Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 4 - Patanjali

PATANJALI
YOGA SUTRA
- STIINŢA SUFLETULUI -
Volumul IV
Comentata de OSHO
Discursuri tinute în perioada 6-l0 iulie şi l-l0

septembrie 1975 la Shri Rasneesh Ashram şi
cuprind sutrele 28-55 din cap. II, Sadhana
Pada din “Yoga Sutra”, de Patanjali.
EDITURA RAM
1998
Traducere: Sorin Voinea
Adaptarea textului: Marius Petre
Tenotredactare : Marius Ciobanu
© Copyright Osho International Foundation

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Editurii RAM.
CUPRINS
I. CELE OPT ETAPE DIN YOGA...................................................................................................................... 5
II. MÂ IUBEŞTE UNIVERSUL?...................................................................................................................... 20
III. MOARTE ŞI DISCIPLINĂ.......................................................................................................................... 32
IV. MINTEA MASCULINĂ, FEMININĂ ŞI NON-MINTEA................................................................................49
V. LEGEA ESTE PENTRU TINE.................................................................................................................... 63
VI. FĂRĂ RĂSPUNSURI, FĂRĂ ÎNTREBĂRI................................................................................................. 78
VII. O VIAŢĂ ESTE O OGLINDĂ.................................................................................................................... 93
VIII. DISCRIMINARE FAŢĂ DE ORICE LUCRU.......................................................................................... 108
IX. UMBRA RELIGIEI................................................................................................................................... 122
X. CENTRAREA ÎN SINE: SINGURUL NON-EGOISM................................................................................133
XI. PURITATE ŞI PUTERE........................................................................................................................... 148
XII. MINTE = STUPIDITATE......................................................................................................................... 160
XIII. MOARTEA FINITULUI.......................................................................................................................... 179
XIV. DINCOLO DE RITMUL MINŢII, SPRE FIINŢĂ.....................................................................................196
XV. REÎNTOARCEREA LA SURSĂ............................................................................................................. 212
XVI. TOATE PROBLEMELE SUNT IREALE................................................................................................ 224

Yoga-Sutras:Patanjali – vol.4 OSHO
I. CELE OPT ETAPE DIN YOGA
28. Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga pentru distrugerea

impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală care se dezvoltă în conştientizarea
realităţii.
29. Cele opt etape din yoga sunt următoarele: cumpătarea (yama),
disciplina interioară (niyama), postura (asana), controlul respiraţiei
(pranayama), retragerea simţurilor (pratyahara), concentrarea (dharana),
meditaţia (dhyana) şi extazul beatific (samadhi).
Lumina pe care o cauţi se află în interiorul tău. Aşadar, căutarea va fi

interioară. Nu se îndreaptă spre exterior. Trebuie să ajungi la miezul fiinţei tale.
Ceea ce cauţi se află deja în tine. Doar trebuie să decojeşti “ceapa”: straturi după
straturi ale ignoranţei. Diamantul se află ascuns în noroi; diamantul nu trebuie
creat. Deja există - singurul lucru necesar este să înlături straturile de noroi.
Iată esenţa: comoara se află deja acolo. Probabil că nu deţii cheia. Deci,
cheia trebuie găsită şi apoi comoara. Acest lucru este fundamental, deoarece
întregul efort depinde de această înţelegere. Dacă comoara trebuie creată, atunci
te vei înhăma la un proces foarte îndelungat; şi nimeni nu poate fi sigur dacă
comoara poate sau nu să fie creată. De fapt, doar cheia trebuie găsită. Diamantul
se află în fiinţa ta. Înlătură câteva lacăte.
Din acest motiv, căutarea adevărului se efectuează în sens negativ. Nu este
o adăugare a ceva. Nu trebuie să îţi adaugi nimic fiinţei; mai degrabă trebuie
doar să ştergi. Va fi necesară o înlăturare. Căutarea adevărului este chirurgicală.
Nu este doar medicală, ci chirurgicală. Nimic nu trebuie adăugat; mai degrabă,
este necesar să înlături ceva din tine, să negi. De aici, metoda Upanishadelor:
neti, neti - să negi totul până când ajungi la cel care neagă; continuă să negi până
când nu mai ai ce nega - doar tu rămâi în miezul, în conştiinţa care nu mai poate
fi negată. Cine o va nega? Doar continuă: “Eu nu sunt acesta, nu sunt acela.”
Continuă: neti, neti.... Şi va veni un moment în care rămâne doar cel care neagă;
nu mai ai ce să înlături, operaţia s-a terminat - ai ajuns la comoară.
5
Dacă acest lucru este corect înţeles, atunci povara nu mai este foarte grea;
căutarea devine foarte lejeră. Te poţi mişca uşor, ştiind bine că poţi uita de
comoară, dar nu o poţi pierde. Poate că nu eşti capabil să ştii unde se află, dar
cunoşti că este înăuntrul tău. Te poţi odihni în linişte; nu mai trăieşti în
nesiguranţă. Dc fapt, chiar dacă vrei să o pierzi nu poţi, deoarece este chiar fiinţa
ta. Nu este ceva exterior, ci intrinsec.
Mulţi vin şi îmi spun: “Noi îl căutăm pe Dumnezeu.’’ Îi întreb: “Unde l-aţi
pierdut? De ce îl căutaţi? L-aţi pierdut pe undeva? Dacă l-aţi pierdut, atunci
trebuie să aflaţi unde, altminteri nu îl veţi putea găsi.” Îmi răspund: “Nu, nu l-am
pierdut.” Atunci de ce îl mai cauţi. Doar închide ochii. Probabil că nu îl poţi găsi
tocmai datorită căutării. Poate că eşti prea preocupat de căutare şi nu te-ai uitat în
propria fiinţă. Dacă o faci, vei vedea că regele regilor te aşteaptă să vii acasă. Şi
fiecare este un mare căutător. Te duci la Mecca, Medina, Kashi şi Kailash. Eşti
un mare căutător. Mergi peste tot în lume în afară de un singur loc - acolo unde
te afli. Căutătorul este ţinta...când eşti liniştit şi tăcut.
Nu atingi nimic nou. Doar înţelegi pur şi simplu că peregrinarea în exterior
nu te ajută la nimic. Priveşti înăuntru şi îl vezi. Întotdeauna s-a aflat acolo. Nu a
dispărut nici măcar o singură clipă - şi nici nu va dispărea vreodată - deoarece
Dumnezeu nu este exterior, adevărul nu îţi este străin: eşti chiar tu glorificat; eşti
chiar tu în splendoarea ta totală; eşti chiar tu în puritatea ta absolută. Dacă
înţelegi acest lucru, atunci sutrele lui Patanjali vor fi foarte simple.
Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga pentru distrugerea
impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală care se dezvoltă în conştientizarea
realităţii.
El nu spune că trebuie creat ceva, ci că trebuie distrus ceva. Singura
problemă este faptul că eşti deja mai mult decât propria fiinţă. Ai adunat prea
multe în jurul tău, diamantul a strâns prea mult noroi în jurul lui. Nu trebuie
decât să speli noroiul şi, brusc, va apărea diamantul. Din practicarea diferitelor
etape ce compun yoga pentru distrugerea impurităţii.... Nu este o creaţie a
purităţii sau sfinţeniei sau divinităţii, ci doar o distrugere a impurităţilor. Tu eşti
pur. Eşti sfânt. Calea se schimbă total. Atunci va trebui doar să tai şi să elimini
câteva lucruri.
Acesta este scopul unui sannyasin, a unui renunţător: nu să renunţe la casă,
la familie, la copii - pare o cruzime. Şi ar putea un om milos să facă aşa ceva? Nu
înseamnă că trebuie să renunţi la soţie, nu ea este problema. Nu soţia te
împiedică să ajungi la Dumnezeu; nici copiii şi nici căminul. Dacă renunţi la ei,
înseamnă că nu ai înţeles. Renunţă la ceea cc ai adunat în jurul tău.
Dacă vrei să renunţi la casă, atunci renunţă la adevărata casă: trupul-corpul
în care locuieşti. Şi nu înţeleg prin acest lucru că trebuie să te sinucizi; aceasta nu
este o renunţare. Doar cunoscând faptul că tu nu eşti trupul este îndeajuns.
6
De asemenea, nu este nici o nevoie să fii crud faţă de corp. Poate că nu eşti
corpul, dar şi el este viu, este al lui Dumnezeu. Şi trupul face parte din viaţă; este
un fragment din această totalitate prezentă. Nu fi crud cu el, nu fi violent; nu
deveni un masochist.
Majoritatea oamenilor religioşi au devenit masochişti. Sau erau deja - prin
religie nu fac altceva decât să aibă un motiv pentru care pot să-şi pună în aplicare
tendinţele. Nu te tortura. Există două tipuri dc oameni violenţi: sadicul, care îi
torturează pe alţii - politicienii, cei ca Hitler, Stalin; şi mai există masochistul,
care se torturează pe sine - unii oameni religioşi. Toţi sunt la fel: violenţa este
aceeaşi. Nu este o mare diferenţă între faptul de a tortura propriul corp sau pe al
altuia - tortura este aceeaşi.
Renunţarea nu înseamnă tortură. Dacă ajungi să te torturezi, atunci eşti un
politician. Probabil că nu ai posibilitatea de a-i chinui pe alţii, aşa că o faci doar
cu propriul corp. Aproximativ 99% dintre cei aşa-numiţii religioşi sunt
masochişti, sunt laşi. Ei au dorit să îi tortureze pe alţii, dar le-a fost teamă să o
facă. Aşa că au descoperit o victimă mai inocentă, mai vulnerabilă şi mai
neputincioasă: propriul trup. Şi l-au torturat în milioane de feluri.
Nu, renunţarea înseamnă cunoaştere; renunţarea înseamnă conştientizare;
renunţarea înseamnă realizare - o realizare a faptului că nu eşti corpul. Asta este
tot. Trăieşti în el cunoscând bine faptul că nu eşti trupul. Corpul este minunat.
Este unul dintre cele mai profunde mistere ale existenţei. Este chiar templul în
care sălăşluieşte regele regilor. Când înţelegi ce este renunţarea, realizezi că
aceasta este neti, neti. Spui: “Eu nu sunt corpul, deoarece sunt conştient de el;
chiar conştientizarea mă face separat şi diferit.” Pătrunde mai adânc. Continuă să
desfaci cojile: “Eu nu sunt gândurile, deoarece ele apar şi dispar - însă eu
dăinuiesc. Nu sunt emoţiile....” Ele apar, uneori într-un mod foarte puternic şi în
ele uiţi de tine, după care dispar. La un moment dat doar tu exişti; câteodată,
când apar, tu te ascunzi în ele. Nu poţi fi ele. Eşti separat.
Continuă să decojeşti ceapa: nu eşti corpul; nu eşti gândirea; nu eşti
sentimentele. Iar dacă realizezi aceste lucruri, ego-ul dispare fără să lase nici o
urmă - deoarece ego-ul nu este decât o identificare cu aceste trei straturi. Atunci
doar tu eşti, dar nu vei mai putea spune “eu”. Cuvântul îşi pierde înţelesul. Ego-
ul nu se mai află acolo; ai ajuns acasă.
Iată înţelesul sannyas-ului: este o negare a tot ceea ce nu eşti, dar cu care
eşti identificat. Aceasta este chirurgia. Aceasta este distrugerea care trebuie
efectuată.
Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga pentru distrugerea
impurităţii.... Iată impuritatea: faptul că gândeşti că: eşti ceea ce nu eşti. Nu mă
înţelege greşit, deoarece poţi înţelege că eu spun că trupul este impur. Nu spun
aşa ceva. Poţi avea într-un pahar lapte curat şi într-altul apă.
7
Dacă le amesteci nu înseamnă că ajungi să ai un lichid dublu pur. Ambele

au fost pure - apa şi laptele. Dar dacă amesteci două purităţi ia naştere o
impuritate - nu înseamnă că puritatea s-a dublat. Ce s-a întâmplat? De ce este
amestecul impur? Impuritate înseamnă pătrunderea unui element străin, un
element care nu aparţine celuilalt element. Acum nu numai laptele a devenit
impur, ci şi apa. Două purităţi se întâlnesc şi devin impure.
Deci când spun că trebuie renunţi, nu înţeleg prin aceasta faptul că trupul
sau mintea sau sentimentul sunt impure. Nimic nu este impur - dar când te
identifici, în acea identificare apare impuritatea. Totul este pur. Corpul tău este
perfect dacă funcţionează singur şi nu te implici în treaba lui. Dacă trăieşti fără
să te implici şi fără să interferezi eşti pur. Totul este pur. Eu nu condamn corpul.
Nu condamn niciodată nimic. Totul este frumos aşa cum este. Însă identificarea
creează impuritatea. Când începi să gândeşti că tu eşti corpul, deja ai devenit un
intrus. Iar când faci acest lucru, corpul reacţionează şi intervine asupra ta. Astfel
apare impuritatea.
Patanjali spune: Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga pentru
distrugerea impurităţii.... Pentru distrugerea identităţii, a identificării, pentru
distingerea nebuniei în care ai intrat - în haosul în care nu se mai înţelege nimic.
Nimic nu mai este clar. Nici un centru nu mai funcţionează singur; ai devenit o
mulţime în care fiecare se implică în natura celuilalt. Aceasta este impuritatea.
...pentru distrugerea impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală.... Şi odată
ce impuritatea este distrusă, apare iluminarea. Nu vine de undeva din exterior:
este chiar propria ta fiinţă în puritatea sa absolută, în inocenţa şi virginitatea sa.
Atunci va răsări în tine o lumină. Totul este clar: confuzia a dispărut şi răsare
claritatea percepţiei. Acum poţi vedea totul aşa cum este: nu mai există nici un
fel de proiecţii, de fantezii şi nici o pervertire a realităţii. Doar vezi lucrurile aşa
cum sunt. Ochii îţi sunt goi, fiinţa este tăcută. Acum nu mai deţii nimic în tine,
deci nu mai poţi proiecta. Ai devenit un martor pasiv, un privitor, un sakshin - şi
aceasta este puritatea fiinţei, ...se iveşte iluminarea spirituală care se dezvoltă în
conştientizarea realităţii.
Apoi, cele opt etape din yoga. Urmăreşte-mă foarte atent, deoarece aceasta
este învăţătura principală a lui Patanjali: Yama, niyama, asana, pranayama,
pratyahara, dharana, dhyana, samadhiya ashto angani.
Cele opt etape din yoga sunt următoarele: cumpătarea - yama, disciplina
interioară - niyama, postura - asana, controlul respiraţiei - pranayama,
retragerea simţurilor - pratyahara, concentrarea - dharana, meditaţia - dhyana
şi extazul beatific - samadhi.
Aceasta este întreaga ştiinţă yoga pusă într-o singură propoziţie, într- o
singură sămânţă. Trebuiesc înţelese multe lucruri. Mai întâi, să dezvălui înţelesul
exact al fiecărei etape. Şi ţine minte Patanjali le denumeşte etape, dar şi membre.
8
Sunt ambele. Etape, deoarece urmează consecutiv una după alta; există o
secvenţialitate a dezvoltării. Dar nu sunt doar etape: sunt şi membre ale corpului
yoga. Ele deţin o unitate interioară, o unitate organică - acesta este înţelesul
termenului de membre. De exemplu, mâinile mele, picioarele sau inima nu
funcţionează separat. Nu sunt separate; sunt o unitate organică. Dacă inima se
opreşte, mâna nu se va mai mişca. Totul este interconectat. Nu sunt doar nişte
trepte ale unei scări, deoarece fiecare treaptă este separată. Când una se rupe, nu
înseamnă că scara este distrusă. Aşa că Patanjali spune că sunt etape, deoarece
urmează progresiv una după alta - dar mai sunt şi anga, membre organice. Nu
poţi renunţa la nici una dintre ele. La anumite etape se poate renunţa, dar nu şi la
membre. Printr-o săritură poţi trece peste câteva etape, dar peste membre nu se
poate sări - ele nu sunt nişte părţi mecanice. Nu le poţi înlătura. Ele sunt acelea
care te construiesc. Aparţin întregului; nu sunt separate. Întregul funcţionează
prin ele ca o unitate armonioasă. Aşa că, aceste opt membre sunt şi etape,
deoarece urmează una după alta. Nu poţi trece peste unele şi să le practici pe
altele. Prima trebuie să fie prima, a opta trebuie să fie a opta şi nu prima sau a
patra. Sunt etape, dar şi o unitate organică.
Yama înseamnă cumpătare. În Occident cuvântul mai este tradus prin
stăpânire de sine, dar aşa i se pierde înţelesul - unii vor înţelege în mod greşit ca
fiind un îndemn la suprimare. Iar suprimarea şi reprimarea sunt urâte.
Cumpătarea sau stăpânirea de sine nu înseamnă reprimare. În zilele în care
Patanjali a folosit cuvântul yama, acesta avea un cu totul alt înţeles. Cuvintele se
schimbă. Chiar şi astăzi, în India, samyama, care derivă din yama, înseamnă
control, reprimare. Înţelesul s-a pierdut.
Poate că ai auzit următoarea anecdotă. Se spune că regele George I al
Angliei s-a dus să viziteze Catedrala Sf. Ion când se construia. Arhitectul,
Christopher Wren, era şi el prezent. Regele l-a privit şi a vrut să îi facă un
compliment. A spus doar trei fraze: “Este amuzantă. Este groaznică. Este
artificială.” Arhitectul a fost pur şi simplu măgulit cu aceste complimente...poate
că eşti surprins. Dar aceste cuvinte, astăzi nu mai au înţelesul dc atunci. În zilele
acelea, cu trei sute dc ani în urmă, amuzant însemna plăcut, groaznic însemna
măreţ şi artificial însemna artistic.
Fiecare cuvânt are o biografie şi el se schimbă aşa cum se schimbă şi viaţa.
Totul este în schimbare. Şi, de fapt, dăinuiesc doar acele cuvinte care au
capacitatea de a se schimba; altminteri dispar. Cuvintele ortodoxe, potrivnice
schimbării, pur şi simplu mor. Cuvintele vii au capacitatea de a aduna în jurul lor
înţelesuri noi şi astfel reuşesc să supravieţuiască timp de secole întregi. Yama era
un cuvânt minunat în timpul când trăia Patanjali... După Freud, cuvântul a
devenit urât - nu numai că i s-a schimbat înţelesul, ci şi întreaga aromă, întregul
său gust. Pentru Patanjali, cumpătarea nu înseamnă reprimare.
9
El îndeamnă doar la o direcţionare a vieţii - nu la o reprimare a energiilor,

ci la direcţionarea lor. Poţi trăi într-un asemenea mod încât să te îndrepţi în mai
multe direcţii deodată - atunci nu vei ajunge nicăieri. Este ca şi cum şoferul unui
automobil merge câţiva kilometri spre nord, apoi se răzgândeşte şi o ia spre sud,
după care spre vest - nu va ajunge nicăieri. Va muri acolo unde s-a născut. Nu va
avea niciodată sentimentul satisfacţiei. Te poţi îndrepta în multe direcţii, dar
până când nu te menţii pe una singură te mişti degeaba. Nu vei reuşi decât să te
simţi din ce în ce mai frustrat.
Controlul, cumpătarea înseamnă să îi dai o direcţie energiei vieţii. Energia
vieţii este limitată. Dacă vei continua să o foloseşti în mod nedirecţionat nu vei
ajunge nicăieri. Mai devreme sau mai târziu vei fi golit - dar această goliciune nu
va fi precum aceea a lui Buddha; va fi doar o deşertăciune, o goliciune negativă,
un container gol. Vei fi mort înainte să mori. Aceste energii ţi-au fost dăruite de
natură, existenţă, Dumnezeu, sau cum vrei să-l denumeşti: ele pot fi folosite într-
un asemenea mod încât să devină o uşă care se dcschide spre nelimitat. Dacă
mergi bine, conştient, atent, dacă îţi aduni toate puterile şi te îndrepţi într-o
singură direcţie, dacă nu mai eşti o mulţime ci un individual - atunci înseamnă că
ai realizat înţelesul din yama.
În mod normal fiecare are în interior o mulţime de voci. Una spune:
“Îndreaptă-te în direcţia aceasta.” Alta: “Nu, ia-o pe aici.” Cealaltă spune:
“Mergi la biserică.” “Ba nu, mai bine la cinema” - spune alta. Şi nu vei fi
niciodată liniştit deoarece oriunde te-ai afla, te vei căi. Dacă mergi la cinema,
vocea care te îndemna să mergi la biserică îţi va crea probleme: Ce faci aici? Îţi
pierzi timpul. Mai bine ai fi fost în templu ...rugăciunea este foarte bună, cine
ştie, poate că dacă te-ai fi dus aveai ocazia să te iluminezi.” Când mergi la
biserică, vocea care te îndemna să mergi la cinema va spune: “Ce faci aici? Stai
ca un prost, te-ai mai rugat şi înainte şi nu s-a întâmplat nimic. De ce îţi pierzi
timpul?” Iar în jurul tău îi vezi pe alţii care stau ca şi tine, se roagă şi fac tot felul
dc lucruri inutile - dar nu li se întâmplă nimic. Cine ştie, poate că la cinema
reuşeai să te distrezi. Acum ai pierdut şansa.
Dacă nu eşti individual, o fiinţă unitară, oriunde te afli tot vei pierde ceva.
Nu te vei simţi acasă în nici un loc. Te vei îndrepta în tot felul de direcţii fără să
ajungi nicăieri. Vei înnebuni. Viaţa dezordonată se distruge singură. Nu este
surprinzător faptul că în Occident există foarte mulţi oameni nebuni. În Orient -
conştient sau nu - încă se mai urmează o viaţă cumpătată, echilibrată. Occidentul
priveşte cumpătarea sau controlul ca pe o sclavie aşa simţi că eşti liber,
independent. Dar până când nu eşti individual nu poţi fi liber. Libertatea ta nu va
fi decât o decepţie; nu va fi decât o sinucidere. Îţi vei distruge toate posibilităţile,
toate energiile pe care le ai: iar într-o bună zi vei simţi că toată viaţa nu ai
acumulat nimic, că nu ai realizat nimic, că nu ai crescut deloc.
10
Primul înţeles al cumpătării este următorul: să dai o direcţie vieţii înseamnă

să devii mai centrat. Cum? Centrul apare imediat cc îi dai o direcţie vieţii.
Direcţia este cea care creează centrul; apoi, centrul va da direcţie. Ele se
completează una cu alta, se satisfac una pe alta.
Până când nu eşti cumpătat nu poţi ajunge la a doua etapă: niyama
disciplina interioară. O viaţă disciplinată...şi acest cuvânt seamănă cu sclavia.
Toate cuvintele minunate din vremea lui Patanjali au devenit urâte în zilele
noastre. Dar îţi spun, până când nu ai o viaţă ordonată, disciplinată, vei rămâne
un sclav al instinctelor - şi poţi crede că aceasta este libertate, dar vei fi un sclav
al gândurilor vagaboande. Nu este libertate. Poate că nu ai un stăpân vizibil, dar
în jurul tău vor exista tot felul de stăpâni invizibili care te vor domina aşa cum
vor. Doar cel care se controlează poate ajunge propriul său stăpân.
Însă acest lucru este foarte îndepărtat, deoarece stăpânul adevărat apare
doar în cea de-a opta etapă. Atunci omul ajunge un cuceritor, un jina. Ajungi un
buddha, un iluminat. Doar la final ajungi precum Christos, un salvator - eşti
salvat şi poţi salva. Nu înseamnă că încerci să îi salvezi: doar prezenţa ta este o
influenţa salvatoare. Iată a doua etapă: niyama - regulile interioare precise.
Cea de-a treia este postura. Fiecare etapă izvorăşte din cea anterioară:
ajungi la asana, la postură, doar atunci când ai o viaţă ordonată. Încearcă să stai
liniştit. Nu vei putea - corpul va încerca să se revolte. Brusc, vei începe să simţi
că te doare una sau alta. Picioarele îţi amorţesc şi vei simţi o nelinişte totală.
Până acum nu ai mai simţit aşa ceva. De ce apar atât de multe probleme doar
pentru că stai liniştit? Simţi tot felul de furnicături. Priveşte, vei vedea că nu
există nici un fel de furnici; corpul doar te amăgeşte. El încă nu este pregătit să
fie disciplinat. Este răsfăţat. Nu vrea să te asculte. Vrea să fie el stăpânul. Iar tu l-
ai urmat întotdeauna. Acum, a devenit imposibil să stai liniştit chiar şi pentru
câteva secunde. Mulţi trec printr-un asemenea iad atunci când li se spune să stea
liniştiţi. Dacă îndemn pe cineva să stea liniştit, îmi va răspunde: “Doar să stau
tăcut şi liniştit, fără să fac nimic?” - “activitatea” este o obsesie, “Măcar dă-mi o
mantră, s-o repet.” Are nevoie de o ocupaţie. Parc dificil să stea liniştit şi tăcut.
Iar aceasta este cel mai minunat fenomen care i se poate întâmpla cuiva: să stea
fără să facă nimic.
Asana înseamnă postură relaxată. În ea eşti atât de relaxat, atât de liniştit şi
odihnit, încât nu mai ai nevoie deloc să mişti corpul. În acel moment, brusc,
transcenzi corpul.
Corpul încearcă să te coboare: “Uite, ai tot felul de furnicături” - deodată
simţi nevoia să te scarpini. Trupul îţi spune: “Vino înapoi. Unde te îndepărtezi?
Nu pleca aşa departe” - deoarece conştiinţa urcă, se îndepărtează de existenţa
corporală. Hmm?...Trupul începe să se revolte. Nu ai mai făcut aşa ceva şi pentru
a te aduce înapoi începe să îţi creeze tot felul de probleme.
11
Te face atent, creează durere, mâncărime, furnicături. Trupul se revoltă.

Eşti chemat înapoi: “Nu te îndepărta. Rămâi aici” - rămâi legat de corp şi de
pământ. Te îndrepţi spre cer, iar trupul se înspăimântă.
Asana urmează doar după ce o persoană începe să ducă o viaţă ordonată, să
aibe reguli interioare precise; doar atunci postura este posibilă. În acel moment
trupul va putea sta liniştit, deoarece ştie că eşti un om disciplinat. Dacă vrei să
stai, vei sta - nu se poate face nimic împotriva voinţei tale. Corpul poate că va
încerca să spună tot felul de lucruri...dar se va opri. Nu îl ascultă nimeni. Aceasta
nu este o suprimare a corpului. Dimpotrivă, trupul încearcă să te suprime. Nu
este o reprimare. Nu îi spui corpului să facă ceva anume, ci doar te odihneşti. El
însă nu cunoaşte ce este odihna, deoarece nu i-ai permis niciodată să o facă.
Întotdeauna ai fost neliniştit. Cuvântul asana înseamnă odihnă, linişte deplină;
iar dacă poţi face acest lucru, ţi se vor deschide multe posibilităţi.
Când trupul se află în odihnă îţi poţi controla respiraţia. Pătrunzi mai adânc,
deoarece respiraţia este un pod care face legătura dintre corp şi suflet, dintre corp
şi minte. Dacă poţi face pranayama - controlul respiraţiei - deţii controlul
asupra minţii.
Ai observat faptul că ori de câte ori mintea se modifică, ritmul respiraţiei
este şi el modificat? Dacă îţi schimbi ritmul respirator, mintea se modifică
imediat. Când eşti furios nu poţi respira calm; dacă o faci, furia dispare. Încearcă.
În furie, respiraţia devine haotică, neregulată, zgomotoasă, neliniştită. Nu mai
există armonie. Acordul este pierdut. Încearcă următorul lucru: când eşti furios,
relaxează-te şi permite-i respiraţiei să urmeze un ritm lent. Brusc, vei simţi că
furia a dispărut. Ea nu poate exista fără un anumit tip de respiraţie.
Când faci dragoste respiraţia se schimbă, devine violentă. Când eşti foarte
plin de sexualitate, respiraţia devine foarte violentă. Sexul are putină violenţă în
el. Iubiţii uneori se muşcă sau se bat. Iar dacă priveşti două persoane care fac
dragoste, vei observa că actul seamănă mai mult cu o luptă. Ambii iubiţi respiră
haotic; respiraţia nu mai are un ritm, nu mai este în acord.
În tantra, unde s-a lucrat şi s-au realizat multe în privinţa transformării
sexului, s-a lucrat asupra ritmului respiraţiei. Dacă iubiţii, în timp ce fac
dragoste, pot avea o respiraţie ritmică, la unison, acolo nu va mai apărea
ejacularea. Se pot iubi ore întregi, deoarece ejacularea este posibilă doar atunci
când respiraţia este haotică; corpul absoarbe energie când respiraţia are un ritm.
Tantra a dezvoltat multe tehnici prin care poţi modifica ritmul respiraţiei. Atunci
vei putea face dragoste ore întregi fără să pierzi nici un fel de energie.
Dimpotrivă, chiar câştigi. Dacă cei doi se iubesc, actul sexual îi ajută să se
reîncarce - deoarece energiile lor sunt opuse. Întâlnirea dintre energiile contrare
face ca ele să se reîncarce una pe alta; altminteri, ejaculezi şi energia este
pierdută şi iar te vei simţi gol, pierdut, înşelat.
12
După asana urmează pranayama, controlul respiraţiei. Timp de câteva zile

urmăreşte-ţi ritmul respiratoriu: când eşti furios observă cum respiri - cât de
îndelungată este expiraţia sau inspiraţia, dacă sunt la fel, doar urmăreşte. Observă
proporţia inspiraţiei şi a expiraţiei. Observă-te şi atunci când eşti sexual.
Urmăreşte felul în care respiri atunci când stai tăcut şi priveşti cerul înstelat.
Când eşti plin dc compasiune, observă; de asemenea, priveşte-te atunci când eşti
nervos. Dacă vei urmări stările respiratorii vei afla multe.
Iar pranayama este o tehnică pe care trebuie să o descoperi, deoarece
fiecare are un ritm respiratoriu diferit. Respiraţiile sunt precum amprentele.
Respiraţia este un fenomen individual, de aceea eu nu o predau niciodată.
Trebuie să îţi descoperi propriul ritm. Pentru tine este benefic un anumit ritm, dar
pentru altcineva poate că este periculos. Descoperă-l.
Şi nu este dificil. Nu este nici o nevoie să întrebi un expert. Doar notează şi
urmăreşte-ţi stările timp de o lună. Atunci vei cunoaşte care este ritmul în care te
simţi cel mai odihnit, cel mai relaxat, tăcut, calm, liniştit. Vei afla ritmul
respiratoriu în care te simţi beatific, extatic, în care eşti umplut dc necunoscut - ai
atât de mult încât îl poţi împărtăşi întregii lumi fără să pierzi nimic din el. Simte
şi urmăreşte momentul în care te simţi una cu universul, când realizezi că nu mai
există nici un fel de separare. Când te simţi una cu păsările, copacii, râurile,
pietrele, oceanul, nisipul - urmăreşte. Vei descoperi multe ritmuri respiratorii, un
spectru foarte larg: de la cele mai violente, urâte, suferinde, la cele mai tăcute şi
liniştite.
Iar atunci când ţi-ai descoperit ritmul, practică-l - fă-l o parte din viaţa ta.
Încet-încet va deveni ceva inconştient şi vei respira numai în acel ritm. Şi prin
acest ritm viaţa ta va deveni o viaţă de yoghin: nu vei mai fi furios, sexual, nu te
vei mai simţi plin de ură. Brusc vei simţi că se produce în tine o transformare.
Pranayama este una dintre cele mai măreţe descoperiri care s-au putut
produce conştiinţei umane. Aterizarea pe Lună este nimic în comparaţie cu
pranayama. Aselenizarea pare ceva foarte excitant şi deosebit, dar nu înseamnă
nimic, pentru că, chiar dacă ajungi, ce realizezi acolo? Vei rămâne acelaşi. Vei
continua să faci acelaşi non-sens pe care îl faci şi aici. Pranayama este o
călătorie interioară. Este cea de a patra etapă - şi nu sunt decât opt. Odată cu ea,
jumătate din călătorie a trecut. Cel care a învăţat pranayama, dar nu de la un
învăţător - deoarece acesta este un lucru fals şi nu sunt de acord cu aşa ceva - ci
prin propria descoperire şi atenţie; cel care şi-a învăţat ritmul fiinţei sale, deja a
făcut jumătate din drum. Pranayama este una dintre cele mai semnificative
descoperiri.
După controlul respiraţiei urmează pratyahara, retragerea simţurilor.
Este acelaşi lucru despre care vorbeam şi ieri: “căinţa” creştinilor înseamnă, de
fapt, în ebraică “reîntoarcere” - deci, nu căinţă, ci reîntoarcere, revenire.
13
Şi toba, termenul musulman care a devenit asemănător căinţei, înseamnă

tot reîntoarcere. Aşadar pratyahara înseamnă revenire acasă şi aceasta este
posibilă doar după ce s-a descoperit pranayama. Atunci vei cunoaşte care este
ritmul propriu: ştii în care stare te simţi cel mai acasă şi în care te simţi cel mai
îndepărtat de casă. Când eşti violent, sexual, agresiv, gelos, posesiv, vei
descoperi că te afli departe de tine; în compasiune, iubire, rugăciune, gratitudine,
vei vedea că te afli acasă. După pranayama este posibilă pratyahara - retragerea
simţurilor din exterior către interior, reîntoarcerea către tine. Acum ştii calea vei
şti cum să păşeşti înapoi.
Când ajungi cât mai aproape de tine însuţi, de miezul tău, când simţi că te
afli la porţile fiinţei, atunci urmează dharana. Pratyahara te aduce aproape de
poartă; pranayama este podul care face trecerea din exterior în interior. Iar
dharana devine posibilă doar când ai reuşit să ajungi aproape de porţi. Acum eşti
capabil să îţi focalizezi mintea asupra unui singur obiect. La început ai dat o
direcţie corpului: apoi energiei vieţii - acum îi dai o direcţie conştiinţei. Nu îi mai
peremiţi conştiinţei să plece nicăieri. Iată scopul existent în dharana: fixarea
conştiinţei asupra unui singur punct. Când conştiinţa este fixată asupra unui
singur punct, gândirea încetează, deoarece gândurile sunt posibile doar când
conştiinţa se mişcă dintr-un loc într-altul. Dacă conştiinţa sare precum o
maimuţă, atunci mintea ta va semăna cu o piaţă aglomerată. Dar există
posibilitatea concentrării asupra unui punct doar după ce s-a realizat pranayama.
După dharana devine posibilă şi dhyana. În concentrare îţi focalizezi
mintea pe un singur punct. În dhyana renunţi la acel punct. Acum eşti pe deplin
centrat, nu mai te îndrepţi nicăieri - deoarece oriunde te-ai îndrepta nu va
înseamnă decât în exterior. Chiar şi gândul existent în concentrare este ceva
străin ţie există un obiect; nu mai eşti singur, ci sunteţi doi. În concentrare sunteţi
doi: obiectul şi tu. După concentrare trebuie să renunţi chiar şi la acel obiect.
Toate templele îi conduc pe oameni doar până la concentrare. Nu te pot
duce mai departe, deoarece fiecare templu are în el un obiect: imaginea lui
Dumnezeu este un obiect asupra căruia să te concentrezi. Orice templu te
conduce până la dharana. De aceea, cu cât o religie este mai elevată, cu atât mai
puţin vor apărea în ea temple, idoli sau imagini. Acestea trebuie să dispară.
Templul va fi absolut gol, astfel încât doar tu să exişti acolo - nimeni altcineva,
nici un obiect, doar subiectivitate pură.
Dhyana este subiectivitate pură, meditaţie, contemplaţie - nu o contemplare
“la ceva”, deoarece aceasta ar însemna concentrare. Concentrarea înseamnă o
focalizare asupra unui lucru. Dhyana este meditaţie, acolo nu mai există nimic
dar te afli într-o stare de intensă conştientizare. Obiectul a dispărut, dar subiectul
nu a căzut în somn. Este un fel de concentrare mai profundă în care nu mai există
nici un obiect, în care eşti centrat - însă sentimentul “eu”-ului încă mai persistă.
14
Acesta încă mai atârnă. Obiectul a dispărut, dar subiectul încă există. Simţi
că tu eşti. Acesta însă nu este ego-ul. În sanscrită există două cuvinte: ahamkara
şi asmita. Primul înseamnă “eu sunt”, iar cel de-al doilea înseamnă “sunt”, doar
“existenţă” - fără nici un ego, doar umbra sa mai persistă. Încă mai simţi că eşti.
Acesta nu este un gând, pentru că unde există gânduri există şi ego-ul. În
meditaţie, ego-ul dispare complet; mai persistă doar existenţa, doar un fenomen
fantomatic, doar o senzaţie. Meditaţia este precum dimineaţa: soarele încă nu a
răsărit, dar mai simţi asmita, existenţa.
Încă mai poţi cădea. O cât de mică tulburare - cineva îţi vorbeşte şi asculţi -
meditaţia a dispărut: ai revenit în concentrare. Dacă nu doar asculţi, ci începi să
te gândeşti la cuvinte deja ai ajuns la pratyahara. Când devii identificat cu
gândirea şi pratyahara va dispărea şi revii la pranayama. Iar dacă gândul te-a
acaparat atât de mult încât îţi pierzi ritmul respirator, decazi în asana. Şi dacă
respiraţia şi gândul sunt atât de tulburătoare încât trupul nu mai poate sta liniştit,
a dispărut şi asana. Toate sunt intercorelate.
Oricine poate ieşi din meditaţie. Meditaţia este punctul cel mai periculos
din care se poate cădea, deoarece este înalt şi te poţi lovi destul de rău. În India,
avem un cuvânt foarte ciudat, yogabhrasta : cel care a căzut din yoga. El totodată
apreciază, dar şi condamnă. Când spunem că cineva este un yoghin, aceasta este
o apreciere. Iar când spunem că cineva este un yogabhrasta, aceasta este o
condamnare. Un asemenea om a ajuns la meditaţie, într-o viaţă anterioară, dar a
decăzut. Din meditaţie încă există posibilitatea să revii în lume - iar acest lucru
se datorează asmitei, sentimentului de existenţă. Sămânţa încă este vie. Poate
răsări în orice moment, aşadar călătoria încă nu s-a sfârşit.
Doar când dispare asmita, când nu mai simţi că exişti - desigur, tu eşti dar
acolo nu mai apare nici o reflecţie a sentimentului că “eu sunt” sau chiar acelui
de “sunt” - în acea clipă răsare samadhi-ul, extazul beatific. Samadhi este o
transcenderc; de acolo nu te mai poţi întoarce. Acesta este punctul fără de
întoarcere. Nimeni nu mai poate cădea. Un astfel de om este un zeu; Buddha este
un zeu. Mahavira este un zeu. Acel om nu mai face parte din lumea aceasta.
Poate că există aici, dar nu mai face parte din ea. Este un străin. Căminul său se
află în altă parte. Chiar dacă păşeşte pe acest pământ, nu mai calcă pe pământ.
Iată cum este definit cel care a ajuns la samadhi: el trăieşte în lume însă lumea nu
mai trăieşte în el.
Acestea sunt cele opt etape şi opt membre în Yoga. Sunt denumite membre
deoarece sunt o unitate organică; sunt etape deoarece trebuie să treci de la una la
cealaltă - nu poţi începe de oriunde. Trebuie să porneşti de la yama.
Încă câteva lucruri trebuiesc înţelese, deoarece acesta este un fenomen
central. Yama este podul care face legătura dintre tine şi ceilalţi: cumpătarea
înseamnă controlul comportamentului.
15
Este un fenomen care face legătura între tine şi societate. Este vorba despre
un comportament mai conştient: nu mai reacţionezi inconştient, ca un mecanism,
precum un robot. Devii mai atent, mai conştient. Reacţionezi doar când este
absolut necesar; iar atunci, de fapt, vei încerca să răspunzi, nu să reacţionezi.
Răspunsul este diferit de reacţie. Iată prima diferenţă: o reacţie este un
automatism; un răspuns este conştient. Cineva te insultă: reacţionezi imediat şi îl
insulţi. Acolo nu a mai existat nici o pauză în care să apară înţelegerea - este o
reacţie. Un om cumpătat va aştepta, va asculta insulta, se va gândi la ea.
Gurdjieff obişnuia să spună că viaţa i-a fost complet schimbată la moartea
bunicului său care i-a spus: “Eu sunt un om sărac şi nu am nimic să-ţi las, dar
vreau totuşi să îţi dau ceva. Singurul lucru care mi-a fost lăsat de tatăl meu şi la
care ţin ca la o comoară.... Acum eşti tânăr şi nu înţelegi, dar dacă îţi vei aduce
aminte vei înţelege: Când cineva te insultă, să nu îi răspunzi decât după ce au
trecut 24 de ore.”
Aceasta a devenit o transformare. Cum ai putea să mai reacţionezi după
atâta timp? Reacţia are nevoie de spontaneitate. Gurdjieff spunea: “Dacă cineva
mă insultă sau mă jigneşte îi spun: «Voi reveni mâine. Nu îmi este permis să
răspund decât după 24 de ore - aceasta este promisiunea care i-am facut-o
bunicului meu. Dar voi reveni.” Cel care ar auzi aşa ceva ar rămâne şocat, nu va
înţelege ce se întâmplă.
Şi Gurdjieff se ţinea de cuvânt. Se gândea la insultă, iar uneori observa că
este adevărată. Atunci se duce şi îi mulţumea celui care l-a jignit: “Mai făcut să
realizez ceva de care eram inconştient şi pentru aceasta îţi mulţumesc.” Uneori
observa că insulta este complet neadevărată. Atunci de ce să se mai obosească?
Nimănui nu îi pasă de minciuni. Când te simţi rănit, înseamnă că în cuvintele ce
ţi-au fost adresate există un adevăr; altminteri nu te-ai simţi jignit.
Gurdjieff continua: “S-a întâmplat de multe ori să pun în aplicare formula
dăruită de bunicul meu şi treptat-treptat furia a început să dispară” - şi nu doar în
legătură cu furia - încet-încet a realizat că aceeaşi tehnică - poate fi folosită şi cu
emoţiile: totul dispare. Gurdjieff a fost unul dintre cele mai înalte vârfuri ale
acestei epoci, un buddha. Şi întreaga sa călătorie a început cu un pas foarte mic,
o promisiune făcută unui muribund. Aceasta i-a schimbat întreaga viaţă.
Yama este podul dintre tine şi ceilalţi - trăieşte conştient; pune-te în
legătură cu oamenii în mod conştient. Următoarele două, niyama şi asana, te
privesc pe tine şi tot corpul. Cea de-a treia, pranayama este tot un pod. Aşa cum
prima etapă, yama, este un pod între tine şi ceilalţi, următoarele două etape
reprezintă o pregătire pentru un alt pod - corpul tău este pregătit prin niyama şi
asana - acesta făcând legătura între corp şi minte. După pranayama urmează
pratyahara şi dharana, care reprezintă pregătirile făcute pentru mental.
16
Dhyana este un pod între minte şi suflet. Iar samadhi este finalul. Toate
sunt intercorelate, un lanţ, iar aceasta este întreaga ta viaţă.
Relaţia pe care o ai cu ceilalţi trebuie schimbată. Modul în care te asociezi
cu alte persoane trebuie să fie transformat. Dacă vei continua să o faci ca înainte,
nu va exista nici o posibilitate de transformare. Urmăreşte felul în care te
comporţi cu soţia, cu copiii sau cu prietenii. Transformă-te. Sunt o mie şi una de
lucruri care trebuiesc modificate. Aceasta este yama, controlul - dar control şi nu
reprimare. Prin înţelegere apare controlul. Prin ignoranţă apare suprimarea şi
impunerea. Acţionează întotdeauna prin înţelegere şi nu te vei răni nici pe tine şi
nici pe alţii.
Yama creează în jurul tău un mediu plin de bunătate. Dacă eşti duşmănos
faţă de toţi - urăcios, ursuz, violent - cum ai putea pătrunde în interior? Toate
aceste lucruri nu îţi vor permite să te mişti. Vei fi atât de tulburat la suprafaţă
încât nu va mai fi posibilă călătoria interioară. Yama va crea o atmosferă
prietenoasă. Când te comporţi cu ceilalţi într-un mod prictensc şi plin de
bunătate, aceştia nu îţi vor pune nici un fel de piedici în călătoria interioară. Vor
deveni chiar nişte ajutoare: nu te vor împiedica. Dacă îţi iubeşti copilul, atunci
când meditezi el nu te va deranja. Le va spune celorlaţi: “Faceţi linişte. Tăticul
meditează.” Dar dacă nu îl iubeşti şi eşti nervos faţă de el, atunci îţi va crea tot
felul de neplăceri. Înconştient va dori să se răzbune. Când îţi iubeşti soţia, ea va
deveni un ajutor: altminteri nu îţi va permite să te rogi sau să meditezi - deoarece
simte că treci dincolo de controlul ei.
Aşa ceva văd în fiecare zi. Soţul vine să fie iniţiat. Imediat soţia apare
plângând: “Ce ne-ai făcut familiei? Ne-ai distrus complet.” Şi astfel aflu că soţul
nu o iubea: altminteri, ar fi fost fericită. Ar fi celebrat faptul că soţul ei a devenit
un sannyasin. Dar el nu o iubea şi acum, prin meditaţie, vrea să se îndepărteze şi
mai mult de ea: deci, în viitor nu se mai poate aştepta deloc la iubire din partea
lui. Când iubeşti pe cineva, acea persoană va deveni un ajutor în evoluţia ta
deoarece ştie că vei începe să o iubeşti şi mai mult. Celălalt cunoaşte gustul
iubirii. Toate meditaţiile te vor ajuta să iubeşti mai mult şi mai minunat.
Acelaşi lucru i s-a întâmplat surorii lui Sheela. Se afla într-o tabără şi dorea
să fie iniţiată, dar soţul ei nu era de acord. Soţul este un om foarte, foarte educat,
hmm?... director al unui institut de cercetare din America. Atunci a plecat acasă
şi a început conflictul. Ea dorea iniţierea, iar el nu îi permitea. După aceea soţul a
venit să mă vadă - “Cine este acest om care vrea să ne distrugă viaţa?” Şi a
devenit şi el sannyasin. Acum soţia este cea care creează probleme! Ea este
absolut împotrivă. Iar el este un om foarte simplu. Chiar minunat. Îmi serie: “Ce
să fac?” - o iubesc, dar s-a schimbat complet când a aflat că am fost iniţiat.” Aşa
merg lucrurile. Fiecare încearcă totul pentru a-l controla pe celălalt.
Un om cumpătat, al yama-ei, se controlează pe sine şi nu pe alţii.
17
Celorlalţi le dă libertate. Tu însă încerci să îi controlezi pe alţii şi niciodată

pe tine. Cel care a intrat pe cale şi este la primul pas - yama - iubeşte atât de mult
încât poate da libertate oricui şi se iubeşte pe sine atât de mult încât se poate
controla. Acest lucru trebuie bine înţeles: se iubeşte atât de mult încât nu-şi poate
permite să risipească energiile pe care le are: trebuie să le dea o direcţie.
Niyama şi Asana sunt mai mult pentru corp şi indirect influenţează şi
mintea. O viaţă disciplinată sunt foarte sănătoase pentru trup, deoarece corpul
este un mecanism. Dacă duci o viaţă neregulată nu vei face decât să îl aduci într-
o stare de confuzie. Astăzi mănânci la ora unu, iar mâine la unsprezece, poimâine
la ora zece - îl zăpăceşti. Trupul are şi el un ceas biologic interior. Dacă mănânci
la ora potrivită el va şti ce trebuie să facă - sucurile gastrice vor şti când este
momentul să pătrundă în stomac. Altminteri vei avea parte de o digestie foarte
grea.
Sucurile gastrice trebuie să fie pregătite să primească mâncarea cât timp
este caldă, astfel absorbţia poate începe imediat. Mâncarea poate fi absorbită în
şase ore, dacă sucurile sunt pregătite. Dacă nu sunt, atunci poate dura chiar zece
sau douăsprezece ore pentru ca mâncarea să fie absorbită. Vei începe să te simţi
letargic, îngreunat. Hrana îţi va da viaţă, dar nu o viaţă pură. Vei simţi că ai o
greutate în stomac. Mâncarea poate deveni energie pură - dar pentru aceasta este
necesară o viaţă disciplinată, cumpătată.
Te duci să te culci la ora zece în fiecare scară: corpul va şti - la ora zece fix
îţi dă alarma. Fii atent, eu nu spun să devii obsedat. Sc poate şi acest lucru.
Oamenii pot foarte uşor să devină obsedaţi....
Există multe povestiri despre Immanuel Kant. El devenise obsedat cu
privire la punctualitate şi regularitate; este o nebunie. Nu crea o obsesie pentru
nimic. El avea o rutină atât de fixă încât chiar dacă avea oaspeţi nu renunţa la ea:
se uita la ceas, se ridica şi pleca spre dormitor. Pleca fără să spună nimic -
deoarece aceasta ar fi însemnat o pierdere de timp - şi se arunca în pat. Atunci
servitorul trebuia să le spună oaspeţilor: “Puteţi pleca pentru că s-a dus la
culcare.” Servitorul său îl cunoştea şi se obişnuise atât de mult cu Kant încât nici
nu mai trebuia să spună: “Mâncarea este gata, domnule” - sau: “Este timpul de
culcare.” Nu, trebuia doar să îi amintească cât este ora: “Ora unsprezece,
domnule.” Atunci el se ridica şi pleca la culcare.
Kant era atât de punctual încât servitorul său devenise ca un dictator -
întotdeauna îl ameninţa: “Dacă nu îmi măriţi salariul, voi pleca.” Şi trebuia să îl
plătească mai bine, deoarece altcineva nu putea să se supună regulilor sale. Odată
au încercat, dar nu a fost posibil, deoarece Kant trăia la secundă.
Într-o zi pleca la universitate: era profesor şi filosof. În acea zi s-a întâmplat
să plouă foarte mult şi unul dintre pantofi i-a rămas înămolit în noroi - aşa că l-a
lăsat acolo. Dacă l-ar fi luat, ar fi întârziat la cursuri.
18
Se spune câ oamenii din zona Konigsberg, îşi potriveau ceasurile după el -

era punctual la modul absolut.
S-a întâmplat ca cineva să îşi cumpere o casă vecină cu cea a lui Kant şi a
început sa planteze alţi copaci. În fiecare zi la ora cinci, Kant obişnuia să stea la
fereastră şi să privească cerul. Acum însă copacii îi acopereau fereastra şi nu mai
putea privi cerul. Simţea că se îmbolnăveşte. A chemat chiar doctorii, dar aceştia
nu i-au putut găsi nici o boală. Era sănătos tun. Atunci servitorul a spus: “Nu vă
îngrijoraţi. Ştiu care este motivul pentru care se simte bolnav. Copacii din faţa
ferestrei îi astupă priveliştea. Acum nu mai poate merge la fereastră să privească
cecul. În cele din urmă au convins vecinul să taie copacii şi imediat Kant şi-a
revenit; boala a dispărut.
Aceasta este însă o obsesie. Nu trebuie să ajungi aşa: totul trebuie înfăptuit
cu înţelegere.
Niyama şi asana, disciplina şi postura, sunt tot pentru corp. Un trup
cumpătat este un fenomen minunat - o energie controlată, direcţionată, este
strălucitoare, este vie şi nu moartă. Atunci şi corpul devine inteligent, înţelept, va
străluci cu o nouă conştientizare.
După acestea urmează pranayama - un pod care face legătura dintre minte
şi corp. Poţi transforma trupul prin respiraţie; poţi transforma mintea prin
respiraţie. Pratyahara şi dharana, retragerea simţurilor şi concentrarea aparţin de
transformarea minţii. Apoi, dhyana este tot un pod dinspre minte spre suflet sau
non-suflet - cum vrei să îl denumeşti, oricum înseamnă amândouă. Dhyana este
podul spre samadhi.
De la societate spre tine trebuie să traversezi podul yama. Pentru corp:
disciplina şi postură. Pentru a trece de la trup la minte este necesară pranayama.
Apoi, antrenarea minţii: pratyahara şi dharana - reretragerea simţurilor şi
concentrarea. După acestea urmează ultimul pod: dhyana. Iar în final ajungi la
ţelul ultim: samadhi.
Samadhi este un cuvânt minunat. Înseamnă că acum totul este rezolvat,
înseamnă samadhan: totul este realizat, atins. Acum nu mai există nici o dorinţă:
nu mai ai nimic de atins. Nu mai există nimic de transcens, nu mai există un
dincolo - nu mai ai nevoie de nici un pod, ai ajuns acasă.
19
II. MÂ IUBEŞTE UNIVERSUL?
1. Care este calea ta, calea pe care ne-o dezvălui?
Nu este deloc o cale: tu nu trebuie să mergi pe ea. Mai degrabă, este o

simplă înţelegere. Va trebui să opreşti orice peregrinare. Printr-o cale se înţelege
un efort care trebuie depus pentru a ajunge undeva: pe un drum te îndrepţi spre
ceva anume: calea este un mijloc, iar capătul se afla undeva în viitor. Asta înţeleg
eu atunci când afirm că nu vorbesc aici despre nici un fel de cale: este o simplă
înţelegere. Dacă înţelegi, ai ajuns deja la capăt. Când înţelegi, înseamnă că nu te-
ai îndepărtat niciodată de ţel. Poate că ai visat că te îndepărtezi, dar nu ţi-ai
părăsit casa nici măcar pentru o singură clipă.
Aceasta este o non-cale. Sau, dacă insişti şi eşti fascinat de cuvinte, o poţi
denumi calea fără de cale. Însă încearcă să mă înţelegi: aceasta nu este o cale. Eu
nu îţi ofer mijlocul, ci finalul.
2. De când am venit la tine, trăirea unei vieţi meditative a devenit un
fenomen mai facil şi mai natural. Oricum, practic am renunţat la orice
dorinţă pentru iluminare. Sunt acestea nişte tendinţe contradictorii?
Nu, deloc. Pentru a atinge iluminarea este chiar necesar să uiţi şi să îţi
pierzi orice dorinţă faţă de ea. Altminteri, dorinţa de iluminare devine un coşmar.
Cu cât o vei dori mai mult, cu atât mai mult te vei îndepărta de ea; cu cât este
mai mare dorinţa, cu atât mai mare va fi distanţa. Renunţă la orice dorinţă şi doar
atunci aceasta se poate întâmpla. Dă-i un spaţiu; nu o dori.
Cea mai mare barieră în calea iluminării este chiar dorinţa după ea,
deoarece o minte care procedează aşa va fi întotdeauna tensionată. Va fi în
permanentă neliniştită. Cum ai putea fi liniştit atunci când trebuie să ajungi
undeva anume? Poate că stai pe loc, dar de fapt te mişti. Vizibil te odihneşti, dar
invizibil eşti agitat. Aruncă întreg acest non-sens. Nimeni nu a reuşit vreodată să
ajungă la iluminare prin dorinţă. De aceea toţi buddha insistă asupra faptului să
devii lipsit de dorinţe.
Ei nu spun că atunci când eşti lipsit de dorinţe vei ajunge la iluminare sau
la nirvana: spun doar că atunci eşti nirvana, eşti iluminarea.
20
Dorinţa este aceea care te tulbură, la fel ca unduirile de pe suprafaţa unui

lac…când acestea dispar, lacul este liniştit.
Este foarte uşor să renunţi la dorinţele pentru lucruri materiale. De fapt,
este o prostie să te agăţi de ele. Doar cei ignoranţi se agaţă de acestea, deoarece
oricine poate vedea că, mai devreme sau mai târziu, nu le vei mai avea. Orice
ataşament este inutil şi cel care este inteligent poate realiza faptul ca acumularea
nu te îmbogăţeşte deloc: mai degrabă, te va sărăci mai mult. Cu cât vei deţine
mai multe lucruri, cu atât mai mult te vei simţi mai gol.
Un om bogat devine, în interior, din ce în ce mai sărac. Nu poţi găsi
cerşetori mai mari ca împăraţii. Având tot ce îşi doresc, pentru prima dată vor
realiza că în interior nu s-au transformat deloc: nu există nici un fel de
mulţumire, nici o împlinire. Totul este la fel ca înainte: întregul efort a fost inutil
şi nu au reuşit decât să-şi irosească viaţa.
Nu este dificil să renunţi la dorinţele materiale, iar atunci când o faci
mintea va crea un alt gen de dorinţe: nirvana, moksha, iluminare. Acum vei
alerga după acestea. Situaţia rămâne aceeaşi - vei continua să stagnezi în dorinţe.
Obiectul lor nu este important; ceea ce contează este faptul dacă doreşti sau nu.
Semnificativ nu este ceea ce doreşti. Aşa-numiţii învăţători spirituali te îndrumă
greşit: “Schimbă obiectul dorinţei. Nu mai dori lucruri lumeşti, ci tânjeşte după
Dumnezeu.” Dar îţi spun, atunci când îl doreşti pe Dumnezeu, acesta a devenit
un obiect material. Iată definiţia lumii, aşa cum o înţeleg eu: tot ce poate fi dorit
este lumesc.
Dumnezeu nu poate fi dorit. Nu poţi face din Dumnezeu un obiect al
dorinţelor tale: acesta este un sacrilegiu. Iluminarea nu poate fi dorită, deoarece
aceasta apare doar în clipa în care nu mai există dorinţă. Iar iluminarea nu este
ceva care apare din exterior. Când mintea este eliberată de dorinţe, brusc, devii
conştient că în interior sc află regele regilor. Întotdeauna a existat acolo, dar tu
nu-l vedeai pentru că erai prea îngrijorat şi preocupat de dorinţe şi realizări.
Bariera este chiar mintea care doreşte, aşa că este bine dacă ai renunţat la
orice speranţă de a te mai ilumina.
Însă nu cred că ai renunţat complet la această speranţă - altminteri s-ar fi
întâmplat. Oricum, poate că ai drcptate: practic nu mai speri, însă în interior încă
mai visezi la ea. Practic nu o mai doreşti, dar înăuntru dorinţa mai persistă.
Altminteri iluminarea s-ar fi produs. Se întâmplă imediat, fără să existe nici o
pauză. Este absolut sigur: când dorinţa te-a părăsit complet, iluminarea apare. De
fapt nu este mare lucru - eşti doar tu fără dorinţe. Aşa că mai sapă puţin şi vei
descoperi înăuntru alte straturi ale dorinţei. Decojeşte ceapa până la miez.
Într-o bună zi se va întâmpla. Oricând este posibil. În orice clipă, când nu
mai fiinţează nici măcar o umbră a dorinţei, nici o unduire - când conştiinţa este
neumbrită, când focul, flacăra conştiinţei.... Şi brusc, începi să râzi.
21
Începi să înţelegi că ceea ce căutai se afla mereu înlăuntrul tău. Acesta este
înţelesul spuselor lui Iisus: “Regatul Domnului este înlăuntrul tău.” Dacă era “în
afară”, atunci ai fi putut să îl doreşti. Eşti chiar tu! De aceea spun că nu dăruiesc
nici o cale. Doar îmi împărtăşesc înţelegerea cu tine.
3. Universul mă iubeşte?
Nu este bună întrebarea. Ar fi trebuit să spui invers: “Tu iubeşti universul?”
- deoarece Universul nu este o persoană. Nu te poate iubi. Nu are un centru sau
poţi spune că “centrul este peste tot” - oricum, este un fenomen impersonal. Cum
ar putea o existenţă non-personală să te iubească? Tu eşti cel care poţi iubi.
Când iubeşti, universul răspunde - în mod absolut. Dacă faci un pas spre el,
acesta va face o mie de paşi spre tine - acesta este un răspuns.
Va trebui să înţelegi ceea ce a spus Lao Tze: natura existenţei este
feminină. O femeie aşteaptă: nu face niciodată primul pas. Bărbatul este cel care
trebuie să aibă iniţiativa. El trebuie să îi facă curte, să o convingă. Existenţa este
feminină - doar aşteaptă. Va trebui să o curtezi; tu va trebui să faci primul pas şi
atunci ea te va copleşi - va curge în tine, te va mulţumi la infinit. Exact ca o
femeie: când o convingi se va revărsa din abundenţă.
Nici un bărbat nu poate iubi la fel ca o femeie. Fiinţa sa nu se va implica
niciodată total. Femeia se află total în iubire: este viaţa şi sufletul ei. Dar ea
aşteaptă. Nu va prelua niciodată iniţiativa, nu te va urmări: iar dacă o face -
oricât de frumoasă ar fi - te va speria. Nu va mai arăta feminină. Va fi atât de
agresivă încât întreaga frumuseţe se va transforma în urâţenie. O femeie este
pasivă. Ţine minte acest cuvânt “pasiv”, pasivitate.
Universul este mama. Este mai bine să îl denumeşti pe Dumnezeu “mamă”
decât “tată”. Tatăl nu este atât de important. Mama te aşteaptă, este feminină - te
aşteaptă la infinit, trebuie doar să ciocăni la uşă. Dacă o faci, o vei descoperi
imediat, însă dacă nu o faci poţi sta la poartă mult şi bine.... Existenţa nu o va
deschide: nu este agresivă. Chiar şi în iubire nu este agresivă. De aceea spun că
îţi va răspunde.
Nu întreba: “Mă iubeşte universul?” Iubeşte-l tu şi vei vedea că iubirea ta
nu este nimic: el îţi va răspunde printr-o iubire infinită, te răsplăteşte într-un mod
extraordinar.... Dar acesta este un răspuns - universul doar aşteaptă, nu preia
iniţiativa. Şi este minunat că aşteaptă; altminteri întreaga frumuseţe a iubirii ar fi
fost pierdută. Întrebarea aceasta este reprezentativă pentru mintea umană - îţi
arată cum funcţionează. Întotdeauna întreabă: “Celălalt mă iubeşte?” Soţia
spune: “Oare mă iubeşte soţul?” La rândul său, soţul întreabă: “Nevasta mea mă
iubeşte?” Copilul se întreabă: “Mă iubesc părinţii?” Mereu te vei întreba ce face
celălalt. Nu este bine, te mişti într-o direcţie greşită. La un moment dat vei da de
un zid în care nu vei găsi nici o uşă. Te vei simţi rănit pentru că te vei izbi de zid.
Începutul este greşit. Ar trebui să întrebi: “Îmi iubesc soţia?
22
Îmi iubesc soţul? Îmi iubesc copiii, părinţii?” Întotdeauna să începi de la

tine - dacă tu iubeşti.
Iar misterul este tocmai acesta: dacă tu iubeşti, vei observa că oricine te
iubeşte. Soţia, copiii, părinţii, prietenii, toţi te vor iubi. Persoanei care iubeşte din
inimă i se răspunde din toate părţile. Iubirea nu poate fi un copac sterp.Înfloreşte.
Dar trebuie să mergi pe calea cea bună. Fiecare se interesează de celălalt şi
în felul acesta nimeni nu mai iubeşte. Atunci iubirea va deveni o fantezie, va
dispare de pe pământ - chiar s-a întâmplat. Iubirea nu mai există decât în poezii
în imaginaţie, în vise. Realitatea este lipsită de iubire - şi asta pentru că fiecare
începe cu o întrebare greşită.
Înlătură această boală şi întreabă: “Oare eu iubesc?” - iar aceasta va deveni
o cheie cu care poţi deschide inima oricui. Şi cu timpul, vei deveni capabil să
deschizi chiar sufletul existenţei: atunci va deveni o rugăciune. Gândeşte-te la
întrebarea: “Universul se roagă la mine?” - este o prostie: o absurditate. Nu ai
întreba aşa ceva: totuşi rugăciunea este înflorirea cea mai înaltă a iubirii.
Te rogi universului şi vei simţi că râuri de iubire te vor inunda din toate
părţile. Devii mulţumit. Universul are multe să-ţi dăruiască, dar pentru asta
trebuie să fii deschis. Şi deschiderea nu este posibilă decât dacă tu iubeşti; atunci
devii vulnerabil şi deschis, altfel vei fi închis. Iar împotriva acestei recluziuni
nici chiar universul nu poate face nimic.
4. Este posibil să atingi starile spirituale cele mai înalte în timp ce
reprimi sau excluzi părţi ale fiinţei prin condiţionări şi iluzii exterioare?
Nu, este imposibil. De fapt, tu mă întrebi: “Este posibil să urci pe scară
doar cu jumătate din corp?” O parte din tine rămâne jos, iar cealaltă urcă - cum
ar fi posibil? Tu eşti o unitate organică: nu poţi fi divizat. Iată înţelesul
cuvântului “individual”: ceea ce nu poate fi divizat. Eşti individual. Trebuie să
ajungi la uşa Divinului întreg, în totalitatea ta.
De aceea, insist mereu asupra faptului că, dacă îţi reprimi furia nu vei mai
fi capabil să intri în templul divinului - vei putea să intri? Cine va rămâne cu
furia părăsită? - Tu. Dacă te lupţi să reprimi sexul, nu vei putea intra, deoarece
cine este sexul ? Tu, energia ta. Nu poţi lăsa nimic în afară. Dacă o faci, atunci
totalitatea ta va fi lăsată afară; astfel nu vei mai avea decât o singură posibilitate:
stai afară şi visezi că ai intrat. Acest lucru îl fac toţi aşa-numiţii “mahatmas” - se
află în afara templului şi totuşi îl “văd” pe Dumnezeu, “sunt” deja în rai sau în
moksha.
Nu poţi intra decât total - nici măcar o singură parte nu va fi lăsată afară.
Atunci ce-i de făcut ? Ştiu, există şi părţi urâte: îţi înţeleg situaţia. Nu doreşti să
aduci în faţa divinului acele părţi, îţi înţeleg problema. Ai dori să arunci sexul,
furia, gelozia, ura - vrei să devii pur, virgin, inocent. Bine. Gândeşti bine, dar nu
este posibil să realizezi nimic astfel.
23
Şi singura cale este următoarea: transformă-te. Nu îţi tăia părţile:

transformă-le. Urâţenia poate deveni frumuseţe.
Ai observat o grădină? Aduci bălegar şi îl împrăştii pe pământ, însă cu
timpul acesta dispare în pământ: acum s-a transformat în frumuseţea florilor,
într-o multitudine de parfumuri şi culori. Aceasta este transformare. Mirosul urât
a devenit un parfum; culoarea urâtă a bălegarului s-a transformat în frumuseţea
florilor. Viaţa necesită transformare. Vei intra în templul Divinului total,
transformat. Nu reprima nimic: mai degrabă, găseşte cheia prin care poţi
transforma.
Furia devine compasiune. O persoană care nu are furie nu poate fi niciodată
miloasă - niciodată. Nu este nici o coincidenţă în faptul că toţi cei 24 de
tirthinkara ai jainiştilor s-au născut luptători, kshatriya - au fost violenţi şi totuşi
au devenit predicatorii non-violenţei, ai compasiunii. Buddha este un luptător, s-
a născut într-o familie de kshatriya: şi cu toate acestea a devenit floarea care
răspândeşte cea mai multă compasiune. De ce? Aceştia au avut mai multă
energie a furiei decât tine. Când această furie a fost transformată şi convertită, de
fapt a devenit o energie extraordinară a compasiunii.
Ai nevoie de furie. Ea îţi este necesară în felul în care exişti acum deoarece
este o proiecţie şi vei avea nevoie atunci când eşti transformat, deoarece atunci
devine combustibilul, energia care te propulsează. Ai observat un copil care este
furios? Cât de minunat arată - radiază şi este plin de vitalitate, ca şi cum ar fi gata
să explodeze şi să distrugă întreaga lume. Un copil arată ca o energic atomică -
este doar energie pură. Dacă nu îl îndemni să-şi reprime energia, ci îi arăţi cum
să o înţeleagă, atunci aceasta poate fi transformată.
Priveşte: norii se adună pe cer şi încep să tune şi să fulgere. Fulgerul, cu
câteva sute de ani în urmă, era un fenomen terifiant în viaţa oamenilor. Tu nu
realizezi acest fapt, deoarece acelaşi fenomen a devenit electricitate. A devenit
un servitor: prin el îţi funcţionează ventilatorul, frigiderul. Lucrează în continuu
zi şi noapte - nimeni nu poate lucra în acest ritm. Dar mai demult, fulgerul
provoca spaimă.
Datorită fricii de fulger au luat naştere primii zei. Indra, zeul tunetelor şi
fulgerelor, era venerat datorită crezului că fulgerul reprezintă o pedeapsă. Astăzi
însă nimănui nu îi mai pasă, acum fiecare cunoaşte secretul - s-a descoperit
cheia. Acum, aceeaşi electricitate funcţionează ca un sclav: energia lui Indra
lucrează în spatele aparatului de aer condiţionat, al frigiderului, al ventilatorului.
Indra nu mai este un zeu, ci un sclav. Şi este atât de docil - nu face niciodată
grevă, nu cere majorarea salariului - este un sclav perfect şi complet.
Acelaşi lucru se întâmplă în cerul interior al omului - furia este fulgerul, dar
în Buddha aceasta a devenit compasiune. Priveşte la faţa plină dc strălucire a sa.
De unde apare aceasta? Este chiar furia transformată.
24
Îţi este frică de sex, dar ai auzit vreodată ca un impotent să ajungă

iluminat? Spune-mi şi mie. Ai auzit de cineva care este impotent, care nu are nici
un fel dc energie sexuală în el, să devină un profet - un Mahavira, un Mahomed,
un Buddha, un Christos? Nu se întâmplă niciodată - nu se poate întâmpla -
deoarece lipseşte chiar esenţa. Energia sexuală este cea care se înalţă şi se
transformă: devine samadhi. Energia sexuală devine samadhi, supraconştiinţă. Îţi
spun, cu cât eşti mai sexual, cu atât există mai multe posibilităţi: aşa că să nu-ţi
fie teamă. Mai multă sexualitate arată abundenţa energiei. Foarte bine. Ar trebui
să îi mulţumeşti lui Dumnezeu, dar nu o faci - mai degrabă, te simţi-vinovat: te
plângi la el: “De ce a trebuit să îmi dăruieşti o asemenea energie?” Nu ştii ce
posibilităţi îţi deschide în viitor această energie. Un Buddha nu este impotent. El
a trăit o viaţă sexuală îmbelşugată - nu doar o sexualitate obişnuită. Tatăl său a
chemat cele mai frumoase fete din regat pentru a-l încânta.
Este nevoie de energie şi aceasta este minunată. Dacă nu ştii cum să o
foloseşti, devine urâtă: atunci o va lua razna. Energia trebuie să urce, să fie
elevată. Sexul este centrul cel mai de jos al fiinţei tale - dar asta nu este tot: deţii
şapte centri. Când ea va urca, când va trece de la un centru la altul vei simţi că se
produc multe transformări. Când ajunge la chakra inimii, la centrul inimii, vei
deveni atât de plin de iubire încât simţi că eşti iubirea însăşi. Când energia
ajunge la centrul celui dc-al treilea ochi devii conştiinţă, atenţie. Iar la ultima
chakra, în sahasrara, înfloreşti, copacul vieţii tale a ajuns la maturitate: devii un
Buddha. Însă energia este aceeaşi.
Nu condamna: nu reprima. Transformă. Fii mai înţelegător, mai atent:
doar atunci vei fi capabil să pătrunzi în totalitate. Şi nu există altă cale: pe un alt
drum nu faci altceva decât să visezi şi să îţi imaginezi.
5. În zen se afirmă: “Mănâncă când îţi este foame şi bea când îţi este
sete.” Patanjali spune: “Niyama - disciplina interioară, control.” Cum este
posibil să împaci disciplina cu spontaneitatea?
Nu este nici o nevoie să sintetizezi. Dacă eşti cu adevărat spontan, vei
deveni controlat. Dacă eşti cu adevărat controlat, vei deveni spontan. Nu este nici
o nevoie să împaci nimic. Când încerci aşa ceva te vei zăpăci, aşa că alege una şi
uită de cealaltă. Dacă alegi zen-ul, atunci uită complet de Patanjali, ca şi cum
nici nu ar fi existat: nu este pentru tine. Şi într-o bună zi, vei observa că
disciplina a devenit spontaneitate.
Cum se întâmplă? Când eşti spontan - mănânci doar când îţi este foame şi
atunci nu vei mânca niciodată mai mult decât ai nevoie - vei ajunge la disciplină,
deoarece corpul este un mecanism, un foarte frumos şi minunat biomccanism.
Astfel vei simţi foamea în fiecare zi la aceeaşi oră: îţi va fi somn în aceeaşi oră
din noapte. Viaţa va deveni controlată.
Însă când îţi este teamă de spontaneitate....
25
Iar oamenilor le este frică, datorită culturii, civilizaţiei, religiei, datorită

tuturor acestor otrăvuri care îţi intoxica mintea; toţi spun că în interior eşti ca un
animal şi dacă asculţi spontaneitate o vei lua razna. Dacă te temi de
spontaneitate, atunci ascultă-l pe Patanjali.
Patanjali este întotdeauna a doua alegere a mea, niciodată prima. El este
bun pentru cei bolnavi, corupţi de cultură, nenaturali, otrăviţi de civilizaţie şi
religie, distruşi de preoţi şi predicatori. Atunci Patanjali va deveni o terapie. Din
acest motiv afirm faptul că el este folositor pentru 99 % dintre oameni, deoarece
toţi aceştia sunt bolnavi. Pământul este un mare spital, iar Patanjali este un
medic, un om de ştiinţă.
Zen-ul este pentru oamenii naturali, necorupţi, pentru copiii inocenţi Dacă
va fi să apară o lume mai frumoasă, atunci Patanjali va fi uitat; zen-ul va rămâne.
Iar dacă lumea va deveni din ce în ce mai bolnavă, atunci zen-ul va dispărea şi
doar Patanjali va rămâne. În zen se spune să fii natural. Priveşte natura? Ai
observat în ea spontaneitatea şi regularitatea? Vin ploile, apoi vine vara, după
aceasta toamna, iarna - toate urmează un şablon bine determinat.
Iar dacă totuşi observi vreo tulburare, acest lucru se datorează omului
deoarece omul este cel care a distrus clima, echilibrul ecologic. Altminteri natura
este atât de previzibilă - şi atât de spontană - încât poţi şti întotdeaun momentul
când apare primăvara. Poţi auzi sunetele primăverii: cântecul păsărilor, foşnetul
frunzelor, poţi simţi cum se răspândeşte fericirea. Totul era bine stabilit şi sigur,
dar acum s-au dereglat toate. Acest lucru nu eşti datorat naturii. Omul nu şi-a
otrăvit doar semenii, ci a început să intoxice şi natura. Astăzi nimic nu mai este
sigur: nu mai ştii când vin ploile, nu mai ştii cât va ploua sau cât de călduroasă
va fi vara. Tu eşti cel care ai distrus echilibrul naturii. Altfel, ea este absolut
spontană - şi nu are nevoie de Patanjali. Astăzi însă, Patanjali este foarte necesar,
el trebuie să refacă echilibrul ecologic.
Aşa că trebuie să alegi. Dacă alegi zen-ul, atunci uită de Patanjali, altfel vei
fi foarte confuz. Şi îţi spun că Patanjali va urma în mod automat, nu trebuie să te
îngrijorezi. Însă dacă simţi că eşti foarte bolnav şi nu a încredere în tine şi că nu
poţi fi spontan, atunci uită complet de zen; nu este pentru tine. De exemplu, ai o
carte cu exerciţii ? ...te poate ajuta să participi la un concurs olimpic, o poţi citi,
dar să nu încerci nimic - altminteri te vei afla în bucluc. Eşti în spital: nu încerca
să reconciliezi cartea cu situaţia în care te afli. Acum asculţi doar de doctor; îi
urmezi toate indicaţiile. Când vei fi sănătos, când ajungi să redevii o fiinţă
spontană, vei putea să te foloseşti de carte, însă chiar în acest moment nu este
bună pentru tine.
Patanjali este pentru oamenii care nu sunt sănătoşi şi aproape fiecare este
bolnav. Zen-ul este doar pentru oamenii naturali. Trebuie să te decizi. Nimeni
altcineva nu poate decide pentru tine: va trebui să îţi simţi propria energie.
26
Dar ţine minte, nu trebuie să împaci pe nimeni - să nu faci niciodată aşa

ceva. Alege una din ele şi cealaltă va urma de la sine. Dacă simţi că eşti bolnav,
deja corupt, nu mai poţi fi spontan: atunci urmăreşte să fii ordonat. Regularitatea
te va conduce, încet-încet, la sănătate şi spontaneitate.
6. Vreau să fac propagandă împotriva ta. Ai vrea să mă binecuvântezi?
Este o idee bună. Te binecuvântez din toată inima: deoarece a spune ceva
împotriva mea înseamnă a spune ceva despre mine. Conştient sau inconştient, vei
spune ceva despre mine şi cine ştie: poate că altcineva va fi interesat să mă
cunoască. Aşa că spune tot ce vrei, eu te binecuvântez din toată inima.
7. Recent, ai spus că doar un iluminat poate iubi. Altă dată, ai spus că
cine nu iubeşte nu poate deveni iluminat. Pe ce uşă să intri?
Această întrebare vine de la Anand Prem. Ea a stat la uşă mulţi ani. Lucrul
real este să intri: uşa nu este importantă. Nu are nici o relevanţă prin care uşă
intri. Te rog, intră. Dacă vrei să intri pe uşa iubirii, atunci intră. Iluminarea va
urma: aceasta este culmea la care ajunge o inimă iubitoare. Dacă îţi este teamă de
iubire.... Şi multora le este teamă, deoarece societatea este cea care te-a făcut să
te temi de viaţă şi iubire. Societatea crede că iubirea este periculoasă. Chiar este.
Nimeni nu ştie unde te poate conduce. Este un fel de nebunie - minunată, dar
totuşi o nebunie. Dacă îţi este frică de ea, atunci pătrunde în meditaţie, devino
meditativ. Când faci acest lucru, brusc vei simţi o revărsare dc energie şi vei
deveni iubitor.
Dar, te rog, nu mai sta la uşă. Cred că s-au plictisit şi uşile de tine. Fă ceva
şi intră: ai aşteptat destul.
8. În aceste zile presa din Poona face multă propagandă împotriva ta,
împotriva ashram-ului şi a discipolilor tăi. Acest lucru a creat multă
neînţelegere în mintea omului obişnuit. Cum trebuie să facă faţă situaţiei un
căutător care trebuie să trăiască printre asemenea oameni?
Nu trebuie să faci nimic; doar râzi. Nu deveni prea serios. Dacă poţi
bucură-te, dar nu reacţiona. Şi nu încerca să mă aperi - nimeni nu mă poate
apăra. Să nu încerci să mă justifici - nimeni nu poate face aşa ceva. Şi nu încerca
să raţionalizezi - nu este nici o nevoie. Nu trebuie să te preocupe deloc acest fapt.
Lumea merge pe calea ei. Oamenii au propriile lor păreri şi opinii...iar eu
sunt un distrugător al opiniilor şi tradiţiilor. Reprezint un şoc, aşa că este ceva
natural ca oamenii obişnuiţi să fie confuzi. Iar presa se află întotdeauna în
căutarea ştirilor senzaţionale; presa depinde de acest lucru. Însă pentru un
căutător asemenea lucruri nu trebuie să conteze absolut deloc.
Doar trebuie să râzi şi să te bucuri: nu este nimic rău. Nu trebuie să te simţi
rănit: nu ai de ce. Este ceva natural. Înţeleg, să te simţi rănit atunci când cineva
care nu mă cunoaşte afirmă ceva despre mine - ai dori să lupţi, să demonstrezi
contrariul. Nu face aşa ceva, deoarece este un efort inutil.
27
Indiferenţa totală este singurul lucru care ţi se cere. Cei care nu mă înţeleg
vor continua să spună tot ce vor; dacă reacţionezi nu faci altceva decât să îi
încurajezi. Fii indiferent: vor tace singuri dacă nu li se răspunde. Şi nu mă aflu
aici pentru a convinge masele că am dreptate: nu mă interesează masele de
oameni. Sunt interesat doar de câţiva, cei aleşi. Lucrez doar pentru ei.
Aşa că problema aceasta va apărea mereu. Ei nu ştiu ce se întâmplă aici. Nu
pot şti: chiar dacă vin la mine nu vor, fi capabili să mă înţeleagă. Vor înţelege
gresit. Aşa că iartă-i şi uită-i.
9. Pretinzi non-condamnarea, dar aceasta se contrazice cu criticile
aduse de tine lui Sai Baba, Krishnumurti şi alţi “guru americani”.
Ori de câte ori simţi că contrazic ceva să nu fii tulburat: eu sunt
contradictoriu. Este timpul să mă înţelegi. Mă voi contrazice mereu. Aceasta este
una din căile pe care le folosesc. Dacă rămâi neperturbat, atunci înseamnă că ai
ajuns la o anumită cristalizare. Voi contrazice tot ce am spus. Nu voi lăsa nici o
singură frază pe care să nu o contrazic. Este o metodă: nu doresc să te agăţi de un
anumit punct. Nu vreau să te agăţi de opiniile mele şi singura cale prin care se
poate realiza este următoarea: să îmi contrazic opiniile. Va veni un moment când
vei înţelege că nu îţi ofer teorii. Prin contrazicere nu va rămâne în picioare nici o
teorie. Voi nega totul şi te voi lăsa intr-o goliciune totală. Acesta este efortul pe
care îl depun.
Nu îţi ofer nici o filosofie. Dacă eram un filosof, atunci nu m-aş îi contrazis
niciodată, aş fi fost coerent. Cel mult mă poţi numi poet. De la un poet nu te poţi
aştepta niciodată la coerenţă. Ştii că poetul este doar un poet; el nu este unul care
sistematizează. Astăzi va spune ceva şi mâine cu totul altceva. Însă dacă mă
înţelegi, va veni un moment în care va fi contrazis tot ce am afirmat - vei rămâne
gol fără să te poţi agăţa de nimic: de nici o teorie, de nici un sistem, de nici o
shastra.
Şi doar în această goliciune vei fi capabil să mă înţelegi, deoarece eu nu
spun ceva anume - aici sunt ceva pentru tine. Nu îţi ofer un mesaj: eu sunt
mesajul. Şi nu îl vei înţelege decât atunci când vei fi total gol.
Iar în al doilea rând, dacă spun că Sai Baba este un magician şi nu un
mistic, nu fac altceva decât să afirm un fapt; nu îl condamn şi nu îl critic deloc.
Dacă spun că acum este dimineaţă şi este ora nouă, înseamnă că critic dimineaţa?
Doar arăt un simplu fapt. Satya Sai Baba este un magician, nu un mistic. Acesta
este un fapt pentru mine. Nu îl critic şi nu sunt împotriva lui.
Dacă spun că, Krishnamurti este iluminat însă nu a reuşit să ajute pe nimeni
- a încercat tot ce a putut, dar a dat greş: de fapt, nimeni nu a încercat aşa de mult
ca el - Krishnamurti este iluminat, însă nu a ajutat pe nimeni. Acesta nu este un
criticism. Doar arăt un fapt. Arată-mi pe cineva care a fost ajutat de el şi
contrazice-mă.
28
Am întâlnit mii de discipoli ai lui Krishnamurti; nici unul dintre ei nu a fost

ajutat. Mulţi vin şi îmi spun că l-au ascultat timp de 20, 30 sau chiar 40 de ani -
unii sunt foarte bătrâni - şi îi înţeleg perfect spusele. Deoarece el spune acelaşi
lucru în continuu. Timp de 40 de ani a cântat o una şi aceeaşi notă - nici măcar
nu a schimbat tonul. Este unul dintre cei mai coerenţi şi mai rari oameni născuţi
vreodată. Spune acelaşi lucru mereu şi cei care îl ascultă afirmă că îl înţeleg, dar
nu se întâmplă nimic. Este normal deoarece prin înţelegere intelectuală nu se
poate întâmpla nimic.
Iar dacă i s-a întâmplat cuiva, atunci îţi spun că i s-ar fi întâmplat oricum.
Chiar şi fără Krishnamurti - deoarece Krishnamurti nu îţi olcră nici o metodă; nu
îţi dă nici o sadhana. Aceluia i s-ar fi putut întâmpla chiar şi dacă asculta
cântecul păsărilor sau la şuieratul vântului. Acel om era pregătit: nu
Krishnamurti l-a ajutat.
Iar acest lucru este bine înţeles şi de Krishnamurti. De aceea, devine
disperat - şi-a irosit întreaga viaţă într-un ţinut arid. Eu doar arăt un fapt,nu critic.
Şi când spun ceva despre alţi guru, nu spun nimic împotriva lor. Dintr-o
sută, nouăzeci şi nouă dintre toţi sunt falşi. Iar acest procent este real în privinţa
acelor guru indieni aşa că ce să mai spui despre ceilalţi guru americani,
imitatori....
Însă nu sunt împotriva nimănui. Aceste sunt doar nişte fapte: nu este
implicată nici o condamnare. De fapt, nu spun nimic despre ei, ci doar despre
situaţie. Nu este ceva personal. Doar afirmaţii impersonale.
10. Un maestru taoist explica totul prin termeni din Tao. Cei care îl
ascultau l-au întrebat cum a descoperit Tao dacă nu a avui niciodată un
învăţător. A răspuns: “L-am descoperit din cărţi.” Este posibil aşa ceva?
Da, uneori este. Acel om era ca cel despre care am vorbit în cazul lui
Krishnamurti. Putea să devină iluminat doar ascultând păsările sau citind. Dar
aceasta este o excepţie, nu o regulă generală. Uneori s-a întâmplat: dacă cineva
este foarte atent, chiar şi o carte îl poate ajuta: iar dacă eşti adormit, atunci chiar
şi Buddha devine inutil. Ce poate face Buddha dacă tu îi sforăi în faţă? Un
iluminat devine nefolositor datorită ţie. Când eşti atent, atunci chiar şi o carte se
transformă într-un ajutor. Deci, depinde.
Şi este foarte dificil să găseşti un om care să devină iluminat doar citind
cărţi - însă posibilitatea există. Este aproape imposibil, dar uneori se produc chiar
şi lucruri imposibile.
11. Dacă satsanga - prezenţa lângă o fiinţă iluminată, ori eliberată, este
aşa de importantă, atunci de ce noi stăm cu tine doar câte o oră şi jumătate
pe zi?
Mai mult ti-ar crea indigestie. Mai mult nu vei fi capabil să mă absorbi.Eu
pot fi tu tine 24 de ore din 24, dar tu nu poţi. Ai nevoie de doze homeopatice.
29
12. Ieri dimineaţă ai vorbit despre cele opt stadii yoghine prin care te
poţi realiza îşi ai pus accentul pe faptul de a trece prin toate în ordine
crescătoare. Nu este oare posibil, în cazuri individualc, ca cineva să treacă
direct la un stadiu mai avansat şi apoi să ajungă la final?
Este posibil, dar foarte rar foarte rar. Excepţii există la fiecare regulă, dar
Patanjali vorbeşte despre regulă şi nu despre excepţie. Nu trebuie să se vorbească
despre excepţii. Majoritatea oamenilor nu pot ajunge altfel. Vor trebui să urmeze
fiecare etapă de la prima la a doua, apoi la următoarea şi tot aşa. Toţi merg într-o
unitate organică. Însă mai există unii care sar - dar şi ei trebuie să se reîntoarcă şi
să absoarbă etapele care nu le-au urmat. Sunt posibile şi aranjamente diferite.
Poţi începe cu pranayama, dar va trebui să revii la asane, apoi la yama....
Poţi începe direct cu meditaţia, însă va trebui să revii la părţile care le-ai lăsat în
urmă. Toate cele opt stadii trebuiesc cunoscute şi este necesar să existe între
acestea un echilibru astfel ca să devii o unitate organică.
Se întâmplă ca cineva să sară, fără să completeze celelalte stadii, direct la
cel de-al şaptelea, dar nimeni nu a ajuns la cea de-a opta fără să treacă şi prin
celelalte. Se poate ajunge la meditaţie - însă vei atârna acolo; deoarece pentru a
se ajunge la samadhi este nevoie de fiinţa ta totală - nimic care să rămână
neîmplinit şi nesatisfăcut, nimic incomplet - totul trebuie completat. Atunci va
trebui să stai mult în al şaptelea stadiu şi să te reîntorci să completezi toate
celelalte stadii. Doar atunci devine posibil al optulea stadiu, samadhi.
13. Cum de se întâmplă ca mari Maeştri, precum Chogyam Trungpa,
să se îmbete la unele festivităţi atât de tare încât ajung să fie căraţi în braţe?
Este posibil ca folosirea ocazională a alcoolului să distrugă conştientizarea şi
atenţia căutătorilor?
Cine ţi-a spus că acel om este un Maestru? El aparţine unei tradiţii în care
au existat mulţi Maeştri adevăraţi, dar acum nu face altceva decât să ducă povara
unui corp inert. În această tradiţie au existat adevăraţi siddha – Marpa, Milarepa,
Naropa, Tilopa şi toţi obişnuiau să bea, dar niciodată nu se îmbătau. Niciodată.
Unii tantrici considerau că aceasta este o metodă de verificare a stării de
luciditate: trebuie să îţi măreşti cantitatea de alcool, să te obişnuieşti cu el, dar să
rămâi conştient. Mai întâi o lingură, rămâi conştient: apoi două; după aceea trei
şi...goleşti toată sticla. Eşti atât de lucid încât conştiinţa nu ţi se mai tulbură
deloc.
O altă tradiţie tantrică folosea şerpi veninoşi. Ultimul test se efectua cu o
cobră. Aceasta era forţată să îl muşte de limbă pe cel care era iniţiat şi el trebuia
să rămână conştient.
Acesta era un test secret şi o creştere: ajungi la o asemenea cristalizare a
conştiinţei încât chiar dacă întregul corp este plin cu alcool el nu te va afecta
deloc.
30
Printr-un astfel de test, unii adepţi tantrici consideră că este transcens

corpul.
Persoana despre care vorbeşti vine din tradiţia aceasta, aşa că îi este permis
să bea, dar dacă se îmbată înseamnă că nu a înţeles nimic: nu este conştient; nu
este un Maestru. Însă în America orice este posibil. Fără să cunoască adevărul
ascuns în tradiţie el le spune oamenilor: “Chiar şi Maeştrii din vechime
consumau alcool“ În tantra este permis consumul tuturor alimentelor şi băuturilor
interzise de alte practici spirituale. Unui tantric i se permite să bea, să facă sex.
Tantra acceptă totul, dar cu anumite condiţii - iar dacă le uiţi, atunci pierzi totul.
Ţi se permite să faci dragoste, dar fără ejaculare. Dacă aceasta se produce,
atunci acela este un act sexual obişnuit; nu mai este tantra. Iată ce înseamnă
tantra: un act sexual în care nu există ejaculare şi în care iubiţii pot fuziona
amoros ore întregi. Aceasta este o realizare.
Este permisă băutura, dar fără să te îmbeţi. Dacă o faci, atunci eşti un beţiv
ca toţi ceilalţi - nu este nici o nevoie să implici tantra în această acţiune.
Tantra spune că fiecare încătuşare trebuie transceasă, iar ultima încătuşare
este chiar moralitatea - şi ea trebuie depăşită. Până când nu o depăşeşti nu ai
transcens lumea.
Vor trece anii - zece, douăzeci - fără să se atingă de nici o femeie, fără să
consume nici un strop de alcool, fără nici un fel dc drog. După această perioadă,
Maestrul îi va permite să facă dragoste, dar va trebui să şe apropie de o femeie cu
un asemenea respect şi iubire ca şi cum s-ar apropia de o zeiţă: nu este ceva
carnal. O va venera, adora, îi va atinge picioarele. Şi când apare o cât de mică
dorinţă sexuală este descalificat; înseamnă că nu este pregătit. Este o mare
pregătire - cea mai mare piatră de încercare creată pentru un om. Fără nici o
dorinţă, fără nici o poftă, trebuie să o simtă pe femeie la fel ca pe mama sa.
Maestrul vede dacă discipolul se află pe drumul cel bun - el trebuie să pătrundă
în femeie ca un copil, nu ca bărbat: rămâne în ea ca un copil, în care toată
sexualitatea este sublimată; energia trupului nu îi este afectată absolut deloc;
respiraţia nu se schimbă; timp de ore întregi rămâne cu femeia şi acolo nu se va
produce ejacularea: va predomina tăcerea - aceasta este o meditaţie profundă.
După toate încercările este pregătit pentru băuturi sau alte droguri. Iar când
discipolul este foarte atent, va cunoaşte faptul că acestea nu fac altceva decât să
îi schimbe structura chimică a corpului, nu conştiinţa: conştiinţa sa va pluti la
suprafaţa structurii chimice.
Gurdjieff obişnuia să bea extrem dc mult, nici măcar nu îţi poţi închipui,
dar nu devenea niciodată inconştient, nu se îmbăta. Era un Maestru tantric. Dacă
doreşti să priveşti la cineva din Occident, atunci uită-te la Gurdjieff, nu la tot
felul de refugiaţi tibetani.
31
III. MOARTE ŞI DISCIPLINĂ
30. Yama, Stăpănirea-de-sine sau Cumpătarea este constituit din

următoarele cinci legăminte: non-violenţa, sinceritatea (adevărul), cinstea,
continenţa sexuală şi neagonisirea.
31. Aceste cinci legăminte, care constituie Marele Legământ, se extind la
toate stadiile de iluminare, indiferent de felul naşterii, loc, timp sau împrejurări.
Cele cinci legăminte, ahimisa, satya, asteya, brahmacharya, aparigraha,

sunt esenţa, constituie fundaţia. Acestea trebuiesc înţelese în profunzime
deoarece nu este posibil să treci mai departe fără să le respecţi. Ele constituie
primul pas în Yoga.
Poţi găsi yoghini şi fachiri peste tot în lume care au trecut mai departe fără
să fi practicat cerinţele acestui prim pas. Ei devin puternici, însă puterea, lor este
violentă. Unii sunt chiar extrem dc puternici, dar aceasta nu are nimic de-a face
cu spiritualitatea. Practică un fel de magie neagră prin care pot face rău altora.
Puterea este periculoasă: poate ajuta, dar poate şi răni. Şi nu este periculoasă
doar pentru ceilalţi, ci chiar şi pentru tine. Te poate distruge sau te poate renaşte.
Depinde. Legămintele acestea reprezintă o garanţie că nu vei folosi puterile care
îţi vor apărea într-un mod greşit.
Poţi vedea mulţi “yoghini” care îşi etalează puterile. Pentru un yoghin
adevărat ar fi imposibil acest lucru, deoarece dacă ar respecta aceste cinci
legăminte nu ar mai pututea deveni un exhibiţionist. El nu ar mai încerca să se
joace cu miracolele - este imposibil. Miracolele se întâmplă în jurul său, dar nu el
este cel care le face.
Aceste cinci legăminte îţi vor ucide ego-ul complet. Nu există decât o
posibilitate: ori ego-ul există, ori îndeplineşti legămintele. Ambele nu sunt
posibile. Şi înainte de a intra în lumea puterilor - iar yoga este o lume a puterilor
infinite - este foarte, foarte necesar ca ego-ul să fie lăsat la poarta templului.
Dacă intri odată eu ego-ul, atunci există orice posibilitate ca puterea sa fie
folosită în mod greşit.
32
Atunci întregul efort devine inutil, de fapt devine chiar ridicol.

