NICOLAE TANASESCU

POMICULTURA

PENTRU TOŢI

Editura Universităţii din Pitesti, ISBN 973-690-405-9

2005

3
 Cuvânt înainte

Ce poate fi mai frumos în natură decât o livadă cu pomi înfloriţi, sau

cu fructe coapte ? Imaginea Raiului primordial este aceea a unei grădini cu
pomi de tot felul.
De când se ştie, românul a fost legat în general de natură, de codru, de
ogorul şi grădina sa, poate mai mult decât alte popoare. Natura l-a ocrotit, l-a
ajutat să trăiască în momentele de restrişte şi l-a bucurat prin frumuseţea sa,
inspirându-l în portul şi cântecele populare.
Diversitatea şi bogăţia reliefului României conferă o bună
favorabilitate culturii multor specii pomicole şi de arbuşti fructiferi, care
cresc şi spontan, îmbiind parcă pe oameni să-i cultive.
Patrimoniul pomicol naţional cuprinde circa 220 000 de hectare,
dintre care ponderea cea mai mare o deţine prunul cu aproape 100 000 ha,
urmat de măr cu peste 80 000 ha, apoi cireşul şi vişinul cu peste 12 000 ha,
părul cu circa 7 000 ha, caisul cu 5 500 ha, piersicul cu 5000 ha, nucul cu
aproape 2 400 ha, căpşunul cu 2 000 ha, arbuştii fructiferi cu peste 500 ha.
Scriind această carte, am dorit să transmit câte ceva din cunoştinţele
profesionale acumulate pe parcursul a peste 20 de ani de activitate în
cercetarea pomicolă şi am încercat să realizez o apropiere între cultivatorul
pomicol şi pom, ca acesta să fie tratat în primul rând ca o fiinţă, şi apoi ca o
sursă de hrană, sau de profit. Lucrarea se adresează în special cultivatorilor
pomicoli profesionişti, dar şi amatori, care vor să aibă la dispoziţie o sursă de
informare primară.
Informaţiile de specialitate înglobate aici reprezintă o parte din rodul
muncii mai multor cercetători, inclusiv a autorului, pe care în bună măsură i-
am citat în text, la care se adaugă documentarea privind cercetarea şi
producţia pomicolă de peste hotare.
Structura lucrării şi ordinea capitolelor a fost stabilită în ideea de a
reda informaţiile într-o succesiune logică, începând cu aspecte de morfologie
pomicolă şi încheind cu unele particularităţi tehnologice ale speciilor
pomicole cultivate în climatul temperat.
În speranţa că publicând această lucrare voi aduce o contribuţie
modestă la popularizarea unor cunoştinţe de bază ale pomiculturii, mulţumesc
înaintaşilor mei, profesori şi cercetători, care mi-au călăuzit primii paşi în
meseria de pomicultor şi colegilor de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare
pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, care m-au sprijinit şi încurajat în
această acţiune.
Autorul

4
 CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………………. pag 3
Cuprins………………………………………………………………. pag. 5
CAPITOLUL I. Noţiuni generale de morfologie şi fiziologie…………….. pag. 7
1.1 Rădăcina ……………………………………………………….. pag. 7
1.2 Tulpina …………………………………………………………. pag. 9
1.3 Mugurele ………………………………………………………. pag. 11
1.4 Lăstarul ………………………………………………………. pag. 12
1.5 Frunza ………………………………………………………… pag. 13
1.6 Floarea …………………………………………………………. pag. 15
1.7 Fructul ………………………………………………………… pag. 16
1.8 Sămânţa ………………………………………………………. .pag. 18
CAPITOLUL II. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi…. pag. 20
2.1. Ciclul ontogenetic…………………………………………… pag. 20
2.2. Ciclul anual……………………………………………………. pag. 21
CAPITOLUL III. Zonele de vegetaţie şi favorabilitatea acestora
pentru cultura pomilor …………………………………………… pag. 23
3.1. Zona stepă …………………………………………………….. pag. 23
3.2. Zona de silvostepă…………………………………………….. pag. 23
3.3. Zona pădurilor de foioase……………………………………. pag. 24
CAPITOLUL IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi ……………pag. 25
4.1.Înmulţirea generativă …………………………………………. pag. 25
4.2. Înmulţirea vegetativă…………………………………………. pag. 25
CAPITOLUL V. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi sau arbuşti
fructiferi …………………………………………………………… pag. 31
5.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 31
5.2. Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiilor……………….. pag. 31
5.3. Amenajarea terenului pentru plantaţii pomicole………….. . pag. 32
5.4. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi…………………… pag. 39
CAPITOLUL VI. Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi……………………………………. pag. 42
6.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 42
6.2. Norme şi operaţii tehnice…………………………………….. pag. 43
6.3. Forme de coroană folosite în cultura pomilor……………… pag. 46
CAPITOLUL VII. Fertilizarea în pomicultură………………………….. pag. 62
7.1. Solul……………………………………………………………. pag. 62
7.2. Elemente nutritive, rolul şi interacţiunea dintre ele………… pag. 64
7.3. Particularităţi ale fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi. pag. 67
7.4. Modalităţi de stabilire a necesarului de substanţe nutritive
în livezi……………………………………………………………… pag. 68
7.5. Cantităţile de substanţe nutritive extrase din sol…………… pag. 70
7.6. Metode şi momente de administrare a îngrăşămintelor
în livezi……………………………………………………………… pag. 70
CAPITOLUL VIII Lucrări de întreţinere a solului în livezi……………...pag. 76
8.1. Întreţinerea solului ca ogor lucrat…………………………… pag. 76
8.2. Ogorul erbicidat, sau nelucrat……………………………….. pag. 77
5
 8.3. Ogorul combinat……………………………………………… pag. 78
8.5. Înierbarea…………………………………………………….. pag. 79
8.6. Culturi anuale între rândurile de pomi……………………… pag. 81
8.7. Culturi intercalate…………………………………………….. pag. 82
CAPITOLUL IX. Irigarea în pomicultură……………………………….. pag. 83
9.1. Rolul apei şi importanţa irigării. ……………………………. pag. 83
9.2. Cerinţele pomilor faţă de apă………………………………… pag. 85
9.3. Prognoza şi programarea irigaţiei ………………………….. pag. 86
9.4. Metode de irigare în pomicultură .………………………….. pag. 91
CAPITOLUL X. Cultura speciilor pomicole sămânţoase………………. pag. 97
10.1. Cultura mărului…………………………………………….. pag. 97
10.2. Cultura părului…………………………………………….. pag. 121
10.3. Cultura gutuiului………………………………………….. pag. 139
10.4. Cultura moşmonului………………………………………. pag. 146
CAPITOLUL XI. Cultura speciilor pomicole sâmburoase…………….. pag 148
11.1. Cultura prunului………………………………………….... pag. 148
11.2. Cultura corcoduşului……………………………………… pag. 161
11.3. Cultura cireşului…………………………………………. .. pag. 164
11.4. Cultura vişinului…………………………………………… pag. 176
11.5. Cultura piersicului…………………………………………. pag. 184
11.6. Cultura caisului……………………………………………. pag. 195
11.7. Cultura migdalului…………………………………………. pag. 206
CAPITOLUL XII. Cultura speciilor pomicole nucifere………………... pag. 210
12.1. Cultura nucului…………………………………………….. pag. 210
12.2. Cultura alunului……………………………………………. pag. 216
12.3. Cultura castanului comestibil……………………………… pag. 221
CAPITOLUL XIII. Cultura speciilor pomicole cu fructe compuse…… pag. 226
13.1 Cultura dudului…………………………………………….. pag. 226
13.2. Cultura smochinului………………………………………. pag. 229
CAPITOLUL XIV. Cultura căpşunului şi arbuştilor fructiferi………. pag. 234
14.1. Cultura căpşunului………………………………………… pag. 234
14.2 Cultura coacăzului şi agrişului……………………………. pag. 244
14.3. Cultura zmeurului şi murului……………………………… pag. 252
14.4. Cultura afinului……………………………………………... pag. 260
14. 5. Cultura cătinei albe……………………………………….. pag. 265
14.6. Cultura scoruşului…………………………………………. pag. 269
14.7. Cultura socului……………………………………………... pag. 271
14 8. Cultura trandafirului pentru petale……………………… pag.273
14. 9. Cultura cornului…………………………………………... pag. 275
14. 10. Cultura măceşului……………………………………….. pag. 277
14. 11. Cultura lămâiului în spaţii protejate……………………. pag. 279
Anexa 1……………………………………………………………. pag. 285
Bibliografie………………………………………………………..

6
 Motto: Fructul copt cade de la sine, dar nu îţi cade în gură (Proverb
chinezesc)

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE

Pentru o mai bună înţelegere a necesităţilor vieţii pomilor şi

arbuştilor fructiferi şi pentru a şti ce şi cât putem pretinde de la ei, este
necesară acumularea unor cunoştinţe despre organele acestora şi despre
fiziologia lor. Fiecare organ are funcţii specifice şi împreună formează un
organism viu care se naşte, creşte, respiră, transpiră, se înmulţeşte anual,
îmbătrâneşte şi moare, iar noi trebuie să le facem viaţa cât mai uşoară
îngrijindu-i bine. Astfel ei ne vor recompensa dăruindu-ne miraculoasele lor
fructe.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt plante lemnoase multianuale alcătuite
dintr-o parte subterană numită rădăcină, care, se ramifica şi pătrunde în sol şi
o parte aeriană compusă din tulpină (trunchi şi coroană), muguri, lăstari,
flori, fructe şi seminţe. Aceste organe ale pomilor au funcţii fiziologice
specifice, iar în continuare se vor puncta câteva particularităţi mai importante
ale fiecărui organ.
1.1. RĂDĂCINA, reprezintă de regulă între 30% si 50% din masa
totală a unui pom, acest procent variind în funcţie de specie, de soi, de sol, de
climă de tehnologia de cultura. Rădăcina se ramifică în sol în toate direcţiile,
creşte mai repede decât coroana şi îndeplineşte funcţia de susţinere a
pomului, de absorbţie a apei încărcată cu săruri minerale din sol (seva brută),
de circulaţie a sevei brute (de la rădăcină spre frunze) şi a sevei elaborate (de
la frunze către toate celelalte organe) şi de stocare a substanţelor de rezervă.
Structural rădăcina este alcătuită din celule şi ţesuturi specifice (fig. 1.1).
Creşterea rădăcinii începe de la 2-3°C, se intensifică până la 20-30°C
şi se blochează la peste 30°C în sol. Tot în acest ritm se desfăşoară şi funcţia
de absorbţie a rădăcinii. În adâncime, 80 – 90 % din numărul de rădăcini se
află între 20 şi 80 cm, dar unele pot pătrunde până la 1,5 - 3 m şi acestea
menţin pomii în viaţă în perioadele de secetă. Rădăcina pomilor se află în
mare parte sub proiecţia coroanei pe sol, dar există rădăcini care cresc cu mult
mai mult în lateral (fig. 1.2). Pentru o bună creştere rădăcina are nevoie şi de
oxigen pentru respiraţie; de aceea creşterile sunt mai mari într-un sol lutos,
luto-nisipos, mai aerat decât într-un solul argilos, unde creşterile rădăcinii
sunt mai reduse şi mai superficiale.

7
 piliferă
Zonă

Cilindrul central
Zona netedă
Vârful vegetativ

Piloriza

Fig. 1.1. Secţiune longitudinală prin vârful Fig.1. 2. Structura aeriană şi subterană de
de creştere al unei rădăcini ansamblu a unui pom

Orice pom are rădăcini de schelet, de la câţiva centimetri până la 25 - 30

cm în diametru în funcţie de vigoarea speciei; rădăcini de semischelet, de la
câţiva milimetri până la câţiva centimetri în diametru şi rădăcini fibroase, cu
diametrul de sub 3 milimetri pe care se află rădăcini de creştere (axiale) şi
rădăcini absorbante (active) cu perişori absorbanţi. Acestea din urmă au 1- 4
mm lungime şi 0,3 - 1 mm în diametru.
Gradul de umiditate al solului influenţează de asemenea creşterea
rădăcinilor. Atunci când solul are umiditate în exces şi de lungă durată,
rădăcinile nu mai cresc şi chiar pot muri prin asfixiere, putând determina în
ultimă instanţă moartea pomului, fenomen ce se poate produce şi dacă în sol
avem deficit acut de apa (secetă).
Un alt factor care determină în bună măsură creşterea rădăcinilor
este gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. Rădăcinile cresc
bine într-un sol bogat în materie organică şi elemente minerale asimilabile.
Un pomicultor care se respectă trebuie să cunoască starea de
aprovizionare a solului cu elemente chimice de baza (N, P, K, Ca, Mg, …)
pentru a stabili corect dozele şi felul îngrăşămintelor administrate la sol.
Atunci când solul este sărac în elemente nutritive, rădăcinile cresc puţin, iar
pomul se debilitează.
În creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, aprovizionarea acestora
cu energie (substanţe organice) din procesul de fotosinteză al frunzelor, are

8
un rol extrem de important.
Când se stabilesc distanţele dintre pomi la plantare trebuie să avem în
vedere şi extinderea virtuală în sol a sistemului radicular, deoarece aşa cum
coroanele pomilor se umbresc între ele, aşa se întâmplă şi în sol cu rădăcinile
care se concurează în creştere şi absorbţie a elementelor minerale.
Pentru a ne forma o imagine privind extinderea rădăcinii unui pom,
un nuc de 30 de ani are un număr aproximativ de 2 843 221 rădăcini, cu o
lungime totală de 88 658 m (după E. Rusu, 1979).
1.2. TULPINA pomilor este compusă din două părţi distincte (trunchi
şi coroană) care se vor prezenta pe rând. În funcţie de grosimea şi numărul
tulpinilor, de durata de viaţă şi de alte caracteristici, speciile pomicole din
climatul temperat se grupează în:
- pomi, plante arborescente cu o singură tulpină puternică ce poate
atinge înălţimi de la 1,5 m până la câţiva metri şi o durată de viaţă de 15-100
ani (ex. mărul, părul, prunul, caisul, nucul, cireşul).
- arbustoizi, plante mai scunde decât pomii şi care trăiesc mai puţin
decât aceştia, cu mai multe tulpini lemnoase (ex. alunul, cornul, cătina).
- arbuşti, tufe cu mai multe tulpini şi mai scunde decât ale
arbustoizilor şi cu o durată mai scurtă de viaţă (ex. coacăz, agriş).
- semiarbuşti, care au doar baza tulpinii lemnificată, restul coroanei
este semi-lemnificată putând degera iarna, iar ca mărime este tot o tufă (ex.
murul, zmeurul).
- semierbacei, plante cu tulpini foarte scurte (3-5 cm.)
semilemnificate, restul plantei este erbaceu (ex. căpşunul, fragul).
Trunchiul, este partea din tulpină cuprinsă între suprafaţa solului
(colet) şi locul de inserţie al primei ramuri de schelet din coroană. Trunchiul
face legătura între rădăcina şi coroana pomului şi are rolul de susţinere a
coroanei, de circulaţie a sevei brute şi elaborate şi de stocare a unor substanţe
de rezervă. Aspectul general al scoarţei ce acoperă trunchiul relevă în bună
măsură starea de sănătate a acestuia şi vârsta (la pomii tineri şi sănătoşi
scoarţa este netedă, lucioasă, iar la pomii bătrâni sau debili scoarţa este aspră
crăpată.
Coroana, reprezintă întregul ansamblu de ramificaţii al tulpinii
(totalitatea ramurilor) care se clasifică în ramuri de ordinul zero (axul
coroanei sau prelungirea trunchiului), ramuri de ordinul unu (şarpante) care
pornesc din ax, ramuri de ordinul doi (subşarpante) care pornesc în lateral din
şarpante, apoi ramuri de ordinul trei şi aşa mai departe până spre extremităţile
coroanei, fig. 1.3.
Axul, şarpantele şi subşarpantele alcătuiesc scheletul coroanei,
„osatura” pomului, care trăieşte cât pomul, element stabil ce se formează în
tinereţea plantei şi se menţine pe pom (cu unele excepţii, accidente) până la
defrişare sau pieire biologică.

9
 Coroană

Trunchi

Fig.1. 3. Tulpina unui pom

Celelalte ramuri, începând cu cele de ordinul trei şi care sunt mai

subţiri şi mult mai multe, alcătuiesc semischeletul pomului; ele se înlocuiesc
sau se ”întineresc” prin tăieri speciale de rodire a pomilor.
Coroana pomilor din livezi poate avea forme foarte diferite în
funcţie de cum doreşte cultivatorul să o formeze prin tăieri aplicate pomilor
tineri. Ea are rolul, ca şi trunchiul, de susţinere, de circulaţie a sevei (“sângele
plantelor”), de creştere şi de stocare a multor substanţe hrănitoare de rezervă
pentru pom.
Creşterea tulpinii este influenţată şi ea de temperatură; începe să

crească la 6-7°C, creşte intens la 16-30°C şi nu mai creşte la peste 35°C.

Umiditatea solului şi cea atmosferică poate determina intensitatea creşterii, de

asemenea fotosinteza din frunze şi gradul de aprovizionare cu săruri minerale

din sol.

Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramurile de rod sau

fructifere, cele mai dinamice elemente constituente ale coroanei datorită

10
faptului că au o durată scurtă de viaţă (1-2 ani până la 10-12 ani, în funcţie de

specie). Aceste ramuri trebuie tratate cu o atenţie sporită de către pomicultori,

deoarece în bună măsură, de numărul lor, de vârsta lor şi de repartiţia lor în

volumul coroanei, depinde cantitatea şi calitatea fructelor.

Sunt ramuri pe care se formează mugurii de rod (floriferi) şi diferă

de la o specie pomicolă la alta, motiv pentru care aspectele specifice

privitoare la ramurile de rod vor fi tratate diferenţiat într-un alt capitol.

1.3. MUGURELE, poate fi considerat ca un lăstar cu frunze sau o

floare “în faşă”.
Mugurii se pot observa ca nişte mici “umflături” alungite sau ovoide
aflate pe ramurile pomilor. Mugurii sunt alcătuiţi din primordiile foliare,
florale sau foliare şi florale, învelite cu solzişori de protecţie împotriva
loviturilor şi a frigului şi care încep să vegeteze (să se deschidă) primăvara în
climatul temperat, când se acumulează o sumă a gradelor de temperatură de
peste 7°C, ce-i face să iasă din repaus. După poziţia lor pe ramuri, sunt
muguri terminali, aflaţi în vârful ramurilor şi muguri axilari sau laterali aflaţi
de –a lungul ramurilor. Din aceşti muguri pornesc de obicei viitorii lăstari,
sau florile pomilor.
După organul pe care îl generează, mugurii sunt vegetativi
(generează un lăstar), floriferi (generează o floare sau o inflorescenţă) şi
micşti (generează un lăstar mic şi o inflorescenţă), fig. 1.4, a şi b.
Mugurii vegetativi sunt în general mai mici decât cei floriferi sau
cei micşti şi sunt mai conici ca formă. Sunt organe de rezistenţă ale pomilor,
prin ei asigurându-se creşterea plantelor de la un an la altul. Structura
mugurilor vegetativi îi face capabili să dezvolte o noua plantă exact ca cea
din care provin. Un mugure vegetativ poate fi considerat un nou pom în
devenire (figura 1.5).
Mugurii floriferi, sunt mai mari şi mai bombaţi decât cei vegetativi.
Ei provin din mugurii vegetativi aflaţi la începutul formării lor şi pe care
pomul îi alege să formeze primordii florale, deci o parte din mugurii
vegetativi devin muguri floriferi sau micşti.

11

Fig.1. 4.a. Muguri suplimentari Fig.1. 4.b. Muguri vegetativi (a)

a = colaterali; b = seriali Muguri floriferi (b)
 Această alegere se numeşte inducţie florală şi se produce de regulă
în luna iunie, după care urmează diferenţierea morfologică, proces ce durează
până către sfârşitul vegetaţiei şi continuă în primăvară. Prin urmare pomul îşi
pregăteşte rodul din anul anterior celui în care rodeşte, rod care este
dependent de starea fiziologică generală a pomului. Deci este greşită ideea că
dacă într-un an nu avem rod, nu mai întreţinem corespunzător livada, lăsând-
o pe anul următor. În acest mod apar alternanţe de rodire şi pierderi la profitul
cultivatorului.
Mugurii micşti, sunt cei care au şi primordii florale şi vegetative, iar
din ei se dezvoltă un lăstar şi flori (ex. la măr, păr, gutui, coacăz, agriş,
zmeur). Pornirea în vegetaţie a mugurilor are loc primăvara, dar diferă ca
moment de la o specie la alta şi de la un soi la altul în cadrul aceleiaşi specii.
Primii muguri care pornesc în vegetaţie sunt cei aflaţi spre vârful ramurilor,
apoi în succesiune descendentă pornesc şi mugurii dinspre baza ramurilor.
Particularităţile de dezmugurire şi alte aspecte specifice vor fi tratate la
tehnologia fiecărei culturi. În afară de tipurile de muguri amintite mai sus,
pomii mai posedă şi alţi muguri pe care îi păstrează de rezervă, muguri mai
mici care pornesc în vegetaţie numai în anumite cazuri:
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt muguri vegetativi de regulă (la
cais, piersic, prun, ei pot fi şi floriferi), care se află în jurul unui mugure
axilar. Aceşti muguri vegetează numai dacă mugurii axilari au pierit prin
îngheţuri sau alte accidente.

c) con de creştere
f) primordii foliare
s) solzi protectori
m) primordiile
mugurilor

Fig. 1.5. Secţiune printr-un mugure vegetativ

Mugurii dorminzi, se află pe ramuri mai vechi ale pomilor, chiar şi pe

trunchi, ei rămân în aşteptare timp ne determinat; sunt muguri vegetativi şi

12
cresc numai când pomul a suferit rupturi mari ale unor ramuri din coroană,
astfel pomul respectiv putându-se reface.
Mugurii adventivi, se află ascunşi sub scoarţă, pe rădăcini, sau pe
porţiunile dintre noduri, dintre mugurii normali, acolo unde lăstarul (ramura)
este netedă. Şi aceşti muguri, ca şi cei dorminzi pornesc în vegetaţie numai în
cazuri de accidente majore, pentru a reface pomul.
1.4. LĂSTARUL. În fiecare primăvară, din mugurii vegetativi cresc
formaţiuni noi, lăstarii, purtători de frunze la subţioara cărora se formează noi
muguri. Lăstarii sunt cei care asigură creşterea (dezvoltarea) pomilor şi
arbuştilor fructiferi, pot regenera pomul în cazul unor accidente, sunt
purtătorii frunzelor şi asigură circulaţia sevei prin ţesuturile lor. Lungimea
lăstarilor variază de la câţiva centimetri (rozete) până la 1-1,5 m, unii chiar
mai mult. Culoarea scoarţei lăstarilor, conformaţia nodurilor (locul unde se
află mugurii), lungimea internodurilor (porţiunea netedă dintre muguri),
servesc la determinarea speciilor sau a soiurilor de pomi.
După poziţia lăstarilor faţă de ramura mamă (din care a crescut) şi

după timpul de dezvoltare, lăstarii pot fi:

- Terminali; pornesc dintr-un mugure terminal şi prelungesc ramura

mamă.
- Laterali; pornesc din muguri laterali (axilari) şi ramifică ramura
mamă.
- Anticipaţi; pornesc de pe un lăstar format anterior lui, în acelaşi
an.
- Lacomi; pornesc de regulă din muguri dorminzi sau adventivi
atunci când pomul a pierdut din diferite motive o porţiune mai mare din
coroană (rupturi de ramuri de schelet, tăieri mai energice de formare a
coroanei). Odată cu căderea frunzelor (toamna), lăstarii devin ramuri.
1.5. FRUNZA, ca şi lăstarii, creşte din muguri la începutul sezonului de
vegetaţie, în primăvară. Din punct de vedere morfologic o frunză se compune
din trei părţi:
- Limbul, partea lată a frunzei cu cea mai mare suprafaţă şi volum
din frunză.
- Peţiolul, sau piciorul frunzei, cel cu care frunza se prinde de lăstar.
- Teaca, porţiunea scurtă şi mai lată decât peţiolul care face legătura
între lăstar şi peţiol (fig. 1.6.).
Frunzele cresc, ajungând la maturitate pe măsură ce creşte şi se
alungeşte şi lăstarul de care sunt prinse. După formă şi după numărul de
foliole, frunzele pot fi simple (măr, păr), trifoliate (căpşun), compuse (nuc,
mur), lanceolate (piersic, migdal), lobate (coacăz, agriş) …etc.

13
 Din punct de vedere structural limbul unei frunze se compune din
mai multe straturi de celule cu funcţii foarte complexe. Frunza este aşa zisa
“bucătărie” a plantelor şi datorită procesului de fotosinteză care are

Fig.1.6. Diferite forme de frunze (după Cepoiu,2000)

loc aici, frunza necesită o bună expunere la lumină pentru sintetizarea unor
substanţe vitale plantei, fig. 1.7. În frunză, apa cu sărurile minerale absorbite
de rădăcină din sol, se combină cu bioxidul de carbon luat din aer şi în
prezenţa obligatorie a luminii şi căldurii solare se obţin hidraţi de carbon
(energia chimică a plantei). Substanţele organice şi organo-minerale (seva
elaborată) sintetizate în frunză sunt trimise apoi în toată planta. Asimilaţia
clorofiliană are loc în prezenţa clorofilei (pigment ce dă culoarea verde) din
frunze sau din alte organe verzi ale plantelor pomicole(fructe ne-maturate,
vârfuri de lăstari).

Bioxid de carbon

Fig.1.7. Schema circulaţiei prin frunză a elementelor din care

iau naştere hidraţii de carbon (după Parnia, 1999)

Fotosinteza este procesul chimic prin care se consumă bioxid de carbon şi se elimină oxigen, invers
faţă de respiraţie, împrospătând aerul din jur, ca toate plantele verzi. Producţia pomicolă are la bază procesul de
fotosinteză. De aceea este deosebit de important să asigurăm pomilor lumină în cultura lor, prin distanţe de
plantare corespunzătoare, prin forme de coroană care să capteze lumină.

14
 Starea de sănătate a frunzei şi a lăstarilor tineri reprezintă starea de
sănătate a întregii plante. Cu cât pomul este mai sănătos şi mai bine hrănit,
aplicându-i o tehnologie de cultură adecvată, cu atât frunzele au o activitate
fotosintetică mai intensă. Conţinutul frunzei în elemente minerale de bază (
N, P, K, Mg, Ca,…) se determină în laboratoare biochimice specializate şi
poartă numele de diagnoză foliară. Aceasta reprezintă o testare utilă
pomicultorilor în stabilirea felului şi a dozelor de îngrăşăminte de care pomul
are nevoie.
Frunzele şi lăstarii tineri sunt primele organe ale plantei atacate de
boli şi dăunători, fiind cele mai sensibile. Un bun pomicultor trebuie să vadă
la timp şi să aplice soluţiile corecte de tratamente fitosanitare pentru a păstra
frunzişul sănătos. Pomii climatului temperat au frunze căzătoare, anuale
(sezoniere), care toamna cad în totalitate, iar în primăvara următoare cresc
alte frunze, reluându-se astfel ciclul vegetativ.
1.6. FLOAREA, este de fapt un ansamblu de organe adaptate pentru
reproducere. Ea creşte din primordiile florale aflate, după cum am mai spus,
în mugurii floriferi sau micşti şi constituie premisa fructificării pomilor şi
arbuştilor fructiferi. Aceştia, în climatul temperat, înfloresc o singură dată pe
an, primăvara (martie - mai) şi de multe ori, datorită îngheţurilor târzii, florile
mor provocând mari pagube pomicultorilor, în special la cais, piersic, prun,
care înfloresc mai timpuriu. Pentru pom rolul florii este acela de a produce
sămânţă, adică perpetuarea speciei, iar pentru om, rolul florii este acela de a
produce fruct. Chiar dacă interesele nu coincid, atât pomul cât şi omul doresc
şi muncesc să fie cât mai multe flori în coroană (fig. 1.8.).

Fig. 1.8. Secţiune prin floare de măr şi prun; a - stigmate; b – petale;

c – stamine (anteră); d – sepale (după Mihăescu, 1977)

Florile pomilor sunt diferite ca structură în funcţie de specie şi chiar

de soi. La majoritatea speciilor pomicole fiecare floare este alcătuită din
organe de sex masculin (androceu) şi organe de sex feminin (gineceu), aceste
flori se numesc hermafrodite şi se întâlnesc la măr, păr, gutui, prun, cais,
piersic, cireş, vişin, migdal, coacăz, agriş, zmeur, mur, căpşun.
La nuc, alun, castan comestibil, florile sunt unisexuat monoice, (pe
aceeaşi plantă sunt flori mascule şi flori femele),iar la cătină florile sunt

15
unisexuat dioice (pe o plantă sunt flori mascule, iar pe altă plantă sunt flori
femele), fig. 1.9.

Fig. 1.9. Floare de nuc şi alun

e – flori femele; f – inflorescenţe mascule (după
Fiecare specie pomicolă înfloreşte atunci când a acumulat câteva
sute de grade de temperatură peste 0°C. Calitatea morfologică şi fiziologică a
florilor este în strânsă legătură cu sănătatea pomilor cu vârsta acestora, cu
poziţia florilor în coroană, cu condiţiile climatice, cu rezervele de hidraţi de
carbon, azot şi alte substanţe nutritive regulatoare de creştere existente în sol
sau în alte organe ale pomilor şi de aceea cultivatorul trebuie să aibă grijă să i
le asigure printr-o agrotehnică bine dirijată. Părţile componente ale unei flori
hermafrodite normale sunt:
- Componente mascule; stamine, alcătuite din filament şi anteră cu
polen
- Componente femele; pistil alcătuit din ovar cu ovule, stil şi
stigmat. (vezi figura anterioara).
Pentru ca floarea să formeze fruct trebuie să fie polenizată, adică
polenul adus de vânt sau de insecte să ajungă pe stigmat, unde grăunciorul de
polen germinează şi tubul polinic pătrunde până în ovul şi îl fecundează dând
astfel naştere la seminţe (o viitoare plantă).
Ovarul care înveleşte ovulul fecundat începe să se îngroaşe, creşte şi
devine fruct, protejând sămânţa, hrănind-o şi ajutând-o să dezvolte un nou
embrion (o nouă plantă). Este important de ştiut însă că nu toate florile unor
soiuri sau specii pomicole se pot auto-fecunda (auto-fertile); unele fiind auto-
sterile, dar majoritatea sunt inter-fertile(se polenizează între ele) şi foarte rar
sunt inter-sterile. De aceea este necesar ca într-o grădină şi mai ales într-o
livadă să existe cel puţin două soiuri ale aceleiaşi specii pomicole pentru a se
poleniza între ele. Polenizarea şi fecundarea depind de o serie de factori
dintre care amintim:
- Temperatura, care nu trebuie să scadă sub -1,5°C,- 3°C şi nici să
crească peste 35°C.
16
 - Vântul puternic asociat cu ploi împiedică polenizarea.
- Umiditatea atmosferică foarte scăzută nu permite germinarea
polenului
- Lipsa sau stânjenirea zborului insectelor care caută nectarul din
flori poate diminua masiv polenizarea.
După polenizare şi fecundare, unele flori (cele ne fecundate, cele
debile) cad, după care continuă să mai cadă şi alte fructe abia formate şi care
rămân mai mici. Aceste căderi sunt în mare măsură dirijate fiziologic de către
pom, care îşi opreşte atât cât poate să hrănească. Se consideră o fructificare
bună atunci când aproximativ 10-20% din flori formează fruct; acest procent
variază în funcţie de specie, de abundenţa înfloritului.
1.7. FRUCTUL. În general, la speciile pomicole fructul este un
rezultat al dezvoltării pereţilor ovarului florii. Din punct de vedere morfologic
fructul este alcătuit din epicarp (pieliţă, coajă) care acoperă şi protejează
fructul, mezocarp (pulpa fructului), cea mai mare ca volum, masă şi
componente chimice şi endocarp (cămaşa seminală) care acoperă şi
protejează sămânţa (seminţele), fig.1.10. Fructul se prinde de ramura pomului
şi se hrăneşte printr-o codiţă numită pedicel. Fructele pomilor şi arbuştilor
fructiferi sunt specifice şi diferă între ele ca morfologie, mărime, consistenţă,
culoare, gust, compoziţie chimică, …etc.
Acest fapt face ca ele să se numească diferit:
- Poame, se numesc fructele mărului, părului, gutuiului.
- Drupe, sunt fructele prunului, caisului, piersicului, cireşului, vişinului.
- Poli-drupe (mai multe drupe mici) sunt fructele murului, zmeurului.
- Bace, sunt numite fructele afinului, agrişului.
- Nuci, se numesc fructele nucului, alunului, castanului.
- Poli-nucule, sunt fructele fragului, căpşunului.

Fig. 1.10. Structura morfologică şi

anatomică a fructelor unor specii pomicole
(după Ghena, 1977)
17
 Creşterea fructelor are două etape distincte şi anume: creşterea de
acumulare cantitativă a substanţelor şi maturarea, cu importante transformări
fizice, biochimice şi fiziologice.
Creşterea de acumulare, se realizează prin diviziunea celulară şi
mărirea celulelor fructelor sporindu-şi astfel volumul şi masa până la
mărimea caracteristică speciei şi soiului respectiv. Această creştere depinde
de o serie de factori: de intensitatea fotosintezei, de condiţiile climatice, de
cantitatea şi raporturile dintre elementele fertilizante, de starea de umiditate a
solului, de sănătatea pomului, de numărul total de fructe de pe pom…etc. De
aceea, pentru a obţine în fiecare an fructe de bună calitate, este indicată
rărirea chimică sau manuală a fructelor. Pomii, ca de altfel orice fiinţă de pe
pământ, dau totul pentru copiii lor, iar copiii pomilor sunt fructele ce ascund
şi protejează seminţele. În perioada de creştere de acumulare a fructelor pomii
au nevoie de un spor de îngrijire şi atenţie ca toate organele acestora să
funcţioneze bine. Astfel vom avea fructe mari, sănătoase şi gustoase.
Maturarea fructelor constă în totalitatea schimburilor fizice,
biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la sfârşitul perioadei de
creştere şi până la coacere.
Dintre aceste schimbări amintim: scăderea consistenţei pulpei,
schimbarea culorii şi reducerea clorofilei, sporirea zaharurilor şi reducerea
amidonului, scăderea acidităţii şi a taninului, acumularea aromelor
specifice…etc. Maturarea fructelor are două aspecte de care trebuie să ţinem
cont la recoltarea acestora: 1) -maturitatea de recoltare şi 2) – maturitatea de
consum
Maturitatea de recoltare coincide cu momentul optim de culegere şi
acest moment se poate stabili cu ajutorul unor indicatori ( fermitatea pulpei,
culoarea, gustul, uşurinţa desprinderii de pe ramură…). La majoritatea
speciilor pomicole (mur, zmeur, coacăz, afin, căpşun, cireş, vişin, cais,
piersic, prun, măr de vară, păr de vară), perioada de recoltare coincide cu
perioada de consum, dar sunt şi specii sau soiuri la care recoltarea se face
înaintea consumului(la gutui, măr de iarnă, păr de iarnă).
Maturitatea de consum a acestora se realizează în depozitele de
păstrare (beciuri) la câteva luni chiar după recoltare. Aceasta reprezintă un
mare avantaj pentru om deoarece oferă posibilitatea de a consuma fructe
proaspete şi în iarnă, atunci când organismul omului are la fel de mare nevoie
de vitamine şi minerale. Depozitarea şi păstrarea fructelor trebuie să
îndeplinească unele condiţii de temperatură, umiditate atmosferică, aeraţie,
pentru că fructele respiră, transpiră şi după recoltarea lor.
1.8. SĂMÂNŢA. După fecundarea ovulului de către grăunciorul de
polen, se formează şi creşte odată cu fructul şi sămânţa (seminţele), ajungând
astfel şi ele la maturare. În sămânţa formată se deosebesc trei părţi
componente:

18
 - embrionul (o nouă plantă în stadiu incipient)
- endospermul (pulpa seminţei cu substanţele de rezervă pentru
embrion)
- tegumentul (coaja, peretele protector al seminţei)
Deşi ca pondere economică în pomicultură sămânţa reprezintă foarte
puţin, ea are în schimb o importanţă biologică extrem de mare. Hormonii
produşi în seminţe afectează legarea şi creşterea fructelor în care se află, cât şi
echilibrul fiziologic general al plantei.
La speciile pomicole sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş, vişin),
sămânţa propriu-zisă este protejată în plus de un înveliş dur, care împreună
formează aşa numitul sâmbure.La speciile pomicole sămânţoase (măr, păr,
gutui), seminţele nu mai au acel înveliş dur de protecţie, fig. 1.11. Este bine
de ştiut că toate speciile pomicole sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe,
iar fructele nu cresc sau cad dacă embrionul avortează.

Fig. 1.11. Structura unei seminţe de măr (stânga),

şi de migdal (dreapta)
a – tegument ; b – perisperm ; c – cotiledon ;
d – mugure ; e – radicelă ; f - hipocotil

Speciile pomicole seminţoase pot lega fructe fără seminţe, sau cu

seminţe mai puţine decât în mod normal, dar în acest caz fructele respective
sunt mai mici şi deformate.
Seminţele pomilor după ce s-au maturat (au acumulat substanţele
necesare) trec în stare latentă, de aşteptare şi pentru a germina trebuie să
treacă printr-o perioadă de timp cu temperaturi scăzute (repaus). În decursul
formării lor, seminţele, ca şi fructele, respiră intens, dar după maturare, acest
proces se reduce foarte mult, ca apoi, după repaus, respiraţia lor să se
intensifice din nou, dacă sunt puse în condiţii de germinare pentru a forma noi
plante. În practica pomicolă însă înmulţirea prin seminţe este utilizată numai
în anumite scopuri (obţinerea de portaltoi, ameliorarea soiurilor). În general

19
materialul săditor pomicol este obţinut prin altoire, butăşire, stoloni,
meristeme…(vezi Capitolul Înmulţirea pomilor).

CAPITOLUL II

CICLURILE DE VIAŢĂ ALE POMILOR ŞI

ARBUŞTILOR FRUCTIFERI DIN CLIMATUL TEMPERAT

2.1. CICLUL ONTOGENETIC

Ciclul ontogenetic reprezintă ciclul de viaţă al pomilor şi arbuştilor
fructiferi, de la stadiul de embrion până la moartea fiziologică.
Longevitatea speciilor pomicole este diferită şi depinde de o serie de
factori (genetici, ecologici, de înmulţire, agrotehnici).
Astfel, căpşunul trăieşte câţiva ani, arbuştii trăiesc 15-20 de ani,
sâmburoasele trăiesc 15-50 de ani (unele mai mult), seminţoasele 30-70 de
ani (unele şi mai mult), iar nucul, castanul, poate depăşi 100 de ani.
Această longevitate genetică a fiecărei specii poate fi influenţată
mult de condiţiile ecologice (de mediu) în care trăieşte pomul respectiv, dacă
aceste condiţii concordă cu cerinţele ereditare ale speciei, pomii ating
longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul productiv.
Vişinul, gutuiul, chiar şi mărul, au o plasticitate ecologică mai
mare, adică se adaptează mai uşor condiţiilor de mediu, dar caisul, piersicul,
migdalul, au un cadru ecologic mult mai limitat. De asemenea, este bine de
ştiut că pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (marcote, butaşi înrădăcinaţi)
trăiesc mult mai puţin decât pomii obţinuţi din seminţe sau cei altoiţi pe
portaltoi generativi (obţinuţi din seminţe).
Un alt factor ce poate influenţa durata de viaţă a unui pom este
agrotehnica, tehnologia de cultură pe care cultivatorul o oferă pomilor.
Dacă pomilor nu li se asigură hrană, tratamente fitosanitare, tăieri de
întreţinere etc., aceştia se debilitează, produc mai puţine fructe şi au o viaţă
mai scurtă. Ciclul ontogenetic al pomilor are câteva perioade caracteristice:
- perioada de tinereţe (de creştere intensă) în care pomii îşi
formează coroana şi rădăcina în sol, nu rodesc, dar se pregătesc pentru rod.
Este perioada de copilărie şi tinereţe a pomilor, perioadă care durează 2 - 4
ani la sămânţoase; 4 – 5 ani la sâmburoase; 6 – 8 ani la nucifere; 1 – 2 ani la
arbuşti;

20
 - începutul perioadei de rodire, când pomii încă mai predomină
creşterea, dar încep să şi rodească şi produc fructe mari, dar puţine ca număr.
Această perioadă durează câţiva ani ( 1- 3 ani);
- perioada de plină rodire, în care predominantă devine rodirea şi
apoi creşterea, pomii ating producţiile cele mai mari de fructe şi coroanele
ating mărimea maximă conform speciei şi soiului respectiv. Este perioada cea
mai lungă a vieţii pomilor;
- sfârşitul perioadei de rodire, corespunde cu începutul declinului
pomului când creşterea pierde şi mai mult teren în favoarea rodirii şi în plus
apare uscarea unor ramuri din coroană. Recoltele încep să scadă cantitativ şi
calitativ. Dacă se deţine o livadă comercială, la începutul acestei perioade se
impune defrişarea;
- perioada declinului, când pomii cresc tot mai puţin (lăstarii anuali
devin mai scurţi şi în număr mai mic) rodul este tot mai mic şi mai sărac, iar
uscarea unor ramuri devine evidentă. Este perioada în care, chiar dacă uneori
ne pare rău, ne decidem să renunţăm la pomul alături de care am trăit mulţi
ani.
2.2. CICLUL ANUAL
Climatul temperat, cu repetarea ciclică a anotimpurilor, le-a
imprimat pomilor şi arbuştilor fructiferi două stări diferite din punct de
vedere biologic:
- starea sau perioada de repaus relativ (de la căderea frunzelor până
la dezmugurire);
- starea sau perioada de vegetaţie ( de la dezmugurire până la
căderea frunzelor).
Perioada de repaus, este o adaptare la condiţiile climatice din
timpul iernii, o adaptare care a devenit obligatorie pentru ca pomii să crească
şi să rodească abundent.
Atunci când iernile sunt normale (cu temperaturi scăzute pe întreaga
perioadă), pomii vor porni bine în vegetaţie în primăvară. Majoritatea
speciilor pomicole au un repaus vegetativ normal dacă timp de 50 - 60 de zile
sunt temperaturi medii sub 5oC.
Dacă spre sfârşitul iernii apar prematur perioade cu temperaturi
mai ridicate decât cele normale, pomii pot ieşi din repaus, încep să
vegeteze, să înflorească mai timpuriu, iar îngheţurile ulterioare pot
provoca pagube însemnate, până la compromiterea totală a recoltei anului
respectiv.
În timpul perioadei de repaus relativ, pomii îşi reduc la maximum
funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, circulaţia sevei), dar acestea nu
încetează complet.
Starea de repaus relativ se împarte în două sub-perioade: repaus adânc
şi repaus forţat.
21
 Repausul adânc sau obligatoriu, este perioada cu care începe
repausul relativ la începutul iernii, când pomii nu se trezesc la viaţă chiar
dacă ar avea condiţii de temperaturi ridicate; este mai lung ca durată faţă de
repausul forţat.
Repausul forţat sau facultativ, se petrece la sfârşitul perioadei de
repaus relativ, către sfârşitul iernii, când pomii se pot trezi la viaţă imediat ce
condiţiile de temperatură permit acest lucru. Repausul facultativ este de
regulă mai scurt ca durată (la cais, piersic, prun) şi ceva mai lung la
seminţoase şi nucifere.
Dacă pomii şi arbuştii fructiferi din zona climatului temperat nu au
condiţii climatice (în special de temperatură) pentru a-şi petrece repausul
relativ, nu mai rodesc, iar vegetaţia devine haotică.
Perioada de vegetaţie, este perioada în care pomii înfloresc,
înfrunzesc, cresc, îşi formează mugurii pentru anul următor, îşi cresc fructele
şi le maturează. Toate acestea se petrec în strânsă corelaţie cu o serie de
procese fiziologice şi biochimice ce au loc în ţesuturile plantelor. Ciclul
vegetativ este împărţit şi el în câteva aşa zise fenofaze ce caracterizează etape
distincte prin care trece un pom până la repausul următor. Acestea sunt:
- dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe
primăvara cu umflarea mugurilor, înflorirea şi apariţia primelor frunzuliţe pe
lăstarii abia formaţi. Această fază se realizează în cea mai mare parte pe
seama rezervelor de hrană pe care pomul le are stocate în el, asociate cu
lumina, temperatura şi umiditatea solului şi aerului;
- creşterea intensă a lăstarilor, începe când aceştia au 5-6 frunzuliţe
şi fotosinteza se intensifică producând asimilate pentru continuarea creşterii şi
pentru fructificare. În această fază nevoia pomului de substanţe hrănitoare şi
de apă este mare, se consumă tot ce se produce, pomul încă nu stochează
nimic pentru rezervă.
- încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, faza a treia, se
caracterizează prin scăderea intensităţii creşterii lăstarilor anuali şi apariţia
mugurelui terminal în vârful lăstarului. În această fază, suprafaţa frunzişului
atinge cotele maxime, fructele cresc şi ele consumând o mare cantitate de
asimilate. Pomii încep să stocheze o parte din substanţe pentru rezervă.
Din cauza temperaturilor ridicate plantele transpiră mult şi au nevoie
de foarte multă apă. În ţesuturile pomilor, din punct de vedere biochimic nu
mai predomină hidroliza, ci sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate,
fapt pentru care este necesar să existe suficiente substanţe hrănitoare la
dispoziţia pomilor;
- coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernat, ultima fenofază,
începe cu definitivarea mugurilor terminali de pe lăstari şi se termină cu
căderea frunzelor. Este faza în care se strâng cele mai multe substanţe de
rezervă în ramuri, tulpină, rădăcină, sporind astfel rezistenţa la ger şi

22
asigurând pornirea în vegetaţie anul următor. Se îngroaşă (creşte în diametru)
rădăcina, tulpina, ramurile, fotosinteza scade, fructele se maturează şi în final
frunzele cad.

CAPITOLUL III

ZONELE DE VEGETAŢIE ŞI FAVORABILITATEA

ACESTORA PENTRU CULTURA POMILOR ŞI
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Înainte de a prezenta câteva date despre tehnologia de cultură a celor

mai reprezentative specii pomicole ale climatului temperat, este necesar să se
cunoască zonele de vegetaţie în care se încadrează aceste specii. Atunci când
se doreşte cultivarea pomilor, trebuie să se ştie dacă zona pedoclimatică în
care se vor planta acei pomi este propice culturii anumitor specii sau soiuri.
Orice judeţ al ţării noastre are zone în care se pot cultiva cel puţin
câteva din aceste specii sau soiuri. Teritoriul României a fost împărţit în trei
zone de vegetaţie în care favorabilitatea pentru o anumită cultură este în
funcţie de felul vegetaţiei spontane existente, de climă, altitudine, sol, etc.

3.1. ZONA DE STEPĂ, unde predominantă este vegetaţia plantelor

anuale, ierboase, cu tufe de porumbar sau măceş şi unde pădurile sunt foarte
rare, în suprafaţă mică şi cu specii termofile (salcâm, gârniţă).Aici
precipitaţiile sunt reduse (250 – 400 mm pe an), temperaturile au amplitudine
foarte mare între vară şi iarnă, umiditatea atmosferică este scăzută.Ca
altitudine, această zonă este sub 200 m, solurile predominante sunt în general
destul de fertile, cernoziomuri, soluri bălane, brun – argilice.
În această zonă se încadrează Bărăganul, jumătatea de sud a
Dobrogei, sudul Olteniei, Câmpia Moldovei, Câmpia Banatului şi Crişanei.
Judeţele cuprinse aici sunt: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman,
Brăila, sudul Buzăului, Constanţa, sudul Doljului, Oltului şi Mehedinţiu-lui,
Vaslui, Galaţi, estul Vrancei, Bacăului şi Iaşului, Bihor, Satu Mare. Aici,
numai cu condiţia aplicării irigării, se pot cultiva cu bune rezultate: caisul,
piersicul, smochinul, migdalul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul de masă,
căpşunul, murul. Părul, mărul şi prunul se încadrează destul de bine şi aici,
dar fructele acestora sunt mai fade, fără o bună aromă şi culoare, cu pulpa mai
puţin densă.

23
 3.2. ZONA DE SILVOSTEPĂ, este caracterizată prin alternanţa
vegetaţiei de stepă cu vegetaţia de pădure. Pădurile destul de întinse ca
suprafaţă cuprind în general specii de stejar (stejarul brumăriu, stejarul pufos,
gârniţa, cerul), asociate în suprafeţele mai înalte cu carpenul, frasinul,
gorunul. Ca specii pomicole spontane (sălbatice) apar părul şi cireşul de
pădure, cătina, murul, cornul, alunul. Temperaturile medii anuale sunt de 10-
11oC, iar precipitaţiile însumează 350 – 500 mm anual. Ca altitudine această
zonă se încadrează în ansamblu între 200 – 400 m. Solurile caracteristice sunt
cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, brun-argilice, brun-
podzolite, argilo-iluviale.
Zona de silvostepă cuprinde: Dobrogea de Nord–Est, centrul şi
nordul Moldovei (judeţele Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, vestul Iaşului,
Câmpia Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Mureş), Banatul şi sudul
Crişanei (judeţele Timiş, Caraş-Severin, sudul Bihorului), partea de mijloc a
Olteniei şi Munteniei care cuprinde nordul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi
sudul judeţelor Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova. În silvostepă, toate
speciile pomicole găsesc condiţii favorabile de creştere şi fructificare cu
condiţia să fie irigate.
Este bine de menţionat aici faptul că totuşi specii ca piersicul, caisul,
migdalul nu dau rezultate la fel de bune ca în zona stepei, mărul şi părul de
iarnă nu capătă gustul, culoarea şi fermitatea pulpei ca în zonele mai înalte,
iar o ţuică de foarte bună calitate sau un gem de prune aromat şi gustos nu
veţi obţine în această zonă.

3.3. ZONA PĂDURILOR DE FOIOASE, cuprinde suprafeţele în care

vegetaţia spontană este alcătuită în mare parte din păduri de cer, gârniţă,
stejar pedunculat şi mai sus gorun şi uneori fag în amestec cu alte specii.
Specii pomicole spontane sunt şi aici (mărul şi părul pădureţ, cireşul, prunul,
cornul, alunul, fagul, nucul, cătina, zmeurul şi afinul).
Precipitaţiile anuale ce cad în această zonă sunt cuprinse între 500-
750 mm, dar ne fiind bine repartizate, în special în perioada de vară, este
necesar ca şi aici să aplicăm irigarea în culturile pomicole. Temperaturile
medii anuale sunt de 9,5 – 10,5o, solurile predominante sunt cele brune
podzolite sau podzolice şi cenuşii de pădure. Zona pădurilor de foioase este
echivalentul arealului cu altitudini de 400 – 800 m şi chiar mai înalte.
Subcarpaţii Meridionali cu judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa,
Prahova, cuprind mari bazine pomicole, apoi Subcarpaţii de Curbură şi
Subcarpaţii Moldovei cu vestul judeţelor Buzău, Vrancea, Bacău, Neamţ şi
Suceava dispun de suprafeţe pomicole însemnate.
Zona de nord a Transilvaniei (judeţele Bistriţa – Năsăud, Cluj, Sălaj,
Maramureş) deţin de asemenea, plantaţii pomicole întinse. Dealurile de Vest
sunt reprezentate prin estul judeţelor Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin şi

24
judeţul Hunedoara.În zona pădurilor de foioase există condiţii foarte bune
pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră, cu specificaţia că
piersicul, caisul, migdalul, au aici viaţă mai scurtă şi nu produc economic.
Relieful României, atât de variat, brăzdat de atâtea râuri, cu
depresiuni, văi şi versanţi de dealuri cu diferite expuneri către soare, cu soluri
calde, poate crea microclimate specifice (mai calde, fără vânturi puternice)
care permit cultura unor specii pomicole mai sensibile, chiar într-o zonă mai
înaltă.

CAPITOLUL IV

ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Realizarea procesului tehnologic specific de înmulţire necesită în

primul rând existenţa materialului biologic (soiuri, portaltoi) şi posibilitatea
aplicării unor tehnologii diverse de obţinere a materialului săditor. Pomii şi
arbuştii fructiferi se înmulţesc în aşa numitele pepiniere pomicole care trebuie
să fie autorizate şi care garantează autenticitatea, sănătatea şi calitatea
pomilor.
Plantele pomicole se pot înmulţi pe două căi: generativ (prin
seminţe) şi vegetativ prin fragmente ale unui organ vegetativ, lăstar, mugur,
ţesut meristematic, celulă.
4.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ
Este metoda de înmulţire care pune în condiţii de germinare
seminţele, formând astfel noi plante. Problema pomicultorilor este însă faptul
că sămânţa este heterozigotă, adică nu moşteneşte întru-totul caracterele
plantei care a format-o, deoarece florile se fecundează în general cu polen
străin, de la alţi pomi ce aparţin aceleiaşi specii, dar care au alte caractere,
putându-se obţine astfel urmaşi (puieţi) neuniformi ca vigoare de creştere şi
cu fructe diferite calitativ.
Din acest motiv înmulţirea prin seminţe nu se mai practică în
pomicultură decât pentru obţinerea unor portaltoi (în special la sâmburoase) şi
în cercetare pentru crearea unor noi soiuri.
4.2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ
Reprezintă înmulţirea asexuată şi se realizează prin ţesuturi
somatice (porţiuni din tulpină, din rădăcină, muguri, ţesuturi sau celule
diferenţiate) care deţin întreaga informaţie genetică a plantei din care provin.
Astfel, noile plante rezultate au însuşiri (caractere) identice cu ”părintele”,
sunt homozigote.
Acest tip de înmulţire este utilizată pe scară largă de pomicultorii
din întreaga lume obţinându-se pomi uniformi şi cu caracterele de fructificare

25
dorite. Întreaga descendenţă de indivizi (pomi) obţinuţi printr-o singură plantă
”părinte” formează o clonă, iar înmulţirea vegetativă se mai numeşte şi
înmulţire clonală, cu mai multe variante:
a) Înmulţirea vegetativă prin altoire, constituie modul curent de
multiplicare a soiurilor de pomi. Prin altoire se pun în contact direct şi foarte
intim (strâns) zonele cambiale ale ţesuturilor celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, care împreună vor forma un pom altoit (fig. 4.1.).
Altoiul, reprezentat printr-o porţiune de ramură sau mugure va fi
cel care va forma coroana şi va rodi, iar portaltoiul, înrudit cu altoiul,
reprezentat prin rădăcină (cu sau fără o parte din tulpină), va creşte în
continuare ca rădăcină în sol.

altoi (tulpina)

punctul de altoire
portaltoi
rădăcina

Fig. 4.1. Părţile componente ale unui pom altoit

Portaltoiul este de fapt un alt pom (puiet) de 1-2 ani, care creşte din
sămânţă (portaltoi generativ) sau din butaş, marcotă (portaltoi vegetativ) care
provine dintr-o selecţie specială de portaltoi uniformi ca vigoare de creştere.
Între altoi şi portaltoi trebuie să existe afinitate pentru a se putea
realiza simbioza lor (fig. 4.2.a, b, c, d, e).
Există însă şi cazuri, mult mai rare, de lipsă de afinitate între cei doi
parteneri, atunci când altoirea nu este urmată de calusarea, sudarea ţesuturilor
şi apoi circulaţia sevei între ei, în final altoiul uscându-se (în astfel de cazuri
se foloseşte altoirea cu intermediar).

26
 Înmulţirea pomilor prin altoire are loc în pepinierele pomicole
autorizate, de stat sau private, unde se garantează autenticitatea soiurilor şi
calitatea materialului săditor pomicol folosit pentru plantare.
Un pom altoit este bun pentru plantare definitivă în livadă după 1, 2
sau 3 ani în funcţie de specie şi de metoda de obţinere.

Fig. 4.2. c. Altoirea în triangulaţie Fig. 4.2. d. Altoirea sub scoarţă

Fig. 4.2. e. Altoirea în despicătură

b) Înmulţirea prin butaşi înrădăcinaţi, se utilizează în special pentru

speciile de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, zmeur, afin, mur) şi în proporţie
mai mică şi pentru unele specii pomicole (alun, vişin, corcoduş, prun).
Butăşirea constă în detaşarea unor porţiuni de ramuri anuale sau
rădăcini lignificate (butăşire în repaus), precum şi a unor porţiuni de lăstari
semilemnificaţi (butăşire în verde) şi punerea acestora în condiţii de
înrădăcinare în sol pe terenuri libere sau în spaţii închise special amenajate
(fig. 4.3.).

27
 Fig. 4.3. Butaşi de pomi şi arbuşti fructiferi
a – simplu; b – cu cârlig; c – cu călcâi;
d – butaşi verzi de agriş

c) Înmulţirea prin marcotaj, este fundamentată pe proprietatea de a

emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale ale ramurilor sau
lăstarilor anuali ne detaşaţi de planta mamă, atunci când sunt acoperite cu
pământ reavăn şi ne tasat (fig. 4.4).

Fig. 4.4. Marcotaj prin muşuroire

28
Fig. 4.5. a. Marcotaj simplu Fig. 4.5. b. Marcotaj chinezesc
 După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează, devenind astfel
plante noi (fig. 4.5 a, 4.5 b). Prin marcotaj se înmulţesc portaltoi vegetativi ai
mărului, părului, gutuiului, cireşului. Se mai pot înmulţi prin marcotaj alunul,
agrişul, coacăzul, smochinul, unele soiuri de prun şi corcoduş.
d) Înmulţirea prin stoloni este specifică fragului şi căpşunului care
au proprietatea de a emite filamente târâtoare (stoloni) şi care în contact cu
solul formează rădăcini adventive, apoi apare rozeta de frunze, dând naştere
unor noi plăntuţe ce pot fi folosite ca material săditor pentru noi plantaţii de
căpşun (fig. 4.6). Această înmulţire se practică în plantaţii speciale numite
stoloniere, obţinându-se astfel un material biologic autentic, din soiuri
valoroase.

Planta mamă

Stolon

Fig. 4.6. Plantă mamă de căpşun cu stoloni

e) Înmulţirea prin meristeme, se bazează pe capacitatea porţiunii

apicale a ţesuturilor meristematice (de creştere) ale plantelor pomicole de a
forma noi plăntuţe atunci când sunt detaşate de restul ţesutului şi puse într-un
mediu nutritiv special în condiţii de atmosferă controlată, în spaţii închise. În
acest mod se obţin plante libere de virozele ce produc mari pagube culturilor
pomicole, viroze netratabile şi care se pot transmite de la o generaţie la alta
prin celelalte metode de înmulţire vegetativă menţionate.
Înmulţirea prin meristeme se practică în special pentru căpşun, arbuşti
fructiferi şi pentru portaltoi vegetativi folosiţi la altoire (fig. 4.7).

29
 Fig. 4.7.Vase cu plăntuţe crescute din
meristeme (după Isac 2000.)

f) Înmulţirea prin drajoni. Sistemul radicular al unor specii

pomicole are capacitatea de a emite lăstari (drajoni), care cresc la început pe
seama plantei mamă, iar după 1-2 ani se pot separa, devenind plante noi ce
pot fi replantate.
Drajonii se recoltează toamna la următoarele specii: zmeur, alun,

cătină sau la anumite soiuri de prun, migdal, vişin, cireş, aflate pe rădăcini

proprii (ne altoite) şi pe care dorim astfel să le înmulţim.

g) Înmulţirea prin despărţirea tufei, se practică sporadic la unele

specii ca: agrişul, coacăzul, gutuiul, smochinul, care lăstăresc în jurul
coletului (trunchiului) formând tufe. Aceste tufe pot fi desprinse cu rădăcini,
formând astfel noi plante.

30
 CAPITOLUL V
ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE POMI SAU
ARBUŞTI FRUCTIFERI

5.1. NOŢIUNI GENERALE.

La înfiinţarea sau defrişarea unor plantaţii de peste 0,5 ha (la pomi)
şi de peste 0,2 ha (la arbuştii fructiferi) trebuie înştiinţată Direcţia Agricolă
locală pentru autorizare şi înregistrare, apoi trebuie să se ţină cont de zona de
favorabilitate climatică în care se află terenul pentru a stabili speciile, sau
soiurile anumitor specii care se pretează în arealul respectiv şi care să fie
cuprinse în lista de soiuri autorizate şi recomandate pentru cultură în
România.
Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii cu o suprafaţă mai mare, în
scop comercial – industrial, este bine să se aibă în vedere de la început
tehnologia de cultură şi baza materială necesară (tractoare, utilaje agricole,
material săditor, forţă de muncă, etc).
Este de preferat ca sortimentul pomicol ales să nu cuprindă multe
specii şi soiuri deoarece sunt mult mai greu de întreţinut. Ca recomandare, o
fermă pomicolă sub administrarea unui fermier este bine să aibă aproximativ
15 – 25 ha, iar pentru o familie care-şi propune să se ocupe de pomicultură
sunt suficiente 2 - 5 ha. În cazul în care se doreşte plantarea de pomi sau
arbuşti fructiferi într-o grădină familială cu o suprafaţă mică şi interesul este
de a avea o gamă mai largă de specii şi soiuri, care să se coacă eşalonat
pentru a produce fructe în consumul propriu pe întreg anul, atunci va trebui
gândit că fiecare specie pomicolă are o anumită tehnologie de cultură, iar cele
mai multe lucrări de întreţinere probabil că se vor face manual.

5.2. ALEGEREA TERENULUI ŞI AMPLASAREA PLANTAŢIEI.

Costul ridicat al investiţiilor şi rambursarea întârziată a acestora
către investitor, impun un studiu competent asupra alegerii locului şi
amplasării plantaţiilor pomicole care reprezintă o investiţie pe termen lung cu
o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole.
Greşelile făcute la înfiinţarea unei livezi sau chiar la plantarea
unor pomi în grădinile din jurul caselor, se manifestă abia după 4 - 5 ani de la
plantare, atunci când deja e prea târziu pentru remedieri.
La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi se au în vedere o
serie de factori de mediu: temperatura, precipitaţiile, expoziţia terenului,
curenţii de aer, solul, apa freatică, relieful, etc.
Astfel, vor fi evitate zonele în care temperatura minimă scade
frecvent sub limita de rezistenţă a unor specii şi soiuri de pomi sau arbuşti
fructiferi. De asemenea, este bine să se ocolească văile închise, fără un drenaj
31
aerian corespunzător, zonele cu grindină frecventă, cu soluri subţiri şi reci şi
cu conţinut prea ridicat în argilă, sau care sunt expuse la băltiri periodice de
apă.
Cele mai favorabile expoziţii pentru amplasarea plantaţiilor
pomicole sunt cele sudice, apoi în ordine descrescândă cele sud-estice, sud-
vestice, nord-estice, nord-vestice şi în cele din urmă nordice.
Este foarte important de ştiut faptul că nu trebuie să se cultive, pe
aceeaşi suprafaţă de teren, aceeaşi specie pomicolă după ea însăşi, pentru că
apare fenomenul de oboseală a solului, care determină creşteri reduse şi
neuniformitate a plantaţiei, iar dacă totuşi se replantează aceeaşi specie
trebuie să se lase terenul 2 - 3 ani liber, sau cultivat cu specii anuale
(leguminoase, graminee).
Solurile cele mai bune pentru pomicultură sunt cele cu textură
mijlocie luto-nisipoasă, lutoase, chiar luto-argiloase, permeabile pentru apă,
aer şi căldură, soluri profunde şi cu o compoziţie chimică şi microbiologică
bogată, cu un pH cuprins între 4,7 şi 8,3.
Suprafaţa terenului destinat unei plantaţii pomicole poate fi plană,
dar fără pericolul băltirilor, deci cu pânza freatică sub 2 - 3 m, sau cu pante de
până la 20% unde este posibilă mecanizarea lucrărilor de întreţinere.
Un indiciu de favorabilitate pentru cultivarea plantelor pomicole
este prezenţa în flora spontană a unor specii ca stejarul, alunul, fagul, mărul şi
părul pădureţ, cireşul sălbatic, ierburi din familia gramineelor şi
leguminoaselor.
Dimpotrivă, specii ca plopul, salcia, rogozul, indică existenţa unor
soluri acide, prea umede, reci, improprii cultivării pomilor.
Un alt indiciu de care ţinem seama la alegerea terenului pentru
plantarea unor specii sau soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi este şi tradiţia
zonei respective pentru asemenea culturi, existenţa forţei de muncă, a căilor
de transport, posibilitatea de aprovizionare cu apă pentru irigare şi efectuarea
tratamentelor fitosanitare.

5.3. AMENAJAREA TERENULUI PENTRU PLANTAT

Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a suprafeţei
terenului depind de orografie, sol, sistem de cultură, particularităţi biologice
specifice, cultură premergătoare (cereale, păşuni, livezi bătrâne, …).
Înainte de toate trebuie stabilit perimetrul suprafeţei respective, după
care se defrişează şi se nivelează (dacă este cazul), se împrejmuieşte cu gard
în special împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare), apoi se parcelează
terenul, se trasează şi se amenajează drumurile şi aleile dintre parcele, zonele
de întoarcere ale utilajelor mecanice cu care se va lucra în livadă., locul

32
clădirilor administrative, spaţiilor de parcare a utilajelor, de depozitare
temporară a unor materiale şi a producţiei de fructe recoltate.
În final se stabilesc speciile, soiurile, portaltoii şi distanţele de
plantare şi se pichetează suprafeţele ce vor fi efectiv plantate.
Orice amenajare în vederea înfiinţării unei livezi se face pe baza
unui proiect iniţial bazat pe o analiză de climă, sol, factori social-economici şi
care stabileşte până la detalii elementele necesare. Acest proiect constituie o
operaţiune de răspundere care îmbină cunoştinţele tehnice cu experienţa şi
originalitatea.
Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei
plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de
sortiment şi densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configuraţia
terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor, etc.
În funcţie de aceste criterii parcelele pot avea 4 - 6 ha, pe teren plan
sau cu pantă de până la 6 %, cu sol uniform şi profund, având o lungime de
400 - 500 m şi o lăţime de 150 - 180 m. Parcele de 2 - 4 ha se vor amenaja pe
terenuri cu panta de 6 – 15 %, cu o lungime de 200 - 400 şi lăţime de 100 -
150 m.
Pe terenuri cu pante de 15 - 20%, cu soluri neuniforme şi teren
frământat, o parcelă poate avea 1 - 2 ha şi chiar mai puţin. Rândurile de pomi
vor fi orientate în parcele pe direcţia N-S; lungimea unui rând de pomi fiind
egală cu lăţimea parcelei.
Pe terenurile cu pantă de până la15% rândurile de pomi vor fi
orientate paralel cu direcţia curbelor de nivel pentru reducerea eroziunii de
suprafaţă a solului.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere,
se realizează în aşa fel încât să se poată circula în orice anotimp şi spre orice
punct al plantaţiei cu agregatele şi utilajele de transport şi întreţinere a
culturilor pomicole (tractoare, maşini de stropit, remorci, etc.). Zonele de
întoarcere reprezintă capetele rândurilor fiecărei parcele, unde utilajele
mecanice menţionate mai sus trebuie să aibă prevăzut spaţiu de întoarcere
pentru a intra printre alte rânduri, sau pentru a ieşi din parcela respectivă.
Suprafaţa totală a drumurilor şi zonelor de întoarcere nu trebuie să depăşească
5 – 6 % din suprafaţa totală a fermei.
Necesarul de construcţii anexe, ale unei ferme pomicole se
stabileşte în funcţie de:
- suprafaţa plantaţiei şi volumul estimat al producţiei de fructe
- numărul de specii pomicole şi de soiuri cultivate cu epocile de
coacere specifice.
- perioada de recoltare, posibilităţi de livrare imediată sau de
depozitare temporară a producţiei de fructe.

33
 - gradul de mecanizare a lucrărilor şi volumul materialelor
(îngrăşăminte, pesticide, ambalaje).
- asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă
de apă, etc.
Pregătirea parcelelor în vederea plantării
În zonele colinare se impun o serie de măsuri de combatere a
eroziunii solului şi de asigurare a condiţiilor de cultură pe întreaga suprafaţă a
parcelelor.
Dintre aceste măsuri (lucrări) amintim: construirea de canale de
coastă pentru prelucrarea şi evacuarea apei din precipitaţii, drenuri absorbante
şi colectoare a apelor subterane (izvoare de coastă), debuşee şi bazine de
colectare şi păstrare a apei pentru tratamente fitosanitare.
Pe terenurile cu pantă de 15 - 20% se recomandă câteva sisteme de
amenajare şi de cultură a pomilor: Neamţu (1983), (Iancu (1992).
- sistemul de cultură în benzi cu alei de trafic tehnologic, unde rânduri
de câte 4 - 8 pomi, orientate din deal în vale, sunt întrerupte de alei înierbate
orientate paralel cu curbele de nivel pentru traficul tehnologic (fig. 5.1.);
- sistemul de cultură în rânduri paralele cu curbele de nivel, cu
intervalele dintre rânduri înierbate pentru uşurinţa traficului tehnologic şi
pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului (fig. 5.2.);
- sistemul de cultură în terase, cu platforme pe care se pot planta două
sau mai multe rânduri de pomi în funcţie de mărimea pantei terenului, de sol,
etc. Este cea mai costisitoare amenajare (fig. 5.3.)
Toate aceste amenajări este bine să se facă în paralel cu sistemul de
irigare al livezii şi pentru toate acestea trebuie să se consulte şi specialişti în
îmbunătăţiri funciare. Dacă se dispune de terenuri plane sau cu pante mici (<
10%) investiţia la amenajare poate fi mai redusă, dar mai este adevărat că
fructele obţinute pe terenuri de luncă, mai puţin însorite, sunt mai fade, mai
puţin colorate şi cu o mai mică rezistenţă la păstrare decât fructele obţinute pe
versanţii însoriţi.
Înainte de plantarea pomilor sunt necesare câteva lucrări:
- Defrişarea, care constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor
culturi care au existat pe acel teren.
- Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafaţa
solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri sau impietare a
traficului tehnologic. Prin nivelare, cu ajutorul buldozerelor, solul fertil de la
suprafaţa zonelor mai înalte se decopertează şi se adună în porţiunile mai
joase, astfel, după nivelare, solul rămâne neuniform ca fertilitate şi acest lucru
se manifestă prin vigoarea diferită a pomilor plantaţi.
Pentru a elimina acest neajuns, chiar dacă este mai costisitor,
nivelarea se face prin decopertarea stratului fertil de la suprafaţa solului şi
strângerea (comasarea) acestuia în grămezi, apoi se realizează nivelarea
34
propriuzisă, după care se recopertează uniform solul cu materialul fertil din
grămezi.

Sistemul de cultură în terase (după Iancu, 1992)

- Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor.

Este de preferat ca înainte de a stabili dozele (cantităţile) de
îngrăşăminte să se recolteze probe de sol până la adâncimea de 40 - 60 cm şi
să se determine la un laborator de agrochimie starea de fertilitate şi pH-ul
solului respectiv. În acest mod se va şti mai exact ce şi cât trebuie să
administrăm în sol. Dacă se consideră că solul este slab aprovizionat (tabelul
5.1.) vom aplica înainte de plantare doze de 150 -200 kg s.a./ha fosfor şi 200 -
250 kg s.a./ha potasiu. De asemenea, este benefic dacă se vor administra şi 30
– 40 t/ha gunoi de grajd, care, ca şi îngrăşămintele chimice vor fi împrăştiate
pe suprafaţa solului înainte de desfundare sau scarificare. Când solurile sunt
acide (pH <4,7) se administrează pe sol carbonat de calciu, spumă de var de
la fabricile de zahăr şi de la cele de îngrăşăminte, sau dolomită.

35
Tabelul 5.1. Niveluri de aprovizionare a solurilor pentru livezi. (după ICPA
Bucureşti).

Nivel de Indice de azot

P2O5 mg/100g K2O mg/100g Mg
aprovizio IN= humus ·
sol sol mg/100g sol
nare N% /100
Slab 8,1 – 16 9 – 14,1 5–9 Sub 2
Mijlociu 16,1 – 25 16,1 – 25 9,1 – 15 2,1 – 4
Bun 25,1 – 33 25,1 – 32 Peste 16 4,1 – 6
F. bun Peste 33 Peste 32 Peste 6
- Desfundarea sau scarificarea solului, are ca scop afânarea profundă,
îmbunătăţind aeraţia cu toate consecinţele ei pozitive şi încorporarea
îngrăşămintelor organice, chimice sau amendamentelor care se administrează
înainte pe sol.
Desfundarea se execută cu utilaje grele (buldozere) la adâncimea de
50 - 60 cm, pe timpul toamnei sau începutul iernii pentru că prin procesul de
îngheţ – dezgheţ solul se afânează şi se poate lucra în primăvară prin discuiri
de mărunţire şi nivelare.(fig 5.4.).

Fig. 5.4. Buldozer cu scarificator şi lamă de nivelare. (după Iancu, 1992).

-Discuirea şi erbicidarea. Discuirea se execută pentru nivelarea şi

mărunţirea solului desfundat sau scarificat. Această lucrare se execută prin 2
– 3 treceri cu grapa cu discuri paralel şi perpendicular pe direcţia desfundării
solului. După discuire se aplică erbicidarea. Majoritatea erbicidelor nu
necesită încorporarea în sol după administrare. În cazul în care se
administrează un erbicid ce trebuie încorporat, înainte de ultima discuire se
aplică erbicidarea pe toată suprafaţa terenului ce urmează a fi plantat, apoi se
efectuează ultima discuire de nivelare şi încorporare a erbicidului.

36
 - Pichetarea, este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei
parcele locul pe care-l va ocupa fiecare pom din plantaţie. Pichetul este un
ţăruş, băţ ascuţit la un capăt, gros de 2 - 4 cm şi lung de 50 - 80 cm.
Înainte de pichetare se stabilesc speciile, soiurile şi portaltoii în
funcţie de care se hotărăsc distanţele de plantare între pomi pe rând şi între
rânduri. Într-o parcelă se recomandă să existe numai 2 - 3 soiuri ale unei
specii pomicole altoite pe acelaşi tip de portaltoi pentru a avea uniformitate
de creştere. Soiurile să fie interfertile, cu aceeaşi perioadă de înflorire şi cu
coacere apropiată.
Unul dintre soiuri să fie soi de bază, cu ponderea cea mai mare în
parcelă şi încă unul sau două soiuri polenizatoare cu pondere mai mică.
(Exemplu: soi de bază 4 - 6 rânduri, intercalate cu 1 - 2 rânduri, soi
polenizator). Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu
profesionalism atunci când dorim să avem o plantaţie încheiată
corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj amintim:
- pichetajul în pătrat, când distanţele între rânduri sunt egale cu
distanţele între pomi pe rând şi terenul este plan sau cu pantă de până la 5-6
%;
- pichetajul în dreptunghi, când distanţele între rânduri sunt mai mari
decât distanţele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă
mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel;
- pichetajul în şah, se execută când dorim ca fiecare pom de pe un
rând să fie aşezat în mijlocul intervalului dintre alţi doi pomi de pe rândurile
vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturaţi din rânduri vecine ocupă vârful
unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se foloseşte mai
eficient spaţiul de creştere pentru coroane şi se reduce eroziunea de suprafaţă
a solului;
- pichetajul în benzi, se practică în cazul plantaţiilor cu densitate mare
şi în plantaţiile de arbuşti fructiferi. Se formează benzi din 2 - 4 rânduri, unde
distanţa între benzi este, de exemplu de 2,5 – 3,5 m; distanţa între rândurile
din bandă este de 1 - 1,5 m; distanţa între pomi (arbuşti) pe rând este de 0,6 –
1,2 m.(Fig. 5.5.).

Fig. 5.5. Scheme de pichetaj (după Cepoiu, 2000)

37
 5.4. PLANTAREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Plantarea trebuie să fie efectuată în perioada de repaus relativ şi este
de preferat plantarea de toamnă sau chiar în ”ferestrele” iernii, atunci când
solul nu este îngheţat, pentru următoarele considerente:
- rădăcinile pomilor plantaţi au timp să-şi caluseze rănile (tăieturile) şi
chiar să înceapă să crească noi rădăcini, până în primăvară stabilindu-se un
contact strâns între sol şi rădăcini;
- lucrările de plantare pot fi făcute fără grabă şi în condiţii mai bune
de lucru pe teren.
Plantarea de primăvară se face de regulă atunci când terenul nu a putut
fi pregătit din toamnă, când nu s-a putut procura la timp materialul săditor,
sau când suprafaţa respectivă de teren a avut exces de umiditate. La plantarea
de primăvară, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi cu creşteri anuale mai
reduse. Căpşunul este specia pomicolă ce face excepţie de la această regulă,
el putând fi plantat aproape pe tot parcursul vegetaţiei.
Gropile de plantare se fac manual cu cazmaua, sau mecanic cu
burghie speciale purtate şi acţionate de tractor. Atunci când gropile sunt
făcute manual, acestea trebuie să urmărească aliniamentul picheţilor care nu
vor fi deranjaţi de pe poziţia iniţială. Pichetul rămâne pe peretele nordic al
gropii şi după acesta vor fi aliniate rândurile de pomi. Dacă gropile sunt
săpate cu burghiul mecanic, centrul gropii va fi locul unde a fost înfipt
pichetul. Dimensiunile gropilor de plantare sunt orientative în funcţie de
specia plantată, de modul în care a fost pregătit terenul pentru plantare, de
textura solului. Astfel, în teren desfundat, gropile pentru pomi au
dimensiunile de 40/40/40 cm, iar când se plantează arbuşti fructiferi, gropile
pot fi de 30/30/30 cm.
În teren nedesfundat, pe terase, gropile trebuie să fie ceva mai largi:
70/70/60 cm la pomi şi 50/50/40 cm, la arbuşti fructiferi. Săpatul gropilor,
precum şi plantarea unui pom, este bine să respecte unele reguli care fac
diferenţa între o livadă corect plantată şi o livadă plantată la voia
întâmplării.(Fig. 5.6.).

Fig. 5.6. Fasonarea dinaintea

plantării

38
 Primul strat de sol de la suprafaţa gropii, mai fertil (primul rând de
cazma) se aşează separat pe o latură a gropii, iar restul de pământ scos din
groapă până la finalizarea ei se aşează pe o altă latură a gropii.
Tehnica de plantare. Înainte de plantare, pomii sau arbuştii fructiferi
se fasonează (se taie rădăcinile la 10-15 cm lungime la pomi şi la 5-10 cm
lungime la arbuşti) şi apoi se mocirlesc într-o compoziţie de pământ şi balegă
nefermentată de vită în proporţii egale, peste care se adaugă apă şi se mestecă
până când devine o pastă vâscoasă ce se lipeşte de rădăcini. (Fig. 5.7.).

Fig. 5.7. Plantarea pomilor

pe pante

După fasonare şi mocirlire, pomul se aşează în mijlocul gropii, cu locul de

altoire la nivelul solului. Apoi se pune peste rădăcini solul din stratul de la
suprafaţă, mai fertil, până când se acoperă rădăcinile, după care se tasează (se
calcă) bine cu piciorul ca pământul să intre bine printre ele. (Fig. 5.8.).

Tăiere de reducere a
tulpinii

Sol din a doua jumătate Rest de sol Sol din prima jumătate
a gropii necălcat a gropii

Sol călcat în amestec cu gunoi

(NPK) Sol călcat din prima jumătate
a gropii

Sol necălcat din a doua jumătate

a gropii Punctul de altoire

Fig. 5.8. Tehnica de plantare a unui pom altoit

39
 Lucrarea următoare este fertilizarea la groapă care de regulă se face
cu 100 – 120 g de îngrăşăminte complexe (NPK) la fiecare pom, plus 8 - 10
kg de gunoi de grajd, peste care se aşează restul de pământ rezultat din groapă
şi se tasează din nou cu piciorul în aşa fel încât la o încercare de a smulge cu
mâna pomul plantat acesta să opună o oarecare rezistenţă.
La sfârşit se aşează pe toată suprafaţa gropii restul de pământ ca un
muşuroi de 8 - 10 cm, care în timp se va tasa natural. Când plantarea se face
primăvara este bine să udăm pomii imediat după plantare.
La plantarea suprafeţelor mari de livadă se folosesc sârme lungi de 30
- 50 m, care se întind pe aliniamentul rândurilor de pomi şi care sunt marcate
cu vopsea sau cu noduri fixe la distanţa corespunzătoare cu distanţa dintre
pomi pe rând.
La încheierea plantării unei parcele, pomii trebuie să fie perfect
aliniaţi pe trei direcţii de vizare: pe rând, perpendicular pe direcţia rândurilor
şi în diagonală.
Proiectarea viitoarelor coroane ale pomilor începe acum, după
plantare, prin tăierea tulpinilor (vergilor) la aproximativ 80 – 100 cm de la
sol, la sâmburoase şi la circa 60 - 80 cm de la sol, la sămânţoase.
Dacă sunt lăstari laterali anticipaţi crescuţi pe tulpină până la această
înălţime, aceştia nu se taie. La arbuştii fructiferi, după plantare se recomandă
tăierea părţii aeriene la câţiva (2 - 4) muguri din care se va forma viitoarea
tufă.

CAPITOLUL VI

40
 TĂIERILE DE FORMARE ŞI ÎNTREŢINERE A COROANEI
POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

6.1. NOŢIUNI GENERALE

Aşa numitele “tăieri” aplicate speciilor pomicole reprezintă ansamblul
de lucrări efectuate direct asupra plantelor în vederea controlului creşterii şi
fructificării acestora.
Tăierile sunt absolut necesare deoarece fără acestea pomul ar intra pe
rod mai târziu, ar creşte haotic, ar rodi mai puţin şi ar avea fructe de calitate
inferioară. În funcţie de forma de coroană pe care dorim să o aplicăm, încă
din primul an după plantare se fac tăieri specifice, însoţite de palisări, pliviri,
sau ciupiri ale vârfurilor unor lăstari.
Dacă avem o plantaţie care se pretează la susţinere pe spalier sau
tutori individuali, acest sistem de susţinere trebuie instalat imediat după
plantare. Tăierile de formare şi rodire sunt lucrări de o complexitate tehnică
deosebită care necesită o gândire în perspectivă asupra evoluţiei în timp a
ramurilor pomilor şi aceste tăieri au câteva principii de bază de care trebuie să
ţinem cont indiferent de specia pomicolă (Isac, 2001).
- să favorizeze creşterea şi definitivarea formei de coroană dorite cât
mai repede
- să grăbească (să nu întârzie) intrarea pe rod
- să reducă pe cât posibil procentul de ramuri tăiate din totalul de
ramuri al coroanei
- să structureze o coroană simplă, echilibrată cu sistemul radicular şi cât
mai apropiată de forma naturală a speciei sau soiului respectiv
- să păstreze un echilibru anual între creştere şi fructificare
- să favorizeze calitatea fructelor prin normarea rodului, aerisire a
coroanei şi captare a luminii solare fotosintetizante.
După perioada în care se efectuează sunt tăieri în uscat, de detaliu şi
în volum mai mare aplicate iarna, în repausul vegetativ şi tăieri în verde, de
rectificare (suplinire), în volum mai mic, aplicate în perioada de vegetaţie. În
ultimii ani se acordă o atenţie sporită tăierilor în verde, care aplicate mai
riguros pot reduce cu mult intervenţiile în uscat când vremea este
nefavorabilă şi ziua de lucru mai scurtă.
După obiectivele urmărite se deosebesc două feluri de tăieri:
- tăieri de proiectare şi formare a coroanei (tufei), care se aplică în
primii ani de la plantare până la intrarea pe rod şi care au ca obiectiv principal
formarea tipului de coroană ales şi favorizarea formării ramurilor de rod.
- tăieri de întreţinere şi fructificare, care încep la intrarea pe rod şi
continuă până la defrişarea livezii şi au ca obiectiv păstrarea formei de
coroană proiectate, menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare,

41
evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod,
reîntinerirea eşalonată a unor porţiuni din coroană.
După gradul de intervenţie a omului în formarea şi întreţinerea
coroanelor există:
- coroane naturale (ex. la nuc, castan comestibil, alun), unde nu se
intervine cu tăieri decât dacă este cazul, la unii pomi în primii 1 2 ani de la
plantare.
- coroane seminaturale (ex. la cireş, vişin, afin, coacăz, agriş), unde
omul intervine cu tăieri reduse care păstrează specificul natural de creştere.
- coroane artificiale, unde habitusul, forma naturală a coroanei, poate fi
profund modificată prin tăieri, căpătând astfel diferite forme.
Aceste coroane sunt aplicate frecvent în livezi de mare densitate, iar
speciile care se pretează la astfel de forme de coroană sunt în primul rând
mărul şi părul, apoi piersicul, prunul, caisul.

