UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECŢIA: TEOLOGIE SISTEMATICĂ-BIBLICĂ

Hristologia Sfântului Irineu de Lyon

Coordonator ştiinţific:
Pr. Prof. Univ. Dr. VALER BEL
Masterand:
ONICA FLORIN

Cluj-Napoca
2008
 INTRODUCERE

Între marii Părinţi ai Bisericii, un loc de cinste îl ocupă Sfântul Irineu de Lyon, atât prin
viaţa sa pilduitoare, cât şi prin opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice şi un
nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creştinătate. Sfântul Irineu este unul dintre
Părinţii bisericeşti cei mai des citaţi de către Eusebiu şi de alţi scriitori patristici şi e studiat atent
de teologia modernă, ca unul din izvoarele de primă importanţă pentru cunoaşterea istoriei şi
culturii creştine din secolul al II-lea. Aproape la tot pasul, istoricul primelor secole îl întâlneşte
pe Sfântul Irineu. Fie că studiază ereziile, teologia, dogma, problema Sfintei Scripturi, a Sfintei
Tradiţii sau organizarea Bisericii, va recurge la Sfântul Irineu neputând să treacă peste mărturiile
lui. Episcopul de Lugdunum este punctul principal al gândirii creştine pentru secolul al
doilea1, punctul de ,,trecere obligatorie”, legătura intre perioada de început a Bisericii creştine şi
perioada în care creştinismul şi-a format deja conştiinţa de sine şi o ierarhie foarte bine conturată.
Tradiţia creştină când se referă la Sfântul Irineu de Lyon, mărturiseşte că acest ierarh este
unul din conducătorii deosebiţi ai Bisericii, credincios păzitor al ortodoxiei Tradiţiei Apostolice
şi un binecuvântat păstrător al păcii în vremurile dificile.2
Ortodoxia doctrinei lui, viaţa lui curată, lupta lui îndârjită contra ereticilor, opera sa de
încreştinare a galilor de sud, echilibrul sau în momente grele pentru Biserică şi rolul său
important în diverse împrejurări ale istoriei vremii sale i-au creat o autoritate de prim ordin şi un
prestigiu aparte. La acestea contribuiau şi originea sa orientală, el venind la Lyon din mediul
Sfântului Policarp, ucenicul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.
Un studiu dedicat marilor figuri ale istoriei creştine reprezintă un demers cultural cât se
poate de edificator, extrem de util şi benefic, într-un secol al mistificărilor ideologice şi al
relativizării valorilor fundametale ce stau la baza culturii şi spiritualităţii europene. A vorbi
despre personalităţile marcante care au influenţat în mod determinant gândirea teologică creştină,
de-a lungul timpului, din veacurile primare şi până astăzi, însemnă a descoperi acele resorturi

1
André Benoît, St. Irénée, Introduction à ľ Etude de sa teologie, Press. Univ. de France, Paris, 1960, p. 3.
2
Sfântul Irineu a fost ceea ce trebuie să fie toţi creştinii: un trăitor al cuvântului. Nu a fost doar un misionar, ci un
,,misionar talentat”, nu a fost doar un polemist , ci un ,,polemist fervent”, nu a fost un pacifist mărunt , ci un
,,pacifist pilduitor”. Este cunoscuta consemnarea istoricului Eusebiu de Cezareea, potrivit căreia Sfântul Irineu l-a
îndemnat pe episcopul Victor al Romei să nu rupă legătura cu orientalii, pentru că ,,Bisericile sunt numeroase –
spune Sf. Irineu – vorbesc multe limbi dar au o singură gură”, conchizând marele istoric bisericesc prin acest
frumos elogiu: ,,Irineu îşi purta bine numele său”, numele său însemnând în limba greacă ,,pacifist” – cf. P. S. Irineu
Bistriţeanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist şi teolog, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998. p. 3-34.

2
spirituale extrem de semnificative care au făcut ca învăţăturile veşnice ale Mântuitorului Hristos
să fie prezentate în chip mereu actual, într-o multitudine de contexte istorice şi culturale, prin
vocile de profundă rezonanţă ale celor mai importanţi Părinţi ai Bisericii.
În acest sens, personalitatea şi activitatea teologică şi misionară a Sfântului Irineu de
Lyon, în mod incontestabil, unul dintre cei mai importanţi teologi al celui de-al doilea secol
creştin, se înscrie în aceeaşi linie culturală, în încercarea de a identifica, prin intemediul
intepretării istorice, modelele proeminente, figurile de prim rang ale teologiei creştine, care au
influenţat în mod decisiv, pentru totdeauna, gândirea şi trăirea creştină.

ASPECTE BIOGRAFICE

Sfântul Irineu de Lugdunum este cel mai de seamă Părinte bisericesc din a doua jumătate
a secolului al doilea. Este primul teolog de anvergură din perioada postapostolică. El a ascultat
pe Sfântul Policarp şi şi-a însuşit învăţăturile lui, Policarp fiind, la rândul sau , ucenicul Sfântului
Apostol şi Evanghelist Ioan3. Astfel se leagă firul generaţiilor creştine, păstrându-se în mod
complet şi exact învăţătura Domnului, predată de Sfinţii Apostoli.
Datele biografice, referitoare la personalitatea Sfântului Irineu al Lyonului, sunt reduse şi
într-o mare măsură inexacte. Totuşi, există o serie de aspecte unanim cunoscute şi aprobate
referitoare la viaţa sa, care ne permit să conturăm, într-o oarecare măsură, figura proeminentă a
acestui mare ierarh creştin.
Astfel, Sfântul Irineu s-a născut în provincia Asiei Proconsulare, cel mai probabil în
oraşul Smyrna sau în împrejurările acestui oraş, în prima jumătate a secolului II, anul naşterii
sale, extrem de controversat, fiind situat fie undeva între anii 115 şi 125, conform unei părţi a
cercetătorilor, fie între anii 130 - 142, conform unor alte păreri4.
Asupra multor date din viaţa Sfântului Irineu planează incertitudinea, întrucât nici
Eusebiu al Cezareei şi nici Fericitul Ieronim, figurile cele mai reprezentative ale istoriografiei
perioadei respective, nu oferă vreo informaţie în acest sens.

3
Pr. Dr. Ioan Goje, Sfântul Irineu - apărător al învăţăturii creştine, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 5.
4
Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, preot conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, manual pentru
seminariile teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 65.

3
 Singura sursă cu adevărat importantă referitoare la anii copilăriei Sfântului Irineu o oferă
o scrisoare, mai bine spus un fragment, adresate prietenului său Florinus, care, după toate
probabilităţile, căzuse în erezia lui Valentinian. În acest fragment de scrisoare păstrat la Eusebiu
de Cezareea, Sfântul Irineu evocă anii copilăriei, în timpul cărora, la Smirna, îl asculta cu multă
râvnă pe bătrânul episcop Policarp: ,,Căci îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci decât cele
care s-au întâmplat acum mai de curând. Într-adevăr, cunoştinţele pe care le aduni în tinereţe
cresc deodată cu sufletul şi rămân unite mereu cu el. De aceea pot spune şi locul unde şedea
fericitul Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra şi ieşea din clasă, felul lui de viaţă,
înfăţişarea lui fizică, felul cum vorbea cu mulţimile, cum istorisea el relaţiile lui cu Ioan şi cu
celelalte persoane care au văzut pe Domnul, ştirile sale despre minunile şi despre învăţătura
Lui”5. Cuprinsul ,,Scrisorii” este deosebit de preţios. Ascultându-l pe Policarp, tânărul Irineu a
simţit ecoul direct al cuvântului celor care fuseseră martorii oculari ai vieţii lui Iisus Hristos, în
mod deosebit: Apostolul şi Evanghelistul Ioan, Sf. Apostol Pavel ş.a. Prin Policarp, Sfântul
Irineu avea să ducă cu el în Galia, viaţa, tradiţia şi dinamismul spiritual al Asiei.
Nu sunt cunoscute motivele pentru care Sfântul Irineu a părăsit Asia Mică şi a venit în
Galia. Oricum, în jurul anului 177, el se găsea în Lyon şi era preot în cadrul Bisericii de aici. Se
presupune faptul că Sfântul Irineu ar fi fost luat de Sfântul Policarp, în călătoria pe care acesta a
întreprins-o la Roma, în anul 155, unde va rămâne, ca ucenic al Sfântului Iustin, în cadrul şcolii
acestuia, pentru ca mai apoi, la fel ca mulţi alţi misionari, să treacă în Galia, unde va deveni
preot6.
Vasta cultură clasică şi creştină a Sfântului Irineu ne face să credem că în Asia Mică el ar
fi studiat alături de cei mai vestiţi profesori ai timpului. Opera sa scrisă revelează cultura sa
multilaterală, îndeosebi clasică şi creştină, însoţită de o excepţională putere de pătrundere a
problemelor. Când ajunge episcop, în 177-178, el cunoştea ca nimeni altul, atunci, istoria şi
spiritualitatea, atât a Răsăritului, cât şi a Apusului7.
Astfel, în timpul persecuţiei lui Marcus Aurelius, Sfântul Irineu era preot al Bisericii din
Lyon. Clerul acestei Biserici, dintre care foarte mulţi suferiseră persecuţii pentru credinţă, l-au

