Cultura Pomilor Si Arbustilor Fructiferi - Partea I

CULTURA POMILOR ŞI
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
PARTEA GENERALĂ
2012
ENCICLOPEDIA. HORTICULTURA - CULTURA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR
FRUCTIFERI. PARTEA GENERALĂ
„Până nu vor deveni prin fapte văzute şi pipăite de toată lumea că o cultură luminată
scoate din pământ mai mult venit decât aceea ignorantă şi rutinieră, nu este cea mai mică
speranţă a îndupleca pe cultivatorii noştri să intre pe calea progresului’’.
Ion Ionescu de la Brad
2
INTRODUCERE
Dragostea pentru cultura pomilor este un sentiment înnăscut în sufletul românilor. Nu

există gospodărie sătească care să nu aibă în jur câţiva pomi fructiferi. Chiar atunci când ţăranul
,,dezrădăcinat’’ a devenit orăşean, nu i s-a stins iubirea de pomi şi a plantat sub fereastra
blocului măcar un cireş, un vişin sau un prun. Triada ancestrală spune ca eşti împlinit în viaţă
dacă : ai dat naştere şi ai crescut un copil, dacă ai zidit o casă, dacă ai sădit un pom !
Fără îndoială, cultura pomilor în jurul gospodăriei, necesară asigurării consumului
propriu, a constituit prima formă de organizare a producţiei în acest domeniu, formă care se
mai menţine şi astăzi intr-o proporţie destul de însemnată.
Astfel noţiunea de ,,livadă’’, în Ţara Românească, apare pentru prima dată în anul 1374.
noţiunea de ,,fermă’’ este folosită la noi în anul 1865, când printr-o decizie ministerială, Ion
Ionescu de la Brad este împuternicit să organizeze ferma de la Pantelimon, în apropierea
Bucureştiului.
O radiografie în economia pomicolă de mare performanţă a unor ţări ca Franţa, Italia,
Belgia, Olanda, Grecia, reliefează următoarele caracteristici :
- patrimoniul pomicol este constituit din ferme particulare, denumite frecvent şi
exploataţii ;
- nu exista pomicultură în proprietate de stat, excepţie fac plantaţiile domeniului
public, pentru nevoi de cercetare şi învăţământ ;
- dimensiunile fermelor au un caracter istoric, în sensul că au evoluat în timp, prin
concentrare, pornind acum 35-40ani de la câteva hectare ;
- şi în prezent există ferme de diferite dimensiuni, mai rar sub 10 ha, dar cu tendinţa
spre dimensiuni optime, viabile fiind considerate suprafeţele de 10-15 ha ;
- fermierul, proprietarul exploataţiei, este de regula pomicultor profesionist, absolvent
al învăţământului mediu sau superior ;
- fermierul dispune de tractoarele, maşinile şi echipamentele necesare, pe care el şi
membrii familiei sale le folosesc pentru aplicarea lucrărilor tehnologice în perioadele de
maximă eficienţă, de o calitate specifică propriului interes ;
- în funcţie de nevoi , se folosesc angajaţi sezonieri sau zilieri pentru tăieri şi recoltare.
Orice decizie adoptată în cadrul unei economii de piaţă liberă, concurenţială, în oricare
domeniu, comporta o analiză pertinentă a unei multitudini de factori cu incidenţă directă sau
3
conexă în procesul sau afacerea care se are în vedere. Cu atât mai mult, în domeniul
pomiculturii, datorită specificului biologic al pomilor, acela de a avea o largă perioadă de rodire,
uneori deciziile strategice, luate pe termen lung, au un înalt grad de dificultate şi complexitate.
În primul rând, trebuie anticipate situaţiile social-economice în următorii 8-10-15 ani, când
producţiile de fructe obţinute vor face obiectul unor tranzacţii bazate pe legea cererii şi ofertei.
Pentru a analiza rezultatele din diferite exploataţii se urmăresc anumite criterii :
a) Criterii de analiză
Producţia de fructe realizată
În urma datelor din producţie se desprinde concluzia că randamentele realizate la
producţia de fructe sunt în directă relaţie cu forma de proprietate şi dimensiunile exploataţiei
pomicole. Astfel, în plantaţiile proprietate privată, producţia medie la hectar este între 20 tone
şi 36,6t/ha, în unii ani realizând chiar 42 t/ha. Urmează exploataţia arendată, cu o medie pe 3
ani de 19,9t/ha ; fermele din domeniul public, cu 16,9t/ha.
Se constată totuşi că, cu cât suprafaţa este mai mare, cu atât şi randamentele sunt mai
scăzute. Fără îndoială că acest fenomen nu pledează pentru o structură fărâmiţată, de mică
proprietate, a exploataţiilor pomicole, dar este util să fie consemnat ca atare putând să fie luat
în consideraţie la determinarea dimensiunilor optime ale fermelor private.
Relaţia dintre producţia de fructe estimată şi cea recoltată
Una din cauzele randamentelor diferite care se înregistrează în exploataţiile pomicole o
constituie pierderile de recoltă, din motive cunoscute şi mai puţin cunoscute. An de an, cu toate
că în perioada de formare a fructelor pe pom prognozele şi estimările stabilesc anumite
cantităţi de fructe, în momentul recoltării, cantităţile sunt diminuate, în proporţie de 13-24,5 %,
la proprietatea de stat şi publică. Aceasta este o situaţie fericită, întrucât diferenţele între
estimat şi recoltat sunt, în multe cazuri de 35-40%. Cauza principală o constituie organizarea
defectuoasă a securităţii recoltei din faza de pârgă a fructelor până în perioada recoltării.
b) Criterii economico-financiare
Secretul eficienţei din pomicultura apuseană îl constituie faptul că veniturile din bugetul
familiei au provenienţă exclusivă din activitatea pomicolă. Specializarea a atins un asemenea
grad încât există exploataţii pentru cultura mărului, pentru cultura părului, pentru cultura
prunului (pentru deshidratare), pentru cultura piersicului, caisului etc.
Proprietarul şi patronul sunt una şi aceeaşi persoană şi toţi membrii familiei sunt legaţi
organic de singura lor sursa de existenţă şi acţionează ca atare. În condiţiile ţării noastre, încă se
mai apelează la venituri salariale.
c) Criterii tehnologice
4
Efectuarea fiecărei operaţiuni tehnologice în perioada de maximă favorabilitate,

constituie factorii determinanţi ai realizării de randamente sporite şi în final, profitabilitate
ridicată în exploataţiile pomicole.
Principala lucrare tehnologică, care constituie o sinteză a tuturor operaţiunilor efectuate
într-un ciclu de vegetaţie, o constituie recoltarea fructelor.
Tocmai acestei lucrări esenţiale nu i s-a acordat practic nici un fel de atenţie la
dimensionarea fermelor pomicole din unităţile de stat din ţara noastră, ajungând ca recoltatul
să se prelungească foarte mult şi cu pierdere de recoltă.
Recoltarea fructelor şi parţial operaţiunile de tăiere sunt singurele lucrări tehnologice
care depăşesc capacitatea de muncă manuală a unei familii cu 2,5 persoane active, deţinătoare
a unei exploataţii.
O lucrare tehnologică principală care trebuie să se încadreze într-o anumită perioadă
(zile), o constituie protecţia fitosanitară. La măr, frecvent, schema anuală de combatere este
compusă din 16-18 tratamente. În general, durata eficace a unui tratament este de max. 4-5
zile, cu un optim de 3 zile. O producţie de fructe nerealizată la optim este şi din cauza
neaplicării la timp a tratamentelor fitosanitare.
d)Criterii manageriale
Managementul producţiei pomicole, asemănător oricărei alte activităţi economice, are
un rol determinant în rezultatele finale, în profitabilitatea activităţii.
O serie de factori determină calitatea managementului :
1) Forma de proprietate în cadrul căreia se desfăşoară managementul În situaţia
proprietăţii de stat, managerul este un salariat, care îşi desfăşoară munca pe baza unui orar. În
unele forme mai evoluate, managerul-funcţionar are un contract bazat pe anumiţi parametri
cantitativi şi calitativi , de realizarea cărora depinde retribuţia.
În exploataţiile din tarile vestice ale Europei, unde proprietatea este privată, se
evidenţiază cel mai bine relaţia dintre management şi profitabilitate.
Managerul unei exploataţii pomicole este în marea majoritate a cazurilor şi proprietarul
respectivei afaceri; ca proprietar efectuează împreună cu familia, principalele lucrări
tehnologice. Deciziile, sunt luate rapid, uneori cu risc asumat, fără să se aştepte alte avize şi
aprobări.
2) Dimensiunile exploataţiei au un rol major în actul managerial, cu deosebire deciziile
de ordin tehnologic. Exploataţia de dimensiuni optime, trebuie să permită managerului
cunoaşterea în detaliu a fiecărui pom . Trecerea în revistă trebuie făcută cel puţin odată pe lună
în perioada de vegetaţie, în care se desfăşoară principalele faze : înflorire, legarea fructelor,
creşterea fructelor, pârga, recoltarea.
3) Criterii referitoare la baza tehnico-materiala. Considerând norma anuala a unui
tractor de 520 hectare arătură normală (ha/an), iar lucrările mecanice de pe 1 ha livada de mar
5
de 30-70 ha ha/an, rezultă o suprafaţă optima medie pe tractor de 17 ha . Exploataţiile de 5 ha

se dovedesc supra-echipate, iar cele de 20 ha sub-echipate.
4) Criterii în legătură cu folosirea forţei de muncă familiale. O familie din ţara noastră
este compusă în medie din 3,5 persoane, din care 2,5 persoane active. Disponibilitatea de forţă
de muncă pe o familie este de 600 zile muncă anual astfel: -2,5 persoane active x 240 Z.O anual
=600 zile om (pentru lucrări manuale şi mecanice).
Exploataţiile de dimensiuni reduse, care ocupă numai parţial capacitatea de forţă de
muncă, conduc la ne-specializarea forţei de muncă familiale, la reducerea iniţiativei (veniturile
fiind asigurate din alte surse). Lucrările de mare volum , încadrate într-o perioadă optimă, cum
ar fi recoltarea fructelor, nu pot fi efectuate numai de către familie recurgându-se la munca
sezonieră, dar cu supraveghere familială în cuprinsul unor echipe de maximum 10-15 persoane.
6
CAPITOLUL I.
Clasificarea speciilor de pomi fructiferi
I.1.Clasificarea sistematică
Speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii Angiospermae.

Principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae,
care cuprinde 40 de specii spontane importante la formarea unora dintre
soiurile actuale, a unora dintre portaltoii utilizaţi în prezent, cât şi pentru
utilizarea lor în lucrările de ameliorare în vederea creării de noi soiuri. Trei
dintre cele patru subfamilii existente şi anume: Pomoideae, Prunoideae şi
Rosoideae furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere.
I.2.Clasificarea după habitus
Ţinând seama de aspectul general al plantelor, adică după habitusul lor,

speciile pomicole pot fi grupate în:
a. Pomi propriu-zişi. Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general
mare, cu un singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea pomilor oscilează
între 5-20 m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100 de ani). Se
înmulţesc prin seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această
grupă fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul
şi castanul dulce.
b. Arbustoizii. Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă,
constituită di 2-4 tulpini care iau naştere din zona coletului. Durata vieţii este
de cca. 20-30 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se
înmulţesc prin seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din
această grupă fac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis,
scoruşul, cătina albă.
7
c. Arbuştii. Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m,

care prezintă numeroase tulpini de grosimi mici, slab ramificate ce apar din
zona coletului, formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini adventive şi se
înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin
seminţe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc.
d. Semiarbuştii. Sunt plante semi-lemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi
ani. În primul an apar tulpini simple înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an
formează ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor tulpinile se
usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte:
zmeurul şi murul.
e. Plantele fructifere semi-ierboase. Acestea fac trecerea dintre plantele
arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate de căpşun şi frag şi formează
tufe mici de 25 - 30 cm.
I.3.Clasificarea pomicolă
Aceasta clasificare are în vedere în primul rând caracteristicile fructului,

dar speciile înrudite din acest punct de vedere au şi particularităţi biologice
asemănătoare.
Ţinându-se seama de structura anatomică şi de regimul termo-hidric al
creşterii şi maturării fructelor, speciile pomicole sunt clasificate în 6 grupe:
a) Plante pomicole pomacee (sămânţoase): cu fructe false (poame) care
conţin mai multe seminţe. Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia
Pomoideae şi anume : mărul, parul, gutuiul, moşmonul, păducelul.
Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului
cu receptacolul florii. Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt
micşti. Ramurile de rod ale pomaceelor au mugurii floriferi situaţi terminal, iar
spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea soiurilor sunt
autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi.
Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de iarnă
al mugurilor fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară. Durata
de viaţă în cultură a speciilor de pomacee este mare, iar intrarea pe rod relativ
târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în livezile clasice pomii
trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în livezile
intensive şi superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice
începând din al doilea şi al treilea an.
8
Totuşi, sunt specii pretenţioase la umiditate şi la fertilizarea solului. Pe

de altă parte, aceste specii au capacitatea de maturare post-recolta, se
păstrează foarte bine un timp îndelungat, nu sunt perisabile.
b) Plante pomicole drupacee (sâmburoase): includ speciile din familia
Rosaceae, subfamilia Prunoideae. Au fructe adevărate (drupe), unisperme, cu
seminţe în sâmburi lemnificaţi: prunul, cireşul, vişinul, caisul, piersicul,
corcoduşul, porumbarul, cornul, migdalul.
Drupaceele sunt specii care au un repaus hibernal scurt, motiv pentru
care înfloresc şi vegetează primăvara devreme. Din această cauză ele întâlnesc
probleme legate de îngheţuri târzii de primăvară şi de brume, mai ales în
condiţiile schimbărilor de climă înregistrată în ultimii ani în ţara noastră.
Tot din acest motiv, cultura drupaceelor este cantonată în zone mai calde
ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu excepţia unor grupe de soiuri din unele
specii (prun, cireş, vişin) care urcă la altitudini mai mari.
Sunt mai puţin pretenţioase la umiditate decât pomaceele, însă sunt în
schimb pretenţioase la căldură.
Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40
- 50 ani precum cireşul iar celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic). În livezile
intensive şi superintensive durata lor de viaţă este şi mai scurtă. Soiurile de
drupacee sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai redus decât la
pomacee.
Au o capacitate redusă de maturare post-recoltă, de aceea se recoltează
în stadiul de pârgă avansată sau la maturitate deplină. Sunt fructe perisabile
uşor, nu rezistă la păstrare îndelungată (prun, vişin, cais, cireş, piersic).
c) Plante pomicole nucifere: includ: nucul şi peanul, care fac parte din
familia Juglandaceae, iar castanul şi alunul fac parte din familia Fagaceae.
Speciile din această grupă formează un fruct uscat, de la care se consumă
sămânţa bogata în uleiuri şi substanţe proteice: nucul, are fructul tip drupă
falsă, alunul şi castanul comestibil au fructul nucula, respective nuca. Alte
plante pomicole din grupa nuciferelor sunt: cocosul şi fisticul, întâlnite în
regiunile subtropicale şi tropicale.
Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi pretenţioase faţă de căldură,
mai ales nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin
pretenţios. Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai
restrâns de soiuri.
Au o durată lungă de viaţă, sunt foarte rezistente la păstrare şi la
transport. Unele specii intră foarte repede pe rod - alunul, altele mai târziu -
nucul, castanul.
9
d) Plante pomicole bacifere: includ: coacăzul roşu şi agrişul din familia

Saxifragaceae, zmeurul, murul şi căpşunul din familia Rosaceae. Din punct de
vedere morfologic fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi agriş;
polidrupe la zmeur şi mur; receptacul îngroşat la căpşun. Coacăzul şi agrişul
sunt specii lemnoase, zmeurul şi murul sunt semiarbuşti, iar căpşunul face
trecerea între plantele lemnoase şi ierboase. Baciferele au talie mică, formează
tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din al
doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă
rădăcini, drajoni, stoloni. Se înmulţesc uşor prin drajoni, stoloni şi marcote.
e) Plante pomicole subtropicale. Aceasta grupă include specii din
climatul subtropical umed, sensibile la ger, puţine dintre acestea reuşind şi la
noi în ţară : citricele, smochinul, măslinul etc. Din aceeaşi categorie mai fac
parte şi kiwi sau kaki (Diospyros) care se cultivă în câmp, iar citricele în
apartament (lămâiul, portocalul, etc.).
Specii pomicole subtropicale
Nr. Denumirea Denumirea ştiinţifică Familia

Fructul
crt. speciei botanică
1. Smochinul Ficus carica Moraceae sicona
2. Lămâiul Citrus limonium Rutaceae hesperida
3. Portocalul Citrus sinensis Rutaceae hesperida
4. Mandarinul Citrus nobilis Rutaceae hesperida
5. Grapefruitul Citrus paradisi Rutaceae hesperida
6. Măslinul Olea europaea Oleaceae drupa
7. Rodia Punica granatum Punicaceae baca
8. Hurmaua Diospyros kaki Ebenaceae drupa
9. Feijoa Feijoa seloviana Myrtaceae baca
10. Fisticul Pistacia vera Anacardiaceae drupa falsa
11. Kiwi Actinidia deliciosa Actinidiaceae baca
12. Kaki Diospyros kaki Ebenaceae baca
f) Plante pomicole tropicale. În aceasta grupă sunt incluse specii de

mare valoare alimentară şi cu circulaţie internaţională (bananierul, ananasul,
mango etc.). Unele cresc în climatul tropical umed (zona pădurilor ecuatoriale),
altele în oazele deserturilor, constituind hrana de bază a localnicilor. Speciile
pomicole din aceasta grupa au vegetaţia continuă, fără starea de repaus
caracteristică speciilor de climat temperat.
10
Specii pomicole tropicale
Nr. Denumirea Denumirea ştiinţifică Familia botanică Fructul

crt. speciei
1. Ananasul Ananas sativus Bromeliaceae soroza
2. Bananierul Musa paradisiacal Musaceae baca
3. Roşcovul Ceratonia siliqua Leguminosae pastaie
4. Cocotierul Cocos nucifera Palmae drupa
5. Cacao Theobroma cacao Sterculiaceae capsula
6. Cafeaua Cofea arabica Rubiaceae baca
7. Mango Mancifera indica Anacardiaceae baca
8. Papaia Carica papaya Caricaceae baca
9. Arborele Artocarpus incisus Moraceae soroza
de pâine
10. Nuc Cola Cola acuminata Sterculiaceae drupa
11. Curmalul Phoenix dactylifera Palmae drupa
12. Vanilia Vanilia planifolia Orchidaceae capsula
13. Avocado Persea americana Lauraceae drupa
14. Mangostan Garcinia Guttiferae baca
mangostana
Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de

speciile cultivate (alcătuite din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi specii
spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a unor soiuri.
11
CAPITOLUL II
Organele pomilor şi funcţiile acestora
Pomicultorul este interesat de cunoaşterea organelor pomilor pentru ca

intervenţiile sale asupra acestora să nu se facă la întâmplare ci în cunoştinţă
de cauză: toate lucrările agrotehnice pot fi astfel aplicate raţional, având ca
efect creşterea şi fructificarea echilibrată a pomilor şi în final obţinerea de
producţii mari şi fructe de calitate.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane (rădăcina, situate în sol).
şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii,
dar împreună formează un tot unitar, un organism viu, de sine stătător,
capabil să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea producţii.
Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:
- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu), tulpina
(organ epigeu), mugurii, lăstarii şi frunza.
- organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
După durata de viaţă, organele pomilor sunt anuale şi multianuale.
Organele anuale trăiesc numai câteva zile sau luni şi apoi se transformă în alte
organe sau mor. Organele multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau
egală cu a pomului şi asigură formarea pe ele a organelor anuale.
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina
individului cultivat. În majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee
(rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptaţi la mediul local şi rezistenţi
la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile sunt cultivate pe
rădăcini proprii.
12
II.1. Rădăcina
Rădăcina este organul pomului cu ajutorul căruia este fixat în pământ şi

reprezintă partea subterană a pomului, specializată pentru absorbţia apei şi a
substanţelor minerale din sol.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Acesta se dezvoltă
mai mult decât tulpina, deşi în sol sunt mai mulţi factori limitativi ai creşterii
decât în atmosfera. Pe solurile pietroase, sistemul radicular al pomilor
depăşeşte uneori de 3-4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol brun lutos, de
peste 5 ori.
La portaltoii generativi, sistemul radicular este de 4-6 ori mai mare decât
la portaltoii vegetativi.
În culturile clasice, sistemul radicular al pomilor este asigurat în
proporţie de 85% de rădăcini orizontale şi de numai 15% de rădăcinile verticale
şi oblice.
În plantaţiile superintensive, peste 25% din rădăcinile unui pom sunt
dispuse vertical şi oblic.
În marea lor majoritate, rădăcinile se afla în sol, la adâncimea de 20-100
cm, în funcţie de vigoarea portaltoiului, tipul de sol şi sistemul de întreţinere a
acestuia.
La pomii altoiţi, rădăcina aparţine portaltoiului, iar tulpina altoiului.
Când pomii se înmulţesc prin seminţe (nucul, zarzărul, migdalul etc.), prin
butaşi (coacăzul negru) sau prin drajoni (prunul - Grasă românească şi vişinul
local), tulpina şi rădăcina aparţin aceluiaşi individ. Din practica pomicolă se
ştie că, la pomii altoiţi, între tulpină (altoi) şi rădăcină portaltoi) există o
influenţă reciprocă. Pentru confirmarea acestei influenţe, dăm exemplu
comportarea soiului de mar Jonathan altoit pe un portaltoi viguros obţinut din
sămânţă şi un portaltoi de vigoare mică (M9) înmulţit vegetativ (prin marcotaj) :
În primul caz, portaltoiul, imprimă soiului o vigoare mare şi o fructificare
tardivă (la 5-6 ani), fructele sunt mici, mai puţin gustoase şi se valorifică greu
şi cu pierderi mari.
În al doilea caz, pomii au o creştere mai slabă, rodesc mai timpuriu (la 2-
3 ani) şi formează fructe mari, mai intens colorate şi echilibrate ca gust.
Rădăcinile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a - După origine, rădăcinile se încadrează în:
13
- rădăcini embrionare ce îşi au originea în radicula embrionului. Aceste

rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe portaltoi
generativi;
- rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni
astfel de rădăcini la pomii înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire,
micro-înmulţire).
b - După poziţia de creştere în sol pot fi:
- rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel cu suprafaţa solului
0
sau formează un unghi de 60 - 90 cu verticala.
- rădăcini oblice - sunt cele care formează un unghi cuprins între 30 -
0
60 cu verticala imaginară.
0
- rădăcini verticale - cele care realizează un unghi de până la 30 cu
verticala.
5 6
3 4
1 2
Fig.1. Organul hipogeu (rădăcina) unei plante pomicole: 1-rădăcini cu direcţie verticală; 2-rădăcini cu
direcţie oblică; 3-rădăcini cu direcţie orizontală; 4-pivotul; 5-coletul ; 6-lăstar de rădăcină;
c - După dimensiuni se împart în:

- rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă, rădăcinile de peste
30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15 cm în
diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară). Pe
pivot se inseră, rădăcini de ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult, unele
dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din această cauză, sunt considerate
14
elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe cale

vegetativă, pivotul lipseşte.
- rădăcini de semischelet, sunt ramificaţii de ordin superior, de
dimensiuni mai mici, cu acelaşi rol ca cele de schelet;
- rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc rădăcinile
de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de 1 - 5 mm.
- rădăcini absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 - 1 mm
cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini sunt
acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau
înlocuiţi la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează absorbţia.
d - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi:
- rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful rădăcinilor de schelet cu
funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia de
creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, de
prezenţa oxigenului şi a substanţelor hrănitoare.
- rădăcini absorbante, sunt cele mai tinere, au culoare albă, 1mm în
grosime, 3,5 mm în lungime, se regenerează permanent, fiind practic vârful de
creştere şi dezvoltare al sistemului radicular. Rădăcinile absorbante îmbracă
rădăcinile de schelet pe toata lungimea lor, fiind mai scurte şi mai subţiri decât
cele de schelet, găsindu-se în număr mare între stratul de pământ cuprins
între 25 şi 80 cm adâncime, cele mai numeroase fiind dispuse în dreptul
marginii coroanei.
Ele sunt purtătoare ale perişorilor absorbanţi care sunt practic prelungiri
ale celulelor epidermice din zona piliferă, foarte numeroşi. Aproape întreaga
cantitate de apă şi săruri minerale necesare funcţiilor metabolice este preluată
de către pomi prin perişorii absorbanţi.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, pentru a fi bine utilizate,
îngrăşămintele trebuie administrate în această zonă în care se găsesc cele mai
multe rădăcini absorbante.
- rădăcini intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi au
o durată de 10 - 15 zile cu rol de transport de la rădăcinile absorbante la
conducătoare a substanţelor;
- rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a substanţelor absorbite şi a
substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar
după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin
rădăcini de schelet.
Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare
a rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice între care: arături, praşile,
15
îngrăşare, irigare sunt dependente de arhitectonica sistemului radicular, este

necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere al acestuia.
Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de
arhitectonica sistemului radicular. Această arhitectonică este influenţată în
primul rând de însuşirile biologice ale portaltoiului şi altoiului, iar în secundar
de particularităţile mediului edafic şi de umiditate. Amplasarea în sol a
sistemului radicular este elementul cel mai important pe care cultivatorul
trebuie să-l cunoască, pe această bază urmând a se aplica corect lucrările
solului, fertilizarea, udarea etc.
De exemplu, la un măr în vârstă de 15 ani altoit pe sălbatic, rădăcinile
pătrund în sol până la adâncimea de 1,6 m. Pe orizontală, ultimele ramificaţii
s-au găsit la distanţa de 6 m de trunchiul pomului, depăşind de 2 ori raza
proiecţiei coroanei pomilor. Masa mare a rădăcinilor subţiri însă (cu diametrul
de 0 - 4 mm), care sunt în directă corelaţie cu perii absorbanţi se află la
adâncimea de 18 – 60 cm, reprezentând 58,2% din masa totală a rădăcinilor.
Pe orizontală, 76,6% din masa rădăcinilor subţiri se află sub proiecţia coroanei
atingând un maximum cantitativ în raza de 1,5 – 2 m, de la trunchi, cu
excepţia arbuştilor fructiferi şi a plantelor altoite pe portaltoi cu vigoare redusă.
Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului
radicular se poate realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda
staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului.
Funcţiile organelor hipogee
Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare
a activităţii sistemului plantă-individ, căruia îi aparţin: ancorarea în sol,
absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia,
depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau
conversia substanţelor biostimulatoare etc.
a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare
este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în
primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului în privinţa distribuţiei
spaţiale, densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care
influenţează creşterea totală a individului au efect direct şi asupra ancorării.
Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă,
care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere.
b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală şi
are rolul de a satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului.
Absorbţia se efectuează, în principal prin intermediul perilor radiculari, dar s-a
constatat că apa poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care
este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această
16
particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când

rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei.
c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este
continuu de la vârful rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se
desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de frunze către vârfurile de
creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi faţă
de oxigenul din sol. Dintre rădăcini , cele nou formate sunt mai pretenţioase
faţă de oxigen decât cele mai în vârstă. Rădăcinile absorbante sunt foarte
sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea , situaţii de stres în privinţa
respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada de
creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate
consumate, dar se accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul
atinge suprafaţa maximă. Depozitele de
substanţă de rezervă existente în
rădăcini conferă pomilor o mare
vitalitate, ele putând fi mobilizate în
diferite momente ale ciclului anual de
viaţă sau în cazuri de accidente:
creşterile de primăvară ale rădăcinilor,
care se manifestă mult înainte de
intrarea în vegetaţie a organelor epigee
etc.
f) Sinteza primară a unor compuşi Fig.2. Rădăcină de pom fructifer
organici. În cadrul rădăcinilor mai ales
a celor absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit
din sol în substanţe organice, folosind energia rezultată din descompunerea
hidraţilor de carbon.
g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a
rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine,
gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul.
h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în
mediul exterior a unor substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă
asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la dezvoltarea rizosferei, iar
o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie. În
codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de micoriză
cu anumite ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii, stimulând
hipertrofia şi ramificarea. Hifele ciupercii se găsesc pe suprafaţa rădăcinii şi
17
creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu deficienţe

minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon. Prezenţa
micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în general, dar în mod
deosebit în solurile sărace în fosfor. De asemenea facilitează pătrunderea apei
în rădăcini şi sporeşte rezistenţa rădăcinilor la atacul microorganismelor
dăunătoare.
i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul,
vişinul, zmeurul, murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă.
Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile acestor specii, se formează
muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni dacă sunt
detaşaţi şi replantaţi , vor da naştere la noi indivizi.
j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea negativă
dintre anumite substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor unei
plante învecinate din aceeaşi specie sau din specii diferite. În grupa
substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi.
Prezenţa în sol a substanţelor aleopatice contribuie la apariţia fenomenului de
oboseală a solului, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi a unor
suprafeţe recent defrişate.
Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de
absorbţie, cât şi de secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de
nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de nutriţie cu azot, cu fosfor precum
şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.
În timpul creşterii, rădăcina se amplifică şi formează o structură
permanentă (scheletul rădăcinii), cu ajutorul căreia pomul se ancorează şi se
fixează mai bine în sol, şi o structura nepermanentă, care se reîntinereşte
periodic (de la 10 zile la 3-4 ani).
Structura permanentă este alcătuita din rădăcini lungi de 1-15 m şi
groase de 3 mm – 25 cm, dispuse orizontal, vertical sau oblic. La speciile
pomicole înmulţite prin seminţe şi sâmburi (mar şi par franc, nuc zarzăr şi
corcoduş), structura permanentă a rădăcinii se compune din : pivot (ordinul 0)
şi ramificaţiile acestuia (ordinul I şi II).
La nuc, scheletul rădăcinii este mai puternic şi alcătuit din rădăcini
viguroase, puţine la număr, în timp ce la măr, ramificaţiile sunt mai multe şi
mai grupate. La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, rădăcinile care alcătuiesc
structura permanentă sunt mai numeroase şi mai subţiri (cu mici excepţii).
Culoarea rădăcinilor pomilor :
- violacee – zarzăr şi coacăz negru;
- galben-roşcată – cireş, vişin şi piersic ;
18
- galben-murdară – corcoduş ;
- galben-cafenie – măr ;
- cafeniu-negricioasă – păr ;
- cenuşie-brună - nucul;
Într-un stadiu mai evoluat, rădăcina pomilor capătă o culoare
negricioasă datorita suberului1 îngroşat şi exfoliat.
Structura nepermanentă a rădăcinii, este formată din rădăcini axiale,
rădăcini absorbante, intermediare şi conducătoare.
II.2. Tulpina
Partea supraterană (aeriană) a pomului ce începe de la colet şi până la

ultima creştere anuală poartă denumirea de tulpină. Locul de trecere de la
rădăcină la tulpină poartă numele de colet.
Coletul pomului reprezintă în fapt punctul de legătură dintre rădăcină şi
tulpină. Coletul la pomii fructiferi poate fi de doua feluri: natural – adică cel
format în mod natural şi este punctul de unde putem considera că o parte
creşte în sus şi o parte creşte în jos (adică nivelul pământului) şi colet
convenţional (e acelaşi lucru, doar ca acest punct se formează în timp – adică
portaltoiul, care de multe ori este o marcotă, este un lăstar, care formează
rădăcini pentru că este muşuroit, iar pe urmă detaşat de pe planta mamă,
plantat şi altoit.
De obicei punctul de altoire este la nivelul solului, dar avem cazuri în
care punctul de altoire este la 15-20 cm deasupra solului (în acest caz coletul
este la nivelul solului, dar nu şi la punctul de altoire). Cu cât punctul de altoire
este mai sus de colet, cu atât efectul de piticire asupra pomului este mai mare.
Se foloseşte la plantaţiile superintensive, la care pomii sunt plantaţi la o
distanţă de 50-100 cm pe rând, cum sunt sămânţoasele (mar, par) şi 130-180
cm sâmburoasele (cireş, prun).
La unele asociaţii soi-portaltoi, coletul este mai îngroşat, fapt ce
dovedeşte că între cei doi parteneri există o oarecare nepotrivire. Se cunosc
însă şi pomi (Golden Delicios/M9) la care coletul îngroşat asigură pomilor o
viaţă economică prelungită, precocitate în rodire şi o capacitate mare de
producţie.
1
Țesut vegetal format din celule moarte, constituentul principal al scoarței
19
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii: de susţinere a

frunzelor, fructelor, de transport a sevei, de creştere şi altele.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.
1. Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a
coroanei, fiind partea de tulpină neramificată. Trunchiul pomilor creşte drept
sau
4
5 6 7
3
1 2
Fig.3. Organul epigeu (tulpina) unei plante pomicole : 1- colet; 2- lăstar de rădăcina; 3-
trunchiul; 4- axul coroanei; 5- şarpante – ramuri de schelet ; 6- subşarpante; 7- ramuri de
garnisire – ramuri de semischelet ; 8- săgeata.
răsucit, uniform sau asimetric.
Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara

anului I de la plantare când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi
de un an, sau proiectarea se face în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se
livrează cu coroană.
20
Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă şi poate fi:

- scurt de 40 - 60 cm;
- mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
La pomii tineri trunchiul are scoarţa netedă, iar la pomii maturi scoarţa
devine aspră, se exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi modul de
exfoliere a ritidomului este diferită de la specie la specie şi de la soi la soi şi
constituie caractere de identificare.
2. Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri

cu vârste diferite. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii poartă
numele de ramuri. În perioada de vegetaţie ramificaţiile în creştere ale tulpinii
cu frunze pe ele şi care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă
numele de lăstari. După căderea frunzelor lăstarii se transformă în ramuri
anuale.
3. Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se

încheie cu ultima creştere anuală numită săgeată.
4. Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor în:
21
a) Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de

ordinul I, II şi au durată cât durata pomului. Ele sunt groase, conice, cu
descreşterea grosimii de la inserţie spre periferie. Modul de grupare natural al
ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa axului, definesc forma de coroană a
pomului. În funcţie de prezenţa axului putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a., iar
cele lipsite de ax sunt globuloase, plângătoare.
Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I
sau şarpante (braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul II
sau subşarpante. Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru
scheletul pomului. Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare
altă ramură, poartă numele de ramură mamă, iar ramurile rezultate se numesc
ramuri fiice. Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe ramuri mame
formate în anul precedent, poartă numele ramuri normale.
Ramurile care apar din lăstari crescuţi pe ramuri formate în anul
respectiv, se numesc ramuri anticipate. Astfel, în funcţie de poziţia lor pe
ramură, ramurile fiice pot fi: terminale sau de prelungire, laterale, concurente
şi ramuri lacome :
- Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar datorită
polarităţii sunt cele mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a coroanei.
- Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor depinde
de vârsta pomului, poziţia în coroană a ramurii mamă, de unghiul ei faţă de
verticală etc. De obicei, între ramurile de prelungire şi cele laterale trebuie să
fie o distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se concura.
- Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri sub-
terminali. Prin poziţia lor concurează ramura de prelungire, de aceea la
formarea scheletului asemenea ramuri se înlătură.
- Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din
mugurii adventivi situaţi la partea superioară şi la locurile de curbură a
ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid de creştere.
22
Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot
fi corect dirijate şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului. Unghiul format de
ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele de ordinul I cu axul
pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în plan orizontal, între
două ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de divergenţă. Aceste
unghiuri participă la formarea coroanei. Înlăturarea ramurilor schelet din
coroană, schimbă forma de
coroană. Distanţa dintre punctele
de inserţie a două ramuri de acelaşi
ordin sau de ordine succesive
poartă numele de distanţă de
ramificare.
Pe un pom sunt de regulă 6-
12 ramuri principale de schelet, în
funcţie de distribuţia lor de-a
lungul axului având diferite tipuri
de coroane (cu etaje sau fără etaje).
Atunci când ramurile principale
sunt grupate cate 3-4 la un loc,
între grupe fiind o distanţă de 0,7-
1,3 m, avem de-a face cu o coroană
în etaje sau piramidă etajată. În caz
contrar, când ramurile se înşiră de-
a lungul axului fără a forma etaje
avem constituită o piramidă
Fig. 4. Dispunerea diferitelor tipuri de ramuri de schelet:
neetajată.
1- ramuri terminale (de prelungire) ; 2- ramuri laterale ;
Uneori, pomul este lipsit de 3- ramuri concurente ; 4- ramura mamă ; 5- ramuri
ax şi prezintă 3 ramuri principale lacome.
pe care se formează întreaga coroană, aceasta formă de coroană poartă
denumirea de vas.
Cele 2 tipuri de coroane se obţin în urma tăierilor efectuate de
pomicultor, fiind lăsaţi în voia lor, pomii crescând neregulat, prea des sau prea
rar acest lucru având o influenţă negativă asupra rodului (vezi capitolul
« Tăieri »).
b) Ramuri de semischelet – se mai numesc ramuri de legătură şi fac
legătura între ramurile de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc
scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm la peste 1 m. Durata lor de
viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri pot fi menţinute în
pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu
23
potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic

prin tăierile de rodire şi reîntinerire. Nu sunt elemente stabile ale coroanei
pomilor încât pot fi scurtate sau pot fi suprimate fără a schimba forma de
coroană a pomilor. Sunt soiuri ce formează un număr însemnat de ramuri
semischelet, formând coroane dese dar şi soiuri ce formează un număr mic de
ramuri semischelet realizând coroane rare.
c) Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile
anuale sunt de două categorii :
- ramuri anuale de schelet – care se formează de obicei din mugurii
situaţi în prima treime a ramurilor de schelet. Din aceste ramuri se aleg cele de
prelungire a scheletului existent şi noi ramuri de schelet pentru definitivarea
formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din mugurii
vegetativi şi micşti. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai subţiri.
Durata de viaţă a acestor ramuri este de un an, deoarece prin evoluţia
mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se
transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de
semischelet. În funcţie de felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se
împart în două:
- ramuri de garnisire vegetative –
care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau
de rod – care alături de mugurii
vegetativi au şi muguri de rod (floriferi
sau micşti).
d) Ramurile de rod sau
fructifere garnisesc şi ele ramurile de
semischelet sau schelet. Sunt
formaţiuni cu lungimea începând de la
1 cm şi până la 60 - 120 cm, cu un
ţesut spongios, bogat în hidraţi de
carbon cu durată de viaţă variabilă 1 -
18 ani, astfel ca pentru a-şi putea
păstra puterea de rodire un pom trebuie
ajutat prin lucrări de tăiere şi
întreţinere să formeze permanent
ramuri de rod.
Fig. 5. Pom fructifer (prun), înflorit. La partea
Pot fi în devenire sau ramuri de
inferioară se observă trunchiul, iar la partea
superioară se află coroana.
rod tipice (propriu-zise).
24
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua

în 1 - 2 - 4 ani în ramuri de rod propriu-zise. Ramurile de rod propriu-zise
poartă muguri floriferi sau micşti sau şi muguri vegetativi şi floriferi. Ramurile
de rod propriu-zise şi în devenire roditoare sunt caracteristice pentru fiecare
specie pomicolă.
Ramurile de rod la speciile sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş şi
vişin) sunt:
- ramuri mixte
- ramuri buchet
- salbă
- pleată
Ramurile mixte poartă întotdeauna un mugur vegetativ normal în vârf, iar
lateral (axilar) muguri florali şi vegetativi, aşezaţi fie solitari pe noduri (cireş),
dar de cele mai multe ori asociaţi pe nod, florali şi vegetativi, constituind
grupurile de muguri caracteristice prunului, caisului, piersicului. Ramurile
mixte prezintă unele particularităţi specifice de la o specie la alta.
La piersic, ramurile mixte sunt lungi de 25-60-70 cm şi poartă pe noduri
totdeauna grupuri din 3 muguri care pot fi: toţi florali, cel din mijloc vegetativ
şi cei laterali florali sau unul lateral floral şi ceilalţi vegetativi. La baza ramurii
se găsesc 1-2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi care pot evolua dacă ramura
se scurtează, dacă se arcuieşte sau dacă se fac operaţii în verde.
Ramurile mixte ale piersicului asigură fructe de calitate numai în primul
an de formare a lor, motiv pentru care se elimină prin tăiere după prima
fructificare, înlocuindu-se cu altele nou formate pe ramurile de schelet şi semi-
schelet.
Prunul şi caisul formează ramuri mixte lungi de 7-20 cm, cu grupuri de
2-3 muguri de rod la prun şi 5-6-8 la cais, în majoritate florali. Sunt ramuri de
bază pentru fructificarea acestor specii şi asigură fructe de calitate, chiar după
ramificări multiple, 4-6 ani.
Ramura mixtă la cireş şi vişin, lungă de 7-30 cm, chiar mai lungă la
unele soiuri, are particularitatea că pe nod se formează un singur mugur de
obicei floral; mai rar se întâlnesc axilar şi muguri vegetativi. Ca atare, ramifică
puţin sau chiar deloc. Evoluează în acest caz numai prin mugurele vegetativ
din vârf, făcând imposibilă regenerarea.
Ramurile buchet, numite şi buchete de mai, deoarece în această lună
sunt deja conturate morfologic la unele specii. Ele poartă un singur mugur
vegetativ în vârf, iar axilar în jurul acestuia strâns grupaţi (la cireş, vişin, prun
şi piersic) sau mai deşiraţi (cais) sau 3-7 muguri florali. La unele specii pot fi
axilari şi câte 1-2 muguri vegetativi, care conduc la ramuri buchet ramificate
25
(prun, cais). În general, buchetele de mai sunt ramuri foarte scurte, 1-12 cm şi
au o durată de viaţă variabilă cu specia şi soiul de la 1-2 ani până la 10-12 ani.
Evoluând numai prin mugurele vegetativ, neavând nici o rezervă laterală de
muguri vegetativi, ramurile buchet nu pot fi regenerate prin tăieri.
Durata economică a ramurilor buchet la prun şi cais este relativ scurtă,
3-4 ani; poate fi mai lungă la soiuri care au buchete de mai tipice (Stanley,
Agen). Ramura buchet la piersic este de durată scurtă, 1-2 ani şi nu asigură
fructe de calitate
Ramurile salbă, ca şi celelalte formaţiuni fructifere ale Prunoidelor, poartă
în vârf un mugure vegetativ, iar lateral numai muguri florali ; foarte rar se pot
întâlni în poziţie axilară 1-2 muguri vegetativi. Sunt foarte subţiri, cu lungimi
de 15-60 cm. Sub greutatea frunzelor şi a fructelor se arcuiesc, se degarnisesc
total, rămânând să evolueze numai prin mugurele terminal. Nu pot fi
regenerate prin tăieri, decât în cazul când au lateral 1-2 muguri vegetativi care,
de obicei în anul următor evoluează în buchete de mai. Ramurile salba se
întâlnesc la piersic, în număr redus de regulă, şi au o durata de 1-2 ani;
fructele sunt de calitate mediocră. De aceea dacă fructificarea este asigurată pe
ramurile mixte, ramurile salbă se suprimă.
Pleata este o ramură de organizare morfologică identică cu salba. Pleata
se întâlneşte mai ales la vişin, mult mai rar la cireş. Este foarte subţire, are 2-3
mm diametru. Are 15-60 cm lungime, are în vârf un mugure vegetativ, restul
fiind floriferi. După rodire, ramura pleată se apleacă cu fructele şi rămâne în
aceasta poziţie câţiva ani după care se usucă. Creşterile vegetative anuale sunt
de 10-15 cm lungime, şi sunt asigurate de muguri vegetativi apical. Durata
economică poate fi de 5-7 ani, dar alungindu-se an de an provoacă o puternică
îndesire a coroanelor. Ca şi salba la piersic, pleata nu poate fi regenerată decât
rar prin tăieri.
Ramurile de rod la speciile sămânţoase (măr, păr, gutui):
- pintenul este ramura de rod nefloriferă, care are 0,3 - 6 cm. Pintenul
poate fi scurt, de câţiva milimetri, cu un singur mugur vegetativ situat apical,
sau poate fi lung, de 5-6 cm, cu 1 mugure vegetativ apical şi câţiva laterali. În
1-2 ani evoluează în ţepuşă;
- smiceaua (ramura prefloriferă) - are 15 -20 cm lungime, poartă muguri
vegetativi axilari şi mugur terminal de asemenea vegetativ şi evoluează în
nuieluşă sau mlădiţă;
- ţepuşa este o ramură floriferă, are 1 mugure mixt apical şi mai mulţi
muguri vegetativi laterali. Ţepuşele pot fi, ca şi pintenul, de doua feluri : scurte
sau alungite.
26
În primul an după rodire axul ţepuşei se îngroaşă şi formează aşa

