supra-Vietuitorii

de Ana-Veronica Mircea

Pentru că acceptăm uşor convenţiile, nimeni nu-şi mai pune cu adevărat întrebarea: „Chiar a trăit autorul
întâmplările despre care scrie?“ Păstrăm, însă, o măsură a calităţii ficţiunii sale – el, sau noi, le-am fi putut
trăi. Şi ne putem, astfel, identifica cu personajele lui, pozitive sau negative, după gust, morală sau dorinţe
ascunse.
Jocul între realitate şi oglindirea ei în ficţiune nu poate lipsi nici genului fantastic1. El nu aduce, de altfel,
decât posibilitatea înzestrării textului cu şi mai multe înţelesuri, în ciuda aparentei desprinderi de realitatea
fizică sau spirituală.
Iar Ana-Veronica Mircea joacă totul pe această desprindere accentuând-o aproape matematic, prin ducere
la extreme, căutând să atingă infinitul şi imponderabilul limitei dincolo de zona pe care o controlăm,
folosind ecuaţii ale visului şi necunoscute din mulţimea spaţiului ludic.
Nu pierde însă niciodată controlul, greşeală atât de des întâlnită la autorii care recurg la genul fantastic nu
pentru a aduce noi înţelesuri, ci pentru a scăpa, cred ei, de constrângerile unei structuri narative pe care nu o
pot realiza. În ciuda satirei, atât de bine mânuite, ce i-ar permite suficient impact prin provocarea unui hohot
de râs, autoarea ne duce pe firul unor poveşti miniaturale, dar impecabile, spre finaluri şocante, pline de
semnificaţii.
Şi este vorba în acest volum de extratereştrii, de lumi osândite, dar, mai ales, de oameni, de încifratul
raport femeie/bărbat, de atitudinea în relaţia individ-societate, printr-o neaşteptată critică de moravuri.

Vlad T. Popescu

1. Evit, intenţionat, să atribui supra-Vieţuitorilor eticheta „science-fiction“, nu pentru că ar fi incorectă, ci

pentru că presupune o lungă discuţie despre gen în sine.
Vremea Vânturilor
Învins
Fără doar şi poate
De dragoste
Mutare disciplinară
Oyoja Onuk
Sfinte Dumnezeule!
Irecuperabilul Donald
Tolaie
Cazul Jurgen Gott
Slujbă temporară
Clocitorul Josh
Floarea de Loldilal
Călugăriţa
Iadul
Închisoare contravenţională
Kill
Izvoditorul
În culise
Felix, the king
Mărturisirea
Culoare locală
Bifurcaţia
Himera
Turnat 2
Scan Dal
Elementul exotic
Lovitura de palat
Ziua retragerii
Năpârstocii
Supravieţuitorii

Vremea Vânturilor

– Dragi holospectatori, sunt Hoor Bois şi, împreună cu colega mea Licia Lentz, am onoarea să vă prezint
prima ediţie a primului buletin eologic din acest deceniu. În numele Uniunii Eologilor, începem prin a vă
garanta că toate informaţiile pe care vi le vom aduce la cunoştinţă sunt extrem de precise; ca de obicei, marja
de eroare în ceea ce priveşte traseele vânturilor-transformatoare nu depăşeşte un kilometru. Şi, tot ca de
obicei, pe hologlobul nostru traseul Longavitului este cel albastru – cifrele portocalii reprezentând perioada
în care acesta va mătura zona respectivă, iar traseul Brevavitului este cel roşu, perioadele fiind evidenţiate cu
verde. Longavitul se va forma, ca aproape întotdeauna, în Canionul Ursului Rozător, în data de...
„Adică peste numai cinci zile!”, înjură Ferl Kaalar în gând – ce altceva poţi face când ai paisprezece ani,
auzi buletinul eologic şi realizezi că ţi-au mai rămas doar cinci zile în care să te hotărăşti, în care să alegi
cum şi cât vei mai trăi, cum îţi va fi viaţa?
Renunţă să mai asculte – oricum totul urma să fie repetat şi răsrepetat – şi, oftând, se lăsă captivat de
contemplarea celor doi reprezentanţi ai eologilor.
Hoor Bois era un longeviv ghebos şi şui – braţul stâng, prea lung, i se bălăbănea dizgraţios, palma
lovindu-i genunchiul la fiecare dintre paşii cu care holograma lui părea să măsoare încăperea. Era pe atât de
hidos pe cât de fermecătoare era Licia Lentz, o efemeră zveltă, a cărei vârstă era imposibil de citit pe chipul
de păpuşă. Ar fi putut avea doar şaisprezece ani – vârsta la care cei ca ea se aruncau cu frenezie în braţele
unei vieţi pline de delicii. Sau poate împlinise deja cincizeci, poate era deja pe buza prăpăstiei în care o
aştepta, cu braţe încă şi mai larg deschise, o moarte nerăbdătoare...
„Şi longevivul e la fel de fără vârstă”, gândi Ferl, indispus, „numai că pocitania poate avea de la
paisprezece ani până la şase-şapte sute...”
Înjură din nou, cu obidă, exact cu o secundă înainte ca atenţia să-i fie atrasă de sonoritatea familiară a
numelui megalopolisului în care locuia.
– ... Kumardul, spunea Licia Lentz, va fi una din zonele-malefice, aflate deopotrivă sub influenţa ambelor
vânturi-transformatoare. Deci, părăsiţi Kumardul! E rugămintea pe care v-o adresăm tuturor, cu excepţia
neafectaţilor – băştinaşi sau extramludarieni – şi a sinucigaşilor, preciză superba efemeră, articulând desluşit
fiecare silabă.
„Una ca ea nu se dăruieşte unui longeviv”, aprecie Ferl, cu privirea lipită de buzele ei perfecte, care se
mişcau cu încetineală studiată, senzuală. „Nu unui puşti de paiş’pe ani... Nici unuia de şaiş’pe-şaptiş’pe,
sluţit deja de cine ştie ce diformitate... De ce se dezlănţuie vânturile abia la un an după ce organismul meu a
ajuns la vârsta influenţabilităţii?”
– Iar extramludarienii bănuiţi a fi influenţabili, adică, stimaţi turişti, toţi cei având între zece şi douăzeci
de ani, sunt sfătuiţi să părăsească imediat planeta sau să-şi caute adăpost într-o zonă-neatinsă, ocolită de
ambele vânturi-transformatoare, preluă ştafeta longevivul Hoor. Cu riscul de a vă plictisi, ţinem să precizăm
încă o dată că cel afectat de un vânt-transformator devine dependent de acesta, şi nu e cel mai simplu lucru
din lume să stai în bătaia lui măcar o data la zece ani când locuieşti pe o planetă situată în cine ştie ce alt
sector al galaxiei! Cât despre acordarea cetăţeniei planetare – stimaţi turişti, nu e un secret că Mludar e
suprapopulată şi că aşa ceva nu se întâmplă decât în cazuri excepţionale!
„Dar orice mludarian poate emigra”, cugetă Ferl. „Însă…”
De ce să emigreze mludarienii? Longevivii şi efemerii ar fi trebuit să fie nebuni ca să părăsească planeta
vânturilor-transformatoare, purtătoare de viruşi care menţineau longevitatea sau tinereţea. Iar puţinii
neafectaţi nu ar fi dus-o nicăieri atât de bine ca pe Mludar, unde coplanetarii lor apreciau întotdeauna – şi
supraapreciau adesea – faptul că erau singurii care se puteau afla oriunde, inclusiv în zonele-malefice, în
răstimpurile vântoase.
Poate doar câţiva puştani dezorientaţi, ca Ferl, ar fi preferat să se refugieze într-o lume în care
adolescenţii nu trebuiau să-şi aleagă soarta – refugiu pentru care, fireşte, erau necesari banii şi
consimţământul părinţilor.
În familia Kaalar, banii nu erau o problemă. Părinţii lui Ferl, neafectaţii Ruld şi Darrisha, îi aveau din
belşug. Dar consimţământul lor, pe care Ferl nici măcar nu era sigur că dorea să-l ceară...
Ştia că tatăl său, un bărbat aparent tânăr şi robust, avusese deja un al doilea infarct şi se căia amarnic că,
la vârsta influenţabilităţii, în loc să stea în calea Longavitului, făcuse pe dracu-n patru ca să ajungă într-o
zonă-neatinsă. Regretele lui erau însă întrecute de cele ale Darrishei. Când oglinda îi reflecta talia îngroşată,
coapsele dizgraţioase, talpa gâştei care prinsese să i se răsfire sub ochi şi primele fire albe din părul nu atât
de bogat ca altădată, cândva foarte frumoasa doamnă Kaalar aproape plângea de ciudă fiindcă perioada ei de
influenţabilitate se încadrase, cu o extrem de rar întâlnită precizie, între două răstimpuri vântoase, lipsind-o
astfel de norocul de a putea sorbi, la momentul oportun, suflul dătător de tinereţe prelungită al Brevavitului...
Nu, Darrisha n-ar fi consimţit în ruptul capului ca unul din copii ei să-i dea cu piciorul şansei pe care ei
soarta i-o refuzase – aşa cum Ruld n-ar fi fost de acord ca fiul său să-i repete fatala greşeală din tinereţe.
În plus, Ferl nu se îndoia că Ruld îi încărcase datele de identificare în memoratoarele portabile ale tuturor
colegilor săi, coordonatorii neafectaţi care supravegheau extrem de puţinele şi de îngustele zone-neatinse,
permiţând mai întâi – şi uneori exclusiv – accesul adolescenţilor extramludarieni.
„Poate că nici nu trebuie să fug de vânturi, poate că ar fi cea mai mare prostie”, oftă din nou Ferl,
amintindu-şi cum i se confesare Ruld mai deunăzi, parcă presimţind că vremea vânturilor era foarte aproape.
– Am fost un idiot. Ăsta e adevărul! Am preferat soarta unui muritor de rând, când puteam avea fie o
tinereţe de cincizeci de ani şi o moarte rapidă, fie o viaţă de şase-şapte sute de ani şi o moarte care să mă
cuprindă pe nesimţite... Şi la amândouă s-ar fi adăugat imunitatea – aş fi avut o sănătate de fier!
– Dar longevitatea înseamnă hidoşenie, longevivii sunt diformi şi zbârciţi, obiectase Ferl. Viaţa lor e o
bătrâneţe de şase-şapte secole!
– Aiurea! râsese Ruld. Aparenţele înşeală, în realitate sunt mult mai viguroşi decât mine. Uită-te la
bunică-ta Ushrena. A născut-o pe maică-ta la patru sute de ani – şi acum e iar borţoasă! Cât despre hidoşenie
– e un preţ mic pentru o viaţă atât de lungă!
„O cale mai lungă până la moarte”, cugetă Ferl, şi revăzu ochii unui stră-stră-stră-stră-străbunic din care
viaţa pierea încet, ca o băltoacă evaporată de soare, îi reauzi ultimele şoapte:
– Şase sute şaptezeci şi şapte de ani nu înseamnă chiar atât de mult cum am crezut, copii... Şi dac-aţi şti
ce băiat frumos eram odată...
Totuşi, fusese o moarte blândă, o moarte... demnă... Cu totul altfel decât a mătuşii Enora...
 Ferl se chirci, retrăind groaza din dimineaţa aceea... Chemaţi de urletele Enorei – ale superbei efemere
Enora – năvăliseră cu toţii în dormitorul ei şi o găsiseră mozolindu-şi cu disperare chipul pe care ridurile
adânci ivite peste noapte i-l făcuseră de nerecunoscut şi privindu-şi, pierită, când părul rămas pe pernă, când
dinţii scuipaţi în poală...
– Eu am ales, Ferl! Ce dacă o să mor ca Enora?
Surprins de vocea care părea să răspundă propriilor lui gânduri, Ferl ţâşni din fotoliul în care stătea, abia
reţinându-şi un strigăt. Apoi, recunoscând-o pe Milora, sora sa mai mare, care tocmai dăduse buzna în
cameră, se reaşeză încet, pironind-o cu ochi invidioşi.
Ea se răsuci, plină de graţie – şi plină de sine. Avea şaisprezece ani şi abia devenise Miss Nultar – iar
Nultarul era cel mai mare şi cel mai important sector al megalopolisului.
– Crezi că merită să pierd asta?
El ridică din umeri.
– Enora a fost tânără şi foarte frumoasă – dar nu atât de frumoasă ca mine! – timp de cincizeci şi trei de
ani, şi nu şi-a regretat alegerea decât în cele două ore de hidoşenie şi de decrepitudine dinaintea morţii. Nu e
un preţ prea mare! Nu vreau să-mi aduc efemeri în pat contra cost, ca bunica Ushrena!
– Bunica are oricum prea mulţi bani, ripostă Ferl. Şi şi-i merită. Îţi dai seama, dacă ea şi gaşca ei de
longevivi ar reuşi...
Da, bunica Ushrena avea pentru ce trăi, longevitatea era şansa ei, şansa de a-şi vedea, poate, succesul cu
ochii... Succesul îmbinării efectelor Longavitului cu ale Brevavitului, succesul încercării de a le dărui
mludarienilor tinereţea fără bătrâneţe şi o foarte lungă viaţă înaintea unei morţi blânde... Ambele în acelaşi
pachet legat cu o fundă mare, roşie, un roşu viu – ca speranţa, cutremurător – ca dragostea de viaţă,
strălucitor şi fastuos – ca triumful...
– Bunica aleargă după o utopie, se strâmbă Milora, cu superioritate. Vânare de vânt – e o vorbă dintr-o
carte străveche, şi se potriveşte de minune. E exact ocupaţia şlehtei ei de visători...
„Oare?” se întrebă Ferl. Să fi fost doar o himeră scopul pentru care mureau înainte de vreme cobaii,
oameni cu toţii, unii, extrem de puţini, voluntari – longevivi sătuli de propria lor hidoşenie sau efemeri
pentru care al cincizecilea an al vieţii era prea aproape, alţii condamnaţi – sclavi cumpăraţi din temutul
Imperiu, care, din fericire, se afla atât de departe...
– Eu cred că, începu, cam cu jumătate de gură...
– Prostii! îl repezi Milora. Ml’darii trăiesc aici de milenii şi ne-au dat de înţeles cât se poate de clar cum
stau lucrurile: nu eşti neafectat şi rămâi într-o zonă malefică, mori sigur – după o agonie lungă, cumplită. Şi
tot asta păţeşti dacă eşti longeviv şi nu fugi de Brevavit, sau dacă eşti efemer şi nu fugi de Longavit. Doar
ml’darii au experimentat toate variantele, vrând-nevrând, pe pielea – pardon, scoarţa – lor, şi nu de ieri, de
alaltăieri, ci de când Mludarul...
Ferl ridică din nou din umeri. Ştia şi el că, în afară de oameni, ml’darii erau singura specie afectată de
vânturile-transformatoare. Ei, copacii telepaţi, erau foştii stăpâni ai planetei. Şi îi întâmpinaseră pe primii
colonişti cu gânduri bune şi cu sfaturi. Pentru ei proprietatea şi ostilitatea erau noţiuni lipsite de sens şi,
fatalişti fiind, socotiseră că „animalele cugetătoare” năvăliseră în lumea lor pur şi simplu pentru că aşa era
scris să fie – după cum, pentru o mlădiţă, era scris fie s-o ocolească vânturile, spre a deveni doar un ml’dar
banal, neafectat, fie să se abată peste ea Longavitul, spre a o transforma în k’mard, un copac gros, noduros şi
contorsionat ce putea dăinui veacuri de-a rândul, fie să fie în calea Brevavitului şi să ajungă n’ltar, o tufă
rămânând tot verde câteva decenii, pentru a se usca într-o singură dimineaţă, fie să se trezească pulbere
învârtejită de suflurile învălmăşite dintr-o zonă-malefică. Şi tot scris era ca Longavitul să spulbere n’ltarii şi
ca suflarea firavă a Brevavitului să facă aşchii k’mazii.
Ml’darii nu se puteau feri, ml’darii nu puteau alege... Ml’darii îşi primeau soarta împăcaţi, abia fremătând
sub atingerea vânturilor-transformatoare şi mulţumindu-se să călăuzească, de la unul la altul, imagini,
senzaţii şi cugetări întreţesute într-o incantaţie feerică, răscolitoare – de bucurie sau de moarte. Incantaţie pe
care orice minte omenească o putea desluşi, căreia îi putea percepe şi pricepe fiecare nuanţă...
Oamenii îi înţelegeau pe ml’dari mai bine decât îşi înţelegeau proprii semeni şi – ca omagiu suprem,
botezaseră cu numele copacilor gânditori planeta, cel mai impunător megalopolis al ei şi cel mai strălucitor
sector al acestuia – transformând în „u”-uri apostrofurile ce înlocuiau sunete foşninde, de nearticulat.
– Aş vrea să fiu un ml’dar, schimbă Ferl vorba. Să hotărască soarta pentru mine...
– Soarta a hotărât, prostule! se supără Milora. Un băiat care respiră Brevavit la vârsta ta poate prinde
chiar şi şaizeci de ani de tinereţe!
– Ce înseamnă şaizeci de ani pe lângă şase sute? suspină Ferl.
– Gândeşte-te bine, îl îmbie Milora. („Sau se îmbie pe ea însăşi?”, se întrebă el, visător.) Şaizeci de ani în
care o să arăţi ca un zeu!
– Zeii nu sunt nemuritori?!
– Nu confunda şase sute de ani cu nemurirea!
– Nu-i confund cu nemurirea, îi echivalez cu şase vieţi de efemer!
– Şase vieţi! se strâmbă Milora, dispreţuitoare. Mare scofală!
– O să-ţi amintesc vorbele astea peste patruzeci de ani, când o să mori hidoasă ca Enora, urlând şi
blestemând ca ea.
Fata îi aruncă o privire cruntă.
– Ascultă, Ferl, spuse, pe cel mai autoritar ton de care se simţea în stare. De când respiri Longavit şi până
încep să-ţi apară diformităţile nu trece nici măcar un an. Tu, băiete, la cincisprezece ani s-ar putea să fii
cocoşat, sau şchiop, sau şi una şi alta, sau ai putea avea un braţ în plus, sau ţi-ar putea creşte coadă... La
cincisprezece ani... Înainte ca vreo efemeră sau vreo încă-neafectată să te sărute, să te strângă în braţe, să-ţi
spună că te iubeşte... Vrei să arunci tinereţea şi dragostea ca pe nişte otrepe?
– Atunci, fericiţi cei neafectaţi, psalmodie Ferl, împăciuitor.
– Tu crezi ce spui? îl ispiti Milora, cu cea mai nesuferită voce a ei – cea dulceagă, cu inflexiuni
insinuante, studiindu-l cu ochi ostentativ inocenţi.
– Nu, recunoscu. Tata şi mama nu sunt fericiţi. Se vede de la o poştă... de fapt, neafectaţii sunt plini de
boli, de la treiş’cinci de ani deja nu mai sunt tineri şi, uneori, trăiesc chiar mai puţin decât efemerii..
– Atunci, Ferl, vino cu mine!
– Unde? În calea Brevavitului? Nu ştiu, nu m-am hotărât... Nu ştiu... Habar n-am ce vreau... Nu înţelegi,
ce dracu’?!
– Doamne, se sperie Milora, eşti isteric, ai Sindromul Răscrucii!
– Poate, mârâi el. De-aia mă bate gândul să iau transportor orb. Întotdeauna sunt destui care fac asta... Cel
puţin aşa se pune...
– Ce?! se scandaliză Milora. Eşti iresponsabil! O astfel de alegere nu se lasă la voia întâmplării. Îl mânii
pe Cel-De-Sus. EL te-a făcut om, nu ml’dar! Nu se dă cu banul când e vorba de viaţă şi de moarte!
– Ba da, spuse sec Ferl. În cărţile tale străvechi nu scrie despre ruleta rusească?... Şi, oricum, e vorba doar
de viaţă lungă sau scurtă, de hidoşenie sau de frumuseţe...
– Eşti nerod, concluzionă fata, arborând ceea ce el etichetase de mult drept surâs-nesuferit-de-soră-mai-
mare. Mamei şi tatei n-o să le placă ideea ta, nu crezi?
– Nu cred, o contrazise el, mieros. În primul rând, ei nu vor să fiu neafectat – şi transportorul orb exclude
varianta asta... În al doilea rând, din punctul ăsta de vedere, legea le interzice amestecul. Alegerea îmi
aparţine!
Milora pufni şi se răsuci pe călcâie.
– De ce îmi pierd vremea cu un mucos nebun ca tine? aruncă peste umăr. Şi ieşi la fel de furtunos cum
intrase.

Oricine putea închiria un transportor orb. Era suficientă o semnătură pe un contract. Ca viitor efemer, te
angajai să lucrezi un an în strip-clubul sau în lupanarul proprietarului. Iar ca viitor longeviv, garantai că-i vei
frecventa localul, în exclusivitate, vreme de şase ani.
Ferl semnă contractul cu un cazinou din inima Nultarului aproape în ultima clipă şi căpătă un transportor
sferic care se putea opaciza şi etanşeiza complet după ce era programat să se deplaseze, la întâmplare, un
anumit timp, pe sol, prin aer şi prin apă, ocolind cu mare precizie orice obstacol şi evitând, cu marja de
siguranţă necesară, zonele-malefice sau neatinse – în cele din urmă fiind strict interzis accesul nehotărâţilor
care foloseau astfel de vehicule.
Se îmbarcă grăbit, hotărî, la iuţeală, că era arhisuficientă o hoinăreală de două zile, se cuibări într-unul din
cele cinci fotolii rabatabile destinate pasagerilor şi, cu toate că, pentru o clipă, avu certitudinea că săvârşea
greşeala vieţii lui, apăsă hotărât tasta pe care scria „gaz soporific – acţiune garantată patruzeci şi opt de ore
standard”.
Somnul îl cuprinse brusc – şi tot brusc se trezi, având senzaţia că dormise doar câteva secunde, exact în
momentul în care sfera se oprea şi hublourile îi redeveneau transparente.
Nedumerit, privi ceasul – şi realiză că ireparabilul se produsese. Hazardul îi hotărâse soarta, în sfera care
se dezetanşeizase în momentul opririi se infiltra deja suflarea unuia dintre vânturile-transformatoare...
Tremurând, îşi acoperi ochii cu palmele şi plânse îndelung, plânse după acel ceva, fie el longevitate sau
tinereţe, pe care îl pierduse...
Într-un târziu, se simţi în stare să afle adevărul. Dar, înainte de a-i cere transportorului să afişeze un
hologlob pe care să-şi marcheze poziţia, zări, printr-un hublou, o duzină de arbuşti fructiferi cu roade
comestibile, pârguite, îmbietoare, şi, printre ei, parcă stingheră, o tufă de un verde crud... Un n’ltar!
„E mai bine să aflu aşa”, chibzui, grăbindu-se să iasă.
Afară, curentul de aer era perceptibil – o adiere caldă, plăcută.
„Ce-mi dăruieşti, Vântule?” întrebă. „Dacă e longevitatea”, îşi continuă gândul, ştiind că n’ltarul i-l putea
înţelege, „jur că voi lua parte la cercetările bunicii Ushrena. Dacă e tinereţea..., nu pot să jur..., pentru un
efemer viaţa e prea scurtă, prea preţioasă... Totuşi, aşa nu se mai poate! Alegerea asta e un coşmar! Trebuie
să fie altfel! Trebuie să fie altfel şi pentru voi, ml’darii!”
„Noi nu alegem... Pentru noi trebuie să fie aşa cum ne e dat...”
Ferl tresări. Nu mai... discutase, niciodată, cu nici un fel de ml’dar. Gândul tufei se înfiripa cristalin,
albastru, rece, limpede...
Băiatul se cutremură. Comunica cu n’ltarul, era gata să-i asculte incantaţia reluată de acolo de unde el, cu
cugetările lui greoaie, i-o întrerupsese... Incantaţia de bucurie?... Incantaţia de moarte?...
Îşi strânse pumnii, îşi închise ochii, îşi goni gândurile – şi primi în schimb cântecul nl’tarului, pe care, pe
nesimţite, cu o neomenească detaşare, începu să îl priceapă...

Învins

E lumina LUI, o recunosc, rece ca bisturiul, concentrată într-o pată informă şi azvârlind, spasm după spasm,
pseudopode flenduroase. Ca o dâră băloasă de melc, se prelinge, prudentă, peste mâzga bolborosindă de pe dalele
crăpate. Tremur când se aburcă pe ziduri, hărtănind negura groasă, mucegăită, şi transpir când, inevitabil, spot lângă
spot, atacă tavanul.
E o sudoare rece, împuţită. Îmi vine să vărs. Niciodată n-am suportat izul de mortăciune!
M-a lovit! Mi-a sfredelit genunchiul! Urlu şi nu mă aud! Înaintează, îmi palpează coapsele, îmi conturează
imaginea lăbărţată pe bagdadia veche, coşcovită. O simt hăcuindu-mă. Urlu ca o vită în preajma tăişului. Îmi scuip
plămânii urlând. Şi nu aud nici un sunet!
Pentru că nu am – nu mai am – coarde vocale. Mi-a golit trupul ca pe o amforă veche, a aruncat în scârnă totul:
maţe îmbârligate, duhnitoare, ficat, rinichi, inimă încă pulsând, ochi rostogolindu-se..., totul... Nu, nu totul: creierul
pluteşte în bolul cu lichid chihlimbariu, spânzurat de o maşină verde, cu luciu dur, de oţel. De acolo îmi percep
învelişul, hoitul conservat. Încastrat în cristal, mă fixează idiot, cu două safire oarbe, sclipitoare. Pe mine mă fixează.
Eu sunt creierul! Asta am fost dintotdeauna...
Imaginea care doare?! Nu e a mea! Nu mă torturează scalpelul lucitor! Nu pe mine! Nu sunt fugar, lipit de bolta
unei hrube părăsite! Nu m-a găsit! N-o să mă prindă niciodată! Pentru că trâmbiţa victoriei mele sună!
Himeră stupidă!
Sună „cântul supunerii“! Mă trezesc în trilurile lui piţigăiate. Buimac, mă zbat şi mă dezmeticesc în craniul străin.
Îmi amintesc, a fost al meu... cândva... Atunci când nu era placat cu un metal poros, necunoscut. Atunci când nu
vedeam prin ochi sticloşi, de piatră verde, moartă. Atunci când planctonul microscopic, din atmosfera de EL otrăvită,
nu era hrana suptă de mine prin toţi porii, sorbită de buretele ce-mi umple acum trupul, buretele din care stoarce
apă vie sinele meu exilat! Atunci când nu scuipam necurăţenii acre şi vălătuci fetizi prin gura acum ştirbă, cu buze
încreţite, plumburii.
Şi nici nu viermuiam, printre jivine ce mi-au fost cândva supuse, acum hrănindu-se asemeni mie, privind prin ochi
la fel de preţioşi şi goi, spurcând cu aceleaşi miasme aerul din jur, condiţionate de aceleaşi triluri să facă sluj în faţa
celui care ne-a colecţionat ca să ne poarte, robi, pe arca LUI, spre stele nenumite.
EL intră, ca întotdeauna, rânjindu-şi botul – rădăcina colţuroasă a celor două mutre triunghiulare, galben-vineţii,
răsfirate sub băşica ţepoasă, adăpostul inteligenţei nepereche, perla biogalaxiei!
EL e colecţionarul, e creierul, e noul stăpân, e cuceritorul! În faţa LUI nu tremur, nici nu asud rece, cu iz de
mortăciune. Frica, ura şi durerea sunt doar un vis atavic şi rebel. În faţa LUI ascult şi mă supun. E tot ce mi-a lăsat
ÎNVINGĂTORUL!

Fără doar şi poate

– Noi de ce n-am murit? De ce numai noi n-am murit? De ce?

El nu-i răspunde. Nu i-a răspuns niciodată.
Dar ea întreabă în fiecare zi – şi au trecut de atunci mai bine de o mie de zile. Poate că nici nu-l întreabă pe el.
Poate că se întreabă pe sine însăşi. Sau poate că cere socoteală. Ea ştie cui. Poate se aşteaptă să-i răspundă
Dumnezeu... sau măcar dracu’.
– Atâta lume avea buncăr în loc de pivniţă, continuă ea să flecărească. Să fi fost al nostru cel mai rezistent? Să fi
fost noi singurii care s-au adăpostit în... clipa aia?
El ridică din umeri, plictisit. Ce are-n cap nevasta lui?
A uitat că totul s-a petrecut în vreme de pace, ba chiar într-o vreme când, pretutindeni, se trâmbiţa, sus şi tare, că
toate tensiunile fuseseră eliminate?!
... Ei, e drept că mulţi aveau buncăre construite înainte de a fi fost dezminţite – temeinic, cu argumente peste
argumente şi dovezi peste dovezi – numeroasele zvonuri despre armamentul nuclear al unor grupări teroriste. E
drept şi că erau câţiva paranoici care continuau să folosească adăposturile alea ultrablindate drept dormitoare!
Dar cine se vâra în buncăr ziua-n amiaza mare? Doar ei doi – din pură fantezie. Ea susţinea că e cel mai simplu mod
de a face dragoste „departe de lumea dezlănţuită”, că simte că aşa trebuie conceput primul lor copil... Iar el a intrat
în joc şi...
... Şi, tocmai atunci, lumea s-a dezlănţuit... Nu, nu lumea. Oamenii... Un om, poate că a fost unul singur – un...
nemernic! Poate vreun fanatic care a murit convins c-a mântuit toată suflarea, târând-o după el în paradis...
N-au aflat exact ce, cum, de ce s-a întâmplat... Vreo două zile au mai prins un post de radio de undeva, din China...
Ăia se chinuiau sa emită în mai multe limbi, dar se pare că supravieţuiseră doar nişte indivizi, care, în afară de a lor, le
vorbeau prost pe toate. Şi erau confuzi, derutaţi, mai degrabă cereau informaţii în loc să le ofere şi pomeneau iarna
nucleară aproape în fiecare frază. Şi se tot certau, zbierau mereu unii la alţii. Probabil că s-au omorât între ei. Cert e
că s-a instaurat liniştea. Pe toate frecvenţele. Si Internetul era inaccesibil. Au presupus că toate serverele căzuseră,
fiindcă pe ecran nu apărea decât dezamăgitorul „The page cannot be displayed”, urmat de sfaturi ce se dovedeau
inutile.
Nici staţia de emisie-recepţie nu le-a fost de folos. N-au reuşit să dea peste nimeni, nu i-a căutat nimeni, deşi, de
atunci, e deschisă zi şi noapte, fiindcă rezerva lor de baterii e la fel de fabuloasă ca şi cea de conserve – din fericire, n-
au apucat să le doneze organizaţiei care strângea ajutoare pentru supravieţuitorii ultimului cutremur catastrofal din
lumea a treia.
... Şi ea a rămas însărcinată. Copilul – o fetiţă – a avut două capete şi, cu toate că a supt mult şi cu poftă, la două
ţâţe odată, a murit subit după şase zile. Pe urmă ea a pierdut încă o sarcină, pe urmă a fost băiatul născut mort, cu
trei picioare şi o singură mână...
Nici unul din ei nu pricepe de ce au conceput monştri. El a îngrijit-o şi a moşit-o cu dragoste şi devotament – acum
nu îi e numai soţie, îi e şi singura pacientă... Iar în buncăr nivelul radiaţiilor era şi este absolut normal, mâncarea şi
apa nu sunt infestate...
Dar ea e încăpăţânată, acum e gravidă din nou, nu vrea să avorteze, tot speră că va fi o a doua Eva, mama omenirii
renăscute...
– Omenirea..., se pomeneşte el vorbind. Gata, nu mai există!... Noi, oamenii, ne-am distrus lumea şi am reuşit să
pierim odată cu ea!
– Noi, oamenii, ne-am distrus lumea... îl maimuţăreşte ea. Şi zâmbeşte acru, în colţul buzelor, reamintindu-şi de
câte ori a fost dată deoparte, de câte ori a fost subapreciată, numai şi numai fiindcă nu era bărbat... Ce tot spui? De
la izgonirea din Rai, de când Dumnezeu a blestemat femeile să vă fie supuse, lumea nu e a oamenilor. E a bărbaţilor!
Voi aţi condus-o cu orgoliu şi cu mâinile-ncleştate de arme. Voi aţi distrus-o! E păcatul vostru! Doar al vostru,
înţelegi?
El nu-i răspunde.
... Rai... Raiul... Cuvântul ăsta îi umple mintea, îşi pierde sensul pentru a căpăta un altul, din care tot ce fusese
abstract a dispărut, şi care îl năuceşte, îl copleşeşte, îl azvârle printre amintiri pe care nu şi le ştia: grădina plină de
miresme, pomul din mijloc, şarpele, femeia, fructul, vocea Domnului, ruşinea...
– ... Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat, spune într-un târziu, cu
privirea rătăcită, având senzaţia că repetă vorbe pe care le-a mai rostit... într-un timp uitat, într-o lume pierdută... Şi
adaugă, cu ochii tulburi aţintiţi asupra nevestei sale înfricoşate: Atunci am dat vina pe tine, pe os din oasele mele şi
pe carne din carnea mea... Acum e rândul tău să mă-nvinovăţeşti...
Ea e gata să plângă.
– Ai înnebunit?! Asta-mi mai lipsea, vai de zilele mele!
Apoi îşi duce, brusc, mâna la pântec – şi el are impresia că vede arătarea care se mişcă pentru prima dată, că-i
desluşeşte coada... şi coarnele... Şi geme:
– Zilele tale s-au dus! Şi ale mele! Suntem morţi, fără doar şi poate... Suntem Adam şi Eva, fără doar şi poate... Şi
asta nu e viaţa noastră, ci osânda...
Îmboldită de groază, ea îşi face cruce.
Şi staţia de emisie-recepţie tuşeşte, pârâie... Şi ea se închină din nou, acum îmboldită de speranţă...
– ... fără doar şi poate! completează, sacadat, o voce hârşâită – metal zgâriind metal. Pe urmă râde. Hohoteşte
stârnind ecouri neaşteptate, stranii, diavoleşti...
Râde şi bărbatul. Râde ca un smintit.
– Cine-i nebun?!... Ai auzit? Ne-a vorbit Dracu’, fără doar şi poate! Suntem în mâna lui. În iad! Ai priceput?
– În iad?! urlă femeia. Eu, în iad?!... Dar de ce, Doamne?!... De data asta, Doamne, doar el... El a distrus, eu n-am
greşit. Tu, Doamne, l-ai menit să-mi fie cap. El, capul, a greşit!
Bărbatul o priveşte ca pe o năpârcă. Pe urmă râde iar, şi alte râsete îi ţin isonul, piţigăiate şi din ce în ce mai multe,
de parcă în fiecare ungher s-ar veseli, ascuns vederii, câte un sobor de demoni mărunţei...
Dar ei nu-i pasă. Ea imploră, cu ochi înălţaţi spre cerul pe care vrea să spere că îl va mai privi cândva:
– Doamne, mai dă-mi o şansă! Mai făureşte-o lume, şi lasă-mă pe mine să-i fiu cap!
Şi dă să se închine iar. Dar mâna ei îşi pierde vlaga şi crucea i se frânge când o altă voce – blândă, neomeneşte
blândă – spune:
– Ei...! Fără doar şi poate, asta n-am s-o fac...

De dragoste

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor, dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte ca el
să îşi coboare pleoapele inflamate. Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile
scăzute care constituiau pentru soţia lui o adevărată desfătare.
– Iubitule…, repetă ea, răspicat, aproape silabisind.
– Da, scumpa mea, făcu el, mieros, dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul
ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.
– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul să
avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?
Regele sări ca ars.
– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că
vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să vă ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un
gest larg, către uşă.
– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…
– Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile
similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…
– Ia te uită! se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre
asta?
– Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea
ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe
care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar
mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă
Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…
– Cu asta, nu-i aşa? rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.
El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung, şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului
muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.
– Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului
celui care-i fusese soţ, după ce îl lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri,
religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am
nesocotit-o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte
alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i
vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca cei cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării
artificiale!

Mutare disciplinară

– E o colonie mică. Cum de aţi acceptat să veniţi tocmai aici, domnule doctor? întrebă administratorul, un bărbat
între două vârste, cu un început promiţător de burtă şi cu o chelie deja bine conturată.
– Mică?! De ce spuneţi asta? se miră doctorul – şi imediat zâmbi, mulţumit de sine, fiindcă tocmai reuşise să
înlocuiască răspunsul cu o întrebare. Eu văd un dom mare, curat şi foarte bine întreţinut! Şi fete taaare frumoase!
Luându-şi un aer de falsă modestie, administratorul zâmbi la rândul lui, extrem de încântat de impresia bună pe
care o făcea fieful lui – cel puţin la prima vedere.
– Da, domnule doctor, e un dom mare, şi eu mă străduiesc din răsputeri pentru ca organizarea şi aspectul să nu
lase câtuşi de puţin de dorit. Însă e singurul dom al coloniei. Singurul, înţelegeţi? Şi nici nu e suprapopulat. Pe aici nu
sunt decât mineri şi terraformatori – şi nu toţi au familie. Avem mai degrabă cupluri homosexuale, deşi există şi
bordelul, şi fetele de la bar, şi cele de la hotel... Hotelul nu e mare, turişti nu vin mai de loc, dar mai pică câte un
afacerist, câte-un aventurier, câte-un reprezentant al oficialităţilor. Mă rog, oficialii sunt şefii mei, îi cazez în casa de
oaspeţi a Administraţiei, unde puteţi sta şi dumneavoastră până ce vă alegeţi şi vă amenajaţi una din locuinţele
disponibile. Puteţi sta în vecinătatea artiştilor – avem doi pictori şi o sculptoriţă, sau printre rentieri – ăştia sunt cam
o duzină, oameni de treabă, dar ciudaţi, după părerea mea. Cum se poate ca un tip plin de bani să-şi stabilească
reşedinţa tocmai aici, pe coclauri? Sunt mai ciudaţi decât călugăriţele – avem şapte, şi-au încropit un minischit în
extremitatea nordică. Şi mai e şi pustnicul, un nebun care şi-a construit un minidom în munţi, la vreo cinci kilometri
de mină... Oricum, revenind la locuinţă, eu v-aş sfătui să optaţi pentru una din zona noastră, a celor din administraţie,
dar, fireşte, alegerea vă aparţine... Şi, apropo de alegere, tot nu pricep cum a putut un băiat tânăr şi chipeş ca
dumneavoastră să aleagă colonia noastră... Nici n-am mai avut doctor de trei ani, de când a plecat domnişoara Alice
Bell, o femeie deosebită... A plecat fiindcă a fost promovată...
– Cum aţi spus?! tresări doctorul. Alice Bell?!
– Da, chiar aşa, confirmă administratorul, şi adăugă, însufleţindu-se: O cunoaşteţi?
– Mda, mormăi doctorul. A fost şefa mea, pe Terra Nova...
– Aha, înseamnă că v-a povestit despre colonia noastră... Sunteţi cercetător, savant, nu-i aşa? Aţi venit, de fapt, ca
s-o studiaţi pe Ea, nu-i aşa?
– Pe ea?! se strâmbă doctorul. Care ea?
– Pe Eash, minunea şi blestemul nostru! exclamă administratorul. Vreţi să spuneţi că nu v-a povestit domnişoara
Bell despre vrăjitoare?! se interesă, mai degrabă dezamăgit. Aşa îi spunea domnişoara, vrăjitoare. E..., a fost o biată
orfană – taică-su a murit în primul accident din mină, la nici o lună după ce maică-sa fugise cu o şatră de ţigani,
singura care a trecut vreodată pe aici. Cred că şi ea, maică-sa, era ţigancă. Iar Eash a crescut cum a putut, din mila
unuia sau a altuia, şi s-a făcut frumoasă – frumoasă cum n-am mai pomenit, Doamne păzeşte! Şi aşa a rămas,
domnule doctor, frumoasă şi tot tânără, Doamne păzeşte! Domnişoara Bell spunea că are legătură cu faptul că
doarme numai sus, sub cupola domului – mă rog, avea dumneaei o teorie, despre nu ştiu ce radiaţii. Da’ tot nu putea
să explice de ce, de când s-a stabilit Eash acolo, ne ocolesc meteoriţii. Nimic, de ani de zile, ca şi cum ceva, ca un soi
de câmp de forţă, le-ar devia traiectoria, înţelegeţi?
– Aha, făcu doctorul, de asta domnişoara Bell îi spunea vrăjitoare?
– A, nu!... Fiindcă vrăjeşte bărbaţii. Toţi aleargă după ea ca nebunii... Şi eu, acum zece ani, când am venit aici, am
păţit-o... Şi nemernica nu respinge pe nimeni, îi lasă pe toţi să creadă că e foc de îndrăgostită... Până într-o bună zi,
când te simţi în culmea fericirii, fiindcă ea ţi se oferă pentru prima oară, şi când, dintr-o dată, nu mai poţi s-o atingi...
Ceva, ceva invizibil, ca un soi de câmp de forţă, te opreşte la câţiva milimetri de ea... Şi ea e acolo, înăuntru, goală, pe
de-o parte făcându-ţi semne îmbietoare, pe de alta bătându-şi joc de neputinţa ta... Ce mai, pe unii îi scoate din
minţi, altora le frânge inima... Eu unul încă nu pot să mi-o scot din suflet, nu ştiu dacă mă puteţi înţelege... Fiindcă,
abia acum pricep, idiotul de mine, probabil că v-a atras aici zvonul despre comunitatea homosexuală...
– Eu, homosexual?! se scutură doctorul. Doamne fereşte!
– Vai de mine! Adică..., îmi pare rău pentru dumneavoastră, îl compătimi administratorul. Fiindcă..., oh, ce neatent
sunt! Aşa-i că aţi spus ceva de fete taaare frumoase? Nu cumva aţi şi văzut-o? O brunetă cu ochi verzi, migdalaţi,
zveltă, într-un costum franjurat?
– O, da, oftă doctorul, şi faţa i se aprinse într-un zâmbet aparte, pe care administratorul îl mai văzuse de atâtea
alte ori, pe atâtea alte chipuri! Cum, prima femeie frumoasă care mi-a ieşit în cale e chiar... vrăjitoarea? Nu se
poate!... Nu se poate! repetă, înnegurându-se. Căţeaua mi-a făcut-o!
– Cine?! exclamă administratorul, în timp ce îl bătea gândul că bietul doctor deja înnebunise.
– Alice! Domnişoara Bell! N-aţi auzit?! Mi-a fost şefă! Ea m-a trimis aici. Mutare disciplinară! „Pentru că mi-ai frânt
inima, afemeiat nenorocit!” Asta mi-a spus când m-a expediat încoace!

Oyoja Onuk

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni, dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc
Vrăjitoarea Roşie – dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului – dacă teama le e mai puternică
decât ura.
Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei – exponatele din valea numită
Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă – par statui de carne bine conservată între ziduri
invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc
în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţat – de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în
care tăişul ghilotinei i-a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul – numai timpul lui – exact înainte ca lama să-i
despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima
senzaţie din viaţa lui – şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e
prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie
tot timpul din lume pentru a-şi simţi şi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald
ajungându-i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându-i ochii
şi căscându-i gura spre a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat... Căci atingerea nemiloasă a Sheagad-ei nu i-
a rupt de firul vremii şi conştientul, dar l-a condamnat să primească aceleaşi şi aceleaşi senzaţii, fiindcă, dintre toate
simţurile lui Oyoja, doar văzul şi auzul nu sunt captive în timpul lui împietrit.
Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei... Atingerea femeii cu păr acaju, buze de carmin şi straie sângerii... Atingerea
femeii ai cărei irişi sunt două inele de culoarea coralului, două inele fine, parcă străvezii, în jurul pupilelor enorme,
adânci ca două hăuri sfredelite înspre păcat... Atingerea femeii a cărei fascinantă stranietate nu se lasă descrisă de
vorbe sau de gânduri omeneşti... Atingerea pe care (o altă ironie, deloc gustată!) Oyoja nu o poate simţi...
Atingerea nemiloasă a Sheagad-ei se petrece, cumva, în afara timpului cunoscut şi perceput. Sheagad nu
înlemneşte ceea ce atinge în clipa vie, în clipa pe care muritorii neputincioşi o numesc prezent şi care le alunecă
printre degete ca vântul prins în pumni. Oyoja bănuieşte că Sheagad cutreieră nestânjenită prin viitorul
condamnatului, alege un crâmpei minuscul din timpul lui şi îl aşteaptă acolo, aşteaptă ca viaţa lui să curgă – exact
până atunci. Atunci, cei din jurul nefericitului o întrezăresc pe Sheagad într-o străfulgerare şi îl văd înţepenind pe el,
cel rămas, în clipa tocmai abandonată de ea, ca prizonier nemuritor şi neputincios al timpului încremenit...
Acum, Oyoja ştie că asta s-a întâmplat şi când era captiv în gura ghilotinei şi s-a pomenit plutind, cu ea cu tot,
deasupra ovaţiilor gloatei îmbulzite să-i savureze execuţia. Dar atunci s-a crezut deja mort, deja doar spirit desprins
de nevolnicia celor omeneşti... Dar nu-şi vedea – aşa cum s-ar fi cuvenit, trupul descăpăţânat zăcând pe eşafod... Şi
zbura, aşa cum spiritele nu o fac, cu unealta morţii aninată de grumaz...
Aşa că şi-a amintit sentinţa pronunţată de Marele Jude – mai tare şi mai răspicat decât l-ar fi crezut în stare pe acel
moşneag pipernicit şi spelb:
– Răz-vră-ti-tul Oyoja Onuk se con-dam-nă la moar-te prin de-ca-pi-ta-re sau la a-tem-po-ra-li-ta-te. Sen-tin-ţa se
va a-le-ge în clipa e-xe-cu-ţi-ei şi se va e-xe-cu-ta când Timpul va fi pro-pice...
... Şi-a amintit şi că, din stânga Judelui, Sheagad îi zâmbise îngereşte, şi că el, prostul, se cutremurase din rărunchi...
... Şi s-a cutremurat văzându-se deja deasupra Circului Clipelor, realizând că deja cobora spre unul din spaţiile încă
fără timp – un spaţiu de care îşi amintea, între un cuplu închis în clipa orgasmului şi un diriguitor de rangul al treilea,
învinuit de corupţie, prins în momentul când, hulpav, se îneca cu o îmbucătură prea gustoasă...
Stă între ei de cinci luni. O voce caldă – el crede că e a Sheagad-ei –, care, în zori şi în amurg, anunţă ora şi data
înainte de a le spune bun venit sau bun rămas vizitatorilor, îl ajută să măsoare timpul viu. E tot un chin izvorât, fără
îndoială, tot din cruzimea sofisticată a vrăjitoarei. Vrăjitoarea care i-a coborât, acum o lună, în spaţiul de vizavi,
tocmai pe conjuraţii pe care el a refuzat să îi trădeze. Sunt doisprezece puşti înflăcăraţi – în flăcările rugului lor
comun. Exact în clipa în care începeau să ardă...
Oyoja îi poate vedea, Oyoja ştie că îl pot vedea şi ei. Ar vrea şi să le poată citi gândurile, să afle dacă li s-a spus că
nu el i-a vândut, dar ar fi mult mai mulţumit dacă şi-ar potoli curiozitatea morbidă comparând chinul lui cu chinurile
lor. Ar vrea să ştie dacă idioţii care n-au înţeles din eşecul lui că e mai bine să-şi piardă urma, renunţând la lupta
pentru o cauză pierdută, sunt, aşa cum bănuieşte, torturaţi de suferinţe mai cumplite ca a lui. Ar vrea să ştie dacă ei îl
invidiază, aşa cum el îşi invidiază vecinul ghiftuit, care o fi simţind că se sufocă, dar are gura plină de savoarea – şi
nările înecate în aroma delicatesei ce e pe cale să-l ucidă...
Da, e păcat că nu cunoaşte gândurile celor doisprezece amărâţi – şi ar fi păcat dacă ei le-ar cunoaşte pe-ale lui...
Fiindcă Oyoja n-a fost niciodată unul de-al lor, n-a fost niciodată un biet fanatic naiv, n-a crezut niciodată că şi-ar fi
putut smulge de sub puterea Seniorilor lumea şi vremea... Căci Seniorii sunt suveranii întregului continuum
multidimensional şi ai fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită
timp... Şi Oyoja ştie, a ştiut mereu, că Seniorii vin, văd, şi stăpânesc, şi nu pot fi goniţi!
Dar Ei sunt Cei-de-nevăzut, sunt undeva, în dimensiuni insesizabile, inimaginabile, inaccesibile unui biet creier
tridimensional! În lumea lui Oyoja, în numele lor guvernează Temporarul, un om ales de ghilda judecătorilor, sfătuit
de Marele Jude şi slujit cu credinţă de Sheagad Hurm – de vrăjitoarea care e, acum, imaginea în oglindă a celei ce a
fost înainte ca Seniorii s-o răsucească în afara tridimensionalului în care s-a născut, dăruindu-i puterea de a hălădui
prin timpul semenilor săi... Sheagad, vrăjitoarea care nu iubeşte pe nimeni, dar căreia Seniorii i-au poruncit să îl
primească, supusă, în culcuşul ei, pe Temporar...
Oyoja a visat să scape de judecători, să facă alţii din acoliţii săi, să fie noul Temporar – să aibă în slujba lui,
deopotrivă, puterile şi trupul vrăjitoarei Sheagad... Pe urmă ar fi scăpat uşor de acoliţii cu mintea cutreierată de
utopii, s-ar fi înconjurat de oameni realişti, iar Seniorii nu l-ar fi mazilit, fiindcă credea în ei, şi el ar fi iubit-o,
nestingherit, pe Sheagad...
Dar s-a crezut născut ca să conspire – şi n-a fost aşa. S-a crezut mai viclean ca diriguitorii – şi ei l-au prins, ca pe un
ţânc, când nici nu se aştepta. L-au prins şi, în felul lor, au fost mărinimoşi. I-au oferit o şansă: să îşi trădeze complicii –
şi să fie răsplătit.
El a refuzat. Nu fiindcă ar fi crezut că ceilalţi mai aveau sorţi de izbândă. A sperat doar că bieţii puşti urmau să facă
ochi, să înţeleagă că luptau cu Zeii, că triumful lor era cea mai deşartă utopie... Desigur, nu-i păsa de pielea lor, dar n-
avea rost să îi jertfească inutil. Fiindcă Marele Jude răsplăteşte ceea ce el numeşte cooperare dăruindu-i trădătorului
încremenirea în orgasm, alături de orice femeie şi-ar alege. Orice femeie, în afară de vrăjitoarea Sheagad!

Sfinte Dumnezeule!

„SERGENTUL LIMTZ ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL LIMTZ ESTE

AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL LIMTZ ESTE...”
Anunţul alerga pe toate monitoarele, în timp ce circuitul acustic îl hârjâia sacadat, mitraliindu-ne
timpanele.
– La dracu’, Anne, a răbufnit doamna Katz, ce invitaţie mai aştepţi? Şterge-o în biroul şefului, şterge-o
odată!
Am oftat, m-am ridicat şi am păşit pe banda transportoare. (În urmă, patru suspine de uşurare au
blagoslovit liniştea reînscăunată). Fireşte, era banda cea mai lentă. Generalul merita să-l fac să aştepte.
Căpătase prostul obicei de a mă chema o dată la două zile, plictisindu-mă cu insistenta lui cerere în căsătorie.
Nu îndrăzneam să-l refuz direct; la urma urmei, era şeful! Iar el se făcea că nu pricepe, ipocritul! Dar în ziua
aceea aveam să i-o tai scurt – şi asta pentru că Hobs, în sfârşit, se hotărâse!
– Sergentul Anne Limtz la ordinele dumneavoastră, domnule general! Permiteţi să raportez: aseară m-am
logodit cu colonelul George Hobs. Sper că nu contravine regulamentului!
A pălit, apoi, brusc, s-a înroşit ca o sfeclă, până în vârful urechilor. A înghiţit de câteva ori în sec – i-am
urmărit mărul lui Adam agitându-se –, dar a reuşit să mi se adreseze calm, cu voce neutră, oficială:
– Regulamentul Poliţiei Temporale nu are nici o prevedere legată de statutul matrimonial al personalului.
Mă dezamăgeşti, sergent Limtz, credeam că ştii asta.
Am rămas în poziţie „drepţi” şi am plecat ochii. Prea i-o trântisem aşa, deodată! Toată lumea ştia că
generalului Paul Glaff nu-i place să piardă. „Ce-o să facă acum? O să mă anunţe, cu regret, că serviciile mele
nu mai sunt necesare?”
– Stai jos. Am pentru tine o misiune foarte importantă.
M-am aşezat, cu obrajii zvâcnind. O dată mă chemase şi el pentru ceva serios şi, în loc să-l las să
vorbească primul...
– Cei Şapte Consilieri au hotărât, a început, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile, iar cele Şapte
Parlamente au votat hotărârea, în unanimitate. Călătoriile temporale creează mult prea multe probleme. În
curând, poliţia noastră n-o să mai facă faţă. E nevoie de cel puţin trei oameni pe urmele fiecărui bezmetic
care construieşte un cronomobil artizanal şi o tuleşte. Tot soiul de... hm! „eroi” vor să schimbe trecutul, să
fabrice alt prezent, „mai bun”, fireşte. Şi tot soiul de nebuni vor să cerceteze viitorul, dar aleg întotdeauna
variantele cele mai puţin probabile şi se întorc hotărâţi să dezvăluie gloatei ororile „apocalipsului ce va să
vină”. E o harababură generală! Până la urmă tot o să scăpăm nesupravegheat un zurliu care-o să facă ceva
ireparabil.
M-am foit pe scaun, neliniştită. Nu înţelegeam nici de ce-o lungea, descriindu-mi ceea ce ştiam la fel de
bine, nici ce legătură putea avea o hotărâre – oricare ar fi fost ea! – votată în unanimitate de Cele Şapte
Parlamente cu misiunea, fie şi foarte importantă, încredinţată unui sergent anonim, ca mine.
– Ei bine, a continuat, s-a hotărât să facem noi ceva ireparabil. Să punem capăt, odată pentru totdeauna,
călătoriilor temporale. Asta e misiunea ta, sergent Limtz. Pleci chiar acum. Ţinta: 28 iunie 1999. Îl ucizi pe
Marcel Ovici înainte de a ajunge cu invenţia sa epocală la profesorul Kruger. Are asupra lui atât prototipul
cronomobilului, cât şi, în manuscris, toată documentaţia tehnică. Pe astea le iei şi le aduci aici. Cei Şapte
Consilieri le vor înmormânta în Tezaurul Secret. Cât despre propriul tău aparat – găseşti tu o metodă de
distrugere!
A fost ca şi când ceva mi-ar fi căzut în cap pe neaşteptate. Îmi pare rău că nu m-am putut vedea, atunci, în
oglindă. Generalul, care mă privea atent, şi-a muşcat buzele ca să nu râdă, şi în clipa aceea mi-a fost – ce
prostie! – simpatic. Aşa că am riscat o întrebare neregulamentară:
– De ce eu? N-am ucis pe nimeni, niciodată. Cine a hotărât să mi se dea misiunea asta?
– Computerul de la Evidenţa Personalului, fireşte. Şi ăla nu greşeşte niciodată.
M-am ridicat din proprie iniţiativă.
– Permiteţi să trec la îndeplinirea misiunii? am întrebat, convinsă de inutilitatea oricărui comentariu.
Mi-a întins mâna.
– Succes, sergent.
 Apoi, în timp de executam, regulamentar, salutul şi întoarcerea la nouăzeci de grade:
– Şi un sfat prietenesc, Anne: când revii, fă-o IERI, şi mai gândeşte înainte de a spune „da” la logodna cu
colonelul!

Bineînţeles că am plecat hotărâtă să-i ignor sfatul. Mi-am programat cronomobilul de buzunar, l-am
activat şi... am apărut în staţia în care, alături de văru-său, poetul Krama, Marcel Ovici aştepta metroul,
mutându-şi, nervos, greutatea de pe un picior pe altul. Krama, un afemeiat notoriu (multe nimfomane s-au
furişat în trecut cu intenţia de a poposi în patul lui o oră!), m-a remarcat imediat şi şi-a lipit de mine privirea
albastră, spălăcită. I-am adresat un zâmbet prietenos şi m-am apropiat de ei, ca din întâmplare. Faţa poetului
s-a luminat: adulmeca o cucerire uşoară. M-a observat şi Ovici. M-a privit fix, strângând din buze. Pe urmă
şi-a mutat privirea în altă parte şi şi-a măturat fruntea cu vârfurile degetelor, ca şi cum ar fi vrut să şteargă un
gând ce nu-i făcea plăcere. M-am întrebat dacă nu cumva călătorise deja în timp şi dacă nu cumva dăduse de
mine, într-un viitor posibil, primind misiunea ucigaşă.
N-am avut timp să mă afund în supoziţii. Sosise metroul, şi m-am urcat în acelaşi vagon cu ei. Era
aglomerat, dar am reuşit să mă aşez pe scaunul din stânga inventatorului. În dreapta lui stătea poetul. S-au
bosumflat amândoi. Am bănuit de ce: Ovici pentru că ar fi preferat ca, între el şi mine, să se fi aşezat Krama,
iar acesta – pentru că avea aceeaşi preferinţă.
M-am temut că unul din ei va propune, sub cine ştie ce pretext, schimbul de locuri, iar celălalt va accepta
cu plăcere. Aşa că am trecut la acţiune. Metroul a încremenit, oamenii au înţepenit ca nişte maşini stricate;
oprisem timpul lor, dilatând, numai pentru mine, la maximum, o secundă – ceea ce îmi oferea echivalentul a
două minute. A fost arhisuficient pentru a-i împlânta lui Ovici – Sfinte Dumnezeule! -, la baza craniului,
acul ucigaş. Apoi am înşfăcat manuscrisul şi prototipul şi m-am grăbit să mă expediez înainte, în timpul meu
normal.

