CAPRA CU TREI IEZI

Era odată – ca să vezi –

O capră ce avea trei iezi.

Iedul cel mare şi la fel

Şi mijlociul după el

Erau obraznici de dădeau

În băţ de cât se-obrăzniceau.

Cel mic însă – opusul lor –

Harnic era şi-ascultător.

Căci vorba ceea: „Mâna are

Cinci degete. Asemănare

Însă nu este între ele.”

Aşa-i cu degetele-acele

Şi tot aşa-i şi între fraţi,

Căci nu la fel sunt toţi turnaţi.

Odată, capra i-a chemat

Pe iezi la ea şi-a cuvântat:

„Copii, vă rog să m-ascultaţi!

Eu plec, iar voi cuminţi să staţi

Cât voi lipsi. Căci ştiţi prea bine:

Dacă nu plec, nimeni nu vine

Să ne aducă de mâncare.

Plec la pădure-ngraba mare

Să văd ce pot ca să găsesc,

Să pot apoi să vă hrănesc.

De-aceea, voi ascultaţi bine:

Închideţi uşa după mine

Şi nu deschideţi – vă rog eu –

La nimenea. Când glasul meu

Aveţi ca să îl auziţi,

Atuncea doar să vă grăbiţi

Ca să deschideţi uşa-ndată.

Acum vă dau de ştire, iată,

Cum mă veţi recunoaşte voi.

Atunci când mă întorc ‘napoi,

Voi veţi cunoaşte că eu sînt,

Când auziţi acest cuvânt:

„Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori
Pe subsuori.”

M-aţi auzit ce-am cuvântat?”

„Sigur că da! Te-am ascultat

Dragă mămucă! Fii pe pace!

Precum ne-ai spus, aşa vom face!”–

Ziseră iezi-n cor apoi.

„Pot să nădăjduiesc în voi?” –

Mai întrebă capra gândită.

„Mămucă! Poţi fi liniştită!” –

Răspunseră cei doi iezi mari.

„Deschidem numai când apari

Tu, din pădure! Nu ne crezi?

Suntem de-acum mari! Ai să vezi!

Dacă o vorbă-am zis o dată,

E vorbă! Fii încredinţată!”

„Dacă-i aşa, m-am liniştit!

Să vă sărut doar, şi-am pornit

Că drumu-i lung, iar Dumnezeu

Să vă păzească tot mereu!”

„Mergi sănătoasă, dragă mamă!” –

Zise cel mic – „De bună seamă

Domnul se va-ngriji apoi

Să vii cu bine înapoi.”

Atuncea capra a plecat,

Iar iezii uşa-au încuiat.

Însă o vorbă veche zice:

„Pereţii au urechi amice,

Şi-apoi ferestrele, şi ele,

Au ochi care văd toate cele.”

Tocmai atunci, un lup pe care,

Cumătru, capra ceea-l are –

Un lup care de mult voia

Să pupe iezii, de-o putea –

A ascultat sfatul pe care

Îl dete capra la plecare,

Iezilor ei. El se pitise

Chiar sub fereastră şi-auzise

Poruncile ce le lăsase,

Când la pădure ea plecase.

„Bun!” – zise lupu-n gândul lui.

„Cred că e timpul prânzului!

Cum deschid uşa, şi ţâşnesc

Asupră-le şi-i hăpăiesc!”

Împins de aste gânduri bune,

La uşă-a mers şi-ncepe-a spune:

„Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.

Deschideţi uşa! Hai, fuguţa!

Deschideţi că s-a-ntors mămuţa!”

Iedul cel mare-a auzit

Şi către ceilalţi s-a răstit:

„Haideţi de grabă, nu mai staţi,

Şi uşa o desferecaţi!

Deschideţi dar, în graba mare!

Vine mămuca cu mâncare!”

„Sărac de mine! Te-ai prostit?” –

Zise cel mic, neliniştit.

„Să nu deschizi cumva, măi frate!

Nu e mămuca! Nu se poate

Să fie ea! Îi ştiu şi pasul

Şi îi cunosc prea bine glasul!

Mama are un glas frumos,

Mângâietor şi drăgăstos.
Glasul pe cari l-am auzit,

În schimb e gros şi răguşit!”