numita bursă de rod.
În anul următor, pe această bursă se vor forma noi pinteni, ţepuşe sau
nuieluşe, care după fructificare se vor îngroşa şi ele. Formaţiunea care va
rezulta din contopirea burselor noi şi vechi se numeşte vatră de rod;
- nuieluşa – 15 – 30 cm lungime, poartă un singure mugur de rod în vârf,
restul mugurilor rămânând vegetativi. Trebuie făcută sublinierea, că nuieluşa
poate fi de doua feluri, sub aspectul vârstei :
a) provenită din diferenţierea mugurelui terminal al unei smicele,
formată în anul anterior (deci 2 ani).
b) provenită dintr-o creştere vegetativă, lăstar, care în anul formării
diferenţiază la vârf mugure de rod.
- mlădiţa, cu aceleaşi caracteristici ca nuieluşa, este ramura florifera, cu
lungimea de circa 10-20 cm. Are 2-3 muguri micşti (unul terminal care are
încă 2 sub el), restul sunt laterali vegetativi. Ea poate fi:
a) mlădiţă de 2 ani provenită din diferenţierea mai multor muguri
de rod pe o fostă smicea ;
b) mlădiţă de un an, realizată prin diferenţierea pe lăstari, în
primul an de creştere a mugurilor de rod. De altfel, această ultimă situaţie de
diferenţiere pe creşterile anuale a mugurilor de rod chiar în anul formării
lăstarilor, este un fenomen tot mai frecvent în livezile moderne, cu soiuri
precoce (intrare rapidă pe rod), proces accentuat de folosirea portaltoilor
vegetativi de mică vigoare.
- vatra de rod este o formaţiune realizată din ramificarea burselor
purtătoare de pinteni şi ţepuşe care se extinde anual şi care trebuie regenerată
periodic;
- bursa-pungă, o formaţiune de 1-1,5 cm lungime, constituie îngroşarea
bazei inflorescenţei pe care cresc şi se formează fructele, iar lateral alături de
fructe, se formează 1-2 muguri din care iau naştere noi ramuri fructifere, motiv
pentru care mai sunt denumite punţi de rod.
5. Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de

creştere şi fructificare.
a. După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
i - muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu
evoluţie în lăstari când sunt vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti
(măr, păr, gutui);
27
ii - muguri laterali (sau axilari) -

aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se dezvoltă în
lăstari laterali când sunt vegetativi sau în
flori când sunt floriferi. La rândul lor pot fi:
principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la
subţioara frunzelor şi sunt bine evidenţiaţi.
Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de
morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt
alături de cei principali. Ei pot fi aşezaţi de o
parte şi alta a celui principal în care caz se
numesc colaterali, sau sub acesta când se
numesc seriali. La cireş, vişin, măr, păr,
gutui, mugurii stipelari nu se dezvoltă decât
Fig. 6. Poziţia mugurilor pe ramuri : 1-
în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais, Muguri terminali; 2- Muguri laterali; 3-
mugurii amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi Muguri dorminzi.
în muguri floriferi.
iii - mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la
baza ramurilor. Se găsesc pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în
cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a fost accidentată.
iiii - mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice
porţiune din tulpină sau rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot
reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de pe rădăcini evoluează în lăstari
numiţi drajoni.
b. După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare
la bază şi mic spre mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni
variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în formare se numesc ochi. În funcţie
de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi.
Mugurii vegetativi au rolul de a asigura creşterea părţii aeriene a pomilor
de la un an la altul. Din ei, în fiecare primăvară, iau naştere organe tinere
numite lăstari, care în funcţie de cantitatea de hrană primită în cursul verii se
transformă până în toamnă în alte diferite organe. Pomii formează anual un
număr foarte mare de muguri vegetativi.
Din aceştia însă, numai o parte pornesc în creştere primăvara; o altă
parte rămân în stare dormindă - muguri dorminzi.
Mugurii vegetativi mai servesc pentru înmulţirea soiurilor de pomi, cu
ajutorul operaţiei de altoire.
28
Muguri floriferi
Muguri vegetativi
Fig.7. Muguri vegetativi şi floriferi Fig.8. Muguri roditori (floriferi) la vişin
Fig.9. Muguri vegetativi (alungiţi) şi florali (rotunzi) Fig. 10. Muguri vegetativi la vişin
la prun
Mugurii vegetativi sunt mici, de forma conică, cu vârful ascuţit şi au
lărgimea maximă la baza lor.
b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi.
Prezintă diametrul mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la
piersic şi cais sau 2-3 la prun şi migdal sau mai multe flori la cireş, vişin.
Mugurii floriferi au rolul de a da naştere la fructe. Din ei se formează mai
întâi florile care, după fecundare dau rodul. De aceea li se mai spune şi muguri
de rod.
Mugurii floriferi sunt voluminoşi, umflaţi, cu vârful mai rotunjit şi au
lărgimea maximă către mijlocul lor.
c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o
inflorescenţă (la măr, păr) sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar
cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu inflorescenţe (zmeur, coacăz).
29
Gutuiul fructifică tot din muguri micşti. Dintr-

un mugure mixt, primăvara se formează un lăstar de
8-12 cm care poartă o singură floare în vârf. După
fructificare, în anul următor acest lăstar se îngroaşă
formând o bursă de rod alungită. Aceasta este
îngroşată în special în partea terminală, rezultând o
ramură cu aspect de măciulie ce prezintă terminal 2-
4 muguri micşti din care se vor forma noi lăstari.
****
Mugurii sunt poziţionaţi pe ramură în mod
solitar la măr, păr, cireş, vişin etc. sau în grupuri de Fig.11. Poziţionarea mugurilor:
câte 2-3 la prun şi piersic şi 3-8 la cais. În cadrul 1- solitari (măr, păr, cireş, vişin
etc.); 2- în grup : a,b – muguri
grupului, mugurele central este vegetativ, iar ceilalţi floriferi.
floriferi (Fig.10, 2 – a,b).
6. Lăstarii – sunt formaţiuni ce iau naştere din mugurii vegetativi şi

numai în cazurile mărului, părului şi gutuiului mai pot lua naştere şi din
mugurii florali. Creşterea lăstarilor în lungime şi grosime începe primăvara
odată cu dezmuguritul pomilor şi se termină la căderea frunzelor când lăstarii
devin ramuri. Primăvara, lăstarii, au structura ierboasă, odată cu trecerea
timpului ei devenind lemnoşi astfel că toamna, la căderea frunzelor, ei se
numesc ramuri.
Toţi lăstarii crescuţi într-un an (de primăvara până toamna) se mai
numesc şi creşteri anuale. Lăstarii pornesc din mugurii de creştere, ce nu sunt
alţii decât mugurii aflaţi la baza peţiolului unei frunze aflate pe o ramură de 1
an (ce a fost anul trecut lăstar).
În cursul creşterii lăstarilor, la baza fiecărei frunze se formează mugurii
vegetativi pentru anul următor.
Lăstarii pot avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere diferit
(drepţi, sinuoşi, geniculaţi) în funcţie de specie şi soi. Suprafaţa lor poate fi
pubescentă sau glabră, cu număr şi forme diferite ale lenticelelor glandelor,
toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de evoluţie
se clasifică în:
A - lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele
terminal al unei ramuri sau al axului continuând prelungirea lor;
B - lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai
ramurilor sau axului. După căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp,
ramuri schelet sau de rod;
30
C - lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub
primul lăstar de prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care
se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie, ei concurează lăstarul de prelungire;
D - lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an din
ochii de la subţioara frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
E - lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau
adventivi situaţi pe ramuri schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă,
realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de vegetaţie. Toţi lăstarii apăruţi
într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri anuale, păstrând
denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale, terminale,
laterale, concurente, anticipate, lacome. Ele formează în totalitate creşterile
anuale ale pomului.
7. Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Aceasta
reprezintă organul cu cea mai mare importanţă în creşterea, dezvoltarea şi
fructificarea pomului. În frunză au loc cele mai importante procese biochimice
şi fiziologice pentru viaţă, iar structura anatomică este extrem de complexă,
fiind purtătoarea unor substanţe specifice (clorofilă) importante pentru
principala să funcţie, fotosinteza, proces în care cu ajutorul luminii solare şi în
prezenţa clorofilei, substanţele organice, apa, sărurile minerale şi bioxidul de
carbon sunt transformate în substanţe organice primare (glucoza), care prin
transformări ulterioare realizează toată gama de substanţe organice (glucide,
lipide, proteine).
a b
Fig. 12. Diferite tipuri de Frunze: a - păr ; b-piersic ; c - căpşun.
Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a fotosintezei în limite optime,

în beneficiul deopotrivă al pomului, dar şi al pomicultorului, aparatul foliar
trebuie menţinut într-o perfectă stare de sănătate, menţinerea frunzişului în
integritatea să, realizându-se prin măsurile de fitoprotecţie pe care
pomicultorul trebuie să le cunoască.
31
De reţinut este faptul că, „porţile de intrare” în mezofilul frunzei al

numeroaselor boli se fac prin stomate, acestea găsindu-se pe partea inferioară
a frunzei, de unde necesitatea ca la efectuarea tratamentelor soluţiile să
acopere cu prioritate această zonă.
Speciile pomicole prezintă în general frunze simple, excepţie făcând
zmeurul, murul, căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele simple
pot avea marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor.
Frunzele compuse pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate
ca la nuc, zmeur. Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong,
lanceolat, eliptic ş.a. constituind împreună cu marginea, vârful, baza şi modul
de pubescenţă element de identificare a soiurilor.
Peţiolul frunzei poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală poate
fi cilindric sau canaliculat, cu glande nectarifere la baza lor sau fără acestea,
contribuind şi ele la identificarea soiurilor.
a b c
d e f
Fig. 13. Diferite tipuri de flori: a- piersic ; b- prun ; c- gutui ; d- cireş ; e- măr ; f- căpşun.
8. Florile. Majoritatea speciilor pomicole au florile hermafrodite cu unul

sau mai multe pistiluri (măr, păr, cais etc.). Nucul şi castanul comestibil
32
prezintă flori unisexuat monoice, adică unele au androceu, iar altele gineceu,
dar ambele sunt pe aceeaşi plantă.
CAPITOLUL III.
Fenofazele pomilor şi arbuştilor fructiferi
III.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi

starea de repaus
Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie

activă, separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc
formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce rămân în repaus pe durata iernii,
după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc, apoi
leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează.
Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie
premergătoare repausului de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază
iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de rod au două fenofaze iniţiale
(inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod).
III.1.1.Formarea mugurilor vegetativi
Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile.

Mugurii vegetativi se formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara
frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare mugure vegetativ cuprinde conul de
creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de
frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se
ajunge la baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii).
33
Mugurii nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în vegetaţie)

datorită inhibiţiei corelative exercitate de mugurele terminal şi de frunze,
cunoscută şi sub denumirea de dominanţă apicală. Suprimarea vârfului de
creştere în prima jumătate a perioadei de vegetaţie (tăieri în verde) are ca efect
pornirea în creştere a mugurilor laterali. Ei intră în etapa de alungire a
celulelor, iar conul de creştere reîncepe diviziunea, formând lateral noi
primordii de frunze şi muguri. Ca urmare din mugurii situaţi imediat sub locul
de tăiere se formează lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana. Efectuată către
sfârşitul verii, suprimarea vârfului lăstarului nu mai este urmată de pornirea
în vegetaţie a mugurilor laterali, ceea ce demonstrează trecerea mugurilor
respectivi în starea de repaus, chiar dacă frunzele nu au căzut. În această
etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare şi colorare a
fructelor sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se fac iarna),
deoarece nu mai există pericolul pornirii în creştere a mugurilor.
În timpul formarii lor, mugurii de rod parcurg două etape distincte şi
anume: inducţia florala (inducţia androgenă) şi organogeneza florală (formarea
organelor florale).
Inducţia antogenă sau florală - este perioada de început a formării
mugurilor de rod, o perioadă de pregătire fiziologică în urma căreia devine
posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod. Ea se realizează
numai atunci când pomii dispun de suficiente rezerve de substanţe
hidrocarbonate şi proteice (azot proteic). Apariţia primordiilor florale duce la
sfârşitul acestei faze.
Inducţia antogenă are loc în perioada iunie – iulie la pomacee (măr, păr)
şi în luna august la piersic. La pomii tineri, îngrăşaţi puternic cu azot, în
toamnele lungi şi călduroase, inducţia florală poate apărea mult mai târziu
(septembrie).
Inducţia la măr se produce mai întâi la soiurile care fructifică pe ramuri
scurte (soiuri şpur) şi la cele cu recolte slabe. Pe ramurile lungi, iniţierea florală
este mai lentă şi uneori are şanse puţine a se realiza. După încheierea inducţiei
urmează faza formării organelor florale (organogeneza florală). Acest stadiu
coincide cu faza formării mugurilor de rod şi continuă în primăvara următoare
cu faza înfloririi şi legării fructelor.
Cea mai mare parte din aceşti muguri trec într-o stare de repaus, în timp
ce alţii formează lăstari anticipaţi sau se transformă în muguri de rod. Aceasta
transformare este rezultatul influenţei pe care o exercită mărimea recoltei de
fructe asupra unor procese interne şi în mai mică măsură al factorilor
climatici.
34
Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supra-optimale, aparatul

foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult
deficitare în fotoasimilaţie. Datorită competiţiei pentru hrană între diferite
organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt
din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.
Trecerea mugurilor vegetativi spre faza reproductivă se realizează numai
atunci când aparatul foliar este sănătos şi normal dezvoltat şi în condiţiile în
care pentru fiecare fruct recoltat se asigură cel puţin 30-50 frunze la măr şi 70-
80 frunze la piersic.
Despre inducţia antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte:
prima reversibilă şi următoarea ireversibilă.
III.1.2. Diferenţierea mugurilor de rod
Începutul acestei etape este marcat de apariţia primordiilor florale sub

forma unor protuberanţe pe conul de creştere. În general aceasta are loc în
luna iulie, astfel că diferenţierea se desfăşoară în a doua jumătate a verii,
toamna şi iarna extinzându-se până în primăvara următoare. Sub solzii
mugurilor, pe parcursul diferenţierii, se formează organele florale, astfel:
- protuberanţe al căror număr corespunde cu numărul de flori din
mugure (sub formă de cilindri);
- diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului sub

forma unui val circular;
- diferenţierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce
corespund petalelor;
35
- diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe

în cercuri concentrice;
- diferenţierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la pomacee
şi un mamelon la drupacee (figura 14).
Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii şi toamna, astfel
că la sosirea iernii organele florale sunt formate, cu excepţia celulelor sexuale
(ovule şi polen). Pe parcursul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea formării
organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea gameţilor (polenul şi
ovule), prin diviziune reducţională (meioză). Mugurii florali se formează la date
diferite în diverse părţi ale coroanei aceluiaşi pom, între ei existând o serie de
diferenţe de evoluţie care conduc la o eşalonare chiar a înfloririi în primăvara
următoare.
Organogeneza florala la mar cuprinde : formarea florii centrale din
inflorescenţă, apoi, diferenţierea celorlalte flori. În cadrul fiecărei flori apar pe
rând, la intervale scurte, mici protuberanţe din care se formează, succesiv : 5
sepale, 5 petale, 20 stamine şi 5 pistile.
Figura 14: Diferenţierea mugurilor de rod (Constantinescu şi colab., 1967) a - boltirea conului de
creştere; b - formarea cilindrilor; c - diferenţierea sepalelor; d - diferenţierea petalelor; e - diferenţierea
sacilor polinici; f, g - diferenţierea pistilului
Cu această structură, mugurii de rod la măr intră în repaosul de iarnă.
În acest repaus, mugurii trec prin temperaturi scăzute şi dobândesc însuşirea
de a înflori şi a forma fructe. Dacă frigul lipseşte (cazul zonelor calde), aceşti
muguri nu pornesc în vegetaţie, se usucă şi cad în masă.
III.1.3. Starea de repaus
36
După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei rămân în repaus, ca

urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile nefavorabile din iarnă.
Această adaptare se manifestă prin lipsa creşterilor epigee şi a fotosintezei şi
prin sporirea rezistenţei la ger. Celelalte funcţii: transpiraţia, respiraţia,
creşterea rădăcinilor se continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm mult
încetinit. Alături de acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese
legate de dezvoltarea lor, o serie de schimbări calitative, care necesită
temperaturi scăzute şi care conduc la desăvârşirea organelor sexuale şi la
formarea gameţilor (polenul şi ovulele).
Toate acestea scot în evidenţă că iarna pomii nu se găsesc într-un repaus
absolut ci în repaus relativ. În mod convenţional, se consideră că starea de
repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Acest fenomen are loc în
luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar temperatura aerului
scade noaptea sub 5°C. Sfârşitul stării de repaus este indicat de primele
simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor), care apar la
majoritatea speciilor în luna martie. În prima jumătate a iernii, sporesc
compuşii organici solubili în plante, fenomene ce duc la o mărire a rezistenţei
lor la ger.
În timpul iernii, în paralel cu fenomenele biochimice se mai petrec şi
fenomene fiziologice. În procesul respiraţiei încetinite se consumă o parte
dintre substanţele de rezervă. În timpul repausului, rădăcinile continuă să
crească într-un ritm încetinit, atâta timp cât în sol se menţine temperatura
deasupra lui +2°C. Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din
toamnă prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă
rănile) şi chiar emit noi rădăcini. Creşterea rădăcinilor şi vindecarea rănilor se
face pe baza substanţelor de rezervă acumulate în ţesuturile plantei. În
coroana pomilor în timpul repausului se continuă desăvârşirea formării
mugurilor floriferi, în perioada decembrie - martie desfăşurându-se meioza şi
formarea gameţilor masculi şi femeli.
Pentru desfăşurarea normală a acestor fenomene, precum şi a celor care
urmează după intrarea în vegetaţie, pomii din climatul nostru au nevoie ca în
timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute, adică au nevoie de frig.
În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt satisfăcute,
apar anumite perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de frig provoacă
o întârziere şi o mare eşalonare în timp a înfloririi. Lipsa mai accentuată a
frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a înfloririi sau
chiar căderea în masă a mugurilor de rod.
Nevoile de frig constituie o caracteristică de specie şi soi. Studierea
amănunţită a stării de repaus a mai permis constatarea că într-o anumită
37
etapă, chiar dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de vegetaţie

