Sunteți pe pagina 1din 13

Restaurație și revoluție (1814-1871)

Articol principal: Confederația Germană.

Parlamentul de la Frankfurt în 1848

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena și a
fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu
ideile politice ale restaurației a dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate.
Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat
austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a
statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției
Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima
dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind,
mai târziu, culorile drapelului german.[18]
În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut drept rezultat proclamarea
republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în Confederația
Germană. Speriați, monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. În aceste
împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât
trebuia să renunțe la o parte din puterea politică deținută anterior, acesta a refuzat coroana și a
respins constituția propusă, ceea ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre
regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a
izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von
Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război împotriva Danemarcei,
ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o
Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai
puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)


Articole principale: Imperiul German și Primul Război Mondial.

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru, într-o uniformă albă.
Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871, când Imperiul
German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea
francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie
1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul
era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche
Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a
câtorva state în afara Europei.
În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura
poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și
evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate
puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea
alianțelor din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod
specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea tratatului numit Antanta cu Regatul Unit și
asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a
devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat celorlalte puteri
europene, cerând partea lor din Africa. Conferința Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de
Bismarck, a împărțit Africa între puterile europene. Profitând de o situație politică favorabilă
(prietenie cu Austro-Ungaria, Italia și Rusia, înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat
următoarele protectorate: Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun (1884), Africa
Germană de Est(1885), inclusiv coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland
(achiziționată, în 1880, de la Noua Guinee), Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între
puterile imperialiste pentru dominația Africii și altor teritorii a provocat continue tensiuni între Marile
Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la declanșarea Primului
Război Mondial.
Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit pretextul
pentru declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator și principala forță a Triplei Alianțe
(Puterile Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) și a suferit
pierderi grele într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând
aproximativ 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți și 4.216.058 răniți).[19]
În toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne l-au determinat pe
împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au
proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie,
armistițiul cu Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie
1919, atrăgându-și ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul
Război Mondial. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte
mijloace, iar asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în nașterea și
creșterea ulterioară a curentului revanșist și nazismului în țară.[20]

Republica de la Weimar (1919–1933)


Articol principal: Republica de la Weimar.
La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu
toate acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere
în Bavaria, dar eșuând să preia controlul din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august
1919, când Republica de la Weimar a fost înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a
intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.
Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles,
precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit
din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor”
în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema
dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a
pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și influenței celor care doreau să răstoarne
guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la Weimar a fost trădarea națiunii germane,
prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga
Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă principală
abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.
Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat creșterea Partidul
Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de revoluționarea în spirit revanșard a
dreptei politice, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în
1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare
până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von
Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la
30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind
cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)


Articol principal: Germania Nazistă.

Harta celui de-al Treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches
Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau și Nazi-
Deutschland (Germania nazistă).
La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea
numită și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de
urgență ce au abrogat drepturile cetățenești de bază.[21] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler
putere legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în
timp ce membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați. Folosindu-și puterea de a distruge
orice rezistență actuală sau potențială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat
centralizat totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt,
interzisă Germaniei după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit
controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului Rin, amândouă fiind
pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susținând, în paralel, campania agresivă a dezvoltării
masive a producției de armament, politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă și
expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al Doilea Război Mondial. În 1938 și
1939, Austria și Cehoslovacia au fost aduse sub controlul Germaniei și a fost pregătită invazia
Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a
lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de trupele Germaniei și
de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Regatul
Unit și Franța au declarat război Germaniei și, întrucât războiul s-a extins, Germania și aliații săi au
căpătat controlul asupra unei mari părți din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea Sovietică. În același
an, Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în
calitate de aliat al Japoniei, a declarat război și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în
Uniunea Sovietică destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui
război. În consecință, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În septembrie
1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-ului să deschidă un alt front
pentru păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene în sistemul de apărare german. Operațiunea
Neptun a marcat un alt punct de turnură în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944,
Forțele aliate anglo-americane au debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au
îndreptat spre teritoriul german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata Roșie a
cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă a fost silită să capituleze
necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili și
soldați germani (inclusiv etnicii germani din Europa de est).
În timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităților și
multor dizidenți, ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea de Holocaust. În timpul
acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei și un
număr important de țigani, polonezi și alți slavi, prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali,
homosexuali și membri ai opoziției politice. Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au
fost responsabili pentru mai mult de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, s-au desfășurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.
Istoria modernă
Articol principal: Istoria Germaniei postbelice.