Lupul la uşă-a ascultat

Şi-a auzit ce-a cuvântat

Iedul cel mic. Atuncea dar,

Mers-a degrabă la fierar

Să îşi ascută colţi-ndată

Precum şi limba, ca să poată

Să aibă glas melodios,

Ca şi al caprei de frumos.

Când a sfârşit, s-a-napoiat

La uşă iarăşi şi-a cântat:

„Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.”

„Vedeţi?” – a zis iedul cel mare.

„V-am spus că mama e cea care

Şi mai ‘nainte a cântat?

Voi însă nu m-aţi ascultat!

Eu n-am urechi de auzit?

Acum cred că v-aţi dumirit!

Merg să-i deschid dar, imediat!”

Cel mic, atuncea, a strigat:

„Stai măi bădică! Stai măi frate!

Nu e mămuca! Nu se poate!

Te rog, ascultă-mă pe mine!

Dacă cumva la uşă vine,

În urmă, cineva cari are

A zice, ca din întâmplare:

„Deschideţi-mi uşa,

Că vine mătuşa!”

Degrabă voi o să fugiţi

Să îi deschideţi? Dar nu ştiţi

Că a murit biata mătuşă

Şi nu poate fi ea la uşă?

De mult îi oale şi ulcele.

Încă din vremurile cele

În care lupii se vădeau

Că la culoare albi erau!”

„Păi da! Păi nu am zis eu bine?” –

Spuse cel mare. „După tine,

Ar trebui s-o ţin afară

Pe mama, până către seară!

Când coada-i cap, ce să mai spun?

Poate ieşi un lucru bun?

Mâncare însă vrei în blid!

Mă duc degrabă să deschid!”

Pe cel mic frica l-a pătruns

Şi iute-n horn el s-a ascuns:

Tăcut ca peştele era

Şi precum varga tremura.

Dar frica-i bună câteodată,

Că ea este din rai luată.

Iedul cel mijlociu, la fel,

În grabă s-a ascuns şi el

Sub un cherşin ; s-a-nghesuit

Cum a putut şi s-a pitit,

Căci frica este sănătoasă

Chiar dacă este ruşinoasă.

Văzând că cei doi s-au ascuns,

Pe iedul mare l-a pătruns

Spaima şi-n cumpănă şedea,

Căci ce să facă, nu ştia.

Se întreba: “Să deschid oare?

Sau să aştept, să am răbdare?”

În urmă s-a îmbărbătat

Şi-a tras zăvorul, supărat.

Atuncea lupul a împins

Uşa şi-n ghiare el l-a prins.

Iute de gât l-a înhăţat

Şi capul i l-a retezat.

Apoi, peloc l-a înghiţit.

Înfometat, l-a hăpăit

Cu mare poftă şi părea

Că nici măcar pe o măsea

Sărmanul ied nu i-a ajuns.

Pe urmă-n casă a pătruns,

Adulmecând fără-ncetare,

Sperând că va găsi mâncare.

„Urechea m-o fi amăgit.

Mi s-a părut c-am auzit

Mai multe glasuri” – zise el.

„Dar n-a fost decât iedu-acel

Pe care tocmai l-am mâncat.

Ce Dumnezeu? M-am înşelat

Pentru că foamea m-a prostit?

Nu mai sunt alţi iezi, negreşit!

Dar nu-i nimic. Mă odihnesc

Puţin, ‘nainte să pornesc

Spre casă. Nu am de cosit,

Nici fân de strâns: deci nu-s grăbit.”

Se mai învârte prin odaie,

Apoi se-opreşte, se îndoaie

Cu greu de şale şi oftează

În timp ce pe cherşin se-aşează.

Nu ştiu, cherşinul a crăpat

Sau lupul o fi strănutat

Când să se-aşeze a voit,

Căci numai ce l-a auzit

Pe iedul mijlociu cum spune:

„Să ai noroc şi toate bune,

Nănaşule! Să ai de toate!

Hai la mulţi ani şi sănătate!”

Dacă spinarea l-a mâncat

Sau de păcatul l-a-ndemnat,

Nimeni nu ştie, negreşit.

Poate aşa i-a fost sortit,

Ca astfel lupul să-l găsească.