6.2. NORME ŞI OPERAŢII TEHNICE

Cunoaşterea modului de execuţie a tăierilor şi a efectelor acestora
reprezintă o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă. În funcţie de modul de
creştere şi fructificare tăierile se diferenţiază pe specii şi uneori chiar pe
soiuri.(Şuta, 1977).
Tăierea ramurilor anuale, constă în tăierea integrală, exact de la bază,
fără a lăsa cioturi, atunci când sunt dese şi trebuie rărite, când împiedică
formarea tipului de coroană stabilit, sau când cresc în afara limitei de înălţime
proiectată a coroanei. Aceste ramuri vor deveni ramuri de rod şi uneori cresc
pe ele şi alte ramuri laterale mai mici, anticipate (la piersic, cais, migdal).
Scurtarea ramurilor anuale, este în general ne recomandată în special
la speciile seminţoase deoarece aceste ramuri se garnisesc cu muguri de rod şi
scurtându-le favorizăm creşterile vegetative din porţiunea de ramură rămasă,
îndesind astfel coroana.
Scurtarea acestor ramuri este indicată numai când considerăm necesar
pentru formarea coroanei, sau la speciile sâmburoase pentru normarea rodului
prea abundent. Scurtarea se face la 2-3 mm deasupra unui mugure sau
deasupra unui lăstar lateral anticipat.
Suprimarea (plivirea) lăstarilor, se execută după aceleaşi reguli ca şi
tăierea ramurilor anuale şi are aceleaşi efecte cu deosebirea că se face în
verde (în timpul vegetaţiei).
Ciupirea lăstarilor, constă în ruperea (tăierea) vârfurilor de creştere.
Dacă ciupirea se face în faza de creştere intensă se opreşte temporar creşterea
lăstarului respectiv, favorizând creşterea lăstarilor vecini, iar dacă ciupirea se
face către sfârşitul fazei de creştere intensă se stimulează formarea de noi
lăstari laterali anticipaţi pe lăstarul ciupit.

42
 Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale şi lăstarilor, însoţită de
palisare (legare) pe poziţia dorită măreşte unghiul dintre direcţia de creştere şi
verticala locului, stimulând diferenţierea mugurilor de rod pe acea ramură,
încetinirea creşterii şi formarea tipului dorit de coroană. Ridicarea (dresarea)
ramurilor este inversă înclinării, micşorând unghiul cu verticala locului, se
stimulează creşterea.
Frângerea parţială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor
se face în acelaşi scop ca şi arcuirea şi se aplică atunci când nu se poate palisa
Crestarea şi inelarea, ramurilor anuale întrerup temporar vasele
conducătoare de sevă mărind sau micşorând afluxul de hrană.
Crestarea este de fapt secţionarea scoarţei (cojii) pe o lăţime de 2-3
mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creşterea acesteia,
sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creşterea sau pornirea în vegetaţie.
Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarţă lat de 3-5
mm ; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens.
Tăierea ramurilor de semischelet, constituie veriga principală a
lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluţia ramurilor anuale
care se îngroaşă şi se garnisesc cu formaţiuni fructifere şi cu alte creşteri
laterale ramificându-se.
Ramurile de semischelet se taie deasupra unor ramificaţii laterale
atunci când sunt prea lungi sau supra încărcate cu rod. În general
semischeletul de peste 4-5 ani devine slab productiv şi trebuie reântinerit prin
tăieri integrale sau parţiale.
Ramurilor de semischelet li se pot aplica aceleaşi operaţii ca şi
ramurilor anuale (arcuire, torsionare, crestare, inelare, înclinare) în aceleaşi
scopuri, dar este de dorit să evităm pe cât posibil aceste intervenţii care
necesită timp şi manoperă.
Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea
coroanei, aceasta se răreşte prin tăieri astfel încât distanţele dintre două
ramuri de semischelet vecine să fie de 25-35 cm.
Tăierea ramurilor purtătoare de rod, poate fi parţială sau chiar totală
în următoarele cazuri:
- când au o încărcătură prea mare de rod şi considerăm că nu poate
hrăni bine fructele, le scurtăm eliminând astfel o parte din rod
- când sunt debile se scurtează pentru stimularea creşterii sau se
suprimă pentru a stimula alte creşteri vecine
- când sunt prea dese stânjenind pătrunderea luminii în coroană
eliminăm o parte din ele
Cele mai multe formaţiuni fructifere se află pe ramurile de schelet şi
de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrâneşte, produce fructe mai
puţine şi mai mici. Distanţele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.

43
 Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi când au fost făcute
anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porţiuni de ramuri arcuite
excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul
tinzând să-şi refacă volumul coroanei.
În general ramurile lacome sunt ne dorite pe pom, deoarece au creşteri
mari care consumă inutil energia pomului, strică forma coroanei şi sporesc
înălţimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom este bine să le
înlăturăm integral de la punctul de creştere. Sunt şi cazuri când aceste ramuri
nu se taie, sau se scurtează numai pentru refacerea unor porţiuni din coroană.
Tăierea şarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când s-au alungit
exagerat, degarnisindu-se sau depăşind înălţimea dorită a pomului şi când s-
au produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub
greutatea rodului, uscare parţială).
Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm la seminţoase, sau 5-
7 cm la sâmburoase, iar dacă totuşi au fost necesare astfel de tăieri, suprafaţa
tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în
ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom stimulând alte creşteri ce
trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană.
Tăierea şarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării
pomilor aflaţi în declin, în ultimii ani de viaţă înainte de defrişare.
Operaţiile de tăiere pentru formarea şi întreţinerea coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi este bine să se execute de persoane cu pregătire
profesională în domeniu, dotate cu foarfeci şi fierăstraie bine ascuţite pentru a
nu provoca zdrobirea lemnului la locul tăieturilor, decojirea unor porţiuni de
ramuri, sau rămânerea pe pom a unor cioturi.
Tăierea mecanizată, este aplicată cu precădere în livezile cu pomi
conduşi în garduri fructifere şi se foloseşte mai mult în Anglia, SUA, Israel.
Maşinile de tăiere sunt dotate cu bară cositoare şi bară cu discuri rotative.
Tăierea ramurilor se execută în plan orizontal pentru delimitarea
înălţimii şi în plan vertical pentru delimitarea lăţimii rândului (gardului)
fructifer. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafaţă care trebuie completată
cu o tăiere manuală în profunzime pentru eliminarea ramurilor degarnisite,
zdrobite sau uscate.
Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică şi rămase pe sol se
pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor.
Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăştie pe suprafaţa solului din
livadă constituind un plus de materie organică.

6.3. FORME DE COROANĂ FOLOSITE ÎN CULTURA POMILOR

44
 6.3.1. Consideraţii generale
Din dorinţa de a produce cât mai multe fructe şi de bună calitate, omul
a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă
lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji şi recolta mai uşor.
Alegerea unui tip de coroană se face în funcţie de vigoarea pomilor, de
distanţele de plantare, de sol, de specificul natural de creştere şi fructificare al
speciei şi soiului respectiv, de tipul de livadă pe care dorim să o înfiinţăm
(clasică, intensivă, superintensivă). Coroanele pomilor se diferenţiază între
ele prin volum, înălţime şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea
spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente
(ramurile de semischelet), cât şi prin modul de tăiere de formare şi de rodire.
Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri
tinere purtătoare de cât mai multe formaţiuni fructifere.(Cotorobai, 1977).

6.3.2. Coroana piramidală, aşa cum sugerează şi numele, are în ansamblu

forma unei piramide cu diferite variante constructive, care în general nu
necesită sistem de susţinere şi formare a pomilor. Pomii maturi conduşi în
formă de piramidă au de regulă o proiecţie a coroanei pe sol de 2 - 4 m în
diametru şi o înălţime cuprinsă între aceleaşi limite (excepţie făcând nucul,
castanul comestibil şi uneori cireşul).
b)- Piramida neetajată (americană), prezintă un ax principal pe care sunt
inserate în spirală 5 - 7 şarpante, cu punctele lor de inserţie distanţate la 20 -
40 cm (fig. 6.2.).

Fig. 6.2. Piramidă neetajată

(după Ghena, 2003)

45
a)- Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 60 - 80 cm prelungit cu ax
central vertical pe care se inserează câte 3 - 5 ramuri laterale pornite din
muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° faţă de ax, ramuri care
formează etaje distanţate între ele la 40 - 50 cm., fig. 6.1. Numărul de etaje şi
înălţimea pomilor variază în funcţie de vigoarea speciei sau soiului respectiv,
de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.

Fig. 6.1. Schema piramidei etajate

(după Negrilă, 1977)

Pe fiecare şarpantă se află câte 3 - 4 subşarpante, dispuse bilateral

altern exterior. Înălţimea trunchiului este de 60 - 80 cm.
c)- Piramida mixtă, este o combinaţie între piramida etajată şi cea ne
etajată. Se compune dintr-un ax pe care se află un etaj format din 3 - 4 ramuri
la înălţimea de 70 - 80 cm de la sol, etaj urmat de alte ramuri principale
distanţate pe ax la 20 - 40 cm şi dispuse în spirală. Deasupra acestor ramuri
axul se întrerupe limitându-i înălţimea, (fig. 6.3.). Forma de coroană
piramidală este mai puţin folosită în prezent datorită unor deficienţe de
captare a luminii solare în anumite zone din coroană.
46
 Fig. 6. 3. Piramidă mixtă
(după Ghena, 2003)

6.3.3. Coroana în formă de vas, imită forma unei cupe, a unui pahar,
cu pomi la care axul central se suprimă, creşterea în înălţime a pomului se
reduce prin distribuirea creşterii pe mai multe şarpante laterale, iar lumina
poate pătrunde mai uşor în volumul coroanei. Nu necesită instalaţie de
susţinere a pomilor în livadă. Pomii maturi conduşi în formă de vas au o
proiecţie a coroanei pe sol de aproximativ 3 - 5 m (mai mult la nuc) şi o
înălţime de 2 - 4 m (de asemenea mai mult la nuc). Şi această formă de
coroană are mai multe variante constructive:
a)- Vasul clasic, (fig. 6.4.), are 3 - 4 ramuri principale formate din muguri
succesivi la înălţimea de 30 - 50 cm de la sol, dirijate la un unghi de 45 - 50°
cu verticala Aceste ramuri sunt ramificate de mai multe ori prin bifurcare
repetată. Dezavantajul vasului clasic este predispoziţia la dezbinare a
şarpantelor la locul de inserţie cu trunchiul.
47
 Fig. 6.4. Schema vasului clasic
(după Negrilă, 1977)

b)- Vasul ameliorat, diferă de cel clasic prin faptul că cele 3 - 4

ramuri principale de la baza coroanei nu pornesc din muguri succesivi, ci au o
distanţă de 10 - 15 cm între ele, iar ramificarea lor este bilateral alternă, (fig.
6.5.). Astfel pericolul de dezbinare a acestora este cu mult mai redus şi în
plus, datorită unei aerisiri superioare în volumul coroanei, ramurile sunt mai
bine garnisite cu formaţiuni fructifere. Trunchiul pomilor are o înălţime de 30
cm până la 80 cm în funcţie de specia pomicolă.

Fig. 6.5. Vasul ameliorat

(după Ghena, 2003)
48
 )- Vasul aplatizat, este o combinaţie între vas şi palmetă. Scheletul de
bază îl constituie 3 sau 4 şarpante aplatizate la 50 - 60° faţă de verticală,
dispuse opus la 15 - 20 cm una de alta pe un ax de 60 - 80 cm, în funcţie de
vigoarea pomului. (fig. 6.6.). Aplatizarea şi direcţionarea şarpantelor se face
pe direcţia rândurilor de pomi crescând astfel captarea luminii şi densitatea
pomilor la unitatea de suprafaţă.
Formele de coroană tip vas se aplică în mare proporţie la speciile
pomicole sâmburoase.

Fig. 6.6. Vas aplatizat

(după Cepoiu, 2000)

6.3.4. Coroana în formă de palmetă, are în ansamblu aspectul

palmei omului cu degetele depărtate unele de altele. Inspirată din pomicultura
italiană, a fost forma de coroană cea mai des folosită în România, la măr şi la
păr. Deşi în ultimii ani este contestată de pomicultori, este în continuare
recomandată pentru speciile şi soiurile cu formaţiuni fructifere mai lungi,
formând în plantaţiile pomicole aşa numitele garduri fructifere, în care un
pom are proiecţia coroanei pe sol de aproximativ 2,5 - 3 m de-a lungul
rândului, o lăţime de 1,2 - 1,4 m şi înălţime de 2 - 2,5 m. În decursul timpului
s-au creat diferite variante de palmetă dintre care redăm:
a)- Palmeta etajată cu braţe oblice, este o coroană aplatizată, cu un trunchi
de 40 - 50 cm şi un ax vertical pe care se formează 3 - 4 etaje distanţate la 40
- 50 cm, alcătuite din câte două ramuri opuse dirijate pe direcţia rândurilor de
pomi. Înclinarea ramurilor este de 45 - 55° faţă de verticală, (fig. 6.7.) se
poate aplica la livezi de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun.

49
 Fig. 6.7. Palmetă etajată cu braţe oblice
(după Ghena, 2003)

b)- Palmeta neetajată cu braţe oblice este o coroană cu un trunchi

de 30 - 40cm, prelungit cu un ax pe care şarpantele sunt dispuse altern (nu în
etaje), la 20 - 30 cm una de alta, înclinate la 50 - 60° ,(fig. 6.8.). Se pretează
la pomi din diferite specii, la soiuri de vigoare mai mică şi cu o capacitate
redusă de ramificare. Atât palmeta etajată cât şi cea neetajată necesită
instalaţie cu spalier pentru formare şi susţinere a coroanei pomilor.

Fig. 6.8. Palmeta neetajată cu braţe oblice

(după Cepoiu, 2000)

50
 c)- Palmeta liber aplatizată, a fost aproape generalizată în plantaţiile
pomicole din ţară datorită simplificării conducerii pomilor şi eliminării
spalierului Această formă de coroană se realizează mai uşor prin tăieri de
menţinere a pomilor într-un şablon specific gardului fructifer. Pomii prezintă
un trunchi de 30 - 40 cm şi un ax pe care sunt prinse 10 - 15 şarpante ne
etajate, dispuse altern şi oblic aplatizate pe direcţia rândurilor de pomi (fig.
6.9.).. Problema cea mai importantă a acestei forme de coroană este umbrirea
unor zone din gardul fructifer care duce la o diferenţiere mai redusă a
mugurilor de rod şi la obţinerea unor fructe de slabă calitate.

Fig. 6.9. Palmetă liberă aplatizată

(după Cepoiu, 2000)

d)- Palmeta evantai, se foloseşte în special pentru conducerea

piersicului, cireşului, vişinului, plantaţi în densităţi mari. Pomii au un trunchi
mic de 30 - 40 cm din care se formează două şarpante, aplatizate pe direcţia
rândurilor, din care cresc mai multe ramificaţii periferice dirijate prin tăieri
repetate.
Este necesar spalierul pentru susţinere şi formare a coroanei pomilor,
(fig. 6.10.).

51
 Fig. 6.10. Palmeta evantai
(după Cepoiu, 2000)

6.3.5. Forma de coroană fus, ne sugerează prin nume aspectul

general al pomilor cu astfel de coroane. În general, aceste forme de coroană
se pretează în livezi de mare densitate pentru măr şi păr altoiţi pe portaltoi de
vigoare slabă, dar nu numai.
De multe ori necesită mijloace de susţinere individuală (la fiecare
pom) sau cu spalier.
La maturitatea pomilor, baza coroanei este de 1 - 1,5m în diametru, iar
înălţimea pomilor variază de regulă între 1,8 şi 2,3 m, în funcţie de specie,
soi, sol. Şi aici s-au creat diverse variante de fus cu unele deosebiri între ele:
a)- Fusul-tufă, prezintă un trunchi de 50 - 60 cm , prelungit cu un ax pe
care se inseră 10 - 15 şarpante dispuse neregulat, distanţate la 15 - 25 cm,
dirijate să crească aproape orizontal. Nu are subşarpante, şarpantele fiind
numeroase rămân de mici dimensiuni şi se schimbă periodic prin tăieri
speciale (fig.6.11.).
Pomii fructifică mai repede şi datorită palisărilor ce stimulează
diferenţierea mugurilor de rod.

52
 Fig. 6.11. Fus tufă (după Ghena, 2003)

b)- Fusul subţire sau Fusul olandez, este o coroană conică de volum
mic potrivită pentru livezi intensive de mare densitate şi productivitate, cu
pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare mică. Reprezintă o evoluţie a Fusului-tufă
prin faptul că spre deosebire de acesta, axul pomului se transferă în fiecare an
pe o ramură laterală mai puţin viguroasă pentru a-i tempera creşterea. Astfel,
axul Fusului subţire este zigzagat. Trunchiul este de 40 - 50 cm , cu 3 - 4
şarpante de bază, apoi restul ramurilor sunt scurte şi inserate neregulat la 15 -
20 cm distanţă intre ele pe ax, (fig. 6.12.).

Fig. 6.12. Fus subţire

(după Cepoiu, 2000)

53
 c)- Fusul liber, este o formă de coroană rezultată din aplicarea
parţială a tehnologiei de obţinere a fusului subţire, dar pe pomi altoiţi pe
portaltoi de vigoare mijlocie. Aşa cum îi spune şi numele, este o formă de
coroană conică ce se lasă aproape liberă, cel puţin în primii ani, când nu se
fac tăieri în verde nici palisări (Fig. 6.13.). Începând cu anul al doilea se
înlocuieşte axul cu o altă ramură mai slabă şi se suprimă numai ramurile cu
creştere verticală. Pe ansamblu pomii formaţi astfel sunt asemănători cu cei
formaţi în Fus subţire.

Fig. 6.13. Fus liber (după Isac, 2001)

Formele de coroană prezentate până acum sunt mai mult sau mai puţin
folosite şi în pomicultura din România. În continuare vor fi menţionate o serie
de forme de coroană mai vechi sau mai noi care nu s-au extins în ţara noastră,
dar care sunt prezente in livezile altor ţări europene şi recomandate de
acestea, în special pentru culturile de măr şi păr.
Coroana “ax vertical”, (fig. 6.14.) care înlocuieşte Fusul; se bazează
pe aceleaşi elemente constructive cu deosebirea că talia pomului este mai
mică (sub 2 m), ramurile din coroană sunt mai rare şi mai reduse ca lungime.
Densităţile de pomi la hectar sunt cuprinse între 1200 şi 3000. Pomii au
sistem de susţinere, lumina şi aerul pătrund în orice zonă a coroanei asigurând
un colorit uniform al fructelor. Ramurile de semischelet se înlocuiesc periodic
şi se palisează pentru a spori fructificarea.

54
 Fig. 6.14. Ax vertical
(după Monney, 2002)

Coroana Ypsilon (Y), perpendicular pe direcţia rândurilor de pomi,

(fig. 6.15 a). Reprezintă un concept nou despre conducerea coroanei pomilor,
în care scheletul se împarte în două braţe (şarpante) care formează două
planuri de vegetaţie de forma literei Y. Pomii conduşi astfel îşi sporesc
volumul coroanei mărindu-şi astfel capacitatea de producţie, asigurând în
acelaşi timp şi captarea luminii pe patru panouri de vegetaţie ce primesc pe
rând lumină în decursul unei zile. Densităţile de plantare variază între 1200 şi
2500 de pomi la hectar.
Coroana Solen, este o coroană cu axul arcuit pe direcţia rândurilor de
pomi, arcuire care poate fi simplă sau dublă pentru a reduce creşterea
verticală şi a sporii captarea energiei solare de către frunze şi de către
formaţiunile fructifere (fig. 6.15 b)..
Densităţile de plantare variază între 1500 şi 2500 pomi la hectar
susţinuţi pe spalier. Coroana solen are şi o nouă variantă asemănătoare
numită Coroana Solaxe, cu unele îmbunătăţiri faţă de Solen în ceea ce
priveşte adaptabilitatea la diferite particularităţi de creştere şi de fructificare a
diferitelor soiuri de pomi.

55
 70-80cm 60-70
cm 60-70 cm
Fig. 6.15 a. Coroana Ypsilon (după Tănăsescu, 2004)

a, anul I La plantare Vara Toamna

b, anul II Primăvara Vara Toamna

Primăvara Vara
c, anul III
70 cm
Fig. 6.15.b. Coroana Solen (după Tănăsescu, 2004)

90 cm

a, anul I
La plantare Vara Toamna
Fig. 2.a. Anul I

b, anul II
Primăvara Toamna

c, anul III

Primăvara Toamna
56
 Coroana V-pliat, în care pomii sunt ancoraţi de un sistem de susţinere
de forma literei V, plantaţi astfel tot pentru a asigura pătrunderea luminii
solare cât mai adânc în coroană, fig. 6.16. Această formă de coroană asigură o
mare densitate la unitatea de suprafaţă în special prin faptul că pomii de pe un
rând sunt dirijaţi altern pe braţele V-ului, oferind în acelaşi timp şi lumină şi
aeraţie pomilor. Şi la această formă de coroană densităţile sunt mari (2000-
3000 pomi/ha).

a, anul I

Fig. 6.16. Coroana tip V – pliat (după Money, 2002)

Coroana Tesa, are pomii conduşi cu un trunchi înalt de 0,7 - 1,2 m şi

un ax scurt de 0,4 - 0,5 m pe care sunt inserate 5 - 7 ramuri de semischelet
conduse orizontal (fig. 6.17.). Este o coroană recomandată pentru soiurile de
măr altoite pe portaltoi de vigoare mică, plantaţi la 3,5 - 4 m între rânduri şi
1,2 - 1,5 m între pomi pe rând. Acest tip de coroană se realizează relativ uşor
şi nu necesită lucrări speciale de formare şi întreţinere.
Tendinţa ţărilor europene cu pomicultură avansată este de a micşora în
continuare vigoarea pomilor ce conferă uşurinţă în exploatare, sporind astfel,
după cum se observă, densitatea şi asigurând producţii constante de peste 40 -
50 tone de fructe la hectar în livezi intensive, micşorând în acelaşi timp
perioada de exploatare a unei plantaţii pomicole de măr sau păr la 12 - 15 ani.
Institutul de Cercetare -Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti -
Mărăcineni deţine parcele pomicole experimentale unde se aplică toate
formele de coroană amintite mai sus.

57
 Figura 6. 17. Coroana Tesa (după Cepoiu, 2000).

6.3.6. Coroane artistice. Pentru grădinile particulare cu suprafeţe

reduse, unde primează agrementul şi relaxarea după o zi de muncă în alt
domeniu de activitate, se recomandă câteva forme de coroană relativ uşor de
realizat, cu un aspect plăcut, decorativ şi util în acelaşi timp:
Gardul belgian, Gardul cu schelet arcuit, Palmeta ruzină, Cordon oblic,
vertical sau orizontal, Candelabru cu două sau mai multe braţe, Coroana
Lepage (fig. 5.18.a, b, c, d, e, f). Pentru realizarea acestui peisaj cu valori
socio-economice importante este bine să se aleagă soiuri de măr, păr, chiar
prun şi piersic, grefate pe portaltoi de mică vigoare.

Fig. 6.18. a. Palmeta Ruzină

58
Fig. 6.18. b. Cordon vertical

Fig. 6.18. c. Cordon oblic

59
 Fig. 6.18. d. Cordon Ypsilon

Fig. 6.18. e. Candelabru

Fig. 6.18. f. Palmeta Verrier

60
 CAPITOLULVII

FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ

Plantele pomicole, limitate prin însăşi plantarea lor la un spaţiu

determinat de hrănire, şi aceasta nu pentru un an, ci pentru mulţi ani, solicită
acestui spaţiu însemnate cantităţi de substanţe hrănitoare necesare pentru
creşterea şi fructificarea lor. Asigurarea şi menţinerea unei stări
corespunzătoare de aprovizionare a solului, prin fertilizare cu elemente
nutritive uşor asimilabile, constituie o verigă importantă a tehnologiilor
pomicole, în vederea obţinerii unor producţii de fructe profitabile.
Stabilirea necesarului de îngrăşăminte impune efectuarea, în
laboratoare specializate, a unor analize chimice periodice ale solului şi
plantei, laboratoare unde se determină şi se interpretează conţinutul în
macroelemente de bază (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf) cât şi
conţinutul în unele microelemente de mare importanţă pentru pomi (fier, zinc,
bor, cupru, mangan, molibden). În funcţie de rezultatele analizelor, se
stabilesc dozele şi felul îngrăşămintelor ce trebuie aplicate pentru asigurarea
unei producţii mari de fructe.
Aceasta necesită cunoştinţe privind însuşirile fizice şi chimice ale
solului respectiv, cunoaşterea cerinţelor specifice ale plantelor cultivate, rolul
fiecărui element chimic în viaţa pomilor, valoarea raportului, proporţia şi
interacţiunea dintre aceste elemente la nivelul complexului sol-plantă (Borlan
şi colab. 1982).

7.1. SOLUL reprezintă factorul primordial de mediu de care depinde

producţia de fructe în cazul în care condiţiile climatice cerute de specie, soi,
portaltoi sunt asigurate. Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul
de producţie, depinde de însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Însuşirile fizice de primă importanţă sunt: textura, structura,
porozitatea, permeabilitatea, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini
(volumul edafic util) şi adâncimea la care se află apa freatică.
a)Textura solului acţionează direct asupra plantelor de cultură
deoarece de aceasta depinde fertilitatea naturală, regimul de apă şi aer,
precum şi regimul de temperatură din sol. Din punct de vedere textural un sol
poate fi nisipos, lutos sau argilos, cu alte categorii intermediare (de ex.,
nisipo-lutos, luto-argilos), Puiu ş.a., 1983.
Solul nisipos conţine, în general, peste 63 % nisip, restul procentelor
fiind reprezentat de praf, argilă şi numai 0,5 - 1,5 % humus (amestec de
substanţe organice descompuse de microorganisme în sol şi care contribuie la
creşterea fertilităţii naturale a acestuia). Solul nisipos are o fertilitate naturală

61
scăzută şi datorită permeabilităţii mari pentru apă substanţele nutritive se
levigă în profunzime, în zona unde rădăcinile pomilor nu mai pătrund.
Din această cauză fertilizările pe astfel de soluri se fac mai des, în
cantităţi mici şi se aplică cu succes îngrăşămintele foliare şi irigarea de
fertilizare localizată (fertirigare). Aproape toate speciile pomicole se pot
cultiva pe soluri nisipoase, cu condiţia de a fi irigate şi fertilizate
corespunzător.
Solul lutos, după conţinutul în nisip, praf şi argilă se clasifică în:
nisipo-lutos (cu 6 – 12 % argilă); luto-nisipos (cu sub 12 % argilă); lutos (cu
21 – 32 % argilă), luto-argilos (cu 33 – 45 % argilă). Aceste soluri sunt cele
mai bune pentru cultura pomilor şi, în general, pentru orice cultură agricolă.
Au o fertilitate naturală bună (3 – 4 % humus), au o capacitate mare de
reţinere a apei, sunt bine aerate.
Solul argilos, are un conţinut de argilă de peste 45 %, este compact,
greu permeabil pentru apă şi pentru rădăcini, slab aerat, rece şi umed. Acest
sol nu este indicat pentru cultura pomilor decât dacă se aplică drenajul de
suprafaţă (rigole, canale, etc.) pentru combaterea excesului temporar de apă
din perioadele ploioase şi (sau) de adâncime, iar pomii se plantează pe bilon
înălţat, de asemenea pentru a evita excesul de apă în zona rădăcinilor.
b) Structura. Un sol bine structurat asigură condiţii optime pentru
aprovizionarea rădăcinilor cu substanţe minerale, apă şi aer. Starea structurală
bună este cea glomerulară sau grăunţoasă, stabilizată, care conferă
elasticitate, porozitate suficientă, hidro-stabilitate, însuşiri cu incidenţă mare
asupra fertilităţii solurilor.
c) Grosimea solului. Pentru creşterea normală, nestingherită a
rădăcinilor, pomii preferă solurile profunde cu un profil de minim 1m
adâncime, în care sistemul radicular să poată explora un volum cât mai mare
de sol, iar nivelul apei freatice să fie cuprins între 2 - 4 m faţă de nivelul
solului, şi să nu prezinte oscilaţii importante.
Dintre însuşirile chimice, de interes primordial se aminteşte conţinutul
solului în humus şi în elemente chimice fertilizante, precum şi reacţia solului
şi gradul de saturaţie în baze. Conţinutul solului în humus influenţează
negativ creşterea şi fructificarea dacă scade sub 2 %, sau dacă creşte peste 6
– 7 %.
d) Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă relativ
ridicată la pH-ul solului, putându-se cultiva cu succes pe un sol cu pH cuprins
între 5,7 şi 8,2. În general, reacţia acidă scade randamentul de funcţionare a
rădăcinilor, iar conţinutul redus de baze (calciu, magneziu, potasiu)
diminuează asimilaţia acidului fosforic şi a azotului mineral. Corectarea
reacţiei solului se face prin fertilizare organo-minerală sau prin aplicarea de
amendamente.

62
 7.2. ELEMENTE NUTRITIVE, ROLUL ŞI INTERACŢIUNEA DINTRE ELE
Dintre elementele minerale necesare, cele 12 amintite mai sus (azot,
fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, zinc, bor, cupru, mangan,
molibden) sunt considerate indispensabile. Acestea sunt utilizate eficient
numai dacă se găsesc într-un raport optim în sol sau în plantă. Prezenţa în
exces sau în deficit a oricăruia dintre aceste elemente duce la dezechilibre
fiziologice, chiar dacă efectul nu se exteriorizează imediat, datorită faptului
că pomii pot compensa un timp acest dezechilibru. Pomii stochează în
ţesuturile lor substanţe de rezervă cu care pot trăi un timp limitat. Între
elementele nutritive există o strânsă interacţiune chimică, o interdependenţă
reflectată în metabolism. Excesul unui element poate duce la inhibarea
asimilaţiei altui element, sau invers. De aceea este foarte important cât şi ce
fel de îngrăşăminte se administrează. “Legea minimului” poate limita
producţia de fructe.
a) Macroelemente:
Azotul (N) este constituentul de bază al celulei vegetale, principal
agent de creştere. Carenţa azotului face ca lăstarii să crească mai puţin, pomul
să aibă o stare generală depresivă, peţiolul şi nervurile frunzelor se înroşesc,
pomul leagă mai puţine fructe, iar căderea fiziologică a acestora este mare.
Influenţa azotului şi mai ales influenţa raportului carbon/azot (glucide/azot
sau C/N) asupra fructificării este bine cunoscută, în sensul că valoarea
acestuia în plantă trebuie să rămână supraunitară. La o fertilizare bună cu
azot, trebuie să corespundă deci o suprafaţă foliară mare şi sănătoasă a
pomilor, asociată cu tăieri şi distanţe de plantare adecvate, care să favorizeze
pătrunderea luminii în coroană pentru sporirea fotosintezei generatoare de
hidraţi de carbon. Absorbţia azotului se manifestă pe tot parcursul vegetaţiei,
atâta timp cât rădăcinile sunt active, dar intensitatea maximă are loc în prima
parte a sezonului de vegetaţie. Excesul de azot are şi efecte negative,
generând: sensibilitate la ger şi la unii dăunători sau boli, colorare slabă a
fructelor, rezistenţă scăzută la păstrare, fructe mai puţin gustoase.
Sursa naturală de azot din sol o constituie materia organică ce este
transformată de microorganisme în humus, apoi acesta se descompune treptat
în amoniac, nitriţi şi nitraţi (se mineralizează), devenind astfel accesibil
pentru absorbţia radiculară a pomilor. În acelaşi timp, unele componente sunt
uşor solubile, de ex., nitraţii, pot fi antrenaţi de apă şi levigaţi în profunzimea
solului de unde nu mai pot fi folosiţi de plante, iar pe de altă parte pot
contribui la poluarea apelor freatice sau de suprafaţă.
Fosforul (P) este folosit în special de organele în curs de formare şi
diferenţiere (muguri), intrând în constituţia compuşilor organici. În cazul unei
fertilizări masive cu azot, datorită unor dezechilibre nutritive se resimte lipsa
fosforului în organele tinere, fapt pentru care este bine să avem în vedere la
fertilizare ambele elemente. Excesul de fosfor este foarte rar datorită faptului

63
că fosforul existent în sol sau cel administrat prin fertilizare este greu solubil
şi se înmagazinează în masa solului sau, în funcţie de reacţia solului se poate
transforma în compuşi greu solubili. Fosforul, ca şi azotul, se depozitează în
diferite organe ale pomilor pentru rezervă. Absorbţia fosforului este ridicată
primăvara şi la începutul verii, apoi scade şi creşte din nou toamna. În
general, carenţa fosforului încetineşte creşterea ramurilor şi a rădăcinilor.
Fosforul organic din sol provine tot din descompunerea resturilor vegetale
mineralizate şi intervine în procesul de fotosinteză, în metabolismul azotului,
în migrarea glucidelor.
Potasiul (K) este regulator al economiei de apă în plante reducând
transpiraţia, participă la procesul de creştere în general şi influenţează
fructificarea, îmbunătăţeşte calitatea gustativă, coloritul şi păstrarea fructelor.
Cele mai mari cantităţi de potasiu se află în frunze.
Absorbţia potasiului este mai accentuată în perioada de creştere
intensă a lăstarilor. Între potasiu şi azot există o influenţă reciprocă şi trebuie
să se menţină un raport corespunzător între ele în sol şi în plante. Carenţa
potasiului se manifestă prin înflorire anormal de abundentă şi o culoare mai
închisă a frunzelor. Excesul de potasiu însă poate împiedica asimilaţia
calciului şi a magneziului din fructe, reducând rezistenţa acestora la păstrare.
Conţinutul solului în potasiu este în general mai mare decât conţinutul în alte
elemente de nutriţie, dar asta nu înseamnă că poate fi neglijat în fertilizări,
deoarece potasiul este cedat mai uşor dacă se află în concentraţie mare în sol
şi în forme asimilabile.
Calciul (Ca) se găseşte în cantităţi mari în celule, iar în unele organe
conţinutul de calciu este egal cu conţinutul în azot şi potasiu la un loc.
Aceasta dovedeşte importanţa calciului pentru pomi, el este un regulator al
metabolismului, cu rol în respiraţie şi în capacitatea de păstrare a fructelor.
Raportul N/Ca în fructele de măr, pentru o bună păstrare a acestora, trebuie să
fie de 10/1, creşterea acestui raport reducând considerabil durata de păstrare.
Excesul de calciu în sol împiedică asimilaţia potasiului, magneziului, fierului,
borului, manganului. Carenţa de calciu este greu de diagnosticat deoarece
poate fi confundată cu alte simptome de carenţe care corespund cu o
dezvoltare slabă a pomului, fapt pentru care unii pomicultori nu acordă
calciului atenţia cuvenită.
Magneziul (Mg) este constituent al clorofilei şi îndeplineşte un rol
esenţial în fotosinteză, dar magneziul din clorofilă nu reprezintă decât o mică
parte din cel prezent în întreaga plantă. Magneziul ajută la absorbţia
fosforului, la formarea lipidelor, carotenului, reducând pierderea apei prin
transpiraţie. Magneziul, ca şi calciul, a fost multă vreme neglijat de
pomicultori şi este important de ştiut faptul că între potasiu, calciu şi
magneziu există un antagonism care obligă reconsiderarea acestor elemente
împreună.

64
 Sulful (S) este indispensabil plantelor în primul rând pentru că intră în
componenţa proteinelor. În general, în sol există suficient sulf pentru o
nutriţie normală, în plus se mai primeşte sulf şi din apa de ploaie şi din unele
îngrăşăminte chimice care au sulf în compoziţie (sulfat de amoniu,
superfosfat, sulfat de potasiu, gunoi de grajd). De regulă, nu se manifestă
carenţe de sulf în plantaţiile pomicole, dar unele specii de arbuşti (coacăz,
afin) au nevoie mai mare de îngrăşăminte potasice cu sulf.
b) Microelemente
În majoritatea solurilor microelementele se găsesc în cantităţi
suficiente pentru realizarea unor producţii moderate de fructe, dacă dorim să
obţinem mai mult de la pomi trebuie să avem în vedere microelementele care,
deşi sunt folosite de plante în doze mici, de multe ori pot face diferenţa în
cantitatea şi calitatea fructelor obţinute. Lipsa microelementelor se manifestă
de obicei pe solurile nisipoase şi pe cele acide sau bazice, calcaroase.
De asemenea carenţa în microelemente se manifestă când se fac
fertilizări chimice masive, nejustificate, cu macroelemente, creând astfel un
dezechilibru între acestea, sau când nu se mai aplică mulţi ani fertilizări cu
gunoi de grajd.
Fierul (Fe) este microelementul cel mai solicitat de speciile pomicole,
el este obligatoriu în formarea clorofilei, intră în componenţa multor enzime
cu rol important în metabolism. În general, solurile conţin o cantitate
suficientă de fier cu excepţia celor calcaroase (alcaline), unde se poate
manifesta lipsa fierului (cloroza), când frunzele devin galbene-limonii, numai
nervurile rămânând verzi, iar pomul se debilitează scurtându-şi viaţa.
Este bine să se evite plantarea unor specii pomicole mai sensibile (păr
altoit pe gutui, piersic, gutui) pe astfel de soluri.
Borul (B) este un element foarte important deşi intervine în doze
infime (100 - 200 g/ha pentru o recoltă de 40 - 50 t mere/ha). Borul
stimulează creşterea, sinteza clorofilei, glucidelor, proteinelor şi acizilor
nucleici, germinarea polenului şi fecundarea. Carenţa de bor poate apărea în
plantaţiile de pe soluri nisipoase sau podzolice şi se manifestă prin apariţia
unor suberificări pe fructe sau crăpături adânci. Se combate prin stropiri
foliare cu acid boric, sau în cazuri de excepţie, prin fertilizări pe sol cu borax,
10 - 15 kg/ ha.
Manganul (Mn) joacă un rol important în formarea clorofilei, în unele
reglări enzimatice de extremă importanţă. El se absoarbe din sol cu mai
multă uşurinţă la un pH mai scăzut, de aceea carenţa sa se manifestă în
general pe solurile alcaline (calcaroase). Pentru suplinirea deficitului de
mangan se recomandă stropiri foliare cu sulfat de mangan neutralizat cu var,
sau fertilizare pe sol cu acelaşi produs, 20 - 30 kg/ ha, la 3 ani.
Zincul (Zn), deşi este necesar în cantităţi foarte mici, este considerat
un element important deoarece are rol în activităţi enzimatice, în metabolism,

65
în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în activitatea hormonală. Carenţa de Zn se
manifestă prin micşorarea internodurilor pe lăstari şi a limbului frunzelor,
determinând scăderea producţiei de fructe şi micşorarea acestora. Nutriţia cu
zinc poate fi îmbunătăţită prin înierbarea intervalelor dintre rândurile de
pomi, aplicarea îngrăşămintelor verzi şi a gunoiului de grajd.
Cuprul (Cu) este constituent al multor enzime, participă la formarea
clorofilei şi la metabolismul glucidelor. Carenţa sa se manifestă prin căderea
prematură a frunzelor de pe vârfurile lăstarilor, care apoi se usucă, în special
în plantaţiile tinere de măr, păr, prun sau cireş. Tratamentele fitosanitare cu
produse care conţin cupru acoperă eventualul deficit al acestui element pentru
pomi.
Molibdenul (Mo), joacă un rol important în metabolismul azotului,
influenţând biosinteza clorofilei. Necesarul de molibden pentru un hectar de
livadă este de aproximativ 10 g/ha an, motiv pentru care nu s-au semnalat
carenţe în plantaţiile din România.

7.3. PARTICULARITĂŢI ALE FERTILIZĂRII POMILOR ŞI

ARBUŞTILOR FRUCTIFERI.
În administrarea îngrăşămintelor la pomi este bine să se ţină seama de
unele particularităţi legate, în special, de sistemul radicular sau de anumite
faze de vegetaţie specifice. Datorită sistemului radicular mai profund şi mai
viguros decât al speciilor de plante anuale în general, pomii pot explora un
volum mai mare de sol, dar în acelaşi timp, acest lucru îl fac ani la rând în
acelaşi volum de sol. Marea masă a rădăcinilor pomilor se află totuşi între 20
cm şi 60 cm.
Trebuie avut în vedere faptul că îngrăşămintele aplicate pe sol să
ajungă la rădăcini. Rădăcinile pomilor au capacitatea de solubilizare a
substanţelor minerale din sol şi să absoarbă soluţia nutritivă pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie, dar în ritm diferit, cu un maxim primăvara, la sfârşitul
verii şi toamna.
De asemenea este important să avem în vedere fazele fenologice
specifice: creşterea intensă a lăstarilor, legarea fructelor, diferenţierea
mugurilor de rod, creşterea fructelor, când pomii au nevoie mai mare de
elemente nutritive. Din cantitatea totală de elemente nutritive folosite de pom
într-un an acesta înmagazinează ca rezervă în muguri, ramuri, rădăcini, circa
30 % din azot, 2,5 % din fosfor, 3 % din potasiu (Pasc, 1982).
Pomii tineri stochează mai mult azot, iar cei maturi păstrează mai mult
fosfor şi potasiu.
Aprovizionarea bună dintr-un an se manifestă pozitiv în anii următori,
aspect foarte important pentru atenuarea alternanţei de rodire şi menţinerea
unui nivel ridicat şi constant al producţiei de fructe.

66
 7.4. MODALITĂŢI DE STABILIRE A NECESARULUI DE SUBSTANŢE
NUTRITIVE ÎN LIVEZI
Pentru monitorizarea corespunzătoare a fertilizărilor este necesară
cunoaşterea, pe lângă cerinţele speciei sau soiului respectiv, a următoarelor:
- starea de aprovizionare a solului şi proprietăţile fizico-chimice ale
acestuia,
- conţinutul în elemente nutritive al frunzelor pomilor ca mod de
diagnosticare,
- observaţii asupra creşterii şi rodirii anterioare a pomilor, vârsta
plantaţiei, potenţialul de rodire,
- identificarea eventualelor simptome de carenţe,
- rezultatele obţinute în cercetarea pomicolă privind experienţele de
fertilizare.
a) Analiza solului, este necesară atât pentru stabilirea pretabilităţii la
anumite culturi înainte de înfiinţarea acestora, cât şi pentru determinarea în
livezile pe rod, la 2 - 3 ani, a conţinutului solului în substanţe nutritive.
Probele de sol se recoltează din fiecare parcelă, din câteva puncte în
diagonală, atât de pe intervalele dintre rândurile de pomi cât şi de sub rânduri,
separat pentru adâncimea de 0 - 20 cm, 20 - 40 cm şi 40 - 60 cm, în pungi de
plastic legate la gură şi ţinute la rece până când se transportă la laboratorul de
analiză. Rezultatele analizelor se vor compara cu cele obţinute în cele mai
bune parcele unde s-au experimentat diferite niveluri de aprovizionare a
solului cu elemente nutritive şi s-au realizat cele mai bune producţii de fructe,
sau se vor compara cu datele din literatura de specialitate. În tabelul 7.1. sunt
date nivelurile orientative de aprovizionare pe adâncimi în profilul de sol.

Tabelul 7.1. Niveluri de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive pentru

livezi (mg/100 g sol). După Lazăr, 1982.

Fertilitatea Adâncimea Fosfor Potasiu Magneziu

solului
0-20 14 9 5
Slabă 20-40 7 4 5
40-60 5 3 5
0-20 15-24 10-15 6-10
Medie 20-40 8-15 5-9 6-10
40-60 6-8 4-5 6-10
0-20 25 16 11
Ridicată 20-40 16 9 11
40-60 10 7 11

Florea şi colab.,1987, a alcătuit clase de conţinut de materie organică

(humus) pe categorii texturale de soluri (tabelul 7.2.) Această clasificare ajută

67
cultivatorul să ştie unde se află încadrat solul său de cultură şi să-l orienteze
în ferilizările ce le va aplica.

Tabelul 7.2. Clase de conţinut de materie organică (humus %).

Conţinut Clase texturale de soluri

de humus
nisipos nisipo- luto- lutos luto- argilos
lutos nisipos argilos
Extrem de sub 0,2 sub 0,4 sub 0,5 sub 0,6 sub 0,8 sub 1
mic
Foarte mic 0,3-0,5 0,5-0,8 0,6-1,1 0,7-1,3 0,9-1,5 1,1-2
Mic 0,6-1 0,9-1,7 1,2-2,2 1,4-3,0 1,6-3,5 2,1-5
Mediu 1,1-2 1,8-4 2,3-5,5 3,1-6,5 3,6-8,0 5,1-10
Mare 2,1-5 4,1-7 5,6-8,5 6,6-10,5 8,1-12,5 10,1-16

Analizele de sol nu sunt suficiente însă pentru că nu se poate şti cu

certitudine cât din aceste elemente pot fi valorificate de pomi.
b) Analiza foliară (Diagnoza) reprezintă pentru unii specialişti cel
mai precis mijloc de informare despre starea de aprovizionare a pomului,
frunza fiind organul primordial în metabolism. Întrucât această analiză poate
fi influenţată de o serie de factori specifici, rezultatele ei trebuie corelate însă
cu analizele de sol, cu producţiile de fructe obţinute, cu tehnologia aplicată.
Cea mai bună perioadă de recoltare a probelor de frunze pentru analize este
cea de după încetarea creşterii intensive a lăstarilor (iulie), când compoziţia
chimică a frunzei se stabilizează oarecum şi se aleg frunze din porţiunea de
mijloc a lăstarului. Probele se usucă parţial, la umbră, apoi se trimit la
laboratoarele de specialitate unde se continuă uscarea până la stabilizarea
masei lor, după care se poate determina conţinutul în macroelemente şi
microelemente. Pentru orientare, în tabelul 7.3. se redau câteva niveluri de
aprovizionare considerate corespunzătoare pentru câteva specii.

Tabelul 7. 3. Conţinutul frunzelor în elemente nutritive în cazul unei

aprovizionări corespunzătoare, (după Lazăr, 1982)

Elementul nutritiv Măr şi păr Piersic Cireş şi vişin

Azot (N) % 1,7-2,4 2,6-3,30 2,33-3,27
Fosfor (P) % 0,15-0,30 0,15-0,20 0,23-0,38
Potasiu (K) % 1,2-1,8 2,14-30 0,97-1,92
Calciu (Ca) % 1,2-1,5 1,9-2,50 1,62-2,60
Magneziu (Mg) % 0,25-0,4 0,44-0,45 0,49-0,74
Fier (Fe), ppm 50-150 124-152 120-203
Mangan (Mn), ppm 35-105 119-142 44-60
Zinc (Zn), ppm 25-50 17-30 -
Cupru (Cu), ppm 5-12 1,7-11,9 8-28
Bor (B), ppm 25-50 28-43 38-54
68
 La stabilirea dozelor de fertilizare nu trebuie neglijată interacţiunea şi
păstrarea unor raporturi corespunzătoare între elemente (ex. N/K, Ca/Mg),
raporturi a căror valoare diferă în funcţie de specie.

7.5. CANTITĂŢILE DE SUBSTANŢE NUTRITIVE EXTRASE DIN SOL

Aceste cantităţi pe care pomii le folosesc prezintă o extremă
importanţă, deoarece indică un minim obligatoriu de adăugat pentru a evita
sărăcirea progresivă a solului.
În tabelul 7.4. sunt redate cantităţile unor elemente minerale pe care
unele specii pomicole le extrag din sol pentru a realiza producţia de fructe.

Tabelul 7.4. Cantităţi de elemente nutritive extrase din sol în kg /ha/an (după
Trocme´ şi Gras, 1980)

Specia Recolta Azot Fosfor Potasiu Calciu

(t/ha)
Măr 60 66,8 17,5 71,5 73,4
Păr 45 53,6 18,1 67,8 63,7
Prun 20 50,9 15,2 63,5 67,1
Piersic 25 84,9 20,4 81,9 129,6
Gutui 35 51,6 17,4 64,8 78,8
Coacăz 18 103 35,3 63 132

7.6. FELURI, METODE ŞI MOMENTE DE ADMINISTRARE A

ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN LIVEZI
a) Îngrăşăminte organice. Reprezintă cele mai vechi tipuri de
îngrăşăminte folosite în agricultură şi care au o deosebită importanţă,
deoarece contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice
ale solului prin aportul de humus şi de elemente fertilizante. În ultimii ani, în
pomicultura mondială în general, şi în cea europeană în special, aceste
îngrăşăminte au fost tot mai mult înlocuite cu îngrăşămintele chimice, iar
datorită exceselor utilizării acestora din dorinţa de a obţine producţii mari, s-a
ajuns la poluarea solului, a apelor şi uneori chiar a fructelor. Se pare însă că
îngrăşămintele organice vor fi reconsiderate, omenirea îndreptându-se din ce
în ce mai mult către o pomicultură organică.
Noţiunea de îngrăşământ organic are un sens mai larg cuprinzând, pe
lângă gunoiul de grajd, şi îngrăşămintele verzi şi materia organică rezultată
din frunzele căzute sau din ramurile tăiate şi tocate, şi masa verde provenită
din cosirea culturilor de pe intervalele dintre rândurile de pomi.
a-1. Gunoiul de grajd este îngrăşământul natural complex, provenit
aşa cum îi spune şi numele, de la grajdurile unde se cresc animale. Gunoiul
este puţin diferit în compoziţia sa, în funcţie de specia de animal care-l
produce (tabelul 7.5.)

69
Tabelul 7. 5. Compoziţia medie a gunoiului de grajd proaspăt, în procente din
masă. (după Davidescu, 1979).

Gunoi de grajd cu aşternut de paie

Compoziţia amestecat De De bovine De ovine De
cabaline porcine
Apă 75 71,3 77,3 64,6 72,4
Mat. organică 21 25,4 20,3 31,8 25
Azot total 0,5 0,58 0,45 0,83 0,45
Azot nitric 0,31 0,35 0,28 - -
Azot amoniacal 0,15 0,19 0,14 - 0,2
Fosfor (P2O5) 0,25 0,28 0,23 0,23 0,19
Potasiu (K2O) 0,60 0,63 0,50 0,67 0,6
Calciu (CaO) 0,35 0,21 0,40 0,33 0,18
Magneziu(MgO) 0,15 0,14 0,11 0,18 0,09
Sulf (SO2) 0,10 0,07 0,06 0,15 0,08
Clor (Cl) - 0,04 0,10 0,17 0,17
Siliciu (SiO2) - 1,77 0,85 1,47 1,08
Fier şi aluminiu - 0,11 0,05 0,24 0,07
Raport C/N 19/1 20/1 20/1 17/1 25/1

Gunoiul de grajd rămâne de neînlocuit la înfiinţarea livezilor, în

special pe solurile slabe (nisipoase, luvice), în doze de 30 - 40 t/ha sau 10 - 15
kg la groapa de plantare. Gunoiul îmbunătăţeşte structura solului, măreşte
permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei, reduce aciditatea solului. În
livezi se recomandă administrarea o dată la 2 - 3 ani, toamna, în doze de la 20
- 25 t/ha până la 60 - 80 t/ha şi să se încorporeze în sol pentru a nu se pierde
în atmosferă o mare parte din compuşii săi.
a-2. Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă pentru
pomi, cu o concentraţie ridicată în elemente nutritive uşor asimilabile. Se
utilizează în stare lichidă numai după o fermentare prealabilă cu apă în raport
de 1:10, sau în stare solidă compostat cu paie şi alte materii organice, în doze
de 15 - 20 t/ha o dată la 2 ani.
a-3. Mustul de gunoi de grajd care provine din grajdurile animalelor
unde nu se foloseşte aşternut, se aplică în stare lichidă diluat cu apă în raport
de 1:5 - 1:7 sau în stare solidă compostat cu paie, frunze.
a-4. Îngrăşămintele verzi reprezintă plantele (ierburi, leguminoase)
cultivate drept culturi acoperitoare în livezi, a căror masă vegetală (20 - 25
t/ha) încorporată în sol, prin descompunere aduce materie organică
echivalentă cu 8 - 10 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi dau materie
organică intermediară utilă pentru plante, dar care nu ajung la humificare
decât dacă descompunerea lor este anaerobă (la mare adâncime în sol), deci
acestea nu au aport de humus pentru sol.

70
 b). Îngrăşămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase,
fosfatice, potasice, complexe (NPK), sau cu diferite alte elemente fertilizante:
calciu, magneziu, cupru, zinc, bor, etc. Îngrăşămintele chimice pot fi aplicate
pe sol sub formă lichidă sau solidă, iar pe plante se aplică prin stropiri foliare.
Prin aplicarea îngrăşămintelor chimice se poate creşte semnificativ cantitatea
şi calitatea fructelor, dar dacă aplicarea este necorespunzătoare pot apărea
tulburări grave în nutriţia pomilor.
Solul nu este o magazie în care se pot depozita nelimitat
îngrăşăminte, deoarece posibilităţile de utilizare a acestora de către plante pot
fi modificate negativ prin accentuarea unor procese chimice nedorite. O parte
din substanţele chimice administrate se dizolvă în soluţia solului, o parte este
folosită de microorganismele din sol, o altă parte trece în forme solubile, iar o
altă parte se pierde cu eroziunea de suprafaţă a solului sau se levigă în
straturile mai adânci din sol, de unde nu mai pot fi folosite de pomi.
Atât la fertilizarea de aprovizionare (la înfiinţarea livezilor), cât şi la
fertilizarea de întreţinere (în livezi pe rod), trebuie avute în vedere
interacţiunea şi raporturile dintre elemente, care diferă în mare măsură de
tipul de sol, de tehnologia de întreţinere, sau de specia pomicolă. De aceea,
stabilirea dozelor şi a felurilor de îngrăşăminte este delicată şi relativă în
acelaşi timp.
Nivelurile orientative de bună aprovizionare a solului cu fosfor şi
potasiu sunt redate în tabelul 7.6.

Tabelul 7.6. Conţinutul recomandat al solului în fosfor şi potasiu în mg/100 g

sol (după Trocme´ şi Gras, 1980)

Orizontul de sol Potasiu

Fosfor Sol Sol nisipo-lutos Sol argilos
nisipos sau luto-argilos
0-60 cm (pomi) 8-12 12-14 15-20 20-25
0-40 cm (arbuşti 10-14 14-20 20-25 25-35
fructiferi)

b-1. Îngrăşăminte cu azot. Datorită faptului că azotul este uşor solubil

în apă, acesta se aplică de regulă pe sol, pe toată suprafaţa livezii (fig 7.1.),
sau pe o bandă de sol sub rândurile de pomi în 2 - 3 reprize în prima jumătate
a sezonului de vegetaţie. Dintre îngrăşămintele cu azot se amintesc: azotatul
de amoniu, sulfatul de amoniu, ureea, nitrocalcarul, apele amoniacale. Atunci
când se manifestă carenţă de azot, acesta se încorporează superficial în sol
pentru a fi preluat cât mai repede de rădăcini şi se aplică toamna sau
primăvara (pe sol expus la eroziune de suprafaţă, sau la băltiri şi scurgeri).
Administrarea locală (sub coroană, sub rânduri) se aplică pe terenuri în pantă,

71
în plantaţiile tinere sau la pomi izolaţi. Azotul se recomandă şi la groapa de
plantare în cantitate aproximativă de 100 - 120 g/pom, deasupra rădăcinilor.

Fig. 7.1. Administrarea îngrăşămintelor cu azot pe toată suprafaţa livezii.

Se recomandă ca dozele de azot în plantaţiile pomicole să fie mai
reduse cantitativ şi aplicate în mai multe reprize pentru a spori randamentul
de utilizare a acestora de către plante şi pentru a evita (micşora) pierderile
prin eroziune sau levigare. Se recomandă însă şi aplicarea dozelor de azot
dizolvat în apa de irigare localizată a pomilor (fertirigare), azot asociat cu
microelemente în forme solubile, sau prin îngrăşări foliare de suplinire
(Chiţu, 2000), cu produse comercializate sub diferite denumiri. (Fig.7.2.).

Fig. 7.2. Aplicarea fertilizării foliare în livezi.

72
 În general, dozele de azot oscilează între 50 - 300 kg s.a./ha.
Cantitatea de substanţă activă (s.a.) recomandată, variază în funcţie de o serie
de factori amintiţi anterior.
b-2. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (superfosfat, sare potasică), se
aplică de regulă toamna, sub formă solidă, îngrăşământul încorporându-se în
sol la adâncimea la care este accesibil pentru rădăcini (18 - 25 cm). Deoarece
aceste elemente sunt mult mai puţin mobile în sol (în special fosforul), ele se
înmagazinează şi sunt folosite treptat.
Excesul însă poate crea antagonisme între ionii lor şi ionii altor
elemente chimice din sol, diminuând asimilaţia unora dintre acestea.
Administrarea fosforului şi potasiului în doze mici şi în forme solubile
(azotat de potasiu, fosfat de amoniu), asociate cu unele microelemente, se
poate realiza şi în cursul vegetaţiei. Acestea se dizolvă în apa de irigare
(fertirigare), putându-se obţine sporuri semnificative în producţia de fructe.
De asemenea completarea necesarului de fosfor sau potasiu în plante se poate
face şi prin stropiri foliare cu soluţii nutritive care conţin aceste elemente în
forme asimilabile şi care intră în circuitul plantei prin frunze.
b-3. Îngrăşămintele complexe (NPK) sunt utilizate pentru o fertilizare
mai completă, distribuindu-se la o singură aplicare cele trei elemente de bază;
azot, fosfor şi potasiu, preparate în diferite concentraţii. Avantajul folosirii
complexelor este acela al economisirii de energie, forţă de muncă şi de a da
posibilitatea alegerii combinaţiei procentuale dorită (necesară) a elementelor
componente. De regulă îngrăşămintele complexe se administrează toamna şi
se încorporează în sol prin discuire (arătură) sub rândurile de pomi, sau la
înfiinţarea livezilor când se aplică pe toată suprafaţa şi (sau) la groapa de
plantare (50 - 60 g/pom, deasupra rădăcinilor). În tabelul 7.7. sunt redate doze
orientative de elemente fertilizante pentru principalele specii pomicole.

Tabelul 7.7. Doze orientative de macroelemente, în Kg s.a./ha, recomandate

pentru diferite specii pomicole (după Lazăr,1982 şi Mladin 1992).
Plantaţii tinere Plantaţii pe rod
Specia
azot fosfor potasiu azot fosfor potasiu
Măr 30 30 60 150 100 200
Păr 30 30 60 125 100 200
Cireş 30 30 60 120 100 150
Vişin 60 30 50 175 120 200
Prun 40 30 50 175 120 200
Piersic 60 40 70 150 200 225
Coacăz roşu 50 40 70 125 100 200
Coacăz 60 30 50 200 100 175
negru
Zmeur 50 40 80 150 100 150
Mur 60 40 50 150 100 175
Căpşun 40 50 80 150 125 200

73
 Având în vedere modul de aplicare în ansamblu a îngrăşămintelor în
pomicultură, Borlan şi Pasc, în 1982, recomandă ca în plantaţiile tinere toate
îngrăşămintele să se aplice numai în jurul pomilor pe o suprafaţă de 1 - 4 m2
(în livezi de mică densitate), sau pe benzi continue sub rândurile de pomi (în
livezi de mare densitate), iar în plantaţiile pe rod, îngrăşămintele să se aplică
de preferat pe toată suprafaţa livezii.
Aceiaşi autori afirmă că îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor
şi potasiu se aplică toamna sau în cursul iernii şi se încorporează în sol. Doza
anuală de azot se fracţionează în 2 - 3 reprize în funcţie de permeabilitatea
solului pentru apă şi regimul pluviometric astfel:
- pe soluri argiloase, greu permeabile şi în zonele cu precipitaţii
reduse, 2/3 din doza de azot se aplică toamna şi 1 - 3 din doză se aplică
primăvara.
- pe solurile permeabile şi cu precipitaţii abundente 1/3 din doză se
aplică toamna, iar 2/3 din doză se aplică în două reprize în prima jumătate a
perioadei de vegetaţie.
Ţinând seamă de toate considerentele expuse în prezentul capitol cu
privire la fertilizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi şi că nici una din
recomandări nu se poate considera ca o reţetă universal valabilă, ele trebuie
adaptate la condiţiile concrete din fiecare livadă.

74
 CAPITOLUL VIII

LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN LIVEZI

În acest capitol se vor face referiri la întreţinerea de ordin fizic a

solului şi menţinerea acestuia fără buruienile concurente la hrană sau
purtătoare de unele boli şi dăunători care pot trece pe pomi. În livadă solul
este ocupat în permanenţă de rădăcinile pomilor, deci orice lucrare a solului
riscă să rănească o parte din rădăcini, ceea ce limitează posibilităţile de
ameliorare a solului. Un alt aspect important este acela că, în absenţa unui
aport din exterior, restituirile de materie organică proprie sunt mai reduse
decât la alte culturi. Principala degradare fizică a solului provine din
circularea cu utilaje mecanice, care micşorează considerabil porozitatea, cu
consecinţe pentru circulaţia apei, a aerului şi implicit îngreunează creşterea şi
funcţiile rădăcinilor. Cercetările în acest domeniu au demonstrat faptul că
datorită trecerilor repetate a utilajelor printre rânduri, pe aceleaşi urme,
tasarea solului împiedică (îngreunează) extinderea laterală a rădăcinilor
(Iancu,1993)
Această tasare fiind destul de profundă nu poate fi corectată decât
parţial printr-o arătură sau discuire. Din dorinţa de a ameliora aceste
consecinţe negative tehnologii aplică diferite moduri de întreţinere a solului.

8.1. ÎNTREŢINEREA SOLULUI CA OGOR LUCRAT, s-a impus în multe

situaţii pentru că:
- Permite folosirea resurselor de apă şi elemente nutritive din sol numai
de către pomi, fără concurenţa altor plante.
- Asigură afânarea suprafeţei solului prin lucrări mecanice şi înlesneşte
procesele de oxidoreducere.
- Oferă posibilitatea de a încorpora pe toată suprafaţa îngrăşămintele
aplicate la sol.
Ogorul lucrat are însă şi o seri de dezavantaje care nu sunt deloc de neglijat şi
anume:
- Rădăcinile nu pot creşte liber în stratul superficial de sol, cel mai
fertil, dar cel mai lucrat (deranjat).
- Unele rădăcini principale riscă să fie rupte de organele active ale
utilajelor.
- Mişcarea repetată a solului poate degrada structura şi microbiologia
acestuia, iar sub adâncimea lucrată se creează un strat de sol şi mai
tasat (hardpan), greu penetrabil pentru apă, aer, soluţii nutritive.
- Eroziunea de suprafaţă este mai accentuată, iar proporţia de materie
organică din sol este consumată mai rapid.

75
 - În condiţii de umiditate ridicată a solului, trecerea utilajelor mecanice
printre rânduri este îngreunată.
- Deşi pomii au creşteri bune, iar fructele sunt mari, acestea sunt mai
puţin colorate, mai fade şi se păstrează mai puţin (fig. 8.1.).

Figura 8.1. Livadă tânără de prun cu ogor lucrat pe toată suprafaţa.

Menţinerea solului ca ogor lucrat se face prin arături sau discuiri

periodice atât pe intervale cât şi pe sub rândurile de pomi cu utilaje speciale
purtate de tractoare, pentru a afâna solul şi a-l menţine fără buruieni ( fig.
8.2.). Datorită dezavantajelor enumerate, ogorul lucrat este folosit mai rar în
livezi (mai mult în primii 2 - 3 ani de la plantarea pomilor).

Fig. 8.2. Ogor lucrat (după Iancu, 1992)

8.2. OGORUL ERBICIDAT (NELUCRAT). În cadrul acestui mod de

întreţinere analog în principiu ogorului lucrat, buruienile sunt eliminate în
acest caz prin stropiri pe sol cu soluţii de erbicide preemergente (înainte de

76
răsărirea buruienilor) şi (sau) stropiri pe buruieni cu erbicide postemergente
(după răsărirea buruienilor), pe întreaga suprafaţă a solului din livadă, fig.
8.3.
Există o gamă largă de erbicide care se pot folosi în pomicultură, în
funcţie de speciile de buruieni pe care dorim să le combatem sau de stadiul de
dezvoltare al acestora. Sunt de asemenea erbicide totale, care atacă orice
plantă, inclusiv pomii pe care trebuie să-i ferim de a intra în contact cu
erbicidul şi erbicide selective, care atacă numai anumite specii de plante. În
comparaţie cu solul lucrat, această tehnică are urmări diferite.
Pe solurile grele (argiloase) se produce o tasare superficială mai
accentuată deşi în ansamblu se păstrează structura solului. Aceasta reduce
aeraţia şi permeabilitatea apei în cazul ploilor repezi. Materia organică este
mai bine păstrată în sol, iar eroziunea de suprafaţă se reduce. În schimb pot
apărea în timp fenomene de fitotoxicitate la unele specii de pomi dacă se
folosesc excesiv şi neraţional erbicidările.
În ultimii ani însă se folosesc cu bune rezultate erbicidele biodegradabile.
Numărul de treceri cu utilajele prin livadă pentru întreţinerea solului fără
buruieni sunt mai reduse şi mai eficiente decât la ogorul lucrat dacă rezerva
de buruieni este redusă.

Fig. 8.3. Ogor erbicidat pe toată suprafaţa livezii (după Perianu, 2004).

8.3. OGORUL COMBINAT, se realizează alternând lucrările solului cu

erbicidările. În general, terenul lucrat după această metodă se ară toamna, se
discuieşte primăvara pentru o nivelare uşoară, apoi se aplică erbicidări când
este necesar.
77
 O altă metodă de ogor combinat este aceea când pe rând se aplică
erbicide, iar pe intervale se efectuează lucrări mecanice de întreţinere a
solului. Ogorul combinat este recomandat cu mai multă încredere de
tehnologi deoarece îmbină avantajele ogorului lucrat cu cele ale erbicidelor şi
elimină parţial unele dezavantaje expuse la celelalte două tipuri de ogor
amintite.

8.4. ÎNIERBAREA
Înierbarea este metoda de întreţinere care constă în menţinerea terenului
de pe intervalele dintre rândurile de pomi cultivat cu diferite specii de ierburi
perene, iar sub rânduri o bandă de 80 - 100 cm se întreţine ca ogor lucrat,
mulcit sau erbicidat, fig. 8.4.
Această variantă de întreţinere are mai puţine intervenţii uneori brutale
asupra solului şi păstrează o simbioză controlată cât mai aproape de mediul
natural.

Fig. 8.4. Înierbare pe interval şi ogor sub rândul de pomi

Este o metodă de întreţinere a solului din livezi tot mai frecvent folosită în
special pe terenurile în pantă şi nu numai datorită unor avantaje importante:
- Reduce la minim eroziunea de suprafaţă, este ieftină, uşor de realizat şi
întreţinut.
- Menţine şi chiar îmbunătăţeşte structura solului, reducând tasarea
acestuia.
- Facilitează trecerea utilajelor mecanice chiar la un nivel mai ridicat al
umidităţii solului.

78
 - Menţine microbiologia naturală şi îmbogăţeşte solul în fosfor şi potasiu
uşor asimilabile, micşorează amplitudinile termice din sol.
- Solul înierbat înmagazinează mai multă apă din ploi sau irigare şi
permite rădăcinilor pomilor să exploreze stratul superficial de sol mai fertil.
- Contribuie la obţinerea unor fructe mai intens colorate, mai dense şi care
se păstrează mai bine.
Înierbarea are şi unele dezavantaje de care trebuie să ţinem seamă în
cultura pomilor:
- Ierburile consumă o bună parte din apă şi din elementele minerale din
sol fiind necesare irigări mai dese şi fertilizări suplimentare în special sub
rândurile de pomi. Din acest motiv este bine ca înierbarea să se instaleze la
doi-trei ani de la plantarea pomilor pentru a evita concurenţa la hrană şi apă a
pomilor tineri cu ierburile.
- Aplicarea îngrăşămintelor la sol necesită tehnici speciale (aplicare
preponderentă sub rândurile de pomi, fertirigare localizată), în aşa fel încât de
ele să nu profite doar iarba.
- Înierbarea favorizează înmulţirea exagerată a rozătoarelor ce pot
provoca mari pagube în special rădăcinilor pomilor.
Înierbarea livezilor se poate face şi natural dar în acest caz nu este
uniformă şi nici în combinaţia dorită de specii de ierburi. Se recomandă
pregătirea terenului şi însămânţarea artificială a unor amestecuri între
graminee şi leguminoase: lolium + trifoi alb ; raigras sau festuca+ trifoi alb ;
poa + trifoi alb. Aceste ierburi se cosesc (se toacă) mecanic mai des şi
materialul vegetal tăiat se lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se cosesc mai
rar, caz în care materialul vegetal rezultat se aşează ca mulci sub rândurile de
pomi, mulci care contribuie prin descompunere treptată la îmbogăţirea solului
în materie organică, menţinând în acelaşi timp umiditatea şi împiedicând
creşterea buruienilor sub el. (fig 8.5.).

Fig. 8.5. Mulcirea solului sub rândul de pomi.

79
 Banda de sol de sub rândurile de pomi rămasă ne înierbată, în cazul în
care nu este acoperită cu mulci, se întreţine prin lucrări repetate ale solului
efectuate cu secţia dezaxabilă cu discuri purtată de tractor, fig. 8.6., sau se
erbicidează.

Fig. 8.6. Întreţinerea solului prin arărură sub rândul de pomi (după Iancu, 1993).

8.5. CULTURI ANUALE ÎNTRE RÂNDURILE DE POMI, care se

însămânţează primăvara sau vara şi când masa lor vegetală este maximă se
încorporează ca îngrăşământ verde în sol prin discuire sau arătură, aducând
un spor semnificativ de materie organică uşor asimilabilă. Dintre speciile
folosite amintim: rapiţa, trifoiul roşu, lupinul, soia, iarba de Sudan,
măzărichea. Este un sistem de întreţinere a solului puţin utilizat în prezent
datorită faptului că este costisitor, culturile respective sunt concurente cu
pomii la hrană şi apă până la momentul încorporării lor, îngreunează
efectuarea tratamentelor fitosanitare şi traficul tehnologic general din
livadă.(fig. 8.7.)

Fig. 8.5. Cultură de plante anuale între rândurile de pomi.

80
 8.7. CULTURI INTERCALATE. Acestea reprezintă alte specii de plante
anuale sau perene cultivate între rândurile de pomi sau între pomi pe rând, în
livezi tinere, înainte de intrarea pe rod, când suprafaţa solului este încă
neacoperită de coroanele pomilor (fig. 8.8.)

Fig. 7. 8. Culturi intercalate pe rândurile de pomi tineri. (după Sumedrea, 2004).

Pentru astfel de culturi se poate folosi fasolea, mazărea, soia, sfecla

furajeră, morcovul, cartoful, căpşunul, iar între pomi pe rând pot fi intercalaţi
chiar şi arbuşti fructiferi. Avantajele acestor culturi sunt reprezentate în
primul rând de obţinerea unor profituri suplimentare mai rapide, iar
dezavantajele sunt acelea că îngreunează tratamentele de protecţie fitosanitară
şi concurează pomii în consumul de apă şi substanţe minerale

81
 CAPITOLUL IX

IRIGAREA ÎN POMICULTURĂ

9.1. ROLUL APEI ŞI IMPORTANŢA IRIGĂRII.

Orice pomicultor care doreşte ca plantaţia sa să fie profitabilă trebuie
să aplice irigarea, chiar dacă livada se află într-o zonă cu precipitaţii de 800 -
900 mm/an. De cele mai multe ori repartiţia precipitaţiilor, în special în
perioada de vegetaţie, este neuniformă, cu momente de exces şi de deficit de
apă.
Pomii, ca orice plante de altfel, au nevoie permanentă de apă. Deşi
cerinţele pomilor faţă de apă sunt mari, aceştia au totuşi o rezistenţă mai mare
la secetă faţă de culturile anuale, datorită sistemului radicular mai dezvoltat şi
mai profund.
Stresul hidric, chiar de scurtă durată, poate provoca însă dereglări sau
încetiniri ale unor procese fiziologice cu implicaţii extrem de importante în
creşterea lungimii lăstarilor, diferenţierea mugurilor de rod, diviziunea
celulară în toate organele, creşterea în volum şi masă a fructelor, etc.
Apa este vehiculul care transportă de la un organ la altul, toate
substanţele de care are nevoie pomul. Este constituentul principal din ţesuturi
(peste 75%, ajungând până la 95% în ţesuturile tinere). Apa este permanent
reînnoită în plantă.
Absorbită de rădăcini din sol în cea mai mare parte, apa ajunge în
organele aeriene unde se evaporă prin cuticulă şi în special transpiră prin
stomatele frunzelor. În acest mod se realizează evapotranspiraţia sau
consumul de apă al pomilor. Menţinând temperatura din plante între anumite
limite, apa în deficit încetineşte circulaţia sevei şi hrănirea pomilor.
Odată cu intrarea în vegetaţie, primăvara, când temperatura începe să
crească, procesele fiziologice se intensifică, şi în acelaşi timp se intensifică şi
evapotranspiraţia care este maximă în timpul verii, între cca 3,5 - 4,5 mm/zi
în luna iulie, evapotranspiraţia de referinţă Penman-Monteith, ETo-PM
(Păltineanu ş.a., 1999). În această perioadă precipitaţiile sunt insuficiente, iar
deficitul de apă dintre precipitaţii şi ETo-PM devine maxim. Procesele
fiziologice scad ca intensitate odată cu scăderea temperaturii, spre toamnă,
acestea oprindu-se iarna, la intrarea în repausul vegetativ.
În climatul temperat-continental specific ţării noastre, perioadele de
secetă atmosferică sunt considerate acelea în care timp de 10 - 12 zile nu
plouă în cursul vegetaţiei, sau timp de 20 - 25 de zile nu plouă în timpul
repausului vegetativ.. De ex., în cea mai călduroasă lună, iulie, deficitul de
apă este maxim în Dobrogea şi partea extrem sudică a ţării, unde acesta atinge
90 - 100 mm, de unde scade până la 0 în regiunile muntoase, fig. 9.1.
(Păltineanu ş.a., 2005).
82
 Solul constituie mediul (rezervorul) din care pomii îşi extrag apa
necesară funcţiilor vitale. Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o
reprezintă precipitaţiile, la care se adaugă şi apa urcată prin spaţiile capilare
ale solului din pânza freatică, acolo unde aceasta se află la adâncimi mai mici
de 2-4 m (cazuri extrem de rare, având în vedere zonele de favorabilitate
pedoclimatică pentru cultura pomilor).
Atunci când solul nu mai are suficientă apă, aceasta este reţinută fizic,
cu o forţă (sucţiune) mai mare şi nu mai poate fi absorbită de rădăcinile
plantelor, motiv pentru care este necesară irigarea.
Din păcate însă, în pomicultura din România irigarea nu se află încă
pe locul cuvenit între verigile tehnologice de bază pentru cultura pomilor, iar
unii specialişti o ignoră.

Darabani
Avrameni
Sighetul Marmatiei Dorohoi
48 Radauti Stanca
Satu Mare Ocna Sugatag
Carei Baia Mare Botosani
Suceava
Campulung Rauseni
Tg.Lapus Rarau Falticeni
Sacueni Vatra Dornei Cotnari
Zalau Tg. Neamt Podu Iloaiei
Dej Bistrita Calimani Iasi
Oradea
47 Toplita Piatra Neamt
Roman
Salonta Huedin
Holod Cluj-Napoca
Joseni VasluiHusi
Chisineu-Cris Stei Turda Tg. Mures Bacau
Ineu
Campeni Miercurea Ciuc
Siria Gurahont Tg. Ocna
Arad Tebea Blaj Dumbraveni Barlad
Sinicolau Mare Alba Iulia Adjud
Varadia Agnita Hoghiz
Sebes Tulnici
46 Jimbolia Deva FagarasSf.Gheorghe Cv. Tecuci
Timisoara Hunedoara Sibiu Odobesti
Lugoj Paltinis Balea Lac Brasov Focsani
Piclisa Penteleu
Predeal MaicanestiGalati Chilia
Banloc Caransebes Petrosani Cumpana Cheia Ramnicu Sarat
Resita Cuntu Campulung-MuscelCampina Braila
PolovragiCurtea de Arges Tulcea Sulina
Ramnicu Vilcea Buzau
Oravita Tg. Jiu Faurei Horia
Ploiesti Viziru Sf.Gheorghe
45 Bozovici Targoviste
Baile Herculane Pitesti
Moldova Veche Dragasani Urziceni Grivita Hirsova CorugeaGura Portitei
Dr.Tr. Severin Stolnici Titu
Filiasi Slobozia
Vinju Mare Slatina Popesti Fundulea
Bucuresti Marculesti
Cernavoda
Plenita Craiova Videle
Calarasi Constanta
Caracal Rosiori Adamclisi
Bailesti Oltenita
Calafat Alexandria
44 Giurgiu Mangalia
Tr. Magurele
Zimnicea

21 22 23 24 25 26 27 28 29

Fig. 9.1. Deficitul de precipitaţii (mm) în luna iulie în România, ca diferenţă între suma
precipitaţiilor şi ETo-PM (după Păltineanu ş.a., 2005)

83
 9.2. CERINŢELE POMILOR FAŢĂ DE APĂ
Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi
fructificare este necesar ca pomii să aibă în permanenţă apă în sol în cantitate
suficientă, pentru a putea fi uşor absorbită de rădăcini.
Consumul de apă al unei livezi se produce pe două căi: prin
transpiraţia plantelor şi prin evaporare la suprafaţa solului.
Cantitatea de apă consumată de pomi (evapotranspiraţia culturii)
depinde de o serie de factori climatici (temperatură, intensitatea radiaţiei
solare şi durata insolaţiei, umiditatea relativă a aerului, viteza vântului) şi
pedologici (umiditatea solului, tipul de sol, volumul edafic util al solului,
sistemul de întreţinere a solului), sau fiziologici specifici (specie, soi,
portaltoi, suprafaţa frunzişului, gradul de dezvoltare a sistemului radicular,
faza de vegetaţie în care se găsesc pomii, vârsta acestora).
Excesul de apă din irigări exagerate sau din precipitaţii abundente
poate avea rezultate contrare celor dorite, atât asupra creşterii şi fructificării
pomilor, cât şi asupra unor însuşiri naturale ale solului (aeraţie redusă,
pierderea irecuperabilă a unor substanţe hrănitoare prin antrenarea acestora în
profunzime unde nu mai pot fi folosite de plante, sărăturarea solurilor cu
pânza freatică mineralizată la mică adâncime).
Din punct de vedere al sensibilităţii la deficitul de apă ale diferitelor
specii pomicole, majoritatea specialiştilor care au întreprins cercetări în acest
domeniu fac o enumerare în ordine descrescătoare: coacăzul, zmeurul,
căpşunul, gutuiul, părul, mărul, piersicul, prunul, cireşul, vişinul, nucul,
migdalul.
Speciile sâmburoase sunt mai rezistente la stresul hidric decât speciile
sămânţoase, datorită unei capacităţi de absorbţie a apei mai ridicate.
În cadrul fiecărei specii există diferenţieri în ceea ce priveşte
consumul specific de apă de la soi la soi, sau tip de portaltoi, în funcţie de
particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului radicular.
În tabelul.9.1. se prezintă, spre exemplificare, consumul de apă
(evapotranspiraţia culturii) determinat la specia măr pe o perioadă de 7 ani în
diferite condiţii de irigare şi neirigare.
În calculul consumului au intrat precipitaţiile de peste 5 mm, normele
de irigare aplicate şi diferenţa dintre rezerva iniţială (Ri) de la începutul
perioadei de vegetaţie şi rezerva finală (Rf ) de apă de la sfârşitul perioadei de
vegetaţie, considerată până la adâncimea de 1 m.
Despre cerinţele specifice de apă se vor mai face precizări în
capitolele următoare, unde se va aborda tehnologia de cultură a celor mai
importante specii pomicole din zona climatului temperat.

84
 Tabelul 9.1. Consumul de apă (m3/ha) în perioada de vegetaţie într-o livadă de
măr pe rod, soiul Golden delicious altoit pe portaltoiul MM106, la Piteşti-Mărăcineni
(după Tănăsescu, 1999)

Anul Varianta
Neirigat Irigat prin Irigat prin Irigat prin
aspersiune picurare microaspersiune
1990 4560 5645 4774 5484
1991 4516 5381 4624 5263
1992 4282 5124 4505 4933
1993 4696 5663 4805 5504
1994 4583 5446 4734 5314
1995 4654 5294 4715 5293
1996 4544 5595 4680 5263
Media 4547 5449 4691 5293

9.3. PROGNOZA ŞI PROGRAMAREA IRIGAŢIEI

Pentru a şti când şi cât trebuie să se irige, este necesară cunoaşterea
unor aspecte elementare legate de circuitul apei în sistemul sol – plantă –
atmosferă. Apa căzută din precipitaţii sau din irigare se infiltrează în sol în
cea mai mare parte, o altă parte se scurge pe suprafaţa solului, se evaporă
înainte de a pătrunde în sol, iar o mică parte este absorbită prin organele
aeriene ale plantelor. Aceste procese depind de tipul de sol, de starea lui de
umiditate în momentul ploii (irigării), de panta terenului, de sistemul de
întreţinere a solului, de cantitatea de apă înregistrată, de torenţialitatea ploii,
de temperatura şi umiditatea aerului, de intensitatea stresului hidric al
plantelor, etc.
În sol, apa este reţinută în porii acestuia, de unde este absorbită de
rădăcini, se infiltrează în adâncime, sau se evaporă. Solurile nisipoase reţin
mai greu apa care se poate pierde în bună măsură prin percolare (infiltrare
adâncă) în stratul mai profund unde nu mai poate fi folosită de plante.
Pe astfel de soluri, ploile sau apa provenită din irigaţie ar trebui să fie
dese şi reduse ca valoare. Solurile lutoase au o viteză medie de infiltrare a
apei şi o capacitate mare de reţinere pentru apă (capacitate de câmp), apă pe
care o cedează uşor rădăcinilor, în timp ce solurile argiloase, cu viteză de
infiltraţie mai redusă, deşi reţin puternic apa, o cedează mai greu plantelor; în
acest caz ploile torenţiale provoacă pierderi mari de apă prin băltiri şi scurgeri
superficiale.
În vederea stabilirii cât mai corecte a momentului şi a cantităţii de apă
ce trebuie aplicată prin irigare se folosesc diferite procedee (metode) mai
mult sau mai puţin costisitoare, unele necesitând aparatură specială. Dintre
aceste metode se amintesc:

85
 - metoda gravimetrică de determinare directă a conţinutului de apă din
probe de sol, sau umiditatea solului (cea mai precisă), dar şi cea mai greoaie
datorită volumului mare de muncă, necesitând multe repetiţii,
- metoda neutronică, care determină umiditatea volumetrică a solului,
- metoda tensiometrică, care determină în câmp potenţialul apei în sol,
- metoda evaporimetrică (clasa A, utilizată mai frecvent în România, în
trecut), care determină cantitatea de apă evaporată din vase speciale,
- metoda lizimetrică, care determină direct consumul de apă al plantelor,
- metode fiziologice (tensiunea apei în frunze, concentraţia sucului
celular, gradul de deschidere a stomatelor de pe frunze, contracţia diurnă a
trunchiului pomilor, ritmul de creştere al fructelor şi lăstarilor).
În continuare se vor da detalii necesare pentru înţelegerea şi aplicarea
o irigaţiei corecte în livezi.