Zonele de ocupație din Germania (1945)

Comunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă, ca stat, Germania a apărut
abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a format Imperiul German,
înglobând partea de nord a Germaniei actuale - Confederația Germană de Nord (dominată
de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum și diferite alte regiuni,
excluzând, însă, părțile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al
doilea Reichgerman, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole
sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană — provenea din divizarea Imperiului
Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (și ultimul) a
fost cel al naziștilor; el a durat doar 12 ani (din 1933 până în 1945).
Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război Mondial (1914 -
1918) alături de aliatul ei, Austro-Ungaria. La începutul conflagrației, Germania a invadat Belgia și a
pătruns în Franța, până aproape de Paris, nereușind, însă, să obțină o victorie hotărâtoare,
deoarece războiul a devenit unul de uzură, care i-a secat resursele materiale și umane. Războiul s-a
încheiat în 1918 și, drept urmare, împăratul Germaniei a fost forțat să abdice. În Tratatul de la
Versailles, încheiat după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru provocarea
conflagrației.
Unii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919,
precum și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind
factori care au permis partidului nazist al lui Hitler(NSDAP) să obțină un procentaj mare din sufragii
și, în cele din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în funcția
de cancelar. Istoricii, fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum
obligația de a despăgubi statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial pentru
imensele pierderi provocate, sau criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din SUA)
subliniază importanța istoriei recente a țării (perioada din timpul și după unificarea Germaniei, când
tendința liberală a fost brutal marginalizată sau doar cooptată de tendințele politice naționaliste) în
ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei sale dedicate fenomenului, istoricul britanic
Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea derivei naziste în caracteristicile evidente ale
societății germane, precum: militarismul, prevalența valorilor și instituțiilor aristocratice (în contrast cu
valorile liberale și democratice care se răspândiseră cu mai mult succes în țări precum Franța sau
Marea Britanie), precum și moștenirea conservatorismului politic al "cancelarului de fier" Otto von
Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului colectiv (anume dorul intens pentru un
leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte sever, dar inspirat). Plecând de la faptul că
rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria țării, cel puțin cât să ajungă până la jumătatea
secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges Bensoussan[22]) subliniază și ei faptul plin de
semnificații că națiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de niște politicieni, și așa s-a
întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe teritoriile
germanofone, neexistând așa, cum s-a întâmplat în Franța, de exemplu, un moment de simbolism
național unificator și egalizator, precum revoluția: națiunea n-are ce celebra ca moment în care s-a
unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franța, cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost unificată
"de sus." [23] De aceea, în Germania secolului al XIX-lea, referința-far este un politician, birocrat și
chiar militar aristocrat, precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol, unde
referința-far a fost un scriitor popular (prin naștere, dar și dedicare), anume Victor Hugo.[24] Faptul că
unificarea a trebuit să fie câștigată prin război contra străinilor (francezi, de exemplu) și aceasta i-a
făcut pe germani naționaliști, marcați profund și durabil de mentalitatea asediatului)) și ținând cont
de valorile pe care Franța le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea
națiunii i-a făcut pe nemți și antilberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în timpul
revoluției de la 1848 pe teritoriile germanofone și, mai ales, la Berlin.[24]
În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență.
În 1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal, prin Legile
de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea
cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12
martie 1938 și reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania spre război.
Germania făcut, apoi, o alianță cu Italia și Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.
La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar și cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante
asupra lumii și României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În virtutea acestui pact, politica lui Hitler
de a anexa țările vecine a culminat, la 1 septembrie 1939, prin cotropirea Poloniei și izbucnirea celui
de-al Doilea Război Mondial.
În prima parte a războiului, Germania a avut succese militare fulgerătoare, câștigând controlul
asupra principalelor teritorii din Europa, unei mari părți a URSS și a nordului Africii. În 1941 naziștii
au pus în aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente și pretexte rasiste, de
exterminare în masă a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943, balanța în război s-a
schimbat, succesele trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea
Britanie și Statele Unite ale Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler și-a recunoscut eșecul total și
s-a sinucis. La 8 mai 1945, Germania a capitulat necondiționat.
În urma cererilor făcute de Stalin la conferințele de la Ialta și Potsdam, provinciile germane de până
atunci situate la est de râurile Odra (Oder) și Neisse (Neiße) - Pomerania, Silezia, orașul
hanseatic Danzig (astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Țara Sudeților
(Sudetenland) - au fost alipite la Polonia, URSS și Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei
Roșii de la 12 ianuarie 1945 și până în 1948, cei mai mulți locuitori germani ai acestor regiuni,
aproximativ 12 milioane înainte de război, au fost expulzați spre vest sau și spre Siberia, în condiții
brutale. În jur de 2 milioane dintre aceștia și-au pierdut viața în război și în cadrul procesului de
expulzare („Vertreibung”).
În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărțit în patru „zone de ocupație”, controlate
de puterile aliate Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Berlinul a fost, de asemenea, divizat
în patru sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea, în 1949, pe
teritoriul Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală
Germania, RFG sau Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de
răsărit, orientată spre URSS, s-a numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau
de Răsărit (germană: Deutsche Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest și-a
recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului, devenind o putere economică importantă a Europei.