Aceste cinci legăminte te purifică şi te transformă într-un vehicul prin care
puterea să devină o influenţă benefică pentru ceilalţi. Nimeni nu trebuie să
renunţe la ele. O poţi face. De fapt, este mai uşor să treci peste ele decât să le
practici, deoarece sunt foarte dificile. Însă fără ele, construcţia pe care o vei
ridica nu va avea nici un fel de temelie. Se poate prăbuşi în orice zi. Şi poate
cădea chiar peste vecinii tăi: te poate omorî chiar şi pe tine. Acesta este primul
lucru care trebuie ţinut minte.
Al doilea, ieri, Narendra a pus o întrebare foarte semnificativă: “În
sanscrită yama înseamnă moarte şi mai înseamnă şi disciplină interioară. Există
vreo legătură între acestea două?” Da. Şi acest lucru trebuie foarte bine înţeles.
Sanscrita este o limbă plină de semnificaţii. De fapt, nu există o altă limbă la fel
ca ea. Fiecărui cuvânt i s-a acordat multă atenţie. Sanscrita nu este o limbă
naturală - toale celelalte sunt naturale. Sanscrita însă este o limbă creată, chiar
cuvântul “sanscrit” înseamnă rafinat, nenatural. Limba naturală a Indiei este
prakriti: prakrit înseamnă natural, ceea ce a rezultat din necesitate. Sanscrita este
un fenomen rafinat. S-a depus mult efort pentru crearea fiecărui cuvânt şi pentru
a i se da fiecăruia cât mai multe sensuri. Cuvântul yama înseamnă zeul morţii,
dar şi disciplină interioară. Ce legătură există între acestea? Pare a nu există nici
una, dar este.
Pe Pământ, până acum, au existat doar două tipuri de culturi - ambele
neechilibrate. Nu a fost posibil să apară o cultură totală, sfântă. Acum, în
Occident, sexului i se acordă libertate totală: dar poate nu ai observat - moartea
este complet suprimată. Nimeni nu vrea să vorbească despre ea: toţi vorbesc doar
despre sex. Peste tot există o vastă literatură pornografică. Peste tot în Occident
există o obsesesie nevrotică, bolnavă. Dar în privinţa morţii? Moartea este un
cuvânt tabu. Dacă începi să discuţi despre ea, oamenii te vor considera morbid:
“De ce vorbeşti despre moarte? Mai bine mănâncă, bea şi distrează-te” - acesta
este motto-ul.
În Orient, sexul a fost suprimat, însă despre moarte se vorbeşte în mod
liber. Aici există un alt tip dc pornografie. Eu aş numi-o pornografie a morţii - la
fel de morbidă şi obscenă ca pornografia sexuală. Am văzut scripturi.... Le poţi
găsi peste tot: aproape toate scripturile indiene sunt pline de pornografia
fenomenului morţii. Aici nu sc vorbeşte niciodată despre sex - este tabu.
Toţi aşa zişii mahatmas-ii Indiei discută doar despre moarte. Îţi dau tot felul
de indicaţii: “Iubeşti o femeie? Dar ce este ea? Doar piele, sânge, carne şi oase “
Se pare că le place să scoată la iveală tot felul de lucruri urâte. Este morbid.
Vorbesc numai despre mucus, sânge, excremente, urină. “Iată femeia pe care o
iubeşti. O pungă de gunoi! Fii atent de cine te-ai îndrăgostit!”
33
Iată un punct esenţial: în Orient, dacă vor să te facă atent de urâţenia vieţii,
atunci aduc în discuţie femeia; în Occident, dacă vor să te facă să vezi
frumuseţea vieţii, aduc în discuţie tot femeia. Priveşte o revistă Playboy - nişte
fete foarte frumoase. În realitate nu arată aşa cum le vezi acolo. Toate acele poze
sunt trucate şi retuşate. Dar acestea devin nişte idealuri şi mii de oameni visează
şi speră la tot felul de lucruri în legătură cu ele.
Pornografia sexuală este bazată pe corpul femeii, iar pornografia mortuară
este bazată tot pe corpul femeii. Aici, toţi îţi spun: “Te-ai îndrăgostit? Dar fii
atent, femeia aceasta va îmbătrâni şi va ajunge o babă. În final va muri şi atunci
vei începe să plângi şi să suferi.”
Bărbatul pare a fi complet obsedat de corpul femeii - indiferent că sunt
bărbaţi obişnuiţi sau mari sfinţi.
De ce? Întotdeauna se întâmplă acelaşi lucru: ori de câte ori o societate
suprimă sexul, va exprima moartea - şi invers. Moartea şi sexul sunt doi poli ai
vieţii. Sexul înseamnă vitalitate, creaţie, iar moartea înseamnă inerţie, distrugere.
Viaţa este un fenomen sexual - moartea este finalul vieţii.
Iar când începi să te gândeşti la ambele, acolo începe să apară o
contradicţie: nu le poţi împăca. Cum ai putea? Este mai uşor să uiţi de una şi să
ţi-o aminteşti pe cealaltă. Încearcă să trăieşti cu ambele şi vei observa cât de greu
îi este minţii să facă faţă - iar acestea coexistă împreună. De fapt, nici nu sunt
două, ci este aceeaşi energie în două stări: receptivă şi emisivă, yin şi yang.
Ai observat? Ori de câte ori faci dragoste, acolo apare un moment orgasmic
şi de multe ori se întâmplă să începi să tremuri şi să îţi fie teamă, deoarece în acel
punct orgasmic moartea şi viaţa există împreună. Atunci experimentezi viaţa în
culmea ei şi moartea în profunzimea ei. Culmea şi valea sunt ambele la îndemână
în acel moment - iată frica de orgasm. Oamenii îl doresc deoarece reprezintă
viaţa şi se tem de el deoarece este precum moartea. Tânjesc după el deoarece este
unul dintre cele mai beatifice şi extatice momente, dar este şi unul dintre cele
mai periculoase, deoarece moartea îşi deschide gura prin el - de aceea se tem.
Un om atent va deveni imediat conştient de faptul că moartea şi sexul
reprezintă o singură energie: iar o cultură totală, sfântă şi întreagă le va accepta
pe ambele. Aceasta nu se va îndrepta spre o extremă anume. În fiecare moment
eşti şi moarte şi viaţă. A înţelege acest lucru înseamnă a transcende dualitatea.
Iată întregul efort al yogăi: transcenderea.
Yama este ceva foarte semnificativ, deoarece o persoană poate începe să
ducă o viaţă controlată doar atunci când devine conştientă de moarte. Dacă eşti
conştient doar de viaţă şi de sex, evitând moartea, închizându-ţi ochii şi
aruncând-o în inconştient, atunci nu vei putea să te stăpâneşti. Întreaga viaţă va
însemna doar mâncare, băutura şi distracţie. Nu este nimic în neregulă cu aceste
lucruri, dar nu acestea reprezintă totul. Imaginea nu este întreagă.
34
Acestea reprezintă doar o parte, iar când consideri această parte ca fiind
întregul, atunci greşeşti foarte mult.
Animalele există fără să fie conştiente de moarte; de aceea Patanjali nu le
poate învăţa nimic. Nu există nici o posibilitate deoarece nici un animal nu se
poate pregăti să devină controlat. Va întreba: “Pentru ce?” Ele nu cunosc decât
viaţa. Însă dacă eşti conştient de faptul că o să mori, imediat începi să regândeşti
viaţa. Atunci ai dori ca moartea să fie absorbită în viaţă.
Când se întâmplă acest lucru, yama se naşte: o viaţă disciplinată. Atunci vei
trăi, dar îţi vei aminti mereu de moarte. Te vei mişca, dar vei şti întotdeauna că te
îndrepţi spre moarte. Te vei bucura, dar vei fi conştient de faptul că bucuria nu
va dura veşnic. Moartea va deveni umbră ta, o parte din fiinţa ta, un fragment din
perspectiva ta. Ai absorbit moartea...acum stăpânirea-de-sine devine posibilă.
Vei gândi: “Cum să trăiesc? - Deoarece acum, viaţa nu mai este scopul: moartea
face parte din ea. Întrebarea te va urmări pretutindeni: “Cum să trăiesc?” - Atunci
vei putea trăi şi muri într-un mod minunat. Nu vei ajunge doar la punctul
culminant al vieţii, ci şi la al morţii, deoarece moartea reprezintă punctul
culminant al vieţii.
A trăi într-un asemenea mod încât să devii capabil să trăieşti total şi să mori
total - iată înţelesul stăpânirii-de-sine. Aceasta nu este o suprimare, ci este o
trăire directă, o viaţă care are un sens direct. Înseamnă a trăi viaţa fiind pe deplin
atent. Atunci râul vieţii tale va avea două maluri: viaţa şi moartea - iar curentul
conştiinţei va curge printre ele. Cel care încearcă să nege unul dintre aceste
maluri nu va fi total, îi va lipsi ceva minunat - râul conştiinţei sale va fi
incomplet. Viaţa sa va fi superficială - nu va avea nici o profunzime. Fără
moarte, nu există profunzime.
Iar dacă te îndrepţi spre cealaltă extremă - aşa cum a făcut India - atunci vei
începe să trăieşti în teamă. Vei începe să te rogi şi să faci tot felul de lucruri
pentru a deveni nemuritor. Astfel vei înceta să mai trăieşti. Şi aceasta este tot o
obsesie. Viaţa va fi la fel de tragică.
Occidentul este o tragedie. Orientul este o tragedie - tocmai datorită
faptului că viaţa nu a fost posibilă. Mai poţi avea o viaţă sexuală minunată, dacă
îţi aminteşti mereu de moarte? Este posibil să mănânci fericit şi în acelaşi timp să
te gândeşti la moarte? Este posibil să iubeşti profund când ştii faptul că vei muri
şi tu şi iubita ta? Dacă este posibil, atunci devine posibilă şi o viaţă totală. Vei fi
complet echilibrat. Atunci eşti complet. Nu îţi va mai lipsi nimic şi te vei simţi
satisfăcut cu adevărat. Viaţa din yama este o viaţă a echilibrului. Aceste cinci
legăminte de care vorbeşte Patanjali te ajută să creezi un echilibru. Însă dacă le
înţelegi greşit vei crea din nou o viaţă dezechilibrată. Yoga nu este împotriva
indulgenţei este în favoarea echilibrului. Ea spune: “Trăieşte, dar fii şi pregătit să
mori.” Pare contradictoriu. Ea spune: “Bucură-te.
35
Dar ţine minte, acesta nu este căminul tău. Vei sta aici doar pentru o
noapte.” Dacă te simţi bine într-un templu, trăieşte, fii recunoscător şi simte-te
fericit. Însă nu considera acel loc ca fiind căminul tău, deoarece va trebui să
pleci. Când ai pretenţia ca acea fericire să dureze veşnic, atunci ai căzut într-o
extremă. Iar dacă nu te bucuri deloc deoarece ştii că nu va dura veşnic, aceasta
este altă extremă. În ambele cazuri rămâi înjumătăţit.
Dacă încerci să mă înţelegi, iată întregul meu efort: să te fac să devii total şi
întreg, astfel încât toate contradicţiile să fie absorbite şi să apară o armonie
adevărată. Nu vreau să devii monoton. O viaţă indulgentă obişnuită este
monotonă. O viaţă de austeritate, o viaţă yoghină este şi ea monotonă,
plictisitoare. O viaţă în care sunt cuprinse toate contradicţiile, aceea este o viaţă
îmbelşugată. Şi a trăi o asemenea viaţă înseamnă yoga.
Aceste cinci legăminte nu te îndepărtează de viaţă, ci te întregesc. Trebuie
foarte bine înţeles acest lucru, deoarece mulţi s-au rupt de viaţă tocmai datorită
acestor legăminte.
Primul este ahimsa - non-violenţa. Oamenii au folosit-o însă pentru a fugi
de viaţă, deoarece există ideea că aici nu poţi trăi fără să fii violent. În India
există jainiştii, a căror întreagă religie nu se referă decât la non-violenţă. Dacă ai
ocazia să întâlneşti un călugăi jainist vei observa că încearcă să fugă de tot.
Jainiştii nu mai practică agricultura, nu mai sădesc nici un fel de plantă, deoarece
fiecare plantă va trebui culeasă, iar asta înseamnă violenţă.
Ei nu se pot lupta, deşi toţi maeştrii jainişti au fost luptători, s-au ridicat din
casta kshatriya, casta luptătorilor. Mahavira şi toţi ceilalţi tirthinkara au făcut
parte din această castă, iar acum toţi jainiştii sunt doar comercianţi şi oameni de
afaceri. Ce s-a întâmplat? De luptat nu puteau să lupte: fermieri nu puteau să fie,
deoarece ar fi trebuit să fie violenţi cu plantele. Iar sudra nimeni nu doreşte să
fie; nimeni nu vrea să facă parte din clasa “celor de neatins”, care curăţă şi spală
toate rezidurile caselor. Brahmini nu putea fi,deoarece întreaga lor religie a fost o
revoltă împotriva brahmanismului. Aşa că singura posibilitate a rămas comerţul.
Există călugări jainişti cărora le este frică chiar şi să respire, deoarece prin
respiraţie sunt omorâte multe vieţi. În aer există lot felul de microorganisme, iar
când le inspiri le ucizi. Ei nu se pot plimba noaptea deoarece nu pot vedea şi se
poate întâmpla să calce pe insecte. Când vine anotimpul ploios, nici un jainist nu
mai poate ieşi afară din casă, deoarece atunci sunt născut multe insecte, fluturi,
melci. Dacă păşeşti pe umezeală.... Se spune că un jainist nu are voie să se
întoarcă de pe o parte pe cealaltă atunci când doarme, deoarece nu poti şti ce se
insectă se află lângă tine. Aceasta însă nu este decât o extremă. Este o
absurditate. Ţine minte, oamenii au folosit non-violenţa împotriva vieţii. Iar non-
violenţa înseamnă o iubirea atât de profundă pentru viaţă incât nu mai poţi ucide.
Nu mai poţi răni. Este o iubire profundă, nu o respingere.
36
Desigur, violenţa face parte din viaţă, este necesară, dar nu este violenţă în
adevăratul sens al cuvântului, deoarece nu o faci în mod voit. Respiraţia curge în
mod automat - nu tu eşti cel care o faci. Încearcă să o opreşti şi vei vedea. Nu o
poţi opri mai mult de câteva secunde. Nu eşti responsabil pentru ea, doar se
întâmplă. De mâncat trebuie să mănânci. Orice ai mânca reprezintă un fenomen
al violenţei. Chiar dacă culegi nişte fructe din copac, atunci vei răni copacul.
Jainiştii nu mănâncă carne. Este bine - deoarece aceasta poate fi evitată.
Apoi, au început să devină temători în a mai rupe fructe, deoarece s-au gândit că
prin aceasta copacul va suferi. Şi ce au făcut? Au aşteptat...până când fructul se
coace şi cade singur. Şi acest lucru este bun, însă chiar dacă fructul nu mai face
parte din copac, el conţine în interior mii de seminţe, din care ar fi putut răsări
mii de copaci. Aşa că dacă mănânci acele posibilităţi, eşti violent.
Poţi întinde un principiu până la absurditate; atunci vei ajunge la o singură
posibilitate - sinuciderea. Dar şi aceasta este violenţă. Nu numai că te omori pe
tine, dar omori şi milioane de celule şi microorganisme din sânge. Aşa că ajungi
într-o fundătură - nici măcar sinuciderea nu este posibilă.
Astfel vei începe să duci o viaţă absurdă, tensionată. Iar tu căutai exact
opusul: o viaţă relaxată, calmă şi liniştită. Poţi privi la chipul călugărilor jainişti -
nu îi vei vedea niciodată fericiţi: este imposibil. Când trăieşti într-o asemenea
angoasă, când eşti înconjurat numai de vinovăţie şi păcat.... Chiar a vorbi,
înseamnă a păcătui, deoarece prin aerul cald eliberat prin gură vei ucide
microorganismele din aer. Bea apă şi vei ucide, nu ai ce face. Dar totuşi, ce poţi
face?
Patanjali nu este împotriva vieţii: el iubeşte viaţa. Cel care ajunge să
cunoască Adevărul nu poate fi împotriva vieţii. Atunci, non-violenţa nu va
însemna decât o iubire a vieţii - pentru mine, non-violenţa este iubire - o iubire
datorită căreia nu mai poţi face nimănui rău. Problema este că în viaţă se
întâmplă multe lucruri pe care nu le poţi schimba. Nu te îngrijora de ele,
altminteri vei înnebuni. Nu fi îngrijorat de acestea. Ţine minte un singur lucru: să
nu răneşti în mod voit. Dacă nu mai ai ce mânca poţi merge lângă un pom pentru
a te hrăni cu fructele sale. Mai întâi cere-i permisiunea: “Ştiu că vei fi rănit şi că
nu ar trebui să rup acest fruct, dar dacă nu mănânc voi muri, însă te voi răsplăti
cum pot. Te voi uda mai mult, te voi îngriji cum pot mai bine.” Iubeşte viaţa,
iubeşte orice fiinţă vie, fii o binecuvântare pentru toţi şi toate. Iar dacă eşti într o
situaţie în care nu poţi evita violenţa - mai întâi încearcă să o eviţi atunci
răsplăteşte ceea ce iei.
Acum, chiar şi oamenii de ştiinţă spun că există o diferenţă între aceste
atitudini. Dacă îi ceri permisiunea pentru a rupe fructul, copacul nu se va simţi
rănit. Aceea nu mai este o violenţă. De fapt, copacul se va simţi chiar bine. Se va
simţi folositor. Oricum fructele ar fi căzut.
37
El se simte mai împlinit, deoarece a putut împărtăşi. Atunci nu te ajuţi doar

pe tine, ci ajuţi şi copacul să crească în conştientizare.
A fi non-violent înseamnă a fi benefic, a fi de ajutor tuturor - ţie şi
celorlalţi. Aceasta este primul legământ. Prima yama, primul control-de-sine este
iubirea.
Cineva l-a întrebat pe Sfântul Augustin: “Eu sunt o persoană care nu ştiu să
citesc şi nu ştiu ce să fac. Scripturi sunt cu miile, dar dacă ascult la tot ce spun
acestea devin confuz, deoarece fiecare este diferită - aşa că nu ştiu ce să fac. Tu
însă eşti un înţelept şi mă poţi sfătui. Spune-mi un singur cuvânt, astfel încât să îl
pot urma fără să devin confuz.”
Sfântul Augustin a fost un predicator foarte renumit. Putea vorbi ore
întregi, însă nimeni nu îi ceruse să descrie întreaga sa religie într-un singur
cuvânt. Atunci a închis ochii, a meditat şi a spus: “Iubeşte. Dacă poţi iubi totul,
atunci este foarte bine.”
Non-violenţa înseamnă iubire. Când iubeşti, totul este foarte bine; când nu
iubeşti, dar încerci să fii non-violent, totul este zadarnic.
De ce a ales Patanjali ca prima yama să fie iubirea? Iubirea este fundaţia.
Dacă în tine rămâne chiar şi o fărâmă de răutate, atunci când îţi vor apărea
anumite puteri vei deveni periculos. Acea urmă de răutate va deveni foarte
periculoasă. Nu trebuie să mai existe nici o urmă de răutate.
Fiecare om răneşte în milioane de moduri - şi o faci astfel încât nimeni nu
se poate apăra. Uneori “răneşti” chiar prin intenţii bune. Afirmi: “Spun adevărul”
- dar dacă o faci, poţi răni pe cineva. Atunci adevărul va fi chiar mai rău decât
minciuna: nu trebuie spus. Dacă nu poţi să îndulceşti adevărul, mai bine nu îl
spui. Şi întotdeauna priveşte în interiorul tău. Există vreo dorinţă? Chiar doreşti
să îl răneşti pe celălalt doar de dragul de a spune adevărul? Atunci adevărul tău
este otrăvit; nu mai este religios, nu mai este moral - deja a devenit imoral,
Înlătură acest gen de adevăr. Îţi spun, chiar şi o minciună este bună dacă este
spusă din iubire, iar un adevăr este rău dacă este spus doar pentru a răni.
Aceste principii despre care vorbim nu sunt moarte. Va trebui să le înţelegi
şi să deprinzi abilitate prin care să le foloseşti. Am văzut mulţi oameni care
folosesc principii bune pentru scopuri greşite, mulţi care trăiesc o viaţă bună din
motive greşite. Poţi fi foarte pios doar pentru a fi egoist; atunci pioşenia ta este
un păcat. Poţi fi un om de caracter doar pentru a te mândri cu acest lucru. Ar fi
fost mai bine să nu fii un om de caracter, atunci măcar nu ar fi existat un ego atât
de complex. Dacă caracterul există doar pentru a hrăni ego-ul, atunci este mai
rău decât dacă ai fi fost complet lipsit de caracter. De aceea trebuie să priveşti
întotdeauna în interior. Pătrunde în interior şi observă ce se întâmplă. Şi nu te
mulţumi doar cu judecăţi superficiale – acestea sunt cu miile şi te pot convinge
foarte uşor că este bine ceea ce faci.
38
De exemplu, te întorci acasă. Eşti nervos deoarece şeful tău nu s-a

comportat frumos cu tine. Nici un şef un o face. Doar pentru că este şef, orice ar
face va arata urât, deoarece nu poţi accepta faptul ca cineva să fie mai sus decât
tine. Aşa că respingi faptul că te afli într-o poziţie socială inferioară, dar nu poţi
reacţiona; dacă ai face-o, te va costa prea mult. Aşa că vii acasă şi începi să îţi
baţi copilul; ....deoarece nu ai înţeles şi continui să te joci cu tot felul de băieţi
răi.” Dar întotdeauna au existat acei copii răi. Şi de fapt, cine este rău? Mama
celuilalt va căşuna pe copilul ei, deoarece se joacă cu copilul tău, pc care ea îl
consideră a fi un golan. Cine este râu? Însă nu ai cum să îţi verşi furia şi atunci
începi raţionarea. Eşti plin de furie şi vrei să te eliberezi, atunci cauţi imediat pe
cineva mai slab decât tine.
Copiii, într-un fel, sunt foarte folositori. Tatăl este nervos şi îşi bate copilul;
mama este nervoasă, îşi bate copilul; profesorul este nervos şi îşi varsă nervii pe
elevi; fiecare îşi aruncă nervii asupra copiilor.
Unul dintre sentimentele mele este acela că un cuplu care nu are copii este
mult mai predispus divorţului decât un cuplu care are copii. Copiii reprezintă o
terapie. Ei sunt de mare ajutor. De aceea, în Orient, unde fiecare cuplu face mulţi
copii, nu există divorţuri. În Occident este dificil, deoarece nu toate cuplurile
doresc copii - elementul care cimentează relaţia, care ajută la purificare.
Ţine minte şi nu înfăptui un lucru bun din motive greşite, deoarece acela nu
te va ajuta cu nimic şi doar te vei amăgi.
Non-violenţa este prima – iubirea este întotdeauna prima. Iar, dacă ai
învăţat cum să iubeşti, atunci ai învăţat totul. Încet-încet fenomenul iubirii te va
înconjura complet: oriunde vei merge, o graţie te va însoţi în permanenţă;
oriunde te vei afla, îţi vei împărtăşi fiinţa. Non-violenţa nu este ceva negativ, ci
un sentiment pozitiv de iubire. Cuvântul “non-violenţă” însă este negativ. Dar
este aşa deoarece oamenii sunt violenţi, iar violenţa a devenit o forţă atât de
pozitivă în fiinţa lor încât este necesar un cuvânt negativ pentru a nega acest
lucru. Însă doar cuvântul este negativ, fenomenul este pozitiv - este iubirea.
Non-violenţa, sinceritatea... Sinceritate înseamnă autenticitate: înseamnă a
fi adevărat, nu fals - fără să mai ai nici un fel de mască; oricum ar fi chipul tău,
ţi-l arăţi...cu orice preţ.
Ţine minte, asta nu înseamnă că trebuie să îi demaşti pe ceilalţi. Dacă
aceştia sunt fericiţi cu minciunile lor este treaba lor. Nu încerca să faci aşa ceva.
Mulţi gândesc că trebuie să facă acest lucru. Ei cred că, dacă este să devină
autentici atunci înseamnă să îi facă pe toţi să fie aşa. Nu. Te rog, ţine minte să fii
autentic. Nu este nici o nevoie să îi transformi pe toţi cei care îi întâlneşti. Dacă
poţi creşte singur este îndeajuns. Nu încerca să îi transformi pe ceilalţi. Când tu
ajungi să fii transformat, acest lucru va deveni un mesaj.
Iată ce înseamnă a fi autentic: a rămâne sincer cu propria ta fiinţă. Cum?
39
Trebuiesc ţinute minte trei lucruri. Primul: nu asculta exclusiv de cei care
îţi spun cum trebuie să fii; ascultă-ţi şi vocea interioară, la ceea ce simţi tu că
trebuie să fii. Altminteri întreaga viaţă va fi irosită. Mama ta vrea să devii
inginer, tatăl tău vrea să fii doctor, iar tu doreşti poezia. Ce-i de lăcut? Desigur,
mama are dreptate, deoarece este mult mai rentabil să fii inginer. Tatăl are şi el
dreptate, dacă ajungi doctor vei fi văzut altfel. “Dar poet? Ce, ai înnebunit?”
Poeţii într-un fel sunt blestemaţi. Nimeni nu şi-i doreşte. Nu sunt necesari:
lumea poate exista şi fără poezie. Chiar dacă aceasta dispare, nu este nici o
tragedie. Lumea nu poate exista fără ingineri. Dacă eşti necesar, atunci ţi se
atribuie o valoare: dacă nu eşti necesar, atunci eşti lipsit de orice valoare. Dar
dacă vrei să fii poet, atunci fii. Poate că ajungi un cerşetor. Este bine. Se poate
întâmpla să nu câştigi bani - dar nu te îngrijora, deoarece mulţi ingineri ajung să
aibă bani, dar nu au împlinire interioară. Aceştia întotdeuna tânjesc după ceea ce
au pierdut.
Am auzit că un mare chirurg, după ce a luat premiul Nobel, a fost întrebat:
“Când ţi-a fost înmânat premiul nu păreai a fi fericit. De ce?” A răspuns:
“Întotdeauna mi-am dorit să devin dansator şi nu chirurg, dar acum, în afară de
faptul, că am devenit chirurg, sunt şi unul foarte renumit, iar povara este mult
mai mare. Şi nu mi-am dorit altceva decât să dansez. Aceasta este suferinţa mea.
Ori de câte ori văd pe cineva că dansează mă simt mizerabil. Ce să fac cu acest
premiu Nobel? Nu mă ajută să devin un dansator, pentru mine nu reprezintă un
dans.”
Ţine minte: fii sincer cu vocea ta interioară. Este posibil să te conducă spre
pericole: nu contează, urmeaz-o şi fii sincer. Atunci există posibilitatea ca într-o
zi să dansezi pe deplin satisfăcut. Întotdeauna priveşte în tine însuţi şi nu le
permite altora să te manipuleze şi să te controleze. Şi fiecare încearcă să te
îndrepte spre o direcţie anume. Fiecare este un ghid şi încearcă să îţi arate calea,
fără să ceri acest lucru. Însă adevăratul ghid există doar în interiorul tău.
A fi autentic înseamnă a fi sincer cu tine însuţi. Este un fenomen foarte,
foarte periculos; doar puţini se încumetă să fie astfel. Însă ori de câte ori cineva
ascultă de vocea interioară, acela reuşeşte. Ajunge la o graţie, frumuseţe şi
satisfacţie inimaginabilă. Motivul pentru care oricine arată frustrat este faptul că
nu şi-a ascultat propria voce interioară.
Vroiai să te căsătoreşti cu o fată, dar aceasta era musulmană, iar tu eşti
hindus. Părinţii nu aprobă acest lucru. Societatea nu acceptă; este ceva periculos.
Sau, fata este săracă şi tu eşti bogat. Aşa că te căsătoreşti cu o fată care aparţine
rasei şi castei tale. Toţi o acceptă, dar nu şi inima ta. Astfel începi să trăieşti o
viaţă urâtă. Vei începe să te duci la prostituate, dar nici acestea nu te pot ajuta.
Ţi-ai prostituat propria viaţă: ai irosit-o.
Ascultă întotdeauna de acea voce interioară, doar la ea şi la nimic altceva.
40
În jurul tău sunt o mie şi una de tentaţii, deoarece fiecare încearcă să te

momească eu ceva. Lumea este un supermarket în care fiecare încearcă să îţi
vândă un produs; oricine este un comerciant. Dacă îi vei asculta pe toţi, vei
înnebuni. Nu asculta la nimeni, doar închide ochii şi ascultă-ţi vocea interioară.
Iată ce este meditaţia: a asculta propria voce. Acesta este primul lucru.
Al doilea - dar acesta este posibil doar când ai reuşit să treci de primul:
acela de a nu purta niciodată o mască. Dacă eşti furios, atunci fii furios. Este
riscant, însă nu trebuie să zâmbeşti, deoarece înseamnă a fi nesincer, fiecare a
fost învăţat ca atunci când este furios să înceapă să zâmbească: astfel chipul va
deveni o faţadă, o mască. Doar un exerciţiu al buzelor şi nimic altceva. Inima
este plină de ură, de otravă şi buzele zâmbesc - devii un om fals.
Atunci se produce un alt fenomen: când vei dori cu adevărat să zâmbeşti nu
vei mai putea. Întregul mecanism este distrus. Acum vrei să iubeşti, dar realizezi
că mecanismul nu mai funcţionează. Vrei să zâmbeşti, dar va trebui să te forţezi.
Inima îţi este plină de fericire şi de zâmbet, dar acestea nu se pot exprima - se
poticnesc undeva pe drum. Chiar dacă sc întâmplă să iasă, zâmbetul va fi palid.
Acesta nu radiază.
Când eşti furios, fii furios. Nu este nimic în neregulă în a fi nervos. Dacă
vrei să râzi, atunci râzi. Nu este nimic în neregulă într-un râs puternic. Atunci vei
simţi cum mecanismul începe să funcţioneze. Iar când merge cum trebuie, vei
auzi un zumzăit - la fel ca la o maşină. Şoferul care îşi cunoaşte maşina ştie doar
după zgomotul tăcut de motor când aceasta nu funcţionează cum trebuie. Acolo
există o unitate organică. Poţi simţi: ori de câte ori mecanismul unei persoane
funcţionează cum trebuie, vei auzi un zumzăit în jurul ei. Vei merge, dar mersul
va părea un dans. Vorbeşti, însă cuvintele conţin numai poezie. Priveşti - doar
atunci vei privi cu adevărat - iar privirea va fi reală, nu doar ceva călduţ, ci ceva
care penetrează. Când o asemenea persoană te atinge, o va face cu adevărat; îi
poţi simţi energia cum curge în corpul tău, cum este transferat un curent de
vitalitate...asta pentru că mecanismul său funcţionează în regulă.
Nu purta măşti; altminteri vei începe să creezi anomalii în mecanism -
bariere. Există multe obstacole în corpul tău. O persoană care şi-a reprimat furia
va avea în permanenţă maxilarele încleştate. Graţia mişcărilor a dispărut. Mâinile
sale sunt rigide, deoarece energia a rămas blocată acolo. Ţine minte, energia se
poate elibera prin dinţi sau degetele mâinilor. La fel ca şi în lumea animală -
unde orice animal îşi arată furia prin colţi şi apoi prin ghiare - la fel se întâmplă
şi la om. Iar eu am bănuiala că toţi cei care şi-au reprimat furia au probleme cu
dinţii. Acest lucru se întâmplă datorită imensei energii acumulate şi blocate la
nivelul maxilarelor. Cel care reprimă furia, va începe să mănânce mai mult; toţi
cei furioşi mănâncă mult, deoarece trebuie să îşi folosească maxilarele. Ei vor
fuma mai mult: vor vorbi mai mult - astfel, eliberează energie.
41
Mâinile vor deveni urâte, încleştate.

Când reprimi ceva, în corp exista o parte corespondentă acelei emoţii. Dacă
nu doreşti să plângi, ochii îşi vor pierde strălucirea: ei reprezintă un fenomen viu.
Când plângi cu adevărat şi ochii sunt copleşiţi de lacrimi, atunci ei devin
proaspeţi, tineri şi plini de vitalitate. De aceea femeile au ochi mai frumoşi ca
bărbaţii. Bărbatul a pierdut aceasta calitate tocmai datorită falsei noţiuni cum că
un bărbat adevărat nu are voie să plângă. Când un băieţel plânge, părinţii îi spun:
“Ce faci? Plângi? Ce eşti fetiţă?” Ce nonsens, deoarece Dumnezeu le-a dat
tuturor - femeii şi bărbatului - aceleaşi glande. Dacă bărbatul nu ar fi trebuit să
plângă, atunci i-ar fi lipsit glandele potrivite. Este o logică simplă. De ce bărbatul
posedă la fel ca şi femeia aceleaşi glande lacrimale? Ochii au nevoie de lacrimi şi
este un fenomen minunat dacă poţi plânge din toată inima.
Ţine minte, dacă nu poţi plânge din toată inima, atunci nici nu poţi râde din
toată inima, deoarece râsul este doar celălalt pol. Cei care pot plânge, pot şi râde.
Poate ai observat la copiii mici: dacă râd puternic şi un timp îndelungat, încep să
le dea lacrimile - deoarece ambele sunt corelate. În sate mai îndepărtate de
civilizaţie, poţi auzi şi astăzi mame care le spun copiilor: “Nu râde prea mult,
pentru că vei plânge.” sau “Am râs cu lacrimi.” Este perfect adevărat, deoarece
este un fenomen unic - aceeaşi energie se mişcă în ambele sensuri.
Al doilea lucru: nu te folosi de măşti - fii sincer, oricât te-ar costa acest
lucru.
Iar al treilea lucru în privinţa autenticităţii este următorul: rămâi
întotdeauna în prezent - deoarece falsitatea apare doar din trecut sau viitor. Nu te
îngrijora de ceea ce a trecut - nu o căra ca pe o povară; altminteri aceasta nu te va
lăsa să fii autentic în prezent. Nu te îngrijora fără rost de viitor, altminteri acesta
îţi va distruge prezentul. Fii sincer cu momentul prezent şi atunci vei fi autentic.
A fi aici şi acum înseamnă a fi autentic. Fără trecut, fără viitor: această clipă este
totul: acest moment este întreaga eternitate.
Ţine minte aceste trei lucruri şi vei atinge sinceritatea. Atunci orice vei
spune va fi adevărat. În mod normal, crezi că trebuie să fii atent pentru a spune
adevărul. Dar eu nu spun acest lucru, ci: creează autenticitatea şi orice vei spune
va fi adevărat. Un om autentic nu poate minţi: orice va spune va fi adevărat.
În yoga, avem o tradiţie - poate că nici nu îţi vine să crezi, dar eu cred,
deoarece am experimentat-o: dacă un om autentic minte, atunci minciuna devine
adevăr, deoarece un om autentic nu poate minţi. Acesta este motivul pentru care,
în vechile scripturi, se spune: “Dacă practici autenticitatea, atunci fii atent să nu
spui nimic împotriva nimănui - deoarece poate deveni adevărat.” Există multe
povestiri despre învăţători care au spus ceva la furie, dar erau atât de autentici....
42
Poate că ai auzit de Durvasa - un om autentic, însă în momentul în care

spunea ceva, nici măcar el nu mai putea anula acel lucru. Dacă ţi-ar fi spus:
“Mâine o să mori!” - atunci cu siguranţă că se va împlini, deoarece din acea sursă
de autenticitate minciuna nu este posibilă. Întreaga existenţă urmează un om
autentic. Şi nici chiar el nu mai poate anula ceea ce a spus.
Este minunat. De aceea oamenii se duc la maeştri pentru a fi binecuvântaţi.
Acesta este întregul fenomen. Dacă învăţătorul îi binecuvântează, atunci nu mai
au de ce să îşi facă griji. Se va întâmpla, deoarece cum ar putea un om autentic să
mintă? Chiar dacă este o minciună, se va adeveri. Aşa că nu te îndemn: “Spune
adevărul” - ci: “Fii autentic şi orice vei spune se va adeveri.”
Al treilea legământ este asteya, achaurya - cinstea, onestitatea, non-furtul.
Mintea este o hoaţă. Ea fură în multe feluri. Poate că nu furi obiecte materiale,
dar cu siguranţă că furi idei. Îţi spun ceva şi imediat începi să pretinzi că este
gândul tău. Nu eşti conştient de ceea ce faci.
Patanjali spune: “Trăieşte într-o stare de cinste.” Nimic nu trebuie furat -
nici cunoaşterea şi nici obiectele. Trebuie să fii original şi să fii conştient de
faptul că “aceste lucruri nu sunt ale mele”. Fii gol nu îţi umple casa cu tot felul
dc lucruri furate, deoarece atunci îţi vei pierde originalitatea. Nu vei mai fi
capabil să îţi găseşti propriul spaţiu; vei fi plin de opiniile şi gândurile altora. Iar,
în final, acestea sc dovedesc a nu avea nici o valoare reală. Doar ceea ce
izvorăşte din tine are cu adevărat valoare. De fapt, nu poţi poseda nimic altceva
în afară de ceea ce răsare din interiorul tău. Poţi fura, dar nu poţi poseda.
Un hoţ nu este niciodată liniştit, nu poate fi - se teme mereu să nu fie prins.
Şi chiar dacă nu îl prinde nimeni, el ştie că acel lucru nu este al lui. Aceasta este
o povară constantă, care apasă asupra fiinţei sale.
Patanjali spune: “Nu fi un hoţ - în nici un fel, în nici o dimensiune” - astfel
încât originalitatea ta să poată înflori. Nu te împovăra singur eu idei, filosofii,
religii. Permite-i spaţiului interior să înflorească.
Al patrulea legământ este brahmacharya. Acest cuvânt este dificil de
tradus. În general, a fost tradus ca “abstinenţă”, “continenţă”. Dar nu este corect,
deoarece brahmacharya este un cuvânt foarte vast. Abstinenţa este un cuvânt
foarte redus; este o parte a sa, dar nu totalul. Cuvântul “brahmacharya”
înseamnă “a trăi ca un zeu”. A trăi o viaţă divină. Desigur, într-o viaţă divină,
sexul dispare. Brahmacharya nu este împotriva sexului. Dacă ar fi, atunci sexul
nu ar dispărea niciodată. Ea este o sublimare a energiei: nu este împotriva
sexului, mai degrabă îndreaptă energia sexuală spre centri mai înalţi. Când
energia atinge punctul cel mai înalţ, sahasrara, cel de-al şaptelea, atunci apare cu
adevărat brahmacharya. Când rămâne în primul centru, muladhara, atunci este
sex; când este în sahasrara, este samadhi. Aceeasi energie se mişcă. Pentru a o
folosi îţi trebuie o artă.
43
Cel care se complace mereu în acte sexuale cu ejaculare este un sinucigaş.

Nu face altceva decât să îşi distrugă energia. Este precum unul care merge la
piaţă şi dă diamante pe pietre - după care vine acasă bucuros crezând că a făcut o
afacere grozavă. Prin sex ajungi, la o fericire atât de infimă şi pierzi atât de multă
energie potenţială. Aceeaşi energie îţi poate oferi o beatitudine magnifică, dar
pentru aceasta trebuie să se mişte pe planuri mai înalte.
Sexul trebuie să fie transformat - nu fi împotriva lui. Dacă eşti, atunci nu îl
poţi transforma, deoarece eşti împotriva unui lucru pe care nu îl înţelegi. Pentru
a-l înţelege este nevoie de multă afinitate. Cum ai putea să îl înţelegi dacă îl
consideri un duşman? Prin duşmănie nu mai poţi observa: atunci doreşti să fugi
de inamic. Fii prietenos cu sexul, deoarece este energia ta şi posedă multe
potenţialităţi. Este divin, dar în mod potenţial. Sexul este samadhi, potenţial.
Poate fi transformat, transfigurat, sublimat. Întreaga ştiinţă yoga nu este altceva
decât o cale de a transforma fierul în aur. Yoga este alchimie, alchimia fiinţei
interioare.
Iată ce înseamnă brahmacharya: o încercare de a înţelege sexul, de a
înţelege cum circulă prin fiinţa ta, cum îţi oferă plăcere - dacă plăcerea vine din
uniunea sexuală sau din altă parte. Dacă observi, în curând vei cunoaşte faptul că
acea fericire apare din altă parte. În uniunea sexuală se produce un şoc corporal.
Este într-adevăr un şoc, deoarece este eliberată multă energie; întregul trup
începe să tremure. În acel şoc, gândurile sc opresc. Seamănă cu un şoc electric.
De exemplu, unui nebun i se aplică şocuri electrice. De ce? Deoarece în
acea clipă mintea se opreşte. Dacă mă asculţi, acum în mintea ta încă mai există
gânduri. Să presupunem că explodează o bombă şi imediat vei simţi cum întregul
sistem se opreşte. Şocurile electrice sunt într-o anumită măsură ajutătoare deşi nu
sunt o soluţie, deoarece ele oferă o discontinuitate. După un asemenea şoc,
nebunii nu îşi mai pot da seama cum erau înainte de a li se aplica acel şoc. Există
o pauză. Atunci începe un nou ciclu. Şocul este ajutător.
Energia sexuală este la fel ca enereia electrică. Toate energiile sunt
electrice, iar cea sexuală este bioelectrică. Ea apare din corpul tău. Poate că ai
auzit de acea femeie din Suedia care poate aprinde, ţinând în mână, cinci becuri
electrice. Însă să nu crezi că ar fi ceva nemaipomenit dacă ţi s-ar întâmpla şi ţie.
Ea se află în pericol. Când soţul o atinge, acesta se electrocutează. Nu poate face
dragoste, nu se poate apropia de nimeni. Soţul ei a cerul divorţul, deoarece nu
poate convieţui cu ea. Ceva s-a întâmplat cu trupul ei - probabil un scurt-circuit.
În actul sexual, prin fanteziile şi dorinţele tale sexuale, creezi energie.
Întreaga energie se îndreaptă spre centrul sexual. Aceasta se concentrează acolo,
se acumulează şi, la un moment dat, se produce explozia - întregul corp este
cutremurat - după care, relaxarea. Dar această relaxare te costă foarte mult.
Distingi foarte multă energie - pentru nimic.
44
Acum un om de ştiinţă foarte renumit, dar periculos pentru vremurile

viitoare, Delgado, a creat un mecanism care poate fi conectat la centrul sexual
mental care controlează centrul sexual corporal. Ori de câte ori doreşti să ai un
orgasm, nu trebuie altceva decât să apeşi pe un buton. Este ceva foarte periculos,
deoarece nu te mai poţi opri - vei continua să apeşi întruna.
Chiar s-a întâmplat la experimente. Delgado folosea şoareci cărora le
implanta în creier nişte electrozi, după care îi învăţa cum să apese pe buton.
Majoritatea au luat-o razna. De-a lungul unei ore - de şase mii de ori! Până când
nu deveneau inconştienţi nu se opreau. Delgado spune că, dacă se întâmplă să
apară pe piaţă un asemenea aparat, atunci nici un bărbat nu ar mai fi interesat de
femeie şi nici o femeie nu va mai avea vreun interes pentru bărbaţi.
Chiar ieri am citit o frază rostită de Marpa: “femeia creează probleme”.
Chiar aşa este. Dar şi bărbatul creează probleme, iar atunci când se întâlneşte cu
femeia, acolo apare balamucul. În schimb, aparatul lui Delgado este foarte
liniştit, economic şi ieftin. Însă este foarte periculos. Cobaii asupra cărora
experimentase nu mai cereau de mâncare, nu mai beau apă, nu mai dormeau - dar
acolo nu se petrecea decât un fenomen electric.
La fel se întâmplă şi în actul sexual. Este o copilărie. Probabil că îţi vine să
râzi când te gândeşti la acei cobai. Dar te-ai văzut pe tine? Dacă nu ai râs de tine,
atunci nu îţi este permis să râzi de şoareci. Priveşte-ţi propria minte: acolo există
un şoricel care are tot felul de fantasme.
Iată ce este brahmacharya: a înţelege întregul fenomen. Acea fărâmă de
fericire obţinută prin actul sexual va dispărea...nu poate fi eternă. Nu este decât
ceva momentan. Şi, în curând, energia va fi irosită, iar tu vei începe să devii
frustrat. Nu, trebuie descoperit altceva, ceva prin care să rămâi veşnic beatific.
Beatitudinea nu poate apărea prin acel şoc, ci doar prin sublimarea energiei.
Când energia începe să urce, începi să o acumulezi. Aceasta este
brahmacharya. Acumulezi energie. Cu cât strângi mai multă, cu atât se va ridica
mai sus. Este la fel ca într-un baraj: dacă plouă, apa se strânge. Însă dacă există o
crăpătură, atunci nivelul apei va stagna. Sexualitatea este crăpătura prin care se
scurge energia.
Astupa acea spărtură şi nivelul apei se va ridica şi va trece prin mulţi centri.
După ce se ridică din muladhara, ajunge la hara - în acest centru vei avea un
sentiment de nemurire; devii conştient de faptul că nimic nu moare. Frica
dispare. Ai observat că, ori de câte ori eşti înfricoşat, simţi cum te loveşte ceva în
stomac? Acolo este centrul morţii şi nemuririi. Când energia ajunge în acel
centru vei simţi nemurirea. Chiar dacă cineva este gata să te omoare vei şti că nu
vei muri: “Na hanyate hanyaimane sharire“ Ucigând corpul nu îmi poţi ucide şi
sufletul.”
Energia se ridică şi ajunge la cel de-al treilea centru, în hara.
45
Aici vei începe să te simţi foarte, foarte liniştit. Ai observat că atunci când
eşti linştit începi să respiri din burtă? Focarul păcii şi liniştii se află undeva puţin
mai sus de buric. Mai jos de buric este focarul morţii, iar mai sus este cel al păcii
şi tensiunii. Când acest focar nu este umplut de energie, te vei simţi înfricoşat şi
tensionat. Dacă energia apare; atunci tensiunea va dispărea şi vei începe să te
simţi liniştit calm, tăcut, adunat.
Atunci energia urcă la al patrulea centru - inima. Acolo apare iubirea.
Acum nu poţi iubi, iar ceea ce numeşti a fi iubire nu este altceva decât sex
camuflat în cuvântul “iubire”. Deocamdată, pentru tine, cuvântul nu este real - nu
poate fi. Iubirea este posibilă doar când energia ajunge în centrul inimii. Brusc, te
afli în iubire - în iubire cu întreaga existenţă, cu totul. Tu eşti iubire.
Cel de-al cincilea centru se află la nivelul gâtului. Acesta este centrul
tăcerii şi al vorbirii. În acest moment, gâtul lucrează doar eu vorbele, el încă nu
ştie cum să funcţioneze în tăcere, cum să pătrundă în tăcere. Când energia ajunge
la el, te vei simţi tăcut. Nu înseamnă că te vei forţa, ci te vei găsi tăcut. Dacă vei
dori să vorbeşti, va trebui să faci un efort. Atunci vocea îţi va deveni muzicală şi
orice vei spune va deveni poezie...va apărea o strălucire subtilă, o vitalitate.
Cuvintele vor avea în jurul lor o tăcere subtilă. De fapt, tăcerea va deveni mai
pregnantă decât cuvintele.
Al şaselea centru se află între sprâncene - în cel de-al treilea ochi. Acolo
vei descoperi lumina - conştientizarea, atenţia. Ai observat vreodată un
hipnotizator? Acesta îţi spune să ţii ochii îndreptaţi spre un anumit punct. Este un
truc pentru a adormi cel de-al treilea ochi. Când energia ajunge în cel de-al
treilea ochi, te vei simţi atât de plin de lumină...întunericul va dispărea şi vei fi
înconjurat de lumina infinită. În Tibet există o zicală: “Când un yoghin se
realizează, atunci corpul său nu va mai avea umbră.” Însă nu o lua în mod literar
- corpul va crea o umbră. Dar adânc înăuntru, deoarece este atât de multă
lumină.... Lumina Divină!
Viaţa va avea un înţeles diferit. Vei păşi pe pământ, dar nu vei mai aparţine
pământului, te vei simţi plutind. Ai ajuns în apropierea stării de buddha. Acum
grădina se află foarte aproape, îi poţi mirosi aromele. Aici, pentru prima oară,
poţi înţelege un buddha. Până aici ţi s-a dezvăluit treptat acest fenomen, dar nu ai
putut avea o înţelegere totală. Acum ai reuşit să te apropii de uşă. Mai trebuie
doar să baţi şi uşa se va deschide. Acum începi să simţi ce este cu adevărat
înţelegerea.
Apoi, energia se ridică în sahasrara. Atunci apare brahmacharya - viaţa
divină. Atunci nu vei mai fi un om - ci un zeu. Ai atins bhagwatta – Divinitatea.
Iată ce este brahmacharya.
… şi neagonisirea. Doar după ce ai realizat brahmacharya vei reuşi să
posezi lumea fără să o posezi.
46
Însă va trebui să te antrenezi încet-încet pentru a ajunge la neagonisire. Nu

încerca să posezi, deoarece prin acest lucru nu arăţi decât că eşti un cerşetor. Ori
de cate ori încerci să posezi nu faci altceva decât să arăţi ca nu deţii nimic -
altminteri nu ai depune acel efort. Tu eşti stăpânul. Nu este nici o nevoie să lupţi
ca să arăţi acest lucru.
De exemplu, iubeşti o persoană: dacă încerci să o posezi, atunci înseamnă
că nu iubeşti. Şi nu eşti sigur nici de iubirea celeilalte persoane: de aceea, încerci
să creezi tot felul de sisteme de siguranţă pentru ca celălalt să nu te părăsească.
Dar prin aceasta nu faci decât să ucizi iubirea. Iubirea este libertate, ea îţi conferă
libertatea, ea iubeşte libertatea - iubirea este, în miezul ei cel mai interior,
libertate. Dacă iubeşti cu adevărat nu este nici o nevoie să posezi - care mai este
nevoia? Altminteri nu vei reuşi decât să distrugi totul. Nu vei mai pretinde nimic.
Va trebui să te antrenezi aşa că, fii atent. Nu încerca să posezi nimic. În cel mai
rău caz foloseşte şi fii recunoscător, dar nu poseda.
Posesivitatea este o suferinţă, iar o fiinţă mizerabilă nu poate înflori. O
fiinţă suferindă se află într-o constipaţie spirituală. Va trebui să te deschizi, să
împărtăşeşti. Împărtăşeşte orice ai şi vei creşte - dă mai mult şi vei avea mai
mult. Oferă şi vei fi plin. Sursa este eternă: nu fi mizerabil. Şi orice ai avea -
iubire, înţelepciune - împărtăşeşte. Dăruirea este sensul non-posesivităţii.
Însă te poţi păcăli, aşa cum o fac mulţi. Gândeşti: “Trebuie să renunţ la casă
şi să fug în pădure? Altminteri cum aş putea să trăiesc într-o casă fără să o
posed?” Poţi, nu este nici o nevoie să posezi. Vei trăi în pădure. Ce vei spune:
“Acum sunt stăpânul pădurii? Am reuşit să posed copacii?” Dacă poţi trăi în
pădure fără să o posezi, atunci de ce nu poţi face acelaşi lucru într-o casă? Proştii
spun: “Părăseşte-ţi nevasta, copiii şi fugi în munţi. Trebuie să nu posezi nimic; să
nu agoniseşti“ Este o stupiditate
Unde te vei duce? Oriunde vei merge, posesivitatea te va urmări peste tot.
Nu contează unde te afli, doar înţelege şi renunţă la posesivitate. Nu este nimic în
neregulă cu soţia - doar nu mai spune soţia “mea”. Înlătură acest “al meu”. Nu
trebuie să ai nimic cu copiii, ei sunt copiii Domnului. Ţi s-a dat o posibilitate să
îi iubeşti şi să îi îngrijeşti - foloşeste-o dar nu spune “al meu” Într-adevăr, ei au
apărut prin tine, dar nu îţi aparţin. Ei aparţin viitorului, întregului. Tu ai fost doar
un pasaj, un vehicul - nu eşti proprietarul.
Aşa că, ce nevoie ai să fugi în altă parte? Rămâi acolo unde trebuie să fii.
Există acolo unde te-a pus Dumnezeu şi trăieşte o viaţă fără posesivitate şi vei
vedea cum începi să înfloreşti - energiile vor curge. Tu nu vei mai fi un fenomen
care blochează totul, ci vei deveni un râu, un curent. Este minunat să curgi. A trăi
inugheţat şi blocat înseamnă moarte.
Aceste cinci legămintc reprezintă cerinţa de bază a stăpânirii de sine,
indiferent de felul naşterii, loc, timp sau împrejurari.
47
Indiferent dacă te-ai născut astăzi sau cu cinci mii de ani în urmă nu
contează. În India există predicatori care spun “În această epocă în Kali Yuga
nimeni nu poate deveni iluminat. Dar Patanjali spune: indiferent de felul naşterii,
loc, timp sau împrejurari. Poţi deveni iluminat oriunde te afli.
Timpul nu contează. Conştientizarca este cea care contează. Locul nu are
importanţă - indiferent că te afli în Himalaya sau în piaţă. Felul naşterii este
irelevant - indiferent că eşti grahasta, un om care trăieşte în căminul unei familii
sau că ai renunţat la lume. Nu are nici o importanţă dacă te naşti bogat sau sărac,
educat sau needucat, brahmin sau sudra, Hindus său musulman, creştin sau
evreu. Nimic nu contează, deoarece adănc înăuntru toţi sunt una.
La circumferinţă poate că există diferenţe, dar centrul rămâne neatins.
Atinge puritatea acestui centru. Acesta este scopul.
48
IV. MINTEA MASCULINĂ, FEMININĂ

ŞI NON-MINTEA
l. Ascultându-te în fiecare dimineaţă mă simt suprasaturat de ideea de

a merge în interior şi de a căuta. De fapt, mă simt ca un câine care încearcă
să îşi prindă coada: cu cât încearcă mai tare, cu atât are mai puţine şanse de
reuşită. Însă nici faptul de a renunţa nu m-a ajutat la nimic, deoarece fiind
mai atent şi conştient s-a dovedit a fi tot nişte acţiuni subtile şi astfel am
revenit la vechea rută.
Este bine că ai devenit conştient de faptul că nu te ajută nici acţiunea şi nici
non-acţiunea, deoarece şi non-activitatca este tot o activitate subtilă. Prin această
conştientizare, în orice clipă se poate deschidă o nouă uşă. Când doar te afli
acolo, fără să faci nimic şi fără să nu faci nimic - deoarece şi cel care urmăreşte
să nu acţioneze este tot un om de acţiune - atunci dualitatea dispare. Atunci vei
descoperi că te-ai aflat întotdeauna acasă, nu ai părăsit-o niciodată - nu ai plecat
nicăieri. Câinele îşi dă seama că nu este nici o nevoie să îşi fugărească coada,
deoarece aceasta îi aparţine.
Dar pentru a ajunge la non-activitate trebuie să faci ceva. Şi te va ajuta
orice lucru - chiar şi frustrările. În final vei înţelege că tot ce ai făcut ţi-a fost de
ajutor - nebunia, greşelile, capcanele - toate ţi-au fost de ajutor; nimic nu este
nefolositor. Fiecare pas te va ajuta să îl faci pe celălalt.
Chiar ieri am citit un articol scris de Swami Agehananda Bharti, în care el
l-a întrebat pe Ravishankar cât de bine cântă la sitar George Harrison.
Ravishankar s-a gândit o clipă şi apoi a spus: “Ei bine, a ajuns să înveţe să îl ţină
în braţe!” Dar chiar şi acesta este un început. Dacă vrei să înveţi să cânţi la sitar,
la început trebuie să ştii să îl ţii foarte corect - este un început. Nu este de râs.
Ravishankar l-a apreciat pe George Harrison pentru faptul că acesta a învăţat să
ţină sitarul în braţe.
La început devii un om de acţiune. Trebuie să acţionezi bine, asta este totul.
Dacă nu este bine, atunci va trebuie să te reîntorci mereu înapoi, deoarece nimic
nu poate fi lăsat incomplet. De fapt, trebuie să ajungi atât de total în ceea ce faci
încât să nu mai te întorci niciodată înapoi. Atunci şi non-activitatea va fi
terminată.
49
Astfel nu te mai poţi întoarce; nu mai poţi cădea; doar experienţele

incomplete sunt cele care te trag înapoi.
Experienţele incomplete au o anumită forţă magnetică în ele; ele cer
satisfacţie şi de aceea cazi mereu în aceeaşi capcană. Te mişti în mod imatur. O
experienţă nu s-a copt - intelectual începi să o înţelegi, dar nu total - şi pleci mai
departe. Acest lucru nu te va ajuta la nimic. Întreaga ta fiinţă trebuie să înţeleagă
că “acel lucru este inutil”. Nu doar pentru că o spun eu - aceasta nu te va ajuta -
ci doar când fiinţa ta spune şi simte: “Este inutil. Ce faci? Este un non-sens.”
Aşa că practică non-activitatea. Şi aceasta este o activitate, de aceea şi spun
să “faci”. Este ceva subtil. La început, activitatea va fi grosieră. Apoi, va deveni
mai subtilă şi începi să realizezi că şi acesta este un efort. Acum poţi înţelege
ceea ce spun, dar nu este totul - trebuie să simţi, să realizezi, să experimentezi.
Este nevoie de maturitate - prin experimentare - şi atunci, într-o bună zi, vor
dispărea şi subtilul şi grosierul. Atunci doar vei sta - fără să acţionezi şi fără să
ne-acţionezi. Ce vei face? Doar vei fi. Nu este nici o nevoie să alergi în jurul
cozii. Acum, câinele ştie că coada îi aparţine - el a devenit un buddha. Aceasta
este iluminarea.
2. În timpul discursurilor sau a darshan-ului mă simt copleşit de tine,
de fenomenul care eşti. Apoi, mă gândesc că este la fel ca atunci când am
stat la picioarelui lui Buddha, Iisus sau alţi maeştri - şi am dat greş. Te rog,
vrei să îmi promiţi că nu vei precupeţi nici un efort pentru a fi ultimul meu
Maestru?
Asta depinde de tine. Eu voi face tot posibilul, dar aceasta nu te va ajuta
prea mult - şi Buddha şi Iisus au făcut la fel. Toţi maeştrii depun eforturi
supraomeneşti pentru aceasta, dar nici un maestru nu îţi poate oferi iluminarea.
Până când nu înţelegi singur, nu se poate face nimic.
Uneori, chiar efortul depus de maestru poate crea rezistenţă în tine. Am
simţit acest lucru de multe ori. Dacă te urmăresc prea mult, vei încerca să scapi
de mine. Dacă încerc să te ajut, vei începe să te temi. Va trebui să îţi ofer
anumite doze pe care să fii capabil să le digeri.
Depinde de tine. Dacă vrei, totul este posibil; dar problema este că, adânc
înăuntru, nu vrei acest lucru. Aceasta este problema: te agăţi. Spui că te-ai săturat
de viaţă şi că doreşti să transcenzi - dar ai terminat într-adevăr cu ea? Chiar ai
încheiat toate conturile cu viaţa? Oare nu există în tine o sămânţă, o dorinţă
foarte ascunsă care să răsară în altă viaţă? Dacă observi, vei înţelege că această
dorinţă sau speranţă există undeva în interior - că încă mai speri să cunoşti ceva
din viaţă, să găseşti ceva nou, să fii fericit. Crezi că nu ai bătut la uşa potrivită.
Astfel, ciclul continuă.
Ai venit la mine, dar cu jumătate de inimă. Asta nu înseamnă că ai venit.
Doar pari că ai ajuns, dar încă nu eşti aici.
50
Eu îţi promit că voi face tot ce pot, dar tu eşti lângă mine? Eşti aproape de
mine? Omul însă este atât de şmecher încât, chiar şi atunci când se află aproape
de mine, găseşte o multitudine de căi de a se închide pe sine.
De exemplu, chiar şi întrebările, atitudinile pe care le au cei din auditoriu
sunt închise. Şi nimeni nu ştie ce protejează. De exemplu, o femeie care a venit
să se ilumineze, pune tot felul de întrebări: de ce în ashram există o maşină atât
de scumpă, de ce port un ceas atât de scump. Cc are ca de-a face cu maşina sau
cu ceasul? Nu face altceva decât să îşi protejeze suferinţa. Ştiu că suferă foarte
mult, dar până când această suferinţă nu este distrusă, ea nu poate creşte.
Eu decid ce maşină să avem. Şi am propriile motive pe care nu le poţi
înţelege. Eu nu folosesc acea maşină, dar există. Doar stă în garaj. Însă a făcut
miracole; a schimbat foarte multe lucruri. Lângă mine erau câteva persoane
foarte mizerabile, marvadis, care nu mă părăseau niciodată, dar cum am
cumpărat maşina, au şi plecat. Au fugit şi nu s-au mai întors niciodată. Nu aveau
decât două posibilităţi: ori să renunţe la viaţa mizeră pe care o duceau şi atunci
rămâneau lângă mine, sau să fugă de aici. Iar de când au plecat, ashram-ului i-a
apărut o calitate nouă. Eu nu pot nimănui să spun să plece, dar pot apela la unele
trucuri. Acea maşină şi-a confirmat valoarea, însă tu nu cunoşti acest lucru.
Oricum, nu are de ce să te intereseze asemenea lucruri.
Gurdjieff obişnuia să spună oricărui discipol: “Trebuie să îmi dai toţi banii
pe care îi deţii.” Mulţi au plecat datorită acestui lucru - deoarece credeau că s-au
dus la un maestru adevărat, iar pe el îl interesau banii. Dar cei care au rămas, s-
au transformat. Nu însemna că Gurdjieff era interesat de bani – îl interesa doar
să-i facă să renunţe la viaţa mizeră pe care o duceau, deoarece atunci nu te poţi
extinde, expansiunea încetează. Conştiinţa unei asemenea persoane se contractă.
Aceasta este limitarea fiinţei: nu te poţi extinde, nu poţi împărtăşi, nu poţi curge.
Goana după bani este o nevroză; totul este blocat. În lume, banul este Dumnezeu.
Dar pentru a-ţi oferi un Dumnezeu real, trebuie renunţat la dumnezeul pe care îl
deţii.
Chiar şi a-i pune o întrebare lui Gurdjieff nu era aşa de simplu cum este cu
mine. Pentru o singură întrebare, el cerea o sută de dolari, adică o mie de rupii. Şi
era posibil să răspundă doar prin “da” sau “nu” - după care, dacă mai vroiai să
întrebi ceva, îţi mai cerea încă o sută. Când a scris cartea “ Totul şi totul” nu a
vrut să o publice. Discipolii îl rugau să o facă, deoarece era o lucrare
nemaipomenită, dar le spunea: “Aşteptaţi.” Celui care dorea să citească ceva din
carte îi lua o mie de dolari - doar pentru a spicui câte ceva.
Ce facea? El nu era deloc interesat de bani: de fapt, cu o mână lua şi cu
cealaltă dădea. El a murit sărac: a avut pe mână milioane de dolari, dar după ce a
murit nimeni nu a găsit nici un ban. Unde s-au dus toţi banii? Îi dădea.... A fost
doar un canal prin care curgeau banii.
51
Celor care le cerea bani li se părea ciudat şi fugeau cât mai departe de el. Şi
Gurdjieff nu era ca mine; el îţi cerea tot ce aveai: “Trebuie să îţi dăruieşti averea.
Abandonează-te mie.” Însă cei care au facut-o, au fost binecuvântaţi, au fost
transformaţi. Această primă întâlnire cu el era punctul din care pornea ruptura.
Iar pentru o persoană ataşată de bani înseamnă foarte mult să renunţe la ei.
S-a întâmplat ca o femeie, o muziciană, să vină la Gurdjieff şi acesta să îi
ceară toate bijuteriile care le avea. Aceasta avea foarte mare încredere în el şi i
le-a dat pe toate, fără să clipească. Seara, însă, când a deschis poşeta a observat
că el fie dăduse înapoi şi chiar erau mai multe - unele mai valoroase decât cele
care le avea. Ea nu a putut înţelege ce s-a întâmplat.
După 15 zile, a venit altă femeie, foarte bogată, iar Gurdjieff i-a cerut şi
acesteia bijuteriile şi banii care îi avea la ea, însă temătoare, femeia a spus: “Mă
voi mai gândi şi voi veni mâine.” Între timp, a aflat ce i se întâmplase celeilalte
femei şi s-a gândit: “Este foarte bine, îmi convine târgul”. Atunci s-a dus la
Gurdjieff şi i-a dat toate bijuteriile, dar acesta nu i le-a mai înapoiat.
Nu poţi înţelege ce se întâmplă. Prima femeie nu era ataşată deloc de bani
şi de aceea Gurdjieff i-a dăruit mai mult. Cea de-a doua a considerat totul ca pe o
afacere şi de aceea nu a mai primit nimic - dar a înţeles ce s-a petrecut.
Nu te interesa ce fac şi ce nu fac eu - asta este doar treaba mea. Tu ai deja
destule griji şi probleme. Eu am propriile mele metode. Şi este bine să nu încerce
nimeni să îmi dea sfaturi. Fiecare trebuie să se gândească doar la el, de ce se află
aici. Şi poţi pierde foarte uşor totul doar datorită unor lucruri foarte
nesemnificative. Nu este nici o nevoie să te gândeşti: “De ce fac asta? De ce fac
aia?” - nu este decât treaba mea.
Eu ştiu ce fac şi fiecare pas este foarte mult luat în considerare. Şi niciodată
în viaţă nu mi-a părut rău pentru un lucru făcut.
Femeia care se interesează de maşină, de ashram, de una, de alta este foarte
bogată şi se teme de averea ei; îşi protejează avuţia. Şi crede că pune nişte
întrebări foarte semnificative, însă o să sparg gheaţa. Mă întreb dacă are curajul
să mai rămână aici încă câteva zile. Avariţia ei trebuie distrusă, deoarece aceasta
o împiedică din creştere. Dacă îi este teamă, o să fugă - ar trebui să o facă cât mai
repede posibil - deoarece în curând nu va mai putea fugi.
Este mai bine să pui întrebări care te interesează în mod-direct şi personal -
propriile tale întrebări, care apar din profunzimea fiinţei şi au nevoie de răspuns.
3. Este fiecare minte constituită din acelaşi material - stupiditatea?
Da. Mintea este stupidă. Nu există minte inteligentă; nu poate fi - mintea
este stupiditatea însăşi. Este greşit spus că mintea este stupidă. Este un pleonasm,
deoarece “minte” şi “stupiditate” înseamnă acelaşi lucru.
De ce este mintea astfel? Deoarece ea nu este altceva decât trecut, praf
acumulat de pe drum - straturi după straturi.
52
Acesta îţi stânjeneşte inteligenţa. Este la fel ca o oglindă plină de praf:

mintea este praf; oglinda este conştiinţă. Când praful este şters, inteligenţa apare:
când nu există minte, tu eşti inteligent; când există minte, eşti stupid.
Desigur, există două tipuri de oameni stupizi - ignoranţi şi cunoscători: cei
care nu cunosc nimic şi sunt stupizi, şi cei care cunosc prea multe, dar sunt tot
stupizi. Ţine minte: al doilea tip este întotdeauna mai periculos decât primul,
deoarece aceştia au mai mult praf depus pe oglindă. Un ignorant poate evolua
mult mai uşor decât un învăţat, decât cel care crede că ştie multe. Chiar
cunoaşterea iluzorie pe care o are este piedica. Mintea nu este inteligenţă;
inteligenţa este a non-minţii. Mintea este un bloc de piatră.
Încearcă să înţelegi. Mintea reprezintă tot ce ai experimentat, înseamnă
doar trecut - mintea este partea moartă a fiinţei tale. Însă tu continui să o cari cu
tine. Ea este cea care nu îţi permite să fii aici şi acum; nu îţi permite să fii
prezent. Nu te lasă să devii inteligent. Înainte ca tu să răspunzi, ea începe deja să
reacţioneze.
De exemplu, întreb pe cineva: “Există Dumnezeu?” Dacă persoana
respectivă îmi răspunde prin minte, ea o va face prin toate condiţionările pe care
le are: “Da, există Dumnezeu” - acesta însă nu este un răspuns inteligent. Nu este
un răspuns izvorât din fiinţa sa, ci din ideile altora. Şi nici aceia nu cunoşteau; la
rândul lor, au aflat de la alţii. Sau, altcineva poate spune: “Nu, nu există
Dumnezeu” - asta pentru că a fost crescut în Rusia sau în altă ţară comunistă, ori
într-o familie materialistă. Însă şi în acest caz acţionează aceeaşi minte stupidă -
condiţionarea este diferită, dar stupiditatea este aceeaşi. El nu a căutat, nu a
cercetat absolut deloc.
Însă dacă este întrebată o persoană inteligentă.... Vreau să spun un om care
să nu privească prin minte, care să lase deoparte mintea. Cel mult va răspunde:
“Nu ştiu.” Atunci când îţi afirmi necunoaşterea, arăţi inteligenţă. Sau poate
spune: “Eu nu am cunoscut, doar am auzit de la alţii. În ceea ce mă priveşte, nu
pot să spun nici că există şi nici că nu există. Nu pot spune nimic sigur.”
Aceasta este inteligenţa, iar o asemenea persoană va putea realiza
cunoaşterea reală. Dacă eşti învăluit de teorii, dacă eşti împovărat de scripturi, nu
vei fi niciodată inteligent.
Mintea înseamnă trecut - moartea bântuind prin viaţă. Este la fel ca şi
atunci când te învăluie un nor: nu mai poţi vedea, totul este distorsionat. Permite-
i norului să dispară. Rămâi fără răspunsuri exacte, fără concluzii, fără teorii, fără
religii. Fii deschis şi vulnerabil, iar adevărul ţi se va revela. A fi vulnerabil
înseamnă a fi inteligent. A şti ceea ce nu cunoşti înseamnă a fi inteligent. A şti
faptul că uşile ţi se vor deschide prin non-minte înseamnă a fi inteligent.
Altminteri, mintea este stupiditatea însăşi.
53
4. Ai spus că tu nu ai întâlnit nici o femeie cu adevărat inteligentă. Dar

cum se face că în ashram toate funcţiile de conducere sunt deţinute de
femei?
Datorită faptului că nu vreau ca ashram-ul să fie condus de intelect. Doresc
să fie condus de inimă. Nu vreau să fie implicată mintea masculină. Vreau să fie
condusă de o inimă feminină...deoarece, pentru mine, a fi feminin înseamnă a fi
vulnerabil, a fi receptiv. A fi feminin înseamnă a fi pasiv, a aştepta, a sta liniştit,
a iubi.
Da, am afirmat faptul că nu am întâlnit niciodată o femeie inteligentă, dar
m-am referit la “intelect”. Nu m-am referit la inteligenţă. Inteligenţa nu este nici
feminină şi nici masculină. Inteligenţa este a non-minţii. Mintea este şi
masculină şi feminină - non-mintea nu este niciuna. Non-mintea nu are un gen
anume, este doar o deschidere, un spaţiu. Acolo toate dualităţile dispar:
masculinul/femininul, pozitivul/negativul, yin/yang, existenţa/non- existenţa. În
non-minte toate dualităţile se dizolvă, însă înainte ca aceasta să apară, dacă
doreşti să exişti printr-o minte, atunci este mai bine să o alegi pe cea feminină.
Deoarece mintea masculină este agresivă.
Pentru societate este bună. Dacă doreşti să reuşeşti în lume, atunci trebuie să
foloseşi o minte masculină. Fii agresiv, competitiv, violent, gelos, atent la orice
şi oricine; trebuie să lupţi, să te zbaţi să reuşeşti...şi este o luptă foarte crâncenă.
Însă dacă doreşti să reuşeşti în lumea interioară, atunci ai nevoie de mintea
feminină. Dar şi acesta este doar un început - mintea feminină este doar un
început. Este doar un pas spre non-minte. Mintea masculină este puţin mai
departe de non-minte faţă de mintea feminină. Acesta este şi motivul pentru care
mintea feminină pare atât de misterioasă.
De fapt, iubeşti o femeie întreaga viaţă, dar nu ajungi niciodată să o înţelegi.
Ea va rămâne un mister; ea trăieşte mai mult prin stări decât prin gânduri - este
un climat şi nu un mecanism. Dacă iubeşti o femeie cunoşti multe lucruri. De
exemplu, într-o dimineaţă cerul este acoperit de nori şi iubita este tristă şi
posomorâtă. Dar la prânz norii s-au risipit şi ea a devenit veselă şi sclipitoare. Te
întrebi ce s-a întâmplat. Este ceva de neînchipuit. Un bărbat nu poate înţelege că
tristeţea poate exista fără o cauză clară, concretă. La fel şi fericirea.
Desigur, este dificil pentru un bărbat să trăiască lângă o femeie. Hmm?...
Dacă lucrurile sunt raţionale, atunci sunt uşor de manevrat. Când acestea însă
devin iraţionale, atunci totul devine foarte dificil. Nici un bărbat nu a fost capabil
să conducă o femeie. În cele din urmă el este cel care sc predă; el renunţă la
întregul efort de a manevra.
Mintea masculină este mai îndepărtată de non-minte, deoarece este mai
intelectuală, mai raţională, mai mecanică - mai apropiată de cap. Mintea
feminină este mai naturală, mai iraţională, mai deschisă - mai apropiată de inimă.
54
Iar din inimă este mai uşor să cazi în zona ombilicului, acolo unde există
non-mintea. Capul este lăcaşul intelectului, inima este lăcaşul iubirii, a intuiţiei;
iar puţin mai jos de ombilic se află hara. Acest centru este al non-minţii - acolo
se întâlneşte moartea şi viaţa, acolo toate dualităţile dispar. Din cap va trebui să
cazi în hara.
Un copil mic funcţionează prin acest centru. În pântecul mamei, pruncul
trăieşte prin hara - el nu are nici un fel de gânduri, nici o minte. El este doar viu -
perfect viu - de fapt, nu va mai fi niciodată la fel de viu ca atunci. După ce se
naşte, câteva luni va trăi tot prin acest centru. Observă un bebeluş care doarme:
el respiră prin burtă şi nu prin piept; pieptul este complet relaxat. De aceea copiii
arată atât de inocenţi. Oricând vei ajunge în hara, vei deveni la fel de inocent - o
oglindă fără nici un pic de praf.
Nu femininul este ţelul - femininul este doar mai aproape de non-minte. De
aceea, Lao Tzu insista mereu: “Fii pasiv. Aşteaptă, ai răbdare. Nu te grăbi. Şi nu
fi agresiv” - deoarece adevărul nu poate fi cucerit. Te poţi doar abandona lui..
Aşa că ashram-ul va fi condus de femei până când voi găsi persoane care
vor avea non-minţi. Atunci nu se va mai pune problema de masculin sau feminin.
Atunci, va apărea un tip de inteligenţă diferită. De fapt, doar atunci va funcţiona
cu adevărat inteligenţa - aceasta nu are nimic de-a face cu intelectul, absolut
nimic.
5. Fiind lângă tine aici, în Poona, viaţa mi se îmbogăţeşte fără să depun
nici un fel de efort. Pentru aceasta sunt foarte recunoscător. Însă de ce acest
medicament minunat este accesibil doar câtorva în timp ce întregul pământ
este pe moarte?
Această întrebare, timp de secole, a rămas una dintre cele mai
semnificative. Un Buddha este pregătit să ofere şi să împărtăşească întreaga sa
fiinţă, însă se pare că nimeni nu are nevoie de el - şi fiecare este bolnav. Buddha
oferă medicamentul, dar nimeni nu este interesat.
Iată una din observaţiile mele: este foarte dificil să fii interesat de fericire,
de sănătate. Oamenii au un interes morbid pentru boală şi un ataşament grotesc şi
complet nesănătos pentru nefericire. De aceea, fiecare este mereu pregătit pentru
nefericire. Nu este nevoie de nici un fel de pregătire. Patanjali nu are cu ce te
ajuta - nu s-au inventat încă cei opt paşi prin care să poţi deveni nefericit. Fiecare
este gata să sară. Nimeni nu vine să mă întrebe cum să fie nefericit. Încă nu s-au
născut maeştri care să arate calea nefericirii. Tu o cunoşti din instinct. Fiecare
este deja un maestru în aceasta.
Probabil că există o cauză; este posibil să fi investit ceva în aceasta. De ce
le place oamenilor să fie nefericiţi? Dar când spun că “le place” nu înţeleg prin
aceasta că ei cunosc cu adevărat ceea ce le place. Unii chiar spun: “Cui îi poate
plăcea nefericirea!”
55
Toţi vor să fie fericiţi, însă nu aceasta este problema, ci faptul că se agaţă
de nefericire. Fiecare spune că vrea fie fericit, dar se agaţă de nefericire. Oricine
doreşte fericirea, dar nu face altceva decât să-şi creeze singuri nefericirea. Iar
acest lucru nu se întâmplă doar acum; la fel s-a întâmplat de mii de ani. În fiecare
viaţă fac aceleaşi lucruri - şi ajung nefericiţi. Apoi, spun că doresc fericirea.
Există o investiţie şi aş vrea să îţi dezvălui câteva lucruri care te vor ajuta să
înţelegi. Când eşti nefericit este mai uşor să dai vina pe altcineva, este mai uşor
să arunci responsabilitatea în cârca altcuiva. Când eşti nefericit este mai uşor să îi
manipulezi pe ceilalţi - deoarece aceştia se simt responsabili de nefericirea ta.
Când eşti nefericit treci în atenţia tuturor: “O, eu sunt bolnav! Sunt nefericit.”
Poate că ai întâlnit ipohondri care vorbesc tot timpul de bolile lor şi le
amplifică, iar dacă le spui că întrec măsura, atunci se simt imediat jigniţi. De
fapt, ei chiar se bucură de bolile pe care şi le imaginează că le au. Se duc la
consultaţii la tot felul de doctori, dar nici unul nu poate da un diagnostic exact,
deoarece nimeni nu este atât de înţelept. Iar ipohondrii sunt înconjuraţi de nişte
boli atât de misterioase, încât nimeni nu le poate trata. Ei vorbesc în continuu de
acestea, însă nu fac altceva decât să îşi arate rana în permanenţă, să vorbească
despre ea şi să o mai şi împungă cu degetul. De fapt, nu doresc altceva decât
atenţie, simpatie.
Iar acest truc este învăţat de orice copil. În această societate, toate încep în
mod greşit. Ori de câte ori un copil este răcit, părinţii încep să îi acorde mai
multă atenţie. Când copilul este nefericit, întreaga familie se simte responsabilă,
iar copilul devine un mic dictator. Atunci el impune tot ce vrea. Dacă doreşte o
jucărie anume, nimeni nu îl poate refuza – deoarece este bolnav. Însă când este
sănătos nimeni nu mai vine şi nu se mai interesează de el. Imediat cum răceşte
puţin, tatăl vine la el şi încearcă să îi facă pe plac. Apoi, vin doctorii, rudele;
mama se plânge în continuu că nu ştie ce poate avea copilul. Este în centrul
atenţiei. Atunci lumea se învârte în jurul său; el devine soarele şi ceilalţi devin
planetele. Se simte atât de bine. Dar problema este că a învăţat un truc pentru
care va suferi întreaga viaţă - un truc foarte periculos.
Dacă mi se permite, eu aş da un sfat tuturor părinţilor ca aceştia să nu
acorde prea multă atenţie copiilor atunci când aceştia sunt bolnavi sau trişti. Ai
grijă de ei, dar nu acorda prea multă atenţie. Mai degrabă, acordă-i atenţie atunci
când este fericit şi sănătos. Atunci fă-l să se simtă că este centrul atenţiei. Când
este bolnav, acordă-i îngrijire, dă-i medicamentul care îi trebuie şi lasă-l singur.
Ceea ce spun pare ceva foarte crud, dar aceasta este compasiune. Dacă înţelegi
fenomenul atunci vei vedea că datorită bunătăţii tale exagerate, copilul va suferi
întreaga viaţă. Şi nu se va limita doar la viaţa prezentă - totul va deveni un şablon
prin care va repeta mereu aceleaşi lucruri.
56
Ori dc câte ori ai nevoie de atenţie.... Şi fiecare are, deoarece atenţia este
hrana ego-ului. Doar un Buddha nu simte nevoia de atenţie, deoarece ego-ul nu
mai există. Însă ce faci atunci când ai nevoie de atenţie? Nu cunoşti decât un
singur truc: să fii nefericit sau să fii bolnav. Aproximativ 90 % dintre boli apar
prima dată în minte, în inconştient. De exemplu, soţiei nu îi pasă de tine; sau,
dimpotrivă, te aşteaptă nervoasă şi pusă mereu pe ceartă. Imediat te îmbolnăveşti
şi atunci ea va începe să fie drăguţă, grijulie, amabilă.... Te simţi bine.
Însă aceasta este o afacere morbidă: te simţi bine doar atunci când eşti
bolnav, iar când eşti sănătos te simţi rău. Aceasta este realitatea. Când soţia este
bolnavă, soţul îi cumpără flori şi îngheţată. Iar când se simte bine, nici măcar nu
se mai uită la ea - deschide ziarul şi începe să îl citească.
Fiecare joacă acest rol al nefericirii. Vrei să fii fericit, dar până când nu
încetezi mai investeşti în nefericire, nu ai cum să devii fericit. Iar fericirea nu
este responsabilitatea altcuiva - ţine minte. Nimeni nu te poate face fericit. Este
propria ta creştere, propria ta conştientizare, propria ta energie - care urcă tot mai
sus - care îţi oferă beatitudinea. Însă pentru aceasta va trebui să înţelegi
mecanismul ascuns în adâncul inconştientului: că vorbeşti despre fericire, dar îţi
doreşti nefericirea.
De aceea.... Şi tot ce îţi doreşti se întâmplă! Această lume este cu adevărat
un loc magic. Dacă îţi doreşti nefericirea, aceasta se va întâmpla - tu eşti factorul
de decizie: tu eşti baza. Iată întreaga lege a karmei: tot ce îţi doreşti se întâmplă.
Eşti nefericit? Tu singur ai dorit aceasta. Par din nou crud? Hmm...mulţi vin la
mine doar pentru a fi consolaţi. Eu ar trebui să îi spun fiecăruia: “Eşti nefericit
deoarece întreaga lume este împotriva ta.” Atunci te-ai simţi foarte bine, dar nu
voi fi de nici un ajutor. Nu voi face decât să îţi ajut boala, să te fac din ce în ce
mai nevrotic. Nu. Nimeni în afară de tine nu este responsabil pentru nefericirea
ta. Fără excepţie. Aceasta este o lege absolut ştiinţifică: tu eşti responsabil. Acest
fapt trebuie să îţi intre bine în minte. Ori de câte ori eşti nefericit, suferind, trist,
află că tu eşti cel responsabil. Dacă vrei acest lucru, este foarte bine. Bucură-te
de el, însă atunci nu mai cerşi fericirea. Dacă îţi place, atunci este în regulă. Apoi
vii la mine şi mă întrebi cum poţi fi fericit. Mai întâi, aranjează dezordinea
aceasta interioară.
Fiecare om are nevoie de medicamentul spiritualităţii, însă mulţi nu îl caută
deoarece se tem. Mulţi vin la mine şi le este frică chiar şi de acea fărâmă de
fericire care le apare - este pentru ei ceva foarte nefamiliar.
S-a întâmplat ca Gcorge Bernard Shaw să vorbească foarte critic la adresa
cuiva. Un prieten, care îi cunoştea pe amândoi, i-a spus: ‘“Eu ştiu că tu nu îl
cunoşti deloc, dar cu toate acestea îl critici şi îl condamni. Vrei să îţi fac
cunoştinţă cu el? Shaw a răspuns: “Nu, pentru că este posibil ca atunci să îmi
placă de el.” Aceasta este problema.
57
Oamenii suferă, dar pot veni la mine şi aici există posibilitatea să devină
fericiţi - aceasta este teama. Lângă mine există posibilitate să devină tăcuţi - iată
frica. Aşa că, în loc să vină aici, mai bine încep să mă critice. Dar fac asta nu
pentru a convinge pe altcineva, ci doar pentru a se convinge pe ei că este mai
bine să nu vină. Mintea este foarte şmecheră şi te joacă cum vrea ea, iar până
când nu eşti cu adevărat atent nu vei putea ieşi din această încurcătură.
6. Dacă Lao Tzu şi Patanjali s-ar întâlni astăzi, ar putea ei să îşi
reconcilieze învăţăturile în legătură cu evoluţia spirituală? Dacă în starea
lor de iluminare nu există nici o distincţie, atunci de ce învăţăturile lor sunt
atât de diferite? Şi de ce înaintea ta nu a mai existat un alt Maestru care să
combine şi să sintetizeze învăţăturile tuturor buddha din trecut?
Întrebarea este divizată în trei părţi. Prima: “Dacă Lao Tzu şi Patanjali s-ar
întâlni astăzi, ar putea ei să îşi reconcilieze învăţăturile în legătură cu evoluţia
spirituală?”
Dacă s-ar întâlni nu vor găsi nimic de reconciliat - totul este armonios. Ei
se vor îmbrăţişa, se vor aşeza şi vor sta în tăcere. Probabil că deja fac acest lucru
undeva în ceruri, deoarece totul este reconciliat. Problema este pentru tine şi nu
pentru ei. Problema există pentru cei care încă mai călătoresc, nu pentru cei care
au ajuns, deoarece în final totul este reconciliat. Ţelul este unul singur; căile sunt
o multitudine. Când încă mai călătoreşti simţi că toţi ceilalţi merg pe drumuri
diferite, dar când ai ajuns la capăt devii conştient de faptul că toţi se îndreaptă
spre acelaşi ţel. Adevărul este unul.
Deci, nu se pune problema reconcilierii. Nu este nevoie de nici o
reconciliere; totul este absolut sintetizat. Ei vor bea câte o ceaşcă cu ceai sau vor
râde împreună, dar nu vor începe nici o discuţie filosofică. Probabil vor medita
împreună, însă nu va apărea nici o discuţie raţională. Întotdeauna m-am gândit ce
fac în rai cei care sunt eliberaţi? Probabil că participă la jocul divin. Ce vei face
tu? Te vei juca. Acestea nu vor deveni nişte întreceri sau nişte competiţii,
deoarece ar însemna să fie serioase şi grave. O joacă este doar o joacă. Te vei
bucura de ea aşa cum o fac copiii.
A doua parte a întrebării sună astfel: “Dacă în starea lor de iluminare nu
există nici o distincţie, atunci de ce învăţăturile lor sunt atât de diferite?”
Învăţăturile sunt diferite, dar nu şi învăţătorii. Acolo nu există decât un
singur învăţător. Învăţăturile sunt diferite, deoarece elevii sunt diferiţi, discipolii
sunt diferiţi. Patanjali a vorbit la o categorie diferită de oameni - va trebui să
înţelegi acest lucru. Iar Lao Tzu a vorbit unei alte categorii de oameni.
În India, chiar şi misticismul este un fenomen foarte logic. India este o ţară
foarte raţională: se gândeşte chiar şi la “incognoscibil”. Teoretizează asupra
lucrurilor care nu se pot teoretiza; defineşte indefinibilul. Toate scripturile
indiene.... Peste tot citeşti: “Dumnezeu nu poate fi definit” – şi totuşi îl definesc.
58
Vor spune: “Adevărul este indefinibil” - dar prin această afirmaţie deja l-au
definit. Vor afirma: “Nu se poate spune nimic despre Dumnezeu” apoi, imediat
adaugă: “El este înăuntrul tău”, ori: “El a creat totul”, ori: “El este totul”.
India este o ţară contemplativă. Iubeşte gândirea atât de mult încât aproape
a devenit impractică, fiecărui om îi place atât de mult să raţioneze încât nu mai
este deloc practic. În India nu s-a dezvoltat nici un fel de ştiinţă tehnologică. O
minte practică este interesată să construiască ceva. India însă este o ţară foarte
impractică; se pare că singura plăcere a vieţii este doar gândirea.
China din timpul lui Lao Tzu era cu totul diferită, iar discipolii săi.... Iar
aceasta nu era o tradiţie nouă începută de Lao Tzu. Tradiţia exista de cel puţin
5000 de ani înainte de Lao Tzu. A fost ceva antic, în acea perioadă. China era o
ţară mai puţin contemplativă şi mai mult meditativă. Nu exista nici un interes
pentru filosofii sau teorii. Nu China este cea care a dăruit lumii cele mai multe şi
mai frumoase filosofii, ci India. Aproape toate filozofiile din lume au avut ca
fundaţie filosofia indiană. Este un fenomen surprinzător.
Nu există filosofie care să nu aibă o rădăcină în India. Tot ceea ce se învaţă
în lume, în India deja s-a învăţat. În privinţa gândirii, nimeni nu poate concura cu
indienii, însă nu vorbesc despre indienii de astăzi. Ei reprezintă doar o ruină a
unor vremuri glorioase. De fapt, India nici nu mai există. India lui Buddha, India
lui Patanjali, India Vedelor sau a Upanishadelor nu mai există. Aici au apărut
cele mai magnifice teorii privitoare la lume.
China era total diferită: nimeni nu era interesat de contemplaţie sau de
teorii. Mai degrabă, fiecare era interesat să experimenteze. A existat un interes
mai mare în trăire decât în gândire. Lao Tzu este punctul culminant.
Când Bodhidharma a ajuns în China, acolo s-au întâlnit cele două curente:
meditaţia lui Lao Tzu şi contemplaţia lui Buddha. Din această întâlnire s-a născut
unul dintre cele mai frumoase lucruri: Zen. Acesta are calitatea lui Buddha, dar şi
pe cea a lui Lao Tzu. Acesta nu este nici taoist şi nici budist. Este hibridul
spiritual cel mai măreţ care s-a petrecut vreodată pe Pământ.
Patanjali este foarte logic, logic în lumea misteriosului. El se mişcă pas cu
pas, în mod analitic. Ar fi putut mulţumi pe orice Einstein, orice Wittgenstein sau
orice Russell. Lao Tzu nu i-ar fi putut mulţumi, deoarece ar fi arătat absurd -
vorbele sale par complet lipsite de sens. Însă Patanjali ar fi satisfăcut orice minte
ştiinţifică, deoarece el se mişcă gradat, trece de la o verigă la alta cu foarte mare
atenţie.
Învăţăturile lor sunt diferite deoarece Patanjali vorbea indienilor - s-a
născut într-o ţară foarte contemplativă. Lao Tzu vorbea misticilor - s-a născut
într-o ţară foarte meditativă, la acea vreme. Fiecare dintre ei avea discipoli
diferiţi.
59
Învăţătura diferă, deoarece aceasta este realizată pentru cei care doresc să
înveţe însă învăţătorii nu diferă deloc. Dacă ar fi împreună, vor fi la fel, dar când
fiecare este lângă discipolii săi, atunci este normal să fie diferiţi. Un maestru
trebuie să se conformeze discipolilor - atitudinilor, înţelegerilor, inteligenţelor,
condiţionărilor acestora. Maestrul trebuie să adapteze învăţătura pentru nivelul
discipolilor pe care îi are; altminteri, nu este un maestru. Acesta este motivul
pentru care diferă învăţăturile lor.
Şi încă un lucru: există două tipuri de oameni. Cei foarte curajoşi şi care
pot face săritura; de fapt, curajoşi la extrem, chiar iraţionali. Ei sar fără să se
intereseze de consecinţe. Iar cel de-al doilea tip este cel care ezită, care se
interesează ce se va întâmpla, care va porni la drum doar atunci când ştie care va
fi rezultatul. Patanjali se adresează acestui al doilea tip. Lao Tzu este pentru cei
care doresc să sară. Pentru aceste două tipuri de persoane există două învăţături
diferite, însă, în esenţă, învăţătorii sunt la fel.
A treia parte a întrebării sună aşa: “Şi de ce înaintea ta nu a mai existat un
alt Maestru care să combine şi să sintetizeze învăţăturile tuturor buddha din
trecut?”
Nu a fost nevoie; acum este nevoie. În trecut, lumea era divizată. Oamenii
trăiau în propriile lor ţări. Învăţăturile nu se întâlneau: un musulman trăia ca un
musulman, fără să ştie mesajul Vede-lor; un hindus trăia ca un hindus, fără să
cunoască mesajul lui Zarathustra. Acum însă, lumea a devenit ca un sat uriaş. Un
creştin nu este doar un creştin - el cunoaşte şi mesajul din Gita şi este la curent şi
cu mesajul din Coran. Acum a apărut confuzia, deoarece în Coran se spune ceva,
în Gita altceva, iar în Biblie cu totul altceva. Oamenii pot călători dintr-o ţară în
alta, de la un maestru la altul. Chiar şi lângă mine sunt mulţi care au fost la alţi
maeştri; acum ei se află într-o confuzie totală.
Este necesară o sinteză. În viitor, religiile nu vor putea exista separat. Acest
lucru este imposibil. Eu doar creez baza pentru un nou templu - care va fi o
biserică, o moschee şi un gurudwara. Eu creez fundaţia pe care se va înălţa un
om religios care nu va fi nici creştin, nici hindus şi nici musulman - va fi doar
religios. Acum a venit timpul pentru sinteză.
Buddha vorbea celor care nu erau musulmani. Iisus vorbea evreilor, dar
acum eu cui vorbesc? Aici sunt şi evrei şi creştini, musulmani, hinduşi, jainişti,
budişti, sikhişti - o lume în miniatură. În curând, când oamenii se vor înţelege
mai bine unii pe alţii, diferenţele vor dispărea. Când un creştin va înţelege cu
adevărat Gita, atunci distincţia dintre aceasta şi Biblie va dispărea - va exista
doar un întreg.
Acesta este motivul pentru care încerc să vorbesc despre toate sistemele şi
toţi maeştrii, astfel ca să poată fi creată o bază. Pe această fundaţie se va ridica
templul viitorului om religios Acesta nu va fi un creştin.
60
De fapt, în viitor, dacă cineva va fi creştin chiar va arăta demodat; dacă

cineva va rămâne doar un hindus va părea limitat; iar dacă altcineva va insista că
este musulman nu va trăi în contemporaneritate, va fi un om rigid, mort. Viitorul
este în favoarea religiei - unde toate religiile se vor contopi şi se vor sublima.
Acum este nevoie de sinteză; în trecut nu era. În zilele noastre, omul se află
la un punct de răscruce. Întotdeauna se întâmplă ca odată la 25 de secole
umanitatea să schimbe direcţia - cercul este complet, Conştiinţa umană a trebuit
să facă această cotitură în vremea lui Buddha. Acum însă a venit vremea unei
alte schimbări. Cei care sunt atenţi vor beneficia foarte mult, deoarece se pot
folosi de “maree”. Se pot lăsa în voia valului şi astfel vor ajunge mai repede
acasă. Când mareea se retrage este mai dificil de ajuns la ţărm, dar când mareea
îşi îndreaptă valurile spre ţărm, atunci nu trebuie să faci altceva decât să îţi laşi
barca în voia lor şi acestea te vor purta singure spre mal.
Aceste 25 de secole sunt aproape de final şi momentul în care se produce
trecerea reprezintă unul dintre cele mai semnificative lucruri care apar în istorie -
acum conştiinţa umană va schimba direcţia. Dacă eşti pregătit şi meditativ în
acest moment, multe lucruri vor deveni posibile - lucruri care îţi vor mai fi la
îndemână doar când se termină acest ciclu care începe. În vremea lui Patanjali a
existat un punct dc cotitură; Patanjali a trăit cu 25 de secole înainte de Buddha.
Este la fel ca şi ciclul de rotaţie al pământului în jurul soarelui: întreaga
conştiinţă umană se învârte în spirală de-a lungul unei perioade de timp, în 25 de
secole, ajunge din nou la sursa sa originară. Acest moment critic este foarte
aproape. Poate deveni ceva radical. Dacă ai realizat sinteza, atunci vei fi capabil
să te foloseşti dc acest punct de cotitură. Dacă nu ai realizat-o - adică dacă rămâi
musulman sau creştin - atunci aparţii trecutului. Nu te mai afli aici şi nu eşti
accesibil prezentului. Iată care este scopul sintezei: a te face accesibil
prezentului, pentru a te face capabil să înţelegi ceea ce se va întâmpla în curând.
7. Ce vrei să spui atunci când afirmi: «Asculţă-ţi vocea interioară şi
acţionează în concordanţă cu aceasta» - ştiind bine faptul că noi avem în
interior doar vocea minţii? Vidul are o voce?
Da. Vidul are propria sa voce. În mod literar, nu este o voce; este un
imbold. Nu este un sunet, ci este tăcere. Nimeni nu îţi va spune nimic; doar simţi
că trebuie să faci un lucru anume. Acela te va ghida. Dacă te mişti fiind pe deplin
gol, atunci vei merge acolo unde trebuie. Dacă îţi asculţi acea goliciune
interioară, nimic nu se poate întâmpla greşit, nimic nu poate ieşi rău. În goliciune
niciodată nu se întâmplă ceva greşit - acesta este şi criteriul care îţi arată cum să
acţionezi întotdeauna corect. Da, vidul are propria sa voce, tăcerea are propria sa
muzică, ne-mişcarea are propriul său dans; însă va trebui să ajungi la aceasta.
Eu nu spun că trebuie să îţi asculţi mintea. De fapt, mintea nici nu este a ta.
61
Când afirm: “Ascultă-ţi vocea interioară” - mă refer la faptul de a abandona

tot ce ţi-a oferit societatea: mintea. Aceasta nu este a ta. Este doar o condiţionare,
este socială, aparţine societăţii. Vacuitatea este a ta. Mintea este hindusă,
musulmană, creştină; mintea este comunistă, anticomunistă, capitalistă.
Goliciunea nu este a nimănui, nu este nimic - este doar shunya. În această
vacuitate, în această nimicnicie există fiinţa ta virgină. Ascult-o.
Iar când spun să o asculţi, nu înţeleg prin aceasta că acolo este cineva care
îţi vorbeşte. Ceea ce înţeleg este faptul de a-i fi accesibil, de a-i acorda întreaga
ta atenţie şi ea te va conduce Aceasta nu a condus niciodată pe nimeni pe un
drum greşit. Ceea ce răsare din starea de vid beatific este întotdeauna frumos,
beatific, adevărat şi bun, este o binecuvântare.
62
V. LEGEA ESTE PENTRU TINE
32. Puritatea, mulţumirea, austeritatea, studiul asupra sinelui şi devoţiunea

