajalu am ascultat, dar nu am mai auzit nimic altceva.
În cele din urmă Fajalu a spus: “Mama este cea care le-a scăpat.”
Uimit, l-am întrebat: “Cum de ştii acest lucru?”
“Pentru că ea nu a spus nimic.”
Există un mod de înţelegere prin tăcere - deoarece şi aceasta spune ceva.
Tăcerea nu este goală. Ea îşi are propriile mesaje. Datorită faptului că eşti prea
plin de gânduri, nu poţi înţelege şi auzi acea misterioasă voce tăcută,
interioară.
Ascultă cântecul unei păsări. Patanjali spune să asculţi atât de meditativ
şi atent încât să poată dispărea orice gând şi să apară nirodha. Apoi, intervalele
vor deveni continue şi se vor revărsa asupra ta ca samadhi. Iar în clipa în care
nu mai intervine nici un gând şi nici un fel de perturbare, atunci apare
focalizarea totală. Brusc eşti una cu trilul păsării şi înţelegi mesajul ei. Noi toţi
suntem o parte a Întregului. În spatele cântecului, în inima păsării există un
înţeles ascuns - iar dacă eşti tăcut, vei fi capabil să îl înţelegi.
Patanjali spune: Sunetul, scopul şi ideea se află în minte într-o stare
confuză. Practicând samyama asupra sunetelor, se produce o separare şi
astfel se poate înţelege sensul sunetelor, făcute de orice fiinţă vie.
Mulla Nasruddin a pierdut o zi întreagă la o licitaţie aşteptând piesa nr.
45, adică un papagal sud american închis într-o colivie cromată. În cele din
urmă i-a surâs norocul şi pasărea a fost scoasă la vânzare. Mulla a cumpărat-o,
însă a plătit mai mult decât se aştepta. Totuşi, soţia sa dorea cu disperare o
astfel de pasăre.
În timp ce asistentul licitaţiei îi cerea numele şi adresa, acesta i-a spus lui
Nasruddin: “Domnule, v-aţi ales cu o pasăre foarte frumoasă.”
Mulla a spus: “Da, ştiu. Este o frumuseţe de pasăre. Dar am uitat să
întreb dacă poate vorbi?”
Asistentul a ridicat din sprâncene uimit şi a spus: “Dacă vorbeşte? Dar
nu aţi auzit că în ultimele cinci minute a licitat împotriva dumneavoastră?”
98
Problema este că noi suntem atât de ocupaţi cu propriile gânduri încât nu

mai auzim nimic. Cine mai ascultă la un papagal? Oamenii nu îi aud nici pe cei
care îi iubesc. Cine îşi mai ascultă nevasta? Care femeie îşi mai ascultă soţul?
Ce copil îşi mai ascultă părintele? Mai există vreo mamă care să asculte ceea
ce îi spune copilul? Nu, oamenii sunt atât de ocupaţi mental - de fapt, sunt
prizonieri acolo - încât nu mai există nici o posibilitate să mai, audă nimic.
Ascultarea are nevoie de tăcere. Pentru auz este necesară atenţia.
A auzi înseamnă a fi pasiv şi receptiv. Auzul nu este o stare mentală
absentă, ci o atenţie totală, conştientizare deplină - plină de lumină, dar pasivă.
18. Prin observarea impresiilor trecute (sanskara) este obţinută
cunoaşterea vieţilor anterioare.
Iar când devii tăcut - ceea ce Patanjali denumeşte a fi ekagrata parinam,
transformarea care produce focalizarea conştiinţei - atunci poţi privi impresiile
trecute. Poţi să te întorci în timp şi să îţi cunoşti vieţile anterioare. Iar acest
lucru este extrem de semnificativ - te vei transforma instantaneu. În prezent
continui să repeţi aceleaşi stupidităţi, non-sensuri, doar pentru simplul fapt că
ai uitat tot ce ai făcut în vieţile trecute.
Dacă poţi privi în trecut şi poţi vedea acelaşi şablon pe care l-ai repetat în
permanenţă...gelozia, posesivitatea, furia, ura, lăcomia, mândria, avariţia,
egoismul; cum încercai să te îmbogăţeşti şi de fiecare dată dădeai greş şi o luai
de la capăt mereu şi mereu.... Când te poţi întoarce în trecut şi îţi observi
milioanele de vieţi irosite şi răspândite de-a lungul eternităţii, crezi că mai poţi
fi acelaşi? Mai poţi să te cufunzi în lăcomie când vezi că aceasta ţi-a oferit
întotdeauna aceleaşi frustrări?
Însă noi uităm. Trecutul este absorbit de ignoranţă; trecutul se ascunde în
întuneric. În faţa ta se lasă o cortină a uitării, de care nu mai poţi trece.
Proprietarul unei galerii de artă din Bombay îi arăta unui client tablourile
pe care le avea expuse, dar cumpărătorul nu ştia ce-şi doreşte - a încercat un
portret, o natură moartă, o piesă florală, o privelişte de ţară, dar nu se ajungea
la nici un rezultat.
Disperat, proprietarul l-a întrebat: “Aţi dori cumva un nud?”
“Pentru Dumnezeu, nu” - a răspuns clientul. “Eu sunt ginecolog.”
Dacă eşti un ginecolog, cum ai mai putea fi interesat de un nud? Îţi va fi
imposibil să te mai intereseze corpul. Cu cât cunoşti un lucru mai mult, cu atât
este mai puţin fascinant. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât este mai mică
obsesia. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât mai clară apare inutilitatea.
Când cineva se poate întoarce la impresiile vieţilor trecute.... Şi este
foarte simplu: este necesară doar focalizarea conştiinţei. Buddha şi-a povestit
vieţile sale anterioare - “Poveştile Jatak” - iar acestea reprezintă o adevărată
comoară. Înaintea sa nimeni nu a mai făcut acest lucru. Fiecare poveste este
foarte semnificativă - deoarece aceasta este povestea întregii umanităţi:
stupiditatea omului, gelozia, lăcomia, furia, compasiunea, iubirea. Priveşte-ţi
trecutul şi această viziune îţi va schimba viitorul. Nu vei mai fi acelaşi.
99
Un domn în vârstă de 70 de ani şi-a luat inima în dinţi şi a zburat cu un

aeroplan. După ce a aterizat, s-a întors spre pilot şi i-a spus: “Domnule, ţin să
vă mulţumesc pentru ambele călătorii.”
“Ce vreţi să spuneţi?” - a întrebat mirat pilotul. “Nu aţi zburat decât o
singură dată.”
“Nu este adevărat” - a răspuns pasagerul, “Au fost două zboruri: primul
şi ultimul.”
Experienţa transformă, dar pentru aceasta ea trebuie să fie
conştientizată. O trăire inconştientă nu te schimbă cu nimic. Ai mai trăit în
acelaşi mod în care o faci şi acum - de foarte multe ori - dar ai uitat. Apoi,
reporneşti pe acelaşi drum şi crezi că ai luat-o pe o rută cu totul nouă. De multe
ori te-ai îndrăgostit şi tot de atât de multe ori ai devenit frustrat. Iar acum
mergi spre aceleaşi căi vechi.
Poate că trupul îţi este nou, dar mintea este tot veche. Corpul este ca o
sticlă nouă, în care mintea este doar un vin vechi. Sticlele continuă să se
schimbe, iar vinul rămâne acelaşi.
Patanjali spune că, dacă poţi deveni focalizat, unificat - şi nu este nimic
dificil, ai nevoie doar de puţin efort, perseverenţă şi răbdare - atunci vei putea
fi capabil să te vezi exact aşa cum ai mai existat şi înainte de această viaţă.
Este îndeajuns o viziune foarte scurtă şi întregul şablon în care exişti în prezent
se va distruge. Nu este nici un miracol, ci doar o lege simplă şi naturală.
Problemele apar doar datorită faptului că eşti inconştient. Problemele
sunt datorate faptului că între fiecare moarte şi naştere se lasă o cortină care te
împiedică să vezi tot ceea ce ai făcut în vieţile anterioare. Eşti precum un
iceberg: la suprafaţă nu este vizibil decât un vârf foarte mic, iar restul se află
cufundat în adâncuri. Personalitatea actuală este doar o mică parte, care a
reuşit să răzbească la suprafaţă. Iar trecutul se află ascuns undeva dedesubt. În
clipa în care devii conştient de acesta, nu mai ai nevoie de nimic altceva. Chiar
acea conştientizare declanşează o revoluţie.
Noii recruţi au început rapid instrucţia. Sergentul de marină l-a întrebat
pe unul dintre ei: “Jones, când cureţi o puşcă care este primul lucru pe care îl
faci?” Mă uit la numărul de înregistrare al acesteia” - a răspuns prompt
soldatul.
“Pentru Dumnezeu, ce legătură are aceasta cu curăţatul armei?” - a
întrebat agitat sergentul. “Păi trebuie să fiu sigur că este puşca mea.”
Acesta este punctul în care toţi dau greş. Nu ştii cine eşti; nu îţi cunoşti
propriul număr; nu ştii niciodată ce faci. Fiecare om a devenit foarte priceput
în a uita. Psihanaliştii spun că omul are tendinţa să uite tot ce îi provoacă
durere. Dar nu înseamnă că uiţi cu adevărat - totul rămâne în inconştient. În
hipnoza profundă se poate dezvălui tot ce ai reprimat şi ascuns în inconştient.
De exemplu, dacă te întreb ce ai făcut într-o anumită zi, în urmă cu zece
ani, nu îţi vei putea aminti. Ai trăit acea zi, dar nu îţi mai poţi aminti nimic din
ce ai făcut. Dacă însă te duci la un hipnotizator şi te cufunzi într-o transă
100
hipnotică destul de profundă, îţi vei aminti imediat ziua respectivă, chiar în
cele mai mici detalii. Pur şi simplu vei retrăi din nou acea zi. Dar imediat ce te
vei trezi din hipnoză vei uita totul.
Se pare că este prea mult să ne amintim toate amănuntele şi lucrurile
minore prin care trecem. Aşa că aruncăm totul în cămara inconştientului.
Însă trebuie să privim în această cămară, deoarece acolo sunt ascunse şi
nişte comori fabuloase.
Iar dacă reuşeşti să vezi şi să înţelegi că tot ce ai făcut până acum nu a
fost altceva decât o repetare monotonă şi automatică a aceloraşi acţiuni, atunci
acea cămară va deveni un pasaj prin care poţi trece la fiinţa ta superioară.
Psihologia modernă susţine că există două părţi ale mentalului:
conştientul şi inconştientul. Psihologia yoghină afirmă că mai există o
posibilitate: supramentalul. Momentan trăieşti în conştient - acesta este solul
pe care există majoritatea oamenilor. Mai jos de el este inconştientul - trecutul
acumulat. Iar când mă refer la trecut înţeleg prin acesta toate vieţile anterioare,
inclusiv cele animale, vegetale sau minerale - de la început sau, altfel spus, de
la începutul fără de început. Tot ce ţi s-a întâmplat, toate transformările sunt
acumulate în cămara interioară. Fiecare va trebui să facă curăţenie în această
cămară.
Înţelegerea acestui fapt îţi va oferi cheia prin care poţi ajunge la scara
supramentalului, a conştiinţei.
Patanjali spune că totul decurge conform anumitor legi foarte simple.
Miracolele decurg în conformitate cu legea focalizării, unificării conştiinţei.
De fapt, nu există decât un singur miracol real - acela de a deveni focalizat şi
unit.
Aceste sutre reprezintă baza pe care se poate dezvolta o nouă ştiinţă. În
Occident a început deja această muncă. Se depun foarte multe eforturi în ceea
ce priveşte domeniul paranormal sau suprasensibil. Cu toate acestea, omenirea
încă se află în întuneric. Când lucrurile vor deveni mai clare, Patanjali îşi va
ocupa locul binemeritat în istoria spiritualităţii umane. El este incomparabil -
este primul om de ştiinţă care nu crede în superstiţii, miracole şi care reduce
totul la o lege ştiinţifică.
Prin observarea impresiilor trecute este obţinută cunoaşterea vieţilor
anterioare. În Terapia Primară se lucrează puţin în acest domeniu şi se poate
ajunge până la momentul naşterii din viaţa prezentă. Dar nu este îndeajuns.
Dacă ai reuşit să ajungi până acolo, trebuie să fii ajutat să pătrunzi mai în
profunzime: să ajungi să îţi aminteşti de perioada petrecută în pântec. Şi cred
că eu voi crea o nouă terapie, Regresoterapia. Cei care au reuşit să progrese cu
ajutorul Terapiei Primare vor trebui să treacă la regresoterapie, pentru ca
aceasta să îi poată ajuta să pătrundă în amintirile existente din pântecul mamei;
apoi, mâi departe spre momentul morţii din viaţa trecută; după aceea pătrunzi
în amănuntele şi detaliile vieţii trecute.
101
Iar în clipa în care ai putut să îţi aminteşti o întreagă viaţă trecută, atunci
ai cheia cu care vei putea deschide toate uşile trecutului.
De ce trebuie să deschizi porţile trecutului? Pentru că în trecut este
ascuns viitorul. Dacă îţi cunoşti trecutul, atunci nu îl vei mai repeta în viitor.
Altminteri îl vei repeta la infinit. Cunoaşterea trecutului devine o garanţie a
faptului că nu îl vei mai repeta în viitor - atunci vei fi un om cu totul diferit şi
nou. Yoga este ştiinţa omului nou.
VIII. TEMELIA AFIRMAŢIEI Şl A NEGAŢIEI
1. Mai demult, când ai vorbit despre Sartre, ai spus că el a fost

întrebat într-un interviu care este cel mai semnificativ lucru din viaţa sa şi
a răspuns: “Totul - să iubeşti, să trăieşti, să te hrăneşti.” Apoi, tu ai
afirmat că remarca sa este foarte asemănătoare cu cele din zen. Însă are
Sartre o minte-zen?
Asta este şi ceea ce am spus: foarte asemănătoare cu cele din zen. Nu

este exact zen, dar seamănă. Existenţialismul este pe punctul de a deveni zen.
Dacă rămâne în punctul în care se află în prezent, nu va deveni niciodată zen,
dar dacă ar face saltul atunci ar deveni cu adevărat zen. Sartre se află în acelaşi
punct în care s-a aflat şi Buddha înainte de iluminare, diferenţa este că Buddha
s-a deschis faţă de viitor. El nu s-a oprit, nu a stagnat, ci şi-a continuat
călătoria. Sartre a rămas blocat în negativismul său.
Negativismul este necesar, însă doar atât nu este îndeajuns. De aceea şi
afirm că atâta timp cât nu eşti capabil să spui nu dogmelor, nu vei deveni
niciodată capabil să îi spui da lui Dumnezeu. Însă nu este îndeajuns doar a
spune nu - este necesar, dar trebuie să mergi mai departe.
Sartre încă se limitează la negativsm. Este bine că a ajuns până aici, dar
nu este destul; mai trebuie să facă un pas, spre negarea negaţiei. Negarea
negaţiei este pozitivul absolut. Să încerc să explic.
102
De exemplu, eşti trist. Poţi stagna în tristeţe, o poţi accepta ca “final”,

dar atunci călătoria, cercetarea încetează - acum te-ai stabilit la casa ta. Nu mai
eşti un proces. Negaţia a devenit stilul tău de viaţă. Nimic nu trebuie să devină
un stil de viaţă. Căutarea este infinită. Continuă, caută...şi când ajungi la
temelia negativismului, atunci porneşte spre suprafaţă, spre tărâmul afirmaţiei.
Ai fost ateu; ajungi teist - vei spune da întregii existenţe. Tristeţea se
transformă în beatitudine, “nu” devine “da”. Dar acesta nu este sfârşitul.
Continuă să călătoreşti şi aşa cum negaţia dispare, tot la fel va veni un moment
în care va dispărea şi afirmaţia.
Iată esenţa din zen: da-ul şi nu-ul dispar amândouă şi tu eşti eliberat de
orice atitudine, idee, filosofie, dogmă, teologie, doctrină - nimic nu te va mai
opri sau înnoura. Aceasta a denumit-o Patanjali ca fiind nirbija samadhi -
samadhi fără de sămânţă - pentru că în pozitivism încă mai există sămânţa.
Acesta este punctul de transcendere; punctul în care dispari complet şi, în
acelaşi timp, devii total. De aceea, Buddha nici nu l-a afirmat şi nici nu l-a
negat pe Dumnezeu. Dacă îl vei întreba: “Există Dumnezeu?” - Buddha doar
îţi va zâmbi. Iar acel zâmbet arată transcendenţa la care a ajuns. Nu va spune
nici da şi nici nu, deoarece acestea nu sunt altceva decât nişte etape ale
călătoriei şi nu scopul în sine. Iar a te agăţa de ele este o copilărie. Doar un
copil se ataşează; un om cu adevărat matur nu o va face niciodată. Maturitatea
reală nu se agaţă de nimic - nici chiar de afirmativitate.
Buddha este atât de dumnezeiesc şi totuşi atât de puţin vorbeşte despre
Dumnezeu - dar aşa sunt toţi cei care au depăşit afirmaţia şi negaţia.
Ţine bine minte acest lucru: Sartre se agaţă, se află suspendat la graniţa
negativităţii. Acesta este şi motivul pentru care vorbeşte în permanenţă de
tristeţe, anxietate, angoasă, deprimare. El a scris o carte “Existenţă şi Nimicul”
în care încearcă să dovedească faptul că lumea nu are nici o valoare - negarea
totală. Însă el se agaţă de acest lucru.
Oricum este un om autentic. Nu-ul său este adevărat. L-a câştigat singur.
Nu este doar o simplă negare: el a trăit acea negare; a suferit şi s-a sacrificat
pentru ea. Este un nu autentic.
Există două tipuri de negativişti: cei autentici şi cei neautentici. Poţi
deveni foarte uşor un negativist din motive greşite. De exemplu, un comunist
este ateu, dar nu este autentic. Motivele sale sunt false; raţionamentele sale
sunt superficiale - el nu şi-a trăit negativismul.
A trăi negativismul înseamnă a te sacrifica, a suferi, a pătrunde în lumea
disperării, în întuneric, a peregrina prin minte aflându-te într-o stare lipsită de
speranţe, în care nu domneşte decât întunericul, veşnic. Şi în care nu mai există
nici o speranţă pentru răsăritul soarelui - a trăi în tărâmul non-sensului fără să
creezi nici o iluzie, deoarece tentaţia este foarte mare. Când te afli rătăcit în
noapte este foarte tentant să te gândeşti la dimineaţa care trebuie să apară. Dar
103
ori de câte ori speri începi să crezi în speranţă, pentru că nu poţi spera fără să
crezi. Pentru a spera trebuie să crezi.
Sartre nu este cu adevărat total. El a trăit negativitatea, a suferit pentru
ea. Nu se agaţă de nici un crez. Oricât de puternică este tentaţia, el nu începe să
viseze. Oricât de mult l-ar atrage viitorul sau raiul, el nu va fi tentat deloc de
acestea. Sartre rămâne blocat asupra unui aspect - iar pentru el acesta
reprezintă non-sensul, inutilul. Într-adevăr, în existenţă pare a nu exista nici un
Dumnezeu - cerul pare complet gol. Dreptatea sau nedreptatea par inexistente,
Întreaga existenţă pare accidentală - nu este un cosmos, ci un haos.

Este dificil de trăit în acest haos; este aproape imposibil, inuman, să
trăieşti într-un haos fără să începi să visezi, deoarece simţi că înnebuneşti.
Acesta este şi motivul pentru care Nietzsche a înnebunit - şi el s-a aflat în
aceeaşi situaţie ca şi Sartre. Nietzsche a fost prima minte din noua generaţie,
primul pionier care a încercat să spună un “nu” autentic. Dar a înnebunit. Şi
mulţi o vor face, deoarece în negativism nu există iubire, speranţă, sens.
Existenţa va fi arbitrară, accidentală. În interior gol, în exterior tot gol...nu
există nici un ţel, nimic de care să te agăţi, nici un loc în care să mergi - nici o
raţiune de a exista.
Pare dificil, aproape imposibil.
Sartre şi-a câştigat singur negativismul, a trăit în el. El este un om
autentic - un Adam real care nu a ascultat. A spus “nu” şi a fost izgonit din
grădina speranţelor, viselor. El a trăit complet gol, dezbrăcat într-o lume de
gheaţă.
Totuşi este un om minunat; problema este că mai trebuia să facă un pas.
Avea nevoie de mai mult curaj. Încă nu ajunsese la fundul sacului, la temelia
negativismului. De ce? Deoarece a creat o filosofie din nihilism, iar filosofia i-
a dat un sens. El vorbeşte permanent despre tristeţe. Ai observat? Ori de câte
ori cineva începe să vorbească despre tristeţe, chiar cuvintele sale ajută la
dispariţia tristeţei. Acesta este şi motivul pentru care oamenii discută în
permanenţă despre suferinţele vieţii lor. Prin cuvinte ajung să uite.
Sartre a afirmat şi argumentat faptul că nimic nu are sens, că întreaga
viaţă este lipsită de sens. Chiar acest lucru a devenit sensul său - a lupta, a
demonstra şi motiva ceea ce crede. Aici este momentul în care s-a rătăcit. Dacă
ar mai fi săpat puţin ar fi ajuns la fundaţia negativismului. Iar atunci ar fi fost
aruncat spre pozitivismul profund.
Din negativism se naşte pozitivismul. Dacă nu se întâmplă acest lucru,
atunci ceva este în neregulă. După noapte trebuie să urmeze ziua. Iar când
dimineaţa nu îşi face apariţia, înseamnă că ceva este în neregulă. Probabil nu
vrei să vezi lumina, poate că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul şi nu mai poţi
privi razele soarelui.
104
Sartre ar fi făcut cu adevărat parte din zen dacă ar fi reuşit să mai facă un
singur pas. Atunci ar fi fost capabil să spună da, însă acest pozitivism nu putea
izvorî decât dintr-un nu autentic.
Există un fenomen în care anumite femei se află sub iluzia că sunt
însărcinate. O femeie crede că este gravidă şi doar prin intermediul acestei idei
se autohipnotizează şi burta sa chiar începe să crească. Doar printr-un singur
gând corpul începe să treacă prin transformări totale.
Când cineva începe să spună “nu” fără să merite sau fără să câştige acest
drept.... De exemplu, în Rusia negativismul a devenit filosofia oficială. Fiecare
este comunist şi crede că este ateu.
Acest “nu” este un fals - la fel de fals ca “da”-ul indienilor. Totul nu este
altceva decât o graviditate falsă. În fiecare şcoală şi liceu se venerează
negativismul. Ateismul a devenit o religie. Şi acelaşi lucru este valabil şi
pentru creştinism, hinduism sau islamism. Fiecare copil născut începe să fie
condiţionat...
Un copil care îşi vede tatăl că începe să se roage, va începe şi el să îi
imite. Copiii sunt foarte buni imitatori. Tatăl merge la biserică...copilul îl
urmează. Când vede că toţi cred într-un lucru, începe şi el să pretindă că este
credincios. Astfel se naşte o credinţă falsă. Burta va începe să crească, dar nu
va rezulta nici un copil.
“Da”-ul poate fi fals, “nu”-ul poate fi fals - atunci nu va rezulta nimic.
Un pom este cunoscut după fructele pe care le oferă; cauza este cunoscută în
funcţie de efect. Dacă eşti sau nu autentic, acest lucru se va vedea în funcţie de
naşterea ta viitoare. Acesta este o realitate.
Al doilea lucru care trebuie foarte bine ţinut minte este următorul: o
mamă poate fi cu adevărat însărcinată, dar când rezistă şi se împotriveşte
naşterii, atunci nu va face altceva decât să ucidă copilul. Pruncul a fost real,
dar mama a refuzat să coopereze. Pentru naşterea copilului, mama trebuie să
coopereze.
Naşterea este un lucru natural. Faptul că femeile au ajuns să nască atât de
greu şi să suporte atât de multe dureri se datorează chiar faptului că nu
cooperează. Iar cei care cunosc spun că naşterea naturală-poate fi pentru
femeie unul din momentele cele mai extatice. Dar pentru aceasta trebuie să
coopereze. Nici un orgasm nu poate fi atât de profund cum este cel care poate
apărea la naştere - naştere lipsită de orice rezistenţă sau împotrivire. Existenţa
ei va vibra, fiinţa ei va deveni un vehicul al Divinului. Femeia devine un
creator. Atunci fiecare fibră a corpului va începe să vibreze la cântecul
provenit din străfundurile fiinţei sale. Va fi extaziată.
Nici un orgasm sexual nu poate fi atât de profund ca cel pe care îl poate
atinge o femeie în momentul naşterii. Problema este că în prezent se petrece
exact invers. În loc să treacă prin extaz şi beatitudine, ea trece prin durere şi
suferinţă - iar acest lucru se datorează faptului că se împotriveşte. Copilul se
105
pregăteşte să părăsească pântecul - dar mama nu îi dă voie, nu îl ajută, nu

cooperează cu el. Iar dacă nu este cu adevărat deschisă, atunci îl poate chiar
omorî.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Sartre: copilul era pregătit să se nască, dar
mamei i-a fost frică. Iar Sartre a fost cu adevărat însărcinat. Se poate spune că
pentru el scopul vieţii a fost faptul de a fi şi a rămâne în permanenţă gravid -
nu copilul a fost principalul ţel. Este exact ca atunci când o femeie însărcinată
începe să se teamă că dacă va naşte, va pierde ceva din ea. Graviditatea nu
trebuie să se transforme într-un stil de viaţă. Este un proces - începe şi se
termină. Nu trebuie să te agăţi de el. Singura problemă a lui Sartre a fost aceea
că s-a ataşat de procesul în sine.
În lume există mulţi atei care sunt fals însărcinaţi; dar câţiva sunt reali,
însă poţi pierde chiar şi atunci când eşti însărcinat cu adevărat.
Nu încerca niciodată să îţi transformi un punct de vedere într-o filosofie,
pentru că atunci ego-ul va începe imediat să se implice şi vei începe să o
demonstrezi, să o dovedeşti, să o impui asupra altora. Amitabha a spus o mică
povestioară care ar fi bine să o înţelegi:
Un înţelept evreu din Brooklin îl întreabă pe alt înţelept evreu: “Ce este
verde, stă pe perete şi fluieră?”
Al doilea înţelept, contemplând, a răspuns: “Nu ştiu.”
Primul înţelept: “Un hering roşu.”
“Dar ai spus că este verde.”
“Da, dar îl poţi vopsi în roşu.”
Ţine minte: un hering roşu, dar pe care îl poţi vopsi.
Al doilea înţelept a continuat: “Dar ai spus că atârnă pe perete.”
“Bineînţeles, pentru că îl poţi agăţa pe perete.” În cele din urmă al doilea
înţelept a spus: “Atunci cum rămâne cu fluieratul!?”
“Şi ce dacă nu fluieră?”
Din propoziţia originală nu a mai rămas nimic, dar ego-ul se agaţă de ea.
Totul devine o călătorie a ego-ului.
Sartre este un om autentic, dar totul a devenit o călătorie a ego-ului. El
are nevoie de mai mult curaj.
Da, îţi spun: pentru a spune “nu” este nevoie de curaj; pentru a spune
“da” este nevoie chiar de mai mult curaj. În negativism, ego-ul te poate ajuta.
Ego-ul se simte bine să spună “nu” - se simte hrănit, întărit. A spune “da”
reprezintă o dăruire, un abandon - este necesar foarte mult curaj.
Sartre are nevoie de o conversie; dacă “nu”-ul ar deveni “da”, atunci
Sartre nu ar mai semăna cu zen-ul, ci chiar va deveni zen.
Iar mai presus de zen se află Buddha: iluminarea finală, nirbija samadhi
despre care vorbeşte Patanjali - samadhi fără de sămânţă - în care “da”-ul este
de asemenea înlăturat. Când “nu”-ul este cu adevărat înlăturat, atunci nu mai
este nici o nevoie să duci povara unui “da”.
106
De ce spui că Dumnezeu există? Pentru simplul fapt că te temi ca nu

cumva să nu existe. Însă nimeni nu spune că ziua există. Nimeni nu afirmă că
soarele răsare, deoarece toţi cunosc acest lucru - l-au trăit. Ori de câte ori
insişti asupra unui lucru, aceasta arată că undeva, în adâncul fiinţei, există
teama, îţi este teamă că poate nu este aşa. Din cauza acestei temeri insişti şi
continui să spui în permanenţă “da”. Oamenii devin fanatici, dogmatici - sunt
gata să moară sau să omoare pentru ideile lor.
De ce există în lume atât de mult dogmatism? Datorită faptului că nimeni
nu a ajuns cu adevărat undeva. Toţi se tem. Tuturor le este teamă să nu fie
tentaţi de negativism. Fiecare dintre noi are în interior negaţia şi aceasta poate
fi oricând trezită la viaţă. Orice om trăieşte într-o lume închisă, astfel încât
nimeni să nu îi poată tulbura ideologiile.
Dar dacă un om a ajuns cu adevărat la pozitivism, ce nevoie mai are să
spună “da”? Buddha nu spune nimic despre Dumnezeu. El doar zâmbeşte la
stupiditatea afirmaţiei şi a negaţiei. Viaţa există fără nici o interpretare. Este
completă - absolut perfectă şi completă. Nu ai nevoie de nici un fel de
ideologie pentru a spune ceva despre ea. Trebuie doar să rămâi tăcut şi să o
asculţi. Trebuie să o trăieşti, să o simţi. Ţine minte întotdeauna: oamenii care
sunt prea obsedaţi de pozitivism nu fac altceva decât să îşi reprime
negativismul în interior.
Întrebarea următoare este de la Amitabha:
2. Siddhartha din cartea lui Herman Hesse îi vorbeşte astfel lui
Buddha:
“Oh, Prea-Luminate, cel mai mult ţi-am admirat învăţăturile. Totul
este foarte clar şi evident. Arăţi lumea ca fiind un lanţ întreg şi
neîntrerupt - etern, complet coerent, învăluind şi îmbrăţişând magnificul
şi infimul în acelaşi mod. Nici măcar pentru o singură clipă nu mă
îndoiesc că eşti Buddha, că ai atins înălţimile absolute la care mulţi se
luptă să ajungă. Şi ai reuşit prin propria căutare. Nu ai învăţat nimic de la
alţii şi eu cred, Prea-Luminate, că nimeni nu se poate salva prin
învăţăturile altora. Nimănui nu îi poţi comunica ceea ce ai experimentat şi
trăit, ceea ce ţi s-a petrecut în momentul iluminării, secretul unui Buddha
adevărat - cel singur printre milioane şi milioane de fiinţe.
“Acesta este motivul pentru care eu merg pe propria mea cale - nu
caut un învăţător ales sau mai bun, pentru că nu există cineva mai bun;
nu se poate ajunge decât singur - sau, altă alternativă este aceea de a
muri.”
Tu cum comentezi aceste lucruri?
Cartea lui Herman Hesse, “Siddhartha”, este una dintre cărţile foarte rare
din istoria omenirii. Autorul nu a mai reuşit să creeze o altă capodoperă -
aceasta a reprezentat punctul său culminant.
Siddhartha îi spune lui Buddha: “Tot ce ai spus este adevărat. Cum ar
putea fi altfel? Ai explicat totul aşa cum nu a mai făcut-o nimeni înaintea ta -
107
ai reuşit să clarifici totul. Tu eşti cel mai mare învăţător posibil. Dar ai ajuns
singur - nu ai fost niciodată un discipol. Nu ai urmat pe nimeni, nu ai ascultat
pe altcineva şi ai căutat singur. Trebuie să te părăsesc” - îi spune Siddhartha -
“dar nu pentru a găsi un învăţător mai măreţ, pentru că nu există aşa ceva, ci
pentru a căuta adevărul singur. Singura ta învăţătură cu care sunt de acord este
aceea că fiecare trebuie să fie propria sa lumină; de aceea trebuie să plec, să te
părăsesc.”
Siddhartha este trist. Probabil că i-a fost foarte dificil să îl părăsească pe
Buddha, dar trebuia să caute singur, să călătoarească singur.
Care este comentariul meu asupra acestui lucru? În lume există două
tipuri de oameni. Majoritatea oamenilor, 99 % dintre oameni nu pot călători
singuri....
Dacă încearcă să o facă vor rămâne veşnic adormiţi. Singuri fiind,
posibilitatea de a reuşi este aproape nulă. Au nevoie de cineva care să îi
trezească, să îi ajute, să le tulbure somnul. Dar mai există şi un alt tip de
oameni: cei care îşi pot găsi singuri drumul.
Buddha aparţine tipului mai puţin frecvent. Siddhartha aparţine aceluiaşi
tip: el îl înţelege pe Buddha, îl iubeşte şi îl venerează. El simte durerea
despărţirii, dar trebuie să plece. Trebuie să îşi descopere propria cărare, să
caute singur adevărul. Dar nu înseamnă că toţi trebuie să pornească în căutare
singuri.
În acest secol au trăit două persoane foarte importante: Gurdjieff şi
Krishnamurti. Ei sunt reprezentanţii celor două tipuri despre care am vorbit.
Krishnamurti insistă în permanenţă că fiecare trebuie să fie singur şi să caute în
singurătate, iar Gurdjieff insistă asupra muncii în grup, în colectivitate - el
spune că nimeni nu poate reuşi singur să scape din închisoare. Şi toţi
prizonierii trebuie să caute metode şi mijloace prin care să poată evada, iar
ajutorul cel mai mare îl pot avea de la cineva care se află în afara închisorii.
Altminteri nu pot reuşi singuri.
Cine are dreptate? Discipolii lui Krishnamurti nu ascultă absolut deloc
mesajul lui Gurdjieff, iar discipolii acestuia nu ascultă deloc mesajul lui
Krishnamurti. Însă ambii au dreptate, deoarece umanitatea este împărţită în
două tipuri de oameni.
Şi nici unul dintre ei nu este mai bun ca celălalt. Nu încerca să evaluezi.
Oamenii există ca femei şi bărbaţi, dar acestea sunt doar două tipuri biologice -
nici unul dintre ei nu este mai superior. Acelaşi lucru este valabil şi în
spiritualitate: cineva are nevoie de ajutor, altcineva poate călători singur.
Persoanei care nu poate ajunge singură i se potriveşte tehnica
abandonului, a dăruirii, devoţiunii, încrederii. Şi să nu crezi că încrederea este
uşoară. Este la fel de dificil ca şi atunci când încerci să mergi singur, uneori
este chiar mai dificil. Dar există şi persoane care pot călători singure.
Chiar în urmă cu câteva zile a venit un tânăr şi m-a întrebat: “Nu pot
căuta singur? Trebuie neapărat să devin sannyasin, discipol al tău?” I-am
108
răspuns: “De ce ai venit să mă întrebi, pe mine aceste lucruri? Tu nu eşti genul

