Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 3 - Patanjali

PATANJALI
YOGA SUTRA
- STIINŢA SUFLETULUI -
Volumul III
Comentata de OSHO
Publicarea celor paisprezece conferinţe
despre sutrele l-27 din capitolul Sadhana Pada
al tratatului fundamental “Yoga Sutra”,
susţinute de Osho în perioada 21 Aprilie 1975-
4 Iulie 1975
EDITURA RAM, 1997

Traducere: Sorin Voinea
Adaptarea textului: Angela Mayer şi Marius Petre
© Copyright Osho International Foundation

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Editurii RAM.
CUPRINS
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1. Seminţele suferinţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
2. Tu eşti deja acela . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .22
3. Somnul, identificarea, dualitatea . . . . . . . . . . . . . .38
4. A deveni liber într-o societate neliberă . . . . . . . . .54
5. Prati-prasav: fundamentul anticilor . . . . . . . . . . . .69
6. Impasul existenţialistului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .82
7. Conştientizarea: focul care arde trecutul . . . . . . . .97
8. Psihologia iluminaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
9. Văzătorul nu este văzutul . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
10. Alchimia celebrării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
11. Mirele te aşteaptă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
12. De unde am venit şi cum am apărut? . . . . . . . . 169
13. Conştientizare, nu cunoaştere . . . . . . . . . . . . . .184
14. Deoarece eşti un Buddha . . . . . . . . . . . . . . . . . 198
15. Cele opt etape în Yoga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
16. Universul mă iubeşte? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .226

Yoga-Sutras:Patanjali – vol.3 OSHO
INTRODUCERE
Când am venit prima dată la Osho, m-am simţit ca o bucată de marmură pe

care doar el o putea sculpta. Mi l-am şi imaginat cum va acţiona: “Hmm.., iată un
ego cam grăsuţ şi care este tocmai bun de joacă.” Şi cât de bine s-a jucat cu el! A
cioplit, a tăiat de peste tot şi am ajuns să privesc lumea într-un mod cu totul
diferit.
Fiind discipola lui Osho, m-am simţit mereu în preajma sa ca într-un koan
din zen. Este la fel ca şi cum ai încerca să dezlegi o enigmă - cine sunt? - un efort
dificil, dar esenţial; o muncă plină de iubire, care mă va ucide înainte să apuc
rezolvarea enigmei. Şi foamea creşte....
Este un efort sinucigaş, o sinucidere care ucide moartea şi toate
ornamentele care îmi sunt dragi, lăsându-mă goală, curată, simplă şi adevărată.
Unealta cu care lucrează este iubirea.
Şi totuşi, nu m-am schimbat deloc, deşi s-au transformat multe. Toate
mizeriile şi suferinţele aşteaptă să le folosesc, dar nu o fac. Se pot învârti în jurul
meu cât doresc. Dacă este să mor, măcar să o fac fericită.
Într-unul din discursurile sale, Osho a spus: “Înainte de apariţia morţii
adevărate, trebuie să treci prin moartea meditaţiei”. Iată care este sensul
afirmaţiei lui Iisus: «Dacă pierzi, vei câştiga totul».”
În aceste discursuri, Osho vorbeşte despre Yoga. Dar pot spune că Patanjali
este cel care vorbeşte. Chiar aşa este, deoarece Osho este doar un spaţiu gol, în
care “se întâmplă tot ce trebuie să se întâmple”. Discursurile sale, ca de altfel tot
ce îl înconjoară, reprezintă un fenomen inexplicabil, misterios, un koan.
El spune: “Viaţa îşi poartă singură de grijă. De ce nu îţi laşi povara în
seama vieţii?”
El se află în voia curentului; este curentul. Tot ce trebuie să facem, dacă
avem încredere, este să sărim şi să îi permitem curentului să ne ducă înapoi la
Sursă.
5
Tot ce pot face în acest moment este doar să fiu recunoscătoare. Cum altfel
s-ar fi putut întâmpla toate acestea? Dacă eşti satisfăcut cu religia sau cu
înţelegerea pe care o ai, nu mai ai nevoie să citeşti această carte şi nici să afli
cine este acest om, Osho. Dar dacă o parte din tine simte că religia nu este a ta,
că eşti doar un cunoscător care nu ştie nimic, atunci aici o să găseşti cunoaşterea
veritabilă, singura care îţi va produce o experienţă ce te va transforma spiritual.
Osho şi Patanjali nu sunt pentru oamenii care vor să rămână neschimbaţi şi
doar să obţină nişte informaţii suplimentare. Ei îţi oferă transformarea; în final,
vei dispărea complet şi vei fi cu totul nou. Ei te ajută să devii real şi îţi oferă o
metodologie a transformării. Aceasta nu este doar o religie de duminică.
Dacă simţi nevoia să fii ceea ce eşti cu adevărat, atunci te poţi folosi de
Patanjali şi de Osho pentru a începe călătoria spre Realitate.
Şi acum, la drum.
6
I. SEMINŢELE SUFERINŢEI
1. Kriya-Yoga este yoga preliminară, practică, şi este realizată prin

austeritate, studiu asupra Sinelui şi devoţiune faţă de Dumnezeu.
2. Practica Kriya-Yoga elimină cauzele suferinţei şi conduce spre samadhi.
3. Ignoranţa, sentimentul individualităţii, atracţia şi repulsia sau frica de
moarte sunt cauzele suferinţei.
4. Chiar dacă cauzele suferinţei sunt latente, slabe, schimbătoare ori
puternice, ignoranta este cauza tuturor celorlalte.
Majoritatea oamenilor obişnuiţi pot fi grupaţi în două tipuri fundamentale:

unul este sadic şi celălalt este masochist. Celui sadic îi face plăcere să îi tortureze
pe alţii, iar masochistului îi place să se tortureze pe sine. Bineînţeles că sadicul
este atras de politică. Acolo există posibilitatea cea mai mare de a reuşi să îi
chinuie pe ceilalţi. Sau mai poate fi atras de cercetarea ştiinţifică, în special în
domeniul medicinei. Aici, în numele experimentului ştiinţific, poate chinui
animale, pacienţi morţi sau vii. Dacă politica înseamnă deja prea mult şi nu este
sigur de el, dacă nu este destul de inteligent să pătrundă în domeniul cercetării
medicale, atunci sadicul devine profesor; acum începe să chinuie copii. Însă
acest tip de om se îndreaptă întotdeauna, conştient sau nu, spre o situaţie în care
poate tortura pe cineva. În numele ţării, al naţiunii, societăţii, revoluţiei, al
adevărului, al reformelor şi schimbării oamenilor în bine, sadicul caută
întotdeauna o posibilitate de a chinui pe cineva.
Sadicii nu sunt foarte atraşi de religie. Însă mai există şi celălalt tip,
masochistul. El se poate tortura pe sine. Acest gen de oameni devin mari aşa-zişi
sfinţi, mahatmas şi sunt slăviţi de societate tocmai datorită faptului că se
torturează singuri. Un masochist se va îndrepta întotdeauna spre religie, exact
cum un sadic adevărat se mişcă spre politică. Politica este religia sadicului;
religia este politica masochistului. Dar se poate ca un masochist să nu
îmbrăţişeze religia, atunci va găsi alte căi. Va deveni artist, pictor, poet, iar aici
îşi poate permite să sufere în numele artei, al poeziei, al literaturii, al picturii.
Poate că fiecare a auzit de Vincent Van Gogh, un mare pictor olandez. El a
fost un masochist perfect. Dacă ar fi fost născut în India, ar fi devenit un
Mahatma; dar a devenit un pictor. Era sărac şi fratele său era cel care îi dădea
bani pentru ca să mănânce.
7
Într-o săptămână nu mânca decât trei zile, iar în celelalte patru postea doar
pentru a picta.
Era îndrăgostit de o femeie, dar tatăl ei nu îi permite să o vadă. Într-o zi şi-a
pus mâna deasupra unei flăcări şi a spus: “Îmi voi ţine mâna aici până când îmi
vei permite să o văd”. Pur şi simplu şi-a ars mâna.
O prostituată i-a spus: “Ai nişte urechi foarte frumoase” - deoarece nu se
putea aprecia nimic altceva la faţa lui. Avea nişte trăsături foarte urâte. Probabil
că prostituata s-a simţit jenată şi i-a lăudat urechile. Atunci s-a dus acasă, şi-a
tăiat una dintre urechi cu un cuţit, a împachetat-o, a plecat înapoi şi i-a spus:
“Dacă ţi-a plăcut atât de mult aş vrea să ţi-o dau ca pe un cadou din partea mea.”
El a pictat foarte mult în Arles, cea mai călduroasă regiune din Franţa, unde
soarele era foarte arzător. Toţi îi spuneau: “Te vei îmbolnăvi, este prea cald.”
Însă întreaga zi, în special atunci când era mai cald, la amiază, el stătea afară şi
picta. În 20 de zile a înnebunit. Avea 33 sau 34 de ani când s-a sinucis.
În numele picturii, artei, frumosului, te poţi tortura. De asemenea poţi face
acelaşi lucru şi în numele lui Dumnezeu, al rugăciunii, al practicii, sadhana.
Acest mod de viaţă poate fi întâlnit, adeseori în India: mulţi stau pe ace, cuie,
postesc cu lunile. Vei găsi oameni care nu au dormit de ani de zile. Alţii au stat
toată viaţa numai în picioare, nu s-au aşezat niciodată; picioarele lor sunt aproape
moarte. Sunt persoane care trăiesc cu o mână ridicată în aer; braţul este pur şi
simplu mort, prin el nu mai circulă nici un fel de sânge, nu mai sunt decât oasele.
Astfel de oameni sunt bolnavi, au nevoie de tratament. Cu toate acestea alţii, şi
nu puţini, sunt foarte atraşi de ei.
Toţi politicienii au nevoie de tratament. Şi, de asemenea toţi sfinţii şi
mahatma-şii au nevoie de tratament, deoarece oricine este interesat să îi chinuie
pe alţii sau pe sine este profund bolnav. Când eşti sănătos nu vrei să te chinui
nici pe tine şi nici pe alţii. Atunci vrei să te bucuri. Într-o stare de sănătate te
simţi atât de fericit încât doreşti să binecuvântezi pe fiecare. Radiezi, eşti copleşit
de beatitudine. Sănătatea este o celebrare. Boala este o tortură a ta sau a altora.
De ce spun aceste lucruri înainte de a începe să discutăm despre sutre?
Spun acestea deoarece până acum Patanjali a fost comentat numai de masochişti.
Iar tot ce voi spune despre el va fi complet diferit de toate celelate comentarii. Eu
nu sunt masochist şi nici sadic.
Viaţa mea este o sărbătoare şi doresc să participi şi tu la bucuria mea.
Comentariul meu asupra lui Patanjali va fi fundamental diferit de toate celelalte
comentarii anterioare.
Nici Patanjali nu era masochist sau sadic. Era un om integru, fără nici o
boală interioară sau probleme psihologice, fără nici un fel de obsesii. Tot ceea a
spus poate fi interpretat în trei moduri. Un sadic poate ajunge la el, dar este ceva
foarte rar deoarece sadicii nu sunt interesaţi de religie.
8
Nu îţi poţi imagina un Mao, un Hitler sau un Stalin să fie interesaţi de

Patanjali. Masochiştii sunt interesaţi de religie, iar aceştia l-au interpretat în felul
lor. Sunt milioane care au făcut acest lucru şi prin tot ce au spus nu au reuşit
decât să distrugă mesajul lui Patanjali. Acum, după mii de ani, aceste comentarii
încă mai stau între tine şi Patanjali. Şi numărul lor continuă să crească.
Sutrele lui Patanjali sunt unele dintre cele mai comentate; sunt foarte
semnificative şi au un înţeles foarte profund. Dar unde oare poate fi găsit un
Patanjali care să le comenteze? Unde se poate găsi un om care să nu fie deloc
bolnav? Deoarece boala va colora mesajul; nu poţi face nimic. Când interpretezi,
tu eşti în acea interpretare, trebuie să fii acolo; nu există altă cale. Eu voi afirma
lucruri ce nu s-au spus până acum şi mă vei găsi complet diferit de alţi
comentatori.
Ţine minte acest fapt, deoarece eu nu sunt nici sadic şi nici masochist. Nu
m-am îndreptat spre religie pentru a mă tortura; s-a întâmplat exact opusul. De
fapt, nu m-am îndreptat niciodată spre religie. Doar sărbătoream existenţa, mă
bucuram de mine însumi şi religia a apărut. A fost o consecinţă. Nu am practicat
în modul în care o fac cei religioşi, nu am avut niciodată de a face cu acest gen
de căutare. Doar am trăit într-o deplină acceptare cu tot ceea ce este. Am acceptat
existenţa şi pe mine însumi şi nu am dorit niciodată să mă schimb. Brusc, cu cât
m-am acceptat mai mult, cu cât am acceptat existenţa mai mult, o tăcere
profundă a căzut asupra mea, o adevărată beatitudine m-a copleşit. În acea
beatitudine a apărut religia. Deci nu sunt religios în sensul obişnuit al cuvântului.
Dacă vrei să găseşti o paralelă, atunci va trebui să cauţi în altă parte decât în
religie. Simt o profundă afinitate cu cineva care a fost născut acum două mii de
ani în Grecia. Numele său era Epicur. Nimeni nu se gândeşte la acesta ca fiind
religios. Toţi cred că era cel mai ateist om născut vreodată sau cel mai
materialist; era exact opusul tipului religios. Dar aceasta nu este şi înţelegerea
mea. Epicur era un om religios natural. Ţine minte aceste cuvinte “religios
natural”; lui i-a apărut religia. Motivul pentru care nu a fost bine văzut a constat
tocmai în faptul că el nu a căutat. Proverbul: “Mănâncă, bea şi distrează-te” vine
de la Epicur. Iar aceasta a devenit atitudinea materialistului.
În fapt, Epicur a dus una dintre cele mai austere vieţi. A trăit la fel de
simplu ca oricine. Nici chiar Mahavira sau Buddha nu a trăit la fel de simplu şi
auster ca Epicur, asta pentru că austeritatea lor era cultivată; ei au lucrat pentru
ea, a fost o practică. S-au gândit şi au aruncat tot ce nu era necesar. S-au
disciplinat să fie simpli şi oriunde există disciplină, există şi complexitate. În
fundal se petrece o luptă care va fi mereu prezentă acolo. Mahavira a umblat gol,
dezbrăcat; el a renunţat la toate, dar a renunţat. Nu a fost ceva natural.
Epicur a trăit într-o mică gradină care era cunoscută sub numele de
Grădina lui Epicur.
9
El nu avea o academie ca Aristotel sau o şcoală ca Plalon, ci doar o

grădină. Pare ceva simplu şi frumos. O grădină este mult mai naturală decât o
academie. Epicur a trăit acolo împreună cu câţiva prieteni. Ei doar trăiau acolo şi
nu făceau nimic în mod deosebit, lucrau grădina atât cât să aibă îndeajuns pentru
a trăi.
Se spune că regele a venit să îl viziteze deoarece s-a gândit - datorită motto-
ului: Mănâncă, bea şi distrează-te - că Epicur trăia în lux. “Dacă acesta este
mesajul”, gândea regele, “înseamnă că voi da de oameni care trăiesc în lux.” Dar
când a ajuns a văzut doar nişte persoane care lucrau în grădină şi udau copacii.
Toată ziua au muncit. Aveau doar câteva bunuri, atât cât să supravieţuiască.
Seara, când s-au dus cu toţii la masă, nu aveau nici măcar unt; doar pâine uscată
şi puţin lapte. Dar s-au bucurat ca şi cum ar avea o petrecere. După masă, au
dansat. Ziua se terminase şi acum îi mulţumeau Existenţei. Regele a plâns,
deoarece până atunci l-a invidiat pe Epicur. L-a întrebat: “Ce vrei să spui prin
«Mănâncă, bea şi distrează-te»?” Epicur i-a răspuns: “Ai văzut şi tu. Aici suntem
fericiţi tot timpul. Dacă vrei să fii fericit trebuie să fii simplu, deoarece cu cât
eşti mai complex cu atât devii mai nefericit. Cu cât îţi este viaţa mai complexă,
cu atât mai multă suferinţă este creată. Noi nu suntem simpli deoarece îl căutăm
pe Dumnezeu, ci pentru că a fi simplu înseamnă a fi fericit.” Iar regele a zis: “Aş
dori să îţi trimit câteva lucruri. Ce ai dori pentru tine şi comunitatea ta?” Epicur
era încurcat. S-a tot gândit şi până la urmă a spus: “Noi nu credem că este nevoie
de altceva. Să nu te simţi jignit; eşti un rege măreţ şi poţi dărui tot ce vrei - dar
nu avem nevoie. Dacă insişti, ne poţi trimite puţină sare şi unt.” Era un om auster
Într-o asemenea austeritate, religia apare de la sine. Nu te gândeşti la
Dumnezeu, nu este nevoie; viaţa este Dumnezeu. Nu te rogi cu mâinile
împreunate spre cer. Întreaga ta viaţă, de dimineaţă până seara, este o rugăciune.
Rugăciunea este o atitudine: o trăieşti, nu o faci.
Epicur ar fi putut să îl înţeleagă pe Patanjali. Eu pot să îl înţeleg. Pot simţi
ce vrea să spună. Pentru tine spun toate acestea, astfel ca să nu devii confuz,
deoarece există alte comentarii care spun exact opusul.
Kriya-Yoga este yoga preliminară, practică, şi este realizată prin
austeritate, studiu asupra Sinelui şi devoţiune faţă de Dumnezeu.
Primul cuvânt este “austeritate”. Masochiştii au convertit-o în asceză. Ei
cred că cu cât chinui mai mult corpul, cu atât devii mai spiritual. Torturarea
trupului este calea prin care devii spiritual: aceasta este înţelegerea unui
masochist religios.
O asemenea chinuială nu este calea; asceza exagerată este violentă. Ori,
dacă te torturezi pe tine ori pe alţii, violenţa există; iar aceasta nu poate fi
niciodată religioasă. Care este diferenţa între torturarea propriului corp sau al
altuia? Care este diferenţa? Trupul este “celălalt”?
10
Chiar propriul tău corp este un străin. Al tău este mai apropiat, iar al altuia
este puţin mai îndepărtat, asta este tot. Datorită faptului că al tău este mai
aproape, probabilitatea este mai mare ca el să devină o victimă a violenţei tale; îl
poţi tortura. Şi timp de mii de ani oamenii şi-au torturat trupurile având o falsă
idee că aceasta este calea spre Dumnezeu.
În primul rând, de ce ţi-a dat Dumnezeu un corp? El nu ţi-a dăruit nimic
care să te conducă la ideea că este bine să te torturezi. Dimpotrivă, te-a înzestrat
cu sensibilitate, cu simţuri: pentru a te bucura de el şi nu pentru a-l tortura. Te-a
făcut aşa de sensibil deoarece prin senzitivitate devii mai conştient. Dacă îţi
chinui corpul, vei deveni din ce în ce mai insensibil. Când începi să stai pe un pat
cu cuie, cu timpul vei deveni insensibil. Trupul va deveni de piatră, altminteri
cum ai mai putea să continui să tolerezi cuiele? Într-un fel devine chiar mort, îşi
va pierde întreaga sa sensibilitate. Stai în permanenţă în arşiţa soarelui şi corpul,
pentru a se proteja, va deveni insensibil. Dacă stai dezbrăcat pe un vârf din
Himalaya, unde este frig şi ninge, trupul nu va mai simţi frigul. Va deveni mort.
Şi cu un corp mort cum vei mai putea simţi binecuvântările existenţei? Mai
poţi simţi revărsarea constantă de binecuvântări ce există în fiecare moment?
Existenţa continuă să te îmbăieze continuu cu milioane de binecuvântări; nici
măcar nu le poţi număra. De fapt, pentru a deveni religios ai nevoie de din ce în
ce mai multă sensibilitate şi nu de mai puţină, deoarece cu cât devii mai simţitor,
cu atât mai mult vei vedea Divinul peste tot. Senzitivitatea trebuie să devină
ochiul, penetrarea. Când devii absolut sensibil, fiecare briză care te atinge îţi va
aduce un mesaj, chiar o frunză care tremură în bătaia vântului devine un fenomen
extraordinar tocmai datorită sensibilităţii pe care o ai. Priveşti o piatră oarecare şi
ea devine Koh-I-Noor. Depinde doar de senzitivitate.
Viaţa este mult mai bogată dacă eşti mai sensibil. Dacă ţi-ai golit complet
trupul de sensibilitate, atunci viaţa nu mai există, este nulă; te afli deja în
mormânt. Masochiştii au făcut acest lucru. Pentru mulţi sadhana a devenit un
efort prin care se omoară corpul şi senzitivitatea sa.
Pentru mine, calea este exact opusă. Austeritate nu înseamnă tortură, ci o
viaţă simplă, o viaţă austeră. De ce o viaţă simplă? De ce nu una complicată?
Deoarece cu cât viaţa este mai complicată, cu atât devii mai insensibil. Un om
bogat este mult mai insensibil decât unul sărac, deoarece întregul efort depus
pentru a acumula bogăţii l-a făcut insensibil. Dacă doreşti să acumulezi averi,
atunci va trebuie să nu mai fii sensibil. Va trebui să fii precum un ucigaş şi să nu
te mai preocupe ce se întâmplă cu alţii. Continui să strângi şi alţii mor de foame.
Tu vei continua să devii din ce în ce mai bogat, iar lângă tine alţii îşi pierd
vieţile. Un bogat trebuie să fie insensibil, altminteri nu poate fi bogat.
Am auzit că Mulla Nasruddin s-a dus în vizită la un om foarte bogat dorind
să obţină o donaţie pentru un orfelinat pe care îl conducea.
11
Bogătaşul a spus: “Bine Nasruddin, dar am şi eu o condiţie, pe care nimeni

nu a reuşit să o îndeplinească. Priveşte-mă în ochi; unul din ei este de sticlă.
Dacă îmi poţi spune cu exactitate care este cel real şi care este cel de sticlă, îţi
voi face donaţia.” Nasruddin l-a privit şi a spus: “Ochiul stâng este real şi cel
drept este de sticlă.”
Uimit, bogătaşul a spus: “Dar cum ai putut să îţi dai seama?”
“Deoarece în ochiul stâng pot vedea puţină compasiune; cu siguranţă că nu
este reală.”
A văzut puţină compasiune, doar o licărire şi chiar şi aceasta era falsă. Un
bogat nu poate fi astfel dacă este sensibil.
Există două moduri prin care îţi poţi ucide corpul: una este tortura, variantă
folosită de masochişti, iar cealaltă este acumularea averilor şi a altor nimicuri.
Încet-încet întregul gunoi pe care îl strângi devine o barieră peste care nu mai
poţi trece; devii orb, nu mai poţi auzi, nu mai poţi gusta, nu mai poţi mirosi. O
viaţă austeră înseamnă o viaţă simplă, necomplicată. Însă ţine minte, nu este o
cultivare a sărăciei, deoarece chiar cultivarea în sine te va distruge.
O viaţă simplă este o viaţă plină de o înţelegere profundă. Nu este o
practică prin care să devii sărac. Poţi face acest lucru, dar atunci simţurile se vor
împietri. Practica oricărui lucru te face dur; maleabilitatea este pierdută,
flexibilitatea este dizolvată. Atunci nu vei mai fi la fel de flexibil cum este un
copil. Vei deveni rigid ca un bătrân. Lao Tzu spune: “Rigiditatea este moarte,
flexibilitatea este viaţă.” O viaţă simplă nu este una săracă. Nu face din sărăcie
un ţel şi nu încerca să o cultivi. Trebuie doar să înţelegi că, cu cât sunt mai
dezpovărate mintea şi corpul, cu atât mai mult pătrunzi în Existenţă. Fiind
neîmpovărat poţi veni în contact direct cu realitatea. Un astfel de contact nu se
poate produce pentru unul bogat; bariera o constituie chiar contul său bancar.
De exemplu, o poţi privi pe Elisabeta, Regina Angliei? Nici măcar nu poate
da mâna fără să aibă mănuşi. Nu poate atinge alte fiinţe fără mănuşi. Chiar şi o
atingere umană pare ceva impur, urât. Un rege, o regină, toţi trăiesc închişi; nu
este vorba doar de braţ. Acesta este doar un simbol care arată că Regina este deja
îngropată; nu mai este vie.
În Europa Evului Mediu se credea că regii şi reginele nu au două picioare,
deoarece nimeni nu îi vedea dezbrăcaţi. Se credea că au un singur picior. Nu
făceau parte din categoria umană; trăiau întotdeauna la distanţă.
Ego-ul încearcă întotdeauna să trăiască la distanţă, iar aceasta te face
insensibil. Nu poţi să atingi un copil ce se joacă pe stradă. Nu te poţi apropia şi
îmbrăţişa un copac. Nu te poţi apropia de viaţă: doar pretinzi că eşti mai presus
decât viaţa, că eşti mai mare şi mai puternic ca ea. Distanţa trebuie să fie creată
pentru că doar atunci poţi poza ca fiind mai puternic ca viaţa. Însă viaţa nu poate
fi păcălită; nu faci altceva decât să devii din ce în ce mai insensibil.
12
Eşti deja mort. Viaţa are nevoie de tine să fii din ce în ce mai viu.
Când Patanjali spune “austeritate”, înţelege prin aceasta următorul lucru:
“Fii simplu, natural, nu forţa.” Deoarece o simplitate forţată nu este o simplitate.
Cum ar putea fi? Este ceva foarte complex; ceva care ai calculat şi cultivat.
Cunosc un om; s-a întâmplat să trec prin satul în care locuia. Era călugăr
jainist. În timp ce mă apropiam de casă, l-am văzut pe fereastră că umbla
dezbrăcat prin cameră. Călugării jainişti trebuie să treacă prin cinci etape; îşi
cultivă simplitatea în mod treptat. La cel de-al cincilea stadiu şi ultimul renunţă
la îmbrăcăminte. La început poartă trei articole de îmbrăcăminte, apoi două, după
care unul şi în final nimic. Acesta este idealul suprem de simplitate, atunci când
sunt complet goi; nu mai este nimic de cărat - nici o povară, nici un fel de haine,
nimic. Eu însă ştiam că el se află la cel de-al doilea stadiu, deci de ce era nud?
Am ciocănit la uşă. A deschis, dar acum era îmbrăcat într-un lunghi. Aşa că
l-am întrebat: “Ce s-a întâmplat? Chiar înainte să sun te-am văzut pe fereastră şi
erai dezbrăcat.” “Da, practic. Practic pentru cel de-al cincilea stadiu. Mai întâi
practic în casă, apoi cu prietenii, apoi încet-încet mă voi plimba prin sat şi după
aceea voi începe să umblu prin lume. Trebuie să practic. Îmi vor trebui cel puţin
câţiva ani pentru a elimina timiditatea, pentru a fi îndeajuns de curajos să umblu
gol prin lume.” I-am zis: “Mai bine te-ai înscrie într-un circ. Acolo vei fi gol. O
nuditate practicată nu are, nici un sens, este doar un lucru calculat. Eşti foarte
şmecher, faci totul într-un mod foarte calculat. De fapt, nu vei deveni niciodată
cu adevărat gol. O nuditate practicată va fi la fel ca hainele, vor fi nişte veşminte
foarte subtile. Le creezi prin practică.”
“Dacă te simţi inocent ca un copil, vei arunca pur şi simplu hainele şi vei
merge prin lume. Care este teama - că va râde lumea? Ce este în neregulă cu
faptul că râd - lasă-i să râdă. Poţi participa şi tu, poţi râde împreună cu ei. Te vor
batjocori - foarte bine, deoarece nimic nu ucide mai bine ego-ul decât faptul că
alţii te vor batjocuri. Este bine, într-un fel te ajută. Dar prin această practică care
durează cinci ani vei pierde totul. Nuditatea trebuie să fie precum inocenţa unui
copil. Trebuie să fie o înţelegere şi nu o practică. Prin cultivare nu faci altceva
decât să găseşti un substitut pentru înţelegere. Inocenţa nu este a minţii, nu face
parte din raţionamentele sau calculele tale. Inocenţa este o înţelegere a inimii.”
Austeritatea nu poate fi practicată. Pur şi simplu trebuie să priveşti viaţa şi
să observi faptul că, cu cât devii mai complicat, cu atât devii mai insensibil. Şi cu
cât eşti mai puţin sensibil, cu atât eşti mai departe de Divin. Devenind mai
senzitiv te vei apropia din ce în ce mai mult de El. Va veni o zi în care vei fi
sensibil până în rădăcinile fiinţei tale; brusc tu nu te mai afli acolo, vei fi doar o
sensibilitate, o senzitivitate. Tu nu mai exişti acolo, eşti doar o atentie, o
conştientizare. Şi atunci totul este frumos, totul este viu; nimic nu este mort.
Totul este conştient; nimic nu mai este inert, împietrit sau mort.
13
Totul este conştient, nimic nu mai este inconştient. Prin senzitivitatea ta

lumea se schimbă. În ultimul moment, când sensibilitatea atinge punctul
culminant, lumea dispare; acolo este Dumnezeu. De fapt, nu Dumnezeu trebuie
găsit, ci sensibilitatea. Fii atât de sensibil încât să nu mai rămână nimic în urmă,
să nu te mai reţină nimic; brusc, Dumnezeu se află acolo. El a fost întotdeauna
acolo, doar că tu nu erai sensibil la prezenţa sa.
Pentru mine, austeritatea este o viaţă simplă, o viaţă a înţelegerii. Nu este
nevoie să părăseşti lumea şi să trăieşti într-o colibă, nu este nevoie să umbli
dezbrăcat. Poţi trăi viaţa simplu, cu înţelegere. Sărăcia nu este de ajutor, doar
înţelegerea. Poţi impune asupra ta sărăcia, poţi deveni murdar, dar acest lucru nu
te ajută la nimic.
Acest lucru se întâmplă acum în Occident cu hipioţii sau cu alţii asemenea.
Şi ei fac aceeaşi greşeală pe care India a făcut-o timp îndelungat, în trecut. India
a cunoscut toate genurile de “hipioţi”. Aceştia au trăit într-o murdărie
îngrozitoare. Doar în numele austerităţii aceştia nu se spălau deoarece gândeau:
“De ce să ne mai obosim cu acest lucru, de ce să ne spălăm, de ce să ornăm
corpul?”
Ştiai că jainiştii nu se spală? Nici nu poţi sta lângă ei; miros groaznic. Nu se
spală pe dinţi. Nici măcar nu poţi vorbi cu ei; din gura lor vine un miros oribil. Şi
aceasta se crede a fi austeritatea, deoarece ei spun: “Chiar şi spălatul corpului sau
al dinţilor este un lucru material. Prin aceste acţiuni vei fi legat de corp, deci de
ce să mai te intereseze acesta?” Însă o astfel de atitudine nu face altceva decât să
se îndrepte spre o altă extremă, de la o prostie la alta.
Există persoane care se ocupă de corp 24 de ore în continuu. Poţi găsi
femei care petrec ore în şir în faţa oglinzii. Acesta este un tip de prostie: să
continui să cureţi în continuu doar o parte, fără să realizezi că este doar o parte.
Bun, o poţi curăţa, dar nu o face în mod continuu tot timpul zilei, altminteri
devine o obsesie. Este bine să ai un corp curat, dar să fii obsedat de curăţirea sa
este o nebunie. Există oameni care îşi împodobesc mereu trupurile. Aproximativ
jumătate din industria omenirii lucrează în domeniul înfrumuseţării corporale:
pudre, săpunuri, parfumuri.
Curăţenia este bună, dar nu trebuie să fie o obsesie. În Occident a devenit o
obsesie, iar acum aproape toţi se îndreaptă spre cealaltă extremă. Cei care sunt
prea preocupaţi de corp, de haine, de curăţenie, de una sau alta, sunt consideraţi
“încuiaţi”. Însă hipioţii s-au îndreptat spre polul opus - nu le mai pasă de nimic.
Sunt murdari şi murdăria a devenit o religie. Ca şi cum doar prin mizerie vor
ajunge la ceva. Nu fac altceva decât să devină pur şi simplu din ce în ce mai
insensibili la frumuseţile vieţii.
Drogurile au devenit importante datorită faptului că omul este insensibil.
Acum se pare că nu mai poţi fi sensibil fără ajutorul chimicalelor.
14
Altminteri, un om auster este atât de sensibil încât nu are nevoie de droguri.

Tot ceea ce experimentezi prin droguri, el experimentează prin senzitivitatea sa.
Iei un drog şi un copac se transformă într-un fenomen minunat - fiecare frunză
este o lume, mii de lumi verzi într-un singur copac. Şi fiecare floare care reflectă
lumina devine o prismă. Un copac obişnuit pe lângă care ai trecut de atâtea ori şi
la care nu te-ai uitat niciodată, brusc se transformă într-un vis, într-un extaz, într-
un curcubeu de culori. Acelaşi lucru se întâmplă unui om sensibil fără ajutorul
drogurilor. Alegerea drogurilor arată faptul că ai devenit atât de pietrificat şi inert
şi mort încât numai o agresiune chimică te va mai trezi. Doar atunci se va
deschide pentru câteva momente o fereastră prin care vei putea vedea poezia
vieţii, dar imediat fereastra se închide şi atunci vei avea nevoie de o cantitate de
drog din ce în ce mai mare. Va veni un moment în care nici chiar drogurile nu
vor mai fi de ajutor. Atunci vei fi cu adevărat pietrificat!
Devino mai senzitiv, mai auster. Şi când spun să “devii” nu înţeleg prin
aceasta să practici, ci să înţelegi. Încearcă să vezi că ori de câte ori eşti simplu,
lucrurile merg minunat. Ori de câte ori eşti complex, lucrurile încep să se
transforme în probleme; creezi din ce în ce mai multe enigme de dezlegat şi totul
devine încurcat. Trăieşte o viaţă simplă în care să fie satisfăcute doar necesităţile
zilnice, fără să existe nici un fel de dorinţe nebuneşti. Ai nevoie de mâncare, de
haine, de adăpost - doar atât. Ai nevoie de cineva pe care să îl iubeşti şi care să te
iubească. Iubire, hrană, adăpost - este simplu; dar tu creezi milioane de alte
dorinţe. Dacă ai nevoie de un Rolls Royce atunci încep să apară dificultăţile.
Dacă ai nevoie de un palat sau nu eşti mulţumit de femeia de lângă tine şi îţi
doreşti o Miss Univers - toate aceste Miss sunt complet moarte - înseamnă că
doreşti imposibilul; şi o vei duce tot aşa. De asemenea va trebui să amâni:
“Cândva, când voi avea un palat, voi fi liniştit.” Dar între timp viaţa ţi se scurge
printre degete. Iar dacă vei obţine palatul, atunci vei uita de linişte. Acelaşi lucru
se întâmplă tuturor celor ambiţioşi - aleargă în permanenţă. Această alergare
devine chiar stilul lor de viaţă. Vor ajunge la un moment în care au obţinut ce şi-
au dorit, însă vor uita să se oprească. Ştii foarte bine că dacă te gândeşti întreaga
zi la tot felul de lucruri nu te mai poţi opri.
Mulla Nasruddin se întorcea acasă şi chiar în acea zi s-a decis să nu uite ce
trebuie să facă. Şi-a făcut un nod la haine pentru a-i aminti ce trebuie să facă, dar
începuse să se agite deoarece uitase pentru ce era nodul. “Pentru ce este oare
acest semn?” A încercat să îşi amintească iar soţia i-a zis: “Mai bine te duci la
culcare şi mâine dimineaţă vedem dacă îţi aduci aminte.” Însă el i-a răspuns:
“Nu, este ceva important pe care am decis să îl fac diseară. Nu trebuie să neglijez
asta deloc, aşa că du-te tu la culcare.” După miezul nopţii, la ora două, şi-a
amintit: trebuia să se culce mai devreme - pentru asta era semnul.
Aşa ceva se întâmplă tuturor celor ambiţioşi.
15
Doresc atât de multe lucruri încât până îşi ating scopul uită complet ce
căutau. De ce îşi doreau acele lucruri? Acum le-au obţinut şi au uitat. Chiar dacă
îşi mai amintesc că doreau să fie liniştiţi, relaxaţi, să se bucure de viaţă, acum
şablonul vieţii pline de condiţionări pe care o trăiesc nu le mai permite să facă ce
doreau. Când alergi ambiţios întreaga viaţă, nu te mai poţi opri cu uşurinţă.
Alergarea devine chiar fiinţa ta. Dacă vrei cu adevărat să te opreşti, atunci acesta
este momentul. Pentru aşa ceva nu există viitor, acesta este momentul prielnic.
Necesităţile sunt simple. Un om poate trăi o viaţă simplă şi austeră şi să se
bucure de ea. Nu este nevoie de bucate alese pentru a te bucura de hrană. Până
când vei ajunge să acumulezi tot felul de alimente alese îţi vei pierde capacitatea
de a te bucura. Bucură-te de hrană cât mai ai capacitatea aceasta, cât există
momentul, cât mai eşti viu.
Un om auster trăieşte clipă de clipă. “Această zi este îndeajuns în ea însăşi,
iar ziua de mâine va avea singură grijă de ea.” Iisus spune mereu: “Priveşte
frumuseţea crinilor de pe câmpie. Ei nu se îngrijesc de ziua de mâine. Nici chiar
Solomon nu a fost la fel de frumos în cele mai măreţe momente ale gloriei sale
cum sunt aceşti crini obişnuiţi.” Priveşte păsările, ele celebrează. În această clipă
întreaga existenţă celebrează - cu excepţia ta.
Care este problema cu omul? Aceea că el crede că pentru a putea să se
bucure trebuie mai întâi îndeplinite nişte condiţii; iată problema. Pentru a te
bucura de viaţă nu trebuie să se îndeplinească nici o condiţie; aceasta este o
invitaţie necondiţionată. Însă omul se amăgeşte crezând că sunt necesare la
început nişte condiţii de îndeplinit. Aceasta este o minte complexă. Cea simplă
simte că trebuie să se bucure de tot ce este accesibil. Bucură-te! Nu este nevoie
de nici o condiţie. Şi cu cât o faci mai mult în acest moment, cu atât mai mult vei
putea să te bucuri de următorul. Capacitatea se dezvoltă din ce în ce mai mult -
este infinită. Şi când ajungi la infinitatea bucuriei, acela este Dumnezeu. El nu
este o persoană care stă undeva şi te aşteaptă. Până acum s-ar fi plictisit să te tot
aştepte. Dumnezeu nu este o persoană. Nu este un ţel, ci o cale prin care să te
bucuri de viaţă chiar aici şi acum. Dumnezeu este atitudinea de a celebra fără
nici un motiv anume. Tu însă suferi fără nici un motiv; aceasta este mintea
complexă.
L-am văzut pe Mulla Nasruddin într-o zi urmând corpul neînsufleţit al unui
bogătaş. Era o mulţime de oameni care urmau procesiunea, dar Mulla plângea şi
se jelea cel mai tare. Aşa că l-am întrebat: “Ce s-a întâmplat, Nasruddin? Erai
rudă cu acel om?” Mi-a răspuns: “Nu.” Am continuat: “Atunci de ce plângi?” A
zis: “Pentru că nu eram rudă cu el, de-aia!”
Oamenii plâng indiferent dacă sunt sau nu rude. Se pare că doresc să plângă
indiferent de caz. Eşti suferind fără nici un motiv. Nu am întâlnit nici o persoană
care să aibe un motiv pentru care să sufere. Tu îl creezi.
16
Faci asta deoarece pare absurd să suferi fără nici o cauză. Raţionezi,
inventezi; fiecare este un mare inventator. Şi când ai găsit sau ai creat motivul,
eşti liniştit. Acum nimeni nu mai poate spune că suferi fără motiv.
De fapt, situaţia este următoarea: nu există cu adevărat o cauză pentru
suferinţă şi nici pentru beatitudine. Totul depinde de atitudinea ta. Dacă vrei să
fii fericit, poţi fi, oricare ar fi situaţia; situaţia este neimportantă. A fi fericit este
o capacitate; în ciuda unei situaţii date poţi fi fericit. Iar dacă te-ai decis să suferi
în ciuda oricărei situaţii, poţi face şi acest lucru. Chiar dacă vei fi primit în rai,
tot vei suferi; vei găsi un motiv sau altul.
Un mare mistic tibetan, Marpa, a fost întrebat: “Eşti sigur că atunci când
vei muri te vei duce în rai?” A răspuns: “Absolut!” Omul a continuat: “Dar cum
poţi fi sigur? Încă nu ai murit şi nu ştii ce are Dumnezeu în minte.” Marpa a
spus: “Nu mă interesează ce are Dumnezeu în minte, asta este treaba lui. Sunt
sigur datorită minţii mele. Oriunde sunt, voi fi fericit şi mă voi afla în rai, aşa că
nu contează dacă sunt aruncat în iad sau în rai - nu are importanţă.”
Am auzit o anecdotă frumoasă despre Adolf Hitler. El a ajuns să afle de la
prietenii săi că există o femeie astrolog care tot ce prezice se adeverea. Hitler era
puţin şovăielnic, deoarece femeia era evreică. Dar ideea i-a bântuit mereu mintea
şi nu mai putea dormi nopţi la rând: “Dacă ea poate prezice într-adevăr viitorul,
atunci merită să încerc, chiar dacă este evreică.” Femeia a fost chemată la el în
secret şi Hitler a întrebat-o: “Îmi poţi spune când am să mor?” Femeia a închis
ochii, a contemplat şi a spus: “într-o sărbătoare evreiască.” Hitler a spus mirat:
“Ce vrei să zici, care sărbătoare?” Ea a răspuns: “Asta nu are importanţă.
Oricând vei muri va fi o sărbătoare evreiască.”
Marpa a spus: “Nu are importanţă ce are Dumnezeu în minte. Oriunde voi
merge va fi raiul - deoarece eu sunt fericit fără nici o cauză.”
Un om auster ajunge să cunoască că fericirea este natura esenţială vieţii. Nu
ai nevoie de o cauză anume pentru a fi fericit. Poţi fi pur şi simplu fericit
deoarece trăieşti! Viaţa este fericire, beatitudine; dar acest lucru este posibil doar
pentru un om auster. Cel care acumulează tot felul de lucruri crede că datorită
acestora va fi fericit. Palate, bani, nestemate; el gândeşte că astfel de bunuri îl pot
face fericit. Nu bogăţiile reprezintă problema, ci atitudinea celui care încearcă să
le găsească este problema. Atitudinea este aceasta: «până când nu obţin aceste
bunuri nu voi putea fi fericit». Un asemenea om rămâne mereu nefericit. O
persoană austeră ajunge să cunoască faptul că viaţa este atât de simplă, încât
poate fi fericit prin orice are. Nu este nevoie să amâne.
Atunci austeritatea va fi doar o revenire la necesităţile fundamentale;
dorinţele sunt nebuneşti, nevoile sunt naturale. Hrană, adăpost, iubire; adu-ţi
întreaga energie a vieţii doar la nivelul necesităţilor şi vei fi fericit.
17
Iar un asemenea om nu poate fi altfel decât religios; cineva care este

nefericit nu poate fi decât nereligios. Se poate ruga, se poate duce la templu sau
moschee - nu contează. Cum se poate ruga un om nefericit? Rugăciunea sa va
conţine o profundă nemulţumire. Aceasta va fi doar o plângere. Rugăciunea este
gratitudine şi nu nemulţumire.
Doar un om fericit poate fi recunoscător; întreaga sa inimă plânge în
mulţumire, lacrimile îi apar deoarece Dumnezeu i-a dat atât de mult fără ca el să
ceară. Şi Dumnezeu ţi-a dat atât de mult doar prin faptul că ţi-a oferit viaţa. Cel
fericit este astfel doar pentru motivul că poate respira - este deja prea mult. O
respiraţie de o clipă este deajuns, mai mult decât îndeajuns. Viaţa este o
magnifică binecuvântare! Însă un om nefericit nu poate să o vadă.
Aşa că ţine minte: cu cât eşti mai mult orientat spre posesiuni, cu atât vei fi
mai puţin fericit. Şi cu cât eşti mai puţin fericit, cu atât mai îndepărtat eşti de
Divin, de rugăciune, de gratitudine. Fii auster. Trăieşte cu strictul necesar şi uită
de dorinţe; acestea sunt nişte fantezii în minte, nişte unduiri pe lac. Ele doar te
tulbură, nu te pot conduce niciodată la mulţumire.
...austeritate, studiu asupra Sinelui şi devoţiune faţă de Dumnezeu.
Toate sunt intercorelate. Dacă eşti simplu vei fi capabil să te observi. Un
om complex nu se poate observa deoarece este divizat. Are atât de multe lucruri
în jurul său: dorinţe, gânduri, probleme ce apar din acestea. El se află în
permanenţă într-o mulţime. În asemenea situaţii este dificil de ajuns la studiul
asupra propriei fiinţe. Doar un om auster mănâncă, doarme, iubeşte şi asta este
tot. Are mult timp şi energie pentru a observa, pentru a fi, doar să stea şi să
privească. Şi este atât de fericit. A mâncat bine, foamea a fost potolită; a iubit,
profunda foame a fiinţei a fost şi ea potolită. Acum ce să mai facă? Se priveşte
pe sine, îşi închide ochii şi îşi urmăreşte propria fiinţă. Acolo nu există divizare
şi deci nu are mult de observat. Lucrurile sunt atât de simple încât le poate face
cu uşurinţă. Iar lucrurile simple au o asemenea calitate încât chiar şi atunci când
le faci poţi continua să fii atent la tine. Lucrurile complicate sunt prea mult
pentru minte. Atunci ea se implică prea mult şi se fragmentează, astfel studiul
asupra propriei fiinţe devine imposibil.
Ceea ce Patanjali vrea să spună prin studiul-de-sine este la fel cu ce
înţelege Gurdjieff prin amintirea-de-sine sau Buddha prin atitudinea mentală-
corectă sau Iisus prin extinderea atenţiei sau Krishnamurti atunci când vorbeşte
despre conştientizare. Când nu ai nimic de făcut, nimic complicat, iar simplele
nevoi zilnice sunt potolite, unde se va îndrepta energia? Ce va deveni? Acum eşti
aproape lipsit de energie, rezervorul este aproape gol deoarece există o implicare
prea mare a energiei în tot felul de acţiuni inutile. Nu ai niciodată îndeajuns de
multă energie. Iar fără ea nu există posibilitatea de a fi conştient, deoarece
conştientizarea este transformarea subtilă a energiei.
18
Este “crema” energiei tale. Nu poţi fi conştient dacă nu ai energie din

belşug. La nivelul limită al energiei nu poţi fi conştient; este nevoie de o
revărsare a energiilor. Un om auster are atât de multă energie - ce să facă cu ea?
Tot ce se poate face a fost efectuat; ziua s-a terminat. Stai tăcut; energia se
îndreaptă spre straturile subtile - se înalţă din ce în ce mai mult, se acumulează,
devine un pilon de energie. Acum te poţi studia. Chiar şi cele mai subtile nuanţe
ale gândurilor, emoţiilor, sentimentelor, le poţi urmări.
...studiu asupra Sinelui şi devoţiune faţă de Dumnezeu.
Oricând priveşti, tu nu te afli acolo. Austeritatea conduce la studiu asupra
Sinelui; acesta conduce la starea fără de ego, deoarece atunci tu nu te afli acolo.
Cu cât te cunoşti mai mult, cu atât mai puţin eşti. Doar oamenii ignoranţi sunt.
Iluminaţii nu sunt. Ei sunt precum vidul, precum un cer nesfârşit. Dacă pătrunzi
într-un buddha nu îl vei găsi nicăieri. Doar un spaţiu infinit în care nu se află
nimeni. Dacă pătrunzi în mine nu mă vei găsi acolo - doar o goliciune, un cer
nesfârşit, o libertate totală pentru tine. Nu te vei împiedica de mine; eu nu mă
aflu acolo. Vei fi din ce în ce mai puţin atunci când devii din ce în ce mai
conştient în interior. Iar în clipa în care devii perfect conştient, nu vei mai fi.
Întreaga energie a devenit conştientizare; pentru ego nu mai rămâne nimic. Iar
apoi ego-ul este părăsit aşa cum un şarpe îşi părăseşte pielea. Acum nu mai este
decât o piele veche pe care o poate lua oricine. Atunci se produce devoţiunea
către Dumnezeu. În prezent nu poţi face acest lucru, deoarece chiar tu eşti
bariera.
Oamenii vin şi îmi spun: “Am dori să fim devoţi.” Asta nu este posibil.
Cum te poţi devota? Când tu nu mai exişti, când încetezi să mai fii altceva decât
eşti, devoţiunea apare. Deci ţine minte că nu te poţi devota. Acesta nu poate fi un
efort din partea ta - este imposibil. Poţi face un singur lucru, adică ceea ce spune
Patanjali: fii auster, simplu. Într-o asemenea stare toată energia existentă devine
conştientizare, iar în aceasta tu nu exişti. Brusc, simţi cum iubirea există. În mod
subit, fără nici un efort din partea ta...nu ai făcut nimic şi devoţiunea a apărut.
Devoţiunea faţă de Dumnezeu este starea de non-ego din tine. Nu este o acţiune
din partea ta, nu este un efort care trebuie făcut. Dacă există efort, atunci nu
există devoţiunea.
Devoţiunea este o realizare. Când eşti conştient şi flacăra arde cu putere,
brusc realizezi că întunericul nu există. Eşti devotat; aceasta este o revelaţie, o
realizare. Brusc eşti uluit! Eşti absent şi Dumnezeu prezent. În absenţa ta
Dumnezeu există, iar în prezenţa ta doar suferinţa persistă. În prezenţa ta nimic
nu este posibil, iar în absenţă întregul infinit devine posibil. Acestea sunt
intercorelate: austeritatea, studiul asupra Sinelui şi devoţiunea către Dumnezeu.
Practica Kriya-Yoga elimină cauzele suferinţei şi conduce spre samadhi.
19
Aceste trei etape reduc suferinţa şi conduc spre samadhi, spre finalul după
care nu mai există nimic. Când te-ai devotat lui Dumnezeu, ai devenit una cu
Dumnezeu - acesta este samadhi.
Ignoranţa, sentimentul individualităţii, atracţia şi repulsia sau frica de
De fapt, doar ego-ul este cauza. Toate care îi urmează sunt doar umbre ale
lui. Lipsa conştientizării de sine este ego-ul. Simţi că eşti deoarece nu ştii. Te afli
în întuneric, nu te-ai întâlnit niciodată şi crezi că eşti prezent. Acest lucru creează
tot felul de suferinţe: egoism, atracţii faţă de lucruri inutile, repulsii - care
înseamnă extrema atracţiilor - agăţarea de viaţă sau frica de moarte. Te agăţi de
viaţă deoarece nu ştii ce este viaţa. Dacă o cunoşteai, atunci nu ar fi existat nici
un fel de agăţare; din moment ce viaţa este eternă - de ce să te mai agăţi? Aceasta
va continua şi nu se va opri. Te agiţi şi te tulburi fără rost prin agăţare. Este la fel
ca şi cum ai forţa un râu să curgă spre ocean, deşi acesta face singur acest lucru.
Nu este nevoie să îl împingi. Vei crea o suferinţă nenecesară. Vei crede că eşti un
martir dacă faci acest lucru. Râul însă curge singur; nu îl tulbura, nu este necesar
să faci asta. Dacă vrei să mergi spre ocean, doar va trebui să devii parte din râu şi
acesta te va conduce spre ocean. Însă nu îl ajuta; ai făcut mereu acest lucru. Viaţa
curge singură; nu este nevoie de nimic altceva. Ce ai făcut pentru a te naşte?
Cum ai acţionat pentru a te afla aici şi pentru a fi viu? Ai făcut cu adevărat ceva?
Dacă nu, atunci de ce să te mai oboseşti? Viaţa merge singură. Proştii însă
creează mereu noi suferinţe; aceasta este situaţia.
Odată, un mare rege mergea în carul său. La un moment dat a văzut un
sătean sărman care ducea o povară foarte grea pe cap. Regelui i s-a făcut milă şi
a spus: “Vino, bătrâne. Stai în carul meu. Te duc eu unde vrei să mergi.”
Bătrânul s-a urcat în car şi a continuat să care greutatea pe cap. Regele l-a
întrebat: “Ce ai? Acum de ce nu laşi bagajul jos?” Bătrânul i-a răspuns: “Deja eu
mă aflu în car şi acest lucru înseamnă o povară în plus pentru cai. Dacă las şi
bagajul meu va fi mult mai greu pentru ei. Vă mulţumesc, dar mai bine continui
să o car.”
Chiar dacă laşi sau nu povara pe care o cari, pentru cai înseamnă acelaşi
lucru; ei vor trebui să o care oricum.
Viaţa merge singură. De ce nu îţi laşi poverile în grija vieţii? De ce continui
să te agăţi? Şi când te agăţi de viaţă este normal să apară frica de moarte. Nu
există moarte şi nici frica de ea. Agăţarea de viaţă creează teama de moarte, iar
această teamă creează moartea. Altfel, nu există moarte sau teamă.
Viaţa este eternă. Nimeni nu a murit; nimeni nu poate vreodată să moară.
Ceea ce este va exista în permanenţă, a fost şi nu va putea dispare. Nimic nu
poate dispare din existenţă; nimic nu poate pleca şi nimic nu poate intra.
Existenţa este totală.
20
Totul rămâne; stările se schimbă, formele se schimbă, numele se schimbă.

Este ceea ce hinduşii numesc namarupa. Formele şi numele se schimbă;
altminteri totul rămâne. Ai fost şi vei mai fi aici de milioane de ori - vei fi aici
veşnic. Viaţa este veşnică. Desigur că numele nu va mai fi acelaşi. Poate că nu
vei mai avea aceeaşi faţă, poate că nu vei mai avea corpul unui bărbat sau femei,
dar asta nu contează, este fără importanţă. Vei fi aici la fel cum sunt valurile în
ocean - pleacă şi vin, apar şi dispar. Formele se schimbă, dar oceanul continuă să
se unduiască.
Ignoranţa, sentimentul individualităţii, atracţia şi repulsia sau frica de
Chiar dacă cauzele suferinţei sunt latente, slabe, schimbătoare ori
puternice, ignoranţa este cauza tuturor celorlalte.
Pot fi multe cauze ale suferinţei: acestea există sub formă de seminţe. Îţi
poţi căra cauza suferinţei în formă de sămânţă - latentă. Poate că nu eşti conştient
de ea, dar într-o situaţie anume, dacă solul este propice şi sămânţa poate primi
apa şi soarele de care are nevoie, va răsări. Aşa că poţi simţi timp de ani întregi
că lăcomia nu există în tine şi totuşi brusc vezi că într-o zi anume şi-a făcut
apariţia. Apoi, mai pot fi într-o formă foarte subtilă, atât de ascunsă încât dacă nu
cauţi profund în interior nu le vei putea descoperi. Sau se pot afla într-o formă
alternantă: uneori te simţi fericit, iar alteori nefericit. Te simţi fericit în prezenţa
iubirii şi nefericit în prezenţa urii; însă iubirea şi ura sunt două fenomene
alternante ale aceleiaşi energii. Uneori pot fi maxime: poţi fi deprimat, atât de
deprimat încât să doreşti chiar să te omori; sau poţi fi atât de fericit încât să simţi
că îţi vine să plângi de fericire. Toate aceste forme trebuiesc urmărite deoarece,
spune Patanjali: “Toate acestea există din neconştientizare: nu eşti conştient.”
Mai întâi devino conştient de fenomenele de la suprafaţă: lăcomia, furia,
ura; apoi pătrunde mai în adâncime şi vei fi capabil să simţi fenomenul de
alternanţă - ambele sunt conectate. Pătrunde mai în adânc, devino mai conştient
şi vei putea simţi în interior un fenomen foarte subtil, ca o umbră, dar care poate
să devină substanţial în orice clipă. Se întâmplă cu un sfânt - care chiar cu un
moment înainte era sfânt - ca o femeie să îi spulbere toată sfinţenia sa într-o
clipită! Totul exista într-o formă subtilă, ascunsă. Sau, după cum am spus, există
în forma seminţei. Este foarte dificil să cunoşti o asemenea sămânţă, deoarece nu
este încolţită. Pentru aceasta este nevoie de o conştientizare perfectă.
Întreaga metodă a lui Patanjali constă în conştientizare: să devii din ce în
ce mai conştient. Şi vei deveni dacă eşti auster, simplu. Vei deveni mai conştient
şi studiul asupra propriului Sine va deveni posibil. Prin studiul asupra fiinţei,
ego-ul dispare şi vei simţi devoţiunea. Şi a fi devotat arată că te afli pe calea cea
bună.
21
II. TU EŞTI DEJA ACELA....
Prima întrebare:
Ai spus ieri că devoţiunea apare când nu mai există ego, dar noi existăm
prin intermediul acestor ego-uri. Atunci cum ne putem îndrepta spre devoţiune?
În acest moment ego-ul eşti tu. Nu te poţi îndrepta spre devoţiune; de fapt,
tu eşti bariera, aşa că tot ce faci va fi greşit. Nu poţi face nimic în privinţa
aceasta. Trebuie pur şi simplu să fii conştient. Este un mecanism interior: orice
faci este înfăptuit de ego, iar oricând nu faci nimic şi eşti doar un martor non-
ego-ul începe să funcţioneze. Observatorul este non-ego-ul din interiorul tău, iar
cel care acţionează este ego-ul. Ego-ul nu poate exista fără să facă nimic. Chiar
dacă acţionezi în favoarea devoţiunii, acest lucru va întări ego-ul şi devoţiunea
nu va fi decât o farsă. Vei spune: “M-am predat.” Vei pretinde că te-ai devotat şi
dacă cineva îţi spune că nu este adevărat te vei simţi rănit, jignit. Acolo doar ego-
ul este cel care pretinde devoţiunea. Acesta poate face orice; singurul lucru pe
care nu îl poate face este non-activitatea, observarea.
Aşa că doar rămâi tăcut, observă partea din tine care acţionează şi nu
încerca în nici un fel să o manipulezi. În momentul în care începi manipularea,
ego-ul s-a reîntors. Nu se poate face nimic în privinţa lui; trebuie să fii doar un
martor la suferinţa creată de ego, la falsele plăceri, la palidele satisfacţii pe care
le promite. Indiferent de zonă, materială sau spirituală, toate sunt doar nişte
activităţi şi cel care acţionează va rămâne tot ego-ul. Nu trebuie să faci nimic, iar
dacă începi să faci ceva anume vei pierde totul. Doar trăieşte, priveşte, înţelege şi
nu acţiona. Nu întreba: “Cum să renunţ la ego?” Cine îl va arunca? Cine la cine
renunţă? Când nu faci nimic, brusc partea martoră va fi separată de cel care
acţionează; apare un hia-tus. Cel care acţionează continuă să facă ceva şi
văzătorul va continua să privească. Deodată vei fi umplut de o lumină nouă, de o
adevărată binecuvântare: tu nu eşti ego-ul, nu ai fost niciodată; ce prost ai fost că
ai crezut în el.
Sunt oameni care încearcă să îşi satisfacă ego-urile; ei greşesc. Alţii
încearcă să renunţe la ego; şi ei greşesc. Atunci când apare văzătorul, martorul,
vei vedea toată şarada existentă. Nu este nimic care să fie satisfăcut şi nimic la
care să renunţi.
22
Ego-ul nu are substanţă. Este construit din acelaşi material ca şi visele.

Este doar o idee, o bulă de aer - numai un aer cald ce se află în interior şi nimic
altceva. Nu ai nevoie să îl arunci, deoarece chiar în acţiunea de renunţare sau
atunci când întrebi cum să îl arunci, crezi în el, încă te agăţi de el.
S-a întâmplat ca un maestru zen să se trezească într-o dimineaţă şi să îi
spună discipolului său: “Am avut un vis noaptea trecută. Vrei să mi-l
interpretezi?” Discipolul i-a răspuns: “Aşteaptă să aduc nişte apă rece pentru a te
spăla pe faţă.” A plecat să aducă apa şi după ce s-a întors, maestrul şi-a spălat
faţa. În acelaşi timp un alt discipol a trecut pe lângă maestru şi acesta l-a strigat
spunându-i: “Ascultă, am avut un vis. Poţi să mi-l interpretezi?” Discipolul a
văzut că maestrul îşi spălase faţa şi a spus: “Aşteaptă, mai bine să îţi aduc o
ceaşcă cu ceai.” A adus ceaiul, după care maestrul a sorbit din ceaşcă, a râs şi i-a
binecuvântat pe ambii discipoli spunând: “Aţi făcut foarte bine. Dacă mi-aţi fi
interpretat visul v-aş fi dat afară din templu, pentru că atunci când un vis este
terminat şi cineva ajunge să cunoască faptul că el s-a sfârşit, care mai este sensul
interpretării?” Dorinţa de a-l interpreta arată faptul că încă te afli în el, încă mai
crezi că este ceva substanţial.
De aceea, în Orient nu ne-am ocupat niciodată de interpretarea viselor. Nu
pentru că nu am fi descoperit realitatea lor. Cu patru sau cinci mii de ani înaintea
lui Freud, Orientul a descoperit realitatea viselor. Noi am fost primii care am
divizat conştiinţa în trei: starea de veghe, starea de somn cu vise şi starea de
somn profund, însă nu am fost niciodată interesaţi să interpretăm, deoarece visele
sunt doar vise; nu sunt substanţiale. Trebuie doar să te trezeşti din ele, asta este
tot. Şi dacă eşti deja treaz este mai bine să te speli pe faţă. Apa rece te va ajuta
mult mai mult decât întreaga psihanaliză a lui Sigmund Freud. Când eşti treaz, o
ceaşcă cu ceai este mult mai benefică decât toţi cei ca Jung puşi laolaltă.
În primul rând, visul este fals, ce sens are să îl interpretezi. Prin această
interpretare, el va avea pentru tine o nouă realitate; devine iarăşi substanţial. Şi
nu doar în cazul visului este aşa, ci cu întreaga ta viaţă. Viaţa este doar un vis; nu
este necesară nici un fel de interpretare. A cunoaşte acest lucru este îndeajuns: că
este un vis. Trebuie doar să ieşi din el.
Dimineaţa cum ieşi din vis? Ai observat vreodată acest lucru? Dacă ai urmărit
cum ieşi, vei şti cum să ieşi şi din ego. Cum te trezeşti din vis? Cu o secundă
înainte dormeai şi apoi, brusc, auzi sunetele păsărilor, lăptarul cum ciocăne la
uşă, servitoarea cum începe să facă curăţenie; zgomotele dimineţii. Ce se
întâmplă? - Devii conştient. Cu un moment înainte erai cufundat în somn şi erai
inconştient; apoi se aude servitorul, lăptarul, soţia trezindu-i pe copii şi aceştia
opunând rezistenţă, încet-încet lucrurile încep să apară în conştiinţă; devii alert.
Poate că mai aţipeşti o clipă: îţi mai schimbi locul, mai închizi ochii, dar chiar şi
în această stare, jumătate-adormit jumătate- treaz, tot continui să auzi alte sunete.
23
Devii conştient şi somnul nu mai există. Cu cât eşti mai treaz, cu atât mai
repede dispare visul.
Acelaşi lucru trebuie făcut atunci când eşti treaz: ascultă mai mult, simte
mai mult, fii mai atent în tot ce faci. Când faci baie, simte atingerea apei ce curge
pe tine, simte-o cât poţi de mult. Chiar acea simţire, această conştientizare, te va
scoate din ego; vei deveni un martor. Dacă mănânci, atunci mănâncă; dar fii mai
atent la gust, fii mai senzitiv, pătrunde în mâncare şi nu îi permite minţii să plece
pe unde vrea. Rămâi acolo pe deplin atent şi treptat vei vedea că devii din ce în
ce mai conştient de somnul în care exişti; devii mai lucid, mai atent.
În conştientizare nu există vise şi nici ego. Aceasta este singura cale..Nu
trebuie să faci ceva anume, ci doar să fii conştient; iar distincţia trebuie bine
ţinută minte. Nu poţi practica conştientizarea, nu este o acţiune. Conştientizarea
este parte din fiinţa ta. Deci simte mai mult, miroase mai mult, ascultă, simte, fii
din ce în ce mai sensibil...şi brusc, te vei trezi din ce în ce mai mult, ego-ul nu va
mai exista; te vei cufunda în devoţiune.
Nimeni nu se devotează vreodată, ci vede brusc că se află în devoţiune, este
dăruit lui Dumnezeu, este devotat Absolutului. Doar când poţi fi total dăruit nu
exişti. Când exişti, cum ai putea să te devotezi? Nu poţi - tu eşti bariera, eşti
chiar materialul din care este constituită bariera. Aşa că nu mă întreba: “Cum să
mă devotez?” Acesta este ego-ul care întreabă. Când încep să vorbesc despre
starea fără de ego sau de devoţiune, ego-ul începe să le dorească. Gândeşti:
“Cum se face că nu am atins această stare până acum? Trebuie să realizez acest
lucru! Un asemenea eveniment nu trebuie să îmi scape. Trebuie să o obţin într-un
fel sau altul.” Ego-ul este lacom şi acum este curios cum poate să obţină aşa
ceva.
Ego-ul este tehnicianul cel mai mare din lume. El trăieşte pe baza secretului
său profesional. Ego-ul este fundaţia întregii tehnologii. În Orient, tehnologia nu
s-a putut dezvolta deoarece oamenii au devenit din ce în ce mai conştienţi de
existenţa ego-ului şi i-au tăiat rădăcina. Ei au trăit nişte vieţi pline de devoţiune.
Cum ai putea fi un tehnician dacă ai o viaţă devotată? Atunci laşi totul la
îndemâna vieţii şi doar pluteşti. Nu te mai interesează ce să faci şi cum să faci.
Occidentul a devenit foarte expert în tehnologie. Motivul este acela că
Occidentul a încercat să protejeze, să hrănească ego-ul; întreaga structură a
tehnologiei este bazată pe ego. Dacă el dispare, atunci şi această structură a
tehnologiei se va dizolva. Lumea devine din nou naturală, nu făcută de om.
Atunci va fi creaţia lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu şi-a terminat încă
creaţia, aşa cum cred creştinii. Ei cred că şi-a terminat treaba într-o săptămână,
de fapt în şase zile, iar în a şaptea s-a odihnit.
Dumnezeu nu a terminat creaţia. Ea este un continuum; nu se va sfârşi
niciodată. În fiecare moment Dumnezeu creează.
24
De fapt, să spui că Dumnezeu creează este greşit - el este chiar creativitatea

în sine, creativitate şi continuum; o creativitate eternă. Dar omul, ca ego, stă
împotriva lui Dumnezeu. Atunci omul încearcă să cucerească natura. Însă de fapt
nu face decât să o violeze. Întreaga tehnologie nu face altceva decât să violeze
natura. Devotat, abandonat te afli în iubire; prin tehnologie te afli într-un viol.
Încerci să violezi întreaga natură, iar baza acestei acţiuni este chiar ego-ul.
Nu întreba “Cum?” Doar încearcă să mă înţelegi, să vezi esenţa problemei.
Nu este nevoie de multă inteligenţă. Fiecare are destulă inteligenţă pentru a
vedea asta. Doar să înţelegi esenţa şi să trăieşti cu această viziune, cu această
înţelegere, percepere asta este tot. Urmăreşte căile ego-ului, dar tu fii privitorul,
observatorul şi niciodată cel care acţionează. Distanţa dintre martor şi cel care
acţionează nu este foarte mare şi poţi să o vezi dacă eşti atent. Chiar lângă tine se
află cel care acţionează. Aluneci de la văzător la cel care acţionează pentru că tu
eşti ego; poţi face invers şi atunci te afli în devoţiune, nu mai eşti ego-ul.
2. Tu te afli la punctul cel mai înalt al conştiinţei, poţi celebra, chiar faci
acest lucru. Însă cum poate o persoană obişnuită să participe cu tine în această
celebrare?
Nimeni nu este obişnuit. Cine ţi-a spus că eşti obişnuit? De unde ai luat
această noţiune că eşti ordinar? Fiecare este extraordinar! Aşa trebuie să fie.
Dumnezeu nu a creat niciodată persoane ordinare. Cum ar putea? Fiecare este
special, extraordinar. Dar ţine minte să nu îţi hrăneşti ego-ul cu această idee. Nu
este contribuţia ta faptul că eşti extraordinar, ci a lui Dumnezeu. Tu vii din Total,
rămâi înrădăcinat în Total şi te dizolvi în el - iar întregul este extraordinar,
incomparabil. Tu deasemenea eşti incomparabil, dar toate religiile, aşa-zisele
religii, au încercat să te facă să te simţi ordinar. Acesta este un truc pentru a
provoca ego-ul. Încearcă să înţelegi: în momentul în care cineva îţi spune că eşti
ordinar, el creează în tine o dorinţă de a deveni extraordinar, deoarece începi să
te simţi inferior.
Chiar ziua trecută cineva m-a întrebat: “Care este scopul vieţii? Dacă nu am
un ţel precis, atunci cum pot trăi? Ea are semnificaţie numai dacă are un scop
precis, altminteri este lipsită de sens.” A continuat: “Pentru ce m-a creat
Dumenzeu? Ce am fost în lume trimis să fac?” Astfel de întrebări sunt puse de
ego. El se simte ordinar; nimic deosebit.
Fiecare simte că viaţa are semnificaţie numai dacă se ajunge la culmea ego-
ului. Însă viaţa este semnificativă, iar în ea nu există nici un ţel! Este o
semnificaţie fără scop precis, ca un cântec sau un dans - ca o floare ce înfloreşte
fără un motiv anume şi nu pentru cineva în mod special. Chiar dacă nimeni nu va
trece pe acolo, floarea tot va înflori, parfumul ei se va răspândi. Chiar dacă
nimeni nu o miroase, nu are importanţă. Semnificaţia constă chiar în înflorire, nu
într-un scop anume. Însă ai fost învăţat că eşti ordinar.
25
“Fiecare trebuie să devină un mare poet, un mare pictor, mare conducător,

politician renumit, sfânt recunoscut.” Aşa cum eşti acum toate religiile te
condamnă. “Nu eşti nimic decât un vierme. Devino ceva! Dovedeşte că eşti
cineva în faţa Domnului” - ca şi cum trebuie să îţi dovedeşti aptitudinile. Dar îţi
spun că aşa ceva este absolut absurd. Asemenea religii nu fac altceva decât să
înveţe non-religia. Nu este nevoie pentru tine să dovedeşti nimic. Chiar
fenomenul extraordinar că Dumnezeu ţi-a dat viaţă este îndeajuns; eşti acceptat.
Dumnezeu te-a moşit, este deajuns. Ce altceva mai poţi dovedi? Nu este necesar
să devii un mare poet, sau pictor, sau sfânt. Nu este nevoie să fii mare, eşti deja
măreţ. Acesta este accentul: eşti deja ceea ce ar trebui să fii. Poate că nu ai
realizat, poate că nu ţi-ai întâlnit propria realitate. Probabil că nu ai privit în
interior şi nu ai văzut împăratul ce sălăşluieşte acolo. Se poate să crezi că eşti un
cerşetor şi încerci să devii un împărat. Dar după cum te văd, eşti deja împărat.
Nu este nici o nevoie pentru a amâna celebrarea. Imediat, chiar în acest
moment poţi celebra. Nu este nevoie de nimic altceva. Pentru a celebra doar de
viaţă este nevoie şi pe aceasta o ai. Pentru a te bucura, doar fiinţa este necesară.
În celebrare sunt necesare păsările şi copacii şi stelele, ele există. Ce altceva mai
vrei? Dacă eşti încoronat şi închis într-o cuşcă de aur, atunci vei celebra? De
fapt, atunci va deveni imposibilă orice bucurie. Ai văzut vreodată un împărat
care să râdă şi să cânte şi să danseze pe stradă? Nu, el este încarcerat: maniere,
etichetă....
Bertrand Russell a scris undeva că s-a simţit foarte gelos pe o comunitate
de aborigeni atunci când i-a văzut cum trăiesc în adâncul unei păduri. Şimţea că
fiecare dansa...parcă toţi erau împăraţi. Nu aveau coroane, dar şi-au împletit nişte
coroane din frunze şi flori. Fiecare femeie era o regină. Nu aveau nici un fel de
pietre preţioase, dar tot ce deţineau le era îndeajuns. Au dansat toată noaptea,
după care au adormit acolo pe pământ. Dimineaţa se întorceau iarăşi la lucru.
Munceau întreaga zi şi seara erau pregătiţi să înceapă celebrarea şi dansul
Russell a scris: “În acea zi am fost gelos. Eu nu pot face aşa ceva.”
Ceva nu este în regulă. În interior există o frustrare; nu poţi dansa, nu poţi
cânta, te reţine ceva. Trăieşti o viaţă paralitică. Aceasta însă nu a fost menită să
fie aşa, dar totuşi duci o viaţă inertă, paralizată. Şi continui să gândeşti că dacă
eşti ordinar nu poţi celebra? Că nu este nimic special în tine. Dar cine ţi-a spus că
pentru a celebra este nevoie de ceva special? De fapt, cu cât umbli mai mult după
acel ceva special, cu atât îţi va fi mai dificil să dansezi.
Fii simplu, fii obişnuit. Nu este nimic în neregulă cu simplitatea, deoarece
chiar în ea eşti extraordinar. Nu te preocupa de anumite condiţii care te pot face
să decizi când să celebrezi. Dacă eşti îngrijorat de acestea crezi că poţi să te
bucuri? Nu vei celebra niciodată, vei muri ca un cerşetor. De ce nu acum? Ce îţi
lipseşte?
26
Aceasta este observaţia mea: dacă poţi începe chiar acum, brusc energia ta
va începe să curgă. Şi cu cât dansezi mai mult, cu atât mai mult curge, cu atât
devii mai capabil. Ego-ul este cel care are nevoie de satisfacerea anumitor
condiţii şi nu viaţa. Păsările pot cânta şi dansa. Ai văzut vreodată că doar păsările
extraordinare fac acest lucru? Întreabă ele dacă mai întâi trebuie să fie precum
Ravi Shankar sau Yehudi Menuhi? Se întreabă cumva dacă nu trebuie mai
înainte să urmeze vreo şcoală de muzică? Pur şi simplu dansează şi cântă; nu este
necesară nici o pregătire. Omul este născut cu capacitatea de a celebra. Dacă
chiar şi păsările pot face asta, de ce nu ai putea şi tu? Însă creezi bariere care nu
sunt necesare, creezi o cursă cu obstacole. Barierele nu există. Tu le pui şi apoi
întrebi: “Cum am putea dansa sau cânta dacă nu trecem de aceste obstacole?”
Stai împotriva ta, te fragmentezi singur, eşti propriul tău inamic. Toţi predicatorii
din lume spun că eşti păcătos, deci cum ai putea îndrăzni să celebrezi? Mai întâi
fii un Buddha, un Iisus, un Mahomed, iar apoi vei putea.
Însă este exact invers: dacă poţi dansa, eşti deja Buddha; dacă poţi celebra,
eşti deja Mahomed; dacă poţi fi beatific, eşti deja Iisus. Contrariul nu este
adevărat, este doar o logică falsă care afirmă: mai întâi fii un Buddha şi apoi poţi
celebra. Dar cum poţi fi un Buddha fără celebrare? Îţi spun: “Celebrează, uită de
toţi Buddha!” Chiar în celebrarea ta vei descoperi că ai devenit un Buddha
Misticii zen spun mereu: “Buddha este o barieră; uită totul despre el.”
Bodhidharma obişnuia să le spună discipolilor săi: “Imediat ce spui numele lui
Buddha, spală-ţi gura. Este un cuvânt murdar.” Iar Bodhidharma era un discipol
al lui Buddha. Avea dreptate, deoarece ştia că poţi crea idoli, idealuri, chiar din
acest cuvânt “buddha”. Apoi vei aştepta vieţi întregi pentru a deveni un Buddha
şi după aceea vei celebra. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Un călugăr zen, Lin Chi, obişnuia să le spună discipolilor: “Când pătrundeţi
în meditaţie ţineţi minte mereu, dacă îl întâlniţi pe Buddha pe drum, tăiaţi-l
imediat în două! Nu îi permiteţi să apară, pentru că altfel se va agăţa de tine şi va
deveni o barieră.” Un discipol l-a întrebat: “Dar când meditez şi îmi apare
Buddha” - iar acesta apare budiştilor aşa cum Iisus apare creştinilor; desigur că
nu este realul Buddha - “cum pot să îl tai? De unde să iau sabia?” Maestrul a
răspuns: “Din acelaşi loc de unde l-ai luat şi pe Buddha - din propria ta
imaginaţie - o iei din acelaşi loc, taie-l în două şi continuă să mergi mai departe.”
Ţine minte acest lucru, că învăţăturile tuturor iluminaţilor pot fi restrânse în
câteva cuvinte, într-o singură propoziţie: eşti deja ceea ce poţi fi. Poate îţi va lua
multe vieţi să realizezi asta; depinde numai de tine. Însă dacă eşti atent, nu
trebuie să pierzi nici o clipă. “Acela eşti tu”: tal twam asiy : eşti deja acela, nu
este nici o nevoie să devii. Devenirea, chiar efortul acesta, este ceva iluzoriu. Tu
eşti, nu trebuie să devii, însă predicatorii îţi spun că eşti ordinar şi astfel creează
în tine o dorinţă de a deveni extraordinar.
27
Te fac să te simţi inferior şi creează o dorinţă de a deveni superior. Ei nu

fac altceva decât să dea naştere unui complex de inferioritate şi atunci eşti la
mâna lor. Apoi te vor învăţa cum să fii superior. Mai întâi te condamnă, creează
o vinovăţie în tine, iar după aceea îţi arată calea prin care poţi fi virtuos.
Cu mine te vei afla în dificultate. Mintea ta doreşte să devină şi pentru
aceasta ai nevoie de timp. Iar eu nu îţi acord timp. Îţi spun că eşti deja acela.
Totul este pregătit. Începe petrecerea, celebrează! Mintea spune: “Dar trebuie să
mă pregătesc, am nevoie de puţin timp.” De aceea, în această amânare, intervin
predicatorii. Prin această breşă ei pătrund în fiinţa ta şi te distrug. Spun: “Da, este
nevoie de timp. Cum ai putea celebra chiar acum? Pregăteşte-te, antrenează-te.
Trebuie să scapi mai întâi de multe lucruri, iar pe altele trebuie să le
îmbunătăţeşti. Ai nevoie de o lungă disciplină şi antrenament. Acest lucru îţi
poate lua vieţi întregi şi doar atunci vei putea fi capabil să celebrezi. Cum poţi
face asta chiar acum?” Astfel de învăţături te atrag deoarece acum te poţi relaxa
şi vei spune: “Bun, dacă este vorba de timp, atunci pot continua să mă ocup de
treburile mele.” Cândva în viitor, un viitor de aur, ceva precum curcubeul....
Când voi atinge acel stadiu, voi dansa.
Între timp însă poţi suferi; îţi poţi permite să te chinui; între timp te poţi
bucura de tortura pe care ţi-o aplici - depinde numai de tine. Dacă te decizi în
favoare suferinţei nu este nevoie să creezi prea multă filozofie în jurul ei. Poţi
spune simplu: “Îmi place suferinţa.” Este chiar surprinzător faptul că nimeni nu
întreabă: “Cum pot să sufăr chiar în această clipă? Am nevoie de o disciplină, de
o practică asiduă pentru a ajunge să sufăr. Voi merge la Patanjali sau la alţi mari
maeştri pentru a-i întreba şi învăţa cum să sufăr.”
Se pare că pentru suferinţă nu este necesar nici un antrenament, eşti născut
pentru a suferi. Atunci însă de ce este necesar antrenamentul pentru fericire?
Ambele sunt două aspecte ale aceleiaşi monezi. Dacă poţi fi suferind fără nici un
fel de antrenament, atunci poţi fi şi beatific fără nici o pregătire. Fii natural,
spontan şi doar simte lucrurile. Şi nu aştepta - acţionează! Chiar dacă simţi că nu
cunoşti paşii, începe să dansezi. Eu nu spun că dansul tău va fi o artă. Pentru
aceasta este nevoie de antrenament. Spun doar că dansul este o atitudine. O poţi
face chiar dacă nu cunoşti paşii. Şi dacă poţi dansa, atunci cui îi mai pasă de paşii
potriviţi! - dansul în el însuşi este îndeajuns. Este o revărsare a energiei tale.
Dacă devine singur o artă, atunci bine; dacă nu, iarăşi bine. În el însuşi este
îndeajuns, mai mult decât deajuns. Nu este nevoie de nimic altceva.
Deci nu îmi spune: “Tu te afli în vârful conştiinţei.” Tu unde eşti? Unde
crezi că te afli? Valea nu există decât în visele tale. Întunericul există deoarece ţii
ochii închişi; altminteri şi tu eşti acolo unde sunt şi eu. Nu este vorba că eu mă
aflu pe o culme şi tu într-o vale. Eu mă aflu în vârf şi tu de asemenea te afli tot
acolo, doar că visezi despre vale. Eu trăiesc în Poona şi tu tot aici.
28
Însă când adormi începi să visezi despre Londra, New York şi Calcutta,
vizitezi sute de locuri. Eu nu plec nicăieri; şi în vis mă aflu tot în Poona. Iar tu
eşti ca un pelerin. Te afli pe acelaşi vârf ca şi mine, doar că stai cu ochii închişi.
Eu vorbesc despre lumină şi tu spui: “Este prea întuneric. Poate că tu stai pe un
alt vârf mai înalt. Noi, oamenii obişnuiţi, trăim în întuneric.” Însă observ că şi tu
stai pe acelaşi vârf, doar că ţii ochii închişi. Trebuie să fii zguduit, trezit din
somn. Atunci vei vedea că valea nu a existat niciodată, întunericul nu a existat;
doar ţineai ochii închişi.
Maeştrii zen au un obicei foarte bun: au cu ei în permanenţă un băţ cu care
îi bat pe discipoli. Şi s-a întâmplat de multe ori ca atunci când lovesc pe cineva,
acesta să deschidă ochii şi să înceapă să râdă. El nu cunoştea faptul că exista pe
acelaşi vârf. Era doar un vis pe care îl urmărea.
Fii atent. Şi dacă doreşti să fii atent, celebrarea va fi de mare ajutor. Ce
înţeleg atunci când spun “celebrează”? Adică, în momentul în care faci ceva, nu
o face ca pe o datorie, ci acţionează din iubire, nu o face ca pe o obligaţie sau ca
pe o povară, ci ca pe o celebrare. Poţi mânca ca şi cum aceasta ar fi o datorie: cu
o faţă lungă, mort, insensibil. Eşti capabil să arunci mâncarea în tine fără să o
guşti vreodată, fără să o simţi. Indienii au spus Anam Brahman, hrana este
Brahman. Aceasta este celebrarea: prin mâncare îl mănânci pe Dumnezeu, pe
Brahman, deoarece doar Dumnezeu există. Când faci un duş, Dumnezeu este cel
care curge peste tine, deoarece numai el există. Când faci o plimbare de
dimineaţă, Dumnezeu este cel care se plimbă. Şi briza sau păsările sunt tot el -
totul este atât de Divin. Cum poţi să stai cu o faţă lungă, moartă şi pietrificată,
cum poţi să treci prin viaţă ca şi cum ai căra o povară?
Când spun să celebrezi, înţeleg să fii din ce în ce mai sensibil. În viaţă,
dansul nu trebuie să fie înlăturat. Întreaga viaţă trebuie să fie un dans, să devină
un balet. Te poţi duce la plimbare şi în acelaşi timp să dansezi.
Permite-i vieţii să intre în tine, devino din ce în ce mai deschis şi
vulnerabil, simte mai mult. Lucrurile mărunte, minunate, sunt peste tot înjur.
Urmăreşte un copil. Lasă-l în grădină şi priveşte-l. La fel trebuie să faci şi tu; fii
plin de minunăţia naturii: aleargă să prinzi un fluture, să miroşi o floare, să te
joci în noroi, să te tăvăleşti prin nisip. Divinul îl atinge pe copil din toate părţile.
Dacă poţi trăi minunându-te de tot ce te înconjoară vei fi capabil de
celebrare. Nu trăi în cunoaştere, ci în celebrare. Nu cunoşti nimic. Viaţa este
plină de surprize; peste tot sunt numai surprize. Trăieşte-o ca pe o surpriză, ca pe
un fenomen imprevizibil; fiecare moment este nou. Doar acordă-i o şansă! Nu
pierzi nimic, însă poţi câştiga multe. Însă tu ai devenit dependent de suferinţă. Te
agăţi de ea ca şi cum ar fi ceva preţios. Priveşte-ţi propria încăpăţânare.
După cum am mai spus, sunt două tipuri de persoane: sadicii şi masochiştii.
Sadicii îi torturează pe alţii, iar masochiştii pe ei înşişi.
29
Cineva a pus o întrebare în legătură cu aceasta: “De ce oamenii continuă să