faţă de Dumnezeu sunt legile care trebuiesc urmate.
33. Când mintea este tulburată de gânduri rele, atunci reflectează la cele
opuse lor.
34. Este necesar a reflecta asupra opusurilor, deoarece gândurile rele,
emoţiile şi acţiunile, precum violenţa, au ca rezultat ignoranţa şi suferinţă
nesfârşită, indiferent că sunt înfăptuite, cauzate sau aprobate prin lăcomie, furie
sau rătăcire, fie ele slabe, mijlocii sau medii.
Există legi şi legi: unele pentru a reprima, iar altele pentru a ajuta omul să
înflorească; unele pentru a restrânge şi a interzice, iar altele pentru a-l ajuta să
crescă, să se extindă. O lege care reprimă este distructivă; o lege care ajută la
evoluţie este creativă. Cele zeci porunci din Vechiul Testament sunt complet
opuse legilor lui Patanjali. Cele zece porunci doar interzic, reprimă. Întregul
accent nu este pus decât pe: “Nu face asta, nu face aia!” Însă legile lui Patanjali
sunt complet diferite - sunt creative. Accentul nu este pus pe ceea ce nu trebuie
să faci, ci pe ceea ce trebuie făcut. Este o mare diferenţă.
În Vechiul Testament, poruncile par ţelul - ca şi cum omul ar exista doar
pentru a le urma, nu că ele sunt pentru om. În privinţa legilor lui Patanjali există
o utilitate, dar asta nu înseamnă că sunt absolute sau finale - în nici o privinţă. Nu
omul există pentru ele, ci ele pentru om. Sunt doar nişte mijloace de care omul se
poate folosi - şi în final le va depăşi. Acest lucru trebuie ţinut bine minte,
deoarece altfel îţi vei forma o impresie greşită despre Patanjali.
În mod normal, religiile au fost foarte distructive. Ele au paralizat întreaga
umanitate. Oricine se simte vinovat – iar aceasta este cea mai mare crimă făcută
omului. Iată întregul truc: la început, trebuie să îi faci pe oameni să se simtă
vinovaţi; după ce au ajuns să tremure de vinovăţie – împovăraţi, speriaţi,
suferinzi - atunci revii şi le spui că îi poţi ajuta să iasă din iadul în care trăiesc.
De ce se creează vinovăţia?
63
Pentru ca omul să devină paralizat, pentru ca să îi fie frică să meargă, să

pătrundă în necunoscut, astfel încât să ajungă un cadavru - atunci fiecare începe
să îi sară în ajutor.
Patanjali nu te va face niciodată să te simţi vinovat. În acest aspect, el
aparţine mai mult ştiinţei decât religiei, este mai degrabă un psiholog şi nu un
preot. El nu este un predicator. Prin orice spune nu face altceva decât să îţi arate
cum poţi să creşti; iar dacă doreşti să creşti, atunci îţi trebuie o disciplină.
Această disciplină nu trebuie să fie impusă din exterior; altminteri va crea
sentimentul de vinovăţie. Disciplina trebuie să apară dintr-o înţelegere interioară
- atunci este minunată. Diferenţa este foarte subtilă. Ţi se poate spune să nu faci
ceva şi te conformezi, dar atunci vei semăna cu un sclav. Dar poţi fi ajutat să
înţelegi un anumit fenomen: atunci vei acţiona ca un stăpân. Când eşti un stăpân
eşti minunat; când devii un sclav te urâţeşti.
Am auzit o veche anecdotă de la evrei. Un client a venit la Zumbach pentru
a-şi ridica costumul pe care îl comandase. Când l-a văzut, acesta avea o mânecă
mai lungă şi una mai scurtă. Atunci clientul a început să bombănească, dar
Zumbach i-a spus: “Nu te îngrijora. Am reuşit să creez o operă de artă, nu doar
un costum. Uite: îţi poţi trage un pic mâna şi mâneca va veni perfect.”
Clientul a încercat, dar a simţit că începe ca materialul să se adune în spate,
aşa că a spus: “Da, dar acum materialul se strânge în spate.”
“Şi ce dacă? Te poţi apleca şi tu puţin. Oricum eu nu am de gând să stric
această capodoperă. Aşa că stai puţin mai cocoşat.” - a spus Zumbach.
Atunci clientul s-a aplecat de spate şi a ieşit afară. A pornit spre casă - dar
îi era foarte dificil să meargă, deoarece trebuia să stea cocoşat şi cu umărul tras
în sus; omul a fost complet uitat - mai important a devenit haina. La un moment
dat s-a întâlnit cu cineva şi acesta i-a spus: “Ce costum minunat ai! Pot să pun şi
pariu că a fost creat de Zumbach, croitorul.”
Clientul care tocmai luase costumul a întrebat mirat: “Dar cum ţi-ai putut
da seama?”
“Cum de ştiu? Păi, doar un croitor de talia lui putea face un costum atât de
minunat pentru un olog ca tine!”
Iată ce s-a întâmplat cu toate religiile din lume. Toate au creat nişte legi
minunate pentru tine: “Şi ce dacă stai puţin cocoşat - arăţi atât de bine!” Legea
trebuie urmată, ea este scopul final. Nu contează că devii olog sau paralizat sau
cocoşat, important este să urmezi legea.
Patanjali nu îţi oferă astfel de legi, nu. El înţelege întreaga situaţie. Legile
sunt pentru a te ajuta. Ele sunt asemănătoare unei fundaţii pe care se va ridica
întreaga construcţie. Legea are un scop anume, nu este finalul însăşi. Aceste legi
te vor ajuta să creşti. Primele au făcut parte din yama - stăpânirea de sine - care
cuprinde cinci legăminte: ahimsa, satya etc.
64
Acestea au o calitate anume: nu le poţi practica decât dacă trăieşti în

societate. Dacă trăieşti singur într-o pădure, atunci nu ai nici o nevoie să le
urmezi. Sinceritatea nu este necesară decât în prezenţa altora. Dacă eşti singur în
Himalaya, pe cine poţi minţi?
Yama este podul care face legătura între tine şi ceilalţi şi este primul lucru:
trebuie să aranjezi lucrurile între tine şi ceilalţi. Dacă lucrurile nu simt puse la
punct, atunci vor apărea în permanenţă griji. Pune-ţi la punct toate lucrurile cu
ceilalţi - dacă lupţi, grijile vor apărea; chiar şi în vise te vei lupta. Grijile te vor
urmări ca o umbră. Vor fi mereu lângă tine. Când mănânci, când dormi, când
meditezi - furia, violenţa va fi acolo. Totul va deveni difuz şi lipsit de culoare.
Nu te vei mai simţi liniştit, nu vei mai fi acasă.
Acesta este motivul pentru care Patanjali începe cu yama. Fii sincer, non-
violent, non-posesiv, astfel ca între tine şi ceilalţi să nu existe nici un conflict -
doar armonie. Acesta este primul cerc al fiinţei tale - periferia. Prin ea te loveşti
de periferiile altora. Această periferie trebuie liniştită astfel ca tu să trăieşti într-o
armonie şi prietenie deplină cu întregul. Doar în această prietenie este posibilă
evoluţia. Altminteri, grijile exterioare vor fi atât de multe încât îţi vor atrage în
permanenţă atenţia, te vor distrage, îţi vor irosi energia şi nu îţi vor da pace
deloc. Dacă nu eşti împăcat cu ceilalţi, atunci nu poţi fi împăcat nici cu tine. Cum
ai putea fi? Aşa că, acesta este primul pas: fii împăcat cu ceilalţi, astfel ca să poţi
fi împăcat cu tine însuţi. Periferia nu mai face nici un fel de valuri - atunci fiinţa
îţi va fi învăluită de linişte. Primul lucru este să te împaci cu ceilalţi.
Al doilea pas este niyama - “legea” Aceasta însă nu mai are nimic de-a face
cu ceilalţi Acum, trebuie să faci ceva şi pentru tine. Deci, dacă ai fugit în
Himalaya nu ai cum să pui în aplicare legămintele din yama. Însă niyama nu
aparţine unei situaţii sociale - aparţine individualităţii tale. Yama este între tine şi
ceilalţi: niyama este între tine şi tine însuţi.
Puritatea, mulţumirea, austeritatea, studiul asupra sinelui şi devoţiunea
faţă de Dumnezeu sunt legile care trebuiesc urmate.
Fiecare dintre acestea trebuiesc înţelese foarte bine. Prima este puritatea –
saucha. Tu exişti în lume ca trup; aici, eşti întrupat. Dacă trupul este bolnav, cum
ai putea ca tu să fii sănătos? Dacă trupul este otrăvit, tu eşti otrăvit. Când corpul
este îngreunat cu prea multe toxine, tu nu mai poţi zbura îţi pierzi aripile. De
aceea, trebuie să lucrezi asupra corpului şi purităţii sale.
Sunt mâncăruri care te fac să fii mai atras dc pământ şi sunt mâncăruri care
te fac să te îndrepţi spre cer. Există moduri de viaţă care te fac să intri sub
influenţa gravitaţiei; există moduri de viaţă care te predispun unui fenomen
diferit - levitaţiei. Există două legi: una este gravitaţia, cealaltă este graţia.
Gravitaţia te trage în jos: graţia în sus. Ştiinţa nu cunoaşte decât prima dintre
aceste legi. Yoga însă o cunoaşte şi pe cea de-a doua.
65
Iar yoga pare a fi mai ştiinţifică deoarece cunoaşte faptul ca fiecare lege are
un opus al ei. Dacă pământul te atrage în jos, atunci trebuie, să fie altceva care să
te tragă în sus, trebuie să existe un echilibru, dacă nu ar fi existat, atunci ai fi fost
înghiţit de pământ. Fiecare lege poate exista doar dacă şi opusul ei există. Opusul
gravitaţiei este “graţia”.
De multe ori, dimineaţa te-ai simţit, inconştient, că eşti foarte uşor, ca şi
cum ai putea zbura. Păşeşti, dar picioarele parcă nici nu ating pământul. Iar
alteori, te simţi atât de greoi, încât nici nu poţi păşi. Ce se întâmplă? Dacă
această este senzaţia pe care o ai în permanenţă, atunci trebuie să îţi revizuieşti
stilul de viaţă. Ceva te ajută să fii uşor, iar altceva te face să devii greoi. Tot ceea
ce te face să te simţi greoi este impur, iar tot ceea ce te face să fii uşor este pur.
Puritatea este lipsită de greutate; impuritatea este greoaie şi împovărătoare. Un
om sănătos se simte uşor; cel care este nesănătos se simte greoi, bolnav. Un om
sănătos nu merge, ci aleargă. Un om nesănătos, chiar atunci când stă pe scaun, de
fapt doarme. În yoga se vorbeşte despre trei categorii. Sattva, rajas şi tamas -
puritate, dinamism, inerţie. Corpul este constituit din ceea ce mănânci, iar hrana,
într-un fel, te construieşte pe tine. Când mănânci carne, te simţi greoi. Când bei
lapte şi mănânci fructe, te vei simţi uşor. Ai observat vreodată, atunci când
posteşti, că ajungi să te simţi atât de uşor încât corpul aproape a dispărut? Dacă
te cântăreşti, cântarul îţi va arăta greutatea corporală, dar tu nu o simţi. Ce se
întâmplă? Corpul nu are nimic de digerat, energia curge, nu are nimic de făcut -
trupul se află în vacanţă. Te simţi relaxat; te simţi minunat.
Trebuie să fii atent la ceea ce mănânci. Hrana nu este o materie oarecare.
Trebuie să fii foarte atent, deoarece trupul este constituit din ceea ce ai mâncat în
trecut. În fiecare zi eşti constituit din ceea ce mănânci. Contează cât şi ce anume
mănânci. Poţi fi obsedat de mâncare - să mănânci mai mult decât ai nevoie - însă
atunci te vei simţi foarte greoi. Dacă mănânci exact cât îţi trebuie, te vei simţi
uşor, vei simţi cum curge energia. Iar cel care vrea să zboare în lumea interioară,
care încearcă să ajungă la centrul interior, acela va trebui să fie lipsit de greutate
- altminteri călătoria va deveni imposibilă. Prin lene nu vei putea intra în interior.
Cine va merge spre acel centru interior?
Fii atent la ceea ce mănânci şi la ceea ce bei - fii atent la felul cum în
îngrijeşti corpul. Chiar şi lucrurile cele mai infime au importanţă. Pentru un om
obişnuit aceste lucruri nu au importanţă. Însă odată ce ai pornit la drum, totul are
importanţă.
Dacă faci sau nu baie în fiecare zi are importanţă. În mod obişnuit nu are
importanţă. Când lucrezi în piaţă sau în magazine, nu contează dacă te-ai spălat
sau nu în fiecare zi. De fapt, a pleca la piaţă curat şi îmbăiat poate fi chiar un
impediment, deoarece te vei simţi atât de uşor încât nu mai poţi păcăli pe nimeni;
vei fi atât de proaspăt încât nu vei mai putea înşela;
66
puritatea şi inocenţa îşi va face apariţia şi nu te vor mai lăsa să exploatezi. A fi

murdar poate că te ajută la piaţa, dar nu şi în templu. În templu trebuie să fii la
fel de proaspăt cum este roua, la fel de curat ca florile. Odată cu încălţările, lasă
la poarta templului întreaga lume cu poverile ei. Nu le purta cu tine.
Îmbăierea este unul dintre cele mai minunate fenomene - foarte simplu, dar
dacă începe să îţi placă, aceasta va deveni o meditaţie pentru corp. Doar stai sub
duş şi te bucuri, murmuri un cântec...sau o mantra - atunci forţa acesteia se va
dubla. Când stai sub duş şi murmuri “aum”, atunci faci o baie dublă: corpul este
purificat de apă - care aparţine elementelor materiale - iar mintea este purificată
de mantra. După baie te vei simţi pregătit pentru rugăciune - chiar vei dori
aceasta. Te vei simţi complet diferit; vei avea o aromă şi o calitate diferită.
Saucha se referă la puritatea hranei, a corpului şi a minţii - trei nivele. Iar al
patrulea nivel, Fiinţa ta, nu are nevoie de nici un fel de puritate, deoarece nu
poate deveni impură. Miezul cel mai interior rămâne veşnic pur, virgin, însă
acest miez este acoperit de anumite lucruri care pot deveni impure - chiar devin,
în fiecare zi. Praful se aşterne zilnic asupra corpului. Îţi foloseşti mintea în
fiecare clipă - gândurile se acumulează. Şi ele seamănă tot cu un praf. Cum ai
putea să trăieşti în lume fără ajutorul gândurilor? Trebuie să gândeşti. Corpul
acumulează praf; mintea acumulează gânduri - ambele se murdăresc şi au nevoie
de baie. Aceasta trebuie să devină o parte a modului tău de viaţă. Dar nu impune
această ca pe o lege strictă; trebuie doar să fie un minunat şi beatific mod de
viaţă. Iar când te simţi pur, imediat ţi se deschid şi alte posibilităţi, deoarece totul
este intercorelat - este un lanţ. Iar dacă vrei să îţi schimbi modul de viaţă, atunci
incepe cu începutul.
Al doilea pas din niyama se referă la santosha - mulţumirea. Doar când te
vei simţi sănătos, întreg, uşor, proaspăt, tânăr, pur, atunci vei fi capabil să
înţelegi ce este mulţumirea. Altminteri nu vei putea - acesta va rămâne doar un
cuvânt. Iată ce înseamnă a fi mulţumit: tot cc există este minunat, tot ceea ce se
întâmplă este cel mai bun lucru. Santosha este sentimentul acceptării totale, un
sentiment de a spune “da” întregii existenţe - aşa cum este ea.
În mod normal, mintea spune: “Nimic nu este în regulă.” Ea este veşnic
nemulţumită. În mod normal, mintea este negativă; singurul lucru pe care îl poate
rosti cu uşurinţă este “nu”. Pentru ea este foarte dificil să spună da, deoarece
atunci va înceta să mai existe. Ai observat acest fenomen? Când spui “nu”
mintea poate gândi la nesfârşit, deoarece aceasta nu are final. Este doar un
început; “nu” este un fenomen de început - “da” este finalul. Când ai spus “da”
acolo totul s-a oprit: acum mintea nu mai poate gândi nu mai poate să se plângă
de nimic, nu mai poate bombăni. Această oprire a minţii înseamnă mulţumire.
Mulţumirea nu este o consolare - ţine minte. Am văzut mulţi oameni care
gândesc că sunt mulţumiţi dacă se consolează singuri.
67
Nu, consolarea nu este mulţumire, satisfacţie. Consolarea este o monedă

falsă. Când te consolezi singur, nu eşti cu adevărat mulţumit. De fapt în interior
vei fi profund nemulţumit însă observând faptul că nemulţumirea creează griji,
anxietate şi nu te conduce nicăieri, atunci te-ai convins singur că “nu aceasta este
calea”. Aşa că ţi-ai impus o mulţumire falsă: “Sunt satisfăcut. Nu mai tânjesc
după averi, bogăţii, una sau alta..., dar încă tânjeşti. Altminteri de unde mai apare
acest “nu mai tânjesc”? Încă doreşti, dar ai observat că este ceva imposibil de
atins, aşa că ai găsit alte metode prin care te amăgeşti. Te gândeşti: “Este
imposibil de ajuns.” Nu vrei să accepţi înfrângerea, te simţi neputincios, nu vrei
să îţi arăţi neputinţa şi atunci spui: “Eu nu mai doresc.”
“Poate că ai auzit de una dintre cele mai vechi şi mai minunate fabule
relatate de Esop. O vulpe se apropia de o grădină în care atârnau în vie nişte
struguri apetisanţi. A încercat să sară, dar nu ajungea la ei. A tot încercat...dar nu
reuşea. Atunci s-a uitat în jurul ei şi văzând că nu este nimeni, a plecat având un
aer de superioritate vădită. Dar un iepuraş a văzut-o şi a întrebat-o: “Mătuşă, de
ce ai renunţat?” Vulpea a răspuns: “Strugurii aceia erau acri!”
Iată consolarea. Când nu poţi ajunge la struguri, raţionezi şi spui că sunt
acri; nici nu merită să încerci să îi guşti. Nu îţi afişezi neputinţa, ci: “Nici nu
merită să încerc. Nu spui că ai fost învins, ci că tu ai renunţat la ei. Am întâlnit
mulţi oameni care au renunţat la lume; dar nu sunt altceva decât nişte caractere
asemănătoare vulpii. Am văzut mulţi sannyasini, mahatma, însă ochii lor
arată...dorinţa pentru struguri. Însă toţi spun că au renunţat la lume, deoarece
aceasta este iluzorie, este maya. Dar ei nu au citit fabula lui Esop. Ar trebui să o
facă. Aceasta le este mult mai de folos decât Veda sau Gita. Trebuie să fie atenţi
la şmecheriile ego-ului.
Consolarea este un truc; mulţumirea este o revoluţie. Prin mulţumire nu se
înţelege faptul de a închide ochii la tot ceea ce nu îţi reuşeşte, spunând: “Această
lume este iluzorie şi nu o doresc.” Baso, unul dintre cei mai renumiţi poeţi din
Japonia, a scris un minunat haiku: “Beatific este cel care, văzând cum picăturile
de rouă dispar sub soarele dimineţii, nu spune că lumea este iluzorie, că este
nestatornică.” Este ceva foarte rar. O să-l repet: “Beatific este cel care, văzând
cum picăturile de rouă dispar sub soarele dimineţii, nu spune că lumea este
iluzorie, că este doar un vis.” Este foarte uşor să te consolezi.
Mulţumirea este o stare pozitivă a fiinţei; consolarea este reprimare. Însă
problema este că aceasta seamănă cu mulţumirea. Cineva a venit la mine şi mi-a
spus: “Eu sunt un om mulţumit. Întreaga viată am fost aşa şi nu s-a întâmplat
nimic.” L-am întrebat: “Şi ce mai doreşti? Mulţumirea este îndeajuns. Ce mai
doreşti altceva?” Mi-a răspuns: “Am citit în toate scripturile că dacă eşti
mulţumit, vei fi realizat. Dar nu se întâmplă nimic. Şi am văzut oameni care nu
sunt mulţumiţi, dar care reuşesc să evolueze. Eu am dat greş. Am fost păcălit.
68
Acest om dorea ca, prin mulţumire să i se îndeplinească anumite dorinţe.

Dar mulţumirea sa este falsă - este doar un truc. Iar faţă de existenţă nu poţi fi
şmecher. Nu o poţi păcăli - eşti parte a ei. Cum ar putea o parte sa păcălească
întregul!? Acesta ştie dinainte ce doreşte să facă partea.
Şi eu afirm faptul că celui care este mulţumit i se întâmplă totul - deoarece
mulţumirea este totul. Nu trebuie să practici mulţumirea doar pentru a ţi se
întâmpla ceva anume, pentru a ajunge la Dumnezeu sau la nirvana - nu. Cel care
este mulţumit ajunge să cunoască faptul că mulţumirea este îndeajuns, că totul
deja s-a produs. Cu cât devine mai afirmativ, cu atât mai mult fiinţa sa este
acordată pe frecvenţa acceptării, cu atât mai mult simte că lucrurile sunt aşa cum
trebuiesc să fie. Dacă eşti pur, mulţumirea devine posibilă. Ce este mulţumirea?
Doar faptul de a vedea întregul - cât de minunat este. Satisfacţia apare
instantaneu în clipa în care vezi frumuseţea dimineţii; când vezi frumuseţea
amiezii şi când vezi minunăţia nopţii. Dacă poţi vedea cu adevărat tot ceea ce te
înconjoară în permanenţă, cât de minunat este, un miracol continuu, fiecare clipă
este o minune...însă acum eşti complet orb. Florile înfloresc - nu le vezi
niciodată; copiii râd nu îi auzi; râurile cântă - eşti complet surd; stelele dansează
- eşti orb. O multitudine de iluminaţi vin şi încearcă să te trezească - eşti complet
adormit. Mulţumirea nu este posibilă.
Mulţumirea este conştientizarea tuturor fenomenelor existente. Dacă poţi
avea cel puţin o străfulgerare a tot ce există, ce poţi dori mai mult? A te aştepta la
mai mult este o nerecunoştinţă grosolană. Dacă poţi vedea întregul, te vei simţi
reunoscător: vei simţi cum răsare din fiinţa ta o gratitudine magnifică. Vei spune:
“Totul este bun, minunat şi sfânt. Sunt recunoscător deoarece eu nu am nici un
merit - şi totuşi mi s-a dat şansa, posibilitatea să trăiesc, să exist, să respir, să
văd, să ascult - să vad cum înfloresc copacii şi să ascult trilurile păsărilor.”
Dacă poţi deveni conştient - o conştientizare infimă şi nu vei mai simţi că
trebuie schimbat nimic, că nu mai ai ce dori - deja ţi s-a oferit totul. Nu poţi
vedea tocmai datorită negativităţii, datorită faptului că te plângi mereu de ceva;
ochii îţi sunt plini dc fum şi astfel nu mai poţi privi flacăra.
Mulţumirea este o privire complet diferită faţă de viaţă: nu a vedea prin
dorinţe, ci a privi ceea ce există deja. Când priveşti prin dorinţe, nu vei reuşi
niciodată să fii satisfăcut. Cum ai putea fi...când dorinţa există în permanenţă?
De exemplu, deţii 10.000 de rupii, dar imediat apare şi dorinţa de a avea 100.000
dc rupii; apoi, vrei să deţii milioane şi milioane de rupii iat când ai ajuns deja la o
sumă, dorinţa s-a şi îndreptat spre altă sumă mai mare. Ea ajunge întotdeauna
înainte: ea călătoreşte înaintea ta. Nu merge niciodată împreună cu tine; voi nu
vă întâlniţi niciodată. Dorinţa se află întotdeauna undeva la orizont. Iar după ea
urmează dezamăgirea: dorinţa se află întotdeauna undeva înainte, iar lângă tine
nu există decât dezamăgirea - starea ta permanentă. Nemulţumirea este iadul.
69
Când ai înţeles acest lucru, nu vei mai privi realitatea prin ecranul dorinţei;
vei privi imediat, direct, doar laşi deoparte dorinţa şi doar priveşti. Doar deschizi
ochii şi vezi, iar totul este atât de perfect… eu am văzut! De aceea îţi şi spun
aceste lucruri. Totul este atât de perfect încât nu i se mai poate aduce nici cea
mai mică îmbunătăţire. Este finalul. Atunci mulţumirea coboară asupra ta
precum răcoarea nopţii: dorinţa arzătoare a razelor solare a apus şi imediat simţi
cum te înconjoară briza răcoroasă şi tăcută a nopţii - în curând vei fi învăluit de
căldura pe care ţi-o oferă pântecul mulţumirii.
Mulţumirea este un mod de a privi lucrurile, însă aceasta devine posibilă
doar atunci când eşti inocent, uşor, neîmpovărat.
După mulţumire, Patanjali spune că urmează austeritatea - tapas. Aceasta
trebuie foarte bine înţeleasă, deoarece este ceva foarte subtil. Poţi ajunge să fii
auster înainte de a fi mulţumit, dar atunci austeritatea ta va fi impusă prin
dorinţă. Astfel, vei începe să îţi doreşti eliberarea, nirvana. Atunci, austeritatea
va fi doar un instrument al dorinţei. Acesta este motivul pentru care Patanjali
pune mulţumirea înaintea austerităţii. Când eşti mulţumit, austeritatea devine un
minunat mod de viaţă. Atunci nu se mai pune problema de a avea sau nu ceva, de
a dori sau nu. Nu va fi o viaţa complicată, ci doar un mod simplu de a trăi.
Este ceva foarte dificil de înţeles faptul că până când nu eşti mulţumit,
austeritatea va fi complexă.
Odată călătoream cu trenul şi am ajuns să fiu în compartiment cu un
sannyasin. Nu ne ştiam, dar mi-am dat seama că el era destul de cunoscut,
deoarece în fiecare staţie mulţi oameni veneau şi îl salutau. Avea decât o sacoşă
şi era îmbrăcat cu un lunghi confecţionat din cel mai ieftin material posibil.
Apoi, după o perioadă am început să îi observ complexele; în ceea ce
privea exteriorul era cât se poate de simplu. Într-o staţie, după ce trenul s-a pus în
mişcare, am închis ochii şi am aţipit puţin. Imediat a scos din sacoşă nişte
bancnote şi a început să le numere. L-am privit - număra banii care probabil i-au
fost dăruiţi de cei care au venit să îl salute. Nu avea mai mult de o sută de rupii,
dar felul în care îi număra, emana o asemenea lăcomie încât nu mi-a venit să
cred.
Cum m-a văzut că îl privesc şi-a băgat banii în sacoşă şi a intrat în poziţia
lotusului. Iată complexitatea. Dacă numeri banii, îi numeri. Ce contează dacă eu
văd sau nu? De ce să te ascunzi? De ce să te simţi vinovat? Dacă îţi place să îi
numeri, atunci nu este nimic în neregulă - este o acţiune complet nepericuloasă,
inocentă. Dar se simţea vinovat - un sannyasin nu trebuie să se atingă de bani, iar
el tocmai fusese prins asupra faptului.
Avea aceeaşi destinaţie ca şi mine, dar la fiecare oprire a trenului începea
să se agite şi să scoată capul pe fereastră întrebând pe oricine ce statie era aceea.
Chiar şi în timpul nopţii întreba undesc află.
70
La un moment dat i-am spus: “Nu te mai îngrijora, nu ajungem mai

devreme de şase dimineaţa. Iar acolo este capătul. Trenul nu pleacă mai departe.
Poţi chiar să dormi liniştit - aceea este ultima staţie.” Dar nu a dormit toată
noaptea, era foarte tensionat şi la început nu puteam înţelege de ce.
Dimineaţa, s-a ridicat şi a început să se privească în oglindă. Nu avea nimic
de aranjat doar acel lunghi, dar se privea şi încerca să arate cât mai plăcut.
Atunci m-a văzut că îl privesc. A fost şocat. Ori de câte ori închideam ochii,
începea să facă lucruri care nu erau potrivite pentru el: imediat cum îi
deschideam, se oprea. Vinovăţia era pretutindeni.
Acel om nu atinsese mulţumirea, dar trecuse la austeritate. A rămas un om
ca oricare altul. Eu nu spun că este ceva în neregulă dacă te uiţi în oglindă.
Greşeala apare odată cu vinovăţia - când crezi că nu este bine să te vadă şi
altcineva ceea ce faci. Te poţi uita în oglindă - este faţa ta şi nu este nimic în
neregulă cu ea. Ar trebui să te bucuri - chipul tău este tot al lui Dumnezeu. Însă
el se simţea vinovat; era doar un om obişnuit care încerca să pozeze într-o
atitudine de sfinţenie.
Fără mulţumire poţi suferi, poţi fi auster, poţi deveni “simplu” - îţi poţi
părăsi căminul şi renunţa la haine, dar chiar şi în goliciunea ta vor putea
supravieţui complexele. Simplitatea nu apare decât odată cu mulţumirea - este o
umbră a acesteia. Atunci poţi trăi chiar şi într-un palat şi vei fi simplu.
Simplitatea nu are nimic de-a face cu ceea ce posezi, ci este o calitate a minţii.
Dacă acel sannyasin se neliniştea faţă de o staţie de tren, atunci cum va
deveni în faţa morţii? Dacă îi era atât de teamă să nu îl văd, atunci cum îi va fi
când se va afla în faţa lui Dumnezeu? Cum se va simţi în faţa creatorului? El
doar se păcălea singur.
Austeritatea este simplitate: a trăi o viaţă simplă. Ce este această viaţă
simplă? Ca aceea a unui copil - te bucuri de tot, dar nu te agăţi de nimic.
Unul dintre cei mai mari sfinţi ai Indiei, Kabir, a avut un fiu pe nume
Kamal. Aproape nimeni nu a auzit de el: era o fiinţă foarte rară. Aproape chiar
mai măreţ ca tatăl său. Între discipoli, aşa cum se întâmplă întotdeauna, există o
competiţie. Mulţi îi spuneau lui Kabir: “Fiul tău este lacom. Este vrednic de
milă.” Problema o constituia faptul că el stătea afară din templul şi lua de la cei
care veneau la Kabir tot ce tatăl său refuza. Însă Kabir îl cunoştea şi ştia că nu
este deloc lacom. De aceea îl şi striga Kamal. Kamal înseamnă “miracol”. Era cu
adevărat simplu. Chiar era un miracol: dacă Kabir refuza darurile cuiva, Kamal i
le cerea: “O, ce pietre frumoase. De ce le iei înapoi? Dă-mi-le mie; dacă tatăl
meu nu le-a dorit, eu le accept.”
În cele din urmă, discipolii au insistat şi Kabir a cedat: “Bine, dacă voi
credeţi atunci îi voi spune să plece.“ Kamal a fost alungat, dar nu a spus nimic: a
acceptat. Era un om cu adevărat mulţumit.
71
Nici măcar nu s-a plâns de faptul că cei care au insistat să plece greşesc
total. Într-un asemenea om, argumentul nu mai există. A plecat şi s-a adăpostit
într-o căsuţă apropiată de templul lui Kabir. Mii de oameni veneau şi îl venerau
pe Kabir, dar nimeni nu se ducea la Kamal; era complet necunoscut. Toţi ştiau
faptul că a fost alungat şi această condamnare a fost îndeajuns.
La un moment dat, regele acelui ţinut, care era un discipol al lui Kabir, a
întrebat: “Dar unde este Kamal?” Atunci Kabir a trebuit să îi relateze întreagă
poveste. Regele a spus: “Dar eu nu am simţit niciodată faptul că el este lacom. El
este simplu. Mai bine mă duc şi mă conving singur.” Aşa că s-a dus la Kamal şi
i-a oferit un diamant foarte mare.
Lui Kamal îi era foame şi i-a spus: “Ce să fac cu piatra asta? O pot mânca?
Ar fi trebuit să îmi aduci nişte măneare, deoarece îmi este foame.”
Atunci regele s-a gândit: “Am avut dreptate.” A refuzat un diamant foarte
rar. Regele a dat să plece, dar Kamal i-a spus: “Dacă ai înţeles faptul că aceasta
nu este decât o piatră, atunci de ce o mai cari după tine? Las-o aici. Încă de la
început ai greşit că ai luat o după tine. Acum vrei să repeţi aceeaşi greşeală? Este
doar o piatră?”
Acum regele a rămas uimit: “Poate că încearcă să mă păcălească. Dar mai
bine să îl încerc.” Atunci a continuat: “Bine, dar unde să îl pun?”
Kamal i-a răspuns: “Acum faci aceeaşi greşeală. Nimeni nu întreabă unde
să pună o piatră. O poţi lăsa oriunde, coliba asta este destul de mare.”
Regele a vrut să îl încerce şi atunci a ieşit şi a pus-o pe streaşina colibei,
astfel ca să poată vedea dacă Kamal iese după ea şi o duce înăuntru.
După şapte zile, regele s-a întors şi l-a întrebat pe Kamal: “Ce s-a întâmplat
cu diamantul?” Kamal a spus: “Iarăşi diamantul? Ţi-am spus că este doar o
piatră, de ce să te îngrijorezi de ea?”
Regele gândi: “Este cu adevărat foarte şmecher. Probabil că a vândut-o sau
ascuns-o şi de aceea îmi spune să nu mă mai îngrijorez.
Kamal a continuat: “Însă te poţi uita şi singur acolo unde ai lăsat-o. Dacă
nu a luat-o nimeni, înseamnă că este tot acolo.” Şi era acolo.
Iată simplitatea. Aceasta este austeritatea. Este ceva dificil. Dacă un om
trăieşte într-un palat şi nu palatul în el, aceasta este austeritatea. Poţi trăi într-o
colibă, iar dacă aceasta ţi-a pătruns în minte, austeritatea nu există. Poţi sta pe un
tron la fel ca un împarat, dar poţi fi un sannyasin. Sau poţi fi un sannyasin şi poţi
umbla gol, dar nu vei fi cu adevărat un renunţător. Lucrurile nu sunt aşa de
simple cum le văd oamenii: nu trebuie să te iei după aparenţe trebuie să priveşti
mai în profunzime.
Austeritatea este posibilă doar după apariţia mulţumirii, deoarece atunci ea
nu va fi doar un mijloc prin care sa atingi un scop anume: va fi doar un mod
simplu de viaţă, o trăire necomplicată. De ce este simplă?
72
Deoarece este fericită. Cu cât viaţa este mai complexă, cu atât mai nefericit
vei fi, deoarece atunci va trebui să ai grijă de multe. Cu cât viaţa este mai simplă,
cu atât este mai plină de fericire, deoarece nu mai există nimic de controlat.
Atunci vei trăi aşa cum şi respiri.
După aceasta apare swadhyaya - studiul asupra sinelui. Doar cel care a
atins puritatea, mulţumirea şi austeritatea se poate studia pe sine, deoarece atunci
nu mai este învăluit de nimic putred, toate gunoaiele au dispărut. Acum eşti atât
de înfundat în gunoaie încât, chiar dacă vrei, nu poţi studia decât acele gunoaie.
Totul se va transforma într-o psihanaliză freudiană - iată diferenţa intre
swadhyaya şi psihanaliză. Psihanaliza freudiană poate continua ani de zile şi tot
nu va rezolva nimic: gunoaiele tot vor apărea. Poţi continua la
nesfârşit...gunoaiele se strâng în permanenţă, deoarece se creează unele pe
celelalte. Astăzi arunci gunoaiele şi mâine le duci la şedinţa psihanalitică. Între
timp, în cele 24 de ore s-au mai adunat alte gunoaie. Până când nu îţi schimbi
modul de viaţă, praful se va acumula în permanenţă. Dar nu acest praf este
problema - este normal să se acumuleze. Modul de viaţă este astfel încât tu atragi
praful, îl acumulezi, te agăţi de el. Atât timp cât acest lanţ există, nu te poţi
studia: tu eşti o mulţime, iar sinele tău este pierdut în mulţime.
Patanjali se mişcă într-un mod foarte ştiinţific. După austeritate, după ce ai
devenit simplu, gunoaiele nu se mai pot acumula. Când ai devenit atât de
mulţumit încât nu îţi mai apare nici o dorinţă, când ai devenit atât de inocent şi
pur încât poverile s-au evaporat, când ai devenit precum o adiere de vânt, atunci
apare studiul asupra sinelui. Acum te poţi studia.
Ţine minte: studiul asupra sinelui nu este o analiză, ci este o privire în
interior. Este o meditaţie asupra sinelui.
După studiul asupra sinelui urmează ultima etapă: devoţiunea faţă de
Dumnezeu. Este cu adevărat minunat modul în care se mişcă Patanjali. Probabil a
luat în considerare fiecare etapă ani dc zile, deoarece este într-adevăr aşa. Te poţi
abandona doar atunci când te-ai cunoscut. Altminteri ce vei abandona? Sinele
trebuie să fie dăruit. Când îl cunoşti cu adevărat doar atunci îl poţi oferi.
Mulţi vin şi îmi spun: “Dorim să devenim devoţi şi să ne dăruim în
totalitate dar ce îmi vor oferi? Acum nu deţii nimic. Pentru a te dărui trebuie să
fii acolo. În primul rând, pentru devoţiune este necesar un sine integrat. Doar
prin vorbe, devoţiunea nu se petrece; trebuie să fii capabil de ea, trebuie să o
câştigi. După ce studiul asupra sinelui a luat sfârşit, după ce sinele răsare ca un
stâlp de susţinere interioară şi după ce l-ai înţeles, iar tot ce a fost neesenţial a
fost aruncat: când ai trecut prin operaţie şi doar sinele a supravieeţuit în
frumuseţea, splendoarea şi puritatea lui - atunci te poţi dărui lui Dumnezeu.
Iar Patanjali mai are de adăugat un lucru foarte rar şi minunat: nu este
important dacă Dumnezeu există sau nu.
73
Pentru Patanjali, Dumnezeu nu trebuie demonstrat - acesta nu este o teorie.

Patanjali spune că Dumnezeu nu reprezintă altceva decât o scuză pentru
devoţiune, pentru abandon. Altfel cui te vei abandona? Dacă te poţi dărui fără ca
acolo să existe ideea de Dumnezeu, atunci este în regulă: pentru Patanjali, acest
lucru nu constituie o problemă. El nu insistă asupra credinţei în Dumnezeu. Este
atât de ştiinţific încât nu spune că Dumnezeu este o necesitate - ci este doar o
cale pentru devoţiune.
Au existat persoane precum Buddha sau Mahavira care nu s-au abandonat
unor întruchipări personale ale Divinului, dar acestea reprezintă un fenomen
foarte rar - deoarece mintea nu îţi va da pace. Dacă îţi spun: “Iubeşte” - vei
întreba: “Pe cine?” Acum nu poţi iubi fără obiect. Dacă îţi spun: “Scrie o
scrisoare” - vei întreba: “Cui? Pe ce adresă?” Nu poţi scrie o scrisoare
neadresată, deoarece vei părea stupid. Fii atent la minte. Iar în final, dacă îţi
spun: “Abandonează-te, dăruieşte-te?” - vei întreba: “Cui?”
Pentru a-ţi da o adresă s-a realizat această întruchipare, personalizare a
Divinului: Dumnezeu. Pentru Patanjali, Dumnezeu este un ajutor ce intervine în
călătorie – ultimul ajutor. În numele Domnului, devoţiunea devine foarte facilă.
În numele Domnului, mintea nu mai trebuie să se întrebe către cine să scrie o
scrisoare - acum ai o adresă. Dumnezeu este această adresă, acest spaţiu - nu este
o persoană în sensul strict al cuvântului.
Iar Patanjali spune că, dacă te poţi dărui atunci este în regulă - noi nu
insistăm asupra acestui lucru. Devoţiunea este esenţa, nu Dumnezeu. Dacă
înţelegi cu adevărat ceea ce spun, atunci, devoţiunea este Dumnezeu. A te dărui,
a te abandona înseamnă a deveni divin, înseamnă a atinge Divinul. Însă tu va
trebui să dispari. Deci, mai întâi trebuie să te descoperi pentru a putea dispărea:
la început trebuie să te integrezi astfel ca să poţi intra în templu şi să te
abandonezi la picioarele Divinului - pentru a putea curge şi dispărea în ocean.
Puritatea, multumirea, austeritatea, studiul asupra sinelui şi devoţiunea
faţă de Dumnezeu sunt legile care trebuiesc urmate. Acestea sunt legile necesare
creşterii. Ele nu interzic nimic - chiar te ajută. Ele nu sunt restrictive, ci sunt
creative.
Când mintea este tulburată de gânduri rele, atunci reflectează la cele,
opuse lor.
Această metodă este minunată şi îţi va fi de mare ajutor. De exemplu, dacă
te simţi nemulţumit, ce poţi face? Patanjali spune să reflectezi asupra opusului.
Eşti nemulţumit, atunci reflectează asupra faptului de a fi mulţumit. Creează o
balanţă. Când mintea îţi este furioasă, meditează asupra compasiunii şi vei simţi
cum cursul energiei se va schimba imediat. Energia este aceeaşi. Cum vei medita
asupra compasiunii, cum aceasta va absorbi furia. A apărut furia? Contemplă
asupra compasiunii.
74
De exemplu, poţi lua o statuie care îl înfăţişează pe Buddha şi ori de câte

ori devii furios priveşte-o şi încearcă să simţi că eşti plin de compasiune. Vei
simţi cum energia îşi schimbă calitatea...compasiunea îşi face apariţia. Nu este o
energie diferită, ci aceeaşi energie îşi transformă calitatea, devine sublimă.
Încearcă.
Dar ţine minte, aceasta nu are nimic de-a face cu reprimarea. Mulţi mă
întreabă: “Patanjali îndeamnă la reprimare? Nu este tot o reprimare impunerea
compasiunii în momentele de furie?” Nu. Este o sublimare. Dacă eşti furios şi
vrei să împiedici apariţia furiei fără să te gândeşti la compasiune, aceasta este
reprimare. O împingi adânc în interior şi la suprafaţă zâmbeşti ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic - iar înăuntru furia stă să explodeze. Iată reprimarea. Noi însă
nu reprimăm nimic şi nu încercăm să creăm doar un zâmbet superficial -
schimbăm polaritatea.
Opusul este un alt pol. Când te simţi plin de ură, gândeşte-te la iubire. Când
te simţi plin de dorinţe, gândeşte-te la non-dorinţă şi imediat vei simţi cum îţi
apare tăcerea. La orice apare, reflectează asupra opusului său şi urmăreşte ce se
întâmplă în interior. Odată ce ştii şmecheria, vei deveni un maestru. Acum deţii
cheia: în orice clipă furia poate fi transformată în compasiune, ura în iubire,
tristeţea în extaz. Suferinţa poate deveni o beatitudine - energia suferinţei nu este
diferită de cea a beatitudinii. Trebuie doar să ştii cum să o canalizezi. Aceasta nu
este reprimare, deoarece întreaga energie a furiei devine compasiune - acolo nu a
mai rămas nimic de reprimat. De fapt, ai exprimat totul prin compasiune.
Există două moduri de exprimare. În Occident, catharsis a devenit foarte
importantă. S-au înfiinţat tot felul de metode terapeutice: grupuri de întâlnire,
Terapia Primară - toate cred în purificare. Meditaţia Dinamică pe care o predau
crede în catharsis, deoarece oamenii au pierdut cheia prin care pot sublima
energia. Însă Patanjali nu vorbeşte absolut deloc de aceasta. De ce? În acele
vremuri, oamenii ştiau cum să sublimeze totul. Tu ai uitat şi de aceea trebuie să
te reînvăţ.
Furia poate îi transformată în compasiune, dar nu ştii cum. Şi nu este o artă
care trebuie învăţată îndelung, este doar o înţelegere. Va trebui să o faci şi vei
învăţa din practică - nu există altă cale. Este la fel ca şi înotul: va trebui să te duci
la fund de câteva ori pentru a învăţa. Vei trece prin multe primejdii, vei greşi, dar
în cele din urmă vei prinde şmecheria. Iar înotul este un lucru atât de simplu.
Ai observat? Există câteva lucruri pe care le înveţi şi nu le mai poţi uita:
înotul este unul dintre acestea. Sau, mersul pe bicicletă. Orice altceva vei uita; în
şcoală ai învăţat o mie şi una dc lucruri, dar pe majoritatea le-ai uitat complet.
Întregul sistem şcolar pare o irosire imensă. Oamenii învaţă, dar nimeni nu îşi
mai aminteşte nimic. Toţi se pregătesc până la examene, după aceea totul este dat
uitării. Însă nu poţi uita să înoţi.
75
Dacă nu ai mai înotat timp de 50 de ani şi se întâmplă să cazi într-un râu,

vei înota la fel ca ultima oară - nu vei ezita nici măcar o clipă. De ce se întâmplă
asta? Deoarece este un truc, o şmecherie care nu mai poate fi uitată. Nu este o
dogmă, nu aparţine învăţăturii. Iar învăţătura poate fi uitată. Acest truc însă
pătrunde atât de adânc în fiinţa ta încât devine o parte din tine. Sublimarea este o
şmecherie.
Patanjali nu vorbeşte niciodată de catharsis; eu însă trebuie să o fac tocmai
datorită ţie. Dar odată ce ai înţeles şi poţi sublima energia, atunci nu mai este
nevoie de catharsis, deoarece şi aceasta este tot o irosire a energiei. Din păcate,
acum nu se poate discuta despre aşa ceva. Fiecare om a reprimat timp de secole
întregi, iar acum este normal ca sublimarea să semene cu reprimarea - aşa că
doar catharsis pare a mai fi posibilă. Mai întâi trebuie să te descarci - să nu mai
fii împovărat - iar apoi poţi prinde şmecheria sublimării.
A sublima înseamnă a folosi energia într-un mod superior: aceeaşi energie
va avea o calitate diferită. Dar poţi încerca. Meditaţia Dinamică este foarte bună.
Ori de câte ori te simţi trist, stai liniştit şi încearcă să îi permiţi acesteia să se
îndrepte spre fericire. Dar nu te repezi şi nu încerca totul dintr-o dată, deoarece
tristeţea este încăpăţânată şi nu se va îndrepta de la început spre fericire. Timp de
secole întregi nu i-ai permis să curgă decât printr-o singură albie. Este exact ca şi
un cal care este forţat să meargă pe un drum necunoscut, pe care nu a mai
călătorit niciodată. Va încerca să se îndrepte spre acelaşi drum, dar tu va trebui să
îl convingi, să insişti să te asculte. Spunei Tristeţei: “Nu te teme. Este ceva
minunat: ia-o pe aici. Te vei transforma în Fericire şi nu este nimic rău în
aceasta.”
Convinge-o, vorbeşte cu ea şi într-o bună zi vei observa că tristeţea a luat-o
pe alt drum, a devenit fericire. În acea zi se va naşte un yoghin adevărat,
niciodată înainte. Înainte de aceasta doar te pregăteşti.
Este necesar a reflecta asupra opusurilor, deoarece gândurile rele,
emoţiile şi acţiunile, precum violenţa, au ca rezultat ignoranţa şi suferinţă
nesfârşită, indiferent că sunt în făptuite, cauzate sau aprobate prin lăcomie, furie
sau rătăcire, fie ele slabe, mijlocii sau medii.
Tot ceea ce este negativ este periculos şi pentru tine şi pentru alţii. Tot ceea
ce este negativ creează deja un iad în jurul tău: creează suferinţă pentru tine şi
ceilalţi. Fii atent! Chiar dacă doar gândeşti un lucru negativ, acesta deja a devenit
realitate. Nu devine realitate doar în clipa în care îl înfăptuieşti. Dacă te gândeşti
să omori un om, deja ai făcut-o. Poate că omul nu a murit, dar tu ţi-ai înfăptuit
treaba: el nu va mai trăi la fel. L-ai omorât puţin. El va continua să trăiască, însă
tu ai devenit un criminal şi propria ta energie va purta în tine calitatea crimei
gândite.
Gânduri, emoţii sau acţiuni - noi facem o distincţie totală între ele.
76
Dar sunt la fel. Sunt asemănătoare cu sămânţa şi trunchiul copacului. Dacă

sămânţa există, acolo există şi copacul. Deci, oricând îţi apare un gând negativ,
imediat transformă-l, sublimează-l. Este periculos. Fiecare gând, în cele din
urmă, devine acţiune: fiecare gând devine realitate.
Ai observat că te simţi diferit în clipa în care intri într-o cameră de hotel
sau într-o casă nouă, în care nu ai mai fost niciodată? Simţi că nu mai eşti la fel.
Acest lucru se produce datorită unei legi. Printr-o cameră de hotel se perindă
multă lume - este un loc foarte aglomerat de gânduri. Camera nu este goală aşa
cum crezi, ci este plină de mii de gânduri - acestea vibrează acolo. Imediat cum
intri, acestea încep să te influenţeze.
Intri într-o casă nouă - este ciudat. Îţi vor trebui aproximativ trei săptămâni,
21 de zile, pentru a te acomoda şi pentru a te simţi acasă. În aceste 21 de zile,
încet-încet, gândurile tale vor expulza gândurile străine şi vei putea să te simţi ca
acasă. Atunci te vei simţi mai relaxat, mai liniştit.
Uneori, dacă un criminal a stat într-o cameră şi s-a gândit în permanenţă, a
plănuit cum să omoare pe cineva, iar tu intri acolo în cel mult şase minute după
plecarea sa, vei fi foarte înclinat să omori pe cineva. Poate că el nu a omorât pe
nimeni, dar tu vei fi foarte înclinat să o faci - deoarece gândul rămas în cameră
este la fel de puternic ca şi acela din mintea celui care l-a creat. În acele şase
minute este extrem de puternic. Cu timpul se va disipa. Gândul tău poate deveni
acţiune pentru altcineva.
Ori de câte ori te gândeşti la ceva negativ nu faci altceva decât să creezi o
karma rea pentru tine, cât şi pentru alţii: tu schimbi natura realităţii. Acelaşi lucru
sc întâmplă şi cu un gând pozitiv, cu o energie pozitivă: când trimiţi un gând plin
de compasiune întregii lumi, acesta va fi primit. Tu singur creezi o lume mai
bună - doar prin gânduri. Iar când ajungi la starea de non-minte, creezi în jurul
tău un spaţiu gol. În acel spaţiu gol, într-o bună zi altcineva poate deveni un
buddha. Acesta este motivul pentru care unele locuri din lume sunt atât de
venerate: Mecca, Medina, Ierusalim, Girnar, Kailash. În acele locuri, mii de
oameni au devenit iluminaţi. Aceştia au lăsat acolo un vacuum, un vid foarte
intens şi viu - atât de puternic încât nici un gând nu poate penetra. Dacă poţi găsi
locul potrivit, în Kailash, de exemplu, atunci vei fi transformat - te afli într-un
vârtej al non-minţii. Acesta te va curăţi.
Când simţi ceva negativ, imediat transformă-l, canalizează-l spre pozitiv -
sublimează-l. Eu nu spun să forţezi sau să reprimi - îţi spun doar să cooperezi, să
ajuţi acea stare negativă care îţi apare să se îndrepte spre opusul ei. Şi nu este
dificil! Trebuie doar să îi prinzi şmecheria.
77
VI. FĂRĂ RĂSPUNSURI, FĂRĂ ÎNTREBĂRI
1. Este un semn bun faptul că unui om nu îi mai apar nici un fel de

întrebări?
Dacă se întâmplă cu adevărat aşa ceva, atunci acesta este un fenomen

extraordinar. Este una dintre cele mai minunate stări ale minţii, deoarece atunci
când nu mai apar întrebări, conştiinţa va fi răspunsul la toate. Nu înseamnă că vei
primi nişte răspunsuri, ci pur şi simplu întrebările se dizolvă. Mintea devine
netensionată. Fiecare întrebare este o tensiune, o grijă, o anxietate.
Şi nici un răspuns nu va rezolva întrebarea. Mintea îngrijorată şi
întrebătoare constituie problema, nu întrebările. Întrebării tale i se poate
răspunde, dar mintea va crea alte o mie şi una de întrebări; fiecare răspuns va fi
redus la mai multe întrebări. Acesta nu te ajută niciodată. Ajutorul apare doar
atunci când toate întrebările dispar, când conştiinţa transcende întrebarea, când
înţelegi că nu este nimic de întrebat şi nimic de răspuns.
Viaţa este un mister, nu o problemă - nu poţi întreba nimic în legătură cu
ea. Când apare starea de care vorbeşti, acesta este samadhi. Acesta este întregul
meu efort: trebuie să ajungi la un punct în care să nu mai răsară nici un fel de
întrebare. În acea tăcere, în acea beatitudine totală, în acea pace tu eşti
transformat: toate anxietăţile dispar.
Problema este numai să fie reală, deoarece te poţi amăgi foarte uşor. Poţi
crede că nu mai ai nimic de întrebat, iar în interiorul minţii să colcăie tot felul de
întrebări. Atunci este mai bine să întrebi. Dacă te reţii, acest lucru nu te va ajuta
la nimic. Mai bine întreabă şi ai terminat povestea. Însă nu înseamnă că vei
obţine nişte răspunsuri, nimeni nu a obţinut vreodată vreun răspuns şi nimeni nu
îl va obţine. Acesta este imposibil, deoarece viaţa este un mister. Nu poate fi
rezolvat. Cu cât încerci mai mult, cu atât realizezi faptul că este imposibil de
rezolvat ceva. Dar prin întrebări, încet-încet, ajungi să realizezi faptul că acestea
sunt inutile.
Atunci, într-o bună zi, într-un moment subtil de conştientizare, într-un
moment integrat al conştiinţei vei transcende întrebările.
78
Aşa cum un şarpe îşi leapădă vechea piele, tot aşa conştiinţa se va lepăda
de întrebări şi va pleca mai departe. Brusc eşti proaspăt şi pur - ai ajuns. Ai
devenit un buddha. O conştiinţă-de-buddha nu este o conştiinţă care deţine toate
răspunsurile, ci una care nu are nici un fel de întrebări.
2. S-a spus că în timpuri de stress - social, economic, religios - este o
perioadă foarte benefică pentru evoluţie. Această afirmaţie reflectă
realitatea pe care o experimentăm în jurul tău, aici în Poona?
Da, vremea de criză este un timp foarte benefic evoluţiei. Când totul este
bine pus la punct, lucrurile par moarte. Când totul rămâne neschimbat este
aproape imposibil să te transformi. Haosul, nesiguranţa, incertitudinea, sunt
foarte potrivite pentru dezvoltare. Atunci poţi atinge centrul interior al fiinţei
tale.
Este la fel ca într-o închisoare: când totul este pus la punct, unui prizonier îi
este imposibil să evadeze. Însă gândeşte-te: dacă se produce un cutremur şi totul
se dă peste cap, în acea clipă, dacă prizonierul este puţin atent, poate evada foarte
uşor: dacă este adormit, atunci va pierde această posibilitate.
Când societatea este tulburată şi totul se află într-un haos general, acesta
este momentul în care poţi evada - dacă vrei să o faci. Este foarte uşor, deoarece
nimeni nu te mai păzeşte. Eşti complet singur. Lucrurile au luat o asemenea
întorsătură încât fiecare nu se gândeşte decât la el şi la afacerile sale - nimeni nu
este interesat de tine. Acesta este momentul. Nu îl pierde.
În vremuri de criză, iluminarea a fost foarte uşoară. Într-o societate bine
structurată nu te poţi revolta, nu poţi înşela legile, iar iluminarea devine foarte
dificilă - deoarece aceasta reprezintă libertate; este o anarhie. De fapt reprezintă
o evadare din societate către individualitate. Societăţii nu îi place
individualitatea, ci doar roboţii care scamănă cu nişte indivizi, dar care nu sunt.
Societăţii nu îi plac fiinţele autentice. În schimb, se simte foarte bine în
compania măştilor, a ipocriziei. O persoană reală ar face-o să se simtă rău. O
persoană reală este întotdeauna liberă. Nu îi poţi impune nimic, nu o poţi
înlănţui. Mai repede şi-ar pierde viaţa decât să îşi piardă libertatea. Libertatea
este mai preţioasă decât propria viaţă. Libertatea este valoarea cea mai înalt
posibilă. De aceea, în India noi am denumit această valoare supremă moksha,
nirvana - libertate totală, libertate absolută.
Când societatea este tulburată şi toţi sunt interesaţi doar de ei înşişi, în acel
moment uşile închisorii sunt deschise, gărzile sunt plecate...se poate evada
extrem de uşor.
Aceeaşi situaţie s-a petrecut în vremea lui Buddha, cu 25 de secole în urmă.
Întotdeauna se întâmplă în ciclu, iar ciclul se încheie odată la 25 de secole. Aşa
cum un alt ciclu durează un an de zile - în care se derulează cele patru anotimpuri
- tot astfel există un alt ciclu, la o altă scară, pentru evoluţia societăţii.
79
De fiecare dată, după 2500 de ani vechile structuri se dizolvă; societatea

trebuie să construiască altele, întregul edificiu devine lipsit de valoare - trebuie
demolat. Atunci toate sistemele sunt tulburate - economia, politica, religia. Noul
trebuie să se nască - şi este o naştere dureroasă.
Există doar două posibilităţi. Una este cea prin care începi şi tu să pui
bazele noii structuri sociale: atunci devii un sclav al societăţi. Dar vei pierde,
deoarece nu se poate face nimic - societatea este pe moarte, fiecare societate şi
fiecare cultură are o durată limitată de viaţă. Aşa cum o fiinţă umană trece prin
stadiul copilăriei, al tinereţei şi al bătrâneţei, tot aşa se întâmplă şi cu societatea.
Orice societate născută, va muri. Iar aceste momente critice reprezintă durerile
naşterii. Nu trebuie să îţi faci griji: nu trebuie să încerci să sprijini vechea
structură - aceasta va muri. Dacă încerci să o sprijini există o şansă să fii strivit
sub ea. Problema în privinţa acestei opţiuni este faptul că vei da greş. Sprijină
vechea structură şi vei pierde o mare posibilitate.
Dar mai există o altă posibilitate: poţi începe o revoluţie socială prin care să
aduci noul. Însă şi atunci vei pierde posibilitatea existentă, deoarece noul va veni
- nu trebuie să îl aduci tu. Nu deveni un revoluţionar. Noul va apărea şi singur.
Dacă vechiul este pe cale de dispariţie, nimeni nu îl mai poate face să rămână: iar
când noul este pregătit să se nască, când pruncul a ajuns la maturitate, cu
siguranţâ pântecul îl va expulza. Nu este nici o nevoie să încerci să faci o
operaţie cezariană. Copilul se va naşte. Revoluţia va avea loc; nu trebuie să te
îngrijorezi prea mult de ea. Structura va muri singură, nu este nevoie să o omori
tu. Când începi să lucrezi pentru revoluţia socială - devii un comunist sau
capitalist, ori socialist - atunci vei pierde o mare posibilitate.
Prin ambele alternative vei pierde. Sau, poţi folosi acest timp al crizei
pentru a te transforma, pentru a creşte. Un asemenea moment este istoric: totul
este tensionat şi intens, totul a ajuns la punctul culminant din care roata va începe
o nouă rotaţie, foloseşte această uşă, foloseşte această posibilitate şi fii
transformat. De aceea pun atât de mult accentul pe revoluţia individuală.
3. În zilele noastre, de la naştere până la moarte, totul este ghidat,
controlat, dictat, influenţat, manipulat şi guvernat de politică. Deci, până
când politica nu va fi restrânsă în limitele ei, toate eforturile făcute de religie
şi ştiinţă vor fi inutile; pentru că situaţia actuală în care există lumea, plină
de haos şi dezordine, durere şi suferinţă, este datorată doar politicii, nu este
aşa?
Întrebarea are două părţi. Umanitatea nu este murdară datorită politicienilor
murdari: aceştia există tocmai datorită unei umanităţi murdare. Va trebui să
înţelegi foarte bine acest lucru. Nu arunca responsabilitatea asupra politicienilor.
Aceştia te reprezintă pe tine. Este absurd: mai întâi îi alegi, iar după aceea îi
denumeşti murdari şi corupţi.
80
Iar când îi alegi, îi alegi pe cei mai murdari dintre ei. De unde vin? Cum
apar ei? Prin propriul tău sprijin: dacă le iei acest sprijin, se vor prăbuşi.
Nu îi numi ca fiind murdari. Acesta este doar un vechi truc al minţii:
întotdeauna aruncă responsabilitatea asupra altcuiva şi astfel ajungi să-te simţi
lipsit de orice vină. Tu eşti adevăratul vinovat. Politicienii murdari există tocmai
datorită minţii talc murdare. Ei au prins rădăcini în mintea ta; de acolo se
hrănesc. Deci, doar prin schimbarea politicienilor nimic nu se schimbă. De mii
de ani omul a schimbat politicienii, dar nu s-a întâmplat nimic - omul nu s-a
transformat. Tu schimbi politicienii, dar cine îi va alege pe următorii? Tot tu.
Orice politician după ce îşi pierde funcţia arată minunat - bun, inocent,
deoarece fără putere nu poţi fi murdar. Însă acordă-i puterea şi vei vedea cum îşi
pierde umilinţa, sinceritatea şi sfinţenia. Politica este o goană după putere.
Înainte dc a-l alege trebuia să înfăţişeze un chip plin de umilinţă pentru a te
impresiona. După aceea, nu-l mai interesează nimic. Doar te-a sedus Acum şi-a
atins scopul - ce rost mai are să fie interesat de cei care l-au votat? Nici nu îi mai
recunoaşte. Acum a pus mâna pe putere şi începe să o folosească, iar tu începi să
îl numeşti corupt.
Iar tu ai schimbat politicienii secole dc-a rândul - dar cu toate acestea nimic
nu s-a schimbat. Mai degrabă, transformă-te. Ai timp - acum este destul timp -
trebuie să înţelegi bine faptul că nici o revoluţie socială nu este o revoluţie reală.
Nici o revoluţie politică nu este o adevărată revoluţie. Cel mult îţi poate oferi o
relaxare temporară, dar asta nu înseamnă nimic - nimic valoros. Până când tu nu
te transformi, nimic nu se transformă - conştiinţa umană trebuie transformată.
Iar în a doua parte a întrebării spui că în zilele noastre, de la naştere până la
moarte, totul este controlat de politicieni - “ghidat, dictat, influenţat, guvernat”.
Dar cunoşti vreo perioadă când nu a fost aşa? De ce spui “în zilele noastre”?
Întotdeauna a fost aşa - omul a fost veşnic controlat şi manipulat. De fapt, astăzi
controlul nu este foarte puternic; de aceea apare şi întrebarea. În vremea în care
trăia Rama o asemenea întrebare nu ar fi putut apărea - controlul era perfect.
Observă. Acum poţi pune o astfel de întrebare, deoarece controlul este mai mic.
Cel puţin avem libertatea aceasta. Cu cât priveşti mai în urmă, cu atât vei vedea
că oamenii sunt extrem dc condiţionaţi. În trecut nu a existat un asemenea
moment cum este cel prezent. Până acum este cel mai bun. Trecutul nu a fost mai
bun ca prezentul - nu a putut fi. Acum, cel puţin există în lume o faţadă a
libertăţii: măcar poţi întreba, te poţi îndoi. Acesta este unul dintre, fenomenele
psihologice cele mai importante care trebuie înţeles.
De exemplu, în India casta celor de neatins, sudra, a existat de mii de ani, dar
nimeni nu a ridicat problema sclaviei lor. Dc ce? - controlul era perfect Controlul
era atât de perfect încât aceştia nici nu puteau realiza sclavia lor. Cine ar fi putut
să simtă? Ei credeau că aceasta este menirea lor - singura posibilitate existentă.
81
Duceau una dintre cele mai urâte vieţi, dar, nu erau conştienţi dc aceasta.
Condiţionarea era absolută.
Nu poţi găsi controlori mai buni ca brahminii; şi este normal să fie aşa,
deoarece s-au aflat în această branşă de cel mai mult timp. Nimeni nu cunoaşte
mai multe trucuri ca ei. Întreaga lume ar putea învăţa de la ei. I-au condiţionat
atât de bine pe sudra încât aceştia au crezut în totalitate faptul că duc o viaţă
plină de suferinţă datorită unei karma rea din trecut - astfel, posibilitatea de
revoltă a fost exclusă. Trebuie să suferi în tăcere: iar dacă o faci, atunci există
posibilitatea ca în viaţa viitoare să nu te mai naşti ca sudra. Dacă te revolţi,
atunci există posibilitatea să obţii o viaţă mai plină de suferinţe decât cea de
sudra. Ei nu au fost condiţionaţi doar pentru o singură viaţă, ci pentru un lanţ
întreg. Lor nu li se permitea să înveţe să citească, deoarece ar fi început
problemele: ar fi putut citi scripturile şi ar fi putut afla secretul opresorilor.
Trăiau la fel ca nişte animale. Acea sclavie era perfectă; şi la fel a fost în întreaga
lume. Acum, pentru prima dată, omul are puţină libertate. Aşa că nu mai afirma
“în zilele noastre”, deoarece prin aceasta condamni prezentul şi apreciezi trecutul
- nu este corect. Prezentul este întotdeauna mai bun. Trebuie să fie aşa, deoarece
el a evoluat din trecut: este mai bogat, mai experimentat, mai bun. Însă
condiţionarea încă există; aceasta a existat întotdeauna. Societatea trăieşte prin
condiţionare. Metodele diferă - în China se condiţionează într-un fel, în Rusia în
alt mod, iar în India total diferit - însă condiţionarea este aceeaşi.
Şi ce crezi?...oamenii religioşi ce au făcut? Crezi că doar politicienii au
condiţionat? Religia a fost cea mai mare politică a lumii. Cum se întâmplă să fii
hindus? Ce înseamnă a fi un musulman sau creştin? Este o condiţionare. Un copil
începe să meargă la şcoală când are şapte ani, dar oamenii de ştiinţă spun că este
deja 80 % condiţionat. Politica îl prinde când deja este condiţionat. Cine face
această condiţionare? Părinţii, preoţii, templul, biserica. Încă de la începui ţi se
bagă în cap faptul că eşti hindus sau creştin - sau capitalist. Orice religie este
foarte interesată de copii, pentru a-i învăţa. Imediat, în momentul în care pot
înţelege cuvintele, ei sunt învăţaţi tot felul de lucruri. Iar acest lucru trebuie făcut
foarte timpuriu, deoarece este periculos să fie pierdută posibilitatea condiţionării
inconştiente. Iar aceasta îţi va afecta întreaga viaţă. Orice ai face, condiţionarea
îţi va colora întreaga minte. Însă poţi învăţa să citeşti, te poţi întâlni şi cu alte
religii şi să realizezi faptul că nu numai hinduismul este real - Coranul este la fel
de real, nu numai Vedele sunt bune - dar dacă vei privi adânc în inconştient vei
vedea că acolo există o ierarhie: Veda va fi întotdeauna pe primul loc. Poate că îl
apreciezi şi pe Iisus, dar Krishna va fi primul.
Chiar şi un om precum Bertrand Russell, care a devenit complet agnostic,
care a renunţat la religie, a renunţat să creadă în Dumnezeu sau într-o altă viaţă,
chiar şi el spune că Buddha pare a fi cea mai măreaţă persoana născută vreodată.
82
Dar o spune intelectual, inima sa transmite: “Nu, cum ar putea Buddha să

fie mai măreţ decât Iisus? Nu este posibil.” Aşa că el spune: “Cel mult îi pot
pune la acelaşi nivel, dar nu îl pot înălţa mai mult pe Buddha, deşi cunosc faptul
că Buddha este un fenomen mai important decât cel reprezentat de Iisus” -
condiţionarea din copilărie este extrem de puternică, aceasta a pus mâna pe
inimă. Religia te-a condiţionat, politicienii la fel - eşti un mecanism complet
condiţionat. Doar prin meditaţie poţi scăpa de această condiţionare. Doar cel care
meditează transcende. De ce? Deoarece fiecare condiţionare funcţionează prin
gânduri. Ce înseamnă a simţi că eşti un hindus? Doar un mănunchi de gânduri
care ţi-a fost impus într-un moment în care nu puteai cunoaşte ceea ce ţi se
spune. Un mănunchi de gânduri care îţi spune că eşti creştin, catolic, protestant.
Doar în meditaţie gândurile se dizolvă - toate gândurile. În acea stare lipsită de
gânduri nu mai există nici o condiţionare: nu mai eşti nici creştin, nici hindus,
nici comunist şi nici fascist. Eşti doar tu însuţi. Pentru prima dată, condiţionarea
va dispărea. Ai scăpat din închisoare.
Doar meditaţia te poate de-condiţiona. Pentru aceasta nu te poate ajuta nici
un fel de revoluţie socială, deoarece şi revoluţionarii au propriile lor condiţionări.
În 1917, Rusia a trecut printr-o revoluţie. Înainte dc aceasta, Rusia era una dintre
cele mai ortodoxe ţâri - chiar mai ortodoxă decât Vaticanul - dar brusc, ruşii au
schimbai totul. Bisericile au fost închise şi apoi transformate în şcoli; spitale sau
oficii ale partidului comunist. Învăţătura religioasă a fost interzisă şi a început
propaganda comunistă. În zece ani, toţi au devenit ateişti. Doar în zece ani! Până
în anul 1927, religia a dispărut din Rusia - atunci a început o nouă condiţionare.
Pentru mine însă este unul şi acelaşi lucru: indiferent dacă condiţionezi pe
cineva să fie comunist sau creştin este acelaşi lucru, deoarece este tot o
condiţionare. Aceasta nu îţi va da libertate - deci, ce contează că trăieşti într-un
iad creştin sau într-unui hindus, că eşti un sclav creştin sau unul hindus? Care
este diferenţa? Nu există nici una. Trăieşti într-o închisoare hindusă…doar o
etichetă. Într-o bună zi se poate întâmpla o revoluţie şi se schimbă eticheta:
“Închisoare Comunistă”. Atunci te vei bucura şi vei fi fericit ca eşti liber - în
aceaşi închisoare! Doar cuvintele se schimbă. La început ai fost învăţat că
Dumnezeu a creat lumea; acum ţi se spune că nu există nici un Dunmezeu şi că
nimeni nu a creat lumea - ambele sunt doar nişte învăţături impuse.
Iar religia nu poate fi învăţată. Tot ceea ce poate fi învăţat este doar
politică. De aceea spun că religia, în trecut, a fost o politică. Şi nu există nici o
posibilitate pentru revoluţia socială, deoarece orice revoluţie te va recondiţiona.
Există o singură posibilitate: o înflorire individuală a non-minţii. Atinge
starea lipsită de gânduri şi atunci nimeni nu te mai poate condiţiona. Atunci,
pentru prima dată eşti liber. Vei deţine întregul spaţiu: fără limitări, fără ziduri.
În viaţă vei trăi, vei iubi, te vei bucura şi vei fi fericit.
83
4. În ce moment poate fi abandonată sublimarea?

Ea dispare de la sine. Nu este nevoie să o abandonezi. Încet-încet vei simţi
că nu mai are energie. Vei simţi că doar faci nişte gesturi goale, energia nu mai
există - de fapt, vei pretinde, te vei preface, dar nu mai apare. Atunci când se
întâmplă acest lucru, înseamnă că a dispărut. Va trebui să îţi asculţi inima.
De exemplu eşti furios, dar când ştii că furia a trecut? Când te simţi sexual,
când ştii că erotismul a dispărut? Cum? Prin faptul că energia dispare. Gândul
poate mai rămâne, dar energia nu mai există - este doar un lucru gol. În urmă cu
câteva minute ai fost furios, iar acum faţa încă mai este încruntată, dar furia nu
mai există energia a dispărut. Te-ai enervat pe copilul tău, dar ţi-a trecut foarte
repede şi acum simţi că vrei să îl iei în braţe şi să îl săruţi. Dar continui să
pretinzi că eşti furios, deoarece copilul nu va înţelege nimic din această lecţie
dacă veţi începe amândoi să râdeţi şi să vă jucaţi. Acum nu mai există decât o
mască - energia nu o mai alimentează.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în timpul purificării. Multe emoţii sunt
reprimate şi fierb în interior. Acolo există multă energie. Atunci începi să te
eliberezi: cânţi, dansezi, ţipi, râzi, sari - şi te simţi uşurat. Te vei simţi mai uşor,
mai liber, mai calm şi mai liniştit. Dar dacă în interior nu există nici un fel de
reprimare, atunci vei face doar nişte; gesturi goale - după o perioadă de timp vei
obosi, deoarece îţi vei irosi energia fără rost. Acolo nu exista nici un fel de
emoţie reprimată şi deci, nu aveai ce să eliberezi, nu aveai ce să descarci.
Dacă sublimarea este reală, atunci după ce o faci, te vei simţi
reîmprospătat; dacă este falsă te vei simţi obosit. Când purificarea generată de
sublimare este reală te vei simţi viu, tânăr, ca şi cum timpul ar îl fost dat înapoi:
aveai 30 de ani, dar te simţi ca la 25. A dispărut o povară - eşti mai tânăr, mai
viu, mai proaspăt. Dar dacă continui să faci un gest gol, te vei simţi obosit: ai 30
de ani, dar te simţi de 35.
Trebuie să urmăreşti. Nimeni altcineva nu îţi poate spune ce se întâmplă în
interiorul tău. Va trebui să devii un observator. Urmăreşte în continuu ce se
petrece. Nu pretinde - deoarece nu purificarea este ţelul; este doar un mijloc, într-
o zi va trebui să dispară. Nu continua să o duci după tine. Este la fel ca şi când
cari în spinare barca care te-a ajutat să treci râul.
Buddha obişnuia să relateze această povestire. Cinci oameni au trecut râul
cu o barcă şi acum ei se întrebau ce să facă cu barca. Să o mai care cu ei sau nu?
Se gândeau că aceasta i-a ajutat foarte mult: “Barca ne-a ajutat foarte mult. Fără
ea nu am fi reuşit să trecem acel râu învolburat. Putem oare să o părăsim? Nu,
poate o să mai avem nevoie de ea.” Aşa că au plecat mai departe şi au ajuns într-
un oraş, iar oamenii îi întrebau: “Ce faceţi?” Ei le răspundeau: “Această barcă
ne-a ajutat să supravieţuim. Cum am putea să o lăsăm singură? O vom duce cu
noi întreaga viaţă.
84
Mulţumirea care i-o arătăm nu este îndeajuns pentru faptul că ne-a salvat
viaţa.” Buddha le spunea discipolilor: “Nu fiţi precum cei cinci proşti din
poveste.” Religia este barca; viaţa este ţelul. Religia este barca; extazul este
finalul. Ţine minte: metodele sunt doar nişte metode - nu uita. Nici o metodă nu
trebuie să devină un ţel în sine. Într-o bună zi trebuie să arunci tot ce te-a învăţat
Patanjali, deoarece şi aceasta aparţine metodologiei. Iar în clipa în care
învăţătura lui Patanjali dispare, brusc, vei descoperi că Lao Tzu era ascuns chiar
acolo - el este ţelul. Scopul este acela de a fî. Scopul nu înseamnă a face ceva
anume: ţelul este a fi. Toate metodele sunt ajutătoare, ele te conduc acasă, iar în
clipa în care ai intrat în casă, uită de căruţă şi de măgarul care le-au adus acolo.
Toate metodele dispar în exterior - tu ai ajuns acasă.
Ţine minte că, purificarea, catharsis poate deveni o obsesie. O poţi continua
şi va deveni un şablon. Nu trebuie să o transformi într-un obicei. Priveşte când
este necesară şi continuă să observi. Treptat, vei deveni conştient - este o
conştientizare foarte subtilă; deoarece întregul fenomen este subtil-că energia nu
mai există: tu ţipi sau sari, dar acesta este doar un efort. Atunci renunţă la barcă.
În ce moment se poate renunţa la purificare, sublimare? Dispare de la sine.
Doar rămâi atent şi priveşte. Iar când este pe punctul de a dispare, nu te agăţa de
ea: las-o să se evapore.
5. De ce a pierdut omul capacitatea de sublimare, aşa cum aceasta
exista pe timpul lui Patanjali?
Datorită unei prea mari reprimări. Trebuie înţeles acest mecanism. Oamenii
din vremea lui Patanjali erau mai primitivi, mai naturali - erau inocenţi precum
copiii. Acum fiecare este educat, civilizat. Copilul din tine a fost complet zdrobit.
Civilizaţia este ca un monstru: continuă să tortureze şi să ucidă copilul din tine.
Tot ceea ce este natural a fost pervertit: tot ceea ce este natural a fost condamnat.
Dar există anumite motive pentru care s-a întâmplat acest lucru. De
exemplu, fiecare cultură şi fiecare civilizaţie trebuie să treacă prin multe
războaie, iar un război nu poate fi pornit fără ajutorul reprimării sexului. Un
soldat nu poate lupta decât atunci când îşi reprimă energia sexuală. Nici o ţară nu
le permite soldaţilor să îşi ia cu ei soţiile sau prietenele, cu excepţia Americii. Iar
acest lucru este foarte dezavantajos pentru America, deoarece soldaţii nu mai
sunt frustraţi şi astfel nu mai pot lupta. Dacă un soldat este împreună cu soţia sau
cu prietena, el este satisfăcut. De ce mai trebuie să lupte?
Ai observat? Ori de câte ori reprimi sexul, furia apare imediat. Priveşte-i pe
călugări, pe aşa-zişii sfinţi şi vei vedea cât dc furioşi sunt. Acum furia este modul
lor de viaţă, deoarece au reprimat sexul. Reprimă sexul: atunci nergia se va
elibera prin altă uşă. Când închizi o uşă, imediat se va deschide alta iar aceasta
va fi pervertită.
85
Prima a fost naturală, închide şi cea de-a doua uşă şi se va deschide o a

treia - mai pervertită. Iar în clipa în care vrei să o deschizi pe cea de-a patra eşti
deja la spitalul de nebuni. Toate societăţile se folosesc de energia sexuală; de
aceea, toate societăţile sunt împotriva sexului. Dacă fiecare ar fi mulţumit şi
împlinit de viaţa sexuală, atunci cine ar mai lupta? Nu poţi trimite la luptă nişte
hippioţi. Ei sunt atât de fericiţi şi mulţumiţi încât nu se pot înfuria, vor demonstra
şi vor scrie: “Iubiţi-vă, nu creaţi războaie.” Şi au dreptate. Dacă oamenilor li s-ar
permite să se iubească, atunci războaiele ar dispărea.
Este ceva foarte complex. Chiar şi o religie cum este jainismul, care predică
non-violenţa, îndeamnă la reprimarea sexului. Este absurd. Dacă energia sexuală
este reprimată, atunci este menit să apară războiul, violenţa. Deoarece unde se va
duce energia reprimată? Dacă oamenii îşi doresc cu adevărat o umanitate fără
războaie, atunci trebuie să i se permită energiei să se mişte pe făgaşul ei natural.
Însă nici o societate nu permite acest lucru, iar motivul este următorul: dacă India
ar permite o libertate sexuală totală, atunci China ar interveni imediat. Dacă
China ar permite libertatea sexuală, atunci Rusia ar interveni. Iar dacă în Rusia s-
ar permite aceeaşi libertate sexuală, atunci America ar interveni. Aşa că, fiecare
îl urmăreşte pe celălalt şi nimeni nu permite energiei să curgă în mod natural. A
fi natural a devenit cel mai dificil lucru din lume.
Atunci, dacă doreşti să îţi trimiţi copilul la colegiu va trebui să îi reprimi
energia sexuală. La vârsta de 13-l4 ani, un copil devine matur din punct de
vedere sexual. Acum natura i-a dat biletul de intrare în viaţă. El se poate
reproduce, poate crea copii - dar mai întâi trebuie sâ îşi termine liceul şi apoi
facultatea. Dacă fiecare se căsătoreşte la vârsta de 14 ani, atunci cine va mai
deveni doctor sau inginer? La 25 sau 26 de ani, când deja este doctor sau
profesor, i se permite să se căsătorească. Energia sexuală este astfel îndreptată
spre învăţătură. Toate sistemele de învăţământ sunt bazate pc această subtilă
reprimare sexuală. Când sexul este reprimat, atunci energia se poate îndrepta
spre altceva. Băieţii şi fetele nu îşi mai îndreaptă energia unii spre ceilalţi, ci spre
examene. Nu le place, dar ce să facă?
Orice societate este împotriva masturbării, dar aceasta este menită să apară.
Dacă băieţilor şi fetelor nu li se permite să stea împreună oricând doresc, atunci
ce altceva pot face? Dar societăţile trebuie să fie împotriva masturbării, deoarece
prin aceasta se pierde energie, iar această energie trebuie folosită în universitate.
Copiilor nu li se permite să se bucure unii de ceilalţi. Aşa că fiecare cultură
creează sentimentul de vinovăţie faţă de masturbare. Şi atunci se începe imediat
proslăvirea abstinenţei. Fii abstinent şi vei ajunge mare! Într-adevăr aşa este: dar
ajungi mare în lumea ambiţiei. Dacă nu ţi-ai reprimat energia sexuală nu poţi
ajunge un mare lider politic. Cui i-ar mai păsa de acest lucru? Cine ar mai dori să
ajungă la Delhi sau la Casa Albă? Nimeni. Care mai este nevoia?
86
Căminul tău este “Casa Albă”. Trăieşti fericit şi nu te mai gândeşti cum să
îţi iroseşti energia în această goană - politica.
Energia sexuală trebuie reprimată - atunci vei ajunge un mare artist, un
mare om de ştiinţă, sau cine mai ştie ce. Freud spune că oamenii a căror energie
sexuală este foarte reprimată ajung oameni de ştiinţă. A fi curios să descoperi un
secret este de fapt o curiozitate sexuală - exact ca un băieţel care este curios să
vadă cum arată trupul unei fetiţe. Toţi copiii din lume se joacă de a “doctorii”
Băieţii sunt doctorii, iar fetiţele sunt pacientele - doar pentru a cunoaşte cum
arată o fată. Iar unui doctor trebuie să i se permită controlul corporal. Aceeaşi
curiozitate o are şi un om de ştiinţă. Dacă el şi-a reprimat energia sexuală, atunci
va încerca să îşi bage nasul în orice altceva - va dori să dezbrace natura, să îi
cunoască secretele, nuditatea. El ar dori ca întreaga lume să fie goală doar pentru
ca el să cunoască orice secret posibil.
Dacă sexului i se permite libertatea … De exemplu, în lume mai există
unele societăţi primitive, iar în acestea nu a putut niciodată apărea un om de
ştiinţă. Nu se poate. În Bastar, în India, am vizitat o comunitate de oameni destul
de primitivi. Acolo există un cămin al comunităţii, în centrul satului, în care sunt
aduşi copiii care au peste vârsta de 12 ani. Aceştia dorm împreună fete şi băieţi.
Şi nu există nici o restricţie din punct de vedere sexual - ei se bucură de tot ce
vor. Există însă o restricţie minunată, şi anume: ca nimeni să nu stea cu altcineva
mai mult de trei zile. Fiecare băiat trebuie să cunoască fiecare fată din oraş;
fiecare fată trebuie să se întâlnească cu toţi băieţii. Iar acest lucru este făcut
pentru ca ei să poată să simtă cu cine pot sta întreaga viaţă. Este ceva minunat,
simplu şi foarte uman. Fiecărui băiat şi fiecărei fete i se permite o libertate totală
- nu există nici un fel de reprimare.
Aceştia pot decide singuri. După ce au cunoscut tot ce era posibil ei se pot
decide. Iar după aceea, libertatea aceasta nu li se mai permite. De fapt, nici nu
mai este nevoie. Ei se iubesc atât de intens încât nu poţi găsi nicăieri în lume
iubiţi mai autentici ca aceştia. Iar în clipa în care un băiat şi o fată se hotărăsc să
se căsătorească, ei uită complet relaţiile celelalte pe care le-au avut. Nu mai au
nevoie: acum au cunoscut tot ce puteau şi au decis cu cine să rămână, fiecare şi-a
găsit partenerul - gata! Acolo nu poţi găsi niciodată infidelitatea, niciodată nu s-a
întâmplat ca în acea comunitate un soţ să fie prins făcând dragoste cu altă femeie
în afară de nevasta sa. Nu, aşa ceva nu se întâmplă. Nu este nevoie.
Dar în acea comunitate nu au apărut niciodată mari oameni de ştiinţă sau
artişti renumiţi, ori luptători neînfricaţi. Nu, acolo nu există decât oameni simpli
şi naturali. De fapt, orice măreţie este un fel de nebunie, este un soi de
anormalitate: energia sexuală trebuie să fie folosită, intr-un fel sau altul.
În vremea lui Palanjali oamenii erau simpli şi naturali. Nu era nevoie de
catharsis: nu exista nimic reprimat.Acum însă oricine este reprimat.
87
Şi este atât de mult încât este nevoie de ani de purificare pentru ca naturalul
să reapară. Ai colectat mult gunoi în inconştient. Acum nu poţi pleca la drum -
mai întâi trebuie să te descarci; eşti prea greu.
Înţelege: societatea are propriile necesităţi, fiecare naţiune le are. Dar
problema este că aceste necesităţi nu sunt şi ale individului. Necesitatea
individuală primară este aceea de a fi fericit şi beatific - de a te bucura de această
viaţă care ţi-a fost dată. Aceasta însă nu este şi necesitatea societăţii.
Acesteia nu îi pasă dacă eşti fericit sau nefericit: trebuie să fii mai
productiv, mai ambiţios, mai luptător; trebuie să devii un om de ştiinţă, deoarece
ştiinţa înseamnă puterea. Societatea îşi are propriile nevoie complet diferite de
cele ale individului.
Într-o societate perfectă nu va fi practic o societate, ci doar indivizi. Într-o
ţară perfectă nu va exista o ţară, ci doar indivizi - fără politicieni, fără guvern. Va
exista un guvern care să se ocupe numai de mijloacele de transport, de poştă şi
altele. Iar acest guvern va trebui să fie o “forţă negativă”. Ce inţeleg prin
aceasta? Că un asemenea guvern trebuie să aibă grijă ca nici un individ să nu
intervină în viaţa şi libertatea altui individ, fără acordul acestuia. Guvernul nu
trebuie sâ impună oamenilor anumite legi pozitive. Este îndeajuns doar să i se
permită fiecăruia să-şi trăiască viaţa şi să nu intervină în libertatea altuia. Aceasta
trebuie să fie singura grijă a guvernului. Dar pare o utopie. Cuvântul “utopie”
înseamnă “ceea ce nu se întâmplă niciodată” Un ţinut inexistent.
Dar eu nu te învăţ să aspiri la o asemenea utopie. Tot ceea ce se poate face
şi tot ceea ce este practic de făcut este să devii puţin atent, astfel ca tu să poţi
evada din acest balamuc. Şi, te rog, nu te mai interesa de ceilalţi, deoarece
nimeni nu îi poate scoate din dezordinea în care se află dacă ei nu doresc acest
lucru. Dacă se bucură de felul în care trăiesc, atunci lasă-i în pace Aceasta este
libertatea lor. Nu încerca să impui nimănui nimic - aceasta ar însemna o violenţă,
o încălcare a proprietăţii private. Permite-i fiecăruia să fie liber şi independent;
atunci nu va mai fi necesară purificarea. Dar în clipa de faţă, fiecare intervine în
viaţa fiecăruia - nimeni nu vrea să te lase singur.
Iar astfel de tehnici subtile au fost de mult timp folosite. Dacă nu eşti
foarte, foarte atent, nu poţi fi capabil să cunoşti tehnicile prin care ai fost
transformat într-un sclav. Religia spune că, oriunde te-ai afla, Dumnezeu te
priveşte. Asta înseamnă că nu există nici o posibilitate să fii singur şi
independent. Acest Dumnezeu pare a privi întotdeauna pe gaura cheii. Oriunde
eşti - chiar şi în baie - el te priveşte. Nici chiar acolo nu poţi cânta nu te poţi
strâmba în oglindă sau nu poţi dansa. Nu. Dumnezeu te priveşte Iar acest
“Dumnezeu” este foarte serios şi foarte grav: un bătrân cu părul alb şi o barbă
lungă, un bătrân cu o faţă lungă, serioasă şi cu nişte ochi foarte iscoditori.
Am auzit că o călugăriţă făcea baie îmbrăcată şi cineva a întrebat-o:
88
Ce faci? La baie îţi poţi da hainele jos.” Dare a a răspuns: ‘Dumnezeu ne

priveşte oriunde deci cum aş putea să fiu goală în faţa sa? Ar fi o blasfemie.”
Însă dacă Dumnezeu priveşte peste tot, atunci înseamnă că se poate uita şi pe sub
haine. Aşa că ce rost are? Înseamnă că poţi sta dezbrăcat oriunde. Dumnezeu te
priveşte şi nu poţi scăpa.
Acestea sunt nişte tehnici foarte subtile. Societatea este cea care a creat în
tine conştienţa, judecata morală, principiul etic, astfel ca în orice faci, să te afli în
slujbă societăţii. Tot societatea este cea care te-a învăţat: “Aceasta este vocea ta
interioară.” Dar nu este aşa. Dacă ai fost născut într-o familie de musulmani,
atunci poţi avea patru neveste şi conştiinţa nu va interveni absolut deloc - dar
până la patru. Când vine cea de-a cincea, începi să ai probleme: conştienţa va
începe să se agite şi îţi va spune: “Nu este bine ce faci”. Dacă eşti hindus sau
creştin, conştienţa începe să se agite. Imediat cum apare o a doua soţie: “Nu este
bine. Este imoral. Nu trebuie să iubeşti decât o singură femeie veşnic.”
Ce este conştiinţa? Un musulman are o conştiinţă diferită de cea a unui
hindus?
În copilăria mea, roşiile nu puteau fi aduse în casă, deoarece familia în care
m-am născut aparţinea religiei jainiste, iar roşiile seamănă la culoare cu carnea -
doar seamănă. Nu au nici o legătură. Mmm?...roşia este atât dc inocentă, dar cât
timp am fost mic nu am mâncat niciodată roşii - familia nu mi-a permis. Iar
pentru prima dată când mi s-a oferit o roşie în casa unui prieten, şi am mâncat-o,
am vomitat. Conştiinţa şi-a făcut imediat apariţia: nu puteam crede cum pot
oamenii mânca roşii. Acestea sunt nişte legume periculoase seamănă cu carnea!
Cum ai putea să mănânci aşa ceva ?
Conştiinţa însă nu este altceva decât un truc al societăţii. Aceasta îţi impune
nişte idei asemănătoare cu electrozii folosiţi de Delgado. Este foarte subtil...
oriunde mergi, conştiinţa te urmăreşte ca o umbră. Cum faci ceva greşit, cum te
pocneşte. Dar aceasta nu este vocea interioară reală - deoarece vocea interioară
nu poate fi diferită de la o persoană la alta. Vocea interioară reală va fi aceeaşi şi
la un hindus şi la un creştin şi la un jainist şi la un musulman - ea nu este un
produs al societăţii. Aceasta apare din miezul cel mai interior al fiinţei. Pentru a
o descoperi trebuie să treci prin toate fazele meditaţiei. Până când gândurile nu se
dizolvă, nu o poţi auzi. Societatea ţi-a umplut mintea cu atât de multe lucruri,
încât tot ce faci nu este decât acţiunea societăţii. Ea te manipulează din interior.
Din exterior o face prin intermediul poliţiei şi a legilor.Din interior te controlează
prin Dumnezeu, conştiinţă, moralitate, rai şi iad prin o mie şi una de lucruri.
De aceea este necesară purificarea, catharsis. Încă nu eşti natural şi nu te
poli debarasa de societate decât prin catharsis. Atunci vei fi eliberat din ghearele
societăţii. Atunci vei fi accesibil naturii şi existenţei. Iar pentru mine, existenţa
este Dumnezeu.
89
6. De ce pui accentul pe faptul că omul trebuie să facă saltul direct în

cea de-a şaptea treaptă, în dhyana, iar apoi să treacă şi prin celelalte etape,
astfel ca să realizeze pe deplin samadhi-ul?
Dintr-un motiv anume: deoarece omul şi-a pierdut atât de mult gustul
meditaţiei încât fără acesta nu mai poate trece la practicarea celorlalte etape.
În vremea lui Patanjali, meditaţia era un fapt real şi acceptat. Toţi meditau.
Fiecare copil era trimis la gurukul - o mănăstire din inima pădurii. Acolo,
învăţătura de bază era meditaţia; orice altceva trecea pe plan secundar. La vârsta
de 25 de ani se reîntorcea în societate, dar deja ştia cum să mediteze. Trăia în
piaţă, dar o facea meditativ. La vârsta de 50 de ani era din nou pregătit să meargă
în pădure. Iar la 75 de ani nu mai făcea altceva decât medita.
Întreaga viaţă, să spunem de 100 de ani, era structurată astfel: în primii 25
de ani ţi se oferea gustul meditaţiei, aroma frumuseţea, binecuvântarea şi
beatitudinea ei după care erai trimis în lume Acum însă nu mai poţi face parte
din lume: deja ai cunoscut ceva minunat. Ai cunoscut frumuseţea singurătăţii:
trăind într-o mulţime de oameni nu te vei putea niciodată simţi ca acasă. Ai
gustat esenţialul...celelalte arome nu mai au nici o valoare. Vei trăi viaţa ca pe o
datorie.
De aceea scripturile hinduse spun că omul trebuie să simtă că viaţa este o
datorie. Părinţii ţi-au dat naştere: trebuie să îţi îndeplineşti datoria şi să dai
naştere altora, astfel ca societatea să poată continua, astfel ca râul să poată curge
- nu trebuie să faci un baraj. Însă gustul nu ţi-a dispărut: chemarea există. Vei
lucra în magazin, în piaţă, te vei căsători, vei face copii dar chemarea continuă să
apară. În anumite momente dimineaţa când piaţa este goală şi lumea încă doarme
- te scoli...şi faci un salt în meditaţia pe care ai cunoscut-o în primii 25 de ani de
viaţă. Noaptea, când toţi s-au dus la culcare stai în pat...chemarea te învăluie ca o
umbră.
La vârsta de 50 de ani, va trebui din nou să plece, deoarece copiii săi au
deja 25 de ani şi tocmai se întorc de la templu. Acum ei vor avea grijă de lume -
datoria ţi-ai îndeplinit-o. Însă nu vei pleca propriu-zis în pădure. Cuvântul
sanscrit este vanprastha - cel care îşi întoarce faţa spre pădure. Nu mai părăseşti
casa, deoarece vei fi necesar copiilor pentru a le împărtăşi din experienţa ta
lumească. Dacă nu ar fi aşa, atunci fenomenul nu va fi deloc stabil: ei vin, tu
pleci, ei nu vor avea nici o legătură cu lumea atunci când se întorc. Până acum ei
au învăţat ceva despre existenţă; acum trebuie să înveţe ceva despre lume iar
aceasta o pot afla de la tine.
Tatăl va deveni secundar; copiii vor deveni forţele primare. Mama si tatăl
se dau înapoi...acum nora şi fiul sunt pe primul loc. Aceştia devin adevăraţii
familişti. Părinţii vor deveni doar nişte sfătuitori atunci când este necesar. Sfatul
va apărea, dar faţa va fi îndreptată tot spre pădure. Ei se pregătesc.
90
La 75 de ani, când copiii au aproximativ 50, părinţii sunt pregătiţi să plece

efectiv în pădure.
Astfel era viaţa unui indian din trecut: începea în pădure şi se termina tot
acolo; începea în singurătate şi se termina tot în singurătate; începea în meditaţie
şi tot prin ea se termina. Aproximativ 75 de ani de meditaţie şi doar 25 de
convieţuire în societate; lumea nu a durat prea mult...curentul interior nu s-a
putut întrerupe. De fapt, întreaga viaţă a fost meditativă - doar în cei 25 de ani ai
avut o datorie de făcut. În acele vremuri nu era necesar să ţi se ofere un gust al
meditaţiei - deja îl cunoşteai. Acum însă lucrurile stau complet altfel. Tu nu ştii
ce este meditaţia. Dacă spun “meditaţie”, în urechile tale nu sună decât un cuvânt
gol, acolo nu există nici o reacţie. Dar dacă spun “lămâie”, deja ai început să
salivezi. Când spun “Dumnezeu”, gura îţi rămâne uscată. Nu l-ai gustat -
cuvântul nu are nici un sens.
De aceea spun: meditează. Trebuie, să prinzi aroma să ai străfulgerarea.
Atunci vei începe să mergi singur şi vei realiza şi etapele celelalte. Acum trebuie
să îi ştii gustul şi acesta este motivul pentru care îţi spun să meditezi. Odată ce
meditezi, totul va decurge de la sine. Nici nu mai este nevoie să vorbesc despre
ce va urma: vei începe să faci singur totul.
Când eşti meditativ, vei dori să stai liniştit şi tăcut: atunci va urma asana.
Când eşti meditativ vei ajunge să înţelegi că respiraţia are un ritm al tăcerii:
pranayama va urma. Dacă eşti tăcut şi meditativ şi te vei bucura de
individualitatea ta, atunci nu vei mai interveni în viaţa nimănui: va apărea non-
violenţa. Vei fi sincer în permanenţă, deoarece ori de câte ori vei fi nesincer vei
pierde echilibrul interior. Prin necinste vei economisi cinei rupii, dar vei pierde
tot ce ai clădit în interior. Însă până acum nu am întâlnit o persoană atât de
proastă încât pentru cinci rupii să piardă întreaga avere interioară. Iar când devii
din ce în ce mai tăcut, viaţa va fi spontană şi niyama disciplina interioară - îşi va
face apariţia. Doar puţină înţelegere şi lucrurile vor decurge de la sine. Însă
principalul lucru este să ştii ce este meditaţia pe urmă totul va urma de la sine.
Iisus a spus: “Mai întâi caută împărăţia lui Dumnezeu şi totul va urma de la
sine.” Acelaşi lucru ţi-l spun şi eu.
7. Cu siguranţă că am evitat toţi iluminaţii pe care i-am întâlnit în
trecut, însă acum, cât timp sunt în acest corp, sunt sigur că pe tine nu te voi
părăsi. Dar mă cuprinde teama la sentimentul că eu sau tu vei dispărea
înainte de a se stabili între noi comuniunea non-fizică.
Frica aceasta este naturală şi, într-un fel, de înţeles. Nu are de ce să îţi fie
teamă: acea frică într-o anumită măsură te va ajuta Nu tot ce aparţine fricii este
rău şi nu orice fel de curaj este bun. Unori, curajul este o prostie alteori frica este
înţelepciune. Această teamă de care vorbeşti eu o denumesc a fi înţelepciune,
deoarece ştii că este posibil să se întâmple ceea ce spui.
91
În trecut ai respins mulţi iluminaţi - acum există posibilitatea să mă pierzi şi