de om care să poată reuşi singur. Ca dovadă: nici măcar acest lucru nu ai reuşit
să îl decizi singur. Crezi că vei reuşi să fii decis în alte lucruri? Ai venit să mă
întrebi şi să îţi dau eu răspunsul - deja eşti un discipol!” Dar a început să
argumenteze: “Însă tu nu ai fost niciodată discipolul nimănui.” I-am răspuns:
“Aşa este, dar nici nu m-am dus să întreb pe cineva dacă să fiu sau nu.”
Şi aceasta este înţelegerea mea: foarte puţini din cei care pornesc singuri
la drum ajung să se realizeze - mulţi sunt amăgiţi de ego, care le dă impresia că
ei fac parte din acel tip rar de persoane. Ego-ul te amăgeşte foarte uşor. Poate
că nu urmezi pe nimeni, dar cu siguranţă îţi urmezi ego-ul, propria imagine, iar
aceasta te va conduce în o mie şi una de direcţii. Te urmezi pe tine, iar tu nu
eşti altceva decât un haos confuz. Unde vei merge? Cum o vei face?
Fii foarte clar în privinţa acestor lucruri. Ascultă-ţi intuiţia. Ego-ul este
cel care îţi spune să nu urmezi pe nimeni? Dacă este el, atunci nu vei ajunge
nicăieri. Deja ai căzut în capcană. Mai bine găseşte un Maestru şi înlătură acest
ego, deoarece nu te va conduce decât la suferinţă şi durere.
Ascultă vorbele lui Siddhartha: “Acesta este motivul pentru care voi
începe să călătoresc singur - nu pentru a căuta un alt maestru, deoarece nimeni
nu este mai bun....” El îl iubeşte şi venerează pe Buddha: “Tot ce spui este
foarte clar. Nimeni până la tine nu a mai dezvăluit realitatea atât de limpede.
Tot ce spui în legătură cu orice lucru mărunt sau măreţ este foarte limpede şi
inteligibil. Eu ştiu că tu eşti realizat; dar nu plec din cauză că te-aş suspecta de
falsitate, nu. Te respect. Prin tine am ajuns să am străfulgerarea care mi-a
luminat calea. Prin tine am reuşit să privesc realitate, îţi sunt extrem de
recunoscător, însă este timpul să plec.”
Acest gen de oameni nu sunt cei care pot urma pe cineva. Siddhartha
pătrunde în lume, chiar începe să trăiască cu o prostituată; doreşte să cunoască
plăcerile şi desfrâul; învaţă căile lumii şi ale păcatului, iar după multe
suferinţe, dezamăgiri şi frustrări, conştiinţa sa începe să se trezească. Calea
este foarte lungă, dar el merge fără nici un dubiu, fără să şovăie nici măcar o
singură clipă. Nu refuză să plătească oricât i s-ar cere: este pregătit să moară
sau să se realizeze. O astfel de fiinţă şi-a înţeles singură tipul din care face
parte.
Cel mai important lucru în căutarea spirituală este acela de a înţelege din
care tip faci parte. Mulţi sunt confuzi şi îmi spun: “Ştim că trebuie să
descoperim din care gen de fiinţe facem parte, dar noi nu suntem siguri.” -
aceasta este certitudinea: nu fac parte din cei care pot călători singuri. În clipa
în care nu poţi decide singur, atunci nu ai de făcut altceva decât să renunţi la
ego şi să te dăruieşti cuiva.
Există multe capcane. Un exemplu foarte bun îl oferă discipolii lui
Krishnamurti. În jurul său nu se adună fiinţe precum Siddhartha - de ce ar face-
o? În jurul lui Krishnamurti se strâng oameni care au nevoie de un învăţător,
dar care nu sunt pregătiţi să renunţe la ego. Este un aranjament foarte frumos -
109
Krishnamurti spune: “Eu nu sunt un învăţător sau un maestru” - astfel ego-

urile, lor rămân intacte. El nu spune: “Abandonaţi-vă, dăruiţi-vă” - astfel nu
apare nici o piedică în calea ego-ului. De fapt, el chiar ajută ego-ul să se
dezvolte, spune: “Fiecare trebuie să îşi descopere singur calea pe care trebuie
să meargă.” Astfel, cei care îl ascultă se simt minunat şi îi ascultă pe
Krishnamurti ani de zile.
Există persoane care au trăit în preajma lui Krishnamurti timp de 40 de
ani şi unii dintre ei vin şi îi întreb: “Dacă într-adevăr l-aţi înţeles, atunci de ce
nu încetaţi să vă mai duceţi la el? Krishnamurti spune că nu este nevoie de nici
un învăţător şi că el nu este un maestru; fiecare trebuie să caute singur şi să se
realizeze prin propriile mijloace. De ce v-aţi irosit atât de mulţi ani din viaţă?”
Şi pot vedea foarte bine pe feţele lor faptul că au nevoie de un maestru,
dar nu vor să se predea. Acesta este un compromis foarte bun: Krishnamurti
spune că nu este nevoie de devoţiune, dar cu toate acestea continuă să înveţe şi
să vorbească despre aceasta, iar oamenii îl ascultă şi învaţă.
În preajma lui Gurdjieff poţi întâlni oameni care sunt pregătiţi să se
abandoneze, dar bineînţeles că şi acolo există persoane care nu doresc să facă
nimic şi prin aceasta cred că au pornit cu adevărat pe drumul devoţiunii. Foarte
mulţi oameni sunt stupizi - ei spun: “Noi ne abandonăm. Acum
responsabilitatea este a maestrului. Dacă ceva nu merge bine, maestrul este
responsabil.” Însă Gurdjieff era foarte dur şi nu le permitea acestor oamenilor
de acest gen să rămână în preajma sa; le crea atât de multe probleme încât
mulţi plecau imediat ce au venit. Foarte puţini oameni au fost cu adevărat
pregătiţi să se abandoneze şi să înţeleagă cu adevărat mesajul lui Gurdjieff.
De exemplu, un muzician foarte cunoscut şi faimos s-a alăturat grupului
condus de Gurdjieff. După o perioadă scurtă de timp Gurdjieff i-a spus: “Ai
cântat destul; acum trebuie să începi să faci nişte gropi în grădină.” Omul
respectiv era pianist şi nu muncise niciodată, mâinile sale erau foarte delicate
şi fine, iar Gurdjieff l-a pus să muncească 12 ore pe zi - la săpat gropi în
pământ.
În fiecare zi, pianistul nu făcea altceva decât să sape, iar spre seară
Gurdjieff venea şi îi spunea: “Foarte bine, acum trebuie să astupi tot ce ai
săpat; după aceea te poţi duce la culcare. Şi dimineaţa o iei de la capăt.”
Timp de trei luni pianistul nu a făcut decât această activitate absurdă, dar
când te-ai dăruit cuiva nu te mai preocupă nimic. Pur şi simplu ai abandonat
raţiunea.
După trei luni pianistul devenise o fiinţă cu totul diferită şi atunci
Gurdjieff i-a spus: “Acum te poţi reîntoarce la muzică.” Iar muzica creată a
fost complet nouă; el a pătruns în necunoscut şi a crezut din toată inima în
Gurdjieff.
Persoanele care încearcă să se amăgească nu vor sta lângă Gurdjieff, dar
lângă Krishnamurti vor putea râncezi oricât de mult doresc - deoarece nu au de
făcut nimic: nici un fel de muncă, meditaţie.... Şi Krishnamurti are dreptate!
110
însă problema constă în faptul că are dreptate doar pentru cei 1%, iar
persoanele care fac parte din acest procent nu vor veni niciodată la el, nu îl vor
asculta şi vor face doar ceea ce simt. Dacă se întâmplă cumva ca cineva să îl
întâlnească, atunci îi va mulţumi - exact aşa cum a făcut Siddhartha.
Siddhartha l-a întâlnit pe Buddha, l-a ascultat, i-a simţit frumuseţea,
mesajul, iluminarea, meditaţia, energia, dar cu profund respect - realizând tipul
din care face parte - cu tristeţe i-a spus: “Aş fi dorit să stau lângă tine, dar
trebuie să plec.” Dar el nu pleacă datorită ego-ului; nu pleacă în căutarea altui
maestru; în el nu există nici un fel de rezistenţă - doar a înţeles totul şi de aceea
a trebuit să plece.
Dacă Krishnamurti este înţeles cu adevărat, atunci trebuie să îl părăseşti.

El nu este un om în preajma căruia să poţi rămâne veşnic. Lângă Gurdjieff poţi
sta, dar nu şi lângă Krishnamurti, pentru că întreaga sa învăţătură te îndeamnă
să rămâi singur, să nu urmezi pe nimeni. Krishnamurti îţi spune că adevărul nu
are o cale bătătorită, nu are o poartă pe care poţi intra - metoda este una
singură: fii conştient! Nu îţi trebuie nimic altceva. În clipa în care ai înţeles, îi
vei mulţumi şi vei pleca pe drumul tău. Însă acest tip de oameni nu reprezintă
decât 1% din umanitate.
Şi ţine minte: dacă nu faci parte din acest tip, atunci nu pretinde nimic,
deoarece nu te poţi schimba, nu poţi fi altfel decât eşti. Este imposibil. Va
trebui să acţionezi conform tipului din care faci parte şi prin aceasta vei reuşi
să transcenzi.
3. Dacă nu există un Dumnezeu personal, atunci tu de ce îmi
răspunzi în fiecare dimineaţă la gândurile pe care le am? Dacă mi-a
apărut ascultarea interioară, oare acest proces va continua şi când mă voi
întoarce în Occident?
Da, în fiecare dimineaţă îţi răspund, indiferent că mă întrebi sau nu, îţi
răspund la gânduri tocmai pentru faptul că nu există un Dumnezeu personal.
Ce vreau să spun?
Dacă ar exista un Dumnezeu personal ar fi prea ocupat să răspundă la
întrebările tuturor - ar fi ocupat cu problemele întregului univers. Gândeşte-te:
chiar dacă ar exista un Dumnezeu personal, care să se intereseze doar de
problemele, anxietăţile şi grijile existente pe Pământ, acesta ar înnebuni. Iar
Pământul, în întregul Univers, nu reprezintă altceva decât un fir de praf.
Oamenii de ştiinţă spun că există cel puţin 50.000 de planete pe care pot exista
fiinţe evoluate. Universul este neţărmurit - cu cât pătrundem mai mult în el, cu
atât înţelegem că este infinit. Ce ar putea face un Dumnezeu personal în
această vastitate?
Lucrurile sunt simple datorită faptului că nu există un Dumnezeu
personal. Întreaga existenţă este Divină. Nu există nici o anxietate; Divinitatea
este răspândită pretutindeni şi nu este închisă într-un singur Dumnezeu.
111
O persoană care încearcă să răspundă la o multitudine de întrebări va

înnebuni. Însă, în privinţa mea, acest lucru nu este posibil. Eu sunt doar un
spaţiu gol, care răspunde prin ecouri. Din moment ce în interior nu se află
nimeni, nebunia nu este posibilă. Sunt la fel ca o oglindă: dacă vii în faţa mea
vei fi oglindit. Imediat ce ai plecat şi reflecţia a dispărut.
Eu nu mă aflu aici ca o persoană, ci ca un gol; de aceea, din partea mea
nu există nici un efort pentru a-ţi răspunde la întrebări sau la gândurile
interioare. Te reflecţi doar pentru simplul fapt că te afli în preajma mea. Dar
acesta nu este un efort.
Cineva l-a întrebat pe Michelangelo: “Se pare că în munca ta există
foarte multă inspiraţie.”
El a răspuns: “Da, dar numai un procent. Un procent este inspiraţie şi 99
de procente transpiraţie.”
Şi are dreptate. Lângă mine nu există nici un fel de transpiraţie, ci doar
inspiraţie. Eu nu mă gândesc la problemele nimănui, nu sunt îngrijorat şi nu
încerc să ajut pe nimeni. Tu eşti acolo, iar eu sunt aici: între noi transpiră ceva
- între vidul meu şi fiinţa ta apare ceva care nu are nimic de-a face cu noi. Doar
o vale goală în care tu cânţi un cântec şi valea ţi-l repetă.
Aşa că nu va fi nici o diferenţă, nu va conta absolut deloc dacă te vei afla
lângă mine sau vei pleca în Occident. Iar dacă simţi o diferenţă, atunci aceasta
ţi se datorează numai ţie. Când eşti aproape de mine te vei simţi mai deschis.
Aceasta este doar o idee: crezi că eşti deschis datorită faptului că eşti aproape
de mine. Apoi, când vei pleca în Occident, aceeaşi idee te va face să gândeşti
că eşti departe şi nu mai poţi fi deschis - astfel, te închizi. Aruncă aceste idei şi
eu îţi voi fi accesibil oriunde te vei afla; această accesibilitate nu este personală
şi deci nu are nimic de-a face cu timpul şi spaţiul. Mergi în Occident, mergi
până la capătul pământului, dar păstrează-ţi aceeaşi atitudine.
Trezeşte-te în fiecare dimineaţă exact cum o faci când eşti lângă mine;
stai, aşteaptă, mergi, acţionează exact ca şi cum te-ai afla aici şi vei vedea cum
gândurile se limpezesc instantaneu. Şi aceasta va fi o experienţă mai frumoasă,
pentru că nu va exista nici un contact fizic. Va fi o experienţă transcendentală.
Iar dacă vei reuşi, atunci spaţiul va dispărea. Între un Maestru şi discipol nu
există nici un spaţiu.
Şi mai este posibil încă un miracol: într-o bună zi va dispărea şi timpul.
Iar dacă nu vei putea transcende timpul, atunci în ziua în care voi muri îţi voi
deveni inaccesibil. Eu nu voi deveni niciodată inaccesibil, dar chiar ideea ta
prin care crezi că sunt mort şi că nu mai poţi avea nici o legătură cu mine te va
închide.
Înlătură ideea de timp şi spaţiu. La început, este bine să te scoli şi să faci
totul exact cum făceai aici - trezeşte-te la opt, dar după fusul orar al Indiei.
După un timp poţi renunţa şi poţi să faci acelaşi lucru în oricare moment al
zilei. Iar când vei vedea că îţi sunt accesibil în orice spaţiu şi timp vei deveni
cu adevărat beatific. Atunci nu va mai apărea nici o întrebare.
112
Buddha a murit şi mulţi au plâns şi au suferit. Foarte rar se naşte un

buddha, însă alţii doar au stat liniştiţi - Manjushree a fost unul dintre aceştia.
El a continuat să stea sub umbra copacului şi nu a reacţionat în nici un fel.
Cineva a venit şi l-a întrebat: “Ce faci? Eşti atât de şocat încât nici nu te mai
poţi mişca? Buddha a murit!” Manjushree a zâmbit şi a spus: “Înainte să moară
am reuşit să înlătur timpul şi spaţiul, de aceea Buddha îmi va rămâne accesibil
oriunde şi oricând. Aşa că nu mai veni la mine cu astfel de ştiri absurde.”
Manjushree nu s-a dus să vadă corpul neînsufleţit al lui Buddha: dar în schimb
ştie că totul este accesibil pretutindeni - el nu este închis în timp şi spaţiu.
Buddha a rămas viu pentru cei care sunt vii - a rămas accesibil celor care
sunt deschişi faţă de el. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa mea. Singurul
lucru pe care trebuie să îl faci este să înveţi să fii deschis faţă de mine.
4. Răspunsul pe care l-ai dat referitor la inima care este aproximativ
yoghină m-a făcut să îmi aduc aminte de următorul dialog:
Soţia: “Dragul meu, de când ne-am căsătorit, mă iubeşti mai mult,
sau mai puţin?”
Soţul: “Mai mult sau mai puţin.”
A încerca să vorbeşti despre iubire în termeni de mai mult sau mai puţin
este absurd, deoarece iubirea nu poate fi decât totală - ori este, ori nu este. Nu
este o cantitate, ci o calitate. Nu poate fi măsurată, ci este incomensurabilă.
Întrebarea este complet absurdă şi lipsită de sens, dar iubiţii continuă să pună
mereu astfel de întrebări, deoarece nu cunosc ce este iubirea. Ceea ce trăiesc ei
este cu totul altceva. Nu poate fi iubire, pentru că aceasta nu este cantitativă.
Cum poţi iubi mai mult? Cum poţi iubi mai puţin?
Ori iubeşti, ori nu iubeşti.
Iubirea te înconjoară, te umple...sau dispare complet şi nu mai lasă nici
măcar o umbră în urma ei. Iubirea este o totalitate. Nu o poţi diviza; este
indivizibilă. Iar dacă nu ai ajuns la această iubire indivizibilă, atunci trebuie să
fii foarte atent, pentru că nu deţii altceva decât o monedă falsă. Mai bine
renunţă şi caută moneda reală.
Care este diferenţa? Când iubirea este falsă, atunci nu faci altceva decât
să îţi imaginezi că iubeşti. Totul este doar un truc al minţii. Este exact ca atunci
când posteşti şi noaptea visezi că te înfrupţi din cele mai bune bucate. Datorită
faptului că omul trăieşte o viaţă lipsită de iubire, mintea continuă să viseze şi
să aibă tot felul de fantezii despre iubire. Acestea te ajută să supravieţuieşti,
dar imediat ce visele dispar, instantaneu începi să creezi altele. Problema este
că nu devii niciodată conştient de faptul că fanteziile sunt complet inutile.
Cineva l-a întrebat pe Gurdjieff cum să iubească - el i-a răspuns: “Mai
întâi fii. Altminteri iubirea ta va fi falsă.” Dacă trăieşti autentic, cu adevărat
conştient, doar atunci este posibilă iubirea.”
Iubirea este precum o umbră a fiinţei reale. Doar un Buddha, un Hristos,
un Patanjali, doar ei pot iubi. Omul nu poate iubi. Iubirea este o funcţiune a
113
fiinţei. Momentan încă nu eşti o fiinţă - iar motivul se datorează simplului fapt
că nu eşti îndeajuns de conştient pentru a iubi.
Pentru iubire este nevoie de cea mai mare conştientizare posibilă. Crezi
că poţi iubi atunci când sforăi şi dormi? Iubirea oamenilor seamănă mai mult
cu ura decât cu iubirea - acesta este şi motivul pentru care această aşa-zisă
iubire se amărăşte şi acreşte imediat ce îşi face apariţia. Iubirea se transformă
în gelozie, posesivitate, ură. Iubirea oamenilor seamănă mai mult cu un loc în
care se pot ascunde - nu este un cer vast; este mai mult o necesitate decât un
curent independent.
Nu este altceva decât o dependenţă - şi toate dependenţele sunt urâte.
Iubirea reală te face liber, îţi oferă libertate totală - este complet
necondiţională. Nu îţi va cere niciodată nimic. Doar îţi dăruieşte şi
împărtăşeşte totul - îţi mulţumeşte şi se simte recunoscătoare doar pentru
simplul fapt că ai acceptat-o.
Iubirea nu cere niciodată nimic. Ei îi revin foarte multe, dar acesta este
un lucru cu totul diferit.
Crezi că în clipa de faţă este posibil să iubeşti? Pentru aceasta trebuie să
exişti ca un curent, să curgi. Însă omul se amăgeşte singur şi nu doar pe el
însuşi, ci şi pe ceilalţi. Iar anecdota aceasta arată exact situaţia în care există
oamenii. Soţul este întotdeauna îngrijorat dacă soţia îl iubeşte sau nu. Soţia, la
rândul ei, este îngrijorată dacă soţul o iubeşte mai mult sau mai puţin.
Să nu pui niciodată o astfel de întrebare. Mai bine întreabă-te dacă
iubeşti, pentru că măcar în această situaţie nu te mai legi de celălalt. Iar dacă
observi că nu iubeşti, atunci nu te amăgi, ci încearcă să devii mai autentic, mai
real şi adevărat.
Sacrifică totul! Merită. Tot ce deţii este complet nefolositor atâta timp
cât nu iubeşti. Sacrifică totul pentru ea. Nimic nu este mai valoros. Toate
diamantele din lume nu au nici o valoare atâta timp cât nu ai ajuns la această
calitate denumită iubire.
Iubirea este adevăratul Dumnezeu. Iubirea este singurul Dumnezeu. Iar
pe Dumnezeu nu îl poţi avea mai mult sau mai puţin - ori îl ai, ori nu îl ai.
Caută în profunzime; este nevoie de o atenţie constantă.
Şi ţine minte întotdeauna un singur lucru: dacă poţi iubi vei fi satisfăcut
şi mulţumit. Dacă iubeşti vei putea celebra, te vei simţi recunoscător şi vei
mulţumi Existenţei din toată inima. Dacă eşti capabil de iubire, atunci doar
faptul de a fi viu îţi va produce o bucurie, o fericire imensă. Nu este nevoie de
nimic altceva - iubirea este binecuvântarea.
114
IX. ÎN FANTASTIC
19. Prin samyama se pot cunoaşte gândurile celorlalţi.

20. Dar percepţia prin samyama nu dă naştere cunoaşterii factorilor
mentali care stau la baza gândurilor din mintea altuia, pentru că nu acesta
este obiectul samyama-ei.
21. Practicând samyama asupra formei corpului pentru a se suspenda
puterea receptivă, contactul dintre ochii unui observator şi lumina reflectată
de corp este întrerupt şi astfel trupul devine invizibil.
22. Acest principiu explică, de asemenea, şi dispariţia sunetelor şi a
celorlalte obiecte ale simţurilor.
“Încep să îmi pierd încrederea în abilităţile mele” - i-a spus un tânăr

vânzător ambulant prietenului său. “De exemplu, astăzi nu am vândut nimic.
Am bătut pe la toate uşile şi unii mi-au închis uşa în faţă, alţii m-au trântit pe
scări, mi-au aruncat produsele la gunoi, iar unii foarte nervoşi au încercat chiar
să mă împuşte.”
“Dar ce anume vinzi?” - l-a întrebat prietenul.
“Biblii” - venit răspunsul prompt al tânărului vânzător.
115
De ce a devenit religia un cuvânt evitat? De ce devin oamenii plini de

plicitiseală în clipa în care li se menţionează cuvântul religie, Dumnezeu sau
ceva asemănător? De ce întreaga omenire a devenit indiferentă? Aceste lucruri
trebuiesc foarte bine înţelese, deoarece nu sunt nişte probleme minore.
Religia este un fenomen atât de semnificativ încât omul nu poate trăi fără
ea. A trăi fără religie înseamnă a trăi fără nici un scop, fără poezie. În lipsa
religiei omul devine exact ceea a spus Sartre: doar o pasiune nefolositoare.
Omul nu este o pasiune lipsită de utilitate, dar fără religie va deveni lipsit de
sens. Dacă nu există nimic superior care să te atragă, atunci viaţa va fi lipsită
de orice sens.
Superiorul este necesar pentru a te atrage, pentru a te îndemna să te înalţi

spre el, astfel încât să nu rămâi înţepenit în inferior.
Fără religie, viaţa va semăna cu un copac care nu face flori sau fructe.
Da, fără religie, omul este doar o pasiune inutilă; dar prin religie el devine
înflorirea vieţii - Dumnezeu se naşte în el. Trebuie înţeles motivul pentru care
religia a devenit un cuvânt evitat, ori bagatelizat.
Există oameni care sunt porniţi împotriva religiei. Alţii sunt indiferenţi,
iar unii sunt ipocriţi şi arată că îi interesează. Altă categorie nu mai există -
persoanele cu adevărat religioase au dispărut definitiv. Ce s-a întâmplat?
Primul lucru: descoperirea unei noi atitudini faţă de viaţă, descoperirile
ştiinţei - o fereastră nouă - pe care religia nu le-a putut absorbi.
Faţă de viaţă există doar trei atitudini: cea logică, raţională, ştiinţifică;
cea ilogică, superstiţioasă, iraţională; şi a treia este cea mentală, metologică -
transcendentală. Religia obişnuită a încercat să se agaţe de cea de-a doua
categorie, iar acest lucru a îndreptat-o spre sinucidere, deoarece a rămas
blocată la nivelul cel mai inferior al vieţii - iraţionalul, ilogicul. Ce înţeleg prin
acest cuvânt “ilogic”? Credinţă oarbă. Religia s-a dezvoltat şi a înflorit doar
prin agăţarea de această categorie şi a reuşit datorită faptului că nu a existat un
alt standard, nu a mai existat un alt competitor cu care să se întreacă.
Imediat ce a apărut ştiinţa - un punct de vedere mai matur - a apărut şi
conflictul şi religia a devenit defensivă. A început să se teamă de faptul că
noua atitudine o va distruge şi a devenit din ce în ce mai închisă. La început a
încercat să lupte - era puternică şi a încercat să distrugă descoperirile lui
Galileo Galilei şi ale altora, fără să ştie că acesta a fost primul pas spre
sinucidere. Astfel, religia a început lunga bătălie cu ştiinţa - o bătălie în care
religia nu avea sorţi de izbândă.
Un punct de vedere inferior nu poate lupta cu alt punct de vedere
superior. Mai devreme sau mai târziu trebuie să piardă. Şi cel mult poate
amâna înfrângerea, dar nu va câştiga. Un punct de vedere superior va câştiga
întotdeauna, iar cel inferior, dacă nu vrea să dispară, trebuie să se transforme.
Religia a murit datorită faptului că nu s-a putut maturiza. Religia
obişnuită, aşa-numita religie a murit doar pentru că nu a reuşit să se ridice la
116
standardul impus de Patanjali. Patanjali este nereligios şi complet ştiinţific.

Doar religia sa poate supravieţui. Omul a gustat din conştiinţa superioară a
ştiinţei, a gustat din adevăr şi acum nu mai poate fi forţat să rămână orb şi
superstiţios - este imposibil. Omul a devenit matur şi nu i se mai poate impune
să se comporte ca un copil - iar religia a vrut să facă tocmai acest lucru.
Este normal ca acest cuvânt - religie - să devină bagatelizat.
A doua atitudine, cea logică, aparţine nivelului la care se află Patanjali.
El nu îţi cere niciodată să crezi în nimic, ci îţi spune să experimentezi. Patanjali
spune că tot ce arată nu sunt altceva decât nişte ipoteze – trebuie să
experimentezi şi să îţi dovedeşti singur dacă sunt sau nu adevărate.
Nu crede în alţii şi nu te limita doar la o cunoaştere împrumutată.