9.3.1 Umiditatea solului determinată prin metoda gravimetrică

Estimarea necesarului de apă ce trebuie adăugată unui anumit tip de
sol pentru ca acesta să o poată ceda uşor rădăcinilor pomilor porneşte de la
determinarea stării de umiditate momentană, pe adâncimi, prin probe de sol
luate decadal, din 10 în 10 cm, sau din 20 în 20 cm până la 1m adâncime.
Aceste probe se cântăresc imediat după recoltarea lor, apoi se introduc în
etuvă unde se usucă timp de 6-8 ore la 105ºC, până când masa lor rămâne
constantă. Diferenţa de masă între cântărirea înainte de uscare şi cântărirea
după uscare reprezintă apa din sol la adâncimea respectivă.
Conţinutul de apă sau umiditatea masică sau gravimetrică se exprimă
(Canarache, 1990) în procente din masa solului, cu relaţia :

Wg = a/s · 100

unde: Wg - este umiditatea masică (% g/g), a - este cantitatea de apă din proba
de sol, (g), s - este cantitatea de sol uscat la etuvă, (g).
Pentru a indica în volum cantitatea de apă din sol aflată la dispoziţia
pomilor (plantelor) este util să se cunoască umiditatea volumetrică (Wv),
termen prin care se înţelege conţinutul de apă exprimat în procente din
volumul solului.
Umiditatea volumetrică se exprimă în % cm3 apă /100 cm3 de sol şi se
calculează cu relaţia :

Wv ═ Wg · DA
unde, DA este densitatea aparentă a solului respectiv.
Există şi alte metode, indirecte de determinare sau estimare a
umidităţii solului sau a potenţialului apei în sol (metoda neutronică, a

86
tensiometrelor, electrometrică), dar, deşi sunt mult mai rapide, nu sunt
accesibile oricui.
Singură, valoarea umidităţii solului nu dă date suficiente asupra
condiţiilor pe care le oferă solul respectiv pomilor. În acest sens, este necesar
să se cunoască valoarea umidităţii în comparaţie cu valorile convenţionale ale
unor indici hidrofizici ai tipului de sol pe care se află plantaţia, indici care
definesc accesibilitatea apei din acel sol pentru plante şi care sunt utili în
practica irigaţiei.

9.3.2. Indicii hidrofizici ai solului

Indicii hidrofizici ai solului sunt prezentaţi mai jos după semnificaţia
lor cunoscută în fizica solului (Canarache, 1990).
Coeficientul de ofilire (CO), corespunde umidităţii din sol la care
plantele se ofilesc ireversibil, chiar dacă ulterior umiditatea creşte. Acest
coeficient este limita inferioară a umidităţii accesibile plantelor.
Capacitatea de câmp pentru apă (CC) a solului, reprezintă cantitatea
maximă de apă pe care solul o reţine durabil după ce a fost umezit în exces şi
apoi drenat. Acest indicator reprezintă limita superioară a intervalului de
umiditate accesibil pentru creşterea plantelor.
Intervalul umidităţii active (IUA), este determinat de diferenţa dintre
cele două limite ale apei accesibile plantelor (IUA = CC – CO).
În interiorul acestui interval apa din sol prezintă diferite grade de
accesibilitate pentru plante. Astfel, cu cât umiditatea solului este mai aproape
de CC, cu atât apa este mai uşor accesibilă plantelor, iar la scăderea umidităţii
spre valoarea CO, apa devine mai greu accesibilă. Pentru a asigura plantelor
un regim optim de umiditate, sunt stabilite, în funcţie de tipul de sol şi de
cultură, anumite limite, sub care, prin irigare, umiditatea solului nu trebuie să
scadă, iar pomii să nu intre în stres hidric. Această limită se numeşte plafon
minim.
O exprimare a valorii plafonului minim faţă de IUA indică valori de
2/3 din IUA pe soluri grele, argiloase (Botzan, 1972), dar după cercetări mai
recente acesta poate oscila între 50% din IUA şi 67% din IUA (Păltineanu,
1998), de 50 % din IUA pe soluri medii (lutoase) şi de 67 % din IUA pe
soluri uşoare (Canarache, 1990).
Pentru toate tipurile de soluri din zonele de interes agricol din
România au fost stabilite valori reprezentative ale indicilor hidrofizici, valori
care sunt publicate, centralizate şi prezentate în lucrări existente în instituţiile
de cercetare şi învăţământ de specialitate, valori care ajută la aplicarea corectă
a irigaţiei. În tabelul 9.2. sunt redate valorile orientative ale unor indici
hidrofizici numai pentru câteva grupe de soluri.

87
Tabelul 9.2. Valori orientative ale indicilor hidrofizici (mm) pentru câteva soluri
irigabile din România (după Canarache, 1990; Păltineanu, 2005)
Grupa Pretabilitate Coeficient Capacitate Capacitate Norma Plafon
de soluri la irigare de ofilire de câmp de apă de udare minim
pentru apă utilă (m)
/ (CO) (CC) (CU) (Pm)

(simbol)
clasa m3/ha de apă pe adâncimea de 0-100 m3/ha % g g-1
dominantă cm apă
adâncimea 0-80 cm
Cernozio I 1000-1600 2700-3500 1500-2100 600-900 14-18
muri
tipice /
(CZti)
Cernozio I 1300-1900 2900-3700 1400-2000 600-800 16-20
muri
cambice
/(CZca)
Vertisolu III 2000-2600 3500-4300 1100-1700 300-500 23-27
ri /(VS)

9.3.3. Bilanţul apei pe solurile irigate

Acesta reprezintă relaţia dintre cantităţile de apă pătrunse în sol şi cele
ieşite din sol, exprimând astfel regimul hidrologic al solului respectiv ce
cuprinde pătrunderea apei în sol, distribuţia, înmagazinarea, consumul
productiv şi neproductiv al apei din sol până la adâncimea de 1 m. Fără
calculul bilanţului apei în sol nu se poate realiza un regim de irigare
corespunzător. Botzan, în 1966, a stabilit ecuaţia bilanţului apei în sol
considerată fără aport de apă freatică, pentru perioada de vegetaţie, ca fiind
următoarea:

Ri + Pv + Σm ═ Rf + Σ(E + T) unde:

- Ri – rezerva iniţială a apei din sol la începutul perioadei de vegetaţie,

- Pv – suma precipitaţiilor mai mari de 5 mm căzute în perioada de
vegetaţie,
- Σm – suma normelor de udare (norma de irigare) din perioada de
vegetaţie,
- Rf – rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie,
- Σ(E+T) – consumul de apă din sol (evapotranspiraţia reală) din
perioada de vegetaţie.

9.3.4. Regimul de irigare, cuprinde totalitatea elementelor tehnice

proprii activităţii de irigare (norma de udare, momentul udării, intervalul

88
dintre udări, norma de irigare, schema udărilor. Acestea se intercondiţionează
şi acţionează asupra valorilor bilanţului apei în solul respectiv.
Norma de udare (m), reprezintă cantitatea de apă administrată la o
singură udare şi se exprimă în m3/ha. Mărimea normei de udare depinde de
capacitatea de înmagazinare a apei de către tipul respectiv de sol, de starea de
umiditate a solului în momentul respectiv şi de grosimea stratului de sol pe
care dorim să-l udăm (1 m în cazul pomilor). În calculul normei de udare se
are în vedere volumul de apă ce trebuie administrat la 1 ha, pentru ca rezerva
de apă din sol să ajungă la valoarea CC a tipului respectiv de sol. Pentru
calculul normei de udare se poate utiliza relaţia următoare stabilită tot de
Botzan, în 1966:

m ═ 100 x H x DA(CC – p)

unde: m – norma de udare, în m3 /ha.

H – grosimea stratului de sol considerat (până la 1 m, în cazul nostru),
în cm.
DA – densitatea aparentă (greutatea volumetrică) a stratului de sol H,
în t/m3.
CC – capacitatea de câmp pentru apă a stratului de sol H, în procente
de masă faţă de solul uscat la etuvă.
p – provizia momentană de apă a stratului de sol H, în procente de
masă faţă de solul uscat la etuvă.
Momentul aplicării udărilor este determinat de evoluţia stării de
umiditate a solului pe parcursul vegetaţiei, de cerinţele specifice de apă ale
culturii respective, de tehnologia de întreţinere a solului aplicată. Esenţială
este menţinerea stării de umiditate a solului între, CC şi plafonul minim al
tipului de sol pe care se află livada.
Intervalul dintre udări, sau timpul de revenire, este influenţat de
ritmul de consumare a apei din sol de către pomi şi de precipitaţiile
înregistrate. Acesta se determină (după Grumeza, 1989) cu relaţia :

T ═ m / (e + t) – p

unde: T – intervalul de timp dintre udări, în zile.

(e + t) – consumul de apă al culturii respective, în m3 /ha /zi · nr.de
zile.
p – precipitaţii căzute în perioada respectivă, în m3 /ha.
Norma de irigare (Σm), reprezintă suma normelor de udare aplicate
până la un moment dat, sau pe parcursul unui sezon de vegetaţie, la o cultură.
Această sumă este necesară în primul rând pentru dimensionarea corectă a

89
sistemelor de irigare dintr-o suprafaţă dată de livadă, volum de apă, debite
necesare, reţele de conducte de aducţiune a apei, etc.
Norma de irigare se determină (după Grumeza, 1989) cu relaţia :

Σm ═ Σ(e + t) + Rf – RI – Pv

Schema udărilor, constituie prezentarea generală a momentelor şi a

numărului de udări planificate pentru o cultură în anumite condiţii
pedoclimatice date. Schema udărilor are un caracter orientativ şi
organizatoric, cunoscut fiind faptul că numărul de udări şi modul de grupare a
acestora este variabil, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui an.
Ca o concluzie a informaţiilor redate în acest capitol este faptul că
pentru a aplica în mod corespunzător irigarea, trebuie cunoscut în primul rând
tipul de sol pe care se află plantaţia, cu caracteristicile lui hidrofizice date,
apoi determinarea în mod periodic a umidităţii momentane a solului pe
adâncimi sau straturi de sol, iar pe baza calculelor de bilanţ al apei în sol
trebuie aplicat un regim de irigare adecvat, în funcţie şi de cerinţele specifice
culturii respective.

9.4. Metode de irigare în pomicultură

Din antichitate se cunoaşte faptul că omul a practicat irigarea pe
culturile sale agricole. Metodele de administrare a apei la plantele de cultură
sunt diferite: prin inundare, prin canale, brazde, aspersiune, microaspersiune,
picurare, etc, şi au evoluat şi ele odată cu evoluţia tehnică şi spirituală a
omului.
În contextul mondial actual când resursele de apă dulce ale
Pământului trebuie economisite, există tendinţa de a folosi metode de irigare
localizată, cu volum de apă redus şi cu randament sporit de utilizare a apei de
către plante.
Această tendinţă este şi mai mult justificată pentru culturile horticole
(pomi, vie, legume, flori), care ocupă suprafeţe mai mici de teren în
comparaţie cu alte culturi agricole şi care sunt amplasate în bună măsură pe
terenuri mai înalte, în pantă, cu pericol de eroziune şi scurgeri inutile de apă
pe suprafaţa solului. Deci nu trebuie să ne fie indiferent nici când şi nici cum
se irigă.
Dintre criteriile de alegere a metodei de irigare amintim: microrelieful
şi panta terenului, textura solului, capacitatea de înmagazinare şi de infiltrare
a apei în sol, adâncimea la care se află apa freatică, cota sursei de apă faţă de
terenul de irigat, debitul şi calitatea apei de irigare, structura culturilor şi
sistemul lor radicular, valoarea investiţiei, cheltuielile de exploatare, forţă de
muncă, energie.

90
 Dintre metodele de irigare cunoscute, în ultimii ani, în pomicultura
mondială, cele mai utilizate metode de irigare au fost şi sunt aspersiunea,
microaspersiunea şi picurarea, fiecare dintre acestea cu diferite variante
constructive.
Irigarea prin aspersiune, este metoda care distribuie apa plantelor
asemănător ploii naturale, în condiţiile repartiţiei cât mai uniforme a apei pe
teren, figura 9.1.
Aspersiunea s-a dezvoltat odată cu tehnica de pompare a apei şi cu
diversificarea gamei de variante constructive (aspersoare şi conducte din
aluminiu sau din PVC de diferite lungimi, diametre şi debite), ocupând în
momentul actual cele mai mari suprafeţe irigate în lume în detrimentul irigării
prin scurgere la suprafaţă (brazde), care practic nu se mai foloseşte în
pomicultură.

a b

Figura 9.1. Aspersor cu trepied de susţinere (a) şi aspersor montat pe tija prelungitoare
deasupra coroanei pomilor (b).

Irigarea prin aspersiune are o serie de avantaje: folosirea pe toate

tipurile de sol, cu reglarea adecvată a debitului şi presiunii de lucru, fără
nivelarea terenului, permiterea aplicării controlate a normelor de udare mai
mici sau mai mari şi o uniformitate satisfăcătoare de distribuţie a apei pe sol,
atingerea unei productivităţi mari în aplicarea udărilor, cu instalaţii
mecanizate şi automatizate ce pot deservi suprafeţe mari de teren,
posibilitatea administrării în acelaşi timp cu irigarea şi a unor îngrăşăminte
chimice solubile (fertirigare), sau soluţii de tratament fitosanitar.
91
 Pe lângă avantajele enumerate, aspersiunea are şi unele dezavantaje
cum ar fi faptul că udă frunzişul pomilor favorizând dezvoltarea unor boli;
când bate vântul scade uniformitatea de distribuţie a apei pe sol şi se pierde
multă apă prin evaporare; jeturile de apă ieşite din aspersoare pot scutura
fructele din pomii aflaţi în vecinătatea acestora; este costisitoare şi
energofagă. (fig. 9.2.).

Figura 9.2. Irigarea prin aspersiune deasupra coroanei pomilor.

Irigarea prin picurare, este o metodă de irigare localizată relativ

recent apărută în comparaţie cu metodele clasice (brazde, fâşii, aspersiune).
Specific metodei este distribuirea apei sub coroana pomilor, prin
furtunuri din PVC aşezate sub rândurile de pomi pe care sunt inserate
picurătoarele (distribuitoarele de apă), în zona de consum maxim, fără a
umezi întreaga suprafaţă a livezii (fig. 9.3.).
La început, această metodă s-a utilizat în ţările cu climat arid (de ex.,
Israel) unde economia de apă era absolut necesară, apoi s-a extins peste tot în
lume în special la culturile horticole. Perfecţionările continue aduse
echipamentelor de picurare au făcut ca în prezent această metodă de irigare să
poată răspunde celor mai complexe tehnologii de cultură.
Avantajele acestei metode de irigare decurg, în principal, din controlul
riguros al distribuţiei apei şi din modul de realizare a udării localizate cu
joasă presiune.

92
 a
b

Figura 9.3. Picurător şi porţiune de furtun cu picurător inserat (a) şi irigarea prin
picurare pe furtune întinse pe sol sub rândurile de pomi (b). După Iancu şi Tănăsescu,
2002.

Consumul de apă este mai redus cu 40 - 50 % comparativ cu

aspersiunea (Iancu, 1992), reducând considerabil pierderile de apă prin
evaporare, scurgerile pe suprafaţa solului, sau prin percolare (pierdere în
adâncimea solului), iar eficienţa utilizării apei de către plante este deosebită.
Metoda permite o bună adaptabilitate la condiţiile diverse de
amenajare (sol, relief, regim hidrologic), fapt ce permite valorificarea unor
terenuri agricole slab productive. Nu impietează traficul tehnologic în livadă
nici în timpul irigării, nu udă frunzişul pomilor şi nu modifică umiditatea
atmosferică, diminuând astfel atacul unor boli ale pomilor.
La aplicarea normelor de udare se realizează practic o bandă (fâşie) de
sol umezit sub rândurile de pomi în zona de dezvoltare maximă a rădăcinilor
absorbante. Este ideală pentru aplicarea fertirigării (fig 9.4.).
Amenajarea pentru irigarea prin picurare permite o automatizare
totală a instalaţiei (programare şi dirijare computerizată a udărilor), reducând
forţa de muncă. Se pretează foarte bine şi pentru micile proprietăţi,
valorificând superior surse mici de apă la presiuni scăzute.

93
Figura 9.4. Instalaţie de fertirigare cu injector montat pe echipamentul de irigare prin
picurare.

Dintre dezavantajele acestei metode de irigare se numără cheltuielile ridicate

la amenajare şi achiziţionarea echipamentelor, necesitatea filtrării apei de
irigare.
Irigarea prin microaspersiune
În ultimi ani industria microirigaţiei s-a dezvoltat mult, iar în lume
sunt tot mai mari suprafeţele de teren irigate prin astfel de metode de
administrare a apei (microaspersiune, microjet, pulsatori). Dintre metodele
microirigaţiilor recent s-a desprins microaspersiunea, ca fiind una dintre cele
mai profitabile. Diferenţa esenţială între aspersiune şi microaspersiune este
debitul mai redus şi economia de apă pe care o face aceasta din urmă
distribuind apa sub coroana pomilor (fig. 9.5.).
Există două argumente de bază în folosirea microaspersiunii: îmbină
avantajele aspersiunii cu cele ale picurării şi posibilitatea realizării unui
control mai mare asupra plantei, care dă posibilitatea cultivatorului de a dirija
mai bine şi mai eficient operaţia de irigare.
Avantajele microaspersiunii sunt în bună măsură asemănătoare cu cele
ale irigării prin picurare. Microaspersiunea poate asigura un nivel optim de
umezire în întreg volumul de sol explorat de rădăcinile pomilor, având
posibilitatea unui control al mediului solului în jurul fiecărui pom. Astfel se
reduc pierderile de apă prin percolare şi antrenarea cu această apă a unor
elemente minerale ce pot fi administrate odată cu irigarea (fertirigarea). Nu
necesită o filtrare a apei atât de riguroasă ca la picurare, iar locul şi tipul

94
microaspersorului poate fi schimbat atunci când dorim să modificăm debitul
de apă pulverizată, sau suprafaţa de sol umezită. Poziţia sub rândurile de
pomi a furtunurilor de distribuţie a apei şi a microaspersoarelor face posibil
traficul tehnologic din livadă fără strângerea sau mutarea instalaţiei de irigare
de pe sol. Automatizarea completă a instalaţiilor de irigare economiseşte apa,
forţa de muncă şi energia.

a b

Figura 9.5. Microaspersor (a) şi instalaţie de irigare prin microaspersiune în lucru (b).

Ca dezavantaje ale microaspersiunii se aminteşte faptul că în timpul

udărilor este necesară menţinerea verticală a tijei de susţinere a
microaspersorului pentru realizarea unei bune uniformităţi de distribuţie a
apei pe sol, iar microaspersoarele din PVC pot fi uşor deteriorate mecanic la
operaţiile de transport şi reinstalare anuală pe teren.

95
 CAPITOLUL X

CULTURA SPECIILOR POMICOLE SĂMÂNŢOASE

10.1. CULTURA MĂRULUI

Decizia de a cultiva această specie pomicolă reprezintă o alegere bună

şi pentru început este necesară cunoaşterea câtorva însuşiri caracteristice ale
pomului numit măr (pom al înţelepciunii în grădina Raiului) şi ale fructului
său, ”rege” al tuturor fructelor pământului pe care Dumnezeu ni le-a dăruit şi
pe care acum nu le mai putem avea decât prin muncă.

10.1.1. Originea şi arealul de cultură.

Mărul cultivat în zilele noastre (Malus domestica) face parte din grupa
speciilor Sămânţoase şi este încadrat botanic în familia Rosaceae, subfamilia
Pomoideae, genul Malus. El provine din încrucişarea spontană (naturală)
consecutivă în decursul timpului a mai multor specii de măr sălbatic,
existente mai întâi în centrul Asiei şi în Europa. Apoi, omul a selecţionat, a
creat soiuri şi a răspândit mărul (astăzi există peste 10.000 de soiuri) pe toate
continentele, în zona climatică temperată, unde este numărul unu între fructe
şi unde găseşte condiţii favorabile de cultură, începând din sudul Norvegiei şi
până în Guatemala (în emisfera nordică) şi din Argentina până în Australia (în
emisfera sudică).
Dintre ţările mari cultivatoare de măr se amintesc în ordine
descrescătoare a suprafeţelor: China, S.U.A, Germania, Turcia, Italia, Franţa,
Rusia, India, Argentina, Chile, Brazilia, Spania, Africa de Sud, Canada,
România…

10.1.2. Importanţa culturii mărului.

Cultura mărului prezintă o deosebită importanţă economică, socială şi
alimentară pentru om. Dintre fructe, mărul, cultivat pe o suprafaţă de
aproximativ 4,5 milioane de hectare şi cu o producţie mondială de circa 55
milioane de tone pe an, ocupă locul 4 în lume după citrice, banane şi struguri.
Mărul reprezintă una dintre cele mai rentabile culturi, dacă este
cultivat în mod profesionist, fiind o investiţie pe termen lung care aduce
profit sigur, dar nu imediat.
Românul, atunci când are un teren oricât de mic pe care doreşte să
planteze câţiva pomi, plantează mai întâi un măr şi apoi alte specii pomicole,
astfel în grădinile particulare mărul este nelipsit.

96
 Mărul îşi găseşte loc pe piaţă în orice anotimp, chiar dacă este
concurat în unele sezoane de alte fructe, de struguri sau de pepeni. Se spune
că, cine mănâncă zilnic un măr, nu mai are nevoie de medic. Mărul are, poate,
cea mai complexă şi mai echilibrată compoziţie chimică dintre fructe (tabelul
10.1.), consumul de mere având efect terapeutic direct şi profilactic în
afecţiuni ca: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, hepatită cronică,
artrită, reumatism, constipaţie, insomnie etc.
Valoarea alimentară a merelor este deosebită şi are caracter dietetic în
acelaşi timp. Glucidele totale şi cele simple, alături de sărurile minerale,
asigură un gust plăcut şi reconfortant, echilibrând aciditatea sucului gastric şi
stimulând funcţiile mineralizante. Vitaminele, enzimele şi hormonii
stimulează funcţiile bioactive ale organismului. Substanţele pectice şi
celuloza au rol laxativ, deconstipant, iar taninurile dezinfectează şi combat
indigestiile.
Mărul contribuie la eliminarea acizilor urici, a colesterolului şi
absoarbe unele toxine din organism. Se recomandă tuturor persoanelor să
consume mere, inclusiv obezilor şi diabeticilor (anumite soiuri, ce conţin mai
puţine zaharuri), dar sunt absolut necesare copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
Merele se consumă în cea mai mare parte a anului în stare proaspătă,
dar pot fi şi prelucrate ca suc, nectar, piure, compot, marmeladă, cidru, rachiu
distilat, ca fructe deshidratate.

Tabelul 10.1. Principalele componente chimice ale merelor

(după Ghena, 1977).
Nr. Compoziţie(g /
Componente chimice
crt. 100 g fruct)
1 Apă totală 77,8 - 88,5
2 Zaharuri totale (glucoză, fructoză, zaharoză, amidon, 7,6 - 16,4
celuloză)
3 Acizi organici (malic, citric …) 0,16 - 1,27
4 Proteine 0,18 - 0,72
5 Substanţe pectice 0,23 - 1,14
6 Substanţe tanoide 0,06 - 0,31
7 Săruri minerale totale (Ca, Fe, Na, K, Mg…) 0,1 - 0,4
8 Acid ascorbic (vitamina C, mg%) 1 - 47
9 Alte vitamine (B1, B2, B6, B12, D, E, PP, caroten) prezente
10 Valoare energetică 46-84 calorii

Notă: Valorile componentelor chimice diferă în funcţie de soi, de

portaltoi, de zona pedoclimatică în care este cultivat pomul şi de tehnologia
de cultură.

97
 10.1.3. Cultura mărului în România
În România, mărul ocupă 30 - 35% din totalul speciilor pomicole
cultivate, în ultimii 30 de ani extinzându-se tot mai mult în defavoarea
prunului. Mărul dispune de condiţii pedoclimatice favorabile şi foarte
favorabile obţinându-se fructe cu un gust deosebit.
Se poate cultiva începând de pe litoralul Mării Negre şi până în zonele
premontane, dar ponderea cea mai mare o deţin judeţele cu relief colinar:
Argeş, Bistriţa–Năsăud, Maramureş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova, Suceava,
Cluj, Sălaj, unde se pot obţine fructe de cea mai bună calitate, iar ponderea
cea mai mică o au judeţele de câmpie: Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi,
Tulcea, Ialomiţa unde calitatea fructelor este mai redusă.
Cultura mărului ocupă locul doi (după prun) cu o suprafaţă totală de
peste 80.000 ha din cele peste 220.000 ha cu pomi şi arbuşti fructiferi
(Anuarul statistic 2003), iar producţia anuală de mere este de peste 500.000
tone, România ocupând locul 7 în Europa .

10.1.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri).

Deşi există şi pomi pe rădăcini proprii sau realtoiţi în coroană, baza

biologică a culturii mărului o constituie pomul altoit, produs al simbiozei
dintre soi şi portaltoi.
Diversitatea de soiuri de măr existente în cultură a fost creată în
decursul timpului pornind de la speciile de măr ce cresc spontan (mărul
pădureţ, pitic, siberian, chinezesc, caucazian, bacifer).
Soiurile au vigoare diferită în funcţie de originea lor, iar omul, pentru
a realiza plantaţii uniforme şi cu pomi de vigoare mai redusă, a selecţionat tot
din specia măr, portaltoii care se înmulţesc în pepinierele pomicole.
Mărul altoit are, deci, vigoare diferită în funcţie de tandemul soi-
portaltoi. Portaltoiul deţine un rol foarte important; de acesta depinde
adaptarea la diferite tipuri de sol şi climă, intrarea pe rod, longevitatea
pomilor, influenţând calitatea, cantitatea fructelor şi distanţele de plantare.

Portaltoii generativi (din sămânţă) ai mărului se folosesc din ce în ce

mai puţin în toată lumea, datorită transmiterii unei vigori mari,
neuniformităţii de creştere în livadă, obţinerii unor fructe mai mici şi mai
puţin colorate.
Aceştia provin din seminţele unor soiuri autohtone, existente în
fiecare ţară cultivatoare de măr şi se numesc portaltoi franc. (Ex. în România:
Creţesc, Pătul, Maşanski, Vieşti şi altele).

98
 Calităţile portaltoilor franc sunt acelea de a imprima soiurilor altoite o
rezistenţă mai mare la ger şi la boli, o adaptabilitate mai bună la diferite
soluri, având rădăcinile mai profunde şi o longevitate mai mare.
Ca portaltoi pentru măr se poate folosi şi mărul pădureţ (sălbatic), care
creşte spontan în anumite păduri de foioase. Acesta este însă tot mai rar
utilizat din aceleaşi considerente ca şi portaltoii franc, în plus întârzie şi mai
mult intrarea pe rod (după 7 – 8 ani de la plantare).
În practica pomicolă se poate aplica altoirea cu intermediar (porţiune
de portaltoi vegetativ) care reduce din vigoarea pomului, păstrând în acelaşi
timp un sistem radicular profund).
Portaltoii vegetativi (clonali), înmulţiţi prin marcotaj sau butăşire,
sunt foarte mult întrebuinţaţi pentru că oferă o gamă largă de vigoare (de la
tipuri pitice, până la tipuri foarte viguroase), putând fi plantaţi în diferite
condiţii pedoclimatice şi pentru diferite sisteme de cultură, imprimând
soiurilor precocitate de rodire (la 2 - 3 ani după plantare), uniformitate de
creştere şi obţinerea de fructe mai mari şi mai colorate.
Dezavantajele portaltoilor vegetativi (în special cei de mică vigoare)
sunt acelea de a scădea longevitatea pomilor, rezistenţa relativă la unele boli
şi dăunători, la secetă şi ger. Cea mai mare parte dintre portaltoii vegetativi
au fost obţinuţi în Marea Britanie la East Malling şi Malling – Merton şi sunt
notaţi cu iniţialele M sau MM, însoţite de un număr.
Câteva caracteristici ale unor portaltoi vegetativi ai mărului sunt
trecute în tabelul 10.2.

Sortimentul de soiuri
Din bogata paletă de soiuri de măr existente, în nici o ţară din lume nu
se cultivă pe scară largă decât 15 - 20 soiuri, multe altele fiind prezente doar
în colecţii, în câmpuri experimentale, unde se folosesc pentru crearea de noi
soiuri.
În ţările Uniunii Europene cele mai cultivate soiuri sunt: Golden
delicious cu selecţiile sale, Red delicious cu selecţiile sale, Jonathan cu
selecţiile sale, apoi Cocs’s orange, Belle de Boskoop, Renette de Canada,
Granny Smith, Jonagold, Gala, Fuji, Braeburn…, altoite în general pe
portaltoi de tip M.

99
Tabelul 10.2. Principalii portaltoi ai mărului şi unele caracteristici ale acestora

Înrădăcinare
Precocitate
Portaltoi Vigoare şi ancorare în Observaţii
de rodire
sol
M 27 foarte mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
slabă densitate cu susţinere pe spalier
şi/sau tutori individuali.
M9 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
densitate cu susţinere pe spalier.
M 26 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
densitate cu susţinere când este
plantat pe terenuri cu soluri
subţiri sau în pantă.
M7 mijlocie medie slabă-medie Folosit mai mult pe soluri
nisipoase
MM 106 mijlocie medie medie Folosit mult în România, în
plantaţii cu densitate medie cu
sau fără susţinere.
MM 111 mare redusă bună Puţin folosit la noi, rezistent la
secetă, predispus la asfixiere
radiculară.
MM 109 foarte redusă foarte bună Puţin folosit la noi, rezistent la
mare secetă şi ger.
A2 mijlocie medie bună Imprimă productivitate mare,
(Alnarp) - mare rezistent la boli şi ger. Obţinut în
Suedia.
M 9, slabă mare slabă Selecţionat şi folosit în Franţa în
Pajam 2 plantaţii de mare densitate,
nerăspândit în România.
G 21 foarte mare slabă Obţinut la Geoagiu, folosit în
slabă plantaţii locale.
Voineşti 2 foarte mare slabă Obţinut la Voineşti–Dâmboviţa
slabă şi folosit local.

În România, principalele soiuri de măr cultivate sau cu perspective de

extindere sunt următoarele:
a) Soiuri de vară
- Romus 1, obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1983, din seminţe
hibride aduse din SUA. Pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la rapăn şi
făinare, are fruct mijlociu (120 – 140 g), sferic, roşu, este de tip Jonathan, se
coace după 10-15 iulie;
- Remus, obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1994 din seminţe
hibride, este un pom semiviguros, precoce, rezistent la rapăn, cu o producţie
moderată (20 – 25 t/ha), fructe mijlocii (120 – 150 g), de culoare verde-roşcat
cu dungi, pulpa albă, acidulată, răcoritoare, se coc la început de iulie;
100
 - Romus 3, soi obţinut prin selecţie hibridă în SUA şi care s-a adaptat
foarte bine în România. Pomul este de vigoare medie, rodeşte pe ramuri
scurte, are producţie bună (30-40 t/ha), este rezistent la rapăn şi făinare, cu
fruct mijlociu, roşu-aprins, atrăgător, gust echilibrat. Se coace la început de
august, cel mai bun soi de vară cultivat de noi.
-Aromat de vară, obţinut la Cluj (1966), prin hibridarea soiurilor
Parmain d’or x Jonathan. Are vigoare mare, producţie bună (25-30 t/ha), este
rezistent la boli, fructele sunt medii (120 – 140 g), galben – verzui.
- Romus 4, omologat la ICDP Piteşti în 1999, din Romus 3 x Prima.
Vigoare mijlocie, precoce, rezistent la boli, moderat productiv, cu fruct
mijlociu ca mărime, verde–gălbui cu dungi roşii, având pulpă alb-gălbuie,
fiind suculent, răcoritor. Se coace la sfârşitul lui august.
Alte soiuri de vară mai puţin cultivate în România: NJR-68, Akane, James
Grieve, Melba…

b) Soiuri de toamnă
-Prima, obţinut în SUA prin încrucişarea mai multor soiuri, introdus
la noi în ţară din 1970, este rezistent la boli, cu vigoare supramijlocie, fruct
mediu ca mărime, sferic, roşu în mare parte, pulpa albă, fermă, cu gust bun.
Se coace la început de septembrie.
-Pionier, omologat în 1983 la Voineşti-Dâmboviţa şi obţinut din
încrucişarea soiurilor (Jonathan Χ Verzişoare) x Prima. Pomii au vigoare
medie, rodesc pe ramuri scurte, au rezistenţă la boli, cu fructe sferic-turtite,
roşii cu pulpă suculentă şi gust foarte bun. Se coace la început de septembrie.
-Frumos de Voineşti, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea
soiurilor Jonathan x Belle de Boskop şi omologat în 1967. Pomul are vigoare
mijlocie-mare, cu coroană deasă, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii spre
mari (140-160g), sferice, galbene cu dungi roşcate purpurii, cu gust plăcut
dulce-aromat. Perioada de maturare începe în septembrie şi se poate păstra
până la sărbătorile de iarnă.
-Parmen D‫׳‬or (Parmen auriu), soi obţinut în Anglia în 1802, de
origine necunoscută. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană
piramidală, sensibil la rapăn şi la viermele merelor. Fructele sunt verzi-
gălbui, cu gust dulce-acidulat, aurii la coacerea deplină şi care se păstrează
bine până în ianuarie.
Alte soiuri româneşti de măr de toamnă, cu arie de cultură mai restrânsă la
noi sunt: Aredelean, Vionea, Rădăşeni, Fălticeni.

c) Soiuri de iarnă
-Golden delicious (Delicios auriu), soi obţinut în SUA în 1916 din
seminţe selecţionate. Pomii au vigoare mijlocie, sunt precoci şi productivi, cu

101
adaptabilitate mare la mediu. Se comportă bine în livezi de mare densitate, cât
şi în grădini izolate. Este rezistent la făinare, dar sensibil la rapăn.
Fructele sunt mari (150-170 g), galbene, dulci-aromate, rezistente la
păstrare (până în primăvară), dacă este ţinut în condiţii corespunzătoare. În
prezent, soiul Golden s-a extins mult în cultură în ţara noastră, mai puţin
unele clone ale sale care sunt foarte valoroase.
O mutaţie valoroasă a soiului Golden delicious obţinută tot în SUA
este Golden spur care are vigoare mai redusă, rodeşte pe ramuri scurte, este
foarte precoce dar cu tendinţă de alternanţă în rodire, ca şi Deliciosul auriu.
Fructele sunt asemănătoare celor de tip Golden şi se păstrează până în
primăvară.
-Generos, este un soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişarea
mai multor soiuri: (Parmen x M. Kaido) x Jonathan x H 53-39-2 x Frumos de
Voineşti. Omologat în 1983, soiul are pomi de vigoare mijlocie, rodesc pe
ramuri scurte, cu tendinţă de degarnisire. Este rezistent la boli, cu fructe mari
(160-180 g), sferice cu pieliţa cerată, lucioasă de culoare gălbuie spre roşu
deschis pe partea însorită, foarte aspectoase, cu pulpa densă şi gust plăcut.
În condiţii corespunzătoare se pot păstra toată iarna.
-Starkrimson, soi creat în SUA în 1956 ca o mutaţie a soiului
Starking. Pomii au vigoare mijlocie, cu ramuri scurte de rod, de tip spur, se
pretează la plantaţii dense, fiind foarte sensibili la rapăn şi la păianjenul roşu.
Este productiv, cu fructe mijlocii ca mărime, tronconice, cu pieliţa
cerată, lucioasă, roşie închisă cu lenticele. Pulpa este gălbuie, puţin densă,
dulce, uşor aromată. Se poate consuma din toamnă şi până în primăvară dacă
este păstrat în condiţii bune, dar datorită sensibilităţilor amintite se cultivă din
ce în ce mai puţin.
-Jonathan, soi vechi, creat în 1880 în SUA şi care s-a răspândit mult şi
la noi în cultură şi a fost foarte apreciat datorită calităţilor sale gustative
deosebite. Pomii au vigoare medie, coroană largă, piramidală, relativ
productivi şi precoci, fiind însă sensibili la făinare, dar cu o bună
adaptabilitate la condiţiile de mediu. Fructele sunt mijlocii-mari, roşii-aprins,
atrăgătoare şi cu gust armonios, dar sensibile la pătarea neagră ce provoacă
mari pierderi în depozit. În prezent soiul Jonathan pierde teren în cultivare în
favoarea altor soiuri sau selecţii ale sale (Jonared, New-Red Jonathan, Red-
Jonathan, Jonagold, mai rezistente la păstrare.
-Florina, soi creat în Franţa din genitorii Jonathan x H 621-1. Este un
soi de vigoare mare, cu coroană largă, rezistent la boli, cu o producţie relativ
constantă (35-45 t/ha). Fructele sunt mijlocii (140-160 g), uşor tronconice, cu
pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu-oranj, punctată cu alb. Pulpa fructului
este fermă, suculentă, cu aromă specifică şi gust bun. Perioada de consum
durează din noiembrie şi până în aprilie dacă are condiţii corespunzătoare de
păstrare.

102
 -Delicios de Voineşti, soi obţinut la Voineşti din încrucişarea soiurilor
Golden delicious x Creţesc. Pomii ce aparţin acestui soi sunt destul de
viguroşi cu coroană globuloasă, productivi şi precoci, dar sensibili la rapăn.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, sferic-turtite, gălbui cu roşu carmin pe
partea însorită, pulpa este crem la culoare, densă, crocantă, cu gust dulce
aromat. Se coace din noiembrie şi rezistă la păstrare până la sfârşitul iernii.
Alături de Florina şi Starkrimson, Deliciosul de Voineşti are fructele mai
puţin acidulate faţă de celelalte soiuri de măr.
-Idared, soi obţinut în SUA prin încrucişarea dintre Jonathan şi
Wagner, a fost introdus în cultură din 1942, iar în România a fost autorizat în
1979 şi s-a extins mult în cultură în special în ultimii ani. Pomii sunt de
vigoare mijlocie, precoci şi foarte productivi (40-50 t/ha), sensibili la făinare
şi mai puţin sensibili la rapăn. Fructele sunt mari (170-180 g), sferice, uşor
aplatizate, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu pe jumătate din
suprafaţă, cu gust acidulat, crocant şi răcoritor. Este considerat soiul cu cea
mai bună capacitate de păstrare, reuşind să reziste în depozite până la sfârşitul
primăverii.
-Mutsu, soi creat în Japonia prin hibridarea soiului Golden delicious şi
Indo, în 1949. Pomii au vigoare mare, cu coroană globuloasă, sensibili la
rapăn şi cu tendinţă de alternanţă în rodire. Fructele sunt însă foarte mari
(180-220 g), asemănătoare cu cele de Golden, cu pieliţa cerată şi pulpa densă,
crocantă, uşor acidulată şi aromată. Are o perioadă de consum foarte lungă,
din noiembrie până în mai, dacă este bine păstrat.
Dintre soiurile de iarnă cu o pondere mai mică în pomicultura din
România amintim: Roşu de Cluj, De Kalter, Wagner, Grany Smith, Auriu de
Bistriţa, Poiana, Delia, Frumos de Boskoop.

d) Soiuri de perspectivă
-Elstar, soi obţinut în Olanda din combinaţia Golden x Ingrit Marie,
cu pomi de talie mijlocie, pretabili pentru livezi intensive. Fructul este galben
cu oranj pe partea însorită, mediu ca mărime, cu gust echilibrat dulce-acrişor,
păstrându-se bine peste iarnă.
-Braeburn, soi obţinut în Noua Zeelandă din seminţe liber fecundate.
Pomii acestui soi sunt de vigoare mijlocie, precoci, productivi şi destul de
rezistenţi la boli. Fructele sunt mijlocii-mari, de culoare verde-gălbui cu roşu-
pal pe partea însorită şi cu puncte albicioase. Pulpa fructului este crocantă,
suculentă, uşor acidulată, cu gust bun şi cu rezistenţă la păstrare.
-Gala, soi creat tot în Noua Zeelandă din Golden delicious x Cox
orange, are pomi cu coroană medie ca vigoare, globuloasă, destul de
productivi şi precoci. Fructele sunt de mărime medie, galbene-verzui cu dungi
roşii, pulpa alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce-acrişoară şi puţin aromată.

103
 -Jonagold, soi creat din Jonathan x Golden delicious, în SUA. Deşi
este relativ vechi în lume şi foarte valoros, este puţin cultivat în România.
Pomii au vigoare mijlocie-mare, coroana globuloasă, au o productivitate bună
şi alternanţă redusă, sunt rezistenţi la rapăn. Fructele sunt mari, sferic-turtite,
de culoare gălbuie acoperite cu roşu-pal dungat, foarte aspectuoase.
Gustul este echilibrat, uşor aromat şi suculent, foarte apreciat. Rezistă
la păstrare până la mijlocul primăverii.
-Mărul de tip columnar, are pomul reprezentat de o tulpină subţire
(vargă), fără ramificaţii (ramuri) laterale şi cu înălţime redusă. Fructifică pe
formaţiuni scurte aflate pe tulpină. Pomii columnari se pretează foarte bine la
plantaţii de mare densitate (15000-20000 pomi/ha) şi pot realiza producţii de
70-80 t/ha, dar rodesc odată la doi ani.
Colecţii cuprinzătoare de soiuri de măr se află la Piteşti-Mărăcineni şi
Voineşti-Dâmboviţa, iar contribuţii importante la îmbogăţirea sortimentului
au avut Branişte (2003), Cociu şi Branişte (1992), Şerboiu (1990).

10.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Creşterea
Combinaţia dintre soi şi portaltoi realizează pomi cu caracteristici
morfologice foarte diferite. Sistemul radicular al mărului este în general
destul de superficial şi diferă, în special, în funcţie de portaltoi. Portaltoii
franc şi cei vegetativi mai viguroşi dezvoltă o rădăcină ramificată şi profundă
(80-90% din masa rădăcinilor se află între 20 şi 60 cm).
Portaltoii vegetativi de mică vigoare (M 27, M 9, M 26) îşi plasează
majoritatea rădăcinilor între 10 şi 40 cm adâncime. Mărul poate avea, însă,
câteva ramificaţii ale rădăcinii care pătrund mult mai adânc în sol, în funcţie
şi de textura şi gradul de compactare a solului.
Rădăcina mărului începe să crească la 1,5 - 2ºC, creşterea este maximă
la 18 - 25ºC şi se blochează la peste 30 - 32ºC în sol. Absorbţia şi respiraţia
rădăcinilor urmează şi ele aproximativ aceleaşi praguri termice. În lateral,
rădăcina mărului depăşeşte proiecţia coroanei pe sol de 1,5 - 2 ori.
Tulpina se caracterizează prin forma coroanei, vigoarea ei, gradul de
ramificare şi tipul de fructificare (ramuri de rod).
Coroana mărului este globuloasă (la Jonathan), piramidală (la
Parmen), plângătoare (la Grany Smith), sferic-turtită (la Cox orange), dar
prin diferite sisteme de tăiere, la care mărul răspunde foarte bine, se poate da
coroanei o multitudine de forme.
Vigoarea trunchiului şi a coroanei pomului sunt date în primul rând de
vigoarea portaltoiului, apoi a soiului. Pentru acelaşi soi, portaltoiul M27 poate
reduce vigoarea coroanei de 3-4 ori faţă de portaltoiul franc, ajungându-se
astfel la pomi de 2 - 2,5 m înălţime, cu un diametru al coroanei de 1,5 – 2 m,

104
comparativ cu pomii de 4 – 7 m înălţime altoiţi pe franc, combinaţie ce nu se
mai recomandă în tehnologiile moderne.
Ramurile de rod, la măr, sunt ramificaţii ale coroanei purtătoare de
muguri micşti. (Fig. 10.1.).

Figura 10.1. Ramurile de rod la măr: 1. – pinten, 2. – ţepuşă, 3. – smicea, 4. –

nuieluşă, 5. – mlădiţă, 6. – bursă, 7. – vatră de rod (după Cepoiu, 2000).

După modul de ramificare şi după dominanţa unor tipuri de

fructificare, soiurile de măr se pot împărţi în două grupe:
-grupa soiurilor spur (Golden-spur, Starkrimson, Yellow-spur,
Wagener, Generos), cu ramificaţii scurte garnisite cu formaţiuni fructifere tot
scurte numite ţepuşe; (mai rar nuieluşe sau mlădiţe), inserate pe ramurile de
schelet sau semischelet, ţepuşe care formează mai întâi burse şi apoi, după
mai mulţi ani, vetre de rod. Coroana pomilor este mai puţin ramificată, mai
strânsă, dar internodurile sunt mai scurte şi astfel frunzişul este mai bogat.
Aceste soiuri sunt preferate de pomicultori pentru volumul redus de tăieri,
fructificare abundentă, cu densitate mai mare de pomi la hectar, eficienţă şi
uşurinţă în aplicarea tratamentelor fitosanitare.
-grupa soiurilor standard, în care se încadrează majoritatea soiurilor
de măr, cu ramificaţii mai lungi, cu mai multe nuieluşe şi mlădiţe ca ramuri
de rod. Volumul coroanei este mai mare decât la tipul spur şi mai dens
necesitând tăieri mai severe şi stropiri mai abundente. În producţia pomicolă
soiurile standard sunt încă dominante.
Ca ramuri de rod în devenire la măr sunt smiceaua şi pintenul, care nu
sunt încă purtătoare de muguri micşti.
Fructificarea
Mărul are muguri micşti din care, primăvara târziu (aprilie-mai), se
deschide câte o inflorescenţă (5 flori, de regulă) şi o rozetă de frunze însoţită
105
de un lăstar. Floarea este hermafrodită normală, dar aproape toate soiurile de
măr sunt autosterile. Numai câteva soiuri sunt autofertile sau parţial
autofertile (Golden, Jonathan, Parmen, De Kalter, Renette), dar majoritatea
soiurilor sunt interfertile (tabelul 10.3.).

Tabelul 10.3. Polenizatori pentru principalele soiuri de măr cultivate în

România (după Branişte, 2003)

Nr.crt. Soiul Polenizatori recomandaţi

1 Remus Romus 1, Romus 3
2 Romus 1, Romus 3 Generos, Florina, Prima, Pionier
3 Aromat de vară Jonathan, Golden, Starkrimson
4 Prima Romus 1, Romus 3, Idared, Florina, Generos
5 Pionier Jonathan, Idared, Prima, Florina
6 Frumos de Voineşti Generos, Romus 1, Romus 3, Idared, Prima
7 Jonathan Golden, Prima, Idared
8 Goden delicious Florina, Idared, Jonathan, Pionier
9 Florina Jonathan, Prima, Voinea, Pionier
10 Starkrimson Idared, Golden, Romus 1, Romus 3
11 Delicios de Voineşti Golden, Jonathan, Idared, Florina
12 Idared Jonathan, Golden, James Grieve
13 Delia Jonathan, Golden, Idared
14 Fălticeni Starkrimson, Golden
15 Generos Prima, Pionier, Romus 3 Jonathan

Pentru o bună polenizare şi fecundare este necesar ca soiurile cultivate

într-o parcelă să aibă aceeaşi perioadă de înflorire, în care temperatura să
fie cuprinsă între 5 şi 25ºC şi să nu se facă stropiri cu pesticide. Polenul
este transportat de la o floare la alta cu ajutorul insectelor, sau al vântului.
După polenizare şi fecundare (5 - 8 zile), începe dezvoltarea seminţelor şi
a fructelor. La începutul lunii iunie are loc o cădere fiziologică a fructelor
care nu au seminţe, care au seminţe mai puţine, sau pe care pomul nu le
poate hrăni. Această cădere este dirijată hormonal, iar după aceasta
fructele nu mai cad până la maturitate, decât accidental.
Precocitatea (vârsta intrării pe rod) depinde în primul rând de soi, dar
este puternic influenţată de portaltoi şi de tehnologia de cultură. Astfel merii
altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă (M27, M9, M26) au fructe
începând cu anul 2 de la plantare, anul 3 fiind deja an de rod, dacă şi
tehnologia de cultură este corespunzătoare. Cu cât vigoarea portaltoilor este
mai mare (portaltoi generativi), cu atât intrarea pe rod întârzie, ajungând până
la 6 - 7 ani de la plantare.
Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă de asemenea
caracteristici ale combinaţiei soi-portaltoi, la care se adaugă agrotehnica
aplicată. Dintre soiurile cele mai productive amintim: Golden delicious,
106
Frumos de Voineşti, Idared, Florina, iar soiuri mai puţin productive sunt:
Mutsu, Jonathan, Renette de Canada. Portaltoii vegetativi de mică vigoare
asigură o mai bună calitate fructelor. O plantaţie intensivă de măr poate
realiza o producţie de fructe de 40-60 t/ha şi chiar mai mult. Potenţialul
productiv este o însuşire complexă, care este determinată genetic de baza
ereditară a soiului, dar este mult influenţată de condiţiile pedoclimatice ale
zonei de cultură. Alternanţa de rodire, care este o tendinţă a multor soiuri de
măr, se atenuează prin efectuarea unei agrotehnici susţinute cu aplicarea
fertilizării, irigării, tăierilor de fructificare, normării rodului, tratamentelor
fitosanitare, etc.
Normarea chimică şi /sau manuală a încărcăturii de rod se recomandă
la soiurile care au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe (grupa soiurilor
spur, dar nu numai), pentru a preveni epuizarea pomilor şi pentru formarea
fructelor de calitate. Rărirea chimică se poate aplica, în timpul înfloritului,
după înflorit (1 – 2 zile), sau când fructele au 10 - 15 mm în diametru, în
funcţie de produsul chimic folosit. Rărirea manuală, singură sau în
completarea răririi chimice, se poate aplica la aproximativ 40 de zile de la
deplina înflorire, adică până la inducţia florală şi după căderea fiziologică (10
- 15 iunie) a fructelor legate, dar care nu se mai pot dezvolta normal din cauze
fiziologice, rămân mai mici şi apoi cad. La fiecare inflorescenţă se lasă
fructul central şi eventual încă unul care este mai dezvoltat (Chiţu, 1998).
Ciclul anual al mărului cuprinde, ca de altfel la toate speciile pomicole
din climatul temperat, două perioade distincte: perioada de vegetaţie şi
perioada de repaus.
Perioada de vegetaţie are câteva fenofaze de creştere şi fructificare, de
care este bine să se ţină seama în tehnologia de cultură a acestei specii
pomicole.
a)- fenofazele creşterii:
-dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe de obicei la
sfârşit de aprilie şi sfârşeşte cu formarea primelor 4 - 5 frunze pe lăstar; este o
creştere lentă şi se face în principal pe seama substanţelor de rezervă existente
în pom.
-creşterea intensă a lăstarilor se caracterizează prin alungirea lăstarilor,
sporirea numărului de frunze şi formarea mugurilor pentru anul viitor; planta
începând să asimileze mult prin fotosinteză şi să extragă intens apa cu sărurile
minerale din sol. Bilanţul acumulare-consum de substanţe organice este
relativ unitar. Calendaristic, această fază se încheie către sfârşitul lunii iulie.
-încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe când adausul de
creştere de la o zi la alta este în scădere şi se termină când în vârful lăstarilor
apare mugurele apical (terminal). În această fază internodurile sunt mai
scurte, suprafaţa limbului frunzelor formate este mai mică, iar pe întreg
pomul fotosinteza este maximă.

107
 -coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru repaus începe cu definitivarea
mugurelui apical şi se termină cu căderea frunzelor (în luna noiembrie).
Procesele de acumulare a substanţelor de rezervă sunt intense, deşi
consumurile sunt încă destul de mari.
b)-fenofazele fructificării:
- înfloritul şi legarea fructelor corespunde cu dezmuguritul mugurilor
vegetativi şi începutul creşterii lăstarilor şi are loc în principal tot pe seama
substanţelor de rezervă din pom.
- creşterea fructelor, începe odată cu creşterea intensă a lăstarilor,
necesitând consum mare de substanţe organice pe care plantele trebuie să le
aibă la dispoziţie pentru a forma fructe multe şi mari.
- diferenţierea mugurilor micşti pentru producţia anului viitor, începe cu
inducţia florală ce are loc la sfârşit de iunie-început de iulie şi continuă cu
formarea în muguri a primordiilor florii. De acest proces depinde în bună
măsură producţia de fructe a anului următor.
- Maturarea fructelor este diferită ca durată şi epocă de la un soi la altul.
Ea începe atunci când fructele nu mai cresc în volum, iar în pulpă au loc o
serie de procese chimice şi biochimice de acumulare şi transformare a unor
componente.
Procesele de creştere şi fructificare sunt în strânsă corelaţie, cunoaşterea
acestora fiind utilă în aplicarea corectă şi la timp a unor lucrări tehnologice
care să ajute pomii în formarea unor recolte bune.
Perioada de repaus relativ începe la căderea frunzelor, care are loc după
cum s-a amintit la sfârşit de noiembrie şi se termină în primăvară, când
mugurii încep să se umfle (să crească). În această perioadă se pot face
înfiinţări de plantaţii, tăieri de formare şi de rodire, unele tratamente
fitosanitare specifice.
Durata de viaţă a mărului este, de asemenea, diferită în funcţie de soi, dar
mai ales în funcţie de portaltoi. Pomii altoiţi pe M27, M9, trăiesc 20 - 25 de
ani, cei altoiţi pe MM106 sau A2, trăiesc 40 - 50 de ani, iar cei altoiţi pe
portaltoi generativi pot trăi 60 - 70 de ani şi chiar mai mult (Teaci şi colab.,
1985). Nici aici nu poate fi omisă influenţa condiţiilor de viaţă oferite
(tehnologie, climă).

10.1.6. Particularităţi ecologice

Temperatura. Mărul creşte şi rodeşte bine în regiuni cu temperatură
medie anuală de 8 - 11ºC. Porneşte în vegetaţie când în aer sunt peste 8 - 9ºC
(temperatură medie), iar polenul germinează foarte bine între 20 şi 25ºC. În
perioada de repaus poate rezista până la –30ºC, chiar –35ºC. Florile mărului
în faza de boboc pot rezista până la –3ºC sau –5ºC, când sunt deschise pot
îngheţa la –2ºC, –2,5ºC, iar imediat după fecundare fructele pot muri la –

108
1,5ºC. Temperaturi nocturne de peste 18 - 20ºC duc la căderea prematură a
fructelor.
Mărul este o specie foarte bine adaptată la climatul temperat,
vegetează bine la 14 - 18ºC (temperatură medie zilnică), în timpul maturării
fructelor alternanţa nopţilor reci cu zilele calde duce la o colorare mai intensă
a fructelor şi la o rezistenţă mai bună la păstrare. Suma gradelor de
temperatură pentru parcurgerea fazelor de vegetaţie este de 3590-3690ºC, în
funcţie de soi.
Lumina. Cerinţele faţă de acest factor sunt considerate a fi moderate în
comparaţie cu alte specii. Mărul poate trăi şi rodi în condiţii de lumină mai
redusă (distanţe mici de plantare, tăieri insuficiente, expoziţii nord-vestice sau
nordice), dar în aceste cazuri creşterile sunt mai firave, fructele sunt mai mici,
mai puţin colorate, fără aroma şi gustul specifice soiului respectiv.
Apa. Mărul se numără printre speciile pomicole cu cerinţe mari faţă de
apă. Se comportă bine în regiuni cu peste 650-700 mm precipitaţii anuale, dar
şi aici are nevoie de irigare de suplinire atunci când, de regulă în climatul
temperat, intervin perioade de secetă (iulie-august). Stresul hidric este mai
greu de suportat de merii altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă cu înrădăcinare
superficială, datorită imposibilităţii acestora de a extrage apa din orizonturile
mai profunde de sol. Umiditatea optimă a solului, pentru măr, este cuprinsă
între 60 - 80% din capacitatea de câmp (CC), determinată pentru tipul de sol
pe care se află plantaţia respectivă, iar umiditatea relativă a aerului este bine
să fie de cca. 65 - 80 %.
Solul este un factor faţă de care mărul este destul de pretenţios, acesta
reuşind să dea producţii ridicate de fructe, pe soluri fertile, profunde, cu
textură lutoasă sau luto-argiloasă, cu pH de 5,5 - 7,3. Cerinţele faţă de sol
sunt şi în funcţie de altitudine sau de regimul de apă. Astfel, în zonele înalte
pomii necesită soluri calde (cu expoziţie sudică), uşoare, drenate bine şi cu
fertilitate moderat-bună (1,5 - 3% humus). Ca tipuri de sol recomandate
pentru cultura mărului sunt cernoziomurile, solurile brune, brun-roşcate
eumezobazice, unele soluri brune argilo-iluviale, , chiar solurile aluviale sau
luto-nisipurile ameliorate. Nu sunt bune solurile grele, cu multă argilă,
compacte, pietroase, sărăturate sau mlăştinoase.

10.1.7. Boli şi dăunători ai mărului.

Mărul este o specie pomicolă care poate avea multe boli sau dăunători.
În continuare se amintesc numai cele mai frecvente şi mai păgubitoare boli:
Rapănul, sau pătarea cafenie (Venturia inequalis), este cea mai
frecvent întâlnită boală care constă în apariţia, cu precădere în anii ploioşi, a
unor pete cafenii-închise pe limbul frunzelor tinere diminuând fotosinteza şi
provocând chiar căderea acestora; fructele afectate rămân mai mici, se
deformează, crapă şi chiar cad prematur dacă nu sunt tratate, compromiţând

109
recolta şi diminuând drastic şi producţia anului următor. Rapănul este o
ciupercă parazită ce se înmulţeşte prin spori odată cu intrarea în vegetaţie a
pomilor.
Făinarea (Podosphera leucotricha) reprezintă o boală întâlnită mai
frecvent la soiurile din grupa Jonathan. Această ciupercă se înmulţeşte şi
proliferează mai rapid în anii mai puţin ploioşi, manifestându-se ca o pâslă
albicioasă pulverulentă ce acoperă florile, vârfurile lăstarilor tineri sau
fructele abia formate, ca şi cum ar fi pudrate cu făină de grâu, putând provoca
sterilitatea florilor, uscarea vârfurilor lăstarilor tineri, fructele rămânând mici
şi deformate.
Monilioza (Monilinia fructigena) este provocată tot de o ciupercă ce
atacă frunzele, lăstarii tineri şi fructele, începând din primăvară şi până la
maturarea fructelor. Organele atacate mor (se brunifică) şi rămân pe pom,
fiind o sursă de infecţie pentru anul următor dacă acestea nu se înlătură.
Arsura bacteriană (Erwinia amylovora şi Pseudomonas siringae) este
provocată de o bacterie care se instalează pe flori sau pe lăstarii tineri,
provocând ofilirea, înnegrirea şi apoi uscarea porţiunilor atacate, putând duce
chiar la pierderea întregului pom. Este bine să se înlăture de pe pom cât mai
repede porţiunile atacate şi apoi arse. Soiuri mai sensibile: Idared, Jonathan,
Generos.
Putrezirea coletului (Phitophtora cactorum) apare la pomii plantaţi pe
solurile mai umede şi reci şi se manifestă prin apariţia, în zona punctului de
altoire (colet), a unei pete brună-ciocolatie pe scoarţă, unde ciuperca
proliferează împiedicând circulaţia sevei. Pomul atacat se debilitează şi în
final moare.
Dăunători
Afidele (Aphis pomi) sunt musculiţe de 1 – 2 mm, de culoare brună
sau verzuie, care iernează ca ouă pe ramuri şi la începutul vegetaţiei ajung
insecte adulte, care trec pe partea dorsală a frunzelor tinere sau pe vârfurile de
lăstari, sugând seva şi provocând răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri,
reducând creşterea acestora, iar dacă atacul este mai puternic sunt afectate şi
fructele, care rămân mici şi deformate. Afidele au mai multe generaţii pe an,
în funcţie de clima anului respectiv.
Viermele merelor (Carpocapsa pomonela sau Cydia pomonela) este
un fluture mic, care iernează ca larvă în crăpăturile scoarţei pomilor, iar din
primăvară evoluează până la stadiul de adult (fluture), apoi depune ouă din
care ies larve ce pătrund în pulpa fructelor cu care se hrănesc, provocând
căderea prematură sau scăderea drastică a calităţii acestora. Poate avea 2 - 3
generaţii în perioada de vegetaţie.
Păduchele din San Jose (Qudraspidiotus perniciosus) este un dăunător
de carantină cunoscut ca fiind foarte periculos, putând provoca chiar moartea
pomilor, dacă nu se aplică tratamente corespunzătoare mai mulţi ani

110
consecutivi în cazul atacurilor masive. Are 2 - 3 generaţii pe an, atacul lui se
manifestă mai întâi pe fructe prin apariţia unor puncte (pete mici) de culoare
gri înconjurate de inele roşcate. Apoi, atacul se manifestă şi pe ramurile tinere
şi, în final, pe toată scoarţa pomului debilitându-l până la uscare.
Păianjenul roşu (Panonycus ulmi) iernează ca ou la baza mugurilor
sau a ramurilor pomilor. Are 6 - 8 generaţii pe an şi se instalează de regulă pe
dosul frunzelor, sugând seva şi debilitând pomul şi fructele acestuia. Aceştia
abia se văd cu ochiul liber, iar în verile secetoase se înmulţesc rapid (câteva
zeci pe o singură frunză).
Gărgăriţa florilor de măr (Antonomus pomorum) apare în livezile
neîngrijite. Insectele prezintă o generaţie pe an, iernează ca adult, iar
primăvara, când pomii încep să vegeteze, se hrănesc cu muguri micşti, depun
ouă în inflorescenţe, care nu se mai deschid şi apoi se usucă. Pot provoca
pagube de recoltă de până la 80 – 90 %. Tabelul 10.4. redă tratamentele
recomandate pentru livezile de măr.

Tabelul 10.4. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura mărului (după

Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

fenofaza/
1: începutul Păduchele din San Jose΄, ouă Oleoecalux 1,5%, sau Oleocarbetox 3%
umflării mugurilor de afide sau de păianjeni
2: începutul Făinare, Gărgăriţa florilor Fungicid: Kumulus 0,3%, sau Bumper 0,03%,
dezmuguritului de măr. sau Sulf muiabil 0,7% şi Insecticid: Carbetox
mugurilor micşti 0,3%, sau Thionex 0,2%, sau Ekalux 0,1%.
3: înainte de Rapăn, făinare, insecte Fungicid: Stroby 0,013%, sau Systhane C
înflorit (muguri defoliatoare, afide. 0,1%, sau Rubigan 0,04%, sau Dithane 0,2%,
în buton roz) sau Captadin 0,3% şi Insecticid: Sumi-alpha
0,04%, sau Zolone 0,2%, sau Fastac 0,02%.
4: începutul Rapăn, făinare, viespea Idem cu tratamentul nr. 3, dar se
scuturării petalelor fructelor, insecte minatoare. recomandă alt insecticid şi alt fungicid
decât cel folosit anterior
5: când fructele au Rapăn , făinare, viermele Idem cu tratamentul nr. 3, dar se
diametrul de 1cm merelor, afide. recomandă alt insecticid sau fungicid
decât cel folosit la tratamentul nr. 4.
6: când fructele Rapăn, făinare, viermele Idem cu tratamentul nr. 3, folosind alternativ
au diametrul de merelor, păduchele din alte produse insecticide sau fungicide aplicate
2-3cm San Jose, afide. anterior. Ca insecticide se recomandă: Ultracid
0,2%, sau Pirinex 0,2%.
7: la 10-15 zile Rapăn, făinare, păianjeni Pt. rapăn: Dithane 0,2%, sau Folpan 0,3%.
de la tratamentul afide. Pt. făinare: Shavit 0,05%, sau Krathane 0,1%.
nr. 6 Pt. păianjen: Demitan 0,07%, sauOmite 0,1%.
Pt. afide: Faster 0,03%, sau Fastac 0,03%.
8: la 10-15 zile Rapăn, făinare, păduche Idem cu tratamentul nr. 6, dar cu alte
de la tratamentul din San Jose, insecte produse insecticide şi fungicide decât cele
nr.7 defoliatoare şi minatoare folosite atunci.
9: la 10-15 zile Rapăn, făinare, viermele Fungicid: Folpan 0,3%, sau Captadin 0,3% şi

111
 de la tratamentul merelor, păianjeni. Bumper 0,03%, sau Kumulus 0,3%.
nr. 8. Insecticid: Karate 0,03%, sau Sumi-alpha
0,04% şi Mitigan 0,2%, sau Mitac 0,2%.
10: la 10-15 zile Boli de depozitare, Topsin 0,1%, şi Dithane 0,2%, sau
după tratamentul rezistenţă la păstrare Benlate 0,1%, sau Eupharen 0,2%.
nr.9.(15-20 zile
înainte de recolt.)
11: după căderea Arsura bacteriană, Fungicid cupric: Zeamă Bordeleză 1,5 – 2
frunzelor, la temp. monilioză, diferite %.
> 0ºC cancere

Notă: Numărul de tratamente poate fi mai mare sau mai mic în funcţie
de condiţiile climatice ale fiecărui an, condiţii care pot favoriza înmulţirea
peste normal a unor boli sau dăunători (atunci când sunt ani ploioşi se
înmulţesc bolile, iar când sunt ani secetoşi se înmulţesc dăunătorii).
Produsele pesticide se pot schimba, în fiecare an apărând produse noi.
Figura 10.2. prezintă un aspect din timpul efectuării tratamentelor fitosanitare
în livezi.

Figura 10.2. Executarea tratamentelor fitosanitare cu pompa tractată.

10.1.8. Particularităţi tehnologice.

Pentru înfiinţarea unei livezi, sau pentru plantarea câtorva pomi într-o
grădină de lângă casă, trebuie să se aibă în vedere recomandările prezentate în
Capitolul V, care sunt valabile pentru orice specie pomicolă.
Pentru plantare este bine să se folosească material săditor (pomi
altoiţi) din pepinierele autorizate, care garantează calitatea şi autenticitatea
soiurilor şi portaltoilor solicitaţi de beneficiari.
Alegerea soiurilor şi portaltoilor se face în funcţie de preferinţele
gustative, de destinaţia producţiei de fructe, de perioada de coacere şi

112
valorificare a producţiei, de asigurarea polenizării între soiuri, de densitatea
de plantare pe care ne-o propunem. Astfel se pot alege soiuri de măr de vară,
de toamnă, sau de iarnă, iar pentru o bună polenizare a florilor se recomandă
intercalarea unui soi polenizator la 5 - 8 rânduri cu soi de bază, păstrând
această proporţie şi la cei câţiva pomi plantaţi într-o grădină de lângă casă.
Dacă se doreşte înfiinţarea unei livezi de mare densitate (1500-3000
pomi/ha şi chiar mai mult), unde se poate aplica o tehnologie intensivă de
cultură, cu o durată mai mică de exploatare (10 - 12 ani); se folosesc pomi
altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă, care să inducă şi intrarea mai rapidă pe
rod, iar dacă se preferă o livadă cu pomi mai viguroşi, plantaţi la distanţe mai
mari, se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi mai viguroşi, cu intrare mai târzie
pe rod (la 4 - 5 ani), cu durată mai mare de exploatare, dar mai greu de
întreţinut şi de recoltat.
Distanţele orientative de plantare pentru o livadă de măr sunt redate în
tabelul 10.4.

Tabelul 10.4. Distanţe orientative de plantare pentru livezi de măr

Grupa de Portaltoi Distanţe de plantare (m) Număr de

soiuri Între rânduri Între pomi pe pomi/ha
rând
Spur M27, M9 3-3,5 1 -1,5 1905-3333 →
M26 3,5-4 1,5-1,8 1389-1905
MM106 3,5-4 1,8-2,5 1000-1587
Standard M9, M26 3,5-4 1,8-2,5 1000-1587
MM106, M7 4 2,5-3 833-1000
M111, A2 4-4,5 3-3,5 635-833

Notă: La stabilirea distanţelor de plantare trebuie să se aibă în vedere

şi gradul de fertilitate naturală a solului, panta terenului şi forma de coroană
propusă a se crea.
Astfel, pe un teren plan, cu un sol profund şi fertil, distanţele de
plantare pot fi mai mari decât pe un teren în pantă, cu un strat subţire de sol şi
sărac în substanţe nutritive. De asemenea, dacă pomii vor fi conduşi în
Palmetă, vor fi plantaţi la distanţe puţin mai mari pe rând, decât dacă pomii
vor fi conduşi în Fus, de exemplu.
Plantarea mărului este bine să se facă toamna, după căderea frunzelor
şi în ferestrele iernii, atunci când solul nu este îngheţat şi permite executarea
gropilor de plantare.

113
 Plantarea de primăvară (înainte de pornirea în vegetaţie) poate avea un
procent de prindere mai scăzut şi o creştere mai redusă a lăstarilor în anul
plantării. Imediat după plantare, axul (tulpina) se scurtează la înălţimea dorită
în funcţie de forma de coroană aleasă pentru formare şi se instalează
mijloacele de susţinere a pomilor.

Lucrări de întreţinere în livezile de măr

Lucrările solului.
După înfiinţare, pe terenurile relativ plane, este indicat ca solul să fie
întreţinut timp de 2 - 3 ani ca ogor lucrat prin discuiri repetate (3 - 4) în
sezonul de vegetaţie, pentru ca ierburile să nu concureze cu pomii pentru
hrană, mai ales atunci când aceştia au un sistem radicular încă nedezvoltat.
Apoi, intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează prin semănare cu
specii ierboase, ca Lolium sau Festuca, în amestec cu Trifolium, care se
cosesc repetat la înălţime mică (20 - 25cm) şi se lasă pe teren ca îngrăşământ
verde, natural. Înierbarea poate fi şi naturală, cu specii spontane existente,
înierbare care nu este însă uniformă ca densitate şi mărime.
Sub rândurile de pomi, o bandă de sol de 80 – 100 cm lăţime se
menţine fără buruieni prin lucrări mecanice, în primii 2 - 3 ani de la plantare,
apoi prin erbicidări, lucrări mecanice sau mulcire.
Dintre erbicidele ce se pot folosi se amintesc: Simanex 3 - 4 l/ha ,
Simadon 6 - 8 l/ha, Caragard 6 - 8 l/ha, care sunt erbicide preemergente şi
Fusilade 4 kg/ha, Gramoxone 3 - 4 l/ha, Galant 4 - 5 kg/ha, Roundup 3 - 4
l/ha, care sunt erbicide postemergente (Perianu, 2004)
Pe terenurile în pantă, cu expunere la eroziunea de suprafaţă a solului,
intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează încă din primul an şi se
aplică fertilizări faziale, suplimentare la sol, pentru a suplini concurenţa
ierburilor la consumul de elemente fertilizante.
Tăieri. Mărul este specia pomicolă care se pretează la orice formă de
coroană. Răspunde foarte bine la tăierile aplicate, putându-se crea din coroana
lui o multitudine de forme mai mult sau mai puţin artistice.
Totuşi, dintre formele de coroană amintite în Capitolul VI, se
recomandă cu precădere Fusul, Axul vertical, Ypsilonul, cu sau fără mijloace
de susţinere individuală sau pe spalier. Principiile şi normele tehnice de bază
enumerate în acelaşi capitol despre tăieri se aplică întru totul la specia măr.
Tăierile în verde asociate cu palisări, ciupiri, pliviri de lăstari sunt
benefice pentru formarea coroanelor dorite şi, în special, pentru sporirea
inducţiei mugurilor de rod, pentru creşterea cantitativă şi calitativă a fructelor.
Astfel, tăierile în uscat, care se pot aplica în toată perioada de repaus
vegetativ, vor fi mai reduse şi nu va fi necesară înlăturarea masivă a unor
creşteri în care pomul a investit energie şi a înmagazinat substanţe de rezervă.

114
 Tăierile de formare, sunt cele care se aplică în primii 3 - 4 ani de la
plantare şi care au drept scop principal definitivarea formei de coroană aleasă
şi favorizarea diferenţierii mugurilor de rod. Se proiectează şi se consolidează
ramurile de schelet ale pomului. Se recomandă două-trei intervenţii în verde
pe an.
Prima intervenţie se efectuează când lăstarii au 8 - 10 cm lungime,
suprimând lăstarii concurenţi, plasaţi deasupra sau dedesubtul ramurilor de
schelet, precum şi pe cei care nu au între ei spaţii minime de 12 - 15 cm.
A doua operaţie în verde se face în iunie, când se palisează pe poziţiile
dorite lăstarii care vor forma scheletul pomului, şi se corectează (se măresc)
unghiurile de ramificare a lăstarilor pentru stimularea diferenţierii pe aceştia a
mugurilor de rod.
A treia lucrare în verde se face în iulie-august, când se palisează noile
creşteri ale lăstarilor şi se elimină sau se scurtează creşterile inutile.
Pe lângă aceste intervenţii de bază, este bine să se mai aplice, acolo
unde este necesar, şi alte operaţii de corectare a creşterii (ciupiri, dresări,
înclinări) ale unor lăstari.
Tăierile de fructificare. Mărul necesită tăieri de fructificare în fiecare
an. Tăierile la 2 - 3 ani nu asigură producţii constante şi chiar accentuează
alternanţa de rodire.
La soiurile de tip standard, tăierile de fructificare se vor axa în special
pe rărirea ramurilor şi nu pe scurtarea lor care ar intensifica şi mai mult
creşterile vegetative şi îndesirea exagerată a coroanei în detrimentul
fructificării.
Arcuirea unor ramuri anuale în vederea formării pe acestea a
mugurilor de rod, este necesară în fiecare an.
După mai mulţi ani, ramurile de semischelet se alungesc, se
epuizează şi atârnă în coroană, iar formaţiunile de rod de pe aceste ramuri se
îndesesc şi îmbătrânesc. Astfel, este necesară scurtarea sau chiar suprimarea
la 3 - 4 ani a unora dintre aceste ramuri, pentru a le înlocui treptat cu altele
tinere (fig. 10.3.).
Nevoia de lumină face ca noile ramuri de rod să apară spre periferia
coroanei pomului şi în etajul superior, ducând treptat la degarnisirea şi
debilitarea etajului inferior al coroanei.
Pentru a păstra un echilibru de creştere şi fructificare în întreaga
coroană este necesară asigurarea prin tăieri a pătrunderii luminii spre toate
porţiunile din coroană şi în apropierea formării rodului de axul pomului.

115
Figura 10. 3. Scurtarea ramurilor de semischelet. Săgeţile indică locul de unde se pot
face tăierile

La soiurile de tip spur arcuirea ramurilor anuale nu este atât de

necesară. Pomii au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe încă din primii ani,
iar sub greutatea rodului ramurile se arcuiesc singure. Creşterile anuale sunt
mai reduse, iar pentru stimularea lor sunt necesare şi unele scurtări ale
ramurilor anuale. În general, la soiurile de măr de tip spur, tăierile trebuie să
urmărească stimularea creşterilor vegetative de reînnoire a coroanei, pe de o
parte şi temperarea (normarea) şi reîntinerirea formaţiunilor fructifere, pe de
altă parte.
Fiecare ramură de rod a mărului necesită un tratament diferenţiat.
Astfel, pintenii şi ţepuşele nu se scurtează, ci se răresc la 8 - 10 cm una de
alta. Smicelele, de regulă, nu se scurtează, mai ales la începutul perioadei de
rodire; acestea se garnisesc cu ţepuşe şi pinteni. După ce se realizează această
garnisire se poate reduce ramura (devenită acum de semischelet), deasupra a
3 - 4 pinteni sau ţepuşe situate la baza ei. Nuieluşele nu se scurtează decât în
cazuri excepţionale, când rodul este deosebit de abundent, ci doar se răresc la
15 - 18 cm între ele. Mlădiţele, de regulă, nu se scurtează, ci se răresc ca şi
nuieluşele. Scurtarea mlădiţelor se aplică numai atunci când poartă pe ele mai
mult de 4 - 5 muguri micşti. Ramificaţiile fructifere (vetrele de rod) pot fi
scurtate până la o singură ramură cu rod (ţepuşă, nuieluşă, mlădiţă) sau o
singură ramură de rod în devenire (smicea, pinten). Tăierile şi intervenţiile
specifice din timpul vegetaţiei se fac anual, în mod obligatoriu, ca şi tăierile
în uscat.

116
 Pentru o bună fructificare, mărul trebuie să aibă lăstari de peste 30 –
40 cm lungime, astfel ca la fiecare fruct să revină în medie 30 - 40 de frunze,
iar mugurii micşti să reprezinte aproximativ 30 - 40 % din totalul mugurilor
de pe pom (Şuta, 1984).
Fertilizarea, este una dintre verigile tehnologice cu consecinţe
importante asupra cantităţii şi calităţii producţiei de fructe. Este bine ca
fertilizările să se aplice în funcţie de tipul de sol şi de conţinutul acestuia în
elemente nutritive de bază, de vârsta plantaţiei, de potenţialul productiv al
livezii. Cercetările efectuate au dovedit că, la măr, pentru producerea a 40 t de
fructe la hectar se consumă circa 95 kg de azot, 40 kg de fosfor, 12 kg de
potasiu, 26 kg de calciu, 29 kg de magneziu şi alte microelemente (sulf, fier,
bor, mangan, zinc, cupru, molibden, clor, sodiu, titan), în cantităţi mult mai
mici (Lazăr, 1982).
Livezile tinere au nevoie mai multă de azot, apoi la intrarea pe rod se
consumă în cantităţi mari şi fosforul şi potasiul. Dozele orientative la
fertilizare pentru specia măr sunt:
- În anul I, 100-120 kg/ha azot, 80-100 kg/ha fosfor şi 80-100 kg/ha
potasiu.
- În anul II, 120-150 kg/ha azot, 100-150 kg/ha fosfor şi 100-120 kg/ha
potasiu
- În anul III şi în următorii ani, 150-250 kg/ha azot, 150 -200 kg/ha
fosfor şi 120-180 kg/ha potasiu
Este benefică suplimentarea periodică (la 2 - 3 ani) cu gunoi de grajd 30 -
40 t/ha, aplicat toamna sub rândurile de pomi şi încorporat în sol prin lucrări
mecanice.
Azotul, fiind uşor solubil, intră rapid în soluţia solului de unde este
absorbit de rădăcini, dar poate fi şi „spălat” (levigat), antrenat de apă prin
scurgeri de suprafaţă sau în adâncime, fiind astfel pierdut pentru plante dacă
este administrat o singură dată şi în cantităţi mari. Aplicarea azotului la sol se
face în mai multe etape pe parcursul perioadei de vegetaţie începând din
primăvară şi până în toamnă, tocmai pentru a preveni pierderea acestuia din
sol şi poluarea apelor freatice sau de suprafaţă. Fosforul şi potasiul fiind mai
greu solubile se pot administra într-o singură tranşă, de regulă toamna, şi se
recomandă a fi încorporate în sol, unde se înmagazinează.
În ultimii ani sunt folosite fertilizările suplimentare foliare, aplicate
prin stropiri pe frunze cu soluţii nutritive şi fertirigarea, adică aplicarea
îngrăşămintelor chimice solubile în apă, odată cu apa de irigaţie, în perioada
de vegetaţie. Acestea aduc sporuri semnificative de producţie şi o calitate mai
bună a fructelor. Diagnoza foliară, testul de nutriţie aplicat la frunză, relevă o
nutriţie echilibrată atunci când se constată un conţinut de 2,6 % azot, 0,22 %
fosfor, 1,6 % potasiu, 0,3 % magneziu, calculate la substanţa uscată.(
Drăgănescu 1996).

117
 Uscarea pronunţată a solului constituie un factor limitativ al
producţiei de fructe, iar aplicarea irigaţiei are un rol hotărâtor în regiunile cu
precipitaţii sub 600 mm/an. Irigarea se recomandă şi în zonele în care
precipitaţiile ajung la 700-900 mm/an, dar sunt inegal repartizate în timp, în
condiţiile existenţei unei livezi profitabile. Normele de udare şi de irigare
diferă în funcţie de deficitul de umiditate existent în sol, de vârsta plantaţiei,
de vigoarea portaltoiului folosit la altoirea pomilor respectivi, de încărcătura
de fructe. Se pot aplica 3 - 6 udări într-un sezon de vegetaţie, cu norme de
200 - 550 m³/ha (Tănăsescu, 1999), în funcţie şi de metoda de administrare a
apei (picurare, microaspersiune, aspersiune). În climatul temperat continental
din ţara noastră, apar frecvent perioade de deficit de apă în sol în perioada
iulie-august, tocmai când trebuie să crească fructele mărului.
Dacă în această perioadă nu se aplică irigarea, fructele rămân mai
mici, sunt nehrănite suficient datorită scăderii intensităţii fluxului de sevă din
plante din cauza lipsei de apă. Înainte de declanşarea campaniei de recoltare,
la mărul de iarnă (sfârşit de septembrie), ploile care vin după o perioadă de
secetă provoacă o mărire bruscă a celulelor fructelor, determinând creşterea
rapidă în volum, dar şi o slăbire a rezistenţei la păstrare a acestora şi un gust
mai fad.
Instalaţiile de irigare cu care sunt dotate livezile de măr pot fi utilizate,
pe lângă aplicarea normelor de udare şi la administrarea de îngrăşăminte
chimice solubile în apa de irigare (fertirigare), aşa cum s-a amintit mai sus.

10.1.9. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea merelor

Recoltarea se face la momentul optim, caracteristic fiecărui soi. La
soiurile de vară momentul recoltării coincide cu cel de consum, iar la soiurile
de toamnă sau de iarnă recoltarea precede consumul, cu o perioadă mai scurtă
sau mai lungă în funcţie de soi şi de condiţiile de păstrare. Momentul
culesului se stabileşte pe baza unor indicatori chimici (testul amidonului,
testul iodului), schimbarea culorii epidermei şi a seminţelor, scăderea
fermităţii pulpei, căpătarea gustului caracteristic soiului respectiv, uşurinţa
desprinderii de pe ramură. Merele se culeg cu mâna, având grijă să nu se bată
sau să se lovească între ele, şi se aşează în lăzi, coşuri, containere pentru
transport şi depozitare. Mărul se desprinde din pom prin uşoară răsucire şi
ridicare, ca să nu se rupă ramura sau mugurii formaţi pe ea. La cules se face şi
sortarea pe calităţi în funcţie de mărimea şi de sănătatea fructelor.
Păstrarea merelor se face în lăzi sau containere speciale aşezate în
depozite cu celule frigorifice cu atmosferă controlată (temperatură 3 - 4ºC,
umiditate relativă a aerului 85 - 90 % , concentraţia de CO2 de 3 - 4 % , de O2
de 3 - 4 %), unde durata de păstrare poate ajunge la peste 200 de zile, sau în
beciuri, magazii, silozuri, unde durata de păstrare poate fi satisfăcătoare.

118
 Valorificarea merelor poate fi foarte profitabilă dacă acestea sunt
mari, sănătoase, sortate pe categorii de calitate, cu gustul şi culoarea
caracteristice soiului respectiv. Din aceste puncte de vedere standardele
europene de piaţă impun parametri bine stabiliţi, în care fructele trebuie să se
încadreze. În ultimii ani s-a manifestat dorinţa consumatorilor de a cumpăra
fructe netratate chimic (ecologice), mai sănătoase pentru om, dar şi la aceste
fructe se cer calităţi comerciale ca: aspect, mărime, gust, comparabile cu cele
tratate chimic, ori acestea sunt extrem de greu de obţinut în condiţii de
netratare chimică. Acolo unde consumatorii sunt avizaţi asupra produselor
ecologice, dorinţa lor de a cumpăra este mare şi sunt dispuşi să ofere un preţ
bun.

10.2. CULTURA PĂRULUI

10.2.1. Originea şi arealul de cultură

Ca şi fratele său mărul, părul (Pyrus sativa) face parte din grupa
speciilor Sămânţoase, familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae, genul Pyrus.
Se cunosc astăzi peste 6 000 de soiuri de păr, cultivate mai mult sau mai
puţin, dar existente în colecţii şi culturi de concurs. Locul de origine al
părului, atestat cu 4 000 de ani înainte de Christos, este încă incert, în schimb
există cu certitudine trei centre genetice situate în Europa, Asia şi nordul
Africii. Specia Pyrus communis care îşi are originea în Europa, este cea mai
răspândită şi din ea s-au creat o multitudine de soiuri de păr de calitate
superioară celor obţinute din alte specii. Alte specii occidentale de păr care s-
au folosit mai mult în selecţia de portaltoi sunt: Pyrus cordata, Pyrus
salicifolia, Pyrus amygdaliformis, Pyrus elaeagrifolia, Pyrus nivalis. Dintre
speciile de păr originare din Asia se amintesc: Pyrus serotina, Pyrus
pyrifolia, din care s-au obţinut soiuri pentru fructe şi portaltoi, în special
pentru clima caldă şi umedă, Pyrus ussuriensis, cu soiuri rezistente la ger,
Pyrus bretschneideri, folosit în ameliorare pentru productivitate şi rezistenţă
la boli, Pyrus betulaefolia, Pyrus serrulata, Pyrus phaeocarpa.
Cultura părului este concentrată în zona Europei, Americii de Nord,
Asiei, Africii de Sud şi Australiei de Sud. Producţia mondială de pere se
ridică la peste 17 000 000 t, ceea ce reprezintă circa 3 % din producţia
mondială de fructe şi struguri.
În prezent, părul se cultivă pe ambele emisfere ale Pământului, din
sudul Suediei şi Canadei până în Australia şi ocupă locul doi (după măr)
dintre speciile de climat temperat. Ţări mari cultivatoare de păr sunt: China,
Italia, SUA, Spania, Argentina, Germania, Japonia, Coreea, Turcia, Chile.