Germania unificată și integrarea în UE (1990–prezent)


Vezi și articolele: Istoria Germaniei postbelice, Zonele aliate de ocupație din Germania, Expulzarea
germanilor după al doilea război mondial.

În 1999 Germania a adoptat moneda euro.

În 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat, prin aceea
că în fosta RDG au fost înființate landuri (așa cum existau deja în RFG), landuri care, ceva mai
târziu, au aderat oficial la RFG, adoptând și constituția RFG numită Grundgesetz. Tratatul care a
definit această reunificare se numește Tratatul doi plus patru (a fost încheiat de către cele două
state germane și cele patru puteri care dețineau suveranitatea asupra întregii Germanii: SUA,
Regatul Unit, Franța și URSS). Prin semnarea acestor acte, Republica Democrată Germană a
încetat să mai existe.
Conform Actului Bonn-Berlin, adoptat de Parlament la data de 10 martie 1994, Berlin a devenit, încă
o dată, capitala Germaniei Întregite, în timp ce Bonn a obținut statutul unic de Bundesstadt (oraș
federal), păstrând câteva ministere federale.[25][26]Remutarea guvernului a fost finalizată în 1999.
După reunificare, Germania a luat un rol tot mai activ în Uniunea Europeană și NATO. Germania a
trimis forțe de menținere a păcii pentru a asigura stabilitatea din Balcani și a trimis o forță
militară germană în Afganistan, ca parte din efortul NATO pentru a stabili securitatea în această țară
după eliminarea talibanilor.[27] Aceste desfășurări au fost controversate, deoarece, după război,
Germania a fost obligată să trimită trupe cu scopuri de apărare. Evenimentele din teritoriile străine
au fost percepute ca fiind acoperite fără asigurare defensivă; cu toate acestea, votul parlamentului în
această problemă a legalizat, în mod efectiv, participarea într-un context de menținere a păcii.
Statul german reunit este acum una dintre cele mai importante țări din Uniunea Europeană și din
lume.

Evenimente politice recente, prezentate sumar


Zidul Berlinului, asaltat de mulțime (10 noiembrie 1989)

Din 1998 și până în iulie 2005 cancelar federal a fost Gerhard Schröder (SPD), în fruntea unui
cabinet de coaliție între social-democrați (SPD) și verzi (Bündnis 90 / Die Grünen). La 21 iulie 2005
președintele federal Horst Köhler a dizolvat Bundestagul, ca urmare a votului de neîncredere pe
care l-a primit cancelarul Schröder.
La 18 septembrie 2005 au avut loc alegeri federale anticipate, în urma cărora a venit la putere
marea coaliție, între fracțiunile parlamentare CDU/CSU (așa-numita „Uniune Creștină”) și SPD,
cu Angela Merkel (CDU) drept cancelar.
La alegerile federale din 2009 social-democrații au scăzut în preferința electoratului, așa încât
creștin-democrații au format o coaliție cu liberalii (FDP), coaliție supranumită „negru-galben”. Al 17-
lea Bundestag al Germaniei s-a constituit la 28 octombrie 2009. Norbert Lammert (CDU) a fost
reales președinte al Bundestagului. Angela Merkel și-a numit apoi noul cabinet, format din 16
persoane (de la CDU, CSU și FDP), cu Guido Westerwelle (FDP) vicecancelar și ministru de
externe.
La alegerile prezidențiale din 30 iunie 2010, Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales în al
3-lea scrutin pe Christian Wulff (CDU) drept nou președinte al Germaniei, pentru o perioadă de 5
ani. Acesta a fost învestit în funcție la 2 iulie 2010. La 17 februarie 2012 Wulff a fost nevoit să
demisioneze, după ce procuratura din Saxonia Inferioară l-a învinuit că ar fi primit foloase
necuvenite în perioada cât a fost prim-ministru al landului Saxonia Inferioară.
La 18 martie 2012, Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales pe fostul disident
anticomunist Joachim Gauck(independent), din primul tur de scrutin, drept nou președinte al
Germaniei.