Religia a murit pentru că a devenit o cunoaştere împrumutată. Iisus
spune: “Dumnezeu există” - iar creştinii cred orbeşte. Krishna spune:
“Dumnezeu există” - iar hinduşii îl cred. Mohamed a afirmat: “Dumnezeu
există şi eu l-am întâlnit, chiar i-am auzit vocea” - şi musulmanii îl cred
orbeşte. Dar toate acestea sunt nişte lucruri împrumutate. Însă Patanjali este
diferit - el spune: “Nimeni nu îţi poate împrumuta experienţa sa. Trebuie să
experimentezi singur. Doar atunci - numai atunci - ţi se va revela adevărul.”
Doi soldaţi americani, undeva în Orientul îndepărtat, stăteau într-un
tranşeu şi aşteptau momentul atacului. Unul dintre ei a scos o foaie de hârtie şi
a început să scrie o scrisoare. După câteva clipe s-a rupt vârful creionului şi l-a
întrebat pe celălalt soldat aflat lângă el: “Hei, Mac, poţi să îmi împrumuţi puţin
pixul tău?” Soldatul i-a înmânat pixul, “Hei, Mac, ai cumva un plic?” Soldatul
s-a scotocit prin buzunare şi a găsit un plic mototolit. După un timp, soldatul
care scria l-a întrebat: “Ai şi un timbru?” I s-a dat timbrul şi după ce a terminat
de scris a împăturit foaia de hârtie, a băgat-o în plic, a lipit-o şi a spus: “Hei,
Mac, care este adresa prietenei tale?”
Totul este împrumutat.
Patanjali nu crede în experienţa împrumutată - el nu crede în credinţă.
Aceasta este o atitudine ştiinţifică. El crede în experimentare şi tocmai de
aceea ar fi putut să îi înţeleagă foarte bine pe Galileo, Einstein - ei sunt călători
care merg pe acelaşi drum.
Viitorul aparţine lui Patanjali, nu Bibliei, Coranului sau Gitei. Aparţine
Yoga Sutrei, deoarece viitorul şi aceasta folosesc acelaşi limbaj. Patanjali
aparţine dimensiunii logice a vieţii.
Mai există o altă categorie, cea a supra-raţionalului, dar aceasta face
parte din zen. Este ceva extrem de îndepărtat. Iar tot ce este îndepărtat pare
doar imaginaţie. Poate cândva, zen-ul va ajunge religia mondială, dar acest
lucru nu se va petrece foarte repede, deoarece zen-ul este supraraţional. Să
încerc să explic acest lucru.
117
Iraţionalul - categoria care este mai jos de raţiune - seamănă cu

supraraţionalul. Pare ca acesta, însă nu este decât o monedă falsă. Ambele sunt
ilogice, dar într-un mod cu totul diferit. Diferenţa este foarte vastă şi profundă.
Un om iraţional trăieşte mai jos de raţiune: în întunericul credinţei oarbe, în
cunoaşterea împrumutată - el nu a încercat să experimenteze, nu a fost destul
de curajos pentru a pătrunde în necunoscut. Întreaga sa viaţă nu este altceva
decât o viaţă împrumutată, neautentică, inertă, insensibilă. Iar persoana care a
pătruns în supraraţional este non-logică, dar într-un sens cu totul diferit:
iraţionalitatea sa a absorbit raţiunea şi a depăşit-o, a transcens.
O persoană iraţională se va teme întotdeauna de raţiune, deoarece
raţiunea îi va crea în permanenţă tendinţa de apărare; va crea frica.
Acesta este şi pericolul: dacă raţiunea reuşeşte să învingă, atunci credinţa
va trebui să dispară. Un om supraraţional nu se teme niciodată de raţiune, ci
chiar se bucură de ea. Un plan superior îl poate accepta întotdeauna pe cel
inferior - şi nu doar îl acceptă, ci îl absoarbe, se hrăneşte cu el, îl foloseşte.
Însă inferiorul se teme întotdeauna de superior.
Iraţionalul are ceva în minus - raţiunea. Supraraţionalul are ceva în plus -
raţiunea. Credinţa reprezintă iraţionalul; supraraţionalul reprezintă încrederea -
încredere datorată experimentării. Aceasta nu este împrumutată. Omul
supraraţional a ajuns să înţeleagă faptul că viaţa este mai presus de raţiune. Iar
raţiunea este acceptată şi nu negată. Raţiunea este bună, folositoare, dar viaţa
nu se limitează doar la ea, ci este un fenomen mult mai măreţ. Raţiunea face
parte din ea - şi este minunată, dacă rămâne o parte a unei unităţi organice;
însă devină complet urâtă dacă se separă şi începe să funcţioneze ca un
fenomen separat.
Persoana supraraţională nu este împotriva raţionalului, ci depăşeşte pe
acesta. Vede foarte clar faptul că raţionalul şi iraţionalul fac parte din viaţă
exact aşa cum fac parte ziua şi noaptea, naşterea şi moartea. Pentru o astfel de
persoană opusurile au dispărut şi au devenit complementare.
Zen-ul este o atitudine transcendentală. Patanjali reprezintă o atitudine
foarte logică. Dacă îl urmezi pe Patanjali vei ajunge la supraraţional. De fapt,
aşa cum persoanele religioase obişnuite se tem de ştiinţă, raţiune şi logică,
persoanele care se agaţă de o atitudine ştiinţifică se tem de zen. Citeşte cărţile
lui Arthur Koestler - un om foarte logic - şi vei vedea că se află la acelaşi nivel
cu persoanele religioase. Pentru el, logica a devenit o religie - şi tot ce a scris
despre zen, a făcut-o cu frică şi cu reţinere, deoarece zen-ul distruge toate
categorisirile.
Toate religiile obişnuite - creştinismul, hinduismul, islamismul - au ajuns
mai jos de raţiune. Dar există creştini extraordinari – Eckhart, Bohme - şi
sufişti precum Kabir, care se află mai presus de raţiune.
Patanjali poate fi un pod pe care fiinţa umană obişnuită să poată trece
spre zen. El este podul - nu există altul. Patanjali este omul de ştiinţă al
interiorului.
118
Omul poate trăi două tipuri de viaţă: interioară sau exterioară. Patanjali
este cel care face legătura între acestea. Ceea ce el numeşte “samyama” nu este
altceva decât un echilibru între interior şi exterior - doar vei sta undeva la
mijloc şi vei fi deschis spre ambele dimensiuni.
În acest sens, Patanjali este un om de ştiinţă mult mai mare decât
Einstein. Într-o bună zi, Einstein ar fi trebuit să înveţe de la Patanjali. În
schimb Patanjali nu are nimic de învăţat de la Einstein, deoarece tot ce poate
afla din lumea exterioară rămâne, cel mult, doar o informaţie. Nu poate deveni
niciodată o cunoaştere reală, deoarece te afli în afara ei. Cunoaşterea adevărată
este posibilă doar când ai ajuns la sursa cunoaşterii - iar acolo se produc multe
miracole.
Cel mai mare miracol este acela că în clipa în care ajungi la sursa
cunoaşterii, tu dispari. Cu cât vii mai aproape, cu atât începi să dispari mai
mult. Iar când te-ai centrat, ai dispărut complet - dar atunci exişti pentru prima
oară. Nu mai eşti aşa cum te cunoşteai. Ego-ul s-a dizolvat şi călătoria s-a
terminat. Pentru prima oară eşti o fiinţă adevărată.
Iar datorită acestei fiinţe reale ai reuşit să ajungi acasă. Acest fenomen,
Patanjali îl denumeşte a fi samadhi. În samadhi toate probleme s-au dizolvat,
întrebările au dispărut şi anxietăţile au încetat să mai apară. Ai ajuns acasă şi
nu te mai tulbură nimic. Acum eşti capabil să te bucuri. Fiecare moment
devine o fericire şi bucurie continuă.
Primul lucru: religia s-a împotmolit în iraţional. Al doilea: oamenii aşa-
zişi religioşi au devenit din ce în ce mai neautentici. Iar al treilea: lumea a
devenit total lipsită de răbdare. Toţi se grăbesc, aleargă - nu se îndreaptă
nicăieri, dar continuă să fugă. Fiecare a ajuns să se mişte din ce în ce mai
repede; nici nu trebuie să îi întrebi: “Unde vă duceţi?” - pentru că îi pui într-o
situaţie stânjenitoare. Mai bine întreabă-i: “Cât de repede alergaţi?”
Oamenii aleargă ca bezmeticii - religia însă este un fenomen care
necesită răbdare infinită. Dacă te grăbeşti vei pierde religia. Care este motivul
pentru care a apărut graba? De ce a apărut? În timp ce fugi, nu poţi face altceva
decât să priveşti fugar lucrurile - nu le poţi studia. Subiectivitatea necesită o
răbdare îndelungată; ea evoluează, dar nu dintr-o dată. Nu este ca o floare de
primăvară care înfloreşte în câteva zile şi apoi se ofileşte. Are nevoie de timp,
deoarece este copacul etern al vieţii. Nu îl poţi forţa să crească în câteva clipe.
Acesta este şi motivul pentru care oamenii devin din ce în ce mai
interesaţi de lucruri şi din ce în ce mai puţin interesaţi de persoane. Lucrurile
pot fi obţinute instantaneu. Iar problema este că nu sunt interesate nici măcar
de propriile persoane. De fapt, oamenii au ajuns să iubească lucrurile ca pe
nişte fiinţe, iar pe fiinţe să le trateze ca pe nişte lucruri.
Cunosc un bărbat care mi-a spus că îşi iubeşte maşina. În privinţa soţiei
sale nu este sigur, dar maşina şi-o iubeşte. Soţia o foloseşte. Şi maşina o
iubeşte. Totul s-a întors la 180 de grade.
119
Fii atent: foloseşte lucrurile şi iubeşte persoanele. Însă pentru a iubi pe

altcineva trebuie mai întâi să devii tu însuţi o persoană. Acest lucru ia timp,
pregătire, efort.
Oamenii devin înfricoşaţi imediat ce încep să îl citească pe Patanjali:
pare un proces extrem de îndelungat. Chiar este.
Un insomniac s-a dus la doctor pentru a se trata şi s-a bucurat foarte mult
când acesta i-a dat o reţetă foarte ieftină.
“Un măr înainte de culcare” - a spus doctorul.
“Minunat!” - a exclamat pacientul.
“Stai, asta nu este totul” - l-a avertizat doctorul. “Trebuie să fie mâncat
într-un anumit fel.
Tai mărul în jumătate şi o mănânci, iar cealaltă jumătate o pui în haină
pe care o îmbraci şi începi să te plimbi cam 5 kilometri.
Iar când te întorci acasă mănânci şi cealaltă jumătate.”
Scurtăturile nu există. Nu te amăgi; viaţa nu cunoaşte nici un fel de
scurtătură. Calea este foarte lungă şi această lungime are un sens special: doar
cu răbdare poţi creşte şi evolua.
Mintea modernă se grăbeşte prea mult. De ce? Care este motivul? Mintea
modernă este prea egoistă, centrată asupra ego-ului. De acolo apare graba.
Ego-ul se teme întotdeauna de moarte - iar frica aceasta este naturală, deoarece
ego-ul va muri. Nimeni nu îl poate salva. Pentru o perioadă îl poţi proteja, dar
în cele din urmă va trebui să moară. Separat fiind trebuie să mori, iar cu cât te
simţi mai separat de existenţă, de totalitate, cu atât te vei simţi mai înfricoşat.
Frica apare datorită separării. Cu cât devii mai individualist, cu atât eşti mai
deschis spre anxietate.
În Orient, oamenii nu sunt atât de individualişti şi nu se grăbesc deloc,
deoarece încă duc o viaţă primitivă, ei nu fac parte dintr-o colectivitate în care
se pune accentul pe individualitate. Ei merg foarte încet şi se bucură de viaţă.
În Occident se pune accentul pe ego şi toţi se îndreaptă spre individualitate,
spre ne-linişte, spre nebunie, frică, teamă. Cu cât eşti mai individualist, cu atât
vei muri mai repede. Moartea este întotdeauna proporţională cu propria
individualitate, pentru că doar individualul moare. Universalul aflat în fiecare
dintre noi va continua să trăiască. Nu poate muri. Acesta a existat înainte să te
naşti şi va exista după ce vei muri.
Am auzit o anecdotă foarte frumoasă:
“Da” - a spus cu mândrie un bărbat - “familia mea îşi are originile în
anul 1600.”
“Presupun” - a remarcat sarcastic prietenul său - “că data viitoare ne vei
spune că strămoşii tăi au călătorit şi în arca lui Noe.”
“Nu, pentru că strămoşii mei au avut propria lor barcă.”
Ego-ul continuă să te dividă, iar această separare este chiar cauza morţii.
Etunci este normal să începi să te grăbeşti, deoarece moartea se apropie
cu repeziciune - viaţa este scurtă şi sunt atât de multe lucruri de făcut. Cine
120
mai are timp să mediteze? Cine mai are timp să pătrundă în tărâmul sistemului
yoga? Şi mulţi cred că astfel de lucruri sunt doar pentru oameni nebuni. Cine
este interesat de zen? Dacă meditezi va trebui să aştepţi ani întregi, să treci
printr-o conştientizare, intensă, dar pasivă. Va trebui să continui să meditezi.
Pentru o minte occidentală - sau modernă, pentru că orice minte modernă este
occidentală - acest lucru pare doar o pierdere de timp. Acesta este motivul
pentru care floarea religiei a început să se ofilească.
Oamenii continuă să pretindă că sunt religioşi, dar nu fac altceva decât să
evite religia. Totul a devenit o formalitate socială. Fiecare se duce la biserică
sau la templu doar pentru a arăta că este un om respectabil.
Nimeni nu se îndreaptă sincer spre religie - cine are timp să o facă?

Viaţa este foarte scurtă şi sunt foarte multe lucruri de făcut. Oamenii sunt
interesaţi doar de lucruri: să aibă o maşină mai mare, o casă mai faimoasă, mai
mulţi bani în contul bancar. Oamenii au uitat complet care este afacerea cea
mai reală - aceea de a avea mai multă viaţă. Dar toţi sunt interesaţi doar de
bani. Iar problema este că după moarte nu poţi lua cu tine nimic altceva decât
fiinţa.
Yoga este ştiinţa care se interesează doar de fiinţa interioară, de
subiectivitate, de fiinţare...cum să devii un dumnezeu, cum să faci parte din
Existenţă, din Întreg.
19. Prin samyama se pot cunoaşte gândurile celorlalţi.

Dacă atingi focalizarea, samadhi-ul şi devii atât de tăcut încât în minte să
nu mai apară nici un singur gând, atunci devii capabil să vezi gândurile aflate
în minţile altora. Poţi începe să citeşti gândurile altor oameni.
Am auzit o glumă despre doi yoghini care au ajuns la samadhi. Ei s-au
întâlnit, dar nu aveau ce să îşi spună. La un moment dat, unul dintre ei a spus:
“Aş dori să împărtăşescu cu tine o anecdotă. Odată...” - şi celălalt a început să
râdă.
El a putut afla gluma înainte de a fi rostită.
Dacă eşti tăcut, prin tăcere poţi pătrunde în minţile altora. Asta nu
înseamnă că trebuie neapărat să o faci. Patanjali nu face altceva decât să îţi
arate ce îţi apare în cale. Şi un yoghin adevărat nu va face niciodată acest
lucru, pentru că aceasta înseamnă încălcarea intimităţii şi libertăţii altora.
Patanjali denumeşte acest capitol din Yoga Sutra: “Vibhuti Pada”. Şi
descrie toate miracolele care pot apărea unui căutător. El nu îndeamnă pe
nimeni să le caute sau să le practice, ci doar atrage atenţia asupra lor şi asupra
faptului că, dacă sunt folosite, evoluţia încetează. Atunci energia se opreşte,
stagnează. Nu le folosi. Aceste sutre nu fac altceva decât să te atenţioneze ce
se poate întâmpla. Problema este că mintea este foarte curioasă. Cine nu ar dori
să afle gândurile altcuiva? Dacă ai reuşi, atunci ai reuşi să îl domini pe celălalt
121
- însă yoga nu reprezintă un efort pentru dobândirea de putere sau faimă, iar un
yoghin real nu va pune niciodată în aplicare aceste miracole.
Dar se mai întâmplă ca unii să le încerce. Şi pot reuşi chiar dacă nu sunt
religioşi, chiar dacă nu practică întregul sistem yoga, indiferent că sunt sau nu
yoghini.
Uneori se întâmplă accidental. Dacă mintea ajunge la un stadiu de tăcere
profundă, atunci vei reuşi să priveşti imaginile mentale ale altcuiva. Când eşti
tăcut, mintea celuilalt nu se află departe de tine; în schimb, când eşti plin de
gânduri eşti foarte îndepărtat de mintea altuia, deoarece chiar gândurile tale
sunt cele care te distrag şi îndepărtează. Zgomotul făcut de propriul trafic
interior al gândurilor este atât de înnebunitor, încât nu mai poţi auzi nimic
altceva.
Ai observat? Unii oameni obişnuiţi, care nu au nimic de-a face cu
meditaţia sau cu yoga, încep să le apară anumite puteri suprasensibile sau
telepatice. De exemplu, două persoane care se iubesc foarte profund încep să
devină conştiente de gândurile celuilalt. Soţia începe să simtă ce se petrece în
mintea soţului. Ea nu vede totul foarte clar, imaginea este difuză, însă a
devenit capabilă să simtă ce se petrece cu persoana lângă care trăieşte. Mama,
dacă îşi iubeşte foarte mult copilul, începe să devină conştientă de nevoile
copilului - fără ca acesta să ceară sau să spună nimic.
Există un canal prin care eşti legat de toţi. Noi suntem conectaţi cu
întregul.
Patanjali spune: Prin samyama - focalizare, echilibru interior, samadhi -
se pot cunoaşte gândurile celorlalţi. Nu trebuie să faci altceva decât să te
focalizezi asupra altcuiva. În tăcere profundă trebuie doar să îl priveşti pe
celălalt şi imediat vei vedea că mintea sa ţi se va deschide exact ca o carte.
Dar nu este bine să o practici constant, deoarece atunci încep să îţi
devină accesibile şi alte posibilităţi: poţi interveni, poţi redirecţiona gândurile
celuilalt. Poţi înlocui gândurile sale cu propriile tale gânduri, îl poţi manipula
şi el nu va şti niciodată că acelea nu au fost ideile sale. Aceste lucruri nu
trebuiesc făcute.
Dar percepţia prin samyama nu dă naştere cunoaşterii factorilor mentali
care stau la baza gândurilor altuia, pentru că nu acesta este obiectul
samyama-ei.
Poţi vedea gândul, dar nu înseamnă că poţi vedea şi motivul. Pentru
motiv va trebui să pătrunzi mai profund. De exemplu, vezi imaginea mentală a
cuiva: Luna înconjurată de stele şi învăluită de nori. Poţi vedea imaginea, dar
nu poţi vedea cauza pentru care există acea imagine. Dacă persoana respectivă
este un pictor, atunci motivaţia sa este cu totul diferită de a unui om de ştiinţă;
dacă este un iubit, de asemenea motivaţia este diferită.
Doar prin observarea imaginii sau gândului nu înseamnă că poţi vedea şi
motivul pentru care a apărut. Motivaţia este mult mai subtilă decât gândul.
Imaginea mentală (gândul) este grosieră - ea se află pe ecranul minţii, dar care
122
este cauza pentru care se află acolo? De ce a apărut? De ce se gândeşte

persoana respectivă la Lună? Poate că este un poet, un pictor - un lunatic. Doar
reuşind să vezi imaginea nu înseamnă că poţi vedea şi cauza pentru care a
apărut imaginea respectivă.
Motivaţia, cauza o poţi cunoaşte doar când pătrunzi în samadhi-ul fără
de sămânţă - niciodată înainte. Cauza nu are o imagine, nu este vizibilă, ci este
dorinţa invizibilă care sălăşluieşte în inconştientul minţii. Pentru a o cunoaşte
trebuie să pătrunzi în adâncime. Iar când ai reuşit să devii pe deplin conştient şi
dorinţele ţi s-au dizolvat.... Priveşte. Când propriile gânduri se dizolvă devii
capabil să citeşti gândurile altora; când propriile dorinţe se dizolvă vei reuşi să
vezi dorinţele celorlalţi.
27. Practicând samyama asupra formei corpului pentru a se suspenda

puterea receptivă, contactul dintre ochii unui observator şi lumina reflectată
de corp este întrerupt şi astfel trupul devine invizibil.
Poate că mulţi au auzit despre yoghini care au devenit invizibili.
Patanjali însă încearcă să reducă totul la o simplă lege ştiinţifică - el spune că
miracolele nu există. O persoană poate deveni invizibilă dacă înţelege o lege
ştiinţifică foarte simplă. Care este legea?
Fizica modernă spune că vederea este bazată pe reflectarea luminii de
către obiecte sau persoane. Faptul că mă poţi vedea se datorează simplului
motiv că lumina este recepţionată de ochii tăi. Dacă sunt capabil să absorb
lumina care cad asupra mea, atunci nu mă vei mai putea vedea.
De asemenea, fizica modernă susţine că şi culorile sunt văzute în acelaşi
mod. De exemplu, cineva poartă o robă portocalie, iar eu pot vedea acest lucru.
Dar ce înseamnă aceasta? Simplul fapt că hainele reflectează culoarea
portocalie, spectrul din care face parte această culoare, iar toate celelalte culori
sunt absorbite - doar portocaliul este reflectat. Când vezi pe cineva îmbrăcat în
alb, acest lucru nu înseamnă altceva decât faptul că toate razele spectrale sunt
reflectate. Albul reprezintă toate culorile. Nici negrul nu este o culoare, doar că
în această situaţie razele nu sunt reflectate, ci absorbite - negrul nu este nici o
culoare. Acesta este şi motivul pentru care, atunci când te îmbraci în negru
într-un climat călduros va începe să îţi fie foarte cald, mult mai cald decât dacă
te-ai fi îmbrăcat în alb. Albul reflectă, negrul absoarbe. Albul este mai răcoros
- doar privind culoarea albă începi să te simţi proaspăt şi răcoros.
În India, jainiştii au ales culoarea albă pentru că aceasta semnifică
renunţarea totală - reflectarea totală. Albul nu absoarbe nimic. Moartea este
reprezentată pretutindeni în negru deoarece absoarbe totul - nimic nu îi scapă,
totul se dizolvă şi dispare în ea. Putem spune că negrul seamănă cu o gaură
neagră. În toate culturile, răul sau diavolul este reprezentat în negru, deoarece
nu poate renunţa la nimic. Este prea posesiv. Nu poate dărui sau împărtăşi
absolut nimic.
123
Hinduşii au ales culoarea portocalie pentru simplul motiv că aceasta

reflectă razele spectrale roşii. O rază spectrală roşie care pătrunde în corp
creează sexualitate, violenţă, pasiune, tulburare. Iar oamenii de ştiinţă susţin
faptul că cineva care trăieşte în permanenţă timp de şapte zile într-o cameră
complet roşie - zidurile, canapeaua, mobila, perdelele, totul roşu - atunci acel
om înnebuneşte. Hinduşii au ales nuanţele culorii roşii - portocali, roz, oranj -
doar pentru a deveni mai puţin violenţi.
Dar în sistemul lui Patanjali există o profundă corespondenţă între lumea
exterioară şi cea interioară. Trebuie să existe, deoarece acestea există
împreună. De exemplu, lumina este emanată de soare şi ochii o pot recepţiona,
dar dacă se întâmplă ca ochii să nu fie receptivi la lumină, atunci vei trăi în
întuneric. Acest lucru este valabil pentru o fiinţă oarbă. Deci, într-un fel, ochii
corespund cu soarele, reprezintă soarele.
Astrul zilei reuşeşte să îi influenţeze, să îi afecteze. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru urechi şi sunete.
Realitatea exterioară este cunoscută ca fiind tattva - elementară - iar
corespondenta ei interioară este cunoscută ca fiind tanmatra. În sistemul lui
Patanjali, acestea două sunt esenţiale. Tattva este realitatea exterioară, soarele,
iar corespondentul acestuia este corespondentul esenţial din ochi - tanmatra.
Acesta este şi motivul pentru care există un dialog între soare şi ochi. Între
sunet şi urechi, între nas şi miros. Există o corespondenţă invizibilă prin care
ceva se uneşte cu altceva.
Când cineva începe să mediteze şi ajunge să înţeleagă pauzele, nirodha,
apoi începe să le acumuleze - ajungând la samadhi - imediat îşi face apariţia
ekagrata parinama. Astfel, poate privi în elementele interioare ale fiinţei, în
elementele subtile - tanmatra. Orice om a reuşit să vadă soarele, dar este foarte
greu să îţi priveşti proprii ochi. Acest lucru îl poţi face doar într-o stare de vid
mental foarte profundă. Ai auzit sunetele, dar încă nu ai reuşit să asculţi
urechea care le aude. Vibraţiile care ajung la ureche sunt foarte subtile, iar tu
eşti prea grosier. Trebuie să treci printr-un proces de rafinare şi vei reuşi să
auzi muzica subtilă. Fiecare dintre noi a mirosit un trandafir, dar foarte puţini
au fost capabili să miroasă elementul subtil - tanmatra.
Yoghinul devine capabil să asculte sunetul interior - tăcerea; devine
capabil să vadă cu ochii interiori şi astfel ajunge la viziune. Şi atunci se poate
descoperi mecanismul prin care se devine invizibil: Practicând samyama
asupra formei corpului....
Dacă yoghinul se concentrează asupra formei corpului său, doar prin
această concentrare razele soarelui sunt absorbite în trup fără să mai poată fi
reflectate în lumea înconjurătoare. Când te concentrezi asupra formei, aceasta
se deschide. Toate uşile închise încep să se deschidă şi razele soarelui pătrund
în tanmatra formei tale care absoarbe tattva emanată de soare. Astfel, brusc,
nimeni nu te mai poate vedea. Pentru a vedea un lucru lumina trebuie să fie
reflectată. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sunetul:
124
22. Acest principiu explică, de asemenea, şi dispariţia sunetelor şi a

celorlalte obiecte ale simţurilor.
Când yoghinul se concentrează asupra elementului subtil din ureche -
tanmatra - toate sunetele sunt absorbite şi oricine ajunge în prezenţa sa se va
simţi înconjurat de tăcere. Yoghinul nu mai creează nici un sunet în jurul său;
dimpotrivă, toate sunetele care vin spre el sunt absorbite. Şi acelaşi lucuru se
întâmplă cu toate simţurile. Un astfel de om devine invizibil în multe moduri.
Acestea sunt criteriile care pot fi observate în preajma unui yoghin. Şi nu
trebuie să crezi că el le practică în mod consecvent - dimpotrivă, chiar le evită.
Dar uneori se produc. Câteodată, stând lângă un Maestru....
Şi mulţi care vin în preajma mea simt astfel de lucruri. Chiar ieri cineva
m-a întrebat: “Nu ştiu dacă am înnebunit sau nu, dar când te privesc, uneori,
nu te mai văd - dispari pur şi simplu.”
Oricine priveşte în profunzime va observa astfel de fenomene. Dacă te
concentrezi asupra cuvintelor mele vei deveni conştient de faptul că ele provin
din tăcere. Şi doar atunci când simţi aceste lucruri m-ai simţit cu adevărat.
Ţine minte: un yoghin adevărat nu urmăreşte să facă aşa ceva. Doar
rămâne în fiinţa sa şi lucrurile continuă să se producă. De fapt, chiar le evită,
dar uneori miracolele se produc de la sine. Iar miracolele în sine nu există -
problema este că miracolele îl urmează pretutindeni pe cel care a pătruns în
samadhi. Sunt la fel ca o umbră.
Aceasta este ceea ce eu numesc a fi ştiinţa religiei. Patanjali a creat
fundaţia. Mai sunt foarte multe de făcut. El ne-a dăruit doar structura, scheletul
- noi trebuie să umplem spaţiile goale. Este necesar să ridicăm zidurile, să
construim ferestrele - trebuie să trăim într-o casă adevărată.
Timp de cinci mii de ani această fundaţie nu s-a schimbat deloc - încă nu
a devenit tărâmul în care omul să poată trăi. Omul încă nu este pregătit.
Nimeni nu face nimic altceva decât să se joace cu nişte jucării, iar realul
continuă să aştepte pe cineva care să devină îndeajuns de matur încât să îl
poată folosi. Nimeni altcineva nu este responsabil - doar noi suntem. Fiecare
Fiinţă umană este responsabilă pentru această vastă somnolenţă care a învăluit
omenirea. Iar din ceea ce văd eu nu este altceva decât o ceaţă care poate fi
foarte uşor risipită - problema constă în faptul că omul încă doarme.
Am auzit că, într-o zi, o reformistă catolică a văzut un beţiv care se
clătina şi l-a întrebat: “Sărmane om, cine te pune să bei atât de mult?”
Printre sughiţuri, beţivul a spus: “Doamnă, nu mă pune nimeni, o fac din
proprie iniţiativă.”
În mod voluntar, omul se află în întuneric - şi stă acolo. Nimeni nu îl
forţează să rămână acolo. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia. Şi nu începe
să dai vina pe Satana sau pe alte forţe necurate. Nu te corupe nimeni. Nu te
poate corupe nimeni, decât tu singur. Iar în clipa în care dormi, vezi totul
distorsionat.
125
Doi beţivi se întorceau acasă pe o linie ferată mergând încet pe traversele

acesteia. Deodată, cel din faţă a spus: “Oh, Trevor, fir-ar să fie, aceasta este
cea mai mare scară pe care am mers vreodată.”
Celălalt a adăugat: “Pe mine nu mă deranjează scara. George; uite, vine
liftul!”
Nimeni nu face altceva decât să se îmbete prin ego, posesiuni, gelozie.
Ignorăm pur şi simplu realitatea şi tot ce vedem este distorsionat. Această
distorsiune creează lumea iluziilor. Lumea în sine nu este iluzorie. Propriile
noastre minţi îmbătate o fac iluzorie. În clipa în care beţia a dispărut, lumea ţi
se va dezvălui în adevărata sa frumuseţe - devine Dumnezeu.
Dumnezeu şi lumea nu sunt două fenomene separate. Doar par a fi, iar
acest lucru se datorează faptului că suntem adormiţi. În momentul în care ne
trezim vom vedea foarte clar că sunt unul şi acelaşi lucru.
Şi când vei vedea adevărata frumuseţe care te înconjoară, toate
suferinţele, disperările, tristeţile, toate acestea vor dispărea. Atunci vei trăi în
dimensiunea diferită a beatitudinii şi binecuvântării.
Yoga nu este nimic altceva decât un mod de privire corect. Priveşte
atent...şi lumea devine Dumnezeu. Dumnezeu se găseşte prin propria ta
atenţie; în somn, el dispare. Şi ţine minte: nu el dispare cu adevărat, ci doar tu -
tu eşti cel care se pierde. În somn, uiţi cine eşti cu adevărat.
Samadhi reprezintă o conştientizare care a ajuns la punctul ei culminant -
este înflorirea reală a tăcerii. Şi fiecare dintre noi o poate atinge, deoarece este
dreptul fiecăruia. Nu ai de făcut nimic altceva decât să o chemi, să o cauţi. Nu
mai pierde timpul. Foloseşte fiecare clipă pe care o ai la dispoziţie şi caută un
singur lucru, constant: să devii din ce în ce mai conştient.
Am auzit că două evreice, Sarah şi Amy, s-au întâlnit după 20 de ani. Ele
au fost la colegiu împreună şi au fost foarte bune prietene. Imediat s-au
îmbrăţişat, s-au pupat şi Sarah a întrebat: “Amy, ce-ai mai făcut?”
“Foarte bine. Mă bucur că te văd. Dar tu cum ai trăit, Sarah?”
“Îţi vine să crezi că, atunci când m-am căsătorit cu Harry, am plecat într-
o călătorie de miere de trei luni pe Mediterană şi o lună în Israel? Ce crezi?”
“Fantastic” - a spus Amy.
“Ne-am întors acasă şi mi-a arătat noua vilă care mi-o cumpărase - 16
camere, două piscine, trei Mercedes-uri. Despre asta ce m-ai spui?”
“Fantastic.”
“Iar acum, la cea de-a 20-a aniversare, Harry mi-a dăruit un inel cu un
diamant de zece carate!”
“Fantastic.”
“Şi urmează să plecăm într-o călătorie în jurul lumii.”
“Oh, este fantastic.”
“Oh, Amy, am vorbit atât despre câte a făcut Harry pentru mine încât am
uitat să te întreb ce a făcut sau ce ţi-a dăruit soţul tău, Abe.”
“Ah, noi am trăit foarte bine.”
126
“Bine, dar ce a făcut în mod special?”