5
Eusebiu de Cezareea: Istoria Bisericească, V, 8, 20, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Ed. IBMBOR, trad. De Pr.
Prof. T. Bodogae, Bucureşti, 1987, p. 195, 212.
6
Horia C. Matei, Irineu de Lyon (140/150 - c. 200), în Enciclopedia Antichităţii, Bucureşti, Editura Meronia, 1995,
p. 179.
7
Coman Ioan G., Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985. p. 17.

4
delegat ca trimis al lor pe preotul Irineu, care avea îndatorirea de a-i prezenta o scrisoare papei
Elefterie referitoare la montanism8.
Această misiune nu numai că îl va scăpa de la moarte, întrucât în Lyon se declanşase o
cruntă persecuţie, dar îi va şi urma în scaun episcopului Photin9, care suferise moarte martirică în
cadrul acestei persecuţii10. Vreme de un sfert de secol, Sfântul Irineu a luptat ca episcop pentru
răspândirea şi întărirea credinţei creştine în Galia.
În timpul păcii religioase, care a urmat persecuţiei lui Marcus Aurelius, noul episcop şi-a
împărţit activitatea între îndatoririle pastorale şi cele misionare şi scrierile sale, îndreptate,
aproape în totalitate, împotriva gnosticismului, erezie care se răspândea cu rapiditate în Galia şi
în împrejurimi11.
În jurul anului 190 - 191, în timpul disputei pascale, Sfântul Irineu va interveni pe lângă
papa Victor al Romei, pentru a ridica sentinţa de excomunicare pronunţată împotriva
comunităţilor creştine din Asia Mică, care continuau să serbeze data Paştilor simultan cu Paştele
iudaic. Victor, care n-a reuşit să convingă Bisericile Asiei să adopte obiceiul Romei, ameninţa cu
suprimarea comuniunii; într-o scrisoare, din care nu ni s-au păstrat decât câteva texte, Sfântul
Irineu îl sfătuieşte pe Victor la mai mult echilibru, la mai multă smerenie, amintindu-i că această
chestiune s-a mai discutat între Policarp şi Anicet, fără a fi rezolvată, şi totuşi cei doi au rămas
mai departe în bună înţelegere, păzind fiecare tradiţia locului său. Intervenţia Sfântului Irineu s-a
dovedit a fi salvatoare pentru unitatea, pacea şi armonia Bisericii12.
Trei serii de realizări au împodobit viaţa Sfântului Irineu: 1. lucrarea misisonară de
convertire a popoarelor păgâne din sudul Galiei, pe o rază destul de mare în jurul Lyonului; 2.
8
Mişcare cu caracter profetic şi eshatologic, apărută în Frigia (provincie în Asia Mica), către anul 156 d.C., sub
conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la creştinism, care susţinea că abia în acea perioadă istorică a
început Epoca Paracletului, activitatea propriu-zisă a Duhului Sfânt în Biserică. Această activitate consta în a
redresa disciplina şi etica Bisericii. În acest scop, fiecare creştin trebuia să exercite harismele sale şi să părăsească
orice preocupare terestră inutilă, practicând zilnic ascetismul, abstinenţa, postul, mărturisirea păcatelor.
Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al sfârşitului, cerea separarea Bisericii de lume, încuraja
profeţiile şi preoţia femeilor. Datorită nonconformismului şi disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca
mişcare separată de Biserică, reuşind să-l câştige în anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări
montaniste, în care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugală şi disciplina penitenţială
practicate de Biserică. Dupa anul 500, mişcarea montanistă dispare.
9
Eusebiu de Cezareea: Istoria Bisericească, V, 5,8: ,,Potin şi-a încheiat şi el viaţa ca martir, la o vârstă de 90 de ani
împliniţi, deodată cu martirii din Galia. După el, la conducerea episcopiei de Lyon a urmat Irineu”.
10
,, pe când erau ei încă în lanţuri, au scris mai multe scrisori fraţilor din Asia şi Frigia şi de asemenea lui Elefterie,
epicop de Roma (Istoria Bisericească, V, 3, 4). Scrisoarea se referă la rezolvarea conflictului în problema
montanistă din Asia Mică. În aceste împrejurări, ,, Scrisoarea” îl recomandă pe Sfântul Irineu episcopului de Roma
în termeni foarte călduroşi, ca fiind , ,, demn de încredere şi zelos pentru Testamentul lui Hristos”.
11
Coman Ioan G.,op. cit., p. 57.
12
Pr. Dr. Ioan Goje, op. cit., p. 27.

5
lupta împotriva gnosticismului, cu care prilej a elaborat o interesantă şi bogată teologie, cu
rădăcini şi în apus şi în răsărit; 3. străduinţa de împăcare a Bisericilor din Asia reprezentate de
episcopul Policrat al Efesului cu Bisericile din Apus, reprezentate de episcopul Victor al Romei,
în problema datei Paştilor.
Nu cunoaştem precis sfârşitul vieţii Sfântului Irineu. Ieronim (De viris ilustribus, 35) îl
consideră martir, iar Grigorie de Tours (Historia Francorum, I, 27) susţine că Irineu a suferit
martiriul sub Septimiu Sever (202).
Pomenirea Sfântului Irineu, episcopului Lyonului, este comemorată la 28 iunie, în Apus,
şi la 23 august, în Răsărit.

CONTEXTUL ISTORIC

Este necesar, să observăm, în linii generale, contextul istoric preliminar urcării în scaunul
episcopal de Lyon a Sfântului Irineu, tocmai pentru a înţelege încărcătura spirituală a
momentului, precum şi misiunea providenţială a acestui ierarh, desfăşurată într-un secol al
multiplelor controverse şi provocări extra-eclesiale.
Situaţia Bisericii Creştine în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, aflată în
perioada celor mai zbuciumate şi numeroase persecuţii, este perioada în care vor accepta
martiriul pentru credinţa în Hristos cei mai mulţi clerici, nobili, oficiali imperiali sau soldaţi din
armata romană13. În acest sens, o serie de informaţii istorice, de prim rang, referitoare la Biserica
din Galia, provin dintr-un act martiric, alcătuit cu ocazia martirizării unui grup de patruzeci şi opt
de creştini la Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia, la începutul lunii august a anului
177, în timpul împăratului Marcus Aurelius (161 - 180)14.
Epoca în care a trăit Sfântul Irineu a fost una de mare încercare pentru Biserică, deoarece,
pe lângă duşmanii ei tradiţionali externi, iudaismul şi păgânismul, ea se confrunta cu două
mişcări eretice deosebit de primejdioase, ivite chiar în sânul ei, şi anume gnosticismul şi
montanismul. La acestea se adăugau incertitudinile căutărilor de început şi mai ales lipsa unor

13
Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, preot prof. dr. Milan Şesan, preot prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I (1 - 1054), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1987, p. 103.
14
Martirii din Lyon, traducere, introducere (p. 53 - 60), note şi indici (p. 72 - 79) de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, în
vol. Actele martirice, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, nr. 11, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 61.