10.2.2. Importanţa culturii părului.

119
 Părul este o specie pomicolă longevivă, cu productivitate foarte bună
şi cu fructe de o aleasă calitate. Compoziţia chimică complexă a perelor
(tabelul 10.5.), suculenţa, aroma şi savoarea deosebită conferă perelor o
calitate aparte, fiind considerate fructe elegante, de lux.

Tabelul 10.5. Compoziţia chimică a perelor

Nr.crt. Substanţa Compoziţia (g/100g fruct proaspăt)

1 Apă totală 75,5-84,5
2 Zaharuri totale 10,4-14,6
3 Aciditate totală 0,23-0,54
4 Substanţe pectice 0,46-0,60
5 Substanţe proteice 0,27-0,70
6 Celuloză totală 1,40-2,56
7 Potasiu (K) 126 mg %
8 Fosfor (P) 15 mg %
9 Calciu (Ca) 10 mg %
10 Vitamina A 0,032 mg %
11 Vitamina C 4,60,43 mg %
12 Vitamina E 0,43 mg %
13 Vitamina PP 0,22 mg %

Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice,

reconfortante, mineralizante, vitaminizante, răcoritoare. Din pere se prepară
compot, nectar, dulceaţă, gem, suc, sirop, marmeladă, gelatină, ţuică, fructe
uscate. Perele sunt în general mai sensibile la transport şi la păstrare decât
merele, de aceea sub raportul rentabilităţii, cultura părului se situează sub cea
a mărului.

10.2.3. Cultura părului în România.

În România cultura părului ocupă locul trei după prun şi măr, cu o
suprafaţă de peste 6 000 ha, dintre care până la 2 000 ha sunt cultivate în
sistem intensiv, iar restul suprafeţelor se găsesc în livezi clasice şi în grădini
particulare. Producţia anuală de pere se ridică la peste 75 de mii de tone.
Dintre judeţele cu pondere mai însemnată în producţia de pere se
numără: Argeş, Dâmboviţa, Bacău, Bihor, Neamţ, Buzău, Iaşi, Suceava. În
prezent aproximativ 80 % din producţia de pere provine din gospodăriile
particulare. Ca suprafaţă şi producţie, România ocupă în Europa şi în lume un
loc neonorant având în vedere condiţiile pedoclimatice destul de favorabile
cultivării acestei specii pomicole.
În ultimii ani însă cultura părului, în special în sistem intensiv, pierde
teren în continuare datorită problemelor generate de lipsa unor portaltoi de
vigoare redusă şi cu afinitate bună cu majoritatea soiurilor valoroase existente
120
în cultură, precum şi datorită reducerii preocupărilor de creare şi ameliorare a
unor soiuri de tip spur care să aibă afinitate cu gutuiul ca portaltoi şi care să
aibă rezistenţă sporită la boli şi dăunători (Arsura bacteriană, Psyla).

10.2.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri).

Baza biologică a culturii părului o reprezintă, ca şi la măr, pomul
altoit, produs al simbiozei dintre soi şi portaltoi. Aproape toate soiurile de păr
au dat rezultate foarte bune când au fost altoite pe păr sălbatic sau pe păr
franc, însă talia mare a pomilor, neuniformitatea şi intrarea târzie pe rod (la 5
- 6 ani) a făcut ca treptat să se renunţe la astfel de altoiri în favoarea altoirii pe
gutui pentru plantaţii intensive, de mare densitate, uniformitate şi vigoare
redusă. Soiurile care alcătuiesc sortimentul speciei Pyrus sativa provin din
mai multe specii spontane (Pyrus piraster, P. ussuriensis, P. nivalis, P.
serotina, P. elaegrifolia).
Portaltoii părului, sunt selecţionaţi în acest scop din acelaşi gen
(Pyrus), sau din genul Cydonia (gutui). Părul are portaltoi mai puţin numeroşi
decât mărul şi se împart pe categorii de vigoare (viguroşi, mijlocii şi mici),
vigoare pe care o imprimă şi soiurilor cu care se asociază. După modul de
înmulţire portaltoii părului sunt generativi (din seminţe) şi vegetativi (din
marcote sau butaşi).
Portaltoi generativi. Părul sălbatic (Pyrus piraster) este rezistent la
condiţii mai vitrege de sol şi climă, vigoare mare, neuniformitate, intrare
târzie pe rod. În prezent, se foloseşte foarte puţin în plantaţii compacte de păr.
Părul franc (Pyrus sativa), are o mare neuniformitate în plantaţii şi o
vigoare mare în general, nerecomandat pentru livezi intensive, de mare
densitate, prezintă însă o bună afinitate cu toate soiurile de păr, fiind rezistent
la secetă, ger şi la unele boli.
La noi în ţară se folosesc drept portaltoi franc diferite soiuri locale de
păr (Harbuzeşti, Alămâi, Popeşti, Pepenii, Cu miezul roşu). În pomicultura
actuală nu se mai recomandă folosirea ca portaltoi a părului franc, decât în
mod izolat.
Ca portaltoi generativi pentru păr se mai pot utiliza şi alte specii ca:
Pyrus amygdaliformis, P. elaegrifolia, P. ussuriensis, P. pirifolia, P.
betulaefolia, P. caucasica, portaltoi de vigoare mare, neuniformi şi cu diferite
adaptări specifice locului de origine, de asemenea puţin folosiţi în
pomicultura de performanţă.
Portaltoi vegetativi, cu vigoare mijlocie sau mică şi care imprimă
plantaţiilor de păr o mare uniformitate, provin din diferite tipuri de gutui
selecţionate mai întâi în Franţa, la Angers, apoi şi în alte ţări printre care şi
Romania. Din gutui au fost selecţionate numeroase tipuri de portaltoi
clasificaţi în 7 clase (A,B,C,D,E,F,G), din care se foloseşte pe scară largă
121
tipul A (de Angers, cel mai utilizat), tipul B (englezesc comun) şi tipul C cu
vigoare foarte slabă. În ţările europene gutuiul este folosit ca portaltoi în
proporţie de 90 % în Franţa, 75 % în Italia, Germania, Anglia, 65 % în
Romania.
Pomii altoiţi pe gutui sunt mai precoci (rodesc din anul 3 de la
plantare), mai uniformi, productivi, au fructe de calitate mai bună, se pot
îngriji şi recolta mai uşor. În schimb sunt mai sensibili la secetă, la ger, la
dezrădăcinare, la solurile calcaroase şi la unele boli. Problema altoirii pe
gutui o constituie afinitatea acestuia cu unele soiuri de păr, astfel:
-Au afinitate bună: Untoasă Hardy, Cure, Untoasă Moretini Decana
comisiei.
-Au afinitate slabă: Abatele Fetel, Passe crassane, Conference,
Untoasă de Geoagiu, Contesa de Paris.
-Nu au afinitate: Favorita lui Clapp, Wiliams, Untoasă Bosc, Timpurii
de Dâmboviţa, Republica.
Soiurile fără afinitate cu gutuiul se altoiesc cu intermediar cum ar fi
soiurile Cure, Untoasă Hardy. Pe scară mai redusă părul se mai poate altoi şi
pe păducel sau pe scoruş pe terenuri accidentate, calcaroase.
Soiuri de păr
Colecţia naţională de păr de la Piteşti-Mărăcineni şi Cluj cuprinde în
prezent aproape 500 de specii şi soiuri străine şi autohtone care folosesc drept
sursă genetică de cercetare şi ameliorare a acestei specii pomicole (Branişte,
2003)
În continuare se vor prezenta câteva soiuri considerate mai importante,
cu pondere mai mare în cultură şi recomandate pentru extindere la înmulţire.
Soiuri de vară:
Trivale, provine din încrucişarea soiurilor Napoca x B. Giffard şi a
fost omologat în 1982 la Piteşti-Mărăcineni. Se caracterizează prin
precocitate, fructificare tip spur, afinitate bună cu gutuiul, vigoare redusă,
sensibil la arsura bacteriană. Fructele sunt mici-mijlocii (70 g), conice,
galben-pai la coacere, roşcate pe partea însorită, gust bun semifondant, se coc
la început de iulie.
Triumf, soi omologat în 1984 şi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din
încrucişarea soiurilor Napoca x B. Giffard. Pomii au vigoare moderată, rodesc
pe formaţiuni de tip spur, sunt rezistenţi la rapăn şi la pătarea albă a fructelor,
fără afinitate cu gutuiul. Fructul este piriform tipic, mijlociu ca mărime (120
g), gălbui la coacere, cu roşu pe partea însorită, pulpa este albă cu gust bun,
se coace în a doua decadă a lunii iulie.
Aromat de Bistriţa, obţinut în 1973 din Favorita lui Clapp x
Tămâioasă Robert. Pomul are vigoare mijlocie, este relativ precoce,
productiv constant. Fructele sunt mijlocii, piriforme, roşii-rubinii pe fond

122
gălbui, cu pulpa albă, consistentă, dar cu predispoziţie la prăbuşire la
supracoacere, cu gust bun şi aromă de muscat. Se coc la sfârşit de iulie.
Daciana, omologat în 1989, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Napoca
x Precoce Morettini. Pomii sunt de vigoare mijlocie, foarte productivi şi
precoci, au bună afinitate cu gutuiul, sunt relativ rezistenţi la arsura
bacteriană şi la rapăn. Fructul este piriform, mediu ca mărime (140 g),
galben-pai cu roşcat pe partea însorită, foarte atrăgător, cu pulpa albă,
fondantă, de bună calitate gustativă. Se coace către sfârşitul lunii iulie.
Argessis, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din soiurile Napoca x B.
Morettini şi omologat în 1984. Pomii au vigoare mijlocie, rodesc din anul IV,
sunt productivi, au afinitate faţă de gutui. Fructele sunt mijlocii (120 g),
verzi-gălbui cu roşu aprins pe jumătatea însorită, au aspect plăcut şi pulpa
albă, gustoasă. Se coc la început de august.
Precoce Morettini, soi obţinut în Italia în 1957 din soiurile Coscia x
Williams. Pomul are vigoare mare, este foarte productiv şi sensibil la ger.
Fructele sunt medii spre mari (150 g), cu pieliţa galben-pai uşor roşcată pe
partea însorită, cu pulpa densă, fondantă, dulce. Coacerea are loc în a doua
decadă a lunii august.
Carpica, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea soiurilor
Napoca x P. Morettini şi a fost omologat în 1989. Pomii sunt semiviguroşi,
rodesc pe mlădiţe, produc fructe din anul IV, constant şi susţinut, au afinitate
faţă de gutui. Fructele sunt medii ca mărime (130 g), colorate în galben cu
jumătate roşu pe partea însorită, cu gust fondant, răcoritor.
Perioada de coacere este în jumătatea a doua a lunii august.
Favorita lui Clapp (Duset roşu), soi de origine americană, a fost
introdus la noi în cultură din anul 1900. Pomul este viguros, rodeşte pe ramuri
de tip spur, rezistent la secetă, ger şi rapăn, intră târziu pe rod, dar este
productiv. Fructele sale sunt mari (180-200 g), ovoid-alungite, verzi-gălbui cu
roşu purpuriu pe o parte, cu pulpa alb-gălbuie, suculentă, de bună calitate. Se
coc în a doua jumătate a lunii august.
Napoca, soi obţinut la Cluj din hibridarea artificială a mai multor
soiuri, omologat în anul 1969. Pomii au o vigoare mijlocie, sunt precoci şi
productivi. Fructele sunt mijlocii ca mărime, piriforme, de culoare galben-pai,
rumene pe partea însorită, cu pulpa albă, densă, fondantă şi plăcut aromată.
Se coc la sfârşitul lunii august.
Williams (Duset galben), soi originar din Anglia, a fost introdus la noi
în cultură din 1900. A fost, şi poate încă mai este considerat, ca soi de bază în
sortiment şi etalon de calitate a fructelor. Pomii au vigoare mijlocie, sunt
precoci şi foarte productivi, dar fără afinitate cu gutuiul.
Fructele sunt mijlocii spre mari, de tip piriform, de culoare galben-pai,
cu pulpa albă, dulce, suculentă, cu aromă delicată, foarte apreciate de
consumatori. Se coc la sfârşitul lunii august-început de septembrie.

123
 Soiuri de toamnă:
Beurre´ Hardy, soi originar din Franţa şi introdus la noi din anul 1904.
Pomii au vigoare mare, intră târziu pe rod, dar produc mult şi constant şi au
afinitate cu gutuiul. Fructul este mare (180-200 g), conic, de culoare verde-
bronzat, cu pulpa alb-verzuie, dulce, uşor acidulată, cu gust bun şi se coace la
mijlocul lunii septembrie.
Untoasă de Geoagiu, este un soi obţinut din încrucişarea soiurilor
Josephine de Malines şi Olivier de Serres, omologat în 1973. Pomul are
vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv, are afinitate cu gutuiul.
Fructele sunt mari (peste 200 g), colorate în verde-gălbui, cu pulpa
albă, fondantă, untoasă, suculentă, foarte bună la gust. Se coc la sfârşitul lunii
septembrie.
Beurre´ Bosc, este un soi originar din Franţa, răspândit în cultură din
1830 în toată Europa, iar la noi în ţară, din 1900. Pomul este de vigoare
mijlocie spre mare, relativ precoce şi produce constant. Nu are afinitate cu
gutuiul. Fructele sunt piriforme, mari, de culoare cărămizie specifică, cu
pulpa alb-gălbuie, fondantă, de foarte bună calitate. Se maturează la sfârşitul
lunii septembrie şi se pot păstra şi consuma până în noiembrie.
Abatele Fetel, soi italian foarte vechi în cultură, cu pomi de vigoare
mijlocie, puţin pretenţioşi la condiţiile de cultură, cu afinitate bună la altoirea
cu gutuiul, precoci şi productivi. Fructele sunt mari, alungit-piriforme, de
culoare galbenă, intens aromate, excelente pentru masă. Se coc în octombrie
şi se pot păstra şi consuma până în decembrie.
Conference, soi de origine engleză, vechi în cultură, a fost introdus la
noi în 1957. Pomul este de vigoare mijlocie, constant productiv şi are afinitate
cu gutuiul. Fructul este mijlociu ca mărime, piriform caracteristic, cu pieliţa
verde-gălbuie ce se acoperă uneori cu ”rugină” depreciindu-i aspectul
comercial. Pulpa fructului este alb-gălbuie, suculentă, fondantă, atractivă la
gust. Se coace la sfârşitul lunii septembrie, dar se poate păstra până la
sărbătorile de iarnă.
Aniversarea, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa prin hibridarea
artificială a soiurilor Doyenne d' hiver şi Cure, a fost omologat în 1973.
Pomul este viguros, dar intră repede pe rod, produce mult şi constant
şi se poate altoi pe gutui. Fructele sunt mari, piriform-alungite cu pieliţa
bronzată asemănătoare celor de B. Bosc. Pulpa este fondantă, puţin taninoasă,
suculentă, cu gust plăcut. Se coc în octombrie şi se poate consuma până în
decembrie.
Highland, este un soi obţinut în SUA din soiurile Williams x D. du
Comice şi a fost introdus în cultură în anul 1974. Pomii au vigoare mare, dar
intră repede pe rod, producând foarte bine şi constant, putându-se altoi pe
gutui. Fructul este destul de mare, conic, cu pieliţă verde-gălbuie, netedă, cu

124
pulpa albă, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Se coace la sfârşit de
septembrie şi se poate consuma până în decembrie.
Soiuri de iarnă:
Cure, soi originar din Franţa, înregistrat din 1760 şi răspândit în
cultură în special în ţările balcanice, este cel mai răspândit soi în România.
Pomul are mare vigoare, produce mult, dar are tendinţa de alternanţă.
Fructele sunt mijlocii spre mari, piriform-alungite, cu pieliţa verde-gălbuie la
coacere, pulpă alb-gălbuie, suculentă, slab parfumată, de calitate mediocră.
Fructele se coc la început de octombrie şi se pot păstra în condiţii
corespunzătoare până în februarie.
Păstrăvioare, este un soi introdus la noi în cultură încă din 1970,
ocupând suprafeţe mari în Vrancea. Este foarte sensibil la arsura bacteriană,
cu pomi de vigoare mijlocie, cu lăstari de culoare roşcată, intră pe rod la 4 - 5
ani de la plantare şi este compatibil cu gutuiul.
Fructul este piriform, de mărime medie spre mare, asimetric, de
culoare galbenă acoperită cu roşu pe jumătatea însorită, pulpa este alb-
gălbuie, dulce-acrişoară, de calitate mediocră. Se recoltează la sfârşitul lunii
septembrie şi se păstrează până la sfârşitul iernii.
Olivier de Serres, soi de origine franceză, cu genealogie necunoscută,
existent în cultură din 1851 (la noi din 1905). Pomii au vigoare mijlocie, sunt
productivi dar cu alternanţă; are afinitate cu gutuiul. Fructele sunt medii ca
mărime, bergamotiforme, de culoare galben-verzuie, cu pulpa albă, cu gust
bun şi aromă distinctă. Se recoltează la început de octombrie şi se consumă
din decembrie până în martie.
Euras, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişările: P. Serotina
x Olivier de Serres şi Doyenne d' hiver, a fost omologat în 1994. Pomul este
de vigoare mijlocie, rodeşte pe ramuri scurte, rezistent la Psylla şi tolerant la
arsura bacteriană, cu o productivitate deosebită şi constantă. Fructele sunt
ovoide, galbene-verzui, de mărime medie, cu pulpa alb-crem şi cu gust bun,
reconfortant. Se recoltează în octombrie şi se păstrează la frig pentru consum
pe toată durata iernii.
Passe crassane, soi originar din Franţa, obţinut din seminţe în 1857.
Este cel mai răspândit soi în lume alături de Williams. Pomii au vigoare
mijlocie, productivi în Franţa, Italia, Germania, dar mai puţin productivi în
ţările balcanice. Au afinitate bună cu gutuiul. Fructele sunt mari,
bergamotiforme, verzi-gălbui la coacere, cu pulpa albă, densă şi gust bun.
Se recoltează în octombrie şi se consumă din ianuarie până în aprilie.
Republica, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea între
soiurile Doyenne d' hiver şi Madame Lavaseur, omologat în 1973. Pomul de
vigoare mică, foarte precoce şi productiv, rodeşte pe ramuri scurte. Nu are
afinitate cu gutuiul. Fructele sunt mari, bergamotiforme, verzi-gălbui la

125
coacere, cu pulpa albă, fondantă, aromată, dar cu sclereide în jurul seminţelor.
Se recoltează în octombrie şi se consumă toată iarna dacă sunt bine păstrate.

10.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare.

Ca şi la măr, combinaţia dintre soi şi portaltoi determină anumite
caracteristici morfologice pomului respectiv.
Sistemul radicular al părului este mai viguros şi mai profund decât cel
al mărului. Părul altoit pe franc are rădăcină pivotantă şi pătrunde în sol până
la 3 - 4 m adâncime, iar părul altoit pe gutui are principala masă a rădăcinilor
între 20 şi 60 cm, chiar dacă unele rădăcini pot ajunge până la 2 m.
Soiul Cure are un sistem radicular de două ori mai dezvoltat decât, de
exemplu, cel al soiului Williams. Proiecţia pe sol a coroanei părului poate fi
depăşită de sistemul radicular de 1,5 – 2 ori. Creşterea rădăcinii începe la 1ºC
şi are două perioade de creştere intensă (primăvara şi toamna).
Tulpina creşte mai lent decât la măr în primii 3 - 4 ani de la plantare.
Vigoarea de creştere este diferită în funcţie de soi. Astfel se disting soiuri
viguroase (Cure, Beurre Hardy, Favorita lui Clapp), soiuri cu creştere
mijlocie (Williams, Beurre Bosc, Conference) şi soiuri cu creştere slabă
(Josefina de Malines, Passe crassane).
Forma naturală a coroanei părului este conică la soiurile viguroase,
sferică la soiurile mijlocii şi turtită la soiurile cu creştere slabă. Gutuiul, ca
portaltoi, reduce vigoarea de creştere a soiului cu care este altoit.
Ramurile de rod, sunt asemănătoare cu cele ale mărului şi poartă
aceleaşi denumiri. Unele soiuri de păr (Untoasă Hardy) rodesc pe ramuri
scurte de rod (ţepuşe), care după câţiva ani devin vetre de rod (Fig. 10.4.), iar
alte soiuri rodesc pe nuieluşe şi mlădiţe (Williams, Cure).
Ca ramuri de rod în devenire şi la păr există smiceaua şi pintenul.

Figura 10. 4. Ramurile de rod la păr

126
 Părul intră în vegetaţie cu 8 - 10 zile înainte de măr, concomitent cu
prunul şi vişinul.
Precocitatea. Intrarea pe rod este diferită în funcţie de soi, portaltoi şi
agrotehnica aplicată. Astfel, altoite pe gutui, soiurile Williams, Precoce
Morettini, Passe crassane, rodesc de la 2 - 3 ani. Soiurile, Favorita lui Clapp,
Contesa de Paris, Untoasă diel, rodesc la 3 - 4 ani, iar soiurile, Cure,
Untoasă Hardy, rodesc la 4 - 5 ani de la plantare. În general soiurile
viguroase intră mai târziu pe rod.
Productivitatea şi calitatea fructelor. Producţiile de fructe obţinute în
livezile de păr sunt comparative cu producţiile de fructe obţinute la măr. În
livezi intensive, de mare densitate, unde nu se face rabat la nici o verigă
tehnologică, se înregistrează producţii de peste 40-50 t/ha şi se obţin profituri
considerabile dacă valorificarea fructelor se face corespunzător. Perele sunt
considerate fructe nobile, rafinate, iar altoirea pomilor pe gutui conferă
fructelor un plus de calităţi gustative. Părul, deşi este destul de longeviv ca
specie, dacă este altoit pe gutui în livezi de mare densitate, este bine să se
defrişeze după maxim 15-18 ani, dar dacă este altoit pe franc se poate
exploata rentabil şi mai mulţi ani.
Fructificarea. Mugurii părului sunt, ca şi la măr, vegetativi şi micşti.
Înfloritul are loc mai de vreme decât la măr, atunci când se înregistrează
temperaturi medii zilnice de peste 12ºC şi durează 8 - 12 zile. Florile sunt
grupate în inflorescenţe numite corimb sau umbelă. Polenizarea este
entomofilă şi parţial anemofilă. Majoritatea soiurilor de păr sunt autosterile,
cu toate că au polen viabil şi sunt interfertile. Există însă şi soiuri parţial
autofertile (Williams, Untoasă Bosc, U. Hardy, Favorita lui Clapp, Passe
crassane, Olivier de Serres). Cazurile de intersterilitate la păr sunt extrem de
rare, astfel gruparea soiurilor în livadă se recomandă să se facă plantând 1 - 2
rânduri de soi polenizator la 5 - 6 rânduri de soi de bază. În tabelul 10.6. sunt
redaţi polenizatorii principalelor soiuri de păr cultivate în România.

Tabelul 10.6. Polenizatorii principalelor soiuri de păr. (după Mihăiescu, 1982)

Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare

Untoasă Giffard Favorita lui Clapp, Williams, Passe crassane
Favorita lui Clapp Untoasă Bosc, U. Hardy, Williams, Conference, Decana
comisiei
Precoce Morettini Untoasă Giffard, Passe crassane, U. Hardy, Ducesa de
Angouleme
Williams Untoasă Giffard, Favorita lui Clapp, U. Bosc, U. Hardy,
Conference
Abatele Fetel Untoasă Giffard, Williams, U. Hardy, Passe crassane
Conference Williams, U. Hardy, Decana comisiei
Untoasă Bosc Favorita lui Clapp, Williams, U. Giffard, U. Hardy, Passe
crassane
127
 Untoasă Hardy Abatele Fetel, Favorita lui Clapp, Williams, Conference
Untoasă Diel Favorita lui Clapp, Williams, U. Bosc
Cure Williams, U. Bosc, U. Hardy, Josefina de Malines, Passe
crassane
Contesa de Paris Williams, Favorita lui Clapp, U. Hardy
Olivier de Serres Williams, Untoasă Bosc
Passe crassane Williams, U. Giffard, U. Hardy, Abatele Fetel, Conference
Josefina de Malines Williams, U. Bosc, Ducesa de Angouleme
Normarea fructelor. În cazul unor soiuri de păr (Conference, de
exemplu) care leagă câte 3 - 4 fructe în inflorescenţă, supraîncărcându-se cu
rod în unii ani, este necesară rărirea manuală pentru evitarea epuizării pomilor
şi a tendinţei de alternanţă în rodire. Rărirea se aplică după căderea
fiziologică a fructelor, după 15 iunie, şi se lasă câte 1-2 fructe în
inflorescenţă.
Ciclul anual al părului este relativ asemănător celorlalte specii
pomicole din climatul temperat, cu o perioadă de vegetaţie (aprilie-
octombrie) şi o perioadă de repaus (noiembrie-martie). Fazele fenologice de
creştere şi de fructificare sunt întocmai ca la măr. Longevitatea părului este
de 30 - 35 de ani când este altoit pe gutui şi de 50 - 60 de ani când este altoit
pe franc. Soiurile mai viguroase sunt şi mai longevive. Perii altoiţi pe păr
sălbatic pot atinge vârste de aproape 200 de ani.
10.2.6. Particularităţi ecologice
În general, făcând abstracţie de zonele premontane şi montane,
condiţiile de climă din ţara noastră sunt favorabile culturii părului, care este
în general mai pretenţios faţă de mediu decât mărul.
Temperatura. Părul are mai multă nevoie de căldură decât mărul în
cursul perioadei de vegetaţie şi este mai sensibil la temperaturi scăzute, care-i
limitează răspândirea spre nord până la paralela 52. Observaţiile făcute arată
că în faza de boboc, florile părului rezistă până la –3,5ºC, dar când sunt
deschise degeră la –1,7ºC până la –2,2ºC. Fructele abia legate îngheaţă la (–
1,5)ºC, iar fructele ajunse la mărimea caracteristică soiului respectiv suportă
temperaturi de până la – 4ºC. Unele soiuri sunt adaptate la veri mai răcoroase
(ex. soiul Cure), care se comportă bine şi în zonele mai reci ale ţării. Nici
temperaturile persistente, de peste 25ºC, nu fac bine multor soiuri de păr,
stânjenindu-le creşterea.
Lumina. Un alt factor care condiţionează cultura părului este lumina,
atât prin durată cât şi prin intensitatea ei. Părul este mai pretenţios la lumină
decât mărul. El dă rezultate bune pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică,
unde îşi maturează bine lemnul şi formează fructe de calitate, aromate şi
gustoase. Lumina insuficientă, solurile reci şi umede duc la formarea unor
fructe mici, necolorate şi fără gustul caracteristic soiului respectiv, iar lemnul
nu se maturează suficient, fiind predispus la îngheţ.

128
 Apa. Cerinţele părului faţă de apă sunt mai reduse decât ale mărului
datorită unui sistem radicular mai profund. Totuşi, părul suferă atât la deficit
cât şi la exces prelungit de apă. Cercetările au demonstrat că părul creşte şi
rodeşte bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 - 800 mm/an şi cu o
umiditate relativă a aerului de 60 - 70%. Unele soiuri (Williams, Favorita lui
Clapp, Cure), se mulţumesc şi cu precipitaţii anuale de 500-700 mm/an, dar
suplinirea deficitului temporar de umiditate prin irigare este benefică. Seceta
prelungită face ca fructele să rămână mai mici, fără gust şi cu sclereide în
pulpă, iar diferenţierea mugurilor de rod să se reducă substanţial. În general,
soiurile de toamnă şi de iarnă au un consum mai mare de apă, necesitând mai
multă umiditate în sol.
Solul. Părul este destul de exigent la sol, mai ales dacă este altoit pe
gutui. În general, părul preferă solurile cu textură mijlocie, adânci şi bogate în
elemente minerale, cu un pH în jur de 7. Sunt bune pentru păr solurile
aluviale sau nisipo-lutoase cu aport de elemente fertilizante; nu sunt propice
solurile acide, prea umede sau cu exces de calcar activ, care scurtează viaţa
pomilor. Cerinţele faţă de sol depind şi de portaltoiul folosit, în acest sens
părul altoit pe gutui suferă de cloroză la peste 8 % calciu activ.
10.2.7. Boli şi dăunători ai părului
Boli
Rapănul (Venturia pirina) se manifestă prin apariţia unor pete cafenii-
închise pe frunzele tinere, apoi pe lăstarii tineri şi pe fructe, depreciindu-le
considerabil calitatea. Sunt ani (în special cei ploioşi) în care atacul bolii este
mai intens, iar rezistenţa sau toleranţa la această boală este diferită, în funcţie
de soi.
Pătarea albă (Micospferella sentina) se manifestă pe frunzele tinere ca
nişte pete dese, deschise la culoare, de 2 – 5 mm, mai mult sau mai puţin
numeroase, determinând scăderea intensităţii fotosintezei şi căderea
prematură a frunzelor.
Pătarea brună (Diplocarpon soraueri) se manifestă, ca şi pătarea albă,
pe frunzele pomilor tineri în special, ca nişte pete mici (1 – 3 mm), roşii
aprinse, apoi brune, care se înmulţesc, putând acoperi întreaga frunză până la
uscare.
Rugina părului (Gymnosporangium sabina) este o boală care apare cu
frecvenţă mai mică şi nu provoacă pagube prea mari, decât în zonele în care
se găsesc şi plante de ienupăr, purtătoare de germeni ai bolii.
Arsura bacteriană este provocată de bacteria Erwinia amylovora, care
brunifică şi ofileşte florile, şi care se extinde apoi pe lăstarii tineri, pe
ramurile întregi şi, în final, poate cuprinde tot pomul. Este o boală relativ
recent apărută la noi (1991) şi care poate provoca pagube deosebit de mari.
Combaterea cea mai eficientă a acestei boli este tăierea şi arderea imediată a
porţiunilor atacate din pom.

129
 Monilioza (Monilinia fructigena), putregaiul brun, sau mumifierea
fructelor, este una dintre cele mai păgubitoare boli ale părului. Se manifestă,
ca şi la măr, prin brunificarea florilor, a lăstarilor tineri şi a fructelor care se
mumifică rămânând pe pom.
Tumefierea rădăcinilor este o boală cauzată de bacteria numită
Agrobacterium timefaciens şi care se localizează în zona coletului şi pe
rădăcină, formând tumefieri (umflături) care se descompun distrugând ţesutul
radicular. Boala se combate dezinfectând zona rădăcinilor cu soluţie de
zeamă bordeleză şi sublimat corosiv 1%.
Pieirea părului este provocată de o fitoplasmă şi se manifestă prin
reducerea creşterii, pierderea producţiei, apoi moartea rapidă sau lentă a
pomilor atacaţi. Ca un mijloc de prevenire a acestei boli îl constituie evitarea
debilitării pomilor prin aplicarea unei tehnologii corespunzătoare de cultură,
care să sporească rezistenţa pomilor.
Dăunători
Psyla (Psyla piricola), este o insectă mică (2 - 3 mm), ce se instalează
la început pe organele tinere ale pomului, sugând seva, apoi se poate extinde
pe tot pomul provocând căderea frunzelor, lemnificarea redusă a creşterilor
anuale, reducerea creşterii fructelor. Pe pomul atacat se emite o substanţă
lipicioasă şi uşor dulce, care favorizează dezvoltarea unei ciuperci ce
formează aşa numita fumagină, constituind vectorul bacteriei Erwinia
amylovora, care produce arsura bacteriană la păr, putând duce în final la
compromiterea totală a livezii atacate.
Gărgăriţa mugurilor (Antonomus piri) depune toamna ouă în muguri,
ouă din care primăvara ies larve ce se hrănesc cu muguri, distrugându-i,
putând astfel provoca pagube considerabile.
Afidele (Aphis pomi, Yezabura piri) sunt mici insecte verzi sau
roşcate, de 2 – 3 mm, care iernează ca ouă şi din care primăvara ies larve ce
sug seva de pe frunzele, lăstarii tineri şi de pe fructele abia formate provocând
răsuciri, încovoieri, deformări şi atrofieri ale organelor atacate.
Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) este unul dintre
cei mai periculoşi dăunători. Atacul său se poate extinde pe toate organele
pomului putându-i provoca moartea dacă nu este tratat la timp. Simptomele
apar ca mici pete albicioase înconjurate de inele roşcate, mai întâi pe fructe
sau pe lăstarii şi frunzele tinere, apoi se extind pe toată planta.
Viermele fructelor, (Carpocapsa pomonella), reprezintă una dintre
insectele cele mai dăunătoare, deoarece larvele sale depreciază grav fructele,
în interiorul cărora se dezvoltă săpând galerii până la seminţe. Aceste larve
provin din ouăle pe care le depun fluturii respectivi în fructele în creştere.
Viespea părului (Haplocampa brevis) atacă florile şi fructele abia
formate care sunt astfel pierdute. Daunele sale pot fi destul de însemnate.

130
 Păianjenul roşu (Paratetranycus pilosus) se poate observa pe dosul
frunzelor sau în crăpăturile scoarţei şi are mai multe generaţii pe an, suge
seva pomilor provocând şi scăderea randamentului fotosintetic al acestora.
Alţi dăunători sunt insectele minatoare sau defoliatoare (omizi).
Modelul orientativ de combatere a bolilor şi dăunătorilor părului este
prezentat în tabelul 10.7.

Tabelul 10.7. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura părului (după

Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Fenofaza / Boala şi dăunătorul Pesticidele pentru combatere

tratamentul
1. Repaus Păduchi, ouă de Psyla şi
vegetativ de afide
(temperaturi >
0ºC)
2. Începutul Psyla (purici meliferi),
dezmuguritului Antonomus
3. Începutul Arsura bacteriană, Rapăn,
înfrunzirii Pătarea albă şi brună
4. Buton floral Arsura bacteriană, rapăn,
pătări de frunze, afide
5. Început Rapăn, pătări ale
scuturare petale frunzelor, monilie, viespe,
flori defoliatoare
6. La 14 zile de Rapăn, pătări ale
la tratamentul 5. frunzelor, afide, viermele
fructelor
7. La 10-12 zile Rapăn, monilie, viermele
de la tratamentul fructelor, pătări ale
6. frunzelor, defoliatoare
8. La10-12 zile Rapăn, monilie, viermele
de la tratamentul fructelor, pătări ale
7. frunzelor, defoliatoare.
9. La 12-14 zile Rapăn, pătări ale
de tratamentul 8. frunzelor, Păduche din
San Jose, minatoare,
defoliatoare
10–13. La 10-12 Viermele fructelor,
zile unul de altul Păduche din San Jose,
(la avertizare) defoliatoare, minatoare
14. După căderea Arsura bacteriană, Rapăn,
frunzelor pătări ale frunzelor
Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%,
sau Polisulfură de bariu 6%.
Carbetox 0,5%, sau Ekalux 0, 1%
Champion 0,3%, sau Zeamă bordeleză,
sau alt produs cupric
Idem tratamentul 3 + Ekalux 0,1%, sau
Carbetox 0,4%.
Fungicid: Dithane 0,2%, sau Folpan
0,3%, sauCaptadin 0,3% şi Insecticid:
Zolone o,2%, sau Sumi-alpha 0,05%
Fungicid: idem tratament 5 +
Amestecul, Mitac 0,3% +Dimilin
0,04%
Fungicid: altul decât cel de la
tratamentul 6. Insecticid: Chinmix
0,03%, sau Decis 0,04%, sau Sumi-
alpha 0,04%.
Idem tratamentul 7, dar cu alte produse
decât cele folosite atunci
Fungicid: Folpan 0,3%, sau Dithane
0,3%, sau Captadin 0,3% şi Insecticid:
Ultracid 0,2%, sau Reldan 0,2%.
Insecticide: Ekalux sau Reldan sau
Diazol sau Carbetox sau Sumi-alpha
sau Chinmix.
Produse cuprice: Alcupral 0,4% sau
Zeamă bordeleză 2%.

10.2.8. Particularităţi tehnologice.

Înfiinţarea. Lucrările generale de pregătire a terenului pentru o
plantaţie pomicolă sunt redate în Capitolul V. La alegerea locului unde se
131
doreşte înfiinţarea unei plantaţii de păr, trebuie evitate zonele cu temperaturi
scăzute primăvara, cu frecvenţă mare a brumelor şi îngheţurilor târzii şi cu
precipitaţii frecvente în timpul înfloritului, care pot afecta polenizarea. Sunt
favorabile culturii părului terenurile plane, sau cu pantă de până la 15 –18 %,
amenajate pentru mecanizare, de preferinţă cu expoziţii sudice.
Datorită faptului că părul are rădăcină pivotantă (părul franc), solul
trebuie să fie profund, cu textură uşoară, bine aerat. Se evită solurile grele,
argiloase, reci, cu exces temporar de umiditate sau solurile calcaroase, care
pot provoca cloroză şi pieirea prematură a pomilor. Solurile nisipoase sunt
propice culturii părului, dar trebuie bine fertilizate şi irigate corespunzător.
Alegerea sortimentului de soiuri se face în funcţie de preferinţele
consumatorilor de fructe, de cerinţele pieţei, de favorabilitatea cultivării
anumitor soiuri în zona respectivă. La înfiinţare nu trebuie neglijată
asigurarea polenizării între soiuri. Pentru realizarea unor plantaţii rentabile,
materialul săditor folosit trebuie să provină din pepiniere autorizate care să
garanteze calitatea şi autenticitatea pomilor altoiţi.
Distanţele de plantare sunt diferite, în primul rând după portaltoiul
folosit la altoire, vigoarea soiului respectiv, fertilitatea solului, panta
terenului, şi forma de coroană dorită (tabelul 10.8. ).

Tabelul 10.8. Distanţe orientative de plantare în livezi de păr

Soiuri Portaltoi Distanţe de plantare (m) Număr de
Între rânduri Între pomi/ha
pomi/rând
De vigoare mică Gutui 3,2 - 3,5 1 – 1,8 1587-3120
Franc 4 – 4,5 2–3 740-1250
De vigoare mare Gutui 3,5 – 4 2 – 2,5 1000-1428
franc 4,5 – 5 3,5 - 4 500-635

În cazul în care coroana pomilor se conduce în formă liberă,

globuloasă (vas, tufă-vas) distanţele de plantare sunt mai mari, iar dacă
formele de coroană sunt în formă de fus subţire, ax vertical, cordon,
distanţele de plantare putând fi mai mici. Pe terenuri în pantă, cu soluri subţiri
şi mai puţin fertile, distanţele de plantare pot fi, de asemenea, mai mici.
Plantarea se recomandă să se facă toamna, după intrarea în repausul
vegetativ, se poate continua şi în ferestrele iernii, când solul nu este îngheţat,
iar primăvara, înainte de începutul vegetaţiei, se plantează numai dacă nu s-a
putut planta în toamnă din diferite motive. Imediat după plantare se reduce
tulpina după forma de coroană dorită şi se instalează mijloacele de susţinere
(spalier sau tutori individuali) dacă există o plantaţie de mare densitate, cu
portaltoi de mică vigoare.
Lucrările solului. Ca şi în cultura mărului, este bine ca în primii 2 - 3
ani de la plantare, solul să fie întreţinut ca ogor negru, lucrat cu mijloace

132
mecanice pentru a elimina concurenţa la hrană a pomilor faţă de alte plante,
atunci când sistemul radicular este mai superficial şi explorează un volum
mai mic de sol. Apoi se recomandă înierbarea intervalului dintre rândurile de
pomi cu specii de graminee (Festuca, Lolium, Poa) asociate cu Trifolium
repens, ce se cosesc mecanic periodic, lăsându-se pe sol materialul vegetal
cosit ca îngrăşământ verde natural, iar sub rândurile de pomi se recomandă ca
solul să rămână ca ogor întreţinut prin lucrări mecanice efectuate periodic,
pentru eliminarea buruienilor şi încorporarea îngrăşămintelor aplicate, prin
erbicidări sau mulciri cu materialul vegetal, rezultat din cosirea ierburilor de
pe intervalele dintre rândurile de pomi.
Pe terenurile cu panta de peste 12 - 15%, intervalele dintre rânduri se
înierbează imediat după plantarea pomilor pentru prevenirea eroziunii solului
şi se intervine cu fertilizări suplimentare în doze mici, aplicate local.
Tăierile. Părul altoit pe gutui se poate conduce foarte uşor în diferite
forme de coroană, totuşi se recomandă cu precădere Fusul cu toate variantele
sale constructive, Axul vertical, precum şi Ypsilonul, V-pliat, sau gardurile
fructifere. Părul are tendinţa de a-şi dezvolta puternic axul în detrimentul
ramurilor laterale, de aceea este indicată transferarea repetată a axului pe o
ramură laterală, echilibrând astfel coroana.
Principiile de bază ale tăierilor descrise în Capitolul VI sunt valabile şi
pentru cultura părului. Se recomandă ca, indiferent de forma de coroană, să se
încerce tăierea a cât mai puţine ramuri în primi ani de la plantare şi să se
aplice palisări şi alte lucrări în verde, care să favorizeze pătrunderea luminii
în coroană şi care să stimuleze fructificarea şi grăbirea intrării pe rod.
Tăierile de fructificare se aplică, pe ansamblu, ca şi la măr. Întrucât
ramurile roditoare lungi (smicele, nuieluşe, mlădiţe) se garnisesc lateral cu
numeroase ţepuşe (fig. 10.5.), pomii se supraîncarcă cu rod şi se
dezechilibrează.

Figura 10.5. Tăieri de reducţie în semischelet la păr.

133
 Pentru a preveni acest fenomen se impun tăieri de reducţie în
semischelet. Sub greutatea fructelor, ramurile de semischelet se apleacă, se
alungesc şi se arcuiesc necesitând scurtarea acestora pentru a apropia rodul de
ax şi a reechilibra pomii. Când pomii intră în perioada de plină producţie,
ţepuşele se aglomerează pe vetre de rod cu multe ramificaţii dese, care
trebuie rărite sau reduse prin tăieri.
Fertilizarea. Nutriţia părului are particularităţi legate de soi, de
portaltoi şi de vârsta plantaţiei, particularităţi care trebuie avute în vedere la
aplicarea îngrăşămintelor.
Soiurile mai viguroase, cu rădăcini mai profunde, necesită fertilizări
ceva mai consistente, ca şi plantaţiile pe rod faţă de plantaţiile tinere. Dacă
pomii sunt altoiţi pe gutui, care are sistem radicular mai superficial şi pomii
sunt tineri, sunt necesare fertilizări mai dese, în doze mai mici şi aplicate
local, de exemplu prin fertirigare (în jurul trunchiului sau pe o bandă continuă
sub rândul de pomi). Fertilizările suplimentare foliare sunt, de asemenea,
indicate şi pentru livezile de păr. La pomii tineri nevoia maximă de hrană este
în faza de creştere intensă a lăstarilor, iar la pomii pe rod în faza de creştere
intensă a fructelor şi în cea de acumulare a substanţelor de rezervă.
Dozele şi felul îngrăşămintelor se stabilesc corect numai după analiza
chimică a solului din plantaţia respectivă, completată de diagnoza foliară.
Totuşi, orientativ, se recomandă următoarele cantităţi de îngrăşăminte,
considerând un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive:
-în livezi tinere, 10-20 t gunoi de grajd şi N-30, P-30, K-30 kg s.a./ha.
-în livezi pe rod, 30-40 t gunoi la 3 - 4 ani şi N-100, P-80, K-80 Kg s.a./ha.
Irigarea. Atât pentru cultura părului cât şi pentru alte culturi, irigarea
reprezintă un factor limitativ al producţiei de fructe. Părul, deşi rezistă destul
de bine la deficitul de apă, reacţionează foarte bine la irigare şi realizează un
consum de apă mai mare decât mărul în cursul perioadei de vegetaţie, putând
valorifica şi un volum mai mare de sol. Eficienţa irigării asociată cu
fertirigarea se manifestă chiar şi în zonele cu precipitaţii anuale de peste 700-
800 mm/an, unde părul se comportă foarte bine.
Realizarea unui bilanţ corespunzător al apei în sol şi o suplinire temporară
a deficitului de apă prin irigare conduce la realizarea unui plus semnificativ
de cantitate şi calitate a fructelor care, printr-o valorificare superioară, aduce
beneficiu sigur producătorului. În funcţie de deficitul momentan de apă din
sol, de vârsta plantaţiei, de încărcătura de rod şi de metoda de administrare a
apei la pomi, se recomandă orientativ 3 - 5 norme de udare de câte 200 - 600
m3/ha.

10.2.9. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor.

Recoltarea, se stabileşte pe baza schimbării unor caractere ale fructelor
(gust, culoare, consistenţa pulpei, indicatori chimici, uşurinţa desprinderii de

134
pe pom, etc). Există benzi colorate standard cu care se pot compara fructele
diferitelor soiuri, sau cu ajutorul electrocolorimetrului sau fluorometrului.
Maturitatea fructelor se poate estima şi după numărul de zile de la sfârşitul
înfloritului până la recoltare, care este specific fiecărui soi. La soiurile de
vară, maturitatea de recoltare coincide cu cea de consum, dar la soiurile de
toamnă sau de iarnă, maturitatea de consum se realizează după recoltare şi
păstrarea pe o anumită perioadă în depozite. Recoltarea perelor se face prin
ridicare şi răsucire uşoară, fără să se rupă codiţa fructului sau porţiuni de
ramuri pe care se află fructele, apoi se aşează în lăzi sau containere pe
categorii de calitate.
Păstrarea, perelor de iarnă, în special, se face în lăzi sau containere,
cu scopul prelungirii perioadei de consum în stare proaspătă. Soiurile de păr
se comportă diferit la păstrare, astfel soiurile Josephinne de Malines,
Republica, Olivier de Serres, Euras se păstrează mai bine în condiţii naturale
(beciuri, magazii) decât în condiţii de depozite frigorifice. Temperaturile de
păstrare în depozite ale perelor sunt cuprinse între 0ºC şi 1ºC la majoritatea
soiurilor şi 4ºC şi 5ºC la soiul Passe crassane şi Conference.
După unele cercetări făcute de Gorini (1984), citat de Branişte (2003),
soiurile Republica şi Contesa de Paris nu se păstrează eficient în condiţii de
frig şi atmosferă controlată cu CO2, înregistrând pierderi mari.
Valorificarea fructelor depinde în cea mai mare măsură de calitate şi
apoi de perioada din an în care se vând. La fructele păstrate în depozite, cu 3 -
4 zile înainte de a la prezenta pe piaţă, trebuie ca acestea să se scoată din
celulele frigorifice şi să stea la o temperatură de 16 - 18ºC pentru a se matura
şi a-şi echilibra gustul. Para este un fruct care se vinde deosebit de profitabil
dacă este ambalat atractiv şi dacă gustul fructului este cel specific soiului
respectiv.

10.3. CULTURA GUTUIULUI

10.3.1.Originea şi arealul de cultură

Gutuiul îşi are originea în regiunea Mării Caspice, nordul Iranului,
Asia Mică, Asia Centrală, în jurul Munţilor Caucaz. În aceste zone, gutuiul
este cunoscut încă din antichitate şi se găseşte şi astăzi în stare sălbatică şi
cultivat. Primii europeni care l-au luat în cultură au fost cretanii, găsindu-se
dovezi în scrierile greceşti din anul 650 î.Hr., care argumentează că pe insula
Creta gutuiul a fost cultivat pentru prima dată, în oraşul Cydon, de unde îi
provine şi numele botanic al acestei specii (Cydonia). Apoi, din Grecia,
cultura lui s-a răspândit şi în Italia, Franţa, Spania, Portugalia.
Gutuiul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoidaee, genul
Cydonia cu specia Cydonia oblonga din care provin toate soiurile de gutui
cunoscute. Limita nordică a favorabilităţii culturii gutuiului este Tokio, sudul

135
Munţilor Himalaia, oraşele Taşkent, Kiev, Berlin, iar în continentul American
cei mai mulţi gutui se găsesc în S.U.A.

10.3.2. Importanţa culturii

Gutuiul are o pondere economică cu mult mai redusă decât cea a
mărului sau a părului, de exemplu. El prezintă interes pentru fructele sale
deosebite şi ca portaltoi, pentru specia păr, în livezi de mare densitate.
Fructele gutuiului conţin 6,6 - 12,9% zaharuri, 0,6 - 1,76 % acizi, 0,69 - 1,13
% pectine, 10,8 - 38,2 mg % vitamina C şi multe alte vitamine şi săruri
minerale. Gutuile sunt fructe deosebite, aromate, parfumate care, chiar dacă
se consumă mai puţin în stare proaspătă, sunt deosebite în prepararea unor
mâncăruri speciale, pentru gem, compot, peltea, jeleu, sau dulceţuri alese.
Gutuiul poate fi extrem de rentabil în culturi bine îngrijite, poate
valorifica terenuri cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la mică
adâncime (până la 1 m), fiind o plantă utilă şi ornamentală în acelaşi timp.

10.3.3.Cultura gutuiului în România

La noi în ţară gutuiul este cunoscut din vechime şi este cultivat în
grădini particulare, alături de alte specii pomicole. În prezent, suprafaţa de
teren cultivată cu gutui este de circa 1 000 ha, iar dintre centrele mai
importante de cultură a gutuiului se amintesc: judeţele Ilfov (Bolintin,
Copăceni, Vidra), Iaşi (Moşna, Comarna), Prahova (Valea Călugărească,
Mizil, Podeni), Tulcea (Măcin, Greci, Deltă), Gorj, Olt, Vaslui, Vâlcea,
Argeş, Buzău, Arad, Bihor, Satu Mare.

10.3.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Se cunoaşte o singură specie a genului Cydonia, specia Cydonia
oblonga, gutuiul obişnuit.
Portaltoii gutuiului sunt gutuii selecţionaţi în acest scop ca
uniformitate de creştere şi înmulţiţi vegetativ prin marcotaj sau butăşire, sau
înmulţiţi prin seminţe. În prezent, în pepiniere, la altoire se folosesc numai
portaltoi vegetativi pentru evitarea neuniformităţii plantaţiilor şi a lipsei
compatibilităţii între anumite soiuri. Aceşti portaltoi sunt cei din grupa A,
amintiţi la specia păr şi portaltoiul BN 70, obţinut la Bistriţa-Năsăud. În mod
izolat, gutuiul se mai poate altoi şi pe păducel, în cazul în care este plantat pe
soluri pietroase, sărace, cu pante mari.
Soiuri de gutui. În colecţii sunt peste 30 de soiuri locale şi străine şi
tot atâtea biotipuri de gutui. În continuare se vor enumera câteva soiuri mai
importante, cu pondere mare în cultură sau recomandate pentru extindere.
Aromate, este o selecţie a soiului Bereczki, clona 150, omologat în
1982. Pomul este de vigoare supramijlocie, având coroană invers piramidală,
rezistent la ger şi relativ rezistent la Monilie. Fructul este piriform mijlociu ca

136
mărime (300 g), galben-limoniu specific, cu pieliţa groasă şi lucioasă
acoperită cu puf fin. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce acidulată şi foarte
aromată. Se poate consuma din octombrie până în ianuarie.
Aurii, este tot o selecţie din soiul Bereczki, clona 300, omologat în
1982. Pomul este mijlociu ca vigoare, globulos, cu unghiuri mari de
ramificare în coroană, destul de rezistent la ger. Fructele sunt foarte mari
(400-450 g), rotund-piriforme, cu coaste şi suprafaţă vălurată, asimetrice şi
culoare specifică. Gustul este crocant, uşor astringent, dulce-acrişor cu aromă
fină. Se consumă din octombrie până în ianuarie.
Moldoveneşti, este o selecţie din zona colinară a Moldovei şi a fost
omologat ca soi în 1982. Pomul este de talie mică, cu coroană globuloasă,
turtită, cu fructe mijlocii ca mărime (250-300g), de formă rotunjită şi coaste
largi spre extremităţi. Pulpa este galbenă, consistentă, crocantă, semizemoasă,
puţin înecăcioasă, dulce-acidulată şi uşor aromată. Se pot consuma din
octombrie şi până la sfârşit de ianuarie.
Bereczki. Soi de origine maghiară foarte mult răspândit în cultură, cu
pomi viguroşi, coroană invers-piramidală, rustici şi productivi. Fructele sunt
mari (400 g), piriforme, cu proeminenţe caracteristice pe suprafaţă. Pulpa este
gălbuie, crocantă, suculentă, potrivit de acidulată, cu puţine sclereide şi
aromată. Se consumă din octombrie până la sfârşit de ianuarie.
De Constantinopol. Soi introdus la noi din Turcia şi înmulţit prin
drajoni în toate zonele de cultură din ţară. Pomul este viguros, cu coroană
sferică, rezistent la secetă, dar sensibil la ger. Fructele sunt mari (400 g),
maliforme, cu 5 coaste largi. Pulpa este gălbuie, tare, semi-suculentă, dulce-
acidulată şi puţin aromată. Se consumă până în ianuarie.
Champion (Campion), soi de origine americană, răspândit la noi în
ţară în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea. Pomul este viguros, cu
coroană globuloasă, intră mai târziu pe rod, dar este productiv, sensibil la boli
şi dăunători. Fructele sunt mari (peste 400 g), piriforme, cu pulpa gălbuie (ca
lămâia), cu gust plăcut, echilibrat şi cu rezistenţă mai mică la păstrare.
De Portugalia. Originar din Peninsula Iberică, a fost răspândit mai
mult în Muntenia şi Dobrogea. Pomii sunt de talia mare, cu coroană invers-
piramidală, precoci şi productivi, nepretenţioşi la climă şi sol, dar sensibili la
unele boli. Fructele sunt mari, piriforme, cu coaste largi de culoare galben-
aurie, lucioasă. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce-acidulată, uşor
astringentă, semifină. Se consumă până în ianuarie.
De Huşi este un soi local, din dealurile Moldovei, unde este şi mai
răspândit în cultură. Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv şi
rezistent la secetă şi ger, dar sensibil la unele boli specifice. Fructele sunt
mijlocii (200-300 g), maliforme, cu coaste largi, pulpă galben-pai, suculentă,
cu gust plăcut, aproape fără sclereide. Se consumă până în ianuarie.

137
 Alte soiuri de gutui cu calităţi şi perspective de extindere în cultură:
Leskowatz, De Moşna.

10.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare.

Din punct de vedere morfologic specia Cydonia oblonga se
caracterizează printr-un sistem radicular fibros, destul de superficial în sol,
majoritatea rădăcinilor aflându-se între 20 şi 60 cm adâncime, puţine rădăcini
pătrunzând la peste 1 m. Creşterea rădăcinii începe la temperatura de 3ºC în
sol şi continuă până toamna, când temperatura scade la 2 - 3ºC.
Gutuiul poate fi cultivat ca pom (cu o tulpină) sau ca arbustoid (cu
mai multe tulpini). Pomii ating 3 - 4 m înălţime şi chiar mai mult, în funcţie
de vigoarea soiului sau portaltoiului respectiv. Forma naturală a coroanei este
de obicei globuloasă sau invers piramidală.
Lăstarii sunt tomentoşi, cu frunze mari, ovate, pubescente. Florile sunt
hermafrodite, mari, solitare şi apar în vârful lăstarilor scurţi ce se dezvoltă din
mugurii micşti. Gutuiul înfloreşte târziu (în mai), după măr, iar majoritatea
soiurilor sunt autofertile, cu potenţial productiv ridicat (25-40 t/ha), relativ
constant şi precoci (rodesc de la 3 ani). Pe ramurile de schelet şi semischelet
se formează ramuri de rod lungi asemănătoare cu cele de la măr şi ramuri
scurte, burse. (Fig. 10.6.).

Figura 10.6. Ramuri de rod la gutui: a - ramură lungă, b - măciulie, c -“ coarne de

melc”

După 5 - 6 ani de producţie creşterile vegetative slăbesc în

detrimentul fructificării pe ramuri scurte. Durata rentabilităţii unei plantaţii
de gutui este de 20 - 25 de ani, cu toate că gutuiul trăieşte natural cu mult mai
mult.

138
 10.3.6. Particularităţi ecologice.
Temperatura. Din grupa sămânţoaselor, gutuiul este cea mai sensibilă
specie faţă de căldură, fiind mai sensibil la ger decât părul şi mărul. Gutuiul
dă rezultate bune în regiuni cu veri călduroase şi ierni blânde, unde nu sunt
frecvente îngheţuri de sub (– 20)ºC, în locuri însorite şi adăpostite de curenţi
reci.
Este cel mai pretenţios la lumină dintre sămânţoase.
Solul. Gutuiul preferă solurile aluviale, calde, fertile, cu conţinut redus
de calcar activ, iar pe solurile nisipoase devine mai precoce, dar trăieşte mai
puţin.
Apa. Sensibilitatea gutuiului faţă de deficitul de apă este relativ mare
având în vedere sistemul său radicular mai puţin profund. Deficitul prelungit
de apă face ca fructele să fie cu mult mai mici, mai puţin gustoase şi cu mai
multe sclereide.

10.3.7. Boli şi dăunători ai gutuiului

Gutuiul are o serie de boli şi dăunători comuni cu cei ai mărului şi
părului cum sunt: viermele fructelor (Carpocapsa pomonela), arsura
bacteriană (Pseudomonas syringae şi Erwinia amylovora), monilia (Monilinia
lindhartiana), pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri), făinarea
(Podosphaera oxyacanthae), septorioză, afide, minatoare, defoliatoare.
Acestea au aceleaşi caractere morfologice şi de dăunare descrise la
speciile măr şi păr. Se prezintă totuşi câteva aspecte specifice la unele dintre
bolile mai frecvente la gutui.
Mumifierea fructelor tinere (Monilinia lindhartiana) este cea mai
păgubitoare boală a gutuiului în zonele sau anii ploioşi şi reci. Ciuperca atacă
mai întâi frunzele sau florile sau lăstarii tineri, care se brunifică, apoi, dacă nu
este tratată, boala se extinde pe fructe provocând mumifierea acestora.
Arsura bacteriană (Pseudomonas siringae şi Erwinia Amylovora) este
produsă de bacterii şi se manifestă la început pe flori, lăstari tineri, pe ramuri
şi apoi pe toată planta. Florile se brunifică, se ofilesc şi rămân pe pom, lăstarii
capătă striuri brune, iar vărful acestora se îndoaie şi se ofileşte, în final se pot
brunifica toate creşterile anuale, ramurile tinere şi apoi întreg pomul care se
va usca.
Pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri) atacă frunzele prin
apariţia unor pete brune care se extind rapid, iar frunzele se răsucesc şi cad.
Mai rar, se poate extinde boala şi pe fructe, sau lăstari.
Viermele fructelor (Carpocapsa pomonela) este un dăunător care
produce mari daune gutuiului prin larvele ce se dezvoltă în pulpa fructelor,
depreciindu-le considerabil calitatea. În tabelul următor (tabelul 10.9.) sunt
redate tratamentele orientative de bază pentru plantaţiile de gutui.

139
Tabelul 10.9. Tratamente fitosanitare recomandate în livezile de gutui (după
Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratamentul/ Boala şi dăunătorul Produsele pesticide recomandate

fenofaza
1. umflarea Forme hibernante de Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox 2%,
mugurilor de rod dăunători sau Oleodiazol 1,5%.
2. Faza de buton Monilia, Erwinia Fungicid cupric: Kocide 0,3%, sau
floral nedesfăcut Champion, 0,3%, sau Alcupral 0,3%, sau
Funguran 0,3%.
3. Deschiderea Monilia, Erwinia, Idem cu tratamentul 2, dar cu alt produs
florii Antracnoză cupric decât cel folosit anterior
4. Scuturarea Monilia, Erwinia Fungicid cupric + Zolone 0,2%, sau
petalelor Defoliatoare, Afide Sumi-alpha.0,05%, sau Faster 0,03%.
5. Creştere fructe Vierme de fructe, Zolone 0,2%, Sumi-alpha 0,05%
Monilie, Antracnoză
6. După căderea Monilia, Erwinia Fungicid cupric: Kocide 0,3%, sau
frunzelor Champion 0,3%, sau Alcupral 0,3%.

10.3.8. Particularităţi tehnologice.

Aspecte referitoare la înfiinţarea livezilor au fost prezentate în
Capitolul V şi acestea sunt valabile şi pentru gutui, cu respectarea unor
particularităţi.
Alegerea terenului de plantare trebuie să ţină cont de cerinţele de sol
şi climă specifice gutuiului, materialul săditor să fie uniform, autentic şi de
aceeaşi provenienţă. Gutuiul se pretează atât pentru livezi de mică densitate
(5 m /5 m), la soiuri viguroase ca Bereczki, Champion, sau de densitate medie
(4 m /3,5 m), la soiuri ca De Portugalia, De Huşi, cât şi pentru livezi de mare
densitate (3,3 m/2 m), cu soiuri ca Moldoveneşti, Aurii.
Soiurile de gutui fiind autofertile nu sunt necesare la plantare
intercalări cu soiuri polenizatoare, totuşi este bine ca într-o livadă de mare
suprafaţă să existe 2 - 3 soiuri. Pentru gutui formele de coroană mai potrivite
ar fi vasul ameliorat, piramida întreruptă, sau tufa-vas. Plantarea se poate
face toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie.
La pomii tineri se fac numai răriri în coroană, mai rar scurtări de
ramuri.
După formarea coroanelor, se aplică de regulă tăieri de scurtare şi
regenerare a ramurilor de semischelet purtătoare de rod (Fig10.7.).

140
 Figura 10.7. Tăieri de producţie la gutui (după Cepoiu, 2000).

Pentru întreţinerea solului se recomandă o cultură cu înierbare pe

intervalele dintre rândurile de pomi, iar sub rânduri să se menţină solul ca
ogor prin lucrări mecanice sau erbicidări. Gutuiul consumă mai puţine
îngrăşăminte decât mărul, dar este indicat să le primească mai des. În livezi
tinere se pot aplica îngrăşăminte complexe în doze de: N 30, P 30, K 30 kg
s.a. /ha, iar în livezi pe rod se recomandă doze de N 90, P 90, K 60 kg s.a. /ha,
cu 20 – 30 t/ha gunoi de grajd la 3 ani.
Faţă de apă, gutuiul este mai sensibil decât mărul sau părul, având un
sistem radicular mai superficial, rezistând mai puţin la stresul hidric, iar
normele de udare trebuie să fie mai dese şi cu cantităţi mai mici de apă.

10.3.9. Recoltarea şi păstrarea fructelor

La cele mai multe soiuri de gutui fructele ajung destul de târziu la
maturarea de recoltare şi de consum, în a doua jumătate a lunii octombrie.
Fructele se recoltează când culoarea devine galbenă, caracteristică, iar puful
de pe ele cade uşor. Se desprind cu mare atenţie de pe ramuri să nu se rupă
vârfurile acestora care poartă mugurii micşti ce vor rodi anul următor.
După recoltare, fructele destinate păstrării se aşează în lăzi şi se
depozitează în beciuri sau magazii cu temperatură mai ridicată decât în
depozitele de păstrare a merelor sau perelor. Gutuile se pot păstra astfel până
la sfârşitul lunii ianuarie.

10.4.CULTURA MOŞMONULUI

10.4.1. Importanţa culturii

141
 Moşmonul este o specie pomicolă cu valoare economică redusă,
cultivată la noi doar în puţine grădini particulare sau în colecţii pomologice.
Moşmoanele conţin 10,6 -12,14 % zaharuri, 1,1 –1,5 % acizi, 2,53 – 5,03 %
celuloză, 0,65 – 0,86 % proteine, 0,05 – 0,07 % tanin, vitamine şi săruri
minerale. Fructele se folosesc pentru consum în stare proaspătă, în cofetării
pentru prepararea unor creme, sau intră în compoziţia unor gemuri,
marmelade, peltea, lichior, rachiu, fructe murate.
Fructele moşmonului sunt destul de mici (ca nucile), sau ca nişte pere
mici, de formă aproape sferică şi culoare galben-ruginie la coacere (fig10.8.).
Au randament scăzut în pulpă, practic dintr-un fruct doar se gustă, dar acel
gust dulce-acrişor cu aromă fină specifică este greu de uitat.

Figura 10.8. Fruct de moşmon.

10.4.2. Originea şi arealul de cultură

Moşmonul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae,
genul Mespilus, reprezentat de o singură specie, Mespilus germanica. În stare
sălbatică moşmonul creşte în toate regiunile cu climat temperat din Europa,
Asia şi America de Nord, unde se găseşte şi cultivat pe suprafeţe reduse.

10.4.3. Particularităţi morfologice şi biologice.

Moşmonul creşte ca arbustoid sau ca pom ce poate atinge 4 - 5 m
înălţime, cu un sistem radicular mai profund decât al gutuiului, iar coroana
este răsfirată, globuloasă. Lăstarii sunt pubescenţi, florile sunt solitare, albe,
aflate în vârful lăstarilor apăruţi din mugurii micşti ca şi la gutui.

142
 Ramurile roditoare sunt ca nişte măciulii şi evoluează ca cele ale
gutuiului. Înmulţirea moşmonului se face prin seminţe, marcote sau prin
altoire pe moşmon, gutui, păr, păducel şi scoruş. Se altoieşte cât mai aproape
de sol pentru a preveni apariţia lăstarilor din portaltoi. Se plantează la distanţe
aproximativ egale cu cele folosite la gutui şi necesită cam aceleaşi lucrări de
îngrijire. Este precoce, rodind din anul 2 de la plantare. La noi în cultură se
găseşte numai moşmonul comun cu fruct relativ mic (4 - 5 cm în diametru);
în alte ţări sunt soiuri cu fruct mai mare (6 - 7 cm în diametru).

10.4.4. Particularităţi ecologice şi agrotehnice.

Moşmonul este o specie rustică, cu cerinţe moderate faţă de
temperatură, reuşind să vegeteze bine în zonele cu temperaturi medii anuale
de 8 - 11ºC, iarna suportând geruri de peste -30ºC. Suportă mai greu seceta
atmosferică şi temperaturi frecvente de peste 35ºC. Când este altoit pe gutui
trebuie să i se ofere soluri afânate, revene şi calde, iar agrotehnica aplicată
trebuie să fie ca cea a gutuiului. Cultura moşmonului reuşeşte până la 900-
1000 m altitudine.

CAPITOLUL XI

CULTURA SPECIILOR POMICOLE SÂMBUROASE

11.1. CULTURA PRUNULUI

11.1.1. Originea şi arealul de cultură.

Prunul este originar din Europa şi Asia, iar în prezent se cultivă pe
scară largă pe toate continentele. Este cunoscut şi luat în cultură din vremuri
străvechi şi se consideră că a fost răspândit în lume din zona Caucazului.
Producţia mondială de prune este de circa 9 000 000 t, din care în Asia se
produc peste 5 000 000 t, în Europa peste 2 500 000 t, în America de Nord
peste 650 000 t. Dintre ţările mari producătoare de prune din Europa se
amintesc în ordine descrescătoare: ţările din fosta Jugoslavie, Rusia,
România, Germania, Ungaria, Bulgaria, Franţa, Italia, Polonia.

11.1.2. Importanţa culturii prunului

Prunul ocupă locul 10 în economia pomicolă mondială. Fructele
prunului au multiple utilizări, dintre care se amintesc: consumul în stare
proaspătă şi deshidratate, prepararea gemurilor, dulceţurilor, compoturilor,
jeleurilor, prune glasate sau murate, lichioruri şi nu în ultimul rând, prin
distilarea simplă sau dublă a prunelor, se obţine băutura tradiţională a
românilor, ţuica. Miezul sâmburilor conţine grăsimi şi hidraţi de carbon, iar
coaja lor se poate folosi la fabricarea explozibilului. Prunele au cea mai mare

143
valoare nutritivă dintre fructele cultivate (tabelul 11.1.), au rol energetic,
stimulent al sistemului nervos, diuretic, laxativ, decongestionant hepatic.

Tabelul 11.1. Componente chimice ale prunelor

Substanţa Conţinut Substanţa Conţinut

(g/100g fruct) (g/100g fruct)
Apă 78 %
Glucide totale 12,5 – 18,5 g/100g fruct Fosfor 18 mg/%
Aciditate totală 0,91 – 2,21 g/100g fruct Calciu 14 mg/%
Subst. Pectice 0,57 – 0,90 g/100g fruct Vitamina PP 0,21 mg/%
Subst. Proteice 0,50 – 0,80 g/100g fruct Vitamina C 5,40 mg/%
Celuloză totală 0,40 – 1,15 g/100g fruct Vitamina B1 0,44 mg/%
Potasiu 221 mg/% Vitamina E 0,80 mg/%
Lemnul de prun se foloseşte la obţinerea cărbunelui activ, la
fabricarea mangalului, în industria creioanelor, iar prunul poate fi şi un pom
decorativ.

11.1.3. Cultura prunului în România.

În ţara noastră prunul se cultivă aproape peste tot, de la câmpie până
în zona premontană, la altitudini de peste 800 m. Marea masă a plantaţiilor se
găsesc în zona joasă a dealurilor la altitudini de 600-700 m, unde prunul
ocupă circa 50 – 55 % din totalul pomilor. Nu cu mulţi ani în urmă prunul
deţinea detaşat ponderea cea mai mare între pomii cultivaţi în România.
În prezent, deşi ponderea lui a scăzut, prunul se menţine încă pe
primul loc între speciile pomicole cultivate la noi în ţară şi s-au înfiinţat
plantaţii intensive şi omogene în multe zone de favorabilitate pentru această
cultură. Judeţele în care se cultivă mult prunul sunt: Argeş, Vâlcea, Prahova,
Olt, Caraş-Severin, Buzău, Gorj, Dâmboviţa, iar în Banat sunt centre
consacrate de cultură a prunului: Bozovici, Domaşnea, Lugoj, Lipova.
Producţia anuală de prune din ţara noastră înregistrată în anul 2000 este de
peste 470 000 t.

11.1.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri).

Prunul face parte din familia Rosacee, subfamilia Prunoidee, genul
Prunus şi numără peste 15 specii din care s-au creat în decursul timpului
peste 2000 de soiuri. Cele mai importante specii din care s-au format soiurile
de prun ce se află în prezent în cultură sunt: Prunus insitiţia, P. cerasifera,
P.domestica, P. spinosa, P. salicina, P. triflora, P. ussuriensis, P. simonii, P.
salicina, P. nigra, P. hortulana. Formarea soiurilor de prun din mai multe
specii a determinat diversitatea sortimentului sub aspectul vigorii pomilor,
mărimii fructelor sau a epocii de coacere a fructelor.
Portaltoi ai prunului

144
 Cei mai utilizaţi portaltoi în cultura prunului sunt portaltoii generativi
selecţionaţi din corcoduş (folosiţi în proporţie de peste70%), prunul franc
(unele soiuri autohtone selecţionate ca portaltoi), foarte rar zarzărul, piersicul
sau porumbarul.
Corcoduşul imprimă o uşoară neuniformitate de creştere, vigoare
destul de mare şi o slabă afinitate la altoire faţă de soiul Tuleu gras şi soiurile
derivate din el. Prunul franc este în general mai valoros, deoarece imprimă o
bună uniformitate, precocitate şi productivitate, având afinitate cu toate
soiurile din cultură. Fiecare ţară cu tradiţie în cultura prunului a selecţionat şi
a folosit în cultură portaltoi proprii, adaptaţi zonei respective.
În România, toţi portaltoii înscrişi în lista oficială sunt obţinuţi şi
omologaţi în ţară (Duţu, 1994) şi aceştia sunt:
Portaltoi generativi: Corcoduş, Mirobolan C5, Mirobolan dwarf, BN
4kr, Oteşani 8, BN 68, PF Buburuz, PF Roşior văratic, PF Scolduş, PF
Renclod verde, PF Gălbior, PF Voineşti B.
Portaltoi vegetativi: Corcoduş 163, Miroval, Mirobolan C5, BN 4kr,
Oteşani 11.
Soiuri de prun.
Deşi paleta de soiuri este destul de bogată, în cultura prunului din
România au predominat soiurile locale, mai uşor de întreţinut şi oarecum mai
rezistente la unele boli specifice, dar mai puţin productive şi net inferioare
calitativ. În ultimii ani însă, cercetători ca Roman şi Cociu (1994) au
îndrumat şi au contribuit la obţinerea unor soiuri valoroase de prun. În
continuare se vor descrie câteva soiuri de prun cu pondere mai mare în
cultură şi cu posibilităţi de extindere în plantaţii.
Early Rivers (Timpurii Rivers), soi obţinut în Anglia cu pomi de
vigoare medie cu coroană piramidală care rodeşte pe buchete şi pe ramuri
mijlocii şi intră pe rod în anul 4 de la plantare. Este autosteril şi i se
recomandă ca polenizatori soiurile Stanley, Agen, Renclod. Fructele sunt
mijlocii (30 – 35 g), sferice, vânăt-violacee, cu pruină groasă albăstruie.
Pulpa este galben-verzuie, suculentă, dulce-acidulată, semiaderentă la
sâmbure. Se coace de la sfârşitul lunii iunie.
Diana (Băneasa ½), soi obţinut din încrucişarea soiurilor Renclod
Althan x Rivers şi omologat în 1982. Pomii sunt de vigoare mijlocie,
globuloşi, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi, este parţial autofertil, ca
polenizatori se pot folosi soiurile: Rivers, Agen, Stanley, Gras ameliorat.
Fructele sunt mari (60 g), sferice, cu pieliţa albastră-deschis acoperită cu
pruină, foarte aspectuase. Pulpa este verde-gălbuie, cărnoasă, suculentă, cu
gust bun, sâmbure mic, neaderent la pulpă. Se coc în prima jumătate a lunii
iulie.
Minerva (Băneasa 11/26), obţinut din încrucişarea Tuleu timpuriu x
Rivers, omologat în 1984. Pomii sunt de vigoare redusă, cu creştere

145
piramidală, rodeşte pe buchete de mai şi pe ramuri mixte, intră pe rod în anul
4 de la plantare, sunt productivi, dar androsterili, folosindu-se polenizatori ca:
Silvia, Agen, Stanley, Anna Späth.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (40 g), de formă ovoidă, cu pieliţa
vânăt-violacee acoperită cu pruină abundentă. Pulpa este galben-verzuie,
suculentă, cu gust foarte plăcut şi neaderantă la sâmbure. Se coc la început de
august.
Piteştean (Piteşti 22/24), soi obţinut din hibridarea dintre Tuleu
timpuriu x Rivers în 1981, cu pomi de vigoare mijlocie cu coroană conică.
Este androsteril, folosindu-se în cultură cu polenizatori ca soiurile:
Agen, Renclod Althan, Silvia, Stanley, Anna Späth. Fructele sale sunt mijlocii
ca mărime, ovoide, cu pieliţa vânăt-închisă acoperită cu pruină groasă, cu
pulpa galben-verzuie, suculentă, plăcută la gust, neaderentă la sâmbure. Se
coc în prima jumătate a lunii august.
Tita (Băneasa 16/24), soi obţinut din sâmburi de Tuleu gras iradiaţi cu
raze X şi omologat în 1992. Pomul are vigoare medie, coroană conică şi
fructificare pe buchete de mai. Intră pe rod din anul 4 de la plantare, este
androsteril având nevoie de polenizatori ca : Stanley, Agen, Anna Späth,
Rivers. Fructul este mijlociu ca mărime, ovoid, cu pieliţa albăstruie acoperită
cu pruină gri. Pulpa este galben-verzuie, plăcută la gust şi neaderentă la
sâmbure. Se coace în prima jumătate a lunii august.
Tuleu timpuriu, soi autohton obţinut din încrucişarea Tuleu gras x
Peche şi omologat în 1966. Pomii sunt de vigoare supramijlocie, piramidali,
cu formaţiuni scurte de rod. Necesită polenizatori în cultură fiind androsteril.
Fructele sunt de mărime mijlocie, ovoide, cu pieliţa vânăt-violacee, cu pruină.
Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, plăcută la gust, de calitate superioară şi
sâmbure neaderent la pulpă. Se coc la mijloc de august.
Centenar (Băneasa 3/5, Bucurie), soi obţinut din încrucişarea Tuleu
gras x Rivers şi omologat în 1978. Pomii au vigoare mijlocie cu creştere
globuloasă. Înfloreşte timpuriu şi este androsteril necesitând polenizatori ca
Stanley, Anna Späth, Silvia, Agen, Rivers.
Fructele sunt mari (50 g), invers ovoide, albastre, acoperite cu pruină
cenuşie abundentă, cu pulpă alb-verzuie, suculentă, cu gust dulce-acrişor
foarte bun (asemănător cu gustul de Tuleu gras). Se coc în a doua jumătate a
lunii august.
Pescăruş (Băneasa 9/13), soi obţinut din hibridare artificială între
Renclod Althan şi Rivers, omologat în 1978. Pomii sunt mijlocii ca vigoare,
piramidali, rodesc pe buchete de mai, parţial autofertil, bun polenizator pentru
alte soiuri, dar totuşi este indicat să fie cultivat alături cu alte soiuri
polenizatoare. Fructele sunt mari (55 g), elipsoidale, cu pieliţa vînăt-violacee
acoperită cu pruină. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, neaderentă la sâmbure.
Se coace în a doua jumătate a lunii august.

146
 Agen, selecţie locală, originară din Franţa. Pomul are vigoare mijlocie,
cu coroană globuloasă şi rodire pe buchete de mai. Este parţial autosteril, dar
bun polenizator pentru alte soiuri. Este bine să se cultive împreună cu unul
din soiurile: Anna Späth, Stanley, Gras ameliorat, Renclod Althan, ca
polenizatori.
Fructul este mic (30g), elipsoidal, roşu-vineţiu acoperit cu pruină
violacee. Pulpa este galben-verzuie, foarte suculentă, dulce, semiaderentă la
sâmbure. Se coace la sfârşit de august.
Dâmboviţa (Piteşti 10/19), soi obţinut din încrucişarea Tuleu gras x
Anna Späth şi omologat în 1981. Pomii au vigoare supramijlocie, cu
fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, este androsteril necesitând
polenizatori ca: Rivers, Silvia, Stanley, Agen, Anna Späth. Fructele sunt mari,
ovoide, de culoare vânăt-închisă cu pruină cenuşie, pulpă galben-verzuie,
suculentă, bună la gust şi neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de august.
Tuleu gras, soi autohton foarte vechi, considerat hibrid natural. Pomul
este destul de viguros, cu unghiuri mici de ramificare care îl face să fie
predispus la dezbinarea ramurilor încărcate cu rod, nu are afinitate cu
corcoduşul la altoire (se recomandă altoirea pe Roşior văratic) şi este
androsteril. Polenizatori buni pentru el sunt: Anna Späth, Stanley, Agen, Gras
ameliorat. Fructul este de mărime mijlocie, elipsoidal, de culoare violet-
închisă cu pruină albăstruie.
Pulpa este verde-gălbuie, suculentă, dulce, crocantă, cu gust foarte
bun şi apreciat de toţi consumatorii. Se coace de la sfârşitul lunii august.
Stanley, soi american obţinut din hibridarea Agen x Grand Duke şi
introdus în cultură din 1926. Pomii au vigoare mijlocie, cu creşteri reduse
garnisite cu formaţiuni fructifere scurte. Intră repede pe rod (anul 4), rodeşte
abundent şi constant.
Soiul este autofertil fiind bun polenizator şi pentru alte soiuri. Fructele
sunt de mărime mijlocie, elipsoidale cu sudura carpelară evidentă, pieliţă
violacee, pulpă gălbuie, crocantă şi gust mediocru. Se maturează la sfârşitul
lunii august şi început de septembrie.
Anna Späth, soi german obţinut din selecţie naturală şi introdus în
cultură din 1874, cu pomi viguroşi, coroană invers piramidală, cu flori parţial
autofertile, buni polenizatori pentru alte soiuri, rezistenţi la Plum pox.
Fructele sunt sferice, supramijlocii ca mărime, vinete-roşiatice şi cu pruină
albastră. Pulpa este galben-verzuie sau aurie, suculentă, neaderentă la
sâmbure, bună pentru masă. Se coc la sfârşitul lunii septembrie.
Gras ameliorat (Istriţa), soi autohton obţinut din autopolenizarea
soiului Gras românesc şi omologat în 1968. Pomii sunt viguroşi, cu
formaţiuni fructifere medii şi lungi, înfloresc timpuriu şi sunt autofertili.
Fructele sunt supramijlocii, globuloase, vânăt-roşcate cu pruină violacee.

147
Pulpa este, crocantă, destul de suculentă, de culoare verde-gălbuie, cu gust
dulce şi neaderentă la sâmbure. Se coc în septembrie.
Vânăt românesc (Brumării, Perje), soi autohton, hibrid natural,
răspândit foarte mult până în ultimii ani în zona Balcanică şi Europa Centrală.
În prezent se cultivă mai puţin. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu creştere
piramidală, autofertili, sensibil la boli virotice, se comportă mai bine când
sunt altoiţi pe Roşior văratic. Fructele sunt submijlocii, elipsoidale, colorate
în vânăt, acoperite cu pruină, cu pulpă galben-verzuie, plăcut aromată,
neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de septembrie.
Gras românesc (Goldane), soi autohton, hibrid natural foarte vechi,
cultivat mult în zona Subcarpatică şi în Moldova. Pomii sunt viguroşi, cu
creşteri verticale şi coroană piramidală greu de întreţinut prin tăieri. Este un
soi autofertil, rezistent la ger şi la stresul hidric. Fructele sunt mijlocii ca
mărime, de culoare mov-închis la maturitate, pulpă gălbuie, consistentă,
dulce, aderentă la sâmbure. Se pretează foarte bine la prelucrare prin distilare
şi se coc la început de octombrie.
Dintre alte soiuri de prun cu perspective de extindere în cultură mai
sunt: Ialomiţa, Renclod de Caransebeş, Vâlcean, Bărăgan, Flora, Alina,
Sarmatic, Record.

11.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Creşterea. Sistemul radicular al prunului altoit pe franc este destul de

superficial, majoritatea rădăcinilor aflându-se între 10 şi 45 cm adâncime, iar
soiurile locale (Roşior văratic, Gras românesc) drajonează. Prunul poate
valorifica foarte bine solurile din regiunile dealuroase, subţiri şi relativ grele.
Altoit pe corcoduş, prunul are rădăcini mai profunde (între 20 şi 60 cm), iar în
lateral rădăcinile depăşesc proiecţia coroanei pe sol de 1,5 ori.
Coroana prunului este diferită ca mărime în funcţie de soi, de
fertilitatea solului, de agrotehnica aplicată, de portaltoi, dar poate ajunge la 3-
4 m înălţime când este altoit pe franc în livezi intensive şi la 6-7 m înălţime şi
chiar mai mult, când este altoit pe corcoduş în livezi clasice, de mică
densitate, aflate pe soluri mai profunde şi fertile.
Fructificarea, este diferită în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor sunt
de tip standard adică rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi (Vânăt, Tuleu,
Renclod). Acestea se degarnisesc mai repede şi necesită tăieri mai ample.
Alte soiuri (Stanley, Centenar, Anna Späth) rodesc de regulă pe ramuri scurte,
spini, buchete de mai, pe ramuri mijlocii groase sau pe ramuri anticipate (fig.
11.1.).

148
 Figura 11.1. Ramurile de rod la prun. 1, 2, 3, - ramuri scurte; 4, 5, - ramuri
mijlocii; 6, - ramură lungă; 7 - ramură anticipată (după Cepoiu, 2000).