“M-a trimis la o şcoală de bune maniere.”
“Cum adică? Şi ce ai câştigat mergând acolo?”
“Am reuşit să învăţ să spun «fantastic» în loc de «rahat».”
Asta este tot ceea ce înseamnă yoga: să te facă conştient de fantastic.
Acesta te aşteaptă chiar după colţ. Problema este că acum folosim cuvântul
“fantastic” la fel cum îl foloseşte Amy după ce a mers la şcoala de bune
maniere. Trebuie să ne decidem să descoperim cu adevărat ceea ce este
fantastic. Iar decizia nu poate fi luată decât personal. Nu o poate lua nimeni în
locul tău. Doar singur decizi modul în care exişti şi trăieşti. Dacă doreşti să fii
transformat, atunci decide-te.
Yoga nu este un sistem religios bazat pe credinţă, ci este o metodologie,
o ştiinţă care te învaţă cum să pătrunzi în fantastic.
X. ASUMĂ-ŢI RISCUL
Prima întrebare este pusă de Paritosh:

1. De când m-am întors în Poona şi ţi-am ascultat discursurile am
trecut printr-o stare de nelinişte şi tulburare. Am auzit că ego-ul meu nu
există cu adevărat, dar problema mea este în legătură cu ego-ul - dar şi
acesta fiind inexistent. Ego-ul nu a făcut altceva decât să urmărească şi să
ţină sub observaţie un ego non-existent. În dilema în care mă aflu îmi
amintesc de o strofă dintr-o poezie a unui poet anonim, care sună cam
aşa:
“În timp ce stăteam pe verandă
A trecut pe lângă casa mea un om invizibil
Astăzi nu a mai trecut
Şi mi-aş dori nici să nu o mai facă.”
Ego-ul este dilema cea mai mare şi tocmai de aceea trebuie foarte bine
înţeles. Altminteri, luptând cu ego-ul nu faci altceva decât să-l întăreşti.
127
Ce anume este ego-ul? O divizare, o divizare a superiorului şi

inferiorului - este persoana care te conduce. Ego-ul este divizarea sfântului şi
păcătosului, a dumnezeului şi a diavolului. Iar omul nu face altceva decât să se
identifice cu partea superioară şi să o condamne pe cea inferioară.
Dacă această diviziune există, atunci ego-ul va exista în orice faci. Iar
renunţând la el nu faci altceva decât să creezi un super-ego. Non-divizarea este
beatitudinea; diviziunea este suferinţa. Aceasta va începe să creeze tot felul de
probleme, griji, anxietăţi. Atunci ajungi să renunţi şi la super-ego, dar astfel
creezi un super-super-ego - şi aşa vei continua la infinit. Nu astfel se scapă de
ego; nu prin evitarea problemei se ajunge la rezolvarea ei.
Am auzit despre un om care credea în mod fanatic în Fecioara Maria, în
Dumnezeu şi în teoligia catolică. La un moment dat s-a săturat şi a devenit
ateist. Atunci a început să spună: “Nu există nici un Dumnezeu şi nici o
Fecioară Maria.”
Nu a reuşit decât să repete acelaşi lucru vechi, iar acum este chiar mai
absurd ca înainte.
Am auzit că într-un oraş mic trăia un croitor evreu. El era un om simplu
şi credincios. Dar într-o zi de sabbath nu a venit la sinagogă şi oamenii au
început să creadă că el a devenit ateu. Întregul oraş a fost împânzit de vestea că
acel croitor a devenit ateu şi toţi vorbeau doar despre acest lucru. Mai mulţi
oameni s-au dus la atelierul croitorului şi l-au întrebat de ce a devenit ateu.
Croitorul a rămas tăcut.
În următoarea zi oamenii s-au dus iarăşi la el - toţi erau îngrijoraţi doar
de un singur lucru: de ce a devenit croitorul ateu? Atunci, au făcut o delegaţie
condusă de cizmar - o persoană mai agresivă decât alţii - şi l-au întrebat clar:
“Ai devenit cu adevărat ateu?”
Croitorul a răspuns simplu: “Da, am devenit ateu.”
Cei din delegaţie nu le-a venit să creadă, deoarece nu se aşteptau la un
răspuns atât de clar şi l-au întrebat: “Atunci de ce ieri ai rămas tăcut?”
Croitorul a răspuns: “Cum?! Ce, credeaţi că puteam să accept faptul că am
devenit ateu chiar în ziua de sabbath?”
Vechile şabloane, continuă să existe.
Am mai auzit despre un ateu care era pe moarte şi preotul i-a spus:
“Fiule, acum este timpul să te împaci cu Dumnezeu.”
Muribundul a deschis încet ochii şi a spus: “Îi mulţumesc lui Dumnezeu
că am rămas cu adevărat ateu.”
Totul rămâne identic, doar etichetele se schimbă.
Te rog, încearcă să înţelegi ego-ul. Nu crea un super-ego, ci doar
încearcă să înţelegi ce este ego-ul.
Ego-ul nu este altceva decât o separare de Întreg: crezi că tu eşti separat
de Întreg. Este doar un gând, nu o realitate - o ficţiune, un vis care te învăluie.
Nimeni nu este separat de Întreg - nu poate fi, deoarece în clipa în care a
devenit separat nu mai poate exista. Atunci energia vieţii nu mai poate curge
128
prin tine. Energia vieţii continuă să te pătrundă şi să te însufleţească indiferent

de părerile tale personale. Întregul nu este interesat absolut deloc de ceea ce
spui sau crezi. El continuă să te hrănească şi să te îngrijească. Te “umple”.
În clipa în care gândeşti că eşti separat de Întreg creezi o diviziune
interioară. Tot ce este natural în tine tu consideri că este inferior - deoarece
pare a aparţine Întregului, nu ţie. Sexul devine inferior deoarece pare a aparţine
unităţii organice a întregului.
Acesta este şi motivul pentru care toate religiile condamnă sexul. Şi îţi
spun, până când sexul nu este total acceptat, nimeni nu poate deveni cu
adevărat religios, deoarece religia este transformarea aceleiaşi energii. Nu este
o negare, ci o profundă acceptare. Da, este o transformare, dar aceasta se
produce doar printr-o acceptare totală şi profundă. Când natura este acceptată
devine complet diferită; când este negată totul se amărăşte şi se strică - devii
un iad.
Ego-ul este întotdeauna fericit atunci când condamnă, deoarece prin
condamnare te simţi superior.
Într-o biserică, vicarul le-a cerut oamenilor veniţi la slujba religioasă:
“Să se ridice în picioare cel care au păcătuit în ultima săptămână.” Jumătate
din congregaţie s-a ridicat în picioare. Vicarul a continuat: “Acum să se ridice
şi cei care ar fi păcătuit dacă ar fi avut ocazia.” Cealaltă jumătate s-a ridicat şi
ea.
O femeie i-a şoptit soţului ei: “Se pare că doar vicarul este singura
persoană bună dintre noi.”
Bărbatul i-a răspuns: “Nu te lua după aparenţe. El s-a ridicat în picioare
cu mult timp înaintea noastră.”
Super-ego-ul este cel care condamnă în permanenţă; el este cel care îţi
spune în continuu ce este bine şi ce este rău, ce este păcătos şi ce este virtuos.
Super-ego-ul este singurul păcat existent. Deci, ce este de făcut? Poţi încerca
să condamni ego-ul, dar astfel creezi un super-ego. Înlătură orice condamnare -
toate condamnările - şi astfel, ego-ul dispare fără a-şi mai face apariţia un
super-ego.
Cine eşti tu să judeci? Cine eşti tu ca să poţi spune ce este bine şi ce este
rău? Cine eşti tu să divizi existenţa în două? Existenţa este una - o unitate
organică. Totul este unit: noaptea şi ziua, binele şi răul. Diviziunile sunt create
doar de om. Nu trebuie să condamni nimic.
Imediat ce condamni vei începe să creezi tot felul de lucruri ireale.
Opreşte-te din condamnare şi priveşte: vei vedea că nu există nici un ego.
Aşadar, nu ego-ul este problema. Problema reală este condamnarea,
judecarea, divizarea. Uită totul de ego, pentru că tot ce vei face prin ego nu
este altceva decât naşterea unui alt ego.
Există atât de multe ego-uri câte persoane. Cineva are un ego mai
obişnuit, mai lumesc, iar altcineva deţine un ego mai religios. Unul spune cât
de multe are, iar altul se laudă la cât de multe a renunţat.
129
Un aşa-zis sfânt se afla pe moarte şi discipolii s-au adunat în jurul său.

Acestea erau ultimele sale momente şi discipolii vorbeau în şoaptă lângă patul
său. Unul dintre ei a spus: “Niciodată nu va mai exista un om atât de moral.”
Altcineva a spus: “Am învăţat atât de multe de la el. Nu am întâlnit niciodată
un om care să cunoască atât de multe. Ne va fi veşnic dor de el.” Fiecare dintre
discipoli l-au lăudat în fel şi chip: cât de sfânt era, cât de înţelept, virtuos,
disciplinat, curat. La un moment dat sfântul a deschis ochii şi a spus: “Nu
spune nimeni nimic despre cât de umil şi modest am fost?”
Modestia devine un ego. Ego-ul este cel care devine pioşenia. Iar când o
otravă devine umilă şi modestă, aceasta devine mai otrăvitoare.
Aşadar, dacă mă înţelegi bine, atunci nu condamna ego-ul. Dacă o vei
face, vei crea un super-ego şi vei fi tulburat, neliniştit. Cum ai mai putea fi
liniştit? Înlătură condamnarea. Nu te mai diviza. Acceptă-ţi fiinţa exact aşa
cum este.
Şi nu trebuie doar să o accepţi, ci chiar să o primeşti cu braţele deschise.
Bucură-te de ea. Atunci vei vedea că nu mai există nici un ego sau supra-ego -
nici măcar nu au existat vreodată. Tu eşti cel care le-ai creat.
Omul nu a reuşit să creeze decât un singur lucru: este ego-ul. Orice
altceva a fost creat de Dumnezeu.
2. Pătrund în meditaţie, în muncă şi iubire, dar cu toate acestea simt
că nu este îndeajuns. Te rog, distruge-mă odată pentru totdeauna.
Aceasta vine de la Anand Bodhisattva. Orice experienţă, oricum ar fi, nu
va fi îndeajuns. Experienţa muncii, a iubirii, chiar şi experienţa meditaţiei nu
va fi satisfăcătoare, deoarece toate experienţele sunt exterioare. Tu rămâi
ascuns în spatele experienţei. Tu eşti observatorul. Experienţa ţi se întâmplă
ţie, dar tu nu eşti ea. Şi nici o experienţă nu va fi totală, pentru că cel care
experimentează este întotdeauna superior experienţei. Între experimentator şi
experienţă rămâne un gol care spune: “Da, s-a întâmplat ceva, dar nu a fost
îndeajuns. Este nevoie de mai mult.”
Aceasta este suferinţa minţii. Orice ai face, mintea nu va fi mulţumită şi
va dori întotdeauna mai mult. Iar acest lucru este valabil chiar şi pentru
meditaţie. Întotdeauna vor exista noi vârfuri de atins. Natura experienţei este
aceea de a nu fi totală.
Atunci, ce poate fi total? Ce anume te poate satisface? Rămâi un
observator - nu te pierde în experienţă. Doar fii atent. Cunoaşte bine faptul că
totul este trecător şi orice experienţă trăită - bună sau rea, frumoasă sau urâtă -
nu este decât un nor care rătăceşte pe cerul fiinţei. Nu te identifica cu el. Nu te
identifica cu iubirea, cu meditaţia - de fapt, ce este meditaţia? Aceasta nu este
o experienţă, ci prin ea doar devii conştient de observator. Doar priveşte şi
rămâi centrat în cel care priveşte şi atunci totul te va satisface şi va fi total.
Altminteri, nimic nu este total.
Când rămâi atent, conştient, tot ce faci te va satisface - chiar şi un duş va
fi atât de satisfăcător, încât nu te poţi aştepta la mai mult. Iei micul dejun, îţi
130
bei ceaiul şi te simţi total, mulţumit, fericit. Fiecare clipă devine un diamant şi
fiecare experienţă devine o înflorire - dar tu rămâi atent. Nu te pierzi în
experienţă, nu te identifici cu ea.
Eu te înţeleg. Te străduieşti să munceşti, să meditezi, faci tot ce poate
face un om. Mai mult de atât nu poţi face. Şi chiar dacă reuşeşti, aceasta nu te
va ajuta. Trebuie să înţelegi următorul lucru: fii observatorul. Permite-le
experienţelor să treacă şi nu te lăsa distras de ele. Rămâi atent, alert,
neîngrijorat: doar priveşte traficul, norii care se perindă pe cer. Fii un martor
şi vei vedea că vei fi satisfăcut chiar şi de cele mai mărunte lucruri.
Există un haiku scris de Baso. În Japonia există o floare numită “nazuna”
- este atât de mică şi obişnuită încât nimeni nu vorbeşte despre ea. Poeţii
discută despre trandafiri sau alte flori frumoase. Nazuna este o floare care
există în multe ţări, dar nimeni nu se oboseşte să o privească sau să îi dea un
nume.
În ziua în care Baso a avut primul satori, a ieşit din colibă şi a văzut cum
înfloreşte o nazuna. El spune în haik-ul său: “Pentru prima dată am reuşit să
văd frumuseţea florii nazuna. Este magnifică. Toate paradisele la un loc sunt
nimic pe lângă ea.”
Cum de a devenit nazuna atât de frumoasă? Şi Baso continuă: “Ea s-a
aflat întotdeauna lângă mine. Am, trecut de mii de ori pe lângă ea şi nu am
văzut-o” - pentru că Baso nu se afla acolo. Mintea vede doar ceea ce îi
satisface ego-ul. Cine priveşte o nazuna? Un lotus, un trandafir este o floare
foarte frumoasă, dar o nazuna este atât de nesemnificativă încât nimeni nu este
atras de ea.... În ziua în care Baso a văzut-o, în bătaia razelor solare, a spus:
“Pentru prima dată am întâlnit frumuseţea florii nazuna” - dar acest lucru a fost
posibil doar când a reuşit să îşi întâlnească propria sa realitate.
În clipa în care ai devenit un observator - aceasta este satori, samadhi -
când ai reuşit să devii un martor, totul va avea o culoare diferită. Verdele cu
care eşti obişnuit devine extraordinar. Atunci nimic nu va mai fi ordinar.
Pentru un observator totul devine superb, extraordinar, magnific.
Iisus le spune discipolilor săi: “Priviţi la crinii din câmpie.” Un crin este
o floare obişnuită, dar nu şi pentru Iisus, deoarece el se află într-un spaţiu
diferit. Discipolii săi s-au întrebat de multe ori ce a vrut Iisus să spună prin
afirmaţii de genul: “Chiar şi gloria şi măreţia regelui Solomon sunt nimic pe
lângă splendoarea şi frumuseţea unui crin.” Până şi Solomon, care a fost regele
cel mai înţelept, bogat şi drept al evreilor este nimic în comparaţie cu un crin.
Cum este posibil aşa ceva? Oare poate fi un crin mai minunat şi măreţ decât un
rege? Dar Iisus a văzut ceva ce noi nu reuşim să vedem.
Ce a văzut Iisus? Dacă devii un martor, lumea îşi dezvăluie toate
misterele în faţa ta. Şi atunci totul te va încânta.
Cineva l-a întrebat pe un maestru zen: “După ce ai atins starea de satori
ce ai făcut?” El a răspuns: “Am continuat să tai lemne, să car apă: Când îmi era
131
foame mâncam şi când îmi era somn mă culcam.” Totul este minunat şi
frumos. Tai lemne, cari apă....
Gândeşte-te. Contemplează puţin la acest lucru.
Într-o nuvelă a lui Nikos Kazantzakis, acesta descrie cum Sfântul
Francisc vorbea cu un copac, iar la un moment dat acesta spune: “Frate, spune-
mi ceva despre Dumnezeu” - şi imediat copacul a înflorit. Şi în grădina ta
înfloresc mii de copaci, dar tu nu eşti acolo pentru a-i vedea. Este nevoie de un
Sfântul Francisc.
Reîntoarce-te acasă, devino un observator şi atunci totul - munca,
iubirea, meditaţia - totul te va satisface. Totalul este atât de infinit încât ideea
de multitudine dispare pur şi simplu; iar când mintea nu mai este îngrijorată de
multitudine şi diversitate, atunci vei începe să trăieşti cu adevărat - nu înainte.
Eu îţi înţeleg anxietatea; Îmi spui: “Te rog, distruge-mă odată pentru
totdeauna.” Dacă puteam o făceam de mult timp. Dacă ar fi fost doar după
mine, atunci nu mai aşteptam să mă rogi.
Nici măcar nu îţi ceream permisiunea. Dar nu este după mine. Trebuie să
cooperezi. De fapt, eu sunt doar o scuză - trebuie să o faci singur.
Şi nu trebuie să te grăbeşti - ai răbdare. Este nevoie de foarte multă
răbdare. Problema este că în Occident, nerăbdarea a devenit o parte inerentă a
minţii. Oamenii au uitat totul despre frumuseţea răbdării.
Doctorul îi explica pacientului despre noua tehnică de recuperare: “După
operaţie trebuie să începi să faci plimbări scurte. În prima zi este necesar să
mergi cinci minute, în a doua zi zece minute, iar în cea de-a treia trebuie să te
plimbi timp de o oră, înţelegi?”
“Da, doctore” - a răspuns cu încredere pacientul - “dar este bine dacă în
timpul operaţiei stau întins?”
Fii mai răbdător. Momentan te afli pe masa de operaţie şi trebuie să te
relaxezi şi să cooperezi cu mine pentru că aceasta nu este o operaţie în care
este nevoie de inconştienţă. În operaţia aceasta nu ţi se poate administra nici un
fel de anestezic. Totul trebuie făcut în timp ce eşti conştient. Şi cu cât eşti mai
conştient, cu atât este mai uşor de făcut. Iar eu nu pot face nimic împotriva
voinţei tale - este necesară cooperarea ta.
Şi cel care operează, cu adevărat nu sunt eu, ci tu. Eu sunt doar un
pretext. În ziua în care te vei trezi vei înţelege că nu eu am făcut-o. Eu doar ţi-
am insuflat puţină încredere în forţele proprii; doar ţi-am arătat că este
posibilă; doar te asigur că eşti pe calea cea bună.
În această operaţie, pacientul este şi chirurgul. Chirurgul stă deoparte.
Prezenţa sa este folositoare - nu îţi mai este frică, nu te mai simţi singur.
Şi este foarte bine că nu o poate face nimeni în locul tău, pentru că atunci
nu ar fi fost nimic real. O libertate oferită de altcineva nu este o libertate
adevărată. Dacă cineva te-ar putea face liber, atunci cu siguranţă altcineva te
poate reîncătuşa. Nimeni nu te poate elibera. Libertatea este propria alegere.
132
Eu nu te pot ajuta cu adevărat. Dar dacă vrei, tu poţi obţine, prin mine,
tot ajutorul posibil. Să încerc să îţi explic.
Nu te pot ajuta, deoarece nu pot fi agresiv în mod pozitiv faţă de cineva.
Eu nu te pot ucide, dar prin mine tu te poţi sinucide, înţelegi? Eu sunt deschis
şi prin mine te poţi ajuta singur. În ziua în care se va întâmpla vei înţelege şi
vei realiza faptul că ai fi putut face totul singur. Însă acum este aproape
imposibil să faci totul singur. Chiar şi prin mine este destul de dificil.
Dar nu te grăbi, aşteaptă şi acordează-te din ce în ce mai mult cu sinele
martor.
Când suferi este foarte uşor să nu te identifici, dar adevărata problemă
apare odată cu iubirea, fericirea, beatitudinea, meditaţia, extazul - când te
cufunzi în ele este foarte greu să nu te identifici. Ţine minte: când eşti beatific
rămâi conştient şi atent - aceasta este doar o stare, un nor care va dispărea.
Poate că este un nor foarte viu colorat, dar rămâi separat de el - mulţumeşte-i
că a apărut şi nu te grăbi să devii una cu el.
Într-o astfel de identificare începe să apară dorinţa de mai mult.
Rămâi un observator care nu este ataşat de nimic şi vei vedea că dorinţa
de mai mult nu va mai apărea. De ce? Pentru că atunci când observatorul
devine identificat cu experienţa nu face altceva decât să rămână în minte, iar
mintea reprezintă chiar tărâmul dorinţelor. Când un observator rămâne un
observator şi nu se identifică cu experienţa, atunci nu mai există nici un fel de
minte. Între acestea două există un spaţiu în care nu se află nici un pod. În acea
stare nu mai există nici o dorinţă pentru nimic - acolo vei fi mulţumit pe
deplin, absolut satisfăcut.
Toate la timpul lor, Bodhisattva. Nu te grăbi şi nu te nelinişti.
3. Părerea mea este că pentru a evolua trebuie să îmi asum nişte
riscuri, iar pentru a depăşi aceste riscuri trebuie să iau anumite decizii.
Dar când trebuie să iau o decizie încep să mă neliniştesc şi să îngrijorez
dacă nu cumva fac o alegere greşită. În definitiv, viaţa mea este
influenţată de ceea ce fac. Ce este această nebunie?
În primul rând, începi prin a spune “Părerea mea”. Părerile nu te vor
ajuta la nimic. Ele nu reprezintă o înţelegere. Părerea este ceva împrumutat,
înseamnă un lucru pe care nu l-ai înţeles. Poate că ai fost fascinat de el, poate
că i-ai văzut pe alţii că au riscat şi au evoluat, dar încă nu ai realizat faptul că
riscul este singurul mod prin care poţi trăi - nu se poate altfel. A nu risca este
singurul lucru greşit; riscul nu este niciodată greşit.
Nu poţi risca greşit, pentru că dacă îţi este frică să rişti ca nu cumva ceva
să iasă prost, atunci nu mai rişti deloc. Dacă totul îţi este potrivit şi aranjat
astfel încât să nu iasă nimic rău şi începi să rişti - atunci unde mai este riscul?
Nu, în risc există posibilitatea de a face ceva greşit - tocmai de aceea se şi
numeşte risc. Şi este minunat să poţi pătrunde în acel spaţiu, în care ceva poate
fi corect şi altceva greşit.
133
Omul evoluează şi creşte prin greşeli. Înţelegerea apare prin greşeli.

Chiar dacă o iei pe cărări greşite, în momentul în care ai realizat că te-ai
rătăcit, te poţi întoarce oricând înapoi. Şi când ai revenit nu mai eşti acelaşi - ai
învăţat ceva. Nu doar ai memorat ce ţi-au spus alţii, ci ai trăit pe deplin.
Aşadar, nu trebuie să îţi fie frică că te rătăceşti sau că înnebuneşti. Cei care se
tem devin paralizaţi. Ei nu mai înaintează.
Iar viaţa este un risc, deoarece este vie - nu este un lucru mort. Doar în
mormânt nu mai există nici un risc. Când ai murit, nu mai poţi risca nimic.
Un discipol l-a întrebat pe Lao Tzu: “Nu este posibil să trăim o viaţă
confortabilă şi lipsită de griji?”
Lao Tzu i-a răspuns: “Aşteaptă puţin. Când vei muri, în mormânt vei
putea duce o viaţă liniştită, veşnic lipsită de griji.”
Nu îţi irosi viaţa, pentru că moartea o să apară. Mai bine trăieşte din plin
momentele pe care le mai ai la dispoziţie. Şi nu există alt mod de a trăi decât
prin risc.
Riscul este veşnic prezent. Şi trebuie să fie aşa, deoarece în fiecare fiinţă
există un curent, un flux. Este posibil să înnebuneşti, să te accidentezi, orice
este posibil.
Exista odată un om căruia îi era foarte frică să ia decizii şi ajunsese în
situaţia în care tot ce alegea să facă ieşea exact pe dos: afacerile nu aduceau
decât pierderi, dacă dorea să prindă un tren îl pierdea, femeia cu care dorea să
se căsătorească se îndrăgostea de alt bărbat. Toate îi ieşeau exact invers.
Într-o zi trebuia să plece în alt oraş şi nu putea ajunge decât cu o singură
cursă aeriană. Aşadar nu avea de ales, nu trebuia să decidă nimic. Era fericit: în
sfârşit ajunsese în situaţia în care nu trebuia să aleagă nimic. Însă după ce
avionul s-a înălţat, la mijlocul drumului s-a stricat motorul.
Atunci a spus: “O Dumnezeule! De data asta nu am ales nimic. Nu am
avut altă alternativă. Este prea de tot: înţeleg că tot ce aleg iese pe dos, dar
acum nu am ales nimic. Tu eşti cel care ai ales.” El credea în Sfântul Francisc
şi s-a rugat: “Sfinte Francisc, salvează-mă. Măcar de data asta. Până acum nu
ţi-am cerut niciodată nimic, deoarece ştiam că tot ce aleg iese rău. Dar acum
nu este vina mea. Te rog, ajută-mă.”
Atunci o mână a coborât din cer şi l-a luat din avion. Era extrem de
fericit, dar imediat a auzit o voce: “Care Francisc? Spune-mi pe cine ai
chemat: pe Francisc Xavier sau pe Francisc din Assisi?”
Nu poţi scăpa.... Viaţa este un risc. Trebuie să alegi. Prin alegere
evoluezi, creşti, te maturizezi. Prin propriile decizii greşeşti şi înveţi - cazi şi te
ridici.
Nu te teme de căzături - altminteri picioarele îşi vor pierde capacitatea de
se mişca. Nu este nimic în neregulă dacă mai cazi din când în când - este o
parte a vieţii. Dacă ai căzut, ridică-te şi porneşte mai departe. Fiecare căzătură
te face mai puternic, mai experimentat, mai atent. Data viitoare aceeaşi cărare
134
nu te va mai distrage. Poţi comite oricât de multe greşeli - dar nu repeta mereu
aceeaşi greşeală.
Nu este nimic rău în a greşi. Greşeşte cât poţi de mult - cu cât faci mai
multe, cu atât mai bine, deoarece vei experimenta mai mult. Nu stagna, nu te
agăţa de o stare inertă, indecisă a minţii. Hotărăşte-te! A nu te decide este
singura decizie greşită pe care o poţi face, deoarece atunci pierzi totul.
Thomas Edison a lucrat asupra unui proiect timp de trei ani şi a, încercat
tot ce este posibil pentru a-i reuşi experimentul, dar totul ieşea prost. Unul
dintre elevii săi i-a spus: “Ai făcut o mie de experimente şi prin fiecare ai dat
greş. Se pare că nu aceasta este calea cea bună. Ne pierdem timpul.” Edison l-a
privit surprins şi a spus: “Ce vrei să spui? Cum adică nu este calea cea bună?
Până acum am încercat să descui o mie de uşi şi nu am reuşit; uşa potrivită nu
poate fi foarte departe. Deja am comis o mie de greşeli, dar am învăţat foarte
multe. Cum adică pierdem timpul?
Prin aceste o mie de greşeli nu am făcut altceva decât să ne apropiem şi
mai mult de adevăr - am săpat şi am ajuns mai aproape de el. Cât de mult
putem greşi?”
Nu te teme niciodată de greşeli, de erori sau eşecuri.
Întrebarea a fost pusă de Prem Nisha. Ea se teme întotdeauna. Chiar şi
aici în sală se ascunde; eu nici măcar nu o pot vedea. Probabil că se teme foarte
mult să îmi întâlnească privirea. Eu ştiu că este aici, că vine aici în fiecare zi,
dar stă undeva ascunsă şi nu o pot vedea. Iar uneori, când se află în rândul din
faţă, îşi apleacă capul în podea pentru a nu o putea recunoaşte.
Viaţa curge, se mişcă. Poţi sta ascunsă întreaga viaţă, dar atunci viaţa ta
va fi moartă. Ridică-te şi mergi. Asumă-ţi riscul. Situaţia ta este asemănătoare
cu cea a unui copil.
Micuţul Winifred s-a întors din tabără cu mai multe premii obţinute
pentru sculptură în lemn, căţărare în copaci, înot, vâslit şi cu o mică stea. Când
a fost întrebat pentru ce a obţinut steluţa, el a răspuns: “Pentru că la plecare am
avut valiza cea mai îngrijită şi hainele cele mai frumos împachetate.” Mama a
fost foarte încântată până când Winifred a adăugat: “Şi am reuşit să obţin acest
premiu pentru că nu am despachetat deloc hainele!”
Nisha, despachetează-ţi valiza! Nu te teme că nu vei mai putea să
împachetezi totul foarte bine. Puţină dezordine nu strică - nu este nimic în
neregulă. Însă a rămâne închis faţă de viaţă este singura greşeală pe care o poţi
face. Este un refuz - un refuz dat lui Dumnezeu. Întregul te-a creat pentru a
trăi, pentru a trăi cât de profund poţi, cât de riscant poţi. Întregul doreşte să fii
viu, să trăieşti la maximum, iar tu te temi că ceva poate merge greşit.
Dumnezeu nu se teme de nimic, nu îi este frică că ceva poate merge
greşit. El trimite tot felul de oameni - buni, răi, sfinţi, păcătoşi. Dacă i-ar fi fost
teamă, atunci lumea ar fi dispărut cu mult timp în urmă sau nici măcar nu ar fi
existat. Dacă lui Dumnezeu i-ar fi fost frică şi s-ar fi gândit: “Aş putea să creez
oamenii, dar dacă se întâmplă ceva greşit, dacă unii dintre ei o vor lua pe cărări
135
greşite....” Şi chiar aşa s-a petrecut: Adam, primul dintre oameni, s-a revoltat şi
a dorit să renunţe la confortul şi fericirea pe care o avea în Grădina Edenului.
Gândeşte-te la Adam, ce risc şi-a asumat. Iar de atunci, Dumnezeu nu s-a oprit
din creat.
De fapt, se pare că Dumnezeu a creat întreaga situaţie. El i-a spus lui
Adam: “Nu mânca din fructul acelui copac.” Aceasta a fost tentaţia. Creştinii
greşesc când cred că diavolul a fost cel care l-a ispitit pe Adam. Nu,
Dumnezeu este cel care l-a ispitit: “Nu mânca din fructul acelui pom.” Ce
tentaţie mai mare poate exista? Încearcă cu un copil şi spune-i că nu are voie să
facă ceva şi vei vedea ce se întâmplă.
Un copil care urma să plece la Londra cu mama sa, a venit să îşi ia rămas
bun de la mine şi i-am dat o cutiuţă spunându-i să nu o deschidă. El mi-a
răspuns: “Da, nu o voi deschide.”
Apoi am continuat să vorbesc cu mama lui şi din când în când îi mai
aminteam să nu deschidă cutia, iar el îmi confirma că nu o va deschide. După
un timp, mama sa a exclamat: “Uite, deja a deschis cutiuţa!”
Nu este nevoie de nici un diavol. Dumnezeu este îndeajuns. El este
Existenţa şi oricât de mult te-ai rătăci nu poţi ieşi din el. Unde te poţi duce?
Crezi că poţi face ceva împotriva sa? Nu totul este doar un joc de-a v-aţi
ascunselea. Dumnezeu te creează şi tot el te ispiteşte - aceasta este singura
modalitate prin care poţi evolua.
Da, într-o bună zi vei reveni acasă. Adam pleacă din grădină; Iisus se
reîntoarce, Iisus este Adam - a devenit conştient de greşeala făcută şi a reparat-
o. Dar Iisus nu ar fi existat dacă la început nu ar fi existat un Adam.
Un preot vorbea unor copii şi le spunea cum să se roage şi cum le poate
fi iertate greşelile. Apoi, a întrebat: “Pentru a fi iertat care este cerinţa de
bază?” Un băieţel s-a ridicat şi a spus: “Să păcătuieşti.”
Pentru fi iertat trebuie mai întâi să greşeşti. Adam îi este necesar lui
Iisus. Adam reprezintă rătăcirea; Iisus reîntoarcerea.
Dar Iisus este total diferit de Adam. Adam era inocent, Iisus este şi
înţelept - inocent plus încă ceva. Iar acest plus i-a apărut tocmai pentru că s-a
rătăcit. Acum cunoaşte mai mult, înţelege mai bine căile vieţii.
Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin această dramă. Pentru a deveni
Iisus trebuie să fii Adam. Nu trebuie să te îngrijorezi. Fă-ţi curaj. Nu fi laş.
Porneşte la drum.
Chiar şi să te rătăceşti este bine. Nu trebuie să repeţi aceeaşi greşeală
mereu şi mereu, pentru că dacă o faci, atunci eşti stupid. Iar dacă nu faci nici o
greşeală eşti mai rău decât stupid. Înţelepciunea vine prin experienţă şi nu o
poţi obţine altfel.
Spui: “Cred că pentru a evolua trebuie să îmi asum nişte riscuri....” Nu
mai crede nimic. Credinţa sau convingerea nu are nimic de-a face cu viaţa.
Priveşte viaţa; urmăreşte-te pe tine. Aceasta trebuie să devină o introspecţie şi
nu o părere. Şi nu îţi spun să mă crezi pe mine. Încearcă să înţelegi că rămâi
136
paralizat dacă îţi este teamă şi nu porneşti la drum. Dacă un copil se teme să se
ridice în picioare şi nu încearcă să meargă.... Şi fiecare dintre noi ştie că va
cădea, se va răni, dar aşa trebuie să fie - acesta este singurul mod în care poate
învăţa. Cu timpul va-învăţa să îşi menţină echilibrul.
Priveşte un copil cum încearcă să meargă în patru labe; înainte de aceasta
doar se târa. Apoi, mai târziu, ajunge să se ridice în două picioare. Aceasta este
cea mai mare aventură. Şi o numesc aşa deoarece umanitatea a evoluat datorită
acestui lucru. Animalele merg în patru labe; doar omul a reuşit să se ridice şi
să fie biped. Animalele se mişcă cu mai mare siguranţă. Omul a fost puţin mai
fascinat de pericole, de risc şi a încercat să meargă în două picioare.
Gândeşte-te la primul om care a renunţat să mai meargă în patru labe: cu
siguranţă a fost privit ca fiind un nonconformist, un revoluţionar, un rebel.
Probabil că toţi au râs de el. Adevărul este că părea şi ridicol: toţi cei din
societate foloseau pentru mers patru membre, numai unul s-a ridicat şi a
încercat să meargă pe două membre. Este posibil să îi fi spus: “Ce faci? Ai
înnebunit? Nimeni nu a mai făcut aşa ceva. Vei cădea şi te vei răni. Mai bine
revino şi fii ca noi.” Şi este bine că el nu i-a ascultat, pentru că dacă ar fi făcut-
o ar fi rămas şi el în copaci cum au rămas acei oameni conservatori, care au râs
de el.
Maimuţele sunt conservatorii. Revoluţionarul a devenit om. Probabil că
maimuţele ne privesc şi gândesc: “Oare ce s-o fi întâmplat cu aceşti oameni?
De ce or fi atât de năpăstuiţi? De ce trebuie să se chinuie?”
Doar când întreprinzi ceva nou devii accesibil noului, instantaneu. Nu te
teme. La început nu este nevoie să te mişti cu paşi mari - este îndeajuns să iei
decizii în probleme minore, rămânând în acelaşi timp conştient şi atent la tot.
Poţi greşi. Dar ce este în neregulă cu greşeala? După ce ai greşit poţi reveni la
starea iniţială. Dar atunci vei fi mai înţelept.
Nu transforma totul într-un crez. Permite-i să devină o înţelegere. Doar
atunci va avea efect.
“...iar pentru a depăşi aceste riscuri trebuie să iau anumite decizii.”
Bineînţeles, fiecare trebuie să ia anumite decizii. Acesta este unul dintre cele
mai frumoase lucruri din viaţă. Aceasta arată că eşti liberă. Poate că ai fi dorit
să decidă altcineva în locul tău, dar atunci ai fi rămas un sclav. Animalele se
află într-o poziţie mai bună ca oamenii - pentru ele totul este hotărât dinainte.
Ele se hrănesc numai cu un anumit tip de alimente, au un şablon fix. Animalele
nu decid singure şi de aceea niciodată nu sunt dezorientate.
Omul este singurul animal care este confuz, dar tocmai aceasta este
gloria sa - deoarece trebuie să decidă. Omul ezită şi se află întotdeauna între
două alternative - Sfântul Francisc din Assisi şi Sfântul Francisc Xavier. Este
riscant. Gândeşte-te la cel care trebuia să aleagă între cei doi sfinţi. Ce s-ar fi
întâmplat dacă mâna care l-a salvat nu era a celui la care s-a rugat? Însă trebuie
să decizi. Prin alegere se naşte sufletul - devii integrat.
137
Decide - oricare ar fi rezultatul. Nu continua să rămâi indecis, pentru că