M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Mi-am aruncat cronomobilul în malaxorul de
deşeuri şi, în timp ce ascultam, cu nostalgie, scâşnetul metalului strivit, i-am cerut robotului o cafea mare,
concentrată. Am sorbit-o fără chef, străduindu-mă zadarnic să nu-mi las imaginaţia să brodeze scena
desfăşurată, după fuga mea, în metroul deblocat: Ovici, fără suflare, prăbuşit – nimeni n-a observat când – în
braţele vărului său înspăimântat. Krama, prea tulburat ca să-şi reamintească momentul exact al dispariţiei
mele şi bănuind că preţiosul bagaj al inventatorului fusese furat, la înghesuială. Surprinderea celorlalţi
călători, agitaţia, vânzoleala stârnită, la prima staţie, în jurul proaspătului răposat. Scandalul din presa
vremii, năstruşnicele supoziţii legate de epocala invenţie pierdută fără urmă o dată cu moartea celui ce o
realizase – şi înainte ca acesta să fi apucat să i-o prezinte cuiva în amănunt. Şi iarăşi trupul lui Ovici, chircit
nefiresc, cu îngrijorarea încremenită în ochii larg deschişi... Oare, în ultima clipă, intuise adevăratul scenariu
al morţii sale?
Am terminat cafeaua, mi-am spulberat gândurile macabre, aducând a remuşcări – nu aveau de ce să
otrăvească un sergent care nu-şi făcuse decât datoria – şi am pornit-o spre sediul Poliţiei Temporale,
nerăbdătoare să raportez îndeplinirea misiunii încredinţate. Tocmai mă instalasem într-o cabină de transport
rapid, când o imagine înregistrată mecanic mi-a revenit în minte, făcându-mă să transpir: înainte de a-mi
părăsi apartamentul, prin uşa deschisă a dormitorului zărisem un pat dublu, nefăcut, şi, aruncată neglijent pe
un scaun, pijamaua mototolită a unui bărbat.
Înainte ca acea parte a creierului meu asupra căreia deţin controlul să fi avut timp să prelucreze informaţia
extrasă involuntar din memorie, cabina s-a oprit; intrigată, am controlat display-ul, temându-mă că nu
furnizasem coordonatele corecte ale destinaţiei dorite. Dar nu, nu greşisem. Totuşi, ceea ce mă înconjura îmi
era străin – şi familiar totodată. Aceeaşi impresie mi-ar fi lăsat-o, probabil, copia daltonistă a unui tablou
celebru, deşi, în realitate, modificările nu ţineau numai de culoare.
Clădirea Poliţiei Temporale era mai înaltă şi mai zveltă; avea un corp mai puţin, dar câştigase încă două
etaje. Firma era zugrăvită în culori pastelate, aflate în continuă transformare, ca şi cum literele cu sinuozităţi
voluptoase (total diferite de caracterele sobre pe care le admirasem în aceeaşi dimineaţă) ar fi fost o orgă de
fluide multicolore, amestecându-se dezordonat în aparenţă, şi totuşi respectând un algoritm pe care mintea
mea buimăcită refuza să-l priceapă.
În stânga, vechea clădire a Arhivelor nu mai era înconjurată de acei păianjeni uriaşi care sunt automatele
restauratoare. Enormele ei fresce străluceau ca noi, probabil aşa cum nu mai străluciseră de o sută cincizeci
de ani, când fusese inaugurată cu mult fast. Văzusem ceremonia pe viu, în prima mea cronoexcursie, cea de
la absolvirea Cursurilor Preliminare. Era unui eveniment istoric de pe urma căruia agenţiile cronoturistice
scoteau bani frumoşi, căci toată lumea dorea să asiste la inaugurarea primei opere a primei unităţi cibernetice
independente specializate în decoraţii murale, unitate care, în prezentul nostru, era expusă chiar în muzeul
acelei clădiri, prima pe care ea o decorase. Numai că atunci, când le priveam nedumerită din cabina pe care
nu îndrăzneam s-o părăsesc, două dintre fresce erau total diferite de cele atât de bine cunoscute.
Am cutezat să-mi arunc ochii şi-n dreapta. Acolo trona, acelaşi dintotdeauna, imobilul Agenţiei
Cronoturistice Centrale, cu singura deosebire că o firmă geamănă cu cea a Poliţiei Temporale îl prezenta ca
fiind Sediul Central al Oficiului Internaţional de Turism Temporal.
Am riscat şi să părăsesc cabina – care a dispărut imediat, răspunzând, pesemne, apelului insistent al unui
solicitant care tocmai îşi pierduse răbdarea. Am privit vizavi. Parcul meu preferat era acolo, dar locul teilor
bătrâni fusese luat de nişte arbuşti stranii, copleşiţi de bogăţia unor inflorescenţe sidefii care reflectau
curcubee minuscule şi impregnau aerul cu o aromă plăcută, abia perceptibilă. „Probabil noua creaţie a
Institutului de Artă Genetică, cea despre care purtătorul lor de cuvânt spunea că va fi expusă în parc de azi
într-o săptămână”, mi-am zis, în timp ce, în mintea mea, datele începeau să se sedimenteze: se făcea lumină!
Mi-am adresat, în gând, un lung şir de epitete jignitoare. Ar fi trebuit să-mi fie ruşine că tocmai eu, care
eram de trei ani in slujba Poliţiei Temporale, pricepusem atât de greu că nu era vorba decât de nişte banale
schimbări, probabil lipsite de importanţă, consecinţe fireşti ale modificării (desigur, nimeni nu o va numi
crimă) operate de mine în timpul unei coborâri de două sute de ani pe scara timpului convenţional.
Schimbări banale, probabil lipsite de importanţă... Hm! Pijamaua unui bărbat în dormitorul meu?! Al meu,
care eram o membră habotnică a Ligii de Conservare a Bunelor Moravuri?! Probabil mă măritasem cu
George mai devreme şi eram deja doamna Hobs. O doamnă Hobs care scăpase propria-i ceremonie nupţială
şi la a cărei deflorare domnul Hobs urma (sau nu?) să trudească pentru a doua oară...
Pe urmă, o clădire a Arhivelor a cărei renovare se încheiase mai devreme şi care avea două fresce
modificate; se putea trece uşor peste asta, ca şi peste faptul că Institutul de Artă Genetică îşi finalizase şi îşi
expusese la o altă dată o creaţie reuşită.
Mai era Poliţia Temporală, cu clădirea şi firma ei, ambele modificate... Dar, Sfinte Dumnezeule! De ce
mai exista Poliţia Temporală?! De ce mai exista, chiar şi cu nume schimbat, Agenţia Cronoturistică
Centrală?! De ce, când Ovici murise înainte de a-şi prezenta invenţia cuiva capabil să o înţeleagă şi să o
transpună în practică? De ce, când manuscrisul şi prototipul cronomobilului erau în geanta care mă urma ca
un câine credincios, detectând fără dubiu mirosul specific al trupului meu, şi care nu se deschidea decât
recunoscând atingerea mâinilor mele? De ce, când cronomobilul meu, singurul salvat de nonexistenţă,
tocmai fusese retransformat în materiile prime de bază, care îşi aşteptau deja rândul la refolosire?
Poliţia Temporală exista numai ca eu să pot raporta cuiva îndeplinirea misiunii, să pot preda cuiva
prototipul şi manuscrisul? Şi, dacă nu ar fi existat, ce ar fi trebuit să fac, ce aş fi avut dreptul şi datoria să fac
cu conţinutul acelei genţi blestemate?
Îmi venea să mă aşez jos şi să plâng, aşa cum făcusem după ce reuşisem să-mi dereglez prima
ciberpăpuşă, să plâng şi să cerşesc ajutorul trecătorilor nepăsători, mai mult sau mai puţin grăbiţi, ce
împânzeau bulevardul Ovici (al cărui nume, am presupus, se schimbase), renumitul bulevard bântuit, la
intervale neregulate, de holograma gigantică a vestitului inventator – spectacol foarte gustat de turişti, copii
şi provinciali.
Printr-o coincidenţă bizară, holograma a apărut, atunci şi acolo, între mine şi sediul Poliţiei Temporale – şi
nu ştiu cum de am reuşit să nu ţip, nu numai fiindcă era atât de aproape încât, dacă aş fi întins braţul, i-aş fi
străpuns genunchiul, ci mai ales fiindcă, probabil pradă unui imbold masochist, am ridicat ochii şi am văzut,
în locul chipului lui Ovici, figura uriaşă a lui Krama, care mă privea anume, cu un licăr de răzbunare în
profunzimea ochilor parcă înceţoşaţi.
Noroc că a dispărut imediat. Prea speriată ca să încerc să transform acea apariţie într-o scânteie care să
aducă lumina în mintea mea confuză, m-am mulţumit să-mi scuip în sân şi să-mi fac cruce cu limba în cerul
gurii, ca o babă superstiţioasă. Apoi mi-am luat inima în dinţi şi, cu un oftat tip „fie ce-o fi”, m-am urcat pe
banda de viteză medie a căii de acces în incinta Poliţiei Temporale.
– Hei, Anne, cum se face că tocmai tu vii abia la ora asta? m-a întrebat, veselă, o fetişcană care tocmai se
instalase alături.
– Am avut o misiune, i-am răspuns, cu elaborată nepăsare, apoi am început să mă lupt cu lapsusul care îmi
ascundea identitatea interlocutoarei, deşi înfăţişarea şi glasul ei îmi erau ciudat de familiare.
– O... „misiune” în colaborare cu Hobs? a chicotit, dezvăluindu-şi strungăreaţa. Zău, Anne, mie poţi să-mi
spui orice!
„Zău, Anne, mie poţi să-mi spui orice!”... Linda! Linda Brown, prietena mea din copilărie, colega mea de
şcoală şi, timp de un an, colega mea în patrula temporală C-309. Sfinte Dumnezeule! Mi-am simţit părul
zbârlindu-se şi sângele părăsindu-mi obrajii. O văzusem pentru ultima oară în urmă cu doi ani, în ziua
ceremoniei ei de incinerare, întinsă pe catafalc, moartă ca toţi morţii, cu strungăreaţa dezvelită de un zâmbet
fals (îi lipsea o bucată din buza de sus), cu faţa mânjită de fard ieftin, care nu reuşea să-i mascheze vânătăile,
şi cu mâna dreaptă înţepenită pe piept, deasupra celei stângi, încercând parcă să-i ascundă degetele retezate.
Fusese victima unei bande de neocanibali, probabil drogaţi, pentru că altfel nu îndrăzneau să pătrundă în
inima oraşelor. Poliţia locală îi surprinsese prea târziu; deja o violaseră, colţii lor de mutanţi ticăloşi îi
retezaseră buza şi degetele, o sugrumaseră şi o târâseră într-o fundătură, unde aveau pesemne de gând să se
ospăteze pe îndelete.
– Mă grăbesc, Linda, iartă-mă, i-am aruncat peste umăr, în timp ce săream, cu îndemânare de cascador,
direct pe banda ultrarapidă.
– Ipocrito! a strigat după mine, cu acelaşi chicotit. Ai grijă, nebuno, rişti să afle Paul!
Derutată de vorbele ei ciudate, nici măcar nu m-am gândit că biroul meu ar fi putut suferi o schimbare,
adică ar fi putut fi amplasat în altă parte a clădirii. Abia când l-am regăsit în locul ştiut am considerat asta o
coincidenţă fericită.
Cele trei colege prezente m-au întâmpinat cu priviri dezaprobatoare.
– Ascultă, Anne, m-a întrebat doamna Katz, care, datorită vârstei înaintate îşi permitea uneori prea multe,
de unde dracu’ ai scos uniforma asta fistichie?
Într-adevăr, uniformele lor erau azurii; a mea era bej, dar avea exact aceeaşi croială şi acelaşi simbol trasat
cu negru îi împodobea mâneca stângă: o clepsidră în care nisipul, suspendat în mod miraculos, era masat
integral în jurul porţiunii gâtuite.
– Am să vă povestesc mai târziu, am îngăimat. Dar unde e Kate? am întrebat, observând lipsa celei care
îmi era prietena cea mai bună. Ce s-a întâmplat? De ce i-au scos de aici şi biroul?
M-au fixat cu ochi îngroziţi, apoi au schimbat priviri îngrijorate.
– Mai nou, te şi droghezi, doamnă Glaff? m-a apostrofat doamna Katz, înroşindu-se. Nu văd cum altfel ai
fi putut să uiţi nenorocirea de anul trecut, cu neocanibalii. Sau Hobs, molusca aia nesărată, ţi-a sucit minţile
cu totul?
M-am lăsat să cad pe un scaun. „Doamnă Glaff!” Îmi spusese „doamnă Glaff”?! Mie?!
Sfinte Dumnezeule! Nu eram nevasta lui Hobs, eram nevasta generalului! Şi Hobs, ce era cu Hobs? M-am
îngrozit la gândul că ar fi putut fi amantul meu, al unei femei măritate, membră a Ligii de Conservare a
Bunelor Moravuri! Asta se pedepsea cu excomunicare şi demascare publică, prin mesajele holografice care
brăzdau, cruciş şi curmeziş, impunătoarea clădire a Ligii. Se pedepsea... DINCOLO, sau CÂNDVA... Dar
ACOLO şi ATUNCI? Poate nici nu mai făceam parte din Ligă...
„SERGENTUL GLAFF ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL GLAFF
ESTE...”
M-am repezit la banda de transport ultrarapid. Totuşi, n-am părăsit biroul suficient de repede ca să scap
remarca emisă de doamna Katz cu filozofică detaşare:
– Graba unui suflet vinovat!
Când a dat cu ochii de mine, generalul Paul Glaff m-a măsurat consternat, a verificat buna funcţionare a
sistemului de izolare fonică a încăperii şi mi s-a adresat cu amărăciune:
– Uneori aş vrea să te omor, Anne, poţi să înţelegi? Ce uniformă-i asta? A început cumva carnavalul? Sau
crezi că încă nu m-ai compromis suficient, că e loc pentru mai mult şi pentru mai bine?
I-am întâlnit privirea verde, obosită; şi mi-a părut sincer rău că nimerisem în lumea aceea stranie, în care îi
făcusem, fără să-mi pot aminti când, cum şi de ce, necazuri, şi în care continuam să-l amărăsc, deşi nu-mi
făceam decât datoria, sau ceea ce fusese datoria mea în lumea părăsită, cea care poate continua să existe
undeva, într-o ipotetică ZONĂ PARALELĂ!
Atunci, într-o străfulgerare, mi-am amintit un pasaj din „Cartea Timpului”, pe care criticii de specialitate o
considerau un amalgam de inepţii cu pretenţii savante, ceea ce n-o împiedica să fie un best-seller, primul din
seria celor semnate de Marana Cerioniacev, mediumul la modă!
„Un explorator al trecutului, care, cu sau fără voie, produce o cât de neînsemnată modificare a acestuia,
creează o ramificaţie, o aşa-numită lume paralelă, diferind de lumea mamă prin consecinţele modificării
produse; dorind să devină în «timpul său», exploratorul nu poate călători decât pe ramificaţia creată, fiind
deci osândit să trăiască într-o lume paralelă cu lumea sa de origine.”
Mi-am reprimat însă tendinţa de a mă încrede în teoriile planturoasei doamne Marana, am salutat
regulamentar şi am luat poziţia „drepţi”:
– Sergentul Anne Limtz la ordinul dumneavoastră, domnule general! Per...
– Ce-nseam...? a început el, dar am eu am continuat, cu încăpăţânare, ridicând uşor tonul, ferm hotărâtă să
nu mă las întreruptă:
 – ...mite-ţi să raportez! Şi am povestit, aproape pe nerăsuflate, tot ceea ce se întâmplase de când părăsisem
biroul lui, fie el acela sau altul, fie el situat în lumea aceea sau în alta, paralelă, perpendiculară, adiacentă,
tangentă sau naiba ştia cum altfel ar fi putut fi! Ca dovadă, am înhăţat geanta condiţionată să mă urmeze, am
scos prototipul şi manuscrisul şi le-am trântit sub nasul generalului!
– Extraordinar! a exclamat, examinând aparatul. Aduce foarte mult cu prototipul kramamobilului!
Extraordinar! Voi preda astea forurilor superioare! Cred că vor fi interesate şi Cele Zece Parlamente, şi Cei
Zece Consilieri! Anne, nu înţeleg nimic, dar mă simt îmboldit să-ţi iert toate păcatele!
S-a repezit la mine şi m-a sărutat. Sfinte Dumnezeule! M-a sărutat aşa cum nu-mi aminteam ca Hobs s-o fi
făcut vreodată, nici măcar după logodna din seara precedentă! Totuşi, asta mi s-a părut mai puţin important
decât noutăţile aflate:
Cele Zece Parlamente! Cei Zece Consilieri! Bine, dar erau numai şapte! Şapte Consilieri care propuseseră
misiunea mea, şapte Paramente care o votaseră în unanimitate! Sfinte Dumnezeule! Propuseseră şi votaseră
o schimbare care avea să-i afecteze! Oare nu şi dăduseră seama ce făceau?! Imposibil! De mult se zvonea că
există o comisie specializată în consecinţelor modificărilor trecutului, că există o generaţie de ciborgi
consacrată cercetărilor în acest domeniu... Zvonuri!... Şi bandele de neocanibali purtaseră mult timp eticheta
asta, dar DINCOLO murise Linda, ACOLO murise Kate... Aşa că...
Şi „kramamobilul”! Deci nu mă înşelasem, Krama era eroul, Marele Om, cel căruia i se realizase o
hologramă pe măsură, o hologramă care să păşească alături de urmaşii urmaşilor săi pe bulevardul care îi
purta numele.
– Bulevardul, am spus, bulevardul ăsta, pe care se află sediul nostru, se cheamă bulevardul Krama, nu-i
aşa?
Generalul m-a privit ca pe un extraterestru.
– Fireşte! Cum altfel îţi imaginezi că ar putea să se cheme?
– OVICI! am ţipat. Pe OVICI m-aţi trimis să-l ucid, pentru că m-a ales COMPUTERUL de la Evidenţa
Personalului! OVICI a inventat CRONOmobilul! Holograma lui Ovici bântuie de aproape două veacuri
bulevardul ăsta şi EU am văzut-o cu ochii MEI în nenumărate rânduri!
– Dacă n-ai fi adus aparatul ăsta... şi dacă n-ar fi hârţoagele astea, a adăugat, lovind cu mâna un teanc de
hârtii tipărite cu litere mărunte, despre care ştiam că se numesc ziare şi că se foloseau pentru răspândirea
ştirilor înainte de apariţia brăţărilor informatoare – aş fi jurat că eşti nebună! Am să mă lămuresc, sper, mai
târziu, când timpul n-o să mă mai preseze. Acum stai jos, sergent Glaff. Am pentru tine o misiune foarte
importantă.
M-am aşezat, cu obrajii zvâcnind. Sfinte Dumnezeule, nu cumva...?
– Cei Zece Consilieri au hotărât, a început, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile, iar cele Zece
Parlamente au votat hotărârea, în unanimitate. Călătoriile temporale creează mult prea multe probleme. În
curând, poliţia noastră n-o să mai facă faţă. E nevoie de cel puţin trei oameni pe urmele fiecărui bezmetic
care construieşte un kramamobil artizanal şi o tuleşte. Tot soiul de... hm! „eroi” vor să schimbe trecutul, să
fabrice alt prezent, „mai bun”, fireşte. Şi tot soiul de nebuni vor să cerceteze viitorul, dar aleg întotdeauna
variantele cele mai puţin probabile şi se întorc hotărâţi să dezvăluie gloatei ororile „apocalipsului ce va să
vină”. E o harababură generală! Până la urmă tot o să scăpăm nesupravegheat un zurliu care-o să facă ceva
ireparabil.
M-am foit pe scaun, neliniştită. Bănuiam şi de ce o lungea, descriindu-mi ceea ce ştiam la fel de bine, şi ce
legătură putea avea o hotărâre – oricare ar fi fost ea! – votată în unanimitate de Cele Zece Parlamente cu
misiunea foarte importantă încredinţată unui sergent anonim, ca mine!
– Ei bine, a continuat, s-a hotărât să facem noi ceva ireparabil. Să punem capăt, odată pentru totdeauna,
călătoriilor temporale. Asta e misiunea ta, sergent Glaff. Pleci chiar acum. Ţinta: 28 iunie 1999. Îl ucizi pe
Ovid Krama înainte de a scoate la iveală calculele lui Ovici, vărul care tocmai i-a murit în braţe. Krama e
încă singurul care ştie că a folosit foile pentru a şi însăila pe dosul lor vestitele poeme reunite sub titlul
„Vagabonzii lui Cronos”. Hârtiile le aduci aici. Cei Zece Consilieri le vor înmormânta în Tezaurul Secret.
Cât despre propriul tău kramamobil – găseşti tu o metodă de distrugere!
– De ce eu?
Am riscat întrebarea neregulamentară simţind că trebuia să o fac, că era un rol pe care-l jucam pentru a
doua oară. Dar n-am putut să spun: „N-am ucis pe nimeni, niciodată”. Am adăugat doar:
– Cine a hotărât să mi se dea misiunea asta?
– N-are importanţă, a răspuns, dar nu se putea altfel. Priveşte!
Şi mi-a întins unul din ziare.
Schiţat sumar, dar sugestiv, prin câteva linii hotărâte, în centrul primei pagini trona chipul care-mi era cel
mai cunoscut şi cel mai necunoscut din lume: al meu, eram eu, nu putea fi nici o îndoială.
– E portretul robot al femeii care a stat alături de Ovici şi care a dispărut la fel de misterios ca şi preţiosul
bagaj al acestuia. A fost realizat după descrierea amănunţită făcută de Krama, un fin observator al eternului
feminin, se ştie..., generalul a surâs ironic, şi licărul jucăuş al ochilor verzi a dat, pentru o clipă, atâta farmec
trăsăturilor lui colţuroase, încât am regretat – ce prostie! – că nu trăisem nici măcar unul din momentele
intimităţii noastre. Dar vraja s-a frânt când el a continuat, pe tonul celui obişnuit să comande: Trebuie să
apari acolo înainte ca metroul să oprească în staţia următoare, să-l încurajezi pe Krama, să te ţii scai de el,
să-l însoţeşti acasă, să i te strecori în pat dacă e nevoie, dar să nu te întorci fără foile alea blestemate şi fără
să-i storci poetului ultima suflare!
– Îţi arunci nevasta în culcuşul altuia? m-am indignat, fără să înţeleg de ce mă simţeam atât de ofensată.
A zâmbit a lehamite.
– O nevastă pe care o împart de cinci luni cu Hobs... Ce mai contează?
Probabil că am pălit. Aş fi vrut să spun ceva, orice, dar n-am reuşit să scot nici un sunet. Era prima dată
când asta mi se arunca în faţă, direct, fără menajamente.
– Credeai că n-am aflat? Uite că ştiu! Mulţumeşte-le prietenelor din liga ta idioată. Ştirea a fost „dată
publicităţii”. Hieroglifele voastre holografice o „dansau” ieri în jurul sediului. Fireşte, oamenii cu scaun la
cap nu se ostenesc să citească. Dar mi s-a năzărit să o fac. Tocmai la momentul potrivit; doar nu degeaba
sunt şeful Poliţiei Temporale!
I-am apreciat amarul simţ al umorului, luând totodată notă că nici nu-mi pierdusem calitatea de membră a
Ligii, nici metodele „de lucru” ale acesteia nu se schimbaseră.
– Mi-ar plăcea să cred povestea pe care mi-ai înşirat-o, a reluat, după o pauză în timpul căreia a înghiţit de
câteva ori în sec, după obiceiul pe care i-l cunoşteam. Dar, ţi-am spus, acum n-am timp pentru asta. Acum ţi-
am dat un ordin, sergent, şi nu accept comentarii!
– Dar n-am KRAMAmobil, am protestat. Iar CRONOmobilul mi l-am distrus, îndeplinind alt ordin.
A cotrobăit într-un sertar, apoi mi-a întins un aparat. Poate kramamobilul şi cronomobilul n-or fi fost
identice ca prototip, dar forma pe care o aveau în acel prim an al veacului al douăzeci şi treilea era absolut
aceeaşi!
– Mi-am permis să-ţi iau aparatul din rastel şi să-l reglez eu însumi, la nanosecundă şi la micrometru, plus
transformarea adecvată a vestimentaţiei. Tu trebuie doar să-ţi declanşezi transportul. Ar fi cazul s-o faci cât
mai curând!
– Şi unde o să revin? mi-am continuat obiecţiunile. Într-o lume fără Poliţie Temporală? Într-o lume în care
o să fiu soţia lui Hobs şi amanta ta, generale?
– Sergent, mi-a spus, fără să-şi piardă calmul vocii, deşi roşeaţa sfeclei îl invadase iarăşi, ordinele nu se
discută! Aici nu e „cuibul” nostru conjugal. Sergent, ordinele se execută!
M-am ridicat din proprie iniţiativă.
– Permiteţi să trec la îndeplinirea misiunii?
Mi-a întins mâna.
– Succes, sergent.
Apoi, în timp de executam, regulamentar, salutul şi întoarcerea la nouăzeci de grade:
– Şi un sfat prietenesc, Anne: când revii, fă-o IERI, şi împiedică-mă cu orice preţ să trec pe lângă sediul
ligii voastre barbare! Revino IERI, Anne, te rog!

Sfinte Dumnezeule!
(continuare)

Bineînţeles că am plecat cu gândul să-i ignor sfatul, ferm convinsă de absoluta lui inutilitate. Mi-a trecut
prin cap să ignor chiar şi ordinul, să anulez reglajul făcut de Glaff şi să evadez undeva, în alte vremuri, cât
mai îndepărtate. Dar ştiam cât de lungă era gheara Poliţiei Temporale şi puteam estima că, fără ajutorul
vreunui computer, şansele de reuşită ale unui asemenea plan tindeau asimptotic spre zero.
Aşa că mi-am comandat transportul şi am revenit în metrou, pe scaunul de mine ales, în acea infimă
fracţiune de timp în care Ovici se prăbuşea în braţele lui Krama, iar ceva fulgera pe lângă mine, sfidând,
asemeni mie, ceea ce se considera a fi curgerea firească a vremii. Şi iarăşi m-am zbârlit toată, de data asta la
gândul că sergentul Limtz fulgerase pe lângă sergentul Glaff, că EU mă întâlnisem cu MINE. Şi m-am
întrebat dacă existam amândouă, dacă vreun reprezentant al decadentei biserici apostolice mi-ar fi putut
explica dacă şi de ce eram sau nu eram amândouă un acelaşi trup şi un acelaşi suflet; sau poate eram un
singur suflet în trupuri gemene, sau două suflete în două trupuri, sau două biete făpturi clonate – după un
original necunoscut nouă – de o inteligenţă rece, fie ea diavolească sau divină, şi aruncate într-un joc cu
reguli de neînţeles, desfăşurat în ZONE PARALELE! Şi mi-am jurat ca, revenind în acel timp pe care îl
numeam „ACASĂ”, să-mi descarc povara îndoielilor, aruncând-o pe umerii unui preot, sau măcar pe umerii
Maranei Cerioniacev, în timpul uneia din „audienţele-consultaţii” pe care le acorda cu uşurinţă; mi-am jurat
asta în timp ce ţipam şi mă agitam mai tare decât oricare alt pasager al metroului pe care EU îl condusesem
în istorie.
Krama m-a remarcat pentru a doua oară, s-a bucurat că l-am încurajat cu gesturi şi cu vorbe, că l-am
scăpat de insistenţele mulţimii, poliţiei şi presei, că l-am însoţit la morgă şi în birtul de unde l-am scos
înainte de a-şi bea ultimii bani şi ultima fărâmă de luciditate, şi a considerat de la sine înţeles să urc,
neinvitată, în mansarda pe care o numea, cu emfază, „cuibul creaţiei şi al iubirii”.
„Vagabonzii lui Cronos” se lăfăiau, expuşi fără reticenţă privirilor indiscrete, într-un teanc gros de hârtii
dactilografiate, a căror „faţă ascunsă” era acoperită de formule complicate, greu lizibile, întrerupte de
ştersături şi de schiţe mărunte, înghesuite.
– Aici zace o avere, a mormăit, vădit încântat că eu le răsfoiam, curioasă. Ba nu, s-a corectat, ridicând o
foaie şi întorcând-o, sub nasul meu, de pe o parte pe alta, sunt două: una pe faţă şi alta pe dos! Mai ales cea
de pe dos, acum îmi dau seama, mă va face bogat şi celebru! Ai să fii mândră – ţi-o garantez! – când le vei
povesti nepoatelor tale că Ovid Krama te-a iubit într-o noapte, sau în mai multe, cine ştie? – în nopţile prea
scurte ale ultimei veri care l-a prins anonim şi sărac!
Îl ascultam lăsându-mă în voia mâinilor şi a buzelor lui, dar strângând, în mâna ascunsă în buzunar,
kramamobilul. L-am acţionat, îngheţând clipa poetului încă anonim. Dar, în acea secundă lăbărţată pentru
mine, nu m-am grăbit să-l ucid; am ascuns doar, sub pernă, kramamobilul şi acul, arma care se dovedise
eficace. Şi m-am întors alături de bărbatul acela transformat în ţărână cu mult înainte ca eu să fi fost
concepută, m-am întors şi mi-am repotrivit sub stânga lui sânul, sub dreapta lui şoldul, sub buzele lui umărul
dezgolit.
M-am întors ca să mă strecor în patul lui nu din datorie, ci din dorinţa de a putea acţiona, măcar o dată, în
acel joc pe care nu-l înţelegeam, după propria mea fantezie; din dorinţa de a afla dacă eram Anne Limtz,
logodnica virgină a colonelului Hobs, sau Anne Glaff, soţia adulteră a şefului Poliţiei Temporale; din dorinţa
de a sfida totul, începând cu mine însămi, căpătând eu, o membră habotnică a Ligii Bunelor Moravuri,
plăcerea pentru care altele riscaseră, încălcând legea – şi primiseră pedeapsa hărăzită celor vinovaţi de
„tentativă de modificare a trecutului”: internarea, pe viaţă, în Sanatoriul pentru Iresponsabili.
M-am dezmeticit în pat, goală, aproape fericită că reuşisem să mă abandonez, oferind un trup docil
mângâierilor lacome ale poetului dezlănţuit. Atunci am simţit durerea, sfredelitoare şi ascuţită, aşa cum nu
mi-o imaginasem niciodată, şi am ţipat, împingând umerii bărbatului, încercând zadarnic să mă eliberez.
Krama mi-a astupat gura cu buzele şi i-am văzut chipul dintr-un unghi nefiresc, speriindu-mă de licărul de
răzbunare din profunzimea ochilor lui parcă înceţoşaţi.
Apoi el s-a destins, într-un ultim spasm de plăcere, şi i-am înfipt cu sete, la baza craniului, acul deja
pregătit.
Grăbită, am bâjbâit sub pernă şi am acţionat kramamobilul dinainte programat.

M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Am căzut pe duşumea. Eram în uniformă şi
mă aflam sub cadavrul poetului despuiat, încă contopit cu mine. Am mârâit de ciudă că intrasem în panică în
aşa hal încât o ştersesem aducând cu mine mortul în locul preţiosului manuscris. Furioasă, am reprogramat
aparatul şi mi-am comandat transportul înapoi. Dar nu am dispărut înainte ca în cadrul uşii să apară Glaff,
sumar îmbrăcat, iar în spatele lui, EU, aproape dezbrăcată – şi mi-am auzit propriul ţipăt îngrozit.

M-am regăsit în mansarda lui Krama, în clipa în care poetul mă aşeza pe pat, ca pe un trofeu preţios. Am
bâjbâit sub pernă, am dibuit acul şi i l-am înfipt fără şovăire.
„Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
Versul acela, rupt – nu reuşeam să-mi amintesc de unde –, îmi cutreiera mintea, acid ca o remuşcare, în
timp ce ardeam manuscrisul, foaie cu foaie, într-un recipient pântecos şi murdar, găsit în bucătăria ciudată,
plină de lucruri a căror utilitate n-o pricepeam şi cărora nu le ştiam nici măcar numele.
Ardeam foile, taina acelei invenţii blestemate care trebuia distrusă, indiferent de riscul pe care mi-l
asumam acţionând conform propriilor mele convingeri. Ardeam foile – le priveam ca pe nişte fiinţe, şi îmi
era aproape milă când le vedeam răsucindu-se, chinuite, apoi înnegrindu-se şi transformându-se, ireversibil,
în scrum.
 Ardeam foile şi versul îmi cutreiera mintea, ciocnindu-se, când şi când, de întrebări ce nu se dădeau duse
– pentru că nu căpătau răspuns.
De ce DINCOLO, ACASĂ, mă întâlnisem cu mine însămi, ţipând? De ce nu mă regăsisem şi la prima
reîntoarcere? De ce, revenind ACOLO, în mansardă, nu dădusem peste mine şi Krama, zvârcolindu-ne în
patul răvăşit? Şi, dacă asta s-ar fi întâmplat, ce-aş fi făcut, ce-aş fi putut face, ce-aş fi avut dreptul şi datoria
să fac?
După ce focul a mistuit şi ultima filă, am păşit, fără să-l privesc, peste Krama, care zăcea, fără haine şi
fără suflet, alături de pat, acolo unde îl împinsesem, şi am luat kramamobilul. L-am programat pe îndelete:
coordonatele spaţiale, anul, luna...
„Revin-o ieri, Anne, te rog!”
„Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
În fond, de ce nu m-aş fi întors ieri? Ce mă costa să-i ascult rugămintea – sau sfatul?
... ziua, ora, minutul, secunda. Era suficient, mai multă precizie nu era necesară.

M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Am dat să arunc kramamobilul în malaxorul
de deşeuri...
Atunci m-am simţit brusc încorsetată, ca într-un calup de aer solidificat, în propriul meu corp, transformat
de „rigor mortis” în stană de piatră. În urechi îmi ţiuia o aceeaşi notă joasă a melodiei vesele pe care circuitul
acustic al bucătăriei o fredona la intrarea mea în încăpere. Iar Otto, bătrânul meu motan bălţat, încremenise,
sfidând gravitaţia, la jumătatea saltului între două scaune. Am vrut să ţip, dar n-am reuşit nici să deschid
gura, nici să-mi comand vibraţia coardelor vocale. Când am vrut să închid ochii, ca să nu-i mai văd pe cei
trei George Hobs, nu m-au ascultat nici pleoapele. Intruşii apăruseră de niciunde şi se mişcau firesc în acea
lume înlemnită.
Aşa am înţeles că numai timpul meu şi al motanului fusese oprit, că eram amândoi îngheţaţi în acel ciudat
„stop cadru” în care doar mintea mea şi, poate, cea a jivinei rătăceau nestingherite.
Aşa am înţeles că Ovici nu intuise, ci chiar asistase neputincios la adevăratul scenariu al morţii sale!
Aşa am înţeles că Ovid Krama şi ceilalţi pasageri ai metroului fuseseră martorii crimei şi ai furtului
prototipului! Bine, dar de ce tăcuseră? Fiecare în parte se crezuse pradă a unei halucinaţii de care se temuse
să pomenească? Sau, pur şi simplu, reluarea curgerii fireşti a timpului fusese buretele care le ştersese din
memorie straniul episod? Amândouă ipotezele explicau destul de bine şi lipsa de reacţie a lui Krama la
întreruperea elanului său amoros.
Oricum urma să aflu curând adevărul, doar eram cobaiul unei experienţe similare... Sfinte Dumnezeule!
Desigur, cei trei nu încremeniseră timpul ca să ucidă motanul! Dacă n-aş fi fost rigidă şi insensibilă ca un
pietroi, groaza mi-ar fi alunecat ca un sloi pe şira spinării, dintr-o vertebră într-alta, paralizându-mă.
Şi de ce acei trei gemeni Hobs? Ce erau? Clone? Androizi? Era vreunul dintre ei adevăratul George Hobs?
Îmi fusese vreunul logodnicul dintr-o lume sau amantul din cealaltă? Oricum, i-aş fi ucis pe toţi trei fără
umbră de remuşcare!
„Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
La dracu’! Ei erau cei care urmau să mă omoare!
Primul George Hobs mi-a luat din mână kramamobilul şi i l-a întins celui de-al doilea. Al doilea George
Hobs l-a ascuns în cutele mantiei sale bogate, de vrăjitor din epoca ignoranţei, apoi i-a făcut semn celui de-al
treilea. Al treilea George Hobs s-a apropiat de mine; ducea un obiect ciudat, un fel de cască sferică. Mi-a
pus-o pe cap, luându-mi lumina. În schimb, am reuşit să urlu. Motanul mi-a răspuns miorlăind strident,
prelung şi lugubru.
Am simţit şase braţe înşfăcându-mă şi am început să mă zbat, înţelegând că mă puteam mişca iarăşi. M-
am zbătut cu disperare, lovind şi zgâriind orbeşte şi ţipând ca o nebună.

M-am trezit zvârcolindu-mă, scăldată în sudoare şi învăluită de întuneric. M-am dezmeticit după câteva
secunde şi am îndepărtat casca pufoasă a înregistratorului oniric, care alunecase, acoperindu-mi ochii.
Ce bine că mă conectasem la înregistrator! Orice studio cinematografic ar fi cumpărat un asemenea vis,
plătind o avere!
Am scos discul translucid şi m-am îndreptat spre modulul de developare. Paul era acolo, bodogănind.
– Să nu-mi spui că ăsta s-a stricat tocmai azi! am exclamat, în loc de „bună dimineaţa”.
A zâmbit într-o parte, privindu-mă chiorâş:
– Nu-ţi spun, dacă tu crezi că asta ajută! Şi de ce să nu se strice tocmai azi, scumpă doamnă Glaff? a
adăugat.
 – Am visat ceva ciudat, vroiam să developez cât mai repede!
– Ei şi? Şi eu pot spune acelaşi lucru. Dă-mi discul; le dau la developat în oraş pe amândouă.
I l-am întins fără prea multă tragere de inimă.
– Promite-mi că nu-l vizionezi înainte să-ţi povestesc despre ce e vorba!
– Nu zău! Iar te-ai visat cu altul, iubito?
– Oarecum, am bâiguit, temându-mă de o scenă.
Dar el s-a mulţumit să râdă.
– Şi când mă gândesc că te-am luat de la Liga de Conservare a Bunelor Moravuri!
În dimineaţa aceea am plecat împreună. Am nimerit o cabină de transport de tip vechi, cu oglindă. M-am
bucurat (pentru a câta oară?) văzând ce bine arătam unul lângă altul, în elegantele noastre uniforme cenuşii,
cu mâneca stângă împodobită de simbolul Poliţiei Secrete: o clepsidră în care nisipul, suspendat în mod
miraculos, era masat integral în jurul porţiunii gâtuite. Sfinte Dumnezeule! Oare cum putusem visa că îl
respingeam sau că îl înşelam pe Paul, că îl preferam pe Hobs, molusca aia nesărată?!... Totuşi, Paul avea să
se bucure constatând că, în vis, el era generalul!
În birou le-am găsit pe Linda şi Kate.
– Tot n-au dat de urma doamnei Katz, m-a pus în temă Linda. Mulţi cred că i-au venit de hac neocanibalii!
Zău, Anne, se pare că ăştia chiar există!
– Sub hipnoză, Marana Cerioniacev a afirmat întotdeauna că există şi că sunt mutanţi, că sunt o creaţie
total eronată şi scăpată de sub control a Institutului de Artă Genetică, a comentat Kate.
Am fost tentată să le spun că, în visul meu, neocanibalii nu numai că existau, dar chiar le curăţaseră, în
paralel, pe ele amândouă! Dar circuitul acustic a început să hârâie:
„SERGENTUL GLAFF ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL GLAFF ESTE
AŞTEPTAT...”
Am păşit pe banda transportoare. Pe cea lentă. Ordinele se execută, dar nimeni nu spusese nimic despre
urgenţă.
Ca de obicei, generalul Hobs mi-a vorbit doar de sentimentele lui pentru mine, despre faptul că avansarea
colonelului Glaff era în mâinile mele... Am reuşit cu greu să-l ţin la distanţă fără să-l pocnesc sau să-l înjur,
şi m-am hotărât să-i povestesc lui Paul totul. Înregistrarea visului nu putea decât să-mi ajute.
Dar în noaptea aceea Paul nu a venit acasă. Hobs îi aranjase o misiune. Şi tot cu Hobs m-am pomenit, pe
înserate. Robotul de protocol, special programat, a încercat să-l convingă că eram plecată, dar nebunul s-a
apucat să-l dezactiveze. Noroc că, la intrarea în dormitor, conectasem câmpul de protecţie. Generalul a
plecat cu coada între picioare.
Paul s-a întors spre dimineaţă.
– Idioţii ăia ţi-au stricat visul, mi-a spus de cum a intrat pe uşă. Au pretextat că n-a fost bine fixat şi au
pretins că nu din vina lor s-a şters la developare. Dar pe-al meu l-au reuşit! Te asigur că merită văzut şi ăsta!
– Nu-i acelaşi lucru, Paul!
Şi i-am întors spatele, bosumflată.
El a râs şi m-a luat în braţe:
– Ei haide, draga mea, încă îţi pot oferi ceva mai bun decât nişte vise!
Eram aproape dezbrăcaţi când circuitul din bucătărie a început să fredoneze melodia mea preferată.
Paul a tresărit şi a sărit din pat.
– De ce te sperii? Trebuie să fie motanul!
– Nu cântă pentru motan! Melodia asta e numai pentru tine!
S-a repezit spre bucătărie; l-am urmat, intrigată.
L-am găsit proptit în cadrul uşii. M-am ridicat pe vârfuri şi, peste umărul lui, am văzut. M-am văzut pe
MINE, îmbrăcată în uniformă bej, trântită sub greutatea unui bărbat gol, cu un ac lung înfipt la baza
craniului. Krama! Visul! Sfinte Dumnezeule!
– Ţi-am spus să te întorci IERI! s-a răstit Paul. De ce nu mă asculţi niciodată?
Am simţit cum mi se înmoaie picioarele, cum totul se roteşte, se întunecă...

Robotul deşteptător m-a trezit punându-mi palma pe umăr. M-am frecat la ochi, apoi mi-am pipăit capul.
Am dat de casca pufoasă a înregistratorului oniric, corect aşezată.
Robotul a deschis ferestrele, ştia că-mi plac aerul şi soarele dimineţii.
Ei da, de data asta mă trezisem de-adevăratelea! Dar ce vis ciudat, Sfinte Dumnezeule! Şi tocmai înaintea
logodnei cu Hobs, cu colonelul George Hobs, după care oftasem atât!
Ce bine că mă conectasem la înregistrator! Orice studio cinematografic ar fi cumpărat un asemenea vis,
plătind o avere! Iar rochia mea de mireasă urma să fie trăsnet – problema banilor era rezolvată!
Am scos discul translucid şi m-am îndreptat spre nişa modulului de developare. Acolo am dat peste unul
dintre roboţii afectaţi întreţinerii.
– Azi noapte au fost nişte sabotaje, cineva a perturbat alimentarea cu energie, mi-a explicat, în timp ce
cotrobăia prin măruntaiele aparatului. Toate echipamentele sensibile au fost afectate. Pentru developare
adresaţi-vă unui centru specializat, au aparatură mult mai solidă!
O primă bănuială m-a fulgerat, dar am alungat-o, înciudată. Doar nu era să înnebunesc din cauza unui vis
– fie el alambicat şi oarecum logic – şi a unei coincidenţe stupide!
I-am ordonat circuitului de comunicaţii să mă pună urgent în legătură cu generalul Paul Glaff, şeful
Poliţiei Speciale, căruia i-am cerut o zi liberă, conştientă fiind că abuzam de slăbiciunea lui – prea des
mărturisită – pentru mine.
„Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
– Desigur, Anne, mi-a răspuns. Mai ales dacă foloseşti timpul ca să-şi contramandezi logodna cu
colonelul! a completat; şi poate mi s-a părut, dar pe ecran ochii lui verzi au licărit complice.
„Când revii, fă-o IERI, şi mai gândeşte înainte de a spune „da” la logodna cu colonelul!”
A doua bănuială mi-a sfredelit creierul, aproape dureros.
De unde ştia Glaff de logodnă? Eu vorbisem doar cu Linda şi Kate! (Ce bine că neocanibalii nu erau decât
un zvon lansat – din motive pe care nu am dreptul să le divulg – de însăşi Poliţia Specială!) Poate că ele
scăpaseră ceva faţă de doamna Katz, iar caţa bătrână împrăştiase ştirea!
Oarecum liniştită, am preferat să-mi surghiunesc suspiciunea şi am plecat spre un centru specializat în
developări onirice.
Uniforma mea gri, având trasat pe mâneca stângă simbolul Poliţiei Speciale – clepsidra în care nisipul,
suspendat în mod miraculos, era masat integral în jurul porţiunii gâtuite – a părut s-o impresioneze pe
funcţionara de la recepţie.
– În ce cont virăm cheltuielile? m-a întrebat, ezitând, parcă temându-se să nu mă supere.
– Sergent Limtz Anne, am precizat, şi mi s-a părut că numele meu a făcut-o să tresară.
– Puteţi aştepta? Durează numai două minute!
Am încuviinţat înclinând capul şi ea a introdus discul într-o fantă a terminalului care îi era aservit (sau
căruia îi era aservită?).
Au trecut două minute, încă două, încă unul...
În încăpere a intrat un bărbat între două vârste, foarte elegant, cu o mină exagerat de amabilă.
– Ne pare foarte rău, a început, adesându-mi-se. Probabil perturbările recente ale alimentării cu energie au
dereglat înregistratorul dumneavoastră oniric. Din înregistrare n-am reuşit să obţinem decât culori
învălmăşite şi sunete nearticulate. Nu ne datoraţi nimic, dimpotrivă, aparatul dumneavoastră ultrasensibil
fiind unul din produsele firmei noastre, veţi primi o despăgubire.
Am plecat fără să spun nimic, copleşită de a doua coincidenţă şi de a treia bănuială. Dar, nedorind să-mi
stric ziua, mi-am alungat din nou gândurile tulburi şi m-am îndreptat spre sediul Ligii de Conservare a
Bunelor Moravuri.
Când am menţionat că vin să îmi anunţ logodna, am fost invitată imediat în biroul Primei Secretare.
– E o problemă mai delicată, draga mea Anne, a zis baborniţa, privindu-mă matern pe deasupra nasului
încovoiat. Nu ştiu dacă ţi s-a mai spus, dar ai un himen complezent. Poftim, asta e înregistrarea explicaţiilor
date de medicul nostru – şi îi e destinată viitorului tău soţ. N-am vrea ca o membră a Ligii să fie suspectată
de relaţii sexuale premaritale.
Relaţii sexuale premaritale... Sfinte Dumnezeule! Cu Krama, de exemplu?
A patra bănuială s-a înfipt adânc, nelăsându-se alungată.
Acasă mă aştepta Hobs. De fapt erau doi: colonelul, pe care l-am recunoscut după uniformă, şi
CELĂLALT, care părea un alt Hobs, deghizat cu o mantie bogată, de vrăjitor din epoca ignoranţei.
– Fratele meu geamăn, Georgio, actor, mi l-a prezentat George. L-am invitat la logodnă.
A cincea bănuială mi-a strâns inima.
 – Nu sunteţi cumva trei? Trei gemeni? m-am pomenit întrebând.
– Ba da, a surâs actorul. Fratele nostru, Gheorghi, n-a putut veni. Tocmai candidează pentru funcţia de
consilier. Contracandidatul lui, Ovid Ovici, a murit subit azi-noapte.
Ovid Ovici! Ovid Krama, Marcel Ovici... Sfinte Dumnezeule!
A şasea bănuială mi-a luat graiul. În minte mi s-au învălmăşit crâmpeie din visul nopţii trecute. Apoi s-au
detaşat chipul lui Glaff, sărutul, preludiul întrerupt din final... Şi cei trei identici Hobs, care vroiau... Sfinte
Dumnezeule! În afară de kramamobil, oare ce vroiau de la mine?... Şi generalul Hobs, insistenţele din biroul
lui, cele din uşa dormitorului meu, privirile lui, atunci libidinoase...
– Aş vrea să amânăm logodna, am spus într-un târziu.
George m-a privit tăcut şi alb, cu gura căscată – „ca o moluscă nesărată”, m-am gândit, brusc satisfăcută.
În aceeaşi seară am cerut – cu succes! – o „audienţă-consultaţie” Maranei Cerioniacev, acel medium puţin
cunoscut de a cărui existenţă visul îmi reamintise.
Marana, o matroană căruntă, rubensiană, m-a ascultat transfigurată, zornăind un şirag de mătănii rubinii.
– Nu ştim de unde vin visele, atunci când SUNT vise, a şoptit, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o taină –
trezindu-mi bănuiala a şaptea. Cât despre căile TIMPULUI, despre „liniile lui de curent”, acestea încă nu ne-
au fost nici nouă, „paranormalilor”, dezvăluite! Dar eu SIMT ceva, aici şi aici – şi-a atins fruntea şi sânul
stâng – şi o voi spune cândva, când voi însăila „Cartea Timpului”, cartea vieţii mele. Am să-ţi trimit un
exemplar cu autograf, fetiţo, pentru că mi-ai lămurit multe!
– Bine, dar eu...
– Tu fă ceea ce simţi, m-a întrerupt. N-ai să greşeşti, nu eşti oarecine, pentru că te-au ales să faci nişte
NODURI, să intersectezi nişte FIRE.
– Cine m-a ales? am întrebat, aproape venindu-mi să râd la gândul că mi-ar fi putut răspunde ca Glaff cel
din vis: „Computerul de la Evidenţa Personalului.”
– Încă nu ştiu, a murmurat, abandonându-şi mătăniile. Poate o inteligenţă cibernetică. Poate oamenii
viitorului. A surâs: Poate o viitoare Poliţie Temporală. Apoi, redevenind gravă: Poate Dumnezeu...
– Poate dracu’! am intervenit, brusc enervată.
– N-ai înţeles nimic, mi-a azvârlit, încruntată. Dar ai timp, îţi văd mult timp înainte! Du-te şi fă ce simţi,
pentru că tu – nu uita! – nu eşti oarecine!
A doua zi, când generalul Paul Glaff m-a chemat în biroul lui, am turuit pe nerăsuflate:
– Sergentul Anne Limtz la ordinele dumneavoastră, domnule general! Permiteţi să raportez: aseară m-am
hotărât să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Sper că nu contravine regulamentului!
A zâmbit şi licărul jucăuş al ochilor lui verzi a dat, pentru o clipă, atâta farmec trăsăturilor lui colţuroase,
încât am regretat că nu mă hotărâsem mai devreme! A înghiţit de câteva ori în sec – i-am urmărit mărul lui
Adam agitându-se –, dar mi-a răspuns calm, cu voce neutră, oficială:
– Regulamentul Poliţiei Speciale nu are nici o prevedere legată de statutul matrimonial al personalului.
Mă dezamăgeşti, sergent Limtz, credeam că ştii asta.
Am rămas în poziţia „drepţi”, cu obrajii zvâcnind, şi am plecat ochii. Sfinte Dumnezeule! Cine îi şoptise
lui Glaff, cuvânt de cuvânt, replica din visul meu?
– Stai jos, sergent, a adăugat, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile. După ce generalul Glaff coboară
din al nouălea cer, veţi putea sta de vorbă!
Ne-am căsătorit peste două luni; peste încă şapte am născut – prematur, după părerea mea, normal, după
părerea medicilor – o fetiţă. Fără să mă întrebe, Paul i-a ales şi i-a înregistrat prenumele: Krama. Când am
aflat – Sfinte Dumnezeule! – mi-a albit părul. Nimeni n-a putut explica fenomenul. Paul m-a consolat
spunându-mi – părea sincer! – că aşa eram mai frumoasă. Oricum, nu-i port pică. Sărmanul! Nu ştie nimic
(OARE?) despre visul meu – şi nici n-am de gând să i-l povestesc vreodată. Mă mulţumesc să stivuiesc noi
bănuieli peste cele vechi, fără să le mai număr.
Cât despre George Hobs, ca semn că nu era supărat, a propus ca el şi fraţii lui să fie naşii fetiţei, iar Paul a
acceptat cu entuziasm.
Au trecut cincisprezece ani de atunci. Krama Glaff e o adolescentă ciudată, tăcută, cu ochi mari, visători,
de un albastru spălăcit. Scrie versuri şi nu prea are somn. Am renunţat la robotul deşteptător. Ne trezeşte ea,
în fiecare dimineaţă. În fiecare dimineaţă, buimăcită, îi văd chipul dintr-un unghi nefiresc şi încerc zadarnic
să mă conving că nu e licăr de răzbunare ceea ce desluşesc în profunzimea ochilor ei parcă înceţoşaţi. Şi în
fiecare dimineaţă are în mână „Cartea Timpului”, primul best-seller din seria celor semnate de Marana
Cerioniacev, ajunsă medium la modă.
Am primit acum trei ani exemplarul cu autograf. Cunoşteam deja părerea criticilor de specialitate: „Un
amalgam de teorii pur fanteziste, de inepţii cu pretenţii savante.” Curioasă, am deschis cartea la întâmplare:
„Un explorator al trecutului, care, cu sau fără voie, produce o cât de neînsemnată modificare a acestuia,
creează o ramificaţie, o aşa-numită lume paralelă...” Sfinte Dumnezeule! M-am zbârlit şi mi-am promis să n-
o mai răsfoiesc niciodată!
Dar Krama o citeşte iarăşi şi iarăşi, face calcule şi adnotări. Nu de mult, mi-a mărturisit că ea simte că
poate învinge timpul:
– Mă gândesc la un aparat minuscul, de buzunar. Cred că o să-i spun cronomobilul Krama!
„Cronomobilul Krama! Sfinte Dumnezeule! M-am bucurat că nu puteam albi a doua oară!
Iar azi, din întâmplare, am dat peste un caiet al Kramei, plin cu versuri. Pe copertă, caligrafiat cu migală,
se răsfaţă un titlu care mi-a tăiat răsuflarea: „Vagabonzii lui Cronos!” Sfinte Dumnezeule!

Irecuperabilul Donald

Ca de obicei, lumea se contură brusc în jurul lui şi, tot ca de obicei, Donald fremătă, încântat.
„Bun sosit în 27 septembrie 1992, domnule!” îşi ură. „Bucureştiul e la picioarele dumneavoastră!
Cuceriţi-l!”
Zâmbi, îşi studie în grabă hainele neobişnuite, aprinse o pseudo-ţigară (recuzită absolut necesară pentru
camuflarea tragerii de timp) şi îşi roti ochii, cercetător, neneglijând nici un amănunt din cele observate:
blocuri urâte, înghesuite, cu tencuiala ciupită de amprentele murdare ale anilor; strada desfundată şi
îngustată de automobile parcate dezordonat; câteva cumetre grase cărând sacoşe burduşite; câţiva copii
murdari jucându-se nu departe de un container ce trona printre gunoaie răvăşite, emanând un miros fetid,
aproape insuportabil; o melodie lălăită pe nas: „Eu i-am spus nevestei mele / să nu se ducă la lemne.”
Privirile lui Donald căutară şi descoperiră cântăreţul, un mustăcios gol până la brâu, irigând, cu un ibric
văduvit de coadă, trei ghivece mari ce se lăfăiau, în echilibru instabil, pe balustrada unui balcon de la etajul
al treilea.
„Totuşi... Totuşi, fufele de la «Localizări» nu mi-au dat indicaţii suficient de precise”, conchise,
posomorându-se. Nu putea crede că liderul unui partid politic de o asemenea importanţă ar fi locuit şi votat
vreodată într-un astfel de cartier!
Misiunea lui banală părea să se complice – şi nu din vina lui. El ar fi trebuit doar să fie prezent la ora şi la
locul indicat şi să dilate, numai pentru sine, o fracţiune de secundă, aducând-o la dimensiunea a cinci minute,
timp arhisuficient ca să se strecoare neobservat în spatele liderului tocmai când va fi încununat cu ştampila
„votat” numele unui candidat la preşedinţie. Ar fi ajutat astfel la descâlcirea încurcatelor iţe ale unui agitat
sfârşit de mileniu – şi încă pe una din liniile de timp principale!
După o scurtă ezitare, se hotărî să-i ceară o informaţie fetişcanei blonde care se apropia. „Doar n-o să se
modifice trecutul pentru o biată întrebare!”
– Scusati-ma, tomnisora, stiti cumva daca la acest sectia voteasa si tomnul...?
La auzul numelui, fata clipi surprinsă, ceea ce n-o împiedică să îl cântărească, o secundă mai târziu, cu
priviri sticlind a râs.
„Uite la el! Ce stil are la agăţat! Da’ e-nţolit ca lumea! Chiar o fi v’un observator străin? Unu’ mai picat
din lună?”
– Da’ de unde, domnule, îi răspunse, luând un aer serios. Ce să caute ăsta în Militari? Ăsta stă în...
Un al şaselea simţ – sau poate doar frângerea, pe o notă falsă, a lălăielii din balcon – îl făcu pe Donald să
ridice ochii tocmai când mustăciosul lovea un ghiveci, ca din greşeală, aşa că o înhăţă pe fată de braţ,
trăgând-o spre el. Ea ţipă scurt, a surpriză, în vreme ce recipientul de lut se zdrobea de caldarâm, la
picioarele lor, împroşcând gălăgios cioburi zdrenţuite. Chipuri curioase se iţiră la ferestre. Fata privi în sus,
observă retragerea grăbită a mustăciosului, se smuci din mâna interlocutorului ocazional şi se repezi spre
intrarea blocului, urlând:
– Idiotu’ dracului! Gelos împuţit! De data asta putea să mă omoare!
Cuvintele izbiră auzul lui Donald ca un semnal de alarmă.
„Dumnezeule! Dacă o omora! Dacă o rănea numai! Din cauza mea! Pentru că am oprit-o eu! Aş fi
modificat trecutul!”
Răsuflă uşurat, bucurându-se şi pentru că ghiveciul spart fusese gol. „N-a pierit nici măcar o floare!”
Dar un alt gând îl înfioră imediat, făcându-l să privească, îngrijorat, de-a lungul străzii. „Dacă obiectul,
atins poate fără intenţie, trebuia să cadă în capul altcuiva, care a fost nevoit să ocolească locul ocupat de ea?”
Dar nu, nici una din traiectoriile rarilor trecători nu părea că ar fi putut să intersecteze spaţiul buclucaş.
Tremurând, dar sperând din tot sufletul că spargerea unui ghiveci nu putea produce ceea ce „Cartea
Timpului” numea o modificare, Donald se hotărî să se întoarcă acasă. Oricum, trebuia să le ceară celor de la
„Localizări” coordonate mult mai precise. Investigaţiile la faţa locului erau prea periculoase! Profită de un
moment în care atenţia observatorilor de la ferestre se îndreptă spre etajul trei – blonda ieşise pe balcon şi
înjura birjăreşte – şi dispăru, pur şi simplu, îndreptându-se spre locul şi timpul său de baştină.

O scurtă ameţeală. Alunecări şi rostogoliri vertiginoase. Şocul impactului cu un obstacol vâscos, parcă
elastic. Şi imediat senzaţia că străbătea un zid de gelatină...
Se pomeni tolănit într-un fotoliu, împovărat de trupul gol al unei femei, sărutându-i sânii...
Îi întâlni ochii şi o văzu speriindu-se de privirea lui. Apoi văzu că era tânără, frumoasă şi... străină!
O azvârli de parcă trupul ei ar fi devenit brusc fierbinte, îşi frecă pleoapele, privi nedumerit încăperea
necunoscută şi sări, ca teleghidat, în picioare.
– Ai înnebunit, Roland?! ţipă femeia, adunându-se de pe covorul gros şi străduindu-se (fără să ştie prea
bine de ce) să se înfăşoare în prosopul care zăcuse alături.
„Aici mă cheamă Roland”, observă Donald, încercând să se calmeze. „Aici”, adică unde? În ce lume
nimerise? Crease o ramificaţie provocând spargerea ghiveciului ăluia blestemat? Sau se zăpăcise în aşa hal
încât se pierduse într-un nod şi schimbase linia de timp?
– Ce te-a apucat? insistă femeia, studiindu-l intrigată.
„Poate sunt şi îmbrăcat cum nu se cuvine”, cugetă el, şi făcu doi paşi spre stânga, nerăbdător să-şi
zărească imaginea reflectată în oglinda ovală încrustată într-un perete, printre aplice argintii.
Purta numai un şort plisat, cu hiperbole verzi pe fond alb, cu o vagă tentă gălbuie.
„Deci teoria se adevereşte. Îmbrăcămintea se poate schimba şi independent de voinţa mea”, constată,
mulţumit că, cel puţin, „Cartea Timpului” se dovedea fără cusur – şi se concentră, străduindu-se să şi-o
amintească până în cele mai mici amănunte.
Ei bine, atunci când eşti pe o ramificaţie creată de tine însuţi, nu te pomeneşti, ca musca-n lapte, în toiul
unor evenimente de neînţeles. Asta se întâmplă doar când te rătăceşti – şi îţi disloci omologul!
„Drace! Omologul!”
– Roland! Ţi-e rău? se impacientă femeia, şi Donald, cu ochii încă pironiţi în oglindă, observă că pălise.
„Lui Roland îi e rău! Sigur!” îşi spuse. „Unde-o fi nimerit nenorocitul? La biroul «Localizări», în
cabinetul şefului, sau în dormitorul lui Kim?”
– Roland, spune ceva!
– În dormitor! spuse, şi nu-şi dădu seama că o spusese decât după ce observă grimasa stupefiată a femeii.
„Vroiam să mă duc acasă”, îşi continuă gândul. „Deci Roland a intrat şi în dormitorul lui Kim, sau e pe
punctul de a o face, fără doar şi poate! Măcar de-ar fi un Iniţiat! Altfel... Urât am încurcat-o!”