Înflorirea prunului este destul de timpurie, are loc de regulă la

jumătatea lunii aprilie şi diferă în funcţie de zona de cultură sau de soi. Prunul
este mai expus, din acest punct de vedere, la îngheţurile sau brumele târzii,
decât mărul de exemplu.
După felul cum se comportă în procesul polenizării şi fecundării
florilor, se deosebesc trei grupe de soiuri: soiuri autosterile, soiuri autofertile
şi soiuri parţial autofertile; ca atare combinarea soiurilor la plantare poate fi
făcută destul de variat. Soiurile parţial sau total sterile fructifică normal
numai dacă se asigură o bună polenizare, cultivându-le alături de alte soiuri.
La prun, ca de altfel la toate sâmburoasele, sunt două feluri de muguri;
muguri vegetativi, din care se formează lăstari şi muguri floriferi, din care se
formează câte 1 - 3 flori. Prunul intră pe rod la 3 - 5 ani de la plantare şi poate
produce între 15 şi 30 t de fructe la hectar şi chiar mai mult. Durata de
rentabilitate a unei plantaţii de prun este, de regulă, cuprinsă între 25 şi 35 de
ani, la unele soiuri locale chiar mai mult, dar longevitatea prunului este mai
mare.
Ciclul anual de viaţă al prunului este asemănător cu al celorlalte specii
pomicole din climatul temperat, împărţit în două perioade distincte: perioada
de vegetaţie (din aprilie până în noiembrie) şi perioada de repaus când se pot
face plantări de pomi, înfiinţări de plantaţii compacte, tăieri de formare a
coroanei şi de rodire.

11.1.6. Particularităţi ecologice

149
 Cerinţele faţă de lumină sunt moderate, dar diferite în funcţie de soi.
Astfel, soiul Stanley, Agen, Centenar sunt mai pretenţioase la lumină faţă de
soiurile Gras românesc şi Vânăt românesc.
Temperatura. Prunul reuşeşte bine în cultură în zonele unde
temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5ºC şi 11ºC, iar la ger prunul
rezistă până la –25, –30ºC. În zonele mai calde de câmpie, în condiţii de
irigare se comportă bine soiurile Agen, Anna Späth, Centenar, Tuleu
timpuriu. În zonele de dealuri cu expoziţii sudice de preferinţă, se cultivă cu
foarte bune rezultate toate soiurile de prun, dar cu precădere soiurile Gras
ameliorat, Gras românesc, Tuleu gras, Stanley, Carpatin, Dâmboviţa.
Bobocii florali rezistă până la –4,0 – 4,5ºC, florile deschise până la –
2,5, –3,2ºC, iar fructele abia legate până la –1,5, –2,1ºC. Temperaturi scăzute
de +1, +5ºC combinate cu ploi reci, sau călduri mari de +25, +27ºC asociate
cu umiditate atmosferică scăzută, conduc la o legare foarte slabă a fructelor
chiar dacă sunt multe flori pe pom. Se consideră o bună legare atunci când 10
- 20% din flori au legat fruct pe un pom cu încărcătură mare de flori. Suma
gradelor de temperatură pozitivă necesară până la coacerea fructelor este
cuprinsă între 1500 (la soiurile timpurii) şi 3000 (la soiurile târzii).
Apa. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari datorită faptului că prunul
are un sistem radicular realtiv superficial şi o biomasă bogată. Stresul hidric
este greu suportat, iar atunci când acesta există, fructele se depreciază
calitativ scăzând randamentul lor în pulpă.
Solul. Faţă de sol, prunul nu are cerinţe deosebite, el reuşind pe o
gamă variată de soluri ca textură, structură sau tip genetic. Nu suportă bine
însă solurile umede şi reci, dar se poate cultiva pe soluri cu până la 45 - 50%
argilă dacă se aplică lucrări mecanice corespunzătoare de întreţinere a solului,
preferând un pH între 5 şi 8,2.

11.1.7. Boli şi dăunători ai prunului

Prunul poate fi atacat de numeroase boli şi de o serie de dăunători ce
provoacă mari pagube în plantaţii, dacă nu se fac tratamente corespunzătoare
de protecţie.
Boli
Plum pox (vărsatul, Sharka), este un virus semnalat din 1915 în
plantaţiile de prun. Se consideră că boala este sistemică, cronică şi incurabilă,
şi se poate transmite de la o celulă la alta, de la un ţesut la altul, de la un pom
la altul prin polen, sămânţă sau rădăcini. Simptomele apar pe frunze, pe
fructe, pe sâmburi sau pe lăstari, ca nişte pete inelare, decolorate sau necroze
ce pătrund în ţesuturi şi în pulpa fructului, perturbând procesele metabolice şi
depreciind considerabil calitatea fructelor până la compromiterea totală a
recoltei.

150
 Soiuri de prun imune la acest virus încă nu se cunosc, iar ca mijloace
de combatere parţială se recomandă înlăturarea pomilor atacaţi din plantaţiile
mamă de ramuri altoi şi din culturile de producţie, înfiinţarea plantaţiilor cu
material săditor liber de viroze (LTV), menţinerea stării de sănătate şi
aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare în livezi, pentru a spori rezistenţa
pomilor şi transmiterea virusului.
Folosirea soiurilor rezistente sau tolerante şi a portaltoilor sănătoşi,
liberi de viroze, constituie principalul remediu împotriva Plum pox-ului.
Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xantomonas pruni), se manifestă
prin apariţia unor pete gălbui pe frunze care se necrozează, iar ţesutul
necrozat cade, frunzele rămânând ciuruite, iar la un atac masiv cade întreaga
frunză. Ciuruirea se manifestă şi pe fructe sau pe ramuri tinere ca nişte pete
brune cu un exudat gălbui la suprafaţă şi scurgeri cleioase.
Pătarea roşie a frunzelor (Polystigma rubrum), este produsă de o
ciupercă şi se manifestă pe frunză ca nişte pete roşii, sferice, care necrozează
ţesutul diminuând procesul de fotosinteză şi alte procese metabolice,
determinând căderea prematură a frunzelor. Boala apare frecvent în livezi, în
special în anii ploioşi. Fructele pomilor atacaţi şi netrataţi rămân mici,
nehrănite, fără gust.
Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerinckii), este produsă
de o micoză care atacă la început frunzele, producând pătarea şi apoi
ciuruirea frunzelor datorită căderii ţesutului atacat. Netratată, boala trece pe
lăstari şi ramuri tinere, provocând răni ce debilitează întreg pomul.
Monilioza (Monilinia laxa), este una dintre cele mai păgubitoare boli
din livezile de prun. Sunt atacate florile, frunzele, lăstarii şi fructele care se
brunifică şi se mumifică, rămânând pe pom. Apare masiv în anii ploioşi şi cu
temperaturi mai scăzute.
Dăunători
Viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta), este frecvent
întâlnită în livezi şi la pomii izolaţi din grădini. Dăunătorul depune câte un ou
în sepalele florilor nedeschise, din care apare larva la scuturatul florii, intră în
fruct şi se hrăneşte cu sâmburele în formare, provocând căderea prematură a
fructului.
Viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri), este un dăunător
care poate compromite aproape integral recolta. Insectele depun ouă în
fructele abia formate, iar larvele care apar din ouă se hrănesc cu sămânţa din
fruct, provocându-i încetinirea creşterii şi căderea prematură.
La pomi izolaţi se recomandă aşezarea în coroană, după scuturarea
florilor, a unor pungi cu naftalină, care au efect total în combaterea insectei.
Viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), este un dăunător
periculos reprezentat de un fluture care, pe fructele tinere (de mărimea unei

151
măsline) depune ouă din care ies larve, ce pătrund în fruct hrănindu-se cu
pulpa acestuia. Poate avea 2 - 3 generaţii pe an.
Păiajenul roşu (Panonicus ulmi), este un dăunător mic ce se hrăneşte
cu seva din frunzele pomilor pe care se instalează în număr mare, stânjenind
fotosinteza. Poate avea multe generaţii într-un an şi atacă mai mult în anii
secetoşi.
Printre alţi dăunători ai prunului se mai numără şi Păduchele din San
Jose şi Afidele (purecii de frunze).
În tabelul 11.2. se redau tratamentele fitosanitare orientative pentru
livezile de prun.
Numărul de tratamente fitosanitare poate fi mai mare sau mai mic, în
funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de zona de cultură în
care se află plantaţia, iar produsele pesticide folosite, pot fi diferite în funcţie
de agenţii patogeni depistaţi.

11.1.8. Particularităţi tehnologice

Plantaţiile de prun existente în România sunt amplasate pe suprafeţe
mai mari (peste 50 ha) în zonele considerate favorabile acestei culturi, sau pe
suprafeţe mici (sub 1 ha), în grădini particulare. Indiferent de mărimea
plantaţiei lucrările de amenajare şi pregătire a terenului se fac după aceleaşi
principii, descrise în Capitolul V.
Alegerea soiurilor trebuie să aibă în vedere zona de favorabilitate,
destinaţia producţiei de fructe, asigurarea polenizării între soiuri.
Pentru livezi de densitate mai mare (600-800 pomi/ha), se folosesc
combinaţii de soiuri şi portaltoi de vigoare mai redusă şi se recomandă
distanţe de plantare de 4 - 4,5 m între rânduri şi 3 - 3,5 m între pomi pe rând.
În livezi cu densităţi mai mici (5 - 5,5 m /4 - 4,5 m) se folosesc pomi
din soiuri mai viguroase altoite pe corcoduş.
Plantarea se recomandă, cu precădere, să se facă toamna după căderea
frunzelor, dar se poate planta până la începerea vegetaţiei în primăvară.

Tabelul 11.2. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura prunului (după

Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).
Tratamentul Boala şi dăunătorul Produsul chimic recomandat
fenofaza
1. repaus Păduchele din San Jose, Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox
vegetativ ouă de Afide, păduchi 3%, sau Polisulfură de bariu 6%.
ţestoşi
2. buton alb Ciuruirea bacteriană şi Produse cuprice: Alcupral 0,3%, sau
(flori micotică, pătarea roşie, Zeamă bordeleză 0,5%.
nedeschise) ouă de păianjeni
3. când 10-15 Ciuruirea bacteriană şi Fungicid de contact: Dithane 0,2%, sau
% din flori s-au micotică, pătarea roşie, Folpan 0,3%, sau Vondozeb 0,2% sau
scuturat viespea prunelor Captadin 0,3% + Insecticid: Diazol 0,15%,

152
 sau Decis 0,3%, sau Chinmix 0,03%, sau
Zolone 0,2%, sau Sumi-alpha 0,04%.
4.după10-12 Pătarea roşie, monilioză, Fungicid de contact altul faţă de cel folosit
zile de la viespea sâmburilor. la tratamentul 3, +Insecticid: Ekalux 0,1%,
tratamentul 3 sau Sintox 0,2%, sau Nurelle 0,1%, sau
Reldan 0,2%.
5. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Idem cu tratamentul 4, dar se
de la viespea sâmburilor, Afide recomandă alt amestec de produse
tratamentul 4 decât cel folosit atunci.
6. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Fungicide de contact: (vezi tratamentul
de la viespea sâmburilor, 3) +
tratamentul 5. viermele prunelor Insecticide: Diazol 0,15%, sau Chinmix
0,03%, sau Sumi-alpha 0,05%.
7. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Fungicid de contact + Insecticid, altul
de la viespea sâmburilor, decât cel folosit anterior
tratamentul 6 viermele prunelor,
Păduche San Jose.
8. la 10-12 zile Păduche San Jose, Insecticid: /vezi tratamentul 3, +
de la defoliatoare, Păianjeni Acaricid: Demitan 0,07%, sau Danirun
tratamentul 7. (Acarieni), viermle 0,06%, sau Sanmite 0,05%,sau Mitigan
prunelor. 0,2%, sau Mitac 0,2%, sau Nissorun
0,03%.
9. la 10-12 zile Monilioză, Păduche San Fungicid: Rovral 0,1% sau Sumilex
de la Jose, Vierme, Acarieni 0,1% + Insecticid + Acaricid (vezi
tratamentul 8. tratamentul 8).
9. după căderea Monilioză, ciuruirea Produs cupric: Alcupral 0,3% , sau
frunzelor frunzelor Sulfat de cupru 1,0%.
Lucrări de întreţinere a solului în livezi. După plantare, o perioadă de
2 - 3 ani este recomandat ca solul să fie întreţinut ca ogor, prin lucrări
mecanice atât pe intervale cât şi pe rândul de pomi.
Apoi intervalele dintre rânduri se înierbează, iar sub rândurile de
pomi solul se menţine ca ogor, prin lucrări mecanice sau erbicidări. Iarba
dintre rânduri se coseşte mecanic repetat, iar materialul vegetal rezultat se
lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se aşează ca mulci sub rândurile de
pomi.
În primii ani de la plantare, în livezile de prun se pot cultiva intercalat,
pe intervale sau între pomi pe rând, alte culturi (bulboase, cartofi, fasole
oloagă, mazăre furajeră, lupin, căpşuni). Reuşita acestui tip de cultură
depinde de consecvenţa aplicării corecte a lucrărilor tehnologice la sol şi a
tratamentelor fitosanitare fiecărei specii cultivate.
Fertilizarea este de multe ori neglijată datorită concepţiei greşite că
prunul este o specie rustică, puţin pretenţioasă. În plus, prunul este plantat
destul de frecvent pe soluri sărace, subţiri, pe versanţi cu pante mari. Pentru a
obţine o producţie constant ridicată şi de bună calitate şi pentru a mări
perioada de rentabilitate a culturii prunului este necesară fertilizarea anuală.

153
 Astfel se recomandă ca în plantaţiile tinere să se aplice doze anuale de
N30, P30, K30, kg s.a./ha, iar în livezile pe rod doze de N100, P80, K120, kg
s.a./ha. asociate cu 20 - 30 t/ha gunoi de grajd cu o periodicitate de 3 ani.
Irigarea constituie o verigă tehnologică aproape ignorată în
plantaţiile de prun din România. Experienţele făcute în unităţile de cercetare
pentru pomicultură (Iancu, 1988) au demonstrat că producţia de prune a unei
livezi irigate creşte cu 18 - 20% faţă de producţia unei livezi similare
neirigate, iar calitatea (masa) fructelor creşte cu 30 – 35 %. Prunul răspunde
bine la irigarea din perioada de creştere intensă a lăstarilor, la legarea şi
creşterea fructelor chiar până aproape de recoltarea acestora, crescând astfel
randamentul în pulpă al fructelor. Normele de udare se aplică, în general, în
lunile iulie-august când plouă natural foarte puţin, pentru a păstra
uniformitatea de creştere a fructelor şi a evita crăparea pieliţei acestora la
eventualele ploi ce apar înainte de recoltare.
Tăierile. La prun, tăierile anuale în uscat se pot aplica în toată
perioada de repaus vegetativ. Este bine ca acestea să fie completate de tăieri
în verde axate în primul rând pe rărire a creşterilor vegetative, în care pomul
investeşte în mod inutil. Formele de coroană cele mai potrivite pentru prun se
recomandă a fi: Vasul, Fusul şi Palmeta etajată. Tăierile de formare a
coroanei în livezile tinere trebuie să ţină cont de câteva principii de bază:
- Să se aleagă forma de coroană cea mai potrivită pentru a pune în
valoare potenţialul biologic al combinaţiei soi-portaltoi.
- Să se aplice tăieri care să aibă în vedere grăbirea intrării pe rod şi
păstrarea echilibrului între creştere şi fructificare.
- Facilitarea intrării luminii în coroană şi regenerarea periodică a
formaţiunilor fructifere specifice (fig. 11.2.).
Eliminarea drajonilor porniţi din portaltoi este o lucrare de mare
importanţă în livezile de prun pentru a înlătura consumarea neproductivă a
energiei de către aceştia şi dezechilibrul de creştere.

Figura 11.2. Tăieri de producţie la prun. Punctele: a,b,c,d, marchează locul de tăiere
(după Cepoiu, 2000)
154
 11.1.9. Recoltarea şi valorificarea prunelor.
Prunele se culeg atunci când întrunesc maximum de însuşiri care
definesc soiul respectiv: mărime, culoare, gust, conţinut în zahăr şi aciditate.
Atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea
se face cu mâna, fără să se zdrobească pulpa sau să se rupă ramurile şi fără a
şterge pe cât posibil pruina.
Este bine ca recoltarea şi sortarea să fie făcută cu câteva zile înaintea
maturităţii depline pentru consum, maturitate care se capătă după cules,
evitându-se astfel pierderile ulterioare prin supracoacere.
Prunele destinate prelucrării industriale se pot recolta şi prin scuturare
manuală sau mecanică, dar nu prin baterea ramurilor care pot provoca răni
sau pot rupe ramuri cu muguri de rod pentru anul următor. Pentru export,
unde se are în vedere timpul de transport şi de păstrare la frig (3 - 5ºC) până
la pieţele de desfacere, prunele se pot recolta chiar cu 1 - 2 săptămâni înainte
de maturitatea de consum.
Pentru gemuri, compoturi, marmeladă, deshidratare, prunele se
recoltează când au atins concentraţia optimă de zahăr.

11.2. CULTURA CORCODUŞULUI

11.2.1. Originea şi arealul de cultură.

Originea corcoduşului se află în Asia Centrală, Caucaz şi Asia Mică

unde se găseşte şi azi în masive naturale şi de unde s-a extins în cultură, în
special pe lângă locuinţele particulare în zona Balcanilor, Europei Centrale şi
nordul Africii.
În America există numai ca portaltoi. Corcoduşul sau mirobolanul,
face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Prunus, specia
Prunus cerasifera varietatea divaricata sau myrobolana.

11.2.2. Importanţa culturii

Importanţa economică a culturii acestei specii este destul de redusă.

Calitatea fructelor sale este cu mult mai mică decât cea a prunelor, cu care se
înrudesc. În ţările cultivatoare de prun, corcoduşul este folosit în cea mai
mare proporţie ca portaltoi pentru acesta, sau pentru cais şi piersic.
Corcoduşele sunt mult mai mici (2 - 3 cm în diametru) decât prunele,
cu gust inferior, pulpă zemoasă şi mai puţin aromată, cu randament redus în
pulpă. Conţinutul fructelor în substanţă uscată este de 10-25%, aciditatea
variază între 0,27 şi 1,2 g/100 g fruct, zaharuri între 8,2 şi 12,4 g/100 g fruct,
vitamina B se află între 6 şi 22 mg %, iar cantitatea de vitamina C este
comparabilă cu cea conţinută în prune, cireşe sau struguri.

155
 Corcoduşul, datorită rusticităţii sale, este încă păstrat în cultură ca
pomi răzleţi în grădinile particulare pentru distilate (ţuică), în special, şi mai
puţin pentru alte utilităţi (gem, dulceaţă, compot), sau ca pom decorativ.

11.2.3. Cultura corcoduşului în România

O evaluare relativă a culturii corcoduşului în România arată că există

aproximativ 2 000 000 de pomi, în cea mai mare parte în grădini private, sau
la margini de păduri, ca pomi răzleţi. Densitatea cea mai mare o găsim în
Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Banat şi mai rar în Transilvania. În
multe livezi neîngrijite de prun altoit pe corcoduş, altoii s-au uscat rămânând
rădăcina corcoduşului care a vegetat şi a format un nou pom (corcoduş).

11.2.4. Particularităţi biologice.

Specia Prunus cerasifera (corcoduşul) este cunoscută sub diferite

denumiri în funcţie de zona în care se află: în Franţa este cunoscut ca
mirobolan, iar fructele sale sunt cerisette; în Serbia se numeşte vinosliva, în
Bulgaria se numeşte geanca.
În România, moldovenii îi spun corcoduş, în Oltenia şi Muntenia i se
spune zarzăr, în Bărăgan i se spune corcodel sau rogodel sau boambe, în
Banat i se spune buburuze sau prune rotunde.
Sistemul radicular al corcoduşului este mai profund şi mai viguros
decât al prunului, putând valorifica mai bine solurile mai sărace. Majoritatea
rădăcinilor se află între 40 şi 60 cm adâncime, dar pe soluri profunde unele
rădăcini pot ajunge la peste 2 m adâncime, fixând bine terenurile cu pericol
de alunecare.
Coroana naturală a corcoduşului este, în general, mai viguroasă decât
a prunului (între 4 şi 12 m înălţime) şi poate avea formă piramidală,
tronconică sau globuloasă. Ramurile roditoare sunt la fel ca cele ale prunului
(buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi). Florile sunt autofertile, dar au
totuşi nevoie şi de polen străin pentru o bună fecundare. Înflorirea are loc la
sfârşitul lunii martie şi început de aprilie, fiind expuse uneori la gerurile târzii
de primăvară, ce pot provoca pierderi în fructificare.
Fructele, corcoduşele sunt, de regulă, sferice sau globuloase de culori
diferite, de la galben, orange, până la roz, roşu, violet, albastru, vânăt, mov,
etc. Pieliţa fructelor este lucioasă, elastică şi rezistentă (fig. 11.3.).
Masa corcoduşelor este cuprinsă de regulă între 5 şi 10 g/fruct, iar
diametrul este de 1,5 – 3,5 cm.

156
 Figura 11.3. Ramură cu fructe de corcoduş.

Producţia de fructe de corcoduş este destul de mare şi susţinută, dar

are totuşi tendinţă de alternanţă, datorită încărcăturii masive de rod în unii ani
şi neacordării vreunei îngrijiri speciale de către cultivatori. Corcoduşii, deşi
se înmulţesc prin sâmburi, rodesc destul de timpuriu (la 5 - 6 ani de la
însămânţare) şi pot produce de la 15 kg/pom la 6 - 7 ani, până la 150 kg/pom
la peste 20 de ani, unele exemplare de pomi producând chiar mai mult. Un
corcoduş poate trăi şi rodi 40 - 50 de ani, dar frecvent se întâlnesc exemplare
care depăşesc cu mult această vârstă.

11.2.5. Particularităţi ecologice

Având în vedere arealul său de cultură deosebit de întins, corcoduşul
este una dintre cele mai plastice specii ale genului Prunus. Poate trăi pe
terenuri accidentate, printre stânci la altitudini mari (1000 m) şi pe văile
înguste, în depresiuni şi la câmpie pe terenuri secetoase. Biotipurile sale sunt
extrem de diverse şi adaptate la o paletă largă de condiţii pedoclimatice.
Rezistă bine la ger şi la secetă, iar cerinţele sale la lumină sunt moderate.
Aceste calităţi i-au determinat poate pe oameni să nu renunţe la el, rămânând
în cultură ca un pom al săracului sau al puturosului.

11.2.6. Particularităţi tehnologice

Având în vedere că se înrudeşte cu prunul, corcoduşul are
particularităţi tehnologice asemănătoare cu acesta. Nu se recomandă însă
înfiinţarea unor plantaţii de mare suprafaţă cu corcoduş, aceste fiind o specie
mult inferioară prunului. Corcoduşul se poate înmulţi prin sâmburi care se
seamănă în sol toamna sau primăvara, prin marcotaj, prin butaşi, prin drajoni
sau prin altoirea unui biotip mai puţin valoros, care rămâne ca portaltoi, cu un
alt biotip considerat mai bun. Plantarea corcoduşului la locul definitiv se

157
poate face în perioada de repaus vegetativ, iar distanţele de plantare între
pomi trebuie să fie ceva mai mari decât cele recomandate pentru prun.
Ca lucrări de întreţinere şi fertilizare la sol, pentru pomi izolaţi se
recomandă aplicarea sub pom, a gunoiului de grajd (10-15 kg), sau 200-250 g
de îngrăşăminte complexe care se încorporează prin mobilizarea anuală
(toamna) a solului din jurul tulpinii.
Corcoduşul răspunde foarte greu la formarea unui anumit tip de
coroană, având tendinţa de a creşte haotic şi destul de viguros, cel puţin în
primii 6 - 7 ani. Totuşi, este benefică intervenţia în coroană cu foarfeca pentru
a direcţiona şi limita unele creşteri prea înalte şi pentru a norma încărcătura
de rod prin scurtare sau rărire a formaţiunilor fructifere, obţinând astfel fructe
mai mari.

Bolile şi dăunătorii corcoduşului sunt aceiaşi cu cei ai prunului.

Ciuruirea bacteriană sau micotică, pătarea frunzelor, monilioza, viespile de
sâmburi şi de fructe, viermele fructelor, sunt întâlnite şi la corcoduş, cu
deosebirea că acesta este mai rezistent decât prunul la atacul bolior.
Tratamentele fitosanitare recomandate pentru specia prun sunt valabile şi
pentru corcoduş.

11.2.7. Recoltarea şi valorificarea fructelor

În România se cultivă două tipuri de corcoduş, unul cu fructe galbene
şi unul cu fructe roşii, fiecare tip având subtipuri cu nuanţe diferite de galben
sau de roşu şi cu fructe mai mari sau mai mici. Maturarea corcoduşelor are
loc eşalonat începând din prima decadă a lunii iulie şi terminând cu ultima
decadă a lunii august.
Semnul de coacere este în primul rând virarea culorii pieliţei fructului
din verde în galben sau în roşu, apoi pulpa se înmoaie, gustul nu mai este acru
ci devine dulceag, iar desprinderea din codiţă se face mult mai uşor.
Recoltarea unor tipuri de fructe pentru consum în stare proaspătă se face cu
mâna direct din pom, iar recoltarea pentru industrializare (conserve, distilate)
se face prin scuturare.

11.3. CULTURA CIREŞULUI

11.3.1. Originea şi arealul de cultură

Cireşul este o specie pomicolă de mare importanţă economică şi
alimentară, întrucât fructele sale destul de bogate în vitamine şi minerale sunt
foarte mult aşteptate şi căutate de consumatori, fiind dintre primele fructe din
an care se coc. Cireaşa este un fruct al bucuriei în special pentru copii, dar nu
numai: („te aştept ca pe un cireş copt”). Cireşul face parte din familia
Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Cerasus, specia Cerasus avium

158
(cireşul sălbatic sau păsăresc) din care s-au creat soiurile cunoscute şi
cultivate. Cireşul este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi
Marea Caspică, de unde s-a răspândit mai întâi în Europa şi apoi pe toate
continentele.
Cireşul creşte spontan în multe ţări din Asia, sud-estul Europei, nordul
Africii. Este cunoscut în cultură de peste 2500 de ani. Producţia mondială de
cireşe este de aproximativ 1 800 000 t/an şi se realizează în proporţie de peste
65% în Europa. Ţări mari producătoare de cireşe sunt: SUA, China, Canada,
Germania, Turcia, Iran, Italia, Rusia, Polonia, Spania, Liban, Ucraina,
România…

11.3.2. Importanţa culturii

Cireşele se consumă, în primul rând, în stare proaspătă, dar sunt
apreciate şi pentru dulceţuri, gemuri, sucuri, compoturi, lichioruri.
Compoziţia chimică complexă a fructelor (tabelul 11.3.) asigură
consumatorilor asimilarea unor vitamine şi minerale naturale după un sezon
de iarnă. Cireşele sunt indicate şi în afecţiuni renale, hepatice, cardio-
vasculare, având în general un efect tonic şi reconfortant.
Lemnul de cireş este folosit în confecţionarea unor obiecte alese de
mobilier şi diverse decoraţiuni interioare, iar pomul poate fi şi decorativ
pentru parcuri şi grădini.

Tabelul 11.3. Principalele componente chimice ale cireşelor

substanţa conţinut substanţa conţinut

Zaharuri totale 10 – 13 g/100 g fruct Fosfor 7 – 10 mg%
Aciditate totală O,49 – 1,5 g/100 g fruct Magneziu 8 – 10 mg%
Substanţe pectice 0,5 – 1,3 g/100 g fruct Fier 0,5 – 0,6 mg%
Proteine 0,8 – 0,9 g/100 g fruct Clor 18 – 21 mg%
Taninuri 0,02 – 0,3 g/100 g fruct Vitamina A 0,05 – 1 mg%
Potasiu 110 – 114 mg% Vitamina C 10 – 12 mg%

11.3.3. Cultura cireşului în România

Cireşul sălbatic, spontan, se găseşte aproape în toate zonele, începând
de la câmpie şi până în poalele munţilor, fapt ce demonstrează favorabilitatea
culturii acestei specii pe teritoriul României, unde cireşul ocupă din păcate
numai 3,5 – 4,0 % din totalul pomilor cultivaţi, cu circa 7 000 de hectare, din
care peste jumătate se află ca pomi răzleţi sau grupuri mici în grădini
particulare. Cultura în livezi intensive, unde se pot aplica tehnologii
performante de cultură, ar trebui extinsă la noi în ţară.
Principalele judeţe cultivatoare de cireş sunt: Iaşi, Galaţi, Botoşani,
Vrancea, Arad, Argeş, Buzău, Bistriţa, Cluj, dar practic în fiecare judeţ sunt
zone pretabile la cultura cireşului.

159
 11.3.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri)
Diferitele soiuri de cireş cunoscute astăzi s-au format din specia
Cerasus avium care are trei varietăţi botanice:
-Varietatea silvestris din care provin soiurile cu fruct mai mic, pulpă
moale şi suc colorat; varietatea juliana din care provin soiurile cu fructe mai
mari, dar cu pulpă moale şi varietatea duracina din care provin cele mai
valoroase soiuri, cu fructe mari, pulpă crocantă şi coacere mai târzie.
Alte specii din genul Cerasus sunt cultivate ca portaltoi pentru cireş
(C. Mahaleb), sau au contribuit la formarea unor soiuri hibride între cireş şi
vişin (C. Vulgaris sau vişinul comun, C. fruticosa sau vişinul de stepă).

Portaltoi ai cireşului pot fi generativi (cireşul sălbatic, cireşul franc

din soiurile Pietroase Dönissen, Negre de Bistriţa, vişinul turcesc sau
Mahalebul, Semavium) şi vegetativi (F 12/1, IP-C1, IP-C2, C12, IP-C3, IP-
C4, IP-C5). Ultimii trei sunt şi pentru vişin.
Cireşul sălbatic este folosit ca portaltoi de mare vigoare, are
compatibilitate cu toate soiurile din cultură.
Cireş franc din soiul Pietroase Dönissen, este cultivat mai puţin
pentru fructe şi mai mult ca portaltoi de vigoare medie şi bună uniformitate.
Mahalebul (vişinul turcesc) se foloseşte în prezent mai mult decât
cireşul franc datorită rezistenţei la antracnoză, boală gravă în livezile de cireş,
dar nu are compatibilitate la altoire cu soiurile: Izverna, Cerna, Stella
compact. Are sistem radicular profund, este rezistent la secetă şi sensibil la
exces temporar de umiditate în sol, la soluri grele şi reci.
Semavium, omologat în anul 2000 la Institutul de Pomicultură Piteşti-
Mărăcineni, cu vigoare medie, are uniformitate bună, rezistenţă moderată la
ger, secetă, antracnoză şi monilioză.
F12/1, obţinut în Anglia dintr-o selecţie a cireşului sălbatic ce are
mare vigoare, dar şi uniformitate de creştere în plantaţii.
IP-C1, primul portaltoi vegetativ pentru cireş din România omologat
la Piteşti-Mărăcineni în 1984 şi înmulţit prin butaşi verzi sau marcotaj.
Imprimă vigoare mai mică soiurilor altoite pe el, uniformitate şi rezistenţă la
excesul de umiditate.
IP-C2, omologat în 1988 la Staţiunea Pomicolă Dolj, are calităţi
asemănătoare cu cele ale portaltoiului IP-C1.
C12, obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1999, compatibil cu toate
soiurile, vigoare medie, imprimă precocitate de rodire şi productivitate.

Soiuri de cireş
Sortimentul de soiuri cultivate în România se eşalonează la coacere
între 10 mai şi 31 iulie şi cuprinde soiuri autohtone şi străine, adaptate la

160
diferite zone climatice. Colecţii valoroase de soiuri şi hibrizi de cireş şi vişin
se află la Piteşti-Mărăcineni şi la Iaşi.
La programul de selecţie şi ameliorare a cireşului şi vişinului,
contribuţii importante au avut Cociu (1992) şi Budan (2003). În continuare se
prezintă câteva dintre cele mai răspândite soiuri de cireş în ordinea coaceri
fructelor.
Früheste der mark, este cel mai timpuriu soi, care se coace în jurul
datei de 10 mai. Fructele sunt mici, roşii-închis, cu pulpa moale şi gust
modest, dar fructele sale sunt cerute de piaţă pentru că sunt primele care apar.
Pomii sunt de vigoare mijlocie, destul de productivi, rezistenţi la ger şi la
stresul hidric. Nu are afinitate cu mahalebul.
Rivan, soi obţinut în Suedia în 1991, cu pomi de vigoare mijlocie, are
coroană piramidală bine garnisită cu ramuri de rod, productivi. Fructele sunt
mici, 5 – 6g, roşii, cu pulpa semiaderentă la sâmbure şi gust dulce-acidulat.
Se coc în ultima decadă a lunii mai.
Bigarreau Burlat, soi franţuzesc selecţionat în Maroc din soiul
Bigarreau Moreau în anul 1935. Pomii au vigoare medie, coroană
globuloasă, intră pe rod în anul 5 de la plantare şi produc abundent
predominant pe buchete de mai. Fructele sunt mijlocii ca mărime (6 – 7 g),
roşii-închis, sferice, pulpă pietroasă şi gust dulce acidulat. Se coc la sfârşitul
lunii mai.
Ponoare, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1989 din Pietroase de
Odesa x Ramon oliva. Pomii sunt de vigoare medie cu coroană piramidală,
largă, produc de la 5 ani după plantare abundent şi constant. Fructele sunt
mijlocii (6 – 7 g), de culoare roşie pulpă semipietroasă, suculentă, dulce-
acrişoară. Se coc la sfârşitul lunii mai şi început de iunie.
Roşii de Bistriţa, soi obţinut în 1978 la Bistriţa din Hedelfinger x
Ramon Oliva. Pomii sunt viguroşi, cu coroană piramidală, rodesc pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, rodesc din anul 5 de la plantare au o mare
plasticitate ecologică şi sunt toleranţi la antracnoză şi monilioză.
Fructele sunt medii ca mărime, ovoide, roşii-închis, lucioase, cu pulpă
semipietroasă şi semiaderentă la sâmbure. Se coc în prima jumătate a lunii
iunie.
Negre de Bistiţa, este obţinut tot la Bistriţa din combinaţia
Hedelfinger x Germersdorf şi a fost omologat în 1968. Pomii sunt de vigoare
mijlocie, au coroană globuloasă, rodesc pe buchete de mai şi ramuri mijlocii,
intră pe rod din anul 4 - 5, sunt toleranţi la antracnoză şi la monilioză.
Fructele sunt submijlocii (5 – 6 g), ovoide cu pieliţă roşie-închisă, pulpă
semicrocantă. Se maturează în prima jumătate a lunii iunie.
Izverna, este obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Ramon Oliva x
Germersdorf şi omologat în 1989. Pomii sunt destul de viguroşi, intră pe rod
în anul 5 de la plantare, după care produc abundent şi constant. Fructele sunt

161
mijlocii spre mari (7 – 8 g), sferice, cu pieliţa roşie-închisă, rezistentă la
crăpare, pulpă pietroasă, cu gust dulce, slab acidulat, sâmbure de mărime
mijlocie. Se coc pe toată durata lunii iunie.
Cerna, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din polenizarea liberă a
soiului Thurn und Taxis, a fost omologat în 1984. Pomii sunt de mică
vigoare, pretându-se pentru livezi de mare densitate, cu coroană globuloasă,
pletoasă. Rodesc pe buchete de mai în cea mai mare proporţie şi produc
constant. Fructele sunt mari (8 – 9 g), tronconice, roşii-aprins, cu pulpă
pietroasă dulce-acidulată la gust. Se coc în luna iunie.
Van, soi canadian obţinut din polenizarea liberă a soiului Împărăteasa
Eugenia şi introdus la noi în cultură din 1981. Pomul este mijlociu ca vigoare,
cu coroană larg-piramidală, rodeşte abundent pe ramuri scurte şi mijlocii şi
este rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii-mari (7 – 8 g), globuloase, uşor
aplatizate, cu pieliţa roşie strălucitoare, pulpă pietroasă şi gust bun dulce
acidulat. Se coc în ultima decadă a lunii iunie.
Boambe de Cotnari. Soi autohton foarte mult răspândit atât în zona de
origine, cât şi în alte regiuni. Pomii sunt destul de viguroşi, coroană sferică,
intră pe rod după 6 –7 ani, dar produc foarte mult şi constant.
Este un soi rezistent la ger, secetă şi boli. Fructele sunt mari, rezistente
la transport, pulpă crocantă, neaderentă şi pieliţa galbenă acoperită cu roz-
roşiatic. Gustul este dulce, foarte bun. Fructele se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.
Germersdorf, soi vechi, de origine germană mult răspândit în cultură
la noi. Pomul este foarte viguros rezistent la ger, la boli şi la stresul hidric, cu
coroană conică, falnică. Fructele sunt foarte mari (10 –11 g), dar mai rare, cu
pieliţa roşie sângerie, cu pulpa pietroasă, dulce şi neaderentă la sâmbure.
Fructele se coc la începutul lunii iulie.
Hedelfinger, soi vechi, de origine germană, răspândit mult în cultură,
cu pomi viguroşi, rezistenţi la ger, secetă şi la boli, coroană sferică, intră
târziu pe rod (după 6 ani), dar apoi rodesc abundent şi susţinut an de an.
Fructele sunt foarte mari, cu pulpă pietroasă şi pieliţă roşie-închisă, gust
dulce, uşor acidulat, rezistă bine la transport şi păstrare temporară. Fructele se
coc la mijlocul lunii iulie.
Pietroase Dönissen, soi de origine necunoscută, care se cultivă în toate
zonele pomicole din ţară. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu coroană sferic-
turtită, productivi şi rezistenţi la ger, secetă şi la unele boli. Fructele sunt
mijlocii-mari, galbene ca paiul, cu pulpa crocantă, pietroasă, potrivit de dulce
şi de suculentă. Fructele se coc în luna iulie.
Pe lângă soiurile descrise mai sus se mai amintesc încă alte câteva
soiuri valoroase: Stella, Scorospelka, Iva, Colina, Severin, Jubileu, Bing,
Amar Galata (cu fructe galbene).

162
 Soiuri cu fructe amare
Silva, obţinut dintr-o selecţie locală din judeţul Dâmboviţa, a fost
omologat în 1983. Pomul este semiviguros, rodeşte din anul 5 de la plantare,
produce moderat şi constant. Fructele sunt destul de mari pentru o cireaşă
amară (3 –4 g), sferice, aproape negre la coacere deplină, gust amar şi pulpă
suculentă cu suc intens colorat.
Amara, este o selecţie locală din zona Geoagiu, omologat în 1983.
Pomii sunt viguroşi, coroană globuloasă, rară, produc de la 4 –5 ani moderat
şi constant, dar sunt sensibili la monilie. Fructele sunt destul de mari (4 –5 g),
cu pulpa şi sucul intens colorate şi cu gust amar. Se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.

11.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Sistemul radicular al cireşului este relativ profund, în special când

este altoit pe mahaleb. Pomii altoiţi pe franc sau sălbatic au rădăcini ceva mai
puţin adânci, dar destul de viguroase. În general, cireşul are majoritatea
rădăcinilor între 20 şi 60 cm adâncime.
Trunchiul cireşului este gros, puternic, cu coroană voluminoasă,
piramidală sau globuloasă, etajată în mod natural şi mai aerisită decât la alte
specii pomicole.
Înălţimea coroanei este cuprinsă, în general, între 4 şi 6 m (mai mult la
unele soiuri viguroase). În prezent, în ţările europene, există tendinţa de a
cultiva soiuri de cireş altoite pe portaltoi de vigoare mică, cu port mai mic,
mai compact, care se îngrijesc şi se recoltează mai uşor.
Ramurile de rod sunt asemănătoare cu cele ale prunului şi se numesc
buchete de mai (ramuri scurte), ramuri mijlocii şi ramuri lungi de rod (fig
11.4.).
Tipul predominant de fructificare este cel spur (scurt), pe buchete de
mai, care se întâlneşte la toate soiurile de cireş. Rodirea pe ramuri mijlocii şi
lungi apare după câţiva ani de rod, când coroana pomului se definitivează.
Cireşul intră pe rod la 3 –5 ani de la plantare, rodeşte maxim după 10
ani şi se menţine astfel până la 25 – 30 de ani (mai mult în condiţii favorabile
de cultură).
Plantaţiile intensive, cu pomi de mică vigoare, care se extind în unele
ţări europene, au durată economică mai scurtă, dar sunt plantaţii deosebit de
rentabile.
Capacitatea de producţie a cireşului este mare, de la 50 –60 kg/pom,
până la 80 –100 kg şi chiar mai mult pe pomi viguroşi izolaţi.

163
 Figura 11.4. Ramuri de rod la cireş: a,b,c,d – ramuri scurte de rod; e,f – ramuri
mijlocii; g, - ramură lungă (după Cepoiu, 2000)

Longevitatea cireşului depinde de soi, de portaltoi, de condiţiile de

cultură şi este cuprinsă între 40 şi 60 de ani, dar sunt pomi care trăiesc cu
mult mai mult.
Cireşul are muguri vegetativi din care cresc lăstari şi muguri floriferi,
din care se deschid de regulă câte 2 –4 flori hermafrodite şi care sunt
autosterile (numai câteva soiuri sunt autofertile), motiv pentru care este
necesară asigurarea polenizării cu alte soiuri ce înfloresc în acelaşi timp.
În tabelul 11.4. sunt redate câteva combinaţii recomandate în cultură.
Cireşul înfloreşte destul de timpuriu, începând de la mijlocul lunii
aprilie, fiind de multe ori expus brumelor târzii care pot diminua recolta. La o
înflorire şi polenizare normală, este bine dacă 15 – 20 % din flori formează
fructe. Toamna, la sfârşitul lunii noiembrie cireşul intră în repausul vegetativ,
scuturându-şi frunzele cu puţin înaintea mărului sau părului.

11.3.6. Particularităţi ecologice

Cerinţele faţă de lumină ale cireşului sunt mari şi necesită amplasarea

acestuia pe versanţi bine însoriţi cu expoziţii sudice sau sud-estice. În condiţii
de semiumbră creşterile sunt mai lungi şi mai subţiri, rodul migrează spre
periferia coroanei, atacul de boli este mai acut, fructele sunt mai puţin
colorate.
Distanţele de plantare şi tăierile de rărire în coroana pomilor trebuie să
ţină seama de această cerinţă a cireşului.

164
Tabelul 11.4. Soiuri de cireş şi polenizatorii recomandaţi în cultură. (după
Budan, 2003).

Soiul de polenizat Soiurile polenizatoare

Rivan Stella, Boambe de Cotnari
Bigarreau Burlat Roşii de Bistriţa, Cerna
Ponoare Cerna, Stella, Bigarreau Moreau
Roşii de Bistriţa Negre de Bistriţa, B. Burlat
Izverna Cerna, Stella
Cerna Lambert, Stella
Van Germersdorf, Stella, Jubileu
Boambe de Cotnari Van, Stella , Rubin
Stella Colina, Cerna
Daria Germersdorf, Boambe de Cotnari, Bing.
Germersdorf Boambe de Cotnari, B. Burlat
Hedelfingel Boambe de Cotnari, Bing, Stella
Bigarreau Dönisen Boambe de Cotnari, Hedelfinger, Germersdorf
Rubin Van, Germersdorf, Hedelfinger

Pentru temperatură, cerinţele cireşului sunt moderate în comparaţie cu

alte specii pomicole. Se comportă bine dacă este cultivat în zonele cu
temperatură medie anuală între 8,5ºC şi 11ºC. Se poate cultiva până la
altitudini de 700 – 800 m. Nu suportă perioadele de arşiţă asociate cu
umiditate atmosferică scăzută prelungită. Pomul rezistă la geruri de - 30ºC,
mugurii floriferi până la – 25, – 27ºC, florile nedeschise până la –5ºC, iar
florile deschise şi fructele abia legate pot îngheţa la – 2,5ºC.
Cerinţele faţă de apă sunt diferite în funcţie de soi şi de portaltoi, dar
sunt mai mici, în general, decât cele ale mărului sau prunului.
Altoit pe mahaleb, cireşul rezistă mai bine la deficitul de apă în sol.
Se comportă bine în zone cu precipitaţii cuprinse între 600 şi 800
mm/an, fiindu-i totuşi necesară aplicarea irigaţiei, în special în faza creşterii
fructelor, dacă repartiţia precipitaţiilor nu este satisfăcătoare.
Cireşul nu suportă apa în exces în sol, nici umiditatea atmosferică
ridicată şi/sau solurile umede şi reci.
Faţă de sol, cireşul are pretenţii mai mari. Îi sunt necesare soluri
uşoare, nisipo-lutoase, sau luto-nisipoase, permeabile pentru apă şi aer.
Solurile cu argilă de peste 30-32% nu sunt recomandate pentru cireş.

11.3.7. Boli şi dăunători ai cireşului şi vişinului

Cireşul şi vişinul sunt specii expuse atacului mai multor boli şi
dăunători, specifici sau comuni cu ai altor specii. În continuare se vor descrie
câteva boli şi câţiva dăunători consideraţi mai frecvenţi şi mai periculoşi
pentru plantaţiile de cireş şi vişin.
Boli
165
 Antracnoza frunzelor (Coccomyces hiemalis), este provocată de o
ciupercă şi se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete mici şi dese de
culoare cafenie apoi alb-murdară, care pot determina căderea prematură a
frunzelor.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerincki), este o boală comună a
frunzelor mai multor specii pomicole (prun, piersic, cais, vişin, cireş). Se
manifestă prin pete mici, circulare, care treptat devin orificii prin distrugerea
ţesutului atacat, iar în final frunza cade. Aceleaşi simptoame pot să apară şi
pe fructe sau pe ramurile tinere.
Monilioza (Monilinia cinerea), este asemănătoare moniliei altor fructe
(măr, prun) şi este deosebit de păgubitoare pentru cireş atunci când apare pe
flori, putând compromite recolta de fructe.
Dăunători
Păduchele negru (Myzus cerasi), se instalează pe vârfurile de creştere
ale lăstarilor, suge seva, frunzele se răsucesc, se încreţesc şi se observă
secreţiile lipicioase ale insectei. Lăstarii atacaţi nu mai cresc şi lemnul nou
format nu se mai maturează. Are mai multe generaţii pe an ca de altfel toate
afidele.
Viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi), este cel mai păgubitor
dăunător al cireşelor putând compromite total recolta de fructe. Acest vierme
provine din ouăle depuse de o muscă mică în cireşele aflate înainte de
coacere, vierme care se hrăneşte cu pulpa fructului când acesta se coace.
Gărgăriţa fructelor (Rhynchites bachus), atacă mugurii, florile şi
fructele producând rosături ce aduc uneori pagube însemnate.
În tabelul 11.5. se prezintă tratamentele orientative pentru combaterea
bolilor şi dăunătorilor în livezi.

Tabelul 11.5. Tratamentele chimice recomandate în livezi de cireş şi vişin (după

Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).
Tratamentul/fe Boala şi dăunătorul Produsele pesticide recomandate
nofaza
1. repaus Păduchi ţestoşi(Păd din San Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox
vegetativ Jose). ouă de afide, acarieni. o,5%, sau polisulfură de bariu 6%.
2. buton floral Ciuruire frunzelor, Cuprice: Alcupral 0,3%, sau Zeamă
antracnoză, monilie bordeleză 0,5% + US1 1,5%.
3. început Ciuruire frunzelor, Fungicid:Saprol 0,12%, sau Systhane C
scuturare petale antracnoză, monilie 0,1%, sau Topsin 0,1%, + Insecticid:
Diazol 0,15%, sau Sumi-alpha 0,05%,
sau Zolone o,2%.
4. la 15 zile de la Ciuruire frunzelor, Fungicid. (vezi trat. Nr. 3.) +
Trat.nr 3. antracnoză, monilie Insecticid: Actelic 0,05%, sau
viermele fructelor Sinoratox 0,1%, sau Meothrin 0,03%.
5. la 10 zile de la Ciuruire frunzelor, Idem cu trat. Nr. 4. Se recomandă

166
 trat. Nr. 4. antracnoză, monilie
viermele fructelor
6. la 14 zile după Antracnoză, monilie, afide,
trat. Nr. 5.
7. după recoltare Antracnoză, monilie, afide,
păduche San Jose, acarieni
alte produse decât cele folosite
anterior.
Fungicid: Rovral 0,1%, sau sumilex
0,15, + Insecticid: Chinmix 0,03%,
sau Pirimor 0,1%
Fungicid. Topsin 0,1%, sau Saprol
0,12 + Insecticid: Reldan 0,15%, sau
Ekalux 0,1%, sau carbetox 0,5% +
Demitan 0,07%.

În ultimii ani au apărut în livezile de cireş şi vişin unele viroze şi

bacterioze care produc pătări sau ulceraţii ale frunzelor. Răspândirea acestora
nu se poate evita decât prin producerea materialului săditor liber de viroze
(LTV).

11.3.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea unei plantaţii de cireş urmează aceleaşi reguli ca la
celelalte specii pomicole în ceea ce priveşte amenajarea şi pregătirea
terenului. La alegerea terenului, în vederea plantării este bine dacă cireşul
ocupă porţiunea de mijloc a unui versant, unde solul este mai aerisit şi fără
pericol de stagnare temporară a apei.
Plantarea cireşului este de preferat să se facă toamna după căderea
frunzelor. Plantarea de primăvară se face numai când nu a fost posibilă
plantarea în toamnă. Materialul săditor este bine să provină din pepiniere
autorizate care să garanteze autenticitatea soiurilor, iar la manipularea şi
plantarea pomilor trebuie să avem grijă să nu se rupă mugurii (cireşul nu are
muguri stipelari).
După alegerea soiurilor de bază dorite şi a polenizatorilor în raport de
4 - 5 la 1, distanţele de plantare trebuie să aibă în vedere vigoarea soiurilor şi
a portaltoilor, forma de coroană, fertilitatea naturală a solului. Orientativ,
aceste distanţe sunt de 6 m/5 m, sau 5 m/5 m, sau 5 m /4 m, sau 4 m/3 m.
Întreţinerea solului. În livezile de cireş, cele mai bune rezultate de
producţie s-au obţinut atunci când, până la intrarea pe rod, solul a fost
întreţinut ca ogor lucrat. Se pot aplica şi alte culturi intercalate în primii ani
după plantarea cireşului. În livezile pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rândurile de pomi şi ogorul lucrat, erbicidat sau mulcit pe o
bandă de 1 - 2 m sub rânduri.
Fertilizarea este obligatorie pentru menţinerea unor producţii
constante şi o calitate bună a fructelor. Rădăcinile cireşului explorează un
volum destul de mare de sol şi este necesară, în afară de fertilizarea de bază
de la plantare, fertilizarea anuală cu NPK în doze de 60 - 90 kg s.a./ha,
asociată cu administrarea a 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, la 3 ani. În cursul

167
vegetaţiei este benefică fertilizarea suplimentară foliară, în 2 – 3 doze sau
fertirigarea cu macro şi microelemente solubile în apa de irigare.
Irigarea trebuie să fie în atenţia oricărui cultivator de cireş, pentru a
interveni la timp atunci când deficitul de umiditate din sol poate să facă
diferenţa în producţia de fructe. Sunt destul de frecvente cazurile când
perioadele de stres hidric ce intervin înaintea coacerii fructelor, urmate de
ploi în timpul coacerii, determină crăparea fructelor. Acest fenomen poate fi
atenuat prin menţinerea unei stări de umiditate corespunzătoare şi constante
în sol, care face ca fructul să nu crească în salturi.
Tăierile. Este adevărat faptul că la cireş intervenţiile prin tăieri în
coroana pomului sunt mai reduse decât la alte specii ca mărul, părul, prunul,
caisul, piersicul, dar este totuşi necesară intervenţia anuală cu tăieri în
coroana pomilor, atât pentru formare şi grăbire a intrării pe rod, cât şi pentru
întreţinere şi fructificare. (fig. 11.5.).
Pătrunderea luminii în toate zonele coroanei cu formaţiuni fructifere
intensifică fotosinteza, care determină sporirea calităţii fructelor. Cireşul
creşte mai încet în primii ani după plantare, fapt pentru care se evită pe cât
posibil tăierile, în această perioadă efectuându-se mai mult dirijări ale unor
creşteri pe poziţii favorabile. După formarea tipului de coroană dorit, tăierile
anuale, care se recomandă să se facă primăvara înaintea pornirii în vegetaţie,
se axează mai mult pe rărire, scurtare şi înlăturare a ramurilor uscate sau
bolnave.
Tăierile în verde sunt indicate şi la această specie pomicolă, acestea
micşorând volumul tăierilor în uscat şi evitând creşterile inutile.

Figura 11.5. Şarpantă de cireş înainte (stânga) şi după tăiere de fructificare

(dreapta).

168
 Ca forme de coroană pentru cireş se recomandă Piramida etajată
rărită în plantaţii de mică densitate, sau Vasul ameliorat, Vasul aplatizat,
Fusul liber, în livezi cu densitate mai mare. În livezi intensive cu pomi de
mică vigoare se pot folosi şi alte forme de coroană ca Palmeta cu braţe
oblice, Ax vertical, Tufa-vas, etc.

11.3.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Culesul cireşelor este cea mai costisitoare lucrare din tehnologia
acestei specii, datorită faptului că se face greoi, fructele fiind perisabile, mai
mici decât alte fructe, sensibile la transport, cu perioadă foarte scurtă de
păstrare (câteva zile). Cireşele trebuie recoltate la momentul maturării de
consum, deoarece nu-şi continuă procesul de maturare după recoltare.
Recoltarea se face începând din partea superioară a coroanei unde fructele
sunt mai coapte şi este bine să se facă în 2 - 3 etape, pe măsură ce fructele se
coc bine. Pentru o valorificare superioară se face o sortare a fructelor imediat
dopă recoltare, apoi se ambalează şi se trimit la piaţă imediat. Dacă se
preconizează un transport la distanţe mai mari şi vânzarea după câteva zile,
cireşele se păstrează în condiţii de frig (5 –7ºC) şi umiditate atmosferică
ridicată. Pentru industrializare, cireşele se pot recolta şi mecanizat prin
scuturare pe prelate cu instalaţii mecanice speciale. Cu 10 – 15 zile înaintea
scuturării mecanice, fructele se stropesc cu soluţie specială pe bază de Ethrel,
pentru a se desprinde mai uşor din codiţă.

11.4. CULTURA VIŞINULUI

11.4.1. Originea şi arealul de cultură

Vişinul, ca şi fratele său cireşul, aparţine familiei Rosaceae,
subfamilia Prunoideae, genul Cerasus, cu speciile Cerasus vulgaris (Vişinul
comun) şi Cerasus fruticosa (Vişinul de stepă), din care provin aproape toate
soiurile de vişin cunoscute. Vişinul în stare sălbatică nu a fost identificat,
considerându-se a fi un hibrid spontan între Cerasus avium şi Cerasus
fruticosa. El creşte semispontan în acelaşi areal cu cireşul (Caucaz, India,
Iran, Asia Mică, Balcani) şi se extinde în nord până la paralela de 60º. În
prezent vişinul se cultivă pe toate continentele, dar Europa produce aproape
85% din producţia mondială de fructe, care este de circa 1000 000 t/an.
Dintre ţările mari producătoare de vişine se amintesc: Rusia, Polonia, SUA,
Turcia, Germania, Belarus, Iran, Ungaria.

11.4.2. Importanţa culturii vişinului

Vişinul este o specie pomicolă destul de importantă pentru calitatea
fructelor sale, pentru plasticitatea ecologică şi rusticitatea culturii sale.
Vişinul este, în general, un pom pe care doreşte să-l aibă fiecare într-o

169
grădină, alături de cireşi. Fructele vişinului, deşi nu se consumă atât de mult
în stare proaspătă precum cireşele, sunt destul de apreciate pentru conţinutul
bogat al acestora în vitamine şi minerale (tabelul 11.6.).
Vişinele sunt foarte mult folosite la prepararea compoturilor,
dulceţurilor, gemurilor, siropurilor, dând acestor preparate gust şi arome
plăcute, inconfundabile. Se consumă cu mare plăcere, dar în cantităţi mai
mici şi în stare proaspătă. Cura de vişine are efect tonic şi contribuie la
ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardio-vasculare, anemie.
Organele vegetative ale vişinului sunt antiseptice şi se folosesc la
conservarea produselor alimentare, ceaiuri, infuzii, iar lemnul de vişin este
apreciat pentru confecţionarea de obiecte alese de mobilier.

Tabelul 11.6. Principalele componente chimice ale vişinelor

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul

Zaharuri 6,0 – 18,4 % Fosfor 21 – 26 mg%
Aciditate 0,94 – 1,9 % Magneziu 7 – 20 mg%
Pectine 0,4 – 0,8 % Calciu 3,6 - 19,3 mg%
Tanoide 0,12 – 0,35 Fier 0,3 - 0,35 mg%
Proteine 0,8 – 1,1 % Vitamina C 5 – 15 mg%
Potasiu 200 - 230 mg% Vitamina A 0,08- 0,09 mg%
11.4.3. Cultura vişinului în România
În ţara noastră, vişinul este prezent aproape în toate judeţele, dar
suprafeţele cultivate cu această specie sunt reduse. Actual, există circa 6000
ha de vişin din care mai mult de jumătate se află în grădini particulare, ca
pomi izolaţi sau mici grupuri.
Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Botoşani, Vaslui, Bacău,
Arad, Cluj, Argeş, Buzău, Mureş.
Alături de cireş, cultura vişinului ar trebui extinsă în România,
datorită favorabilităţii climatice bune şi a posibilităţii intrării pe piaţa
europeană a acestor fructe, obţinute la noi cu un preţ de cost mai scăzut.

11.4.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Majoritatea soiurilor de vişin aparţin speciei Cerasus vulgaris, mai
puţine din specia Cerasus tomentosa sau din specia Cerasus bessey (vişinul
de nisip).
Sortimentul la vişin este reprezentat de un număr mare de soiuri şi
tipuri locale care se înmulţesc prin drajoni (ca şi la prun), sau prin sâmburi.
Portaltoii vişinului pot fi generativi şi vegetativi:
Portaltoi generativi:
Vişinul franc, se obţine din sâmburi de la soiuri cu coacere mai târzie
care au germinaţie bună, dar poate crea neuniformitate în plantaţii.

170
 Mahalebul şi Semavium sunt şi portaltoi ai cireşului (vezi Cultura
cireşului).
VG1, este obţinut şi omologat la Staţiunea Pomicolă Fălticeni în 1984,
este rezistent la ger şi la soluri mai grele şi transmite o bună uniformitate în
plantaţii.

Portaltoi vegetativi
VV1, este primul portaltoi vegetativ obţinut şi omologat în România,
la Fălticeni în 1980, dintr-un vişin local. Se înmulţeşte prin marcotaj şi
asigură uniformitate şi productivitate în plantaţii.
IP-C3, omologat în anul 2000 la Piteşti Mărăcineni, se înmulţeşte prin
butaşi verzi, este de vigoare mijlocie, imprimă uniformitate, precocitate şi
productivitate.
Soiuri de vişin
Din bogatul sortiment de vişin din România, pondere în cultură au
puţine soiuri. În continuare se prezintă în ordinea coacerii, câteva soiuri
existente sau cu perspective de extindere în cultură.
Ţarina, soi autohton obţinut la Piteşti-Mărăcineni din hibridarea dintre
Engleze timpurii x Vişin tufă, fiind omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca
vigoare, cu coroană piramidală, rodesc din anul 3 - 4 şi produc moderat şi
constant pe ramuri scurte de rod, soiul este autofertil. Fructele sunt mijlocii ca
mărime (4 –5 g), cu pulpă de consistenţă medie şi pieliţă colorată în roşu-roz.
Fructele se coc în prima decadă a lunii iunie.
Engleze timpurii, soi vechi englezesc obţinut din hibridare între cireş
şi vişin, este răspândit în toate zonele pomicole. Pomii sunt de vigoare relativ
mică, cu coroană sferică, rezistenţi la diferite tipuri de sol şi sunt autofertili.
Fructele sunt relativ mici (4 g), cu pieliţa subţire, roşie-închis, pulpă
suculentă, consistentă, dulce-acidulată, neaderentă la sâmbure. Fructele se coc
în prima jumătate a lunii iunie.
Timpurii de Cluj, obţinut la SCDP Cluj şi omologat în 1969. Pomii
sunt de vigoare mijlocie, globuloşi, rodesc pe ramuri scurte şi mijlocii,
rezistenţi la unele boli specifice, produc de la 4 ani, dar neregulat. Fructele
sunt mari (7 - 7,5 g), de consistenţă medie, bune pentru consum proaspăt şi
industrie. Fructele se coc la mijlocul lunii iunie.
Crişana 2, este un soi autohton obţinut prin selecţie clonală la Piteşti-
Mărăcineni în 1975. Se cultivă în toată ţara. Pomii sunt viguroşi, cu coroană
piramidală, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi din anul 4 de la plantare, produc
moderat dar constant. Fructele sunt mari (6 – 6 g), foarte bune şi pentru masă.
Fructele se coc în a doua jumătate a lunii iunie.
Nana, soi obţinut în 1977 la SCDP Băneasa din soiul Crişana. Pomii
sunt de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodesc pe ramuri plete, intră pe
rod din anul 3 de la plantare, productivi, cu mare capacitate de adaptare la

171
mediu, dar sunt sensibili la unele boli specifice. Fructele sunt mijlocii, cu
consistenţă medie a pulpei, bune pentru masă şi industrie. Fructele se coc la
sfârşit de iunie.
Mocăneşti 16, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni prin selecţie clonală a
vechiului soi Mocăneşti şi omologat în 1975. Pomul este destul de viguros,
coroană piramidală, productiv şi rezistent la secetă şi ger. Rodeşte din anul 4
de la plantare. Fructul este mijlociu, bun pentru industrie şi pentru masă.
Fructele se coc la sfârşit de iunie.
De Botoşani, obţinut la Iaşi în 1994, cu pomul semiviguros, coroană
globuloasă, rodeşte pe buchete de mai, rezistă bine la ger şi secetă, produce
moderat dar constant. Fructul este mare (7 – 8 g), roşu la coacere deplină,
pieliţă subţire şi pulpă semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de
iulie.
Ilva, soi obţinut la Bistriţa prin selecţie locală în 1982. Pomul are
vigoare mijlocie, globulos, rodeşte mai mult pe ramuri lungi din anul 3 – 4 de
la plantare, produce constant, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii ca
mărime, culoare specifică speciei, se pretează foarte bine la industrializare. Se
coc la început de iulie.
Scuturător, este un soi obţinut la SCDP Vrancea printr-o selecţie
locală de vişin, omologat în 1985. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, globuloşi,
rodesc de regulă pe ramuri mijlocii din anul 3 de la plantare, producţie
moderată şi constantă. Fructele sunt mijlocii spre mari (6 – 6,5 g) şi se
detaşează uşor de codiţă putându-se recolta mecanizat prin scuturare. Se coc
la început de iulie.
Schattenmorelle, soi vechi, originar din Germania sau Olanda, rustic
şi mult răspândit în cultură. Pomii sunt de mică vigoare, coroană turtită,
pletoasă. Fructele sunt mijlocii, vişinii-închise, pulpă acidulată, bune pentru
industrializare. Se coc la jumătatea lunii iulie.
Bucovina, soi obţinut la Fălticeni prin selecţie naturală dintr-o
populaţie locală de vişin, omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca vigoare,
coroană globuloasă, intră pe rod din anul 3 - 4 de la plantare, moderat de
productiv dar constant, rezistent la ger şi la unele boli. Fructele sunt mijlocii,
se pretează pentru industrie şi se coc la jumătatea lunii iulie.
Pitic de Iaşi, soi omologat la SCDP Iaşi în 1978, din polenizarea
liberă a soiului Fertila lui Miciurin. Pomul este de vigoare mai mică decât la
celelalte soiuri, coroană globuloasă, rodeşte pe ramuri plete, intră pe rod din
anul 3 de la plantare, produce constant şi abundent, se pretează la livezi de
mare densitate, dar este sensibil la ger şi la stresul hidric. Fructul este
mijlociu, bun pentru industrie. Fructele se coc la sfârşit de iulie.
Alte soiuri de vişin cu importanţă în cultură sau în ameliorare mai
sunt: Meteor, Oblacinska, Vrâncean, Nefris, Mari timpurii, Dropia.

172
 11.4.5. Particularităţi de creştere şi fructificare
Ca şi la alte specii pomicole, la vişin, aceste particularităţi diferă în
anumite, limite în funcţie de combinaţia soi-portaltoi.
Sistemul radicular al vişinului este relativ superficial, mai ales când
pomii sunt altoiţi pe franc sau pe vegetativ. Cercetările efectuate de Ghena
(1978) au stabilit că peste 90% din rădăcini au direcţie oblică sau orizontală,
fiind dispuse până la adâncimea de 40 cm. Vişinii înmulţiţi prin drajoni au
rădăcini mai superficiale şi drajonează la rândul lor. Proiecţia coroanei pe
suprafaţa solului este depăşită de rădăcini de 1,5 – 2,0 ori.
Tulpina este mai puţin viguroasă decât la cireş, iar unele soiuri cresc
sub formă de arbustoid. În funcţie de caracterele genetice, soiurile de vişin se
împart în soiuri de vigoare mică (Pitic, Nana, Ţarina, Dropia), soiuri de
vigoare mijlocie (Oblacinsca, Schattenmorelle, Vrâncean) şi soiuri de vigoare
mare (Ilva, Crişana, Mocăneşti, Mae timpurii).
Vişinul are muguri vegetativi din care creşte câte un lăstar şi muguri
floriferi din care se deschid, de regulă, câte 2 – 4 flori hermafrodite normale,
autofertile, parţial autofertile, sau autosterile (la cele mai multe soiuri).
În tabelul 11.7. se prezintă câteva soiuri de vişin şi polenizatorii
recomandaţi pentru cultura acestora.

Tabelul 11.7. Soiuri de vişin şi polenizatori recomandaţi (după Budan, 2003)

Soiuri de vişin Soiuri de vişin ca polenizatori

Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Nefris
Engleze timpurii Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj
Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii
De Botoşani
Timpurii de Cluj Crişana 2, Engleze timpurii
Crişana 2 Oblacinska, Mocăneşti 16
Ilva Nana, Schattenmorelle,
Schattenmorelle
Scuturător
Mocăneşti 16 Crişana 2, Nana
Meteor

Unele soiuri de vişin sunt recomandate ca polenizatori şi pentru cireş,

iar în grădinile particulare unde există câţiva cireşi, este bine să fie şi un vişin
pentru asigurarea polenizării, cu condiţia ca perioada de înflorire să coincidă.
Ramurile de rod ale vişinului sunt aproape identice cu cele ale
cireşului: buchete de mai, ramuri mijlocii şi ramuri lungi, (fig 11.6.).
Soiurile de vigoare mică rodesc mai mult pe ramuri scurte, iar soiurile de
vigoare mai mare rodesc cu precădere pe ramuri mijlocii şi lungi.

173
 Precocitatea vişinului depinde de soi şi de tehnologia de cultură
aplicată. Majoritatea soiurilor intră pe rod după 3 - 4 ani de la plantare şi dau
producţii profitabile după 5 – 6 ani.
Producţia de fructe pe pom este de 30 – 50 kg, iar la hectar este de 15
– 20 t.
Ciclul anual al vişinului este asemănător cu al cireşului. Longevitatea
pomilor este cuprinsă între 25 şi 30 de ani la soiurile cu vigoare mai mică,
respectiv între 30 şi 50 de ani la soiurile de vigoare mai mare.

Figura 11.6. Ramuri de semischelet încărcate cu ramuri de rod la vişin

11.4.6. Particularităţi ecologice

La lumină, cerinţele vişinului sunt mai reduse decât ale cireşului, iar
unele soiuri pot creşte şi rodi destul de bine şi în condiţii de semiumbră.
Totuşi, cele mai bune producţii de fructe se obţin în condiţii de bună
luminozitate.
Faţă de temperatură, vişinul are cerinţe diferite în funcţie de soi.
Majoritatea soiurilor se comportă bine în zona dealurilor mijlocii, mergând
chiar până la altitudini de 900 – 1000 m, dar se comportă mulţumitor şi la
câmpie. Vişinul are rezistenţă bună la ger (- 28, - 30ºC), iar în timpul
înfloritului necesită zile calde de + 15, +20ºC, însorite, cu umiditate
atmosferică de 75 – 80 %. Suma gradelor de temperatură pozitivă pentru
înflorit este de 200 - 250ºC, iar pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de
3600 - 3800ºC. Florile deschise pot pieri la mai puţin de – 2, - 3ºC.
Cerinţele faţă de apă sunt, de asemenea, destul de diferite. Astfel,
unele soiuri altoite pe mahaleb reuşesc bine şi în zone cu un regim
pluviometric de 500 – 600 mm pe an, în schimb soiurile altoite pe franc
174
necesită un regim pluviometric mai bogat (700 – 900 mm/an). În general,
soiurile de vişin provenite din vişinul de stepă sunt mai rezistente la stresul
hidric decât soiurile provenite din vişinul comun.
Faţă de sol, vişinul nu are pretenţii deosebite, se cultivă cu bune
rezultate pe soluri uşoare sau cu textură mijlocie (până la 35 – 40 % argilă).
Întrucât vişinul are un sistem radicular mai puţin profund, acesta valorifică
bine şi solurile subţiri de dealuri sau cele cu pânza freatică la mică adâncime.
11.4.7. Boli şi dăunători ai vişinului
Atât bolile cât şi dăunătorii vişinului sunt în cea mai mare parte
similari cu cei ai cireşului (vezi Cultura cireşului). Prevenirea şi combaterea
acestora se face în funcţie de rezerva biologică, de condiţiile meteorologice şi
de preparatele pesticide folosite. În general, în livezile de vişin sunt necesare
6 – 7 tratamente fitosanitare.

11.4.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea plantaţiilor de vişin se face în teren pregătit anterior,
conform aceloraşi reguli valabile pentru toate speciile pomicole, cu material
săditor de doi ani provenit din pepiniere autorizate. Pomii sunt sub formă de
“vergi” cu lăstari anticipaţi, care se manipulează cu mare atenţie pentru a nu
se rupe mugurii. Plantarea de toamnă este recomandată şi la vişin, cu aceleaşi
operaţii tehnice ca şi la celelalte specii pomicile, însă indiferent de perioada
plantării, fasonarea coroanei trebuie făcută primăvara după trecerea
pericolului de îngheţ. În funcţie de vigoarea asociaţiei soi – portaltoi, vişinul
se plantează la distanţe de 5 m/4 m când se folosesc soiuri şi portaltoi
viguroşi, la 4,5 m/3 m când se folosesc soiuri şi portaltoi mijlocii ca vigoare
şi la 4,0 m/2,5 m când se folosesc soiuri şi portaltoi de mică vigoare.
Întreţinerea solului în livezile de vişin este asemănătoare cu cea
recomandată şi pentru măr sau păr, cu ogor negru lucrat până la intrarea pe
rod, apoi înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi şi ogor lucrat,
erbicidat sau mulcit sub rândurile de pomi. La acest sistem de cultură se
recomandă dotarea livezii cu sistem de irigaţie pentru combaterea deficitului
de apă din sol. Se pot înfiinţa şi alte culturi intercalate în livezile tinere de
vişin, până la intrarea pe rod.
Fertilizarea este absolut necesară pentru obţinerea de producţii
ridicate de fructe şi de bună calitate. În livezile de vişin se recomandă doze
anuale de N: 40 – 50 kg s.a./ha, P şi K: 60 – 80 kg s.a./ha, asociate cu
fertilizări foliare suplimentare sau fertirigare cu soluţii nutritive care să
conţină şi microelemente.
Irigarea trebuie să fie privită ca o verigă tehnologică obligatorie, în
special în livezile intensive. Majoritatea soiurilor de vişin, având un sistem
radicular mai puţin profund în sol, intră în stres hidric mai repede decât

175
cireşul, normele de udare trebuind aplicate mai des şi cu cantităţi mai reduse
de apă, conform cu dinamica umidităţii solului.
Tăierile de rodire şi întreţinere a coroanei pomilor se axează, în
special, pe eliminarea sau reducerea ramurilor slabe, epuizate de rod, umbrite
sau prea dese, care şi-au încetat creşterea pe măsură ce au înaintat în vârstă.
Vişinul are predispoziţie la degarnisire a ramurilor de rod care devin ramuri
plete.
Acestea se scurtează la locul unde apar ramificaţii laterale sau unde
buchetele de mai au muguri vegetativi în vârf (fig11.7.).

Figura 11.7. Tăierea de fructificare la vişin. Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor
(după Cepoiu, 2000)

11.4.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea vişinelor este o lucrare costisitoare care necesită multă
forţă de muncă şi care trebuie făcută pe o perioadă destul de scurtă de timp,
având în vedere faptul că fructele se recoltează la coacere, acestea
necontinuându-şi maturarea după recoltare.
Momentul recoltării este acela când fructele au căpătat culoarea
specifică soiului, pulpa se înmoaie, gustul devine caracteristic, iar pedunculul
se desprinde mai uşor de ramură.
Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează cu
mâna, se sortează pe calităţi, se ambalează în lădiţe sau casolete din plastic şi
se transportă la pieţele de desfacere cât mai repede, deoarece sunt perisabile.
În condiţii de frig (5 - 7ºC) se pot păstra mai multe zile până la vânzare.
Vişinele destinate industrializării se pot recolta şi mecanizat, cu
ajutorul vibratoarelor mecanice care scutură fructele pe prelate aşezate sub
pomi. Pentru o prelucrare mai întârziată după recoltare vişinele se pot păstra
prin congelare.
176
 Ponderea cea mai mare în valorificare o au fructele destinate
industrializării.

11.5. CULTURA PIERSICULUI

11.5.1.Originea şi arealul de cultură

Piersicul îşi are originea în China unde creşte şi spontan, găsindu-se în
cultură cu 2000 de ani î.Hr. De aici s-a extins în Asia Mică, Iran, Grecia,
Italia, Spania, Franţa, apoi după secolul XVI în America. Piersicul face parte
din familia Rosacee, subfamilia Prunoidee, genul Persica, specia Persica
vulgaris (piersicul comun).
În prezent piersicul se cultivă pe toate continentele şi ocupă locul
cinci ca suprafaţă şi ca producţie de fructe, după citrice, banane, struguri şi
măr. Producţia mondială de piersici este de circa 9 000 000 t, iar ponderea cea
mai mare o are Europa, apoi Asia şi America de Nord.

11.5.2. Importanţa culturii piersicului

Piersicul este una dintre cele mai rentabile culturi pomicole datorită
acoperirii unui sezon larg de fructe pe piaţă, nivelului ridicat al producţiei de
fructe şi multiplelor posibilităţi de valorificare. Piersicile au o compoziţie
chimică foarte bogată (tabelul 11.8.), conferindu-le calităţi gustative apreciate
de consumatori (aproximativ 60 – 70 % din fructe se consumă în stare
proaspătă).
Din piersici se prepară compoturi, gemuri, dulceţuri, nectar
marmeladă, pulpă în sirop, piure, pastă, confiate, deshidratate şi alte produse.
Sunt recomandate pentru cură hepatică, arterioscleroză, hipertensiune
arterială, obezitate, afecţiuni renale.

Tabelul 11.8. Principalele componente chimice ale piersicilor

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul

Glucide total 8,5 – 12,6 g % Fosfor 23 mg %
Aciditate total 0,40 – 0,89 g % Calciu 7,8 mg %
Substanţe pectice 0,35 – 0,80 g % Vitamina A 0,44 mg %
Substanţe proteice 0,50 – 1,13 g % Vitamina C 9,50 mg %
Celuloză total 0,50 – 0,95 g % Vitamina PP 0,85 mg %
Potasiu 205 mg % Vitamina E 0,60 mg %

11.5.3. Cultura piersicului în România

Până în anul 1960, cultura piersicului era slab reprezentată, apoi în
următoarele 3 decenii s-au înfiinţat suprafeţe mari de livezi de piersic cu

177
soiuri şi tehnologie de cultură din Italia, în special în judeţele limitrofe
Dunării (Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Teleorman, Olt, Dolj, Caraş –
Severin), apoi judeţele Ilfov, Timiş, Arad, Bihor.
Cultura piersicului este zonată ca favorabilitate de cultură, în areale
mai largi cum sunt: zona I (Bărăgan + Dobrogea), zona II (vestul Câmpiei
Române, Câmpia Olteniei), zona III (Câmpia Banatului, Crişanei şi
Someşului), zona IV (areale restrînse cu microclimat favorabil în colinele
joase ale Munteniei şi Olteniei), zona V (Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Someşan), fig.11.8.).
Microclimate favorabile pot exista şi în alte zone ale ţării, mai ales în
jurul anumitor podgorii. Suprafaţa aproximativă cultivată cu piersic este de 8
000 ha şi ocupă locul trei după prun şi măr.

Fig. 11.8. Zone favorabile

culturii piersicului (cele închise
la culoare); după Ivaşcu, 2002

11.5.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Genul Persica are un număr restrâns de specii din care s-au creat
numeroasele soiurile existente în cultură. Dintre aceste specii cea mai
importantă este Persica vulgaris, apoi Persica ferganensis, Persica
davidiana, Persica kansuensis.

178
 Ca portaltoi ai piersicului, sunt folosiţi puieţi din sâmburi de piersic
franc proveniţi de la soiuri locale cu adaptabilitate sporită şi coacere târzie,
cum sunt: De Balc, Oradea 1, P1s, T16, Tomis 1, Tomis 79.
Portaltoi vegetativi: Adaptabil, Miroper.
Ca portaltoi pentru piersic se mai pot utiliza: mirobolanul, unele
selecţii între piersic şi migdal cu înmulţire vegetativă, migdalul, prunul franc,
porumbarul.
Portaltoii franc folosiţi în România se caracterizează, în general, prin
fructe mici de slabă calitate, cu capacitate de răsărire a sâmburilor de 60 – 70
%, puieţi uniformi, care imprimă soiurilor altoite pe ei vigoare mare sau
mijlocie, fără drajonare.
Portaltoii vegetativi se înmulţesc prin butaşi verzi semilemnificaţi.
Aceştia imprimă pomilor altoiţi uniformitate şi vigoare mijlocie, rezistenţă la
Plum-pox, se pot cultiva pe o gamă mai largă de soluri chiar cu exces
temporar de umiditate, sau mai reci.
Soiuri de piersic
În lume există peste 5 000 de soiuri de piersic cultivate mai mult sau
mai puţin, în funcţie de calitatea fructelor sau adaptabilitatea la condiţiile de
mediu. În România se recomandă pentru cultivare aproximativ 17 soiuri de
piersic, create la noi sau în alte ţări (Cociu (1992), Ivaşcu (2002). Colecţii de
soiuri de piersic se află la Băneasa-Bucureşti şi la Constanţa. În continuare se
vor descrie caracterele de bază ale unora dintre aceste soiuri.
Springold, soi obţinut în SUA şi extins în cultură din anul 1966.
Pomii sunt viguroşi, cu fructe mijlocii ca mărime (115 g), sferice, pieliţă
galbenă cu roşu-sângeriu pe partea însorită, pulpă galbenă, consistentă,
aderentă la sâmbure, bună la gust. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.
Springcrest este un soi american extins în cultură în 1969, cu pomi
viguroşi, rustici şi productivi. Fructele sunt mici (60 – 70 g), sferice, cu
pieliţa galben-orange acoperită cu galben carmin. Pulpa este galbenă,
suculentă, cu gust plăcut, slab acidulat, aderentă la sâmbure. Coacerea are loc
la maxim o săptămână după Springold.
Cardinal, soi obţinut tot în S.U.A. prin polenizarea soiului Redhaven,
în 1951. Pomii sunt viguroşi, sensibili la ger, cu fructe mijlocii (150 – 160 g),
sferice, pieliţă groasă, pubescentă, de culoare galben-aurie acoperită cu roşu.
Pulpa fructului este galbenă, consistentă, armonios acidulată, slab aromată,
aderentă la sâmbure, bună pentru masă. Se maturează în prima decadă a lunii
iulie.
Jerseyland, soi creat în SUA din 1946, cu pomi viguroşi şi fructe
mijlocii spre mari (170 – 200 g), sferice, uşor asimetrice cu pieliţă galbenă-
orange acoperită cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul
sâmburelui, suculentă, relativ consistentă, dulce, uşor acidulată şi puţin

179
aromată, semiaderentă la sâmbure, bună pentru masă. Fructele se coc la
început de august.
Redhaven, soi american foarte vechi (1940), foarte mult cultivat la
noi. Pomii sunt de vigoare mijlocie, cu fructe de 150 g, cu pieliţă pubescentă
galben-aurie, marmorată şi striată cu roşu. Pulpa este aurie, suculentă,
armonios acidulată, fin aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru
masă, dar şi pentru industrializare. Fructele se coc la început de august.
Southland este tot un soi american, obţinut prin autofecundarea soiului
Halehaven, introdus în cultură din 1946. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu
fructe mari (200 –240 g), pieliţă galbenă-orange, acoperită în mare parte cu
roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, consistentă,
armonios acidulată, uşor aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru
masă. Fructele se coc imediat după soiul Redhaven.
Elberta, soi obţinut în SUA şi introdus în cultură în 1970. Pomul este
viguros, fructele sunt mijlocii spre mari, cu pieliţa gros pubescentă aspră de
culoare galben-verzuie cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă,
acidulată, intens aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă.
La maturitate fructele cad din pom dacă nu sunt culese din timp. Se
coc la început de septembrie.
Congres, soi românesc, obţinut la SCDP Băneasa- Bucureşti în anul
1984 prin hibridare controlată între soiurile Flacăra şi Splendid. Pomii sunt
de vigoare medie, productivi şi destul de rezistenţi la boli. Fructele sunt mari,
cu pieliţa alb-crem acoperită cu roşu-carmin, pulpa este albă cu infiltraţii
roşcate, gust dulce echilibrat. Fructele se coc în prima decadă a lunii august.
Triumf, soi obţinut la Băneasa-Bucureşti în 1985 din hibridarea
Elberta x Mayflower. Pomul este de vigoare medie, productiv şi rezistent la
boli. Fructele sunt mari, sferic-turtite, cu pieliţa galben-aurie ca şi pulpa.
Gustul este echilibrat bun pentru masă şi industrie. Fructele se coc la
jumătatea lunii iulie.
Dintre soiurile de piersic cu talie mică (dwarf), pretabile pentru
plantaţii de mare densitate, se prezintă în continuare două soiuri româneşti:
Cecilia, soi obţinut la SCDP Constanţa în anul 2000. Pomii sunt de
mică vigoare, fructele sunt mijlocii ca mărime cu pieliţa şi pulpa galben-
orange, consistentă, bună la gust, sâmbure mic, pretabile pentru masă şi
industrializare. Se coc în prima decadă a lunii august.
Puiu, soi obţinut tot la Constanţa în anul 2000, cu pomi de vigoare
ceva mai mare decât cei din soiul Cecilia, rezistenţi la ger şi la boli. Fructele
sunt mijlocii, sferic-turtite, cu pieliţa galben-verzuie, iar pulpa galben-orange,
consistentă, gust bun, sâmbure mic. Se coc la început de august.
Alte soiuri de piersic recomandate în cultură în România, dar nu mai
puţin valoroase decât cele prezentate mai sunt: Madeleine Pouyet, Collins,
Hiland, Splendid, Suncrest, Victoria, Flacăra, Redschin, Superb de toamnă.