Geografie
Articol principal: Geografia Germaniei.
Hartă topografică

Teritoriul Germaniei acoperă 357,021 km², dintre care 349223 km² sunt terenuri, relieful fiind
preponderent muntos, iar 7798 km² sunt ape. Se plasează, după suprafață, pe locul șapte în Europa
și pe locul 63 la nivel global. Altitudinea variază de la altitudinile Munților Alpi (cel mai înalt
punct: Zugspitze la 2962 metri) în sud, până la țărmurile Mării Nordului (Nordsee), în nord-vest
și Marea Baltică(Ostsee), în nord-est. Între acestea se află zonele de munte împădurite din
Germania Centrală și terenurile joase din nord (cel mai jos punct: Wilstermarsch la 3.54 metri sub
nivelul mării), traversate de câteva fluvii ale Europei, precum Rinul, Dunărea și Elba.[28]
Germania are cele mai multe granițe cu țările europene, decât oricare alt stat din Europa. Se
învecinează în nord cu Danemarca, în est cu Polonia și Republica Cehă, în sud cu Austria și Elveția,
în sud-vest cu Franța și Belgia iar în nord-vest cu Olanda. Capitala Germaniei este Berlin.

Climă
Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în
ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcție de localitate și altitudinea ei), în timp ce
temperatura medie a lunii iulie variază între 16 și 20°C. Precipitațiile sunt mai mari în sud, unde se
înregistrează 1.980 mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.

Peisaj alpin în Bavaria

Majoritatea Germaniei are o climă temperată, în care predomină vânturile vestice umede. Clima este
moderată de Curentul Atlanticului de Nord, care este extinderea nordică a Curentului Golfului.
Această apă caldă afectează zonele riverane Mării Nordului, inclusiv zona de-a lungul Rinului, care
se varsă în Marea Nordului. În consecință, în partea de nord și nord-vest, clima este
oceanică; ploile cad pe parcursul întregului an, cu un maxim în timpul verii.
Iernile sunt blânde, iar verile tind să se răcească, deși temperaturile pot depăși 30° C (86° F) pentru
perioade prelungite. În zonele estice, clima este mai mult continentală; iernile pot fi foarte reci, verile
pot fi foarte calde, iar adesea sunt consemnate perioade de secetă. Germania centrală și de sud
sunt regiuni de tranziție, care variază de la o temperatură moderat oceanică la continentală, iar
temperaturi pot depăși 30°C (86°F) pe timp de vară.[29][30]

Biodiversitate

Cerbul roșu este o specie răspândită larg în sălbăticie.

Din punct de vedere fitogeografic, Germania este partajată între provinciile Atlanticului European și
Europei Centrale a Regiunii Circumboreale în cadrul Regatului Boreal. Teritoriul Germaniei poate fi
subdivizat în două ecoregiuni: pădurile montane mixte ale Mediteranei europene și reciful marin ale
Atlanticului nord-estic.[31] Majoritatea Germaniei este acoperită fie din teren arabil (33%),
fie silvicultură și regiune păduroasă (31%). Numai 15% este acoperit de pășuni constante.

Aproximativ o treime din teritoriul Germaniei este acoperit de păduri: Munții Pădurea Turingiei

Plantele și animalele sunt, în general, comune celor din perioada medievală. Fagi, stejari, și alte
esențe de foioase constituie o treime din păduri; pădurile de conifere sunt în creștere ca urmare a
reîmpăduririlor. Molidul și bradul predomină în munții de sus, în timp ce pinul și laricele se găsesc în
sol nisipos. Există multe specii de ferigi, flori, ciuperci, și mușchi. Peștii abundă în râuri și în Marea
Nordului. Printre animalele sălbatice, se găsesc cerbul, mistrețul, muflonul, vulpea, bursucul,
iepurele, și un număr mic de castori. Diverse păsări migratoare străbat Germania primăvara și
toamna.
Parcurile naționale ale Germaniei includ Parcurile naționale Wattenmeer, Parcul național
Jasmund, Parcul național Vorpommersche Boddenlandschaft, Parcul național Müritz, Parcul național
Unteres Odertal, Parcul național Harz, Parcul național Sächsische Schweiz și Bayerischer Wald.
Germania este cunoscută pentru numeroasele sale grădini zoologice, parcurile faunei sălbatice,
acvarii, și parcuri de păsări,[32] mai mult de 400 de grădini zoologice și parcuri de animale sunt
administrate în această țară, număr care o plasează pe primul loc în lume[33] Gradină zoologică de la
Berlin este cea mai veche grădină zoologică din Germania și deține cea mai numeroasă colecție de
specii din lume.[34]

Mediul încojurător
Turbinele eoliene din Wehrda (Marburg)

Pajura este o pasăre de pradă protejată și simbol heraldic național.