pe mine, deoarece ai devenit expert în a pierde. Teama este bună. Te va ajuta.
Este o înţelepciune; ea nu te va lăsa să te relaxezi şi să devii inconştient - nu îţi
va mai permite să pierzi.
Fii recunoscător şi ţine minte întotdeauna că nu orice frică este greşită.
Când vezi un şarpe pe drum, ce faci? Sari, îţi este frică? Te simţi laş? Unii idioţi
te pot face laş, dar tu ce crezi?... un Buddha ce ar fi făcut? Poate că ar fi sărit mai
departe ca tine, asta este tot. Datorită faptului că el este mai atent, va vedea
şarpele mai devreme; el va observa pericolul inaintea ta. Ţie îţi va lua ceva timp,
deoarece încă eşti adormit. Un Buddha va fugi mai repede - asta este tot. Dar
înseamnă că lui Buddha îi este frică de şarpe? Nu, nu este vorba de frică. El este
atent şi acţionează cu conştientizare.
Această teamă pe care o ai este un fel de atenţie. Nu o denumi “frică”, mai
bine spune-i “o atenţie ce se dezvoltă” - contează foarte mult modul în care te
exprimi. Când ai spus “frică”, deja ai condamnat-o. Dacă o denumeşti “o atenţie
ce se dezvoltă”, deja ai aceeptat-o, ai apreciat-o.
Iar dacă eşti atent, de data aceasta nu vei mai pierde. Esenţa este atenţia.
Dacă eşti conştient nu vei pierde. În trecut ai pierdut, deoarece erai adormit.
Ochii îţi erau închişi. Ai pierdut deoarece nu ai putut realiza faptul că acela era
un Buddha. În clipa în care înţelegi acest lucru, cum ai mai putea pierde? Odată
ce ştii că deţii un diamant, nu îl mai poţi arunca. Probabil că pe diamantele pe
care le-ai aruncat până acum le-ai considerat a fi nişte pietre obişnuite ...
Să-ţi spun o povestioară sufită. Un fachir sărac se plimba dimineaţa pe
malul unui lac. La un moment dat s-a împiedicat de o punguliţă. Soarele încă nu
răsărise şi afară era întuneric. A deschis punga şi a simţit că acolo sunt nişte
pietre. Atunci s-a aşezat şi a început să arunce pietrele în lac, una câte una. Îl
încânta sunetul pe care acestea îl făceau când cădeau în apă. În clipa în care a
fost gata să o arunce pe ultima, a răsărit prima rază de soare şi a văzut ce ţinea în
mână: un diamant. A început să plângă şi să se jelească. Dar nu mai avea ce să
facă. Măcar o avea pe aceasta.
Poate că şi tu ai aruncat multe diamante. Dar acum, dacă a răsărit asupra ta
prima rază de atenţie, cum mai poţi arunca ceea ce deţii? Este imposibil.
92
VII. O VIAŢĂ ESTE O OGLINDĂ
35. Când yoghinul este ferm statornicit în non-violenţă, cei din jurul său
vor înceta faţă de el orice duşmănie.
36. Când yoghinul este ferm stabilit în sinceritate, el ajunge la fructul
acţiunii fără să acţioneze.
37. Când yoghinul este ferm statornic în cinste, comorile interioare vor
apărea de la sine.
38. Când yoghinul este ferm în continenţa sexuală, el va dobândi vigoare.
39. Când yoghinul este ferm non-posesivitate, acolo apare cunoaşterea
“rostului “ şi a “originii” existenţei.
Odată s-a întâmplat să mă aflu la munte împreună cu câţiva prieteni Ne-am

dus să vedem un vârf foarte tăcut şi liniştit, numit “punctul ecoului”. Unul dintre
prieteni a început să latre ca un câine. Imediat am fost înconjuraţi de peste tot de
sute de lătrături. Alt prieten a început să incanteze o mantra budistă: Sabbe
sanghar anichcha. Sabbe dhamma anatta. Gate, gate, para gate, para sangate.
Bodhi swaha. Văile şi dealurile dimprejur au devenit budiste, ele au început să
recite: “Totul este nepermanent, nimic nu este permanent; totul este un flux,
nimic nu este substanţial. Totul s-a dus, s-a dus, în cele din urmă toate s-au dus -
cuvântul, cunoaşterea, chiar şi iluminarea.”
Le-am spus prietenilor că şi viaţa este la fel ca acel vârf de munte care
repeta cuvintele spuse cu voce tare: latri la ea, va lătra şi ea la tine; îi spui o
mantra, atunci şi viaţa va deveni o reflecţie a acelei minunate cântări. Viaţa este
precum o oglindă. Eşti înconjurat de milioane şi milioane de oglinzi fiecare faţă
reprezintă o oglindă: fiecare piatră este o oglindă: fiecare nor este o oglindă.
Toate legăturile sunt nişte oglinzi. Oricare ar fi legătura ta cu viaţa aceasta, te va
reflecta aşa cum eşti. Nu te supăra pe ea dacă începe să latre la tine. Probabil tu
ai început. Poate chiar tu ai cauzat aceasta.
Nu încerca să schimbi viaţa; doar transfoună-te pe tine şi se va transforma
şi viaţa.
93
Iată două puncte de vedere. Pe unul îl numesc a fi revoluţionar: “Schimbă

viaţa şi doar atunci poţi fi fericit”; celălalt, pe care îl numesc a fi religios, spune:
“Schimbă-te pc tine şi viaţa va deveni minunată” Nu este nici o nevoie să
transformi societatea, lumea. Dacă te îndrepţi în această direcţie, atunci te vei
afla pe un drum fals, care nu te va duce nicăieri. ăn primul rând nici nu o poţi
schimba, este foarte vastă. Este pur şi simplu imposibil. Este atât de complexă,
iar noi ne aflăm aici atât de puţin timp: viaţa este veşnică. Omul este doar un
oaspete care dimineaţa va trebui să plece - gate, gute, para gate. Cum îţi poţi
imagina că o poţi schimba?
Este o stupiditate enormă să afirmi că poţi schimba lumea. ănsă acest punct
de vedere este foarte atractiv. Dar nu pentru că ar avea un adevăr în el, ci pentru
că nu te face responsabil. Toţi ceilalţi sunt responsabili, tu eşti o victimă.” Viaţa
este responsabilă - schimb-o!” Acesta este motivul pentru care te atrage,
deoarece nici o minte nu doreşte să fie responsabilă.
Ori de câte ori te afli în suferinţă îţi place să arunci responsabilitatea asupra
altora. Vei găsi orice scuză posibilă ca să te poţi simţi neimpovărat. Atunci voi
şti că suferi datorită unei persoane anume, ori datorită societăţii, guvernului,
economiei, iar în cele din urmă datorită soartei sau lui Dumnezeu. Toate acestea
sunt nişte puncte de vedere comuniste. În momentul în care arunci
responsabilitatea asupra altcuiva, deja nu mai poţi fi religios.
Chiar dacă ai aruncat responsabilitatea asupra lui Dumnezeu, ai devenit
comunist. Încearcă să înţelegi bine acest punct dc vedere. Comuniştii nu cred în
Dumnezeu, dar atitudinea prin care arunci responsabilitatea asupra altora este
complet comunistă. Astfel, se va ajunge în curând şi la dorinţa de a-l transforma
pe Dumnezeu.
Asta şi fac oamenii în temple: se roagă pentru a-l schimba pe Dumnezeu.
Toţi aceştia sunt comunişti. Indiferent că se ascund în spatele ornamentelor
religioase, tot comunişti sunt. De ce te rogi? Doar pentru a cere: “Nu vreau asta,
vreau aia. Soţia este bolnavă, vreau să se însănătoşească.” Prin aceasta nu faci
altceva decât să îi transmiţi întregului: “Tu eşti cel responsabil.” Doar te plângi;
adânc în interior, rugăciunea ta nu este altceva decât o cerere. Poate că o spui
foarte politicos, dar acea politeţe este falsă. Poate ajungi să îl şi linguşeşti, dar în
interior nu simţi decât: “Tu eşti cel responsabil - fă ceva!”
O astfel de atitudine o numesc comunistă; prin ea înţeleg genul de cereri:
“Eu nu sunt responsabil ei o victimă. Doar viaţa este responsabilă.” O atitudine
religioasă ar spune: Viaţa pur şi simplu reflectă ceea ce primeşte “
Viaţa este o oglindă. Ea nu acţionează într-un anumit fel asupra ta,
deoarece aceeaşi viaţă se comporta complet diferit faţă de Buddha. Viaţa este
aceeaşi, oglinda nu este diferită, dar când ajungi în faţa ei îţi va reflecta propriul
chip.
94
Iar dacă chipul tău nu este al unui buddha, atunci ce poate face oglinda?
Spun aceste lucruri deoarece le-am experimentat. Imediat ce chipul tău s-a
schimbat, oglinda se va schimba: ea nu poate face altceva decât să reflecte, să te
arate pe tine. Dacă viaţa este mizerabilă, probabil tu eşti cauza: dacă toţi sunt
împotriva ta, probabil tu ai început.
Schimbă cauza şi aceasta nu eşti decât tu. Religia te face să fii responsabil -
şi astfel ea te face să fii liber, deoarece atunci vei avea libertatea de alegere:
fericit sau suferind - depinde doar de tine. Nimeni altcineva nu este cauza.
Lumea va rămâne la fel: dacă începi să dansezi, întreaga lume va începe să
danseze în jurul tău.
Se spune că fiecare om plânge singur, dar când râde întreaga lume va râde
odată cu el. Nu este adevărat. Când suferi, întreaga lume va reflecta acest lucru;
când râzi, întreaga lume va oglindi fericirea ta. Eşti trist. Priveşte Luna sau
stelele şi vei vedea doar tristeţe, doar pesimism. Priveşte luna şi când eşti fericit:
acum o vei vedea dansând, zâmbind.
Nu exista iad sau rai. Când ai în interior un rai, lumea.... Şi aceasta este
singura lume care există! Ţine minte, alta nu mai există. Dacă în interiorul tău nu
exista decât raiul, lumea va reflecta acest rai; când înăuntru există doar iad,
lumea nu are ce face şi îl va reflecta pe acesta.
Când începi să te simţi responsabil, deja ai început să mergi pe un drum
religios. Religia este cea care crede în revoluţia individuală. Orice altă revoluţie
este falsă. Toate revoluţiile apărute până acum doar par că au adus anumite
schimbări. Nu fac altceva decât, să creeze multă zarvă pentru nimic. Nu este
posibil să schimbi nimic, atâta timp cât nu te transformi pe tine.
Aceste sutra vorbesc despre responsabilitate - despre responsabilitatea
individuală. La început mulţi se vor simţi împovăraţi, deoarece nu mai pot arunca
responsabilitatea asupra altcuiva. Dar află că doar atunci poţi face cu adevărat
ceva. Când alţii sunt responsabili, atunci nu mai există nici o speranţă. Ce mai
poţi face? Poate că meditezi, dar alţii fac zgomot - imediat vei suferi. Poate că
ajungi un buddha, dar întreaga lume va fi un iad. Vei suferi. La început, orice
libertate este simţită ca o povară - de aceea oamenilor le este frica de libertate.
Erich Fromm a scris o carte minunată “Frica de Libertate” Îmi place foarte
mult titlul. De ce le este oamenilor atât de mult frică de libertate? Toţi credem că
dorim libertatea, dar, observaţia mea este: nimeni nu doreşte să ajungă cu
adevărat la ea deoarece reprezintă o mare responsabilitate. Doar atunci poţi fi cu
adevărat responsabil. Atunci nu vei mai putea arunca responsabilitatea pe umerii
altcuiva. Nu vei mai putea avea nici un fel de consolare; daca suferi, vei suferi
datorită faptelor proprii, datorită propriilor acţiuni.
Însă odată cu acea povară se deschide o nouă uşă: poţi opri totul.
95
Dacă eu sunt cauza suferinţelor mele, atunci mă pot opri să le mai fac. De
exemplu merg pe bicicletă şi nu îmi place, atunci pot spune: “Stop!” Dacă voi
continua să pedalez... Eu sunt singurul care mă pot opri, nimeni altcineva nu
pedalează în locul meu.
Iată profunzimea teoriei karmice: tu eşti responsabil. În momentul în care
înţelegi foarte bine faptul că “eu sunt responsabil”, atunci deja s-a îndeplinit
jumătate din muncă. De fapt, în clipa în care simţi şi înţelegi cu adevărat: “Eu
sunt responsabil pentru suferinţa şi fericirea mea” - atunci ai devenit liber; eşti
eliberat de societate şi de lume. Acum îţi poţi alege singur lumea în care să
trăieşti. Dar ţine minte: aceasta este singura lume! Însă acum poţi alege. Poţi
dansa şi întreaga lume va dansa cu tine.
Aceste sutra ale lui Patanjali sunt foarte semnificative.
Când yoghinul este ferm statornicit în non-violenţă, cei din jurul său vor
înceta faţă de el orice duşmănie.
Aici sunt implicate multe lucruri. Mai întâi, în India, noi nu am folosit
niciodată cuvântul “iubire”, ci doar “non-violenţă” - ahimsa, pratishthayam.
Iisus foloseşte “iubirea”; Mahavira, Patanjali, Buddha ei folosesc “non-
violenţa”. De ce? Iubirea” pare a fi un cuvânt mai poetic, mai pozitiv; “non
violenţa” pare mai urât, mai negativ. Însă există o diferenţă: când spui “iubire”,
deja te-ai îndreptat spre o agresiune subtilă. Când spun “te iubesc” m-am mutat
din centrul meu, în tine. Este o agresiune frumoasă, dar rămâne o agresiune.
Patanjali spune “non-violenţă”: este o stare pasivă, o negaţie care transmite doar
că “nu te voi răni”.
Mesajul iubirii este “te voi face fericit” - ceea ce este imposibil. Cine poate
face fericit pe altcineva? Iubirea doar promite. Iar toate promisiunile sunt false.
Cum ai putea face fericit pe altcineva? Dacă fiecare este responsabil doar faţă de
propria persoană, atunci cum poţi crede că este posibil să faci fericit pe
altcineva? Când spun “te iubesc” nu fac altceva decât să creez multe promisiuni,
să îţi arăt multe grădini minunate...te îndrept spre visare: “Te voi face fericit;
apropie-te de mine.” Nu. Patanjali nu poate folosi acest cuvânt. Cel mult poate
spune: “Nu te voi răni. Eu nu pot face mai mult decât să nu îţi provoc suferinţă.
Dar nu voi putea să îţi ofer fericirea.” De aceea, iubirea conduce la frustrare.
Iubiţii îşi promit unul altuia conştient sau nu trandafiri, fericire, paradisuri, dar
nu se va îndeplini nimic. Nimeni nu te poate face fericit - cu excepţia ta. Când un
bărbat se îndrăgosteşte crede că femeia îi va oferi o viaţă minunată, magică; iar
femeia gândeşte şi ea acelaşi lucru în privinţa bărbatului. Dar nimeni nu poate
oferi nimic. Acesta este motivul pentru care iubiţii ajung să se simtă frustraţi. Nu
înseamnă că s-au amăgit cu bună ştiinţă, ci nu au fost conştienţi de ce spuneau.
Mahavira, Buddha, Patanjali folosesc un cuvânt care pare urat: “non-
violentă”, ahimsa.
96
Prin acesta nu se transmite altceva decât că “nu te voi răni” Şi nici chiar
această garanţie nu este totală, deoarece te poţi răni singur, îţi creezi singur
propriile răni propriile suferinţe. Tot ceea ce vrea să spună Patanjali este: “Eu nu
voi participa, nu îţi voi produce nici un fel de suferinţă, nu te voi răni.”
Când yoghinul este ferm statornicit...in această atitudine... în non-violenţă,
cei din jurul său vor înceta faţă de el orice duşmănie. Faţă de un astfel de om,
care nu se gândeşte şi nu visează să rănească pe cineva - conştient sau inconştient
- duşmănia dispare. Dar înainte de a ajunge aici apar multe alte probleme.
Iisus a fost crucificat; duşmănia din jurul său nu a dispărut. De aceea,
jainiştii spun că el nu a fost iluminat, deoarece a putut fi crucificat, oamenii i-au
arătat ură. Însă acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Mahavira. După iluminare, el a
fost primit cu pietre. Şi lui Buddha i s-a întâmplat acelaşi lucru. Unii chiar au
încercat să îl omoare. Atunci ce mai putem înţelege? Jainiştii, budiştii au explicat
ce anume s-a întâmplat. Dacă este vorba despre Iisus vor spune că nu este
iluminat şi gata, dar în privinţa lui Mahavira sau lui Buddha vor spune că totul se
datorează vieţilor trecute. Ambele explicaţii sunt greşite, deoarece orice iluminat
şi-a încheiat toate socotelile cu viaţa, nu mai are o karma.
Şi totuşi au existat cazuri: Iisus a fost crucificat, Socrate otrăvit, Al-hillaaj
Mansoor omorât cu brutalitate, Mahavira insultat şi lovit cu pietre, asupra lui
Buddha s-au încercat multe atentate. Deci cum se poate explica sutra lui
Patanjali? Dacă este adevărată, atunci nu ar fi trebuit să se întâmple asemenea
lucruri. Înseamnă că există două posibilităţi: ori aceste persoane nu au fost
iluminate şi deci nu au fost cu adevărat non-violente, ori există anumite excepţii
de la regulă.
Când cineva se iluminează, viaţa - cu excepţia fiinţelor umane - devine faţă
de el complet non-violentă. Omul este o fiinţă pervertită. Oglinda nu este clară.
Viaţa...plantele, animalele, toate sunt non-violente faţă de un buddha.
Un văr de-al lui Buddha, care se afla în competiţie cu el - lucru absolut
nenecesar, deoarece Buddha nu dorea să se întreacă cu nimeni - a vrut să îşi
adune câţiva discipoli şi aceştia să îl declare şi pe el un Buddha, dar nimeni nu l-
a ascultat. Devadutta, acesta era numele său, a încercat să îl omoare de mai multe
ori pe Buddha. Odată a dat vânt unui pietroi să se rostogolească peste Buddha,
dar acesta a scăpat nevătămat. Câţiva discipoli l-au întrebat imediat: “Ce s-a
întâmplat?” Buddha le-a răspuns: “Chiar şi o rocă simte mai mult decât
Devadutta: ea şi-a schimbat singură ruta”
Altă dată Devadutta a încercat să asmuţeaseă un elefant turbat asupra lui
Buddha. Când au văzut acel elefant furios, discipolii săi au fugit, dar Buddha a
rămas meditând lângă un copac.’Elefantul s-a apropiat...şi s-a petrecut cu totul
altceva decât se aşteptau toţi: el s-a aplecat pur şi simplu la picioarele lui
Buddha. Discipolii l-au întrebat de ce şi el le-a răspuns:
97
“Nici chiar un elefant turbat nu este mai nebun ca Devadutta.”

Unul dintre psihologii care a lucrat foarte mult şi a cercetat creierul uman a
fost Delgado. Unul dintre cele mai renumite experimente ale sale a fost acela
când a implantat nişte electrozi în creierul unui taur şi a încercat apoi să îl
manipuleze pe acesta de la distanţă, prin unde radio. În faţa multor oameni a
acţionat asupra electrozilor şi taurul a început să se înfurie, după care a pornit în
goană spre Delgado. Când mai avea un metru până să îl ajungă, Delgado a
acţionat din nou asupra electrozilor şi taurul a devenit la fel de liniştit ca şi
înainte.
Delgado a obţinut controlul asupra acelui taur cu ajutorul electrozilor.
Acelaşi lucru este posibil să se fi întâmplat şi în cazul lui Buddha, doar că el nu a
folosit nişte electrozi, ci non-violenţa. Non-violenţa sa a atins anumiţi centri din
creierul elefantului care îl ataca şi acesta s-a potolit imediat.
Omenirea nu mai este o oglindă bună. Omenirea nu mai este la fel de pură
ca văile pline de ecou. Eu nu găsesc o explicaţie prin karma sau prin faptul că
acele persoane nu au fost iluminate. Explicaţia este una singură: viaţa poate
reflecta doar dacă este vie. Omul modern însă este mort. Nimeni nu mai simte
nimic. Chiar dacă ajungi în faţa lui Buddha, nu vei simţi nimic. Vei spune că este
un om la fel ca oricare altul. Desigur, oasele, carnea, sângele, sunt la fel ca ale
noastre - suprafaţa este identică - dar cine se află în interior?
Însă nu poţi simţi nimic decât dacă ai simţit ceva în propria fiinţă.
Altminteri cum ai putea simţi în altcineva? Poţi recunoaşte un buddha doar când
ai recunoscut în tine o anumită calitate a stării-de-buddha: de acolo se poate
construi podul. Dacă nu ai realizat divinitatea din tine, îţi va fi imposibil să o
recunoşti într-un buddha; pentru a recunoaşte non-violenţa sa trebuie să
transcenzi nebunia în care te afli.
Mahavira a fost lovit cu pietre. Dar acei oameni au fost cu totul pervertiţi,
asupra lor nu funcţiona legea naturală. Dacă eşti tăcut şi te apropii de un Buddha,
vei simţi o mare transformare interioară. Atunci nu mai poţi simţi duşmănie.
De aceea există teama apropierii de un iluminat. Când eşti departe poţi
simţi duşmănie faţă de el. Când ajungi faţă în faţă, chiar dacă eşti complet nebun,
există posibilitatea ca prezenţa sa să acţioneze asupra ta ca o forţă magnetică şi
nebunia să fie complet transformată. În permanenţă oamenii au evitat fiinţe
precum Buddha, Mahavira, Iisus, Lao Tzu. Mulţi nu au curajul să se apropie de
ei; doar acumulează tot felul de ştirii şi apoi încep să bârfească.
Iar cu timpul, încep să adune atât de multe gunoaie încât ajung să moară
sub povara greutăţii. Au acumulat atât de multe atitudini fixe încât oglinda lor nu
mai poate funcţiona. S-a aşternut praful. Desigur orice oglindă reflectă, dar când
este acoperită cu praf oricât de mult ai încerca să priveşti la ea, faţa nu îţi va fi
reflectată.
98
Animalele, copacii, păsările, toate au înţeles. Se spune că atunci când

Buddha s-a iluminat, florile au înflorit deodată. Şi acest lucru nu s-a întâmplat
doar cu Buddha, ci cu toţi iluminaţii. Nu este un mit. Copacii devin atât de
fericiţi.... De aceea budiştii au păstrat acel copac - bodhi - sub care Buddha a
devenit iluminat. În el există ceva - el este cel care a fost martor la unul dintre
cele mai măreţe evenimente din lume. Este singurul martor care mai există. El
ştie ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte.
Oamenii de ştiinţă afirmă că acest gen de copac - bodhi - este cel mai
inteligent copac din lume. În el există anumite chimicale care sunt necesare
pentru inteligenţă, fără ele mintea nu ar putea exista. Este posibil ca oamenii de
ştiinţă să nu se înşele. El a fost martor la trecerea lui Buddha într-o altă
dimensiune; a cunoscut una dintre cele mai importante ore din întreaga existenţă.
Problema noastră este că oglinda este acoperită cu praf - crezuri, ideologii.
În urmă cu două-trei zile, o familie jainistă a vrut să fie iniţiată şi
băieţelului lor i-am dat numele de Swami Krishna Bharti. Când a auzit ce nume
i-am dat mi-a spus: “Nu. Acest nume este prea feminin. Mai bine îmi dai altul.”
Jainiştii nu îl prea agreează pe Krishna. Faptul că el dansează, cântă, se joacă şi
râde îi face să îl considere feminin.
Dacă un jainist îl întâlneşte pe Krishna, el nu va simţi nimic; dacă un
hindus îl întâlneşte pe Mahavira, nu îl va recunoaşte. Crezurile nu reprezintă
altceva decât un praf acumulat - nu mai poţi vedea clar. Dacă eşti musulman nu
poţi citi Baghavad-Gita; dacă eşti hindus îţi va fi imposibil să te apropii de
Coran. Până şi Gandhi care spune că toate religiile sunt la fel a luat din Coran
doar pasaje identice cu cele din Gita, dar de celelalte, care sunt contrare Gitei,
nici măcar nu s-a atins.
Mintea împreună cu crezurile, ideile, conceptele, sistemele şi filosofiile ei
este o minte paralizată - nu se mai poate mişca, este precum un sclav. Iar pentru a
privi la Buddha ai nevoie de libertate - de o minte care să se mişte într-o libertate
absolută, lipsită de orice fel de prejudecăţi şi crezuri.
Sutra este perfectă: Când yoghinul este ferm statornicit în non-violenţă, cei
din jurul său vor înceta faţă de el orice duşmănie. Brusc acolo apare iubirea, fără
nici o cauză anume. Doar prezenţa sa este îndeajuns, atunci intri în raza de
acţiune a energiei sale şi eşti transformat pe loc.
De aceea, în trecut, cei care se aflau în preajma unei persoane iluminate au
simţit că sunt hipnotizaţi. Nu se petrece nici un fel de hipnoză, ci calitatea fiinţei
lor este cea care oferă o linişte extrem de mare. În prezenţa lor nu mai poţi face
altceva decât sâ rămâi tăcut. Atunci nu te mai simţi pe tine, eşti complet
transformat. Când te vei reîntoarce acasă vei redeveni acelaşi om ca şi mai
înainte. Apoi, când îţi reaminteşti de întâlnire, te vei întreba ce s-a întâmplat.
Cum de ai devenit diferit? Ai fost cumva hipnotizat?
99
Acesta este sentimentul simţit de majoritatea oamenilor. Dar adevărul este

că nu te hipnotizează nimeni; fiinţa unui iluminat este extrem de liniştitoare,
relaxantă, odihnitoare.
În preajma câmpului lor de energie eşti transformat. Nu mai poţi fi acelaşi;
structura ta este complet diferită. Dacă poţi înţelege acest proces, atunci vei putea
înţelege şi sensul cuvântului folosit de hinduşi satsang: a fi în prezenţa
iluminaţilor. Nu mai ai nevoie de nimic altceva. Occidentalii sunt aproape
incapabili să înţeleagă acest lucru: doar prezenţa lor este îndeajuns, a te hrăni cu
energia lor este tot ce îţi trebuie.
În ultima noapte a lui Iisus, înainte de a fi prins, el a cinat cu discipolii lui
şi în clipa în care a rupt pâine şi le-a oferit, le-a spus: “Mâncaţi din trupul meu.”
Când o fiinţă precum Iisus atinge o bucată de pâine, aceea nu mai este la fel ca
înainte - a devenit sfântă. Şi când spune: “Mâncaţi-mă - nu vorbeşte doar la
modul figurat. A fi în prezenţa unui maestru înseamnă propriu-zis a te hrăni din
el. A fi cu el înseamnă a fi în el.
De fapt, vechile scripturi hinduse afirmă că în prezenţa unui maestru te afli
la fel ca într-un pântec. Câmpul energiei sale este precum un pântec, iar atunci
eşti transformat, sublimat, transfigurat - se naşte o nouă fiinţă. Prin Maestru,
omul are o nouă naştere - devine dwij. Prima naştere este cea cauzată de părinţi -
aceasta este naşterea trupului. Naşterea spiritului este cea realizată prin Maestru.
A te afla în prezenţa lui Buddha înseamnă a fi pe cale de a deveni un
buddha. Nu mai ai nevoie de nimic altceva. Dacă te poţi îmbiba de prezenţa sa,
dacă îi permiţi să acţioneze asupra ta, dacă poţi rămâne pasiv, receptiv, atunci se
poate întâmpla orice.
Hinduşii au două vorbe: satsang, care este imposibilă de înţeles pentru
occidentali, deoarece ei spun că nu se poate ajunge nicăieri decât prin învăţătură.
Iar cealaltă este darshan. Şi acest cuvânt este dificil de înţeles; prin el se
transmite că este dcajuns doar dacă vezi un Maestru, doar dacă priveşti în ochii
lui. Darshan înseamnă a vedea. La mine vin mulţi occidentali, dar vin doar
pentru a pune întrebări. Dacă se întâmplă să stea câteva zile încep să înţeleagă
faptul că întrebările nu sunt folositoare. Apoi, doar îmi spun: “Nu avem nimic de
întrebat sau de adăugat...doar vrem să stăm lângă tine.” Le trebuie un timp
anume ca să înţeleagă că este îndeajuns doar să stea lângă mine.
A pune o întrebare înseamnă a ridica o barieră. Doar când acestea nu există
energiile se pot întâlni, pot curge, se pot contopi şi atunci voi putea curge în tine,
iar tu vei putea face parte din pântecul meu. Dar imediat ce apare o întrebare,
mintea preia controlul. Fiinţa este deschisă şi vulnerabilă doar când nu mai ai
nimic de întrebat.
Când yoghinul este ferm stabilit în sinceritate, el ajunge fructul acţiunii
fără să acţioneze.
100
Aceasta este şi mai dificilă. Când yoghinul este ferm stabilit în sinceritate,
în adevăr: satya pratishthayam. Trebuie să fii foarte atent încă de la început,
deoarece atunci când scripturile orientale se referă la adevăr, ele nu înţeleg prin
asta doar a spune mereu adevărul. “A fi ferm stabilit în sinceritate” înseamnă a fi
autentic, înseamnă ca în interior să nu existe nici măcar o fărâmă de falsitate.
Desigur, o asemenea persoană va spune adevărul, dar nu acesta este sensul. O
astfel de persoană trăieşte în adevăr - iată sensul real. În Occident, adevărul
înseamnă onestitate, doar a spune adevărul. În Orient, acesta înseamnă a fi
adevărul. Cuvintele vor urma de la sine, nu asta este important - este doar o
umbră - dar a fi în adevăr înseamnă a fi tu însuţi, fără nici o mască, fără nici un
fel de personalitate, doar a fi esenţa. Cuvântul “personalitate” este foarte
semnificativ. El îşi are rădăcina din limba greacă “persona”, adică mască. Actorii
antici din Grecia purtau măşti atunci când jucau un rol. Realul este ascuns în
spate, iar masca, “persona”, era cea cunoscută de public.
Fără nici o personalitate, doar esenţa... În Zen ţi s-ar spune: “Descoperă-ţi
adevărata faţă - cea originală.” Aceasta este meditaţia. Ei le spun discipolilor:
“Mergi în trecut şi descoperă-ţi chipul dinaintea naşterii. Acela este adevărul.”
Înainte de naştere, deoarece imediat după naştere începe falsitatea. În momentul
în care începi să faci parte dintr-o familie, ai devenit parte a minciunii. Iar în
clipa în care faci parte din societate, devii parte a unei minciuni mai mari. Toate
societăţile nu sunt altceva decât nişte minciuni - frumos colorate şi ornate, dar în
definitiv doar nişte minciuni. Este necesar să îţi cauţi faţa dinaintea venirii în
lume, puritatea ta originară.
Trebuie să pătrunzi în interior. Trebuie să ajungi să îţi simţi centrul, esenţa
fiinţei, dincolo de care nu mai există nici o posibilitate de trecere. Începe să
elimini: nu eşti corpul, deoarece el se schimbă în permanenţă; nu eşti mintea,
deoarece ea este un flux, este un proces; nu eşti emoţiile, deoarece ele apar şi
dispar. Tu eşti acel ceva care rămâne şi rămâne şi rămâne. Acesta este adevărul.
Iată şi sensul afirmaţiei satya pratishthayam: cel stabilit în adevăr.
… el ajunge la fructul acţiunii fără să acţioneze. Acum îl poţi înţelege pe
Lao Tzu: dacă devii conectat cu adevărul fiinţei proprii, atunci nu mai este
nevoie să faci nimic - lucrurile doar se petrec. Nu înseamnă că doar vei sta în pat
şi vei dormi; vei acţiona, dar nu tu vei fi cel care acţionează: întregul va începe
să funcţioneze prin tine. Devii un instrument, o funcţie a întregului - ceea ce
Krishna numeşte nimitta - un instrument al Totalului - el va curge şi va acţiona
prin tine. Nu mai trebuie să te îngrijorezi de rezultate, de planuri, de efecte.
Trăieşti clipă de clipă şi întregul va avea grijă de toate.
Odată ce eşti ferm stabilit în propria fiinţă eşti stabilit în întreg, deoarece
fiinţa ta face parte din acesta. Faţa, personalitatea ta este parte a societăţii; fiinţa
esenţa ta este parte a întregului.
101
Fiecare dintre noi este un dumnezeu ascuns. La suprafaţă poate că mulţi

sunt hoţi, călugări, criminali, judecători şi altele - dar adânc în interior fiecare
este un dumnezeu. În momentul în care eşti stabilit în divinitatea proprie, întregul
va începe să funcţioneze prin tine.
Vezi? Nici un copac nu se îngrijorează de florile sale - acestea apar singure.
Nici un râu nu îşi face planuri să ajungă la ocean, nu se enervează şi nu îşi face
nici o grijă - dar ajunge la ocean. Stelele se mişcă, totul se mişcă atât de calm
încât nu apare nici o tulburare şi cu toate acestea ţinta nu este niciodată ratată.
Doar omul este plin de griji - ce să facă, ce să nu facă; ce este bine, ce este rău;
cum să fie mai competitiv şi aşa mai departe. “Cum să devii”, aceasta Buddha a
denumit-o tanha - boala devenirii.
Cel care este stabilit în adevăr a devenit. El a atins fiinţa proprie. Devenirea
este boală, fiinţa este sănătate. Iar dacă te îndrepţi spre interior, fiinţa îţi este la
îndemână chiar în această clipă. Trebuie doar să priveşti.
Am auzit o povestioară interesantă despre un călugăr zen. Înainte de a
deveni iluminat el a fost un mărunt funcţionar în guvern. La un moment dat s-a
dus la un Maestru arătându-şi intenţia de a deveni un călugăr şi de a renunţa la
lume. Maestrul i-a spus: “Nu este nici o nevoie, deoarece fiinţa poate fi realizată
oriunde. Nu este necesar să vii la mănăstire. O poţi atinge chiar acolo unde te
afli. Doar stai şi permite-i să apară.”
El a început să mediteze, iar meditaţia consta doar din a sta şi a nu face
nimic. Gândurile veneau şi dispăreau. Era doar un observator care nu condamna
şi nu aprecia nimic - nu exista evaluare - doar privea indiferent la tot ce se
întâmpla. Anii au trecut. Într-o zi, când lucra în birou, începuse ploaia şi,
deodată, un tunet la zguduit şi l-a aruncat în propria fiinţă. Atunci a început să
râdă. Şi se spune că de atunci nu a mai încetat niciodată să râdă. S-a dus râzând
la Maestru şi a spus: “Un tunet, şi m-am trezit, am privit înăuntru...bătrânelul se
afla tot acolo în casa sa. Şi l-am căutat în permanenţă pe acest bătrânel, iar el
stătea liniştit în căminul său.”
Un tunet.... Trebuie doar să te afli într-o stare receptivă şi atunci orice lucru
te poate trezi. Doar un strigăt, o privire, o lovitură, orice şi brusc...eşti ceea ce ai
căutat. Singurul lucru necesar este să priveşti în interior. Eşti stabilit în tine însuţi
şi atunci devii o funcţie a întregului şi aceasta este totul. Atunci nu mai rămâne
nimic. Râul tău va curge spre ocean; copacul tău va înflori în permanenţă.
Când yoghinul este ferm stabilit în sinceritate, el ajunge la fructul acţiunii
fără să acţioneze. Nu mai ai nimic de făcut: totul se produce de la sine. Însă ţine
minte, asta nu înseamnă că nu mai faci nimic, ci întregul face: tu nu mai eşti cel
care acţionează.
Când yoghinul este ferm statornicit în cinste, comorile interioare vor
apărea de la sine.
102
Întotdeauna ai căutat tot felul de comori, iar după îndelungate peregrinări ai

simţit că toate sunt doar nişte iluzii - deoarece comoara reală se află în interior.
Eşti chiai tu! Nu există altă comoară în afară de tine.
Când cineva se stabileşte în cinste: asteya pratishthayam. Cuvântul
“asteya” înseamnă “non-hoţie” şi trebuie bine înţeles. “Onestitatea” sau “cinstea”
nu au acelaşi înţeles. Desigur cinstea face parte din ea, dar “non-hoţia” este ceva
cu totul diferit.
Poate că nu eşti un hoţ în adevăratul sens al cuvântului, dar dacă eşti gelos
pe posesiunile altora, atunci eşti la fel ca orice hoţ. Dacă vezi maşina cuiva şi îţi
apare imediat dorinţa de a o avea tu, atunci ai comis un furt. Nici un tribunal nu
te poate condamna pentru acest lucru, dar în justiţia întregului ai fost deja
condamnat: furtul a fost comis. “Non-hoţia” înseamnă o minte care nu doreşte.
Mintea doreşte să posede tot ce poate - şi ori de câte ori doreşti să posezi începi
să iei de la altcineva. Poate că nu furi cu adevărat, dar mintea deja a furat în mod
subtil.
“Non-hoţia” înseamnă o minte care nu este geloasă, care nu este
competitivă. Şi atunci se produce o mare revoluţie: îţi descoperi comoara
interioară. Când eşti gelos, competitiv, ambiţios nu faci altceva decât să priveşti
la comorile altora şi astfel nu reuşeşti să îţi descoperi propria comoară. Nu vei
face altceva decât să pierzi ceea ce deţii în interior. Vrei din ce în ce mai multe şi
datorită acestui “mult” nu te opreşti niciodată şi nu îţi poţi descoperi propria
fiinţă. Propria comoară poate fi descoperită doar într-un anumit spaţiu, iar acel
spaţiu îţi este accesibil doar când nu eşti gelos, când nu te preocupă ceea ce au
alţii. Închide ochii şi lumea nu va mai conta. Atunci îţi va fi revelată Fiinţa.
Există două tipuri de persoane: cele care doresc să aibă mai mult şi cele
care doresc să fie mai mult. Dacă te interesează doar să ai mai mult, indiferent ce
anume - bani, cunoaştere, prestigiu, putere, orice - atunci vei pierde, deoarece
acest efort nu este necesar. Deţii deja comoara în interior. Când yoghinul este
ferm statornicit în cinste, comorile interioare vor apărea de la sine.
Brahmacharya pratishthayam virya labha.
Când yoghinul este ferm în continenţa sexuală, el va dobândi vigoare.
A traduce ceva din sanscrită este aproape imposibil. După secole şi secole
de rafinament, de cercetare spirituală, meditaţie, sanscrita a ajuns la un
rafinament pe care nu îl are nici o altă limbă de pe Pământ. De exemplu,
cuvântul “brahmacharya” este imposibil de tradus. Din punct de vedere literar
înseamnă “comportandu-te ca un zeu”. În mod general a fost tradus ea abstinenţă
sexuală” Este o mare diferenţă - nu este vorba doar de abstinenţă deoarece poţi fi
abstinent şi totuşi să nu aiungi la brahmacharya.
Celibatul este represiv - prin el nu faci altceva decât să îţi reprimi energia
sexuala - iar aceasta nu va conduce niciodată la o transformare.
103
Însă există anumite căi prin care ţi se dezvăluie propria divinitate şi atunci,
brusc, sexul dispare. Nu este reprimat. Atunci energia ia o formă complet
diferită. Devii abstinent, dar fără nici un efort depus din partea ta; dacă există
efort, atunci aceea nu va fi altceva decât o reprimare. Abstinenţa trebuie să fie
doar o consecinţă brahmacharya-ei, a controlului energiei sexuale.
Apare întrebarea: cum se poate ajunge la ea? - Când yoghinul este ferm în
continenţa sexuală. Dacă eşti ferm stabilit în ahimsa, non-violenţă, când eşti
ferm stabilit în adevăr şi în non-hoţie, atunci este simplu să fii prezent în fiinţa
interioară. Atunci eşti un dumnezeu. Când nu îi mai răneşti pe alţii, nu mai dai
naştere la reacţii în lanţ. Ai scăpat de cătuşe şi ai devenit liber. Când nu mai
încerci să pretinzi nimic şi nu mai porţi nici un fel de măşti - dacă eşti autentic
până în măduva oaselor - atunci energia sexuală începe să se transforme, o poţi
controla chiar dacă faci dragoste ori dacă eşti abstinent.
Ai observat că atunci când eşti violent apare mai multă energie sexuală? De
fapt, soţii şi soţiile ştiu foarte bine că dacă se ceartă în timpul zilei, atunci
noaptea vor putea face dragoste mai bine. Dacă nu eşti interesat şi nu încerci să
răneşti pe nimeni, dacă eşti plin de compasiune şi iubire, atunci vei simţi cum
energia sexuală începe să se sublimeze.
Sexualitatea însoţită de pierdere poate exista numai într-o anumită
companie: furie, violenţă, ură, gelozie, competitivitate, ambiţie. O astfel de
sexualitate poate exista doar ca o componentă a lor. Când renunţi la acestea vei
vedea că energia sexuală devine mai elevată, te vei simţi mai afectuos, mai
iubitor.
Nu prin abstinenţă poţi deveni ferm stabilit în brahmacharya - dacă încerci
vei ajunge ca cei care au reprimat această energie şi acum au ajuns să fie mai
nervoşi, mai violenţi şi mai furioşi ca înainte. Acesta este şi motivul pentru care
peste tot în lume, în orice armată se impune abstinenţa, deoarece astfel energia
care nu poate fi eliberată prin sex va fi eliberată prin furie.
De fapt, psihologii au descoperit o profundă asociere între violenţă şi
energia sexuală reprimată. Toate armele sunt simboluri falice, indiferent că este
un cuţit sau un glonţ. Când energia sexuală este reprimată vei găsi căi şi mijloace
de a penetra în alt mod corpurile. În nici o armată din lume nu este permisă
intrarea soţiilor sau prietenelor soldaţilor, cu excepţia armatei americane - şi ei
voi avea mult de suferit din această cauză. Soldaţii care sunt satisfăcuţi din punct
de vedere sexual nu mai pot lupta, dorinţa de luptă dispare.
De aceea s-a întâmplat de multe ori ca o civilizaţie dezvoltată să fie înfrântă
de o civilizaţie mai primitivă. India, de exemplu, a fost învinsă de turci, huni,
musulmani. O cultură dezvoltată este satisfăcută, mulţumită, ce să mai lupte?
Când totul merge bine cine mai este interesat să omoare? Dacă vrei ca o armată
să lupte bine, atunci trebuie să o frustrezi din punct de vedere sexual.
104
Atunci soldaţii voi putea lupta foarte bine, deoarece lupta a devenit
simbolul sexualităţii lor reprimate.
Acelaşi lucru se întâmplă acum în Vietnam. Aici nu este vorba că pierde
capitalismul şi câştigă comunismul, nu; ci doar simplul fapt că o civilizaţie
avansată, satisfăcută din punct dc vedere sexual, este mult mai puţin pregătită de
luptă decât o civilizaţie barbară şi reprimată din punct dc vedere sexual. Acelaşi
lucru poate fi observat şi în viaţa de zi cu zi: o familie mai bogată nu are tendinţa
de a lupta, în schimb o familie săracă nu are nimic dc pierdut dacă se luptă cu
altcineva, dimpotrivă, chiar poate obţine ceva.
La fel se întâmplă şi în cazul vieţii individuale. Dacă devii non-violent,
cinstit, stabilit în non-hoţie, atunci vei descoperi că îşi vei controla total
sexualitatea. Nu mai este o pasiune nebună. Dacă vrei te poţi bucura de el, dar
pasiunea nu mai este necontrolată. A devenit mai liniştit, iar în final va dobândi o
nouă calitate.
Şi când dispare, energia încătuşată în el va fi eliberată. Acea energie va
deveni rezervorul tău. De aceea Patanjali spune: Când yoghinul este ferm în
continenţa sexuală, el va dobândi vigoare. Este obţinută o energie imensă. Asta
nu înseamnă că vei deveni un mare atlet sau un mare boxer, nu. Acea energie are
o dimensiune complet diferită. Acea energie nu aparţine acestei lumi şi nu este
masculină, ci feminină. Toţi yoghinii care au realizat-o au devenit mai feminini.
Priveşte la Buddha: corpul, faţa sa - rotunjimea, catifelarea pielii - toate par
feminine.
Hinduşii au făcut foarte bine că nu i-au descris niciodată pe Buddha,
Mahavira, Krishna, Rama, cu bărbi sau mustăţi. De asemenea, să nu te gândeşti
că erau lipsiţi de hormoni şi de aceea nu le putea creşte păr - poate că unii dintre
ei au purtau bărbi sau mustăţi însă este bine că hinduşii nu i-au reprezentat astfel,
deoarece atunci ar fi arătat masculini. Şi este bine că s-a folosit marmura în
sculpturile care îi înfăţişează, deoarece aceasta le dă o calitate feminină. Nietsche
i-a criticat pe Buddha şi Iisus, denumindu-i “feciorelnici”, “feminini”. Critica sa
este complet absurdă, dar a atins un adevăr. Într-adevăr ei sunt feminini.
Când energia sexuală va dispărea, unde se va putea duce? Nu iese, ci se va
transformă într-un rezervor interior. Atunci te vei simţi plin de putere şi energie.
Nu înseamnă că vei fi puternic şi vei începe să te lupţi; atunci nu va mai apărea
nici o tendinţă de luptă. De fapt, vei fi atât de puternic încât nu vei putea lupta.
Doar cei slabi se luptă. Cei cărora le este teamă de puterea lor se luptă pentru a
demonstra că sunt puternici. Însă cei cu adevărat puternici nu se luptă niciodată.
Doar privesc la întregul joc.
Când yoghinul este ferm non-posesivitate, acolo apare cunoaşterea
“rostului “ şi a “originii” existenţei.
105
Cand yoghinul este ferm stabilit în non-posesivitate, când nu mai posedă

nimic în afară de sine - indiferent că este un rege şi trăieşte într-un palat, el nu îl
posedă. Chiar dacă ajunge să piardă totul, în mintea sa nu va apărea nici măcar o
singură unduire.
Există o poveste despre un mare yoghin, Janak. India l-a venerat secole la
rând şi pe nimeni nu a venerat în acelaşi mod, deoarece el este unic. Buddha şi-a
părăsit regatul, palatul; Mahavira la fel. Janak însă nu a plecat niciodată din
palatul său. El a nu a urmărit acelaşi şablon ca Buddha şi Mahavira, de aceea este
unic. S-a întâmplat ca un tânăr căutător să fie sfătuit de Maestrul său: “Acum du-
te la Janak: el va fi cel care îţi oferă ultima iniţiere; Eu te-am învăţat tot ce am
putut, dar sunt un cerşetor. Eu nu cunosc nimic despre lume, deoarece am
renunţat la ea. Trebuie să mergi la cineva care o cunoaşte. Aceasta va fi ultima ta
iniţiere. Înainte de a renunţa la lume trebuie să vorbeşti cu cineva care cunoaşte
lumea. Aşa că mergi la acest rege, Janak.”
Discipolul ezita, deoarece dorea să renunţe la lume şi nici nu credea ca acel
rege este cu adevărat iluminat. Dacă ar fi fost, ar mai fi locuit într-un palat?
Logica obişnuită ne spune că trebuie să renunţăm la totul. Un yoghin nu trebuie
să posede nimic, trebuie să rămână într-o stare de non-posesivitate completă,
austeră. Când cineva se iluminează devine atât de inocent şi simplu încât ce
nevoie mai are să trăiască ca un rege? Dar fiindcă maestrul i-a cerut, a trebuit să
plece. Seara când a ajuns, Janak l-a invitat la o petrecere. Tânărului nu i-a venit
să creadă: femeile dansau, vinul curgea şi era o veselie totală; aproape toţi erau
beţi. Nu înţelegea: “De ce m-o fi pus maestrul să vin aici? Pentru ce?” A fost atât
de tulburat încât a vrut să plece, dar Janak i-a spus: “Ar fi o insultă să pleci chiar
acum. De-abia ai venit, măcar stai o noapte şi mâine dimineaţă poţi pleca. Şi de
ce eşti atât de tulburat ? Odihneşte-te. Dimineaţa îţi voi spune de ce te afli aici.”
Tânărul i-a spus: “Nu mai trebuie să îmi spui nimic, am văzut cu ochii mei
ce se întâmplă.”
Janak a râs. Tânărul a fost bine îngrijit, i s-a dat să mănânce şi i s-a oferit o
cameră impunătoare. Era foarte obosit deoarece călătorise foarte mult şi dorea să
doarmă. S-a pus în pat, dar a rămas înmărmurit: deasupra patului stătea atârnată
de un fir de aţă o sabie. Nu a putui să înţeleagă cine a făcut acea glumă nesărată,
mai ales că până atunci fusese tratat foarte bine. Nu a dormit întreaga noapte, nu
s-a putut bucura de pat, de somn, de palat de nimic.
Dimineaţa, regele l-a întrebat: “Ai dormit bine?”
El a răspuns: “Cum să dorm? Totul a fost bine, dar sabia aceea atârnată
deasupra patului nu mi-a dat pace - putea cădea în orice moment.”
Regele a continuat: “Şi nu te-ai putut bucura de pat? Ţi-am oferit cea mai
bună şi mai luxoasă cameră din tot palatul “
106
“Eu nu mai ţin minte nimic despre nici o cameră şi nici un pat, am in faţă
doar acea sabie atârnată deasupra capului” - a afirmat tânărul căutător.
Regele a spus: “Atunci este mai bine să nu pleci. Eu locuiesc în acest palat,
dar şi asupra mea atârna o sabie a morţii. Iar firul care o susţine este chiar mai
subţire decât cel pe care l-ai văzut.”
Când cineva îşi aminteşte în continuu despre moarte, cum ar putea să mai
posede ceva? Palatul, luxul, averea, toate există, dar moartea este mai reală decât
orice altceva. Cum ai mai putea poseda? Aminteşte-ţi de moarte şi vei deveni
non-posesiv. Atunci vei şti: “Nu mă pod poseda decât pe mine. Moartea va
spulbera orice altceva.”
Când yoghinul este ferm stabilit în non-posesivitate, acolo apare
cunoaşterea “rostului” şi a “originii” existenţei. Devine non-posesiv şi energia
nu va mai curge în exterior. În prezent se varsă datorită dorinţei de a poseda.
Când devii conştient că nimic nu poate fi posedat - lumea a fost şi va exita şi
după tine,... Nimic nu poate fi posedat; chiar ideea în sine este stupidă. În clipa în
care eşti conştient de acest fapt, brusc, întreaga energie care până atunci se mişca
în o mie şi una de direcţii exterioare, se va îndrepta în interior, şi, spune
Patanjali...acolo apare cunoaşterea “rostului” şi a “originii” existenţei. Atunci
vei şti de unde vii şi cine eşti cu adevărat. Te vei afla faţă în faţă cu sursa
originară a vieţii, existenţa. Acea sursă este Dumnezeu: începutul şi sfârşitul, alfa
şi omega.
107
VIII. DISCRIMINARE FAŢĂ DE ORICE LUCRU
1. Ne-ai spus cât de importantă este satsang, prezenţa lângă un

iluminat, lângă o fiinţă eliberată. Cu toate acestea, mulţi dintre sannyasinii
tăi petrec mult timp departe de tine. Dacă ai fi putut ne-ai fi ţinut pe toţi
lângă tine, aici în Poona?
Nu. Deoarece a sta prea mult în prezenţa unei persoane iluminate se poate
transforma într-o supradoză. În loc să te ajute, te va împiedica. Totul trebuie să
se afle în echilibru şi în proporţie corectă. Este posibil să mănânci prea multă
ciocolată şi acest lucru îţi va face rău. Iar satsang este foarte dulce - este cel mai
dulce lucru din lume. De fapt, este o beţie...vei deveni ca un beţiv Aceasta nu te
va elibera, ci va crea o nouă încătuşare.
Prezenţa lângă un maestru poate însemna ori eliberare, ori sclavie. Nu este
obligatoriu că dacă eşti lângă el să te eliberezi, nu; poţi deveni dependent de
prezenţa sa. Nu este bine. Ori de câte ori simt că cineva are nevoie de un spaţiu,
îl trimit departe de mine. Este bine să fie creată foamea, deoarece după aceea
saţietatea este mai profundă. Iar dacă te afli prea mult în prezenţa mea, începi să
mă uiţi. Nu vei face doar indigestie, ci este posibil să mă uiţi complet.
Chiar ieri, Sheela mi-a spus că atunci când se afla în America se afla mai
aproape de mine decât acum când se află aici. De ce se întâmplă aceasta? Este
simplu. Când era în America se gândea constant la mine, la venirea ei aici. Trăia
într-un vis. Acum, din moment ce se află aici, cum mai poate visa? Acum
reprezint realitatea, deci visele nu mai sunt necesare. Şi eu mă aflu atât de mult
în prezent încât ea a început să mă uite - de aceea se simte îndepărtată.
Lucrurile sunt mai complexe. Uneori trimit pe cineva de aici tocmai pentru
a mă simţi mai mult. Pentru a te apropia de mine este nevoie de o separare.
Trebuie să existe un ritm, un echilibru între a fi lângă mine şi a fi departe de
mine. Datorită acestui echilibru se deschid multe posibilităţi iar în final trebuie să
ajungi să trăieşti singur. Maestrul nu poate fi în permanenţă lângă tine. Într-o
bună zi voi dispărea - “ţărână din ţărână” Nu mă vei mai putea căuta.
108
Astfel, dacă ai devenit prea mult dependent de mine şi nu mai poţi fi lângă
mine, atunci vei suferi fără rost. Iar eu mă aflu aici tocmai pentru a te face să nu
mai suferi; sunt aici pentru a-ţi oferi beatitudinea.
Şi este bine ca tot ce ai obţinut lângă mine să testezi în viaţa de zi cu zi,
deoarece un ashram uu face parte din viaţă. Cel mult el poate reprezenta o
disciplină; nu este o viaţă alternativă. Este o şcoală în care obţii anumite
străfulgerări. Atunci vei duce cu tine acele străfulgerări - lumea reprezintă
examenul final. Acestea vor fi reale doar dacă se dovedesc adevărate şi în cadrul
lumii înconjurătoare.
Trăind într-un ashram, lângă o fiinţă eliberată, în prezenţa câmpului său
energetic, te poţi amăgi că ai ajuns la ceva. Poate că nu ai atins nimic, poate că
totul se datorează magnetismului, acelei energii, însă când pleci de lângă mine,
părăseşti atmosferă ashram-ului şi poţi continua să ai ceea ce simţi acum, atunci
înseamnă că ai realizat cu adevărat ceva. Altminteri poţi trăi mult şi bine în
iluzie, în visul provocat de atmosfera ashram-ului.
Nu, chiar dacă ar fi fost posibil să îi ţin pe toţi lângă mine, pe unii tot i-aş fi
trimis în altă parte. Aş fi acţionat la fel ca acum. Acesta este ajutorul pe care îl
pot oferi.
Şi nimeni nu trebuie să se simtă rănit atunci când îi spun să meargă în altă
parte - este necesar să facă acel lucru. Şi, de asemenea, nimeni nu trebuie să se
simtă ales sau superior celorlalţi atunci când îi cer să rămână aici - şi acest lucru
este la fel de necesar. Niciodată să nu îţi construieşti principii fixe, deoarece
lucrurile sunt foarte complexe şi fiecare individ este unic.
Uneori, îi permit cuiva să rămână aici deoarece este prea rigid, prea mort şi
are nevoie de impulsionare constantă. Unii evoluează destul de repede şi după
câteva săptămâni le pot spune: “Acum puteţi pleca”. Pe altcineva îl pot reţine
datorită faptului că este foarte echilibrat şi nu există pericolul să mănânce prea
mult, să facă indigestie, să devină dependent.
Alteori, când simt că cineva a realizat ceva, îl trimit în altă parte, deoarece
doar în lume poate fi dovedit dacă este adevărat sau nu ceea ce a realizat. În
izolarea care există în ashram poti avea multe străfulgerări, deoarece atunci
începi să te conectezi cu mintea colectivă care s-a format aici. Începi să
călătoreşti pe undele mele - nu ale tale. Însă când ajungi acasă va trebui să
călătoreşti pe propriile tale unde - poate că sunt mai mici, dar vor fi mai bune
deoarece sunt ale tale, pentru tine sunt mai adevărate şi doar acestea te pot scoate
cu succes la liman. Eu nu pot face altceva decât să indic calea.
Un maestru nu trebuie să devină o povară: este foarte uşor. Iubirea poate fi
oricând convertită în încătuşare. Iubirea trebuie să fie libertate, ea trebuie să te
ajute să te eliberezi de toate cătuşele şi poverile pe care le ai. De aceea sunt atent
în permanenţă: cine trebuie să plece, cine trebuie să stea şi cât de mult.
109
Este necesar un ritm - uneori să fii lângă mine, alteori să nu fii. Şi va veni o
zi când vei simţi şi tu acelaşi lucru. Atunci voi fi fericit pentru tine. Îndiferent că
eşti sau nu lângă mine, tu vei rămâne la fel; indiferent că te afli în ashram sau în
oraş, nimic nu te mai poate atinge; te afli în lume, dar ea nu mai se află în tine:
atunci mă faci fericit. Atunci eşti satisfăcut.
2. De ce combaţi atât de mult căsătoria şi totuşi le spui oamenilor să se
căsătorească?
Această întrebare este din partea lui Anurag.
Pentru mine, căsătoria este un lucru mort. Este o instituţie şi tu nu poţi trăi
într-o instituţie; doar nebunii pot trăi în astfel de instituţii. Este un substituent al
iubirii. Iubirea este periculoasă; a iubi înseamnă a te afla constant într-o furtună.
Ai nevoie de curaj, de conştientizare şi trebuie să fii pregătit pentru orice. În
iubire nu există siguranţă. Căsătoria reprezintă o siguranţă: starea civilă, poliţia,
medicii, tribunalul, toate stau în spatele ei şi o sprijină. Statul, societatea, religia -
toate se află în spatele ei. Căsătoria este un fenomen social. Iubirea este
individuală, personală, intimă. Iubirea este periculoasă, nesigură... Şi nimeni nu
ştie unde te poate conduce. Este la fel ca un nor care se mişcă fără nici o
destinaţie. Iubirea este un nor ascuns care nu ştie în ce parte se îndreaptă. Nimeni
nu ştie unde se află, nici un astrolog nu îi poate prezice poziţia. Dar în privinţa
căsătoriei? Dinainte se poate spune totul foarte uşor.
Omul a trebuit să creeze căsătoria deoarece se teme de necunoscut. La toate
nivelele vieţii şi existenţei, omul a creat substituenţi: pentru iubire este căsătoria;
pentru religie sunt sectele - acestea sunt la fel ca o căsătorie. Hinduismul,
jainismul, creştinismul, islamismul - nici una dintre acestea nu este o religie
adevărată. Religia reală nu are un nume - este la fel ca iubirea. Însă datorită
faptului că iubirea este periculoasă şi că îţi este frică de viitor doreşti să ai o
anumită siguranţă. Crezi mai mult în securitate decât în viaţă. Acesta este
motivul pentru care a fost creată căsătoria.
Căsătoria este mult mai permanentă decât iubirea. Iubirea poate fi eternă,
dar nu permanentă. Ea poate continua la nesfârşit, dar nu există o constrângere
exterioară pentru a continua. Este la fel ca o floare care a înflorit dimineaţa, iar
seara a dispărut. Nu este la fel ca o piatră. Căsătoria este mult mai permanentă; te
poţi baza pe ea. La bătrâneţe este de foarte mare ajutor.
Este o cale de a evita dificultăţile, dar ori de câte ori eviţi dificultăţile şi
provocările, ai evitat şi dezvoltarea. Oamenii căsătoriţi nu mai cresc. Iubiţii
cresc, deoarece, ei trebuie să facă faţă în orice moment provocărilor - şi fără nici
o siguranţă. Ei trebuie să creeze un fenomen interior. Când ai siguranţă nu mai
trebuie să creezi nimic; societatea te va ajuta.
Căsătoria este o formalitate, o sclavie legală. Iubirea este a inimii, căsătoria
este a minţii. De aceea nu sunt niciodată în favoarea acesteia din urmă.
110
Dar întrebarea este relevantă, pertinentă, deoarece uneori îi îndemn pe

oameni să se căsătorească. Căsătoria este un iad, dar unii au nevoie de ea. Ce să
fac? Trebuie să le spun să se căsătorească. Este necesar ca ei să treacă prin acest
iad şi nu pot înţelege acest iad decât dacă trec prin el. Eu nu spun că în căsătorie
nu poate creşte iubirea: poate creşte, dar nu este o necesitate. Nu spun că în
iubire nu poate apărea căsătoria; este posibil să apară, dar nu este o necesitate.
Iubirea poate deveni căsătorie, dar aceea va fi o altfel de căsătorie: nu este
o formalitate socială, nu este o instituţie sau o sclavie. Când iubirea devine
căsătorie, aceasta înseamnă că două persoane s-au hotărât să trăiască împreună
dar într-o libertate absolută, fără să se posede una pe cealalaltă. Iubirea este non-
posesivă; ea îţi acordă libertate. Căsătoria provenită din iubire este un lucru
absolut extraordinar. Ea nu are nimic de-a face cu oficiul de stare civilă. Poate că
ai nevoie de acest oficiu, poate că este necesară pecetea societăţii, dar acestea se
vor afla doar la periferie - nu reprezintă miezul central. În acest miez există
inima, libertatea.
Şi uneori, din căsătorie poate creşte iubirea, dar se întâmplă foarte rar. Cel
mult apare doar familiaritatea, obişnuinţa. Nu iubirea, ci un fel de simpatie.
Iubirea este pasională: simpatia este inertă, moartă. Iubirea este vie; simpatia este
doar puţin călduţă.
De ce le spun oamenilor să se căsătorească? Când observ că ei caută
siguranţa, când văd că le este teamă, când simt că nu pot iubi decât prin
căsătorie, atunci le spun să se căsătorească - dar îi voi ajuta să treacă mai departe.
Căsătoria trebuie depăşită şi doar atunci apare cu adevărat căsătoria reală. De
fapt, persoana de lângă tine trebuie privită ca un străin, iar când iubiţii trăiesc ca
doi străini, între ei se va produce o legătură strânsă, frumoasă şi inocentă. Iar
când trăieşti lângă cineva ca lângă un străin....
Nu poţi cunoaşte pe nimeni. Fiecare este un străin. Cunoaşterea este foarte
superficială; o persoană este foarte profundă - este un mister infinit. De acea noi
spunem că fiecare fiinţă este un dumnezeu. Cum ai putea cunoaşte un
dumnezeu? Cel mult îi poţi atinge periferia. Şi cu cât cunoşti pe cineva mai bine,
cu atât devii mai umil - cu atât mai mult vei simţi că misterul este de neatins. De
fapt, misterul devine din ce în ce mai profund. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât
vei simţi mai puţin că ştii ceva.
Când două fiinţe se iubesc cu adevărat, ei nu vor deveni niciodată entităţi
cunoscute; deoarece doar lucrurile pot fi cunoscute. Doar lucrurile pot deveni
parte a cunoaşterii. O persoană este un mister - cel mai mare mister posibil.
Transcende căsătoria. Ea nu este decât o formalitate, o legalitate: este
necesară, deoarece trăieşti în societate, dar transcende-o; termină cu ea. Şi nu
încerca niciodată să posezi. Nu încerca să simţi că celălalt este un soţ sau soţie
altminteri nu vei face decât să urâţeşti un lucru minunat.
111
Nu spune niciodată că femeia de lângă tine este soţia ta - atunci o vei

profana, o vei face comună, obişnuită. Soţii şi soţiile aparţin lumii. Iubiţii aparţin
celuilalt tărâm. Adu-ţi aminte în permanenţă de sfinţenia şi sacralitatea celuilalt
de lângă tine. Nu o cotropi. Un iubit ezită întotdeauna. El îţi va oferi un spaţiu
propriu. El este recunoscător şi nu va simţi niciodată că te afli în posesia lui. Îţi
mulţumeşte că, uneori, îi permiţi să pătrundă în altarul tău interior.
Dar soţiile şi soţii nu sunt niciodată mulţumiţi, întotdeauna se bat, se ceartă,
se plâng. Iar dacă le urmăreşti lupta vei vedea că aceasta este urâtă, frumuseţea
iubirii a dispărut. Acolo nu mai există decât o realitate obişnuită: rutina de zi cu
zi: soţia, soţul, copiii. Necunoscutul s-a evaporat. Şi astfel incepe să se aştearnă
praful - ei vor deveni inerţi; morţi, rigizi. Viaţa şi-a pierdut sensul, vibraţia,
semnificaţia. Nu mai este o poezie, ci a devenit grosieră.
Iubirea este o poezie. Căsătoria este o proză banală - însă necesară pentru
comunicare. Când mergi la piaţă să cumperi legume, atunci vei folosi proza; dar
când priveşti cerul şi vorbeşti cu Dumnezeu, doar prin poezie poţi face acest
lucru. Viaţa obişnuită este la fel ca o proză. Viaţa religioasă este precum o
poezie: un ritm diferit, o rimă diferită, ceva necunoscut şi misterios.
Eu nu sunt în favoarea căsătoriei. Dar să nu mă înţelegi greşit: eu nu
îndemn ca oamenii să rămână necăsătoriţi. Fiecare trebuie să facă ceea ce îi cere
societatea, dar să nu considerea aceasta ca fiind totul . Este doar periferia - şi pe
aceasta trebuie să o depăşeşti. Iar când spun cuiva să se căsătorească o fac
deoarece simt că acela are nevoie de ea.
De fapt, dacă simt că ai nevoie să mergi chiar şi în iad, atunci îţi voi
permite şi chiar te voi împinge să ajungi acolo, deoarece ai nevoie de acel lucru
şi doar acela îţi va permite să creşti.
3. Stau aici de patru săptămâni şi nu mă pot împăca cu suferinţa
existentă în lume decât închizându-mă în mine. Tot ce obţin în ashram pierd
când ajung acasă. Te rog, spune ceva despre acest lucru.
Am mai răspuns la această întrebare. Dacă ai venit pentru căutarea
interioară, atunci, te rog, cât timp stai lângă mine uită complet de lumea
exterioară. Însă se pare că este ceva foarte dificil. Aşa că acum nu îţi mai rămâne
decât o singură cale: suferă cât de mult poţi. Mergi pe străzi şi stai cu cerşetorii,
plângi şi suferă lângă ei. Dacă doreşti iadul, atunci mergi într-acolo.
Aceasta este o atitudine foarte egoistă. Poate crezi că este compasiune - dar
este doar o stupiditate, deoarece prin suferinţa ta nu va fi ajutat nici un cerşetor.
Prin suferinţă nu faci altceva decât să îngroşi numărul celor care suferă. Cum ai
putea ajuta pe cineva prin suferinţă? Problema este că în interior, ego-ul se simte
bine: “Eu sunt atât de milos; nu am inima de piatră aşa cum o au alţii .Când trec,
merg pe stradă, sufăr din toată fiinţa pentru suferinţa care o văd peste tot în jurul
meu.”
112
Acesta nu este altceva decât un egoism pios - pare ceva foarte sfânt, dar în
interior nu este nimic sfânt.
Dacă trebuie să treci prin suferinţă, atunci suferă. Ce pot face eu?
Tu te afli aici pentru a-ţi căuta propriul sine. Nu pierde posibilitatea.
Cerşetori vor exista în permanenţă; poţi suferi pentru ei altă dată. Ei nu vor
dispărea prea curând din lume - aşa că nu te teme, vei putea suferi şi pentru ei.
Dacă se întâmplă să nu îi mai găseşti în lume, atunci vii în India şi aici cu
siguranţă îi vei găsi. Poţi veni şi suferi aici, în India. Cerşetorii vor exista veşnic,
da eu nu… Poate când vei veni data viitoare; eu nu voi mai fi - cerşetorii însă se
vor afla în aceleaşi locuri. Aşa că dacă eşti puţin atent, atunci foloseşte
posibilitatea pe care o ai. Nu o irosi prosteşte. Iar dacă simţi că nu poţi scăpa de
suferinţa provocată de sărăcie, atunci uită de mine şi stai lângă cerşetori. Poate că
astfel vei reuşi să scapi de ea. Ai nevoie de un ajutor, îndreaptă-te spre ei. Eu voi
aştepta: când vei termina cu ei, vei veni la mine.
4. Care este secretul prin care poţi lucra asupra mai multor oameni
deodată?
Nu este nici un secret. Datorită faptului că îi iubesc pe toţi, eu nu văd
multitudinea. Iubirea mea vă înconjoară şi toţi deveniţi unul. De fapt, eu nu
lucrez asupra fiecărui individ, ar fi destul de dificil. Când văd pe cineva, nu văd
decât un fragment al întregului. În iubirea mea, toţi sunt unul. În momentul în
care te dăruieşti - dispari ca ego - devii parte a unui fenomen vast. Eşti precum o
picătură de ploaie: când te-ai abandonai ai devenit parte a oceanului. Eu lucrez
asupra oceanului şi nu a picăturilor. Deci, nu există nici un secret.
Şi nu este bine formulat faptul că “muncesc” sau “lucrez”. Aşa sunt eu.
Aceasta nu este o muncă: este doar starea mea de a fi. Nu pot face altceva. În
clipa în care îi permiţi inimii tale să mă primească în interior, totul decurge de la
sine. Tu eşti cel care decizi. Dacă îmi permiţi, voi acţiona şi asupra ta. Oricum
lucrez. Cu toţii poate că sunteţi 25.000 de discipoli răspândiţi prin lume - chiar
dacă ajungeţi la 25 de milioane, munca mea rămâne aceeaşi. Chiar dacă toţi
oamenii din lume devin sannyasini, munca mea nu se va schimba. Este la fel ca o
lumină care arde în cameră: lumina va acţiona la fel şi asupra unei persoane şi
asupra a 10 persoane. Când nu mai se află nimeni în încăpere, lumina va
continua să fie aceeaşi - va lumina în tăcere şi solitudine A intrat o persoană, ea
va putea vedea lumina: intră zece persoane şi ele o vor putea vedea; milioane de
fiinţe pot să o simtă şi să o vadă. Ea arde veşnic.
Chiar dacă nu se mai află nimeni lângă mine, eu voi continua să funcţionez
la fel. Aici nu este vorba de un număr anume şi nu există nici un secret. Şi de
fapt, nu este o muncă. Este pur şi simplu iubire. Când ai atins o stare de iubire, ai
ajuns la lumină, iar această lumină va continua să ardă veşnic. Flacăra există:
oricine este pregătit să îşi deschidă ochii poate beneficia de pe urma ei.
113
5. Dacă nu aş fi fost iniţiat de tine aş fi plecat. Mai mult, fostul meu

Maestru nu m-ar mai fi acceptat înapoi, deoarece l-am trădat şi mi-am
pierdut credinţa. Oricum, nu doresc să îmi pierd credinţa în tine. Acum nici
nu mai caut iluminarea. Dacă îmi permiţi doar să stau la picioarele tale cred
că îţi vei fi îndeplinit datoria de guru.
Trebuie să înţelegi multe lucruri; acestea te vor ajuta.
Primul: eu nu am nici a datorie de îndeplinit - faţă de nimeni. “Datoria”
este un cuvânt urât, pentru mine este cel mai urât cuvânt. Iubirea nu este o
datorie. Eşti fericit atunci când poţi ajuta oamenii. Nu este o povară, o sarcină.
Nimeni nu mă forţează să fac nimic. Nu sunt obligat de nimeni şi nimic doar
iubirea funcţionează. Când iubirea moare, atunci apare datoria. Le spui celorlalţi:
“Este datoria mea să merg la serviciu, deoarece m-am căsătorit şi am copii, de
aceea am sarcina să îi cresc.” Cuvântul “datorie” începe să aibă sens atunci când
nu îţi iubeşti soţia, copiii. Îţi moare unul din părinţi şi spui: “Este de datoria mea
să merg la înmormântare.” Dar nu îţi iubeşti cu adevărat părinţii. Dacă i-ai iubi
cum ai mai putea folosi cuvântul “datorie”?
Un poliţist stă în mijlocul drumului şi îşi face datoria. Corect, el nu iubeşte
oamenii care creează haos în trafic. Când mergi la serviciu poţi spune că aceasta
este o datorie, dar când spui că îţi faci datoria faţă de copiii tăi, atunci comiţi un
păcat. Nu îţi iubeşti copiii şi te simţi deja împovărat.
Nu, eu nu am o datorie de îndeplinit. Iubesc pe oricine, de aceea se
întâmplă multe lucruri. Nici nu ai de ce să îmi mulţumeşti, deoarece nu
îndeplinesc nici un fel de sarcini. Aceasta este doar iubire.
De fapt, eu mulţumesc fiecăruia care mi-a permis să mă revărs asuprii lui.
Putea să mă respingă. Iată secretul iubirii: cu cât iubeşti mai mult, cu atât mai
mult creşte iubirea. Cu cât o împărtăşeşti mai mult, cu atât v-a apărea mai multă.
Cu cât oferi mai mult, cu atât ai mai mult. Eu nu sunt obosit. Nu sunt absolut
deloc împovărat de ea. Este ceva minunat.
Primul lucru: eu nu am nici o datorie de îndeplinit, faţă de nimeni. Dacă îţi
doreşti un guru care să aibă anumite sarcini de îndeplinit, atunci ai venit la o
persoană nepotrivită. Poţi merge în altă parte. Există mulţi guru pentru aceasta.
Eu doar mă bucur. De ce ar trebui să îndeplinesc vreo datorie? Mă bucur de mine
şi tot ce fac este o celebrare, o încântare.
Spui: “Dacă nu aş fi fost iniţiat de tine, aş fi plecat?” Dacă ideea a apărut,
înseamnă că deja ai plecat. Din punct de vedere fizic poate că te mai învârţi pe
aici, dar nu are importanţă. Din moment ce afirmi acest lucru înseamnă că deja
nu te mai afli aici şi iniţierea nu mai are nici o valoare. Mai bine o dai înapoi
deoarece este o încătuşare. Spui “Aş fi plecat” - înseamnă că iniţierea a creat
încătuşare. Renunţă la ea. Eu mă aflu aici pentru a te elibera, nu pentru a te
înrobi.
114
Apoi continui: “Mai mult, fostul meu Maestru nu m-ar mai fi acceptat
înapoi, deoarece l-am trădat şi mi-am pierdut credinţa.” Asta rămâne să decizi
tu. Te poţi duce la alt maestru sau poţi încerca să revii la cel vechi. Dacă acela ar
fi fost un Maestru real, atunci te-ar fi acceptat şi de o mie una de ori. Trădarea
unui discipol este ceva natural. Nu te poţi aştepta la mai mult din partea unei
persoane ignorante. Încearcă să revii la vechiul maestru. Poate că el te aşteaptă.
Iar dacă nu te poate ierta, acela nu este un maestru: găseşte pe altcineva.
După aceea, mai spui: “Oricum, nu doresc şă îmi pierd credinţa în tine.”
Deja ai pierdut-o. De fapt, nu ai avut-o niciodată, deoarece odată ce ai credinţă,
cum o mai poţi pierde? Este dificil de înţeles, dar odată ce ai credinţă nu o mai
poţi pierde. Nu este ceva care să poată fi luat înapoi: Cine o va putea lua înapoi?
Prin credinţă îţi abandonezi ego-ul; Aceasta este ultima, acţiune a egoului. Dacă
o poţi pierde înseamnă că aceea nu era adevărată - nu ai făcut altceva decât să te
joci cu nişte cuvinte, fără să ştii cu adevărat ce înseamnă ele. Devoţiunea,
credinţa este totală şi finală. Nu există cale de întoarcere.
“Oricum nu doresc să îmi pierd credinţa în tine.” De ce apare această
idee? Pentru că nu ai credinţă; nu ai avut niciodată. Pare un paradox, dar este
adevărat: nu poate fi pierdută decât acea credinţă care nu există. Dacă ai credinţă,
atunci nu există nicio posibilitate să o pierzi. Este imposibil să o pierzi: deoarece
prin credinţă te pierzi pe tine - acum nu mai există nimeni care să o poată retrage.
“Acum nu mai caut iluminarea.” O cauţi, altminteri de ce mai te învârţi pe
lângă picioarele mele? Acestea nu au nici o valoare. De ce te agăţi de ele? Ce
crezi că îţi vor oferi? Adânc în interior există o dorinţă…acum poate că este mai
subtilă, nu mai este la fel de grosieră ca înainte, dar totuşi există. “Dacă îmi
permiţi să stau la picioarele tale...” Dar de ce? Ce ţi-au făcut picioarele mele?
Ţi-au cauzal vreun rău? De ce vrei să le răpeşti libertatea? Care este sensul?
Chiar cu două zile în urmă a venit la mine o femeie destul de stupidă. Spun
stupidă deoarece a afirmat: “Eu îl caut pe Dumnezeu.” Am întrebat-o de ce îl
caută, i-a făcut vreun râu. I-am spus: ”Este mai bine să cauţi altceva, fericire,
extaz, beatitudine...” Mi-a răspuns: “Nu. Nu mă interesează altceva, doar
Dumnezeu.”
“Pentru ce?” - am întrebat-o. Datorită acestui “pentru ce” ea a plecat
imediat. Care este sensul căutării lui Dumnezeu? Pentru a fi fericit, pentru a te
realiza, pentru a nu mai suferi şi a fi extatic, pentru a te afla veşnic în beatitudine.
De fapt fiecare om este un hedonist - nu există posibilitatea de a fi alfel. Iar
cei care spun că nu sunt hedonişti sunt complet stupizi, într-un fel sau altul ei nu
ştiu ce spun. Hedonismul poate fi îndreptat spre această lume sau spre cea de
dincolo asta nu contează - important este că fiecare este un hedonist. Fiecare îşi
caută fericirea şi, adânc în interior, fiecare este egoist. Altfel nu se poate. Dar
ţine minte: eu nu condamn. Aşa trebuie să fie.
115
Mulţi vin şi îmi spun că doresc să îi servească pe alţii. Pentru ce? Dacă
cineva a căzut în râu şi tu îl salvezi, ce crezi că ai rezolvat? Crezi că l-ai ajutat pe
acel om? Dacă gândeşti că ţi-ai riscat viaţa şi că l-ai ajutat, atunci nu eşti foarte
profund. Dacă l-ai ajutat te simţi fericit; dacă nu îl ajuţi te vei simţi vinovat. Vei
suferi, vei visa mereu cum se îneacă acel om şi cum ai fugit - şi puteai să îl
salvezi.
Dacă se întâmplă să salvezi pe cineva de la înec te vei simţi foarte fericit.
De fapt, ar trebui să îi mulţumeşti acelui om: “Eşti minunat. Erai gata să te îneci
chiar în clipa în care treceam eu pe acolo. Tu mi-ai oferit multă fericire şi
satisfacţie. Mă bucur că am putut fi de folos şi că nu sunt un gunoi oarecare.”
După aceea te vei simţi mai centrat, mai satisfăcut, mai bun. Acesta nu este
altceva decât hedonism.
Nimeni nu poate ajuta pe nimeni - nu este posibil. Fiecare îşi caută propria
fericire. Iluminarea nu este altceva decât fericire absolută, care, odată atinsă, nu
mai poate fi pierdută. Cum poţi ajunge la acea stare fără să tânjeşti după ea?
Dorinţa există, altminteri de ce ai mai dori să stai la picioarele mele?
Fii atent, învaţă să fii atent faţă de propriile dorinţe, deoarece doar prin
atenţie le poţi înţelege şi doar prin înţelegere poate apărea o transmutare.
Eu ştiu că, până când dorinţa nu încetează, iluminarea nu este posibilă. Şi
am spus tuturor acest lucru - iar acum tu îmi spui că nu mai doreşti nimic. Atunci
ce mai cauţi aici? Dacă înţelegi cu adevărat nu vei spune: “Nu mai caut” - ci:
“Încă tânjesc.” Dacă înţelegi, dorinţa dispare - fără să lase nici o urmă. În urma ei
nu mai rămâne nimic opus ei, cum este: “Nu mai tânjesc.” Pur şi simplu dorinţa
se opreşte...eşti plin de lumină, de beatitudine necontaminat de nimic de nici un
fel de dorinţă.
Dar pentru aceasta va trebui să fii atent în permanenţă, deoarece dorinţa va
lua multe forme şi te va păcăli în multe feluri; ea poate deveni atât de subtilă
încât să uiţi complet că este dorinţă. Poate pretinde că este altceva, poate pretinde
că este chiar starea fară-de-dorinţe - dar poţi înţelege: când în cineva nu mai
există nici o dorinţă, acolo nu mai apare nici o întrebare. Atunci doar vei fi şi îi
vei permite existenţei să te poarte oriunde doreşte. Când renunţi la dorinţă, atunci
Întregul este cel care te poartă în spate - atunci doar curgi cu râul. Atunci nu mai
ai un scop aparte.
Chiar cu câteva zile mai înainte am explicat sensul cuvântului “idiot”
Acesta vine din rădăcina grecească “idiotiki”, adică “scop aparte”, “tel separat”.
Cel care are un scop aparte, cel care are o lume privată - împotriva Întregului -
este “idiot”.
Când eşti cu Întregul - când nu mai înoţi deloc, ci doai pluteşti în sensul
curentului, atunci fiecare clipă a vieţii o vei petrece în iluminare. Cand dispare
dorinţa pentru iluminare, atunci apare iluminarea. Ţie încă nu ţi-a apărut.
116
Dorinţa încă să există, aşa că fii atent.

6. Cum se pot opri grijile, îngrijorările?
Această întrebare este pusă de “Patik Pateticul”. Fără să fie necesar, devine
în permanenţă patetic. Iată, acum a apărut altceva: “Cum pot opri îngrijorarea?”
Care este nevoia să o opreşti? Dacă vei încerca, vei începe să dai naştere unei
alte griji. Vei începe să te îngrijorezi cum să opreşti grijile - şi astfel începi să le
dublezi. Nu există nici o cale.
Iar dacă cineva spune, cum de altfel fac mulţi.... Dale Carnegie a scris o
carte: “Cum se Pot Opri Grijile şi Poţi începe să Trăieşti”. Astfel de persoane
creează mai multe griji, deoarece ele îţi implementează o dorinţă prin care crezi
că poţi opri grijile. Acestea nu pot fi oprite, dar pot dispărea - asta ştiu cu
siguranţă. Ele dispar! Nu poţi face nimic în legătură cu ele. Dacă le permiţi să
existe şi nu le bagi în seamă, vor dispărea de la sine. Grijile nu pot fi oprite -
deoarece cine eşti tu să le poţi opri? Mintea va începe să creeze o altă grijă:
“Cum pot anihila grijile?” Astfel nu vei reuşi decât să înnebuneşti; eşti la fel ca
un câine care aleargă după propria coadă.
Priveşte un câine - este un fenomen minunat. Iarna, în India, poţi vedea
toarte des cum câinii încep să fugă singuri după propria coadă. Un câine stătea
liniştit şi, deodată, îşi dă seama de existenţa cozii. Sare după ea, dar coada sare şi
mai departe. Deja este prea mult; nu mai poate tolera. Se simte jignit: “O coadă
să fie mai ageră decât mine? Eu care sunt cel mai mare şi mai rapid căţel?”
Nu îl asculta pe Dale Carnegie; nu deveni un câine care îşi urmăreşte
propria coadă. Altminteri vei înnebuni. Se poate scăpa foarte uşor de griji: doar
stai detaşat, urmăreşte-le ca şi cum nu ar fi ale tale. Ele există, aşa că acceptă-le.
Exact cum norii se perindă pe cer, tot la fel gândurile se perindă pe cerul minţii.
Există un trafic interior şi unul exterior. Doar priveşte.
Ce faci când aştepţi autobuzul? Doar priveşti. Traficul decurge de la sine;
nu eşti preocupat de el. Când nu mai eşti interesat de griji, acestea încep să
dispară. Atenţia ta este cea care le dă energie. Le hrăneşti, le vitalizezi şi apoi
doreşti să le opreşti. Iar când întrebi cum le poţi opri, ele deja te-au cotropit, te-
au învins.
Nu pune o asemenea întrebare. Este natural să existe griji; viaţa este un
fenomen vast şi complicat. Urmăreşte. Fii un martor, un observator şi nu un
acţionar, un om care este total identificat cu acţiunile sale. Nu întreba cum să le
opreşti. Când pui o asemenea întrebare nu faci altceva decât să întrebi ce să faci.
Nu, nu se poate face nimic. Acceptă-le - ele există. De fapt, priveşte la ele, vezi
ce sunt. Uită complet de oprire şi, într-o bună zi vei vedea că au dispărut.
Traficul a încetat, drumul este liber, nimeni nu mai trece... În acea goliciune doar
Dumnezeu mai poate apărea. Atunci vei avea o străfulgerare a stării-de-buddha,
a plenitudinii interioare. Atunci totul devine o binecuvântare.
117
Tu nu poţi opri nimic. Poţi doar accepta, privi, observa în mod indiferent,
separat. Cu cât le dai mai multă atenţie, cu atât încep să devină mai importante.
Cu cât devin mai importante, cu atât devii mai îngrijorat. Astfel creezi un cerc
vicios - sări din el.
7. Există vreo diferenţă între a discrimina şi a judeca?
Da, o diferenţă extrem de mare. Judecata apare din crezuri, ideologii,
concepte, din trecut, din cunoaştere. Discriminarea apare doar în clipa prezentă,
este doar o atenţie care răspunde.
De exemplu, vezi un beţiv. Imediat îţi apare judecata: “Acest om este rău,
este un beţiv.” Iată ce este judecata: o condamnare. Dacă nu ai nici un fel de idee
despre ce este bine şi ce este, rău, cum poţi judeca pe cineva? Cum îl poţi judeca
fără să îi cunoşti întreaga viaţă? Poţi judeca doar un fragment? Poţi spune că este
rău? Şi dacă nu ar fi fost un beţiv crezi că ar fi fost un om mai bun? Este posibil
să fi fost mai rău. Experienţa mea în privinţa celor care beau este următoarea: ei
sunt nişte oameni buni, delicaţi, încrezători, simpli - inocenţi precum copiii.
Atunci de ce beau? Nu se pot împăca eu lumea: simt că nu sunt făcuţi pentru
lumea aceasta. Vor să uite hoţia existentă în lume şi nu ştiu ce să facă - iar
alcoolul le este la îndemână; meditaţia trebuie să o caute, este mai dificilă.
Aceasta este observaţia mea: toţi cei care consumă alcool au nevoie de
meditaţie. Ei caută meditaţia, adânc în interiorul lor nu vor decât extazul - dar nu
pot găsi uşa. Bâjbâind prin întuneric dau peste alcool. Acesta este foarte uşor de
procurat, meditaţia însă nu se poate găsi la piaţă.
Toţi cei care iau droguri nu caută altceva decât extazul interior. Încearcă să
îşi dezvolte iubirea, dar nu găsesc drumul potrivit. Calea potrivită nu este uşor de
găsit; dar drogurile sunt la îndemână. Acestea oferă licăriri false, ele creează în
minte o schimbare chimică datorită căreia începi să simţi totul mai acut, mai
senzitiv. Nu îţi oferă o meditaţie reală, dar îţi pot da o impresie falsă a meditaţiei.
Oricine poate cădea victimă unui fenomen fals, dar importantă este
căutarea. Într-o bună zi va reuşi să evadeze, deoarece nu se poate amăgi la
infinit. Cândva va vedea că s-a amăgit şi va porni să caute lucrul real. Oamenii
aşa-zis respectabili - fără de cusur, buni, lipsiţi de vicii - nu caută meditaţia.
Deci cum poţi judeca? Poţi categorisi pe cineva ca fiind “rău” pentru că se
află în căutare şi pe altcineva că este “bun” doar pentru că nu caută nimic? Într-o
bună zi beţivul poate descoperi divinitatea. Şi, de fapt, el nu poate depăşi
alcoolismul decât atunci când descoperă Divinul deoarece doar acesta îl poate
satisface. Atunci falsul va dispărea. Dar cel care merge regulat la biserică, nu
bea, nu fumează, citeşte Biblia, Gita sau Coranul acesta nu se află în căutare?
Cine este rău? Cum poţi discrimina?
Peste tot în lume există multă îngrijorare faţă de droguri. Tânăra generaţie a
devenit dependentă de droguri. Ce se întâmplă? Ce se poate spune?
118
Cum poţi judeca? Dacă eşti conştient, atunci judecata nu va fi aşa uşoară.
Când nu eşti conştient, vei judeca imediat un lucru dacă este bun sau rău. Unii
sunt în favoarea drogurilor; Timothy Leary şi alţii spun: “Drogul este extaz.”
Alţii sunt complet împotrivă: “Drogurile distrug oamenii.”
Care este însă situaţia reală? Oamenii care iau droguri nu pot crea războaie
de genul celui din Vietnam, Kashmir sau Orientul Mijlociu. Ei nu ar putea să îl
ucidă pe Mujibur Rahman; nu doresc să omoare pe nimeni. Chiar dacă crezi că
sunt distructivi, ei sunt destructivi doar cu ei înşişi şi cu nimeni altcineva.
Responsabili pentru întreaga violenţă din lume sunt aşa-zişii oameni respectabili.
Cei care l-au ucis pe Mujibur Rahman şi întreaga sa familie au devenit
preşedinţi, guvernanţi - toţi sunt respectabili.
Cine sunt adevăraţii criminali? Richard Nixon nu a luat droguri. Adolf
Hitler nu s-a atins niciodată de alcool, nu a fumat, a fost un vegetarian convins.
Şi câtă violenţă a produs. El era un jainist perfect - nu fuma, nu bea, nu se
atingea de carne, avea o viaţă disciplinată - şi cu toate acestea a creat iadul pe
pământ. Uneori mă gândesc: ”Oare dacă consuma şi el puţin alcool, poate era
mai bine?” Poate că atunci nu ar mai fi fost la fel de violent.
Dacă acest Adolf Hitler s-ar fi îndrăgostit de nevasta altcuiva ar fi fost
etichetat drept un om rău, dar poate că nu ar mai fi fost atât de violent. Era mai
relaxat, mai liniştit...lumea s-ar fi simţit mai bine.
Deci ce poţi spune? Cum poţi judeca? Lucrurile sunt complicate. Eu nu
spun: “Devin-o alcoolic sau drogat” - ci doar vreau să arăt că viaţa este atât de
complexă încât nu poţi judeca nimic. Judecata aparţine minţilor stupide - acestea
sunt întotdeauna gata să judece. Este la fel ca şi atunci când rupi o foaie dintr-un
roman şi o citeşti, iar apoi începi să judeci întregul roman după ceea ce ai citit în
acea foaie. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţă. Îţi apare în faţă un fragment din
viaţa cuiva şi începi să judeci şi să îl caracterizezi. Nu, judecata nu aparţine
înţelepciunii.
Ceva asemănător s-a întâmplat cu Iisus. Oamenii dintr-un sat au prins o
femeie adulteră şi, i-au adus-o lui. Era o mulţime de oameni şi toţi erau furioşi
pentru ce făcuse acea femeie - într-o gloată nu poate exista altceva decât nebunie,
chiar pentru lucruri neînsemnate. I-au spus: “Această femeie a păcătuit şi a avut
legături cu alt bărbat. Ce să facem cu ea? Vechea scriptură spune că trebuie
omorâtă.” De fapt, ei doreau să prindă două păsări dintr-o lovitură - femeia şi pe
Iisus. Dacă el spunea: “Da, omorâţi-o, deoarece aşa scrie în Vechiul Testament”
atunci ei i-ar fi spus: “Atunci cum rămâne cu îndemnurile tale să ne iubim
duşmanii sau să întoarcem celălalt obraz? Ce spui de iertare?” Iar dacă el spunea
că vechea scriptură nu mai este bună, atunci ar fi fost etichetat ca eretic, rebel - el
este impotriva religiei! Trebute omorât! Şi pe ei nici nu prea îi interesa femeia, ci
doar Iisus. Femeia reprezenta doar o scuză pentru a se putea lua de el.
119
Iisus a stat o clipă pe gânduri. Judecata este întotdeauna rapidă, deoarece

este pregătită dinainte. Este un şablon care îl foloseşti în permanenţă. Un om cu
discernământ cântăreşte, priveşte în jur, simte care este situaţia. El a privit la
femeie - era ghemuită şi plângea. Apoi, a privit gloata de oameni turbaţi. A simţit
situaţia şi a spus: “Da, vechea scriptură are dreptate, dar primul care aruncă cu
piatra nu trebuie să fi păcătuit absolut deloc. Dacă cineva de aici este fără păcat,
acela poate arunca cu pietre în femeie.”
Evenimentul s-a petrecut lângă un râu. În faţa mulţimii se aflau cei mai
respectabili oameni din sat, dar când au auzit vorbele lui lisus, aceştia au început
să se retragă mai în spate. Încet-încet au plecat cu toţii şi acolo a rămas doar Iisus
cu femeia aceea. Şi ea l-a simţit.
Priveşte întreagă situaţie: toţi cei respectabili nu l-au putut simţi pe lisus,
iar un păcătos a putut să îl simtă.
Când au rămas singuri, ea a căzut la picioarele sale: “Am păcătuit. Iartă-
mă.” Iisus i-a răspuns: “Asta este între tine şi Dumnezeu. Cine sunt eu să judec?
Dacă crezi că ai făcut ceva rău, atunci ţine minte şi nu mai repeta acea acţiune -
asta este tot. Însă cine sunt eu să te judec şi să afirm că eşti o păcătoasă? Totul
este între tine şi Dumnezeu.”
Un om plin de înţelegere doar răspunde - nu prin judecată, ci prin
discriminare. Iisus a acţionat cu mare înţelepciune - a spus: “Da, vechea scriptură
are dreptate, această femeie trebuie să moară.” Apoi, a creat situaţia în care să
poată apărea discernământul: “Acum pot arunca cu pietre doar cei care sunt fără
de păcat.” Iată ce înseamnă a discrimina: aceasta apare din conştientizare, nu este
doar o judecată lipsită de vitalitate. El nu a urmat scriptura - în acel moment de
conştientizare şi-a creat propria scriptură! Un om conştient nu urmează nici un
fel de scripturi, propria conştientizare este cea care îl ghidează. Şi, îţi spun,
aceasta nu dă niciodată greş. Nu te va înşela niciodată. Este veşnic adevărată.
Este adevărată pentru fiecare moment în parte.
8. Padmasambhava spune: “Când va zbura pe cer pasărea de fier,
Dharma îşi va face apariţia în ţinutul oamenilor roşii.” Munca ta este
pentru a îndeplini această profeţie?
Eu nu mă aflu aici pentru a îndeplini profeţia nimănui. Şi de ce ar trebui să
o fac? Poate că aceea este calea lui Padmasambhava; şi de ce mi-ar impune el
acest lucru? Mă aflu aici pentru a fi eu însumi. Nu sunt un profet şi nici nu
trebuie să salvez pe cineva de păcatele sale. Nu mă aflu aici pentru a aduce un
avânt religiei. Toate aceste lucruri sunt mediocre şi stupide.
Eu mă bucur de mine. Dacă şi tu doreşti acelaşi lucru, atunci poţi să iei
parte împreună cu mine la această bucurie. Pentru mine, viaţa nu este un lucru
serios. Profeţii consideră viaţa ca fiind foarte serioasă. Sfinţii sunt inocenţi!
Profeţii? - sunt întotdeauna periculoşi.
120
Buddha nu este un profet. De fapt, India nu a produs nici un profet. Profeţii

reprezintă un fenomen particular al iudaismului. Sfinţi am produs - cu milioanele
- dar aceştia sunt oameni inocenţi. La fel ca florile care îţi încânta privirea.
Profeţii sunt de fapt politicienii religiei. Ei trebuie să schimbe întreaga lume; au
tot felul de misiuni.
Eu nu am nici o misiune; nu sunt un misionar. Mi-aş dori o lume lipsită de
misionari şi profeţi, astfel că oamenii sa îşi poată trăi propriile vieţi. Profeţii nu
permit nimănui să îşi trăiască viaţa. Te urmăresc întotdeauna, te judecă, îţi impun
idei, reguli, comparaţii. Sunt întotdeauna pregătiţi să te arunce în iad sau în rai.
Eu nu am nimic, nici un iad sau un rai în care să te arunc - doar bucuria
fiinţei. Şi acest lucru este posibil, foarte posibil. Dacă îi permiţi este posibilă.
Pentru mine, viaţa nu este o afacere serioasă. De fapt, viaţa nu este altceva
decât o bârfa în eternitatea existenţei, doar o bârfa. Aici nu fac altceva decât să
bârfesc şi tu asculţi - asta este tot. Dacă îţi place stai aici. Dacă îmi place stau
aici. Dacă devine dificil să ne bucurăm unul de celălalt, atunci ne separăm - nu
există nici o încătuşare.
Şi nu îi permit nimănui - poate fi acela chiar şi Padmasambhava - să îşi lase
povara asupra mea.
121
IX. UMBRA RELIGIEI
40. Când este atinsă puritatea, în yoghin apare un dezgust faţă de propriul
trup şi aversiunea de a veni în contact cu alţii.
41. Din puritatea mentală apare voioşenia, puterea de concentrare,
controlul simţurilor şi capacitatea realizării-de-sine.
42. Mulţumirea provoacă fericirea supremă.
Non-violenţa, non-posesivitatea, non-hoţia şi autenticitatea fiinţei produc

puritatea. Pentru Patanjali, acestea nu sunt nişte concepte morale - ţine bine
minte acest lucru. În Occident, acestea au fost considerate şi urmate ca nişte
concepte morale; în Orient sunt considerate o igiena interioară. În Occident au
fost considerate nişte scopuri altruiste; Orientul nu vede nici un fel de altruism în
ele - totul este spre binele tău. Este igiena ta interioară. Ele îţi oferă puritate şi
prin aceasta imposibilul devine posibil, intangibilul devine tangibil. Prin puritate
este pierdută materialitatea fiinţei - devii delicat, moale, subtil. Puritatea te
transformă într-un templu al Divinului. Prin puritate transmiţi o invitaţie
Divinului de a cobori asupra ta...iar, într-o bună zi picătura se va cufunda în
ocean.
Când acestea sunt învăţate ca fiind nişte concepte morale aşa cum se face în
Occident şi aşa cum a făcut Mahatma Gandhi în India - calitatea lor se schimbă
complet. Când spui: “Trebuie să fii non-violent deoarece violenţa îi răneşte pe
alţii, Nu răni pe nimeni, Umanitatea este o familie şi a răni înseamnă a păcătui” -
atunci ai transpus totul într-o altă dimensiune. Patanjali spune: “Fii non-violent;
aceasta te va purifica. Nu răni pe nimeni - nici chiar nu te gândi să răneşti,
deoarece în acea clipă te cufunzi în impuritate.” Problema nu se pune faţă de
alţii, ci faţă de tine. Desigur, când cineva nu este violent, ceilalţi vor beneficia de
pe urma sa, dar nu acesta este ţelul. Acesta este doar un produs, o umbră.
Dacă eşti non-violent doar pentru că nu este bine să îi răneşti pe alţii atunci
nu eşti cu adevărat non-violent. Vei fi un om civilizat, dar în fiinţa ta nu va fi
apărut religiozitatea.
122
Non-violenţa ta va acţiona doar ca un lubrifiant intre tine şi alţii. Viaţă va fi

mai liniştită, dar nu mai pură, deoarece ţelul este cel care schimbă calitatea. Ţelul
nu este de a-l proteja pe celălalt de lângă tine - el este protejat, dar aceasta este cu
totul altceva - ci de a deveni pur astfel ca să poţi cunoaşte puritatea finală.
Religiile orientale rămân egoiste, deoarece ele spun că altfel nu se poate;
iar când cineva se gândeşte doar la sine, ceilalţi vor beneficia de pe urma sa. De
fapt altruismul real şi autentic înfloreşte din egoismul profund. Ele nu sunt
contrare sau opuse; florile altruismului răsar doar în acea fiinţă care a fost
profund egoistă. A fi egoist este ceva natural. A forţa oamenii să fie altfel de cum
sunt înseamnă a-i face să devină nenaturali şi tot ee este nenatural nu aparţine lui
Dumnezeu. Tot ce este nenatural va fi o reprimare: nu îţi va aduce puritatea.
Ţine bine minte următorul lucru: acestea nu sunt nişte scopuri morale. De
fapt, în Orient, moralitatea nu a fost niciodată învăţată ca un scop în sine, ea este
doar umbra religiei. Când apare religiozitatea, atunci imediat îşi va face apariţia
şi moralitatea - nu trebuie să îţi faci griji în privinţa ei. În Occident, moralitatea
este învăţată ca fiind un scop în sine - la fel ca şi religia. În scripturile orientale
nu o să întâlneşti niciodată ceva asemănător celor zece porunci.
Viaţa nu trebuie trăită doar urmând anumite porunci sau reguli; dacă o faci,
vei deveni un sclav. Şi chiar dacă prin sclavie ajungi în paradis, atunci paradisul
va fi incomplet - sclavia va continua să facă parte din el. Independenţa,
libertatea, acestea trebuie să fie părţi intrinseci ale căutării tale.
Deci, acestea sunt nişte măsuri de igienă. Ele te purifică: îţi oferă sănătate
interioară.
Când este atinsă puritatea, în yoghin apare un dezgust faţă de propriul
trup şi aversiunea de a veni în contact cu alţii.
Cuvântul “jugupsa” reprezintă o dificultate pentru traducere. Peste tot a fost
tradus ca “dezgust”, deoarece nu există alt echivalent în limbile occidentale. Dar
nu este bine; chiar cuvântul “dezgust” este dezgustător. Şi a te gândi că unui
yoghin îi apare dezgustul faţă de corp este ceva de neînchipuit, deoarece yoghinii
au foarte mare grijă de trupurile lor. Nimeni altcineva nu îl îngrijeşte mai bine ca
ei. Priveşte la Mahavira sau la Buddha - sunt proporţionaţi, frumoşi, sunt o
simfonie materială. Nu, nu se poate folosi acest cuvânt;trebuie înţeles sensul său.
“Jugupsa” este un cuvânt foarte dificil. Voi încerca să îl explic. Există trei
tipuri de oameni. Unul este reprezentat de cei care sunt obsedaţi de corp. În
special femeile sunt orientate mai mult spre corp. Priveşte o femeie: niciodată nu
este mai fericită ca atunci când stă în faţa oglinzii. Ore întregi petrecute în faţa
oglinzii...este o obsesie - este un narcisism Nu este nimic rău să te priveşti în
oglindă, dar când ajungi să stai ore întregi în faţa ei, atunci deja eşti obsedat.
Aceasta este prima categorie de oameni: cei care uită că mai există şi
altceva în afară de propriul corp.
123
De fapt, ei nu posedă corpul, ci acesta îi posedă pe ei.