Când început-a să vorbească,

Lupul îndată a ghicit

Că este sub cherşin pitit.

„Ei? Ghidi, ghidi! Aici eşti?

Hai la nănaşul! Te codeşti?

Hai să te văd cât ai crescut,

Că de mult timp nu te-am văzut!”

Lupul apoi a ridicat

Cherşinul şi l-a înhăţat

Pe bietul ied, nenorocit.

Apoi, cu poftă l-anghiţit

Lingându-şi botul cu plăcere.

„Pe limba ei, pasărea piere”

Zice o vorbă şi, la fel,

Păţit-a şi iedul acel.

Din cei doi iezi, în acel ceas,

Doar capetele-au mai rămas.

Lupul le puse în fereastră,

La fel ca florile în glastra.

Rânjiţi ai lor dinţi se vădeau,

De parcă vesele râdeau

Privind afară-ndepărtare,

Să vadă capra când apare.

Cu sânge, lupul a mânjit

Pereţi-apoi, căci a voit,

Caprei, pe lângă necaz mare,

Să-i facă multă supărare.

Molcom ca peştele tăcea

Iedul cel mic şi-n horn şedea,

Că frica îl încremenise

Şi parcă sufletu-i pierise.

Lupul văzând că nu-i nimic

În casă, să-şi mai prindă-un pic

Foamea, a stat ce a mai stat,

A pierdut vremea şi-a plecat.

Iedul cel mic iute-a ieşit,

Din horn, şi uşa a trântit,

Trăgând zăvorul. S-a uitat

Apoi în jur, înspăimântat,

Plângându-i pe ceilaţi doi fraţi,

Care au fost de lup mâncaţi.

„Vai! Dragii frăţiori ai mei!

De nu s-ar fi-nduplecat ei

Ca să deschidă uşa-ndat’,

Nănaşul nu i-ar fi mâncat!

Vai ce necaz! De bună seamă,

Nimic nu ştie biata mamă!

Ce-a zice când are să vină?”

Iedul simţi cum că leşină

De-atâta plâns şi tânguit.

În urmă, capra a venit

De la pădure, încărcată
Cu de-ale gurii. Asudată,

Grăbea spre casă, obosită

Şi oarecum neliniştită.

Din depărtare a zărit

Capete-n geam şi s-a gândit,

Văzând că ele îi zâmbesc:

„Uite ce mult ei mă iubesc!

Râd când mă văd! Le pare bine

Că mama lor acasă vine!

Băieţii mamei, băieţi,

Frumuşei şi cucuieţi !”

Cu-astfel de gânduri, bucuroasă,

Se tot apropia de casă,

Însă deodat’ s-a-nspăimântat

Şi sângele i-a îngheţat

În vine, căci a priceput

Că ceva rău s-a petrecut.

Doar capetele din fereastă

O înştiinţau că o năpastă

Peste-a ei casă a venit.

Mergând la uşă, a grăit:

„Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.”

Sfârşind cântul acest de zis

Iedul cel mic i-a şi deschis

Uşa şi-a început a plânge

Amarnic, cu lacrimi de sânge,

Făcându-i dar, de cunoscut,

Tot ceea ce s-a petrecut.

„Mămucă, uite ce-am păţit,

Ce necaz mare ne-a lovit!

Asupra noastră, ăst potop

S-a prăvălit ca şi un foc!”

Capra prin casă s-a uitat

Şi-ancremenit. După ce-a stat

Minute bune în neştire

Cu greu şi-a mai venit în fire

Şi l-a-ntrebat pe iedul mic:

„Ce-a fost aici?” “Păi, ce să zic?”

Spuse mezinul – “Ai plecat,

Iar noi, uşa, am încuiat

Precum ai zis. Însă apoi,

La scurt timp auzit-am noi

Că cineva la uşă bate.

Eu m-am speriat – să cad pe spate! –

Când şi o voce-am auzit

Că-n felu-acesta a vorbit:

„Trei iezi cucuieţi,

Mamei uşa descuieţi…”

„Şi, şi?” – zise nerăbdătoare

Capra plângând. „Frate’ meu mare,

Nătâng şi neastâmpărat –

Precum îl ştii – s-a aruncat

La uşă s-o deschidă-ndată.”

