Sunteți pe pagina 1din 8

Ion

de Liviu Rebreanu

GLASUL PĂMÂNTULUI
Capitolul 1
Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de coline”, lângă
orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu
faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai
întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre
uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat
Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de
pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de
mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica
lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui
ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu-i
fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui
Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei
cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica
era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „pentru
că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra
norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul
Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu
prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele
înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându-i
faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta nu
voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui
şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par
smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea
drumului.
Capitolul II -Zvârcolirea.
Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei
care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care
fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar
munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin
Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu».
Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii,
familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit
să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila.
Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare,
văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva deschisă,
simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau,
şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea
din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său,
Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului,
vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o
întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica, ceea
ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a
iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra
nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat,
tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai întâi
conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea mari
pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu
prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi
trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului
de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a
relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând
apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de
către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam
simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.
Capitolul III - Iubirea
Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul
oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase partea
lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire
încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit
vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion
socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor preotului,
şi promite Florică să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi
înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului,
dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi
tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată
parcă de mâna soartei.”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un
student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare
acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu
încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de
dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie
până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel
Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie,
a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile
materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei
căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o
legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând
obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare duminică la
câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care-l plictiseau cumplit fiindcă
toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească
iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se
întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită,
mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea.
Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare,
se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea
(„-Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi
uşor acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că aflase
de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al
său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl
reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în
care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o
dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată
o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.
Capitolul IV- Noaptea
„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început
într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se
făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A
crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o
iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce-i dorea
inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă poarta
ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând că
izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion se
împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –,
ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în
orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului;
drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a sentinţei.
Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu
precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte
la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a
visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul
unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou
modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma lui
Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o
avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i
căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile
roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să
deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel
ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea
ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul
scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate
patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa
casei.
Capitolul V - Ruşinea
Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana.”,
precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să rămână! Adăugă apoi cu un
râs larg care-i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al învăţătorului, de o
mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se
prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de
îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai
grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu
româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o
tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că
nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială
în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi
dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în
privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai
trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până
când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal,
să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea amoroasă din
casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în coaste, în
burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic
bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să
rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei,
pentru„tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată
până ce„Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l
bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine-i face!
Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.
Capitolul VI - Nunta
Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine pentru că
îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa
dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor
două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica
ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi
poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu
ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie
murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească
de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast,
considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la
judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute
învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide
să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de
fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta
nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri
şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să-i dea
zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele
amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea existenţei
sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi
mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi
tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei
decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci
când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul
maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea mult, îi va provoca însă
un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu
practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la
insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al
firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând
ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi
unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu
mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se
risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile
La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul Belciug,
spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie,
mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară,
ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla cu
paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere.”,
până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă electorală în
alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din
Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în
direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă
pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu,
gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui Ion).
Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu
solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament:
„Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede
peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc
geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi
păstraseră o clipire de bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu
sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment ce
„toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.
Capitolul VIII - Copilul
Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în
Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv
maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!…
Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având
convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are
încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în
judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială,
concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial,
întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se
întoarce la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici să
mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”, inclusiv
atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte
acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte
ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea
oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi
găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”,
unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece
serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o bate iarăşi,
încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui
să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii
şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase
notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă
aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite câte
o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună o vorbă bună unde cred
dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat
la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare
şi cincizeci de coroane amendă.”.
Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie socială („N-aş
mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta
vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia însă
sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi avocaţii! I se părea
o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri,
exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule,
tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul
ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării primite,
în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria
sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman şi
plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”, constată
puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii
necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe
Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte,
surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi
învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără
să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită
simţi un fior rece, ameţitor…”.
Capitolul X - Ştreangul
Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise, pierduse
copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau
dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu
Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi
înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav, că a
cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui
«bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către
mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine
crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi
faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi
ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi
aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din
milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în
grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult
aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.
Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită din groază
şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a
femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a
omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată cu
achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre
marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei
din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica
Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se
va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana
şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu
un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit
acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu
copiiTatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în
faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat
– de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din România (sora
lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută
critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se
găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune
„Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui
ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată,
cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă
cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el
îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva
momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate,
moale, gemând…”
Capitolul XII - George
Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i ceară un sfat,
când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat
atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales
fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie
sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”.
Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează
soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a
cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede în
subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când
trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice
că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în
zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a speriat şi dânsul
odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea ca un tâlhar să-i
ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile
şi averea luate cu japca…”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor
doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de
compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion
acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată
averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute
şi pe nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă şi
din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna
Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin
mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare,
îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer
şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa
dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În
mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la
dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme
individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de
cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini
ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.
Avizat de către Savista, George îi comunică lui Ion că va pleca noaptea după lemne la pădure, dar se
întoarce din drum şi aşteaptă sosirea iubitului Floricăi, alături de ea, spre disperarea femeii care îşi aşteaptă
amantul. Când Ion soseşte, pe întuneric, în grădină, George îl izbeşte cu sapa de trei ori şi îl lasă muribund
acolo.
Capitolul XIII - Sfârşitul
Naratorul reia din perspectiva victimei evenimentele: „Ion se prăbuşise sub lovitura a doua care-i
crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi, după cum nu simţise durere nici la cea dintâi… Venise de-a
dreptul de la cârciumă, ameţit mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse atât de speriase pe vădana lui
Avrum.”. Înainte de a muri îşi reaminteşte „repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a
fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata
dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi
Ana, şi copilul, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara, în pridvor, şi-i părea rău
că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie nimănui…” apoi, deşi grav rănit – la mâna dreaptă,
la piept şi la cap –, se târăşte până aproape de gardul dinspre uliţă, sub un nuc, unde îl lasă puterile.
Toată noaptea va geme înfiorător, ascultat de către Florica, împietrită de spaimă, şi de către George. A
doua zi dimineaţa, în faţa mulţimii adunate în ogradă, George recunoaşte omorul, ca răspuns la întrebarea
judecătorului, mărturisind şi cauza: „-Pentru că venise la nevastă-mea şi…”. Oamenii din sat şi cei din
împrejurimi – şocaţi de cele petrecute, căci „În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea minte.” –
compătimesc atât victima cât şi pe ucigaş. Iar preotul Belciug, căruia „Îi părea rău de Ion, dar în acelaşi timp se
bucura că biserica va câştiga prin moartea lui.” moştenindu-i averea, îl îngroapă în curtea noii biserici, în
calitate de donator excepţional.
Acelaşi Belciug, împăcat acum cu familia Herdelea, face actul de donare a pământului pe care se
construise casa învăţătorului, astfel încât Ghighi, cerută în căsătorie de către Zăgreanu – care a fost numit
învăţător în locul pensionatului Zaharia Herdelea – va primi drept zestre casa împreună cu terenul.
De la Titu soseşte o scrisoare, uşor amară, trimisă din Bucureşti, unde nu s-a întâlnit cu rudele care îl
invitaseră căci acestea nu au revenit în capitală, fiind astfel nevoit să se descurce cu banii pe care îi avea
(„Viaţa-i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă
spăimântătoare care retează scurt aripile avântului.”).
Romanul se încheie prin descrierea festivităţilor legate de sfinţirea noii biserici din Pripas, inclusiv
relatându-se „petrecerea poporului”, unde participă aceiaşi protagonişti din scena similară ce deschide
naraţiunea, mai puţin Ion şi George, ultimul aflat după gratii. Nu s-au petrecut, în fond, mari schimbări,
consemnează naratorul odată cu descrierea drumului pe care iese din Pripas căruţa cu bătrânii Herdelea:
„Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând
toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca
nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”.

S-ar putea să vă placă și