Al doilea tip este reprezentat de oamenii care sunt exact opuşi celor care
fac parte din prima categorie. Şi aceştia sunt la fel de obsedaţi, dar în direcţie
opusă. Ei sunt împotriva corpului, îl urăsc, vor chiar să se sinucidă.
Poţi găsi mulţi oameni care să facă parte din a doua categorie; ei pot
pretinde că sunt yoghini, dar nu sunt. Un yoghin nu poate urî, deoarece aceasta
creează impuritate. Nu este vorba de ura îndreptată asupra unui obiect sau altul,
asupra unei persoane sau alta nu, ei nu pot urî, însă pe străzile din Benares poţi
vedea mii de astfel de yoghini pervertiţi cate îşi torturează trupurile. Ei sunt exact
opuşi femeilor care stau şi se admiră în oglindă.
Metodele lor sunt uneori chiar extreme. Postul, de exemplu, poate fi şi bun,
dar şi rău. Depinde. Când este doar o metodă de tortură, atunci este o violenţă. Şi
am observat că oamenii care nu sunt violenţi faţă de alţii, care şi-au reprimat
violenţa şi au devenit non-violenţi, încep să fie violenţi cu propriul corp.
Tendinţa a găsit o nouă uşă pe care să iasă. Există cazuri în care mulţi şi-au scos
ochii doar pentru a nu mai priva la femei. Şi nu sunt doar câteva cazuri izolate, ci
mii.
În Rusia, înainte de revoluţie a existat o sectă în care toţi îşi tăiau organele
genitale - doar pentru a-şi arăta ura faţă de corp. Ei nu mai puteau procrea.
Problema era că nu aveau cum să mărească numărul membrilor. Aşa că au
început să adopte copii şi le tăiau şi acestora organele genitale - un act pur şi
simplu criminal împotriva trupului.
În creştinism au existat secte în care rugăciunea nu consta decât în lovirea
propriului corp cu un bici. Iar cel mai mare sfânt era cel al cărui trup devenea
complet vânăt. Există manuscrise în care aceştia descriau cum şi de câte ori se
biciuiesc pe zi. Exact cum în India jainiştii numără câte zile postesc pe an, acei
călugări numărau câte sute de lovituri îşi aplicau.
În creştinism au mai existat secte în care călugării erau obligaţi să poarte
încălţări în interiorul cărora erau înfipte cuie. Îţi poţi închipui - sângele curgea,
carnea era sfâşiată, dar erau consideraţi sfinţi.
Dacă vei cerceta religia din punct de vedere ştiinţific vei vedea că 90 % din
aceasta se dovedeşte a fi patologică. Aceşti oameni nu sunt absolut deloc
religioşi, nici măcar nu sunt normali, ci sunt pur şi simplu nebuni.
Între aceste două tipuri - exact la mijloc - există a treia categorie, pentru
care Patanjali foloseşte cuvântul jugupsa - nu este nici obsedat, dar nici dezgustat
de corpul său. Acesta se află într-un profund echilibru. El are grijă de corp
deoarece acesta reprezintă un vehicul; chiar îl tratează ca pe ceva sfânt. Chiar
este - Dumnezeu l-a creat; şi cum ar putea ceva creat de Dumnezeu să fie
nesfănf? Este un templu. Nu trebuie condamnat, dar nici nu trebuie să te
complaci atât de mult încât să te pierzi în el.
124
Templul nu trebuie să devină imaginea; templul nu trebuie să devină

altarul. Altarul este miezul cel mai interior pentru care există templul. Nu ai de
ce să începi să venerezi zidurile templului, însă nu este nici o nevoie să te
îndrepţi spre cealaltă extremă - adică să îl distrugi.
Este nevoie doar de o profundă non-identificare. Trebuie să cunoşti
următorul lucru: “Eu mă aflu în corp, dar sunt transcendent lui - nu sunt trupul.
Mă aflu în corp, dar şi dincolo de el.” Trupul nu trebuie să fie o limitare - un
adăpost, desigur, dar minunat. Trebuie să îi fii recunoscător; nu este nici o nevoie
să lupţi cu el. Este o prostie să începi să lupţi cu el. Trebuie folosit - şi folosit în
mod corect.
Jugupsa spune...dacă ar fi să îl traduc, iată ce voi spune: yoghinul este
deziluzionat de corp. Nu dezgustat - ci deziluzionat. Yoghinul nu va crede că este
posibil să atingă prin corp aceeaşi fericire ca cea a sufletului, nu. Însă nu va
crede nici contrariul: că poate atinge fericirea prin distrugerea trupului. Nu, el
renunţă la dualitate. Trăieşte în corp precum un oaspete şi îl tratează ca pe un
templu.
Când este atinsă puritatea, în yoghin apare un dezgust - jugupsa - faţă de
propriul trup şi aversiunea de a veni în contact cu alţii. Când eşti prea contopit
în corp tânjeşti după contactul cu alte corpuri, deoarece trupul nu poate exista
singur - el există într-o reţea de alte trupuri.
Copilul este purtat în pântecul mamei timp de nouă luni. În această
perioadă el este hrănit de trupul mamei şi creşte aşa cum creşte o ramură a
copacului. După naştere, contactul nu se rupe direct, ci se prelungeşte prin
alăptare. Atunci el nu primeşte doar lapte, ci şi căldura corpului mamei care este
şi aceasta o nevoie fizică. Dacă se întâmplă ca unui copil să îi lipsească căldura
mamei, corpul său va suferi. Poate că i se oferă lapte, hrană, vitamine, dar dacă
nu i se oferă şi căldura trupului ... Iar aceasta trebuie oferită într-un mod foarte
iubitor altminteri nu este transmisă decât arşiţa. Arşiţa poate fi transformată în
căldură cu ajutorul iubirii. Şi între ele există o mare diferenţă calitativă. Doi copii
pot creşte în aceleaşi condiţii de viaţă, dar cel căruia îi lipseşte căldura corpului
mamei va creşte diferit de cel care beneficiază de ea. Corpul mamei transmite o
vibraţie subtilă de iubire - transmite sentimentul că eşti acceptat, eşti iubit şi
dorit. Iar acest lucru îţi dă rădăcini.
Acesta este motivul pentru care bărbaţii şi femeile caută în permanenţă un
corp de sex opus. Polaritatea oferită de un corp de sex opus te ajută - îţi oferă
energie. Prin ea te hrăneşti, te întăreşti.
Este ceva natural, nu este nimic rău în aceasta, dar când se devine pur - prin
non-violenţă, non-posesivitate, autenticitate - focalizarea conştiinţei trece de la
corp la fiinţă. Iar fiinţa poate rămâne absolut singură.
Omul care este profund ataşat de corp nu poate deveni niciodată liber.
125
Ataşamentul îl va conduce în multe tipuri de încătuşări. Poate că iubeşti pe

cineva, dar adânc în interior te opui acestui lucru - deoarece iubitul sau iubita
reprezintă o încătuşare. Te paralizează - te hrăneşte, dar te şi încătuşează. Nu poţi
trăi fără persoana iubită, dar nici cu ea. Aceasta este problema tuturor iubiţilor.
Nu pot trăi separat, dar nici împreună. Când sunt separaţi încep să se gândească
unul la altul; când sunt împreună încep să se certe.
De ce se întâmplă aşa ceva? Mecanismul este simplu. Când nu eşti lângă
femeia pe care o iubeşti şi care te iubeşte începi să simţi lipsa căldurii care curge
din corpul ei Dacă eşti lângă ea eşti sătul şi simţi nevoia să fii singur. Toţi iubiţii
când sunt singuri se gândesc: “ Ce bine este să fii singur.” Iar dacă sunt împreună
încep să îşi imagineze şi să viseze: “Ce minunat ar fi dacă am putea sta
împreună.” .
Corpul are nevoie de apropiere, iar sufletul are nevoie de singurătate.
Aceasta este problema. Sufletul poate rămâne singur, este precum un vârf
himalayan care înfruntă în solitudine cerul. Trupul are nevoie dc apropiere, de
cluburi, de societăţi, organizaţii; oricând te afli în prezenţa altora el se simte bine.
Când te afli într-o mulţime de oameni sufletul începe să fie înfometat, deoarece
el se hrăneşte cu singurătatea - însă corpul se simte excelent. În singurătate
sufletul se simte perfect, dar, trupul începe să tânjească după o relaţie cu alt trup.
Iar în viaţă, dacă nu înţelegi acest lucru, începi să suferi fără rost. Dacă
înţelegi, creezi un ritm: satisfaci şi nevoia corpului şi pe cea a sufletului. Uneori
pătrunzi într-o relaţie, apoi ieşi. Uneori trăieşti singur, alteori împreună cu
cineva. Câteodată eşti precum un vârf de munte izolat - atât de singur încât nu
mai apare nici măcar ideea de celălalt. Acesta este ritmul.
Însă când cineva a atins singurătatea şi focalizarea conştiinţei s-a schimbat.
Iată ce este yoga: cum să schimbi focalizarea de la corp la suflet, de la materie la
non-materie, de la vizibil la invizibil, de la cunoscut la necunoscut - de la lume la
Dumnezeu. Oricum ai defini-o are de a face doar cu imaterialul. Este o
schimbare a focalizării. Atunci yoghinul este atât de fericit şi beatific în
singurătatea sa, încât dorinţa obişnuită a corpului de a se asocia cu alte corpuri
înccpe să dispară.
Când yoghinul atinge puritatea, acolo va apărea o deziluzie faţă de corpul
său: acum va şti că paradisul pe care îl căuta nu poate fi obţinut prin corp,
beatitudinea dorită nu poate fi atinsă prin trup. Este imposibil - prin ceva limitat
încerci să atingi nelimitatul. Prin materie încerci să ajungi la etern, la nemurire.
Nu este nimic în neregulă cu trupul; nu te înfuria pe el - nu ai de ce. Este ca şi
atunci când cineva îţi spune să încerci să auzi cu ochii şi nu poţi. Ce faci? Vei
începe să te înfurii pe ei? Nu, ei sunt făcuţi pentru a vedea şi nu pentru a auzi.
Corpul este constituit din materie, nu din imaterial. Este făcut din moarte; nu
poate fi imortal. Nu îi cere imposibilul.
126
Acesta este punctul în care apare deziluzia: yoghinul înţelege ce este şi ce

nu este posibil prin corp. El nu se înfurie, nu urăşte corpul, ci îl îngrijeşte
deoarece corpul poate deveni o scară, o uşă. Nu poate deveni ţelul, dar poate
deveni uşa.
Când se produce această deziluzionare faţă de corp: şi aversiunea de a veni
în contact cu alţii. Astfel, încet-încet, începe să dispară nevoia de a fi în contact
fizic cu alte persoane. De fapt, acesta este momentul în care se poate spune că ai
ieşit cu adevărat din pântecul mamei.
Unii nu ies niciodată din pântecul mamei. Chiar şi când sunt pe moarte
continuă să aibe nevoie de contact, de relaţii cu alţii. Fizic, au ieşit din pântec –
cu mulţi ani în urmă - poate chiar 80-90 de ani. Dar toţi aceşti 90 de ani nu au
reprezentat altceva decât o căutare, o nevoie de a veni în contact cu alte corpuri.
Nu a făcut altceva decât să trăiască în vis.
Se spune că, atunci când un om se îndrăgosteşte - nu contează ce crede el -
nu face altceva decât să revină în pântec. Şi probabil, de fapt este sigur - eu spun
“probabil” deoarece încă nu este o ipoteză dovedită ştiinţific - tendinţa de a
pătrunde în corpul femeii, nevoia sexuală, nu este decât un substituent de a
reintra în pântec. Întreaga sexualitate poate fi doar o căutare de revenire în
pântec. Şi tot ce a construit omul pentru a-şi face viaţă mai confortabilă nu este
decât o imitaţie exterioară a pântecului mamei. Priveşte o cameră: căldura,
atmosfera, canapeaua, aşternuturile, pernele - toate oferă un confort asemănător
cu cel din pântecul mamei.
În Occident s-au construit un fel de cazi etanşe care au forma pântecului
femeii; sunt numite “căzile meditative”. Aceasta este umplută cu apă călduţă şi
în ea te vei simţi exact ca atunci când erai în pântecul, mamei. Sunt de ajutor
deoarece întrunesc aproape aceleaşi condiţii ca cele întâlnite în pântec. Lichidul
în care pluteşte un copil nenăscut este călduţ, sărat, asemănator cu apa marină.
Datorită acestui lucru, oamenii de ştiinţă au afirmat că omul a evoluat din peşti,
din ocean – deoarece în pântec există aceleaşi condiţii întâlnite în ocean.
Oricum, întregul confort existent este pentru a simula viaţa intrauterină. Şi
ori de câte ori un bărbat, oricât de bătrân, stă lângă o femeie devine ca un copil;
iar o femeie devine ca o mamă. Când se dezmiardă, femeia începe să joace rolul
mamei, iar bărbatul pe cel al copilului.
Într-un yoghin, această dorinţă dispare - şi doar atunci el este cu adevărat
născut. Noi, în India, îi denumim dwij: născut de două ori. Aceasta este naşterea
reală. Atunci el nu mai are nevoie de nimeni; a devenit o lumină transcendentală
- acum poate pluti deasupra pământului. Nu va mai fi înrădăcinat în pământ. A
devenit o floare - nu chiar o floare; deoarece şi aceasta are rădăcini în pământ - ci
aroma unei flori. Este complet liber. Va zbura spre cer fără să mai fie atras de
nimic de pe pământ. Dorinţa de a veni în contact cu alte corpuri dispare complet.
127
41. Din puritatea mentală apare voioşenia, puterea de concentrare,

controlul simţurilor şi capacitatea realizării-de-sine.
Un om care nu mai are nevoie să intre în contact cu alţii este beatific, este
fericit, îşi celebrează libertatea - fiecare clipă a sa este un moment de bucurie
intensă. Cu cât eşti mai înrădăcinat în corp, cu atât vei fi mai trist, deoarece
corpul este grosier. Este materie. Cu cât treci mai departe de trup, cu atât devii
mai uşor. Iisus le-a spus discipolilor săi: “Urmaţi-mă, toţi cei care sunteţi
împovăraţi, veniţi cu mine. Povara mea este uşoară.”
Din puritatea mentală apare voioşenia.... Nu se poate acţiona direct asupra
suferinţei sau deprimării. Orice vei încerca se va dovedi că este în van. Orientul a
ajuns să cunoască că tristeţea, suferinţa, deprimarea, împovărarea, nu sunt nişte
boli, ci doar simptomele unei boli. Iar boala este una singură: orientarea spre
corp. Deci problema nu este aceea de a alunga întunericul şi a aduce fericirea, ci
aceea de a te face să nu mai fii atras de corp, să nu mai fii incătuşat în el atât de
mult.
În fiecare zi vin la mine oameni şi îmi spun: “Ne simţim trişti. În fiecare
dimineaţă simţim că mai avem de înfruntat încă o zi lipsită de speranţă. Apoi,
seara ne culcăm la fel de lipsiţi dc speranţă. Am trăit atâta timp … în fiecare zi
repetăm aceleaşi lucruri. Ce să facem? Ne poţi da ceva prin care să putem ieşi
din suferinţă?” În mod direct, nu se poate face nimic - doar indirect. Acesta este
doar un siptom, nu cauza în sine. Iar dacă începi să tratezi simptomul, boala nu
va dispărea.
Psihologia occidentală tratează simptomele, iar yoga este psihologia care
tratează cauza. Psihologia occidentală s-a dovedit că greşeşte, dar acum este o
instituţie atât de ramificată încât psihologii nu pot spune acest lucru. Întreaga lor
viaţă depinde de psihologie, salariile...este una din meseriile cele mai bine
plătite. Pur şi simplu nu pot accepta faptul în sine, dar sunt conştienţi că nu pot
ajuta pe nimeni. Cel mult pot prelungi, pot ajusta suferinţa, dar nu o pot
transforma. Iar pe măsură ce trece timpul, omul începe să se obişnuiască cu
suferinţa. Nu mai este îngrijorat de ea, dar asta nu înseamnă că a scăpat de ea.
Psihologia este o profesiune foarte răspândită, milioane de oameni trăiesc
de pe urma ei - şi duc chiar nişte vieţi foarte luxoase. S-a investit atât de mult în
ea, încât nimeni nu se poate ridica să spună că este complet greşită. Simptomele
nu pot fi schimbate; le poţi vopsi, dar adânc în interior vor rămâne la fel. Le poţi
denumi sau eticheta în mod diferit, însă nu va conta deloc.
Cauza trebuie schimbată şi iată care este aceasta: vei fi trist în aceeaşi
măsură în care eşti înrădăcinat în trup. Vei fi voios şi vesel în aceeaşi măsură în
care nu te afli cufundat în corp. Când vei fi complet eliberat de corp vei deveni o
aromă care pluteşte pe cer. Atunci devii beatific, vei ajunge la binecuvântarea şi
beatitudinea de care vorbeşte Iisus,la nirvana lui Buddha.
128
Mahavira i-a dat un nume foarte corect: kaivalya - singurătatea. Ai devenit

total liber şi independent. Acum nu mai ai nevoie de nimic - eşti îndeajuns pentru
tine însuţi. Acesta este scopul, însă nu vei ajunge la el decât dacă te mişti cu
foarte mare atenţie şi nu rămâi blocat în simptome.
Cineva are febră - acesta este un simptom. Nu trebuie să începi să tratezi
corpul de temperatură. Poţi încerca să îi pui compresii cu gheaţă sau chiar să îl
bagi sub un duş cu apă rece. La început va părea că temperatura a dispărut, dar,
ţine minte, nu vei fi tratat decât simptomul. Boala nu va dispărea. Temperatura
nu arată altceva decât că în interior se duce un război: elementele corpului se află
în conflict şi este creată temperatura. Deci, nu temperatura trebuie să o tratezi.
Temperatura doar îţi dă un mesaj: “Trebuie să acţionezi: se întâmplă ceva.
Corpul nu mai poate rezista. Acţionează. Mergi la un doctor. Ajută corpul.”
Nu trata niciodată simptomele; îndreaptă-te întotdeauna spre cauză. Şi
sutrele pe care le discutăm nu sunt nişte ipoteze sau teorii - yoga nu crede în
teorii, iar Patanjali nu este un filosof. El este un om de ştiinţă a lumii interioare,
iar tot ce spune el este bazat pe experienţele a milioane de yoghini.
Ai observat? În viata obişnuită, în clipele în care eşti fericit, dacă eşti atent
şi observi, vei vedea că uiţi complet de corp. Când cineva este trist nu poate
scăpa de corp.
De fapt, în Ayur Veda se dă cea mai semnificativă definiţie a sănătăţii;
nicăieri în lume nu s-a mai dat o asemenea definiţie. Medicina occidentală nici
nu are o definiţie a sănătăţii. Cel mult ei pot spune: “Sănătatea se manifestă
atunci când omul nu are nici o boală.” Dar nu aceasta este definiţia sănătăţii. Ce
definiţie este aceea în care introduci boala pentru a defini sănătatea? Este o
definiţie negativă. Ayur Veda spune că eşti sănătos doar atunci când nu mai este
simţit corpul. Este ceva minunat, magnific. Videha, când nu simţi corpul - când
eşti aproape acorporal.
Poţi experimenta şi singur. De exemplu, îţi poţi simţi capul doar atunci
când apare o migrenă. Altminteri cum îl simţi? Nu eşti niciodată conştient de el.
Durerea de cap aduce conştientizarea lui. Iar când îţi aduci aminte în permanenţă
de cap înseamnă că ceva este în neregulă. Când respiraţia este sănătoasă nu o
simţi, însă imediat ce apare o bronşită sau o tuse devii conştient de ea. Respiraţia
nu mai este liniştită, ci este zgomotoasă. Şi nu o poţi ignora. Devii conştient de
un lucru doar în momentul în care ceva nu merge bine. Dacă totul funcţionează
perfect uiţi de trup.
Iată definiţia sănătăţii: când ai uitat complet de corp, atunci înseamnă că
eşti sănătos. Şi cine poate uita complet de el? Doar un yoghin.
Noi avem trei cuvinte: rogi, bhogi, yogi. Rogi este un om bolnav; bhogi
este un om care se identifică cu trupul, iar yogi este cel care a depăşit corpul. Un
bhogi ajunge arareori la momente în care să nu îşi mai simtă corpul.
129
Aproximativ 99 % din viaţa sa va aparţine domeniului bolilor şi l % va

avea străfulgerări de detaşare. Foarte rar, mecanismul va funcţiona perfect, va fi
echilibrat. Rogi este o persoană bolnăvicioasă, bhogi este cel care se identifică
prea mult cu trupul şi care, în cele din urmă, ajunge la fel ca un rogi. Yoghinul
însă este cel care a tranşcens corpul, care este voios, care trăieşte în transcendent.
Rogi nu este niciodată voios, bhogi este foarte rar, iar yoghinul este
întotdeauna. Voioşenia este natura sa. El rămâne fericit fără o cauză anume
Cu omul obişnuit este exact invers: acesta rămâne nefericit fără o cauză
anume. Dacă cineva te întreabă: “De ce suferi?” - vei da din umeri. Nu vei şti dc
ce. Ai considerat de bună suferinţa; ai acceptat fără să înţelegi. Dacă vezi un om
care suferă nu îl vei întreba sau nu te vei întreba niciodată de ce este aşa.
Accepţi, fără înţelegere. Dar când vezi pe cineva fericit vei întreba imediat: “Ce
s-a întâmplat? De ce eşti aşa fericit?” Suferinţa este acceptată de la sine, este
luată dc bună. Fericirea a devenit foarte rară, excepţională, este prea bună să fie
adevărată.
Mulţi care au venit la mine şi au început să mediteze cu adevărat au simţit
că lucrurile se schimbă. Când au venit sufereau, erau trişti apoi, deodată, totul
este diferit. Nu le vine să creadă. Vin la mine şi îmi spun: “Ce s-a întâmplat? De
ce am ajuns să fim brusc fericiţi? Visăm cumva? Ne-ai hipnotizat sau de ce
suntem fericiţi?” Nu le vine să creadă! deoarece mintea este cea care spune: “Cu
siguranţă îţi imaginezi. Cum ai putea tu, un om atât de suferind, să fii plin de
fericire? Este imposibil?”
Însă în clipele în care sufereau nu s-au gândit niciodată la faptul că poate au
fost hipnotizaţi sau că îşi imaginau, dar fericirea o simt că este extraordinară,
rară, nemaiîntâlnită şi de aceea se întreabă: “Oare este adevărată?”
În limbile occidentale există o frază “prea bun pentru a fi adevărat” , dar nu
există şi o frază de genul “prea rău pentru a fi adevărat”. Răul este acceptat şi
prevalent, dar “binele” este ceva extraordinar. Expresia “prea bun pentru a fi
adevărat” trebuie distrusă, trebuie să se renunţe la ea. Când cineva îţi spune ceva
rău, ar trebui să îi răspunzi: “Prea rău pentru a fi adevărat. Aşa ceva nu este
credibil. Probabil îţi imaginezi.” Dar, din păcate, nu se întâmplă aşa. Suferinţa
pare naturală, iar fericirea complet nenaturală.
Din puritatea mentală apare voioşenia, puterea de concentrare.... Cei care
încearcă să se concentreze rămân înrădăcinaţi în corp; atunci concentrarea este
aproape imposibilă. Nu te poţi concentra nici măcar un minut întreg. Mintea
şovăie, se unduieşte şi imediat începi să visezi, să treci la altceva. Ori de câte ori
doreşti să te concentrezi asupra unui lucru este aproape imposibil. Motivul este
acela că eşti prea înrădăcinat în corp. Dacă priveşti prin trup, concentrarea nu
este posibilă. Dacă priveşti dincolo de el, concentrarea este foarte uşoară, ..
130
S-a întâmplat odată ca Vivekananda să stea cu Deussen, un mare învăţat

care a tradus scripturile din sanscrită în limbile occidentale. El a lucrat în special
asupra Upanishadelor şi a fost unul dintre cei mai profunzi translatori. Într-o zi,
când tocmai venise o nouă scriptură, Vivekananda l-a întrebat pe Deussen dacă
poate să se uite prin ea. Acesta i-a permis, spunându-i totodată că el încă nu a
citit-o. După o jumătate de oră, Vivekananda i-a înapoiat cartea. Lui Deussen nu
i-a venit să creadă: doar pentru a o citi îţi lua o săptămână, iar dacă vroiai să o
înţelegi, atunci îţi lua şi mai mult timp. L-a întrebat: “Ai citit-o cu adevărat sau
doar ai răsfoit-o?” Vivekananda i-a răspuns: “Am studiat-o.” Deussen a
continuat: “Nu pot să cred aşa ceva, dar oricum îţi ofer un răgaz pentru a o citi şi
apoi voi dori să te întreb câte ceva din ea ca să mă conving cu adevărat dacă ai
citit-o sau nu.”
După ce a citit-o, Deussen i-a pus câteva întrebări lui Vivekananda şi acesta
i-a răspuns exact. După aceea, Deussen a scris în memoriile sale: “Era imposibil
de înţeles şi când l-am întrebat pe Vivekananda cum a făcut, mi-a răspuns:
«Când studiezi prin corp, concentrarea nu este posibilă. Când nu eşti înrădăcinat
în trup, atunci conştiinţa se află în contact direct cu cartea. Între tine şi ea nu se
mai află bariera trupului; atunci este îndeajuns chiar şi o jumătate de oră. Te
îmbibi cu spiritul ei.»“
Un copil nu poate citi un cuvânt întreg şi la început împarte cuvântul în
două sau mai multe părţi. Când tu citeşti, citeşti o frază întreagă. Iar dacă eşti un
bun cititor, atunci poţi citi dintr-o dată un paragraf întreg - printr-o străfulgerare.
Dacă trupul nu se interpune între tine şi carte, atunci este posibil să vizualizezi
întreaga carte. Iar când citeşti prin corp vei uita; când citeşti fără ajutorul
corpului nu mai ai nici o nevoie să memorezi, nu vei mai uita nimic, deoarece
atunci ai înţeles. Puterea de concentrare apare într-un om care are un corp pur, o
conştiinţă pură, care este însăşi puritatea.
Din puritatea mentală apare voioşenia, puterea de concentrare, controlul
simţurilor... Ţine minte: acestea sunt nişte consecinţe. Nu le poţi practica; dacă o
faci, atunci nu vei ajunge niciodată la ele. Doar se petrec. Dacă este înlăturată
cauza, atunci ajungi la “controlul simţurilor”. Atunci, dacă vei dori să gândeşti,
vei gândi; când nu vei dori să îţi foloseşti mintea, îi vei spune: “Stop.” Totul se
află în puterea ta. Este un mecanism care poate fi oprit sau pornit, dar pentru
aceasta este nevoie dc control. Iar dacă nu deţii controlul, dar încerci să îl obţii,
atunci nu vei face altceva decât să creezi mai multă confuzie şi mai multe
probleme. Simţurile vor deţine controlul şi nu aceasta este calea prin care poţi
transcende mintea. Singurul mod dc a le învinge este acela de a nu mai fi
identificat cu trupul. Ajungi să cunoşti că nu eşti corpul şi atunci vei ajunge să
cunoşti că nu eşti nici mintea. Va trebui să devii un martor la tot ce sc află în
jurul tău. Primul cerc este corpul; al doilea, mintea; al treilea, inima.
131
Iar dincolo de acestea te afli tu - centrul. Dacă eşti centrat în tine însuţi,
toate aceste nivele te vor asculta cu supunere. Dacă nu eşti centrat, atunci tu le
vei asculta pe ele.
...controlul simţurilor şi capacitatea realizării-de-sine. Astfel, începi să fii
capabil să te realizezi. Fiecare doreşte acest lucru, dar nimeni nu vrea să treacă
prin disciplină - nimeni nu doreşte să se maturizeze. Toţi vor ca totul să se
petreacă ca într-o vrajă. Mulţi mă întreabă: ‘‘Nu ne poţi binecuvânta, astfel ca să
devenim realizaţi?” Dacă ar fi fost aşa de uşor, atunci aş fi binecuvântat întreaga
lume. De ce să mă mai chinui cu fiecare în parte? Mai bine binecuvântez întreaga
lume şi astfel devin toţi iluminaţi. Dar ar fi făcut-o Iisus sau Buddha înaintea
mea, ori Măhavira. Până acum erau toţi iluminaţi.
Nu se poate astfel. Nimeni nu te poate binecuvânta: trebuie să câştigi, să
meriţi acea binecuvântare. Trebuie să treci printr-o disciplină profundă, să
schimbi focalizarea fiinţei, să devii capabil, să devii un vehicul potrivit. Se mai
poate câteodată ca cineva să dea peste sinele propriu, dar acesta a fost un şoc atât
de mare încât nu i-a fost de nici un ajutor. Acel şoc îţi poate distruge
personalitatea şi poţi înnebuni. Este la fel cum ai încerca să suporţi un curent
electric de mare voltaj - totul se va distruge. Tu vei muri, siguranţa se va arde -
totul se pulverizează.
Este necesar să atingi puritatea, non-identificarea cu trupul, cu mintea;
trebuie să ajungi la o anumită capacitate de observare, de conştientizare. Doar
atunci, în acea proporţie corectă, devine posibilă cunoaşterea-de-sine. Nu o poţi
obţine pe degeaba. Va trebui să plăteşti pentru ea - şi plata se face în termenii
fiinţei. Nu este posibil să plăteşti cu bani sau cu altceva; nu poţi plăti decât în
termeni ai fiinţei, astfel ...şi capacitatea realizării-de-sine.
Mulţumirea provoacă fericirea supremă.
Iar acea puritate, în cele din urmă, va provoca satisfacţia, mulţumirea.
Acest cuvânt este unul dintre cele mai profunde şi trebuie înţeles, trebuie simţit.
“Mulţumire” înseamnă a accepta fără nici o plângere orice situaţie. De fapt, nu
doar o accepţi, ci te bucuri, eşti fericit de ea. Acel moment este perfect. Când
mintea nu mai cere nimic, când nu mai doreşti nimic, când doar te afli aici-acum
- precum păsările cântătoare, florile parfumate, stelele - când totul este privit ca
“aşa este cel mai bine, aşa este perfect, nu se mai poate aduce nici o
îmbunătăţire” - atunci când viitorul dispare...aceasta este mulţumirea. Când
acum-ul este singurul timp existent, eternitatea, acolo apare mulţumirea şi, în
aceasta, spune Patanjali: fericirea supremă.
Mulţumirea provoacă fericirea supremă. Deci, mulţumirea este disciplina
yoghinului; el trebuie să fie mulţumit. Dacă în tine nu mai poate fi creată
nemulţumirea, dacă nimic nu mai te nelinişteşte sau te tulbură - când nimic nu te
mai poate scoate din centru - acolo apare fericirea supremă.
132
X. CENTRAREA ÎN SINE:
SINGURUL NON-EGOISM
1. Cum ar putea un om care iubeşte să fie egoist?
Iubirea este cel mai egoist şi în acelaşi timp cel mai altruist lucru din lume.
Iubirea nu este altceva decât o dragoste de sine. Poţi iubi pe altcineva decât dacă
te iubeşti pe tine însuţi. Altminteri este aproape imposibil. Calitatea iubirii
trebuie să crească în interior şi doar atunci aroma ei poate ajunge şi la altcineva.
Dacă nu te iubeşti pe tine doar vei pretinde că iubeşti pe altcineva. Acea iubire va
fi falsă - o decepţie. Aproximativ în 99% din cazuri, iubirea este o iluzie -
deoarece umanitatea este foarte condiţionată. Fiecare copil este învăţat să nu se
iubească pe sine, ci doar pe ceilalţi. Aşa ceva este imposibil. Nu astfel stau
lucrurile. Fiecare copil a fost învăţat să nu fie egoist şi, de fapt, aceasta este
singura cale de existenţă a fiinţei.
Dacă nu te iubeşti pe tine, ţine bine minte, nici altruist nu vei fi. Însă acest
lucru trebuie bine înţeles, deoarece pare un paradox.
Ce înseamnă a fi iubitor-de-sine? Lucrul de bază este acela de a fi centrat
în sine. Al doilea lucru fundamental este acela de a căuta întotdeauna propria,
fericire. Dacă eşti centrat în sine, atunci în orice vei face vei fi altruist. Vei putea
merge şi ajuta pe alţii, dar o vei face doar pentru că îţi place, pentru că te simţi
fericit să faci aşa ceva. Atunci te simţi pe tine. Nu îndeplineşti o sarcină; nu
serveşti umanitatea. Nu vei fi un martir; nu te vei sacrifica absolut deloc. Aceştia,
oricum, sunt nişte termeni lipsiţi de sens. Vei merge la spital şi îi vei ajuta pe
bolnavi; vei merge pe străzi şi îi vei ajuta pe săraci - dar vei iubi acest lucru.
Astfel, tu creşti. Adânc în interior te vei simţi beatific şi tăcut, fericit de tine
însuţi.
O persoană centrată în sine îşi caută întotdeauna propria fericire. Aceasta
este şi frumuseţea: cu cât doreşti mai mult să fii fericit, cu atât îi vei ajuta pe
ceilalţi să fie mai fericiţi. Aceasta este singura modalitate de a ajuta omenirea
Dacă toţi cei din jurul tău sunt nefericiţi, atunci nici tu nu poţi fi fericit, deoarece
omul nu este o insulă izolată. El face parte dintr-un vast continent.
Dacă vrei să fii fericit va trebui să îi ajuţi şi pe cei din jurul tău să fie
fericiţi. Doar atunci - doar atunci - poţi fi cu adevărat fericit.
133
Va trebui să creezi în jurul tău o atmosferă de fericire. Cum ai putea fi

fericit când toţi suferă? Vei fi afectat. Nu eşti de piatră, ci eşti o fiinţă foarte
delicată şi sensibilă. Suferinţa este la fel de transmisibilă ca orice boală
infecţioasă. De asemenea, beatitudinea este şi ea infecţioasă. Cel care investeşte
în fericirea personală va fi întotdeauna interesat şi de fericirea celorlalţi. Dar nu îi
ajută pe ceilalţi decât pentru propria sa fericire. Adânc în interior, el nu este
interesat decât de sine. Dacă lumea ar fi învăţată să fie centrată în sine, atunci nu
ar mai exista suferinţă.
Dacă doreşti să fii sănătos nu poţi trăi printre bolnavi. Cum ai mai putea fi
sănătos? Este imposibil. Este împotriva firii.
Fiecare trebuie să înveţe să fie centrat în sine şi din aceasta va apărea non-
egoismul. Altruismul este grija de propria fiinţă. La început va părea non-
egoism, dar în cele din urmă acesta te satisface pe tine. Atunci fericirea poate fi
multiplicată: fericirea tuturor celor care te înconjoară se va revărsa asupra ta. Vei
deveni extrem de fericit.
Însă nu uita niciodată de tine însuţi. Politicienii, preoţii te-au învăţat
altceva, deoarece acesta este modul lor de existenţă. Când suferi ai nevoie de
preoţi. Când eşti bolnav ai nevoie de doctori. Când eşti haotic ai nevoie de
politicieni. De fapt, ei chiar doresc să fii haotic, altminteri cui îi vor mai impune
legile? Datorită haosului din tine ei ajung să fie conducători. Şi de aceea te învaţă
să fii non-egoist. Te învaţă să te sacrifici pentru ţară, pentru religie, pentru toate
prostiile existente. Iar când eşti sacrificat, preoţii şi politicienii sunt fericiţi.
Probabil că în mod inconştient, dar preoţii şi politicienii se află într-o
conspiraţie care luptă împotriva fericirii oamenilor. Dacă devii fericit eşti un
pericol pentru societate. Atunci nu îţi va mai păsa de Vietnam sau de Israel.
Toate aceste războaie ţi se vor părea nevrotice, prosteşti.
O persoană fericită doreşte să fie lăsată să îşi trăiască fericirea. Va dori o
intimitate pentru fericirea sa. Va dori să trăiască numai printre flori, poezie şi
muzică. De ce să îşi mai facă griji pentru războaie şi conflicte? Doar cei care sunt
egoişti se pot gândi la aceste lucruri, deoarece ei nu au cunoscut beatitudinea
care izvorăşte din propria fiinţă. Ei nu au dansat, nu au celebrat niciodată; nu au
cunoscut străfulgerările divine sau acele licăriri care apar din fericire şi
mulţumire personală.
O persoană ne-centrată în sine este dezcentrată, dezrădăcinată. Se află într-
o profundă criză de nervi. Ea este împotriva naturii - nu poate fi sănătoasă şi
întreagă. Nu face altceva decât să lupte cu existenţa, cu fiinţa, cu fluxul vieţii - şi
asta doar pentru că încearcă să fie centrată în sine. Nu poate fi, deoarece doar cel
care este centrat în sine poate ajunge la adevăratul non-egoism.
134
Când ai fericire o poţi împărtăşi; când nu o ai, cum o vei putea oferi?
Pentru aceasta, în primul rând trebuie să o deţii. O persoană care nu se iubeşte pe
sine este bolnavă, serioasă; şi-a pierdut propria viaţă.
Şi ţine minte: oricând îţi ratezi viaţa devii criminal, sinucigaş. Când cineva
trăieşte în suferinţă, doreşte să distrugă viaţa. Suferinţa este distructivă, fericirea
este creativă. Acolo nu mai există decât încântare, voioşie, bucurie, beatitudine.
Când eşti fericit doreşti să creezi ceva - orice - un poem, o jucărie pentru copii, o
pictură. Trebuie să îţi exprimi fericirea şi atunci simţi nevoia de a crea ceva. Însă
când suferi doreşti să distrugi totul.
Doreşti să devii politician, militar - doreşti să creezi o situaţie în care să
poţi distruge.
Acesta este şi motivul pentru care apar războaiele. Este o boală. Şi culmea,
toţi politicienii vorbesc de pace. Se pregătesc de război şi vorbesc de pace. De
fapt, ei spun: “Ne înarmăm tocmai pentru a păstra pacea.” Complet iraţional.
Cum ai putea păstra pacea, dacă te pregăteşti de război? Pentru aceasta ar trebui
să te pregăteşti de pace.
Este bine însă că noua generaţie nu mai este interesată decât de propria
fericire. Ei reprezintă un pericol pentru guverne. Ei sunt interesaţi doar de iubire,
de muzică, de meditaţie, de dans... Iar politicienii au observat acest lucru.
O persoană fericită aparţine doar ei înşişi. De ce ar trebui să aparţină unei
organizaţii? Doar cei nefericiţi se adună în gloate şi tot felul de organizaţii. Iar
aceasta se datorează faptului că ei nu au rădăcini; nu sunt centraţi în interior -
acest lucru creându-le o mare anxietate. Astfel, încep să creeze un centru fals, un
şubstituent: încep sa facă parte dintr-un partid, dintr-o revoluţie sau religie
anume. Atunci simt că aparţin cuiva, simt că sunt centraţi, înrădăcinaţi.
Singura modalitate de a ajunge la Dumnezeu, la Existenţă este aceea de a fi
înrădăcinat în propria fiinţă. Dacă aparţii unei gloate, atunci te afli într-un impas:
de acolo nu mai este posibilă nici o călătorie. Atunci ajungi pe o stradă înfundată.
Însă politicienii depind de suferinţa ta. Ei nu doresc să fii fericit, să
zâmbeşti, să te bucuri, vor doar să suferi pentru că atunci poţi deveni distructiv.
Atunci poţi fi folosit. Ei te învaţă să te sacrifici, să devii un martir, te îndeamnă:
“Sacrifică-te pentru aproapele tău” - totul este o prostie, un joc copilăresc.
Eu nu învăţ pe nimeni să fie altruist, deoarece ştiu că atunci când cineva va
fi centrat, în mod instantaneu, spontan, va deveni altruist. Dacă nu eşti centrat te
vei pierde, nu mai poţi fi în contact cu nimeni, deoarece ai pierdut primul şi cel
mai esenţial contact - propria fiinţă. Uită de lume, de societate, de utopii, de Karl
Marx - uită de totul. Te afli aici doar pentru câţiva ani. Bucură-te, dansează,
cântă, iubeşte: şi din iubirea şi fericirea ta, din acest sine-centrism profund va
începe să izvorască o energie copleşitoare.
Atunci vei fi capabil să o împărtăşeşti şi altora.
135
Îţi spun, iubirea este unul dintre cele mai intime lucruri. Iar dacă vrei un
lucru şi mai intim, atunci îndreaptă-te spre meditaţie, spre rugăciune. Iar dacă
vrei egoismul suprem, atunci îndreaptă-te spre Dumnezeu. Nu îl poţi cunoaşte pe
Dumnezeu în alt mod, nu există alt mijloc. Trebuie să stai faţă în faţă cu el, fără
nici un intermediar. Singur, în suprema ta singurătate, vei putea întâlni acea
experienţă supremă.
Eu învăţ centrarea în sine, însă dacă înţelegi acest fapt, atunci vei înţelege
că este frumos, este ceva minunat, este un altruism complet.
2. Centrat fiind în sine mai poţi rămâne conştient de ceilalţi sau nu?
Dacă eşti conştient de tine vei putea fi conştient şi de ceilalţi. Cum ar putea
fi altfel? Dacă nu eşti conştient de tine, cum ai putea fi conştient de altcineva?
Conştientizarea trebuie să apară mai întâi în tine. Acolo trebuie mai întâi aprinsă
lumina. Doar când flacăra se ridică în interiorul tău va putea să se răspândească
şi spre alţii. Cum crezi că poţi fi conştient de ceilalţi dacă trăieşti în întuneric, în
ignoranţă? Vei continua să visezi, să îţi imauinezi şi nu vei fi conştient de nimic.
Soţul poate spune: “Sunt conştient de soţia mea şi de sentimentele ei.” Dar
aşa ceva pur şi simplu nu este posibil, deoarece soţul nu este conştient de el
însuşi. Trăieşte într-un întuneric total. El nu ştie de unde îi apare furia, iubirea,
existenţa. Nu este conştieul de el însuşi şi acesta este singurul şi cel mai apropiat
lucru pe care îl poţi conştientiza - dar cu toate acestea spune: “Sunt conştient de
soţie şi de sentimentele ei.” Este o prostie. Doar visează. Toţi trăiesc în vise, iar
în spatele viselor apare proiecţia: “Eu sunt conştient.”
Îi poţi întreba soţia şi aceasta îţi va spune: “Nu, el nu este niciodată
conştient de mine:” Iar ea, la rândul ei, crede că este conştientă de soţ şi de
nevoile lui. Dar acele nevoi sunt doar ceea ce crede ea. Astfel, conflictul
continuă şi ei visează că sunt atenţi şi grijulii unul faţă de celălalt.
Nimeni nu poate fi grijuliu faţă de altcineva atâta timp cât nu a învăţat mai
întâi să aibă grijă de sine. Mai întâi învaţă să fii conştient de propriul centru şi
atunci vei putea fi conştient şi de alţii. Atunci, pentru prima oară, nu vei mai
proiecta nimic, nu vei mai interpreta, ci doar vei privi direct. Vei privi la celălalt
aşa cum este el şi nu aşa cum ai dori tu să fie. Atunci vei privi realitatea.
Când visele dispar şi ochii nu îţi mai sunt înceţoşaţi, atunci vei putea fi
conştient. Altminteri vei privi, dar privirea va fi pervertită de toate gunoaiele
existente în ochi. Visele distorsionează; ele nu oglindesc, ci proiectează. Când
visele vor fi dispărut şi eşti atent, alert, conştient ochii îţi devin ca nişte lentile
ale unui aparat foto. Atunci doar vezi ceea ce este; nu mai proiectezi nimic
asupra realităţii, îi vei permite să ţi se dezvăluie. Ochii vor fi simpli, doar nişte
pasaje inocente. În prezent, aşa cum eşti, nu poţi privi nimic.
136
Ochii îţi sunt plini de prejudecăţi, de idei, de concepte, de crezuri - nu sunt

goi.
Cum ai putea fi conştient de alţii? Doar un buddha este conştient. Dar un
buddha este un om foarte centrat: Mahavira, Patanjali, toţi sunt centraţi - şi ei
ajuta milioane de oameni. Ei devin o binecuvântare pentru întreaga omenire. Toţi
cei care se află în căutare pot folosi lumina acestor iluminaţi. Iată sensul
iluminării: flacăra s-a aprins. Acum, oricine se poate folosi de ea. Prin ei şi tu îţi
poţi aprinde flacăra interioară. Poţi participa.
Conştientizarea trebuie învăţată în interior. Când te trezeşti devii conştient
de întreaga lume, de întreaga Existenţă. Ecranul de protecţie va dispărea şi ochii
vor fi goi, receptivi. Atunci vezi. Nu mai proiectezi, nu mai interpretezi. Nu mai
ai nimic de proiectat. Ai devenit doar un spaţiu, o goliciune interioară.
3. A renunţa la orice speranţă înseamnă a renunţa chiar şi la tine?

Cum mai este posibilă dezvoltarea în lipsa acestei speranţe?
Speranţa este una dintre cele mai mari bariere, deoarece prin ea sunt create
visele, viitorul şi timpul. Când spun să fii lipsit de speranţe înţeleg prin aceasta să
fii aici şi acum. Dacă speri, ai plecat din clipă prezentă.
Prin speranţă îţi amâni viaţa: “Mâine, când totul va fi bine, voi trăi.” Vei
începe să trăieşti când totul va fi aşa cum vrei - vei avea bani, putere, prestigiu.
Dacă nu mâine, atunci poimâine sau anul viitor sau viaţa următoare, totul va fi
bine şi vei începe să trăieşti. În Orient, speranţa a atins limita logică: în viitor te
aşteaptă mii de alte vieţi de trăit. Acesta este un truc al minţii. În clipa în care i-ai
permis să spere, deja ai căzut în capcana ei.
Viaţa nu există decât în momentul prezent. Viaţa nu are alt timp - decât
prezentul. Trecutul este memorie, nu face parte din existenţă. A trecut, nu mai
reprezintă decât nişte amintiri, decât nişte amprente lăsate în minte. Viitorul nu
există. Doar acest moment infim există cu adevărat. Dacă doreşti să trăieşti,
atunci va trebui să trăieşti în el. Dacă doreşti să nu trăieşti, atunci începe să speri.
Când spun “lipsit de speranţe” există posibilitatea să mă înţelegi greşit,
deoarece poţi crede că înseamnă o dispariţie a unei speranţe. Dar pentru mine
sensul este acela de lipsa totală a speranţei. Când vei atinge acel moment nu vei
mai fi trist sau deprimat.
De multe ori te-ai simţit, lipsit de speranţă, dar aceasta nu înseamnă
dispariţia ideii de a spera. Ai iubit o femeie şi ea te-a trădat, imediat te simţi trist
- s-a spulberat o speranţă. Dar mai există şi alte femei; vei începe să creezi alte
iluzii. O iluzie a dispărut, dar nu înseamnă că nu mai ai şi alte cărări pe care să
mergi. Sunt milioane de cărări. Viaţa este un labirint şi poţi trece cu foarte mare
uşurinţă de pe un drum pe altul. Dar asta nu înseamnă că speranţa a dispărut.
137
Un om devine cu adevărat lipsit de speranţă atunci când vede viaţa în

totalitatea ei şi vede că nu are unde merge, nu are pentru ce să viseze, nu are
pentru ce spera. În acea stare lipistă de speranţe nu există tristeţe. Doar realizează
adevărul vieţii aşa cum este ea. Asta nu înseamnă că viaţa nu mai are nici un
sens! Doar realizează: “Speranţele s-au spulberat.” Iar viaţa nu îndeplineşte
speranţele sau visele nimănui. Doar mintea este cea care se opreşte din
funcţionare. Pentru un moment, totul va părea un dezastru, totul va părea că se
prăbuşeşte, dar dacă poţi trăi puţin timp cu acest dezastru vei simţi cum îţi apare
o nouă viaţă, mai proaspătă şi mai tânără - viaţa clipei prezente.
Această viaţă va aparţine clipei, aici-acum. Nu mai are nici o motivaţie;
într-un fel, este complet lipsită de dorinţe. Şi nu înseamnă că nu te mai bucuri de
nimic - doar atunci te poţi bucura cu adevărat. Când nu mai există dorinţe,
energia devine fericire, încântare. Vei trepida de bucurie. Vei începe să participi
la celebrarea permanentă - este continuă.
Până acum ai pierdut-o doar pentru că ai visat. Nu luai parte la ea deoarece
ţi-ai creat propriile speranţe. Devenisei un “idiot” - acest cuvânt îl reprezintă pe
cel care are speranţe particulare. Cel care nu curge cu întregul, care încearcă să
plece singur pe altă cărare, care încearcă să se impună întregului - acela este un
idiot. Rădăcina cuvântului “idiot”-înseamnă “particular”. Speranţele sunt
particulare; viaţa este universală. Speranţele sunt individuale. Existenţa nu
aparţine niciunui individ. Toţi indivizii aparţin Existenţei.
Ai observat că visele sunt cele mai personale lucruri? Nu poţi invita nici
chiar prietenul sau iubita în vise. Acolo trebuie să fii singur. De ce sunt
considerate ireale? Deoarece sunt personale. Nu poţi chema pe nimeni să fie
martor la visele tale - este imposibil.
Am auzit că un faraon care era puţin excentric - aşa cum sunt toţi regii,
puţin nevrotici - a visat într-o noapte pe un ministru de-al său. A doua zi a fost
atât de furios încât a proclamat în întregul Egipt că nimeni nu are voie să
pătrundă în visele sale. Cei care nu ascultau erau pasibili de condamnare la
moarte. Şi astfel a început să îi omoare pe cei pe care îi visa.
Visele sunt intime, sunt particulare, absolut private. Iar dacă intră altcineva
în ele, acela nu a intrat cu adevărat, ci doar tu eşti cel care îl visezi. Visele
reprezintă intimitatea absolută. Acesta este şi motivul pentru care sunt ireale.
Realitatea este universală. Pot vedea copacii de afară la fel ca şi tine, dar copacii
din vise nu îi pot vedea decât eu. Nu te pot chema să îi vezi şi tu. De aceea,
dimineaţa voi simţi că totul a fost doar un vis, ceva ireal. Speranţele sunt
particulare. Când devii lipsit de speranţe.... Iar prin aceasta înţeleg următorul
lucru: nu crea dorinţe personale, permite-i doar întregului să spere. Altminteri te
vei afla întotdeauna în suferinţă şi frustrare. Speranţele nu vor fi niciodată
satisfăcute, deoarece întregul îşi are propriile sale planuri, propriul său destin.
138
Râul curge spre mare; închipuie-ţi că fiecare picătură din râu începe să
viseze că merge în altă parte. Se poate îndeplini? Râul va ajunge spre ocean şi
picăturile se vor simţi frustrate că nu au ajuns la destinaţia la care au visat.
Un înţelept nu este altceva decât o picătură care nu visează nimic. Un
iluminat este cel care curge cu întregul, cu râul. El spune: “Oriunde vei merge,
într-acolo mă îndrept şi eu. De ce să îmi fac griji? Râul curge: trebuie să se
îndrepte undeva. Asta nu este grija mea.” Picătura renunţă la orice griji: acela
este momentul în care nu mai există nici un fel de speranţe sau dorinţe. În acea
clipă picătura a devenit râul. De fapt, picătura a devenit oceanul, Întregul. .
“A renunţa la orice speranţă înseamnă a renunţa chiar şi la tine?” Da.
Dacă speri, dacă îţi ţeşi speranţele in jurul meu nu faci altceva decât să visezi. Eu
nu voi lua parte la ele. Ţine minte: nu voi lua parte la ele. Tu eşti cel care decizi
dacă vrei să visezi şi să speri. Dar tot tu vei fi cel care va deveni frustrat. Dacă nu
creezi nimic vei începe să pluteşti împreună cu mine. Iată ce înseamnă a fi un
discipol, a fi un devot: a curge împreună cu Maestrul. Doar vei pluti împreună cu
mine. Şi ţine minte: dacă ajungi să fii frustrat nu mă învinovăţi pe mine. Eu nu
sunt responsabil.
Altfel, totul ar fi fost foarte simplu: vii frustrat din lumea de afară şi începi
să speri în mine. Devin o scuză pentru care poţi reîncepe să speri. Şi vei începe
să doreşti aceleaşi lucruri - însă acum cu ajutorul meu. Nu, nu te voi ajuta să faci
aşa ceva. Te ajut doar să poţi scăpa de speranţe, de dorinţe şi asta doar dacă eşti
hotărât să renunţi la tine insuţi, la ego. Acesta este singurul mod în care te pot
ajuta. Nu mă aflu aici pentru a satisface visele sau speranţele nimănui. Mai bine
renunţă şi singur la ele înainte să îşi facă apariţia frustrarea; altminteri vei fi
supărat fără rost pe mine. Rămâi atent, pentru că altfel vei simţi că ţi-am irosit
timpul degeaba, că ţi-am distrus energia. Iar dacă nu îţi atingi ţelurile nu mă vei
mai putea ierta însă nu eu sunt cel care ţi le pot satisface.
Dacă eşti pregătit să curgi odată cu mine...eu plutesc odată eu întregul. Iar
dacă eşti pregătit să curgi odată cu mine, atunci vei învăţa cum să curgi cu
întregul. Atunci vei putea uita de mine, în cele din urmă. Maestrul trebuie să
dispară din viaţa ta. Un maestru, cel mult, poate fi doar o uşă: el nu este ţelul.
Doar treci prin el şi pe urmă îl uiţi. Mergi odată cu întregul. Lângă un maestru
înveţi trucul prin care poţi curge cu întregul.
Da, când îţi spun să renunţi la speranţe, îţi cer să renunţi şi la mine. Nu îţi
face nici un fel de speranţe în privinţa mea. Nu voi lua niciodată parte la visele
tale particulare, la acele idiotikis pe care le are oricine.
“Cum mai este posibilă dezvoltarea în lipsa acestei speranţe?” Creşterea
este posibilă doar în lipsa speranţei. Singurul motiv pentru care nu te-ai dezvoltat
este acela că ai sperat. Toţi oamenii au rămas nişte copii. Unui copil i se permite
să viseze - el este ignorant – i se dă voie să spere, să îşi creeze un viitor.
139
Dar când apare maturitatea, visele trebuie să dispară. Ce este maturitatea?

A fi matur înseamnă a vedea realitatea. Nu crede în îndeplinirea dorinţelor.
Chiar şi cei care sunt religioşi, aşa-zis religioşi, trăiesc în vise; se gândesc
la paradis pentru propria persoană şi la iad pentru ceilalţi. Vise...vise frumoase
pentru ei şi coşmaruri pentru alţii. Şi ei sunt tot nişte copii.
Dezvoltarea este posibilă doar când nu mai există speranţa. De ce?
Deoarece trebuie convertită energia care se iroseşte prin speranţe. Aceeaşi
energie trebuie să fie folosită pentru creştere. Acesta este motivul pentru care toţi
iluminaţii au spus “Nu dori!” Dar nu pentru că sunt împotriva dorintei, ci pentru
că sunt în favoarea dezvoltării şi canalizării energiei spre creştere. Energia
trebuie eliberată de dorinţe. Doar atunci poate apărea dezvoltarea interioară.
Dezvoltarea se produce întotdeauna în prezent, iar dorinţa doar în viitor -
ele nu se întâlnesc niciodată. Creşti doar aici şi acum, niciodată în ziua de mâine.
Copacii cresc chiar acum, iar tu te gândeşti să începi să creşti undeva în viitor.
Creşterea este întotdeauna aici-acum. Dacă nu se întâmplă în această clipă,
atunci cum poţi crede că se va întâmpla în clipa următoare? De unde va veni? Va
cădea din cer? Acest moment reprezintă fundaţia pentru următorul moment.
Această viaţă devine fundaţia vieţii viitoare. Dacă dezvoltarea s-a produs acum
atunci în clipa următoare va continua; următorul moment îl vei începe de la
starea, planul, stadiul la care ai rămas în prezent. Aceasea este singura modalitate
de evoluţie. Acest moment este singurul în care poţi evolua.
Ai observat? Peste tot în lume - plantele, păsările, animalele, munţii - toate
există doar în clipa prezentă. Doar omul se gândeşte la trecut şi astfel creşterea sa
se opreşte. Cu cât te gândeşti mai mult la viitor, cu atât mai redusă este
posibilitatea de evoluţie. Dezvoltarea se pretreee în realitatea prezentă. Şi nu
există altă realitate decât clipa.
Cum mai este posibilă dezvoltarea în lipsa acestei speranţe? Dezvoltarea
este posibilă doar în lipsa speranţelor.
îţi înţeleg problema. Vrei să spui: “Dacă nu sperăm, atunci nu vom mai
putea spera nici la dezvoltare. Şi astfel cum mai putem evolua dacă nu dorim
acest lucru?” Creşterea nu are nevoie de dorinţa sau speranţa ta, ci de înţelegere,
de conştientizarea proprie. Conştientizarea este îndeajuns. Dacă în această clipă
eşti conştient de tot ce se întâmplă, acea conştientizare devine un astru, iar
trunchiul fiinţei va începe să crească. Acea conştientizare devine o ploaie care va
ajuta la dezvoltarea copacului fiinţei tale. Acea conştientizare va deveni hrană ta.
Ea este tot ce ai nevoie. Un om creşte datorită conştientizării şi nu datorită
speranţelor.
4. Ai spus că nu “lucrezi” asupra oamenilor, atunci de ce mai ai
discipoli?
140
Un maestru este un agent catalizator: el nu lucrează, dar munca se produce

prin intermediul său. El nu este cel care acţionează, ci doar situaţia în care se
petrec lucrurile. Crezi că soarele acţionează asupra fiecărui copac? Asupra
fiecărei flori? Crezi că încearcă să o convingă pe fiecare în parte să înflorească?
Nu. Poate că soarele nici nu este conştient, dar copacii cresc, bulbii se deschid
florile încep să îşi răspândească parfumul, păsările încep să cânte - întreaga lume
s-a trezit. Cum funcţionează el? Este cumva identificat cu acţiunea?
Am auzit o poveste foarte veche: se spune că Întunericul s-a dus la
Dumnezeu şi i a spus: “M-am săturat. Ce crimă am comis? Pentru ce mă
urmăreşte Soarele? În continuu, timp de milioane de ani a fost împotriva mea.
Nu îmi convine. Ce rău i-am facut eu lui? De ce este împotriva mea?
Chiar şi Dumnezeu a trebuit să îi dea dreptate: “Da, aşa este. Oare de ce te
urmăreşte? Atunci l-a chemat pe Soare şi l-a întrebat: “Ce ai cu întunericul? De
ce îl urmăreşti mereu şi nu îl laşi în pace?” Soarele a răspuns: “Nu ştiu despre ce
vorbeşti. Ce vrei să spui? Eu nu cunosc nici un întuneric, cu atât mai mult să îl
urmăresc. Nu mi-a făcut nimeni cunoştinţă cu el. Te rog, cheamă-l pentru ca să îl
cunosc şi îţi promit că nu mă voi mai ţine după el.
Se spune că, nici chiar Dumnezeu nu a putut chema întunericul în faţa
Soarelui. Deci cazul încă mai rămâne deschis, iar Dumnezeu încă mai caută o
soluţie prin care ei să poată sta fată în faţă. Oricum, nu pot apărea amândoi
deodată.
Un maestru este un agent catalizator. Acest cuvânt “catalizator” trebuie
foarte bine înţeles: este un agent care este foarte accesat pentru o transformare
sau o reacţie, chimică de exemplu, dar el nu este un ingredient în acea schimbare.
Este necesară doar prezenţa sa. De exemplu, când oxigenul şi hidrogenul se
întâlnesc, acolo este creată apa; dar pentru aceasta este nevoie de foc. Dacă focul
nu este prezent, atunci hidrogenul şi oxigenul nu se mai pot întâlni. Fără prezenţa
focului nuu se întâmplă nimic, dar el nici nu se combină cu ele.
Un Maestru nu trebuie să facă nimic; el nu este un acţionar. Doar prezenţa
sa este necesară - dacă îi permiţi. Aceasta depinde de discipol. Şi a fi discipol
înseamnă doar următorul lucru: să fii receptiv, să permiţi, să fii deschis - să nu
creezi nici un obstacol prezenţei. El nu lucrează. Doar când se află acolo...ceva
începe să se întâmple.
Discipolul se va simţi recunoscător faţă de maestru, deoarece fără el îi era
imposibil să se realizeze: dar maestrul ştie că nu a făcut nimic. Dacă te vei duce
la el, îţi va spune: “Eu nu am făcut nimic. Aceasta a fost doar graţia lui
Dumnezeu“ Cel care pretinde că face ceva nu este un maestru adevărat, el nu
poate fi un agent catalizator. Va crede că el este cel care acţionează şi chiar acel
“eu” îţi arată ca nu este un maestru real. Un acţionar nu poate fi un catalizator.
Un maestru este doar o prezenţă, este un nor care te învăluie cu tandreţe.
141
Dacă îi permiţi, va pătrunde în miezul interior al fiinţei tale. Dar asta nu

înseamnă că el intră. Doar îi permiţi...şi se întâmplă. Iar în clipa în care
discipolul este receptiv şi maestrul este prezent se produce o mutaţie alchimică în
care discipolul va dispărea. Ego-ul nu se va mai află acolo, iar discipolul a
devenit un non-acţionar. Acum el poate funcţiona ca o prezenţă pentru alţii -
poate fi un Maestru.
Sariputtra, un discipol de-al lui Buddha, imediat după ce s-a iluminat,
Buddha i-a spus: Acum Sariputtra, nu mai ai nevoie de mine. Poţi pleca. Mergi
prin ţară; mulţi oameni sunt însetaţi. Tu eşti cel care le poţi potoli setea.”
Sariputtra nu i-a venit să creadă: “Ce vrei să spui? Te rog, nu mă trimite de lângă
tine.” Buddha i-a răspuns: “Nu ştii ce s-a întâmplat, dar acum nu mai ai nevoie
de prezenţa mea. Acum poţi tu deveni o prezenţă pentru alţii. Eu nu am făcut
nimic, tu nu ai făcut nimic, dar te-ai realizat.”
Dacă discipolul acţionează prea mult, nu se va întâmpla nimic; iar un
maestru care acţionează nu este un Maestru. Când discipolul este pregătit şi
deschis - iar maestrul este un Maestru - minunea se întâmplă. Apare fără ajutorul
nimănui. De aceea noi, în India, am denumit-o prasada – graţie. Brusc,
Dumnezeu devine accesibil, totul funcţionează.
Acesta este motivul pentru care am spus că nu lucrez deloc asupra
oamenilor, dar cu toate acestea accept discipoli.
5. Pentru a se simţi bine, toate fiinţele umane caută un pântec. Noi toţi
ne simţim bine cu tine, asta înseamnă că am găsit pântecul?
Desigur. Un Maestru nu este altceva decât un pântec - prin el eşti renăscut.
Mori în el: mori cu el. Maestrul este crucea şi învierea. Acesta este şi sensul
pildelor lui Iisus: prin el mori şi tot prin el renaşti. Maestrul este un pântec.
Un pântec este cel al mamei, iar altul este cel al Maestrului. Mama te
trimite în lume. Maestrul te trimită dincolo de lume. Maestrul este o mamă.
6. De ce ai mereu cu tine un şerveţel, chiar şi atunci când nu ai de ce să
îl foloseşti?
Este simbolic: sunt la fel de nefolositor ca şi acest şerveţel. Eu nu cred în
utilitate. Utilitatea aparţine lumii. Eu cred în lucruri neutilitare - o floare. Care
este utilitatea florii? O poţi folosi? Este absolut nefolositoare: de aici apare şi
frumuseţea absolută. Pentru mine, viaţa nu are un scop. Dacă ar fi existat, atunci
ea nu ar mai fi fost aşa de frumoasă. Scopul creează întotdeauna urâţenie. Ţelul
îţi oferă comoditate, şi nu extaz. Ţelul îţi creează fabrici şi uzine, nu temple.
Viaţa nu este o întreprindere, ci un templu. Care este folosul unui templu?
În Orient, fiecare sat are cel puţin un templu. Când occidentalii au ajuns
pentru prima oară în Orient nu le-a venit să creadă: casele de aici sunt extrem de
sărăcăcioase, nici măcar nu le poţi numi case, ci colibe, însă templele sunt
minunate.
142
Occidentalilor nu le-a venit să creadă: “De ce să înalţi un templu atât de

scump şi totuşi să continui sa trăieşti în sărăcie?”
În Orient, noi am crezut întotdeauna în non-utitilar. Casa în care trăieşti
este ceva utilitar. Dumnezeu nu trăieşte în templu, poate trăi şi fără el. Dacă
templele dispar, lumea nu se va schimba cu nimic. Lumea nu este îmbogăţită de
ele, ci de fabrici, spitale, şcoli. Un templu este absolut nefolositor. În Rusia, când
comuniştii au luat puterea, aceştia au distrus sau au transformat în şcoli şi uzine
aproape toate bisericile şi templele existente - deoarece un comunist crede în
utilitar. El nu crede în flori, în stele sau poezie, ci doar în proză şi premise şi
argumente logice.
Eu cred în poezie. Nu mă interesează absolut deloc logica: sunt complet
non-logic. Şi am cunoscut frumuseţea vieţii prin transcederea raţiunii. Prin inimă
am văzut templul vieţii şi, îţi spun, dacă vei continua să îl cauţi pe Dumnezeu
prin fabrici sau uzine nu vei reuşi să îl găseşti - deoarece el nu este un scop. În
India, noi nu numim lumea ca fiind creaţia sa, ci jocul său, lila. Jocul nu are un
scop anume: nu este nici măcar ceva asemănător cu jocul de cărţi. Dumnezeu
doar se joacă pur şi simplu de-a faţa-scunşelea cu el însuşi, fără nici un scop
anume. Este o încântare extraordinară doar să fii. Valoarea este intrinsecă.
Valoarea nu se află în final, ci în tine însuţi.
Ai dreptate: oare de ce am întotdeauna cu mine un şerveţel absolut
nefolositor? Nici eu nu ştiu, dar îl car cu mine. Este un simbol...non-logic.
7. Am devenit complet inutil acestei lumi. Acum ce pot face faţă de
situaţia mea financiară? Pot să trăiesc pe banii altora?
Dacă ai devenit cu adevărat inutil acestei lumi înseamnă că te-ai realizat:
acum nu mai ai nimic de atins. Şi atunci nu mai ai de ce să îţi faci griji în privinţa
situaţiei financiare. Când cineva devine nefolositor, atunci Întregul va începe să
aibă grijă de el. Totuşi, în mintea ta mai există încă ceva care aparţine lumii
utilitare - de aceea apare şi întrebarea. Însă dacă ai devenit în realitate inutil,
atunci nu îţi vei mai face griji pentru momentul următor.
De ce te frămânţi? Dacă Întregul are nevoie de tine în joaca sa de a faţa-
scunselea, atunci se va îngriji de tine. De aceea, Iisus le spune discipoliloi săi:
“Priviţi la crinii de pe câmp: nu muncesc, nu îşi fac griji pentru ziua de mâine şi
cu toate acestea sunt mult mai minunaţi şi mai frumoşi chiar decât Regele
Solomon în anii săi de glorie. Nu vă mai gândiţi la ziua de mâine.
Când eşti cu adevărat inutil acestei lumi te vei abandona Divinului, iar
atunci nu vei mai putea întreba: “Oare voi putea să trăiesc pe cheltuiala altora?”
Cine sunt aceşti “altora”? Atunci nu va mai exista “altul”. Atunci, buzunarele
tale vor fi ale tuturor şi buzunarele tuturor vor fi ale tale. Celălalt există doar
datorită ego-ului - deoarece eu exist, de aceea exişti şi tu. Dacă eu nu mai sunt,
atunci unde va fi celălalt?
143
Eu am trăit pe seama altora ani la rândul; şi nici măcar nu mă gândesc să le

mulţumesc. Care este sensul mulţumirii? Ai arăta stupid. Acesta este modul în
care mă bucur de viaţă şi dacă Întregul doreşte să mă aflu aici atunci voi fi. Dacă
Întregul simte că nu mai are nevoie de mine, că nu mai sunt necesar, atunci voi
dispărea. Asta este grija sa. Dacă mă vrea el, este cel care trebuie să se
îngrijească de bani: el trebuie să îi bage cuiva în cap ideea de a-mi dona ceva. Şi
tot el trebuie să îi mulţumească acelei persoane care mi-a dat. De ce ar trebui să
îi mulţumesc eu? Nu vreau să mă bag între ei. Nu am mulţumit niciodată
nimănui deoarece este o prostie.
Voi continua să fac ceea ce îmi place. Dacă unii simt nevoia să îmi dea câte
ceva şi nu se simt obligaţi, asta este treaba lor. Iată care este bucuria mea: să iau
în permanenţă. Şi prin aceasta nu înţelege că încerc să le ajut pe acele persoane
care îmi oferă ceva - nu, doar mă bucur. Dacă cineva va continua să mă ajute
aceea va fi bucuria sa. Într-un fel, ne ajutăm unul pe celălalt. Nu are nici un rost
să începem să căutăm cine şi cui trebuie să mulţumească.
Există un Întreg. Sentimentul prin care simţi că există celălalt se datorează
faptului că tu exişti. Dacă dispari, celălalt dispare şi el.
Şi nu este nici o nevoie să te îngrijorezi pentru clipa care va veni. Acest
moment este îndeajuns. Această clipă este îndeajuns în ea însăşi.
8. Înainte de a veni la tine, când luam droguri mă simţeam întotdeauna
mai unit cu Întregul. După ce am stat şase luni lângă tine, când am mai
încercat să fumez s-a întâmplat exact invers: m-am simţit despărţit de
Întreg. Poţi explica acest lucru?
Nu este nevoie. Se înţelege de la sine. Dacă eşti nevrotic, drogurile îţi pot
oferi o străfulgerare a sănătăţii, a unităţii. Când eşti divizat ele îţi vor oferi licăriri
ale non-dualităţii. Dar când meditezi devii cu adevărul unit; nici drogurile nu te
mai pot ajuta la nimic. Meditează şi vei realiza unitatea; atunci visele nu îşi vor
mai avea rostul. De fapt, a continua să iei droguri devine ceva distructiv: prin ele
te vei simţi rupt, divizat.
Am mai spus: cei care se droghează nu caută altceva decât meditaţia - doar
că se îndreaptă în direcţie greşită. Căutarea este bună, dar direcţia este greşită. Eu
nu sunt împotriva lor, deoarece sunt nişte căutători. Stimulul căutării î-a învăluit
şi au pornit pe un drum greşit. Dar pot fi aduşi pe calea cea bună.
Pe aceştia nu îi poate ajuta nici un guvern; iar dacă voi îi îndemnaţi să
reprime, atunci vor fi atraşi şi mai mult de droguri. Cu cât devin mai nevrotici cu
atât simt mai acută nevoia de a se droga. Singurul ajutor adevărat sunt templele
şi taberele de meditaţie. Când ai început să meditezi, deja ai pornit pe drumul
corect şi mai devreme sau mai târziu, drogurile vor cădea de la sine. Nu este nici
o nevoie să renunţi la ele: vor dispărea singure.
144
Este la fel ca şi atunci când cari după tine numai pietre colorate şi deodată,
îţi ofer numai diamante. Crezi că vei mai căra pietrele? Sau crezi că îţi va trebuie
un efort pentru a le da drumul din mână? Nu, palmele se vor deschide şi se vor
îndrepta singure spre diamante. Iar dacă vei dori să iei şi pietrele, atunci este
necesar să dai drumul diamantelor.
Deci, nu este nevoie de nici o explicaţie: totul se explică de la sine.
9. Ai spus: ‘‘Viaţa este o poveste despre eternitatea tăcerii şi a
existenţei.” Atunci ce este omul?
Un animal creator de poveşti.
Aristotel a definit omul ca fiind o fiinţă raţională. Omul nu este raţional - şi
este bine că este aşa. Aproximativ 99%, omul este iraţional. Şi este bine,
deoarece prin iraţiune există tot ce este frumos şi minunat. Prin raţiune există
matematica; prin iraţiune, poezia. Prin raţiune există piaţa, banii, rupiile, dolarii;
prin, iraţiune iubirea, dansul, muzica. Nu, este foarte bine că omul este-iraţional.
Au fost încercate multe definiţii. Eu aş dori să spun că el este un animal
creator de poveşti. El creează mituri, religii, poveşti despre existenţă - iar toate
acestea nu sunt altceva decât poveşti, puranas. Încă de la începutul umanităţii,
omul a creat o mitologie minunată. El l-a creat pe Dumnezeu. El a creat faptul că
Dumnezeu a creat lumea. Şi nu se opreşte aici: omul va crea noi mituri. Aceasta
este definiţia dată de mine: omul este un animal creator de poveşti. Iar dacă nu ar
fi existat nici un mit, viaţa ar ti fost extrem de plictisitoare.
Iată şi problema epocii actuale: faptul că s-a renunţat la miturile vechi. S-a
argumentat prea mult împotriva lor. Un mit nu se poate apăra; este foarte delicat
şi vulnerabil. Dacă vei începe să lupţi cu el, îl vei distruge imediat, dar prin
aceasta nu vei face altceva decât să distrugi şi un element minunat , aflat în
inimă. Mitul este doar ceva simbolic - el îşi are rădăcinile în inimă. Când distrugi
un mit vei ucide inima.
Acum, aceiaşi oameni raţionali care au ucis miturile, simt că în viaţă nu
există poezie, fericire, celebrare. Toată festivitatea a dispărut. Fără mituri, lumea
va fi doar un bazar; templele vor dispărea. Fără mituri toate relaţiile interumane
vor deveni doar nişte afaceri, nişte târguieli - acolo nu va mai exista nici pic de
iubire. Fără mituri, oamenii vor fi singuri într-o mare goliciune.
Până când nu devii iluminat nu poţi trăi fără ele; te va cuprinde anxietatea
şi angoasa şi nu te vei mai gândi decât la sinucidere. Vei găsi tot felul de
mijloace - droguri, alcool, sex - pentru a te îneca în ele şi a uita de tine, deoarece
viaţa ţi se va părea lipsită de sens.
Mitul este cel care dă sens vieţii şi el nu este altceva decât o bârfă
minunată, dar care te ajută să trăieşti. El te va ajuta să trăieşti în lume. Mitul este
cel care creează în jurul tău o atmosferă umană; altminteri lumea va fi de piatră.
Gândeşte-te: indienii merg şi venerează Gangele - acesta este un mit.
145
Gangele este doar un râu, dar este personificat: devine Mama Universului şi
un hindus este extrem de fericit când ajunge la el.
La Mecca, simbolul Kaaba nu este altceva decât o piatră cubică. De aceea
este şi denumită ka’bah - înseamnă cub. Dar nu poţi să îţi închipui bucuria unui
musulman când ajunge lângă ea. Acolo apare o energie imensă, dar nu pentru că
o creează acea rocă. Când ajunge la ea şi o sărută se va simţi în al nouălea cer, ca
şi cum s-ai fi întâlnit direct cu Dumnezeu. Musulmanii din întreaga lume -
oriunde s-ar afla, în Anglia, în India, în Egipt - când se roagă se îndreaptă cu faţa
spre Kaaba. Pentru musulmani. Kaaba devine centrul lumii. Un mit minunat. În
acel moment întreaga lume este înconjurată de poezie.
Omul este cel care conferă un sens existenţei: acesta este şi mitul. Omul
este un animal care povesteşte - poveşti mici: despre: vecin, despre soţia
vecinului; şi poveşti mari, cosmice: despre Dumnezeu. Dar omului îi place.
Îmi place foarte mult o povestioară evreiască: cred eă am mai spus-o de
multe ori.
Cu multe secole în urmă a existat un rabin. Ori de câte ori era gata să se
întâmple vreo nenorocire el fugea în pădure şi începea să practice un ritual şi
apoi se ruga la Dumnezeu: “Salvează-ne. Scapă-ne de calamitate.” Şi oraşul era
întotdeauna salvat.
Rabinul a murit şi altcineva a devenit rabin în locul său. Imediat cum se
prevedea o calamitate şi el fugea în pădure şi începea să se roage la Dumnezeu:
“Eu nu ştiu care este locul în care se ruga rabinul dinaintea mea dar asta nu are
importanţă. Este bine că îl ştii tu. Aşa că eu mă voi ruga de aici de unde sunt.”
Nici pe vremea lui nu au apărut nici un fel de nenorociri. Şi oamenii din oraş
erau foarte fericiţi.
Apoi a murit şi acesta şi i-a urmat un alt rabin. Când mergea să se roage
spunea: “Nu ştiu care este locul în care se ruga cel dinaintea mea şi nu mai
cunosc nici ritualul pe care îl făcea. Ştiu doar rugăciunea. Aşa că, te rog, tu eşti
atot-cunoscător, aşa că să nu ne mai oprim la detalii. Ascultă-mă....” Şi a fost
ascultat.
A murit şi acest rabin şi i-a urmat altul. Atunci tocmai începuse să bântuie
o molimă şi oamenii s-au dus la el pentru a-i ajuta. I-au spus: “Du-te repede în
pădure şi roagă-te. Aşa făceau rabinii dinaintea ta şi întotdeauna aveau sorţi de
izbândă.” Rabinul stătea pe un fotoliu şi a răspuns: “De ce să mai merg până
acolo? Dumnezeu mă poate auzi şi de aici.”
După ce i-a liniştit pe oameni, a privit spre cer şi a început să se roage: “Eu
nu ştiu locul unde se rugau cei dinaintea mea, nu cunosc ritualul şi nici chiar
rugăciunea. Dar ştiu povestea rabinilor anteriori...aşa că îţi pot spune această
poveste - şi ştiu că iubeşti poveştile. Te rog, ascultă-mă şi scapă-ne de molimă.”
146
Se spune că lui Dumnezeu i-a plăcut atât de mult povestioara despre rabinii
anteriori încât a salvat din nou oraşul.
Dumnezeu trebuie să iubească poveştile - el însuşi este un creator de mituri.
Trebuie să le iubească. El este primul care a creat povestea.
Da, viaţa este o poveste, o poveste momentană în eterna tăcere a existenţei,
iar omul este un creator de poveşti. Până când nu devii un dumnezeu vor trebui
să îţi placă poveştile: poveştile din Mahabharata despre Rama şi Sita; legendele
greceşti, romane, chinezeşti. Există milioane - şi toate sunt minunate.
Dacă nu le priveşti prin logică, ele îţi pot dezvălui uşile interioare, pot
deschide misterele interioare. Imediat ce le priveşti în mod logic, toate uşile vor
rămâne închise; atunci, acel templu interior nu este pentru tine. Iubeşte-le şi ele
îşi vor revela misterele. Şi în ele sunt ascunse foarte multe: tot ce a descoperit
umanitatea a fost ascuns în parabole. De aceea, Iisus vorbeşte în parabole, iar
Buddha continuă să spună tot felul de poveşti. Lor le-a plăcut plăcut să
povestească.
10. Ai spus că un Maestru trebuie uneori să fie supărat pe discipol, dar
că în acest caz doar se preface. Înseamnă că se preface chiar şi atunci când
râde sau zâmbeşte la discipol?
Un Maestru este un actor perfect - se preface întotdeauna. El nu ia viaţa în
serios, nu o priveşte ca pe o grijă, ca pe o anxietate. Aceasta este o joacă. Cand
este furios...doar joacă un rol; este vesel...deja a trecut la alt rol. Un Maestru
poate doar să joace anumite roluri, deoarece el nu este personajul propiu-zis, ci
doar un actor. În tot ce face este doar o joacă de actor, iar dacă eşti prea interesat
de rol există posibilitatea să îl pierzi pe Maestru.
Uită de râsul sau nervozitatea sa. Priveşte dincolo de acestea şi acolo îl vei
găsi pe bătrânel. Acolo îl vei vedea în tăcerea sa totală - nici plângând şi nici
râzând. Acolo îl vei descoperi pe Buddha - în acea stare de linişte totală şi calm
infinit în care nu apare nici o licărire a gândului. În afara acestui loc, un Maestru
se află în continuu pe scenă.
Însă nu te lăsa păcălit de Maestru. Continuă să priveşti. Nu asculta la
cuvintele sale; altminteri nu îl vei putea vedea niciodată. Ascultă la tăcerea sa.
Ascultă la pauza dintre două cuvinte. Citeşte-l printre rânduri. Nu da multă
atenţie la ce face sau la ce spune; acordă atenţie doar la ce el este.
147
XI. PURITATE ŞI PUTERE
43. Austerităţile distrug impurităţile, iar ca rezultat al perfecţiunii trupului

şi simţurilor se trezesc puteri fizice şi mentale.
44. Uniunea cu divinul apare doar prin studiul-de-sine.
45. Iluminarea totală poate fi realizată doar, prin abandonul în Dumnezeu.
Omul este precum un iceberg: doar o parte minoră este vizibilă la suprafaţă;
partea majoră este ascunsă dedesubt. Sau, poate fi asemuit cu un copac: viaţa
reală se află în rădăcini, ascunsă în pământ - doar ramurile sunt vizibile. Dacă le
tai, vor apărea altele, deoarece nu ele reprezintă sursa; dar în clipa în care ai tăiat
rădăcinile, copacul este distrus. Doar o parte a omului este vizibilă la suprafaţă.
Iar dacă crezi că doar ceea ce vezi este totul, atunci faci o mare greşeală. Vei
pierde întregul mister al omului şi nu vei mai putea găsi acele uşi interioare care
te pot conduce spre Divin.
Dacă crezi că cunoşti un om doar prin aflarea numelui său, familiei din care
provine, profesia, atunci te afli într-o mare iluzie. Toate acestea sunt doar nişte
aparenţe. Omul adevărat se află undeva în interior, foarte departe de suprafaţă.
Cunoaşterea de suprafaţă este necesară în piaţă, în bazar, iar dacă doreşti să
cunoşti cu adevărat pe cineva, atunci va trebui să pătrunzi în profunzimile sale.
Şi singurul mod prin care poţi face aceasla este să pătrunzi mai întâi în tine.
Până când nu cunoşti necunoscutul interior, nu vei fi niciodată capabil să
cunoşti pe altcineva. Singurul mod de a cunoaşte misterul omului este să cunoşti
misterul propriu. Omul este o infinitate. În el sunt ascunse straturi după straturi.
Dacă vei coborî adânc în om vei ajunge la Dumnezeu. Omul este doar
suprafaţa oceanului, doar valurile. Scufundă-te în adâncuri şi vei atinge centrul
Existenţei. Cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu - nu l-au cunoscut niciodată ca
pe un obiect. L-au cunoscut ca pe cea mai interioară subiectivitate.
148
Ei nu l-au întâlnit ca pe un obiect, ci l-au văzut ca pe propria lor conştiinţă.

Nu îl poţi întâlni niciodată pe Dumnezeu decât în tine însuţi. El este în străfundul
tău; tu eşti suprafaţa sa. Tu eşti periferia şi el este centrul.
Şi cu cât pătrunzi mai adânc în interior, cu atât vei pătrunde mai mult în
întreaga Existenţă; şi de asemenea în ceilalţi, deoarece centrul este unul.
Periferiile sunt milioane, dar centrul este unul singur. Întreaga Existenţă este
centrată în jurul unui singur punct - Dumnezeu. Dumnezeu: aceasta este
profunzimea cea mai adâncă a fiinţei.
Este o călătorie extraordinară. Sutrele lui Patanjali îţi vor da indiciile pentru
a pătrunde în interior.
Kaiyendriya siddhih ashuddhih ksyayat tapasah.
Austerităţile distrug impurităţile, iar ca rezultat al perfecţiunii trupului şi
simţurilor se trezesc puteri fizice şi mentale.
Înainte de a înţelege această sutra, trebuiesc înţelese alte lucruri. Corpul a
fost folosit în mod greşit. Tu eşti cel care l-a chinuit. Nu cunoşti misterul său. El
nu este doar piele, oase şi sânge, ci este o unitate organică.
Timp de secole întregi, omul a crezut că sângele umple corpul aşa cum apa
umple un container. Doar în urmă cu trei sute de ani oamenii au ajuns să
cunoască faptul că sângele circulă - este o forţă dinamică. Şi el curge atât de
calm şi graţios încât nu a fost cunoscut faptul că circulă.
Există şi alte mistere ascunse. Acest corp este primul din cele şapte
existente. Dacă pătrunzi adânc în el vei întâlni un fenomen nou: corpul subtil.
Când acest corp este trezit devii foarte puternic, deoarece ajungi la noi forţe.
Pentru trupul subtil nu există nici o barieră. Gravitaţia Pământului nu îl
afectează; pentru el nu există timp şi spaţiu. Se poate mişca...oriunde. Întreaga
lume este deschisă pentru el. Acelaşi lucru nu este posibil şi pentru corpul fizic,
grosier, material. În anumite vise, corpul subtil practic părăseşte corpul fizic. De
asemenea şi în anumite meditaţii. De multe ori, mulţi au simţit cum, în timpul
meditaţiilor, corpul se ridică de la pământ, dar când deschideau ochii observau că
nu s-au mişcat deloc. Nu este o imaginaţie, ci corpul subtil este cel care se ridică.
Iar în alte cazuri se întâmplă ca trupul fizic să îl urmeze pe cel subtil.
În Europa există o femeie care, în timpul meditaţiei, poate levita cam la un
metru şi jumătate deasupra pământului. Este un fapt cercetat ştiinţific. În tratatele
yoghine se spune că în meditaţia profundă corpul fizic se poate ridica de la
pământ exact la un metru şi jumătate.
Toate cele şapte corpuri aparţin unor şapte planuri diferite ale fiinţei. Cu cât
pătrunzi mai mult în fiinţa proprie, cu atât devii mai conştient că acest corp fizic
nu este totul. Însă vei întâlni corpul subtil doar când cel fizic a devenit pur.
Yoga nu crede în torturarea trupului, nu este o ştiinţă masochistă - ci crede
în purificarea lui. Iar, uneori, purificarea şi torturarea par identice.
149
Dar există o diferenţă. De exemplu, poţi să ţii post, dar să faci acest lucru
doar pentru a te tortura. Însă poţi să posteşti şi pentru a te purifica. Prin post,
corpul atinge o anumită puritate.
În fiecare zi mănânci; nu îi oferi corpului nici o vacanţă. Astfel, el începe să
acumuleze multe celule moarte care devin o povară. Nu doar o povară, ci otravă.
Acestea fac trupul impur. Iar când acest corp este impur nu îl mai poţi vedea pe
celălalt. Trupul fizic trebuie să fie pur, curat, transparent şi atunci vei putea
conştientiza corpul subtil. Când ajungi să purifici şi cel de-al doilea corp, atunci
vei putea trece la al treilea şi apoi la al patrulea şi tot aşa.
Postul te poate ajuta enorm de mult, dar trebuie să fii atent să nu îţi distrugi
corpul. În minte nu trebuie să existe nici o condamnare - şi aceasta este o
problemă, deoarece aproape toate religiile condamnă corpul fizic. Adevăraţii
oameni religioşi însă nu l-au condamnat niciodată; ei şi-au iubit trupurile, le-au
purificat, le-au ajutat. Au postit, dar fără să-şi condamne trupurile.
Apoi au apărut discipolii care i-au urmat orbeşte. Aceştia au început să
postească într-un mod violent. Iar minţii îi place acest lucru, deoarece ea este
violentă. Îi place să fie violentă cu altcineva, deoarece atunci se simte puternică.
Însă a fi violent cu alţii este ceva riscant, deoarece ceilalţi pot riposta. Astfel s-a
ajuns la o metodă mai uşoară: violenţa asupra propriului trup. Acolo nu mai
există nici un risc. Corpul nu poate riposta. Nu îţi poate face rău, nu poate
reacţiona. Este simplu: poţi tortura şi în acelaşi timp te poţi bucura de putere -
controlezi corpul şi el nu poate face nimic.
Dacă postul este agresiv, violent, distructiv, atunci pierzi esenţa. Nu purifici
trupul, ci îl distrugi. Iar a curăţa o oglindă este un lucru şi a o sparge este cu totul
alt lucru. Când o ştergi de praf te vei putea vedea în ea, te va oglindi. În mod
asemănător, când distrugi corpul nu vei mai avea nici o posibilitate să vii în
contact cu cel subtil. Purifică-te, dar nu deveni distructiv.
Postul purifică deoarece în acea perioadă corpul nu mai digeră nimic şi se
poate ocupa de aruncarea celulelor moarte şi a toxinelor. Este la fel ca şi atunci
când sâmbătă sau duminica faci curăţenie în casă. Întreaga săptămână ai fost
ocupat şi nu ai avut timp să cureţi casa. Acelaşi lucru se petrece în trup: când nu
mai mănânci, el se poate ocupa de curăţenie. Procesul începe în mod spontan şi
se elimină tot ce nu este necesar. Este bine să posteşti anumite perioade de timp.
Doar bea cât de mult lichid poţi şi aşteaptă.
Dacă uneori simţi nevoia să posteşti perioade mai mari de timp, atunci fă-o
- dar fii iubitor faţă de corp. Iar când simţi că începi să îl răneşti, opreşte-te
imediat. Dacă postul ajută corpul, atunci te vei simţi mai energic, mai viu, mai
revitalizat, mai proaspăt. Iată criteriul: când simţi că începi să slăbeşti sau să te
anemiezi sau să tremuri, atunci fii atent - aceasta nu mai este o purificare.
Procesul a devenit distructiv. Opreşte-te.
150
Poţi învăţa multe lucruri de la cineva care posteşte de mult timp. De fapt,
este chiar bine să nu posteşti singur. Cel care cunoaşte simptomele postului te
poate avertiza, îţi poate spune ce este şi ce nu este bine să faci. După o purificare
reală vei începe să te simţi nou, tânăr, curat, uşor, fericit şi corpul va funcţiona
mai bine deoarece nu mai este împovărat. Însă postul nu trebuie să fie făcut decât
dacă nu ai mâncat corect. Altminteri nu ai nevoie de el. Problema este că noi toţi
ne hrănim incorect şi de aceea a ajuns să fie necesar.
Omul s-a rătăcit complet. Nici un animal nu mănâncă aşa cum o face omul;
fiecare animal are hrana sa. Dacă aduci nişte tauri în grădină, aceştia nu vor
mânca decât un anumit tip de iarbă. Nu vor mânca tot ce întâlnesc. Ei simt hrana.
Omul nu mai simte nimic, el mănâncă orice şi oricum. De fapt, nu poţi găsi un
lucru pe care oamenii să nu îl mănânce. În anumite locuri se mănâncă furnici; în
unele, şerpi: iar în altele câini. Oamenii sunt complet nebuni. Ei nu mai ştiu ce
altele se află şi ce nu se află în rezonanţă cu trupul fizic. Sunt complet confuzi.
În mod natural omul ar trebui să fie vegetarian, deoarece întregul corp este
constituit pentru hrană vegetală. Chiar şi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia
că întreaga structură corporală indică faptul că nu trebuie să ne hrănim decât cu
vegetale. Dacă ne tragem din maimuţe, aşa cum se afirmă, atunci ar trebui să le
urmăm, deoarece maimuţele sunt complet vegetariene. Dacă Darwin are dreptate,
omul trebuie să fie doar vegetarian. Există un mod prin care poţi şti dacă anumite
specii sunt vegetariene sau nu: lungimea intestinului. Tigrii, leii, carnivorele au
un intestin scurt, deoarece carnea este o materie în descompunere, deci trebuie
rapid digerată. Omul însă are unul dintre cele mai lungi intestine - iar acest lucru
arată că trebuie să fie vegetarian. Este necesară o digestie îndelungată şi
trebuiesc aruncate afară multe reziduri, excremente.
Dacă omul este vegetarian şi totuşi mănâncă carne, atunci nu face altceva
decât să îşi împovăreze corpul. În Orient, toţi marii înţelepţi – Buddha, Mahavira
- au pus accent pe acest fapt. Dar nu datorită vreunui concept de non-violenţă -
acesta este secundar - ci doar pentru că în meditaţie ai nevoie de un corp uşor şi
natural. El nu trebuie să fie împovărat.
Ce se întâmplă cu un animal care este omorât? Desigur, nimeni nu doreşte
să fie omorât. Viaţa doreşte să fie prelungită şi acel animal nu va muri de bună
voie. Dacă, de exemplu, sare pe tine un leu şi te omoară, ce crezi că se petrece în
acel moment în minte? Acelaşi lucru care s-ar petrece şi în mintea leului dacă l-ai
ucide: frică, agonie, anxietate, furie, violenţă, tristeţe. Toate acestea se
răspândesc în corp şi el devine plin de otravă şi toxine. În momentul morţii toate
glandele eliberează în corp tot felul de otrăvuri şi toxine. Apoi tu mănânci carnea
animalului şi introduci acele toxine în trupul tău.
151
Fiecare animal are un scop precis aici pe Pământ. În fiecare animal există
un anumit nivel de conştiinţă. Omul se află pe un plan mai înalt al conştiinţei, iar
când mănâncă carne nu face altceva decât să coboare la nivelul de conştiinţă al
animalului respectiv. Astfel apare o ruptură, o tensiune, o anxietate între corp şi
conştiinţă.
Nu trebuie să mănânci decât ceea ce este natural pentru tine: fructe,
vegetale - mănâncă cât de mult doreşti. Iar frumuseţea constă tocmai în faptul că
nu poţi mânca mai mult decât ai nevoie. Tot ce este natural îţi oferă saţietate,
satisfacţie. Atunci te vei simţi mulţumit. Tot ce este nenatural nu îţi oferă
niciodată sentimentul de satisfacţie. Mănâncă îngheţată şi nu te vei simţi
niciodată sătul. De fapt, cu cât mănânci mai multă, cu atât simţi nevoia să mai
mănânci. Aceasta nu este o hrană. Te păcăleşti singur. Acum nu te hrăneşti
pentru nevoia corpului, ci doar pentru gust. Limba a devenit cea care controlează
totul. Nu limba trebuie să fie stăpânul. Ea nu cunoaşte nimic despre stomac,
despre corp. Ea are un scop precis: acela de a gusta hrana. În mod natural, ea este
cea care trebuie să judece, să guste care hrană este şi care nu este potrivită pentru
corp - pentru corpul propriu. Este doar un portar care, aşteaptă la intrare; nu este
stăpânul. Iar dacă acest uşier devine stăpânul, atunci totul devine confuz.
Cei care lucrează în publicitate ştiu foarte bine că nasul sau limba pot fi
păcălite. În lume se fac multe cercetări în privinţa hranei. Acum s-a descoperit
faptul că jumătate din gust este dat de nas, de simţul mirosului şi jumătate de
limbă, de simţul gustativ. De exemplu, dacă ţi se acoperă complet ochii şi nasul
şi ţi se dă să guşti dintr-o ceapă şi dintr-un măr, nu le vei putea deosebi foarte
uşor. Problema este că nasul şi limba au devenit controlorii principali.
Companiile de publicitate cunosc foarte bine aceste lucruri. Iar dacă îngheţata
este sau nu nutritivă nu are nici o importanţă. Important este să aibă anumite
chimicale care să încânte limba. Însă pentru corp nu sunt necesare.
Omul este confuz - mai confuz decât un bou. Pe acesta din urmă nu îl poţi
convinge să mănânce îngheţată. Încearcă!
O hrană naturală...iar când spun “naturală” înţeleg necesară pentru corp. Un
tigru are nevoie de altceva; el trebuie să fie violent. Dacă ai mânca numai carne
de tigru vei deveni foarte violent. Dar unde vei putea exprima acea violenţă?
Trebuie să trăieşti în societate, nu în junglă. Atunci va trebui să reprimi violenţa
şi astfel ia naştere un cerc vicios.
Ce se întâmplă când reprimi violenţa? În momentele în care eşti furios este
eliberată în corp o energie otrăvitoare. Aceasta se îndreaptă spre mâini, spre dinţi
- cele două locuri prin care se exprimă violenţa. Omul face parte din regnul
animal.
Trăieşti într-o societate civilizată şi nu este bine să devii violent, nu te poţi
comporta ca un animal.
152
Altminteri va trebui să plăteşti un preţ cam piperat pentru asemenea acţiuni.