„Şi-atunci? Haide, vorbeşte-odată!” –

Îl îndemna capra mereu.

„Atunci, în horn m-am ascuns eu,

Iar mijlociul sub cherşin.

Cel mare-atunci, de sine plin,

Merge la uşă, după care

Trage zăvorul cela mare.”

„Şi-atunci, ce s-a mai întâmplat?”

„Nănaşul – lupul – a intrat

În casă-ndată! Vezi matale?

E chiar cumătrul dumitale!”

„Cine? Tocmai cumătrul meu,

Cel care s-a jurat mereu

Pe părul său că niciodat’

Copiii nu-mi va fi speriat?”

„Mămucă, vezi şi pe pereţi,

Cum i-a băgat lupu-n sperieţi!” –

Răspunse iedul. “Am văzut

Ce necaz mare mi-a făcut” –

Îi zise capra. Ce să fac?

Lasă că am să-i vin de hac!

Dacă sunt văduvă – vezi bine –

Crede că-şi bate joc de mine?

Pe voi vă pune la pstramă

Că sunt sărmană? Dar n-ai teamă

Că nu e faptă făptuită

Fără să fie răsplătită!

Ce ticălos! Ce mangosit !

De-ai fi văzut cum mi-a rânjit,

Cum cu măseaua mi-a făcut!

Dar oare ce o fi crezut?

Nu-s eu precum el s-a gândit,

Căci peste garduri n-am sărit!

Te-oi dobzăla eu, fii pe pace,

Cumetre! Fă-te numa-ncoace!

Cu mine ţi-ai pus boi la plug.

Ei lasă c-am să ţi-i înjug

Şi am să ţi-i trudesc pe toţi,

De fără coarne ai să-i scoţi!”

„Lasă-l mămucă-n treaba lui!

Lasă-l în plata Domnului!” –

Zise mezinul – “Nu-ţi mai face

Lucru cu dânsul şi dă-i pace!

E bine cum zic eu. Nu crezi?

Căci „nici pe dracu’ să nu-l vezi,

Şi-apoi nici cruce să nu-ţi faci” –

Zice o vorbă. De ce taci?

Nu am zis drept ce am rostit?”

“Da cum nu? Bine ai grăit” –

Răspunse capra – “dar ştiu eu

Că „pân’ ajungi la Dumnezeu,

Sfinţi-ţi iau sufletul”, copile!

Lasă-mă doar câteva zile

Şi îi vedea că de cutează

Să dea pe-aici, o încasează!

Atent să fii ca nu cumva

Tu să vorbeşti cu cineva
De toate lucrurile-aceste,

Ca el să nu prindă de veste!”

După aceea s-a gândit

Care e felul potrivit,

Pe lup, ca să îl pedepsească

Pentru-a lui faptă mişelească.

De-odată-şi zise: “Îi ştiu leacul!

Lasă că şi-a muşca, săracul,

Şi labele de ce i-oi face!

Să nu-mi spui capră, de nu-ţi place!”

O groapă-adâncă, dragii mei,

Era chiar lângă casa ei.

La acel loc capra gândea

Şi-acolo ea nădăjduia.

Nu după multă chibzuială

Zise: „La cadă cu dubală ,

Cumetre lup! Altfel, nu-i chip!

Aşteaptă tu, numai un pic!

La treabă cumătriţă dragă,

Că ai de lucru! Nu-i de şagă!”

Apoi, poalele-n brâu îşi pune,

Şi-ncepe lemne să adune,

Aţâtă focul pe-nserate

Şi-ncepe a găti bucate:

Face sarmale şi plachie

Şi alivenci cum doar ea ştie;

Mai face şi o pască mare

Cu ouă şi smântână care,

De bună ce se dovedea,

De degete ţi se lipea;

Mai face şi alte bucate,

Care de cari mai minunate.

Apoi, jeratic a adus

Pe care în groapă l-a pus,

Iar peste el a potrivit

Lemn putred, să ardă mocnit.

Deasupra, peste toate cele,

A pus o leaşă de nuiele.

Pământ şi frunze-a presărat

Pe leaşă şi a aşezat

Şi-o rogojină peste ea.