îi chinuie pe alţii sau pe ei înşişi? De ce există în viaţă atât de multă agresivitate
şi violenţă?” Este o stare negativă. Torturezi deoarece nu te poţi bucura. Chinui,
devii violent, deoarece nu poţi iubi. Devii crud pentru că nu ştii cum să fii milos.
Este o stare negativă. Aceeaşi energie care manifestă cruzimea poate deveni
compasiune. Într-o minte necontrolată energia poate deveni violenţă; printr-o
minte atentă şi controlată, aceeaşi energie se transformă în compasiune. În somn,
energia poate să te tortureze. Când eşti treaz, aceeaşi energie devine iubire pentru
tine şi pentru alţii. Viaţa îţi dă o posibilitate, dar există mii de cauze care pot
contribui la faptul ca un lucru să meargă prost. Ai observat vreodată că atunci
când cineva suferă îi arăţi simpatie, simţi iubire pentru el, dar dacă cineva lângă
tine este fericit, beatific, tu nu te simţi bine, eşti invidios. Este foarte dificil să
simpatizezi cu un om fericit. Este foarte dificil să ţi se pară simpatică o persoană
bucuroasă; te simţi bine doar când eşti alături de cineva care este nefericit. Măcar
crezi că tu nu eşti la fel de nefericit şi că te afli puţin deasupra sa; atunci poţi
manifesta simpatie.
Când un copil se naşte, el începe să înveţe. Mai devreme sau mai târziu
descoperă faptul că ori de câte ori este nefericit atrage atenţia întregii familii.
Devine centrul atenţiei şi toţi se manifestă cu simpatie, cu iubire. Însă atunci
când este sănătos şi fericit şi totul merge bine, nimănui nu îi pasă de el.
Dimpotrivă, toţi arată de parcă ar fi crucificaţi. Dacă el sare, râde şi dansează,
întreaga familie este supărată; când stă în pat bolnav toate rudele îi arată
simpatie. Copilul începe să înveţe faptul că boala sau suferinţa este bună, iar
fericirea şi dansul este ceva rău. Acelaşi lucru l-ai învăţat şi tu.
Eu consider că atunci când un copil este fericit, când râde şi dansează,
întreaga familie trebuie să i se alăture. Iar atunci când este bolnav nu este necesar
să i se arate nici un fel de simpatie, ci doar să fie îngrijit. Tratamentul este bun;
simpatia nu. Nu este bine să i se arate iubire, ci detaşare. Pare ceva dur, dar
numai la suprafaţă: el este bolnav şi tu eşti detaşat, indiferent. Ai grijă de copil,
dă-i medicamentele de care are nevoie, dar fii detaşat, deoarece acesta este un
fenomen foarte subtil. Dacă simţi faţă de copil simpatie, iubire, compasiune şi i
le arăţi, atunci îl distrugi pe vecie. Acum se va agăţa de nefericire, de boală,
suferinţa va deveni valoroasă. În clipa în care va fi vesel şi va zburda liber şi
fericit prin toată casa, toţi se vor simţi oribil. În acel moment celebrează
împreună cu el şi întreaga lume va fi diferită.
Până acum societatea a fiinţat pe nişte structuri greşite, iar acestea continuă
să existe. De aceea te agăţi de suferinţă. Mă întrebi: “Se poate ca nişte fiinţe
obişnuite ca noi să celebreze chiar în această clipă, aici şi acum?” Nu, nu este
posibil. Nimeni nu ţi-a permis vreodată să fii bucuros şi să celebrezi. Părinţii încă
îţi mai persistă în minte. Tatăl şi mama ta te vor urma până în momentul morţii.
30
Chiar dacă sunt morţi vor fi umbra ta. Părinţii pot fi foarte distructivi; până
în prezent chiar au fost. Eu nu spun că ei sunt responsabili pentru asta, deoarece
nu aceasta este problema: şi părinţii lor le-au făcut la fel. Întreaga structură este
greşită, psihologic greşită; există motive pentru aceasta. Din această cauză un
asemenea lucru greşit persistă şi nu poate fi oprit. Se pare că este imposibil.
Un tată are propriile sale motive: poate că citeşte ziarul iar copilul sare şi
ţipă prin cameră; însă tatăl trebuie să fie mai înţelegător. Un ziar este fără
valoare. Chiar dacă îl citeşti în linişte, ce vei obţine? Aruncă-l! Dar tatăl este
preocupat de politică, de afaceri şi trebuie să ştie ce se întâmplă. Este ambiţios,
iar ziarul face parte din ambiţia sa. Cine doreşte să îşi realizeze visele, să îşi
urmeze ambiţiile, trebuie să cunoască lumea. Copilul pare a fi o tulburare.
Mama găteşte şi copilul pune tot felul de întrebări sau începe să se joace şi
ea, imediat devine supărată. Ştiu că este o problemă: mama trebuie să gătească.
Însă copiii trebuie să fie prima prioritate, deoarece ei reprezintă lumea de mâine,
vor fi viitorul, ei vor forma umanitatea. Copilul trebuie să fie prima prioritate.
Ziarele pot fi răsfoite mai târziu şi chiar dacă nu le citeşti nu pierzi prea mult.
Acelaşi nonsens în fiecare zi: numele se schimbă, locurile se schimbă, dar
nonsensul continuă. Ziarele oamenilor sunt pur şi simplu nebuneşti. Mâncarea
poate să mai aştepte puţin, însă curiozitatea copilului nu trebuie amânată, asta
pentru că el avea o anumită întrebare chiar în acest moment, iar aceasta poate că
nu va mai apărea. În această clipă este posibil să se întâmple ceva. Dar vezi
vreodată mamele să danseze cu copiii? - nu. Ele sunt femei serioase, taţii de
asemenea; întreaga lume se află pe umerii lor. Iar copilul trăieşte într-o lume
complet diferită. Tu eşti cel care îl forţezi să pătrundă în lumea ta tristă şi
mizerabilă. Poate că se dezvolta şi creştea fără să îşi piardă calităţile copilăriei,
încântarea, spontaneitatea, surprinderea, capacitatea de a fi aici şi acum, chiar în
această clipă.
Aceasta o numesc a fi revoluţia adevărată. Nici o altă revoluţie nu va ajuta
omul: nici cea franceză, nici cea rusească sau chinezească, nimic nu va ajuta
omul. În mod fundamental continuă acelaşi şablon între părinte şi copil, iar
aceasta este cauza. Poţi crea o lume comunistă, dar aceasta nu va fi foarte diferită
de cea capitalistă. Etichetele vor fi diferite doar la suprafaţă. Se poate crea o
lume socialistă sau gandhiană, dar nu va fi diferită deoarece revoluţia adevărată
trebuie să se petreacă între părinţi şi copil. Veriga de legătură se află undeva între
părinţi şi copii; iar dacă această verigă nu este schimbată, lumea va continua să
se mişte pe aceeaşi rută.
Când spun aceste lucruri nu înseamnă că îţi acord o scuză pentru a suferi.
Pur şi simplu îţi dau o explicaţie astfel încât acum să poţi deveni conştient. Aşa
că nu încerca să-ţi pui în minte: “Acum ce se poate face? Am deja 40, 50 sau 60
de ani şi dacă părinţii mi-au murit eu nu mai pot să îndrept trecutul.
31
Acesta a trecut şi acum trebuie să trăiesc aşa cum sunt.” Nu, dacă înţelegi
pur şi simplu poţi ieşi din această situaţie. Nu este nici o nevoie să te agăţi.
Poţi deveni iarăşi un copil. Iisus are dreptate atunci când spune: “Doar cei
precum copiii sunt capabili să intre în împărăţia lui Dumnezeu” - este absolut
corect! Doar cei care sunt la fel ca nişte copii. Aceasta este revoluţia: să îl faci pe
fiecare să fie precum un copil. Corpul poate creşte, însă calitatea conştiinţei
trebuie să rămână inocentă, virgină, la fel ca un copil.
Te afli deja acolo unde trebuie să fii, eşti în spaţiul pe care îl cauţi. Fă un
mic efort pentru a ieşi din suferinţă. Nu investi nimic în aceasta; investeşte în
celebrare. Faci un pas spre viaţă şi viaţa va face o mie de paşi spre tine. Fă un
singur pas spre a ieşi din suferinţă. Mintea va continua să te tragă înapoi. Dar fii
indiferent faţă de ea şi spune-i: “Aşteaptă, am trăit îndeajuns cu tine, acum vreau
să fiu singur.” Aşa este un copil: trăieşte fără minte sau, altfel spus» trăieşte cu
non-mintea.
3. De ce uneori, când urmăresc să-mi trezesc senzitivitatea, ia amploare în
mine o stare negativă?
Se vor dezvolta şi stările negative şi cele pozitive. Dacă vrei să fii foarte
fericit, atunci chiar în acelaşi mediu se va dezvolta şi capacitatea de a fi foarte
nefericit. Dacă doreşti ca starea negativă să nu se dezvolte, atunci trebuie să
elimini şi partea pozitivă. Acest lucru chiar s-a întâmplat. Ai fost învăţat să nu fii
supărat, însă dacă nu eşti capabil să fii furios, compasiunea va avea şi ea de
suferit. Atunci nu vei mai fi capabil să ai compasiune. Ai fost învăţat să nu urăşti,
dar iubirea va suferi, nu vei mai fi capabil să iubeşti - şi aceasta este cea mai
mare dilemă.
La omul obişnuit, iubirea şi ura se dezvoltă împreună. De fapt, ele nu sunt
două lucruri. Limbajul îţi dă o impresie greşită. Noi nu ar trebui să folosim
cuvinte precum “iubire” sau “ură”, ar trebui să folosim un cuvânt de genul
“iubireură”; este un singur cuvânt. Nici măcar liniuţă între ele nu trebuie să
existe, deoarece aceasta va arăta că sunt legate într-un fel. Ele sunt una!
Luminăîntuneric, sunt una; viaţămoarte, de asemenea înseamnă un singur lucru.
Aceasta a fost problema cu mintea umană. Ce să facă? - pentru că o dată cu
iubirea se dezvoltă şi capacitatea de a urî.
Deci nu există decât două posibilităţi: ori îi permiţi şi urii să crească odată
cu iubire sau le ucizi pe amândouă. Iar până în prezent a fost aleasă numai a doua
alternativă. Toate religiile au ales-o pe aceasta: ura trebuie tăiată - chiar cu preţul
iubirii. Toţi continuă să predice iubirea şi îţi spun mereu: “Nu urî.” Astfel iubirea
aceasta devine falsă: doar vorbe goale.
Aşa este în viaţă: opusurile sunt peste tot. Viaţa nu poate exista doar la un
pol, are nevoie de ambii: şi de cel negativ şi de cel pozitiv, de femeie şi de
bărbat.
32
Poţi concepe o lume care să fie populată numai de bărbaţi? Va fi o lume

moartă. Bărbatul şi femeia sunt doi poli, ei există împreună. De fapt, nu este bine
spus bărbat şi femeie, ci “bărbatfemeie”. Aceştia fiinţează împreună. La fel
trebuie considerată furia, ca o parte a compasiunii este minunată. Nu ai vrea ca
Buddha să fie furios pe tine? Ar fi ceva ca o binecuvântare. Buddha supărat pe
tine! În totalitatea compasiunii, furia devine şi ea minunată; este absorbită.
Creşte în iubire şi lasă şi ura să crească; permite-i să fie o parte a iubirii
tale. Îţi spun să nu pui iubirea împotriva urii, nu. Îţi spun să iubeşti cu ură şi
atunci va apare o transfigurare, o transformare a energiei. Ura ta va fi atât de
frumoasă; va avea aceeaşi calitate ca a iubirii. Uneori trebuie să fii furios. Şi dacă
te afli într-adevăr în compasiune, foloseşti furia pentru compasiunea ta.
Ţine minte că polaritatea există pretutindeni - cum poţi face ca aceasta să
devină o armonie? Metoda veche este aceea de a le separa: renunţi la ură şi
încerci să fii iubitor. Atunci iubirea devine falsă, deoarece energia a dispărut.
Fiecăruia îi este foarte teamă de iubire, deoarece prin ea ura se va dezvolta şi ea
imediat. Când îţi este frică să nu apară ura, iubire va fi şi ea suprimată. Vei vorbi
despre iubire, dar nu vei iubi cu adevărat, iubirea va deveni doar vorbe, doar
ceva verbal şi nu un lucru viu şi existenţial.
Eu nu spun să începi să urăşti. Spun să iubeşti, să creşti în iubire şi prin
aceasta ura se va diminua. Nu fii îngrijorat de ea. Vei creşte în iubire şi ura va fi
absorbită de aceasta. Iubirea este atât de măreaţă încât poate absorbi ura.
Compasiunea este atât de vastă, atât de mare, încât puţina cantitate de furie poate
fi absorbită imediat de ea. Şi este bine că este aşa. De fapt, compasiunea fără
furie va fi ca mâncarea fără sare. Ea nu va avea sarea, energia care îi este
necesară. Nu va avea nici un gust, va fi fadă.
Desigur, negativul se va dezvolta întotdeauna odată cu pozitivul. De
exemplu, dacă există o societate care afirmă: “Nu trebuie să permiţi dezvoltarea
părţii stângi a corpului, deoarece este rea; doar partea dreaptă este bună şi doar ei
trebuie să îi permiţi creşterea” - ce se va întâmpla? Ori vei deveni ciung,
deoarece odată cu nedezvoltarea părţii stângi nici dreapta nu va creşte, ele se
dezvoltă împreună; sau te vei transforma într-un pigmeu, aşa cum, de altfel, au
devenit multe fiinţe umane; te vei transforma într-un ipocrit. Îţi vei ascunde
partea stângă şi vei spune că o ai numai pe cea dreaptă. Astfel vei deveni un
ipocrit - o minciună, un neadevăr, o minciună cu aspect de om - aşa cum sunt
aşa-zişii oamenii religioşi.
Dintr-o sută, 99 din aşa-numiţii oameni religioşi sunt mincinoşi, deoarece
orice ar spune este absurd, nu poate fi adevărat. Ei spun că iubesc şi nu urăsc.
Este imposibil! Este chiar împotriva firii, a existenţei! Sunt mincinoşi. Nici nu
este necesar să mai analizezi fiecare caz în parte, este ceva împotriva firii.
Aproximativ 99 % sunt mincinoşi, iar restul de 1% sunt oameni simpli.
33
Cei 99 % sunt şmecheri, inteligenţi, îşi ascund partea stângă; cresc în

ambele, dar pur şi simplu ascund una din ele şi vorbesc numai despre cealaltă.
Lumii o înfăţişează pe cea dreaptă, iar stânga reprezintă lumea lor intimă. Au un
fel de uşi prin spatele casei. În faţa casei îţi arată ceva, iar în spate altceva. Iar cei
1% care sunt simpli, inocenţi, nu foarte inteligenţi, rămân ca nişte pigmei.
Aceştia reprimă cu adevărat, iar când faci un asemenea lucru faţă de partea
stângă, dreapta este şi ea suprimată.
Am întâlnit două genuri de persoane aşa-zis religioase: 99 % sunt ipocriţi şi
1% sunt pigmei. Dar întreaga sumă este inutilă, este o povară, o prostie. Nu
vreau ca şi tu să devii ca ei. Trebuie să creşti cât de înalt poţi. Iar acest lucru nu
este posibil decât dacă le permiţi ambelor părţi să crească. Ambii poli sunt aripile
tale. Cum ar putea o pasăre să zboare doar cu o singură aripă? Poţi să mergi doar
într-un picior? Acelaşi lucru este valabil şi în fiecare strat al vieţii: este nevoie de
doi poli. Fiind mereu în opoziţie, ei creează tensiune şi astfel apare posibilitatea
mişcării. Ei par a fi unul împotriva celuilalt, dar sunt complementari. De fapt, nu
sunt opuşi; doar polii luaţi separaţi sunt opuşi. Aceştia se ajută unul pe altul să
crească. Aş dori ca şi tu să creşti la înălţimea ta totală, nu să devii un ipocrit. Fii
sincer.
Atunci care este mesajul meu pentru fiecare? Următorul: iubirea este
grandioasă, atât de măreaţă încât nu trebuie să te îngrijorezi de ură. Permite-i urii
să facă parte din ea, las-o să crească - îţi va aduce sarea necesară mâncării.
Compasiunea este vastă; puţin spaţiu din infinitatea cerului i se poate acorda şi
furiei nu este nici un rău în acest lucru. Însă furia trebuie să fie o parte a
compasiunii. Ura trebuie să fie o parte a iubirii, iar moartea o parte a vieţii,
durerea a plăcerii, suferinţa o parte din celebrare şi fericire, întunericul o parte
din lumină. Atunci nimic nu este rău; nimic nu este păcătos. Păcatul trebuie să fie
o parte a virtuţii.
Fii măreţ! Înalţă-te până la maximul tău; nu rămâne un pigmeu. Dacă rămâi
ciung sau pigmeu vei avea mereu ceva de comentat faţă de Dumnezeu, deoarece
poţi fi vreodată mulţumit? Ridică-te şi nu-ţi fie teamă. Negativul se va înălţa şi el
odată cu tine; este minunat. Negativul este o parte, este complementar
pozitivului. El trebuie să fie o parte, deoarece este negativ. Ceva negativ nu poate
deveni niciodată întregul, iar pozitivul nu poate fi niciodată parte a negativului.
Acest lucru trebuie bine înţeles. Cum devine viaţa o parte a morţii? Moartea este
doar o absenţă. Lumina, cum poate ea deveni o parte a întunericului? Întunericul
nu este nimic decât absenţa luminii; însă întunericul poate fi absorbit în lumină.
Priveşte afară - soarele a răsărit. Atât de multă lumină scaldă florile şi
copacii şi totuşi sub copaci există şi mici fragmente de umbră; nu este nimic rău
în aceasta. Un călător obosit se aşează sub copac, este adăpostit. Afară este
arşiţă, dar lângă copac este răcoare. Această umbră este o parte.
34
Lasă tot ce este negativ sâ fie o parte din pozitiv. Iar contrariul nu este
posibil, deoarece pozitivul există, negativul este doar o absenţă a pozitivului.
Este posibil. Şi spun asta deoarece mie mi s-a întâmplat. De aceea este foarte
dificil să fiu înţeles. Mulţi ar dori să fiu doar un singur pol, iar eu sunt ambii. Iar
dacă mie mi s-a întâmplat aşa ceva, atunci ţi se poate întâmpla şi ţie. Acesta este
fenomenul care se petrece cu toţi cei care se îndreaptă spre calea cea bună şi care
au acceptat totul. Nu am negat nimic, deoarece încă de la început am observat că
dacă negi ceva, nu vei fi niciodată întreg. Cum poţi fi întreg dacă negi ceva?
Acel lucru va lipsi mereu. Iată profunda observaţie pe care am realizat-o: nimic
nu trebuie negat, ci totul trebuie absorbit şi transmutat.
Viaţa nu trebuie să devină o singură notă, ci o armonie. O notă izolată,
oricât de minunată ar fi, este plictisitoare. Un grup de note, divergente, chiar
diametral opuse, când se întâlnesc în armonie, creează frumuseţe. O asemenea
frumuseţe nu se află în pozitiv sau în negativ; minunăţia constă chiar în armonie.
Să repet: frumuseţea nu este nici în adevăr nici în minciună, nici în compasiune
şi nici în furie; este în unitate. Unde se întâlnesc opusurile, acolo este templul
Divinului. Crescendo-ul vieţii, fundaţia ei, este chiar în întâlnirea contradicţiilor.
4. Ai spus că a fi sensibil înseamnă a fi religios. Dar se pare că o asemenea
senzitivitate mă conduce la senzualitate şi indulgenţă. Care este calea pentru
mine?
Atunci fii atent la simţuri! Fii conştient de senzualitatea ta! De ce îţi este
atât de teamă de viaţă? De ce vrei să te sinucizi? Ce este rău în a fi senzual şi
indulgent? Ai fost învăţat altfel şi despre asta am mai vorbit. Îţi va fi frică să fii
senzitiv, pentru că dacă o faci, totul va fi mult mai intens. Senzualitatea se va
dezvolta - este minunată, nu înseamnă că este ceva rău. Un om viu va fi senzual.
Care este diferenţa dintre un mort şi un viu? Cel mort nu mai este senzual; îl
atingi şi nu simte, îl săruţi şi nu răspunde.
Am auzit o anecdotă despre Picasso. O doamnă îi aprecia picturile şi a
spus: “Ieri am fost la un prieten şi ţi-am văzut autoportretul. Mi-a plăcut atât de
mult, am fost atât de impresionat încât am sărutat pictura.” Picasso s-a uitat la ea
şi i-a spus: “Şi ţi-a răspuns? Te-a sărutat şi pictura?” Femeia a zis: “Ce prostie,
cum poate să răspundă o pictură?” Iar Picasso a spus: “Înseamnă că nu eram eu,
ci doar un lucru mort. Cum aş fi putut fi eu în acel tablou?”
Dacă eşti viu, simţurile vor funcţiona la întreaga lor capacitate; vei fi
senzual. Ai nevoie de mâncare şi o vei gusta; te vei îmbăia şi vei simţi răcoarea
apei; te vei plimba prin grădină şi vei mirosi parfumul florilor - vei fi senzual. O
femeie trece pe lângă tine şi un fior îţi cutremură fiinţa. Trebuie să fie aşa - doar
eşti viu! Când vezi o femeie frumoasă, nu se întâmplă nimic în tine? - dacă nu,
atunci eşti mort, te-ai sinucis.
Senzualitatea este o parte a senzitivităţii.
35
Datorită fricii de senzualitate toate religiile sunt împotriva sensibilităţii, iar

aceasta înseamnă conştientizare. Aşa că toate continuă să vorbească despre
conştientizare, dar nu îţi permit să fii sensibil. Din acest motiv nu poţi fi nici
conştient. Va fi doar o vorbă în vânt. Şi nu ţi se va permite nici să te complaci, să
simţi plăcerea. De fapt, acest cuvânt “complacere” conţine în el numai
condamnare. În momentul în care îl spui, deja ai condamnat.
Aceasta este dilema: oamenii aşa-zis religioşi condamnă indulgenţa şi pe de
altă parte chiar ei o creează. Condamnă senzualitatea şi tot ei sunt cei care o
creează. Cum se întâmplă? Când îţi reprimi simţurile, această suprimare creează
indulgenţă. Altminteri, un om cu adevărat viu nu se complace niciodată în ceva
anume. Se bucură, dar nu este indulgent. Cineva care a mâncat bine în fiecare zi
nu se poate complace în mâncare. Însă încearcă să posteşti şi vezi ce se întâmplă.
Cine face asta se va gândi numai la mâncare. Aceasta devine o obsesie. În mintea
sa va mânca 24 de ore din 24. După ce va termina postul, va trece în cealaltă
extremă. Într-o extremă posteşte drastic, iar în cealaltă se va îndopa cu mâncare.
Chiar în urmă cu două zile a venit un sannyasin din Anglia şi mi-a spus că
lui îi place foarte mult să postească. Mănâncă foarte puţin şi asta doar în anumite
zile. I-am zis: “Practica postului poate deveni un lucru foarte periculos. Postul
este bun ca medicament, nu ca un mod de viaţă. Postul nu poate deveni niciodată
un mod de viaţă.” Am vorbit cu el şi l-am scos din obsesia care o avea. Timp de
trei zile nu l-a mai văzut nimeni. Am aşteptat: “Ce s-a întâmplat cu el, unde a
plecat?” După acele trei zile a venit şi mi-a spus: “Am fost bolnav. Ai vorbit
despre post şi mi-ai spus că nu este bun; atunci m-am complăcut în mâncare. Am
mâncat prea mult.”
Întotdeauna se întâmplă aşa: de la una dai într-alta. Trebuie doar să te afli
în mijloc, aceasta este cheia. Buddha a folosit mereu cuvântul “corect” în
privinţa oricărui lucru: hrană-corectă, memorie-corectă, cunoaştere-corectă,
efort-corect. La orice spunea, adăuga acest cuvânt. Discipolii îl întrebau: “De ce
alături acest cuvânt tuturor celorlalte cuvinte pe care le foloseşti?” Le răspundea:
“Pentru că voi, oamenii, sunteţi periculoşi. Întotdeauna vă aflaţi într-o extremă.”
Dacă posteşti, va răsări indulgenţa faţă de mâncare. Când încerci să fii abstinent,
va apărea complacerea în sex. Orice forţezi asupra ta, în final te va împinge spre
polul opus.
Un om cu adevărat senzitiv se bucură de viaţă atât de mult încât chiar acea
bucurie îl răcoreşte şi calmează. Nu are nici un fel de obsesii. Este senzual.
Şi, dacă mă întrebi pe mine, un buddha este mai senzual decât oricine
altcineva, deoarece este atât de viu. Când se uită la copaci, vede mai multe culori
decât tine, ochii săi sunt mai senzitivi, mai senzuali. Un buddha mănâncă, însă în
acea clipă se bucură mult mai mult ca tine, deoarece în el totul funcţionează
perfect. Dacă ţi se întâmplă să treci pe lângă un buddha vei auzi zumzetul unui
36
mecanism ce funcţionează perfect, la fel ca zgomotul unui motor de maşină care

merge foarte bine. Totul merge în mod absolut aşa cum trebuie să meargă. El
este senzitiv, senzual, dar acolo nu există complacere. Cum ar putea? -
indulgenţa este o boală, un dezechilibru. Însă ţie nu îţi spun asta, ci doar:
Complace-te şi termină odată cu această complacere. Nu o căra în minte. Aşa
ceva este mai rău decât dacă o faci.
Dacă îţi place mâncarea, atunci complace-te în ea. Poate că printr-o astfel
de indulgenţă îţi vii în fire. Poate astfel vei ajunge la o maturitate prin care vei
realiza că ceea ce faci este o prostie.
Îmi aduc aminte că lui Gurdjieff îi plăceau un anumit tip de fructe de
pădure. Acestea se găsesc doar în Caucaz şi nu îi făceau deloc bine. Ori de câte
ori mânca aşa ceva, începea să îl doară stomacul: greţuri, ameţeli. Însă îi plăcea
fructul atât de mult încât era imposibil să nu mănânce. Gurdjieff povestea: “Tatăl
meu s-a dus într-o zi la piaţă şi m-a luat cu el. Când am ajuns tata a cumpărat o
mare cantitate de fructe din acestea, lucru care m-a bucurat şi totodată m-a
surprins foarte tare, deoarece el era împotriva fructelor de acest gen. Întotdeauna
mi-a spus să nu mai mănânc aşa ceva. Ce s-a întâmplat? Mă gândeam ce tată bun
am!” Atunci Gurdjieff avea 9 ani. După ce s-au întors de la piaţă, tatăl său a luat
un băţ şi i-a spus: “Mănâncă tot ce am luat. Altfel, te bat până cazi jos. Şi era un
om care nu glumea. Gurdjieff mânca şi plângea, iar până la urmă a trebuit să
mănânce toate fructele. După care a vomitat şi timp de trei săptămâni a avut
febră, dizenterie şi a vomitat. După acest eveniment nu se mai putea nici măcar
apropia de fructele de acest gen. Spunea: “Chiar şi acum, când am 60 de ani,
dacă doar gust puţin din el întregul corp se cutremură. Nici măcar nu mai pot să
îl privesc!”
Acea saturaţie a creat o înţelegere atât de profundă încât a pătruns până la
rădăcinile corpului. Şi îţi spun: “Complace-te cât doreşti.” Nu este nimic rău în
aceasta. Dacă o faci cu adevărat şi nu te reţii, vei ieşi mai matur. Altminteri,
ideea va persista în permanenţă - te va bântui ca o fantomă. Oamenii care fac
legământul celibatului sunt întotdeauna urmăriţi de fantoma sexului. Oricine
încearcă să controleze ceva anume va dori să rupă toate îngrădirile, disciplinele
şi controalele. Doar permite-i vieţii să te ducă unde vrea şi să nu îţi fie teamă.
Frica este singurul lucru de care trebuie să te temi, de nimic altceva. Mişcă-te!
Fii destul de curajos şi îndrăzneţ şi îţi spun că, treptat-treptat, chiar experienţa
indulgenţei, a senzualităţii, te va calma. Vei deveni centrat. Eu sunt în favoarea
senzitivităţii. Chiar dacă aceasta dă naştere complacerii sau va crea senzualitate,
este în regulă. Îmi este teamă de un singur lucru şi anume: că frica de indulgenţă
şi senzualitate îţi poate ucide senzitivitatea. Iar când senzitivitatea este abolită, ai
murit. Senzitiv, eşti viu, conştient; cu cât eşti mai sensibil, cu atât eşti mai viu şi
mai conştient. Şi când senzitivitatea devine totală, ai pătruns în Divin.
37
III. SOMNUL, IDENTIFICAREA, DUALITATEA
5. A considera tot ce este efemer, impur, dureros, non-sine, drept etern,

pur, plăcut, Sine, aceasta este ignoranţa (avidya).
6. Sentimentul individualităţii (asmita) constă în identificarea
Cunoscătorului cu instrumentul cunoaşterii.
7. Plăcerea stă la baza ataşamentului (raga).
8. Durerea stă la baza repulsiei (dvesha).
Ce este avidya? Cuvântul în sine înseamnă ignoranţă, însă nu cea obişnuită.

Acest termen trebuie să fie profund înţeles. Ignoranţa în mod obişnuit este
considerată a fi lipsa cunoaşterii. Avidya este lipsa conştientizării. Ignoranţa
poate fi dizolvată foarte uşor; doar începând să cunoşti. Este numai o chestiune
de antrenare a memoriei. Cunoaşterea este mecanică, doar un automatism, la fel
ca ignoranţa obişnuită; pentru ea nu ai nevoie de conştientizare. Avidya înseamnă
lipsa atenţiei, a conştientizării. Trebuie să te îndrepţi mai mult spre conştientizare
decât spre cunoaştere. Doar atunci avidya se poate dizolva.
Avidya este ceea ce Gurdjieff numea “somn spiritual”. Omul se mişcă,
trăieşte, moare, fără să cunoască de ce trăieşte, de unde vine şi încotro se
îndreaptă. Gurdjieff denumeşte aceasta ca fiind somn, Patanjali ca avidya:
ambele înseamnă acelaşi lucru. Nu ştii de ce exişti. Nu cunoşti scopul pe care îl
ai aici, în această lume, în acest corp, în aceste experienţe. Faci multe lucruri fără
să ştii de ce le faci, fără să ştii că tu eşti cel care acţionează. Totul se petrece ca
într-un somn profund. Avidya, dacă este să îl traduc, va însemna “hipnoză”.
Omul trăieşte într-o profundă hipnoza. Am studiat hipnoza, deoarece
aceasta este singura cale prin care îl poţi elibera pe om de hipnoză, trebuie
înţeleasă. Trezirea, Iluminarea, nu este altceva decât un fel de dehipnotizare, aşa
că procesul hipnozei trebuie înţeles foarte clar. Doar atunci vei putea ieşi din el.
O boală trebuie înţeleasă, diagnosticată: doar atunci poate fi tratată. Hipnoza este
boala omului şi calea pentru însănătoşire este dehipnotizarea.
Am experimentat odată cu cineva care era un mediu foarte bun pentru
hipnoză. O treime din oameni sunt medii bune, adică 33 % din omenire, iar
aceştia sunt cei care au o inteligenţă destul de mare.
38
Sunt foarte inteligenţi, creativi, imaginativi. Din acest procent apar toţi
marii oameni de ştiinţă, marii artişti, poeţi, pictori, muzicieni. Dacă un om poate
fi hipnotizat, asta arată că este foarte senzitiv. Mulţi ştiu că este invers: că nu pot
fi hipnotizaţi decât cei care sunt mai proşti. Este absolut greşit. Este aproape
imposibil să hipnotizezi un idiot, deoarece el nu va asculta, nu va înţelege, nu va
fi capabil să îşi imagineze. Pentru aceasta este nevoie de o mare putere a
imaginaţiei. Oamenii cred că doar personalităţile slabe pot fi hipnotizate. Absolut
greşit - doar fiinţele pline de creativitate, de imaginaţie pot fi.
Am lucrat cu mulţi hipnotizatori şi am descoperit următorul lucru: cine
poate fi hipnotizat, poate fi şi dehipnotizat, însă pentru o persoană care nu poate
fi hipnotizată este extrem de dificil să pătrundă pe o cale spirituală. Scara
conduce în ambele direcţii. Indiferent dacă eşti hipnotizat sau dehipnotizat, te
mişti pe aceeaşi scară; doar direcţiile diferă.
Am lucrat cu un tânăr mai mulţi ani şi într-o zi i-am sugestionat ceea ce
medicii numesc a fi o comandă post-hipnotică. I-am spus: “Mâine, exact la
aceeaşi oră - era nouă dimineaţă - vei veni să mă vezi. Va trebui să vii la mine.
Nu este un motiv anume pentru care să faci asta, dar la nouă fix să fii aici. Iar
când vei sosi, exact la ora nouă fix, vei sări pe patul meu şi vei săruta perna, o
vei îmbrăţişa la fel ca pe iubita ta.”
Desigur că a venit la nouă fără un sfert, dar eu nu eram în dormitor, ci îl
aşteptam pe verandă. A sosit şi l-am întrebat: “De ce ai venit?” A ridicat din
umeri şi a zis: “Am trecut întâmplător şi mi-a venit o idee să trec pe la tine.” Nu
era conştient că aceasta nu era decât o sugestie post-hipnotică; atunci a găsit un
motiv: “Tocmai treceam pe aici pe stradă.” Eu l-am întrebat: “Dar de ce treceai
tocmai pe aici? Nu mergi niciodată pe aici, acesta nu este traseul tău. Nu treci pe
aici decât dacă vrei să ieşi din oraş sau dacă vrei să vii la mine.” A răspuns: “Am
ieşit la o plimbare de dimineaţă” - o raţionalizare. Nu s-a putut gândi că a venit
fără nici un motiv anume, altminteri ar fi fost pentru ego o experienţă prea
devastatoare. Se putea gândi că a înnebunit. Nu se simţea în apele lui, se uita în
toate părţile fără să ştie de ce. Căuta patul şi perna, iar acestea nu erau acolo. Eu
stăteam în mod voit afară şi cu cât minutele treceau devenea din ce în ce mai
agitat. L-am întrebat: “De ce eşti aşa agitat?” A spus: “Aseară nu am dormit
bine” - încă o raţionalizare. Omul trebuie să găsească nişte scuze, altminteri pare
nebun. Apoi cu cinci minute înainte de ora nouă a spus: “Este prea cald afară.”
Nu era, deoarece era în timpul dimineţii, “Este prea cald aici. Putem merge
înăuntru?” - din nou raţionalizarea. Am încercat să evit şi am spus: “Nu, nu este
deloc cald.”
Apoi, brusc s-a ridicat. Mai erau două minute până la ora nouă. S-a uitat la
ceas, s-a ridicat şi a spus: “Mă simt rău.” Înainte să apuc să îl opresc, a intrat în
cameră şi l-am urmat.
39
A sărit pe pat, a sărutat perna, a îmbrăţişat-o şi a început să se simtă jenat,

stânjenit, deoarece eu stăteam şi îl priveam. L-am întrebat: “Ce faci?” Începuse
să plângă şi mi-a spus: “Nu ştiu, dar perna asta a fost de ieri încontinuu în mintea
mea. Noaptea, am visat numai perna aceasta, o îmbrăţişam, o pupam, devenise o
obsesie. Nu am putut dormi deloc. Acum mă simt uşurat, dar nu ştiu de ce.”
Nu este întreaga ta viaţă la fel? Poate că nu săruţi o pernă, ci o femeie, dar
ştii motivul? Dintr-o dată ţi se pare atractivă o femeie sau un bărbat, însă cunoşti
care este motivul pentru acest lucru? Este ceva ca hipnoza, natura te-a hipnotizat.
Această putere a naturii de a te hipnotiza este ceea ce hinduşii numesc a fi maya,
puterea iluziei. Te afli în iluzie, într-o profundă halucinaţie. Trăieşti ca un
somnambul; faci tot felul de lucruri fără să ştii de ce. Şi orice motive găseşti,
acestea sunt nişte raţionalizări, sunt motive care doar tu le consideri adevărate.
Vezi o femeie, te îndrăgosteşti şi spui: “O iubesc”. Dar poţi spune de ce?
Ce s-a întâmplat? Atunci găseşti nişte motive de genul: “Ochii ei sunt atât de
frumoşi, nasul, faţa ei este ca aceea a unei statui de marmură.” Acestea însă nu
sunt decât nişte raţionalizări. De fapt, nu ştii şi nu eşti destul de curajos să afirmi
necunoaşterea. Fii curajos! Când nu cunoşti ceva este mai bine să recunoşti acest
fapt. Aceasta va fi o ruptură. Poţi ieşi din toată această halucinaţie care te
înconjoară. Patanjali o denumeşte avidya - lipsa conştientizării. Aceasta apare
datorită lipsei conştientizării.
Ce se întâmplă în hipnoză? Ai urmărit vreodată un hipnotizator. Ce spune?
Mai întâi: “Relaxează-te.” Şi repetă de foarte multe ori acest lucru: “Relaxează-
te, relaxează-te....” Chiar această repetare devine o mantra, o Meditaţie
Transcedentală. Acelaşi lucru se întâmplă în Meditaţia Transcedentală. Repeţi
mecanic o mantra şi aceasta îţi provoacă somn. Dacă suferi de insomnie, atunci
Meditaţia Transcedentală este cel mai bun remediu. Te face să adormi şi de aceea
a devenit atât de importantă în Statele Unite. Aceasta este ţara în care se suferă
cel mai mult de insomnie. Nu a fost un accident că Maharishi Yogi a ajuns acolo,
era nevoie de el. Când oamenii nu pot dormi, au nevoie de medicamente, iar
Meditaţia Transcedentală nu este altceva decât un somnifer - te linişteşte. Repeţi
un cuvânt: Rama, Rama, Rama; orice cuvânt este bun, chiar şi Coca-Cola. Coca-
Cola. Nu are importanţă ce repeţi; Coca-Cola este la fel de bun ca Rama sau
chiar mai bun deoarece este mai relevant. Prin repetare se creează plictiseala, iar
aceasta este baza somnului. Când te simţi plictisit eşti gata să adormi.
Un hipnotizator repetă: “Relaxează-te, relaxează-te.” Cuvântul pătrunde în
corpul şi fiinţa ta. Îl repetă şi îţi spune să cooperezi. Încet-încet te simţi somnoros
şi atunci el îţi va spune: “Adormi profund - te afunzi într-un somn adânc” - îţi
repetă aceste cuvinte şi prin aceasta vei adormi.
Acesta este un somn diferit de cel obişnuit, deoarece este indus; cineva te-a
împins spre el. Datorită acestui lucru, el are o calitate diferită.
40
Prima diferenţă şi cea mai fundamentală este aceea că vei fi adormit pentru
tot restul lumii cu excepţia hipnotizatorului. Acum nu mai asculţi şi nu mai eşti
capabil să auzi nimic. Chiar şi dacă vor exploda bombe lângă tine, acestea tot nu
te vor deranja. Nimic nu te va mai tulbura, nici chiar zgomotele unui tren sau ale
unui avion. Vei fi deschis doar faţă de hipnotizator. Dacă el spune ceva, imediat
îl vei auzi, dar numai pe el. Nu mai există decât o singură poartă de comunicare
cu exteriorul. Orice va spune vei crede, deoarece raţiunea ta s-a dus la culcare.
Inteligenţa nu mai funcţionează. Ai devenit ca un copil care se încrede în părinţi.
Mintea conştientă nu mai funcţionează, s-a dus la culcare. Nu mai funcţionează
decât mintea inconştientă. Acum vei crede chiar şi un lucru absurd. Dacă
hipnotizatorul îţi va spune să devii un cal, tu nu vei putea să refuzi. Când te
sugestionează: “Nechează şi începe să galopezi” - te vei conforma.
Hipnoza nu este un somn obişnuit. În somnul normal nu îi poţi spune cuiva
să devină un cal. În primul rând, dacă te aude înseamnă că nu doarme. În al
doilea rând, dacă te aude şi nu doarme, atunci nu te va crede. Va deschide ochii
şi va spune râzând: “Ai înnebunit? Ce tot spui? Eu, cal?”
Hipnoza este somn indus. Este mai apropiată de drog decât de somn. Acest
drog nu este ca o substanţă chimică materială, dar în adâncul corpului are o
reacţie chimică. Doar repetarea unui anumit cuvânt schimbă structura chimică a
trupului. De aceea, mantrele au avut o influenţă atât de mare în istoria omenirii.
Structura chimică este schimbată de repetarea unui cuvânt, însă acesta nu este
doar un cuvânt - el are vibraţii, este un fenomen electric. Cuvântul vibrează în
continuu: Rama, Rama, Rama - el pătrunde peste tot în corp. Vibraţiile sale sunt
liniştitoare; ele creează un murmur în interior, aşa cum o face un cântec de
leagăn pe care îl cântă o mamă unui copil care nu vrea să adoarmă. Un cântec de
leagăn este un lucru foarte simplu: câteva cuvinte repetate. Iar dacă mama ţine
copilul la pieptul ei, atunci efectul se va produce şi mai repede, deoarece bătăile
inimii vor fi alt ritm. Cântecul de leagăn şi bătăile inimii împreună, fac copilul să
adoarmă.
În repetarea mecanică a mantrei nu este nimic spiritual. Nu este nimic
spiritual deoarece spiritualitatea înseamnă a fi mai conştient nu mai puţin
conştient.
Priveşte un hipnotizator. Ce face el? Natura a făcut la fel cu tine. Natura
este cel mai mare hipnotizator; ţi-a dat sugestii. Aceste sugestii sunt purtate de
cromozomi, de celulele corpului. Acum, oamenii de ştiinţă spun că o singură
celulă are în ea cam zece milioane de mesaje pentru tine. La conceperea unui
copil se întâlnesc două celule: una a mamei şi una a tatălui. Se întâlnesc doi
cromozomi: aceştia aduc cu ei milioane de mesaje ce devin fundaţia pe care
copilul se naşte. Ele încep să se multiplice şi astfel începe să crească copilul.
Întregul trup este constituit din milioane de celule invizibile.
41
Fiecare are anumite mesaje, la fel ca o sămânţă care are înglobată în ea

toată esenţa unui copac: ce flori să aibă, ce fel de frunze, ce culoare. O mică
sămânţă are în ea întreaga schiţă a vieţii copacului. Poate că acel copac trebuie să
trăiască patru mii de ani, sămânţa va şti tot ce trebuie pentru toată această
perioadă. Copacul nu trebuie să îşi facă griji, totul este implementat. Şi tu ai nişte
seminţe: una de la tată şi una de la mamă. Ele sunt vechi de milenii întregi,
deoarece şi tatăl tău a primit-o de la părinţii săi. În acest fel, natura a pătruns în
tine. Corpul tău vine din natură; tu vii din altă parte. Această altă parte este
Dumnezeu. Eşti punctul de întâlnire dintre conştiinţă şi inconştienţa corpului.
Însă trupul este foarte puternic şi până când nu faci ceva, vei rămâne sub
influenţa sa. Yoga este calea prin care poţi reuşi să nu fii controlat de trup; vei
redeveni propriul tău stăpân Altminteri, vei continua să fii un sclav.
Avidya este sclavie, sclavia hipnozei pe care ţi-a dat-o natura. Yoga
înseamnă transcenderea acestei sclavii şi revenirea la starea de stăpân. Acum,
încearcă să urmăreşti sutrele.
O şutra înseamnă o sămânţă. Trebuie să se lucreze asupra ei din multe
dimensiuni, atunci va deveni un copac al înţelegerii pentru tine. O sutra este un
mesaj foarte condensat. Trebuie să fie aşa, deoarece în acele vremuri în care
Patanjali a sintetizat această Yoga Sutra nu exista scrierea. Ele trebuiau
memorate. În acele zile nu se puteau scrie cărţi voluminoase, ci doar sutre. Sutra
înseamnă un aforism, doar un lucru de genul unei seminţe, care putea fi foarte
uşor ţinut minte. Şi acestea au fost memorate de discipoli timp de mii de ani. Au
ajuns să fie aşternute pe hârtie după multe milenii, atunci când scrisul a apărut în
existenţă. O sutra trebuie să fie telegrafică; nu poţi folosi multe cuvinte, doar
strictul necesar. Deci, ori de câte ori vrei să înţelegi o sutra, trebuie să o dezvolţi.
Este necesară folosirea unei lupe pentru a mări detaliile ce se ascund în ea.
A considera tot ce este efemer, impur, dureros, non-sine, drept etern, pur,
plăcut, Sine, aceasta este ignoranţa
Patanjali spune: “Ce este avidya? - lipsa conştientizării. Şi ce este lipsa
conştientizării? Cum o recunoşti? Care îi sunt simptomele? Următoarele: să
consideri ceea ce este trecător drept etern.”
Priveşte în jur: viaţa este un flux, totul se mişcă. Totul se mişcă şi se
schimbă încontinuu. Revoluţia este natura tuturor lucrurilor. Schimbarea pare a fi
singurul lucru permanent. Acceptă schimbarea şi totul va fi diferit. Este la fel ca
valurile din ocean: ele se nasc, există pentru puţin timp, după care se dizolvă şi
mor. Mergi la mare. Ce vezi? Observi valurile, la suprafaţă. Apoi te întorci şi
spui că ai fost la mare şi aceasta era foarte frumoasă. Dar este complet greşit. Nu
ai privit marea, ci doar suprafaţa ei, suprafaţa unduitoare a ei. Ai stat ta mal şi ai
privit marea, dar aceea nu era cu adevărat marea. Acela era doar stratul cel mai
exterior, doar limita unde vântul se întâlneşte cu valurile.
42
Este la fel ca atunci când vii la mine şi îmi priveşti doar hainele. Apoi pleci
şi spui altora că m-ai văzut. Sau poţi veni aici şi te învârţi în jurul casei privind
doar pereţii exteriori, după care vei afirma că m-ai văzut. Valurile sunt în mare,
marea este în valuri, însă valurile nu sunt marea. Ele reprezintă fenomenul cel
mai exterior, sunt cele mai îndepărtate de centru.
Viaţa este un flux; totul se mişcă, se schimbă. Patanjali spune: “A crede că
aceasta este viaţă înseamnă să ignori adevărata Viaţă.” Tu eşti foarte departe,
foarte distant de adevărata Viaţă, de centru. La suprafaţă există schimbare, la
periferie de asemenea, însă în centru nimic nu se mişcă. Acolo nu există mişcare
şi nici schimbare. Este la fel ca roata unei căruţe. Roata se mişcă, dar în centru
ceva anume rămâne nemişcat. Roata se mişcă pe acel pol nemişcător Roata poate
să străbată întreg pământul, dar s-a mişcat pe ceva stabil. Toate mişcările depind
de etern, de non-mişcător.
Dar tu ai văzut în viaţă doar mişcarea. Patanjali spune: “Aceasta este lipsa
Conştientizării, avidya.” Atunci nu ai văzut totul. Când crezi că cineva este copil,
apoi adult, bătrân şi apoi moare - ai privit doar la roată. Ai văzut mişcarea:
copilul, adultul, bătrânul şi cadavrul. Dar ai văzut în interiorul acestor mişcări şi
ceea ce era stabil? Ai privit la acela de care depind toate aceste stadii? L-ai văzut
pe cel care menţine totul şi care veşnic rămâne acelaşi şi care nici nu moare şi
nici nu se naşte? Dacă nu ai simţit, dacă nu ai văzut aceasta, Patanjali spune: Te
afli în avidya, îţi lipseşte conştientizarea?’
Nu eşti destul de atent, deoarece nu poţi vedea îndeajuns. Ai ochi dar nu
vezi, deoarece nu poţi pătrunde în profunzime. Odată ce descoperi, viziunea,
percepţia, claritatea şi forţa ei de penetrare, vei vedea imediat schimbarea care
există pretutindeni. De fapt, doar periferia se mişcă, se schimbă. Adânc în
interior există însă eternul. L-ai văzut? Dacă nu, aceasta este avidya; eşti fascinat
de periferie. Scenele care se schimbă în permanenţă te-au hipnotizat. Ai devenit
prea implicat în ele. Ai nevoie de puţină detaşare, de distanţă, de mai multă
observare. A considera ceea ce este trecător, efemer, drept etern este avidya; a
lua impurul drept pur este avidya.
Ce este pur şi ce este impur? Patanjali nu are nimic de a face cu moralitatea
obişnuită - aceasta diferă foarte mult. Ce în India poate fi considerat pur, în
China poate fi considerat impur. Sau, un lucru este impur în India şi pur în
Anglia. Sau, chiar aici, hinduşii consideră pur un lucru pe care jainiştii îl cunosc
a fi impur. Moralitatea diferă. De fapt, dacă începi să pătrunzi în straturile ei
profunde, vei observa că aceste principii morale diferă la fiecare individ.
Moralitatea este doar o convenţie; are o utilitate, dar nu are nici un adevăr în ea.
Şi când un om ca Patanjali vorbeşte, el vorbeşte despre lucruri eterne. În lume
există mii de moralităţi şi acestea se schimbă zi de zi. Circumstanţele se schimbă
şi atunci moralitatea trebuie să se schimbe şi ea.
43
Când Patanjali spune “pur” şi “impur”, el înţelege ceva diferit. Prin

“puritate” înţelege natural; prin “impuritate” înţelege ceva ne-natural. Şi poţi şti
ce înseamnă pentru tine natural sau nenatural, deci nu este nevoie de un criteriu.
A considera impuritatea drept puritate înseamnă a lua ne-naturalul drept natural.
Şi ai făcut acest lucru de multe ori, întreaga umanitate l-a făcut. De aceea, s-a
ajuns la o societate din ce în ce mai impură, din ce în ce mai ne-naturală.
Întotdeauna rămâi cu natura. Gândeşte-te ce este natural şi găseşte-l.
Deoarece în ne-natural te simţi tensionat, neliniştit, neconfortabil. Nimeni nu se
poate simţi bine într-o situaţie nenaturală şi cu toate acestea creezi în jurul tău
numai situaţii de acest gen. Acestea devin o povară şi te distrug. Când spun “ne-
natural” înţeleg ceva străin de natura ta.
De exemplu, bei lapte şi spui că este impur. Pe ce te bazezi când spui asta?
Pe faptul că are în el apă. Însă dacă apa este pură şi laptele de asemenea, atunci
suma nu poate fi decât puritate sau chiar puritate dublă. Cum se poate ca din
întâlnirea a două purităţi să iasă ceva impur? Şi totuşi devine impur. Apa pură şi
laptele pur sunt amestecate şi apare ceva impur. Atunci şi laptele şi apa vor fi
impure, deoarece ceva străin, ceva din exterior a pătruns acolo.
Când eram student cunoşteam un lăptar care era foarte renumit prin
căminele studenţeşti. Oamenii credeau că el era un om sfânt şi nu pune niciodată
apă în lapte, o practică foarte uzuală în India. Este aproape imposibil să iei lapte
curat. Lăptarul era un om foarte bun, era bătrân şi locuia într-un sat; era ne-
educat, dar avea o inimă foarte bună. Datorită firii sale sfinte era cunoscut în
preajma universităţii sub numele de Sânt. Într-o zi, după ce ne împrietenisem, l-
am întrebat: “Sânt, este adevărat că nu pui niciodată apă în lapte?” El a răspuns:
“Absolut adevărat!” Atunci am continuat: “Este imposibil. Preţul cu care vinzi
laptele este la fel cu cel al altor lăptari, înseamnă că vinzi în pierdere.” A râs şi a
spus: “Nu ştii, dar este un truc.” I-am zis: “Spune-mi-l şi mie, pentru că am auzit
că poţi jura cu mâna pe Ramayana, biblia hindusă, că nu pui apă în lapte.” Mi-a
răspuns: “Da, am făcut şi asta, deoarece pun laptele în apă.” Legal are dreptate.
Poţi chiar jura. Dar indiferent că pui apă în lapte sau lapte în apă, este acelaşi
lucru, deoarece prin amestecarea lor apare ceva impur, ne-natural.
Când Patanjali spune: “A considera impurul drept pur este avidya” - vrea
să spună: “A considera ne-naturalul ca fiind natural este avidya”. Şi ai făcut
mereu acest lucru. Ai şi uitat ce este natural. Va trebui să pătrunzi adânc în tine
pentru a descoperi ce este natural. Întreaga societate te face să fii impur; îţi
impune lucruri care nu sunt naturale, te condiţionează, îţi dă ideologii,
prejudecăţi şi tot felul de prostii. Trebuie să descoperi singur ce este natural.
Chiar în urmă cu câteva zile a venit la mine un tânăr şi m-a întrebat: “Este
bine pentru mine să mă căsătoresc? Deoarece am o înclinaţie spre spiritualitate şi
nu vreau să o fac.” L-am întrebat: “Ai citit ce a scris Vivekananda?” A răspuns:
44
“Da, Vivekananda este guru-l meu.” Atunci am întrebat: “Ce alte cărţi ai
mai citit?” Mi-a răspuns: “Shivananda, Vivekananda şi alţi maeştri.” Am
continuat: “Această idee de a nu te căsători vine de la tine sau de la Shivananda,
Vivekanada? Dacă vine de la tine, este în regulă.” A spus: “Nu, deoarece în
minte îmi apar mereu idei sexuale, însă consider că are dreptate Vivekananda
atunci când spune că trebuie să mă lupt cu ele. Altminteri cum pot evolua? Omul
trebuie să ajungă la spiritualitate.”
Aceasta este problema. Acum, această înţelegere a lui Vivekananda este
precum apa în lapte. Poate că pentru Vivekananda a fost bine că a rămas
celibatar; a decis singur, însă dacă a făcut-o doar pentru că a fost impresionat de
Buddha sau Ramakrishna, atunci şi el este impur.
Fiecare trebuie să îşi urmeze propria fiinţă şi natură, trebuie să fie foarte
autentic şi sincer, deoarece plasa este foarte mare şi capcane sunt milioane.
Drumul se bifurcă în foarte multe direcţii şi dimensiuni. Te poţi rătăci. Mintea se
gândeşte la sex, iar învăţătura lui Vivekananda spune: “Nu!” Atunci tu trebuie să
decizi. Este necesar să mergi în funcţie de mintea şi firea ta. I-am spus acelui
tânăr: “Este mai bine să te căsătoreşti.” Apoi, i-am spus o anecdotă.
Socrate a fost unul din soţii care a suferit cel mai mult. Soţia sa, Xantipe,
era una dintre cele mai rele femei. Chiar îl bătea pe Socrate. Femeile sunt
periculoase, însă ea era cea mai periculoasă. Odată i-a turnat pe faţă tot ibricul cu
ceai fierbinte şi jumătate din faţa sa a rămas arsă tot restul vieţii. Să întrebi un
asemenea om ce să faci!... Cineva l-a întrebat: “Să mă căsătoresc sau nu?”
Desigur că se aştepta ca Socrate să îi răspundă negativ, însă i-a spus: “Da, trebuie
să o faci.” Tânărul a întrebat: “Dar cum poţi spune asta? Am auzit atât de multe
lucruri despre soţia ta.” El a răspuns: “Da, îţi spun că trebuie să te căsătoreşti.
Dacă nimereşti o femeie bună vei fi fericit, iar prin fericire vor apare multe alte
lucruri, deoarece fericirea este naturală. Dacă o să ai o nevastă rea, atunci va
apare renunţarea, non-ataşamentul. Vei deveni un mare filozof, ca mine. Vei
avea de profitat în ambele cazuri Când vii să mă întrebi dacă să te însori sau nu,
deja ideea de căsătorie există în tine, altminteri de ce ai mai fi venit la mine?”
I-am spus acelui tânăr: “Ai venit să mă întrebi pe mine. Asta arată că
Vivekanada nu a fost îndeajuns; natura ta persistă. Trebuie să o faci. Suferă,
bucură-te de ea, atât de plăcerea cât şi de durerea care o însoţesc. Treci prin
ambele şi devino mai matur prin această experienţă. Odată ce devii matur, nu
pentru că spune Vivekananda sau oricine altcineva, ci prin propriile tale forţe,
atunci prostia sexualităţii va dispărea, se va dizolva. Atunci apare brahmacharya
- adevăratul şi purul celibat, dar acesta va fi diferit.”
Ţine minte întotdeauna că tu eşti tu. Nu eşti nici Vivekanada, nici Buddha,
nici Osho. Nu te lăsa impresionat; impresionarea este o impuritate. Nu te lăsa
influenţat - şi aceasta este o impuritate.
45
Fii atent, urmăreşte, observă şi până când nu găseşti ceva care să se

potrivească naturii tale să nu accepţi. Înseamnă că nu este pentru tine sau că nu
eşti încă pregătit să o ai. Orice ar fi, în acest moment nu este pentru tine, deci
mergi mai departe. Va trebui să treci prin propria ta experienţă. Suferinţa este
necesară pentru a ajunge la maturitate, la coacere. Nu poţi face nimic în grabă.
Viaţa este eternă, nu este nici o grabă în ea. Nu duci lipsă de timp. Viaţa
este absolut răbdătoare; în ea nu există grabă. Poţi merge în ritmul tău. Nu este
nevoie să o iei pe scurtături; nimeni nu a reuşit astfel să ajungă mai repede. Dacă
mergi pe scurtătură, atunci cine îţi va da experienţa călătoriei indelungate? O vei
pierde. Şi există toate şansele să te întorci la ea, deci nu ai făcut decât să pierzi
timpul şi energia. Scurtăturile nu sunt decât nişte iluzii. Nu le alege niciodată;
alege întotdeauna numai naturalul. Poate că va dura mai mult - dar lasă aşa.
Astfel creşte viaţa; ea nu poate fi forţată.
Când Patanjali spune: “Lipsa conştientizării înseamnă a considera impurul
drept pur”, el înţelege prin puritate “naturaleţea” ta, aşa cum eşti, necontaminat
de alţii. Nu face un ideal din nimeni. Nu încerca să devii precum Buddha; nu poţi
deveni decât tu însuţi. Chiar şi dacă Buddha ar fi încercat să devină ca tine, nu ar
fi fost posibil. Nimeni nu poate deveni ca altcineva. Fiecare are propriul său fel
de a fi, unic, şi aceasta este puritatea. A-ţi urma propria fiinţă, a fi tu însuţi, este
puritate. Este dificil, deoarece există persoane logice care încearcă să te
convingă. Este foarte dificil. Acestea sunt persoane minunate; frumuseţea lor te
impresionează. Peste tot în jur sunt oameni minunaţi; aceştia sunt magnetici, au o
charismă. Când eşti în preajma lor, te simţi pur şi simplu atras; au un anume
magnetism.
Trebuie să fii mai atent la persoanele care au magnetism, care te pot
influenţa, care te pot impresiona şi transforma, deoarece acestea te pot
impurifica. Nu înseamnă că ei doresc să facă acest lucru; nici un buddha nu a
încercat vreodată să facă pe cineva să fie ca el. Nu doresc să facă aşa ceva, însă
propria ta minte va încerca să imite, să facă din altcineva un ideal şi să înceapă să
lupte să devină ca acela.
Iubeşte-i pe Buddha, Iisus, Ramakrishna, fii îmbogăţit de experienţele lor,
dar nu fi impresionat. Este foarte dificil, deoarece diferenţa este foarte subtilă.
Iubeşte, ascultă, dăruie-te, însă nu imita. Ia tot ce poţi lua, dar nu o face decât în
limitele naturii tale. Dacă ceva se potriveşte firii tale, îl poţi lua - dar nu pentru că
spune Buddha să o faci. Buddha a insistat mereu şi mereu faţă de discipolii săi:
“Nu luaţi nimic doar pentru că spun eu. Nu luaţi decât dacă aveţi nevoie, dacă
ajungeţi la un punct în care acel lucru este natural pentru voi.” Buddha a devenit
un buddha în timp de milioane de ani, milioane de experienţe bune şi rele, de
păcat şi virtute, de moralitate şi imoralitate, de plăcere şi durere. Buddha însuşi a
trebuit să treacă prin milioane de vieţi şi milioane de experienţe.
46
Şi tu ce crezi? Doar ascultându-l eşti impresionat de el şi imediat începi să

îl imiţi. Asta nu este posibil. Va trebui să mergi pe propriul tău drum. Ia tot ce
poţi lua, dar mergi pe calea ta.
Îmi aduc mereu aminte de cartea lui Friederich Nietzsche: Astfel grăi-ta
Zarathustra. Când Zarathustra şi-a părăsit discipolii, ultimul lucru pe care l-a
spus a fost minunat. Era ultimul său mesaj; până atunci spusese totul. Le-a dăruit
întreaga inimă şi acum spunea: “Ascultaţi-mă şi ascultaţi-mă bine, mai profund
ca niciodată. Acesta este ultimul meu mesaj: «Fiţi atenţi la Zarathustra. Fiţi atenţi
la mine!»“
Acesta este ultimul mesaj al tuturor celor care sunt iluminaţi, deoarece poţi
fi o victimă a atracţiei lor. Şi odată ce pătrunde în natura ta ceva din exterior, te
afli pe un drum greşit.
Patanjali spune: “Lipsa conştientizării face ca efemerul să fie considerat
etern, şi suferinţa ca plăcere.”
Tu vei spune: “Este adevărat ce spune Patanjali, dar nimeni nu este atât de
prost încât să ia suferinţa drept plăcere.” Din nefericire are dreptate. Ai luat
multe lucruri care produc suferinţă ca pe unele ce produc plăcere. Suferi, plângi,
dar tot nu înţelegi că un lucru ce este bazat pe suferinţă nu poate fi schimbat în
plăcere. În fiecare zi oamenii vin şi îmi spun că relaţiile lor sexuale le produc
suferinţă. Nu am întâlnit nici un cuplu care să afirme că viaţa lor sexuală este aşa
cum trebuie să fie - perfectă, frumoasă. Care este problema? Ei spun că la
început totul era minunat. La început întotdeauna este! Este valabil la oricine,
relaţia sexuală este frumoasă la început, însă de ce se transformă în amărăciune?
De ce, după un timp scurt, chiar înainte ca să se sfârşească luna de miere, începe
să devină acră şi amară?
Cei care cunosc conştiinţa umană spun: “Începutul, frumuseţea începutului,
este doar un truc natural pentru a te păcăli.” Imediat ce eşti păcălit, realitatea iese
la iveală. Este exact ca atunci când pescuieşti şi foloseşti o momeală; la început,
când două persoane se întâlnesc, ele gândesc: “Acum vom începe să trăim cea
mai înaltă experienţă din lume.” Fiecare gândeşte: “Această femeie este cea mai
frumoasa din lume” - sau: “Acest bărbat este cel mai minunat dintre toţi”. Încep
printr-o iluzie, încep să proiecteze, încearcă să vadă numai ce vor să vadă. Ei nu
văd persoana reală, nu privesc cine este acolo, ci îşi văd doar propriul vis
proiectat; celălalt devine un ecran pe care proiectezi. Mai devreme sau mai
târziu, realitatea va ieşi la iveală. Şi când sexul este îndeplinit, când hipnozele
fundamentale ale naturii sunt îndeplinite, atunci totul se transformă în ceva acru.
Apoi, începi să îl vezi pe celălalt aşa cum este: obişnuit, nimic special.
Corpul nu mai prezintă o aromă - este doar o transpiraţie. Faţa nu mi este divină -
se aproprie de aceea a unui animal. Acum nu Dumnezeu te priveşte prin ochii
fiinţei iubite, ci un animal feroce, o fiară sexuală.
47
Iluzia este ruptă, visul este împrăştiat. Acum începe suferinţa.

Şi ai promis că vei iubi veşnic acea femeie; femeia a promis că timp de
vieţi întregi va fi ca o umbră a ta. Acum eşti prins de propriile trucuri. Cum să
mai revii? Trebuie să mergi mai departe şi să continui să îţi cari povara.
Atunci încep să pătrundă ipocriziile, pretenţiile, furia. Pentru că ori de câte
ori pretinzi ceva, mai devreme sau mai târziu te vei înfuria; o pretenţie este o
povară extrem de grea. Acum ţii mâna femeii, dar acolo nu va exista nimic
altceva decât transpiraţie; nici un fel de poezie, doar transpiraţie. Vrei să o laşi,
dar femeia se va simţi rănită. Şi ea vrea să nu te ţină, dar se va gândi că te simţi
rănit, astfel iubiţii trebuie să se ţină de mâini. O săruţi, însă acolo nu mai există
nimic în afară de o stare de respingere. Totul devine urât şi atunci reacţionezi, te
răzbuni, începi să arunci responsabilitatea pe celălalt, începi să demonstrezi că
celălalt poartă toată vina. El sau ea a făcut ceva ce nu trebuia, te-a dezamăgit; ea
sau el a pretins că este ceva ce nu era. Iar apoi, urmează urâta afacere a
căsătoriei.
Ţine minte, lipsa conştientizării face ca să consideri suferinţa drept plăcere.
Dacă la început ceva se dovedeşte a fi plăcut, iar în final se transformă în durere,
ţine minte că a fost o suferinţă încă de la început; doar lipsa conştientizării a fost
cea care te-a dezamăgit. Nu ai fost destul de atent pentru a vedea lucrurile aşa
cum erau. Altminteri, cum ar putea plăcerea să se transforme în durere! Dacă era
cu adevărat plăcere, atunci, în timp devenea o plăcere din ce în ce mai mare. Aşa
trebuie să fie.
Sădeşti o sămânţă de mango; după ce creşte, fructele sale nu vor fi de
mango? Vor fi grapefruit - amare? Încă de la început era o sămânţă de mango,
deci va rodi numai fructe dulci, mango. Însă dacă plantezi un copac de mango şi
în final se dovedeşte a fi alt soi, atunci ce înseamnă? Că nu copacul te-a
dezamăgit, ci din greşeală ai luat o altă sămânţă şi ai crezut că este de mango.
Plăcerea dă mai multă plăcere, fericirea creşte în mai multă fericire. În final
se transformă în cel mai înalt vârf al beatitudinii; însă omul trebuie să fie atent la
seminţe. Odată ce ai sădit seminţele nu mai ai ce face. Atunci mai urmează să
culegi doar roadele. Şi continui să aduni roadele suferinţei fără să devii vreodată
conştient că a fost ceva în neregulă cu sămânţa. Ori de câte ori trebuie să culegi
suferinţa, începi să gândeşti că altcineva te-a păcălit: soţia, soţul, prietenul,
familia, lumea, întotdeauna altcineva. Diavolul sau cineva anume îţi joacă feste.
Acest lucru nu înseamnă altceva decât evitarea realităţii faptului că tu ai sădit
nişte seminţe care nu au fost bune.
Lipsa conştientizării face ca să consideri suferinţa drept plăcere. Acesta
este motivul. Întreabă-l pe Patanjali, pe Shankaracharya, pe Buddha, motivul este
următorul: dacă ceva se transformă în final în durere, înseamnă că a fost durere
încă de la început.
48
Trebuie să judeci un copac după fructele sale; nu există alt mod de a-l
judeca. Dacă viaţa ta a devenit numai suferinţă, trebuie să judeci dacă sămânţa a
fost greşită, probabil nu ai făcut ceva bine; întoarce-te înapoi.
Însă din nefericire nu faci niciodată asta. Vei face din nou aceeaşi greşeală.
Dacă îţi moare soţia şi te-ai gândit de multe ori că ar fi bine dacă s-ar întâmpla
acest lucru - este dificil să găseşti un soţ care să nu se gândească că ar fi bine
dacă i-ar muri soţia şi care să spună: “Gata, nu mă voi mai uita niciodată la altă
femeie” - însă în momentul în care ea dispare, imediat apare în minte ideea de
altă femeie. Mintea începe: “Cine ştie? Aceasta nu a fost bună, dar poate că o să
găsesc una bună. Această relaţie nu a ajuns la un final fericit, însă asta nu
înseamnă că s-au terminat toate posibilităţile; mai sunt şi alte uşi.” Mintea începe
să lucreze. Vei cădea în aceeaşi capcană şi suferinţa va urma de la sine. Şi vei
gândi mereu: “Poate că femeia asta sau cealaltă....” Nu este vorba de o femeie
sau un bărbat anume, ci este problema de a fi conştient.
Dacă eşti conştient, atunci în tot ce vei face vei privi spre final. Vei fi pe
deplin atent la ceea ce va apare la final. Dacă-l vrei plin de suferinţă, dacă vrei să
trăieşti în durere şi mizerie, depinde doar de alegerea ta. Atunci nu vei mai putea
da vina pe altcineva. Ştii foarte bine că ai sădit singur sămânţa şi urmează să
culegi roadele. Însă cine este atât de prost, conştient fiind, să sădească o sămânţă
care poartă un fruct amar? Pentru ce?
Iar ignoranţa înseamnă a considera non-Sinele drept Sine; acestea sunt
criteriile.
Ai luat non-Sinele drept Sine. Uneori crezi că eşti trupul, uneori mintea,
alteori inima; acestea sunt cele trei capcane. Corpul este stratul cel mai exterior.
Când ai fost înfometat, nu ai spus întotdeauna: “Mi-e foame?” - lipsa
conştientizării. Tu eşti doar cunoscătorul faptului că trupului îi este foame; tu nu
eşti înfometat. Cum ar putea conştiinţa să fie înfometată? Hrana nu pătrunde
niciodată în ea; conştiinţei nu îi este foame niciodată. De fapt, odată ce ajungi să
o cunoşti, vei descoperi că ea este întotdeauna sătulă. Conştiinţa este întotdeauna
perfectă, absolută; nu îi lipseşte nimic. Este deja esenţa, vârful, dezvoltarea
finală; ei nu îi este foame. Şi cum ar putea să-i fie foame? Doar corpul are nevoie
de hrană. Un om conştient va spune: “Trupului meu îi este foame.” Sau, dacă
conştientizarea pătrunde mai adânc, nu vei afirma “corpul meu”, ci: “Acest trup
este înfometat, corpului îi este foame.”
Un mare mistic indian, Ramateertha, a venit în America. El obişnuia
întotdeauna să vorbească la persoana a treia. Nu îl folosea pe “eu”. Era ceva
destul de ciudat, deoarece oamenii care nu îl cunoşteau nu puteau să urmărească
ce spune. Într-o zi se întorcea la casa unde locuia şi era voios, râdea, se bucura.
Întregul corp era cuprins de vibraţiile râsului. Familia l-a întrebat: “Ce s-a
întâmplat? De ce eşti atât de voios? De ce râzi?” El a răspuns:
49
“S-a întâmplat ceva pe stradă. Nişte copii au început să arunce cu pietre în

Ram” - aceasta era prescurtarea de la Ramateertha - “şi eu i-am spusului Ram:
«Na, vezi!» Iar Ram era foarte furios, vroia să facă ceva, dar eu nu am cooperat,
am stat deoparte.” Familia la care locuia a întrebat: “Nu te putem înţelege. Tu
eşti Ram. De cine vorbeşti?” Ramateertha a spus: “Eu nu sunt Ram, ci
cunoscătorul. Acest corp este Ram şi acei copii nu pot arunca cu pietre în mine.
Cum se poate arunca cu pietre în conştiinţă? Poţi lovi cerul cu o piatră? Îl poţi
atinge cu ceva?”
Conştiinţa este un cer vast, un spaţiu; nu îl poţi lovi. Doar corpul poate fi
lovit deoarece el aparţine materiei; materia îl poate lovi. El are nevoie de
mâncare. Hrana îl poate satisface, foamea îl va ucide. Conştiinţa nu este corpul.
Lipsa conştientizării este atunci când te iei pe tine însuţi drept corp.
Aproximativ 90 % din suferinţele vieţii sunt datorate numai acestui lucru: lipsei
conştientizării. Te identifici cu trupul şi apoi începi să suferi. Şi nu faci altceva
decât să suferi din cauza unui vis. Corpul nu este al tău, în curând nu îl vei mai
avea. Unde erai când el nu exista? Înainte de naştere aveai o faţă anume? Şi după
moarte unde vei fi şi ce chip vei avea? Vei fi bărbat sau femeie? Conştiinţa nu
este nici una, nici alta. Dacă crezi că eu sunt bărbat, aceasta este lipsa
conştientizării. Conştiinţa? Cum ar putea ea să fie divizată prin sex? - nu are
organe sexuale. Dacă crezi că eşti copil sau adult sau bătrân, atunci îţi lipseşte
conştientizarea. Cum ai putea fi tânăr sau bătrân? Conştiinţa este eternă,
neschimbătoare: nu se naşte, nu moare ci doar persistă - este viaţa însăşi.
Sau priveşte al doilea strat care este mai profund: mintea. Ea este mai
subtilă, mai apropiată de conştiinţă. Şi pe minte o consideri ca fiind tu. Continui
să spui: “Eu, eu, eu.” Dacă cineva te contrazice, vei spune: “Aceasta este ideea
mea” - şi te lupţi pentru ea. Oamenii nu se luptă pentru adevăr, ci doar se luptă şi
se contrazic pentru “eu-l” lor: “Ideea mea mă reprezintă. Cum îndrăzneşti să mă
contrazici? Voi dovedi că am dreptate!” Nimănui nu îi pasă de adevăr. Este
cineva care o face? - este o chestiune de cine are dreptate şi nu de ce este drept.
Atunci oamenii sunt implicaţi şi nu numai cei obişnuiţi, ci chiar şi cei religioşi.
Cineva renunţă la familie, la copii, la lume şi pleacă în Himalaya, îl întrebi:
“Eşti hindus?” - el răspunde: “Da.” Ce este acest hinduism? Este conştiinţa
hinduistă, musulmană, creştină? Mintea este. Lipsa conştientizării apare dacă te
identifici cu non-sinele şi crezi că este adevăratul Sine.
Apoi este inima, cea mai aproape de conştiinţă şi totuşi foarte îndepărtată.
Există corp, gând şi sentimente. Când simţi ceva, trebuie să fii foarte conştient de
faptul că nu tu eşti cel care simte. Şi simţirea face parte din acelaşi mecanism.
Inima este cea mai aproape de conştiinţă, apoi la mijloc este capul, iar corpul este
cel mai îndepărtat. Şi totuşi, inima nu eşti tu. Chiar şi sentimentul este un
fenomen, apare şi dispare; doar o unduire ce se ridică şi moare;
50
este o stare care există şi se dizolvă. Tu eşti cel care va exista, întotdeauna şi
veşnic.
Lipsa conştientizării înseamnă a considera non-Sinele drept Sine.
Atunci ce este conştientizarea? Înseamnă să fii conştient că nu eşti corpul,
însă nu pentru că o spun Upanishadele sau Patanjali - deoarece îţi poţi impune
ideea că nu eşti corpul. Poţi repeta în fiecare dimineaţă şi seară: “Eu nu sunt
corpul” - însă nu te va ajuta. Nu este vorba de o repetare, ci de o înţelegere
profundă. Şi dacă înţelegi, atunci ce nevoie mai ai să repeţi?
Mai demult, locuia împreună cu mine un călugăr jainist. În fiecare
dimineaţă incanta o mantră sanscrită: Eu nu sunt corpul; eu nu sunt mintea; eu
sunt purul Brahman. Făcea acelaşi lucru în fiecare dimineaţă timp de o oră şi
jumătate. În a treia zi i-am spus: “Nu ai realizat deja? Atunci de ce mai cânţi?
Dacă ai înţeles acest adevăr este o prostie să mai repeţi aceleaşi cuvinte. Însă
dacă nu ai înţeles, crezi că vei ajunge la această cunoaştere doar printr-o simplă
repetare?”
Dacă cineva repetă: “Am un mare potenţial sexual” - atunci să fii sigur că
acela este impotent. De ce să repete aşa ceva? Şi dacă face acest lucru timp de o
jumătate de oră în fiecare zi, ce înseamnă acest lucru? Arată că în minte există
ceva exact opus; adânc în interior ştie că este impotent. Acum doar încearcă să se
păcălească: “Sunt un om foarte puternic.” Dacă eşti, eşti. Nu este nici o nevoie să
mai repeţi. I-am spus acelui călugăr: “Asta arată că nu ai înţeles nimic. Acesta nu
este decât un indiciu care demonstrează că eşti încă identificat cu trupul. Şi cum
crezi că vei ieşi din aceasta doar printr-o simplă repetare? Realizează că
repetarea nu este înţelegere!”
Pentru a înţelege, urmăreşte. Când apare foamea, urmăreşte dacă se
produce în corp sau în tine. Când apare o boală, vezi pe cine afectează. Îţi vine o
idee, observă unde este, în minte sau în tine? Răsare un sentiment, priveşte. Fii
atent, fii un observator şi vei ajunge la conştientizare. Printr-o simplă repetare
însă, nimeni nu a ajuns la ceva.
Sentimentul individualităţii (asmita) constă în identificarea Cunoscătorului
cu instrumentul cunoaşterii.
Tu te afli în spatele ochilor, aşa cum ar sta cineva la o fereastră şi ar privi în
afară. Omul de la fereastră este la fel ca tine, privind prin ochi spre mine. Însă te
poţi identifica cu el, poţi să crezi că eşti vederea. Vederea este o capacitate, un
vehicul, un instrument. Ochii sunt doar nişte ferestre; ei nu suni tu.
Patanjali spune: “Prin cele cinci simţuri devii identificat cu instrumentele şi
apoi, din acestea cinci apare ego-ul.” Ego-ul este fals sine. Ego-ul este tot ce nu
eşti, dar crezi că eşti.
Un om care stă la fereastră începe să creadă că el este fereastra. Însă tu ce
faci în spatele ochilor? - priveşti prin ei.
51
Ochii sunt nişte ferestre şi de asemenea urechile; prin ele auzi. Îţi întinzi
mâna şi eu te ating; mâna este doar un vehicul, un instrument. Tu nu eşti mâna.
Şi poţi experimenta foarte uşor aceste lucruri.
De multe ori se întâmplă să pierzi evenimente care se petrec chiar în faţa
ochilor. Câteodată citeşti o pagina întreagă şi deodată te trezeşti în timp ce citeşti
fără să fi citit nici măcar un cuvânt. Nu îţi mai aminteşti ce ai citit şi trebuie să o
iei de la început. Ce s-a întâmplat? Dacă erai ochii, atunci era posibil aşa ceva?
Tu nu eşti ochii. Fereastra era vacantă, doar privea la pagină. Conştiinţa ce
trebuia să stea în spate nu era acolo; avea altă treabă. Atenţia nu se afla acolo.
Poate că stăteai la fereastră cu ochii închişi sau poate că stăteai cu spatele, dar nu
priveai. Se întâmplă în fiecare zi - brusc, realizezi că se întâmplă ceva şi tu nu
vezi, nu auzi. Nu te aflai acolo, erai în altă parte, gândindu-te la altceva, visai
altceva, te plimbai prin alte lumi. Fereastra era goală.
Cunoşti cum este o privire în gol? Du-te şi vezi un nebun: el te priveşte, dar
totuşi nu se uită la tine. El priveşte în gol. Sau du-te la un iluminat şi vei vedea că
privirea sa este tot în gol. Nu este la fel ca aceea a unui nebun, dar prezintă ceva
similar - se uită prin tine. Nu se opreşte la tine, ci te străpunge, trece mai departe.
Sau nu îţi priveşte corpul, ci pe tine. El pătrunde: lasă în urmă trupul, mintea,
inima, sare direct la tine. Iar tu nu te cunoşti.
De aceea, privirea unui sfânt pare că trece prin tine. El nu se opreşte la tine,
deoarece pentru sfânt, tu nu eşti ego-ul care crezi că eşti, nu. Trece pe lângă ego;
pur şi simplu priveşte în tine. Un nebun are o privire în gol, deoarece conştiinţa
sa nu este acolo. Un sfânt are de asemenea o privire în gol, însă conştiinţa sa este
prezentă. Iar el pătrunde atât de adânc în tine, chiar la rădăcinile fiinţei, acolo
unde tu încă nu ai ajuns. De aceea te priveşte ca şi cum nu te-ar privi, deoarece
“tu”-ul cu care eşti identificat nu înseamnă Realitatea, ci acel “tu” de care nu eşti
conştient este adevărata Realitate.
Egoismul este identificarea Cunoscătorului cu instrumentul cunoaşterii.
Dacă arunci această identificare, atunci şi ego-ul dispare. Şi nu există altă cale de
a rămâne fără ego. Nu te identifica cu trupul: ochii, urechile, mintea, inima şi
brusc, vei vedea că nu există nici un ego. Atunci te afli pentru prima dată în
prezenţa ta totală, fără nici un proces al “eu”-ului, fără să mai existe cineva care
să spună: “Eu sunt”.
Plăcerea stă la baza ataşamentului (raga).
Durerea stă la baza repulsiei (dvesha).
Acestea sunt cele două moduri în care exişti în lume: eşti atras de ceva care
consideri că îţi provoacă plăcere şi simţi respingere de ceva anume care crezi că
îţi provoacă durere. Însă, dacă devii din ce în ce mai atent, vei vedea că orice
provoacă plăcere, va cauza şi durere - la început plăcerea şi în final durerea.
52
Acestea sunt cele două moduri de existenţă în lume: plăcerea la început şi

suferinţa la sfârşit.
Una dintre aceste căi este cea a capului de familie. Încearcă să înţelegi -
este ceva foarte semnificativ. Cel care este cap de familie, grahstha, trăieşte prin
ataşament, prin atracţie. Se va îndrepta spre tot ceea ce simte că îi produce
plăcere. El se agaţă de acel lucru şi în final nu descoperă decât suferinţă, angoasă
şi nimic altceva.
Exact opusă este calea unui călugăr, unuia care a renunţat la lume. Acesta
nu se agaţă de plăcere. Dimpotrivă, începe să se agaţe de durere, de austerităţi, de
tortură. Se întinde pe un pat cu ace, posteşte, nu doarme cu anii, stă numai în
picioare. Oricum, face numai ceea ce este opus faţă de un om de casă, deoarece
el ştie că ceea ce cauzează plăcere la început, în final se dovedeşte a provoca
numai suferinţă. El şi-a inversat logica; acum caută durerea. Şi are dreptate -
dacă cauţi plăcere, în cele din urmă nu vei da decât de durere.
Un om care caută suferinţa devine realmente incapabil să mai simtă
durerea; dar nu mai poate simţi nici plăcerea care este oferită de lucrurile
mărunte. Nu poţi înţelege. Pentru cineva care a postit o lună de zile, o felie de
pâine cu unt şi cu sare va însemna un adevărat ospăţ. Dacă îi permiţi unui om
care a stat mult timp pe un pat cu ace să se întindă doar pe pământ, va dormi mai
bine ca orice împărat din lume.
Ambele sunt aspecte ale aceleiaşi monezi şi amândouă sunt greşite.
Călugărul a inversat procesul: el stă în cap, în shirshasana, însă este acelaşi om.
Ambii sunt ataşaţi: unul de plăcere, celălalt de durere.
Un om conştient nu este ataşat. El nu este nici grahstha, un cap de familie,
nici călugăr. Nu se duce nici la mănăstire şi nici în munţi. Pur şi simplu rămâne
acolo unde se află - doar se mişcă în “interior”. În exterior nu există alegere: nu
se agaţă nici de plăcere şi nici de durere. Nu este nici hedonist şi nici masochist.
Doar pătrunde în ‘‘interior” şi priveşte jocul suferinţei şi plăcerii, al luminii şi
umbrei, al zilei şi nopţii, al vieţii şi morţii. El le depăşeşte pe toate. Transcende
dualitatea. Doar devine conştient şi atent şi în acea conştientizare, pentru prima
dată apare ceva care nu este nici plăcere şi nici durere, ci beatitudine.
Beatitudinea nu este plăcere; aceasta din urmă este întotdeauna amestecată cu
durerea. Beatitudinea este dincolo de ele.
Şi dincolo de amândouă eşti tu. Aceasta este natura ta, puritatea cristalină a
fiinţei tale - doar o transcendere. Trăieşti în lume, dar lumea nu este în tine. Te
mişti în lume, însă aceasta nu se mişcă în tine. Rămâi neatins oriunde te afli.
Devii o floare de lotus.
53
IV. A DEVENI LIBER,

ÎNTR-O SOCIETATE NELIBERĂ
Prima întrebare:
Într-unul din discursurile tale de alaltăieri am simţit că nu consideri
valoroasă şi nici nu încurajezi omul occidental să folosească visele ca pe un
mijloc prin care se poate ajunge la conştientizare. Mă gândesc în special la
tehnicile pe care le-a dezvoltat Jung în psihologia realizării-de-sine.
Da, nu acord multă importanţă lui Freud, Jung, Adler sau Assagioli.
Aceştia şi alţii ca ei sunt doar nişte copii care se joacă în nisipul timpului. Au
adunat multe pietre colorate şi frumoase, însă când priveşti finalul, ei nu sunt
decât nişte copii care se joacă în ţărână. Aceste pietre nu sunt diamante
adevărate. Şi orice ar fi strâns, nu sunt decât nişte lucruri foarte primitive. Va
trebui să mă urmăreşti atent ca să înţelegi.
Omul se poate îmbolnăvi; atunci este nevoie de un doctor. Omul se poate
îmbolnăvi şi psihologic; în această situaţie un mic ajutor i-l poate da Freud, Jung
sau alţii. Însă când omul este în mod existenţial bolnav, atunci nu mai poate fi de
ajutor nici un doctor şi nici un psihiatru. Boala existenţială este de natură
spirituală. Nu este nici a corpului şi nici a minţii, este a totului - iar întregul
transcende toate părţile. Totul nu este doar o compoziţie a părţilor. El este
dincolo de părţi. Este ceva care menţine părţile în el însuşi. Este o transcendenţă.
Boala este existenţială, iar omul suferă de o boală spirituală. Visele nu vor
fi de nici un ajutor. Ce pot face ele? Cel mult te pot ajuta să-ţi înţelegi
subconştientul mai bine. Visul este limbajul subconştientului; simboluri, indicii,
indicaţii şi gesturi ale subconştientului, doar un mesaj spre conştient.
Psihanaliştii te pot ajuta să îţi interpretezi visele, ei devin nişte mediatori, îţi pot
spune ce înseamnă ele. Desigur, dacă le înţelegi, te apropii mai mult de
subconştientul tău. Acest lucru te va ajuta să devii mai atent faţă de el. Vei
începe să înţelegi mai multe, iar cele două părţi ale tale - conştientul şi
subconştientul - nu vor mai fi atât de îndepărtate ca înainte. Nu vei mai fi atât de
divizat. Va apare în tine un fel de unitate.
Vei fi mai normal, dar asta nu înseamnă nimic. Nici măcar nu merită să
spui că eşti normal. Atunci nu s-a întâmplat nimic extraordinar, în tine nu a
54
pătruns nimic din domeniul celălalt. De asemenea, vei fi o persoană integrată în

societate. Desigur, vei fi un soţ mai bun, o mamă mai devotată, un prieten mai
bun, însă doar cu puţin mai bun.
Aceasta însă nu este adevărata realizare a Sinelui. Iar când Jung începe să
vorbească despre realizarea-de-sine prin intermediul analizei viselor, spune
numai prostii. Nu este realizare-de-sine, deoarece aceasta nu se produce decât
atunci când mintea nu mai există. Interpretările viselor aparţin tot minţii, fac
parte din ea. Şi nici o psihologie din Occident - cu excepţia celei lui Gurdjieff,
Eckhart şi Jacob Boehme - nici una nu trece dincolo de minte. Iar aceşti câţiva,
Gurdjieff, Eckhart, Boehme, nu aparţin Occidentului, ci tot Orientului. Sunt
născuţi în Occident, însă întreaga lor atitudine, modul lor de viaţă, înţelegerea pe
care o au este orientală. Şi când spun “orientală”, să ţii minte mereu că nu înţeleg
prin aceasta ceva geografic.
Pentru mine, Orientul înseamnă un anumit tip de înţelegere şi Occidentul,
de asemenea, este un alt tip de înţelegere. Orientul priveşte lucrurile ca pe un
întreg. Occidentul priveşte întotdeauna numai părţile. Atitudinea occidentală este
analitică - analizează. Atitudinea orientală este sintetică - sintetizează, încearcă
să găsească întregul, totalul în multitudine. Atitudinea occidentală încearcă să
găsească multitudinea în fiecare parte.
Atitudinea occidentală a devenit foarte eficientă în analiză, disecare,
divizare. Chiar şi o mişcare ca Psihosinteza lui Assagioli nu este o sinteză reală.
Mai întâi, Freud şi Jung au dezmembrat totul, iar acum Assagioli încearcă să
refacă întregul.
Poţi diseca un om care este viu, însă după aceea va fi mort. Acum poţi pune
la loc toate părţile sale, dar viaţa nu va mai apare. Va fi doar un cadavru. Şi chiar
dacă au fost puse la loc aşa cum erau, acestea nu vor mai reprezenta un întreg.
Trebuie să priveşti întregul, iar acesta este ceva cu totul diferit. Acum
biologii şi medicina au cercetat şi au descoperit că sângele examinat în interiorul
corpului este diferit de cel care este extras. Examinezi un lucru mort. Sângele din
corp este viu, aparţine unui sistem, unui întreg. Este la fel de viu ca orice parte a
organismului. Dacă îţi tai mâna, aceasta nu mai este la fel ca atunci când făcea
parte din trup. Acelaşi lucru este valabil şi la sânge.
Viaţa există ca o unitate, iar punctul de vedere occidental este acela de a
diseca, de a înţelege partea şi, prin ea, să înţeleagă întregul. Dar vei da greş.
Chiar dacă vei încerca să reuneşti părţile, aşa cum face şi Assagioli, rezultatul nu
va fi decât un cadavru: un corp fără pic de viaţă. Freud şi Jung au lucrat asupra
viselor. Aceasta a fost o mare descoperire pentru Occident, deoarece mintea
occidentală uitase complet de existenţa somnului, a viselor.
Omul occidental a existat mai bine de trei mii de ani fără să ia deloc în
considerare somnul sau visele. El a trăit cu impresia că viaţa se rezumă numai la
55
starea de veghe. Însă în timpul unei vieţi ce durează 60 de ani, o treime o dormi.
Este un fenomen foarte important; îţi consumă o treime din viaţă. Nu este doar o
pierdere de timp, ceva se întâmplă în el. Este o parte din tine şi nu una minoră, ci
majoră. Freud şi Jung sunt cei care au readus în actualitate conceptul care spune
că omul poate fi înţeles prin somnul şi visele sale. În acest domeniu s-au făcut
multe, însă atunci când Jung gândeşte că acesta este un lucru care conduce la
realizarea-de-sine, deja este prea mult.
Pentru sănătate este de ajutor, însă sănătatea psihologică nu este sănătatea
existenţială.
Poţi fi sănătos fizic sau psihic, dar existenţial poţi fi foarte bolnav.
Dimpotrivă, atunci când eşti sănătos din punct de vedere psihic şi fizic, pentru
prima dată devii conştient de angoasa care există în interior, de anxietatea
existenţială. Înainte erai atât de ocupat cu mintea şi corpul încât nu-ţi mai puteai
permite să priveşti la fiinţa interioară. Când totul este pus la punct: trupul
funcţionează bine, mintea nu are probleme, brusc devii conştient de marea
anxietate care domneşte în lume - cea existenţială, spirituală. Deodată vei
întreba: “Care este sensul tuturor lucrurilor? De ce mă aflu aici, pentru ce?”
Acest lucru nu îi apare niciodată unui om bolnav, deoarece el este prea preocupat
de boală. Mai întâi trebuie să se îngrijească de corp şi apoi de minte. Mintea şi
corpul, dacă sunt sănătoase, îţi vor permite pentru prima dată să descoperi
adevărata problemă. Iar aceasta va fi spirituală.
Când Jung vorbeşte despre psihologia sa analitică ca despre o cale a
realizării-de-sine, el nu ştie ce spune. El însuşi nu este un om realizat. Pătrunde
adânc în viaţa lui Jung sau a lui Freud şi vei observa că sunt nişte fiinţe ca
oricare altele. Freud se enervează la fel ca oricine, poate chiar mai mult ca un om
obişnuit. Şi el ura. Era atât de gelos încât atunci când era cuprins de gelozie, pur
şi simplu leşina, devenea inconştient. Acest lucru i s-a întâmplat de multe ori în
viaţă. Este un asemenea om realizat? Atunci ce mai poţi spune de Buddha? Pe
Buddha unde îl mai încadrezi?
Freud a trăit la fel ca orice om plin de ambiţii; avea o minte politică. El a
încercat să facă din psihanaliză o mişcare precum comunismul. Şi tot el a
încercat să deţină controlul, la fel cum au făcut Lenin şi Stalin, poate mai tiranic
ca ei. Pe Jung l-a declarat ca succesor al său - şi priveşte pozele care le-au făcut!
Ori de câte ori am văzul o poză cu Jung am privit-o foarte profund; în definitiv
este un lucru rar. În toate pozele sale, pe faţă se observă numai ego-ul. Priveşte-i
nasul, ochii, şiretenia, furia; fiecare boală pe care o are i se citeşte pe faţă. A trăit
la fel ca orice om, a fost la fel de plin de teamă ca oricine altcineva, îi era frică de
spirite, de fantome şi era foarte gelos, competitiv, argumentativ, certăreţ.
Occidentul nu ştie cu adevărat ce este realizarea-de-sine, aşa că orice lucru
devine o realizare-de-sine. Dar aceasta este o tăcere atât de absolută încât nimic
56
nu o poate tulbura. O non-existenţă absolută; cum ar putea să existe în ea

posesivitatea, ambiţia, gelozia? Cum poţi domina prin non-minte, cum ai putea
încerca aşa ceva? Realizarea-sinelui înseamnă dispariţia completă a ego-ului. Şi
odată cu ego-ul dispare totul.
Ţine minte, ego-ul nu poate dispare prin interpretarea viselor. Dimpotrivă,
poate deveni mai puternic, deoarece distanţa dintre conştient şi inconstient se
micşorează. Ego-ul va fi întărit, mintea va fi mai puternică. Îi vei deschide ego-
ului o nouă portiţă. Deci, tot ce pot face psihanaliştii este doar să întărească ego-
ul, să îl facă mai centrat, mai puternic - mai sigur de el. Desigur, atunci vei fi
capabil să trăieşti în lume mai bine ca înainte, deoarece lumea crede în ego. Te
vei lupta mai bine pentru supravieţuire. Vei fi mai încrezător în tine şi mai puţin
nervos. Îţi vei satisface ambiţiile cu mai multă uşurinţă decât atunci când
inconştientul şi conştientul se aflau într-un conflict interior continuu. Însă aceasta
nu este realizare-de-sine. Din contră, este realizare-de-ego.
Întreaga psihologie occidentală, până acum, nu a reuşit să ajungă la non-
ego. Încă mai gândeşte în termeni ai eu-ului: cum să îl facă mai puternic, mai
central, mai ajustat. Orientul consideră ego-ul ca fiind o boală; întreaga minte
este boala. Nu ai de ales - şi conştientul şi inconştientul ambele trebuie să
dispară. Ele vor dispare şi de aceea Orientul nu a încercat să interpreteze. Dacă
tot vor dispare, atunci de ce să te mai oboseşti să interpretezi? De ce să mai
pierzi timpul? Renunţi la aşa ceva. Observă diferenţa: Occidentul încearcă să
facă o ajustare între conştient şi inconştient şi să întărească ego-ul, astfel ca să
ajungi un membru mai ajustat al societăţii şi, de asemenea, mai şlefuit în interior.
Odată ce ai trecut de barieră, vei fi mai liniştit în privinţa minţii. Orientul a
încercat să renunţe la minte, să o depăşească. Nu este vorba de o integrare în
societate, ci de o integrare în existenţa însăşi. Nu este o şlefuire între conştient şi
inconştient, ci de o integrare a tuturor părţilor ce constituie întreaga ta fiinţă.
Visele sunt importante. La un bolnav, visele pot arăta simptomele bolii.
Însă nu cunoşti nimic despre un om care nu visează niciodată. Visarea este o
patologie, visul în sine este o boală. Buddha nu a visat niciodată. Ce ar fi făcut
Freud? Dacă ar fi trăit atunci, ce ar fi făcut în cazul lui Buddha? Ce ar fi
interpretat în cazul lui? - nu era nimic de interpretat. Dacă Freud ar fi pătruns în
interiorul fiinţei lui Buddha, nu ar fi găsit nimic de interpretat. Întreaga sa
psihologie ar fi fost inutilă.
În America exista un om care citea foarte bine gândurile altora - era un
telepat. Nu greşea niciodată. Stătea în faţa ta; tu îţi inchideai ochii şi începeai să
te gândeşti la ceva şi el îţi spunea imediat ce îţi trece prin cap.
În acelaşi timp gândurile îi erau transferate şi lui. Aceasta este o artă. Mulţi
o cunosc. Se poate învăţa, o poţi face şi tu, deoarece gândul este o vibraţie
subtilă. Dacă eşti receptiv, o altă minte devine ca un transmiţător şi tu ca un
57
receptor. Gândul este o emisie, unduiri ce apar în electricitatea din jurul omului.
Dacă eşti suficient de tăcut, receptiv, le vei prinde.
Când Meher Baba s-a aflat în America cineva i-a făcut cunoştinţă cu acel
om care era telepat. El s-a pus în faţa lui Meher Baba, a închis ochii şi a început
să mediteze. Din timp în timp deschidea ochii şi îl privea pe Meher Baba. Deja
era prea mult; toţi cei de acolo au început să se îngrijoreze. Niciodată până atunci
nu durase aşa de mult. Unii au întrebat: “Niciodată nu ţi-a trebuit aşa de mult
timp să citeşti gândurile cuiva?” El a răspuns, “Ce să fac? Acest om nu gândeşte
deloc. Pur şi simplu nu există nici un gând.”
Dacă Freud sau Jung s-ar fi aflat în preajma lui Buddha sau dacă ar fi venit
la mine, nu ar fi găsit nimic de interpretat, nu ar fi descoperit nici un gând.
Orientul spune: “Visarea este patologică.” Este un fel de boală, o tulburare.
Când eşti cu adevărat tăcut, gândirea şi visarea vor dispare. Acestea sunt două
aspecte ale aceluiaşi lucru: în timpul zilei, gândirea este cea care există, iar
noaptea, visarea deţine controlul. Visarea este un mod primitiv de gândire;
gândeşti în imagini, aşa cum o fac copiii. De aceea, în cărţile pentru copii sunt
desenate multe imagini colorate. Ei nu pot răzbate în lumea cuvintelor. Vor face
acest lucru în mod treptat. La început trebuie să desenezi un fruct de mango şi
sub desen scrii “mango” Mai întâi ei văd poza şi apoi asociază cuvântul cu
imaginea. Cu timpul, imaginea se va micşora şi în prim plan nu va exista decât
cuvântul. Atunci, cuvântul “mango” va începe să funcţioneze în minte.
O minte primitivă gândeşte în imagini, la fel ca cea a unui copil. Când
dormi şi tu faci acelaşi lucru. Întreaga civilizaţie, cultură, societate se dizolvă. Nu
mai faci parte din lumea contemporană, eşti la fel ca un primitiv ce trăieşte în
peşteri. Începi să gândeşti în imagini deoarece mintea inconştientă a rămas
necultivată.
Visarea şi gândirea sunt ambele la fel. Când una din ele se opreşte, atunci şi
cealaltă o urmează. Iar întregul efort depus de Orient a fost doar acela de a
renunţa. Noi nu suntem interesaţi cum să interpretăm sau cum să ajustăm
fenomenele mentale, ci cum să scăpăm de ele. Şi dacă pot fi aruncate, atunci de
ce să te mai oboseşti să mai interpretezi? De ce să mai pierzi timpul?
Mai devreme sau mai târziu şi Occidentul va realiza acest lucru, deoarece
acum pătrund acolo din ce în ce mai multe tehnici meditative. Meditaţia este
calea prin care scapi de visare, de gândire, de toate fenomenele mentale. Şi odată
ce acestea nu mai există, atingi o stare permanentă de bine dar care nu este a
minţii. Ajungi la ceva de care nici măcar nu poţi să îţi imaginezi în starea
mentală actuală.
Este de neconceput cum va fi starea în care gândirea nu mai există, când nu
mai visezi, când doar eşti.
58
Psihanaliza sau alte curente asemănătoare îţi iau mult timp din viaţă: trei
sau cinci ani doar pentru interpretarea viselor. Este ceva plictisitor şi doar cei
bogaţi îşi pot permite aşa ceva. Şi chiar ei, ce câştigă din acest lucru? Mulţi care
au încercat psihanaliza au venit la mine şi nu am observat pe nimeni care să fi
ajuns un Realizat. Au practicat şi totuşi au rămas la fel, ego-ul este acelaşi. Acum
sunt mai siguri, mai fermi, dar anxietatea existenţială continuă.
Da, nu îi consider valoroşi pe Freud sau Jung, deoarece atitudinea mea este
următoarea: cum să treci dincolo de minte? Cel mai uşor este să scapi de ea, îţi
ia mai puţin timp. Şi pentru acest lucru nu ai nevoie de ajutorul nimănui.
Orientul a descoperit acest fapt acum mai bine de cinci mii de ani. Cu
siguranţă că şi în Orient au existat interpretări ale viselor, deoarece în scripturile
antice există referiri la aşa ceva. Până acum nu am aflat de nici o descoperire
care să nu fi fost ştiută mai întâi de Orient. Chiar şi Freud sau Jung nu reprezintă
ceva nou. Este de fapt o redescoperire a unui vechi teritoriu. Orientul a realizat
însă faptul că interpretarea nu conduce la nici un final: vei continua să visezi.
De fapt, nici o psihanaliză nu este completă. Nici nu poate fi, deoarece
mintea va continua să ţeasă noi şi noi vise. Tu le vei interpreta şi mintea va
continua să le creeze. Are o capacitate infinită - este foarte creativă, imaginativă.
Nu se termină decât odată cu sfârşitul vieţii sau cu începutul meditaţiei. Atunci
când faci săritura visarea va dispărea.
Minţii nu analiză îi trebuie, ci moarte. Şi dacă ea poate muri, atunci ce rost
mai are analiza? Acestea sunt două lucruri complet diferite şi trebuie să fii atent.
Jung şi Freud sunt nişte genii care au luat-o razna; mari intelecte care doar îşi
irosesc timpul. Şi problema este că au descoperit atât de multe lucruri despre
minte, dar nu le pot folosi şi în cazul lor - şi acesta trebuie ţinut minte.
Dacă descopăr o tehnică de meditaţie dar eu nu pot medita, atunci ce sens
mai poate avea descoperirea mea? Chiar şi această situaţie este diferită între
Orient şi Occident. În Occident se spune: “Poate că doctorul nu se poate trata pe
sine, dar te poate vindeca pe tine.” În Orient noi am spus întotdeauna: “Doctore,
vindecă-te pe tine mai întâi. Acesta este criteriul care arată dacă o poţi face şi
pentru alţii sau nu.” În Occident ştiinţa are calea ei, întrebările personale nu sunt
puse deoarece se crede că ştiinţa este un studiu obiectiv care nu are nimic de-a
face eu subiectivitatea. Poate că în domeniul ştiinţei este aşa, dar psihologia nu
poate fi absolut obiectivă. Trebuie să fie şi subiectivă, deoarece mintea este
subiectivă.
Primul lucru care trebuie să îl întrebi pe Jung este: “Tu te-ai realizat?” Însă
el era foarte egoist. Credea că este realizat. Când a trebuit să plece în India a fost
foarte şovăielnic.
În cele din urmă a plecat, dar nu a vrut să meargă la nici un sfânt, nici chiar
la Ramana Maharishi. Mai avea ceva de învăţat? - nu, deja ştia totul. Şi, de fapt,
59
nu cunoştea nimic, doar ştia cum să interpreteze mici fragmente dintr-un vis - şi
credea că deja a înţeles viaţa.
Interpretezi visele şi crezi că ele reprezintă viaţa. În Orient, punctul nostru
de vedere este exact opus. Noi am privit viaţa şi am ajuns să cunoaştem “că este
un vis. Crezi că prin interpretarea viselor ai ajuns la realitate. Şi ce este acea
împotrivire a lui Jung? Pentru el, Orientul reprezenta o teamă; îi era frică,
deoarece Orientul i-ar fi dezvăluit adevărul despre el, despre înţelegere sa - că
era falsă. Dacă s-ar fi dus la Ramana sau la alt mistic, ar fi realizat imediat că nu
cunoştea nimic. Se afla doar pe treptele templului. Încă nu a intrat în altar. Însă în
Occident, merge orice. Fără să cunoască ce este realizarea-sinelui, ei numesc
orice lucru realizare-de-sine. Îl poţi numi cum vrei; depinde de tine.
Realizarea-de-sine ţine de domeniul non-ego-ului, care răsare într-o
goliciune interioară absolută, se dezvăluie în punctul în care tu nu mai exişti.
Picătura s-a dizolvat în ocean şi doar acesta există. Atunci cine visează? Cine a
mai rămas acolo ca să facă acest lucru? Casa este goală, nu mai este nimeni în ea.
2. Ai spus că orice imitare, chiar şi cea a unui Buddha, este străină
conştiinţei pure, însă vedem că întreaga noastră viaţă culturală nu este altceva
decât o imitare. În acest caz, este cultura străină religiei?
Da, cultura, societatea şi civilizaţia actuală, toate sunt străine religiei
autentice. Religia este o revoluţie, o revoltă faţă de condiţionarea culturală,
socială, o răbufnire faţă de toate sferele în care ai trăit şi trăieşti. Fiecare societate
este împotriva religiei. Eu nu vorbesc despre templele şi moscheele şi bisericile
pe care le-a creat societatea. Acestea sunt doar nişte trucuri. Nu sunt făcute decât
pentru a te păcăli. Sunt nişte substituenţi ai religiei. Sunt create doar pentru a te
îndruma greşit. Ai nevoie de religie şi ei îţi spun: “Da, vino la templu, la biserică,
la gurudwara. Aici găseşti religia. Vii şi te rogi, iar acolo există un predicator
care te va învăţa ce este religia.” Acesta este doar un truc. Societatea a creat
religii false: creştinismul, hinduismul, jainismul. Însă un Buddha sau un
Mahavira, sau un Iisus sau un Mahomed există întotdeauna dincolo de societate.
Iar aceasta va fi mereu împotriva lor. Când ei mor, societatea începe să îi
proslăvească şi să creeze temple. Dar acolo nu mai există nimic; realitatea a
dispărut, flacăra s-a stins. Nu Buddha există în statuia sa. În temple nu vei găsi
decât societatea, cultura, nu religia. Şi ce este religia?
În primul rând, religia este un lucru intim, personal. Nu este un fenomen
social. Pătrunzi singur în ea şi nu în grup. Cum ai putea pătrunde în samadhi
împreună cu altcineva? Nimeni nu poate fi cu tine, nici cea mai apropiată fiinţă.
Când intri înăuntru, orice altceva este lăsat afară: societatea, cultura,
civilizaţia, inamicii, prietenii, iubiţii, iubitele, copiii, soţiile, soţii - treptat-treptat
totul este lăsat în urmă. Şi apare un moment în care şi tu eşti lăsat în urmă. Doar
60
atunci apare înflorirea; atunci se produce transformarea. Trebuie să dispari,

deoarece eşti o parte a societăţii, un membru al ei: hindus, creştin, indian, chinez,
japonez. La început vor dispărea ceilalţi şi apoi, încet-încet, se vor dizolva şi
fiinţele apropiate de tine. În final ajungi la tine însuţi, care eşti antrenat, învăţat,
condiţionat de societate: mintea, creierul, ego-ul - toate îţi sunt date de ea. Şi
acestea trebuie lăsate în afara templului. Atunci pătrunzi în singurătatea ta
absolută. Nimeni nu mai există acolo, nici chiar tu.
Religia este personală. Şi este revoluţionară. Ea este singura revoluţie din
lume. Toate celelalte revoluţii sunt false, doar nişte jocuri şi nu revoluţii. De fapt,
adevărata revoluţie este mereu amânată datorită tocmai acestor false revoluţii.
Ele sunt anti-revoluţii, contrarevoluţii.
Un comunist spune: “Cum te poţi schimba pe tine însuţi, dacă întreaga
societate nu este transformată?” Şi tu simţi: “Da, aşa este. Cum aş putea să mă
schimb singur? Pot duce o viaţă liberă într-o societate neliberă?” Logica pare să
aibă sens. Poţi fi fericit într-o societate nefericită? Poţi descoperi beatitudinea
când eşti înconjurat numai de oameni nefericiţi? Atunci prinde rădăcini în tine
ideea comunismului. Şi comunistul va spune: “Hai să revoluţionăm societatea.”
Şi începi un protest, un marş, tot felul de prostii. Astfel cazi în capcană. Acum
vei încerca să schimbi lumea.
Însă ai uitat că nu vei trăi veşnic? Până când se va transforma întreaga
lume, tu nu vei mai fi aici, îţi vei pierde viaţa. Mulţi oameni îşi pierd viaţa
luptând împotriva a tot felul de lucruri; încercând să transforme întreaga lume şi
amânând mereu singura transformare posibilă - care conduce la realizarea-
Sinelui.
Şi îţi spun, poţi fi liber într-o societate neliberă, poţi fi beatific într-o
societate suferindă şi mizerabilă. Nimeni nu te poate împiedica - poţi fi
transformat. Nimeni nu te opreşte, decât tu însuţi. Obstacolele nu îţi sunt create
de altcineva. Nu te preocupa de lume sau societate, deoarece ele vor continua să
existe. Multe revoluţii au trecut şi totuşi lumea a continuat să existe.
Dacă ar putea fi reînviaţi toţi revoluţionarii – Lenin, Marx şi alţii - nu le-ar
veni să creadă că lumea este aceeaşi. În Rusia sau America, nimic nu este diferit,
decât o diferenţă formală. Formele diferă; realitatea fundamentală rămâne
aceeaşi, suferinţa omului este aceeaşi. Societatea nu va ajunge niciodată la vreo
utopie. Cuvântul “utopie” este minunat. Cuvântul în sine înseamnă: ceea ce nu
vine niciodată. Există numai promisiunea, iar bunurile nu sunt livrate niciodată;
vine, dar nu ajunge. Şi astfel va fi veşnic. Trebuie să fie. Există numai o singură
posibilitate: tu te poţi transforma.
Politica este socială, religia este personală. Şi ori de câte ori religia devine
socială, atunci ea devine o parte a politicii. Nu mai este religie în adevăratul sens
61
al cuvântului. Islamul şi hinduismul şi jainismul, acestea sunt politici. Nu mai

