Din copilaria Sfantului Nectarie Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi
Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile
carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi
necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era
cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl
găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.
Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
Domnule, ... mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele... Priviţi.
Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu...
Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.
Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă,
udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe
Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî. Îl
văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi
întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe
culcuşul lui de paie - distanţele şi spaţiile se anulează în vise - îşi
întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească.
Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era
un coşmar.
Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:
„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt
hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au iaşit degetele
afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus
aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă
alor mei, să-mi trimită ei.
Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-
am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum
să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă
că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău,
Anastasios."
Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi
scrise: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - În Ceruri"
limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se
încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un
salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar
vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o
prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi
ieşi în cale.
-Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?
-La poştă...
-Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e,
sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi
îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de
tine?...
-Vă mulţumesc.
Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât
de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie,
încerci orice.
Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste
drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii
semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu.
Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat.
Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul
Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.
Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu
de toate - haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva
bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari,
caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis."
(SFÂNTUL NECTARIE - Sotos Hondropoulos)
 Porumbeii prieteniei

Vlad si Mihai , copii cuminti si insteti, locuiau in oras ,

foarte aproape unul de celalalt. Vlad, ai carui parinti erau bogati,
avea un porumbar- o mica crescatoarie de porumbei . Avea
porumbei deosebiti, din soiuri rare si frumoase. Bietul Mihai era
mai saracut si nu avea decat cativa porumbei simpli.
O data, doi porumbei de rasa de-ai lui Vlad au intrat in
porumbarul lui Mihai. Cand i-a vazut , si-a zis :
- Ce fericit as fi daca acesti porumbei ai fi ai mei ! Ce pene
frumoase si ce coada stufoasa si rotunda au ! Dintre toti
porumbeii lui Vlad , acestia doi imi plac cel mai mult !
I-a venit in minte sa si-i insuseasca si sa-i tina ascunsi . Dar
dintr-o data si-a zis :
-Nu , nu. Nu voi face acest lucru. Vlad este prietenul meu.
Necinstea nu aduce niciodata fericirea. Cum voi mai putea eu sa
il privesc in ochi ?
Asadar Mihai a prins porumbeii si s-a dus sa i-i duca lui
Vlad.
Aceasta fapta l-a impresionat foarte tare pe Vlad, pentru ca
stia ca Mihai e dintr-o familie sarmana. I-a multumit ca i-a adus
porumbeii inapoi. Apoi s-a tot gandit cum sa-l rasplateasca pe
prietenul sau. Vlad a luat primele oua ale celor doi porumbei , a
intrat in taina in porumbarul lui Mihai si le-a schimbat cu ale
altor porumbei. Cand puisorii au iesit din oua si au inceput sa le
creasca penele , Mihai s-a mirat foarte tare , vazand ca seamana
cu porumbeii lui Vlad.Plin de bucurie, s-a dus la el si i-a spus de
neasteptata minune.
Vlad a inceput sa rada si i-a povestit cum a schimbat ouale
ca sa-l rasplateasca pentru prietenia si fapta lui frumoasa.

Catre cel care urmeaza vocea cugetului sau,

Pururea se indrepteaza degetul lui Dumnezeu