6
norme unanim acceptate care să îndrume viaţa şi practica Bisericii creştine în mod unitar.
Gnosticii se străduiau să realizeze un creştinism care să se acomodeze culturii timpului,
absorbind miturile religioase ale Orientului, dând o funcţie dominantă filosofiei religioase a
grecilor şi, în consecinţă, lăsând un loc mult prea modest pentru revelaţie ca temelie a întregii
cunoaşteri religioase, pentru credinţă şi pentru Evanghelia lui Hristos. La rândul lor, montaniştii
se aflau în aşteptarea venirii iminente a sfârşitului lumii şi considerau că adevărata viaţă creştină
consta în ruperea totală de lume şi părăsirea ei, prin adoptarea unui mod de viaţă extrem de
riguros.
Din punct de vedere doctrinar, gnosticii făceau distincţie între Demiurg sau Dumnezeul
creator, şi Fiinţa divină supremă, ruptă de creaţie si incognoscibilă. Demiurgul a apărut din
Fiinţa divină supremă de-a lungul unor emanaţii sau eoni. Printr-o întâmplare nefericită,
Demiurgul a căzut dintre eoni, devenind sursa de creaţie şi stăpânul lumii materiale care este
considerată imperfectă, ontologic rea şi deci opusă lumii spirituale. Ca faptură creată de
Demiurgul cazut, omul este, la rândul lui, instrăinat cu desăvârşire de Dumnezeu. Cu toate
acestea, o scânteie sau sămânţă din substanţa divină a intrat in structura ontologica a unor
oameni care, prin gnoza (gnosis) şi prin rituri, asociate cu aceasta scânteie divină, pot fi salvaţi
din lumea materială rea şi astfel să se reîntoarcă in Fiinţa divină. Aceşti oameni, posesori ai
scânteii divine, erau numiţi spirituali (pnevmatikoi), pe când ceilalţi erau consideraţi trupeşti sau
materiali (sartikoi sau hylikoi). La aceste grupări, alte curente gnostice mai adăugau incă o
categorie, a psihicilor (psyhikoi). Cât priveşte problema eliberării omului din robia lumii
materiale rele, gnosticii susţineau că omul îşi realizează mântuirea prin cunoaştere (gnosis),
mai exact prin cunoaşterea de sine şi a adevăratului său destin. Prin cunoastere, omul se
regăseşte pe sine, descoperă situaţia lui reală în lume şi, bineînţeles, care este destinul lui ultim.
De aceea, funcţia mitului în gnosticism este de a dezvălui omului ceea ce este el cu adevarat sau
care este adevărata lui identitate sau natură. Mitul cosmologic îi dă gnosticului posibilitatea să
îşi urmărească traiectoria ontologică, să vadă cum a ajuns în situaţia în care se află, dar şi
cum se poate elibera din starea de înstrăinare. Când gnosticul ajunge să realizeze că este
ontologic identic cu Divinitatea supremă, el se eliberează unindu-se cu ea15.
Unele sisteme gnostice vorbesc despre un mântuitor, eliberator sau salvator, un emisar
sau trimis, care coboară din Divinitatea supremă pentru a-i descoperi omului cunoaşterea
15
Petru Ioan Ilea: Recapitularea tuturor în Hristos în teologia Sfântului Irineu de Lyon, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxă, Nr. 1, 2005, p. 206.

7
mântuitoare. Iisus Hristos era prezentat, prin urmare, ca un astfel de emisar al Dumnezeului
suprem, care să faciliteze omului ,,gnoza” sau cunoaşterea eliberatoare. Mai exact, Hristos ar fi
fost unul dintre eonii divini, care a pogorât asupra omului Iisus ca să aducă gnoza mântuitoare.
El nu şi-ar fi asumat trup omenesc autentic şi nici nu ar fi murit pe cruce, ci s-ar fi sălăşluit
temporar în omul Iisus, asumându-şi o înfăţişare umană aparentă. Prin opoziţia dualistă dintre
Bine şi Rău, dar şi prin doctrina despre mântuire şi despre Hristos pe care a promovat-o,
gnosticismul a devenit o mare primejdie pentru creştinismul secolului al II-lea16. În realitate, el n-
a făcut altceva decât să denatureze şi să pervertească întregul conţinut al revelaţiei divine a
Vechiului, dar şi a Noului Testament, deturnând cu desăvârşire sensul Întrupării Domnului Iisus
Hristos, Mântuitorul lumii.

OPERA

O abordare oricât de sumară a gândirii teologice a Sfântului Irineu trebuie să aibă in

vedere faptul că el a tinut de două lumi: una veche, Greco-romană, şi alta nouă, lumea creştină.
Această apartenenţă a dus la realizarea unei sinteze bine echilibrate între spiritul religios şi cel
intelectual al antichităţii greco-romane şi credinţa şi principiile doctrinaire ale creştinismului.
Dacă ne referim la teologia sa, trebuie să admitem că Sfântul Irineu este în primul rând
un înfocat apărător al învăţăturii creştine. Întreaga sa operă are, ca punct de plecare şi bază,
Sfânta Scriptură. Limbajul folosit de Sfântul Irineu în combaterea doctrinei gnostice nu se
depărtează de expresia biblică. Limbajul teologic al Sfântului Irineu nu foloseşte termeni
filosofici, asemenea lui Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul, dar transpare în el
limpezimea adevărului biblic pe care îl transmite, plin de căldura Duhului Sfânt, care-ţi pătrunde
sufletul şi-ţi aprinde în inimă dorul după Dumnezeu17.
Dintre cele mai importante idei teologice ale gândirii sale amintim: recapitularea, unitatea
Treimii, identitatea dintre Cuvântul Creator şi Cuvântul Întrupat, iar una din ideile care-i
reliefează originalitatea este aceea a îmbrăcării trupurilor noastre întru nestricăciune şi nemurire,
datorită lui Hristos Euharistic, comunicat nouă prin Duhul Sfânt.

16
Pr. dr. Remus Rus, în Demonstraţia propovăduirii apostolice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 8.
17
Pr. Dr. Ioan Goje, op. cit. p. 16.

8
 Un element esenţial al teologiei marelui dascăl este Treimea care l-a creat pe om, ca să-l
desăvârşească prin iconomie. În gândirea Sfântului Irineu, Iisus Hristos este autorul iconomiei.
Aceasta are ca domeniu exclusiv creatul. Tatăl nu lucrează singur în iconomie, ci totdeauna prin
Fiul şi Duhul. Termenul de ,,iconomie” reprezintă la Sfântul Irineu Întruparea Fiului şi tot ceea
ce a săvârşit El în viaţa Sa pământească18. Desăvârşirea iconomiei lui Dumnezeu o constituie
învierea trupurilor, dovada puterii lui Dumnezeu.
În scrierile sale, el a îmbinat teologia apologetică şi polemică cu revizuirea teologică a
mărturisirii de credinţă ocazionată de botez. Dar, spre deosebire de gnostici, care apelau la aşa-
numita doctrină secretă apostolică, dar şi la tradiţii religioase, altele decât iudaică şi creştină,
Sfântul Irineu se străduieşte să descopere tradiţia adevărată în mărturisirea baptismală a întregii
Biserici, care accentua credinţa într-un ,,singur Dumnezeu, Tată Atotputernic, creator al cerului şi
al pământului” şi în ,,Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru a
noastră mântuire”19.
În centrul gândirii sale, care se conforma tradiţiei Bisericii din vremea sa, el va plasa
adevărul mântuirii realizate de Hristos20. Sfântul Irineu sesizează cu deosebită perspicacitate, că
mesajul creştin este indisolubil legat de istoria mântuirii şi că opera de răscumpărare şi istorică
este centrată pe firul ce merge de la Vechiul Testament la Hristos.
Hristologia reprezintă, la Sfântul Irineu, elemental forte în cadrul iconomiei mântuirii21.
Ea începe cu Întruparea Mântuitorului şi toată activitatea Sa mesianică, continuându-se cu
pogorârea Duhului Sfânt, ca să se desăvârşească în Eshaton, unde Hristos va împărăţi veşnic.
Luminatul dascăl al Lyonului se apleacă cu toată stăruinţa asupra lucrării mântuitoare a lui
Hristos folosind termenul mult îndrăgit de el: ,,recapitulare”. Iisus Hristos recapitulează toată
creaţia , toate vârstele şi toate neamurile22.
Sfântul Irineu avansează ipoteza ,,împărăţiei de o mie de ani”23. După părerea lui, acest
răstimp este un act de dreptate ,,pentru cei ce au suferit pentru Hristos”. ,,Timpul împărăţiei” sau

18
Ibidem, p. 17.
19
Adversus haereses, I, 9, 4, apud Remus Rus, op. cit., p. 43.
20
Harnack, History of dogma, p. 130, apud Remus Rus, op. cit., p. 46.
21
Coman Ioan G., Şi Cuvântul trup s-a făcut, Timişoara, 1993, p. 18-20.
22
Iréné de Lyon,, Contre les Hérésies, Mise en lumiere et refutation de la pretendue «connaisance»,
«connaisance», livre III, 21, 10,
în „Sources chretiennes”, vol. 34, introduction, traduction et notes de F. Sagnard, editions du Cerf, Paris, 1952.
23
AH: V, 23, 3; 30, 4, apud Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,p. 20, nu se ştie precis de unde a luat Sfântul Irineu idea
împărăţiei de o mie de ani, probabil a întâlnit-o la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful.