Dar ce poţi face atunci când îţi apare furia? O vei reprima în mâini, în dinţi - vei
continua să porţi un zâmbet fals şi mandibula va acumula furie.
Rar am întâlnit oameni care să aibă o mandibulă relaxată şi naturală. În
general aceasta este rigidă, deoarece acolo s-a acumulat prea multă furie.
Datorită aceluiaşi lucru mâinile au devenit şi ele dizgraţioase, inflexibile.
Maseorii au ajuns să experimenteze următorul lucru: dacă masează mâinile cuiva
mai mult timp şi mai profund, persoana respectivă devine iritată şi nervoasă fără
nici un motiv anume. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când atingi maxilarul
cuiva. Aceste părţi ale corpului sunt pline de furie şi violenţă reprimată.
Acestea sunt impurităţile din corp, iar dacă nu le cureţi, corpul va rămâne
împovărat, greoi. Exerciţiile din yoga nu fac altceva decât să elimine tot felul de
otrăvuri acumulate în interior. Corpul unui yoghin are o supleţe aparte. Şi
exerciţiile acestea sunt complet diferite de altele. Ele nu îţi fac trupul mai
puternic, ci mai flexibil. Iar când trupul este flexibil eşti puternic din alt punct de
vedere; eşti mai tânăr. Corpul devine mai lichid, mai curgător, va exista ca o
unitate organică, va avea un ritm propriu. El nu va mai fi plin de zgomote
haotice, ci va fi o orchestră. Atunci este cu adevărat pur.
Fiecare dintre noi are în stomac multe gunoaie. Singurul spaţiu din corp în
care poţi reprima este stomacul. Nu există alt loc în care poţi reprima. Dacă îţi
vine să plângi, dar nu vrei să arăţi, atunci unde vei împinge plânsul? Doar în
stomac. Este singurul loc gol în care poţi împinge lucrurile pe care nu doreşti să
le dezvălui.
Toţi am reprimat tot felul de emoţii: iubirea, sexualitate, furie, tristeţe -
chiar şi râsul. Nu poţi râde din tot sufletul. Ar părea vulgar, primitiv - iar tu eşti o
fiinţă cultivată. Datorită acestei reprimări nu mai respiri profund, decât
superficial. Dacă ai respira profund acele răni provocate de reprimare ar ieşi la
suprafaţă. Însă te temi: toţi se tem să funcţioneze prin stomac.
Fiecare copil nou-născut respiră prin stomac şi niciodată prin piept. Ei sunt
complet liberi, nu au nimic de reprimat. Stomacurile lor sunt complet goale şi
acea goliciune are frumuseţea sa. Când stomacul este prea aglomerat de
reprimări, corpul este divizat în două - inferior şi superior. Atunci nu mai eşti
unit; unitatea s-a pierdut şi dualitatea şi-a făcut apariţia. Iar partea inferioară este
dispreţuită. Acum nu mai poţi fi frumos, graţios. În loc de unul, ai două corpuri -
şi între acestea va exista întotdeauna o ruptură. Nu mai poţi păşi frumos. Într-un
fel va trebui să îţi târăşti picioarele. Când trupul este unit, picioarele sunt cele
care te poartă. Când trupul este divizat, tu eşti cel care trebuie să porţi picioarele.
Va trebui să îţi târăşti întregul corp. Este ca o povară. Nu te mai poţi bucura
de el. Nu te va mai încânta nimic: un înot, o alergare, o plimbare - deoarece
trupul nu mai este unul.
153
Pentru ca să te mai poţi bucura de toate aceste mişcări, corpul trebuie să

devină reunit. Va trebui recreat unisonul - stomacul trebuie să fie curăţat
complet. Pentru curăţarea stomacului este necesară o respiraţie foarte profundă.
Doar în aceste inspiraţii şi expiraţii adânci el va arunca toate gunoaiele
interioare. De aici şi importanţa respiraţiei profunde şi ritmice, pranayama. Iar
accentul trebuie să fie pus pe expiraţie, astfel ca aceasta să poată scoate din
stomac tot ce este nenecesar.
Iar când stomacul nu mai are nici un fel de emoţii reprimate vor începe să
dispară multe boli. De exemplu, când reprimi emoţiile în stomac, acesta nu se va
mai putea mişca liber şi astfel apare constipaţia. Îl controlezi şi nu îi dai libertate.
Constipaţia este mai mult o boală mentală decât fizică. Aparţine mai mult minţii
decât corpului. Dar ţine minte, eu nu divid mintea şi corpul. Ele sunt două
aspecte ale aceluiaşi fenomen. Nu sunt două lucruri separate. De fapt, mai bine
spui “minte-corp” - aceasta este expresia potrivită. Corpul este un fenomen
psihosomatic. Mintea este partea subtilă a corpului şi corpul este partea grosieră
a minţii. Ele lucrează în paralel şi se afectează una pe cealaltă. Dacă reprimi ceva
în minte, atunci corpul începe să funcţioneze greşit. Iar când mintea eliberează o
povară, trupul începe şi el să se cureţe. Acesta este şi motivul pentru care pun
atât de mult accent pe purificare, pe catharsis. Catharsis nu este altceva decât un
proces de curăţire.
Iată care sunt austerităţile: postul, hrana naturală, respiraţia profundă şi
ritmică, exerciţiile yoga, trăirea unei vieţi naturale şi flexibile, crearea a mai
puţine atitudini de reprimare, permiterea libertăţii de exprimare a corpului,
urmarea înţelepciunii corpului. Austerităţile distrug impurităţile.... Prin
austeritate nu se înţelege torturarea corpului, ci doar crearea unei flăcări care să
cureţe tot gunoiul din interior. Este la fel ca şi atunci când pui un bulgăre de aur
în foc şi acesta va arde toate celelalte impurităţi, iar în final nu mai rămâne decât
aurul pur.
Austerităţile distrug impurităţile, iar cu rezultat al perfecţiunii trupului şi
simţurilor se trezesc puteri fizice şi mentale. Când trupul este pur vei vedea că
încep să apară noi energii, ţi se vor deschide noi dimensiuni, noi posibilităţi. În
corp sunt ascunse multe puteri. Când vor apărea la suprafaţă nu îţi va veni să
crezi că acele lucruri le-ai avut întotdeauna la îndemână.
Iar în spatele fiecărui simţ se află un simţ subtil. Când ele sunt limpezi şi
clare vei începe să vezi în profunzimea lucrurilor. Se deschide o nouă
dimensiune. Acum, dacă priveşti o persoană nu îi poţi vedea aura, ci doar corpul
fizic. Trupul este înconjurat de o lumină difuză - aura. Iar culoarea aurei
fiecăruia este diferită. Când vei vedea limpede vei începe să cunoşti multe despre
oamenii pe care îi vezi. Atunci este imposibil să te mai înşeli, deoarece aura
dezvăluie totul.
154
Omul nu poate controla aura. Nu este posibil aşa ceva. De exemplu, aura
celui care nu este cinstit, dar vrea să pară aşa, are o anumită culoare. Aura unui
om pur are culoarea albă. Cu cât el devine mai impur, cu atât culoarea se mai
închide şi tinde spre gri, iar apoi spre negru. Aura celui care este necinstit este
complet neagră. Aura unui om îndoielnic este în permanentă schimbare. Vei
reuşi să vezi totul.
O persoană meditativă are o aură complet diferită din punct de vedere
calitativ - este înconjurat de calm, de linişte. Cel care este nervos, furios,
tensionat, chiar dacă zâmbeşte şi râde, aura îl va da de gol - aceasta va avea
calitatea emoţiilor interioare.
Şi acelaşi lucru se întâmplă cu auzul. Atunci nu mai dai prea mare atenţie
cuvintelor, ci muzicii, tonului, ritmului vocii sale...o calitate interioară a vocii
spune ceea ce cuvintele nu pot face. Poate că cineva încearcă să fie politicos, dar
în vocea sa vei simţi cruzimea. El încearcă să arate siguranţă, dar sunetul va arăta
ezitarea.
Iar în clipa în care poţi simţi calitatea fiinţei de lângă tine, îi poţi vedea aura
şi simţi cuvintele, atunci devii capabil de multe lucruri. Şi acestea sunt nişte
lucruri foarte simple care încep să apară odată ce practici austerităţile amintite.
Mai există şi puteri mai mari, siddhi - puteri magice, miraculoase. Ele arată
ca nişte miracole, deoarece nu le poţi înţelege mecanismul de funcţionare. Dar
odată ce cunoşti acest mecanism nu ţi se vor mai părea deloc miracole. De fapt,
un miracol nu este posibil. Tot ce sc întâmplă, se întâmplă conform, unei legi
anume. Iar dacă nu cunoşti acea lege, atunci spui că a fost un miracol. Imediat ce
vei cunoaşte legea, miracolele încetează a mai exista.
În anumite sate din India de-abia acum a fost introdusă televiziunea şi
sătenii au putut-o urmări pe Indira Gandhi în ceea ce ei numesc - “cutii cu
imagini”. La început nimănui nu i-a venit să creadă: cum este posibil? Se
învârteau în jurul televizorului şi nu înţelegeau cum este ascunsă înăuntru Indira
Gandhi. Era un miracol, era ceva de necrezut, dar odată ce cunoşti legea prin
care funcţionează televiziunea, lucrurile devin foarte simple.
Toate miracolele se manifestă datorită anumitor legi ascunse. Yoga spune
că nu există nici un miracol în lume, deoarece “miracol” înseamnă ceva
imposibil, ceva împotriva legilor universale. Crezi că există vreo posibilitate să
depăşeşti această lege universală? Nu.
Siddhi încep să îşi facă apariţia pe măsură ce devii pur. De exemplu, când
vei fi capabil să îţi simţi şi să scoţi corpul astral din cel fizic vei putea să faci
multe lucruri aşa-zis miraculoase. Vei putea vizita persoane îndepărtate. Acestea
te vor putea vedea, dar nu şi atinge! Vei putea chiar vorbi cu ele prin proiecţia
astrală. Iar dacă eşti foarte pur, doar o atingere a mâinii tale va putea vindeca
boli, molimi.
155
De fapt, vei fi înconjurat de o mare putere vindecătoare - oriunde vei merge

bolile vor dispărea. Dar nu înseamnă că tu faci aceste lucruri. Chiar puritatea...ai
devenit un vehicul al unor forţe infinite.
Însă pentru aceasta trebuie să pătrunzi în interior şi să îţi descoperi centrul.
Austeritătile distrug impurităţile, iar ca rezultat al perfecţiunii trupului şi
simţurilor se trezesc puteri fizice şi mentale. Iar puterea cea mai mare care îţi va
apărea va fi sentimentul de nemurire. Nu înseamnă că ai o teorie sau o filosofie
despre viaţa veşnică, nu. Acum eşti înrădăcinat, cunoşti acest lucru. Ai realizat
prin experimentare faptul că moartea nu există. Corpul se va dizolva în
elementele din care este constituit, dar conştiinţa nu poate dispărea. Mintea se va
dezintegra, gândurile se vor spulbera, trupul va putrezi – dar tu, sinele martor,
vei rămâne. Atunci vei cunoaşte foarte bine aceste lucruri, deoarece eşti separat
de trup, îţi poţi vedea corpul de la foarte mare distanţă. Vei putea ieşi din el
pentru a-l privi. Te poţi învârti în jurul lui. Vei vedea cum mintea funcţionează
exact ca un mecanism - este un biocomputer. Corpul şi mintea vor continua să
funcţioneze, dar nu vei mai fi identificat cu ele.
Iată cel mai mare miracol care i se poate întâmpla omului: să ajungă să
cunoască că este nemuritor. Atunci frica de moarte dispare, iar odată cu aceasta
vor dispărea toate celelalte frici.
Iar când frica dispare, acolo răsare iubirea. Doar atunci poate apărea
iubirea. Cum ar putea să apară într-o minte plină de temeri? Poate că doreşti să
iubeşti, să ai prieteni - dar o faci doar din teamă, doar pentru a uita de tine.
Aceasta nu este iubire. Iubirea îşi face apariţia doar când ai transcens moartea.
Ambele nu pot exista împreună: cum poţi iubi dacă îţi este teamă de moarte?
Acesta este motivul pentru care aproximativ 99,99 % dintre oameni se
roagă, dar rugăciunea lor nu este adevărată. Aceasta nu este izvorâtă din iubire,
ci din frică. Dumnezeul la care se roagă a apărut din teamă. Foarte rar, l % dintre
oameni ajung cu adevărat religioşi şi ajung să realizeze nemurirea. Atunci va
răsări rugăciunea din iubire, din gratitudine, din recunoştinţă.
Swadhyayat istadevata samprayogah.
Uniunea cu divinul apare doar prin studiul-de-sine.
Aceasta este o sutra foarte importantă: Uniunea cu divinul apare doar prin
studiul-de-sine. Omul trebuie să se studieze pe sine - doar aşa poate atinge
Divinul. Patanjali nu spune: “Mergi la templu sau la biserică.” El nu spune:
“Îndeplineşte cutare sau cutare ritual.” Nu, aceasta nu este o cale prin care poţi
ajunge la Divin. Pătrunde în interior – swadhyaya, studiul-de-sine - deoarece
Dumnezeu este ascuns înăuntru. El este miezul tău cel mai interior. Tu eşti
templul - pătrunde. Studiază-te. Omul este un fenomen uluitor - încearcă să te
studiezi. Observă-te, cercetează-te, iar în ziua în care ai reuşit să te studiezi
complet, Divinul ţi se va revela.
156
El eşti tu în profunzimea fiinţei tale. Studiază-te.

Acest “studiu-de-sine” înseamnă acelaşi lucru cu ceea ce înţelege Gurdjieff
prin “amintirea de-sine”. Aminteşte-ţi întotdeauna de tine şi observă totul. Care
sunt relaţiile cu prietenii, cu străinii, cu familia, cu şeful de la serviciu, cu
servitorul din casă - doar urmăreşte. O relaţie este o oglindă. Permite-i acesteia
să te reflecte şi priveşte cum îţi schimbi măştile. Observă-ţi gelozia, lăcomia,
anxietăţile, temerile, posesivitatea - continuă să faci doar acest lucru.
Nu ai nevoie să faci altceva! Aceasta este şi frumuseţea sutrei. Patanjali nu
spune: “Fă ceva!” - ci doar: “Studiază-te!” Chiar această conştientizare, acest
studiu te va ajuta. Acolo se va produce o transformare şi vei ajunge faţă în faţă
cu întregul fiinţei tale.
Observă-te în stările diferite pe care le ai: eşti trist, fericit, indiferent, lipsit
de speranţă, frustrat, visător... În jurul tău există milioane de stări - priveşte-le.
Permite-i fiecărei stări să fie o fereastră prin care să poţi privi în interior.
Urmăreşte-te din toate culorile curcubeului. Când eşti singur observă-te. Când
eşti la muncă - observă-te. Când te afli izolat pe munte - urmăreşte-te, încearcă să
vezi cum te transformi.
Dacă vei continua.... Nu opri niciodată această conştientizare, nici măcar
pentru un singur moment. Buddha a spus: “Când te duci la culcare - observă-te.
Când adormi - urmăreşte cum se întâmplă acest lucru.” Nu permite nici unui
lucru să treacă neobservat. Doar această amintire-de-sine, acest studiu-de-sine va
face totul. Atunci nu vei mai întreba: “Ce trebuie să fac după aceea?” Nu mai
este nevoie de nimic. Odată ce ţi-ai urmărit complet ura, aceasta va dispărea.
Şi acesta este criteriul: ceea ce dispare este un păcat, iar ceea ce se dezvoltă
prin observaţie este virtute. Aceasta este singura definiţie pe care ţi-o pot oferi.
Nu îţi voi spune niciodată: “Cutare lucru este păcat, iar cutare este virtute.” Nu,
păcatul şi virtutea nu pot fi obiectivate. Ceea ce se dezvoltă prin observare este
virtute, iar ceea ce dispare este păcat. Furia va dispărea, iubirea va creşte.
Violenţa se va spulbera şi rugăciunea, gratitudinea se vor înălţa. Deci, tot ce
dispare prin conştientizare este un păcat. Nu mai trebuie să faci nimic altceva.
Doar urmăreşte şi vei vedea. Este la fel ca şi atunci când aprinzi lumina într-o
cameră; întunericul se evaporă instantaneu.
Dar tu nu vei dispărea prin observaţie. De fapt, prin aceasta vei ieşi la
suprafaţă. Doar întunericul dispare: întunecimea furiei, posesivităţii, geloziei -
toate acestea se vor evapora. Şi acolo vei apărea tu în puritatea ta imaculată. Va
rămâne doar spaţiul interior - gol.
Uniunea cu divinul apare doar prin studiul-de-sine. Nu este nevoie de
nimic altceva - doar de conştientizare.
Samadhi siddha Ishwar pranidhanat.
Iluminarea totală poate fi realizată doar prin abandonul în Dumnezeu.
157
Iar când te-ai studiat, când ai ajuns să te cunoşti...abandonul. Acesta devine

foarte simplu. Atunci nu va mai fi un efort. Acum, dacă vei dori acest lucru, va
trebuie să faci un efort enorm de mare şi nici acela nu va fi total. Cum ai putea să
te abandonezi, să te predai, când eşti plin de ură? Cum poţi să fii devotat dacă
eşti gelos, violent? Nu, devoţiunea este posibilă doar când eşti absolut pur.
Crezi că vei putea merge şi oferi lui Dumnezeu ura, violenţa şi geloziile
tale? Nu, doar când eşti pur, când eşti o floare a purităţii - atunci vei putea intra
în templu pentru a te abandona complet.
Pentru ca un om să se poată abandona pe sine, mai întâi trebuie să merite,
deoarece devoţiunea este acţiunea cea mai înaltă. Nu mai există nimic dincolo de
ea. Nu te poţi abandona prin efort şi voinţă, deoarece acestea aparţin ego-ului.
Ego-ul nu se poate abandona singur. Când vei ajunge să te cunoşti, să te studiezi,
ego-ul va dispărea. Tu vei rămâne, dar acolo nu va mai exista un “eu”. Eşti o
goliciune vastă - lipsită de “eu” - o vastă existenţă. Doar fiinţa va exista, nu şi
ego-ul - atunci este posibil abandonul.
Iluminarea totală poate fi realizată doar prin abandonul în Dumnezeu.
Iluminarea totală, samadhi înseamnă a deveni o lumină în tine însuşi. Orice
altceva dispare. Rămâi ca o energie; iar cea mai pură energie este lumina.
Oamenii de ştiinţă afirmă că dacă cineva ar putea zbura cu viteza luminii, acela
ar deveni lumină. Dacă poţi arunca în spaţiu o cărămidă cu viteza luminii,
aceasta va dispărea şi se va transforma în lumină. La o asemenea viteză nu mai
rămâne altceva decât energia. Doar în acest secol s-a ajuns să se descopere faptul
că este posibil ca materia să fie convertită în lumină, în energie. Materia nu este
altceva decât o energie care se mişcă foarte încet; lumina este o energie care se
mişcă extrem de rapid.
Ego-ul este un lucru material - o energie lentă. Când îl abandonezi ajungi la
viteza luminii, atunci nu mai eşti un lucru solid: vei fi doar o energie lipsită de
greutate. Aceasta nu poate fi definită în nici un fel; este nelimitată. Singurul mod
în care o poţi numi este lumină. În Biblie se spune: “Dumnezeu este lumină.”
Coranul spune: “Dumnezeu este lumină.” Upanishadele spun: “Dumnezeu este
lumină.” Tu devii lumină.
Iluminarea totală poate fi realizată doar prin abandonul în Dumnezeu. Mai
întâi te studiezi pe tine pentru a putea să îl întâlneşti pe Dumnezeu în interior.
Apoi, te predai Lui. Tot şi tot ce eşti îi dai Lui. Şi ţine minte: abandonul nu este
un efort. Deci, nu trebuie să te îngrijorezi cum să îl faci. Este îndeajuns să îţi
aminteşti în permanenţă de tine însuţi şi abandonul îi va urma ca o umbră. Nu
există o tehnică anume pentru acesta. În clipa în care te cunoşti, vei şti cum să te
apleci şi cum să te dăruieşti. Iar atunci ai devenit Dumnezeu însăşi. Luptând cu
întregul, rămâi un ego urât. Abandonându-te în Întreg, devii Întregul. Mantra
finală este abandonul.
158
Însă îţi poate apărea lăcomia: “De ce să mai aştept? De ce să nu mă predau

chiar acum?” Nu poţi. Tu eşti bariera, deci cum poţi să te abandonezi? Când tu
nu vei mai exista, atunci va apărea abandonul. Dacă eşti, predarea nu este
posibilă. Tu nu te poţi preda; dispariţia ta va fi abandonul. Nu faci altceva decât
să ieşi pe o uşă, iar pe alta va intra abandonul. Amândoi nu puteţi exista.
Deci ţine minte: nu te poţi preda singur. Observă-te, astfel încât să ajungi
din ce în ce mai pur - atât de pur şi imaculat încât acolo să nu mai rămână nimic,
doar lumină - şi atunci apare abandonul.
În această sutra, Patanjali spune că iluminarea totală poate fi realizată prin
abandon către Dumnezeu. El nu spune cum să fie făcută, nu spune că trebuie să
fie practicată, ci doar indică un fenomen. Studiul-dc-sine trebuie făcut şi vei
ajunge faţă în faţă cu Dumnezeu. Atunci vei putea intra în templu şi vei sta faţă
în faţă cu Dumnezeu şi nu va mai fi nici o problemă. În acea clipă apare
abandonul: acesta nu este o acţiune; ci un salt existenţial.
159
XII. MINTE = STUPIDITATE
1. Sunt unii oameni mai stupizi decât alţii?
Mintea este stupidă. Până când nu o depăşeşti nu vei putea trece de

stupiditate; mintea, ca atare, este stupidă.
Mintea este de două tipuri: care poate cunoaşte şi care nu poate cunoaşte.
Însă ambele sunt stupide. Mintea care cunoaşte este considerată inteligentă - nu
este. Ambele sunt stupide.
În stupiditatea ta poţi cunoaşte multe - poţi acumula multe informaţii; poţi
antrena mintea, poţi căra în ea sute de scripturi; poţi memora totul, chiar şi
“Enciclopedia Britanică” - dar asta nu are nici o importanţă. De fapt, dacă vei
întâlni pe cineva care nu cunoaşte nimic, stupiditatea ta va fi mult mai mare ca a
celui care este ignorant. A cunoaşte mai mult nu înseamnă a deveni cunoscător,
iar a cunoaşte mai puţin nu înseamnă a fi stupid.
Stupiditatea este un fel de somn, o lipsă de conştientizare profundă. Vei
continua să faci lucruri fără să ştii de ce. Vei fi implicat în o mie şi una de situaţii
fără să ştii de ce. Vei trece prin viaţă fiind adormit. Acest somn este stupiditatea.
A fi identificat cu mintea este o stupiditate. Dar dacă îţi aminteşti, dacă devii
conştient şi identitatea este ruptă, dacă simţi o transcendere a minţii, atunci va
apărea adevărata inteligenţă. Înteligenţa este un fel de trezire. Când dormi eşti
stupid. Când eşti treaz, aceasta a dispărut - pentru prima oară apare inteligenţa
reală.
Este posibil să cunoşti multe fără să te cunoşti pe tine - aceasta este o
stupiditate. Dar este posibil şi reversul: să te cunoşti pe tine fără să cunoşti nimic
altceva. Însă a te cunoaşte pe tine este îndeajuns pentru a fi inteligent: iar cel care
se cunoaşte pe sine se va comporta inteligent în orice situaţie. Va răspunde
inteligent. Răspunsul său nu va fi o reacţie; nu va acţiona ca în trecut. Va acţiona
în prezent - va fi aici-acum.
Mintea stupidă acţionează întotdeauna ca în trecut. Inteligenţa însă nu are
nimic de-a face cu trecutul. Ea există numai în prezent: te întreb ceva -
inteligenţa este cea care îmi răspunde, nu memoria. Atunci nu eşti deloc stupid.
Însă dacă va răspunde doar memoria, înseamnă că nici nu ai privit întrebarea.
160
De fapt, nici nu te interesează întrebarea, deoarece ai întotdeauna un

răspuns gata pregătit la orice.
Mulla Nasrudin era considerat un om foarte respectat în sat şi când tocmai
se auzise că regele va veni să viziteze acel sat, ţăranii l-au rugat pe Nasrudin;
“Noi suntem proşti, nu ştim nimic. Te rog, reprezintă-ne tu. Tu eşti singurul care
poate face faţă situaţiei; noi nu ştim cum trebuie să ne prezentăm în faţa unui
rege.”
Nasrudin a spus: “Desigur. Eu am întâlnit mulţi regi şi am vizitat multe
palate împărăteşti. Nu fiţi îngrijoraţi, o să vă reprezint eu.”
Însă sfetnicii regelui erau şi ei îngrijoraţi de această vizită şi astfel au venit
mai înainte pentru a pregăti terenul. Sătenii le-au spus acestora că ei vor fi
reprezentaţi de Mulla Nasrudin - înţeleptul din satul lor.
Sfetnicii au început să îl antreneze pe Nasrudin: “Nu trebuie să îţi faci nici
o grijă. Regele îţi va pune doar trei întrebări. Prima este în privinţa vârstei. Câţi
ani ai?”
“Şaptezeci” - a răspuns Nasrudin.
“Deci, ţine minte nu spune nici un cuvânt în plus. Nu ai de ce să te
emoţionezi. Apoi, regele te va întreba de cât timp eşti conducătorul religios al
acestui sat. Spui doar câţi ani ai servit ca preot şi nimic altceva; altminteri o să ai
probleme.”
Nasrudin a răspuns: “Treizeci de ani.”
Şi a treia întrebare era tot asemănătoare cu primele două. Sfetnicii s-au
întors şi au încercat şi regelui să îi spună: “Maiestate, sătenii din acel sătuc sunt
complet ignoranţi. De aceea este mai bine să nu îi întrebaţi decât următoarele trei
întrebări ...”
Însă regele a încurcat întrebările şi când s-a întâlnit cu Nasrudin a întrebat:
“De câţi ani slujeşti biserica?”
“De şaptezeci de ani” - a răspuns Nasrudin.
Regele l-a privit puţin uimit, deoarece Mulla nu părea mai bătrân de 70 de
ani, iar asta însemna să fi devenit un învăţător religios încă de la naştere. Dar a
continuat: “Sunt puţin surprins, însă câţi ani ai?”
“Treizeci de ani” - Nasrudin trebuia să dea răspunsurile în ordinea în care l-
au învăţat sfetnicii. Regele a spus: “Eşti nebun?”
“Maiestate, amândoi suntem nebuni - în felul nostru! Tu pui greşit
întrebările - eu trebuie să dau răspunsuri corecte. Asta este problema. Eu nu am
voie să spun altceva, deoarece sfetnicii tăi sunt cu ochii pe mine. Eu sunt forţat
să dau aceste răspunsuri. Dacă ei nu mi-ar fi impus ce să răspund, atunci ar fi fost
totul în regulă. Tu eşti cel care greşeşte.”
Iată ce se întâmplă cu o minte stupidă. Observă-te în permanenţă: Mulla
Nasrudin este o parte din tine.
161
Oricând ai răspunsul deja pregătit, te comporţi stupid. Situaţia este alta,

contextul este diferit - iar tu acţionezi la fel ca în trecut.
Acţionează în prezent. Nu îţi pregăti nici un răspuns dinainte. Fii conştient
şi nu acţiona din trecut. Atunci nu vei mai fi stupid.
Cred că înţelegi de ce spun că mintea este stupidă: deoarece mintea
înseamnă trecut. Ea este un trecut acumulat, iar viaţa se află într-o transformare
continuă. Mintea rămâne la fel - cară în ea tot felul de amintiri şi informaţii
moarte. Situaţiile se schimbă în fiecare clipă, iar dacă răspunzi printr-o minte
moartă te vei afla întotdeauna în probleme. Vei suferi fără rost.
În fiecare moment, rămâi nepregătit. Atunci eşti inocent cu adevărat. Ţine
minte: ori de câte ori ai un răspuns pregătit nu vei fi atent la întrebare, la situaţie.
Înainte de a asculta până la capăt întrebarea, deja în minte şi-a făcut apariţia un
răspuns - iar acesta va sta ca o barieră între tine şi întrebare. Ai reacţionat.
Mintea este trecut, memorii, amintiri - de aceea ea este stupidă, toate
minţile sunt. Nu este nici o diferenţă între un sătean care nu cunoaşte aproape
nimic despre lume şi un profesor universitar. De fapt, de multe ori se întâmplă ca
cei de la ţară să fie mai inteligenţi - tocmai pentru că nu cunosc multe. Ei trebuie
să se bazeze pe inteligenţă. Nu se pot baza pe informaţii, deoarece nu deţin aşa
ceva. Dacă eşti atent poţi vedea calitatea inocenţei în anumiţi săteni.
Copiii sunt mult mai inteligenţi decât adulţii. De aceea ei şi pot învăţa totul
foarte uşor. Mintea încă nu şi-a făcut apariţia. Ei nu au un trecut care să îi
împiedice în mişcare. Copiii se mişcă, aleargă, se minunează de orice,
întotdeauna privesc situaţia. De fapt nu au la ce privi altceva, deoarece nu deţin
răspunsuri gata pregătite. Adulţii şi bătrânii au un mecanism, un biocomputer pe
care se bazează dar care le-o ia înainte. Cu cât devii mai bătrân, cu atât devii mai
stupid.
Desigur, bătrânii cred că sunt foarte înţelepţi deoarece cunosc, multe. Dacă
astfel s-ar măsura înţelepciunea, atunci computerele ar fi cele mai înţelepte
lucruri. Atunci nu vei mai avea nevoie să te gândeşti la Buddha, Mahavira sau
Zarathustra. Computerele pot şti totul, pot acapara orice informaţie. Şi ele vor
funcţiona chiar mai bine decât oamenii, tocmai pentru că sunt nişte maşini.
Nu, înţelepciunea nu are nimic de-a face cu cunoaşterea, ci cu
conştientizarea, inteligenţa, înţelegerea. Fii mai atent şi nu te vei mai afla în
ghearele minţii. Atunci vei putea folosi mintea oricând doreşti, dar nu vei mai fi
folosit de ea. Nu mintea va fi stăpânul, ci tu - ea va fi servitorul. Oricând vei avea
nevoie te va servi, dar nu vei mai fi manipulat de ea.
Situaţia prezentă în care se află omul faţă de minte este la fel ca aceea în
care un şofer ar fi condus de maşină. Ea este cea care îi dictează direcţia. Uneori
se întâmplă ca la o maşină să cedeze direcţia şi să o ia razna, dar este un
accident. La om a devenit ceva obişnuit să o ia razna - ca mintea să conducă.
162
Doreşti să mergi undeva, dar mintea vrea să meargă într-o cu totul altă
parte. Te gândeşti să mergi la biserică, dar mintea vrea să vadă un film şi brusc,
te trezeşti la cinematograf.
Inteligenţa înseamnă control - control asupra tuturor mecanismelor
interioare. Corpul este un mecanism, mintea la fel - dar tu eşti stăpânul. Nimeni
nu te va mai manipula; mintea doar îţi va primi ordinele şi se va supune. Aceasta
este inteligenţa.
Deci, la întrebarea: “Unii oameni sunt mai stupizi decât alţii?” Depinde.
După cum văd eu lucrurile, oamenii sunt ignoranţi sau cunoscători stupizi.
Acestea sunt cele două mari categorii în care ne aflăm. Mai există o a treia, dar
care apare foarte rar: Buddha face parte din ea. El este inteligent. Dar atunci el va
părea rebel, deoarece nu îţi oferă răspunsurile pe care le doreşti şi pe care le
aştepţi - nu are răspunsuri fixe. Un buddha merge pe calea sa - a ieşit de pe
autostradă, îşi creează propriul drum. Inteligenţa nu urmează niciodată pe
nimeni. Ea îşi construieşte propria cărare. Doar cei stupizi îi urmează pe alţii.
Toţi cei de lângă mine pot fi în două feluri. Poţi sta lângă mine în mod
inteligent şi atunci vei învăţa ceva de la mine, dar nu mă vei urma. Îţi vei urma
propria inteligenţă. Iar dacă eşti stupid, atunci mă vei copia, mă vei imita şi nu
vei învăţa nimic. Această variantă pare mai simplă, mai puţin riscantă, mai puţin
periculoasă, mai sigură, deoarece poţi arunca oricând responsabilitatea asupra
mea - însă prin alegerea unei cărări sigure ţi-ai ales propria moarte. Nu ai ales
viaţa. Viaţa este periculoasă şi riscantă. Inteligenţa va alege întotdeana viaţa - cu
orice preţ, oricare ar fi riscul - deoarece aceasta este singura modalitatea de a fi
viu.
Inteligenţa este o calitate a conştientizării. Oamenii inteligenţi nu sunt
stupizi.
2. Care este diferenţa între introspecţie şi amintire-de-sine?
Diferenţa este foarte mare. Introspecţia este gândirea asupra propriei
persoane. Amintirea-de-sine nu are nimic de-a face cu gândirea - este
conştientizarea fiinţei. Diferenţa este subtilă, dar foarte mare.
Psihologia occidentală insistă asupra introspecţiei, iar psihologia orientală
insistă asupra amintirii-de-sine. Ce faci prin introspecţie? De exemplu, eşti
furios: începi să te gândeşti la cauzele furiei, începi să analizezi ce a cauzat-o.
Judeci dacă este bună sau rea, începi să raţionezi, să analizezi furia, dar
focalizarea atenţiei este asupra furiei şi nu asupra sinelui. Urmăreşti, analizezi,
faci asocieri, încerci să înţelegi, cauţi mijloacele prin care să nu o mai repeţi, să o
eviţi. Acesta nu este altceva decât un proces de gândire. Vei crede că este “rea”
pentru că este destructivă. Începi să faci tot felul de legăminte: “Nu voi mai
repeta aceeaşi greşeală.” Vei încerca să controlezi furia prin voinţă. De aceea,
psihologia occidentală a devenit analitică...analizează, disecă.
163
Accentul oriental este pus asupra sinelui şi nu asupra furiei. Să fii conştient
în timpul furiei ... Asta nu înseamnă să te gândeşti la ea, deoarece gândirea este
ca o somnolenţă. În timp ce eşti adormit poţi gândi, acolo nu este nevoie de
conştientizare. De fapt, tot timpul gândeşti fără să fii conştient. Chiar şi când
dormi mintea continuă să îşi deruleze sporovăială interioară. Este ceva mecanic.
Psihologia orientală spune: “Fii conştient. Nu încerca să analizezi, nu este
nevoie. Doar priveşte, dar cu atenţie şi conştientizare. Nu începe să gândeşti.” De
fapt, când începi să gândeşti, gândirea va deveni o barieră care te va împiedica să
priveşti la furie. Gândirea va murdări totul; te va învălui în ceaţă; claritatea se va
pierde. Nu te gândi deloc, ci fii într-o stare de non-gândire şi priveşte.
Când între tine şi furie nu se află nici o unduire a gândirii, atunci vei întâlni
furia. Nu vei mai încerca să o diseci şi să ajungi la sursa ei, deoarece aceasta se
află în trecut. Nu o mai judeci, deoarece prin raţiune începi să gândeşti. Nu vei
mai face nici un legământ de genul: “Nu voi mai face aşa ceva” - deoarece acesta
te conduce în viitor. Prin conştientizare rămâi aici-acum, simţi furia - nu vei mai
dori să o transformi - nu vei dori decât să priveşti direct la ea, faţă în faţă.
Aceasta este amintirea-de-sine.
Şi iată frumuseţea acestui lucru: dacă priveşti în mod direct furia, ea va
dispărea. Iar prin această dispariţie vei înţelege că nu este nici o nevoie să lupţi
cu ea, să te îndrepţi spre sursă sau să iei vreo decizie de viitor în privinţa ei. Este
complet inutil. Acum deţii cheia: priveşti şi furia dispare. Iar această privire îţi
este accesibilă oricând. Şi cu cât o foloseşti mai mult, cu atât se va aprofunda
mai mult.
Există trei stadii ale privirii. Prima este aceea în cazul în care îi vezi doar
coada furiei: o observi exact când dă colţul. Nu ai putut-o privi mai înainte,
deoarece ai fost atât de implicat încât nu ai putut fi conştient. Acesta este primul
stadiul al conştientizării. Este bun, dar nu îndeajuns.
Al doilea stadiu este atunci când devii conştient în clipa în care ai explodat.
Fierbi şi realizezi acest fapt. Atunci nu îi mai observi coada, ci eşti conştient de
întreaga situaţie.
însă mai există un al treilea stadiu al conştientizării, în care o observi chiar
înainte să apară. Acum nu coada este cea pe care o vezi, ci capul chiar înainte de
a-şi face apariţia. Atunci furia nu se va mai putea materializa niciodată. Ai ucis-o
înainte de a se naşte. Fenomenul nu s-a produs şi, deci, nu a lăsat nici o urmă.
Când te opreşti la mijloc, deja a lăsat o urmă, o rană, o povară. Te vei simţi
puţin lezat. Chiar dacă nu îi permiţi să mai continue, deja a produs nişte răni
interioare. Iar în prima situaţie, când îi observi doar coada, totul s-a terminat - nu
mai ai ce face. Cel mult te poţi căi, iar căinţa este gândire. Astfel, nu faci altceva
decât să devii o victimă a minţii.
164
Un om conştient nu se va căi niciodată. Când conştientizarea a pătruns

adânc în interior vei putea opri orice proces înainte de a apărea. Atunci care mai
este sensul căinţei? Iar frumuseţea constă tocmai în faptul că nu tu încerci să o
opreşti. Doar o priveşti, o vezi că încearcă să apară; priveşti situaţia, starea,
emoţia, gândul şi imediat întunericul dispare.
Este o vastă diferenţă între introspecţie şi amintire-de-sine. Eu nu sunt în
favoarea introspecţiei. De fapt, aceasta este puţin patologică: este la fel ca şi cum
ai zgândări o rană. Nu te va ajuta la nimic. Nu vei ajuta rana să se vindece, ci
doar o vei menţine vie. Introspecţia nu este bună, iar oamenii care o practică sunt
complet bolnavi, închişi, morbizi chiar. Ei gândesc prea mult. Nu fac altceva
decât să continue să se joace cu propriile răni, cu anxietăţilc şi suferinţele pe care
le au - atunci întreaga viaţă va părea o problemă de nerezolvat; pentru un astfel
de om orice lucru care i se întâmplă se transformă într-o problemă.
Şi, în afară de aceasta, este prea interiorizat - nu mai poate ieşi afară.
Echilibrul s-a pierdut. Oamenii preocupaţi dc introspecţie fug de viaţă, se retrag
în Himalaya - sunt morbizi, bolnavi, patologici. O persoană sănătoasă are aripi,
poate zbura - poate ieşi şi intra. De fapt, ea nu divide viaţa: nu este în favoare
lumii interioare şi nici în defavoarea celei exterioare. Interiorul şi exteriorul
trebuie să fie exact la fel ca inspiraţia şi expiraţia - ambele sunt necesare.
Cei care sunt introspectivi devin prea interiorizaţi. Începe să le fie teamă să
iasă afară şi atunci încep să se închidă în interior. Devin la fel ca nişte monade.
Şi apoi încep să apară probleme după probleme - mintea continuă să creeze
probleme, iar ei încearcă să le rezolve.
O persoană introspectivă este înclinată spre nebunie. Extravertiţii sunt mai
feriţi de nebunie decât introvertiţii. Dacă mergi la o casă de nebuni vei vedea că
99 % din cei internaţi sunt introvertiţi. Extravertiţii nu îşi fac niciodată probleme,
nu sunt interesaţi de lucrurile interioare - ei trăiesc doar la suprafaţă. Ei nu cred
în existenţa problemelor; cred că viaţa trebuie să fie trăită: religia lor este
desfătarea, atât şi nimic altceva.
Extravertiţii sunt întotdeauna mai sănătoşi, deoarece ei sunt în contact cu
întregul. Un om introvertit pierde acest contact; el trăieşte în vise - nu mai expiră.
Gândeşte-te: dacă nu îi mai permiţi respiraţiei să iasă nu înseamnă că aceasta va
rămâne în interior veşnic proaspătă. În câteva secunde se va fi stricat, în câteva
clipe oxigenul va dispărea şi viaţa este terminată. Nu poţi trăi astfel, trebuie să
ieşi afară şi să cauţi aerul proaspăt, viaţa. Trebuie să te mişti în continuu.
Dacă ar fi să alegi după mine, atunci îţi spun: “Alege să fii extravertit.” Vei
fi mai puţin bolnav - vei trăi doar la suprafaţă şi nu vei ajunge niciodată să
cunoşti adevărul, dar cel puţin nu vei înnebuni. Cel introvertit are şansa de unu la
o sută să găsească adevărul, 99 % are şanse doar să înnebunească.
165
Eu sunt în favoarea fluxului vieţii. Viaţa trebuie să fie un ritm: intri, ieşi, nu
te agăţi de nimic. Doar rămâi atent. Ţine minte; aminteşte-ţi tot timpul, oriunde
te-ai afla de tine însuţi. Când eşti în interior, aminteşte-ţi. Fii întotdeauna atent,
conştient, viu, vital. Flacăra conştientizării nu trebuie să se stingă - asta este tot.
Atunci vei putea trăi oriunde: în mănăstire sau în oraş - dar nu vei mai pierde
nimic. Vei atinge profunzimea vieţii, iar aceasta este chiar Dumnezeu. El este
ambele - şi introvertit şi extrovertit – dar conştient.
3. Uneori, în timpul discursului, chicoteşti.
Înseamnă că devin mai sfânt şi mai dumnezeiesc, deoarece, cu cât eşti mai
sfânt, cu atât vei privi viaţa cu mai puţină seriozitate. Vei râde, vei chicoti; viaţa
nu va mai fi o povară, ci un zâmbet - atunci nu va mai reprezenta o afacere
serioasă.
Persoanele religioase, peste tot în lume, i-au învăţat pe oameni să fie
serioşi, să aibă întotdeauna feţe lungi şi morocănoase. Aceasta este o boală, nu
sănătate. Rugăciunea ta trebuie să fie râsul. Râzi din ce în ce mai mult. Nimic
altceva nu eliberează mai bine enerugia blocată; nimic nu te face mai inocent şi
mai copilăros. Copiii chicotesc, râd şi zâmbesc. Dar şi plâng, însă plânsul lor este
minunat.
Fă ca rugăciunile tale să fie doar râsul şi plânsul. Poţi merge la templu - dar
nu verbaliza. Mergi la biserică - dar nu te obosi să mai afli care este rugăciunea
oficială. Creează-ţi propria rugăciune. Dacă simţi nevoia să plângi, atunci plângi.
Lacrimile sunt mult mai semnificative decât orice cuvinte - ele sunt cele care îţi
creează inima. Ele sunt mult mai frumoase - cuvintele sunt moarte. Lacrimile
sunt vii, proaspete - apar din adâncurile fiinţei tale. Sau râzi: bucură-te împreună
cu dumnezeul acelui templu.
În Tora se spune: “Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îi fac pe alţii să râdă.”
Nu poţi crede că se poate spune aşa ceva într-o scriptură. Dar aceştia sunt
adevăraţii sfinţi - cei care îi fac pe alţii să râdă.
Dacă îi faci pe oameni să fie serioşi, atunci eşti un păcătos. Lumea este deja
prea împovărată - te rog, nu o mai încărca şi tu. Creează o unduire a râsului
oriunde te afli. Zâmbeşte mai mult şi ajută-i şi pe alţii să zâmbească. Dacă
întreaga lume poate zâmbi şi râde, războaiele şi tribunalele vor dispărea,
deoarece acestea sunt create şi conduse de oameni serioşi.
De aceea, dacă se întâmplă să râzi într-o sală de tribunal eşti considerat că
ai insultat curtea. Toţi trebuie să fie serioşi. Priveşte-i pe judecători: cât de
prosteşte arată aşa serioşi. Puţină veselie i-ar ajuta să fie mai drepţi, să înţeleagă
mai bine fiinţele umane. Răceala lor nu poate crea dreptate, deoarece răceala este
inumană. Puţină căldură....Însă un judecător se teme. Dacă începe să râdă
împreună cu hoţul care este judecat, atunci îi va fi greu să îl trimită în închisoare.
Pentru un nimic - a furat trei sau patru rupii-este aruncat ani de zile în închisoare.
166
Judecătorul este vedantin, iar hoţul a furat puţină maya, nişte iluzii - rupii,
diamante - şi este aruncat cinci ani în închisoare. Pentru nişte lucruri moarte, o
fiinţă vie este condamnată la suferinţă. Sau, într-un anumit moment de furie, un
om a ucis pe altul - dar chiar şi judecătorii se gândesc de multe ori la crime. Este
dificil să găseşti un om care să nu se fi gândit cel puţin o dată să omoare pe
altcineva. Pare ceva specific uman - ideea.
Eu nu spun să ucizi sau că judecătorii trebuie să îi ierte pe criminali, nu.
Dar puţin râs îi va ajuta. Dacă judecătorul poate glumi sau zâmbi puţin împreună
cu criminalul sau cu cei din curtea de şedinţă, atunci îi va fi greu să îl trimită pe
acel om la spânzurătoare. Deoarece aceasta este tot o crimă. Cum crezi că poţi
îndrepta lucrurile dacă pentru o crimă înfăptuită de cineva răspunzi, la rândul tău,
tot cu crimă? Poate că acel criminal are nevoie de tratament psihiatric. Poare că
are nevoie să fie trimis la o mănăstire. Dar nu moartea - deoarece aceasta.... Dacă
a ucide este rău, atunci la fel de rău este să comiţi o altă crimă pentru a face
dreptate.
Însă judecătorii sunt nişte oameni serioşi, politicienii la fel - întreaga lume
se află pe umerii lor. Unii se vor gândi: “Lumea va ajunge vai de capul ei după
moartea lui Mao Tze Dun.” Ca şi cum înaintea lui aceasta nu a existat. Lumea a
fost fericită. De fapt, va fi mai fericită ca acum, dacă el va dispărea.
Am citit o carte, o carte foarte rară. Scriitorul spunea că India ar fi devenit
independentă mult mai repede dacă nu ar fi existat Gandhi. Am fost puţin
suprins, dar am aprofundat afirmaţia şi am simţit că are dreptate. Gandhi a creat
multe probleme - ca de altfel toţi politicienii. El nu a vrut să facă nici un
compromis. El avea propriile sale cereri, iar Jinnah avea altele. Ei nu au reuşit să
ajungă la o înţelegere. Ambii au fost încăpăţânaţi - ca de piatră.
Iar dacă nu ar fi existat biserici, India nu ar fi fost niciodată dependentă, în
sclavie. Când politicienii vor dispărea, lumea va fi cu adevărat liberă. Atunci nu
va mai fi nici o nevoie să lupţi pentru libertate - toţi vor fi liberi. Când bisericile,
templele, preoţii - care par mai mult morţi decât vii - vor dispărea, atunci se vor
înălţa adevăratele temple în care nu va exita decât bucurie, dans, voioşie, veselie,
extaz, beatitudine - atunci lumea va fi cu adevărat religioasă.
Deci, când spui: “Uneori, în discursuri, chicoteşti” - îţi pot răspunde că
sper că devin mai sfânt. Altminteri nu văd rostul pentru care se petrec toate
aceasta.
4. “Vijay Anand a fost sută la sută sigur că filmul său «Jaan Hazir
Hai» va avea succes...deoarece guru-l său i-a prezis un super succes....
Filmul s-a dovedit a fi o catastrofă. Va dori oare «Guruji» să explice acest
lucru? - din revista Stardust.
Primul lucru: Vijay Anand nu este atât de prost încât să mă întrebe pe mine
aceste lucruri. El nu spune niciodată nimic despre afacerea sa.
167
Nu m-a întrebat niciodată nimic despre filmul său “Jaan Hazir Hai”, iar eu
nu i-am spus niciodată nimic în legătură cu acesta. Nici măcar nu ştiam că a făcut
un film.
Însă probabil că cei de la Stardust visează. Probabil că au visat şi în vis m-
au auzit spunând: “Filmul tău, Vijay, va fi un super succes.” iar dacă s-a
întâmplat să viseze aşa ceva, atunci înseamnă că au înţeles complet greşit. Dacă
în visul lor am spus “super succes” am vorbit în termeni asemănători cu cei ai lui
Lao Tzu. El spune: “Sunt considerat un sfânt doar pentru că mă înţeleg puţini
oameni.” Deci, dacă traduci “super succesul” acesta înseamnă: să nu meargă
nimeni la film. Deoarece masele de oameni sunt atât de ignorante încât în clipa
în care nu înţeleg ceva consideră acel lucru ca fiind măreţ şi sfânt - adică un
super succes. Când ajung să îl vizioneze toţi, atunci filmul este într-adevăr o
catastrofă. Este ceva stupid; altminteri cum îi poate atrage pe oameni?
Oricum nu am spus nimic, însă dacă au auzit ceva în imaginaţie, chiar şi
acel lucru l-au interpretat greşit. Un film falimentar este cel care este un super
succes. Înseamnă că este ceva care depăşeşte mintea obişnuită - acesta înseamnă
un super succes. Un Hitler nu reprezintă un super succes - milioane de oameni l-
au venerat. Asta arată că el a aparţinut maselor. A fost un om obişnuit, la fel de
stupid ca toţi. Lao Tzu este un super-succes: nimeni nu îl cunoaşte, nimeni nu a
auzit de el - nimic. El apare şi curge în tăcere printre noi. A fost un super succes
şi el ştia acest lucru. În “Tao Te Ching” a spus: “Sunt dumnezeificat deoarece
foarte puţini mă înţeleg. Lumea nu poate decât să mă înţeleagă greşit - tocmai de
aceea sunt venerat.” Cu cât este mai mare posibilitatea ca un lucru să fie înţeles,
cu atât este mai mare posibilitatea ca acesta să fie înţeles greşit.
Am cunoscut un om foarte neobişnuit. El era un sannyasin. Când eram
copil, obişnuia să vină în vizită şi să stea la familia mea. Am iubit acel om doar
pentru un singur motiv - ori de câte ori ţinea un discurs şi audienţa începea să
aplaude, se uita la mine şi spunea: “Rajneesh, ceva nu este în regulă. Altminteri
de ce aplaudă? Ei aplaudă doar când ceva nu este în regulă, deoarece ei nu sunt
în regulă.” Când nimeni nu aplauda şi când toţi priveau ca şi cum nu s-ar fi aflat
acolo, îmi spunea: “Rajneesh, probabil că am spus ceva. Ai văzut? Nimeni nu a
putut înţelege nimic.”
La mase, succesul înseamnă o catastrofă.
5. Care este diferenţa dintre amintirea-de-sine şi observare?
Chiar puţin mai devreme am explicat diferenţa între introspecţie şi
amintirea-de-sine. Acum o să trec la diferenţa între amintire-de-sine şi observare.
Da, şi între acestea există o mare diferenţă, deoarece în amintirea-de-sine
este în legătură cu sinele. În introspecţie, accentul este pus pe gânduri, pe emoţii,
pe sentimente, stări, furie, sexualitate, orice, iar sinele este uitat;
168
În amintirea-de-sine întreaga energie este concentrată asupra sinelui, iar tu

nu faci altceva decât să priveşti emoţia, situaţia, sentimentul, starea - atunci nu te
mai gândeşti, deoarece prin gândire nu faci altceva decât să pierzi puritatea
privirii.
În observare, mărturie, se ajunge puţin mai departe - chiar şi amintirea este
înlăturată, doar sinele mai rămâne. Nu înseamnă că eu îmi amintesc. “Eu”-l nu
mai face parte din observare. Doar sinele.... Observarea este o observare a
sinelui. Amintirea-de-sine este începutul, iar observarea sfârşitul. Prin amintirea-
de-sine începi să priveşti la furie, te menţii centrat în sine, cristalizat, privind
unduirile şi valurile din minte. Însă când priveşti mintea, aceasta începe să
dispară. Când mintea dispare şi acolo nu mai rămâne decât vidul, poţi face un
nou pas: poţi privi la tine însuţi. Chiar energia care privea la furie, la sex, la
gelozie, este liberă - din moment ce acestea s-au volatilizat, energia nu mai are la
ce privi. Aceeaşi energie se întoarce pentru a se privi pe sine.
Iar când energia începe să privească sinele, atunci şi această energie este
resorbită - acolo nu mai rămâne decât sinele. Acest sine este observarea. Aici nu
mai există nici o amintire. Priveşti furia, dar când te uiţi la tine, tu eşti doar o
observare vastă, infinită, nelimitată. Doar conştiinţă – infinită, vastă - dar fără
cristalizare. Acest lucru trebuie bine înţeles.
Gurdjieff a lucrat întreaga sa viaţă asupra amintirii-de-sine, deoarece ar fi
fost aproape imposibil să introduci în Occident observarea. Acolo nu se practica
decât introspecţia. În toate mănăstirile creştine nu se învăţa altceva decât
introspecţia. Gurdjieff a introdus ceva superior introspecţiei: amintirea-de-sine.
S-a gândit de multe ori să dezvăluie şi metode de observare, dar nu putea face
acest lucru decât atunci când amintirea-de-sine era bine implementată printre
oameni. A vorbi despre observare înainte ca amintirea-de-sine să ajungă la o
maturitate bine definită ar fi fost cu totul inutil. El a aşteptat, dar nu a putut să o
introducă.
În Orient, noi le-am folosit pe amândouă. De fapt, le-am folosit pe toate
trei: introspecţia era pentru oamenii religioşi obişnuiţi, pentru cei care nu doreau
să pătrundă mai adânc în interior; amintirea-de-sine era pentru cei care doreau să
ajungă mai departe în interior; iar pentru cei care doreau să dispară în adâncuri
era folosită observarea. A fi un martor este ultima etapă. Dincolo de ea nu mai
există nimic. Nu poţi observa martorul prin martor. Ai ajuns la final.
Treci de la introspecţie la amintirea-de-sine, iar apoi la observare, la
mărturie. Dar adu-ţi aminte că amintirea-de-sine nu este scopul final. Este bună
ca un mijloc, ca un pod pe care să poţi trece mai departe.
6. Este posibil să te afli pentru un timp într-o stare de conştiinţă pură
şi apoi să decazi din ea?
Nu, nu este posibil.
169
Însă uneori se întâmplă să ai anumite străfulgerări ale conştiinţei pure, dar

asta nu înseamnă că ai şi intrat în ea. Este la fel ca şi cum ai privi vârfurile din
Himalaya de la sute dt kilometri. Nu ai ajuns lângă ele, dar le poţi privi de la
distanţă, le poţi simţi. Poţi deschide o fereastră pentru a privi Luna; atunci razele
ei te vor lumina şi vei trăi o anumită experienţă, dar aceasta nu va fi veşnică.
Când este atinsă starea de conştiinţă pură - când ai pătruns cu adevărat în ea
- atunci nu o mai poţi pierde. Odată realizată este realizată pentru totdeauna. Nu
mai poţi ieşi din ea. De ce? Deoarece în clipa în care ai intrat, tu ai dispărut. Cine
ar mai putea ieşi? Pentru a ieşi trebuie să rămâi tu însuţi. Atunci însă ego-ul
dispare, eu-l inividual dispare, deci cine mai poate reveni?
Într-o străfulgerare nu dispari - încă te afli acolo. Poţi avea o licărire şi apoi
să închizi ochii. Dar totul va deveni o amintire, o nostalgie. Vei începe să doreşti
să o mai repeţi, dar fenomenul nu poate dura veşnic. Străfulgerările sunt doar
nişte licăriri. Sunt frumoase, minunate, bune, însă nu te agăţa de ele, deoarece nu
sunt permanente.
Când se întâmplă să ai o străfulgerare, îndreaptă-te spre ea, mergi spre
Lună...devino una cu ea. Până când nu dispari complet, vei reveni în lume. Acest
lucru se întâmplă datorită faptului că ego-ul se va simţi sufocat în acea
străfulgerare. Va intra într-o panică de moarte: “Închide imediat fereastra! Ai
privit destul Luna. Nu te mai prosti. Nu deveni un lunatic.” Cuvântul “lunatic”
înseamnă lovit de Lună. Toţi cei care sunt nebuni nu fac altceva decât să se
gândească la tot felul de vise distante.
Mintea, ego-ul va spune: “Nu fi un lunatic. Este bine să deschizi câteodată
fereastra şi să priveşti Luna, dar nu deveni obsedat. Lumea te aşteaptă să îţi reiei
locul. Ai anumite responsabilităţi.” Ego-ul te va conduce, te va convinge şi te va
seduce să revii, deoarece el nu poate exista fără lume. Imediat cum îţi intră în
minte ceva dintr-o altă lume, ego-ul începe să se înspăimânte, să intre în panică.
Pentru el, acel lucru înseamnă moarte.
Dacă vrei ca acea străfulgerare să se transforme într-un mod dc viaţă, într-o
transformare a fiinţei, atunci va trebui să treci podul. Mergi înainte. Când devii
conştiinţă pură nu mai există decădere, revenire. Este un punct fără întoarcere.
Intri, dar nu mai ieşi. Acolo nu mai există uşă de ieşire...doar de intrare.
7. Ai spus că Buddha a fost centrat în sine. La fel a fost şi Iisus? Dacă
da, atunci ce a vrut să spună prin: “Dacă cineva vrea să mă urmeze, atunci
să renunţe la el, să îşi poarte crucea şi să vină după mine.”
Da, Iisus este şi el centrat în sine, deoarece nu se poate altfel. Iisus,
Krishna, Zarathustra, Buddha - toţi sunt centraţi. Din ei izvorăşte atât de multă
compasiune care nu ar fi posibilă dacă nu ar fi centraţi în sine. Până când nu
ajungi la beatitudinea proprie, nu poţi împărtăşi la alţii. Au dăruit atât de mult,
chiar şi după secole întregi încă mai dăruiesc.
170
Dacă îl iubeşti pe Iisus, brusc vei simţi cum eşti umplut de compasiunea sa.
Iubirea sa încă mai curge. Corpul a dispărut, dar nu şi iubirea. Acesta a devenit în
lume un fenomen permanent. Iubirea va exista întotdeauna. Ori de câte ori va
exista cineva deschis şi pregătit, Iisus îşi va revărsa iubirea asupra acelui om. Dar
acest lucru este posibil doar pentru că a reuşit să ajungă la sursa sa originară -
trebuie să fi fost centrat în esenţă, în Sine.
Atunci care este înţelesul vorbelor sale? “Dacă cineva vrea să mă urmeze,
atunci să renunţe la el… “ Da, par paradoxale: dacă doar par realizat, atunci ele
mă vor contrazice; dacă sunt cu adevărat realizat, atunci nu mă vor contrazice.
Iisus doar pare că se contrazice: “Când cineva vrea să mă urmeze, acela va trebui
să renunţe la el - aceasta este singura cale.” Doar aşa poţi fi tu însuţi. Vei atinge
sinele doar când renunţi la ego. Vei ajunge la tine însuţi doar când dispari ca ego.
Iisus spune: “Dacă te agăţi de viaţă, o vei pierde. Dacă eşti pregătit să
renunţi la viaţă, aceasta te va urma veşnic - vei atinge viaţa infinită.” Când o
picătură cade în ocean, ea va dispărea - renunţă la sine însuşi - şi devine oceanul.
Nu face altceva decât să îşi piardă limitele. Cuvintele lui Iisus: “Cel care mă
urmează trebuie să se nege pe sine” - nu este altceva decât îndemnul oceanului
către picătură: “Vino, renunţă la tine! - astfel vei deveni şi tu un ocean.” Iar
această devenire este cel mai egoist lucru.
O picătură foarte altruistă, va rămâne o picătură - finită, limitată, suferindă.
Iisus pare limitat, dar nu este. Dacă priveşti oamenii vei crede că toţi sunt
centraţi, dar nu sunt cu adevărat centraţi. Sunt pur şi simplu stupizi, nu centraţi.
Oamenii cu adevărat centraţi devin înţelepţi. Cei cu adevărat centraţi sunt
cei care încearcă să ajungă la Dumnezeu, la nirvana, la moksha - la libertate. Cei
din lume nu vor altceva decât bani şi putere. Aceasta este o prostie. Aşa că nu
folosi pentru ei acest cuvânt minunat.
Majoritatea oamenilor nu fac altceva decât să încerce să devină mai bogaţi,
iar pentru aceasta sunt gata să îşi vândă chiar şi sufletul. Îşi construiesc palate,
dar în interior sunt goi. În interior nu mai este loc pentru suflet, deoarece este
ocupat de maşini şi case. De ce îi numeşti centraţi? Sunt cei mai non-centraţi. Şi-
au vândut sufletul pe nimic.
S-a întâmplat odată ca un om să vină la Ramakrishna şi să îi ofere multe
monezi din aur. Ramakrishna i-a spus: “Eu nu mă ating de aur, aşa că ia-l de
aici.” Omul a fost foarte impresionat şi a spus: “Eşti cu adevărat altruist.”
Însă Ramakrishna a râs şi a continuat: “Eu? Nu, sunt interesat doar de
propriul meu suflet. Tocmai de aceea nu ating aurul. Nu sunt atât de prost. Tu
eşti interesat de ego: pur şi simplu te-ai vândut pentru câţiva bănuţi dc aur.”
Iisus are dreptate: “Cel care doreşte să mă urmeze trebuie să renunţe la
porpria persoană...” deoarece aceasta este singura cale prin care se poate realiza
cu adevărat. El învaţă sine-centrismul şi nu ego-centrismul.
171
“... să îşi poarte crucea şi să vină după mine.” Aceasta este singura
modalitate de a fi renăscut. Dacă doreşti o viaţă nouă, atunci trebuie să mori.
Dacă vrei să reînvii, atunci poartă-ţi crucea. Devino crucificat în lumea materială
astfel ca să poţi reînvia în cea spirituală. Mori clipă de clipă pentru trecut, astfel
ca să poţi fi renăscut clipă de clipă în prezent. Moartea este o artă - şi una dintre
cele mai fundamentale. Doar cei care ştiu cum să moară ştiu şi cum să trăiască.
Unui om căruia îi este frică de moarte îi va fi frică şi de viaţă. Moartea este o
parte a vieţii.
Când Iisus spune: “Ridică-ţi crucea şi vino după mine” - nu vrea să spună
altceva decât următorul lucru: “Fii pregătit să mori dacă doreşti să atingi cu
adevărat viaţa eternă.” Acesta este centrarea în sine.
Iar când fiinţe precum Iisus îţi cer să le urmezi, există toate şansele să le
înţelegi greşit. În Gita, Krishna îi spune lui Arjuna: “Renunţă la totul - la toate
religiile şi abandonează-te mie. Vino şi urmează-mă.” Care este mesajul? De
fapt, când Iisus spune: “Vino după mine” - nu vrea să spună decât: “Eu sunt
Sinele tău cel mai interior.” Krishna nu doreşte să te abandonezi unui Krishna
exterior, ci: “Adânc în interiorul tău, eu sunt ascuns acolo. Când te abandonezi,
eu sunt doar o scuză pentru abandon. Tu vei atinge miezul fiinţei. Urmează-mă
astfel ca să poţi ajunge la tine însuţi. Eu am realizat ceea ce îţi doreşti.”
Ei nu spun să îi urmezi ca o umbră, ci sugerează doar abandonul, predarea.
Prin aceasta vei deveni şi tu un Krishna sau Christos. Iar acest lucru este centarea
în sine.
7. Cât de mult din ceea ce se petrece în exterior, cum ar fi moartea,
trădarea etc., este mintea mea? Şi cum sunt responsabil pentru aceste
lucruri?
Nu eşti responsabil. Dacă cineva moare, tu nu eşti responsabil pentru
moartea sa, însă eşti responsabil pentru modul în care îi interpretezi moartea.
Când cineva te trădează nu eşti responsabil pentru aceasta. Cum ai putea fi? Dar
tu o denumeşti trădare - poate că nu este aşa ceva. Este interpretarea ta şi pentru
aceasta eşti responsabil.
Tu eşti cel care o denumeşti moarte: dacă ţi se întâmplă să moară unul
dintre părinţi, vei denumi acea situaţie ca fiind moarte şi vei începe să suferi. Dar
nu suferi pentru că acea persoană a murit, ci pentru că o crezi moartă. Dacă
înţelegi cu adevărat viaţa, atunci vei şti că nu există moarte. Atunci indiferent
cine va muri - în cele din urmă toţi mor - nu vei mai suferi. Persoana pe care o
crezi moartă nu a făcut altceva decât să îşi schimbe corpul. De fapt, acesta este
un moment de bucurie. Poate că persoana respectivă era bolnavă de cancer sau
de altă boală, ori era foarte bătrână şi doar îşi târa sufletul de la o zi la alta.
Denumeşti aceasta ca fiind moarte? Eu îi spun doar lepădarea de un corp pentru a
putea intra în altul. De ce să suferi? Eu aş fi fericit şi bucuros în locul tău.
172
Depinde de interpretare. Interpretarea este responsabilitatea ta. Cineva te

trădează: dar cum poţi spune că aceea este o trădare. De exemplu, iubita sau
iubitul, soţul sau soţia te părăseşte. Spui că aceasta este trădare? Poate că eşti
prea posesiv, iar fiinţa aceea doreşte să se salveze. Te-ai agăţat prea mult de ea,
pur şi simplu o sufocai - îi răpeai libertatea. Acum ea nu a încercat decât să îşi
salveze pielea. Iar în această evadare poate că s-a oprit la alt bărbat sau femeie -
poate că în altă relaţie va înflori cu adevărat iubirea. Deci tu eşti cel care a creat
întreaga situaţie şi acum denumeşti totul ca fiind o infidelitate. O trădare?
Observă, urmăreşte atent ce s-a întâmplat. Poate că dacă nu erai atât de
sâcâitor fiinţa iubită nu te-ar fi părăsit. Cicăleala ta este de vină. Sau, cicăleala
este cea care a facut-o să devină insensibilă.
Există doar două moduri prin care poţi trăi lângă o persoană cicălitoare.
Unul este acela folosit de majoritatea soţii: insensibilitatea. Când ajungi acasă îţi
acoperi pielea cu o armură. Soţia începe să te cicălească, iar tu citeşti în
continuare ziarul. Însă prin aceasta nu faci altceva decât să îţi trădezi sufletul,
deoarece cu cât eşti mai insensibil, cu atât vei fi mai puţin iubitor. Atunci nu te
vei mai putea ruga, nu vei mai putea trăi cu adevărat. Deja eşti mort. Îţi trădezi
singur viaţa. Cealaltă posibilitate este aceea de a evada - îţi vei salva viaţa şi îi
vei oferi şi soţiei o posibilitate să înţeleagă.
Când soţul îşi trădează viaţa, atunci va spune că soţia îi este credincioasă.
Dar nimeni nu este responsabil pentru viaţa altuia. Tu te afli aici pentru propria
viaţă, eu mă aflu aici pentru viaţa mea. Nimeni nu se află aici pentru a îndeplini
aşteptările altcuiva. Eu trebuie să îmi trăiesc viaţa, iar tu trebuie să îţi trăieşti
viaţa. Dacă se poate, voi evolua lângă tine; dacă se poate şi tu vei creşte lângă
mine - este minunat, trăim împreună. ţnsă dacă începi să mă otrăveşti, iar eu
încep să te chinui, atunci este mai bine să ne separăm, deoarece această separare
va salva două vieţi - va elibera doi sclavi. Aceasta nu este o trădare.
Există o singură trădare: aceea de a-ţi înşela propria viaţă. Dacă continui să
trăieşti lângă un partener cicălitor, posesiv, fără iubire, atunci îţi distrugi propriul
drum. În Tora este scris: “Dumnezeu te va întreba: «Ţi-am oferit multe
posibilităţi să fii fericit. De ce le-ai irosit?>>“ El nu te va întreba: “Ce păcate ai
comis?” - ci te va întreba: “Câte posibilităţi de a fi fericit ai pierdut? Pentru toate
acelea tu vei fi responsabil.” Este ceva minunat: “Tu eşti singurul responsabil
pentru posibilităţile avute şi pe care le-ai pierdut.” Rămâi credincios ţie însuşi -
aceasta este singura credinţă necesară - şi totul va fi bine.
Dacă nu creşti, dacă nu evoluezi şi te simţi închis, atunci vei începe să te
răzbuni pe celălalt de lângă tine - deoarece datorită celuilalt există închisoarea.
Vei începe să fii furios, viaţa îţi va deveni doar o sursă de isterie şi nervi. Într-o
asemenea situaţie nu mai poţi iubi. Cum ar putea cineva să îşi iubească propria
sclavie?
173
Chiar dacă această sclavie este cauzată de soţie, soţ, părinţi, prieteni, religie
- nu este nici o diferenţă între ele.
Chiar şi tu dacă începi sa te simţi închis lângă mine, atunci pleacă - cât de
repede poţi - şi eu îţi voi da binecuvântarea mea. Ar fi periculos pentru tine să
mai rămâi. Nu trebuie să îmi arăţi devoţiune sau credinţă. Credinţa este
întotdeauna doar asupra propriei fiinţe - orice altceva urmează după ea. Dacă te
simţi limitat, paralizat, închis - pleacă! Nu mai aştepta nici măcar un singur
moment - şi nu privi înapoi. Caută în altă parte. Viaţa este infinită. Poate că vei
găsi pe altcineva care să ţi se potrivească şi care nu îţi va crea nici un fel de
limite, care îţi va oferi libertatea. Caută. Fii în permanentă căutare.
Altminteri te vei învârti pe aici, gândindu-te că eşti un sclav şi vei începe să
te răzbuni pe mine. Vei poza ca discipol, dar îmi vei deveni duşman. Iar într-o
bună zi vei exploda.
În toate relaţiile pe care le ai trebuie să ţii minte în permanenţă că în această
viaţă trebuie să evoluezi, să creşti, să devii mai inteligent şi mai conştient. Dacă
ceva anume îţi pune beţe în roate, atunci este un păcat să mai rămâi în acea
situaţie. Pleacă. Astfel vei reuşi să ajuţi la crearea unei lumi mai iubitoare. Însă,
din păcate, oamenii au fost învăţaţi exact opusul: “Chiar dacă nu simţi nimic
pentru soţie, trebuie să o iubeşti!” Culmea este că nimeni nu întreabă: “Cum
poate cineva să iubească forţat?” Poate că la început a existat iubire, dar apoi a
dispărut. Sau mai eşti învăţat că iubirea nu dispare niciodată. Este o prostie
absolută. Tot ce apare şi dispare. Tot ce este născut, va muri. Ceea ce are un
început, va avea şi un final. Râmai sincer şi atent.
Dacă iubirea a dispărut, atunci este un păcat să trăieşti lângă acea fiinţă în
continuare. Dacă veţi face dragoste, veţi fi doar nişte păcătoşi. Totul va fi doar o
prostituţie. Poate că partenerul stă lângă tine deoarece nu are unde să plece; poate
că este depedent de tine din punct de vedere financiar. Ce este prostituţia? Un
aranjament financiar. Acolo nu există iubire. Dacă mergi la o prostituată şi
aceasta ajunge să se îndrăgostească de tine, ea va refuza să îţi mai ceară bani. Ea
nu va mai fi o prostituată. Când în locul iubirii, banii sunt cei care apropie două
persoane, aceea este doar prostituţie.
Când trăieşti cu cineva fără să îl iubeşti, când între voi există doar un
aranjament financiar - nu aveţi unde să plecaţi, simţiţi că vă v-aţi pierde siguranţa
şi confortul existent - dar continuaţi să vă certaţi, să vă cicăliţi, atunci ajungeţi să
fiţi periculoşi...iar din asemenea prostituţie ce copii se vor naşte?
În asemenea situaţii nu te distrugi doar pe tine, ci şi generaţiile viitoare.
Copiii vor fi crescuţi de tine şi de partener - două persoane care se află în
permanenţă în conflict. Şi copiii vor ajunge la fel. Totul ajunge să fie confuz.
Dacă vii la mine şi îmi spui: “Sunt confuz....” Chiar în urmă cu câteva zile a
venit un şarmyasin şi mi-a spus: “Vreau, dar totuşi nu vreau să mă abandonez.”
174
Acum, ce poţi face cu un astfel de om? Şi mi-a cerut ajutorul. O parte din el
doreşte abandonul, cealaltă parte nu îl doreşte. Aceasta este o schizofrenie, o
personalitate divizată - dar aşa sunt aproape toţi oamenii. De unde apare această
divizare? Doar de la părinţii care şi-au crescut copiii în conflict.
Celulele unui copil aparţin jumătate mamei şi jumătate tatălui. Acestea se
află în permanenţă în conflict: în interior, nu va fi niciodată linişte. În orice va
încerca să facă o parte din el îi va spune: “Este un non-sens, nu face aşa ceva.”
Celulele din partea mamei vor spune: “Da” - iar cele din partea tatălui vor spune:
“Nu” - de fapt, acestea doar îţi vor face un semn de negaţie. Soţii nu încearcă
niciodată să îşi impună punctul de vedere, ci spun un “da” firav, iar soţiile strigă:
“Nu!”
Băiatul lui Mulla Nasrudin a venit acasă şi i-a spus tatălui său: “Ce să fac?
M-am îndrăgostit de o fată şi vreau să fiu cu ea.” Nasrudin i-a şoptit l-a ureche:
“Dacă o iubeşti şi vrei să fii cu ea, atunci du-te la mama ta şi spunei că eu ţi-am
interzis categorie să o mai vezi, că sunt împotriva acestui lucru. Astfel poţi fi
sigur că îţi va permite să te căsătoreşti cu ea.”
Peste tot în lume, în fiecare familie se duce o luptă politică. Şi fiecare copil
învaţă trucul târguielii şi astfel va rămâne întotdeauna divizat. Iar când se va
maturiza va începe să se comporte exact ca tatăl său, iar fata va începe să joace
rolul mamei. Iar povestea continuă… lumea ajunge la o nebunie din ce în ce mai
mare.
Tot acest non-sens a apărut datorită faptului că ai fost învăţat greşit. Eu te
învăţ să urmezi o singură fidelitate: aceea a propriei vieţi. Va părea ceva
periculos: voi părea că încerc să creez haos, anarhie. Dar nu este aşa. Anarhia au
creat-o deja oamenii - situaţia nu mai poate fi îmbunătăţită. Eu încerc să creez
ordine, dar o ordine izvorâtă din libertate; o ordine ca o disciplină interioară, nu
ca un lucru impus din exterior.
8. Copiii văd aurele?
Da, dar doar până când încep să vorbească. Atunci totul dispare. Când
copilul începe să vorbească devine o parte a societăţii. Când nu ştie să vorbească,
atunci el vede aurele la fel cum le văd sfinţii sau iluminaţii - exact la fel. Un
bebeluş este aproape un sfânt, însă rămâne aşa doar până la o vârstă. Depinde de
fiecare. Unii copii încep să vorbească la şase luni, alţii la nouă luni, iar unii la un
an sau chiar mai târziu - oricum, doar până când începe să apară vorbirea pot
vedea aurele. Când a ajuns să rostească chiar şi un cuvânt, el nu mai este un
copil. Atunci a intrat în lume, a pătruns în raţiune, în minte, în limbaj. Apoi,
încet-încet, calităţile pe care le avea încep să dispară.
În India, noi avem un mit - iar în spatele acestuia se ascunde un adevăr. Se
spune că până la vârsta de şase luni, un copil îşi poate aminti viaţa trecută.
175
Este adevărat, deoarece până la acea vârstă copilul este tăcut, iar claritatea
este foarte pătrunzătoare. Dar cu cât devine mai condiţionat, mai învăţat, cu atât
mai mult va face parte din societate - copilul se evaporă. Acesta este păcatul lui
Adam - a gustat din fructul copacului cunoaşterii şi copilul a dispărut.
Dacă vrei să recâştigi acea perioadă va trebui să reînveţi tăcerea - de aceea
se şi pune atât de mult accent pe tăcere şi meditaţie. Va trebui să renunţi la
limbaj. Toată vorbăria interioară trebuie oprită. Este necesar să redevii inocent şi
pur ca un copil - ca un bebeluş. Ţine minte, Iisus a spus mereu: “Lăsaţi copii să
vină la mine că a lor va fi împărăţia cerurilor.”
9. De ce auzim numai de bărbaţi iluminaţi nu şi de femei realizate?
Pentru că bărbaţii se laudă mai mult. Multe femei au devenit iluminate.
Numărul lor este exact ca cel al bărbaţilor - nici nu poate fi altfel deoarece
existenţa se echilibrează singură - însă femeile nu sunt lăudăroase. Dacă se
realizează, se vor bucura de aceasta moment, dar nu fac multă vâlvă în jurul
acestui fapt.
Bărbaţii sunt cu totul diferiţi. Când realizează ceva, încep imediat să se
laude. Iar societatea este controlată de bărbaţi. Când un bărbat devine iluminat,
toţi ceilalţi bărbaţi încep să facă public acest lucru. Dar când o femeie se
iluminează, acest fapt nu interesează pe nimeni. Nu ele sunt conducătoarele.
Un bărbat este mai social ca femeia. Femeia este mai închisă în sine sau,
cel mult, în familia ei. Ei nu îi pasă de Vietnam sau de Richard Nixon este
departe de aceste lucruri… şi nu o interesează. Este fericită în căminul ei şi
doreşte ca nimeni să nu intervină în viaţa ei.
Nu face parte din natura ei să se laude; nu începe să îşi facă discipoli sau o
religie organizată. Doar este fericită cu ceea ce a realizat: poate dansa, poate
cânta. Va sta liniştită în casa şi nu îi va păsa de ce cred ceilalţi. O femeie nu
devine un Maestru. Numărul de femei care se iluminează este egal cu cel al
bărbaţilor, dar ele nu au anumite calităţi pentru a deveni maestre. Acest lucru
trebuie bine înţeles.
O femeie are calităţi perfecte pentru a deveni discipol. Ei îi este foarte uşor
să se abandoneze, să se devoteze. Aceasta face parte din natura fiinţei sale. Şi
poţi observa singur: din patru discipoli, trei sunt femei. Aceasta este proporţia în
întreaga lume. Mahavira a avut 40.000 de discipoli dintre care 30.000 erau,
femei. Aceeaşi proporţie a existat şi în cazul discipolilor lui Buddha. Mergi în
biserică şi vei vedea singur. De fapt, toate religiile sunt suportate, sunt
sponsorizate, sunt hrănite de femei - ele reprezintă discipolii majoritari.
Pentru ele, devoţiunea, abandonul este foarte uşor, deoarece este un
fenomen pasiv. Dacă vei încerca să te devotezi sau să te abandonezi unei femei,
ea se va simţi stânjenită, va fi mirată. Când un bărbat cade la picioarele sale, ea
nu va fi niciodată capabilă să iubească acel bărbat.
176
încearcă să urmăreşti o femeie zi şi noapte, roag-o, cere-i iubire,

îngenunchează în faţa ei şi vei vedea că nu se va îndrepta niciodată spre tine.
Pentru a iubi, pentru a se dărui cuiva, o femeie are nevoie de un bărbat adevărat.
Fiinţa femeii este pasivă, iar cea a bărbatului este activă: yin şi yang. Ele sunt
complementare.
Pentru femei, dăruirea este foarte facilă. Acesta este modul ei de existenţă.
Însă a accepta dăruirea este foarte dificil - iar un Maestru trebuie să o accepte.
Foarte rar s-a întâmplat ca o femeie să devină un Maestru, extrem de rar, dar cele
care au devenit, întotdeauna le-am suspectat de a fi avut mai mulţi hormoni
masculini. Nu erau pe deplin femei.
În istoria indiană există un caz de acest gen: printre cei 24 de tirthankara
jainişti s-a aflat şi o femeie, Mallibai. Însă una dintre sectele jainiste cele mai
ortodoxe, Digamberas, nu o acceptă. Ei nu o denumesc “Mallibai”, ci
“Mallinatha” - i-au dat un nume masculin. Am reflectat multă vreme la acest
lucru şi am simţit că au dreptate: ea a fost femeie doar ca fizic. A deveni un
tirthankara este un lucru complet masculin. A accepta devoţiunea a milioane de
oameni este un lucru atât de nefemeiese încât ea nu putea fi o femeie în
adevăratul sens al cuvântului. Fiinţa ei interioară era aceea a unui bărbat.
Cei din secta Digamberas au dreptate. O altă sectă, Swethamberas, susţin
că ea era o femeie: ei sunt mai realistici, mai faptici, dar nu înseamnă că au
dreptate. Ei se bazează doar pe un fapt, iar de multe ori faptele sunt înşelătoare:
uneori sunt fictive. Câteodată, faptele pot minţi atât de mult încât să facă
imaginaţiile să pălească de ruşine. Este un fapt - Mallibai era o femeie - dar nu
aceasta este realitatea. Cei din Digamberas au ajuns direct la esenţă: au uitat că
era o femeie şi au considerat-o bărbat, întreaga ei fiinţă a fost masculină.
În politică, în religie, oricând o femeie se întâmplă să reuşească să ajungă la
vârf, ea este mult mai masculină decât feminină. O Lakshmibai sau o Ioana
d’Arc, nu par feminine. Doar exteriorul este feminin, în interior există însă un
bărbat.
Iată motivul pentru care nu s-au aflat prea multe despre ele: cum poţi fi
cunoscut atâta timp cât nu ajungi un Maestru? Iluminarea rămâne lumina ta
interioară. Nu îi ghidezi pe alţii în mod explicit, exterior - nimeni nu ajunge să
cunoască ce ţi s-a întâmplat. Sentimentul meu este că natura menţine un
echilibru.
În lume există un număr aproape egal de bărbaţi cu cel al femeilor. Biologii
chiar se întreabă cum este posibil acest lucru, cum reuşeşte natura să păstreze
aceeaşi proporţie. Unii vor avea doar fete, alţii doar băieţi, iar alţii şi băieţi şi
fete.
La o sută de fete se vor naşte 115 băieţi. Natura ştie că băieţii sunt mai
slabi: în cazul lor, mortalitatea este mai ridicată.
177
Dar până ajung adulţi, numărul dintre ei va fi egal. Fetele sunt mai
încăpăţânate, dar şi mai puternice - ele se îmbolnăvesc mai greu. Femeile pot
tolera mai multe lucruri decât bărbaţii. Faptul că bărbaţii afirmă: “Noi suntem
mai puternici” - este doar ego-ul masculin. Poate că puterea musculară este mai
mare, dar nu şi tăria interioară este mai mare.
Natura se descurcă singură. După un război, întotdeauna se nasc mai mulţi
băieţi decât fete. Este un fenomen minunat, incredibil. Cum se întâmplă? După
fiecare război mondial din acest secol, cercetătorii au analizat şi au observat
faptul că se nasc întotdeauna mai mulţi băieţi decât fete.
Acelaşi lucru se petrece şi cu iluminarea: un număr egal de femei şi bărbaţi
ating iluminarea. Există un echilibru, dar femeile nu sunt cunoscute tocmai
pentru faptul că ele nu devin maeştri. Câteodată se mai întâmplă, dar extrem de
rar.
178
XIII. MOARTEA FINITULUI
46. Postura trebuie să fie stabilă şi confortabilă.