(temperatură şi umiditate) ei nu pornesc în vegetaţie. Această etapă mai este
denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul formării
speciilor. Mărul şi părul au repausul profund lung, în schimb caisul şi
piersicul au repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în vegetaţie
dacă apar condiţiile necesare de temperatură şi umiditate. Datorită faptului că
în climatul nostru condiţiile de vegetaţie apar ceva mai târziu, speciile pomicole
rămân în stare de repaus până când temperatura se ridică peste pragul lor
biologic.
Durata de timp de la încheierea repausului profund şi până în momentul
când speciile pornesc în vegetaţie în condiţii naturale este numită repaus
facultativ. El este provocat numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie. În
decursul repausului facultativ şi mai ales spre sfârşitul lui se micşorează
cantitatea de compuşi organici solubili şi creşte cantitatea de compuşi organici
insolubili. Astfel scad monozaharidele şi sporeşte amidonul, care în lunile
februarie – martie, înainte de pornirea vegetaţiei atinge un maximum de
primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de toamnă, datorită
consumului din timpul iernii pentru respiraţia încetinită, creşterea rădăcinilor,
vindecarea rănilor de pe rădăcini.
Odată cu scăderea compuşilor organici solubili în timpul repausului
facultativ scade rezistenţa la ger a pomilor. Din această cauză gerurile de la
sfârşitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai puţin aspre decât cele din
timpul repausului profund, pot provoca daune mari.
III.2.Fenofazele finale ale organelor vegetative
Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care trec

în fiecare an lăstarii noi.
După parcurgerea repaosului de iarnă (obligatoriu), când temperatura
aerului creşte şi depăşeşte pragul biologic mai multe zile consecutiv, mugurii
vegetativi şi de rod se umflă şi pornesc în vegetaţie. În această perioadă,
mugurii parcurg mai multe faze fenologice specifice, formând lăstari şi fructe.
Din mugurii vegetativi se formează lăstarii, care reînnoiesc structura
coroanei în fiecare an. De la începutul umflării mugurilor şi până la oprirea
creşterii lăstarilor sunt parcurse, succesiv, următoarele faze fenologice:
dezmugu-ritul şi începutul creşterii lăstarilor, creşterea intensă a lăstarilor,
38
încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi maturarea ţesuturilor şi pregătirea

pomilor pentru iernat.
Durata acestor faze este mai mică sau mai mare în funcţie de vârsta
pomilor, mărimea recoltei, nivelul agrotehnicii aplicate şi condiţiile climatice ale
zonei de cultură.
La pomii tineri, primele doua fenofaze se desfăşoară cu o intensitate mai
mare decât la pomii maturi, în timp ce ultimele două se încheie relativ târziu şi
de aceea, în ultimii ani, pomii sunt expuşi la îngheţurile timpurii din toamnă.
Aceste fenomene se repetă an de an pe toata durata vieţii pomului,
începând din tinereţe (de la încolţirea sau de la pornirea în vegetaţie a altoiului)
până la perioada de declin. Cele patru fenofaze se desfăşoară într-o succesiune
clară de primăvară până toamna. Durata fiecărei fenofaze este influenţată de
specie, condiţii climatice, zona de cultură, agrotehnica aplicată.
III.2.1.Dezmugurirea şi începutul creşterii
Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi

durează până la apariţia primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza
lăstarului.
Această fenofază se desfăşoară în lunile martie – aprilie (după specie) şi
sunt influenţate de nivelul temperaturii şi starea de aprovizionare a pomilor cu
substanţe de rezervă. Această fază se încheie când apare prima frunză
adevărată.
Formarea organelor noi în această fenofază se desfăşoară pe baza
substanţelor de rezervă acumulate de plantă în anul anterior, fiind dependentă
în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în anul anterior. Fenofaza este
rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarilor existenţi în mugure,
încă din anul anterior: celulele preformate se întind, ajungând la dimensiuni de
10 ori mai mari decât celulele meristematice, internodurile şi frunzele
preformate se alungesc şi ele, apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului.
Mecanismul declanşării şi al desfăşurării creşterii este de natură hormonală,
cu participarea citochininelor, auxinelor, giberelinelor şi acidului abscizic.
La această fenofază ritmul de creştere al lăstarului este lent (noaptea din
cauza temperaturilor scăzute stagnează) dar în accelerare. Frunzele care apar
în această fenofază sunt mici, anormale, subţiri şi cu un randament scăzut în
fotosinteză, iar mugurii care se formează la baza rozetei sunt slab dezvoltaţi şi
rămân multă vreme în stare latentă.
Pomii au nevoie în această fenofază de N şi K în lipsa cărora mulţi
muguri nu pornesc sau vegetează slab, încetează repede creşterea. Pentru
39
practică se desprinde necesitatea unei agrotehnici superioare în anul anterior,

pentru acumularea unei mari cantităţi de substanţe de rezervă în ţesuturile
pomilor. Întrucât dezmugurirea şi începutul creşterii se desfăşoară în principal
pe baza substanţelor de rezervă sintetizate în anul anterior, ea este în mare
măsură dependentă de modul cum au vegetat pomii în sezonul precedent.
Fenofaza se desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul fructelor cu
care concurează pentru hrană şi apă.
III.2.2. Creşterea intensă a lăstarilor
Creşterea intensă a lăstarilor începe odată cu formarea celei de-a 5-6-a

frunze şi se încheie când sporurile zilnice de creştere a lăstarilor devin
constante. Creşterea se datorează producerii şi întinderii internodurilor,
activitate ce se desfăşoară din ce în ce mai rapid.
Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul
de frunze şi suprafaţa foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt de
dimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi, nodurile mai
proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale. Fenofaza
se încheie când se constată tendinţa de micşorare a vitezei de creştere.
Calendaristic, această fenofază se desfăşoară la sfârşitul primăverii şi
începutul verii, în lunile mai - iunie şi durează 3 - 4 săptămâni la pomii maturi
şi ceva mai mult 5-7 săptămâni la pomii tineri.
Se înregistrează o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar conţinutul de
amidon atinge în luna iunie minimul de vară. În fenofaza creşterii intense pomii
au nevoi foarte mari de azot şi apă în vederea formării noilor ţesuturi, pentru
sporirea volumului şi dimensiunilor coroanelor, lunile mai – iunie fiind
considerate perioade critice pentru azot şi apă. Ca urmare, în această fenofază
sunt necesare aplicarea îngrăşămintelor suplimentară şi udarea.
III.2.3. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor
Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe cu scăderea creşterilor

şi durează până la încetarea creşterii, marcată de formarea mugurelui
terminal.
Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în ultima parte a lunii iunie
şi începutul lunii iulie.
Continuă în această fenofază formarea de noi frunze, ce ating dimensiuni
normale pe lăstar, ca urmare suprafaţa totală de asimilaţie se măreşte
continuu, atingând valori maxime. Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii
40
au dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi. Mugurii care se formează sunt

de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din fenofaza
creşterii intense. În această etapă, sinteza substanţelor proteice şi a hidraţilor
de carbon este intensă, apar cantităţi mari de amidon, hemiceluloze şi alte
substanţe de rezervă, substanţe ce sunt depozitate ca substanţe de rezervă.
Datorită faptului că acestea nu mai sunt consumate în creştere, ele sunt
depozitate ca substanţe de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese. În
aceasta fenofază pomii au nevoie accentuată de fosfor şi potasiu, excesul de
azot împiedică, însă, pregătirea pentru iarnă, prelungind vegetaţia. S-a
constatat că 70 % din totalul anual pentru principalele elemente hrănitoare
este absorbit de pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
III.2.4. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor

pentru iernare
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare are loc la

sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui terminal şi
se încheie prin căderea frunzelor. În acest timp lăstarii se lignifică, se călesc şi
se pregătesc pentru a preîntâmpina rigorile iernii. Intensitatea fotosintetică a
frunzelor scade mult, substanţele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt
folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroşarea lăstarilor, pentru
îngroşarea membranelor celulare.
Cerinţele pomilor faţă de azot scad mult, substanţele proteice se
sintetizează într-un ritm încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul ca
element de hrană, asigură încetarea la timp a creşterilor, contribuie la coacerea
deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger a pomilor. Sporeşte cantitatea
de acid abscizic care în general grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă
degradarea clorofilei, pierderea turgescenţei şi prin acumularea lui în stratul de
suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor. Înainte de căderea
frunzelor se petrece un fenomen de migrare a unora din substanţele din frunze
(substanţe hidrocarbonate, săruri minerale de azot, fosfor, potasiu) în ramurile
pomului. Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular,
ceea ce dă ramurilor o mai mare rezistenţă la ger.
Căderea prematură a frunzelor care poate fi provocată de secetă sau
dăunători este un fenomen dăunător pentru pomi. În absenţa frunzişului,
pomul nu poate să acumuleze suficiente substanţe de rezervă, nu-şi maturează
lemnul şi nu formează suficienţi muguri de rod. Dacă pierderea frunzişului are
loc în timpul verii, poate fi urmată de apariţia unor noi frunze, care nu ajung
să sintetizeze mai mult decât consumă pentru creşterea proprie. Noul frunziş
41
creşte pe baza substanţelor de rezervă depuse din timpul verii şi prin aceasta
contribuie la micşorarea rezistenţei pomului faţă de temperaturile scăzute.
Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat – fenomen
care se înregistrează uneori în toamnele lungi şi ploioase este dăunător. În
absenţa fenomenului de migrare a substanţelor de rezervă, precum şi datorită
consumului de substanţe prin respiraţia frunzelor, este prejudiciată maturarea
lemnului, sunt împiedicate fenomenele de călire a pomului, existând pericolul
ca lemnul să nu se matureze şi ramurile să degere. Din această cauză, atunci
când frunzele rămân în pom timp mai îndelungat, se iau măsuri de încetare la
timp a vegetaţiei. O astfel de măsură este însămânţarea plantelor folosite ca
îngrăşământ verde printre rândurile de pomi. Acestea sunt plante care se
cultivă la sfârşitul perioadei de vegetaţie, când consumă apă şi hrană din sol.
Nemaiavând la dispoziţie suficientă apă şi hrană pomii încetează creşterea la
timp.
De asemenea, este de dorit ca în lunile de vară (iulie-august), mai ales
după recoltare, să nu se aplice fertilizări cu azot şi udări.
Modul de comportare a organelor hipogee. În ritmul de creştere a
rădăcinilor apar, două perioade distincte, determinate de temperatura solului
şi de umiditate. În marea majoritate a cazurilor rădăcinile încep să crească
primăvara înaintea apariţiei frunzelor, când solul atinge temperatura de 2° C.
Ritmul de creştere se accentuează treptat, odată cu ridicarea temperaturii
solului până la 16 – 18 ° C, când atinge maximum de intensitate. La
temperaturi mai ridicate creşterea rădăcinilor încetineşte şi încetează complet,
dacă se depăşeşte pragul superior de 30 – 35 ° C. În toamnă, odată cu
revenirea temperaturilor favorabile se înregistrează un al doilea val de creştere
al rădăcinilor, care se continuă toamna, după căderea frunzelor, dacă există
umiditatea suficientă şi temperatura nu scade sub 2 ° C.
III.3. Fenofazele finale ale organelor de rod
Fenofazele finale prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor
sunt:
1. Înfloritul şi legarea fructelor;
2. Creşterea fructelor;
3. Maturarea fructelor.
III.3.1. Înfloritul şi legarea fructelor
42
Înfloritul şi legarea fructelor începe în luna martie odată cu umflarea

mugurilor de rod şi se încheie în momentul în care ovarul atinge dublul
dimensiunilor iniţiale la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie. Este fenofaza care
se realizează pe baza substanţelor de rezervă acumulate în tulpina pomilor în
anul precedent.
Aceasta fenofază cuprinde:
• Dezmugurirea - umflarea mugurilor,
• Apariţia butonilor florali,
• Apariţia petalelor,
• Deschiderea florilor,
• Polenizarea şi fecundarea,
• Căderea petalelor şi a florilor nefecundate,
• Legarea fructelor.
Rolul primordial în declanşarea fenofazei îl are temperatura. Această
fenofază este influenţată mult de temperatura aerului şi este dependentă de
satisfacerea nevoii de frig (suma de temperaturi scăzute necesare înlăturării
stării de dormans), iar pe de altă parte de temperatura necesară pornirii în
vegetaţie (zero biologic). La unele specii pomicole fenofaza de înflorire se
desfăşoară înaintea apariţiei frunzelor (migdal, cais, piersic), la altele
concomitent cu aceasta (măr, păr, cireş).
Acest lucru pune în evidenţă faptul că fenofaza de înflorire se desfăşoară
pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent. Existenţa
acestora în ţesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor important de care
depinde desfăşurarea în bune condiţii a acestei fenofaze.
Când pomii înfloresc abundent şi cantitatea de substanţe de rezervă este
mică, există pericolul ca florile să cadă în masă (caz frecvent la cais) şi să
rămână puţine fructe legate.
În timpul apariţiei butonilor florali are loc formarea polenului şi a
ovulelor. Înfloritul la măr începe cu deschiderea florii centrale, iar la păr cu
una din florile marginale. Pentru realizarea unei fructificări normale se are în
vedere că, la plantare, să fie respectată schema de polenizare.
Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin hidroliza
amidonului şi a celorlalte substanţe complexe, întocmai ca şi creşterea iniţială
a lăstarilor cu care se desfăşoară aproape concomitent. În aceasta fenofază se
desfăşoară şi unele procese importante de care depinde producţia pomilor şi
anume: microsporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Polenizarea şi fecundarea
urmează imediat după deschiderea florilor.
Polenizarea este procesul de transport a polenului din antere pe stigmat.
Unele specii pomicole se autopolenizează (cais, piersic), altele necesită polen
43
străin (prun, măr, păr). După modul cum se execută transportul polenului de
la un pom la altul, speciile pomicole pot fi cu polenizarea entomofilă şi cu
polenizare anemofilă. La speciile anemofile (nuc, alun, castan) polenul este
transportat cu ajutorul vântului la distanţe foarte mari; ca o adaptare la acest
tip de polenizare, este faptul că produc foarte mult polen, iar florile femele au
un stigmat puternic dezvoltat pentru a favoriza polenizarea. La speciile cu
polenizare entomofilă cantitatea de polen este mai mică, iar transportul
polenului se face cu ajutorul insectelor (albine, specii de Bombus, Eristalis,
etc.).
Când condiţiile de mediu sunt favorabile şi donatorii de polen (soiurile
polenizatoare) produc polen bun şi în cantitate suficientă, există posibilitatea
ca pomii să lege un număr mare de fructe. Situaţia este şi mai alarmantă
atunci când soiurile leagă şi pe cale partenocarpică (fără polenizare). În aceste
condiţii de legare excesivă, pericolul unei căderi în masă a fructelor tinere
creşte datorită competiţiei pentru hrană), punând în pericol nivelul recoltelor.
Fecundarea este procesul de germinare a grăunciorului de polen pe
stigmat şi de pătrundere a tubului polinic prin ţesuturile stilului până la ovar
şi ovul. Fecundarea este urmată de o reluare a creşterii ovarului (la fructele
adevărate) sau a ovarului şi receptaculului (la fructele false). Nelegarea
fructelor se datorează unor factori nutriţionali care pot influenţa germinarea
polenului, sau pot determina avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor
abia legate. O legare slabă a florilor poate fi cauzată şi de nesatisfacerea
nevoilor de frig, de tulburări în morfogeneza organelor florale, de unele
tratamente antiparazitare în timpul înfloritului sau când florile sunt încă în
boboc şi de factorii de mediu nefavorabili (ploi, vânt puternic). Dintre cauzele
de mediu, ploaia în timpul înfloritului poate nu numai să împiedice polenizarea
dar să şi provoace plasmoliza grăunciorilor de polen şi spălarea stigmatului,
influenţând negativ fecundarea. Vântul excesiv, uscând stigmatul şi
împiedicând zborul insectelor polenizatoare poate fi cauza indirectă a
sterilităţii.
III.3.2. Creşterea fructelor
Creşterea fructelor începe cu legarea fructelor şi se încheie la începutul

maturării (intrarea în pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au intrat în
pârgă când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea totală de
substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală.
Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta. Astfel,
pentru creşterea cireşelor la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în
44
timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se

prelungeşte până la 150-160 de zile. La măr şi păr, creşterea fructelor este
continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la prun, cais cireş, vişin
şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui.
La pomacee, creşterea fructelor este reprezentată de o curbă sigmoidală,
iar la drupacee de o dublă sigmoidă. Creşterea este mai întâi lentă în cadrul
pomaceelor, apoi se accelerează devenind uniformă până în preajma maturării
când este din nou lentă.
La drupacee, creşterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului,
ce coincide cu întărirea sâmburelui, după care ritmul de creştere devine din
nou intens, până la maturare. Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile, dar
cu intensităţi diferite în funcţie de specie. Durata creşterii intense a fructelor
variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul.
Fructele cresc mai întâi în diametru şi apoi în lungime.
Creşterea este influenţată de factori nutriţionali, climatici şi biologici. În
decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante sunt:
creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.
Căderea fiziologică se manifestă prin desprinderea unor fructe de pe
ramuri. Căderea începe imediat după fecundare şi se accentuează, ajungând la
o cădere în masă la începutul lunii iunie. Se desprind şi cad fructele rezultate
din flori întârziate, cele rămase în urmă ca dezvoltare şi cele cu puţine seminţe.
Căderea fiziologică este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin
intermediul căreia se tinde la stabilirea unui echilibru între încărcătura cu rod
şi posibilităţile de nutriţie ale pomului (autoreglarea sau autorărire). Când
numărul de fructe legate pe pom este mai redus, căderea din iunie poate fi
prevenită prin suprimarea ramurilor apicale (din vârf) care le concurează
(pentru hrană şi apă).
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-
august şi până în momentul recoltării, fiind mai intensă pe măsura apropierii
fructelor de maturitate. Căderea prematură poate fi accentuată de secetă, atac
de boli şi dăunători, udare exagerată după o secetă prelungită, lipsa de hrană.
În condiţii de secetă, unele soiuri de măr crapă şi se prăbuşesc, iar cele de păr
formează numeroase sclereide (celule pietrificate) în pulpa fructului. Pentru
reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări culturale care converg
către realizarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor,
îngrăşarea, udarea la timp) şi ca măsură directă – pulverizarea fructelor cu
substanţe biostimulatoare, care sporesc legătura fructului de ramură.
45
Condiţii care influenţează creşterea fructelor. Aceste condiţii sunt foarte

numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriţionali, climatic, biologic
şi tehnologici.
Factorii nutriţionali au rol deosebit atât în privinţa dimensiunilor cât şi a
calităţii fructelor, influenţând atât creşterea cât şi maturarea fructelor.
Factorii climatici – prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de fructe
de calibru mare. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică,
reduce ritmul de creştere al fructelor, care rămân mici.
Factorii biologici. Dintre factorii biologici seminţelor le revine rolul
primordial. Rolul seminţelor este determinant numai până la căderea
fiziologică, absenţa seminţelor după această etapă nu împiedică continuarea
creşterii fructelor.
Alţi factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creşterea
vegetativă este foarte intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind şi cad.
Ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales a celor care însoţesc
fructele. Rărirea chimică a florilor folosind substanţe stimulatoare, conduce la
obţinerea de fructe mai mari decât rărirea manuală. Aplicarea tăierilor de
întreţinere şi fructificare, în vederea reînnoirii lemnului corespunzător tipului
de fructificare, favorizează creşterea fructelor.
III.3.3. Maturarea fructelor
Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă, continuă cu

coacerea propriu-zisă şi se încheie atunci când fructele realizează calităţile
gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. Aprecierea
maturităţii fructelor se face după anumite însuşiri, dintre care mai importante
sunt culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii. Pe măsură ce avansează în
coacere, unele fructe evoluează mai lent, iar altele mult mai rapid, indicând
astfel un anumit grad de perisabilitate.
Se cunosc mai multe tipuri de maturitate şi anume:
- maturitate fiziologică când seminţele fructelor devin apte de a încolţi
după ce au fost supuse procesului de postmaturaţie;
- maturitate de recoltare ce corespunde gradului de coacere, ce permite
fructelor culese să îşi desăvârşească procesul de coacere şi face posibil
transportul lor la distanţe mari;
- maturitate de consum, adică starea de dezvoltare maximă a gustului şi
aromei, când fructele sunt bune pentru consum în stare proaspătă.
Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor depind foarte mult de
condiţiile de hrană pe care le au fructele atât în fenofaza de creştere cât şi în
46
cea de maturare. Azotul în exces, favorizează atingerea de către fructe a unor

dimensiuni mari. Fosforul dacă este absorbit în cantităţi limitate, merge în mod
preferenţial spre fruct şi mai ales către seminţe.
CAPITOLUL IV
Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
IV.1. Perioada embrionară
47
Perioada embrionară durează de la fecundarea ovulului până la

germinaţia seminţei, exteriorizată prin alungirea radicelei. Fecundarea ovulului
şi formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul
vieţii unui nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr:
caracterele şi însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate
de a asimila condiţii noi.
După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale
seminţelor noului individ: embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a
acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei care are loc pe planta
mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le
punem în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează
faptului că nu au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă
această maturitate fiziologică este denumită frecvent postmaturare. În vederea
parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie de temperaturi cuprinse
între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire. În tehnologia
pomicolă condiţiile necesare postmaturării seminţelor se realizează printr-o
lucrare specifică numită stratificare. Perioada embrionară din ciclul
ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei seminţelor. Perioada
embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în activitatea de
producere a portaltoilor generativi şi în cea de producere a noilor soiuri.
Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în tehnica de
obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară.
IV.2. Perioada juvenilă
Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de

creştere. Perioada începe cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu
pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se
încheie cu apariţia primelor flori şi fructe.
În decursul acestei perioade pomii sunt inapţi pentru a forma fructe.
Plantele juvenile obţinute din seminţe au în plus particularităţile plantelor
tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi însuşirilor încă neformate; au
posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi; manifestă compatibilitate mai bună
la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul butăşirii şi a marcotajului; în
primele faze au caracter de sălbatec; formează frecvent variaţii mugurale.
48
În tinereţea pomilor creşterea se manifestă puternic atât la tulpină cât