9
,,mileniul”, este localizat de Sfântul Irineu pe pământ, unde oamenii îşi vor primi moştenirea
făgăduită de Dumnezeu, iar după această perioadă va avea loc judecata universală24.
Potrivit teologului francez Andre Benoît, teologia Sfântului Irineu nu prezintă o unitate
deosebită, un sistem25. Prin urmare, Sf. Irineu de Lyon nu este un teolog sistematic. Scopul
principal pentru care a scris lucrarea Adversus haereses (respectiv Descoperirea şi combaterea
gnozei cu nume mincinos – cum apare în originalul grec), a fost combaterea gnosticilor. În primul
rând, Sfântul Irineu a intrat în posesia lucrărilor lor. În aceasta constă originalitatea sa, deoarece,
până la el, nici un alt teolog nu a studiat gnoza eretică, respectiv gnoza lui Valentin, care a
reprezentat pentru acel timp ,,recapitularea tuturor ereziilor”, şi din această cauză nimeni nu a
reuşit să-i combată. Mesajul Sfântului Irineu are o valoare universală şi îşi găseşte aplicabilitatea
şi pentru zilele noastre, fiind un îndemn pentru toţi cei ce apără dogma creştină: ,,Cel ce vrea să-i
convertească (pe eretici) trebuie să cunoască amănunţit învăţătura lor, argumentele lor. Este
imposibil pentru un medic să-i vindece pe cei bolnazi, dacă el nu cunoşte mai întâi boala de care
aceştia suferă. Aşa se explică de ce înaintaşii noştri, deşi mult superiori nouă, n-au reuşit să se
împotrivească valentinienilor într-un mod satisfăcător. Ei nu cunoşteau doctrina lor...”26.
Precizarea originalităţii teologice a Sfântului Irineu, în raport cu adversarii săi şi Părinţii
epocii, a oscilat mult timp între două atitudini extreme. Una minimalizează valoarea şi aportul
documentelor utilizate de Sfântul Irineu, insistând numai pe munca teologică efectuată de Sfântul
Irineu plecând de la Sfânta Scriptură; cealaltă accentuează importanţa surselor utilizate de
Sfântul Irineu în aşa măsură încât acesta nu mai există ca teolog original27. Adevărul se situează
între cele două pozişii. Sfântul Irineu a lucrat plecând de la alţi autori, înaintaşi sau
contemporani, ortodocşi sau eterodocşi, dar sinteza pe care o elaborează e proprie lui.
Cea dintâi şi cea mai importantă lucrare a Sfântului Irineu este: ,,Denunţarea şi combaterea
gnozei cu nume mincinos”. În limba latină: ,,Adversus Haereses”. Titlul se mai poate traduce şi
altfel: ,,Punerea în lumină şi combaterea pretinsei cunoştinţe”. Cei mai mulţi editori preferă
titlul prescurtat: ,,Adversus Haereses”, pe care-1 vom folosi şi noi. Aceasta lucrare are un
caracter polemic28.

24
Ibidem, p. 22.
25
Andre Benoît, op. cit. p. 153-154.
26
Petru Ioan Ilea, op. cit. p. 207.
27
André Benoît, op. cit., p. 21.
28
Albert Houssiau: La christologie de Saint Irénée, Louvain, 1955, p. 7.

10
 Lucrarea , prin conţinutul ei bogat, se dovedeşte a fi o carte de referinţă în domeniu,
poate cel mai reprezentativ document de combatere a ,,rătăcirilor” veacurilor primare şi, totodată,
unul ce militează pentru promovarea unităţii în Biserică.
Principalul scop al scrierilor Sfântului Irineu de Lyon este să demonstreze unitatea şi
unicitatea lui Dumnezeu, unicitatea lui Iisus Hristos, unitatea dintre Iisus Hristos şi Dumnezeu,
unitatea planului divin şi a iconomiei mântuirii.
Demonstraţia predicării apostolice, este cea de-a doua lucrare importantă a Sfântului
Irineu. Această lucrare a fost menţionată de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească V, 26. n-
a fost cunoscută de istorici decât prin acesta. Se părea definitiv pierdută, când, în 1909,
arhimandritul Karapet Termekerttschian a descoperit un manuscris armean în Biblioteca Bisericii
,,Maica Domnului” din Erevan, în Armenia. Se pare că traducerea armeană are la bază textul
grec. Are două părţi şi se încheie cu un epilog. Prima parte este o expunere a învăţăturii creştine
pe baza simbolului baptismal de credinţă. Tratează despre: Dumnezeu-Tatăl, Fiul întrupat, Duhul
profetic, despre creaţie, despre întrupare şi răscumpărare, împlinirea Vechiului Testament în Noul
Testament. Partea a doua cuprinde o serie de lămuriri privitoare la: profeţiile legate de venirea lui
Hristos, lucrarea Lui, Biserică. Întreaga lucrare este centrată pe ideea iconomiei mântuirii.
Sfântul Irineu nu prezintă capitole de dogmatică în înţelesul de azi, ci în polemica sa cu
gnosticii reliefează puncte principale din învăţătura Bisericii secolului al doilea.
Opera teologică a Sfântului Irineu cuprinde şi alte scrieri, din care s-au păstrat, însă,
numai fragmente. Dintre acestea, se cuvine să amintim:
 Despre monarhie - lucrare adresată prietenului său, Florinus, trecut mai apoi la
gnosticism, în care susţine teza că Dumnezeu nu este autorul răului în lume;
 Despre ogdoabă - lucrarea este adresată tot lui Florinus, prin intermediul ei fiind
combătută teza gnosticului Valentinian, referitoare la ogdoaba eonilor. Astfel, potrivit sistemului
gnostic al lui Valentinian, deasupra tuturor lucrurilor, invizibile şi inefabile, se găseşte fiinţa
supremă, „Tatăl” sau „Adâncul”, însoţit de „Tăcerea” sau „Liniştea”, care împreună cu
„Raţiunea” şi „Adevărul” alcătuiesc „Tetrada”. Toate acestea, împreună cu „Cuvântul” şi
„Viaţa”, „Omul” şi „Biserica”, completează ogdoaba eonilor. Astfel, ogdoaba, decada şi
dodecada (compuse din 30 de eoni), alcătuiesc „Pleiroma”, şi anume comuniunea perfectă a
fiinţelor inefabile, care corespund celor trei categorii: valentinienilor, creştinilor obişnuiţi şi

11
necreştinilor, primele două fiind destinate veşniciei, în timp ce ultima categorie este destinată
pieirii29;
 Despre schismă - lucrare adresată unui oarecare Blastus, prietenul lui Florinus, la fel ca
şi Scrisoarea către papa Victor,
Victor, combate erezia quartodecimanilor;
 Despre ştiinţă - lucrarea reprezintă o apologie a creştinsmului, împotriva ereticilor;
 Cuvântările despre credinţă - lucrarea este adresată lui Demetrius, diacon în Vienne;
 Scrisoare din Lyon - este adresată papei Victor, pentru a lămuri controversele pascale
din timpul său30.
Astfel, opera Sfântului Irineu, mai puţin bogată în titluri, însă cât se poate de
considerabilă în conţinut şi idei, reprezintă o operă bine definită, în care elementele
fundamentale de doctrină crşetină se întâlnesc cu răspunsuri pragmatice, adresate tuturor
fondatorilor de noi curente creştine, constituind o sursă inepuizabilă pentru cunoaşterea marilor
„devieri creştine” ale vremii, dar şi pentru observarea preocupărilor celui mai mare ierarh pe care
l-a avut Lyonul şi totodată, unul dintre cei mai reprezentativi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

UNITATEA PERSOANEI LUI IISUS HRISTOS

În gândirea Sfântului Irineu, Hristos restabileşte comuniunea omului cu Dumnezeu. El

este Mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Această mijlocire presupune întruparea Cuvântului.
Unirea noastră cu Dumnezeu nu este posibilă decât pentru că Iisus Hristos este în acelaşi timp
Dumnezeu şi om. Trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni (1Tim. 2, 5), prin înrudirea
Sa cu fiecare din cele două părţi, să le readucă pe una şi pe cealaltă la prietenie şi înţelegere, aşa
ca şi Dumnezeu să-l primească pe om, iar omul să se ofere lui Dumnezeu31.
Iisus Hristos împlineşte în persoana Sa planul Tatălui, adică mântuirea neamului
omenesc. Toate acestea le-a săvârşit din dragostea Sa faţă de oameni: ,,Cuvântul lui Dumnezeu,
29
Coman Ioan G., op. cit., p. 22.
30
Ibidem, p. 24.
31
AH.III, 18, 7 apud Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.
cit. p. 236.