47. Postura este controlată prin relaxare, eliminarea efortului şi meditaţia
asupra nelimitatului.
48. Când postura este bine stăpânită se produce încetarea tulburărilor
cauzate de dualităţi.
49. Următorul pas după perfecţionarea posturii este controlul respiraţiei,
care este realizată prin oprirea acesteia în inspiraţie sau expiraţie, ori prin
curmarea ei bruscă.
50. Durata şi frecvenţa respiraţiilor controlate sunt condiţionate de timp şi
loc, devenind prelungi sau subtile.
51. Cea de-a patra sferă a controlului respiraţiei este interioară şi le
transcende pe primele trei.
Chiar ieri am citit fabula indiană cu tăietorul de lemne. Un bătrân tăietor de

lemne se întorcea din pădure cărând în spinare o mare cantitate de buşteni. Era
bătrân, obosit - dar nu neapărat de muncă, ci de viaţă. Viaţa nu i-a oferit prea
mult: în fiecare zi nu tăcea altceva decât să meargă în pădure şi să taie lemne,
după care le căra în sat. Nu îşi amintea de nimic altceva - aceasta a fost întreaga
sa viaţă. Era plictisit. Pentru el, viaţa nu reprezenta nimic, nu avea nici o
semnificaţie. Însă în acea zi era mai obosit decât de obicei - de-abia mai respira.
Brusc, ca un act simbolic, şi-a aruncat greutatea de lemne de pe umeri.
Acest moment apare în viaţa fiecăruia. Dar el nu a aruncat doar lemnele, ci,
odată cu ele, întreaga sa viaţă. A căzut în genunchi şi, privind spre cer, a spus:
“O, Moarte, tu ai venit la toţi. De ce nu vii şi la mine? Ce suferinţe trebuie să mai
îndur? Ce poveri trebuie să mai car? Nu sunt destul de pedepsit de soartă? Ce
păcate am comis pentru a merita aşa ceva?”
Deodată, fără să îi vină să creadă, în faţa sa a apărut Moartea. A fost şocat.
A rămas mut de uimire. Oricum nu a vrut cu adevărat ceea ce a spus.
179
Şi, în plus, nu mai auzise niciodată aşa ceva: să chemi Moartea şi ea să

apară.
Însă Moartea l-a întrebat: “M-ai chemat?”
Bătrânul, uitând subit de toate poverile şi suferinţele sale, a sărit în picioare
şi a spus: Da...da, eu te-am chemat. Nu mai văd pe nimeni prin împrejurimi şi de
aceea te rog, poţi să mă ajuţi să îmi pun lemnele în spinare?”
Există momente în care eşti obosit de viaţă şi în care doreşti moartea. Dar
moartea este o artă care trebuie învăţată. Iar când eşti plictisit de viaţă nu
înseamnă că în interior a dispărut pofta de a trăi. Poate că eşti plictisit de un
anumit stil de viaţă, dar nu de viaţa însăşi. Fiecare devine obosit de rutina zilnică,
dar nu de viaţă. Iar dacă se întâmplă să îţi apară Moartea, atunci vei face acelaşi
lucru ca şi bătrânul tăietor de lemne. El s-a comportat perfect uman. Nu râde de
el pentru că vei reacţiona la fel. Simţi că nu mai ai de ce să trăieşti. Dar dacă
Moartea îţi apare ce vei face?
Doar un yoghin poate fi pregătit să moară, deoarece el cunoaşte că printr-o
moarte voluntară şi conştientă se atinge viaţa veşnică. Doar el ştie că moartea
reprezintă o uşă. De fapt, este începutul - dincolo de ea se deschid posibilităţile
infinite ale Divinului. Doar dincolo de ea vei putea trăi cu adevărat. Atunci nu
vei mai fi extatic în privinţa lucrurilor exterioare, ci fiinţa interioară este cea care
te va face beatific. Viaţa abundentă, eternă, pătrunde prin uşa morţii.
Oricine moare, dar nu voluntar. Rezişti, te opui, plângi, te temi, doreşti să
mai te târâi pe aici în acest corp. Nu poţi vedea decât întunericul. Când mori
involuntar, atunci moartea nu mai reprezintă o uşă. Nu faci altceva decât să te
închizi în propria teamă.
Dar şi pentru cei care se află în căutare, moartea este un fenomen voluntar.
Însă ţine minte: ei nu sunt sinucigaşi. Nu sunt împotriva vieţii, ci îşi sacrifică
viaţa aceasta pentru una mai măreaţă, îşi sacrifică ego-ul pentru Sine. Şi îşi
sacrifică sinele pentru Sinele Suprem. Nu fac altceva decât să renunţe la finit
pentru infinit. Iată ce înseamnă evoluţia: un sacrificiu continuu a ceea ce ai
pentru ceea ce va fi posibil atunci când devii gol, când nu mai deţii nimic.
Întreaga artă a lui Patanjali este aceea de a te învăţa să atingi o stare în care
să poţi muri conştient, să te abandonezi, să nu rezişti. Aceste sutre nu sunt
altceva decât preparatorii, te pregătesc pentru o viaţă măreaţă.
Sthir sukham asanam.
Postura trebuie să fie stabilă şi confortabilă.
Yoga lui Patanjali a fost înţeleasă greşit, interpretată în mod eronat. El nu
este un gimnast, nu este împotriva corpului: el nu te învaţă cum să îţi
contorsionezi trupul. Patanjali îţi arată cum să îl faci graţios, deoarece doar într-
un corp graţios şi elastic poate exista o minte flexibilă; şi Sinele nu poate apărea
decât printr-o astfel de minte - şi în Sinele Suprem îl descoperi pe Dumnezeu.
180
Pas cu pas, este necesar să atingi o graţie sublimă. Patanjali îţi arată că
graţia trupului poate fi atinsă prin ceea ce el denumeşte a fi asane. El nu te învaţă
să te torturezi sau să fii împotriva corpului. Cum ar putea face aşa ceva? El
cunoaşte foarte bine faptul că trupul urmează să devină fundaţia, baza evoluţiei
tale. Patanjali ştie că dacă ratezi această etapă, atunci evoluţia superioară va fi
imposibilă de realizat.
Corpul este la fel ca un instrument muzical. El trebuie acordat şi doar
atunci va putea răsări muzica. Dacă nu este bine acordat sau este stricat, atunci
cum crezi că va putea crea o armonic înaltă? Nu va rezulta decât o disonanţă.
Sthir sukham asanam - postura trebuie sa fie stabilă şi foarte, foarte
confortabilă, plăcută. Nu încerca niciodată să îţi contorsionezi corpul sau să faci
posturi care sunt inconfortabile.
Pentru occidentali, poziţia lotus, padmasana, este dificilă, deoarece
corpurile lor nu au fost antrenate pentru ea. Dar nu înseamnă că Patanjali le va
impune să o practice. În Orient, de când sunt copii stau în această poziţie. În
Occident, toţi s-au obişnuit cu scaunele, însă nu trebuie să existe nici o
îngrijorare faţă de acest lucru. Dacă asculţi definiţia lui Patanjali, atunci vei
înţelege ce este o postură confortabilă şi stabilă.
Dacă poţi sta confortabil şi stabil pe un scaun, atunci este în regulă - nu este
nici o nevoie să îi impui corpului altceva. De fapt, pentru un occidental, postura
lotus este extrem de dificilă şi îi vor trebui circa şase luni pentru a putea să o facă
- iar aceasta este o tortură. Nu este nevoie. Patanjali nu încearcă în nici un fel să
te ajute să îţi torturezi trupul. Dacă vei sta chinuit într-o poziţie, aceasta nu
înseamnă, pentru Patanjali, o postură, în adevăratul sens al cuvântului.
O postură trebuie să fie atât de confortabilă încât să uiţi de trup. Ce este
confortul? Atunci când uiţi de corp înseamnă că te simţi confortabil. Deci, nu are
importanţă dacă stai pe pământ sau pe scaun, important este să te simţi
confortabil. Pentru că dacă nu eşti confortabil, atunci vei rata primul nivel şi nu
vei mai putea căuta nivelele superioare în care există beatitudinea. Dacă doreşti
să fii extatic, începe să fii extatic încă de la început. Postura plăcută şi stabilă
este o necesitate fundamentală pentru cel care doreşte să atingă beatitudinea
interioară.
Postura trebuie să fie stabilă şi confortabilă. Iar când poziţia corpului este
plăcută, va fi şi stabilă. Când postura este neconfortabilă, atunci vei începe să te
mişti, să te agiţi.
Şi ţine minte: poziţia confortabilă pentru tine nu este confortabilă şi pentru
vecinul tău. Aşa că, te rog, nu mai îndemna pe altcineva să o încerce. Fiecare
trup este unic. Ceea ce pentru tine este confortabil pentru altcineva poate fi
complet neconfortabil. Fiecare trup este menit să fie unic, deoarece fiecare are în
interior un suflet diferit. Amprentele fiecăruia sunt unice.
181
Nu poţi găsi în toată lumea două persoane a căror amprente să fie identice.
Şi nu doar în prezent, ci în întreaga istoric a umanităţii nu vei putea găsi pe
cineva care să aibă nişte amprente identice cu ale tale - la fel şi în viitor. O
amprentă nu este importantă, nu are prea mare semnificaţie, dar arată unicitatea
fiinţelor. Fiecare are o fiinţă unică.
Aşa că nu asculta sfaturile altcuiva. Trebuie să îţi găseşti propria postură
corporală. Nu este nici o nevoie să mergi la un învăţător - singurul care te poate
învăţa este propriul sentiment de confort. Iar dacă încerci - în câteva zile încearcă
toate poziţiile pe care le cunoşti, toate posturile în care poţi şedea - într-o bună zi
vei întâlni poziţia potrivită ţie. Atunci, în interior, totul va deveni calm şi tăcut.
Nimeni altcineva nu te poate învăţa, deoarece nimeni nu îţi poate cunoaşte
trupul, armonia interioară.
Încearcă să îţi descoperi propria postură şi nu urma niciodată regulile
impuse de alţii, deoarece acestea sunt relative, reprezintă o medie generală. Este
exact ca atunci când începi să numeri populaţia din Poona şi ajungi la un număr
de un milion de oameni. Apoi îi măsori: cineva are l ,50 m, altcineva l,55 m, 1,60
m, 1,70, şi aşa mai departe. Apoi începi să îi cântăreşti pe fiecare în parte, după
care împărţi greutatea generală la numărul de oameni, adică la un milion, şi astfel
îţi rezultă o medie a înălţimii – 1,632 m, să spunem. După aceasta vei începe să
cauţi persoana care să aibă această înălţime şi vei vedea că nu o vei găsi. Nu
există fiinţa medie. Acesta este cel mai fals lucru din lume. Nimeni nu reprezintă
o medie. Fiecare este el însuşi. Media este un lucru matematic - nu este real, nu
este actual.
Toate regulile sunt făcute doar pentru persoanele medii. Regulile sunt bune
pentru a înţelege anumite lucruri, însă nu le urma niciodată. Altminteri te vei
simţi stânjenit. Media generală este 1,632 m! Acum tu ai 1,742 m, deci eşti mai
înalt cu 10 cm; este ceva în afara mediei - taie-i! Sau începe să mergi pe stradă
cocoşat pentru a părea că te încadrezi în media generală: nu vei deveni decât un
fenomen urât, un ashtha. Vei arăta ca o cămilă. Cel care încearcă să urmeze o
astfel de medie va da greş.
Media generală este un fenomen matematic, iar în existenţă nu există
matematică - doar în mintea omului. De aceea, matematica este singura ştiinţă
perfectă, deoarece este absolut ireală. Poţi fi perfect doar prin irealitate.
Realitatea nu este interesată de reguli, doar merge pe drumul ei. Matematica este
o ştiinţă perfectă deoarece este umană, este mentală. Dacă omul va dispărea de
pe Pământ, următorul lucru care se va evapora va fi matematica. Alte lucruri vor
mai rămâne, dar nu şi aceasta.
Ţine minte întotdeauna: regulile, disciplinele sunt doar nişte medii generale
- non-existenţiale. Şi nu încerca să te modelezi pentru a te încadra într-o medie
generală, deoarece nimeni nu poate face acest lucru.
182
Trebuie să îţi găseşti propria cale. Te poţi ajuta de aceste medii, dar nu le
urma orbeşte. Între voi trebuie să existe o înţelegere tacită. Vor fi doar nişte ghizi
şi nu nişte învăţători perfecţi. Va semăna cu o hartă care îţi poate oferi anumite
indicii, dar confortul trebuie să îl găseşti singur. Factorul determinant trebuie să
apară din simţire, din interior. De aceea, Patanjali îţi oferă această definiţie
pentru a-ţi urma propria simţire.
Sthir sukham asanam - nici nu poate exista o definiţie mai bună: postura
trebuie să fie plăcută şi stabilă.
De fapt, doresc să o traduc altfel: postura corectă apare atunci când este
plăcută şi confortabilă. Sthir sukham asanam: când stai confortabil şi stabil,
atunci te afli în postura corectă. Aceasta este traducerea corectă. În sanscrită nu
există cuvântul “trebuie”. Am observat multe traduceri şi în toate există un
“trebuie”. Dar în cuvintele lui Patanjali nu există aşa ceva; sthir înseamnă stabil,
sukham înseamnă confortabil, iar asanam înseamnă postură - asta este tot,
“Stabilă, confortabilă: iată postura.”
De ce apare acest “trebuie”. Deoarece noi dorim să facem din ea o regulă.
Însă nu este aşa ceva, ci doar o definiţie, un indicator. Şi ţine minte întotdeauna
că oameni precum Patanjali nu dau niciodată reguli: nu sunt atât de proşti să o
facă. Ei nu oferă altceva decât indicaţii. Va trebui să le descifrezi
experimentându-le în propria fiinţă. Este necesar să munceşti, să practici şi
atunci vei ajunge la o regulă, dar aceasta va fi doar pentru tine.
Dacă oamenii ar putea să nu îşi mai impună ideile unii altora, atunci lumea
ar fi minunată - nimeni nu va mai incerca să disciplineze pe nimeni. Poate că
medicamentul tău nu este bun pentru oricine - aşa că nu îl oferi altora.
Însă oamenii stupizi trăiesc întotdeauna după reguli.
Am auzit că Mulla Nasrudin învăţa medicina de la un doctor renumit. El
mergea cu acesta la pacienţi şi încerca să prindă toate indicaţiile oferite de
doctor. Dar, într-o zi, Mulla a rămas surprins. Doctorul i-a măsurat pulsul unui
pacient, după care a închis ochii, a reflectat şi a spus: “Ai mâncat prea multe
fructe de mango.”
Cum poţi descoperi aşa ceva doar prin măsurarea pulsului? Mulla a rămas
uimit. Nu mai auzise de aşa ceva până atunci şi s-a hotărât să îl întrebe pe doctor:
“Maestre, lămureşte-mă. Cum ai putut...?”
Maestrul a râs şi a spus: “Pulsul nu îţi poate oferi nici un indiciu, dar m-am
uitat sub patul pacientului şi am văzut multe coji de mango. Aşa am dedus totul.”
La un moment dat doctorul se îmbolnăvise şi Mulla trebuia să meargă
singur la un pacient. A ajuns, a început să îi măsoare pulsul, a închis ochii, a
reflectat puţin şi a spus: “Ai mâncat prea mulţi cai.”
“Ce, ai înnebunit?” - s-a mirat pacientul.
În cele din urmă s-a întors la maestrul său şi i-a relatat ce s-a întâmplat:
183
“M-am uitat şi eu sub patul pacientului şi am văzut multe şei şi hamuri, dar
nici un cal, aşa că am dedus că el mâncase calul.”
Iată cum funcţionează o minte stupidă. Nu deveni stupid. Priveşte cu
atenţie la aceste definiţii, la aceste sutre. Ele trebuie să devină o parte a
înţelegerii tale, însă nu încerca să le urmezi exact. Permite-le să pătrundă în tine,
să devină inteligenţa ta şi, apoi, caută-ţi propria cărare. Orice mare învăţătură
este indirectă.
Cum să ajungi să ai o postură stabilă? Mai întâi caută confortul. Când
trupul se simte bine, stă confortabil, când emană o stare de bine, acesta este
criteriul prin care poţi judeca. Nu are importanţă cum stai: în picioare, întins, pe
scaun. O poţi încerca oriunde, important însă este sentimentul de confort interior.
Iar când ai atins acea stare, nu vei mai dori să te mişti, deoarece atunci ai pierde-
o. Şi aceasta este dorinţa naturală a fiecăruia, iar yoga este cel mai natural lucru:
dorinţa naturală de a te simţi confortabil. Ori de câte ori te simţi neconfortabil
doreşti să îţi schimbi poziţia - este ceva natural. Ascultă întotdeauna mecanismul
instinctiv din interior. El este întotdeauna corect.
Postura este controlată prin relaxare, eliminarea efortului şi meditaţia
asupra nelimitatului.
Cuvinte frumoase, indicaţii minunate: Prayatna shaithilya - relaxare,
efortului. Primul lucru: dacă atingi o postură confortabilă, atunci corpul va
deveni stabil - doar se va bucura de senzaţia de linişte şi confort existentă.
Ai observat că odată cu schimbarea stării interioare, corpul se schimbă şi
el; când îţi schimbi poziţia corporală, atunci starea interioară va suferi
modificări. Mergi la cinematograf şi vei vedea cum trupul îşi modifică poziţia în
funcţie de starea sufletească care ţi-o inspiră acţiunea filmului. Dacă filmul este
de acţiune, dacă te ţine tot timpul în alertă, atunci vei sta rigid, coloana va fi
dreaptă; când apare o scenă plictisitoare, imediat te moleşeşti şi ai tendinţa de a
te întinde. Scenele inconfortabilc te fac să îţi schimbi poziţia corpului; când
vizionezi ceva minunat, atunci nici chiar ochii nu ţi se vor mai mişca, nu vei mai
clipi, vei deveni complet liniştit, relaxat - ca şi cum trupul ar fi dispărut.
Primul lucru care trebuie să îl faci pentru a ajunge la o astfel de postură este
să te relaxezi, să elimini efortul. Acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri -
foarte simplu, dar totuşi extrem de dificil. Dacă înţelegi, vei reuşi să îl atingi -
altminteri este foarte greu. Nu este vorba de practică, ci de înţelegere.
În Occident, Emil Coue a descoperit o lege pe care o numeşte Legea
Efectului Invers. Acesta este un principiu fundamental al minţii umane. Sunt
lucruri pe care dacă doreşti să le obţii, nu trebuie să depui eforturi să le ai: dacă
le depui, atunci nu vei reuşi să le obţii.
De exemplu, suferi de insomnie. Atunci nu încerca să dormi, deoarece nu
vei face aliceva decât să îndepărtezi mai mult somnul.
184
Efortul îl va alunga definitiv. Somnul apare doar când acolo nu mai există
nici un efort. Când nu te mai interesează somnul, când doar stai întins şi te bucuri
de răcoarea oferită de aşternut sau de confortabilitatea patului, de întunericul care
te înconjoară…nici nu te mai gândeşti la somn; mintea mai visează puţin, dar
dacă priveşti acele vise complet dezinteresat, atunci vei adormi: altminteri, când
apare interesul faţă de ceva, somnul va dispărea. Doar stai indiferent, separat,
relaxat şi somnul îşi face apariţia.
Dacă îi impui somnului să “apară”, atunci există o mare posibilitate să
rămâi treaz toată noaptea. Iar dacă se întâmplă să adormi, atunci aceasta se
datorează doar renunţării la efort. Somnul apare doar când nu mai faci nimic.
Emil Coue a descoperit, în acest secol legea efectului invers. Patanjali
trebuie să s-o fi cunoscut cu cinci mii dc ani în urmă. El spune: prayatna
shaithilya - relaxarea, eliminarea efortului. Dacă până acum te-ai gândit să depui
eforturi pentru a sta confortabil într-o postură, Patanjali îţi spune: “Non-efortul
este calea. Depune efort şi vei pierde.”
Efortul trebuie să fie complet eliminat, deoarece el face parte din voinţă, iar
voinţa este împotriva abandonului. Când acţionezi tu, nu îi mai permiţi lui
Dumnezeu să facă nimic. Iată ce înseamnă eliminarea efortului: “Bine, facă-se
voia ta. Dacă nu îmi trimiţi somnul, atunci este în regulă. Nu mă supăr absolut
deloc; nu sunt nemulţumit. Tu ştii mai bine. Dacă crezi că este necesar, atunci
poţi să îmi trimiţi somnul: dacă simţi că nu este necesar, atunci este în regulă -
nu-l trimite. Te rog, nu mă asculta pe mine! Doar voinţa ta este cea care
acţionează.”
Starea fără-de-efort este un fenomen uimitor. Odată ce îl cunoşti îţi vor
deveni accesibile milioane de lucruri. Prin efort ajungi la piaţă, la bazar - prin
non-efort la Dumnezeu. Efortul te poate conduce la New Delhi, dar niciodată la
nirvana.
Prin efort poţi obţine lucrurile lumeşti: ţine minte: acestea nu sunt niciodată
atinse fără efort. Deci, dacă doreşti bogăţii şi averi, atunci nu mă asculta,
deoarece vei fi iritat şi vei crede că ţi-am tulburat viaţa. Vei gândi: “El mi-a spus:
«Nu mai face nimic, renunţă la orice efort» - şi acum stau, dar nu se întâmplă
nimic: nu mai câştig nici un ban şi nici mă solicită nimeni: «Te rog, devino
preşedintele ţării».” Nu, aceste lucruri stupide se pot obţine doar prin efort.
Dacă doreşti să devii preşedintele ţării, atunci va trebui să faci un efort
disperat pentru aceasta. Dacă nu înnebuneşti complet nu poţi deveni preşedintele
unei ţări. Ţine minte, trebuie să fii mult mai nebun decât competitorii tăi. Mulţi
încearcă să ajungă la acelaşi lucru şi de aceea este creată o mare competiţie. Este
necesar să depui un efort nebunesc. Şi nu încerca să te comporţi ca un gentleman,
deoarece vei pierde. În această luptă este nevoie de violenţă, agresivitate,
cruzime.
185
Nu te îngrijora de ce le faci celorlalţi, doar continuă să îţi urmezi propriul

program. Nu contează dacă cineva moare; foloseşte-te de toţi şi apoi uită de ei.
Dacă vrei să ajungi în vârful piramidei, atunci va trebuie să calci pe oameni, să te
urci în cârca lor. Aceasta este singura modalitate de a deveni preşedinte sau
prim-ministru.
Căile lumii aparţin violenţei şi voinţei. Imediat ce îţi încetezi puţin
eforturile, altcineva te va doborî, vei deveni o ustensilă. Dacă doreşti să reuşeşti
în lume, atunci nu te mai interesa de ceea ce spune Patanjali, ci este mai bine să
citeşti din Machiavelli sau Chanakya - aceştia sunt cei mai şmecheri oameni din
lume. Ei îţi pot oferi multe sfaturi prin care să poţi ajunge să exploatezi pe
oricine. Ei te vor învăţa cum să fii violent, crud, nemilos, cum să depui eforturi
nebuneşti. Dar pentru a ajunge la Dumnezeu este necesar exact contrariul: non-
efortul - relaxarea.
S-a întâmplat de multe ori.... Am mulţi prieteni politicieni sau afacerişti şi
ei mă roagă mereu să îi învăţ cum să se relaxeze. Un ministru obişnuia să mă
roage: “Ajută-mă. Nu ştiu să mă relaxez.” Îi spuneam: “Dacă doreşti cu adevărat
să te relaxezi, atunci va trebui să renunţi la politică. Relaxarea şi portofoliul de
ministru nu pot exista împreună. Dacă te relaxezi, pierzi. Aşa că decide. Te pot
învăţa cum să devii relaxat, dar să nu te superi pe mine dacă nu vei mai putea
face faţă în lumea politicii. Aşa că renunţă la politică şi revino la mine.”
El îmi răspundea: “Aşa ceva nu este posibil. Eu am vrut să învăţ să mă
relaxez tocmai pentru a putea lucra mai din greu, pentru a putea lupta pentru
fotoliul de prim-ministru. Tensiunile şi grijile nu îmi permit să muncesc mai
mult. Iar alţii o pot face; ei sunt competitorii mei şi dacă nu muncesc mai din
greu voi fi învins.” Atunci i-am răspuns: “Te rog, nu mai veni la mine; uită-mă.
Rămâi în politică şi când te saturi cu adevărat de ea, atunci revino.” Relaxarea
este o dimensiune total diferită, exact opusă.
În lume trebuie să trăieşti prin voinţă. Nietzsche a scris o carte “Voinţa spre
Putere” - aceasta este o scriptură foarte bună pentru cei materialişti. Patanjali
însă nu reprezintă o “voinţă pentru putere”, ci o abandonarea în Întreg. Primul
lucru: prayatna shaithilya - non-efortul. Pur şi simplu te simţi confortabil. Nu
mai faci nici un efort pentru aceasta; doar sentimentul va face întreaga muncă.
Acolo nu trebuie să intervină voinţa. Cum ai putea să îţi impui confortul? Este
imposibil. Poţi fi confortabil doar dacă îi permiţi acestuia să apară, dar nu îl poţi
forţa. Crezi că poţi forţa apariţia iubirii? Dacă nu iubeşti, atunci ce poţi face? Poţi
încerca să pretinzi, să îţi impui iubirea, dar prin aceasta nu vei ajunge decât să
urăşti. După efort, singurul rezultat va fi ura. Vei spune: “Am tot încercat să
iubesc pe cineva anume, dar respectivul este o persoană foarte urâtă din moment
ce nu am reuşit “ Vei arunca întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt. Vei
reuşi să îl faci să se simtă vinovat, ca şi cum el ar face ceva.
186
Iubirea nu poate fi voită, la fel şi rugăciunea, postura. Trebuie să simţi.

Sentimentul este un lucru total diferit de voinţă.
Buddha devine un buddha nu prin voinţă. A încercat din greu prin voinţă
timp de şase ani şi nu a reuşit să facă nimic. El a fost un prinţ şi probabil a fost
învăţat tot ce a spus Chanakya.
Chanakya este un Machiavelli indian, dar chiar puţin mai şiret, deoarece
indienii au o calitate de a căuta în profunzimea lucrurilor. Dacă cineva doreşte să
devină un buddha, atunci devine cu adevărat. Nu poţi concura cu indienii. Chiar
şi Machiavelli este puţin mai imatur în faţa lui Chanakya - acesta este absolut.
Probabil că Buddha a fost învăţat; fiecare prinţ trebuie iniţiat în tainele
şireteniei - cartea cea mai renumită a lui Machiavelli poartă numele “Prinţul”.
Prinţii au nevoie de aceasta, deoarece ei trebuie să îşi menţină puterea,
trebuie să ştie cum să influenţeze oamenii. Dar Buddha a plecat şi a renunţat la
tot ce avea. Însă este uşor să renunţi la un palat, la un regat, dar extrem de greu
să renunţi la condiţionările minţii:
Timp de şase ani, el a facut orice efort posibil pentru a ajunge la
Dumnezeu. A făcut tot ce a fost uman posibil. A făcut totul - dar nu s-a întâmplat
nimic. Cu cât încerca mai mult, cu atât se simţea că se îndepărtează mai mult. De
fapt, cu cât depunea mai multe eforturi şi îşi întărea voinţa, cu atât se simţea mai
deznădăjduit - “Dumnezeu nu există”.
Apoi, într-o seară a renunţat la totul şi chiar atunci s-a iluminat: prayatna
shaithilya - s-a produs relaxarea, eliminarea efortului. El a devenit un Buddha nu
prin puterea voinţei, ci prin abandon, prin renunţare totală.
În meditaţii, îndemn la depunerea unui efort total, dar, ţine minte, acest
lucru este doar pentru a distruge voinţa individuală, doar pentru a ajunge să te
saturi şi să ajungi să renunţi singur la ea. Iar în acea zi vei deveni iluminat.
Dar nu te grăbi, deoarece poţi renunţa acum la ea fără să depui nici un efort
preliminar, însă aceasta nu te va ajuta la nimic. Va fi doar o hoţie, iar Dumnezeu
nu poate fi câştigat astfel. Trebuie să fii inocent. Acel lucru trebuie să se
întâmple.
Patanjali nu îţi spune: “Fă cutare sau cutare lucru!” Doar îţi dă anumite
definiţii. Doar îţi descrie drumul. Dacă înţelegi, atunci fiinţa va fi afectată şi vei
trece la treabă. Absoarbe-i cuvintele. Permite-le să fie îmbibate în interior.
Permite-le să curgă în sânge - asta este tot. Apoi, uită de Patanjali. Aceste sutre
nu trebuie să devină parte a memoriei, ci parte a fiinţei tale. Nu ai de ce să le
înghiţi în exces. Singurul lucru necesar este acela de a înţelege. Apoi uită de ele
şi vor începe singure să funcţioneze.
Postura este controlată prin relaxarea efortului şi meditaţia asupra
nelimitatului. Aici sunt două lucruri: eliminarea efortului, nu forţa. Este la fel ca
şi atunci când dormi - totul se întâmplă.
187
În clipa în care ai intervenit, el dispare. Iar al doilea lucru: în timp ce trupul

se simte confortabil, este liniştit, mintea trebuie focalizată asupra nelimitatului.
Mintea este foarte deşteaptă în privinţa finitului. Dacă te gândeşti la bani, la
putere, la politică, la filosofie, la sisteme şi dogme ea poate face faţă foarte uşor -
pentru că acestea sunt limitate. Când te gândeşti la Dumnezeu, brusc apare un
vid.... Ce poţi gândi despre Dumnezeu? Dacă o faci, atunci el nu mai este
Dumnezeu - deja a devenit limitat. Dacă îţi închipui că el este Krishna, atunci
între voi va exista o barieră: chiar acel Krishna. Gândeşte-te la Dumnezeu ca la
Buddha şi l-ai terminat, l-ai făcut să dispară, l-ai transformat într-o fiinţă limitată.
Buddha este minunat, dar incomparabil cu măreţia şi frumuseţea Divinului.
Există două tipuri de Dumnezeu. Unul este cel al credinţei - Dumnezeul
creştin, hindus, musulman. Însă mai există şi Dumnezeul realităţii, nu al credinţei
- acesta este nelimitat. Dacă te gândeşti la Dumnezeul islamic, atunci vei fi un
musulman, dar nu un om religios. Când vei reuşi să îţi focalizezi mintea asupra
Dumnezeului realităţii, vei fi cu adevărat religios - nu hindus, nu musulman, nu
creştin.
Iar acel Dumnezeu nu este un concept! Conceptul este doar o jucărie cu
care se poate juca mintea. Dumnezeul real este atât de vast...el se joacă cu mintea
ta şi nu mintea ta cu el. Atunci tu vei fi o jucăriie în mâinile lui Dumnezeu. Totul
este complet schimbat. Acum nu tu eşti cel care mai controlează, ci Dumnezeu
te-a luat în posesia sa. Exprimarea potrivită este “în posesia infinit”.
Atunci el nu va mai fi o imagine în faţa ochilor minţii. Nu, acolo nu va mai
exista aşa ceva. Goliciunea vastă...acolo te dizolvi. Nu este pierdută doar
definiţia dată lui Dumnezeu, ci şi limitările: când vii în contact cu infinitul,
începi să îţi pierzi limitele tale. Acestea încep să devină vagi, flexibile, iar tu te
vei dizolva ca un fum în atmosferă. Va veni o clipă în care te vei privi...dar tu nu
vei mai fi acolo.
Deci, Patanjali spune două lucruri: fără efort şi conştiinţa focalizată asupra
infinitului. Astfel ajungi la asane. Dar acesta este doar începutul - este doar etapa
de la nivelul trupului. Va trebui să pătrunzi mai departe.
Tato dwandwa anabhighatah.
Când postura este bine stăpânită se produce încetarea tulburărilor cauzate
de dualităţi.
Când corpul se simte cu adevărat confortabil şi liniştit, când a dispărut
orice mişcare şi agitaţie - în acea stare de echilibru toate dualităţile şi tulburările
provocate de aceasta dispar complet.
Ai observat că ori de câte ori mintea este tulburată, corpul începe să se
agite, nu mai poate sta liniştit? Sau, când trupul este agitat, mintea nu mai poate
fi tăcută? Ele coexistă. Patanjali cunoaşte bine faptul că trupul şi mintea nu sunt
separate: tu nu eşti divizat în corp şi minte, ci eşti psihosomatic corp-minte.
188
Corpul este doar începutul minţii, iar mintea este finalul corpului. Ambele
sunt două aspecte ale unui singur fenomen. Deci, orice se petrece în minte, va
afecta corpul. Ele lucrează în paralel. Acesta este şi motivul pentru care se pune
atât de mult accent pe corp, pentru că dacă el nu este relaxat, atunci nici mintea
nu poate fi liniştită.
Şi este mai uşor să începi cu trupul, deoarece acesta este stratul cel mai
exterior. Este dificil de început cu mintea. Mulţi încearcă, dar nu reuşesc,
deoarece corpul lor nu cooperează. Cel mai bine este să începi întotdeauna de la
ABC. Primul pas pe care trebuie să îl faci este faţă de corp. Când ajungi la
relaxarea corporală, vei vedea că şi mintea va deveni liniştită.
Mintea se mişcă întotdeauna de la stânga la dreapta, precum pendulul unui
ceas. Iar dacă începi să fii atent la un pendul, atunci vei învăţa ceva despre minte:
când se mişcă spre stânga, vizibil merge într-acolo, dar de fapt nu face altceva
decât să acumuleze energie pentru a se îndrepta spre dreapta - şi invers.
Deci, când iubeşti, nu faci altceva decât să acumulezi energie pentru ură - şi
viceversa. Ori de câte ori eşti fericit, acumulezi energie pentru a te simţi
nefericit. Astfel, mişcarea poate continua să fiinţeze.
Am auzit că în perioada în care India a devenit independentă, în anul 1947,
în New Delhi exista un elefant alb care era folosit de oameni la nunţi şi la alte
adunări festive. După câştigarea independenţei, partidele politice au început şi
ele să îl folosească. Elefantul avea un defect la picioarele din partea stângă şi,
când mergea, se înclina în acea parte.
Comuniştii şi socialiştii erau foarte fericiţi, ei închiriau elefantul şi îl arătau
mulţimilor - era un elefant de stânga. Nimeni nu se gândea că el are un defect la
picioare şi de aceea merge înclinat spre stânga. Nimănui nu îi păsa de el.
Apoi, democraţii şi politicienii de dreapta, văzând că socialiştii câştigă
teren cu acest elefant, au început şi ei să îl împrumute la manifestările politice.
Dar simpatizanţilor acestora nu le convenea faptul că el mergea înclinat spre
stânga: acest fapt le trăda interesele. Pur şi simplu vedeau că elefantul este
împotriva lor. Atunci au început să îi acorde un tratament aşa cum li se acordă
tuturor V.I.P.-urilor: au aruncat în el cu roşii, cu ouă, banane, cu tot ce aveau la
îndemână. Politicienii s-au dus înapoi la proprietarul animajului şi i-au spus să
facă ceva, deoarece pierd teren..Acesta, trăind de pe urma elefantului, s-a tot
gândit ce ar putea face şi, în cele din urmă, i-a venit ideea să îi construiască nişte
încălţări mari pentru picioarele din partea stângă, astfel ca atunci când va merge
să se încline spre dreapta.
Astfel l-au folosit şi comuniştii şi capitaliştii la toate procesiunile lor
politice. În cele din urmă, când era la o manifestare a democraţilor, în Piaţa
Connaught, obosit de povara pe care trebuia să o suporte, a căzut. Nu se simţea
deloc confortabil - nu era o asana. Atunci a căzut şi a murit.
189
Aceasta este şi situaţia minţii: se mişcă în continuu de la stânga la dreapta -

nu rămâne niciodată la mijloc. Şi doar la mijloc poţi exista cu adevărat.
Extremele sunt împovărătoare, deoarece în ele nu poţi sta confortabil. Confortul
nu poate exista decât la mijloc. Acolo dispare greutatea - devii lipsit de greutate.
Altminteri vei ajunge şi tu să cazi şi să mori într-o piaţă.
Stai în mijloc. Un om religios nu se înclină niciodată spre dreapta sau spre
stânga. El nu urmează niciodată extremele. Iar când te afli cu adevărat în mijloc -
mintea şi corpul, ambele - dualităţile dispar, deoarece acestea nu există decât
atunci când te înclini într-o parte sau alta.
Tato dwandwa anabhighatah: Când postura este bine stăpânită se produce
încetarea tulburărilor cauzate de dualităţi. Iar când dualităţile au dispărut, cum
ai mai putea fi tensionat? Cum te-ai mai putea afla în agonie, în conflict?
Conflictul apare doar când în interior sunt doi. Atunci căminul este divizat, te afli
într-un război civil. Trăieşti în mod febril. Când dualitatea dispare, tu devii tăcut,
centrat. Buddha a denumit aceasta majjhim nikaya - calea de mijloc. El obişnuia
să le spună discipolilor: “Iată singurul lucru care trebuie urmat: nu treceţi în
extreme, staţi în permanenţă la mijloc.”
Peste tot în lume există extremişti. Cineva este afemeiat - un Don Juan, un
Majanu. Într-o bună zi devine frustrat de acea goană nebunească şi renunţă la
lume - devine un sannyasin. Apoi, începe să te înveţe să fii împotriva femeilor:
“Femeia este un iad. Fii atent! Singura capcană este femeia.” Ori de câte ori
întâlneşti un astfel de învăţător, atunci să ştii că acela a fost un afemeiat. Prin
învăţătura sa nu spune nimic despre femei, ci doar despre propria sa persoană,
despre trecutul său. Doar a trecut de la o extremă la alta.
Altcineva este înnebunit după bani. Mulţi sunt obsedaţi să strângă munţi de
rupii. Aceasta pare a fi singura lor menire pe Pământ: să strângă atât de mulţi
bani, încât după moarte să lase în urmă averi cât mai mari. Dar când o astfel de
persoană începe să devină frustrată, va începe să afirme: “Banul este duşmanul
omului.” De asemenea, când întâlneşti un astfel de om, să ştii că înainte a fost
înnebunit după bani. Încă mai este - doar că la extrema cealaltă.
Un om cu adevărat echilibrat nu este împotriva la nimic, deoarece nu este
nici în favoarea a ceva anume. Dacă mă întrebi: “Tu eşti împotriva banilor?” - nu
pot să fac altceva decât să ridic din umeri. Nu sunt împotriva lor, deoarece nu am
fost nici pentru ei. Banii sunt utilitari, reprezintă un mijloc de schimb - nu este
nici o nevoie să fii înnebunit după ei. Dacă îi deţii, atunci foloseşte-i. Când nu
deţii nimic, atunci bucură-te că nu ai. Singurul lucru pe care îl face un om care
înţelege este următorul: dacă trăieşte într-un palat, se bucură; dar când se află
într-o colibă se va bucura la fel de mult. În orice situaţie va fi fericit şi echilibrat.
Nu este nici în favoarea şi nici împotriva palatelor.
190
Buddha obişnuia să le spună discipolilor: “Doar fiţi echilibraţi şi totul va

deveni posibil de la sine. Doar staţi în mijloc.” Şi acelaşi lucru îl spune şi
Patanjali, atunci când vorbeşte despre posturi. Postura exterioară este a corpului,
cea interioară este a minţii - ambele sunt interconectate. Când trupul se află la
mijloc - relaxat, stabil, liniştit - mintea va fi şi ea la fel. Când corpul este relaxat,
sentimentul de corporalitate va dispărea; când mintea stă liniştită, vei ajunge să
nu o mai simţi. Atunci tu eşti doar Sinele, transcendentalul, care nu este nici corp
şi nici minte.
Următorul pas după perfecţionarea posturii este controlul respiraţiei, care
este realizată prin oprirea acesteia în inspiraţie sau expiraţie, ori prin curmarea
ei bruscă.
Între corp şi minte, respiraţia este podul - aceste trei lucruri trebuiesc bine
înţelese. Postura corporală, mintea contopindu-se în infinit şi podul care face
legătura între ele trebuiesc să aibă un ritm echilibrat şi armonios. Poate că ai
observat că, atunci când mintea trece prin anumite schimbări, respiraţia o
urmează - şi viceversa.
Ai încercat să îţi observi respiraţia în timpul actului sexual? Este haotică,
excitată, febrilă, tensionată. Dacă continui acest tip de respiraţie, în curând vei fi
extenuat. Aceasta nu îţi va oferi vitalitate; de fapt, prin ea chiar vei pierde
vitalitatea. Urmăreşte-ţi respiraţia şi atunci când eşti calm şi tăcut, când te simţi
bine, când te afli la munte sau la mare, când doar stai şi priveşti stelele: respiraţia
este atât de minunată, echilibrată. Nici măcar nu o poţi simţi. De asemenea,
observ-o şi în clipele în care eşti supărat, tensionat, furios. Respiraţia are ritmul
ei - este un pod, o punte. Când trupul este sănătos, respiraţia are o calitate diferită
- atunci pur şi simplu uiţi de ea.
Următorul pas după perfecţionarea posturii este controlul respiraţiei....
Cuvintele “controlul respiraţiei” nu sunt foarte potrivite: nu reprezintă o
traducere bună a cuvântului pranayama. Pranayama nu înseamnă controlul
respiraţiei, ci doar expansiunea energiei vitale. Prana-ayam: prana reprezintă
energia vitală ascunsă în respiraţie, iar ayam înseamnă expansiune infinită. Dar
nu are nimic de-a face cu “controlul respiraţiei”. Chiar cuvântul “control” este
urât, deoarece îţi dă sentimentul că poţi controla - şi astfel îşi face apariţia voinţa.
Pranayama este ceva cu totul diferit: expansiunea vitalităţii - înseamnă a respira
în aşa fel încât devii una cu respiraţia întregului; nu mai respiri ca un individ
separat, ci la unison cu Întregul.
Când doi iubiţi stau împreună şi se îmbrăţişează sau se ţin de mână - dacă
se iubesc cu adevărat - atunci vor începe să realizeze faptul că respiră la unison.
Nu mai respiră în contratimp, ci vor inspira şi expira împreună. Verifică. Se
poate întâmpla acelaşi lucru chiar şi atunci când stai lângă un prieten. Iar când te
afli în prezenţa unui duşman cu siguranţă vei respira diferit de el.
191
Stai lângă un copac. Dacă eşti tăcut şi te bucuri de prezenţa sa, vei deveni
brusc conştient de faptul că, într-un fel, copacul respiră odată cu tine.
Şi vine un moment în care vei simţi că respiri la unison cu întregul, devii
respiraţia întregului, atunci nu vei mai lupta, nu te vei mai opune, ci te vei
abandona total. Nu va mai fi nevoie să respiri separat - vei fi unit cu Întregul.
În iubirea profundă, iubiţii respiră împreună; în ură, niciodată. Am
sentimentul că dacă urăşti pe cineva, chiar dacă acela se află la mii de kilometri
depărtare.... Este doar un sentiment, deoarece încă nu s-a dovedit nimic din punct
de vedere ştiinţific, dar în viitor vor ajunge să descopere acest lucru. Însă în
duşmănie faţă de cineva, chiar dacă acea persoană se află în America, nu vei
respira niciodată la unison cu ea. În iubire, oricât de departe ar fi iubiţii unul de
celălalt, ei vor respira la unison - ca un întreg. Aşa ar trebui să fie, iar eu ştiu
foarte bine că este aşa, doar că până acum nu s-a dovedit nimic ştiinţific. Acesta
este şi motivul pentru care afirm că este doar un sentiment.
Există câteva dovezi care sugerează.... De exemplu, în Rusia s-au efectuat
multe experimente în privinţa telepatiei. Două persoane separate de mii de
kilometri îşi transmit mesaje. Unul dintre ei este receptorul, iar celălalt
emiţătorul. Acesta din urmă desenează un triunghi şi apoi se concentrează şi îi
transmite celuilalt: “Am făcut un triunghi.” Receptorul trebuie să rămână deschis
şi aşteaptă apariţia mesajului. Oamenii de ştiinţă au observat că în momentul în
care transmisia şi recepţia reuşeşte, ambii subiecţi respiră la unison. Iar dacă nu
ajung să respire la unison, atunci nu se recepţionează nimic.
Prin respiraţia la unison se creează un fel de empatie profundă. Respiraţia
este viaţă. Atunci sentimentele, gândurile pot fi transferate.
Când mergi la un sfânt, urmâreşte-i respiraţia. Iar dacă simţi că eşti atras de
el, urmăreşte-ţi propria respiraţie şi vei vedea că atunci când eşti aproape de el
veţi respira la unison.
De aceea, când cineva vine la mine, încep să îi observ respiraţia, iar dacă
aceasta este în concordanţă cu a mea, atunci ştiu că acea persoană va dori să
devină sannyasin. Cel care nu ajunge să respire odată cu mine - când se află în
preajma mea - atunci sunt convins că nu este încă pregătit să devină sannyasin.
Iar pe unii, de multe ori, chiar îi întreb şi îmi răspund: “Nu, încă nu suntem
pregătiţi.” Fac acest lucru doar pentru a-i testa. Important este faptul că atunci
când te afli în simpatie cu cineva, veţi începe să respiraţi la unison. Totul se
întâmplă de la sine - este doar o lege care funcţionează.
Iată ce înseamnă pranayama: a respira odată cu Întregul. Aceasta este
traducerea mea şi nu “controlul respiraţiei”. Este ceva absolut de necontrolat!
Dacă controlezi, atunci cum ai mai putea respira odată cu întregul? Este o
greşeală să o traduci prin “controlul respiraţiei”. Nu este doar ceva incorect sau
inadecvat, ci cu siguranţă greşit. Este vorba despre ceva complet opus.
192
A respira odată cu Întregul, a deveni respiraţia Eternului - iată ce înseamnă

pranayama. Atunci începi să te extinzi. Energia ţi se va uni cu cea a copacilor a
munţilor, cerului şi stelelor. Şi va veni o zi, un moment în care devii un
buddha...atunci ai dispărut complet. Nu tu vei mai fi cel care respiră, ci Întregul
respiră în tine. Respiraţiile voastre nu vor mai fi niciodată separate. Nici măcar
nu vei mai putea afirma: “Aceasta este respiraţia mea.”
Următorul pas după perfecţionarea posturii este controlul respiraţiei -
pranayama - care este realizată prin oprirea acesteia în inspiraţie sau expiraţie,
ori prin curmarea ei bruscă. După inspiraţie, respiraţia se opreşte; la fel se
întâmplă şi după expiraţie. În acele momente de stagnare a respiraţiei te afli în
faţa morţii, iar a sta în faţa morţii înseamnă a sta în faţa lui Dumnezeu. Repet, a
întâlni moartea înseamnă a-l întâlni pe Dumnezeu, deoarece atunci când mori el
trăieşte în tine. Reînvierea apare doar după crucificare. De aceea spun că
Patanjali te învaţă arta de a muri.
Când respiraţia se opreşte, te afli în aceeaşi stare ca atunci când vei muri.
Pentru o clipă vei fi în pragul morţii. În Vijnana Bhairava Tantra, Cartea
Secretelor, se vorbeşte foarte mult despre acest prag; uşa o reprezintă chiar acest
hiatus al respiraţiei.
Pasajul este foarte îngust. Iisus a spus mereu: “Îngustă este calea mea -
dreaptă, dar foarte îngustă.” Kabir repeta: “Doi nu pot intra deodată, doar unul
singur.” Pasajul este atât de îngust încât dacă în interior nu eşti unul singur, nu
vei putea trece prin el. Trebuie să devii unul, să devii armonios şi echilibrat,
pentru a reuşi să intri.
Calea este îngustă. Dreaptă, te conduce direct la templul divinului, dar
extrem de îngustă. Nu poţi lua pe nimeni cu tine. Nu îţi poţi lua cu tine bunurile,
cunoaşterea, sacrificiile, familia - absolut nimic. De fapt, nu poţi lua nici chiar
ego-ul, nici chiar personalitatea ta. Doar tu poţi trece, doar fiinţa ta cea mai pură.
Da, calea este dreaptă - dar extrem de îngustă.
Şi momentele prin care o poţi găsi sunt chiar aceste opriri ale respiraţiei.
După ce a intrat sau a ieşit, respiraţia se opreşte pentru o clipă. Acordează-te, fii
mai conştient, mai atent la aceste clipe şi Dumnezeu va pătrunde în tine.
Cineva mi-a spus: “În Occident, noi nu avem un zeu similar cu Yama, zeul
Morţii.” Apoi, m-a întrebat: “Voi de ce denumiţi moartea ca fiind un zeu?
Moartea este duşmanul nostru, al oamenilor. Dacă ar fi denumită diavol, atunci
ar fi în regulă, dar de ce o consideraţi un zeu?” I-am răspuns că există un motiv
foarte profund: deoarece moartea este uşa care conduce spre Dumnezeu. De fapt,
moartea este mai profundă decât viaţa - decât viaţa pe care o cunosc oamenii.
Dar nu şi decât viaţa pe care o cunosc eu. Moartea este mai profundă decât viaţa,
iar când vei pătrunde în ea vei ajunge la o viaţă care nu va fi a ta, care nu
aparţine nimănui. Este viaţa Întregului. Moartea este Dumnezeu.
193
Există o upanishadă, Kato Upanishad, în care se vorbeşte doar despre

semnificaţia morţii. De fapt eşte o parabolă în care un copil este trimis la Moarte
pentru a învăţa secretul vieţii. Pare complet absurd. De ce să mergi la Moarte
pentru a învăţa secretul vieţii? Pare un paradox, dar aceasta este realitatea. Dacă
doreşti să cunoşti viaţa - cea adevărată - va trebui să întrebi Moartea, pentru că
viaţa reală va răsări doar atunci când încetează aşa-zisa viaţă prezentă.
Următorul pas după perfecţionarea posturii este controlul respiraţiei -
pranayama - care este realizată prin oprirea acesteia în inspiraţie sau
expiraţie.... Deci, după ce ai inspirat sau expirat, prelungeşte puţin acel hiatus
pentru a putea simţi mai bine acea poartă existentă, ...ori prin curmarea ei
bruscă. Oricând, în orice clipă îţi poţi opri singur respiraţia. Mergi pe stradă,
opreşte-o - brusc, acolo apare moartea. Oricând şi oriunde faci acest lucru - dar
ţine minte, trebuie să o faci brusc - în acea oprire, pătrunde moartea.
Durata şi frecvenţa respiraţiilor controlate sunt condiţionate de timp şi loc,
devenind prelungi sau subtile.
Cu cât practici mai mult aceste opriri, cu atât se deschide mai mult poarta şi
o poţi simţi mai bine. Încearcă. Permite-i acestei practici să devină o parte din
viaţa ta. Oricând ai timp liber, doar inspiră şi ...opreşte-o. Simte ce se întâmplă;
caută, undeva pe acolo există o uşă. Este întuneric şi va trebui să bâjbâi. Uşa nu
este accesibilă pe loc. Va trebui să bâjbâi…dar o vei găsi.
Şi ori de câte ori îţi opreşti respiraţia, gândurile se vor opri şi ele. Încearcă.
Opreşte-ţi brusc respiraţia: imediat va apărea o pauză, un hiatus, iar gândurile vor
înceta, deoarece respiraţia şi gândurile aparţin vieţii - acestei aşa-zise vieţi. În
cealaltă viaţă - viaţa divină - respiraţia nu este necesară. Doar trăieşti - nu este
nici o nevoie să respiri. Şi, de asemenea, gândurile nu mai sunt necesare. Doar
trăieşti: fără gânduri, fără respiraţie. Gândurile şi respiraţia fac parte din lumea
fizică. Non-gândul, non-rcspiraţia fac parte din lumea eternă.
Cea de-a patra sferă a controlului respiraţiei este interioară şi le
transcende pe primele trei.
Patanjali spune că există trei opriri exterioare - cea după inspiraţie, după
expiraţie şi cea subită - dar mai există o a patra oprire interioară. Aceasta a fost
foarte mult promovată de Buddha; el a denumit-o anapana sata yoga. El spunea:
“Nu încerca să o opreşti nicăieri. Doar urmăreşte întregul proces al respiraţiei.”
Inspiri: urmăreşte, nu pierde nici un amănunt, doar continuă să o priveşti: apoi,
ea se opreşte - urmăreşte această oprire. Nu acţiona, nu trebuie să faci nimic -
doar fii un observator. După aceasta, respiraţia îşi începe călătoria exterioară -
continuă să o priveşti. Când a ieşit complet, se opreşte din nou - urmăreşte şi
această oprire.
194
Nu ai de făcut nimic altceva decât să priveşti. Iată care este a patra oprire:
doar urmărind-o devii separat de ea.
Când te separi de respiraţie, începi să te separi şi de gânduri. De fapt,
respiraţia este procesul paralel cu cel al gândurilor: unul se desfăşoară în trup,
celălalt în minte. Ele sunt forţe paralele, două faţete ale aceleiaşi monezi.
Patanjali se referă şi la această oprire interioară, dar nu a pus accentul foarte mult
pe ea. Buddha este cel care şi-a îndreptat atenţia doar spre această oprire
interioară: întreaga practică budistă este bazată doar pe aceasta.
Cea de-a patra sfera a controlului respiraţiei - adică observarea - este
interioară şi le transcende pe primele trei. Însă Patanjali este foarte ştiinţific; el
nu o foloseşte niciodată pe cea de-a patra, dar spune că ea este superioară
celorlalte trei. Probabil că Patanjali nu a avut genul de discipoli pe care i-a avut
Buddha. Discipolii lui Patanjali trebuie să fi fost mai mult orientaţi spre corp, iar
cei ai lui Buddha orientaţi mai mult spre minte.
Patanjali spune că a patra este superioară, dar nu o foloseşte - însă el spune
totul despre yoga. De aceea afirm că el este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul:
nu a lăsat nimic deoparte. Sutrele lui Patanjali nu pot fi îmbunătăţite - nu li se
mai poate adăuga nimic.
În lume au existat doar două persoane care au creat singure o întreagă
ştiinţă. În Occident există Aristotel cel care a creat ştiinţa logicii - singur, fără să
coopereze cu nimeni. Timp de două mii de ani acestei ştiinţe nu i s-a mai putut
adăuga nimic. A rămas total neschimbată. Cealaltă persoană este Patanjali, care
tot singur a creat ştiinţa yoga - care este de milioane de ori mai măreaţă decât cea
a logicii. Nici aceasta nu a putut fi îmbunătăţită; eu nu văd nici un punct căruia
să i se mai poată adăuga ceva. Ştiinţa sa este absolut perfectă.
195
XIV. DINCOLO DE RITMUL MINŢII,

SPRE FIINŢĂ
1. Uneori, în timpul lecturilor tale, nu îmi pot ţine ochii deschişi şi nu

mă pot concentra, iar de multe ori simt cum mă cufund undeva şi apoi mă
surprind cum mă trezesc brusc printr-o smucitură. Dar nu simt să fi visat
nimic; nu am nici o amintire de unde am fost. Ce crezi, aceasta este doar o
somnolenţă sau un fel de meditaţie?
Mintea funcţionează prin unde electrice foarte subtile. Iar acest mecanism
trebuie bine înţeles. Cercetătorii spun că mintea funcţionează în patru stări
diferite. În starea de veghe, mintea lucrează între 18 şi 30 de cicluri pe secundă -
această stare este denumită “beta”.
Mai profundă decât aceasta urmează starea “alfa”. Uneori, când nu eşti
activ, ci pasiv - când doar te relaxezi pe malul mării sau când asculţi muzică sau
meditezi sau te rogi - atunci activitatea minţii este încetinită de la 18-30 cicluri
pe secundă, la 14-l8 cicluri. Eşti conştient, dar nu foarte atent. Eşti treaz, dar
pasiv. Atunci eşti înconjurat de o relaxare profundă.
Oricine meditează pătrunde în acest ritm “alfa”. Poţi atinge această stare
chiar şi atunci când asculţi muzică sau priveşti copacii. Nu trebuie să faci nimic,
doar rămâi tăcut. Şi odată ce ai prins şmecheria vei putea oricând să încetineşti
activitatea minţii. Gândurile vor exista, dar nu vor mai alerga, ci vor pluti precum
norii pe cer. Această a doua stare, “alfa’ , are o valoare foarte mare.
Apoi urmează o a treia stare în care activitatea minţii încetineşte şi mai
mult. Aceasta este denumită “theta” şi are între 8 şi 14 cicluri pe secundă. În ea
pătrunzi în clipa în care dormi. De asemenea, o atingi atunci când bei alcool.
Urmăreşte un beţiv: merge complet inconştient; nu ştie unde se îndreaptă sau ce
face. Corpul funcţionează precum un robot. Activitatea mentală a încetinit atât de
mult încât a ajuns în pragul somnului.
În meditaţia foarte profundă se întâmplă acelaşi lucru: vei trece de la starea
alfa la theta. Dar numai în stări foarte profunde de meditaţie. Atunci te vei simţi
extrem de beatific. Meditatorii obişnuiţi nu o ating.
Toţi cei care beau nu încearcă altceva decât să atingă această beatitudine,
însă dau greş, deoarece beatitudinea este posibilă doar când pătrunzi conştient,
pasiv, dar pe deplin atent. Un beţiv ajunge în această stare, dar este inconştient;
până când pătrunde în ea îşi pierde cunoştinţa. Starea există, însă el nu se poate
196
bucura de ea, nu poate evolua în ea. Motivul pentru care peste tot în lume există
goana nebună după tot felul de băuturi alcoolice sau droguri îl reprezintă starea
theta. Însă dacă încerci să o atingi prin chimicale, atunci ţi-ai ales un drum greşit.
Trebuie realizată doar prin încetinirea activităţii minţii şi păstrarea atenţiei şi a
conştientizării.
După aceasta urmează a patra stare - “delta”. Activitatea mentală scade şi
mai mult: între 0 şi 4 cicluri pe secundă. Mintea aproape nu mai funcţionează. Şi
chiar există momente când atinge punctul zero. Aceasta este starea pe care
hinduşii, budiştii şi Patanjali au denumit-o samadhi. De fapt, Patanjali defineşte
samadhi-ul ca fiind un somn profund cu conştientizare - aceasta este singura
condiţie: conştientizarea trebuie să fie prezentă.
În Occident, s-au făcut multe cercetări în privinţa acestor patru stări
mentale. Ei cred că este imposibil să fii conştient în cea de-a patra stare, deoarece
cred că este ceva contradictoriu: a fi conştient şi a dormi profund - pare absurd.
Nu este aşa. Iar un om, Swami Rama, un yoghin excepţional, a dovedit-o
ştiinţific. În 1970, într-un laborator din Institutul Menninger din America, le-a
spus cercetătorilor că va intra, prin propria voinţă, în această a patra stare a
minţii. Oamenii de ştiinţă i-au spus: “Aşa ceva este imposibil, deoarece în
această stare conştientizarea şi voinţa nu mai pot exista.“ Ei au fost foarte
neîncrezători, dar în cele din urmă au încercat. Swami a început să mediteze şi în
câteva minute, electroencefalograful arăta că este complet adormit, indicatoarele
dovedeau că mintea sa şi-a încetat complet activitatea. Cercetătorii nu erau
mulţumiţi, deoarece nu aveau cum să ştie dacă yoghinul a fost sau nu conştient în
acea stare. Dar după ce a revenit, el le-a relatat toate discuţiile purtate între ei -
chiar mai bine decât ei care erau complet treji.
Pentru prima dată, într-un laborator ştiinţific, a fost dovedită faimoasa frază
a lui Krishna din Baghavad Gita: Ya nisha sarvabhutayam tasyam jagrati
samyami - “Chiar şi atunci când toţi dorm profund, yoghinul este perfect
conştient.” Este posibil să fii complet adormit şi totuşi conştient, deoarece
somnul apare corpului, minţii, dar sufletul martor nu doarme niciodată. Odată ce
ai devenit neidentificat cu mecanismul corp-minte, când ai devenit capabil să
priveşti ceea ce se întâmplă în trup, nu mai poţi adormi; corpul se va cufunda în
somn, dar tu vei fi treaz. Undeva adânc, în interiorul tău, un centru rămâne
perfect conştient.
Întrebarea sună aşa: “Uneori, în timpul lecturilor tale, nu îmi pot ţine
ochii deschişi...” Nu încerca să îi ţii deschişi.
Dacă se întâmplă să pătrunzi într-un ritm mai profund nu te opune, pentru
că dacă vrei să te concentrezi când mă asculţi, atunci vei rămâne în prima stare a
minţii - beta - deoarece o obligi să funcţioneze. Nu îţi face probleme. Ceea ce
spun nu este la fel de important cum este realizarea interioară. De fapt, prin tot ce
197
spun nu fac altceva decât să te pregătesc să pătrunzi într-o stare mai profundă a
minţii. Deci, nu te îngrijora dacă pierzi ceva din spusele mele - le poţi asculta
mai târziu pe bandă magnetică. Şi nu contează chiar dacă nu le asculţi deloc.
Dacă ţi se închid ochii, permite-le. Singurul lucru de care trebuie să îţi
aminteşti este să fii atent. Dă-le voie să se închidă.... Devino mai atent, deoarece
cu cât pătrunzi mai adânc în minte, cu atât este nevoie de mai multă atenţie. Te
cufunzi în conştiinţă. Dacă adormi, atunci ai pierdut şi discuţia de aici şi călătoria
interioară. Deci, nu este nevoie să te forţezi, să îţi impui să stai cu ochii deschişi.
Închide-i. Doar rămâi atent în interior - din ce în ce mai atent.
“...şi nu mă pot concentra, iar de multe ori simt că mă cufund undeva şi
apoi mă surprind cum mă trezesc brusc printr-o smucitură.” Acel “undeva” este
tocmai cea de-a treia stare a minţii, “theta”. Când ajungi în “alfa” atunci vei şti
unde ai fost şi acolo nu va mai exista nici o smucitură. Poţi trece foarte uşor şi lin
din beta în alfa, deoarece diferenţa dintre ele este ca aceea dintre activitate şi
pasivitate - însă rămâi atent, alert. Dar când treci de la a doua la cea de-a treia
stare, atunci diferenţa este resimiţită: este precum trecerea de la veghe la somn.
Reîntoarcerea se face printr-o smucitură, iar atunci se pierde conştiinţa - de aceea
nu ştii unde ai fost.
“Dar nu simt să fi visat nimic: nu am nici o amintire de unde am fost.”
Dacă doar ai fi adormit fără să visezi, atunci ai fi avut anumite amintiri care să îţi
arate că ai aţipit fără să visezi; dacă ai fi visat, atunci ţi-ai fi amintit visul.
Oricum ţi-ai fi amintit: pozitiv, ţi-ai fi amintit visul, ori negativ, ai fi ţinut minte
că ai dormit profund şi nu ai visat nimic - dar tu îţi vei fi amintit.
De multe ori te trezeşti şi îţi aduci aminte de multe vise, iar alteori te
trezeşti şi spui: “Am dormit foarte profund, nu am visat nimic.” Ambele sunt
nişte amintiri, pozitive sau negative. Când apare visul, aceea este o amintire
pozitivă - s-a petrecut o anumită activitate. Dacă nu visezi, îţi vei aminti faptul că
nu s-a întâmplat nimic. Important este că în amândouă situaţiile îţi vei fi amintit.
Însă când pătrunzi într-o stare meditativă nu vei fi capabil să îţi aminteşti
nimic, deoarece în starea theta sau delta nu poţi avea amintiri pentru că ai ajuns
undeva departe de minte; acolo nu mai poate funcţiona memoria. Atunci te-ai
îndepărtat de autostrada gândurilor şi ai pătruns în jungla inconştientului: nu mai
ai hărţi, poteci, indicatoare - nimic. Nici un fel de idee nu este aplicabilă acelei
stări. Apoi revii printr-o smucitură, ca şi cum te-ai fi rătăcit. Te vei reîntoarce
brusc pe autostradă - aici totul este clar şi poţi înţelege unde te afli.
Deci, nu aţipeşti, altminteri ai fi ştiut. Timp de vieţi întregi ai fost obişnuit

cu somnul. Un om care trăieşte 60 de ani, 20 îi petrece dormind. Somnul nu este
un fenomen banal. Îţi pierzi o treime din viaţă cu el. De aceea îl cunoşti foarte
bine. Somnul este activitatea care îţi răpeşte cel mai mult timp din viaţă; el este
198
cel mai semnificativ lucru. Nici o altă activitate nu durează atât de mult; aproape
nimeni nu poate face dragoste, nu poate mţnca sau chiar medita opt ore în fiecare
zi. Cum ai putea să nu ştii când te cufunzi în el? Poate că eşti foarte puţin
conştient, dar vei şti - memoria va funcţiona.
Tu însă ai ajuns acolo unde nu ai mai fost niciodată. Acesta este motivul
pentru care revii printr-o smucitură. Ceva necunoscut ţi-a atins fiinţa. De aceea
nici nu poţi decide “dacă este doar o somnolenţă sau un fel de meditaţie”. Fii
bucuros. Când poţi decide, când îl poţi recunoaşte, acela este un somn. Dacă nu
poţi recunoaşte starea, înseamnă că ai ajuns în altă parte - în ceea ce caută foarte
mulţi. Fii fericit. Bucură-te şi permite-i să se petreacă. Într-o bună zi ţi se va
întâmpla, după ce ai ajuns acolo mereu şi mereu şi teritoriul ţi-a devenit familiar.
Acolo nu vei găsi nici o hartă comună care să o poată folosi oricine, ci îţi vei face
propria hartă. Cel puţin tu vei şti unde te îndrepţi.
Deci, singurul lucru pe care trebuie să îl faci este următorul: când ţi se
închid ochii devino mai atent, deoarece ai nevoie de atentie. În întuneric este
nevoie de lumină. Devino alert şi când simţi că te cufunzi în necunoscut,
încearcă să îţi păstrezi atenţia. Încet-încet vei învăţa, vei prinde şmecheria.
Atunci o vei încerca în fiecare seară. Când te simţi somnoros nu te împotrivi;
rămâi atent şi încearcă să priveşti ce se întâmplă în interior. Într-o bună zi vei
observa singur totul: moleşeala şi-a făcut apariţia, somnul te-a învăluit, dar
atenţia încă este acolo. Aceea va fi cea mai frumoasă zi din viaţa ta. Când poţi
rămâne atent chiar şi în somnul profund, atunci ai pătruns în starea “delta”.
Acesta este centrul cel mai interior al fiinţei tale.
Desigur, trebuie să practici, să înveţi, să meriţi să călătoreşti acolo. Nu se
întâmplă oricui şi oriunde. Nu este o stare ordinară a minţii, ci una extraordinară.
Afirmaţia lui Krishna: Ya nisha sarvabhutayam tasyam jagrati samyami - timp
de cinci mii de ani a părut a fi doar o simplă teorie filosofică, dar acum încep să
apare câteva dovezi ştiinţifice în sprijinul acesteia. Şi tu poţi pătrunde în ea, iar
când aceasta va deveni o dovadă ştiinţifică prin propria înţelegere, atunci ţi se va
revela totul.
2. Ai afirmat că Yoga lui Patanjali este un sistem complet. Totuşi, nu
am auzit ca el să fi vorbit despre yoga sărutului. Poţi explica acest lucru?
Pentru aceasta, Patanjali va trebui să se nască american. Doar acolo poate
scrie aşa ceva. Astfel de lucruri prosteşti nu există decât în America, nicăieri în
altă parte: yoga sărutului, yoga sexului, yoga a tot - a gătitului. Dar aşteaptă puţin
şi un prost va începe să vorbească şi despre aceasta.
3. Cum poate fi cineva total fără să fie extremist în tot ce
experimentează?
Nu îţi face probleme. Fii total şi nu vei ajunge niciodată extremist. În mod
normal, dacă te gândeşti la acest lucru, ţi se va părea că atunci când devii total
199
devii şi extremist - dar acest lucru este datorat faptului că nu ştii ce este
totalitatea. Aceasta apare întotdeauna doar când rămâi la mijloc. Este un
fenomen al echilibrului. În extreme nu apare niciodată. Încearcă să înţelegi.
De exemplu, iubeşti pe cineva: poţi doar iubi, dar asta nu înseamnă
totalitate, deoarece iubirea are o contraparte a sa - ura. Atunci te vei afla într-o
extremă: în iubire. Sau, poţi să te afli în extrema cealaltă: în ură. Ambele sunt
două faţete ale aceleiaşi monezi. Fenomenul real este iubire-ură - împreună.
Dacă o alegi doar pe una dintre ele, atunci te-ai îndreptat spre o extremă.
Eu am două mâini: stânga şi dreapta - ambele sunt ale mele, îmi aparţin. Când
doresc să o aleg doar pe una, atunci mă voi îndrepta spre ea. Nu voi sta drept
decât atunci când nu aleg. Nu eu aparţin mâinilor, ci ele mie. Alege ura şi vei fi
ales doar o parte; alege iubirea şi vei fi ales o altă parte.
Şi aceasta este şi problema: când alegi ura, mai devreme sau mai târziu, vei
ajunge să iubeşti. Nu poţi rămâne într-o extremă prea mult timp. Acesta este şi
motivul pentru care iubiţii se află în conflict, iar duşmanii - adânc în interiorul
lor - se iubesc. Ei nu pot trăi fără ceilalţi duşmani; este o iubire pe invers, dar
este iubire.
Ce se întâmplă când cineva este total? Acolo coexistă şi iubirea şi ura. Iar
atunci nu fac altceva decât să se anuleze una pe cealaltă şi astfel îşi face apariţia
un fenomen nou pe care Buddha l-a denumit compasiune. Aceasta nu are un
opus. Sau, poţi spune: “Doar când ura nu mai există, iubirea devine perfectă.”
Dar atunci iubirea este la mijloc, în echilibru perfect. Opusurile se anulează unul
pe celălalt datorită faptului că ele au aceeaşi greutate. Se anulează una pe cealaltă
şi tu rămâi în echilibru - aceasta este totalitatea. Atunci întreaga ta fiinţă este
implicată.
Când unei persoane precum Buddha i-a apărut compasiunea, acolo nu mai
există nimic altceva. Când un Iisus iubeşte, el pătrunde total în iubire. În schimb,
când tu iubeşti, o parte din tine este întotdeauna pregătită să şi urască. Iar când
urăşti, o parte din tine este pregătită să iubească. Eşti divizat, iar o personalitate
divizată se va mişca veşnic în extreme. Totalitatea aparţine doar unei minţi
nedivizate; un astfel de om nu se mai înclină în nici o parte, ci stă perfect drept.
În acel moment se atinge totalitatea.
În Upanishade există un cuvânt special pentru aceasta: neti-neti - nici
aceasta, nici aceea. Nu alege între opusuri. Permite-le acestora să se apropie şi să
devină complementare. Permite-le să se dizolve una în cealaltă. Fii fără de
alegere.
Acesta este şi motivul pentru care Krishnamurti accentuează mereu asupra
unui singur cuvânt - “conştientizarea fără-de-alegere” - deoarece în clipa în care
ai ales, deja te-ai îndreptat spre o extremă.
200
Alegerea este extrema. Prin ea nu faci altceva decât să alegi ceva împotriva
a altceva. Ori de câte ori spui: “Acesta este un lucru frumos” - deja ai condamnat
un altul ca fiind urât. Altminteri cum ai putea spune despre ceva că este frumos?
În această afirmaţie se ascunde o altă afirmaţie: ”Acela este urât, condamnat.”
Imediat ce spui: “Tu eşti un sfânt” - deja pe altcineva l-ai considerat păcătos.
Sfinţii vor dispărea dacă se întâmplă să dispară toţi păcătoşii. Cum ar putea
exista în lipsa celor care păcătuiesc? Astfel. dacă sfinţii dispar, atunci nici
păcătoşii nu vor mai putea exista. Cine îi va mai denumi păcătoşi? Cum vei mai
putea judeca dacă cineva este sau nu păcătos? Într-o umanitate perfectă nu va
mai exista nici sfinţi şi nici păcătoşi, deoarece totul va exista într-un echilibru
perfect. Sfinţii şi păcătoşii sunt opuşi unii altora: ei există împreună.
De multe ori, în timp ce călătoream prin India, oamenii îmi puneau aceeaşi
întrebare. Această întrebare pare a fi foarte pertinentă şi importantă: “De ce se
întâmplă ca în India să existe atât de mulţi sfinţi şi totuşi fără să fie atât de
imorală?” Le-am răspuns că este ceva natural. Când într-o ţară apar foarte mulţi
sfinţi este normal să apară şi foarte mulţi păcătoşi: altminteri s-ar pierde
echilibrul. Când o ţară a produs toţi cei 24 de tirthinkara, toţi avatarii posibili,
atunci unde pot pleca păcătoşii? Şi cum ar putea exista un Buddha aici dacă nu ar
fi înconjurat de păcătoşi?
Un buddha este înconjurat de un ocean de păcătoşi - nu se poate altfel.
Pentru un singur Buddha este necesară existenţa a milioane de păcătoşi. De fapt,
tocmai datorită acestor păcătoşi el arată iluminat - contrastul. Pe o tablă neagră
scrii cu cretă albă şi atunci totul este foarte vizibil. Încearcă să scrii cu cretă albă
pe o tablă albă şi nu vei mai vedea nimic. Când umanitatea va fi cu adcvărat
perfectă, echilibrată, acolo nu va mai exista nici un buddha. Pentru el este
necesară o umanitate foarte neagră şi întunecată. Deci, dacă mă întrebi, îţi spun
că eu sper la o lume în care să nu mai fie nevoie de nici un buddha...lucrurile vor
fi echilibrate.
De aceea, Lao Tzu spune mereu: “Cândva nu au existat nici un fel de sfinţi,
deoarece nu existau nici păcătoşi.” În trecut, lucrurile erau atât de naturale şi
echilibrate încât nici nu a existat conceptul dc bine şi rău. Lao Tzu spune:
“Introduce conceptul de bine şi răul va apărea imediat.” Opusurile există
întotdeauna doar împreună. Ele sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru.
Când ai ales, te-ai îndreptat spre o extremă. Echilibrul nu poate fi ales. Va
trebui să devii lipsit de alegere şi atunci îşi va face apariţia echilibrul, nici
aceasta şi nici aceea neti, neti. Brusc te afli la mijloc şi întreaga glorie a
existenţei va cobori asupra ta. Atunci eşti satisfăcut.
Întrebarea pare semnificativă, dar nu este: “Cum poate fi cineva total fără
să fie extremist în tot ce experimentează?” Când eşti total nu te mai poţi afla în
extreme: când te afli în extreme nu poţi fi total. Încearcă să fii total şi echilibrat
201
şi extremele vor dispărea de la sine. Ele există datorită sprijinului tău. Acestea
există tocmai datorită faptului că alegi.
Nu alege. Nu spune că ceva este bun şi altceva este rău. Rămâi atent, asta
este tot. Nu afirma că cineva este un sfânt, iar altcineva este un păcătos. Doar fii
alert, asta este tot - şi acceptă totul. Sfântul există, păcătosul există - întregul îi
acceptă pe amândoi şi tu la fel. Devii lipsit de alegere, fără să ai nici un fel de
condamnare pentru păcătos şi fără apreciere pentru sfânt. În acea stare fără-de-
alegere vei fi echilibrat, vei fi total.
4. Zâmbeşti - chiar şi atunci când noi suntem serioşi şi avem feţele
lungi?
Ce altceva pot face?
5. Ai spus că drogurile creează vise chimice - experienţe imaginare. Iar
Krishnamurti spune că toate practicile yoghine, tehnicile de meditaţie, sunt
precum drogurile - produc o anumită transformare chimică şi, de aici,
experienţa. Te rog, comentează.
Krishnamurti are dreptate. Este foarte dificil de înţeles, dar are dreptate.
Toate experienţele se produc prin anumite transformări chimice – toate, fără nici
o excepţie. Indiferent că posteşti sau iei LSD, în ambele cazuri corpul trece
printr-o transformare chimică. Indiferent că practici o anumită pranayama sau
fumezi marihuana, trupul este afectat chimic. Încearcă să înţelegi.
Ce se întâmplă când posteşti? Corpul pierde anumite elemente chimice care
sunt introduse în el prin alimentele zilnice. Când nu mai mănânci, trupul nu mai
beneficiază de acele elemente. Astfel se pierde echilibrul şi datorită acestui
aparent dezechilibru produs de post, începi să simţi lucruri noi. Iar dacă posteşti
îndeajuns de mult poţi începe să ai chiar şi halucinaţii. Când ajungi să posteşti 21
de zile sau mai mult, nu vei mai fi capabil să judeci dacă ceea ce vezi este real
sau ireal, deoarece pentru judecată ai nevoie de un anumit element chimic.
În mod normal, dacă se întâmplă să îl vezi pe stradă pe Krishna, prima idee
care îţi vine este aceea că visezi, că halucinezi. Te vei freca la ochi sau vei
întreba pe altcineva: “Te rog,spune-mi şi mie dacă visez sau nu. Vezi şi tu acelaşi
lucru ca şi mine?” Însă când posteşti peste 21 de zile, distincţia dintre realitate şi
vis este pierdută. Atunci, dacă îl vei vedea pe Krishna chiar vei crede că este real.
Ai observat faptul că un copil nu poate distinge între realitate şi vis? În
timpul nopţii a visat o jucărie şi dimineaţa începe să plângă: “Unde este jucăria
mea?” Acel element chimic care îi ajută pe adulţi să judece trebuie creat şi doar
atunci el va putea începe să distingă între real şi ireal.
Alcoolul distruge acel element chimic
Mulla Nasrudin era într-un bar cu fiul său şi încerca să îl înveţe când
trebuie să se oprească din băut: “Fiule, uite-te în acel colţ şi când vei vedea patru
oameni în loc de doi, atunci să ştii că trebuie să te opreşti şi să pleci acasă.”
202
Dar fiul i-a spus: “Tată, dar acolo nu sunt doi oameni, ci doar unul.”
Nasrudin era deja beat.
Ce se întâmplă când consumi alcool? Se produce o transformare chimică.
Ce se întâmplă când iei LSD sau marihuana? La fel - se produce o altă
transformare chimică. Atunci începi să vezi lucruri neobişnuite, începi să devii
foarte sensibil.
Şi problema cu alcoolicii este următoarea: nu îi poţi convinge să renunţe la
băutură, deoarece realitatea pare plictisitoare, fadă. Odată ce a văzut realitatea
prin chimicalele sale, prin acele transformări chimice.... Copacii devin mai verzi,
iar florile au un parfum mai puternic, deoarece el poate proiecta, poate crea în
jurul său o lume iluzorie. Iar tu îi spui: “Opreşte-te. Copiii, soţia, familia, slujba,
toţi suferă de pe urma ta. Nu mai bea!” Dar nu se poate opri, deoarece a avut o
străfulgerare a lumii ireale şi aceea i s-a părut foarte minunată. Dacă se opreşte,
lumea i se pare crudă, nemodelată, dură. Copacii i se vor părea uscaţi; florile
veştejite, lipsite dc orice parfum: chiar şi soţia - pentru care îi spui că trebuie să
se oprească - pare moartă. Când se află sub influenţa drogurilor, soţia sa va arăta
precum Cleopatra. Trăieşte o viaţă de vis.
Toate experienţele sunt chimice - fără nici o excepţie. Când respiri foarte
profund introduci în corp mult oxigen şi cantitatea de azot scade.
Oxigenul este cel care transformă elementele chimice interioare. Atunci vei
începe să simţi ceva nemaiîntâlnit.
Dacă te învârti repede, aşa cum o fac dervishii în dansurile lor, chimicalele
din corp încep să fie transformate. Vei ameţi şi atunci ţi se deschide o nouă lume.
Toate experienţele sunt datorate transformărilor chimice.
Când eşti înfometat, lumea îţi va părea diferită. Când eşti satisfăcut, sătul,
lumea va arăta cu totul şi cu totul altfel. Un sărac are o altă lume decât un bogat.
Elementele lor chimice sunt diferite. Un om inteligent trăieşte într-o lume diferită
decât cea a unui om prost. Bărbaţii şi femeile trăiesc fiecare în altă lume.
Când un copil devine matur din punct de vedere sexual - la vârsta de 14 sau
15 ani - în jurul său a răsărit o lume nouă, deoarece au apărut în sânge elemente
chimice noi. Dacă îi vorbeşti unui copil de şapte sau opt ani despre sex sau
despre orgasm va gândi că eşti nebun, va crede că sunt nişte prostii, iar acest
lucru se datorează faptului că în el încă nu sunt prezenţi anumiţi hormoni. Însă la
maturitatea sexuală, ochii încep să vadă lumea cu totul diferit - o femeie va arăta
cu totul diferit.
Mulla Nasrudin obişnuia în concediu să meargă la munte. Îşi lua liber 15
zile, dar în cea de-a zecea se întorcea la servici.
Alteori se întorcea după 30 de zile. După un timp, şeful său l-a întrebat:
“Ce se întâmplă? Ai vrut să fii liber tot concediul şi ai venit cu cinci zile mai
devreme; iar uneori vii cu două săptămâni mai târziu. De ce?”
203
Nasrudin i-a răspuns: “Am anumite calcule. La munte am o cabană care

este întreţinută de o bătrână - o femeie foarte urâtă. Şi am un criteriu simplu:
când încep să o văd ca fiind frumoasă, atunci plec imediat. Uneori mi se întâmplă
după opt, alteori după zece zile.... Este o femeie hidoasă - nici măcar nu ţi-o poţi
închipui. Şi depinde, dacă nu mă simt bine, atunci încep să o văd frumoasă abia
după trei sau patru săptămâni. Depinde de hormoni.”
Toate experienţele sunt chimice - însă trebuie făcută o distincţie. Există
două căi. Una este aceea prin care îţi introduci singur anumite elemente chimice -
prin fumat, droguri sau altele. Aceasta este calea care o urmează cei mai mulţi.
Însă cealaltă cale este aceea prin care îţi transformi corpul cu ajutorul respiraţiei,
prin post.... Acestea au fost practicate peste tot în Orient. Diferenţa între ele este
foarte mică dar fundamentală; cei care iau droguri îşi modifică biochimia
corpului prin clemente exterioare, iar yoghinii urmăresc să îşi transforme
echilibrul corpului prin propriile sale elemente şi nu cu ajutoare exterioare.
Dar dacă simţi nevoia să experimentezi, atunci îţi spun: alege calea
yoghinilor, deoarece astfel nu vei deveni mai dependent, ci mai liber. Prin
această cale, corpul îşi va păstra puritatea, unitatea sa organică. Şi prin această
cale, cel puţin nu vei ajunge să fii în opoziţie cu legea - aici nu mai este posibil
nici o razie a poliţiei. Pe această cale îţi va fi mai uşor să ajungi dincolo. Acesta
este cel mai important lucru. Când te limitezi doar la introducerea în corp a
anumitor substanţe chimice din exterior, atunci îţi va fi din ce în ce mai dificil să
ajungi dincolo. De fapt, vei deveni din ce în ce mai dependent şi astfel îţi vei
irosi viaţa, vei pierde farmecul vieţii şi centrul va deveni doar drogul.
Prin yoga, prin transformările interioare ale elementelor chimice ale
corpului nu vei deveni niciodată dependent şi vei fi capabil să transcenzi. Scopul
religiei este acela de a trece dincolo de experienţe. Indiferent că experimentezi
culori nemaiîntâlnite - curcubee prin LSD - sau experimentezi raiuri prin
exerciţii yoga, nu este nici o diferenţă. De fapt, până când nu depăşeşti toate
experienţele obiective, până când nu ajungi la un punct în care să mai fiinţeze
doar Sinele martor şi nici o altă experienţă, până atunci nu vei atinge hotarul
religiozităţii.
Krishnamurti are dreptate. Dar oamenii care îl ascultă îl înţeleg greşit.
Crezând că toate experienţele sunt inutile au rămas netransformaţi; au ajuns să nu
mai depună nici un fel de efort. Eu cunosc faptul că toate experienţele sunt
inutile, în final trebuie să se renunţe la ele, dar înainte de această trebuie să treci
prin ele. Acestea sunt precum o scară: nu poţi ajunge mai sus decât după ce te-ai
folosit de treptele ei.
Orice experienţă este copilărească, dar este necesar să treci prin ea tocmai
pentru a deveni matur.
204
Adevărata experienţă religioasă nu este deloc o experienţă. Experienţa

religioasă nu este o experienţă: înseamnă a ajunge la cel care experimentează,
acolo unde totul dispare: cunoscut/necunoscut, cognoscibil/incognoscibil. Doar
Sinele martor rămâne, conştiinţa pură, fără nici o experienţă care să o
contamineze - acolo nu îl vei vedea pe Buddha, Iisus sau Krishna.
Acesta este şi motivul pentru care maeştrii zen spun: “Dacă îl întâlneşti
cumva pe Buddha, ucide-l imediat.” Chiar urmaşii lui Buddha afirmă aşa ceva. O
mare învăţătură. Buddha poate fi atât de amăgitor când îţi apare, încât să uiţi
totul. Îndiferent că îl vezi în vis pe Buddha sau Krishna cântând la flaut, totuşi
acela este doar un vis - nu este realitatea.
Realitatea este propria conştiinţă. Orice altceva trebuie transcens. Ţine
minte acest lucru: trebuie să treci dincolo de experienţe - este necesară
experimentarea, dar în cele din urmă trebuie să ajungi dincolo.
Dacă îţi doreşti foarte mult să experimentezi, aşa cum doresc toţi - de fapt,
aceasta face parte din dezvoltare - atunci este mai bine să alegi exerciţiile yoga
decât drogurile. Sunt mai subtile, mai rafinate. Şi este bine să cunoşti faptul că în
India s-au încercat toate tipurile de droguri. America este un novice în acest
domeniu. De la somarasa la ganja din Rg-Veda, India a încercat tot ce se poate
şi a ajuns la concluzia că drogurile reprezintă o pierdere de timp. Apoi, India a
trecut la exerciţiile yoghine. Atunci multe persoane, precum Buddha, Mahavira
şi alţii, au ajuns la concluzia că, după un anumit timp de practică asiduă, chiar şi
acestea trebuiesc transcense.
Krishnamurti nu vorbeşte despre ceva nou. Aceasta este experienţa tuturor
iluminaţilor. Dar ţine minte, o experienţă devine reală doar când tu ajungi la ea.
Nimeni nu ţi-o poate oferi pe tavă, nu poate fi împrumutată.
Dacă se pune problema să alegi între LSD şi pranayama, atunci este mai
bine să o alegi pe aceasta din urmă. Vei fi mai puţin dependent şi vei fi mai
capabil de transcendere, deoarece nu vei pierde conştientizarea. În clipa în care
iei un drog, conştientizarea se pierde complet.
Alege întotdeauna un lucru superior. Dacă există posibilitatea şi eşti pus să
alegi, atunci alege superiorul. Va veni un moment în care nu vei mai simţi să
alegi nimic...astfel răsare starea fară-de-alegere.
6. Sunt confuz, deoarece ai afirmat că sentimentul de conştienţă-de-
sine este, încă, o boală, iar sentimentul de conştientizare a sinelui, amintirea-
de-sine, observarea înseamnă sănătate.
Da, conştienţa de sine este în ultimă instanţă tot o boală, iar conştientizarea-
sinelui este sănătate. Care este diferenţa? Cuvintele par să însemne acelaşi lucru,
dar când eu sau Patanjali le folosim, nu le acordăm aceeaşi semnificaţie.
În conştienţa-de-sine, accentul este pus pe conştientizarea sinelui. În
conştientizare-de-sine, accentul este pus pe sine. Poţi folosi aceleaşi cuvinte
205
pentru amândouă. Când accentul este pus pe sine, atunci eşti bolnav; când
accentul este pus pe conştientizare, atunci eşti cu adevărat sănătos. Este ceva
foarte subtil, dar există o diferenţă foarte mare.
Conştienţa-de-sine este o boală, deoarece prin ca eşti în permanenţă
conştient asupra sinelui - ce simt oamenii despre mine, cum mă judecă, care este
părerea lor, dacă mă plac sau nu. În această situaţie, în centru rămâne în
permanenţă “eu”-l, “ego”-ul. Iată care este boala: ego-ul.
Iar când schimbi focalizarea - de la ego la sine - atunci nu vei mai fi
preocupat de faptul că “ceilalţi mă resping sau nu”. Nu mai contează opinia lor.
Vei dori să fii centrat în sine în fiecare situaţie. Nu mai are nici o importanţă ce
iubesc sau ce urăsc ceilalţi. Aceea va fi doar problema lor. Tu doar vei încerca să
fii conştient în fiecare situaţie.
Cineva vine şi se apleacă la picioarele tale, crezând că eşti un sfânt - pur şi
simplu nu te mai interesează ceea ce spune sau ce crede. Doar rămâi atent şi
conştient, astfel încât el să nu te tragă în inconştienţă - asta este tot. Altcineva
vine şi te insultă sau aruncă cu ceva în tine: nu te mai interesează ceea ce face.
Doar vei încerca să rămâi atent, neatins.
În apreciere sau condamnare, în reuşită sau nereuşită, vei rămâne acelaşi.
Prin conştientizare ajungi la o linişte care nu mai poate fi tulburată. Devii eliberat
de părerile oamenilor.
Aceasta este şi diferenţa dintre o persoană religioasă şi una politică. Omul
politic este conştient de ego: de personalitatea sa - accentul este pus pe ego - el
este veşnic îngrijorat de ceea ce cred ceilalţi din jurul său. El depinde dc părerile
şi de votul celorlalţi. În cele din urmă, alegătorii sunt stăpânii lui. Un om religios
este propriul său stăpân: nimeni altcineva nu poate decide pentru el - nu depinde
de voturile nimănui. Nu are aici o importanţă dacă vii sau nu la el. Persoana
religioasă este îndeajuns pentru ea însăşi.
Acum aş dori să îţi spun un lucru foarte paradoxal pentru tine - pare astfel,
dar este purul adevăr. Oamenii care sunt conştienţi de ego - care pun accentul pe
ego - nu au tangenţe cu sinele real. Tocmai de aceea şi sunt conştienţi de ego: le
este teamă să nu îl piardă. Nu sunt proprii lor stăpâni. Ego-ul lor este împrumutat
de la ceilalţi: cineva le zâmbeşte, imediat ego-ul se simte sprijinit. Când altcineva
îi jigneşte, imediat structura începe să se cutremure. Altcineva este furios, încep
să se teamă. Dacă se întâmplă ca toţi să fie furioşi, atunci ce vor mai face?
Identitatea lor se va spulbera. Când toţi le zâmbesc, atunci se simt măreţi.
Cei care sunt conştienţi de ego, politicienii.... Iar când rostesc cuvântul
“politicieni” nu mă refer doar la cei care sunt în politică: toţi cci care sunt
dependenţi de alţii sunt, de fapt, nişte politicieni.
206
Ei nu au o legătură trainică cu sinele; interiorul este gol. Le este veşnic

teamă de goliciunea interioară. Şi oricine îi poate arunca în aceasta - absolut
oricine! Chiar şi un lătrat îi cufundă în acea goliciune.
Un om religios - care pune accentul pe conştientizarea-de-sine este în
legătură directă cu sinele real, autentic. Nu îi poţi lua acel sine: nu i-l poţi da, dar
nici lua. El este cel care l-a realizat. Chiar dacă întreaga lume va fi împotriva sa,
nimeni nu va mai putea să îl separe de sinele său. Chiar dacă întreaga lume este
în favoarea sa, dacă îl urmează, nimic nu va putea fi adăugat sau îmbunătăţit. El
a atins realitatea autentică - în interiorul său există un centru stabil.
Omul politic nu are nici un centru; încearcă să îşi creeze un centru fals,
împrumută de la toţi câte ceva.... Astfel reuşeşte să supravieţuiască. Are o
identitate falsă, este un compus preluat de la mai mulţi oameni. Iar dacă se
întâmplă ca ceilalţi să îl uite, atunci se va simţi pierdut - un nimeni.
Înţelegi? Un om devine preşedinte: brusc este cineva. Imediat ce a dispărut
din funcţie este un nimeni. Ziarele uită de el şi îşi vor mai aduce aminte doar la
moartea sa - şi atunci doar la rubrica de decese. Îşi vor aminti ca de o persoană
ex-prezidenţială - doar de fosta sa funcţie. Nu ştii ce s-a întâmplat cu
Radhakrishna? Sau cu V.V. Giri? Crezi că îi mai ţine minte careva? Pur şi simplu
au dispărut. Nu omul este important - ci funcţia, postul.
De aceea, toţi cei care sunt săraci în interior caută întotdeauna o funcţie, un
post, un vot. Şi ei fac acest lucru deoarece nu cunosc altă posibilitate de a
acapara un suflet - dar bineînţeles, fals.
Psihologii au pătruns foarte adânc în această problemă. Ei spun că cei care
încearcă să devină superiori suferă de un complex de inferioritate, iar cei care
sunt cu adevărat superiori - nu le pasă dc nimic. De fapt, când eşti superior cu
adevărat, nici nu poţi realiza acest fapt. Doar o persoană inferioară poate fi
conştientă că este superioară - şi este foarte sensibil în această privinţă: dacă doar
faci o aluzie cum că nu ar fi aşa de superior pe cât se crede, imediat se va înfuria.
Un om cu adevărat superior poate sta în ultimul rând fără să se simtă deloc jignit
sau insultat. Cel care este inferior se repede în faţă, pentru că dacă ar rămâne în
spate s-ar simţi un nimeni. Trebuie să stea în faţă. Este necesar să locuiască în
capitală şi să aibă bani şi maşini. Cei care sunt inferiori încearcă întotdeauna să
îşi dovedească superioritate prin posesiuni.
Permite-mi să fac un sumar: oamenii care nu posedă un centru încearcă să-l
câştige prin lucruri - posturi, funcţii, nume, renume, faimă. Sau, poate încerca şi
prin altceva. De exemplu, în America un om a ucis şapte persoane pc care nu le
cunoştea absolut deloc şi fără nici un motiv anume. Când a fost întrebat dc
judecător de ce a făcut-o, el a răspuns: “Nu reuşeam să ajung faimos şi îmi
doream acest lucru. Acum sunt fericit că fotografia mea a ajuns pe prima pagină
a ziarelor. Puteţi face orice doriţi cu mine. Important este că mă simt cineva.
207
Am îngrozit multă lume şi toţi au ajuns să vorbească despre mine - în

restaurante, în baruri, hoteluri - peste tot sunt cunoscut. Măcar pentru o zi am
ajuns faimos, am devenit cineva.”
Toţi politicienii sunt nişte criminali. Acum nu poţi vedea acest lucru,
deoarece în interior şi tu eşti la fel ca ei. Mujibur Rahman a fost ucis chiar astăzi.
Până acum câteva zile a fost părintele unei naţiuni. Iar pentru a ajunge un părinte
al naţiunii a trebuit să facă multă vâlvă în jurul său. A omorât sau a creat situaţii
în care să fie omorâţi oameni. Iar astăzi este ucis chiar de colegii săi. Astfel
cabinetul său a revenit la putere, iar cei care l-au omorât au ajuns preşedinţi,
prim-miniştrii şi miniştri. Nici unul dintre ei nu pare a fi avut nimic împotriva sa.
Lumea este pur şi simplu de neînchipuit. Important este că au ajuns la putere, au
ajuns cineva. Şi este posibil ca cineva din acelaşi cabinet să încerce să scape de
Mushtaque Ahmed.
Toţi politicienii sunt nişte criminali, deoarece lor nu le pasă de ceilalţi. Nu
sunt interesaţi decât de propriile lor sentimente: nu contează decât să ajungă
undeva sus. Dacă crima îi poate ajuta, atunci este foarte bine. Dacă violenţa şi
cruzimea le poate satisface nevoia, atunci totul este în regulă.
Cu câteva zile în urmă am citit o carte despre Lenin. Nu mi-a venit să cred,
dar a fost un fapt real. Cineva l-a invitat să asculte simfoniile lui Beethoven, însă
el a răspuns negativ, chiar agresiv. Persoanei care l-a invitat nu i-a venit să
creadă şi a întrebat: “Dar de cc? Acestea reprezintă unele dintre cele mai mari
creaţii ale lumii.” Lenin a răspuns: “Poate că aşa este, dar muzica bună este
împotriva revoluţiei, deoarece te linişteşte, te calmează, te satisface. De aceea, eu
sunt împotriva muzicii.”
Dacă în lume ar exista mai multă muzică, revoluţiile ar dispărea. Logica
însă este importantă. Lenin, prin afirmaţia sa, arată ceva despre politicieni. Lor
nu le place ca în lume să existe muzică, poezie, meditaţie; nu vor ca oamenii să
fie extatici şi euforici - altminteri ce se va întâmpla cu revoluţiile lor? Ce se va
întâmpla cu războaiele şi cu toate celelalte prostii existente în lume?
Oamenii trebuie să rămână veşnic temători, doar aşa îi pot ajuta pe
politicieni. Când oamenii sunt fericiţi şi mulţumiţi, când doar vor asculta muzică
şi vor dansa şi medita, atunci pe cine va mai interesa ce a făcut preşcdintele
Ford? Însă când ei nu simt relaxaţi şi liniştiţi, nu au un centru şi este normal să
înceapă să îşi aducă sprijinul altor suflete pentru că doar aşa pot primi sprijin
pentru propriul lor suflet.
Ţine minte: conştienţa-de-sine - când accentul este pus pe conştientizarea
egoului - este o boală. Mai bine scapi de ea. În conştientizarea-de-sine - când
accentul este pus pe sine - acesta este unul dintre cele mai sfinte lucruri din lume,
deoarece aparţine unor oameni sănătoşi, aparţine unor persoane care şi-au atins
centrul. Ei sunt conştienţi, atenţi, treji. Nu sunt goi, ci sătisfăcuţi.
208
7. Cum îşi poate cineva observa respiraţia când aceasta nu poate fi

privită, ci simţită?
Observaţia nu se rezumă doar la privit, ci poate fi chiar şi un sentiment.
Respiraţia nu o poţi vedea, doar simţi. Când ea trece prin pasaj, îi simţi atingerea.
Aici nu se pune problema de a vedea. Important este să fii atent la ceea ce
se petrece în interior, în miezul fiinţei: cum pătrunde, cum se opreşte şi cum
începe să iasă. Este precum fluxul şi refluxul. Trebuie să fii atent la cercul făcut
de ea. Dacă o simţi, aceasta este conştientizare - însă nu o pierde deloc. Dacă o
poţi practica timp de o oră în fiecare zi, viaţa ta va fi complet transformată.
Şi ţine minte, dacă nu îţi transformi respiraţia, atunci în interior nu se va
produce nici o transformare chimică. Aceasta este şi diferenţa dintre Patanjali şi
Buddha. Tehnicile lui Patanjali îţi transformă elementele chimice interioare;
tehnica lui Buddha nici nu se va atinge de acestea. Buddha s-a rezumat doar la a
privi respiraţia - aşa cum este ea: doar o simţi, o urmăreşti. Nu îi permiţi să intre
sau să iasă fără să fii atent - asta este tot. Nu intervii. Nu faci decât un singur
lucru: eşti un observator al ei.
Când vei reuşi să o practici timp de o oră zilnic, întreaga viaţă va fi
transfigurată - şi fără transformări chimice. Vei deveni pur şi simplu o conştiinţă
transcendentală. Atunci nu vei mai vedea iluminaţii ca fiind ceva diferit de tine,
ci vei deveni unul dintre ei. Şi acesta este un punct esenţial: a recunoaşte un
buddha nu are importanţă...până când nu devii ca el.
8. Observarea, mărturia, trebuie să fie un fenomen rece?
Nu, dar trebuie să fie răcoros - nu rece, răcoros. Şi diferenţa este foarte
mare. Când un lucru este rece, tu îl priveşti indiferent, fără să îi arăţi atenţie. Un
fenomen răcoros este cu totul altfel: atunci ai grijă de el, nu mai eşti indiferent,
însă nu eşti ataşat. Nu eşti obsedat, înnebunit după el. Dacă poţi evita aceste două
lucruri - indiferenţa şi obsesia - atunci îţi va apărea un calm răcoros, o răcoare
reconfortantă.
Observare nu trebuie să fie rece. De fapt, când este rece nu mai este
observare - deja ai devenit indiferent. În general, omul nu poate fi decât ori foarte
cald, ori foarte rece. Răcoarea există chiar la mijloc: nu este nici fierbinte şi nici
îngheţată. În ea vei fi interesat, dar nu înnebunit; priveşti cu grijă, nu cu
indiferenţă, însă fără să fii afectat.
Este dificil...deoarece nu cunoşti decât două stări: cald sau rece. Nu ai ajuns
să cunoşti o a treia stare, deoarece te mişti în permanenţă doar între primele
două. Ori iubeşti, ori urăşti. Nu ştii ce este compasiunea. Compasiunea este un
cuvânt care indică o stare rece.
Dacă vii la Buddha, el te va întâmpina, dar nu îţi va spune un bun venit
călduros - dar nu va fi nici indiferent sau rece. Te va întâmpina într-un mod
răcoros: te va primi cu toată inima, dar nu va fi înnebunit.
209
Nu înseamnă că în lipsa ta ar fi devenit trist. Nu, ar fi fost la fel de fericit ca

întotdeauna. Fericirea sa este nealterată.
Când te vizitează un prieten, începi să te înfierbânţi - te exciţi. Şi ţine minte
că nu vei putea sta în această stare prea mult timp, deoarece fierbinţeala este
obositoare, te va moleşi. În curând vei începe să gândeşti: “Nu mai pleacă
odată?” La început te înfierbânţi şi apoi devii rece ca gheaţa. Mai întâi eşti fericit
că te-a vizitat şi apoi eşti fericit că a plecat. Un buddha rămâne fericit în orice
situaţie. El este răcoros.
Iar a înţelege o iubire de acest gen este intr-adevăr o experienţă măreaţă.
Este dificilă, deoarece mintea va interpreta o iubire răcoroasă ca fiind rece. Dar
nu cunoşti termenul de răcoros, doar pe cel de rece. Vei crede că un buddha este
rece, dar nu este aşa. Toţi iluminaţii sunt răcoroşi - pe ei nu îi poţi tulbura absolut
deloc: nu îi poţi face fericiţi, dar nici nefericiţi. Ei sunt răcoroşi, deoarece sunt
centraţi.
9. De ce nu ne dai ceva care să ne distrugă instantaneu şi fără durere în
loc să ne pui să trecem prin toate aceste suferinţe parcă fără de sfârşit?
Vă dau, dar nimeni nu mă ascultă. Nu este vorba dacă vă dau sau nu. Oricui
îi ofer o otravă ucigătoare, dar nimeni nu mă ascultă.
Continui să gândeşti că ceva este în neregulă, că tu eşti cel care greşeşte.
Uneori doreşti să treci dincolo, să cauţi metode, dar problema este că nu doreşti
cu adevărat.
Otrava ţi-o pot oferi. Tot ceea ce ofer aici nu este altceva decât o artă de a
muri. Însă nu ţi-o pot băga pe gât; altminteri mă va vedea justiţia şi voi avea
probleme. Nu pot face altceva decât să ţi-o arăt şi tu eşti cel care trebuie să o iei.
Aici este punctul în care dai greş.
Ai dori să-ţi fie băgată pe gât, dar această moarte nu poate fi impusă de
nimeni asupra nimănui. Moartea despre care vorbesc trebuie să fie o moarte
voluntară, voită. Trebuie îndeplinită cu toată inima. Nu ţi-o pot impune. Dacă
eşti pregătit, atunci va apărea: dacă nu eşti pregătit, atunci nu se va întâmpla
nimic.
Din partea mea, eu sunt întotdeauna pregătit. Dacă şi tu eşti, atunci sunt
gata să te ajut. Problema este că nimeni nu doreşte cu adevărat. Adânc în interior
continui să gândeşti că vei supravieţui chiar şi după această moarte.
Meditezi, dar o faci în aşa fel încât să poţi supravieţui: o foloseşti doar ca
pe o tehnică. Eşti foarte atent să nu îţi atingi realitatea fundamentală. Când o vei
face ca pe o moarte - o moarte meditativă - atunci nu vei mai putea supravieţui.
Acolo va răsări altcineva, nu tu. Din tine îşi va face apariţia o fiinţă nouă -
proaspătă, tânără, virgină. Nu vei mai fi capabil să o recunoşti. Se va produce o
discontinuitate prin care cele două fiinţe - cea veche şi cea nouă - nu se mai pot
lega una de cealaltă.
210
Este dificil de înţeles. Acea fiinţă nouă este ascunsă în tine, dar coaja care o
acoperă este prea tare. Fiecare om este ia fel ca o sămânţă: adânc în interior este
ascuns un copac măreţ - problema este că sămânţa nu este pregătită să moară. Iar
sămânţa este complet diferită de copac, ea nu reprezintă altceva decât o protecţie
- însă protecţia aceasta a devenit întregul.
Ego-ul este precum o coajă; când acesta va muri - tu vei deveni un
dumnezeu! Prin el nu vei face altceva decât să suferi. Fără el vei deveni absolut
beatific. Problema este că nu cunoşti adevărul; sămânţa nu aude nimic. Nu faci
altceva decât să mă asculţi de undeva din interior, din spatele cojii şi mă rogi:
“Dă-ne ceva să murim” - dar nu doreşti aceasta.
În fiecare moment îţi ofer acest lucru. De fapt, nici nu ofer altceva: întreaga
ştiinţă a religiei este ştiinţa morţii. Te învăţ cum să mori perfect, astfel încât să
nu mai rămână nimic în urma ta. Sămânţa dispare în pământ, se dizolvă, iar
lăstarii copacului încep să îşi facă apariţia.
Dar crezi că o va face altcineva pentru tine? Nu este posibil aşa ceva. Va
trebui să te sinucizi; nu poţi fi omorât. Ţine minte acest lucru. Cuvântul
“sinucidere” este foarte frumos, dar eu nu vorbesc despre sinuciderea corpului, ci
a minţii, a ego-ului. Devino o non-minte, un non-ego şi întreaga existenţă ţi se va
dezvălui. Ai stat închis timp de milioane de vieţi şi în toată această perioadă ai
avut în interior ceva magnific. Caută solul propice şi permiteri sămânţei să
dispară...atunci copacul se va înălţa în toată gloria şi frumuseţea sa.
10. De unde îţi apar cuvintele şi cum te legi de ele?
Nu este nimeni care să se lege de ele. Apar din cer - nu este nimeni care să
le controleze. Eu nu exist pentru a face acest lucru. Pui o întrebare şi din senin
apare răspunsul. Acestea nu sunt cuvintele mele. Întrebarea este a ta, dar
răspunsul nu este al meu. Întrebarea îţi vine din minte; însă mie, răspunsul nu îmi
vine din minte. Mintea este folosită pentru a-l livra celui care l-a cerut. Dar nu
releul este sursa.
211
XV. REÎNTOARCEREA LA SURSĂ
52. Apoi urmează dispersia învăluitorului luminii.