– Donald a dat buzna în dormitorul meu! ţipă Kim, pe acel ton acru pe care nu-l folosea decât în
momentele ei cele mai rele.
Paraexploratorul Jim Troth miji ochii şi strânse din buze. Şi Kim dăduse buzna în biroul lui – iar lui îi
displăcuse întotdeauna felul în care ea abuza de şansa de a fi sora şefului celui cu care se măritase.
– Sunteţi certaţi? mormăi. Parcă te lăudai că majoritatea misiunilor lui se sfârşesc cu adevărat în camera
ta. Ce ţi s-a năzărit de data asta?
– De data asta e nebun! se răsti ea – şi Jim tresări, deodată înţelegând de ce, de aproape o oră, simţea ceva
straniu, ca un soi de prezenţă ce nu se armoniza cu lumea înconjurătoare.
Donald nu era nebun! Altceva, mult mai grav, se întâmplase!
– Iar eu m-am săturat, continuă Kim. Prea multe interdicţii, prea multe misiuni secrete! Şi mi-e lehamite
de minciunile lui – şi de ale tale!
 – Minciuni? Nu mai spune!
– N-o spun numai eu! Mulţi susţin că în spatele I.I.I.-ului se ascund maşinaţii dubioase. Şi primejdioase –
mai ales!
Jim se foi pe scaun, apoi surâse cu dispreţ:
– Bârfe...
– ...le unor inculţi! completă Kim, proptindu-şi mâinile pe birou şi ţintuindu-l cu toată ironia de care se
simţea în stare. Ştii de câte ori mi-ai spus asta? Şi el, ştii de câte ori mi-a repetat-o?
Jim surâse din nou – cu blândeţe, se ridică, o prinse de umeri şi o conduse lângă un fotoliu.
– Draga mea, aşează-te, calmează-te, şi explică-mi care ţi-e necazul...
Ea se supuse, oftând.
– E nebun! A intrat în casă fără să-l simt, ca de obicei, dar, ca niciodată, l-am auzit înjurând în camera lui
– înainte de a se năpusti într-a mea. S-a uitat de jur-împrejur ca şi cum s-ar fi trezit în altă lume şi, cum a dat
cu ochii de mine, a început să zbiere: „M-ai smuls din casa mea, vrăjitoare împuţită! Unde e Emma? Şi de ce
eu, Roland Runk, cetăţean de frunte al Edinburgului, sunt înfăşat în ţoalele astea pocite?” La început am râs.
Ştii, Donald face uneori glume ciudate... Numai că s-a repezit şi a dat să mă sugrume... Aşa că, ce era să fac?
I-am ars un genunchi unde trebuie – dar exact unde trebuie, zău că nu m-aş fi crezut în stare! – şi a picat
zvârcolindu-se. Pe urmă am fugit, l-am încuiat în cameră şi...
– Şi ai veni imediat încoace. Ai făcut bine, Kim, foarte bine! spuse Jim, încurajator.
– Pe naiba! pufni ea. M-am dus direct în camera lui, i-am cotrobăit prin fişiere, prin sertare, prin dulapuri
– şi am găsit asta, în buzunarul dublu al unei haine vechi. „Cartea Timpului”, de Marana Cerioniacev, ediţia
2214, pe folie nedegradabilă. Pare citită şi răscitită!
– Vai de capul tău! exclamă Jim. Ai încălcat Interdicţia! Ai uitat că în camera unui agent al I.I.I.-ului nu
intră nimeni, nici măcar rudele cele mai apropiate?
– Aida-de! se supără ea. Deci soţul meu e gata să mă omoare pentru că s-a întors cu minţile rătăcite dintr-o
misiune ultrasecretă – ca toate misiunile lui, de altfel – şi eu n-am dreptul să cercetez, să aflu ce naiba se
întâmplă?!
– Cercetarea o fac echipele noastre! Nu trebuia să intri, nu trebuia să cotrobăieşti, nu trebuia să iei cartea,
nu trebuia s-o răsfoieşti... Sau n-ai răsfoit-o?
Ea se strâmbă, ofensată.
– S-o răsfoiesc?! Aşa fraieră mă crezi? Am citit direct „Concluziile”. Uite, astea!
Îi întinse cartea, deschisă aproape de sfârşit.
Jim îşi aruncă ochii asupra primelor cuvinte. Pe urmă nu mai citi. Ştia totul pe dinafară.
Deci Kim aflase! Iar cei care, întâmplător sau nu, aflau, trebuiau iniţiaţi. Dacă treceau testul! Dacă nu,
tratamentul de „limpezire” a memoriei era rapid şi fără efecte secundare... Totuşi... Nu-i putea face soră-si
una ca asta!
– Kim, îi spuse – şi ea, surprinsă de tonul lui grav, înălţă ochii – ai mai povestit cuiva toate astea? Ai mai
pomenit cuiva despre carte?
– Nu. Dar de ce...
El zâmbi.
– În sfârşit, o veste bună!
– Ce...?
– Taci! Şi ascultă-mă bine! Oricine şi orice te-ar întreba, nu spui decât că l-ai încuiat pe Donald în cameră
şi ai venit într-un suflet încoace...
– Dar, protestă ea, lovind cartea cu dosul mânii, el... Nu-i aşa că nu-i Donald?
– Ţi-am spus să taci! Nu pricepi odată?
Ea tresări şi se ghemui, instinctiv, în fotoliu. El continuă:
– Nu spui că ai încălcat Interdicţia şi nu sufli, nimănui, nici un cuvinţel despre terfeloaga asta! Şi, fără s-o
mai deschizi vreodată, o pui exact unde ai găsit-o. Şi uiţi ce ai citit!
– Cum...?
– Adică te porţi, chiar şi faţă de Donald, când va reveni, când îşi va reveni, chiar şi faţă de mine, ca şi cum
n-ai fi citit „Concluziile” niciodată. Altfel or să te ajute alţii să le uiţi, şi nu ştiu cât de mult o să-ţi placă!
– Şi... Donald?
– Asta o rezolv eu. Tu aştepţi aici până-ţi scot nebunul din casă.
– Da, Jim, murmură, ostentativ spăsită. Dar el ieşise deja şi îl auzi blocând uşa.
 – Du-mă în dormitor, te rog, spuse Donald. Eu nu... nu pricep ce se întâmplă cu mine. Nu-mi amintesc
cine sunt, cine eşti, unde suntem...
– Sunt Emma! exclamă ea, prinzându-şi prosopul cu o broşă aurită. Emma, soţia ta! Soţia-de-trup-şi-
suflet! adăugă, luându-l de mână. Vino! Nu-ţi aminteşti nici unde ţi-e dormitorul?!
– Nu, bâigui el. Am uitat..., dintr-o dată..., multe... Cred... Cred că e o boală!
– Mda, murmură ea, conducându-l pe o scară spiralată. Mda, e ca o boală... O să mă sfătuiesc cu
Celelalte... O să chemăm medicul... sau exorcistul...
„Exorcistul? Doamne, unde am nimerit?!” se sperie Donald.
– Ştii, spuse, şovăind, în vreme ce ea comanda, printr-o apăsare a mâinii, deschiderea unei uşi-diafragme,
parcă prind un fir...
– Da? făcu ea, sincer încântată.
– Am impresia..., adică nu, convingerea că trebuie să merg la sediul I.I.I.-ului.
– I.I.I.?! se miră femeia, dezamăgită.
– Institutul de Investigaţii Istorice. Sigur sunt aşteptat acolo! Doar că nu-mi amintesc unde este şi...
– Culcă-te, dragul meu, îl sfătui ea, împăciuitoare, parcă adresându-se unui copil supărat şi bolnav. E mai
bine aşa... Spui vorbe fără sens... Poate că ai şi febră...
„Nu există I.I.I.-ul?!” se impacientă Donald. „Nu se poate! în timpul nostru, îl au toate ramificaţiile! Toate
ramificaţiile cunoscute”, se corectă, simţind fiori reci pe şira spinării. „Şi se spune că cele necunoscute sunt
mult mai numeroase, deci probabilitatea... Dar dacă am greşit data?” se agăţă de un fir de speranţă pe care,
imediat, îl reteză singur: „Imposibil, doar cronomobilul e implantat în cutia craniană, preia comenzile
direct... Numai un nebun ar putea să greşească! Şi totuşi...”
– Emma, ce zi e astăzi? întrebă, în timp ce se întindea în imensul pat oval şi se lăsa învelit cu o cuvertură
pufoasă.
– Vai, se lamentă ea, ai uitat şi asta! E Ziua Zilelor, e a şaptea zi lunii a şaptea în a şaptea zi a săptămânii!
Este, iubitule, o zi-de-desfătare!
„7 iulie. Până aici se potriveşte”, socoti Donald. „În fine, ar trebui să fie joi, dar poate pe aici joia e ziua a
şaptea...”
– Ce an? mai întrebă, înfrigurat.
– ’777! A şaptea zi a săptămânii e a şaptea zi a lunii a şaptea din anul şapte sute şaptezeci şi şapte! Nu e
minunat? Adică ar fi fost, se întristă, dacă tu...
– 777? Zise el, surexcitat. 777 după cât?
– Ce spui?! se strâmbă Emma. Apoi surâse, înţelegând: 777 după 2000. 2777, bineînţeles!
Donald scrâşni din dinţi, înciudat. Nu greşise! Deci... Nu putea fi decât pe una din ramificaţiile care nu
cunoşteau deplasarea în timp. Ce ghinion! Tocmai lui să i se întâmple!
– Dar suntem în Edinburg? continuă să întrebe, gândindu-se că, dacă nu greşise timpul, poate greşise
locul.
– Da, se bucură ea. Vezi, tot ţi-a mai rămas câte ceva în minte!
– Şi nu există I.I.I.-ul?!
– Te rog, nu mai tot pomeni despre asta! Şi încearcă să dormi până le adun pe Celelalte!

Kim recitise „Concluziile”. De zece ori. Dorea să le memoreze pentru ca, după ce lucrurile se vor fi
liniştit, să le răsucească pe toate părţile, interpretându-le în fel şi chip, pe îndelete. Se ridică, destinzându-şi
muşchii amorţiţi, ascunse cartea într-unul din buzunarele de la piept şi prinse să măsoare încăperea cu paşi
mărunţi, recitând acea parte a celor abia învăţate care părea să fie cheia misterioasei metamorfoze a lui
Donald:
„Un explorator al trecutului care a reuşit să evite modificarea timpului explorat trece, în cursul transferului
spre timpul propriu, prin cel puţin un nod (N), adică printr-un moment în care un altul a operat o modificare,
sau în care, în cel puţin două lumi paralele se produc evenimente majore comune (de exemplu, cataclisme).
În acest moment al nodului (Tn), dacă, dintr-un motiv sau altul, nu poate atinge concentrarea necesară
sesizării propriei sale linii de timp, exploratorul poate aluneca pe o alta, ajungând în final tot în timpul
propriu (Tp), dar într o lume paralelă (E) care a evoluat favorabil existenţei sale şi în care există un omolog
al său. În acest caz, apariţia sa în lumea E implică transferul nevinovatului (şi poate neiniţiatului) său omolog
din lumea E în lumea 0, lumea din care provine exploratorul.
Această schimbare este întotdeauna sesizată, într-un fel sau altul, mai curând sau mai târziu, de către
Paraexploratori (numiţi şi Mari Iniţiaţi), care se pot deplasa, prin proprie voinţă, de pe o linie de timp pe alta
şi care pot exista şi acţiona, pe timp limitat (a cărui durată depinde de capacităţile fiecăruia), atât în lumi care
au evoluat nefavorabil existenţei lor, cât şi în lumi în care au un omolog, dar fără a perturba existenţa
acestuia. Ei pot acţiona (nu întotdeauna cu succes) în sensul normalizării situaţiei...”
În spatele ei, uşa se deschise brusc. Kim se răsuci, speriată, simţindu-şi inima accelerând. Dar nu era decât
Jim. E drept, agitat şi botos, ca întotdeauna când lumea nu se mişca după bunul lui plac.
– Dă-mi cartea! îi porunci, pornind dezintegratorul de deşeuri. Nu te holba, dă-mi-o odată!
Ea o scoase, o privi cu părere de rău şi i-o azvârli, bombănind:
– Parcă vroiai s-o pun la loc. Zău că nu te-nţeleg!
– Nu mai ai unde s-o pui. În apartamentul vostru sunt toţi paraexploratorii din Institut. În fine, toţi în afară
de mine. Presupun că ai reţinut ce e un paraexplorator. Nu?
– Mda, aprobă ea, aruncând o ocheadă către dezintegratorul în care cartea se mistuia scrâşnind. Dar
trebuie să zic că habar n-am!
– Nu face pe nebuna! Nu acum, când ăia confiscă..., ăăă, retrag efectele lui Donald. Din fericire, n-ai lăsat
amprente (slavă Domnului că ai avut măcar atâta grijă!), dar au descoperit lipsa cărţii. Sper să nu te dai de
gol – va fi un interogatoriu, vei fi întrebată despre ea.
– Le „retrag”? întrebă Kim. Cu ce drept?
– Aplică Regulamentul, răspunse el, evaziv.
– ?!
– Aşa se procedează în cazul irecuperabililor, înţelegi?
– Nu, spuse ea sec.
Jim oftă.
– Să vezi, acolo, ăăă, de unde vine Roland Runk, nu există I.I.I.
– Şi ce-i cu asta? Şi de unde o ştiţi?
– Regulamentul. Când descoperim un dislocat, ca Roland, îl provocăm, nu contează cum, e important doar
să nu-i stârnim bănuielile, să ne descrie sediul I.I.I.-ului. Pentru că nu există nici măcar două care să fie
identice. Aşa identificăm linia de timp pe care e iniţiatul nostru rătăcit. Numai că Roland n-a auzit în viaţa
lui de I.I.I.!
– Cu atât mai simplu, înseamnă că Donald e pe linia fără I.I.I....
– Vrei să spui, pe una dintre ele!
– Sunt mai multe?!
– Te cred! Harta spaţio-temporală pe care o avem cuprinde doar liniile pe care există paraexploratori,
adică unde există Institutul. Iar Zona Necartografiată e, practic, infinită. Unde să-l căutăm pe Donald mai
întâi?
– Dar singur... nu poate reveni?
Jim rânji.
– Ei bine, n-ai citit chiar toată cartea! Altfel ai fi ştiut că tot ce poate face un simplu Iniţiat, ca el, e să se
plimbe pe linia aia şi să se lase să alunece, orbeşte, prin vreun nod, Dar asta nu-i garantează ieşirea din
Necartografiat, ba chiar poate înrăutăţi lucrurile, stârnind un lanţ de dislocări. Şi nu cred c-o s-o facă! Cel
mult, îşi va folosi cronomobilul ca să-şi dilate secundele – pentru distracţie, atât!

– Ea, spuse Emma, arătându-i-o pe matroana planturoasă, căruntă, cu zâmbet generos, e Clara, soţia-de-
cuget. Ţi-o aminteşti?
– Vag, minţi Donald. Şi căscă, gândindu-se că era mult de când nu mai dormise aşa bine ca acolo, în patul
ospitalier, răcoros.
– Ea e Vivian, continuă Emma, luând-o de mână pe una din cele două blonde superbe. E soţia-de-protocol.
Şi ea, adăugă, atingând pântecul rotunjit al brunetei cu ochi verzi, e Rachel, soţia-mamă.
– Desigur, mormăi Donald. Simt că-mi voi reaminti totul. Dacă mă ajutaţi...
Şi ele surâseră, răspunzând zâmbetului lui timid, de băieţel dezorientat, şi Emma continuă să-i povestească
că a doua blondă era soţia-de-suflet, că cele patru fetişcane care şi dădeau coate erau soţiile-de-trup, că
bogăţia lui era proverbială, că de doi ani era în Consiliul Metropolei, că urma să devină, în curând, primar...
Şi zâmbetul lui Donald se lăţi, încrezător... Ghinionul fusese noroc! Să se pomenească, în plină Zonă
Necartografiată, puternic, bogat, iubit, răsfăţat...
– Cred că îmi e mai bine. O să-mi revin. Numai cu voi! Fără medic, fără exorcist. Să nu facem vâlvă. Nu e
înţelept.
„Pentru că m-ar putea găsi, cine ştie cum, din întâmplare”, îşi continuă raţionamentul – pentru sine. „Şi
sigur m-ar retrograda. Aş ajunge la «Localizări», sau la «Întreţinere». Mă îndoiesc că Jim ar putea (ba cred
că nici n-ar vrea!) să mă scape doar cu o mustrare! Cât despre Kim... Ochii care nu se văd se uită, ce dracu’!”
 – Aşa cuget şi eu, încuviinţă Clara. Şi, Roland, dacă noi gândim la fel, e un semn bun!
– O, da, se bucură Rachel, iar celelalte îşi înclinară capete aprobator şi-i adresară câte un zâmbet entuziast.
„Sărmane Roland!”, îl compătimi Donald, visător. „Oare o să ard în focul Gheenei fiindcă, fără de voie,
te-am făcut să pierzi ce ai pierdut şi să găseşti ceea ce bănuiesc că ai găsit?”

– N-aş fi crezut că îi vei convinge că n-ai încălcat Interdicţia... Dar ai reuşit! exultă Jim. Nu te bucuri?...
Întotdeauna ai fost ciudată!
Înghiţindu-şi o lacrimă, Kim simţi că detesta I.I.I.-ul (şleahta de iniţiaţi care refuza unei – adică unor –
lumi întregi adevărul) şi că aproape îl ura pe Jim. Aproape că îşi ura fratele care nu încerca să înţeleagă că ea
pe Donald îl iubea – adică îl iubise, căci era ca şi mort. Fratele care nu realiza că ei i se părea dezolantă
camera din care „soborul” de paraexploratori strânsese tot ce amintea de iniţiatul rătăcit... „Ca şi cum nu ar fi
fost locuită niciodată, ca şi cum bietul Donald nici n-ar fi existat. Irecuperabilul Donald! Ce porcărie!”
– Ai grijă, o avertiză Jim după ce părăsiră încăperea, în timp ce îi comanda sintetizatorului un reconfortant
cu aromă de piersici, să pari cât mai îndurerată când îl vei vizita pe... celălalt la balamuc! Şi să-l vizitezi cel
puţin de două ori pe lună! Asta în primul an, specifică, fără să observe că ea era cu gândurile departe. Pe
urmă îţi răreşti vizitele şi, peste încă vreo doi ani, o să poţi divorţa fără să stârneşti vreo bănuială!

Tolaie

Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata
râde:
– Ce ştie mă-ta!
Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.
Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă
puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!
– Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.
Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii şi molfăim
fericiţi fructele zemoase.
– Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi
mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!
– Cu otrava asta! spune tata.
Pentru că orăşenii nu mănâncă tolaie.
– Tolaiele modifică bioritmu’, se vaietă mama. Creşti într-un an cât altu-n doi şi-ţi scurtezi viaţa c-o jumate!
– S-a deşteptat mă-ta! râde tata.
– Ba creştem într-un an cât alţi-n trei, spune Zorama, când suntem singuri acasă.
Şi noi o credem. Pentru că Zorama e prietenă cu băboiul, cu Lonia cocoşata, doftoroaia. Aia i-a zis că-i de rău când
şezi, ca noi, în cochilia unui melc de mlaştină.
Cochilia a adus-o mama. Că-i uşoară, o pot ridica şi io, c-o singură mână. Pentru că-i ciur. Au cutreierat-o filiformii,
viermii-de-mocirlă, într-o veselie! De-aia tata n-a luat-o în oraş. Nimeni n-ar fi dat pe ea nici o para chioară! („Para” îi
zicem noi. Mama îi spune „subunitate de credit”!)
Da’ cochilia-i aur pentru noi. Că găurile-s mărunte, ca bortelite de acu’ fluturelui orb, ăla de te-nţeapă când eşti
mânjit cu suc de tolaie, şi ne distrăm a-ntâia când le-nfundăm cu clei de urechi – la Vreme-de-ploaie.
– În oraş nu plouă, zice tata.
– Oraşu’ are cupolă, zice mama.
– Da’ pe noi nu ne primesc în Oraş, zice tata.
– Noi suntem imigranţi, zice mama.
– Ba o să ne primească, zice Zorama. După ce-om plăti „împământenirea”!
De-aia se furişează tata în Oraş. Ca să se-mbogăţească!
 Nu ştim cum se-mbogăţeşte tata.
– Muncind! ne spune mama.
– Ba vânzându-şi sămânţa, spune Zorama, când suntem singuri acasă. Că sunt burjui de vor să-şi altoiască neamu’!
– Are dreptate, zice Goro, singuru’ nostru frate. Şi el nu vorbeşte degeaba. El a fost odată în Oraş, cu tata.
– Cum e acolo? îl întrebăm, pentru că tata nu ne povesteşte niciodată. E adevărat că străzile sunt vii?
– E-adevărat. Că umblă, care mai iute, care mai agale ... Da’ străzile-s pentru Milogi. Care e Barosan se plimbă în
cutie plutitoare! Iar pentru de-alde noi sunt la canaleee! Nu m-am târât ca-n ziua aia toată viaţa mea! Da’ nu te poţi
sui pe străzi dacă n-ai semnu’ de identitate!
– Ăla-i o stea în palma stângă, zice Zorama. Lonia are, i-am văzut-o. Da’ i-au dezactivat-o când au dat-o afară!
– De ce au dat-o pe Lonia afară din Oraş?
Zorama nu ştie.
Da’ mama a aflat. Păi cum nu, dacă bate mlaştina cot la cot cu tot soiu’ de cumetre cu gura spurcată!
Lonia cumpăra tolaie. De la Milogi. Că, din toţi Orăşenii, doar ăia se amestecă cu noi, cu pleava. Şi iau tolaie la
schimb, pentru mărunţişuri strânse din cerşit. Mama are de la ei un ceas şi-un pieptene.
Milogii vând tolaie Şarlatanilor, ca de-alde Lonia, care le fierb, le amestecă cu praf de cochilie şi fac turte. Pe alea le
cumpără Traficanţii şi le cară care-ncotro, câtu-i galaxia!
– Le zice Oniricos, spune mama, şi ăia bucşiţi de bani se bat pe ele. Că ei halesc o turtă şi visează o lună!
Tata se strâmbă.
– Ce ştie mă-ta!
Păi chiar! La ce s-ar bate ăia? Că tot aşa gătim şi noi tolaiele când facem provizii pentru Vremea-ploii. Şi nu visăm
nimic! Că aia nu e vreme-de-dormit! Pentru că ne uităm cum spală ploaia smârcurile, cum se deschide Oraşu’ şi cum
ies Barosanii. Cum ies, cum ţopăie, cum chiuie şi cum aplaudă. Şi cum o tulesc, îmbrâncindu-se, când dau năvală
melcii. Vin puzderie, şi-s d-ăia gata să se dizolve, boşorogi de lasă-n urmă bale unsuroase, tuciurii, cu clăbuci – şi
astea umplu mlaştina la loc! Ş-acuma noi aplaudăm! Pentru că am muri de foame dacă n-ar fi ea!
– Ce tot îndrugi?! îmi zice mama când deschid vorba despre ploaia care-a fost. Cum o să piară smârcurile?! Păi nu
acolo merge tac-tu-n Vremea-ploii, ca să smulgă tolaie crude, să le punem la uscat? Da’ nu găseşte niciodată, că de
când îl ştiu e tot nepriceput!
– Ce ştie mă-ta! spune tata. Cum o să fiu în smârc în Vremea-ploii?! Sunt în Oraş, pentru c-atunci mi-apare semnu’
şi pot să calc pe străzi, şi ...
Nu-l mai ascult. Strâng pumnii şi mă chinui să nu plâng. Aş plânge, dacă n-aş vedea o pe Zorama – aia de ştie tot! –
râzând pe înfundate, ascunsă, cum îi place ei, într-un cotlon.

Cazul Jurgen Gott

– Găsesc bănuielile dumneavoastră total neîntemeiate şi... jignitoare!

Vocea lui Jurgen Gott I, de obicei piţigăiată, scârţâia ca o vioară schingiuită de un afon. Jurgen Gott III se strâmbă
şi-şi duse mâinile la urechi, protejându-şi ostentativ timpanele agresate.
– În dosar se menţionează totuşi cearta violentă pe care aţi avut-o acum două luni, spuse William Thur, cel mai
neînsemnat dintre cei trei membri ai comisiei de audiere, după ce atrăsese atenţia celorlalţi cu o tuse bine regizată.
– M-a scos din sărite, se repezi Jurgen Gott I, cu glas din ce în ce mai ascuţit. Susţinea că vocea mea îi sfâşie nervii.
Şi că fumatul e un remediu nepotrivit, pentru că nu face decât să strice stomacul şi să îmbâcsească plămânii lui, care
– zicea – erau cei mai sensibili. Uitaţi-vă şi la J.G.III cum face pe artistul, cu labele lui mari peste urechile alea
clăpăuge! Nu e vina mea că sunt cel la care se manifestă acest efect secundar al castrării. Culpa le aparţine integral
idioţilor care au votat Prima Lege a Comunităţii Terestre! De ce ne-au interzis accesul la reproducere? Noi suntem
produsul natural al evoluţiei! Nu vedeţi că una din trei femei de-ale voastre naşte copii care ne seamănă leit?
– Vă rog să-l scuzaţi pe J.G.I, spuse Jurgen Gott III – şi feţele bărbaţilor aflaţi de cealaltă parte a pupitrului audierii
se destinseră la auzul timbrului său baritonal. De fapt, el nu face politică şi, în sinea lui, nu crede că Prima Lege
nedreptăţeşte în vreun fel comunitatea noastră minoritară. Are doar prostul obicei să alunece pe lângă subiect. Noi
doi am avut vreo trei dispute de pomină pe tema asta! Dar, după cum vedeţi – zâmbi satisfăcut – amândoi suntem
încă în viaţă.
– Vedeţi, ne ajutăm între noi, nu..., interveni Jurgen Gott I, dar Jurgen Gott III continuă fără să-l ia în seamă:
– Credeţi-mă, nu avea motive să-l ucidă pe J.G.II. De altfel, nici eu şi J.G.II nu ne înţelegeam prea bine. Era foarte
pornit împotriva exerciţiilor fizice pe care obişnuiesc să le comand. Îi intrase în cap că e singurul care simte durerea
de picioare, şi făcea pentru fleacul ăsta adevărate crize de isterie.
– Cunoaştem, surâse amabil Ivan Lenden, secretarul comisiei de audiere. Cred că dosarul Jurgen Gott e cel mai
complet din câte am studiat în întreaga mea carieră. Iar rechizitoriul procurorului de serviciu, pe care tocmai îl citeam
când m-a întrerupt izbucnirea... ăăă... fratelui dumneavoastră, vă acuză pe amândoi deopotrivă.
– De două ori absurd! chiţăi J.G.I.
– Controlează-te, dragul meu, zise, mieros, J.G.III. e firesc să fim suspectaţi...
– Da, da, se repezi celălalt, întotdeauna ne-au invidiat pentru superioritatea creierelor noastre!
J.G.III ridică din umeri, oftând.
– Încă o dată vă rog, domnilor, nu-l judecaţi pentru vorbele pripite. Are uneori ieşiri necontrolate...
– ... care nu pot decât să ne sporească bănuielile, completă maliţios Claude Midena, preşedintele comisiei de
audiere. Cred că ştiţi că tot ce declaraţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră.
– Ei bine, onorată comisie, făcu împăciuitor J.G.III, de ce s-o mai lungim? Ştiţi foarte bine că am fi putut să ne
descotorosim cu uşurinţă de resturile lui J.G.II şi să ne pierdem urma într-una din comunităţile clandestine. Dacă am
venit aici, am făcut-o atât din respectul legii, cât şi din dorinţa de a vă oferi, spre testare, prototipul micro-detecto-
absorbitorului de radiaţii. Priviţi-l, nu e o bijuterie?
Preşedintele Midena întinse grăbit mâna şi înhăţă cubuleţul viu colorat pe care J.G.III îl scosese din buzunarul de la
piept.
– Grozav! Grozav! Comunitatea Tripleţilor a făcut, se pare, mari progrese în domeniul miniaturizării!
– Şi e garantat o sută de mii de ore de funcţionare! E un record, nu sunteţi de aceeaşi părere?
– Desigur, domnule Jurgen Gott III! se entuziasmă Lenden. Dar cred că ar trebui testat în mediu hiperradioactiv.
Chiar eu v-aş putea face acest serviciu cu plăcere; locuiesc într-o zonă în care, vrând-nevrând, am adoptat moda
scafandrilor cu dublă protecţie!
– Iar eu, interveni Thur, aş putea aranja testarea în condiţii de exploatare continuă. Soţia mea e inspector
ambiental şi pleacă chiar mâine într-o expediţie pe linia Londra–Paris–Berlin, adică în inima Zonei Interzise!
– Domnilor, se bucură J.G.III, se potriveşte de minune! Întâmplător, mai am încă două astfel de aparate. Vă suntem
recunoscători pentru că aveţi amabilitatea să le verificaţi performanţele. Vă recomand să le purtaţi ca medalion
exterior. Sunt aspectuoase şi înlocuiesc cu succes salopetele simple de protecţie. O să vedeţi, curând se vor vinde la
preţuri fabuloase!
– E limpede, spuse Claude Midena, azvârlindu-le confraţilor săi o privire rapidă. Domnilor Gott, comisia se retrage
pentru deliberare.
– De ce i-ai mituit? scânci J.G.I după ce rămaseră singuri.
– De ce nu? N-am fi fost în siguranţă nici într-o comunitate din afara legii, nici aici, după ceea ce numesc ei terapie
intensivă de reeducare!
– Dar era invenţia mea, minunata mea invenţie încă nebrevetată! Acum Singularii or s-o releveze şi...
– Prostii! I-o tăie J.G.III. Singularii sunt o specie îmbătrânită, pe cale de dispariţie, cu creierul atrofiat...
– Cu atât mai mult, puteam să le influenţăm decizia pe altă cale!
– Cine să-i influenţeze? Tu, care n-ai fost în stare să-ţi hipnotizezi fratele de trunchi? Şi încă pe cel de alături! Bietul
Doi a murit din cauza greşelii tale...
– Ce faceee?! zbieră J.G.I în registrul acut. Dacă nu te-ai fi amestecat tu, nu s-ar fi întâmplat nimic, doar nu era
prima dată când îl condiţionam...
– Nu mai contează, deşteptule, îl apostrofă celălalt, chiar înainte ca Midena, Lenden şi Thur să revină în sală.
– Comisia consideră pur fanteziste acuzaţiile ce vi se aduc! spuse răspicat preşedintele. Poftiţi actul de disculpare.
În baza lui, orice chirurg are obligaţia să efectueze, în condiţii de maximă siguranţă, operaţia de separare a
rămăşiţelor... fratelui dumneavoastră. Cu aceasta, cazul Jurgen Gott este clasat. Cu bine, domnilor!
– Cu sănătate, domnule preşedinte, răspunse J.G.III.
 Cei doi se ridicară greoi, şi Midena putu să contemple o dată în plus priveliştea care îi amintea de surorile sale mai
mici, de mult excluse din familie: un corp perfect normal mai jos de talia din care se despărţeau, în evantai, trei
busturi, trei perechi de braţe, trei gâturi purtând trei capete cu fizionomii diferite. Doar că, în cazul tripletului Gott,
creatura din centru atârna nefiresc, susţinută în silă de cele de la extremităţi, care strâmbau din nas fără jenă,
îngreţoşate de o vagă miasmă dulceagă, de putreziciune.

Slujbă temporară

Imitând perfect zorii, lumina artificială creştea încet, inundând cuşeta lungă şi îngustă – un soi de sicriu la scara
mărită.
Ramsey începu prin a se foi în somn, neliniştit. Pe urmă încetă să mai sforăie, îşi trase pătura până în dreptul frunţii
– şi sfârşi prin a o arunca. După care deschise ochii, întinzându-se şi căscând zgomotos.
În aceeaşi clipă, în colţul din stânga sus al plafonului se aprinse afişajul orar: 6:30:24 AM.
Ramsey oftă din rărunchi. Indiferent de anotimp, pentru pensionarii giganticului fagure care era clădirea Asistenţei
Sociale, soarele răsărea la aceeaşi oră. Şi, imediat, ecranul mural din faţa patului era animat de curgerea obsedant
repetatelor liste cu oferte de serviciu.
Ramsey le privea rareori cu atenţie. Într-un fel, îi plăcea viaţa de şomer; când era în toane bune, se simţea în stare
să susţină până în pânzele albe că lipsa de griji compensa, cu vârf şi îndesat, monotonia şi constrângerea. Dar mai
erau – destul de des! – şi momentele rele, când îl enervau cumplit şi lipsa de sens a trezirii la oră fixă, şi pasta
hiperhrănitoare, dar insipidă şi fistichiu colorată, care sosea în cuşetă de trei ori pe zi, la intervale inuman de riguros
respectate, şi contul personal care nu conţinea decât infima sumă necesară acoperii taxelor de transport prin
megalopolisul pe care-l bătea şi-n lung şi-n lat, şi-n sus şi-n jos, zgâindu-se nu numai la afişajele exterioare ale
diverselor corporaţii, ci şi, la fel de inutil, la vitrinele magazinelor. De fapt, le prefera pe cele din urmă.
Hologramele produselor, care defilau răsucindu-se, spre a-şi dezvălui toate tainele în faţa ochilor, cel mai adesea
indiferenţi, ai potenţialilor cumpărători, îl amuzau mai mult decât perindarea posturilor disponibile, destinate,
aproape în exclusivitate, unor persoane experimentate, prezentabile şi, mai ales, care să nu fi depăşit vârsta critică
de patruzeci de ani standard. Aceeaşi limită de vârstă apărea, obsedant, în toate ofertele de serviciu pe care, prin
bunăvoinţa Coordonatorilor Asistenţei Sociale, ecranele murale individuale le afişau nonstop, atâta vreme cât cuşeta
era ocupată, iar ocupantul – în stare de veghe.
Ramsey îşi pierduse slujba de un an – avusese ghinionul ca trustul apicol al cărui angajat era să dea faliment pe
neaşteptate – şi, cu două săptămâni în urmă, îşi sărbătorise a patruzeci şi treia aniversare – dacă sărbătorire însemna
să bei în neştire, într-o speluncă întunecoasă, murdară şi îmbâcsită de mirosuri greţoase, în contul unui magnat
pervers, dar generos la beţie.
De mult visata vârstă a pensionării, când avea să devină stăpânul unei rente modeste, însă suficiente pentru un trai
decent, pentru satisfacerea unor capricii mărunte şi, în primul rând, pentru dobândirea mult râvnitei independenţe, îl
mai despărţeau doisprezece ani standard, doisprezece ani de amară dependenţă de Organizaţiile Carităţii şi
Asistenţei Sociale.
În dimineaţa aceea, o asemenea perspectivă avea darul să-i arunce la o distanţă astronomică orice fărâmă de bună
dispoziţie. Cum altfel, când, în seara precedentă, renunţase de bună voie la cină – dacă, timp de cincisprezece
minute, nu-l atingea nimeni, bolul cu hrană era săltat de braţul colector, factotum-ul cuşetei, şi aruncat în
convertorul de deşeuri. Sperase să dea peste vreun tip cu cont gras, care să fie destul de abţiguit – de abuz sexual,
alcoolic sau halucinogen – ca să-i ofere măcar un biftec sintetic şi un pahar de vin reciclat. Dar avusese ghinion;
vagabondase zadarnic, riscând să fie arestat, până după miezul nopţii, când somnul şi dezamăgirea îl goniseră de pe
străzile din ce în ce mai pustii.
Aşa că oftă din nou şi se strădui să se concentreze, focalizându-şi nu numai privirea, ci şi atenţia, asupra ecranului
bine informat.
Tocmai se scurgeau ofertele de slujbe temporare. Nu aşa ceva îşi dorea Ramsey, totuşi se decise să le urmărească;
auzise, din surse relativ sigure, despre câteva cazuri în care un post temporar se transformase, datorită zelului
ocupantului, într-unul garantat pe durată nelimitată.
Şi, incredibil dar adevărat, efortul îi fu răsplătit chiar de al şaptelea anunţ, ale cărui litere licăreau palid, destul de
greu lizibile.
„Locuri de muncă, în număr nelimitat, în industria apicolă de pe BEATA, pentru bărbaţi sănătoşi, între 16 şi 55 de
ani standard. Durata între trei luni şi un an standard, salariul mediu lunar 5500 unităţi de credit. A se adresa d-lui
Joseph Kran, la sediul Corporaţiei T.S.T.”
Fără să ezite, Ramsey apăsă tasta „7” a telecomenzii şi din fanta de sub ecran alunecă o folie din cea mai ieftină
plastofibră. Braţul colector o prinse din zbor şi i-o întinse, aşteptând răbdător ca el să catadicsească să o ia.
Simultan, ecranul se întunecă. Îşi îndeplinise misiunea de afişaj de oferte, acum era pregătit să-i prezinte
utilizatorului, la cerere, orice amănunte sau date suplimentare.
Ramsey luă plastofolia şi o studie intrigat. Părea să conţină anunţul care-i trezise interesul, dar atât de slab
imprimat încât descifrarea era aproape imposibilă. Nervos, mai lovi de vreo trei ori tasta „7”, dar căpătă tot atâtea
folii cu nimic mai bune decât prima!
Mormăi o sudalmă adresată deopotrivă Coordonatorilor Asistenţei Sociale şi fabricanţilor aparaturii de proastă
calitate, după care se hotărî să expedieze foliile pe adresa celor dintâi. Dar se opri în ultimul moment, străfulgerat de
o idee, şi apăsă tasta „6”. Primi imediat o plastofolie pe care al şaselea anunţ, ceva despre un octogenar în căutare de
infirmieră – era gravat ireproşabil.
Cu un suspin, îndesă toate foliile cu anunţul şapte într-unul din buzunarele costumului său de exterior. Şi observă
că mâinile îi tremurau, ca întotdeauna când era emoţionat, sau când îi era teamă. Teamă de imensul risc pe care
tocmai începea să-l bănuiască în spatele acelui post, despre care iniţial crezuse că i se potrivea ca o mănuşă.
„Poate e o defecţiune legată exclusiv de tasta «7»”, îşi spuse şi, ceva mai liniştit, solicită informaţii suplimentare,
pe care ecranul transformat în enciclopedie i le oferi cu promptitudine:
„BEATA – a doua planetă a stelei G.C.12A (stea de tip G din zona centrală a galaxiei, sectorul 12A), presupusă de tip
terestru, având prioritate în planul de explorare în vederea colonizării.”
„Corporaţia T.S.T. – Corporaţia de Transport Spaţio-Temporal. Coordonatele sediului central: x12, y27, z15.”
„Joseph Kran – funcţionat de rang III al Corporaţiei T.S.T.”
„O slujbă defazată temporal!”, se convinse Ramsey, punând cap la cap cele aflate – şi îşi prinse fruntea în mâini,
parcă încercând să pună stavilă caruselului de temeri şi speranţe care-i învârtejea mintea înfierbântată.
Slujbele defazate temporal! Auzise câte ceva despre ele, dar le crezuse doar o altă gogoriţă a lui Clive, tânăra
puşlama care, imediat după majorat, fără să fi făcut vreo tentativă de angajare, alesese şomajul.
– Voi ăştia, leşinaţii după angajare, sunteţi cele mai idioate creaturi care pot exista! Ai potol şi culcuş? Ai! Nu-ţi
ajunge, boierule? Mai vrei şi distracţii? Păi ce, acum nu ne distrăm, tataie?
Clive repeta asta ori de câte ori el şi Ramsey se cuplau, prestând în comun „servicii” nocturne clandestine. Dar
despre slujbele defazate temporal pomenise o singură dată. Ramsey îşi amintea foarte bine. Se lipiseră amândoi de o
băbătie obeză, care îi cinstise cu cocteil „adio mamă” pe săturate şi îi trăsese într-un separeu de lux, unde o
despuiaseră prefăcându-se excitaţi de osânza ei fleşcăită şi o trântiseră icnind în patul larg, după care ea adormise ca
un prunc, cu deosebirea că sforăia vârtos şi multiplele falduri de grăsime îi tresăltau spasmodic, ca marea frământată
de furtună. Respirând uşuraţi, se tolăniseră de-o parte şi de alta a mormanului de carne asudată, Ramsey sorbind
tacticos ultimele picături de cocteil, iar Clive dând, când şi când, bobârnace sânilor lăbărţaţi, atârnând ca nişte otrepe
– ceea ce îi dăruia posesoarei lor vise plăcute, sau, cel puţin, aşa dădea de bănuit expresia ei radioasă. Atunci Clive
începuse să vorbească pe neaşteptate, cum i se întâmpla adesea, şi, deşi convins că fabulează, Ramsey îl ascultase, ca
întotdeauna, cu plăcere.
– Prin toată reţeaua informaţională a Asistenţei Sociale bântuie anunţuri de slujbe defazate temporal. Pe bune!
Cică e un virus infiltrat de gagii din viitor, o chestie prea deşteaptă ca să-i poată veni de hac vreunul de-al nostru! Au
infestat chiar şi reţelele marilor corporaţii, chiar eu am văzut un anunţ dubios, acum trei zile, pe afişajul ălora de la
„Dreams & Hopes”. Da’ nu l-am citit tot, am şters-o repede. Cine află multe moare curând! Aşa că, mormânt, tataie,
să nu dea dracu’ să ciripeşti ceva!... Cum îţi spuneam, defazatele sunt listate printre slujbele temporare, cu numărul
trei, şapte sau treisprezece; şi când comanzi o copie, s-o ai la buzunar, primeşti o mizerie prost imprimată. Dacă eşti
fraier, reclami la „Deranjamente” şi vine imediat un şmecher care se face că-ţi repară ecranul – la timp ca să poţi afla
că eşti aşteptat urgent la clinică, pentru un oarece vaccin, o banalitate. Tu, de bună credinţă, te duci, iar ăia-ţi spală
puţin creieraşii, cât să uiţi c-ai auzit vreodată de slujba cu bucluc. Mă rog, n-ar fi cine ştie ce pagubă dac-ar fi
meseriaşi şi ţi-ar şterge numai bucăţica asta, da’, cârpaci cum sunt, mai spală câte ceva. Vreau să zic că eşti norocos
dacă uiţi doar cum te cheamă; eu am văzut un tip care nu mai ştia să vorbească şi altul care mergea de-a buşilea! Da’
asta e păţanie de fraier – ţine minte, tataie! Unu’ doxat nu cere niciodată copie după aşa ceva! Şi dac-o face, cine ştie
cum, la beţie, ori tace chitic – cu puţin noroc scapi, nu verifică tocmai memoria ecranului tău la controlul periodic –,
ori, dacă se ştie ghinionist, îşi pierde urma! Nu te zgâi la mine, nu e imposibil! Ajunge să capeţi defazata şi eşti ca şi
mort, eşti dispărut din lumea asta!
„Să capăt defazata!” îşi spuse Ramsey. Nu avea de ales, după ce solicitase patru copii şi informaţii detaliate, tocmai
el, care nu mai acţionase asupra ecranului niciodată!
„Prima ofertă de serviciu care tentează e întotdeauna înregistrată; înregistrările se verifică săptămânal şi un
specialist acordă, gratuit, sfaturile şi încurajările necesare.” Era una din prevederile Regulamentului de Ordine
Interioară pe care Ramsey şi le amintea cu exactitate. Cuvânt după cuvânt, aşa cum îi veneau în minte şi cele pe care
le mai spusese Clive:
– Treaba e nasoală, tataie! E tentativă de modificare a prezentului! Dacă te prind că umbli după defazată te
internează la „Iresponsabili”! Acolo unde ţi se răzuieşte, intenţionat şi la marele fix, tot ce ai în tărtăcuţă! Şi eşti
reeducat complet – în prima lecţie te-nvaţă cum să te pişi în oliţă!
„Încurcătura dracului!”, cugetă Ramsey, începând să se îmbrace. „La urma urmei”, se îmbărbătă, „cine nu riscă nu
câştigă!” Pentru că era ceva de câştigat, sau cel puţin aşa spusese Clive.
– Tataie, la ăia care sunt, dacă-nţelegi tu, urmaşii urmaşilor noştri, munca unui an standard e munca de-o viaţă. Pe
urmă, pensionarea! Fără şomaj, fără Asistenţa Socială! Da’ nu pensia prăpădită pe care-o ridici tu-n slăvi când îţi
stropeşti minţile cu spirtoase măsluite! Copii-s boieri, boieri adevăraţi, tataie, poţi pricepe? Boier poţi să fii şi tu,
numa’ să vrei să rămâi pe-acolo după ce termini treaba, zisă „murdară” pentru obrazele lor subţiri, da’ tocma’ bună
pentru noi, strămoşii!
La naiba! De ce nu-l întrebase pe Clive de unde le ştia pe toate? De ce le crezuse numai nişte născociri idioate?
O clipă, Ramsey se simţi tentat să-l caute, să-i ceară explicaţii şi, mai ales, sfaturi. Dar asta însemna să piardă timp!
Şi apoi, chiar dacă ar fi avut tot timpul din lume, ceva îi spunea că nu-şi găsise în Clive genul de prieten căruia să-i
plângă pe umăr, împărtăşindu-i toate secretele. Ar fi fost o prostie! Era mult mai bine s-o facă pe niznaiul, să-l caute,
pur şi simplu, pe Joseph Kran, ca şi cum Clive nu i-ar fi spus niciodată blestemata aia de poveste, ca şi cum, din
informaţiile solicitate, n-ar fi dedus că povestea era adevărată... Şi putea pretinde că nu i se păruse important să
anunţe de urgenţă o defecţiune minoră a tastei „7” – asta dacă, Doamne fereşte...
Vru să părăsească cuşeta, dar se răzgândi. Se întoarse şi începu să înghită repede, mai mult în silă, micul dejun –
pasta, de data asta liliachie, cu care distribuitorul automat tocmai umpluse cu vârf bolul potrivit sub robinet de
îndatoritorul braţ colector.
„Nu se ştie când, ce şi unde o să mai mănânc”, gândi, mulţumit că îngurgitase totul. Şi ieşi, acum excitat de ideea
că se băgase în ceva pe lângă care micile lui escapade nocturne erau o joacă nevinovată.
Câteva secunde mai târziu, unul dintre numeroasele ascensoare ultrarapide îl depuse în Sala Comună, care i se
păru mai plină ca niciodată. Brusc, îl înspăimântă gândul că, înainte de a ieşi în stradă, trebuia s-o străbată de-a
curmezişul, strângând mâinile întinse, răspunzând saluturilor, parând glumele deşănţate cu altele pe măsură şi
făcând pe dracu-n patru ca să refuze, fără să jignească pe nimeni, orice propunere de hoinăreală în grup şi orice
invitaţie la vreun joc stupid, cu miză puerilă. Şi toate astea în timp ce, în buzunarul de la piept, cele patru plastofolii
păreau să-i preseze direct inima care-i zvâcnea, înnebunită.
Aproape reuşise – mai avea doi metri până la uşă – când Clive răsări deodată de după un mulatru lat în spate.
– Va să zică, tataie, începu să turuie înhăţându-l de braţ şi târându-l grăbit afară, azi n-ai sărit dejunu’! Se vede c-ai
avut o noapte proastă! Da’ bucură-te, am un pont pentru tine! Şi încă gratis, boierule, pen’ că-mi eşti simpatic...
– Mulţam, puştiule, făcu Ramsey încercând să scape din strânsoarea celuilalt, da’ spune-mi-l deseară! Acu-s grăbit.
Tare grăbit, pe bune!
– Mai las-o, rânji Clive. Nu-ţi poţi permite tu un sfert de ceas?! Atât ne-ajunge să ne facem testamentu’!
– Ce... ce, ce spui? tresări Ramsey, simţind neliniştea urcându-i dinspre stomac către creştet şi coborând odată cu
sângele ce-i părăsea obrajii.
Clive se strâmbă, râzând în rafale scurte.
 – Ce dracu’ mi te sperii aşa, tataie? Ce, te-am anunţat că eşti pe moarte? Stai să-ţi explic, i-o chestie deşteaptă!
Mergem să facem din Organizaţiile Asistenţei Sociale unicu’ nostru moştenitor şi...
– Eşti cretin! şuieră Ramsey, neştiind prea bine dacă era furios pe sine însuşi, fiindcă se lăsase pradă unei spaime
neîntemeiate, sau pe Clive, care-l făcea să piardă timp preţios cu ideile lui bizare. Ce să moştenească Asistenţa
Socială de la noi, tembelule, când amândoi trăim din mila ei?
– Ei, vezi, tataie, oftă tânărul, cu falsă compătimire, vezi ce face bătrâneţea din om? Ţi-e silă să gândeşti! Dar
pensia care-o să vină? Bani ce ţi se cuvin de drept! Cui rămân ăştia, tataie, dacă te cureţi înainte s-apuci să-i dai
soarelui cinzeci şi cinci de târcoale?
– Ascultă, puştiule, se burzului Ramsey, cred c-ai avut şi tu o noapte proastă! Durata minimă de viaţă e de
şaptezeci de ani, şi-n vremea asta riscul de accidentare mortală e de unu la un milion, n-ai învăţat la şcoală?
– O fi, tataie, da’ numa’ pentru ăia vaccinaţi cu regularitate...
– Păi suntem vaccinaţi, tâmpitule, nu ştii?
– Taci dracului, tataie, se înfurie Clive, taci şi lasă-mă să termin! Numa’ beat eşti în stare să asculţi ce-ţi spune
omu’? Suntem vaccinaţi, da’ n-o să mai fim de-acum încolo! Dacă faci din Asistenţa Socială unicu’ tău moştenitor,
prezentarea la vaccinări devine facultativă. Nu te mai cheamă ei când vor, nu mai au sub ce pretext să-ţi injecteze
porcăriile care-ţi clătesc creierii sau te condiţionează într-un fel sau altu’! Pentru că şase din zece adulţi sunt
condiţionaţi, asta e limpede, chiar dacă nu se învaţă la şcoală! Şi, ascultă-mă pe mine, cu cât eşti vaccinat mai puţin,
cu atât trăieşti mai mult – dacă ştii să te fereşti de accidente.
„Doamne”, se înfioră Ramsey, agăţându-se de o idee, „oare chiar e ziua mea norocoasă?”
– E chestie legiferată de mult, continuă Clive, da’ nu se dă publicităţii. Ai auzit de legile pentru Aleşi, alea pe care le
afli singur? Trebuie să faci dovada că eşti descurcăreţ, tataie, asta-i tot!
– Păi, făcu Ramsey, străduindu-se să pară cât mai şovăitor cu putinţă, e-o treabă la care-ar trebui să chibzuiesc...
– Să chibzuiesc..., îl îngână Clive, bâiguind ca un boşorog ramolit. N-ai nimic de pierdut, nici măcar dreptul la
vaccinare. N-or să te gonească nici de la aia care-o să fie deseară! Da’ tu chibzuieşte, tataie, chibzuieşte pe îndelete...
La ce-oi fi vrând eu să-ţi fac bine cu de-a sila?
Ramsey mormăi ceva ce aducea a scuză, apoi adăugă, bănuitor:
– Da’ de ce faci tu asta pentru mine? Şi încă gratis, puştiule, nu aşa spuneai?
– Ăăă..., ezită Clive. Înţelegi, unu’ din noi o s-o facă primu’ şi o să-i povestească ăluilalt tot ce i s-a întâmplat, dacă
nu i s-a făcut vreun test, vreun implant, dacă nu i s-a cerut să semneze ceva ambiguu, mă rog, orice ar putea fi
dubios...
– Puşlama prefăcută! Ai noroc că azi am chef să risc! Unde trebuie să intru?
– Acolo, spuse Clive, arătându-i cabina misterioasă de vizavi, cea fără nici o firmă şi în faţa căreia nu era coadă
niciodată.
Ramsey habar nu avusese că era tocmai intrarea cabinetului unui notar public specializat în reglementări
testamentare. Pironit locului, îşi plimbă privirea nedumerită de la Clive la cabină şi de la cabină la Clive până când
acesta, pierzându-şi răbdarea, îl înhăţă iarăşi de mână şi îl duse, ca pe un orb, până în faţa intrării.
Abia acum Ramsey se învioră, acţionă cu stânga uşa care glisă rapid, iar cu dreapta îl îmbrânci înăuntru pe Clive.
Înmărmurit din cauza surprizei, tânărul nu scoase nici măcar un sunet în timp ce podeaua prindea să coboare în
viteză, ducându-l spre cabinetul subteran.
„Eu sunt puşlamaua prefăcută, pentru că eu sunt fraierul care şi-a umplut buzunarul cu copii după defazată!” se
simţi Ramsey dator să recunoască, măcar faţă de sine însuşi, oferindu-şi totuşi şi o firavă scuză, în timp ce striga în
urma lui Clive:
– N-o să poţi spune că ai intrat din greşeală. Fiindcă n-o să ai nas să te-ntorci, drept client serios, după ce-o să ies
eu de acolo!
Dar nu fu sigur că celălalt îl auzise, căci uşa se închise aproape imediat şi inscripţia ocupat apăru în partea ei
superioară.
Clive reveni mai repede decât îl aştepta şi îi zâmbi mânzeşte, fluturând un mic dreptunghi de plastofolie sângerie.
– A mers strună, tataie! Cu asta anulez orice invitaţie la vaccinare. Şi nu-i nimic dacă o pierd; capăt una la fel de la
fanta distribuitoare a oricărui terminal care recunoaşte amprente. Numa’ că tu, tataie, mi-ai făcut o figură nasoală. Ai
grijă, am să ţi-o plătesc! Curând!
 Rânji, îi întoarse spatele şi se îndepărtă fără grabă.
„Aiurea, puştiule! Dacă o să capăt defazata, n-o să mi-o plăteşti niciodată!”, cugetă Ramsey şi, răsuflând uşurat,
intră în cabină.
Pe urmă totul se desfăşură ca într-un joc în care toate atu-urile îi fuseseră servite.
Notarul îi ceru numele şi codul, îl identifică imediat şi comandă actul care alunecă din fanta distribuitoare după
câteva secunde. Ramsey semnă şi primi dreptunghiul sângeriu. Cu el în buzunar, alături de cele patru copii
încriminatoare, se îndreptă apoi, sperând că părea calm, spre ghişeul, „Deranjamente” din clădirea Asistenţei Sociale.
Acolo vârî unul din anunţurile prost imprimate sub nasul operatoarei de serviciu, o fetişcană încă frumoasă, deşi ochii
încercănaţi îi trădau dependenţa de halucinogene.
– E clar că ecranul dumneavoastră e defect, surâse ea, după ce îi ceru numele şi numărul cuşetei. Dar se va
remedia până-n prânz, vă asigur!... Mă întreb doar dacă s-a defectat înainte sau după ce v-a înştiinţat că sunteţi
programat la vaccinare peste... – înălţă capul şi privi afişajul orar – peste şapte minute. Ştiţi, aveţi o restanţă, e vorba
de vaccinul anti...
În loc să asculte denumirea pompoasă şi îmbârligată, Ramsey scoase dreptunghiul sângeriu şi îl propti în faţa
ochilor fetei. Ea rămase o clipă descumpănită, apoi îşi regăsi zâmbetul standard.
– În cazul ăsta, nu sunteţi obligat să vă prezentaţi. Dar sper să faceţi alegerea corectă, adăugă, în timp ce Ramsey
se răsucea pe călcâie.
Apropo de corectitudine, chibzui, gata, nu-l mai puteau acuza de tentativă de modificare a prezentului. Clive era,
desigur, supărat, dar nu şi nebun; n-ar fi riscat să se implice într-o treabă dubioasă mărturisind ce „poveşti” îi
spusese. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi fost decât vorbe nesusţinute de dovezi sau de martori. Halal dovadă! El,
Ramsey, era doar un şomer de bună credinţă care găsise o ofertă de serviciu interesantă, ceruse, cum era şi firesc,
copii şi informaţii, reclamase, indignat, proasta funcţionare a ecranului său mural şi acum se îndrepta, la fel de firesc,
către Joseph Kran, omul pe care anunţul îl menţionase. Cât despre bucăţica de plastofolie sângerie, ei bine, nu
demonstra decât că, datorită isteţimii sale, avea acces la legile pentru Aleşi. Cine i-ar fi putut reproşa aşa ceva?
Mulţumit de sine însuşi, urcă într-o capsulă de transport rapid şi tastă febril coordonatele Corporaţiei T.S.T. Ştia că
astfel cheltuia o sumă care i-ar fi ajuns pentru plata transportului pe căile rulante comune timp de două săptămâni,
dar presimţea că slujba dorită era ca şi căpătată.
Odată ajuns la destinaţie, presimţirea îşi îngroşă contururile, devenind aproape certitudine, căci săgeţi roşii,
purtând inscripţia „Spre biroul domnului Kran”, alunecau prin canalul holografic ataşat coridoarelor clădirii labirint a
corporaţiei, în interiorul căreia nimeni şi nimic nu-l oprise să intre.
Ramsey urmări săgeţile până ce dădu de o uşă masivă, din lemn sintetic, pe care numele Joseph Kran se lăfăia,
sculptat cu litere de-o şchioapă. Căută senzorul uşii şi îl descoperi sub forma unei elipse de culoare ceva mai
deschisă, de care, nu fără să ezite, îşi lipi palma mâinii stângi.
Uşa se deschise după sistemul clasic, despărţindu-se în două părţi ce se rotiră spre interiorul încăperii pe care
Ramsey o mătură cu privirea înainte de a-i trece pragul. Deşi nu foarte spaţioasă, era prea mare pentru singurul birou
– e adevărat, unul somptuos – din spatele căruia un omuleţ rubicond se ridică zâmbind şi arătându-i cealaltă piesă de
mobilier, un fotoliu evident destinat oaspetelui.
– Sunt Joseph Kran, ţinu să precizeze. Îndrăzniţi, domnule Byn! Ramsey Byn, nu-i aşa? Vă aşteptam! Vă rog, intraţi
şi luaţi loc!
– Mă aş... aştep... aşteptaţi?! se bâlbâi Ramsey, fără să se clintească.
– Desigur, domnule, zâmbi din nou Kran. Anunţurile noastre nu apar decât pe ecranele unor persoane bine
verificate, care apoi sunt şi monitorizate. Dar intraţi, vă rog! Şi luaţi loc! adăugă, în timp ce uşa se închidea în spatele
lui Ramsey, care, intimidat, nu îndrăznise decât să treacă dincoace de ea. Vă voi explica totul, nu se întâmplă nimic
neobişnuit!
– Înseamnă că aţi aflat că am mai lucrat cincisprezece ani în industria apicolă, spuse Ramsey, înaintând şi
aşezându-se, convins fiind că trebuia să vorbească şi să pară dezinvolt dacă voia să schimbe proasta impresie făcută,
desigur, de şovăiala şi bâlbâiala lui iniţială.
– Fireşte, domnule Byn, deşi asta ne interesa mai puţin, pentru că, vă daţi seama, nu-i aşa, că, la şapte sute de ani
în viitor, modul de lucru e cu totul altul. Plus că e vorba de albine mutante, ai căror strămoşi sunt originari de pe
Beata – deci o specie care, în acest timp, timpul dumneavoastră de baştină, e total necunoscută.
 – Atunci...?
– Atunci... ce am verificat? se înveseli Kran şi Ramsey observă că râdea sacadat, în rafale, strâmbându se ca şi Clive,
ceea ce îl convinse că avea de-a face cu un tip care îi era simpatic. Am verificat, dragă domnule Byn, starea
dumneavoastră de sănătate. Ştiţi, veţi avea de făcut o muncă, nu grea, dar care cere un organism de o rezistenţă
deosebită. Şi am mai verificat, normal, nu-i aşa, posibilele dumneavoastră evoluţii viitoare. Din fericire, problema e
mult simplificată de sterilitatea dumneavoastră. Nu poate fi vorba de dispariţia, din acest sector de timp, a
eventualilor dumneavoastră urmaşi. Pentru că, domnule Byn, acuzaţia de modificare a prezentului, adusă de
autorităţile acestei vremi slujbelor defazate temporal, e total neîntemeiată şi total jignitoare pentru corporaţia
noastră, specializată în deplasări spaţio-temporare de agrement, treabă mult mai complicată, nu-i aşa, pentru că
admitem orice turist, nu numai pe cei ce corespund, aşa ca dumneavoastră, tuturor exigenţelor noastre.
– Pot deduce, întrebă Ramsey, luându-şi inima-n dinţi, că aş putea solicita, fără să creez probleme, statutul de...,
ăăă..., cetăţean al viitorului?
– Cetăţean al viitorului! Frumos spus, domnule Byn, se entuziasmă Kran. De fapt, cu puţin înainte de sosirea
dumneavoastră, imediat ce am aflat că v-aţi redactat testamentul, mi-am închipuit că intenţionaţi să faceţi această
cerere.
– ?!
– Uimirea dumneavoastră trădează existenţa altor motive, dar, fiţi liniştit, ele nu ne interesează! – Chicoti. – Nu
suntem, nu-i aşa, într-un confesional neo-catolic! Mda, acum înţeleg, nu aveaţi de unde şti că salariul menţionat în
anunţul nostru este fie încasat de cei care revin în timpul natal, fie vărsat, în mod mascat, dar perfect legal, în contul
moştenitorilor. „Cetăţenii viitorului” nu au nevoie de salarii. Acolo se aplică principiul „fiecăruia după dorinţe”, ceea
ce, vă asigur, înseamnă mult mai mult decât dezideratul „fiecăruia după necesităţi”, fluturat de comunismul arhaic.
– Înţeleg, se învioră Ramsey.
– Deci? făcu Kran, întrebător.
Ramsey respiră adânc, străduindu-se din răsputeri să nu sară în sus de bucurie.
– Înseamnă că sunt ca şi angajat? Şi că voi rămâne definitiv acolo?
Omuleţul râse din nou, tot în stilul Clive.
– Bineînţeles! Nu mai e nevoie decât de semnătura dumneavoastră!
Încântat, Ramsey semnă în josul documentului întins de celălalt şi îşi apăsă hotărât degetele pe locul rezervat
amprentelor. Apoi îşi aminti că ar fi fost prudent să citească mai întâi conţinutul – şi o făcu, cu o strângere de inimă.
Dar se linişti; textul era limpede ca lumina zilei. Contractul se referea la un post de „distribuitor de hrană”, avea
durata unui an standard, iar salariul lunar se ridica la optzeci şi patru mii de unităţi de credit – o sumă frumuşică! Cu
vagi păreri de rău, se întrebă ce destinaţie aveau să-i dea ştabii de Asistenţa Socială.
– Dragă domnule Byn, spuse Kran, zâmbind încurajator, tocmai aţi păşit, nu-i aşa, într-o nouă etapă a vieţii! Vă urez
succes şi vă las în grija domnişoarei Riss, una din asistentele mele, care vă va pregăti pentru transferul spaţio-
temporal.
Domnişoara Riss apăru de undeva, din stânga, din spatele a ceea ce părea un banal poster holografic. Era tânără,
frumoasă şi, după mobilitatea expresiei – zâmbea cu toată faţa –, Ramsey deduse că nu putea fi decât o femeie în
carne şi oase, nu o androidă de ale cărei favoruri riguros standardizate te puteai bucura la preţuri comparabile cu cel
al unei călătorii dus-întors pe căile rulante comune. Aşa că o urmă fericit, uitând să-i adreseze mărunţelului Kran
cuvenitul salut de despărţire.
Riss îl conduse într-unul din separeurile luxoase ale restaurantului interior al corporaţiei. Simţindu-se ceva mai sus
de al nouălea cer, el devoră cantităţi impresionante de alimente strict naturale, le udă din belşug cu băuturi având
aceeaşi calitate şi află că totul fusese adus fie din trecutul îndepărtat, fie dintr-un viitor situat, pe axa timpului, la o
distanţă greu de imaginat. Într-un târziu, se simţi mai sătul ca niciodată, iar beţia care îl cuprinse i se păru total
diferită de toate cele cunoscute.
Ameţită şi ea, binevoitoarea lui însoţitoare îl trase pe o canapea largă şi pufoasă şi îl lăsă să se bucure de trupul ei
perfect până ce el mărturisi că nu ţinea minte să mai fi fost atât de sătul, de vlăguit şi de fericit vreodată. Abia atunci
se dezlipi de el, se ridică într-un cot şi decretă, privindu-l cu nonşalanţă:
– Minunat! Asta e starea fizică optimă! Optimă pentru transfer, sublinie, răspunzând întrebării lui nerostite. Vei fi
în stare de somn pe toată durata... călătoriei, e mai sigur, continuă să-i explice, în timp ce palma ei apăsa unul din
ornamente aurite de pe perete.
Din podea se ivi, înălţându-se cu încetineală solemnă, de ritual funerar, un obiect pe care Ramsey îl identifică drept
ceva între sicriu şi ladă frigorifică, şi în care aprecie că s-ar fi putut instala cu uşurinţă, ceea ce Riss îl şi invită să facă.
– Nu te îmbrăca, îi sugeră, cu un surâs. Transferul hainelor e o complicaţie inutilă. Cred că bănuieşti, nu se
potrivesc cu moda spaţio-timpului de destinaţie! adăugă, părând dorică să-i spulbere orice nedumerire.
Cu inima în gât, Ramsey se supuse, gândindu-se – deşi se considerase întotdeauna ateu – că s-ar fi cuvenit să se
închine. Totuşi, nu convingerile antireligioase îl împiedicară să o facă, ci teama că gestul i-ar fi putut părea ridicol lui
Riss. Însă, când din lateralele cutiei pe care tocmai se hotărâse să o numească sarcofag se ridicară două folii care se
uniră deasupra sa, formând un capac transparent dar etanş, şopti un „Doamne ajută!” în care puse toată evlavia de
care se simţea în stare.
– Imediat vei inhala un gaz soporific, auzi vocea fetei susurând de departe. Îţi va dărui vise plăcute. Lasă-te în voia
lor pe toată durata transferului. Moarte bună!
Desigur, spusese „noapte bună”, îşi explică Ramsey, dar emoţia, teama nejustificată, izolarea fonică a sarcofagului
şi gazul dătător de somn îi jucaseră o festă. Totuşi, cam sinistru debut pentru nişte vise plăcute, mai cugetă, înainte
ca gândurile să i se sfâşie ca o pânză putrezită.
După un răstimp a cărui durată i se păru imposibil de precizat, mintea prinse să i se limpezească. Se simţea uşor,
parcă desprins de trupul ce nu-i mai executa comenzile, şi nu vedea decât o mică porţiune din ceea ce ştia că era
capacul sarcofagului – un cerc în care imaginea plană a chipului lui Riss se contura cu repeziciune.
Ea îi zâmbi – un zâmbet oficial, ce nu lăsa nici un dubiu asupra faptului că cea care îl mima îl considera o sarcină de
serviciu – şi o auzi, de data asta, parcă vorbindu-i lângă ureche:
– Era să uit, ai un mesaj de la Clive Bjön, cel mai bun agent recrutor detaşat în timpul tău. – Şi continuă, cu vocea
lui Clive: Moarte bună, tataie!
Chipul fetei deveni străveziu, iar imaginea se şterse în vreme ce indignarea invada trupul lui Ramsey fibră cu fibră,
ca sorbită de porii nesătui ai unei sugative.
– Escroci nenorociţi! Ce înseamnă toată mascarada asta macabră? zbieră, ridicându-se în capul oaselor – şi
încremeni aşa, surprins că propriul lui trup îl ascultase. Apoi deveni conştient că avea ochii închişi – şi se grăbi să-i
deschidă.
Se afla pe o pajişte cu iarbă zveltă şi deasă, printre flori purpurii, de înălţimea unui stat de om, cu corolele
îndreptate spre un soare străin. Îşi roti ochii şi descoperi că făcea parte dintr-un cerc de bărbaţi goi – să tot fi fost
vreo paisprezece – aşezaţi aproape în aceeaşi poziţie şi afişând aceeaşi nedumerire.
Pe urmă auzi zumzetul, din ce în ce mai puternic. Când deveni de nesuportat, se sperie de puzderia zburătoarelor –
cam de talia unei vrăbii – care înnegriseră cerul. Dar groaza îl copleşi abia când desluşi că erau un soi de albine gigant,
cu câte două ace în erecţie. Nu apucă decât să se strângă ghem, cu faţa lipită de genunchi şi cu creştetul acoperit de
braţe.
„Asta numea căţeaua de Riss vise plăcute?! Da’ or să se termine! Vreau să mă trezesc şi s-o reclam pe târfa aia
idioată!”
De fapt, era convins că înţepăturile aveau să-l facă să urle, iar urletul urma să-l trezească, fără doar şi poate!
Dar simţi atingerea uriaşelor insecte ca pe o gâdilătură şi, deşi conştient că zeci de ace îi străpungeau pielea pe
care şi-o auzea pârâind, nu simţi nimic în afara unor furnicături excitante, care-i dăruiră aceeaşi stare de beatitudine
ca mângâierile îndatoritoarei asistente a simpaticului domn Kran.
Şi, deodată, ştiu că învinsese coşmarul datorat unei abateri minore de la compoziţia corectă a gazului soporific şi că
visele frumoase soseau – pentru că superba Riss era acolo! Ba nu, erau zeci de Riss gemene, toate înghesuindu-se să-
l sărute cu buzele lor calde, catifelate, fremătânde... Se abandonă în voia lor, gungurind ca un prunc fericit.
Peste unsprezece luni standard, trupul îi era vânăt şi atât de umflat, încât abia se mai putea ghici că aparţinuse
vreodată unui om; vreo trei duzini de flori îşi înfipseseră în el rădăcinile secundare, mobile, sugând veninul albinelor
Beata, metamorfozat de organismul lui în hrana lor preferată, pe care o transformau, la rându-le, în nectar hărăzit
aceloraşi albine – ce, înviorate, îl înţepau pe Ramsey tot mai des, păstrându-l viu şi fraged. Era singurul care reuşise
să supravieţuiască mai mult de zece luni. Şi încă nu-şi sfârşise minunatul vis; însă gunguritul lui aducea din ce în ce
mai mult a horcăit, iar răsuflarea îi devenise un abur cenuşiu, cu iz de mortăciune.
Abia în luna a douăsprezecea visul se şterse – treptat, lăsându-i doar senzaţia plutirii în neant, ca un fulg inocent,
toropit de întuneric şi de căldură. Acum albinele veneau arareori şi, în fiecare zi, două-trei flori îşi retrăgeau
rădăcinile, târându-le tot mai departe de omul ce se transforma în hoit pe nesimţite.
Când se împlini anul, nefiinţa îl luă în stăpânire după ce, pentru o lungă clipă, prin mintea lui tulburată rătăci
convingerea că venise momentul trezirii. Iar un gunoier – din ultima generaţie proiectată de „cetăţenii viitorului” – îi
îngropă rămăşiţele duhnitoare în solul gras al unei pepiniere model. Fusese identificat drept un îngrăşământ
excelent, motiv pentru care T.S.T.-ul îl achiziţionase de la Asigurările Sociale contra optzeci şi patru de mii de unităţi
de credit, un preţ record, căci, deşi jumătatea de secol căreia îi aparţinea căpătase „clauza timpului celui mai
favorizat”, mai mult de şaptezeci şi opt de mii nu plătiseră niciodată!
Aşa că numitul Ramsey Byn avu şansa să putrezească relativ în pace, pe deosebire de ceilalţi membri ai echipei sale
de distribuitori de hrană, pe care „moartea bună” îi transformase în deşeuri de calitate inferioară, culese direct de
incineratoarele mobile.