12
Iisus Hristos Domnul nostru, din nemăsurata Sa iubire faţă de noi, S-a făcut ceea ce noi suntem,
ca noi să devenim ceea ce El este”32.
Potrivit Sfintei Scripturi, Sfântul Irineu împarte timpul fără de sfârşit al Întrupării în trei
perioade: prima este aceea a arătării în chip văzut a Fiului. Ea începe la zămislirea feciorelnică şi
durează până la Înălţare şi Cincizeci,e. este timpul activităţii mesianice a Mântuitorului. A doua
perioadă cuprinde revărsarea Duhului Sfânt pe pământ. Duhul continuă în oameni lucrarea
săvârşită de Fiul întrupat, până la arătarea slavei Sale la sfârşitul veacurilor. Va începe apoi a
treia perioadă, în care Iisus Hristos va fi cu drepţii în împărăţia lui Dumnezeu. Gnosticii separau
pe Hristos de Iisus, pe Mântuitorul de Cuvântul şi pe Cuvântul de Cel Unul Născut. Pentru a
combate această împărţire a Persoanei Mântuitorului, Sfântul Irineu va apela la ,,Mărturisirea de
credinţă” a Bisericii: ,,Biserica răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului a
primit de la Apostoli şi de la ucenicii lor credinţa într-Un singur Dumnezeu, Stăpânul tuturor,
care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate câte sunt în ea şi într-un singur Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu Întrupat pentru mântuirea noastră”33.
În cartea a doua din ,,Adversus Haereses”, Sfântul Irineu se ocupă în special de
combaterea emanaţiilor eonilor în Dumnezeu. În acelaşi timp, el susţine că în Prologul
Evangheliei după Ioan este vorba de un singur Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu de Cuvântul separat
de Mântuitorul. Sfântul Irineu exclude orice deosebire între Unul-Născut şi Cuvântul, afirmând
Naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca unul Născut din Tatăl34.
Teoria lui Ptolemeu, prin care despărţea pe Iisus de Hristos, mergea până la negarea
Întrupării Cuvântului. Cuvântul, spuneau gnosticii, nu ia deloc parte la: Naşterea, Patimile,
Moartea şi Învierea lui Iisus, la ceea ce e specific omenesc în viaţa lui Hristos. Cuvântul, insistă
Sfântul Irineu, este autorul acestor fapte mântuitoare35.
Gnosticii susţineau că Hristos s-ar fi coborât peste Iisus la Botez, încercând astfel o
despărţire a lui Hristos de Iisus. La această aberaţie, Sfântul Irineu întemeindu-se pe Sfânta
Scriptură, le răspunde: ,,Matei spune iarăşi despre Botez. ,,Cerurile s-au deschis şi Duhul lui
Dumnezeu S-a pogorât peste El şi glas din cer s-a auzit, zicând: Tu eşti Fiul Meu Cel iubit In
care am binevoit” (Mt. 3, 16-17). Cu adevărat, nu Hristos este cel care a coborât în acel moment

32
AH. V, din Prefaţă: ,,Verbum Dei, Jesum Christum Dominum nostrum, qui propter immensam suam dilectionem
factus est quod sumus nos, uti nos perficeret esse quod est ipse”, apud Pr. Dr. Goje Ioan,
Ioan op. cit., p. 219.
33
Ibidem, p. 220.
34
Ibidem, p. 221.
35
Albert Houssiau,, op. cit. p. 186.

13
peste Iisus, Hristos şi Iisus nu sunt fiinţe deosebite. Cuvântul lui Dumnezeu este Mântuitorul
tuturor şi stăpâneşte peste cer şi pământ, este Iisus, după cum am arătat şi Care S-a întrupat şi a
fost uns de Duhul prin Tatăl, devenind Iisus Hristos”36.
Pentru Sfântul Irineu, Iisus devine Iisus Hristos prin ungerea Duhului. Dacă Duhul
coboară peste Iisus este din pricina umanităţii asumate. ,,Iisus” este numele aceluiaşi Cuvânt,
adică al Mântuitorului, Domn al cerului şi al pământului. ,,Hristos” este numele ce se dă lui Iisus
din pricina ungerii Sale prin Duhul. Această ungere arată că El şi-a asumat trupul. Iisus Hristos
înseamnă deci Cuvântul Întrupat, uns prin Duhul Sfânt. Episodul Botezului nu arată unirea unui
Iisus omenesc cu un Hristos dumnezeiesc, ci coborârea Duhului peste Cuvântul. Duhul pe care
L-a primit Hristos se va revărsa peste toată umanitatea; la acest Duh participă creştinii prin
umanitatea lui Iisus.
Unirea pe care teoria gnostică o propune , între Hristos şi Iisus, este în afara subiectului,
afirmă Sfântul Irineu. Nu este suficient ca Hristos să fie unit cu Iisus, ci trebuie ca Iisus Hristos
să fie una şi aceeaşi persoană, pătimitoare şi nepătimitoare. Cel care s-a coborât peste Iisus este
fără îndoială Duhul. El nu coboară în Cuvântul, decât pentru că Acesta S-a făcut trup. În această
umanitate concretă a lui Iisus Hristos s-a împlinit iconomia lui Dumnezeu, prevăzută şi vestită de
prooroci, prin revărsarea Duhului peste întreaga umanitate37.
Exprimarea Sfântului Irineu nu este totdeauna foarte clară. El nu dispunea la acea vreme
de termenii tehnici necesari pentru exprimarea raporturilor dintre firea omenească a lui Iisus
Hristos şi cea dumnezeiască în Persoana Cuvântului. În orice caz, reiese limpede că: numai omul
poate primi ungerea, dar acest om este şi Dumnezeu.

Principalul scop al scrierilor Sfântului Irineu de Lyon este să demonstreze unitatea şi

unicitatea lui Dumnezeu, unicitatea lui Iisus Hristos, unitatea dintre Iisus Hristos şi Dumnezeu,
unitatea planului divin şi a iconomiei mântuirii.
Noutatea exegezei Sfântului Irineu raportată la hristologia de dinainte de el este că pentru
el numele ,,Iisus” reprezintă persoana divină, Cuvântul, iar numele ,,Hristos” este atribuit lui
Iisus în baza umanităţii pe care şi-a asumat-o.