sunt religii; au devenit sociale.
Religia trebuie să fie o înţelegere personală.
Tu, în adâncul fiinţei, trebuie să realizezi că “este nevoie de o transformare,
că aşa cum eşti, eşti greşit; aşa cum eşti, nu faci altceva decât să creezi un iad în
jurul tău; aşa cum eşti, eşti chiar sămânţa suferinţei. Dacă realizezi acest lucru în
adâncul fiinţei tale, atunci chiar această realizare devine o transformare. Renunţi
la această sămânţă şi te îndrepţi spre altă dimensiune Este ceva personal, nu
cultural.
Şi de aceea este atât de dificil să devii religios. Ai dori ca societatea să te
înveţe, însă dacă religia ar putea fi învăţată, atunci toţi ar fi religioşi. Dar nu se
poate aşa ceva. Ea nu este o lecţie ce poate fi învăţată, ci este un salt în
necunoscut. Pentru ea ai nevoie de curaj şi nu de învăţătură. Şi cine te poate
învăţa să fii curajos? Cum se poate face acest lucru? Ori eşti ori nu eşti curajos,
aşa că trebuie doar să vezi dacă ai curaj. Şi oricine are ascuns în el o mare
potenţialitate, inclusiv curaj. Deoarece fără curaj viaţa nu ar fi posibilă.
Viaţa este un risc în fiecare moment. Cum ai putea trăi fără curaj? Cum ai
putea respira fără curaj? Există, dar nu eşti conştient de el. Descoperă-l şi
acceptă-ţi responsabilitatea unei implicări totale. Uită de lume şi de utopii şi
transformă-te. Iar frumuseţea constă chiar în următorul fapt: dacă te-ai
transformat, deja ai început să schimbi lumea. Deoarece tu eşti o parte organică a
lumii. O singură parte va afecta întregul, deoarece întregul este unul; totul este
interconectat.
Când mă transform, într-o anumită măsură transform întreaga lume. Lumea
nu va mai fi aceeaşi deoarece o parte - o milionime este totuşi o parte - s-a
transformat, a devenit total diferită, nu mai este la fel. Astfel, şi cu ajutorul meu,
lumea s-a transformat. Eternitatea a pătruns în timp. Dumnezeu a venit pentru a
locui într-un corp uman; nimic nu mai poate fi la fel, totul se va transforma şi cu
ajutorul meu.
Ţine minte că religia nu este o imitare. Nu poţi imita o persoană religioasă.
Dacă o faci, atunci aceea va fi o religie falsă, nesinceră. Cum ai putea să mă
imiţi? Şi dacă o faci, atunci cum ai putea fi sincer cu tine? Nu te afli aici pentru a
fi ca mine, ci pentru a fi tu însuţi.
Am auzit că un mistic evreu, Josiah, era pe moarte şi cineva i-a spus:
“Roagă-te lui Moise şi cere-i să te ajute.” Josiah a răspuns: ‘‘Uită de Moise.
Pentru că atunci când voi fi mort, Dumnezeu nu mă va întreba de ce nu sunt la
fel ca Moise. El mă va întreba de ce nu sunt ca Josiah. Dumnezeu nu îmi va
spune: «De ce nu eşti şi tu ca Moise?» Asta nu este responsabilitatea mea.
Dacă Dumnezeu vroia să fiu ca Moise, atunci mă făcea să fiu Moise. Şi
aceasta este problema mea: întreaga viaţă am încercat să fiu ca altcineva, însă
62
măcar acum, în ultimul moment, lasă-mă în pace! Lasă-mă să fiu eu însumi,

deoarece aşa trebuie să mă prezint în faţa lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mă
aşteaptă doar pe mine.”
Fii autentic, fii tu însuţi. Nu poţi imita. Religia îl face pe fiecare unic. Nici
un Maestru adevărat nu îţi va cere să îl imiţi. El te va ajuta să fii tu însuţi şi nu să
îl imiţi. Toată cultura este o imitare, întreaga societate este imitativă. De aceea,
societatea seamănă mai mult cu o piesă de teatru. Hinduşii o denumesc maya- un
joc. Părinţii îşi învaţă copiii să fie ca ei. Fiecare încearcă să facă pe altcineva să îl
imite - peste tot nu este decât un haos.
Într-un timp locuiam la o familie şi odată, în timp ce stăteam pe pajişte, l-
am întrebat pe copilul lor: “Ce vrei să te faci când devii mare?” Mi-a răspuns:
“Este dificil de spus, deoarece tata vrea să fiu doctor, mama inginer, unchiul meu
doreşte să fiu avocat, aşa cum este el. Sunt confuz şi nu ştiu ce vreau să mă fac.”
Eu am continuat: “Dar tu, ce vrei să devii?” A răspuns: “Nimeni nu m-a întrebat
ce doresc eu să devin.” Atunci i-am zis: “Gândeşte-te şi spune-mi mâine.” A
doua zi a venit şi mi-a zis: “Aş vrea să devin dansator, dar părinţii nu vor să mă
lase.” Şi a mai spus: “Ajută-mă. Ştiu că pe tine te vor asculta.”
Fiecare copil este îndemnat să devină altceva decât doreşte. De aceea există
atât de multă urâţenie în lume. Nimeni nu este el însuşi. Dacă nu doreşti să devii
inginer, chiar dacă devii cel mai mare inginer din lume, aceasta tot nu va
reprezenta o satisfacţie. Şi îţi spun, dacă faci ceva din proprie iniţiativă, atunci
vei fi satisfăcut şi mulţumit indiferent ce ajungi, indiferent dacă o faci bine sau
mai puţin bine.
Am auzit că un mare chirurg, în ziua în care a câştigat premiul Nobel, a fost
întrebat: “De ce nu eşti fericit?” - deoarece pe faţa sa se citea numai tristeţe -
“Trebuie să fii vesel. De ce eşti aşa trist? Acesta este unul din premiile cele
importante pe care ţi le poate oferi lumea, este cea mai mare onoare. Eşti unul
dintre cei mai buni chirurgi din lume.” El a răspuns: “Dar nu asta este esenţial.
Când mi-a fost înmânat premiul Nobel, mi-am adus aminte de copilărie.
Niciodată nu am vrut să mă fac chirurg. Am fost forţat. Mi-am pierdut întreaga
viaţă. Ce o să fac eu cu acest premiu Nobel? Aş fi dorit să fiu dansator. Chiar
dacă eram cel mai prost dansator, nu mă interesa, aş fi fost mulţumit. Aceasta era
dorinţa mea.”
De ce te simţi nemulţumit? De ce eşti întotdeauna nesatisfăcut, fără să ai un
motiv anume? Chiar dacă toate merg bine, ceva îţi lipseşte. Ce? Nu ţi-ai ascultat
niciodată propria fiinţă. Te-a manipulat altcineva, te-a manevrat, te-a dominat, ţi-
a fost impus un anumit şablon care nu era al tău, care nu ţi se potrivea şi pe care
nu îl doreai.
Îţi spun, chiar dacă se întâmplă să îţi doreşti să fii un cerşetor, să nu îţi faci
griji. Descoperă-ţi impulsul şi urmează-l, deoarece Dumnezeu nu te va întreba:
63
“De ce nu eşti ca Mahavira sau ca Mahomed sau ca Zarathustra?” - ci îţi va

spune: “De ce nu eşti ca tine însuţi?”
Trebuie să fii tu însuţi. Întreaga societate este un spectacol fals, o imitaţie.
De aceea există atât de multă nemulţumire în fiecare om. Privesc în ochii tăi şi
văd insatisfacţia. Nici măcar o briză uşoară de fericire, de extaz nu există, deşi
extazul este foarte accesibil. Este un fenomen simplu: fii natural şi degajat şi
urmează-ţi propria înclinaţie.
Eu sunt aici pentru a te ajuta să fii tu însuţi. Când devii un discipol, când
iniţiez pe cineva, nu o fac pentru ca acela să devină un imitator. Doar încerc să te
ajut să îţi găseşti propria fiinţă, cea autentică - deoarece eşti atât de confuz, ai
atât de multe feţe, încât ai uitat care este faţa ta originală. Nu îţi cunoşti impulsul
real. Societatea te-a făcut să fii complet confuz, te-a indus în eroare. Acum nu
mai ştii cine eşti. Când iniţiez pe cineva, nu o fac decât pentru a-l ajuta să ajungă
la propria sa casă. Odată ce eşti centrat în propria fiinţă, munca mea a încetat.
Atunci poţi începe. De fapt, un Maestru trebuie să desfacă ceea ce a făcut
societatea, cultura. El trebuie să te facă să devii iar o foaie complet albă.
Acesta este rolul unui Maestru: să te facă să renaşti, să devii precum un
copil, fără trecut şi complet pur. Cum poţi ajunge la punctul în care ai intrat în
această lume, acum 40-50 de ani? Societatea este cea care te-a condus pe cărări
greşite, care te-a prins în capcană. Toată viaţa doar ai peregrinat şi acum ai venit
la mine. Eu nu am de făcut decât un singur lucru: să te curăţ, şi să spăl toată
murdăria pe care ai acumulat-o, să te reîntorc la copilărie, la stadiul iniţial de
unde ai pornit călătoria şi să te ajut să o reporneşti.
3. Ai spus că dacă cineva devine influenţat de altcineva înseamnă că devine
impur şi nenatural. Dar cum poate un căutător să devină discipolul tău dacă nu
este influenţat de personalitatea şi de cuvintele tale?
Dacă eşti influenţat de personalitate şi de cuvinte, nu poţi deveni niciodată
discipol; vei deveni doar un imitator. Iar un discipol nu este un imitator. Însă îţi
înţeleg dilema - nu cunoşti decât o singură cale prin care te poţi lega de cineva şi
aceasta este forţa de influenţă. La fel a acţionat şi societatea asupra fiecăruia.
Dacă eşti influenţat, crezi că eşti legat de acel lucru. Atunci însă nu vei şti cum să
devii un discipol, ci vei fi doar un student, un fenomen umbrit.
Când mă asculţi, uită de influenţa pe care tu consideri că o am asupra ta.
Doar ascultă. Fii deschis, fii cu mine - nu încerca să judeci în nici un fel. Doar fii
deschis şi ascultă la ceea ce spun, permite-i să pătrundă în tine, însă nu judeca.
Nu spune: “Da, are dreptate!” - deoarece atunci eşti influenţat. Iar dacă spui:
“Nu, nu are dreptate!” - atunci încerci să nu fii influenţat. Una este o impresie
pozitivă, iar cealaltă este negativă, însă ambele sunt greşite.
Nici nu mă aproba şi nici nu mă nega. De ce nu poţi doar să stai fără să spui
nimic? Ascultă, priveşte, permite-le lucrurilor să se întâmple, să curgă de la sine.
64
Dacă spui da, atunci acesta nu înseamnă altceva decât o pregătire pentru imitare.
Dacă spui nu, atunci nu mă vei imita pe mine, ci pe altcineva. Vei găsi alt
Maestru, alt guru pe care să îl copiezi. Vei căuta pe cineva care să reprezinte
pentru tine un ideal. Şi pe mulţi îi încântă ideea să fie un idol, asta deoarece ego-
ul se simte foarte bine: “Când mă urmează atât de mulţi, înseamnă că am
dreptate, altminteri de ce m-ar mai urma?” Cu cât este mai mare mulţimea, cu
atât mai puternic devine ego-ul. Sunt oameni cărora le place să fie imitaţi, dar eu
nu sunt unul dintre ei. Eu sunt chiar împotriva imitaţiei. Nu îmi place imitaţia.
Dacă vei începe să mă imiţi eu voi urmări să te împiedic pe toate căile posibile.
Nu mă imita. Doar priveşte, urmăreşte, ascultă, simte şi în această prezenţă,
în această conştientizare, încet-încet, energia se va îndrepta spre centrul tău
propriu. Deoarece, prin ascultare mintea se opreşte. În acea prezenţă şi atenţie,
mintea se opreşte, iar în această blocare se produce fenomenul: te întorci la sursa
propriei tale fiinţe, cazi în propriul centru. Tulburarea minţii nu mai există şi
brusc câştigi un echilibru, eşti centrat.
Şi asta îmi doresc: să descoperi propria sursă, propriul centru, iar atunci îţi
va apare viaţa în toată măreţia ei. Dar asta nu trebuie să se întâmple datorită
impresiilor pe care ţi le-am lăsat; nu vreau să las nici un fel de impresii. Iar dacă
acestea totuşi există, eu nu sunt responsabil. Tu singur ai făcut ceva. Te agăţi
singur de cuvinte, de impresii. Este ceva foarte subtil să te afli prezent lângă
mine fără judecată, doar ascultând, privind, fiind atent.
Discursurile mele nu sunt decât o scuză pentru a te ajuta să stai lângă mine,
să te ajut să fii aici cu mine. Cunosc asta, deoarece pot sta tăcut, însă atunci
mintea ta va începe să sporovăiască. Nu vei putea sta tăcut. Atunci trebuie să
vorbesc eu pentru a nu-i permite minţii tale să înceapă pălăvrăgeala. Devii
implicat, învăluit şi mintea se opreşte. În acel hiatus îţi atingi propria sursă. Mă
aflu aici pentru a te ajuta să îţi descoperi centrul şi aceasta este adevărata relaţie
dintre Maestru şi discipol. Este total diferită de ceea ce cred oamenii că este. Nu
este o imitare orbească, nu este o idolatrizare. Este doar un ajutor prin care
Maestrul te ajută să pătrunzi în propriul tău centru.
4. Spui că este ideal ca fiecare să facă ceea ce simte că natura sa îl
îndeamnă, însă eu nu pot să ştiu dacă ceea ce doresc face parte din ego sau din
firea mea. Cum se poate distinge vocea propriei firi de multiplele glasuri ale
ego-ului?
Ori de câte ori asculţi de vocea ego-ului, mai devreme sau mai târziu vor
apărea probleme. Vei cădea în capcana suferinţei. Trebuie să fii atent la
următorul lucru: ego-ul întotdeauna conduce la mizerie, întotdeauna; categoric şi
în mod absolut.
Iar atunci când îţi asculţi propria fire, aceasta te conduce la mulţumire, la
tăcere, la beatitudine, la o stare de bine. Deci acesta trebuie să fie criteriul. Vei
65
face multe greşeli, dar nu se poate altfel. Trebuie să îţi urmăreşti propria alegere,
de unde vine vocea şi apoi observă ce se întâmplă.
Când faci ceva, fii atent. Dacă acel lucru te conduce la suferinţă, atunci vei
şti cu siguranţă că a fost dictat de ego. Apoi, data viitoare, fii atent, nu mai
asculta la acea voce. Propria natură te conduce la o stare beatifică a minţii.
Natura este întotdeauna frumoasă, ego-ul este veşnic urât. Nu există altă cale
decât să acţionezi şi să înveţi din greşeli. Nu îţi pot oferi un criteriu prin care să
poţi judeca totul, nu. Viaţa este subtilă şi complexă şi toate criteriile se dovedesc
a fi neputincioase în faţa ei. Va trebui să faci propriul efort şi să judeci ce este
bine şi ce este rău. Deci, ori de câte ori faci ceva, ascultă la vocea din interior.
Notează ce spune şi vezi unde duce. Dacă conduce la mizerie, cu siguranţă a fost
a ego-ului.
Dacă iubirea ta a condus la suferinţă, a fost a ego-ului. Când iubirea
conduce la o binecuvântare minunată, la beatitudine, atunci a izvorât din natura
ta. Dacă prietenia, sau chiar meditaţia te conduce la suferinţă, află cu siguranţă că
a plecat din ego. Altminteri totul era bine, totul devenea din ce în ce mai
armonios. Natura este minunată, frumoasă, dar trebuie să lucrezi asupra ei.
Ţine minte întotdeauna ce faci şi vezi unde te conduce acea acţiune. Încet-
încet, vei deveni conştient care este ego-ul şi care este natura, care este realul şi
care falsul. Va dura ceva timp şi atenţie, observaţie. Şi nu te păcăli - deoarece
doar ego-ul conduce la suferinţă, nimic altceva. Nu arunca responsabilitatea pe
altcineva; acela nu are nici o importanţă. Nimeni altcineva nu te poate conduce la
suferinţă decât ego-ul. El este poarta ce duce spre iad, iar autenticul, naturalul,
realul ce apare din centrul tău este poarta spre rai. Va trebuie să munceşti şi să o
descoperi singur.
Dacă munceşti cu toată silinţa, dacă vei fi permenent atent vei afla foarte
repede ce izvorăşte din firea ta şi ce este al ego-ului. Atunci poţi să nu îl urmezi.
De fapt, sigur nu vei mai urma ego-ul. Nu este nevoie de nici un efort; vei urma
naturalul. Naturalul este Divin. În natură este ascunsă supranatura. Odată ce o
urmezi, încet-încet naturalul va dispărea şi va răsări supranaturalul. Natura
conduce la Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este ascuns în ea.
Mai întâi, fii natural. Atunci vei curge odată cu fluviul firescului. Iar într-o
bună zi, fluviul se va revărsa în oceanul supranaturalului.
5. Ai spus că nu este nici o nevoie să o iei pe scurtături. Dar meditaţiile
tale nu sunt nişte scurtături? Deoarece ai afirmat că meditaţiile pe care le
inspiri sunt pentru a face un salt imediat.
Saltul imediat este calea cea mai lungă. Deoarece, ca să fii pregătit pentru
acesta îţi vor trebui multe vieţi în care să te pregăteşti.
66
Când spun “salt imediat”, chiar îl faci? Ai sărit? Nu îl faci doar pentru că
spun eu. Eu spun “imediat” sau “brusc”, dar pentru tine aceasta poate însemna
vieţi întregi.
O săritură nu reprezintă niciodată o scurtătură, deoarece aceasta nu este o
cale. Există căi scurte şi căi lungi. Un salt nu este deloc o cale; este un fenomen
subit. A fi gata să îl faci înseamnă a fi pregătit să mori, să pătrunzi în necunoscut,
în nesiguranţă. Această pregătire poate dura foarte mulţi ani.
Nu gândi că o săritură este o scurtătură - nu este. Scurtăturile sunt acelea
când cineva îţi spune: “Repetă o mantra timp de 10 minute dimineaţa şi seara şi
nu mai ai nevoie să practici altceva. În acele 10 minute vei descoperi meditaţia.”
În Occident, oamenii sunt atât de atenţi la timp încât devin imediat o pradă
foarte uşoară. Cineva vine şi spune: “Calea mea este o scurtătură, prin ea te mişti
ca un avion în comparaţie cu un car cu boi” - aşa cum face Maharishi Mahesh
Yogi. El afirmă: “Îţi arăt o scurtătură: doar repeţi o mantra timp de 10 minute în
fiecare zi dimineaţa şi seara şi în două săptămâni vei fi iluminat.”
În Occident oamenii sunt atât de grăbiţi încât doresc totul să fie
instantaneu: cafea instant, sex instant, Dumnezeu instant; totul să fie
semipregătit, împachetat şi gata de consum. În mintea occidentală factorul timp
este obsedant, iar acesta nu face altceva decât să creeze în interior o mulţime de
tensiuni. Oricine poate spune că are un remediu rapid la toate nevoile tale, iar tu
ce faci? Doar stai şi repeţi mecanic mantra.
Cine poate crede că în două săptămâni de Meditaţie Transcedentală devii
iluminat? Astfel de lucruri stupide continuă să existe deoarece fiecare este grăbit.
Atunci cineva va reuşi să le exploateze.
Noaptea trecută am citit o carte, o mică colecţie de esee scrise de Richard
Church intitulată Înainte de Întuneric. În această carte autorul îşi aminteşte de un
incident care i s-a întâmplat unui prieten de-al său.
Un prieten care era şi el foarte obsedat de timp călătorea cu trenul. Deodată
şi-a dat seama că a uitat ceasul acasă şi a început să se îngrijoreze. Trenul tocmai
oprise la o staţie, prietenul a scos capul pe fereastră şi l-a întrebat pe un însoţitor
de tren cât este ceasul, însă acela i-a răspuns că nu ştie. Prietenul a spus: “Cum?
Lucrezi la căile ferate şi nu ştii cât este ceasul? Nu aveţi ceas în gară?”
Însoţitorul de tren a spus: “Ba da, ceasul este acolo. Dar de ce trebuie să mă
intereseze pe mine timpul? Ceasul este acolo, dar asta nu este treaba mea.”
Este minunat ce a spus acel om: “De ce să fiu tulburat de timp?” Oamenii
însă sunt interesaţi de timp, iar în Occident sunt chiar obsedaţi. Ei spun că timpul
înseamnă bani, că timpul curge printre degete, de aceea este nevoie de o
scurtătură. Atunci apare imediat cineva care le satisface dorinţa.
67
Timpul nu curge. El este etern; nu este nici o grabă. Existenţa se mişcă într-
un mod foarte letargic. Existenţa se mişcă foarte încet, aşa cum curge Gangele la
câmpie - încet, ca şi cum nu ar curge deloc. Totuşi, ajunge la ocean.
Timpul nu este scurt, nu trebuie să intri în panică. Este timp din plin.
Relaxează-te. Iar dacă te relaxezi, atunci chiar şi cel mai îndelungat drum îţi va
părea foarte scurt. Dacă eşti în panică, atunci chiar şi un drum extrem de scurt va
părea foarte lung. În stare de panică, meditaţia devine imposibilă. Atunci chiar
panica, chiar graba constituie bariera. Când spun: “Fă saltul” iar tu îl poţi face -
eu nu vorbesc despre anumite căi scurte sau lungi. Nu discut despre nici un fel de
cale, deoarece săritura nu este o cale. Este un moment plin de curaj - este un
fenomen subit.
Însă nu înseamnă că îl poţi face chiar în acest moment. Eu voi insista: “Fă
saltul imediat, cât de curând posibil”. Această insistenţă te va ajuta să te
pregăteşti pentru el. Într-o bună zi poate vei fi pregătit. Altcineva poate este
pregătit chiar acum - deoarece nimeni nu este nou sub soare, fiecare a lucrat mult
timp, multe vieţi pentru acest lucru. Atunci când spun: “Sari imediat” - o fac
pentru cel care este pregătit, dar îi este frică. Pentru cineva care stă pe marginea
abisului, chiar pe muchie, însă îi este teamă să sară. Altcineva, care este foarte
departe de margine, mă aude şi gândind că este posibil saltul subit, va avea
speranţe şi va porni la drum.
Când afirm ceva, acesta nu este decât un mecanism prin care ajut tot felul
de oameni care se află în anumite situaţii. Însă calea mea nu este o scurtătură,
deoarece nici o cale autentică nu poate fi o scurtătură. Chiar cuvântul în sine este
amăgitor. Viaţa nu cunoaşte scurtături, deoarece ea nu are început. Dumnezeu nu
cunoaşte scurtături. Dumnezeu nu este grăbit - are la dispoziţie eternitatea.
Poţi merge încet. Şi cu cât eşti mai răbdător şi mai calm şi mai atent în
munca ta, cu atât vei ajunge mai repede. Iar dacă eşti atât de răbdător, infinit de
răbdător încât să nici nu îţi doreşti să ajungi, poţi ajunge chiar în această clipă.
68
V. PRATI-PRASAV: FUNDAMENTUL
ANTICILOR
9. Iubirea nemăsurată a vieţii este determinată de frica de moarte care este

predominantă în toţi, chiar şi în cei învăţaţi.
10. Sursele celor cinci suferinţe pot fi abolite prin reîntoarcerea lor la
origine.
11. Modificările exterioare ale acestor cinci suferinţe dispar prin
meditaţie.
Viaţa pare a fi un lanţ nesfârşit de suferinţe. Începând de la naştere şi până

la moarte, omul doar suferă; şi totuşi, doreşte să trăiască. Continuă să se agaţe de
viaţă.
Albert Camus a spus: “Singura rezolvare metafizică este sinuciderea.” De
ce nu te sinucizi? Dacă viaţa este lipsită de speranţe şi este plină de suferinţe,
atunci de ce nu te sinucizi? De ce să mai exişti? Adânc în interior aceasta este
problema, însă nimeni nu doreşte să moară. Chiar şi cei care se sinucid, o fac în
speranţa de a câştiga o viaţă mai bună, dar speranţa există în continuare. Ei speră
chiar şi în moarte.
Am auzit că un filozof grec îşi învăţa discipolii să se sinucidă. Desigur că
nimeni nu l-a urmat. Oamenii îl ascultau - vorbea foarte frumos, merita să îl
asculţi - dar nimeni nu îl urma. El însusi a trăit foarte mult, până la 90 de ani; nu
s-a sinucis. Pe patul de moarte cineva l-a întrebat: “Tu i-ai învăţat mereu pe alţii
să se sinucidă? Dar tu de ce nu ai făcut-o?” Bătrânul filozof a răspuns: “Eu a
trebuit să îi învăţ pe alţii, dacă mă omoram, cine o mai făcea?”
Iubirea de viaţă este foarte profundă. Patanjali o denumeşte abhinivesha,
dragostea de viaţă. De ce există această agăţare dacă în lume nu este decât
suferinţă? Oamenii vin la mine şi îmi vorbesc foarte trişti despre toate mizeriile
prin care trec, dar cu toate acestea nu doresc să părăsească viaţa. Chiar cu toate
suferinţele, viaţa pare a merita să fie trăită. De unde vine această speranţă? Este
un paradox ce trebuie înţeles.
De fapt, dacă eşti suferind te agăţi mai mult de viaţă. Cu cât eşti mai
suferind, cu atât te agăţi de viaţă mai mult. Un om fericit nu face asta.
69
Acest lucru pare paradoxal din exterior, dar dacă pătrunzi adânc problema
vei înţelege că este adevărat. Cei care suferă sunt optimişti, speră mai mult. Cred
că ziua de mâine le va aduce lucrurile pe care le aşteaptă de ani de zile. Oamenii
care au trăit în suferinţe şi mizerii au creat ideea de rai şi paradis. Acestea se află
întotdeauna în viitor; un viitor ce nu vine niciodată. Este întotdeauna la orizont,
la fel ca o momeală de care nu te poţi apropia.
Este un truc al minţii: raiul este cea mai mare şmecherie a minţii. Spune:
“Nu te îngrijora de ziua de astăzi, mâine vei fi în paradis. Trebuie doar să treci de
astăzi: Prezentul este nimic în comparaţie cu ce te aşteaptă în viitor!” Şi viitorul
pare atât de apropiat, însă bineînţeles că nu va sosi niciodată - nu poate veni.
Ziua de mâine este un lucru non-existenţial. Tot ceea ce apare este doar ziua de
astăzi şi este un iad. Însă mintea te consolează; trebuie să facă acest lucru,
altminteri ţi-ar fi aproape imposibil să suporţi - suferinţa este insuportabilă.
Trebuie să o tolerezi.
Cum poţi să o suporţi? Singura cale este speranţa. Visul devine o consolare.
Visul îţi dizolvă suferinţele din prezent. Poate că visul nu se va îndeplini, nu are
importanţă, dar cel puţin poţi spera şi poţi suporta suferinţa din prezent. Poţi
amâna. Dorinţele pot continua să atârne undeva în viitor, neindeplinite. Însă
speranţa că mâine totul va fi în regulă te ajută să rezişti, să supravieţuieşti.
Un om cu cât este mai suferind, cu atât este mai plin de speranţe, mai
visător; cu cât este mai fericit, cu atât este mai lipsit de speranţe. De aceea,
cerşetorii nu renunţă niciodată la lume. Cum ar putea? Doar un Buddha, un
Mahavira - născuţi în palate - pot renunţa la lume. Ei nu mai speră; nu mai au
pentru ce visa. Au totul şi totuşi există numai suferinţă. Un cerşetor poate spera,
deoarece nu deţine nimic şi atunci trebuie să facă aranjamente şi planuri pentru
ziua de mâine, când va ajunge în rai şi unde totul va fi numai fericire. Pentru un
Buddha nu a mai rămas nimic care să nu cunoască. Are tot ce doreşte. Atunci
cum să mai spere? La ce?
De aceea, insist mereu şi mereu asupra faptului că religia nu poate apare
decât într-o societate plină de bunăstare. O societate săracă nu poate fi religioasă.
Aceasta este menită să devină comunistă, deoarece comunismul este speranţa
zilei de mâine, este raiul: “În viitor totul va fi împărţit în mod egal şi nu vor mai
exista bogaţi sau săraci. Soarele va răsări şi totul va fi minunat. Întunericul nu
există decât astăzi. Trebuie să îl tolerezi puţin şi să continui să te lupţi pentru
ziua de mâine.” Comunismul se dezvoltă întotdeauna numai în societăţile sărace.
Când începi să te simţi lipsit de speranţe în privinţa vieţii, atunci devine
posibilă adevărata speranţă. În momentul în care viaţa te face să te simţi atât de
frustrat încât eşti gata să te sinucizi, atunci eşti cu adevărat pregătit să părăseşti
întreaga suferinţă ce există aici.
Doar în acel moment de criză este posibilă transformarea.
70
Sinuciderea şi sadhana sunt două alternative. Când eşti atât de disperat,

lipsit de speranţă încât eşti gata să renunţi la viaţă, de abia atunci eşti pregătit
pentru transformare - niciodată înainte. În clipa în care eşti gata să renunţi la
viaţă şi la suferinţele provocate de ea, doar atunci există o posibilitate de a te
transforma. Transformarea este adevărata sinucidere. Dacă îţi omori trupul,
aceasta nu este o transformare reală, ci o prostie. Vei obţine imediat un alt corp,
deoarece mintea este tot cea veche. Adevărata sinucidere este uciderea minţii şi
asta este ceea ce face yoga: este sinuciderea finală, sinuciderea minţii. De acolo,
nu mai există reîntoarcere.
Însă omul se agaţă de viaţă, deoarece se simte mizerabil. Majoritatea
oamenilor cred opusul: că cel care suferă nu se mai agaţă de viaţă. Ce i-a oferit
viaţa? De ce să se mai agaţe? De multe ori, când ai văzut un cerşetor pe stradă
sau un lepros sau un ciung, trebuie să îţi fi trecut prin cap o asemenea idee: “De
ce mai trăieşte? Ce i-a mai rămas? De ce nu se omoară să termine odată suferinţa
asta?” Îmi aduc aminte din copilărie de un cerşetor fără picioare. Stătea într-un
cărucior pe care îl împingea soţia sa. Pe deasupra mai era şi orb. Întregul corp îi
mirosea foarte urât. Nici măcar nu te puteai apropia de el. Avea o lepră
incurabilă - era aproape mort, viaţa mai exista în el doar unu la sută. Obişnuiam
să îi dau şi eu câte ceva şi într-o zi, din curiozitate, l-am întrebat: “De ce mai
trăieşti - pentru ce? De ce nu te sinucizi ca să termini cu viaţa asta?” Desigur s-a
infuriat şi mi-a răspuns: “Ce tot spui?” Chiar a vrut să mă lovească cu un băţ, atât
de tare se înfuriase.
Poate crezi că tu în locul unei astfel de fiinţe te-ai omori ca să termini cu
suferinţa. Dar nu - cel care suferă nu se gândeşte niciodată la aşa ceva, nu poate.
Suferinţa îşi are compensaţiile ei, suferinţa îşi creează singură un antidot. Iar
acesta este raiul: “Mâine totul va fi în regulă. Este doar necesară puţină răbdare.”
Un cerşetor trăieşte întotdeauna în viitor. Şi tu eşti tot un cerşetor, dacă
trăieşti astfel. Acesta este criteriul după care un om poate fi judecat dacă este
împărat sau cerşetor: când trăieşti în viitor eşti cerşetor; dacă trăieşti chiar aici
şi acum eşti un împărat.
Un om înţelept trăieşte doar aici şi acum. Nu îl interesează viitorul. Acesta
nu înseamnă nimic; pentru el, viitorul nu are nici un înţeles. Viitorul este non-
existenţial; singura existenţă o reprezintă clipa prezentă. Însă acest lucru este
posibil doar pentru cel care este înţelept. Cum ar putea pentru cel suferind ca
această clipă să fie singura existenţă? Ar fi prea mult - imposibil. El trebuie să
creeze un viitor, un vis, ceva pentru a compensa suferinţa.
Cu cât este mai profundă suferinţa, cu atât mai mare este speranţa. Aceasta
este o compensaţie. Un om nefericit nu poate comite sinucidere şi nu poate
ajunge vreodată la religie. El se agaţă de ţă. Cu cât eşti mai fericit, cu atât vei fi
mai pregătit să renunţi la viaţă în orice clipă - în orice moment.
71
Te poţi dezbrăca de viaţă aşa cum o faci de haine.

Nu numai asta, dar dacă eşti cu adevărat beatific şi moartea îţi bate la uşă,
atunci chiar o vei întâmpina O vei îmbrăţişa şi astfel o vei transcende. Să
subliniez: dacă moartea îţi bate la uşă şi îţi este frică, dacă începi să te ascunzi şi
să fugi de ea, atunci eşti o victimă. Va trebui să mori de multe ori. Un laş moare
de o mie de ori. Însă când deschizi uşa fără teamă şi întâmpini moartea ca pe un
prieten, atunci ai transcens-o. Eşti nemuritor. Pentru prima dată atingi viaţa care
nu creează suferinţă, viaţa despre care vorbeşte Iisus: viaţa extatică, nirvana;
viaţa despre care vorbeşte Patanjali: eternul, fără spaţiu şi fără timp, viaţa de
dincolo de moarte.
Mizeria îşi creează propriile ei compensaţii. Odată ce eşti prins în capcană,
cu cât te vei agăţa mai mult de viaţă, cu atât vei deveni mai suferind. Aceasta
este a doua parte: vei deveni mai nefericit dacă te agăţi de viaţă, deoarece
agăţarea creează frustrări, suferinţe. Când nu te agăţi de ceva, nu vei simţi nimic
dacă pierzi acel lucru. Însă înnebuneşti atunci când lucrul pe care îl iubeşti
dispare. Angoasa şi suferinţa va răsări din ce în ce mai mult în tine dacă te agăţi
de viaţă. Şi va sosi un moment în care nu vei fi decât un corp plin de frustrări,
angoase. Asta te va îndemna să te agăţi şi mai mult. Este un cerc vicios.
Observă întregul fenomen. De ce te agăţi? Deoarece nu ai fost capabil să
trăieşti. Chiar această agăţare arată că nu ai trăit, că ai dus o viaţă moartă, că nu
te-ai bucurat de frumuseţile vieţii, că ai fost insensibil, ai trăit închis. Nu ai fost
capabil să atingi florile, cerul, păsările. Nu ai putut curge cu râul vieţii; eşti
îngheţat. Şi datorită faptului că eşti îngheţat şi nu poţi trăi, suferi. Iar din cauză că
suferi, îţi este teamă de moarte, deoarece încă nu ai trăit.
Există o veche poveste. În vremea Upanishadelor exista un mare rege,
Yayati. Avea o sută de ani şi se apropia de moarte. Când aceasta a venit, regele a
început să se vaite şi să plângă. Atunci moartea i-a spus: “Nu se cade să faci aşa,
tocmai tu, un împărat şi om viteaz. Ce faci? De ce te plângi ca un copil? De ce
tremuri precum o frunză în bătaia vântului? Ce s-a întâmplat cu tine?” Yayati a
răspuns: “Ai venit şi eu încă nu am trăit. Te rog, mai dă-mi puţin timp. Am făcut
multe, m-am luptat zeci de ani, am strâns averi, am înălţat un mare regat Am
reuşit să înmulţesc de multe ori averea tatălui meu, dar cu toate acestea nu am
fost capabil să trăiesc. De fapt, nici nu am avut timp să încep să trăiesc şi ai şi
apărut. Nu, nu este drept. Mai dă-mi puţin timp!” Moartea i-a spus: “Dar trebuie
să iau pe cineva. Bine, facem un târg. Dacă unul din copiii tăi este gata să moară
pentru tine, îl voi lua pe acela.”
Yayati avea o sută de fii, mii de neveste. El i-a chemat pe toţi şi le-a spus
despre ce este vorba. Cei mai mari dintre ei nici nu au vrut să audă. Şi ei la
rândul lor erau în aceeaşi situaţie. Cel mai vârstnic dintre ei a spus: “Nici eu nu
am trăit. Am trăit doar 70 de ani, măcar tu ai 100.
72
Mai trebuie să mi se dea o şansă.” Cel mai tânăr, avea doar 16-l7 ani a
venit, i-a atins picioarele tatălui său şi a spus: “Eu sunt pregătit.” Chiar şi
moartea a simţit compasiune pentru acel băiat. Moartea ştia că era inocent, că nu
era trecut prin viaţă şi credea că nu ştie ce face. Atunci moartea i-a şoptit: “Ce
vrei să faci? Prostule! Priveşte la tatăl tău. Are 100 de ani şi nu este pregătit să
moară, iar tu ai numai 17 ani! Nici măcar nu ai început viaţa!” Băiatul i-a spus:
“Viaţa mea este terminată! Dacă tatăl meu, la vârsta de 100 de ani, simte că încă
nu şi-a trăit viaţa, atunci ce să mai zic? Chiar dacă trăiesc 100 de ani va fi la fel.
Mai bine îl las pe el să trăiască. Dacă el nu a putut trăi în toţi aceşti 100 de ani,
înseamnă că totul este pierdut.”
Băiatul a murit şi regele a mai trăit încă o sută de ani. Atunci moartea a
venit şi el a început din nou să se tânguiască şi să plângă: “Am uitat complet. Am
început iarăşi să îmi măresc averile, să îmi măresc regatul şi toţi aceşti ani parcă
au zburat ca un vis. Ai venit iarăşi şi eu tot nu am apucat să trăiesc.” Şi a tot
continuat la fel.
Moartea venea şi îi lua mereu câte un fiu. Yayati a mai trăit o mie de ani.
Este o poveste minunată. După o mie de ani, moartea a reapărut şi din nou
Yayati plângea şi tremura. Dar moartea i-a spus: “Este deja prea mult. Ai trăit
încă o mie de ani şi tot spui că nu ai avut timp.” Yayati a zis: “Cum se poate trăi
aici şi acum? Eu întotdeauna amân: mâine şi iar mâine. Şi mâine ce se întâmplă?
Brusc apari tu.”
Irosirea vieţii este singurul lucru pe care îl pot numi păcat. Nu-ti irosi viaţa.
Dacă vrei să trăieşti, atunci fă-o aici şi acum. Uită de trecut şi de viitor; aceasta
este singura clipă, singurul moment existenţial - trăieşte-l. Odată pierdut nu mai
poate fi recuperat, nu îl mai poţi avea.
Dacă începi să trăieşti în prezent, nu te vei mai gândi la viitor şi - nu te vei
mai agăţa de viaţă. Când ai trăit şi ai cunoscut viaţa eşti satisfăcut, mulţumit,
sătul. Întreaga fiinţă începe să se simtă binecuvântată. Nu este nevoie de o
compensaţie. Nu trebuie să aştepţi o sută de ani pentru a te găsi moartea
tremurând şi plângând. Când va veni, vei fi pregătit: ai trăit, ai râs, te-ai bucurat,
ai celebrat. Un singur moment de fiinţare este îndeajuns, iar o mie de ani de viaţă
ireală nu sunt deajuns. O mie sau un milion de ani în care ai trăit ireal nu îţi aduc
nici un fel de satisfacţie; şi îţi spun, un singur moment de experienţă trăită cu
toată fiinţa ta este eternitatea însăşi. Este dincolo de timp; atingi chiar esenţa
vieţii. Şi atunci nu va mai exista nici o moarte, nici o grijă, nici un ataşament.
Trăieşti în fiecare moment şi ştii că nu ai pierdut nimic. Te-ai bucurat pe deplin
de tot. Eşti plin de viaţă, te reverşi, eşti pregătit.
Cel care este pregătit să moară într-o stare de celebrare este un om care a
trăit cu adevărat. Ataşamentul faţă de viaţă arată că nu ai fost capabil să trăieşti.
Când îmbrăţişezi moartea ca pe o parte a vieţii arăţi că ai trăit pe deplin.
73
Eşti mulţumit. Acum să ascultăm sutrele lui Patanjali. Următoarea este

foarte profundă şi foarte, foarte semnificativă pentru tine.
Iubirea nemăsurată a vieţii este determinată de frica de moarte, care este
Este o curgere prin viaţă. Dacă îţi priveşti mintea, dacă te observi vei
descoperi că o teamă de moarte există în permanenţă în tine. Orice faci, această
frică există. Chiar dacă te bucuri de ceva, imediat după colţ este prezentă mereu
umbra morţii. Te urmăreşte. Oriunde mergi, ea te urmează. Este în interiorul tău.
Nu o poţi lăsa deoparte, nu poţi fugi de ea; frica de moarte eşti chiar tu.
De unde vine această teamă de moarte? Ai mai cunoscut cumva moartea?
Dacă nu, atunci de ce îţi este frică de ceva care nu cunoşti? Psihologii ar spune:
“Frica este relevantă doar dacă ştii ce este moartea. Dacă ai mai murit, atunci ai o
scuză.” Dar tu nu o cunoşti. Nu ştii dacă va fi dureroasă sau extatică. Atunci de
ce îţi este frică?
Nu, frica de moarte nu este chiar o frică de moarte, deoarece nu te poţi
teme de ceva pe care nu ai cunoscut. Este posibil? Frica de moarte nu este chiar
frică de moarte. Este de fapt ataşamentul faţă de viaţă, agăţarea.
Ştii foarte bine că viaţa trece pe lângă tine. Stai pe mal şi râul curge prin
faţa ochilor tăi. Frica de moarte este în mod fundamental teama că nu poţi trăi, că
eşti incapabil să trăieşti. În curând, timpul se va scurge şi până acum nu ai făcut
altceva decât să te pregăteşti. Este o obsesie.
Am auzit că un erudit german acumulase în biblioteca sa foarte multe cărţi,
în toate Limbile. Nu apucase să citească nici o carte, deoarece se ocupa numai să
le adune: pleca în China să găsească o carte rară scrisă pe piele de om, apoi în
Burma, după aceea în India, în Ceylon, în Afganistan. Întreaga viaţă şi-a pierdut-
o umblând după cărţi. Întotdeauna amâna citirea lor, deoarece se gândea că o să
înceapă atunci când îşi completează biblioteca. În final s-a apropiat moartea şi cu
lacrimi în ochi a întrebat un prieten: “Ce să fac acum? Nu mai am timp. Am
completat biblioteca, dar mi-am consumat viaţa. Fă ceva! Citeşte-mi ceva dintr-o
carte, din oricare, astfel ca să înţeleg şi eu ceva. Măcar cu atât să mă aleg.”
Prietenul s-a dus, i-a luat o carte şi când s-a întors eruditul murise.
La fel se întâmplă aproape cu fiecare; continui mereu să te pregăteşti. Crezi
că pentru a te bucura de viaţă trebuie să faci un milion de pregătiri - însă până
atunci viaţa deja ţi s-a terminat. Pregătirile sunt terminate, însă nu mai există
nimeni care să se bucure de ele. Aceasta este frica, o cunoşti, o simţi în adâncul
tău: viaţa trece şi în fiecare moment mori câte puţin.
Nu este vorba despre ceva care apare la un moment dat şi te distruge. Se
întâmplă în fiecare moment. Viaţa curge, iar tu eşti absolut incapabil să o trăieşti,
eşti inchis. Eşti deja mort. Ai început să mori din clipa în care te-ai
născut.Fiecare moment al vieţii este şi un moment al morţii.
74
Frica este pentru această clipă. Viaţa îţi curge printre degete şi tu nu poţi
face nimic. Teama de moarte este frica de irosire a vieţii.
Atunci, fiind înspăimântat, începi să te agăţi de viaţă. Însă agăţarea nu
poate deveni niciodată o celebrare. Agăţarea este urâtă, violentă. Cu cât te agăţi
mai mult, cu atât devii mai incapabil să te bucuri de viaţă.
De exemplu: iubeşti o femeie şi începi să te ataşezi de ea. Cu cât te agăţi
mai mult, cu atât o vei face să te părăsească mai repede, deoarece ataşamentul
tău devine o povară pentru ea. Şi îţi spun, viaţa este ca o femeie; nu te agăţa de
ea. Aceasta rămâne alături de cei care nu se agaţă de ea. Apare din abundenţă
celor care nu se ataşează. Dacă o faci, atunci chiar cerşeala ta o va înlătura.
Fii un împărat, un suveran. Trăieşte viaţa, dar nu te agăţa de ea, nu te agăţa
de nimic. Ataşamentul te face violent şi urât. Te transformă într-un cerşetor, iar
viaţa este făcută pentru împăraţi. Dacă cerşeşti, nu vei primi nimic. Viaţa oferă
totul doar celor care nu cerşesc. Viaţa devine o binecuvântare constantă pentru
cei care rămân neataşaţi de ea. Trăieşte-o, bucură-te de ea, dar nu te agăţa. Acest
ataşament, această iubire nemăsurată a vieţii este cea care îţi dă frica de moarte,
deoarece cu cât te agăţi mai mult, cu atât mai mult vezi cum viaţa dispare -
dispare şi se dizolvă. Atunci apare teama de moarte.
Învăţaţii sunt la fel de stupizi ca oricare om. Ei, de fapt, nu au învăţat
nimic, doar au memorat. Marii şcolari, pandit-ii cunosc multe despre viaţă, însă
nu cunosc viaţa. Doar se plimbă în cerc şi nu pătrund niciodată în centru. Şi ei se
tem la fel ele mult ca oricine sau chiar mai mult, deoarece şi-au pierdut viaţa
printre cuvinte. Cuvintele sunt doar nişte bule de aer. Au acumulat multă
cunoaştere, dar ce este aceasta în comparaţie cu viaţa?
Poţi cunoaşte multe despre iubire fără să simţi iubirea. De fapt, dacă simţi
iubirea, atunci ce nevoie mai ai să cunoşti ceva despre ea? La fel este şi cu
Dumnezeu. Ce nevoie mai ai să ştii ceva despre Dumnezeu, dacă îl cunoşti? Este
o prostie, o stupiditate. Ţine minte că nu aceasta este cunoaşterea: să ştii ceva
despre un lucru fără să îl cunoşti propriu-zis pe el. Este numai o mişcare în cerc,
care nu conduce niciodată spre centru.
Patanjali spune: “Chiar şi învăţaţii, cei care cunosc scripturile, teologiile,
care pot discuta, dezbate, argumenta... însă între timp viaţa trece. Nu au ajuns să
guste din cupa vieţii. Nu ştiu ce este viaţa. Au trăit doar în cuvinte, în jocuri
lingvistice. Şi ei se tem.”
Deci, ţine minte: Vedele, Bibliile, Coranul, Dharmapada, acestea nu te vor
ajuta. Învăţătura nu este suficientă în ceea ce priveşte viaţa.
Poţi deveni un mare om de ştiinţă sau un mare filozof sau un mare
matematician, dar asta nu înseamnă că ai cunoscut viaţa.
75
A o cunoaşte este o dimensiune cu totul diferită.

A cunoaşte viaţa înseamnă următorul lucru: să o trăieşti, să nu îţi fie teamă
să pătrunzi în nesiguranţă, deoarece viaţa este un fenomen plin de incertitudine;
să pătrunzi în necunoscut, deoarece viaţa este în fiecare clipă reînnoită, se
schimbă şi devine nouă; să devii un călător care merge în necunoscut, oriunde îl
conduce viaţa.
Acesta este, pentru mine, înţelesul termenului de sannyas, să fii întotdeauna
pregătit să părăseşti cunoscutul şi confortul pe care ţi-l asigură viaţa şi să
pătrunzi în necunoscut. Desigur vei întâlni disconfort, inconvenienţe,
incertitudini, pericole. Viaţa este primejdioasă; este plină de pericole şi surprize.
Datorită acestui fapt, oamenii se închid în ei. Trăiesc închişi în celulă - este
întuneric, dar confortabil. Înainte de a apărea moartea, ei deja sunt morţi.
Ţine minte, dacă alegi confortul, dacă alegi securitatea, familiarul, atunci
nu ai ales viaţa. Viaţa este un fenomen necunoscut. Îl poţi trăi, dar nu îl poţi
deţine, nu te poţi agăţa de el. Poţi să curgi odată cu el, oriunde ar duce. Va trebui
să devii precum un nor alb, care pluleşte în bătaia vântului fără să ştie unde se
îndreaptă.
Viaţa nu are un scop. Dacă eşti în cautarea unui anumit ţel, atunci nu vei fi
capabil să trăieşti. Viaţa este lipsită de ţel. De aceea şi este infinită, din acest
motiv călătoria nu are sfârşit. Altminteri, ce vei face după ce îţi atingi ţelul?
Viaţa nu are doar un singur un scop. Ajungi la un ţel şi apar alte o mie.
Ajungi pe o culme care crezi că este ultima şi îţi spui: “Acum o să mă odihnesc”,
Însă vei vedea că au apărut deja alte culmi mai înalte. Întotdeauna se întâmplă
aşa; nu ajungi la nici un final. Acesta este sensul ideii prin care se spune că
Dumnezeu este infinit, viaţa este fără-de-sfârşit: fără început şi fără final.
Temător, închis în tine, încarcerat, vei începe să te agăţi şi astfel vei suferi.
Îţi este teamă fără să cunoşti moartea. Probabil din cauza unui lucru ascuns
adânc în interior, iar acesta este ego-ul - este un fenomen fals, o combinaţie a
anumitor lucruri; el nu are substanţă, nu are un centru. Lui îi este frică de moarte.
Este la fel ca atunci când un copil îşi face un castel din cărţi de joc şi începe să se
teamă că acesta se poate prăbuşi. Poate că va sufla vântul sau va veni un copil
din vecini, îi este frică chiar să se mişte, pentru că dacă face o mişcare greşită,
castelul se va prăbuşi.
Faci o casă pe nisip; aceasta nu va avea o fundaţie. Te vei teme, vei
tremura, deoarece se poate dărâma în orice clipă. Ego-ul este un Castel construit
din cărţi de joc şi te temi pentru el. Dacă ştii cu adevărat cine eşti, frica dispare,
deoarece acum vei sta pe stânca infinitului, a nemuririi. Ego-ul va muri, deoarece
este deja mort.
76
Nu are o viaţă a sa, doar reflectă viaţa ta. Este ca o oglindă. Fiinţa ta este
eternă. De aceea, chiar şi învăţaţii se tem de moarte, deoarece prin învăţare nu îţi
poţi cunoaşte fiinţa. Aceasta este cunoscută doar prin dezvăţare, nu prin învăţare.
Va trebui să îţi goleşti complet mintea. Să o goleşti chiar şi de sentimentul de
sine şi atunci în acea vacuitate îţi vei simţi fiinţa pentru prima oară. Acea fiinţă
este eternă. Ea nu poate muri. Doar acea fiinţă poate îmbrăţişa moartea şi atunci
vei cunoaşte că eşti nemuritor. Ego-ului îi “este frică.
Patanjali spune: Sursele celor cinci suferinţe pot fi abolite prin
reîntoarcerea lor la origine.
Prati-prasav, acesta este un proces foarte semnificativ, procesul prati-
prasav. Este un proces de reasorbire a efectului înapoi în cauză; procesul
involuţiei. Poate că ai auzit de Janov, cel care a descoperit Terapia Primară;
aceasta face parte din prati-prasav. Prin ea, Janov îi învaţă pe oameni să se
reîntoarcă la copilărie. Dacă cineva are o problemă, atunci el îţi spune să te
întorci la cauza care a generat-o. Deoarece, oricât ai încerca să rezolvi o
problemă, până când nu ajungi la rădăcini nu vei rezolva nimic. Efectele nu pot fi
rezolvate, trebuie să ne reîntoarcem la cauze. Este ca şi cum ai un copac care nu
îţi place şi vrei să scapi de el tăindu-i frunzele şi crengile; nu vei rezolva nimic,
decât îl vei face mai mare şi mai bogat. Tai o frunză şi vor apărea trei. Pentru a
scăpa de el trebuie să ajungi la rădăcinile sale.
De exemplu, unui bărbat îi este frică de femei. Mulţi vin şi îmi spun că le
este foarte teamă de femei. Datorită acestei frici nu pot avea o legătură cu o
femeie. Când îţi este frică, relaţia va fi contaminată de acea frică şi nu vei putea
să fii total. Vei face totul doar cu jumătate de inimă, îţi va fi mereu teamă: să nu
fii respins, dezamăgit, îţi va fi teamă că femeia va spune nu. Şi mai există şi alte
temeri. Un asemenea om poate încerca metodele de genul celor create de Emile
Coue. Nu va trebui decât să repete mereu: “Nu îmi este deloc frică de femei şi pe
zi ce trece mă voi simţi din ce în ce mai bine” - însă astfel nu face decât să
suprime frica temporar, iar aceasta va răbufni ori de câte ori va avea ocazia.
În Terapia Primară trebuie să te întorci înapoi. Celui care îi este teamă de
femei, arată prin temerile sale că o experienţă din trecut, probabil cu mama -
deoarece ea este prima femeie întâlnită - este cea care probabil i-a cauzat această
frică. Pe tot parcursul vieţii fiecare bărbat are legături cu multe femei: soţii,
prietene, amante, colege, fiice, însă imaginea mamei va persista. Aceasta este
prima ta experienţă. Întreaga structură a unei relaţii cu alte femei se bazează pe
această fundaţie - şi anume relaţia cu mama. Deci, celui care îi este teamă de
femei trebuie condus înapoi în viaţă unde va găsi cauza fricii. Poate că este un
eveniment minor, nu foarte important, de care a uitat complet.
Ai dorit să fii iubit de mamă, aşa cum de altfel fiecare copil îşi doreşte, dar
pe ea nu o interesai.
77
Era ocupată. Trebuia să participe la tot felul de organizaţii, cluburi, una,

alta. Poate că nu a dorit să te alăpteze la sân deoarece îşi dorea un corp frumos.
Îşi vroia sânii întregi şi nu distruşi de tine. Îşi vroia sânii mereu tineri şi nu ţi-a
dat lapte de la ei. Sau poate că au existat alte probleme în mintea ei. Nu ai fost un
copil acceptat; ai apărut ca o povară, nu ai fost dorit. Pilula anticoncepţională nu
a fost bună şi ai apărut. Sau poate că şi-a urât bărbatul şi tu semeni cu el - sau
cine ştie. Trebuie să te întorci şi să descoperi.
Ţine minte, nici un stadiu al vieţii nu este pierdut. Copilăria încă există în
tine. Dacă devii tânăr, copilul nu moare. Acesta rămâne în interior, tânărul doar
se impune asupra lui, bătrânul se supraimpune peste tânăr...strat după strat.
Copilul nu devine niciodată tânăr, ci peste el doar se aşterne alt strat. Eşti la fel
ca ceapa - foaie după foaie - iar dacă pătrunzi înăuntru vei vedea că toate foiţele
încă sunt intacte.
În terapia Primară, Janov îi ajută pe oameni să redevină copii. Ei vor
reîncepe să ţipe, să urle, să se joace, dar acele ţipete nu aparţin prezentului. Nu
sunt ale omului matur, ci aparţin copilului. Când apare acel ţipăt, când apare acel
urlet primar, multe lucruri sunt imediat transformate.
Aceasta însă este doar o parte a metodei prati-prasav. Janov poate că nu a
fost conştient de faptul că Patanjali, cu cinci mii de ani în urmă, a creat un sistem
prin care fiecare efect trebuia condus spre cauza sa. Doar cauza poate fi
rezolvată. Poţi tăia rădăcinile, atunci copacul va muri. Însă să nu te aştepţi să
moară copacul doar pentru câ îi tai câteva crengi şi câteva frunze. Dacă vei
proceda astfel, el va înflori şi mai mult.
“Prati-prasv” este un cuvânt minunat; “prasav” înseamnă naştere. Naşterii
unui copil i se spune prasav. Prati-prasav înseamnă să fii renăscut în memorie,
te întorci la naşterea fizică şi începi să retrăieşti. Ţine minte, nu doar îţi
imaginezi, ci chiar retrăieşti totul.
Amintirea este diferită. Poţi face şi acest lucru, dar atunci nu te vei
transforma, vei rămâne acelaşi. Îţi aduci aminte că mama ta te-a lovit. Vânătaia
îţi apare în minte, dar aceasta este doar o aducere aminte. Îţi aminteşti de un
incident ca şi cum s-ar fi întâmplat altcuiva. A-l retrăi este prati-prasav. Nu
înseamnă că îţi aduci aminte, ci chiar devii copil şi retrăieşti totul. Mama nu te
loveşte în imaginaţie, ci o face chiar aici şi acum: vânătaia, furia, antagonismul,
revolta, reacţia ta, totul se petrece acum. Aceasta este prati-prasav. Şi nu este
doar o terapie, ci o metodologie pentru fiecare căutător al vieţii şi al adevărului.
Iată cele cinci suferinţe: avidya, ignoranţa; asmita, sentimentul
individualităţii; raga, ataşamentul; dwesha, repulsia; abhinivesha, ataşamentul
faţă de viaţă. Acestea sunt cele cinci cauze ale suferinţei.
Sursele celor cinci suferinţe pot fi abolite prin reintoarcerea lor la origine.
78
Ultima este abhinivesha: ataşamentul faţă de viaţă; iar prima este ignoranţa,
lipsa conştientizării. Ultima trebuie adusă la prima, reîntoarsă în prima. Du-te
înapoi: te agăţi de viaţă, eşti ataşat de ea. De ce? Patanjali spune: “Mergi înapoi”.
De ce te agăţi de viaţă? Deoarece suferi. Iar suferinţa este creată de repulsie, de
dwesha - violenţă, gelozie, furie. Cum poţi trăi dacă eşti înconjurat de astfel de
lucruri negative? Prin ele, oriunde te uiţi, viaţa pare că nu merită să fie trăită. Ori
de câte ori priveşti într-un mod negativ, totul pare întunecat, difuz, un adevărat
iad. Pofta de viaţă trebuie dezbobinată şi atunci vei ajunge la dwesha. Dacă
mergi înapoi vei da de stratul repulsiei. De aceea nu ai fost capabil să trăieşti.
Dacă citeşti scripturile hinduse sau jainiste, vei vedea că ele te invaţă
repulsia. Acestea spun că, dacă eşti îndrăgostit, mai întâi vezi ce este de fapt
femeia. Ce este ea? Doar o structură osoasă, carne, sânge, mucus, numai lucruri
urâte. Priveşte în interiorul ei; frumuseţea este numai la suprafaţă. Dincolo de
piele vei găsi numai lucruri grosiere.
Când eşti învăţat de asemenea oameni, atunci ori de câte ori te vei
îndrăgosti nu vei putea să iubeşti, deoarece imediat îţi va apare repulsia. O vei
simţi cum creşte şi atunci cum este posibilă înflorirea iubirii la un loc cu
repulsia? Astfel de învăţaţi nu fac altceva decât să te otrăvească şi să te facă să
suferi. Fără iubire, cum poţi fi fericit? Vei suferi. Şi imediat începi să te agăţi de
viaţă.
Aşa că Patanjali spune: “Agăţarea de viaţă este stratul de la suprafaţă.
Pătrunde mai în adânc; dincolo de el vei găsi de stratul repulsie, dwesha. De ce te
simţi dezgustat? Mergi mai în jos şi vei descoperi ataşamentul. Poţi fi dezgustat
doar atunci când eşti atras de ceva. Atracţia poate crea repulsie; repulsia este un
celălalt pol al atracţiei. Pătrunde mai în adânc şi vei vedea alt strat: asmita,
sentimentul eu-ului şi ego-ului, “eu sunt”. Şi acest “eu” există prin ataşament şi
repulsie. Dacă raga şi dwesha, atracţia şi repulsia dispar, atunci “eu-l” nu poate
rămâne. “Eu-l” va dispărea odată cu acestea.
Tu, ego-ul tău existaţi prin ideea de bine şi râu, de iubire şi ură, de frumos
şi urât. Dualitatea creează ego-ul. Deci dincolo de dualitatea repulsiei şi
ataşamentului, vei descoperi ego-ul. De ce există? Patanjali spune: “Pătrunde mai
adânc şi vei descoperi ignoranţa. Cauza întregii suferinţe este lipsa
conştientizării, ignoranţa. Aceasta este cauza primară, pe care nu o poţi găsi doar
la abhinivesha, pofta de viaţă; ea este doar un fruct, o floare, ultimul fenomen.
Sursele celor cinci suferinţe pot fi abolite prin reîntoarcerea lor la origine.
Odată ce cunoşti cauza, totul este rezolvat. Şi iată cauza: ignoranţa. Ce-i de
făcut? Nu lupta cu ataşamentul, cu repulsia, cu pofta de viaţă, nu lupta nici măcar
cu ego-ul. Doar devino din ce în ce mai conştient, mai atent.
79
Ţine minte mereu şi fii atent. Această atenţie va dizolva totul. Iar din
moment ce cauza a dispărut, efectele se dizolvă şi ele.
Moralitatea te învaţă să te schimbi doar la suprafaţă. Aşa-zisele religii îţi
spun să te lupţi cu efectele. Patanjali îţi oferă însă ştiinţa religiei: cauza trebuie şi
poate fi dizolvată. Trebuie să devii mai conştient. Trăieşte-ţi viaţa cu atenţie:
acesta este tot mesajul. Nu trăi ca un somnambul, sau ca un beţiv, sau ca un
hipnotizat. Fii conştient de tot ce faci. Acţionează, dar fă-o cu deplină atenţie şi
conştientizare. Vei vedea că, brusc, multe lucruri vor dispare.
Odată, un hoţ venise la un mistic budist, Nagarjuna, spunându-i: “Ascultă,
am fost la mulţi maeştri şi toţi mă cunoşteau, deoarece sunt cel mai renumit hoţ
de aici din ţinut. Însă toţi mi-au spus că, dacă vreau să mă îndrept spre o cale
spirituală, atunci trebuie să renunţ la furat. Dar nu pot face asta. Am plecat de la
ei şi am venit la tine, tu ce zici?”
Nagarjuna a răspuns: “Atunci înseamnă că ai fost la nişte hoţi, nu la maeştri
adevăraţi. De ce să-l intereseze, pe un Maestru dacă furi sau nu? Pe mine nu mă
interesează. Poţi face ceva: continuă să furi, fă-ţi meseria - dar fă-o cu
conştientizare, cu atenţie.” Imediat hoţul a spus: “Da, asta pot să fac.” Însă nu a
ştiut că a căzut în capcană.
După două săptămâni s-a întors şi i-a zis: “M-ai păcălit. Aseară am pătruns
pentru prima dată în palatul regelui şi am încercat să fur aşa cum mi-ai spus. Am
deschis lada cu comori, cu diamante, aur, însă din cauza ta a trebuit să plec cu
mâna goală.” Nagarjuna a spus:
“Povesteste-mi.” Hoţul a continuat: “Ori de câte ori deveneam atent şi
încercam să iau diamantele, mâna mi se oprea. Dacă mâna se ducea spre ele, nu
mai eram atent. M-am luptat cu mine timp de două sau trei ore. Am încercat să
fiu atent şi să fur diamantele, dar mi-a fost imposibil. De multe ori le-am luat,
însă atunci nu eram atent şi a trebuit să le pun la loc pentru a le fura cu deplină
atenţie. Iar când eram conştient, mâna parcă era de piatră.” Nagarjuna i-a spus:
“Asta-i tot. Acum ai înţeles.”
Fără atenţie poţi fi furios, violent, posesiv, gelos. Acestea însă nu sunt decât
nişte vlăstare şi nu rădăcinile. Conştient fiind, nu mai poţi fi furios, agresiv,
lacom. Moralitatea te învaţă să nu mai fii violent, lacom, furios. Dar această
moralitate de duzină nu te va ajuta foarte mult. Cel mult poate crea o
personalitate reprimată. Furia va persista, lăcomia va rămâne la locul ei; în
societate vei fi considerat moral, doar atât.
Patanjali nu te învaţă o asemenea moralitate. El te invaţă chiar esenţa
religiilor, ştiinţa religiei. Spune: “Reîntoarce fiecare efect în cauza sa.” Iar cauza
este întotdeauna neatenţia, neconştientizarea, avidya. Devino conştient şi totul va
dispare.
Modificările exterioare ale acestor cinci suferinţe dispar prin meditaţie.
80
Nu trebuie să fii îngrijorat de ele; doar meditează şi fii mai atent. Mai întâi
vor dispare modificările exterioare: furia, ura, gelozia, repulsia, atracţia. Doar
manifestările exterioare se dizolvă la început, însă seminţele lor continuă să
rămână în tine. Atunci va trebui să pătrunzi foarte, foarte adânc. În general, crezi
că eşti nervos doar atunci când te manifeşti ca atare - dar nu este aşa. Un curent
subtil de furie circulă în tine chiar şi atunci când nu eşti nervos. Altminteri de
unde ar putea apare ea? Cineva te insultă şi te enervezi brusc. Cu o secundă mai
înainte erai bucuros, zâmbeai, iar acum atitudinea ta s-a schimbat, complet. De
unde a apărut această stare? Trebuie să existe un curent prin care furia să circule
şi din care să poată ieşi imediat la suprafaţă atunci când o cere situaţia.
Meditaţia te va ajuta. Manifestările exterioare vor dispărea, însă nu trebuie
să te mulţumeşti doar cu atât, deoarece în interior rămâne curentul subtil prin
care curge sămânţa lor. Într-o anumită situaţie manifestarea poate apărea
instantaneu şi aceasta se întâmplă doar datorită acelor curenţi interiori. Să nu te
mulţumeşti doar cu dispariţia modificărilor exterioare; sămânţa trebuie şi ea
arsă. Prima parte a meditaţiei te ajută să elimini efectele exterioare: în afară vei
fi tăcut, dar în interior totul va fi la fel. Atunci meditaţia trebuie să pătrundă mai
în profunzime.
Aceasta este distincţia pe care o face Patanjali între samadhi şi dhyana.
Meditaţia, dhyana, este primul stadiu, în care dispar modificările exterioare;
samadhi este ultimul stadiu, meditaţia finală în care sunt arse şi seminţele. Ai
ajuns la sursa fiinţei şi a vieţii. Atunci nu te mai agăţi de nimic. Atunci nu îţi va
mai fi frică de moarte. Atunci, de fapt, tu nu eşti; nu mai eşti. Dumnezeu
sălăşluieşte în tine şi poţi spune: Aham Brahmasmi - eu sunt Divinul, eu sunt
chiar sursa existenţei.
81
VI. IMPASUL EXISTENŢIALISTULUI
Prima întrebare:
Patanjali spune: “Nu te agăţa de viaţă” - lucru foarte uşor de înţeles şi de
urmat. Dar mai spune: “Nu pofti viaţa.” Nu trebuie oare să ne bucurăm în
prezent de tot ce ne oferă natura: hrană, iubire, frumuseţe, sex, etc.? Aceasta nu
este tot poftă de viaţă?
Patanjali spune că pofta de viaţă este o barieră, un obstacol în calea

celebrării şi trăirii vieţii, deoarece pofta este întotdeauna în viitor - niciodată în
prezent. El nu este împotriva bucuriei, a celebrării. Când te afli în momentul
prezent şi te bucuri de ceva, acolo nu există nici un fel de poftă. Pofta este o
tânjire după ceva care se află în viitor, iar acest lucru trebuie bine înţeles.
Cei care nu se bucură de vieţile lor în prezent, tânjesc după o viaţă din
viitor. Pofta de viaţă se află întotdeauna numai în viitor. Este o amânare. Ei spun:
“Nu ne putem bucura astăzi, aşa că o vom face mâine. În acest moment nu putem
celebra, dar va veni o zi viitoare când o vom putea face.”
Viitorul apare din suferinţa ta, nu din celebrare. O persoană care celebrează
cu adevărat nu are nici un viitor; ea trăieşte clipa, trăieşte total. Clipa viitoare
răsare din trăirea totală a prezentului, însă nu are nimic de-a face cu pofta.
Desigur, când apare un moment viitor din celebrarea prezentă, acesta are o
capacitate de binecuvântare mai mare. Viitorul dezvăluit din celebrare, devine
din ce în ce mai bogat. Va apărea un moment când va fi atât de întreg şi total,
încât timpul pur şi simplu dispare.
Timpul este o necesitate pentru o minte suferindă. Timpul este o creaţie a
suferinţei şi mizeriei. Dacă eşti fericit, timpul nu există - dispare.
Priveşte din altă dimensiune: ai observat că, atunci când suferi, timpul trece
mai încet? Cineva la care ţii, pe care iubeşti, este pe moarte; stai lângă pat şi
întreaga noapte pare o eternitate. Pare că nu se mai termină. Orele curg extrem de
încet. În suferinţă, timpul se mişcă încet. Când eşti fericit - eşti cu iubita, cu
prietenul şi te bucuri de situaţie - timpul pur şi simplu zboară.
82
Întreaga noapte parcă a zburat în câteva clipe. De ce? Ceasului nu îi pasă

dacă eşti fericit sau nefericit; îşi are mersul său. Nu se ia niciodată după stările pe
care le ai, ci are acelaşi ritm - doar-interpretările tale diferă. Când suferi, timpul
se dilată, iar în fericire se contractă. Iar când cineva este într-o stare beatifică,
timpul pur şi simplu dispare.
Creştinismul spune că, atunci când eşti aruncat în iad, vei sta acolo veşnic.
Bertrand Russell a scris o carte intitulată “De ce nu sunt creştin”- în care aduce
multe argumente. Unul dintre ele este: “Orice păcate aş fi comis, cred că este
nedreaptă o judecată care să te pedepsească veşnic. Am comis multe păcate.
Pentru acestea pot fi aruncat în iad timp de 50 de ani sau 50 de vieţi sau o sută
sau chiar o mie de vieţi, însă pedeapsa veşnică nu este corectă.” Pedeapsa eternă
este incorectă, iar creştinismul crede doar într-o singură viaţă. Cum ar putea
cineva să comită într-o singură viaţă atât de multe păcate încât să fie pedepsit
veşnic pentru ele? Pare pur şi simplu absurd! Russell spune: “Dacă îmi voi
spovedi toate păcate comise şi necomise, înfăptuite sau imaginate, nici cel mai
aspru judecător nu mă poate întemniţa mai mult de cinci ani.”
Are dreptate, însă pierde esenţa. Teologii creştini încă nu au fost capabili să
îi răspundă. Iadul nu este etern la modul propriu, ci datorită faptului că este o
mare suferinţă - timpul nu se mişcă. Pare etern. Dacă în beatitudine timpul
dispare, atunci în suferinţa cea mai adâncă, în iad, el curge foarte încet, ca şi cum
nu s-ar mişca deloc. Un singur moment în iad este etern. Îţi va părea că nu se
termină, că nu are sfârsit.
Teoria iadului etern este reală, este de ordin psihologic. Pur şi simplu arată
că timpul depinde de minte; timpul este un fenomen mental. Suferi, timpul există;
eşti beatific, nu mai există. Pofta de viaţă este de fapt pofta de timp. Arată că tot
ce ai obţinut nu este indeajuns, încă nu eşti sătul, “Am nevoie de mai mult timp,
mai mult spaţiu în care să mă mişc, mai mult viitor, deoarece dorinţele nu îmi
sunt încă satisfăcute.” Iată rugăciunea unui om care doreşte viaţa: “Doamne, mai
acordă-mi un răgaz, deoarece încă mai am dorinţe care trebuiesc duse la bun
sfârşit. Nu m-a mulţumit nimic, nu sunt sătul, iar timpul curge atât de repede.
Mai dă-mi timp.” Acesta este înţelesul poftei de viaţă: poftă de timp.
Ce înţelegi prin viaţă? Ea înseamnă mai mult timp în viitor. Ce înţelegi prin
moarte? Lipsa unui viitor. Dacă moartea apare chiar acum, viitorul dispare,
timpul dispare. De aceea îţi este frică de moarte, pentru că aceasta nu îţi va lăsa
spaţiu de mişcare pentru toate dorinţele neîndeplinite. Patanjali nu este împotriva
vieţii, ci a poftei de viaţă. Dacă trăieşti viaţa într-un mod total, deplin, atunci nu
va mai exista nici o poftă de viaţă.
Fii mai senzitiv, mai viu, mai conştient şi atunci nu vei mai tânji după mai
mult timp. De fapt, pentru un om care este satisfăcut de viaţă moartea îi va
apărea ca o odihnă, ca o mare relaxare şi nu ca sfârşitul vieţii.
83
Lui nu îi este frică, chiar îi urează bun venit; unei vieţi trăite pe deplin
trebuie să îi urmeze moartea, este ca noaptea. Ai lucrat toată ziua, acum te
pregăteşti să te duci în pat şi, să te odihneşti.
Sunt persoane cărora le este frică de noapte. Locuiam în Calcutta împreună
cu un om bogat căruia îi era frică de noapte. Nu putea să doarmă, deoarece
întreaga zi nu făcea nimic, doar se odihnea. Cum se putea aştepta să mai poată
dormi? Era bogat şi nu trebuia să facă nimic. Doar săracii sunt cei care muncesc.
Camus a scris că va veni un timp când oamenii vor fi atât de bogaţi încât
nici nu vor mai trebui să iubească, îşi vor trimite servitorii să o facă. De fapt, un
bogătaş nu trebuie să iubească. De ce să se mai obosească? Poţi trimite o slugă în
locul tău. Asta şi fac cei bogaţi: servitorii trăiesc viaţa în locul lor şi ei se
odihnesc.
Când toată ziua doar te odihneşti, atunci cum te aştepţi să adormi noaptea?
Nu este necesar. Cel care munceşte întreaga zi, este pregătit să odihnească. La fel
se întâmplă şi dacă ai trăit o viaţă adevărată, reală, autentică. Dacă ai trăit-o cu
adevărat, moartea va apărea ca o odihnă. Seara se apropie şi tu eşti pregătit; te
întinzi şi aştepţi. Când trăieşti pe deplin nu cerşeşti mai multă viaţă, deoarece ai
deja ceva mai mult decât ai cerut, mai mult decât ţi-ai imaginat că poţi avea.
Dacă trăieşti fiecare moment la intensitatea sa totală, vei fi întotdeauna pregătit
să mori.
Dacă moartea îmi apare chiar acum, eu sunt pregătit, deoarece nu am lăsat
nimic incomplet. Nu am amânat nimic. Mi-am făcut baia de dimineaţă şi m-am
bucurat de ea. Nu am amânat nimic pentru viitor, aşa că dacă moartea vine nu
este nici o problemă. Poate să mă ia chiar acum. Nu va exista în mine nici cea
mai vagă idee de viitor deoarece nu am nimic incomplet.
Dar la tine? La tine totul este incomplet. Nici chiar baia de dimineaţă nu ai
făcut-o bine, deoarece trebuia să vii să mă asculţi; ai pierdut-o. Te mişti conform
cu viitorul şi astfel pierzi mereu. Iar dacă acest lucru devine un obicei, atunci vei
pierde şi discursul meu deoarece eşti acelaşi care a pierdut baia, ceaiul de
dimineaţă. Ai lăsat ceva incomplet şi acest lucru se învârte pe lângă tine. Bâzâie
ca o albină. Iar acum se va transforma într-un obicei. Mă asculţi, dar te gândeşti
că trebuie să te duci la birou sau la piaţă sau acasă; deja ai plecat. Doar fizic mai
eşti aici. Mintea a plecat în viitor. Astfel nu te vei afla într-un loc anume.
Oriunde ai fi, începi să pleci de acolo. Această existenţă incompletă creează
pofta de viaţă. Va trebui să completezi multe.
Cum ţi-ai permite să mori chiar acum? Eu o pot face, mă pot bucura - totul
este complet! Ţine minte, Patanjali, Iisus, Buddha - nici unul nu este împotriva
vieţii. Ei sunt în favoarea vieţii, dar sunt împotriva poftei de viaţă, deoarece
aceasta este un simptom al unui om care a pierdut viaţa.
84
2. Mulţi dintre gânditorii existenţialişti ai Occidentului – Sartre, Camus,

etc - au ajuns să realizeze frustrarea, lipsa speranţei şi a sensului vieţii, dar nu
au ajuns la extazul lui Patanjali. De ce? Ce au pierdut? Ce ar avea Patanjali de
spus Occidentului în privinţa acestui punct?
Da, sunt câteva lucruri care lipsesc Occidentului, dar nu şi lui Buddha sau
Indiei. Buddha a ajuns şi el la punctul pe care l-a atins Sartre: disperarea
existenţialistului, angoasa, sentimentul lipsei de sens a vieţii, sentimentul că totul
este inutil. Însă când Buddha a realizat aceste lucruri, aceasta a reprezentat o
deschidere şi nu un final de drum. De fapt, a fost un sfârşit de drum, dar imediat
s-a deschis altul; o uşă s-a închis, iar alta a început să se deschidă.
Aceasta este diferenţa dintre o cultură materialistă şi una bazată pe
spiritualitate. Un materialist spune: “Asta este tot; nu mai este nimic altceva în
viaţă.” Materialistul susţine că realitatea este doar ceea ce vezi. Iar dacă aceasta
se dovedeşte a fi lipsită de sens, atunci nu mai există nimic altceva. Cel care se
îndreaptă spre spiritualitate ar spune: “Vizibilul şi tangibilul nu reprezintă totul “
Atunci se va deschide o nouă uşă, începutul unei noi dimensiuni.
Aceasta este singura diferenţă, între o viziune spirituală şi una materială.
Buddha s-a născut într-o lume cu viziuni spirituale asupra vieţii. Şi el a realizat
lipsa de sens a acţiunilor, deoarece moartea va distruge tot ce înfăptuieşti. Atunci
ce rost mai are să faci sau să nu faci ceva anume? Oricum moartea te va separa
de tot ce ai realizat. Chiar dacă iubeşti sau nu, bătrâneţea tot te va transforma
într-un schelet, într-o ruină. Indiferent de viaţa pe care o duci, îmbelşugată sau
săracă, moartea le va distruge pe ambele; nu o interesează cine eşti. Ai fost un
sfânt sau un păcătos - pentru moarte nu contează. Moartea este absolut comunistă
- îi tratează pe toţi în mod egal. Şi păcătosul şi sfântul se prefac în pământ -
ţărână din ţărână. Buddha a realizat acest lucru, însă acolo era alt mediu, exista şi
viziunea spirituală. Am mai spus povestea lui Buddha: Prima dată a văzut un
bătrân şi a realizat că tinereţea este doar o fază trecătoare, un fenomen
momentan; un val care nu are permanenţă, care nu este etern; doar ca un vis, o
bulă de aer gata să se spargă. Apoi a văzut un mort. În Occident, povestea s-ar fi
oprit aici, însă nu şi în India. După mort, vede un sannyasin - aceasta este uşa - şi
îl întreabă pe vizitiul său: “Cine este acest om şi de ce este îmbrăcat în
portocaliu? Ce s-a întâmplat cu el? Ce fel de om este?” Răspunsul primit a fost:
“Acest om a realizat că viaţa conduce la moarte şi acum caută viaţa veşnică.”
Mediul era diferit: viaţa nu se sfârseste odată cu moartea. Povestea aceasta
arată că, după ce a văzut moartea şi a simţit că viaţa este lipsită de sens, brusc
apare o nouă dimensiune, o nouă viziune - sannyas: efortul de a pătrunde adânc
în misterul vieţii, de a penetra vizibilul şi a atinge invizibilul, efortul de penetra
materia atât de adânc încât aceasta dispare şi ajungi la realitatea fundamentală, la
realitatea energiei spirituale, la Brahman.
85
La Sartre, Camus, Heidegger, povestea ia sfârşit odată cu vederea

cadavrului. Veriga de legătură - sannyas- lipseşte.
Dacă mă poţi înţelege, acelaşi lucru fac şi eu: creez atât de mulţi
sannyasini, îi trimit peste tot în lume, astfel ca cel care poate înţelege, aşa cum
este Sartre, să poată beneficia de o nouă deschidere şi să realizeze că viaţa nu ia
sfârşit odată cu moartea. O etapă se încheie, dar nu viaţa însăşi.
De fapt, viaţa începe doar când a venit moartea, deoarece moartea sfârşeşte
corpul şi nu fiinţa ta interioară. Viaţa corpului este doar o parte şi una foarte
periferică, superficială.
În Occident, materialismul a devenit viziunea principală. Chiar şi aşa-zisele
persoane religioase sunt tot materialiste. Poate că merg la biserică sau cred în
creştinism, însă crezul lor nu este profund, ci doar ceva la suprafaţă. Este o
formalitate socială. Trebuie să mergi duminica la biserică; este ceva necesar,
trebuie să rămâi în ochii celorlalţi ca “un om de bună credinţă”. Eşti un om bun
şi corect care respecţi tradiţiile - o formalitate socială. Însă în interior, fiecare a
devenit doar materialist.
Viziunea materialistă spune că odată cu moartea totul ia sfârşit. Dacă este
adevărat, atunci nu există nici o posibilitate de transformare. Şi dacă totul se
termină odată cu moartea, atunci nu mai are rost să trăieşti. Sinuciderea va fi
răspunsul corect.
Este pur şi simplu minunat să vezi că Sartre totuşi trăieşte. Trebuia să se
sinucidă atunci când a realizat că viaţa este lipsită de sens. Dacă totul este inutil,
atunci ce rost mai are să exişti? Ori a realizat acest lucru, ori încă mai speră
altceva şi, deci, nu a realizat nimic. Ce sens mai are să te scoli mereu din pat şi să
repeţi aceleaşi lucruri? Când ai simţit cu adevărat că viaţa nu are nici un rost,
cum mai poţi să te trezeşti a doua zi la fel ca înainte? Pentru ce? Să repeţi
aceleaşi lucruri stupide? De ce mai respiri?
Aceasta este înţelegerea mea: dacă ai realizat lipsa de sens a vieţii,
respiraţia se va opri imediat. Care mai este sensul? Nu te mai interesează nimic,
nici chiar să respiri. Însă Sartre continuă să trăiască şi să facă un milion de
lucruri. Realizarea sa nu a pătruns adânc în el. Este doar o filozofie lipsită de
viaţă; nu este un fenomen intim, doar vorbe. Orientul există, de ce nu a venit
Sartre aici? Orientul spune: “Da, viaţa este lipsită de sens, dar mai există o uşă
care se deschide.” Atunci trebuie să vină aici şi să descopere uşa.
Mulţi au descoperit uşa, mulţi au realizat, aşa că nu te poţi păcăli; nu poţi
spune că sunt doar vorbe în vânt. Buddha a trăit 40 de ani în extaz fără să sufere
nici măcar un singur moment. Cum ai putea să te prefaci? Cum se poate să
trăieşti 40 de ani doar prefăcându-te că eşti fericit? Şi care este sensul? Şi nu a
fost doar Buddha - mii de buddha s-au născut aici şi toţi au dus o viaţă plină de
extaz.
86
Ceea ce spune Patanjali nu este doar o filozofie, este o experienţă, un fapt

realizat. Sarte nu este destul de curajos, pentru că nu există decât două alternative
în această situaţie: ori te sinucizi ori cauţi o nouă viaţă, o nouă deschidere. Şi
prin oricare dintre ele renunţi la tot ce este vechi. De aceea insist şi spun că,
atunci când o persoană ajunge în pragul sinuciderii, doar în acel moment se
deschide o nouă uşă. Doar două alternative: sinuciderea sau transformarea.
Sartre nu este curajos. El vorbeşte despre curaj, sinceritate, autenticitate,
dar nu este nici una dintre ele. Dacă eşti autentic, ori te sinucizi ori cauţi o cale
de a scăpa din suferinţă. Când suferinţa este totală şi permanentă, atunci de ce
mai trăieşti? Fii fidel filozofiei tale. Şi această disperare, angoasă este tot
verbală, logică şi nu existenţială.
Sentimentul meu este că existenţialismul Occidental nu este decât o
filozofie. A fi existenţialist înseamnă a simţi, nu a gândi. Sartre poate că este un
mare gânditor, însă nu a simţit ceea ce spune, nu a trăit experienţă. Dacă trăieşti
disperarea, ajungi la un punct în care trebuie să faci ceva, ceva radical.
Transformarea devine urgentă, singura ta preocupare.
Ai întrebat ce lipseşte. Iată: viziunea spirituală este cea care lipseşte
Occidentului. Acum este timpul propice ca ea să apară - disperarea, inutilitatea,
acestea plutesc în aer. Societatea a ajuns la bunăstare, dar lipseşte ceva; în
adâncul sufletului său, omul se simte neputincios. Nu există spiritualitate.
Este bine ca acest mesaj să ajungă în Occident, astfel ca cei care au ajuns la
o anumită înţelegere faţă de viaţă să nu simtă că totul este inutil - se poate
deschide o nouă uşă. Viaţa este eternă. De multe ori poate ai simţit că totul s-a
sfârşit şi vezi brusc că începe altceva. Lipseşte o viziune spirituală. Odată ce va
exista, mulţi se vor îndrepta spre ea.
Problema este că mulţi oameni aşa-zişi religioşi pleacă din Orient spre
Occident, dar aceştia sunt mai materialişti ca oricine. Nu îi interesează decât
banii. Ei nu pot împărtăşi mesajul spiritualităţii. Sunt doar nişte comercianţi care
au descoperit o piaţă bună de desfacere, într-un anotimp potrivit.
Oamenii caută ceva, fără să ştie ce anume. Mulţi sunt frustraţi de această
viaţă, sunt sătui şi vor să facă un salt în necunoscut. Pe acest teren, în această
piaţă de desfacere vin comercianţi din Orient pentru a-şi vinde produsele. Poate
că sunt denumiţi Maharishi sau guru, nu are nici o importanţă. Însă toţi fug doar
după bani.
Pe un Maestru real trebuie să îl cauţi, trebuie să vii la el, să faci un anumit
efort. El nu se duce în Occident, deoarece s-ar pierde totul; Occidentul trebuie să
vină la el. Şi este mai uşor pentru occidentali să vină în Orient pentru a învăţa
disciplina interioară şi apoi să răspândească mesajul în Occident.
87
Este mai facil să înveţe aici, în prezenţa spirituală a unui Maestru şi apoi să
ducă mesajul înapoi - deoarece tu nu vei fi materialist. Ai fost până acum şi te-ai
săturat de materialism.
Când cei din Orient pleacă în Occident, desigur că încep să acumuleze bani.
Este simplu: Orientul este sărac şi nu mai tânjeşte după spiritualitate, ci după
bani, ştiinţă, inginerie, fizică atomică. Dacă ar fi să se nască acum un buddha şi
în acelaşi timp s-ar lansa o rachetă ce duce în spaţiu un satelit indian, toată India
ar fi înnebunită de fericire faţă de acest eveniment banal. Ce stupiditate! O mică
explozie atomică şi toţi indienii devin mândri şi fericiţi că India a devenit a
cincea putere nucleară.
Orientul este sărac şi acum toţi de aici se gândesc numai la materie. O
minte săracă întotdeauna face acest lucru. Orientul nu mai caută spiritualitatea.
Occidentul este însă bogat şi este pregătit pentru altceva.
Însă oricând există un Maestru real, acesta trebuie căutat. Chiar prin această
căutare se întâmplă multe lucruri. Dacă vin eu la tine, vei pierde. Dacă îţi voi
bate la uşă, vei crede că am venit după ceva şi acest lucru te închide, îţi închide
inima. Nu, nu voi veni. Voi aştepta să ciocăni tu la uşa mea şi nu numai atât, dar
te voi forţa să aştepţi - deoarece doar aşa ţi se poate deschide inima.
Nu ştiu ce ar fi spus Patanjali Occidentului. Cum aş putea şti? Patanjali este
Patanjali; eu nu sunt Patanjali, însă acest lucru vreau să-l spun: Occidentul a
ajuns la un punct în care se poate produce ori sinuciderea ori revoluţia spirituală.
Acestea sunt cele două alternative. Prima greşită, a doua cea corectă. Şi nu o
spun ca fiind valabilă doar la anumiţi indivizi, ci mă refer la Occident ca la un
întreg. Ori se va produce sinuciderea prin războaie atomice pentru care se
pregătesc cu sârg, ori va exista o trezire spirituală. Şi nu a mai rămas mult timp.
Până la sfârşitul secolului se va clarifica totul: sinuciderea sau cea mai mare
revoluţie spirituală din istoria omenirii. Miza este mare.
Oamenii îmi spun: “Tu acorzi sannyasin fără să consideri dacă persoana
respectivă merită sau nu acest lucru.” Le spun că timpul este scurt şi nu mă
interesează. Dacă acord sannyasin la cincizeci de mii de oameni şi doar cincizeci
dintre ei se dovedesc a fi sinceri, atunci este îndeajuns.
Occidentul are nevoie de sannyas. Povestea a ajuns în punctul în care apare
omul mort care este dus spre rug. Acum urmează sannyas, iar acesta trebuie să
fie occidental şi nu oriental, deoarece sannyasinul oriental va cade victimă la tot
ce-i poate oferi Occidentul. Va începe să vândă şi va deveni un comerciant
eficace, asta deoarece a flămânzit destul aici. Acum, banul este dumnezeul său.
Sannyasinul trebuie să fie occidental: cineva care vine de acolo, care a
realizat lipsa sensului vieţii, care a realizat frustrarea provocată de materialism,
care a înţeles inutilitatea marxismului, comunismului şi toate celelalte filozofii
materialiste.
88
Această frustrare se află în sângele şi oasele occidentalului.

De aceea, interesul meu este să fac cât mai mulţi sannyasini occidentali şi
să îi trimit înapoi. Acolo aşteaptă mulţi Sartre. Aceştia au văzut moartea, acum
aşteaptă să vadă o robă portocalie şi odată cu aceasta va urma extazul.
3. Un buddha trăieşte cu cea mai mare senzitivitate nevoile sale trupeşti.

Dar sexul nu este şi el o necesitate corporală? Atunci ce mai apare într-un
buddha?
Trebuiesc înţelese multe lucruri.
Primul: sexul nu este o necesitate obişnuită, ca mâncarea. Este ceva foarte
extraordinar. Fără mâncare nu mai poţi trăi, dar fără sex poţi. Dacă nu mai bei
apă, corpul va muri, dar fără sex vei putea trăi. În câteva secunde vei muri dacă
nu mai respiri, însă fără sex vei putea trăi toată viaţa.
Aceasta este prima diferenţă. De ce este aşa? Deoarece sexul nu este o
necesitate a individului, ci a rasei. Rasa va dispărea dacă sexul nu mai există.
Colectivitatea va muri. Dacă fiecare devine un brahmachary, celibatar, atunci
umanitatea va dispărea, însă tu vei trăi. Vei continua să supravieţuieşti până la
adânci bătrâneţi, deoarece vei economisi multă energie. Cel care urma să trăiască
în mod normal 70 de ani, fără sex va trăi 100 de ani - asta pentru că energiile sale
se vor conserva, însă rasa dispare.
Aceasta este prima diferenţă: hrana este necesară pentru tine, sexul pentru
ceilalţi. El este necesar pentru generaţiile viitoare. Tu ai apărut prin sex. Dacă
părinţii tăi erau abstinenţi, atunci nu ai fi existat, însă ei ar fi trăit. Deci pentru ei
nu ar fi fost nici o problemă. Ar fi dus-o chiar mai bine, deoarece le-ai creat o
grămadă de belele.
Din acest motiv natura te-a hipnotizat în privinţa sexului, altminteri
umanitatea ar dispare. Natura este cea care te-a făcut să fii obsedat de sex - ţi l-a
impus. Încerci să scapi din capcană, dar nu poţi - de fiecare dată te simţi mai
încătuşat ca înainie şi orice faci, sexul te va urma peste tot. Natura nu îşi putea
permite să piardă.
Te-ai gândit vreodată la felul în care faci sex? Dacă ţii cont doar de
aspectele exterioare cât de urât arată! De aceea oamenii se ascund; vor intimitate,
astfel ca să nu îi vadă nimeni, însă imaginează-ţi cum este. Întregul lucru pare
absurd, prostesc. Ce faci de fapt? Dacă nu exista acel îndemn interior, nimeni nu
l-ar fi practicat. Este ceva chimic, hormonal. În sânge circulă anumiţi hormoni
care îţi impun dorinţa sexuală.
Biologii spun că, dacă pot fi scoşi acei hormoni, sexul va dispărea. Sau ţi se
pot face injecţii cu hormoni şi vei începe să te simţi mai sexual. Chiar şi unui
bătrân de 70 sau 80 de ani, dacă i se fac injecţii cu hormoni, el va începe să se
comporte ca un tânăr.
89
Va începe să alerge după femei. Chiar dacă se află într-un căruţ cu rotile tot
va goni după femei. Şi nu o face el, ci sistemul chimic hormonal din corp.
La naştere, hormonii nu sunt maturi; au nevoie de timp. Copilul va simţi
nevoia sexuală în jurul vârstei de 14 ani. Până atunci nu există nici o problemă.
Hormonii şi glandele sexuale se dezvoltă şi, brusc, la 14 ani explodează ceva şi
copilul înnebuneşte. El nu poate înţelege ce se întâmplă.
Între 14 şi 18 ani este perioada din viaţă cea mai ciudată. Copilul nu poate
înţelege: “Ce se întâmplă?” Ceva îl posedă. Este o posedare! Natura te-a supus şi
acum eşti pregătit, trupul este pregătit şi forţele naturii vor să începi
reproducerea, încep să apară fanteziile, visele; nu mai poţi scăpa. Oriunde
priveşti, dacă eşti bărbat, vezi numai femei; femeia va începe să vadă numai
bărbaţi. Este un fel de nebunie. Desigur, natura a trebuit să creeze aşa ceva,
altminteri nu ar fi existat reproducerea.
Viaţa ta individuală nu este în pericol dacă devii celibat. Dimpotrivă, vei
trăi mai profund, mai uşor, deoarece ai mai multă energie.
De aceea, în Orient s-a descoperit că sexul aduce moarte mai repede. Deci,
cei care doreau să trăiască mai mult, au renunţat complet la sex. De exemplu,
hatha yoghinii au renunţat la sex deoarece practica lor necesită mult timp,
folosesc nişte metode lente pentru a ajunge la Iluminare - şi bineînţeles că trebuie
să trăiască mult. Cum au renunţat la sex? Au creat nişte poziţii specifice care
schimbă cursul hormonal din corp. Au nişte exerciţii prin care sămânţa este
reabsorbită în sânge. Ei au lucrat şi realizat multe în privinţa corpului: chiar şi
sămânţa eliberată poate fi reabsorbită în corp.
Aceştia au creat multe metode prin care să absoarbă energia sexuală,
deoarece aceasta este energia vieţii; copilul se naşte din ea. Dacă o poţi reabsorbi
în propriul sistem, atunci vei fi mai puternic şi vei trăi mai mult. De fapt,
bătrâneţea poate fi eliminată. Poţi rămâne tânăr până la sfârşit.
Există diferenţe. Hrana este o necesitate individuală. Dacă nu o mai ai, poţi
muri. Sexul nu este la fel ca hrana, nu este o necesitate; dacă te abţii de la el, vei
câştiga mult. Însă această abţinere poate fi de trei feluri: prima, poţi suprima
dorinţa; dar asta nu va fi de ajutor - energia sexuală va deveni pervertită. De
aceea spune mereu că este mai bine să fii natural decât pervertit. Călugării
jainişti, budisti, catolici, creştini, care au trăit în ecluziune şi doar în societăţi
masculine - aproximativ 90 % din ei se masturbează sau sunt homosexuali.
Altminteri unde se duce energia? Ei doar au suprimat, nu au transformat chimia
corpului, sistemul hormonal. Suprimarea devine perversiune Eu sunt împotriva
metodelor de acest gen. Este mai bine să fii natural decât pervertit, deoarece
perversiunea reprezintă o decădere şi nu o transcendere.
90
Apoi, urmează al doilea mod de abţinere folosit de hatha yoghini - asane.

