FLOARE ALBASTRA

de Mihai Eminescu
Romantismul este curentul literar aparut la sfarsitul secolului al XVlll lea in
Anglia ca reactie impotriva clasicismului rigid. Acest curent cultural,s-a manifest nu numai
in literatura, ci si in artele plastice si in muzica. S-a ridicat impotriva ratiunii reci si a
ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Are ca trasaturi evadarea in
trecut, in istorie si in vis, redescooperirea si valorificarea folclorului si promoveaza culoare
locala. In proza, personajul exceptional construit cu accente de lumina si intuneric este
cand angelic cand demonic.
Reprezentati ai romantismului in literatura romana sunt Mihai Eminescu,
Costache Negrutzii , Ion Heliade Radulescu si Vasile Alecsandri.
Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul national a fost profunda si constanta,
poetul simtindu-si radacile sprituale atang infipte in sufletul neamului romanesc. In lirica
eminesciana, natura se imparte in doua categorii, natura terestra definite de elementele
spatiului natal, precum tei, salcam, lac si natura cosmica sustinuta de motive literare
specific, cum ar fi: stele, luna si luceafar.Tema iubirii cunoaste doua etape, prima fiind
iubirea adolescentina visatoare, exuberanta , iar a doua iubirea neimpartasita deprimanta.
Timpul este bivalent cunoscand doua lumi: cel al universului, al cosmicului si cel uman
terestru. Cosmogenia este reprezentata de haos, geneza, de moartea universului. Geniul ce
se simte neinteles, subapreciat de o lume meschina suprinde o alta tema a liricii
eminesciene.
Poezia “ Floare albastra ” are la baza motivul literar al “ flori albastre” a lui Novalis,
semnificand implinirea iuirii ideale dupa moarte. Aceasta a fost publicata in revista “
Convorbiri literare”, pe 1 aprilie 1873.
In lirica eminesciana, motivul “ florii albastre” semnifica aspiratia spre iubirea ideala
posibila,proiectata in viitor, dar si imposibilitatea implinirii cuplului. Asadar, stilul se afla
in stransa legatura cu mesajul textului, devenind o metafora a dorintei de implinire prin
iubire.
Tema abordata este iubirea si natura. Cele doua notiuni reprezinta doua teme
romantic predilecte, iar lirica eminesciana prezinta particularitatea de a le combina
original: iubirea, reprezentand o cale de cunoastere este asociata cu natura, care se
manifesta afectiv, fiind surprinsa in consonanta cu sentimentele umane. Natura in lirica
eminesciana reprezinta un martor la toate starile sufletesti ale eului liric.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice,
dispuse astfel: doua ilustreaza monologul liric al iubitei, iar celelalte doua reprezinta
monologul filozofia eului liric.
Prima secventa lirica, alcatuita din trei strofe, debuteaza cu o intergatie retorica
aflata sub semnul reprosului, adresat de prezenta feminina eului liric, care surprinde
monologul fetei, ce se adreseaza direct: “ Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri
nalte?”. Incipitul schiteaza deci planul superior al omului de geniu, foarte cuprinzator,
incluzand, prin cateva elente simbolice, regeriri la cultura omenirii, la cunoastere, la
genera universului si la creatiei: “Campiile aisre”, “intunecata mare”, “piramidele-nvechite”.
Abstractul gandirii geniului, sugerat prin verbele “a cufunda”, “a gramadi”, “a cata”,
ramane o taina pentru omul comun, care sesizand diferenta dintre planurile carora le
apartin cei doi indragostiti, isi exprima dorinta ca el sa se satisface, parasindu-si sfera
inalta si integrandu-se lumii terestre limitate, in vederea implinirii sufletesti: “ Nu cata in
departare/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secventa lirica, reda, printr-o singura strofa, reactia eului liric referitoare la
reprosul iubitei. Apelativul diminutival “mititica”, prin care este numita iubita, denota
apropierea sufleteasca dintre indragostiti, copletata prin adverbul de mod cu valoare de
simbol “dulce” si exteriorizata prin gesture tandre: “ Dulce netezindu-mi parul”. De astfel,
nota sagalnica a raspunsului sau semnifica tocmai incapacitatea lui de a fi fericit in plan
terestru, prin sacrificarea propriilor idealuri, idee care anticipeaza cugetarea finala a
poeziei: “ Eu am ras, n-am zis nimica”
 Iubita il cheama in lumea reala, indemnandu-l sa abandoneze lumea ideala, utopica,
oferindu-I fericirea terestra “ Hai in codrul cu verdeata/ Und-izvoare plang in vale/ Stanca
sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.Elementele care compun decorul natural sunt
spefic eminesciene, rezonand cu starile interioare ale indragostitilor.