180
 Soiuri de nectarine
Nectarinele sunt soiuri de piersic cu fructe glabre, fără puf, caracter
care oferă fructelor o calitate în plus fiind mai atractive la simpla atingere,
ştiut fiind faptul că unele persoane pot avea alergie, sau pur şi simplu repulsie
la puful de pe fructele piersicului sau caisului.
Crimsongold, soi american introdus în cultură din 1981. Pomii sunt
viguroşi, cu fructe mijlocii (100 – 150 g), sferice, cu pieliţa galben-orange
acoperită cu roşu-sângeriu. Pulpa este galbenă, consistentă, potrivit de dulce,
semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de iulie.
Nectared 2, soi obţinut în SUA, în 1962, cu pomi viguroşi, productivi,
cu fructe mijlocii, sferice, pieliţă galben-deschis acoperită cu roşu viu. Pulpa
este galbenă, suculentă, dulce, fin acidulată, semiaderentă, bună pentru masă.
Fructele se coc la început de august.
Delta, soi obţinut la Constanţa în 1992, cu pomi semiviguroşi, fructe
destul de mici (90 – 100 g), colorate specific nectarinelor, cu pulpă galbenă,
suculentă şi gust echilibrat. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.
Romamer 2, soi obţinut la SCDP Constanţa în1984, cu pomi de
vigoare medie, fructe mijlocii, pieliţă galben portocalie acoperită cu roşu
intens, pulpă galbenă uniformă, cu gust plăcut, echilibrat. Fructele se coc la
început de iulie.
Dobrogean, soi creat tot la Constanţa în 1994. Pomii sunt de vigoare
mijlocie, cu producţie moderată dar constantă, fructe medii ca mărime, de
culoare caracteristică nectarinelor, gust foarte plăcut, bune pentru masă sau
industrie. Se coc la mijlocul lunii iulie.
Pe lângă piersicile cu puf (piersicul obişnuit) şi cele fără puf
(nectarinele), se cultivă mult mai restrâns paviile, care sunt de fapt tot piersici
cu puf, dar cu fructe ce au pulpa tare şi aderentă la sâmbure şi care se folosesc
în special la diferite prelucrări industriale speciale (compoturi, gemuri,
siropuri).
Dintre soiurile de pavii se amintesc: Fortuna, Loadel, Vesuvio,
Babygold.

11.5.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Sistemul radicular al piersicului este diferit în funcţie de portaltoi.
Astfel, altoit pe franc, piersicul dezvoltă o rădăcină mai profundă şi mai bine
ramificată decât cel altoit pe vegetativ. Majoritatea rădăcinilor piersicului se
află totuşi între 20 şi 50 cm în sol, numai câteva rădăcini ajung la 2 m
adâncime şi acestea menţin pomii în situaţii de stres hidric.
Rădăcinile pomilor vecini altoiţi pe franc se resping, nu se
întrepătrund, iar în lateral rădăcinile depăşesc proiecţia coroanei pe sol de 1,5
– 2,0 ori.

181
 Tulpina piersicului este de volum mijlociu între speciile pomicole (2
–4 m în diametru şi înălţime), iar în primii ani creşte mai rapid emiţând 1 –2
valuri de lăstari anticipaţi pe an. Trunchiul est scurt şi gros sensibil la ger,
gomoză şi lovituri mecanice.
Coroana, care în mod natural este globulos alungită, este densă în
primii ani, apoi are tendinţa de a se degarnisi la bază, vegetaţia migrând către
vârf şi periferie, prezentînd pericol de dezbinare a ramurilor.
Ramurile de rod ale piersicului sunt: buchete de mai, salbe, ramuri
mixte, ramuri lungi şi ramuri anticipate (fig. 11.9.).

Figura 11.9. Ramuri de rod la piersic şi migdal

Este foarte important de ştiut că ramurile de rod ale piersicului, după

un an de fructificare se epuizează şi nu mai sunt utile producţiei. Ele trebuie
înlocuite cu alte ramuri care se formează de regulă din muguri dorminzi sau
adventivi ai ramurilor de schelet. La începutul rodirii pomilor, ramurile lungi
şi mixte formează ramuri anticipate, iar spre perioada de declin a pomilor
formează salbe, buchete şi pinteni.
Piersicul are muguri vegetativi care generează lăstari şi muguri
floriferi din care se dezvoltă câte o floare hermafrodită autofertilă la aproape
toate soiurile cultivate. Înflorirea are loc devreme, la sfârşitul lunii martie sau
început de aprilie, piersicul fiind una dintre speciile pomicole cele mai
predispuse la îngheţurile târzii de primăvară, dar legarea fructelor se face în
proporţie foarte mare (peste 90%) în comparaţie cu alte specii pomicole,
compensând eventualele pierderi provocate de îngheţurile târzii. Căderea
fiziologică este de asemenea mai accentuată (30 – 40 % din fructele legate)
decât la celelalte specii pomicole. Piersicul îşi încheie ciclul vegetativ anual
relativ în aceeaşi perioadă (sfârşit de noiembrie) cu celelalte specii pomicole,
deşi frunzele îi cad puţin mai devreme.

182
 Intrarea pe rod a piersicului începe de regulă la 3 – 4 ani de la
plantare, iar la 5 – 6 ani se află în plină producţie. Potenţialul productiv al
piersicului este variabil în funcţie de vigoarea şi productivitatea soiului, fiind
cuprins de regulă între 20 şi 40 t/ha, iar nectarinele dau de regulă producţii
mai mici.
Piersicul este o specie lemnoasă fragilă a cărei durată de viaţă
economică este de 15 – 20 de ani, chiar dacă pomul poate trăi mai mult.

11.5.6. Particularităţi ecologice

Piersicul este o plantă cu cerinţe mari faţă de lumină, fapt pentru care
el trebuie amplasat pe terenuri cu expoziţii sudice, sud-estice, sau sud-vestice.
Numărul de ore de insolaţie trebuie să fie de peste 1500 în timpul perioadei
de vegetaţie. Insuficienţa luminii determină degarnisirea ramurilor de rod,
fructe mici, necolorate, fără gust. Amplasarea plantaţiilor se face pe terenuri
plane sau pe versanţi cu pante uşoare şi ferite de curenţi reci sau vânturi
puternice. Formele de coroană alese trebuie să ţină cont în mod expres de
importanţa luminii.
Temperatura este de asemenea foarte importantă pentru piersic.
Acesta este termofil, fiind depăşit din acest punct de vedere doar de cais şi
migdal. Suma gradelor de temperatură activă într-o perioadă de vegetaţie este
necesar să fie în jur de 3200ºC. Zonele cu temperatura medie anuală de
+10ºC, +11,5ºC sunt indicate pentru cultura piersicului. Ciclul biologic
normal al piersicului este condiţionat şi de evoluţia temperaturii din perioada
de repaus. Astfel, după perioadele mai calde, (superioare pragului biologic),
din ianuarie sau februarie, rodul poate fi afectat chiar şi la temperaturi de –
10, - 15ºC care intervin ulterior. În general, piersicul poate rezista le geruri de
până la – 23, - 25ºC. Florile deschise sunt cele mai sensibile, ele îngheţând la
mai puţin de – 1,1ºC, iar temperatura optimă din timpul înfloritului este de 13
– 16 ºC.
Solul pe care se cultivă piersicul este recomandat a fi lutos, luto-
argilos sau aluvionar, nisipos, destul de profund, cu o bună aeraţie şi cu un
pH de 5,7 – 7,5. Nu sunt indicate solurile calcaroase. Plantarea piersicului
după el însuşi sau după alte sâmburoase nu se recomandă, pentru că
fenomenul de oboseală a solului se manifestă în acest caz prin pieirea
prematură a pomilor. Pomii tineri, în special, au nevoie de aeraţie bună în sol,
fiind necesare lucrări mecanice repetate în plantaţiile tinere de piersic.
Faţă de apă piersicul are cerinţe destul de mari. Amenajarea cu
sisteme de irigare a plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru obţinerea
unor producţii mari şi de bună calitate, cele mai recomandate fiind instalaţiile
de irigare localizată care nu udă frunzişul pomilor. În schimb piersicul nu
suportă excesul temporar de umiditate (băltiri) care provoacă asfixierea
rădăcinilor. Umiditatea optimă în sol trebuie să se menţină la 60 – 70 % din

183
CC a solului respectiv, pentru a nu provoca dereglări de creştere a lăstarilor şi
a fructelor care rămân mici, se întăresc, au puf mult mai intens, iar gustul este
fad.
11.5.7. Boli şi dăunători ai piersicului
Piersicul are o serie de boli şi dăunători ce pot provoca pagube
însemnate în culturile intensive. Tratarea acestora nu trebuie neglijată chiar
dacă necesită cheltuieli mari; este o investiţie eficientă şi uneori capitală
pentru salvarea producţiei de fructe. Se vor prezenta în continuare câteva
dintre bolile şi dăunătorii specifici.
Boli
Băşicarea frunzelor (Taphrina deformans) este provocată de o
ciupercă şi reprezintă poate cea mai păgubitoare boală. Frunzele tinere, abia
formate, capătă aspect băşicat, limbul se umflă, apoi se îngălbeneşte şi în
final frunzele cad afectând grav procesele de asimilaţie.
Făinarea (Spheroteca pannosa) apare pe frunze şi pe lăstarii tineri ca
pete albicioase provocând răsucirea, brunificarea şi apoi uscarea ţesuturilor
atacate.
Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerincki) atacă frunzele,
lăstarii şi fructele şi se manifestă prin pete mici, circulare necrotice care
dereglează asimilaţia clorofiliană şi degradează ţesuturile atacate. Apare mai
frecvent în anii ploioşi.
Monilioza (Monilinia laxa) este printre cele mai păgubitoare boli ale
piersicului. Se manifestă prin ofilirea bruscă a florilor sau lăstarilor sau pe
fructe prin apariţia unor pete circulare ce cuprind apoi tot fructul
mumificându-l.
Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) apare sub forma
unor umflături pe trunchi sau pe rădăcini. Acolo unde apare se iau măsuri
radicale, se taie şi se ard pomii respectivi, apoi se dezinfectează solul.
Dăunători
Dintre dăunătorii piersicului cei mai frecvenţi sunt: păduchele din San
Jose (Q. Perniciosus), păduchele verde (Myozodes persicae), molia vărgată
(Anarsia lineatela), molia orientală (Cydia molesta), viermele fructelor
(Laspeyresia funebrana).Tratamentele fitosanitare orientative recomandate
pentru livezile de piersic sunt redate în tabelul 11.9.

Tabelul 11.9. Tratamente fitosanitare recomandate pentru livezi de piersic (după

Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).
Tratament/fenofază Boala sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate
1. repaus vegetativ P. din San Jose, ouă de Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox
afide, acarieni. 3 %, sau Polisulfură de bariu 6 %.
2, 3. Umflare muguri Ciuruire bacteriană şi Alcupral 0,3 %, sau zeamă bordeleză
până la deschidere micotică, deformarea 1 % şi US 1, 1,5 %.
flori frunzelor, monilie

184
 4. la scuturare petale Ciuruire bacteriană şi Fungicid: Dithane 0,2 %, sau
flori micotică, deformarea Captadin 0,3 %, sau Folpan 0,3 %,
frunzelor, monilie, sau Vondozeb 0,2 % şi ptr. Făinare:
făinare, vierme fructe. Bumper 0,03 %, sau Karathane 0,2
%,+
Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Decis
0,03 %, sau Karate 0,02 %, sau
Talstar 0,04 %.
5.6.7. La 10 – 12 zile Ciuruire bacteriană şi Idem tratamentul 4, dar cu alte
unul de altul (la micotică, deformarea produse decât cele folosite atunci.
avertizare) frunzelor, monilie,
vierme fructe,
defoliatoare.
8.9. La 12 – 14 zile Ciuruire bacteriană şi Idem cu tratamentul 4, dar produsele
între ele ( la micotică, monilie, fungicide şi insecticide să alterneze +
avertizare) acarieni, P. din San Acaricid: Demitac 0,05 %, sau Mitac
Jose. 0,2 %, sau Danirun 0,06 %.
10. Înainte de monilioze Fungicid: vezi tratamentul 4.
recoltare fructe
11. după căderea Ciuruire frunze, deformare Idem tratamentul 2.
frunzelor. frunze, monilie, acarieni.

11.5.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea unei livezi de piersic trebuie să se facă pe terenuri însorite,
plane sau cu pante mici, pe soluri uşoare, bine aerate. Se evită zonele cu
îngheţuri târzii frecvente sau depresionare, cu curenţi reci. Se recomandă
plantarea după sămânţoase sau plante anuale.
După amenajarea şi pregătirea terenului materialul săditor autentificat
se plantează la distanţe orientative de 5 m/4 m, sau 4,5 m/4 m, sau 4,5 m/3 m,
sau 4 m/3 m, în funcţie de forma de coroană pe care dorim să o formăm
pomilor. Astfel, coroanele tip Ax vertical sau Vas ameliorat necesită distanţe
ceva mai mari, iar coroanele în V, sau Ypsilon, sau Palmetă, pot avea distanţe
puţin mai mici.
Diferenţele de vigoare între soiurile şi portaltoii cultivaţi sunt destul
de mici. Piersicul are flori autofertile sau parţial autofertile şi nu necesită
polenizatori speciali în cultură, dar este bine dacă se cultivă câteva soiuri cu
coacere eşalonată şi cu aceeaşi perioadă de înflorire, pentru eficientizarea
polenizării şi prelungirea perioadei de consum şi de vânzare a fructelor pe
piaţă.Plantarea se recomandă să se facă toamna, înainte de apariţia
îngheţurilor, iar dacă nu este posibil, plantarea se poate face şi primăvara
înainte de pornirea în vegetaţie.
Întreţinerea solului în livezile de piersic este asemănătoare cu cea din
livezile altor specii pomicole. Înainte de intrarea pe rod, solul din livadă este
bine să fie întreţinut ca ogor lucrat cu utilaje mecanice. Piersicul, având
creşteri rapide în primii ani, necesită un sol bine întreţinut şi aerat ca sistemul

185
radicular să crească în voie. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rândurile de pomi şi menţinerea unei benzi de 1 – 1,5 m
sub rânduri ca ogor lucrat, erbicidat sau mulcit.
Fertilizarea livezilor de piersic este obligatorie pentru a menţine solul
la un grad ridicat de fertilitate şi potenţial productiv. Piersicul este un mare
consumator de elemente minerale care contribuie la formarea producţiei de
fructe. La o nutriţie echilibrată fructele conţin 3,9 % N, 0,3 % P, 2,7 % K, 0,4
% Mg. (Drăgănescu, 1996). Pentru livezile pe rod se recomandă orientativ
fertilizarea anuală cu doze de 100 –120 kg.s.a./ha N, 60 – 70 kg.s.a./ha P, 100
– 120 kg s.a./ha K, iar la 2 – 3 ani o fertilizare cu 30 – 40 t/ha gunoi de grajd.
Fertilizarea suplimentară foliară în 2 – 3 doze, sau fertilizarea cu elemente
minerale solubile administrate în apa de irigare este benefică, aducând un plus
semnificativ de calitate şi cantitate a producţiei de fructe.
Irigarea. Prin aplicarea irigaţiei se obţin fructe mari, gustoase şi se
asigură creşteri vegetative corespunzătoare şi susţinute. Având în vedere
faptul că piersicul este cantonat în cultură în zone cu insolaţie puternică şi cu
precipitaţii reduse, irigarea devine aproape indispensabilă. Asigurând un
regim de irigare corespunzător, pomii cresc şi rodesc susţinut, sunt mai
viguroşi şi mai rezistenţi la ger. Consumul de apă al unei livezi de piersic
poate depăşi frecvent 5000 m3 / ha.
Tăierile se recomandă să fie executate primăvara înainte de pornirea
în vegetaţie. Tăierile de formare a coroanei dorite au în vedere creşterile
axului şi/sau a ramurilor de schelet care trebuie să se stabilească în primii 3 –
4 ani de la plantare, când pomii cresc rapid (fig 11.10., a) Apoi tăierile
specifice au în vedere menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare
pentru a realiza producţii constante (fig. 11.10. b,).
Se poate aplica tăierea scurtă care are drept principiu de bază
păstrarea pe pom a unui număr de ramuri mixte corelat cu vigoarea pomului
şi cu forma de coroană. Astfel, la un pom matur se lasă, de exemplu, 80 – 120
ramuri mixte la Palmetă, sau 150 – 200 ramuri la Vas, distanţate între ele la
15 – 20 cm, aşezate în poziţie oblică şi scurtate la 5 –8 grupe de muguri
floriferi şi vegetativi.
Dacă se aplică tăierea lungă, ramurile mixte nu se taie şi se lasă, de
exemplu, câte 70 – 80 de ramuri la Palmetă, sau 130 – 150 de ramuri la Vas,
tăind ramurile concurente. Tăierile în uscat se completează cu tăieri şi lucrări
în verde la care piersicul răspunde foarte bine.

186
 a b
Figura 11.10. Tăierea pomilor tineri (a) şi pomilor în plină producţie (b); după Cepoiu,
2000
Normarea producţiei de fructe este o lucrare aproape obligatorie
pentru a obţine fructe de calitate, mari, uniforme ca mărime şi bine colorate.
Rărirea se poate face manual sau chimic, la 15 – 20 de zile de la legarea
fructelor prin stropiri cu soluţii de Ethrel sau Sevin. La rărirea manuală se
lasă de regulă un fruct la 12 – 15 cm distanţă unul de altul. Sunt şi soiuri
(Elberta, Flacăra) care îşi reglează singure încărcătura de fructe.
În unele ţări unde este asigurată valorificarea superioară a fructelor se
practică cultura protejată a piersicului.

11.5.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Piersicile se recoltează la intrarea în pârgă, manual, eşalonat la 2 – 3
treceri alegându-se fructele care au ajuns la mărimea, forma şi culoarea
caracteristică soiului respectiv. Recoltarea se face în lădiţe speciale sau în
alveole de plastic, cu atenţie, fără ca fructele să se lovească scurtând astfel
timpul de păstrare şi depreciind calitatea acestora.
Recoltarea pentru industrializare se poate face şi prin scuturare. La o
valorificare superioară, piersicile se pot păstra 2 –3 săptămâni în condiţii de
frig (+ 4 - 5ºC), sau 1 – 2 luni în atmosferă controlată.

11.6. CULTURA CAISULUI

11.6.1. Originea şi arealul de cultură

Caisul aparţine familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul
Armeniaca, cu specia Armeniaca vulgaris, din care provin aproape toate
soiurile de cais cunoscute. Originea caisului este în China, Asia Centrală şi
Caucaz, unde creşte spontan şi astăzi. Este cunoscut în cultură din antichitate
(3000 de ani î.Hr.).
În zilele noastre caisul s-a răspândit în cultură pe toate continentele în
zonele cu climat temperat şi subtropical, însă centrele principale de cultură
sunt în jurul Mării Mediterane, în S.U.A. (California) şi în Asia centrală.
Producţia mondială de caise este de circa 2 500 000 t, Europa
producând peste 45%, urmată de Asia cu 32%. Dintre ţările mari
producătoare în ordine descrescătoare sunt: Turcia, Iran, Italia, Spania,
Franţa, Maroc, SUA, China, Grecia, Siria.

187
 11.6.2. Importanţa culturii caisului
Cultura caisului este una dintre cele mai valoroase şi mai rentabile
culturi pomicole. Aceasta se datorează, în special, gustului excelent, aromei
specifice, inconfundabile şi foarte plăcute a fructelor, consistenţei fine şi
suculenţei pulpei care are o savoare deosebită. Caisele se consumă în primul
rând în stare proaspătă, dar şi sub formă de preparate ca: dulceţuri, gemuri,
marmelade, compoturi, jeleuri, nectar, deshidratate, distilate.
Principalele componente ale fructelor sunt redate în tabelul
11.10.Miezul dulceag al sâmburilor este folosit în cofetării şi la extragerea
unui ulei special.Coaja tare a sâmburilor de caise se foloseşte la prepararea
cărbunelui, tuşului sau a unor vopsele speciale. Caisele proaspete au acţiune
alcalină, reglează pH-ul sucului gastric, sunt mineralizante, tonice,
reconfortante.

Tabelul 11.10. Principalele componente chimice din fructele caisului.

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul

Apă 80 – 89 % Fosfor 21,3 – 32 mg %
Zaharuri totale 6 – 15,68 % Calciu 6,6 – 16,4 mg %
Acizi 0,34 – 2, 61% Vtamina A 0,41 – 3,2 mg %
Subst. Pectice 0,55 – 1,1 % Vtamina C 8,0 – 2,7 mg %
Proteine brute 1,09 – 1, 64 % Vtamina P 35 – 38 mg %
Subst. Tanoide 0,017 – 0,3 % Vtamina E 0,72 – 1,8 mg %
Potasiu 75,4 – 112 mg % Cenuşă 3,3 – 20 mg %

11.6.3. Cultura caisului în România

Cultura caisului în ţara noastră a scăzut în ultimii ani, ajungând la
circa 6 000 de hectare în anul 2000, de la peste 8 000 de hectare în anul 1985.
Ponderea cea mai mare în cultivarea acestei specii pomicole o au judeţele:
Constanţa, Tulcea, Dolj, Teleorman, Olt, Mehedinţi, Ialomiţa, Ilfov, Călăraşi,
Bihor, Arad, Brăila, Giurgiu. După cum se observă, zonele de favorabilitate
pentru cultura caisului sunt aproape aceleaşi cu cele ale piersicului, fiind
plante cu cerinţe pedoclimatice asemănătoare.

11.6.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Soiurile de cais cultivate în lume provin din câteva specii care au fost
ameliorate în decursul timpului. Dintre aceste specii se numără Armeniaca
vulgaris sau caisul comun sau zarzărul, care stă la baza celor mai multe soiuri
obţinute şi cultivate în Europa, Armeniaca sibirica sau caisul siberian, din
care provin soiuri cu rezistenţă mai mare la ger cultivate în special în Asia,
Armeniaca mandschurica sau caisul de Manciuria cu pomi înalţi rezistenţi la
ger, Armeniaca mume sau caisul japonez, cu pomi mai puţin viguroşi,
Armeniaca davidiana, sau caisul lui David provenit din Asia Mică.

188
 Portaltoi ai caisului, pot fi în ordine: zarzărul, corcoduşul, prunul
franc, piersicul franc, caisul franc, migdalul, porumbarul. La noi, cel mai des
utilizat este zarzărul, apoi corcoduşul şi prunul franc. Toţi aceştia sunt
înmulţiţi generativ, din sâmburi. În România încă nu s-a obţinut nici un
portaltoi vegetativ pentru cais.
Zarzărul (Armeniaca vulgaris), sau caisul comun, este specia care
înglobează mai multe biotipuri cu fructe mai mici decât cele ale soiurilor de
cais selecţionate şi ameliorate din el. Nu trebuie confundat zarzărul cu
corcoduşul. Zarzărul, fiind unul dintre părinţii caisului, are pomi asemănători
cu acesta la vigoare, configuraţia coroanei, ramuri, frunze, flori, scoarţă,
fructe, etc. Fructele zarzărului sunt şi ele acoperite cu puf, dar sunt mai mici
şi cu calităţi gustative mai reduse decât caisele şi în general au formă sferică.
În România există în cultură, în grădini particulare în special, mulţi
zarzări pe care oamenii îi numesc caişi şi mulţi corcoduşi pe care îi numesc
zarzări.
Ca portaltoi, zarzărul are afinitate bună cu toate soiurile comerciale de
cais. În livadă imprimă soiurilor altoite pe el rezistenţă la secetă, vigoare
destul de mare, rezistenţă la nematozii care atacă rădăcinile, se recomandă
pentru soluri uşoare, nisipoase sau nisipo-lutoase, aerate, fără exces temporar
de umiditate. Imprimă soiurilor un repaus mai scurt crescând pericolul
îngheţurilor de primăvară.
Albe mici este un portaltoi generativ de prun din specia Prunus
insitiţia şi omologat în 1991 la Staţiunea Pomicolă Bihor. Are compatibilitate
cu soiurile cultivate la noi, vigoare mare şi rezistă şi pe soluri mai grele.
Constanţa 14, omologat în 1997 la SCDP Constanţa dintr-un biotip de
zarzăr semiviguros, este rezistent la ger şi la îngheţuri târzii, cu o bună
compatibilitate la soiurile cultivate la noi.
Constanţa 16, omologat în 1997, a fost obţinut tot la Constanţa.
Imprimă soiurilor altoite pe el vigoare ceva mai mare, dar şi precocitate de
rodire şi productivitate.
Caisul franc, reprezintă o serie de puieţi de cais obţinuţi din sâmburii
unor soiuri cu capacitate bună de răsărire în pepinierele pomicole.
Înmulţirea portaltoilor de cais trebuie să aibă în vedere faptul că există
soiuri foarte valoroase obţinute în străinătate şi care nu au compatibilitate la
altoire decât pe portaltoi proveniţi din genul Armeniaca. Acestea nu se pot
altoii pe corcoduş sau pe prun franc.
Soiuri de cais
Sunt trei grupe mai importante de formare a soiurilor de cais şi
anume:
grupa soiurilor din Asia Centrală, cu pomi viguroşi, longevivi,
neafectaţi de pieirea prematură, repaus mai lung, rezistenţi la ger, înflorire
mai târzie, fructe mai mici, mai bogate în substanţă uscată şi cu sâmburi mici;

189
grupa soiurilor irano-caucaziene, cu pomi ceva mai puţin viguroşi, mai puţin
longevivi, repaus mai scurt, înflorire târzie, dar sensibili la ger şi îngheţuri
târzii, cu fructe relativ mari, cu pulpă albă sau crem-portocalie şi grupa
soiurilor europene, cu pomi de vigoare mijlocie-mică proveniţi din soiuri
aduse din Asia Mică, autofertili, cu repaus scurt, sensibili la ger, fructe mari
cu pulpă galbenă sau portocalie, foarte bune pentru masă în general, dar şi
pentru industrializare.Din această grupă a soiurilor europene s-au extins şi
soiurile de cais cultivate în România.
Sortimentul de soiuri a fost mai restrâns, dar în ultimii ani s-a
îmbunătăţit considerabil şi cu soiuri autohtone foarte valoroase şi bine
adaptate create în special la Staţiunile Pomicole de la Constanţa şi Băneasa-
Bucureşti (Cociu şi colab. 1992). Din cele peste 25 de soiuri de cais cultivate
în România, în continuare sunt prezentate câteva soiuri cu pondere mai mare
în cultură sau cu perspective de extindere.
NJA 19, soi de origine americană cunoscut din 1970 şi autorizat la noi
în 1991. Pomii sunt viguroşi deosebit de productivi dacă au polenizatori bine
aleşi. Fructele sunt mari (70 – 80 g), cu pieliţă portocalie acoperită cu roşu
spre partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust mediu, fără aromă.
Se coc foarte timpuriu, la jumătatea lunii iunie.
Harcot, soi canadian autorizat la noi în 1991. Pomii sunt de vigoare
mare, rustici şi productivi. Fructele sunt foarte mari (65 – 75 g), uşor turtite,
culoare caracteristică speciei, pulpă fermă, cu aromă şi gust bun. Se coc la
sfârşit de iunie.
Saturn, obţinut la Mărculeşti din hibridarea dintre selecţia Mărculeşti
40 x zarzăr şi omologat în 1979. Pomii sunt de mică vigoare, intră pe rod din
anul 4 de la plantare, sunt autofertili, productivi şi rezistenţi la unele boli.
Fructele sunt mijlocii (40 – 50 g), sferice, uşor alungite, cu pieliţa galbenă-
portocalie pătată cu roşu, pulpa este portocalie, consistentă, gust plăcut,
sâmbure neaderent. Se coc la sfârşitul lunii iunie.
Goldrich, soi american, introdus la noi în cultură în 1991.
Pomii sunt de mare vigoare, fructele sunt şi ele foarte mari (80 – 90
g), pulpă fermă, gust de calitate medie. Se coc la început de iulie.
Cea mai bună de Ungaria, soi provenit din sămânţă şi introdus din
Ungaria în cultură la noi din 1968. Pomii sunt de vigoare medie, precoci şi
productivi. Fructele sunt medii ca mărime, globuloase, pieliţă groasă, galben-
roşcată. Pulpa neaderentă, portocalie, destul de suculentă, gust excelent şi
aromă puternică de caisă. Se coc în prima jumătate a lunii iulie.
Neptun, obţinut la Mărculeşti-Călăraşi din hibridarea între soiurile
Cea mai bună de Ungaria x Pionier (Silistra x Ananas), omologat în 1979.
Pomii sunt de vigoare mijlocie, se pretează la livezi intensive. Fructele sunt
mijlocii spre mari (60 – 70 g), ovoide, pieliţă galbenă-portocalie cu dungi

190
roşii pe partea însorită. Pulpa fructului este galbenă, fermă, suculentă, uşor
acidulată şi aromată. Se coc în a doua decadă a lunii iulie.
Roşii de Băneasa, soi obţinut la SCDP Băneasa-Bucureşti din
hibridarea Cea mai bună de Ungaria x Paviot, în 1982. Pomii cresc moderat,
coroană globuloasă, rodesc din anul 3 de la plantare, productivi, rezistenţi la
ger. Fructele sunt foarte mari (80 g), ovoide, portocalii acoperite cu roşu
aprins. Pulpa este galbenă-portocalie, suculentă, echilibrată la gust, sâmbure
neaderent. Se coc la jumătatea lunii iulie.
Mamaia, soi obţinut tot la Mărculeşti şi omologat în 1975. Pomii sunt
de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodeşte din anul 4 de la plantare.
Fructul este de 50 – 60 g, ovoid spre tronconic, pieliţă roşie-rubinie pe fond
portocaliu uşor lucioasă. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust dulce-
acidulat, plăcut, sâmbure mic (3 – 4 % din greutatea fructului), neaderent la
pulpă. Se coace la sfârşitul lunii iulie.
Selena, soi obţinut la Mărculeşti în 1979, cu pomi de mică vigoare,
rodesc mai mult pe ramuri scurte din anul 3 –4 de la plantare, rezistă destul de
bine la ger şi îngheţuri târzii. Fructele sunt mijlocii, ovoide, uşor turtite,
galbene cu pete roşii pe partea însorită, pulpă deschis-portocalie, gust foarte
plăcut cu aromă fină de busuioc. Fructele se coc la sfârşit de iulie.
Litoral, soi obţinut la Mărculeşti şi omologat în 1982, cu pomi de
mică vigoare ce intră pe rod din anul 4 de la plantare, destul de rezistent la
ger şi îngheţuri târzii. Fructul este mijlociu, alungit-ovoid, pieliţă galben-
limonie cu puncte roşii. Pulpa este galbenă, consistentă, gust plăcut, puţin
aromat. Se coace la mijlocul lui august.
Dintre soiurile de cais cultivate sau recomandate pentru cultură la noi
şi nu mai puţin valoroase decât cele prezentate se mai amintesc: Dacia,
Tudor, Saturn, Venus, Callatis, Excelsior, Comandor, Sirena, Olimp,
Sulmona, Favorit, CR2-63, Sulina.

11.6.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Combinaţia soi-portaltoi determină într-o oarecare măsură specificul
de creştere şi fructificare al caisului. Sistemul radicular este în proporţie de
80 % până la adâncimea de 60 cm. Caisul franc poate avea însă câteva
rădăcini pivotante care pătrund până la 2 – 2,5 m dacă solul este profund.
Proiecţia coroanei pe sol este depăşită de rădăcini de 1,2 – 1,5 ori.
Tulpina caisului este destul de viguroasă, atingând înălţimi de 3 – 5 m, cu
coroană globuloasă, iar soiurile mai viguroase pot fi şi mai înalte.
Specific caisului este faptul că în primii ani de la plantare creşte foarte
repede, formându-şi integral scheletul coroanei până la intrarea pe rod.
Lăstarii anuali pot atinge lungimi de 80 – 120 cm cu două sau chiar
trei valuri de lăstari anticipaţi. Ţesuturile conducătoare ale tulpinii şi
ramurilor de schelet au diametru mic şi se pot sparge de ger sau lovituri

191
mecanice provocând scurgeri gomoase care dereglează fluxul de sevă ducând
la uscarea parţială a unor ramuri sau chiar a întregului pom (apoplexia
caisului).
Ramurile de rod ale caisului sunt aproape identice cu cele ale
piersicului: ramuri scurte (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi
ramuri anticipate de rod (fig. 11.11.).

Figura 11.11. Ramuri roditoare mijlocii la cais.

Mugurii caisului sunt vegetativi (din care se dezvoltă lăstari) şi

floriferi (din care se deschide câte o floare). Florile caisului sunt
hermafrodite, polenizarea este entomofilă şi anemofilă, iar majoritatea
soiurilor sunt autofertile sau parţial autofertile. Cu toate acestea se recomandă
plantarea în combinaţie cu soiuri polenizatoare pentru a sporii polenizarea şi
legarea fructelor în livezi.
Intrarea pe rod a caisului are loc de regulă la 3 – 5 ani de la plantare,
apoi rodeşte constant şi destul de abundent, ajungând la o producţie de 25 –
30 t/ha. Unele exemplare izolate de cais pot obţine producţii de peste 150
kg/pom. Producţia maximă se înregistrează după 6 –8 ani, menţinându-se
până aproape de 18 – 20 de ani, apoi începe declinul.
Datorită pieirii premature în livezile de cais apar multe goluri ce
trebuie înlocuite imediat pentru a avea plantaţii încheiate şi productive.
Ciclul anual al caisului este caracterizat prin repaus profund mai scurt
(sfârşit de ianuarie) decât la alte specii pomicole, fapt ce determină o slăbire a
rezistenţei le ger şi predispoziţie la pornire în vegetaţie mai rapidă.
Înflorirea caisului are loc la sfârşitul lui martie sau începutul lui
aprilie, în funcţie de zona de cultură, fiind de multe ori predispus la
îngheţurile târzii.

192
 Fenofazele de creştere şi fructificare sunt asemănătoare cu cele ale
celorlalte specii pomicole, cu o coacere eşalonată a fructelor, iar încheierea
ciclului vegetativ are loc în noiembrie.

11.66. Particularităţi ecologice

Cerinţele caisului faţă de lumină sunt deosebit de mari, el creşte şi
rodeşte bine pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică.
Suma orelor de strălucire a soarelui trebuie să fie de peste 1800.
Distanţele de plantare şi formele de coroană alese trebuie să aibă în vedere
pătrunderea luminii către formaţiunile fructifere care astfel produc fructe de
calitate, iar lemnul se coace rezistând mai bine la ger.
La temperatură caisul este deosebit de pretenţios, fiind cea mai
termofilă plantă pomicolă (alături de migdal) din zona temperată.
Caisul reuşeşte în cultură în regiuni cu temperaturi medii anuale de
+10,3ºC, +11ºC, şi chiar mai mult, cu veri călduroase şi multe zile cu
strălucire a soarelui, cu primăveri fără pericolul de îngheţuri de revenire, sau
fără brume târzii.
Bobocii florali rezistă până la – 5, –6ºC, florile deschise până la – 2, –
3ºC, iar fructele abia legate îngheaţă la mai puţin de – 1, – 2ºC. Toamna,
caisul are nevoie de zile calde, nu prea umede, să-şi coacă lemnul, care să
reziste le ger.
Cele mai bune soluri pentru cais sunt cele uşoare sau mijlocii,
profunde, destul de fertile, aerate şi calde. Pe soluri mai grele, reci şi neaerate
suficient, caisul are viaţă mai scurtă şi fructele sunt de calitate mai slabă.
Pe astfel de soluri se recomandă altoirea pe corcoduş sau pe prun
franc.
Reacţia soluţiei solului este bine să fie de pH 7,0 – 7,5.
Altitudinea optimă până la care caisul se comportă bine la noi în ţară
este de 250 – 400 m, iar panta terenului nu trebuie să depăşească 10 %.
Cerinţele de apă sunt moderate, mai ales când este altoit pe zarzăr sau
migdal. Stresul de umiditate din prima parte a perioadei de vegetaţie în
special face însă ca fructele să nu se dezvolte normal, cu gust inferior,
nesuculente, iar dacă deficitul de apă în sol intervine în a doua jumătate a
perioadei de vegetaţie, creşterile sunt mici şi lemnul nematurat devine mai
sensibil la ger.
Astfel, caisul reacţionează foarte bine la irigare, în special cu norme
mici şi dese, care să păstreze în sol o umiditate de 60 – 70% din IUA.

11.6.7 Boli şi dăunători ai caisului

193
 În general, caisul are boli şi dăunători asemănători cu cei ai
piersicului. Totuşi, se vor prezenta câteva boli şi dăunători consideraţi
specifici şi mai frecvent întâlniţi în plantaţii.
Boli
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerickii) se manifestă sub formă de
pete brune-roşcate cu margini roşcate pe frunze, lăstari şi fructe. Frunzele
cad, lăstarii se usucă, iar fructele au o slabă calitate.
Monilioza (Monilinia laxa) se manifestă pe frunze, pe vârfurile
lăstarilor tineri şi pe fructe. Produce uscarea lăstarilor, mumifierea fructelor.
Florile, chiar şi ramurile atacate se usucă, iar la baza lor apar scurgeri
cleioase. Boala se extinde mult în anii ploioşi.
Făinarea (Podosphaera tridactila) atacă frunzele şi chiar lăstarii tineri
şi se prezintă sub formă de pete albe cenuşii pâsloase care se extind
diminuând intensitatea fotosintezei.
Pieirea prematură a caisului (apoplexia caisului), este de fapt
rezultatul unui cumul de factori biotici şi abiotici.
Simptomele apar sub formă de plăgi pe tulpină, scurgeri gomoase,
îngălbenirea, răsucirea şi căderea frunzelor, creşteri reduse ale lăstarilor.
Un rol hotărâtor în declanşarea bolii îl au oscilaţiile de temperatură
din iarnă, geruri de revenire, răni mari pe tulpină sau la baza ramurilor de
schelet, epuizare după recolte prea mari nesuplinite de fertilizări
corespunzătoare, solurile grele şi reci cu exces de apă, secete excesive,
fertilizări exagerate cu azot care duc la prelungirea perioadei de creştere şi
coacere incompletă a lemnului. Pieirea caisului poate fi cauzată şi de unele
bacterii (Bacterium armeniaca), sau de unele ciuperci parazite ce se
instalează pe pomii epuizaţi, sau de atacul masiv al unor insecte (Cariul
negru).
Alte boli specifice caisului mai sunt: Cancerul bacterian
(Agrobacterium tumefaciens) care atacă rădăcinile provocând tumori
lemnoase, putregaiul alb sau putregaiul fibros al rădăcinilor, care pot produce
putrezirea rădăcinilor în special la pomii tineri.
Dăunători
Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi sunt:
Gărgăriţa fructelor sau viermele fructelor (Rhynchites bacchus), care
depune ouă în fructele aflate în creştere, iar din ouă ies larve ce se hrănesc cu
pulpa fructului şi a sâmburelui provocând căderea prematură. Are o generaţie
pe an şi iernează ca adult.
Cariul scoarţei şi cariul negru, care atacă ramurile debilitându-le până
la uscare, gărgăriţa mugurilor, care provoacă diminuarea mugurilor abia
deschişi, păduchele din San Jose, păianjeni, afide.
În tabelul 11.11. se prezintă programul orientativ de tratamente
fitosanitare recomandate pentru cais.

194
Tabelul 11.11. Tratamente fitosanitare recomandate în livezi de cais (după
Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)
Tratament/feno Boală sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate
fază
1. repaus P. din San Jose, ouă de Oleoekalux 1,5 %, sau oleocarbetox 3
vegetativ afide, acarieni(păianjeni) %, sau Polisulfură de bariu 6 %.
2.3. umflare Ciuruirea bacteriană şi Alcupral 0,3 %, sau Zeamă bordeleză 1
muguri; micotică, antracnoză, ouă % + US1 1,5 %
deschiderea de acarieni
primei flori.
4. la scuturarea Ciuruirea bacteriană şi Fungicid: Dithane 0,3 %, sau Folpan
petalelor micotică, făinare, viermele 0,3 %, sau Vondozeb 0, 2 %, + pt.
fructelor, defoliatoare făinare: Bumper 0,03 %, sau Karathane
0,2 %, + Insecticid: Zolone 0,2 %, sau
Sumi-alpha 0,04 %, sau Decis 0,03 %,
sau Karate 0,02 %.
5.6.7. la interval Ciuruirea bacteriană şi Fungicid + insecticid :(vezi trat. 4.) se
de 10 – 12 zile micotică, făinare, monilie, recomandă alte produse decât cel
unul de viermele fructelor precedente.
altul (la
avertizare)
8.9. la 14 zile Ciuruirea bacteriană şi Fungicid: (vezi trat. 4) +Insecticid:
după trat.7.(la micotică, , monilie, viermele Reldan 0,15 %, sau Ultracid 0,2 %, sau
avertizare) fructelor, P. din San Jose. Imidan 0,1 % + Acaricid: Mitac 0,2 %,
sau Danirun 0,06 %.
10. înainte de Monilie Fungicid. (vezi trat. 4.)
recoltare fructe
11. după căderea Ciuruirea bacteriană şi Fungicid cupric: (vezi trat. 2.) + US1
frunzelor micotică, antracnoză, ouă 1,5 %
de acarieni

11.6.8. Particularităţi tehnologice

Înainte de înfiinţarea unei plantaţii de cais trebuie avută în vedere
zona de favorabilitate pedoclimatică. Fiind o specie pomicolă cu cerinţe
deosebite, în special faţă de temperatură şi insolaţie, s-au delimitat pentru
România trei zone de cultură a caisului.
Zona I, de favorabilitate maximă, cuprinde terasa limitrofă Dunării şi
zona litorală a Mării Negre.
Zona II, include terasele următoare ale Dunării, Dobrogea, Câmpia
Timişului.
Zona III, cuprinde Câmpia Moldovei, sudul Podişului Moldovei,
Podişul Dobrogei, Câmpia Română, Câmpia Crişurilor, sudul Podişului
Getic.
În afara acestor zone, diversitatea reliefului ţării noastre creează cu
siguranţă microclimate favorabile, dar pe suprafeţe de teren restrânse ca arie.

195
 Înfiinţarea livezilor de cais se face cu material săditor autentificat,
obţinut în pepiniere autorizate. După amenajarea şi pregătirea terenului se
recomandă ca plantarea să se facă toamna după intrarea în repus a pomilor,
până la apariţia îngheţurilor. Plantarea de primăvară se face numai când din
diferite motive nu s-a putut planta în toamnă.
Deşi soiurile de cais sunt în general autofertile este bine dacă se
plantează în aceeaşi parcelă 2 – 3 soiuri cu înflorire în aceeaşi perioadă şi cu
coacere eşalonată.
Distanţele de plantare diferă în primul rând după forma de coroană pe
care dorim s-o formăm, diferenţele de vigoare dintre diferitele soiuri cultivate
sunt destul de mici. Se recomandă distanţe de 5,0 – 5,5 m/4,5 – 5 m, la
coroana tip Vas sau Piramidă întreruptă şi distanţe de 4,5 – 5 m/ 2,5 – 3 m, la
coroana tip Ypsilon sau Cordon vertical.
Fertilizarea caisului este foarte importantă, acesta necesitând soluri
fertile. În plantaţiile tinere se recomandă aplicarea anuală a unor doze de 60
kg N, 40 kg P, 50 kg K s.a./ha. În livezile pe rod se recomandă doze anuale de
100 kg N, 50 kg P, 120 kg K,s.a./ha, asociate cu 30 – 40 t/ha de gunoi, la 3
ani. Se pot aplica doze suplimentare de fertilizare foliară sau fertirigare care
aduc sporuri semnificative de producţie (în special pentru calitatea fructelor).
Dozele pentru fertilizare sunt desigur orientative, ele se adaptează în funcţie
de analiza agrochimică a solului respectiv şi de diagnoza foliară.
Irigarea caisului este obligatorie ţinând cont şi de faptul că acesta este
cantonat în zone unde precipitaţiile sunt reduse. Deşi este o specie rezistentă
la secetă, caisul are un consum mare de apă. Irigaţia aplicată corespunzător
poate aduce sporuri de producţie de peste 50 %, (Ionescu, 1984).
Asigurarea unui regim hidric aproape de optim în sol necesită
aplicarea unor norme de udare dese, dar cu cantităţi destul de mici de apă
pentru a evita eventualul exces de umiditate ce ar apărea dacă intervin ploi
mari.
Tăierile se recomandă să se aplice primăvara înaintea intrării în
vegetaţie a pomilor. Tăierile de formare a coroanei trebuie să ţină seama de
specificul caisului de a creşte intens în primii ani. Intervenţiile în coroană
sunt mai mult pentru a direcţiona creşterile şi de a profita de ramurile
anticipate ce ajută la formrea mai repede a coroanei.
Formele de coroană recomandate pentru cais sunt Vasul ameliorat,
Piramida etajată, iar în plantaţii de mare densitate Ypsilonul, Cordonul
vertical, Palmeta cu braţe oblice. Tăierile de fructificare se aplică ramurilor
de rod astfel: buchetele de mai epuizate se elimină înlocuindu-le cu altele
tinere, ramurile mijlocii şi lungi degarnisite se scurtează, iar celelalte se
răresc la 15 – 20 cm una de alta. Ramurile de semischelet de peste 4 – 5 ani
se scurtează sau se elimină înlocuindu-le cu altele tinere (fig. 11.12.). Tăierile
în uscat trebuie susţinute şi de tăieri în verde, arcuiri, palisări, pliviri de lăstari

196
care stimulează fructificarea şi elimină creşterile inutile. Caisul răspunde
favorabil la tăieri de regenerare parţială a coroanei care întineresc
formaţiunile îmbătrânite sau epuizate.

Figura 11.12. Tăieri de fructificare la cais; Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor
(după Cepoiu, 2000)

Lucrările solului. În primii 2 – 3 ani solul din livezile de cais se

întreţine ca ogor lucrat pe toată suprafaţa, caisul necesitând soluri bine aerate
în special în primii ani când creşte intens şi rădăcina. Se pot aplica şi culturi
intercalate sau culturi care să fie încorporate în sol ca îngrăşământ verde. În
livezile pe rod se recomandă sistemul de întreţinere a solului cu înierbarea
intervalului dintre rândurile de pomi şi menţinerea sub rânduri a unei benzi de
1,2 – 1,6 m ca ogor lucrat sau erbicidat.

11.6.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea caiselor se face la maturarea de consum a acestora. Fiind
fructe perisabile, culesul se face manual, cu multă grijă şi atenţie ca să nu fie
lovite sau presate între ele. Nu se recoltează şi nu se ambalează în lăzi mari cu
strat gros de fructe. Momentul declanşării recoltatului este atunci când pe
fructe dispare nuanţa verzuie, iar pulpa este încă fermă. Sortarea pe calităţi se
face în momentul recoltării, orice manipulare în plus poate deteriora calitatea
şi rezistenţa şi aşa destul de scurtă (câteva zile) până la valorificarea lor.
Pentru valorificarea industrială (gem, marmelade) caisele se pot recolta şi
prin scuturare. Pentru o păstrare mai lungă (1 – 2 săptămâni), sau pentru
transport pe distanţe mari până la pieţele de desfacere la export eventual,
caisele se pot recolta cu 3 – 5 zile înaintea maturării de consum, dar fără pete
verzui pe pieliţă şi se ţin la frig (1 - 2ºC).

11.7. CULTURA MIGDALULUI

11.7.1. Originea şi arealul de cultură

197
 Migdalul este una dintre cele mai vechi specii pomicole luate în
cultură. Imperiul Roman a contribuit mult la răspândirea lui în Italia, Spania,
Franţa, Peninsula Balcanică. Migdalul provine dintr-un areal geografic ce
cuprinde Asia Mică, Iran, Afganistan, Crimea, nordul Africii, unde mai creşte
spontan şi astăzi.
Înrudit cu piersicul şi caisul, migdalul face parte din familia Rosaceae,
subfamilia Prunoideae, genul Amygdalus care cuprinde aproape 40 de specii
dintre care cea mai importantă este specia Amygdalus comunis (migdalul
comun).
În prezent, migdalul se cultivă pe toate continentele, dar suprafeţe mai
mari de cultură se găsesc în ţările din jurul Mării Mediterane, America de
Nord şi Centrală, Asia Mică. Producţia cea mai mare de migdale se realizează
în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Ex-Jugoslavia, Grecia, Bulgaria,
Franţa), apoi în ţările din nordul Africii, Asia, America.
11.7.2. Importanţa culturii migdalului
Migdalul este apreciat pentru fructele sale, care au o valoare nutritivă
ridicată, conţinând între 32 şi 62 % grăsimi, între 14 şi 38 % substanţe
proteice, între 7 şi20 % hidraţi de carbon, între 2 şi 4 % substanţe minerale
(potasiu, fosfor, calciu, magneziu), vitamina A, PP, B1 şi B2. Miezul de
migdale se foloseşte în consum proaspăt, în cofetării, la fabricarea unor creme
pentru bomboane sau ciocolate, în farmaceutică, în cosmetică, în prepararea
unor băuturi. Substanţa de bază a miezului fructelor o constituie amigdalina.
Migdalele în care această substanţă se află în cantitate mai redusă sunt
migdale dulci, iar cele în care amigdalina se află în cantitate mai mare sunt
migdale amare (necomestibile, toxice la consum în stare proaspătă pentru
om). Coaja sâmburilor de migdale se foloseşte la colorarea coniacurilor şi a
vinurilor, sau la fabricarea cărbunelui activ.
11.7.3. Cultura migdalului în România
În ţara noastră migdalul se găseşte cultivat în areal restrâns, în zona de
câmpie din sud şi în interiorul unor podgorii, unde beneficiază de multă
lumină şi căldură în timpul verii şi de ierni blânde. Se pare că a fost adus la
noi de coloniştii greci, apoi de romani. Ca pomi izolaţi, migdalul se întâlneşte
în unele localităţi din Dobrogea, Banat, pe malul Dunării, sau în podgorii ca
Dealul Mare, Tohani ş.a. Suprafaţa cultivată cu migdal este de circa 1000 ha.
Câteva centre de cultură sunt în judeţele: Mehedinţi, Constanţa, Tulcea,
Buzău, Bihor, Prahova.

11.7. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Speciile de origine ale soiurilor de migdal cunoscute şi cultivate în
lume sunt în număr de peste 40, dar cele mai importante sunt: Amygdalus
comunis (migdalul comun) din care s-au format cele mai multe soiuri
cultivate, Amygdalus fragilis, din care s-au format soiuri cu endocarp subţire

198
şi miez dulce şi Amygdalus nana, cu pom (arbust) de talie mică şi cu fruct
amar.
Portaltoi ai migdalului pot fi: migdalul franc, piersicul franc, prunul
franc, mirobolanul. În România s-a obţinut şi omologat în 1992 portaltoiul
generativ Felix.
Soiuri de migdal
În lume se cultivă un număr relativ mare de soiuri, având în vedere
ponderea mică a migdalului printre speciile pomicole. La noi în ţară se
recomandă pentru cultură următoarele soiuri: Mărculeşti 2/1 (soi omologat în
1992), Lovrin, Tohani R18, Primorski (soi obţinut în Crimea şi introdus la
noi în 1950), Pomorie (soi bulgăresc cultivat la noi din 1991), Retsou (soi
grecesc cultivat la noi din 1991), Texas (soi obţinut în SUA şi introdus la noi
în 1981), Nikitski, Non pareille, Nec plus ultra, Sudak, Preanîi.
11.7.5. Particularităţi de creştere şi fructificare
Migdalul este un pom asemănător cu piersicul ca mărime, formă
naturală de coroană, ramuri de rod, etc. Portaltoii folosiţi la altoire sugerează
şi configuraţia sistemului radicular. Creşte rapid în primii ani de la plantare şi
este precoce (rodeşte de regulă de la 3 ani). Majoritatea soiurilor sunt
autosterile necesitând plantare în parcelă cu alte soiuri polenizatoare.
Potenţialul productiv este destul de mic (1500 – 4000 kg/ha), dar cultura
migdalului poate deveni rentabilă de la o producţie de 500 kg de miez la
hectar, dacă se valorifică superior. O plantaţie de migdal are rentabilitate până
la 25 – 35 de ani, dar exemplare izolate, bine expuse la soare şi ferite de
îngheţuri pot ajunge la 70 – 80 de ani. Migdalul înfloreşte în acelaşi timp cu
caisul sau puţin mai devreme, dintr-un mugure florifer se deschide o singură
floare cu petale mari, albă, parfumată, hermafrodită, ce se polenizează
entomofil sau anemofil; fazele de vegetaţie sunt asemănătoare cu cele ale
celorlalte specii pomicole, fructele se coc în general în septembrie şi început
de octombrie, iar ciclul vegetativ îl încheie odată cu caisul sau piersicul.
11.7.6. Particularităţi ecologice
Migdalul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, întrecând din
acest punct de vedere toate speciile pomicole cultivate în climatul temperat,
necesitând cele mai multe ore de strălucire a soarelui. Zonele favorabile
pentru migdal sunt cele care au temperaturi medii anuale de 10,7 –12 ºC şi
chiar mai mult, fără îngheţuri târzii de primăvară.
Faţă de sol pretenţiile sunt moderate, putând fi cultivat pe soluri
uşoare, profunde, permeabile şi aerate, dar şi pe soluri scheletice, pietroase.
Cerinţele faţă de apă sunt de asemenea destul de reduse, acesta rezistând la
stres hidric mai ales când este altoit pe migdal franc. Nevoia de apă este mai
acută în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.

199
 11.7.7. Bolile şi dăunătorii migdalului sunt aproximativ aceeaşi cu
cei ai piersicului sau caisului, iar tratarea acestora se poate face cu aceleaşi
produse recomandate şi în aceleaşi faze fenologice ca la cais sau piersic.
11.7.8. Particularităţi tehnologice
Înfiinţarea plantaţiilor de migdal se face cu material săditor obţinut în
pepiniere pomicole, iar plantarea poate fi toamna devreme (început de
noiembrie) sau primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. În ambele
cazuri trebuie avut în vedere că pomii se deshidratează repede şi nu se scot
din pepinieră decât în ziua plantării. Distanţele de plantare recomandate sunt
de 4,5 m – 5 m/ 4,0 m - 4,5 m, în funcţie de vigoarea portaltoiului folosit.
Pentru pomi izolaţi se recomandă altoirea la locul definitiv.
Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat, ogor cu
alte plante intercalate în primii ani de după plantare, apoi se practică
înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi ca la celelalte specii
pomicole.
Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte în funcţie de
fertilitatea solului respectiv. Specific este faptul că fosforul şi potasiul bine
asigurat în sol determină o mai bună acumulare a substanţelor grase şi
proteice în miezul migdalelor.
Irigarea migdalului se face cu doze moderate de udare, care să asigure
în sol o umiditate de 45 – 55 % din IUA. Momentele critice pentru apă sunt:
legarea fructelor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor.
Tăierile. Forma de coroană cea mai potrivită pentru migdal este Vasul
ameliorat sau Piramida etajată. (fig. 11.13.).Tăierile de rodire constau în
rărirea ramurilor mixte de rod şi a salbelor, iar buchetele de mai se lasă
aproape intacte timp de 3 – 4 ani după care se înlocuiesc cu altele tinere.

a) b)
Figura 11.13. Migdal înainte de tăiere (a) şi după tăiere (b)

200
 11.7.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor
Recoltarea se efectuează atunci când mezocarpul se usucă, crapă şi se
poate desprinde uşor. Recoltarea se face prin scuturare manuală sau
mecanică. Fructele se decojesc şi se pun la uscat în adăposturi aerisite.
Decojirea este obligatorie, deoarece miezul se poate înnegri şi deprecia
calitativ până la compromiterea totală. Fructele decojite se sulfitează cu fum
de pucioasă 15 – 20 minute, se usucă şi se ambalează în saci de pânză, care se
depozitează pentru păstrare în magazii uscate şi aerisite la temperaturi de 12 -
16ºC.
CAPITOLUL XII

CULTURA SPECIILOR POMICOLE NUCIFERE

12.1. CULTURA NUCULUI

12.1.1. Originea şi arealul de cultură

Nucul este originar din Asia Centrală (Iran, Afganistan), iar
documente vechi argumentează existenţa în cultură din antichitate în China,
India şi Japonia. În Europa a fost adus de grecii antici de unde s-a răspândit în
Italia, apoi în Franţa, Spania, nucul Elveţia, Germania, etc. Din Europa, nucul
s-a extins şi în America, nordul Africii, Oceania. Din punct de vedere botanic,
nucul face parte din familia Juglandaceae, genul Juglans, reprezentat de circa
40 de specii, dintre care cea mai importantă este specia Juglans regia (nucul
obişnuit), baza genetică de formare a soiurilor de nuc existente în cultură.
Producţia mondială anuală de nuci se ridică la peste 1 000 000 t, iar
Asia produce peste jumătate din aceasta, urmată de Europa, apoi America de
Nord, America de Sud, Africa şi Oceania. Ţări mari cultivatoare de nuc sunt:
China, SUA, Rusia, Turcia, Iran, Ucraina, Romania, ţările din fosta
Jugoslavie.

12.1.2. Importanţa culturii nucului.

În primul rând nucul este important pentru fructele sale, considerate
un aliment concentrat cu o compoziţie chimică complexă (tabelul 12.1.), apoi
lemnul de nuc este deosebit de apreciat pentru fabricarea mobilei. Nucile
reprezintă materie primă în prepararea unor produse de cofetărie, a unor
uleiuri fine cosmetice şi alimentare, a săpunurilor, lacurilor, lichiorurilor.
Frunzele, lăstarii, scoarţa, se folosc la extragerea taninului sau a unor
coloranţi. Pomul este falnic şi decorativ în acelaşi timp.

Tabelul 12.1. Compoziţia chimică a miezului de nucă

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul

201
 Proteine 13,6 - 15,6 % Calciu 87 mg %
Grăsimi 56 – 68,1 % Fier 2,5 mg %
Glucide 12,4 – 16,8 % Fosfor 409 mg %
Celuloză 2,1 – 2,97 % Zinc 2,7 mg %
Potasiu 544 mg % Clor 23 mg %
Magneziu 129 mg %

12.1.3. Cultura nucului în România

În ţara noastră nucul este larg răspândit, găsindu-se de la malul Mării
Negre până în zona dealurilor mijolcii şi chiar înalte. Zona cea mai favorabilă
pentru cultura lui este însă cea a podgoriilor şi a dealurilor mijlocii.
România este una dintre primele ţări din Europa în cultivarea nucului,
atât ca pomi existenţi cât şi ca producţie de fructe, care se poate vinde în orice
cantitate la export. Producţia anuală de nuci se ridică la circa 30 000 t (locul
doi în Europa, după Ucraina). Judeţele cu cele mai mari plantaţii de nuc în
masiv şi ca pomi izolaţi sunt: Gorj, Dolj, Vâlcea, Constanţa, Argeş, Vaslui,
Prahova, Tulcea, Iaşi, Bihor, Sibiu, Vrancea.

12.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Cele mai importante specii ale genului Juglans sunt: Juglans regia
(nucul comun), Juglans nigra (nucul negru), Juglans cinerea (nucul cenuşiu)
şi Juglans hindsii (nucul californian). În ţara noastră şi în majoritatea ţărilor
europene, soiurile cultivate de nuc şi portaltoii provin din nucul comun; nucul
negru este folosit mai mult ca portaltoi pentru imprimarea precocităţii de
rodire şi reducerea vigorii de creştere.
În România, portaltoii pentru nuc au fost selecţionaţi în majoritate
din specia Juglans regia, care asigură o bună afinitate faţă de soiurile
cultivate, este destul de omogen ca vigoare, dar imprimă vigoare mare şi
întârzie intrarea pe rod, comparativ cu Juglans nigra. S-au selecţionat două
biotipuri valoroase de portaltoi generativi; Secular R-M şi Tg. Jiu 1, care
produc puieţi uniformi şi au afinitate cu soiurile din cultură. Potraltoii
proveniţi din Juglans nigra, deşi sunt precoci şi de mică vigoare, nu au o
bună afinitate la altoire, provocând scăderea longevităţii la 30 – 35 de ani,
sensibilitate la cloroză ferică şi la excesul de umiditate.
Soiuri de nuc
În lume există foarte multe soiuri de nuc, create sau selecţionate
pentru o anumită zonă pedoclimatică locală. Sortimentul de soiuri, care se
cultivă sau se recomandă să se cultive în ţara noastră, este selecţionat în cinci
centre cu tradiţie:
-Centrul Geoagiu, cu soiurile: Sibişel-44, Orăştie, Germisara, prezintă
fructe mari (14 – 16 g), 45 – 55 % miez, formă rotund-alungită, destul de
rezistente la boli şi productivitate moderată.

202
 -Centrul Gorj, cu soiurile: Novaci, Peştişani, Şuşiţa, cu productivitate
bună, fructe mai mici (10 – 12 g) şi tolerante la boli.
-Centrul Argeş, cu soiurile: Jupâneşti, Bratia, Roxana, Muscelean, de
mărime medie (12 – 16 g), 45 – 59 % miez, productive şi cu calităţi gustative
superioare.
-Centrul Vâlcea, cu soiurile: Valcor, Valrex, Valmint, care au fructe
mijlocii spre mari, formă ovoidă, sunt mai timpurii şi productive.
-Centrul Iaşi, cu soiurile, Miroslava, Velniţa, Anica, soiuri cu fructe
mari, ovoide, 45 – 55 % miez de calitate foarte bună.

12.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Nucul este specia pomicolă cea mai viguroasă ce se cultivă în climatul
temperat. Pomii pot depăşi 20 m înălţime, 14 – 16 m lăţime a coroanei şi
peste 1 m în diametru la trunchi. Aceste caracteristici determină pe cultivatori
să se îndrepte către soiuri sau biotipuri cu creştere mai redusă şi mai precoce,
dar acestea se obţin în detrimentul longevităţii, calităţii fructelor şi
productivităţii.
Sistemul radicular al nucului este destul de profund, cu un pivot
puternic ce pătrunde în sol până la 80 – 100 cm adâncime, după care creşterea
se transferă către rădăcinile laterale. Deşi sunt rădăcini care ajung la 3 – 4 m,
majoritatea rădăcinilor se află totuşi până la 50 – 60 cm adâncime şi sub
proiecţia coroanei pe sol pe care o depăşesc de regulă de 1,5 – 2,0 ori.
Rădăcinile nucului cresc aproape tot timpul anului, oprindu-se numai dacă
solul este îngheţat.
Coroana naturală a nucului este globuloasă. În primii ani după
plantare nucul creşte intens, apoi creşterea se stabilizează la 10 – 20 cm pe an
şi migrează spre periferia coroanei. Nucul are trei feluri de muguri: muguri
vegetativi, din care cresc lăstari; muguri floriferi bărbăteşti (amenţi) şi muguri
micşti, din care se dezvoltă un lăstar scurt şi flori femeieşti (viitoarele nuci).
Lăstarii nucului sunt mai scurţi şi mai groşi decât la celelalte specii pomicole,
(fig. 12.1.). În general, orice soi de nuc se poate poleniza cu polen propriu
şi/sau cu polen de la alte soiuri.
Nucul fructifică în vârful ramurilor (fructificare terminală) sau pe
lateral (fructificare laterală). Sunt de preferat în cultură soiurile cu fructificare
laterală deoarece sunt mai productive. Ramificarea este destul de slabă, pomii
formând coroane aerisite, rare, iar o parte din ramurile din interiorul
volumului coroanei se usucă din lipsă de lumină.
Repausul relativ este lung, intrarea în vegetaţie începe în luna mai cu
deschiderea florilor masculine sau feminine în funcţie de soi, majoritatea
soiurilor îşi maturează fructele începând din a doua decadă a lunii septembrie
şi continuă în octombrie, iar încheierea ciclului vegetativ se produce în
noiembrie.

203
 Precocitatea nucului este o problemă pentru cultivatori şi amelioratori.
Nucul este cea mai tardivă specie pomicolă din zona temperată, dar
compensează prin longevitate. Nucii altoiţi cu soiuri mai precoce produc
primele fructe la 4 – 5 ani de la plantare, rodesc profitabil după 12 – 15 ani şi
maxim după 15 – 20 ani. Nucii nealtoiţi, spontani, rodesc după 7 – 8 ani, dar
sunt mai longevivi.
O plantaţie de nuci altoiţi poate trăi şi produce rentabil peste 70 – 80
de ani, iar nucii nealtoiţi depăşesc 100 de ani; exemplare izolate de nuc, dacă
beneficiază de condiţii favorabile, trăiesc chiar peste 200 de ani.

a) b)
Figura 12.1. Lăstar de nuc cu flori mascule (a) şi cu flori femele (b).

12.1.6. Particularităţi ecologice

Cerinţele nucului faţă de lumină sunt mari, acesta creşte şi rodeşte
bine atunci când este solitar, înconjurat de lumină. Livezile de nuc se
înfiinţează pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, la
distanţe corespunzătoare între pomi pentru a nu se umbri între ei.
În condiţii de lumină slabă tulpina se alungeşte, rodul este redus,
coroana se degarniseşte şi creşte sensibilitatea la boli.
Nucul este iubitor de căldură, deşi este întâlnit şi în zonele cu dealuri
mai înalte, unde reuşeşte numai dacă are lumină suficientă să-şi coacă lemnul.
De preferat sunt zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9 şi 11ºC,
cu ierni blânde şi veri călduroase. Iarna poate rezista la geruri de (– 25) – (–
26) ºC , dar la (–28) – ( - 30)ºC pot degera mugurii sau chiar o parte din
ramurile tinere, care se regenerează ulterior. În timpul înfloritului, temperaturi
de – 1ºC pot distruge florile, iar la – 2ºC cad chiar şi frunzele abia formate,
reintrând în vegetaţie, dar fără rod.

204
 Cerinţele faţă de apă sunt mari, consumul de apă este pe măsura
vigorii lui, nucul se comportă bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 –
800 mm, dacă sunt bine distribuite în perioada de vegetaţie.
Având un sistem radicular destul de profund, nucul rezistă la deficitul
de apă din sol, dar nu de lungă durată, iar excesul prelungit de apă este greu
tolerat.
Solul preferat de nuc este cel profund, cu textură mijlocie sau uşoară,
permeabil pentru apă şi aer, cu pH de 6,0 – 7,5. Pe solurile subţiri, pe pante
mari, nucul creşte mai puţin şi rodeşte slab scurtându-şi viaţa.

12.1.7. Boli şi dăunători ai nucului

Boli
Antracnoza (Gnomonia leptostyla), este o boală ce se manifestă în
special în primăverile reci şi umede sau la sfârşitul verii, când scade
temperatura şi creşte umezeala aerului. Pe frunze şi pe lăstari apar pete
circulare ruginii apoi cenuşii ce acoperă treptat limbul frunzelor provocând
căderea prematură a acestora. Pe fructele tinere apar pete brune care
determină dezvoltarea incompletă a fructului sau căderea lui. Boala se
combate prin stropiri cu hidroxid, sulfat sau oxiclorură de cupru, înainte de
dezmugurit, apoi se repetă tratamentul la 15 zile, sau la avertizare.
Bacterioza (Xantomonas campestris), boală foarte gravă care apare pe
organele tinere în creştere (muguri, frunze, fructe, ramuri), provocând
înnegrirea şi înmuierea ţesuturilor şi uscarea urmată de căderea organelor
atacate. Combaterea se face cu aceleaşi soluţii ca la antracnoză.
În perioada de repaus vegetativ se mai fac 1–2 tratamente cu zeamă
bordeleză 2 %.
Dăunători
Viermele fructelor (Laspeyresia pomonella), depune ouă în pulpa
fructului în formare, iar larva ieşită din ou se hrăneşte cu miezul fructului.
Are două generaţii pe an şi se combate cu insecticide ca: Zlone 0,5 %, sau
Talstar 0,3 %, sau Dimilin 0,4 %.
Molia minieră a frunzelor (Gracillaria rascipinella) se manifestă prin
răsucirea frunzelor pe care se află larvele insectei, diminuând fotosinteza sau
chiar căderea frunzelor atacate masiv. Se combate prin stropiri cu insecticide
ca Talstar sau Zolone în concentraţiile arătate mai sus.
Acarianul roşu (Panonichus ulmii), este un păianjen care parazitează
frunzele afectând fotosinteza şi dezvoltarea normală a celorlalte organe ale
pomului. Se tratează cu unul din produsele: Neoron 2 l/ha, Omite 0,1 %,
Demitan 0,08 %.

205
 12.1.8. Particularităţi tehnologice
Pentru înfiinţarea unei plantaţii de nuc se alege un teren care să nu fi
fost plantat anterior tot cu pomi şi în special tot cu nuc, să fie plan sau cu
pantă de până la 10 % şi cu expoziţie, de preferinţă sudică. După pregătirea
terenului se plantează, de regulă toamna, după intrarea în repaus, pomi altoiţi
la distanţe de 9 m/8 m, sau 10 m/9 m, sau 12 m/10 m, în funcţie de vigoarea
soiului şi a portaltoiului folosit. În unele ţări ca S.U.A., Germania, Franţa,
unde sunt soiuri cu creştere verticală şi rodire pe ramuri scurte, se pot planta
nuci la distanţe de 7 m/7 m, sau 8 m/8 m.
De menţionat este faptul că la plantare, coletul trebuie să rămână la
suprafaţa solului pentru a fi ferit de atacul bacteriei Phitophtora.
Se pot înfiinţa plantaţii (pomi izolaţi în special) şi prin seminţe (nuci),
dar nu vor fi descendenţi care să producă fructe identice cu cele care se
însămânţează, nici pomi uniformi ca vigoare sau producţie de fructe.
Lucrările de întreţinere a solului în livezile de nuc sunt asemănătoare
cu cele recomandate şi pentru alte specii pomicole. Se recomandă întreţinerea
ca ogor lucrat în primii ani de la plantare şi culturi intercalate până când
pomii îşi dezvoltă coroanele, apoi se înierbează intervalele dintre rânduri, sub
pomi rămânând o bandă de ogor erbicidat sau lucrat.
Fertilizarea trebuie să ţină seama de faptul că nucul este mare
consumator de azot în primii ani când creşte intens, apoi, după intrarea pe rod
creşte consumul de fosfor şi potasiu. Nucul consumă şi mari cantităţi de
microelemente (B, Zn, Mg, Fe). Fertilizările se fac în funcţie de analiza
chimică a solului.
Irigarea nucului este necesară acolo unde se manifestă deficit
prelungit de umiditate în sol. Chiar dacă sistemul radicular este destul de
dezvoltat, este şi un mare consumator de apă, recomandându-se irigări de
suplinire asociate cu fertirigări cu microelemente solubile.
Tăierile de formare a coroanei pomilor se execută primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Coroanele recomandate pentru nuc sunt Vasul
ameliorat sau Piramida neetajată. Operaţiile de tăiere pentru formare constau
în scurtări sau răriri care să permită proiectarea scheletului pomului. În
general aceste tăieri sunt destul de reduse deoarece nucul creşte aerisit în mod
natural, cultivatorii trebuind doar să rectifice unele creşteri (fig. 12.2.).
Tăierile de întreţinere necesită de asemenea puţine operaţii şi acestea
constau în suprimarea unor ramuri concurente sau lacome, scurtarea semi-
scheletului acolo unde este necesar pentru a stimula mai multe creşteri cu
diferenţiere de muguri femeieşti. Nucul suportă şi tăieri de regenerare dacă
acestea se fac treptat pe porţiuni din coroană, iar rănile mai mari se ung cu
mastic.

206
 Figura 12.2. Formarea coroanei tip Vas la nuc; (după Mihăescu,
1977)

12.1.9. Recoltarea şi păstrarea nucilor

Momentul recoltării nucilor este când pericarpul crapă şi nuca iese cu
uşurinţă. Recoltatul este migălos şi costisitor. Nu se recomandă baterea
ramurilor cu prăjini pentru că se deteriorează o bună parte din mugurii de rod
ai anului următor.
Este de preferat scuturarea pomilor, chiar dacă se face mai greu. La
soiurile care se decojesc mai greu, după recoltare, nucile se udă cu apă şi se
acoperă cu rogojini sau folie 2 – 3 zile. Înainte de păstrare nucile se spală cu
apă, se usucă bine în strat subţire de 8 – 10 cm, şi se pun la păstrare în poduri
sau magazii bine aerisite şi uscate 2 – 3 săptămâni până când umiditatea
miezului a ajuns la 7 – 8 %.
După uscare se pot păstra în locuri aerisite, adăpostite, la temperaturi
de 8 - 12ºC, aşezate în straturi subţiri, în lăzi sau în saci de rafie pe rafturi
etajate, ferite de şoareci sau molii.

12.2. CULTURA ALUNULUI

12.2.1. Originea şi arealul de cultură

Originea alunului este în Asia Mică şi regiunea Caucazului de unde s-
a extins în estul Asiei, în toată Europa (în bazinul Mării Negre şi în special, al
Mării Mediterane), apoi în America. Ponderea în cultura alunului o deţine
Asia cu aproape 70 % din producţia mondială, urmată de Europa cu peste 20
%, restul procentelor este realizat de America de Nord şi Centrală şi Africa de
Nord. Turcia, cu peste 600 000 t/an, este cea mai mare producătoare de alune
din lume, urmată de China, Iran, Italia, Spania, Grecia.

207
 12.2.2. Importanţa culturii alunului
Alunul este important în primul rând datorită compoziţiei chimice
bogate a fructelor sale, în special grăsimi (58 – 62,7 %) şi proteine (12,6 – 16
%). Pe lângă aceasta alunele mai conţin 12 –13,7 % glucide, 7 – 12 % apă,
636 mg % potasiu, 156 mg % magneziu, 226 mg % calciu, 333 mg % fosfor,
3,8 mg % fier, vitamina E, B1, PP.
Alunele se consumă în stare proaspătă, în industria farmaceutică, la
prepararea dulciurilor, produselor de cofetărie. Uleiul de alune este apreciat în
pictură, la fabricarea lacurilor şi a produselor cosmetice. Alunul, prin unele
varietăţi ale sale poate fi plantă ornamentală în parcuri şi grădini, sau cultură
de stabilizare a unor terenuri expuse la eroziune, alunecare.

12.2.3. Cultura alunului în România

Fiind o specie rustică, alunul se găseşte spontan în aproape toate
regiunile ţării. La noi este considerat de multă vreme ca o specie pomicolă
secundară şi nu i s-a acordat atenţia cuvenită, găsindu-se doar izolat în grădini
particulare, sau spontan.
Au fost introduse în 1896, în pepinierele de la Aiud şi Buzău, primele
soiuri selecţionate de alun, iar după 1960 au fost înfiinţate primele plantaţii de
alun pe suprafeţe mari în judeţele: Vâlcea (unde se află şi colecţia naţională
de soiuri), Olt, Caraş-Severin, Argeş, Mureş, Gorj, Constanţa, Neamţ. În
prezent sunt amenajate circa 2000 ha de plantaţii de alun.

12.2.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Alunul face parte din familia Betulaceae, genul Corylus care cuprinde 13
specii cunoscute în emisfera nordică. Actualele soiuri de alun provin în
special din 4 specii:
-Corylus avelana, alunul comun, care creşte spontan în toată Europa (până
în Norvegia). La noi creşte spontan până în zonele premontane, are fruct
destul de mic, dar productiv.
-Corylus maxima (de Lombardia), din care provin soiuri cu fruct mai mare,
alungit şi coajă subţire.
-Corylus pontica creşte spontan în Anatolia (Turcia).
-Corylus colurna, alunul turcesc care creşte ca pom cu talie mare spre
deosebire de celelalte specii care sunt arbustoide.
Soiuri de alun

208
Numărul de soiuri de alun cunoscute în lume este destul de mare (peste
200), dar în România sunt recomandate pentru cultură numai câteva soiuri:
Cozia, Romavel, Vâlcean 22, Uriaşe de Halle, Tonda romana, Tonda
gentile, Lambert, Daviana.
Romavel, soi obţinut din hibridarea soiului U. De Halle cu amestec de
polen, a fost omologat în 1978. Plantele sunt viguroase, drajonează mediu,
prezintă un port semierect, sunt precoce, productive, rezistente la boli.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, cu randament bun în miez şi se coc la
început de august.
Tonda romana, soi de bază în Italia unde a fost creat, cu plante mijlocii ca
vigoare, precoce, productive, fructe sferice, medii ca mărime (2,5 – 3 g),
45 % randament în miez, se coc în prima decadă a lunii septembrie.
Vâlcea 22, soi omologat la SCDP Vâlcea în 1980, cu plante de talie mică,
drajonează mult, se pretează la culturi cu densitate mare, se recoltează
uşor, sunt precoce şi productive. Fructele sunt mari (3,5 – 4 g), sferice, au
45 % randament în miez, se coc la început de septembrie.
Cozia, soi omologat în 1978 şi obţinut din hibridarea soiului Uriaşe de
Halle, cu plante de talie mare, drajonează mediu, rodesc constant. Fructele
sunt foarte mari (4 – 4,5 g) cu miez de 2 g şi se coc tot la început de
septembrie.
Uriaşe de Halle, soi produs şi foarte mult cultivat în Franţa, dar şi în
Germania. Plantele sunt mari, port erect şi drajoni puţini, productive,
rezistente la bacterioză. Fructul este mare (3,5 – 4 g), alungit, se coace la
sfârşit de septembrie.

12.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Speciile genului Corylus cresc, în general, sub formă de arbustoid (C.
avelana) sau ca pomi (C. colurna). Sistemul radicular este superficial, dar
puternic şi bine ramificat la speciile arbustoide, iar la speciile arboricole
rădăcinile sunt mai profunde, ancorate adânc în sol. Tulpina alunului
creşte ca arbust (tufă), arbustoid, sau ca pom. Ca arbust şi arbustoid,
fiecare tulpină ramifică şi se garniseşte pe toată lungimea cu ramuri
mijlocii şi mici pe care se formează fructele. Înălţimea este cuprinsă între
2, 5 – 3 m şi 4 - 5 m, la soiurile viguroase. De-a lungul fiecărei tulpini se
găsesc ramuri de schelet şi de semischelet cu ramuri de rod scurte, medii şi
lungi (fig. 12.3.).
Tulpinile nou formate intră la rândul lor pe rod după 2 – 3 ani, fructifică
bine 10 –12 ani, după care se degarnisesc şi trebuie eliminate.

209
 Tufa, în ansamblu, trăieşte şi rodeşte bine 40 – 50 de ani (C. Colurna
trăieşte peste 100 de ani). Intrarea pe rod are loc după 3 – 4 ani de la
plantare, cu producţii de 1 –2 kg/ plantă, după 8 –10 ani producţia
ajungând la 3 - 5 kg/plantă.

a) b)
Figura 12.3. Ramuri de rod la alun, ramuri scurte (a) şi ramuri mijlocii şi lungi (b)
Mugurii alunului sunt de trei feluri (ca la nuc): muguri vegetativi, muguri
floriferi masculi (amenţi) şi muguri micşti femeieşti (din care porneşte un
lăstar mic şi florile femeieşti, viitoarele alune. Dintr-un mugure mixt se
deschid de regulă 2 –5 flori, respectiv fructe (fig. 12.4.). Florile sunt
unisexuate, monoice. Alunul este autofertil sau parţial autofertil, dar este
bine dacă se cultivă alăturat cu alte soiuri pentru sporirea polenizării şi
asigurarea unei producţii constante. Alunul îşi începe ciclul vegetativ
foarte devreme, la începutul lunii martie înfloreşte, iar primele care se
deschid sunt florile bărbăteşti.

Figura 12.4. Involucru cu fructe de alun

210
 12.2.6. Particularităţi ecologice
Alunul spontan este o plantă rustică cu o plasticitate ecologică destul de
mare. Soiurile cultivate sunt mai pretenţioase, cerând terenuri expuse mai
bine la lumină, cu umiditate atmosferică ridicată şi climat răcoros. În
perioada de repaus suportă geruri de - 30°C, dar după pornirea în
vegetaţie, temperaturi de (-8) – (-10)°C pot distruge florile compromiţând
recolta. Temperaturile crescute din vară, cu durată mare şi asociate cu
umiditate atmosferică scăzută, sunt greu suportate de alun.
Faţă de apă, alunul are cerinţe relativ mari, fiind cantonat în mod natural în
zonele cu precipitaţii anuale cuprinse între 700 şi 1000 mm. Nu suportă
însă excesul de umiditate în sol, preferând terenurile scurse, cu pante
expuse la lumină şi căldură.
Se poate cultiva pe o gamă variată de soluri, dar cele mai bune sunt cele cu
textură medie, permeabile pentru apă şi aer, cu pH de 5,5 – 7,8, iar
conţinutul de calcar să nu depăşească 10 –12 %.

12.2.8. Boli şi dăunători ai alunului

Alunul are mai puţine boli şi dăunători decât celelalte specii pomicole.
Se vor descrie câteva dintre acestea considerate ca fiind mai frecvent
întâlnite.
Bacterioza (Xantomonas corylina) este o boală care se manifestă prin
apariţia unor pete brune pe muguri, frunze sau lăstari care se usucă. Se
combate prin două tratamente cu zeamă bordeleză 0,5 %, sau Alcupral 0,3
%, în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie şi unul la începutul primăverii.
Putregaiul brun (Monilinia fructigena) atacă fructele care se brunifică
şi cad înainte de maturitate. Este semnalat mai ales în anii ploioşi.
Putregaiul umed (Botrytis cinerea) atacă florile femele, apoi fructele
brunificându-le, secretând un exudat umed. Ambele tipuri de putregai se
tratează prin stropire cu fungicide ca: Topsin 0,08 %, sau Bavistin 0,08 %.
Gărgăriţa alunelor (Balaninus nucum) este un dăunător foarte
păgubitor pentru alun care poate perfora fructele consumându-le miezul.
Sunt ani în care recolta este compromisă din cauza acestui dăunător. Se
combate prin stropiri la avertizare cu insecticide: Sintox 0,2 %, sau Aflix
0,2 %.
12.2.8. Particularităţi tehnologice
Alunul se poate cultiva în grădini familiale ca exemplare izolate sau în
grupuri mici, amplasate ca aliniamente marginale ale unor terenuri, sau ca
211
 plante cu rol de fixare a solului predispus alunecărilor, sau ca plantaţii
compacte în suprafeţe mai mari în sistem de cultură intensivă comercială.
Materialul săditor se obţine pe cale vegetativă prin marcotaj, butăşire,
drajoni sau altoire (mai rar). Înmulţirea prin sămânţă (alune) nu se
recomandă deoarece procentul de răsărire este redus (15 – 25 %), iar
puieţii obţinuţi sunt neuniformi în creştere şi fructificare.
Plantarea se recomandă să se facă toamna după intrarea în repaus, iar
plantele se muşuroiesc cu un strat de sol înălţat de 15 – 20 cm peste
rădăcini, care trebuie ferite de îngheţ până în primăvară. Materialul săditor
este predispus la deshidratare, motiv pentru care este bine să nu fie expus
la soare înaintea plantării, iar după plantare să se ude fiecare plantă.
Distanţele de plantare recomandate sunt de 6 m/5 m sau 5 m/4 m la soiuri
mai viguroase şi de 4,5 m/3,5 m sau 4 m/3 m la soiurile de mică vigoare.
Este indicată plantarea a 2 – 3 soiuri în aceeaşi parcelă pentru asigurarea
polenizării suplimentare.
Fertilizarea plantaţiilor comerciale de alun nu trebuie neglijată. Consumul
de elemente nutritive este moderat în comparaţie cu alte specii pomicole.
Se recomandă pentru plantaţii pe rod doze de 80 – 90 kg s.a./ha N, 70 – 80
kg s.a./ha P, şi 100 – 120 kg s.a./ha K. Consumul de potasiu este ceva mai
ridicat, în special după intrarea pe rod.
Irigarea este necesară în special în prima jumătate a sezonului de vegetaţie,
când trebuie menţinută în sol o umiditate de 50 – 60 din CC a solului.
Alunul se conduce în formă de tufă cu 8 –12 tulpini sau ca pom cu un
trunchi de 60 – 70 cm, în funcţie de specificul de creştere al soiului
respectiv. Tufele de alun se formează reţinând în fiecare an câte 3 – 5
lăstari (tulpini), care se scurtează în anul următor pentru ramificare.
Tăierile de fructificare necesită destul de puţine intervenţii. Se elimină
treptat tufele îmbătrânite şi degarnisite şi se înlocuiesc cu altele tinere.
Este necesară scurtarea periodică a lungimii unor tufe pentru evitarea
degarnisirii şi pentru apropierea rodului de baza plantei.
Întreţinerea solului în plantaţiile de alun se face ca ogor lucrat asociat
cu culturi anuale intercalate, iar după intrarea pe rod şi mărirea volumului
tufelor se poate aplica chiar şi înierbarea intervalelor dintre rânduri cu
menţinerea sub rânduri a unei benzi de ogor erbicidat sau lucrat.