Clocitorul Josh

În centrul Insulei, pe Platoul Înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – şi de neclintit. Pentru că Nava e o
epavă.
Strămoşii Tuturor, adică Joan şi Sean, naufragiaţii, au trudit o viaţă ca să-i redea puterea – şi urmaşii le au
preluat strădaniile, dar, generaţii de-a rândul tot dând greş, descurajarea i-a îndemnat să lase ştiinţa reparării
ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Şi numără, neobosit, anii-acasă.
ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan şi Sean. Sau de unde Joan şi Sean au adus Nava. Oricum
ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu şi pentru Navaişti sau Joan-seanişti, căci, pentru unii,
adevărul înseamnă „La început a fost Nava”, iar pentru ceilalţi – „Joan şi Sean au fost începutul”.
Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primăveri
trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viaţă de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând
ceva mai mult de şase ani-acasă.
AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care nici un om n-a părăsit-o, niciodată. Încercări au fost,
nenumărate, dar Oceanul e mânios şi corăbiile noastre – firave. Întotdeauna valurile i-au pedepsit pe
temerari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce şi meşterirea corăbiilor a devenit o
taină uitată!
De fapt, legenda spune că Joan şi Sean, sosiţi AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e
singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările şi-au umplut marsupiile
cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – şi au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent?
Asta nimeni n-a aflat-o.
În schimb, am învăţat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer iar Cerul devine Ocean ultima pasăre
dispare, se nasc norii. Norii întunecaţi ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghiţind seninul boltit
asupra Insulei, aşa cum talazurile înghit plajele primitoare.
Şi încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioşii gândaci a căror crustă rumenită pe jar
trosneşte înainte de a-ţi vărsa în gură dulceaţa cărnii flasce, pier îngheţaţi şi trupuşoarele lor rubiconde – cele
pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacţie – se descompun sub rafalele de stropi mărunţi,
înghesuiţi şi reci, îngroşând tina lipicioasă.
Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pământului, aşteaptă primăvara următoare. Răbdătoare şi
nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând.
Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de şopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase
hibernează, cât ţine lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.
Aşa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preţ de un an-acasă. Pe urmă zăpada şi gheaţa
sunt prea groase, gerul prea muşcător, şi noi, baricadaţi în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învăţat
prevăzători, cămările sunt burduşite. Totuşi, dacă nu am mânca copiii născuţi în iarnă şi bătrânii (puţinii şi
aţoşii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-ar termina înainte de a-l şaselea an-acasă al iernii, când
vremea se îmblânzeşte – şi ieşim la săpat. Cu mic cu mare, săpăm şi chiuim când descoperim şopârlele
sfrijite, şopârlele trufandale!
Asta se-ntâmplă iarna, toţi povestesc la fel. Şi eu, cea născută la început de vară, aştept cu teamă să dau
piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ţine din
scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunţi, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată şi strângându-şi şi mai mult
gura pungită. Însă acum ne prinde din ce în ce mai rar, şi se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile
pustii. .
– Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e şi văr, şi prieten bun. Mă tem că n-o să-mi
cadă bine la stomac!
Şi zâmbesc, aşteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:
– Eu ştiu că n-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!
Mă strâmb. Încearcă să îşi bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu
băiat!
Şi râde. Acum râde, încleştându-mi mâna când sunt gata să-l pleznesc.
– Stai, stai şi ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!
– Păi n-o s-o vezi! mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? Înot? În zbor? În vis?
– Hm, hm, se fandoseşte, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat
de-adevăratelea plec chiar în zbor, s-o ştii!
Dezamăgită, îl privesc chiorâş:
– Te-ai dat cu Navaiştii? Te rogi în Navă? O implori să plece şi să te ia cu ea? Şi ai avut o revelaţie, nu te-
ndoieşti că eşti Cel-care-poate? Că o s-asculte tocmai vrerea ta?
– Mă crezi tâmpit?! se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Şi ele zboară, nu?
– Ce?! Ceee?!
– Ce-ai auzit!
– Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Ştii, aia mică, miiică… Poate te crede ea!
Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri şi îmi vorbeşte rugător:
– Lisa, lasă-mă să-ţi spun tot, chiar dacă nu mă crezi!
– Fie, încuviinţez. Şi experimentez oftatul mamei – cel resemnat şi îngăduitor.
– Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?
– Mde, s-ar putea să-ncapi… Dar cine, şi în ce fel îi spune să te ia?
– Ei vezi, se bucură, ai şi ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că ştie pasărea care-i sunt puii?
– De unde ştie? Ştie!
– Ştie, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat?
Se uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.
– Ăăă… Păi… Păi ştie, triumf eu, cum să nu ştie, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!
– Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea!
Îmi pierd răbdarea.
– Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!
– Stai, că-ţi explic. Îl ştii pe Josh?
– Nebunul? Ăla care trăieşte singur, ca să nu îl halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se
gândeşte nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!
– Chiar el. Da’ e un tip grozav! A-mblânzit păsări!
Strâng ochiul drept şi îmi trag colţul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.
– Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit şopârle, că alea nu au carnea ca scoarţa de copac!
Bert îmi întoarce strâmbătura.
– Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiţi! Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări,
le-a făcut să îl accepte, a învăţat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunţii, le-a luat şi locul
la clocit…
– Bert, e prea gogonată!
– E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul
zădufului, îşi lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân aşa, descoperite. Toamna şi primăvara le
acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre
s-a ridicat. La început a fost atacat şi izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat
tactica. S-a aşezat deasupra ouălor în lipsa păsării şi a ieşit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă,
fără să încerce să se ascundă… Şi pasărea a înţeles că i-a păstrat ouăle calde. Şi ea, şi cele care aveau cuiburi
împrejur. Unora le-a intrat chiar în obicei să zbiere, ca să îl cheme când voiau să plece…
– O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…
– Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din
ou tocmai în miezul zilei. Când părinţii sunt plecaţi! Aşa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care
erau la primul lor clocit, i-a împărţit prin alte cuiburi şi a pus în locul lor nişte momâi din zdrenţe şi din
aşchii, mari cam cât mine şi înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au
îndesat cu gândaci şi cu pui de şopârle şi, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, şi le-au pus în
marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înţelegi?
– Păi, şovăi eu, sigur că înţeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…
Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean”.
– Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?
– Păi, da…, dar… Cum?
– Ascultă, fiecare dintre noi ar încăpea într-un marsupiu. Şi Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-
un cuib… Ştii, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…
– Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…” Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate,
Josh ăsta ştie despre mine? Aţi plănuit să mă atrageţi în fantasmagoria voastră?
– Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de
copii, ca Joan şi Sean… Şi, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… M-aş bucura să mergi chiar tu cu
mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…
– Nu sunt fricoasă! mă oţărăsc. Şi adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?
– Păi nu ţi-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu şopârle şi gândaci. Sunt buni şi cruzi, am încercat!

Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că
arşiţa nu ne poate ajunge, tot aşa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănţuite.
Doar în vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe
câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de şase ani-acasă.
De fapt, nici istoricii, nici erudiţii nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă!
Dar noi, Lisabertiştii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa şi Bert, în amintirea casei lor, pe care o
numeau Insula Mică.
Ăsta e adevărul, simplu şi minunat, pe care hârţogarii nu pot să-l înţeleagă! Pentru că ei nu se mai
posternează, după datini, zile întregi în Templu, în faţa celor două statui de păsări cu câte un copilandru în
marsupiu. Şi nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă şi
migală au cioplit-o Lisa şi Bert, revărsându-şi peste ea recunoştinţa – un torent de lacrimi transformat în
pârâiaşul ce se prelinge către Ocean .
Recunoştinţă pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârţogarii îşi pun asemenea întrebări neroade. Noi,
Lisabertiştii, ştim că cel pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!

Floarea de Loldilal

– Assscultă, tinere, eşşşti sssigur că şşştii unde e gunoiul?

Seneşalul Revel Ored e nervos. Mă fixează ca un şarpe – şi sâsâie la fel, boşorogul!
Dar îl ignor. Mi-o pot permite; Leira, Comandant Suprem şi împărăteasă într-o singură făptură, mă aspiră
prin ochii ei dilataţi, de un verde nefiresc, fascinant. Şi cred că suferă pentru că protocolul îi impune să-l
privească pe Ored în timp ce i se adresează în stilul „fiere sub miere” al nobilului şi străvechiului clan din
care face parte:
– Domnule seneşal, nu pot să nu vă mărturisesc că întrebările fără rost mă fac să-mi pierd buna
dispoziţie...
Senaşalul păleşte, tremură şi bâiguie ceva neinteligibil.
Leira nu-l ascultă. S-a întors spre mine şi deja coboară treptele estradei dominate de tronul pe care l-a
moştenit de puţină vreme. La fiecare pas, armura ei flexibilă sclipeşte tăios, îndurerându-ne ochii.
– Mareşal Anob, preţ de cinci ore, comanda Trupelor Imperiale de Elită îţi aparţine în exclusivitate... Îţi
dăruim timp îndestul pentru izbândă. Sau pentru moarte. Noi aşa credem!
A vorbit cu mâna dreaptă pe umărul meu – atingerea care dăruieşte PUTEREA –, cu voce aspră,
accentuând pluralul maiestăţii.
Plec capul, amintindu-mi că sunt, ca toţi locuitorii legitimi ai Oraşului, un supus recunoscător, şi, ca toţi
comandanţii, un militar preţuind încrederea ce îi e acordată. Dar îl înalţ aproape imediat, fiindcă, înainte de
toate, sunt un războinic pentru care onoarea e mai presus de viaţă!
Mâna Leirei îmi strânge umărul şi eu o privesc complice. Ştiu că, dacă voi învinge, voi fi Principele
Consort. Ea mi-a promis-o în repetate rânduri, nu mai departe de noaptea abia trecută, pe când trupul ei
fremăta savurând lăcomia mea de oştean îndelung mistuit de dorul femeii. Şi ştiu că voi învinge, pentru că
iubesc PUTEREA şi o doresc pe Leira; mă excită cântecul vorbelor ei, mirosul ei acru, de sălbăticiune,
pielea ei albă, mată – pe care nici cea mai cruntă istovire nu izbuteşte să-şi zugrăvească cearcănele, nici
muşcăturile mele nu sunt în stare să-şi întipărească peceţile vineţii –, talia ei de viespe din care izvorăsc
şolduri generos arcuite, primitoare...
– Noroc plin! îmi urează singura femeie demnă de mine înainte de a se întoarce către tron cu
ceremonioasa lentoare rituală.
Iar eu îmi strâng ochii şi pumnii, aşa cum se cuvine, şi răspund, aşa cum o cere un obicei a cărui origine s-
a pierdut în ceţurile uitării:
– Fie-vă gura aurită!
Aud urletele şi aplauzele asistenţei – floarea Imperiului mă aclamă cu o frenezie ce lasă în umbră visele
mele cele mai ambiţioase! De ce? Fiindcă doresc, cu toţii, din tot sufletul, ca apărătorii purităţii Oraşului să
cucerească încă o izbândă? Fiindcă au înţeles că eu şi numai eu sunt epuratorul ce îi poate izbăvi de cele
mai perfide gunoaie care s-au infiltrat vreodată printre noi? Fiindcă s-a lăţit zvonul că eu sunt ultimul şi
adevăratul ales al Împărătesei?
Nu ştiu şi nu-mi pasă. Sunt cu mult deasupra acestei gloate meschine! Şi totuşi, ceva mă îmboldeşte să-l
privesc pe Ored; e încă palid, dar îşi loveşte palmele şi îşi mişcă buzele cu un zel de care nu l-aş fi crezut în
stare. Aş face pariu că-i ţâţâie fundul de teamă că entuziasmul n-o să-i fie remarcat! Îmi stăpânesc râsul,
salut cu un gest scurt şi demn şi mă îndrept către imensele uşi aurite care prind să gliseze, deschizându-se pe
măsură ce mă apropii.

Trupele Imperiale de Elită mă aşteaptă aliniate şnur. Nu le vorbesc. Ştiu că mă recunosc drept comandant,
că îşi cunosc misiunea. Ridic doar braţul stâng şi soldaţii bine dresaţi mă urmează, mişcându-se toţi ca unul,
într-o tăcere nefirească.
Nu ştiu unde îi duc, fiindcă nu ştiu care şi unde e gunoiul. (Intrigantul de Ored avea, în felul lui, dreptate.)
Dar mă încred orbeşte în simţul meu aparte, ce mă călăuzeşte, fără greş, înspre cotloanele în care se oploşesc
impurităţile – imigranţii clandestini tânjind să pună laba (dacă nu cumva ăştia or avea tentacule sau vreun alt
soi de apendice împuţite) pe Oraşul nostru Continental. Troglodiţii îl confundă cu Raiul şi roiesc dinspre
toate colţurile galaxiei, deghizaţi în fel şi chip, de capul lor sau în cete, riscând pe cont propriu sau
încrezându-se în garanţiile iluzorii oferite, la preţuri imense, greu de imaginat, de organizaţii ramificate,
având în vârf cozile noastre de topor (plasate, surprinzător! sau poate firesc? tot mai sus în ierarhia socială).
Eu şi bătrânul Ored, ca toţi epuratorii, îi simţim – pur şi simplu, avem darul de a deosebi mirosul lor de
mirosul Oraşului – şi îi vânăm întotdeauna fără greş. Şi trebuie să recunosc că el o făcea pe când eu încă nu
deprinsesem mersul de-a buşilea, dar ghiujul nu recunoaşte că s-a ramolit! Însă nu asta mă intrigă, ci faptul
că niciodată n-a mai fost vorba, ca acum, de o adevărată armată. Sau cel puţin aşa spun zvonurile captate de
terminalele specializate. Numai că rablele n-au înregistrat nici o imagine; doar frânturi de comentarii ţipate
de voci isterizate, urlete, gâfâieli, grohăituri – un talmeş-balmeş de sunete sinistre. Plus un amalgam de
miasme şi miresme – de la latrină la flori de loldilal.
Cu toate astea, am noroc! O înţeleg în clipa în care mă opresc, tresărind. Mi se încreţeşte pielea, părul mi
se strânge măciucă, furnicături iuţi îmi chinuiesc degetele şi ace de gheaţă îmi sfredelesc măduva spinării.
Asta e! I-am simţit! Sunt mulţi şi sunt aproape!
Adulmec şi ştiu că, în spatele meu, Trupele Imperiale de Elită îşi ţin răsuflarea.
– Acolo! le ordon, întinzând braţele spre procesiunea care tocmai ne taie calea. Sunt câteva zeci de
Călugări Orbi, cu ochii ascunşi de cochilii brune, crescute din însăşi carnea lor metamorfozată, pe care şi le
extirpă periodic, provocându-şi dureri atroce, cu nimic mai prejos decât cele pe care le simt în timp ce
carapacele cornoase se regenerează. Toţi poartă mantii groase, din blană de zgor, şi duhoarea trupurilor lor
asudate se propagă înspre noi, ne învăluie, devine din ce în ce mai îngreţoşătoare...
– Acolo! repet, dar Imperialii mei şovăie. Înţeleg, e greu de crezut că gunoaiele se ascund tocmai sub
masca preacuvioşilor aspiranţi la mântuirea prin suferinţă!
Dar simţurile nu m-au înşelat niciodată, aşa că dau buzna între călugări.
– Imperial blestemat! şuieră, cu voce atât de cavernoasă încât pare autentică, un bătrân spân, cu tigva
reliefată grotesc sub pielea stafidită.
Oare mă crede tâmpit? Sau el e tâmpitul?
– De unde ştii că sunt Imperial, orbule? rânjesc, îmbătat de victoria atât de uşor dobândită.
– Numai Imperialii n-au nimic sfânt! Nu e nevoie de ochi ca să descoperi asta!
 Şi zâmbeşte. Ar fi un zâmbet blând – dacă nu i-ar dezveli doi incisivi negri şi ciobiţi, stingheri pe gingiile
vinete, umflate.
Da, e tâmpit! N-are habar că, la Călugării Orbi, păstrarea danturii în stare perfectă e unul dintre canoanele
vieţii monahale!
Îi râd în nas, îmi înfig mâna în mantia lui şi smucesc cu putere.
Usturimea neaşteptată mă face să urlu şi îmi privesc nedumerit palma transformată într-o rană supurândă.
Apoi aud strigătul de atac al Trupelor Imperiale de Elită şi realizez că în mantia atinsă se lăţeşte vertiginos o
gaură cu margini fumegânde, o gaură prin care se zăreşte... Prin care nu se zăreşte nimic! Şuierând, falsul
călugărul se micşorează, se dezumflă ca un balon ciuruit. Ceilalţi impostori se bulucesc împrejurul lui, se
ghemuiesc arcuindu-şi spinările care pleznesc, slobozind arteziene de clăbuc cafeniu, a cărui putoare mă face
să mă retrag împleticindu-mă.
Cu o sforţare, îmi regăsesc poziţia demnă, impozantă, şi, fiindcă durerea din căuşul mâinii mi se stinge,
îmi cercetez palma deschisă. Rana îmi dispare văzând cu ochii, pierzându-se sub pielea nevătămată, care îşi
recâştigă terenul abia pierdut...
Oştenii îmi sunt deja alături, dar în locul procesiunii n-a mai rămas decât o băltoacă putred-cafenie, ce se
evaporă rapid, otrăvind atmosfera.
În spatele meu, cineva înjură urât. Şi mai multe glasuri îi ţin isonul. Dar eu mă bucur. Am înregistrat
mirosul creaturilor, pot simţi încotro se îndepărtează.
– După mine! comand, şi mă pomenesc alergând. Străbat aleile pietonale în fugă şi Trupele Imperiale de
Elită mă urmează, băgând în sperieţi trecătorii care se refugiază în cele mai apropiate clădiri, încrezători în
protecţia obloanelor etanşe. Alerg, încredinţat că simţurile nu mă mint nici acum, alerg călăuzit de o miasmă
tot mai firavă...
Cine sunt? Unde sunt? Cum reuşesc să facă asta? mă întreb, sărind direct pe calea rulantă de viteză III. O
săritură prost calculată! Noroc că un sergent îmi înşfacă braţul drept, reechilibrându-mă.
Îi mulţumesc cu o privire scurtă. Şi sper că nici nu m-am înverzit, înciudat de propria mea neîndemânare,
nici n-am pălit amintindu-mi, ca într-un crâmpei de coşmar, blestemele gunoaielor anihilate în urmă cu cinci
zile – şapte indivizi sfâşiaţi, din ordinul meu, prin încastrarea piciorului drept în banda II şi a celui stâng în
banda III.
Ce porcărie! Eu, Anob, asaltat de remuşcări, ca un civil colcăind de sentimentalisme! Şi asta în timp ce
miasma călăuzitoare se pierde!
Dar n-am să disper! Sunt încă vânătorul norocos, spre care prada vine singură...
Şi chiar o văd. Le văd, sosesc din sens opus, pe banda ultrarapidă, formând o procesiune dezlânată.
Le-au zărit şi trupeţii. Unii stupesc în sân, alţii îşi feresc ochii, ca orice bărbat cu minţile întregi care
întâlneşte alaiul Fecioarelor Zbârcite – pe trei sferturi goale, îmbiind trecătorii cu farmece mucegăite, şi
purtând către noi miasma pe care o crezusem pierdută!
– Hei, frumoaselor! strig. Pe noi ne căutaţi! E ziua voastră norocoasă!
– Nu le opriţi, domnule mareşal! îndrăzneşte să mă implore sergentul care m-a susţinut cu două minute
înainte. Aduce ghinion, toată lumea o ştie! Cel care le priveşte în ochi îşi goneşte norocul şi cel care le atinge
îşi pierde bărbăţia...
– Cretinule! îl reped. Priveşte-le! Vorbele mele nu le bucură, le sperie! Matracucele sunt gunoaie
travestite! Să oprească cineva benzile! trâmbiţez, năpustindu-mă pe urmele babelor ce au început deja să
alerge pe calea care oricum rulează cu viteză ameţitoare.
Imediat, unul dintre oştenii de sacrificiu se lasă să alunece între două căi. Fără să şovăie şi fără să ţipe.
Doar sângele şi viscerele lui ne împroaşcă şi auzim scrâşnetul căilor frânate.
Trupele scot strigătul de atac, încercuind şi îngrămădind Fecioarele Zbârcite.
– Vă lăfăiţi în oraşul ăsta subpopulat, împuţiţilor! ne reproşează, cu voce de sirenă, cea mai bătrână şi mai
hidoasă dintre travestite. În vreme ce, pe planete ostile, noi ne stingem înainte de vreme, luptându-ne cu şi
pentru câteva petece de sol secătuit...
– Voi?! Cine mă-ta sunteţi voi?! mă stropşesc, trăgând cu sete de coada subţire de păr cenuşiu, cu aspect
sfărâmicios, pornită din creştetul unei băbătii pipernicite.
De data asta mâna îmi rămâne teafără, dar coada devine fuior de praf cafeniu, înecăcios, puturos.
Zbârcitele urlă şi, din gurile lor căscate, clăbucul cafeniu, aidoma celui ţâşnit din spinările călugărilor, erupe
în jerbe din ce în ce mai bogate, le acoperă, le dizolvă, le unifică într-o zoaie cafenie, evaporată rapid,
infiltrată în aerul pe care îl face de nerespirat.
Trupeţii tuşesc. Am senzaţia că le simt disperarea, geamănă cu a mea, fiindcă mă sufoc. Moartea mi se
hlizeşte în faţă şi, umilit, recunosc că mă tem de ea. Că m-am temut întotdeauna!
 Din fericire, duhoarea se îndepărtează cu repeziciune. Gâfâi – şi trupeţii o fac – şi inspir cu nesaţ.
– Ce se întâmplă, domnule mareşal? mă întreabă sergentul livid şi răguşit.
Îmi doresc să nu-l fi auzit – ce dracu’, nu-i suficient că-mi pun singur aceeaşi întrebare? Îi întorc spatele şi
zbier la grupa de sacrificiu:
– Idioţilor! Aşa se opresc benzile?! La ce naiba credeţi că s-au inventat comunicatoarele? Nu mai ştie
nimeni să ia legătura cu Coordonarea Tehnică?
Imperialii mă privesc ca pe o creatură bizară – aproape ca pe un nou soi de gunoi. Totuşi, un căpitan îmi
răspunde cu respect:
– Domnule mareşal, toate comunicatoarele sunt scoase din uz. Cred că le-a afectat prima emisie de
bulbu...
Amuţeşte brusc, trăsnit de o duhoare identică cu a gunoaielor netrebnice pe care le hăituim. Eu, năucit,
horcăi înainte de a reuşi să-mi ridic ochii. Toţi o fac – şi un murmur de stupefacţie transformată în teroare
trece din om în om.
– Foc! Foc! Foc!
Zbier ca din gură de şarpe, în timp de un roi de gigaviespi (specia sălbatică, din colonii, care în Oraş n-ar
trebui să existe), se năpusteşte asupră-ne. Şi vârfurile celor cinci ace ale fiecăreia (care nu ar trebui să fie
simultan în erecţie) lucesc înzecit mai dureros decât armura Leirei.
Trag primul, orbeşte. Dar nu ratez ţinta! Nimeni nu o ratează. Insectele lovite pocnesc, revărsându-şi
miezul clăbucios, şi ninge cu fulgi fetizi, cafenii, de care ne ferim îngroziţi, presimţindu-le atingerea
necruţătoare. Într-adevăr, vreo treisprezece ghinionişti urlă a moarte, înmuindu-se, lichefiindu-se pur şi
simplu, spre a se evapora apoi, o dată cu cea de-a treia băltoacă pe care o vedem de când am început (poate o
fi fost într-un ceas rău?) această misiune de epurare.
Ne sufocăm din nou şi, imediat ce ne recăpătăm suflarea, grosul Trupelor Imperiale de Elită strigă în
canon, pe zeci de voci pe care spaima le-a spart, stârnind sonorităţi hârbuite:
– Scapă cine poate!
Laşii! Ticăloşii!
– Toţi dezertorii vor fi ucişi în chinuri! le promit, cu glasul sugrumat de furie neputincioasă. Urmaţi-mă!
Şi, dacă nu vă puteţi birui frica, străduiţi-vă măcar să vi-o ascundeţi!
Dar foarte puţini mi se supun. Ceilalţi îmi aruncă priviri rătăcite, fac stânga împrejur – execuţie
ireproşabilă, perfect sincronizată, a unei comenzi pe care nimeni nu a rostit-o – şi o rup la fugă de-a lungul
benzilor înţepenite. Numai că alţi Imperiali le taie calea. O oaste care nu e a mea! O hoardă de gunoaie, de
imigranţi travestiţi... Cerule, ce creaturi blestemate ne-au invadat? Cum izbutesc să-şi ascundă scârna
bolborosindă sub alte şi alte întrupări, una mai bine trucată decât alta?
– Iarăşi ei, şoptesc, apăsat, către cei douăzeci-treizeci de trupeţi care mi-au rămas alături.
– Ne simţi, nu-i aşa? mă întreabă, rânjind, unul dintre ceilalţi – copia fidelă a sergentului care e încă lângă
mine. De unde ai harul ăsta? Nu cumva l-ai moştenit de la „gunoiul” care ţi-a fost străbunic? De la
nemernicul adoptat de Orăşeni numai şi numai pentru că era capabil – şi dornic! – să trădeze alte aşa-zise
„creaturi de pripas”. Asta l-a scos teafăr din „filtrul” care împarte imigranţii în „inutili” şi „potenţial
folositori”!
Ei da, e adevărat! Sunt urmaşul unui gunoi! E adevărat că numai câte un străin – câte unul din zece mii,
sau cam aşa ceva – poate fi blagoslovit, imediat ce pătrunde în Oraş, cu harul de a-i deosebi pe cei aidoma
lui de localnici. Şi e adevărat că harul se moşteneşte – sărind întotdeauna peste două generaţii şi fericind
numai descendenţi de acelaşi sex cu primul epurator din neam. Dar e ciudat că acest gunoi ne ştie taina, pe
care orăşenii de rând nu o cunosc. Sergentul meu, cel adevărat, e sincer indignat când îl izbeşte scurt pe cel
fals.
– Înghite-ţi limba, hazna împuţită!
Travestitul se prăvăleşte ca un sac, capul îi plezneşte izbind banda înţepenită, oasele craniului i se
dezghioacă şi i se împrăştie, mărunţindu-se, prin de acum banalul clăbuc cafeniu în care tocmai i se
transformă trupul. Clăbucul bolboroseşte, se umflă, urcă în susul corpurilor celorlalţi falşi imperiali, cărora
alt clăbuc le izvorăşte din gurile întredeschise, din nări, din urechi, din ochii bulbucaţi...
În câteva secunde, locul gunoaielor e luat de un imens calup de clăbuc care, tresăltând ca bucată
gelatinoasă de peltea, alunecă spre noi. Încet, sigur, terifiant...
Oamenii mei o iau la sănătoasa şi sergentul strigă, poate încercând să se justifice:
– Scapă cine poate!
Mă pomenesc singur în faţa ororii cu bulbuci. Cine ar fi crezut că ăsta e chipul morţii? mă întreb, paralizat
ca o broască hipnotizată de şarpele ce e gata să o înghită.
 Fulgerător, amintirile mi se derulează, speranţele mi se surpă, deşertăciunea PUTERII jinduite mi se
dezvăluie, goală ca o hârcă cu dinţii rânjiţi...
Închid ochii, acceptându-mi şi aşteptându-mi sfârşitul. Mareşalul Anob, Spaima Gunoaielor, va fi mistuit
de clăbuci căcănii, puţind ca atare... Peste cinci secunde, peste patru, peste trei, peste două, peste una...
Dar nu se întâmplă nimic. Nu simt nimic. Asta e moartea?!
Deschid ochii. Văd calupul de clăbuc năruindu-se şi lăbărţându-se în faţa mea, devenind băltoaca ce îmi e
deja familiară şi care, fără să mă atingă, mă înconjoară.
Iarăşi mă sufoc. Tuşesc, contorsionându-mă – şi, când îmi revin, balta izvoditoare de miasme a dispărut –
de parcă nici n-ar fi existat vreodată.
Sunt singur. Aerul e înmiresmat, mirosul Oraşului îmi pătrunde prin toţi porii. Unde sunt gunoaiele?
Habar n-am! Se pare că le-am pierdut urma!
Înjur printre dinţi, ceea ce coincide cu repornirea căilor rulante. Sunt pe cea ultrarapidă. Cu capul vâjâind,
cu ochii tulburi... Nu prea mă simt în stare s-o părăsesc. Şi totuşi...
Cobor de pe o bandă pe alta şi mă opresc, derutat, pe aleea pietonală. Oraşul pare pustiu. Mama mă-si de
clăbuc! O fi ucis chiar toţi locuitorii?
Îmi imaginez bălţile cafenii – câteva în fiecare apartament, înălţându-se şi gelatizându-se,
metamorfozându-se în forme stranii, cărora fantezia mea bântuită de spaime nu reuşeşte să le menţină
conturul. Le scapă mereu, le saltă iarăşi şi iarăşi din mocirlele iniţiale, care le tot sug înapoi, ca nişte ventuze
recalcitrante...
Nu trebuie să-mi imaginez cum arată. Nu asta contează, alta îmi este misiunea, mă dojenesc,
îmbărbătându-mă şi sugestionându-mă ca să-mi recapăt încrederea în simţurile mele infailibile...
Într-un târziu, detectez ceva care aduce cu duhoarea greu de descris a gunoaielor hăituite. Tresar şi,
amuşinând, sar din nou pe căile rulante.
Dar miasma e firavă. Dispare şi reapare, chemându-mă din nou în altă direcţie. Din fericire, ajung lângă
hangarul aeroglisoarelor imperiale, îl aleg pe cel mai performant şi mă înalţ, reîncepând să sper că Leira mi-a
urat „noroc plin” cu gura aurită.
Zadarnic! Miasma îmi joacă feste, mă face să mă agit ca o zburătoare bezmetică, descriind de-a valma
spirale, opturi, elipse, parabole sau zigzaguri când deasupra Oraşului Continental, când deasupra
Continentului Ogor, când deasupra Arhipelagurilor Grădini, când deasupra Insulelor Codri...
Brusc, realizez că patru din cele cinci ore acordate au trecut. Inima mi se ridică în gât, unde o gheară o
strânge înainte de a începe să o sfârtece cu meticulozitate... Îmi ţin răsuflarea, apoi inspir adânc şi expir,
relaxându-mă... Liniştindu-mă... Regăsindu-mi curajul şi optimismul...
N-am să dau greş! Mie nu mi se poate întâmpla una ca asta! Nu acum, când harul meu de epurator tocmai
mi-a inoculat certitudinea că trebuie să aterizez la porţile Reşedinţei Imperiale. Oricât ar părea de bizar, ştiu
– simt! – că aici s-au refugiat puii de curvă! Iar jos mă aşteaptă Trupele Imperiale de Elită. Le văd şi ştiu –
simt! – că nu sunt gunoaie deghizate.
Cobor adulmecând triumful. Reiau comanda prin ridicarea braţului, fără să-i întreb de ce s-au regrupat, de
ce mă aşteaptă tocmai acolo. Iar trupeţii bolborosesc ceva despre iertare.
N-am timp să-i ascult. În faţa noastră, uşile aurite culisează, parcă invitându-ne dincolo de prag, unde ne
aşteaptă Ored.
– Te retragi, puţoiule? Te-a sssperiat duşşşmanul şşşi-ai venit la mămica?
Îi proptesc cotul în piept, îmbrâncindu-l. Încă sunt Comandantul Unic al Trupelor Imperiale de Elită, iar
Ored e un ghiuj pe care soldaţii mei l-ar lichida pe loc dacă le-aş cere-o. Dar pentru unul ca el nu merită să
pierdem nici măcar o secundă!
Totuşi... Între noi doi se materializează, din nimic, trei şiruri lungi – un Ored lângă altul, toţi sâsâind la
unison, cu răutate:
– Puţoiule, te-a sssperiat duşşşmanul?
– Imbecilule! Incompetentule! urlă adevăratul seneşal – şi, fără să aştepte vreo comandă, Imperialii se
reped, nimerind în spuma cafenie care, brusc, ia locul sosiilor lui Ored, pentru ca imediat să bolborosească şi
dispară, ducând în neant toată oastea mea de elită.
Sunt iarăşi singur. Sau aproape singur. În faţa mea, Ored se chinuieşte să-şi îndese în nări filtrele pe care
le cară de obicei în buzunarul secret al pantalonilor, şi regret că nu sunt la fel de bine dotat, fiindcă miasmele
au devenit – pentru a câta oară? – insuportabile.
Apoi o văd pe Leira. Nu ştiu când şi pe unde a intrat, dar vine plângând către mine. O iau în braţe şi
lacrimile ei îmi lovesc umărul – penetrându-l!
E ca şi cum zeci de lame mi-ar ciopârţi muşchii, mi-ar ferestrui oasele. Răcnesc şi o resping pe nurlia
împărăteasă. Ea rânjeşte şi o spuzeală cafenie îi cuprinde faţa, prelingându-i-se pe gât, pe armura
strălucitoare. E acoperită toată de broboane fornăitoare, crescând, crăpând şi împroşcându-mă cu bale
clăbucioase, care îmi încleiază mâinile, buzele, pleoapele lăsate.
Disperat, îmi smucesc braţele, îmi descleştez degetele, îmi şterg cu dosul unei palme buzele, cu ai
celeilalte îmi frec ochii lipiţi...
Clăbucul ăsta încleiază! Nu pute şi nu provoacă usturimea cumplită pe care am simţit-o când m-au atins
lacrimile ei, când am atins mantia falsului călugăr! De ce...?
– Pentru că e timpul să stăm de vorbă.
Întrebarea mea nerostită capătă răspuns de la falsa Leira, a cărei mână îmi atinge ochii – şi e atingerea
tandră a femeii îndrăgostite.
Pleoapele mi se dezlipesc şi o pot zări din nou. E mai frumoasă ca niciodată, toată faţa îi zâmbeşte, rochia
semitransparentă îi vălureşte în ape azurii şi, la cea mai neînsemnată mişcare, din faldurile bogate izvorăşte,
răspândindu-se în efluvii discrete, mireasma fascinantă a loldilalului, a florilor lui carnivore...
– Acesta e mirosul nostru, îmi spune, cu acea voce susurândă care mă face s-o doresc – nu pe ea, ci pe
autentica Leira – cu o intensitate dementă, aşa cum n-aş fi crezut că voi dori vreodată o femeie... E mirosul
lumii noastre de baştină. Al lumii strămoşilor tăi, Amirp Anob! Ştiai că străbunicul tău, renegatul Nalrep, a
aclimatizat loldilalul pe planeta asta? Pe planeta asta pe care nu primiţi pe nimeni în afara câtorva ticăloşi
gata să-şi vândă nu numai semenii, ci şi sufletul, pentru o viză de rezidenţă! Pe planeta asta care poate oferi
mai mult decât vă trebuie, dar pe care o păstraţi numai pentru voi, cu un egoism feroce... Cu un egoism care
pute! Un egoism căruia nu i-ai simţit duhoarea până azi, când ai fost gata să te sufoci în repetate rânduri! Ai
fost gata să te sufoci când noi te-am ajutat să percepi adevăratul miros al Oraşului vostru – pe care noi nu
vrem să punem stăpânire cu de-a sila, profitând de forţa minţilor noastre. Vrem doar să-i dăm la iveală
putreziciunea şi să vă scăpăm de ea. O putem face în scurtă vreme dacă, în loc să ne vânaţi, ne acceptaţi
ajutorul... Dacă acceptaţi să împărţim, deopotrivă, planeta voastră şi puterile noastre. Vorbeşte-i împărătesei
tale despre noi...
– Sssă vorbeassscă dessspre voi în loc sssă vă ucidă? Sssă-i vorbeassscă împărătesssei dessspre nişşşte
gunoaie?! sâsâie Ored, plin de venin – şi eu tresar, fiindcă uitasem că există, că e şi el aici, sub cupola bogat
ornamentată a imensei săli de primire.
– Noi, moşule, îl contrazice străina, cu blândeţe – şi pe mine, unul, vorba „moşule” mă unge pe suflet -,
noi suntem misionarii...
– Sssunteţi mincinoşşşi! urlă, turbat, seneşalul. Ne-aţi dissstrusss Trupele Imperiale de Elită! Ăsssta vă e
ajutorul?!
– Erau o elită a Răului! Tu trebuie să înţelegi asta, Amirp Enob. Tu trebuie să transmiţi oferta noastră de
ajutor, să vorbeşti despre mâna prietenoasă pe care v-o întindem. Şi numai tu, care eşti sânge din sângele
nostru, ne poţi goni de aici, dacă mă ucizi cu mâna ta. Dacă sugrumi imaginea femeii care ţi-e dragă!
– Gunoi parşiv! mârâi, înţelegând că afurisiţii de imigranţi vor să mă încurce în plasa minciunilor lor
meşteşugite.
Îmi pun mâinile în jurul gâtului ei şi ea, pălind, îşi leagă cu greu şoaptele tremurânde:
– Şi dacă sunt chiar Leira ta? Şi dacă îţi omori iubita? Şi dacă îţi tai tu însuţi calea către tron?
Mă priveşte cu ochi umezi, buzele îi freamătă, parcă tânjind după un sărut, îi freamătă şi trupul lipit de al
meu, cald şi îmbietor ca întotdeauna şi... şi mirosind a loldilal, ca niciodată!
Mincinoasa! Prefăcuta! Impostoarea! Gunoiul! Putregaiul!
Flamura roşie a furiei îmi flutură în faţa ochilor, braţele mi se crispează, degetele mi se strâng, îl aud pe
Ored zbierând „ucide!”, din ochii femeii curg lacrimi – şi n-aş fi crezut că lacrimile pot fi atât de mari şi de
limpezi, că un asemenea horcăit poate ieşi dintre nişte buze atât de roşii, de ispititoare... Şi n-aş fi crezut că
un chip se poate schimba într-o clipă, că încă frumoasa faţă a unei Leira în agonie îşi poate pierde brusc
trăsăturile, căpătându-le apoi, la fel de brusc, pe cele tăiate din topor ale unui bărbat smead, turbat de spaimă,
cu ochii tulburaţi de răutate...
Un chip ce îmi e încă şi mai familiar decât al superbei împărătese, un chip pe care, Cerule!, îl recunosc
într-o străfulgerare!
Urlu, îmi descleştez mâinile, cel ce nu mai e decât un hoit mi se prăvăleşte la picioare, şi capul lui lovind
podeaua de marmură roşie dezlănţuie un trăsnet ce mă izbeşte necruţător, tăindu-mi picioarele şi
înţepenindu-mă în centrul unui vârtej înnebunitor. Eu, mareşalul Anob, îngenuncheat, înfrânt, zdrobit de
simpla vedere a unui trup identic cu al meu, ucis de mâinile mele, sunt punctul în jurul căruia se învârt
palatul, Oraşul, planeta, soarele, universul...
– Ai învinsss, tinere. N-aşşş fi crezut... Mhm... Felicitări...
 E vocea lui Ored. O aud când totul se linişteşte. Când, încă tremurând, mă ridic de lângă mortul care îmi
seamănă leit. Când aud ovaţiile Trupelor Imperiale de Elită, când le văd, reînviate ca prin farmec, grupate în
semicercuri din ce în ce mai largi, al căror centru suntem eu şi... leşul meu.
Deci EI n-au omorât pe nimeni? îmi spun, nemaiînţelegând nimic. Şi mă întreb, simţindu-mă, ca
niciodată, nu epurator, ci ucigaş: Deci el, acesta care duce în moarte chipul meu, era nevinovat?!

E ziua nunţii mele. A nunţii noastre, zi pe care Leira, nerăbdătoare ca o femeie de rând, a aşezat-o imediat
după cea a victoriei ce m-a făcut demn de mâna ei.
E ziua pe care o visez de mult, e ziua despre care am crezut că o să fie cea mai fericită din toată viaţa mea.
E ziua în care mă întreb dacă voi mai simţi vreodată „gunoaiele”. Pentru că astăzi mă invadează, puternic
ca niciodată, cumplit ca niciodată, mirosul Oraşului, duhoarea lui pestilenţială! Pentru că am senzaţia, pe
care doar o continuă sforţare neomenească mă împiedică să o transform în certitudine, că sub masca
înşelătoare a caldarâmului, a clădirilor zvelte, a parcurilor largi, cu lacuri albastre şi pâraie sprintene, a
oamenilor zâmbitori, a frumuseţii miresei mele, se ascunde bolboroseala clăbucului cafeniu ce îşi împroaşcă
miasma, tăindu-mi răsuflarea şi înlocuindu-mi, încet şi sigur, surâsul de mire fericit cu grimasa chinuită a
omului îngreţoşat peste măsură.
O grimasă chinuită schimonoseşte şi chipul seneşalului Ored. Bătrânul vine spre noi, căci protocolul îi
cere să-şi prezinte felicitările.
– Omul ăsta e şarpele pe care l-am crescut la sân, îmi şopteşte Leira, fără să mă privească şi aproape fără
să-şi mişte buzele, aşa cum orice înalt demnitar ştie s-o facă. Priveşte-i mutra pocită de invidie!
Dar eu îi privesc ochii şi înţeleg că, pentru prima dată de când ne cunoaştem, ne macină aceeaşi suferinţă.
Şi ghicesc că el s-a pedepsit pe sine însuşi renunţând la filtrele nazale de care era nedespărţit!
Seneşalul se înclină în faţa împărătesei şi, înainte de a dărui ritualul buchet de roseroze, îi sărută inelul –
iar eu observ, sperând din tot sufletul că sunt singurul, că, în acel moment, i se zbârleşte părul.
Apoi, ajuns în faţa mea, nu se mulţumeşte să-mi strângă doar mâna. Nesocotind ritualurile şi stârnind
rumoare în rândul asistenţei scandalizate, îmi oferă o floare de loldilal. O iau mulţumindu-i din ochi şi, fără
să-mi pese că aş putea fi muşcat, îmi afund nările în ea, îi sorb cu nesaţ parfumul, singurul care poate învinge
putoarea de latrină înconjurată de hoituri ce mi se pare că – sau chiar a luat în stăpânire până ieri iubitul meu
Oraş.
Ored îmi caută ochii şi mă întreabă, mişcându-şi buzele fără să scoată nici un sunet, aşa cum orice înalt
demnitar ştie s-o facă:
– Amirp Anob, de ce a plecat ssstrăbunicul tău din lumea loldilalului? A fossst cumva nebun?

Călugăriţa

Ai reuşit! Eşti în inima Buncărului Călugăriţelor pentru a doua oară!