De asemenea, jocul dragostei urmareste tiparul liricii, avand chiar si o nota de
veselie, de optimism: “ Eu pe-un fir de romaninta/ Voi cerca de ma iubesti”. Prin ochii
iubitei se imagineaza desfasuarea ideii, privita ca sansa de iubire absoluta. Verbele la
viitor indica dorinta de implinire a ideilor poetice: “Si mi-I spune-atunci povesti/ Si
minciuni cu-a ta gurinta/ Mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura/ De mi-I
da o sarutare/ Nime-n lume n-o sa stie/ Mi-I tinea de subsoara/ Te-oi tinea de dupa gat”.
Iubita isi face un succinct autoportret “Si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca
marul”. Comparatia indica emotia intalnirii dintre cei doi. In lirica de dragoste
eminesciana apare des dorinta de izolarea cuplului, de restul lumii. Interogatia retorica
“Grija noastra n-aib-o nimeni/ Cu ce-I pasa ca mi-esti drag?” accentueaza aceasta idee
poetica.
Ultimele doua strofe surprind monologul liric al poetului. Acesta este uimit de
frumusetea si perfectiunea fetei, dandu-I o stare de contemplare “ Ca un stalp eu stam in
lume”. Superlativul “Ce frumoasa, ce nebuna” sugereaza aprecierea, exaltarea pe care eul
liric le traieste in visul sau pentru iubirea ideala.
Punctele de suspensie au valoare afectiva si indeamna la meditatie privind implinirea
iubirii perfecte, ce nu poate fi realizata “ Si te-ai dus dulce minune/ Si-a murit iubirea
noastra/ Floare albastra/ Floare-albastra/ Totusi este trist in lume! “
Stingerea iubirii sugereaza neputinta implinirii cuplului, deoarece aspiratiile celor doi
sunt diferite. Cea de-a patra secventa lirica, alcatuita din ultimele doua strofe, enunta un
monolog al geniului, in care el constientizeaza ca ea e doar o himera, o plasmuire a propriei
sale imaginatii, dornica de cunoastere prin intermediul sentimentelor. Versul “Ca un stalp
eu stam in luna!” exprima izolarea geniului, dar si capacitatea lui superioara de a uni, la
nivel spiritual, planul terestru cu cel cosmic, reprezentat de astrul tutelar al noptii, luna.
Exclamatia retorica ampla, denota atat exuberant iubitei, cat si proiectarea geniului
in planul oniric in cel al realtatii, al incopatibilitatii dintre planuri: “Ce frumoasa, ce
nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!”. Sentimental iubirii iremediabil pierdut genereaza
suferinta, rezolvata prin resemnarea: “Si te-ai dus dulce minune,/ Si-a murit iubirea
noastra”. Repetitia exclamativa “Floare albasra! floare albastra” accentueaza simbolul
iubirii eterne sub forma unei triste lamentatii.
Ultimul vers al poeziei, “Totusi… este trista in lume!” contine esenta meditatiei
genului asupra existentei umane, dominate de tristete si neimplinire a finite superioare
care-si cauta perechea ideala.
La nivel morfologic, diferenta dintre cele doua planuri este redata prin alternanta
timpurilor verbale astfel: monologul iubitei se centreaza pe verbele la timpul prezent sau
viitor, iar cugetarile geniului sunt structurate in jurul axei temporale: trecut-al iubirii
iremediabil pierdute-si prezentul dezamagirii iluziei si revenirii la realitate. Lexical, formele
populare se imbina cu termenii livresti accentuand diferenta dintre planuri: “mi-i spune”,
“voi cerca” si “campiile asire”, “piramidele”.
La nivel stilistic imaginile artistice se imbina armonios cu figurile de stil. Cuvantul
“dulce”, utilizat de patru ori in text ca adjectiv sau adverb are valoare de simbol, redand
apropierea gestuala dintre indragostiti.
La nivel prozodic, poezia respecta conventiile traditionale, avand masura de7-8
silabe, rima imbratisata si ritm trohaic.
In opinia mea, ’Floare albastră’’ este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie
cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste
tema erotică tema timpului,care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.
In concluzie, ingemanare dintre visul de iubire si cugetarea detasata a geniului
confera poeziei „Floare albastra” caracterul de sinteaza a gandirii eminesciene anticipand
problmeatica exprimata detaliat in poemul „Luceafarul”.