Obiceiuri şi tradiţii în preajma sărbătorilor de iarnă

Sărbătorile populare, cuprinzând şi sărbătorile de iarbă sunt activităţi istorice, care arată
sintetic originea şi continuitatea unui popor.

Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice cu referire la un anumit eveniment

sau o anumită dată. Ceremonia este o parte a obiceiului alcătuită dintr-o secvenţă organizată de
acte solemne, înrădăcinate, cu conotaţii originare de bună cuviinţă.

În comunităţile tradiţionale obiceiul era o manifestare folclorică înrădăcinată pe care un

gup de oameni o repeta în mod regulat, în aceeaşi împrejurare, considerând-o dreaptă şi
indispensabilă. Obiceiurile sunt transmise în mare parte prin tradiţie, dar colectivităţile umane
pot să creeze şi creează noi obiceiuri.

Obiceiul are un caracter colectiv şi general. Colectivităţile tradiţionale obişnuiau să

păstreze obiceiul. Cei care îl încălcau îşi pierdeau numele bun, consideraţia colectivităţii şi
puteau fi chiar pedepsiţi. Strigarea peste sat, obicei de primăvară era în trecut o astfel de
pedeapsă. Ea avea un sens profund, însemnând o critică publică a păcatelor satului.

Obiceiurile, ceremoniile şi ritualurile reflectă, concepţia despre lume a oamenilor,

contextul socio-cultural în care ei trăiau. Astfel, este normal ca odată cu dezvoltare societăţii, cu
dezvoltarea contextului socio-cultural să se schimbe şi rostul obiceiurilor. Schimbările produse
au dus la schimbări de structură şi la schimbarea desfăşurării întregului sau numai a unor
momente ale obiceiurilor.

Lucrarea de faţă îşi propune să dezbată câteva dintre obiceiurile şi tradiţiile legate de
sărbătorile de iarnă.

Colindatul este o tradiţie specifică sărbătorilor de iarnă. Este un ceremonial organizat de

o ceată care transmite prin texte cântate sau strigate, numite colinde, şi uneori, prin măşti,
recuzită, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice vestea morţii şi renaşterii divinităţii
adorate, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an.

Colindatul începea în seara de ajun şi continua în unele zone şi în ajunul şi în ziua Anului
Nou. Pe lângă colindat, Pluguşor, Buhai, jocuri cu măşti şi teatru cu tematică haiducească, ceata
constituită din întreaga colectivitate organiza petreceri şi jocuri, care nu erau indiferente, tinerilor
şi nici chiar bătrânilor, părinţilor. Unele regiuni din ţară, cu precădere sudul şi centrul
Transilvaniei păstrează şi azi rosturile tradiţionale în desfăşurarea obiceiurilor de Anul Nou.

Ceata se alcătuia cu mult timp înaintea Anului Nou. Ea îşi pregătea minuţios repertoriul
şi juca un rol important în păstrarea, transmiterea tradiţiei. Pentru însuşirea repertoriului se
făceau numeroase repetiţii colective, se reproducea actul colindatului pentru a-l însuşi. Gazda
casei colindate era tot timpul întrebată dacă primeşte colinda, iar celor care nu primeau
colindătorii li se strigau, strigături batjocoritoare. Colindătorii erau aşteptaţi cu daruri aşezate pe
masă: colaci împodobiţi, cârnaţi, rachiu, fuior, chiar şi bani. După terminarea colindatului se
obişnuia să se ureze pentru fiecare dar în parte, iar la sfârşit se mulţumea gazdei cu formule
tradiţionale. Pe uliţele satului, ceata mergea cu cântece şi strigături. În Hunedoara, se deplasa cu
bătăi în dubă. Şi astăzi în unele locuri se mai practică scenariul ceremonial al colindatului. De
exemplu, în Ţara Loviştei, actul se desfăşoară în mai mulţi timpi: contactul cu gospodarul casei
pentru a primi colindătorii; colinda la fereastră prin care se vesteşte sărbătoarea; colinda cea
mare în casă adresată gospodarului; colindele adresate diferitelor categorii de vârstă; de situaţie
şi de profesie ; mulţumiri pentru daruri şi colinda de plecare din casă.

În unele regiuni, ceata cânta acompaniată de un instrument. Fluierul şi cimpoiul erau

prezente până în primul război mondial, ulterior cimpoiul a dispărut, luând-i locul clarinetul,
taragotul sau vioara. În Muscel, băieţii colindă şi azi împreună cu fetele, însoţiţi de un acordeon.

Colindele se grupează în colinde de copii, colinde de ceată sau colinde propriu -zise.