36
AH, III, 9, 3, apud Pr. Dr. Goje Ioan,
Ioan op. cit., p. 221.
37
Albert Houssiau, op. cit. p .178.

14
 RECAPITULAREA TUTUROR ÎN HRISTOS

Hristologia reprezintă centrul întregii teologii a Sfântului Irineu, la baza căreia a aşezat
învăţătura referitoare la recapitularea întregii omeniri în Hristos. În cadrul teoriei recapitulării,
Sfântul Irineu „descoperă chipul în care se săvârşeşte unirea celor despărţite, a fiinţei
dumnezeieşti cu omenirea... În aceasta constă originalitatea Sfântului Irineu şi prin ea el ni se
descoperă ca unul dintre cei mai moderni gânditori creştini”38.
Chiar dacă paternitatea cuvântului recapitulare ca şi concept , este atribuită Sfântului
Irineu, ea se găseşte şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în special în Efeseni 1, 10, cu
paralele în Romani 5, 12; 5, 19; 11, 36; dar şi în Romani XIII, 9, texte pe care Sfântul Irineu le
foloseşte foarte frecvent în lucrările sale.
Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte de aducerea în stare edenică a tuturor, ci de împăcarea
lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu, adică de apropierea şi reunirea celor despărţite,
a cerului cu pământul. Nu vorbeşte nici despre ,,restabilirea tuturor” (Origen) – ci e vorba de
măreaţa lucrare curăţitoare şi împăciuitoare a Mântuitorului39. Ca idee doctrinală, verbul ,,a
recapitula”, întrebuinţat de Sf. Apostol Pavel, arată că Iisus a restabilit legătura între cer şi
pământ, între lumea spirituală şi om. În Romani XIII, 9 – Sfântul Apostol Pavel foloseşte verbul
,,a recapitula” pentru a arăta că toate poruncile sunt cuprinse în porunca iubirii; în Efeseni I, 10 –
pentru a arăta că toate sunt cuprinse şi reunite în Hristos.
Sfântul Apostol Pavel de obicei nu aminteşte aspectul individual al unirii cu Hristos, ci
aspectul colectiv sau comunitar. În acest sens e caracteristic paralelismul ,,Adam-Hristos”, prin
care se văd cele două omeniri; doi oameni, două planuri de existenţă umană colectivă. Adam şi
Hristos reprezintă şi rezumă două omeniri: omenirea păcatului şi omenirea sfinţeniei; omenirea
fără Dumnezeu şi omenirea îndumnezeită.
Ideea recapitulării
recapitulării se găseşte de asemenea în lucrarea Sfântului Iustin Martirul ,,Dialog
,,Dialog
Trifon”, lucrare din care se spune că s-ar fi inspirat40. Oricum chiar dacă ideea
către iudeul Trifon”,
recapitulării a putut fi găsită şi la Iustin, Irineu este cel care face un adevărat concept teologic din
ea, în sensul în care pentru el Recapitularea întruchipează întreaga proclamaţie biblică despre

38
N. Chiţescu, Teoria recapitulaţiunii (Ανακεφαλαιοσις) la Sfântul Irineu, în rev. „Studii Teologice”, anul VII, 1938
- 1939, p. 116.
39
Ibidem, p. 120.
40
A. Benoît, op. cit.
cit. p. 194.

15
lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos într-un singur cuvânt. Aceasta este axa şi originalitatea
soteriologiei Sfântului Irineu ce defineşte întreaga lui teologie41.
În întraga sa operă, Sfântul Irineu foloseşte de 49 de ori verbul ,,a recapitula” şi de 10 ori
substantivul ,,recapitulare”. În comparaţie cu folosirea termenului în Noul Testament, aceste cifre
arată importanţa recapitulării în teologia sa. În multe din textele ce vorbesc despre recapitulare
(35), subiectul verbului este Iisus Hristos. În alte texte (AH. V, 25, 1; V, 28, 2), subiectul
aceluiaşi verb, dar cu alt înţeles, este Antihrist42.
În Dicţionarul de Spiritualitate ascetică şi mistică, cuvântul ,,recapitulare
,,recapitulare”” are două
înţelesuri: rezuma şi a reînnoi. În teologia Sfântui Irineu de Lyon cuvântul ,,recapitulare
,,recapitulare”” are
însă o pluralitate de sensuri: a rezuma, a condensa, a aduce la unitate, a conduce spre împlinire, a
fi perfect, a termina, a restaura, a repeta, a reînnoi, a se întoarce, a face un nou început, a
încorpora sub un singur cap, a reorganiza. Potrivit teologului francez Albert Houssiau, considerat
unul dintre deschizătorii de drum în studierea operei ierarhului de Lyon, rezumând ,,recapitularea
în Hristos” într-o singură sentinţă, putem spune că recapitularea este ,,lucrarea
,,lucrarea de mântuire a lui
Hristos, de întoarcere a omului la starea lui originală, de restaurare a frumuseţii iniţiale a
omului; lucrarea prin care Hristos reface etapele primului om, repetă aceleaşi experienţe cu un
opus”43.
rezultat opus”
Sf. Irineu nu dă o definiţie a recapitulării. Din ansamblul lămuririi sale rezultă că
recapitularea este o lucrare săvârşită de Mântuitorul, restabilind neamul omenesc, ba chiar firea
întreagă, în fericita situaţie dinainte de cădere. La Naştere rezumă în Sine, ca al doilea Adam
întreg neamul omenesc. În timpul etapelor vieţii repetă etapele istoriei căderii lui Adam, aducând
neamului omenesc ,,antidotum vitae”44.
Cu puţine excepţii, textele referitoare la recapitulare cuprind şi referiri la viaţa trupească a
lui Iisus Hristos, adică la Taina Întrupării, care începe cu zămislirea feciorelnică şi se încheie cu
darul Duhului Sfânt. Recapitularea este astfel inclusă în marea Taină a Întrupării. Ea cuprinde
toate lucrările lui IisusHristos până la darul Duhului Sfânt revărsat peste oameni şi tot ceea ce a
făcut El pentru a-i aduce la desăvârşire45.

41
Petru Ioan Ilea, art. cit., p. 209.
42
Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,
cit., p. 238.
43
A. Houssiau, op. cit., p. 216.
44
N. Chiţescu, op. cit., p. 122.
45
Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,
cit., p. 239.

16
 Iisus Hristos împlineşte în persoana Sa planul Tatălui, adică mântuirea neamului
omenesc. Toate acestea le-a săvârşit din dragostea Sa faţă de oameni: ,,Cuvântul lui Dumnezeu,
Iisus Hristos Domnul nostru, din nemăsurata Sa iubire faţă de noi, S-a făcut ceea ce noi suntem,
ca noi să devenim ceea ce El este”46.
Recapitularea săvârşită de Dumnezeu prin Iisus Hristos este o lucrare complexă, care
cuprinde reunirea tuturor fiinţelor creaţiei, restaurarea şi desăvârşirea lor. Este vorba de
împlinirea mântuirii în Hristos. Iisus Hristos recapitulează toată creaţia, toate vârstele şi toate
neamurile47. În AH: V, 17, 4 se vorbeşte despre actul mântuitor al lui Hristos pe cruce, ca răspuns
la neascultarea lui Adam.
Noţiunea de recapitulare la Sf. Irineu se referă la relaţia Adam-Hristos şi este dependentă
de ,,iconomia” mântuirii. Sfântul Irineu a lărgit sensul ,,iconomiei” şi al ,,recapitulării”, primite
din Tradiţie, dându-le un caracter universal. Nu numai pe Adam îl va recapitula Hristos, ci
,,omnia”, toate lucrurile. Recapitularea nu va mai fi o simplă antiteză, Adam-Hristos, ci si
celelalte vor fi recapitulate: ,,antiqua plasmatio”, omul şi toate popoarele. Se ajunge astfel la
formula ce-i aparţine Sfântului Irineu, prin care iconomia universală şi recapitularea sunt strâns
unite între ele. Iisus Hristos va începe o viaţă nouă, nu doar o simplă restaurare a umanităţii în
starea sa originară, ci mai mult decât atât, desăvârşirea omului prin darul Duhului Sfânt.
În Vechiul Testament s-a arătat iconomia în planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin
profeţi. În Noul Testament, prin Întruparea Cuvântului, iconomia lui Dumnezeu priveşte direct pe
toţi oamenii, iar Duhul prelungeşte lucrarea Fiului în neamul omenesc, până la sfârşitul
veacurilor48.
Textul scoate în evidenţă cele trei aspecte ale recapitulării: 1. distrugerea morţii; 2.
arătarea vieţii şi 3. realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu. Odată cu omorârea morţii,
oamenii au fost eliberaţi şi reaşezaţi în starea lui Adam de la început; prin arătarea vieţii s-a dat
oamenilor Duhul Sfânt, Care lucrează spre a-i aduna pe toţi în Iisus Hristos. Duhul continuă
aceeaşi lucrare pe care Mântuitorul a realizat-o prin recapitulare49.

46
AH. V, din Prefaţă: ,,Verbum Dei, Jesum Christum Dominum nostrum, qui propter immensam suam dilectionem
factus est quod sumus nos, uti nos perficeret esse quod est ipse”, apud Pr. Dr. Goje Ioan,
Ioan op. cit., p. 219.
47
Irénée de Lyon: Contre les Hérésies, Mise en lumiere et refutation de la pretendue «connaisance»,
«connaisance», livre III, 21, 10,
în „Sources chretiennes”, vol. 34, introduction, traduction et notes de F. Sagnard, editions du Cerf, Paris, 1952.
48
AH. V, 27,1; 24, 4 apud Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,
cit., 242.
49
Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,
cit., p. 243.