Acestea sunt mai bune decât prima metodă şi prin ele există multe căi prin care
poţi schimba chimia corpului. Cu toate că acest al doilea mod este mai bun, eu
tot nu sunt în favoarea lui. De ce? Deoarece chiar dacă schimbi corpul, tu nu eşti
transformat.
Al treilea mod este acela de a deveni mai conştient. Nu schimba corpul -
este bun aşa cum este. Lasă-l să rămână natural; doar devino mai atent. Observă
tot ce se întâmplă în corp şi în minte. Devino din ce în ce mai conştient de ce
apare în straturile subtile şi grosiere. Doar prin acest lucru te vei ridica din ce în
ce mai sus - şi va veni un moment când te vei afla pe culme, fără să mai faci
parte din vale; ai transcens. Trupul rămâne sexual, dar tu nu mai eşti acolo pentru
a coopera cu el. Corpul rămâne absolut natural, însă tu l-ai depăşit. El nu poate
funcţiona fără cooperarea ta. Asta se întâmplă unui Buddha.
Cuvântul “buddha” înseamnă cel care s-a trezit. Nu aparţine doar lui
Gautama Buddha. Acesta reprezintă o calitate a fiinţei. Hristos este un buddha,
Krishna este un buddha, au exista mii de iluminaţi. Aceasta este o calitate a
fiinţei - şi care este această calitate? Conştientizarea. Flacăra conştientizării se
ridică din ce în ce mai mult şi la un moment dat vei vedea corpul funcţionând
normal şi natural, senzitiv, senzual, viu, dar cooperarea nu mai există. Acum eşti
martorul ce nu acţionează - sexul dispare.
Hrana nu va dispărea; chiar şi Buddha are nevoie de ea deoarece este o
necesitate personală şi nu rasială sau socială. Somnul nu va dispărea. Tot ce este
personal va continua să existe şi tot ce este rasial se va dizolva - şi aceasta îşi are
frumuseţea sa.
Dacă priveşti la un hatha yoghin vei vedea o fiinţă care este într-o continuă
luptă. Graţia îi lipseşte. Un călugăr care a reprimat totul este mai urât, deoarece
din ochii săi vor ţâşni numai pofte şi plăceri carnale. În jurul său va exista o
atmosferă sexuală - urâtă şi murdară. Un om obişnuit este mai bun; cel puţin este
natural. Dar un pervertit este bolnav şi duce cu el numai boală.
Eu sunt în favoarea celui de-al treilea mod, însă la început este mai bine să
rămâi natural. Nu este nici o nevoie să suprimi sau să încerci tot felul de metode
pentru a-ţi ciunti corpul - nu. Fii natural şi continuă să lucrezi pentru starea de
buddha. Fii natural şi devino mai atent şi mai conştient. Va veni un moment în
care sexul va dispărea. Şi când dispare singur, lasă în urma sa o strălucire
imensă, o graţie şi o frumuseţe extraordinară. Nu îl forţa să dispară, pentru că
altfel va lăsa în urma sa numai răni care nu se vor mai vindeca. Lasă-l să treacă
de la sine. Pur şi simplu fii un observator şi nu te grăbi. Natura este frumoasă,
este minunată; fii natural. Până când nu devii supranatural, nu lupta cu natura.
Permite-i Supremului să intre.
91
Şi aceasta este atitudinea mea faţă de orice: nu lupta cu inferiorul şi roagă-

te pentru superior. Munceşte pentru el şi nu te atinge de inferior. Dacă începi să
lupţi vei rămâne la nivelul lui; nu mai poţi pleca de acolo. Fii natural astfel ca să
te poţi mişca şi înălţa. Roagă-te pentru superior, meditează pentru acesta,
încearcă să ajungi la el şi lasă natura să rămână aşa cum este. Curând, va răsări
supranaturalul. Din natură apare supranatura, iar acolo va exista graţie,
frumuseţe, o beatitudine incomparabilă.
Privind din altă dimensiune este bine să ştii următoarele: sexul aparţine
corpului, iubirea aparţine corpului subtil, rugăciunea aparţine centrului, chiar
esenţei fiinţei. Sexul aparţine periferiei, rugăciunea centrului şi între ele există
iubirea. Buddha este o compasiune plină de rugăciune; el a ajuns la centru.
Înainte de a atinge centrul, în drumul ce duce de la periferie spre centru, vei fi
iubitor, foarte profund iubitor. La periferie vei fi sexual, plin de plăceri carnale.
Şi este aceeaşi energie. La periferie, sexul este o necesitate, între ea şi centru
iubirea este o necesitate. Energia este aceeaşi, însă tu te-ai schimbat deci, şi
nevoia se schimbă. Iar în centru este nevoie de rugăciune, de compasiune -
energia este aceeaşi. Buddha nu este înfometat de sex; aceeaşi energie a devenit
compasiune. Un om care iubeşte nu duce lipsă de sex - energia sexuală s-a
sublimat în energie a iubirii. Aşa că, trebuiesc înţelese aceste nevoi.
Necesităţile există în corp, însă când pătrunzi mai adânc ele se schimbă.
Acestea te urmează pe tine. Când eşti plin de prea multe fantasme sexuale, acest
fapt arată că exişti doar la periferie. Pleacă de acolo. Continui să lucrezi doar la
periferie. Ai făcut acelaşi lucru timp de milioane de vieţi, şi tot nu ţi-ai satisfăcut
plăcerea. Nu poate fi satisfăcută. Nici o necesitate nu poate fi - ţine minte acest
fapt. Mănânci; după şase sau opt ore îţi va fi din nou foame. Necesităţile nu pot fi
satisfăcute. Există doar o saturare de moment. Faci dragoste - şi după câteva ore
doreşti să faci din nou dragoste. Ele nu pot fi satisfăcute, deoarece se mişcă în
cerc.
Mergi mai sus de nevoi. Eu nu spun să lupţi cu ele; permite-le să existe,
bucură-te de ele cât timp eşti acolo. De ce să lupţi? Bucură-te. Nu crea nici un fel
de vinovăţie, deoarece cu cât te învinovăţeşti mai mult, cu atât mai mult vei
suprima şi nu vei mai putea pleca de acolo. Bucură-te de ele. Dacă iubeşti, dacă
faci dragoste, bucură-te. Nu te simţi vinovat, nu te simţi păcătos.
Îmi aduc aminte de Luther. Pecca Fortiler, un discipol, l-a întrebat: “Ce să
fac? Nu pot să nu cânt.” Luther i-a spus: “Atunci cântă mai bine.” Are absolută
dreptate! Nu prea mi-au plăcut ideile lui Luther, dar în această situaţie sunt întru
totul de acord cu el, cântă mai bine. Dacă nu te poţi opri, atunci de ce să te mai
intereseze? Angrenează-te mai puternic deoarece transformarea este posibilă
doar în extreme. Cei care se scaldă în ape călduţe nu sunt niciodată transformaţi.
92
Nu te scălda în apă călduţă. Aceasta este singura stupiditate pe care o poţi

comite. Evaporarea se poate produce doar când fierbi la o sută de grade.
Îndreaptă-te spre extremă. Dacă te afli în sex, pătrunde în el total. Nu crea nici un
fel de conflict, nu te reţine. Şi între timp fii conştient. Lasă sexul să curgă de la
sine şi fii conştient. Meditează din ce în ce mai mult şi vei vedea că, încet-încet,
energia se transformă, se sublimează.
Când te transformi şi energia se transformă, deoarece ea îţi aparţine. Când
îţi schimbi viziunea, energia trebuie s îşi schimbe şi ea nivelul la care se află.
Este energia ta.
Când te îndrepţi spre centru, treptat, vei realiza că sexul dispare şi iubirea
prinde putere. Devii din ce în ce mai iubitor. Acum, iubirea nu mai este o poftă.
Iubirea nu este ca focul, ci ca o lumină. Sexul este precum focul, este înfierbântat
- la fel ca un soare care dogoreşte. Iubirea este rece ca luna; îţi dă lumină, dar o
lumină rece, calmă. O tăcere profundă persistă în iubire. Şi apoi, sexul se va
sublima, iar energia se va transforma în iubire. Nu te vei mai simţi înfometat.
Dimpotrivă, vei fi mai satisfăcut, mai împlinit. Iubirea este superioară sexului şi
de fiecare dată când urci mai sus te vei simţi mai satisfăcut, deoarece formele
superioare sunt energii mai subtile. Nu sunt grosiere, ci subtile. Îţi oferă mai
mult, te satisfac. Trebuie să continui să dezvolţi conştientizarea. Şi va veni o zi
când te vei afla în centru, înrădăcinat. Acum şi iubirea se transformă în altceva;
devine compasiune.
Care este diferenţa? În sex eşti preocupat doar de tine şi deloc de celălalt.
Pe iubit doar îl foloseşti, îl transformi într-un «partener». De aceea, partenerii de
sex se ceartă mereu, deoarece în mintea lor există în permanenţă ideea: “Celălalt
mă foloseşte “ Ei nu pot ajunge la un punct de armonie. Se vor certa mereu,
deoarece femeia crede că bărbatul doar o foloseşte şi are dreptate! Bărbatul crede
şi el acelaşi lucru. Şi ori de câte ori cineva te foloseşte ca pe un instrument te
simţi rănit, te simţi exploatat. Bărbatul este preocupat doar de sexul său şi femeia
doar de-al ei - niciunul nu se îndreaptă spre celălalt. Nu există mişcare. Doi
oameni egoişti care se exploatează unul pe celălalt. Dacă ei trebuie să discute
despre iubire, despre poezie şi muzică, atunci doar se vor amăgi, doar se vor
păcăli. Odată ce bărbatul s-a folosit de femeie, se întoarce cu spatele şi adoarme -
s-a folosit de un lucru după care l-a uitat.
În America există chiar păpuşi de plastic pentru bărbaţi şi femei.
Funcţionează foarte bine. Poţi face sex cu asemenea păpuşi, chiar sunt construite
pentru a semăna cât mai mult cu realitatea. Îi pui mâna pe sân şi acesta începe să
se încălzească. Te vei simţi la fel ca şi cum ai face-o cu o femeie reală. În plus,
acolo nu mai există conflict, ceartă. Termini, arunci păpuşa şi adormi. Acelaşi
lucru fac aproape toţi oamenii. Nu contează dacă femeia este reală sau din
plastic. Iar femeia face acelaşi lucru ca bărbatul.
93
Ori de câte ori te foloseşti de altul este imoral. Celălalt este un final în el
însuşi, însă nu simţi asta decât atunci când tu ajungi la al doilea nivel al fiinţei -
când iubeşti. Atunci nu îl mai foloseşti pe celălalt, îl vei iubi, va deveni
semnificativ. Eşti plin de recunoştinţă. În iubire nu este posibilă nici un fel de
exploatare; doar ajutor. Nu este un târg. Te bucuri să ajuţi, să împărtăşeşti şi îi
mulţumeşti celuilalt că îţi oferă posibilitatea să împărtăşeşti.
Iubirea este subtilă. Tărâmul grosier al sexului este lăsat în urmă. Celălalt a
devenit un final în el însuşi, dar totuşi mai există o nevoie subtilă. Deoarece când
iubeşti există în tine o subtilă idee prin care aştepţi ca şi celălalt să te iubească.
Este ceva inconştient dar te urmăreşte ca o umbră. Există o nevoie de a fi iubit -
este superioară sexului, dar este tot o aşteptare. Aceasta este nota discordantă din
iubire. Încă nu este perfectă.
Compasiunea este calitatea cea mai înaltă a iubirii, cea mai înaltă puritate.
Acum aşteptarea nu mai există. Celălalt nu mai este un instrument, ci un final în
el însuşi. Nu mai aştepţi, doar oferi tot ce poţi. Aşteptarea a dispărut complet. Un
Buddha este o fiinţă ce dăruie. Doar împărtăşeşte şi se bucură că o face. Aceeaşi
energie se află pe un alt plan al fiinţei şi a devenit compasiune. De aceea, energia
sexuală dispare într-un buddha, însă reapare sublimată şi se manifestă prin
compasiune.
4. Ai vorbit despre vieţile lui Jung şi Freud, dar am auzit că Janov, deşi era
un om foarte ambiţios, nu şi-a încercat metodele pe care le-a creat. Poţi spune
câte ceva despre metodele sale şi dacă el s-a vindecat prin ele?
Aceasta este problema cu toţi gânditorii occidentali - ei nu şi-au încercat
propriile metode. De fapt, s-au împiedicat de aceste metode şi nu le-au descoperit
ca pe nişte trepte din căutarea spirituală. Le-au găsit accidental în timp ce lucrau
asupra pacienţilor.
Freud s-a împiedicat de psihanaliză şi spun “împiedicat” deoarece a fost un
accident. A fost doar o bâjbâială prin întuneric. Lucra ca doctor, încerca să ajute
bolnavii şi a observat că multe boli nu sunt fizice. Atunci a început să devină
interesat de hipnoză, deoarece se puteau face multe prin aceasta. Timp de mulţi
ani a lucrat ca hipnotizator împreună cu profesorul său şi după o perioadă şi-a dat
seama că nici hipnoza nu este de ajutor. Nu era nici o nevoie să hipnotizezi o
persoană şi să o faci inconştientă. Dacă o persoană spunea, conştientă fiind, tot
ce-i apărea din inconştient, acest lucru reprezenta o eliberare, o uşurare. A
încercat şi astfel s-a născut psihanaliza: o asociere liberă a gândurilor. Dar nu a
încercat-o niciodată pe el. A rămas acelaşi om, nu a ajuns la nici un fel de
maturitate.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alţii, de asemenea şi cu Janov. În timp ce
trata pacienţii, a observat că se pot rezolva multe probleme dacă bolnavul poate
regresa în timp până la data naşterii - atunci se produce strigătul primar.
94
Doar retrăind acele perioade, dispar pur şi simplu multe din bolile deţinute
în prezent de pacient. Dar nu a încercat acest lucru asupra sa. Nu este o persoană
vindecată.
Freud a fost foarte ambiţios. S-a crezut un profet care porneşte o nouă
mişcare mondială. Şi era la fel de gelos ca orice conducător politic, era
susceptibil, îşi spiona elevii şi asociaţii; în permanenţă, se temea ca nu cumva
cineva să-i distrugă mişcarea sau să preia conducerea.
Şi la fel a fost cu Jung. Dacă priveşti în ochii săi.... Dacă obţii o fotografie
cu el, merită să o studiezi. În spatele ochelarilor săi se ascund nişte ochi foarte
şireţi; faţa sa arată că este egoist. Janov este şi el foarte ambiţios, iar acest lucru
se vede foarte clar în noile sale cărţi. El s-a împiedicat accidental de o mică
metodă care nu este un sistem, ci un fragment şi acum crede că a descoperit
întregul adevăr. Crede că Terapia Primară este totul şi că aceasta va conduce pe
fiecare la nirvana. Este o prostie. Este doar ambiţie personală.
Al doilea lucru care trebuie ţinut minte, legat de toţi gânditorii Occidentali
care au devenit influenţi, este faptul că ei au lucrat pe pacienţi bolnavi. Nu au
întâlnit oameni sănătoşi, deci tot ce au descoperit este bazat pe patologie. O
persoană sănătoasă este complet diferită de una bolnavă. Freud nu a întâlnit
oameni sănătoşi. Cel care este sănătos nu are de ce să se ducă la doctor. De ce ar
face-o? Dacă nu eşti bolnav mintal, atunci de ce să te duci la un psihiatru? Nu
este nici o nevoie. Deci, doar cei bolnavi se duc la Freud, Jung, Adler, Janov. Pe
astfel de oameni îşi bazează ei filosofiile.
Şi atunci, cu siguranţă apare ceva dezechilibrat. Nu numai dezechilibrat, ci
chiar ceva periculos, deoarece fiinţele bolnave nu sunt reprezentative. Este ca şi
cum ai fi un doctor de ochi care ajunge să întâlnească numai orbi şi ajungi să
crezi că fiecare om este orb. Iar când vin la tine doar bolnavi mental ajungi să
crezi că fiecare om este aşa. Asta este greşit, deoarece cum ar putea exista boala
fără sănătate?
Toate psihologiile occidentale sunt bazate pe patologie şi este nevoie de o
psihologie reală, bazată pe sănătate. Psihologia perfectă trebuie fundamentată pe
oameni ca Buddha şi nu doar pe oameni sănătoşi.
Deci există trei tipuri de psihologii. Una este cea patologică; toate
psihologiile din Occident sunt patologice. Doar foarte recent au apărut tendinţe
noi care se bazează pe persoane sănătoase, însă acestea sunt la început. Nu au
făcut nici măcar primii paşi. Al doilea tip sunt psihologiile bazate pe sănătatea
mentală a oamenilor - acestea sunt psihologiile din Orient. Budismul are o
psihologie foarte pătrunzătoare; Patanjali are propria sa psihologie. Acestea sunt
bazate pe oameni sănătoşi să ajute omul să devină sănătos şi astfel să evolueze pe
toate planurile din toate punctele de vedere. Psihologiile patologice ajută omul
doar să devină sănătos.
95
Al treilea tip, pe care Gurdjieff obişnuia să o denumească psihologia

ultimă, încă nu s-a dezvoltat. Acest gen trebuie să depindă de oameni ca Buddha.
Nu s-a dezvoltat deoarece de unde să iei un Buddha şi cum îl poţi studia? Şi chiar
dacă găseşti unul nu este îndeajuns, trebuie să studiezi mai mulţi. Doar atunci
poţi trage anumite concluzii. Însă, într-o zi, această psihologie se va dezvolta,
este o necesitate. Trebuie să existe pentru că doar aceasta îţi poate oferi o
percepţie totală asupra conştiinţei umane.
Freud, Jung, Janov, toţi rămân bolnavi. Ei nu au lucrat asupra lor. Au
bâjbâit prin întuneric şi au descoperit mici fragmente despre care cred că este un
sistem complet. Ori de câte ori un fragmet este considerat un sistem complet,
acesta devine o minciună. Un fragment este doar o parte.
Psihologiile orientale sunt pentru persoane sănătoase, care te ajută să
evoluezi. Iar efortul meu este pentru cel de-al treilea tip, psihologia Iluminaţilor,
deoarece numai aceasta îţi poate oferi o pătrundere perfectă în conştiinţa umană.
Psihologiile bazate pe patologie sunt bune; ele îi ajută pe cei bolnavi. Însă
acesta nu poate fi scopul final. Sunt bune doar pentru a te însănătoşi, pentru a
deveni normal, doar atât. Iar a fi normal nu înseamnă mare lucru, pentru că
majoritatea suntem normali. Este rău să fii bolnav deoarece suferi, dar şi cei
normali suferă în alte milioane de moduri. De fapt, a fi normal înseamnă a fi
ajustat societăţii. Societatea în sine poate este anormală, poate că este bolnavă. A
te ajusta ei, înseamnă a fi normal anormal, asta-i lot. Nu este un câştig prea mare.
Trebuie să treci de normalitatea socială, de nebunia socială. Doar atunci, pentru
prima oară devii sănătos cu adevărat.
Psihologiile din Orient: Yoga, Zen, Sufismul, toate îi ajută pe cei sănătoşi
să devină mai sănatoşi şi mai sfinţi. Este necesară însă al treilea tip de psihologie,
foarte necesară, pentru că fără ea nu ai un scop, nu poţi percepe finalul. Trebuie
lucrat asupra ei. Gurdjieff a încercat tot ce a putut, dar nu a avut succes. Climatul
nu a fost propice. Şi eu încerc acelaşi lucru. Este dificil de reuşit, dar
posibilitatea există şi de aceea trebuie încercat. Dacă se poate dezvălui chiar
foarte puţin din Adevăr, din Final, chiar şi atât este de foarte mare ajutor.
96
VII. CONŞTIENTIZAREA:
FOCUL CARE ARDE TRECUTUL
12. Indiferent dacă sunt manifestate în prezent sau în viitor, experienţele

karmice îşi au rădăcinile în cele cinci suferinţe.
13. Atât timp cât rădăcina există, karma rodeşte, determinând felul
naşterii, durata şi tipurile de experienţe.
14. Virtutea aduce bucuria; viciul aduce suferinţa.
Omul pare a exista în prezent, însă aceasta este doar o aparenţă. El trăieşte
în trecut. Prin prezent trece, însă rămâne înrădăcinat în trecut. Prezentul nu există
ca timp pentru conştiinţa omului obişnuit. Pentru el, adevăratul timp îl constituie
trecutul, iar prezentul este doar un pasaj de trecere din trecut spre viitor, doar
ceva momentan. Trecutul şi viitorul sunt realitatea. Viitorul nu este decât un
trecut extins, un trecut reproiectat.
Prezentul pare a fi non-existenţial. Dacă te gândeşti la el nu îl vei găsi,
deoarece în momentul în care l-ai găsit, acesta deja a trecut. Iar înainte să îl
găseşti, era viitor. Pentru o conştiinţă ca cea a lui Buddha, pentru un iluminat,
doar prezentul este existenţial. Pentru conştiinţa somnambulă, doar trecutul şi
viitorul sunt reale. Doar când te trezeşti devine real prezentul, iar trecutul şi
viitorul ireale.
De ce este astfel? De ce trăieşti în trecut? Deoarece mintea nu este nimic
altceva decât o acumulare a trecutului. Este memorie: tot ce ai înfăptuit, tot ce ai
visat, tot ce ai dorit. Mintea este o entitatea moartă. Dacă priveşti prin ea, nu vei
descoperi niciodată prezentul, deoarece acesta înseamnă viaţă şi viaţa nu poate fi
niciodată realizată printr-un instrument mort. Viaţa nu poate fi atinsă prin
moarte.
Mintea este moartă. Este precum praful care se aşterne pe oglindă. Cu cât
se strânge mai mult praf, cu cât este mai gros stratul, cu atât mai mult tu nu vei
mai fi tu şi oglinda nu va mai arăta ca o oglindă.
Oricine adună praf. Şi nu numai îl aduni, dar începi să te agăţi de el, crezi
că este o comoară. Trecutul a trecut, de ce te mai agăţi de el? Nu mai poţi face
nimic în privinţa lui. Nu te poţi reîntoarce. De ce te agăţi? Nu este o comoară. Iar
dacă o faci, atunci cu siguranţă mintea va dori să îl retrăiască în viitor. Viitorul
nu poate fi altceva decât un trecut puţin modificat - mai rafinat, mai redecorat.
97
Însă va fi la fel, deoarece mintea nu poate gândi în termeni ai

necunoscutului; ea poate proiecta doar ceea ce cunoaşte.
Te îndrăgosteşti şi iubita ta moare. Cum vei mai găsi altă femeie? Aceasta
trebuie să fie asemănătoare celei care a murit - este singura cale pe care o
cunoşti. Orice ai face în viitor nu va fi decât o continuare a trecutului. Poţi
schimba câteva lucruri - însă şablonul este acelaşi.
În timp ce era pe patul de moarte, cineva l-a întrebat pe Mulla Nasruddin:
“Dacă o să ai o altă viaţă, cum o s-o trăieşti? Ai schimba ceva?” Nasruddin s-a
gândit, a meditat după care a deschis ochii şi a spus; “Da, dacă o să mai am altă
viaţă o să-mi fac cărare pe mijloc. Aceasta a fost dorinţa mea, însă tatăl meu nu
m-a lăsat. Iar după ce tatăl meu a murit, părul a devenit atât de obişnuit cu freza
de până atunci încât nu mai stătea altfel.”
Nu este de râs. Dacă te întreabă cineva ce vei face în altă viaţă, nu vei putea
răspunde. Vei fi la fel: un soţ care arată puţin diferit, o soţie care are alte
proporţii, vei avea o casă mai mare sau mai mică; acestea însă nu înseamnă mai
mult decât schimbarea frizurii - este ceva superficial, ne-esenţial. Viaţa va
rămâne la fel.
Dacă mă uit în ochii tăi văd acest lucru. Ai repetat de multe ori aceleaşi
lucruri. Ai trăit multe vieţi; nu eşti nou pe acest pământ, ci eşti chiar mai vechi ca
el, ai mai trăit şi pe alte planete - eşti la fel de vechi ca existenţa însăşi. Aşa şi
trebuie să fie, deoarece eşti o parte a ei. Eşti antic şi nu faci altceva decât să
repeţi mereu acelaşi şablon.
Din acest motiv hinduşii denumesc existenţa astfel: roata vieţii şi a morţii -
“roată” - deoarece se repetă. Este o repetare. Mintea se proiectează pe sine, ea
este trecutul, aşa că viitorul nu va fi altceva decât un trecut care se repetă.
Şi ce este trecutul? Ce ai făcut în trecut? Orice ai fi înfăptuit - bine, rău,
una, alta - îşi creează propria repetare. Aceasta este teoria karmei. Alaltăieri ai
fost furios şi astfel ai creat o potenţialitate pentru furie: ieri ai devenit din nou
furios. Astfel începi să te repeţi, îi vei acorda mai multă energie furiei, stării de
nervi; tu eşti cel care o udă, o hrăneşte. Iar astăzi vei repeta totul cu mai multă
forţă şi energie. Şi mâine vei fi iarăşi o victimă a zilei de astăzi.
Fiecare acţiune pe care o faci sau la care te gândeşti îşi are propriile căi prin
care persistă, deoarece îşi creează un canal în fiinţa ta. Începe să absoarbă
energie din tine. Eşti furios şi la un moment dat starea începe să dispară, iar tu
crezi că nu mai eşti nervos; astfel pierzi esenţialul. Nu s-a întâmplat nimic, doar
roata s-a mişcat. Cu câteva clipe înainte furia se afla la suprafaţă, iar acum s-a
întors în inconştient, în adâncul fiinţei tale. Acolo îşi va aştepta clipa propice.
Dacă te comporţi cum trebuie, începi să o reîmprospătezi şi îi dai viaţă, energie,
putere. Este le fel ca şi cum ai arunca o sămânţă în pământ, după care aştepţi să
apară timpul propice în care să răsară.
98
Fiecare acţiune şi fiecare gând se perpetuează singur. Odată ce cooperezi cu

el, îi dai energie şi, mai devreme sau mai târziu, va lua forma unui obicei. Îl vei
face, dar nu tu vei fi cel care acţionează; o vei face doar din impulsul obişnuinţei.
Oamenii spun că obişnuinţa este a doua natură. Asta nu este o exagerare, ci un
adevăr. De fapt, obiceiul ajunge să devină prima natură şi natura ajunge
secundară. Ea devine ca o notă din subsolul unei pagini, iar obiceiul devine titlul
principal.
Trăieşti prin obiceiuri; asta înseamnă că şi ele trăiesc prin tine. Persistă, au
o energie proprie. Desigur că o obţin de la tine, deoarece ai cooperat în trecut şi o
mai faci şi în prezent. Treptat, obiceiul va deveni stăpânul şi tu vei fi doar un
servitor, o umbră. El îţi va comanda, îţi va ordona, iar tu vei asculta ca un
servitor supus. Va trebui să îl urmezi.
S-a întâmplat unui mistic hindus, Eknath, în timp ce călătorea într-un
pelerinaj. Această călătorie urma să dureze aproximativ un an de zile, deoarece
trebuia să viziteze toate locurile sacre din ţară. Mulţi dintre cei care îl însoţeau se
simţeau privilegiaţi. Într-un oraş, şeful hoţilor i-a spus: “Ştiu că nu merit să fac
parte din alaiul tău religios, dar măcar acordă-mi o şansă. Aş dori să vă însoţesc,
“ Eknath i-a răspuns: “Va fi dificil, deoarece va dura un an şi poate că în tot acest
timp vei începe să furi de la cei cu care mergi. Astfel pot începe să apară
problemele aşa că mai bine renunţă.” Însă hoţul a insistat: “Timp de un an nu voi
mai fura. Trebuie să merg şi îţi promit că în toată această perioadă nu voi mai
fura.” Atunci Eknath a fost de acord. Însă, după nici o săptămână, au început
problemele. Ciudat era faptul că lucrurile dispăreau din bagajul unei persoane şi
apăreau în bagajul alteia. Cel care se trezea cu lucruri străine în bagajul său
spunea: “Nu am făcut nimic. Nu ştiu cum au ajuns aceste lucruri aici.”
Atunci Eknath a stat într-o noapte şi a urmărit ce se întâmpla. Pe la miezul
nopţii, hoţul începea să ia lucruri din bagajul cuiva şi le punea la altcineva. În
acel moment Eknath l-a prins şi i-a spus: “Ce faci? Ai mai şi promis!” El a
răspuns: “Îmi ţin promisiunea. Nu am furat nimic. Dar este un obicei vechi. Dacă
nu fac ceva la miezul nopţii, nu pot dormi. Şi să nu dormun an de zile? Tu ai
compasiune şi trebuie să îţi fie milă de mine. În plus, nu fur nimic, ci doar le
schimb între ele. Iar dacă nu practic, după un an de zile se poate să îmi ies din
mână.”
Obiceiurile te obligă să faci câte ceva; eşti o victimă. Hinduşii denumesc
aceasta teoria karmei: fiecare acţiune pe care o repeţi sau fiecare gând - deoarece
şi gândul este o acţiune subtilă - devine din ce în ce mai puternic. Atunci eşti
prins, eşti înlănţuit şi vei duce o viaţă de sclav. Iar această încarcerare este foarte
subtilă: este constituită din obiceiurile şi condiţionările şi acţiunile pe care le-ai
înfăptuit. Acestea sunt peste tot în jurul corpului, eşti prins de ele şi continui să
crezi şi să te amăgeşti că tu eşti cel care acţionează.
99
În furie, crezi că tu eşti cel care se înfurie. Raţionezi şi afirmi că în acea

situaţie era necesară furia: “Trebuia să fiu nervos, altminteri copilul nu mă mai
ascultă; dacă nu mă înfuriam, nu mai mergea bine treaba la serviciu, servitorii nu
m-ar mai asculta. Erau necesari nervii pentru a o pune la punct pe soţie.” Doar
nişte raţionalizări. În acest fel ego-ul te face să crezi că tu eşti şeful, dar nu eşti.
Furia apare din vechile şabloane ale trecutului. Şi în momentul când apare,
încerci să cauţi o scuză pentru ea.
Psihologii au ajuns la aceeaşi concluzie la care a ajuns şi psihologia
esoterică din Orient: omul este un sclav, nu un stăpân. S-au încercat multe
experimente: voluntari care au fost izolaţi, însă care aveau tot ce le trebuia,
confort, hrană, aer condiţionat, tot ce vroiau. Contactul cu altcineva însă era
interzis. Cu toate acestea, într-o dimineaţă anume, furia tot ieşea la iveală.
Ea se află în tine. Uneori, fără nici un motiv anume, apare din senin
tristeţea sau fericirea sau euforia. Şi cel care este izolat, având tot confortul
posibil, trece prin aceleaşi stări prin care trece oricine. Asta demonstrează că este
ceva din interior. Iar faptul că o pui pe seama altcuiva nu este decât o minciună.
Te simţi bine, te simţi rău, fericit sau trist, aceste sentimente apar ca nişte bule
din subconştient, din trecutul tău. Nimeni altcineva nu este responsabil în afară
de tine. Nimeni nu te poate face nervos sau fericit. Singur devii fericit sau furios
sau trist. Până când nu realizezi acest lucru, vei rămâne întotdeauna un sclav.
Stăpânirea de sine apare în clipa în care realizezi: “Eu sunt singurul care
este responsabil pentru ce mi se întâmplă, orice ş-ar întâmpla, fără nici un fel de
condiţie. Eu sunt absolut responsabil. La început vei fi foarte trist şi deprimat,
deoarece până acum aruncai responsabilitatea pe altcineva, iar acest lucru te
făcea să te simţi bine pentru că nu tu erai cel care a greşit. Ce poţi face când soţia
se poartă urât? Trebuie să fii furios. Însă ţine bine minte faptul că soţia se poartă
urât datorită mecanismelor ei interioare. Ea nu o face împotriva ta. Dacă nu te-ai
fi aflat acolo, atunci ar fi făcut aceleaşi lucruri copilului. Sau când nici acesta nu
există, atunci farfuriile sunt cele care încasează totul - sau radioul. Ea trebuie să
acţioneze într-un fel anume. A fost doar o coincidenţă faptul că te-a găsit citind
ziarul. O întâmplare, un accident a făcut ca tu să te afli acolo tocmai în clipa în
care răbufnea.
Iar tu devii furios nu din cauza soţiei, ea nu a făcut altceva decât să ajute la
apariţia furiei; ţi-a oferit o posibilitate, o scuză prin care să scoţi la suprafaţă ce ai
în interior. Dacă ea nu ar fi fost lângă tine, atunci te-ai fi înfuriat pe altceva. Este
ceva care apare din subconştient.
Fiecare este total responsabil pentru propria fiinţă şi comportament. Când
realizezi acest lucru vei avea o stare de tristeţe, deoarece credeai că vrei să fii
fericit? Deci, cum ai putea fi responsabil pentru nefericirea ta? Ai dorit
întotdeauna beatitudinea, atunci cum de poţi să te înfurii?
100
Şi datorită acestui lucru arunci responsabilitatea pe altul. Şi ţine minte că

dacă faci aşa ceva, atunci vei rămâne veşnic un sclav, deoarece celălalt nu poate
fi schimbat. Poţi să îl schimbi? A reuşit cineva să facă acest lucru? Una dintre
dorinţele ce nu pot fi îndeplinite niciodată este tocmai ideea de a-l schimba pe
celălalt. Îndreptând responsabilitatea asupra altcuiva, nu vei reuşi niciodată să
vezi că, de fapt, aceasta îţi aparţine. Transformarea fundamentală este necesară în
interiorul tău.
Atunci când începi să vezi că responsabilitatea se află doar pe umerii tăi,
vei începe să te simţi deprimat. Însă dacă poţi trece prin această stare vei începe
să te simţi uşor ca un fulg, deoarece eşti eliberat de celălalt, poţi lucra singur.
Poţi fi liber şi fericit. Chiar dacă întreaga lume este nefericită şi neliberă, pentru
tine nu contează. Altminteri, cum este posibil să existe cineva ca Buddha? Sau ca
Patanjali? Sau ca mine? Întreaga lume este la fel, însă un Krishna dansează şi
cântă - este eliberat. Şi primul lucru care te conduce la eliberare este acesta: să
încetezi a mai arunca responsabilitatea pe altcineva şi să cunoşti faptul că tu eşti
responsabil pentru tot ceea ce ţi se întâmplă. Atunci, multe lucruri devin imediat
imposibile. Întreaga filozofie karmică nu afirmă altceva decât faptul că tu eşti
responsabil. Culegi ceea ce ai sădit în trecut. Poate că nu eşti capabil să vezi
legătura dintre cauză şi efect, însă dacă efectul a apărut înseamnă că şi cauza lui
există undeva în tine.
Aceasta este metoda prati-prasav, cum să mergi înapoi şi să descoperi
cauza din care a apărut efectul. Orice ţi se întâmplă - te simţi trist, închide ochii
şi urmăreşte-ţi tristeţea. Mergi după ea, pătrunde adânc în ea. Şi vei ajunge la
cauză. Poate că va trebui să călătoreşti mult, deoarece este vorba despre întreaga
viaţă; şi nu este vorba doar de această viaţă, ci de multe altele care au existat. Vei
găsi multe răni care te dor şi datorită acestora te simţi trist; ele sunt triste, încă nu
s-au vindecat, încă mai au puroi. Iar ele pot fi vindecate prin metoda prati-prasav,
prin descoperirea cauzei. Cum sunt vindecate? De ce? Care este fenomenul?
Ori de câte ori te întorci, primul lucru de care scapi este acela de a nu mai
arunca responsabilitatea pe alţii. Altminteri, procesul este greşit: vei încerca să
găseşti cauza în altcineva - “De ce se poartă soţia urât?” Astfel, acest “de ce”
pătrunde în comportamentul soţiei, în loc de al tău. Primul pas l-ai făcut greşit şi
ai stricat totul. De ce sunt nefericit? De ce sunt furios? - închide ochii şi
meditează profund. Întinde-te pe podea, închide ochii, relaxează corpul şi simte
de ce eşti nervos. Uită de soţie; aceasta este doar o scuză – A, B, C, D, toate sunt
nişte scuze. Pătrunde adânc în tine şi conştientizează furia. Foloseşte-o ca pe un
râu; curgi odată cu ea şi vei intra în interior - ea este cea care te conduce. Vei
începe să vezi multe răni subtile.
Soţia părea că se comportă urât, deoarece ţi-a atins una din răni. Poate ai
crezut întotdeauna că nu arăţi bine, că eşti urât, acest lucru creează o rană.
101
Soţia îţi va spune: “Mai bine du-te şi uită-te în oglindă!” Asta doare. I-ai
fost necredincios şi vrea să te supere şi ea: “De ce zâmbeai femeii aceleia? De ce
stăteai aşa aproape de ea?” Imediat este atinsă o rană. Te simţi vinovat că i-ai
fost necredincios; rana încă este vie. Închide ochii, simte furia, las-o să apară în
totalitatea ei astfel ca să o poţi vedea pe deplin. Apoi, permite-i energiei să te
ajute să mergi spre trecut, deoarece furia vine din trecut. Nu poate răsări din
viitor sau din prezent.
Iată viziunea karmică: nimic nu vine din viitor, deoarece acesta încă nu
există; nu vine din prezent, deoarece nu ştii ce este prezentul. Acesta este
cunoscut doar de cei iluminaţi. Tu trăieşti doar în trecut, deci trebuie să vină de
undeva de acolo. Rana se află undeva în amintirile tale. Întoarce-te. Poate că sunt
mai multe: unele mici, altele mari. Pătrunde în trecut şi descoperă-ţi prima rană,
sursa originară a furiei. Dacă eşti atent o vei putea găsi. Ea există; tot trecutul
există. Este la fel ca un film rulat care aşteaptă cuminte în interior. Îl derulezi şi
începi să îl priveşti. Acesta este procesul prati-prasav: întoarcerea la sursă. Iar
frumuseţea procesului constă tocmai în faptul că, dacă poţi să te întorci conştient,
dacă poţi simţi în mod conştient o rană, aceasta este imediat vindecată.
De ce este vindecată? Deoarece ea nu este creată decât de neatenţie, este o
parte a inconştientului, a ignoranţei, a somnului. Când te întorci şi priveşti rana
în mod conştient, atunci aceasta se vindecă. Conştientizarea este o forţă care
vindecă. Rana din trecut s-a produs datorită neconştientizării. Te-ai înfuriat,
nervii te-au copleşit, ai ucis un om şi ai ascuns acest fapt. Poţi să te ascunzi de
poliţie, de lege, de oameni, dar de tine vei putea? - tu ştii şi te doare. Şi ori de
câte ori cineva îţi va oferi motivul de a te înfuria, începi să te temi că vei face
acelaşi lucru.Întoarce-te la momentul în care ai ucis sau când te-ai comportat urât
şi observă-ţi inconştienţa. Rănile s-au păstrat în subconştient. Acum fii conştient.
Prati-prasav înseamnă să te îndrepţi conştient spre lucrurile pe care le-ai
făcut inconştient. Întoarce-te - doar lumina conştientizării va vindeca. Aceasta
este o forţă vindecătoare. Te vei vindeca de orice şi nu te va mai durea nimic.
Cel care se întoarce se eliberează de trecut. Atunci acesta nu va mai
funcţiona, nu îl va mai încătuşa. Iar în clipa în care trecutul nu mai deţine nici un
loc în fiinţa ta, devii deschis prezentului - niciodată înainte. Ai nevoie de spaţiu;
trecutul nu reprezintă decât o adunătură de lucruri vechi şi uzate. Iar acest gunoi
visează la viitor, aşa că fiinţa ta este pe jumătate plină cu lucruri uzate şi cealaltă
jumătate este plină cu vise. Şi prezentul? Doar aşteaptă la uşă. De aceea,
prezentul nu este decât un pasaj de trecere de la trecut la viitor,un pasaj temporar.
Termină cu trecutul! Până când nu faci acest lucru vei duce o viaţă
fantomatică. Viaţa ta nu este reală, nu este existenţială. Trecutul trăieşte prin tine,
te bântuie. Întoarce-te - ori de câte ori ai ocazia: când eşti fericit sau nefericit, în
tristeţe, furie sau gelozie, închide ochii şi mergi inapoi.
102
În curând vei deveni eficient în aceste călătorii. Şi când vei vedea rănile, nu
trebuie să faci nimic. Nu este nevoie. Doar priveşti, acordă-i rănii energia atenţiei
tale, priveşte-o. Şi fă-o fără să judeci, pentru că dacă o faci şi spui: “Acest lucru
este rău şi nu trebuie să fie aşa” - rana se va ascunde. Ori de câte ori condamni,
mintea încearcă să ascundă lucrurile. Astfel este creat conştientul, subconştientul
şi inconştientul. Altminteri, mintea este una; nu este nevoie de nici un fel de
diviziune. Însă tu condamni. Atunci mintea trebuie să dividă, să ascundă unele
lucruri în întuneric - şi nu vei mai condamna, deoarece nu le mai vezi.
Nu condamna, nu aprecia. Doar fii un martor, un observator neataşat.
Nu nega. Nu spune: “Asta nu este bine” - deoarece aceasta este o negare şi ai
început să suprimi. Fii detaşat. Doar priveşte şi observă. Priveşte cu compasiune
şi va apărea vindecarea. Nu mă întreba de ce se produce, pentru că este un
fenomen natural. Este la fel cum apa se evaporă la o sută de grade. Faţă de acest
fapt nu întrebi: “Dar de ce nu se evaporă la nouăzeci de grade?” Nimeni nu poate
răspunde la aceasta. Doar se întâmplă ca apa să se evapore la acea temperatură.
Tu ai fi întrebat indiferent de temperatura la care ar fi făcut-o. Este pur şi simplu
natural ca apa să se evapore la o sută de grade.
Acelaşi lucru este adevărat în privinţa naturii interioare. Când o conştiinţă
plină de compasiune ajunge la o rană, aceasta se evaporă, pur şi simplu dispare.
Acolo nu mai există un “de ce”. Doar ceva natural, aşa cum trebuie să fie. Iar
când spun acest lucru, o fac din propria experienţă. Încearcă şi vei vedea că poate
deveni şi pentru tine o experienţă nemijlocită.
Prin prati-prasav devii eliberat de karma. Karma se îndreaptă mereu spre
viitor; ea nu îţi permite să te îndrepţi spre trecut: “Mergi spre viitor. Ce mai poţi
face cu trecutul? De ce să mai pierzi timpul? Fă ceva pentru viitor!” Karma va
insista: “Mergi spre viitor, astfel ca trecutul să rămână ascuns în subconştient.”
Începe procesul invers. Nu asculta îndemnurile minţii, care te pun să mergi spre
viitor. Priveşte - mintea va spune mereu ceva despre viitor. Nu îţi permite
niciodată să fii aici şi acum. Ea îţi impune să mergi în viitor.
Întoarce-te în trecut. Şi când spun asta, nu înseamnă că trebuie să îţi
aminteşti. Aceasta nu te va ajuta; este un proces neputincios. Trebuie ţinută
minte această distincţie: amintirea nu este de ajutor - poate fi chiar periculoasă -
ci retrăirea. Ele sunt total diferite. Distincţia este foarte subtilă şi trebuie să fie
înţeleasă. Îţi aduci aminte de copilărie şi în acel moment rămâi aici şi acum. Nu
devii propriu-zis un copil. Îţi poţi aminti, închizi ochii şi îţi aduci aminte cum
erai la vârsta de şapte ani şi alergai în grădină. Tu eşti aici, iar trecutul se
derulează ca un film: alergi şi încerci să prinzi fluturii. Acum tu eşti văzătorul şi
copilul este obiectul văzut. Nu, aşa nu este bine; aceasta este o amintire care nu
este de nici un ajutor. Rănile sunt mai adânci. Ele nu pot fi vindecate prin
amintire, iar amintirea face parte din mintea conştientă.
103
În schimb, rănile sunt adânc ascunse în subconştient, aşa că îţi aduci aminte
doar de lucruri nefolositoare sau doar de acele lucruri pe care le acceptă mintea.
De aceea, fiecare om spune că în copilărie s-a simţit ca în paradis. Dar nu
este aşa. De ce spun toţi acest lucru? Acum ai dori să fii copil, dar întreabă un
copil. Oricărui copil îi place să fie adult şi de-abia aşteaptă să crească. Copiilor le
place maturitatea deoarece aceasta reprezintă putere, iar ei se simt neputincioşi şi
acest sentiment de neputinţă nu este ceva care să te facă să te simţi bine. Copilul
simte că nu are independenţă; dacă vrea îngheţată, trebuie să se roage şi adulţii îi
vor spune cu toţii că îngheţata nu este bună. El va gândi: “Atunci de ce a mai
creat Dumnezeu îngheţata?” Tot ce vor părinţii să îi dea să mănânce sunt
alimente sănătoase care lui nu îi plac, iar ceea ce îi place este ceva rău. Ei spun:
“Îţi face rău la stomac sau te vor durea dinţii.” Se pare că toate vitaminele sunt
puse în hrana care nu îi place şi cea care îi place nu este constituită decât din
lucruri rele. Copilul nu este deloc fericit; el vrea să termine cu tot acest non-sens.
Doreşte să fie matur şi liber. Însă mai târziu, el le va povesti altora cum copilăria
sa a fost un paradis. Ce s-a întâmplat? Tot ce este urât, rău este aruncat în
subconştient, deoarece ego-ul nu vrea să vadă aşa ceva. Toate suferinţele sunt
uitate şi doar fericirea este cea care este ţinută minte. Nu vei face altceva decât să
hrăneşti fericirea şi să flămânzeşti suferinţa. Aceasta este o alegere şi de aceea
fiecare va spune că vremea copilăriei sale a fost un paradis, deoarece ai încercat
să uiţi tot ce nu a fost frumos. Copilăria aşa cum ţi-o aminteşti nu este adevărată,
este o ficţiune. O imaginaţie creată de ego. Deci îţi vei aminti doar de lucrurile
frumoase. Însă trebuie să retrăieşti totul: fericirea şi nefericirea.
Şi ce este această retrăire? Înseamnă să redevii copil; nu să priveşti copilul
cum aleargă prin grădină, ci chiar să fii el. Nu fii doar un observator. Este posibil
să redevii copil, deoarece el există, este o parte din tine. Strat după strat, tot ce ai
trăit există în tine. Copilăria, tinereţea, bătrâneţea, toate există încă în tine. Eşti
ca un copac. Vei da la o parte fiecare strat al său şi vei ajunge la perioada în care
erai doar o mică plantă. Poţi număra anii, deoarece fiecare an este un strat care se
depune. Şi nu numai copacii au straturi, ci chiar şi pietrele, rocile.
Totul este un fenomen ce implică acumularea. Eşti o sămânţă care s-a
depus în pântecul mamei. Aceasta încă mai există. Şi deasupra ei s-au depus
milioane de straturi, s-au întâmplat milioane de lucruri. Toate sunt acumulate.
Poţi retrăi totul. Nu trebuie decât să păşeşti înapoi. Încearcă să retrăieşti.
Prati-prasav este retrăirea trecutului. Închizi ochii, te întinzi şi porneşti
înapoi. O poţi încerca într-un mod simplu. Vei prinde foar te uşor şmecheria. De
exemplu, noaptea, înainte să adormi, te întinzi în pat şi începi să îţi aminteşti
întreaga zi.
Ultimul lucru făcut este chiar întinderea în pat - fă-l primul şi porneşte
înapoi. Ce ai făcut înainte să te întinzi în pat?
104
Ai băut lapte; retrăieşte momentul acela. Ai avut o ceartă cu soţia;

retrăieşte. Nu încerca să judeci, deoarece nu este nici o nevoie să faci aşa ceva.
S-a întâmplat. Nu spune bun sau rău, nu implica evaluările. Doar trăieşte pur şi
simplu ceea ce s-a întâmplat. Te întorci înapoi până în clipa dimineţii, când a
sunat ceasul - reascultă-l. Doar du-te şi încearcă să trăieşti fiecare moment al
zilei, re-derulezi orele. Te vei simţi foarte proaspăt şi vei adormi foarte uşor.
Acum ziua care a trecut nu te va mai bântui. Ai trăit-o în mod conştient.
În timpul zilei era dificil să fii conştient; ai fost implicat în prea multe
lucruri. Şi încă nu deţii o asemenea stare de conştientizare pe care să o poţi
menţine chiar şi la piaţă. Poate că în templu poţi fi conştient câteva secunde.
Când meditezi, timp de câteva clipe vei putea fi conştient. Însă nu eşti atât de
conştient încât să o poţi menţine şi la piaţă, la magazin sau la alte treburi sociale
în care exişti în mod inconştient. Vei reveni la vechiul obicei somnambul. Dar
când te vei întinde să dormi, vei putea să fii conştient. Doar urmăreşte, retrăieşte,
permite să se întâmple totul din nou. De fapt, aşa se petrece cu un Buddha.
Retrăieşte totul noaptea: soţia a spus ceva, tu ai răspuns şi ea a reacţionat;
cum a apărut totul? Cum ai început să te enervezi şi cum a trebuit să zbieri la ea
sau să o loveşti şi cum a început să plângă.
Apoi, cum ai făcut dragoste cu ea. Pătrunde în cele mai mici detalii. Fii
atent. Este mai uşor, deoarece acum nu mai eşti implicat. Lumea nu mai există.
Poţi urmări şi retrăi totul. Iar atunci când ajungi în momentul dimineţii te vei
simţi atât de tăcut şi somnul te va învălui nu ca o inconştientă, ci ca un întuneric
minunat, ca de mătase - îl poţi simţi, îl poţi atinge. Căldura sa te înconjoară ca o
mamă. Şi atunci intri în noapte.
Vei visa mai puţin, deoarece visele sunt create de ziua netrăită. Se întâmplă
milioane de lucruri. Nu le poţi trăi pe toate cu atenţie. Acestea rămân agăţate de
tine. Visele sunt umbre ale întâmplărilor netrăite sau a zilei trăite inconştient;
este acelaşi lucru. Visul apare atunci când trăieşti cu jumătate de inimă, când îţi
târăşti existenţa. Visele sunt doar o completare a întregului proces care a rămas
incomplet în timpul zilei.
Mintea este o perfecţionistă; ea nu vrea să rămână nimic incomplet. De
aceea visezi. Însă dacă poţi retrăi ziua care a trecut, visele vor dispărea şi vei
ajunge să exişti fără ele. Când se întâmplă acest lucru, pentru prima oară vei
gusta ce este cu adevărat somnul.
Patanjali spune că samadhi este asemănător somnului, extazul final este la
fel ca somnul, doar cu o mică diferenţă; somnul este inconştient, samadhi este
conştient. Somnul este unul dintre fenomenele cele mai minunate, însă nu ai
reuşit niciodată să îl cunoşti cu adevărat.
Pe parcursul nopţii există aproximativ opt cicluri de visare şi fiecare ciclul
durează cam 40 de minute.
105
Între două vise ai un răgaz de 20 de minute, dar acesta nu este un somn

foarte profund deoarece atunci se pregăteşte să apară alt vis. Unul se termină:
actorii s-au retras în spatele cortinei, dar fac mult zgomot deoarece se pregătesc
pentru celălalt act. În curând cortina se ridică şi ei îşi fac apariţia. Deci între două
vise, răgazul de 20 de minute pe care îl ai nu este foarte liniştitor. În spatele său
este ascunsă pregătirea. Este la fel ca pacea dintre două războaie; primul război
mondial şi cel de-al doilea şi pacea dintre acestea. Oamenii spun că în acea
perioadă a fost pace - dar nu a fost. Nu putea fi. Altminteri cum putea să apară
cel de-al doilea război mondial? Acelea nu au fost nişte zile paşnice. Acum s-a
găsit un cuvânt potrivit pentru asemenea perioade: “război rece”. Există războaie
calde şi între ele apare războiul rece; aceasta este pregătirea din spatele scenei.
Între două vise există o pauză de 20 de minute; este ca un interval. Totul se
pregăteşte să reapară şi, la rândul tău, te pregăteşti şi tu. Nu este o linişte, ci o
tensiune.
Când retrăieşti ziua care tocmai a trecut, visele dispar. Atunci vei cădea
într-un abis; vei cădea şi cădea. Această cădere are o frumuseţe extraordinară.
Dar nu se produce decât dacă retrăieşti ceea ce s-a petrecut în timpul zilei. Nu
trebuie decât să prinzi şmecheria şi apoi o poţi face cu întreaga viaţă.
Întoarce-te până în momentul în care te-ai născut şi ai scos primul ţipăt.
Ţine minte, trebuie să îl retrăieşti şi nu doar să ţi-l reaminteşti. O poţi face, vei
ajunge la ceea ce Janov numeşte a fi strigătul primar. Vei ţipa ca şi cum renaşti.
Este dificil. Te lupţi şi te doare să ieşi ca să începi o nouă viaţă, deoarece până
atunci ai trăit nouă luni într-un paradis.
Întreaga ştiinţă nu a reuşit să creeze un lucru la fel de confortabil cum este
pântecul mamei. Este perfect. Copilul trăieşte absolut fără nici o responsabilitate,
fără griji, fără să se gândească la hrană sau la lume - nu are nici o grijă. Şi din
moment ce acolo nu mai există nimeni, nici nu se pune problema relaţiilor
interumane. El se hrăneşte din mamă, fără să se gândească măcar că trebuie să
digere: mama o face pentru el. Nu este îngrijorat că trebuie să respire; mama
respiră, el obţine oxigenul şi pluteşte în apă.
Hinduşii au o pictură în care Vishnu pluteşte în ocean. Poate că mulţi au
văzut-o: Vishnu stă pe un pat de şerpi; aceştia îl apără şi el doarme. Această
pictură simbolizează pântecul. Fiecare copil este un Vishnu, un Dumnezeu
încarnat - cel puţin în pântec. Totul este perfect, nimic nu lipseşte. Apa în care
pluteşte este exact ca apa oceanului, cu aceeaşi salinitate, cu aceleaşi elemente
chimice. Din acest motiv, o gravidă începe să mănânce mai sărat; pântecul are
nevoie de sare. Temperatura este aceeaşi în permanenţă; nu contează dacă afară
este frig sau cald, pântecul va menţine acelaşi climat. Copilul trăieşte într-un lux
perfect. Ieşirea din acel loc luxos se face printr-un pasaj întunecos, strâmt şi
dureros; atunci copilul începe să ţipe.
106
Dacă te vei intoarce la trauma naşterii, vei începe să ţipi şi cu siguranţă o

vei face dacă retrăieşti acel eveniment. Şi va veni un moment în care vei simţi că
eşti chiar copilul şi nu cineva care îşi aminteşte. Te naşti şi începi să strigi. Acest
strigăt va vibra în toată fiinţa ta, el apare chiar din străfundurile tale, chiar din
rădăcinile fiinţei. Strigătul te va elibera de multe lucruri. Vei redeveni un copil,
inocent - aceasta este o renaştere. Şi nici asta nu este totul, deoarece nu ai ajuns
decât la o viaţă. Iar dacă o poţi face cu această viaţă, atunci vei putea pătrunde şi
în altele. Vei ajunge chiar în ziua creaţiei. Sau, dacă eşti creştin, poţi folosi
terminologia creştină: te vei afla în Grădina Raiului, în Eden. Vei fi ca Adam şi
Eva. Atunci toată karma, toate obiceiurile, condiţionările vor dispărea. Ai ajuns
din nou în rai. Acesta este procesul prati-prasav. Acum să pătrundem în sutre.
Indiferent dacă sunt manifestate în prezent sau în viitor, experienţele
karmice îşi au rădăcinile în cele cinci suferinţe.
Am discutat despre cele cinci suferinţe, klesha, despre cele cinci cauze care
produc suferinţa. Toate acţiunile manifestate în prezent sau viitor, experienţele
karmice îşi au originea în cele cinci suferinţe. Prima este avidya, ignoranţa, iar
celelalte sunt produse de ea. Ultima este abhinivesha, ataşamentul faţă de viaţă.
Întreaga karmă este născută din lipsa conştientizării, din ignoranţă.
Atunci ce se poate spune despre un Buddha căci şi el merge, mănâncă,
doarme? Aceasta nu este tot karma? Nu, nu este. Acestea nu fac parte din lanţul
karmic, deoarece sunt înfăptuite cu conştientizare. Ele nu transportă nici o
sămânţă pentru viitor. Când Buddha merge, el o face în prezent. Nu are nimic de-
a face cu plimbarea care s-a petrecut cândva în trecut. El nu merge datorită
trecutului. Este o nevoie prezentă, chiar aici şi acum. Este ceva spontan. Dacă
Buddha se simte înfometat, atunci mănâncă, însă este spontan - aici şi acum.
Distanţa trebuie înţeleasă.
Una dintre problemele teologice ale Orientului a fost următoarea: Buddha a
trăit încă 40 de ani după iluminare; atunci ce se poate spune despre toate
acţiunile pe care le-a înfăptuit în toţi aceşti ani? Dacă acestea ar fi fost nişte
seminţe, atunci s-ar fi născut din nou. Sau este o diferenţă?
Nu devin seminţe, nu devin....
În fiecare zi iei masa la ora unu. O poţi face în două feluri. Te uiţi la ceas şi
dintr-o dată simţi că ţi se face foame, simţi că te doare stomacul de foame.
Aceasta este o foame a trecutului. Nu este ceva spontan, deoarece în fiecare zi ai
mâncat la aceeaşi oră. Când se apropie ora unu îţi aminteşti că trebuie să
mănânci. Şi nu doar îţi aminteşti, dar întregul corp începe să tremure de foame.
Vei spune că doar prin aducere aminte nu ţi se poate face foame - aşa este, însă
corpul urmează mintea, îşi aduce aminte că s-a făcut ora mesei şi trebuie să fie
înfometat. Trupul urmează foarte metodic instrucţiunile date: vei simţi în stomac
durerile provocate de foame.
107
Aceasta însă este o foame falsă, creată de o obişnuinţă. Dacă cineva îţi dă
ceasul în urmă, vei spune că încă nu îţi este foame şi că mai ai la dispoziţie o oră
- “îmi pot continua treaba” - foamea nu apare.
Trăieşti datorită obiceiurilor din trecut: foamea este un obicei, iubirea este
un obicei, setea, fericirea, furia, toate sunt nişte obiceiuri. Trăieşti datorită
trecutului. De aceea, viaţa ţi se pare lipsită de sens, de semnificaţie, de
splendoare. Este ca un deşert în care nu există nici o oază.
Un Buddha trăieşte în spontaneitatea momentului. Dacă simte foamea,
atunci nu o simte datorită trecutului. Chiar în acea clipă corpul său este
înfometat. Foamea sa este reală, adevărată. Setea există în mod autentic şi nu este
doar o creaţie a minţii. Tu trăieşti prin minte. Buddha nu are o minte; mintea sa a
fost spălată. El trăieşte prin fiinţa sa, orice s-ar întâmpla, oricum îi place. Din
acest motiv oameni ca Buddha pot spune: “Acum, voi muri.” Tu nu o poţi spune?
Cum ai putea? Nu ai simţit nimic spontan. Simţi foamea doar datorită orei; simţi
iubirea datorită unui şablon vechi care se repetă. Nu ai cunoscut moartea în
trecut, atunci cum o poţi recunoaşte când va veni în prezent? Nu vei fi capabil să
o recunoşti. Însă un Buddha poate.
Când i s-a apropiat moartea, Buddha le-a spus discipolilor: “Dacă mai aveţi
ceva să mă întrebaţi o puteţi face acum, deoarece voi muri.” Un om care a trăit
spontan va simţi foamea atunci când trupul este înfometat, va simţi setea când îi
este sete, va simţi moartea când trupul i se sfârşeşte. Este chiar ciudat faptul că
oamenii mor şi nu simt că trupul este pe moarte, nu simt. Au devenit atât de
închişi, atât de mecanici, atât de nesimţitori, precum nişte roboţi, încât nu mai
pot simţi nimic. Moartea este un fenomen măreţ. Dacă poţi simţi foamea, atunci
de ce nu poţi simţi şi moartea? Când simţi că trupului îi este somn, atunci de ce
nu simţi şi faptul că te apropii de moarte? Nu, nu poţi simţi. Nu simţi decât
trecutul, iar în trecut nu a existat moarte aşa că nu ai o experienţă. Mintea nu
deţine nici o amintire în privinţa morţii, deoarece în clipa morţii mintea este
inconştientă. Buddha a spus: “Mă puteţi întreba ce vreţi, deoarece voi muri.”
După aceasta se întinde sub un copac şi moare fiind deplin conştient.
Mai întâi pleacă din corp, după care trece în straturile mai subtile şi
pătrunde în interior. La cel de-al patrulea strat, se dizolvă. El face patru paşi spre
interior. În cel de-al patrulea se dizolvă. Buddha nu moare datorită morţii, ci
datorită lui. Iar când mori datorită ţie, acest lucru are o graţie, o frumuseţe a sa.
Acolo nu mai există nici o luptă.
Când cineva este conştient, el trăieşte în momentul prezent, nu în trecut.
Aceasta este diferenţa: când trăieşti datorită trecutului este creat viitorul, roata
karmică se învârte; când trăieşti în prezent această roată nu mai există. Eşti în
afara ei şi nu se mai creează nici un viitor.
Prezentul nu creează niciodată un viitor, doar trecutul o face.
108
Atunci viaţa va deveni un fenomen al clipei fără nici o continuitate cu

trecutul. Trăieşti în acest moment. Când acesta a dispărut, apare altul pe care îl
trăieşti prin conştientizare, prin atenţie, prin simţământ, prin fiinţa ta şi nu prin
trecut. Atunci nu vor mai exista griji, vise, imaginaţie. Eşti fără greutate; poţi
zbura. Gravitaţia îşi pierde înţelesul. Îţi deschizi aripile, vei fi ca o pasăre pe cer.
Şi nu mai este nici o nevoie să te reîntorci. Nu ai unde să te întorci; ajungi la un
punct fără de întoarcere.
Ce trebuie făcut? Faţă de karma acumulată în trecut trebuie să faci
procedeul prati-prasav, al reîntoarcerii: vei retrăi totul, astfel ca rănile să se
poată vindeca. Ai terminat cu trecutul - rana este închisă.
Al doilea lucru este acela că socotelile cu trecutul sunt încheiate: toate
seminţele sunt arse, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, vei fi renăscut şi proaspăt
ca o picătură de rouă. Atunci trăieşti conştient. Ai retrăit totul cu conştientizare,
acum vei trăi fiecare moment cu conştientizare. Şi dacă poţi face acest lucru, nu
mai acumulezi nici un fel de karmă, nu mai creezi răni. Trăieşti o viaţă
neîmpovărată.
Iată sensul renunţătorului, al sannyas-ului: să trăieşti neîmpovărat. Şterge
oglinda în fiecare moment, astfel ca să nu se mai adune praf şi atunci oglinda îţi
va putea reflecta viaţa aşa cum este ea. A fi sannyasin înseamnă a trăi o viaţă
lipsită de poveri, o viaţă lipsită de gravitaţie, o viaţă deschisă ca un cer. În trecut,
în scripturile vechi se spunea că sannyasinul este o pasăre pe cer - chiar este! Aşa
cum pasările nu lasă nici o urmă, nici el nu va lăsa nici o urmă. Când păşeşti pe
pământ, laşi în spate urmele tale.
Cel care nu este conştient păşeşte pe pământ - şi nu doar pe pământ uscat,
ci în mocirlă şi lasă urme - trecutul. Cel conştient este precum o pasăre pe cer; nu
are cum să lase urme. Peste tot vei vedea doar cerul şi nimic altceva - nici
amprente, nici amintiri, nici trecut.
Când spun acest lucru nu înseamnă că un Buddha nu te mai recunoaşte. El
are memorii, dar nu psihologice. Mintea funcţionează, însă o face doar ca un
mecanism, este separat. El nu este identificat cu ea. Dacă te duci şi îi spui: “Am
mai fost aici, îţi aduci aminte?” îşi va aminti. Şi o va face mai bine ca oricine
altcineva, deoarece nu are nici o povară. Are o minte clară şi curată, ca o oglindă.
Trebuie să înţelegi diferenţa, deoarece uneori oamenii cred că cel care
devine perfect conştient şi atent va uita totul. Nu, el doar nu mai cară nimic. Îşi
poate aminti orice, chiar funcţionează mai bine: mintea este mai clară. Are
memorii existenţiale, însă nu are memorii psihologice. Distincţia este foarte
subtilă. De exemplu, ai venit ieri la mine şi erai nervos. Dacă vii şi astăzi, îmi voi
aduce aminte de tine, îmi voi aminti faţa ta, te voi recunoaşte, însă nu voi căra şi
rana furiei. Aceasta este treaba ta. Nu voi duce povara furiei tale. În primul rând,
eu nu am ajutat-o să apară. Când ai fost nervos, ţi-ai făcut ţie un rău, nu mie.
109
A fost doar o coincidenţă faptul că m-am aflat lângă tine. Eu nu car rana.
Nu mă voi purta ca şi cum am în faţa ochilor aceeaşi persoană de ieri. Furia nu
va sta între noi. Ea nu va colora relaţia din prezent. Dacă o face, înseamnă că
aceasta este o memorie psihologică; este cărată o rană. O amintire psihologică
este un proces falsificator: poate că ai venit să ceri iertare, iar dacă eu duc rana
cu mine, nu voi mai putea să îţi văd faţa prezentă care a venit pentru a fi iertată,
care a venit pentru a se căi. Când văd chipul de ieri încă voi mai vedea în ochi
furia, inamicul din tine; iar dacă regreţi atunci nu mai eşti un inamic. Întreaga
noapte nu ai putut dormi şi ai venit să fii iertat. Iar eu mă voi comporta într-un
asemenea mod încât voi reproiecta pe faţa ta ziua de ieri. Acest lucru va distruge
posibilitatea de a apare ceva nou. Nu îţi voi accepta scuzele şi voi crede că vrei
să mă păcăleşti. Nu voi putea să văd că eşti alt om, deoarece chipul furiei stă
între mine şi tine. Şi o pot proiecta atât de mult încât îţi va fi imposibil să te
căieşti. Sau, o pot proiecta într-un mod atât de profund încât vei uita complet
pentru ce ai venit. Comportamentul meu poate crea o situaţie în care să redevii
nervos. Şi dacă se întâmplă să cazi victimă furiei, atunci proiecţia mea se
dovedeşte a fi “adevărată”, este întărită. Aceasta este memoria psihologică.
Memoria existenţială trebuie să existe. Buddha trebuie să îşi amintească de
discipolii săi: Ananda este Ananda. Sariputtra este Sariputtra. El nu este confuz
în privinţa lor. Are memorie, dar aceasta este doar o funcţie a mecanismului
mental. La fel ca şi cum ai avea un computer de buzunar în care ţii toate datele
pe care le vrei. Creierul lui Buddha este ca un astfel de computer, este un
fenomen separat. Acesta nu intervine în relaţiile sale. Nu îl cară mereu după el.
Când are nevoie, se uită în el, însă nu este niciodată identificat cu acesta.
O persoană deplin conştientă trăieşte în prezent - iar când eşti cu totul
conştient nici nu poţi trăi în altă parte decât în prezent; trecutul, viitorul nu
există, întreaga viaţă devine un fenomen al prezentului - atunci ea este fără
karma, fără seminţe acumulate. Eşti eliberat de propria încătuşare, de înlănţuirea
creată chiar de tine. Şi poţi fi liber. Nu ai nevoie să aştepţi mai întâi să se
elibereze întreaga lume. Poţi fi beatific. Nu trebuie să aştepţi ca lumea să scape
de suferinţe. Dacă o faci, atunci vei aştepta în van - nu se va întâmpla aşa ceva.
Acesta este un fenomen interior: să te eliberezi de încătuşare. Poţi trăi total
liber într-o lume neliberă. Poţi trăi total liber; chiar dacă te afli în închisoare nu
va conta deloc, deoarece este o atitudine interioară. Dacă seminţele din interior
sunt distruse, eşti liber. Nu poţi face din Buddha un prizonier. Îl poţi arunca în
închisoare, dar nu îl poţi face prizonier. Va trăi şi o va face cu o deplină
conştientizare. Când eşti conştient te vei afla în permanenţă în moksha, în
libertate. Conştientizarea este libertate, inconştienţa este sclavie.
Atât timp cât rădăcina există, karma rodeşte, determinând felul naşterii,
durata şi tipurile de experienţe.
110
Dacă continui să cari seminţele karmice, acestea vor răsări mereu în

milioane de feluri. Vei trece iarăşi prin situaţii în care karma se va realiza.
De exemplu, poţi fi bogat, dar să duci o viaţă de cerşetor - aceasta este
karma. În vieţile trecute ai fost cerşetor. Acum ai bogaţii, însă nu poţi trăi cu
acele averi. Vei începe să cauţi scuze: te vei gândi că întreaga lume se află în
sărăcie şi tu nu poţi să duci o viaţă îmbelşugată. Cu toate acestea, nu îţi vei dona
averile, ci vei trăi modest şi banii vor sta în bancă. Sau, vei crede că sărăcia
reprezintă o viaţă religioasă. Aceasta este karma, o sămânţă a sărăciei. Poţi avea
bani, însă nu ştii să trăieşti cu ei; sămânţa sărăciei va deţine controlul.
Sau invers, poţi fi sărac şi să duci o viaţă îmbelşugată. Poţi fi un cerşetor,
iar câteodată cerşetorii sunt mai bogaţi ca cei avuţi. Ei trăiesc liberi. Nu îi
interesează ce urmează să se întâmple. Nu au nimic de pierdut, aşa că se bucură
de ceea ce deţin pe moment. Mai puţin nu pot avea şi atunci trăiesc fericiţi cu ce
au. Un sărac poate duce o viaţă plină de bucurii dacă în el există seminţele unei
vieţi îmbelşugate, iar aceste seminţe vor găsi întotdeauna posibilităţi prin care să
iasă la iveală. Oriunde şi oricum te-ai afla nu are importanţă Trăieşti prin trecutul
pe care l-ai avut.
Virtutea aduce bucuria; viciul aduce suferinţa.
Dacă ai înfăptuit acţiuni virtuoase, dacă ai o karma bună, atunci vei fi
înconjurat de bucurie. Chiar dacă nu vei deţine nimic, te vei simţi bine, vei avea
o atitudine plăcută faţă de viaţă. Vei fi capabil să vezi soarele chiar şi prin norii
cei mai negri. Te vei bucura de lucruri simple, însă o vei face atât de intens, încât
vor deveni mai bogate decât lucrurile cu adevărat bogate. Poţi merge ca un
împărat în haine de cerşetor. Dacă ai făcut acţiuni bune, vei avea parte de
fericire. Dacă ai fost vicios, dacă ai o karma rea - ai fost violent, agresiv - atunci
vei avea parte de durere şi suferinţă. Acesta este doar un efect.
Creştinii, evreii, musulmanii cred că Dumnezeu te pedepseşte deoarece eşti
rău. Dacă faci lucruri bune, atunci Dumnezeu te va răsplăti numai cu fericire.
Hinduşii sunt mai ştiinţifici: ei nu îl implică pe Dumnezeu. Ei spun astfel:
“Aceasta este o lege” - la fel ca legea gravitaţia, dacă mergi echilibrat nu vei
cădea, îţi va face chiar plăcere să te plimbi; dacă ai un mers neechilibrat, la fel ca
cel al unui beţiv, atunci vei cădea şi îţi vei rupe oasele. Nu este vorba că
Dumnezeu te pedepseşte pentru că ai greşit, ci doar legea acţionează. Dacă
mănânci alimente bune şi proaspete, vei avea parte de sănătate; altminteri vei fi
mereu bolnav. Nu înseamnă că te pedepseşte cineva. Nu există nimeni care să o
facă, doar Legea, Natura - Tao. Legea karmei este simplă. Dacă îl implici pe
Dumnezeu, atunci lucrurile se vor complica foarte mult. Uneori un om rău se
bucură de viaţă, o duce bine; alteori, un om bun suferă şi are parte numai de
necazuri - atunci începi să te întrebi ce face Dumnezeu. Pare a fi nedrept. Dacă
este drept, înseamnă că cel rău trebuie să sufere, iar cel bun să se bucure.
111
Problema este următoarea: dacă Dumnezeu este absolut drept şi corect,

atunci nu îl poţi considera milos, deoarece cum se poate potrivi mila cu
dreptatea? Dacă Dumnezeu este just nu poate fi milos, pentru că atunci ar
însemna că trebuie să îi ierte pe cei care au făcut multe rele, dar acum se roagă la
el. De aceea, rugăciunea devine foarte importantă la creştini, evrei sau
musulmani - “Roagă-te, pentru că dacă o faci, Dumnezeu te va ierta. El este plin
de compasiune.” Atunci înseamnă să fie nedrept. Pe cineva care a fost bun dar nu
s-a rugat, îl va pedepsi şi îl va arunca în iad, iar un păcătos care se roagă va intra
în rai. Este nedrept. Doar din cauza unei rugăciuni? Şi ce este rugăciunea? Un fel
de mită? Ce faci atunci când te rogi? Doar îl “linguşeşti” pe Dumnezeu.
Hinduşii spun: “Nu, nu îl implica pe Dumnezeu, deoarece vor apare
problemele. Ori va fi corect - şi atunci nu mai este loc pentru compasiune, ori va
fi milos şi atunci nu mai este loc pentru justeţe. Datorită acestui fapt oamenii
cred că acţiunile oricum ar fi, bune sau rele, nu au o aşa mare importanţă cum o
are rugăciunea sau un pelerinaj la un loc sacru. Hinduşii spun: “Este o simplă
lege a naturii. Dacă ai făcut rău, atunci va trebui să suferi.” Totul se rezumă la
acţiunile pe care le-ai înfăptuit.
Nimeni nu îţi distribuie aceste lucruri, nu există o personalitate care împarte
totul - este ceva impersonal, doar o lege. Aşa este mai ştiinţific. Creează mai
puţine complexităţi şi rezolvă mai multe probleme. Conceptul hindus faţă de
legea naturii, rit, este într-un fel compatibil cu atitudinea ştiinţifică faţă de lume.
Atunci ce poţi face? Dacă ai comis rele vei suferi, iar dacă ai făcut lucruri bune
vei fi fericit. Deci ce poţi face?
În Orient există două atitudini: cea a lui Patanjali şi cea a lui Mahavira.
Acesta din urmă spune: “Dacă ai făcut rău atunci, pentru a te echilibra, trebuie să
faci bine, altminteri va trebui să suferi.”
Asta este prea mult, deoarece timp de multe vieţi ai comis milioane de
acţiuni. Dacă va trebui să echilibrezi totul, atunci îţi vor mai trebui alte mii de
vieţi. Şi nici după acestea nu vei termina, deoarece vei comite alte lucruri şi vei
continua să creezi viitorul. Fiecare lucru conduce la altul; totul este inter-legat.
Atunci se pare că nu există nici o posibilitate de eliberare.
Atitudinea lui Patanjali este diferită. Este mai profundă. Nu se pune
problema să echilibrezi răul cu binele; trecutul nu mai poate fi refăcut. În trecut
poate că ai omorât un om - atitudinea lui Mahavira te îndeamnă: “Acum trebuie
să faci bine altor oameni”. Însă chiar dacă faci asta, acel om nu va mai fi reînviat.
A fost omorât şi gata. Crima aceea îţi va rămâne veşnic în interior, ca o rană.
Poate că te vei consola cu ideea că ai construit multe temple şi dharamasala sau
că ai donat milioane de rupii la săraci. Cu toate acestea, sentimentul de vinovăţiei
persistă în interior. Cum poţi contrabalansa o crimă? Nu se poate. Nu poţi reînvia
trecutul.
112
Patanjali spune: “Trecutul nu este altceva decât o amintire; este un fenomen

asemănător visului nu mai există. Nu îl poţi reface decăt prin prati-prasav. Te
întorci şi îl retrăieşti: îl omori din nou pe acel om, dar de data aceasta o faci în
memorie, în retrăire. Simte din nou rana. Simte durerea prin care ai trecut.
Trăieşte iarăşi întreaga suferinţă şi în acest fel rana se va închide iar trecutul va
dispărea.”
Cu Patanjali eliberarea pare posibilă, cu Mahavira pare imposibilă. De
aceea, jainismul nu s-a putut răspândi foarte mult. Moksha pare nerealizabilă.
Patanjali a devenit una din bazele ezoterismului oriental. Mahavira a rămas doar
la margine. Nu a putut niciodată să devină o forţă. Este prea preocupat de acţiune
şi crede prea mult în realitatea faptelor. Patanjali spune: “Acţiunile sunt precum
visele. Întreaga lume nu este altceva decât o scenă imensă şi viaţa este doar o
dramă. Tot ce ai înfăptuit a fost din inconştienţă. Dacă ai fi fost conştient, atunci
nu ar fi existat nici o problemă.”
Devino conştient şi îndreaptă energia conştientizării spre trecut. Aceasta îl
va arde: durerea şi plăcerea vor dispărea amândouă, binele şi răul se vor dizolva.
Şi în clipa în care transcenzi binele şi răul, când depăşeşti dualitatea eşti eliberat.
Atunci nu mai există nici plăcere şi nici suferinţă. Va apărea doar o tăcere
profundă. Iar în această tăcere se produce un fenomen nou, sat-chit-ananda. În
acea tăcere profundă îţi apare adevărul, conştiinţa şi beatitudinea. Eu sunt întru
totul în favoarea lui Patanjali.
De aceea, întregul punct de vedere al lui Mahavira a devenit din ce în ce
mai moral. Religia jainistă a uitat complet de yoga. Nu vei vedea niciodată
călugări jainişti, inunis, să practice yoga - niciodată. Ei doar îşi echilibrează
acţiunile. Se gândesc mereu la ce trebuie să facă sau la ce nu trebuie să facă. Au
uitat complet cum să existe. Nu îi interesează decât dacă “trebuie” sau “nu
trebuie” - nu ai voie să mergi prin întuneric, deoarece poţi călca pe insecte; nu ai
voie să mănânci noaptea, deoarece nu vezi şi poţi înghiţi unele insecte, iar atunci
vei fi un criminal. Nu mânca una, nu mânca alta. Nu te plimba pe timpul ploii,
deoarece multe insecte trăiesc şi apar pe pământ doar când plouă. Ei sunt în
continuu interesaţi de acţiuni, de karma; ce să faci şi ce să nu faci. Punctul lor de
vedere este îndreptat numai spre fenomenele exterioare. Au uitat complet cum să
existe. Nu meditează, nu fac yoga, sunt orientaţi numai pe acţiune. Patanjali este
orientat numai spre conştiinţă.
Mult mai mulţi ating nirvana prin Patanjali. Prin Mahavira sunt foarte
puţini, deoarece viziunea sa pare aproape imposibilă. Aşa că ascultă bine la
Patanjali. Nu numai să asculţi, ci încearcă să-ţi îmbibi spiritul cu el. Prin el se pot
petrece multe lucruri minunate. Este unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai
lumii în ceea ce priveşte călătoria spre interior.manole
113
VIII. PSIHOLOGIA ILUMINAŢILOR
Prima întrebare:
Ai spus că vrei să dezvolţi cel de-al treilea tip de psihologie, psihologia
celor iluminaţi, a celor care sunt buddha, însă de unde găseşti atât de mulţi
buddha pentru a-i studia?
Pentru început, unul există deja aici, iar mai devreme sau mai târziu îi va
transforma pe mulţi în buddha. Dacă există unul, atunci pot apare imediat mai
mulţi, deoarece acesta poate acţiona ca un agent catalitic. Nu înseamnă că va
face ceva anume, însă doar pentru simplul fapt că există, lucrurile vor începe să
curgă de la sine. Acesta este înţelesul unui agent catalitic. Mai devreme sau mai
târziu mulţi din cei de aici vor deveni buddha, deoarece în mod fundamental
fiecare este un Buddha. Cât de mult poţi amâna recunoaşterea acestui fapt? Cât
de mult poţi amâna? Este dificil - vei încerca din răsputeri, dar cât timp o poţi
face?
Sunt aici pentru a te împinge în abisul în care vei muri şi renaşte ca buddha.
Problema constă întotdeauna în găsirea unui buddha care să facă asta. Acesta
poate să îi transforme pe mulţi, iar aceştia la rândul lor îi impulsionează pe alţii.
Primul buddha este ca o scânteie, iar o mică scânteie este îndeajuns pentru a
înflăcăra întregul Pământ. La fel s-a întâmplat în trecut. După ce Gautama
Siddhartha a devenit Buddha, alte mii de oameni l-au urmat. Doar trebuie să îţi
reamintească cineva cine eşti.
Chiar ziua trecută citeam una din parabolele lui Ramakrishna. Îmi place
foarte mult. O citesc mereu, ori de câte ori am ocazia. Este vorba despre o
poveste în care un Maestru devine un agent catalitic.
O tigroaică a murit în timp ce năştea un pui, iar acesta a fost adoptat de
nişte capre. Desigur că tigrul, crescând printre capre, a crezut că şi el era ca ele.
Era vegetarian şi mânca numai iarbă. Nici măcar în visele sale nu îşi putea
imagina că este tigru.
Într-o bună zi, un alt tigru s-a apropiat de turma de capre şi nu i-a venit să
creadă ce a văzut. Un tigru tânăr era chiar în mijlocul lor! Convieţuiau toţi în
linişte şi pace, fără să se deranjeze unul pe celălalt.
114
Atunci tigrul mai bătrân s-a apropiat de capre cu scopul de-al prinde pe
puiul de tigru. Desigur că toate au fugit imediat şi acelaşi lucru a încercat să facă
şi tigrul cel mic - a încercat să fugă, să scape. Îi era teamă, tremura, însă tigrul
cel bătrân avea experienţă şi l-a încolţit îndreptându-l spre lac. Puiul nu vroia,
simţea că se afiă în pericol. În cele din urmă nu a avut ce să facă şi a ajuns în
preajma lacului.
Lacul era liniştit ca o oglindă cristalină. Atunci tigrul cel bătrân l-a forţat pe
pui să privească în apă. Cu lacrimi în ochi şi speriat la culme, şi-a privit propria
imagine oglindită şi a observat că semăna cu celălalt tigru. Lacrimile au dispărut
şi imediat s-a simţit o nouă fiinţă; ideea de capră a dispărut din mintea sa. Nu îi
venea să creadă, nu îşi putea crede ochilor faptul că s-a iluminat. Încă mai
tremura puţin gândindu-se: “Poate că doar îmi imaginez. Cum se poate ca o
capră să se transforme brusc într-un tigru? Nu este posibil, nu s-a întâmplat
niciodată aşa ceva. Nu se poate întâmpla.” Era inimaginabil, dar nu mai era
acelaşi ca în trecut. Şi acum nu mai putea să fie la fel.
Tigrul cel bătrân l-a dus în peştera în care se adăpostea, însă acum nu mai
opunea rezistenţă, nu îi mai era teamă. Încet-încet prindea curaj, devenea
îndrăzneţ. Deja păşea ca un tigru adevărat. Tigrul cel bătrân i-a dat nişte carne să
mănânce, dar el era vegetarian şi a refuzat. Bătrânul l-a forţat să se apropie de
carne şi în momentul când a simţit mirosul cărnii ceva s-a trezit înăuntrul său. A
începui imediat să înfulece. Atunci a răcnit şi în acel răcnet capra a dispărut
complet din fiinţa sa şi în locul ei a răsărit tigrul în toată frumuseţea şi
splendoarea sa.
Iată întreg procesul: este nevoie de un tigru bătrân. Iar acesta există şi
încerci să faci orice pentru a scăpa de el. Eşti îndărătnic, nu vrei să mergi la lac,
însă te voi duce. Întreaga viaţă ai mâncat numai iarbă şi ai uitat complet mirosul
cărnii, însă te voi forţa să mănânci. Imediat ce o guşti vei scoate un răcnet, iar în
acea explozie se va naşte un Buddha. Deci nu este necesar să te îngrijorezi de
unde o să găsesc atât de mulţi buddha pe care să îi studiez, îi voi produce chiar
eu.
2. Ce înţelegi prin psihologia iluminaţilor, a celor care sunt buddha? Ei nu
au creat deja o asemenea psihologie? Sfinţi precum Kapil, Kanad, Badarayana,
Patanjali, etc., nu au înfiinţat deja această a treia psihologie?
Nu, încă nu. Sunt multe probleme. Pentru ca aceasta să apară este nevoie ca
primele două să fie complete. Când construieşti o casă cu trei etaje, pentru a
ajunge să îl ridici pe cel de-al treilea mai întâi trebuie să le ridici pe primele
două. În trecut, psihologia patologicului nu a existat. Nimeni nu a fost interesat
să pătrundă în tărâmul bolilor mentale, în special în Orient. Şi acest lucru s-a
petrecut deoarece se putea scăpa de boală fără să pătrunzi neapărat în ea.
115
Nu era nici o nevoie să o analizezi, nu era necesar să cunoşti mecanismele

unei minţi bolnave. Au existat anumite tehnici şi încă mai există prin care curmi
boala dintr-o lovitură.
De exemplu, în Japonia un nebun este dus la templu şi lăsat acolo. Ce îi
fac? Nimic. Nu este nimeni interesat să îl studieze sau să îl analizeze. Doar îl
închid undeva într-o colibă, departe de mănăstire şi îl ţin izolat, i se dă tot ce îi
trebuie, însă nimeni nu vorbeşte cu el sau despre el. În Orient este binecunoscut
faptul că, cu cât îi acorzi, mai multă atenţie, cu atât mai mult îi vei hrăni nebunia.
Toţi cei din mănăstire rămân detaşaţi de problema sa, ca şi cum nu ar fi fost adus
nici un nebun.
Detaşarea este una dintre tehnici, deoarece un nebun are nevoie de atenţie.
Poate că a devenit nebun tocmai pentru a atrage atenţia altora. Acesta este unul
din motivele pentru care psihanaliza nu a fost de prea mare ajutor, deoarece
aceasta se bazează pe atenţie. Psihanalistul nu face altceva decât să îl analizeze
pe pacient şi acesta începe să se hrănească cu atenţia.
Poate ai observat că nebunii încearcă întotdeauna să iasă în evidenţă, să fie
în centrul atenţiei. Ar face orice pentru asta. Într-o mănăstire zen, aşa ceva nu se
întâmplă. Pe nimeni nu interesează şi nici nu se gândeşte nimeni la faptul că acel
om este nebun pentru că şi gândirea are modul ei de a influenţa: va crea vibraţii
ce vor fi transmise şi îl vor ajuta să rămână neschimbat. Timp de trei sau patru
săptămâni, este ţinut izolat; nu i se dă nici un fel de atenţie; este menţinută
detaşarea. Nimeni nu se gândeşte că acel om este nebun. Şi după o perioadă de
timp, acesta începe să se însănătoşească. Nebunia dă înapoi.
Chiar şi în zilele noastre se practică aşa ceva în templele zen. Psihologii
occidentali au devenii conştienţi de acest fapt. Mulţi au studiat în Japonia şi au
fost uimiţi de rezultate. Ei lucrează ani întregi şi nu reuşesc să rezolve nimic, iar
într-o mănăstire zen în câteva săptămâni, fără să fie efectuat nici un fel de
tratament, nebunia începe să se vindece. Nebunii au nevoie de izolare. Au nevoie
de odihnă, de detaşare, iar atunci undele create de mintea lor vor dispărea la fel
de repede cum au apărut. După a patra săptămână este pregătit să părăsească
mănăstirea. Le mulţumeşte tuturor şi pleacă. Este sănătos.
Datorită acestor tehnici, în Orient nu s-a dezvoltat primul tip de psihologie.
Şi până când aceasta nu există, al doilea tip este imposibil să apară. Mintea
patologică trebuie înţeleasă foarte detaliat. Una este să ajuţi un nebun să devină
sănătos şi alta să dezvolţi o psihologie care să se ocupe de nebunie. Este necesară
o atitudine ştiinţifică, o analiză detaliată. În Occident s-a realizat acest lucru.
Freud, Jung, Adler şi alţii au creat acest gen de patologie. Poate că nu sunt de
foarte mare ajutor pentru cei care au într-adevăr probleme, însă măcar au
îndeplinit o altă cerinţă: aceea de a fi creat primul tip de psihologie. Al doilea tip
devine imediat posibil: psihologia omului sănătos.
116
Fragmente ale acestei psihologii au existat întotdeauna în Orient, dar nu au

ajuns niciodată să fie un întreg. De ce sunt doar fragmente? Pentru că cei
religioşi erau interesaţi să îl facă pe omul sănătos să se îndrepte spre
transcendental. Au căutat, dar nu foarte detaliat, nu până la capăt, asta pentru că
nu au fost interesaţi să creeze o psihologie. Nu i-a interesat decât să găsească un
loc propice, o trambulină în mintea sănătoasă de pe care să se poată efectua saltul
spre infinit. Interesul lor a fost diferit.
Când un om vrea să facă o săritură în râu, acesta nu stă să verifice întreg
malul. Găseşte un spaţiu mic, o rocă pe care să stea şi sare. Nu este nevoie să
cercetezi întregul teritoriu. Fragmente din această psihologie au existat în Orient
- la Patanjali, Buddha, Mahavira şi la alţii - doar părţi mici dintr-un teritoriu vast.
Însă procesul nu a fost ştiinţific, ci religios. Nu aveau nevoie de mai mult. De ce
să îi intereseze altceva? Era îndeajuns să cureţe un loc mic de pe care să se poată
zbura spre infinit. De ce să cureţi întreaga pădure? Şi este o pădure foarte întinsă.
Mintea umană este un fenomen complex şi vast. Mintea patologică la fel.
Însă mintea sănătoasă este mai vastă, deoarece mintea patologică este doar o
parte, un fragment al celeilalte. Nimeni nu înnebuneşte complet; nu se poate.
Doar o parte o ia razna. Este la fel ca şi în fiziologie: nici un trup nu se poate
îmbolnăvi complet. Ai văzut pe cineva absolut bolnav? Asta ar însemna ca toate
bolile existente să apară simultan în acel trup. Este ceva imposibil. Cineva are o
durere de cap, altul are o durere de stomac, altcineva are febră - doar o parte este
afectată. Iar corpul este şi el un fenomen vast, un univers.
Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul minţii: şi ea este un Univers. Mintea
nu înnebuneşte cu totul, de aceea te poţi însănătoşi. Dacă nu ar fi fost aşa, atunci
nimeni nu s-ar mai fi putut face bine. Doar o singură parte se strică şi aceasta
poate fi reparată şi reintegrată în întreg.
În Occident, acest al doilea tip de psihologie trece prin durerile naşterii cu
ajutorul lui Abraham Maslow, Eric Fromm, Janov şi alţii. Este o atitudine care
priveşte întregul şi care nu gândeşte în termeni ai bolii ci ai sănătăţii; nu este
bazată pe patologic, ci pe sănătatea umanităţii. Psihologia aceasta urmează să se
nască. Încă nu este completă. De aceea spun că încă trece prin durerile facerii.
Mai devreme sau mai târziu va începe să crească. Doar atunci este posibil cel de-
al treilea tip de psihologie. Şi din această cauză spun că nu a existat.
Au fost foarte mulţi buddha, milioane, însă nu şi o psihologie a lor,
deoarece nimeni nu a încercat să studieze mintea unui iluminat pentru a crea o
disciplină ştiinţifică de pe urma ei. Nimeni nu a încercat sâ înţeleagă fenomenul
stării de buddha într-un mod ştiinţific.
Singurul din istoria omenirii care a încercat acest lucru a fost Gurdjieff. A
fost ceva rar, a fost un pionier al celei de-a treia psihologii. Şi aşa cum se
întâmplă întotdeauna cu ceva nou, a fost foarte dificil să pătrundă în necunoscut.
117
El a început să scoată la lumină fragmente din întuneric, însă i-a fost foarte
greu, mai ales că discipolul său cel mai apropiat P.D. Uspensky, l-a trădat. A
existat o problemă: Gurdjieff însuşi era un mistic şi nu era versat în lumea
ştiinţei. Era un buddha. O mare parte a muncii rămânea în mâinile lui Uspensky,
deoarece acesta era un om de ştiinţă: unul dintre cei mai mari matematicieni şi
unul dintre cei mai profunzi gânditori ai acestui secol. Totul depindea de el.
Gurdjieff trebuia să sădească seminţele şi Uspensky să le întreţină, să le
definească, să facă din ele teorii ştiinţifice. Trebuia să existe o cooperare
constantă între Maestru şi discipol. Gurdjieff putea sădi, însă nu putea teoretiza
atât de bine ceea ce realiza încât să devină o disciplină. El cunoştea, însă îi lipsea
limbajul.
Uspensky cunoştea limbajul ştiinţific aproape perfect. Nu găsesc altă
comparaţie - Uspensky ar fi putut aşterne pe hârtie concluziile atât de bine încât
şi Albert Einstein ar fi fost invidios. A avut o minte antrenată, foarte logică.
Poate că ai citit una din cărţile sale, Tertium Organum. Este o carte fenomen.
Chiar la început el spune: “Există doar trei cărţi în lume: una este cea a lui
Aristotel: Organon, primul principiu al gândirii; a doua este cea a lui Bacon:
Novum Organum, al doilea principiu al gândrii; iar a treia este Tertium
Organum” Înseamnă al treilea canon al gândirii. Uspensky spune - şi când afirmă
aşa ceva nu este mândru sau egoist: “Chiar şi înainte să existe primele două, a
treia exista deja. Eu pun chiar bazele întregii cunoaşteri.” Şi nu este ceva egoist;
este ceva cu adevărat rar.
Efortul lui Gurdjieff se baza pe o profundă cooperare cu Uspensky. Acesta
urma să structureze ceea ce îi oferea Gurdjieff. Sufletul era oferit de Gurdjieff,
iar Uspensky urma să ofere corpul. Însă acesta l-a trădat chiar la mijlocul
lucrării. Pur şi simplu a plecat. Acest lucru se putea întâmpla oricând, deoarece
Uspensky era un intelectual, iar Gurdjieff era cu totul împotriva intelectului. Era
aproape o imposibilitate pentru ei să continue să coopereze.
Gurdjieff a cerut o dăruire totală - aşa cum o cer întotdeauna Maeştrii; acest
lucru era dificil pentru Uspensky - aşa cum este pentru fiecare discipol. Şi este
mai dificil atunci când discipolul este foarte intelectual. Încet-încet, Uspensky a
început să creadă că şi el cunoştea acele lucruri. Aceasta este păcăleala pe care
mintea o creează cu foarte mare uşurinţă. După ce au început să lucreze şi
Uspensky a început să formuleze ştiinţific ceea ce îi spune Gurdjieff, el a început
să simtă că deja ştia totul. Astfel a apărut ruptura.
Gurdjieff cerea întotdeauna lucruri absurde. De exemplu, Uspensky se afla
la mii de kilometri depărtare şi Gurdjieff îi trimitea o telegramă: “Vino imediat,
părăseşte totul.” Uspensky avea şi el multe probleme financiare sau familiale,
însă trebuia să plece. Atunci când a primit acea telegramă, a vândut tot ce avea
şi-a părăsit familia şi a plecat la Gurdjieff.
118
Imediat ce a ajuns acesta i-a spus: “Acum te poţi duce înapoi.” Din cauza
acestui lucru a apărut ruptura între ei. Uspensky a plecat, dar nu s-a mai întors - a
pierdut. Acesta nu era decât un test pentru dăruirea sa totală.
Când te predai total nu mai întrebi: “De ce?” Maestrul spune: “Vino” - şi
vii; Maestrul spune: “Pleacă” - şi pleci. Dacă în acea zi Uspensky pleca aşa cum
a venit, atunci ar fi dispărut din el acel lucru care i-a oprit creşterea. Însă a fost
ceva neobişnuit ca un om ca Uspensky să vină imediat ce l-a chemat Gurdjieff.
Cu siguranţă venise plin de aşteptări, deoarece se gândise că sacrificase multe:
familia, problemele, banii, serviciul - a renunţat la tot. Probabil că se credea un
martir. El s-a zbătut cât a putut şi cum a intrat Gurdjieff i-a spus: “Acum te poţi
întoarce înapoi.” A fost prea mult.
Cu această plecare definitivă a lui Uspensky s-a oprit şi crearea celei de-a
treia psihologii. Gurdjieff a mai încercat să găsească pe altcineva, însă nu a mai
găsit pe nimeni de calibrul lui Uspensky. Creşterea lui Uspensky s-a oprit şi
odată cu aceasta a încetat şi dezvoltarea psihologiei ultime. Împreună erau
minunaţi; separaţi au rămas paralizaţi. Uspensky a rămas un intelectual;
Gurdjieff a rămas un mistic. Aceasta a fost problema. Din acest motiv nu s-a
ajuns prea departe.
Eu încerc să lucrez în privinţa acestei de-a treia dimensiuni şi nu am riscat
la fel ca Gurdjieff. Eu nu depind de nimeni; sunt Gurdjieff plus Uspensky. Este o
muncă grea să trăieşti în două dimensiuni diferite; este foarte dificil. Însă oricum
este bine, deoarece nimeni nu mă poate trăda şi nimeni nu îmi poate opri munca,
nimeni. Mă mişc continuu în lumea non-minţii şi în cea a cuvintelor şi a cărţilor
şi a analizei. Eu trebuie să fac şi munca de laborator şi cea de cercetare, cea din
bibliotecă. Am lucrat mereu în ambele nivele şi există o posibilitate ca efortul
meu să fie încununat de succes. Îi studiez creşterea fiecăruia.
Când devii un buddha, totul se produce atât de rapid încât nu mai există
spaţiu de mişcare. Acum eşti aşa cum te ştii şi deodată devii buddha. Prin tine
pot studia detaliat şi lent. Cu cât rezişti şi te opui mai mult, cu atât mai bine te
pot studia: ce se întâmplă, cum se întâmplă. Şi trebuie să studiez asupra multor
oameni. O psihologie nu se poate baza doar pe studiul făcut pe un singur om,
deoarece indivizii sunt foarte diferiţi, fiecare este unic. Poate că am devenit un
Buddha, dar tu eşti o persoană unică. În lume există cel puţin şapte tipuri de
oameni, deci trebuiesc studiaţi profund şi foarte detaliat şapte tipuri de buddha.
Doar atunci este posibilă apariţia unei psihologii.
Quspensky vorbeşte despre şapte tipuri de oameni. Fiecare dintre aceştia şi
de asemenea dezvoltarea lor trebuie înţeleasă: ce obstacole creează fiecare, în ce
mod încearcă să scape fiecare şi cum pot fi acestea contraatacate. Va fi diferit.
119
Până când nu sunt cunoscute foarte bine toate aceste tipuri, pas cu pas, strat
după strat, de la început la sfârşit, de la A la Z, psihologia nu poate fi formulată.
Ea nu a existat, însă poate apare în viitor.
3. Aşa cum ai spus, viaţa mea a fost doar suferinţă - însă de când am venit
la tine suferinţa a dispărut. Deşi cunosc faptul că viaţa mea încă nu este
beatifică, totuşi o satisfacţie mi-a apărut în tot ceea ce mi se întâmplă. Acest
lucru a creat o lipsă a dorinţei de a medita şi de a mai căuta. Sunt fericit că pot
curge odată cu tine. Sunt doar leneş?
Acest lucru apare fiecărui căutător: când negativul nu mai există, iar
pozitivul încă nu a apărut, când suferinţa s-a dizolvat dar fericirea nu şi-a făcut
apariţia, noaptea s-a terminat însă soarele încă nu a răsărit. Acesta este un indiciu
care îţi arată că te dezvolţi, creşti. Şi apoi, imediat te simţi relaxat, simţi că
pluteşti şi tot ce se întâmplă este minunat. Mintea va spune: “Ce te mai
interesează? De ce să mai meditezi?” Dacă o asculţi, noaptea va reveni, suferinţa
se va reîntoarce. Nu asculta mintea. Continuă să meditezi, dar cu o atitudine
diferită: meditează şi curgi odată cu meditaţia. Nu depune prea mult efort. Asta
este tot ce ai nevoie. Meditează fără efort, dar fă-o. Nu fi leneş. Prin lene va
reapărea vechiul şablon, deoarece beatitudinea încă nu a apărut. Când va răsări
când vei fi pe deplin mulţumit, când vei ajunge în acel punct în care uiţi chiar şi
de fericire - atunci se poate renunţa la meditaţie. Dispare în mod automat.
Ideea de a renunţa la meditaţie apare de două ori pe parcursul călătoriei.
Odată este în situaţia descrisă de cel care a întrebat: când întunericul dispare,
suferinţa se dizolvă şi te simţi bine Aceasta însă este doar o absenţă a suferinţei.
Pentru o minte care a trăit în suferinţă, starea de non-suferinţă arată foarte
asemănătoare cu fericirea, pari beatific. Însă nu te lăsa înşelat de aparenţe. Mai
sunt multe de făcut - iar acum nu mai trebuie decât să continui, asta-i tot. Acum
fă meditaţiile într-un mod foarte relaxant; nu te încorda, ci pluteşte - dar continuă
să le faci deoarece mai sunt multe lucruri pe care trebuie să le descoperi.
Călătoria încă nu s-a sfârşit. Poate că ai ajuns la un punct în care te poţi odihni la
umbra unui copac, însă nu uita că acesta este doar un popas pentru o noapte.
Dimineaţa trebuie să pleci mai departe. Până când nu dispari, călătoria trebuie
continuată. Însă acum schimbă calitatea ei: pluteşte. Pătrunde în meditaţie fără
efort.
Deci cunoşti diferenţa? Cel care înoată depune un efort; se poate şi altfel: te
întinzi şi pluteşti odată cu râul şi te laşi în voia lui. La început trebuie să înoţi în
meditaţie, deoarece sunt multe obstacole create de minte; trebuie să lupţi cu ele.
În cea de-a doua etapă trebuie să pluteşti odată cu râul. În cea de-a treia
trebuie să devii râul - atunci nu mai apare nici o întrebare. Acesta este momentul
în care poţi renunţa la meditaţie; de fapt va dispărea singură. Când este completă,
meditaţia se dizolvă singură.
120
Nu trebuie să îţi faci griji în privinţa ei. Va cădea aşa cum o fac fructele coapte.
Nu fi leneş. Mintea îţi poate juca feste şi poate distruge tot ce ai realizat.
Puţinul pe care l-ai realizat este obţinut prin mult efort, iar mintea te poate păcăli
spunându-ţi că nu mai ai nevoie de nimic altceva. Te simţi fericit - dar te simţi
aşa datorită meditaţiilor. Dacă renunţi la ele, imediat îţi va dispărea acest
sentiment de bine şi va reveni suferinţa.
4. După cum afirmă Laing, primele nouă luni ale vieţii nu sunt în mod
necesar beatifice, iar descoperirile lui Janov nu confirmă teoria lui Freud care
spune că naşterea este o traumă. Vrei să vorbeşti puţin despre acest lucru?
Pentru mine, Freud are dreptate. Şi nu numai el, dar şi Buddha, Mahavira
sau Patanjali spun că naşterea este dureroasă, că este o traumă. Însă este dificil să
ajungi la o concluzie finală. Un copil se naşte, dar nimeni nu ştie cum se simte el:
dacă se simte în pântec beatific sau nu; sau, atunci când se naşte dacă ţipă din
cauză că simte durere sau fericire. Cine poate decide?
Există două moduri prin care poţi decide: unul este observaţia. Acest lucru
l-a făcut Freud, Laing, Janov şi alţii. Poţi observa ce se petrece, dar observaţia
rămâne în exterior. Nu ştii cu adevărat ce se întâmplă. Ambele interpretări sunt
posibile: poţi spune că el se simte minunat în pântec, deoarece nu duce lipsă de
nimic, nu are nici o grijă, doar se odihneşte; sau din contră, datorită faptului că
este dependent, orice i se întâmplă mamei are repercursiuni şi asupra lui. Dacă ea
este bolnavă, atunci şi copilul se va îmbolnăvi. Dacă ea cade şi se răneşte, copilul
va fi atins şi va căra acea rană întreaga sa viaţă. Ei nu sunt separaţi. Însă când
mama suferă, delicatul sistem nervos al copilului va fi afectat în permanenţă de
stările mamei. Deci cum ar putea să fie el fericit în interior? Când ea face
dragoste, copilul va suferi - deoarece ea va avea nevoie de mai mult oxigen şi
astfel îi taie din raţia lui. Există o pană de curent în care el se va simţi sufocat.
Un om de stiinţă a încercat să dovedească acest lucru - bineînţeles că era
evreu, deoarece evreii nu cred că trebuie să faci dragoste cu femeia atât timp cât
este gravidă pentru că va suferi copilul. Într-un fel are dreptate, pentru că trupul
femeii va avea mai multă nevoie de oxigen, temperatura va începe să crească,
respiraţia se înteţeşte şi copilul începe să se simtă sufocat. Acestea însă sunt nişte
descoperiri obiective, exterioare.
Dacă vrei să decizi cine are dreptate dintre Freud şi Laing, atunci nu o vei
putea face pe deplin - amândoi au dreptate. Însă eu am un punct de vedere
interior şi de aceea spun că Freud are dreptate, iar Laing nu are. Un Buddha
priveşte din interior. Când se naşte, un Buddha este perfect conştient în pântec, el
este de asemenea conştient.
Trebuie înţeles cum se produce acest lucru. Când un om moare perfect
conştient, în următoarea sa naştere va fi conştient.
121
Dacă poţi să faci la fel şi nu devii inconştient în momentul morţii, dacă vezi
fiecare fază a morţii, fiecare pas al ei şi rămâi perfect conştient în timp ce trupul
moare, mintea va dispărea şi vei vedea brusc că nu te mai afli în corp - conştiinţa
a părăsit casa. Poţi vedea trupul inert şi vei simţi cum pluteşti în jurul lui.
Dacă poţi fi conştient în timpul morţii - iar moartea este doar o parte, un
aspect al naşterii - atunci vei fi capabil să fii conştient şi de momentul concepţiei.
Vei pluti în jurul unui cuplu care face dragoste şi vei fi conştient. Vei pătrunde în
pântec pe deplin conştient. Şi nu doar vei fi conştient, dar când un buddha se află
în pântec, starea mamei se schimbă. Ea devine mai conştientă; o lumină arde în
interior. Cum ar putea rămâne casa neluminată? Mama simte imediat o
transformare a conştiinţei.
A deveni mama unui Buddha este o şansă foarte rară. Chiar acest fenomen
o transformă. În cazul naşterilor obişnuite se petrece exact invers: copilul este
închis în trupul, mintea şi conştiinţa mamei - este ca într-o închisoare. În cazul
unui Buddha, mama devine o parte a unei mari conştiinţe. Buddha o înconjoară
ca o aură. Ea chiar îl visează.
În India, noi am reţinut visele femeilor care au dat naştere unor iluminaţi:
cea a lui Buddha, a lui Mahavira şi a altor mame de tirthankaras. De fapt, nici nu
am fost interesaţi de alte vise; am analizat doar visele celor care au născut fiinţe
iluminate. Acest lucru va deveni o parte importantă în cuprinsul celei de-a treia
psihologii.
Înainte de a se naşte un buddha, mama va avea anumite vise - acestea sunt
mereu asemănătoare şi fiecare femeie care a născut un buddha le-a avut.
Conştiinţa unui buddha creează anumite transformări în mintea mamei şi ea
începe să viseze într-o altă dimensiune. Budiştii spun că atunci când Buddha se
află în pântecul mamei, ea visează un elefant alb. Acesta este un simbol. În
interior există o fiinţă rară şi acest fapt este simbolizat printr-un elefant alb. Şi
urmează o serie de vise specifice.
Când Buddha afirmă că naşterea este dureroasă, o face din proprie
experienţă şi prin viziunea interioară pe care o are. Mahavira spune şi el că
naşterea este o traumă. Amândoi spun că moartea şi naşterea sunt două mari
suferinţe. Afirmaţiile lor sunt cu adevărat pline de sens şi mai adevărate decât tot
ce ar spune Freud sau Laing. Însă viziunea lui Freud coincide cu aceasta şi cu
propria mea experienţă.
Cele nouă luni din pântec sunt foarte confortabile, cu mici excepţii. Pur şi
simplu pluteşti într-un extaz minunat. Însă naşterea este o traumă, este foarte
dureroasă. Este la fel ca şi cum ai smulge un copac din pământ - cum se simte
copacul?
Acum deţinem instrumente prin care putem şti ce simte copacul atunci când
este dezrădăcinat.Acelaşi lucru îl simte şi un copil când iese din pântecul mamei.
122
Mama este solul şi copilul este înrădăcinat în ea. Deodată, rădăcinile îi sunt
tăiate. Durerea este foarte mare. Dacă mă crezi, pot spune că este o durere mai
mare decât cea a morţii. Moartea este pe locul doi, pe primul loc se află naşterea.
Şi trebuie să fie aşa, deoarece naşterea este cea care face să devină posibilă
moartea. De fapt, suferinţa începe cu naşterea şi se sfârşeşte prin moarte. Una
este începutul, cealaltă este sfârşitul. Naşterea trebuie să fie mai dureroasă - chiar
este! După cele nouă luni de pace şi linişte şi lipsă de griji, aruncarea în afară
este un şoc - nu va mai exista vreodată un şoc de o asemenea amploare pentru
sistemul nervos, nici unul! Oricare altul va fi doar ceva minor.
Dai faliment şi vei fi şocat, însă asta este nimic în comparaţie cu trauma
naşterii. Îţi moare soţia: începi să plângi, să suferi. Însă în timp, rana se va
vindeca şi vei începe să alergi după alte femei. Şi toate acestea sunt nimic în
comparaţie cu trauma naşterii. Poţi deveni conştient de această dezrădăcinare şi
atunci vei vedea că ceea ce spun este pe deplin adevărat.
Acest lucru poate fi contrazis prin cercetările obiective, exterioare. Pentru
mine însă, nu are importanţă dacă se întâmplă asta, deoarece când afirm aceste
lucruri mă bazez pe propria mea experienţă, pe propria mea naştere. Şi dacă vrei
şi tu să cunoşti adevărul, atunci pregăteşte-te şi devino din ce în ce mai conştient,
astfel ca în momentul morţii să fii complet treaz, pe deplin conştient.
Atunci şi conştientizarea va fi totală în momentul naşterii. Murind
inconştient, te vei naşte inconştient. Orice se întâmplă în moarte, se va reflecta şi
în naştere, deoarece moartea nu este altceva decât o naştere în alt loc. Este
aceeaşi uşă. Dacă pătrunzi prin ea în mod conştient, vei ieşi în acelaşi fel în care
ai intrat. Moartea este o parte a uşii, iar naşterea este cealaltă parte.
5. Recent Occidentul a dezvoltat multe tehnici prin care te poţi reîntoarce
la sursă. Aceste tehnici par a avea toate un punct comun: admit că un individ nu
poate singur să se reîntoarcă cu adevărat la acele experienţe traumatice. Mintea
este prea nesinceră, ego-ul prea complex, aşa că a fost inventată analiza:
Terapia Primară, Fisher-Hoffman, instrumentele de curăţare karmică Arica, ca
să denumesc numai câteva dintre ele. Premiza de bază pare a fi aceea că
individul nu poate să pornească singur la drum; este nevoie de celălalt -
dinamicitatea grupului sau un ghid obiectiv. Este necesar să se devină atât de
conştient de trecut? Oare acesta nu se rezolvă pe măsură ce pătrunzi mai
profund în meditaţie?
Mai întâi, nu este absolut necesar să pătrunzi în trecut. Dacă meditezi cu
adevărat, atunci totul se rezolvă de la sine. Însă dacă meditaţia nu decurge bine,
atunci este de mare ajutor să te întorci în trecut. Dar nu este absolut necesar.
Devine important doar dacă nu meditezi. Atunci va fi de mare ajutor. Va rezolva
dificultăţile meditaţiei, însă este ceva secundar, este un fenomen complementar.
123
Prati-prasav, întoarcerea în trecut, este o tehnică complementară