Colindele copiiilor sunt scurte, anunţă sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, şi
cer în versuri vesele, darurile meritate: alune, mere, pere, colaci. Urarea copiilor este directă şi
exactă în enumerarea celor dorite şi a darurilor cerute. Ele au un caracter general şi se cântă la
fel la toate casele.

În colindele de ceată, urarea este indirectă. Clară este doar mulţumirea pentru daruri.
Colindele propriu-zise amintesc despre urarea în versuri, în care se vorbeşte despre înţelepciunea
gospodarului, despre bogăţia gospodăriei, despre viaţa patriarhală liniştită, despre vitejia
flăcăilor.

Un alt obicei este legat de Îngropatul Crăciunului. Neamul de sfinţi- moşi care se arată la
sfârşitul anului (Spiridon, Nicoară, Ajun, Crăciun) anunţă îmbătrânirea timpului şi apropierea
sfârşitului de an. Din relatările etnografice şi folclorice descoperim că aceşti ,,sfinţi” aveau forţe
miraculoase, asemănătoare zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi, defecte asemeni oamenilor.
Astfel, Crăciunul era văzut ca o simplă persoană neştiutoare: ,,un uncheş bătrân cu barba albă”,
,,un păstor bătrân cu barba ca omătul”, ,,fratele mai mic al lui Moş Ajun”, vecinul lui Moş Ajun”

Sub influenţa creştinismului, Crăciunul este văzut însă şi ca figură iluzorie: ,,mai mare
peste ciobanii din staulul unde s-a născut Hristos”, ,,mai bătrân decât toţi apostolii”, ,,născut mai
înainte decât toţi oamenii”, ,,soţul femeii care a moşit pe Maria”. Legende nativităţii ni l
prezintă pe Moş Crăciun ca fiind un crescător de animale cu grajduri, coşare şi târle pentru vite şi
un lucrător al ogorului întrucât avea şi boi de muncă. Acest gospodar, om bogat, aştepta vizita
unui împărat. Dar în locul împăratului soseşte o femeie. Aceasta, simţind că i-a venit ceasul să
nască, cere adăpost. Moş Crăciun o alungă sau, în alte situaţii o trimite în coşarul vitelor.
Crăciuneasa, o ajută pe femeie să nască, însă nu îi spune bărbatului său ce a făcut. Moş Crăciun
află despre cele petrecute şi îi taie mâinile din coate. Cu toate acestea, el primeşte o recompensă
pentru faptele sale, greu de explicat: cerându-şi iertare, devine ,,primul creştin”, ,,sfântul cel mai
bătrân’’. Crăciunul, un termen înrădăcinat în cultura românescă a existat la nordul şi sudul
Dunării încă înainte de venirea romanilor. Crăciunul are responsabilităţile unui zeu solar, plasat,
similar şi altor zei solari (Saturn, Mithra) la solstiţiul de iarnă. În ritualurile de renovare a
timpului, zeul cel mai adorat trebuia să moară şi să renască în mod spectaculos.

Cu toate că lipsesc unele elemente din scenariul morţii şi învierii zeului solar, Crăciun, s-
a păstrat în unele sate someşene, tradiţia numită ,,îngroparea Crăciunului”. Pe 28 decembrie, în
satul Niriş şi în alte aşezări vecine, se punea la cale de către ceata de flăcăi , o parodie a
ceremonialului de înmormântare în cadrul căreia trebuia îngropat Crăciunul. Pag 84 mihai pop

Un alt obicei face referire la ,,îngropatul anului vechi”. Revelionul nu este altceva decât
un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace prilejuit de moartea şi renaşterea simbolică a
primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic, cu care se confruntă, în noaptea de 31
decembrie spre 1 ianuarie. Timpul obiectiv este oprit, după 365 zile, şi întors precum
ceasornicul, de la început. Întoarcerea simbolică a timpului în noaptea de revelion a fost
dobândită cu moartea divinitaţii adorate, iar reluarea numărului zilelor cu naşterea acesteia.

Odată cu divinitatea, timpul ia naştere anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi

moare pentru a renaşte după alte 365 zile. Această idee a înnoirii timpului este întâlnită în
calendarul popular unde sfinţii sunt tineri, maturi şi bătrâni. Sfinţii sărbătoriţi la începutul anului
sunt tineri Sânvăsâi, Dragobete, Sârgioz, la mijlocul anului maturi Sântilie, Sântămăria, iar cei
sărbătoriţi la finalul anului sunt bătrâni Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun.

170 ion ghinoiu