atunci vei face întotdeauna ceva contradictoriu. Vei încerca să mergi simultan
în două direcţii. Jumătate din fiinţă porneşte spre nord şi cealaltă jumătate
porneşte spre sud. Aşa apare suferinţa.
Un bărbat a intrat val-vârtej la administraţia financiară şi a început să se
răstească la bărbatul de la ghişeu: “Ascultă. Sunt într-o situaţie grea. Soţia mea
a dispărut.”
“Da?” - a întrebat mirat funcţionarul, “Îmi pare rău, ar aici doar se
plătesc taxele către stat. Ar trebui să mergi la poliţie.”
Bărbatul a dat din cap în mod afirmativ şi a spus: “Ştiu, dar acum nu mă
mai duc la poliţie, pentru că ultima oară am fost şi imediat ce le-am raportat
dispariţia au şi găsit-o.”
De ce mai raportează cuiva? Pentru că o parte a fiinţei simte că trebuie să

acţioneze într-un fel, să raporteze cuiva, iar cealaltă parte se simte fericită:
“Oh, ce bine că a dispărut. Şi ce bine ar fi dacă nu ar mai veni niciodată
înapoi.”
Acesta este modul în care curge viaţa - orice situaţie are mai multe
aspecte. Atunci este şi, normal să devii fragmentat. Soţul, ca persoană
respectată în societate, trebuie să acţioneze într-un fel; bărbatul, fiinţa care are
nevoie de libertate, simte că trebuie să facă ceva cu totul diferit de soţ. Soţul nu
poate să îşi arate fericirea, pentru că atunci respectul pe care i-l arată ceilalţi s-
ar risipi imediat şi ego-ul nu poate permite acest lucru. Atunci nu se duce la
poliţie, ci în cu totul altă parte.
Observă-ţi propria viaţă. Nu o irosi.
Este nevoie de decizii. În fiecare clipă trebuie să decizi. Iar fiecare
moment pierdut, în fiecare moment în care rămâi indecis nu faci altceva decât
să creezi fragmentarea interioară. Decide în fiecare clipă şi, încet-încet, vei
devenii întreg, integrat. Şi nu decizia este lucrul real, ci faptul că eşti hotărât.
Prin decizii nu faci altceva decât discerni şi să devii hotărât.
O tânără mămică s-a dus la dentist şi s-a aşezat pe un scaun în sala de
aşteptare. Era cam speriată şi o rugase pe sora ei să o însoţească pentru a o
încuraja şi, totodată, pentru a avea grijă şi de copilul în vârstă de trei luni pe
care îl luase cu ea. Curând urma să îi vină rândul să intre în “camera de
tortură”.
În timp ce se aşeza pe scaun, i-a spus nervoasă doctorului: “Nu ştiu ce
este mai rău - să îmi scot o măsea sau să fac un copil.”
Dentistul, politicos, a răspuns scurt: “Ei bine, vă rog să vă hotărâţi mai
repede, pentru că mai aşteaptă şi alţii.”
Acelaşi lucru vreau să i-l spun şi lui Prem Nisha. Şi ea s-a învârtit mult
timp pe aici. Hotărăşte-te. Decide-te. Nu este bine să te învârti în cerc. Ori eşti
aici, ori în altă parte - totul este să fii într-un loc. Dacă vrei să fii aici, atunci fii
total aici. Acest loc va deveni pentru tine întreaga lume, iar această clipă va fi
138
eternitatea. Sau, poţi să mergi în altă parte. Şi acest lucru este la fel de bun. Nu
contează unde eşti, întrebarea este: Te afli undeva? Nu rămâne divizat. Nu te
îndrepta spre toate direcţiile simultan, altminteri vei înnebuni.
Dăruirea este o decizie şi chiar una dintre cele mai mari. A te încrede în
cineva este o decizie, riscul este mare. Cine ştie? Poate că vei fi păcălită. Când
te îndrăgosteşti nu faci altceva decât să ai încredere în persoana iubită. Dar
cine ştie? Poate că acea persoană te va omorî în timp ce dormi. Sau poate că va
fugi cu toţi bani pe care îi ai, însă iubirea nu este posibilă fără risc.
Hitler nu a permis niciunei femei să doarmă în camera sa, îi era teamă să
nu fie omorât, otrăvit. Dar gândeşte-te cât de mizer se simţea, ce viaţă a dus. A
dus o viaţă îngrozitoare şi le-a făcut şi altora viaţa mizerabilă.
Se spune că odată s-a întâlnit cu un diplomat englez şi întâlnirea avea loc

într-o clădire cu şapte etaje. Hitler încerca să îl impresioneze şi să îi arate că nu
are nici un rost ca Anglia să mai lupte: “Vom ajunge să cucerim întreaga lume.
Nimeni nu poate sta în calea noastră.” Şi ca să îi dea un exemplu i-a spus unui
soldat: “Sări pe fereastră.” Iar soldatul fără să ezite a sărit de la etajul 7.
Diplomatului nu i-a venit să creadă. Apoi, ca să îi arate mai clar care este
situaţia, i-a spus unui alt soldat: “Sări!” Acesta a sărit şi el. Deja era prea mult.
Şi ca să îi arate şi mai clar cu cine se punea, Hitler i-a spus unui al treilea
soldat: “Sări şi tu!”
Diplomatul era pur şi simplu îngrozit şi şocat. Chiar în clipa în care cel
de-al treilea soldat era gata să sară, diplomatul l-a luat de mână şi i-a spus:
“Stai! De ce doreşti să te sinucizi? Chiar nu simţi nimic pentru viaţă?”
Soldatul i-a răspuns: “Lasă-mă în pace! Tu numeşti asta viaţă?” Şi a sărit
fără să ezite.
Dacă iubirea nu există, viaţa este imposibilă. Viaţa, în esenţa ei,
înseamnă iubire; iubirea, în profunzimea ei, înseamnă viaţă. Iubirea este
încredere, este un risc.
A fi aproape de mine înseamnă a iubi profund, deoarece acesta este
singurul mod în care cineva poate sta lângă mine. Eu nu mă aflu aici doar
pentru a propaga nişte idei. Nu sunt un învăţător, încerc să ofer fiecăruia o
viziune diferită asupra vieţii. Este riscant; încerc să conving oamenii că viaţa
pe care au trăit-o până acum a fost complet greşită. Mai există şi un alt mod în
care poţi trăi, dar acasta aparţine necunoscutului, viitorului. Nu l-ai gustat şi
fiecare va trebui să aibă încredere în mine. Va trebui să mergi cu mine prin
întuneric. Este normal să apară frica, teama; vor fi anumite pericole. Doar dacă
eşti curajos poţi cunoaşte extazul.
4. În timpul meditaţiei îţi invoc prezenţa şi te simt lângă mine. Pot,
prin această metodă, să mă îmbib cu fiinţa ta totală? Voi fi capabil să te
invoc total în mine? Te rog, binecuvântează-mă. (De asemenea, nu este
nevoie să îmi răspunzi verbal.)
139
Eu nu răspund decât verbal. Şi orice răspuns al meu este bidimensional.

Se află pe două planuri: cel verbal - pentru cei care nu pot înţelege altă
dimensiune - şi simultan în dimensiunea comunicării non-verbale. Aceasta este
pentru cei care trăiesc şi care pot asculta şi auzi cu adevărat.
Şi nu îmi cere niciodată binecuvântarea, pentru că aceasta există în
permanenţă, indiferent dacă tu o ceri sau nu. Indiferent că cooperezi cu mine,
dacă eşti sau nu împotriva mea, aceasta nu are nici o importanţă pentru
binecuvântare. Aceasta nu este o acţiune, ci mai degrabă seamănă cu procesul
respiraţiei - veşnic prezent. Dacă poţi simţi, atunci o vei descoperi. Eu sunt
binecuvântarea.
Ai descoperit o metodă foarte bună. Spui: “În timpul meditaţiei îţi invoc
prezenţa şi te simt lângă mine. Pot, prin această metodă, să mă îmbib cu fiinţa
ta totală? Voi fi capabil să te invoc total în mine?” Da, absolut.
Continuă şi nu te teme, deoarece mai devreme sau mai târziu, vacuitatea
te va face să îţi fie foarte frică - vacuitatea înseamnă moarte, dispariţie. Atunci
vei dispărea şi în faţa ta se va deschide realitatea. Însă pentru a simţi prezenţa
propriei realităţi ego-ul trebuie să fie complet absent. Înainte de a simţi
deplinătatea fiinţei este necesar să devii absolut gol. Dar până atunci vei trece
printr-o stare, un interval în care vei fi gol, iar Dumnezeu nu va fi intrat - iar
acest interval ţi se va părea a fi infinit de îndelungat.
A existat un caz, într-un tribunal în care se judeca un caz de omor şi spre
finalul procesului inculpatul era gata să fie achitat pe motivul că nu lipsise
decât trei minute dintre cei care îi asigurau alibiul. Avocatul părţii adverse,
într-o ultimă încercare a spus: “Să încercăm un experiment. Vă rog pe toţi
juraţii să închideţi ochii şi să încercaţi să nu vă gândiţi la nimic. Iar după trei
minute eu am să vă anunţ că îi puteţi deschide. Atunci veţi vedea cât de lungi
sunt cele trei minute în care inculpatul nu a fost văzut printre cei de la
petrecere.”
După ce au trecut cele trei minute, avocatul a spus: “Gata, puteţi
deschide ochii. Asta este tot ce am de spus.” Şi juraţii au dat un verdict diferit:
vinovat.
Încearcă să stai tăcut timp de trei minute şi ţi se va părea o veşnicie. Ai
observat: când moare o personalitate publică, la anumite manifestări sportive
sau politice se păstrează un minut de reculegere. Acel minut pare atât de
îndelungat şi apăsător încât începi să te gândeşti că nu mai poţi suporta.
Ori de câte ori eşti tăcut, un singur moment de tăcere pare veşnic. Şi este
imposibil să îţi imaginezi ce se întâmplă când eşti cu adevărat absent: hiatusul
poate dura o singură clipă, dar va părea o eternitate. Atunci te poţi speria şi
este posibil să revii la starea iniţială, să te agăţi de trecut.
Dar frica nu va dura mult. Ţine minte: nu te teme. Nu te reîntoarce,
continuă să mergi mai departe. Acceptă moartea, pentru că doar din ea apare
viaţa adevărată. Doar când mori atingi nemurirea.
140
Nemurirea te aşteaptă veşnic - şi nu este ceva exterior ţie, ci este chiar

fiinţa proprie. Problema este că te identifici cu trupul şi cu mintea. Acestea
sunt lucruri schimbătoare şi muritoare. Undeva în adâncul tău se află conştiinţa
pură, neatinsă. Acea conştiinţă pură este adevărata ta natură.
Yoga nu reprezintă altceva decât un efort de a atinge puritatea fiinţei,
virginitatea din care se naşte cu adevărat Iisus. În clipa în care ai atins
virginitatea interioară, atunci ai renăscut - aceasta este reînvierea.
Permite-mi să ajut la moartea ta, astfel încât să te poţi renaşte cu
adevărat. Un Maestru este moarte şi viaţă - cruce şi reînviere. Tu ai reuşit să
găseşti metoda corectă. Acum mergi mai departe. Îmbibă-te cu prezenţa mea
din ce în ce mai mult - adică devin-o gol. Şi, în curând acea vacuitate va
dispărea. La început dispare totul şi în tine nu mai există altceva decât
vacuitate, iar când aceasta este totală va dispărea şi ea.
Buddha, în legătură cu acest fenomen, obişnuia să le spună discipolilor

săi: “Este la fel ca flacăra care se stinge a unei lumânări.” Lumânarea arde
întreaga noapte. Flacăra este cea care o consumă. Lumânarea dispare şi
dispare.... În ultima clipă, în care lumânarea mai există, flacăra face un salt şi
dispare.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine: la început, dacă te îmbibi cu
goliciune, vei distruge totul. Vei fi ca o flacără care distruge totul în jurul ei.
Iar apoi, după ce totul s-a distrus şi eşti complet gol, flacăra face saltul şi
vacuitatea a dispărut şi ea. Atunci te vei reîntoarce acasă - satisfăcut, extatic,
supraabundent. Acela este momentul în care omul devine Dumnezeu.
141
XI. SECRETELE MORŢII Şl ALE KARMEI
25. Practicând samyama asupra celor două tipuri de karma, activă şi

latentă, ori asupra semnelor bune sau rele, se poate prezice cu exactitate
momentul morţii.
24. Practicând samyama asupra prieteniei sau a oricărui alt sentiment,
se dobândeşte puterea inerentă acestora.
25. Practicând samyama asupra altor puteri, precum cea a elefantului
sau altele, se obţin puterile acestora.
26. Direcţionând lumina activităţii suprasenzoriale, se dobândeşte
cunoaşterea celor subtile, ascunse şi îndepărtate.
27. Practicând samyama asupra soarelui este obţinută cunoaşterea
sistemului solar.
Am auzit o povestioară foarte frumoasă. A existat odată un sculptor, un

artist renumit, a cărui măiestrie era atât de desăvârşit încât dacă sculpta o
statuie a unui om îţi era foarte dificil să o deosebeşti de un om adevărat.
Statuile făcute de el erau aproape vii. La un moment dat, un astrolog i-a prezis
142
artistului că va muri foarte curând şi acesta a început să se teamă. Sculptorul s-

a tot gândit ce să facă şi atunci i-a venit ideea să construiască 11 statui identice
cu el şi să se ascundă printre ele. Moartea a venit şi a început să îl caute.
Sculptorul nici măcar nu mai respira.
Îngerul Morţii a rămas surprins, nu şi-a putut crede ochilor. Până atunci
nu i se întâmplase niciodată aşa ceva. Moartea ştia că Dumnezeu nu a creat
niciodată două fiinţe identice - doar unicate. Dumnezeu nu era ca o linie de
asamblat maşini. Ce s-a întâmplat? Moartea trebuia să se decidă pe cine să ia
cu ea. În cele din urmă s-a întors la Dumnezeu şi l-a întrebat: “Ce ai făcut? Am
întâlnit 12 persoane identice, iar eu trebuie să iau cu mine doar una dintre ele.
Cum o pot alege?”
Dumnezeu a râs şi l-a chemat pe îngerul Morţii aproape de el pentru a-i
şopti la ureche formula prin care poate deosebi persoana reală de cele false.
I-a rostit câteva cuvinte care trebuia să le repete în preajma statuilor şi i-a
mai spus: “Asta este tot ceea ce trebuie să faci şi îl vei descoperi pe artist.”
Îngerul a întrebat: “Dar cum mă vor ajuta aceste cuvinte?”
Dumnezeu i-a repetat : “Nu ai de ce să te îngrijorezi. Doar aplică ce ţi-
am spus.”
Atunci îngerul Morţii s-a întors în casa sculptorului şi, şovăielnic, fără să
se adreseze cuiva anume a spus: “Totul este perfect, cu excepţia unui singur
lucru. Ai reuşit să mă păcăleşti, dar ai făcut o singură greşeală.”
Artistul a uitat complet de faptul că trebuia să stea ascuns şi a întrebat
repede: “Care greşeală?”
Moartea a râs şi a spus: “Te-am prins. Aceasta este greşeala: nu poţi uita
de tine. Acum, urmează-mă.”
Moartea este a ego-ului. Dacă ego-ul există, atunci există şi moarte. În
clipa în care ego-ul dispare, moartea dispare şi ea. Ţine minte, tu nu vei muri;
însă dacă te gândeşti că tu exişti, atunci cu siguranţă vei muri. Entitatea falsă a
ego-ului va muri, dar când te gândeşti la tine în termeni de non-existenţă, non-
ego, atunci deja ai devenit nemuritor. Întotdeauna ai fost nemuritor, acum doar
ai devenit conştient de acest fapt.
Artistul a fost prins deoarece nu a putut dispărea în non-fiinţă.
Buddha spune în Dhammapada: “Dacă poţi vedea moartea, atunci
moartea nu te poate vedea pe tine.” Dacă poţi muri înainte de venirea morţii,
atunci moartea nu mai poate ajunge la tine - şi nu este nevoie să sculptezi tot
felul de statui. Acest lucru nu te va ajuta cu nimic. Adânc înăuntru trebuie să
distrugi o statuie, nu să creezi altele. Este necesar să distrugi imaginea ego-
ului. Nu ai de ce să creezi alte statui sau imagini identice cu tine. Religia, într-
un fel, este distructivă, într-un fel este negativă. Ea te anihilează complet şi
definitiv.
Mulţi vin la mine cu ideea de a atinge sau rezolva ceva, dar eu mă aflu
aici pentru a-i distruge complet. Tu ai ideile tale; eu pe ale mele. Fiecare
143
doreşte să fie satisfăcut - în ego - iar eu doresc să distrug ego-ul, să îl anihilez,

să îl dizolv, deoarece aceasta este singura satisfacţie posibilă. Ego-ul este
veşnic nesatisfăcut. Ego-ul, prin chiar natura sa, nu poate ajunge la satisfacţie,
nu poate fi mulţumit. Mulţumirea, satisfacţia apare doar când tu nu mai eşti. În
clipa în care tu dispari, ajungi cu adevărat la realizarea finală - sau o poţi
denumi oricum doreşti.
Sutrele lui Patanjali sunt doar nişte metode ştiinţifice prin care te poţi
dizolva. Doar prin acestea te poţi sinucide cu adevărat. Şi o numesc a fi
adevărată pentru simplul fapt că a-ţi ucide corpul nu este decât o sinucidere
falsă, ireală. Sinuciderea reală se produce atunci când îţi ucizi ego-ul.
Acesta este şi paradoxul: dacă mori, atingi viaţa eternă. Agaţă-te de viaţă
şi vei muri de mii de ori. Vei continua să te naşti şi să mori la nesfârşit. Este un
cerc.
Ieşi din cercul vieţii şi al morţii. Cum? Pare imposibil, deoarece nu te-ai
gândit niciodată la tine ca la o non-fiinţă, ca la un spaţiu pur şi gol.
Fiecare sutra trebuie să fie înţeleasă foarte profund. O sutra este un lucru
foarte condensat - este ca o sămânţă pe care trebuie să o accepţi în inimă şi
acolo să poată rodi. Doar atunci îşi va realiza menirea.
Eu nu pot face altceva decât să te conving şi să te îndemn să fii deschis,
astfel încât sămânţa să pătrundă în non-fiinţa ta interioară. În acel întuneric al
non-fiinţei, sămânţa va începe să rodească. O sutra este o sămânţă. Intelectual
este foarte uşor să o înţelegi. Existenţial, a-i pătrunde înţelesul este extrem de
dificil. Dar Patanjali şi cu mine dorim ca fiecare să o înţeleagă existenţial şi nu
intelectual.
Aşa că, cei care mă ascultă este bine să renunţe de tot la intelect. Şi nu
trebuie doar să fiu ascultat; ascultarea este secundară. Conştientizarea, trăirea
împreună cu mine este lucrul esenţial. Permite-ţi să fii lângă mine, să trăieşti
cu mine, să te acordezi pe frecvenţa mea. Fii total aici-acum şi vei simţi ceea
ce am realizat.
Eu am trecut prin moartea despre care vorbesc. Am “murit” cu mult timp
în urmă şi acest lucru poate deveni contagios. Dar pentru aceasta trebuie să te
apropii foarte mult şi să exişti în comuniune cu mine. Atunci vei simţi gustul.
Şi Buddha are dreptate când spune: “Dacă poţi vedea moartea, atunci
moartea nu te poate vedea pe tine” - deoarece în acel moment ai transcens-o.
Pentru tine nu va mai exista moarte.
Prima sutra:
23. Practicând samyama asupra celor două tipuri de karma, activă şi
latentă, ori asupra semnelor bune sau rele, se poate prezice cu exactitate
momentul morţii.
Sunt multe lucruri care trebuie înţelese. În primul rând: de ce este
necesar să îţi cunoşti momentul morţii? Cum te va ajuta acest lucru? Care este
sensul? Dacă îi întrebi pe psihologii occidentali, aceştia vor spune că acesta
144
este un simptom al unei morbidităţi anormale. De ce să fii îngrijorat de

momentul morţii? Mai bine evită acest lucru. Continuă să crezi că moartea nu
va apărea - cel puţin pentru tine. Întotdeauna se întâmplă altora Ai văzut
oameni morţi sau muribunzi, dar pe tine nu te-ai văzut în această ipostază, deci
de ce să îţi mai faci griji? Poate că tu eşti o excepţie. Problema este că nimeni
nu este o excepţie. Moartea ţi-a apărut deja încă din momentul naşterii, aşa că
nu o poţi evita.
Naşterea este ceva peste puterea ta; nu poţi face nimic în legătură cu ea -
deja s-a produs. Deja a trecut. Nu mai poţi da timpul înapoi. Moartea însă
urmează să apară - iar în privinţa ei se poate face ceva.
Întreaga religie orientală se bazează pe viziunea morţii, deoarece aceasta
este o posibilitate care urmează să îşi facă apariţia. Dacă o cunoşti dinainte,
atunci ţi se vor deschide multe uşi.
Atunci vei putea muri în felul tău, îţi vei semna singur moartea şi astfel
vei fi capabil să nu te mai renaşti - acesta este întregul înţeles al sutrei. Nu are
nimic de-a face cu morbiditatea. Este ceva foarte, foarte ştiinţific. Când ştii că
toţi mor este o prostie să nu te gândeşti la propria moarte, să nu meditezi
asupra ei sau să nu o înţelegi în profunzime, iar dacă îţi cunoşti momentul
morţii ţi se vor deschide multe posibilităţi.
Patanjali spune că poate fi cunoscut momentul morţii cu foarte mare
exactitate - ziua, ora, minutul şi chiar secunda când se va întâmpla. Iar dacă îl
cunoşti, atunci te poţi pregăti. Moartea trebuie întâmpinată ca un oaspete. Ea
nu este un duşman. De fapt, este un dar divin, îţi oferă posibilitatea - dacă eşti
conştient şi atent în timp ce treci prin ea - să nu te mai naşti şi să nu mai mori.
Altminteri, dacă o pierzi, te vei renaşte şi vei muri până când vei înveţa lecţia
morţii.
Să o spun în alt mod: întreaga viaţă nu este altceva decât o pregătire
pentru moarte. Acesta este şi motivul pentru care moartea se petrece ultima. Ea
este culmea, vârful, punctul culminant al vieţii.
În Occident, psihologii contemporani au descoperit faptul că orgasmul,
punctul culminant al actului sexual, oferă oamenilor o stare extatică,
satisfăcătoare, reînvigoratoare. Prin aceasta eşti curăţat, reîntinerit, revitalizat -
praful s-a spulberat prin acea baie de energie. Dar psihologii nu cunosc faptul
că actul sexual nu este altceva decât o moarte mai mică; iar cel care obţine un
orgasm foarte profund este cel care îşi permite să moară în iubire. Moartea însă
este orgasmul suprem.
Intensitatea morţii este atât de puternică încât mulţi oameni devin
inconştienţi. Nu o pot suporta, nu o pot întâlni. În clipa în care apare, ei devin
atât de înfricoşaţi încât, pentru a o evita, devin inconştienţi. Aproximativ 99 %
dintre oameni mor în mod inconştient. Ei pierd o mare posibilitate.
A cunoaşte momentul morţii este o metodă care te ajută să fii pregătit,
atent, conştient în clipa în care moartea îşi va face apariţia. În clipa în care ai
acceptat cu conştientizare moartea, pentru tine nu va mai exista naştere - ţi-ai
145
învăţat lecţia. Nu mai este nevoie să revii la şcoală. Această viaţă nu este
altceva decât o şcoală, o disciplină. Şi nu este deloc morbidă.
Religia este interesată de moarte. Iar religia care nu este preocupată de
moarte, nu poate fi numită religie. Poate fi sociologie, moralitate, politică,
orice, dar nu religie. Religia se află în permanenţă în căutarea nemuririi. Însă
aceasta este posibilă doar prin uşa morţii.
Sutra spune: Practicând samyama asupra celor două tipuri de karma,
activă şi latentă, ori asupra semnelor bune sau rele, se poate prezice cu
exactitate momentul morţii. Prin analiza făcută în Orient asupra karmei s-a
descoperit că aceasta este de trei tipuri.
Prima este denumită sanchita - totalul vieţilor trecute. Tot ce ai făcut,
felul în care ai reacţionat, tot ce ai gândit, simţit, dorit, realizat, greşit - aceasta
este sanchita.
Al doilea tip de karma este cunoscută ca fiind prarabdha. Aceasta este o
parte a karmei sanchita pe care trebuie să o îndeplineşti în viaţa prezentă.
Fiecare dintre noi a trăit multe vieţi, a acumulat mult. Iar o parte din tot ce am
acumulat are posibilitatea de a fi rezolvată, arsă, în viaţa prezentă. Însă numai
o parte, deoarece viaţa prezentă are o anumită limitare - nu poţi trăi mai mult
de 70, 80 sau 90 de ani. În această perioadă de timp nu poţi trăi toată karma
acumulată - sanchita - doar o parte din ea, adică prarabdha.
Al treilea tip este cunoscută ca fiind kriyaman - adică karma zilnică. În
fiecare clipă există posibilitatea să faci sau să nu faci ceva. Cineva te insultă şi
devii furios. Nu faci altceva decât să reacţionezi. Dar poţi face şi altceva: doar
priveşti, eşti un observator care nu se identifică cu nimic. Nu reacţionezi, ci
priveşti calm şi liniştit - rămâi centrat. Astfel, celălalt nu va reuşi să te tulbure.
Dacă eşti tulburat şi reacţionezi, atunci kriyaman pătrunde în rezervorul
adânc al karmei sanchita. Astfel începi să acumulezi, să aduni material şi
pentru vieţile viitoare. Când nu reacţionezi, atunci karma trecută este arsă şi
dispare - probabil că în trecut l-ai insultat şi tu pe acel om, iar acum te insultă
şi el pe tine. Conturile au fost reglate, între voi totul s-a terminat. O persoană
conştientă şi înţelegătoare va fi fericită că măcar a scăpat de un lucru. A
devenit puţin mai liber.
Cineva a venit la Buddha şi a început să îl insulte. Buddha a tăcut, a
ascultat şi apoi a spus: “Mulţumesc.” Celălalt a rămas uimit şi a întrebat: “Ce
faci? Eşti nebun? Eu te insult şi tu doar îmi mulţumeşti?” Buddha i-a răspuns:
“Da, pentru că aşteptam acest lucru. În trecut şi eu te-am insultat şi acum
aşteptam - până când nu veneai, eu nu eram complet liber. Tu eşti ultimul om
şi datorită ţie mi-am închis toate conturile. Îţi mulţumesc că ai venit. Puteai
foarte bine să nu fi venit în această viaţă în preajma mea şi atunci ar fi trebuit
să te aştept. Şi nu mai spun nimic altceva, deoarece este îndeajuns. Nu vreau să
dau naştere unui alt lanţ karmic.”
În acest mod, karma kriyaman - karma de zi cu zi - nu mai pătrunde în
rezervor, nu se mai acumulează; de fapt, apa din rezervor chiar se împuţinează.
146
Acelaşi lucru este valabil şi pentru prarabdha - karma unei vieţi întregi, a
acestei vieţi. Dacă în timpul vieţii prezente continui să reacţionezi, nu faci
altceva decât să adaugi mai multă apă în rezervor. Astfel, urmează să te renaşti
mereu şi mereu, deoarece creezi prea multe lanţuri cu care te încătuşezi singur.
Încearcă să înţelegi conceptul oriental referitor la libertate. În Occident,
libertăţii i se dă o conotaţie politică. În India, noi nu suntem interesaţi de
libertatea politică, pentru că atâta timp cât un om nu este liber din punct de
vedere spiritual, atunci nu are nici o importanţă dacă este liber sau nu din punct
de vedere politic.
Sclavia este creată de karma. Tot ce faci în mod inconştient devine
karma. Orice acţiune inconştientă devine karma; de fapt, aceea nici nu este o
acţiune, ci doar o reacţiune.
Când faci ceva pe deplin conştient aceea este o acţiune - spontană, totală.
Ea nu va lăsa nimic în urma ei. Este completă în ea însăşi. Tot ce este
incomplet va trebui completat într-o zi sau alta. Aşadar, dacă în această viaţă
rămâi şi acţionezi pe deplin conştient şi atent, atunci prarabdha dispare şi
rezervorul devine din ce în ce mai gol. Iar în câteva vieţi acesta se goleşte de
tot.
Practicând samyama asupra celor două tipuri de karma.... Patanjali se
referă doar la sanchita şi prarabdha, deoarece kariyaman face parte din
prarabdha. De aceea, el le-a divizat doar în două.
Ce este samyama? Aceasta trebuie foarte bine înţeleasă. Samyama este
cea mai mare sinteză a conştiinţei umane: o sinteză între dharana, dhyana,
samadhi.
În mod normal, mintea sare în continuu de la un obiect la altul. Nu eşti
focalizat asupra unui singur lucru nici măcar pentru o secundă. Continui să sari
în toate părţile. Mintea se mişcă în continuu - este un flux. Starea obişnuită a
minţii este foarte haotică: în clipa prezentă ai ceva în minte, iar în următorul
moment îţi apare altceva.
Primul pas care trebuie făcut pentru a ieşi din această stare este dharana
- concentrarea, fixarea conştiinţei asupra unui singur obiect, fără să îi permiţi
acestuia să dispară. Imediat ce dispare trebuie să îl readuci mereu şi mereu în
focalizarea conştiinţei, astfel încât să înceteze obiceiul inconştient al minţii de
a sări la un obiect la altul. Doar prin dispariţia acestui obicei vei reuşi să atingi
o cristalizare, o unitate, o integritate reală. Când în minte există o mie şi unul
de obiecte, tu eşti divizat. Înţelege foarte bine acest lucru: rămâi divizat,
deoarece obiectele tale sunt divizate, fragmentate.
De exemplu, astăzi iubeşti o femeie, mâine alta, poimâine alta. Acest
lucru va crea o divizare interioară. Nu mai poţi fi unul, vei deveni o mulţime.
De aceea, Orientul a insistat asupra faptului de a se iubi cât mai mult o singură
persoană. Prea multe schimbări te erodează, te fragmentează. Aşa că, nu este
de mirare faptul că în Occident schizofrenia a devenit aproape o boală
obişnuită, normală. Este natural - totul se află într-o continuă schimbare.
147
Am auzit că o actriţă de la Hollywood s-a căsătorit cu al 1l-lea bărbat şi