meditaţiei. Mai întâi trebuie să meditezi; dacă reuşeşti, uită de trecut. Nu mai este
nici o nevoie să pătrunzi în trecut. Când simţi că meditaţia nu funcţionează, apare
un obstacol şi nu mai poţi înainta, înseamnă că trecutul îţi este foarte încărcat –
atunci va trebui să practici prati-prasav; Le vei face pe amândouă simultan. Dacă
meditaţia decurge bine, înseamnă că nu ai un trecut foarte greu, nu ai nici un fel
de bariere. Atunci doar meditaţia va fi de ajutor. Însă când apar obstacolele va
trebui, ca un ajutor, să recurgi la prati-prasav - va fi minunat - te va ajuta foarte
mult. Depinde de tine. La început trebuie să lucrezi îndelung cu meditaţia, să
depui orice efort posibil pentru a şti dacă poţi sau nu să reuşeşti prin ea. Dacă
simţi că nu este posibiîă, că nu se întâmplă nimic, încearcă prati-prasav. Este o
metodă bună, însă secundară.
Al doilea fapt este foarte adevărat: că nu poţi să creşti singur. Singur fiind,
îţi vor trebui milioane de vieţi pentru a ajunge la o concluzie şi nici asta nu va fi
sigur. Nu este posibil din mai multe motive, deoarece eşti un sistem închis,
autonom, suficient lui însuşi. Lucrează singur şi are rădăcinile foarte bine înfipte
în trecut. Este suficient şi eficient. Să ieşi afară din sistem este aproape imposibil,
dacă nu te ajută cineva. Este necesar un element străin pentru a sparge gheaţa,
pentru a-ţi da un şoc care să te determine să ieşi afară. Se întâmplă la fel ca şi
atunci când dormi - şi ai făcut acest lucru timp de vieţi întregi. Cum te poţi trezi
singur? Chiar dacă vrei să începi va trebui să fii puţin treaz şi acum nici această
mică trezire nu există. Eşti complet adormit; te afli în comă. Cum te vei trezi
singur? Este nevoie de cineva carc să te ajute să ieşi din comă. Chiar şi un ceas
deşteptător te poate ajuta.
Un grup este necesar. Deoarece, odată ce eşti treaz, întregul trecut va
încerca să te tragă înapoi la starea de inconştienţă – mintea urmează calea
rezistenţei. Atunci vei adormi iarăşi. Este nevoie ori de un Maestru care să te
ajute să ieşi afară sau un grup de căutători, în lipsa unui Maestru autentic,
deoarece când sunt mai mulţi, aceştia se vor ajuta unii pe alţii.
Gurdjieff obişnuia să spună: “Este la fel ca şi cum te-ai afla într-o pădure,
temându-te de animalele sălbatice. Însă dacă sunteţi mai mulţi, zece oameni,
puteţi face un lucru: nouă vor dormi şi unul va sta treaz.” Dacă există pericolul să
apară animale sau hoţi, acesta îi va trezi pe ceilalţi. Când simte că îl cuprinde
somnul, îi va trezi pe ceilalţi. Însă în permanenţă rămâne cineva treaz - aceasta
este protecţia. Când este accesibil un Maestru, un Buddha, atunci nu va mai fi
necesar să lucrezi într-un grup, deoarece el este treaz tot timpul. Dacă încă nu l-ai
găsit, poţi lucra la un loc cu mai multe persoane. Uneori se întâmpla ca cineva să
se trezească puţin; va fi de ajutor. Până când adoarme se va mai trezi altcineva.
Grupul este de ajutor. Eşti închis într-o închisoare şi îţi va fi dificil să evadezi
singur, deoarece peste tot sunt numai gărzi.
124
Dar atunci când se unesc toţi prizonierii, ei vor deveni o forţă căreia gărzile
nu îi vor putea face faţă. Sau dacă cunoşti pe cineva din afara închisorii, atunci
nu vei mai avea nevoie de grup. Acesta poate crea anumite situaţii ajutătoare: îţi
poate arunca o scară peste gardul închisorii sau poate să mituiască gărzile sau
poate să îi adoarmă; el poate face multe lucruri, deoarece este liber. Poate găsi
căi prin care să te scape. Un Maestru perfect este liber. Poate face orice. Există
multe posibilităţi şi toate îi sunt accesibile deoarece este liber. Dacă nu ai contact
cu un Maestru care se află în afara închisorii, atunci mai există doar posibilitatea
ca prizonierii să formeze un grup.
De aceea, în Occident funcţionează multe tipuri de grupuri: Arica, cele ale
lui Gurdjieff şi altele. Conştiinţa de grup devine din ce în ce mai importantă în
Occident. Este bine. Este mai bine decât cea a lui Maharishi Mahesh Yogi sau a
lui Bal Yogeshwar - pentru că ei nu sunt Maeştri. Mai bine lucrezi într-un grup,
decât să te încredinţezi lor. Cineva poate spune că este liber sau că are cunoştinţe
în afara închisorii, dar aceasta poate fi o păcăleală. Singurul oriental care se află
în Occident şi este liber se numeşte Krishnamurti. Dacă te poţi afla în preajma
lui, atunci este bine, însă este dificil să rămâi lângă el. A încercat să ajute
oamenii într-un mod atât de indirect încât chiar şi cei care au realizat ceva nu
devin conştienţi că el i-a ajutat. Acest lucru a creat multe probleme. Altminteri,
toţi aşa-zişii Maeştri din Occident nu sunt decât nişte comercianţi, nimic altceva.
Dacă poţi găsi un Maestru, acesta este cel mai bun lucru - deoarece chiar şi
într-un grup nu veţi fi altceva decât nişte prizonieri cu toţii. Poţi încerca, dar îţi
va lua foarte mult timp. Sau poate că nu vei reuşi să faci nimic, deoarece toţi se
vor afla pe acelaşi plan de conştiinţă. De exemplu, cei din grupurile Arica se află
pe acelaşi plan de conştiinţă şi bâjbâie cu toţii prin întuneric. Poate că se va
întâmpla ceva sau poate că nu. Un lucru este cert şi anume, nimic nu este sigur.
Acolo există numai probabilităţi.
Gurdjieff nu mai există şi toate grupurile sale sunt dominate de cărţile lui
Uspensky şi nu de spusele lui Gurdjieff. De fapt, sunt grupuri Uspensky. Nu este
posibil să se întâmple ceva. Pot vorbi despre teorii, pot începe să explice, să
discute, dar prin aceasta nu apare cunoaşterea, trezirea. Când exista Gurdjieff era
cu totul altceva - aveau lângă ei un Maestru. El ar fi putut să îi scoată din
închisoare.
Primul lucru este să cauţi un Maestru care să te ajute. Dacă este imposibil
să găseşti unul, atunci lucrează într-un grup. Ultima posibilitate o reprezintă să fii
de unul singur. Acestea sunt cele trei căi: singur, într-un grup sau cu un Maestru.
Cea mai bună alternativă este ultima. Chiar şi cei care au ajuns la final singuri,
au lucrat multe vieţi cu Maeştri sau cu grupuri. Aşa ca nu te lăsa înşelat de
aparenţe.
Krishnamurti spune mereu că te poţi realiza singur. De ce o face?
125
Deoarece metoda sa este una indirectă. El nu te va lăsa să afli că te ajută şi

nu îţi va spune niciodată: “Predă-te mie.” În Occident, ego-ul predomină şi este
atât de puternic încât el ştie că nu poate spune: “Predă-te mie” - aşa cum a făcut
Krishna cu Arjuna: “Părăseşte totul şi predă-te mie.” Arjuna reprezenta o lume
diferită. Orientul, care ştia cum să se dăruiască, care cunoştea urâţenia ego-ului şi
frumuseţea dăruirii. Krishna a putut să îi ceară aşa ceva lui Arjuna fără să aibă
nici o urmă de egoism. Afirmaţia pare foarte egoistă: “Vino şi dăruieşte-te mie.”
Însă Krishna a spus-o atât de natural încât Arjuna nu a mai putut întreba: “De ce
spui aşa ceva? De ce să mă dăruiesc ţie? Cine eşti tu?” În Orient, devoţiunea a
fost acceptată ca una din căile spirituale. Fiecare ştia, era crescut cu această
cunoaştere, că în final trebuie să te devotezi unui Maestru. Era simplu, se
potrivea.
Krishnamurti a acţionat în Occident. El a fost crescut de Maeştri. Ei l-au
ajutat într-un mod foarte esoteric. L-au ajutat Maeştri care se aflau încarnaţi şi
Maeştri din subtil - l-au ajutat să înflorească. Apoi, el a început să lucreze în
Occident şi a devenit conştient, aşa cum ar face-o oricine, că Occidentul nu este
pregătit pentru devoţiune. De aceea, nu mai putea folosi cuvinte ca acelea ale lui
Krishna. Cea mai bună cale pentru ego-ul occidental este aceea prin care ţi se
spune că poţi reuşi singur. Aceasta este o şmecherie: nu este nevoie să te predai
unui Maestru. Iată ce te atrage: nu trebuie să te dăruieşti, nu trebuie să renunţi la
ego, fii tu însuţi. Iar oamenii cad foarte repede în plasă. Ei cred că nu este nevoie
de devoţiune, că nu trebuie să înveţi de la altul, că te poţi dezvolta singur. Mulţi
s-au dus la Krishnamurti ani la rândul. De ce? Să înveţe? Dacă poţi şi singur,
atunci de ce te mai duci la el? Odată ce auzi că spune: “Poţi şi singur” - trebuie
să fi terminat cu el. Însă nu o faci. De fapt, fără să ştii, îi devii discipol. Ai fost
prins în capcană fără să fii conştient că aceasta există. Adânc înăuntru s-a produs
devoţiunea. Îţi salvează ego-ul de suprafaţă, pentru a te ucide în interior. Calea sa
este indirectă.
Însă nimeni nu se realizează singur. Nimeni nu a făcut-o, deoarece trebuie
să munceşti multe vieţi. Eu am lucrat cu Maeştri, cu grupuri, singur, însă îţi spun
că fenomenul final este un efect cumulativ. Lucrezi singur, cu grupuri, cu
Maeştri - un efect cumulativ. Nu insista să fii singur, deoarece chiar această
insistenţă va deveni o barieră. Caută grupuri. Iar dacă găseşti un Maestru, eşti
foarte norocos. Nu pierde ocazia care o ai.
6. Poate prati-prasav, procesul reîntoarcerii, să fie doar un proces de
dezvăţare în locul celui de retrăire?
Este unul şi acelaşi lucru: când retrăieşti, te dezveţi. Retrăirea este un
proces de dezvăţare. Orice retrăieşti, dispare din tine. Te vei dezvăţa, nu va mai
rămâne nici un semn, fundaţia este curată. Îl poţi denumi cum vrei, este acelaşi
lucru.
126
7. În conformitate cu ce spune Patanjali, că răul şi binele sunt precum

visele, atunci cum de poate exista karma?
Pentru că tu crezi în vise, crezi că sunt adevărate! Karma există datorită
credinţei tale. De exemplu, noaptea ai un coşmar: cineva venea la tine cu un
pumnal şi vroia să te omoare, iar tu încercai să fugi, să scapi dar îţi era foarte
dificil. Din cauza fricii, te trezeşti. Atunci vei şti că a fost doar un vis, dar corpul
va continua să transpire şi să tremure. Încă îţi este frică, deşi ştii că a fost doar un
vis. După câteva minute te vei relaxa şi respiraţia se va domoli. Ce s-a întâmplat?
Când visai credeai că este ceva real. Iar în momentul în care consideri un lucru
ca fiind real, el te va afecta în realitate.
Karma este precum visul. Într-o viaţă trecută ai omorât pe cineva; acesta
este un vis - în Orient întreaga viaţă este considerată un vis, o piesă de teatru,
bună sau rea. Însă tu crezi că a fost reală şi de aceea suferi. Dacă poţi înţelege
chiar în acest moment că tot ce s-a întâmplat, tot ce se întâmplă şi tot ce se va
întâmpla este doar un vis şi că doar conştiinţa este reală, doar Văzătorul este real,
atunci brusc întreaga karmă va dispărea. Într-o astfel de situaţie nu mai ai nevoie
să treci printr-un proces de prati-prasav. Brusc te vei afla afară. Aceasta este
metoda din Vedanta, în care Shankara insistă asupra faptului că întreaga viaţă
este doar un vis. Şi insistenţa nu este datorată faptului că el este un filozof - nu
este. Când spune că lumea este maya, aceasta nu este o filozofie, nu este
metafizică. Este o metodă. Este o înţelegere. Când crezi în ceva, acesta te va
afecta în realitate; credinţa ta îl face real. Dacă crezi că nu este real, nu te poate
afecta. Chiar şi real fiind, nu te va mai putea afecta.
De exemplu, stai într-o cameră întunecată şi vezi ceva. Simţi că este un
şarpe...îţi este frică, apare panica. Aprinzi lumina şi observi că era un ziar care
foşnea datorită curenţilor de aer. Iar tu credeai că este un şarpe. Ce s-a întâmplat?
Ai crezut că era real şi convingerea ta l-a făcut să fie real - la fel de viu ca orice
şarpe - şi ai fost afectat. Se poate întâmpla şi altfel: a doua noapte stai în aceeaşi
cameră şi apare un şarpe, dar tu crezi că este doar un ziar în bătaia vântului şi nu
îţi este teamă - nu vei fi afectat. Stai la fel de liniştit ca şi cum nu s-ar întâmpla
nimic.
Realitatea nu te afectează. De fapt, nu realitatea este problema.
Convingerile tale sunt cele care o creează; ceea ce tu crezi te afectează. Cu cât
devii mai conştient, cu atât mai mult viaţa va părea un vis. Atunci, nimic nu te
mai afectează.
De aceea Krishna i-a putut spune lui Arjuna: “Nu îţi fie teamă, eşti în luptă
şi chiar dacă ucizi nu uita că totul este un vis.” Lui Arjuna îi era teamă că dacă va
ucide în luptă acesta va fi un păcat iar dacă va trebui să îi omoare pe toţi ar avea
mii de păcate! Atunci cum mai reuşea să contrabalanseze, să echilibreze răul prin
bine? Ar fi fost imposibil.
127
El i-a spus lui Krishna: “Mai bine fug în munţi sau în junglă. Lupta nu este
pentru mine. Acest război mă va face să devin un păcătos prea mare.” Iar
Krishna insista: “Nu-ţi fie teamă. Nimeni nu moare, deoarece sufletul este etern.
Doar corpul piere, însă acesta este deja mort, aşa că nu fi tulburat, totul este un
vis şi chiar dacă tu nu îi vei omorî, ei tot vor muri. Pentru că le-a sosit momentul
morţii. Nu tu îi omori; totul în destinul lor le este scris că astăzi vor muri.
Priveşte-l ca pe un vis. Nu te gândi că este ceva real.”
Aceasta este atitudinea din Vedanta. Este o metodă prin care, încet-încet,
devii conştient de faptul că viaţa este ca un vis. Odată ce cunoşti acest lucru,
întreaga karmă va dispărea. Orice ai făcut nu mai contează. Dacă noaptea vei
visa că eşti un hoţ şi un criminal sau un sfânt călugăr, va conta? Va fi visul în
care eşti sfânt mai virtuos decât cel în care eşti hoţ? Va exista vreo diferenţă între
ele? Toate sunt vise. Sfânt sau păcătos, oricum ai fi, dimineaţa toate au dispărut,
s-au evaporat. Nu poţi face vreo distincţie între un vis bun şi unul rău, deoarece
pentru aceasta ai nevoie ca ele să fie reale. Nu mai ai nevoie să gândeşti că viaţa
este bună sau rea dacă poţi ajunge să o priveşti cu adevărat, să o înţelegi şi să
realizezi că este doar un vis care se repetă. Doar văzătorul este real şi tot ceea ce
este văzut nu reprezintă decât un vis.
Brusc, devii conştient şi întreaga lume dispare. Nu înseamnă că vor
dispărea scările pe care le vedem sau că vor dispărea oamenii, însă lumea pe care
ai cunoscut-o până acum se va evapora. Va fi dezvăluită o realitate diferită. Iar
aceasta este Brahman. manole
128
IX. VĂZĂTORUL NU ESTE VĂZUTUL
15. Cel care discriminează realizează că totul conduce la suferinţă,

datorită schimbărilor, anxietăţii, experienţei trecute şi conflictelor care apar
între cele trei tendinţe şi cele cinci modificări ale minţii.
16. Suferinţa viitoare trebuie şi poate fi evitată.
17. Identificarea Văzătorului cu văzutul, care este cauza suferinţei, trebuie
înlăturată.
Viaţa este un mister, iar lucrul cel mai misterios al ei este acela că poţi fi
viu fără să trăieşti. Doar că te-ai născut nu înseamnă că ai şi viaţă. Naşterea este
doar o oportunitate. O poţi folosi pentru a trăi sau o poţi pierde. Atunci vei avea
o viaţă-moartă. Doar aparent va arăta ca o viaţă, însă adânc în interior nu va
exista în tine nici un curent al vieţii.
Trebuie să munceşti pentru ca să te bucuri de viaţă. Este la fel ca o sămânţă
sădită în tine: este nevoie de mult efort, de un sol bun, de îngrijire, de iubire, de
atenţie. Doar atunci va înflori. Doar atunci există o posibilitate ca într-o bună zi
copacul să facă fructe. Până când nu ajungi la acea stare de înflorire eşti viu doar
cu numele, ai pierdut o posibilitate. Până când viaţa nu devine o celebrare, nu
este viaţă.
Extazul, nirvana, iluminarea, oricum vrei să o denumeşti aceasta este
iluminarea. Dacă rămâi în mizerie, nu eşti viu. Chiar suferinţa ta arată că ai făcut
greşit primul pas. Durerea este un indiciu care demonstrează că viaţa se luptă în
interior gata să explodeze, însă carapacea este prea dură. Coaja seminţei nu
cedează; ego-ul este prea tare şi uşile sunt închise. Suferinţa nu este altceva decât
efortul vieţii de a exploda în milioane de culori, de a deveni un curcubeu, de a
înflori, de a se transforma în milioane de cântece.
Suferinţa este o stare negativă. De fapt, suferinţa este doar o absenţă a
extazului. Acest lucru trebuie bine înţeles, altminteri vei începe să lupţi cu ea şi
nimeni nu se poate lupta cu o absenţă. Este la fel ca întunericul; nu poţi lupta cu
el. Dacă o faci, este o stupiditate. Poţi însă aprinde o lumânare şi întunericul va
dispărea, dar nu te poţi lupta cu el. Cu cine te vei lupta? El nu este existenţial, nu
se află acolo. Nu poţi să-l învingi. Nu poţi face nimic cu el.
129
Dacă încerci să acţionezi într-un fel, nu vei face altceva decât să îţi risipeşti
energiile. Singurul lucru pe care îl poţi face este faţă de lumină şi nu faţă de
întuneric. Trebuie să aprinzi o lumânare.
Suferinţa este la fel ca întunericul; nu este existenţială. Şi dacă începi să
lupţi cu ea nu vei face altceva decât să creezi mai multă suferinţă. Aceasta nu
este decât un barometru care arată că viaţa încă se luptă să se nască. Lumânarea
nu este aprinsă şi de aceea apare suferinţa. Absenţa extazului înseamnă suferinţă
şi poţi face ceva numai în privinţa extazului. Aici se desparte calea omului
religios de a celui nereligios. Omul nereligios începe să lupte cu mizeria, începe
să îndepărteze durerea din faţa sa, nu vrea să o mai vadă. Omul religios începe să
caute extazul, beatitudinea, sat-chit-ananda - sau îi poţi spune Dumnezeu. Cel
care nu este religios luptă cu absenţa, iar cel religios încearcă să dea naştere
existenţialului; prezenţei luminii, a beatitudinii.
Aceste căi sunt diametral opuse; nu se întâlnesc deloc. Poate că sunt
apropiate, uneori sunt paralele, dar nu se întâlnesc deloc. Persoana nereligioasă
trebuie să se întoarcă la punctul în care drumurile se despart şi devin separate.
Trebuie să ajungă la o înţelegere a faptului că lupta cu întunericul, cu absenţa,
este absurdă. Uită de ea şi caută lumina. Odată ce apare lumina nu mai ai nevoie
de nimic; suferinţa dispare.
Viaţa există doar ca potenţialitate. Trebuie să lucrezi pentru ea, să o aduci
la o stare actuală, existenţială. Nimeni nu este născut viu, ci doar cu posibilitatea
de a fi viu. Nimeni nu este născut cu ochi, ci doar cu posibilitatea vederii. Iisus le
spune mereu discipolilor săi: “Cine are urechi, să audă; cine are ochi, să vadă.”
Discipolii aceia erau ca şi tine; aveau ochi şi urechi, nu erau orbi sau surzi.
Atunci de ce le spunea Iisus aşa ceva? El vorbea despre capacitatea de a vedea şi
a auzi un Hristos. Cum poţi asculta un Hristos, dacă încă nu ai capacitatea de a-ţi
asculta propria voce interioară? Imposibil. Deoarece Hristos este un fenomen
asemănător cu vocea ta interioară. Cum o să vezi un Hristos dacă nu eşti capabil
să te vezi pe tine? El nu este altceva decât propriul tău sine în gloria sa absolută,
în înflorirea sa finală.
Trăieşti ca o sămânţă. Există câteva motive datorită cărora aproximativ 99
la sută dintre oameni le place să trăiască astfel. În primul rând te simţi
confortabil. Viaţa pare a fi periculoasă. Rămânând ca o sămânţă, te simţi în
siguranţă. O sămânţă nu este vulnerabilă. Odată ce răsare devine vulnerabilă:
poate fi atacată, ucisă - în jurul ei sunt animale, copii, oameni. În momentul în
care ea se transformă într-o plantă, devine vulnerabilă, nesigură; intervine
hazardul.
Viaţa este o mare aventură. În sămânţă, ascuns în ea, te simţi protejat.
Nimeni nu te va omori. Cum ai putea fi omorât dacă nu eşti viu? Imposibil. Doar
când eşti viu poţi fi ucis.
130
Cu cât eşti mai viu cu atât mai multe pericole apar în jurul tău. Un om viu
trăieşte înconjurat de cele mai mari pericole. Din această cauză oamenilor le
place să stea închişi în seminţe - protejaţi, siguri.
Ţine minte, viaţa, chiar natura vieţii este nesiguranţa. Nu poţi fi sigur
decât de moarte. Toate asigurările sunt făcute în caz de moarte. Nu există
asigurare pentru viaţă. Ea este periculoasă, peste tot există milioane de pericole,
însă ce protejezi atunci când te hotărăşti să rămâi închis? Nimic. Ce asiguri? Nu
există nimic de protejat. O sămânţă este la fel de moartă ca o piatră de pe drum.
Şi dacă rămâi aşa, cert este că vei suferi. Durerea este menită să apară, deoarece
viaţa nu trebuia să se desfăşoare astfel. Destinul ei nu era acela de a rămâne o
sămânţă, ci de a înflori. Pasărea trebuie să iasă din ou şi să se avânte în zbor spre
cerul vast şi plin de pericole, unde totul este posibil.
Printre aceste posibilităţi există şi moartea. În viaţă există riscul morţii.
Moartea nu este împotriva vieţii, ci este chiar fundalul pe care aceasta înfloreşte.
Nu este opusul vieţii. Este la fel ca o tablă pe care scrii cu cretă albă. Poţi scrie
pe un perete alb, dar atunci nu se va vedea nimic. Moartea este ca o tablă: liniile
albe ale vieţii apar pe ea. Cei care doresc să fie vii trebuie să se decidă asupra
unui lucru: acceptarea morţii. Şi nu trebuie doar să o accepte, ci chiar să îi ureze
bun venit. În fiecare moment trebuie să fie pregătiţi pentru ea. Când nu o accepţi
vei rămâne mort încă de la început. Acesta este singurul mod prin care te poţi
proteja - să rămâi o sămânţă. Pasărea va muri în ou...multe păsări fac asta.
Eşti aici. Dacă vrei să te ajut, atunci lasă-mâ să sparg coaja oului:
asigurările, fricile de orice fel, contul bancar - lasă-mă să te fac vulnerabil.
Invulnerabil fiind, vei rămâne în ou şi în curând vei începe să te strici. Ieşi afară!
Oul este pentru a te proteja nu pentru a te ucide. Nu este făcut să rămâi veşnic în
el. Este bun - la început te protejează, atunci când eşti prea fraged ca să ieşi
afară. Însă când eşti matur, coaja trebuie spartă. Oricât de sigur şi confortabil te
simţi în el, dacă vei sta un minut în plus vei pierde posibilitatea de a fi viu şi de a
zbura în înaltul cerului. Desigur că vor exista pericole, dar acestea sunt minunate.
O viaţă fără pericole ar fi urâtă şi de fapt nu mai poate fi numită viaţă.
De aceea, în fiecare bărbat şi femeie există dorinţa profundă de a trăi în
pericole. Aceasta este tendinţa vieţii. Din acest motiv călătoreşti pe munţi sau
pătrunzi în necunoscut sau vrei să ajungi pe lună; de aceea vrei să cucereşti
Everestul, iar altcineva doreşte să străbată oceanele într-o barcă făcută chiar de
el. Această dorinţă ascunsă este pentru viaţă. Nu o ucide, altminteri te vei afla
aici, dar nu vei mai fi viu.
Dacă mă înţelegi bine, când iniţiez pe cineva şi îl fac sannyasin, de fapt îl
iniţiez în viaţă, în nesiguranţă, în vulnerabilitatea vieţii. Sannyas reprezintă
săritura din ou. Ego-ul este oul, este o protecţie. Este ca un zid subtil care te
înconjoară. Din acest motiv este şi atât de sensibil.
131
Cineva îţi spune ceva sau râde de tine şi începi să te simţi rănit. Imediat
începi să te pregăteşti de luptă. Ego-ul se apără mereu de tot ce pare a fi
periculos. Ego-ul este o luptă constantă cu viaţa. Din orice parte ar încerca viaţa
să se apropie de tine, ego-ul o va opri. Păşeşte peste barieră, sparge coaja oului şi
ieşi afară. Cerul este nesigur. Nu pot spune că nu este nici un pericol; sunt foarte
multe, fel de fel, însă viaţa se hrăneşte prin ele. Pericolul nu este împotriva vieţii;
este chiar hrana, chiar oxigenul fără de care nu poate trăi.
Trăieşte în pericole: acesta este sensul sannyasului. Trecutul te protejează -
cunoscutul, familiarul. Te simţi în siguranţă cu el. Viitorul este nesigur, te simţi
străin. El reprezintă un necunoscut care îţi ciocăne la uşă. De fapt, ai dori ca
viitorul să fie la fel cu trecutul şi nu să fie întotdeauna necunoscut. Aceasta este
teama. Şi ţine minte, crezi că îţi este frică de moarte, dar nu este aşa, îţi spun, îţi
este frică doar de viaţă. Teama de moarte este de fapt teama de viaţă, deoarece
doar viaţa poate muri. Când îţi este teamă să cazi, îţi va fi teamă şi să te înalţi,
deoarece doar un val care se înalţă poate cădea. Dacă îţi este frică să nu fii
respins, atunci îţi va fi frică şi să te apropii de cineva, îţi va fi frică să iubeşti.
Temându-te de moarte îţi va fi imposibil să trăieşti. Atunci vei trăi doar cu
numele şi vei fi înconjurat numai de suferinţe, mizerii şi întuneric.
Nu înseamnă că dacă te-ai născut este îndeajuns; este necesar, nu suficient.
Trebuie să te naşti de două ori. Hinduşii au un cuvânt pentru aceasta: dwij, născut
de două ori. Prima naştere, cea care ţi-au dat-o părinţii, este doar o posibilitate,
un fenomen potenţial care încă nu este actual. Este nevoie de cea de-a doua. Iisus
o denumeşte reînvierea: o a doua naştere în care rupi toate obstacolele, spargi
toate cojile, dizolvi trecutul, familiarul, cunoscutul şi pătrunzi în necunoscut, în
existenţa plină de mistere. În fiecare moment va exista posibilitatea morţii. Şi
odată cu aceasta devii din ce în ce mai viu.
De fapt, viaţa nu moare niciodată, aceasta însă este numai experienţa celui
care o cunoaşte. Încă nu ai avut curajul să spargi coaja oului. Cum poţi atunci
cunoaşte ce este viaţa şi cum poţi cunoaşte faptul că este nemuritoare? Vei muri;
viaţa nu moare niciodată. Vei trăi în suferinţă, deoarece tu eşti chiar negarea
vieţii - ego-ul este negarea vieţii. Neagă ego-ul şi te vei bucura de viaţă. De
aceea toţi insistă – Iisus, Buddha, Mohamed, Mahavira, Zarathustra, Lao Tzu -
asupra unui singur lucru: neagă ego-ul şi viaţa îţi va apărea din abundenţă. Însă
tu te agăţi de el. Aceasta nu este decât o agăţare de întuneric, de mizerie. Aceste
sutre sunt minunate; încearcă să le înţelegi.
Cel care discriminează realizează că totul conduce la suferinţă datorită
schimbărilor, anxietăţii, experienţei trecute şi conflictelor care apar între cele
trei tendinţe şi cele cinci modificări ale minţii.
Viaţa este o durere aşa cum o cunoşti tu, viaţa este o beatitudine aşa cum o
cunosc eu.
132
Înseamnă că discutăm despre lucruri diferite, altfel cum ar putea fi atât de

diferită pentru fiecare dintre noi? Nu vorbim despre acelaşi lucru. Când vorbeşti
despre viaţă, o faci despre o viaţă care se află în sămânţă, este o speranţă, nişte
vise, fantezii; nu este o viaţă reală şi autentică. Discuţi despre o viaţă pe care o
doreşti, dar pe care nu o cunoşti, despre o viaţă după care tânjeşti, dar la care nu
ajungi niciodată; despre o viaţă care este în permanenţă sufocată de ceva, însă
acele lucruri care o sufocă sunt confortabile; despre o viaţă care este un iad
mizerabil, dar speri mereu că va fi diferit - raiul se va naşte din el.
Cum se poate naşte raiul din iad? Cum poate fi născut extazul din
suferinţă? Nu, se vor naşte doar mai multe suferinţe. Un copil nu se simte la fel
de nefericit cum este un bătrân. Ar trebui să fie invers, deoarece cel care este
bătrân a trăit mai mult şi a gustat din viaţă din belşug. Trebuie să fi ajuns la
culme, la finalul experienţei. Dimpotrivă, viaţa nu a fost un val care s-a ridicat
spre înălţimi. Mai degrabă el a coborât în adâncimile întunecate ale iadului. Un
copil pare a fi mai senin şi mai fericit decât un bătrân. Este absurd; este ceva
împotriva naturii. Un copil este doar o sămânţă. Bătrânul trebuie să fi devenit un
stejar măreţ; nu este. A ajuns doar în tărâmul întunecat al iadului. Pare că viaţa a
coborât, poate că nu a fost un fenomen care să se ridice spre lumina soarelui.
Ce se întâmplă cu bătrânul? Un copil suferă şi acelaşi lucru îl face şi
bătrânul. Ambii se află pe aceeaşi cale. Copilul doar începe călătoria, iar bătrânul
a adunat toate mizeriile care i-au ieşit în cale.
Raiul nu se naşte din iad. Dacă astăzi eşti plin de suferinţă, cum te aştepţi
ca mâine să fii fericit şi beatific? Ziua de mâine va fi tot creaţia ta. Crezi că apare
din altă parte? Viitorul nu vine datorită ceasului, ci datorită ţie - din tine. Ziua de
mâine nu este altceva decât rezultanta zilelor trecute adunate cu prezentul.
Aritmetica este simplă: astăzi suferi şi te simţi mizerabil; atunci cum, cum este
posibil ca mâine să fii fericit şi beatific? Imposibil! Până când nu mori, este
imposibil. Deoarece prin moartea ta, tot trecutul moare şi el. Astfel, viitorul nu
va mai apare din suferinţă; va fi un fenomen proaspăt, ceva care se întâmplă
pentru prima oară. Nu va mai veni din mintea ta, ci din fiinţa ta. Eşti dwij, cel
născut de două ori.
Încearcă să înţelegi fenomenul suferinţei. De ce te simţi atât de suferind?
Ce creează suferinţa? Te privesc, mă uit la tine şi văd numai suferinţă şi durere,
straturi după straturi. Este un miracol cum mai continui să trăieşti. Trebuie că
speranţa este mai puternică ca experienţa, visul este mai puternic ca realitatea.
Altfel, cum mai poţi trăi? Nu ai pentru ce trăi, cu excepţia speranţei că ziua de
mâine îţi va aduce ceva nou, că se va întâmpla ceva care va schimba totul.
Viitorul este un miracol - şi la fel ai gândit multe vieţi. Vor veni multe zile de
mâine şi se vor transforma în prezent, dar speranţa va supravieţui. Ea va reuşi să
rămână în viaţă. Trăieşti nu pentru că ai viaţă, ci pentru că ai speranţă.
133
Omar Khayam spunea că a întrebat doctorii, teologii, preoţii, filozofii: “De

ce continuă omul să trăiască?” Nimeni nu i-a putut răspunde. Toţi au ridicat din
umeri. Omar spunea: “Am întâlnit mulţi oameni care erau renumiţi pentru
cunoaşterea pe care o deţineau, însă aşa cum m-am dus la fel a trebuit să plec.
Apoi, disperat fiind, am plâns şi i-am spus cerului: «Tu ai fost aici! Ai văzut
toate suferinţele şi durerile care au existat în trecut; milioane de oameni
suferinzi. Tu trebuie să ştii de ce continuă oamenii să trăiască!» Atunci un tunet a
apărut din înaltul cerului: «Datorită speranţei»“
Speranţa este singura ta viaţă. Datorită ei poţi tolera toate mizeriile
existente. Doar visând raiul, uiţi de iadul care te înconjoară. Trăieşti prin vise; ele
te susţin. Realitatea este urâtă. De ce se produce atât de multă suferinţă şi de ce
nu poţi înţelege de ce se produce? De ce nu îi poţi descoperi cauza?
Pentru a afla cauza mizeriei, trebuie să încetezi să o mai eviţi. Cum poţi
cunoaşte un lucru dacă îl eviţi? Dacă vrei să cunoşti ceva, va trebui să stai faţă în
faţă cu el. Ori de câte ori eşti suferind, începi să speri: ziua de mâine va deveni
mai importantă ca cea de astăzi. Iată evitarea. Ai fugit şi acum speranţa va
funcţiona ca un drog: suferi, îţi iei drogul şi uiţi. Acum eşti îmbătat de speranţă.
Nu există alt drog comparabil cu ea - nici marihuana, nici LSD. Speranţa este
LSD-ul final. Datorită speranţei poţi tolera orice, totul! Mii de iaduri nu
reprezintă nimic în faţa ei. Cum funcţionează acest mecanism al speranţei? Ori
de câte ori suferi, eşti trist, deprimat, imediat încerci să scapi, să uiţi totul. În
acest mod suferinţa continuă să existe. Data viitoare când suferi - şi nu va trebui
să aştepţi mult; poate că până îmi termin fraza deja începi - nu încerca să fugi.
Poate că şi discursul meu va reprezenta o cale de evadare - mă asculţi şi uiţi de
tine. Când mă asculţi trebuie să fii atent la mine, iar ţie îţi întorci spatele. Uiţi
care este situaţia reală. Eu vorbesc despre extaz, despre beatitudine. Pentru mine
este ceva real, dar pentru tine va deveni un vis. Vei începe să speri că dacă
meditezi ţi se va întâmpla şi ţie. Nu o folosi ca pe un drog. Poţi folosi un Maestru
ca pe un drog, vei fi drogat de interpretarea pe care o dai spuselor lui.
Întregul meu efort este acela de a te face conştient, astfel ca atunci când vei
suferi să nu încerci să scapi. Speranţa este inamicul. Nu spera şi nu visa. Dacă
eşti trist, atunci aceasta este realitatea. Rămâi cu ea, nu pleca, concentrează-te
asupra ei. Stai faţă în faţă şi las-o să existe. Nu pleca în sens opus. La început va
fi o experienţă amară, deoarece vei simţi că tristeţea te înconjoară din toate
părţile. Devii ca o insulă inconjurată de un ocean de tristeţe - şi vor fi valuri
foarte mari! Începi să te temi, vei tremura. Dar tremură şi lasă să apară frica. Nu
fugi. Pătrunde profund în starea pe care o ai. Observă, priveşte - nu judeca. În
curând, experienţa va începe să se îndulcească. În curând, din întâlnirea cu
amărăciunea va răsări realitatea. Şi vei începe să pătrunzi din ce în ce mai adânc
– vei descoperi cauza suferinţei.
134
Cauza nu este în afară, ci în tine, ascunsă chiar în durerea ta. Suferinţa este
ca un fum. Undeva în interiorul tău este un foc; pătrunde adânc în fum pentru a
ajunge la acel foc. Nimeni nu poate înlătura fumul, deoarece el este un efect, însă
dacă stingi focul, va dispărea imediat şi fumul. Descoperă cauza şi efectul va
dispărea de la sine. Ţine minte: se poate acţiona doar asupra cauzei, nu a
efectului. Dacă vei continua să lupţi cu efectul, o vei face degeaba. Acesta este
înţelesul pe care îl dă Patanjali metodei prati-prasav: întoarce-te la cauză,
depăşeşte efectul pentru a ajunge la cauză. Aceasta trebuie să existe pe undeva.
Însă cum simţi că te înconjoară fumul, imediat cauţi evadarea prin speranţă.
Începi să visezi la zilele în care nu va mai exista nici un fel de fum. Asta este o
prostie. Şi nu doar o stupiditate, ci chiar o sinucidere, deoarece astfel vei pierde
cauza. Patanjali spune “cel care discriminează”. Cuvântul sanscrit este viveka -
conştientizare, conştiinţă, forţă discriminatorie. Deoarece prin conştientizare poţi
discrimina: ce este real şi ce este fals, care este efectul şi care este cauza.
Persoana care discriminează, cel care este conştient realizează că totul
conduce la suferinţă.
Aşa cum eşti, tot ce faci te va conduce la mizerie şi durere. Nu este vorba
că trebuie să schimbi situaţiile, ci rădăcinile adânc înfipte în tine. Ceva dinăuntru
distruge posibilitatea de a fi beatific, distruge posibilitatea înfloririi. Omul
conştient ajunge să cunoască faptul că totul conduce la suferinţă, totul.
Ai făcut tot ce ai putut, însă ai observat că orice faci conduce la suferinţă?
Dacă urăşti, aceasta te duce la suferinţă; dacă iubeşti, la fel. Se pare că în viaţă
nu există un sistem logic. Logica spune că dacă ura conduce la mizerie, atunci
iubirea ar trebui să conducă la fericire. Însă când iubeşti şi aceasta te va îndrepta
tot spre suferinţă. Ce înseamnă asta? Este cumva viaţa complet absurdă,
iraţională? Nu are nici o logică? Este un haos? Orice înfăptuieşti te conduce la
suferinţă. Se pare că drumul nu duce spre altceva. De oriunde ai începe: din
dreapta, din stânga, de la mijloc; hindus, musulman, creştin, jainist; bărbat,
femeie, cunoaştere, ignoranţă, iubire, ură - totul duce la suferinţă. Furia te face să
suferi; când nu eşti furios, tot suferi. Se pare că nu ai ce face, în final ajungi
numai la ea. Am auzit o povestioară care mi-a plăcut şi îmi place foarte mult.
Un psihanalist vizita o casă de nebuni. El l-a întrebat pe şeful de acolo
despre un nebun care plângea şi se dădea cu capul de pereţi. Nebunul ţinea în
mână poza unei femei foarte frumoase. Psihanalistul a întrebat: “Ce s-a întâmplat
cu acest om?” Doctorul i-a răspuns: “A iubit-o foarte mult. El a înnebunit
deoarece ea nu a dorit să se căsătorească cu el. De aceea a luat-o razna.” Era
logic şi simplu, însă lângă el se afla alt nebun care făcea acelaşi lucru. Şi acesta
avea în mână o poză cu aceeaşi femeie, însă el o scuipa şi spunea tot felul de
cuvinte vulgare. Psihanalistul a întrebat: “Dar cu acest om ce s-a întâmplat? Şi
ţine în mâini fotografia ce reprezintă aceeaşi femeie.”
135
Răspunsul primit a fost: “Şi acest om a iubit cu pasiune aceeaşi femeie pe

care a iubit-o şi celălalt. Diferenţa este că el s-a căsătorit cu ea. De aceea a
înnebunit.”
Indiferent dacă o femeie te acceptă sau te respinge, nu contează; nu are
importanţă dacă te căsătoreşti sau nu. Am văzut oameni săraci care suferă şi am
văzut şi oameni bogaţi care suferă. Orice faci, în final nu ajungi decât la
suferinţă. Chiar fiecare drum duce în iad? Ce se întâmplă? Se pare că nu ai nici o
posibilitate de alegere.
Da, totul conduce la suferinţă - dacă rămâi netransformat. Îţi mai spun un
lucru: când te transformi, totul va conduce la fericire. Dacă rămâi la fel,
indiferent ce vei face nu vei obţine decât un rezultat. Indiferent dacă urăşti sau
iubeşti - de acţiunile pe care le faci - tu eşti cel care creează suferinţa sau extazul,
durerea sau beatitudinea. Doar să treci de la ură la iubire, de la o femeie la alta,
nu te va ajuta până când tu nu te transformi. Nu vei face altceva decât să pierzi
timp şi energie. Va trebui să te transformi. De ce totul conduce la suferinţă?
Patanjali spune: Cel care discriminează realizează că totul conduce la
suferinţă datorită schimbărilor, anxietăţii, experienţei trecute....
Aceste cuvinte trebuiesc bine înţelese. În viaţă, totul este un flux. De la un
asemenea flux nu te poţi aştepta la nimic. Dacă o faci vei suferi, deoarece
aşteptările devin posibile doar într-o lume stabilă şi permanentă. Într-o lume
instabilă şi fluctuantă nimic nu este sigur, iubeşti o femeie; pare foarte fericită,
însă a doua zi nu mai este. O iubeai deoarece zâmbea mereu, era întotdeauna
bucuroasă şi fericită. A doua zi bucuria a dispărut. Calitatea care o avea până
atunci s-a evaporat şi acum este tristă, irascibilă, deprimată - ce poţi face? Nu
aştepta; totul se schimbă în fiecare clipă. Toate aşteptările te vor conduce la
suferinţă. Te căsătoreşti cu o femeie frumoasă, dar se poate îmbolnăvi şi
frumuseţea îi va dispare. Îi vor apare riduri pe faţă şi va îmbătrâni. Atunci ce poţi
face?
Soţia lui Mulla Nasruddin i-a spus: “Se pare că nu mă mai iubeşti. Îţi aduci
aminte sau ai uitat că în faţa preotului ai promis că mă vei iubi mereu; la bine şi
la rău, în bucurie şi necazuri?” Mulla Nasruddin i-a răspuns: “Da, am promis, îmi
aduc aminte foarte bine: indiferent de situaţie, la bine şi la rău, voi fi lângă tine.
Însă nu i-am spus niciodată preotului că te voi iubi la bătrâneţe. Asta nu a făcut
parte din promisiune.”
Bătrâneţea vine; lucrurile se schimbă. Un chip frumos devine urât, o
persoană fericită devine nefericită. Armonia dispare şi încep să apară atitudinile
conflictuale. Viaţa este un flux şi totul se schimbă. Cum poţi aştepta ceva? Când
o faci, suferinţa va urma.
Patanjali spune: “Datorită schimbării apare suferinţa.” Dacă viaţa ar fi fost
complet stabilă şi neschimbătoare - iubeşti o fată şi aceasta rămâne veşnic la
136
vârsta de 16 ani, întotdeauna veselă şi fericită şi tu vei rămâne la fel, neschimbat;

două entităţi stabile - atunci nu aţi mai fi două persoane şi viaţa nu va mai fi
viaţă. Doar ceva împietrit, însă cel puţin ţi se vor împlini aşteptările. Dar apare o
dificultate: plictiseala, care la rândul ei va crea tot suferinţă. Schimbarea nu va
exista, însă va apare plictiseala. Dacă lucrurile nu se schimbă, te vei plictisi.
Când soţia va zâmbi în fiecare zi, după câtva timp te vei îngrijora: “Ce s-a
întâmplat cu femeia asta? Este zâmbetul ei real sau doar se preface?”
Poţi să te prefaci şi să râzi mereu. Îţi poţi disciplina gura. Am văzut oameni
care zâmbesc chiar şi atunci când dorm; politicienii şi alţii ca ei. Buzele lor iau o
formă prestabilită. Dacă le spui să nu mai zâmbească, nu o vor putea face. Însă
va fi creată plictiseala, iar aceasta va duce la suferinţă.
În rai totul este permanent, nimic nu se schimbă; totul rămâne aşa cum este.
Bertrand Russell scria în autobiografia sa: “Nu aş dori să merg în paradis sau în
rai, deoarece totul ar fi prea plictisitor “ Da, aşa este. Doar gândeşte-te că ajungi
într-un loc în care s-au adunat numai preoţi, profeţi, tirthankaras tot felul de
iluminaţi, un loc în care nimic nu se schimbă, totul rămâne static - nici un fel de
mişcare. Va arăta ca o pictură, nu va fi ceva viu. Cât de mult poţi trăi acolo?
Russell are dreptate; te vei plictisi de moarte. El spune: “Dacă aşa va fi raiul,
atunci aleg iadul. Măcar acolo se mai schimbă câte ceva.”
În iad totul se schimbă, însă nu vei mai putea avea aşteptări. Aceasta este
problema minţii. Când viaţa este un flux, aşteptările nu pot fi satisfăcute. Dacă
era un fenomen fix, atunci aşteptările se vor îndeplini şi aceasta va duce la
plictiseală. Nu va mai exista entuziasm, sevă. Totul va deveni mort, inert, insipid
- nici o senzaţie, nici o noutate. În această viaţă pe care o trăieşti, schimbarea
creează mizeria, anxietatea. Există întotdeauna anxietate înăuntrul tău,
întotdeauna. Dacă eşti sărac te gândeşti cum să ajungi bogat. Când ajungi bogat
te gândeşti cum să păstrezi ce ai acumulat. Va exista în permanenţă teama de
hoţi, de criminali, de guvern - care este doar o hoţie organizată - de taxe, de
comunişti. Anxietatea va continua. Chiar ziua trecută a venit la mine un cuplu şi
el mi-a spus: “Dacă sunt împreună cu ea trăiesc în permanenţă în anxietate,
deoarece ne certăm tot timpul. Nu sunt fericit. Dacă nu sunt cu ea iarăşi apare
anxietatea - deoarece sunt singur.” Singurătatea se transformă în anxietate. Iar
partenerul va crea din nou anxietate. Şi când sunt doi, problemele nu sunt doar
dublate, ci multiplicate. Bărbatul nu poate sta nici singur şi nici cu femeia,
deoarece în ambele situaţii apare suferinţa. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul
femeii. Anxietatea a devenit stilul tău de viaţă; orice s-ar întâmpla, ea persistă.
Experienţele trecute, samskara, creează suferinţa deoarece ori de câte ori treci
printr-o experienţă, aceasta va lăsa o urmă în tine. Iar când experienţa se repeta
de multe ori, urma se va adânci. Apoi, dacă viaţa se schimbă şi energia nu va mai
curge prin acelaşi făgaş te vei simţi nesatisfăcut.
137
Dar dacă viaţa merge pe acelaşi făgaş, vei începe să te simţi plictisit.
Atunci vei dori ceva nou, iar dacă nu apare începi să gândeşti: “Ce rost mai are
să trăiesc?”
Nu poţi mânca aceeaşi mâncare în fiecare zi. Dacă mănânci acelaşi lucru
mereu, vei începe să te simţi frustrat, deoarece simţi că hrana îşi pierde gustul.
Iar când schimbi hrana în fiecare zi şi acest lucru va crea anxietate şi tot felul de
probleme: corpul îşi schimbă procesele de ardere şi te simţi neconfortabil. Trupul
se simte bine când are aceeaşi mâncare, dar atunci mintea nu se va simţi bine.
Când trăieşti prin vechile obiceiuri, trupul se va simţi bine - este doar un
mecanism. Nu tânjeşte după ceva nou, vrea acelaşi lucru. El are nevoie de rutină.
Mintea are nevoie întotdeauna de schimbare, deoarece ea este un fenomen
fluctuant. Ea nu rămâne aceeaşi nici măcar pentru o singură clipă; se schimbă
mereu. Am auzit că Lordul Byron a trăit cu sute de femei. Cu cel puţin 60 de
femei a fost văzut; este dovedit acest fapt. El nu a trăit foarte mult, aşa că
înseamnă că le schimba aproape zilnic. Însă una dintre ele l-a prins şi l-a forţat să
se căsătorească cu ea. Nu i-a cedat până când nu a luat-o de soţie. Ea ştia că dacă
i se dăruieşte o va uita şi o va părăsi - se termina totul. El avea mintea unui poet
romantic, iar aceştia nu pot fi credincioşi. Nu pot fi loiali deoarece trăiesc prin
minte. Mintea lor este un flux, la fel ca poezia pe care o fac. Este un fenomen
vibrant. Femeia a insistat şi, în cele din urmă, Byron a fost de acord. Acum o
vedea foarte fascinantă, tocmai datorită faptului că nu îi cedase. Devenise o
chestiune de orgoliu. În timp ce ieşeau din biserică şi clopotele încă mai bateau,
iar invitaţii se pregăteau de plecare, când coborau scările ţinându-se de mână,
Byron văzuse altă femeie şi a început să o privească. Imediat şi-a dat seama ce
face şi i-a spus soţiei: “Ce să mai zic, am văzut o altă femeie şi imediat am uitat
de tine, de căsătorie, de faptul că te ţin de mână. Mâna ta nu se mai afla în a mea;
nu mai ştiam nimic. Soţia observase; pe femei nu le poţi păcăli. Chiar înainte să
te uiţi la o altă femeie, ele deja ştiu. Detectează chiar ideea. Ele sunt cele mai
bune detectoare. Atunci ea i-a răspuns: “Ştiam.”
Astfel este mintea. Acum a terminat cu femeia cu care s-a căsătorit, nu mai
are nici un farmec - este a lui. Este proprietate sa, o posedă. Nu mai există
concurenţa. Întrecerea creează anxietate, deoarece trebuie să găseşti singur o cale
prin care să câştigi. După ce ai obţinut ceea ce ai vrut, va apare o altă anxietate:
aceea că ai terminat concursul. Afacerea s-a încheiat. Nu mai există decât
plictiseală. Anxietatea există în permanenţă datorită modului tău de viaţă. Nu
poţi fi satisfăcut. Prin experienţele trecute, samskara, devii ataşat de un fenomen
anume, iar mintea îţi spune că ai nevoie de schimbare, de excitare, de ceva nou.
Astfel, întregul corp devine tulburat. Şi aşa apare iarăşi anxietatea.
… şi conflictelor care apar între cele trei tendinţe şi cele cinci modificări
ale minţii.
138
Mai există o luptă continuă între modificările minţii şi cele trei tendinţe din
care hinduşii spun că este constituită fiinţa. Ei spun că sattva, rajas şi tamas sunt
cele care constituie personalitatea umană. Sattva este puritatea, armonia, esenţa
bunătăţii, a sfinţeniei. Apoi urmează raja, elementul energiei, vigorii, puterii; iar
ultimul este tamas, elementul inerţiei, al lenei şi entropiei. Acestea trei constituie
fiinţa umană. Şi se pare că hinduşii au avut o foarte mare putere de introspecţie,
deoarece şi oamenii de ştiinţă spun că aceste trei elemente sunt cele care
consituie materia, chiar energia atomică. Ei le denumesc electron, proton şi
neutron, dar nu sunt decât nişte nume diferite ale aceloraşi lucruri: sattva, rajas,
tamas. Oamenii de ştiinţă sunt de acord asupra faptului că este nevoie de trei
tipuri de calităţi, de energii pentru ca materia sau orice altceva să existe. Hinduşii
spun că acestea trei sunt necesare şi pentru existenţa personalităţii; nu numai a
personalităţii, ci chiar pentru întreaga existenţă.
Patanjali spune că acestea trei se află mereu în conflict. Ele se află în
interiorul tău. Fără energia inerţiei nu ai putea să dormi. Cei care suferă de
insomnie le lipseşte o cantitate anume tocmai din acest element. De aceea,
calmantele şi somniferele te ajută, deoarece ele creează în mod chimic elementul
tamas, inerţia. Dacă oamenii sunt prea energici, au prea mult rajas, nu vor putea
dormi. Din acest motiv în Occident insomnia a devenii o problemă majoră. Este
prea multă energie, prea mult rajas. O ţară mică precum Anglia a continuat să
domine jumătate din lume. Trebuie să fi fost plini de vigoare şi energie. O ţară
precum India, cu sute de milioane de oameni, rămâne săracă; sunt prea mulţi care
nu fac nimic. Ei nu reprezintă decât o povară pentru ţară. Acolo există prea multă
lene, prea mult tamas. Apoi, există sattva care este echilibrul celorlalte două.
Aceste trei elemente sunt cele din care eşti constituit. Şi fiecare dintre ele
acţionează într-o dimensiune anume. Este nevoie de ele, deoarece prin tensiunea
creată de ele tu exişti. Dacă această tensiune ar dispărea, când devin armonioase
şi echilibrate, s-ar produce transcenderea, moartea. Hinduşii spun că în clipa în
care aceste trei elemente se află în conflict apare existenţa, creaţia; când ele
ajung la echilibru, existenţa se dizolvă, apare pralaya, absorbţia existenţei în
Sursă. Moartea nu înseamnă altceva decât echilibrarea, armonizarea lor în corp -
atunci mori. Când tensiunea nu mai există, cum mai poţi trăi?
Aceasta este problema: nu poţi trăi fără acestea trei - vei muri. Şi nici prin
ele nu poţi trăi cu adevărat, deoarece sunt opuse şi te vor conduce fiecare într-o
dimensiune anume. Poate că ai simţit de multe ori că eşti atras în direcţii diferite,
O parte din tine spune: “Fii ambiţios”; altă parte spune: “Ambiţia va crea
anxietate. Mai bine meditează, roagă-te, devino un sannyasin.” O parte afirmă că
păcatul este minunat, are propria sa atracţie, frumuseţe. “Bucură-te de tot,
deoarece mai devreme sau mai târziu va apare moartea. Te vei transforma în
ţărână şi nu mai rămâne nimic.
139
Bucură-te înainte de moarte, nu pierde ocazia.” Celălalt element te va

îndemna: “Moartea oricum va apărea, totul este inutil. Ce rost mai are să te
bucuri?” Acestea sunt cele trei părţi care convieţuiesc în tine. De fapt, sunt trei
ego-uri, trei indivizi separaţi.
Patanjali spune, aşa cum de altfel o face şi Mahavira, că omul este
polipsihic. Nu ai doar un psihic, ci trei; iar acestea trei pot deveni mii prin
permutaţii şi combinări. Ai multe minţi, eşti polipsihic; fiecare minte te va atrage
într-o direcţie. Eşti ca o mulţime de oameni. Atunci cum mai poţi fi liniştit, cum
mai poţi fi beatific? Semeni cu un car la care fiecare bou vrea să se îndrepte într-
o altă direcţie: unul spre nord, altul spre vest şi celălalt spre sud. Aşa nu poţi
ajunge nicăieri. Nu vei face altceva decât să te agiţi şi să faci mult zgomot, iar în
final se va produce colapsul. De aceea viaţa rămâne goală. Acestea trei se află
într-un conflict permanent, iar apoi modificările minţii, vritti, se află în conflict
cu gunas-urile.
De exemplu, cunosc un om foarte leneş care îmi spunea: “Dacă nu aveam
soţie mă odihneam mereu. Aveam mai mulţi bani, însă ea mă forţează să mă duc
la muncă. Nu îi ajunge niciodată.” Apoi soţia a murit şi după un timp i-am spus:
“Acum cred că eşti fericit. De plângi? trebuie să fii fericit! Ai terminat cu soţia şi
acum te poţi odihni, aşa cum spuneai.” Însă el plângea ca un copil: “Da, dar
acum mă simt singur. Mă obişnuisem cu prezenţa ei.” Soţiile şi soţii devin doar
nişte obiceiuri. A continuat: “Acum nu mai pot dormi fără o femeie.” I-am spus:
“Nu te prosti! Nu încerca să te recăsătoreşti, deoarece ştii că ai suferit întreaga
viaţă, iar altă femeie nu va fi diferită - şi ea te va forţa la fel. Iarăşi nu îţi vor mai
ajunge banii.”
Am auzit că Rothschild, un om foarte bogat, a fost întrebat de cineva:
“Cum ai reuşit să strângi atât de multe bogăţii? Cum? Care a fost dorinţa? Cum
de-ai devenit atât de ambiţios?” El se născuse în sărăcie şi devenise aproape cel
mai bogat om din lume. A răspuns: “Datorită nevestii mele. Am dorit să strâng
cât mai multe bogăţii, deoarece am vrut să aflu dacă soţia mea poate fi mulţumită
sau nu, însă am dat greş - întotdeauna îmi cere mai mult. Există o competiţie
între noi. Am vrut să am din ce în ce mai multe şi să văd ziua în care ea va
spune: «Gata, este îndeajuns» Nu a spus-o niciodată. Şi datorită acestui lucru am
continuat să adun nebuneşte. Am ajuns la atât de multe bogăţii încât nu mai ştiu
ce să fac. Însă soţia mea tot nu este mulţumită. Dacă într-o zi vreau să mă relaxez
şi să dorm mai mult, ea îmi spune: «Ce se întâmplă? Nu te duci la muncă?»“
I-am spus acelui om: “Nu te arunca singur în capcană. Întreaga viaţă ai vrut
să te odihneşti şi nici acum nu poţi deoarece soţia încă mai există în mintea ta.”
Un om leneş vrea să se odihnească, dar când trăieşte cu o femeie încep să
apară în mintea sa unele modificări. Acum femeia va deveni o parte din fiinţa sa
El nu poate trăi fără ea.
140
Chiar dacă se ceartă în fiecare zi tot nu contează, deoarece acest lucru face
parte din obicei. Dacă nu va mai avea pe nimeni cu care să se certe când vine
acasă, nu se va simţi bine.
Am auzit că Mulla Nasruddin a intrat într-un restaurant şi chelneriţa i-a
spus: “Orice doreşti, sunt gata să fac.” Era primul client, iar în India primul client
trebuie tratat ca un rege. Mulla Nasruddina i-a zis: “Poartă-te ca şi cum aş fi la
mine acasă. Adu-mi tot ce îmi trebuie.” Chelneriţa i-a adus cafea şi tot ce i-a
spus că doreşte. Apoi l-a intrebat: “Mai doreşti şi altceva?” El i-a răspuns:
“Acum stai în faţa mea şi cicăleşte-mă, îmi este dor de casă.”
Chiar dacă soţia te bate la cap în fiecare zi, acesta devine un obicei de care
te ataşezi. Nu îţi poţi permite să-l pierzi. I-am spus acelui om: “Nu te mai gândi
la asta. Este vorba doar de un obicei, de o modificare a minţii. Tu eşti leneş.”
Pentru cei care sunt leneşi, abstinenţa este cea mai potrivită alegere. Ei
trebuie să rămână celibatari. Atunci se pot relaxa şi pot face orice doresc, fără să
îi bată nimeni la cap. M-a ascultat. A fost greu, dar m-a ascultat. După doi ani şi-
a încetat munca şi atunci i-am spus: “Acum eşti liniştit; te poţi odihni. Întreaga
viaţă te-ai gândit la asta.” Mi-a răspuns: “Aşa este. Dar după 40 de ani de muncă
nu mai pot sta fără să fac nimic, a devenit un obicei.”
Cei care se pensionează mor mai repede decât ar trebui aproximativ cu zece
ani mai devreme. Dacă nu ai ocupaţie - ce faci? - mori încetul cu încetul.
Obiceiurile sunt formate şi mintea se modifică conform lor. Eşti leneş, dar
trebuie să munceşti, asa că mintea devine obişnuită cu munca. Acum nu te mai
poţi relaxa. Nu mai poţi adormi. Chiar şi când te pensionezi nu vei putea sta
liniştit, nu vei putea medita, nu vei putea dormi. Observ că oamenii sunt mult
mai agitaţi în zilele libere decât atunci când se duc la muncă. Duminica este o zi
grea; ei nu ştiu ce să facă. Toate celelalte zile nu fac altceva decât să aştepte ziua
liberă: “Mai am o zi şi mă voi odihni. De-abia aştept să vină duminica.” Iar când
aceasta vine, încă de dimineaţă încep cu treburile.
În Occident, oamenii încep să călătorească sau să iasă la iarbă verde; se duc
la munte sau la mare. Peste tot în ţară este o agitaţie nebună; fiecare se duce
undeva. Nimeni nu se gândeşte că toţi merg la mare sau la munte, aşa că de ce
mai merge şi el? - întregul oraş va fi găsit acolo unde vrea să ajungă. Era mai
bine dacă rămânea acasă. Acolo s-ar fi simţit mai bine, ar fi fost mai liniştit şi s-
ar fi putut recrea mai bine ca la mare. Eşti singur şi întregul oraş este plecat. Toţi
sunt la malul mării. Iar în astfel de zile de vacanţă se întâmplă mai multe
accidente ca în zilele lucrătoare - deoarece oamenii sunt mai obosiţi. Conduc sute
de kilometri şi este normal sâ obosească. Au auzit că oamenii obosesc atât de
mult în zilele de duminică încât trebuie să se odihnească luni, marţi şi miercuri,
de-abia în următoarele zile începe să reapară dorinţa şi speranţa venirii zilei de
duminică. Şi totul se repetă în cerc.
141
Oamenii nu se pot odihni - pentru aceasta este nevoie de o atitudine

diferită. Dacă eşti leneş şi munceşti, mintea va crea ceva. Dacă nu eşti leneş,
atunci va crea altceva. Mintea şi atributele fiinţei, gunas-urile, se vor afla mereu
în conflict. Patanjali spune că acestea sunt motivele pentru care suferă oamenii.
Deci ce se poate face? - cum le poţi schimba? Acestea există şi nu pot fi
schimbate. Doar tu te poţi transforma.
Suferinţa viitoare trebuie şi poate fi evitată.
Nu te gândi la trecut. S-a terminat şi nu îl poţi reface. Însă suferinţa viitoare
poate şi trebuie să fie evitată. Cum?
Identificarea Văzătorului cu văzutul, care este cauza suferinţei trebuie
înlăturată.
Trebuie să fii un martor al atributelor, gunas-urile, al modificărilor minţii,
al trucurilor şi capcanelor ei, al trecutului, samskara-urilor, al aşteptărilor, al
situaţiilor schimbătoare: trebuie să fii un martor al tuturor acestor lucruri. Nu
trebuie să ţii minte decât un lucru: văzătorul nu este văzutul. Orice vezi, tu nu
eşti acela. Dacă îţi poţi observa tendinţa de lene sau agitaţie, tu nu eşti aceea.
Dacă îţi poţi vedea condiţionările trecute, tu nu eşti acelea. Observatorul nu este
observatul. Tu eşti conştientizare şi aceasta transcende totul; tot ce poate fi văzut.
Observatorul este dincolo de observat.
Eşti conştiinţă transcendentă. Aceasta este viveka, conştientizare. La acest
lucru ajunge şi rămâne în permanenţă un Buddha. Nu va fi posibil pentru tine să
îl realizezi constant, însă dacă te poţi ridica dincolo de ceea ce vezi - chiar şi
numai pentru câteva momente - brusc suferinţa va dispare. Deodată, norii se vor
spulbera şi poţi avea o străfulgerare a cerului limpede şi albastru - libertatea pe
care ţi-o oferă şi beatitudinea ce izvorăşte din el. La început vei putea să faci
acest lucru numai câteva clipe. Dar cu timpul, în timp ce creşti şi te dezvolţi,
când începi să simţi şi să-ţi umpli sufletul cu experienţa acestei stări, te vei afla
din ce în ce mai mult în acea stare. Va veni o zi când nu va mai exista nici un
nor; văzătorul a trecut dincolo. Astfel se poate evita suferinţa viitoare.
În trecut ai suferit; în viitor nu mai este necesar să o faci. Dacă suferi, doar
tu eşti cel responsabil. Şi iată cheia: ţine minte întotdeauna că: tu te afli
deasupra. Dacă îţi poţi vedea corpul, atunci nu eşti el. Dacă îţi închizi ochii şi
poţi vedea gândurile, atunci nu eşti ele - deoarece cum ar putea observatorul să
fie ceea ce observă? El este întotdeauna dincolo. Văzătorul este chiar
transcenderea însăşi.
142
X. ALCHIMIA CELEBRĂRII
Prima întrebare:
Cu cât mă observ mai mult, cu atât experimentez mai bine falsitatea ego-
ului. Am început să mă simt un străin faţă de mine. Faptul că nu am nici un
ghidaj mă face să simt un sentiment de neconfort, ceea ce nu aveam înainte.
Aşa se întâmplă; aşa trebuie. Şi ţine minte că trebuie să fii fericit că s-a
întâmplat aşa. Este un indiciu bun. Când cineva începe călătoria interioară totul îi
apare ca fiind clar şi bine definit; pentru că ego-ul încă deţine controlul şi el este
ghidul, este stăpânul care are toate hărţile. Când mergi mai departe, ego-ul
începe să se evapore, pare din ce în ce mai fals, devine o decepţie, o halucinaţie.
Începi să te trezeşti din somn şi pierzi orice sistem de ghidare. Acum vechiul
stăpân a dispărut şi încă nu a apărut altul. Există confuzie, este un haos. Este un
indiciu bun. Jumătate din călătorie a trecut, însă îţi va apare un sentiment de
nelinişte, de nesiguranţă, te simţi străin şi pierdut, nu mai ştii cine eşti. Înainte te
cunoşteai: îţi ştiai numele, forma, adresa, contul bancar - totul era sigur. Dar te
identificai cu ego-ul. Acum el se evaporă, vechea casă se dărâmă şi nu mai ştii
cine eşti, unde te afli. Totul este înnorat, ceţos, iar siguranţa este pierdută.
Acest lucru este bun, deoarece certitudinea pe care o aveai până atunci era
falsă. De fapt, nu era o certitudine. În spatele ei era ascunsă incertitudinea. De
aceea, atunci când se evaporă ego-ul, te simţi nesigur. Acum îţi sunt revelate
straturile fiinţei - te simţi străin. Întotdeauna ai fost un străin. Doar ego-ul te-a
amăgit să simţi că ştii cine eşti. Visul părea real. Dimineaţa, când te trezeşti, nu
vei mai şti unde te afli sau cine eşti. Ai simţit uneori, după ce te trezeşti dintr-un
vis că nu mai ştii cine eşti sau unde eşti sau ce se întâmplă? Acelaşi lucru se
petrece când ieşi din visul ego-ului. Va fi simţită nesiguranţa, disconfortul,
dezrădăcinarea. Însă nu trebuie să te intristezi. Dacă o faci, vei cădea înapoi în
starea în care totul era sigur, cert, unde ghidajul era foarte clar.
Înlătură neliniştea. Chiar dacă exista, nu fi prea impresionat de ea.
143
Las-o să fie, urmăreşte-o şi vei vedea că dispare. Ea apăruse datorită

vechiului obicei ai certitudinii. Tu nu ştii cum să trăieşti într-un univers incert.
Trebuie să aştepţi, să priveşti, să te relaxezi şi să te simţi fericit că s-a întâmplat
aşa. Şi îţi spun, este un indiciu bun. Mulţi s-au întors din acel punct, au devenit
iarăşi siguri, stăpâni pe ei, dar au pierdut. S-au apropiat de ţintă şi i-au întors
spatele. Nu face acest lucru; mergi înainte. Incertitudinea este bună, nu este
nimic în neregulă cu ea. Trebuie doar să te acordezi ei, asta este tot.
Cu universul sigur al ego-ului eşti acordat. Oricât de fals ar fi, totul pare
perfect. Va trebui să te obişnuieşti şi cu această existenţă incertă.
Existenţa este incertă, nesigură, plină de pericole. Este un flux - lucrurile se
schimbă, se mişcă. Este o lume ciudată; obişnuieşte te cu ea. Ai puţin curaj şi nu
te mai uita înapoi; în curând incertitudinea va deveni minunată.
De fapt, doar nesiguranţa este frumoasă, deoarece ea reprezintă viaţa.
Certitudinea este urâtă, face parte din moarte - de aceea este sigură. Singurul
mod prin care poţi trăi este acela în care nu există un traseu bine stabilit. Când
trăieşti după anumite canoane stricte, vei duce o viaţă falsă. Prin disciplină, prin
trasee nu faci altceva decât să îţi modelezi viaţa, să îi impui ceva. Nu îi permiţi să
fie aşa cum trebuie să fie, încerci să o schimbi. Toate idealurile sunt false. Prin
ele nu faci altceva decât să te pierzi pe tine. Nu vei ajunge niciodată la fiinţa ta.
Devenirea nu este fiinţa. Orice devenire şi întregul efort de a fi cineva îţi va
impune anumite lucruri. Este un efort violent. Vrei să devii un sfânt, dar sfinţenia
la care vei ajunge va fi urâtă. Îţi spun şi accentuez: a trăi fără nici un reper şi fără
nici un şablon este adevărata sfinţenie.
Viaţa este sfântă; nu ai nevoie să îi impui nimic, nu trebuie să o modelezi,
nu este necesar să îi impui un şablon sau o disciplină. Ea are propria sa ordine,
propria ei disciplină. Doar te mişti şi curgi odată cu ea. Râul curge - devii una cu
el şi te va conduce la ocean. Iată viaţa unui sannyasin: o trăire spontană şi nu
plină de activităţi impuse. Atunci, fiinţa ta va ajunge, încet-încet, dincolo de nori
şi de conflicte. Brusc, eşti liber. În dezordinea vieţii vei găsi o nouă ordine. Dar
calitatea acesteia va fi total diferită. Nu mai este nimic impus de tine, ci este ceva
intim care aparţine vieţii.
Copacii au şi ei o ordine, râurile, munţii, dar acestea nu sunt nişte discipline
impuse de moralişti sau preoţi. Natura nu merge la unul sau la altul pentru a
căuta o disciplină după care să trăiască. Ordinea este intrinsecă: se află chiar în
viaţa însăşi. Din moment ce ego-ul nu mai există ca să te manipuleze - “Fă una,
fă alta” disciplina interioară şi spontană va apărea de la sine. Este ceva nemotivat
Nu va căuta ceva ci doar va apărea: aşa cum respiri, aşa cum îţi este foame şi
mănânci aşa cum îţi este somn şi dormi. Este o ordine interioară, intrinsecă.
Dar va apărea doar atunci când vei deveni acordat cu nesiguranţa, cu fiinţa
necunoscută din interior.
144
În zen există o zicală, una dintre cele mai frumoase: “Când o persoană
trăieşte în lume, râurile sunt râuri şi munţii sunt munţi. Când o persoană pătrunde
în meditaţie, râurile nu mai sunt râuri şi munţii nu mai sunt munţi. Totul este un
haos. Când o persoană atinge satori, samadhi, din nou râurile vor fi râuri şi
munţii vor fi munţi.” Acestea sunt cele trei stadii: în primul eşti foarte sigur
datorită ego-ului, în cel de-al treilea eşti la fel de sigur însă datorită non-ego-ului;
iar între ele este haosul - când ego-ul dispare şi încă nu a apărut siguranţa vieţii.
Acesta este un moment potenţial, foarte pregnant. Dacă te temi şi te întorci, vei
pierde posibilitatea.
Certitudinea nu se află decât mergând înainte, însă această certitudine reală
nu este împotriva incertitudinii sau a siguranţei, ea le va conţine pe ambele. Este
atât de vastă încât nu îi este teamă de nesiguranţă. Ea o absoarbe şi va conţine
toate contradicţiile. Aşa că cineva o poate denumi certitudine, iar altcineva
incertitudine. De fapt nu este nici una, sau este ambele. Dacă simţi că ai devenit
un străin pentru tine, celebrează, bucură-te, simte recunoştinţă. Este rar acest
moment; bucură-te de el. Cu cât o faci mai mult, cu atât vei simţi că se apropie
din ce în ce mai mult şi mai repede certitudinea. Dacă îţi poţi celebra
dezrădăcinarea, starea de nesiguranţă, brusc vei simţi că ai ajuns acasă - apare cel
de-al treilea stadiu.
2. Occidentul pare a suferi de ideea diversificării exagerate şi a
multitudinii chiar şi în problemele spirituale. Sunt atât de multe căi încât totul a
devenit ca la piaţă, când ai de ales din sute de tipuri un anumit tip de cereale.
Cum putem să te introducem în Occident, cum îi putem spune despre tine fără să
pari doar ca o nouă marcă de pufuleţi sau de corn-flakes care a apărut în
magazine?
Lumea este o piaţă şi nu este nimic în neregulă cu acest lucru. De ce eşti
împotriva ei? Şi piaţa este minunată! Te poţi duce în munţi ca să te relaxezi, dar
mai trebuie să vii şi la piaţă. Ea este realitatea. Munţii sunt pentru vacanţe, iar
vacanţele nu sunt atât de reale precum este realitatea pieţei.
Poate că ai văzut cele zece picturi din zen în care un văcar îşi caută boul.
Sunt minunate. În prima pictură, boul este pierdut. Acesta este un simbol al
sinelui, iar proprietarul său a pornit să-l caute. El merge în pădure; nu poate
vedea unde se ascunde boul dar continuă să caute. În pictura următoare găseşte
nişte urme. În a treia vede, în depărtare, doar spatele boului; îi poate zări coada.
În cea de-a patra îl vede în întregime şi îl apucă de coadă. Pictura a cincea arată
că l-a îmblânzit. În cea de a şasea s-a urcat pe el şi merge spre casă. A şaptea
pictură arată că a descălecat şi în cea de a opta nu mai este nimic: văcarul şi boul
au dispărut amândoi. În următoare însă apare iarăşi lumea: copacii munţii, florile,
dar nu vezi personajele. În cea de-a zecea pictură proprietarul boului reapare şi
stă în piaţă. Dar nu numai că stă, ci mai are în mână şi o sticlă de alcool.
145
Mai demult existau doar opt picturi. Cea de-a opta nu mai arata nimic.
Acesta este vârful meditaţiei, unde totul dispare; căutătorul şi căutatul se dizolvă,
totul dispare - doar goliciunea rămâne. Însă un mare Maestru zen a simţit că ceva
lipseşte. Cercul nu era complet: trebuie să existe revenirea în lume. Munţii sunt
minunaţi, dar cercul tot este incomplet dacă rămâi în munţi. Este necesară
revenirea în piaţă. Atunci a mai adăugat două picturi şi simt că a făcut foarte
bine. Acum cercul este complet. Începi de la piaţă şi te reîntorci la ea. Piaţa
rămâne la fel, dar tu nu mai eşti acelaşi. Trebuie să te întorci în lume.
Şi aşa s-a întâmplat mereu. Mahavira a părăsit lumea, timp de 12 ani a stat
în munţi, în păduri. Apoi, brusc, a revenit în piaţă. Buddha a rămas şi el izolat
timp de 6 ani. Deodată, a fost zărit printre oameni spunându-le ce i s-a întâmplat.
Iisus a plecat în munţi 40 de zile. Ai putea să trăieşti numai în peşteri? Cercul ar
fi incomplet. Orice obţii acolo trebuie să readuci în piaţă.
Primul lucru: să nu ai o atitudine antagonistă faţă de piaţă. Întreaga lume
este o piaţă. Antagonismul nu este bun. Şi ce este rău în a fi un pachet de pufuleţi
sau de corn-flakes? Aceştia sunt minunaţi! Ei au aceeaşi posibilitate de a deveni
buddha la fel ca şi tine.
Să-ţi spun câteva anecdote.
Un Maestru zen, Lin Chi, cântărea in şi în timp ce făcea acest lucru un
căutător a venit şi l-a întrebat: “Mă grăbesc şi nu pot să aştept, dar am o
întrebare. Ce este starea de buddha?” Maestrul nici măcar nu l-a privit şi
continuând să cântărească a spus: “Un kilogram de in.” Acesta a devenit un cod
în zen - un kilogram de in. Atunci de ce nu şi un kilogram de corn-flakes?
Chiar şi inul are o posibilitate, o potenţialitate de iluminare. Totul este sfânt
şi divin. Când condamni ceva, asta arată că este ceva în neregulă cu tine.
Odată, Lin Chi stătea sub un copac şi cineva l-a întrebat: “Există vreo
posibilitate ca un câine să devină un buddha? Poate un căţel să devină un
buddha? Are el această potenţialitate?” Ce a făcut Lin Chi? A sărit în patru labe
şi a început să latre: “Ham! Ham!” A continuat: “Da, nu este nimic rău să fii un
câine, absolut deloc.”
Aceasta este atitudinea unui om cu adevărat religios: înţelege că întreaga
viaţă este divină în mod necondiţionat. Nu este nimic rău în a fi o cutie de corn-
flakes, aşa că nu-ţi fie teamă şi spune-le oamenilor despre mine. Piaţa a existat şi
va exista veşnic. Totul trece pe acolo. Şi desigur că se vând şi produse rele;
nimeni nu poate împiedica acest lucru. Iar datorită acestor lucruri rele, cei care
au produse bune încep să se teamă şi se gândesc: “Cum să scoţi aşa ceva pe
piaţă, când acolo se vând tot felul de lucruri stricate?” Dar acest lucru nu ajută la
nimic. Dimpotrivă, vei ajuta la vinderea lucrurilor greşite.
146
În economie există o lege care spune că moneda falsă o forţează pe cea

reală să iasă din circulaţie. Dintre o monedă falsă şi una autentică, oamenii
încearcă mai întâi să o circule pe cea falsă. Vrei să scapi de ea; păstreaz-o pe cea
autentică şi scapă de cea falsă. Din acest motiv au apărut atât de multe monede
false. Cineva însă trebuie să scoată pe piaţă şi o monedă reală. Şi în momentul în
care faci asta, autenticitatea ei începe să lucreze.
Dacă merg lucrurile false, atunci de ce nu ar merge şi cele autentice? Dar
oamenii care deţin ceva real se tem de probleme. Mulţi pe care îi cunosc le este
frică chiar să spună altora ceva despre mine. Ei gândesc; “O vom face la
momentul potrivit.” Dar cine ştie când va veni acesta? Se gândesc: “Cum putem
spune? Nici noi nu am experimentat aşa mult.” Ei cred că dacă o fac, acesta nu
va fi decât ca un anunţ la mica publicitate. Dacă vorbeşti la TV sau la radio sau
scrii articole în ziare, tot va părea că faci reclamă la ceva. Vei arăta ca un
comerciant care doreşte să vândă ceva şi vei părea ieftin. Dar cei care vând
lucruri false şi greşite nu se mai gândesc la asta, nu le pasă. Nici măcar nu îi
interesează dacă pun sau nu în cutie fulgi de porumb. Doar vând nişte cutii
frumoase, dar goale.
În acest mod, oamenii falşi îi scot din circulaţie pe cei reali. Nici nu le pasă
ce preţ pun; doar strigă tare, astfel ca să audă cumpărătorii. Iar siguranţa cu care
strigă face să găsească destui cumpărători.
Nu-ţi fie teamă. Doar prin teamă nu poţi scoate de pe piaţă lucrurile false.
Singurul mod prin care poţi să le elimini este să scoţi la vânzare ceva real. Iar
dacă deţii aşa ceva, atunci poţi striga cât te ţin plămânii. Să nu-ţi pese; strigă cât
de tare poţi. Aşa merg lucrurile în lume.
Iisus le-a spus discipolilor săi: “Duceţi-vă în colţurile cele mai îndepărtate
ale lumii şi spuneţi-le oamenilor, strigaţi de pe acoperişurile caselor astfel ca să
audă fiecare. Aşa poate cunoaşte oricine care este adevărul.” Buddha le-a spus
discipolilor: “Mergeţi şi nu vă opriţi mult timp într-un loc, deoarece pământul
este mare.” Cuvintele sale au fost: “Charaiveti, charaiveti” - mergeţi, mergeţi!
Mulţi încă mai trebuie să audă cuvintele sale. Nu te opri, nu te odihni: charaiveti,
charaiveti! Mergeţi tot înainte, deoarece întreg pământul aşteaptă mesajul vostru.
Să nu-ţi fie teamă. Dacă simţi că ai nişte fulgi de porumb de bună calitate,
atunci scoate-i pe piaţă. Nu ezita, prinde curaj. Deoarece acum se vând numai
cutii goale, iar acestea pot fi scoase din circulaţie numai de un produs adevărat.
Nu există altă cale. Piaţa este doar o întrecere liberă. Ai la fel de multe şanse să
câştigi, la fel ca oricine altcineva.
Aceste probleme apar doar acelora care deţin ceva; ei ezită întotdeauna. Şi
o fac deoarece se tem să nu fie respinşi. Cine ştie?
147
Oamenii buni ezită mereu; cei răi sunt întotdeauna dogmatici, încăpăţânaţi.
Din acest motiv lumea este cucerită de astfel de oameni - iar cei care sunt buni
stau deoparte şi se gândesc: “Ce să facem şi ce să nu facem?” Până când se
decid, întreaga piaţă este plină numai de lucruri false.
În special în Occident se întâmplă acest lucru, deoarece orice apropiere
între oameni a devenit imposibilă. Trebuie să foloseşti mass-media. În timpul lui
Buddha era cu totul diferit - el se întâlnea cu oamenii faţă în faţă. Atunci nu
exista radio, televiziune. Acum însă este aproape imposibil, în special în
Occident, să te întâlneşti cu oameni faţă în faţă. Iar dacă foloseşti mass-media,
meditaţia va apare ca o comoditate. Va trebui să foloseşti aceiaşi termeni, acelaşi
limbaj, va trebui să îi convingi pe oameni la fel ca şi cum i-ai îndemna să
cumpere alte produse. Dacă spui că această meditaţie este ultima noutate, acest
lucru va părea ceva comercial, deoarece mulţi spun asta. Cineva care vinde săpun
va spune: “Ultimul tip de săpun, cel mai parfumat şi mai catifelat!” Există
parfumuri denumite “extaz”. Mai devreme sau mai târziu cineva le va denumi
“satori” sau “samadhi”. Va trebui să foloseşti aceiaşi termeni comerciali, acelaşi
limbaj; nu este altă cale. Nu este nimic rău dacă foloseşti aceleaşi metode.
Eu am fost în munţi şi am revenit în piaţă. Nu îmi vezi sticla de alcool din
mână? Acum mă aflu în piaţă. Trebuie să fii îndrăzneţ. Du-te şi foloseşte orice
instrument ai la îndemână. Nu mai poţi acţiona ca Buddha sau ca Iisus - zilele
acelea au trecut. Dacă vei face aşa, îţi vor trebui milioane de ani să răspândeşti
vestea. Iar până când vor auzi oamenii de ea, mesajul deja va fi mort. Aşa că,
atâta timp cât pufuleţii sunt proaspeţi, grăbeşte-te şi dă-le oamenilor să mănânce.
3. Ne poţi spune câte ceva în plus despre celebrare? Este posibil să
celebrezi mizeria şi suferinţa?
Da, pentru că celebrarea este o atitudine. Chiar şi faţă de durere poţi avea o
atitudine de celebrare. De exemplu, eşti trist - nu te identifica cu tristeţea. Devino
un martor şi bucură-te de clipa tristeţii, deoarece şi aceasta are propria ei
frumuseţe. Nu ai observat-o, niciodată. Devii atât de identificat încât nu mai
pătrunzi deloc în minunăţia care există în tristeţe. Dacă priveşti, vei fi uimit câte
comori ai pierdut. Uită-te - în fericire nu eşti niciodată atât de profund. Tristeţea
are o profunzime a ei; fericirea este mai goală. Urmăreşte-i pe cei care sunt
fericiţi. Aşa-zişii băieţi şi fete fericite - în cluburi, hoteluri, în teatre,
cinematografe - zâmbesc şi râd, dar vei vedea că sunt superficiali, goi. Nu au
profunzime. Fericirea lor este ca un val de suprafaţă; trăiesc o viaţă goală. Însă
tristeţea are profunzime; în ea te afli cufundat în ocean, este ca şi cum ai
pătrunde în adâncul Oceanului Pacific.
Urmăreşte şi pătrunde în interior. Fericirea este zgomotoasă; tristeţea are o
tăcere. Fericirea este precum ziua, tristeţea este la fel ca noaptea.
148
Una este lumina şi cealaltă întuneric. Lumina apare şi dispare; întunericul

rămâne - este etern. Dacă pătrunzi în tristeţe vei simţi toate aceste lucruri. Vei
deveni brusc conştient că tristeţea a devenit un obiect la care priveşti, faţă de care
eşti un martor şi deodată, te simţi fericit. Tristeţea este atât de frumoasă! - o
floare a întunericului, a abisului. Este atât de tăcută şi totuşi atât de muzicală; nu
există nici un sunet, nici o tulburare. Poţi cădea în ea la nesfârşit şi poţi ieşi
complet proaspăt, reîntinerit. Este o odihnă.
Depinde de atitudinea pe care o ai. Când devii trist crezi că ţi s-a întâmplat
ceva rău. Doar interpretezi şi crezi că este ceva rău, după care încerci să scapi de
acea stare. Nu meditezi asupra ei. Apoi vrei să evadezi la un club, la o petrecere,
să te uiţi la TV sau să asculţi la radio sau începi să citeşti un ziar - orice numai să
uiţi. Aceasta este o atitudine greşită care ţi-a fost impusă şi anume: că tristeţea
este rea. Nu este nimic în neregulă cu ea. Este doar un alt pol al vieţii.
Fericirea este un pol, tristeţea este altul. Beatitudinea este un pol, suferinţa
celălalt pol. Viaţa constă din amândouă şi ea se desfăşoară datorită lor. O viaţă
doar plină de beatitudine nu va avea profunzime, ci doar extindere. Iar o viaţă
plină de tristeţe nu va avea extindere, ci doar profunzime. Însă viaţa care le
conţine pe amândouă este multidimensională: pătrunde în toate dimensiunile.
Priveşte statuia lui Buddha sau poţi să te uiţi în ochii mei şi le vei vedea pe
ambele - pacea, beatitudinea şi tristeţea. Vei observa o beatitudine care conţine şi
tristeţe, deoarece aceasta este cea care îi dă profunzime. Dar chiar cuvântul
“trist” îţi dă conotaţii greşite - că ceva nu este în regulă. Aceasta este doar
interpretarea ta.
Pentru mine, viaţa în totalitatea ei este bună. Şi când o înţelegi pe deplin, în
totalitatea ei, doar atunci poţi celebra, iată ce înseamnă celebrare: orice s-ar
întâmpla - eu voi celebra. Ea nu este condiţionată de anumite lucruri: “Doar când
sunt fericit voi celebra.” Este necondiţionată. Am parte de nefericire - bine, eu
voi celebra. Am parte de fericire - iarăşi bine, tot voi celebra. Aceasta este
atitudinea mea: nu pun nici o condiţie.
Însă problemele apar atunci când rostesc astfel de cuvinte, deoarece ele au
tot felul de conotaţii în mintea ta. Când spun “Celebrează!” - crezi că înseamnă
să fii fericit. Cum ai putea celebra când cineva este trist? Nu spun că trebuie să
fii fericit pentru a putea celebra. Aceasta este doar o mulţumire, o stare de
recunoştinţă faţă de orice îţi oferă viaţa. Orice ţi-ar da Dumnezeu, celebrarea este
mulţumirea şi recunoştinţa care i-o arăţi. Am mai spus şi o să repet....
Un mistic sufist era foarte sărac, înfometat, părăsit, respins de toţi şi obosit
după o călătorie îndelungată. Noaptea a ajuns într-un sat, dar nu a fost acceptat.
Toţi cei din sat făceau parte din religia musulmană ortodoxă - iar aceştia sunt
foarte îndărătnici în a accepta ceva nou. Nu au dorit să îl adăpostească şi atunci
misticul s-a dus să stea în afara satului.
149
Discipolii săi erau trişti, deprimaţi, iar unii chiar furioşi. Atunci misticul a
început să se roage: “Doamne, eşti minunat! Tu întotdeauna îmi oferi tot ce am
nevoie!” Era deja prea mult. Un discipol a întrebat: “Deja mergi prea departe, în
special în seara asta. Aceste cuvinte sunt false. Suntem obosiţi, înfometaţi şi ne
este frig. Nu avem nici un adăpost şi în curând vor începe să apară tot felul de
animale sălbatice. De ce îi mai mulţumeşti lui Dumnezeu? Ce vrei să spui prin
«Întotdeauna îmi oferi tot ce am nevoie»?!” Misticul i-a răspuns: “Dumnezeu îmi
dă tot ce am nevoie. Astă seară am nevoie de sărăcie, de respingere, de foame şi
pericole. Altminteri de ce mi-ar da aşa ceva? Trebuie să fie ceva necesar. Chiar
este şi eu trebuie să îi fiu recunoscător. El are grijă cu mare atenţie de nevoile
mele. Este cu adevărat minunat!” Aceasta este o atitudine care nu urmăreşte
situaţia. Situaţia în sine nu este relevantă.
Celebrează, oricare ar fi situaţia în care te afli. Dacă eşti trist, atunci
celebrează tristeţea. Vei fi surprins de ce se va întâmpla. Eşti trist? Începe să
dansezi, deoarece tristeţea are frumuseţea ei, este o floare tăcută a fiinţei.
Dansează, bucură-te şi vei simţi cum dispare, cum se creează o distanţă. Încet-
încet vei uita de ea şi doar vei celebra. Ai transformat energia, ai sublimat-o.
Iată care este alchimia: să transformi metalul obişnuit în aur. Tristeţea,
furia, invidia, gelozia - metale de bază care pot fi transformate în aur, deoarece şi
ele sunt constituite din aceleaşi elemente ca aurul. Nu este nici o diferenţă între
aur şi fier - au aceiaşi constituenţi, aceiaşi electroni. Te-ai gândit vreodată că un
cărbune şi un diamant nu sunt diferiţi deloc? Diamantul este un cărbune care a
stat în pământ milioane de ani. Doar o diferenţă de presiune, însă ambele sunt
constituite din aceleaşi elemente chimice.
Inferiorul poate deveni superior. Nu îi lipseşte nimic. Este nevoie doar de o
recompunere, de o rearanjare. Aceasta este întreaga alchimie. Când eşti trist,
celebrează şi îi vei da tristeţii o nouă compoziţie. Îi vei inocula ceva care o va
transforma. Îi introduci celebrarea. Eşti furios? Începe să dansezi. La început vei
continua să fii furios, dansul tău va fi plin de ură, de violenţă, de agresivitate.
Însă treptat, va deveni din ce în ce mai ritmat, mai echilibrat, mai maleabil şi vei
uita de furie. Energia s-a sublimat în dans. Dar când eşti nervos nu te poţi gândi
la dans. În tristeţe nu poţi cânta. De ce să nu faci din tristeţea ta un cântec
minunat? Cântă, la început notele vor fi triste, dar nu este nimic în neregulă cu
ele. Ai auzit vreodată, în după amiezile călduroase de vară, când soarele arde
puternic, cum începe să cânte cucul? La început notele sunt triste. El îşi cheamă
iubita. Arşiţa îl înconjoară, dar el tânjeşte după iubire. Notele sunt foarte triste,
dar minunate. Încet-incet, cântecul se transformă în bucurie. Iubita îi răspunde
din alt copac. Iar acum nu mai există arşiţa şi nici razele arzătoare ale soarelui; în
inima lor se aşterne răcoarea. Acum notele sunt diferite. Când iubita îi răspunde,
totul s-a schimbat. Este o schimbare alchimică.
150
Eşti trist? Începe să cânţi, să te rogi, să dansezi. Fă ceea ce te îndeamnă