12.2.9. Recoltarea şi păstrarea alunelor

Recoltarea alunelor se face la maturitatea deplină, când fructele îşi
schimbă culoarea din verde în maroniu-deschis şi se desprind uşor de
involucru (cavitatea de care sunt prinse alunele), căzând la scuturare. Sunt
soiuri care se recoltează cu involucru, acesta detaşându-se ulterior. După
212
recoltarea care se face, în general, prin scuturare manuală sau mecanică cu
vibratoare speciale, alunele se sortează pe calităţi şi se usucă prin ventilare cu
aer cald (35 – 40ºC) până la umiditatea de 6 –7 %, după care se pot păstra
până la producţia anului următor în încăperi aerisite, uscate şi la temperaturi
de 18 – 20ºC.
Fabricile de prelucrare industrială sunt cele care solicită cea mai mare
cantitate de alune (în lume circa 70 – 80 % din producţie) restul fiind pentru
consum proaspăt, în special decojite (numai miezul). Alunele decojite se pot
păstra la 1 – 2ºC şi 70 – 75 % umiditate atmosferică o perioadă mai mare de
timp până la vânzare. Este bine de ştiut faptul că piaţa de vânzare a alunelor
este asigurată, cererea este mai mare decât oferta.

12.3. CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL

12.3.1. Originea şi arealul de cultură

Originea castanului comestibil este în bazinul mediteranean, zonă în
care mai creşte spontan şi astăzi. Castanul cu fructe comestibile, cunoscut şi
sub numele de castan dulce sau castan nobil, este o specie forestieră, dar şi
pomicolă în acelaşi timp datorită fructelor sale. Castanul este cultivat în
prezent în Asia (peste 60 % din producţia mondială), Europa (peste 25 % din
producţia mondială), America, Africa de nord şi chiar în Oceania.
Ţări mari producătoare de castane comestibile sunt: Coreea, China,
Turcia, Italia, Spania, Portugalia, Franţa. Producţia anuală mondială se ridică
la peste 500 000 t.
12.3.2. Importanţa culturii
Castanul comestibil este cultivat pentru valoarea alimentară a fructelor
sale care conţin 3,5 – 5 % proteine, 13 – 15 % zaharuri, 30 – 40 % amidon,
3,5 – 4,5 % grăsimi, 1,3 – 12,3 % celuloză. Castanele se consumă fierte,
prăjite sau crude, precum şi uscate sau măcinate preparate ca piure, iar gustul
lor este specific şi apreciat de mulţi consumatori. Din scoarţă, frunze sau din
învelişul ţepos în care se formează fructele se extrage taninul folosit în
tăbăcării. Lemnul de castan comestibil este mai apreciat decât cel de stejar. În
plus castanul este şi plantă ornamentală.

12.3.3. Cultura castanului comestibil în România

La noi în ţară castanul comestibil creşte spontan în grupuri izolate în
Oltenia (Tismana, Hobiţa, Polovragi, Horezu, Broşteni) sau în Maramureş
(Şomcuta Mare, Berchez), în Baia Mare, sau în Caransebeş, Lugoj, Lipova,
Dej, Haţeg, Severin, Râmnicu Vâlcea. Staţiunile pomicole din Caransebeş şi
Baia Mare au selecţionat soiuri de castan comestibil, şi au pus bazele unei
tehnologii de înmulţire şi de cultură a acestei specii în ţara noastră. Plantaţii
de castan în masiv (circa 180 ha) s-au înfiinţat la Peştişani şi Baia Mare.

213
 12.3.4. Particularităţi biologice
Castanul cu fructe comestibile face parte din familia Fagaceae, genul
Castanea care cuprinde circa 9 specii din care în cultură sunt luate numai 5:
Castanea sativa (castanul dulce comun) din care provin soiurile
europene; Castanea japonica, cu fructe mari, ce stă la baza soiurilor
japoneze; Castanea americana, de talie mare, din care s-au selecţionat
soiurile americane; Castanea pumila, de vigoare mică şi fructe foarte dulci,
originar din Ameria de Nord şi Castanea mollisima (castanul chinezesc)
asemănător cu cel european.
O rudă a castanului comestibil, cu care acesta nu trebuie confundat,
este castanul ornamental (Aesculus hippocastanus), care se găseşte în parcuri
sau grădini particulare şi care are fructe (castane) necomestibile.
Ca portaltoi pentru castanul comestibil se folosesc puieţi de castan
crescuţi din sămânţă (castană), dar pentru a obţine uniformitate şi afinitate la
altoire cu alte soiuri se selecţionează biotipuri care să îndeplinească aceste
calităţi. La noi în ţară s-au selecţionat astfel de portaltoi, cum sunt Iza, Mara,
Gureni.
Soiuri de castan cu fructe comestibile
Pentru fiecare ţară cultivatoare de castan comestibil, sau pentru fiecare
zonă de cultură cu anumite condiţii pedoclimatice s-au creat şi selecţionat
soiuri sau biotipuri care să fie adaptate condiţiilor specifice locale. Astfel,
pentru România, sortimentul recomandat, este alcătuit din 7 soiuri: Tismana,
Polovragi, Prigoria, Iza, Mara, Gureni, Hobiţa. În continuare se prezintă
câteva caractere ale unora dintre aceste soiuri.
Prigoria este un hibrid natural omologat în 1983, cu pomi de talie
mijlocie, coroană conică tipică speciei, rezistenţi la secetă, ger şi la boli
specifice. Fructele sunt grupate câte două în involucru şi au o greutate medie
de 12 – 13 g, de formă semisferică, rotunjită, cu miez alb-gălbui, dulce. Se
coc la sfârşit de septembrie.
Tismana, hibrid natural selecţionat în Gorj în 1982. Pomul este
mijlociu ca vigoare, coroană globuloasă, rezistent la ger, cu tendinţa de a
forma tufe. Fructele sunt mijlocii ca mărime (12g ), câte trei în involucru, de
culoare castanie-închisă, lucioase, miez gălbui cu gust dulce. Se coc la
mijlocul lui septembrie.
Polovragi este tot un hibrid natural selecţionat în Gorj, în 1979, cu
pomi de vigoare mijlocie, coroană conică, rezistent la ger şi la boli. Fructele
sunt foarte mari (20 g), câte un fruct în involucru, cu coaja netedă, lucioasă şi
miez gălbui, bun la gust. Se coc la jumătatea lunii septembrie.
Hobiţa, hibrid natural selecţionat în Gureni-Gorj, cu pomi de talie mai
mică, rezistenţi la boli, productivi. Fructele sunt mici spre mijlocii (7 – 10 g),

214
coaja este subţire, pubescentă, miezul este gălbui cu gust foarte plăcut. Se coc
la început de octombrie.

12.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Castanul comestibil este un pom falnic, elegant, de talie mare (15 – 20
m şi chiar mai mult), cu coroană conică la tinereţe ce devine globuloasă în
timp. Sistemul radicular este profund, pivotant, bine ramificat şi ancorat în
sol. Trunchiul este drept, puternic, cu şarpante groase, bine ramificate,
formând o coroană aerisită. Castanul este o plantă unisexuat monoică (fig.
12.5 stânga), fructele sunt achene şi se mai numesc gube (fig. 12.5. dreapta).
Soiurile sunt autofertile şi asigură o bună rodire, iar intrarea pe rod are loc de
regulă la 4 ani de la plantare, dar produce eficient abia la 10 ani, în schimb
durata de rentabilitate este de peste 100 de ani, iar durata de viaţă poate
depăşi 200 de ani (unele exemplare trăiesc câteva sute de ani). Castanul este
un pom care are o mare putere de regenerare, chiar şi numai din rădăcină
putându-se reface pomul. Înmulţirea castanului se face de regulă prin
marcotaj sau prin altoire, iar pomi izolaţi se pot înmulţii şi prin seminţe
(castane), transmiţând destul de fidel caracterele la descendenţi.

Figura 12.5. Stânga: lăstar nefertil (a) şi fertil (b) cu amenţi.

Dreapta: Involucru cu fructe de castan
comestibil.
12.3.6. Particularităţi ecologice
Pretenţiile faţă de lumină sunt mari, reuşind să aibă producţii mari de
fructe numai pe terenurile bine însorite. Se simte bine când creşte solitar,
nestingherit de alţi pomi.

215
 Faţă de căldură pretenţiile sunt moderate, el creşte bine în areale cu
temperaturi medii anuale cuprinse între 9 şi 10ºC, dar cu ierni mai blânde
nerezistând la geruri mai mari de – 23 – 24ºC.
Necesarul de apă este mare, castanul preferând zone cu precipitaţii de
800 – 1000 mm pe an şi destul de uniform repartizate.
Castanul nu suportă solurile grele, impermeabile pentru apă şi aer,
sărăturate sau calcaroase. Se recomandă cultura pe soluri profunde bine
aerate, chiar cu pH puţin acid.

12.3.7. Boli şi dăunători ai castanului.

Castanul are puţine boli sau dăunători. Dintre acestea se amintesc
unele ciuperci fitopatogene care se instalează pe frunze, cancerul bacterian,
cariul lemnului, minatoare. Este bine dacă se aplică 2 –3 tratamente cu zeamă
bordeleză 1 % şi cu unul din insecticidele amintite la celelalte specii
pomicole, la semnalarea dăunătorului.

12.3.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea unei plantaţii de castan comestibil se face cu material săditor
obţinut prin altoire, prin marcotaj vertical, sau chiar prin seminţe.
Pregătirea terenului urmează regulile obişnuite şi plantarea se poate face
toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Distanţele de
plantare sunt de 7 m/6 m pentru soiurile de vigoare mai mică şi de 9 m/8 m
la soiurile de vigoare mare.
Atenţie mărită trebuie acordată materialului săditor care este sensibil la
deshidratare şi se fasonează mai puţin.
Deşi soiurile da castan sunt autofertile, se recomandă plantarea a 2 – 3
soiuri în aceeaşi parcelă.
Întreţinerea solului în primii ani de la plantare se face sub formă de
ogor lucrat pe toată suprafaţa şi culturi intercalate. După intrarea pe rod este
recomandat să se înierbeze intervalele dintre rânduri, iar pe rând să se
menţină o bandă de 2 – 3 m cu ogor lucrat sau erbicidat. Fertilizarea
plantaţiilor tinere intensifică creşterile anuale, determină formarea mai rapidă
a coroanelor şi grăbeşte intrarea pe rod.
Dozele recomandate de îngrăşăminte chimice sunt: 80 – 90 kg s.a./ha
N, 60 – 70 kg s.a./ha P, 90 – 100 kg s.a./ha K, iar la 3 –4 ani se aplică 35 – 40
t/ha gunoi de grajd.
Formele de coroană recomandate sunt Piramida neetajată la soiurile
viguroase şi Vasul ameliorat la soiurile de vigoare mai mică. Formarea
coroanelor se face mai mult prin lucrări în verde, castanul suportând greu
tăierile. Numai în caz de necesitate, primăvara, se intervine în coroana

216
pomilor cu unele răriri sau eliminări de ramuri uscate sau debile. Rănile
accidentale ale unor ramuri mai groase se ung obligatoriu cu mastic.
Producţia de fructe se ridică la 10 – 15 kg/pom la 8 – 10 ani de la
plantare, apoi creşte la 30 –50kg/pom la 15 – 20 de ani şi ajunge la 150 – 200
kg/pom la peste 40 de ani.

12.3.9. Recoltarea şi păstrarea castanelor

Recoltarea se face când involucrul crapă, iar fructele care încep să
cadă pe sol au mărimea şi culoarea caracteristică de fruct copt. Castanii se
scutură manual sau cu vibratoare mecanice speciale, fructele se eliberează din
involucru, iar dacă se scot greu acestea se depozitează în grămezi nu prea
groase şi după câteva zile se repetă operaţia de decojire. Pentru păstrarea
castanelor mai mult timp se prezintă câteva reţete de tratare:
- imersia în apă la 18 - 20ºC timp de 5 – 6 zile după care se usucă
bine, astfel păstrându-se timp de 4 –5 luni.
- imersia în apă la 50ºC timp de 45 min. după care se usucă bine
câteva zile, astfel păstrându-se 3 – 4 luni.
- uscarea prin ventilare cu aer şi scăderea umidităţii fructelor cu 10 –
15%.
- refrigerare la 1 –2ºC, cu umiditate relativă a aerului de 80 – 90 %.

CAPITOLUL XIII

CULTURA SPECIILOR POMICOLE CU FRUCTE COMPUSE

13.1. CULTURA DUDULUI

13.1.1. Originea şi arealul de cultură

Dudul îşi are originea în Asia (dudul alb şi dudul negru) şi în America
(dudul roşu). Arealul de cultură al dudului este destul de larg, găsindu-se în
ţări cu climat temperat mai blând, în special asociat cu creşterea viermilor de
mătase. În China această preocupare este o adevărată industrie cunoscută şi
practicată din cele mai vechi timpuri.

13.1.2. Importanţa culturii dudului

În principal dudul se cultivă pentru frunzele sale folosite ca hrană
pentru creşterea viermilor de mătase şi mai puţin pentru fructele sale. Sunt
totuşi unele biotipuri care au fructe destul de mari (3- 4 cm), bogate în

217
zaharuri şi unele minerale, ce pot fi consumate cu plăcere direct din pom
(fructele sunt foarte perisabile).
Dudul este apreciat pentru calitatea lemnului său de esenţă tare folosit
pentru fabricarea diferitelor obiecte de mobilier, a butoaielor pentru păstrarea
băuturilor alcoolice, a roţilor, instrumentalor muzicale. Este un pom
ornamental mai ales prin unele varietăţi ale sale cu coroană pletoasă, sau
piramidală, se plantează pe diferite aliniamente, garduri vii, perdele de
protecţie.

13.1.3. Cultura dudului în România

La noi în ţară, dudul a fost luat în cultură mai extinsă odată cu
sporirea practicării sericiculturii, care a căpătat interes din secolul XVII. Din
păcate, cultura intensivă, pe suprefeţe de teren mai mari şi mai compacte, nu
are amploarea cuvenită.
Zone de cultură a dudului cu suprafeţe mai mari există în judeţul
Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Dolj, Olt, Constanţa.

13.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Dudul face parte din familia Moraceae, genul Morus, cu trei specii
importante:
-Morus alba, dudul alb, originar din China şi din care provin aproape
toate soiurile europene de dud cultivat în special pentru hrana viermilor de
mătase. Are şi varietăţi decorative cu coroană pletoasă sau piramidală.
-Morus nigra, dudul negru, originar din Iran, prezent mai rar la noi, cu
frunze mai pieloase şi cu multă celuloză, neindicat pentru creşterea viermilor
de mătase.
-Morus rubra, murul roşu american, cu frunze necorespunzătoare
pentru creşterea viermilor de mătase.
Soiurile de dud cultivate sau existente spontan în lume sunt destul de
multe şi în general adaptate zonelor climatice în care au fost selecţionate.
Pentru România se recomandă în cultură un sortiment bogat de soiuri,
importate din China, Japonia, Italia, Rusia, Ucraina şi Bulgaria, sau create la
noi, dintre care se amintesc: China 1, China 2, China 3, Kokuso, Ichinose,
Kayrio ichinose, Roz de Lombardia, Multicaule, Cataneo, Zarif, Pobeda,
Ucraina 9, Ucraina 107, Bulgaria 24, Bulgaria 59, Eforie, Basarabi, Calafat,
Orşova, Lugoj, Greceanca, Galicea.

13.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Dudul se poate înmulţi prin seminţe (la soiurile care rodesc), prin
altoire, prin butaşi, sau prin marcotaj. În cazul creşterii libere dudul este un
arbore de talie mijlocie sau mare (10 – 15 m), iar dacă este selecţionat special
pentru cultura de frunze şi dirijat în creştere prin tăieri, este un arbustoid, sau

218
o tufă joasă, în funcţie de specia din care provine. Sistemul radicular este
destul de viguros şi bine ancorat în sol, coroana este globuloasă. Selecţia
soiurilor are în vedere în primul rând calitatea şi cantitatea de frunze ce se pot
recolta pentru hrana viermilor de mătase.
Dudul este o plantă ce se regenerează foarte uşor, motiv pentru care se
pretează la tăieri în verde anuale repetate ale coroanei pentru producţia de
frunze. Florile dudului sunt unisexuat dioice, mai rar monoice, aşa se explică
faptul că unele plante au fructe , iar altele nu au. Fructul dudului este o
polinuculă (dudă sau agudă), de 2 – 4 cm, cilindrică sau ovală. Prima
producţie de frunze se poate recolta la 2 – 3 ani de la plantare, iar durata de
exploatare a unei plantaţii de duzi este de 15 – 20 de ani în cultură intensivă şi
de peste 40 de ani în cazul creşterii libere.
13.1.6. Particularităţi ecologice
Dudul este o plantă iubitoare de căldură. La noi în ţară se comportă
bine în zonele de sud şi sud-vest unde iernile sunt mai blânde şi verile calde.
Circulaţia sevei începe la peste 6 – 8ºC, iar dezmuguritul la 12ºC. Rezistă
bine le ger, până la –27, – 30ºC. Ca arbore are cerinţe mari faţă de lumină, dar
în plantaţii de mare densitate cu tufe de talie joasă suportă şi condiţii de
semiumbră. Cele mai mari producţii se obţin de la duzii plantaţi pe soluri
profunde, permeabile, cu textură mijlocie şi fertilitate bună. Deşi suportă bine
stresul hidric, dudul este un mare consumator de apă, necesitând menţinerea
în sol a unei umidităţi de peste 50 % din CC a solului. Excesul temporar de
umiditate în sol produce însă asfixierea rădăcinilor.
13.1.7. Boli şi dăunători ai dudului
Plantaţiile de dud pot fi atacate de unele boli sau dăunători cum sunt:
Bacterioza (Pseudomonas mori) este o boală ce se manifestă pe
frunze, sub formă de pete închise la culoare. Frunzele se depreciază calitativ
şi cad prematur. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 %, în
vegetaţie şi 2 % în repausul vegetativ.
Pătarea brună (Mycospherela mori) apare tot pe frunze ca pete negre
cu mijlocul albicios, provocând îngălbenirea şi căderea frunzelor atacate.
Combaterea se face cu acelaşi tratament ca la bacterioză.
Făinarea (Uncinula mori) atacă frunzele şi lăstarii tineri în special în a
doua parte a vegetaţiei. Se combate prin stropiri cu fungicide: Topsin. 0,1 %,
sau Karathan 0,1 %, sau Zeamă sulfocalcică 2 %.
Omida păroasă (Hyphantria cunea), omidă foarte polifagă ce poate
provoca desfrunzirea plantelor netratate. Se combate cu insecticide ca: Ecatox
0,08 %, sau Wofatox 0,1 %.

219
 Păianjenul roşu (Tetranycus urticae) se instalează pe dosul frunzelor
sugând seva şi stânjenind fotosinteza. Se tratează cu acaricide: Acarin 0,2 %,
sau Polacaricidol 0,25 %.
13.1.8. Particularităţi tehnologice
Plantaţiile de dud se înfiinţează de regulă toamna după intrarea în
repaosul vegetativ cu material săditor obţinut prin altoire, prin butaşi sau prin
marcotaj, în pepiniere specializate. Pentru producţia de frunze destinate
hrănirii viermilor de mătase, plantaţiile de dud pot fi:
-plantaţii de mare densitate, cu material săditor de talie mică, condus
ca tufă joasă, plantat la distanţe de 3/1 m, caz în care producţia de frunze
începe din anul 2 de la plantare, iar plantaţia durează 15 – 20 de ani.
-plantaţii de medie densitate, cu distanţe de plantare de 3 m/2 m şi
plante conduse cu trunchi mic (40 – 50 cm), caz în care producţia de frunze
începe la 4 – 5 ani şi plantaţia durează peste 30 de ani.
-plantaţii tip pajişte, cu plante pitice, plantate la distanţe de 1 m/1 m,
cu prima producţie de frunze la 2 ani de la plantare şi durată de exploatare de
10 - 15 ani.
Tăierile încep din anul plantării prin scurtarea la 1 – 2 ochi a vergilor,
iar în anul 2 se obţine prima producţie de frunze. Acest sistem de tăiere se
aplică anual în perioada mai-iunie, dudul având tendinţă permanentă de
regenerare îşi reface rapid creşterile în coroană. Se recomandă tăierea
integrală a lăstarilor, astfel producţia de frunze este mai mare, iar refacerea
este uniformă şi rapidă. (fig. 13.1.).

a) b)
Figura 13.1. Tăieri de formare a coroanei (a) şi de producţie de frunze (b) la dud

220
 În plantaţiile intensive de dud, lucrările solului sunt asemănătoare cu
cele din orice plantaţie de pomi.
Fertilizările sunt necesare şi se aplică în funcţie de compoziţia chimică
a solului, ţinând cont că dudul are nevoie de mai mult azot pentru a-şi reface
periodic aparatul foliar. Este recomandată şi fertilizarea suplimentară foliară
care aduce sporuri semnificative de producţie de frunze, grăbind creşterea şi
refacerea acestora.
Irigarea este benefică în special pe solurile nisipoase şi unde repartiţia
precipitaţiilor, în special în prima parte a perioadei de vegetaţie, este
necorespunzătoare.

13.2. CULTURA SMOCHINULUI

13.2.1. Originea şi arealul de cultură

Smochinul este o plantă de climat subtropical unde îşi are şi originea,
dar se găseşte în cultură şi mai spre nord, în bazinul mediteranean, California,
sudul Rusiei, Asia Mică. Suprafeţe mari cultivate cu smochin se găsesc în
Turcia, Italia, Spania, Portugalia, Iran, Irak, Siria, Algeria, Maroc, sudul
SUA, sudul Rusiei. Producţia mondială anuală de smochine depăşeşte 1000
000 t.

13.2.2. Importanţa culturii

Smochinul este în primul rând cultivat pentru fructele sale care conţin
15 – 25 % glucide, 1,3 % substanţe pectice, 1,6 % celuloză, 0,5 % grăsimi,
6,7 % substanţe minerale, vitamina A şi B. Smochinele se consumă în stare
proaspătă, deshidratate sau în diferite alte preparate de cofetărie, gemuri,
dulceţuri, etc. Smochinul este în acelaşi timp şi un pom ornamental.

13.2.3. Cultura smochinului în România

Deşi a fost introdus la noi din antichitate, smochinul nu se poate
cultiva decât pe suprafeţe mici în sudul ţării, în Banat, sau în anumite
podgorii ca pomi izolaţi.
În multe localităţi de pe malul Dunării (Calafat, Turnu Severin,
Corabia, Orşova), în Dobrogea, sunt cultivatori amatori care posedă tufe
izolate sau grupuri de smochini adăpostiţi în grădini particulare. Cultură de
221
smochin pe suprafeţe ceva mai mari se află la Lovrin, Greaca, Constanţa,
Turnu Severin.

13.2.4. Particularităţi biologice

Smochinul face parte din familia Moraceae, genil Ficus, care are
foarte multe specii, dintre care cea mai importantă pentru crearea celor mai
multe soiuri de smochin este specia Ficus carica, originară din Asia Mică. La
formarea unor soiuri de smochin au mai fost folosite şi alte specii (Ficus
sycomorus, Ficus palmata). Smochinul cultivat la noi este reprezentat de
selecţii locale adaptate care pot deveni soiuri printr-o selecţie controlată,
întrucât smochinul se înmulţeşte numai pe cale vegetativă.
Se cunosc peste 400 de soiuri de smochin care se împart în trei
categorii:
-soiuri de Smirna, care fructifică numai cu polenizare realizată de o
insectă mică locală (viespe).
-soiuri de tip San Pietro, la care prima serie de fructe se realizează fără
polenizare, iar a doua serie se realizează cu polenizare.
-soiuri de tip adriatic, la care rodul de vară şi cel de toamnă se realizează
fără polenizare (partenocarpic).
Smochinii de tip adriatic sunt cei care se pot cultiva în ţară, deoarece
la noi nu trăieşte viespea polenizatoare. Dintre soiurile de smochin care
rodesc partenocarpic, numai câteva se pot cultiva în România şi anume:
Dotatto, Adriatic alb, Dajmaţian, De Crimeea 158, De Soci 4. Fructele
smochinului sunt în general de 50 – 60 g, piriforme, galbene-maronii la
coacere, cu pulpa roză sau crem deschis, gust dulce şi aromă specifică.

13.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

În condiţiile din ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă
de 2 – 3 m cu mai multe tulpini datorită capacităţii de a lăstării de la colet şi
mai puţin de a drajona. În ţări mai calde smochinii cresc sub formă de pomi,
cu un singur trunchi şi înalţi de 8 – 12 m, dar şi sub formă de arbustoid.
Sistemul radicular este destul de superficial, dar bine ancorat, putând
valorifica solurile subţiri.
Mugurii sunt vegetativi şi floriferi grupaţi câte 2 – 3 pe lăstari. Din
mugurii floriferi se deschid inflorescenţe numite sicone cu flori unisexuat
dioice (fig. 13.2.). Lăstarii sunt groşi şi au culoare măslinie. Smochinii

222
cultivaţi la noi dau două recolte pe an; una în iulie şi a doua în septembrie,
care nu ajunge la maturitate decât în anii cu toamne călduroase.
Fructele din recolta de vară se formează pe ramurile din anul
precedent, iar cele din recolta de toamnă se formează pe lăstarii în creştere.
Pe aceşti lăstari nu se formează numai fructele care se coc toamna, ci şi
mugurii floriferi pentru recolta din vara următoare.

a b
Figura 13.2. Ramură cu muguri floriferi (a) şi fruct de smochin (b).

Smochinul rodeşte la doi ani de la plantare şi producţie eficientă are

de la 4 –5 ani. Produce rentabil 40 – 50 de ani, dar trăieşte până la 100 de ani
în zonele cu climat favorabil. Toate organele smochinului (rădăcini, tulpini,
lăstari, frunze) conţin latex care se scurge la tăieri sau răniri accidentale.
13.2.6. Particularităţi ecologice
Fiind o plantă de climat subtropical, smochinul are pretenţii deosebite
la temperatură şi lumină. Suma gradelor de temperatură necesară coacerii
fructelor este mare. În condiţiile din ţara noastră smochinul resimte
insuficienţa căldurii prin întârzierea pornirii în vegetaţie primăvara, prin
creşterea generală mai redusă, fructe mai mici şi întârzierea coacerii de
toamnă. Rezistenţa le ger este destul de redusă. Ramurile tinere degeră la –14,
–16ºC, cele de 2 – 3 ani la – 17, – 18ºC, iar baza tulpinilor la – 22, – 23ºC.
Cerinţele faţă de sol sunt mici, smochinul putându-se cultiva pe
diferite soluri, chiar şi cele calcaroase, dar se comportă mai bine pe soluri cu
textură mijlocie şi mai profunde. Nu suportă sărăturile şi lăcoviştile.

223
 Faţă de apă smochinul este pretenţios. Ţinând seama că este cantonat
în climă mai caldă, evapotranspiraţia este intensă şi consumul de apă este
ridicat necesitând irigare.

13.2.7. Boli şi dăunători ai smochinului

Antracnoza smochinului apare pe frunze sau pe fructe sub formă de
pete brune. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 %, în timpul
vegetaţiei şi zeamă sulfocalcică 5 %, în perioada de repaus vegetativ.
Purecii smochinului (Hmotona ficus) se localizează pe frunze şi lăstari
tineri, sug seva şi pot provoca uscarea ţesuturilor atacate. Se combate prin
stropiri cu insecticide aficide.
Fluturele brun poate fi deosebit de păgubitor. Are 2 – 3 generaţii pe
an, iar larvele acestuia se hrănesc cu ţesuturile tinere din frunze şi lăstari. Se
combate cu tratamente cu insecticide ca: Fastac 0,08 %, sau Zolone 0,2 %.

13.2.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea unei culturi de smochin se face de regulă cu material
săditor obţinut prin butaşi din ramuri de un an recoltaţi după intrarea în
repaus vegetativ, stratificaţi pe timpul iernii şi plantaţi în primăvară.
Înmulţirea se mai poate face şi prin marcotaj, prin altoire sau prin despărţirea
tufei. Plantarea se face de regulă primăvara (mai rar toamna), ca să se evite
pericolul de îngheţ, numai în zonele cu climat favorabil acestei culturi,
evitându-se depresiunile cu curenţi reci de aer. Distanţele de plantare pot fi de
5 m/4,5 m sau 4 m/ 4 m, în funcţie de fertilitatea naturală a solului, de soi şi
de forma de conducere a coroanei. La plantare zona coletului trebuie să fie
sub nivelul solului pentru a stimula creşterea viitoare a lăstarilor din zona
coletului.
Pentru formarea tufelor se lasă 3 – 5 tulpini la care se scurtează
vârfurile pentru a obţine ramificaţii de ordinul 2 şi 3. Ramurile formate astfel
sunt cele mai potrivite pentru a rodi (fig. 13.3.). Lăstarii apăruţi din zona
coletului se suprimă, dacă sunt prea mulţi, sau se scurtează pentru a fi
pregătiţi să înlocuiască treptat tulpinile îmbătrânite. În climatul nostru se
recomandă la sfârşitul verii ciupirea lăstarilor pentru a stimula coacerea
lemnului şi a fructelor.
Întreţinerea solului şi fertilizarea se aplică după aceleaşi principii ca
la celelalte specii pomicole. Irigarea trebuie să fie în atenţia cultivatorilor de
smochin, acesta necesitând udări repetate cu doze mici şi dese pentru a evita

224
pierderile neproductive de apă şi pentru a menţine în sol o stare de umiditate
de peste 60 % din CC.
Pe timpul iernii, tufele de smochin trebuie protejate de îngheţ prin
aplecarea lor către sol şi acoperirea cu pământ, resturi vegetale (atenţie la
rozătoare), sau folie de polietilenă care să nu atingă direct ramurile
respective.

Figura 13.3. Ramură de smochin cu fructe.

13.2.9. Recoltarea smochinelor

Recoltarea smochinelor se face prin tăierea codiţei fructului sau
detaşându-se de ramură de la punctul de inserţie. Fructele, fiind uşor
perisabile, se aşează după recoltare în ambalaje mici, în strat subţire şi se
expediază cât mai repede la vânzare întrucât nu rezistă decât 2 – 3 zile după
recoltare. Fructele destinate deshidratării se aşează la soare sau în cuptoare
speciale de uscare rapidă.

225
 CAPITOLUL XIV

CULTURA CĂPŞUNULUI ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

14.1. CULTURA CĂPŞUNULUI

14.1.1. Originea şi arealul de cultură

Căpşunul este originar din zona climatului temperat din emisfera
nordică, unde creşte spontan în fâneţe şi în păduri la altitudini foarte variabile.
Este specia perenă care face trecerea între plantele ierboase şi cele lemnoase
şi în prezent este răspândită în cultură pe tot globul.
Diversele forme spontane (peste 25 de specii) existente şi astăzi au
constituit o bază genetică bogată de creare a numeroase soiuri de căpşun care
se cultivă pe toate continentele în cele mai diverse climate. În Europa,
căpşunul a fost luat în cultură începând din secolul XIV mai întâi în Franţa,
apoi s-a extins în toate ţările continentului.
Producţia mondială de căpşuni se ridică la cca. 3 000 000 t/an, din
care în Europa o treime, urmată de America de Nord cu peste 800 000 t, Asia
cu 500000 t. În Europa cea mai mare cultivatoare este Spania, apoi Italia,
Franţa, Polonia, Germania, Anglia.

14.1.2. Importanţa culturii

Căpşunul reprezintă una dintre cele mai rentabile culturi datorită
timpurietăţii de coacere, productivităţii ridicate, precocităţii şi calităţilor
gustative deosebite ale fructelor. Se pot produce fructe pe tot parcursul anului
în diversele climate în care se cultivă, existând căpşuni proaspete pe piaţa
mondială în orice anotimp. Căpşunile se consumă în cea mai mare parte în
stare proaspătă, fiind în general fructe care nu aşteaptă mult să fie vândute
datorită aspectului plăcut, incitant al fructelor şi datorită sezonului timpuriu în
care apar.
Compoziţia lor în vitamine, săruri minerale şi zaharuri le conferă un
gust apetisant, răcoritor şi reconfortant. Căpşunile conţin 5 – 15 % zaharuri,
0,6 – 1,6 % acizi organici, 0,82 % substanţe pectice, 0,5 % săruri minerale de
Ca, Mg, Fe, Cu, Zn, K, P, 40 – 87 mg % vitamina C, precum şi alte vitamine
(A, B, K, PP). Din căpşuni se pot prepara şi gemuri , dulceţuri, siropuri,
lichioruri, reţete de cofetărie.

14.1.3. Cultura căpşunului în România

În ţara noastră căpşunul se cultivă pe o suprafaţă de aproape 7000 de
hectare şi se obţine o producţie de fructe de circa 40 000 t/an. În ultimii ani,
după o scădere drastică a suprafeţelor cultivate cu căpşun, această cultură a
câştigat interes crescut pentru micii producători particulari, care însă nu deţin

226
suprafeţe mari şi care ar trebui să se asocieze în formarea unor reţele
organizate de producţie şi comercializare a fructelor. Având în vedere
favorabilitatea culturii pe teritoriul României a numeroase soiuri valoroase de
căpşun, cultura acestei specii ar trebui extinsă. Dintre judeţele ţării, cele mai
mari cultivatoare de căpşun sunt: Satu Mare, Maramureş, Bihor, Timiş,
Vâlcea, Argeş, Ilfov, Constanţa, Suceava, Botoşani, dar practic în orice judeţ
există zone pretabile culturii căpşunului.

14.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Căpşunul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Rosoidae, genul
Fragaria, cu peste 25 de specii care au contribuit mai mult sau mai puţin la
formarea bogatului sortiment de soiuri existente în cultură.
Dintre aceste specii, 5 sunt mai importante ca bază genetică de
ameliorare a soiurilor:
Fragaria vesca (fragul comun sau de pădure), care creşte spontan şi la
noi, are fruct mic şi aromat şi din el s-au creat şi soiuri remontante de căpşun.
Fragaria elatior, căpşunul de pădure, care de asemenea creşte spontan
şi la noi, are fruct ceva mai mare decât fragul comun şi cu aromă puternică.
Soiurile de căpşun provenite din aceste specii, având fructe mici, nu s-
au extins prea mult în cultură. La baza creării soiurilor actuale de căpşun stau
speciile americane Fragaria virginiana, Fragaria chiloensis şi Fragaria
grandiflora (fragul de grădină), specii care au fructe mari. Denumirea de
căpşun care este atribuită diferitelor soiuri din cultură este improprie; în
realitate aceste soiuri sunt, de fapt, fragi cu fructul mare proveniţi din cele trei
specii americane menţionate mai sus.
Soiuri de căpşun
Sortimentul de soiuri de căpşun este mare şi divers, având în vedere
faptul că această specie se cultivă peste tot în lume. Fiecare ţară sau fiecare
areal de cultură cu un climat specific are şi un sortiment specific creat pentru
diferite tehnologii de cultură sau destinaţii ale fructelor obţinute. Acest
sortiment se poate schimba însă foarte repede în funcţie de cerinţele pieţei,
sau de apariţia altor soiuri valoroase.
Din multitudinea de soiuri care se cultivă în lume se amintesc: Elsanta
(cel mai cultivat), Darselect, Pajaro, Red gauntlet, Mara de Bois, Cireine,
Oso grande, Camarosa, Gorella, Marmolada, Bogota, Karola, Lambada,
Miranda, Clea, Mamie, Pocahontas, Aiko, Senga sengana, Sunrise, etc.
În România se cultivă atât soiuri străine, cât şi soiuri autohtone
deosebit de valoroase şi adaptate climatului nostru. Colecţia naţională de
căpşun de la ICDP Piteşti-Mărăcineni şi SCDP Satu Mare, îmbogăţită şi
extinsă de Coman (1996), deţine un fond foarte valoros de soiuri ce constituie
o bază genetică de ameliorare. În catalogul de soiuri autorizate pentru
înmulţire în România sunt enumerate soiurile cu coacere timpurie (Premial,

227
Coral, Real), soiurile cu coacere mijlocie (Aiko, Gorella, Red Gauntlet,
Magic, Răzvan) şi soiurile cu coacere mai târzie (Senga sengana, Sătmărean,
Sunrise).
Premial, soi autohton omologat în 1989 la ICDP Piteşti-Mărăcineni.
Are plante viguroase, răsfirate, rezistente la boli, fructe mijlocii ca mărime
(10 – 13 g), roşii-aprins, fermitatea pulpei medie şi gust bun, reconfortant.
Dintre soiurile înmulţite la noi este primul care se coace.
Real, este un soi autohton obţinut din hibridarea Premial x Brio, în
1998. Plantele sunt viguroase, relativ rezistente la boli, cu fructe mari (14 –
16 g), uniforme, roşii lucioase cu aspect atrăgător şi gust bun. Se coc la 3 –5
zile după Premial.
Coral, soi autohton obţinut din (Sunrise x Gorella) x Earlyglow, în
1993. Plantele sunt viguroase cu port erect, fructe mijlocii ca mărime (11 – 13
g), roşii aprins, cu gust bun, rezistente la putregaiuri.
Aiko, soi originar din California, introdus la noi din 1992. Plantele
sunt mijlocii ca mărime, laxe, forma tufei sferic-turtită. Fructele sunt mijlocii
ca mărime, rezistente la putregaiuri, sfero-conice, roşii aprins cu luciu
pronunţat, pulpă fermă, gust mediocru. Se coc la 10 – 12 zile după Premial.
Magic, soi autohton omologat în 1998, cu plante de vigoare medie, cu
fructe mari (15 g), roşu-aprins, foarte atrăgătoare, pulpă fermă şi gust bun. Se
coc în acelaşi timp cu Aiko.
Red Gauntlet, soi străin cultivat la noi din 1964, cu plante mijlocii ca
vigoare, foarte productive şi rezistente la boli şi ger, rustice. Fructele sunt
mijlocii spre mari, roşii, ferme, cu gust bun, uşor acidulat şi aromat. Se coc la
mijlocul sezonului de căpşuni.
Sătmărean, soi autohton obţinut din hibridarea Red Gauntlet x Totem
şi omologat în 1998. Plantele sunt semiviguroase, destul de rezistente la
putregaiuri, foarte productive, fructe mijlocii, de culoare roşu-închis mat, gust
foarte bun. Se coc către sfârşitul sezonului de căpşuni.

14.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Căpşunul este o plantă perenă, semierboasă, care creşte sub formă de
tufă de 15 – 40 cm înălţime. Sistemul radicular se află între 5 şi 25 cm
adâncime; foarte puţine rădăcini pătrund mai adânc în soluri mai uşoare şi
mai fertile. Tulpina căpşunului este foarte scurtă (câţiva centimetri) şi creşte
câte 0,5 – 1,5 cm/an necesitând în cultură o uşoară muşuroire, altfel plantele
bătrâne (peste 3 ani) sunt predispuse la secetă şi ger. După 3 – 4 ani se
creează un dezechilibru între rădăcină şi tulpină întrucât rădăcinile profunde
dispar, iar planta nu se mai poate aproviziona corespunzător cu apă şi săruri
minerale. Ca urmare, deşi numărul de flori pe plantă este mare, fructele
formate sunt din an în an mai mici. De aceea căpşunul se menţine în cultură
maxim 3 ani; în anul 4 de la plantare producţia de fructe poate scădea la

228
jumătate şi calitatea în aceeaşi măsură. În primul an de viaţă, plăntuţele de
căpşun formează o tulpină subterană (rizom) de 0,5 – 1,5 cm aproape de
suprafaţa solului, rădăcini care se prind mai adânc în sol şi o rozetă de frunze.
Până toamna, în vârful tulpinii se formează mugurele florifer, iar la baza
frunzelor din rozetă se formează 2 – 3 muguri vegetativi. În anul al doilea, din
mugurele florifer apare inflorescenţa (fig. 14.1.), iar din mugurii vegetativi
cresc lăstari laterali scurţi (0,5 – 1 cm), în vârful cărora până în toamnă se
formează câte un mugure florifer şi aşa mai departe în fiecare an. După mai
mulţi ani, rezultă o tulpină scurtă, asemănătoare cu vetrele de rod de la măr
sau păr, care îmbătrâneşte planta.

Figura 14.1. Inflorescenţe de căpşun

Frunzele căpşunului se reînnoiesc treptat la 50 – 60 de zile, planta

având permanent frunze tinere (chiar şi iarna, sub zăpadă). Din mugurii
vegetativi situaţi spre baza ramificaţiilor laterale ale tulpinii se formează
stoloni (noi plăntuţe de căpşun prin care acesta se înmulţeşte în mod natural,
spontan), care sunt de regulă câte 10 – 20 dintr-o plantă. Inflorescenţele
căpşunului se numesc cime şi sunt 5–8 pe o plantă, iar dintr-o inflorescenţă se
formează 6 – 8 flori (fructe). Florile sunt hermafrodite la majoritatea soiurilor
de căpşun cultivate, care sunt şi autofertile. Polenizarea se face anemofil sau
entomofil. Fructele căpşunului se numesc nucule (achene), sunt dispuse
superficial sau puţin mai adânc în pulpă şi sunt numite impropriu seminţe.
Partea comestibilă (pulpa) reprezintă fructul fals, provenit din îngroşarea
receptaculului floral. Perioada de coacere a fructelor în climatul ţării noastre
se derulează, în general, de la sfârşitul lunii mai, pe tot parcursul lunii iunie şi
prima jumătate a lunii iulie, în funcţie de soi şi de zona climatică în care se
cultivă. Producţiile de fructe obţinute sunt de 15 – 25 t/ha. Există şi soiuri
remontante de căpşun, care după prima recoltă continuă să rodească toată
vara, dar mai slab, iar toamna au din nou un val de fructificare ceva mai
bogat. Totuşi aceste soiuri nu au satisfăcut pe cultivatorii din România

229
deoarece producţia este mică, iar fructele nu au o calitate deosebită,
nejustificând cheltuielile tehnologice de întreţinere.

14.1.6. Particularităţi ecologice

Căpşunul este o specie cu o mare plasticitate ecologică prin
diversitatea soiurilor sale. Totuşi, unele aspecte specifice care pot influenţa în
mod evident cantitatea şi calitatea producţiei de fructe, trebuie reţinute.
Faţă de lumină este puţin pretenţios, putându-se cultiva ca specie
intercalată printre pomii tineri, la semiumbră parţială, dar fructele crescute la
lumină directă sunt mai intens colorate şi mai rezistente la putregaiuri, iar
plantele stolonifică mai bine. Majoritatea soiurilor fiind de zi scurtă, înfloresc
şi rodesc o singură dată pe an.
Cerinţele faţă de temperatură sunt de asemenea destul de modeste în
comparaţie cu celelalte specii pomicole. El porneşte în vegetaţie la +5ºC, iar
după 8 – 10 zile cu temperaturi de peste 12ºC înfloreşte. Iarna rezistă la
temperaturi de – 23, – 25ºC mai ales dacă este sub zăpadă, dar temperaturi de
–3, – 5ºC pot provoca pierderi considerabile în timpul înfloritului. Un rol
însemnat în rezistenţa plantelor la ger îl are aclimatizarea acestora, fapt
demonstrat prin refrigerarea stolonilor în condiţii controlate, înainte de
plantare. Astfel păstrarea la frig a acestora timp de circa 4 săptămâni are
efecte pozitive asupra producţiei, perioadei de coacere şi mărimii fructelor.
Temperaturile prea ridicate şi de lungă durată din timpul verii provoacă arsuri
pe frunze şi stânjenesc formarea mugurilor de rod la soiurile remontante.
Cerinţele faţă de apă sunt mari şi constante cel puţin în prima
jumătate a perioadei de vegetaţie până la maturarea fructelor. Având un
sistem radicular superficial, căpşunul explorează un volum mic de sol
predispus la pierderea rapidă a apei în perioada de evapotranspiraţie intensă
din vară. Insuficienţa apei scurtează eşalonarea înfloritului, unele flori
avortează, fructele cad, sau sunt mici şi fără gust.
Căpşunul necesită un sol bine drenat, aerisit, destul de fertil, cu textură
medie sau uşoară şi pH de 5,5 – 7,5. Cele mai favorabile soluri pentru căpşun
sunt cernoziomurile, solurile aluviale neinundabile, solurile brune sau brun-
roşcate şi chiar nisipurile irigate şi fertilizate corespunzător, iar apa freatică
nu trebuie să se ridice mai sus de 0,7 – 1 m.

14.1.7. Boli şi dăunători ai căpşunului

Cea mai păgubitoare boală pentru plantaţiile de căpşun este provocată
de virusuri care se transmit în cele mai multe cazuri prin materialul de
plantare (stoloni virozaţi). Culturile virozate au plante debile, care obţin
fructe mici, deformate şi producţii scăzute. Aceasta nu se poate trata decât
prin înfiinţarea plantaţiilor de căpşun cu material săditor liber de viroze
obţinut de specialişti, în condiţii controlate.

230
 Dintre bolile de altă natură şi dintre dăunătorii cel mai frecvent
întâlniţi în căpşunării, se vor enumera câţiva:
Putregaiul cenuşiu (Botritis cinerea), atacă fructele în special, dar se
manifestă şi pe frunze sau inflorescenţe prin apariţia unui miceliu albicios
care se extinde rapid mai ales an anii ploioşi distrugând organele atacate.
Putregaiul fructelor şi coletului (Phytophtora cactorum), se manifestă
prin întărirea, brunificarea şi mumifierea fructelor sau necrozarea coletului.
Pătarea albă a frunzelor (Mycospherella fragariae), se manifestă prin
pete circulare roşii-violacei care duc la uscarea frunzelor.
Dintre dăunători, cei mai păgubitori sunt: acarianul căpşunului,
gărgăriţa neagră şi gărgăriţa coletului.
În tabelul 14.1. se prezintă momentele şi produsele recomandate
pentru tratamentele fitosanitare din plantaţiile de căpşun.

Tabelul 14.1. Programul de tratamente fitosanitare recomandate la căpşun

(după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

fenofaza/
1. Primăvara, Pătarea albă, putrezirea Fungicid: Alcupral, 0,3 % ,sau Zeamă
la apariţia coletului, acarieni. bordeleză 0,5 % şi Insecticid: Sintox 0,2
frunzelor noi %, sau Sinoratox 0,1 %.
2. La înălţarea Putregaiul fructelor, Fungicid : Captadin 0,2 5, sau Dithane
inflorescenţei. pătarea frunzelor, 0,3 %, sau Vondozeb 0,2 % şi Insecticid:
gărgăriţa florilor. Thiodan 0,5 % ,sau Sintox 0,2 %.
3. La faza de Putregaiuri, pătarea Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau Sevinal
buton alb. frunzelor, gărgăriţa 0,15 % + Aliette 0,2 % + Derosal 0,07
florilor acarieni. %, sau Baileton 0,05 % şi Insecticid:
Thiodan 0,2 %, sau Thionex 0,2 %.
4. La începutul Putregaiuri, pătarea Fungicide: Sumilex 0,1 %, sau Rovral 0,1
scuturării frunzelor, gărgăriţa %, şi Aliette0,2 % + Topaz 0,08 %, şi
petalelor florilor acarieni. Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Fastac 0,08
%.
5. La intrarea Putregaiuri, pătarea Fungicid: Ronilan 0,1 %, sau Rovral 0,1
în pârgă. frunzelor. % şi Insecticid: Dipel 0,1 %, sau Foray –
biobit 0,05 %.

14.1.8. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea căpşunului se face prin stoloni pe care plantele îi emit anual.
Plantaţiile speciale destinate înmulţirii se numesc stoloniere şi se
înfiinţează numai pentru acest scop la distanţe de plantare mai mari, iar
inflorescenţele se elimină. Stolonii obţinuţi astfel, pe cale naturală, pot fi
purtători de virusuri care determină realizarea unor plantaţii de slabă
calitate. Pentru realizarea unor culturi rentabile, cu plante sănătoase, libere
de virusuri netratabile şi o calitate deosebită a fructelor, înmulţirea

231
 căpşunului necesită spaţii şi dotări deosebite şi urmează o serie de verigi
obligatorii.
Se porneşte de la selecţia clonală (soi sau clonă liberă de viroze), care
apoi se înmulţeşte prin cultură de meristeme in vitro pe suport nutritiv închis
în vase din sticlă în mediu aseptic în camere speciale de creştere, obţinându-
se materialul prebază. Plăntuţele astfel obţinute se plantează în sol sau la
ghivece (in vivo), în spaţiu controlat unde se forţează şi se aclimatizează
rezultând materialul săditor bază, care se plantează apoi în câmp, în culturi de
stoloni (stoloniere) producându-se material săditor certificat, bun pentru
plantare (Isac, 1996).
Căpşunul se poate planta pentru cultură anuală, pentru cultură
multianuală, în câmp liber sau în spaţii protejate (sere, solarii). Pentru orice
tip de cultură din cele enumerate se face mai întâi dezinfectarea solului cu
Heclotox 50 – 60 kg/ha împotriva larvelor cărăbuşului de mai şi cu Nemagon
(400 kg/ha), sau Dazomet (500 kg/ha) împotriva nematozilor. După aceasta
se execută lucrările de fertilizare de bază, de erbicidare cu produse selective
preemergente şi de pregătire a terenului pentru plantare în mod relativ
asemănător celorlalte culturi pomicole (arătura adâncă şi discuirea pentru
mărunţirea şi nivelarea solului).
Plantarea stolonilor se face manual cu plantatorul, sau semimecanizat
cu ajutorul maşinilor care se utilizează şi la plantarea răsadurilor de legume.
Frunzele laterale cu peţiolul mai lung se rup, rădăcinile stolonilor se
fasonează la câţiva centimetri, apoi se mocirlesc şi se plantează cât mai
repede, pentru a evita deshidratarea. Vârful vegetativ al stolonului trebuie să
rămână neacoperit cu sol, iar pământul se presează puţin în jurul rădăcinilor.
Adâncimea de plantare este foarte importantă pentru prindere şi pentru
creşterea ulterioară ( fig. 14.2.). Astfel, dacă plantarea este superficială planta
suferă de lipsă de umiditate, iar dacă plantarea este prea adâncă porneşte mai
greu în vegetaţie.

Figura 14.2. Adâncimea de plantare a căpşunului

232
 Plantarea pentru cultura anuală se face în lunile iunie-iulie cu
material săditor refrigerat, la distanţe de plantare de 80 – 90 cm între rânduri
şi 25 – 30 cm între plante pe rând pe bilon înălţat.
În anul următor plantele rodesc abundent, iar după aceea se defrişează.
Acest sistem de cultură are avantajul că profită de faptul că în primul an de
rod căpşunul obţine cele mai mari producţii şi fructele cele mai mari, care
ajung la maturitate mai repede. Se poate aplica şi plantarea de primăvară în
zonele cu veri secetoase şi excesiv de calde care determină un procent mare
de goluri în plantaţie.
Plantarea pentru cultura multianuală se poate face toamna,
primăvara, sau în a doua jumătate a verii. Distanţele de plantare între rânduri
pot fi ceva mai mari decât la cultura anuală şi se pot planta în zig-zag câte
două rânduri pe bilon. Plantarea de toamnă trebuie făcută până la mijlocul
lunii octombrie pentru ca până la primele îngheţuri să se realizeze prinderea şi
să-şi dezvolte câteva frunze noi. Plantarea de primăvară (martie-aprilie) se
aplică atunci când nu a fost posibilă plantarea de toamnă.
În anul plantării nu se obţin fructe decât sporadic, dar este indicat să se
rupă eventualele inflorescenţe pentru a nu epuiza plantele şi a le obliga să
crească bine şi să diferenţieze muguri de rod pentru anul următor. Plantarea
din vară, cu stoloni refrigeraţi sau recoltaţi direct din câmp, dă rezultatele cele
nai bune, întrucât plantele au timp să se dezvolte şi să diferenţieze mugurii de
rod până în iarnă, iar în anul următor se obţine o bună recoltă de fructe.
La orice perioadă de plantare trebuie asigurată udarea localizată sau pe
toată suprafaţa, imediat după plantare.
Cultura în tuneluri sau solarii, se practică prin acoperirea cu folie
aşezată pe un schelet metalic sau din alte materiale deasupra fiecărui rând de
plante (tunel), sau deasupra mai multor rânduri (solar) în perioada de până la
înflorit. Aceasta se practică pentru obţinerea mai timpurie a fructelor şi ieşirea
pe piaţă în extra-sezon.
Cultura căpşunului în sere (ca şi cultura legumelor) poate fi, de
asemenea, practicată pentru realizarea maturării fructelor în extra-sezon (cu
50 – 60 de zile înaintea culturii de câmp). Plantarea se face la sfârşitul lunii
noiembrie cu material săditor fortificat prin repicarea din vară a stolonilor,
refrigerare a stolonilor, sau folosirea stolonilor crescuţi la ghivece. In sere,
polenizarea se realizează cu ajutorul stupilor cu albine, sau artificial, prin
jeturi de aer pompat care să mişte inflorescenţele şi să antreneze grăunciorii
de polen de la o floare la alta, sau prin stropiri cu substanţe hormonale.
Cultura în spaţii protejate a căpătat amploare în ţările din vestul
Europei, unde plantarea se face pe medii nutritive aşezate pe suporturi
înălţate, la un metru, pentru a putea fi recoltate mai uşor, iar producţiile
obţinute pe unitatea de suprafaţă sunt foarte mari.

233
 Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile anuale de căpşun
constau în menţinerea solului ca ogor lucrat pe toată suprafaţa prin praşile
mecanice repetate şi erbicidări cu produse selective, înlocuirea rapidă (1 – 2
săptămâni după plantare) a eventualelor goluri din plantaţie şi aplicarea
udărilor la momentele când umiditatea solului pe adâncimea de 10 – 30 cm
scade sub 60 - 70 % din CC a solului. În primăvara anului următor plantării,
cultura se greblează pentru strângerea resturilor vegetale uscate, apoi se
efectuează lucrări mecanice şi erbicidări de menţinere a solului ca ogor. Ca o
verigă tehnologică modernă se practică mulcirea (acoperirea integrală a
solului cu folie neagră de polietilenă) care împiedică îmburuienarea şi
menţine umiditatea solului. În cultura clasică, înainte de începerea maturării
fructelor şi după o ploaie sau o udare, se mulceşte solul dintre rândurile de
plante cu paie (5 –8 t/ha) sau alte materiale vegetale uscate pentru prevenirea
murdăririi cu pământ a fructelor şi diminuarea atacului de mucegaiuri. (fig.
14.3.) După ultima recoltare de fructe plantaţia se desfiinţează.
Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile multianuale de căpşun
sunt în general aceleaşi cu cele din cultura anuală cu deosebirea că, după
încheierea ultimei recoltări din anul respectiv se scoate mulciul, se aplică o
praşilă mecanică şi se suprimă stolonii. Apoi până în toamnă cultura se
menţine fără buruieni prin erbicidare şi/sau lucrări repetate ale solului şi
irigări la avertizare. În culturile prea îmburuienate, după ultima recoltare a
fructelor, se poate cosi mecanic cultura pentru a se putea executa mai bine
lucrările de îngrijire. În anii următori lucrările de îngrijire enumerate se
repetă.
Fertilizările sunt obligatorii pentru obţinerea unor producţii de fructe
de calitate şi pentru menţinerea potenţialului productiv pe mai mulţi ani
Dozele de fertilizare se stabilesc în funcţie de starea de aprovizionare
chimică determinată a solului respectiv, dar trebuie să avem în vedere faptul
că rădăcinile căpşunului sunt superficiale şi explorează un volum mic de sol.
De aceea se recomandă fertilizări faziale (fertirigări, fertilizări foliare)
cu doze mici care să nu se piardă în profunzimea solului.

Figura 14.3. Plantaţie de căpşun cu mulci din paie printre rânduri (după
Coman, 1994)

234
 14.1.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor
Recoltarea căpşunului este lucrarea cea mai costisitoare, care trebuie
făcută la timp, rapid şi eşalonat în mai multe treceri la fiecare soi în funcţie de
momentul maturării fructelor. Culesul se face numai manual la maturitatea
deplină a fructelor care sunt foarte perisabile. Se recoltează cu o porţiune din
codiţă, fără să fie lovite sau presate, se aşează în ambalaje mici, în strat
subţire, se sortează pe calităţi, se evită expunerea prelungită la soare după
recoltare şi se expediază cât mai repede la pieţele de desfacere. După
recoltare căpşunile se pot păstra câteva zile în condiţii de frig (4 – 5ºC).
Pentru industrializare se pot recolta şi mecanizat dar numai anumite
soiuri cu pulpa tare şi desprindere uşoară. Valorificarea pe piaţă a fructelor nu
reprezintă o problemă dacă acestea sunt de calitate şi corespunzător
prezentate şi ambalate.

14.2. CULTURA COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI

14.2.1. Originea şi arealul de cultură

Coacăzul şi agrişul îşi au originea în zona premontană mai umedă şi
mai răcoroasă a Europei şi Asiei şi s-au extins în cultură în special în aceste
zone, dar în prezent se cultivă şi în America de Nord şi Oceania. Ponderea
cea mai mare în cultură o are Europa cu peste 80 % din producţia mondială,
urmată de Asia şi America de Nord.
La producţia anuală totală de aproape 600 000 t coacăze şi peste 150
000 t agrişe, contribuţia cea mai mare o au în ordine descrescătoare ţări ca
Polonia, Germania, Rusia şi ţările foste CSI, SUA, Canada, Cehia, Slovacia,
Austria, Anglia, China, Japonia, Norvegia, Franţa, Suedia, Finlanda.

14.2.2. Importanţa culturii coacăzului şi agrişului

Coacăzul şi agrişul au fost luate în cultură şi selecţionate pentru
compoziţia chimică deosebit de valoroasă a fructelor, în special pentru
conţinutul în vitamine şi minerale. Fructele coacăzului conţin peste 300 mg %
vitamina C, săruri minerale: de potasiu 310 mg %, de calciu 46 mg %, de
magneziu 13 mg %, fier 1,1 mg %, caroten 0,7 mg %, substanţe pectice 0,86
%. Agrişele conţin 34 mg % vitamina C, 10 mg % zaharuri, 0,35 % substanţe
pectice, 200 mg % potasiu, 28 mg % calciu, 9 mg % magneziu.
Fructele coacăzului şi agrişului se consumă în stare proaspătă sau în
diferite preparate ca: gem , dulceaţă, compot, jeleu, peltea, suc, vin, lichior.
Frunzele şi vârfurile lăstarilor se folosesc la prepararea unor ceaiuri sau
medicamente indicate în afecţiuni gastro-intestinale sau cardiovasculare.

14.2.3. Cultura coacăzului şi agrişului în România

235
 Cultura acestor două specii este destul de redusă în ţara noastră.
Există suprafeţe restrânse de cultură individuală sau culturi intercalate
printre pomi De asemenea în grădinile particulare, ca grupuri restrânse se
găsesc cultivate plante de coacăz şi mai puţin agriş. Suprafaţa totală cultivată
cu aceste specii este estimată la peste 2 000 ha, iar zonele favorabile culturii
sunt dealurile subcarpatice din sudul ţării, nordul şi estul Moldovei, estul
Transilvaniei.

14.2.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Coacăzul face parte din familia Saxifragaceae, ganul Ribes, iar
soiurile actuale din cultură provin din mai multe specii: Ribes vulgare
(coacăzul obişnuit), Ribes nigrum sau R. americanum (coacăzul negru), Ribes
petraeum (coacăzul de stâncă), Ribes dicuscha (coacăzul siberian).
Agrişul face parte din familia Saxifragaceae, genul Grossularia, cu
aproape 50 de specii din care, la formarea soiurilor de agriş cultivate au
contribuit: Grossularia reclinata sau G. vulgaris (agrişul european), G.
hitrella, G. cynosbati, G. missouriensis, G. acicularis.

Soiuri de coacăz
În cultura coacăzului se folosesc soiuri cu fructe negre, soiuri cu fructe
roşii şi soiuri cu fructe albe (aurii). Sortimentul recomandat în România
pentru coacăzul negru cuprinde soiurile: Blackdown, Bogatir, Cotswold cross,
Joseni 17, Negre mari, Record, Tenah, Tinker, Tsema, Amurg, Perla neagră,
Abanos, Ronix.
Pentru coacăzul roşu sunt recomandate soiurile: Abundent, Houghton
Castle, Jonkheer van Tets, Red lake, Roşu timpuriu.
Pentru coacăzul alb este recomandat soiul Mărgăritar.
În continuare se vor descrie caracterele unora dintre soiurile
enumerate mai sus.
Soiuri de coacăz negru:
Tenah, soi olandez introdus la noi în cultură din 1993. Tufa este de
vigoare mijlocie, răsfirată cu tendinţă de aplecare sub greutatea rodului.
Inflorescenţele sunt lungi, cu câte 7 – 14 flori parţial autofertile, fructele
(bacele) sunt mari (1 g) cu pieliţa neagră-albăstruie lucioasă, pulpă fermă,
coacere uniformă pe ciorchine, iar producţia este de 3,5 – 4,5 kg/tufă.
Bogatir, soi rusesc cultivat la noi din 1970, cu tufe viguroase,
răsfirate, globuloase, cu 5 – 10 flori în inflorescenţă, parţial autofertile, bacele
sunt mari, de culoare neagră-lucioasă, suculente, gustoase, cu uşoară aromă
foxată, se coc la început de iulie.
Tinker este un soi englezesc, introdus la noi în 1970, cu tufe viguroase
şi tulpini semierecte, inflorescenţă lungă (10 – 13 flori), bace mijlocii (0,8 –

236
1g), coacere relativ uniformă, productiv, gust mediocru, se coace la început
de iulie.
Record 35, soi creat în 2001 la Fălticeni ca o selecţie a soiului Record.
Tufa este mijlocie ca vigoare, rezistentă la ger, productivă, cu fructe mijlocii,
negre, coacere uniformă, gust bun.
Amurg, soi obţinut la Cluj în 1999, cu tufă de vigoare mare, răsfirată,
cu lăstărire puternică, rezistent la boli, rodeşte din anul 3 de la plantare, este
autofertil. Fructele sunt de mărime medie, cu gust bun, moderat foxat,
ciorchinele este lung şi compact. Se coc după soiul Record.
Ronix, soi, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea Tsema x
Kantata, în anul 2000. Tufele au vigoare mare, răsfirată, globuloasă, lăstărire
mijlocie, foarte productiv (peste 3,5 kg/tufă), fructe mari, cu gust dulce
acidulat foxat, coacere târzie.
Soiuri de coacăz roşu
Roşu timpuriu, soi românesc obţinut prin hibridare în 1972, cu tufă
viguroasă, semierectă, productivă, flori parţial autofertile, rezistent la boli.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, colorate în roşu, lucioase, aromate, foarte
bune la gust. Fructele se coc la sfârşit de iunie.
Red lake, soi american, cultivat la noi din 1967, cu tufe mari,
semierecte, uşor turtite, rezistente la boli, cu flori parţial autofertile. Producţia
de fructe este foarte bună, bacele sunt mici (0,7 g), roşii deschis, pieliţă
transparentă, gust dulce acidulat. Se coc la câteva zile după Roşu timpuriu.
Abundent, soi obţinut la Cluj în 1978, cu tufe mijlocii ca mărime,
globuloase şi rezistente la boli. Soiul este parţial autofertil, foarte productiv,
bace mijlocii, de culoare roşu-aprins, cu gust bun, uşor acidulat.
Soiuri de coacăz alb:

Mărgăritar, soi românesc obţinut prin hibridare în 1972, cu tufe de

mărime mijlocie, dese, cu lăstărire bună, productive. Soi parţial autofertil, cu
fructe mijlocii ca mărime, sferice, galben-aurii, slab aromate, plăcute la gust.
Se coc la mijloc de sezon.
Sortimentul de agriş recomandat pentru cultură în România cuprinde
soiuri străine adaptate la noi (Careles, White Smith, Houghton seedling,
Cernomor) şi soiuri autohtone (Zenit, Someş, Rezistent de Cluj).
White Smith, soi englezesc, cultivat la noi din 1970, cu tufe de vigoare
mijlocie, cu ghimpi rari, productive (4 – 5 kg/tufă), rezistente la boli. Fructele
sunt mijlocii ca mărime (5 – 6 g), ovoid-alungite, galbene verzui la coacere,
cu pulpa suculentă, dulce- acrişoară plăcută la gust. Se coace la sfârşit de
iulie.
Zenit, soi românesc, omologat în 1982, cu tufe mijlocii ca vigoare,
productive şi rezistente la boli. Fructele sunt mijlocii (5 – 6 g), ovale, de
culoare verde-pal, cu pulpă suculentă dulce-acidulată, uşor aromată. Se coc la
mijloc de iulie.
237
 Someş, este un soi românesc omologat în 1970, cu tufe mari, foarte
productive, rezistente la boli, fructe mijlocii de culoare verde-pal, cu pulpă
suculentă bogată în zahăr. Se coc la sfârşitul lunii iulie.

14.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Coacăzul este un arbust care creşte sub formă de tufă înaltă de 1,0 – 1,8 m,
cu 10 – 16 tulpini pornite din zona coletului. Rădăcinile sunt bogate şi bine
ramificate în sol, care sunt dispuse în majoritate între 10 şi 40 cm
adâncime. Coacăzul roşu şi cel alb are o rădăcină mai viguroasă şi o tufă
ceva mai înaltă decât cea a coacăzului negru. Tulpinile coacăzului au o
durată rentabilă de viaţă de 6 – 8 ani, după care trebuie înlocuite prin
tăieri, cu altele tinere. El poartă ramuri de rod foarte scurte (ca ţepuşele de
la măr) şi ramuri mijlocii de rod. Pe tulpinile şi ramurile anuale se găsesc
muguri vegetativi, muguri floriferi şi muguri micşti. Din mugurele florifer
apare o inflorescenţă.
Pornirea în vegetaţie a coacăzului are loc primăvara timpuriu şi frunzele
apar în acelaşi timp cu florile care sunt hermafrodite şi grupate în ciorchini
asemănători cu cei de strugure (fig. 14.4.)

Figura 14.4. Lăstar cu frunze şi inflorescenţă de coacăz (după Mladin,

1992)
Primul care înfloreşte este coacăzul negru, apoi cel roşu şi cel alb. Florile
coacăzului negru sunt parţial autofertile (foarte rar autosterile), necesitând
cultura în combinaţie cu alte soiuri pentru sporirea polenizării, iar soiurile
de coacăz roşu şi alb sunt autofertile. Soiurile de coacăz înfloresc aproape
în acelaşi timp suprapunându-şi înfloritul pentru o perioadă de câteva zile.
Rodirea începe de regulă la 3 ani de la plantare. De la înflorit şi până la

238
 coacerea fructelor care se numesc bace, trec de regulă 35 – 45 de zile în
funcţie de soi şi de climă, iar intrarea în repaus începe în luna noiembrie.
Capacitatea de producţie este de 3 – 6 kg/tufă în funcţie de soi; de regulă
coacăzul negru produce mai puţin decât cel roşu, iar o plantaţie de coacăz
este rentabilă 14 – 16 ani.
Agrişul este un arbust ce creşte ca şi coacăzul sub formă de tufă, dar ceva
mai mică (până la 1 m), cu mai multe tulpini arcuite prevăzute cu ghimpi.
El începe să rodească în anul 2 – 3 de la plantare, iar durata medie de
rentabilitate a unei plantaţii este de 12 – 15 ani.
În cadrul tufei rodesc tulpinile de 2 – 6 ani, după care trebuie înlocuite
treptat în aşa fel încât să se găsească în tufă permanent tulpini de vârste
diferite.
Agrişul are muguri vegetativi şi micşti. Din mugurele mixt se formează o
rozetă de frunze şi 2 –3 flori hermafrodite şi autofertile. Agrişul înfloreşte
înaintea coacăzului, iar maturarea fructelor are loc aproximativ în acelaşi
timp cu maturarea coacăzelor. Toate soiurile de agriş sunt autofertile, iar
producţiile ce se pot obţine pe o tufă se ridică la 4 – 6 kg.

14.2.6. Particularităţi ecologice

Coacăzul şi agrişul sunt specii de climat umed şi relativ răcoros.
Ele cresc şi rodesc corespunzător în zonele colinare şi premontane de
la altitudini de 350 m până la 800 – 900 m, unde temperaturile medii anuale
sunt cuprinse între 8 şi 9ºC şi precipitaţii de 700 – 900 mm. Sunt plante
rezistente la ger, dar pot fi afectate de brumele sau îngheţurile târzii.
Pornesc în vegetaţie la temperaturi medii zilnice de peste 6ºC şi
vegetează bine în zile cu temperaturi medii de 17 – 18ºC. La temperaturi mari
şi de lungă durată, cu umiditate atmosferică redusă, pierd o parte din fructe,
iar cele rămase sunt mai mici. Deşi sunt plante iubitoare de lumină, se pot
cultiva şi intercalat printre pomii tineri. Cele mai mari producţii se realizează
însă atunci când sunt cultivate în plantaţii pure.
Solurile preferate sunt cele mijlocii spre grele, luto-argiloase, sau
chiar argilo-lutoase cu pH uşor acid (5,0 – 6,8), dar suficient de fertile şi
aerate, fără exces de umiditate prelungit. La înfiinţarea plantaţiilor de coacăz
sau agriş se evită terenurile expuse la vânturi puternice care provoacă
deshidratarea plantelor în timpul verii. Suportă greu deficitul de apă din sol
având un sistem radicular destul de superficial.

14.2.7. Boli şi dăunători ai coacăzului şi agrişului

239
 Coacăzul şi agrişul sunt specii mai puţin atacate de boli sau dăunători
comparativ cu alte specii de cultură pomicolă. Dintre bolile mai frecvent
întâlnite se amintesc: antracnoza (Pseudupeziza ribes), rugina (Puccinia
pringsheimiana), făinarea (Sphaeroteca mors uvae), iar dintre dăunători:
păduchele din San Jose şi sfredelitorul tulpinilor (Sesia).
Programul teoretic de tratamente fitosanitare pentru culturile de
coacăz şi agriş este redat în tabelul 14.2.

Tabelul 14.2. Tratamentele chimice recomandate pentru cultura coacăzului şi

agrişului (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul/fe Boala sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate

nofaza
1. Repaus P. din San Jose, ouă Oleoekalux 1,5 %, sau Zeamă
vegetativ acarieni şi afide sulfocalcică Be 20 % , sau
Polisulfură de bariu 6 %.
2. La umflarea Făinare , acarieni Polisulfură de bariu 6 %. sau Zeamă
mugurilor sulfocalcică Be 20 %
3. La înfrunzire Antracnoză, făinare, Fungicid: Topsin 0,1 %, sau Metoben
acarieni. 0,1 % şi Acaricid: Neoron 0,1 % +
US1 1,5 %.
4. La apariţia Antracnoză, făinare, Fungicid: Topsin 0,1 %, sau
inflorescenţelor sfredelitorul tulpinilor Bayleton 0,05 %, sau Karathane 0,2
%, sau Rubigan 0,04 % şi Insecticid:
Nurelle 0,08 %, sau Pirimor 0,1 %.
5. La faza de Antracnoză, făinare, Idem tratamentul 4, dar cu alte
buton alb. sfredelitorul tulpinilor produse decât cele folosite atunci.
6. La înflorire Antracnoză, făinare, Fungicid: Topaz 0,1 %, sau Tilt 0,02
rugină, sfredelitorul %, sau Anvil 0,054 % + Nisorun 0,05
tulpinilor % şi Insecticid: Karate 0,02 %, sau
Fastac 0,08 %.
7. Când fructele Antracnoză, făinare, Fungicid: Topas 0,05 %, sau Tilt
sunt la mărimea sfredelitorul tulpinilor, P. 0,02 % şi Insecticid: Actelic 0,2 %,
caracteristică. din San Jose. sau Decis 0,05 %
8. După Antracnoză, făinare, Idem cu trat. Nr. 7, dar cu alte
încheierea sfredelitorul tulpinilor, P. produse pesticide.
recoltării din San Jose.

14.2.8. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea coacăzului şi agrişului se face de regulă prin butaşi
lemnificaţi sau semi-lemnificaţi înrădăcinaţi în condiţii controlate pe substrat
de perlit, cu irigare localizată şi ceaţă artificială. Înmulţirea se mai poate face
şi prin marcote, despărţirea tufelor, altoire pe soiuri ale aceleiaşi specii, sau
mai nou prin culturi de meristeme. Obţinerea plantelor sănătoase, de calitate
şi din soiuri autentice se realizează în pepiniere de specialitate care dispun de

240
dotarea necesară (Piteşti-Mărăcineni, Cluj, Bistriţa, Fălticeni, Iaşi, Vâlcea,
Voineşti-Dâmboviţa).
Înfiinţarea unei plantaţii de coacăz sau agriş se face pe un teren
pregătit în acest scop după aceleaşi regulile valabile şi pentru alte specii
pomicole (fertilizare de bază arătură adâncă, discuire, erbicidare
preemergentă) cu butaşi sau marcote de 20 – 25 cm lungime, cu 6 – 8 rădăcini
de peste 10 cm şi 1 – 2 tulpiniţe de 30 – 40 cm, care se plantează de regulă
toamna după intrarea în repaus vegetativ, sau primăvara, la distanţe de 0,8 –
1,2 m pe rând şi 2,5 – 3 m între rânduri rezultând 3000 – 3300 plante /ha (fig.
14.5.). Chiar dacă soiurile sunt autofertile se recomandă plantarea în aceeaşi
parcelă a 2 – 3 soiuri diferite pentru asigurarea unei polenizări mai bune şi
implicit unei productivităţi ridicate. După plantare, se asigură udarea la
groapă sau pe toată suprafaţa pentru realizarea unui procent ridicat de
prindere şi tăierea tulpiniţei (tulpiniţelor) la 10 – 12 cm (3 – 4 ochi).

Figura 14.5. Plantarea şi conducerea tufei de coacăz în primii ani de la plantare (după
Mladin, 1992)

Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile de coacăz sau agriş se

axează pe menţinerea solului ca ogor lucrat mecanic pe toată suprafaţa până
la intrarea pe rod.
Se pot aplica şi culturi anuale de talie mică, intercalate printre rânduri.
După intrarea pe rod şi definitivarea creşterii tufelor se recomandă menţinerea
înierbată a intervalelor dintre rândurile de plante şi ogor lucrat, mulcit sau
erbicidat pe o bandă de 70 – 80 cm lăţime sub rânduri. Pe solurile mai puţin
fertile şi pe nisipuri se recomandă ogorul lucrat sau erbicidat pe toată
suprafaţa.
Pentru fertilizarea plantaţiilor de coacăz sau agriş este bine să ţină
cont de faptul că aceste specii sunt mari consumatoare de potasiu şi azot. De
aceea, dozele de fertilizare la sol se fac în raportul NPK de 2 : 1 : 3.
Fertilizările suplimentare foliare aplicate în 2 – 3 reprize în prima jumătate a

241
sezonului de vegetaţie sunt benefice şi pentru aceste culturi. De asemenea se
pot aplica fertirigări în doze mici şi dese cu elemente minerale solubile în apa
de irigare localizată, instalaţie cu care trebuie dotată plantaţia pentru a obţine
producţii performante.
Forma de conducere a plantelor de coacăz şi agriş practicată mai mult
în România este tufa, care se formează în primii 2 – 3 ani de la plantare până
la intrarea pe rod. În alte ţări se practică şi conducerea plantelor cu un trunchi
mic de 15 – 20 cm din care se ramifică tulpinile purtătoare de rod, ce se susţin
pe spalier cu sârme la 40 – 50 cm de la sol. La conducerea sub formă de tufă,
tulpinile se scurtează după plantare la 15 – 20 cm, iar în anul următor se aleg
2 – 3 tulpini (lăstari), care se scurtează la 3 – 4 muguri pentru a forma tulpini
noi, iar celelalte tulpini crescute se lasă intacte pentru a rodi în anul 3 după
plantare, dând tufa este formată. După 4 – 5 ani de la plantare se elimină
treptat tulpinile îmbătrânite (peste 4 – 5 ani) pentru a avea permanent pe tufe
tulpini de vârste diferite (sub 4 – 5 ani) care să menţină capacitatea de rodire
a tufei.
Tăierea de rodire constă în scurtarea la 25 – 30 cm a lăstarilor prea
lungi şi a ramurilor roditoare care depărtează rodul de baza tufei. Tulpinile
tinere, bine expuse la lumină se menţin întregi, dar se răresc pentru a menţine
un echilibru între creştere şi fructificare pe tufă, ele constituind baza
fructificării (fig 14.6.).

Figura 14.6. Formarea tufelor de coacăz sau agriş (după Mladin, 1992)

Coacăzul se poate cultiva şi în plantaţii de mare densitate cu instalaţie

de susţinere pe spalier. În acest caz, distanţele de plantare pe rând sunt de 3 -
4 plante la un metru, iar plantele nu se taie până când ajung la înălţimea de
1,8 m. Creşterile laterale se limitează la 20 – 30 cm, iar producţiile de fructe

242
ajung la 6 – 8 t/ha la coacăzul negru şi la 10 – 14 t/ha la coacăzul roşu. O
astfel de plantaţie este economică până la 13 – 14 ani.
Agrişul se pretează mai puţin la conducerea pe spalier, forma de tufă
sau cu trunchi scurt este condusă după aceleaşi principii ca la coacăz.
Producţiile medii obţinute pe o tufă de agriş sunt de 5 – 6 kg.

14.2.9 Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea fructelor se face în 2 – 3 treceri pe măsură ce ciorchinii se
coc căpătând mărimea, culoarea şi gustul caracteristic soiului respectiv.
Culesul se face manual desprinzând de tulpină prin ridicare ciorchinele întreg,
cu mare atenţie să nu se zdrobească bobiţele (bacele), sau să se scuture.
Imediat după recoltare fructele se sortează pe calităţi, cele mai mari se
valorifică prin consum în stare proaspătă, iar cele mai mici se transportă la
fabricile pentru industrializare. Pentru o valorificare superioară, coacăzele sau
agrişele se pot păstra la frig (1 – 2ºC) timp de 7 – 10 zile, iar pentru o
perioadă de 1 – 2 luni fructele se congelează. Coacăzele pot reprezenta un
bun produs de export unde se pot valorifica la preţuri deosebit de profitabile
orice cantităţi.

14.3. CULTURA ZMEURULUI ŞI MURULUI

14.3.1. Originea şi arealul de cultură

Zmeurul şi murul cultivat îşi au originea în mai multe specii ce cresc
sau au crescut spontan atât în Europa, cât şi în America. Zmeurul se găseşte
spontan sau cultivat pe o arie mare de răspândire, pe toate continentele, în
timp ce murul, fiind limitat de cerinţa lui de căldură, se găseşte cultivat sau
spontan doar în zonele mai calde din Europa sau America. Zmeurul era
cunoscut din vremea Imperiului Roman, latinii îi spuneau rubus (roşul).
Denumirea ştiinţifică a murului (Rubus idaeus) provine de la muntele Ida din
insula Creta, unde se cultiva din antichitate pentru fructe şi ca plantă
medicinală.
Producţia anuală mondială de zmeură se ridică la circa 200 000 t, iar
producţia mondială de mur este de numai 3 000 t/an. Europa produce peste 50
% din cantitatea anuală de zmeură, în primul rând în Rusia, apoi în ţările din
fosta Jugoslavie, Polonia, Germania, Ungaria , Anglia, Franţa. Alte zone mari
producătoare de zmeură se mai găsesc în SUA şi Oceania. Murul a fost
introdus în cultură abia în secolul XIX de către englezi şi americani.

14.3.2. Importanţa culturii zmeurului şi murului

Fructele de zmeur şi de mur sunt deosebit de valoroase în alimentaţia
omului datorită conţinutului bogat în vitamine şi minerale. Zmeura conţine
4,2 – 6,4 % zaharuri, 1,1 – 3,03 % acizi organici, 5,6 % celuloză, 0,37 – 0,58

243
% substanţe minerale (K, Ca, Mg, Fe), 20 – 30 mg % vitamina C şi alte
vitamine (A, PP, B).
Murele sunt mai sărace în zahăr, fiind mai acidulate, dar mai bogate în
vitamina C (28,6 – 40,8 mg %) şi alte vitamine şi minerale (P, K, Ca, Mg,
Fe,). Fructele se consumă în cea mai mare parte în stare proaspătă, dar şi
prelucrate sub formă de gem, dulceaţă, suc, spume aromate, băuturi,
îngheţate. Murele ameliorează anemia, diareele, anghina. Frunzele şi lăstarii
tineri se folosesc pentru ceaiuri tonice.

14.3.3. Cultura zmeurului şi murului în România

La noi aceste două specii se cultivă pe suprafeţe modeste (aproximativ
750 ha), dar există spontan pe suprafeţe destul de întinse în zona colinară mai
înaltă (zmeur) şi în zona colinară mai joasă (mur), de unde se recoltează şi se
colectează sau se vând pe piaţă cantităţi însemnate din aceste fructe deosebite.
Dintre judeţele în care se cultivă sau creşte spontan mai mult zmeur şi mur se
numără: Prahova, Ilfov, Suceava, Argeş, Mureş, Sălaj, Cluj, Maramureş. O
colecţie valoroasă de soiuri de zmeur şi mur se află la Piteşti-Mărăcineni.

14.3.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Zmeurul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Rosoideae, genul
Rubus, cu peste 120 de specii, dar numai două dintre acestea (Rubus idaeus,
zmeurul european şi Rubus occidentalis, zmeurul american) au participat la
formarea soiurilor existente în cultură.
Murul face parte tot din familia Rosaceae, subfamilia Rosoideae,
Genul Rubus cu mai multe specii dintre care cele care au contribuit la
formarea soiurilor de mur existente în cultură sunt: Rubus caesus, R. plicatus,
R. procerus, R. cuneifolis, R. macrocarpus.
Soiuri de zmeur:
Rubin bulgăresc, introdus în cultură la noi din 1957. Tufele sunt de
vigoare medie, productive (5 – 10 t/ha), cu 6 – 10 tulpini noi pe tufă şi
capacitate medie de drajonare. Fructele sunt de mărime mijlocie (2 – 2,5 g),
conice, de culoare rubinie, suculente, uşor aromate, foarte bune pentru
consum proaspăt sau congelare. Încep să se coacă la sfârşit de iunie.
September, soi american introdus în cultură în 1957. Plantele sunt de
vigoare medie spre mare, cu multe tulpini înalte de peste 1,8 m şi vârfurile
arcuite spre sol. Fructele sunt foarte mari (3 g), alungite, roşii-vişinii, cu
pulpă suculentă, uşor acidulată şi aromată. Se coc la început de iulie şi
coacerea se eşalonează pe o lună.
Latham, soi american, cultivat din 1957, cu tufe viguroase şi
compacte, tulpini erecte şi drajonare puternică. Inflorescenţele au 7 – 17 flori.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, rotunde, de culoare roşie-carmin, cu pulpă

244
suculentă, dulce-acrişoară, bună pentru masă, se coc începând din prima
decadă a lunii iulie.
Citria, soi românesc obţinut din hibridarea Cayuga x Orss seedling şi
omologat în 1996. Tufele sunt viguroase, tulpini erecte cu vârful arcuit, fără
ghimpi pe tulpină. Fructele sunt mijlocii spre mari (2,5g), sfero-conice de
culoare galben-portocalie, lucioasă la coacere, pulpă foarte gustoasă. Se
maturează de la începutul lunii iulie.
Star, soi românesc, creat la ICDP Piteşti Mărăcineni în anul 2000, cu
tufa mijlocie ca vigoare, port erect, rezistentă la aplecare sub greutatea
rodului, bună drajonare, autofertil, cu 14 – 16 flori într-o inflorescenţă.
Fructul este de mărime medie (2,5 – 2,8 g), conic, roşu-aprins la coacerea
care începe la sfârşitul lunii iunie şi se eşalonează pe o lună.
În afară de soiurile prezentate se mai recomandă pentru cultură şi alte
soiuri valoroase de zmeur cum sunt: Cayuga, Englezesc A, Malling exploit,
Newburg.
Soiuri de mur
Cele mai multe soiuri de mur sunt cele americane: Comanchee,
Wilson early Darow, Darow, soiuri fără ghimpi şi Thornfree, Thornless
evergreen, Smoothstem, Loganberry, soiuri cu ghimpi, care au pătruns şi la
noi în cultură. Primul soi românesc de mur cu ghimpi este soiul Felix.
Darrow, soi ameican introdus la noi din 1993, cu tufe viguroase, cu
tulpini erecte şi lăstari lungi care trebuie scurtaţi primăvara. Nu necesită
susţinere. Fructele sunt mijlocii ca mărime (4,5 – 5,0 g), conice, negre
lucioase, atrăgătoare, cu pulpa tare, dulce acrişoară, gustoasă. Se coc
începând din mijlocul lunii iulie şi coacerea se eşalonează pe 3 – 4
săptămâni.
Thornfree, soi american introdus în cultură la noi din 1978 când s-au
înfiinţat în România primele plantaţii comerciale de mur. Tufele sunt
viguroase, cu tulpini mai lungi decât la alte soiuri, creştere târâtoare
necesitând susţinere pe spalier. Intră pe rod la 2 – 3 ani de la plantare, precoce
şi productiv. Fructele sunt mari (6g), conic-alungite, negre- strălucitor, gust
acrişor, aromat şi suc intens colorat. Se coc la mijlocul lunii august şi
coacerea se eşalonează până în octombrie.
Felix, soi românesc obţinut la Fălticeni în 2001, cu tufe viguroase,
port erect, ghimpi mijlocii şi creşteri anuale medii. Drajonează slab, rezistent
la ger şi la boli, productiv. Fructele sunt mijlocii, negre, lucioase, echilibrate
la gust. Se coc de la început de august şi coacerea se eşalonează pe o lună.