după ce au venit din luna de miere, copiii actriţei au adus un caiet şi i-au spus
noului tătic: “Te rugăm să ne dai un autograf, să ne scrii câteva rânduri, pentru
că mâine cine ştie...poate că pleci şi tu. Astăzi eşti aici, dar mâine nu se ştie.
De aceea noi adunăm semnături de la toţi taţii.”
Fiecare continuă să îşi schimbe casele, serviciile. În America, perioada
maximă în care o persoană stă la un singur servici este de trei ani. Şi acum s-a
ajuns la aceeaşi, perioadă limită şi în privinţa căsătoriilor. Probabil că le este
frică să depăşească aceşti trei ani, deoarece în al patrulea s-ar putea aşeza la
casele lor, ar putea rămâne toată viaţa cu aceeaşi femeie şi acelaşi servici, ar
putea renunţa la goana asta continuă. Oamenii aleargă dintr-un loc în altul, iar
acest lucru creează tot felul de divizări interioare.
În Orient, oamenii primeau un serviciu pe care îl îndeplineau întreaga
viaţă. Un brahmin rămâne brahmin întreaga sa viaţă. Prin aceasta se asigura
stabilitatea fiinţei. Un cizmar rămâne cizmar până la moarte. Oamenii se
năşteau, munceau, se căsătoreau şi mureau în acelaşi oraş. Lao Tzu a spus:
“Am auzit că în timpurile antice, oamenii nu treceau marele râu.” Probabil că
auzeau câinii lătrând sau alte zgomote, poate că vedeau fumul care ieşea pe
coşurile caselor şi au dedus că trebuie să fie un oraş, dar nimeni nu se obosea
să vadă ce este cu adevărat. Oamenii aveau o viaţă armonioasă.
Schimbarea constantă care există în prezent nu arată altceva decât
nebunia minţii. Nimeni nu mai poate rămâne prea mult timp în prezenţa
aceluiaşi lucru şi astfel viaţa devine o schimbare continuă. În acest mod nu poţi
înflori, nu poţi trăi cu adevărat.
Deci, concentrarea este focalizarea conştiinţei asupra unui singur obiect.
Priveşti un trandafir şi nu îi permiţi minţii să plece în altă parte. Dar mintea nu
va putea sta într-un singur loc şi va începe să hoinărească într-o parte sau alta -
dar tu o aduci înapoi. Pur şi simplu o îmblânzeşti. O readuci în faţa
trandafirului. Iar în clipa în care vei putea rămâne cu trandafirul o perioadă mai
mare de timp, atunci vei şti pentru prima dată ce este un trandafir. Nu este doar
o floare: Dumnezeu a înflorit în ea. Parfumul ei este parfumul Divinului.
Stai în faţa unui copac şi cunoaşte-l. Stai cu iubita şi nu pleca, cunoaşte-
o, întâlneşte-o cu adevărat. Problema este că oamenii nici măcar în iubire nu
sunt cu adevărat prezenţi. Nici chiar în iubire nu te poţi focaliza. Astfel, pierzi
foarte mult. Prin iubire se deschide o uşă, dar tu nu te afli acolo pentru a o
vedea. Iar când revii în faţa uşii, aceasta este deja închisă.
În fiecare moment există milioane de posibilităţi pentru a vedea Divinul,
dar nimeni nu există în prezent. Dumnezeu vine şi bate la uşa ta, însă tu nu eşti
acasă. Hoinăreşti prin lume. Această hoinăreală trebuie să înceteze - iată ce
este dharana: primul pas din magnifica sinteză care este samyama.
Al doilea pas este dhyana. În dharana, în concentrare, doar îţi focalizezi
mintea: obiectul este cel important. Trebuie să îl readuci în permanenţă în
conştiinţă; nu trebuie să îi pierzi urma. În meditaţie, în dhyana, obiectul nu mai
148
este deloc important - devine ceva secundar. Acum fluxul conştiinţei este
important - chiar conştiinţa care curge asupra obiectului. Şi te poţi folosi de
orice obiect, însă fluxul conştiinţei trebuie să aibă o curgere continuă - nu
trebuie să existe nici un fel de pauze.
Ai observat? Când torni apă dintr-un vas în altul, apar întreruperi. Însă
nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când torni ulei - acesta are o continuitate;
apa curge discontinuu. În dhyana, conştiinţa trebuie să curgă în continuu
asupra obiectului. Altminteri va pâlpâi, nu va fi o flacără care arde uniform.
Uneori este acolo, alteori dispare; apoi reapare şi redispare. Prin dhyana,
fluxul conştiinţei trebuie să fie continuu.
Iar când conştiinţa devine continuă, tu începi să te fortifici şi simţi pentru

prima dată ce este viaţa. Pentru prima dată vor dispărea golurile din viaţa ta.
Vei deveni unit. Această unitate nu este altceva decât unitatea şi uniformitatea
conştiinţei. Când conştiinţa ta este precum stropii de apă, atunci nu poţi exista
într-un singur loc şi vei fi divizat. Pauzele vor crea tot felul de tulburări şi nu
vei mai fi energic, vital, viu. Nu poţi deveni o cascadă de energie decât în
momentul în care conştiinţa curge continuu, precum un râu.
Al treilea şi ultimul ingredient al samyamei este samadhi. În dharana,
obiectul este important, deoarece trebuie să alegi un obiect din milioanele de
lucruri care te înconjoară. În dhyana, în meditaţie, conştiinţa este importantă -
aceasta trebuie să fie continuă. Iar în samadhi, subiectul este important - este
necesar să se renunţe la el.
Când în mintea ta sunt multe obiecte, tu eşti divizat în mulţi subiecţi - o
mulţime - eşti o fiinţă polipsihică. Nu ai doar o minte, ei mai multe. Mulţi îmi
spun: “Dorim să devenim sannyasini, dar....” Acest “dar” creează a doua
minte. Ei cred că sunt unitari, însă acel “dar” îi divizează. Vor să facă ceva şi,
în acelaşi timp, nu vor să facă - au două minţi. Urmăreşte şi vei descoperi în
interior o multitudine de minţi - o atmosferă ca cea din piaţă.
Unui obiect îi corespunde un singur subiect, o singură minte - focalizată,
centrată, stabilizată. Dar în cele din urmă trebuie să se renunţe şi la această
minte, pentru că altfel vei rămâne în ego. Iar renunţarea la minte se face în
samadhi. Atunci în interior nu va rămâne decât conştiinţa pură.
Acestea trei luate împreună formează samyama. Samyama este cea mai
mare sinteză a conştiinţei umane.
Acum vei fi capabil să înţelegi sutra: Practicând samyama asupra celor
două tipuri de karma, activă şi latentă, ori asupra semnelor bune sau rele, se
poate prezice cu exactitate momentul morţii. Dacă te concentrezi, meditezi şi
pătrunzi în samadhi, atunci poţi fi capabil să afli cu exactitate momentul
morţii. Nu trebuie decât să îţi îndrepţi această mare putere care ţi-a apărut,
samyama, asupra morţii şi vei afla imediat când vei muri.
Cum se petrece? Când pătrunzi într-o cameră întunecată nu poţi vedea ce
este în ea. Însă dacă intri cu o lumină vei vedea totul. Acelaşi lucru se petrece
149
şi cu viaţa fiecăruia: trăieşti în întuneric şi nu ştii cât de multă karma mai ai de

ars în această viaţă. Prin puternica lumină produsă de samyama vei cunoaşte
imediat cât de multă prarabdha - karma vieţii prezente - mai trebuie să arzi.
Vezi camera că este goală, mai există doar câteva lucruri aruncate într-un colţ,
dar în curând vor dispărea şi ele. Atunci vei putea cunoaşte momentul morţii.
Se spune despre Ramakrishna că era foarte interesat de mâncare; de fapt
era chiar obsedat. Chiar şi soţia sa, Sharada, se simţea stânjenită de acest fapt,
deoarece nu putea concepe un sfânt care să fie obsedat de mâncare. Uneori se
oprea din satsanga doar pentru a se duce în bucătărie să afle ce se pregăteşte,
ce va mânca în acea zi.
Discipolii săi cei mai apropiaţi i-au spus: “Paramahansa, nu este bine să
faci astfel de lucruri. Totul este perfect, tot ce faci şi spui, dar chiar nu poţi
renunţa la acest obicei?” Ramakrishna doar râdea şi nu spunea nimic.
Într-o zi, Sharada a insistat şi el i-a spus: “Bine, dacă vrei am să îţi spun.
Prarabdha mea este pe terminate şi pentru a nu muri trebuie să mă agăţ de
ceva. Aşa că am ales mâncarea.” Soţia nu l-a crezut. Este foarte dificil pentru
soţii să îşi creadă soţii - chiar dacă soţul este un Paramahansa, nu are nici o
importanţă. Ramakrishna a văzut că nu îl crede şi i-a spus: “Am observat că nu
ai încredere în ceea ce îţi spun, însă ţine minte: cu trei zile înainte de moarte nu
mă voi mai atinge de mâncare, nici măcar nu o voi mai privi. Tu îmi vei aduce
farfuria cu mâncare şi eu voi privi în altă direcţie. Atunci vei şti că mai am trei
zile de trăit aici.”
Nici acest lucru nu l-a crezut şi cu timpul a uitat de el. Însă într-o bună
zi, când Sharada i-a adus mâncarea preferată, Ramakrishna nici măcar nu s-a
uitat la farfurie şi a privit în altă parte. Brusc, Sharada şi-a adus aminte de
cuvintele sale şi a început să plângă. Ramakrishna i-a spus: “Acum nu ai de ce
să plângi. Munca mea s-a încheiat. Nu mai trebuie să mă agăţ de nimic.” Şi
exact după trei zile a murit.
El nu mai era închis, ci era complet liber şi doar din compasiune se
agăţa, încerca să mai continue să existe pe acest tărâm. Nu dorea decât să îi
ajute pe cei strânşi în jurul său. Însă este dificil să înţelegi un Paramahansa, un
buddha, un siddha, o persoană care şi-a ars întreaga karmă. Este foarte dificil.
Un iluminat nu mai depinde de gravitaţie şi pentru a rămâne în lume trebuie să
se agaţe de o piatră, de o stâncă care îl poate ajuta să nu părăsească pământul.
Când vei fi pe deplin conştient şi vei reuşi să practici cei trei paşi din
samyama vei şti cu exactitate cât de multă karma mai ai. Vei fi la fel ca un
doctor care, doar măsurând pulsul unui pacient, îşi poate da seama cât de
obosită îi este inima. Iar unii doctori au o experienţă atât de bogată încât , pot
cunoaşte când moare un bolnav. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu tine: vei
cunoaşte cât de multă prarabdha ţi-a mai rămas.
Acest lucru poate fi realizat în două moduri: ori asupra karmei, ori
asupra anumitor semne: Practicând samyama asupra celor două tipuri de
150
karma, activă şi latentă, ori asupra semnelor bune sau rele, se poate prezice
cu exactitate momentul morţii.
De exemplu, aproximativ cu nouă luni înainte de moartea unei persoane
încep să apară anumite semne. În mod normal, nimeni nu le observă, deoarece
este un fenomen foarte subtil. Eu spun aproximativ nouă luni, pentru că diferă
de la persoană la persoană. Perioada va fi identică cu cea petrecută în pântecul
mamei, de la momentul conceperii şi până la naştere. Unii se nasc înainte de
nouă luni, alţii exact la nouă luni, iar unii chiar depăşesc această perioadă.
Depinde de fiecare. Înainte de moarte, exact cu aceeaşi perioadă de timp, în
ombilic, în hara, se petrece un fenomen deosebit. Este nevoie de pregătire, aşa
cum ai avut nevoie de o perioadă de pregătire pentru a te naşte.
Trebuie să te pregăteşti pentru moarte şi de aceea ţi se acordă un timp
anume pentru a face acest lucru. Astfel, cercul este complet. Cei care sunt
conştienţi şi atenţi cunosc imediat faptul că în centrul din abdomen s-a petrecut
ceva şi moartea se apropie. Oricum, perioada aproximativă este aceea de nouă
luni. Sau, de exemplu, mai există şi alte semne. Un om, înainte de moarte,
exact cu şase luni înainte nu mai poate să îşi vadă vârful nasului, deoarece
ochii încep să se întoarcă în sus. După moarte, ei sunt complet ridicaţi, dar
încep această întoarcere cu şase luni înainte de apariţia morţii. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu un nou născut. Unui copil i se fixează globii oculari după o
perioadă de jumătate de an - mai sunt şi excepţii, dar în general aceasta este
perioada după care ochii sunt stabili. Acesta este şi motivul pentru care copiii
îşi mişcă ochii într-un mod foarte ciudat: ei îi pot apropia foarte mult de
rădăcina nasului sau îi pot depărta spre tâmple. Şi perioada de mobilizare a
globilor oculari va fi identică cu aceea de fixare petrecută în copilărie.
Există multe metode prin care yoghinii se concentrează asupra vârfului
nasului. Conform cu sistemul yoga, în om există şapte centri energetici. Primul
se află la baza coloanei vertebrale, iar ultimul în creştetul capului. Între aceştia
mai există alţi cinci centri. Iar moartea se produce dintr-un anumit centru - iar
acesta va fi conform cu evoluţia fiecăruia. Cei mai mulţi oameni mor aflându-
se ca nivel de conştiinţă în centrul din zona organelor genitale, deoarece îşi
petrec întreaga viaţă fiind obsedaţi de sexualitate - se gândesc în permanenţă,
visează şi îşi închipuie tot felul de fantezii sexuale, ca şi cum întreaga viaţă
pare a fi centrată în jurul sexualităţii. Dacă ai evoluat şi ai depăşit sexul, atunci
vei fi ajuns la iubire şi vei părăsi corpul prin centrul inimii. Iar când te vei
dezvolta complet, când vei fi devenit un siddha, vei părăsi corpul fizic prin
centrul capului, sahasrara.
Centrul în care te afli ca nivel de conştiinţă la momentul morţii va avea o
deschizătură şi pe acolo va fi eliberată întreaga energie vitală.
Chiar în urmă cu câteva zile a murit Vipassana. Ea i-a cerut fratelui ei,
Viyogi, să îi lovească capul în clipa în care este pusă pe rugul funerar. În India,
acesta este un gest simbolic: dacă persoana care a murit a evoluat şi energia s-a
151
eliberat prin creştetul capului, atunci craniul se va sparge ca un pepene. Dar

Vipassana nu s-a realizat.
Punctul prin care se eliberează energia se deschide şi chiar poate fi văzut.
Cândva ştiinţa medicală occidentală va deveni interesată de sistemul yoghin şi
atunci medicina va porni pe o nouă cale. În viitor se va cunoaşte prin care
centru a murit fiecare; exact cum astăzi se cunoaşte dacă cineva a murit otrăvit,
spânzurat, înecat, de inimă. Însă centrul prin care moare fiecare nu este luat
deloc în considerare - şi acesta este cel mai important. Medicina poate fi de
mare ajutor în această problemă. Yoghinii au lucrat foarte mult în această
privinţă şi au descoperit faptul că centrul prin care moare cineva se fisurează,
în preajma sa apare o gaură - este ceva asemănător cu un ou găurit prin care se
scurge conţinutul.
Cu trei zile înainte să moară, persoana care a realizat samyama, va şti
prin care centru va pleca - aproape întotdeauna o va face din sahasrara.
Cu trei zile înainte de moarte, în cap începe să apară o anumită activitate.
Aceste indicaţii te pot ajuta să te pregăteşti să îţi întâmpini moartea. Iar
dacă ştii cum să o întâmpini - cu bucurie, sărbătorind, dansând - atunci nu te
vei mai renaşte. Ţi-ai învăţat lecţia. Ai învăţat tot ce puteai învăţa pe acest
pământ şi acum eşti pregătit să porneşti în misiuni mai măreţe - eşti gata să
primeşti viaţa nemuritoare. Atunci vei fi pregătit să fii absorbit de Cosmos, de
Întreg. Ţi-ai câştigat singur acest drept.
Încă un lucru în legătură cu această sutra. Kriyaman, karma de zi cu zi,
este doar un fragment foarte mic; în termenii psihologiei moderne este denumit
“conştient”. Dincolo de el este “subconştientul”, prarabdha; iar cel mai
profund este “inconştientul”, sanchita.
În mod normal, omul nu este conştient de activităţile sale zilnice. Atunci
cum ar putea fi conştient de prarabdha sau sanchita? Este imposibil. Aşa că
este bine să se înceapă cu conştientizarea activităţilor de zi cu zi. Mergi pe
stradă, fii atent. Mănânci, fii atent. Trebuie să rămâi conştient în tot ceea ce
faci. Nu acţiona ca un zăpăcit sau ca un somnambul. Orice spui, spune pe
deplin conştient astfel încât să nu ajungi să te căieşti.
De exemplu, afirmi: “Îmi pare rău, dar am spus-o fără să vreau” - aceasta
nu arată altceva decât că eşti complet adormit. Sau spui: “Nu ştiu de ce am
acţionat astfel. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Parcă nu am fost eu însumi.” Eşti
precum un somnambul.
Fii din ce în ce mai atent. Asta înseamnă a fi aici-acum. De exemplu, mă
asculţi, dar o poţi face doar superficial sau o poţi face total. Mă poţi privi total,
fără să existe în minte nici un gând, nici un fel de tulburare. Doar te focalizezi
asupra mea - mă asculţi şi mă vezi total - eşti cu mine aici-acum: acesta este
primul pas.
Dacă ai reuşit să faci primul pas, atunci cel de-al doilea va fi foarte uşor -
vei pătrunde în subconştient. Iar când te va insulta cineva nu vei deveni
conştient doar de furia de la suprafaţă, ci vei vedea cum o parte a furiei, un val
152
foarte subtil a pătruns instantaneu în subconştient. Nu poţi cunoaşte acel val

subtil decât dacă eşti pe deplin atent şi conştient. Altminteri, nu îl vei vedea
decât în clipa în care a apărut la suprafaţă. Încet-încet vei deveni conştient de
multe nuanţe subtile, umbre ale emoţiilor - este prarabdha, subconştientul.
Iar în momentul în care vei atinge profunzimile subconştientului vei avea
acces la o altă dimensiune. Cu cât creşti mai mult, cu atât eşti mai deschis spre
dezvoltare, spre evoluţie. Vei fi capabil să vezi - acesta este cel de-al treilea
pas - întregul trecut, sanchita. Şi când ai reuşit să pătrunzi în inconştient - prin
capacitatea de a duce lumina în străfundurile fiinţei - atunci devii iluminat. Iată
semnificaţia ce înseamnă să devii un buddha: întunericul a dispărut. Fiecare
colţ şi ungher al camerei este luminat. Atunci trăieşti, acţionezi şi nu mai
acumulezi nici un fel de karma.
A doua sutra:
24. Practicând samyama asupra prieteniei sau a oricărui alt sentiment,
se dobândeşte puterea inerentă acestora.
Mai întâi trebuie să devii conştient şi al doilea pas pe care trebuie să îl
faci este următorul: îţi îndrepţi samyama asupra sentimentului de prietenie,
iubire, compasiune.
Să îţi spun o povestioară:
S-a întâmplat ca un mare călugăr budist, Tamino, să muncească din greu
pentru a ajunge la satori, prima stare din samyama, dar acolo nu a putut fi
conştient de nimic....
Când eşti cu adevărat conştient, nu poţi fi conştient de ceva anume. Eşti
conştient doar de conştientizare. Şi nici aşa nu este bine spus, deoarece atunci
conştientizarea pare a fi un obiect. Nu, nu eşti conştient de ceva anume - eşti
doar conştient.
...şi călugărul nu era conştient de nimic, iar sufletul său părea inexistent.
Această stare era mult superioară celei de pace şi el ar fi dorit să rămână în ea
pentru veşnicie....
Ţine minte: când cineva atinge samyama, acela doreşte să rămână veşnic
în acea stare - însă nu acesta este finalul călătoriei. Este doar jumătatea
drumului. Până când samadhi nu devine iubire, până când nu împărtăşeşti cu
ceilalţi ceea ce ai descoperit în interiorul fiinţei, nu eşti altceva decât un om ca
toţi ceilalţi - cu nimic diferit. Nu samadhi este ţelul final, ci iubirea. Acea
stare este atât de minunată încât no vei mai dori să o părăseşti, nu te va mai
interesa de nimic altceva.
...Tamino dorea să rămână pentru veşnicie în acea stare. Dar s-a
întâmplat ca într-o zi, în timp ce medita în pădure, să treacă prin apropiere de
el un călător care a fost atacat de nişte hoţi. Călătorul, jefuit şi rănit, a strigat
după ajutor, dar Tamino nu auzea şi nu vedea nimic - era cufundat în
meditaţie....
Călugărul medita, iar în preajma sa cineva îi cerea ajutorul, însă Tamino
medita şi nu mai putea auzi sau vedea nimic - ochii îi erau deschişi, dar el nu
153
se mai afla în spatele lor. A pătruns în adâncul fiinţei sale. Corpul era în viaţă,
îşi menţinea organele în funcţiune, dar la periferie nu se mai afla nimeni.
...călătorul sângera şi se târa spre călugăr. În aceeaşi clipă, Tamino a
revenit din meditaţie - a repătruns în corp, în simţuri - dar când l-a văzut pe
acel om nu a putut înţelege ce s-a întâmplat; nu ştia ce trebuie să facă....
Durează puţin timp până revii la periferie. Centrul este foarte diferit -
acolo pătrunzi într-un teritoriu complet diferit. Iar când revii din centru este
dificil să te acomodezi instantaneu cu periferia. Experienţa este asemănătoare
cu aceea pe care au trăit-o astronauţii care au aterizat pe Lună: după ce s-au
întors pe Pământ au trebuit să stea într-un mediu special creat pentru a-şi
reveni, pentru a se acomoda cu gravitaţia Pământului. Pe Lună, gravitaţia este
de opt ori mai mică decât pe Pământ;
acolo poţi face salturi de până la 18 metri cu foarte mare uşurinţă. Gravitaţia
este aproape inexistentă, iar suprafaţa Lunii este atât de goală încât te
înnebuneşte. Tăcerea este insuportabilă, apăsătoare.
Primul om care a aterizat pe Lună era ateu, dar imediat ce s-a întâlnit cu
atmosfera astrului nopţii a căzut în genunchi şi a început să se roage. Primul
lucru pe care l-a făcut a fost să se roage. Ce s-a întâmplat cu el? Tăcerea a fost
atât de apăsătoare şi el s-a simţit atât de singur încât a uitat de totul şi şi-a
amintit doar de Dumnezeu. A renunţat la mintea sceptică, la îndoieli, la ateism
- a îngenuncheat şi a început să se roage.
Astronauţii care revin de pe Lună trebuie să se reacomodeze cu mediul
existent pe Pământ - dar aceasta este nimic în comparaţie cu revenirea din
centrul, fiinţei.
...Tamino era confuz şi o perioadă destul de mare de timp nu a înţeles ce
se întâmplă cu el şi ce trebuie să facă. Însă pe măsură ce curentul vieţii revenea
în corp, călugărul s-a îndreptat spre călător şi i-a îngrijit rănile cât de bine a
putut. Dar era prea târziu; sângele cursese prea mult timp şi drumeţul a murit
în braţele lui Tamino. În ultimele sale clipe, călătorul l-a privit pe călugăr şi
apoi a murit. Tamino nu a putut uita acei ochi şi el a uitat complet de centrul
fiinţei în care tocmai pătrunsese. Pierduse întreaga experienţă revelată în
satori. Tamino era uimit.
În privirea muribundului, Tamino a văzut acelaşi lucru ca şi atunci când
se afla pe câmpul de luptă. Înainte de a deveni călugăr, întreaga pace, linişte şi
seninătate au dispărut. Atunci s-a întors la mănăstire, s-a îndreptat spre o
verandă şi s-a aşezat în faţa unei sculpturi care îl înfăţişa pe Gautam Buddha.
Spre înserat, razele soarelui s-au aşternut asupra chipului statuetei şi aceasta
părea a prinde viaţă.
Tamino a întrebat: “O, Buddha, oare învăţătura ta a fost adevărată?”
Imaginea i-a răspuns: “Adevărată şi falsă.”
“Ce a fost adevărat?” - a întrebat Tamino.
“Compasiunea şi iubirea.”
“Şi ce a fost fals?”
154
“Renunţarea la viaţă, evadarea.”

“Asta înseamnă că trebuie să mă reîntorc la viaţă?” Însă imediat lumina
de pe chipul statuetei a început să se piardă şi totul a redevenit rece.
Este o povestire minunată. Da, Tamino trebuia să revină la viaţă. Din
samadhi trebuie să revii la iubire; de aceea, Patanjali în sutra sa spune că
imediat după experimentarea morţii: Practicând samyama asupra prieteniei
sau a oricărui alt sentiment - compasiune, iubire - se dobândeşte puterea
inerentă acestora.
Psihologii contemporani sunt de asemenea de acord cu aceasta - până la
o anumită limită. Dacă te gândeşti constant la ceva anume, acel lucru începe să
se materializeze. Poate că ai auzit de sloganul lui Emile Coue: “În fiecare zi
mă simt din ce în ce mai bine.”
El a tratat şi a reuşit să vindece mii de bolnavi doar prin acest slogan.
Pacienţii nu trebuiau să facă altceva decât să repete acele cuvinte şi să păstreze
constant în minte ideea că: se simt din ce în ce mai bine şi mai sănătoşi, mai
fericiţi. Mulţi au reuşit să scape chiar de boli mentale. Şi nu este altceva decât
o mică mantra.
Omul este cel care creează lumea în care trăieşte. Tu eşti cel care îţi
creezi corpul în care exişti şi tot tu îţi creezi mintea, ideile. Ceea ce gândeşti,
mai devreme sau mai târziu va deveni realitate. Fiecare gând, în cele din urmă,
devine un lucru material.
Şi aceasta se petrece cu mintea obişnuită, care continuă în fiecare clipă
să sară de la un obiect la altul; atunci ce mai poţi spune despre samyama? Când
nu mai există mintea şi în interior nu apare decât sentimentul de prietenie,
devii acel sentiment.
Buddha a spus: “Data viitoare când voi apărea în lume, numele meu va fi
Maitreya «iubitorul, prietenul»“. Este ceva foarte simbolic - Buddha al Iubirii,
al Prieteniei. El nu vrea să spună altceva decât că după iluminare, omul trebuie
să devină un prieten.
După atingerea stării de samadhi trebuie să atingi compasiunea. Şi doar
compasiunea este criteriul după care se poate cunoaşte dacă samadhi este
adevărat sau fals. Ţine minte: nu te zgârci - deoarece obiceiurile continuă să
persiste. Dacă te agăţi de bani sau de tot felul de lucruri, atunci când îţi va
apărea starea de samadhi-ul vei începe să te agăţi şi de aceasta. Agăţarea va
continua - şi tocmai aceasta trebuie să dispară. De aceea, imediat după
cunoaşterea şi simţirea momentului morţii, Patanjali spune să te îndrepţi spre
prietenie, spre iubire, spre dăruire.
În Palestina există două mări: una este plină de apă proaspătă şi în jurul
ei cresc foarte multe plante şi copaci. Apa pură din care este constituită această
mare este adusă de râul Iordan care izvorăşte din muntele Hermon şi ea are
calităţi curative....
Iisus iubea acest râu şi această mare.
155
...Maestrul iubea această mare şi el şi-a petrecut multe momente pe

malurile ei. Este un loc care şi astăzi este plin de vitalitate, energie şi
seninătate.
Dar acelaşi râu se varsă la sud în altă mare în care nu există nici un fel de
viaţă. Atmosfera este sinistră, aerul este greu şi nimeni, nici om şi nici animal
nu bea din această mare. Este moartă.
Care este diferenţa dintre aceste două mări? De ce una este atât de vie,
iar cealaltă este moartă? Iată care este diferenţa: Marea Galileiei primeşte, dar
nu păstrează apa adusă de râul Iordan. La fiecare strop de apă primit, un alt
strop se scurge în altă parte. Şi cu cât dăruieşte mai mult, cu atât primeşte mai
mult. Aceasta este marea vieţii - Marea Galileei.
Cealaltă mare primeşte apa dăruită de râu, dar nu dăruieşte la nimic, nu
oferă nimic în schimb. Şi îşi merită cu adevărat numele de Marea Moartă.
Acelaşi lucru este adevărat şi despre viaţa omului. Poţi deveni Marea
Moartă sau Marea Galileei. Iar când ajungi să fii precum Marea Galileei,
atunci mai devreme sau mai târziu vei atrage spre tine conştiinţa lui Iisus.
Maestrul va fi lângă tine, îl vei vedea în preajma ta - te vei afla într-o lume
complet diferită. Vei fi atins de Divin. Sau poţi deveni precum Marea Moartă
şi vei continua să primeşti fără să dăruieşti nimic - vei continua să acumulezi
până la suprasaturare. O persoană zgârcită este o persoană moartă; un avar
moare în fiecare zi. Î mpărtăşeşte orice deţii şi vei primi mai mult. Acesta este
înţelesul prieteniei.
Iar Patanjali spune să îţi îndrepţi samyama asupra iubirii şi prieteniei şi
acestea vor începe să se dezvolte. Şi nu înseamnă că vei deveni prietenos, ci
vei deveni prieten, chiar prietenia însăşi. Nu doar vei iubi, ci vei deveni
iubirea, vei fi chiar acea calitate magnifică a iubirii.
25. Practicând samyama asupra altor puteri, precum cea a elefantului
sau altele, se obţin puterile acestora.
Dacă îţi îndrepţi samyama asupra oricărui lucru vei obţine ceea ce
doreşti - deoarece acum eşti infinit. Poţi realiza orice miracol - depinde doar de
tine. Dacă doreşti să devii la fel de puternic ca un elefant, atunci o vei putea
face. Nu trebuie să faci altceva decât să păstrezi ideea în interior, să o îngrijeşti
ca pe o sămânţă, să o hrăneşti prin samyama şi vei deveni acel lucru.
Datorită acestei sutre mulţi oameni au făcut foarte mult rău. Ea îţi oferă
cheia la multe uşi, iar dacă doreşti să devii demoniac, atunci o poţi face. Yoga
poate fi folosită în mod greşit, la fel ca orice altă ştiinţă. Ştiinţa modernă este
cea care a descoperit energia atomică. Şi ce au făcut cu ea? Putem să aducem
la mult mai multe oraşe în starea în care au fost aduse Hiroshima sau Nagasaki
- putem să transformăm întregul Pământ într-un cimitir.
Dar aceeaşi energie atomică poate fi folosită şi în mod creativ. Toată
sărăcia existentă pe Pământ ar putea să dispară extrem de repede. S-ar putea
crea tot ce doreşti: hrană, lux, orice. Nimeni nu ne împiedică să o facem, dar
omul nu deţine încă o înţelegere creativă a lucrurilor.
156
Yoga a fost folosită greşit.