inima şi, treptat-treptat, metalul se va schimba în aur. Şi odată ce cunoşti
secretul, viaţa ta nu va mai fi la fel. Acum ai cheia şi poţi descuia orice uşă. Şi
aceasta este cheia: să celebrezi orice.
Am auzit o povestioară despre trei mistici chinezi. Nimeni nu le ştie
numele. Erau cunoscuţi sub denumirea de “Cei trei sfinţi zâmbitori” - deoarece
nu făceau niciodată altceva; doar râdeau. Mergeau dintr-un oraş în altul şi
râdeau. Stâteau în piaţă şi râdeau în hohote. Toţi cei din piaţă se adunau în jurul
lor. Magazinele se închideau şi cumpărătorii stăteau şi îi priveau, uitând de ce au
venit la piaţă. Erau minunaţi - râdeau din toată inima. Şi râsul lor începea să se
transmită ca un virus - întreaga piaţă începea să râdă. Pur şi simplu schimbau
atmosfera. Iar dacă cineva îi ruga să le spună câte ceva, ei răspundeau: “Nu avem
nimic de spus. Doar râdem şi cu asta schimbăm totul.” Cu câteva momente
înainte era o atmosferă urâtă, obositoare, toţi se gândeau numai la bani şi la profit
- deodată apăreau aceşti trei “nebuni” şi totul se transforma. Acum nimeni nu
mai era un comerciant. Pe nimeni nu mai preocupa vânzarea sau cumpărarea, toţi
râdeau şi dansau în jurul acestor trei “nebuni”. Pentru câteva clipe se deschidea o
nouă lume. Ei se plimbau peste tot în China, din sat în sat şi doar îi ajutau pe
oameni să râdă. Oamenii trişti, deprimaţi, lacomi, geloşi, toţi se opreau din
treburile lor şi începeau să râdă împreună cu ei. Şi mulţi au găsit cheia prin care
să poţi transforma totul.
Dar s-a întâmplat într-un sat ca unul dintre ei să moară. Sătenii s-au adunat
şi gândeau: “Acum vor apare problemele. Să vedem dacă mai râd. Prietenul lor a
murit şi trebuie să-l jelească.” Însă i-au văzut pe cei doi că nu erau deloc
schimbaţi, continuau să râdă şi să danseze şi să celebreze moartea. Oamenii au
spus: “Asta este prea de tot. Nu este frumos. Este o profanare să râzi şi să dansezi
la moartea cuiva.” Misticii le-au răspuns: “Voi nu ştiţi totul. Până acum noi ne-
am gândit şi am râs mereu deoarece făcusem un rămăşag: care dintre noi va muri
primul. Şi iată că noi doi am pierdut; el a câştigat. Întreaga viaţă am râs
împreună. Ce altceva am putea să îi oferim la despărţire? Trebuie să râdem, să ne
bucurăm, să celebrăm. Acesta este singurul mesaj de rămas bun pe care putem să
i-l oferim celui care s-a distrat şi a râs întreaga viaţă. Iar dacă nu o facem, el se
va uita la noi şi îşi va spune: «Proştilor! Aţi căzut din nou în capcană?» Noi nu
vedem că este mort. Cum ar putea râsul să moară, cum ar putea viaţa să moară?”
Râsul este etern, viaţa este eternă, celebrarea continuă. Actorii se schimbă,
dar piesa de teatru continuă. Valurile mor, dar oceanul va exista. Existenţa este
continuă, în ea nu există nici o mică pauză. Dar oamenii din sat nu i-au putut
înţelege şi nu au putut râde împreună cu ei, în acea zi.
Corpul celui care a murit trebuia ars şi sătenii au spus: “Acum îl vom
îmbăia şi vom oferi un ritual de înmormântare ca la toată lumea.
151
Însă ceilalţi doi mistici au spus: “Nu, prietenul nostru ne-a spus: «Nu
doresc să se practice nici un ritual, nu vreau să fiu îmbăiat şi nici să mi se
schimbe hainele. Doar puneţi-mă pe rug aşa cum sunt.» Aşa că trebuie să îi
urmăm dorinţa.”
Imediat ce l-au pus pe rug s-a întâmplat ceva neobişnuit. Le-a jucat ultima
festă. Sub haine ascunsese multe artificii şi înmormântarea a devenit Diwali!
Întregul sat a început să râdă. Atunci toţi au început să danseze şi să celebreze.
Nu mai era o moarte, ci o nouă viaţă.
Moartea nu este moarte, deoarece prin ea nu se întâmplă nimic altceva
decât deschiderea unei alte uşi - este un început. Nu există final al vieţii, ci
întotdeauna este un nou început, o reînviere.
Dacă îţi transformi tristeţea în celebrare, atunci vei fi capabil să îţi
transformi moartea într-o reînviere. Aşa că învaţă arta transformării cât mai ai
timp. Nu lăsa moartea să vină înainte să cunoşti secretul alchimic de schimbare a
metalelor în aur. Când poţi transforma tristeţea, vei putea transforma şi moartea.
Dacă poţi celebra necondiţionat, la apariţia morţii vei putea râde, vei putea fi
fericit. Atunci moartea nu te poate omori. Dimpotrivă, tu ai omorât- o pe ea. Însă
trebuie să practici. Nu ai nimic de pierdut. Însă oamenii sunt atât de proşti încât
nu încearcă să procedeze aşa nici chiar atunci când nu au ce să piardă. Ce poţi
pierde? Eşti trist - îţi spun: celebrează, dansează, cântă. Ce poţi pierde? Cel mult
tristeţea şi nimic altceva. Însă crezi că este imposibil şi chiar această idee nu te
va lăsa să încerci. Iar eu îţi spun că este unul dintre cele mai uşoare lucruri din
viaţă, deoarece energia este neutră. Aceeaşi energie devine tristeţe, furie,
sexualitate, compasiune, meditaţie. Energia este unică. Nu ai mai multe tipuri.
Nu ai pachete de energie fiecare etichetat în felul său - pe unui să scrie “tristeţe”,
pe altul “fericire”. Energiile nu sunt compartimentate, nu sunt separate. Nu eşti
divizat, ci eşti unul. Aceeaşi energie devine tristeţe sau furie. Depinde de tine.
Trebuie să înveţi secretul, arta de a transforma energiile. Doar îi dai o
direcţie şi energia începe să se mişte. Iar când există posibilitatea de transformare
a furiei în beatitudine, a lăcomiei în compasiune, a geloziei în iubire...nu ştii ce
pierzi. Nu ştii ce vei pierde. Pierzi exact esenţa existenţei în acest univers,
încearcă.
4. Timp de doi ani am ascultat discursurile tale şi observ că îţi contrazici
fiecare afirmaţie pe care o faci. Poate cineva să facă altceva în afară de
observare şi aşteptare?
Da, îmi contrazic fiecare frază, fiecare cuvânt pe care îl rostesc. Eu nu am
de predat o teorie, ci vreau să indic o existenţă. Aici nu se învaţă nici o doctrină.
Nu ţi se impune nici o dogmă. Eu nu sunt un filozof. Sunt la fel de contradictoriu
ca şi existenţa însăşi. Nu am de ales. Existenţa este contradictorie; are noapte şi
zi, vară şi iarnă, rău şi divin - conţine totul.
152
Şi eu nu mai sunt. Cel mult, sunt o fereastră a existenţei. Trebuie să fiu

contradictoriu. Şi dacă începi să te gândeşti la ce spun, pe zi ce trece te vei afla
într-o confuzie din ce în ce mai mare. Nu da prea multă atenţie la ce spun, ci
priveşte ce sunt.
Afirmaţiile mele sunt contradictorii - aşa este. Dacă nu vezi contradicţia
este din cauză că mă iubeşti, dar sunt contradictoriu. Însă nu sunt în dizarmonie.
Acesteia trebuie să îi dai atenţie, asta trebuie să vezi. Există în mine o armonie
profundă; nu mă aflu în conflict. Dacă ar fi existat vreun conflict, aş fi înnebunit.
Cum ar putea o persoană să trăiască prin atât de multe contradicţii?
Acestea nu creează nici o discordie în mine. Totul este acordat.
Contradicţiile chiar ajută armonia, o îmbogăţesc. Dacă aş fi căutat doar o singură
notă, atunci aş fi fost un om consecvent, consistent. Dacă vrei să mergi la un om
absolut consecvent, logic, atunci există Krishnamurti. El este absolut consecvent.
Timp de 40 de ani nu s-a contrazis nici măcar o singură dată. Însă am observat că
datorită acestui lucru se pierde ceva din bogăţia vieţii. El este logic, eu sunt
ilogic. El este ca o grădină: totul este frumos aranjat, plantat, consistent, raţional.
Eu sunt ca o pădure sălbatică. Dacă eşti mai orientat spre logică este mai bine să
mergi la Krishnamurti decât la mine. Însă dacă simţi că te infioară sentimentul
sălbăticiei, atunci cu siguranţă te poţi acorda foarte uşor cu mine. Eu te deschid
la tot ce înseamnă viaţa. Nu îmi aleg cuvintele, nu aleg ce învăţătură să-ţi dau -
nu am nici o alegere. Doar spun ce îmi apare pe moment. Nu ştiu care va fi
următoarea frază. Orice ar fi, o rostesc. Nu am un şablon predeterminat. Sunt la
fel de inconsistent ca şi viaţa însăşi. Şi sunt aşa pentru ca tu să nu te poţi agăţa de
nici o dogmă. Altminteri, o vei face.
Cei care îl urmează pe Krishnamurti se agaţă de cuvintele sale ca de o
dogmă. Am văzut mulţi oameni inteligenţi care l-au ascultat mereu timp de 30
sau 40 de ani, iar în cele din urmă vin la mine şi spun: “Nu s-a întâmplat nimic.
L-am ascultat pe Krishnamurti şi simţim că tot ce spune are dreptate, este
adevărat, dar totuşi nu se întâmplă nimic. Intelectual îl înţelegem.” Eu le spun:
“Dacă l-aţi ascultat atât de multă vreme şi simţiţi că intelectual îl puteţi înţelege
şi că are dreptate dar totuşi nu se întâmplă nimic, atunci renunţaţi la
intelectualitate şi veniţi la mine. Staţi lângă un om absolut non-raţional. Dacă
prin raţiune nu s-a întâmplat nimic, poate că se întâmplă prin «non-raţiune».”
Imediat îmi răspund: “Dar tu te contrazici! Uneori spui ceva, alteori altceva, şi
noi nu mai ştim ce să facem.”
Nici nu vreau să faci ceva. Doar vreau să fii. Nu vreau să transform pe
fiecare într-un intelectual. Deja sunt prea mulţi; lumea este plină de ei şi duc o
viaţă plină de suferinţă la fel ca oricine altcineva. De fapt, aceştia suferă mai
mult ca un om obişnuit. Ei duc o viaţă lipsită de sens, nu fac altceva decât să se
sinucidă în timp ce trăiesc.
153
Poezia vieţii este contradictorie, non-raţională. Nu se poate face nimic în

privinţa ei. Astfel este natura vieţii, aşa este existenţa.
Eu nu mă aflu aici pentru a te îndoctrina cu ceva anume. De aceea îţi pot
vorbi despre Krishnamurti - el are dreptate, dar doar dintr-un punct de vedere. Îţi
pot vorbi despre Gurdjieff - şi el are dreptate, însă tot dintr-un anumit punct de
vedere. Împreună, sunt contradictorii. Gurdjieff crede în metode, în grupuri, în
tehnici, discipline; Krishnamurti nu crede în tehnici, nu crede în discipline, nici
în Maeştri, nici în discipoli. Ambii au dreptate, însă doar parţial împreună devin
un întreg.
Viaţa este atât de vastă încât nici Krishnamurti şi nici Gurdjieff nu o pot
ajusta. Este atât de vastă încât nimeni nu o poate exhausta. În ea există toate
punctele de vedere. Sunt oameni care s-au realizat prin ajutorul dat de Maeştri şi
metode. Alţii au ajuns fără ajutorul acestora. Unii sunt împiedicaţi de Maeştri şi
metode, iar alţii sunt opriţi de faptul că sunt învăţaţi că nu este nevoie de un
Maestru sau de o metodologie anume. Există foarte multe tipuri de oameni şi asta
este bine. Varietatea există. Deci nu poate fi adevărată doar o singură doctrină.
Poate că este pentru unii, dar pentru alţii nu este. De aceea, există în lume atât de
multe metode. Buddha există, Iisus există, Mahomed există: atât de mulţi oameni
diferiţi şi toţi au dreptate.
Eu încerc să experimentez ceva nou: să îi strâng pe toţi la un loc. Aceasta
va fi o disciplină - chiar este. Dacă mă asculţi ani de zile, aceasta înseamnă o
disciplină. Este o meditaţie. Îţi voi vorbi despre Patanjali; astfel îţi ofer un punct
de vedere. A doua zi voi vorbi despre Tilopa şi îţi voi demola toată structura care
ţi-ai construit-o. Este dureros pentru tine, deoarece începi să te agăţi. Când îţi
creezi o structură începi să te agăţi de ea. În momentul în care văd că începi să te
ataşezi de teorii, imediat aduc opusul pentru a le demola. De multe ori îţi vei
construi o casă, iar eu o voi demola. De multe ori vei simţi că se stabileşte o
ordine şi eu voi crea dezordinea. Care este sensul? Pentru ca într-o bună zi să
devii conştient; mă vei asculta, dar nu vei mai crea o structură, o anumită ordine.
De ce să o mai faci, dacă a doua zi oricum o voi distruge? Vei asculta fără să te
agăţi de teorii, de cuvinte, de dogme. În clipa în care văd că mă asculţi fără să
creezi nici o structură înăuntrul tău şi văd că după ce ai ascultat eşti gol, atunci
am realizai ceva.
În final vei trăi acest lucru. Ce sens are să îţi creezi o ordine dacă în
următoarea clipă voi dezordona totul?
Există o poveste tibetană despre Milarepa. Maestrul său Marpa, îi spuse să
înceapă să construiască o casă. Era dificil să aducă singur lemnele, tocmai din sat
până la mănăstire. Era o distanţă de aproximativ şapte kilometri. Dar în cele din
urmă a reuşit să o termine. A muncit din greu şi a construit-o; avea trei etaje - era
foarte mare. În cele clin urmă s-a dus bucuros la maestru şi i-a spus.
154
“Am terminat de construit casa.” Atunci Maestrul i-a zis: “Acum dă-i foc.”
Nu a avut ce să facă şi s-a supus. Până a doua zi din casă nu mai rămăsese decât
cenuşa şi i-a spus Maestrului: “Am ars-o, aşa cum mi-ai spus.” Privindu-l,
maestrul i-a răspuns: “De mâine începi iarăşi. Trebuie construită alta.” Şi se
spune că a ţinut-o aşa de şapte ori. Milarepa îmbătrânise construind case şi
imediat după ce o termina trebuia să îi dea foc. După ce a ars şi ultima. Maestrul
i-a zis: “Acum nu mai este nevoie.”
Aceasta este o parabolă. Poate că nu s-a întâmplat aşa, dar acelaşi lucru îl
fac şi eu cu tine. În momentul în care începi să îţi construieşti în interior o
structură teoretică, o filosofie, o dogmă, un şablon, imediat îţi distrug totul. Şi
trebuie să o fac de şapte ori, iar dacă este nevoie de 70 de ori. Aştept momentul
în care doar vei asculta fără să aduni cuvintele. Mă vei asculta, dar nu vei mai
auzi cuvintele; vei asculta esenţa şi nu literele; nu cuvintele, ci mesajul fără de
cuvinte. Iar acest lucru se va întâmpla. Cât timp vei mai construi casa ştiind bine
că o voi demola? Acesta este sensul contradicţiilor mele. Chiar şi Krishnamurti,
care spune că nu este necesară nici o teorie, a creat o teorie pentru cei care îl
ascultă - deoarece el nu este contradictoriu. Am văzut multe tipuri de oameni, dar
nu ca cei care îl urmează pe el. Ei se agaţă extrem de mult, iar acest lucru se
datorează faptului că este foarte consistent. Timp de 40 de ani a spus mereu
acelaşi lucru. În tot acest timp cei care îl urmează au reuşit să pună cărămidă
după cărămidă şi au reuşit să construiască nişte zgârie-nori.
Nu îţi voi permite să faci asta. Vreau să fii absolut gol de cuvinte. Acesta şi
este scopul pentru care lupt. Într-o bună zi mă vei asculta şi nu vei mai construi
nimic. Ştiind bine că voi nega tot ce spun, vei începe să nu te mai agăţi. Iar dacă
nu te mai agăţi, dacă rămâi gol, atunci vei fi capabil să mă auzi cu adevărat, dar
nu ceea ce spun. Este ceva cu totul diferit să asculţi fiinţa care sunt, existenţa
care trăieşte chiar aici şi acum.
Sunt doar o fereastră: te poţi uita prin mine şi în faţă ţi se va deschide
nemărginirea. Nu te uita la fereastră, ci prin ea. Nu privi rama. Toate cuvintele
mele sunt doar o ramă: priveşte prin ele. Uită de cuvinte şi de ramă...şi cerul,
infinitul ţi se deschide în faţa ochilor. Dacă te agăţi de fereastră, cum mai poţi să-
ţi iei zborul? De aceea, demolez orice structură o întâlnesc, pentru ca să-ţi poţi
lua zborul. Trebuie să o faci; trebuie să treci prin mine, dar trebuie să te şi
îndepărtezi de mine. Treci prin mine şi uită-mă. Intri, dar nu mai privi înapoi. În
faţa ta se întinde vastitatea cerului. Când contrazic te fac doar să guşti puţin din
această vastitate, din infinit. Ar fi fost foarte uşor pentru tine dacă eram
consecvent şi spuneam mereu acelaşi lucru, dacă te condiţionam cu aceeaşi teorie
în fiecare zi. Da, ai fi fost mai fericit, dar acea fericire ar fi fost stupidă, deoarece
nu ţi-ai mai fi luat zborul niciodată.
155
Nu îţi voi permite să te agăţi de ramă; o voi distruge. Aşa te împing spre
necunoscut. Toate cuvintele şi teoriile fac parte din cunoscut. Adevărul este
dincolo şi nu poate fi rostit. Şi orice poate fi verbalizat nu poate fi adevărat.
156
XI. MIRELE TE AŞTEAPTĂ
18. Văzutul îşi are natura în stabilitate, acţiune şi inerţie şi este compus din
elemente şi organele de simţ şi are scopul de a-i aduce văzătorului experienţă şi
eliberare.
19. Cele trei guna - stabilitate, acţiune şi inerţie - au patru stadii: definitul,
nedefinitul, manifestatul şi nemanifestatul.
20. Văzătorul, deşi este conştiinţă pură, vede prin distorsiunile minţii.
21. Văzutul fiinţează doar spre folosul văzătorului.
22. Deşi văzutul este mort pentru cel care a atins eliberarea, pentru ceilalţi
este viu, deoarece este comun tuturor.
23. Văzătorul şi văzutul apar împreună astfel ca să poată fi realizată
natura fiecăruia.
24. Cauza acestei uniuni este ignoranţa.
Mintea ştiinţifică obişnuieşte să creadă că există vreo posibilitate de

cunoaştere obiectivă. De fapt, aceasta a fost chiar definiţia atitudinii ştiinţifice.
Prin “cunoaştere obiectivă” se înţelege următorul lucru: cunoscătorul poate
rămâne un spectator. Nu este nevoie de participarea sa. Nu numai asta, dar dacă
participă, atunci implicarea sa face cunoaşterea neştiinţifică. Cunoscătorul
stiinţific trebuie să rămână doar un observator, să fie detaşat, să nu se implice în
ceea ce cercetează. Însă acum nu mai se întâmplă acest lucru.
Ştiinţa a ajuns la maturitate. Cu trei sau patru decade mai înainte, ştiinţa şi-
a dat seama de atitudinea ei falsă. Nu există cunoaştere obiectivă. Chiar natura ei
este subiectivă. Posibilitatea de a cunoaşte ceva aşa cum o face un spectator nu
există - participarea este o necesitate. Aşa că acum limitele nu mai sunt la fel de
clare ca înainte.
Poetul obişnuia să spună că metoda sa de cunoaştere este subiectivă. Când
un poet cunoaşte o floare, nu o face având atitudinea veche a ştiinţei. El nu este
un observator din exterior. Într-un sens profund el devine una cu ea: pătrunde în
ea şi îi permite florii să pătrundă în el, iar acolo se produce o întâlnire intimă. În
acea contopire, floarea este cunoscută.
Acum ştiinţa spune că atunci când observi un lucru participi - oricât de
puţin, dar o faci.
157
Poetul spune că atunci când priveşti la o floare într-un mod subiectiv, ea nu

mai este la fel ca înainte să o priveşti, deoarece ai pătruns, ai devenit o parte a ei.
Chiar privirea ta este o parte din ea; înainte nu era. O floare care a crescut lângă
marginea unei păduri pe lângă care nu trece nimeni, este diferită; însă în
momentul când cineva o priveşte, ea nu mai este aceeaşi. Floarea schimbă
privitorul; privirea schimbă floarea. A apărut o nouă calitate.
Această atitudine exista doar la artişti - nimeni nu se aştepta să fie raţionali,
ştiinţifici - însă acum ştiinţa spune acelaşi lucru: când observi, obiectul observat
nu mai este acelaşi; văzătorul a participat şi calitatea se schimbă. Fizicienii spun
că atomii se mişcă diferit atunci când nu îi observă nimeni. Imediat ce îi observi
incep să se comporte diferit. Este la fel ca atunci când faci baie singur: vei începe
să te comporţi diferit în clipa în care simţi că cineva te priveşte prin gaura cheii -
te schimbi. Acelaşi lucru îl face atomul atunci când este observat: se va mişca
diferit.
Acestea erau limitele: despre ştiinţă se credea că este absolut obiectivă; arta
se afla la mijloc, se implica printr-o participare parţială; iar religia avea o
participare totală.
Poetul priveşte o floare - în acele momente apar străfulgerări în care nu mai
există nici el şi nici floarea. Însă acestea sunt doar nişte străfulgerări. Contactul
se produce pentru câteva fracţiuni de secunde, apoi iarăşi se distanţează unul de
celălalt. Ce se întâmplă când un mistic, o persoană religioasă priveşte la o floare?
Participarea este totală. Nu este ceva fragmentar. Cunoscătorul şi cunoscutul se
dizolvă; mai rămâne doar energia care vibrează între ei doi. Experienţa rămâne:
experimentatorul nu mai se află acolo şi nici experimentatul. Polarităţile dispar,
obiectul şi subiectul se dizolvă, toate hotarele se pierd.
Religia este o participare totală. Poezia sau pictura este o participare
parţială.
Ştiinţa nu se implica deloc - dar acum nu se mai întâmplă astfel. Ea s-a
apropiat de poezie, de religie. Acum limitele nu mai sunt clare. Cu 50 de ani mai
în urmă, orice om de ştiinţă ar fi râs de Patanjali sau de Shankara şi Vedanta, ar
fi crezut că aceşti oameni sunt complet nebuni. Însă acum este imposibil să poţi
râde de Patanjali. Se dovedeşte că are dreptate.
Cu cât ştiinţa se dezvoltă şi pătrunde mai în profunzime, cu atât mai mult se
dovedeşte veridicitatea sistemului yoga, deoarece punctul de bază din yoga a fost
întotdeauna acelaşi: există doar unitatea. Separarea, divizarea, limitele sunt
provizorii - sunt datorate ignoranţei. Sunt necesare; este absolut nevoie de ele.
Trebuie să treci prin ele, să suferi şi să experimentezi - dar treci mai departe. Să
nu îţi construieşti casa pe temelia lor; sunt asemenea unui pasaj de trecere.
Lumea este un pasaj.
158
Dacă treci prin lume şi înţelegi experienţele prin care treci, atunci cununia
devine din ce în ce mai iminentă. Într-o zi, brusc, eşti căsătorit cu întregul -
atunci toate separările dispar. Şi în acea căsătorie este numai beatitudine. În
separare apare suferinţa, deoarece separarea este falsă. Există doar pentru că nu
înţelegi. Este la fel ca un vis.
Dormi şi visezi o mie şi una de lucruri - dimineaţa, toate dispar. Brusc,
începi să râzi. Totul a fost ridicol. Nu poţi crede că s-a întâmplat aşa ceva. Îţi
vine să râzi că ai putut crede că este ceva real. Nu ştii cum de-ai putut să te laşi
înşelat doar de nişte imagini ce pluteau prin minte, de nişte gânduri efemere -
care totuşi păreau solide, substanţiale, reale.
La fel se întâmplă când ajungi să realizezi Unitatea, însă aceasta trebuie
cunoscută printr-o participare profundă. Dacă nu participi, o vei cunoaşte din
afară, ca un străin. Te duci în dreptul casei; vei vedea anumite lucruri, te vei
învârti în jurul ei - însă nu ai făcut decât să stai la periferie. Ai privit zidurile din
exterior - nu cunoşti casa pe dinăuntru.
Uneori, poţi intra ca un hoţ - poetul este unul. Omul de ştiinţă rămâne un
străin, un neştiutor. Omul religios însă este un oaspete; el nu pătrunde pe
întuneric, ca să fure din casă. Dar poţi cunoaşte anumite lucruri chiar şi ca hoţ.
Poetul se află într-o situaţie mai bună decât omul de ştiinţă, care nu face altceva
decât să se învârte mereu în jurul casei fără să intre. Un artist poate cunoaşte
lucruri pe care omul de ştiinţă nu le va afla niciodată; el a intrat în casă, dar a
pătruns pe întuneric, pe furiş, pe uşa din spate ca un hoţ şi nu invitat ca un
oaspete.
Persoana religioasă intră în casă precum un oaspete. El merită acest lucru.
Şi el cunoaşte câte ceva chiar şi despre gazdă, nu numai despre casă, îl ştie pe
proprietar, deoarece este un oaspete.
Ştiinţa cunoaşte doar materia. Arta, câteodată are străfulgerări ale
imaterialului. Hoţul va da peste proprietar, dar îi va fi frică să îl privească în faţă,
se va afla în întuneric şi se va teme mereu să nu facă ceva greşit prin care să fie
descoperit. Un hoţ se teme şi tremură. Însă când intri ca un oaspete - când eşti
invitat şi meriţi invitaţia - gazda te va îmbrăţişa, îţi va ura un călduros bunvenit
Atunci vei cunoaşte chiar centrul Realităţii.
În India avem două cuvinte care ambele înseamnă “poet”. În nici o altă
limbă nu există două cuvinte care să desemneze acest cuvânt - nu este nevoie,
unul este de ajuns. Dar în sanscrită avem două cuvinte: kavi şi rishi - distincţia
dintre ele este foarte subtilă şi merită a fi înţeleasă. Kavi este unul dintre ele şi
desemnează un poet care pătrunde în interior ca un hoţ. El participă, dar
cunoaşterea sa este fragmentară. În anumite momente… “hoţul” se află în casă şi
poate vedea tot interiorul prin lumina dată de un fulger dar totul este momentan.
Fulgerul a dispărut totul a devenit un vis.
159
Poetul ajunge să cunoască realitatea, dar nu pe merit. Acesta este motivul

pentru care uneori eşti surprins: citeşti o poezie - scrisă de oricine - care îţi place,
care îţi merge la inimă şi eşti atât de mişcat încât ai dori să-l întâlneşti pe cel care
a scris-o. Dar în clipa în care îl cunoşti pe autor eşti dezamăgit - este un om ca
oricare altul, nu are nimic deosebit.
În zborul poeziei sale era extraordinar, însă dacă întâlneşti poetul vezi că
este la fel de obişnuit ca oricine. Ce s-a întâmplat? Nu poţi crede că el este în
stare să dea naştere unui giuvaer extraordinar. Acest lucru se datorează faptului
că poetul nu locuieşte permanent în templu. El este un hoţ. Uneori intră, dar pe
întuneric. Oricum este mai bine decât să se învârtă pe afară; măcar aşa are o
străfulgerare. El cântă despre acea străfulgerare - în fiinţa sa există în permanenţă
o nostalgie faţă de acea licărire pe care tocmai a avut-o. Acum nu o mai
experimentează. Este doar o amintire şi nu o realitate.
Rishi este un poet care a fost invitat ca un oaspete. Cuvântul în sine
înseamnă “văzător”, iar kavi înseamnă tot “văzător”. Atunci care este diferenţa?
Aceea că rishi a câştigat acest merit prin propriul său efort. El poate intra în casă
ziua în amiaza mare; pătrunde pe uşa din faţă. Nu este un oaspete neinvitat, care
pătrunde pe proprietatea cuiva fără să aibă voie. A fost bine venit. Gazda l-a
întâmpinat. Şi el cântă, dar o face cu totul diferit faţă de poetul obişnuit.
Upanishadele, Vedele, toate sunt nişte poezii izvorâte din inimile acestor rishi. Ei
nu au fost nişte poeţi obişnuiţi. Erau extraordinari - în sensul că au muncit pentru
a intra înăuntru; nu au furat străfulgerările.
Însă acest lucru este posibil doar atunci când ai învaţat să participi total -
asta este yoga. Yoga înseamnă uniune, întâlnire, căsătorie. Prin ea înveţi să
dizolvi separarea, divizarea, limitele, astfel ca cel care cunoaşte şi ceea ce este
cunoscut să devină unul singur.
Stiinţa, în câteva decade a devenit din ce în ce mai conştientă de faptul că o
cunoaştere nu poate fi decât personală. Yoga spune că întreaga cunoaştere nu
poate fi decât absolut personală - trebuie să pătrunzi: să devii floarea, roca,
marea, nisipul. Oriunde priveşti trebuie să fii şi obiectul şi subiectul. Trebuie să
te implici. Trebuie să participi; doar atunci viaţa va începe să învie, să se mişte
după propriul ei ritm. Atunci nu îi mai impui nimic.
Ştiinţa este agresiune, poezia este hoţie, religia este participare. Acum,
încearcă să înţelegi sutrele lui Patanjali.
Văzutul îşi are natura în stabilitate, acţiune şi inerţie şi este compus din
elemente şi organele de simţ şi are scopul de a-i aduce văzătorului experienţă şi
eliberare.
Primul lucru ce trebuie înţeles este faptul că lumea există pentru ca tu să te
eliberezi. De multe ori ţi-a apărut ideea: “De ce există lumea? De ce este atât de
multă suferinţă? Pentru ce? Care este scopul?” Mulţi vin şi îmi spun:
160
“Aceasta este întrebarea esenţială «De ce existăm?» Viaţa este o suferinţă,

care este scopul ei? Dacă există un Dumnezeu, de ce nu distruge acest haos? De
ce nu sfârşeşte acest iad? De ce îi forţează pe oameni să trăiască?” Yoga are
răspunsul-Patanjali spune: ...pentru a-i aduce văzătorului experienţă şi eliberare.
Suferinţa este un antrenament, deoarece nu este posibil să devii matur fără
să suferi. Este la fel ca în alchimie: aurul, pentru a fi pur, trebuie să treacă prin
foc. Dacă aurul spune: “Dar de ce?!” - atunci va rămâne impur, lipsit de valoare.
Doar trecerea prin foc va arde toate impurităţile şi va rămâne doar aur pur. La fel
este şi eliberarea: o maturitate, o dezvoltare după care nu mai rămâne decât ceea
ce este pur, inocent.
Nu există altă cale de a o realiza. Nu poate fi. Când vrei să cunoşti ce este
saţietatea, atunci va trebui sa cunoşti foamea. Dacă vrei să eviţi starea de foame,
vei evita şi saţietatea. Când doreşti să cunoşti ce este lumina, va trebui să treci
printr-o noapte întunecată; ea te pregăteşte. Ca să cunoşti viaţa, este necesar să
treci prin moarte; ea creează senzitivitatea prin care să cunoşti viaţa. Ele nu sunt
opuse, ci complementare.
Nu există nimic în lume care să fie opus; totul este complementar,
“Această” lume există pentru ca tu să cunoşti “acea” lume. “Acesta” fiinţează
pentru a-l cunoaşte pe “acela”. Materia există pentru a cunoaşte spiritul; iadul
pentru a a ajunge în rai. Iar dacă vrei să eviţi una din ele, atunci le vei ocoli pe
ambele, deoarece ele, reprezintă două aspecte ale aceluiaşi lucru. Odată ce
înţelegi, suferinţa dispare: ştii că acesta este doar un antrenament. Este o
disciplină care trebuie să fie dură, pentru că doar atunci va apare o maturitate
reală.
Yoga spune că lumea este ca o şcoală - nu încerca să scapi sau să o eviţi.
Mai bine trăieşte-o şi fă-o atât de total încât să nu mai fie nevoie să fii forţat să o
retrăieşti. Asta se înţelege prin faptul că un iluminat nu se mai întoarce aici - nu
mai are nevoie. El a trecut prin toate examenele vieţii. Nu mai este necesar să
revină. Tu eşti forţat să retrăieşti aceleaşi experienţe ale vieţii, deoarece nu înveţi
din ele. Repeţi toate experienţele fără să înveţi nimic. De câte mii de ori ai fost
nervos? Numără şi tu. Ce ai învăţat din asta? Nimic. Ori de câte ori apare o
situaţie anume, te vei înfuria - te comporţi la fel ca şi cum ai deveni pentru prima
dată furios.
De câte ori te-au învăluit furia şi poftele? O vor face din nou şi tu vei
reacţiona după vechiul model - ca şi cum ai fi decis să nu înveţi nimic. Iar a fi
pregătit să înveţi înseamnă a fi pregătit să devii yoghin. Dacă te-ai hotărât să nu
înveţi, să rămâi legat la ochi, să repeţi acelaşi non-sens - atunei vei reveni: nu vei
trece clasa, o să fii repetent şi te vei afla în aceeaşi clasă.
Nu considera viaţa ca fiind altceva. Este doar o scoală, este singura
universitate care există.
161
Cuvântul “universitate” vine de la “univers”. De fapt, universităţile nu ar

trebui denumite aşa - este un cuvânt prea lung. Universul este singura
universitate existentă. Însă omul a creat universităţi mici şi crede că dacă trece
prin ele devine cunoscător. Nu, acestea nu te vor ajuta. Va trebui să treci prin
universitatea vieţii.
Patanjali spune: ...pentru a-i conferi văzătorului experienţă şi eliberare.
Experienţa te eliberează. Iisus a spus: “Cunoaşte adevărul şi adevărul te va
elibera.” Ori de câte ori experimentezi atent, conştient, un lucru - participând
total şi observând - acesta te va elibera. Imediat răsare ceva din el: o experienţă
care devine reală. Pe aceasta nu o mai împrumuţi din scripturi.
Experienţa nu poate fi împrumutată, doar teoriile pot fi. De aceea, toate
teoriile sunt “murdare”: au trecut prin milioane de mâini. Sunt la fel de murdare
ca banii. Experienţa este întotdeauna proaspătă - proaspătă ca rouă dimineţii
aşternută pe petalele trandafirilor. Experienţa este întotdeauna inocentă şi virgină
- nimeni nu a atins-o vreodată. Vii la ea pentru prima oară. Experienţa ta este
doar a ta şi nimeni altcineva nu ţi-o poate da sau lua.
Iluminaţii îţi pot arăta calea, dar trebuie să mergi singur. Nici un buddha nu
poate merge în locul tău; nu există nici o posibilitate. Buddha nu îţi poate oferi
ochii săi pentru a privi prin ei. Chiar dacă o face, îi vei schimba, îi vei integra în
mecanismul din tine şi le vei impune transformarea. Ei reprezintă doar o parte şi
nu pot transforma un întreg.
Eu nu pot să îmi împrumut mâna. Chiar dacă o pot face, atingerea nu va
mai fi a mea, ci a ta. Nu există nici o posibilitate să împrumuţi realitatea.
Experienţa eliberează. În fiecare zi întâlnesc oameni care îmi spun: “Cum
se poate ieşi din furie? Cum să scapi de sex şi plăcere? Cum să renunţi la una şi
la alta?” Iar când le spun: “Treceţi prin ele, trăiţi-le” - rămân şocaţi. Ei veniseră
după o metodă prin care să se poată reprima. Dacă s-ar fi dus la un alt guru, cu
siguranţă că ar fi găsit, însă reprimarea nu poate fi niciodată eliberatoare - prin ea
nu faci altceva decât să suprimi experienţa. Reprimarea taie toate rădăcinile
experienţei. Nu poate fi eliberatoare. Suprimarea reprezintă cea mai mare
încătuşare pe care o poţi găsi.
Trăieşti într-o cuşcă. Chiar ieri un sannyasin nou mi-a spus: “Mă simt ca un
animal în cuşcă.” Exista posibilitatea să fi spus acest lucru pentru ca să îl ajut,
altminteri noi folosim cuvântul “animal” doar pentru a condamna. Acest cuvânt
este plin de condamnare. Dar când i-am spus sannyasinului: “Da, te voi ajuta.
Voi sparge cuşca astfel ca animalul să poată fi liber” - a devenit şocat; deoarece
când rosteşti aşa ceva deja înseamnă că ai condamnat, ai evaluat - nu mai este
doar un simplu fapt. Prin cuvinte de genul “animal” sau “animalic” ai spus tot ce
vroiai. Nu accepţi. Nu vrei să trăieşt aşa. De aceea ai creat cuşca. Cuşca este
caracterul. Orice caracter este o colivie, o închisoare.
162
Oamenii de caracter sunt nişte prizonieri. Un om cu adevărat iluminat nu

este un om de caracter. El este viu. Trăieşte pe deplin, dar nu are un caracter
predefinit, deoarece nu are o cuşcă. El trăieşte spontan, prin conştientizare - deci
nimic nu poate funcţiona greşit - şi nu este îngrădit de nimic.
Cuşca este doar un substituent al conştientizării. Dacă doreşti să trăieşti
somnoros ai nevoie de caracter, astfel ca acesta să te coordoneze şi să îţi arate pe
unde să mergi. Atunci nu mai ai nevoie de atenţie. Vei dori să furi ceva -
caracterul te opreşte imediat: “Nu! Este ceva greşit! Este un păcat pentru care vei
suferi în iad! Ai uitat ce spune Biblia? Ai uitat ce pedepse te aşteaptă?” Acesta
este caracterul. El va fi cel care îţi comandă.
Un om conştient nu va fura, dar nu va avea nici caracter în sensul impus de
societate - iată miracolul şi frumuseţea sa: el înţelege. Nu înseamnă că îi este
frică de păcat - nu există aşa ceva; cei mult greşeli - dar nu păcate. Lui nu îi este
teamă de pedeapsă. Pedeapsa nu este ceva care se află în viitor - de fapt, chiar
păcatele sunt pedepsele. Nu înseamnă că acum eşti furios şi vei fi pedepsit mâine
sau într-o viaţă viitoare. Când îţi bagi mâna în foc, crezi că vei suporta
consecinţele acestei acţiuni într-o viaţă viitoare? Nu, te va arde chiar atunci, pe
loc. Totul este simultan. Nu va exista nici măcar o pauză. Viaţa nu crede
niciodată în viitor, deoarece ea este doar prezent.
Păcatele nu vor fi pedepsite cândva în viitor, ci chiar ele sunt pedepsele. În
păcat există în mod intrinsec pedeapsa: furi şi vei avea o pedeapsă. Iar aceasta nu
va fi altceva decât o încarcerare mai temeinică: va începe să-ţi fie frică; nu vei
mai fi tu însuţi; te vei simţi vinovat că ai făcut ceva greşit şi poţi fi prins în orice
clipă. Deja eşti prins! Poate că nu te va prinde şi nu te va judeca nimeni - nu
există un tribunal ceresc - însă eşti prins chiar de tine însuţi. Cum vei uita? Cum
te vei ierta? Cum vei repara greşeala comisă? Aceasta va persista. Te va urma ca
o umbră, te va bântui ca o fantomă. Chiar ea este pedeapsa.
Caracterul te împiedică să comiţi greşeli, dar nu te va opri să le gândeşti.
Iar a fura sau a gândi la furat înseamnă acelaşi lucru. A ucide sau doar a-ţi
imagina că omori nu este foarte diferit, deoarece în ceea ce priveşte conştiinţa,
deja ai comis crima dacă ai gândit-o. Aceasta nu devine niciodată o acţiune
deoarece conştiinţa te opreşte; dar, dacă acesta nu exista, cu siguranţă că ai fi
ucis. Deci, cel mult, caracterul face doar atât: opreşte, nu îi permite gândului să
se transforme în acţiune.
Pentru societate este bine, dar nu şi pentru tine. Caracterul nu face altceva
decât să protejeze societatea. Caracterul tău îi apără pe alţii, asta este tot. Din
acest motiv fiecare societate insistă atât de mult pe caracter, pe moralitate.
Tu poţi fi protejat doar prin conştientizare. Cum să o obţii?
Nu există altă cale decât să trăieşti viaţa în totalitatea ei, ... pentru scopul de
a-i aduce văzătorului experienţă şi libertate.
163
Văzutul este compus din elemente şi organele de simţ şi are natura...celor

trei guna: sattva, rajas, tamas. Prima este calitatea care face lucrurile să fie
stabile; cea de-a doua are calitatea acţiunii; iar ultima are calitatea inerţiei.
Acestea sunt cele trei calităţi fundamentale. Prin ele există lumea. Aceasta este
trinitatea din yoga.
În prezent, fizicienii sunt de acord cu ceea ce afirmă yoga. Ei au divizat
atomul şi au descoperit trei lucruri: electronii, neutronii şi protonii. Acestea sunt
cele trei calităţi: una a stabilităţii, a luminii - sattva;cealaltă a activităţii, energiei,
forţei - rajas; iar ultima a inerţiei – tamas. Întreaga lume este constituită din ele.
Şi prin acestea trebuie să treacă un om care doreşte să ajungă la conştientizare.
Trebuie să le experimenteze. Iar dacă le experimentezi ca pe ceva armonios, ceea
ce este chiar disciplina reală din yoga....
Oricine experimentează: uneori te simţi leneş, alteori energic şi câteodată te
simţi uşor. Şimţi toate aceste guna-uri. De multe ori te afli într-una din ele mai
mult timp, dar nu continuu. Un om letargic este doar 90 % din timp astfel. De
asemenea este activ - trebuie, deoarece altminteri nu are cum să-şi menţină viaţa
letargică pe care o duce. Mai trebuie să arate bunătate, altfel ceilalţi vor fi răi cu
el. Oamenii nu îi vor tolera lenea.
Ai observat? Oamenii care nu sunt foarte activi.... De exemplu, persoanele
grase zâmbesc aproape mereu. Aceasta este protecţia lor. Ei ştiu că nu pot lupta,
nu pot învinge dacă se întâmplă să intervină un conflict cu cineva. Care este
motivul? De ce oamenii slabi arată trişti iar cei graşi aproape întotdeauna fericiţi?
Psihologii şi fiziologii spun că aceasta este o protecţie. Cei graşi nu au
capacitatea de a lupta şi nici de a fugi, nu se pot afla în permanenţă într-o stare de
alertă. În schimb, persoanele slabe pot face ambele lucruri: dacă adversarul este
mai slab, vor învinge; dacă este mai puternic, atunci vor fugi. Persoanele grase
nu pot decât să fie bune cu oricine. Printr-o astfel de protecţie speră ca şi ceilalţi
să îi arate bunătate.
Oamenii leneşi sunt buni. Ei nu au comis nici un lucru rău, deoarece chiar
şi pentru un păcat cât de mărunt trebuie să fii puţin activ. O persoană precum a
fost Hitler, Napoleon sau Alexandru cel Mare nu poate fi inactivă, imposibil.
Leneşii nu au comis păcate mari, deoarece nu pot acţiona - aşa ceva nu li se
potriveşte.
Apoi, urmează persoanele active, neechilibrate; acestea sunt întotdeuna
gata de plecare. Nici măcar nu le interesează unde se îndreaptă, doar să ajungă
cât mai repede. Nici nu le pasă dacă ajung undeva - totul este să meargă rapid.
Nu îi întreba: “Unde mergeţi?” Ei nu merg nicăieri; doar merg. Nu au o ţintă. Au
doar energie. Aceştia însă sunt foarte periculoşi, mult mai periculoşi decât
leneşii. Din această a doua categorie fac parte oameni ca Hitler, Mussolini,
Napoleon, Alexandru cel Mare. Energia lor este disproporţionată.
164
Mai există însă un al treilea tip de oameni, foarte rari: cineva precum Lao
Tzu care stă tăcut - dar nu datorită lenei. Nu este activ şi nici leneş - pasiv: ci
doar un rezervor plin de energie. Ai observat pe cineva care este plin de energie
şi totuşi stă tăcut? Vei simţi în jurul său un câmp care radiază vitalitate, viaţă,
însă el stă tăcut fără să facă nimic - doar există.
Yoga este calea prin care găseşti echilibrul dintre aceste trei calităţi. Dacă
ajungi să realizezi acest lucru, ai transcens. Când una se află într-o proporţie mai
mare, aceea devine o problemă. Dacă se întâmplă să fii leneş, atunci lenea va fi
problema ta: prin ea vei suferi. Dacă activitatea se află într-o măsură mai mare,
vei suferi prin aceasta. Iar a treia nu o vei găsi niciodată într-o cantitate mai mare
ca celelalte, va fi mereu mai puţină; dar chiar dacă teoretic, să spunem, este
posibil - ca cineva să fie prea bun - atunci şi el va suferi prin ea, chiar şi aceasta
va crea un dezechilibru. O viaţă potrivită este cea echilibrată.
Buddha are opt principii pentru discipolii săi. Înainte de fiecare principiu
adaugă cuvântul sama. Dacă spune: “Fii conştient” - nu spune doar smriti, ci
samyak smriti. În engleză a fost tradus prin “memorie corectă”. În loc de: “Fii
activ” - el îţi va spune: “Fii corect activ”. Prin acest cuvânt este implicat un
echilibru, o cale de mijloc. Termenul indian samyak înseamnă echilibru. Chiar şi
pentru samadhi îţi va spune: “Samyak samadhi”. Şi samadhi-ul poate fi
periculos dacă nu eşti pregătit. Bunătatea poate deveni şi ea periculoasă.
Echilibrul trebuie să fie factorul cheie. În orice faci, fii echilibrat - la fel ca
un circar care merge pe sârmă. Iată calea de mijloc, corectitudinea: factorul de
balans. Cel care doreşte să atingă căsătoria finală, uniunea din yoga, trebuie să
fie complet echilibrat. În acest echilibru transcenzi toate aceste guna-uri. Devii
gunatita: cel care a trecut dincolo de atribute. Nu mai faci parte din lume - ai
transcens.
Cele trei guna - stabilitate, acţiune şi inerţie - au patru stadii: definitul,
nedefinitul, manifestatul şi nemanifestatul.
Aceste guna au patru stadii. Pe primul, Patanjali îl denumeşte “definitul”. Îi
poţi spune materie; este lucrul cel mai bine definit din jurul tău. Următorul,
“nedefinitul”, îl poţi numi minte; şi acesta există, îl simţi mereu, dar este un
factor nedefinit. Nu poţi defini mintea. O cunoşti, trăieşti în permanenţă cu ea,
dar nu o poţi defini. Materia poate fi definită, însă nu şi mintea. Apoi,
“manifestatul” - este mai subtil decât nedefinitul: eu-l, individualitatea. Pe acesta
îl poţi doar indica. Nu poţi spune că este nedefinit, deoarece chiar şi aceasta este
- într-un mod foarte subtil - tot o definiţie. A spune că ceva este nedefinit...deja l-
ai definit; ai reuşit să spui ceva despre el. Aşa că acest strat subtil al existenţei
care este eu-l individual este denumit indicatul. Iar cel mai subtil este
“nemanifestalul” - neindicatul - şi anume, Sinele Suprem, Transcendentul.
165
Deci: materie, minte, eu, Sinele Suprem - acestea sunt cele patru stadii ale
celor trei guna.
Dacă te afli într-o letargie profundă vei fi precum materia; doar vei vegeta,
nu vei trăi cu adevărat. După aceasta urmează o a doua calitate, cea a minţii.
Când devii prea obsedat de această a doua calitate, te vei afla în continuu în
căutarea unor noi preocupări, vei fi foarte energic din punct de vedere mental.
Cineva l-a întrebat pe Edmund Hillary - primul om care a escaladat
Everestul: “De ce? De ce ţi-ai asumat un asemenea risc?” A răspuns: “Din
moment ce exista, cineva trebuia să o facă.” Ceva neesenţial.... De ce trebuie să
meargă omul pe lună? Pentru că ea există. Poţi evita acest lucru? Trebuie să
ajungi acolo. Un om activ este în permanenţă în căutarea unei ocupaţii. Nu poate
rămâne neocupat - iată problema sa. Fără ocupaţie se simte ca în iad; ocupat
fiind, uită de el.
Când tamas este în exces devii precum materia. Când rajas se află în exces
devii mental activ. Când sattva devine prea mare, te vei afla în dezechilibru -
devii atma, eu-l. Doar atunci când toate se află în echilibru descoperi Sinele
Suprem. Aceasta este fiinţa ta reală în care nu mai există nici măcar sentimentul
“eu”-ului. Primele trei nivele reprezintă diferite stadii de dezechilibru, iar a patra
se află în echilibru. Definitul, nedefinitul, manifestatul şi nemanifestatul - doar
ultimul este real. Primul stadiu pare a fi cel mai real deoarece trăieşti în el. Al
doilea este apropiat de tine deoarece trăieşti în minte. Cel de-al treilea este mai
îndepărtat, dar îl poţi înţelege. Ultimul este de neînchipuit - Sinele Suprem,
Brahman, Dumnezeu, orice nume vrei să îi dai, pare ceva foarte îndepărtat -
aproape non-existenţial. De fapt, este cel mai existenţial.
Văzătorul, deşi este conştiinţă pură, vede prin distorsiunile minţii.
Chiar dacă ajungi la cel de-al patrulea... în timp ce eşti în corp trebuie să
foloseşti toate straturile fiinţei. Chiar şi un Buddha, când vorbeşte, trebuie să
folosească mintea. Când merge...trebuie să păşească cu picioarele. Dar acum,
odată ce ai cunoscut faptul că te afli dincolo de minte, aceasta nu te mai poate
păcăli: o poţi folosi şi nu vei mai fi posedat de ea. Aceasta este diferenţa. Nu
înseamnă că un Buddha nu îşi foloseşte mintea, o face. Dar diferenţa este că el o
foloseşte, pe când tu eşti folosit de ea. Nu înseamnă că el nu trăieşte în corp;
trăieşte în el; iar în cazul tău, corpul trăieşte prin tine - eşti doar un sclav. Buddha
este un stăpân; trupul este un sclav. Se petrece o schimbare totală, o mutaţie -
totul se transformă.
Văzutul fiinţează doar spre folosul văzătorului.
Iată punctul culminant din yoga şi vedanta: “Văzutul fiinţează doar spre
folosul văzătorului.” Când văzătorul dispare, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu
văzutul - deoarece exista doar pentru ca cel care vede să fie eliberat. După ce a
apărut eliberarea, el nu îşi mai are rostul.
166
Acest lucru va crea multe probleme deoarece pentru un Buddha...văzutul a

dispărut, pentru tine încă există. Pentru cel care s-a iluminat floarea pe care tu o
vezi şi crezi că există, pentru el a dispărut. Deci cum este posibil - pentru unul să
dispară şi pentru celălalt să continue să existe?
Este cam aşa: mai mulţi oameni adorm şi încep să viseze, dar unul dintre ei
se trezeşte. Însă faptul că el a încetat să mai viseze nu va tulbura cu nimic visele
celorlalţi - acestea vor continua. De aceea, iluminarea este individuală. Cineva se
trezeşte; ceilalţi continuă să doarmă. Te poate ajuta să te trezeşti, dar până atunci
visul va continua: Văzutul fiinţează doar spre folosul văzătorului.
Deşi văzutul este mort pentru cel care a atins eliberarea, pentru ceilalţi
este viu, deoarece este comun tuturor.
În India, noi am făcut doar o singură distincţie între vis şi ceea ce oamenii
numesc a fi realitate: visele sunt realităţi private, iar lumea este o realitate
comună - asta-i tot. Când visezi, pătrunzi într-o viaţă intimă; nu poţi invita pe
altcineva să participe în visul tău. Chiar şi cel mai apropiat prieten sau soţia se
află foarte departe. Când visezi eşti singur. Nu poţi duce pe nimeni acolo; este o
lume privată. Atunci ce este această lume, pe care noi, în India, am asemănat-o
cu visul? Doar un vis comun. Visăm împreună deoarece minţile funcţionează în
acelaşi mod.
Mergi la un râu şi bagă în apă un băţ. Tu ştii că băţul este drept, dar când îl
vezi în apă va părea strâmb, rupt. Ştii bine că este drept şi că nu se poate schimba
în apă. Însă felul în care acţionează razele de lumină împreună cu mintea îţi dau
iluzia că se rupe - ele creează fenomenul. Chiar dacă cunoşti acest lucru, în
momentul când îl introduci în apă va părea strâmb. Cunoaşterea nu te va ajuta la
nimic. Ştii foarte bine cum arată băţul, dar cu toate acestea pare îndoit. În plus,
mai poţi chema nişte prieteni şi vor vedea acelaşi lucru. Este o iluzie comună.
Lumea este un vis comun.
Văzătorul şi văzutul apar împreună astfel ca să poată fi realizată natura
fiecăruia.
Cauza acestei uniuni este ignoranţa.
A fi unit cu această lume care este ca un vis, a fi unit cu trupul, cu mintea -
care nu eşti - este o necesitate. Prin această uniune te pregăteşti pentru uniunea
cea mare. Prin ea însăşi vei ajunge să realizezi că a fi unit cu visul este fals. Iar în
ziua în care realizezi acest lucru, uniunea finală se va produce.
Când divorţezi de lume, te vei căsători cu divinul. Iar când rămâi căsătorit
cu lumea, eşti divorţat de Dumnezeu. De aceea toţi misticii – Meera, Chaitanya,
Kabir, iar în Occident, Maica Tereza - vorbesc cu toţii în termeni de mariaj:
mirele şi mireasa. Şi toţi aşteaptă noaptea nunţii.
167
Această alegorie a fost întotdeauna folosită. Psihologii au devenit suspicioşi

faţă de faptul că mulţi mistici folosesc aceste metafore alegorice: căsătorie,
iubire, îmbrăţişare, sărut.
În India chiar şi actul sexual a fost folosit ca metaforă: când se produce
căsătoria finală, atunci apare crescendo-ul final, orgasmul total al individului cu
întregul, al valului cu oceanul.
De ce se folosesc metafore de acest gen? Psihologii bănuiesc că datorită
reprimării sexuale. Dar greşesc. Nu există o suprimare a sexului, el este un
fenomen atât de esenţial, încât cum ar putea religia să îl evite? Trebuie folosit. Şi
el este singurul, cel mai profund fenomen în care te poţi pierde pe tine. În
momentul prezent tu nu cunoşti alt fenomen similar în care te poţi pierde
complet. De asemenea, în Dumnezeu sau în Tot te pierzi pe deplin - devii Sine
Suprem. În sex ai parte de o străfulgerare a acestui fenomen minunat. Este bine
că se folosesc metafore ale căsătoriei, miresei sau mirelui.
Stai căsătorit cu lumea şi vei fi divorţat de divin. Treci prin experienţele
lumeşti - îmbogăţit, eliberat - şi vei realiza imediat că această căsătorie a fost
iluzorie, a fost doar un vis. Acum, căsătoria reală te aşteaptă. Mirele este în
aşteptarea ta.
168
XII. DE UNDE AM VENIT

SI CUM AM APĂRUT?
Prima întrebare:
Cum participă un Buddha la viaţa de zi cu zi?
Nu există un “cum”. Când eşti atent nu mai este necesar nici un “cum”.
Când eşti treaz acţionezi spontan şi nu cu un plan mental dinainte stabilit,
deoarece acum nu mai există minte. Un Buddha răspunde - clipă de clipă. Pur şi
simplu răspunde situaţiei, fără un plan, fără o idee fixă, fără o tehnică. Răspunsul
său este ca un ecou: urci pe un deal şi strigi - imediat valea răspunde. Ai întrebat
vreodată cum răspunde? Doar răspunde. Când cânţi la sitar, are acesta vreun
“cum”? Poate că în minte ai nişte planuri - cum să cânţi, ce note să urmezi - dar
sitarul? Doar răspunde degetelor tale.
Un Buddha este vacuitate. Ajungi în preajma lui şi el răspunde. Ţine minte
acest cuvânt: “răspunde” - nu reacţie. Când reacţionezi, o faci dintr-o poziţie
anume. Un Buddha nu are o poziţie de pe care să reacţioneze. El nu are nici un
fel de prejudecăţi, nici o opinie, nici o ideologie. Doar răspunde situaţiei.
Într-o zi cineva l-a întrebat pe Buddha: “Există Dumnezeu?” Buddha l-a
privit şi i-a spus: “Da.” În aceeaşi zi la amiază altcineva l-a întrebat acelaşi lucru,
dar de această dată Buddha a privit în el şi a răspuns negativ. Iar seara la aceeaşi
întrebare. Buddha a rămas tăcut; nu a răspuns.
Dacă ar fi avut o poziţie anume, atunci doar ar fi reacţionat. Dacă era un
ateist, atunci oricine ar fi fost cel care întreba nu ar fi contat deloc. Un ideolog nu
priveşte situaţia, nu priveşte la tine. El are o idee fixă, o obsesie. Buddha ar fi
răspuns negativ tuturor dacă era ateist. Iar dacă era teist, ar fi răspuns numai cu
“da”. De fapt persoana, situaţia reală devine neimportantă atunci când ai o
ideologie, o poziţie, o prejudecată, un şablon sau o minte - nu mai priveşti
situaţia.
Altminteri, răspunsurile ar fi fost complet diferite. Ar fi existat numai o
consistenţă permanentă - dar a fiinţei şi nu a răspunsurilor. Buddha este acelaşi
când a răspuns negativ, la fel de neschimbat este şi când a spus da sau atunci
când s-a abţinut.
169
A fost acelaşi, dar situaţiile erau diferite.

Ananda se afla acolo şi, mirat fiind, l-a întrebat pe Buddha: “De ce ai
răspuns atât de contradictoriu şi inconsecvent?”
Buddha i-a răspuns: “Nu trebuie să-ţi faci griji, deoarece nu ţie ţi-am
răspuns. Dacă vrei poţi să mă întrebi acelaşi lucru. Acele răspunsuri nu îţi erau
adresate ţie. Cine eşti tu să te implici?” Răspunsul se dă situaţiei. Când situaţia se
schimbă şi răspunsul se va schimba.
Buddha a continuat: “Primul care m-a întrebat era un ateist. De fapt, nici nu
era un căutător. Când m-am uitat în el am văzut că avea deja o poziţie fixă - deja
considera că ştie, că a ajuns undeva. A hotărât că nu există Dumnezeu. El a venit
la mine doar pentru a-i confirma părerea şi a spune altora: «Şi Buddha spune
acelaşi lucru ca şi mine.» Trebuia să îi spun da.
Cel care a venit la prânz de asemenea ajunsese la o concluzie. Era teist şi
credea în existenţa lui Dumnezeu. Dar şi el venise cu aceeaşi idee: să îi confirm
părerea.
Al treilea a venit fără o atitudine şi o poziţie fixă nu avea un mental. Acesta
era un căutător. El nu credea în nimic - nu ajunsese la nimic. Se afla pe cale; era
pur. Faţă de el trebuia să rămân tăcut. Acum, dacă vrei poţi pune şi tu aceeaşi
întrebare.”
Un răspuns va fi întotdeauna diferit şi totuşi, în interior, va exista un curent
continuu al fiinţei. Buddha priveşte întotdeauna în om, în situaţie. Situaţia este
cea care decide - nu mintea lui Buddha; nu are aşa ceva.
Întrebi: “Cum participă un Buddha la viaţa de zi cu zi?” Dacă încerci să
participi total, atunci nu va fi totală: nici un efort nu poate fi total. Nici o tehnică
nu poate fi totală, deoarece prin ea vei manipula. Vei fi separat de ea şi în acelaşi
timp vei încerca să fii total. Atunci ce poţi face? Te poţi relaxa; doar atunci va
apare în fiinţă totalitatea.
Totalitatea nu este o disciplină. Toate disciplinele sunt parţiale. De aceea,
un om care este prea disciplinat nu va ajunge niciodată la adevăr, deoarece va
avea întotdeauna pe cap o povară - va acţiona în permanenţă: la suprafaţă sau în
interior nu contează, va fi un acţionar. Nu, Buddha nu este un om de acţiune. De
fapt, atunci rând te relaxezi nici nu poţi fi aşa - singurul mod care mai există este
să participi total.
Aceasta nu are un “cum”, dar întrebarea apare deoarece tu nu ştii ce este
conştientizarea. Este la fel cum ar întreba un orb: “Cum pot oamenii să vadă şi să
ocolească gropile fără să aibe un băţ în mână?” Dacă îi spui că aceştia nu au
nevoie de un băţ sau că nu este necesar să bâjbâie, nu va crede. Va râde:
“Glumesti! Cum este posibil? Vrei să spui că cei care văd nu mai bâjbâie?” Un
orb nu poate înţelege acest lucru. Nu are experienţă, toată viaţa nu a făcut altceva
decât să bâjbâie şi să se împiedice. Într-un fel a reuşit să controleze situaţiile.
170
Un Buddha nu controlează nimic: el se află liber şi relaxat şi totul decurge

aşa cum trebuie.
2. Te rog, explică ce tip de meditaţie este potrivită pentru fiecare dintre
persoanele tamasice, rajasice şi sattvice. De ce tu oferi întotdeauna numai
tehnici dinamice?
O tehnică dinamică este un fenomen rar. Nu aparţine nici unui gen; îi poate
ajuta pe toţi. Persoana dominată de tamas - de inerţie, de letargie - va fi
vindecată. Va crea atât de multă energie încât va echilibra tamas-ul din el; dacă
nu tot, măcar o parte. Dacă o persoană tamasică o poate practica, atunci aceasta
va face minuni, deoarece unui astfel de om nu îi lipseşte energia. Aceasta există,
dar într-o stare pasivă. Este adormită. Meditaţia Dinamică poate lucra precum o
alarmă: poate schimba inerţia în activitate; o poate face să se mişte; îl poate
elibera pe om de tamas.
Al doilea tip de persoană, cea rajas-ică, este activ - de fapt prea activ, atât
de activ încât nu ştie cum să-şi elibereze energia, nu are unde - şi o tehnică
dinamică îl poate ajuta să o facă. După ce va practica asemenea tehnici se va
simţi dezpovărat, uşor, echilibrat. Astfel, obsesia sa continuuă după activitate va
dispare, se va dizolva.
Desigur, acest tip de om va avea mai multe beneficii decât primul tip, care
trebuie mai întâi să devină activ. El există la cel mai inferior nivel; însă odată ce
devine activ, totul este posibil. Va fi un om energic, rajas-ic.
Iar pentru persoana sattvică, Meditaţia Dinamică va fi de un imens ajutor.
El nu se află în inerţie, deci nu este nevoie să i se trezească energia. Nu este
excesiv de activ, deci nu este necesar să treacă prin catarsis. Este echilibrat, mai
pur decât ceilalţi doi, mai fericit şi mai uşor. Atunci cum îl va ajuta Meditaţia
Dinamică? Va deveni o celebrare pentru el, un dans, un cântec, o participare cu
întregul. Va beneficia cel mai mult de ajutorul ei.
Acesta este paradoxul vieţii. Iisus a spus: “Celor care au, li se va mai da, iar
celor care nu au li se va lua şi puţinul pe care îl au‘.” Cel care este plin de inerţie
are nevoie de mai mult, însă nu i se poate da deoarece nu este capabil să
primească. Meditaţia Dinamică, cel mult îl va aduce în afara letargici, îl va ridica
pe a doua treaptă a scării; şi asta numai cu condiţia să participe. Chiar şi acest
lucru este dificil pentru el - să se decidă că participă, să aibe activitate. Oameni
de acest gen vin - şi poţi vedea pe feţele lor că sunt adormiţi - şi îmi spun: “Noi
nu avem nevoie de astfel de metode active. Dă-ne ceva liniştit.” Ei vorbesc
despre tăcere, despre linişte - vor o metodă prin care să stea întinşi în pat; sau
poate că şi acesta va însemna un efort prea mare pentru ei. Dacă participă însă
vor fi ajutaţi, nu la fel de mult ca persoanele energice, dar oricum ajung pe cea
de-a doua treaptă. Cel care se află deja acolo poate fi ajutat mai mult deoarece
este acolo. Va fi relaxat, dezpovărat şi se va îndrepta spre prima treaptă.
171
Dar persoana pură, inocentă, va fi ajutată cel mai mult de astfel de metode
dinamice. El deja are ceva. Legea naturii este aproape la fel cu cea bancară: dacă
ai un cont, banca îţi poate da alţi bani însă dacă nu deţii un cont, trebuie să
îndeplineşti o grămadă de condiţii pentru ca banca să-ţi poată da banii de care ai
nevoie. Aşa este şi legea naturii: îţi dă mai mult atunci când nu ai nevoie, iar
când ai nevoie nu îţi oferă nimic; dacă nu ai nimic chiar îţi ia totul şi îţi dăruieşte
o mie şi unu de lucruri dacă şi tu deţii ceva.
La suprafaţă pare paradoxal - celui sărac trebuie să i se dea mai mult. Prin
sărac eu înţeleg cel care este dominat de “tamas”. Celui bogat în sattva nu trebuie
să i se mai dea nimic. Dar nu este aşa, când ai o anumită bogăţie devii o forţă
magnetică care atrage din ce în ce mai multă bogăţie. Săracul dă înapoi şi nu îi
permite bogăţiei să se apropie. Este sărac, deoarece nu atrage. Nu are nici un fel
de magnetism - de aceea este sărac. Nimeni nu l-a făcut sărac.
Acestea sunt doar nişte simple legi ale economiei: dacă ai câteva rupii în
buzunar, acestea vor atrage alte rupii. Dacă buzunarul este gol, atunci chiar şi
buzunarul va dispare - va fi atras de un altul care îi oferă mai mult. Cu cât eşti
mai bogat, cu atât devii mai bogat: deci cerinţa de bază este să deţii ceva în
interior.
Omul dominat de tamas nu are nimic. Este doar ţărână; doar vegetează. Cel
dominat de rajas este o energie care se mişcă foarte repede. El are multe
posibiltăţi. De fapt, fără mişcarea energiei nu este posibil nimic - dar nu trebuie
să ajungă nici la extreme. Prin prea multă activitate pierde multe. Nu va mai şti
ce să facă şi ce să nu facă. Doar acţionează; face lucruri contradictorii: cu o mână
va construi şi cu alta va dărâma. Este aproape nebun.
Trebuie să ţii minte că persoana dominată de tamas nu înnebuneşte
niciodată. Din acest motiv în Orient nebunia nu este atât de predominantă. Acolo
nu sunt necesare atât de multe spitale de nebuni, nu sunt necesari atât de mulţi
psihanalişti. În Orient, oamenii trăiesc ca nişte bulgări de pământ. Cum ai putea
înnebuni? În tamas, nebunia nu este posibilă; nu faci nimic şi nu ai cum să
înnebuneşti. Însă în Occident nebunia a devenit aproape un lucru normal. Acum
nu mai este decât o diferenţă mică între cei care sunt în spitale şi cei din afară.
Fiecare se află la limită: doar un mic impuls şi imediat ajungi la azil. În viaţă dai
de o mie şi una de lucruri care te pot face să înnebuneşti. Orice poate merge
greşit şi imediat ajungi înăuntru. Occidentul este rajas-ic - este obsedat de
activitate. Viteza este simbolul: continuă să te mişti şi să acţionezi. Iar o societate
cu oameni sattvici nu există; până acum nu a fost posibil.
India, Orientul pretinde că este sattvic. Dar nu este aşa; majoritatea sunt
tamasici. Câteodată mai apare un Buddha sau un Krishna - dar sunt excepţii; ei
doar sunt excepţia care confirmă regula. Orientul este tamasic: se mişcă foarte,
foarte încet, aproape că stă pe loc.
172
Obişnuiam să vizitez satul în care m-am născut. După ani de zile totul este
neschimbat. La gară îl întâlnesc pe acelaşi impiegat, aceiaşi căruţaşi. Unul dintre
ei chiar pretinde că sunt pasagerul lui şi nu îi permite altcuiva să mă ducă unde
vreau. Totul se derulează în acelaşi mod, ca şi cum aş trăi nişte amintiri şi nu
ceva real. Pe drum întâlnesc aceiaşi oameni. Singura veste mai neobişnuită apare
atunci când moare cineva. Altminteri, lumea se mişcă în cerc: acelaşi om care
aduce vegetale, acelaşi lăptar. Este aproape static.
În Occident, nimic nu este static şi orice lucru reprezintă o ştire. Dacă te
întorci pe plaiurile natale vei găsi totul schimbat: mama a divorţat sau tatăl a
fugit cu altă femeie, casa a fost vândută - familia nu mai există deloc. Am citit
nişte lucruri foarte interesante despre modul american de viaţă. Aproximativ la
trei ani fiecare persoană îşi schimbă serviciul, locuinţa, oraşul. Totul se schimbă.
Şi oamenii se grăbesc, aleargă din ce în ce mai repede şi pe nimeni nu
interesează: “Dar unde te îndrepţi?”
O societate sattvică nu există. Doar câţiva indivizi devin atât de echilibraţi
încât tamas şi rajas să existe într-o proporţie egală. Ei au destulă energie pentru a
se mişca şi destul bun simţ pentru a sta liniştiţi. Trăiesc viaţa într-un ritm: ziua se
mişcă, acţionează; noaptea se odihnesc.
În Orient, oamenii se odihnesc şi ziua. În Occident muncesc chiar şi
noaptea, chiar şi în timpul viselor. Visul a devenit un coşmar. În Orient poţi găsi
triburi care nici măcar nu ştiu ce este un vis. Chiar aşa se întâmplă. Am întâlnit
câteva triburi de aborigeni din India şi când le-am spus câte ceva despre vise au
întrebat: “Ce înseamnă să visezi?” Rar se întâmplă, iar atunci când se întâmplă
este o ştire extraordinară faptul că cineva din sat a visat ceva. Oamenii nu fac
altceva decât să se odihnească. În Occident somnul a devenit imposibil, deoarece
visele s-au înmulţit şi au devenit foarte violente şi rapide. Nimic nu mai este în
echilibru. Iar în Orient totul este mort.
Sattva apare doar când rajas şi tamas sunt în echilibru. Când vei şti când să
munceşti şi când să trăieşti; când vei şti cum să laşi munca la serviciu şi să nu vii
acasă cu ea după tine atunci apare sattva. Ea este echilibru; este armonie.
Pentru omul sattvic tehnicile dinamice îl vor ajuta extrem de mult, deoarece
ele nu îi vor aduce în viaţă doar tăcere, ci şi beatitudine. Tăcut este, deoarece
echilibrul este cel care conferă linişte şi tăcere. Dar tăcerea este un fenomen
negativ - până când aceasta nu devine un dans, un cântec, o bucurie, să nu fii
mulţumit de ea, încă te mai aşteaptă multe.
Această tăcere este ca atunci când te duci la doctor şi el nu îţi găseşte nici o
boală. Dar aceasta nu este nici sănătate. Poate că nu eşti bolnav, însă nu
înseamnă că eşti sănătos. Sănătatea are o aromă diferită, o vitalitate deosebită
Certificatul pentru sănătate nu îl reprezintă lipsa bolilor. Sănătatea este un
fenomen pozitiv. Radiază, eşti copleşit de ea.
173
Nu este ca o diplomă în care scrie că eşti sănătos. Sănătatea nu este doar

absenţa bolii, ci ea însăşi este o prezenţă.
Un om sattvic este tăcut; trăieşte o viaţă foarte liniştită. Tăcut, dar fără
zâmbet. Tăcut, dar fără o revărsare a energiei. Tăcut, dar fără să radieze. Tăcut,
dar întunecat; lumina încă nu a pătruns în interior. El poate deveni absolut tăcut
şi liniştit, dar încă nu a fost copleşit de anahata nada, de cântecul divin.
Meditaţia Dinamică îl va ajuta să cânte, să danseze, să îi aducă dansul în inimă,
să îi facă fiecare celulă a fiinţei să vibreze de muzică.
Desigur, un om sattvic va fi ajutat mai mult, va beneficia de mai multe
daruri - asta este legea naturii. Dacă ai, ţi se va oferi mai mult; dacă nu ai, ţi se va
lua chiar şi ceea ce deţii.
3. Ai spus că iluminarea este individuală, dar mai persistă individualitatea
după iluminare?
Nu. Individualitatea nu rămâne după iluminare, dar iluminarea este
individuală. Va trebui să înţelegi acest lucru. Un râu se varsă în ocean. În acel
moment râul nu mai există - el nu mai există ca individualitate, insă doar un râul
individul se poate vărsa în ocean. Tu curgi în oceanul iluminării ca individ: nu îţi
poţi lua cu tine prietenul sau iubita - nu se poate. Mergi singur. Nimeni nu poate
lua pe cineva.
Cum ai putea? Când meditezi o faci singur. În clipa în care închizi ochii şi
devii tăcut, totul a dispărut - soţia, prietenul, copiii. Tot ce ţi-a fost apropiat acum
se află la o distanţă foarte mare. În tăcerea ta profundă, în acel control al sinelui
doar tu exişti. Această singurătate se va vărsa în ocean.
Deci, iluminarea este individuală. Desigur că după iluminare,
individualitatea dispare. Ţine minte: nu pot merge mai mulţi deodată; nu pot
merge organizaţii întregi. Nu poţi spune: “Veniţi, toţi creştinii” - sau “Veniţi, toţi
hinduşii. Eu mă iluminez şi voi lua cu mine toţi hinduşii.” Nimeni nu poate lua
pe nimeni. Eşti absolut singur. Şi aceasta este frumuseţea, puritatea fenomenului.
În singurătatea ta absolută vei cădea în nirvana oceanică. Cu o clipă mai înainte
erai doar un râu, un individ - chiar culmea individualităţii, un Buddha - şi imediat
după aceea nu mai există nimic. Nu mai eşti un râu, ai devenit un ocean. Acum
nu mai poţi spune nici chiar: “Eu sunt.” Doar oceanul există; râul a dispărut. O
poţi spune în două feluri: că râul a dispărut - aceasta este metoda budistă, sau
poţi spune că râul a devenit oceanul - aceasta este calea vedantină. Dar ambele
sunt la fel: “Râul a devenit oceanul” - sau “Râul a dispărut şi numai oceanul
există” - acestea sunt doar nişte moduri prin care se exprimă acelaşi lucru.
4. De unde şi cum am apărut noi?
De nicăieri de niciunde, din non-existent. Acest cuvânt non-existent - poate
fi împărţit în două şi atunci devine “non existent” - aici şi acum.
174
Sunt două răspunsuri posibile. Ambele sunt adevărate, deoarece amândouă

înseamnă acelaşi lucru. Ai apărut din “neant” sau din “aici şi acum”.
Când întrebi “de unde” ai dori să cunoşti începutul. Nu există vreunul. Tu
ai existat întotdeauna; vei fi întotdeauna. Existenţa este fără de început şi fără de
sfârşit. Nu începe de undeva anume. Nu este posibil, pentru că dacă ar începe de
la o anumită dată - aşa cum spun creştinii, că a apărut cu patru mii de ani înaintea
lui Iisus - ar însemna că timpul fiinţa înaintea existenţei. Iar acest lucru ar fi o
prostie, deoarece timpul face parte din existenţă. Ar însemna ca spaţiul să
fiinţeze înaintea existenţei - altminteri unde ai plasa noile creaţii? - iar spaţiul, de
fapt, face parte din existenţă.
Oamenii de ştiinţă spun că, de fapt, spaţiul-timp este întregul existenţei.
Deci timpul nu poate începe deoarece atunci ar fi nevoie de un alt timp. Vei
întreba: “Când a început timpul?” Cu patru mii de ani înainte? Luni, la sase
dimineaţa? Asta ar însemna să existe un alt timp înaintea celui nou creat,
altminteri cum ai şti că este luni, cum ai putea şti că duminica a trecut şi urmează
ziua de luni? Nu, timpul nu poate începe - deoarece ar fi nevoie de un alt timp.
Iar dacă spui: “Bine. Sunt de acord că este nevoie de alt timp înaintea celui nou
creat” - atunci te vei învârti în cerc, deoarece şi înaintea celuilalt este nevoie de
un altul. Vei ajunge la o absurditate care nu te va conduce nicăieri.
Începutul nu există. Iar dacă acesta nu există, atunci nici sfârşitul nu poate
exista. Cum ar putea un lucru fără de început să aibă sfârşit?
Deci ai apărut de niciunde. Acesta este singurul răspuns: nu ai venit de
undeva; ai fost întotdeauna aici. De aici apare al doilea punct mai relevant: “aici
şi acum”.
Am auzit o poveste. Un avocat, un om foarte logic care era ateu, pentru a-şi
declara credinţa şi-a scris mare pe frunte: “Dumnezeu este non-prezent.” După
un timp, a devenit tată. Copilul a început să înveţe să citească, dar îi era greu să
citească o propoziţie întreagă şi silabisea doar “Dumnezeu este”. Mai târziu a
început să citească mai bine, însă nu putea citi un cuvânt aşa dc mare şi ciudat ca
“non-prezent”. Atunci a mai tăiat din el şi a reuşit să silabisească întreaga
propoziţie: “Dumnezeu este prezent.” În acel moment tatăl a fost transformat.
Brusc, ceva s-a topit în el: copilul i-a adus un mesaj.
Aşa că devino un copil şi încearcă să auzi numai cuvântul prezent sau aici
şi acum. Ori apari de niciunde ori eşti născut în fiecare moment - aici şi acum.
Clipă de clipă te naşti şi mori. Eşti un proces şi nu un lucru: un lucru se naşte şi
va muri. Nu, tu nu eşti aşa ceva. Nu eşti static. Eşti un râu care curge mereu. În
fiecare moment te reinoieşti – reînvii. În fiecare clipă mori şi renaşti.
Dacă devii conştient de momentul prezent vei deveni conştient şi de
următorul fenomen: în fiecare clipă dispari în neant şi apari ca nou.
175
Acest lucru se întâmplă în fiecare moment, dar nu eşti atent la el. De aceea
pierzi. Pentru a observa acel interval ai nevoie de o atentie foarte intensă.
Atunci nu vei mai pune a doua parte a întrebării: “Cum...? Întotdeauna
apari. Devenirea este fiinţa ta. Creşti în permanenţă – la nesfârşit. Să nu crezi că
va veni un timp când vei deveni perfect şi nu vei mai creste - deoarece aceasta ar
însemna moartea. Nu va veni un astfel de timp. Continui să transcenzi - de la o
perfecţiune la alta.
Du-te în Himalaya. Vezi un munte şi nimic altceva, dar când urci pe un vârf
vor începe să-ţi apară în faţa ochilor şi alte vârfuri. Dacă urci şi pe acetea, vei
vedea mai multe. Cu cât creşti mai mult, cu atât ai o posibilitate mai mare de
creştere. Devenirea este nesfârşită.
Viaţa este un fenomen infinit, un continuum. Nu o să ajungi la un punct în
care să spui: “Acum am terminat.” Iar dacă ceri un asemenea fenomen, atunci nu
faci altceva decât să îţi chemi moartea. Nu cere asta. Rămâi cu procesul. Va fi
minunat: să fii renăscut mereu şi mereu, să fii reînnoit din nou şi din nou. Dacă
doreşti să fii perfect - ca o piatră - atunci nu mai este nevoie de nici un fel de
devenire. Îţi ceri moartea: nu eşti o iubire a vieţii; nu ai trăit şi nu ai cunoscut
viaţa.
Trăieşte viaţa, accept-o, fii atent la fiecare clipă care trece şi toate misterele
îţi vor fi revelate prin propria prezenţă a conştientizării tale. Nu există altă cale.
Tu vii de niciunde şi nu te îndrepţi undeva anume. Eşti întotdeauna la
mijloc; te afli mereu pe cale. De fapt, aş vrea să spun că tu eşti întotdeauna calea,
deoarece aceasta nu există fără tine. Când spun că eşti în creştere să nu mă
înţelegi greşit - poţi crede că eşti ceva separat, care creşte. Nu: tu eşti creşterea;
eşti devenirea. Nimic altceva nu există.
Apoi brusc, în tot acest proces al devenirii, în acest vârtej, descoperi
vacuitatea, goliciunea - sunyata - înăuntrul tău. Iar acel spaţiu este minunat. Acel
spaţiu este ceea ce noi numim binecuvântarea.
5. M-ai făcut să devin confuz şi letargic. Sunt ca un nebun. În acest moment
nu mai simt nici un fel de încredere. Acum spune-mi ce să fac? Unde să mă
îndrept?
Poate că ai luat-o de la Swabhav. Se poate ca şi tu să fi întâlnit nebunia lui.
Acum, el a devenit conştient de ea - acesta este un moment extraordinar.
Dacă poţi fi confuz, asta arată că eşti inteligent. Doar un prost nu poate
deveni confuz. Dacă deţii puţină inteligenţă poţi deveni confuz. O persoană
inteligentă nu poate fi altfel, aşa că nu te preocupa de confuzie. Eşti inteligent şi
din acest motiv a apărut confuzia. Ea a existat întotdeauna, dar nu erai atent la ea.
Acum eşti şi poţi să o vezi.
176
Este la fel ca atunci când trăieşti într-o cameră întunecată plină cu pânze de
păianjeni, şobolani, mizerie. Deodată intru cu o lampă aprinsă şi îmi spui:
“Stinge lumina deoarece prin ea faci să fie murdară camera. Până acum nu a fost
niciodată aşa; totul era minunat în întuneric.”
Te pot face eu confuz? Mă aflu aici pentru a-ţi alunga toate confuziile. Dar
în acest proces, primul pas este să devii conştient de confuzie. Dacă camera
trebuie curăţată, mai întâi trebuie să o vezi aşa cum este; altminteri cum o vei
curăţa? Dacă crezi că este deja curată - iar în întuneric nu ai văzut niciodată
grămada de gunoi şi pânzele de păianjeni care te înconjoară - dacă rămâi
adormit, atunci nu ai nici o problemă. Problemele apar doar pentru acela căruia i
se dezvoltă inteligenţa.
Deci ori de câte ori vii la mine, primul impact - dacă mă înţelegi - va fi
confuzia. Acesta este un semn bun. Te afli pe drumul cel bun, continuă să mergi.
Nu te îngrijora. Dacă există confuzia, înseamnă că este posibilă şi non-confuzia.
Când nu poţi observa confuzia, atunci nu este posibilă claritatea. Doar urmăreşte:
cine spune că eşti confuz O minte confuză nu poate spune: “Sunt confuză.” Ai
devenit un mic martor - vezi confuzia cum te înconjoară ca un abur. Dar cine este
cel care a devenit conştient de acest fapt? Toate speranţele stau în acest fenomen:
că o parte din tine - este foarte mică, dar este destul de mult pentru început - ar
trebui să te consideri norocos că o parte din tine poate privi şi observa confuzia.
Acum, permite-i acestei părţi să crească. Nu te teme de confuzie; altminteri vei
încerca să forţezi acea parte să se ducă la culcare pentru a te simţi iarăşi în
siguranţă.
Îl cunosc pe Swabhav încă de la început. Nu era confuz, aşa este - deoarece
era absolut prost. Era încăpăţânat, rigid. Ştia aproape totul fără să cunoască
nimic. Acum, pentru prima oară o parte din fiinţa sa devine inteligentă,
conştientă, atentă: iar această parte priveşte în jur şi vede numai confuzie.
Este minunat. Acum nu există decât două posibilităţi: ori asculţi partea care
spune că te afli în confuzie şi îi permiţi să crească - aşa încât să devină un pilon
de lumină care să dizolve toate confuziile - ori devii speriat şi încerci să scapi de
această parte pentru a te reîntoarce la întuneric. Atunci vei fi un cunoscător:
încăpăţânat, deştept, rigid - nu va mai exista nici un fel de confuzie. Doar o
persoană care nu cunoaşte, care nu este conştientă poate rămâne neconfuză.
O persoană conştientă va simţi, va ezita - la fiecare pas deoarece toate
certitudinile sunt pierdute. Lao Tzu spune: “Înţeleptul păşeşte atât de atent încât
pare că se teme de moarte la fiecare pas.” Un înţelept devine conştient de
confuzie; acesta este primul pas
Apoi al doilea pas: când devii atât de înţelept încât toată energia a devenit
lumină, când aceeaşi energie care crea confuzia nu mai există, când a fost
absorbită - toată confuzia va dispărea; deodată apare dimineaţa.
177
Iar când confuzia este prea mare - ţine minte că atesta este un semn care
arată apropierea dimineţii. Însă poţi scăpa.
“M-ai făcut să devin confuz....” Foarte adevărat, asta şi încerc să fac. Ar
trebui să-mi mulţumeşti.
“...şi letargic.” Da, şi asta este adevărat...deoarece, îl cunosc pe Swabhav.
Este un tip rajasic - obsedat de activitate. Când a venit prima dată la mine, era
plin de energie. Acum, prin meditaţie, înţelegere, a ajuns să-şi domolească
activitatea şi să o echilibreze. Un tip rajasic va simţi întotdeauna - când este
echilibrat - că devine letargic. Aceasta este atitudinea sa. Va simţi mereu că “nu
ştie unde i s-a scurs energia” a devenit letargic. Ce se întâmplă cu el? Venise aici
să cucerească lumea şi eu nu am făcut altceva decât să-l pun cu picioarele pe
pământ.
În Occident există o zicală care spune că într-o minte goală diavolul
operează cel mai bine. Această zicală a fost creată de oamenii rajasici. Nu este
adevărat, deoarece într-o minte goală, Dumnezeu operează cel mai bine.
Diavolul nu poate lucra acolo, nu poate pătrunde deloc. El nu poate intra decât
într-o minte activă. Deci ţine minte: mintea rajasică este atelierul diavolului. Prea
multă activitate şi diavolul poate opera în voie.
Au existat două războaie mondiale. Acestea au apărut de la oameni foarte
energici. În Europa, Germania aparţine tipului rajasic; În Orient, Japonia - prea
multă activitate. Şi aceste două ţări sunt cele de la care a pornit al doilea război
mondial. Gândeşte-te, dacă germanii ar fi fost nişte oameni tamasici, letargici,
atunci ce ar fi putut face Hitler? Le spui să se întoarcă la dreapta şi nimeni nu
mişcă. De fapt, nici nu apuci să le spui şi deja s-au întins pentru a adormi. Adolf
Hitler ar arăta stupid printre nişte oameni letargici. El ar arăta ca un prost într-o
societate sattvică - ar părea chiar nebun. L-ar prinde şi l-ar trata. Într-o societate
tamasică ar părea stupid, ar fi deranjant. Hmm?...oamenii se odihnesc şi tu te
agiţi fără rost cu tot felul de slogane şi steaguri fără să te urmeze nimeni. Însă în
Germania a devenit un conducător, a fost Fuhrer, cel mai mare conducător al
ţării, iar acest lucru s-a putut produce doar pentru că oamenii au fost rajasici.
Swabhav a fost un tip rajasic, genul de războinic, kshatriya, gata de luptă,
nervos; acum s-a calmat. Alerga cu o sulă de kilometri pe oră şi l-am încetinit la
zece. Desigur că se simte letargic. Aceasta nu este letargie; este doar echilibrarea
activităţii obsesive, deoarece doar din această stare normală poţi ajunge ia sattva.
Trebuie să armonizezi letargia şi mişcarea, tamas şi rajas. Trebuie să cunoşti
cum să te odihneşti şi cum să acţionezi.
Este foarte uşor să te odihneşti complet; de asemenea, este uşor să acţionezi
complet. Dar să cunoşti cum să treci prin aceste polarităţi şi să creezi un ritm este
într-adevăr dificil - iar acest ritm este sattva.
“M-ai făcut să devin confuz şi letargic.” Este adevarat.
178
“Sunt ca un nebun.” Perfect adevărat, întotdeauna ai fost. Acum ştii - şi

aceasta este definiţia unui om care nu este nebun.
Un nebun nu poate cunoaşte că este sărit. Mergi la spitale de boli mentale şi
vei vedea că nimeni nu va spune: “Eu sunt nebun.” Fiecare crede că în afară de el
toată lumea este nebună - aceasta este definiţia nebuniei. Dacă vei întâlni un
nebun care să afirme că este bolnav mental, atunci acela este un înţelept - nu este
nebun. Nebunia nu se acceptă. Persoanele nebune sunt foarte îndărătnice. Nu vor
nici chiar să meargă la doctor: “De ce? Pentru ce? Sunt nebun? Nu, nu am nevoie
- mă simt perfect. Mai bine du-te tu.”
Mulla Nasruddin s-a dus la un psihiatru şi a spus: “Trebuie să faci ceva
pentru că am ajuns într-o situaţie disperată. Soţia mea crede că este un frigider.”
Psihiatrul a început să devină atent. Nu mai întâlnise un asemenea caz şi a
spus: “Este ceva serios. Spune-mi mai multe.” Nasruddin a continuat: “Asta este
tot, nu mai am altceva de spus. A devenit un frigider; crede că este un răcitor.”
Psihiatrul a zis: “Dar, dacă este doar un crez, nu este nici un rău. Este ceva
inocent. Nu îţi creează nici o problemă, nu-i aşa?” Nasruddin a răspuns:
“Probleme? Nu pot dormi toată noaptea - deoarece ea doarme cu gura deschisă şi
mă deranjează lumina din frigider.”
Acum cine este mai nebun? Nebunii nu cred niciodată că nu sunt sănătoşi.
Swabhav, este o binecuvântare faptul că poţi gândi: “Eu sunt nebun.” Acest
lucru este realizat de partea sănătoasă din tine. Fiecare este nebun. Cu cât îţi dai
seama mai repede, cu atât este mai bine.
“În acest moment simt că nu mai am nici un fel de încredere.” Este bine.
Deoarece atunci când devii cu adevărat atent este dificil să mai simţi încrederea.
Sunt mai multe trepte. Într-una din ele, oamenii simt îndoiala. Astfel încep să
suprime îndoiala deoarece încrederea pare foarte promiţătoare: “Predă-te şi vei
descoperi tot ce doreşti.” Eu îţi promit mereu: “Dăruieşte-te şi te vei ilumina
sigur.” O astfel de credinţă îţi promite multe. În acest fel îţi este provocată
lăcomia - vei spune: “Bine. Atunci voi crede şi mă voi dărui.” Dar aceasta nu
este încredere, ci lăcomie - iar adânc înăuntru ascunzi îndoiala, în interior
continui să te îndoieşti. Eşti atent la faptul că încrederea este foarte bună, dar nu
te încrezi prea mult deoarece, cine ştie, poate că omul acesta vrea să te
păcălească. Aşa că o să crezi, dar doar cu jumătate de inimă.
Când meditezi, când devii mai înţelegător, când mă asculţi mereu şi te laşi
pătruns de înţepăturile care ţi le dau - pur şi simplu te găuresc. Trebuie să îţi
distrug structura - doar atunci poţi fi reconstruit. Nu există altă cale. Trebuie să te
demolez complet; doar atunci este posibil să apară altă structură.
Continui să te destructurez: după aceasta va apărea înţelegerea - o
străfulgerare a ei. În aceste străfulgerări vei vedea că nici măcar nu ai încredere,
ci doar îndoială.
179
Mai întâi, te îndoieşti. Apoi, crezi - însă doar pe jumătate. Iar în a treia
etapă devii conştient de felul în care sunt ascunse amândouă în tine - şi cum poţi
să le faci în acelaşi timp. Atunci eziţi; te simţi confuz.
Din acest punct se deschid două posibilităţi: ori revii la îndoială - acesta
este primul stadiu de la care ai pornit, ori creşti în încredere şi renunţi la toate
îndoielile. Aceasta este o stare foarte, foarte instabilă. Se poate solidifica doar în
două moduri: la nivelul inferior când vei reveni la starea de dubii - stare în care
nu va mai exista nici chiar încrederea falsă, ori îţi dezvolţi încrederea astfel încât
să devină cristalizată - stare în care va dispărea chiar şi partea ascunsă a îndoielii.
Deci în această situaţie eşti foarte vulnerabil şi trebuie să te mişti foarte atent şi
precaut.
“Acum spune-mi, ce să fac? Unde să mă duc?” Nu mai ai unde să mergi
dacă ai venit la mine. Poţi pleca unde vrei, dar va trebui să te reîntorci. Este
periculos să vii la mine: după ce ai sosit vei putea pleca unde vrei, dar te voi
urma ca o umbră. Nu mai ai unde să scapi.
Şi nu se mai poate face nimic. Doar fii atent la întreaga situaţie, pentru că
dacă încerci să faci ceva, dacă doreşti ceva, vei încurca totul. Lasă să fie aşa cum
este. Confuzie, nebunie, neîncredere: doar aşteaptă şi priveşte, stai pe bancul de
nisip şi lasă râul să se liniştească singur. O va face; nu ai nevoie să faci nimic.
Deja ai făcut prea multe - acum odihneşte-te. Doar priveşte şi observă cum se
linişteşte. Noroiul l-a tulburat; peste tot este numai mizerie - nu sări în ea. Vrei să
sari pentru a curăţi apa - dar prin orice vei face nu vei reuşi decât să o tulburi mai
rău. Te rog, rezistă acestei tentaţii. Stai pe banc, nu intra în râu, doar fii un
observator.
Dacă poţi privi fără să faci nimic.... Şi iată cea mai mare tentaţie pe care ţi-
o poate da minte: “Fă ceva; cum vrei să se schimbe lucrurile?” Mintea spune că
numai prin efort, prin acţiune se poate schimba ceva. Şi pare logic, atrăgător -
dar este absolut greşit. Nu poţi face nimic, tu eşti problema. Şi cu cât faci mai
multe, cu atât simţi mai mult că eşti cineva; ego-ul se întăreşte, se pietrifică. Nu
acţiona, doar urmăreşte. Privind, eu-l dispare. Acţionând, se întăreşte. Fii un
martor.
Acceptă acest lucru - nu lupta deloc cu el. Ce dacă eşti confuz? Este doar o
după amiază înnorată, nişte nori ce plutesc pe cer - ce este rău în asta? Bucură-te.
Nici prea mult soare nu este bun; uneori sunt necesari şi norii. Dimineaţa a
apărut ceaţa şi te simţi confuz. Este ceva greşit? Bucură-te şi de ceaţă. Oricare ar
fi cauza doar priveşte, aşteaptă şi bucură-te. Acceptă. Dacă o poţi face, atunci
chiar această acceptare va transmuta, va transforma totul.
În curând vei vedea că stai acolo şi râul a dispărut - nu numai noroiul, ci
întregul râu - ceaţa nu mai există, norii au dispărut şi în faţă nu mai ai decât
vastitatea cerului.
180
Însă este nevoie de răbdare. Dacă insişti: “Spune-mi ce să fac?” - îţi voi
răspunde: “Ai răbdare.” Dacă insişti: “Unde să mă duc?” - îţi voi spune: “Vino
mai aproape de mine.”
6. Poţi spune câte ceva despre obiceiul care îi obligă pe brahmani să se
îmbăieze şi să-şi schimbe hainele de mai multe ori pe zi? Este acest lucru
recomandat şi sannyasinilor din ziua de astăzi?
Brahmanii au devenit bolnavi psihic. Suferă de nevroze, obsesii. Este bine
să fii curat, dar să te cureţi în continuu este o nebunie. Mintea poate merge spre
extreme. Ori poţi fi murdar, atunci nu mai faci baie.... Într-o tabără am cunoscut
o femeie sannyasin din Italia care mi-a spus că se îmbăiază o dată pe an. Am
tăcut şi ea a întrebat mirată: “Nu este îndeajuns? - o dată pe an?” Iar brahmanii
nu fac altceva decât să se îmbăieze.
Cunosc o persoană, apropiată mie care are aceeaşi obsesie. Toată viaţa sa a
rămas celibatar - este un om bun, dar are această obsesie. Nu face rău nimănui,
doar lui însuşi. Este sărac şi a trăit din ceea ce i-a lăsat tatăl său; trăia foarte
sărac. Dar nu avea timp să câştige bani, deoarece trebuia să se spele şi să facă
curat. Întreaga zi nu făcea altceva decât curăţa singura cameră care o avea. Iar
una dintre ideile fixe era aceea că se îmbăia imediat ce vedea o femeie, deoarece
era celibatar şi vroia să fie perfect: “doar umbra femeii te murdăreşte.”
Mergea la cişmeaua publică pentru a aduce apă. Se scula de dimineaţă
pentru a nu se întâlni cu vreo femeie. Şi câteodată s-a întâmplat de 40-50 de ori
într-o zi să meargă după apă, deoarece întâlnirea cu femeile îi murdăreau
căldarea. Nu poţi opri traficul, este dificil - trebuie ca oamenii să meargă la
treburile lor. Şi nici nu putea da greş - chiar le căuta. Dacă vedea vreo femeie în
depărtare, imediat.... Astfel pierdea întreaga zi. Era extraordinar de curat, dar ce
poţi face cu această curăţenie? Doar să-ţi pierzi viaţa.
Ţine minte, cel mai bine este să te situezi la mijloc. Nu fi murdar; nu
deveni obsedat de mizerie, aşa cum o fac hipioţii. Aceasta este doar o reacţie. Nu
este libertate, nu poate fi. Creştinismul a insistat prea mult pe curăţenie. Au şi un
proverb: Curăţenia este cea mai aproape de dumnezeire. Insistenţa lor a făcut ca
generaţia tânără să se revolte împotriva ei. Mulţi nu-şi mai fac baie, nu-şi mai
schimbă hainele - ca şi cum mizeria a devenit o sadhana, o practică sau
disciplină. Acum simt că sunt eliberaţi de vechiul şablon al societăţii. Nu, nu eşti
liber: reacţia, revolta nu este revoluţie. Poţi merge la cealaltă extremă, dar vei fi
prins în acelaşi tipar; unii erau înnebuniţi după curăţenie; tu eşti înnebunit după
mizerie.
Şi dacă sunt pus în faţa unei întrebări de genul: “Dacă ar exista o singură
alegere...pe care trebuie să o alegi?” - atunci aş alege curăţenia - cel puţin este
curată. Însă sunt în favoarea armoniei, a echilibrului.
181
Şi nimeni nu poate face din asta o disciplină: trebuie să îţi simţi corpul,
echilibrul interior - deoarece mizeria devine o povară, o greutate pentru corp şi
minte. Curăţenia nu este pentru societate: este pentru tine - pentru a te simţi uşor,
fericit, pur şi curat. O baie bună îţi dă aripi. Imediat simţi că nu mai eşti de pe
acest pământ. Este necesară. Şi nimeni nu îţi poate impune o regulă, trebuie doar
să-ţi înţelegi corpul. Uneori eşti bolnav şi nu ai nevoie de baie, chiar îţi poate
cauza o stare negativă; nu fi obsedat. Câteodată nu ai cum să faci baie - nu te
simţi vinovat, nu te enerva. Nu înseamnă nimic: a face baie nu este o virtute sau
un păcat. Este doar igienă.
Trebuie să-ţi îngrijeşti trupul; el este templul divinului. Trebuie să fie curat
- frumos. Trebuie să trăieşti în el - să fii cu el. Te va afecta în multe moduri. Într-
un corp curat, o minte curată şi pură are mai multe posibilităţi de existenţă. Nu
spun că este ceva echivalent. Afirm că există doar o posibilitate - mai mare. Prin
asta nu înţeleg că într-un trup murdar nu poate exista o minte curată -
posibilitatea există, dar mai mică.
Meditaţia este îmbăierea internă a conştiinţei, iar baia este meditaţia
corpului. Î
7. De ce nu poţi vorbi mereu despre Lao Tzu?
Dacă mă înţelegi, întotdeauna vorbesc despre el. Dacă nu mă înţelegi, nici
chiar atunci când o fac nu vei auzi. De fapt, nu sunt drept cu nimeni – Patanjali,
Iisus, Mahavira, Buddha. Nu, nu sunt corect niciodată; nu pot fi. Întotdeauna
vorbesc numai despre Lao Tzu. Continuă să apară singur. Chiar atunci când
vorbesc despre Patanjali, despre Iisus sau Buddha, dacă mă poţi înţelege Lao Tzu
rămâne în permanenţă un curent subtil care mă inspiră. Dar dacă nu mă înţelegi,
apare întrebarea: “De ce nu poţi vorbi mereu despre Lao Tzu?”
Acum, subiectul nu este Lao Tzu; ci Patanjali. Când vorbesc de Pantajali, o
fac despre el. Când vorbesc de Lao Tzu, nu o fac despre el; Lao Tzu vorbeşte. Iar
diferenţa este imensă.
8. Este cumva Werner Erhard aproape de iluminare?
Întrebarea vine de la Madhuri. Erhard este la fel de aproape ca Madhuri.
Fiecare este la fel de aproape ca Erhard. De fapt, iluminarea este un salt, nu un
fenomen treptat - printr-o singură săritură termini călătoria. Stai cu ochii închişi,
iar când îi deschizi vezi soarele; întreaga lume este plină de lumină. Chiar dacă
cineva stă cu ochii închişi, soarele tot străluceşte şi lumina tot este prezentă. Iar
dacă acestuia îi place, nu este nimic rău în asta; dar dacă suferă, atunci îi spun:
“De ce nu-ţi deschizi ochii?” Diferenţa dintre ignoranţă şi iluminare este la fel ca
fenomenul de deschidere a ochilor. Când eşti pregătit, diferenţa nu este prea
mare. Dar dacă nu eşti, diferenţa este extrem de mare.
Erhard este la fel de aproape ca oricine altcineva, dar se pare că bariera sa o
constituie intelectul - ca de altfel pentru mulţi.
182
El a înţeles esenţa - doar intelectual. Când am vorbit data trecută despre