14.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Zmeurul este un arbust ce poate creşte până la 1,8 – 2,0 m înălţime, cu
un sistem radicular bine ramificat în sol care are muguri adventivi ce dau
naştere drajonilor. Tufa este alcătuită din mai multe tulpini de vârste diferite

245
pe ramificaţiile cărora se află flori hermafrodite, autofertile. Fructele
zmeurului sunt polidrupe de culoare roşie sau gălbuie, care la coacere se
desprind uşor de pe receptacul. Zmeurul înfloreşte în două etape mai
distincte: mai-iunie şi august-septembrie la soiurile cu pronunţat caracter
remontant. Capacitatea de producţie este de 5 – 10 t/ha în funcţie de soi şi de
condiţiile tehnologice aplicate.
Mugurii de rod diferenţiază din luna septembrie şi se prelungeşte până
la înfloritul anului următor. Înmulţirea se face prin drajoni, sau prin culturi de
meristeme în condiţii controlate.
Murul, este tot un arbust, cu tulpini mai groase, mai robuste decât ale
zmeurului, cu creştere erectă sau târâtoare, în funcţie de soi. Mugurii
adventivi de pe rădăcini asigură refacerea tufei în fiecare an. Ramurile
(lăstarii) murului pot ajunge la lungimi de 2 – 3 m, au sau nu au ghimpi, tot în
funcţie de soi. Mugurii floriferi cresc axilar şi se găsesc pe tulpinile anuale,
florile sunt hermafrodite şi se deschid pe vârfurile ramurilor laterale crescute
în anul precedent. Fructele sunt polidrupe de culoare neagră-lucioasă sau
mată, iar sămânţa este monospermă. Murul înfloreşte din luna mai până în
august, iar fructele îşi eşalonează coacerea din iulie până în septembrie. Toate
soiurile de mur sunt autofertile şi pot realiza o producţie de 10 – 14 t/ha.
Înmulţirea se face prin marcotaj, drajoni sau butaşi, dar şi prin culturi de
meristeme.
14.3.6. Particularităţi ecologice
Zmeurul, fiind o plantă de altitudini destul de mari, are cerinţe
moderate faţă de temperatură. Arşiţele puternice din vară, însoţite şi de
insuficienţa apei în sol şi în aer, îi sunt dăunătoare; de aceea în zonele
predispuse la astfel de evenimente climatice trebuie să se planteze în condiţii
de semiumbră şi obligatoriu irigat. Producţiile cele mai bune se obţin totuşi
când este cultivat în lumină directă şi cu o tehnologie adecvată de cultură.
Fructele lui sunt mai gustoase şi mai aromate dacă este cultivat în zona
dealurilor mici şi mijlocii decât la câmpie. Dacă lemnul său este bine copt, nu
este afectat de gerurile puternice.
Având un sistem radicular relativ superficial, suportă greu stresul
hidric. Îi sunt necesare irigări dese cu doze mici de apă care să menţină o
umiditate corespunzătoare în stratul superficial al solului unde are distribuită
marea masă a rădăcinilor. Zonele cu precipitaţii anuale de peste 700 – 800
mm sunt cele mai indicate pentru cultura zmeurului. Nu suportă excesul
temporar de umiditate al solului (băltiri). Se poate cultiva şi pe soluri mai
grele dar destul de aerate, menţinute prin lucrări mecanice superficiale
repetate. Preferă însă solurile mijlocii, cu fertilitate naturală bună, cu reacţie
slab acidă (pH de 5,6 – 6,8 ).
Murul, fiind o specie de origine mai sudică decât zmeurul, are cerinţe
mai mari faţă de lumină şi căldură, putând fi cultivat cu succes în zonele de

246
câmpie sau de dealuri joase. Lumina directă, asociată chiar cu temperaturi
destul de ridicate, nu-i dăunează murului. Sistemul radicular al murului este
mai adânc şi mai bine ancorat în sol decât cel al zmeurului, conferindu-i
rezistenţă sporită la stresul hidric. Rezistenţa la ger este diferită în funcţie de
soi şi de provenienţa acestuia, dar majoritatea soiurilor americane cultivate la
noi sunt sensibile la ger. Faţă de fertilitatea solului, murul nu este pretenţios,
crescând chiar şi pe soluri sărace. Asta nu înseamnă că trebuie neglijată total
fertilizarea. Murul creşte bine de- a lungul văilor râurilor, pe soluri uşoare,
subţiri, dar bine drenate şi destul de umede. Pe solurile deosebit de profunde
şi fertile creşte prea abundent în detrimentul fructificării.

14.3 7. Boli şi dăunători ai zmeurului şi murului

Bolile şi dăunătorii murului şi zmeurului sunt relativ reduse
comparativ cu ale altor specii. Zmeurul este atacat mai frecvent de virusuri,
bacterioze, ciuperci, afide, acarieni, sau de molie, iar murul poate căpăta
făinare, putregai cenuşiu, afide, acarieni, molie. Programul orientativ de
tratamente fitosanitare recomandate este prezentat în tabelul 14.3.

Tabelul 14.3. Tratamente chimice recomandate pentru plantaţiile de zmeur şi mur

(după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratamentul/fe Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

nofaza
1. Repaus P.din San Jose, ouă de afide, Oleoekalux 1,5 %, sau Polisulfură
vegetativ acarieni. de bariu 6 %
2. La început de Pătarea brună şi albă a Fungicid: Alcupral 0,3 %, sau
înfrunzire frunzelor , afide. Zeamă bordeleză 0,5 % şi
Insecticid: Sintox 0,2 %, sau
Sinoratox 0,1 %.
3. La formarea Făinare, pătare frunze, Fungicid: Tiuram 0,4 % ,sau Ziram
inflorescenţelor. gărgăriţa şi molia + metoben 0,1 % şi Insecticid:
zmeurului. Thiodan 0,2 % ,sau Sintox 0,2 %.
4. La începutul Putregaiul fructelor, pătarea Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau
înfloritului frunzelor, făinare, molie Ronilan 0,1 %, + Metoben 0,1 %
şi Insecticid: Decis 0,03 %.
5. La scuturarea Putregaiul fructelor, pătarea Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau
petalelor frunzelor, făinare, molie Ronilan 0,1 %, + Metoben 0,1 %
şi Insecticid: Decis 0,03 %, sau
Fastac 0,08 %.
6. La încetarea Putregaiul fructelor, pătarea Fungicid: Rovral 0,1 %, sau
creşterii fructelor frunzelor, făinare, rugină. Ronilan 0,1 %, + Tilt 0,02 %, sau
Anvil 0,04 %.

14.3.8. Particularităţi tehnologice

247
 Plantarea zmeurului se face cu material săditor reprezentat de drajoni,
în special obţinuţi în pepiniere de specialitate, dar şi obţinuţi prin culturi de
meristeme. Se pot folosi la plantare şi drajoni care apar în plantaţiile de
producţie. Plantarea se face toamna, după intrarea în repaus vegetativ, sau
primăvara, în teren pregătit anterior după regulile folosite şi la alte specii
pomicole (fertilizare de bază, arătură adâncă, erbicidare, discuire de nivelare
şi mărunţire a solului). Plantarea murului se recomandă să se facă numai
primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. Drajonii pentru plantare
trebuie să aibă o tulpină de 50 – 70 cm şi 6 – 10 rădăcini. Tulpinile se
scurtează la 20 – 25 cm, iar rădăcinile se fasonează scurt (5 – 6 cm) şi se
mocirlesc. Distanţele de plantare recomandate pentru zmeur sunt de 1,8 – 2,5
m/0,5 – 0,7 m, iar pentru mur 1,8 – 3,5 m/ 1 – 2 m. După plantare, plăntuţele
se udă individual, sau pe toată suprafaţa terenului pentru a asigura un procent
ridicat de prindere şi se muşuroiesc cu pământ afânat (fig. 14.7.).

Figura 14.7. Plantarea şi conducerea tufelor de zmeur şi mur în primii 2 ani (după
Mladin, 1992
Zmeurul şi murul se cultivă de obicei cu mijloace de susţinere a
tulpinilor fructifere pe spalier cu două sârme duble (la zmeur) şi cu o sârmă
pe trei etaje (la mur) (fig. 14.8.). Sunt şi câteva soiuri care nu necesită
susţinere, conducându-se sub formă de tufă. Tăierile la zmeur şi la mur
trebuie să ţină cont de principiul că o tulpină creşte în primul an de viaţă, iar
al doilea an rodeşte, după care se usucă, crescând alte tulpini (drajoni) din
muguri adventivi de pe rădăcini şi din zona coletului. La zmeurul
neremontant (majoritatea soiurilor cultivate la noi) o tulpină rodeşte o singură
dată, în anul doi de viaţă. La zmeurul remontant fiecare tulpină rodeşte de
două ori, eşalonat. La sfârşitul verii, după încheierea recoltatului zmeurii, se
taie de la suprafaţa solului toate tulpinile care au rodit, se adună şi se ard.
Lăstarii crescuţi în anul respectiv se răresc lăsându-se cei mai viguroşi (12 –
14 drajoni la 1ml. de gard fructifer) şi se dirijează printre sârmele spalierului,
urmând ca în primăvară, după ultimele îngheţuri, să se scurteze la 70 – 90 cm
în funcţie de vigoarea soiului şi de sistemul de susţinere a tufelor.

248
 a b

Figura 14.8. Conducerea zmeurului (a) şi murului (b) cu susţinere (după Mladin, 1992)
La mur, pe fiecare tulpină se lasă câte 2 – 3 creşteri laterale purtătoare
de rod care se taie la 20 – 30 cm lungime. După fructificare, se elimină (ca la
zmeur) tulpinile care au rodit şi lăstarii debili, lăsând câte 6 – 8 pe fiecare
tufă. La murul fără ghimpi este benefică ciupirea lăstarilor noi la 80 – 100 cm
lungime, pentru stimularea ramificării şi coacerea lemnului.
Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile de mur sau de zmeur se
axează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului ca ogor lucrat pe toată
suprafaţa, prin praşile superficiale repetate. După 2 – 3 ani de la plantare se
pot aplica şi erbicidări pre şi postemergente care înlocuiesc parţial sau total
lucrările mecanice, iar pe intervalul dintre rânduri solul se poate înierba. Sub
rândurile de plante solul se menţine ca ogor lucrat sau se mulceşte cu material
vegetal.
Privitor la fertilizare, este bine să ţină seama de faptul că aceste specii
consumă destul de mult potasiu şi fosfor, în special după intrarea pe rod. În
general sunt plante mai puţin pretenţioase la fertilitatea solului, în comparaţie
cu alte specii, dar fertilizările suplimentare aplicate în doze mici şi repetate
(îngrăşăminte foliare şi/sau fertirigări) pe lângă fertilizările anuale la sol, aduc
sporuri semnificative în calitatea şi cantitatea producţiei de fructe.
Speciile de arbuşti fructiferi necesită, în general, un sol bine umezit pe
toată perioada de vegetaţie, dar mai ales în prima parte a acesteia, de la
înflorit şi până la coacerea fructelor. Normele de irigare trebuie să se aplice
destul de des şi cu cantităţi mici de apă, având în vedere sistemul radicular
mai puţin profund.
Suportă greu deficitul de umiditate din sol care dacă este prelungit,
recolta de fructe poate fi compromisă total, iar plantele se debilitează. Nu se
recomandă udări către sfârşitul perioadei de vegetaţie care pot prelungi
creşterile vegetative şi scăderea rezistenţei la ger.

14.3.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea zmeurei se eşalonează pe o perioadă, cuprinsă de regulă
între sfârşitul lunii iunie şi sfârşitul lunii iulie pentru soiurile neremontante,
iar la soiurile remontante se pot recolta fructe până în septembrie. Momentul
culesului este la coacerea deplină a fructelor, care se realizează eşalonat pe
inflorescenţă, de la bază către vârful acesteia. Fructele sunt deosebit de
perisabile, recoltându-se cu mare atenţie să nu se zdrobească şi se aşează în

249
ambalaje mici de câteva sute de grame, ambalaje în care fructele rămân până
la vânzare. Se pot păstra 5 – 6 zile în condiţii de frig (1 - 2ºC).
Murele se recoltează manual şi eşalonat pe măsură ce se maturează,
căpătând culoarea neagră şi slăbind consistenţa pulpei. Perioada de recoltare a
murelor începe din luna august şi se termină în octombrie. Şi murele sunt
fructe perisabile, recoltându-se cu atenţie în ambalaje mici şi valorificate cât
mai repede pe piaţă. Fructele destinate prelucrărilor industriale se pot congela
păstrându-se astfel o perioadă mai mare de timp.

14.4. CULTURA AFINULUI

14.4.1. Originea şi arealul de cultură

Afinul este un arbust care creşte spontan în zonele alpine şi subalpine
din emisfera nordică, între paralelele de 40º şi 70º, ocupând suprafeţe întinse
în Europa, Asia şi America. După anul 1890 afinul a fost luat în cultură când
s-a reuşit ameliorarea şi înmulţirea unor soiuri în America de Nord, apoi din
1930 a fost introdus în cultură şi în Europa. Dintre ţările mari cultivatoare de
afin sunt SUA (Statele: Indiana, Michigan, Carolina de Nord, Oregon),
Canada, Germania, Anglia, Austria, Elveţia, Polonia, Irlanda, Danemarca,
Suedia, Italia, Franţa.
14.4.2. Importanţa culturii afinului
Afinele sunt fructe foarte apreciate pentru consumul în stare proaspătă
şi pentru prepararea unor produse cu rol dietetic, terapeutic şi hrănitor: suc,
dulceaţă, sirop, marmeladă, jeleu, afinată, lichior, etc. Afinele conţin între
7,14 şi 15,1 % zaharuri, 0,30 – 0,50 % substanţe pectice, săruri minerale de
K, Ca, Mg, Fe, P, Cl, S, Mn, 14 –47 mg % vitamina C, 8 mg % vitamina A.
Sucul de afine poate fi folosit la colorarea unor băuturi şi pentru
mărirea acidităţii acestora. Fructele de afin sunt indicate în combaterea
anemiilor, bolilor intestinale şi disfuncţiilor biliare. Ceaiurile din frunze de
afin sunt recomandate în afecţiuni gastrice şi diabet. Datorită gustului lor
deosebit, afinele sunt fructe cerute oricând pe piaţă, unde se pot vinde la un
preţ foarte profitabil.

14.4.3. Cultura afinului în România

În ţara noastră prima colecţie de afin a fost înfiinţată la baza de
cercetare de la Bilceşti-Argeş (Bădescu, 1967) a Institutului Pomicol Piteşti,
cu câteva soiuri americane: Ivanhoe, Pionier, Atlantic, Blueray, Coville,
Rubel, Burlington. Această bază de cercetare mai există şi astăzi sub aceleaşi
auspicii. O colecţie destul de valoroasă cu mai multe soiuri de afin există
actual la Institutul de Cercetare - Dezvoltare Piteşti-Mărăcineni, unde se
testează, se ameliorează şi se înmulţesc soiuri de afin pentru extinderea în
cultură în România a acestei specii deosebit de valoroase, care are condiţii

250
foarte bune de creştere în multe zone colinare ale ţării. În prezent, afinul de
cultură există în România pe circa 300 ha, în judeţul Maramureş, Argeş,
Suceava, Sibiu, Cluj.

14.4.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri)

Afinul face parte din familia Ericaceae, genul Vaccinium, cu peste
200 de specii. La noi există spontan, în zonele colinare premontane două
specii de afin; afinul brumăriu (V. Uliginosum) şi afinul negru (V. Mirtyllus).
Ele cresc sub formă de tufă scundă (20 – 50 cm), mai rar până la 80 cm, cu
tulpini aproape târâtoare şi fructe mici.
Soiurile de afin de cultură cu fructul mare îşi au originea în trei specii
americane; V. Corymbosum, V. Lamarcki şi V. Angustifolia.
Sortimentul recomandat pentru cultura afinului în România cuprinde
soiurile: Blueray, Coville, Ivanhoe, , Berkley, Weymouth, Pemberton (soiuri
americane); Delicia, Simultan, Azur, Safir, Compact, Augusta, Elita (soiuri
româneşti); Herma 1 (soi german). Câteva caractere biologice ale unora
dintre aceste soiuri se vor prezenta în continuare.
Pemberton, soi introdus la noi în 1968, este unul dintre cele mai
viguroase soiuri, cu tufe cu creştere erectă şi foarte productive (8 – 10 t/ha).
Fructele sunt mijlocii ca mărime (2 g), de culoare albastră-închis, cu puţină
pruină, pulpă fermă, puţin aromată, bune pentru consum. Se coc timpuriu (a
doua decadă a lunii iunie).
Herma, soi existent la noi din 1967, de vigoare mare, tufe erecte,
foarte productive, cu fructe de mărime medie (2 g), albastre-închis, pulpă
fermă şi gust bun, puţin aromat. Se coc la mijloc de sezon, la jumătatea lunii
iulie.
Bluerey, soi viguros, cu tufe erecte şi răsfirate, productive (7 – 9 t/ha
), cu fructe mari (2,5 g), grupate în ciorchini compacţi, cu multă pruină,
turtite, cu gust bun, aromat. Se coc la mijlocul sezonului.
Coville, soi introdus la noi din 1967, cu tufe viguroase, larg răsfirate,
productive. Fructele sunt foarte mari (2,5 – 2,7 g), dispuse în ciorchini lacşi,
cu multă pruină, gust dulce acrişor aromat. Se coc târziu (la început de
august).
Delicia, soi obţinut din polenizarea liberă a soiului Patriot, în anul
2001. Tufele sunt de talie mică, productive, rezistente la ger, cu fructe mari,
cu pulpa fermă, dulce, uşor acidulată şi aromată. Se coc între 10 şi 20 iulie,
iar coacerea se eşalonează pe aproape o lună.
Azur, obţinut din polenizarea liberă a soiului Spartan, în 2002.
Plantele sunt de vigoare mijlocie, cu port semi-erect, răsfirat, autofertile, intră
pe rod în anul trei după plantare, necesită aciditate mai mare în sol (se cultivă
cu mulci din rumeguş în jurul plantelor). Fructele sunt mari, de culoare bleu-

251
deschis, cu pulpă dulce, uşor acidulată şi aromată. Se coc la jumătatea
sezonului.
Augusta, obţinut prin hibridare în 1999, are plante de vigoare mijlocie,
cu port semi-erect, răsfirat, autofertile. Fructele sunt mari, bune pentru
consum şi se coc în luna august.

14.4.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Afinul este un arbust înalt de 1 – 3, m în funcţie de specia din care a
provenit soiul, cu tulpina ramificată în mai multe braţe. Sistemul radicular se
dezvoltă în cea mai mare parte în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm
adâncime şi are o extindere orizontală de 0,8 – 1,2 m. Tulpina este fragilă în
primii ani, apoi capătă rezistenţă cu înaintarea în vârstă. Mugurii vegetativi se
formează către baza ramurilor anuale (bicelor), iar cei floriferi către vârful
acestora. Florile afinului sunt hermafrodite, autofertile şi se numesc raceme,
grupate în ciorchini de câte 8 – 15 flori ce se deschid eşalonat, de la baza spre
vârful ciorchinelui. Tot eşalonat se produce şi maturarea fructelor pe
ciorchine, creeind posibilitatea de a recolta fructe pe o perioadă de
aproximativ o lună. Fructele sunt bace sferic-turtite, cu diametrul de 1 – 3 cm,
colorate în albastru-închis strălucitor, brumate, cu o masă de 0,7 – 2,5 g/fruct
(fig. 14.9.).

Figura 14.9. Racem cu fructe de afin (după Mladin, 1992).

Capacitatea de producţie a afinului este de 6 – 9 t/ha, iar intrarea pe

rod se produce la 2 – 3 ani de la plantare. Mugurii de rod pornesc în vegetaţie
înaintea celor vegetativi. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor
se realizează după încetarea creşterilor laterale şi durează până în septembrie.
Intrarea afinului în repaus se produce aproximativ în acelaşi timp cu celelalte
specii pomicole şi este precedată de colorarea frunzelor în roşu-bordo. O
cultură de afin poate trăi şi produce rentabil peste 30 de ani, cu tăieri de
regenerare a tufelor după 15 – 20 de ani de la plantare.

252
 14.4.6. Particularităţi ecologice
Afinul este o specie de climă răcoroasă şi umedă. Deşi suportă
semiumbra, afinul dă cele mai bune rezultate când primeşte direct lumina
solară. Zonele dealurilor înalte, premontane, cu altitudini de 600 – 900 m sunt
cele mai bune pentru cultura afinului. Cerinţele maxime faţă de lumină sunt
în perioada înfloritului, legării şi maturării fructelor.
Arealul de cultură a afinului este limitat şi de existenţa unor soluri
acide, cu pH de 4,0 – 5,5, bine drenate, chiar mai sărace în elemente nutritive,
fără exces de umiditate, cu un conţinut redus de argilă.
În ceea ce priveşte regimul termic, afinul de cultură asigură producţii
ridicate de fructe în zonele în care temperatura medie anuală a aerului este
cuprinsă între 7,8 şi 9,5ºC, iar în timpul vegetaţiei între 15 şi 18ºC. Rezistenţa
la ger este destul de ridicată, putând suporta fără probleme temperaturi de –
25ºC. Brumele târzii nu afectează de regulă afinul deoarece înfloritul are loc
în luna mai, când frecvenţa îngheţurilor este extrem de redusă.

14.4.7. Boli şi dăunători ai afinului

În culturile de afin din ţara noastră, bolile sau dăunătorii se manifestă
mai puţin. Unele pagube sunt aduse de arsura bacteriană (Phomopsis
speciae), sau de cancerul ramurilor (Fusicocum speciae). Acestea se combat
preventiv prin aplicarea unor tehnologii corespunzătoare de cultură,
înlăturarea şi arderea ramurilor (tulpinilor) uscate, iar combaterea se face prin
tratamente cu produse fungicide.

14.4.8. Particularităţi tehnologice

Afinul se poate înmulţi prin butăşire în verde (cu butaşi recoltaţi după
primul val de creştere vegetativă) sau în uscat (cu butaşi recoltaţi imediat
după intrarea în repaus vegetativ) şi prin despărţirea tufelor în perioada de
repaus vegetativ.
După alegerea şi pregătirea terenului în vederea plantării conform
regulilor amintite şi la tehnologia altor specii pomicole, plantarea se
recomandă să se facă toamna sau primăvara (în zonele cu ierni foarte aspre).
Butaşii înrădăcinaţi în vârstă de 1 sau 2 ani se plantează la distanţe de 3- 4 m
între rânduri şi 1 – 2 m între plante pe rând, în funcţie de vigoarea soiului
respectiv. În cazul plantărilor restrânse, în grădini individuale, se poate planta
şi la distanţe mai mici. Atunci când pH-ul natural al solului nu este
corespunzător se administrează la groapa de plantare turbă acidă sau rumeguş
de răşinoase. În plantaţii comerciale se recomandă plantarea în aceeaşi
parcelă a 2 – 3 soiuri pentru sporirea productivităţii şi eşalonarea coacerii
fructelor pe o perioadă mai lungă de timp.
Întreţinerea solului în plantaţiile tinere se recomandă să se facă prin
menţinerea unui ogor lucrat pe toată suprafaţa. Lucrările mecanice se aplică

253
periodic, la mică adâncime pentru a nu deranja sistemul radicular mai puţin
adânc în primii ani de la plantare. Se pot planta (semăna) intercalat şi unele
culturi anuale de talie mică. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rânduri şi menţinerea solului de sub rândurile de plante ca
ogor lucrat sau erbicidat şi mulcit cu rumeguş de răşinoase, simplu sau
compostat cu turbă acidă, în strat de 6- 8 cm.
Irigarea se aplică atunci când umiditatea solului pe adâncimea de
pătrundere a rădăcinilor scade sub 60 – 70 % din CC a solului respectiv. Se
recomandă irigarea localizată care poate administra doze mici de apă asociate
cu fertirigare cu macro şi microelemente solubile.
Tăierile de formare şi de fructificare trebuie să ţină seama de faptul că
pe tufe este bine să se afle permanent tulpini de vârste diferite. Cele mai
productive sunt tulpinile între 2 şi 5 ani, deoarece pe acestea se formează mai
multe ramuri purtătoare de rod. În primii trei ani se fac puţine tăieri, tufele
formându-se de regulă singure. Dintre tulpinile apărute în jurul coletului se
lasă în fiecare an câte 3 – 4 din cele mai viguroase şi mai verticale. În fiecare
an se elimină tulpinile îmbătrânite sau slab productive, fiind înlocuite cu
altele tinere. Se îndepărtează de pe tufă tulpinile anuale atârnânde, culcate pe
sol, sau prea dese, iar ramurile cu rod se scurtează la 4 – 6 muguri. Tăierile de
regenerare se aplică atunci când tufele intră în declin de creştere şi
fructificare. Regenerarea se asociază cu o fertilizare mai consistentă la sol.

14.4.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea afinelor se face în cea mai mare parte manual şi eşalonat,
pe măsură ce fructele din ciorchini se maturează. Recoltarea se poate face şi
mecanizat (pentru valorificare la industrie), cu vibratoare speciale, când 70 –
80 % din fructe sunt maturate şi se repetă de 2 – 4 ori, odată cu maturarea
altei serii de fructe. Cea mai mare parte din fructele afinului se consumă în
stare proaspătă. Afinele se pot păstra 1 – 3 luni în condiţii de frig, la 6 – 8ºC
şi depozitate în spaţii frigorifice cu temperatură constantă. Ca şi alte fructe,
afinele se pot usca (deshidrata) în cuptoare speciale şi apoi se pot valorifica
superior în extra-sezon. Afinele fac parte din fructele care se vând foarte
bine, atât pe piaţa internă cât şi la export în condiţii extrem de avantajoase şi
în orice cantitate.

14.5. CULTURA CĂTINEI ALBE

14.5.1 Originea şi arealul de cultură

Cătina albă este originară din Asia Centrală, unde se găseşte şi în

prezent pe suprafeţe extinse în stare spontană. Tot spontan, cătina poate fi
întâlnită şi în Europa (Rusia, Ucraina, sudul Angliei, nordul Spaniei, sudul

254
Franţei, Germania, Austria, Cehia, Ungaria, sudul Poloniei, România), dar pe
suprafeţe mult mai restrânse. Actual, cătina albă se poate găsi şi cultivată, dar
pe suprafeţe restrânse comparativ cu alte specii de cultură, cam tot în aceleaşi
areale.

14.5.2. Importanţa culturii

Deşi fructele cătinei au fost folosite de oameni din timpuri străvechi

pentru diferite tratamente naturale, această specie a fost luată în cultură în
ultimii ani.
Cătina albă este o specie deosebit de valoroasă pentru industria
farmaceutică, alimentară, în silvicultură şi ca plantă ornamentală. Fructele
cătinei au o compoziţie chimică bogată. Acestea conţin peste 200 mg %
vitamina C, 6,7mg % vitamina A, 10 mg % vitamina E, alte vitamine (K, P,
F, B2), 41g/l acid malic, 12g/l acid citric, grăsimi (uleiuri), săruri minerale de
Ca, P, K, Mg, Fe, peste 15 % zaharuri, 1,5 % proteine. Cantitatea de 100 g de
fruct conţine 100 calorii. Se consideră că fructele de cătină reprezintă o sursă
importantă de vitamine şi săruri minerale cu rol în ameliorarea bolilor
nervoase, digestive, hepatice, renale, pentru diferite leziuni (răni, arsuri)
Uleiul de cătină ajută la regenerarea ţesuturilor nervoase, întinereşte ţesutul
epitelial fiind indicat în compoziţia multor produse cosmetice. Fructele de
cătină se pot consuma şi în stare proaspătă, sau la prepararea de siropuri,
gemuri, uleiuri, ceaiuri, fructe uscate.

14.5.3. Cultura cătinei albe în România

Existenţa spontană a cătinei pe teritoriul ţării noastre, în zona

Subcarpatică a Munteniei şi Moldovei, în Dobrogea, sau pe văile unor râuri
ca Argeşul, Siretul, Oltul, Bistriţa, ne demonstrează favorabilitatea culturii
acestei specii în zonele respective, dar nu numai. Cătina a fost luată în studiu
la ICDP Piteşti-Mărăcineni, la USAMV Bucureşti, la USAMV Iaşi. Primele
selecţii valoroase de cătină au fost luate în studiu la începutul anilor '80,
înfiinţându-se plantaţii restrânse la Iaşi, Bacău, Tulcea, Argeş, Vrancea,
Buzău. Aceste mici colecţii împreună cu biotipurile valoroase existente în
flora spontană reprezintă o bază genetică de ameliorare a acestei specii care
trebuie extinsă în cultură în România. În prezent, nu se poate vorbi despre o
producţie de fructe de cătină de cultură pe teritoriul ţării noastre; în cea mai
mare parte cătina fiind recoltată din flora spontană. În ultimii ani însă, se
conturează o orientare spre cultura cătinei a multor producătorii particulari,
care solicită destul de mult material săditor necesar înfiinţării plantaţiilor de
cătină.
14.5.4. Particularităţi biologice

255
 Cătina albă face parte din familia Eleagnaceae, cu specia Hippophae
rhamnoides (cătina albă, cătina roşie, sau cătina ghimpoasă), care cuprinde:
H.R. Subspecia eurrhamnoides, întâlnită în Europa
H.R. Subspecia thibetana, de talie mai mică
H.R. Subspecia salicifolia, întâlnită pe versanţii sudici din Himalaia.
În România s-a identificat în flora spontană biotipul Carpatica. În
funcţie de mărimea fructelor s-au identificat două tipuri de cătină: unul cu
fructe mai mari (major) şi altul cu fructe mai mici (minor). Aceste subspecii
reprezintă materialul biologic de creare şi ameliorare a soiurilor de cătină de
cultură.Pentru cultura cătinei în România s-au selecţionat biotipuri valoroase,
de vigoare medie, productive, cu fructe mai mari, cu un conţinut ridicat de
vitamine şi minerale, care să se recolteze mai uşor şi să aibă mai puţini spini.
În continuare sunt prezentate câteva selecţii de cătină realizate la Piteşti-
Mărăcineni.
Moldova, este un soi selecţionat în 1984, care prezintă plante
viguroase, cu creştere erectă, cu lăstari cu spini lungi. Fructifică pe lăstari
mijlocii şi lungi, intră pe rod din anul 2, iar din anul 3 produce 7 – 10
kg/plantă. Fructele sunt mari (0,5 g), ovale, de culoare portocalie şi se menţin
pe plantă chiar şi peste iarnă dacă nu sunt culese. Se coc de la începutul lunii
octombrie.
Delta 1, este o selecţie obţinută din biotipurile locale ale Deltei
Dunării. Plantele sunt viguroase, cu formaţiuni fructifere mijlocii şi scurte.
Produce 4 – 6 kg/plantă din anul 3 de la plantare. Fructele sunt foarte mari
pentru această specie (5 – 6 g), sferice, portocalii, cu peduncul lung, putându-
se recolta mai uşor cu mâna. Se coc în octombrie.
Delta 2, este tot o selecţie obţinută din plantele spontane de cătină
crescute în Deltă, cu plante de vigoare medie, productive, cu lăstari cu ghimpi
moi. Fructele sunt mijlocii ca mărime (3 – 4g), oval-alungite, portocalii şi se
coc din septembrie.

14.5.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Cătina albă este un arbust ţepos cu înălţimea de 1,5 – 3,5 m, care are
un sistem radicular foarte bine dezvoltat, ce poate creşte în lungime până la
10 – 15 m, drajonează puternic, reuşind astfel să se extindă repede pe
suprafeţe mari şi formează nodozităţi sferice în care se fixează azotul din sol.
Tulpina este ramificată, potrivit de deasă şi prevăzută cu ţepi riguroşi.
Frunzele sunt asemănătoare celor de salcie, lanceolate şi tomentoase, iar
florile sunt unisexuat dioice, existând plante femele (care rodesc) şi plante
mascule (care nu rodesc). Înflorirea cătinei are loc la sfârşit de martie sau
început de aprilie. Fructele se numesc bace şi sunt sferice, de 6 – 8 mm în

256
diametru, cu masa de 0,5g în medie, suculente, portocalii şi cu câte o sămânţă
de 3 mm în interior.(fig. 14.10.) Se coc de regulă în octombrie.

a b
Figura 14.10. Ramură cu fructe (a) şi pom de cătină (b) După Mladin, 1992
14.5.5. Particularităţi ecologice

Cătina este o specie pretenţioasă la lumină, necesitând lumina directă

pentru a fructifica bine, abundent; semiumbra poate provoca slaba vegetaţie şi
chiar pieirea plantelor. Faţă de temperatură este puţin pretenţioasă, rezistând
foarte bine iarna la geruri de peste – 35ºC, iar vara poate suporta temperaturi
de peste 40ºC.
Se adaptează uşor la diverse tipuri de sol, putând ocupa terenuri pe
care alte specii nu le pot suporta. Preferă însă solurile cu textură medie, brune
sau aluviale, bine aerisite, potrivit de umede, cu expoziţii sudice sau sud-
estice.

14.5.6. Boli şi dăunători ai cătinei

Până în prezent nu se cunosc boli sau dăunători care să afecteze în
mod evident cultura de cătină. În concluzie, nu sunt necesare tratamente
fitosanitare.

14.5.7. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea cătinei se face prin drajoni sau butaşi lemnificaţi care se
fortifică în pepiniere 1 sau 2 ani. Plantele înmulţite prin seminţe nu rodesc
corespunzător, acestea fiind utile numai ca specii silvice, sau decorative.
Plantarea se face primăvara sau toamna în teren pregătit anterior la
distanţe de 3 – 4 m /1,5 – 3 m, în funcţie de vigoarea soiului respectiv şi de
forma de conducere (tufă sau pom). Trebuie avut în vedere, ca la plantare să
se asigure existenţa în aceeaşi parcelă a plantelor femele şi mascule, fără de
care nu se poate realiza polenizarea şi nu vor exista fructe. Se recomandă ca
proporţia între plantele femele şi plantele mascule să fie de 5 la 1, sau 10 la 2.
Primele fructe apar după 2 – 3 ani de la plantare.
Întreţinerea solului în plantaţiile de cătină este asemănătoare cu cea
aplicată şi la alte culturi de arbuşti fructiferi. În primii ani după plantare se fac

257
fertilizări cu mai mult azot, apoi după intrarea pe rod este necesar mai mult
potasiu, fosfor şi microelemente, care se pot administra foliar sau prin
fertirigare. Irigarea se aplică numai în cazuri speciale de deficit acut de apă în
sol.
Conducerea tufelor se face sub formă aplatizată, cu sau fără trunchi.
Formarea tufelor presupune realizarea elementelor de schelet şi garnisirea
acestora cu semi-schelet de 15 – 20 cm lungime pe care se află formaţiunile
fructifere. Tăierile de rodire au rolul de a combate degarnisirea plantei şi
migrarea rodului spre periferie. Practic se limitează creşterea în înălţime a
plantelor, se scurtează semi-scheletul şi se răresc formaţiunile fructifere.
Tăierile se fac în perioada de repaus vegetativ, după recoltarea fructelor.
O plantaţie de cătină poate produce rentabil peste 20 de ani (10 – 12
kg/plantă), iar durata de viaţă şi productivitatea cresc atunci când condiţiile de
cultură sunt adecvate, plantele fiind viguroase şi conduse ca pomi.

14.5.8. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea fructelor de cătină reprezintă cea mai problematică lucrare
pentru că se realizează greoi, cu un randament scăzut. Colorarea fructelor se
realizează mai devreme, dar recoltarea se recomandă să se facă după luna
septembrie, atunci când fructele au acumulat maximum de substanţe nutritive,
vitamine, săruri minerale şi zaharuri. Recoltarea se poate face manual, bob cu
bob, cu un randament de 6 – 10kg/zi; recoltare prin tăiere a ramurilor cu
fructe, cu randament de 12 – 15 kg/zi; recoltare prin “pieptănare”, caz în care
randamentul creşte la 20 – 22 kg/zi, dar se pot zdrobi o parte din fructe.
Există şi posibilitatea recoltării cu vibratorul, recoltare precedată de stropirea
plantelor cu produse speciale care să uşureze desprinderea fructelor.
Fructele se pot consuma în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de
sirop, uleiuri, ceaiuri, fructe uscate, etc. După recoltare fructele de cătină se
pot păstra în condiţii de frig toată iarna. Fructele de cătină se pot vinde la
preţuri extrem de profitabile la export.

14.6. CULTURA SCORUŞULUI

14.6.1. Arealul şi importanţa culturii

Există două specii de scoruş: scoruşul negru (Aronia melanocarpa) şi
scoruşul roşu (Sorbus aucuparia). Scoruşul creşte spontan în zone cu condiţii
pedoclimatice destul de diverse rezistând în climatul temperat şi mai umed la
temperaturi de sub – 30ºC, până în zone secetoase şi mai calde. A fost
înmulţit mai mult ca plantă ornamentală în Europa Centrală. În cultură a fost
luat după anul 1950, iar la noi în ţară a fost introdus după anul 1986. Fructele
scoruşului sunt bogate în vitamina C (90 mg %), substanţe pectice, substanţe
tanoide, acizi organici, caroten. Importanţa economică constă mai mult în

258
conţinutul în antociani (substanţe colorante), ce se folosesc în industria
alimentară, în vinificaţie. Scoruşul conţine sorbitol, substanţă ce se
administrează bolnavilor de diabet.

14.6.2. Particularităţi biologice

Scoruşul este un arbust de 1,5 – 2 m înălţime (scoruşul negru), iar
scoruşul roşu poate fi tot un arbust sau un arbore înalt de peste 10 m. Scoruşul
înfloreşte în luna mai înaintea înfrunzirii, florile sunt hermafrodite,
autofertile, grupate într-o inflorescenţă numită corimb. Fructele sunt bace
grupate câte 14 – 18 într-un ciorchine, de culoare neagră respectiv roşie, de 7
– 10 mm diametru şi 1,0 – 1,5 g, cu câteva seminţe în interior (fig. 14.11.)

Figura 14.11. Ramură cu frunze şi fructe de scoruş

Ciclul anual al scoruşului negru este asemănător cu cel al coacăzului,

cu o longevitate de 15 – 20 de ani care se menţine prin tăieri de echilibrare pe
tufe a lemnului tânăr cu cel bătrân. Scoruşul roşu este mai longeviv, pomii
ajungând la vârste de peste 80 de ani, cu un diametru la trunchi de 25 – 30
cm.
Înmulţirea scoruşului negru se face prin butaşi lemnificaţi, lungi de 15
– 20 cm, recoltaţi toamna din tulpinile rămase de la recoltarea fructelor, sau
prin marcotaj. Scoruşul roşu se înmulţeşte prin altoire pe scoruş sălbatic în
perioada de vegetaţie (mai-iunie sau iulie-septembrie).
Soiuri de scoruş recomandate pentru cultură
Nero, soi de scoruş negru introdus la noi în cultură în 1991 din
Slovacia. Plantele (tufele) sunt viguroase, de 1,5 – 2 m înălţime, cu port erect.
Fructele sunt de 0,8 – 1,2 g, sferice, negre-violacei, grupate în ciorchini de 15
– 20 de bace. Pulpa fructelor este roşie-închis, se coace în august şi realizează
o producţie de 5 – 7 kg/tufă.

259
 Tâmpa, este o selecţie de scoruş roşu crescut în zona judeţului Braşov.
Această selecţie prezintă pomi altoiţi care fructifică în anul 3 de la plantare,
cu fructe sferice de 1 gram şi de culoare roşie-carmin, care se coc în
septembrie. Producţia de fructe este de 10 – 20 kg/pom şi descreşte cu
înaintarea în vârstă a pomilor.

14.6.3. Particularităţi ecologice

Scoruşul negru este o plantă rustică, putând fi cultivată pe o gamă
largă de soluri chiar slab fertile, puţin sărăturate sau slab acide. Având
rădăcinile destul de superficiale (10 – 40 cm adâncime), valorifică stratul
fertil de la suprafaţa solului, iar nivelul de precipitaţii cerut este de 600 – 800
mm pe an, putând suporta stresul hidric de scurtă durată. Este rezistent la ger
şi iubitor de lumină. Scoruşul roşu are o capacitate de adaptare deosebită la
factorii de mediu. Are un sistem radicular foarte bine dezvoltat, care rezistă
foarte bine la ger, la secetă, la diferite soluri, mulţumindu-se în general cu o
îngrijire redusă.

14.6.4. Particularităţi tehnologice

Plantarea se face de regulă toamna, după intrarea în repausul
vegetativ, în teren pregătit după regulile amintite la tehnologiile celorlalte
specii pomicole. Distanţele de plantare sunt de 2,5 – 3 m/1 – 1,5 m la scoruşul
negru, iar la scoruşul roşu distanţele sunt de 4 – 5 m/ 3 – 4 m. Lucrările de
întreţinere a solului sunt de asemenea asemănătoare cu cele aplicate la
celelalte specii de arbuşti fructiferi. Tăierile de întreţinere se efectuează
periodic pentru a menţine acel echilibru între lemnul tânăr şi cel bătrân pe
tufe (pomi) şi eliminarea ramurilor debile sau uscate.

14.6.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea scoruşelor se face manual la coacerea deplină care are loc
la începutul toamnei. Păstrarea fructelor până la consum sau prelucrare
industrială se face în spaţii adăpostite, fără condiţii speciale pentru un timp
mai scurt, iar pentru păstrare mai îndelungată fructele se păstrează în condiţii
de frig. Scoruşele negre se pot prelucra sub formă de gem, dulceaţă,
marmeladă, jeleu, lichior, suc concentrat pentru colorarea diferitelor băuturi.
Scoruşele roşii sunt destinate în totalitate prelucrărilor industriale sau
deshidratate.

14.7. CULTURA SOCULUI NEGRU

14 .7.1. Arealul şi importanţa culturii

Socul negru este un arbust ce se întâlneşte ca specie spontană în zona
climatului temperat la periferia pădurilor de câmpie şi de dealuri joase, dar

260
mai ales în apropierea văilor râurilor unde creşte ca plantă izolată sau în
grupuri mici. Este considerată plantă indicatoare pentru solurile bogate în
azot. Ca plantă medicinală este cunoscută şi folosită din antichitate. Fructele
de soc negru conţin peste 100 mg % vitamina C, săruri de Ca, Mg, P, Fe,
acizi organici şi substanţe colorante. Florile, frunzele şi scoarţa ce se cojeşte
foarte uşor, se deshidratează şi se folosesc în prepararea unor ceaiuri cu
acţiune terapeutică; diuretică, laxativă, calmantă, împotriva stărilor febrile.

14.7.2. Particularităţi biologice

Socul negru face parte din familia Caprifoliaceae, genul Sambucus,
cu specia Sambucus nigra, socul negru comun. Spontan, socul creşte ca
arbust cu mai multe tulpini care ating înălţimea de 3 – 4 m, dar şi ca pom, cu
o tulpină şi o coroană pendulă ce poate ajunge la 6 – 8 m înălţime. Rădăcina
este destul de superficială în sol, dar puternic ramificată. Frunzele socului au
frunze mari, imparipenat-compuse, florile sunt hermafrodite, autosterile,
grupate în umbele multiflore care se deschid la începutul lunii iunie
răspândind un miros discret şi plăcut. Fructele socului sunt mici drupe sferice
de 1 – 2 g, grupate în ciorchine umbeliform, suculente, cu gust acrişor-
dulceag, negre-lucioase la culoare. Fructele se coc la sfârşit de august (fig.
14.12.).

Figura 14.12. Ramură cu fructe de soc (după Mladin 1992)

Pentru cultura socului se recomandă câteva biotipuri locale
selecţionate, pentru productivitate şi calitate a fructelor cum sunt:
Nora, soi omologat la Vâlcea în 1984, cu tufe de vigoare mijlocie,
coroană larg-piramidală, este tolerantă la afide, productivă (8 – 10 kg/tufă),
cu fructe de 1,5 g, sferice, negre, cu suc intens colorat. Se coc la sfârşit de
august.

261
 Brădet, soi omologat la Piteşti- Mărăcineni în 1984, cu tufe mijlocii
ca vigoare, coroană globuloasă, tolerantă la afide. Fructele sunt destul de mari
(2 g), negre închis, fade la gust. Se coc la jumătatea lunii august.
Flora, soi provenit din zona Sucevei, omologat în 1993, cu tufe mici,
rezistente la ger şi tolerante la afide. Fructele sunt mari (2 g), intens colorate
în negru şi se coc în septembrie.

14.7.3. Particularităţi ecologice

Socul este o plantă rustică, puţin pretenţioasă la factorii de mediu.
Rezistă bine la gerurile iernii, dar şi la temperaturile ridicate din verile extrem
de călduroase. În zonele mai joase, vegetează bine pe terenurile aflate în
apropierea văilor râurilor, pe soluri aluvionare scurse şi rezistă la semiumbră.
În zonele mai înalte, preferă lumina directă şi locurile adăpostite de curenţii
reci, cu soluri mai profunde bogate în azot.

14.7.4. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea socului se face prin drajoni, butaşi, sau despărţirea tufelor.
Plantarea la locul definitiv se face toamna sau primăvara la distanţe de
4 – 5m/3 – 4 m, în funcţie de vigoarea soiului şi de forma de conducere a
tufelor. Plantele se pot conduce cu mai multe tulpini, sau cu o singură tulpină
scurtă. Se recomandă asocierea în cultură a mai multor soiuri sau biotipuri
pentru asigurarea polenizării şi formării fructelor.
Lucrările de întreţinere a culturii de soc sunt asemănătoare celor
aplicate la cultura celorlalte specii de arbuşti fructiferi. Cel mai des întâlnit
dăunător al culturii de soc îl reprezintă afidele, care se combat prin stropiri cu
insecticide-aficide. O cultură de soc trăieşte 12 – 15 ani, după care apare
fenomenul declinului, iar plantele trebuie regenerate prin tăieri din zona
coletului.

14.7.5. Recoltarea şi valorificarea florilor şi fructelor

Recoltarea inflorescenţelor de soc se face manual în perioada înfloririi
depline, apoi acestea se usucă la soare şi se păstrează în saci sau pungi de
hârtie (nu de plastic), în locuri uscate, aerisite şi adăpostite de unde se
folosesc până la recolta anului următor.
Recoltarea fructelor se face tot manual, să nu se zdrobească bacele, se
aşează în lădiţe de capacitate mică şi se păstrează la temperaturi de 4 – 8ºC
până la prelucrare de sucuri, vin, nectar, distilat, coloranţi alimentari, ceaiuri,
etc.

14.6. CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU PETALE

14.8.1. Arealul şi importanţa culturii

262
 Trandafirul cultivat în special pentru petalele florilor sale este un
arbust care creşte spontan în climatul temperat, atât în zonele de câmpie cât şi
în zonele premontane. Cultivarea acestei specii s-a extins în ultimii ani în
lume datorită dezvoltării procesării industriale a petalelor sale deosebit de
parfumate din care se extrag esenţe, parfumuri, se prepară siropuri, gemuri,
şerbet, dulceţuri deosebit de aromate şi parfumate. Pe lângă acestea,
trandafirul pentru petale este şi o plantă ornamentală care face parte din
vegetaţia parcurilor şi grădinilor publice.

14.8.2.Particularităţi biologice
Cele două specii din care se selecţionează soiurile de trandafir pentru
petale sunt: Rosa damascena şi Rosa centifolia, specii care fac parte din
familia Rosaceae. Trandafirul pentru petale este un arbust de 0,5 – 1,5 m
înălţime, cu un sistem radicular bine ramificat în sol şi cu tulpini prevăzute cu
ghimpi deşi şi mici pe toată lungimea lor. Florile se formează în vârfurile
lăstarilor anuali şi pot fi solitare, sau grupate câte 3 – 5, cu corola formată din
multe petale (30 – 100) de culoare roz-roşiatică. (fig. 14.13.).

Figura 14. 13. Plantă de trandafir pentru petale (după Mladin, 1992)
Înflorirea se face eşalonat din iunie până în septembrie. Fructele sunt
aproape sferice, de 1 – 3 cm diametru, de culoare roşie-rubinie, puţin
cărnoase şi care au în interior seminţele.
Durata de folosire eficientă a tufelor de trandafir pentru petale este de
10 – 15 ani, dar prin tăieri corecte de regenerare permanentă şi îngrijire a
solului, se poate prelungi viaţa tufelor până la 15 – 20 de ani. Înmulţirea se
face prin drajoni, butaşi verzi, sau prin altoire pe puieţi de măceş obţinuţi prin
seminţe.
Pentru cultura trandafirului de petale, în ţara noastră se înmulţesc
plante din speciile Rosa damascena, Rosa centifolia şi Rosa rugosa.
Rosa damascena, a fost introdusă oficial în cultură la noi în 1999.
Selecţiile cultivate au tufe de vigoare mare, cu lăstari ce poartă 3 – 5 flori cu
câte 30 – 35 petale. Înfloreşte din iunie până în septembrie. Recoltarea

263
petalelor se face eşalonat de 4 – 5 ori, iar producţia de petale ajunge la 350 –
400 g/tufă.
Rosa centifolia, s-a oficializat în cultură la noi în 1999. Tufele sunt de
vigoare mijlocie, cu capacitate mică de drajonare. Este mai precoce, iar florile
au până la 100 petale. Producţia de petale pe o tufă este de 250 – 300 g.
Înfloreşte ceva mai târziu decât Rosa damascena.

14.8.3. Particularităţi ecologice

Relaţia cu factorii de mediu reliefează pretenţii moderate faţă de
temperatură, putând fi cultivat la câmpie, în climat cald şi mai secetos, dar şi
în zonele premontane până la 800 – 900 m altitudine, unde climatul este umed
şi răcoros pe timpul verii. Este rezistent la ger şi nu are pretenţii deosebite
faţă de sol, putând fi cultivat şi pe soluri mai sărace, mai subţiri de versanţi.
Faţă de lumină este de asemenea puţin pretenţios, el poate folosi terenuri
semi-umbrite, pe diferite aliniamente, garduri vii, de-a lungul şoselelor. La
umiditate este relativ pretenţios, deficitul de umiditate prelungit şi repetat în
sol îi diminuează înflorirea şi îi poate scurta viaţa.

14.8.4. Particularităţi tehnologice

Butaşii înrădăcinaţi sau drajonii se plantează toamna sau primăvara în
teren pregătit iniţial, la distanţe de 2,5 – 3 m/0,8 – 1 m. Pentru plantare
rădăcinile se fasonează, se mocirlesc, iar tulpina (tulpiniţele) se scurtează la 2
– 4 ochi. După plantarea de toamnă în special, muşuroirea este obligatorie
pentru a feri plantele de îngheţ.
O tufă de trandafir trebuie să aibă permanent 7 –10 tulpini, producţiile
normale încep după 4 ani de la plantare. Anual, se aplică în primăvară tăieri
de întreţinere a tulpinilor care se scurtează, se răresc şi se înlocuiesc treptat cu
altele mai tinere.
Cultura nu necesită tratamente fitosanitare în afară de unii ani în care
se observă atacuri masive de afide pe vârfurile lăstarilor tineri, caz în care se
aplică stropiri cu un insecticid-aficid.

14.8.5. Recoltarea şi valorificarea petalelor

Recoltarea petalelor se face manual şi eşalonat pe măsură ce florile se
deschid, prin desprinderea receptacolului cu întreaga floare, sau numai a
petalelor florii. Recoltarea se face în vase cu aerisire (coşuri), nu din plastic.
Nu se ţin petalele la soare după recoltare şi nu se depozitează în straturi
groase. Dacă valorificarea nu se face în scurt timp după recoltare, trebuie
realizată ventilarea, aerisirea periodică a petalelor care se pot deprecia rapid.
Prelucrarea diferitelor produse din petalele recoltate trebuie să se aplice cât
mai repede.

264
 14.9. CULTURA CORNULUI

14.9.1 Arealul şi importanţa culturii

Cornul este o specie care creşte spontan în zona climatului temperat
ca arbust, arbustoid, sau ca pom. Se poate întâlni în cele mai diverse condiţii
pedoclimatice, de la câmpie până la dealurile înalte. De obicei creşte la
marginea pădurilor, în zonele mai bine luminate. A fost cunoscut şi apreciat
din vremea Imperiului Roman pentru componentele chimice din fructele sale.
Acestea conţin peste 100 mg % vitamina C, 10 – 12 % zahăr total, 0,9 %
substanţe pectice, 260 – 580 mg % K, 18 – 36 mg % P, 60 – 90 mg % Ca, 11
mg % Mg, 0,2 – 1,1 mg % Fe. Din fructele cornului care se pot consuma şi în
stare proaspătă, se prepară sucuri, marmeladă, jeleuri, vin, ţuică, etc.

14.9.2.Particularităţi biologice
Cornul face parte din familia Cornaceae, genul Cornus, specia
Cornus mas, cu mai multe varietăţi care pot creşte ca arbuşti de talie mai
mică (2 – 4 m), sau ca pomi de talie mijlocie (5 – 6 m). Sistemul radicular
este puternic ancorat în sol conferindu-i rezistenţă la deficitul de umiditate şi
la ger. Florile hermafrodite, parţial autofertile, sunt grupate în umbele, şi se
deschid la sfârşitul lunii martie cu mult înaintea înfrunzirii, creând un frumos
colorit în galben al plantelor care astfel pot fi şi decorative. Fructele
(coarnele) sunt drupe de 2 – 3 g, cu formă ovală sau eliptică, de culoare roşie
sau galben-pai la coacere (fig. 14.14.).

Figura 14.14. Ramură cu fructe de corn (după Mladin, 1992)

Pulpa fructelor este suculentă, astringentă şi se înmoaie la maturitate,

spre sfârşitul verii. Producţia de fructe ce se poate obţine pe o tufă de corn
este în medie de 5 - 8 kg, iar longevitatea cornului este deosebită (100 – 150
de ani), acesta numărându-se printre speciile pomicole cele mai longevive.

265
 Pentru cultură s-au selecţionat din flora spontană de pe teritoriul ţării
o serie de biotipuri de corn productive şi cu fructe mai mari. Dintre aceste
biotipuri se recomandă: Mh 8, Mh 9, Tg. Jiu 1, selecţionate în zona Mehedinţi
sau Târgu Jiu. O colecţie de câteva biotipuri de corn se află la Piteşti-
Mărăcineni.

14.9.3. Particularităţi ecologice

Cornul este o specie rustică ce se caracterizează printr-o mare
plasticitate ecologică. Se poate întâlni în flora spontană din zona pădurilor de
stejar până în zona de trecere către pădurile de conifere. Preferă locurile
însorite, la marginea pădurilor sau a poienilor, unde poate fi întâlnit în
grupuri. Vegetează bine pe soluri bine aerate şi mai calde, cu expoziţii sudice
sau sud-estice, având nevoie de multă lumină şi de acumulare de căldură
pentru a-şi coace fructele.

14.9.4. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea biotipurilor valoroase de corn se face prin altoire pe puieţi
din seminţele de corn comun, sau prin despărţirea tufelor. Plantarea se face
toamna sau primăvara pe terenuri pregătite în acest scop la distanţe de 4 – 5
m/3 – 4 m. Tehnologia de întreţinere a plantaţiilor de corn este asemănătoare
cu a celorlalte specii de arbuşti fructiferi. Tăierile de întreţinere sunt foarte
reduse şi se rezumă la înlăturarea ramurilor uscate, debile sau prea dese;
uneori limitarea înălţimii tufelor. Cornul suportă bine tăierile de regenerare a
tufelor.

14.9.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea fructelor se face la perioada de coacere deplină, când
culoarea devine roşie sau galbenă (în funcţie de biotip), pulpa se înmoaie, iar
fructele încep să cadă pe sol. În cea mai mare parte fructele se recoltează prin
scuturare sau direct cu mâna din pom. După recoltare fructele pentru consum
proaspăt se pot păstra la frig în ambalaje de capacitate redusă timp de 1 –2
luni, iar cele pentru industrie se prelucrează cât mai repede în peltea, jeleu,
gem, sirop, nectar.

14. 10. CULTURA MĂCEŞULUI

14.10.1 Arealul şi importanţa culturii

Măceşul este un arbust care creşte spontan pe întreg cuprinsul
climatului temperat din emisfera nordică. El găseşte condiţii bune de creştere
şi fructificare începând de la câmpie până la altitudini de peste 1400 – 1500
m. În ultimii ani preocupările de selecţionare a biotipurilor de măceş cu fructe

266
mari şi fără ghimpi s-au intensificat în multe ţări ale lumii. Fructele măceşului
sunt apreciate pentru valoarea lor alimentară şi terapeutică. Măceşele conţin
380 – 550 mg % vitamina C, 8 mg % caroten, 16 % zahăr total, 3,8 %
substanţe pectice, săruri minerale de K, Ca, Mg, Fe. Fructele se pot consuma
în stare proaspătă pentru contribuirea la refacerea pe cale naturală a
necesităţilor de vitamine şi săruri minerale a organismului, sau sub formă de
ceaiuri tonice, boli renale, ulcere. Din măceşe se prepară gemuri, siropuri,
marmeladă, vin, deshidratate, etc.

14.10.2. Particularităţi biologice

Măceşul de cultură este un arbust ce poate avea 1,5 – 3,5 m înălţime,
cu un sistem radicular bine ramificat în sol, care deşi nu este prea adânc, îi
conferă plantei o rezistenţă deosebită. Partea aeriană a plantei compusă de
regulă din mai multe tulpini pletoase are o creştere destul de haotică.
Tulpinile şi lăstarii anuali la specia spontană au spini, la cea mai mare
parte din biotipuri (există şi biotipuri fără spini care se selecţionează şi se
înmulţesc pentru cultură). Florile, solitare sau dispuse în ciorchini, se deschid
la sfârşitul lunii mai, iar fructul propriu-zis este o nuculă unispermă închisă în
receptacolul cărnos cu diametrul de 2 –3 cm, de formă sferică sau ovoidă,
colorat în roşu la coacere. În interiorul receptacolului (măceşei) sunt 5 – 45
seminţe (nucule) acoperite cu perişori fini. Măceşele se coc de regulă în
septembrie-octombrie (fig. 14.15.).

Figura 14.15. Ramură cu fructe de măceş fără spini.

Din colecţia de biotipuri de măceş de la Piteşti-Mărăcineni s-au

selecţionat şi se recomandă pentru înmulţire şi cultură două biotipuri: Braşov
2, şi Can.

14.10.3. Particularităţi ecologice

267
 Măceşul este poate cea mai rustică dintre speciile de arbuşti fructiferi
luaţi în cultură. El poate creşte şi fructifica în zonele de şes, dar şi la altitudini
de 1500 m, atât pe soluri acide, cât şi pe cele bazice. Necesarul de elemente
fertilizante este minim. Rezistenţa la ger şi la deficitul de umiditate este de
asemenea ridicată, iar înflorirea târzie îi asigură rodul.
Preferă versanţii bine însoriţi aflaţi în zonele cu climat mai răcoros.

14.10.4. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea măceşului cu sau fără spini se face prin butaşi semi-
lemnificaţi de 15 – 20 cm lungime, care se înrădăcinează pe substrat special,
în spaţii închise, în condiţii controlate de temperatură şi umiditate. Plantarea
se face în condiţii asemănătoare cu ale celorlalte specii de arbuşti fructiferi, la
distanţe de plantare de 3,5 – 4 m/2 – 3 m. Conducerea plantelor se face sub
formă de tufă cu 8 – 10 tulpini care au o înălţime de 1,5 – 2 m. Tăierile de
întreţinere sunt destul de reduse, axându-se în special pe reîntinerirea
permanentă a tulpinilor pe tufe, înlăturarea tulpinilor uscate, debile sau prea
dese.

14.10.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor

Fructele (măceşele) se recoltează manual direct de pe plantă sau prin
scuturare. Se sortează, separându-se cele mai mari pentru consum în stare
proaspătă, se ambalează în lădiţe şi se depozitează la frig unde se pot păstra 2
– 3 luni. Fructele destinate industrializării se trimit la punctele de prelucrare
unde se pot obţine creme, sucuri marmelade, gemuri, vin, deshidratate, etc.
În general fructele arbuştilor fructiferi sunt foarte căutate pe pieţele
interne, dar mai ales la export, unde se pot obţine profituri considerabile, iar
cultura acestor specii este de regulă mai uşoară.

14.11. CULTURA LĂMÂIULUI ÎN LOCUINŢE (SPAŢII PROTEJATE)

14.11. 1. Arealul natural şi importanţa culturii

Lămâiul este o specie pomicolă de climă caldă, cultivându-se ne
protejat pe arii extinse în zona subtropicală şi mediteraneană. Datorită
calităţilor fructelor sale şi aspectului decorativ al pomilor, lămâiul a fost adus
de om din zona de origine, în zona climatului temperat şi cultivat în vase de
vegetaţie, în spaţiu protejat, pentru decorul locuinţelor, dar şi pentru fructe.
Fiind o plantă sempervirescentă şi remontantă, lămâiul decorează tot timpul
anului prin frunze, flori şi fructe (dacă este îngrijit corespunzător).
Lămâile sunt mult apreciate pentru valoarea lor dietetică, terapeutică
şi vitaminizantă; denumirea de lămâi (limon) provine de la chinezescul “li-
mung” care înseamnă “bun pentru mame”. Conţinutul de vitamina C în pulpa

268
fructelor este de 68 – 76 mg %, în coajă este de 163 mg %, iar în vârful
lăstarilor tineri este de peste 800 mg %. Lămâile mai conţin şi alte vitamine:
A, B, D, E, P, săruri minerale şi acizi organici. În coaja lămâilor sunt glande
care secretă uleiuri eterice care dau fructelor aromă şi parfum discret, plăcut,
caracteristic. Lămâile sunt indicate în afecţiuni respiratorii, împotriva
scorbutului, vindecarea rănilor, tonifierea şi revigorarea generală a
organismului.

14.11. 2. Particularităţi biologice

Lămâiul de cultură face parte din familia Rutaceae, genul Citrus,
specia Citrus limonium, din care s-au creat diferite soiuri pentru cultură. În
zona de climat favorabil culturii, lămâiul creşte ca pom de talie medie (3 – 5
m înălţime) şi trăieşte 40 – 50 de ani.
Lămâiul crescut în vase de vegetaţie, în locuinţe, de care se va vorbi în
continuare, are vigoarea mai mică şi se conduce ca o tufă (arbust) de 0,8 –
1,5 m înălţime, în funcţie de soi şi de volumul vasului în care creşte, şi
trăieşte 20 – 30 de ani.
Sistemul radicular nu are perişori absorbanţi, aceştia fiind înlocuiţi de
micorize. Datorită acestui aspect, transplantarea dintr-un vas în altul trebuie
făcută cu balot de pământ, altfel se prinde greu de noul sol şi vegetează slab.
În cursul unui an, lăstarii lămâiului au două (mai rar trei) valuri de creştere;
unul primăvara şi altul spre toamnă.
Frunzele sunt şi organe de depozitare a substanţelor de rezervă, dacă
din anumite cauze pomul pierde frunzele, îşi formează alţi lăstari cu noi
frunze, dar în anul următor nu va rodi. În timpul vegetaţiei, plantele au şi
perioade de repaus relativ, care nu se petrec simultan la toată coroana (ca la
plantele cu frunze căzătoare din climatul temperat), ci treptat pe câte o
ramură. În timpul acestui repaus are loc coacerea ţesuturilor în lăstarii tineri,
depunerea substanţelor de rezervă, diferenţierea mugurilor de rod. Noile
creşteri apar după ce s-a terminat procesul de coacere a ţesuturilor. Frunzele
trăiesc de regulă 2 – 3 ani şi se reînnoiesc treptat pe pom. Florile sunt
hermafrodite, autofertile şi se formează de regulă pe ramurile de un an
(foarte rar pe lăstarii în creştere). Dacă planta are condiţii foarte bune de
lumină şi căldură tot timpul anului, florile se deschid treptat în orice anotimp,
astfel pe plantă există permanent frunze, flori, fructe mici în formare şi fructe
coapte, dar de regulă în condiţii de apartament, perioada de înflorire
abundentă este primăvara, iar fructele se coc spre sfârşitul toamnei.
Lămâile se recoltează în pârgă, când culoarea trece din verde în verde-
gălbui spre galben-pai. Dacă nu se recoltează atunci, înverzesc din nou, mai
cresc foarte puţin sau deloc şi se menţin astfel pe plantă 2 – 3 ani fără a
pierde din conţinutul lor în vitamine, însă coaja se îngroaşă, iar pulpa este
mai puţin suculentă. În primul an de rod pe o plantă se lasă 1 – 3 fructe, după

269
care numărul de fructe creşte treptat ajungând la 30 – 40 de fructe / pom.
Pentru buna hrănire a unui fruct sunt necesare aproximativ 10 frunze
sănătoase. Lămâii altoiţi rodesc la 3 – 4 ani de la altoire, iar cei din sămânţă
la 7 – 9 ani de la însămânţare. Fructul lămâiului este o bacă (hesperidă) cu
coaja aderentă la pulpă.

14.11.3. Particularităţi ecologice

Lămâiul este o plantă de climă caldă, are nevoie de căldură tot timpul
anului. Pentru a-şi intensifica vegetaţia în primăvară are nevoie de 8 – 10 zile
cu o temperatură medie de 10 - 12ºC, creşterea corespunzătoare a lăstarilor
are loc la 18 - 20ºC. Rădăcinile îşi intensifică absorbţia şi creşterea la 10 -
12ºC în sol şi au o activitate optimă la 20 – 24ºC. Primăvara, temperatura din
vasul de creştere trebuie să fie cu 1 - 2ºC mai ridicată decât temperatura
aerului. Dacă temperatura aerului din cameră se ridică brusc, partea aeriană a
plantei începe să crească rapid, iar din cauză că solul din vas se încălzeşte
mai greu decât aerul, rădăcinile nu cresc în acelaşi ritm. În asemenea cazuri,
care se întâmplă destul de frecvent în condiţiile de apartament (locuinţă,
seră), lăstarii cresc pe seama substanţelor de rezervă din frunze care astfel se
epuizează şi cad.
Faţă de umiditate, cerinţele lămâiului sunt destul de mari, el
necesitând udări dese cu cantităţi mici de apă care să nu creeze exces de
umiditate în vas. Cerinţele faţă de lumină sunt moderate, având în vedere că
poate vegeta în încăperi, la lumină indirectă, dar lămâiul trebuie plasat în
imediata apropiere a ferestrelor, iar rotirea periodică a vasului de vegetaţie
face ca rodirea şi creşterile lăstarilor să fie uniforme şi echilibrate.
La o temperatură de 4 –6ºC şi în condiţii de întuneric, procesele vitale
din plantă se reduc la extrem; plantele putându-se păstra în astfel de condiţii
3 - 4 luni pe timpul iernii (în beciuri, depozite), după care se repun în
vegetaţie intensă.

14.11.3. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea lămâiului se face prin seminţe, prin altoire, sau prin butaşi.
Cea mai folosită este metoda de înmulţire prin altoire cu muguri proveniţi de
la plantele valoroase, productive şi cu creşteri uniforme. Seminţele se
seamănă la cel mult 20 – 25 de zile de la scoaterea acestora din fructe
deoarece îşi pot pierde capacitatea germinativă. Pentru producerea unui
număr mare de puieţi, seminţele se pot semăna în câmp la sfârşitul
primăverii, iar toamna puieţii se scot cu balot de pământ şi se plantează la
ghivece în spaţii protejate. La sfârşitul primăverii următoare se altoiesc cu
ochi (muguri) recoltaţi din treimea mijlocie a lăstarilor care au secţiunea
transversală rotundă, unde lemnul este suficient de copt. Viitoarea plantă de

270
 lămâi va fi numai cea care porneşte din altoi, restul lăstarilor care cresc din
portaltoi se rup imediat cum apar.
Pentru înmulţirea prin butaşi se folosesc lăstari de un an, cu secţiunea
transversală cilindrică şi diametru de 4 – 6 mm. Butaşii se fasonează la 10 -
15 cm lungime (3 – 5 muguri). La bază, ramura se taie imediat sub mugure,
iar la vârf, cu 3 – 4 mm deasupra mugurelui. La primii 2 muguri de la baza
butaşului (cea care se va înfige în sol) se desprind frunzele rupând peţiolul,
iar la celelalte 2 – 3 frunze rămase se reduce limbul la jumătate, pentru a
reduce suprafaţa de transpiraţie a frunzei. (Fig. 14.16. a). Butaşii astfel
pregătiţi se plantează în ghivece cu pământ de flori în amestec cu nisip fin de
râu, se udă bine, iar deasupra butaşului se aşează un “clopot” de sticlă (borcan
cu gura în jos) sau plastic transparent. (Fig. 14.16. b). La temperaturi de 18 -
25ºC şi umiditate ridicată în sol, după 30 – 40 de zile butaşii prind rădăcini şi
încep să vegeteze sub “clopot”. După aceasta, “clopotele” se pot îndepărta,
dar treptat, numai câteva ore la început (de preferat pe timpul nopţii, sau când
este nor afară), apoi se acoperă din nou şi iar se ridică, pentru a nu se
deshidrata şi a se acomoda progresiv cu temperatura. Această acomodare este
foarte importantă, deoarece riscăm să pierdem butaşii prin deshidratare, chiar
dacă aceştia sunt înrădăcinaţi. Înrădăcinarea unui număr mai mare de butaşi
se poate face în lădiţe acoperite cu geamuri, sau pe paturi germinative
acoperite cu folie de polietilenă.

a b
Figura 14.16. Butaş de lămâi (a) şi butaş pus la înrădăcinat (b)
Plantarea în ghivece şi transplantarea
În condiţii de apartament, lămâii se plantează în ghivece de lut ars,
nesmălţuite, sau în vase din lemn, care permit schimbul de gaze cu exteriorul
şi nu favorizează creşterea excesivă a temperaturii solului pe timpul verii.
Pământul folosit poate fi pământ de flori obişnuit cumpărat de la florărie, sau
un amestec compus din 1/3 pământ de pădure, 1/3 pământ de ţelină şi 1/3
mraniţă. Fundul ghiveciului trebuie să fie găurit pentru a permite drenarea
excesului de umiditate ce poate duce la putrezirea rădăcinilor, iar pe fundul
ghivecelor se aşează un strat de pietriş mic de 2 – 3 cm grosime, apoi se pune
pământul şi planta de lămâi cu balotul de pământ din ghiveciul anterior. De

271
regulă, în perioada de creştere, plăntuţele de lămâi se transplantează la fiecare
1 – 2 ani la ghivece din ce în ce mai mari. Când plantele au intrat pe rod şi
creşterea este mai redusă, transvazarea se face la 3 – 4 ani, iar după 10 – 12
ani plantele nu se mai mută în alte vase, ci li se împrospătează numai un strat
de pământ de la baza şi de la suprafaţa vasului, care poate ajunge în final la
120 – 150 l. Pentru creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, forma vaselor
este de preferat să fie tronconică şi cu baza mare sus.
Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei
Caracteristic pentru lămâi este faptul că rodeşte pe ramuri anuale
aflate pe ramuri de ordinul 4 – 6. De aceea, în vederea grăbirii intrării pe rod,
este bine să se ciupească repetat vârfurile lăstarilor pentru a se ramifica şi a
obţine cât mai repede ramuri de ordinul 4 – 6 pe care se formează rodul.
Tulpina plăntuţelor altoite sau crescută din butaş se scurtează la 30 –
35 cm. Când noii lăstari crescuţi ajung la 25 – 30 cm, li se suprimă şi lor
vârful de creştere pentru a obţine pe fiecare dintre ei alţi 2 – 4 lăstari noi. În
continuare se repetă această operaţie până când se ajunge la ramificaţii de
ordinul 4 – 6. În mod normal, primele fructe apar la 3 – 4 ani de la altoire. În
anii următori se fac tăieri periodice de rărire, întinerire şi întreţinere a unei
forme de coroană globuloasă, uniform repartizată deasupra vasului de
creştere. Dacă pomul înfloreşte şi leagă prea abundent, se scurtează o parte
din lăstarii cu rod pentru a stimula creşterile vegetative şi chiar o rărire
manuală a fructelor.
Fertilizarea şi udarea
Având în vedere faptul că volumul de pământ folosit de un lămâi
cultivat în ghiveci este de aproximativ 30 de ori mai mic decât cel utilizat în
cultura liberă, fertilizarea şi udarea trebuie făcute în doze mici şi la intervale
scurte de timp. Este indicat să se aplice separat, la sol, soluţii de azotat de
potasiu şi superfosfat în concentraţie de 5‰ la 10 – 15 zile pe timpul verii şi
o fertilizare pe lună iarna. Se pot administra şi soluţii nutritive foliare de două
ori pe lună în timpul verii. De asemenea se pot face fertilizări cu must de
gunoi de grajd sau de gunoi de păsări diluat în apă în proporţie de 1/15 l.
Administrarea soluţiilor fertilizante se face fracţionat, în 3 – 4 reprize
la interval de 5 – 10 minute, pentru a se realiza o infiltrare uniformă şi
profundă a soluţiei în volumul solului din vas. Udarea lămâilor, ca dealtfel
udarea majorităţii plantelor de ghiveci, nu trebuie făcută strict la un anume
interval de timp sau cu o cantitate fixă de apă. Udarea se corelează cu
volumul de sol din vas, cu mărimea plantei, cu temperatura atmosferică, cu
gradul de umiditate existent deja în sol. O plantă la ghiveci se udă atunci când
este nevoie şi cu câtă apă este necesară pentru ca pământul de deasupra
ghiveciului să fie ud, dar să nu se lipească de degete atunci când îl luăm în
palmă. În vasul de colectare de sub ghiveci nu este bine să fie apă decât
accidental, în cazul în care am greşit udând excesiv.

272
 Nu se udă niciodată cu apă mai rece decât temperatura camerei, pentru
că şocul termic poate provoca avortarea florilor sau căderea fructelor mici.
Nu se udă la mijlocul zilelor toride de vară, iar înaintea udărilor se afânează
stratul de sol de la suprafaţa ghiveciului.
În timpul verii, lămâii se pot scoate afară, în aer liber, cu vasele de
vegetaţie umbrite sau îngropate în sol pentru a nu se încălzi excesiv pământul
din ele.
Iarna, lămâii se pot ţine la rece (5 - 8ºC), la lumină difuză şi apă
puţină, sau la cald, în camere bine luminate, lângă ferestre, la 12 - 16ºC, unde
continuă să vegeteze lent.
Boli sau dăunători ai lămâiului
Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi se numără:
-Păduchele ţestos, care se manifestă prin apariţia unei secreţii
lipicioase pe toate organele plantei din care suge seva şi se combate prin
stropiri cu insecticide ca Oleocarbetox 1,5 %, sau Oleoekalux 1 %, sau alte
produse recomandate şi pentru celelalte specii pomicole
-Păianjenul roşu, care se poate observa pe dosul frunzelor tinere din
vârful lăstarilor, care se îngălbenesc şi nu mai cresc normal. Se tratează prin
stropiri cu Insecticide ca Decis 0,02 %, sau Fastac 0,03 %, sau produse
acaricide.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Amzăr Valentina, Ivaşcu Antonia, 2003. Ghid de identificare şi combatere a
principalelor boli şi dăunători la speciile pomicole. Editura Medro,
Bucureşti.
Borlan Z., Hera Cr.,1982. Tabele şi nomograme agrochimice. Editura Ceres,
Bucureşti.
Borlan Z., Hera C., 1994. Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Botu I., Duţu I., Isac Maria, Mazilu Cr., Olteanu A., Popescu Steliana,
Popescu A., N., Stoiculescu Elena, 2002. Catalog de soiuri şi material
săditor pomicol. Editura Ceres, Bucureşti.
Botzan M. 1966. Culturi irigate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Branişte N., Ghidra V., 1999. Cultura părului. Editura Cartea de ştiinţă, Cluj
Budan S., 1995. Cultura cireşului şi vişinului pe plan mondial. Tehnologii şi
soiuri noi în cultura cireşului şi vişinului, Bistriţa.
Budan S., Grădinaru G., 2000. Cireşul. Editura Ion Ionescu de le Brad, Iaşi.

273
Canarache A., 1990. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
Cepoiu N., 2000. Pomicultura aplicată. Editura Ştiinţelor Agricole,
Bucureşti.
Chiţu E., 2000. Contribuţii la stabilirea regularităţilor de acţiune şi
interacţiune a unor factori ecologici la măr, cu privire specială la
sistemul de fertilizare. Teză de Doctorat, USAMV, Bucureşti.
Chiţu Viorica, Bulgaru Liliana, Chiţu E., 1998. Influenţa normării chimice
asupra calităţii fructelor la măr. Lucrări Ştiinţifice Facultataea de
Horticultură, pag. 107, Craiova.
Cociu V., Branişte N. şi Colab., 1992. Cercetări privind modernizarea
sortimentului de plante pomicole. I.C.P.P. – 25 de ani de activitate.
Editura Mavis, Bucureşti.
Cociu V., Roman R., 1994. Realizări şi perspective în ameliorarea prunului
din România. Zilele prunului Tg. Jiu, Ediţia VIII.
Cociu V., şi colab. 1993. Caisul. Editura Ceres, Bucureşti.
Coman M., 1996. Results of the roumanien strawbery briding projects. 23th
Congres IHC, Kyoto, Japan.
Cotorobai M., 1977. Comportarea unor soiuri de măr în sistemul de cultură
cu densitate mare a pomilor. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. IV.
Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, Lixandru Gh., Ţărdea C.,
1981. Agrochimie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Drăgănescu E., 1996. Pomologie. Editura Mirton, Timişoara.
Duţu I., 1994. Cercetări privind ameliorarea portaltoilor vegetativi pentru
prun, cais, piersic şi migdal. Teza de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti.
Florea N., Bălăceanu V., Răuţă C. şi Canarache A., 1987. Metodologia
elaborării studiilor pedologice – partea a III – a, Indicatorii
ecopedologici. I.C.P.A. Bucureşti, M.A., A.S.A.S. pag. 106.
Ghena N., Branişte N., 2003. Cultura specială a pomilor. Editura Matrix
Rom, Bucureşti.
Ghena N., Mihăiescu Gr., Popescu M., Cireaşă V., Godeanu I., Drobotă Gh.,
1977. Pomicultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Grumeza N., Merculiev O., Klepş Cr., 1989. Prognoza şi programarea
aplicării udărilor în sistemele de irigaţii. Editura Ceres, Bucureşti.
Iancu M., 1980. Influenţa irigării asupra creşterii şi rodirii mărului.
Litografie, USAMV, Bucureşti.
Iancu M., 1992. Influenţa sistemului de întreţinere a solului asupra creşterii
unor organe vegetative la soiul de măr Golden spur altoit pe MM 106 şi
pe franc. Lucrări ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni, Vol. XV.
Iancu M., 1993. Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării prin
picurare asupra proceselor de fructificare la soiul de măr Golden spur.
Lucrări Ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni Vol. XVI, pag 179 – 193.

274
Isac Il. şi colab. 2001. Ghidul micului pomicultor. Editura Pământul, Piteşti.
Isac Valentina, 1996. Principalele boli virotice şi metode de indexare la
căpşun. Relansarea culturii căpşunului. Editura Printexim, Craiova.
Ivaşcu Antonia, 2002. Să redescoperim Piersicul. Editura Universitas
Company, Bucureşti.
Mihăescu Gr., 1977. Pomicultura specială. Editura Ceres, Bucureşti.
Mladin Gh., Mladin Paulina, 1992. Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii
restrânse. Editura Ceres, Bucureşti.
Monney Ph., Evequoz N., 2002. Les systemes de verger: nouveaux
developpements. Revue suise Vitic. Arboric. Hortic. Vol. 34 (4).
Neamţu I., 1983. Cercetări privind bilanţul hidrologic şi eroziunea solului în
plantaţii intensive de măr. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. X.
Negrilă A., 1971. Tăierea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres,
Bucureşti.
Negrilă A., Isac Il., Lazăr A., 1982. Pomicultura. Editura Ceres Bucureşti.
Parnia P., 1999. Pomicultura pentru amatori şi practicieni. Editura Ceres,
Bucureşti.
Paul Bădescu A., 2000. Preliminary investigation in effectiveness of two
modern insecticides in controlling codling moth, plum moth and leaf
rollers. The 1999 Brighton Conference (Pest and Deseases), p. 148 – 154.
Păltineanu Cr., Chiţu E., Seceleanu I., Tănăsescu N., G.Apostol., M.N.Pufu.,
Rodica Păltineanu, 1999 - Evapotranspiraţia de referinţă, consumul şi
necesarul apei de irigaţie la principalele culturi agricole în solurile
bazinului hidrografic Argeş - Vedea. Editura Paralela 45, Piteşti.
Perianu Adina, 2004. Combaterea integrată a buruienilor în culturile
pomicole. Editura Medro, Bucureşti.
Peterson A. B., Stevens R. G., 1994. Tree Fruit Nutrition. A comprehensive
manual of decidous tree fruit nutrient needs. Published by Good Fruit
Grover, Yakima, Washington.
Puiu Şt., Teşu C., Sorop Gr., Drăgan I., Miclăuş V., 1983. Pedologie. Editura
Didactică şi Padagogică, Bucureşti.
Sonea V., 1957. Mirobolanul. Editura Academiei Române, Bucureşti.
Sumedrea D., 2003. Pomicultura. Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti.
Sumedrea D., Iancu M., Duţu I., Parnia P., Coman M., Teodorescu Georgeta,
Mladin Paulina, Sumedrea Mihaela, Perianu Adina, Olteanu A., 2004.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor de prun, cireş, vişin, coacăz negru
şi căpşun. Ghid practic. Editura Tip Naste, Piteşti.
Şerboiu L., 1990. Crearea de soiuri şi ameliorarea sortimentului la specia
măr. S.C.D.P. Voineşti. 40 de ani de activitate.
Şuta A., 1977. Influenţa sistemelor de întreţinere şi de lucrare a asolului
asupra creşterii şi rodirii mărului. Analele ICDP Piteşti, vol. V.

275
Tănăsescu N., 1999. Studiul comparativ al unor metode de udare în
pomicultură. Teză de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti.
Tănăsescu N. 2002. Influenţa normei de udare aplicată prin diferite metode
de udare asupra unor parametri de creştere şi fructificare la soiul de măr
Golden delicious. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti Mărăcineni, Vol XXI.
Tănăsescu N., Păltineanu Cr., 2003. Fruit Yield and tree growth versus crop
evapotranspiration for various irrigation methods within the hilly region
of Pitesti-Maracineni in the ‘Golden Delicious’ Apple Cultivar. 4th
International Symposium on Irrigation of Horticultural Crops, Davis,
California, S.U.A.
Tănăsescu N. and Păltineanu Cr., 2004: Root distribution of apple tree under
various irrigation system within the hilly region of Romania. International
Agrophysics, A Quaterly Journal on Physics in Environmental and
Agricultural Sciences. Vol. 18, Nr. 2, Lublin, Poland: pag. 175-181.
Teaci D., Puiu Şt., Amzăr Gh., Voiculescu N., Popescu I., 1985. Influenţa
condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura Ceres,
Bucureşti.
Teodorescu Georgeta, 1999. Bolile şi dăunătorii arbuştilor fructiferi. Editura
Geea, Bucureşti.
Trocme S.,Grass R., 1977. Solul şi fertilizarea în pomicultură. Traducere din
original de C.V. Popescu. Redacţia de materiale agricole, Bucureşti.

276
ANEXA 1

277
278
279