Cea mai mare fermă eoliană și a capacității de energie solară din lume este instalată în
Germania.[35] Germania este cunoscută pentru conștiința propriului mediu înconjurător.[36] Mulți
germani consideră cauzele antropice a fi un factor semnificativ la încălzirea globală.[37] Germania
participă, în cadrul Protocolului de la Kyoto și în alte tratate de promovare a biodiversității, aplicând
riguros standardele de emisii scăzute, programele de reciclare și utilizare a energiei regenerabile și
sprijinind dezvoltarea durabilă la nivel global.[38]
Guvernul german a inițiat numeroase activități pentru reducerea emisiilor iar totalul emisiilor țării sunt
în descreștere.[39] Cu toate acestea, emisiile de dioxid de carbon pe cap de locuitor din Germania
sunt printre cele mai ridicate din UE, deși ele sunt semnificativ mai mici decât cele
din Australia, Canada, Arabia Saudită și Statele Unite. Emisiile provenite din industrie și utilitățile de
ardere a cărbunelui contribuie la poluarea aerului. Ploile acide care rezultă din emisiile de dioxid de
sulf devastează pădurile. Poluarea din Marea Baltică a apelor reziduale și a reziduurilor industriale
de la râuri din fosta Germanie de Est au fost reduse. Guvernul cancelarului Schröder a anunțat
intenția de a pune capăt utilizării energiei nucleare pentru producerea energiei electrice. Germania
lucrează pentru respectarea angajamentelor UE pentru a identifica zonele de conservare a naturii, în
conformitate cu Directiva de Habitat a Uniunii Europene privind flora și fauna. Ca urmare a încălzirii
globale, ultimii ghețari din regiunea alpină a Germania se topesc. Pericole naturale sunt inundațiile
de primăvară și vijeliile furtunoase care au loc în toate regiunile.

Guvernul și politica de stat


Articol principal: Politica Germaniei.
Reichstagul din Berlin este sediul parlamentului german.

Din punct de vedere constituțional, Germania este o democrație republicană federală reprezentativă.
Forma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului (cancelarul) este ales de către
parlament, numit bundestag, și confirmat de către președintele statului. Deși cancelarul deține cele
mai puternice competențe politice din stat, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după
președintele statului și președintele Bundestagului.
Cancelarul, actualmente Angela Merkel, este șeful guvernului și exercită puterea executivă, similar
cu rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Cancelarul este ales cu majoritate
absolută de către parlament (Bundestag) pe o perioadă de 4 ani și are dreptul de a numi și elibera
din funcție pe miniștri, precum și dreptul numit „competența liniilor directoare”
(Richtlinienkompetenz), prin care formulează, în linii mari, sarcinile fiecărui ministru din cabinet
(guvern). Puterea federală legislativă este învestită în parlament, compus
din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal), care, împreună, formează un
tip unic de corp legislativ. Bundestag-ul este ales, prin alegeri directe, prin reprezentare
proporțională. Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt membri ai
cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina
reprezentanții în orice moment.
Guvernul federal al Germaniei (Bundesregierung) constă din cancelar (prim-ministru) și miniștri.
Actualul cabinet, numit cabinetul Merkel III, a fost format în urma alegerilor federale din 2013 și este
format din politicieni ai partidelor marii coaliții (CDU, CSU și SPD).
Președintele Frank-Walter Steinmeier; și cancelarul Angela Merkel

Președintele este șeful statului împuternicit, în primul rând, cu responsabilitățile și competențele


reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată
din membri ai Bundestag-ului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în
ordinea de prioritate germană este Bundestagspräsident (Președintele Bundestag-ului), care este
ales de Bundestag și responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia
funcție importantă și șef al guvernului este cea de cancelar, care este numit de
către Bundespräsident, după ce a fost ales de către Bundestag. Cancelarul poate fi îndepărtat printr-
o mișcare constructivă de neîncredere de către Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul
că Bundestag-ul alege, simultan, un succesor.
Din 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social
Democrat din Germania, toți cancelarii, până în prezent, fiind membri ai unuia dintre cele două
partide. Cu toate acestea, Partidul Liberal Democrat (care are membri în Bundestag încă din 1949)
și Bündnis 90/Die Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de
asemenea, un rol important,[40] deoarece acestea sunt, de regulă, parteneri mai mici ai unui guvern
de coaliție.