53. Şi astfel mintea devine capabilă de concentrare.
54. Al cincilea constituent al sistemului yoga, pratyahara - reîntoarcerea la
sursă - este restaurarea abilităţii minţii de a controla simţurile prin renunţarea
la distragerile cauzate de obiectele exterioare.
55. După aceasta urmează controlul absolut asupra simţurilor.
“Omul a fost abolit”, spune C.S. Lewis, “Este bine că s-a dus”, afirmă B.F.
Skinner. Shakespeare spune: “Latră precum un zeu” - iar Pavlov: “Latră precum
un câine.” Problema este că omul este ambele - animal şi zeu. Dacă ar fi fost o
unitate - ori precum un animal, ori precum un zeu - atunci nu ar fi fost nici o
problemă. Buclucul îşi face apariţia tocmai datorită faptului că el este un
paradox: la suprafaţă este mai rău ca un câine, iar în centru mai glorios decât
orice zeu.
Dacă priveşti omul doar din exterior, nu poţi crede că ar fi un rău dacă ar
dispărea - “Bine că s-a dus”. B.F. Skinncr are dreptate. Pământul ar duce-o mai
bine; cel puţin ar fi mai tăcut. Natura ar fi mai fericită. Însă priveşte-l in interior,
în profunzimea sa infinită şi vei simţi că fără el, Pământul ar fi tăcut, dar această
tăcere ar fi moartă. Florile vor exista, însă frumuseţea nu va mai fi prezentă. Cine
le va mai simţi frumuseţea? Cine o va mai cunoaşte? Păsările vor continua să
cânte, dar cine va mai numi trilul acestora ca fiind poetic, misterios? Copacii vor
înverzi, dar acel verde totuşi nu există cu adevărat, deoarece el trebuie
recunoscut printr-o profundă rezonanţă în inima omului.
Odată cu omul va dispărea aprecierea, rugăciunea. Pământul va exista, dar
nu va mai fi magnific, divin. Tăcerea va fi ca aceea din cimitir, nu va mai avea
căldura inimii, nu va mai avea nimic profund - iar o tăcere fără profunzime nu
este o tăcere. Lumea va fi profană - nu va mai avea nimic sacru.
212
Omul este cel care creează sfinţenia. El nu poate trăi fără temple, fără
biserici, moschee, deoarece el însuşi este un templu. Chiar şi ateiştii creează
temple. De exemplu, Kremlinul. Comuniştii care trec prin faţa Kremlinului sau
mausoleului lui Lenin sunt la fel de pioşi că orice credincios. Omul nu poate trăi
fără un dumnezeu, deoarece el însuşi este un dumnezeu.
Problema apare datorită faptului că este precum un pod care face legătura
între două eternităţi - materie şi minte, profan şi sacru, viaţă şi moarte. Dar
aceasta este şi frumuseţea sa: prin acest paradox, omul nu devine doar un puzzle,
ci şi un mister.
Atunci ce este de făcut? Dacă te limitezi la Pavlov şi la discipolul său B.F.
Skinner, deja ai renunţat la cunoaşterea, la înţelegerea sa, fără să depui nici un
efort în această privinţă. Dacă te îndrepţi prea repede spre Buddha, Krishna,
Mahavira, Iisus, Patanjali, dacă acceptarea ta este imatură, atunci totul nu va
rămâne decât un crez - nu se va putea transforma niciodată în credinţă. Când te
grăbeşti, vei da greş. Pentru a-l cunoaşte ai nevoie de multă răbdare.
Şi nu există nici o cale prin care să îl poţi cunoaşte obiectiv. Dacă încerci,
aşa cum face ştiinţa, atunci vei ajunge să faci aceeaşi greşeală ca şi Pavlov -
omul va semăna cu un câine. Singura modalitate de a-l cunoaşte este aceea de a
pătrunde în interiorul propriu. Nu ajungi la el decât dacă te întâlneşti pe tine
însuţi.
Fiecare om are în interior o energic imensă. Atâta timp cât nu eşti capabil
să o vezi pe cea din interiorul tău, nu o vei putea vedea nici în ceilalţi. Ţine minte
următorul lucru, acesta este un criteriu: atât cât te cunoşti pe tine, în aceeaşi
măsură îi vei cunoaşte şi pe ceilalţi. Nici un pic mai mult - este imposibil. Mai
întâi trebuie cunoscut cunoscătorul şi doar atunci poate fi pătruns misterul
cunoscutului. Este necesar să îţi cunoşti adâncurile fiinţei şi doar atunci ochii vor
putea vedea şi în străfundurile celorlalţi.
Când rămâi doar la suprafaţa fiinţei proprii, întreaga existenţă va rămâne tot
la suprafaţă. Dacă crezi că eşti un val şi nu cunoşti deloc oceanul, pentru tine
ceilalţi vor rămâne doar nişte valuri. Odată ce ai pătruns în interiorul fiinţei
proprii şi ai devenit una cu oceanul - când te-ai contopit cu el şi l-ai cunoscut -
toate celelalte valuri vor dispărea: acolo nu va mai rămâne decât oceanul care
unduieşte. Dincolo de fiecare val - frumos sau urât, mare sau mic - doar oceanul
va exista.
Yoga este o metodă prin care ajungi la împăcarea cu adâncul fiinţei proprii,
cu subiectivitatea propriului suflet. Este ceva infinit: pătrunzi înăuntru, dar nu vei
ajunge niciodată la un punct în care să poţi afirma: “Am cunoscut totul.”
Continui şi continui.... Este infinit. Te poţi afunda oricât de mult, dar cu toate
acestea, încă mai rămân multe de explorat. Nu vei putea spune: “Am ajuns la
capăt.”
213
De fapt, capătul nici nu există. Nicăieri în univers nu există graniţe -

existenţa este infinită. Hotarele nu pot fiinţa în subiectivitatea ta - ele sunt
întotdeauna false. Cu cât pătrunzi mai mult adânc în interior, cu atât mai mult
apare nelimitatul.
Însă odată ce te-ai cufundat înăuntru, odată ce ai ajuns să curgi...vei
cunoaşte. Atunci limitele vor dispărea: atunci vei putea privi în ochii cuiva şi vei
vedea infinitul. Pentru prima dată, iubirea devine cu adevărat posibilă. Doar un
dumnezeu poate iubi. Câinii se pot doar lupta; ei se luptă chiar şi în numele
iubirii. Iar dacă zeii se luptă, chiar şi atunci iubesc; altminteri nu se poate.
Când ai ajuns să îţi cunoşti fiinţa ca fiind divină, întreaga existenţă este
imediat transfigurată. Aceasta nu mai este la fel ca cea veche. Nu, după aceea nu
mai există nimic obişnuit, totul se învăluie în culorile extraordinarităţii, a gloriei
infinite. Pietrele se transformă în diamante. Fiecare frunză devine cu adevărat
vie, este vitalizată. Întreaga existenţă devine Divină. În clipa în care îţi cunoşti
dumnezeul din interior, îl vei cunoaşte pe Dumnezeu în toate şi în tot. Aceasta
este singura modalitate prin care poţi cunoaşte.
Yoga este o metodologie: prin ea poţi descoperi ceea ce este ascuns, vei
putea deschide uşile templului interior, te vei vedea pe tine însuţi. Tu ai existat
acolo dintotdeauna, doar că nu te-ai descoperit. Comoara există în interior în
permanenţă. Ai uitat de ea, dar nu ai pierdut-o. Poate că ai uitat-o complet, dar
nu există nici o posibilitate prin care să o pierzi - deoarece tu eşti ea.
Deci singura întrebare rămâne cum să o poţi descoperi. Momentan este
acoperită; peste ea sunt aşternute multe straturi de ignoranţă. Yoga încearcă
încet, pas cu pas, să pătrundă în acest mister interior. După opt paşi, yoga ajunge
să o descopere. Paşii de început sunt numiţi bahirang yoga, adică yoga
exteriorului: yama, niyama, asana, pranayama, pratyahara - acestea sunt etapele
exterioare. Următorii trei paşi, ultimii - dharana, dhyana, samadhi - sunt
cunoscuţi sub numele de antaranga yoga, adică yoga interiorului.
Acum, prima sutră:
Tatah kshiyate prakashavaranam.
Apoi urmează dispersia învăluitorului luminii.
Primii patru paşi au fost făcuţi. Cel de-al cincilea însă funcţionează ca un
pod între primele patru, adică între yoga exteriorului şi cea a interiorului. Ea face
parte tot din yoga exteriorului, dar funcţionează precum un pod. Pratyahara
înseamnă următorul lucru: “reîntoarcerea în sursă” - nu atingerea sursei, ci doar
reîntoarcere. Procesul reîntoarcerii a început: acum energia nu se mai îndreaptă
spre exterior, nu mai este interesată de obiecte - a făcut o cotitură completă.
Exact ceea ce Iisus a denumit conversie. În mod normal, energia se mişcă în
afară. Vrei să vezi, să miroşi, să atingi, să simţi, ai uitat complet de cel care este
ascuns în interior.
214
Ai devenit ochii, urechile, nasul, mâinile şi ai uitat complet de cel care

priveşte din spatele ochilor. Tu nu eşti ochii. Într-adevăr, ai ochi, dar nu trebuie
să te identifici cu ei, sunt doar nişte ferestre. Cine stă în spatele acestor ferestre?
Dacă te privesc, nu ochii sunt cei care fac acest lucru. Ei nu pot privi singuri.
Atâta timp cât nu mă aflu în spatele ferestrelor, ochii nu pot privi singuri.
Oricui i s-a întâmplat să citească ceva şi, deodată, să îşi dea seama că nu a
citit nici un singur rând. Ochii îşi îndeplineau funcţia, dar în spatele lor nu se mai
afla nimeni. Treceau de un la cuvânt la altul, de la un rând la altul, de la o pagină
la alta, dar tu nu te aflai acolo. Brusc, realizezi că priveai în gol. Când suferi,
ochii sunt deschişi, dar nu mai vezi nimic în jurul tău - ei sunt plini de lacrimi.
Sau eşti fericit, atât de fericit încât nu te mai interesează nimic, nu mai vezi
nimic înjur.
De exemplu, te afli în piaţă şi cineva îţi spune: “Ţi-a luat foc casa” -
imediat o iei la goană. Alergi pe stradă şi te întâlneşti cu alţi cunoscuţi care te
întreabă: “Bună, ce mai faci? De ce alergi? Ce s-a întâmplat?” Ochii continuă să
vadă, urechile vor auzi, dar tu nu vei fi acolo. Vei fi acaparat doar de focul care
îţi mistuie casa. Iar dacă mai târziu cunoscuţii cu care te-ai întâlnit te vor întreba:
“De ce nu ne-ai băgat în seamă? De ce nu ne-ai răspuns la ce te-am întrebat?” Nu
îţi vei mai putea aminti nimic. Ochii au văzut prietenii, urechile i-au auzit, dar tu
nu te mai aflai acolo.
Urechile nu pot auzi singure. Este necesară prezenţa ta. De exemplu, joci
volei sau fotbal şi te loveşti la picior...eşti atât de acaparat de joc încât nu simţi
nimic. După ce s-a terminat meciul începi să simţi durerea şi când te uiţi la
picior, observi că sângerează. Sângele curgea şi înainte, durerea exista, dar tu nu
erai prezent acolo.
Acest lucru trebuie bine înţeles: singure, simţurile sunt complet
neputincioase - până când nu cooperezi cu ele. Aceasta este întreaga artă a
sistemului yoga. Dacă nu cooperezi, simţurile se închid, atunci începe conversia -
pratyahara. Când energia nu mai este obsedată să vadă, să asculte, să atingă,
atunci începe să se îndrepte spre interior. Iată ce înseamnă pratyahara: mişcarea
către sursă, către locul de unde ai venit, către centru. Acum nu mai te îndrepţi
spre periferie.
Iar acesta este doar începutul. Finalul va fi în samadhi. Pratyahara este
începutul călătoriei energiei spre propria ei casă. Samadhi apare atunci când deja
ai ajuns. Primele patru etape - yama, niyama, asana, pranayama - reprezintă doar
nişte pregătiri pentru cea de-a cincca, pratyahara. Dar ţine minte: este doar
începutul.
Apoi urmează dispersia învăluitorului luminii. Ultima sutra a vorbit despre
pranayama. Pranayama este un mod prin care poţi intra în ritm cu universul, dar
tu încă rămâi în exterior.
215
Începi să respiri atât de ritmat încât ajungi să te acordezi cu Întregul. Atunci

te-ai abandonat; nu mai lupţi. Nu mai eşti un duşman, ci un iubit al Întregului.
Iată ce înseamnă a fi religios: a nu mai fi în conflict, a nu mai avea ţeluri proprii.
Un om religios curge cu existenţa; destinul său este destinul Întregului.
Când doar pluteşti, ego-ul dispare, deoarece el nu poate exista decât prin
luptă, prin rezistenţă. Ego-ul supravieţuieşte cu ajutorul ţelurilor individuale.
Încearcă să înţelegi acest lucru. Mulţi îmi spun că doresc să scape de el şi le
răspund: “Dacă tu doreşti să renunţi la el nu vei putea, deoarece cine eşti tu?
Cine este cel care spune că doreşte să renunţe? Nimeni altcineva decât ego-ul.”
Poţi pretinde că eşti umil, îţi poţi impune pioşenia, dar ego-ul tot va exista.
Poate că ai fost un rege, iar acum ai devenit cerşetor, ego-ul va exista. Înainte a
existat ca rege, acum ca cerşetor. Chiar modul în care mergi sau vorbeşti îl va
scoate la iveală. Acum spui: “Sunt cel mai umil om din lume.” Înainte erai cel
mai mare rege. Problema este că tu eşti acolo.
Dacă începi să lupţi cu ego-ul vei crea un ego mai subtil, care este mult mai
periculos decât celălalt, deoarece acesta va fi mai pios, va pretinde că este
religios. Înainte făcea parte din lumea aceasta, acum face parte din lumea de
dincolo. Astfel nu vei reuşi decât să treci la un lucru mai periculos; te afunzi mai
mult în capcană. Laţul s-a strâns mai mult în jurul gâtului.
Pranayama a fost adesea şi greşit tradusă “controlul respiraţiei”. Nu este un
control. Este un mod de a fi spontan faţă de univers. Controlul aparţine ego-ului;
el este cel care manipulează. Când înţelegi acest lucru, ego-ul va dispărea - nu
mai este nici o nevoie să renunţi la el.
Nu poţi arunca o iluzie, ci doar o realitate - iar ego-ul este ireal. Iluziile nu
pot fi aruncate deoarece, în primul rând, nu există. Trebuie doar să înţelegi şi ele
vor dispărea. Faţă de un vis nu poţi face altceva decât să devii conştient şi se va
dispersa singur. Ego-ul este cel mai subtil vis: visul prin care cred că sunt
separat de existenţă, că trebuie să ajung la anumite ţeluri în pofida Întregului, că
sunt individual. În clipa în care devii atent, visul se spulberă.
Nu poţi fi împotriva Întregului, deoarece eşti o parte din el. Crezi că este
posibil să pluteşti împotriva curentului? Nu există decât o singură cale: să fii cu
Întregul. Chiar dacă lupţi nu poţi fi împotriva sa - doar în imaginaţia ta. Când
crezi că eşti separat şi că îţi urmezi propriul drum, acesta este doar un vis. Nu se
poate aşa ceva. Este la fel ca atunci când o unduire începe să gândească că este
separată de lac - este absolut imposibil. Cum va putea ea să părăsească lacul?
Dacă este să ajungă undeva, atunci aceea trebuie să fi fost voinţa lacului şi nu a
ci personale. Doar aşa se poate mişca.
Când înţelegi, cunoşti. Vei începe să râzi: “Doar am visat - acum visul a
dispărut. Eu nu mai sunt. Eu am fost şi visul şi visătorul - ambii. Acum doar
Întregul există.
216
Pranayama creează situaţia în care reîntoarcerea devine posibilă, deoarece

nu mai ai unde să mergi. Lupta a încetat. Inamicul a dispărut. Acum doar curgi
spre propria fiinţă - doar pluteşti spre interior. Va fi ceva natural.
După pranayama, Patanjali spune: Apoi urmează dispersia învăluitorului
luminii. Această sutra trebuie disecată, analizată şi înţeleasă, deoarece multe
lucruri vor depinde de ea.
Patanjali nu spune că după pranayama este atinsă lumina interioară. Mulţi
comentatori ai săi au înţeles greşit aceasta. Ei cred că în această etapă este
realizată iluminarea. Nu este aşa. Dacă ar fi aşa, atunci ce se întâmplă cu
dharana, dhyana şi samadhi ? Patanjali spune doar că “se dispersează
învăluitorul luminii'’, nu atingerea luminii - sunt două lucruri complet separate.
Dispersia învăluitorului este o realizare negativă - ea creează posibilitatea
de a ajunge la lumină - dar nu este atingerea luminii. Mai sunt multe lucruri de
făcut. De exemplu, gândeşte-te că ai trăit milioane de vieţi cu ochii închişi fără să
cunoşti lumina soarelui şi acum pleoapele au ajuns să se deschidă. Soarele se va
afla în faţa ta, lumina te va înconjura, dar nu o vei putea vedea, deoarece te-ai
obişnuit cu întunericul. Cortina s-a ridicat, dar cu toate acestea, lumina nu poate
deveni brusc vizibilă. Întunericul a devenit o parte din mintea ta. Cortina grosieră
a pleoapelor tocmai s-a ridicat, dar cortina subtilă a întunericului încă mai
persistă.... Ochii nu vor putea tolera lumina soarelui după ce ai stat mult timp
numai în întuneric. Iar când există mai multă lumină decât poţi suporta, aceasta
redevine întunecată. Poţi încerca să priveşti soarele şi vei vedea cum totul se
întunecă în jurul tău. Iar dacă priveşti prea mult la el poţi chiar orbi.
Nu ai idee cât de multe vieţi ai trăit în întuneric. Nu ai cunoscut lumina,
nici măcar o rază a ei nu ţi-a pătruns în fiinţă. Întunericul este singura experienţă
trăită. Doar prin dispersia învăluitorului ei nu poţi fi capabil să o recunoşti.
Patanjali cunoaşte foarte bine acest lucru. De aceea şi formulează sutra în
acest fel: Tatah kshiyate prakashavaranam - apoi urmează dispersia
învăluitorului luminii. Dar nu atingerea ei. Aceasta este o realizare negativă.
Să încerc să o explic şi altfel. Eşti bolnav: medicina te poate ajuta - boala
poate dispărea prin medicină - dar asta nu înseamnă că ai devenit sănătos. În corp
nu mai există nici un fel de boală, dar sănătatea încă nu a apărut. Va trebui să stai
liniştit, să te relaxezi pentru a recupera energia consumată. Sănătate este un
fenomen pozitiv; boala este un fenomen negativ. Este posibil să mergi la doctor
şi acesta să nu poată descoperi nici un fel de boală - asta nu înseamnă că eşti
sănătos. Cu toate acestea îi spui: Nu mă simt deloc bine. Mă simt foarte
îngreunat, parcă aş fi mort.”
Doctorul poate detecta doar boala, nu şi sănătatea. Nu are cum să ştie dacă
eşti sănătos sau nu: nu îţi poate oferi un certificat că eşti sănătos, ci doar că eşti
bolnav.
217
A nu fi bolnav nu înseamnă neapărat a fi sănătos. Desigur, condiţia de bază

pentru a fi sănătos este aceea de a nu fi bolnav, dar dacă nu eşti bolnav nu
înseamnă neapărat că eşti şi sănătos. Sănătatea este pozitivă.
Se întâmplă în multe cazuri ca o persoană obosită, bătrână să îşi piardă
interesul faţă de viaţă, ceea ce Buddha numeşte a fi tanha. Oricât ai încerca să
vezi ce are nu vei descoperi: din punct dc vedere medical nu este bolnav, dar cu
toate acestea nu pare a fi sănătos. Dorinţa de viaţă a dispărut. Acum nimeni nu îl
mai poate ajuta. A fi sănătos este un fenomen pozitiv, iar a fi bolnav este un
fenomen negativ.
Patanjali spune că ajungi la o etapă în care se ridică cortina. Asta nu
înseamnă că ai cunoscut lumina - mai trebuie să aştepţi, mai ai de făcut trei paşi.
Încet-încet îţi vei antrena ochii, îţi vei obişnui ochii cu acea lumină magnifică.
Uneori acest lucru îţi poate lua ani dc zile.
Apoi urmează dispersia învăluitorului luminii. Eu nu sunt de acord cu toţi
acei comentatori care spun că în această etapă se atinge lumina - nu acesta este
mesajul. Acum, obstacolul nu mai există, bariera a dispărut, dar distanţa încă este
prezentă. Va mai trebui să mergi puţin, iar acum trebuie să păşeşti chiar cu mai
multă atenţie ca înainte deoarece poţi cădea în aceeaşi capcană: să gândeşti:
“Acum m-am realizat. Bariera s-a ridicat şi am ajuns acasă.” Prin aceasta nu vei
face altceva decât să te opreşti înainte de atingerea ţelului final.
Există mulţi yoghini care s-au oprit la cea de-a cincea etapă. Ei nu pot
înţelege ce se întâmplă. Bariera nu mai există, dar nu sunt complet satisfăcuţi. De
fapt, dacă eşti foarte egoist te vei opri aici, la această sutra, deoarece prin
existenţa barierei ego-ul are cu ce lupta. Încerci să o distrugi şi când reuşeşti
observi că odată cu ea s-a distrus şi sensul vieţii. Atunci nu mai ştii ce să faci.
Peste tot în lume, oamenii se luptă unii cu alţii, ei trăiesc într-o competiţie
continuă - în afaceri, politică şi altele. Apoi, obosesc. Dacă sunt câtuşi de puţin
inteligenţi, vor obosi. Atunci vor începe să lupte cu propriul ego, cu bariera. Într-
o bună zi şi aceasta va dispărea şi atunci nu vor mai avea nimic cu care să se
lupte. Şi în acea clipă, ego-ului îi va fi imposibil să se mai mişte, deoarece
menirea lui este doar aceea de a lupta - indiferent cu cine sau cu ce, chiar cu el
însuşi. Când nu mai poate exista nici un conflict, el se opreşte. Nu mai are unde
să meargă...dar mai sunt de făcut încă trei paşi.
Dharanasu cha yojnata manasah.
Şi astfel mintea devine capabilă de concentrare.
Dharana nu înseamnă doar concentrare. “Concentrarea” îţi oferă un mic
indiciu despre natura dharana-ei, dar ea este un concept superior concentrării. Să
explic mai bine.
Cuvântul indian dharma sc trage tot din dharana. Iată ce înseamnă acesta:
capacitatea de a conţine, capacitatea de a deveni precum un pântec.
218
Când, după pranayama ai reuşit să fii acordat cu Întregul, devii un pântec o

capacitate de a conţine. Atunci vei putea conţine Întregul. Dar de ce a fost asociat
dharana cu “concentrarea”? Ce înseamnă “concentrare”? A rămâne mult timp cu
o singură idee, a conţine o singură idee o perioadă mai mare de timp.
Dacă îţi spun să te concentrezi asupra unei picturi, să rămâi doar cu acel
concept al imaginii - îţi va fi extrem de dificil. Vor începe să intervină o mie şi
unul de lucruri. De fapt, imaginea va dispărea şi reapărea mereu.
Minţii îi este dificil să conţină un singur lucru - oricare ar fi acesta. Ea este
foarte îngustă. Nu poate păstra un lucru decât câteva clipe, după care îl pierde.
Nu este vastă şi de aceea nu poate păstra nimic. Aceasta este una dintre cele mai
profunde probleme ale umanităţii. Te îndrăgosteşti şi a doua zi deja mintea se
uită la altcineva. Nu poţi iubi aceeaşi persoană prea mult timp - chiar şi câteva
ore înseamnă destul..Mintea va începe să cutreiere prin toată lumea.
De exemplu, te-ai zbătut să îţi cumperi o anumită maşină şi în cele din
urmă ai reuşit. Dar a doua zi mintea va începe să se uite după maşina vecinului.
Când o vei putea avea şi pe aceea, vei trece la alta. Acelaşi lucru s-a întâmplat
întotdeauna: nu poţi conţine nimic. Pierzi totul imediat ce l-ai obţinut.
Dharana înseamnă capacitatea de a conţine - pentru că dacă doreşti să îl
cunoşti pe Dumnezeu, atunci va trebui sa devii capabil să îl incluzi în tine. Dacă
vrei să îţi cunoşti fiinţa interioară, va trebui să creezi capacitatea de a deveni un
pântec pentru ea. Va trebui să renaşti. Concentrarea este doar un fragment:
dharana este un cuvânt foarte vast, este extrem de comprehensiv. Înseamnă mult
mai mult decât concentrarea.
Şi astfel mintea devine capabilă de concentrare. Traducerea mea ar fi
următoarea: “Şi astfel mintea devine un pântec.” Şi iată ce înţeleg prin “pântec”:
o femeie poartă în ea copilul timp de nouă luni. Hinduşii au denumit femeia ca
fiind Pământul, deoarece ea poartă copilul aşa cum şi pământul poartă sămânţa
unui copac.
Când sămânţa se afundă în sol, dar nu se mai teme de nimic, atunci nu mai
este străină faţă de pământ, ci începe să se simtă ca acasă... Ţine minte: sămânţa
trebuie să se simtă ca în propriul ei cămin şi doar atunci se poate sparge;
altminteri nu o va face. Când ea începe să simtă că solul este precum o mamă -
că nu mai are de ce să îşi poarte singură de grijă, că nu mai are de ce să poarte o
armură - atunci începe să se relaxeze. Încet-încet se sparge şi dispare în pământ.
Ea şi-a găsit mama şi încep să răsară vlăstarele.
În India, femeia este considerată ca fiind elementul pământesc, iar bărbatul
elementul ceresc - deoarece el este mai aventurier. El nu poate conţine mult. Şi
se întâmplă de multe ori ca o femeie care se îndrăgosteşte de un bărbat să îl
iubească toată viaţa ei. Femeii îi este mai uşor - ea ştie să păstreze o idee.
Bărbatul este mai vagabond.
219
Dacă nu ar fi existat femeile, în lume nu ar fi existat nici case, cel mult

corturi. Bărbatului nu îi place să stea prea mult într-un loc. I-ar fi de ajuns un cort
pe care să îl poată instala oricând şi oriunde.
Dacă nu ar fi existat femeile, atunci nici bărbaţii nu ar fi existat. Ei există
datorită femeilor. De fapt, întreaga civilizaţie există datorită lor. Fără ele oamenii
ar fi rămas nomazi. Problema este că acest lucru încă s-a păstrat în minte. Unui
bărbat îi este foarte dificil să rămână stabil. Chiar dacă are un cămin, mintea sa
continuă să hoinărească.
Acesta este şi motivul pentru care am sentimentul că femeile pot pătrunde
mult mai uşor în meditaţie decât bărbaţii. Pentru un bărbat este mai dificil,
deoarece mintea sa hoinăreşte mai mult, îl păcăleşte, îl îndeamnă să meargă în
Himalaya sau Kashmir, în Nepal sau Kabul - oriunde. Femeia, în schimb, poate
rămâne mult mai mult timp într-un singur loc. Ea nu simte nevoia interioară de a
peregrina.
Atunci mintea devine capabilă să reţină totul precum un pântec - deoarece
doar printr-un pântec se poate naşte o nouă fiinţă. Va trebuie să renaşti, să îţi
porţi singur sarcina: este necesar să te cari în propriul pântec. Concentrarea este o
parte a acesteia. Este minunat dacă o poţi învăţa. Dacă poţi rămâne cu o idee mai
mult timp, atunci vei deveni capabil să te menţii o mare perioadă de timp; nu vei
mai fi distras de alte obiecte: maşini, femei, case, slujbe. Când nu te mai distrage
nici un obiect, doar atunci este posibilă reîntoarcerea. Doar o minte care poate
rămâne tăcută, care poate aştepta cu răbdare, care nu hoinăreşte, doar această
poate ajunge să îşi cunoască propria divinitate.
Al cincilea constituent al sistemului yoga, pratyahara - reîntoarcerea la
la distragerile, cauzate de obiectele exterioare.
Până când nu poţi renunţa la distragerile cauzate de obiectele exterioare, nu
vei putea pătrunde în interior, deoarece ele te vor atrage mereu. Este la fel ca
atunci când ori de câte ori doreşti să meditezi începe să sune telefonul. Mai poţi
medita? Este necesar să îl scoţi din priză.
Şi nu este vorba doar despre un telefon. În jurul tău sunt milioane de
obiecte ,milioane de telefoane sună în permanenţă. O parte din minte spune: “Ce
faci? Acum trebuie să mergi la piaţă. De ce îţi pierzi timpul pentru nimic?” O
altă parte a minţii spune cu totul altceva - şi mintea este divizată în o mie şi unul
de fragmente. Toate îţi atrag atenţia, iar dacă acest fenomen continuă, pratyahara
nu mai este posibilă. Cum vei mai fi capabil să pătrunzi înăuntru? Trebuie să
renunţi la interesul pentru periferie.
Al cincilea constituent al sistemului yoga, pratyahara - reîntoarcerea la
la distragerile, cauzate de obiectele exterioare.
220
“Prin renunţare la distrageri” - cum se poate face acest lucru? Poţi face un
simplu legământ de genul “voi termina cu femeile” sau “nu voi mai fi interesat
de bogăţii”? Doar printr-un legământ nu este posibil. De fapt, se va întâmpla
chiar invers. Mintea îţi va fi cotropită numai de imagini ale femeilor sau ale
bogăţiilor. Dacă încerci să renunţi cu ajutorul voinţei, vei ajunge la haos. Culmea
este că foarte multe persoane încearcă acest lucru.
Mulţi sannyasini în vârstă m-au întrebat: “Ce să facem în privinţa sexului?
Acesta nu ne dă pace şi culmea este că acum apare mai mult ca în tinereţe. Noi
am renunţat la el cu mult timp în urmă, acum ce putem face?” Dacă renunţi doar
prin voinţă, fără să înţelegi, vei avea probleme. Înţelegerea este necesară, dar nu
şi voinţa. Aceasta din urmă este o parte a ego-ului.
Şi prin voinţă nu faci altceva decât să devii divizat. Vei spune: “Nu mă voi
mai interesa niciodată femeile.” De ce spui aşa ceva? Când nu eşti cu adevărat
interesat nu mai ai de ce să afirmi nimic. Ce rost are să anunţi public faptul că nu
mai te interesează femeile? Dacă nu eşti interesat, nu mai eşti şi gata. De ce
trebuie neapărat să te dai în spectacol? Dc ce să devii un exhibiţionist? Nu,
nevoia este alta. Încă eşti foarte profund înlănţuit.
Dar eşti şi frustrat. După oricare relaţie cu o persoană de sex opus ai
devenit frustrat. Acolo există şi atracţie, dar şi frustrare - aceasta este suferinţa.
Acum începi să cauţi un loc în care să îţi poţi păstra legământul dat în faţa
oamenilor. Ego-ul va spune: “Nu este bine să rămâi în societate” - deoarece
ceilalţi ştiu de legământul tău de brahmachaya.
Iar dacă este să lupţi, ştii cu cine vei lupta? Cu propria energic sexuală. Este
ca şi cum mâna stângă începe să se lupte cu mâna dreaptă. Este o prostie. Nu vei
fi niciodată victorios.
Deci, cum se poate renunţa? Prin înţelegere, prin experimentare, prin
maturitate - nu prin legăminte sau jurăminte. Când vrei să renunţi la ceva, atunci
trăieşte acel lucru. Nu te teme. Pătrunde în el cât poţi dc mult, astfel încât să
ajungi să îl înţelegi. Odată ce este înţeles, un lucru dispare de la sine, fără să
depui nici un efort de voinţă. Când acolo este implicată voinţa, atunci încep să
apară problemele. Nu renunţa niciodată la nimic prin voinţă. Nu o folosi faţă de
nimic. Voinţa este unul dintre fenomenele care creează cea mai mare suferinţă.
Doar printr-o înţelegere tacită cunoşti faptul că viaţa este o şcoală prin care
trebuie să treci. Şi, nu te grăbi. Dacă simţi că încă mai există o dorinţă pentru
bani, atunci nu începe să te rogi. Implică-tc în afaceri, fă bani şi termină cu ei.
Banii sunt un non-sens, iar dacă-ai puţină inteligenţă vei termina repede cu ei.
Dacă nu, îţi va lua mai mult timp, dar experienţa este cea care îţi oferă
inteligenţa. Experimentarea este singura cale; nu există o altă scurtătură. La unii
durează mai mult, la alţii mai puţin, asta este - omul este neajutorat. El trebuie să
ajungă la inteligenţă prin experienţă.
221
Şi tot ce cunoşti cu adevărat, va dispărea de la sine.

Doar prin renunţarea faţă de atracţia oferită de obiectele exterioare devii
capabil de pratyahara - atunci te poţi reîntoarce acasă. Acum nu mai există nici
un interes faţă de lumea exterioară şi, deci, nu te mai îndrepţi în o mie şi una de
direcţii. Acum doreşti să te cunoşti şi această dorinţă le înlocuieşte pe toate
celelalte. Acum nu a mai rămas decât o singură dorinţă: aceea de a te cunoaşte pe
tine.
Tatah parama vashyate indriyanam.
După aceasta urmează controlul absolut asupra simţurilor.
Când ai reuşit să revii acasă, brusc tu eşti cel care devine stăpânul. Aceasta
este şi frumuseţea procesului. Când te îndrepţi spre exterior, vei rămâne un sclav
- un sclav al milioanelor de lucruri. Sclavia va fi infinită, deoarece infinite sunt şi
obiectele dorinţelor.
S-a întâmplat ca atunci când eram profesor la universitate să locuiesc lângă
un alt profesor - era un om într-adevăr neobişnuit. Părinţii săi i-au lăsat destui
bani. El trăia singur cu soţia sa, însă întreg cartierul îl cunoştea datorită
zgârceniei sale. Avea o bicicletă atât de veche şi ruginită încât nimeni nu dorea
nici măcar să o fure. Când mergea la cinema o lăsa pur şi simplu pe drum, nu o
punea în standul în care trebuiau puse bicicletele, deoarece pentru aceasta ar fi
trebuit să plătească - oricum era o sumă infimă.
După un timp, ne-am împrietenit şi i-am spus: “Ştii, toată lumea râde de
tine şi de bicicleta pe care o foloseşti. De ce nu scapi de ea?”
Mi-a răspuns: “Ce să fac? Am încercat să o vând, dar nimeni nu doreşte să
o cumpere?”
“Da, nimeni nu vrea să o cumpere deoarece este o rablă! Mai bine arunc-o
în râu - şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu dacă nu ţi-o aduce nimeni înapoi.”
A spus: “Bine, mă mai gândesc.” Dar nu a aruncat-o.
De ziua de naştere i-am cumpărat o bicicletă nouă şi i-am făcut-o cadou. A
fost foarte fericit şi am aşteptat ca a doua zi să meargă pe ea. Dar nu, el a început
să o folosească tot pe aceea veche, “Ce s-a întâmplat?” - l-am întrebat.
“Bicicleta care mi-ai dat-o este atât de frumoasă încât nu pot să merg pe ea.
Devenise un obiect de venerare. În fiecare zi o curăţa, o lustruia.... Am mai
încercat să îl conving să o folosească, dar îmi răspundea: “Astăzi plouă şi tocmai
am curăţat-o” - sau: “Nu pot deoarece este prea cald, iar daca merg cu ea la
facultate poate că mi-o zgârâie cineva. Ştii cum sunt oamenii.”
Nu a folosit-o niciodată. Cred că şi astăzi o venerează şi se roagă la ea.
Există mulţi oameni care venerează anumite obiecte. Într-o altă zi i-am mai spus
profesorului: “Ştii, nu tu eşti stăpânul bicicletei, ci ea a devenit stăpânul tău. De
fapt, am crezut că îţi fac ţie cadou o bicicletă, dar acum aş dori să te ofer pe tine
ei - «Ţi-am făcut cadou acest frumos profesor».
222
Când doreşti nu tu eşti stăpânul. Iată diferenţa între a dori şi a folosi: poţi
sta într-un palat, dar pe care să îl foloseşti. Însă este posibil să locuieşti într-o
colibă şi aceasta să te stăpânească pe tine. În ochii celorlalţi vei părea sărac, dar
nu vei fi - eşti obsedat de posesiuni. Un om poate trăi într-un palat şi cu toate
acestea să fie un pustnic. Calitatea de pustnic depinde de calitatea controlului, a
stăpânirii. Când foloseşti lucrurile, atunci este în regulă; dar când eşti folosit,
atunci te comporţi prosteşte.
Patanjali spune: După aceasta urmează controlul absolut asupra
simţurilor. Iar obiectele simţurilor...doar prin pratyahara, când tu devii cel mai
important lucru din viaţa ta. Nimic nu este comparabil cu acesta. Când totul
poate fi sacrificat pentru propria cunoaştere-de-sine, a fiinţei, când regatele şi
palatele nu mai au nici o valoare - dacă între regatul interior şi cel exterior îl
alegi pe primul - în acel moment, pentru prima dată, nu vei mai fi un sclav, ci ai
devenit un stăpân. În India, sannyasinii, sunt denumiţi swami - adică “stăpâni”,
stăpâni ai simţurilor. Altminteri toţi sunt sclavi - şi sclavi ai unor lucruri moarte,
sclavi ai lumii materiale.
Până când nu devii un stăpân, nu vei fi frumos - vei rămâne urât, hidos. A fi
stăpân înseamnă a ajunge în rai. Acesta este singurul paradis existent.
Pratyahara te face să devii stăpân. Iată ce înseamnă pratyahara: a nu mai
alerga după lucruri. Aceeaşi energie care se îndrepta spre lume, acum se
îndreaptă spre interior, spre centru. Iar când aceasta va ajunge în centru, vor
începe să ţi se dezvăluie revelaţii după revelaţii. Pentru prima dată devii
manifestat - ştii cine eşti. Iar această cunoaştere - cine sunt eu - te face un
dumnezeu.
Hamlet are dreptate când afirmă: “Omul latră precum un zeu.” Pavlov
greşeşte: “Omul latră precum un câine.” Dar când alergi după lucruri, atunci
Pavlov are dreptate şi Hamlet greşeşte. Hoinăreşte după obiecte şi Skinner va
avea dreptate, iar Lewis va greşi.
Să repet: “Omul a fost abolit” - spune C. S. Lewis, “Este bun-dus”, afirmă
B.F. Skinner. Shakespeare spune: “Latră precum un zeu” - iar Pavlov: “Latră
precum un câine.” Depinde de tine ce alegi să fii. Dacă pătrunzi în interior vei
deveni un dumnezeu. Îndreaptă-te în exterior şi Pavlov va avea dreptate.
223
XVI. TOATE PROBLEMELE SUNT IREALE
1. Ai spus că omul este un pod între animal şi divin. Unde suntem noi
pe acest pod?
Nu eşti pe pod, ci tu eşti podul. Acest lucru trebuie bine înţeles. Dacă crezi
că te afli pe pod, atunci ai înţeles complet greşit - ego-ul este cel care
interpretează întotdeauna greşit. Tu eşti podul. Tu eşti cel care trebuie transcens.
Va trebui să te depăşeşti.
Dacă înţelegi corect acest lucru, atunci totul va deveni foarte clar: dacă eşti
prea mult, vei deveni animal; de asemenea, atunci podul va dispărea. Când ego-
ul este prea cristalizat, podul dispare - ai devenit animalic. La fel se întâmplă şi
când dispari tu, podul se evaporă şi ai devenit divin. Dacă acolo persistă ego-ul,
atunci ai devenit un câine - ego-ul este câinele. Când ai dispărut complet şi acolo
nu mai rămâne decât tăcerea, atunci apare divinul.
Goliciunea rămasă, vidul, spaţiul infinit - aceasta este ceea ce Buddha a
denumit nirvana. Cuvântul “nirvana” înseamnă încetare; când flacăra se stinge,
acolo rămâne întunericul absolut. Când flacăra ego-ului a dispărut, atunci ai
devenit infinit - nu te mai poţi găsi nicăieri - ai devenit Divinul.
Între aceste două puncte - ego şi non-ego - există un pod. Tu eşti acel pod.
Acum depinde de cât de mult ego deţii: dacă ai prea mult, vei începe să tc înclini
spre animal; dacă ai mai puţin, vei începe să te înclini spre divin. Eşti o frânghie
întinsă între animal şi divin. Deci nu mă întreba unde te afli pc această frânghie,
deoarece atunci doar ego-ul este cel care întreabă. Doar înţelege bine faptul că
eşti un pod. Iar acesta trebuie depăşit, trebuie să treci de el; este necesar să ajungi
dincolo de tine.
Nu încerca să fii liber, deoarece şi aceasta poate fi o motivaţie foarte subtilă
a ego-ului. Nu încerca să te eliberezi de el, deoarece aceasta poate deveni o
motivaţie a ego-ului şi atunci nu vei mai reuşi niciodată să scapi de el. Libertatea
nu va fi a ta; aceasta va apărea doar când tu nu vei mai fi.
Permite-i acestui sentiment de “eu” să dispară şi nu vei mai fi nevoit să faci
altceva. Doar lasă-l să dispară...este atât de fals încât trebuie creat în permanenţă,
altminteri nu poate exista. Trebuie să cooperezi cu el în fiecare clipă. Este la fel
ca un ciclist care pedalează: când nu va mai pedala, bicicleta se va opri.
224
Ego-ul are nevoie de o cooperare continuă. Nu trebuie să faci nimic

împotriva lui, doar rămâi atent şi nu mai coopera. Fii alert şi continuă să
urmăreşti cum apare, cât de subtile sunt căile sale. Doar priveşte şi nu coopera -
este îndeajuns. Atunci el va muri. Bicicleta nu poate merge dacă nu pedalezi.
Când mă întrebi cum să scapi de ego vei fi la fel ca un biciclist care
continuă să pedaleze şi în acelaşi timp strigă speriat la oameni: “Nu ştiu cum să
mă opresc!” Nu mai pedala. Bicicleta nu poate merge singură, ci are nevoie de
ajutorul tău.
Suferinţa există tocmai pentru că o ajuţi. Suferinţa, iadul tău supravieţuieşte
doar datorită cooperării cu el. Odată ce înţelegi, cooperarea se dizolvă: nu mai iei
parte la acest joc plin de suferinţe - doar stai deoparte şi priveşti. O explozie
bruscă şi ego-ul a dispărut - nu mai există bicicletă, nu mai ai de ce să pedalezi.
Acesta este momentul în care podul este trecut.
2. Spui că este posibil pentru un Maestru şi discipolul său, sau pentru
doi iubiţi, să se întâlnească în fiinţa lor. Altădată ai afirmat că suntem total
singuri şi că este imposibil chiar să fim împreună. Dorinţa de a-l întâlni pe
celălalt - fiinţă în fiinţă - este o ficţiune a minţii şi trebuie înlăturată? Te rog,
dacă poţi explica acest lucru.
Da, este destul de dificil de explicat. Toate explicaţiile sunt dificile
deoarece, în primul rând, problemele sunt false. Cum să explici o problemă când
ea este falsă? Ceri ceva absurd. Da, toate explicaţiile sunt dificile. De fapt, când
ajungi să înţelegi, vei vedea că nu mai există nici o problemă. Deci, o problemă
nu poate fi rezolvată şi eu nu mă aflu aici pentru a rezolva problemele tuturor; nu
iau parte absolut deloc la această prostie. Eu doar încerc să îmi împart înţelegerea
cu tine şi nu să îţi rezolv problemele. Acesta nu pot fi rezolvate, deoarece sunt
complet absurde.
Orice problemă este la fel ca situaţia în care cineva are febră foarte mare şi
începe să halucinczc şi începe să întrebe: “De ce zboară scaunul acesta prin
cameră?” Cum îi poţi explica acest lucru? Singura modalitate este aceea de a
face ceva pentru ca să îi scadă febra. Acelaşi lucru îl fac şi eu; acesta este
singurul efort pe care îl depun. După ce îţi scade febra, dacă înţelegi, vei vedea
că scaunul nu mai zboară. Atunci vei începe să râzi singur de prostia în care ai
existat.
Este dificil, aproape imposibil, să explic ceea ce m-ai întrebat, deoarece
întrebarea aceasta va fi întotdeauna absurdă. Nu poţi pune o întrebare corectă,
pentru că atunci când vei putea nu vei mai avea nevoie să întrebi nimic. O
întrebare corectă are în ca, întotdeauna, răspunsul corect - deoarece orice lucru
real este corect. Dacă poţi pune o întrebare corectă, atunci deja ai înţeles. Dar, cu
toate acestea, eu încă mai încerc să îţi cobor febra. Însă aceasta nu este o
explicaţie.
225
“Spui că este posibil pentru un Maestru şi discipolul său, sau pentru doi
iubiţi, să se întâlnească în fiinţa lor. Altădată ai afirmat că suntem total singuri
şi că este imposibil chiar să fim împreună.” Ambele sunt adevărate. Noi suntem
complet singuri şi este imposibil să fim împreună - acest lucru este absolut
adevărat. Dar şi cealaltă afirmaţie este la fel de adevărată. Doi iubiţi sau un
Maestru şi un discipol se pot întâlni în propria lor fiinţă. Contradicţia apare
deoarece nu ai experienţa acestor lucruri.
Când doi iubiţi se întâlnesc, acolo nu există două iubiri, ci doar iubirea.
Persoanele au dispărut, deoarece când acestea există, iubirea nu poate exista.
Iubiţii au devenit precum malurile unui râu: râul curge şi le atinge pe ambele.
Fără existenţa râului, malurile vor fi separate, nu se mai pot întâlni. Prin râu, ele
se întâlnesc, fiinţează împreună.
Dacă un Maestru şi un discipol se întâlnesc, acolo nu mai există două
persoane - dualitatea a dispărut. Doar unul există în totala sa singurătate. Doi nu
se pot întâlni, doar când ei dispar apare momentul prielnic.
Este dificil să îi acorzi o denumire. Dacă îi spun un moment al întâlnirii,
atunci vei înţelege greşit, deoarece orice întâlnire presupune existenţa a două
lucruri separate. Dacă nu o denumesc întâlnire, atunci îmi va fi imposibil să o
denumesc altfel. Acesta este impasul pe care îl impune limbajul. Dar poţi
înţelege: dacă mă asculţi în mod empatic - şi nu există o altă cale - nu să încerci
să discuţi cu mine o problemă, ci mai degrabă să simţi dificultatea pe care o am
atunci când încerc să exprim ceea ce nu poate fi exprimat; nu ai nevoie decât de
o profundă empatie, aceasta este încrederea şi atunci vei putea înţelege. Atunci
cuvintele nu te vor trăda, nu vor deveni un obstacol, ci vor deveni indicii, vor
începe să aibă o mare importanţă şi semnificaţie - deoarece prin ele poţi avea o
străfulgerare. Ştii că limbajul este grosier - tăcerea este subtilă - dar când mă
asculţi în mod empatic, cu o încredere profundă, atunci cuvintele vor avea o
calitate a tăcerii.
Ascultă-mă: doi nu se pot întâlni - aşa ceva este imposibil; dar se pot şi
intâlni. Însă atunci calitatea dualităţii nu va mai fi prezentă. Când mă refer la o
întâlnire ca de la fiinţă la fiinţă, înţeleg prin aceasta că acolo nu mai există nici
iubit şi nici iubită...sunt pierduţi, în fiinţa lor a pătruns unitatea. În acea tăcere
profundă doar iubirea există, nu iubiţii. Când un discipol şi un Maestru sunt
împreună, dacă discipolul este pregătit să se piardă.... Deoarece Maestrul este
deja dispărut, este o goliciune. Când discipolul este şi el pregătit să plutească
împreună cu goliciunea Maestrului - fără să aibă nici o pretenţie, nici o cerere,
deoarece acestea nu îi vor permite să dispară; fără nici o îndoială şi incertitudine
- dacă este gata să devină parte din spaţiul infinit al Maestrului, atunci acesta îi
va învălui pe amândoi. Este un fenomen învăluitor. În norul goliciunii ambii sunt
pierduţi: acesta este sensul întâlnirii de la fiinţă la fiinţă.
226
Într-un anumit fel este o întâlnire, cea mai mare: dar nu este o întâlnire,
deoarece acolo nu se întâlnesc două persoane.
Pare contradictoriu faptul că odată îţi spun că fiecare este complet singur,
iar altădată afirm că există posibilitatea întâlnirii. Când se va deschide acea
posibilitate? Doar când nu încerci să îl întâlneşti pe celălalt, doar atunci. Dacă
încerci, chiar efortul acesta va distruge totul - pentru că cine va depune efortul?
Încearcă să depui efortul de a te întâlni cu cineva în fiinţa interioară şi chiar acest
clon va deveni o barieră; chiar dorinţa de întâlnire va crea discordanţa.
De aceea spun că eşti absolut singur. Nu încerca să îl întâlneşti pe celălalt.
Doar fii total singur şi dacă celălalt va fi şi el complet singur, atunci acolo se va
produce o întâlnire - dar fără să te pregăteşti pentru ea, fără să faci vreun efort
sau să o manipulezi într-un anumit fel. Aceasta este atât de vastă încât nu o poţi
controla. Nu o poţi prinde, ci doar îi poţi permite sa te prindă ea. Doar îi poţi
permite să te posede.
Dumnezeu nu poate fi căutat. Doar îi poţi permite lui să te învăluie. Îi poţi
permite să te caute. Iubirea sau Dumnezeu reprezintă un fenomen extrem de
mare. Tu eşti foarte mic. Dacă încerci, vei da greş; greşeala va consta chiar în
efortul depus. Nu încerca aşa ceva.
Doar fii complet singur, pur, limpede, liniştit, înrădăcinat, centrat. Brusc,
va răsări ceva în tine şi tu nu vei mai exista. Podul a dispărut; ego-ul nu mai
există. Prima dată te ia pe nepregătite. Când Maestrul răsare în discipol, ori
iubitul în iubită - oricând se întâmplă acest lucru eşti luat pe nepregătite, fără să
fii conştient. Este întotdeauna o surpriză. Nu îţi vine să crezi că s-a întâmplat.
Este cel mai incredibil lucru, dar apare.
3. Dacă viaţa este un joc cosmic beatific, atunci de ce toate fiinţele
suferă?
Te rog, nu vorbi în numele tuturor fiinţelor. Nu cunoşti realitatea. Eu nu
sufăr. Poate că tu suferi, dar nu vorbi despre ceilalţi. Nici măcar nu te cunoşti pe
tine, atunci cum poţi cunoaşte pe altcineva? Vorbeşte doar despre tine, deoarece
lucrurile sunt puţin mai complicate. Când vorbeşti despre alţii, nu vei face
altceva decât să îţi faci imposibilă înţelegerea proprie. Doar tu eşti îndeajuns.
Poţi spune aşa: “De ce sufăr? Dacă viaţa este un joc cosmic atât de beatific,
atunci de ce eu sufăr?” Uită dc ceilalţi - asta nu este treaba ta. Dacă ei vor să
sufere, lasă-i să sufere. Aşa că, te rog, vorbeşte doar în numele tău. Chiar şi aşa
este prea mult, nu este uşor deloc.
De ce suferi ? Deoarece tu eşti. A fi înseamnă a suferi: a nu fi înseamnă a
nu suferi. Ego-ul suferă. Întregul este un joc cosmic - este ceva magnific,
minunat. Este o celebrare minunată - clipă de clipă, urcând spre culmi din ce în
ce mai înalte. Suferi pentru că nu iei parte la această celebrare! Ego-ul încearcă
întotdeauna să fie separat. El încearcă să aibe propriile sale planuri, idei, ţeluri.
227
Acesta este motivul pentru care suferi. Dacă devii parte din Întreg, atunci
nu va mai exista suferinţă. Brusc începi să curgi odată cu torentul vieţii. Nu mai
lupţi, nici chiar nu mai înoţi, deoarece şi acesta este un efort. Doar pluteşti în
curent râului - oriunde te duce. Acum ai renunţat la ţelurile individuale şi ai
acceptat destinul Întregului. Atunci vei trăi cu uşurinţă, dar vei şi muri cu
uşurinţă. Nu mai există nici un fel de rezistenţă. Rezistenţa este suferinţă - şi nu
poţi învinge Întregul. Deci, oricând rezişti, vei suferi. La început apare frustrarea
şi apoi începi să te simţi neajutorat, lipsit de speranţe. Există o zicală “omul
propune şi Dumnezeu dispune” - nu poţi găsi zicală mai stupidă ca aceasta.
Dumnezeu nu dispune niciodată de nimic, dar în clipa în care propui ceva
deja ţi-ai creat probleme, deoarece toate propunerile sunt private. Este exact ca şi
când Gangele nu ar dori să se verse în Golful Bengal, ci în Marea Arabă. Nu.
Dumnezeu nu te privează de nimic. De ce s-ar obosi să o facă? În clipa în care ai
propus ceva, tu ai creat posibilitatea de conflict.
Încearcă să trăieşti fără un ţel şi vei vedea că suferinţa dispare. Încearcă să
trăieşti fără ego şi se va întâmpla acelaşi lucru. Suferinţa este o atitudine, nu o
actualitate. Dacă te îmbolnăveşti şi începi să lupţi cu boala, atunci vei suferi.
Dacă o accepţi, suferinţa nu va mai apărea. Atunci vei şti că Dumnezeu a dorit să
fie aşa; probabil că are un motiv. Poate că acea boală este necesară pentru
evoluţia ta. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Iisus când a fost crucificat: în acea
clipă i-a răsărit în fiinţă ultima zvâcnire a minţii umane. El a privit spre cer şi a
spus: “De ce m-ai părăsit? De ce faci asta?” Iată mintea.
Iisus este minunat. El este om, el este Dumnezeu - ambii: cu toate
slăbiciunile umanităţii şi cu toate perfecţiunile lui Dumnezeu. El este un punct de
întâlnire, acolo unde podul dispare şi ţelul este realizat. El reprezintă ultimul
punct înainte de dispariţia podului. Când era pe cruce s-a înfuriat, a început să se
plângă: “Tată, m-ai trădat.” În acest ultim moment, oricine aşteaptă un miracol -
chiar şi Iisus a aşteptat miracolul - ca îngerii să coboare, crucea să dispară şi
toată lumea să afle că el este singurul fiu al lui Dumnezeu. Ego-ul: “De ce m-ai
trădat? De ce îmi faci acest lucru? Fiul tău este crucificat - tu ce faci?”
În acea clipă, în mintea sa a apărut îndoiala. Dar îţi spun, Iisus este minunat
- asta arată că el este şi uman şi divin. Acesta este şi motivul pentru care a avut
atât de mult succes la oameni. De ce a devenit creştină cea mai mare parte a
lumii? Dacă priveşti la Buddha, vei simţi că arată ca un zeu, perfect superb, fără
nici o slăbiciune umană. La fel este şi în privinţa lui Mahavira. Iar dacă încerci să
te uiţi la Krishna nu vei găsi nici cel mai mic amănunt care să te facă să te
îndoieşti de divinitatea sa. Dar la Iisus? El este fragil, slab, îndoielnic, are toate
calităţile minţii umane. Dar acolo s-a produs o trecere de la uman la divin.
În ultimul său moment, Iisus încă mai era fiul lui losif şi al Mariei; toate
îndoielile au apărut - este natural.
228
Eu nu spun nimic împotriva sa, ci doar arăt faptul că s-a comportat absolut
natural. Dar imediat a înţeles: “Cine sunt eu? Nu Dumnezeu mă neagă, ci eu îl
neg pe el. Aşteptările mele nu sunt satisfăcute.” Într-o singură clipă s-a luminat:
“Mă agăţ de ego. Doresc să fiu salvat. Cer un miracol! Cine sunt eu şi de ce s-ar
deranja Întregul pentru mine?” Probabil că în secunda în care s-a relaxat a zâmbit
şi a spus: “Facă-se voia Ta. Nu mai asculta la mintea stupidă. Cine sunt eu ca să
îţi spun ce să faci? Cine sunt eu ca să am aşteptări? Totul este în mâinile Tale.”
În acea dispariţie a rezistenţei, Iisus a devenit Hristos. El nu mai este fiul
lui Maria şi al lui Iosif, ci a devenit fiul lui Dumnezeu. O fiinţă nouă se naşte
doar în clipa în care acceptă totul; atunci este transfigurată, transformată. Atunci
nu mai există nici o problemă. Dacă Dumnezeu doreşte să fiu sacrificat, atunci
înseamnă că aşa trebuie să fie - şi acesta este miracolul! De fapt, crucea s-a
dovedit a fi miraculoasă. Creştinii au existat datorită crucii şi nu datorită lui
Hristos. Dacă în ziua aceea ar fi fost salvat, atunci oamenii şi-ar fi amintit de el
ca de un mare magician sau ceva de genul acesta. Însă în clipa aceea de abandon
total, când toate dorinţele şi cererile dispar, se produce întâlnirea de la fiinţă la
fiinţă: el i-a permis lui Dumnezeu să îl posede. Astfel, prin moarte, prin abandon,
el a reînviat. Nu mai este aceeaşi fiinţă - ci acolo şi-a făcut apariţia o calitate cu
lotul nouă şi virgină. Vechiul a dispărut şi noul s-a născut - între ele nu mai
există nici un fel de continuitate. Tu spui că viaţa este un joc cosmic beatific şi
apoi mă întrebi de ce...cum de poate exista suferinţa. Tocmai pentru că nu iei
parte la acest joc. Tu ai o piesă proprie, o dramă şi doreşti să joci doar în ea. Nu
faci parte din Întreg; încerci să îţi creezi o mică lume individuală. Aceasta este
problema: fiecare ego încearcă să îşi creeze o lume proprie.
Pluteşte cu Întregul şi suferinţa va dispărea. Suferinţa este un simptom -
doar îţi arată faptul că lupţi cu Întregul. Nu suferi datorită păcatelor comise în
trecut, ci pentru singurul păcat care îl comiţi chiar acum - chiar în această clipă
Care este păcatul? Lupta, neacceptarea. Cuvântul “păcat” este şi el minunat.
Provine de la rădăcina verbului “a separa”. Acesta este singurul păcat existent:
eşti separat. Imediat ce te-ai unit, păcatul nu mai există. Creştinismul se bazează
pe conceptul de păcat - omul este separat de Dumnezeu şi de aceea este un
păcătos. Conceptul lui Patanjali este complet opus, dar complementar. El insistă
asupra “unirii”, yoga. Păcat şi yoga: păcat înseamnă a fi separat; yoga înseamnă
a te uni, a redeveni unit. Când eşti reînchegat în Întreg, acolo nu mai poate
apărea nici o suferinţă. Cu cât eşti mai departe de întreg, cu atât vei suferi mai
mult. Cu cât eşti mai mult, cu atât suferi mai mult.
4. Uneori am sentimentul că eşti doar un vis....
Este adevărat. Acum nu trebuie decât să îţi aprofundezi acest sentiment şi
asupra propriei fiinţe.Va veni un moment în care vei cunoaşte că totul este un
vis. Iar când cunoşti acest lucru, atunci eşti eliberat.
229
Acesta este înţelesul conceptului hindus maya. El nu spune că totul este

ireal, ci doar că totul este un vis. Nu este vorba despre real şi ireal. Cum defineşti
că este un vis - real sau ireal? Dacă este ireal, atunci cum de poate exista? Dacă
este real, atunci cum de dispare atât de uşor? Un vis trebuie să fie ceva între
realitate şi irealitate. Are ceva din ambele. Un vis este un pod - nu se află nici
aici şi nici acolo.
Dacă consideri visul ca fiind real, atunci devii lumesc. Când îl consideri
ireal, atunci vei evada în Himalaya şi vei incerea să scapi de lume. Dar ambele
puncte de vedere sunt extremiste. Visul este chiar la mijloc - real şi ireal. Nu este
nici o nevoie să scapi de el - este ireal. Şi de asemenea, nu ai de ce să te agăţi de
el - este ireal. Nu trebuie să îţi devotezi viaţa pentru studierea viselor, deoarece
nu sunt reale. Şi nu ai de ce să renunţi la ele - crezi că poţi renunţa la o irealitate?
Nu merită să îţi consumi energia pentru ele.
Iată ce înseamnă pentru mine conceptul de sannyasin: a trăi în vis, dar
cunoscându-l. Trăieşti în lume, dar ştii că aceasta este un vis. Atunci lumea nu va
mai trăi în tine. Vei sta separat şi te vei bucura - nu ai nimic de pierdut, deoarece
totul este un vis. Atunci nu te vei mai simţi vinovat. De fapt, vei începe să te joci
precum copiii - deoarece este un vis! Nu ai de ce să te simţi vinovat. Doar
trăieşti, duci o viaţă a renunţării în lume: eşti în lume, dar totuşi separat, deoarece
atunci ştii că totul este un vis. Te vei bucura fără să îţi apară nici un sentiment de
vinovăţie. Mergi la un cinematograf sau la un teatru - este doar un vis. Timp de
câteva ore te distrezi; după ce s-a terminat spectacolul pleci acasă şi ai uitat. La
fel este şi lumea, doar un spectacol, un vis. Este un film care se derulează pe un
ecran. Când înţelegi, ochii ţi se vor deschide, Ştii că este un vis - dar nu vei simţi
că este ceva greşit să te bucuri de el.
Dar este dificil. A fi lumesc este uşor, deoarece consideri totul ca fiind real.
De asemenea, a fi un pustnic este la fel de uşor, deoarece consideri totul ca fiind
ireal. Însă a trăi în realitate, a cunoaşte că totul este un vis, acesta este cel mai
dificil lucru din lume - şi dacă reuşeşti să treci prin el, atunci te va ajuta să
evoluezi.
Oamenii care fac parte din lume sunt şmecheri, nu inteligenţi; pustnicii sunt
simpli, dar nici ei nu posedă inteligenţă. Inteligenţa creşte doar când, treci prin
tot felul dc situaţii - dar conştient. Treci printr-un iad, însă eşti pe, deplin
conştient. Inteligenţa are nevoie de provocare, pentru a se dezvolta. Când renunţi
la provocări, atunci vei stagna şi vei putrezi. De aceea insist mereu: fii în lume,
dar nu fii al lumii.
5. Cum se face că încă sunt pierdut?
Nimeni nu poate răspunde la această întrebare în afară de tine. Eşti pierdut,
deci ştii acest fapt. Poate că doar te joci de-a faţa-scunselea. Doreşti să fii
pierdui, de aceea şi eşti pierdut.
230
În momentul în care decizi să nu mai fii pierdut, atunci nu va interveni

nimeni, nu te va obliga nimeni să continui visul. Problema este că îţi place să
visezi; ai o rugăciune de genul: “Doamne, iluminează-mă, dar nu chiar acum.”
Aceasta este rugăciunea ta.
În Ceylon, un mare mistic era pe moarte şi, aflând despre aceasta, mii de
oameni s-au adunat lângă cabana acestuia. Întreaga viaţă a vorbit oamenilor
despre iluminare. Fiind ultima zi din viaţa sa, el a ieşit din cabană şi a început să
ţină ultimul darshan: “Acum vă părăsesc. Este cineva care doreşte să mă
însoţeasc? Astăzi nu vă voi mai învăţa nimic; astăzi sunt pregătit să iau pe cineva
cu mine. Cine este pregătit să se ridice în picioare.”
Oamenii au început să se privească miraţi...erau mii de oameni, dar nimeni
nu s-a ridicat. Maestrul a aşteptat şi apoi a spus: “Se face târziu şi trebuie să plec.
Oare trebuie să mă gândesc că întreaga viaţă am irosit-o vorbindu-vă degeaba
despre iluminare? Acum sunt pregătit să o ofer oricui! Nu trebuie să faceţi nimic,
doar să veniţi cu mine. Vrea cineva acest lucru?”
În cele din urmă s-a ridicat un om şi cu inima îndoită a spus: “Aşteaptă! Te
rog, spune-mi cum să mă iluminez, deoarece tu vei pleca şi eu nu sunt pregătit să
te urmez. Mai am multe lucruri de făcut în lume. Băiatul a intrat la facultate, fata
s-a măritat, soţia îmi este bolnavă şi trebuie să am grijă.... Când voi termina, voi
veni şi eu. Aşa că, te rog, spune-mi care este metoda.” Maestrul a râs şi i-a spus:
“Întreaga viaţă am vorbit despre metodele acestea.”
De ce te ascunzi în spatele tehnicilor? Oamenii cer întotdeauna metode,
deoarece prin acestea pot amâna; depinde doar de ei dacă o practică sau nu. O
metodă este un truc. Când o ceri nu faci altceva decât să ceri o amânare.
În lume au existat doar două şcoli: una afirmă că iluminarea este subită;
cealaltă spune că iluminarea este treptată. Maeştrii care au spus că este subită nu
au avut căutare, nu au avut succes la oameni. Cine i-ar urma? Ei îţi spun că totul
se poate întâmpla chiar în această clipă. Oamenilor le place doar calea treptată,
deoarece prin aceasta pot amâna. Aici nu mai este vorba de aici-acum, ci de
mâine, de viitor, de viaţa următoare....
Acel Maestru era pregătit să îi ofere oricui iluminarea, dar nimeni nu a dorit
să îl urmeze. Iar tu mă întrebi: “Cum se face că încă sunt pierdut?” Doar tu ştii.
Dacă îţi spun că chiar acum există posibilitatea să ieşi din această situaţie, mă vei
întreba imediat cum. Vei cere o metodă. Este la fel ca atunci când ţi-a luat foc
casa şi cineva îţi spune: “Ieşi afară! Tocmai s-a produs un incendiu.” Dacă vezi
cu ochii tăi flăcările, atunci cu siguranţă vei ieşi imediat fără să mai întrebi cum.
Sau vei întreba cum să ieşi? Vei sări pe geam. Vei găsi singur metoda prin care
să ieşi. Aici nu se pune problema de cum să ieşi sau care este calea potrivită -
orice cale este potrivită. Nu mai este vorba despre etichetă, că trebuie să ieşi
civilizat pe uşă. Nu, vei risca şi vei sări. Mai bine rănit decât ars de viu.
231
Însă dacă vei spune: “Da, ştiu că mi-a luat foc casa, dar vreau să consult
scripturile şi să întreb anumiţi guru care este metoda cea mai bună” – atunci ce
va arăta acest lucru? Faptul că nu eşti conştient de situaţie. Poate că eşti de acord
cu persoana care te-a înştiinţat de incendiu, dar în adâncul tău nu vezi nici un
foc. Te simţi confortabil în casă; focul nu reprezintă pentru tine o experienţă.
Când Buddha şi-a părăsit palatul, bătrânul său servitor, Chhanna, l-a însoţit
până la ieşirea din oraş. Atunci Buddha i-a spus: “Ia-mi hainele, bijuteriile.” Şi-a
tăiat părul şi a continuat: “Ia toate aceste lucruri şi oferă-le soţiei mele. Eu renunţ
la lume.” Chhanna a început să plângă şi a spus: “Ce vrei să faci? Încă eşti tânăr,
nu ai ajuns să cunoşti lumea atât de mult cât o cunosc eu. Fiecare îşi doreşte să
aibă un palat sau să fie rege, iar tu care le ai renunţi la ele! Nu te supăra, dar cred
că te comporţi în mod greşit. Eu sunt bătrân, aşa că ascultă-mă! Întoarce-te. Nu
pleca.” Buddha i-a răspuns: “Chhanna, tu nu poţi vedea că palatul deja arde, este
cenuşă şi regatul este ca şi distrus. Eu fug de ele, doar încerc să mă salvez, asta
este tot.” Chhanna s-a uitat înapoi şi nu a putut vedea nici un foc, era o noapte
liniştită cu lună plină...unde era focul? Când dormi nu poţi vedea nimic, doar
când te trezeşti.
Aşa că nu mă întreba de ce eşti încă pierdut. Aşa vrei tu. Doreşti să fii
pierdut şi de aceea şi eşti. Dacă nu ai vrea, atunci nu mai apare nici o problemă -
chiar în această clipă te vei regăsi. Însă nimeni altcineva nu te poate scoate afară.
Şi este bine că nimeni nu te poate scoate, tocmai de aceea libertatea îţi rămâne
intactă. Vrei să continui jocul? - atunci continuă-l. Dacă nu mai vrei, atunci te
poţi opri imediat. Nimeni nu te împiedică să faci acest lucru.
În momentul în care decizi, când devii matur, când conştientizarea a
devenit coaptă şi începi să vezi falsitatea, atunci chiar în acea clipă vei fi ieşit
afară. Nu vei avea nevoie de două momente. Acolo nu va mai fi vorba despre
timp, ci este o problemă de înţelegere.
6. Simt că mă aflu într-o stare nedeterminată: nici în această lume, nici
în cealaltă; simt că nu sunt nici câine şi nici zeu. Cum pot scăpa de această
stare?
Dacă tu scapi de ea, atunci vei deveni un câine. Dacă eşti pierdut, complet
pierdut - acolo nu mai rămâne nimeni care să poată ieşi din ea - atunci vei deveni
un zeu. Aşa că nu mă întreba cum să scapi de ea. Aceasta este o întrebare a ego-
ului. Simţi că eşti într-o stare de suspensie? Foarte bine, este minunat. Permite-ţi
să te pierzi puţin mai mult - devino acea stare. Cum te-ai pierdut puţin, cum
jumătatea animalică este pierdută şi ea.
În India avem nişte parabole minunate care vorbesc despre umanitate,
despre calea pe care a apucat-o aceasta. Una dintre cele mai frumoase şi
semnificative poveşti este aceea despre încarnarea lui Dumnezeu cunoscut ca
Narsiha - jumătate-om, jumătate-leu.
232
Aceasta este starea de suspensie despre care vorbeşti. Când simţi că nu eşti
nici animal, dar nici zeu, când simţi că totul este confuz, când te găseşti la
mijlocul podului, aceasta este starea lui Narsiha: jumătate-om, jumătate-leu.
Dacă vei încerca să ieşi, atunci vei deveni leu, deoarece tu vei fi mai
condensat. Vei decade. A ieşi din ea înseamnă a decade, înseamnă o regresie.
Nu va fi un progres, o evoluţie. Mai bine permite-ţi să te pierzi. De ce îţi
este frică de această stare? Tocmai pentru că te simţi puţin pierdut, identitatea nu
mai este la fel de clară ca mai demult; nu îţi mai poţi vedea limitele, imaginea
proprie. Viaţa ţi-a devenit mai fluidă, nu mai este ca de piatră. Acum ea nu mai
are o formă fixă, seamănă mai mult cu un lichid şi de aceea te temi.
Iar cel care se teme este chiar animalul interior, pentru că dacă mai faci
câţiva paşi acesta va dispărea.
La începutul călătoriei te simţi ca de piatră - eşti bine determinat. Când
ajungi mai departe, gheţarul din tine începe să se topească. Aceasta este starea lui
Narsiha. Iar când ajungi mai departe, apa care s-a topit începe să se evapore.
Atunci nu vei mai putea fi văzut, pur şi simplu vei dispărea. Iar dacă îţi este
teamă de această dispariţie, vei începe să decazi. Vei încerca să te îngheţi pentru
a reveni la starea de formă şi nume - nama-rupa. Hinduşii au denumit lumea ca
fiind nama-rupa: lumea numelui şi a formei. Atunci vei şti cine eşti, vei avea o
identitate sigură. Doar un animal ştie cine este - totul este fix, determinat. Când
începi să călătoreşti, totul devine mai confuz - munţii nu mai sunt munţi, râurile
nu mai arată ca nişte râuri. Însă ţine minte: doar din acest haos se poate naşte
extazul. Doar din haos îl poţi descoperi pe Dumnezeu. Apoi, urmează o a treia
etapă în care vei dispărea, te vei evapora fără să laşi nici o urmă. Acum nu mai
eşti nicăieri. Ai devenit un nimic - aceasta este starea pe care eu o denumesc a fi
dumnezeiască. Pe Dumnezeu nu îl poţi vedea. Vei căuta mereu şi mereu, iar într-
o bună zi te vei pierde şi atunci îl vei descoperi cu adevărat. Când tu încă exişti,
atunci întâlnirea nu este posibilă. Nu poţi să îl întâlneşti ca pe un obiect oarecare.
Singura modalitate este aceea de a-l găsi în miezul tău interior însă acest lucru
este posibil doar când te topeşti, când devii fluid şi apoi te evapori - atunci vei fi
doar un nor care se perindă pe cer, fără să aibă un nume, o formă fixă său o
adresă.
Aceasta este teama: deoarece este o moarte. Trebuie să mori faţă de tot
trecutul. Tot cei ai trebuie să fie crucificat. Mori înainte de a muri, aceasta este
singura cale prin care poţi deveni un dumnezeu. Nu te teme de starea prezentă de
confuzie; altminteri poţi decade. Te vei recristaliza, vei îngheţa. Atunci vei avea
un nume, o formă, nama-rupa, dar vei fi pierdut totul.
7. Dacă pozitivul există împreună cu negativul, lumina cu întunericul,
atunci cum poţi deveni un stăpân şi, pe deasupra, să mai rămâi asa fără să
devii un sclav?
233
Există o cale: să îţi stăpâneşti propria fiinţă. Atunci tu eşti sclavul şi

stăpânul. Într-un anumit sens eşti sclavul - prin corp, simţuri, minte - dar în alt
sens eşti un stăpân - prin conştientizare, atenţie. Oriunde există un stăpân, acolo
trebuie să existe şi un sclav. Până acum ai încercat să devii un stăpân înrobindu-i
pe cei din jurul tău. Toţi încearcă acest lucru. Soţul doreşte să fie stăpânul şi
femeia, la rândul ei, încearcă acelaşi lucru. Iar femeile au căile lor mai subtile.
Toate relaţiile pe care le ai nu sunt altceva decât manevre subtile de subjugare.
Întregul efort este ca în politică. Mintea politică este cea care încearcă să devină
un stăpân prin înrobirea altora.
Religia este o dimensiune cu totul diferită: nu mai forţezi pe nimeni să fie
un sclav şi totuşi devii un stăpân. Atunci devii ambele: corpul, partea grosieră
devine sclavul: iar partea subtilă devine stăpânul. Un Buddha este un stăpân -
magnific; dar şi un sclav - la fel de minunat. Este o întâlnire a propriului stăpân
şi sclav din interior, dar fără să mai existe vreun conflict. Atunci corpul te va
urma ca o umbră. Este natural ca el să fie supus.
De fapt, când trupul devine stăpânul şi tu sclavul, aceasta este o stare
complet nenaturală. Este ca şi cum umbra te-ar conduce. Atunci cu siguranţă vei
cădea într-un şanţ, deoarece umbra nu are conştiinţă - ea nu poate fi atentă.
Umbra este non-existenţială. Iată ce înseamnă a suferi: când eşti condus de corp.
Imediat ce tu ai ajuns la comandă, atunci trupul te va urma şi vei începe să te
simţi beatific.
Da, opusurile există pretutindeni. Dacă există lumină, atunci trebuie să
existe şi întuneric. Iubirea nu poate fiinţa fără ură. Deci, cum ar putea exista un
stăpân fără un sclav? Dar cel mai măreţ lucru care i se poate întâmpla omului
este atunci când devine ambii: un stăpân şi un sclav. Aceasta este armonia cea
mai perfectă.
8. Dorinţa de a sta lângă tine este şi aceasta o încătuşare?
Depinde, pentru că încătuşarea nu se află în situaţii, ci în atitudini. Dacă
doreşti să pleci, dar nu poţi, atunci este o încătuşare. Dacă nu doreşti să pleci,
atunci nu mai poate apărea întrebarea. Se poate şi invers: să doreşti să fii lângă
mine dar să nu poţi, atunci şi aceasta este tot o încătuşare. Deci, libertatea şi
încătuşarea sunt nişte atitudini. Ele nu depind de situaţii.
Mă urmăreşti? Dacă doreşti să fii lângă mine şi o voce interioară spune în
continuu: “Pleacă! Nu mai sta aici” - atunci plecarea va deveni o încătuşare. Sau,
doreşti să pleci, dar o teamă interioară îţi sugerează obsesiv: “Nu pleca! Dacă
pleci vei pierde contactul cu Maestrul...nu pleca!” - atunci şi aceasta va fi tot o
încătuşare.
Deci: ce este încătuşarea? Este o obsesie: nu ai dorit niciodată să faci un
lucru şi totuşi îl faci. Când te întorci împotriva ta, aceasta este încătuşarea - în
orice privinţă.
234
Dacă doar pluteşti, dacă doar acţionezi cu toată inima şi fiinţa în direcţia
care ai dorit-o, aceasta este libertatea.
Permite-mi să o descriu într-un mod paradoxal: dacă eşti liber ca o obsesie,
în această libertate nu există altceva decât încătuşare; dacă eşti un sclav care
acceptă totul, în acea încătuşare nu există decât libertate. Atitudinea, nu situaţia.
Deci doar tu singur poţi şti, poţi cunoaşte ce este cu tine.
Dacă doreşti să pleci atunci du-te. Nu îţi crea probleme. Dacă doreşti să
stai, atunci stai. Însă problemă este confuzia; te afli în conflict interior. Tu nu eşti
unul, ci o mulţime: o parte doreşte să facă ceva, altă parte altceva şi astfel nu poţi
trăi liniştit. Iar dacă pleci, o altă parte va dori să revii - şi tot aşa.
Trebuie să decizi singur. Va trebui să scapi de acea gloată interioară care nu
îţi dă pace. Este necesar să fii unul. În unitatea proprie există libertatea. Când eşti
unul, nimeni nu te poate face sclav - nimeni! Chiar dacă eşti în închisoare,
libertatea ta este neştirbită. Corpul poate că este încătuşat, dar sufletul este liber.
Acolo nu voi exista nici un fel de probleme. Cum ar putea fi rugăciunea ta
încătuşată? Sau meditaţia? Crezi că iubirea poate fi vreodată încătuşată? Sau
spiritul? De fapt chiar definiţia spiritului este aceea a unui lucru care nu poate fi
înrobit.
Problema este că nu ai un spirit. Acum eşti o mulţime, nu o unitate. Dacă
pleci, te vei simţi încătuşat; dacă rămâi, te vei simţi încătuşat. Oriunde vei merge
vei căra după tine acel conflict interior. Deci, nu poţi întreba dacă să fii lângă
mine sau să pleci. Întrebarea este dacă poţi fi aici ca o unitate sau dacă poţi pleca
ca o unitate.
Şi nu îţi spun nimic din ce ar trebui să faci - nici să pleci, nici să stai.
Depinde de tine. Eu nu folosesc cuvinte de genul “ar trebui”. Dacă poţi pluti
împreună cu mine, atunci este bine. Dacă simţi că trebuie sâ pluteşti departe de
mine, atunci este la fel de bine. Nu mie trebuie să îmi acorzi atenţie, ci fiinţei tale
interioare. Oriunde poţi curge liniştit, acela trebuie să fie ţelul tău.
9. Cum poate cineva să recunoască problemele ireale ca fiind ireale?
Nu este nevoie de nici o recunoaştere, deoarece toate problemele sunt
ireale. Problemele ca atare nu sunt reale. Când tu eşti real, problemele dispar.
Când eşti ireal, atunci apar o mie şi una de probleme.
Buddha avea o regulă prin care fiecărui nou venit îi spunea: “Te rog, timp
de un an nu mă întreba nimic. Un an de zile nu trebuie să faci altceva decât să
rămâi şi să trăieşti alături de mine. Permite-mi să lucrez în interiorul tău. Doar
deschide ferestrele şi permite razelor soarelui să te pătrundă. Timp de un an doar
stai în tăcere şi meditează. După aceea poţi întreba tot ce doreşti?”
Într-o zi, un mare brahmin, Malingputta, împreună cu cinci sute de discipoli
o venit la Buddha cu gândul să îi pună foarte multe întrebări. Toţi învăţaţii au o
mulţime de întrebări şi probleme. Buddha l-a privit şi i-a spus:
235
“Malingputta, am o singură condiţie, iar dacă o îndeplineşti, atunci îţi voi

răspunde la tot ce doreşti. Am observat în tine straturi şi straturi de întrebări. Stai
un an lângă mine; meditează în tăcere şi când se opreşte vorbăria interioară,
atunci mă poţi întreba orice. Îţi promit că voi răspunde.”
Malingputta s-a îngrijorat - un an de zile era cam mult şi cine ştie dacă
răspunsurile care le va primi vor fi bune sau nu? Deci este posibil să irosească un
an de zile. Poate că răspunsurile sale vor fi absurde? Ce putea face? Era cam
riscant: Malingputta a ezitat să dea un răpuns imediat.
Atunei un alt discipol al lui Buddha, Sariputra, a început să râdă foarte tare.
Malingputta a început să devină mai nedumerit: “Ce s-a întâmplat? De ce râde
acest om?”
Sariputra a spus: “Nu îl asculta. El te păcăleşte. Şi pe mine a reuşit să mă
păcălească la fel cum încearcă şi pe tine. Când am venit la el, aveam cinci mii de
discipoli - tu ai doar cinci sute - şi aveam milioane de întrebări în cap - poate că
tu ai doar câteva mii. Dar m-a păcălit. Mi-a cerut să aştept un an de zile pentru că
atunci îmi va răspunde. Dar după ce a trecut termenul, eu nu mai aveam nici o
întrebare de pus şi normal că nici el nu a mai avut la ce să răspundă. Aşa că dacă
ai ceva de întrebat, întreabă chiar acum! Îţi spun, l-a fel m-a păcălit şi pe mine.”
Atunci Buddha a spus: “Da, dar eu încă mă ţin de promisiune. Dacă vrei să
mă întrebi ceva, întreaba-mă şi îţi voi răspunde. Dacă nu ai nici o întrebare, ce
vină am eu?”
După un an, Malingputta a meditat şi a meditat...a devenit tăcut...vorbăria
interioară a dispărut. Şi uitase complet de faptul că a trecut un an. Cui i-ar mai
păsa? Gând întrebările nu mai există, cui i-ar mai păsa de răspunsuri? Într-o zi,
Buddha a venit la el şi i-a spus: “Malingputta, a trecut anul şi ţi-am promis că
acum îţi voi răspunde la tot ce doreşti. Sunt pregătit! Tu eşti?”
Malingputta a început să râdă şi a spus: “M-ai păcălit şi pe mine. Sariputra
avea dreptate. Dar nu am nici o întrebare. Ce să întreb? Cu cât pătrund mai
adânc, cu atât descopăr că nu există nimic de întrebat.”
De fapt, când eşti ireal, acolo încep să apară probleme şi întrebări. Ele
izvorăsc din irealitatea ta - somnul, visele sunt cele care le creează. Imediat ce
devii real, autentic, tăcut, total, ele dispar.
Aceasta este concluzia mea: într-o stare a minţii există doar întrebări, iar
într-o altă stare a minţii există doar răspunsuri - şi acestea nu pot exista niciodată
împreună. Dacă încă mai întrebi, nu vei putea primi niciodată răspunsul corect.
Poate că eu ţi-l ofer, dar tu nu vei putea să îl primeşti. Însă când întrebările ţi-au
dispărut, atunci nu mai este nevoie să îţi ofer nici un răspuns, dar tu deja îl vei fi
primit. La nici o întrebare nu se poate răspunde. Trebuie să se atingă o stare a
minţii în care să nu existe nici un fel de întrebări. Singurul răspuns îl reprezintă o
stare a minţii non-întrebătoare.
236
Iată ce înseamnă meditaţia: a renunţa la întrebări, a renunţa la vorbăria

interioară. Când se opreşte vorbăria interioară, tăcerea infinită.... În această
tăcere infinită ţi se va răspunde la totul - dar nu va fi ceva verbalizat. Totul va fi
rezolvat. Acolo nu va mai exista nici o problemă. Problemele există doar prin
atitudinea unei minţi nevrotice. Acum, din moment ce mintea nu mai există,
nevroza a dispărut şi ea..iar întrebările s-au evaporat. Totul este simplu. Va exista
misterul, dar fără probleme. Nu este rezolvat nimic, dar nici nu mai rămâne ceva
care să fie rezolvat. Totul este un mister, vei fî înconjurat de minunăţie: oriunde
vei privi vei vodea doar misterul. Dar asta nu înseamnă că ai răspunsul! Nu, doar
nu mai ai nici o întrebare - asta este tot. Când eşti lipsit de întrebări, întreaga
viaţă îţi devine accesibilă în misterul ei total - acesta este răspunsul.
Nu întreba cum se pot recunoaşte problemele ireale. Cum ai putea să le
recunoşti? Tu eşti ireal. Acum, încă nu exişti. Şi este normal ca în absenţa ta să
apară tot felul de probleme. Imediat ce ai devenit prezent, ele dispar.
Conştientizarea este lipsită de probleme şi întrebări. Inconştienţa are probleme şi
întrebări infinite. Iar pe acestea nu le poate rezolva nimeni. Chiar dacă îţi
răspund nu vei face altceva decât să creezi alte întrebări din răspunsul primit.
Deci, acela nu va fi un răspuns, ci va deveni o scuză prin care să poţi ridica mai
multe întrebări.
Renunţă la vorbăria interioară şi priveşte. În Zen există o zicală care spune
că nimic nu este ascuns, totul este clar, dar ochii îţi sunt închişi.
10. Eşti nebun! Şi mă înnebuneşti şi pe mine.
Prima parte a afirmaţiei este absolut adevărată. Sunt nebun. Dar a doua
parte nu este încă adevărată. Poate că te înnebunesc, dar încă nu ai ajuns la
nebunie, deoarece încă se mai observă o fărâmă de sănătate - aceasta este
problema. Dacă devii puţin mai nesănătos, lucrurile vor fi diferite. Acum eşti
prea fixat în aşa zisa sănătate. Trebuie să te disloc din aceasta.
Priveşte, Iisus părea nebun celor din jurul său. Buddha la fel. Ei au fost
nebuni în sensul că au negat sănătatea societăţii. Este pur şi simplu o nebunie să
renunţi la un regat - toţi aleargă după palate şi bogăţii, iar Buddha le părăsea.
Este o nebunie. Şi el i-a înnebunit pe mulţi.
Aceasta a fost munca sa: să înnebunească oamenii - deoarece societatea te-
a făcut atât de sănătos încât această sănătate a devenit o nebunie completă. Ai
devenit ordinar, stagnezi, putrezeşti. Şi întotdeauna te gândeşti numai la lucruri
prosteşti. Însă o faci pentru că societatea crede că acestea reprezintă nişte eforturi
normale şi sănătoase.... De exemplu, cineva se gândeşte numai la bani şi îl
numeşti ca fiind sănătos. Nu este aşa, deoarece cum ar putea o persoană cu
adevărat sănătoasă să se gândească numai la bani? Şi mai există şi alte lucruri:
prestigiu, putere, faimă - o nebunie totală. O persoană sănătoasă este atât de
fericită cu ea însăşi încât nu îi mai pasă de ce spun ceilalţi.
237
De ce l-ar interesa aşa ceva? Ea trăieşte şi îi lasă pe ceilalţi să îşi trăiască

propria viaţă. Un om sănătos un intervine în viaţa nimănui. Nu permite nimănui
să intervină în viaţa sa.
Ai la îndemână lucruri foarte preţioase şi cu toate acestea continui să aduni
pietre. Dumnezeu este aproape şi tu gândeşti doar în termeni de avere, putere,
prestigiu. Îţi iroseşti întreaga viaţă pe lucruri absolut inutile şi crezi că eşti
sănătos. Nu eşti. De fapt, întreaga societate a devenit atât de nesănătoasă încât
pentru a deveni sănătos cu adevărat trebuie să fii nebun.
Toţi iluminaţii au încercat să înnebunească oamenii. Însă aceasta doar arată
ca o nebunie, nu înseamnă că şi este. Iisus le vorbea discipolilor: “Când cineva
vă loveşte faţa, întoarceţi-i şi obrazul celălalt” - asta nu pare o nebunie? El
spune: “Dacă cineva îţi fură haina, atunci dă-i şi cămaşa” - o nebunie. Dar ceea
ce vrea să spună este că nu trebuie să dai prea mare atenţie. Cineva îţi ia haina -
poate că nu a fost destul de crud să îţi ia şi cămaşa, dar poate că o dorea - aşă că
oferă-i-o tu. El a fost destul de politicos ca să nu îţi ia totul. Dă-i cămaşa şi ai
terminat totul. Altcineva te-a lovit, poate că în interiorul său încă mai exista
violenţă neconsumată - permite-i să şi-o exprime. Atunci va fi eliberat, dar şi tu
vei fi liber. Altminteri se va întoarce. Aşa că este mai bine să termini totul chiar
în acel moment. Vorbele lui Iisus par nebuneşti, dar sunt complet adevărate.
Da, şi eu te înnebunesc. Eu sunt nebun - asta este sigur - dar nu la fel de
sigură este şi a doua parte a afirmaţiei tale. Tu încă mai te agăţi de sănătate. Însă
eu voi face tot ce pot să te înnebunesc. Iar dacă mai stai mult timp pe lansă mine,
atunci cu siguranţă vei ceda nervos. Va trebui să te abandonezi nebuniei - aceasta
este religia reală. A deveni nebun în această lume aşa-zis sănătoasă este singurul
mod de a deveni sănătos, deoarece lumea este nebună.
11. De ce Mahavira, Buddha şi Rajneesh nu cântă şi dansează?
Ei fac tot timpul acest lucru, dar pentru a vedea ai nevoie de nişte ochi mai
profunzi.
Nu pui niciodată întrebarea reală. Mulţi întreabă: “Unde este ascuns
Dumnezeu?” - dar niciodată nu se întreabă dacă au sau nu ochii deschişi. Întrebi:
“Unde să îi caut?” - şi niciodată nu întrebi: “Cum să îi devin accesibil, astfel ca
el să mă caute?”
Întrebi de ce Buddha, Mahavira şi Rajneesh nu dansează. Ei o fac tot
timpul. Întreaga lor fiinţă este un dans, dar pentru a-l vedea ai nevoie de alţi ochi.
Deocamdată nu ai ochii potriviţi. Crează-i.
11. Ai dori să îţi schimbi vechea promisiune cu ceva de genul: “Nu am
venit să vă învăţ, ci să vă fac să râdeţi. Râdeţi şi va apărea abandonul...şi
astfel nu mai este nevoie de nici o promisiune.”
O pot semna imediat. Este perfect adevărat - şi chiar mai bună decât prima.
238
Dintre titlurile care au apărut la editura

RAM mai sunt disponibile:
Buddha - lumina unei căi spirituale

Autobiografia lui Swami Shivananda
Relaţia Maestru-Discipol
Minienciclopedia înţelepţilor - secolele IX-XX
Iluzii/ Pescăruşul Jonathan - Richard Bach
Jnana Yoga - SWAMI VIVEKANANDA
Întâlniri cu oameni remarcabili - GURDJIEFF
A patra cale, vol, 1 şi II - G.I. GURDJIEFF
De la sex la supraconştiinţă - OSHO
Yoga Sutra, vol.III - OSHO
Vijnana Bhairava, vol. II şi III - OSHO
Îngerii - fiinţe de lumină - PAULA GIOVETTI
Minienciclopedie de medicină naturistă românească
Vor apărea:
Vijnana Bhairava, vol.IV - OSHO
Călătorie astrală - GEROME BOURGINE
ATENŢIE: Doar comenzile de minim 5 (cinci) cărţi vor fi onorate.
Distribuitorii interesaţi ne pot contacta la adresa:
Editura RAM
Sos. Sălaj Nr.138. Bl.48. Sc. D, ap, 52, sector 5, Bucureşti
Telefon/Fax 01.420.S2.99
e-mail: amayer@pcnet.pcnet.ro
239

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 4 - Patanjali

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 4 - Patanjali

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PATANJALI

Discursuri tinute în perioada 6-l0 iulie şi l-l0

© Copyright Osho International Foundation

I. CELE OPT ETAPE DIN YOGA...................................................................................................................... 5

II. MÂ IUBEŞTE UNIVERSUL?...................................................................................................................... 20

III. MOARTE ŞI DISCIPLINĂ.......................................................................................................................... 32

IV. MINTEA MASCULINĂ, FEMININĂ ŞI NON-MINTEA................................................................................49

V. LEGEA ESTE PENTRU TINE.................................................................................................................... 63

VI. FĂRĂ RĂSPUNSURI, FĂRĂ ÎNTREBĂRI................................................................................................. 78

VII. O VIAŢĂ ESTE O OGLINDĂ.................................................................................................................... 93

VIII. DISCRIMINARE FAŢĂ DE ORICE LUCRU.......................................................................................... 108

IX. UMBRA RELIGIEI................................................................................................................................... 122

X. CENTRAREA ÎN SINE: SINGURUL NON-EGOISM................................................................................133

XI. PURITATE ŞI PUTERE........................................................................................................................... 148

XII. MINTE = STUPIDITATE......................................................................................................................... 160

XIII. MOARTEA FINITULUI.......................................................................................................................... 179

XIV. DINCOLO DE RITMUL MINŢII, SPRE FIINŢĂ.....................................................................................196

XV. REÎNTOARCEREA LA SURSĂ............................................................................................................. 212

XVI. TOATE PROBLEMELE SUNT IREALE................................................................................................ 224

I. CELE OPT ETAPE DIN YOGA

28. Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga pentru distrugerea

Lumina pe care o cauţi se află în interiorul tău. Aşadar, căutarea va fi

Dacă le amesteci nu înseamnă că ajungi să ai un lichid dublu pur. Ambele

El îndeamnă doar la o direcţionare a vieţii - nu la o reprimare a energiilor,

Primul înţeles al cumpătării este următorul: să dai o direcţie vieţii înseamnă

Te face atent, creează durere, mâncărime, furnicături. Trupul se revoltă.

După asana urmează pranayama, controlul respiraţiei. Timp de câteva zile

Şi toba, termenul musulman care a devenit asemănător căinţei, înseamnă

Celorlalţi le dă libertate. Tu însă încerci să îi controlezi pe alţii şi niciodată

Se spune câ oamenii din zona Konigsberg, îşi potriveau ceasurile după el -

II. MÂ IUBEŞTE UNIVERSUL?

1. Care este calea ta, calea pe care ne-o dezvălui?

Nu este deloc o cale: tu nu trebuie să mergi pe ea. Mai degrabă, este o

Dorinţa este aceea care te tulbură, la fel ca unduirile de pe suprafaţa unui

Îmi iubesc soţul? Îmi iubesc copiii, părinţii?” Întotdeauna să începi de la

Şi singura cale este următoarea: transformă-te. Nu îţi tăia părţile:

Îţi este frică de sex, dar ai auzit vreodată ca un impotent să ajungă

Iar oamenilor le este frică, datorită culturii, civilizaţiei, religiei, datorită

Dar ţine minte, nu trebuie să împaci pe nimeni - să nu faci niciodată aşa

Am întâlnit mii de discipoli ai lui Krishnamurti; nici unul dintre ei nu a fost

Printr-un astfel de test, unii adepţi tantrici consideră că este transcens

III. MOARTE ŞI DISCIPLINĂ

30. Yama, Stăpănirea-de-sine sau Cumpătarea este constituit din

Cele cinci legăminte, ahimisa, satya, asteya, brahmacharya, aparigraha,

Atunci întregul efort devine inutil, de fapt devine chiar ridicol.

El se simte mai împlinit, deoarece a putut împărtăşi. Atunci nu te ajuţi doar

De exemplu, te întorci acasă. Eşti nervos deoarece şeful tău nu s-a

În jurul tău sunt o mie şi una de tentaţii, deoarece fiecare încearcă să te

Mâinile vor deveni urâte, încleştate.

Poate că ai auzit de Durvasa - un om autentic, însă în momentul în care

Cel care se complace mereu în acte sexuale cu ejaculare este un sinucigaş.

Acum un om de ştiinţă foarte renumit, dar periculos pentru vremurile

Însă va trebui să te antrenezi încet-încet pentru a ajunge la neagonisire. Nu

IV. MINTEA MASCULINĂ, FEMININĂ

l. Ascultându-te în fiecare dimineaţă mă simt suprasaturat de ideea de

Astfel nu te mai poţi întoarce; nu mai poţi cădea; doar experienţele

Acesta îţi stânjeneşte inteligenţa. Este la fel ca o oglindă plină de praf:

4. Ai spus că tu nu ai întâlnit nici o femeie cu adevărat inteligentă. Dar

De fapt, în viitor, dacă cineva va fi creştin chiar va arăta demodat; dacă

Când afirm: “Ascultă-ţi vocea interioară” - mă refer la faptul de a abandona

V. LEGEA ESTE PENTRU TINE

32. Puritatea, mulţumirea, austeritatea, studiul asupra sinelui şi devoţiunea

Pentru ca omul să devină paralizat, pentru ca să îi fie frică să meargă, să