Apoi plecă ceară să ia,

Din cari făcu un scăunel

Spre a şedea lupul pe el.

Lăsă bucatele pe foc,

Să fiarbă, şi-o luă din loc

Să-l caute pe lupul care

Se-afla în codru-acela mare.

Se duce ea prin sihăstrie

Şi-ajunge la o tihărie .

Pe lup, acolo l-a aflat.

Zărind-o, el a întrebat:

„Da’ ce vânt te-a adus pe-aici,

Dragă cumătră?” „Bine zici,

Că numa’ vântu m-a adus” –

Răspunse capra – “cum ai spus!

Vezi dumneata cumetre dragă?

Cu lucru ista nu-i de şagă.

Nu ştiu cine mi-o fi făcut

Aşa ceva, căci n-am avut

Duşmani – vecinii pot să-ţi spună!

Da’ ştiu că mi-a făcut-o bună!”

„Da ce-ai păţit? Ce s-antâmplat?”

„Când la pădure am plecat,

Mi-am lăsat iezii singurei.

Nu ştiu cine a fost la ei,

Dar ştiu că mi i-a căsăpit :

Mi i-a ucis, i-a crâmpoţit !

Doar văduvă, să nu cumva

S-ajungă-n urmă cineva!”

„Hai lasă-mă! Ce tot vorbeşti?

Taci dragă, că mă îngrozeşti!” –

Îi zise lupul vrând mirat

Să pară şi îngrijorat.

Capra răspunse: „Ori îţi spun,

Ori tac, la ce-mi mai este bun?

Sărmanii iezişorii mei!

S-au dus! Vai, bieţii mititei!

S-au dus la Domnul, cum îţi spun,

Că numai El singur e bun!

Noi trebuie, aşa cum ştim,

De al lor suflet să grijim.

De-aceea, eu m-am pregătit

Cum am putut şi am gătit

Un praznic, după-a mea putere

Şi-acum te rog să-mi faci plăcere,

Ca să pofteşti şi dumneata,

Să mai vorbim, să pot uita,

Să îmi aduci o mângâiere!”

“Da vin cumătră, cu plăcere!

Deşi mai bucuros eram,

Dacă la nuntă eu veneam!”

„Te cred cumetre, da’ apoi,

Nu e aşa precum vrem noi,

Ci după cum bine s-a spus:

„E cum voieşte Cel de Sus”.

Capra porneşte-apoi plângând,

Iar lupul după ea mergând

Se prefăcea că-i necăjit

Plângând şi el, neostoit .

“Doamne, cumetre” – capra zise

După ce se mai potolise –

„Să nu ai parte-n lumea asta

De ce ţi-e drag. Asta-i năpasta…”

„Aşa-i cumătră. Bine spui!” –

Răspunse lupul. “Altfel nu-i!

Că de-ar şti omul ce păţeşte,

Mai din ‘nainte se păzeşte.

Nu îţi mai fă inimă rea

Că n-om trăi noi cât lumea.

Vine o zi în care-apoi,

O să lăsăm lumea şi noi.”

„Aşa-i cumetre, precum zici,

Însă sărmanii găgălici ,

De cruzi, uite că mi s-au dus.”

„Păi poate că Celui de Sus

Îi plac doar puii tineri – vezi? –

Încât nu ştii ce să mai crezi.”

„Drept ai! Da’ ce să mai zic eu?

De i-ar fi luat Dumnezeu…

D-apoi aşa…? Nu am cuvinte!”

„Doamne, ce gând îmi vine-n minte,

Dragă cumătră! Zic şi eu,

Ca prostul, după gândul meu:

N-a fost nenea Martin la tine?

Dacă-mi aduc aminte bine,

Prin zmeuriş l-am întâlnit

Şi-atuncea mi-a mărturisit

Că de ai vrea un fiu să-i dai –

Din cei trei pe care îi ai –

L-ar învăţa o meserie,

Luându-l la cojocărie.”

Din vorbă-n vorbă, negreşit,

La casa caprei au sosit.

„Hai, şezi cumetre!” – capra spuse

Dupăce-ntâi ea îi aduse

Scaunul care l-a turnat

Din ceară şi l-a aşezat

Deasupra, chiar pe rogojina

De peste groapa cu pricina.