17
 Recapitularea este însă strâns legată de condiţia lui Iisus Hristos ca noul Adam. Adam
transmite lui Iisus Hristos moartea, în timp ce Hristos îi comunică viaţa spirituală. Aşa cum între
Adam şi toţi oamenii există o relaţie organică, tot aşa între Adam şi Iisus Hristos există o relaţie
organică, de aceea mântuirea adusă de Iisus Hristos este pentru toţi oamenii. Recapitularea
neamului omenesc stă în strânsă legătură cu recapitularea lui Adam50.
Precum primul Adam a fost luat din ţărână, Dumnezeu fiind Făcătorul lui, la fel şi al
doilea Adam, făcând o recapitulare în Sine Însuşi, trebuia alcătuit ca om de Dumnezeu, pentru a
se realiza o analogie cu cel dintâi în ce priveşte originea lui. De ce nu a luat Dumnezeu din nou
ţărână (din pământ), ci a dispus ca alcătuirea (lui Hristos) să fie făcută din Maria? Pentru că nu
trebuia să cheme la fiinţă o altă alcătuire, ci pentru ca aceeaşi alcătuire să fie rezumată (în Hristos
precum exista în Adam), păstrându-se astfel analogia.”51.
Ierarhul din Lyon ţine să arate că umanitatea lui Hristos este aceeaşi cu a lui Adam la
crearea sa: ,,Şi aşa cum primul om plăsmuit, Adam, a primit fiinţă dintr-un pământ intact şi
feciorelnic încă, tot la fel Cuvântul, recapitulând în El pe Adam, s-a născut din Fecioara Maria şi
a primit această naştere pe bună dreptate, care înseamnă recapitularea lui Adam. Dacă primul
Adam ar fi avut ca tată un om şi s-ar fi născut dintr-o sămânţă omenească, ereticii ar fi avut
dreptate să zică precum că al doilea Adam s-a născut din Iosif. Dar dacă primul Adam a fost luat
din ţărână şi plăsmuit de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia ca Acelaşi Cuvânt să săvârşească în El
recapitularea lui Adam, având o naştere identică”52.
Un nod a fost făcut prin păcat. Pentru a-l desface, trebuia să se treacă prin toate
învârtiturile care l-au strâns. Iisus Hristos şi Fecioara Maria au dezlegat nodul făcut de
protopărinţii noştri Adam şi Eva.

50
Ibidem, 244.
51
AH. III, 21, 10, apud N. Chiţescu, art. cit. p. 131.
52
AH. III, 21, 10; 22, 1-2. Trebuia ca Iisus Hristos să fie nu numai om, ci trup din trupul nostru, ca să mântuiască pe
acela , care pierise în Adam. Trebuia ca el să ia asemănarea unui trup al păcatului, ca să învingă păcatul în propriul
său domeniu şi să provoace pe omul păcătos de a recâştiga din nou asemănarea cu Dumnezeu. Trebuia ca trupul Său
să fie Frământat dintr-o materie virgină, după cum trupul celui dintâi Adam a fost frământat dintr-un pământ virgin;
dar, pe de altă parte, trebuia ca acest corp să provină de la substanţa lui Adam şi iată pentru ce Hristos trebuia să aibă
o mamă. Trebuia ca mântuirea să înceapă printr-o femeie şi printr-o fecioară, după cum moartea începuse printr-o
femeie încă fecioară. Trebuia ca vestea mântuirii să fie dusă Mariei de un înger de lumină, după cum vestea morţii
fusese dusă Evei de un înger al întunericului. Trebuia ca şi credinţa şi supunerea Mariei să deslege nodul format de
necredinţa şi nesupunerea Evei. Trebuia ca noul Adam să se supună ca să repare nesupunerea celui dintâi Adam.
Trebuia chiar ca Hristos să treacă prin diferite vârste ale vieţii, ca să le sfinţească pe toate: şi în această privinţă,
Irineu merge până la a atribui Domnului o longevitate care nu se potriveşte cu cronologia Evangheliilor; apud N.
Chiţescu, art. cit; p. 135.

18
 Vorbind despre cele două ispitiri, a lui Adam şi a lui Hristos, Sfântul Irineu arată că
acestea sunt identice, noutatea constând în răspunsul lui Hristos. Astfel, recapitularea presupune
o identitate de situaţie între Adamşi Hristos şi o diferenţă de răspuns. Diferenţa este cu totul alta
între atitudinea lui Adam şi cea a lui Hristos: pofta săturării lui Adam, faţă de foamea lui Hristos;
mândria şarpelui şi a lui Adam, faţă de smerenia lui Hristos şi neascultarea lui Adam, faţă de
ascultarea lui Hristos53.
Hristos este rădăcina, prototipul, reprezentantul , căpetenia unei noi omeniri. Natura Lui
umană n-a fost îndumnezeită spre a rămâne singură, izolată în sânul Sfintei Treimi, ci ,,în
Hristos” au murit şi au înviat (în chip potenţial) , toţi oamenii. Într-un chip tainic Hristos ne
cuprinde pe toţi. În Hristos s-a creat
creat şi se crează o nouă omenire, dar unitatea omenirii celei noi e
superioară unităţii adamice: ea nu e numiai unitate de natură, ci unitate harică. Adam stă numai la
începutul omenirii; Hristos e începutul, dar şi izvor permanent de viaţă şi unitate54.
Sfântul Irineu spune că Iisus Hristos este noul Adam care a readus umanităţii ceea ce
aceasta pierduse prin neascultarea primului om, adică ,,asemănarea cu Dumnezeu şi nemurirea”,
căci omul învins de diavolul nu mai putea să restaureze creaţia, nici nu mai putea să-şi recapete
mântuirea.
mântuirea. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a făcut pentru om şi una şi alta, întrupându-Se:,,Când
S-a întrupat şi s-a făcut om a recapitulat în Sine lungul şir de oameni şi, rezumând în El
omenirea, ne-a dat mântuirea, ca să primim în Hristos ceea ce pierdusem în Adam, adică calitatea
de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”55. Iisus Hristos s-a înălţat la cer, dar opera Sa
este continuată de Duhul Sfânt, care locuieşte în oameni, aşa cum sublinia Sfântul Irineu: ,,Iată
regula credinţei noastre, ...; al doilea articol: Cuvântul lui Dumnezeu, la plinirea vremii S-a făcut
om între oameni, ca să recapituleze toate lucrurile. A fost văzut şi pipăit, ca să distrugă moartea şi
să facă să se arate viaţa, să săvârşească comuniunea omului cu Dumnezeu. Al treilea articol:
Duhul Sfânt, care la plinirea vremii s-a revărsat într-un fel cu totul nou peste umanitate, pentru a
înnoi pe omul de pe pământ”56.
Acest cuvânt: recapitulare arată cauza şi scopul pogorământului Întrupării
răscumpărătoare. Iisus Hristos s-a făcut om între oameni, pentru ca să lege începutul cu sfârşitul
– acesta pare a fi textul care arată cel mai potrivit centrul gândirii Sfântului Părinte57.
53
Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.,
cit., 208.
54
Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină,
paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 82-82.
55
AH. III, 18, 1 apud Petru Ioan Ilea, art. cit.
cit. 219.
56
Pr. Dr. Remus Rus, op. cit. p. 242.
57
N. Chiţescu, op. cit.
cit. p.123.

19
 Întruparea ca recapitulare este drumul deschis spre refacerea chipului lui Dumnezeu în
om, a filiaţiei divine, şi pentru restabilirea comuniunii cu Dumnezeu prin Fiul Său, Domnul
nostru, care devine principiul înfierii noastre de către Dumnezeu58.
Cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul este rechemat să facă acest parcurs de la chip la
asemănare.