şi la rădăcina pomului. An de an se formează noi organe care se adaugă celor
precedente, fenomen numit înnoire progresivă. În această perioadă se
formează cea mai mare parte a scheletului coroanei (ramurile de ordinul I şi II).
Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală, lăstarii
manifestă tendinţa de creştere spre verticală, coroanele se formează
convergente, strânse. Rădăcinile se întind mult lateral şi pătrund mult în
adâncime.
La începutul perioadei juvenile ramurile de rod lipsesc, iar către
sfârşitul ei se formează ramuri de rod neflorifere care garnisesc creşterile
anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până târziu toamna, astfel
că rezistenţa ramurilor la geruri mari de iarnă este redusă. Intervenţiile din
perioada de tinereţe trebuie să asigure formarea scheletului, încetarea la timp
a vegetaţiei toamna pentru a spori rezistenţa la ger, să grăbească intrarea
pomilor pe rod şi să li se asigure hrană din abundenţă.
Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea
poziţiei şi tăierea ramurilor, iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi
apă. Trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată sintetiza această hrană,
prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.
La pomii maturi, nivelul creşterilor este mai redus şi controlat
permanent de mărimea recoltei de fructe. De asemenea trebuie evitat excesul
de azot şi de apă în a doua jumătate a verii pentru asigurarea coacerii lemnului
şi încetarea la timp a vegetaţiei toamna. Scurtarea perioadei de tinereţe şi
grăbirea intrării pe rod se poate obţine prin utilizarea înclinării şi a arcuirii
ramurilor.
În perioada de tinereţe şi rodire deplina, reînnoirea coroanei se realizează
în principal pe baza lăstarilor terminali ai ramurilor de schelet şi de semi-
schelet. Lăstarii laterali au o contribuţie mai redusă la dezvoltarea coroanei
întrucât, în marea lor majoritate evoluează în ramuri roditoare şi după 1-2
recolte se usucă.
Reînnoirea sistemului radicular copiază fidel ritmul de dezvoltare
(progresiv sau regresiv) al coroanei în corelaţie cu perioadele de vârstă ale
pomului.
Pentru menţinerea unui nivel ridicat de creştere al lăstarilor şi o
fructificare normală şi constantă, sunt necesare tăieri de normare a
încărcăturii de rod. Prin aceste tăieri se asigură condiţii mai bune pentru
fructificarea pomilor, creşterea lăstarilor şi formarea mugurilor de rod.
49
IV.3. Începutul rodirii
Rodirea pomilor reprezintă o etapă nouă, calitativă, care apare mai

devreme sau mai târziu, în funcţie de precocitatea soiului şi vigoarea
portaltoiului.
Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până
la obţinerea recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această
perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele intensive şi superintensive pe mai
puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor.
Pomii încep să rodească mai întâi pe ax şi apoi pe şarpante şi
subşarpante. La început rodirea este mai slabă, apoi numărul fructelor creşte
atingând o valoare maximă în perioada de maturitate deplina a pomilor. Odată
cu procesul de îmbătrânire, pomii formează mai puţine fructe şi de calitate
inferioară.
În perioada de început a rodirii, creşterile pomilor sunt încă puternice,
lăstarii indicatori putând ajunge la 80 cm. Creşterile scad în fiecare an pe
măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă este din ce în ce mai redusă.
Coroana pomilor se îndeseşte, completându-se cu ramurile de schelet de
ordinul IV şi V, dar şi de semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei.
Numărul ramurilor de rod sporeşte într-un ritm rapid.
În această etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor şi anume rodirea.
Raportul acestei noi funcţii cu creşterea , permite împărţirea perioadei în două.
În prima parte, denumită creştere şi rodire, fenomenul dominant rămâne
creşterea, rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari, dar al căror număr
sporeşte an de an.
În cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este
denumită rodire şi creştere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind
mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de dimensiuni normale,
specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de
numărul ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creşterile anterioare.
Succesiunea acestor fenomene este următoarea: creşterile mari şi numeroase
dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod şi apoi de o
recoltă abundentă.
În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenţii şi anume: se
continuă formarea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte
stimularea formării ramurilor de rod într-un număr cât mai mare, se fac tăieri
de rărire a coroanei, se urmăreşte asigurarea hranei şi a apei în cantităţi mai
mari decât în perioada de tinereţe precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
De asemenea, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor
50
climatice, în special împotriva brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară,

împiedicarea căderii premature.
IV.4. Perioada de mare producţie
Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această perioadă
începe o dată cu apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ la acelaşi
nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la
drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani. Încheierea
perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai reveni la
nivelul anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii manifestă lipsă de
plasticitate, au caracterele şi însuşirile consolidate.
În perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici.
Înnoirea progresivă este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de
1015 cm. În decursul acestei perioade fructificarea domină toate celelalte
fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită rodire.
Ramurile de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi formează
arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt răsfirate cu ramuri atârnând şi
arcade suprapuse. Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un
fenomen nou în viaţa pomilor, avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din
această cauză fenomenul este denumit uscarea centrifugă a ramurilor de rod.
Numărul ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi
aproximativ constant de un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ
constante pe întreaga perioadă. Fructificarea se deplasează an de an spre
exteriorul coroanei o dată cu ramurile de rod iar fructele sunt de dimensiuni
normale, specifice soiului. Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie
începe mai devreme primăvara şi se termină timpuriu toamna.
În legătură cu rodirea, în această perioadă de vârstă, la unele specii
(măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou şi anume rodirea neregulată a
pomilor sau alternanţa de rodire. Această denumire indică faptul că se
înregistrează unii ani cu fructificare abundentă urmaţi de alţi ani complet
lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică. Lucrările aplicate în perioada de mare
producţie urmăresc asigurarea fructificării regulate, care se obţine prin
aplicarea îngrăşămintelor, asigurarea pomilor cu hrană şi apă şi prin stabilirea
unei încărcături normale a pomilor cu muguri de rod. Către sfârşitul perioadei,
când creşterile lăstarilor indicatori sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva
mai severe decât în etapele anterioare.
51
IV.5. Alternanţa de rodire şi contracararea acesteia
Întreaga gamă de măsuri agrotehnice aplicate în livezi au drept scop

realizarea unor producţii constante de fructe an de an.
Totuşi, în plantaţiile pomicole, unele specii şi soiuri rodesc în fiecare an,
în timp ce altele fructifică o data la 2-3 ani. Fructificarea bienală sau trienală
se întâlneşte mai frecvent la speciile cu fructul mare (măr, păr, gutui), şi mai
rar la speciile cu fructul mic (cireş, vişin). Există însă şi specii, precum
piersicul, care, indiferent de mărimea recoltei fructifică în fiecare an.
Aceste exemple arată că, în aceleaşi condiţii de cultură, unele specii de
pomi au tendinţa naturală să fructifice periodic, în timp ce altele se comportă
normal, formând muguri de rod în fiecare an. La speciile predispuse să
fructifice intermitent, soiurile de vară rodesc constant.
Prin alternanţă sau periodicitate de rodire se înţelege succesiunea
unui an cu recolta abundentă cu altul fără rod sau cu o producţie foarte mică.
Alternanţa se datorează faptului că pomul nu reuşeşte să diferenţieze
muguri de rod în fiecare an sau nu dispune de substanţele de rezervă necesare
pentru a asigura dezvoltarea acestor muguri până la înflorit şi legatul fructelor.
Se întâlnesc cazuri, relativ rare, când după o recolta abundenta,
nesusţinută cu o agrotehnică adecvată, pomii sunt atât de epuizaţi încât nu
formează muguri de rod nici în anul următor, aşa încât urmează doi ani fără
recoltă.
În unii ani, pomii formează muguri de rod, dar pierd recolta de fructe din
alte cauze:
 degerarea mugurilor de rod;
 distrugerea florilor de către brume;
 polenizarea insuficientă, datorită timpului nefavorabil (prea
rece sau prea umed) care împiedică zborul albinelor;
 căderea fiziologică masivă a fructelor;
 atacul foarte intens de boli şi insecte, de grindina etc.
Această pierdere accidentală de recoltă nu trebuie confundată cu
alternanţa de rodire, dar are consecinţe asupra acestui fenomen.
Principala cauza a alternanţei de rodire este supraîncărcarea pomilor cu
fructe.
Alternanţa de rodire poate apărea chiar la un agrofond foarte bun dacă
pomul are o încărcătură excesivă de fructe.
O frecvenţă mai mare la fructificarea bienală şi trienală o au soiurile
partenocarpice care în anul de rodire, beneficiază de condiţii excelente pentru
52
polenizare, dublându-şi sau triplându-şi uneori numărul de fructe legate.

Fructifică de asemenea intermitent soiurile de mar care în anul rodirii, leagă şi
îşi menţin un număr mare de fructe până la recoltare.
În anii cu un atac puternic de omizi, rapăn sau făinare, când frunzişul
este distrus parţial sau total, mugurii de rod nu se mai formează, iar pomii
sunt antrenaţi în alternanţa de rodire. Ciclurile trienale care apar în
fructificarea mărului şi părului se manifestă mai mult la pomii bătrâni,
datorită amplificării fenomenului de uscare. Ciclurile fructificării bienale sunt
cele mai frecvente şi constante pe o perioadă determinată.
Menţinerea soiurilor de măr în cicluri prelungite de rodire la 2-3 ani sunt
determinate în principal de portaltoi, gradul de autonomie a ramurilor, vârsta
pomilor, mărimea recoltei şi factorii climatici. Aşa, de exemplu portaltoii
vegetativi ai mărului M9 şi MM106 imprimă soiului Golden Delicios calitatea de
a rodi în fiecare an, în timp ce M7 îl determină să fructifice bienal.
Fructificarea în cicluri prelungite a soiurilor cu o autonomie pronunţată
a ramurilor pare să fie stimulată de translocarea asimilatelor din frunzele
lăstarilor vegetativi spre punctele de rodire. Vârsta pomilor amplifică sau
reduce durata ciclului de rodire a mărului în funcţie de precocitatea şi de
vigoarea pomului, indusa de portaltoi.
Merii tineri, altoiţi pe portaltoi M27 şi M26, rodesc mai devreme şi de
aceea sunt antrenaţi mai uşor în alternanţa de rodire decât cei asociaţi cu
portaltoi M106, M 109, A2 şi franc, care încep să fructifice mai târziu.
Practica a dovedit că indiferent de asocierea soi/portaltoi, fructificarea
bienală este mai prezentă la pomii supraîncărcaţi cu rod şi mai bătrâni, care
au ramuri subţiri şi epuizate.
Menţinerea pomilor într-o fructificare intermitentă vreme îndelungată
este cauzată de factorii externi (îngheţurile târzii de primăvară, vremea
răcoroasă în timpul polenizării florilor, umiditatea redusă a aerului, stresul
pentru apă, bolile şi insectele) care controlează permanent echilibrul dintre
recoltă-creştere şi formarea mugurilor de rod. Implicarea factorului genetic este
uneori pusă sub semnul întrebării datorită comportamentului contradictoriu al
aceloraşi soiuri în diferite zone climatice.
Forme de manifestare. Fenomenul alternanţei de rodire se manifestă în
diferite forme:
 toţi pomii unui soi rodesc excesiv într-un an şi nu fructifică deloc în
anul următor;
 după 1-2 ani cu recolta abundentă urmează un an cu recoltă mică;
 în cadrul aceluiaşi soi şi al aceleiaşi parcele, unii pomi rodesc într-un
an, iar alţii în anul următor.
53
Aceasta ultimă formă de manifestare a alternanţei de rodire este destul de

frecventă. Plantaţia dă fructe în fiecare an, dar nu pe aceiaşi pomi. Se ajunge la
această situaţie datorită faptului că unii pomi din plantaţie, rămânând
supraîncărcaţi cu fructe, nu pot diferenţia muguri de rod, în timp ce alţi pomi,
având încărcătura optimă, diferenţiază normal.
De aceea, tăierile de fructificare trebuie să se aplice diferenţiat, în funcţie
de starea fiecărui pom şi de încărcătura lui cu muguri de rod. Pomii plantaţi în
goluri, fiind mai tineri, pot prezenta diferenţieri sub raportul proporţiei de
muguri de rod formaţi, comparativ cu pomii în vârstă din cadrul aceluiaşi soi.
Această particularitate se are în vedere la aplicarea tăierilor de fructificare.
Măsuri agrotehnice pentru înlăturarea alternanţei de rodire. Pomii
au capacitatea de autoreglare a încărcăturii cu rod, atât prin cădere fiziologică,
cât şi prin limitarea greutăţii medii a fructelor (dacă numărul fructelor depăşeşte
cu mult pe cel optim acestea rămân subdezvoltate, deci de calitate mai slabă).
De aceea este necesar să se aibă în vedere şi relaţia cantitate-calitate.
Pomicultorul are posibilitatea ca prin normarea producţiei şi celelalte
verigi agrotehnice, să realizeze atât cantitatea, cât şi calitatea optimă.
În practică nu se poate realiza totdeauna o încărcătură optimă de fructe,
deoarece frecvent pomii produc sub potenţialul lor biologic, datorită diferenţierii
slabe a mugurilor, condiţiilor nefavorabile la înflorit şi fecundat precum şi altor
cauze.
Când pomii intră în alternanţă de rodire ei pot fi readuşi în anul următor
la o fructificare normală, în principal cu ajutorul tăierilor, aplicate diferenţiat.
Tăierile de producţie aplicate diferenţiat asigura un spor de recoltă de 28-
42% la pomii tineri şi 34-63% la pomii maturi. În plus, acestea îmbunătăţesc
calitatea fructelor şi anulează tendinţa de fructificare bienală a pomilor.
În anul când pomii nu au muguri de rod se aplică o tăiere moderată,
pentru ca lăstarii să fie potrivit de numeroşi şi de viguroşi. În acest caz, ei vor
forma muguri de rod aproape de nivelul optim. În practica, uneori se procedează
invers: de teama ca pomii să nu formeze lăstari prea viguroşi, se taie puţin. În
acest caz, prin faptul că se lasă mulţi muguri vegetativi, se va forma un număr
mare de lăstari, dar de vigoare slabă. Este ştiut însă că tocmai aceşti lăstari
diferenţiază muguri în proporţie mai ridicată. Deci în anul următor se ajunge la
supraîncărcarea pomilor cu rod, dublată cu o nediferenţiere a mugurilor (în lipsa
normării producţiei).
În anul când pomii nu au rod datorită nediferenţierii mugurilor sau a
degerării lor totale (la migdal, cais, piersic) este contraindicată reducerea taliei
pomilor şi întinerirea puternică a semischeletului, deoarece se vor forma lăstari
54
prea viguroşi, care diferenţiază mugurii în proporţie redusă; deci se întârzie

restabilirea fructificării normale.
Reducerea taliei pomilor, cu întinerirea semischeletului, trebuie să se
efectueze în anul când pomul are mulţi muguri de rod, repartizaţi pe toata
înălţimea coroanei. În acest caz, lăstarii nu vor creşte prea viguros, deoarece ei
sunt concuraţi de fructe la primirea hranei.
Tăierile se execută în perioada repaosului vegetativ (tăieri în uscat) şi în
timpul perioadei de vegetaţie (tăieri în verde). Prin tăierile în uscat se asigură o
repartizare uniformă a rodului în coroana pomului, iar prin tăierile în verde se
stabileşte numărul de inflorescenţe pe ramurile lungi, se îmbunătăţeşte
regimul de lumină din interiorul coroanei şi se stimulează randamentul
fotosintezei frunzelor şi diferenţierea mugurilor de rod.
Fenomenul alternanţei de rodire este influenţat şi de perioadele de vârstă
ale pomilor.
Diferenţierea agrotehnicii în funcţie de aceste perioade constituie un
mijloc sigur de prevenire şi combatere a alternanţei de rodire, fenomen biologic
cu largi implicaţii sub raport tehnologic şi economic.
Alternanţa de rodire se poate întâlni pregnant la pomii fără tăieri, sau cu
tăieri severe.
IV.6. Influenţa mărimii recoltei de fructe asupra creşterii şi fructificării
Din cercetările efectuate de N. Cepoiu în 1974 reiese că, în anii de mare

producţie, fructele exercită o influenţă represivă asupra creşterii şi rodirii
pomilor.
Pomii supraîncărcaţi cu rod reduc ritmul de creştere a sistemului
radicular, a tulpinii, lăstarilor, frunzelor şi de formare a mugurilor de rod. Cea
mai mare parte a asimilatelor din părţile vegetative sunt translocate şi
depozitate în fructe. În aceste condiţii, sistemul radicular şi coroana pomilor se
extind foarte puţin (cu 10-15 cm), iar sporul de creştere a trunchiului în
grosime nu depăşeşte 0,5-0,7cm. Aparatul foliar reprezintă numai 30-40% din
aparatul foliar total al pomilor, care fructifică normal şi în fiecare an. Influenţa
recoltelor mari de fructe asupra metabolismului pomilor determină şi
schimbări importante în desfăşurarea intensităţii unor faze şi indici fenologici.
Căderea fiziologică a fructelor la merii supraîncărcaţi cu rod, se
prelungeşte şi devine mai intensă datorită deschiderii eşalonate a florilor de pe
ramurile lungi roditoare şi a rezervelor reduse de hrană.
55
La pomii cu mult rod cad mai întâi fructele de pe burse (la măr şi păr),
apoi cele de pe pinteni, ţepuşe (8-15 zile) şi lăstari (după 50-60 zile). În
momentul recoltării fructelor, pomii cu recolte mari prezintă lăstari scurţi şi
subţiri, cu puţine substanţe de rezervă, care nu le poate asigura o bună
rezistenţă la ger. Întotdeauna, producţiile de fructe cumulate pe o perioadă mai
lungă de timp de la pomii care rodesc intermitent sunt mai mici cu 20-25 % şi
de calitate inferioară faţă de cele obţinute la pomii cu fructificare anuală
controlată (prin tăieri şi rărirea fructelor).
IV.7. Diminuarea rodirii
Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu

micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a
rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. În această
perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor
arcuite sub greutatea fructelor.
Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit uscare centrifugă a
ramurilor de schelet. Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea
începutului perioadei ca fiind, etapa de rodire-uscare. În această etapă
alternanţa de rodire se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât cea
înregistrată cu doi, trei ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a
perioadei, se accentuează, rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume
reîntinerirea naturală prin formarea unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele
mai înalte ale ramurilor de schelet curbate. Apariţia acestor lăstari lacomi către
interiorul coroanei înseamnă o înnoire regresivă, deoarece volumul coroanei
scade. Situaţia pomilor poate fi caracterizată prin enumerarea celor trei
fenomene în ordinea importanţei lor şi anume: uscare - rodire - creştere.
Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor
ramurilor de schelet provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod
din coroana pomului. Rodirea este în fiecare an mai mică decât în anul
precedent, şi se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar
dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu
hrană şi apă din abundenţă, ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică
tăieri mai severe decât în perioada anterioară şi se fac scurtări în lemn de 4
până la şase ani cu scopul de a stimula creşterile. Se întineresc ramurile de
rod şi de semischelet prin tăieri de rodire, iar lăstarii lacomi sunt utilizaţi
pentru completarea golurilor apărute în coroană. În această perioadă trebuie
tratate rănile de pe trunchiul şi ramurilor pomilor, deoarece ele se vindecă mai
56
greu. De asemenea se combat bolile şi dăunătorii şi se iau măsuri pentru

prevenirea accidentelor climatice.
IV.8. Perioada de declin
Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se

caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a
ramurilor de schelet.
Uscarea este un proces lent, care se declanşează o data cu apariţia
fructificării.
Primele ramuri care se usucă sunt ramurile scurte şi subţiri de la baza
axului şi a scheletului, iar ultimele, ramurile lacome, viguroase care au luat
naştere mai târziu din mugurii dorminzi şi adventivi ai pomilor, intraţi în
declin.
Ramurile de rod se usucă şi dispar mai uşor decât cele vegetative,
deoarece sunt mai subţiri şi mai solicitate (pentru hrană) de către fructe.
Ramurile permanente (de schelet) sunt viguroase şi dispun de o rezervă
mai mare de muguri suplimentari, care oricând pot forma lăstari viguroşi de
înlocuire (la piersic, cais, prun).
Pomii la care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia de
creştere atât de redusă, încât nu mai pot fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este
sesizat din timp la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să li se
prelungească durata de viaţă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de
regenerare, prin intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma
acestor tăieri apar creşteri noi, care refac coroana şi după doi-trei ani, se obţin
recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest timp trebuie
aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maximă.
57
a b
Fig.15. Pomi în diverse perioade de vârstă : a – măr în perioada juvenilă ; b – prun în perioada de declin
Creşterea, rodirea şi uscarea pomilor sunt modificate, ca durată şi
intensitate, de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel, la pomii pitici,
intensitatea şi durata creşterii sunt mai mici decât la pomii viguroşi, iar
uscarea se manifestă mult mai devreme datorită precocităţii soiului şi
influenţei reduse a portaltoiului.
58
CAPITOLUL V
Cerinţele pomilor faţă de condiţiile de mediu
Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de factorii de mediu variază