A fost uşor să înşeli vigilenţa surorilor-păzitoare! Le-a fost necunoscut noul tău trup, capodopera vârfurilor
chirurgiei metamorfotice (cei cinci bărbaţi care s-au bucurat să slujească toanelor tale). Şi ţi-au crezut povestea
îngăimată printre lacrimi. Te-au înregistrat pe lista celor seduse şi abandonate şi te-au condus, îndatoritoare, până la
un scaun de pe primul inel al Rotondei Negre.
Eşti lângă podiumul rotitor, pe care tronează, cu trupul elefantin drapat într-o amplă sutană roşie – roşul e, spun
ele, culoarea pasiunii şi a răzbunării –, chiar stareţa, Maica Alinătoare. Iar vocea ei, aceeaşi voce de stentor, lovind
pereţii imensei rotonde, zămisleşte ecouri învălmăşite.
– Mi-e milă de voi, fiicelor! Pentru că vreţi să vă-ngropaţi aici, departe de goana după fericirea lumească! Pentru că
vreţi să vă jeliţi visele răposate în zile şi nopţi pe care nu le ştiţi cât sunt de lungi!
Pentru că vreţi să-mbătrâniţi în post şi-n plâns! Pentru că nu pricepeţi că, acolo de unde aţi fugit, EI se desfată!
Pentru că nu pricepeţi că trebuie, că e drept ca EI să ispăşească! Pentru EI şi pentru înaintaşi, pentru tot neamul
bărbătesc! EI, care ne-au pus jugul – şi ne-au adus războiul! – după ce-au scăpat de matriarhat!
 Au nu gândiţi voi, fiicelor, că au rămas în libertate monştrii care v-au siluit, care v-au terfelit cum nici o fiară nu-şi
terfeleşte prada? Şi monştrii care v-au smintit cu vorbe goale, care şi-au râs de sfânta voastră nevinovăţie, ca să vă
zvârle pe urmă cu dispreţ, ca pe o jucărie dezmembrată? Monştrii care-au făcut din voi unelte dătătoare de plăcere,
obiecte de-nchiriat? Monştrii care se însoţesc cu voi doar ca să vă transforme în maşini pentru trudit şi procreat?
Au n-aţi vrea, fiicelor, în loc de jale, fiorul răzbunării? N-aţi vrea plăcerea – cea supremă – culeasă doar prin talpa
proptită pe grumazul vrăjmaşului răpus, învins tocmai în jocul lui nelegiuit, în care crede el că te-a atras? N-aţi vrea să
îi aveţi drept sclavi bicisnici, întotdeauna la cheremul vostru, pe monştrii care uită că o făptură asemeni vouă i-a cărat
în pântec şi i-a născut în chin?
– Am vrea! O vrem! Da, vrem! urlă nebunele în cor.
Fireşte că tu taci. Aşa cum n-ai făcut-o prima dată, când te-ai alăturat corului. Fireşte, Maica nu observă. Dar tu ai
ochi să vezi, aşa cum n-ai făcut-o prima dată, când erai orbită de ură, că rotonda e împânzită cu năluci. Pe inelele
periferice, umăr lângă umăr, mii de holograme formează corul de care s-au lipit, la început timide, pe urmă pradă
isteriei colective, vreo sută de femei, toate plasate pe inelele centrale.
– Dacă o vreţi într-adevăr, continuă Maica, cu un surâs de-a curmezişul feţei late, noi, singurele monahii care n-au
dezertat de pe planeta asta muribundă, sufocată de păcate, vă oferim puterea minţii! Vă oţelim hulita minte scurtă,
de muiere! O să puteţi struni orice bărbat! Orice bărbat avut în faţa ochilor, orice bărbat avut în amintire! V-ar
plăcea, nu-i aşa?
– Da, da! se avântă corul.
– Deci, fiicelor, acceptaţi darul? Vă încumetaţi?
– Da, da, ne-ncumetăm! Da, da! scandează corul.
– Eu nu! ţipi tu. Şi te ridici, şi sari cu uşurinţă (atletul Jhin ţi-a mulţumit că l-ai „lăsat“ să te antreneze o lună) pe
podiumul înalt, chiar lângă Maică. Eu – şi-ngenunchezi – eu am venit să te implor să-ţi iei darul înapoi! Te conjur,
izbăveşte-mă de harul ăsta blestemat!
– Da, da, ne-ncumetăm! continua să urle corul, ca şi cum tu n-ai fi acolo, lângă Maică, cu mâinile încleştate de
poalele sutanei purpurii.
Netulburată, ea le face semn, iar ele, femei printre năluci părând asemeni lor, prind să se scurgă, în şiruri spiralate,
spre ieşiri.
Tu ştii ce le aşteaptă. O chilie albă, două surori cu chipuri seci, îndemnul de a se întinde pe patul strâmt şi înalt. Şi
gelatina de un galben translucid, flască, rece şi rea ca hrana prost sintetizată, pusă pe frunte şi întinsă pe păr. Apoi,
dementă, durerea, teama că ţeasta tocmai ţi se crapă şi, fără veste, uşurarea, calmul, senzaţia de a fi parte dintr-un
întreg, grăunte de nisip adăugat în dună. Şi comuniunea stranie cu miliarde de minţi străine, care se năpustesc,
impresia că te pierzi spre a te regăsi ca parte infimă din conştiinţa unei enorme entităţi... Şi, într-un târziu, trezirea –
din nou tu însăţi, ca şi cum nimic n-ar fi schimbat.
Dar ai plecat, atunci, o nouă încredere mânându-te către viesparul lumii care te învinsese, care-ţi lăsase numai
laşitatea – sau tăria? – de a fugi.
Şi a fost, la început, ca o minune! În preajma ta, bărbaţii îşi pierdeau voinţa. Le comandai gesturi şi vorbe după
placul tău, iar ei, sărmane marionete, se supuneau firesc, fără să dea vreun semn că ar fi priceput ce se întâmplă.
O vreme, te-ai amuzat cu şotii, punându-i să facă tumbe în metrouri sau în tunelele-autostrăzi, să-şi înjure şefii la
recepţii sau la consfătuiri mediatizate... Oricând şi de toate!
Dar, mai ales, i-ai obligat să se târască în genunchi în urma ta, plângând, cerşind o vorbă bună, un sărut, o mână
alintătoare poposită-n pripă pe un obraz, sau numai o privire, fie ea şi rea!
Până ţi-a fost lehamite de traiu-ntre momâi! Şi ţi s-a făcut dor să simţi în braţe un bărbat adevărat. Zadarnic îţi
porunceai să nu-l influenţezi, tot îţi scăpa un gând răzleţ, sau o dorinţă, chiar neînsemnată, ceva care să-l schimbe
după pofta ta. Şi, Doamne, cum mai jinduiai după plăcerea aia pe care simţi c-o dărui! Şi cât o detestai pe cea primită,
ai înţeles, de tine de la tine!
Ai plâns când ţi-a fost limpede că, pentru totdeauna, bărbaţii aveau să-ţi fie doar anexe cărora le comanzi chiar
fără să o ştii, aşa cum le ordoni picioarelor să meargă!
Ai plâns şi ai fugit printre lesbiene. Le cunoşteai din vremea când te oploşiseşi în taverna Cocoşatei, atunci când
borâseşi de fiecare dată, punând pe goană clientela. E drept că erau babe urduroase! Însă acum, când ţi-ai ales drept
partenere femei a căror frumuseţe o invidiai, iar greaţa te-a lovit cu aceeaşi violenţă, ai înţeles că vina o purta, şi o
purtase, sila stârnită înăuntrul tău de carnea muierească.
Şi ai fugit din nou! Unde puteai să fugi? În Buncărul Călugăriţelor, de parcă nu le-ai fi jurat că niciodată n-o să te
întorci!...
Te-ai întors, gata să le dai surorilor averea jumulită de la cei care crezuseră că era dorinţa şi plăcerea lor să îţi
îngraşe contul, gata să faci orice ca să te regăseşti pe tine, cea de acum trei ani, venită să-şi plângă în mânăstire
tinereţea irosită.
Tu, plângând, îţi dezveleşti de-a fir a păr durerea, acolo, prăbuşită, căutând zadarnic în ochii Maicii Alinătoare
înţelegerea şi mila.
– Eu, Maică, am fost şi siluită, şi amăgită, am fost şi târfă înainte de a mă refugia aici... Şi-ţi mulţumesc pentru că
am putut să mă răzbun! Dar eu şi ura ne urâm acum, am stat prea mult alături! Vreau dragoste! Te rog, dă-mi-o
înapoi!
În rotonda goală, Maica stă neclintită. De parcă tu n-ai fi.
Apoi te ridici şi o priveşti în faţă.
– Vreau dragoste! îi strigi. Nu masturbare!
Maica se-nsufleţeşte. Te fixează îngustându-şi ochii. Şi îşi înalţă colţul stâng al gurii, a dispreţ.
– Vrei dragoste? De ce n-ai luat-o când o puteai avea? Atunci te-ai tras aici, nevolnică, bocind. Şi noi, şi eu, ţi-am
dat putere! Ai vrut-o! Acum nu o mai vrei? Nu-mi spune mie asta! Nu pot să iau ce-am dat! Acum ai harul, fato, şi o
să mori cu el! Poţi să te sinucizi, adăugă, cu glasul îndulcit. E un păcat, dar eu te-absolv! Iar Ordinul îţi iartă
jurământul nesocotit şi chipul măsluit sub care ai revenit în Buncăr. Mai mult nu pot să fac!
– Ba poţi! De ce nu-mi spui în faţă că nu vrei? Tot am să mă răzbun! Tot am să stau în poartă, să afle smintitele
care doresc să intre, să afle ce găsesc aici!
Blajină, Maica îţi zâmbeşte:
– N-o să te oprim. Încearcă! Câte crezi că o să întorci din drum?
Tu nu cedezi.
– Poate n-or să m-asculte. Dar am o armă. Darul tău! Bărbaţii or să se supună când o să le cer să surpe cuibul
vostru blestemat!
– Se vor supune, aprobă Maica. Dar câţi vor fi supuşi de tine şi câţi de cele care sunt, şi or să mai fie, ca mine –
atâtea alte mii?
Te pierzi, îi prinzi umerii în mâini, încerci să zgâlţâi cilindrul gros care îi este trup. Şi zbieri din nou, punând peste
înverşunarea dinainte ciuda că nu o poţi clinti:
– Tu m-ai făcut neom! Vreau să fiu din nou om!
Maica se scutură de tine ca de un val de praf. Îţi întoarce spatele, coboară de pe podium şi îţi azvârle peste umăr,
apăsat:
– Ce proastă eşti!
Tu ţipi în urma ei:
– Ba nu! Eu ştiu! Vrei pentru tine lumea, chiar dacă e pe moarte, ciopârţită de nechibzuinţe, sufocată de păcate. Ca
s-o conduci, vrei să transformi bărbaţii într-o colecţie de marionete cu sfori trase de noi, cealaltă colecţie a ta,
fanaticele iresponsabile care se joacă cu un har spurcat!
Şi taci, speriată. Fiindcă înţelegi ce-ai spus. Şi pentru că nu ştii de ce ai spus aşa!
Dar Maica îţi răspunde. Fără să se întoarcă şi fără să privească înapoi:
– Mă-ncumet să o fac!

Iadul

– Îmi pare rău, Mlatlalmal, spuse purtătorul de cuvânt al Supremului Juriu. Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să-ţi
comunic sentinţa: Mlatlalmal, Iadul te aşteaptă!
Entitatea gazoasă de tip masculin Mlatlalmal se lungi ca un fuior, îşi schimbă culoarea din bleu pal în roşu carmin –
nu fără a rătăci prin numeroase culori şi nuanţe intermediare – se încolăci, se contorsionă, se înnodă de trei-patru
ori, şi sfârşi prin a se spirala în jurul celuilalt, care optase pentru modelul romboedru cenuşiu – cel preferat, de altfel,
de majoritatea membrilor Supremului Juriu.
– În amintirea prieteniei noastre din a treia existenţă, nu voi menţiona în nici un raport această agresiune gravă,
susură – solemn! – purtătorul de cuvânt, în timp ce vârfurile romboedrului i se metamorfozau în excrescenţe
tubulare, bântuite de curenţi purpurii.
– N-am vrut să te înfurii, se scuză Mlatlalmal, retrăgându-se şi adunându-şi buclele într-un glob argintiu. Dar nu m-
am putut stăpâni. Iadul e o pedeapsă prea grea! Tu mă cunoşti doar, Aglorbalal. În nici o existenţă n-am căzut în
păcatul agresivităţii în aşa hal încât să merit Iadul, doar tu ştii asta foarte bine!
– Nu contează ce ştiu eu, răspunse sec Aglorbalal, recăpătându-şi indiferenţa cenuşie. Contează numai cele ştiute
şi hotărâte de Juriul Suprem. Supremul Juriu nu greşeşte niciodată, de aceea sentinţele sale nu sunt discutabile! Ca
unul ce ţi-a fost odată prieten, te sfătuiesc să renunţi la argintiul nevinovăţiei şi să porneşti – chiar acum! – pe calea
ispăşirii!
Mlatlalmal şuieră ascuţit, a pagubă şi a resemnare, şi, deşirându-se într-o şuviţă neagră, şovăitoare, se strecură, de
bună voie, prin orificiul tip sfincter al Incintei-cu–formă-bine-definită-şi-volum-la-limita-inferioară-a-necesităţii. În
urmă-i, incinta îşi blocă calea de acces, încorsetându-l. Invadat de panică, încercă iarăşi şi iarăşi – dar fără succes – să
se dilate, până când se simţi doborât de oboseală. Apoi, colac peste pupăză, închisoarea prinse a se contracta, şi
entitatea gazoasă de tip masculin Mlatlalmal fu comprimată în aşa hal, încât îşi pierdu toate facultăţile de percepţie.
Când îşi reveni, avea formă impusă şi un volum aparent nemodificabil – „Mă simt preponderent solid, fir-ar să fie!”
– şi era captiv în bezna unei cavităţi închise, inundate, aparţinând unei alte entităţi preponderent solide, una de
dimensiuni impresionante! Se agită îndelung, nedorind decât să evadeze. Dar nu reuşi decât atunci când entitatea
închisoare, bănuită a fi de tip feminin, se alătură luptei lui, căci devenise ciudat de nerăbdătoare să-l expulzeze.
Mlatlalmal se pomeni pe neaşteptate într-o lume stranie, în care câteva entităţi preponderent solide, cu
dimensiuni comparabile cu cele ale cărei de care tocmai se desprinsese, se agitau dizgraţios, în timp ce altele –
evident nespiritualizate – zăceau imobile, dar ameninţător solide şi periculos colţuroase. „Nu sunt destul de agresiv
ca să mă descurc în Iadul ăsta!” îşi spuse, clocotind de revoltă, şi vru să-şi urle gândul, dar nu reuşi să emită decât un
orăcăit strident, prelungit.
– E băiat! Al treilea, nu, doamnă Brown? spuse una din entităţile preponderent solide, prinzându-l cu două
apendice lungi. Deşi iniţial dezagreabil, contactul avu darul să-l liniştească, revărsând asupra-i deplina uitare, atât a
celor şase existenţe precedente, cât şi a actualului său statut de condamnat la o viaţă în Iad – cea mai grea pedeapsă
imaginabilă!

Închisoare contravenţională

Nu cred că totul a început din cauza tatei – deşi mama e întotdeauna gata să jure că sunt fiul celebrului
Hon Reep (neuitând să menţioneze că o fiolă cu sperma lui a costat-o bursa pe cinci luni) şi că de la el am
moştenit microbul curselor de teleportare.
Oricum, avocatul, un nonagenar pedant, n-a fost de acord să ridice problema moştenirii genetice. A cerut
doar circumstanţe atenuante pentru că stabilisem un record: mă teleportasem din sectorul β5V în sectorul
Θ3S într-un minut, o secundă şi cinci zecimi, adică atinsesem viteza de doi parseci pe secundă!
Auditoriul a fost impresionat. Publicul m-a ovaţionat, juraţii m-au aplaudat, procurorul mi-a strâns mâna
şi judecătorul şi-a scos tricornul şi mi-a zâmbit cu nedisimulată simpatie.
Dar contravenţia era gravă – depăşirea cu peste sută la sută la sută a vitezei legale, iar consecinţele –
perturbarea traficului pe întreg tronsonul şi contorsionarea liniilor spaţiu-timp din sistemul Θ3S-12, cel al
planetei de destinaţie – dezastruoase. Nu se înregistraseră pierderi de vieţi omeneşti, dar debandada şi
pagubele materiale erau considerabile.
Aşa că m-au condamnat. Închisoare contravenţională – doi ani standard cu suspendarea a trei grade de
libertate.
N-am cerut recurs. Toate legăturile mele suspuse m-au avertizat că nu m-aş fi ales decât cu trei luni de
aşteptare zadarnică, adică trei luni de detenţie în plus – şi încă într-o banală închisoare tridimensională!
De fapt, un teleportist împătimit, ca mine, nu putea considera experienţa transferului în plan – în aşa
numita placă C (a contravenienţilor) din penitenciarul Mawakucci (vestitul stabiliment purtând numele
inventatorului teleportării din spaţii n-dimensionale în spaţii n-1 şi retur) – altfel decât emoţionant de inedită!
În primul rând, mi-au extras teleportatorul individual, încorporat în parietalul stâng; pe urmă m-au
expediat în Bidimensional folosind un aparat vetust, cu cabină.
În timpul transferului n-am simţit nimic. Asta a fost prima dezamăgire. Dar mai cruntă a fost a doua, pe
care mi-a adus-o traiul în plan. Pentru că aveam senzaţia că eram tot vechiul eu, deşi eram conştient că mă
transformaseră într-o pată-târâtor rotitoare, văduvită chiar şi de infinitezimala grosime a celei mai fine folii
din acel spaţiu căruia îi aparţineam de drept.
Deci era normal să caut o compensare, ceva care să spulbere plictiseala inerentă detenţiei în condiţii total
nespectaculoase, printre alte entităţi blazate, vegetând ca nişte tuşe de culoare într-un tablou viu, căruia îi
percepeam rama ca pe o impenetrabilă pâclă translucidă.
Fireşte, cu asta mi-am început pledoaria la cel de-al doilea proces. (Renunţasem la serviciile avocatului,
sincer convins de sublima lor inutilitate.) Dar nu m-au lăsat să-mi finalizez expunerea explicativă. În schimb,
am obţinut circumstanţe atenuante pentru ingeniozitate excepţională: realizasem, şi încă artizanal, primul
mini-teleportator bidimensional!
Personal, nu eram câtuşi de puţin mulţumit: improvizaţia mea nu mă putea teleporta decât în celelalte
plăci ale închisorii, şi asta cel mult o dată pe zi, pentru că era alimentată de propriul meu biocâmp energetic
– iar eu am fost de când mă ştiu un tip cu hiper-instinct de conservare!
Însă auditoriul a fost impresionat. Nu exista public (deţinuţii nu erau admişi la procesele din placă, pentru
a se preîntâmpina propagarea ideilor subversive), dar juraţii au scandat „Mulţi ani trăiască!”, procurorul şi-a
şters pe furiş o lacrimă, iar judecătorul a făcut de trei ori „Tţ!” şi mi-a zâmbit cu nedisimulată simpatie.
Dar contravenţia era gravă – deţinere şi utilizare neautorizată a aparaturii de transport, iar consecinţele –
generarea de fisuri remanente în ramele izolatoare şi favorizarea prelingerii în Tridimensional a deţinuţilor
aplanizaţi – dezastruoase. Nu evadase nimeni, dar „prelinşii” acuzau disfuncţii de gravitate medie ale
organismului, iar pagubele materiale erau considerabile.
Aşa că m-au condamnat. Închisoare contravenţională – încă un an standard cu suspendarea încă unui grad
de libertate!
La recurs nici nu m-am mai gândit. Ştiam că nu face parte din drepturile contravenienţilor recidivişti
judecaţi în închisoare.
De fapt, n-am avut timp să mă gândesc la nimic, pentru că forţele de ordine m-au scurs imediat într-o pată
teleportatoare!
Transferul a fost la fel de sărac în senzaţii. Şi mă simţeam acelaşi eu, deşi îmi era clar că mă alinearizaseră
şi că eram o parte a „Segmentului Contravenienţilor” din Arestul Liniar. E drept, acolo percepeam lumea ca
pe o vale îngustă şi adâncă, în care schimbarea sensului de mers era similară unei rotaţii combinate cu
ghemuirea în mine însumi, şi implica o extenuantă concentrare. Dar reprezenta mult aşteptatul factor inedit
şi mi-a menţinut buna dispoziţie timp de două luni. Pe urmă n-a mai avut nici un haz; devenisem expert în
întoarceri. În schimb, am sesizat imposibilitatea de a-l depăşi pe cel care se deplasa (sau, pur şi simplu, sta)
înaintea mea, sau de a mă lăsa depăşit de cel care venea din urmă; şi, cum era normal, am căutat o
posibilitate de înlăturare a acestui inconvenient major – care mă obseda, mă teroriza, ce mai, mă scotea din
minţi!
Am vrut să explic asta la al treilea proces. Fireşte, nu am găsit înţelegerea scontată, ci doar obişnuitele
circumstanţe atenuante – pentru că eram primul alinearizat capabil de autocontrolul şi concentrarea necesare
trecerii înaintea sau în urma unui coabitant, printr-un proces de infiltrare şi străpungere instantanee în şi a
trupului celuilalt.
Ca de obicei, auditoriul a fost impresionat. De data asta erau doar procurorul şi judecătorul. Primul m-a
implorat să nu-l traversez, iar cel de-al doilea şi-a făcut cruce înainte de a-mi zâmbi cu nedisimulată
simpatie.
Dar contravenţia era gravă – încălcarea premeditată a Legii Nepătrunderii, iar consecinţele – defazaj
temporal între acţiuni în mod natural concomitente şi tulburări mentale ale celor depăşiţi – dezastruoase.
Nimeni nu înnebunise, nu într-atât încât să fie irecuperabil, dar cheltuielile de spitalizare erau considerabile.
Aşa că m-au condamnat. Închisoare contravenţională – o suplimentare de optsprezece luni standard, în
condiţiile suspendării penultimului grad de libertate.
Imediat, forţele de ordine m-au împins în linearul teleportator. După banalul transfer (pe care cel puţin mă
resemnasem să-l privesc ca atare), m-am pomenit într-o Carceră Zero-dimensională, tot cu impresia că eram
neschimbat, deşi ştiam că mă punctiformizaseră şi mă înghesuiseră în ceea ce era, de fapt, intersecţia a două
segmente din Arestul Liniar. Acolo trăiam cu iluzia că sunt prizonierul unui cilindru buretos, plămădit din
familiara pâclă translucidă, care, deformându-se şi realizând negativul formelor mele, mă încorsetase,
nepermitându-mi decât să mă rotesc în jurul propriei axe, pe care mi-o închipuiam ca pe o ţeapă ce mă
traversa din anus până în creştet, ţintuindu-mă în acel punct blestemat!
Abia atunci am înţeles cu adevărat ce e plictiseala. Nu ştiu cum mă hrăneau, dar e cert că îmi furaseră
până şi senzaţia de foame! Şi n-aveam cui să-i arunc o vorbă şi, dacă doream să mă mişc, mă pomeneam
învârtindu-mă ca o sfârlează! Degeaba îmi schimbam tot mai des sensul de rotaţie! Nu izbuteam să sparg
monotonia – adică ceea ce e, pentru mine, principalul factor de stres.
Ştiu că ar trebui să povestesc despre asta – acum, la al patrulea proces. Dar tac, pentru că am învăţat ce se
este – şi ce nu – demn de luat în considerare!
De pildă, sunt sigur că îmi vor acorda circumstanţe atenuante, pentru că am demonstrat că e posibil să te
roteşti cu atâta furie încât să-ţi dezghioci carcera şi, făcând corp comun cu ea, să te deplasezi, prin
rostogolire, de-a lungul segmentelor-arest, antrenând toate celule din intersecţii.
Şi bănuiesc că auditoriul va fi impresionat – de fapt e numai judecătorul, un chip de pâclă luminiscentă,
care îmi zâmbeşte deja cu nedisimulată simpatie.
Dar – nu am dubii – contravenţia e gravă – dislocare şi transport neconvenţional al echipamentelor
imobile din dotare, iar consecinţele – demolarea ireversibilă a barierelor dintre segmentele-arest şi carcere şi
antrenarea deţinuţilor în mişcare necontrolabilă – dezastruoase. Nu a murit nimeni, dar majoritatea
alinearizaţilor şi punctiformizaţilor prezintă plăgi străpunse; iar pagubele materiale sunt fabuloase!
Aşa că mă vor condamna. Cel puţin doi ani suplimentari de închisoare contravenţională. Dar nu-mi
imaginez cum dracu’ or să mă mai transforme şi unde naiba or să mă mai teleporteze!
(după o idee de Gheorghe Mircea)

Kill

Uşa glisă, dezvăluind silueta zveltă a fetei.

Aparent preocupat să cerceteze taraba negustorului de arme, Kill o observă cu coada ochiului şi scăpă un
oftat de uşurare.
– E ceea ce vă doreaţi, nu-i aşa, domnule? se precipită negustorul, şi Kill realiză că ţinea în mână un cuţit
cu comandă bioenergetică. În prima clipă, se bucură că oftatul necontrolat trecuse drept exteriorizarea
satisfacţiei de a fi găsit arma căutată. Pe urmă cugetă că va trebui să cumpere neapărat cuţitul; pentru o
fracţiune de secundă, chipul i se schimonosi la amintirea numărului mic de credite ce i se mai puteau aloca
pentru „diverse”.
Strâmbătura nu scăpă ochiului format al omului aflat de partea cealaltă a tarabei.
– Fiţi liniştit, domnule, preţul armelor mele este, oho! mai mult decât accesibil!
Ochii lui Kill sclipiră; negustorul îi spunea pentru a doua oară „domnule”, deşi observase, probabil, de la
bun început că el era lipsit de semnul majoratului. Să fi fost obişnuita slugărnicie calculată a breslei, sau
celălalt simţise în el un tânăr perfect dotat pentru a se încadra în societate?
Cea de-a doua supoziţie avu darul să-i sporească încrederea în sine şi-i dădu curajul să privească fără
reticenţă în direcţia „vânatului” aşteptat. Fata continua să stea în cadrul uşii, nemişcată, parcă adulmecând.
„Ce dracu’, apartamentul ei n-o fi având sisteme de observare?”
– E foarte frumoasă, spuse negustorul, ca şi cum ar fi încercat să justifice prudenţa excesivă a fetei.
Ce uşor se dăduse de gol! Un val de ciudă făcu sângele să-i coloreze obrajii. Simultan, îl năpădi ura
împotriva indiscretului care-şi permisese să-i urmărească privirea. Ca la comandă, un cuţit geamăn celui pe
care-l ţinea în mână îi ţâşni din buzunar şi se opri la un milimetru de gâtul vânzătorului. Acesta ţipă şi căzu
în genunchi, ridicând mâinile.
În jur se lăsă liniştea, şi Kill se simţi deodată ţinta tuturor privirilor. Observă că până şi fata părăsise
adăpostul iluzoriu al uşii, venind cu câţiva paşi mai aproape.
– Jaf armat! bâigui negustorul, străduindu-se să pară cât mai entuziasmat cu putinţă. E un început
promiţător, domnule! Doriţi toată marfa mea, sau numai o parte? Spuneţi-mi, şi voi adapta imediat la bio-
câmpul dumneavoastră armele dorite!
Asistenţa murmură a dezamăgire. Surprins şi el de lipsa de împotrivire, Kill îl privi pe celălalt cu adevărat
pentru prima oară. Era bătrân, palid ca moartea, clipea speriat şi nu avea pe tâmplă nici un semn! Omul
albise fără să-ţi obţină majoratul! Mai mult, nici nu câştigase măcar vreun punct favorabil!
De asta îi spusese „domnule”! De asta se lăuda cu preţuri mai mult decât accesibile! Unui asemenea
handicapat nu-i era îngăduit să câştige mai mult decât necesarul unui trai la limita inferioară a existenţei. A
existenţei unui singur om! Nici vorbă de întreţinerea unei familii!
– Aveţi atâţia martori! continuă negustorul să îngăime. Veţi primi desigur un punct! Ştiţi, nu-i aşa, că tot
un punct câştigaţi şi pentru uciderea unui prăpădit ca mine!
Cei din jur râseră. Kill distinse chiar un tril cristalin pe care şi-l închipui ca aparţinând fetei urmărite.
Totuşi, lui spectacolul îi stârni deodată mila. O milă atât de puternică încât cuţitul o sesiză, îşi retrase lama
cu un „clap” sonor şi reveni în buzunarul din care ieşise.
– Bogdaproste, şopti bătrânul, încă neîndrăznind să se ridice. Norocul să vă fie aproape!
Mulţimea zumzăi a dezamăgire.
– Papă lapte! spuse apăsat o femeie vârstnică, elegantă.
Câţiva chicotiră. Ceilalţi se mulţumiră să mimeze dezaprobarea şi reveniră la ale lor, pierzându-şi brusc
interesul.
Fata rămase o clipă locului, dar, când Kill încercă să-i prindă privirea, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă
grăbită.
Kill aruncă pe tarabă cuţitul pe care-l ţinuse tot timpul în mână, zvârli peste umăr un „o să-l cumpăr altă
dată, bătrâne!”, şi se repezi pe urmele celei ce tocmai se pierdea în mulţime.
O urmărea de cinci zile. De ce? Nici el nu ştia prea bine! Nu puteai avea o femeie a ta înainte de a-ţi fi
câştigat majoratul. Cât despre violul unei minore, i-ar fi adus trei puncte. Trei, când pentru majorat îi mai
trebuiau cel puţin nouă! Hotărât, miza era prea mică! E drept, i-ar fi plăcut să se bucure de trupul acela tânăr,
provocator, dar... Ei bine, n-ar fi avut chef să-l obţină cu forţa, ar fi preferat ca ea să i-l ofere. Auzise că
uneori lucrurile se puteau aranja astfel încât totul să aibă aparenţa unui viol, dar se simţea prea timid ca să
încerce s-o abordeze cu propunerea asta scandaloasă!
În schimb, violul urmat de uciderea victimei ar fi rezolvat totul: majoratul, statutul de cetăţean cu drepturi
depline, căsătoria... Căsătoria cu o fată la fel de tânără ca aceea, plesnind de tot atâta sete de viaţă ca aceea –
aceea care atunci ar fi fost moartă; înjunghiată, sugrumată, otrăvită, arsă?... Putea alege atâtea şi atâtea
metode, mai mult sau mai puţin elegante, mai mult sau mai puţin rafinate... Teoretic, stăpânea perfect arta de
a ucide! Teoretic...
„E simplu!” i se tot spusese. „Armele sunt activate de bio-câmpul tău, slujesc pornirilor tale. Tu trebuie
doar să urăşti, ele vor ucide.”
Simplu?! Îl urâse pe nevolnicul de negustor preţ de o clipă, suficient pentru ca lama să se oprească lângă
gât, insuficient pentru a comanda să taie, să străpungă. Şi apoi, ptiu! îi fusese milă de el, suficient pentru ca
arma să devină inofensivă!
Pe fată o dorea, se simţea îmboldit să o atace. Dar şi ea avea arme (ar fi fost absurd să rişte expunându-se
altfel!) şi agresiunea ei i-ar fi stârnit, desigur, ura. Rolurile se inversau întotdeauna uşor, el ar fi putut deveni
victima, el ar fi fost mortul. Mort înainte de majorat! Maică-sa l-ar fi blestemat pentru asta!
Era doar la câţiva paşi în urma ei când fata se răsuci brusc, rupându-i gândurile învălmăşite. Vru să o
ocolească nepăsător, dar ea îi atinse braţul, îi zâmbi şi îndepărtă, ca din întâmplare, şuviţele care îi acopereau
tâmpla stângă. Kill tresări. În locul celor trei minuscule puncte roşii pe care i le observase în ajun, era acum
o dungă ondulată, firavă, ca un firicel de sânge – semnul majoratului!
Va să zică, îi reuşise trucul, trucul lor vechi de când lumea: ies, se fâţâie în jurul unui tip, îl fac să-şi
piardă capul, să atace – iar ura, sau numai indignarea femeii ucide tocmai când bărbatul o crede învinsă şi
fără apărare.
„Puteam s-o păţesc dacă nu-i pica altul în mreje, probabil noaptea trecută... Şi ce vrea acum de la mine?”
se întrebă, în timp ce ea îi întorcea spatele pentru a doua oară.
Deodată înţelese şi reluă urmărirea, parcă mai sprinten.
„Acum e majoră – e de zece puncte! Violeaz-o, băiete, şi majoratul e al tău, vine pe tavă! Zece puncte
dintr-un foc, pentru tine, care n-ai decât unul – şi ăla câştigat la trei ani, sugrumând mâţele vecinei! Da, da,
violeaz-o, băiete, ea te-a invitat (pricepi? ea a propus înscenarea!); pe urmă poţi s-o păstrezi, nu poate fi a
altuia, e majoră de nici o zi, nu poate fi măritată!
Urmăreşte-o, băiete, ea te-a invitat, strecoară-te, aleargă, n-o scăpa din ochi, vezi că a prins un transportor
individual, nu sta, dă din coate, fă şi tu rost de unul, programează-l corect pentru urmărire...”
Transportorul ei se opri în faţa muzeului şi Kill se simţi transpirând când o văzu coborând şi îndreptându-
se spre intrare. Se hotărî brusc să renunţe, dar ea se întoarse chiar atunci, îşi înfipse ochii în ai lui şi Kill nu
ştiu dacă zâmbetul ei însemna batjocură şi provocare, sau numai batjocură, sau numai provocare... dar îşi
abandonă transportorul şi păşi în urma ei dincolo de poartă.
Nu mai intrase în Muzeu niciodată, dar ştia că nu putea trece de anticameră decât renunţând la armele cu
comandă bio-energetică în schimbul celor tradiţionale, rudimentare, acţionate nu de agilul subconştient, ci de
mişcarea mâinii, acea mişcare comandată de greoaia zonă conştientă. Şi, atunci când ura nu-ţi poate
convinge cuţitul să-ţi muşte adversarul, cum i-ar putea comanda asta biata ta raţiune?
– Nu primim minori, i se adresă femeia de la Recepţie, creditele unui minor nu acoperă costul biletului de
intrare.
Kill dădu să se retragă, mai degrabă uşurat decât dezamăgit, dar fata se grăbi să intervină:
– E invitatul meu. Eu plătesc. Cred că am dreptul ăsta.
– Desigur, doamnă, încuviinţă cealaltă, arborând un zâmbet complice.
Schimbul de arme se efectuă rapid, apoi li se permise intrarea.
Ea îl luă de mână.
– Să-i dăm Muzeului ce-i al Muzeului. Aşa mergeau pe vremuri îndrăgostiţii!
Kill o privi încurcat. Nu cunoştea termenul, dar nu îndrăzni să o spună. Se mulţumi să-şi pipăie cu mâna
liberă armele de tip clasic: şişul, revolverul şi pistolul mitralieră.
– Mă cheamă Eva, continuă ea. Îţi dai seama, nici eu n-am mai fost pe aici. Dar cred că ştim amândoi tot
ce trebuie despre locul ăsta.
Kill încuviinţă înclinând capul.
– Hai să luăm trenul! îl îndemnă, şi el repetă tăcuta încuviinţare.
Străbătură ceea ce imita o piaţă de modă veche şi intrară în gara ticsită de femei cu veşminte sumare şi
ochi languroşi, de bărbaţi cu priviri hrăpăreţe, de bătrâni cu chipuri viclene şi, mai ales, de mutanţi diformi,
cu feţe pocite, la vederea cărora Kill se surprinse tremurând şi îşi simţi pielea încreţindu-se. Ştia că erau
descendenţii degeneraţilor născuţi după Război şi că stirpea lor, surghiunită între zidurile Muzeelor, se
stingea spectaculos, secerată de boli şi de arme. Din fericire, acei câţiva pe care Războiul nu-i afectase se
dovediseră mai prolifici şi mai rezistenţi, repopulând planeta.
Imună la stranietatea locului, Eva îşi despică, cu propriul şiş, bluza până sub sâni şi fusta până mai sus de
şolduri.
– Făceam notă discordantă, îi explică, cu un surâs nonşalant.
Gestul atrase spre ea sute de perechi de ochi râvnitori.
Kill se simţi atât de indignat încât se bucură că nu avea armele obişnuite, conectate la bio-câmpul lui; de
data asta ar fi ucis, pe ea ar fi ucis-o, fără doar şi poate. Pe de altă parte, vederea cărnii de sex opus stârni în
el dorinţa dementă de a o trânti pe cimentul murdar şi de a o poseda acolo, sub ochii acelor creaturi
dezgustătoare. Şi ar fi făcut-o dacă s-ar fi aflat în lumea lui, nu în Muzeul în care obiceiul de a nu interveni
între agresor şi victimă nu era respectat niciodată.
Se mulţumi să o înşface de braţ şi să o tragă după el, aproape târând-o, spre peroanele la care demodatele
trenuri trăgeau unul după altul, îmbiind potenţialii pasageri cu uşi larg căscate. Ochi un vagon mai gol şi o
săltă înăuntru. Apoi o împinse într-un compartiment pustiu şi încuie uşa, sperând că acel zăvor antic avea să
reziste.
„Aşa, băiete! Acum sunteţi singuri – şi n-ar fi rău s-o ştii dezarmată!”
Încă gâfâind, îi propti revolverul în coaste.
– Aruncă armele tale pe geam! Aruncă-le odată!
– Eşti tâmpit? îl repezi ea, fără să se sperie. N-ai văzut că nu m-am împotrivit de loc? De ce să le arunc?
S-ar putea să avem mare nevoie de ele!
– Poate vrei să mori? insistă Kill. O să-mi placi şi moartă, doar n-o să te răceşti dintr-o dată!
– Oh! Oh! se fandosi ea. Şi cum o să mă ucizi, necrofilule? Ca pe negustorul de arme?
Îi zâmbi – clar batjocură-provocare. Kill se simţi înfrânt şi nevolnic. Resemnat, lăsă să-i scape revolverul
cu o fracţiune de secundă înainte ca genunchiul ei să-l lovească pe neaşteptate. Zbieră, se încovoie şi-şi duse
instinctiv mâinile spre testiculele izbite.
Ea râse, mitralie zăvorul, îşi sfâşie definitiv bluza şi începu să urle ascuţit şi sacadat, în timp ce lovea cu
patul armei pereţii.
Vacarmul momi vreo zece mutanţi care se buluciră în uşa compartimentului şi se opriră nehotărâţi,
holbându-se la bărbatul încă chircit, la femeia aproape goală, acum tăcută, retrasă într-un colţ, la armele
împrăştiate.
Kill se gândi că ceasul lui sunase şi se văzu murind stupid, linşat de o hoardă de degeneraţi pentru un viol
pe care mai întâi nu-l dorise, apoi îl crezuse o înscenare, şi care se sfârşise transformându-l într-o marionetă
caraghioasă.
Pocitaniile încă se hlizeau, şovăitoare, când două matahale – un bărbos cu chica împletită în zeci de codiţe
rahitice şi un spân cu ţeasta asudată – îşi făcură loc împărţind pumni şi coate.
Bărbosul se repezi la Eva şi o răsturnă, aparent fără nici un efort, pe una din canapele.
 Kill încercă să-şi reia poziţia normală şi pistolul mitralieră, dar pumnul spânului îl făcu să se prăbuşească,
încovrigat, pe canapeaua opusă. Ca prin vis, auzi fâşâitul fustei pe care bărbosul o rupea râzând, gâfâitul
incitat al spânului, chiţcăitul mutanţilor spectatori şi, în sfârşit, geamătul satisfăcut al femeii.
Ura îi înceţoşă privirea, i se înnodă în gât, i se ghemui în stomac şi irupse întărindu-i muşchii, uzurpându-i
raţiunea.
Neluat în seamă de ceata fascinată de cuplul înlănţuit, bâjbâi, prinse mitraliera, lovi cu sete scăfârlia
spânului, seceră mutanţii înmărmuriţi şi se întoarse spre cei de pe canapea în timp se ea ţipa „Nuuu!”
străduindu-se să se descotorosească de cadavrul bărbatului şi să recupereze şişul cu care îl înjunghiase.
Lăsă arma şi o ajută. Ea rămase răstignită printre zdrenţe atârnând fără să o acopere, zâmbind destinsă,
fără urmă de batjocură – doar a provocare.
Batjocura reveni când el se chirci din nou, icnind, şi vomă îndelung – asemeni copilului care fusese cu ani
în urmă şi care îşi borâse maţele peste hoiturile pisicilor ucise.
Batjocura rămase şi în timp ce ea fu aceea care se ridică şi împuşcă pe rând curioşii care se furişau – până
ce oamenii de ordine veniră să cureţe locul şi să-i felicite pentru supravieţuire.

Kill se privea în oglindă, studiindu-şi tâmpla împodobită de firicelul roşu – semnul majoratului –, împletit
cu cel auriu – semnul înnobilării.
Pentru că nobil era cel care putea ucide în Muzeu, cu arme primitive. Era nobil – dacă putea părăsi viu
locul ăla!
– Lumea veche e conservată, fiule! E în Muzeul fiecărei metropole! Sau cel puţin aşa se crede – perorase
maică-sa în repetate rânduri, în desele seri în care el o privea inhalându-şi drogul. Înainte de Război, fiule,
nu existau arme bio, iar agresorii surprinşi de gloată erau linşaţi; victimelor le dădeau pace, sau le
batjocoreau, sau le torturau, sau le ucideau, după toane – deşi barbarii ăia, fiule, condamnau arta omorului, a
jafului, a violului, a... În fine, condamnau multe lucruri care îi stau omului în fire, nu-i respectau drepturile,
îi îngrădeau libertatea... Era o lume cumplită, aşa cum e acum Muzeul. Ca Mamă, te sfătuiesc să-l ocoleşti;
dar m-aş bucura să îndrăzneşti să intri şi să te întorci înnobilându-ne – pe tine, pentru că vei fi reuşit, pe mine
– pentru că te-am purtat în pântec. Că doar ştii, fiule, că viaţa unui nobil e păcat să fie luată!
Şi era nobilă baba, îşi atinsese scopul, o vedea în oglindă, lăbărţată într-un fotoliu, mângâindu-şi semnul
roşu-auriu, leit semnul lui şi leit semnul Evei, şi ea prezentă, pentru că era o nobilă doamnă – nobila lui
soţie!
– Am plătit-o gras ca să te facă major şi nobil, mărturisise maică-sa în timp ce aşteptau, simţind
furnicături în tâmplele abia împodobite, ieşirea Evei din Cabinetul Teritorial de Încrustare.
Fusese o mărturisire lungă. Despre tatăl lui, bicisnic, devenit major în urma violului înscenat din iniţiativa
ei, fireşte, apoi trăind retras, niciodată atacând, totdeauna apărându-se – până ce ea îl detestase suficient
pentru ca unul din acele ei de păr să-i curme viaţa. Despre puştiul Kill, adorat când sugrumase jivinele
miorlăitoare, renegat când, speriat şi alb, icnise peste ele. Poate l-ar fi ucis, dar mai era şi instinctul matern,
atavismul ăla – acelaşi care o făcuse să se teamă pentru el, din ce în ce mai mult, pentru că din ce în ce mai
multe zile, luni şi ani treceau fără ca el să mai adune vreun punct care să îi apropie majoratul, cu toate că în
el mocneau pornirile fireşti – inima ei de mamă putea să le simtă!
Îi trebuia un catalizator, ştia – şi Eva asta fusese!
Eva – privirea ei batjocoritoare îi sfredelea ceafa şi zâmbea insolent imaginii lui reflectate.
Poate într-o zi o va urî, poate într-o zi o va ucide; deocamdată o dorea prea mult – realiză că nu o avusese
încă, că totul se derulase prea repede (scena din tren, recunoaşterea meritelor lor comune, cabinetul de
încrustare, cererea în căsătorie, ceremonia oficială), că urma petrecerea (tripla sărbătorire majorat-înnobilare-
nuntă), că mai avea de aşteptat până când ea, Eva, îi va oferi ceea ce i se cuvenea, trupul râvnit şi urmărit zile
de-a rândul.
Apoi sosi primul invitat, pe urmă alţii şi alţii; grămezi de arme bio zăceau în camera special ecranată –
ferite de impulsurile ciudate ale stăpânilor beţi, gata să comande atacuri idioate.
Kill păstră totuşi un lansator de ace – arma clasică de apărare – şi părăsi neobservat petrecerea în toi.
Străbătu alergând străduţe întunecoase (nu găsise nici un transportor disponibil); oricum, semnul auriu,
fosforescent, îl ferea de atacuri. Ucide un nobil dacă vrei să scapi de noroc – puţini se îndoiau de asta!
 Ajunse în bazar târziu. Majoritatea tarabelor erau blindate şi părăsite. Totuşi, bătrânul vânzător de arme
era acolo, printre cei ce nu se îndurau să-şi întrerupă negoţul.
Kill se propti în faţa lui, văzu că omul îi privea surprins semnul proaspăt şi pricepu că îl recunoscuse.
– Mă bucur, nobile domn, se ploconi bătrânul, mă bucur că norocul v-a fost, cum am dorit, aproape!
– Ascultă, îl întrerupse Kill, tocmai înţelegând de ce alergase până acolo, ascultă, moşule, cum ai reuşit să
îmbătrâneşti fără să ucizi niciodată?
– Râdeţi de mine, nobile domn? se bâlbâi negustorul.
– Deloc! surâse Kill. Vreau doar să te previn. Cred că îţi invidiază mulţi tâmpla curată – şi sigur ciuda
unuia din ei te va ucide!

Izvoditorul

Izvoditorul Haanahah trăia dincolo de porţile Oraşului. De amar de ani (ani cărora nimeni nu le socotise
vreodată numărul) trăia – şi visa – în Templul de pe Culme, un edificiu bizar, părând o ureche imensă,
sfredelit în vârful unei stânci lustruite de lacrimile cerului şi de volburile pământului.
Nici o cronică nu istorisea cine construise Templul, dar toată lumea ştia că ctitorii Oraşului erau cei care îl
legaseră de glie săpând în netezimea stâncii o mie trei sute treisprezece trepte cu muchii de-acum rotunjite de
mult prea desele suişuri si coborâşuri. Căci nu era zi în care mulţimea să nu se perinde prin Templu,
prosternându-se în faţa lui Haanahah, îmbrăţişându-i genunchii, gândindu-şi dorinţele cele mai tainice şi
speranţele cele mai nebuneşti şi, înainte de a se ridica, sărutându-i încălţările – în semn de mulţumire pentru
cele ce urmau să li se împlinească dacă EL avea să le găsească demne de memorat. Şi de visat.
Kton trăia in Oraş. În Oraş se născuse, cu treisprezece ani in urmă, într-o a treisprezecea zi de după un
echinocţiu de toamnă – zi cu mireasmă de belşug (dimineaţa truditorii gliei încheiau culesul), cu iz de tristeţe
(nori plumburii grăbeau inserarea şi lepădau, parcă suduind, stropi mărunţi şi reci) şi cu miasmă de moarte
(noaptea curma zilele bătrânilor ce nu o mai puteau întâmpina cu treisprezece mătănii fără de cusur).
„Este aceasta ziua când muierile nu odrăslesc", spuneau Cărţile Sfinte. „O dată doar întâmpla-se-va
asemenea faptă, iar acel prunc fi-va rodul celui mai negru vis al lui Haanahah, şi tot ce cugeta-va el la
picioarele Izvoditorului fi-va visat. Întru aceasta rânduit este a urca el în Templu doar atunci când împlinise-
vor primii treisprezece ani ai vieţii lui, după ce în ajun va fi jurat a gândi doar treisprezece vorbe – nici una
peste şi nici una mai puţin – treisprezece vorbe ce nu-nsemna-vor răul nimănui. Şi in van încerca-va el a
cobori din Templu dacă jurământul şi-l va fi călcat.”

– Cred că voi dori să fiu preferatul tău, mamă, spuse Kton, în timp ce familia sa se apropia de stâncă. Ar
suferi cineva din cauza asta? întrebă, candid, mijindu-şi ochii chinuiţi nu atât de lumina dimineţii cât de
nesomnul unei nopţi de zbucium.
– Fraţii şi surorile tale, fiule, răspunse femeia. Pentru Dumnezeu, gândeşte-te bine!
– Dar dacă aş cere bani? Şi noroc. Pentru toata familia. N-ar fi bine, tată?
– Nu, fiule. Vecinii pizmaşi ar suferi. Ciuda le-ar otrăvi viaţa.
– Atunci... Bunico, aş putea cere să fii din nou sănătoasă. Cred că asta...
– Nu, nepoate, îl întrerupse bătrâna. Doctorul are nevoie de banii mei. Are cinci copii, sărmanul...
– Atunci..., şovăi din nou băiatul pe când urcau ultimele trepte. Atunci voi dori ca toţi oamenii să fie
fericiţi!
– Să nu-ndrăzneşti! se burzului bunicul. Nu-i poţi cere Izvoditorului asta. Fiindcă va trebui s-o viseze, şi
visele lui se împlinesc, dar ce vrei tu e imposibil. Întotdeauna fericirea unora e nefericirea altora. Haanahah
va înnebuni dacă vei gândi aşa, şi toţi vom suferi trăind visele lui fără noimă!
– Bine, dar..., se nelinişti Kton, văzând că nu-l mai despărţeau de jilţul Izvoditorului adormit decât două
fetişcane care se pălmuiau din priviri.
– Vezi? ii şopti bunicul. Sunt sigur că jinduiesc acelaşi bărbat, că fiecare ii va cere lui Haanahah să viseze
nunta ei cu bărbatul acela... Nunta ei şi deznădejdea celeilalte...
– Să viseze..., mormăi Kton. De ce trebuie să viseze?
 – Taci, fiule, îl înghionti maica-sa. Taci şi hotărăşte-te. Şi nu cumva să-ţi încalci jurământul!
„De ce mi se întâmplă tocmai mie?" se jelui Kton.
Apoi se prosternă, disperat, şi, abia în clipa când cuprinse genunchii Izvoditorului, i se pogorâră în minte
vorbele salvatoare:
„Haanahah, aş vrea să nu mai visezi. Să nu mai visezi nimic, niciodată."
Treisprezece vorbe, exact treisprezece, nici una peste şi nici una mai puţin, şi el le gândi în vreme ce pe
faţă i se aşternea un zâmbet îngeresc.
Dar nu mai sărută încălţările lui Haanahah. Nimeni nu le mai sărută. Pentru că nu mai exista nimeni. Nu
mai existau nici Templul, nici treptele, nici stânca, nici Oraşul, nici pământul, nici cerul...
Nu mai exista decât Haanahah, dormindu-şi somnul pentru totdeauna văduvit de vise. Singur Haanahah,
suspendat undeva, în neantul coşmarului unui Izvoditor ce nu-nvăţase încă să viseze lumea pe care şi-o
dorea...

În culise

Laureen activă proiectorul. Holograma apăru, graţioasă şi zveltă, făcu o piruetă şi se înclină în faţa
gloomului, surâzând.
– Să se rotească mai lent, scrâşni creatura. Vreau să observ detaliile pe îndelete.
Laureen îi zâmbi, zâmbetul profesional numărul unu, pentru clienţi de elită, şi încetini mişcările
hologramei, cea mai bună dintre imaginile ei publicitare, care o înfăţişa goală-goluţă, chiar şi cu părul strâns
în vârful capului, într-un nod sofisticat.
Gloomul se foi în fotoliul incomod. Laureen mormăi o scuză – încă nu avusese timp să-şi procure
mobilier adecvat conformaţiei ultimei specii încadrate în Confederaţie. Dar el – sau poate ar fi trebuit să
spună ea, cu ăştia nu ştiai niciodată – îşi legănă a nepăsare un tentacul, apoi îşi proiectă în exterior ochii
cilindrici, strălucitori.
Laureen se relaxă. Încurajată de respiraţia lui şuierătoare, despre care aflase că trăda mulţumirea, îşi
permise să se piardă şi ea în contemplarea reproducerii trupului ei superb, perfect întreţinut, părând mult mai
tânăr decât în realitate.
Trupul..., trupul care cunoscuse deopotrivă plăcerea şi chinul, trupul folosit ca unealtă ce le dăruia extazul,
aşa cum îl înţelegea fiecare dintre ei, masculilor (şi, aproape la fel de des, femelelor) din toate speciile
inteligente cunoscute. Trupul care-i adusese bunăstarea, trupul care o învăţase umilinţa de a accepta, mimând
bucuria, orice capriciu, oricât de pervers, al celui care plăteşte. Cu trupul îşi câştigase traiul, cu trupul îşi
achitase datoriile, cu trupul oferise mită şi recompense. Cu frumosul trup pe care boala îl rodea,
necruţătoare, netezindu-i calea către moarte.
Ştia de două săptămâni că zilele îi erau numărate, iar disperarea o făcuse să se închidă în casă şi în sine, îi
ofilise obrajii, îi încercănase ochii, i-i înceţoşase şi i-i adâncise în orbitele aducând tot mai mult a găvane
goale, de hârcă ce nu le mai putea oferi viermilor nici un ospăţ.
Se hotărâse cu greu să răspundă unui apel atât de insistent încât devenise insuportabil, şi holo-telefonul îi
adusese în casă spectrul unei creaturi de care abia dacă auzise: gloomul. Cât despre propunerea lui – fusese
atât de neaşteptată, de dătătoare de înnebunitoare speranţă şi, totodată, atât de înfricoşătoare...
– Trupul meu contra trupului tău, hârâise făptura aceea monstruoasă. Viaţa contra morţii. Viaţa şi bogăţia.
Pentru că, pe deasupra, eu, Hrot-Rhot, plătesc împărăteşte.
– Tru... trupul tău contra trupului meu?
Se bâlbâise, speriată şi nedumerită.
– Să nu spui că n-ai auzit, făcuse celălalt, emiţând sunete ciudate, pe care Laureen, nu fără efort, le
comparase cu râsul. Ne-au primit în Confederaţie pentru că noi, gloomii, suntem singurii specialişti în
transferul de suflet. Mă pot muta în orice trup viu, cu consimţământul însufleţitorului său actual, sau în orice
trup mort, după timpul vostru, de cel mult o oră.
– Atunci mai rabdă până crăp, i-o trântise. N-o să ai timp să-ţi pierzi răbdarea!
– Crezi că nu m-am gândit? replicase, cu râsul lui neobişnuit. Dar, cu boala ta, va fi prea târziu pentru
vindecare!
– Mă poţi vindeca?! izbucnise Laureen. Fă-o! Plătesc oricât!
 – N-ai înţeles! Îţi pot vindeca trupul numai din interior, dacă îmi aparţine!
Cu abia înfiripatele iluzii făcute ţăndări, Laureen se agăţase de ultimul ciob de speranţă.
– Poate un transfer provizoriu, pentru vindecare...?
– Ascultă, i-o tăiase gloomul, vreau trupul tău, vreau un trup frumos, obişnuit cu desfrâul... Vreau să
trăiesc – să savurez senzaţiile pe care le oferă. Până când o să mă satur, şi atunci, dacă asta te face să te simţi
mai bine, promit, o să te caut. Deocamdată reţine că plătesc; o dată cu trupul, îmi preiei şi contul – e fabulos,
poţi să verifici. Iar speranţa mea de viaţă, vreau să spun, a suportului material în care mă aflu acum, e de încă
trei sute de ani, am documente care o garantează. Aşadar?
– Nu ştiu, eu...
– Gândeşte-te. Vin peste trei zile. Dacă mă primeşti, înseamnă că accepţi. Văd marfa pe viu şi, dacă n-are
alte vicii ascunse, facem schimbul pe loc. Gândeşte-te bine!
Se gândise şi se răzgândise – de zeci, de sute de ori... Şi, când gloomul îşi semnalizase sosirea, apăsase
fără să şovăie butonul care deszăvora intrarea apartamentului ei luxos. Pentru că monstrul era însăşi şansa de
a–i da morţii cu tifla – şi numai un smintit i-ar fi închis uşa în nas!
Îşi dezlipi ochii de hologramă şi îl privi. Mai bine zis, se holbă, ca hipnotizată, la masa aceea informă,
parcă gelatinoasă, îndesată în fotoliu, lăsând să-i atârne trei membre vânjoase, solzoase şi prea scurte ca să
atingă covorul, sprijinind de fiecare braţ al fotoliului câte un tentacul subţire şi având un al treilea încolăcit
în jurul gâtului – ca un guler amplu, din care se iţea capul hâd, cu nările săpate direct în obraji, cu gura în
bărbie, cu pavilioanele urechilor alături de ochii telescopici şi cu ţeasta plină de solzi mărunţi, suprapuşi ca
ţiglele acoperişurilor vetuste.
– Ajunge, vorbi el, arătându-şi lamele transversale ce-i răsăreau din gingiile portocalii. Acum originalul –
vreau o verificare tactilă!
Femeia opri proiectorul, se ridică cu unduiri profesioniste şi se opri, în obişnuita postură provocatoare a
breslei, în faţa gloomului încântat – sau cel puţin aşa îl bănui, observând cum îi culisau, spasmodic, ochii ce
căpătaseră irizări viorii.
– Sper că trupul tău are în reflex mişcările astea, spuse el, pentru că, cel puţin la început, o să-i comand cu
greu aşa ceva!
– Te asigur, Hrot-Rhot, că..., începu Laureen, încurcată, dar el îşi dezlănţui râsul şi o privi, presupuse ea,
cu bunăvoinţă.
– Lasă, nu e cine ştie ce problemă. Însă, dacă nu te deranjează, aş vrea să văd marfa fără... ambalaj!
Tentaculul lui îi atinse uşor veşmântul de lucru, confecţionat din cea mai fină mătase de Betelgeuse, dar
nu atât de uşor încât Laureen să nu-i simtă răceala. Un fior – de frig, frică şi scârbă – o fulgeră, zgribulindu-i
pielea.
Se dezbrăcă încet, cu gândul aiurea, ceea ce n-o împiedică să facă gesturile lascive în atâtea rânduri
repetate. „Le am în reflex, într-adevăr”, îşi spuse, dezmeticindu-se.
Bălăngănindu-se grotesc, gloomul se ridică şi o ocoli tacticos. Pe urmă întinse spre ea tentaculele laterale,
ezită, parcă neştiind de unde să-şi înceapă cercetarea, şi, brusc, îi atinse sânii.
Laureen se cutremură. Avu senzaţia că stomacul i se strânge ghem şi i se urcă în gât, gata să debordeze.
Dar reuşi să-şi învingă greaţa cu un efort care o făcu să transpire. Niciodată contactul cu un extraterestru nu
o scârbise într-atât! Se concentră, spunându-şi şi repetându-şi că, odată instalată în acel corp hidos, avea să îl
găsească, fără doar şi poate, acceptabil. Şi apoi, pentru viaţă merita să lupte, sacrificând orice!
Pe urmă izbuti să perceapă totul ca pe un contact de rutină. Se lăsă pipăită, preţ de secunde lungi, de
tentaculele reci şi băloase. Apoi, la cererea clientului, se întinse cu nonşalanţă pe blana de urs din Procyon –
ca să-i uşureze cercetarea. Şi reuşi să-şi păstreze masca surâzător-destinsă chiar şi atunci când unul din acele
apendice dezgustătoare îi exploră, cu meticulozitate, urechile, nările, faringele, anusul, vaginul.
– În ordine, cumpăr! se hotărî Hrot-Rhot şi, încolăcindu-i mijlocul cu un tentacul, o săltă cu uşurinţă. Sper
că m-ai verificat, văd că ai un terminal de lux, spuse, arătând emisfera bleu-pal încastrată într-un perete.
– Da, nu am dubii, articulă ea cu greu, răvăşită.
– Atunci, putem începe?
– Mda, bâigui Laureen, dând să se îmbrace.
El protestă.
– Nu e cazul. Fără haine e mai simplu, întotdeauna. Aşa că, dacă îmi permiţi...
Îşi descolăci tentaculul din jurul gâtului şi-şi scoase tunica stranie care-i dădea trunchiului său diform
aparenţa gelatinoasă. De fapt, era acoperit cu aceeaşi solzi suprapuşi care-i împodobeau capul.
– Apropie-te şi întinde mâinile, îi ceru, cu glas deodată îndulcit, în care hârâiturile de mai înainte se
succedau arar, în ritmul anticelor tam-tam-uri.
 Se supuse, fascinată.
Tentaculele laterale îi prinseră coatele, cel central, gâtul. O lipi de el cu o smucitură; solzii lui de gheaţă o
atinseră pe neaşteptate şi ea nu-şi putu reţine un ţipăt de dezgust.
– Trece, susură el, reluând hârâiala ritmată.
Îi prinse privirea şi-şi repezi ochii spre ea. Laureen vru să-i închidă pe ai ei, dar pleoapele n-o ascultară, şi
corneele lui se lipiră de ale ei, aruncând-o în beznă. Şi în ger. Îşi auzi dinţii clănţănind – ultimul zgomot
perceput înainte de a cădea liniştea, urmată de o căldură plăcută şi de o ameţeală năucitoare, de senzaţia că
se rostogolea printre curcubee spiralate, alunecând, la rândul lor, unele printre altele, adesea încurcându-se şi
înnodându-se cu un hârâit.
Într-un târziu ameţeala dispăru şi Laureen văzu, de sus, un cuplu bizar: trupul gol al unei femei înlănţuit
de un monstru solzos. Se recunoscu şi dori să-şi poată acoperi ochii cu pleoapele, urlând. Dar nu se întâmplă
nimic. Continua să perceapă aceeaşi imagine, imobilă ca un grup statuar. „Am murit!” îşi spuse, şi groaza o
reazvârli în vârtejul dement al jocului de culori.
Când îşi reveni, era în fotoliu. În faţa ei se mişca, nesigur, corpul pe care îl vânduse.
– Gata, s-a terminat, spuse vocea melodioasă pe care şi-o recunoştea şi fostele ei mâini îi întinseră,
amabile, tunica gelatinoasă. Stângace, o ajutară să se îmbrace, şi noul ei trup le simţi atingerea ca pe o
arsură.
– Mersul pe trei picioare nu e greu, o încurajă vocea familiară, în timp ce ea, şovăitoare, încerca primii
paşi. Nu te gândi la ceea ce faci, lasă-ţi trupul să se mişte de la sine!
– Şi acum, eu...
Amuţi brusc, realizând, disperată, că vocea hârâită era a ei. A ei, pentru totdeauna.
– Nu-ţi face griji, aeromobilul meu e jos. Pilotul te va duce la Comunitatea Gloomilor cu Suflete Străine.
– Şi tu...?
– Rămân aici, bineînţeles. Ca să-i primesc pe clienţii tăi fideli cu braţele deschise!
Şi creatura râse – râsul cristalin pe care ea îl pierduse...