Orice cunoaştere îţi dă putere, iar aceasta o poţi folosi în două moduri:
pozitiv sau negativ.
Un beţiv s-a îndreptat spre un bancher şi i-a cerut şase penny pentru a-şi
cumpăra o cană cu cafea. Fiind un om extrem de generos, bancherul i-a dăruit
o bancnotă de 20 de shilingi.
“Uite” - a spus bancherul - cu asta poţi bea 20 de căni cu cafea.”
A doua seară bancherul l-a văzut din nou pe beţiv şi l-a întrebat bucuros:
“Ei, cum te simţi?”
Vagabondul i-a aruncat o privire duşmănoasă şi a spus: “Lasă-mă în
pace. Din cauza acelor 20 de căni cu cafea nu am mai putut dormi toată
noaptea.”
Deci, depinde de fiecare dintre noi. O binecuvântare poate deveni un
blestem. Ceea ce dezvăluie Patanjali nu este altceva decât magie albă: este o
formulă magică. O poţi transforma cu foarte mare uşurinţă în magie neagră.
Atunci vei fi distructiv faţă de alţii - şi faţă de tine însuţi. Ţine minte acest
lucru. Acesta este şi motivul pentru care Patanjali mai întâi vorbeşte despre
prietenie şi iubire şi apoi începe să vorbească despre puteri.
Oameni precum Patanjali sunt foarte atenţi. Şi trebuie să fie atenţi tocmai
datorită oamenilor. Ei urmăresc fiecare pas care trebuie efectuat. La început îţi
spune cum să ajungi la samyama şi apoi vorbeşte imediat despre prietenie şi
compasiune; după aceasta vorbeşte despre puteri. Pentru că atunci când ai
compasiune nu poţi folosi puterile obţinute într-un mod greşit sau negativ.
26. Direcţionând lumina activităţii suprasenzoriale, se dobândeşte
cunoaşterea celor subtile, ascunse şi îndepărtate.
Fiecare dimensiune devine accesibilă - cunoaşterea celor subtile, ascunse
şi îndepărtate. Când ştii cum să exişti fără ego, doar o conştiinţă pură - fără
subiect şi obiect - atunci totul devine posibil. Poţi cunoaşte totul. Cunoscându-
te pe tine însuţi poţi cunoaşte totul.
27. Practicând samyama asupra soarelui este obţinută cunoaşterea
sistemului solar.
Această sutra este puţin mai complicată - şi nu sutra însăşi, ci mai mult
înţelesul care i-a fost acordat de toţi comentatorii sutrelor lui Patanjali. Toţi
cred că Patanjali se referă la astrul zilei pe care îl văd toţi oamenii, dar el nu
vorbeşte despre acesta; nu poate vorbi despre acesta, deoarece nu este astrolog
şi nici nu este interesat de astrologie. Patanjali este interesat doar de om, de
fiinţă. Singurul său interes este acela de a trasa harta conştiinţei. Şi soarele nu
este exterior.
În terminologia yoghină, omul este un microcosmos. Omul, într-un mod
subtil, este un mic univers - condensat într-o existenţă infimă. Iar întreaga
existenţă nu este altceva decât expansiunea omului. Iată terminologia yoghină:
157
microcosmos şi macrocosmos. Tot ce există în exterior se află şi în interiorul

omului - exact la fel.
Aşa cum soarele există în cosmos, tot la fel, omul are un soare interior;
de asemenea, are şi o lună. Iar Patanjali este interesat doar să îţi arate harta
geografică a lumii interioare: Bhuwan gyanam surya samyamat - Practicând
samyama asupra Soarelui este obţinută cunoaşterea sistemului solar. El nu se
referă la soarele exterior, ci la cel din interiorul fiecăruia dintre noi.
Unde se află acest soare interior? Unde este centrul sistemului solar
interior? Este ascuns în adâncul aparatului reproducător. Acesta este şi motivul
pentru care aparatul genital este mai cald decât restul corpului. Pentru animale
avem o expresie foarte sugestivă: a intra în călduri. Centrul sexual este
soarele. De aceea actul sexual te face să te încălzeşti, să transpiri, să respiri
rapid. Iar dacă se practică fără continenţă după ce acesta s-a consumat te simţi
extenuat. După care urmează somnul.
Dacă energia sexuală a fost irosită, luna începe să îşi facă apariţia; după
apusul soarelui urmează răsăritul lunii. Soarele este centrul sexual şi practicând
samyama asupra sa vei fi capabil să cunoşti sistemul solar interior. Şi atunci
vei putea să îl transcenzi, îi vei cunoaşte toate secretele - dar acesta nu are
nimic de-a face cu soarele exterior.
Când reuşeşti să cunoşti soarele interior, vei reuşi să îl înţelegi şi pe cel
exterior. Toate vietăţile şi plantele au nevoie de astrul zilei. În Africa, de
exemplu, este chiar o competiţie între copaci. Acolo jungla este foarte densă şi
pentru a beneficia de razele soarelui, copacii trebuie să crească cât mai înalţi -
altminteri vor muri. Dacă nu eşti scăldat în razele sale nu vei putea obţine
energia vitală, esenţială, energia necesară vieţii.
Soarele este viaţă: sexul este viaţă. Viaţa apare din sex - din soare,
întreaga viaţă.
Copacii încearcă să crească cât mai înalţi pentru a beneficia cât mai mult
de razele soarelui. Atunci ei devin deschişi faţă de soare şi soarele devine
deschişi faţă de ei. Plantele care se află în bătaia razelor solare cresc mai înalte
decât cele care nu beneficiază niciodată de lumina directă a astrului.
Sexul este soarele interior; soarele este organul sexual al sistemului
solar. Şi când reuşeşti să îl cunoşti pe cel interior vei reuşi să îl înţelegi şi pe
cel exterior. De aceea, insist asupra acestui lucru: Patanjali nu încearcă altceva
decât să traseze harta lumii interioare. Şi bineînţeles, pentru aceasta nu se
poate porni decât de la nivelul soarelui, deoarece el este centrul. Ţine minte: nu
este ţelul final, ci centrul. Nu este finalul, ci centrul. Trebuie să te ridici
deasupra sa - acesta este doar începutul. Nu este omega, ci alfa.
După ce Patanjali a descris cum poţi atinge samyama, apoi cum poţi să te
îndrepţi spre compasiune, iubire şi prietenie. Şi cum poţi deveni puternic prin
aceste atribute, imediat el trece la teritoriul interior, la topografia internă a
fiinţei: Practicând samyama asupra Soarelui este obţinută cunoaşterea
sistemului solar.
158
Lumea poate fi împărţită în două tipuri de oameni: predominant solari şi

predominat lunari - sau yang şi yin. Soarele este masculin; luna este feminină.
Soarele reprezintă dinamismul; luna reprezintă receptivitatea, pasivitatea.
Întreaga existenţă are la baza două principii: solar şi lunar. De asemenea,
corpul poate fi şi el divizat în acelaşi mod. Yoga deja a făcut acest lucru.
Yoga a analizat totul atât de profund încât a ajuns chiar şi la divizarea
respiraţiei. O nară aparţine soarelui şi cealaltă aparţine lunii. Când te înfurii
începi să respiri prin nara solară, iar când devii tăcut şi liniştit începi să respiri
prin nara lunară. Întregul corp este divizat: o parte este masculină, cealaltă este
feminină. Mintea este şi ea divizată: masculină şi feminină.
Iar căutătorul trebuie să-şi armonizeze aceste două energii şi, apoi, să le
depăşească pe amândouă.
XII. UN MARE MINCINOS
1. Discipolii tăi vor atinge iluminarea brusc sau printr-o evoluţie

treptată?
Învăţătura ta nu urmează o cale anume. Îmi poţi spune dacă aceasta
poate fi urmată de oricine sau este valabilă doar pentru anumiţi oameni
rari, de excepţie?
Primul lucru care trebuie înţeles este acela că termenul de “atingere” nu

are nimic de-a face cu spiritualitatea. Este o parte a lăcomiei tale. Ideea de a
realiza sau obţine ceva aparţine materialităţii. Faptul că doreşti să deţii putere,
prestigiu, avere, iluminare. Dumnezeu sau nirvana nu are importanţă - dorinţa
de a obţine ceva aparţine ego-ului, lumii materiale.
Revoluţia spirituală se produce doar când renunţi la această lăcomie,
când renunţi la ideea de a deveni ceva sau cineva. Tu deja eşti ceea ce cauţi -
aşa că nu mai tânji după nimic. Şi niciodată nu ai fost altceva - întotdeauna ai
fost exact ceea ce ai căutat.
Dumnezeu se află în interiorul tău în fiecare clipă - gata oricând să se
manifeste. Deoarece Dumnezeu nu este ceva diferit sau separat de tine sau de
159
viaţă. Însă lăcomia oamenilor a fost întotdeauna o problemă; datorită acesteia

au apărut tot felul de exploatatori, care mai de care mai cunoscător şi mai
înţelept - aceştia sunt cei care te-au îndrumat greşit; ei ţi-au arătat tot felul de
căi prin care te poţi realiza.
Întregul meu efort este acela de a te ajuta să vezi adevărul că deja deţii
tot ceea ce doreşti. Nu se pune problema de atingere. Nu ai de ce să te gândeşti
la viitor. În clipa în care te gândeşti la ziua de mâine, deja a apărut dorinţa.
Atunci doreşti să fii altcineva, să fii ceva diferit de ceea ce eşti - lucru complet
imposibil. Nu poţi fi decât ceea ce eşti.
Devenirea este un vis; conştienţa este adevărul. Din cauza lăcomiei,
ceilalţi din jurul tău au început să te intoxice cu tot felul de doctrine şi idei - iar
tu le-ai acceptat. Nu le-ai acceptat pentru că ceea ce ar spune ceilalţi ar fi ceva
adevărat, ci din cauza datorită lăcomiei, doar pentru că cuvintele lor îţi hrănesc
lăcomia.
A fi aproape de mine este tot ceea ce ai de învăţat: trebuie să te dezveţi
de lăcomie. Şi o poţi face chiar în această clipă. Nu mai amâna; nu mai spune:
“Da mâine o să renunţ la lăcomie.” Doar încearcă să înţelegi suferinţa produsă
de aceasta. Iar dacă poţi vedea clar faptul că lăcomia este cea care creează
iadul, atunci de ce să laşi pe mâine ce poţi face azi? Şi aceasta va dispărea
imediat prin înţelegere. Nu tu eşti cel care renunţă la ea, ci dispare singură.
Deci, dacă însăşi ideea de a atinge ceva este stupidă, atunci ce sens mai
are să întrebi cum te vei realiza, treptat sau spontan?
Tu deja eşti ceea ce doreşti să devii. Nu trebuie să uiţi nici măcar o clipă
faptul Dumnezeu este în tine. Şi nu te mai gândi la nimic altceva. Renunţă la
toate prostiile cu care te-ai înconjurat singur.
Deci, aceasta este munca pe care o fac aici: anihilez toate ideile greşite.
Şi fiecare încearcă cu disperare să se agaţe de ele, deoarece a plătit cu vârf şi
îndesat pentru acestea. Timp de secole ţi-au fost implementate în minte, în
numele spiritualităţii.
O fată catolică şi un băiat evreu s-au îndrăgostit nebuneşte unul de
celălalt, dar nu putea fi împreună datorită credinţelor şi ideilor religioase care
le fuseseră inoculate. Mama fetei i-a spus: “Dacă vrei să fii împreună cu el,
mai întâi trimite-i o broşură religioasă şi poate înţelege ce este catolicismul.
Convinge-l că este necesar să devină catolic.” Fata a ascultat şi a început să îi
arate tot felul de broşuri religioase şi băiatul a fost convins de cuvintele ei.
Apoi au stabilit data nunţii. Fata era în culmea fericirii. Dar cu o zi înainte de
nuntă, fata a venit plângând acasă şi mama a întrebat-o: “Ce ai? De ce plângi?”
Fata a răspuns: “Căsătoria s-a anulat.”
“Cum este posibil? Nu ai spus că a devenit interesat de catolicism şi
doreşte să se convertească?”
“Ba da, dar cred că i-am vorbit prea convingător, deoarece acum vrea să
devină preot.”
160
Aceşti vânzători ai spiritualităţii au existat timp de milenii întregi. Ei

sunt cei care au exploatat omenirea şi i-au implantat în minte tot felul de
nebunii. Nu poţi fi altceva decât ceea ce eşti - altceva nu este posibil. Este un
fapt real - este un dar. Deci, spiritualitatea nu este o realizare, ci o amintire, o
recunoaştere. Singura problemă este că ai uitat.
A doua parte a întrebării este: “Învăţătura ta nu urmează o cale anume.
Îmi poţi spune dacă aceasta poate fi urmată de oricine sau este valabilă doar
pentru anumiţi oameni rari, de excepţie?”
Doar pentru oameni de excepţie? Dar oricine este o excepţie, este unic şi
nerepetabil. Eu încă nu am întâlnit o persoană care să nu fie excepţională. Nu
am întâlnit un bărbat sau o femeie obişnuită. Şi crede-mă, am căutat din greu -
fiecare este absolut unic.
Dumnezeu nu se repetă niciodată. Creativitatea sa este absolută - el nu
crede în imitaţii, în obişnuit, în banal. Dumnezeu creează doar extraordinarităţi
şi unicate.
Încearcă să înţelegi acest lucru, deoarece societatea ţi-a inoculat ideea că
eşti un bărbat obişnuit. Câţiva dintre noi doresc să arate că sunt deosebiţi şi
pentru aceasta trebuie să dovedească că toţi ceilalţi din jurul lor sunt nişte
fiinţe de rând. Politicienii nu cred că fiecare dintre noi este unic. Dacă ar crede,
atunci cine ar mai dori să ajungă preşedinte, prim-ministru? Cine va încerca va
părea stupid în faţa celorlalţi. Politicienii sunt cei care se cred unici şi pentru
aceasta trebuie să demonstreze că toţi ceilalţi sunt nişte persoane banale.
Pentru a-şi dovedi extraordinaritatea, ego-urile lor au căutat să sugereze un alt
lucru: că oricine în afara lor este banal.
Şi atunci încep să te îndemne să îţi dovedeşti extraordinaritatea - trebuie
să devii bogat, precum Rockefeller, ori politician adevărat, ori poet precum
Ezra Pound sau Cummings; trebuie să devii pictor, precum Picasso sau Van
Gogh; actor sau orice altceva. Afirmă-te! Ieşi în faţă! Fii cineva:
demonstrează-ţi talentul, sau geniul, sau puterea. Şi imediat vei ajunge ca
învăţătorii tăi, iar restul lumii va rămâne în mocirlă - în schimb, tu vei vei
excepţional.
Însă vreau să îţi spun că fiecare se naşte ca o fiinţă excepţională - şi nu
este nevoie să dovedească aceasta. Cei care încearcă nu arată altceva decât
faptul că nu sunt foarte siguri de unicitatea şi originalitatea lor. Încearcă să
înţelegi acest lucru. Doar oamenii care se simt inferiori încearcă să dovedească
că sunt superiori. Complexul de inferioritate te ajută să concurezi cu ceilalţi şi
să dovedeşti că eşti superior. Dar, fundamental, fiecare este unic.
Bucură-te dacă te simţi bine când compui muzică sau poezii, când pictezi
sau dansezi, dar nu face din aceasta o competiţie a ego-ului. Priveşte pictorii
sau poeţii moderni: sunt atât de egotici încât par puţin dezcentraţi. Ce se
întâmplă? Ei nu se bucură de faptul că pot crea, ci doar se folosesc de poezie
sau pictură pentru a urca pe scara ierarhică a societăţii şi a declara: “Priviţi-mă:
eu sunt unic, iar ceilalţi nu sunt.”
161
Datorită acestor oameni bolnavi.... Ei au nevoie de tratament psihiatric.

De asemenea, politicienii şi toate celelalte persoane ego-centrate trebuiesc să
fie spitalizate. Datorită nebuniei lor, competiţiei disperate spre care îi îndreaptă
pe oameni, începi să te simţi mic şi neînsemnat; simţi că nu eşti special, că
doar vegetezi - trăieşti o viaţă măruntă şi vei muri în mizerie şi nerecunoscut
de nimeni.
Aceasta este o idee foarte periculoasă - o sămânţă otrăvitoare adânc
implantată în tine. Arunc-o!
Dar ţine minte: când spun că fiecare este unic nu o fac într-un mod
relativ. Nu spun că tu eşti mai unic decât altcineva. Când spun că eşti unic, o
fac într-un mod absolut - nu într-un mod comparativ. Fiecare este la fel de unic
ca şi ceilalţi. Unicitatea este chiar natura ta.
Mă întrebi: “Învăţătura ta nu urmează o cale anume. Îmi poţi spune dacă
aceasta poate fi urmată de oricine, sau este valabilă doar pentru anumiţi
oameni rari, de excepţie?”
Este doar pentru excepţii, însă toţi sunt unici şi excepţionali.
Aş dori să îţi mai spun o anecdotă:
Exista un rege care nu suporta gândul că cineva îi putea fi superior....
Probabil că era un politician adevărat...Aşa că el şi-a adunat toţi învăţaţii
şi i-a întrebat: “Cine este superior eu sau Dumnezeu?...”
Pentru că atunci când porneşti într-o călătorie a ego-ului, lupta finală se
va da între tine şi Dumnezeu. Într-o bună zi vei ajunge să te întrebi care dintre
voi este superior. Friedrich Nietzsche a spus: “Nu pot crede în Dumnezeu,
pentru că dacă o voi face voi rămâne veşnic inferior - veşnic.” Atunci nu mai
ai nici o posibilitate de a deveni superior. Aşa că Nietzsche spune: “Mai bine
renunţ la ideea de Dumnezeu. Cum ar putea exista două fiinţe superioare?”
Acel rege bolnav probabil era un adept al lui Nietzsche.
... Învăţaţii s-au uitat unii la alţii şi au fost şocaţi - pentru că ştiau că dacă
vor răspunde că Dumnezeu este superior vor fi imediat ucişi. Atunci i-au cerut
regelui un timp de gândire, deoarece se temeau pentru vieţile lor şi nu vroiau
să moară. Se vedea pe faţa lor că sufereau. La un moment dat un învăţat bătrân
le-a spus: “Nu vă mai îngrijoraţi. Lăsaţi totul în seama mea. Mâine o să mă
prezint singur în faţa regelui.”
A doua zi, după ce s-a adunat întreaga curte, bătrânul înţelept s-a
prezentat în faţa regelui şi, ducându-şi mâinile la piept, a îngenuncheat şi a
pronunţat următoarele cuvinte: “O Preamărite, fără îndoială că tu eşti cel
superior” - atunci regele a început să îşi mângâie mustaţa şi să îşi înalţe
mândru capul: “Tu eşti mai măreţ, pentru că tu ne poţi goni din regatul tău, în
timp ce Dumnezeu nu ne poate goni din împărăţia sa.”
Nu se poate ieşi; nu poţi părăsi regatul lui Dumnezeu. Aceasta este şi
unicitatea. Nu poţi fi altceva decât o parte a lui Dumnezeu. Respectă-te şi
respectă-i şi pe alţii. În clipa în care încerci să îţi dovedeşti superioritatea eşti
lipsit de respect faţă de ceilalţi - deoarece prin ideea de a te afirma nu arăţi
162
altceva decât faptul că ai acceptat ideea că nu eşti unic. De aceea şi vrei să

dovedeşti ceva.
Respectă-te şi respectă-i şi pe ceilalţi, deoarece adânc în interior nimeni
nu este separat de ceilalţi. Noi suntem un întreg şi nu doar nişte insule - suntem
vastul continent al lui Dumnezeu.
2. Patanjali spune că prin ignoranţă se acumulează ignoranţă şi
astfel se acumulează karma; dar înainte de a discuta despre aceste lucruri
ne-ai spus că până când nu se ajunge la o anumită cristalizare, omul nu
este responsabil de acţiunile proprii - ai spus că, mai degrabă, Divinul este
cel care acţionează, doar acesta este responsabil. Te rog, vrei să clarifici
aceste aparente contradicţii?
Da par nişte contradicţii, dar numai pentru tine. Decât să clarific aceste
contradicţii, mai bine încerc să te clarific pe tine. Aş dori să te curăţ complet,
astfel încât să nu mai exişti - atunci cu siguranţă nu vei mai observa nici un fel
de contradicţii.
Contradicţiile sunt percepute prin intelect. În clipa în care intelectul a
dispărut, atunci vei putea vedea totul clar - în conştiinţă nu va mai pluti nici un
nor - te vei afla în samyama, absolut gol şi nu vei mai vedea nici o
contradicţie. Toate contradicţiile vor apărea ca fiind complementare. Şi acestea
chiar sunt complementare; problema este că mintea a fost antrenată de
logicieni, de intelectuali. Ai fost învăţat să divizi orice lucru în poli opuşi: zi şi
noapte, viaţă şi moarte, bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, bărbat şi femeie.
Iar dacă îţi spun că în fiecare femeie există un bărbat şi în fiecare bărbat
coexistă o femeie, îmi vei spune: “Asta este o contradicţie. Cum se poate aşa
ceva? Un bărbat este un bărbat şi o femeie este o femeie.” Dar nu este chiar
aşa. Viaţa nu crede în Aristotel; viaţa este mult mai măreaţă. Bărbatul şi femeia
sunt complementari şi nu se contrazic unul cu celălalt.
Ai văzut simbolul taoist care reprezintă simbolurile yin şi yang?
Contradicţiile se contopesc, se dizolvă una în cealaltă: viaţa în moarte şi
moartea în viaţă. Şi chiar aşa este. Viaţa şi moartea nu sunt două entităţi
separate. Între ele nu există un interval. Viaţa devine moarte şi moartea
redevine viaţă.
Un val se ridică şi apoi revine în ocean. Valul nu este separat de ocean.
Un munte şi o prăpastie nu sunt două lucruri diferite. Valea nu este altceva
decât inversul muntelui, iar muntele este inversul văii.
Bărbatul şi femeia, ca de altfel toate aceste aparente contradicţii, sunt
complementari unul altuia. Şi odată ce înţelegi acest fapt, vei şti că nu am de
ales şi trebuie să vorbesc în mod contradictoriu, deoarece eu vorbesc despre
Total, despre Întreg şi altfel nu se poate. Orice voi încerca să spun nu va
reprezenta Totalul, va fi doar un fragment, iar un alt fragment este lăsat
deoparte. De aceea, trebuie să revin şi asupra celuilalt fragment.
Limbajul încă este aristotelic şi nu cred că este posibil ca în viitor să
apară un limbaj care să nu fie logic. Ar fi ceva extrem de dificil, deoarece în
163
viaţa de zi cu zi, pentru a fi mai practici, este necesar să divizăm lucrurile în

alb şi negru.
Albul şi negrul par separate, dar viaţa reală este un curcubeu - ea deţine
întregul spectru. Poate că într-o parte este albă, iar în altă parte este neagră, dar
între ele există milioane de nuanţe care le unesc. Viaţa este un spectru. Dacă
nu priveşti şi mijlocul, atunci este normal ca polii opuşi să ţi se pară
contradictorii. Problema este că viziunea ta nu este foarte clară.
Am auzit că într-o zi, un beţiv intrase la oficiul de înregistrare a
naşterilor şi a morţilor şi a spus printre sughiţuri: “Domnilor, aş dori să
înregistrez naşterea a doi gemeni!”
“Dar de ce vorbeşti la plural? Nu vezi că sunt singur la ghişeu?” - i-a
spus funcţionarul.
“Da?” - a întrebat mirat beţivul, “Atunci cred că ar fi bine să mă duc
înapoi la spital şi să privesc mai bine.”
Inconştienţa este cea care îţi distorsionează privirea. Atunci este normal
să vezi că mă contrazic. Contradicţiile există doar în aparenţă. Adânc înăuntru
acestea se întâlnesc.
În legătură cu ceea ce spui: “Patanjali spune că prin ignoranţă se
acumulează ignoranţă şi astfel se acumulează karma; dar mai înainte de a
discuta despre aceste lucruri ne-ai spus că până când nu se ajunge la o
anumită cristalizare, omul nu este responsabil de acţiunile proprii - ai spus că,
mai degrabă, Divinul este cei care acţionează, doar acesta este responsabil.”
Da, aceste două căi par contradictorii. Una dintre ele este aceea prin care
laşi totul în mâinile lui Dumnezeu - dar totul. Atunci tu nu mai eşti
responsabil. Însă ţine minte: trebuie să fie un sacrificiu total, fără nici un fel de
reţinere. Şi indiferent de ce vei face, bine sau rău, Dumnezeu este cel care a
acţionat.
Adu-ţi aminte întotdeauna de totalitate - aceasta te va transforma. Nu
încerca să fii şmecher, deoarece există posibilitatea ca uneori să pui unele
lucruri pe seama lui Dumnezeu. Ori de câte ori te vei simţi vinovat vei arunca
întreaga vină asupra lui Dumnezeu, iar când vei face ceva care îţi hrăneşte ego-
ul vei spune: “Da, eu am făcut-o.” Şi poate că nu o vei spune cu voce tare, dar
adânc înăuntru vei simţi acest lucru. Dacă compui o poezie înălţătoare vei
afirma: “Eu sunt poetul care a creat-o.” Dacă pictezi un tablou foarte frumos
vei spune: “Eu sunt pictorul care l-am făcut.” Dacă ţi s-ar acorda premiul
Nobel nu ai spune: “Acesta este meritul lui Dumnezeu şi doar el este
îndreptăţit să îl primească.” Nu, vei spune: “Da, am muncit mult pentru el şi
am aşteptat ani de-a rândul să îmi fie recunoscută valoarea.”
Când lui Bernard Shaw i-a fost acordat premiul Nobel, el pur şi simplu l-
a refuzat, spunând: “Am aşteptat prea mult. Acum acest premiu nu se mai
ridică la valoarea şi prestigiul meu.” A fost una dintre persoane cele mai
egotice. A mai spus: “Când eram tânăr îmi doream, tânjeam să îl câştig. Acum
164
sunt destul de bătrân şi nu mai am nevoie de el. Valoarea mea mondială este
deja foarte mare şi oamenii mă preţuiesc enorm de mult. Acum nu mai am
nevoie de acest premiu. Chiar dacă îl primesc nu va mai putea să îmi ridice
prestigiul.”
Apropiaţii i-au spus că nu este bine să refuze premiul, deoarece aceasta
ar fi fost o insultă adusă comitetului de decernare şi atunci s-a hotărât să îl
accepte. Dar imediat după aceea a donat banii primiţi unei organizaţii de care
nu a auzit nimeni. Iar singurul membru, care era totodată şi preşedinte al
organizaţiei, era chiar Shaw.
Când a fost întrebat de ce a acţionat în acest mod, a răspuns: “Toţi cei
care au luat premiul Nobel până acum au ajuns doar o singură dată pe prima
pagină a ziarelor. Eu l-am respins şi am fost şi a doua oară pe prima pagină a
tuturor ziarelor. Apoi, l-am acceptat şi iarăşi am fost pe prima pagină. După
aceea, am donat banii primiţi şi din nou am deţinut primul titlu al ziarelor.
Iar în cele din urmă, după ce s-a aflat că mi i-am donat chiar mie, din nou
am captat atenţia tuturor. Aşadar, l-am folosit la maximum.” A extras tot ce a
putut.
Aşa că există posibilitatea ca ego-ul să fie cel care alege. Faţă de ceea ce
te face să te simţi vinovat, vei spune că Dumnezeu este responsabil. Faţă de
ceea ce te face să te simţi bine, vei culege toţi laurii numai pentru tine.
Cealaltă cale - a lui Patanjali, Mahavira, Buddha - aruncă întreaga
responsabilitate doar asupra fiecăruia. Patanjali nu vorbeşte mult despre
Dumnezeu. Este prea ştiinţific pentru a face acest lucru. El spune că
devoţiunea faţă de Dumnezeu reprezintă o altă metodă prin care poţi ajunge la
iluminare, la nirvana. Patanjali seamănă enorm de mult cu Buddha şi
Mahavira, care nu au vorbit deloc despre Dumnezeu. Ei au spus: “Doar omul
este responsabil.” Pentru totul. Nu numai pentru lucrurile bune, ci şi pentru
cele rele.
Înţelegi cum aceste două contradicţii sunt unite în conceptul totalităţii?
Ambele necesită integritate - aceasta este veriga lor de legătură. Singurul lucru
care te ajută este totalitatea: ori predându-te total şi laşi totul în seama lui
Dumnezeu, ori iei toată responsabilitatea asupra ta. Ceea ce este important
este totalitatea. Fii total în orice faci şi acest lucru îţi va aduce eliberarea. A fi
total înseamnă a fi eliberat.
Aceste două căi par contradictorii, dar nu sunt. Amândouă sunt bazate pe
aceeaşi idee: totalitatea.
În lume există două tipuri de oameni şi tocmai de aceea este nevoie de
două tipuri de căi. Pentru mintea feminină este foarte uşor să se dăruiască, să
se sacrifice. Pentru mintea masculină este foarte dificil să facă acest lucru. De
aceea, mintea masculină are nevoie de Patanjali, de o cale pe care întreaga
responsabilitate să revină asupra propriei fiinţe. Mintea feminină are nevoie de
calea devoţiunii - metodele lui Narad, Meera, Chaitanya, Iisus. Totul este al lui
Dumnezeu; totul este lăsat în seama sa. Iisus spune mereu: “Eu doar Lui îi
165
aparţin.” Acesta este şi sensul cuvintelor: “El este Tatăl şi eu sunt fiul. Iar un
fiu nu este altceva decât o manifestare a conştiinţei Tatălui - acesta sunt eu.”
Pentru o minte feminină, receptivă, pasivă, Patanjali nu va fi de prea
mare ajutor. Este nevoie de iubire, de sacrificiu total, de dizolvare, contopire.
În schimb, pentru o minte masculină, dinamică, Patanjali este perfect. Însă
ambele sunt la fel de bune.
Contradicţia apare tocmai datorită faptului că nu poţi înţelege mintea pe
deplin. Însă prin aceste două căi, pe oricare ai alege-o, tu devii total; iar cu
timpul, mintea superioară va începe să înflorească şi în tine.
3. Preaiubite maestru, Ramakrishna se folosea de mâncare ca de o
ancoră pentru a putea rămâne la periferie. Dar compasiunea nu este
îndeajuns pentru a putea rămâne în această lume?
Şi te rog să mă ierţi, dar vreau să îţi pun o întrebare personală: care
este ancora pe care o foloseşti tu?
Mai întâi, compasiunea nu este îndeajuns, deoarece este atât de pură
încât nu o poţi folosi ca pe o ancoră. Este atât de pură încât gravitaţia
pământului nu poate acţiona asupra ei. Pământul are nevoie de ceva mai
material. Corpul este material şi are nevoie de ceva asemănător lui. Cenuşă
din cenuşă. Pentru a rămâne în corp, compasiunea nu este îndeajuns.
De fapt, în ziua în care compasiunea şi-a făcut apariţia, deja eşti pregătit
să părăseşti corpul. Ea te atrage spre înălţimi, te eliberează de gravitaţia
pământului. Îţi va fi aproape imposibil să mai rămâi în trup. Nu, această
puritate nu este de prea mare ajutor pentru a rămân în această lume. Pentru a
rămâne în corp este nevoie de ceva material. Mâncarea este foarte bună - ea
face parte din materie şi de aceea îţi oferă o anumită greutate.
Mulţi s-au folosit de alte lucruri, dar nimeni nu a putut rămâne aici doar
cu ajutorul compasiunii. Ea este cea care te ajută să te înalţi; prin ea îşi face
apariţia graţia. Gravitaţia este atracţia spre pământ, iar graţia este atracţia spre
înălţimi. În clipa în care eşti plin de compasiune, graţia începe imediat să se
reverse asupra ta. Atunci îţi va dispărea greutatea şi vei fi pregătit să zbori.
Pentru a sta aici ai nevoie de o greutate.
Ramakrishna s-a folosit de hrană - aceasta a fost greutatea care l-a ţinut
la periferie. El a avut nevoie de aceasta pentru a nu se înălţa.
În legătură cu a doua parte a întrebării, aş dori să îţi spun o anecdotă:
Patru membri ai diferitelor culte religioase aveau o discuţie confidenţială
şi îşi dezvăluiau viciile.
“Mie îmi place să mănânc carne de porc”- a spus rabinul.
“Eu beau o sticlă de vin roşu în fiecare zi” - a spus preotul protestant.
“Îmi place să mă întâlnesc în fiecare zi cu câte o femeie” - a mărturisit
catolicul.
Atunci s-au întors toţi spre baptist. Acesta a ridicat din umeri şi a spus:
“Ce îmi place mie? Îmi place foarte mult să bârfesc!”
166
Acesta este şi răspunsul meu: îmi place să bârfesc. Aceasta este povara
care mi-am ales-o. Toate aceste discursuri nu sunt altceva decât nişte bârfe. Iar
dacă exprimarea aceasta îţi răneşte ego-ul, atunci le poţi denumi bârfe divine,
spirituale - dar în cele din urmă sunt doar nişte bârfe.
4. Cu umilinţă doresc să îţi pun următoarea întrebare şi sper sincer că îmi
vei răspunde mâine. M-am întors din Singapore şi în curând mă voi duce din
nou acolo.
Astăzi dimineaţă ai afirmat că ego-ul este singura piedică în calea
realizării şi doar prin transcenderea sau cucerirea lui se poate atinge
natura noastră esenţială. Ai mai spus că prin concentrarea asupra
impulsului sexual se poate ajunge la iluminare. Dar nu crezi că aceste
două afirmaţii sunt contradictorii, pentru că dacă te concentrezi asupra
actului sau impulsului sexual deja ai devenit cel care acţionează în mod
egotic?
Noi credem că doar prin detaşarea de dorinţele sexuale se poate