foarte mult în raport cu specia, soiul şi portaltoiul, vârsta pomilor, faza de
vegetaţie sau repaus, prezenţa sau absenţa rodului, etc.
Creşterea şi fructificarea pomilor au loc sub influenţa a două categorii de
factori: ereditari şi ecologici.
Factorii ecologici cu efect direct asupra creşterii şi fructificării sunt
grupaţi în mai multe categorii:
- factori climatici: lumina, temperatura, apa şi aerul;
- factori edafici (pedologici), care cuprind proprietăţile fizico-chimice ale
solului, gradul de asigurare al acestuia cu substanţe nutritive, apă, aer şi
activitatea microbiologică ;
- factori organici;
- factori biotici.
V.1. Factorii climatici
V.1.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură
Căldura este un factor de vegetaţie deosebit de important, care

condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,
parcurgerea fenofazelor, postmaturaţia seminţelor, viaţa latentă a pomilor în
timpul repausului de iarnă.
Nevoile de căldură ale pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt foarte variate.
Cei mai pretenţioşi faţă de căldură sunt în ordine descrescândă migdalul,
caisul, piersicul şi apoi gutuiul, cireşul, alunul, castanul şi nucul. Mai puţin
pretenţioşi sunt: părul, prunul european, vişinul, şi mărul, iar în urmă se
plasează căpşunul, coacăzul, agrişul şi zmeurul.
59
Pentru fiecare specie şi grup de soiuri din cadrul speciei, este necesară o
anumită sumă globală a gradelor de temperatură pentru desfăşurarea normală
a proceselor de creştere şi maturare. Creşterea nu se poate realiza decât dacă
plantele primesc un minim de energie termică.
Creşterea temperaturii accelerează procesul de creştere până la
atingerea unei valori termice optime, apoi creşterea este încetinită până la
atingerea nivelului maxim, dincolo de care plantele mor. Temperatura
condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,
parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, perioada de viaţă latentă
a pomilor în timpul repausului de iarnă, etc.
Pentru lucrările de zonare a pomiculturii se ia în considerare:
- temperatura medie anuală a localităţii (izoterma);
- temperaturile medii lunare şi decadale ale aerului în perioada de
vegetaţie activă şi anumite perioade critice (înflorit şi fecundare, creşterea şi
maturarea fructelor, etc.);
- suma anuală a gradelor de temperatură pozitivă (peste 0°C). Necesarul
de căldură al pomilor pentru parcurgerea principalelor fenofaze se poate
determina prin calcularea sumei gradelor de temperatură activă.
Temperatura activă a zilei se poate obţine prin însumarea temperaturilor
medii zilnice ce depăşesc pragul biologic al speciei, cu formula: temp.medie a
zilei (°C ) – pragul biologic (°C) = temperatura activă (°C) Pornirea în vegetaţie şi
creşterea pomilor primăvara, începe când se atinge un anumit grad de
temperatură, numit „prag biologic“.
„Pragul biologic“ sau „zero biologic“ reprezintă nivelul de temperatură
care determină începerea activităţii metabolice intense din plantă după
parcurgerea perioadei de repaus. Pragul biologic este caracteristic pentru
fiecare specie şi chiar pentru grupe de soiuri. La pomi pragul biologic este
diferit de la o specie la alta, 2- 4 °C la alun, la arbuştii fructiferi de 4-5 °C, 5-8
°C la prun, cireş, vişin, măr, păr, 8-10 °C la nuc şi castan.
Mai frecvent se utilizează pentru necesarul de căldură al pomilor suma
globală a gradelor de temperatură. Suma globală a gradelor de temperatură
rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice, începând de la pornirea în
vegetaţie până toamna la încheierea vegetaţiei.
Aceasta reprezintă minimul fără de care plantele nu pot fi cultivate în
regiunea dată (tabelul V.1.1.1)
Tabelul V.1.1.1. Suma gradelor de temperatură necesară parcurgerii unor faze ale creşterii şi
fructificării (peste 0° C), (după M. Popescu şi colab., 1992)
Specia Soiul Soiul Suma gradelor de temperatură (°C)
60
necesară pentru:
Umflarea Dezmugurit Începutul Maturarea Încheierea ciclului
mugurilor înfloritului fructelor de vegetaţie
Măr Golden 96,7 - 374,6 2891,8 3867

delicios
Jonathan 80,2 - 377,8 2866,6 3652
Prun Tuleu gras 86,5 179,7 264,5 2109,8 -
Cais - - 230,7 293,0 - -
Cireş - - 182,2 314,8 974,2 -
Vişin - - 170,8 327,0 1270,0 -
Zmeur - - 78,7 635,1 1218,4 -
Coacăz - - 86,9 243,8 1130,6 -
roşu
În desfăşurarea proceselor vitale, plantele au un optim de temperatură şi

un prag superior. Optimul de temperatură variază mult în funcţie de specie.
Optimul caloric nu este acelaşi pe toată durata de viaţă a plantelor, el variind
în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta respectivă. În funcţie de
latitudine, altitudine, expoziţie, condiţiile de microclimă, etc., în fiecare zonă se
realizează în cursul perioadei de vegetaţie o anumită sumă de temperaturi ce
poate fi suficientă pentru unele specii şi soiuri, dar insuficientă pentru altele.
Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informaţii
importante. Se ştie că localităţile cuprinse între izotermele 9 şi 10 °C oferă
condiţii prielnice majorităţii speciilor fructifere de climat temperat, fiind
considerate optime (din punct de vedere al temperaturii) pentru măr, păr,
gutui, prun, cireş, vişin, nuc.
Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele 8 şi 9 °C sunt
favorabile pentru măr, vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi soiuri de prun
puţin pretenţioase faţă de căldură (Gras românesc, Vinete româneşti). Între
izotermele de 10 - 11,5 °C găsesc condiţii optime speciile migdal, cais şi piersic.
Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, modul de comportare faţă de
gerurile din iarnă şi îngheţurile târzii de primăvară, permit clasificarea în 3
categorii, de care trebuie să se ţină seama la zonarea culturilor (tabelul
V.1.1.2.). Rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care
se înregistrează în climatul nostru constituie principala cauză de limitare a
arealului de răspândire a culturilor. În ţesuturile tuturor plantelor care trec
prin temperaturile scăzute în timpul toamnei şi la începutul iernii se petrec o
serie de procese biochimice care sporesc rezistenţa pomilor la temperaturi
scăzute până la limitele caracteristice fiecărei specii (fenomenul de călire).
61
Din practică s-a observat că limita de rezistenţă la ger este dependentă

de numeroşi factori, dintre cei mai importanţi enumerăm: vârsta plantelor,
durata perioadei de vegetaţie, faza de vegetaţie în care survin temperaturile
scăzute, caracterul gerurilor, starea generală a plantelor, nivelul agrotehnic,
epoca de recoltare a fructelor. În general, pomii tineri au o rezistenţă mai mică
la temperaturi scăzute decât cei maturi, iar ambele categorii sunt mai
rezistente decât pomii care au intrat în perioada de declin. Speciile care încheie
perioada de vegetaţie mai devreme rezistă mai bine la temperaturi scăzute
decât cele care au vegetaţia prelungită până toamna târziu. În perioada de
vegetaţie pomii suportă mult mai greu temperaturile scăzute decât în perioada
de repaus. Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât gerurile
brusc. Oscilaţiile de temperatură influenţează şi ele rezistenţa pomilor la ger.
Dezgheţurile şi îngheţurile des repetate pot produce degerări la temperaturi
mult mai puţin scăzute decât rezistă în mod normal specia respectivă.
Tabelul V.1.1.2. Comportarea speciilor pomicole cultivate în România, faţă de căldură (după
M. Popescu şi colab., 1992)
Specia Migdal, cais, piersic Nuc, cireş, păr,gutui, prun Măr, prun (soiuri rezistente
(soiuri nerezistente la ger) la ger), vişin, alun, agriş,
coacăz, căpşun
Cerinţe faţă de Cele mai mari Cerinţe moderate Cerinţe reduse
căldură cerinţe
Comportarea în Suportă satisfăcător Suportă iernile de la noi; în anii Suportă foarte bine cele
timpul iernii iernile de la noi, dar cu ierni grele se produc mai aspre ierni de la noi
în iernile aspre pagube la păr şi nuc
degeră mugurii de
rod şi o parte din
ramuri
Comportarea în Brumele şi Îngheţurile târzii afectează Nu sunt afectate de
timpul îngheţurile târzii de numai nucul şi cireşul îngheţurile şi brumele târzii
primăverii primăvară
compromit frecvent
recoltele
Zonele sau Partea sudică a Dealurile cu 350-500 m Dealurile până la 700-800m
centrele din ţării,în centre cu altitudine;temperatură medie altitudine, cu temperatura
ţară ierni dulci şi cu anuală 9-10,5° C; temperatura medie 7,5-10° C
convenabile frecvenţa redusă a medie a verii 20-21° C
pentru cultură brumelor târzii de
primăvară
62
Observaţii Îngheţurile şi Mărul (soiurile târzii),

brumele târzii în - agrişul, coacăzul sunt
primul rând, apoi stânjenite de căldurile mari
iernile aspre din timpul verii, dacă sunt
constituie factorii cultivate în zona de câmpie
limitativi ai culturii
Aceasta se datorează faptului că plantele îşi pierd călirea (se petrece

fenomenul de decălire). Rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată de
starea generală a pomilor şi condiţiile de vegetaţie din anul anterior. Pomii cu
starea generală bună au o rezistenţă mai mare. O agrotehnică corespunzătoare
asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute.
O influenţă puternică asupra rezistenţei la ger a pomilor o are şi
cantitatea recoltei din anii anteriori. S-a dovedit că în anii cu recolte mari, prin
care se consumă multe substanţe nutritive, pomii rămân slăbiţi, epuizaţi, nu
au hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează
rezistenţa lor la temperaturile scăzute este mult redusă.
În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea
întregului pom sau numai a acelor părţi care sunt mai sensibile. În mod
frecvent mai întâi degeră mugurii de rod, care sunt cei mai sensibili, apoi cei
vegetativi, urmaţi de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde
procesele de maturare nu sunt suficient de avansate.
Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocată de gerurile mari
şi bruşte din timpul iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerul
acţionează asupra razelor medulare, brunificându-le. Gerurile foarte mari şi
prelungite la 2 - 3 zile duc la apariţia unor crăpături în coajă şi lemn, care pun
în pericol viaţa pomilor. Oscilaţiile mari de temperatură din zilele şi nopţile de
la sfârşitul iernii (februarie-martie) provoacă arsura scoarţei, vătămarea
cambiului care şi-a pierdut starea de călire. În cursul perioadei de vegetaţie
temperaturile mult mai puţin scăzute afectează organele florale, a căror
rezistenţă scade pe măsura avansării în vegetaţie.
Dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă de pe urma îngheţurilor
târzii de primăvară: migdalul, caisul, piersicul, mai rar cireşul şi nucul.
V.1.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de frig
Cunoaşterea comportării speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi

la acţiunea temperaturilor scăzute are o mare importanţă pentru procesul de
producţie pomicolă din zona temperată. Rezistenţa la ger a pomilor depinde de
63
însuşirile ereditare ale genotipului, de vârsta pomilor, faza de vegetaţie,

portaltoi, agrotehnica aplicată etc.
Îngheţurile timpurii din toamnă provoacă căderea prematură a frunzelor
şi degerarea vârfurilor lăstarilor, împiedicând maturarea ţesuturilor şi
pregătirea pomilor pentru iarnă.
Capacitatea de rezistenţă la ger a speciilor pomicole este redată în tabelul
V.1.2.1:
Tabelul V.1.2.1. Temperaturile minime de rezistenţă la ger a pomilor

Specia ºC Specia ºC
Măr -35…-36 Piersic -24…-26
Păr -32…-33 Cireş -29…-32
Gutui -28…-30 Vişin -30…-32
Prun -30…-32 Căpşun -22…-24
Cais -26…-28 Smochin -16
Îngheţurile de primăvară pot provoca pagube importante atunci când

mugurii floriferi au ajuns într-un anumit stadiu în care devin sensibili.
Limitele de rezistenţă în acest stadiu fenologic se redau în tabelul
V.1.2.2:
Tabelul V.1.2.2. Limitele de rezistenţă la ger a pomilor în primele faze de vegetaţie la câteva
specii pomicole
Specia Butoni florali ºC Înflorit ºC Fructe mici ºC
Măr -2,8…-4,9 -1,7…-3,2 -1,1…-2,7
Păr -1,7…-4,9 -1,7…-3,2 -1,7…-2,1
Piersic -1,7…-4,9 -1,1…-3,8 -1,1…-2,1
Cireş -1,7…-3,2 -1,1…-3,2 -1,1…-2,1
Prun -1,1…-4,2 -0,6…-3,2 -0,6…-2,1
Cais -1,1…-4,9 -0,6…-3,2 -0,0…-1,5
Caisul, piersicul şi nectarinul, în topul sensibilităţii. La specia cais,

rezistenţa maximă la îngheţ o înregistrează mugurii floriferi în prima fază a
repausului adânc. Aceştia rezistă până la -14 °C, în noiembrie, eventual
începutul lunii decembrie, iar spre sfârşitul acestei perioade, până la -22 sau -
25 °C, în a doua parte a lunii decembrie şi, în unii ani, prima parte a lunii
ianuarie.
De multe ori la cais s-a observat că mugurii de pe valul doi şi trei de
creştere pot fi mai rezistenţi, la soiurile Dacia, Litoral, Olimp.
La piersic şi nectarin, primele brunificări ale mugurilor pot fi semnalate
imediat după căderea frunzelor, în special atunci când survin geruri bruşte, la
sfârşit de octombrie şi început de noiembrie.
64
În cazul în care temperaturile scad treptat şi pomii sunt deja în repusul

adânc, mugurii de rod pot rezista, în funcţie de soi, până la -23...-24°C.
Sensibilitatea mugurilor de rod, în special la cais şi piersic, creşte odată
cu gradul lor de dezvoltare şi poziţia lor în coroană. Astfel, mugurii de pe
ramurile de rod mai groase sunt mai rezistenţi decât cei de pe ramurile subţiri,
iar cei situaţi la baza coroanei sunt mult mai afectaţi decât cei situaţi la vârful
coroanei. La piersic, mugurii situaţi pe ramuri salbe sau chiar pe buchete de
mai sunt uneori mai rezistenţi şi pot asigura în anii cu accidente climatice
rodul la unele soiuri (Southland, Veteran, Loring).
Mugurii situaţi la vârful ramurilor de rod cu lungimi ce depăşesc 60-70
cm prezintă o rezistenţă mărită faţă de cei aflaţi la mijlocul ramurii şi de cei de
pe formaţiunile fructifere mai scurte (salbe).
Sâmburoasele. La prun, s-a constatat o corelaţie pozitivă între
rezistenţa mugurilor la ger şi precocitatea căderii frunzelor. Comportarea la ger
a mugurilor este strâns legată de intrarea şi ieşirea din repaus a soiurilor: cele
cu intrare târzie în repaus pot fi afectate de scăderea bruscă a temperaturilor,
devreme în toamnă.
Speciile măr şi păr sunt mai adaptate la temperaturile din timpul iernii.
S-a constatat că în anii cu temperaturi foarte scăzute o perioadă mai lungă de
timp, soiurile de păr pot fi afectate, mugurii floriferi pierind într-un procent
mare.
Dacă la evoluţia temperaturilor se mai adaugă şi gheaţa care poate
persista pe ramuri mai multe zile, în unele cazuri chiar săptămâni, pericolul
pieirii mugurilor de rod este mult mai accentuat.
Sensibilitatea cea mai mare o au organele florale în faza înfloritului
deplin şi în cea de creştere a fructelor tinere, abia formate, când de altfel se
produc şi pagube însemnate la cea mai mică scădere de temperatură sub
limitele speciei.
Este momentul în care cea mai mare parte a producţiei poate fi pierdută
dacă nu se iau măsuri agrotehnice specifice.
Cireşul şi vişinul manifestă o rezistenţă relativ mai mare la frig şi iernare
comparativ cu caisul şi piersicul, putând fi cultivate într-un areal mai extins.
Zonele de deal, uşor umede, dar nu foarte friguroase, sunt propice pentru
cultivarea acestor specii, dar nu este rău să se cultive, şi în aceste cazuri,
soiuri cu înflorire târzie şi cu rezistenţă mai mare la ger.
La vişin, mugurii de rod aflaţi într-un grad mai înaintat de diferenţiere
pot fi afectaţi de temperaturile negative de la începutul iernii.
65
La arbuştii fructiferi şi căpşun, cea mai mare importanţă în rezistenţa la

temperaturile scăzute din perioada de repaus o prezintă călirea pentru iernare
a organelor de rod.
Comportarea unor specii pomicole la iernare. În perioada de repaus
a pomilor fructiferi, scăderea temperaturii sub limita de rezistenţă a speciilor
are efecte negative, concretizate în pierderi de muguri de rod, care în mod cert
diminuează producţia de fructe, şi nu numai.
În funcţie de specie, soi, temperatură, umiditate şi de zona ecologică
pomii pot intra în repaus la sfârşitul lunii octombrie sau la începutul lui
noiembrie.
Dacă în anii cu temperaturi deosebit de blânde, în cursul lunilor
noiembrie şi decembrie se poate observa o creştere a primordiilor florale, în anii
în care gerurile puternice pot surveni în luna decembrie, sau chiar în
noiembrie, există pericolul ca la pomii nepregătiţi pentru intrarea în iarnă să
îngheţe mugurii sau chiar lăstarii anuali.
Adesea, se înregistrează pierderea mugurilor de rod în procente mari şi
chiar pieirea prematură a pomilor la speciile cais şi piersic cu precădere,
urmate de păr, prun, cireş, măr.
Prezentăm câţiva dintre factorii care influenţează, prin accentuare sau
diminuare, efectele previzibile ale temperaturilor scăzute în funcţie de specie,
precum şi limitele de rezistenţă la temperaturi scăzute a diverselor organe de
rod şi vegetative, pe specii pomicole.
O bună amplasare a plantaţiilor pomicole, în funcţie de zonă, dar şi de
regimul termic al acesteia, precum şi alegerea cu grijă a soiurilor mai rezistente
la ger şi iernare, pot diminua din efectul pagubelor cauzate de ger. E bine ca la
stabilirea noilor plantaţii, să cunoaştem data apariţiei primelor brume şi a
îngheţurilor foarte târzii în zona respectivă.
V.1.3.Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină
În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se urmăreşte

şi satisfacerea cerinţelor faţă de factorul lumină.
Lumina este considerată principala sursă de energie în sintetizarea
substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, fiind implicată în procesul
de fotosinteză. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente conduce la creşteri
viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte),
apariţia de ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la
instalarea unei stări fitosanitare bune; măreşte rezistenţa le ger, favorizează
diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată, obţinerea de recolte mari,
66
acumularea de zahăr în fructe, precum şi apariţia aromei şi colorarea mai

intensă a fructelor. De asemenea, ea influenţează respiraţia şi transpiraţia
frunzelor şi determină direcţia de creştere a lăstarilor.
La excese de lumină frunzele rămân mici membrana celulelor palisadice
se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul frunzelor,
culoarea devine mai puţin intensă. Fiind însoţită de căldură, lumina ridică
temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă ale
plantelor şi recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe
expoziţiile bine luminate.
Lumina produce diferenţe de temperatură, între porţiunile luminate şi
cele umbrite, ale aceluiaşi organ. Frecvent primăvara partea sudică a
trunchiurilor pomilor ajunge la temperaturi cu 11-24°C mai mari decât latura
opusă. Insuficienţa luminii sau umbrirea are influenţă negativă asupra tuturor
proceselor vitale.
Lumina insuficientă diminuează substanţa uscată acumulată în frunze
şi conduce la creşteri reduse. S-a mai constatat că la 1/20 din lumina normală
a zilei, părţi de pomi (şarpante) sau pomi întregi nu au diferenţiat deloc muguri
de rod şi că există o legătură direct proporţională între umbrire şi căderea
fiziologică a fructelor. Încărcătura a rămas sub normal, iar fructele ajunse la
maturitate au avut dimensiuni mai mici. Umbrirea are efecte negative şi
asupra colorării fructelor.
Perioada critică pentru lumină în privinţa colorării fructelor cuprinde
ultimele patru săptămâni înainte de cules, iar pragul critic se situează la cca
25% din lumina normală. Din frunzişul existent, cel situat la exteriorul
coroanei primeşte lumină mult peste pragul superior al fotosintezei, pe când
frunzele din straturile inferioare sunt luminate abia puţin peste nivelul
punctului de compensaţie.
Rezultă că orice modificare în structura coroanei care poate spori
cantitatea de lumină ajunsă la nivelele inferioare până la limita de 25% din
lumina naturală contribuie la sporirea randamentului acestor frunze, la
obţinerea recoltelor mari şi de calitate.
Indicele foliar – este suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei
culturi raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât acest indice este mai mare şi
ajunge la maximum mai devreme, cu atât planta şi respectiv cultura, va profita
mai mult de lumina existentă.
Frunzele luate individual captează lumina direct proporţional cu
suprafaţa lor. La speciile cu frunze mici lumina pătrunde în coroană cu mai
multă uşurinţă.
67
La înălţimi mici ale soarelui formele orizontale de coroane, desfăşoară o

fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În privinţa orientării rândurilor, în
condiţiile noastre de latitudine şi climă cel mai bine luminate sunt gardurile
fructifere orientate pe direcţia N-S.
Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere, decât la indivizii
maturi din aceeaşi specie şi soi. Ţinând cont de faptul că lumina este un factor
important în realizarea unor producţii cât mai apropiate de nivelul
potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune amplasarea acestora în
bazine în funcţie de cerinţele lor faţă de lumină.
Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi faţă de lumină este
necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu expoziţia
terenului faţă de punctele cardinale, la stabilirea formei de coroană şi a taliei
pomilor, iar în funcţie de acestea, a distanţelor de plantare. Satisfacerea
cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra tuturor proceselor
vitale ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din
grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină.
Există însă diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină,
ceea ce permite clasificarea lor în 3 grupe (tabelul V.1.3.). Mai puţin pretenţioşi
sunt arbuştii fructiferi: zmeurul, coacăzul şi agrişul. Cei mai pretenţioşi faţă de
lumină sunt : nucul, piersicul, cireşul şi caisul. Mărul, părul, prunul, şi vişinul
ocupă o poziţie intermediară între primele două grupe.
Tabelul V.1.3. Cerinţele faţă de lumină (după M. Popescu şi colab., 1992)