afirmaţiile sale am fost de acord cu toate. Sunt adevărate, dar nu am spus nimic
despre persoană. Orice a spus este perfect adevărat; însă oricine îi poate studia
afirmaţiile lui Lao Tzu - intelectual le înţelegi şi le poţi repeta. În ceea ce priveşte
cuvintele, ele sunt adevărate, dar omul care le-a spus este implicat doar
intelectual - nu total. Aceasta este problema.
Iată cea mai mare problemă pe care o poţi întâlni: înţelegi tot ce spun, chiar
poţi explica şi altora, dar iluminarea va fi la fel de îndepărtată ca şi înainte. Aici
nu este vorba despre o înţelegere intelectuală, ci despre o înţelegere totală - fiinţa
ta trebuie să înţeleagă, nu doar mintea. Inima, sângele, oasele, măduva - toate
trebuie să înţeleagă. Fiinţa este îmbăiată în această înţelegere. Atunci va apare
aroma, se va produce dansul şi vei înflori.
Doar un singur pas şi călătoria este terminată. Între tine şi mine distanţa
este doar de un pas - nu mai mult. Nu este nevoie de doi.
Uită de Erhard. Gândeşte-te la tine, deoarece Erhard are problemele sale;
nu este treaba ta. Doar interesează-te de tine. Nu ai simţit de multe ori că mă
înţelegi perfect şi totuşi dai greş? De ce? Oare de ce dai greş, dacă totuşi mă
înţelegi? O faci doar teoretic, verbal, intelectual, iar fiinţa ta nu are nici un rol, nu
participă deloc. Când eşti aproape de mine înţelegi; cum te-ai îndepărtat totul
dispare: te afli din nou în vechiul şablon, ai revenit în vechea ta lume. Când eşti
lângă mine uiţi de tine şi totul este foarte clar, limpede precum cristalul. Imediat
ce pleci cazi iarăşi în grotă, în confuzie.
Doar un singur pas - iar acesta trebuie făcut cu întreaga fiinţă. Acum doar
stai şi îţi imaginezi că ai sărit. Poţi să crezi şi să visezi la orice fel de călătorii. Iar
dacă o faci mult timp, aceasta chiar va părea atât de reală încât vei începe să
vorbeşti la fel ca un iluminat - dar nu este de nici un ajutor.
Trebuie să fii iluminat. Ea nu este doar un vis, doar o imaginaţie.
Iluminarea este existenţială.
183
XIII. CONŞTIENTIZARE,
NU CUNOAŞTERE
25. Disocierea văzătorului şi văzutului este cauzată de eliminarea

ignoranţei şi reprezintă remediul care aduce eliberarea.
26. Practica neîntreruptă a discriminării între real şi ireal este modul cel
mai eficient de înlăturare a ignoranţei.
27. Stadiul cel mai înalt de iluminare este atins în şapte etape.
Ignoranţa este cauza tuturor deziluziilor, viselor, aparenţelor; prin

cunoaştere nu scapi de ea. Ignoranţa este cauza, dar nu cunoaşterea este
remediul. Poţi cunoaşte din ce în ce mai multe lucruri şi totuşi rămâi acelaşi.
Cunoaşterea devine un drog, o dependenţă, un adaos. Adaugi din ce în ce mai
multe, dar fiinţa asupra căreia adaugi rămâne aceeaşi. Ştii mai multe, dar tu nu
devii altul.
Iar cauza acestei ignoranţe poate fi dizolvată doar atunci când tu nu mai
eşti; când fiinţa ta a devenit mai puternică, mai trează. Rădăcina suferinţei este
ignoranţa şi nu cunoaşterea este remediul - ci conştientizarea.
Dacă nu înţelegi această distincţie subtilă, la început te vei pierde în
ignoranţă şi apoi, încet-încet, vei fi învăluit de cunoaştere. În Upanishade există
una dintre afirmaţiile cele mai radicale rostite vreodată: în ignoranţă, oamenii se
pierd; dar în cunoaştere se pierd şi mai mult. Ignoranţa te ghidează greşit, iar
cunoaşterea şi mai greşit.
Ignoranţa nu este absenţa cunoaşterii. Dacă era aşa, atunci lucrurile ar fi
fost foarte uşoare. Cunoaşterea o poţi împrumuta, fiinţa nu o poţi. Cunoaşterea
poţi chiar să o furi, dar nu şi fiinţa. Va trebui să creşti în ea. Ţine minte acest
lucru ca pe un criteriu: că până când nu creşti în ceva, acela nu va fi niciodată al
tău. Îţi va aparţine doar atunci când te dezvolţi în el. Poţi poseda un lucru, dar nu
te lăsa impresionat de posesie. Aceasta rămâne separată - îţi poate fi luată. Doar
fiinţa nu-ţi poate fi luată. Aşa că, până când cunoaşterea nu apare fiinţei,
ignoranţa nu poate fi dizolvată.
Ignoranţa nu este absenţa cunoaşterii, ci absenţa conştientizării. Este un fel
de somnolenţă, de amorţeală, de hipnoză; acţionezi ca un somnambul. Nu eşti
conştient de ce faci. Nu eşti o lumină; întreaga fiinţă este doar întuneric.
184
Poţi cunoaşte câte ceva despre lumină, dar această cunoaştere nu va deveni
lumina. Dimpotrivă, va fi un obstacol în calea ei, deoarece cunoşti atât de multe
lucruri despre lumină încât ajungi să uiţi faptul că aceasta încă nu ţi-a apărut. Eşti
amăgit de propria cunoaştere.
Este la fel ca şi cum ai trăi într-o celulă întunecată. Ai auzit câte ceva
despre lumină, dar nu ai văzut-o. Şi cum se poate vorbi despre ea? Nu poate fi
decât văzută. Nu urechile reprezintă instrumentul prin care poate fi percepută, ci
ochii. Iar tu doar ai auzit câte ceva despre lumină. Şi ascultând mereu la aceleaşi
vorbe începi să simţi că o cunoşti. Ştii despre ea - dar aceasta nu înseamnă că o
cunoşti cu adevărat. Doar ai auzit. Cum ai putea asculta lumina? Este la fel ca
atunci când cineva ar spune că a văzut muzica. Va fi absurd.
Doar ascultând la vorbele care descriu lumina, mintea devine din ce în ce
mai lacomă. Începi să consulţi scripturile, învăţaţii. Chiar dacă întâlneşti pe
cineva care a văzut lumina, ceea ce-ţi va spune nu vor fi decât nişte vorbe. În
India, scripturile sunt cunoscute sub numele de shruti, adică ceea ce a fost auzit.
Este cu adevărat minunat. Cum ar putea adevărul să fie auzit? Toate scripturile
sunt denumite shruti şi smriti - adică “auzite” şi “ţinute minte”. Ai ţinut minte
ceea ce ai auzit, dar cum poţi cunoaşte adevărul doar prin acest lucru? Trebuie să
îl simţi. De fapt, trebuie să îl trăieşti.
Omul care trăieşte în întuneric poate strânge multe informaţii privitoare la
lumină. Poate deveni chiar un mare erudit. Îl poţi consulta şi te poţi baza pe el.
Va spune totul despre lumină, dar va continua să trăiască în întuneric. Şi nu poate
ajuta pe cineva să ajungă la lumină; el însuşi este orb.
Iisus spune mereu: “Orbul îl conduce pe orb.” Kabir repetă: “Dacă suferi,
fii atent; înseamnă că eşti condus de un orb. Când orbii îi conduc pe orbi, cu
siguranţă vor cădea toţi în fântână.” Şi te afli în fântâna suferinţei; probabil ai
auzit prea multe despre adevăr, despre Dumnezeu. Mii de învăţaţi predică în
permanenţă despre Dumnezeu - în biserici, temple - vorbesc în continuu
“despre”.
Dumnezeu nu este o discuţie. Este o experienţă.
Ignoranţa nu poate fi dizolvală de cunoaştere, ci doar de conştientizare. O
poţi acumula în vis, dar va fi o parte a visului, iar acesta este o parte a somnului
tău. Cineva trebuie să te trezească, să te şocheze; altminteri vei continua în acest
mod la nesfârşit. Somnul este alcoolic. Ignoranţa este alcoolică - este un drog.
Trebuie să fii eliberat de ea.
Voi spune o anecdotă care mi-a plăcut întotdeauna. Este vorba despre
Siddha Naropa, discipolul lui Tilopa. S-a întâmplat înainte ca el să-l găsească pe
Tilopa ca maestru, înainte de a deveni iluminat. Şi acelaşi lucru trebuie să se
întâmple cu oricine; este o necesitate. Nici nu contează dacă i s-a întâmplat sau
nu lui Naropa - însă este un lucru esenţial pe parcursul călătoriei.
185
Pană când nu se produce, iluminarea nu devine posibilă. Din punct de

vedere istoric nu ştiu dacă s-a întâmplat acest lucru. Dar din punct de vedere
psihologic sunt absolut sigur că s-a întâmplat, deoarece nimeni nu poate trece
mai departe fără ea.
Naropa era un mare învăţat, un erudit. Unele date spun că era un fel de
vicepreşedinte al unei universităţi renumite unde avea chiar zece mii de discipoli.
Într-o bună zi, în timp ce era înconjurat de toţi discipolii săi, a adormit. În jurul
său erau împrăştiate mii de scripturi foarte rare şi foarte antice. În timpul
somnului a avut o viziune - nu îi spun vis, deoarece este atât de semnificativă
încât nu o poţi numi decât viziune.
A văzut o femeie foarte bătrână şi urâtă - era oribilă; o cotoroanţă. Era atât
de hidoasă încât începuse să tremure chiar şi în vis. Vroia să fugă, dar unde? Era
ca şi hipnotizat. Corpul ei arăta oribil, dar ochii erau foarte magnetici.
Ea l-a întrebat: “Naropa, ce faci?”
A răspuns: “Studiez.”
“Ce studiezi?” - a continuat bătrâna.
“Filozofie, religie, epistemologie, gramatică, logică.”
Bătrâna a mai întrebat;”Şi le înţelegi?”
Naropa a răspuns: “Ăă...da, le înţeleg.”
Femeia a continuat: “Înţelegi cuvântul sau sensul?”
Până atunci i s-au pus mii de întrebări, dar aceasta a fost diferită. El era un
mare învăţat - mii de studenţi îl chestionau în diverse probleme - dar nimeni nu
întrebase aşa ceva: dacă înţelege cuvântul sau sensul. Iar ochii femeii erau atât de
pătrunzători încât era imposibil să minţi - ar fi descoperit imediat, în faţa ei.
Naropa s-a simţit gol, transparent. Acei ochi pătrundeau chiar în adâncul fiinţei
sale şi era imposibil să mintă. Altcuiva i-ar fi răspuns: “Desigur, înţeleg sensul” -
dar acelei femei oribile nu putea să-i ascundă adevărul; trebuia să-i spună.
A răspuns: “Da, înţeleg cuvintele.”
Femeia a devenit foarte fericită şi a început să cânte şi să danseze.
Gândindu-se că a devenit atât de veselă.... Iar datorită veseliei, urâţenia a
fost transformată; nu mai era urâtă - o frumuseţe subtilă a început să izvorască
din fiinţa ei. Atunci a gândit: “Am făcut-o fericită. De ce să nu o fac şi mai
fericită?” - imediat a spus: “Şi, de asemenea, înţeleg şi sensul.”
Imediat a încetat totul. S-a oprit din dans şi din cântec şi a incepul să
plângă; urâţenia i-a apărut la loc - chiar mai mult ca înainte. Naropa a spus mirat:
“De ce? De ce plângi? Şi înainte de ce cântai şi dansai?”
I-a răspuns: “Am dansat şi am fost fericită deoarece un mare erudit ca tine
nu a minţit. Dar acum plâng deoarece m-ai minţit. Eu ştiu - şi tu cunoşti că nu
înţelegi sensul.” Viziunea s-a terminat şi Naropa s-a transformat. Imediat a plecat
de la universitate şi nu s-a mai atins niciodată de nici o scriptură.
186
A devenit complet ignorant. El a realizat că doar prin înţelegerea cuvintelor

nu faci altceva decât să te păcăleşti; doar înţelegând cuvintele te transformi într-o
cotoroanţă.
Cunoaşterea este urâtă. Şi dacă mergi în apropierea învăţaţilor, erudiţilor,
vei simţi că miros urât - cunoaştere este moartă.
Un înţelept, un om care înţelege, are în jurul său o prospeţime, o viaţă
înmiresmată - cu totul diferită de cea a unui învăţat. Cel care înţelege doar
cuvintele devine urât; cel care înţelege sensul este frumos. Bătrâna aceea nu era
decât o proiecţie a interiorului. Propria fiinţă devenise urâtă prin cunoaştere.
Urâţenia se transformă imediat într-un fenomen minunat dacă fiinţa recunoaşte
că: “Nu înţeleg sensul.”
Naropa a plecat să caute, deoarece scripturile nu-l mai ajutau. Acum avea
nevoie de un Maestru. După îndelungi căutări a ajuns la Tilopa. Tilopa, la rândul
său, căuta şi el un om ca Naropa - pentru că atunci când ai ceva, doreşti să
împărtăşeşti; apare compasiunea.
Termenul budist pentru compasiune este karuna. Traducerea sa nu poate să
conţină acelaşi înţeles. Se trage din kriya - acţiune. Kriya şi karuna - acţiune şi
compasiune; ambele apar din rădăcina kra. Deci karuna înseamnă “compasiune
în acţiune”. Şi aceasta este difefenţa dintre simpatie şi compasiune: când
simpatizezi nu mai ai nevoie de acţiune - doar îţi arăţi simpatia şi gata.
Compasiunea este activă - faci ceva. Când te afli cu adevărat în compasiune va
trebui să acţionezi. Poţi rămâne doar simpatetic? Aceasta va părea rece distantă,
palidă. Compasiunea este caldă - înseamnă activitate.
Compasiunea apare celui care trăieşte. Tilopa a trăit cu adevărat. El a
întâlnit faţă în faţă Supremul - şi compasiunea a înflorit. Imediat a început să
caute pe cineva care este pregătit să primească...deoarece nu poţi dezvălui
această cunoaştere a finalului celor care nu înţeleg. Este necesară o inimă
feminină, o inimă receptivă. Un discipol trebuie să fie feminin, deoarece
Maestrul trebuie să curgă în el.
S-au întâlnit şi Tilopa i-a spus: “Naropa, acum îţi voi spune tot ce am
aşteptat să spun. Voi face asta datorită ţie, Naropa. Ai venit şi acum pot să mă
dezvălui.”
Această viziune a lui Naropa este foarte semnificativă. Până când nu simţi
cunoaşterea ca fiind nefolositoare nu vei putea căuta înţelepciunea. Vei căra după
tine o monedă falsă crezând că duci o adevărată comoară. Trebuie să devii
conştient că această monedă falsă este cunoaşterea - nu este o înţelegere. Este
doar ceva intelectual - cuvântul este înţeles, dar sensul se pierde. Odată ce
realizezi acest fapt vei arunca toată cunoaşterea şi vei căuta pe cineva care
cunoaşte - atunci transferul se realizează de la inimă la inimă, de la fiinţa la
fiinţă.
187
Însă când discipolul este un om al cunoaşterii, transferul devine imposibil -

deoarece cunoaşterea sa se transformă într-un zid protector.
Întotdeauna văd acest zid în jurul fiecărui om pe care-l întâlnesc. Iar când îl
întâlnesc îmi este imposibil să mă apropii de tine; va trebui să aştept. Când voi
descoperi chiar şi o mică spărtură, voi pătrunde imediat pe acolo. Însă oamenii
sunt speriaţi, terifiaţi nu permit apariţia nici unei spărturi; construiesc un zid
foarte gros şi foarte solid. Au în jurul lor o adevărată citadelă de concepte, de
cuvinte, de cunoaştere. Inutilă! Doar zgomot şi agitaţie! De fapt este o bătaie de
cap, dar crezi în ea. Iată primul lucru care trebuie să-l înţelegi: cunoaşterea nu
este cunoaştere. Doar acea cunoaştere care îţi aduce înţelepciune, înţelegere,
realizare, poate tăia rădăcinile ignoranţei.
Ţine minte cuvântul “conştientizare”. Aşa cum dimineaţa devii treaz şi
somnul dispare, la fel se întâmplă şi în cazul pe care-l discutăm: ieşi din
amorţeală; încet-incet ţi se deschid ochii şi începi să vezi, inima ţi se deschide şi
imediat nu mai eşti aceeaşi persoană dinainte. Ai observat, dimineaţa, când te
trezeşti eşti o persoană complet diferită - nu este aşa? Ai observat că în somn eşti
diferit - faci lucruri care nu ţi le puteai imagina că le-ai putea face când eşti
treaz? În somn este credibilă orice fel de absurditate. După ce te-ai trezit râzi de
prostia ta, de visele pe care le-ai avut.
Acelaşi lucru se întâmplă când te trezeşti complet. Atunci, întreaga lume în
care ai trăit devine o parte dintr-un vis. Din acest motiv hinduşii afirmă că lumea
este doar maya: la fel ca visul; nu este reală. Trezeşte-te! Şi vei vedea că toate
fantomele care te înconjurau au dispărut. Îţi va apare o viziune total diferită a
existenţei - libertatea. Eliberarea de iluzii, de vise, de somn. Libertatea înseamnă
eliberarea de tot ceea ce nu există, dar care pare a există.
A atinge realitatea înseamnă a ajunge acasă; a peregrina în irealitate
înseamnă a fi în lume.
Acum, să încercăm să înţelegem sutrele lui Patanjali.
Disocierea văzătorului şi văzutului este cauzată de dispersia ignoranţei şi
reprezintă remediul ce aduce eliberarea.
De unde să începi?...deoarece Patanjali este interesat întotdeauna de
început. Dacă acesta nu este bine definit şi clar vom continua să discutăm de
eliberare, însă va rămâne doar o discuţie. Începutul trebuie să fie clar - trebuie să
ştii unde te afli pentru a începe călătoria corect. Dacă îl asculţi pe LaoTzu, el
vorbeşte numai de culmea cea mai înaltă a conştiinţei umane; Tilopa îţi vorbeşte
din punctul în care se află. Dar Patanjali îţi vorbeşte din punctul în care te afli.
Nu spune nimic despre el; doar îţi arată începutul. Este mai practic; Lao Tzu este
mai real. Patanjali este mai practic.
Ieri, cineva a întrebat de ce nu pot vorbi numai despre Lao Tzu Datorită ţie.
Dacă eram singur, atunci ar fi fost în regulă; dar nu pot să te uit pe tine.
188
Când vorbesc despre Lao Tzu, trebuie să te las undeva în urmă. Atunci
trebuie să revin la Patanjali sau la cineva care îţi vorbeşte despre tine şi despre
primii paşi care trebuiesc făcuţi. Este o mare diferenţă.
De Lao Tzu te poţi bucura, dar nu poţi practica, deoarece el nu spune nimic
despre aceasta. S-a realizat şi vorbeşte doar de realizarea sa. Lucrurile sunt
complet diferite. Poţi deveni hipnotizat de viziunile sale, te pot atrage foarte
mult, însă totul va rămâne doar o poezie. Va fi o romanţă şi nu o practică. Nu vei
putea găsi calea pe care să mergi pentru a-l ajunge pe Lao Tzu. Tot ce spune este
perfect adevărat, dar de unde să începi? În momentul în care devii conştient de
tine, îl vezi pe Lao Tzu undeva foarte departe, este distant....
Patanjali stă chiar lângă tine. Puteţi merge mână în mână. El vorbeşte
despre început.
Disocierea văzătorului şi văzutului.... Deci primul pas pe care trebuie să-l
faci este să ţii minte, să fii atent la faptul că eşti separat de ceea ce vezi: eşti
văzătorul. Priveşti un copac, îi vezi frumuseţea, culoarea, dar este doar un obiect;
tu eşti subiectul. Separă-te.. Realizează faptul că tu eşti aici şi copacul este acolo;
el este în afară, tu eşti înăuntru; el este văzut, tu eşti Văzătorul. Este dificil,
deoarece copacul este atât de frumos şi florile sale sunt atât de magnetice încât te
hipnotizează. Ai dori să te pierzi, să uiţi de tine.
De fapt; întotdeauna încerci să uiţi de tine, să scapi. Eşti sătul de tine....
Nimeni nu vrea să rămână cu el însuşi. Creezi o mie şi una de căi doar pentru a
fugi de tine. Când spui: “Copacul este frumos” - ai evadat; ai uitat de tine. Când
vezi o femeie frumoasă că trece pe lângă tine, ai uitat. Văzătorul este pierdut în
văzut. Nu te pierde în văzut. De multe ori se va întâmpla - dar adu-ţi aminte. Fă-
o ori de câte ori ai ocazia. Încet-încet vei ajunge să fii stabil. Vei deveni puternic.
Orice va trece pe lângă tine - chiar şi Dumnezeu - Patanjali spune: “ Ţine minte
vă tu eşti văzătorul şi acela este văzutul” Nu uita această distincţie, deoarece doar
prin ea vei începe să vezi clar, prin ea conştiinţa se va concentra, atenţia se va
consolida şi fiinţa va deveni înrădăcinată şi centrată.
Practică şi adu-ţi aminte mereu. Această memorizare nu este a ego-ului. Nu
trebuie să-ţi aminteşti că “eu sunt”, nu. Doar că înăuntru se află văzătorul şi în
afară văzutul. Nu este vorba de nici un “eu” - este vorba de conştiinţă şi obiectul
conştiinţei.
Disocierea văzătorului şi văzutului este cauzată de eliminarea ignoranţei şi
reprezintă remediul ce aduce eliberarea.
Cu cât devii mai conştient de tot ce te înconjoară, încet-încet, vei observa
că în afară de lume şi trupul te înconjoară. Şi el este un obiect. Îmi pot vedea
mâna, o pot simţi, asta înseamnă că trebuie să fiu separat de ea. Dacă aş fi fost
corpul, atunci nu l-aş fi putut simţi - cine l-ar simţi? Pentru a cunoaşte este
nevoie de separare. Întreaga cunoaştere,separă. Ignoranţa este o uitare a separării.
189
Când devii conştient că trupul este tot un “altul”, conştiinţa a ajuns acasă.
Atunci devii conştient că emoţiile, gândurile, sunt tot nişte obiecte - deoarece le
poţi vedea. Le-ai văzut de mii de ori, însă nu-ţi aduci aminte că eşti separat de
ele. Observi un gând cum trece pe ecranul minţii. Este la fel ca un nor: vezi un
nor alb sau negru cum pluteşte spre nord. Când simţi un gând, priveşte-l de unde
vine şi unde se îndreaptă. Urmăreşte-l. Nu te implica; nu deveni una cu el.
Această implicare este identificarea, tadatmya - ignoranţa. Când eşti identificat te
afli în ignoranţă. Neidentificat - separat ca un observator ca un martor - te
îndrepţi spre conştientizare.
Această metodă este denumită de Upanishade neti neti: metoda eliminării, a
negării. Vezi lumea - apoi realizezi că eu nu sunt lumea; vezi corpul - apoi
neidentificarea cu el; observi gândul - imediat eu nu sunt gândul; vezi emoţia -
după aceea, eu nu sunt emoţia. Continui...şi apare un moment când doar
văzătorul rămâne; tot ceea ce este văzut dispare.
În acea unicitate, în acea singurătate a conştiinţei există o frumuseţe
extraordinară, o simplitate şi inocenţă colosală. Centrat în această conştientizare
nu mai ai nici o grijă - nici o anxietate, nici o suferinţă, nici o ură, iubire, furie.
Totul a dispărut; doar tu eşti. Nu mai există nici sentimentul “eu sunt” - deoarece
şi acesta este separat de tine. Tu eşti. Pur şi simplu, eşti. Nu mai există decât
fiinţarea”. Aceasta este şi definiţia fiinţei. Nu este vorba despre o filozofie prin
care să defineşti ceva; este vorba despre experimentare, cum să devină o
experienţă.
Când totul este eliminat, întreaga lume dispare - stai în interior, nu faci
nimic, nu mai răsare nici o unduire a gândurilor, nici o briză a emoţiilor nu te
mai străbate - totul este liniştit şi tăcut: timpul s-a oprit, spaţiul s-a dizolvat.
Acesta este momentul transcendental. În această clipă, pentru prima dată, nu mai
eşti ignorant. Astfel creşti în fiinţă. Astfel devii un cunoscător şi nu o persoană a
cunoaşterii. Nu ai strâns nici un fel de informaţii; dimpotrivă, te-ai separat de tot
ce era în jurul tău. Eşti pe deplin gol, nud, un vacuum - sunya - tu eşti.
Patanjali spune că aceasta este eliberarea de ignoranţă. Deci primul pas este
să separi. Orice vezi, aminteşte-ţi mereu că: “Sunt separat” - imediat te va
cuprinde o tăcere. În clipa în care îţi aminteşti: “Sunt văzătorul şi nu văzutul” -
instantaneu, nu mai faci parte din lumea aceasta - instantaneu ai transcens.
Poate că vei uita. La început este dificil să ţii minte, dar dacă o poţi face
măcar o singură clipă pe parcursul a 24 de ore, atunci vei înflori. Treptat, vei
putea avea din ce în ce mai multe astfel de clipe. Şi va veni o zi când îţi vei
aminti atât de constant încât nu vei mai avea nevoie de nici un fel de effort; totul
va deveni natural, la fel ca respiraţia - respiri, îţi aminteşti. Nu este bine spus “îţi
aminteşti” - deoarece nu mai există efort. Doar se intâmplă; a devenit sahaja -
ceva spontan.
190
Practica neîntreruptă a discriminării....

Primul pas este cel al separării, disocierii, neidentificării văzătorului cu
văzutul. Apoi urmează al doilea pas:
Practica neîntreruptă a discriminării între real şi ireal este modul cel mai
eficient de înlăturare a ignoranţei.
Ambele etape conlucreează. Nu este bine spus că după primul urmează al
doilea pas - se mişcă simultan. Însă este mai bine să începi cu disocierea dintre
văzător şi văzut; atunci va deveni posibil al doilea pas, deoarece acesta este mai
subtil - distincţia între real şi ireal.
De exemplu, în viaţa obişnuită eşti complet încurcat: nu ştii ce este real şi
ce este ireal. Eşti atât de dat peste cap încât orice fantezie devine reală pentru
tine; iar când devine reală înseamnă că tu o consideri aşa şi începe imediat să te
afecteze; şi în clipa în care începi să fii afectat de ea, va părea şi mai reală -
pentru că te afectează. Astfel se formează un cerc vicios.
Visezi că cineva te-a doborât, s-a pus pe tine şi vrea să te omoare. Începi să
ţipi. Datorită acestui ţipăt, somnul este întrerupt. Deschizi ochii şi vezi că nu este
nimeni care să stea pe pieptul tău. Poate că ţi-ai pus perna pe tine şi această
presiune îţi creează visul. Acum însă ştii că era doar un vis, dar inima continuă să
bată repede. Ştii că a fost doar un vis şi cu toate acestea tremuri. Ai aprins lumina
- vezi că eşti singur - dar va mai dura un timp până când să te linişteşti.
Cum poate crea ceva ireal un fenomen real în corp? Există doar două
posibilităţi. Una: corpul nu este nici el foarte real. Aceasta este viziunea
hinduşilor faţă de viaţă: dacă un vis îl poate afecta, înseamnă că şi natura lui este
ca aceea a visului; nu poate fi real. A doua posibilitate este următoarea: te
afectează datorita faptului că ai considerat visul o realitate - de aceea te şi
afectează. Devine real - însă doar în mintea ta; când consideri ceva ca fiind real,
acela devine realitate. Dacă înţelegi, este ireal. Imediat încetează să te mai
afecteze. Priveşte: eşti înfometat. Este o realitate, o necesitate corporală. Dar te
poţi păcăli. Când mănânci în fiecare zi la ora unu, atunci vei avea impresia că îţi
este foame datorită orei. “Îţi este foame'“ - spune ceasul şi imediat te supui
ordinului. Este aceasta o foame reală? Dacă da, atunci cu cât vei sta mai mult, cu
atât mai mult va creşte. Când nu este reală, după un sfert de oră va dispărea. Ce
se intâmplă? Este o creaţie a minţii şi nu o necesitate a corpului, doar ceva
imaginar, o nevoie ireală.
Urmăreşte tot ce este real şi ireal şi vei ajunge să fii conştient de multe
lucruri. Apoi le poţi sorta şi astfel îţi vei simplifica viaţa. Iată ce înseamnă
sannyas: să descoperi ce este ireal. Când descoperi ceva ireal, acel lucru nu mai
are nici o putere asupra ta. În clipa în care înţelegi “acesta este ireal”, si-a pierdut
puterea este ca şi mort, nu te mai afectează. Viaţa devine mai simplă şi mai
naturală.
191
Iar după aceea, încet-încet, ajungi să conştientizezi faptul că aproximativ

99% din lucruri sunt ireale. Repet, 99 %. Restul de 1%, în final, va deveni şi el
ireal - singura realitate care rămâne eşti tu. Vei simţi, treptat, cum orice lucru
este ireal şi vei renunţa la el. În final, doar conştiinţa este reală.
De pildă, noaptea când dormi, visezi. Visul este real în timpul nopţii, îl
consideri real. Trăieşti prin el - tot felul de emoţii, gânduri, tot ce îţi apare în
viaţă. Apoi, dimineaţa, devine ireal. Acum te duci la serviciu, la piaţă - lumea a
devenit reală. Seara te întorci acasă şi te culci. Acum serviciul, piaţa, afacerile,
toate au devenit ireale. În somn nu îţi mai aduci aminte de casă, de familie, de
griji - toate au dispărut.
Însă un lucru rămâne în mod constant real: văzătorul. Noaptea, în timp ce
se derulează visul, văzătorul nu este un vis - deoarece chiar şi pentru un vis, ca să
existe, este nevoie de un văzător. Nu pot fi ambele nişte vise.
Eşti tânăr, apoi devii bătrân, dar văzătorul rămâne acelaşi. Eşti bolnav şi
apoi te însănătoşeşti - văzătorul este neschimbat. Conştiinţa din interior rămâne
întotdeauna aceeaşi, este un factor constant - singura realitate; deoarece hinduşii
definesc realitatea ca fiind ceea ce nu dispare niciodată: “Ceea ce este etern este
real, iar ceea ce este momentan este ireal.” Cum poţi numi realitate un lucru sau
un fenomen care acum există şi în clipa următoare a dispărut? A fost doar un vis.
Orice are semnificaţie doar pentru o clipă şi în următorul moment devine lipsit
de sens, este precum un vis. Hinduşii spun că întreaga viaţă este doar un vis,
deoarece când mori devine lipsită de sens, ca şi cum nu ar fi existat.
Prin discriminarea, prin sortare, vei ajunge la conştientizare. Ţine minte că
această discriminare între real şi ireal este o metodă prin care creezi mai multă
conştientizare. Punctul esenţial nu constă în faptul că trebuie să cunoşti ce este şi
ce nu este real. Esenţialul este următorul: prin această discriminare devii intens
conştient. Este o metodologie. Aşa că nu te lăsa prins în ea; deoarece oamenii se
lasă prinşi în metodologii. Ţine minte întotdeauna că este doar un instrument.
Când devii mai conştient de ce este real şi ce este ireal - ce se întâmplă în acele
momente? Intensitatea ta devine din ce în ce mai vie. Ochii îţi devin mai
pătrunzători, vor scruta mai adânc fenomenul vieţii. Acesta este punctul esenţial.
Pentru yoga, toate sunt doar instrumente. Scopul este să devii perfect
conştient, astfel încât să nu mai rămână în inima ta nici măcar o fărâmă de
întuneric, nici măcar un colţ neiluminat - întreaga casă este scăldată în lumină.
Practica neîntreruptă a discriminării între real şi ireal este modul cel mai
eficient de înlăturare a ignoranţei. Iată scopul: dispersia ignoranţei.
În India există câţiva şerpi foarte veninoşi, printre aceştia se numără şi
cobra. Când un om este muşcat de o cobră nu se poate face decât un singur lucru:
să-l menţii treaz timp de 36 de ore şi corpul va arunca singur otrava.
192
Sângele circulă şi se purifică; otrava este eliminată din sistem. Dar singura
problemă este următoarea: trebuie să-l menţii treaz timp de 36 de ore. Dacă a
adormit, nu se mai poate face nimic. Odată eram într-un sat îndepărtat de alte
aşezări unde nu existau medicamente şi am avut ocazia să privesc un fenomen de
acest gen. A fost minunat, deoarece este un proces de conştientizare.
Otrava îl face pe om să adoarmă. Simte că trebuie să doarmă - are o
tendinţă foarte puternică de a adormi; iar acesta nu este un somn obişnuit. Nu i se
permite să stea, să se întindă. În continuu este mişcat, zdruncinat, este creată o
situaţie specială astfel încât să nu poată adormi - tobe, dansuri, cântece, strigăte.
Cum i se închid ochii, imediat este zdruncinat, chiar bătut. După 12 ore apare un
moment în care îi este imposibil să fie treaz: ţipi, urli, îl mişti, dar nu te ascultă;
corpul său devine ca un buştean, nu îl mai poţi ţine. Atunci trebuie bătut bine -
doar asta îl mai menţine treaz. După ce au trecut cele 36 de ore, otrava este
eliminată de corp şi rămâne în viaţă. Dacă adoarme, în câteva minute moare.
La fel este şi cu întregul efort depus în yoga. Trebuiesc folosite multe
metode prin care să rămâi treaz, atent - iar datorită acestui fapt, multe lucruri au
început să o ia pe căi greşite. De exemplu, postul: aceasta este una dintre
metodele prin care poţi rămâne treaz şi atent - nu are nimic de-a face cu trupul,
deoarece când nu mănânci nu poţi adormi uşor. Când mănânci foarte mult,
adormi imediat. După ce te îmbuibi simţi că nu te mai poţi mişca, te simţi
somnoros. Conştiinţa se pierde, întreaga energie a corpului se duce în stomac,
deoarece trebuie să fie digerată mâncarea şi în acel moment aceasta este prima
necesitate. Capul nu mai este la fel de important şi conştiinţa se pierde.
Când posteşti simţi că nu poţi adormi. Te pui în pat, dar te răsuceşti şi simţi
că-ţi lipseşte ceva. Energia este liberă - nu are de digerat nimic. Se mişcă peste
tot. Nu mai este concentrată în stomac. Este accesibilă şi mintea continuă să
funcţioneze: rămâi treaz. Somnul devine dificil. Postul este o modalitate prin
care se creează conştientizare. Dacă posteşti o vreme mai îndelungată vei ajunge
la o calitate a conştientizării pe care o poţi obţine destul de greu atunci când
mănânci. Se poate atinge şi atunci, dar mai greu. Postul este o scurtătură.
Însă chiar şi postul a început să o ia pe căi greşite. Întotdeauna se întâmplă
astfel cu oamenii somnoroşi. Le oferi ceva şi ei devin dependenţi. Uită care este
scopul - metoda devine chiar finalul;
Instrumentul devine scopul. Există mii de călugări jainişti care postesc şi nu
rezolvă nimic. Umblând prin ţară am întâlnit multe tipuri de oameni de acest gen
La mii de jainişti le-am pus întrebarea: “De ce posteşti?” Îmi răspundeau:
“Deoarece postul purifică trupul “ O prostie.
Postul purifică trupul, dar nu acesta este esenţialul. Câteodată face bine la
sănătate, dar nu întotdeauna.
193
Dacă ai prea multă grăsime acumulată în corp, postul te va ajuta să mai

scapi de ea. Când ai prea multe toxine, te purifică. Dar este ceva secundar şi nu
are nimic de-a face cu religia. Este doar o metodă naturistă, nu religie.
De ce trebuie un călugăr jainist să-şi purifice corpul? Nu este bolnav. Nu
este otrăvit. A uitat pur şi simplul care este ţelul. Acum continuă să folosească
instrumentele, dar a uitat complet care este finalul. Doar suferă. Astfel, postul nu
devine decât o înfometare. Iar acest lucru s-a întâmplat de multe ori - şi încă se
mai întâmplă - deoarece un om care doarme nu poate înţelege. Se agaţă de
instrument.
Poate că ai văzut poze sau poate că ai văzut cum fachirii stau pe ace. În
Benares vezi aşa ceva adeseori. Aceasta însă este una dintre cele mai vechi
metode prin care creezi conştientizarea. “A crea conştientizare” - nu are nimic
de-a face cu îndemânarea sau cu priceperea. Nu înseamnă că trebuie să îi
impresionezi pe alţii. Nu este o reprezentaţie; cel care practică aşa ceva nu
trebuie să stea pe străzile din Benares, ci trebuie să fie singur, în pădure. Acum
însă a ajuns un spectacol.
Vei vedea o mulţime de oameni care stau pe ace, dar pe faţa lor nu vei
observa nici o sclipire a conştientizării; dimpotrivă, îi vei simţi că sunt
insensibili, neinteligenţi, idioţi, proşti. Este un miracol, deoarece metoda trebuia
să creeze conştientizare. Ce s-a întâmplat? Au uitat complet care este scopul
metodei: aceasta a devenit un scop în ea însăşi. Ei doar au “învăţat şmecheria”.
Iar atunci când înveţi trucul devii insensibil; doar astfel te poţi aşeza pe un covor
de ace sau cuie. Trupul trebuie să fie atât de insenzitiv încât să nu mai simtă
nimic. Trebuie să fie mort, astfel ca acele să nu-l mai rănească. Nu faci altceva
decât să acumulezi în corp numai insensibilitate.
Scopul este exact opus: să devii mai sensibil, să simţi corpul în toată
senzitivitatea lui. Când te întinzi pe un covor de ace vei simţi fiecare por al
trupului. Este plin de durere - iar aceasta îţi va da un şoc, durerea te va trezi, te
va face atent. Dar nu trebuie practicat. Dacă o faci, încet-încet corpul va învăţa
trucul. Astfel, trupul începe să înveţe să se apere şi va crea puncte moarte. Atunci
vei vedea oameni care stau pe ace, dar sunt absolut inconştienţi - chiar mai
inconştienţi ca tine. Măcar tu, dacă te întinzi, vei simţi durerea şi vei ţipa. Eşti
mai atent, mai senzitiv. El însă stă fericit, chiar doarme pe ace. Corpul i s-a
pietrificat. A pierdut ceva esenţial - conştientizarea.
Şi la fel se întâmplă în practicile religioase: toate devin rutine. Am întâlnit
un om care a stat în picioare timp de zece ani. Nu dormea, nu se întindea, doar
stătea în picioare - aceasta este una dintre metodele din hatha yoga prin care se
poate crea conştientizarea. Corpul îţi va transmite că trebuie să doarmă, dar tu nu
îl vei asculta.
194
Cât de mult poţi sta? După câteva ore sau zile vei simţi că trebuie neapărat
să dormi. Prin această metodă se înfrânge somnul - pentru a rămâne atent.
L-am întâlnit pe acest om, care era foarte faimos, mii de oameni îl
respectau - dar aceştia nu ştiau ce fac. El a ajuns să fie complet insenzitiv.
Picioarele i-au devenit nişte membre moarte. Nici măcar nu mai putea să le
îndoaie şi arătau ca membrele celor care suferă de sindromul numit elefantită:
picioarele devin precum cele ale elefanţilor. Întreaga greutate corporală s-a mutat
în picioare. Partea de sus a trupului a devenit foarte slabă şi cea de jos foarte grea
şi mare. Corpul său era deformat. Pe faţa sa se observă o grimasă permanentă.
Observi imediat că s-a torturat foarte mult - cu toate acestea nu a devenit
conştient; mai degrabă, a început să fie obişnuit cu tortura, este imun. Acum nu-l
mai deranjează. În loc să câştige, a pierdut conştientizarea.
Deci ţine minte, acestea sunt doar nişte metode: să faci disocierea între
văzător şi văzut, să discriminezi între real şi ireal.
Scopul este conştientizarea. Practica neîntreruptă a discriminării între
real şi ireal este modul de înlăturare a ignoranţei.
Stadiul cel mai înalt de iluminare este atins în şapte etape.
Patanjali crede în dezvoltarea treptată. El spune că scopul este atins în şapte
etape. Eu spun că este realizat într-o singură etapă, dar Patanjali divide această
etapă în şapte, doar pentru a-ţi uşura munca. Poţi face şase sau şapte paşi printr-o
singură săritură. Patanjali nu crede în “sărituri” - deoarece el ştie că omul este laş
şi nu poate fi capabil să sară. În schimb, poţi fi sedus, convins să mergi cu paşi
mai mici. Atunci eşti sigur că nu te paşte nici un pericol. Săritura este
periculoasă, deoarece nu vei şti unde aterizezi. Când faci doar un pas mic, te uiţi
în jurul tău şi poţi vedea dacă totul este sigur; după aceea mai faci un pas şi
întotdeauna ai certitudinea că poţi păşi înapoi în caz că ceva este în neregulă. Dar
când faci un salt nu-l mai poţi face înapoi dacă ceva este greşit. Săritura este o
transformare totală, radicală.
Patanjali, întotdeauna înainte de a spune ceva, priveşte la tine. Acum -
imediat - după descrierea modului prin care se poate obţine conştientizarea,
afirmă: Stadiul cel mai înalt de iluminare este atins în şapte etape. Aşa că nu te
teme, nu-ţi face griji - poţi merge încet.
Ce sunt aceste şapte etape? Numărul “şapte” este foarle important. Se pare
că este cel mai semnificativ număr. El apare întotdeauna. Dacă îl întrebi pe
Gurdjieff va spune că există şapte tipuri de oameni. Aceste şapte tipuri devin
şapte etape. Kabbala sau alte scripturi mistice egiptene spun că în om există
şapte corpuri. Acestea devin şapte etape. Dacă îi întrebi pe yoghini, îţi vor spune
că în om sunt şapte centri vitali. Numărul şapte este întâlnit peste tot, dar sensul
fundamental rămâne acelaşi.
195
Sunt două posibilităţi: sari, aşa cum îndeamnă maeştrii zen - aşa cum eu
am sperat mereu să faci. În acest salt treci dintr-o dată peste toate cele şapte
etape. Însă ai nevoie de curaj. Nu numai curaj simplu, ci unul extraordinar -
deoarece pătrunzi în necunoscut. Este o mare diferenţă între tine şi valea în care
sări. Nici nu ţi-o poţi imagina. Este o trecere bruscă din cunoscut în necunoscut.
A doua posibilitate este să împărţi spaţiul în şapte - astfel ca să poţi merge încet,
în aşa fel încât mintea să poată fi satisfăcută.
Pe mulţi îi întreb: “Vreţi să aveţi un timp de gândire înainte de a deveni
sannyasini?” Puţini îmi răspund: “Suntem sătui de gândire.” Manesha este una
dintre aceştia. În prima zi când a venit, am întrebat-o: “Vrei să fii iniţiată acum,
chiar în această clipă? Sau mai întâi îţi trebuie un timp de gândire?” Ea mi-a
răspuns: “Sunt sătulă de gândire.” Se întâmplă foarte rar ca cineva să răspundă
astfel.
În majoritatea cazurilor toţi îmi spun: “Ne mai gândim.” Şi astfel pierd,
deoarece prin gândire nu mai poţi sări. Dacă raţiunea este cea care pune totul la
cale, dacă încerci să înţelegi totul şi să fii în siguranţă, atunci trecutul va juca
rolul principal în iniţiere. Iar sannyas înseamnă renunţarea la trecut; el nu este o
stare modificată a trecutului. Este o revoluţie totală; este radical. Deci cei care
spun că se mai gândesc, pierd. În cele din urmă sunt de acord să fie iniţiaţi dar
acum nu mai sunt atât de multe posibilităţi de a avansa ca înainte. Au pierdut
ceva. Dacă poţi face saltul, atunci fă-l. Dacă vrei să te mişti încet, o poţi face, dar
vei pierde ceva.
Am văzut cum se întâmplă. Cei care sunt curajoşi şi îndrăznesc să spere la
realizarea bruscă, ajung la un vârf la care ceilalţi nu pot ajunge niciodată. Şi
aceştia din urmă ating acel vârf, dar o fac treptat - împart spaţiul în atât de multe
părţi încât acesta nu mai devine un extaz. Ating acelaşi vârf....
Trebuie să urmăreşti. O Meera dansează, un Chaitanya cântă şi dansează
într-un mod frenetic. Iar yoghinii? Nu o fac niciodată, deoarece ei primesc
extazul în părţi. Îl primesc în doze mici care sunt repede absorbite şi până când
urmează următoare doză, celei anterioare i-a trecut efectul. Nu pot dansa. Nu vei
vedea un yoghin dansând. El a pierdut ceva. A ajuns pe aceeaşi culme, dar a
pierdut ceva pe drum.
Întotdeauna sunt în favoarea metodelor subite, pentru că de ce să nu atingi
vârful dansând? Dacă tot ajungi acolo, de ce să nu te afli într-o profundă stare
beatifică a fiinţei? Yoghinii arată ca nişte oameni de ştiinţă - calculaţi,
matematici - nu ca nişte iubiţi nebuni. Însă ambele căi sunt deschise. Depinde de
tine ce alegi.
Este la fel ca şi atunci când ai câştiga la loterie - un milion de rupii - însă ţi
s-ar da de cheltuială doar câte o rupie sau două, fără să ştii cât ai câştigat.
196
Vei ajunge să le cheltui pe toate, dar va trece un mileniu - şi întotdeauna vei

fi un cerşetor, care are o singură rupie în buzunar. Şi nu ţi se va da alta decât
atunci când o cheltui pe cealaltă.
Iluminarea subită are o frumuseţe, o minunăţie sălbatică în ea: atunci ţi se
dau brusc zece milioane de rupii - poţi dansa şi te poţi bucura! Însă dacă ai inima
slabă, atunci este mai bine să ţi se dea totul treptat.
Am auzit că un om cumpăra mereu bilete la loterie şi, aşa cum se întâmplă
întotdeauna, nu câştiga niciodată. Au trecui anii şi totul a devenit o rutină: în
fiecare lună cumpăra din salariu câteva bilete la loto. Însă, într-o zi s-a întâmplat
minunea: era la birou, iar soţia sa a aflat numerele câştigătoare şi a văzut că au
câştigat un milion de rupii. Dar a început să se teamă că soţul ei nu va putea
suporta vestea câştigului. Era sărac, câştiga doar o sută de rupii pe lună - vestea
că are un milion ar fi putut să fie fatală pentru el.
Deci ce să facă? S-a dus la unul din vecini, pe care ea îl considera cel mai
înţelept dintre cunoscuţii lor, un preot, şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat:
“Trebuie să faci ceva, acum se va întoarce de la serviciu, şi dacă va auzi că a
câştigat un milion de rupii poate să facă infarct. ÎI cunosc bine. Este sărac şi nu a
văzut niciodată mai mult de o sută de rupii. Dacă aude poate că înnebuneşte sau
moare. Vino şi salvează-l”
Preotul i-a răspuns: “Nu te teme. Voi veni.”
El a început să caute o soluţie şi când soţul s-a întors acasă i-a spus:
“Ascultă, ai câştigat la loterie o sută de mii de rupii.”
S-a gândit că este mai bine să-i spună vestea în doze: prima dată că a
câştigat o sută de mii, după ce primea şocul îi spunea că are de fapt două, după
aceea trei sute şi tot aşa până la un milion.
Dar omul a spus mirat: “O sută de mii? Este adevărat? Dacă este aşa, atunci
îţi voi da jumătate la biserică.”
Imediat preotul a căzut şi a murit. Cincizeci de mii rupii! Nu putea crede.
Era prea mult pentru el.
Deci trebuie să alegi: alegerea este a ta. Dacă simţi că ai inima puternică,
vino cu mine. Dacă simţi că poţi face infarct, atunci mergi odată cu Patanjali. El
este un matematician. Îţi oferă totul în doze mici, dar ţine minte: vei pierde câte
ceva. Vei ajunge la acelaşi lucru, la aceeaşi stare a fiinţei - la tăcere, beatitudine -
însă va lipsi extazul. Vei sta tăcut sub un copac bodhi, dar nu vei fi capabil să
dansezi ca Meera sau Chaitanya. Iar acel dans are ceva în el. Apare doar acelora
care realizează brusc iluminarea.
197
XIV. DEOARECE EŞTI UN BUDDHA
Prima întrebare:
Spui că se poate face un salt spre iluminare. Este posibil? Iluminarea
înseamnă a merge în sus, nu este aşa? Dar o săritură nu o poţi face decât dacă
vrei să ajungi în jos, aşa cum faci atunci când sari de pe o casă pe pământ. Cum
poate cineva sări de pe pământ pe casă? Deci nu se poate decât căţăra, urca. Te
rog, explică.
Pierzi esenţa şi o pierzi datorită analogiei. Iluminarea înseamnă “a merge

nicăieri”, nici în sus şi nici în jos. Iluminarea înseamnă să fii acolo unde te afli -
chiar acum, în acest moment. Nu este un drum; este o fiinţare. În iluminare nu
ajungi undeva. Buddha nu se caţără pe Everest. Pătrunzi în interior; iar această
dimensiune a interiorului nu are nimic de-a face nici cu sus-ul şi nici cu jos-ul.
Acestea sunt nişte direcţii exterioare. În interior eşti exact acolo unde te afli.
Iluminarea nu este o călătorie, ci o fiinţare - o existenţă pe deplin nemişcată. De
aceea, este posibilă săritura.
Ai dreptate. Dacă este un urcuş, cum ai putea sări? De fapt, chiar dacă te-ai
afla pe Everest ar fi o prostie să sări. Vei muri. Nu, nu te duci nici în sus şi nici în
jos. Încet-încet te stabileşti în tine.
Rădăcina cuvântului “mistic” vine din limba greacă şi are un înţeles foarte
profund: “a fi aşezat în sine”. Atunci devii un mistic - când nu te afli în mişcare.
Chiar în acest moment, dacă nu te mişti în nici o direcţie - la dreapta sau la
stânga, în sus sau în jos, în trecut sau în viitor - conştiinţa este liniştită,
nemişcată, fără nici un fel de unduire, în acest moment, iluminarea există. De
aceea este posibil saltul. Cum ai putea sări din Poona la Calculta? Este imposibil.
În interior poţi sări, deoarece eşti deja acela. Nu este nevoie de timp, ci doar de
înţelegere. Nu este necesară nici o amânare, nu trebuie să spui,”mâine”. Doar
înţelegerea este necesară. Înţelegi şi se realizează imediat. Deci întregul efort
apare doar pentru simplul fapt că nu există înţelegere.
Şi nu încerca niciodată să descoperi ceva prin analogie. Trebuie să îi vezi
miezul. Este doar o indicaţie; nu trebuie să priveşti lucrurile din punct de vedere
literar. Aici, “a sări” nu înseamnă ceea ce ştii tu; “a merge în sus” nu este ceea ce
cunoşti. Acestea sunt doar nişte indicii; nu fi literar.
198
Doar miroase aroma şi uită de floare; altminieri mă vei înţelege greşit. Şi

acest lucru s-a întâmplat de mii de ori; toate persoanele religioase au fost înţelese
greşit datorită faptului că vorbesc prin analogie. Nu se poate altfel. Ele vorbesc
în parabole, în metafore. Iar tu nu faci altceva decât să adaptezi parabola prostiei
tale. Dacă faci acest lucru, ajungi să pierzi totul.
De aceea, în mâinile proştilor toate religiile devin stupide. Şi motivul este
tocmai acesta: continui să extinzi analogia şi ajungi într-un punct în care nimic
nu mai are semnificaţie. De exemplu, Iisus spune: “Tatăl meu este în ceruri.”
Acum prin afirmaţia sa nu trebuie să înţelegi că se află undeva sus. Poţi
distorsiona foarte uşor totul; prin “tată” nu se înţelege tatăl său. Dacă până şi
creştinii distrug sensul afirmaţiilor lui Iisus, atunci ce să mai spui de ne-creştini.
Toţi se roagă uitându-se în sus. Este o prostie, pentru că, de fapt, în existenţă
nimic nu există sus sau jos. Dacă iei existenţa în totalitatea ei, atunci ce este sus
şi ce este jos? Aceştia sunt doar nişte termeni relativi.
Dacă te legi doar de cuvântul “tată” pot apare o mulţime de probleme. Un
adept al unei secte - Aryasamaji, o sectă hindusă modernă, fanatică şi stupidă - a
venit şi m-a întrebat: “Am auzit că uneori te referi şi la Iisus. Eşti creştin?” I-am
răspuns: “Într-un fel, da.” Desigur, a început să se enerveze - nu înţelegea acea
expresie “Într-un fel”. Sectantul a continuat: “Îţi pot dovedi că Iisus a greşit total.
El spune: «Tatăl meu din ceruri» - atunci mama cine este?” Aşa pornesc
analogiile.... Cine este mama? Poate exista un tată fără mamă? Nu. Are dreptate.
Pare foarte simplu.
Astfel, creştinii se tem şi încearcă să completeze afirmaţia lui Iisus -
“Dumnezeu este Tatăl” - spunând că el este unicul fiu al lui Dumnezeu; dacă toţi
ar fi fost fiii lui Dumnezeu, atunci în ce mai consta unicitatea lui Iisus. El este
singurul fiu. Acum însă lucrurile şe îndreaptă de la rău mai spre rău. Atunci
ceilalţi ce sunt? Bastarzi? Întreaga lume? Doar Iisus este fiul - ce mai spui de
tine? Apostolii, sfinţii, papii, întreaga lume ce este? Toţi sunt nişte bastarzi, fără
tată. Nimeni nu ştie.
Poţi extinde o analogie. Ajungi la un punct în care distrugi tot sensul - şi nu
doar atât, ci chiar îţi poţi bate joc, poţi face chiar glume. De aceea, religia nu
poate fi înţeleasă decât printr-o profundă intuiţie spirituală. Doar atunci o poţi
înţelege - asta pentru că întregul fenomen se bazează numai pe parabole. Pentru a
înţelege o parabolă nu este îndeajuns să cunoşti limbajul gramatical, deoarece
aceasta le transcende. Doar când eşti într-o stare de profundă empatie ai
posibilitatea să prinzi esenţa.
O analogie nu este o dovadă. Doar o metodă prin care indici ceva ce nu
poate fi spus - pentru a arăta ceva ce nu poate fi descris. Ţine minte aceste
lucruri: altminteri vei fi prins în capcana propriei tale minţi.
199
2. De ce trebuie călugării zen să trăiască lângă maeştrii lor timp de zece,

douăzeci sau chiar patruzeci de ani pentru ca să se producă această iluminare
bruscă?
Datorită prostiei lor. Te poţi ilumina într-un singur minut sau poţi aştepta
patruzeci de ani. Depinde cât de grosier eşti. Poţi aştepta vieţi întregi; depinde
cât de mult te agăţi de ignoranţa ta. Nu maestrul este responsabil pentru faptul că
discipolul trebuie să aştepte patruzeci de ani. Probabil că este un elev îndărătnic,
încăpăţânat; poate că nu îi intră nimic în inimă. Sau poate că este foarte
intelectual şi din tot ce i se spune creează o înţelegere raţională - astfel, pierzând
contactul de la inimă la inimă, într-un raport profund, când inimile se întâlnesc,
floarea înţelepciunii înfloreşte.
Deci, cei care au trebuit să aştepte patruzeci de ani sunt ori foarte proşti, ori
foarte cunoscători. Însă ambele tipuri fac parte din stupiditate. Sunt ori prea
invăţaţi ori idioţi. Învăţaţii pierd mai mult ca idioţii. Uneori chiar şi un idiot
poate înţelege ceva, deoarece el este simplu. Nu are o minte îmbârligată; dacă-i
intră ceva în minte, poate înţelege. Dar ia un învăţat - un erudit, un teolog, un
filozof - există atât de multe straturi subtile încât sunt aproape imposibil de
penetrat. Dacă eşti simplu, ţi se poate întâmpla chiar acum. Dacă nu, va trebui să
aştepţi; atunci va trebui să înţelegi care complexitate creează obstacolul.
Numai tu eşti responsabil de ce se întâmplă. Maestrul este doar o prezenţă.
Te poţi bucura de el, îl poţi împărţi cu alţii. Este la fel ca soarele sau ca o lampă:
dacă deschizi ochii vezi lumina, dacă nu îi deschizi, lampa nu te va forţa să o
faci. Nici soarele nu poate face acest lucru. Însă ţine minte, aşteptarea se
datorează ţie - ori din cauza prostiei ori a cunoaşterii. Aruncă-le pe amândouă. În
acest mod vei deveni un discipol - înlătură şi stupiditatea şi cunoaşterea. Atunci
nu vei mai avea nici o barieră; vei fi vulnerabil, vei fi deschis. În acea deschidere
iluminarea devine posibilă în orice clipă.
3. Sunt convins că unei sămânţe nu îi vei spune: «Fă un salt şi înfloreşte» -
dar unui om de ce îţi place să îi spui: «Fă un salt şi devino un Buddha»?
Pentru că o sămânţă este doar o sămânţă, nu poate înţelege. Un om poate
înţelege. Însă, dacă eşti o sămânţă nu mă vei asculta; dacă eşti un om, vei
înţelege. Depinde doar de tine - poate că arăţi ca un om, dar de fapt poţi fi o
sămânţă sau chiar o rocă. Aparenţele înşeală. Rar mai poţi întâlni un om.
Cuvântul “om” (n.t. - în engleză “man”) vine din rădăcina sanscrită manu,
“cel care înţelege”. Deci om înseamnă cel care are capacitatea de înţelegere. Aşa
că unei sămânţe nu îi pot spune: “Fă un efort şi înfloreşte” - însă unui om îi pot
spune. Şi ironia soartei constă chiar în faptul că, de multe ori o sămânţă aude, dar
un om niciodată.
Poate că ai auzit sau ai citit câte ceva despre Luther Burbank - un mare
iubitor de plante.
200
El a înfăptuit un miracol: vorbea mereu cu plantele - ceea ce fac şi eu - şi

acestea au început să-l asculte. A îngrijit un cactus timp de şapte ani, îi vorbea în
continuu: “Nu trebuie să îţi faci griji, nu te teme, nu te mai apăra, deoarece în
viaţă nu există nici un pericol.”
Fiecare cactus are nişte ţepi prin care se protejează. Aceasta este armura sa.
Un cactus în deşert creşte într-o nesiguranţă totală. Este un miracol cum
supravieţuiesc - iar unii trăiesc chiar două mii de ani. Apă nu există; este o luptă
acerbă pentru viaţă. Trăiesc doar din rouă. Din acest motiv nu au frunze, pentru
că din acestea se evaporă prea multă apă. Aceasta este şmecheria prin care se
apără, astfel încât soarele să nu le poată evapora apa. Iar trunchiul lor este
precum un stomac care acumulează în continuu apă. Sunt ca nişte condensatori
apoşi. Cactuşii sunt nişte plante foarte speciale - nu au nimic în plus, ci doar ce le
trebuie. Şi nu a existat niciodată vreo specie care să nu aibă ţepi.
Prietenii lui Burbank au început să creadă că a înnebunit. Chiar şi familia sa
gândea: “A întrecut măsura: în fiecare zi stă lângă cactus şi îi spune: «Nu trebuie
să îţi fie teamă. Eu sunt prietenul tău, îţi poţi retrage ţepii. Eşti în siguranţă cu
mine; acum nu te afli în deşert şi nimeni nu îţi va face nici un rău»“ Şapte
ani...dar a reuşit. După această perioadă a răsărit o altă ramură care nu avea ţepi.
Acesta a fost primul contact uman cu lumea plantelor. Este un fenomen rar - doar
prin cuvinte.
De aceea, îţi vorbesc mereu, te îndemn, insist să faci saltul. Cine ştie, după
şapte ani sau şaptezeci de ani, ce se întâmplă? Vei începe să crezi: “A înnebunit,
spune aceleaşi lucruri mereu; nu-l mai ascultă nimeni.” Dar dacă Burbank a
reuşit cu plantele, cu seminţele, cu pomii, atunci de ce nu aş putea şi eu să
reuşesc cu oamenii?
4. Ai afirmat că prin tine uneori “vorbeşte Lao Tzu” şi uneori vorbeşti
“despre” Patanjali. Acest lucru depinde de tine, de noi sau de altceva?
Dacă eram singur nu aş fi vorbit niciodată de Patanjali; ar fi fost absurd.
Dacă existaţi doar voi şi eu nu eram, atunci aş fi vorbit în continuu de Patanjali;
deoarece Lao Tzu nu ar fi fost posibil să vorbească. Dar pentru că sunteţi aici iar
eu mă aflu tot aici, situaţia este egală - mă auzi vorbind despre Lao Tzu, dar şi
despre Patanjali. Îl vei asculta pe Lao Tzu, apoi pe Patanjali; şi îl vei asculta pe
Lao Tzu tocmai datorită faptului că îl vrei pe Patanjali.
Mintea doreşte să gândească în termeni de succesivitate - asta înţeleg atunci
când vorbesc despre Patanjali. Nu spun ceva în legătură cu el - să nu înţelegi
greşit. Patanjali înseamnă dezvoltare treptată, succesivă; înseamnă că vrei să
amâni, să te pregăteşti. Ţine minte aceşti “P”: Patanjali înseamnă pregătire,
progres, procesiune. Prin Patanjali apare timpul, viitorul, ziua de mâine. El nu-ţi
spune: “Se poate sări chiar acum.” Este logic, matematic, ştiinţific - nu vorbeşte
decât la obiect. Îl poţi înţelege foarte uşor; începe chiar de acolo de unde te afli.
201
Lao Tzu este pur şi simplu absurd: pare mai mult poet şi nu om de ştiinţă;
te poţi bucura de ceea ce spune, dar nu poţi face nimic cu ce-ţi transmite. Cum ai
putea? Distanţa este prea mare.
Eu vorbesc despre Patanjali pentru a te face conştient, atent; vorbesc de
asemenea şi despre Lao Tzu. Patanjali te pregăteşte - adu-ţi aminte de acei “P” -
dar dacă faci doar asta, vei ajunge doar să faci pregătiri şi nu vei mai porni
niciodată la drum. De fapt, aceasta va fi singura ta preocupare. Te vei gândi să
porneşti, vei cumpăra hărţi, ghiduri, vei viziona filme, documentare; îţi vei
cumpăra haine, echipamente - iar până la urmă, după toate pregătirile, vei muri.
Acesta este pericolul care te paşte dacă îl asculţi doar pe Patanjali: poţi deveni
dependent de pregătiri.
Sunt mulţi - mai bine spus, aproape toţi - dependenţi de pregătire.
Acumulează averi şi bogăţii în ideea că într-o zi or să stea liniştiţi şi vor trăi bine
- dar nu ajung niciodată să facă asta. Uită şi devin ataşaţi de agonisire. Încep să
creadă că banii sunt scopul pentru care trăiesc. Banul este doar un instrument. La
început au gândit că în momentul când vor avea bani doar se vor distra şi vor
face tot ce vor - se gândesc că vor trăi cu adevărat doar când au bani. Însă ajungi
să fii obsedat numai de câştig şi vei uita să cheltui; atunci banii devin un scop în
sine. Strângi, acumulezi, iar în final mori.
Patanjali poate deveni o dependenţă - vei face pregătiri şi nu vei mai ajunge
niciodată să dansezi şi să te bucuri. De aceea, vorbesc despre Lao Tzu, pentru ca
atunci când simţi că eşti pregătit, el îţi va intra în inimă şi vei sări.
Când vorbesc despre Lao Tzu spun că “Lao Tzu vorbeşte”, deoarece sunt la
fel ca el. Orice a spus aş fi dorit să spun eu. Nu am întâlnit nici un punct în care
să nu fiu de acord cu el. Sunt total de acord. Cu Patanjali sunt de acord doar
parţial, condiţional, în mod relativ şi nu absolut - deoarece Patanjali este un
instrument, iar Lao Tzu este scopul final.
Dacă poţi renunţa la instrument şi poţi sări, este foarte bine. Dacă nu, atunci
pregăteşte-te. Dar această pregătire nu te ajută la sărit, ci doar îţi dă curaj.
Săritura este posibilă chiar în această clipă, dar problema este că nu ai curaj.
Dacă ai, atunci poţi renunţa complet la Patanjali – sari. Într-o bună zi vei renunţa
la el - trebuie să renunţi la drum, la călătorie, în momentul în care ţi-ai atins
scopul; instrumentul este înlăturat atunci când l-ai folosit şi ţi-ai atins scopul. Dar
pe Lao Tzu nu poţi să-l uiţi niciodată - el este finalul. Aşa că este un aranjament
echitabil - jumătate-jumătate.
De multe ori te vei simţi atras de Lao Tzu, dar cu plăcutul nu rezolvi nimic.
Când te uiţi la stele şi îţi plac, poţi face ceva? Poţi ajunge la ele doar prin
plăcere? Sunt atât de îndepărtate.... Fiecare trebuie să pornească din locul în care
se află. Patanjali este folositor. Pentru stadiul în care te afli Lao Tzu este absolut
inutil.
202
Foloseşte-te de Patanjali astfel ca, într-o bună zi, să te poţi folosi şi de Lao
Tzu - acesta este un lux, o libertate. Ţine minte şi aceşti “L” - el este un lux, o
libertate. Dacă îţi poţi permite să-l ai, bine. Dacă nu ţi-l poţi permite atunci va
crea în tine o frustrare: îţi vei închipui cum ar fi fost lucrurile dacă ai fi sărit. Îţi
va apare o dorinţă foarte puternică. Îl vei simţi atât de aproape, dar nu vei putea
face saltul deoarece îţi lipseşte curajul; şi, deodată, îl vei vedea departe ca o stea.
Frustrarea te învăluie.
Patanjali şi LaoTzu reprezintă un echilibru, o armonie perfectă între mijloc
şi final, între cale şi scop.
5. Dacă fiecare este un buddha, atunci de ce ne afundăm întotdeauna în
ignoranţă şi inconştienţă?
Datorită faptul că eşti un Buddha. O piatră nu poate cădea în inconştienţă.
Tu poţi cădea, deoarece eşti un buddha: doar conştienţa poate deveni
inconştienţă, doar o persoană vie poate muri, doar o iubire se poate transforma în
ură şi doar compasiunea poate deveni furie. Deci nu este nici o contradicţie, însă
în minte apare întrebarea: “Dacă fiecare este un Buddha şi fiecare este
Dumnezeu, atunci de ce ne aflăm cu toţii în ignoranţă?” Pentru că orice înger
poate cădea.
S-a întâmplat odată ca Junnaid, un mistic sufist, să treacă printr-o pădure.
Acolo a văzut un beţiv care mergea pe un banc de nisip al unui iaz. Omul era
complet ameţit, avea o sticlă în mână şi se clătina atât de mult încât putea cădea
în orice clipă. Atunci Junnaid s-a dus la el, l-a luat de mână şi i-a zis: “Prietene,
ce faci? Este periculos aici. Eşti ameţit şi poţi să cazi şi să te îneci. În plus, nu
este nimeni prin preajmă, deci nici nu poţi striga după ajutor.”
Beţivul a deschis ochii şi a spus: “Junnaid, poate că tu nu mă cunoşti, dar
eu te cunosc. Ceea ce mi-ai spus am vrut să-ţi transmit ţie: dacă voi cădea, cel
mult - cel mult - corpul va fi rănit; dar dacă tu cazi, atunci întreaga ta
conştiinţă....” Junnaid a plecat şi le-a spus discipolilor săi: “Astăzi am găsit un
Maestru.” Beţivul avea dreptate, deoarece Junnaid se afla pe culmea cea mai
înaltă a conştiinţei - dacă ar fi căzut totul s-ar fi spulberat. Cu cât te înalţi mai
sus, cu atât mai mare este pericolul. Ce li se poate întâmpla celor care merg doar
la şes? Cel mult o fractură, aşa cum i s-a întâmplat lui Teertha. Se duc la spital şi
se fac bine. Însă dacă urci, te afli în pericol.
Te-ai afundat atât de mult în ignoranţă tocmai datorită faptului că eşti un
buddha. Deci nu te întrista, nu fi deprimat. Dacă te afli în valea întunericului,
acesta este un indiciu care îţi arată că poţi să urci. Posibilitatea căderii apare
datorită faptului că poţi urca. Şi este bine - deoarece este o experienţă. Astfel,
starea de buddha va deveni mai clară. Când te întorci acasă după ce ai trecut prin
întuneric şi suferinţă nu vei mai fi acelaşi. Intensitatea conştiinţei va avea o
calitate diferită: ai suferit şi cunoşti. Vei fi mai atent.
203
Conştientizarea va fi mai intensă, mai integrată, mai cristalizată.

S-a întâmplat ca un bogătaş să devină frustrat de averile sale - cum, de
altfel, se întâmplă întotdeauna. De fapt, acesta este un criteriu prin poate fi
deosebit un bogat de un sărac. Cel care este cu adevărat bogat ajunge să fie
frustrat de tot ce are. Dacă nu, atunci este încă sărac; poate că are bani, dar nu
este bogat - deoarece un bogat cunoaşte faptul că tot ce are nu îl satisface deloc.
Întotdeauna este înconjurat de anxietate, de deşertăciune; ajunge să vadă foarte
clar totul. Însă un sărac va spera întotdeauna la ziua de mâine. Mai poate un
bogat să spere? Ziua de mâine va fi la fel. Speranţa a murit. Are tot ce se poate;
viitorul nu îi va aduce nimic în plus. Unul ca Andrew Carnegie - când a murit a
lăsat în urmă mii de milioane de dolari. Ce îi putea aduce ziua de mâine? Câteva
milioane în plus? Nu putea să le folosească nici pe acelea care le avea. Deţinea
mai mult decât îi trebuia.
De fapt, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât mai mică le este valoarea.
Valoarea depinde de sărăcie. O rupie din buzunarul unui sărac este mai valoroasă
decât una din buzunarul unui bogătaş - deoarece săracul o poate folosi, nu insă şi
cel bogat. Mai mulţi bani, mai puţină valoare. Şi apare un moment în care te
saturi - nu mai contează dacă eşti bogat sau sărac; viaţa va continua în acelaşi
mod. A fi bogat înseamnă a distruge valoarea banilor; atunci ei nu vor mai avea
nici o valoare. Ai casa care ţi-ai dorit-o, maşina care ţi-a plăcut, tot ce ai vrut -
acum banii nu mai reprezintă nimic. Îţi poţi mări conturile bancare - dar fără nici
un folos. Atunci speranţa moare şi realizezi: “Nu am realizat nimic.”
Acel om bogat, despre care tocmai începusem să povestesc, devenise atât
de frustrat de averile sale încât a părăsit totul şi a plecat în căutarea unui înţelept.
Nu dorea decât să se simtă fericit. A mers de la un înţelept la altul fără să rezolve
nimic: toţi vorbeau cu el, dar nimeni nu l-a putut ajuta. El chiar insista: “Arătaţi-
mi fericirea şi vă cred. Nu mă puteţi păcăli doar cu nişte cuvinte goale. Unde este
fericirea? Devin imediat un discipol dacă îmi arătaţi exact fericirea.” Este destul
de greu să găseşti un Maestru care să-ţi poată arăta fericirea. Sunt mii de învăţaţi,
şcolari care îţi pot vorbi despre ea, însă dacă te uiţi pe feţele lor vezi că suferă
mai mult ca tine.
Bogatul a ajuns în final într-un sat şi sătenii i-au spus: “Da, noi avem un
mistic sufist. Poate că te ajută. Este puţin cam excentric, aşa că fii atent. Fii atent,
hmm?...deoarece nimeni nu ştie ce poate face. Oricum este bine să te duci la el -
este un fenomen.”
S-a dus să-l caute, dar nu era în colibă şi cineva i-a spus că l-a văzut pe
mistic în pădure. Stătea în meditaţie sub coroana unui copac imens. Bogătaşul s-a
oprit, a descălecat şi l-a privit pe mistic. Acesta se afla într-o stare foarte
profundă de linişte; de fericire. Totul în jurul lui era calm: copacii, păsările.
204
Când a început să se însereze bogătaşul i-a spus: “Aş vrea să fiu fericit. Am
orice în afară de fericire “
Misticul a deschis ochii şi a răspuns: “Îţi voi arăta fericirea dacă îmi arăţi
bogăţiile tale.”
Foarte corect. Dacă îi ceri să îţi arate fericirea, trebuie să îi arăţi averea pe
care o ai. Bogătaşul luase cu el multe diamante, deoarece se gândise: “Dacă
întâlnesc pe cineva care îmi poate da fericirea, cu siguranţă îmi va cere ceva; aşa
că trebuie să îi plătesc. În viaţă nu obţii nimic fără să plăteşti.”
I-a dat traista spunându-i: “Priveşte!”
Imediat misticul i-a înhăţat traista şi a luat-o la fugă. Bogătaşului nu i-a
venit să creadă. Dar şi-a revenit şi a început să strige: “Săriţi, am fost prădat!”
Misticul cunoştea locurile, era vânjos şi a reuşit să dispară imediat. În
schimb, bogătaşul nu fugise în viaţa lui aşa că a venit în sat şi a început să
plângă. Oamenii i-au spus: “Noi te-am avertizat că este puţin cam excentric.”
Sătenii îl compătimeau pe sărmanul om; pierdu-se tot ce avea.
Misticul s-a reîntors la locul său de meditaţie, a pus traista pe calul
bogătaşului şi s-a aşezat sub copac. În cele din urmă bogătaşul s-a dus să ia calul,
dar spre surpriza lui a văzul traista cu diamante. Imediat a început să danseze, să
sară, să râdă - devenise atât de fericit....
Misticul a deschis ochii: “Nu-i aşa ca ţi-am arătat fericirea?”
Trebuie să cunoşti suferinţa; doar atunci vei cunoaşte ce este fericirea. Ai
nevoie de o fundaţie. Fiecare experienţă se bazează pe ceva anume. Un Buddha
trebuie să ajungă în lume pentru a simţi că este un buddha. Este necesar să vii în
această lume pentru a şti cine eşti. Altminteri nu este nici o posibilitate. Fiecare
se află în aceeaşi situaţie ca acel bogătaş: eşti prădat, furat; alergi prin lume
plângându-te la toţi. Eşti nefericit până în măduva oaselor. Alergi şi alergi, iar
într-o bună zi te vei reîntoarce la copac şi vei regăsi comoara. Atunci vei dansa;
vei fi în culmea fericirii şi vei spune: “Acum ştiu ce este fericirea.”
Lumea este o experienţă necesară. Este o şcoală. Trebuie să treci prin ea.
Pentru a te cunoaşte, mai întâi trebuie să te pierzi - nu există altă cale. Nu poţi
face nimic în legătură cu acest lucru. Asta este.
Da, aşa este. Suferi deoarece eşti un buddha. Pentru că eşti un buddha va
trebui să cazi în inconştienţă. Însă te poţi întoarce acasă oricând. Depinde de tine
când te decizi să o faci.
În creştinism există un termen care a fost întotdeauna înţeles greşit: căinţa.
Cuvântul originar ebraic înseamnă reîntoarcere şi nu căinţă. Singura părere de
rău este dacă nu te întorci. Însă tradus prin “căinţă” se pierde esenţa. Musulmanii
au şi ei un cuvânt similar, toba - “reîntoarcere la sursă”. Şi toba poate însemna
căinţă, dar nu este. Jainiştii folosesc pratikraman - tot reîntoarcere.
Tot ce trebuie să faci este să te întorci la sursa de unde ai venit.
205
Şi în aceasta constă meditaţia: să revii la sursă şi să recazi în ea. Fiecare

este un buddha, ai fost şi vei rămâne aşa - însă starea de buddha are trei stadii:
unul înainte să o pierzi, copilăria unui buddha; apoi, căutarea, tinereţea unui
buddha; şi a treia, bătrâneţea. Fiecare copil este un buddha, orice tânăr trebuie să
fie un căutător şi orice bătrân, dacă lucrurile merg bine, trebuie să o atingă. De
aceea, în Orient, bătrânii sunt atât de respectaţi şi onoraţi. Când totul merge bine,
bătrânii ajung la înţelepciune - se întorc la sursă.
Un copil are o inocenţă divină, dar nu este conştient de ea, asta pentru că o
are de la început. Cum ar putea fi conştient de ea? Are nevoie de experienţe
contrare; doar atunci va deveni conştient. După aceste experienţe va dori să o
recâştige; fiecare vrea să ajungă la inocenţa copiilor. Totul era minunat.
Dar în perioada copilăriei nu era deloc aşa! Aminteşte-ţi de copilărie. De
fapt, retrăieşte-o. A fost doar o suferinţă. Nici un copil nu este fericit; fiecare
vrea să devină adult, matur, puternic, deoarece se simte neajutorat. El nu ştie ce
deţine. Cum ai putea cunoaşte, dacă nu ai pierdut-o? Va trebui să îşi piardă
inocenţa: va fi necesară o experienţă lumească, să intre în păcate, în corupţie. El
era un sfânt, dar sfinţenia sa nu era o realizare. Doar un dar natural.
Nu apreciezi ce îţi oferă natura, nu o poţi face. De aceea, nimeni nu este
recunoscător.
Am auzit o povestioară sufistă. Un om s-a dus la un mistic sufist şi a spus:
“Sunt atât de frustrat încât vreau să mă sinucid. Am venit la râu cu gândul să mă
înec, dar te-am văzut şi m-am gândit să mai încerc o dată. Aş vrea să ştiu ce îmi
poţi spune.”
Misticul l-a întrebat: “De ce eşti frustrat?”
Nu am nimic. De aceea sunt frustrat - nici măcar o bucată de plăcintă. Sunt
cel mai sărac om din lume - sufăr. M-am săturat de totul. Binecuvântează-mă,
măcar să am noroc la moarte, că în rest am avut numai ghinioane. Mi-e teamă că
nu o să reuşesc nici să mă sinucid.”
Misticul a spus: “Aşteaptă. Dacă tot nu ai nimic şi vrei să te omori, măcar
mai aşteaptă până mâine. Voi încerca să te ajut.”
A doua zi au mers la împărat - acesta era un discipol al misticului - şi i-a
spus: “Împăratul este gata să-ţi cumpere ochii, îţi va da oricât ceri.”
“Ce crezi că sunt nebun - să-mi vând ochii?”
Misticul a continuat: “Ai spus că nu ai nimic. Acum, poţi cere un preţ pe
ochii tăi - un milion sau o sută de milioane - iar împăratul este dispus să
plătească oricât. Mai înainte spuneai că nu ai nimic iar acum nu vrei să-ţi vinzi
ochii? Vroiai să te sinucizi. În plus, l-am convins pe împărat să-ţi cumpere şi
urechile, dinţii, braţele, picioarele. Ceri cât vrei şi îţi va plăti. Vei fi cel mai bogat
om din lume.” Omul i-a răspuns: “Credeam că eşti înţelept - dar se pare că eşti
un criminal!” După aceasta a fugit şi s-a îndepărtat de palat gândindu-se:
206
“Bine măcar că nu am intrat în palat, că poate regele era şi el un nebun şi

începea să-mi scoată ochii....”
A reuşit să scape, dar pentru prima dată a realizat cât de valoroşi sunt ochii.
Nimeni nu este recunoscător. Nu i-ai mulţumit niciodată lui Dumnezeu pentru
faptul că eşti viu. Dacă eşti pe moarte şi cineva îţi mai poate permite să trăieşti
încă o zi, vei fi pregătit să îi dai tot ce îţi cere, însă nu ai mulţumit
niciodată...deoarece ai primit totul în dar. Ţi s-a făcut un cadou şi nimeni nu
apreciază cadourile.
Copilăria este un dar. Inocenţa există, dar copilul nu este conştient de ea.
Va trebui să o piardă. După ce o pierde - o va căuta, tinereţea va fi doar o
peregrinare, o pătrundere în căile întunecate ale lumii - va tânji după ea. De-abia
atunci va şti ce a pierdut. Va pleca în munţi, va intra în temple, în biserici, va
căuta Maeştri - şi nu va cere decât un singur lucru: recăpătarea inocenţei. Iar
dacă toate lucrurile merg bine şi este curajos, în cele din urmă va ajunge la
inocenţă.
Dar în momentul în care un bătrân ajunge la inocenţă, el devine un sfânt.
Inocenţa sa are o calitate diferită, deoarece acum ştie că poate fi pierdută şi dacă
o pierzi suferi enorm. Cunoaşte faptul că fără inocenţă totul devine un iad. Ştie
că în ea se află singura stare de beatitudine, unica stare de libertate.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu conştientizarea: o ai, o pierzi şi apoi o
recapeţi. Totul se mişcă în cerc. De aceea, Iisus afirmă: “Până când nu devii un
copil nu vei pătrunde în împărăţia Domnului.” Aceasta este reîntoarcerea - cercul
este complet. Uită de cuvântul “căinţă” şi înlocuieste-l cu “reîntoarcere” - atunci
creştinismul nu se va mai baza pe vinovăţie.Această “căinţă” este cea care a creat
toată suferinţa existentă. Reîntoarcerea este minunată; căinţa este un fenomen
urât. Religia nu trebuie să creeze vinovăţie, ci curaj. Vinovăţia creează frică.
Singurul lucru de care ai nevoie ca să te întorci acasă este curajul - lipsa fricii.
6. Se poate face saltul şi cu ajutorul drogurilor?
Nu. Acela va fi un salt al drogului şi nu al tău; iar important este ca tu să
faci saltul, nu chimicalele. Drogurile nu se află în căutarea iluminării; ele stau
bine aşa cum sunt. Dacă iei un drog, ceea ce se întâmplă nu se întâmplă decât
chimiei corpului - nu conştiinţei. Este un fenomen halucinant.
Uneori poate fi beatific - ţine minte, doar uneori. Câteodată poate fi un iad.
Depinde. Dacă te foloseşti de un drog şi structura chimică a trupului face ca
mintea să treacă prin nişte experienţe pline de suferinţă, după trecerea efectului
drogului mintea va continua să trăiască în iad, iar acum iadul va fi mai puternic.
Te vei îndrepta mai rapid spre suferinţă, asta este tot. Drogul îţi conferă
rapiditate. Este mai bine să-l denumeşti “viteză” în loc de drog. Dacă te simţeai
bine şi erai fericit, atunci drogul te va face să simţi mai repede aceste stări - dar
nu le poate schimba. Vei rămâne aşa cum eşti.
207
Iar pericolul constă în faptul că drogurile te pot păcăli. Şi odată ce gândeşti:

“Acesta este extazul de care aveam nevoie” - eşti pierdut. Atunci vei gândi
întotdeauna în termeni de genul: “Iei pilula şi îl întâlneşti pe Dumnezeu”. Dar nu
experimentezi nimic, deoarece Dumnezeu nu este o experienţă. Este încetarea
tuturor experienţelor. Când toate obiectele dispar - experienţa este un obiect - şi
rămâne doar subiectivitatea, conştiinţa - nimic care să cunoşti, ci doar
cunoscătorul - atunci apare Dumnezeu. El nu este un obiect, ci doar pură
subiectivitate. Nici un drog nu îţi poate oferi aşa ceva.
7. Am dreptate dacă spun că tu ai mers pe un drum ce te-a condus la o
iluminare treptată? Ai dansat atunci când s-a produs iluminarea?
Încă dansez. Dacă ai ochi poţi vedea. Dacă nu ai ochi, ce pot face eu?
Şi nu există iluminare treptată; aceasta este întotdeauna subită. Te poţi
pregăti treptat, dar iluminarea este mereu bruscă. Se produce într-o singură clipă.
Nu înseamnă că cineva ajunge să fie 50 % sau 60 % iluminat, nu. Cu un moment
mai înainte era inconştient sută la sută, iar după aceea ai devenit iluminat pe
deplin. Se întâmplă subit, altminteri ar fi existat nişte gradaţii. Aşa ceva nu
există.
Este la fel ca moartea: se produce într-o singură clipă. Nu poţi spune despre
cineva că este pe jumătate mort şi jumătate viu. Chiar dacă se află în comă este
perfect viu. Ori eşti mort ori eşti viu - nu există altă cale. Iluminarea este
întotdeauna subită.
Iar despre pregătire există un punct foarte subtil care trebuie înţeles:
pregătirea nu se efectuează în vederea iluminării, ci doar pentru curaj. Un om
curajos poate să o aibă chiar acum; unui laş îi trebuie chiar ani de zile să se
pregătească. Singura problemă o constituie frica. Dacă o înlături, atunci eşti
liber. Dacă vei continua să o întreţii şi să o hrăneşti, nu vei fi liber niciodată.
Deci trebuie ai în minte un lucru foarte clar: că iluminarea nu are nevoie de nici o
pregătire; singura pregătire necesară este pentru înlăturarea fricii. Depinde doar
de tine. Atunci când eşti decis să renunţi la frică, poţi să cunoşti spontan
iluminarea.
Nu este ceva exterior care trebuie atins; deja o ai în tine. La fel ca naşterea:
o femeie are copilul în ea - este viu, trăieşte - dar dacă îi este frică, naşterea va
dura foarte mult. Când se terne şi este tensionată, nu îi va permite copilului să
iasă. Iar copilul pentru a ieşi trebuie să iasă pentru că altfel va muri. Aşa apare
conflictul - el vrea să iasă, iar mama este încordată şi nu îi permite să facă nimic.
Conflictul acesta creează durerea - altminteri nu ar trebui să existe nici un fel de
durere. Nu este necesară
În triburile indiene naşterea se produce fără nici un fel de durere. Femeile
lucrează şi dau naştere nimeni nu le ajută. Totul se întâmplă în mod natural - nu
exista nici un fel de probleme.
208
Mama este cea care creează problemele. Este tensionată, îi este frică. Iar
încordarea şi efortul depus de copil pentru a ieşi dau naştere unei lupte; aceasta
are nevoie de timp.
Copilul este pregătit să iasă în orice clipă. Toţi au trecut de perioada de
gestaţie. După cum văd, fiecare om este gata să fie născut. Singura problemă este
relaxarea. Dacă nu îţi este frică te poţi relaxa. Acceptă, nu te teme. Acceptă viaţa.
Ea este un prieten, nu un duşman. Această existenţă este un cămin; nimeni nu
este un străin în ea. Uită de tot ce a spus Darwin - despre luptă, despre
supravieţuire. Toate sunt numai prostii. Ascultă-i doar pe aceia care spun că
existenţa este un cămin, deoarece au dreptate. Altminteri nu este posibil nimic.
Eşti născut, deci cum ai putea fi împotriva vieţii? Cum poate mama să fie
împotriva copilului? Şi te vei reîntoarce: la fel ca un val ce se înalţă, dansează în
razele soarelui şi apoi revine în ocean. Este posibil ca oceanul să fie împotriva
valului? De fapt, întreaga forţă a valului este un dar oferit de ocean: se înalţă, dar
nu singur; ci oceanul se înalţă prin el.
Fiecare este doar un val într-un ocean cosmic al conştiinţei. Acceptă-l.
Simte-te ca acasă. Nimeni nu este un străin, ci fiecare este un iubit al existenţei.
Şi deodată, vei prinde curaj - frica s-a evaporat.
Iluminarea este întotdeauna bruscă. Dacă trebuie să mergi treptat spre ea,
asta se datorează temerilor minţii, neacceptării.
8. Ştii foarte bine cum să mă faci să înnebunesc. Acum, nici măcar
iluminarea nu mai este îndeajuns. Da, trebuie să fie bruscă; altminteri vom
pierde ceva. Dacă îl voi întâlni vreodată pe Dumnezeu, îl voi împuşca. Cum te
aştepţi să îmi găsesc echilibrul dacă mai întâi îmi spui că trebuie să uit de
iluminare, să trăiesc natural şi tot ce trebuie să fac este doar să stau liniştit şi să
am răbdare - şi atunci voi putea să-mi fac curaj şi să săr? Faci aşa doar pentru
a ne aduce într-o stare de disperare?
Desigur.
Îţi spun şi eu că, dacă îl vei întâlni vreodată pe Dumnezeu împuşcă-l…
deoarece aceasta va fi ultima barieră. Împuşcă-l imediat pentru ca să rămâi în
unicitatea şi singurătatea ta; altminteri vei redeveni lumea, experienţa.
Iar scopul, l-ai înţeles foarte bine, este să devii nebun. Atât de nebun încât
să te saturi de nebunia în care te afli şi să sări; altfel nu o vei face. Dacă te simţi
liniştit în nebunia ta, cum vei sări? Asa că te voi aduce într-o situaţie de
disperare, atât de intensă, încât să faci saltul şi să fii liber.
9. Am experimentat centrul non-fiinţei din care apare fiinţa şi de asemenea
extazul despre care vorbeşti. Dar vreau să întreb....
Dacă ai experimentat non-fiinţa, ce nevoie mai ai să întrebi? Nu mai există
un “dar” când ai experimentat. Înseamnă că doar ţi-ai imaginat experienţa -
deoarece în starea de non-fiinţă nu mai apare nici o întrebare.
209
Nu este posibil. Cine va crea întrebarea? Odată ce ai cunoscut sunya,

vacuitatea, nu mai apare nimic.
Poate că doar ţi-ai imaginat. Şi se întâmplă: înainte de a ajunge undeva, îţi
poţi închipui multe, datorită dorinţei. Ascultându-mă permanent se creează o
dorinţă de iluminare, de scăpare din suferinţă. Această dorinţă creează vise. Şi
când dorinţa este foarte puternică, orice închipuire va părea chiar mai reală decât
realitatea. Atunci vei crede că ai experimentat. Nu.
În momentul în care se produce experienţa non-fiinţei, întrebările se
dizolvă - asta nu înseamnă că sunt rezolvate, nici o întrebare nu este rezolvată,
deoarece sunt absurde. Nu pot fi rezolvate. Toate sunt absurde. Când cineva
întreabă: “Care este mirosul culorii roşie?” - arată gramatical corect, dar este
absurdă deoarece nici o culoare nu are vreo legătură cu mirosul. Altcineva poate
întreba: “Cum miroase roşul?”...este absurd. Toate întrebările sunt absurde; aşa
că nu au nevoie să fie rezolvate.
Când eşti tăcut, absolut tăcut, înţelegi stupiditatea tuturor întrebărilor - şi a
tuturor filosofiilor, deoarece o filosofie depinde doar de faptul că o întrebare
trebuie să aibă un răspuns
Nu, îţi poţi imagina; când o faci se întâmplă exact ce ţi s-a întâmplat.
“Am experimentat centrul non-fiinţei din care apare fiinţa şi de asemenea
extazul despre care vorbeşti. Dar vreau să întreb....ce să fac pentru a face saltul
în iluminare...?
Acum ce nevoie mai ai? Ai spus că deţii experienţa centrului non-fiinţei.
Spui că ai atins şi experimentat extazul. Iată iluminarea. Atunci orice salt nu te
va ajuta decât să ieşi din ea. Aşa că, te rog, nu sări! Acum saltul poate fi
periculos. Vei reveni în lume. Doar celor care fac parte din lume le spun: “Săriţi
în iluminare” - nu pentru cei care au ajuns precum Buddha. Aceştia nu mai
trebuie să sară. Ei trebuie să evite orice salt şi orice tentatie de a sări; altminteri
vor reveni în lume şi vor începe să aibă aceleaşi probleme.
Ţine minte, că nu trebuie să devii o victimă a imaginaţiei. Aceasta îţi poate
juca mari feste - nu numai cu tine; ci cu oricine. Îţi poate oferi orice doreşti.
Mulla Nasruddin a depus o cerere pentru a se angaja pe un vapor. La
interviu a fost întrebat: “Dacă vine o furtună ce faci?”
A răspuns: “Dau drumul ancorei.”
“Dar dacă vine o furtună mai mare ca prima, cum acţionezi?”
“Voi da drumul în apă unei alte ancore.” Şi au continuat tot aşa până când
au ajuns la: “... a zecea furtună!”
Atunci Nasruddin a spus: “Voi arunca în apă încă o ancoră.
Enervat, cel care îi lua interviul, a întrebat: “Dar de unde tot iei atât de
multe ancore?” Răspunsul lui lui Nasruddin a fost: “Din acelaşi loc din care iei şi
tu toate furtunile!”
210
XV. CELE OPT ETAPE DIN YOGA
28. Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga, prin distrugerea

impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală care se dezvoltă în conştientizarea
realităţii.
29. Cele opt etape din yoga sunt următoarele: cumpătarea, regulile,
posturile corporale, controlul respiraţiei, retragerea simţurilor, concentrarea,
meditaţia şi extazul.
Lumina pe care o cauţi se află în interiorul tău. Aşadar, căutarea va fi

interioară. Nu se îndreaptă spre exterior. Trebuie să ajungi la miezul cel mai
interior. Ceea ce cauţi se află deja în tine. Doar trebuie să decojeşti ceapa: straturi
după straturi ale ignoranţei. Diamantul se află ascuns în noroi; diamantul nu
trebuie creat. Deja există - singurul lucru necesar este să înlături straturile de
noroi.
Iată esenţa: comoara se află deja acolo. Probabil că nu deţii cheia. Deci,
cheia trebuie găsită şi nu comoara. Acest lucru este fundamental, deoarece
întregul efort depinde de această înţelegere. Dacă ar trebui creată comoara,
atunci te-ai fi înhămat la un proces foarte îndelungat; şi nimeni nu poate fi sigur
dacă comoara poate sau nu să fie creată. Doar cheia trebuie găsită. Diamantul se
află în preajma ta, înlătură câteva lacăte.
Din acest motiv, căutarea adevărului se efectuează în mod negativ. Nu este
o căutare pozitivă. Nu trebuie să adaugi nimic fiinţei: mai degrabă trebuie doar să
ştergi. Va fi necesară o înlăturare. Căutarea adevărului este chirurgicală. Nu este
doar medicală, ci chirurgicală. Nimic nu trebuie adăugat; mai degrabă, este
necesar să înlături ceva din tine, să negi. De aici, metoda Upanishadelor: neti,
neti - să negi totul până când ajungi la cel care neagă; continuă să negi până când
nu mai ai ce nega - doar tu rămâi în miezul fiinţei, în conştiinţa care nu mai poate
fi negată. Cine o va nega? Doar continuă: “Eu nu sunt acesta, nu sunt acela.”
Continuă: Neti, neti.... Şi va veni un moment în care rămâne doar cel care neagă;
nu mai ai ce să înlături, operaţia s-a terminat - ai ajuns la comoară.
Dacă acest lucru este corect înţeles, atunci povara nu mai este foarte grea,
căutarea devine foarte lejeră. Te poţi mişca uşor, ştiind bine că poţi uita de
comoară, dar nu o poţi pierde.
211
Poate că nu eşti capabil să ştii unde se află, dar cunoşti că este înăuntrul
tău. Te poţi odihni în linişte; nu mai trăieşti în nesiguranţă. De fapt, chiar dacă
vrei să o pierzi nu poţi, deoarece este chiar fiinţa ta. Nu este ceva exterior, ci
intrinsec.
Mulţi vin şi îmi spun: “Noi îl căutăm pe Dumnezeu.” Îi întreb: “Unde l-aţi
pierdut? De ce îl căutaţi? L-aţi pierdut pe undeva? Dacă l-aţi pierdut, atunci
trebuie să aflaţi unde, altminteri nu îl veţi putea găsi.” Îmi răspund: “Nu, nu l-am
pierdut.” Atunci de ce îl mai cauţi: Doar închide ochii. Probabil că nu îl poţi găsi
tocmai datorită căutării. Poate că eşti prea preocupat de căutare şi nu te-ai uitat în
propria fiinţă. Dacă o faci, vei vedea că regele regilor te aşteaptă să vii acasă. Şi
fiecare este un mare căutător. Te duci la Mecca, Medina, Kashi şi Kailash. Eşti
un mare căutător. Mergi peste tot în lume în afară de un singur loc - acolo unde
te afli. Căutătorul este ţinta...când eşti liniştit şi tăcut.
Nu atingi nimic nou. Doar înţelegi pur şi simplu că peregrinarea în exterior
nu te ajută la nimic. Priveşti înăuntru şi îl vezi. Întotdeauna s-a aflat acolo. Nu a
dispărut nici măcar o singură clipă - şi nici nu se va întâmpla - deoarece
Dumnezeu nu este exterior, adevărul nu îţi este străin: eşti chiar tu glorificat; eşti
chiar tu în splendoarea ta totală; eşti chiar tu în puritatea ta absolută. Dacă
înţelegi acest lucru, atunci sutrele lui Patanjali vor fi foarte simple.
Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga, prin distrugerea
impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală care se dezvoltă în conştientizarea
realităţii.
El nu spune că trebuie creat ceva, ci că trebuie distrus ceva. Singura
problemă este faptul că eşti deja mai mult decât propria fiinţă. Ai adunat prea
multe în jurul tău, diamantul a strâns prea mult noroi în jurul lui. Nu trebuie
decât să speli noroiul şi, brusc, va apare diamantul. Din practicarea diferitelor
etape ce compun yoga, prin distrugerea impurităţii.... Nu este o creaţie a purităţii
sau sfinţeniei sau divinităţii, ci doar o distrugere a impurităţilor. Tu eşti pur. Eşti
sfânt. Calea se schimbă total. Atunci va trebui doar să tai şi să elimini câteva
lucruri.
Acesta este scopul unui sannyasin, a unui ascet: nu să renunţe la casă, la
familie, la copii - pare o cruzime. Şi ar putea un om milos să facă aşa ceva? Nu
înseamnă că trebuie să renunţi la soţie, nu ea este problema. Nu soţia te
împiedică să ajungi la Dumnezeu; nici copiii şi nici căminul. Dacă renunţi la ei,
înseamnă că nu ai înţeles. Renunţă la ceea ce ai adunat în jurul tău.
Dacă vrei să renunţi la casă, atunci renunţă la adevărata casă: trupul, corpul
în care locuieşti. Şi nu înţeleg prin acest lucru că trebuie să te sinucizi, aceasta nu
este o renunţare. Doar cunoscând faptul că tu nu eşti trupul este îndeajuns. De
asemenea, nu este nici o nevoie să fii crud faţă de corp. Poate că nu eşti corpul,
dar şi el este viu, este al lui Dumnezeu.
212
Şi trupul face parte din viaţă; este un fragment din această totalitate
prezentă. Nu fi crud cu el, nu fi violent; nu deveni un masochist.
Majoritatea oamenilor religioşi au devenit masochişti. Sau erau deja - prin
religie nu fac altceva decât să aibă un motiv pentru care pot să-şi pună în aplicare
tendinţele. Nu te tortura. Există două tipuri de oameni violenţi: sadicul, care îi
torturează pe alţii - politicienii, cei ca Hitler, Stalin; şi mai există masochistul,
care se torturează pe sine - aşa-zişii sfinţi, oameni religioşi, mahatma. Ambii sunt
la fel: violenţa este aceeaşi. Nu este nici o diferenţă între faptul de a tortura
propriul corp sau pe al altuia - tortura este aceeaşi.
Renunţarea nu înseamnă tortură. Dacă ajungi să te torturezi, atunci eşti un
politician. Probabil că eşti atât de laş încât nu ai curajul să îi chinui pe alţii, aşa
că o faci doar cu propriul corp. Aproximativ 99 % dintre cei aşa-numiţi religioşi
sunt masochişti, suni laşi. Ei au dorit să îi tortureze pe alţii, dar le-a fost teamă să
o facă. Aşa că au descoperit o victimă mai inocentă, mai vulnerabilă şi mai
neputincioasă: propriul trup. Şi l-au torturat în milioane de feluri.
Nu, renunţarea înseamnă cunoaştere; renunţarea înseamnă conştientizare;
renunţarea înseamnă realizare - o realizare a faptului că nu eşti corpul. Asta este
tot. Trăieşti în el cunoscând bine faptul că nu eşti trupul. Neidentificat, corpul
este minunat. Este unul dintre cele mai măreţe mistere din existenţă. Este chiar
templul în care sălăşluieşte regele regilor.
Când înţelegi ce este renunţarea, realizezi că aceasta este neti, neti. Spui:
“Eu nu sunt corpul, deoarece sunt conştient de el; chiar conştientizarea mă face
separat şi diferit.” Pătrunde mai adânc. Continuă să desfaci cojile: “Eu nu sunt
gândurile, deoarece ele apar şi dispar - însă eu dăinuiesc. Nu sunt emoţiile… “
Ele apar, uneori într-un mod foarte puternic şi în ele uiţi de tine, după care
dispar. La un moment dat doar tu exişti; câteodată, când apar, tu te ascunzi în ele.
Nu poţi fi ele. Eşti separat.
Continuă să decojeşti ceapa: nu eşti corpul; nu eşti gândirea; nu eşti
sentimentele. Iar dacă realizezi aceste lucruri, ego-ul dispare fără să lase nici o
urmă - deoarece ego-ul nu este decât o identificare cu aceste trei straturi. Atunci
doar tu eşti, dar nu vei mai putea spune “eu”. Cuvântul îşi pierde înţelesul. Ego-
ul nu se mai află acolo; ai ajuns acasă.
Iată înţelesul sannyas-ului: este o negare a tot ce nu eşti, dar, din nefericire,
cu care eşti profund identificat. Aceasta este chirurgia. Aceasta este distrugerea
care trebuie efectuată.
Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga, prin distrugerea
impurităţii.... Iată impuritatea: faptul că gândeşti că eşti ceea ce nu eşti. Nu mă
înţelege greşit, deoarece poţi înţelege că eu spun că trupul este impur. Nu spun
aşa ceva. Poţi avea intr-un pahar lapte curat şi într-altul apă. Dacă le amesteci nu
înseamnă că ajungi să ai un lichid dublu pur.
213
Ambele au fost pure - apa şi laptele. Dar dacă amesteci două purităţi ia
naştere o impuritate - nu înseamnă că puritatea este dublă. Ce s-a întâmplat? De
ce denumeşti amestecul impur? Impuritate înseamnă pătrunderea unui element
străin, un element care nu aparţine celuilalt element. Acum nu numai laptele a
devenit impur, ci şi apa. Două purităţi se întâlnesc şi devin impure.
Deci când spun că trebuie să renunţi, nu înţeleg prin aceasta faptul că trupul
sau mintea sau sentimentul sunt impure. Nimic nu este impur - dar când eşti
implicat, când te identifici, în acea identificare apare impuritatea. Totul este pur.
Corpul tău este perfect dacă funcţionează singur şi nu te implici în treaba lui.
Dacă trăieşti fără să te implici şi fără să interferezi, eşti pur. Totul este pur. Eu nu
condamn corpul. Nu condamn niciodată nimic. Ţine minte: nu sunt un
condamnator. Totul este frumos aşa cum este. Însă identificarea creează
impuritatea. Când începi să gândeşti că tu eşti corpul, deja ai devenit un intrus.
Iar când faci acest lucru, corpul reacţionează şi intervine asupra ta. Astfel apare
impuritatea.
Patanjali spune: Din practicarea diferitelor etape ce compun yoga, prin
distrugerea impurităţii.... Prin distrugerea impurităţii, a identităţii, a identificării;
pentru distrugerea nebuniei în care ai intrat - în haosul în care nu se mai înţelege
nimic. Nimic nu mai este clar. Nici un centru nu mai funcţionează singur; ai
devenit o mulţime în care fiecare se implică în natura celuilalt. Aceasta este
impuritatea.
...prin distrugerea impurităţii, se iveşte iluminarea spirituală.... Şi odată ce
impuritatea este distrusă, apare iluminarea. Nu vine de undeva din exterior; este
chiar propria ta fiinţă în puritatea sa absolută, în inocenţa şi virginitatea sa.
Atunci va răsări în tine o lumină. Totul este clar: confuzia a dispărut şi răsare
claritatea percepţiei. Acum poţi vedea totul aşa cum este: nu mai există nici un
fel de proiecţii, de imaginaţii şi nici o pervertire a realităţii. Doar vezi lucrurile
aşa cum sunt. Ochii îţi sunt goi, fiinţa este tăcută. Acum nu mai deţii nimic în
tine, deci nu mai poţi proiecta. Ai devenit un martor pasiv, un privitor, un
sakshin - şi aceasta este puritatea fiinţei ...se iveşte iluminarea spirituală care se
dezvoltă în conştientizarea realităţii.
Apoi, cele opt etape din yoga. Urmăreşte-mă foarte atent, deoarece aceasta
este învăţătura principală a lui Patanjali: Yama, niyama, asana, pranayama,
pratyahara, dharana, dhyana, samadhiya ashto angani.
Cele opt etape din yoga sunt următoarele: cumpătarea - yama, regulile -
niyama, posturile corporale - asana, controlul respiraţiei - pranayama,
retragerea simţurilor - pratyahara, concentrarea - dharana, meditaţia - dhyana,
extazul - samadhi.
Aceasta este întreaga ştiinţă yoga pusă într-o singură propoziţie, într-o
singură sămânţă. Trebuiesc înţelese multe lucruri.
214
Mai întâi, să dezvălui înţelesul exact al fiecărei etape. Şi ţine minte,

Patanjali le denumeşte etape, dar şi membre, anga. Sunt ambele. Etape, deoarece
urmează consecutiv una după alta; există o secvenţialitate a dezvoltării. Dar nu
sunt doar etape: sunt şi membre ale corpului yoga. Ele deţin o unitate interioară,
o unitate organică - acesta este înţelesul termenului de membre.
De exemplu, mâinile mele, picioarele sau inima nu funcţionează separat.
Nu sunt separate; sunt o unitate organică. Dacă inima se opreşte, mâna nu se va
mai mişca. Totul este interconectat. Nu sunt doar nişte trepte ale unei scări,
deoarece fiecare treaptă este separată. Când una se rupe, nu înseamnă că scara
este distrusă. Aşa că Patanjali spune că sunt etape, deoarece urmează progresiv
una după alta - dar mai sunt şi anga, membre organice. Nu poţi renunţa la nici
una dintre ele. La anumite etape se poate renunţa, dar nu şi la membre. Printr-o
săritură poţi trece peste câteva etape, dar peste membre nu se poate sări - ele nu
sunt nişte părţi mecanice. Nu le poţi înlătura Ele sunt acelea care te construiesc.
Aparţin întregului; nu sunt separate. Întregul funcţionează prin ele ca o unitate
armonioasă. Aşa că, aceste opt membre sunt şi etape, deoarece urmează una după
alta. Nu poţi trece peste unele şi să le practici pe altele. Prima trebuie să fie
prima, a opta trebuie să fie a opta şi nu prima sau a patra. Sunt etape, dar şi o
unitate organică.
Yama înseamnă cumpătare. În Occident cuvântul mai este tradus prin
stăpânire de sine, dar aşa i se pierde înţelesul - deoarece va îndemna la
suprimare. Iar suprimarea şi reprimarea sunt urâte. Cumpătarea sau stăpânirea de
sine nu înseamnă reprimare. În zilele în care Patanjali a folosit cuvântul yama,
acesta avea un cu totul alt înţeles. Cuvintele se schimbă.
Poate că ai auzit următoarea anecdotă. Se spune că regele George I al
Angliei s-a dus să viziteze Catedrala Sf. Ion când se construia. Arhitectul,
Christopher Wren, era şi el prezent. Regele l-a privit şi a vrut să îi facă un
compliment. A spus doar trei fraze: “Este amuzantă. Este groaznică. Este
artificială.” Arhitectul a fost pur şi simplu măgulit cu aceste complimente...poate
că eşti surprins. Dar aceste cuvinte, astăzi nu mai au înţelesul de atunci. În zilele
acelea, cu trei sute de ani în urmă, amuzant însemna plăcut, groaznic însemna
măreţ şi artificial însemna artistic.
Fiecare cuvânt are o biografie şi el se schimbă aşa cum se schimbă şi viaţa.
Totul este în schimbare. Şi, de fapt, dăinuiesc doar acele cuvinte care au
capacitatea de a se schimba; altminteri dispar. Cuvintele ortodoxe, potrivnice
schimbării, pur şi simplu mor. Cuvintele vii au capacitatea de a aduna în jurul lor
înţelesuri noi şi astfel reuşesc să supravieţuiască timp de secole întregi. Yama era
un cuvânt minunat în timpul când trăia Patanjali.... După Ereud, cuvântul a
devenit urât - nu numai că i s-a schimbat înţelesul, ci şi intreaga aromă, întregul
gust al său. Pentru Patanjali, cumpătarea nu înseamnă reprimare.
215
El îndeamnă doar la o direcţionare a vieţii - nu la o reprimare a energiilor,

ci la direcţionarea lor. Poţi trăi într-un asemenea mod încât să te îndrepţi în mai
multe direcţii deodată - atunci nu vei ajunge nicăieri. Este la fel ca într-un
automobil: şoferul merge câţiva kilometri spre nord, apoi se răzgândeşte şi o ia
spre sud, după care spre vest - nu va ajunge nicăieri. Va muri acolo unde s-a
născut. Nu va avea niciodată sentimentul satisfacţiei. Te poţi îndrepta în multe
direcţii, dar până când nu te menţii pe una singură te mişti degeaba. Nu vei reuşi
decât să te simţi din ce în ce mai frustrat.
Controlul, cumpătarea înseamnă să îi dai o direcţie energiei vieţii. Energia
vieţii este limitată. Dacă vei continua să o foloseşti în mod nedirecţionat nu vei
ajunge nicăieri. Mai devreme sau mai târziu vei fi golit - dar această goliciune nu
va fi precum aceea a lui Buddha; va fi doar o deşertăciune, o goliciune negativă,
un container gol. Vei fi mort înainte să mori. Aceste energii ţi-au fost dăruite de
natură, existenţă. Dumnezeu, sau cum vrei să le denumeşti; ele pot fi folosite
într-un asemenea mod încât să devină o uşă care se deschide spre nelimitat, spre
nemărginire. Dacă mergi bine, conştient, atent, dacă îţi aduni toate puterile şi te
îndrepţi într-o singură direcţie, dacă nu mai eşti o mulţime ci un individ - atunci
înseamnă că ai realizat înţelesul din yama.
În mod normal fiecare are în interior o mulţime de voci. Una spune:
“Îndreaptă-te în direcţia aceasta.” Alta: “Nu, ia-o pe aici.” Cealaltă spune:
“Mergi la biserică.” “Ba nu mai bine la cinema” - spune alta. Şi nu vei fi
niciodată liniştit deoarece oriunde te-ai afla, te vei căi. Dacă mergi la cinema,
vocea care te îndemna să mergi la biserică îţi va crea probleme: “Ce faci aici? Îţi
pierzi timpul. Mai bine ar fi fost în templu...rugăciunea este foarte bună. Cine
ştie, poate că dacă te-ai fi dus aveai ocazia să te iluminezi.” Când mergi la
biserică, vocea care te îndemna să mergi la cinema va spune: “Ce faci aici? Stai
ca un prost. Te-ai mai rugat şi înainte şi nu s-a întâmplat nimic. De ce îţi pierzi
timpul?” Iar în jurul tău îi vezi pe alţii care stau ca şi tine, se roagă şi fac tot felul
de lucruri inutile - dar nu li se întâmplă nimic. Cine ştie, poate că la cinema
reuşeai să te distrezi. Acum ai pierdut timpul.
Dacă nu eşti un singur individ, o fiinţă unitară, oriunde te afli tot vei pierde
ceva. Nu te vei simţi acasă în nici un loc. Te vei îndrepta în tot felul de direcţii
fără să ajungi nicăieri. Vei înnebuni. Viaţa dezordonată te distruge. Nu este
surprinzător faptul că în Occident există foarte mulţi oameni nebuni. În Orient -
conştient sau nu - încă se mai urmează o viaţă cumpătată, echilibrată. Occidentul
priveşte cumpătarea sau controlul ca pe o sclavie aşa simţi că eşti liber,
independent. Dar până când nu eşti o singură fiinţă nu poţi fi liber. Libertatea ta
nu va fi decât o decepţie; nu va fi decât o sinucidere. Îţi vei distruge toate
posibilităţile, toate energiile pe care le ai; iar într-o buna zi vei simţi că toată
viaţa nu ai acumulat nimic, că nu ai realizat nimic, că nu ai crescut deloc.
216
Primul înţeles al cumpătării este următorul: să dai o direcţie vieţii.

Înseamnă să devii mai centrat. Cum? Centrul apare imediat ce îi dai o direcţie
vieţii. Direcţia este cea care creează centrul; apoi, centrul va da direcţie. Ele se
completează una cu alta, se satisfac una pe alta.
Până când nu eşti cumpătat nu poţi ajunge la a doua etapă: niyama -
regulile interioare. O viaţă disciplinată... şi acest cuvânt seamănă cu sclavia.
Toate cuvintele minunate din vremea lui Patanjali au devenit urâte în zilele
noastre. Dar îţi spun, până când nu ai o viaţă ordonată, disciplinată, vei rămâne
un sclav al instinctelor - şi poţi crede că aceasta este libertate, dar vei fi un sclav
al gândurilor vagaboande. Nu este libertate. Poate că nu ai un stăpân vizibil, dar
în jurul tău vor exista tot felul de stăpâni invizibili care te vor domina aşa cum
vor. Doar cel care se controlează poate ajunge propriul său stăpân.
Însă acest lucru este foarte îndepărtat, deoarece stăpânul adevărat apare
doar în cea de-a opta etapă. Atunci omul ajunge un cuceritor, un jina. Ajungi un
buddha, un iluminat. Doar la final ajungi precum Hristos, un salvator - eşti salvat
şi poţi salva. Nu înseamnă că încerci să îi salvezi: doar prezenţa ta este o
influenţă salvatoare. Iată a doua etapă: niyama - regulile interioare.
Cea de-a treia este postura. Fiecare etapă izvorăşte din cea anterioară:
ajungi la asana, la postură, doar atunci când ai o viaţă ordonată. Urmăreşte să
stai liniştit. Nu vei putea - corpul va încerca să se revolte. Brusc, vei începe să
simţi că te doare una sau alta. Picioarele îţi amorţesc şi vei simţi o nelinişte
totală. Până acum nu ai mai simţit aşa ceva. De ce apar atât de multe probleme
doar pentru că stai liniştit? Simţi tot felul de furnicături. Priveşte, vei vedea că nu
există nici un fel de furnici; corpul doar te amăgeşte. El încă nu este pregătit să
fie disciplinat. Este răsfăţat. Nu vrea să te asculte. Vrea să fie el stăpânul. Iar tu l-
ai urmat întotdeauna. Acum, a devenit imposibil să stai liniştit chiar şi pentru
câteva secunde.
Mulţi trec printr-un asemenea iad atunci când li se spune să stea nemişcaţi.
Dacă îndemn pe cineva să stea nemişcat, îmi va răspunde: “Doar să stau tăcut şi
liniştit, fără să fac nimic?” - “activitatea” este o obsesie. “Măcar dă-mi o mantra
s-o repet.” Are nevoie de o ocupaţie. Pare dificil să stea liniştit şi tăcut. Iar
aceasta este cel mai minunat fenomen care i se poate întâmpla cuiva: să stea fără
să facă nimic, fiind deplin conştient.
Asana înseamnă postură relaxantă. În ea eşti atât de relaxat, atât de liniştit
şi odihnit, încât nu mai ai nevoie deloc să mişti corpul. În acel moment, brusc,
transcenzi corpul.
Corpul încearcă să te păcălească: “Uite, ai tot felul de furnicături” - deodată
simţi nevoia să te scarpini. Trupul îţi spune: “Vino înapoi. Unde te îndepărtezi?
Nu pleca aşa departe” - deoarece conştiinţa urcă, se îndepărtează de existenţa
corporală.
217
Hmm?... trupul începe să se revolte. Nu ai mai făcut aşa ceva şi pentru a te

aduce înapoi începe să îţi creeze tot felul de probleme. Te face atent, creează
durere, mâncărime, furnicături. Trupul se revoltă. Eşti chemat înapoi: “Nu te
îndepărta. Rămâi aici” - rămâi legat de corp şi de pământ. Te îndrepţi spre cer,
iar trupul se înspăimântă.
Asana urmează doar după ce o persoană începe să ducă o viaţă ordonată, să
respecte anumite reguli interioare; doar atunci postura este posibilă. În acel
moment trupul va putea sta liniştit, deoarece ştie că eşti un om disciplinat. Dacă
vrei să rămâi nemişcat, vei rămâne - nu se poate face nimic împotriva voinţei
tale. Poate că va încerca să spună tot felul de lucruri...dar se va opri. Nu îl ascultă
nimeni. Aceasta nu este o suprimare a corpului. Dimpotrivă, trupul încearcă să te
suprime. Nu este o reprimare. Nu îi spui corpului să facă ceva anume, ci doar te
odihneşti. El însă nu cunoaşte ce este odihna, deoarece nu i-ai permis niciodată
să o facă. Întotdeauna ai fost neliniştit. Cuvântul asana înseamnă odihnă, linişte
deplină; iar dacă poţi face acest lucru, ţi se vor deschide multe posibilităţi.
Când trupul se află în odihnă îţi poţi controla respiraţia. Pătrunzi mai adânc,
deoarece respiraţia este un pod care face legătura dintre corp şi suflet, dintre corp
şi minte. Dacă poţi face pranayama - controlul respiraţiei - deţii controlul
asupra minţii.
Ai observat faptul că ori de câte ori mintea se modifică, ritmul respiraţiei
este şi el modificat? Dacă îţi schimbi ritmul respiratoriu, activitatea mentală se
modifică imediat. Când eşti furios nu poţi respira calm; dacă o faci, furia dispare.
Încearcă. În furie, respiraţia devine haotică, neregulată, zgomotoasă, neliniştită.
Nu mai există armonie. Acordul este pierdut. Încearcă următorul lucru: când eşti
furios, relaxează-te şi permite-i respiraţiei să urmeze un ritm. Brusc, vei simţi că
furia a dispărut. Ea nu poate exista fără un anumit tip de respiraţie.
Când faci dragoste, fără să realizezi controlul potenţialului sexual,
respiraţia se schimbă, devine violentă. Când eşti foarte plin de sexualitate,
respiraţia devine foarte violentă. Sexul are puţină violenţă în el. Iubiţii uneori se
muşcă sau se bat. Iar dacă priveşti două persoane care fac dragoste, vei observa
că actul sexual seamănă mai mult cu o luptă. Ambii parteneri respiră haotic;
respiraţia nu mai are un ritm, nu mai este în acord.
În tantra, unde s-a lucrat şi s-au realizat multe în privinţa controlului
energiei sexuale, s-a lucrat şi asupra ritmului respiraţiei. Dacă iubiţii, în timp ce
fac dragoste, pot avea o respiraţie ritmică, la unison, acolo nu va mai apare
ejacularea. Se pot iubi ore întregi, deoarece ejacularea este posibilă doar atunci
când respiraţia este haotică, nu este ritmată: corpul absoarbe energie când
respiraţia are un ritm. Tantra a dezvoltat multe tehnici prin care poţi modifica
ritmul respiraţiei. Atunci vei putea face dragoste ore întregi, fără să ejaculezi deci
fără să pierzi nici un fel de energie.
218
Dimpotrivă, chiar câştigi. Dacă cei doi se iubesc, fuziunea amoroasă îi va

ajuta să se reîncarce - deoarece energiile lor sunt opuse. Întâlnirea dintre
energiile contrare face ca ele să se polarizeze una pe alta; altminteri, energia este
pierdută şi te vei simţi gol, pierdut, înşelat.
După asana urmează pranayama, controlul respiraţiei. Timp de câteva zile
urmăreşte-ţi ritmul respiratoriu: când eşti furios cum respiri - cât de îndelungată
este expiraţia sau inspiraţia, dacă sunt la fel, doar urmăreşte. Observă proporţia
inspiraţiei şi expiraţiei. Observă-te atunci când eşti sexual. Urmăreşte felul în
care respiri atunci când stai tăcut şi priveşti cerul înstelat. Când eşti plin de
compasiune, observă; de asemenea, priveşte-te atunci când eşti enervat. Dacă îţi
vei urmări ritmurile respiratorii, vei afla foarte multe despre tine.
Iar pranayama nu este o tehnică pe care o poţi învăţa. Trebuie să o
descoperi, deoarece fiecare are un ritm respiratoriu diferit. Respiraţiile sunt
precum amprentele. Respiraţia este un fenomen individual, de aceea nu o predau
niciodată. Trebuie să îţi descoperi propriul ritm. Pentru tine este benefic un
anumit ritm, dar pentru altcineva poate că este periculos. Descoperă-l.
Şi nu este dificil. Nu este nici o nevoie să întrebi un expert. Doar notează şi
urmăreşte-ţi stările timp de o lună. Atunci vei cunoaşte care este ritmul în care te
simţi cel mai odihnit, cel mai relaxat, tăcut, calm, liniştit. Vei afla ritmul
respiratoriu în care te simţi beatific, extatic - ai atât de mult încât îl poţi împărtăşi
întregii lumi fără să pierzi nimic din el. Simte şi urmăreşte momentul în care te
simţi una cu universul, când realizezi că nu mai există nici un fel de separare.
Când te simţi una cu păsările, copacii, râurile, pietrele, oceanul, nisipul -
urmăreşte. Vei descoperi multe ritmuri respiratorii, un spectru foarte larg: de la
cele mai violente, urâte, suferinde, la cele mai tăcute şi liniştite, beatifice.
Iar atunci când ţi-ai descoperit ritmul, practică-l - fă-l o parte din viaţa ta.
Încet-încet va deveni ceva automat şi vei respira numai în acel ritm. Şi prin acest
ritm viaţa ta va deveni o viaţă dc yoghin: nu vei mai fi furios, obsedat de aspectul
sexual, nu te vei mai simţi plin de ură. Brusc vei simţi că se, produce în tine o
transformare.
Pranayama este una dintre cele mai măreţe descoperiri care s-a întâmplat
conştiinţei umane. Aterizarea pe Lună este nimic în comparaţie cu pranayama.
Pare ceva foarte excitant şi deosebit, dar nu înseamnă nimic, pentru că, chiar
dacă ajungi, ce realizezi acolo? Vei rămâne acelaşi. Vei continua să faci acelaşi
non-sens pe care îl faci şi aici. Pranayama este o călătorie interioară. Este cea
de-a patra etapă - şi nu sunt decât opt. Odată cu ea, jumătate din călătorie a
trecut. Cel care a învăţat pranayama dar nu de la un învăţător - deoarece acesta
este un mod indirect, puţin eficient şi nu sunt de acord cu aşa ceva - ci prin
propria descoperire şi atenţie; cel care şi-a învăţat ritmul fiinţei sale, deja a făcut
jumătate din drum.
219
Pranayama este una dintre cele mai semnificative descoperiri.

După controlul respiraţiei urmează pratyahara, retragerea simţurilor.
Este acelaşi lucru despre care vorbeam şi ieri: “căinţa” creştinilor înseamnă, de
fapt, în ebraică “reîntoarcere” - deci, nu căinţă, ci reîntoarcere, revenire. Şi toba,
termenul musulman care a devenit asemănător căinţei, înseamnă tot reîntoarcere.
Aşadar, pratyahara înseamnă revenire acasă şi aceasta este posibilă doar după ce
s-a descoperit pranayama. Atunci vei cunoaşte care este ritmul propriu: ştii în
care stare te simţi cel mai acasă şi în care te simţi cel mai îndepărtat de casă.
Când eşti violent, sexual, agresiv, gelos, posesiv, vei descoperi că te afli departe
de tine; în compasiune, iubire, rugăciune, gratitudine, vei vedea că te afli acasă.
După pranayama este posibilă pratyahara - reîntoarcerea. Acum ştii calea - vei
şti cum să păşeşti înapoi.
Când ajungi cât mai aproape de tine însuţi, de miezul tău, când simţi că te
afli la porţile fiinţei, atunci urmează dharana. Pratyahara te aduce aproape de
poartă; pranayama este podul care face trecerea din exterior în interior. Iar
dharana devine posibilă doar când ai reuşit să ajungi aproape de porţi. Acum eşti
capabil să îţi focalizezi mintea asupra unui singur obiect. La început ai dat o
direcţie corpului; apoi energiei vieţii - acum îi dai o direcţie minţii. Nu îi mai
permiţi să mai plece nicăieri. Iată scopul existent în dharana: fixarea atenţiei
asupra unui singur punct.
Când atenţia este fixată asupra unui singur punct, gândirea încetează,
deoarece gândurile sunt posibile doar când mintea se mişcă dintr-un loc într-
altul. Dacă mintea sare precum o maimuţă, atunci fiinţa ta va semăna cu o piaţă
aglomerată. Dar există posibilitatea concentrării asupra unui punct doar după ce
s-a realizat pranayama şi pratyahara.
După dharana devine posibilă şi dhyana. În concentrare îţi focalizezi
mintea pe un singur punct. În dhyana renunţi la acel punct. Acum eşti pe deplin
centrat, nu mai te îndrepţi nicăieri - deoarece oriunde te-ai îndrepta nu va fi decât
în exterior. Chiar şi gândul existent în concentrare este ceva străin ţie - există un
obiect; nu mai eşti singur, ci sunteţi doi. În concentrare sunteţi doi: obiectul şi tu.
După concentrare trebuie să renunţi chiar şi la acel obiect, pentru că tu şi obiectul
acum sunteţi o singură fiinţă.
Toate templele îi conduc pe oameni doar până la concentrare. Nu te pot
duce mai departe, deoarece fiecare templu are în el un obiect: imaginea lui
Dumnezeu este un obiect asupra căruia să te concentrezi. Orice templu te
conduce până la dharana. De aceea, cu cât o religie este mai elevată, cu atât mai
puţin vei găsi în ea temple, idoli sau imagini. Acestea trebuie să dispară. Templul
va fi absolut gol, astfel încât doat tu să exişti acolo - nimeni altcineva nici un
obiect, doar subiectivitate pură.
220
Dhyana este subiectivitate pură, contemplaţie - nu o contemplare “a ceva”,

deoarece aceasta ar însemna concentrare. În engleză nu există cuvinte mai bune
Concentrarea înseamnă o focalizare asupra unui lucru. Dhyana este meditaţie:
acolo nu mai există nimic, dar te afli într-o stare de intensă conştientizare
Obiectul a dispărut, dar subiectul nu a căzut în somn. Este un fel de concentrare
mai profundă, în care nu mai există nici un obiect, în care eşti centrat - însă
sentimentul “eu”-ului încă mai persistă. Acesta încă mai atârnă. Obiectul a
dispărut, dar subiectul încă există. Simţi că tu eşti.
Acesta însă nu este ego-ul. În sanscrită există doua cuvinte: ahamkara şi
asmita. Primul înseamnă “eu sunt”, iar cel de-al doilea înseamnă “sunt'’, doar
“existenţă” - fără nici un ego, doar umbra sa mai persistă. Încă mai simţi că eşti.
Acesta nu este un gând, pentru că dacă ar fi înseamnă că este ego-ul care produce
gândul. În meditaţie, ego-ul dispare complet; mai persistă doar existenţa, doar un
fenomen fantomatic, doar o senzaţie. Meditaţia este precum dimineaţa: soarele
încă nu a răsărit, dar mai simţi asmita, existenţa.
Încă mai poţi cădea. O cât de mică tulburare - cineva îţi vorbeşte şi auzi -
meditaţia a dispărut; ai revenit în concentrare. Dacă nu doar auzi, ci începi să te
gândeşti la cuvinte deja ai ajuns la pratyahara. Când devii identificat cu gândirea
şi pratyahara va dispare şi revii la pranayama. Iar dacă gândul te-a acaparat atât
de mult încât îţi pierzi ritmul respiratoriu, cobori în asana. Şi dacă respiraţia şi
gândul sunt atât de tulburătoare încât trupul nu mai poate sta liniştit, a dispărut şi
asana. Toate sunt intim corelate
Oricine poate ieşi din meditaţie. Meditaţia este punctul cel mai periculos
din care se poate cădea, deoarece este înalt şi te poţi lovi destul de rău. În India,
avem un cuvânt foarte ciudat, yogabhrasta: cel care a căzut din yoga. El totodată
apreciază, dar şi condamnă. Când spunem că cineva este un yoghin, aceasta este
o apreciere. Iar când spunem că cineva este un yogabhrasta, aceasta este o
condamnare. Un asemenea om a ajuns la meditaţie, într-o viaţă anterioară, dar a
decăzut. Din meditaţie încă există posibilitatea să revii în lume - iar acest lucru
se datorează asmita-ei, sentimentului de existenţă. Sămânţa încă este vie. Poate
răsări în orice moment, aşadar călătoria încă nu s-a sfârşit.
Doar când dispare asmita, când nu mai simţi că exişti desigur, tu eşti, dar
acolo nu mai apare nici o reflecţie a sentimentului că “eu sunt” sau chiar a celui
de “sunt” - în acea clipă răsare samadhi-ul; extazul beatific. Samadhi este o
transcendere; de acolo nu te mai poţi întoarce. Acesta este punctul fără de
întoarcere. Nimeni nu mai poate cădea. Un astfel de om este o fiinţă divină;
Buddha este o fiinţă divină. Mahavira este o fiinţă divină. Acel om nu mai face
parte din lumea aceasta. Poate că există aici, dar nu mai face parte din ea. Este un
străin. Căminul său se află în altă parte. Chiar dacă păşeşte pe acest pământ, nu
mai calcă pe el.
221
Iată cum este definit cel care a ajuns la samadhi: el trăieşte în lume însă
lumea nu mai trăieşte în el.
Acestea sunt cele opt etape şi opt membre. Sunt denumite membre
deoarece sunt o unitate organică; sunt etape deoarece trebuie să treci de la una la
cealaltă - nu poţi începe de oriunde. Trebuie să porneşti de la yama.
Încă câteva lucruri trebuiesc înţelese, deoarece acesta este un fenomen
central. Yama este podul care face legătura dintre tine şi ceilalţi; cumpătarea
înseamnă controlul comportamentului. Este un fenomen care face legătura între
tine şi societate. Este vorba despre un comportament mai conştient: nu mai
reacţionezi inconştient, ca un mecanism, precum un robot. Devii mai atent, mai
conştient. Reacţionezi doar când este absolut necesar; iar atunci, de fapt, vei
încerca să răspunzi, nu să reacţionezi.
Răspunsul este diferit de reacţie. Iată prima diferenţă: o reacţie este un
automatism; un răspuns este conştient. Cineva te insultă: reacţionezi imediat şi îl
insulţi. Acolo nu a mai existat nici o pauză în care să apară înţelegerea - este o
reacţie. Un om cumpătat va aştepta, va asculta insulta, se va gândi la ea.
Gurdjieff obişnuia să spună că viaţa i-a fost complet schimbată la moartea
bunicului său, care i-a spus: “Eu sunt un om sărac şi nu am nimic să-ţi las, dar
vreau totuşi să îţi dau ceva. Singurul lucru care mi-a fost lăsat de tatăl meu şi la
care ţin ca la o comoară.... Acum eşti tânăr şi nu înţelegi, dar dacă îţi vei aduce
aminte vei înţelege: Când cineva te insultă să nu îi răspunzi decât după ce au
trecut 24 de ore.”
Aceasta a devenit o transformare. Cum ai putea să mai reacţionezi după
atâta timp? Reacţia este spontană”. Gurdjieff spunea: “Dacă cineva mă insultă
sau mă jigneşte îi spun: «Voi reveni mâine. Nu îmi este permis să răspund decât
după 24 de ore - aceasta este promisiunea care i-am făcut-o bunicului meu. Dar
voi reveni.” Cel care ar auzi aşa ceva ar rămâne şocat, nu va înţelege ce se
întâmplă.
Şi Gurdjieff s-a ţinut de cuvânt. Se gândea la insultă, iar uneori observa că
este adevărată. Atunci se ducea şi îi mulţumea celui care l-a jignit: “Mai făcut să
realizez ceva de care eram inconştient şi pentru aceasta îţi mulţumesc.” Uneori
observa că insulta este complet neadevărată. Atunci de ce să se mai obosească?
Nimănui nu îi pasă de minciuni. Când te simţi rănit, înseamnă că în cuvintele ce
ţi-au fost adresate există un adevăr; altminteri nu te-ai simţi jignit.
Gurdjieff continua: “S-a întâmplat de multe ori să pun în aplicare formula
dăruită de bunicul meu şi treptat-treptat furia a început să dispară” - şi nu doar în
legătură cu furia - încet-încet a realizat că aceeaşi tehnică poate fi folosită şi cu
emoţiile: totul dispare. Gurdjieff a fost unul dintre cele mai înalte vârfuri ale
acestei epoci, un buddha. Şi întreaga sa călătorie a început cu un pas foarte mic,
o promisiune făcută unui muribund. Aceasta i-a schimbat întreaga viaţă.
222
Yama este podul dintre tine şi ceilalţi - trăieşte conştient; pune-te în

legătură cu oamenii în mod conştient. Următoarele două, niyama şi asana,
privesc tot corpul. Cea de-a treia, pranayama este tot un pod. Aşa cum prima
etapă, yama, este un pod între tine şi ceilalţi, următoarele două etape reprezintă o
pregătire pentru un alt pod - corpul tău este pregătit prin niyama şi asana - acesta
făcând legătura între corp şi minte. După pranayama urmează pratyahara şi
dharana, care reprezintă pregătirile făcute pentru mental. Dhyana este un pod
între minte şi spirit. Iar samadhi este finalul. Toate sunt inlercorelate, ca verigile
dintr-un lanţ; iar aceasta este întreaga ta viaţă.
Relaţia pe care o ai cu ceilalţi trebuie schimbată. Modul în care te asociezi
cu alte persoane trebuie să fie transformat. Dacă vei continua să o faci ca înainte,
nu va exista nici o posibilitate de transformare. Urmăreşte felul în care te
comporţi cu soţia, cu copiii sau cu prietenii. Transformă-te. Sunt o mie şi una de
lucruri care trebuiesc modificate. Aceasta este yama, controlul - dar control şi nu
reprimare. Prin înţelegere apare controlul. Prin ignoranţă apare suprimarea şi
impunerea. Acţionează întotdeauna prin înţelegere şi nu te vei răni nici pe tine şi
nici pe alţii.
Yama creează în jurul tău un mediu plin de bunătate. Dacă eşti duşmănos
faţă de toţi - urâcios, ursuz, violent - cum ai putea pătrunde în interior? Toate
aceste lucruri nu îţi vor permite să te mişti. Vei fi atât de tulburat la suprafaţă,
încât nu va mai fi posibilă călătoria interioară. Yama va crea o atmosferă
prietenoasă. Când te comporţi cu ceilalţi într-un mod prietenos şi plin de
bunătate, aceştia nu îţi vor pune nici un fel de piedici în călătoria interioară. Vor
deveni chiar nişte ajutoare. Dacă îţi iubeşti copilul, atunci când meditezi el nu te
va deranja. Le va spune celorlaţi: “Faceţi linişte. Tăticul meditează.” Dar dacă
eşti nervos faţă de el, atunci îţi va crea tot felul de neplăceri. Inconştient va dori
să se răzbune. Când îţi iubeşti soţia, ea va deveni un ajutor; altminteri nu îţi va
permite să te rogi sau să meditezi - deoarece simte că treci dincolo de controlul
ei.
Aşa ceva văd în fiecare zi: Soţul vine să fie iniţiat. Imediat soţia apare
plângând: “Ce ne-ai făcut familiei? Ne-ai distrus complet.” Ştiu că soţul nu o
iubea; altminteri, ar fi fost fericită. Ar fi celebrat faptul că soţul ei a devenit un
sannyasin. Dar el nu o iubea şi acum, prin meditaţie, vrea să se îndepărteze şi
mai mult de ea; deci, în viitor nu se mai poate aştepta deloc la atenţie din partea
lui. Când iubeşti pe cineva, acea persoană va deveni un ajutor în evoluţia ta,
deoarece ştie că vei începe să o iubeşti şi mai mult. Celălalt cunoaşte gustul
iubirii. Toate meditaţiile te vor ajuta să iubeşti mai mult şi mai minunat.
Acelaşi lucru i s-a întâmplat surorii lui Sheela. Se afla într-o tabără şi dorea
să fie iniţiată, dar soţul ei nu era de acord. Soţul este un om foarte, foarte educat,
hmm?...director al unui institut de cercetare din America.
223
Atunci a plecat acasă şi a început conflictul. Ea dorea iniţierea, iar el nu îi

permitea. După aceea soţul a venit să mă vadă: “Cine este acest om care vrea să
ne distrugă viaţa?” Şi a devenit el sannyasin. Acum soţia este cea care creează
probleme! Ea este absolut împotrivă. Iar el este un om foarte simplu, chiar
minunat. Îmi scrie: “Ce să fac? O iubesc, dar s-a schimbat complet când a aflat
că am fost iniţiat “ Aşa merg lucrurile. Fiecare încearcă totul pentru a-l controla
pe celălalt.
Un om cumpătat, al yama-ei, se controlează pe sine şi nu pe alţii. Celorlalţi
le dă libertate. Tu însă încerci să îi controlezi pe alţii şi niciodată pe tine. Cel care
a intrat pe cale şi este la primul pas - yama- iubeşte atât de mult încât poate da
libertate oricui şi se iubeşte pe sine atât de mult încât se poate controla. Acest
lucru trebuie bine înţeles: Se iubeşte atât de mult încât nu-şi poate permite să
risipească energiile pe care le are; trebuie să le dea o direcţie ascendentă.
Niyama şi Asana suni tot pentru corp. O viaţă disciplinată este foarte
sănătoasă pentru trup, deoarece corpul este un mecanism. Dacă duci o viaţă
agitată, nu vei face decât să îl aduci în confuzie. Astăzi mănânci la ora unu, iar
mâine la unsprezece, poimâine la ora zece - îl zăpăceşti. Trupul are şi el un ceas
biologic interior. Dacă mănânci la ora potrivită el va şti ce trebuie să facă -
sucurile gastrice vor şti când este momentul să pătrundă în stomac. Altminteri
vei avea parte de o digestie foarte grea.
Sucurile gastrice trebuie să fie pregătite să primească mâncarea cât timp
este caldă, astfel absorbţia poate începe imediat. Mâncarea poate fi absorbită în
şase ore, dacă sucurile sunt pregătite. Dacă nu sunt, atunci poate dura chiar zece
sau douăsprezece ore pentru ca mâncarea să fie absorbită. Vei începe să te simţi
letargic, îngreunat. Hrana îţi va da viaţă, dar nu o viaţă pură. Vei simţi că ai o
greutate în piept. Mâncarea poate deveni energie pură - dar pentru aceasta este
necesară o viaţă disciplinată, cumpătată.
Te duci să te culci la ora zece în fiecare seară: corpul va şti la ora zece fix
îţi dă alarma. Fii atent, eu nu spun să devii obsedat. Se poate şi acest lucru.
Oamenii pot foarte uşor să devină obsedaţi....
Există multe povestiri despre Immanuel Kant. El devenise obsedat cu
privire la punctualitate şi regularitate. Este o nebunie. Nu crea o obsesie pentru
nimic. El avea o rutină atât de fixă încât chiar dacă avea oaspeţi nu renunţa la ea;
se uita la ceas, se ridica şi pleca spre dormitor. Pleca fără să spună nimic -
deoarece aceasta ar fi însemnat o pierdere de timp - şi se arunca în pat. Atunci
servitorul trebuia să le spună oaspeţilor: “Puteţi pleca, pentru că s-a dus la
culcare.” Servitorul său îl cunoştea şi se obişnuise atât de mult cu Kant încât nici
nu mai trebuia să spună: “Mâncarea este gata, domnule” - sau: “Este timpul de
culcare“ Nu, trebuia doar să îi amintească cât este ora: “Ora unsprezece,
domnule.” Alunei el se ridica şi pleca la culcare.
224
Kant era atât de punctual încât servitorul său devenise ca un dictator -

întotdeauna îl ameninţa: “Dacă nu îmi măriţi salariul, voi pleca.” Şi trebuia să îl
plătească mai bine, deoarece altcineva nu putea să se supună regulilor sale. Odată
au încercat, dar nu a fost posibil, deoarece Kant trăia la secundă.
Într-o zi pleca la universitate; era profesor şi filosof. În acea zi s-a întâmplat
să plouă foarte mult şi unul dintre pantofi i-a rămas înămolit în noroi - aşa că l-a
lăsat acolo. Dacă l-ar fi luat, ar fi întârziat la cursuri. Se spune că oamenii din
zona Konigsberg, îşi potriveau ceasurile după el - era punctual la modul absolut.
S-a întâmplat ca cineva să îşi cumpere o casă vecină cu cea a lui Kant şi a
început să planteze câţiva copaci. În fiecare zi, la ora cinci, Kant obişnuia să stea
la fereastră şi să privească cerul. Acum însă copacii îi acopereau fereastra şi nu
mai putea privi cerul. Simţea că se îmbolnăveşte. A chemat chiar doctorii, dar
aceştia nu i-au putut găsi nici o boală. Era sănătos tun. Atunci servitorul a spus:
“Nu vă îngrijoraţi. Ştiu care este motivul pentru care se simte bolnav. Copacii
din faţa ferestrei îi acoperă priveliştea. Acum nu mai poate merge la fereastră să
privească cerul.” În cele din urmă au convins vecinul să taie copacii şi imediat
Kant şi-af revenit; boala a dispărut.
Aceasta este însă o obsesie. Nu trebuie să ajungi aşa; totul trebuie înfăptuit
cu înţelegere. Niyama şi asana, regulile interioare şi posturile corporale, sunt tot
pentru corp. Un trup cumpătat este un fenomen minunat - o energie controlată,
direcţionată este strălucitoare, este vie şi nu moartă. Atunci şi corpul devine
inteligent, înţelept, va străluci cu o nouă conştientizare.
După acestea urmează pranayama - un pod care face legătura dintre minte
şi corp. Poţi transforma trupul prin respiraţie; poţi transforma mintea prin
respiraţie. Pratyahara şi dharana, reîntoarcerea în tine şi concentrarea ţin de
transformarea minţii. Apoi, dhyana este tot un pod dinspre minte spre suflet sau
non-suflet - cum vrei să îl denumeşti, oricum înseamnă amândouă. Dhyana este
podul spre samadhi.
De la societate spre tine trebuie să traversezi podul yama. Pentru corp:
regulile interioare şi posturile corporale. Pentru a trece de la trup la minte este
necesară pranayama. Apoi, antrenarea minţii: pratyahara şi dharana - revenirea
în tine şi concentrarea. După acestea urmează ultimul pod: dhyana. Iar în final
ajungi la ţelul ultim: samadhi.
Samadhi este un cuvânt minunat. Înseamnă că acum totul este rezolvat.
Înseamnă samadhan: totul este realizat, atins. Acum nu mai există nici o dorinţă;
nu mai ai nimic de atins. Nu mai există nimic de transcens, nu mai există un
dincolo - ai ajuns acasă.
225
XVI. UNIVERSUL MĂ IUBEŞTE?
1. Care este calea ta, calea pe care ne-o dezvălui?
Nu este deloc o cale; tu nu trebuie să mergi pe ea. Mai degrabă, este o

simplă înţelegere. Va trebui să opreşti orice peregrinare. Printr- o cale se
înţelege un efort care trebuie depus pentru a ajunge undeva; pe un drum te
îndrepţi spre ceva anume; calea este un mijloc, iar capătul se află undeva în
viitor. Asta înţeleg eu atunci când afirm că nu vorbesc aici despre nici un fel de
cale; este o simplă înţelegere. Dacă înţelegi, ai ajuns deja la capăt. Când înţelegi,
înseamnă că nu te-ai îndepărtat niciodată de ţel. Poate că ai visat că te
îndepărtezi, dar nu ţi-ai părăsit casa nici măcar pentru o singură clipă.
Aceasta este o non-cale. Sau, dacă insişti şi eşti fascinat de cuvinte, o poţi
denumi calea fără de cale. Însă încearcă să mă înţelegi: aceasta nu este o cale. Eu
nu îţi ofer mijlocul, ci finalul.
2. De când am venit la tine, trăirea unei vieţi meditative a devenit un
fenomen mai facil şi mai natural. Oricum, practic am renunţat la orice speranţă
pentru iluminare. Sunt acestea nişte tendinţe contradictorii?
Nu, deloc. Pentru a atinge iluminarea este chiar necesar să uiţi şi să îţi
pierzi orice speranţă faţă de ea. Altminteri, dorinţa de iluminare devine un
coşmar. Cu cât o vei dori mai mult, cu atât mai mult te vei îndepărta de ea - cu
cât este mai mare dorinţa, cu atât mai mare va fi distanţa. Renunţă la orice
dorinţă şi la orice speranţă. Doar atunci aceasta poate apărea. Dă-i un spaţiu; nu o
dori.
Cea mai mare barieră în calea iluminării este chiar dorinţa şi tânjirea după
ea, deoarece o minte care face aşa va fi întotdeauna tensionată. Va fi în
permanenţă neliniştită. Cum ai putea fi liniştit atunci când trebuie să ajungi
undeva anume? Poate că stai pe loc, dar de fapt te mişti. Vizibil te odihneşti, dar
invizibil eşti agitat. Aruncă întreg acest non-sens. Nimeni nu a reuşit vreodată să
ajungă la iluminare prin dorinţă. De aceea toţi buddha insistă asupra faptului că
trebuie să fii lipsit de dorinţe.
Eu nu spun că atunci când eşti lipsit de dorinţe vei ajunge la iluminare sau
la nirvana; spun doar că atunci eşti nirvana, eşti iluminarea. Dorinţa este aceea
care te tulbură, la fel ca unduirile de pe suprafaţa unui lac...când acestea dispar,
lacul este liniştit.
226
Este foarte uşor să renunţi la dorinţele pentru lucruri materiale. De fapt,

este o prostie să te agăţi de ele. Doar cei ignoranţi se agaţă de acestea, deoarece
oricine poate vedea că, mai devreme sau mai târziu, nu le va mai avea. Orice
ataşament este inutil şi cel care este inteligent poate realiza faptul că acumularea
nu te îmbogăţeşte deloc; mai degrabă, te va sărăci mai mult. Cu cât vei deţine
mai multe lucruri, cu atât mai mult te vei simţi mai gol.
Un om bogat devine, în interior, din ce în ce mai sărac. Nu poţi găsi
cerşetori mai mari ca împăraţii. Având tot ce îşi doresc, pentru prima dată vor
realiza că în interior nu s-au transformat deloc: nu există nici un fel de
mulţumire, nici o împlinire. Totul este la fel ca înainte; întregul efort a fost inutil
şi nu au reuşit decât să-şi irosească viaţa.
Nu este dificil să renunţi la dorinţele materiale, iar atunci când o faci
mintea va crea un alt gen de dorinţe: nirvana, moksha, iluminare. Acum vei
alerga după acestea. Situaţia rămâne aceeaşi - vei continua să fii înlănţuit de
dorinţe. Obiectul lor nu este important; ceea ce contează este faptul dacă doreşti
sau nu. Semnificativ nu este ceea ce doreşti. Aşa-numiţii învăţători spirituali te
îndrumă greşit: “Schimbă obiectul dorinţei. Nu mai dori lucruri lumeşti, ci
tânjeşte după Dumnezeu.” Dar îţi spun, atunci când îl doreşti pe Dumnezeu în
acest mod, automat l-ai transformat într-un obiect material. Iată definiţia lumii,
aşa cum o înţeleg eu: tot ce poate fi dorit este lumesc.
Dumnezeu nu poate fi dorit. Nu poţi face din Dumnezeu un obiect al
dorinţelor tale; acesta este un sacrilegiu. Iluminarea nu poate fi dorită, deoarece
aceasta apare doar în clipa în care nu mai există dorinţă. Iar iluminarea nu este
ceva care apare din exterior. Când mintea este eliberată de dorinţe, brusc, devii
conştient că în interior se află regele regilor. Întotdeauna a existat acolo, dar tu
nu-l vedeai pentru că erai prea îngrijorat şi preocupat de dorinţe şi realizări.
Bariera este chiar mintea care doreşte, aşa că este bine dacă ai renunţat la
orice speranţă de a te mai ilumina.
Însă nu cred că ai renunţat complet la această speranţă - altminteri s-ar fi
întâmplat. Oricum, poate că ai dreptate: practic nu mai speri. Însă în interior încă
mai visezi la ea. Practic nu o mai doreşti, dar înăuntru dorinţa mai persistă.
Altminteri iluminarea s-ar fi produs. Apare imediat, fără să existe nici o pauză.
Este absolut sigur: când dorinţa te-a părăsit complet, iluminarea apare. De fapt,
nu este mare lucru - eşti doar tu fără dorinţe. Aşa că mai sapă puţin şi vei
descoperi înăuntru alte straturi ale dorinţei. Decojeşte ceapa până la miez.
Într-o bună zi o vei întâlni. Oricând este posibil. În orice clipă, când nu mai
fiinţează nici măcar o umbră a dorinţei, nici o unduire - când conştiinţa este
neumbrită, când focul, flacăra conştiinţei.... Şi brusc începi să râzi, începi să
înţelegi că ceea ce căutai se afla mereu înlăuntrul tău.
227
Acesta este înţelesul spuselor lui Iisus: “Împărăţia Domnului este înlăuntrul
tău.” Dacă era “în afară”, atunci ai fi putut să îl doreşti. Eşti chiar tu! De aceea
spun că nu dăruiesc nici o cale. Doar îmi împărtăşesc înţelegerea cu tine.
3. Universul mă iubeşte?
Nu este bună întrebarea. Ar fi trebuit să spui invers: “Tu iubeşti
Universul?” Deoarece universul nu este o persoană. Nu te poate iubi. Nu are un
centru sau poţi spune că “centrul este peste tot” - oricum este un fenomen
impersonal. Cum ar putea o existenţă non-personală să te iubească? Tu eşti cel
care poţi iubi.
Când iubeşti, universul răspunde - în mod absolut. Dacă faci un pas spre el,
acesta va face o mie de paşi spre tine - acesta este un răspuns.
Va trebui să înţelegi ceea ce a spus Lao Tzu: natura existenţei este
feminină. O femeie aşteaptă; nu face niciodată primul pas. Bărbatul este cel care
trebuie să aibă iniţiativa. El trebuie să îi facă curte, să o convingă. Existenţa este
feminină - doar aşteaptă. Va trebui să o curtezi; tu va trebui să faci primul pas şi
atunci ea te va copleşi - se va topi în tine, te va mulţumi la infinit. Exact ca o
femeie: când o cucereşti îşi va revărsa dragostea din abundenţă.
Nici un bărbat nu poate iubi la fel ca o femeie. Fiinţa sa nu se va implica
niciodată total. Femeia se află total în iubire; este viaţa şi sufletul ei. Dar ea
aşteaptă. Nu va prelua niciodată iniţiativa, nu te va urmări; iar dacă o face -
oricât de frumoasă ar fi - te va speria. Nu va mai arăta feminină. Va fi atât de
agresivă încât întreaga frumuseţe se va transforma în urâţenie. O femeie este
pasivă. Ţine minte acest cuvânt “pasiv”, pasivitate.
Universul este mama. Este mai bine să îl denumeşti pe Dumnezeu “mamă”
decât “tată”. Tatăl nu este atât de important. Mama te aşteaptă, este feminină - te
aşteaptă la infinit, trebuie doar să ciocăni la uşă. Dacă o faci, o vei descoperi
imediat. Însă dacă nu o faci, poţi sta la poartă mult şi bine.... Existenţa nu o va
deschide; nu este agresivă. Chiar şi în iubire nu este agresivă. De aceea spun că
îţi va răspunde.
Nu întreba: “Mă iubeşte universul?” Iubeşte-l tu şi vei vedea că iubirea ta
nu este aproape nimic în comparaţie cu iubirea lui. Îţi va răspunde printr-o iubire
infinită, te răsplăteşte într-un mod extraordinar.... Dar acesta este un răspuns -
universul doar aşteaptă, nu preia iniţiativa. Şi este minunat că aşteaptă;
altminteri, întreaga frumuseţe a iubirii ar fi fost pierdută.
Întrebarea aceasta este reprezentativă pentru mintea umană - îţi arată cum
funcţionează, întotdeauna întreabă: “Celălalt mă iubeşte?” Soţia spune: “Oare mă
iubeşte soţul?” La rândul său, soţul întreabă: “Nevasta mea mă iubeşte?” Copilul
se întreabă: “Mă iubesc părinţii?” Mereu te vei întreba ce face celălalt. Nu este
bine, te mişti într-o direcţie greşită. La un moment dat vei da de un zid în care nu
vei găsi nici o uşă. Te vei simţi rănit pentru că te vei izbi de zid.
228
Începutul este greşit. Ar trebui să întrebi: “Îmi iubesc soţia? Îmi iubesc
soţul? Îmi iubesc copiii, părinţii?” Întotdeauna să începi de la tine - dacă tu
iubeşti.
Iar misterul este tocmai acesta: dacă tu iubeşti, vei observa că oricine te
iubeşte. Soţia, copiii, părinţii, prietenii, toţi te vor iubi. Persoanei care iubeşte din
inimă i se răspunde din toate părţile. Iubirea nu poate fi un copac sterp.
Înfloreşte.
Dar trebuie să mergi pe calea cea bună. Fiecare se interesează dacă celălalt
îl iubeşte şi în felul acesta nimeni nu mai iubeşte. Astfel, iubirea devine o
fantezie, va dispărea de pe pământ - chiar s-a întâmplat. Iubirea nu mai există
decât în poezii, în imaginaţie, în vise. Realitatea este lipsită de iubire - şi asta
pentru că fiecare începe cu o întrebare greşită.
Înlătură această boală şi întreabă: “Oare eu iubesc?” Iar aceasta va deveni o
cheie cu care poţi deschide inima oricui. Şi cu timpul, vei deveni capabil să
deschizi chiar sufletul existenţei; atunci va deveni o rugăciune. Gândeşte-te la
întrebarea: “Universul se roagă mie?” Este o prostie; o absurditate. Nu ai întreba
aşa ceva; totuşi rugăciunea este înflorirea cea mai înaltă a iubirii.
Roagă-te universului şi vei simţi că râuri de iubire te vor inunda din toate
părţile. Devii mulţumit. Universul are multe să-ţi dăruiască, dar pentru asta
trebuie să fii deschis. Şi deschiderea nu este posibilă decât dacă tu iubeşti; atunci
devii vulnerabil şi deschis, altfel vei fi închis. Iar împotriva acestei recluziuni
nici chiar universul nu poate face nimic.
4. Este posibil să atingi stările spirituale cele mai înalte în timp ce reprimi
sau excluzi părţi ale fiinţei prin condiţionări şi iluzii exterioare?
Nu, este imposibil. De fapt, mă întrebi: “Este posibil să urci pe scară doar
parţial?” O parte din tine rămâne jos, iar cealaltă să urce - cum ar fi posibil? Tu
eşti o unitate organică; nu poţi fi divizat. Iată înţelesul cuvântului “individ”: ceea
ce nu poate fi divizat. Eşti un individ. Trebuie să ajungi la uşa divinului întreg, în
totalitatea ta.
De aceea, insist mereu asupra faptului că, dacă îţi reprimi furia nu vei mai
fi capabil să intri în templul divinului. Cum vei putea să intri? Cine va rămâne cu
furia părăsită? - tu. Dacă încerci să reprimi sexul, nu vei putea intra, deoarece
cine este sexul? - tu, energia ta. Nu poţi lăsa nimic în afară. Dacă o faci, atunci
totalitatea ta va fi lăsată afară; astfel nu vei mai avea decât o singură posibilitate:
stai afară şi visezi că ai intrat. Acest lucru îl fac toţi aşa-numiţii “mahatma” - se
află în afara templului şi totuşi îl văd pe Dumnezeu, sunt deja în rai sau în
moksha.
Nu poţi intra decât total - nici măcar o singură parte nu va fi lăsată afară.
Atunci ce-i de făcut? Ştiu, există şi părţi urâte; îţi înţeleg situaţia. Nu doreşti să
aduci în faţa Divinului acele părţi. Îţi înţeleg problema.
229
Ai dori să arunci sexul, furia, gelozia, ura - vrei să devii pur, virgin,
inocent. Bine. Teoretic ar fi posibil, dar practic nu poţi realiza nimic astfel.
Singura cale este următoarea: transformă-te. Nu îţi tăia părţile; transformă-le.
Urâţenia poate deveni frumuseţe.
Ai observat o grădină? Aduci bălegar şi îl împrăştii pe pământ, însă cu
timpul acesta dispare în pământ; acum s-a transformat în frumuseţea florilor,
într-o multitudine de parfumuri şi culori. Aceasta este transformare. Mirosul urât
a devenit un parfum; culoarea urâtă a bălegarului s-a transformat în frumuseţea
florilor. Viaţa necesită transformare. Vei intra în templul divinului total,
transformat. Nu reprima nimic; mai degrabă, găseşte cheia prin care poţi
transforma. Furia devine compasiune. O persoană care nu este niciodată furioasă
nu poate fi nici miloasă - niciodată. Nu este nici o coincidenţă în faptul că toţi cei
24 de tirthinkara ai jainiştilor s-au născut luptători, kshatriya - au fost violenţi şi
totuşi au devenit predicatorii non-violenţei, ai compasiunii. Buddha este un
luptător, s-a născut într-o familie de kshatriya; şi cu toate acestea a devenit
floarea care răspândeşte cea mai multă compasiune. De ce? Aceştia au avut mai
multă energie a furiei decât tine. Când această furie a fost transformată şi
convertită, de fapt a devenit o energie extraordinară a compasiunii.
Ai nevoie de furie. Ea îţi este necesară în felul în care exişti acum, deoarece
este o protecţie şi vei avea nevoie atunci când eşti transformat, deoarece atunci
devine combustibilul, energia care te propulsează. Ai observat un copil care este
furios? Cât de minunat arată - radiază şi este plin de vitalitate, ca şi cum ar fi gata
să explodeze şi să distrugă întreaga lume. Un copil este ca o bombă atomică -
este doar energie pură. Dacă nu îl îndemni să-şi reprime energia, ci îi arăţi cum
să o înţeleagă, atunci aceasta poate fi transformată.
Priveşte: norii se adună pe cer şi încep să tune şi să fulgere. Fulgerul, cu
câteva sute de ani în urmă, era un fenomen terifiant în viaţa oamenilor. Tu nu
realizezi acest fapt, deoarece acelaşi fenomen a devenit electricitate. A devenit
un servitor: cu ajutorul lui îţi funcţionează ventilatorul, frigiderul. Lucrează în
continuu zi şi noapte - nimeni nu poate lucra în acest ritm. Dar mai demult,
fulgerul provoca spaimă.
Datorită fricii de fulger au luat naştere primii zei. Indra, zeul tunetelor şi
fulgerelor, era venerat datorită crezului că fulgerul reprezintă o pedeapsă. Astăzi
însă nimănui nu îi mai pasă, acum fiecare cunoaşte secretul - s-a descoperit
cheia. Acum, aceeaşi electricitate. Ti-a devenit util. Indra lucrează în spatele
aparatului de aer condiţionat, al frigiderului, al ventilatorului. Indra nu mai este
un zeu, ci un sclav. Şi este atât de docil - nu face niciodată grevă, nu cere
majorarea salariului - este un sclav perfect şi complet.
Acelaşi lucru se întâmplă în cerul interior al omului - furia este fulgerul, dar
în Buddha aceasta a devenit compasiune.
230
Priveşte la faţa plină de strălucire a sa. De unde apare aceasta? Este chiar
furia transformată. Îţi este frică de sex, dar ai auzit vreodată ca un impotent să
ajungă iluminat? Spune-mi şi mie. Ai auzit de cineva care este impotent, care nu
are nici un fel de energie sexuală în el, să devină un profet - un Mahavira, un
Mahomed, un Buddha, un Hristos? Nu se întâmplă niciodată - nu se poate
întâmpla - deoarece lipseşte chiar esenţa. Energia sexuală este cea care se înalţă
şi se transformă: devine samadhi.
Energia sexuală devine samadhi, supraconştiinţă. Îţi spun, cu cât eşti mai
sexual, cu atât există mai multe posibilităţi; aşa că să nu-ţi fie teamă. Mai multă
sexualitate arată abundenţa energiei. Foarte bine. Ar trebui să îi mulţumeşti lui
Dumnezeu, dar nu o faci - mai degrabă, te simţi vinovat; te plângi la el: “De ce a
trebuit să îmi dăruieşti o asemenea energie?” Nu ştii ce posibilităţi îţi deschide în
viitor această energie. Un Buddha nu este impotent. El a trăit o viaţă sexuală
îmbelşugată - nu doar o sexualitate obişnuită. Tatăl său a chemat cele mai
frumoase fete din regat pentru a-l încânta.
Este nevoie de energie şi, aceasta este minunată. Dacă nu ştii cum să o
foloseşti, devine urâtă; atunci o va lua razna. Energia trebuie să urce, să fie
elevată. Sexul este centrul cel mai de jos al fiinţei tale - dar asta nu este tot; deţii
şapte centri. Când ea va urca, când va trece de la un centru la altul vei simţi că se
produc multe transformări. Când ajunge la chakra inimii, la centrul inimii -
anahata, vei deveni atât de plin de iubire încât vei simţi că eşti iubirea însăşi.
Când energia ajunge la centrul celui de-al treilea ochi devii conştiinţă, atenţie. Iar
la ultima chakra, în sahasrara, înfloreşti, copacul vieţii tale a ajuns la maturitate:
devii un Buddha. Însă energia este aceeaşi.
Nu condamna; nu reprima. Transformă. Fii mai înţelegător, mai atent;
doar atunci vei fi capabil să pătrunzi în totalitate. Şi nu există altă cale; pe un alt
drum nu faci altceva decât să visezi şi să îţi imaginezi.manole
5. În zen se afirmă: “Mănâncă când îţi este foame şi bea când îţi este
sete.” Patanjali spune: “Niyama - regulile interioare, consecvenţa.” Cum este
posibil să împaci regulile cu spontaneitatea?
Nu este nici o nevoie să sintetizezi. Dacă eşti cu adevărat spontan, vei
deveni controlat. Dacă eşti cu adevărat controlat, vei deveni spontan. Nu este nici
o nevoie să împaci nimic. Când încerci aşa ceva te vei zăpăci, aşa că alege una şi
uită de cealaltă. Dacă alegi zen-ul, atunci uită complet de Patanjali, ca şi cum
nici nu ar fi existat; nu este pentru tine. Şi într-o bună zi, vei observa că
respectarea regulilor s-a transformat în spontaneitate.
Cum se întâmplă? Când eşti spontan - mănânci doar când îţi este foame şi
atunci nu vei mânca niciodată mai mult decât ai nevoie - vei ajunge la o regulă
interioară, deoarece corpul este un mecanism, un foarte frumos şi minunat
biomecanism.
231
Astfel, vei simţi foamea în fiecare zi la aceeaşi oră; îţi va fi somn la aceeaşi
oră din noapte. Viaţa va deveni controlată.
Însă când îţi este teamă de spontaneitate.... Iar oamenilor le este frică,
datorită culturii, civilizaţiei, religiei, datorită tuturor acestor otrăvuri care îţi
intoxică mintea; toţi spun că în interior eşti ca un animal şi dacă asculţi de
spontaneitate o vei lua razna. Dacă te temi de spontaneitate, atunci ascultă-l pe
Patanjali.
Patanjali este întotdeauna a doua alegerea a mea, niciodată prima. El este
bun pentru cei pe care societatea i-a îmbolnăvit, pentru cei corupţi de cultură,
nenaturali, otrăviţi de civilizaţie şi religie, distruşi de preoţi şi predicatori. Atunci
Patanjali va deveni o terapie. Din acest motiv afirm faptul că el este folositor
pentru 99 % dintre oameni, deoarece toţi aceştia sunt bolnavi. Pământul este un
mare spital, iar Patanjali este un medic, un om de ştiinţă.
Zen-ul este pentru oamenii naturali, necorupţi, pentru copiii inocenţi. Dacă
se va întâmpla să apară o lume mai frumoasă, atunci Patanjali va fi uitat; zen-ul
va rămâne. Iar dacă lumea va deveni din ce în ce mai bolnavă, atunci zen-ul va
dispare şi doar Patanjali va rămâne. În zen se spune să fii natural. Priveşti natura?
Ai observat în ea spontaneitatea şi regularitatea? Vin ploile, apoi vine vara, după
aceasta toamna, iarna - toate urmează un şablon bine determinat.
Iar dacă totuşi observi vreo tulburare, acest lucru se datorează omului,
deoarece omul este cel care a distrus clima, echilibrul ecologic. Altminteri,
natura este atât de previzibilă - şi totodată spontană - încât poţi şti întotdeauna
momentul când apare primăvara. Poţi auzi sunetele primăverii: cântecul
păsărilor, foşnăitul frunzelor, poţi simţi cum se răspândeşte fericirea. Totul era
bine stabilit şi sigur, dar acum s-au dereglat toate. Acest lucru nu este datorat
naturii. Omul nu şi-a otrăvit doar semenii, ci a început să intoxice şi natura.
Astăzi, nimic nu mai este sigur: nu mai ştii când vin ploile, nu mai ştii cât va
ploua sau cât de călduroasă va fi vara. Tu eşti cel care ai distrus ciclul naturii.
Altfel, ea este absolut spontană - şi nu are nevoie de Patanjali. Astăzi însă,
Patanjali este foarte necesar, el trebuie să refacă echilibrul ecologic.
Aşa că trebuie să alegi. Dacă alegi zen-ul, atunci uită de Patanjali; altfel vei
fi foarte confuz. Şi îţi spun că Patanjali va urma în mod automat - nu trebuie să te
îngrijorezi. Însă dacă simţi că eşti foarte bolnav şi nu ai încredere în tine şi ştii că
nu poţi fi spontan, atunci uită complet de zen; nu este pentru tine. De exemplu, ai
o carte cu exerciţii, hmm? ...te poate ajuta să participi la un concurs olimpic, o
poţi citi, dar să nu încerci nimic - altminteri te vei afla în bucluc. Eşti în spital: nu
încerca să reconciliezi cartea cu situaţia în care te afli. Acum asculţi doar de
doctor; îi urmezi toate indicaţiile. Când vei fi sănătos, când ajungi să redevii o
fiinţă spontană, vei putea să te foloseşti de carte, însă chiar în acest moment nu
este bună pentru tine.
232
Patanjali este pentru oameni care nu sunt sănătoşi şi, din nefericire, aproape
fiecare este bolnav. Zen-ul este doar pentru oameni naturali. Trebuie să te decizi.
Nimeni altcineva nu poate decide pentru tine; va trebui să îţi simţi propria
energie. Dar ţine minte, nu trebuie să împaci pe nimeni - să nu faci niciodată aşa
ceva. Alege una din ele şi cealaltă va urma de la sine. Dacă simţi că eşti bolnav,
deja corupt, nu mai poţi fi spontan, atunci încearcă să fii ordonat. Respectarea
regulilor interioare te va conduce, încet-încet, la sănătate şi spontaneitate.
6. Vreau să fac propagandă împotriva ta. Ai vrea să mă binecuvântezi?
Este o idee bună. Te binecuvântez din toată inima; deoarece a spune ceva
împotriva mea înseamnă a spune ceva despre mine. Conştient sau inconştient, vei
spune ceva despre mine şi cine ştie: poate că altcineva va fi interesat să mă
cunoască. Aşa că spune tot ce vrei, eu te binecuvântez din toată inima.
7. Recent ai spus că, doar un iluminat poate iubi. Altă dată ai spus că, cine
nu iubeşte, nu poate deveni iluminat. Pe ce uşă să intri? .
Această întrebare vine de la Anand Prem. Ea a stat la uşă mulţi ani. Lucrul
real este să intri; uşa nu este importantă. Nu are nici o relevanţă prin care uşă
intri. Te rog, intră. Dacă vrei să intri pe uşa iubirii, atunci intră. Iluminarea va
urma; aceasta este culmea la care ajunge o inimă iubitoare. Dacă îţi este teamă de
iubire.... Şi multora le este teamă, deoarece societatea este cea care te-a făcut să
te temi de viaţă şi iubire. Societatea crede că iubirea este periculoasă. Chiar este.
Nimeni nu ştie unde te poate conduce. Este un fel de nebunie - minunată, dar
totuşi o nebunie. Dacă îţi este frică de ea, atunci pătrunde în meditaţie, devino
meditativ. Când faci acest lucru, brusc vei simţi o revărsare de energie şi vei
deveni iubitor.
Dar, te rog, nu mai sta la uşă. Cred că s-au plictisit şi uşile de tine. Fă ceva
şi intră; ai aşteptat destul.
8. În aceste zile, presa din Poona face multă propagandă împotriva ta,
împotriva ashram-ului şi a discipolilor tăi. Acest lucru a creat multă
neînţelegere în mintea omului obişnuit. Cum trebuie să facă faţă situaţiei un
căutător care trebuie să trăiască printre asemenea oameni?
Nu trebuie să faci nimic; doar râzi. Nu deveni prea serios. Dacă poţi
bucură-te, dar nu reacţiona. Şi nu încerca să mă aperi - nimeni nu mă poate
apăra. Să nu încerci să mă justifici - nimeni nu poate face aşa ceva. Şi nu încerca
să raţionalizezi - nu este nici o nevoie. Nu trebuie să te preocupe deloc acest fapt.
Lumea merge pe calea ei. Oamenii au propriile lor păreri şi opinii...iar eu
sunt un distrugător al opiniilor şi tradiţiilor. Reprezint un şoc, aşa că este ceva
natural ca oamenii obişnuiţi să fie confuzi. Iar presa se află întotdeauna în
căutarea ştirilor senzaţionale; presa depinde de acest lucru. Însă pentru un
căutător asemenea lucruri nu trebuie să conteze absolut deloc.
233
Doar trebuie să râzi şi să te bucuri; nu este nimic rău. Nu trebuie să te simţi

rănit; nu ai de ce. Este ceva natural, înţeleg, să te simţi rănit atunci când cineva
care nu mă cunoaşte afirmă ceva despre mine - ai dori să lupţi, să demonstrezi
contrariul. Nu face aşa ceva, deoarece este un efort inutil. Indiferenţa totală este
singurul lucru care ţi se cere. Cei care nu mă înţeleg vor continua să spună tot ce
vor; dacă reacţionezi nu faci altceva decât să îi încurajezi. Fii indiferent; vor tace
singuri dacă nu li se răspunde. Şi nu mă aflu aici pentru a convinge masele că am
dreptate; nu mă interesează masele de oameni. Sunt interesat doar de câţiva, cei
aleşi. Lucrez doar pentru ei.
Aşa că problema aceasta va apare mereu. Ei nu ştiu ce se întâmplă aici. Nu
pot şti; chiar dacă vin la mine nu vor fi capabili să mă înţeleagă. Vor înţelege
greşit. Aşa că iartă-i şi uită-i.
9. Pretinzi non-condamnarea, dar aceasta se contrazice cu criticile aduse
de tine lui Sai Baba, Krishnamurti şi alţi “guru americani”.
Ori de câte ori simţi că contrazic ceva să nu fii tulburat; eu sunt
contradictoriu. Este timpul să mă înţelegi. Mă voi contrazice mereu. Aceasta este
una din căile pe care le folosesc. Dacă rămâi neperturbat, atunci înseamnă că ai
ajuns la o anumită cristalizare. Voi contrazice tot ce am spus. Nu voi lăsa nici o
singură frază pe care să nu o contrazic. Este o metodă: nu doresc să te agăţi de un
anumit punct. Nu vreau să te agăţi de opiniile mele şi singura cale prin care se
poate realiza aceasta, este următoarea: să îmi contrazic opiniile. Va veni un
moment când vei înţelege că nu îţi ofer teorii. Prin contrazicere nu va rămâne în
picioare nici o teorie. Voi nega totul şi te voi lăsa într-o goliciune totală. Acesta
este efortul pe care îl depun.
Nu îţi ofer nici o filosofie. Dacă eram un filosof, atunci nu m-aş fi contrazis
niciodată, aş fi fost consecvent. Cel mult mă poţi numi poet. De la un poet nu te
poţi aştepta niciodată la consecvenţă. Ştii că poetul este doar un poet; el nu este
unul care sistematizează. Astăzi va spune ceva şi mâine cu totul altceva. Însă,
dacă mă înţelegi, va veni un moment în care va fi contrazis tot ce am afirmat -
vei rămâne gol fără să te poţi agăţa de nimic: de nici o teorie, de nici un sistem,
de nici o shastra.
Şi doar în această goliciune vei fi capabil să mă înţelegi, deoarece eu nu
spun ceva anume - aici sunt ceva pentru tine. Nu îţi ofer un mesaj; eu sunt
mesajul. Şi nu îl vei înţelege decât atunci când vei fi total gol.
Iar în al doilea rând, dacă spun că Sai Baba este un magician şi nu un
mistic, nu fac altceva decât să afirm un fapt; nu îl condamn şi nu îl critic deloc.
Dacă spun că acum este dimineaţă şi este ora nouă, înseamnă că acum critic
dimineaţa? Doar arăt un simplu fapt. Satya Sai Baba este un magician, nu un
mistic. Acesta este un fapt pentru mine. Nu îl critic şi nu sunt împotriva lui.
234
Dacă spun că, Krishnamurti este iluminat însă nu a reuşit să ajute pe nimeni
- a încercat tot ce a putut, dar a dat greş; de fapt, nimeni nu a încercat aşa de mult
ca el - Krishnamurti este iluminat însă nu a ajutat pe nimeni. Acesta nu este un
criticism. Doar arăt un fapt. Arată-mi pe cineva care a fost ajutat de el şi
contrazice-mă.
Am întâlnit mii de discipoli ai lui Krishnamurti; nici unul dintre ei nu a fost
ajutat. Mulţi vin şi îmi spun că l-au ascultat timp de 20, 30 sau chiar 40 de ani -
unii sunt foarte bătrâni - şi îi înţeleg perfect spusele. Deoarece el spune acelaşi
lucru în continuu. Timp de 40 de ani a cântat una şi aceeaşi notă - nici măcar nu
a schimbat tonul. Este unul dintre cei mai consecvenţi şi mai extraordinari
oameni născuţi vreodată. Spune acelaşi lucru mereu şi cei care îl ascultă afirmă
că îl înţeleg, dar nu se întâmplă nimic. Este normal, deoarece prin înţelegere
intelectuală nu se poate întâmpla nimic.
Iar dacă i s-a întâmplat cuiva, atunci îţi spun că i s-ar fi întâmplat oricum,
chiar şi fără Krishnamurti - deoarece Krishnamurti nu îţi oferă nici o metodă; nu
îţi dă nici o sadhana. Aceluia i s-ar fi putut întâmpla chiar şi dacă asculta
cântecul păsărilor sau la şuieratul vântului. Acel om era pregătit; nu
Krishnamurti l-a ajutat.
Iar acest lucru este bine înţeles şi de Krishnamurti. De aceea, devine
disperat - şi-a irosit întreaga viaţă într-un ţinut arid. Eu doar arăt un fapt, nu
critic.
Şi când spun ceva despre alţi guru, nu spun nimic împotriva lor. Dintr-o
sută, nouăzeci şi nouă dintre toţi sunt falşi. Iar acest procent este real în privinţa
acelor guru indieni - aşa că ce să mai spui despre ceilalţi guru americani,
imitatori....
Însă nu sunt împotriva nimănui. Acestea sunt doar nişte fapte; nu este
implicată nici o condamnare. De fapt, nu spun nimic despre ei, ci doar despre
situaţie. Nu este ceva personal. Doar afirmaţii impersonale.
10. Un maestru taoist explica totul prin termeni din Tao. Cei care îl
ascultau l-au întrebat cum a descoperit Tao, dacă nu a avut niciodată un
învăţător. A răspuns: “L-am descoperit din cărţi.” Este posibil aşa ceva?
Da, uneori este. Acel om era ca cel despre care am vorbit în cazul lui
Krishnamurti. Putea să devină iluminat doar ascultând păsările sau citind. Dar
aceasta este o excepţie, nu o regulă generală. Uneori s-a întâmplat: dacă cineva
este foarte atent, chiar şi o carte îl poate ajuta; iar dacă eşti adormit, atunci chiar
prezenţa unui Buddha este inutilă. Ce poate face Buddha dacă tu îi sforăi în faţă?
Un iluminat devine nefolositor datorită ţie. Când eşti atent, atunci chiar şi o carte
se transformă într-un ajutor. Deci, depinde.
Şi este foarte dificil să găseşti un om care să devină iluminat doar citind
cărţi - însă posibilitatea există.
235
Este aproape imposibil, dar uneori se produc chiar şi lucruri imposibile.

11. Dacă satsanga, prezenţa lângă o fiinţă iluminată, eliberată, este aşa de
importantă, atunci de ce noi stăm cu tine doar câte o oră şi jumătate pe zi?
Mai mult ţi-ar crea indigestie. Nu vei fi capabil să mă absorbi mai mult. Eu
pot fi cu tine 24 de ore din 24, dar tu nu poţi. Ai nevoie de doze homeopatice.
12. Ieri dimineaţă ai vorbit despre cele opt stadii yoghine prin care te poţi
realiza şi ai pus accentul pe faptul de a trece prin toate în ordine crescătoare.
Nu este oare posibil, în cazuri individuale, ca cineva să treacă direct la un
stadiu mai avansat şi apoi să ajungă la final?
Este posibil, dar foarte rar, foarte rar. Excepţii există la fiecare regulă, dar
Patanjali vorbeşte despre regulă şi nu despre excepţie. Nu trebuie să se vorbească
despre excepţii. Majoritatea oamenilor nu pot ajunge altfel. Vor trebui să urmeze
fiecare etapă - de la prima la a doua, apoi la următoarea şi tot aşa. Toţi
funcţionează într-o unitate organică. Însă mai există unii care sar - dar şi ei
trebuie să se reîntoarcă şi să absoarbă etapele care nu le-au urmat. Sunt posibile
şi aranjamente diferite.
Poţi începe cu pranayama, dar va trebui să revii la asane, apoi la yama....
Poţi începe direct cu meditaţia, însă va trebui să revii la părţile care le-ai lăsat în
urmă. Toate cele opt stadii trebuiesc cunoscute şi este necesar să existe între
acestea un echilibru, astfel ca să devii o unitate organică.
Se întâmplă ca cineva să sară, fără să completeze celelalte stadii, direct la
cel de-al şaptelea, dar nimeni nu a ajuns la cea de-a opta fără să treacă şi prin
celelalte. Se poate ajunge la meditaţie - însă vei atârna acolo; deoarece pentru a
se ajunge la samadhi este nevoie de fiinţa ta totală - nimic care să rămână
neîmplinit şi nesatisfăcut, nimic incomplet - totul trebuie completat. Atunci va
trebui să stai mult în al şaptelea stadiu şi să te reîntorci să completezi toate
celelalte stadii. Doar atunci devine posibil al optelea stadiu, samadhi.
13. Cum de se întâmplă ca mari Maeştri, precum Chogyam Trungpa, să se
îmbete la unele festivităţi atât de tare încât ajung să fie căraţi în braţe? Este
posibil ca folosirea ocazională a alcoolului să distrugă conştientizarea şi atenţia
căutătorilor?
Cine ţi-a spus că acel om este un Maestru? El aparţine unei tradiţii în care
au existat mulţi Maeştri adevăraţi, dar acum nu face altceva decât să ducă povara
unui corp inert. În această tradiţie au existat adevăraţi siddha – Marpa, Milarepa,
Naropa, Tilopa - şi toţi obişnuiau să bea, dar niciodată nu se îmbătau. Niciodată.
Anumite ramuri extremiste tantrice consideră aceasta o metodă: trebuie să
îţi măreşti cantitatea de alcool, să te obişnuieşti cu el, dar să rămâi perfect
conştient. Hmm?...mai întâi o lingură, rămâi conştient; apoi două; după aceea trei
şi...goleşti toată sticla.
236
Dar acum eşti atât de obişnuit încât conştiinţa nu ţi se mai tulbură deloc.
După aceasta începi să treci la droguri mai puternice, deoarece alcoolul nu mai
are nici un efect asupra ta.
O altă tradiţie tantrică extremistă folosea şerpi veninoşi. Ultimul test se
efectua cu o cobră. Aceasta era forţată să îl muşte de limbă pe cel care era iniţiat
şi el trebuia să rămână conştient.
Acesta era un test secret şi o creştere: ajungi la o asemenea cristalizare a
conştiinţei încât chiar dacă întregul corp este plin cu alcool el nu te va afecta
deloc. Printr-un astfel de test, aceste grupări extremiste consideră că este
transcens corpul.
Persoana despre care vorbeşti vine din tradiţia aceasta, aşa că îi este permis
să bea, dar dacă se îmbată înseamnă că nu a înţeles nimic; nu este conştient; nu
este un Maestru. Însă în America orice este posibil. Fără să cunoască adevărul
ascuns în tradiţie, el le spune oamenilor: “Chiar şi Maeştrii din vechime
consumau alcool.” În anumite grupări tantrice este permis consumul tuturor
alimentelor şi băuturilor interzise de alte practici spirituale. Unui tantric i se
permite consumul cărnii - în mod normal, aceasta este interzisă; i se permite să
bea, să facă sex. Tantra acceptă totul, dăr cu anumite condiţii - iar dacă le uiţi,
atunci pierzi totul.
Ţi se permite să faci dragoste, dar fără ejaculare, având un total control
asupra energiei sexuale. Dacă aceasta se produce, atunci acela este un act sexual
obişnuit; nu mai este tantra. Iată ce înseamnă tantra: un act sexual în care nu
există ejaculare şi în care iubiţii pot face dragoste ore întregi. Aceasta este o
realizare.
Este permisă băutura, dar fără să te îmbeţi. Dacă o faci, atunci eşti un beţiv
ca toţi ceilalţi - nu este nici o nevoie să implici tantra în această acţiune.
Tantra spune că fiecare încătuşare trebuie transceansă, iar ultima încătuşare
este chiar moralitatea - şi ea trebuie depăşită. Până când nu o depăşeşti, nu ai
transcens lumea. Aşa că, într-o ţară ca India unde vegetarianismul a pătruns până
în miezul conştiinţei oamenilor, este permis consumul de carne - dar nu în modul
în care o fac toţi cei care mănâncă carne. Un asemenea căutător trebuie să îşi
pregătească întreaga viaţă pentru aceasta. La început va fi vegetarian - ca oricare
căutător.
Vor trece anii - zece, douăzeci - fără să se atingă de nici o femeie, fără să
consume nici un strop de alcool. După această perioadă, Maestrul îi va permite
să facă dragoste, dar va trebui să se apropie de femeie cu o asemenea devoţiune
şi iubire ca şi cum s-ar apropia de o zeiţă; nu este ceva carnal. O va venera,
adora, îi va atinge plin de transfigurare picioarele. Şi când apare o cât de mică
dorinţă sexuală este descalificat; înseamnă că nu este pregătit.
237
Este o mare pregătire - cea mai mare piatră de încercare creată pentru un
om. Fără nici o dorinţă, fără nici,o poftă, trebuie să o considere pe femeie la fel
ca pe mama sa sau pe sora sa. Maestrul vede dacă discipolul se află pe drumul
cel bun - el trebuie să facă dragoste cu femeia având stare unui copil, nu a unui
bărbat; ca un copil în care nu apare nici un fel de sexualitate; energia trupului nu
îi este afectată absolut deloc; respiraţia nu se schimbă; timp de ore întregi rămâne
cu femeia şi acolo nu se va produce ejacularea; va predomina o tăcerea - aceasta
este o meditaţie profundă.
După toate încercările este pregătit pentru băuturi sau alte droguri. Iar când
discipolul este foarte atent, va cunoaşte faptul că acestea nu fac altceva decât să
îi schimbe structura chimică a corpului, nu conştiinţa; conştiinţa sa va pluti la
suprafaţa structurii chimice.
Gurdjieff obişnuia să bea extrem de mult, nici măcar nu îţi poţi închipui cât
de mult - dar nu devenea niciodată inconştient, nu se îmbăta. Era un Maestru
tantric. Dacă doreşti să priveşti la cineva din Occident, atunci uită-te la Gurdjieff,
nu la tot felul de refugiaţi tibetani.
Sfârşitul vol. III
238
La Editura Ram au mai apărut:
Minienciclopedia înţelepţilor - secolul IX-XX

Iluzii/ Pescăruşul Jonathan - Richard Bach
Jnana Yoga - Vivekananada
Întâlniri cu oameni remarcabili - G.I.Gurdjieff
Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută - P.D.Uspensky
A patra cale - P.D.Uspensky
De la sex la supraconştiinţă - Osho
Tantra Suprema înţelegere - Osho
Yoga Sutra Vol, 1 şi 2 - Osho
Vijnana Bhairava Tantra - Vol, 1
Îngerii, fiinţe de lumină - Paola Giovetti
În curând:
Vijnana Bhairava Tantra, vol.2 - Osho

Yoga Sutra, vol.4 - Osho
Astrologie, Istoria copiilor anului 2000 – Irene Andrieu
Distribuitorii interesaţi ne pot contacta la adresa:

Sos. Sălaj nr, 138, bl, 48, sc.D, etj.l, ap 52, sect.5. Bucureşti
Tel: 01/7806025
239

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 3 - Patanjali

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Yoga Sutra - Stiinta Sufletului Vol 3 - Patanjali

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PATANJALI

EDITURA RAM, 1997

© Copyright Osho International Foundation

2. Tu eşti deja acela . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .22

3. Somnul, identificarea, dualitatea . . . . . . . . . . . . . .38

4. A deveni liber într-o societate neliberă . . . . . . . . .54

5. Prati-prasav: fundamentul anticilor . . . . . . . . . . . .69

6. Impasul existenţialistului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .82

7. Conştientizarea: focul care arde trecutul . . . . . . . .97

8. Psihologia iluminaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114

9. Văzătorul nu este văzutul . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129

10. Alchimia celebrării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143

11. Mirele te aşteaptă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157

12. De unde am venit şi cum am apărut? . . . . . . . . 169

13. Conştientizare, nu cunoaştere . . . . . . . . . . . . . .184

14. Deoarece eşti un Buddha . . . . . . . . . . . . . . . . . 198

15. Cele opt etape în Yoga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211

16. Universul mă iubeşte? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .226

Când am venit prima dată la Osho, m-am simţit ca o bucată de marmură pe

1. Kriya-Yoga este yoga preliminară, practică, şi este realizată prin

Majoritatea oamenilor obişnuiţi pot fi grupaţi în două tipuri fundamentale:

Nu îţi poţi imagina un Mao, un Hitler sau un Stalin să fie interesaţi de

El nu avea o academie ca Aristotel sau o şcoală ca Plalon, ci doar o

Bogătaşul a spus: “Bine Nasruddin, dar am şi eu o condiţie, pe care nimeni

Totul este conştient, nimic nu mai este inconştient. Prin senzitivitatea ta

Altminteri, un om auster este atât de sensibil încât nu are nevoie de droguri.

Iar un asemenea om nu poate fi altfel decât religios; cineva care este

Este “crema” energiei tale. Nu poţi fi conştient dacă nu ai energie din

Totul rămâne; stările se schimbă, formele se schimbă, numele se schimbă.

II. TU EŞTI DEJA ACELA....

Ego-ul nu are substanţă. Este construit din acelaşi material ca şi visele.

De fapt, să spui că Dumnezeu creează este greşit - el este chiar creativitatea

“Fiecare trebuie să devină un mare poet, un mare pictor, mare conducător,

Te fac să te simţi inferior şi creează o dorinţă de a deveni superior. Ei nu

Cineva a pus o întrebare în legătură cu aceasta: “De ce oamenii continuă să

Poţi concepe o lume care să fie populată numai de bărbaţi? Va fi o lume

Cei 99 % sunt şmecheri, inteligenţi, îşi ascund partea stângă; cresc în

Datorită fricii de senzualitate toate religiile sunt împotriva sensibilităţii, iar

mecanism ce funcţionează perfect, la fel ca zgomotul unui motor de maşină care

III. SOMNUL, IDENTIFICAREA, DUALITATEA

5. A considera tot ce este efemer, impur, dureros, non-sine, drept etern,

Ce este avidya? Cuvântul în sine înseamnă ignoranţă, însă nu cea obişnuită.

A sărit pe pat, a sărutat perna, a îmbrăţişat-o şi a început să se simtă jenat,

Fiecare are anumite mesaje, la fel ca o sămânţă care are înglobată în ea

Când Patanjali spune “pur” şi “impur”, el înţelege ceva diferit. Prin

Fii atent, urmăreşte, observă şi până când nu găseşti ceva care să se

Şi tu ce crezi? Doar ascultându-l eşti impresionat de el şi imediat începi să

Iluzia este ruptă, visul este împrăştiat. Acum începe suferinţa.

“S-a întâmplat ceva pe stradă. Nişte copii au început să arunce cu pietre în

Acestea sunt cele două moduri de existenţă în lume: plăcerea la început şi

IV. A DEVENI LIBER,

pătruns nimic din domeniul celălalt. De asemenea, vei fi o persoană integrată în

nu o poate tulbura. O non-existenţă absolută; cum ar putea să existe în ea

atunci apare înflorirea; atunci se produce transformarea. Trebuie să dispari,

al cuvântului. Islamul şi hinduismul şi jainismul, acestea sunt politici. Nu mai

măcar acum, în ultimul moment, lasă-mă în pace! Lasă-mă să fiu eu însumi,

“De ce nu eşti ca Mahavira sau ca Mahomed sau ca Zarathustra?” - ci îţi va

9. Iubirea nemăsurată a vieţii este determinată de frica de moarte care este

Viaţa pare a fi un lanţ nesfârşit de suferinţe. Începând de la naştere şi până

Sinuciderea şi sadhana sunt două alternative. Când eşti atât de disperat,

Te poţi dezbrăca de viaţă aşa cum o faci de haine.

Eşti mulţumit. Acum să ascultăm sutrele lui Patanjali. Următoarea este

A o cunoaşte este o dimensiune cu totul diferită.