RECAPITULARE ŞI CREAŢIE

Chiar dacă relaţia între Dumnezeu şi om ocupă primul loc în actul Întrupării, restabilirea
ei la starea de comuniune are implicaţii pentru întreaga creaţie şi aceasta datorită faptului că Cel
ce săvârşeşte lucrarea de mântuire şi răscumpărare, este totodată şi Cel ce a creat totul. În acest
fel, lucrarea de mântuire pare a fi o extensie a lucrării de creare, în sensul repunerii lumii create
pe făgaşul natural care s-o ducă la scopul care i-a fost destinat. De aici implicaţiile teologice ale
întregii creaţii pentru viaţa şi desăvârşirea omului, pe de o parte, dar şi datoriile omului faţă de
lume, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, pe de altă parte.
În textele care ne vorbesc despre recapitulare se arată că Iisus Hristos ,,a recapitulat toate
lucrurile cereşti şi pământeşti” (Efeseni 1, 10). În AH. V, 20, 2, Sfântul Irineu învaţă că lucrurile
cereşti sunt spirituale. În privinţa lucrurilor pământeşti este vorba de creaţia materială. Omul este
aşezat în centrul creaţiei şi indirect creaţia participă la recapitulare prin om, prin lucrarea
Duhului Sfânt în om. Astfel, recapitularea are ca scop omul şi prin el, creaţia. De aceea, aşa cum
planul lui Dumnezeu de Mântuire se realizează mai întâi în umanitatea lui Hristos, apoi trece la
oameni prin darul Duhului Sfânt, la fel şi desăvârşirea creaţiei se realizează întâi în om, apoi va
trece în universul întreg la sfârşitul veacurilor59

CONCLUZII

Sfântul Irineu de Lyon este considerat unul dintre cei mai mari gânditori creştini ai primei
perioade patristice, un adevărat creator de teologie, un autor care a ştiut să găsească cele mai
practice răspunsuri la multe dintre problemele cu care se confrunta atunci Biserica.
58
Petru Ioan Ilea, art. cit., p. 219.
59
Pr. Dr. Goje Ioan, op. cit.
cit. p. 247.

20
 Deşi învăţătura sa nu este ireproşabilă, cuprinzând, printre altele, un oarecare
subordinaţionism în sânul Sfintei Treimi, sau hiliasmul, meritul său în dezvoltarea unei teologii
fundamentate pe cele două izvoare ale Revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, extrem de
precise atunci când a trebuit să răspundă unor „pseudo-învăţături” creştine, nu poate fi pus la
îndoială. Sfântul Irineu a fost un polemist remarcabil, prin combaterea gnosticismului, un
misionar prin excelenţă şi un diplomat abil, capabil nu numai să medieze conflictul dintre Răsărit
şi Apus, în privinţa sărbătoririi Paştelui, dar şi să creeze o punte între cele două spiritualităţi.
Întreaga sa operă îl arată pe Sfântul Irineu ca un profund gânditor al epocii patristice. Prin
erudiţia sa, prin vastul material prezentat în scrierile sale, precum şi prin modul în care combate
gnosticismul pe cale raţională, Sfântul Irineu se vădeşte ca un adevărat părinte al teologiei
creştine în Occident. Centrul teologiei sale îl formează hristologia, învăţătura despre
recapitularea omenirii în Hristos.
Marea reaalizare a Sfântului Irineu a fost aceea de a fi demonstrat pe larg unitatea
fundamentală a Revelaţiei, deci între Vechiul Testaament şi Noul Testament (Revelaţia aceluiaşi
Dumnezeu), precum şi uitatea dintre creaţie şi mântuire, într-o iconomie inspirată din motivul
paulin al recapitulării tuturor în Hristos (Efeseni I).
Pornind de la un text din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Irineu
îşi încheagă o teorie explicativă a Răscumpărării pe temelia ideii de recapitulatio. Sfântul Irineu
are această originalitate că a reuşit să dea o unitate desăvârşită gândirii sale asupra planului
izbăvitor, în jurul acestei idei.
Recapitularea este mai mult decât o restaurare a umanităţii la forma originală şi are ca
scop îndumnezeirea omului şi împlinirea întregii creaţii. Se are în vedere stricarea morţii şi
comuniunea dintre om şi Dumnezeu. Întruparea este începutul acestui proces, care se încheie
prin ,,iconomia crucii”, şi prin Parusie. Întreaga doctrină a Recapitulării este orientată spre
Parusie, spre împlinirea întregii creaţii până când Antihristul, care este recapitularea întregului
rău, va fi înfrânt. Doar atunci fiinţa umană – refăcută prin Iisus Hristos în chipul lui Dumnezeu şi
transfigurată în Duhul Sfânt – va ajunge la comuniune cu Dumnezeu.
Teoria recapitulării lămureşte restabilirea omului în starea lui Adam – a cărui protoplasmă
o îmbracă Cuvântul ca un al doilea Adam – rezumând astfel întreaga omenite, pe care o
reînnoieşte, o regenerează în Sine, repetând în viaţa Sa exemplară şi în moartea Sa izbăvitoare
întreaga istorie a protopărinteluui căzut. În acest chip se lămureşte – împotriva gnosticilor –

21
unitatea între Dumnezeu – Creatorul şi Dumnezeu Mântuitorul, precum şi comuniunea dintre om
şi Dumnezeu, care se ating în una şi aceeaşi persoană.
Observând modelul de trăire şi slujire creştină oferit de Sfântul Irineu al Lyonului, ni se
confirmă din nou faptul că întotdeauna, de-a lungul zbuciumatei istorii a Bisericii lui Hristos, au
existat o serie de personalităţi creştine providenţiale care au aşezat învăţătura creştină pe
fundamentele sale evanghelice şi apostolice, arătând sensul adevărat al slujirii semenilor, al
luptei pentru dreapta-învăţătură şi al jertfei necondiţionate pentru credinţă.

BIBLIOGRAFIE

1.Martirii
Martirii din Lyon,
Lyon, traducere, introducere (p. 53 - 60), note şi indici (p. 72 - 79) de pr. prof.
dr. Ioan Rămureanu, în vol. Actele martirice,
martirice, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, nr. 11,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 61
- 72.
2.André BENOÎT, St. Irénée, Introduction à ľ Etude de sa teologie, Press. Univ. de France, Paris,
1960.
3.B
BRIA, ION, preot prof. dr., Dicţionar de Teologie Ortodoxă A - Z, Z, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 212 - 213.
4.C
COMAN, IOAN G.,
G., preot prof. dr., Patrologie,
Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985.
5.D
DRĂGOI, EUGEN, pr., Istoria creştinismului în date,
date, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
2004, p. 37.
6.Pr.
Pr. Dr. Ioan GOJE, Sfântul Irineu – apărător al învăţăturii creştine,
creştine, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2002.
7.Albert Houssiau, La christologie de Saint Irénée, Louvain, 1955.
8.IIRÉNÉE DE LYON, Contre les Hérésies, Mise en lumiere et refutation de la pretendue
«connaisance»,
«connaisance», livre III, în „Sources chretiennes”, vol. 34, texte latin, fragments grecs,

22
introduction, traduction et notes de F. Sagnard, editions du Cerf, Paris, 1952.
9.P.
P. S. Irineu Bistriţeanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist şi teolog,
teolog, Editura Cartimpex,
Cluj-Napoca, 1998.
10.MMATEI, HORIA C.,C., Irineu de Lyon (140/150 - c. 200),
200), în „Enciclopedia Antichităţii”,
Bucureşti, Editura Meronia, 1995, p. 179.
11.R
RĂMUREANU, IOAN, preot prof. dr., ŞESAN, MILAN, preot prof. dr., BODOGAE, TEODOR, preot
prof. dr., Teodor, Istoria Bisericească Universală,
Universală, vol. I (1 - 1054), Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 101 - 174.
12.VVOICU, CONSTANTIN, arhid. prof. univ. dr., DUMITRAŞCU, NICU, preot conf. univ. dr.,
Patrologie,
Patrologie, manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 65 - 73.

STUDII ŞI ARTICOLE:

1.C
CHIŢESCU, N.,
N., Teoria recapitulaţiunii (Ανακεφαλαιοσις
(Ανακεφαλαιοσις)) la Sfântul Irineu,
Irineu, în rev. „Studii
Teologice”, anul VII, 1938 - 1939, p. 115 - 140.
2.H
HAU, MIHAI, diac. drd., Atitudinea faţă de erezii a Sfântului Irineu de Lugdunum,
Lugdunum, în rev.
„Ortodoxia”, anul XL, nr. 1, ianuarie - martie, 1989, p. 63 - 71.
3.PETRU IOAN ILEA: Recapitularea tuturor în Hristos în teologia Sfântului Irineu de Lyon,Lyon, în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxă, Nr. 1, 2005.
4.M
MELEŞCAN, TIBERIU, arhidiacon, Sfântul Irineu,
Irineu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
anul LIV, nr. 1 - 2, ianuarie - februarie, 1978, p. 96 - 100.

23