În faţa clădirii aştepta, într-adevăr, unul din aeromobilele adaptate pentru a le oferi gloomilor tot
confortul. O portieră se deschise, pilotul, gloom şi el, îşi flutură către ea, prietenos, tentaculul central, apoi
aripile aparatului se depliară, gata pentru decolare.
Laureen se instală cu un suspin care semănă a râgâială. Totuşi, independent de voinţa ei, trupul i se relaxă
şi se pomeni respirând şuierător, satisfăcută.
Aeromobilul se înălţă lin. Pilotul se întoarse spre ea. Părea încurcat şi ochii îi oscilau, înainte-înapoi, cu
repeziciune.
– Ţi-aş ura bun venit, Laureen, dar mă tem că nu-i urarea cea mai potrivită. Ar fi trebuit să te previn, ştiu –
pe tine şi pe mulţi alţii –, dar am... avem cu toţii încorporaţi senzori care detectează şi monitorizează orice
contact cu formele organice diferite de a gloomilor şi, la prima abatere de la aşa-numitul Regulament de
Conduită, declanşează explozia corpului care ne adăposteşte.
– Ce tot spui? tresări Laureen. Nu înţeleg, adăugă, impacientată – încercând zadarnic să-şi controleze
tentaculele care începuseră să-i zvâcnească.
– E simplu... Cumplit de simplu. Uite, încep cu Hrot-Rhot, care are un cont de nabab şi o speranţă de viaţă
impresionantă. Adevăratul Hrot-Rhot! Tu ai avut de-a face cu un artificial – un duplicat, un fel de robot
organic, un omolog al androizilor, înţelegi? De fapt, adevăraţii gloomi nu-şi părăsesc planeta niciodată!
– Vrei să spui că totul e o cacealma? hârâi Laureen, dezvăluindu-şi lamelele într-un rânjet hidos.
– Din păcate! Te-a prins un captator de suflete. Şi de trupuri! Şi-a implantat personalitatea artificială în
corpul tău – un exemplar perfect, sănătos şi...
– Sănătos?!
– Sunt doctorul Molhen, se prezentă pilotul.
– Doctorul Molhen?! Cel care mi-a explicat că sunt pe moarte?!
– Era o minciună. Dar nu ţi-am spus-o eu, ci artificialul care m-a tras pe sfoară. Am fost unul din primii
oameni momiţi. Mi-au fluturat pe sub nas speranţa că, odată aciuiat în corpul ăsta nou, voi învăţa să
stăpânesc transferul de suflete şi tehnica vindecării rapide a corpului gazdă. M-au lăsat să mă visez bogat şi
puternic, un soi de zeu ce trece dintr-un trup în altul, însănătoşindu-le şi redându-le posesorilor iniţiali. Dar
nu m-au învăţat nimic, nu pot nici măcar să conduc aeromobilul ăsta. Sunt doar un figurant, atât – pentru că
încă se obişnuieşte ca un aeromobil să fie pilotat. Nu trebuie să se ştie că singur îşi deschide portierele, îşi
manevrează aripile, îşi comandă pornirea şi oprirea şi mă duce unde vrea şi unde ştie. Pentru că e viu, poţi să
înţelegi? Pentru asta au nevoie de noi. Până şi navele lor cosmice sunt conduse de suflete captive. Corpurile
de acum ne sunt gazde provizorii, care ne vor expulza când şi unde doresc... stăpânii.
– Şi trupurile noastre? întrebă Laureen împletindu-şi tentaculele – cu speranţa că asta ar fi putut să o
calmeze.
– Al meu e – ai văzut! – unealtă pentru racolare. Al tău va fi, probabil, podoaba docilă a unei grădini
zoologice. Altele – ale unor personalităţi – vor conduce galaxia cum doresc gloomii. Mai bine spus,
galaxiile! Pentru că artificialii creaţi de ei se deplasează rapid cu navele lor însufleţite, se infiltrează în toate
comunităţile, răpesc suflete şi trupuri. Şi astea se petrec sub nasul nostru, şi nimeni nu-i opreşte. Pentru că
nimeni nu ştie!
– Nimeni? se aprinse Laureen, împingându-şi ochii spre Molhen. Cei încătuşaţi în nave o ştiu! Şi presupun
că nu sunt monitorizate contactele dintre ei – dintre carcasele lor anorganice. Aşa că... de ce nu se revoltă?
Ce îi împiedică?
– Ştii, făcu Molhen cu o grimasă pe care ea o bănui ironică, tuturor – adică multora le e frică de moarte! Şi
toţi ştiu că numai şi numai gloomii pot sintetiza şi focaliza bioenergia necesară sufletelor lipsite de suport
organic!
Descurajată, Laureen îşi desfăcu tentaculele îmbârligate.
– Înţeleg, şopti. Şi eu am vrut să trăiesc. În orice formă! Prostia, nesăbuinţa şi frica m-au aruncat în plasa
gloomilor – şi poate că s-ar cuveni să ispăşesc, silindu-i şi pe ei să ispăşească. Se reînsufleţi: Nu vreau, nu
pot să iert ticăloşia asta! Trebuie să mă răzbun, oricare ar fi preţul! Mă crezi, Molhen?
– Vreau să te cred! Pentru că speram să fii de partea noastră! Suntem deja destui şi...
Laureen tresări ca şi cum ar fi sesizat prea târziu un pericol, ochii i se retraseră în fundul capului şi
tentaculele i se zbătură spasmodic, ca nişte şerpii ciopârţiţi.
– Dar bine, aeromobilul ăsta... E viu, ne-a auzit, o să ne trădeze!
– El?! rânji Molhen. El, care poartă sufletul vestitului Kru-Jhu, cel exclus pe nedrept din rândurile Noilor
Kamikaze?

„În anul 2999 (după numerotarea tradiţional-creştină), propovăduitorii «Sfârşitului Lumii» au înregistrat,
cu satisfacţie, evenimente deosebite:
Specia gloomilor a pierit, măcinată de un lanţ fantastic de evenimente catastrofale – de la banalele
coliziuni rutiere în lanţ până la inexplicabila dereglare a navelor gigant ale flotei, care, scăpate de sub orice
control, s-au «năpustit» asupra marilor aglomerări urbane. Aceasta în timp ce sutele de sateliţi artificiali ai
Gloomland-ului şi-au părăsit orbitele şi s-au prăbuşit, în cascadă (fără ca vreunul să se dezintegreze înaintea
impactului cu solul), provocând seisme violente. Menţionăm că este vorba de o catastrofă – unică prin natura
ei – încă înscrisă în categoria misterelor neelucidate.
Din păcate, odată cu extincţia gloomilor, s-a pierdut definitiv şi aşa-numita tehnică a «transplantului de
suflet».
Simultan, un sindrom necunoscut a provocat, deopotrivă, moartea tuturor gloomilor aflaţi pe alte planete –
şi a numeroase personalităţi de excepţie, aparţinând tuturor speciilor raţionale cunoscute. A fost supranumit
«sindromul suspinului», pentru că toţi au pierit subit, cu un suspin prin care şi-au «expulzat sufletul».
Expresia îi aparţine Marelui Preot al «Sectei Sfârşitului», care a mai afirmat: «E un avertisment care ni se dă
acum, când mila divină ne mai acordă şansa unui mileniu! Pocăiţi-vă, în anul 4000 nu va mai exista
iertare!»”
Istoria Galactică (ediţia 3926), secţiunea Terra ca membru al Confederaţiei, §2444

Felix, the king

– Ei?! făcu Doll, scrutând chipul celuilalt cu speranţa că avea să desluşească un cât de firav şi de efemer
semn, dacă nu de admiraţie, cel puţin de invidie, de ciudă.
– Deh..., mormăi Rim, răsucind sticla pântecoasă, de bere Terra, din care tocmai supsese ultima picătură.
Părea foarte ocupat să studieze eticheta holografică, model 2513, pe care, sub inscripţia cu caractere fonetice
- singurele pe care le considera demne de a fi memorate -, planeta albastră plutea în spuma unei halbe. Deh,
brevet de invenţie, spui? Şi ofertă grasă de cumpărare? Din partea vicepreşedintelui Confederaţiei
Interplanetare a Neuro-psihiatrilor? Ce să facă ăştia cu... cum îi zice... teleemiţătorul ăla al tău?
– Emiţătorul telepatic condiţionant „Doll I", îl corectă inventatorul, străduindu-se să pronunţe cuvintele
cât mai egal şi fără vreo urmă de infatuare. Ce să facă cu el? Să-şi trateze turma de nevropaţi, psihopaţi,
drogaţi, senili, debili şi ce-or mai fi fiind, să reimplanteze în creierele lor bolnave realitatea, vindecându-i
instantaneu. Pe lângă tratamentele individuale, poate fi folosit - cu succes garantat, omule! - pentru terapie în
grup, sau chiar în masă. Îţi dai seama? Un singur medic poate potoli - de la mare distanţă - o hoardă de
nebuni furioşi! Vicepreşedintele mi-a oferit trei milioane - în credite interplanetare! - , dacă măresc raza de
acţiune a aparatului până la trei ore lumină. În felul ăsta, fără să-i părăsească biroul, vor putea pătrunde în
mintea oricărui pacient, fie el chiar în cel mai îndepărtat cotlon al Zonei Colonizate, înţelegi?
Rim rânji, balansându-se pe scaunul şubred, care prinse a scârţâi, atrăgând privirea acră a singurului ochi
al lui Igor Grigorievici, zis Rusu sau Chioru, patronul tavernei „Marţianul Lefter".
– Eu înţeleg. Tu însă... Crezi că vicepreşedintele ăla al tău vrea doar să-şi condiţioneze nebunii? Hai să
fim serioşi, nene inventatorule! Vor scociorî în minţile noastre, ale tuturor! Ne vor dirija, ne vor...
Doll se ridică răsturnându-şi scaunul.
– Să te ia dracu', Rim! Cu tot cu imaginaţia ta bolnavă! Nu ştii decât să scuipi venin şi să strici chefu'!
Halal prieten!
– Halal geniu! ripostă Rim. Ai inventat o armă, năucule! Asta e capodopera ta! Da' tu vinde-o, scaldă-te în
aur, îmbată-te cu iluzia că vei sălta omenirea cu un stânjen mai aproape de rai...
– Tu te-ai îmbătat deja. Cu bere!
– Mda, mormăi Rim, fără să-i pese că celălalt îi întorsese deja spatele, sunt prea beat ca să te pot
convinge... Şi nu destul de beat ca să-ţi sucesc gâtu'...

– Am făcut o achiziţie formidabilă, domnule Weber! se lăudă Cesare Fagiano, vicepreşedintele

Confederaţiei Interplanetare a Neuro-psihiatrilor, adresându-se preşedintelui aceleiaşi organizaţii. E invenţia
unui inginer şomer de pe Marte. Am spus întotdeauna că societatea noastră aruncă perle în mocirlă!
Preşedintele Weber simulă o criză de tuse tabagică, evitând, foarte încântat de propria-i diplomaţie, orice
comentariu. Ştia prea bine că Fagiano se considera pe sine însuşi o perlă, nu chiar azvârlită în mocirlă, dar
neavând parte de montura preţioasă ce i s-ar fi cuvenit cu prisosinţă.
– Scuzaţi-mă, reluă vicepreşedintele, eram pe cale să răpesc din timpul dumneavoastră preţios
îndepărtându-mă de la subiect. De fapt, mi-am permis să vă invit în biroul meu tocmai pentru a vă demonstra
performanţele de excepţie ale acestui aparat.
Preşedintele dădu să răsufle uşurat, dar nu apucă să o facă; Felix, nesuferitul motan obez pe care Fagiano
îl căra pretutindeni, îi sări în braţe cu o sprinteneală de care nu părea capabil şi prinse să toarcă, alintându-se.
Ca unul ce nu putea suporta pisicile, Weber îşi înfrână cu greu dorinţa de a arunca cât colo jivina galben-
roşcată. Se mulţumi să o apuce stângaci şi să o aşeze alături de fotoliul în care se instalase.
– La mine, Felix! porunci Fagiano.
Motanul execută ordinul şi reîncepu să toarcă, de data asta frecându-se de pantalonii stăpânului.
– E foarte deştept, sublinie vicepreşedintele, parcă scuzându-se, cu un surâs dulceag. Şi acum -
demonstraţia promisă!
Solemn ca un mare preot îndeplinind un ritual mai mult decât sacru, se aşeză în faţa emiţătorului, apăsă
tasta „în masă", puse mâna dreaptă pe un minuscul contactor auriu, şi-l aduse în dreptul ochilor, privindu-l
cu veneraţie de fanatic extaziat, apoi şi-l lipi de tâmpla stângă.
Weber urmări amuzat scurta ceremonie. „Şi ce-i cu asta?" vru să întrebe, văzând cum pe chipul celuilalt se
lăţea un zâmbet triumfător. Dar o voinţă mai puternică decât a lui îl făcu să-şi înghită vorbele şi să sară în
picioare, ca împins de un resort.
Năucit, privi în jur şi se cutremură, ca trezit dintr-un vis rău.
– Domnule Fagiano! Vă rog respectuos să mă scuzaţi! M-am tolănit în prezenţa unei personalităţi de
excepţie, ca dumneavoastră! E aproape o blasfemie! Cât despre faptul că am uzurpat atâţia ani funcţia de
preşedinte al confederaţiei noastre, funcţia care vi se cuvenea cu prisosinţă...
– Dragul meu Weber!
Cesare Fagiano se ridică şi, cu un zâmbet bonom, îl bătu pe umăr, ca pe un vechi protejat.
Celălalt îl privi cu pioşenie şi recunoştinţă.
– Vă mulţumesc că m-aţi iertat şi că îmi permiteţi să păstrez această funcţie - pentru dumneavoastră mult
prea măruntă! Nici nu ştiu cum am putut să-mi închipui că v-ar putea interesa! Pe dumneav... pe Excelenţa
Voastră - cel predestinat să fiţi Cezarul!... De altfel, cred că e important să nu pierdem „Ştirile". E imposibil
să nu anunţe că, în sfârşit, vi s-a făcut dreptate!
 – ... tumorile societăţii vor fi extirpate de îndată ce Marele Fagiano va deveni ceea ce trebuie să fie:
Cezarul!
Rusu se urcase pe tejgheaua barului şi începuse să peroreze pe neaşteptate, dar nici unul din cei prezenţi
nu păruse surprins. Rim îşi încetase obişnuita legănare - fapt pentru care muribundul scaun ar fi trebuit să-i
fie etern recunoscător -, iar Doll îşi surghiunise hăt departe gândul la noua şi fabuloasa sa carte de credit;
amândoi ascultau tirada lui Igor Grigorievici, fiecare cuvânt părându-li-se o muzică divină. La masa
alăturată, trei negri mătăhăloşi începură chiar să aplaude.
Oratorul le făcu semn să înceteze.
– Linişte! E timpul să ascultăm „Ştirile". Trebuie să aflăm dacă s-a făcut dreptate!
Ca şi cum vorbele patronului ar fi fost semnalul mult aşteptat, o picoliţă mărunţică activă imediat
holovizorul.
– Parlamentul central, spunea o crainică emoţionată, ca şi toate Parlamentele Complementare din Zona
Colonizată, reunite în sesiuni extraordinare, recunosc dreptul sacru al Marelui Cesare Fagiano de a fi Unicul
şi Niciodată-contestatul conducător al lumii civilizate. Ex-liderii îi mulţumesc Marelui Fagiano, Cezarul,
care ia povara guvernării de pe umerii lor slabi. Trăiască Dreptatea! Trăiască Cezarul!
– S-a făcut dreptate! zbierară într-un glas clienţii „Marţianului Lefter". Şi continuară să urle şi să aplaude
în timp ce Rusu juca căzăceşte, chiuind „Trăiască Cezarul!".

– Cesare - te iubim! Cesare - te iubim! scanda gloata adunată în jurul reşedinţei oficiale a Cezarului.
„Prea multă gălăgie. E obositor", cugetă Cesare în cea de-a o sută treizecea zi a guvernării sale.
Şi urmă liniştea.
Lipsit de zgomotul de fond, motanul Felix se trezi şi căscă prelung, arcuindu-se.
Privind plictisit ecranul de urmărire, Cesare văzu că mulţimea se retrăgea călcând pe vârfuri. Amuzat, ceru
câteva imagini de detaliu şi rânji constatând că nu exista chip pe care să nu se poată citi regretul de a fi
tulburat siesta Cezarului.
Mulţumit, goni cu un gest fata care-i încălzise patul, se întinse, căscând la rândul lui, şi luă în braţe
singura fiinţă care-i era cu adevărat dragă: motanul.
Adormi imediat, ca un om lipsit de orice grijă.
Instalat ca un sfinx pe pieptul stăpânului, Felix toarse o vreme. Dar mişcările ritmice ale toracelui
Cezarului începură să-i displacă, aşa că se instală pe pernă, alături de tâmpla împodobită cu micul contactor
auriu - obiect pe care îl remarcă imediat şi căruia îi arse o labă; iar ochii lui drăceşti sclipiră când contactorul
se rostogoli pe podea.

- la urma urmei, cine dracu' mai e şi Fagiano ăsta? întrebă Rim - destupând o nouă sticlă de bere.

Felix se jucă o vreme dând contactorul de-a dura, ca pe un şoarece ameţit. Pe urmă îi veni ideea să îl
lovească cu capul, şi obiectul i se fixă de pata albă dintre ochi, ceea ce nu păru să-l deranjeze.

– Fagiano a fost un impostor! Ne trebuie un conducător ca motanul Felix! răcni Rusu.

Fagiano sări ca ars, azvârlind plapuma cu o smucitură.

– Îndată, stăpâne, îndată, bâigui - cu umilinţă. Îndată îţi aduc cel mai gras şobolan din metropolă!
Escaladă balconul şi se pomeni într-un copac din care coborî din creangă-n creangă - acesta fiind traseul
favorit al noului stăpân al lumii. Dar, odată ajuns jos, uită pentru ce plecase - inconsecvent, Felix hotărâse că
pe primul plan era nevoia de afecţiune - şi se amestecă în mulţimea care se readuna. Iar în secunda următoare
începu să scandeze într-un glas cu gloata pe care, nu cu mult înainte, o dispreţuise:
– Felix - te iubim! Felix - te iubim!

Mărturisirea

Cred, onorată instanţă, că am fost primul din oraş care a păşit în incinta „Cameleonul"-ui, nu de alta, dar reclama
holografică cu care vestitul Groel Shmartz îşi decorase frontonul noii case de modă m-a uns pe suflet, ca un balsam
întineritor, şi mi-a umplut mintea cu vise de nemaisperată fericire conjugală:
„DĂRUIŢI-I SOŢIEI UN COSTUM CAMELEONIC - ŞI CONTUL DUMNEAVOASTRĂ VA SÂNGERA PENTRU ULTIMA OARĂ,
CĂCI EA NU VA MAI ÎMBRĂCA NICIODATĂ ALTCEVA!"
Să fi fost oare posibil?! Ulriche a mea, probabil cea mai mistuită de febra ultimei mode dintre toate femeile ce
trăiseră vreodată, s-ar fi putut îndrăgosti, pentru totdeauna, de unul şi acelaşi veşmânt?!
– Reclama noastră, stimate domn, nu e altceva decât purul adevăr! m-a asigurat, parcă ghicindu-mi gândurile,
însuşi renumitul creator de modă Shmartz. Şi, jovial, mi-a dăruit un zâmbet ce săpa gropiţe în obrajii lui de heruvim -
probabil zâmbetul standard, destinat anume primului client. Dacă nu veţi fi pe deplin mulţumit, a adăugat, cu o
grimasă ce sugera că tocmai pomenise o variantă realmente imposibilă, ne veţi putea înapoia... colonia în decurs de o
săptămână, iar noi vă vom restitui costul ei integral!
– Colonie?! am exclamat, intrigat. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar ceea ce vreau eu să cumpăr este...
– Ştiu, mi-a mărturisit, cu un surâs ce promitea o surpriză pe cinste. Vă veţi lămuri imediat. Vă rog, luaţi loc!
M-am instalat în fotoliul pe care mi l-a arătat cu un gest larg şi el a strigat, nu înainte de a-mi face cu ochiul:
– Ralletta! Vino, draga mea, primul nostru client aşteaptă!
Cea chemată a apărut brusc, parcă dezghiocându-se dintre faldurile bogate ale unei draperii de catifea. Era o
fetişcană goală-goluţă, a cărei frumuseţe exotică mi-a reamintit-o pe Ulriche - superba şi aparent docila Ulriche ce
mă cucerise cu aproape douăzeci de ani în urmă! Totuşi, Ulriche nu zâmbise se nu se mişcase niciodată cu o atât de
copilărească inocenţă ca acea Ralletta care, primind - aproape cu evlavie - din mâinile lui Shmartz un fel de rocă
poroasă şi colţuroasă, a rotit-o până ce a descoperit o adâncitură de unde a desprins un elipsoid alb-lăptos, cu vagi
irizări portocalii, pe care îl crezusem temeinic încrustat, pentru a şi-l lipi, ea ştia cum, în subţioara stângă. Pe urmă şi-
a înălţat braţele şi rămas aşa, ca o preoteasă a Răului implorând stihiile de dincolo de tării.
În nici un minut, din porii pietrei pe care o abandonase pe podea a ţâşnit un roi alb - poate de petale, poate de
fluturi? - ce s-a învârtejit în juru-i, brusc colorându-se spre a forma un curcubeu spiralat, când difuz, când acceptând
supremaţia unei nuanţe care, preţ de câteva secunde, îl cucerea cu frenezie, ca sorbită de o sugativă nesătulă. Apoi,
pe neaşteptate, învălmăşeala colorată s-a liniştit şi Ralletta a apărut înveşmântată într-o rochie amplă, azurie ca ochii
ei inocenţi.
– Uau! m-am minunat, de-a dreptul uluit.
Satisfăcută de uimirea mea, fata mi-a dăruit un zâmbet regesc - iar vârtejul petalelor a învăluit-o iarăşi, de data
asta doar pentru o clipă, şi s-a domolit lăsând-o îmbrăcată într-o crinolină maiestuoasă, de ceremonie, şi având pe
umeri o mantie tivită cu aur şi purpură.
– Totul e cât se poate de simplu, a început Shmartz să mă lămurească - înainte ca gândurile mele să se fi coagulat
într-o întrebare coerentă. Ralletta poartă o colonie de fluturi cameleonici, adusă tocmai din... Fireşte, n-am nici un
interes să dezvălui de unde! a chicotit. Apoi, cu morgă savantă, şi-a reluat explicaţiile: Ei îşi urmează matca, sau
regina, acel pseudo-giuvaer aflat în siguranţă în subţioara Rallettei, căci aderă cu uşurinţă la orice material, mai ales
dacă e de natură organică. Fiindcă, stimate domn, acest tip de colonie se hrăneşte cu energie psihică! Iar fluturii,
intrând în rezonanţă cu gândurile purtătorului mătcii, capătă tot felul de culori, şi roiul îşi schimbă forma şi apectul.
De aceea, orice femeie cu inteligenţă medie poate descoperi, în nu mai mult de o jumătate de oră, cum să îi facă să
imite perfect costumaţia pe care şi-o doreşte - ea având senzaţia că poată exact materialul ales, căci fluturii pot fi şi
călduroşi ca lâna, şi răcoroşi ca mătasea. Singura grijă a posesoarei va fi ca ei să petreacă cel puţin o oră din
paisprezece în acest... pietroi poros, care nu ştiu dacă e animal sau plantă, dar care sigur trăieşte; vreau să zic -
vegetează, nefăcând altceva decât să îngurgiteze lumină. Se îndoapă cu lumină albă şi - se presupune - deapănă un
singur gând, un soi de mantră, totdeauna aceeaşi, care face roiul să doarmă în loc să se înmulţească. Orice femei
trebuie să-şi impună să se despartă de mirificul ei veşmânt cameleonic pentru a-i dărui acest răgaz. Altfel, colonia îşi
va schimba meniul şi va începe să-i consume energia vitală, ceea ce va stimula matca să depună ouă - sub forma unui
gel ce o face imposibil de dezlipit de pielea umană vie. Deci roiul va sfârşi prin a epuiza sursa de hrană! Desigur, e o
moarte plăcută, lentă, o moleşire artistic gradată, dătătoare de vise şi de senzaţii bizare, ceva ca un drog - şi, tot
timpul, fluturii continuă să creeze costumaţii stranii, feerice..., de nedescris... Apropo, sper că-i veţi face acest dar
unei femei raţionale, pentru care sinuciderea e o aberaţie...
Ulriche?! Să se sinucidă?! Am fost gata să izbucnesc în râs. Dar, pe de altă parte... Ulriche, o femeie raţională?!
Asta m-a pus pe gânduri şi bănuiesc că mutra mi s-a lungit.
– Oricum, a surâs Shmartz, distinsa doamnă va primi mai întâi o holoînregistrare a demonstraţiei Rallettei şi a
discursului pe care tocmai vi l-am ţinut, şi nu-i vom livra cameleonicii decât după ce ne va confirma personal că
înţelege perfect ce risc îşi asumă dacă nu ne respectă instrucţiunile. În caz contrar, contravaloarea coloniei se va
întoarce în contul dumneavoastră. Aşadar?
Aşadar, spunându-mi că distinsa doamnă Ulriche nu iubea nimic mai mult decât propria sa viaţă şi gândindu-mă că,
de fapt, îi cumpăram o garderobă inepuizabilă, am plătit (Doamne, cât am plătit!) şi am luat, până una-alta,
holoînregistrarea - pe care i-am oferit-o consoartei mele, cu un sărut formal, înainte de a pleca la cea mai importantă
întrunire de afaceri pe care o avusesem vreodată.
M-am întors după două zile şi, bineînţeles, Ulriche nu era acasă. Am găsit-o doar pe fiica noastră Tilde - de a cărei
frumuseţe îmbobocită mă simţeam cât se poate de mândru - privind cu jind piatra vie ce era calmantul coloniei.
– Mama a spus că o găseşti la recepţia-maraton a Darlan-ilor, m-a anunţat puştoaica. E acolo de aseară.
– Şi n-a luat piatra...? am bâiguit.
– Nu. A zis că n-o să se despoaie în toiul petrecerii numai ca să dea apă la moară fantasmagoriilor dolofanului de
Shmartz; şi că Adolf Harp, ştii, chirurgul, a asigurat-o că matca poate fi îndepărtată oricând, printr-o operaţie banală.
Am oftat şi am ridicat din umeri. Despre Harp se spunea că e cel mai bun chirurg al tuturor timpurilor, iar chirurgia
zilelor noastre a ajuns - toată lumea o ştie - pe culmi cândva inimaginabile. Şi totuşi... Oare Shmartz nu-şi cunoştea
marfa cum se cuvine?
Ei bine, şi-o cunoştea. Peste trei zile, când, îndoliat şi furios, am intrat pentru a doua oară la „Cameleonul", eram
sigur de asta.
– Într-adevăr, soţia mea „nu va mai îmbrăca niciodată altceva". Pentru că a murit, l-am anunţat, sec, când el, jovial
ca de obicei, mi-a ieşit în întâmpinare.
– Condoleanţe, stimate domn, a murmurat, retrăgându-şi zâmbetul. Însă a adăugat, insinuant şi complice: Dar
sunteţi sigur că asta vă nemulţumeşte întrutotul?
Am tresărit şi l-am privit buimac. Ulriche... Ca soţie, fusese, cred că dintotdeauna, agasant de obositoare... Şi
groaznic de costisitoare... Dar cine-i spusese că eram nemulţumit fiindcă rămăsesem văduv?
– Tilde, am mârâit. Tilde a luat în stăpânire colonia. E fiica mea. Are cincisprezece ani. Şi e convinsă că maică-sa a
murit fiindcă s-a dat pe mâna lui Harp, care e un cârpaci, în loc să ceară ajutorul adevăratului chirurg de geniu, care e
tânărul Rhode...
Shmartz şi-a smuls un oftat.
– De ce nu mi-aţi spus că aveţi o fată?... Mda, a mormăit, e drept că nu v-am întrebat... Dar va deveni - ar fi devenit
- şi ea soţia năzuroasă a unui biet bărbat...
– Lua-te-ar dracu', misogin împuţit! Te mai şi îmbogăţeşti speculând slăbiciunile femeilor! Cine te crezi, îngerul
răzbunător al „bieţilor bărbaţi"? am zbierat, înhăţându-l de guler.
Dar m-am trezit că printre degete îmi zboară fluturi albi şi, până să mă dezmeticesc, costumul lui elegant s-a şi
transformat într-o armură.
– Îmi pare rău, a suspinat. Am să vă restitui banii... Am s-o fac deja... Sunt sigur că..., pe urmă..., o să-mi înapoiaţi
colonia... Desigur, numai dacă nu preferaţi cumva să o păstraţi pentru dumneavoastră, a specificat, înviorat, lovindu-
şi, demonstrativ, platoşa cu mănuşa - şi sunetul metalului lovind metalul m-a făcut să mă întreb dacă, pentru mine, a
ucide un fals heruvim într-o falsă armură (am permis de port-laser, onorată instanţă!) era sau nu o aberaţie...

Culoare locală

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!

Spaţioportul Terra III, zis Poarta de Est, poreclit Uşa din Dos. Elipsă de vreo şaizeci de hectare, acoperită cu gazon
artificial (made in USM – United States of Moon) hărtănit, cu margini ciupite artistic.
În focarul din S-E, trei exemplare subnutrite de giga-molia terrestris (specie derivată, prin clonare şi mutaţii
scăpate din frâu, din Pasărea Noului Paradis, adusă, prin contrabandă, în vremea Primului Mare Embargo, din
Betelgeuse IV); două răzuiesc gazonul cu ciocurile coasă; a treia (femelă gestantă, căci giga-molia e mamifer
marsupial) greblează cu coada dinţată şi înghite pe nemestecate.
În focarul din N-V, aliens (15 bucăţi felurite) descind din singura navă parcată şi se zgâiesc în cele patru vânturi cu
ochii roată.
Un aeroglisor (tip rablă cu lustru) coboară vertical şi aterizează brusc. Din gazon se înalţă vălătuci de praf. Vălătucii
– negri tuci! – se contopesc.
E beznă.
Praful se împrăştie fără grabă.
Când vizibilitatea redevine acceptabilă, în aeroglisor sunt deja paisprezece aliens şi catrafusele lor.
Lângă aeroglisor e alien Shawror – umanoid fusiform, mult peste înălţimea standard; poartă salopetă etanşă, cu
buzunare aplicate, cizme cu gheare, mănuşi cu degete suplimentare, cască defensivă şi obrăzar cu transparenţă
reglabilă. Lângă Shawror – o valiză supraponderală.
PILOTUL (homo-sapiens-mutantis pur-sânge, pregătindu se să programeze decolarea, priveşte peste umăr la
Shawror şi i se adresează politicos – adică el aşa crede): Ce naiba, tipule, n-ai de gând să urci odată?
SHAWROR (mimând un zâmbet – adică el aşa crede): Nţ! Mulţumind la tine, nu suind la mine! Mine place
cercetând culoare local. Singur mine cercetând place!
Pilotul saltă din umărul drept şi şi strâmbă gura spre stânga. Aeroglisorul decolează scârţâind şi se înalţă odată cu
vălătucii tip tuci.
E beznă.
Praful se împrăştie fără grabă.
Când vizibilitatea redevine acceptabilă, alien Shawror e înconjurat de şapte pomanagii trenţăroşi. (La circa zece
metri în spatele lor, pe direcţia S-S-V, un capac mimetic, tip gazon fals, culisează peste un orificiu tip gură de canal.)
TRENŢĂROŞII I, II, III (mutanţi cu malformaţii banale, psalmodiază în canon pe patru voci – pentru că trenţărosul I
are două capete): Dai la noi un ban, alien barosan!
TRENŢĂROŞII IV, V, VI (corcituri homo-aviane, bine sărite de douăzeci şi cinci de ani standard, cu aripi atrofiate şi
gâturi golaşe, prost camuflate de fleandura bălţată – uniformă cvasioficială a Copiilor Căilor Rulante, silabisesc la
unison): N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, dă-ne pomană!
TRENŢĂROSUL VII (un superb homo-sapiens-sapiens, tip arian, cu ochelari reflectorizanţi, sprijinit într un baston de
lemn autentic): Sta-vor goi bogatul şi săracul înaintea Judecăţii, şi geaba fi-va căinţa lor dacă milostenii nu vor fi
făptuit îndestul …
SHAWROR (indicând băţul cu un pseudo-deget): Asta cumpărând! Cât?
TRENŢĂROSUL VII (ca şi cum ar fi văzut gestul, strânge băţul la piept): Blestem asupră-i hainului ce râvnit-a sprijinul
văduvitului de lumină!
SHAWROR: ?!
TRENŢĂROŞII I, II, III: Dai la noi un ban, alien barosan?
TRENŢĂROŞII IV, V, VI: N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, ne dai pomană?
SHAWROR (strâmbându-se – adică trenţăroşii aşa cred): Nţ! (Le întoarce spatele şi rosteşte sentenţios, parcă
adresându-se unui arbitru nevăzut): Demnitate nu! Păcat fiind!
Trenţăroşii îl împroaşcă cu sudalme învălmăşite şi-şi înfrăţesc eforturile încercând să-i urnească valiza.
SHAWROR (tot sentenţios): Solidaritate da! Pericol fiind! (Îşi face loc printre ei, cadorisindu-i, fără discriminare, cu
câte un dos de palmă. Apoi loveşte de două ori, prieteneşte, partea cea mai proeminentă a valizei burduşite.)
Valiza demarează spre Poarta A, plutind la trei milimetri deasupra gazonului prăfos. Shawror scoate din buzunar o
microtelecomandă, o depliază şi o aţinteşte asupra cufărului zburător. Este atras, imediat, pe urmele lui. Pluteşte lin,
dar iute, când şi când agitând praful cu gheara câte unei cizme, şi evitând, cu măiestrie, impactul cu giga-molia
gestantă.
Trenţăroşii (pomanagii poligloţi) înjură în limbi de mult uitate sau abia inventate şi prind să-l fugărească în trombă,
care în pas ţopăitor (adică homo-avianii), care târâş-grăpiş (adică malformaţii), care călare pe băţ (adică văduvitul de
lumină).
Valiza şi alien Shawror frânează în faţa Porţii A. Prima se oploşeşte-n praf. Al doilea e momit de afişele ţipătoare
care tapetează canaturile porţii (nu atât în scop publicitar, cât pentru a masca plasto-zugrăveala scorojită).
 SHAWROR (cu dispreţ, de fiecare dată când termină de citit câte un afiş): Nţ!
Trenţăroşii se aproprie gâfâind şi prind să mişune, pe muteşte, în spatele lui. El îi ignoră.
SHAWROR (după treisprezece minute şi treisprezece secunde – standard! –, sentenţios, parcă adresându-se unui
arbitru nevăzut): Cultură nu! Trist fiind! (Se întoarce şi caută valiza din priviri. Nu-i găseşte decât urma-n praf.
Holbându-se): ?! (Ridică ochii şi-i vede pe trenţăroşi îndepărtându-se, înghesuiţi, claie peste grămadă, pe valiza care
pluteşte spre gura de canal. Dă să scoată telecomanda şi icneşte găsindu-şi buzunarul gol. Apoi, resemnat): Tehnică
da! Jale fiind!

Bifurcaţia

– Odată şi odată vei dori să-ţi faci semn ţie însăţi, şi atunci – crede-mă! – eu te voi ajuta!
Femeia (femeia cu straie bizare, Venetica) îi vorbeşte ei. E nebună! De ce îi vorbeşte aşa? Ei, aşa? Ei?!
„Eu? Cine sunt eu? Unde sunt eu? se întreabă, pierdută.
Pierdută – şi regăsită când Mănuşa lui Zutra se face simţită, zvâcnind, şi mai ales când o percepe ca fiind
carne din carnea ei, când îi trăieşte extazul înmuguririi.

Sus, în căuşul confortabil al patului, Încă-Marea-Preoteasă Edrada trage să moară. E penultima zi a vieţii
ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănuşa, ultimul veşmânt al lui Zutra care încă n-a
părăsit-o, o va abandona, rupându-i sufletul sanctificat de învelişul nedemn – de trupul care, azvârlit în
Cripta Deschisă, inconştient şi insensibil la orice stimul din lumea raţională, se va mai zvârcoli o zi,
răscolind mormanul de oseminte, rămăşiţele pământeşti ale numeroaselor ei predecesoare.
Zace nemişcată, îmbrăţişând cu priviri pierdute cerul – pe care plafonul transparent nu îl ascunde.
Jur-împrejur, îngenuncheate pe treapta cea mai de sus a Patului, Celelalte Preotese aşteaptă, tremurând de
emoţie şi nerăbdare, cu mâinile încleştate de marginile cearşafului care, după ce a fost imaculat vreme de
nouă zile, tocmai a prins să capete, pe nesimţite, o tentă verzuie – aidoma corpului gol al Edradei, care, în
plus, emană, din ce în ce mai perceptibil, un parfum greu, dulce-amărui, ce coboară din nări, inundând gura
şi provocând o senzaţie familiară – gustul terciului cleios făcut din Cozile lui Zutra, singura hrana a
Celorlalte Preotese.
Edrada strâmbă din nas din ce în ce mai des şi mai vizibil – şi sfârşeşte prin a reuşi să-şi schimonosească
faţa, trădându-şi imensa silă stârnită de propria ei duhoare. „Oare Atrata s-o fi strâmbat tot aşa?” se întreabă.
Cine poate şti! În a zecea zi Celelalte au ochi numai pentru Mănuşă, nici una nu priveşte chipul Încă-Marii.
Ei da, îşi aminteşte foarte bine – doar e ultima amintire a sinelui ei nealterat – se vede, cu trei ani în urmă,
prosternată lângă Pat (pe atunci Patul Atratei), îmbătată de mireasma ce i se părea divină şi sorbind din ochi
Mănuşa care se prelingea, înnebunitor de încet, părăsind mâna Încă-Marii. O, da, a privit-o cu disperare, cu
toată puterea dorinţei supraomeneşti de a fi mâna ei aceea care o va atrage, de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă,
Mireasa, Purtătoarea Noului Veşmânt, cel pe care Zutra, în mărinimia lui, îl va face să înmugurească din
mănuşa moştenită. Iar pe Atrata a crezut-o atunci pornită pe Calea Cerului, desprinsă aproape cu totul de
trupul secătuit.
„Aşa cum mă cred pe mine acum”, îşi spune, îngrozită. Cui îi mai pasă de corpul nedemn? Cine îl mai
priveşte?
Şi dacă l-ar privi? Îşi aminteşte poveştile cu Încă-Mari care s-au strâmbat şi s-au zbătut înainte ca Mănuşa
să le părăsească – şi ştie că remediul-sacru e tăierea mâinii ce încă mai leagă Veşmântul Zeului de forma
materială care l-a purtat, căzută pradă lui Tra înainte de vreme.
„De ce mă arunci, stăpân nemilos?” suspină gândul Edradei şi, cu un efort de care nu se mai credea în
stare, îşi stânge pumnul, reţinând mănuşa frunzoasă, de un verde crud.
De data asta gestul nu le scapă Celorlalte, şi murmurul lor stupefiat se transformă iute în şoapte grăbite,
care cresc, devenind exclamaţii şi porunci:
– Ce-i asta?!
– Vedeţi şi voi?!
– Nu s-a mai întâmplat!
– Nu e o zbatere nelegiuită!
– E un gest-adevărat!
– Sufletul Încă-Marii vrea să mai rămână! Poate să-l mai slujească pe Zutra printre noi!
 – E un miracol!
– Luaţi mâinile! Mănuşa e a ei, încă a ei. N-o să ne-o dea!
– Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!
– Păgâno, taci! E un miracol!
– E o minune-rea, sau o minune-bună?
– E o minune-rea, spune, apăsat, Marele-Preot-Păzitor, întorcându-se, mânios, spre Venetica care, înălţată
pe vârfuri, s-a străduit tot timpul să îi privească peste umăr. Cum ai făcut să fie aşa?
Sora Amelita, firava misionară a Ordinului Samaritenilor, căreia Altaranii continuă să-i spună Venetica
deşi trăieşte printre ei de patru ani, nu-şi pleacă ochii sub uitătura cruntă a bărbatului mătăhălos.
– Ce-ţi pasă? Contează numai făgăduiala Mai-Marilor-Soborului vostru de a mă lăsa să îi vorbesc, fără
martori, Încă-Marii voastre Preotese dacă şi când ea va strânge Mănuşa în pumn – aşa cum am prezis eu!
– Ţi-au făgăduit ca să-ţi închidă gura! Nu credeau că poţi să faci minuni-rele! Deşi eu îi prevenisem! Dar
nesăbuiţii nu m-au ascultat!
– De ce tragi de timp, omule? Nu mă interesează toate astea. Eu cer doar ceea ce mi s-a făgăduit!
– Vrei să-i vorbeşti unei carcase fără suflet, pe care o mişti tu prin vrăjile lui Tra? Pentru asta vrei să
gonesc de lângă Pat atâtea Cuvioase Preotese care jinduiesc Mănuşa Sacră?!
– Nu le goni, acceptă Amelita, cu aerul cuiva care face concesii împins numai de inima prea largă. E
suficient să coboare pe treapta cea de jos. Doar pentru două-trei minute. Hai, nu te mai codi! Sau eşti şi tu
nesăbuit şi nu mă crezi în stare să-i pedepsesc pe cei care mă mint?
Marele-Preot-Păzitor se răsuceşte către Pat şovăind, cu capul vâjâind de blesteme adresate Veneticei,
femeii care a ieşit din Pădurea lui Zutra după ce Tra, Răul Ceresc, a aruncat într-acolo un ochi de foc.
– Zutra e duşmanul Răului, l-a contrazis atunci Umrama, pe care vârsta o îndreptăţea să fie conducătoarea
de necontestat a Soborului, căci era cea mai bătrână dintre Celelalte, încărunţită şi stafidită de emoţiile şi de
dorinţele neîmplinite care o măcinaseră în Vremea Aşteptării din numeroasele Decade ale Desprinderii pe
care le trăise. Zutra nu ar primi în pădurea LUI un sol al lui Tra şi – mai cu seamă – nu l-ar slobozi viu în
lume!
– S-o întrebăm pe Marea Preoteasă, a propus, împăciuitoare, Orrara, Sfătuitoarea Novicelor, căreia
Mănuşa Zeului îi atinsese vârfurile degetelor în trei rânduri, dar se retrăsese de fiecare dată, atrasă de mâini
mai potrivite.
Aşa că i-au înfăţişat-o pe Amelita Atratei, Marea Preoteasă din acel timp, şi Femeia-Arbore n-a părut
supărată când a simţit-o în grădina ei. Ba chiar s-a apropiat de străină, a ocolit-o – clătinându-şi graţios
numeroşii muguri degete –, a privit-o cercetător printre frunzele măştii sacre, a atins-o, apoi a rostit, aproape
cu dispreţ:
– Nu poate face rău.
Şi, pierzându-şi brusc interesul, s-a cuibărit printre florile de alamon şi a prins să suspine sacadat,
extaziată.
Mai-Marii Soborului s-au retras imediat, cuprinşi de respect pentru comuniunea Marii-Preotese cu Zutra şi
pentru transa contopirii ei cu Sfântul LUI Veşmânt.
Iar pe Amelita au acceptat-o, însă tratând-o cu aceeaşi calmă indiferenţă şi cu acelaşi nedefinit dispreţ pe
care i le arătase Atrata, cea recunoscută atunci pe întreaga planetă Altar drept Aleasa Zeului Zutra.
„Da, Soborul a subestimat-o pe femeia asta”, cugetă Marele-Preot-Păzitor cu amărăciune. „Pentru că
însuşi Zutra a subestimat-o!... Adică tu, nelegiuitule”, se mustră singur, „gândeşti că Zutra cel Atotputernic a
greşit?! Vai ţie! Şi vai nouă!” se căinează, făcând, cu mâna dreaptă, un semn de acceptare către Umrama,
care, de pe prima treaptă, îl priveşte întrebător.
– Coborâţi! porunceşte bătrâna. Pe ultima treaptă! Nu putem judeca dacă suntem fericite cu o minune-
bună sau pedepsite c-o minune rea, dar ştim că Venetica e amestecată şi că remediul-sacru e să urce ea,
singură, acum, aici!
Celelalte coboară tremurând, copleşite de spaimă şi cu vlaga suptă de concentrarea întreruptă pe
neaşteptate. Şi Venetica se apropie. Edrada o poate vedea doar întorcându-şi – dar cu ce neomenească trudă!
– capul într-o parte. O vede, o recunoaşte şi îşi aminteşte – confuz, pentru că amintirea e din clipele când
tocmai începea să nu mai fie ea:
„Odată şi odată vei dori să-ţi faci semn ţie însăţi, şi atunci – crede-mă! – eu te voi ajuta!”
Da, Venetica i-a spus asta, chiar ei, atunci când mănuşa înmugurindă o lua în stăpânire. Dar ea a uitat,
pentru că aşa a vrut Zutra! Zutra-uzurpatorul, cel care a surghiunit o, rupând-o de ea însăşi, copleşind-o cu
un extaz dement, căci un orgasm perpetuu a fost tot ceea ce a mai legat-o de trupul căruia el îi poruncea, pe
care el îl folosea, pe care el îl vlăguia, din care mugurii lui blestemaţi sugeau puterea vieţii. Trupul în care e
reprimită acum, ca să se stingă odată cu el, neputincioasă ca el, cel părăsit de Mănuşa-mugur-fertilizator, pe
care o atrage un trup nou, bine hrănit cu ramuri din pădurea lui Zutra, locul unde Celelalte plantează, cu
smintită evlavie, mugurii-degete pe care Marea Preoteasă, Femeia-Arbore, posedată şi parazitată de Zutra,
şi-i desprinde singură când simte că acea hrană care este ea însăşi nu le mai prieşte.
Edrada înţelege totul. Cunoaşterea e darul lui Zutra. Darul?! Nu, plata pentru viaţa ei furată, sau, mai
degrabă, ultimul supliciu. Căci ea, acum stăpâna adevărului, se stinge, lucidă dar neajutorată, prizonieră a
corpului care, odată părăsit de Mănuşă, va putrezi de viu, într-o singură zi, zbătându-se, pradă durerilor
atroce –pe care nu le va putea urla! – şi rupându-şi sfărâmicioasa şi duhnitoarea carne în zvârcolirea printre
oase.
Să ştii, şi să nu poţi vorbi! Să n-o poţi preveni – măcar prin semne! – pe nefericita care abia aşteaptă să-ţi
ia locul!
Şi chiar dac-ar putea dezvălui oroarea, ar crede cineva? Cine ar fi dispus să creadă că Marea Preoteasă,
cea care proroceşte dezlănţuirea stihiilor (fie ele cutremure, uragane, arşiţe, îngheţuri, revărsări de lavă ori de
ape) şi care ştie întotdeauna cum pot fi înfrânte, e doar o biată posedată, pe care Zutra-parazitul şi-o face
mireasă înfocată, mamă iubitoare, hrană resemnată? Zutra, a cărui pădure creşte ca-n poveşti, sufocând şi
înlocuind păşunile şi ogoarele – aşa cum terciul din „cozile” pe care le oferă el înlocuieşte mâncărurile
străvechi. Terciul care le preschimbă pe Celelalte Preotese – al căror număr e tot mai mare an de an – în
femei sterpe, dar în fertile purtătoare ale mugurilor lui afurisiţi!
„O, de-aş putea să fac un semn! Să fac un semn cuiva care m-ar crede! Un semn pentru mine însămi,
pentru mine, cea de acum trei ani!”
– Se poate, spune Venetica, care a ajuns pe prima treaptă, destul de aproape ca să-şi facă auzite şoaptele.
Totuşi grăieşte fără vorbe, în acel limbaj al gândului pe care şi Zutra îl pricepe, căci Mănuşa se agită, parcă
muşcând palma Edradei.
Încă-Marea simte durerea, îşi simte şi lacrimile. Dar mâna nu şi-o poate descleşta.
– De ce? reproşează gândul ei, sperând că Venetica îl aude. De ce îmi trebuie o durere-n plus?
– Fără Mănuşă te pierzi. Şi putrezeşti. Doar acum ştii şi tu că am dreptate! Eu i-am dar mâinii tale o bună
parte din puterea mea. Priveşte, dreapta îmi atârnă fără vlagă! Tu rabdă. Durerea-n plus înseamnă viaţa ta!
– Rabd... Rabd... Dar semnul? se tânguie Edrada. Semnul meu către mine? Ca să mă pot salva?

– Sunt oameni ca şi noi! Strămoşii lor au fost, ca şi ai noştri, fii Pământului secătuit. Au rătăcit, ca şi ai
noştri, căutând adăpost în lumi mai bune. Numai că înşelător-primitoarea Altar i-a prins în capcana unei
religii inumane, care-i devorează! Nu e o figură de stil! Specia umană e, pentru parazitul zutra, gazda ideală,
în aşteptarea căreia un mugur mănuşă a hibernat timp de milenii.
– Să nu fabulăm, fiule, spune, tărăgănat şi ironic, Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor.
– Nu fabulez, Eminenţă! se aprinde, ofensat, Coordonatorul Programului de Explorare şi Expansiune.
Agenţii noştri au descoperit planeta Altar acum două sute de ani şi au putut studia nestingheriţi ceea ce li se
întâmplă acelor oameni – oameni! – recăzuţi în barbarie. Doar când au încercat să intervină au fost numiţi
„solii lui Tra” şi au fost ucişi. Marile-Preotese, vreau să spun marile-posedate, i-au depistat întotdeauna fără
greş! Eram pe punctul de a renunţa, convinşi că parazitul e invincibil, că nu poate fi distrus decât odată cu
planeta.
– Oribilă intenţie! Intenţie-sacrilegiu! decretează Eminenţa Sa îngustându-şi ochii şi ridicând un deget
acuzator.
– Nici n-am avut-o, se scutură Coordonatorul. Eram doar gata să ne recunoaştem înfrânţi când sora
Amelita, aflând de sacrificiile noastre zadarnice, s-a oferit să-şi pună puterile minţii în luptă cu cele ale
monstrului altaran. Şi eu cred, Eminenţă, că e păcat ca asta să-i atragă excomunicarea!
– Iar eu cred, fiule, subliniază cu blândeţe Marele Maestru, că nu-nţelegi ce se petrece! Menirea noastră, a
Samaritenilor, e într-adevăr ajutorarea dezinteresată a aproapelui; menirea sorei Amelita, ca misionară, e
într-adevăr readucerea la Dreapta Credinţă a fraţilor noştri rătăciţi. Şi e adevărat că, spre a ne îndeplini
menirile, ne folosim de puterile pe care gloata ni le crede mai presus de fire – neştiind că orice copil bine
îndrumat de la o vârstă fragedă le poate dobândi.
Dar există, fiule, limite şi restricţii. Există încercări pe care Universul le admite, le tolerează, şi altele – pe
care nu le poate suporta!
Femeia întoarsă în timp spre a vorbi cu sine însăşi e sfidare pură a legilor universale, e o contorsiune
nepermisă a continuului spaţio-temporal, o suprapune, o anulare, un concentrator de tensiuni, un focar de
explozie... O, Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Sper s-o putem opri la timp!
– Dar, încearcă Coordonatorul, noi, care cunoaştem planul sorei Amelita de trei ani, nu doar de-o zi, ca
Eminenţa Voastră, am făcut calcule şi simulări şi, vă asigur...
– O, Doamne! urlă Marele Maestru. Trei nave am trimis, nu una, şi ei, incompetenţii, au dat greş! Nebuna
face saltul! O simt! O, Doamne! Se întâmplă... Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!

Dacă ar privi în sus, şi Celelalte Preotese şi Preoţii Păzitori ar zări coborând nu unul, ci trei globuri de
foc. Dar ei o privesc pe Venetica care prinde mâna liberă a Încă-Marii – şi, când le pierd din ochi, îşi urlă
groaza într-un singur glas. Pentru că cele două, ca şi Mănuşa Zeului, au dispărut. Ca şi cum niciodată n-ar fi
existat!

Sus, în căuşul confortabil al patului, Încă-Marea-Preoteasă Atrata trage să moară. E penultima zi a vieţii
ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănuşa, ultimul veşmânt al lui Zutra care încă n-a
părăsit-o, o va abandona, rupându-i trupul nedemn de sufletul sanctificat.
Îngenuncheată pe treapta cea mai de sus a Patului, alături de surorile ei întru speranţă, Cealaltă Preoteasă
Edrada, îmbătată de mirosul divin pe care Încă-Marea îl împrăştie ca pe o binecuvântare, aşteaptă, sorbind
din ochi Mănuşa care, înnebunitor de încet, se prelinge de pe mâna muribundei.
Aşteaptă mistuită de flacăra dorinţei supraomeneşti de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă, Mireasa, Purtătoarea
Noului Veşmânt. „Acum ori niciodată”, îşi spune, ignorând orice umbră a altui gând şi îngropându-şi în
adâncă uitare visul terifiant din noaptea nu de mult trecută. Visul în care s-a simţit pe sine însăşi muribundă,
chinuită, înşelată, neînţeleasă, urlând şi blasfemind. Visul din care s-a trezit spre a se smeri, cerşind
îndurarea lui Zutra, Milostivul. Dar, căzând iar în somn, visul s-a-ntors, purtând-o şi pe femeia aceea
ciudată, Venetica, care îi repeta întruna:
– Ce vezi acum şi mâine vei vedea!
Şi vede, într-adevăr!
Vede, îngrozită, că în Pat sunt două Încă-Mari – şi cea de-a doua e chiar ea, aşa cum sieşi şi-a apărut în
vis, adică goală, cu pielea marmorată de irizaţii din ce în ce mai verzi, cu o Mănuşă strânsă în pumnul stâng
şi, fără doar şi poate, suferind.
– Piei, nălucă! Întoarce-te la Tra, stăpânul tău!
E formula care alungă Răul, şi Edrada o rosteşte clar şi răspicat. Dar înlemneşte auzind cum Celelalte
spun toate acelaşi lucru, toate într-un glas.
– Eşti tu acolo, îi şopteşte Venetica, care i-a apărut alături – din senin! Priveşte! Este semnul pe care ţi-l
faci, ţie, tu!
Soborul Preoteselor priveşte. Priveşte cum Mănuşa Atratei îmbracă mâna dreaptă a Edradei celei vlăguite,
care zace-n Pat. Şi ea, deodată plină de putere, se saltă şi îşi uneşte palmele. Şi ochii îi fulgeră a răzbunare –
şi-a izbândă.
Mănuşile împreunate scrâşnesc, apoi schelălăie ascuţit, sfredelitor... Şi, după o lungă clipă în care nimeni
nu răsuflă, se sfărâmă, devin pulbere de care Edrada cea din Pat se scutură cu un suspin înainte de a se topi,
scurgându-se în sine însăşi până ce nu-i mai rămâne nici măcar urma pe cearşaf.
Abia acum tăcerea stupefiată se transformă în murmur, în şoapte grăbite, care cresc, devenind exclamaţii
şi porunci:
– Ce-a fost?!
– Aţi văzut şi voi?!
– Nu s-a mai întâmplat!
– Sufletul Încă-Marii l-a ucis pe Zutra!
– Ba nu, Edrada!
– Edrada şi-a ieşit din trup! Edrada l-a ucis!
– Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!
– Păgâno, taci! E un miracol!
– E o minune-rea, sau o minune-bună?
– E o minune-bună, spune Venetica, apăsat. Iar Edrada, pe care tot Soborul o priveşte cu o nouă teamă şi
cu un nou respect, aprobă dând din cap şi, cu o mângâiere, închide ochii Atratei, Fosta-Mare-Preoteasă, care,
senină şi destinsă, a murit.

– Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?! bâiguie Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor, speriat cum nu
ar fi crezut că poate fi. Doamne, de ce mă văd, pe mine, eu?
– Adio, frate! îi spune Celălalt. Celălalt el. Odată am fost unul, acum ne despărţim!
– E o bifurcaţie. Nu putem şti dacă e prima, îi explică, precipitat, Coordonatorului, Celălalt Coordonator.
Îi vom spune Nodul Amelita!
– Ba mai corect ar fi, îl contrazice Coordonatorul Iniţial, Răspântia Mănuşii. Sau Bifurcaţia lui Zutra. Aşa,
ca să ne amintim de parazitul care...
– Care s-a autodevorat! se bucură Duplicatul. Iar tu/eu/noi am avut dreptate: Universul a suportat! Suportă
orice, pentru că are, sau creează, legi pentru orice!
– Felicitări! spune Iniţialul.
– Felicitări! i-o-ntoarce Duplicatul.
– Şi vezi ce tratative duci cu Marele Maestru. Să o sanctifice pe Amelita! E drept că, până una-alta, doar
ea, cea surghiunită printre voi de fapta ei, o să mai ştie pentru ce! Dar calculele mele spun că va veni o
vreme când nici noi, ceilalţi, nu vom mai uita!

– Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!

– Ce spune Eminenţa Voastră? tresare Coordonatorul. Apoi, îngrijorat: Ce palid sunteţi! Vă e rău?
– Nu... Dar a fost... o pierdere... o rupere a legăturii cu una dintre misionare... Ştii, e rutina comuniunii
dinte noi, samaritenii, senzaţia că există ceilalţi, toţi... Ea parcă ar fi murit! Deşi a fost... altfel... În fine, tot
ceva ireversibil... Oricum, să ne întoarcem la... Of, fiule, să nu râzi de-un bătrân care-a uitat ce îi spuneai!
Oare-mi cereai ceva?