ajunge la desăvârşire. Cu umilinţă te rog să îmi clarifici această
neînţelegere.
Cu siguranţă întrebarea este pusă de un indian. Da, este de la P.
Gangaram. Şi doresc să fie notat acest lucru, deoarece întrebarea arată exact
mentalitatea indiană. Să încercăm să disecăm întrebarea, pas cu pas.
“Cu umilinţă doresc să îţi pun următoarea întrebare şi sper sincer că îmi
vei răspunde mâine.” Nu este nevoie să spui aceste cuvinte, dar mintea indiană
este foarte formală. Nu este deloc sinceră. Nu este directă, întotdeauna se
ascunde în spatele ritualurilor, cuvintelor. Pare politicoasă, dar nu este. O
minte politicoasă este întotdeauna directă, spontană. Nu este nevoie să te
ascunzi în spatele ecranului formalităţilor, etichetei - cel puţin nu aici.
Dumnezeu nu este o formalitate şi eticheta sau morala nu te vor ajuta în
nici un fel să rezolvi problemele vieţii. Doar îţi vei crea singur probleme.
“Astăzi dimineaţă ai afirmat că ego-ul este singura piedică în calea
realizării şi doar prin transcenderea sau cucerirea lui se poate atinge natura
noastră esenţială.” În primul rând, ai auzit ceva ce eu nu am afirmat. Şi
aceasta face parte tot din mintea indiană. Pentru o astfel de minte este foarte
dificil să audă exact ceea ce se spune; ea este deja plină de tot felul de idei,
filosofii, doctrine, tradiţii şi alte non-sensuri. Şi singurul lucru care i-a mai
rămas de făcut este să le amestece între ele.
Da, am spus că este necesară transcenderea, dar nu am afirmat
“cucerire”. Acest domn spune: “Astăzi dimineaţă ai afirmat că ego-ul este
singura piedică în calea realizării şi doar prin transcenderea sau cucerirea
lui....” Aceste cuvinte nu sunt sinonime. Cucerirea implică reprimare, violenţă,
impunere, luptă, conflict. Şi atunci când lupţi, ego-ul nu poate fi transcens,
deoarece ego-ului îi place lupta - prin aceasta se hrăneşte. Deci, prin cucerire,
ego-ul nu este depăşit. Cu cât încerci mai mult, cu atât vei deveni mai egoist.
167
Dar bineînţeles că atunci ego-ul va fi mai pios, mai umil, mai sfânt, mai
religios. Însă ţine minte; atunci el devine şi mai subtil, deci şi mai periculos.
Este doar o otravă purificată.
Cucerirea nu este acelaşi lucru cu transcenderea. Care este diferenţa?
Transcenderea apare prin înţelegere, iar cucerirea prin luptă. Iar prin luptă nu
vei reuşi niciodată să elimini nimic: nici măcar nu vei mai putea renunţa la
luptă, deoarece în clipa în care o faci, inamicul reapare.
O persoană egoistă care luptă cu ego-ul va deveni umilă, însă în acea
umilinţă nu există nimic altceva decât egoism. Nu poţi găsi persoane mai
egoiste decât persoanele care se luptă să fie umile. Ei spun: “Noi nu însemnăm
nimic; suntem precum praful de pe pantofii cuiva” - dar priveşte-le ochii.
“Doctore - se plângea un pacient, “am foarte multe dureri de cap. Ce spui
despre aceasta?”
“Fumezi mult?” - a întrebat doctorul.
“Nu. Niciodată nu m-am atins de tutun. Şi mai mult decât atât: nu am
băut niciodată, iar ultima întâlnire cu o femeie am avut-o în urmă cu 20 de
ani.”
“Înseamnă că în acest caz singura explicaţie ar fi faptul că aura ta de
sfânt este puţin cam strâmtă.”
Iată ce se întâmplă prin “cucerire” - aura de pioşenie se strâmtează şi vei
începe să ai dureri de cap.
Acest lucru se întâmplă tuturor persoanelor religioase. Toţi devin falşi,
crispaţi, neautentici. Când le apare furia, ei încep să zâmbească, dar acel
zâmbet este pictat. Nu fac altceva decât să îşi reprime furia în inconştient. Dar
ţine minte: tot ceea ce reprimi se răpândeşte în întreaga fiinţă. Devine o parte
din tine. Este posibil ca un om religios să nu pară niciodată furios, dar furia va
deveni chiar stilul său de viaţă. Nu vei reuşi să îl vezi niciodată roşu de furie,
însă aceasta îi va curge prin sânge şi va fi emanată prin toţi porii trupului. Ego-
ul va exista în toate acţiunile sale. Va fi foarte atent să nu devină furios şi astfel
se va afla întotdeauna într-o stare de apărare.
Nu, cucerirea nu înseamnă transcendere. Transcenderea are o frumuseţe
aparte; cucerirea este complet urâtă. În clipa în care ai transcens, ai înţeles
stupiditatea şi iluzia pe care le-a menţinut ego-ul. Şi atunci nu tu eşti cel care
renunţă la el, ci acesta dispare de la sine. Înţelegerea funcţionează precum un
foc care arde ego-ul. Atunci nu vei mai putea spune niciodată: “Am renunţat la
ego.”
Cel care va cuceri ego-ul va deveni umil; cel care doar l-a transcens nu
va deveni nici umil şi nici egoist. Doar un egoist poate fi umil. Când ego-ul nu
mai există, atunci cum mai poţi fi umil? Cine va fi umil? Umilinţa nu mai are
bază. Prin dispariţia ego-ului, omul se eliberează de o capcană foarte mare. Nu
mai este nici umil şi nici egoist. Este simplu, adevărat, autentic. Nu va exagera
în nici un mod.
168
Exagerarea este o tendinţă a ego-ului. La început spui: “Eu sunt cel mai
măreţ om” - iar după “cucerire” treci la altă exagerare: “Eu sunt cel mai umil.”
În ambele cazuri te vei crede deosebit.
La început doreşti ca lumea să îţi recunoască valoarea şi măreţia, apoi,
când vezi că nimeni nu face acest lucru.... Deoarece toţi se află pe aceeaşi cale
şi urmăresc aceleaşi lucruri. Fiecare se crede deosebit. Când observi că această
competiţie este prea dură şi înţelegi că nu vei rezolva nimic, încerci să o iei pe
un alt drum: “Eu nu sunt nimic” - şi aştepţi ca acest lucru să fie recunoscut de
cineva. Ai devenit un mare înţelept, lipsit complet de ego. Iar în sinea ta te
gândeşti cât de uşor a fost să îi păcăleşti pe ceilalţi.
Tine minte: cucerirea nu este transcendere.
“Astăzi dimineaţă ai afirmat că ego-ul este singura piedică în calea
realizării şi doar prin transcenderea sau cucerirea lui” - să nu foloseşti
niciodată acel “sau” între “cucerire” şi “transcendere”; acestea sunt două
fenomene complet diferite - ...se poate atinge natura noastră esenţială.”
“Ai mai spus că prin concentrarea asupra impulsului sexual....” Nu am
spus aşa ceva. Am afirmat “samyama” şi nu doar “concentrare”. Concentrare,
meditaţie, samadhi - extaz - toate împreună. Acesta este şi motivul pentru care
repet de foarte multe ori fiecare frază, pentru că oamenii aud doar ceea ce vor
ei.
Adu-ţi aminte de câte ori am repetat ieri cuvântul “samyama”, încercând
să explic ce este aceasta. Concentrarea este doar primul pas; al doilea este
meditaţia. În meditaţie, concentrarea trebuie să dispară. Poţi urca o scară fără
să laşi în urmă treptele? În a treia etapă, extazul - samadhi - dispare şi
meditaţia. Toate acestea, luate împreună, sunt denumite samyama.
Da, când îţi îndrepţi samyama asupra sexului, acesta devine
brahmacharya - dar nu o poţi face doar prin concentrare. “Ai mai spus că prin
concentrarea asupra impulsului sexual se poate ajunge la iluminare.” Da, prin
samyama asupra oricărui impuls, te poţi elibera de acesta. Deoarece în samadhi
nu eşti altceva decât înţelegere - iar înţelegerea eliberează. Şi o minte care
înţelege nu are de ce să încerce să scape sau să fugă de anumite lucruri. Poate
face faţă oricărei probleme. Focul înţelegerii este cel care arde orice problemă.
Încearcă să îţi îndrepţi samyama spre impulsul sexual şi vei vedea că
acesta dispare. Nu este cucerit, ci transcens.
“Dar nu crezi că aceste două afirmaţii sunt contradictorii...” Nu, nu cred.
Tu eşti confuz şi confuzia a apărut tocmai datorită propriei ideologii.
Ideologiile te ajută să te ascunzi în spatele lor şi să asculţi totul de acolo. Este
foarte dificil să întâlneşti un indian care să asculte în mod direct. Indienii au
deveni precum papagalii - repetă în mod continuu Gita, Vedele, Upanishadele.
Repetă fără să înţeleagă nimic. Când înţelegi nu mai ai nevoie să repeţi nimic.
Atunci vei cânta propriul cântec divin. Vei începe să acţionezi în modul tău
unic. Krishna a făcut acest lucru. Tu de ce trebuie să îl imiţi? Cine este el
pentru a fi imitat? Dacă o faci, atunci vei deveni şi tu tot o imitaţie. Toţi
169
indienii au devenit doar nişte imitaţii; toţi poartă măşti şi gândesc că locuiesc
într-o ţară foarte religioasă. Nu este aşa. Aceasta este una dintre ţările cele mai
şirete din lume.
“Dar nu crezi că aceste două afirmaţii sunt contradictorii, pentru că
dacă te concentrezi asupra actului sau impulsului sexual deja ai devenit cel
care acţionează în mod egotic?” Cine ţi-a spus că dacă vei îndrepta samyama
asupra sexului vei deveni cel care acţionează? Samyama nu înseamnă altceva
decât conştientizare pură. Devii observator. Cum ai putea să acţionezi când
doar observi impulsul sexual? Imediat ce l-ai văzut prin intermediul lui
sanyama acesta va deveni diferit de subiect.
De exemplu, mă vezi pe mine. Suntem separaţi. Tu eşti obiectul viziunii
mele, iar eu sunt capacitatea care vede.
Cunoscutul este separat de cunoscător. Urmăreşte să îndrepţi samyama
asupra oricărei dorinţe - sex, lăcomie, egoism - şi vei vedea că eşti separat de
aceasta, deoarece tu o poţi vedea.
Cum mai poţi acţiona? Orice persoană acţionează doar în clipa în care îşi
pierde conştientizarea şi se identifică cu obiectul viziunii. Aceasta va spune:
“Eu sunt sexul, eu sunt foamea, eu sunt corpul.” Însă dacă observi cu atenţie
vei vedea că eşti foarte diferit de ele.
Când îţi este foame, închide ochii şi urmăreşte acest impuls. Nu te poţi
identifica cu foamea. Iar dacă te simţi identificat, imediat conştientizarea se
pierde.
Întreaga artă a conştientizării este de a te ajuta să te simţi separat de tot
ceea ce te înlănţuie.
Nu, acţiunea nu poate apărea niciodată prin samyama. Cel care
acţionează dispare complet. Brusc, vei vedea că tu nu ai acţionat niciodată -
lucrurile s-au petrecut, însă tu nu ai făcut nimic. Eşti doar un observator pur,
sakshi. Şi aceasta este religia cea mai înaltă dintre toate.
“Noi credem că doar prin detaşarea de dorinţele sexuale se poate
ajunge la desăvârşire.” Faptul că ai idei, că “gândeşti”, creează foarte multe
probleme. Dacă ai citit ceva şi crezi că poţi practica, atunci practică şi vei
vedea dacă ideile sunt sau nu false. Dar oamenii îşi împodobesc mintea cu tot
felul de idei, chiar se “hrănesc” cu ele. Nu te-ai săturat? Ai rezolvat ceva prin
ele? Ţi-a apărut transformarea? Iluminarea? Fii puţin mai inteligent şi priveşte
la aceste idei pe care le-ai cărat întreaga viaţă după tine - ce ai rezolvat?
Înăuntru este doar o groapă de gunoi. Trebuie să începi să faci curat.
Eu nu încerc să ofer nimănui nici un fel de idei sau dogme substituente.
Întregul meu efort este doar de a te anihila complet - de a distruge mintea -
astfel încât să poţi vedea totul foarte limpede. Eu nu cred în nici un fel de
ideologii şi vreau ca şi tu să faci acelaşi lucru. Toate ideologiile sunt false. Şi
spun toate - inclusiv a mea. Deoarece ideile nu te pot aduce la realitate. Realul
poate fi cunoscut doar atunci când nu ai nici un fel de idei despre el.
170
Realul există, dar îl pierzi tocmai datorită faptului că eşti foarte plin
gunoaie. Iar când mă asculţi, dacă o faci prin prisma ideilor, atunci vei deveni
din ce în ce mai confuz.
Te rog, pentru câteva minute cât stai aici, lasă-ţi ideile deoparte. Doar
ascultă-mă. Şi nu îţi spun să crezi ceea ce afirm - îţi spun doar să asculţi.
Acordă-ţi o şansă şi vei vedea ce se petrece. Dar în general este exact invers:
eu spun ceva şi tu repeţi în interior cu totul altceva. Opreşte banda. Aruncă din
interior toate benzile vechi; altminteri nu vei putea niciodată să înţelegi ceea ce
spun. Şi, de fapt, eu nici nu spun prea multe; doar mă aflu aici - sunt prezent
aici. Discursurile mele nu sunt altceva decât un pretext pentru a mă afla lângă
tine.
Dacă reuşeşti să laşi deoparte ideile... Şi nu îţi spun să le arunci pentru
totdeauna - nu, doar lasă-le puţin deoparte, ascultă-mă şi după aceea le poţi
readuce în discuţie dacă crezi că sunt mai bune. ănsă nu le amesteca cu vorbele
mele.
Încă o anecdotă:
Un evreu bătrân a venit în vizită la fiul său care locuia în America.
Bătrânul a fost şocat când a văzut că tânărul nu mai urma regulile şi tradiţiile
evreieşti.
Tatăl l-a întrebat: “Fiule, tu chiar nu mai păstrezi dieta noastră?”
“Tată, este destul de dificil să faci mâncare kusher şi de aceea mănânc în
restaurante.”
“Dar cel puţin respecţi sfânta zi de duminică?”
“Îmi pare rău, dar este destul de dificil să faci în America acest lucru.”
În cele din urmă, bătrânul resemnat l-a întrebat: “Dar spune-mi fiule: mai
eşti încă circumcis?”
Iată modul în care funcţionează mintea împovărată şi veche. Las-o puţin
deoparte: doar atunci mă vei putea înţelege. Altminteri îţi va fi imposibil.
5. Ieri ai explicat samyama ca fiind o sinteză între concentrare,
meditaţie şi samadhi. Te rog, explică diferenţa dintre samyama şi
iluminarea finală.
Cum se face că Patanjali nu a vorbit deloc de catharsis, în timp ce tu
pui atât de mare accent pe aceasta?
Te rog să ne dezvălui antidotul prin care putem scăpa de tentaţia
folosirii greşite a puterilor psihice.
Cum poate cineva diferenţia dacă îşi arde karma prarabdha,
destinul, ori îşi creează altă karma?
Dacă moartea cuiva este fixată atât de strict, chiar la secunde, nu
înseamnă că omul nu are libertatea de muri mai devreme sau de a-şi
prelungi durata vieţii?
Prima rugăminte este următoarea: “Te rog, explică diferenţa dintre
samyama şi iluminarea finală.”
171
Nu te gândi la iluminarea finală. Nu există nici un mod prin care poate fi

explicată sau descrisă. Dacă eşti cu adevărat interesat, eu ţi-o pot oferi, dar nu
întreba nimic despre ea. Este mai uşor să ţi-o ofer decât să ţi-o explic. Orice
descriere este o nedreptate faţă de ea. Samyama poate fi descrisă deoarece
aceasta este o metodă. Iluminarea nu poate fi nici măcar descrisă; ea se petrece
prin samyama.
Samyama este precum o sămânţă plantată în pământ - trebuie să o
îngrijeşti, să o aperi, să o uzi. Cândva vor apărea florile. Şi este foarte dificil să
spui ceva despre flori. Însă înainte de apariţia lor poţi spune foarte multe
despre sămânţă - aceasta este metoda.
Îţi pot vorbi despre tehnici şi metode. Dacă le practici, într-o bună zi vei
ajunge în iluminare Şi acest lucru se poate întâmpla chiar acum - dacă eşti
pregătit să te sacrifici complet. Ce înţeleg prin sacrificiu complet? Predarea,
abandonarea totală.
Dacă îmi permiţi, ţi se poate petrece chiar în această clipă, deoarece în
mine arde flacăra iluminării.
Problema este că te aperi cu toate puterile - ca şi cum ai avea ceva de
pierdut. Dar eu nu văd că deţii ceva preţios. În interior nu ai altceva decât
întuneric şi suferinţă.
Deschide-te faţă de mine, sacrifică-te...până când un discipol nu se
sacrifică complet pentru Maestru, între ei nu s-a creat nici un fel de contact.
Pentru iluminare trebuie să te sacrifici complet. Devino vulnerabil faţă de
mine. Este dificil. Te simţi pierdut. Simţi că îţi pierzi pământul de sub picioare.
Şi, de fapt, nu deţii nimic - tu nici măcar nu exişti pentru a te putea pierde. Tu
nu eşti cel care poate fi pierdut, ci acela care nu poate fi pierdut niciodată. Da,
devenind vulnerabil vei pierde ceva: ego-ul - nu pe tine. Doar când vei pierde
totul vei ajunge la fiinţa autentică.
Aşa că nu întreba nimic despre iluminarea finală. Buddha a spus:
“Iluminaţii nu pot face altceva decât să arate calea: nimeni nu îţi poate spune
nimic despre iluminare.” Eu îţi pot arăta apa, dar nu îţi pot spune nimic despre
senzaţia pe care ţi-o dă aceasta atunci când îţi potoleşte setea. Cum aş putea să
spun ceva? Ai apa la îndemână. De ce nu bei din ea? Bea din mine şi vei fi
sătul. Atunci vei cunoaşte, vei simţi totul. Iluminarea seamănă mai mult cu un
sentiment - nu ai cum să îl descrii. Este precum iubirea: dacă ai iubi, ştii care
este senzaţia; însă dacă te întreabă cineva nu poţi spune nimic.
Sfântul Augustin a spus un lucru minunat: “Eu ştiu ce este timpul, dar
dacă cineva doreşte să îi explic acest lucru, brusc îmi dau seama că nu cunosc
nimic.” Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine: încearcă să defineşti timpul şi
vei vedea dacă vei reuşi.
Lev Tolstoi, un mare scriitor rus, se afla la Londra şi, necunoscând foarte
bine limba engleză, a întrebat pe cineva: “Scuzaţi-mă, îmi puteţi spune ce este
timpul?” Persoana respectivă a ridicat din umeri şi a spus: “Mai bine ai întreba
un filosof!” La întrebarea: “Cât este ora?” - poţi răspunde; dar la întrebarea:
172
“Ce este timpul?” Cunoşti, simţi şi trăieşti în timp. Acesta trece în permanenţă
pe lângă tine. Omul trăieşte în timp la fel ca şi un peşte în apă - un peşte nu
poate defini apa.
Am auzit că un peşte era foarte interesat de apa oceanului. Auzise peste
tot vorbindu-se despre ocean, dar el nu îl văzuse niciodată. Aşa că a început să
mediteze. Un alt peşte, care tocmai înota pe acolo, crezând că s-a întâmplat
ceva, s-a oprit şi l-a întrebat pe celălalt: “Îţi este rău cumva? De ce stai
nemişcat?” Peştele a răspuns filosofic: “Pe mine nu mă mai interesează
probleme triviale ale celorlalţi şi de aceea am hotărât să trec la lucruri mai
elevate. Am auzit foarte mult vorbindu-se de apa oceanului şi doresc să aflu ce
este aceasta. Nu am reuşit niciodată să o văd.” Răspunsul a venit prompt:
“Prostule, chiar trăieşti în ea!”
Este dificil să cunoşti ceva care este foarte apropiat de tine. Trăieşti în
timp, dar îţi este foarte dificil să îl înţelegi. Trăieşti în Dumnezeu, însă îţi este
imposibil să îl defineşti. Deja te afli în iluminare! Ai nevoie doar de claritate,
de recunoaştere, de reamintire.
De aceea îţi şi spun că ţi-o pot oferi oricând - pentru că deja o deţii. Nu
trebuie făcut nimic în plus.
Trebuie doar să îmi permiţi să te ţin puţin de mână.
A doua întrebare: “Cum se face că Patanjali nu a vorbit deloc de
catharsis, în timp ce tu pui atât de mare accent pe acesta?”
Un beţiv care de-abia se mai ţinea pe picioare a oprit un trecător şi l-a
întrebat cât este ora. Omul s-a uitat la ceas şi i-a răspuns.
Atunci beţivul, a dat din cap mirat. Şi a afirmat: “Nu îmi dau seama ce se
întâmplă. Toată noaptea am primit numai răspunsuri diferite.”
Întreaga noapte! Când vorbeşti despre mine şi Patanjali gândeşte-te la
diferenţa de cinci mii de ani dintre noi. Şi te mai miri de faptul că toată noaptea
ai primit numai răspunsuri diferite?
Când a trăit Patanjalii, oamenii erau complet diferiţi de cei din timpurile
noastre. Umanitatea avea o calitate total diferită şi de aceea nu era nevoie de
catharsis. Oamenii erau puri, simpli, asemănători copiilor. Un copil nu are
nevoie de catharsis, dar pentru un bătrân este foarte benefic. Un copil nu a
acumulat nimic.
Priveşte un copil. Când devine furios, el trăieşte acel sentiment - începe
să sară, să ţipe, să urle. Iar după ce furia a trecut, va zâmbi ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Pentru el, furia acţionează ca un catharsis. Când este iubitor
vine şi te îmbrăţişează şi te sărută fără să îl intereseze nimic de etichetă sau
maniere. Şi frumuseţea constă în faptul că nici pe tine nu te vor mai interesa
asemenea lucruri; vei spune: “Este un copil; încă nu este civilizat” - adică nu
este otrăvit, condiţionat.
Când un copil doreşte să ţipe, o va face. El trăieşte într-o libertate totală;
nu are nevoie de catharsis. El se eliberează permanent de tot ce acumulează.
173
Dar un bătrân? Acelaşi copil va ajunge bătrân şi nu va mai putea exprima

nimic.
Există o mie şi una de situaţii în care doreşti să fii furios, dar nu poţi -
este periculos. Când şeful ţipă la tine, tu începi să zâmbeşti. În interior ai dori
să îl ucizi, dar cu toate acestea, pe faţă ţi se aşterne un zâmbet inocent. Ce se
va întâmpla cu furia din interior? Va fi reprimată.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa unei societăţi. Patanjali a trăit în
perioada în care oamenii încă erau primitivi. De exemplu, în India încă mai
există triburi foarte primitive care nu au nevoie să treacă prin nici un fel de
tehnici sau metode prin care să elimine ceea ce au acumulat. Încearcă să le
sugerezi să practice Meditaţia Dinamică şi vor începe să râdă; vor spune:
“Care este sensul ei?” Nu au nevoie de aşa ceva, pentru că după fiecare zi de
muncă ei dansează până ating orgasmul. Astfel de oameni nu lucrează în
birouri; încă nu sunt civilizaţi. Trăiesc viaţa aşa cum le este dată. Taie copaci şi
dansează - nu au nevoie de un Mahavira sau de altcineva. Nu le este necesară
nici un fel de filosofie care să îi înveţe să fie non-violenţi.
Da, un om de afaceri are nevoie de o filosofie care să îi arate şi să îl
înveţe non-violenţa. Acesta este şi motivul pentru care toţi jainiştii sunt oameni
de afaceri, comercianţi. Întreaga zi o petrec la piaţă, pe stradă, încercând să îşi
vândă produsele şi zâmbesc în permanenţă. Atunci ai nevoie de o filosofie prin
care să te poţi controla. Altminteri ai sări la oricine - fără nici un motiv. Însă ce
nevoie are de filosofie un primitiv? El munceşte întreaga zi şi îşi exprimă furia
prin muncă fizică. Când vine acasă este complet non-violent.
Acesta este motivul pentru care Patanjali nu a vorbit niciodată despre
catharsis. Nu a fost nevoie să o facă. Societatea se afla la începuturi. Oamenii
erau inocenţi şi îşi trăiau viaţa fără să reprime nimic. De catharsis este nevoie
doar când în minte a pătruns reprimarea. Cu cât o societate este mai represivă,
cu atât va fi nevoie de mai multe metode pentru a ajunge la catharsis.
Şi îţi spun: este mai bine să practici Meditaţia Dinamică decât să îţi
arunci furia asupra cuiva. Altminteri sanchita karma se va mări din ce în ce
mai mult. În schimb, Meditaţia Dinamică nu generează deloc sanchita karma.
În Meditaţia Dinamică nu faci altceva decât să îţi exprimi furia, dar nu asupra
cuiva anume. Îţi exprimi tot ce ai reprimat. Poţi ţipa, dansa, urla, sări, alerga,
orice simţi. Şi aceasta te va curăţa şi nu va mai da naştere la nici un fel de
încătuşare viitoare.
Deci, în samyama despre care vorbeşte Patanjali, eu voi include şi
purificarea, catharsis: oricum nu Patanjali mă interesează, ci tu. Pentru că,
dacă nu vei elibera reprimările interioare spre cer, spre neant, atunci cu
siguranţă că le vei îndrepta asupra cuiva. Astfel, nu vei reuşi decât să îţi creezi
un lanţ karmic mai puternic.
Catharsis este de viitor. Cu cât omul devine mai civilizat, cu atât va fi
mai multă nevoie de catharsis.
174
A treia parte a întrebării este: “Te rog să ne dezvălui antidotul prin care
putem scăpa de tentaţia folosirii greşite a puterilor psihice.”
Singurul antidot este iubirea: altminteri, orice putere corupe. Puterea, în
general, corupe - indiferent că este politică, fizică, monetară. Ori de câte ori te
simţi puternic şi nu ai iubirea în interior, atunci puterea ta va deveni o
calamitate pentru ceilalţi, un blestem: puterea îţi orbeşte ochii. Iubirea îţi
deschide ochii, îi curăţă...viziunea şi percepţia îţi vor deveni foarte clare.
Puterea te învăluie.
Un bogătaş cam zgârcit nu dăruia niciodată nimic săracilor. Rabinul i-a
cerut să ajute cu hrană şi medicamente o familie săracă, dar a refuzat.
Atunci rabinul i-a adus o oglindă şi i-a spus: “Priveşte în oglindă. Ce
vezi?”
“Faţa mea şi nimic altceva.”
“Acum” - a continuat rabinul - “priveşte prin fereastră. Ce vezi?”
“Bărbaţi şi femei. Văd doi iubiţi care se îmbrăţişează, nişte copii care se
joacă. Dar de ce mă întrebi?”
“Îţi poţi răspunde şi singur la această întrebare. Prin fereastră priveşti
viaţa; în oglindă te vezi pe tine. O oglindă este creată tot din sticlă, la fel ca
fereastra, dar pe spatete sticlei este aplicat un strat de argint care împiedică ca
sticla să mai fie transparentă. Din moment ce acel strat de argint ţi-a limitat
vederea, nu ai reuşit să te vezi decât pe tine însuţi. La fel te-au orbit şi bogăţiile
tale. Ele nu îţi mai permit să vezi şi să te gândeşti la nimeni altcineva.”
Bogătaşul a dat din cap în semn că înţelege şi a spus: “Ai dreptate.
Argintul este motivul pentru care nu am reuşit să îi văd prin oglindă pe
îndrăgostiţi şi pe copii.”
Orice putere orbeşte. Indiferent că este vorba despre aur, argint sau
puteri psihice. Atunci nu vei mai reuşi să te vezi decât pe tine. Acesta este şi
motivul pentru care Patanjali insistă asupra faptului ca, imediat ce a fost
realizată samyama, să se treacă la prietenie, iubire. Primul lucru care trebuie să
îl faci după ce ai realizat samyama este să îţi îndrepţi întreaga energie spre
iubire; energia trebuie să devină un flux de iubire care se revarsă în continuu.
Astfel nu există nici o posibilitate de a folosi greşit puterile psihice.
6. Bhagwan, ca de la un beţiv la altul, vinul tău este cel mai dulce
dintre toate.
Aceasta este de la Purnima.
Am un singur lucru să îţi spun: până acum nu ţi-am servit decât
aperitivul. Încă nu ai gustat cu adevărat din vin - pregăteşte-te: vinul te
aşteaptă. Şi nu începe să te îmbeţi doar din aperitiv.
Tot ce am spus până acum nu este altceva decât aperitivul.
7. Preaiubite Maestre, tu minţi vreodată?
Eu sunt un mincinos şi chiar unul perfect - de fapt, chiar şi aceasta este o
minciună.
175
176

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 5 - Patanjali

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 5 - Patanjali

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PATANJALI

Discursuri tinute în perioada l-l0 ianuarie şi

© Editura RAM 1998

Patanjalişi Osho nu predică nici o dogmă despre Dumnezeu sau viaţă.

Osho este o taină dezvăluită!

I. PUNE O ÎNTREBARE CARE SĂ TE APROPIE DE CASĂ. . . .5

II. MINTEA ESTE FOARTE ŞMECHERĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

III. INTERIORUL INTERIORULUI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .36

IV. FII O SĂMÂNŢĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

V. ACUMULÂND ZEROURILE FIINŢEI. . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

VI. NU POŢI AJUNGE ACOLO DE AICI. . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

VII. ÎNTR-UN UNIVERS RECE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89

VIII. TEMELIA AFIRMAŢIEI ŞI A NEGAŢIEI . . . . . . . . . . . .102

IX. ÎN FANTASTIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115

X. ASUMĂ-ŢI RISCUL ! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127

XI. SECRETELE MORŢII Şl ALE KARMEI. . . . . . . . . . . . . . .142

XII. UN MARE MINCINOS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

1. Dharana, concentrarea, este legarea minţii de obiectul asupra căruia

Yoga este interesată de întrebări care să fie apropiate de fiinţă. Cu cât

Partea a treia este baza. Iar dacă am presupune că întreg capitolul

De fapt, diferenţa între nebuni şi oamenii sănătoşi nu este calitativă, ci

“Ai dureri de cap frecvente?” - a mai întrebat doctorul.

Atunci băiatul le-a arătat cum se decojeşte şi cum se mănâncă o banană.

Prima este concentrarea: înlăturarea tuturor obiectelor şi focalizarea doar

Eu nu spun să nu te bucuri. Soarele este minunat, florile, fluturii sunt

Multora li se întâmplă ca atunci când sunt bolnavi să trăiască nişte stări

A fi un sannyasin înseamnă a deveni un hoinar care cutreieră conştiinţa.

II. MINTEA ESTE FOARTE ŞMECHERĂ

1. Cum îl pot ajuta pe un cerşetor? Indiferent că îi dau sau nu o

Nu cerşetorul este problema. Dacă ar fi fost, atunci toţi care ar fi trecut

Poţi transforma societatea - în Rusia Sovietică s-a încercat acest lucru.

Prin faptul că au reuşit să scape de cei bogaţi, au demonstrat un singur

Astfel transformi iubirea în ură; începi să îi urăşti pe cei bogaţi. Ce fel de

De fapt, nu apare şi dispare, ci este doar absenţa luminii.

Dacă acest lucru ar fi fost posibil, atunci nu ar mai fi fost nevoie de

Prezenţa unei asemenea persoane este îndeajuns pentru a crea haos, o

Încearcă să vorbeşti cu un comunist şi vei vedea că acesta nu te ascultă.

Un sannyasin este un curent continuu, un flux veşnic.

2. Tu eşti yoghin bhakta, jnani sau tantric?

Când devii conştient de suferinţa creată de el, pur şi simplu nu te mai

Noaptea dormea cu picioarele într-un vas plin cu sare, deoarece

“Ai fost la colegiu” - a exclamat uimit exploratorul - “şi încă mai

III. INTERIORUL INTERIORULUI

6. Samyama trebuie practicată în etape.

Am auzit că în Germania există două şcoli tradiţionale de gândire. Partea

Ce poţi crede când vezi o persoană cum vine la cineva şi începe să îi

Dar pe măsură ce reprimi furia, aceasta îţi pătrunde în oase, în sânge - va

Lumea este condusă de experţi şi oamenii au uitat să mai caute

Poţi să pleci din oraş în mănăstire - acestea sunt extremele. Şi

6. Samyama trebuie practicată în etape.

În iluminarea bruscă există un risc: poţi înnebuni sau te poţi ilumina.

8. Dar chiar şi acestea sunt externe în comparaţie cu samadhi-ul fără de

Şi chiar aceasta este frumuseţea: neatins de dorinţă, necorupt de

Astfel începi să lucrezi cu adevărat.

IV. FII O SĂMÎNŢĂ

1. Am auzit că Patanjali şi Lao Tzu mergeau împreună şi când au

Privindu-l pe rege, Zarathustra a zâmbit, a luat de pe jos un bob de grâu,

regele a trimis mesagerii cu aceeaşi comoară unui mistic indian renumit.

a duce o viaţă simplă, naturală - o viaţă interioară creativă în care creşterea şi

despre moralitate, filosofii, religii. Aruncă acest gunoi. Nu te teme de pământ

completă şi nu vorbeşte niciodată despre o realizare bruscă - trebuie să

începe să ai încredere în propriile sentimente interioare. Nu ai de ce să mai faci

Nietzsche avea scris pe perete un motto: Trăieşte periculos. Cineva l-a