„Ia şi mănâncă, te rog eu,

Din ce ne dete Dumnezeu!”

Sarmale-n strachină a pus

Şi lupului i le-a adus.

Lupul le-a înghiţit pe toate –

Gogâlţ, gogâlţ – nemestecate.

„Cumătră, Domnul să îi ierte

Pe cei plecaţi! Bine sunt fierte

Şi tare bune le-ai făcut

Sarmalele. Chiar mi-au plăcut!”

Deodată buf, în groapa-n care

Jăratecul se-ncinse tare,

Căci scăunelul s-a topit,

Fiind din ceară întocmit.

Nici rogojina n-a ţinut,

Iar astfel lupul a căzut

În groapă şi cuprins, peloc,

De flăcările mari, de foc.

Cuvântul cel adevărat

„Hai scoate lupe ce-ai mâncat”,

Atuncea s-a adeverit!

„Cu capra, tu te-ai potrivit?

Acuma n-am ce să-ţi mai fac:

Capra ţi-a şi venit de hac!”

„Văleu cumătră! Aoleu,

Tălpile mele! Văleleu!

Scoate-mă iute, că vezi bine

Că arde inima în mine!”

„Ba nu, cumetre, nu te scot!”

„Hai scoate-mă, că nu mai pot!”

„Lasă să arzi aşijderea

Precum a ars inima mea

După cei doi ieduţi ai mei!

Ziceai că numai puii cei

Care sunt tineri doar Îi plac

Lui Dumnezeu! Eu ce să fac?

Uite că eu mă mulţumesc

Şi cu bătrâni, doar că doresc

Să fie bine pregătiţi,

Adică bine rumeniţi!”

„Cumătră dragă, mă pârlesc!

Ard! Scapă-mă! Mor! Mă topesc!”

„Da’ arzi şi mori, că bine ştiu

Că nu eşti bun, nici când eşti viu!

Aşa am să îl vindec eu,

De sperieturi, pe iedul meu.

Cu mult păr eu l-am afumat:

Aşa de tare l-ai speriat!

Dihanie, ţi-aduci aminte

Cum mi-ai jurat mai înainte,

Pe părul tău? Mi te-ai jurat,

Dar iezii tot mi i-ai mâncat!”

„Mă ustură inima-n mine!

Fă dară un pustiu de bine

Şi scapă-mă! Nu-ţi fă osândă

Cu mine, ci te-arată blândă!”

„Ba nu, că meriţi astă soarte!

Aşa că moarte pentru moarte

Şi-arsură iar pentru arsură!

Că bine mai dădeai din gură

Când din Scriptură îmi vorbeai

Şi când te dezvinovăţeai!”

Capra şi iedul au luat

Claia de fân ce s-a aflat

Chiar lângă groapă, pregătită

Anume spre a fi zvârlită

S-aţâte focul: au luat-o

Şi peste lup au aruncat-o.

Apoi cu bolovani veniră

Şi-n cap, pe lup, ei îl păliră,

Până când lupul a pierit.

Ei, uite-aşa s-a păgubit

Capra de iezii ei cei doi

Şi de cumătrul ei apoi.

Vestea îndată s-a întins

Şi tot ţinutul l-a cuprins,

Iar caprele-n vecini aflate

Aflat-au cele întâmplate

Şi tare s-au mai bucurat.

Când l-a priveghi s-au adunat

Cu veselie-au petrecut.

Ele-au mâncat şi au băut

Căci au scăpat de-al lor duşman:

De lupul lacom şi viclean.

Acolo şi eu m-am aflat,

Că şi eu fost-am invitat

Atuncea, la praznicul lor,

La veselia caprelor.

Am stat acolo cât am stat

Şi-apoi eu am încălecat

Pe-o şea, cu care am venit

De grabă, de v-am povestit

Tot ceea ce s-a petrecut,

Tot ce-am aflat şi ce-am văzut.

Am mai încălecat pe-o roată

Şi-astfel v-am spus jitia toată.

Încălecat-am şi-o căpşună

Şi spusu-v-am astă minciună

Ce se vădeşte-adevărată,

Mare de tot şi gogonată.