Himera

Amiază. Ploaie – cu nemiluita! Soare – cu siguranţă, dar dincolo de norii parcă întrepătrunşi, joşi, groşi şi
plumburii.
Amiază pe Himera, unde un an înseamnă douăsprezece zile lungi (de zece ori cât cele terestre) şi ploioase,
urmate de o a treisprezecea, în care un imens soare portocaliu îşi împrăştie cu aceeaşi generozitate lumina şi
căldura asupra unei planete grădini – un colţ de rai care te covârşeşte cu năucitoarea-i risipă de frumuseţe.
Pentru această zi vin turiştii şi pelerinii pe Himera – şi vin din timp, ca să aibă certitudinea că-şi vor găsi
loc în hotelurile de lux, care, în ciuda preţurilor exorbitante, nu duc niciodată lipsă de oaspeţi.
Eu am sosit în a opta zi a ploii, mi-am parcat naveta într-un colţ al spaţioportului, am primit un costum
impermeabil şi izoterm cu care m-am grăbit să mă echipez şi am ieşit, nerăbdător, în burniţa cernută,
metodic, de sadicul zeu al ploii din panteonul local.
Imediat, una din vestitele buburuze transportatoare – o jumătate de ou uriaş, cu albul suprafeţei exterioare
brăzdat de zbârcituri negre şi înflorit în negi portocalii, semisferici – s-a oprit deasupra mea şi, zumzăind, şi-
a coborât spre mine marsupiul, un soi de nacelă ce părea căptuşită cu catifea galben-roşcată.
I-am acceptat invitaţia – aşa cum ştiam că se obişnuieşte – şi, odată ce, probabil, m-a simţit înăuntru,
marsupiul-nacelă s-a ridicat, închizându-mă cu totul în pântecul acelei uriaşe zburătoare domesticite – aşa
cum ştiam că nu se obişnuieşte.
– Ajutor! am urlat în microemiţătorul costumului. Sunt turistul Zetaen Treibe şi cred că am nimerit o
buburuză nebună! Şi-a retras marsupiul în totalitate! Sunt prizonier aici, înăuntru!
– Linişteşte te, Zetaen Treibe, mi-a răspuns o voce caldă şi calmă – şi am dedus că era a îmblânzitoarei de
serviciu de la Centrul de Coordonare a Buburuzelor. Eşti ghinionist, asemenea accidente se întâmplă la unu
dintr-un milion de transporturi, dar nu trebuie să te sperii! Spune-mi, e lumină acolo, înăuntru?
– Sunt ghinionist?! am continuat să urlu. Unu la un milion?! Cu ce mă ajută asta?! Mie spune-mi cum
scap de aici!
– Asta voi şi face, Zetaen Treibe, dacă-mi vei răspunde la întrebări. Şi te-am întrebat dacă e lumină acolo,
înăuntru…
– Da, este, este, pereţii marsupiului sunt de un verde fosforescent…
– Ce nuanţă de verde?
– De fapt e un bleu verzui, pastelat, catifelat, ceva superb – de o frumuseţe care mă sperie…
– Mda, înţeleg, se pare că buburuza ta are puţină febră… Dar nu te speria, asta nu înseamnă neapărat că nu
e controlabilă…
– Nu neapărat?! am zbierat iarăşi. Cum adică? Ce şanse aveţi de a prelua controlul asupra creaturii ăsteia?
– Noi? Nici una, fireşte. Numai tu o poţi controla. Apasă-i excrescenţa triunghiulară din partea de jos a
marsupiului. Asta va pune în funcţiune – după cum ar fi trebuit să ştii! – sistemul translator care i-a fost
implantat, şi o să vă puteţi înţelege. Succes, Zetaen Treibe!
– Mda, asta ar fi trebuit să fac de la bun început, în loc să vorbesc cu de-alde tine, am mormăit. Apoi am
apăsat excrescenţa – şi zumzăitul buburuzei a devenit inteligibil.
– Perfect, Zetaen Treibe, mi-a spus. Şi era exact vocea caldă şi calmă de mai înainte. E mult mai bine să
discutăm aşa; emiţătoarele din costumele voastre îmi dau întotdeauna ameţeli – şi nu decolez niciodată
înainte de a trece pe translatorul ataşat mie. Aşadar, unde vrei să te duc, Zetaen Treibe?
– Ce face?!!! am bâiguit. Cum, înainte am vorbit tot cu tine?!!!
– Fireşte, a ripostat, cu un fel de chicotit. Dacă marsupiul e închis etanş, orice legătură cu exteriorul se
întrerupe. Dar te asigur că nici una din creaturile care îşi închipuie că ne coordonează nu ar fi fost capabilă să
dea dovadă de mai multă solicitudine!
– Păi… Şi tot ce mi-ai spus despre ghinion, despre accident, despre febră?!
– Febra e un accident, şi culoarea din marsupiu îmi indică cât e de ridicată. Scuză-mă că te-am folosit
drept termometru, dar nu-mi place să merg la doctor…
– Şi marsupiul?! De ce l-ai închis?! Trebuia să-l ridici numai pe jumătate!
– Îmi pare rău, Zetaen Treibe. N-am făcut o intenţionat. Când am febră nu-mi pot controla muşchii…
– Poftim?!!! Şi eu cum ies de aici?!
– Ieşi cum ai intrat, dacă-mi revin înainte de a se scurge ceea ce voi numiţi cinci ore. Atât îţi ajunge aerul
din interior. Dacă nu, semenii tăi o să-mi cureţe marsupiul, adică o să-ţi scoată cadavrul de acolo… Dar nu
mi-ai spus unde vrei să mergi, Zetaen Treibe!
– La hotelul Fantasya! am urlat cât m-a ţinut gura. Şi ai datoria să mă duci acolo neîntârziat! Trebuie să
găsim pe cineva care să te trateze, sau chiar să te opereze ca să mă scoată de aici!
– Eşti greu de cap, Zetaen Treibe? N-ai reţinut că nu mi place să merg la doctor? Şi n-ai dedus că n-am
nici un chef să mi se facă operaţie?
– Iar eu n-am nici un chef să mor, jivină criminală! am zbierat şi, plin de ură şi de disperare, mi-am adunat
toate puterile şi am tras un şut în peretele fosforescent al marsupiului.
Imediat am auzit o avalanşă de sughiţuri, iar pereţii cavităţii în care mă aflam au prins să vălurească
spasmodic, izbindu-mă şi azvârlindu-mă dintr-un colţ în altul.
Când, într-un târziu, totul s-a liniştit, m-am pomenit zăcând într-o rână, năucit de durerea care mi se
statornicise în tot corpul.
– Idiotule! m-a ocărât buburuza. Nu ţi-au făcut instructajul? Nu ţi-au spus că nu trebuie să-ţi loveşti
purtătoarea? Ia zi, nătărăule, ce fel de lumină mai ai acolo, înăuntru?
– Verde prăzuliu, am răspuns cu greutate, constatând, îngrozit, că fiecare silabă reverbera, dureros, de-a
lungul şi de-a latul trupului meu zdruncinat.
– Aha, mi-a crescut febra… Aşa îţi trebuie, Zetaen Treibe. De-acum nu-mi mai revin înainte de a sta
ploaia. Trebuie să zbor spre un adăpost sigur, necunoscut de semenii tăi – iar tu, dacă te distrează, poţi să-ţi
reciţi slujba de înmormântare…
– O, nu, nuuu! Ce dracu’, ce dracu’…! am zbierat, iarăşi şi iarăşi, străduindu-mă să lovesc cu pumnii în
buburuza blestemată, iar ea a ripostat umflându-şi excrescenţa triunghiulară care-i cupla translatorul şi
izbindu-mă fără milă în mijlocul frunţii.
– Ia ascultă, mi-a spus aceeaşi afurisită de voce caldă şi calmă, ia ascultă, agent ZAN3B, nu e suficient că
dormi, în timpul cursului de pilotare a buburuzelor, în aşa hal încât îţi cade capul pe pupitru? Crezi că e
nevoie şi să-ţi învârţi pumnii pe sub nasurile colegilor şi să drăcui?
(după o idee din „folclorul nou”)

Turnat 2

Da, babo, sunt obosit… Sunt rupt de oboseală!… Pentru că, babo, să vezi ce mi s-a întâmplat…
… Da, am zis „babo”! Ce dacă io am o mie cinci sute de ani şi tu numai o mie patru sute? Tot babă eşti!
Ce mai înseamnă un secol în ziua de azi? Azi, când un flăcău de trei secole jumate e numai bun de
însurătoare, ca stră-strănepotu’ Ykin, ştii, al doilea născut al strănepoatei Fyania, care…
… A, ştii de cine e vorba… Nu te supăra, dragă, credeam că păţeşti şi tu ca mine, că mai pierzi socoteala
neamurilor câteodată…
… Da’ ce zici de Kaela, fâţa aia blondă, de numai trei sute de ani, aia de era logodnica lui? Aşa-i că nici
ţie nu prea-ţi place? De, păcatele mele, nici mie nu-mi plăcea, săraca…
… Da, am zis „săraca” şi am zis „era”. Am zis şi „păcatele mele” – fiindcă mă simt vinovat. De multe ori
ăia care mi-au fost nesuferiţi au avut necazuri – poate nu din vina mea, poate a fost doar o coincidenţă…
Da’, babo, ghinion ca al fetei ăsteia…
… Păi dacă mă tot întrerupi, de-aia nu pricepi nimic! Io începusem să-ţi povestesc ce s-a întâmplat astăzi.
… Da, la Centrul Spaţial. Tocmai aţipisem în fotoliul meu de Coordonator al Zborurilor de Rutină…
… Da, ai dreptate, dormeam de-a binelea, exact aşa cum îţi închipui, răsturnat în fotoliu – ca o păpuşă
veche, dezarticulată – şi respirând şuierat, cu gura întredeschisă. Da’ ştie toată lumea că mai mult dorm, şi
nu mi-o reproşează nimeni, nici măcar şefu’ ăl mare. Pentru că toată lumea recunoaşte că, de fapt, nu prea
am ce coordona. De-aia nici nu i-au dat postul ăsta unuia mai tânăr. Doar ştii până şi tu, zborurile de rutină
sunt de „risc zero”, au coeficient de periculozitate de ordinul 10-37. Sunt călătorii banale, monotone – un soi
de repetiţie generală pentru tinereii care-şi petrec mai tot timpul exersându-şi talentele de homo-sapiens-
spirituallis, adică în nivelul M, plutind departe de trupurile abandonate în hibernare…
… Mda, poate că M vine de la magic, pe-asta n-am ştiut-o niciodată. Da’ când mi-a reuşit prima oară m-
am simţit ca prins de-o vrajă, rupt nu numai de trup, dar şi de timp şi de spaţiu – şi hălăduind prin imensităţi
imateriale, îmbătat deopotrivă de frumuseţea diafană a inocenţei şi de atingerea incitantă a cunoaşterii
absolute, ce părea a mi se dărui, pentru ca imediat să mi se scurgă printre gânduri sfâşiate, lăsând totuşi în
urmă-i, cu zgârcenie, crâmpeie preţioase, parcă din ce în ce mai multe, parcă din ce în ce mai preţioase…
Încă de atunci mi-a părut nespus de rău că nici un om nu e în stare să se menţină în starea asta mai mult de o
sută douăzeci de ore standard… Iar când eşti nevoit să recazi în nivelul zero, al existenţei materiale, în
timpul unui zbor de rutină… Tu, babo, n-ai de unde s-o ştii, că n-ai făcut explorări niciodată, da-ţi spun io că
e o plictiseală…
… Ei, sigur că oricare din pereţii navei devine transparent la simpla atingere a unei taste, dar… ce-oi fi
crezând tu că e de văzut? Doar roiuri luminoase, fugărindu-se, sau pale de întuneric… Printre ele se
strecoară nava, condusă fără greş de SUPER STAR…
… Da, asta e sigur, STAR vine de la Strumarov, Trent, Amtoh şi Rietre. Chiar ei şi-au imortalizat
iniţialele în numele inteligenţei ăsteia artificiale pe care au făurit-o în îndepărtatul an 2307 – îţi dai seama? –
şi care se orientează prin labirintul curburilor spaţio-temporale ca roboţii tăi menajeri prin hardughia noastră
de casă… SUPER STAR face totul; pasagerii – că exploratori nu prea merită să le zici –, ca să nu se simtă cu
totul inutili, aleg locul asolizării pe planeta destinaţie, sau amplasamentul de pe orbită, şi programează
roboţii trimişi în cercetare; iar ei înşişi ies din navă doar dacă SUPER STAR nu consideră planeta „ostilă”…
… Cum adică să-ţi spun odată ce s-a întâmplat? Păi asta şi fac – asta aş face dacă ai fi în stare să m-
asculţi!
Va să zică, dormeam şi visam. Te visam pe tine, hodoroago, da’ se făcea că erai tânără, că eram tineri
amândoi. Tineri, frumoşi şi îndrăgostiţi, singuri pe o plajă parcă fără sfârşit – singuri cu pescăruşii, cu briza,
cu oceanul, cu delfinii… Era în zori – soarele de-abia se săltase deasupra unor valuri molcomite, dar căldura
lui deja se înfăşurase în jurul nostru, în al meu cel puţin; o căldură blândă, pufoasă… Cu toate astea, să vezi
drăcie, mi s-a făcut pielea ca de găină şi-au început să-mi clănţănească dinţii! Bizar, nu? Ba chiar
înfricoşător! Şi chiar m-am trezit, speriat, şi chiar eram zgribulit. Mi-era frig de-adevăratelea, dar afurisiţii de
senzori termici nu dădeau nici un semnal de alarmă! Întâi m-am gândit că s-au defectat şi i-am înjurat pe
neisprăviţii de la „Ambianţă” – mai ţii minte ce de înjurături am învăţat noi din romanele şi filmele alea
antice, de la începutul mileniului III? Pe urmă m-am gândit că s-ar fi putut să fiu pe punctul de a capta un
mesaj telepatic! Un mesaj telepatic din partea echipajului unui zbor de rutină! Mi s-a părut o absurditate,
exploratorii folosesc telepatia ca mijloc de comunicare cu noi numai în cazuri de forţă majoră – transmiterea
pe distanţe astronomice îţi stoarce aproape toată vlaga (au fost câţiva, nu mulţi, dar au fost, care-au dat ortu’
popii), da’ uneori n-ai de ales, trebuie s-o faci când eşti într-adevăr la ananghie, fiindcă nimic nu zboară mai
repede ca gându’ omului – ca gându’ unui om disperat…
Până în ultima fracţiune de secundă, n-am crezut că, de fapt, asta se întâmpla… Fiindcă nu mi se mai
întâmplase niciodată. Nici unui Coordonator al Zborurilor de Rutină nu i s-a întâmplat, sau, cel puţin, nici
unul nu a raportat vreodată aşa ceva…
Şi totuşi… Totuşi babo, mesajul a sosit! Din partea echipajului unui zbor de rutină! „ZR 020139800476 –
Kaela Awy şi Raik Zwar – către Terra, Centru Spaţial, Coordonator ZR… ZR 020139800476 – Kaela Awy şi
Raik Zwar – către Terra, Centru Spaţial, Coordonator ZR... ZR 020139800476 – Kaela Awy şi Raik Zwar –
către Terra, Centru Spaţial, Coordonator ZR...” Şi, chiar înainte să apuc să mă dumiresc că tocmai primeam
un mesaj de la logodnica stră-strănepotului, în bietul meu creier bătrân au început să se îndese o droaie de
gânduri străine…
Ce să-ţi spun, m-a cuprins ameţeala, şi ce ameţeală! Noroc că eram aşezat, altfel mi-ar fi fugit podeaua de
sub picioare! Şi noroc că aveam alături un înregistrator telepatic! M-am conectat imediat – nu trebuia să-mi
scape nimic, pentru că, una la mână, orice amănunt putea fi extrem de important pentru salvarea copiilor
ălora, şi alta – acest prim mesaj telepatic din partea unui ZR (da, babo, aşa le zicem noi întotdeauna, ZR-uri)
trebuia să rămână în Memorialul Explorărilor Spaţiale!...
... Răbdare, dragă, afli acuş care e mesaju’, chiar ţi-am adus o copie a înregistrării, deşi zău că n-aveam
voie! Da’ fiind vorba de o fată care ar fi trebuit să intre în clanul nostru...
... Păi, de, io cred că n-o să mai intre... Da’ n-ai decât să asculţi şi să tragi singură concluzii!
„ZR 020139800476 – Kaela Awy şi Raik Zwar – către Terra, Centru Spaţial, Coordonator ZR…
Coordonatele noastre sunt X3980627356, Y0006004738, Z0801007777, T0000009849. Naveta noastră
de salvare a asolizat – pilotată manual! – pe o planetă neînregistrată. Nava a explodat. Nu ştim de ce. Totul
a început cu un semnal intermitent de avarie neînsemnată, pe care SUPER STAR nu a fost în stare să o
identifice. N-a fost în stare decât să afişeze, pe monitorul Omega:
55 de secunde până la explozie!!!
Doar atât. Fără alte semnale luminoase, fără vreun semnal sonor de avertizare!
... poate că au fost şi semnale sonore, înainte, când eu încercam să ating nivelul M, iar Raik alunecase de
acolo direct în somn, şi sforăia ca un ...
... poate că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar Kaela şi-a dorit tot timpul să scape de «monotonie»... Cred că
are puteri pe care nu e în stare să şi le controleze, şi a rezonat cu cine ştie ce forţe malefice, nenorocita...
Am apelat la programul de prim ajutor al navetei. Am accesat «instrucţiunile pentru situaţii limită – tip
naufragiu pe planete necunoscute». Am urmat întocmai procedura, am efectuat toate prelevările materiale,
toate analizele şi toate calculele necesare pentru a determina dacă planeta este sau nu favorabilă vieţii în
formă umană. Răspunsul a fost negativ, aşa că tot ce ne-a mai rămas de făcut a fost să accesăm
«instrucţiunile finale». Şi iarăşi am urmat procedura, am instalat «bolta transparentă zonală de microclimat
şi protecţie mecanică» şi am trecut la evaluarea probabilităţii de evoluţie a mediului ambiant în sens
favorabil vieţii în formă umană. Iar acum comunicăm, telepatic – pentru că numai viteza net superioară a
undelor telepatice poate garanta schimbul de mesaje în timp util – rezultatul la care ajuns programul de
evaluare al navetei: «probabilitate de evoluţie a mediului ambiant în sensul solicitat: 99,(9)%; timp necesar
evoluţiei: 12.987.000±10.000 ani standard».
... Raik a remarcat că afurisitul de program a început cu vestea bună ...
... Kaela s-a pleoştit complet – ca şi cum s-ar fi aşteptat să i se promită că totul se va rezolva în şase zile
...
... moş Mattus, dacă tu eşti acolo, spune-i lui Ykin că ne vom căsători, poate, în altă viaţă ... Pentru că ne
vom reîncarna odată şi odată ... La cursurile speciale, toţi instructorii spuneau asta ... Trebuie să fie
adevărat, nu-i aşa? ...
... n-o să revedem niciodată Pământul! Cel puţin, nu prin ochii de acum – fiindcă, zice-se, ne vom
reîncarna odată şi odată ... Roagă-te pentru noi, coordonatorule!... Şi, dacă eşti tu, moş Mattus, spune-i lui
Ykin să n-o uite pe Kaela... E speriată şi e – abia acum o văd cu adevărat, prostul de mine! – e atât de
fragilă, atât de frumoasă ...
... dacă Ykin ar fi aici, m-ar putea ajuta?... Mă poate ajuta Raik? Ne poate salva, pe amândoi? De ce se
îmbătau femeile lumii vechi cu iluzia că pieptul lat al bărbatului le poate apăra de primejdii fără nume?...
... avem provizii pentru zece zile standard, plus timpul pe care-l putem petrece la nivel M ... Pe urmă ... Pe
urmă, asta văd eu, coordonatorule: spectrul morţii prinzând chip – zeci, sute de hârci schimonosite, rânjind
dincoace şi dincolo de bolta transparentă... Roagă-te pentru noi, coordonatorule, oricine ai fi! Ne trebuie
puterea de a schimba spaima cu dorinţa de a trăi miracolul contopirii cu neamul cel pe rând adormit,
pentru ca, pe rând, să renască...
Solicităm instrucţiuni specifice.
ZR 020139800476 – Kaela Awy şi Raik Zwar.”
... Da, babo, asta a fost tot.
... Cum, ce-am făcut io? Ce puteam să fac?! Am desigilat instrucţiunile pentru cazuri teoretic imposibile,
le-am introdus în convertorul optic şi am transmis, telepatic, tot ce-am citit pe ecran.
... Ei, ai răbdare, sigur că am adus şi-o copie de-asta, că, dacă tot am încălcat regulamentul o dată ... Uite-
o, astâmpără-ţi curiozitatea!
„Sunteţi în afara zonei de ajutor! Vă mulţumim că aţi închinat această viaţă datoriei!
Vă sugerăm să lăsaţi în habitatul artificial două capsule cu ovule fecundate (mascul şi femelă),
acumulatorul de substanţe nutritive, generatorul de hologramă dădacă-instructor şi toate echipamentele
aferente. Puteţi să n-o faceţi, dar ar fi păcat!
Dorim sufletelor voastre un răgaz de binemeritată odihnă!”
 ... Cum adică, sunt un câine?!
... Aida-de, drept cine mă iei? Sigur că am adăugat şi ceva de la mine:
„Sunt chiar eu, moş Mattus. Ykin va primi mesajele voastre. Se pare că n-a fost scris să fie el tatăl copiilor
tăi, Kaela. O va regreta, dar nu vă va purta pică. Bucuraţi-vă unul de altul, trăiţi beţia dragostei sub aripa
morţii ... Cuibăreşte-te în braţele lui Raik, Kaela, şi o să înţelegi de ce, în uitate vremuri tulburi, femeile
credeau că pieptul bărbatului e singura pavăză pe care şi-o doresc ...
Şi fie ca lumea îndepărtată şi încă ostilă pe care v-a aruncat ghinionul să fie cândva leagănul primitor al
urmaşilor voştri!”

Cândva, undeva, departe, la periferia lumilor cunoscute, pe o planetă – acum albastră, pe un platou – acum
fertil, sub o boltă transparentă, se joacă doi copii cu ochi verzi şi păr buclat. Climatul exterior e identic cu cel
din habitatul artificial, dar bolta îi fereşte de agresivitatea animalelor care îi privesc curioase.
Copiii cresc, vegheaţi de o făptură de fum căreia ei îi spun „Învăţătorul”.
Copiii cresc – şi deosebirile dintre ei sunt tot mai multe. Despre asta, Învăţătorul e programat să le
vorbească mai târziu, dar sunt în stare să descopere singuri că trupurile lor par croite anume spre a se
contopi, dăruindu-le senzaţii de vis. Numai că pântecul ei începe să se rotunjească – şi plâng amândoi
văzând-o astfel urâţită.
– Nu e grav. Trece, îi linişteşte Învăţătorul. Am să vă explic totul pe îndelete.
Dar nu mai are când. Pentru că ea, pântecoasa, a devenit lacomă, curioasă, capricioasă... Vrea hrană mai
multă, mai gustoasă decât cea oferită, după un program enervant de inflexibil, de sfera verde pe care o au în
adăpost.
– S-o desfacem, trebuie să fie plină cu bunătăţi pe care nu vrea să ni le dea, sugerează.
El nu e convins că are dreptate, dar o ascultă. Ar face orice pentru ea, pentru plăcerea fără egal pe care
trupul ei i-o dăruieşte. Fireşte, sfera nu vrea să se deschidă cu una, cu două. Dar ce nu se deschide, când
găseşti un retevei şi loveşti cu forţa unui tânăr bine hrănit?
Învăţătorul nu îl opreşte – nu a fost programat să prevină una ca asta!
Sfera se face ţăndări, scoţând sunete ciudate şi dezvăluind un morman de obiecte stranii, nenumite. Bolta
dispare – ca şi cum niciodată n-ar fi fost, iar holograma dădacă-instructor numită Învăţător se destramă – ca
un fum.
Speriaţi şi nedumeriţi, cei doi se pomenesc singuri sub arşiţa nemiloasă a miezului de zi. Se trag la umbra
unui pom. Un animal se apropie, adulmecând. Dar nu se mai tem de el; acum ştiu cum să-i impună voinţa
lor. A fost lecţia care le-a plăcut cel mai mult şi pe care au învăţat-o cel mai bine.
Lighioana înfulecă cu poftă un fruct roşu, rotund, căzut în iarbă.
Cei doi îşi amintesc că le e foame. Dar de la mormanul ciudat – tot ce a mai rămas din fostul lor adăpost!
– nu se mai poate căpăta, în nici un fel, nici un soi de mâncare.
Disperat, el ia pomul în braţe şi se caţără până la fructe. Rupe unul. Îl miroase. Muşcă. Cu frică, numai o
fărâmă. Dar e bun! E nemaipomenit! Îl mănâncă lacom, uitând că ea îl aşteaptă jos, salivând. Totuşi, într-un
târziu îşi aminteşte – şi culege două fructe mari.
– Hei! o strigă. Prinde şi mănâncă! Sunt foarte bune! Cine ştie, poate te şi vindecă de burta aia a ta...
Ana-Veronica şi Gheorghe Mircea

Scan Dal

– În satul lui, nimeni nu-l striga nici Scan Dal, nici Scan, nici Scany. Toţi îi spuneau Idiotu’.
Stătea cu mătuşă-sa, cu baba Tlana. Ea gătea şi spăla. El tăia lemne şi căra apă. Ea-şi omora serile ghicind cuvinte
printre pârâiturile aparatului de radio moştenit de la o bunică, el – privind imaginile colorate de pe ecranul
televizorului şi ignorând cuvintele care le însoţeau.
Fireşte, ei nu au auzit nici un comunicat important. Dar nici nu a fost vreunul. Pur şi simplu, toate posturile şi-au
încetat emisia în aceeaşi fracţiune de secundă. Si nici rudele nu le-au dat telefoane. Telecomunicaţiile s-au întrerupt
în acelaşi moment al aceleiaşi zile de 6 iunie 2121 – a şasea zi a celei de-a şasea luni a unui an care avea suma cifrelor
egală cu şase! (Îţi aminteşti, Mayna? 666 e „numărul fiarei” – ieri ţi-am povestit despre asta.)
„Hai, băiete”, a zis Tlana după vreun minut, vreme în care, transfigurată, a părut să asculte ceva ce idiotu’ nu putea
să audă.
 „Ha?!” a făcut el. Şi s-a holbat la ea – cu gura căscată.
Tlana nu l-a ocărât, scârbită, ca în alte dăţi, de chipul lui tâmp, ci a continuat, privind, pierdută, parcă prin şi dincolo
de el.
„Vocile spun că s-a descoperit Paradisu’. În ocean, în Groapa Marianelor. Plecăm acum. Fără bagaje. Acolo sunt de
toate.”
Idiotu’ a mârâit ceva neinteligibil. Ştia şi el că oceanul e apă peste apă, şi încă sărată – şi nu-i plăceau nici bălăceala,
nici sarea. Cât despre groapa babei Marie-Anne (chiar el o săpase, cu o zi în urmă, şi el, Mayna, era ca tine, avea ceva
ţinere de minte) – ce erau să caute acolo? Nu credea că ar fi putut dormi în coşciug, lângă hodoroagă!
Aşa că a răspuns „nţ” când, înainte de a trece pragul, Tlana a aruncat un „Vii?” peste umăr; iar ea a ieşit fără să
bombăne, fără să-l înjure…
El a continuat să apese, la întâmplare, butoanele telecomenzii, dar, cum televizorul rămânea tot mort, a azvârlit-o
în ecran şi, obidit, a ieşit la poartă – la timp ca să vadă toată suflarea satului scurgându-se către vale.
„Groapa-i în partea ailaltă”, le-a spus, îndatoritor – şi ei i-au dat cu tifla înainte de a-i face semn să-i urmeze.
El le-a râs în nas, mormăind acelaşi „nţ” hotărât.
Tot la poartă era şi peste două ore, când au început să treacă străinii – i-au spus că vin din oraş şi că, da, se duc în
groapă.
„Da‘ nu-i într-acolo cimitiru’!”, le-a strigat el, mai nedumerit ca niciodată. Dar ei au râs, şi-au dat coate şi au
exclamat, dispreţuitori: „Idiotu’!”
Idiotu’ a săltat din umeri, a trântit poarta, a intrat în casă, a îmbucat ceva şi s-a culcat – fiindcă tocmai se
întunecase.
Peste trei zile, când n-a mai găsit nimic de-ale gurii, poate de foame, o idee s-a înfipt în creierul lui atrofiat (vreau
să zic că nu avea un creier normal, Mayna, şi acum vorbesc de el, nu de tine!). S-a gândit că ar putea merge el în oraş,
să-şi aleagă o vilă cu etaj şi o limuzină…
Dar n-a ajuns în metropola abandonată. (Da, Mayna, metropola e un oraş uriaş, ca al nostru.) La jumătatea
drumului a întâlnit o droaie de jivine ca nişte creieri de oaie (ajuta întotdeauna la tăiatul oilor şi înfuleca creier pe
nemestecate) sfârtecaţi şi împrăştiaţi pe asfaltul pe care se prelingeau, mânjindu-l cu dâre băloase.
Ăia s-au oprit, parcă l-ar fi văzut – dar el a jurat că nu aveau ochi nicăieri – şi, în sfârşit, au răsunat voci şi în
căpăţâna lui, dar voci de neînţeles.
„Ce dracu’ vreţi?” a întrebat, înfuriat, şi, fiindcă vacarmul a continuat – şi mai intens, şi mai pe păsăreşte – a
început să zbiere şi s-a repezit în mijlocul târâtorilor. Apoi, ţopăind îndrăcit, i-a zdrobit sub bocancii lui grei,
soldăţeşti, cumpăraţi de Tlana pe o nimica toată.
Abia peste câteva minute oamenii (câţi nu se înecaseră în prima apă căreia nu-i zăriseră malul opus, luând-o drept
oceanul Pacific, sau nu picaseră pe drum, de oboseală, de nesomn, de foame ori de sete) s-au dezmeticit şi s-au
întors pe la casele lor. Iar peste o lună, după ce bălmăjelile lui Scan Dal au fost pricepute şi după ce au ajuns la
urechile celor câţiva supravieţuitori dintre mai-marii lumii acelor vremuri, idioţii au fost răspândiţi pretutindeni,
fiindcă, înţelegi, Mayna, nu aveau de unde şti în ce colţ al pământului urma să aterizeze următorul grup de
invadatori. Si chiar au mai fost vreo douăsprezece tentative de invazie, şi oamenii consideraţi cândva normali s-au
împuţinat. Acum suntem rarităţi, şi ne găsim din ce în ce mai greu o pereche pe măsură. Eu am fost nevoit să mă
mulţumesc cu mama ta, sperând că o să am copii frumoşi ca ea şi deştepţi ca mine. Dar n-a fost să fie. Totuşi, slavă
Domnului, tu, Mayna, eşti mai puţin urâtă decât mine şi mai puţin proastă decât ea! Nu eşti ca fratele tău, de aia îmi
place să-ţi povestesc…
– Îmi mai povesteşti ceva, tată? întrebă Mayna, uitându-se cu candoare la bărbatul care se oprise în mijlocul frazei
şi, cu chipul colţuros înfrumuseţat de o bucurie nelumească, privea ţintă fereastra deschisă. A, se înveseli ea, auzi şi
tu vocile şi, fiindcă eşti deştept, înţelegi ce spun!
– Da, fata mea! Porţile Raiului sunt deschise! Acolo, afară, doar pentru câteva secunde. Dar vom pătrunde şi noi –
dacă sărim pe fereastră!
– Cine sare pe fereastră moare, spuse, sec, fratele Maynei.
– Îhî, aprobă mama, renunţând pentru o clipă să se zgâiască la propriile ei unghii proaspăt lăcuite, cu migală, de
grijulia Mayna.
– Veniţi? întrebă tatăl.
 – Nţ, îi răspunse Mayna, după o ezitare.
Dar el nu o mai auzi. Sărise deja în gol şi se prăbuşea fără să ţipe, fără să se zbată, sorbind din ochi ceea ce familia
lui idioată nu putea zări: o lume mai bună.

Elementul exotic

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!

Aeromobilul Agenţiei de Turism Interplanetar apare din spatele unui lanţ de coline pipernicite, cu aspect
sfărâmicios. Planează la vreo douăzeci de metri deasupra solului sterp, descriind curbe leneşe, voluptuoase…
– … fundul celui mai mare dintre oceanele planetei, explică ghidul – fără chef, cu voce piţigăiată. A secat acum…
– D-ăsta avem şi pe Homsh, îl întrerupe un reptilian obez, cu doar câţiva solzi răzleţi pe creasta asudată.
– Pe Ylcha avem chiar trei, adaugă, suav, întinzând galeş o mână cu ghearele în stea hexacolţată, o tânără mândră
de coada ei sclipoasă, pe care şi-a înfăşurat-o, ostentativ, de două ori în jurul gâtului butucănos.
– Ei bine, atunci vom merge în munţi, propune ghidul, cu o grimasă pe care ar fi dorit-o zâmbet, dar mama
fetişcanei de pe Ylcha protestează, aproape grohăind:
– Ghrrrh, nu! Suntem sătui de munţi neumblaţi, de munţi sculptaţi, de munţi năruiţi, de munţi ciuruiţi, de munţi
împăduriţi… Nu-i aşa, dragă?
– Evident! confirmă soţul creaturii. În toate excursiile am văzut munţi, camioane, vulcani în erupţie…
– Dar oraşe vitrificate? aruncă ghidul după ce înghite în sec.
– Mhm! mormăie, strâmbându-se, o babă elegantă. N-ai nici un haz! Nu înţelegi că, pentru banii noştri, vrem ceva
deosebit?!
Exasperat, ghidul supralicitează, pomenind un perimetru interzis:
– Poate Marele Crater…
– Tşşş, şuieră, chiar lângă el, un noncomformist cu creasta sulemenită şi coada înnodată.
Ghidul oftează din rărunchi, foindu-se ca peştele pe uscat. N-a mai avut de mult un grup atât de mofturos! Nu le-
au plăcut nici restaurările metropolelor părăsite, nici colecţiile de arme, nici vestigiile Războiului Final, nici…
Ce mai, de când a fost transferat (disciplinar) pe planeta asta păcătoasă, toate i-au mers pe dos! Iar ăştia sunt
picătura care revarsă paharul.
Cu gândul la apă, ghidul, un amfibian între două vârste, oftează din nou, dorindu-şi din tot sufletul să fie acasă, în
acvariul lui particular, făcând tumbe printre ţiitoarele sale graţioase, nu în aeromobilul decapotabil, alături de o
ciurdă de reptilieni năzuroşi şi de pilotul avian, care clămpăne din ciocul bont, parcă bătând tactul unui şlagăr idiot, şi
apasă în silă pe tastele de comandă.
– Uitaţi-vă la el, acum meditează! pufneşte grăsanul de pe Homsh. Incompetentule! În prospect scrie că e o
planetă exotică, iar tu ne tot arăţi banalităţi!
– O, da, vrem un element exotic…, suspină tânăra cu coadă şic.
Brusc înviorat, ghidul reuşeşte un surâs în timp ce-l înghionteşte pe pilotul plictisit:
– Fir-ar să fie, de ce nu mi-ai amintit?! Îi ducem în Alaska, în Rezervaţie! Să vadă oameni!
– Ce?!
– Oam… Cum?
– Extraordinar!
Care nedumeriţi, care cu imaginaţia stârnită de numele unei specii aproape uitate, dar care mai de care mai
extaziaţi, turiştii zbiară pe întrecute – şi ghidul le susţine, triumfător, privirile excitate.

Lovitura de palat

– Hélène, plecam in România!

 Deşi era genul de bombă la care mă aşteptam – ca epilog al unei frenetice dezlănţuiri a instinctelor noastre
sexuale, ceva mi s-a părut ciudat, aşa că am scrutat, intrigată, chipul pe care numitul Georges Leroi îşi aşternuse o
mască inocentă.
„Plecăm? Adică nu pleci singur?”
Am premeditat întrebarea, dar m-am dezmeticit înainte de a articula prima silabă.
Mon Dieu! Eram oare atât de robită simţurilor încât beţia lor mă împiedicase să recunosc de la bun început
numele enclavei pe care femeile lumii o asociau – chiar dacă cele mai multe se fereau s-o recunoască – cu paradisul?
Ei da, era vorba chiar de regatul întemeiat, în zbuciumatul an 66 al celui de-al treilea mileniu, de Ioana I – zisă „Cea
Înţeleaptă”, pentru că îşi consolidase popularitatea şi supremaţia pe nesimţite, sub nasul câtorva duzini de bărbaţi
avizi de putere, care îşi închipuiseră că ei trăgeau sforile şi descoperiseră prea târziu că orice iţă are două capete şi că
ei avuseseră neşansa să se agaţe de cel fără mâner.
Cât despre soţul meu, alias vestitul Leroi, cel mai bun dintre agenţii nu mai puţin cunoscutei Organizaţii de
Aplanare a Conflictelor Spinoase, adică, în traducere liberă, regele mercenarilor specializaţi în rezolvarea promptă şi
aparent legală a „n” tipuri de afaceri necurate, ei bine, pentru femeile acelei ţări, el nu era decât un bărbat la „vârsta
potenţei”, care nu putea călători singur fără să fie considerat un declasat – şi tratat ca atare.
Iar eu trebuia să întreb cine, şi cu ce intenţii necurate, îl trimitea, sau, mai puţin probabil, îl chema tocmai acolo,
întrebare pe care am avut inspiraţia să o reformulez, pentru auzul lui, într-o formă mai simplă:
– De ce dracu’?
– Turism, iubito, mi-a răspuns, etalând o privire nevinovată. Mi s-a spus că e o ţară superbă şi că numai un tâmpit
dă cu piciorul ocaziei de a o vizita.
– Ocazie?! m-am mirat, dorind să par bănuitoare, dar nu sigură că mă minţea cu sânge rece.
– Ei da, am acolo un soi de văr..., m-a lămurit, alene, anexând un zâmbet şăgalnic. Chiar nu ţi-am mai spus asta
niciodată? Oricum, el – adică Anca, nevastă-sa, o foaarte nobilă doamnă, doreşte să facă din botezul primei lor fiice o
sărbătoare de la care să nu lipsească nici una din rudele cărora le pot da de urmă, înţelegi?
Înţelegeam – şi am căscat. A dezamăgire. Pentru că îmi aminteam că răposata soacră-mea îmi povestise despre o
verişoară de gradul cinci, sau cam aşa ceva, o gâsculiţă sedusă, abandonată şi transformată într-o exaltată care
emigrase, dornică să-şi nască bastardul într-o lume mai bună, adică în regatul din Carpaţi.
Deci părea destul de verosimil ca Georges să mă târască doar la o banală petrecere de familie! Asta, dacă banală
se putea numi o petrecere în familia regală a României, căci urma să fim oaspeţii – a continuat el să-mi explice – celei
mai tinere dintre numeroasele mătuşi ale Ioanei a II-a, regina încă minoră.
În sfârşit, câte femei ar refuza invitaţia de a petrece, în plin matriarhat, câteva zile minunate?
Aşa se face că, o săptămână mai târziu, trei „invitaţi excepţionali”, a căror listă începea cu doamna Monique
Dubois, o băbătie stafidită şi înţepată – sora rudei noastre transfuge, şi se sfârşea cu „doamna şi primul domn Hélène
Leroi”, coborau, arborând zâmbete prudente, din aeronava regală care tocmai aterizase pe aeroportul Venus, aflat
nu departe de eleganta staţiune maritimă omonimă – în fapt o rafinată bijuterie a arhitecturii ultramoderne,
destinată în exclusivitate familiei domnitoare şi favoritelor sale.
Şi chiar am fost întâmpinaţi de şase dintre acele matroane privilegiate, al căror statut de excepţie era trădat de
risipa de şiraguri de nestemate multicolore ce le împodobeau creştetele perfect rase. Ca la comandă, toate ne-au
privit greţos de galeş, s-au prezentat ca fiind „prietenele de alcov” ale gazdei noastre, Principesa Anca din stirpea
Voica, şi ne-au luat în primire, pe mine şi pe bătrâna Dubois, numindu-ne Doamna Elena şi Doamna Monica,
strângându-ne ambele mâini cu amabilitate exagerată şi evitând cu dibăcie să se holbeze direct la naturalele noastre
podoabe capilare. În schimb, nu s-au sfiit să-l evalueze pe Georges cu uitături experte şi, fără să-i adreseze altceva
decât surâsuri prea largi, i-au întins mâini flexate graţios, anume pentru a fi sărutate. Aşa că am simţit brusc imboldul
de a-mi „ocroti” bărbatul – care tocmai rânjea discret, ţinându-l departe de acele femei libidinoase, cărora am reuşit
totuşi să le zâmbesc dulce şi, pentru că tot petrecusem trei nopţi conectată la aşa-numitul „professore Onoricos” să
le fac complimente în limba lor maternă, în care ne-am întreţinut în timp ce o limuzină indecent de imensă ne ducea
spre reşedinţa regală.
– Se numeşte Palatul Aurora, ne-au spus, şi imediat l-am şi zărit, dominând deopotrivă marea şi ţărmul din înaltul
unei stânci impresionante, pe care am bănuit-o artificială, şi având aspectul unui castel medieval. Unul construit din
plastoţel şi sticlă!
 Dar interiorul era străin de măreţia rece a exteriorului, căci lumina pătrundea, îndulcită, prin draperii pastelate,
semitransparente, grosimea şi moliciunea covoarelor pufoase stingeau răsunetul paşilor, iar materialul ciudat,
mătăsos, care tapeta pereţii, reflecta sclipiri obosite. Şi, contrar aşteptărilor, exotica virilitate a vărului Radu, primul
localnic de sex masculin pe care-l întâlneam, se încadra perfect în acea atmosferă vătuită.
Prietenele de alcov au făcut prezentările şi s-au retras, schiţând câteva plecăciuni în direcţia principesei, în al cărei
salon ne conduseseră, şi neomiţând să-i mângâie consortul cu ocheade furişe şi unsuroase.
A urmat un schimb protocolar de amabilităţi standardizate şi banalităţi prăfuite, timp în care am disecat cu priviri
critice demnitatea glacială pe care i-o confereau Ancăi atât peruca de perle şi diadema de platină, cât şi faptul că nu
purta, ca favoritele ei, salopetă cu pantaloni bufanţi şi mâneci bogate, ci o simplă rochie lungă, de pe al cărei fond de
un roşu pal se detaşau coloane de romburi alungite. Şi am tresărit când doamna Dubois a mârâit, abandonând brusc
eticheta:
– N-aş fi crezut că, într-un palat regal, cineva poate purta straie atât de deşucheate!
La fel de brusc, ochii mei au căpătat dimensiunile unor cepe, ceea ce m-a ajutat să bag de seamă că bătrâna îl
luase în colimator pe Radu, pe care îl studia vădit indignată – şi am încercat să intru în pielea ei de septuagenară
bigotă şi să-l privesc de acolo pe acel bărbat chipeş, cu ceafa rasă până deasupra urechilor, cu o claie de păr
alambicat înnodată în creştet, cu mustăţi arcuindu-se savant către barba bogată, artistic rotunjită, şi nepurtând decât
un fel de mini-fustă pantalon, o vestă de borangic, transparentă şi descheiată, şi mai multe lănţişoare de platină
încolăcite în hălăciuga de pe piept.
Ei da, mă temeam că, peste patruzeci de ani, un asemenea mascul bizar şi incitant avea să mi se pară şi mie doar
inutil de indecent...
– Dragă tante Monique, a sărit Georges, făcând uz de cel mai fermecător surâs din dotare, nu cred că principele
Radu s-a îmbrăcat astfel fiindcă a avut intenţia să ne şocheze...
– Fireşte, a confirmat celălalt, recunoscător. E ţinuta de gală, folosită la Ceremoniile de Interior. Dar, a continuat
să explice, din ce în ce mai destins, nu sunt principe, ci doar consort princiar principal...
– Dragul meu, a intervenit Anca, îmi închipui că ar fi mult mai plăcut să discutaţi despre vestimentaţie şi despre
alte obiceiuri între patru ochi, ca între rude de acelaşi sânge şi de acelaşi sex...
Radu i-a răspuns cu o privire tandră şi, după o nouă rundă de sărutări de mâini şi de zâmbete de circumstanţă, l-a
invitat pe Georges într-o încăpere învecinată.
– Îmi pare rău, doamnelor, ne-a mărturisit apoi principesa, abrupt, posomorându-se, dar C.C.-ul, Consiliul de
Coroană, tocmai a hotărât amânarea botezului. Pentru că, din nefericire, sora Noastră mai vârstnică, Regenta Laura,
a murit subit acum un ceas. Ştirea nici nu a fost încă dată publicităţii... Desigur, a continuat, ignorând şuvoiul de
condoleanţe care începuse să izvorască de pe buzele noastre, Ne-am bucura să rămâneţi în ospeţie în tot acest
răstimp...
Cu voce încărcată de regrete, doamna Dubois a refuzat invitaţia, invocând trei sărmani motani rămaşi în custodia
unei vecine insuficient ataşate de neamul pisicesc. Iar eu, fără să mă gândesc prea mult, am spus că aveam să mă
sfătuiesc cu soţul – şi privirile Ancăi au îngheţat dintr-o dată.
– Întotdeauna am considerat nociv contactul cu civilizaţia decadentă de dincolo de hotare! Totuşi, rudele
consortului celui mai iubit sunt pentru mine sacre... Apoi, regăsindu-şi zâmbetul: Situaţia excepţională mă obligă să
vă părăsesc, dar Radu are permisiunea – şi datoria – să se ocupe de dumneavoastră în continuare!
– Ce apucături, ce obiceiuri! a bombănit baba după ce am rămas singure. Cred că voi cere să fiu condusă acasă, la
Paris, chiar în seara asta!
Nu i-am răspuns, fiind excesiv de preocupată de identificarea uşii mascate prin care dispăruseră bărbaţii. Dar am
dibuit-o mult mai repede decât mă aşteptam şi, din pură prostie, am atins-o exact aşa cum trebuia ca să gliseze în
tăcere.
Dând cu ochii de mine, Radu a părut că încremeneşte. Însă Georges, care stătea cu spatele spre uşă, nu i-a zărit
mutra perplexă înainte de a-şi termina fraza începută:
– ... simplu, omule, dacă îmi dai toate detaliile despre legi şi obiceiuri... Apoi, observându-l şi observându-mă:
Cunoscându-le, o vizită prelungită va fi o adevărată plăcere; altminteri, mă tem că frecvenţa gafelor noastre va
depăşi limitele suportabile!
Am apreciat dibăcia întorsăturii, dar bănuiala mea iniţială, revigorată, nu s-a mai dat dusă. Om fi sosit noi în
România cu ocazia unei reuniuni de familie, dar „bieţii bărbaţi” foloseau prilejul ca să pună ceva la cale! Începea să
devină palpitant, însă... Mon Dieu! Nu cumva vroiau chiar să dărâme matriarhatul?
– Dragele mele rude, a preluat Radu iniţiativa, regăsindu-şi stăpânirea de sine, trebuie să vă mărturisesc că ceea ce
urmează e o încărcare grosolană a bunelor noastre maniere, dar Doamna mea consideră că se apropie de cele ştiute
despre obiceiurile din lumea dumneavoastră. Vă voi conduce în aripa de est a palatului, care e rezervată foştilor
consorţi regali, şi vi-l voi prezenta pe Regele-Tată. E o zonă în care se merge pe vârfuri şi se vorbeşte în şoaptă, căci
majoritatea văduvilor se poartă ca nişte nefericiţi îndoliaţi pe vecie, deşi toată lumea ştie că nu e nici unul care să nu
nutrească speranţa de a fi primit în Casa vreunei cumnate. Se spune că cinci dintre ei erau deja parteneri neoficiali ai
bătrânei regente abia răposate şi s-a şi lăţit zvonul că ea a murit din cauza abuzurilor sexuale...
– Dezgustător! a pufnit doamna Dubois, indignată.
– Dar, dragă tante Monique, e doar o simplă bârfă de alcov! Şi ar fi păcat să răsufle, pentru că ar compromite-o pe
defunctă şi le-ar discredita pe cele trei posibile succesoare pomenite în testamentul ei. Ştiţi, se spune că cine se
aseamănă se adună...
– Nici o grijă, vere, l-a asigurat Georges. Poţi avea încrede în noi, nu suntem aici ca să vă facem necazuri!
„Hm”, am cugetat, „dacă înţeleg eu bine, Radu vrea, de fapt, să lanseze zvonul. Şi Georges tocmai a promis să-l
ajute!”
Dar n-am avut prea mult timp de meditaţie. A trebuit să-mi mobilizez atenţia ca să pot face slalom printre siluetele
drapate în robe negre, cu glugi largi, care bântuiau culoarele ca nişte veritabili zombi, îndesindu-se pe măsură ce ne
apropiam de apartamentele Regelui-Tată. Cât despre acesta din urmă, era singurul care nu purta doliu, ci ţinută de
ceremonie. Şi l-am surprins jucând zaruri ce ceea ce, după trup, părea o femeiuşcă fragedă, iar după chip – o
puştoaică de 14 ani.
Mai târziu aveam să aflu că-i ghicisem vârsta. Chiar atunci am aflat că era regina, pentru că Radu a făcut o
plecăciune ca-n filme, i s-a adresat cu „Măria Ta” (formulă despre care tot ulterior am aflat că era folosită doar de cei
foarte apropiaţi majestăţii sale) şi a adăugat nişte scuze bâlbâite – pentru că-i întrerupseserăm jocul.
Dar copila ştia de sosirea noastră. A părut sincer încântată fiindcă îi picasem în lăbuţă pe neaşteptate şi chiar ne-a
invitat, pe mine şi pe doamna Dubois, mai întâi în alcovul ei şi apoi la plajă. Şi nu şi-a pierdut buna dispoziţie când
bătrâna mea compatrioată a refuzat partea a doua a invitaţiei, dând vina pe o ameţeală subită.
– Mai bine că am rămas singure, mi-a spus, aprinzând luminile din tunelul care-i unea salonul cu plaja regală. Ştii,
nu degeaba sunt nepoata Ioanei Înţeleapta! Mă pricep la oameni. Am mirosit-o pe babă, e cam încuiată. Ca răposata
Laura-balaura! Ce mult mă bucur că a luat-o dracu’!
– Dar de ce a murit, cum a murit? am întrebat. Aşa, ca într-o doară.
– Cui îi pasă? Tata îndrugă ceva despre otravă, dar bărbaţii sunt prăpăstioşi, nu poţi să le iei vorbele de bune...
Important e că a crăpat! Ea îmi alegea partenerii ocazionali. Ca şi cum n-ar fi ajuns că mi se refuză ceea ce capătă
orice româncă de rând, adică majoratul la vârsta maturităţii sexuale şi dreptul de a începe să-şi adune bărbaţii Casei!
Trebuia să mai suport şi gusturile ei bizare! Apropo, a susurat, după ce a iscodit cu priviri iuţi plaja largă pe care
tocmai ieşiserăm, părând mulţumită că era pustie, unchiul Radu Ne-a spus că Ne-ai putea ajuta, că eşti considerată o
observatoare străină, imparţială, şi că, prin vorbe deştept ticluite, le-ai putea sugera mătuşilor Noastre să
prelungească perioada asta bună, când conduce C.C.-ul, adică ele toate, deci niciuna... Acum nimeni nu Ne poate
porunci, nu Ne poate certa... Ei, cu excepţia plenului C.C.-ului, care nu se întruneşte pentru atâta lucru! Doar tata Ne
poate... sfătui, dar el e de treabă. Ce zici, Ne ajuţi să Ne prelungim răgazul ăsta?
„Va să zică”, am inventariat, „avem un zvon despre abuz sexual, altul despre otravă, o regină jumătate femeie,
jumătate copil, care, dintr-o toană, detestă regenţa ca instituţie şi un unchi care unelteşte. Dar unelteşte împreună
cu Georges, şi amândoi mă pun pe mine în situaţia de a face promisiuni idioate!”
Dar i-am promis, cu jumătate de gură, iar ea a aplaudat, încântată. Apoi s-a grăbit să schimbe vorba:
– Georges al tău ar fi foarte arătos dacă nu şi-ar rade mustaţa şi barba şi nu şi-ar ciunti părul. Bărbaţii sunt sexul
frumos şi Dumnezeu le-a dăruit podoabele ca să le poarte – ca leul – coama, păunul – coada... Aşa că te-aş ruga să-l
sfătuieşti să-şi schimbe obiceiurile nefireşti şi să fii bună să mi-l împrumuţi, după Extracţie, adică peste vreo două
săptămâni.
– Extracţie?! m-am minunat, dornică să schimb eu subiectul, care mi se părea chiar mai incomod decât cel care îl
precedase. Majestatea Voastră are deja probleme cu dantura?
 A râs îndelung, tăvălindu-se în nisip ca o zvârlugă.
– Ce program de învăţare a limbii noastre ai folosit, scumpă doamnă? E vorba de extracţia lunară a ovulului
fecundat, înţelegi? Sau vrei să zici că acolo, în Vestul aşa-zis civilizat, vă creşteţi copiii în propriul uter, ca nişte
primitive, ca nişte sărăntoace?
Cred că i-am oferit ocazia să-mi contemple cea mai tâmpă expresie, pentru că a râs din nou – ceva mai potolită.
Apoi s-a lansat într-o lungă şi poate voit îmbârligată expunere explicativă. Aşa am aflat că nici un ovul produs de
stirpea regală nu era irosit. Toate erau fecundate natural, căci nobilele doamne adorau plăcerea, dar erau extrase
peste şapte-opt zile şi transferate la maternitatea regală, un uriaş complex înţesat de utere artificiale. Acolo fetuşii
erau supravegheaţi, trataţi şi selecţionaţi. Unii erau distruşi, însă cei mai mulţi aveau parte de pseudo-travaliul
pseudo-naşterii. Apoi câţiva – de fapt, câteva – reveneau în Palat. Restul erau repartizaţi, după planuri amănunţite,
prin toate staturile societăţii – ca să fie monitorizaţi o viaţă.
Maternităţi existau şi în marile oraşe, pentru a suplini pântecul oricărei femei care-şi putea permite luxul unei case
de bărbaţi. În modul arhicunoscut năşteau doar „sărăntoacele mai răsărite”, adică cele care, pe lângă un android
specializat, achiziţionat în schimbul unei sume derizorii, îşi puteau permite şi „un mascul mai prăpădit”, sau puteau
suporta costul acuplării cu un bărbat din casa unei doamne libertine, sau cu un filfizon profesionist – asta dacă nu
preferau, tot contra cost, fecundarea artificială.
– Femei demente! a comentat Georges în aceeaşi seară, după ce ne-am regăsit în apartamentul care ne fusese
destinat şi după ce eu i-am povestit de-a fir-a-păr întâmplările zilei, sperând zadarnic că el avea să fie la fel de
comunicativ.
– Exagerezi, l-am contrazis. Totuşi, am adăugat, sfredelindu-l cu o privire insinuantă, am senzaţia că se petrec
lucruri ciudate. Cred că ar fi înţelept să plecăm cât mai curând. Tante Monique a şi făcut-o. Când am vrut să-i spun
„noapte bună”, un camerier herculean m-a informat că „doamna a părăsit staţiunea”.
– Evident, dragă. Baba e cardiacă. N-a suportat climatul litoralului. Au transportat-o, de urgenţă, la un sanatoriu.
– Bancuri, m-am înfuriat. Au momit-o aici fiindcă ar fi părut suspect să fim noi doi singurele rude din străinătate.
Dar acum e de prisos şi, cum n-o pot lăsa să plece ca să nu răspândească în cele patru vânturi vestea morţii
regentei... Poate au omorât-o!
Georges a râs. Cu lacrimi, prefăcutul!
– Hélène, e limpede că ai citit prea multe romane poliţiste! Drace, de mult n-ai mai fost atât de amuzantă! Dar ia o
pauză. Măcar cât urmărim „Noutăţile Zilei”.
A stins lumina şi, la comanda lui, spaţiul-holo a prins viaţă.
– Conform celor afirmate de purtătoarea de cuvânt a Palatului, spunea cu voce de bas crainicul păros al H.R.R.
(Holoviziunea Regatului României, a binevoit Georges să-mi explice), botezul principesei Cristina a fost amânat din
cauza unei uşoare indispoziţii a Excelenţei Sale. Rudele fericitului tată au acceptat cu plăcere să-şi prelungească vizita
pe magnificele noastre plaiuri...
– Într-adevăr, noutăţi! am şuierat, cu răutate, dar Georges s-a făcut că n-aude şi a schimbat canalul.
– Aflăm din surse sigure, spunea crainica sobră a O.U.R. (Ochii şi Urechile României), că plenul C.C.-ului, întrunit
astăzi în şedinţă extraordinară, a hotărât amânarea sine die a botezului Principesei Cristina, din motive care se vor da
publicităţii în următoarele douăzeci şi patru de ore. Rudele din străinătate ale tatălui, pe care o anumită parte a
presei de scandal îl numeşte „Radu cel Frumos”, iar o alta – „Radu-Veneticul”, consideră binevenită prelungirea
vizitei în România.
Şi, brusc, o altă crainică, o fâţă piţigăiată:
– Cu un sfert de oră în urmă, circa o sută de terorişti înarmaţi, purtând însemnele grupării conservatoare
extremiste „Oastea lui Adam”, au atacat maternitatea şi mai multe reşedinţe din zona ultracentrală a capitalei.
Suntem informaţi că trei detaşamente de luptătoare din Garda Specială le ţin piept cu succes...
– Mon Dieu! am exclamat, dar Georges, tot fără să răspundă, a schimbat din nou canalul, aducându-l în spaţiul-
holo pe crainicul V.B.T.F.-ului (Vocea Bărbaţilor în Ţara Femeilor), un tip între două vârste, îmbrăcat şi pieptănat
decent, după moda vest-europeană, care tocmai afirma, cu un surâs insinuant:
– ... numai forţa unor bărbaţi o poate anihila pe a altora! Deşi abia paraşutate în centrul capitalei, trupele
masculine de gherilă, conduse de Excelenţa Sa Radu, Consort Princiar Principal, au deja situaţia sub control. Se pare
că singurele pierderi de vieţi omeneşti provocate de terorişti sunt cele ale fetuşilor din maternitate, circa două treimi.
În schimb, douăzeci şi opt dintre distinsele locatare ale vilelor atacate au fost victimele unor violuri colective.
Corespondentul nostru tocmai ne informează că mai mulţi martori oculari susţin că ar fi fost astfel pângărite şi patru
dintre augustele Principese-Mătuşi, întâmplător aflate în vizită la rudele Consorţilor Princiari. Sperăm însă că este
vorba doar de un zvon care va fi infirmat, căci consecinţa inevitabilă a acestei grave înjosiri ar fi retragerea atât din
viaţa politică cât şi din cea publică a acestor doamne ilustre.
– Întâmplător aflate în vizită, l-am maimuţărit. Georges, cum ai aranjat asta într-o singură zi, şi nici aia întreagă?
Sau tragi sforile mai de mult, prin corespondenţă?
– Hélène, nu mai fabula şi lasă-mă să ascult! Tipul spune lucruri interesante!
– Vom reveni cu amănunte. Dar imaginile vor lipsi, pentru că ar putea răni sensibilitatea stimatelor noastre
holovizionare.
Acum, pentru amuzamentul dumneavoastră, câteva bârfe de palat, provenite din surse încă neverificate. Dar ne
vom păstra obiceiul de a vă anunţa dacă îşi vor dovedi veridicitatea. Aşadar, la această oră, Alteţa Sa Principesa
Regentă Laura se află în comă, în stare critică, pare-se datorată exceselor erotice din noaptea trecută. Din acest
motiv, botezul Principesei Cris...
– Fabulez, ai? am izbucnit. Sunt sigură că ai luat cumva legătura cu reacţionarii ăştia, sau că l-ai sfătuit pe Radu să
o facă. Felicitări, maestre, şapte pretendente la regenţă au fost deja scoase din joc! În timp record! Câte au mai
rămas? Şase? Presupun că ştii deja cum să le vii de hac! Pentru ca singurii membri demni de încredere ai familiei
regale să rămână bărbaţii! Cred că Ioana I o să facă tumbe în mormânt când regenţa îi va reveni vărului Radu sau
Regelui-Tată!
– Iubito, ai o imaginaţie! De ce nu te apuci de scris? Dar numai după ce te documentezi serios. Văd că habar n-ai că
mama matriarhatului a fost incinerată!
– Nu mă prosti! am ţipat, dar el tocmai se trântise pe pat şi adulmeca, tacticos, un flacon cu parfum soporific, aşa
că a trebuit să amân conversaţia pentru dimineaţa următoare, când l-am atacat în timp ce-şi freca ochii, buimăcit.
– Ce-a fost în capul lui Radu când i-a spus reginei puştoaice c-o pot ajuta să-şi prelungească răstimpul de
independenţă?
– Zău, Hélène, a îngăimat, căscând. E încă un copil, şi e încorsetată de atâtea convenienţe! Are dreptul la o
destindere, şi tu nu rişti nimic implicându-te, ce dracu’!
Aici l-am crezut. Pentru că, în felul lui, mă iubea – şi ştia totul despre riscuri!
Deci mă simţeam relativ stăpână pe situaţie când am ajuns pe plajă, la „întâlnirea secretă” pe care o fixase
reginuţa.
– Scumpă doamnă, mi-a spus ea, ceremonios, în timp ce ne bălăceam, amândouă goale puşcă, evenimentele din
seara trecută Ne-au pus pe gânduri şi Ne-au făcut să abandonăm ideea de a prelungi „domnia nimănui”. Dar – a
adăugat, cu ochii sticlind, fără să-mi lase răgaz să răsuflu uşurată – din fericire, nişte vorbe ale unchiului Radu Ne-au
sugerat, pentru noi două, o altă distracţie interesantă. Ştii, mătuşa Anca e cea mai cumsecade din familie şi credem
că ar fi singura mamă vitregă acceptabilă. Deci dorim să aranjăm intrarea tatei în casa ei. Ce zici, te simţi în stare să
ne ajuţi?
Mi-am stăpânit râsul. Să mă simt în stare?! Eu, o peţitoare înnăscută – şi renumită! Înainte de căsătorie,
condusesem cu succes nu una, ci două agenţii matrimoniale! Fireşte, Ioana nu avea de unde s-o ştie, dar Radu ar fi
putut s-o afle de la Georges...
Am conchis că Georges mânuia toate sforile şi că eram pe cale să devin o marionetă cheie. „Mă voi împotrivi”, mi-
am spus, dar imediat m-am gândit că acelaşi Georges, subliniind că nu riscam nimic implicându-mă, nu avusese în nici
un caz în vedere trecerea mea în tabăra adversă. Ba, colac peste pupăză, mi-am amintit şi de dispariţia cel puţin
ciudată a bătrânei Dubois, fapt care a dat o lovitură mortală spiritului meu de frondă.
În fond – mi-am regrupat noile argumente – la şcoală învăţasem că matriarhatul era anacronic şi monarhia –
perimată! Plus că, mai mult decât sigur, istoria nu avea să menţioneze rolul de coadă de topor pe care îl voi fi jucat în
pruncuciderea a ceea ce ar fi putut deveni Al Doilea Ev Matriarhal.
Şi, reuşind astfel, nu să-mi anihilez, dar să-mi anesteziez cum se cuvine simpatia pentru partea femeiască a micii şi
originalei Românei, i-am promis reginuţei tot ajutorul, fără să mă mai întreb ce scop dubios putea să aibă manevra la
care mă înhămam şi descoperind că mai tot stresul se ducea pe apa sâmbetei dacă mă lăsam în voia valului numit
Georges şi jucam, cu detaşare, rolul pe care mi-l hărăzise.
 Aşa se explică indiferenţa cu care am ascultat, în aceeaşi seară, atât confirmarea zvonurilor despre violuri şi excese
erotice, cât şi şoaptele pe care le-am surprins pornind de la Georges către Radu:
– Trebuie să vorbesc cu baba Floarea. O conving eu cumva să-mi spună cum se prepară otrava aia deşteaptă!
La fel de nepăsătoare mă simţeam şi peste două zile, în timp ce transportam, printr-un coridor secret recomandat
cu căldură de consortul principal al Ancăi, un răvaş siropos scris de mâna acesteia şi adresat Regelui-Tată. Desigur,
destinatarul, ca mai toţi bărbaţii de condiţie bună din regat, nu cunoştea plicticoasa artă a scrisului şi cititului, ci doar
arta amorului şi artele marţiale, dar avea deplină încrede în cele lecturate de sus-pusa sa progenitură. Necazul a fost
că, în loc să nimeresc în apartamentul său, m-am pomenit într-un soi de criptă decorată cu cranii, ciolane ciuruite şi
mâţe negre crucificate, unde două dintre mătuşile cu reputaţia încă intactă, despuiate ca şi prietenele de alcov care
le secondau, executau cu graţie ritualul măsurării maţelor unui prunc straniu, un soi de mutant hidos, dar încă viu,
scâncind lugubru – dar nu atât de strident ca primul meu ţipăt de surpriză, indignare şi dezgust, care s-a transformat
într-un urlet când augustele sataniste s-au întors spre mine, înălţând câte un stilet însângerat.
Am fugit fără să ştiu încotro, sau dacă eram sau nu urmărită, până ce am dat nas în nas cu o gloată atrasă de
zbieretele mele, şi care a năvălit apoi în altarul tăinuit. Gloată din care făcea parte, zice-se, absolut întâmplător (dar
nu mă îndoiam că întâmplarea se datora abilităţii lui Georges), un reporter al V.B.T.F.-ului, căruia soţul meu îi
promisese un interviu.
E lesne de înţeles că interviul, pe alocuri cam incoerent, l-am dat eu, chiar atunci, în direct, bucurându-mă sincer
că cele două cotoroanţe erau iremediabil compromise!
Au urmat trei zile în care am zăcut pe plajă, luptându-se cu amintirea atrocităţii la care fusesem martoră şi care se
încăpăţâna să-mi rupă firul gândurilor din minut în minut, dar reuşind, spre propria mea surprindere, să dau impresia
că o ascultam cu sufletul la gură pe reginuţa care îmi relata cât de benefice se dovediseră impulsurile date de mine
îmbârligării (termenul tehnic îi aparţine) dintre Principesa Anca şi Regele-Tată.
Totuşi, se pare că o mare parte a spuselor ei mi s-a împlântat în memorie căci, în ziua a patra, când Georges mi-a
întrerupt moţăiala anunţându-mă că eram invitaţi la cununia celor doi, care, conform unei hotărâri ad-hoc, urma să
înceapă în mai puţin de o oră, nu m-a surprins vestea, ci privirea lui, focalizată într-un punct imaginar, la circa un sfert
de metru în faţa intersecţiei diagonalelor unei holoreproduceri.
„Se întâmplă ceva care nu-i convine!” am dedus, într-o străfulgerare – revelaţie care, tot spre propria mea
surprindere, m-a făcut nu numai să renunţ la postura de zombi, pe care tocmai începusem să o consider extrem de
plăcută, ci şi să mă simt în formă în timpul ceremoniei, când i-am şoptit reginuţei, în stânga căreia stăteam, o
grămadă de comentarii deşucheate pe seama mai tuturor membrilor distinsei asistenţe, dar mai ales pe seama celor
şapte preotese oficiante, nişte babe spătoase, cu odăjdii multicolore şi cu plete – da, da, cu plete cochilii.
Această ocupaţie amuzantă m-a împiedicat să-i acord ceremonialului atenţia cuvenită. Totuşi, am observat că
respectau destul de riguros ritul clasic, creştin ortodox, lipsă de originalitate care m-a surprins la fel de mult ca şi
faptul că Regele-Tată a devenit doar Consort Princiar Secundar.
– Dar, scumpă doamnă, mi-a explicat Ioana, unchiul Radu e Principalul şi aşa va rămâne, pentru că Noi, C.C.-ul şi
Doamna Anca apreciem promptitudinea cu care a pus Oastea lui Adam cu botul pe labe.
– Apropo, m-am hazardat eu, dornică să aflu ceea ce mă rodea de mult, cum reuşiţi să ţineţi în frâu hoardele de
masculi cu care vă împerecheaţi?
A râs – aşa cum râd adulţii când un puşti plin de sine crede că a găsit întrebarea încuietoare.
– Doamnă Leroi! Puterea minţii e importantă! Cu ea struneşte omul fiarele pădurii! Sau dumneata te crezi mai
fleaţă decât Gheorghe al dumitale?
Am tresărit când numele românizat mi-a zgâriat timpanele şi, fără să ştiu prea bine de ce, l-am căutat pe Gheorghe
al meu cu privirea – şi l-am surprins în timp ce se strecura cu abilitate printre invitaţii deja preocupaţi să fie printre
primii la prezentarea felicitărilor, cucerind pas cu pas spaţiul care îl despărţea de vărul Radu.
Îmboldită de curiozitatea mea renăscută, i-am urmat exemplul (după ce Ioana II a consimţit să se lipsească de
spirituala mea companie) şi am reuşit să ajung în spatele celor doi neobservată. După care mi-am împreunat mâinile,
simulând o rugă fierbinte în faţa icoanei cuvioasei Parascheva, şi am încremenit cu ochii întredeschişi şi cu urechile
ciulite.
– Trebuia s-o facă astăzi, şopăia Radu. Regenta Laura va sucomba, oficial, mâine în zori, iar cele patru rămase în
C.C. se vor reuni la amiază. Şi o vor vota pe Anca, pentru că ne are pe mine – eroul! – şi pe Regele-Tată, pentru că
mica regină o simpatizează, şi, mai ales, pentru că pe celelalte trei nu le interesează regenţa, ci cât mai mult timp
pentru bărbaţi şi cazinouri!
– Deocamdată nu-i tocmai rău, a apreciat Georges, cu jumătate de gură, dar zici că jocurile de noroc nu sunt
compromiţătoare şi că apetitul sexual al celorlalte nu depăşeşte limitele tolerate, iar eu sunt sigur că ele vor dori,
totuşi, puterea după ce îi vom veni de hac nevestei tale!
– Omule, l-a oprit Radu, drept cine mă iei? Sunt un bărbat cu capul pe umeri, care nu vrea decât să-şi bată în cuie
poziţia de favorit a celei pe care o va fi făcut, de fapt, cea mai puternică femeie din ţară. Ea va duce povara puterii –
şi ea o va mătrăşi pe Oana, dacă va dori asta şi dacă va fi sigură că e în stare s-o facă. Eu voi huzuri, şi atât. Pentru că
îmi e mai mult decât recunoscătoare fiindcă v-am adus pe voi doi, cei care i-aţi dăruit regenţa şi, ca garanţie a ei, pe
Regele-Tată.
– Eşti nebun! s-a crucit Georges. De ce nu mi-ai spus de la început că doar asta vrei, luate-ar dracu’?!
– Am încercat, dar tu ai apucat să zici că mă ajuţi bucuros să surp matriarhatul, şi e lucru dovedit că tot omul are
mai mult spor când ceea ce face, sau ceea ce crede că face, face cu plăcere!
Georges s-a închinat a doua oară, nu ştiu dacă din cauza celor auzite sau din cauză că eu m-am repezit la Radu şi l-
am sărutat pe amândoi obrajii.
– Dacă îmi spui şi ce s-a întâmplat cu baba Dubois, eşti într-adevăr o minune! am exclamat, din fericire acoperită
de aplauzele asistenţei – aplauze destinate pupăturii apăsate cu care Ioana II îşi onora noua mamă.
– Ah, muierile! a bombănit Georges. Ce reacţie idioată!
Am recunoscut, în gând, fireşte, că, fără norocul cu aplauzele, gestul şi vorbele mele ar fi putut fi remarcate,
interpretate şi răsinterpretate, stricând multe. Iar Radu m-a privit contrariat.
– Nu ţi-a spus Georges?! s-a mirat. Tante Monique e la sanatoriul din Covasna, se reface după infarctul pe care l-a
suferit. O vom vedea peste o săptămână, la celebrarea în cerc restrâns a botezului, la vila noastră de acolo. Trebuie
să renunţăm la fast, căci doliul după regenta Laura va dura o jumătate de an... Soţia mea e de părere că aşa se
cuvine.
„Hm! Deci dracu’ nu e chiar aşa de negru”, am concluzionat, şi am rămas la aceeaşi părere până când, în aeronava
care ne readucea la Paris, am întrebat-o pe doamna Dubois, doar ca să fac conversaţie, ce impresie îi făcuse şederea
în sanatoriu.
– Nu ştiu, draga mea, mi-a răspuns, nu prea bine dispusă. Îmi amintesc doar că am adormit în Palatul Aurora şi că
m-am trezit, cu două zile înaintea botezului, într-o vilă din Covasna, unde nişte fetişoare foarte amabile mi-au
povestit despre tratamentul în care sunt experte – atât de miraculos încât nici cel mai scrupulos medic din afara
României nu-mi va putea depista infarctul în antecedente. Aşa că, ce să-ţi spun? E vorba doar de două săptămâni –
din viaţa mea – pierdute!

Ziua retragerii

Mă trezesc speriată, cu inima galopând. Mulţumescu-ţi, Sfinte Zăduf, nimeni nu mă hăituieşte! Sunt în
adăpost, în cel mai sigur dintre adăposturile noastre! Şi e cald! Sfinte Zăduf, nu e un vis frumos, e adevărul –
care mă îmbată!
Îmi pipăi culcuşul. E răvăşit, m-am zvârcolit toată noaptea şi acum, după întunericul încă gros, înţeleg că
m-am trezit prea devreme.
Mă ridic într-un cot, îmi strâng în creştet părul, eliberându-mi ceafa asudată, şi încerc să desluşesc
culcuşul din dreapta.
– Nu dorm, şopteşte soră-mea, Hedar, răspunzând curiozităţii mele. E cald! Sfinte Zăduf, Derah, îţi dai
seama?! E noaptea pe care o aşteptam, noaptea când ne trezeşte căldura!
Ce are asta în cap? Cum frigu’ să nu-mi dau seama?! Cum, când asta visez – când de trei anotimpuri asta
visăm cu toţii?
– Haide, Derah, urmează şoapta Hedarei, să mergem să întâmpinăm zorii!
Ne ridicăm în acelaşi timp, căscând şi întinzându-ne. Ne strecurăm printre culcuşuri, păşind pe vârfuri,
deşi nu ne îndoim că sunt puţini cei cărora nu le-a fugit somnul. Ba chiar, ici-colo, câte unul se ridică şi ne
urmează în tăcere.
 Ajungem în Sala Sfatului, în cea a Rugăciunii şi dăm, în sfârşit, de treptele abrupte ale ieşirii. Nu am
aprins nici o făclie. Cunoaştem mult prea bine drumul! Ce frigu’, doar e casa noastră! Trei din patru
anotimpuri, asta e casa noastră!
Ieşim prin deschizătura îngustă – prea îngustă pentru ca EI sau vreo blestemăţie de-a LOR să se poată
strecura pe acolo! Nici măcar vreo hăitaşă n-ar încăpea, sunt prea bine hrănite pentru asta!
Afară, zăpuşeala ne loveşte în faţă, aproape tăindu-ne răsuflarea. Dar o să ne obişnuim repede! E lumea
NOASTRĂ şi NOI putem trăi în ea aşa cum e, îndurând deopotrivă arşiţa şi gerul. Nici un fir de lumină nu
mijeşte la orizont, dar îngenunchem cu faţa spre soare-răsare.
– Sfinte Zăduf, fă să fie Ziua Retragerii, psalmodiază în spatele meu bătrâna Doram. Fă să nu ne înşele
simţurile, să nu ne fie speranţele deşarte!
– Aşa să fie! îi răspunde Hedar.
– Aşa să fie! întărim în cor – şi ştiu că pe obrajii multora curg, poate prea devreme, lacrimi de bucurie.
– Diseară ne vom spune „La Mulţi Ani”! exclamă Hedar, copilăreşte.
– Cu ajutorul Zădufului, şoptesc şi îmi şterg fruntea cu dosul mâinii stângi – gestul sacru care sugerează
sudoare-mbelşugată.
Nimeni nu mai vorbeşte. Rămânem îngenuncheaţi, aşteptând. Abia după ce zarea prinde a se înroşi, ne
ridicăm şi ne dăm drumul pe toboganul Intrării.
Sunt înainte Hedarei şi o ajut să ajungă în siguranţă pe stratul gros de ierburi uscate.
– Ce frigu’, crezi că dacă ieri m-a-nghiontit ăsta, am şi devenit neputincioasă?
Surâd, pentru că îi ghicesc strâmbătura pe care întunericul o ascunde: fruntea încruntată, ochii strânşi,
buzele supte şi gropiţele adâncite în colţurile gurii. Şi mai ştiu că, spunând “ăsta”, şi-a mângâiat mulţumită
pântecul încă plat. Poartă copilul lui Ostram, primul născut al Legiuitorului.
Fiul Legiuitorului şi fiica Înţeleptului! E una din unirile cerute de datini, dar şi singura pe care Hedar şi-a
dorit-o. O înţeleg – şi pe mine mă trec fiorii când Ostram mă priveşte sau mă atinge din întâmplare – şi pot
înţelege nerăbdarea cu care ea aşteaptă Timpul Arşiţei, anotimpul pe care-l vor petrece singuri, în sălaşul lor
izolat. Păcat că o să zămislească mai târziu, când toţi cei cu capul pe umeri ne vom întâlni din nou în
siguranţa adăposturilor.
Sfinte Zăduf, tare-s neghioabă! Stric bucuria clipei, temându-mă de cele ce-or să fie! Îmi scutur gândurile
şi alerg spre Sala Sfatului, în urma Hedarei.
Începe să se lumineze. Sistemele complicate de oglinzi – pe care nu le-am înţeles niciodată, dar pe care
tata le îmbunătăţeşte de la un an la altul – prind lumina Sacrului Soare, şi-o trimit unul altuia şi o aruncă apoi
în hrubele adăpostului. Pot deja să desluşesc cele două siluete din centrul sălii: Legiuitorul şi tata.
Un gest al celui dintâi ne cere tăcere. Pe urmă grăieşte tata, Înţeleptul, clar şi răspicat ca întotdeauna:
– Copii ai Zădufului, credeţi! Credeţi în simţurile voastre! Timpul Arşiţei începe şi aceştia sunt zorii Zilei
Retragerii! De trei nopţi îi simt pe Fiii Frigului perpelindu-se, chinuiţi de Zăduf, iar acum trupul meu
cunoaşte freamătul trupurilor lor, căci sunt stăpâniţi de Febra Plecării!
– Lăudat să fii, Zăduf Salvator... – începe Doram o incantaţie sfântă.
– Taci, femeie! porunceşte Legiuitorul. Ai încărunţit zadarnic, dacă nu ştii că nu e încă Vremea Bucuriei!
Avem în faţă Ziua Retragerii, zi de primejdie pentru cei care trebuie să iasă. Să spunem pentru ei ruga de
ocrotire şi vorbele de împăcare cu moartea pentru cei care nu se vor mai întoarce!
Mă alătur corului care imploră şi patima cu care rostesc cuvintele mă arde; mi se împăienjenesc ochii, îmi
zvâcnesc obrajii şi buzele mă ustură. Pentru că cer viaţa mea! A mea, a Hedarei şi a făpturii pe care ea o
poartă. Trebuie să ieşim amândouă, suntem momeli bune pentru Domesticii de care hoarda noastră are
nevoie. Pentru că Domesticii zămislesc Înţelepţi – şi Înţelepţii sunt singurii care desluşesc gândurile şi
simţirea Fiilor Frigului. Tata e nepotul unui Domestic, dar cu el s-a istovit izvorul puterii, căci pentru noi,
fiicele lui, Fiii Frigului sunt mai de nepătruns ca o stâncă.
Eu, Hedar, Ostram şi cei trei fraţi ai lui suntem grupul care iese primul. Ne însoţeşte micuţa Lorni; e
vremea să înveţe tertipurile ademenirii, pentru că trupul începe să i se împlinească, promiţând frumuseţea.
De-acum e zi plină şi scrutăm încordaţi împrejurul. Cât vezi cu ochii, nisip şi nemişcare – o lume
părăsită. Eu îmi lipesc urechea de pământ, Ostram ascultă văzduhul. Liniştea pare atotstăpânitoare.
Îndrăznim să ne îndepărtăm. Ne mişcăm iute, când alergând, când târându-ne, când ghemuindu-ne la
adăpostul dunelor, deşi nici o primejdie nu pare aproape. Într-un târziu, ajungem în Oază şi ne îngăduim un
răgaz. Tolănind în iarba înaltă, ne tragem sufletul, respirând precipitat.
– Mergem în pâlcul de sălaşe prăvălite? întreabă Hedar – şi toţi înţelegem că o face doar ca Ostram să-i
vorbească.
– Da. Întotdeauna când Fiii Frigului fug de Zăduf, turmele de Domestici fug pe acolo...
 – Adică prin oraş, spune Lorni, atrăgând privirile noastre nedumerite. Locul ăla, pâlcul de sălaşe
prăvălite, se numeşte oraş, continuă puştoaica. Înţeleptul povesteşte copiilor despre asta în fiecare seară.
Îmi amintesc. Şi nouă ne-a povestit tata. Ne-a spus că au trăit acolo moşii moşilor moşilor noştri, cei care
n-au fost nici Domestici, nici copii ai Zădufului, au fost, pur şi simplu, Stăpânii, singurii stăpâni ai lumii lor
– în care le-a fost dat să aducă Iadul. Doar Aleşii nu au murit atunci, pentru că Zăduful i-a împăcat cu el şi cu
alt fel de viaţă. Şi n-au pierit nici Blestemaţii. Au rămas ascunşi sub pământ, sperând prosteşte că lumea
veche avea să reînvie. Acolo i-au surprins Fiii Frigului, când au apărut de niciunde, aduşi de sălaşurile lor
zburătoare. I-au găsit şi i-au învăţat să li se supună, i-au “domesticit”, adică. Iar noi am căutat, la rândul
nostru, uitate adăposturi subterane.
– Poveşti, mormăie dispreţuitor Ostram. Azi nu e timp pentru ele!
Zvâcnim ca la o poruncă şi ne urmăm drumul alergând, târându-ne, furişându-ne printre copaci. Ajungem
repede, ruinele sunt aproape. Îngrijoraţi, privim cerul; pe urmă ne zâmbim mulţumiţi. Focul orbitor al
Sacrului Soare n-a urcat prea sus, deci am ajuns la vremea potrivită. De-acum vor începe să apară
Domesticii, grăbiţi, roşi de teama că dogoarea amiezii i-ar putea prinde sub cerul deschis.
Aici ne despărţim. Bărbaţii pleacă cu Hedar. Ea va atrage unul sau mai mulţi Domestici, ei o să-i înşface.
Şi poate hoarda va avea noroc, poate ăştia nu vor pieri ca cei de anul trecut, în Timpul Arşiţei, ucişi de
căldura pe care nu ştiu să o suporte.
Eu mă descurc singură. Am să stârnesc un Domestic, măcar unul şi am să-l fac să-şi lepede în mine
sămânţa preţioasă. E şi asta o datină. Acel Înţelept la care se rupe firul puterii îşi trimite o fiică să adune în
trup sămânţa cât mai multor Domestici, doar-doar va avea parte de un făt care să aibă harul jinduit.
Mă îndepărtez, urmată de Lorni. Ea va privi, învăţând, pentru că tatăl ei va fi Înţeleptul nostru după
moartea tatei, dar nici el nu şi-a trecut urmaşilor puterea. Şi tot Lorni va chema ajutor la nevoie, suflând în
fluierul de os care-i atârnă de gât şi pe care îl atinge des, ca pe un talisman, cu degete tremurătoare.
Mie nu mi-e teamă. E al treilea an în care fac asta. Dar rodul se lasă aşteptat. Sfinte Zăduf, dacă pântecul
îmi e sterp? Atunci următorul prunc purtat de Hedar nu va fi al lui Ostram, ci al unui Domestic oarecare.
Trebuie încercat totul, căci hoarda fără Înţelept piere fără urmă. E tot atât de sigur, pe cât e de adevărat că
Hedar mă va urî – şi Ostram o va urî pe Hedar.
Lua-mi-ar frigu’ gândurile negre! Uite cu ce-mi bat capul, tocmai acum, când aud paşi şi glasuri.
Imediat îi şi văd. Nu e o turmă mare. Şi e chiar una de bărbaţi. Sfinte Zăduf, mulţumescu-ţi! N-avem ce
face cu femeile, nu pot purta copilul unuia de-al nostru. Pentru că ele nu nasc niciodată şi niciodată nu se
unesc cu bărbatul. Fiii Frigului mulg sămânţa bărbatului şi o smulg pe a femeii. Le amestecă în vase ciudate
şi tot în aceleaşi vase fătul îşi capătă viaţa şi chipul.
Dar ăsta e norocul nostru, spune tata. Domesticii sunt plămădiţi asemeni nouă şi în ei dorm pornirile
rânduite de când e lumea lume. Arată-i unui Domestic o femeie ca mine, lui, care nu-i lăsat să vadă femeia
niciodată! Arată-i-o şi sângele o să-i fiarbă şi o să ştie ce vrea şi ce trebuie să facă!
Ei bine, am să mă arăt. Sfinte Zăduf, dăruieşte-mi noroc – şi putere!
Turma trece nepăsătoare pe lângă frântura de zid care mă ascunde. În frunte merg doi Fii ai Frigului, i-am
recunoscut de departe după capetele prea mari pentru trunchiurile firave, drapate în pânzeturi albe, largi, pe
care le agită adierea tot mai fierbinte. Fiecare duce o armă. Şi ştiu că mai sunt doi, tot înarmaţi, care mână
turma din urmă.
Întind mâna, ating braţul unui Domestic, îi întâlnesc privirea tulburată – şi fug. Mă pierd în labirintul
restului de sălaş, pe care l-am ales anume, şi ţip la fiecare pas. Ţip înălţându-mi glasul, ascuţindu-l. Ştiu că e
sunetul pe care Fiii Frigului nu-l pot auzi, nu fără urechile false pe care le poartă adesea, dar rareori în Ziua
Retragerii; e ziua când prezenţa noastră nu-i mai interesează.
Dar îl aud Domesticii. Pentru ei e chemarea libertăţii şi măcar unul, de obicei cel atins, care m-a zărit ca
pe o nălucă, mă va urma, nesocotind porunca de supunere – porunca ce le sună în urechi neîncetat, atâta
vreme cât un Fiu al Frigului e destul de aproape ca să vorbească minţilor lor, anume înrobite.
Dar ăsta e norocul nostru, spune tata. De asta Domesticii dăruiesc femeilor noastre prunci care poartă
puterea de a simţi gândurile Fiilor Frigului, chiar dacă ticăloşii sunt departe.
Alerg din răsputeri, cu Lorni alături şi paşi străini răsună tot mai aproape; sunt cel puţin doi Domestici,
dar nu mai mult de trei, fără-ndoială. Cam mulţi pentru mine – Sfinte Zăduf, ajută-mă să mă descurc cumva!
– dar nu destul de mulţi pentru ca Fiii Frigului să vrea să le ia urma. Nici ceilalţi, cei la care supunerea nu
lasă loc pentru chemarea firii, nu ne vor hăitui. Hăitaşii Fiilor Frigului sunt femeile, nu bărbaţii!
Alerg, urc şi cobor scări pe jumătate prăbuşite, mă strecor prin cotloane. Până ce găsesc o firidă din care
să pot pândi şi ataca. Nu mai ţip, stau ghemuită, aşteptând.
Primul bărbat apare. Şovăie, buimăcit. Cred că ar vrea să se întoarcă, să se piardă în turma cu care e
învăţat. Doar că o parte din el nu îl lasă, îl îmboldeşte să găsească ceea ce l-a stârnit.
Eu nu şovăi, Îl lovesc pe la spate cu o bucată colţuroasă de zid; nu ca să-l omor, doar ca să zacă şi să nu
mă-ncurce cât timp mă folosesc de al doilea, pe care îl aud venind.
Îi ies înainte şi el încremeneşte, zăpăcit. Port doar o cămaşă scurtă, fără mâneci, răscroită adânc, gâfâi şi
miros a femeie asudată. Cred că nici nu-l vede pe celălalt, cel întins în spatele meu, fără simţire. Face un pas
spre mine, tremurând. Şi eu păşesc spre el, surâzătoare.
Atunci aud urletul şi înţeleg că Lorni nu mai e cu mine. Îmi amintesc că zgomotul de paşi trăda două sau
trei perechi de picioare!
Mi-o închipui pe Lorni pradă unui bărbat înnebunit. Ştiu cum iau Domesticii o femeie, pătrunzând-o de
parcă ar vreo s-o înjunghie, lovind-o, zgâriind şi muşcând. Îi face asta Lorniei, puştoaica aia neîmplinită!
Îl îmbrâncesc pe Domestic pe neaşteptate. Se dezechilibrează şi cade pe scările pe care tocmai le urcase.
Se rostogoleşte şi rămâne lat. Nu-mi pasă, o sa momesc altul, mai e pân’ la amiază. Acum o s-o scap pe
Lorni, pentru hoardă ea e preţioasă!
Mă iau după ţipete şi o găsesc. Sfinte Zăduf, doar o fugăreşte în jurul unui morman de dărâmături şi
proasta urlă a moarte. Ce frigu’ mi-o fi dat-o după mine?
– Las-o, jivină, şuier apăsat în graiul Domesticilor, pe care l-am deprins, ca toţi copiii hoardei, de la
Înţeleptul nostru – de la tata!
Bărbatul se răsuceşte brusc, mă fixează cu ochii injectaţi, se repede şi-mi prinde umerii, răsturnându-mă.
Aud fluierul puştoaicei, apoi ţeasta îmi sună sec, înfundat, şi simt durerea, covârşitoare, explodând.

Mă trezesc întinsă pe nisip. E cald, e cald cum n-a mai fost de-un an. Deschid ochii şi soarele mi-i
sfredeleşte.
Îmi vâjâie capul, dar reuşesc să mă scol, sprijinindu-mă în coate. Mă doare tot trupul, am cămaşa sfâşiată,
sunt plină de vânătăi şi de muşcături urâte.
– Crezi că poţi să mergi, Derah? mă întreabă Ostram.
E tolănit lângă mine, cu mâinile sub cap. Alături, fraţii lui stau întinşi, cu ochii închişi, bucurându-se de
arşiţa amiezii. Lorni e ceva mai încolo, lângă un Domestic legat fedeleş. Îl priveşte fix, ca şi cum i-ar număra
broboanele de sudoare.
– Ăla o să moară de căldură, spun eu şi fiecare vorbă mă doare.
– Dă-l frigului, mormăie Ostram. Oricum şi-a lăsat sămânţa-n tine!
Un singur Domestic şi lui Ostram nici de ăsta nu-i pasă! Un singur Domestic şi...
– Unde e Hedar? ţip, înţelegând deodată.
– Nu mai e, spune Ostram, se ridică şi pleacă.
Arstom, mezinul Legiuitorului, vine lângă mine.
– La început am dat doar de turme de femei, îmi povesteşte. Pe urmă a apărut una bună, Hedar a slobozit
chemarea şi a rupt-o la fugă spre noi. O urmăreau două jivine de toată frumuseţea! Era aproape de cotlonul
nostru când am auzit arma şi am ieşit, dând deoparte frica. Era un Fiu al Frigului; avea urechile false şi două
hăitaşe alături. O ciuruise pe Hedar. Hăitaşele o agăţau de cangea sălaşului lui, care plutea deasupra.
Afurisitul ne-a văzut şi a vrut să tragă, dar au ţipat slugile lui blestemate. Sosiseră Domesticii întărâtaţi de
Hedar şi tăbărâseră pe ele. Fiul Frigului s-a întors într-acolo şi am scăpat cu fuga. Apoi am auzit fluierul
vostru, v-am găsit şi am hotărât să plecăm. Ce mai puteam face fără Hedar şi cu tine în halul ăsta?
Îl ascult, dorind să nu-nţeleg ce-mi spune. Mă uit după Ostram. Îşi târăşte picioarele, gârbovit, fără să
privească în urmă.
– Să mergem, zic. Să nu irosim timpul amiezii, când ei nu îndrăznesc să iasă!
Arstom porneşte primul, ducând pe umăr trupul Domesticului imobilizat. Ceilalţi îl urmează, parcă
ruşinaţi că ei se vor întoarce fără povara capturii aşteptate. Eu închei convoiul, păşind nesigură, sprijinită de
Lorni.

– Lăudat să fii, Zăduf Salvator!

De data asta, incantaţia începută de Doram curge nestingherită, amplificată de hoarda care o preia,
silabisind în cor. Suntem îngenuncheaţi în faţa adăpostului, întorşi spre soare-apune. E timpul la care
Părintele Zădufului poate fi privit; peste rotundul lui imens, adierea încă fierbinte mână nori deşiraţi,
purpurii. Iar printre ei fulgeră, în stoluri compacte de talgere zburătoare, sălaşurile Fiilor Frigului. Într-
adevăr, pleacă!
Începe Timpul Arşiţei, cel mai frumos timp al anului, singurul în care mai putem fi Stăpânii. Timpul în
care ne risipim fără teamă prin adăposturile ridicate deasupra pământului. Timpul în care Ostram mă va duce
în sălaşul pregătit pentru el şi Hedar. Pentru că am rămas singura fată a Înţeleptului, iar el continuă să fie
primul născut al Legiuitorului. E alături de mine, dar nu mă priveşte. Inima lui sângerează ca trupul pierdut
al Hedarei. Ştiu că ar fi preferat să fiu eu cea moartă, că îmi urăşte corpul pângărit de Domestici, că nu mă va
atinge până ce nu vom şti dacă sămânţa captivului de astăzi îmi va fi rodit în pântec, că nu mă va iubi
niciodată.
– La mulţi ani! urează Legiuitorul.
– La mulţi ani! răspunde Înţeleptul.
– La mulţi ani! îi urez lui Ostram, ca una care de-acum îi aparţine.
– La mulţi ani! îmi întoarce vorba, fără chef.
La mulţi ani! Mulţi ani în care Timpul Arşiţei va fugi ca un vis, gonit de îndelungatul răstimp al Hăituirii!
Lungul răstimp în care, ascunşi în hrubele pe care le părăsim doar când ne mână nevoia, ştiind prea bine că,
din cei ce ies, puţini se vor întoarce, nu aşteptăm decât Ziua Retragerii; ziua în care înfruntăm pericolul
acelui an pentru ultima oară – căci e singura zi în care Domesticii sunt scoşi din ţarcurile lor şi pot fi momiţi
de femeile noastre; ziua în care doar cei cu noroc sărac, ca Hedar, mai pier muşcaţi de arma nemiloasă a
vreunui Fiu al Frigului, un monstru lacom de carne hăituită, care nesocoteşte porunca Mai-Marilor săi,
singura LOR poruncă ce e pentru noi o bucurie:
„ÎN ZORII ZILEI RETRAGERII SE ÎNCHEIE SEZONUL DE VÂNĂTOARE!“

Năpârstocii

– Îs făpturile Răului! s-a oţărât moş Gherasim, înverşunat, încropind o cruce din două crengi de mesteacăn legate
cu sfoară.
– Ba ale Domnului! i-a ţinut piept baba Anica, nevastă-sa, străduindu-se să-şi înăsprească glasul firav şi să-şi
sumeţească boiul încovoiat şi împuţinat de povara anilor, de năvala corvezilor şi de supunerea cu care, înainte de a fi
blagoslovită cu înţelepciunea bătrâneţii, răbdase toanele bărbatului. A spus-o Părintele ieri, la îngropăciunea lui Mitu.
Şi învăţătoru' ăl tânăr, azi, în mijlocu' satului...
– Învăţătoru' s-a vândut dracului, s-a întărâtat moş Gherasim, stupind într-o parte. Ca şi popa! Năpârstocii îs
neoameni! Ca pocitania de la televizor, de-au hărtănit-o doftorii din America. De-aia nu se cade să ne spurce
pământul şi mâine, în ziua Naşterii Domnului! Şi geaba te-a îndemnat mintea ta a proastă să doseşti crucea a sfinţită!
I-oi goni şi cu asta. Că e făcută de mână de om cu frica lu' Dumnezeu şi cu credinţa nesmintită!
– Ba eşti smintit! s-a burzuluit baba, Că altminteri te-ai potoli şi m-ai ajuta să-mpodobesc bradu', că acuş e ziuă şi
fac ochi nepoţii!
– Te-oi ajuta după ce-oi avea cugetu-mpăcat. Va să zică, după ce piperniciţii or să plece! a spus moşul, îndesându-şi
căciula bine pe urechi. Apoi a luat crucea şi, fără să-i mai pese de bodogănelile babei, a ieşit în ogradă.
Era noapte senină, dar lumina stelelor se oprea dincolo de curcubeele strălucitoare şi jucăuşe pe care le zămislea,
pe coama măgurii, "strachina diavolească" ce adusese străinii "de pe cele pustii".
"Zaiafet păgânesc" a bolborosit Gherasim - şi a ridicat ameninţător crucea. Pe urmă s-a simţit învigorat, a deschis
portiţa care a scâncit subţire şi jalnic, ca un prunc părăsit, şi a pornit-o către măgură cu paşi mari, înfigându-şi hotărât
bocancii ponosiţi în zăpadă.
A trecut pe lângă casa fiică-si, pe lângă ale fraţilor, ale verilor, ale finilor, ale cumetrilor. Pe lângă ale prietenilor cu
care, după ce-şi golea ţoiul, tăifăsuia la cârciuma din vale. Şi peste tot a zărit câte-o lumină (pasămite, îşi găteau
brazii, că se lăţise obiceiul ăsta orăşenesc, de ani buni, în tot satul). Dar n-a bătut la nici o poartă. Că n-avea nevoie de
ajutor. Pe "ăia" putea să-i alunge singur, cu tăria gândului curat cu care încropise crucea.
Până pe culme ea ceva cale! Cam la un ceas pentru un moşneag, la vreme de iarnă şi de noapte. Dar el, cu mâna
încleştată pe crucea licărind din ce în ce mai albă, a prins să urce cu graba unui făt-frumos şi cu sprinteneala unui
bidiviu înaripat.
– Mulţumescu-ţi, Doamne! a spus, cu ochii flacără din flacăra credinţei, când s-a văzut ajuns degrabă, dar fără
urmă de osteneală, la câţiva paşi de soborul oaspeţilor nepoftiţi. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, a
strigat apoi, săltând crucea deasupra capului, pieriţi, făpturi necurate!
– În numele Tatălui, al Fiilor şi al Sfântului Duh, i-au răspuns, în cor smerit, năpârstocii. Nu ne goni, omule, că amar
ne căim pentru păcatele noastre! Căci într-adevăr ucisu-l-am pe Fiul Domnului, cel ce, prin dumnezeiască minune, s-a
fost născut din stirpea noastră! Dar el înviat-a, arătatu-s-a mulţimilor, dojenitu-le-a pentru credinţa slabă şi
încrederea puţină, şi menit-a neamului nostru să-şi dobândească iertarea pribegind care-ncotro şi aflând popas
numai şi numai unde alţi fii ai Domnului jertfitu-s-au. Iară preoţii noştri desluşit-au în cărţile sfinte că e cu multă
priinţă a ne îngădui această odihnă la vremea când bine-credincioşii locului prăznuiesc naşterea Mântuitorului lor,
spre a e bucura împreună cu dânşii...
– Minciuni! s-a stropşit Gherasim. Dar imediat a ţipat, scăpând crucea ce îi arsese mâna.
– Fie aceasta martora credinţei noastre, a spus un năpârstoc, prinzând crucea - şi sărutând-o. Frate! a exclamat
apoi, luând în mâna lui mică, cu patru degete, dreapta lui Gherasim.
Şi, după ce acea atingere i-a ostoit durerea, iar crucea, către care s-au plecat toţi năpârstocii, a început să
izvodească lumină ca o stea, moşul a simţit o pace cum nu mai cunoscuse pogorându-i-se în suflet şi, cu un zâmbet
larg, a grăit aşa cum, dintr-o dată, a priceput că se cuvenea:
– Bine aţi venit, creştinilor!

Supravieţuitorii

Se treziră rând pe rând, scrijelind liniştea câmpiei – o nesfârşită pârloagă noroioasă – cu murmure anemice,
nedesluşite, dar care se burzuluiră iute, devenind gemete, oftaturi obidite, icnete, sudalme, blesteme, îndemnuri sau
porunci – toate slobozite într-un vertiginos crescendo de mii de glasuri: aspre, de bărbaţi încrâncenaţi; strident
piţigăiate, de femei sictirite, cusurgioaice; gâjâite, de bătrâni indignaţi; răutăcios-scâncinde, de copii vlăguiţi, speriaţi
şi flămânzi.
Pe urmă se agitară, vălurindu-şi spinările, ca să cotrobăiască prin genţi sofisticate sau prin sarsanale jegoase, îşi
drămuiră din ochi proviziile împuţinate, furişară gânduri pizmaşe şi râvnitoare înspre ale vecinilor, parcă ceva mai
bogate, şi prinseră să îmbuce, unii hulpavi, alţii cu lentoare, savurând fiecare firimitură, unii pe săturate, alţii cu
parcimonie, după cum se lăsaseră pradă fie foamei, fie grijii prânzurilor viitoare.
În sfârşit, într-un nou vacarm de voci cârtitoare, izbutiră să se rupă de locul popasului, urnindu-şi cu greu
cărucioarele scârţâinde, valizele, boccele, bătrânii, copiii, picioarele, gândurile confuze şi speranţele amorţite.
Se desfăşurară formând o târâtoare bizară, care, parcă poticnindu-se, îşi împingea inelele diforme – gâlme
ferfeniţite alternând cu gâtuituri secţionate ici-colo, unde câte un nevolnic pierdea ritmul, fiind repede ajuns şi
depăşit de năboirea celor de pe urmă-i, ce transforma fosta sugrumătură într-o nouă aglomerare gogoşată.
Yves avusese ocazia să vadă coloana de sus. Fusese unul dintre privilegiaţii care reuşiseră să facă rost de un
elicopter şi îndesase în el provizii suficiente pentru patru persoane, căci îl însoţeau Carole – soţia sa de-a doua, o
făptură excesiv de fragilă şi de neajutorată, cu un aer adolescentin, Anne – sora Carolei, pe care, nu fără răutate, el
obişnuia s-o tachineze spunându-i femeia–jandarm, şi Geo – actualul concubin al Annei, un român guraliv,
impertinent şi agasant.
Fireşte, ar fi dorit să poată pleca doar cu Carole – ceilalţi doi îi erau stresant de antipatici –, dar o logică elementară
îl silise să admită că, în acele vremuri în care oamenii păreau să fi pierdut controlul, libertatea şi supravieţuirea
depindeau de apartenenţa la un mic grup capabil să-şi asigure propria protecţie – el însuşi cunoştea artele marţiale -,
să-şi păzească proviziile ca pe ochii din cap – lucru pentru care se bizuia pe Anne – şi să dea iama prin ale altora fără
să stârnească vreo bănuială – ceea ce era unul dintre talentele ascunse ale lui Geo.
Şi poate că planul lui ar fi avut succes, poate că ar fi reuşit să ajungă în Siberia printre primii şi să-şi construiască un
adăpost fortificat într-o zonă propice supravieţuirii, dacă măcar unul dintre ei s-ar fi priceput la pilotarea manuală a
elicopterului. Riscaseră bizuindu-se numai şi numai pe calculator, deşi una din puţinele certitudini nemistuite în
vâltoarea invaziei şi a exodului era faptul că, în preajma străinilor, toate inteligenţele artificiale sucombau,
dereglându-se treptat şi ireversibil. Şi avuseseră ghinion, zăriseră prea târziu o ceată de şapte-opt indivizi furişându-
se printre dealuri. Yves observase că niciunul nu căra obişnuitele boccele şi, alertat, se precipitase cerându-i
calculatorului un viraj de o sută optzeci de grade. Dar în momentul acela îi survolau deja, aşa că întoarcerea se
dovedise neinspirată, căci îi adusese deasupra blestemaţilor de invadatori pentru a doua oară.
– Ne sunt prieteni! Să aterizăm! Suntem salvaţi! exclamase Carole, cu bucuria sticlindu-i în ochi şi cântându-i în
glas. Ceilalţi, neafectaţi de contactul fugar cu fluxurile mentale ale celor de jos, o fixaseră nedumeriţi. Apoi,
înţelegând, schimbaseră priviri disperate. Însă Carole, spre deosebire de calculatorul coordonator al aparatului, îşi
revenise. Începuse să plângă încet, îngrozită de propria ei rătăcire şi strângând dreapta lui Yves cu degete palide,
crispate. El oftase, convins că o făcea sub povara milei şi a dragostei pentru femeia diafană care depindea de el
întrutotul şi fără să realizeze că se simţea el însuşi pierdut – strivit, ca între două pietre de moară, între propria-i
groază şi propria-i neputinţă.
Anne şi Geo nu se sinchisiseră de lacrimile Carolei. În schimb, încăpăţânându-se să spere, în pofida evidenţei şi a
bunului simţ, că ireparabilul nu se produsese, bombardaseră calculatorul cu comenzi verbale pe cât de incoerente,
pe atât de inutile, căci elicopterul începuse – şi continuase – să zboare ca o muscă turmentată, vădindu-şi
preferinţele pentru schimbările terifiante de direcţie şi de altitudine.
Atunci văzuseră coloana adevăraţilor pribegi. Inteligenţa dementă la al cărei bun plac se aflau îi coborâse la un
moment dat destul de mult ca să observe că gloata vocifera înălţându-şi spre ei nu numai ochii, ci şi pumnii, dar
bâzâitul încă uniform al elicei îi împiedicase să desluşească în ce măsură îi blestema, pizmuindu-i pentru maşina
zburătoare, sau îi lua în râs, ghicind că dăduseră de dracu’.
– Acum n-o să ne mai invidieze nimeni, spusese Geo după ce, coincidenţă sau nu, elicopterul aterizase ca la carte în
urma comenzii urlate de vocea răguşit-scrâşnindă a unei Anne în pragul isteriei:
– Potoleşte-te odată, luate-ar naiba de tinichea idioată!
– Puhoiul o să treacă pe aici, precizase tot ea – părând să-şi fi regăsit calmul – în timp ce părăseau capcana
zburătoare. Şi noi o să vindem elicopteru’ la licitaţie. Pentru provizii, înţelegeţi?
– Înţelegem că te-ai sonat, ripostase Geo, cu brutalitate. Ăia o să-ţi ia şi elicopteru’, şi proviziile, şi gâtu’. Dacă nu
cumva or să te reguleze până ţi-oi da duhu’, că – ia-o drept compliment, scumpeteo! – amatorii n-or să lipsească!
– Să fugim! scâncise Carole, cu privirea umedă atârnată de ochii lui Yves, şi el pricepuse că se vedea pe sine însăşi
strivită între tina lipicioasă şi perindarea a zeci de trupuri asudate, de bărbaţi îndobitociţi şi întărâtaţi.
– Nu fugim, decretase Geo. Patru oameni singuri nu pot traversa o autostradă. Ne ascundem până soseşte coloana.
O să urmeze încăierarea generală – pentru elicopter. Timp în care ne infiltrăm în turmă – nestingheriţi şi neobservaţi.
Şi gata, pe urmă n-o să se mai prindă nici dracu’ că n-am fost de-ai lor de la bun început!
Yves şi Carole acceptaseră planul fără să cârtească. Doar Anne adăugase, înverşunată:
– Mai întâi stricăm bateria solară. Nu vreau ca nişte nenorociţi să ajungă înaintea mea în Siberia numai fiindcă n-au
avut de lucru şi-au învăţat să piloteze!
– Cu plăcere, rânjise Geo, cu aceeaşi satisfacţie cu care îşi iţise dinţii şi cu o oră mai târziu, când se amestecase cu
neruşinare în mulţime, înjurându-i cu poftă pe „nemernicii” care făcuseră acel minunat mijloc de transport
inutilizabil.
Apoi toţi patru îngroşaseră una din gâlmele înşiruirii pribegite, străduindu-se să nu-şi blesteme altfel decât în gând
soarta care-i transformase din zburătoare semeţe şi sprintene în târâtoare umile şi vlăguite.
Mergeau aşa de trei zile, susţinuţi doar de nădejdea comună tuturor fugarilor, pe care, chiar în jurul lor, mulţi
simţeau nevoia să o trâmbiţeze cu glasuri ostentativ optimiste:
– Ălora nu le prieşte frigul. E o certitudine. În Siberia vom fi iarăşi singuri!
Pe vremea când omenirea abia începea să realizeze că era pe cale să devină o specie dominată şi domesticită, când
încă mai existau legi, autorităţi şi institute de cercetare, Yves fusese printre primii care anunţaseră şi demonstraseră
că regiunile polare şi subpolare erau noile tărâmuri ale făgăduinţei, aşa că se bizuia pe această ultimă şansă chiar mai
mult decât ceilalţi – de aceea îşi şi părăsise luxoasa vilă de vacanţă din Grecia însorită. Însă îl îngrijora perspectiva
luptei pentru existenţă într-un loc de fel ospitalier şi în sânul unei gloate din ce în ce mai disperate şi mai agresive.
Asta dacă aveau să ajungă până acolo, căci mersul pe jos era cumplit – sărmana Carole făcea eforturi supraomeneşti,
ceea ce n-o împiedica să fie din ce în ce mai străvezie – iar primul obstacol era tot mai aproape, se zăreau deja
răsfrângerile tăioase ale razelor unui soare nepăsător, care loveau pieziş capotele miilor de maşini ticsite cu oameni
însufleţiţi, la rândul lor, de o aceeaşi unică speranţă…
Tresări când Carole îl smuci, înhăţându-l de deasupra cotului, dar, stoarsă de vlagă cum era, femeia nu reuşi să-l
scape de mâna străină ce i se lăsă pe umăr.
„Oarba!” se înfioră Yves, întorcându-se.
Într-adevăr, ea era. Aidoma Carolei, arăta exagerat de firavă, dar era încă şi mai tânără, şi ochii ei păreau să
ţintească prin şi dincolo de el, parcă străpungând deopotrivă spaţiul şi timpul.
„Ca şi cum mi-ar vedea moartea”, cugetă Yves, cu o stranie detaşare, fără să simtă că spaima îi năpădea fruntea cu
broboane de sudoare.
– Doamne, apără-l! suspină Carole.
O privi dorind să-i zâmbească şi să o încurajeze, dar ochii îi alunecară, fascinaţi de coloana ce se despica, conturând
un romb larg, în centrul căruia doar Carole, Anne şi Geo rămăseseră alături de el şi de oarbă.
– Trebuie să alegi unul, zise oarba, întinzându-i o jumătate de faţă de pernă bine tăvălită prin noroiul clisos, pentru
ca pânza rărită să se închege, nepermiţând micilor jetoane reflectorizante (până nu de mult fala unor jocuri
sofisticate), să alunece din acea urnă improvizată. Asta e legea, singura lege a coloanei noastre…
Yves ştia. Ştia că scurtăturile pe care îşi târşâiau speranţele refugiaţii pedeştri întretăiau nu numai ape pe care le
treceau pe plute improvizate sau în ambarcaţiuni gonflabile, ci şi şosele şi autostrăzi pe care vâjâiau, zi şi noapte,
maşinile norocoşilor. Şi mai ştia că niciuna nu-şi oprea de bunăvoie goana ca să permită – preţ de un ceas şi mai bine
– scurgerea unui şuvoi de oameni împovăraţi. Dar dacă, dintre cei dibuiţi de oarbă, primii şapte care trăgeau un jeton
roşu se azvârleau, rând pe rând, în calea fluxului motorizat, calculatoarele coordonatoare comandau ocolirea sau
frânarea, căci programul lor imuabil prevedea evitarea oricărui obstacol, iar cei care-şi conduceau autovehiculul cu
propria minte şi cu propriile membre făceau acelaşi lucru – cel puţin în măsura în care apreciau că impactul cu
sinucigaşul le putea deprecia maşina, acel bun de o inestimabilă valoare. Însă, în ciuda precauţiilor, totul se termina
cu o inevitabilă ciocnire în lanţ, ceea ce întrerupea perindarea monştrilor mecanici. Atunci, triumfătoare, mulţimea
năvălea printre ei, neuitând ca, în treacăt, să spargă cât mai multe parbrize şi să sfârtece cât mai multe cauciucuri,
fiindcă îmbuibaţii din maşini erau concurenţa neloaială şi trebuiau opriţi, sau măcar întârziaţi. Iar preţul acelei victorii
iluzorii era, de obicei, moartea găsitorilor jetoanelor purpurii.
– Hai odată, omule! îl îndemnă, nervos, Geo. Orice e mai bun decât incertitudinea asta!
Amintindu-şi subit sfaturile unei bunici bigote, Yves îşi făcu cruce, închise ochii, bâjbâi prin traista oarbei cu o mână
tremurândă, prinse un jeton cu două degete, îl ridică şi…
– E galben! auzi strigătul extaziat al Carolei.
– Pune-l înapoi, băftosule, îi ceru oarba, parcă dezamăgită. Şi îndrumă-mă spre grosul coloanei!
Încă tremurând, Yves o conduse câţiva paşi şi răsuflă adânc după ce acea piază rea se pierdu în mulţime. Apoi îşi
înălţă ochii spre imaculatul senin boltit asupră-le, neştiind dacă se cuvenea – şi dacă voia – să mulţumească sau să
blesteme.
„Nici măcar un nor acolo sus”, gândi. „Şi aici, jos, atâta teroare, atâta durere, atâta suferinţă! De ce ne faci asta?
Chiar exişti – şi chiar ne faci asta?! Ne iei Pământul?! Ne dai cu o mână pribegia şi robia cu cealaltă?!”
– Iubitule, murmură Carole, şi el îşi muşcă buzele, urându-se fiindcă-i sporise temerile arătându-şi slăbiciunea.
Dar ea continuă, surâzând:
– Cred că am intrat sub semnul norocului!
– Norocul ţi-l faci singur, interveni Anne. Hai, căutaţi-vă răngi şi cuţite! Nemernicii ăia merită să le stricăm
automobilele!
– Nu-i asta soluţia, râse Geo. Trebuie să-i scoatem dintr-o maşină, dintr-una singură. Ajunge pentru noi patru!
– Dar cum? întrebă Carole, brusc interesată, şi Yves nu putu să nu-şi aducă aminte că delicata lui soţie obişnuia să
considere tâlhăria unul din păcatele capitale.
– La asta gândiţi-vă şi voi! se stropşi Geo. Şi cât mai repede, ce naiba!
Yves recunoscu că ideea celuilalt n-ar fi trebuit lăsată să se piardă, dar emoţia tragerii la sorţi în care se pomenise
implicat pe neaşteptate îi sleise energia – şi speranţele deopotrivă. Aşa că se mulţumi să înainteze luptându-se cu
teroarea iminentei repetări a momentelor de cumpănă, când, într-un fel sau altul, viaţa lui – sau a Carolei – putea
atârna iarăşi de un fir de păr, pe care ghinionul l-ar fi putut reteza cu aceeaşi uşurinţă cu care îl întărise norocul.
Curând, coloana se masă de-a lungul autostrăzii şi maşinile îşi înteţiră goana nebună, parcă întărâtate de izul unui
apocalips însângerat, ca nişte bestii hulpave, odrăslite de o imaginaţie bolnavă…
„Bolnavi de spaimă”, înţelese Yves. „Accelerează fiindcă speră să scape cu fuga. Îi îngrozim cel puţin tot atât cât ne
îngrozesc ei pe noi. Şi atunci, la ce bun să furăm o maşină?”
– Am un plan, anunţă Geo, plin de sine, în timp ce frânele scrâşneau, roţile chinuite tărcau asfaltul, tabla se freca
de tablă, claxoanele slobozeau chiote prelungi, înjurăturile se pierdeau într-un canon pe sute de voci isterizate, şi
peste toate se înălţau, parcă fără sfârşit, cutremurătoarele urlete de moarte ale celor ce puseseră stavilă cavalcadei.
Staţi lângă mine, continuă netulburat Geo. Traversăm printre ultimii. Şi acţionăm repede. Eu o să…
Dar Yves nu-l mai ascultă. Pentru că tocmai observase că nu-l mai asculta nici Carole.
Cu spatele spre autostradă, ea tremura, frângându-şi mâinile, strângând din dinţi, contorsionându-şi obrajii şi
privind ţintă trei bărbaţi lipsiţi de poveri, care, ţinându-se de mâini, se apropiau fără grabă, cu paşi vioi şi elastici.
– Rezistă, Carole! ţipă Yves. Opune-te, nu te lăsa luată în stăpânire! Vino cu mine! Haide, Carole, să fugim! Putem
traversa autostrada!
Liniştindu-se ca prin farmec, ea îi zâmbi, extaziată.
– Suntem salvaţi! Salvaţi! Ne întoarcem acasă! îl anunţă, triumfătoare – iar oarba, care îi stătea alături, râse
transfigurată, lăsând să-i scape traista cu jetoane.
– Nu, Carole, nu! o imploră Yves. Ăia sunt ei, sunt năvălitorii! Fă un efort, stăpâneşte-ţi mintea, nu te lăsa prinsă!
Nu-i lăsa să te înşele! Nu sunt oameni, înfăţişarea lor e trucată!
– Ne sunt prieteni, susură Carole, cu ochii la fel de goi ca ai oarbei, şi, la fel ca ea, porni înspre invadatori zâmbind,
cu braţele deschise.
– Stai, Carole! urlă Yves, încercând să o oprească. Dar ea îi scăpă din mâini smucindu-se cu o forţă pe care nu i-o
cunoştea şi care nu se potrivea cu îndemnul glasului ei suav:
– Vino cu mine, iubitule! Ne sunt prieteni!
– Las-o! zbieră Geo. E pierdută, au înrobit-o. Uite, alţi păcăliţi îşi părăsesc maşinile! Hai, repede, acum e momentu’!
– Nuuuu, mormăi Yves, dar se lăsă târât înapoia acelora – tot mai mulţi – care o urmau pe Carole în întâmpinarea
fermecătorilor.
Apoi Anne îl îmbrânci într-o maşină abandonată chiar în marginea autostrăzii, pe care Geo se grăbi să o comute pe
comanda manuală.
– Nuu, şopti Yves, căutând-o pe Carole din priviri. Ei ne sunt prieteni, se pomeni adăugând în timp ce românul
demara în trombă – luând-o de-a dreptul peste câmp şi nici măcar încercând să-i ocolească pe cei care-i stăteau în
drum. Doamne Dumnezeule! ţipă, după ce se îndepărtaseră suficient de grupul năucitorilor, dezmeticindu-se şi
descoperind brusc că Anne şi Geo erau cei mai de treabă tipi cu care avusese vreodată de a face. Doamne,
Dumnezeule, fără voi m-ar fi prins şi pe mine! Ar fi fost mai rău decât moartea! M-ar fi transformat într-o vacă de
muls, într-o legumă…
„Dar au dat greş”, îşi spuse – şi undeva, într-un ungher al sufletului lui pustiit, o firavă umbră de speranţă încolţi din
propria-i cenuşă şi prinse să se ramifice, prolifică şi tumultoasă. „E ziua mea norocoasă, cu toate că sărmana Carole…
Sau tocmai pentru că…?”
Oftă şi se lăsă pe spate, căutând cerul prin parbrizul prăfuit.
„Chiar exişti?! Şi chiar îmi faci asta?!” se îndoi din nou. „Chiar am ajuns să-ţi mulţumesc că m-ai despovărat de grija
ei?! Chiar socotesc că mi s-au dublat şansele de supravieţuire?!”
– De ce? rosti. Şi adăugă, simţind suspiciunea din privirile celorlalţi: De ce nu-mi pare rău că am pierdut o pe
Carole?
– Îţi pare rău! îl linişti Anne. Dar acum nu eşti în stare decât să te bucuri că ai scăpat tu, nu e logic? Nu e omeneşte?
Nu e…?
– Carole era o biată creatură strict ornamentală, o întrerupse Geo. Un lux inutil în vremurile astea! Se pare, Yves,
că – în sfârşit! – ţi-ai dat şi tu seama!