Cerinţe faţă de lumină Specii fructifere în ordinea descrescândă Observaţii
a cerinţelor
Cerinţe mari Nucul, piersicul, caisul, cireşul -
Cerinţe mijlocii Părul, mărul, prunul, vişinul -
Cerinţe reduse Zmeurul, coacăzul, agrişul Pot creşte şi la

lumină difuză
Lumina, măsurată sub aspectul intensităţii (număr de lucşi) cât şi a

duratei acesteia (număr de ore de strălucire a soarelui) este, pentru ţara
noastră, suficientă pentru cerinţele tuturor speciilor pomicole cultivate, cu
condiţia asigurării unor condiţii tehnologice optime.
Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi şi de arbuşti
fructiferi faţă de lumină este necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă,
68
în raport cu punctele cardinale, la stabilirea distanţelor optime de plantare, a

desimii şi formei coroanei etc.
V.1.4.Comportarea speciilor pomicole faţă de apă
Se cunoaşte că apa ca factor de vegetaţie are rol hotărâtor în viaţa

pomilor. Apa intră în compoziţia tuturor organelor, în proporţie de până la 75%
în frunze, ramuri şi rădăcini şi de circa 85% în fructe. Apa alături de
temperatură, este al doilea factor limitativ în zonarea producţiei agricole. Ea
are un rol deosebit în viaţa plantelor, fără apă nu se poate desfăşura nici un
proces fiziologic şi biochimic în plantă.
Cerinţele speciilor faţă de apă sunt diferite (tabelul V.2.2.). Cele mai mari
cerinţe faţă de apă (peste 700 mm precipitaţii anual) le au arbuştii fructiferi. Pe
locul al doilea se plasează gutuiul, alunul, mărul, şi prunul, care necesită peste
650-700 mm precipitaţii anual. Părul, nucul, cireşul, şi vişinul dau rezultate
bune în centre cu peste 600 mm precipitaţii anual. Exigenţe mai mici faţă de
apă (peste 500 mm anual) au piersicul, caisul şi migdalul.
Tabelul V.1.4. Cerinţele faţă de apă (după M. Popescu şi colab., 1992)

Cerinţe faţă de Specii fructifere în ordinea Zonele convenabile pentru cultură
lumină descrescândă a cerinţelor
Cerinţe foarte Arbuştii fructiferi Zone cu peste 700 mm precipitaţii
mari anuale
Cerinţe mari Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul Zone cu 700 mm precipitaţii anuale
Cerinţe mijlocii Părul, nucul, cireşul,Vişinul, mărul Zone cu minimum 600 mm

(soiuri de vară) precipitaţii anuale
Cerinţe reduse Piersicul, caisul, migdalul Zone cu minimum 500 mm
precipitaţii anuale
Necesităţile faţă de apă variază în funcţie de vârsta pomului,

dimensiunile coroanei şi a sistemului radicular, de concentraţia soluţiilor
nutritive din sol, de structura şi de umiditatea solului, de cantitatea
precipitaţiilor atmosferice, viteza vântului, intensitatea luminii, mărimea
recoltelor şi alţi factori, panta terenului. Astfel, lumina, temperatura ridicată şi
vânturile măresc transpiraţia şi în consecinţă nevoile de apă ale plantelor.
Există faze critice pentru umiditate care coincid cu creşterea intensivă a
lăstarilor.
În prima jumătate a perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este
în general, mai mare decât spre sfârşitul verii şi toamna. În timpul înfloritului
69
şi coacerii fructelor şi în general spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoile de

apă ale pomilor sunt mai mici. Dimpotrivă, în timpul creşterii intense a
lăstarilor şi a fructelor nevoia de apă este cea mai mare.
Insuficienţa apei din sol reduce creşterea lăstarilor, dezvoltarea frunzelor,
mărimea şi calitatea fructelor şi scurtează durata de viaţă a rădăcinilor active
sau frânează creşterea de toamnă a acestora. În consecinţă, vigoarea pomilor
scade, regularitatea producţiei şi mărimea recoltelor nu mai sunt asigurate,
pomii îmbătrânesc prematur, iar durata lor de viaţă este scurtată.
Totuşi apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită
prin irigare.
Rezistenţa la secetă a pomilor este destul de ridicată, dar şi diferită în
funcţie de combinaţia soi-portaltoi. Cu toate că cerinţele lor faţă de umiditate
sunt mai ridicate decât la cele mai multe culturi agricole, pomii rezistă la
insuficienţa umidităţii mai mult şi vreme mai îndelungată decât culturile
agricole, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat. Totuşi seceta
îndelungată, provoacă scăderea sau chiar compromiterea totală a recoltei,
creşterea insuficientă şi îmbătrânirea prematură.
Rezistenţa ridicată la secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic,
păr şi migdal. Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii
fructiferi suferă la secetă. Pomii mai viguroşi şi cu înrădăcinare mai profundă
sunt mai rezistenţi la secetă.
Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte
creşterea, micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică
coacerea lemnului. În timpul înfloritului, umiditatea ridicată şi ploaia spală
polenul, diluează secreţia stigmatului, împiedică zborul insectelor. Excesul de
apă poate duce la asfixierea rădăcinilor. De asemenea, excesul de apă provoacă
scăderea concentraţiei de zahăr în fructe şi chiar alterarea lor prematură.
Precipitaţiile sub formă de ploaie constituie sursa principală de
aprovizionare a solului cu apa. O deosebită importanţă are repartizarea
precipitaţiilor în decursul anului. În general pentru speciile adaptate la
climatul nostru nevoile lor coincid cu repartiţia cantităţii de precipitaţii.
Perioadele cu ploi coincid cu fazele de creştere intensă a lăstarilor. Umiditatea
relativă a aerului, micşorează coeficientul de transpiraţie, datorită faptului că
aerul este saturat cu vapori de apă. Dimpotrivă, transpiraţia va fi mai
puternică, deci coeficientul de transpiraţie şi consumul de apă se vor mări,
dacă umiditatea relativă a aerului este scăzută.
Un coeficient (indice) folosit în pomicultură, pentru a pune în vedere
interacţiunea dintre lumină, temperatură şi precipitaţii, este indicele climatic
70
pomicol care exprimă mai larg raportul dintre climă şi plantă pentru intervale
de timp (fenofaze) şi care se calculează prin formula:
ICP = Ct x Ci / Cp x 10,
în care: Ct (coeficient de temperatură) = suma temperaturilor active împărţită
la numărul de zile din perioada de vegetaţie activă; Ci (coeficient de insolaţie) =
numărul orelor de strălucire efectivă a soarelui împărţit la numărul de zile din
perioada de vegetaţie activă; Cp (coeficient de precipitaţii) = media zilnică a
precipitaţiilor din perioada de vegetaţie activă.
Un alt coeficient este cel hidro-heliotermic (I.h), care se poate calcula prin
formula:
I.h = Ta x Pr / I x 10,
în care: Ta = suma temperaturilor active de la pragul biologic până la începutul
sau sfârşitul fenofazei considerate; Pr = suma precipitaţiilor pe aceeaşi
perioadă; I = suma orelor de strălucire a soarelui în acelaşi interval de timp.
Valoarea coeficientului hidro-heliotermic oscilează între 10-40 şi se
măreşte odată cu creşterea sumei precipitaţiilor şi sumei temperaturilor active.
Valorile optime ale acestui coeficient pot fi apreciate a fi între 15 şi 30. Valori
mai mari indică perioade foarte ploioase, iar valori mai mici perioade secetoase
şi cu insolaţie puternică. Se observă că fiecare specie pomicolă are un anumit
domeniu de favorabilitate în care poate supravieţui şi asigura recolte economic
rentabile.
V.1.5. Cerinţele speciilor pomicole faţă de aer
În viaţa pomilor, ca şi a celorlalte plante, aerul are un rol important, mai

ales prin bioxidul de carbon, folosit în asimilaţie şi prin oxigenul necesar
pentru respiraţia organelor aeriene şi a celor subterane, dar şi prin mişcarea să
(vântul) şi conţinutul în substanţe poluante.
În plantaţiile de pomi şi mai ales în coroanele pomilor, este necesar să se
menţină o mişcare permanentă a aerului, pentru a preveni excesul de
umiditate atmosferică. Din acest punct de vedere, terenurile în pantă sunt cele
mai favorabile, pentru că aici are loc o mişcare a maselor de aer chiar în
absenţa vântului. După ele vin terenurile plane şi platourile, unde mişcarea
aerului se face destul de uşor, la cea mai mică adiere de vânt. Mai puţin
favorabile sunt depresiunile şi locurile joase închise. Astfel se explică de ce în
aceste locuri, din regiunile mai ploioase, bolile criptogamice atacă mai
puternic, iar rădăcinile pomilor cresc mai slab şi în consecinţă pomii rodesc
mai puţin.
71
Mişcarea prea puternică a aerului, mai ales când acesta este uscat, este
defavorabilă pomilor. Aerul uscat influenţează negativ pomii prin aceea că
provoacă pierderea apei din ţesuturi şi mai ales din sol, unde în frecvente
cazuri apa se găseşte în deficit. În plus, aerul uscat, aflat în mişcare, produce
uscarea secreţiei de pe stigmate şi deci defavorizează polenizarea. În zilele cu
vânt, albinele nu părăsesc stupii şi nu se poate realiza polenizarea încrucişată.
În zonele cu viituri puternice are loc căderea masivă a fructelor.
Vânturile slabe au efect favorabil prin aceea că după ploi usucă repede
frunzişul de apă şi împiedică dezvoltarea bolilor criptogamice; în timpul
îngheţurilor împrăştie aerul răcit şi micşorează efectul lui dăunător; în
perioadele cu arşiţe mari de vară produc adieri răcoritoare.
Factorii poluanţi din aer sunt numeroşi şi au întotdeauna efecte
negative. Aceştia pot fi : praful de ciment, cenuşa, hidrocarburile, bioxidul de
sulf, amoniacul, acizii organici, oxizii de plumb, de azot etc., degajaţi în
atmosferă de către platformele industriale, ce îşi pot manifesta influenţa
negativă pe arii extinse. Formele de manifestare pot fi arsuri, necroze, blocarea
stomatelor, reducerea accesului luminii în frunză şi diminuarea fotosintezei.
Este important, să se ştie că într-o zona cu intensă poluare a aerului,
înfiinţarea unei livezi comerciale este cu probleme.
V.1.6. Influenţa factorilor climatici asupra diferenţierii

mugurilor de rod
La înfiinţarea unei plantaţii pomicole, mai mare sau mai mică, trebuie
luaţi în calcul factorii meteorologici de bază, de regulă cei care ne folosesc din
punct de vedere statistico-matematic şi care ne conduc la nişte date utile şi cu
eficienţă imediată în practica pomicolă.
Utilitatea acestor elemente de climă, conjugate cu cele de natură
tehnologică acţionează concomitent asupra proceselor biologice din pom şi
implicit asupra recoltei, fapt ce impune un studiu profund privind corelarea
acestora, în scopul determinării influenţei cantitative a producţiei de fructe.
La amplasarea speciilor pomicole, pentru orice zonă pedoclimatică în
care dorim să realizăm înfiinţarea unei livezi, trebuie să ţinem cont de valoarea
temperaturilor minime şi maxime, frecvenţa îngheţurilor, de expoziţie şi de
valorile pluviometrice optime.
Accidentele climatice indiferent de natura lor, afectează ciclul biologic al
pomilor şi producţia de fructe sub diverse forme, de aceea înregistrarea
permanentă a acestora devine o obligaţie. Din studiile făcute în acest domeniu
72
până în prezent a rezultat că există relaţii între elementele de climă, procesele

de creştere – dezvoltare şi producţia de fructe.
Urmărirea desfăşurării morfogenezei florale cu ajutorul elementelor
meteorologice în zone pomicole diferite, a permis să se determine riscurile ce ar
putea interveni la speciile pomicole şi nu numai, în perioada fenofazelor de
vegetaţie, datorate acestor condiţii de mediu.
În acest sens s-a demonstrat că temperatura are un rol predominant atât
în perioada premergătoare morfogenezei, cât şi în perioada parcurgerii acestui
proces de dezvoltare a mugurilor.
Alături de factorii apă, elemente de nutriţie, intensitatea luminii,
temperatura condiţionează decisiv la diferenţierea mugurilor de rod şi la
formarea organelor florale.
Ca element climatic principal, temperatura acţionează asupra pomilor în
tot cursul anului, dar cea din preajma înfloritului este hotărâtoare pentru
producţia de fructe. S-a demonstrat că temperaturile scăzute sau ridicate
influenţează negativ creşterea mugurilor după ieşirea din repaus.
Iernile „călduroase”, din zona temperată pot aduce daune grave
mugurilor speciei de pomi prin întârzierea primei fenofaze (dezmuguritul),
deshidratarea şi căderea mugurilor, prelungirea perioadei de înflorit etc. De
asemenea dezvoltarea organelor florale este favorizată de temperaturile ridicate,
pe când temperaturile negative care intervin după o perioadă călduroasă
provoacă pierderi însemnate de producţie, deoarece mugurii sunt sensibili la
aceste temperaturi şi se distrug din cauza presiunii osmotice din ţesuturile
celulare.
În general la specia măr, diferenţierea mugurilor de rod, are loc cu mult
înainte, din primăvară, şi se corelează cu creşterea intensa a lăstarilor. De
regulă lăstarii şi frunzele se formează la temperaturi cuprinse între 5-15 oC.
Transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod are loc, după unii autori
la temperaturi mai mari şi aceasta în funcţie de soiul de măr luat în cultură.
Pentru pomii tineri concentraţia substanţelor nutritive se acumulează
mai mult în vârfurile de creştere în condiţiile în care umezeala aerului prezintă
valori scăzute. Însă la pomii aflaţi în plina producţie, cu un frunziş bogat, în
măsură să evapore mari cantităţi de apă, deficitul de apă apare pregnant în
perioada de vară când tocmai are loc diferenţierea mugurilor de rod. Asigurarea
unui regim hidric optim în perioada de vegetaţie, corelat cu o agrotehnică
corespunzătoare a solului, influenţează în mod direct asupra procesului de
diferenţiere a mugurilor de rod şi comportarea acestora la temperaturile
scăzute din timpul iernii viitoare.
73
Lumina acţionează alături de umiditate, temperatură şi elementele de

nutriţie direct asupra procesului de fotosinteză la nivelul aparatului foliaceu,
favorizând diferenţierea organelor generative şi determinând numărul de flori în
inflorescenţă.
V.2. Factorii edafici
Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică, etc.) trebuie

acordata, de asemenea, o atenţie speciala.
V.2.1. Cerinţele faţă de sol
Solul este principalul factor de mediu de care depinde producţia de

fructe în cazul în care condiţiile cerute de specie, de soi, şi portaltoi sunt
asigurate. Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe
care îl posedă, depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui.
Caracteristicile solurilor adaptate culturii pomilor, se reflectă în vigoarea
pomilor, durata de viaţă, densitatea ramurilor, culoarea frunzelor şi, de
asemenea, în cantitatea şi calitatea producţiei de fructe obţinute an de an.
Solul şi subsolul vor fi cercetate pentru fiecare situaţie în parte (la baza,
mijlocul şi vârful versantului, în micro-depresiuni, în porţiuni colmatate).
Caracteristicile solului sunt foarte importante pentru creşterea şi dezvoltarea
pomilor fructiferi. Caracteristicile majore (textura solului, adâncimea, panta,
structura, fertilitatea, reacţia, drenajul) au o influenţă semnificativă asupra
dezvoltării pomilor şi a capacităţii de fructificare.
Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor sol-
plantă, sunt numeroşi la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se
folosesc numai cei esenţiali. Aceştia se referă la adâncimea de apariţie a
orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu (CaCO3) activ în
grosimea solului explorat de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de
sol fără schelet şi adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv
intensitatea salinizării şi alcalinizării, condiţiile din sol, reacţia şi oboseala
solului.
Dintre însuşirile fizice ale solului de primă importanţă sunt: textura,
grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi adâncimea apei
freatice.
V.2.1.1.Textura solului
74
Textura solului are o mare influenţă asupra reţinerii şi mişcării apei în

sol. După textură solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari:
- soluri nisipoase,
- soluri lutoase,
- soluri argiloase.
a. Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt
lipsite de structură, au permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor
şi pierd uşor apa prin evaporare-transpiraţie şi infiltraţie.
În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu
prea mari, 1,5-4 m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de
0.6 -1% humus şi peste 5% argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole
cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul, piersicul, vişinul, cireşul,
coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an (solurile
nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării).
Aceste soluri au o capacitate scăzută de reţinere a apei şi ca urmare sunt
supuse secetei şi au un conţinut scăzut de materie organică, drept pentru care
ele necesită aplicarea frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile
uscate este obligatorie irigarea culturilor.
b. Solurile lutoase sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi
arbuştilor, prin faptul că permit o bună dezvoltare a sistemului radicular (opun
o slabă rezistenţă la pătrunderea rădăcinilor), pot înmagazina şi păstra apa,
permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă, sunt bine aerate, se
încălzesc uşor şi conţin suficiente substanţe nutritive. În concluzie, solurile cu
subsol luto-nisipos şi luto-pietros sunt excelente pentru cultura pomilor.
c. Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45%, sunt
compacte, greu permeabile pentru apă (drept pentru care sunt considerate un
bun indicator pentru drenaj slab), aerate, de regulă mai acide, umede şi reci.
Deşi mai bogate în substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini,
necorespunzătoare pentru cultura speciilor pomicole. Ele prezintă multe
neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor, recolte mici şi nesigure şi
prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce atrage după
sine micşorarea rezistenţei la ger. De regulă astfel de soluri sunt caracteristice
dealurilor subcarpatice.
Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi
fagului, solurile slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de
pădure şi aluviunile, sunt favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor
fructiferi.
În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor
fructiferi cernoziomurile levigate şi aluviunile.
75
În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru

pomicultură şi solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispune de
surse de apă pentru irigare.
Pentru cultura pomilor nu corespund terenurile mlăştinoase,
sărăturoase, pietroase şi cele calcaroase cu un conţinut de peste 8 -10% calcar
activ.
V.2.1.2. Drenajul solului
Drenajul solului este un element important de care se ţine seama la
alegerea terenurilor. Pomii fructiferi nu tolerează solurile umede pe parcursul
perioadei de creştere. Solurile excesiv drenate (nisipurile) nu au capacitate
bună de păstrare a apei necesară creşterii, dezvoltării şi producţiei de fructe.
Piersicul, nectarinul, cireşul şi caisul dau rezultate bune pe solurile uşoare;
totuşi, irigarea determină obţinerea unor producţii superioare cantitativ şi
calitativ. Plantarea altor specii pomicole pe terenurile excesiv drenate, trebuie
însoţită de irigare, pentru reuşită.
V.2.1.3. Însuşirile chimice ale solului

Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi rodirea pomilor
atunci când scade sub 2%. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se
înregistrează pe soluri cu 2-3% humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidro-
fizice sunt favorabile. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile
podzolice, argilo-fluviale, ca şi cele cu conţinut prea ridicat de materie
organică, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o creştere şi dezvoltare
echilibrată a pomilor.
Pentru cultura pomilor o importanţă deosebită o prezintă reacţia solului
şi conţinutul în elemente minerale : azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor,
magneziu, zinc, sulf, cupru, etc. precum şi prezenţa unor săruri nocive mai
ales cloruri .
Reacţia solului este un element important de care trebuie să se ţină
seama. Cerinţele speciilor pomicole faţă de acest element sunt diferite (vezi
tabelul V.1.1.3). Solurile la care pH-ul depăşeşte 8,7 sunt considerate saline
sau alcaline, iar la care pH scade sub 5,8 sunt considerate acide.
Totuşi, pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă destul de largă faţă de
valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul V.2.1.3.:
Tabelul V.2.1.3. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului

Specia Valoare pH
Acid
Minim Optim Maxim
76
Măr 4,7 5,7-7,6 8,0

Păr 5,5 6,2-8,2 8,5
Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5
Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5
Prun 5,5 6,2-8,2 8,5
Cais 6,0 6,2-8,3 8,7
Piersic 6,0 6,8-8,3 9,0
Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5
Deşi pomii prezintă o mare plasticitate şi rezistenţă la diferite reacţii ale

solului, la alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va avea în vedere
ca acestea să fie cât mai corespunzătoare speciei, soiului şi portaltoiului.
Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină
riscul apariţiei clorozei ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie
sunt necesare costuri suplimentare pentru tratament şi obţinerea de producţii
reduse, fie se defrişează. În funcţie de adâncimea de apariţie a orizonturilor cu
carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu activ în grosimea solului explorat
de rădăcini, terenurile avute în vedere pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi,
se pot grupa în 3 categorii:
- terenuri fără restricţie,
- terenuri cu restricţie,
- terenuri excluse pentru folosinţa pomicolă.
Adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de
carbonat de calciu activ, diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei în
funcţie de portaltoiul ce va fi folosit. Speciile pomicole cultivate în ţara noastră
sunt sensibile la salinizare sau alcalinizarea solului, de aceea trebuie evitate
terenurile saline sau alcaline. În cazul terenurilor cu restricţii se va acorda
atenţie adâncimii de apariţie a orizonturilor sărăturate şi intensităţii
sărăturării. Când fenomenul de salinizare apare la adâncimi mai mici de 100
cm, acestea se exclud.
Corectarea reacţiei solului se face prin fertilizarea cu îngrăşăminte
organice, chimice şi prin amendamente.
V.2.1.4. Structura şi grosimea solului

Structura solului reprezintă modul şi nivelul de agregare a particulelor
de nisip, praf şi argilă în granule de diferite mărimi şi stabilităţi, ce
influenţează penetrarea şi menţinerea apei în sol, viaţa microorganismelor,
regimul aero-hidric.
Pentru o funcţionare normală a sistemului radicular, pomii au nevoie de
un volum de sol explorat construit din material fin (diametrul particulelor sub
77
2 mm), afânat şi friabil pe o grosime de minim 100 cm. Prezenţa oricărui

material în cuprinsul acestei grosimi, ce se comportă ca obstacol mecanic în
calea pătrunderii rădăcinilor, reduce volumul edafic, devenind factor de
restricţie.
Grosimea. Grosimea solului se referă la adâncimea până la roca
compactă. Fiecare plantă pomicolă explorează prin sistemul său radicular un
anumit volum de sol. Dispunerea masei de rădăcini, pentru speciile pomicole,
are loc la grosimea de 10-100 cm a profilului, iar în plan orizontal, rădăcinile
depăşesc în extinderea lor de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei. Volumul edafic
explorat este determinat de conţinutul de schelet al solului, de gradul de
penetrare al sistemului radicular, grosimea tipului de sol, conţinutul în argilă,
gradul de alterare – fisurare a materialului parental. Dacă se are în vedere
localizarea părţii active a sistemului radicular pe un anumit interval de
adâncime din grosimea totală a volumului edafic, atunci avem de-a face cu
volum edafic activ (VEA). Valorile VEA sunt apreciate în funcţie de mărimea
acestuia pentru diferite tipuri de sol: • <20% = volum activ foarte mic • 21-60%
= volum activ mic • 61-80% = volum activ mediu • 81-100% = volum activ mare
La înfiinţarea plantaţiilor pomicole se va ţine seama de necesităţile speciilor şi
de grosimea stratului de sol. Se consideră că pentru nuc, păr sălbatec, castan
sunt necesare soluri cu adâncimea de până la 3 m; pentru măr franc, prun,
cais (altoit pe mirobolan) şi cireş sunt necesare soluri cu grosimea de până la 2
m; pentru mărul altoit pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă şi medie, pentru
alun, vişin, sunt favorabile solurile cu grosimea de 1-2 m; pentru arbuştii
fructiferi sunt necesare soluri cu grosimea de 0,6-1 m.
V.2.1.5. Înclinarea şi expoziţia versanţilor

Înclinarea, uniformitatea şi expoziţia versanţilor, intensitatea procesului
de eroziune de suprafaţă şi adâncime, alunecările de teren, sunt de asemenea,
criterii ce trebuie luate în seamă la alegerea terenurilor. În funcţie de acestea,
se întâlnesc 3 grupe:
- terenuri fără restricţii – adică versanţii cu panta mai mică de 10%
pentru măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic;
- terenuri cu restricţii – versanţii cu panta 10-15% pentru măr, păr,
prun, cireş, vişin;
- terenuri excluse – versanţii cu înclinare peste 15% pentru măr, păr,
prun, cireş, vişin şi peste 10% pentru cais şi piersic.
Terenurile sunt afectate de procese de eroziune de suprafaţă, foarte
puternică, cu profilul solului erodat până la orizontul B, C, CCa. În acţiunea de
zonare trebuie avute în vedere şi criteriile de ordin tehnic (alegerea soiurilor şi
78
portaltoilor pentru diferite tipuri de plantaţii) şi economic (direcţii de producţie,

gradul de competivitate, gradul de solicitare, tendinţa de consum).
La speciile pomicole există o gamă variată de soiuri şi portaltoi ce permit
înfiinţarea a diferite tipuri de plantaţii, cu desimi diferite (clasice, intensive,
superintensive) sau direcţii de consum diferite (consum proaspăt,
industrializare, etc.). Sortimentele de soiuri sunt specifice fiecărei specii
pomicole şi se găsesc într-o continuă dinamică generată de permanenta
înlocuire a soiurilor mai vechi cu altele noi, considerate mai moderne.
****
Alături de toţi aceşti factori, principalul indicator de care se ţine seama
pentru amplasarea unei specii sau soi într-o zonă sau alta, este nivelul
producţiilor ce se pot realiza, regularitatea lor de la un an la altul şi calitatea
fructelor. Productivitatea este o însuşire complexă care este determinată
genetic de baza ereditară a soiului, dar este mult influenţată de interacţiunea
dintre genotip (soi) şi condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură. De aceea,
este necesar ca pe baza studiilor să se stabilească într-un anumit loc sau zonă,
soiurile ce întrunesc optimul de exprimare al potenţialului biologic de
producţie.
Calitatea fructelor este influenţată, pe lângă factorii de cultură (biologici -
soiul, portaltoiul şi tehnologici), factorii fiziologici şi factorii de recoltare şi
păstrare şi de factorii pedologici (relief, sol, lumină, temperatură, umiditate). La
măr, cercetări efectuate în diverse ţări, recomandă ca soiuri productive Golden
delicios şi clonele sale, Jonagold, Elstar, Gloster, Alkmene, Idared, Jonagored,
cu producţii între 25-65 t/ha, altoiţi pe portaltoi de vigoare redusă (M9, M26)
sau mijlocie (MM106) şi cu desime de 1500 pomi/ha. Există şi soiuri care
rodesc mai puţin sau alternant, cum sunt: Granny Smith, Parmen auriu, Cox
Orange la care productivitatea oscilează între 3-4 t/ha şi 10-12 t/ha.
Soiurile de vară la măr dau rezultate bune la câmpie, iar cele de iarnă
sunt mult mai bine adaptate în zona dealurilor. Sunt soiuri de măr ce dau
producţii mari, de calitate satisfăcătoare la altitudini de 800-1000 m, ca de
exemplu soiurile Kalther de Boemia, Wagner premiat şi în mai mică măsură
Idared şi Delia. La prun, soiurile Agen şi Anna Spath dau rezultate foarte bune
în zonele colinare şi de câmpie, bine însorite, cu veri calde. Aceleaşi soiuri la
altitudini de peste 550-600 m dau producţii mici, de calitate inferioară, fructele
nu ajung uneori la maturitatea deplină. La aceste altitudini, se comportă bine
soiurile de prun Gras românesc şi Vinete româneşti, mai bine adaptate la
zonele cu umiditate mare şi căldură moderată. Această diferenţiere se
datorează faptului că fiecare din ele s-au format în anumite condiţii de mediu.
79
În procesul de formare ele s-au adaptat la aceste condiţii şi pentru a-şi păstra
însuşirile şi caracteristicile specifice au nevoie de aceste condiţii.
Se consideră că nu există „soiuri universale“ valoroase pentru toate
zonele de cultură ale unei specii. O serie de factori (genetici şi ecologici) puţin
cunoscuţi sau greu dirijabili, capacitatea de adaptare, producţia şi calitatea
fructelor unui soi într-o zonă dată, face ca acesta să fie productiv într-o zonă şi
slab productiv în alta. Sunt puţine soiuri ce dau rezultate similare, calitativ
superioare în mai multe zone. În general, fiecare soi dă rezultate optime numai
într-o anumită zonă, deşi soiurile dispun de complexe de gene ce le asigură
multe posibilităţi de adaptare.
V.2.2. Cerinţele faţă de apa freatică
Adâncimea apei freatice – constituie un important factor limitativ în

alegerea terenurilor destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui
factor trebuie luat în considerare nivelul maxim pe care-l poate atinge apa
freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade când
nivelul apei se poate ridica cel mai mult. Nivelul ridicat al apei freatice
determină apariţia fenomenului de gleizare, orientarea rădăcinilor spre
suprafaţă, provoacă asfixia radiculară. Nivelul minim, faţă de suprafaţa solului,
al apei freatice trebuie stabilit în funcţie de specia pomicolă şi de portaltoi.
Pentru mărul şi părul altoit pe portaltoi vegetativi acest nivel trebuie să fie de
1,5 m , iar în cazul altoirii pe franc de 2-2,5 m. Pentru cais, piersic, nuc
adâncimea apei freatice trebuie să depăşească 2,5-3 m.
80
CAPITOLUL VI
Polenizarea pomilor
VI. 1. Soiuri androsterile şi soiuri autosterile
Etapa de formare a fructului este precedată de procesul de fecundare,

fenomen înlesnit prin transportul şi fixarea polenului pe stigmatul florii cu
ajutorul insectelor, vântului sau al altor vectori (polenizarea).
Cele mai multe specii pomicole din climatul nostru temperat au pe
aceeaşi floare atât elemente femeieşti, cât şi bărbăteşti, ceea ce pare că
uşurează polenizarea şi fecundarea. Însă, aceste procese sunt mult mai
complicate.
Unele soiuri de pomi fructiferi sunt lipsite de polen, deşi au antere
(organe purtătoare de polen), chiar şi în stare rudimentară, cum este cazul
soiurilor de prun Tuleu gras şi Tuleu dulce. Acestea sunt denumite "soiuri
androsterile" (fără polen), care, pentru a lega fructe, au nevoie de polen de la
alte grupe de pomi.
Există şi soiuri autosterile, care deşi au polen din belşug pe anterele,
acesta nu germinează pe stigmatul florii respective sau al florilor din acelaşi
soi, cum se întâmplă la soiul de prun Reine Claude d'Althan, la anumite soiuri
de cireş, de migdal, de măr şi chiar de păr. Autosterilitatea poate fi totală (nu
se obţine nici un fruct prin autopolenizare), la soiul de nectarin Rhone Gold,
81
sau parţială (fecundarea se face într-o anumită proporţie, la nectarin -

Rubygold).
Pentru a forma fructe, aceste soiuri au nevoie de „polenizare străină”,
adică de polen de la alte soiuri cu care au "afinitate biologică", denumite soiuri
polenizatoare. Gradul de polenizare reciprocă a soiurilor variază foarte mult, de
aceea s-au stabilit perechi de soiuri compatibile (vezi tabelul VI.1).
Când două soiuri se polenizează bine reciproc ele formează perechi
interfertile şi invers, iar dacă nu se polenizează deloc între ele, formează
perechi intersterile, frecvent întâlnite la soiurile de cireş şi de vişin şi mai
puţin la alte specii. Aceasta este una dintre cauzele recoltelor slabe în livezile
de cireş, chiar şi pentru plantaţiile cu 3-4 sau mai multe soiuri plantate în
aceleaşi loturi.
Tabelul VI.1. Alegerea polenizatorilor

MĂR
Soiuri cultivate Soiuri polenizatoare
Ark 2 Vista Bella, Jersey Mac
Close Stark Earlist, James Grieve
Stark Earlist Melba, Golden Delicios
Ciprian Generos, Pionier, Frumos de Voineşti
Florina Pionier, Voinea, Prima, Idared
Frumos de Voineşti Generos, Pionier, Ionathan
Generos Pionier, Romus 3, Ionathan
Golden Delicios Pionier, Florina, Ionathan , Starkrimson
Granny Smith Idared, Golden Delicios, Ionathan
Idared James Grive, Ionathan, Golden Delicios
Ionathan Pionier, Idared, Starkrimson, Golden Delicios
Pionier Romus 2, Florina, Prima
Prima Florina, Auriu de Bistriţa,Pionier
Starkrimson Golden Delicios, Ionathan
PĂR
82
Aniversarea Williams, Untoasa Geoagiu

Doina Williams ,Untoasa Geoagiu
Napoca Republica, Williams
Republica Williams , Passe Crassane
Abatele Fetel Williams, Beurre Giffard
Beurre Bosc Williams, Conference
Beurre Giffard Williams , Beurre Bosc
Beurre Hardy Williams, Abatele Fetel
Beurre precoce Moretti Beurre Hardy, Passe Crassane
Conference Williams, Beurre Hardy
Cure Williams, Beurre Bosc
Passe Crassane Williams, Conference
Williams Beurre Bosc, Passe Crassane
Trivale Napoca ,Williams
Untoasa de Geoagiu Napoca ,Republica.
PRUN
Agen Anna Spath, Stanley, Peche
Anna Spath Vinete de Italia, Agen, Peche, Stanley
Grând Prix Anna Spath, Vinete de Italia, Peche
Grase Româneşti Agen 707, Vinete de Italia
Stanley Agen, Anna Spath, Vinete de Italia
Tuleu gras Peche, Stanley, Anna Spath
Tuleu timpuriu Anna Spath, Agen, Vinete româneşti
Vinete de Italia Stanley, Agen, Silvia
Diana Agen, Stanley, Silvia
Centenar Agen, Silvia, Anna Spath, Agen,
Silvia Agen ,Stanley, Anna Spath
Pescăruş Agen, Silvia, Anna Spath
Piteştean Agen,Stanley, Silvia
Record Silvia, Agen, Stanley
Dâmboviţa Silvia, Agen, Stanley
Ialomiţa Valor, Agen, Anna Spath
CIREş
83
Fruheste der Mark Ramon Oliva, Bigareau Donissen

Prezident Riviere Ulster, Bigareau Moreau
Bigareau Moreau Stella , Van
Ramon Oliva Gemersdorf, Hedelfinger
Negre de Bistriţa Ramon Oliva , Gemersdorf
Van Stella, Rainer
Pietroase de Cotnari Ramon Oliva, Fruheste der Mark
Gemersdorf Ramon Oliva, Hedelfinger
Bigareau Donissen Pietroase de Cotnari ,Gemersdorf
Bigareau noir Gemersdorf, Negre de Bistriţa
Uriaşe de Bistriţa Ramon Oliva , Negre de Bistriţa
Jubileu 30 Pietroase de Cotnari
Bing Van, Stella,Hedelfinger
Sam Gemersdorf, Hedelfinger
Armonia Jubileu 30, rubin, Van
Compact Lambert Sam
VIşIN
Dropia Crişana 2, Nana
Nana Crişana 2, Meteor
Meteor Crişana 2, Oblacinska
Crişana 2 Oblacinska
Schatenmorelle Crişana 2,Dropia
Grossa Gamba Crişana 2, Nana
Ilva Nana, Schatenmorelle
În condiţiile înfloririi simultane a soiurilor polenizatoare şi a celor
polenizate, a compatibilităţii dintre soiuri şi a germinaţiei bune a polenului,
aceasta din urmă trebuie să fie transportat şi aşezat pe stigmat, prin
polenizare, de regulă cu ajutorul insectelor transportatoare.
De aceea, se recomandă aşezarea în livezi a stupilor în număr cât mai
mare, deoarece majoritatea speciilor pomicole sunt polenizate cu ajutorul
insectelor, îndeosebi al albinelor. Doar la nuc, alun, corn şi parţial la castanul
comestibil polenul este transportat de vânt.
VI.2. Autofecundarea şi polenizarea străină
O serie de soiuri şi specii sunt adaptate la autofecundare, adică florile

sunt fecundate şi formează fructe prin polenizarea cu polen propriu. Ele se
numesc "soiuri autofertile" şi se întâlnesc frecvent la cais, piersic, măr şi la
căpşuni. Această caracteristică este importantă mai ales la soiurile şi la speciile
cu înflorire timpurie, când zborul insectelor polenizatoare este redus sau
84
inexistent, precum şi în zonele cu condiţii climatice nefavorabile perioadei

înfloritului.
Cercetările au dovedit că toate soiurile autofertile preferă totuşi
polenizarea cu polen străin şi au tendinţa de a respinge autopolenizarea, care
asigură recolte mult mai mici. Experimentele realizate la măr, prun şi la vişin
au confirmat utilitatea biologică a polenizării străine şi acţiunea vătămătoare a
autopolenizării.
Procentul de fructe legate prin polenizarea florilor cu polen de pe acelaşi
pom a variat între 0,0 şi 28,75% (în medie de 9,89%) la prun şi între 0,0 şi
13,87% (în medie de 2,27%) la vişin. Unele soiuri de prun au capacitate de
autofecundare pronunţată (Anna Spath, Grase româneşti), iar numărul
fructelor legate se poate chiar dubla în condiţiile asigurării transportului de
polen de la alţi pomi cu ajutorul insectelor polenizatoare.
Recoltele slabe, care se obţin adesea în livezi de vişin, cireş, migdal,
coacăz negru şi chiar de prun sunt în mare măsură rezultatul necunoaşterii
sau cunoaşterii insuficiente a complexităţii acestor raporturi între
componentele florilor de la acelaşi soi sau de la soiuri diferite, precum şi a
condiţiilor polenizării şi fecundării florilor. De asemenea, productivitatea scade
şi din cauza lipsei totale sau parţiale a insectelor polenizatoare, precum şi a
riscului de îmbolnăvire a acestor polenizatori în perioada de fecundare.
Totuşi, recolta nu depinde numai de numărul fructelor rezultate prin
polenizare liberă, ci şi de alţi factori specifici soiurilor, printre care trebuie
menţionaţi: modul de tăiere al pomilor, gradul de diferenţiere al mugurilor
floriferi, numărul florilor şi inflorescenţelor, raportul dintre ramurile fructifere
şi cele vegetative.
VI.3.Polenizarea cu albine
În ultimii ani, rolul albinelor în polenizarea livezilor a crescut foarte mult,

pe fondul scăderii numărului de insecte polenizatoare spontane, odată cu
folosirea frecventă a insecticidelor împotriva dăunătorilor.
Pentru ca polenizarea cu ajutorul albinelor să dea cele mai bune
rezultate, este necesar ca ea să fie dirijată de om după reguli foarte precise.
85
Prima condiţie este, desigur,

aceea de a întrerupe stropirile cu
insectofungicide în perioada
înfloritului şi a culesului albinelor,
deoarece majoritatea produselor
folosite actualmente sunt toxice
pentru acestea.
Pentru polenizarea livezilor sunt
necesare minimum două familii de
albine la hectar, având cel puţin 4-6
rame de puiet la fiecare stup.
Momentul optim pentru transportarea
stupilor în livezi este la începutul
înfloririi soiurilor timpurii.
Transportate mai devreme,
albinele
se vor
Fig. 17. Stupi de albine la marginea unei livezi
obişnui
să cerceteze alte surse melifere spontane şi astfel
se întârzie mult polenizarea pomilor fructiferi. În
plus, există riscul stropirilor cu insecticide
înaintea înfloritului, care ulterior dăunează atât
insectelor, cât şi stigmatului florilor.
Stupii pentru polenizare se aşează în
imediata apropiere a livezii sau chiar în mijlocul
ei, preferabil dispersaţi printre pomi, pentru ca
albinele să asigure o polenizare completă şi
Fig.16. Albină culegând nectarul
uniformă şi, deplasându-se pe distanţe mai mici, dintr-o floare de cireş
să nu obosească. Astfel, insectele produc recolte
mai mari de miere şi realizează un procent mare de fecundare. Acest mod de
aşezare a stupilor permite albinelor să viziteze de mai multe ori aceeaşi floare,
ceea ce are mare importanţă pentru producţia de fructe.
Cercetările făcute în diferite ţări au demonstrat că cel mai ridicat procent
de fructe legate se înregistrează după ce florile au fost frecventate de 25 ori la
măr, de şase ori la coacăz şi agriş şi de 21-25 ori la căpşuni.
Secreţia de nectar e decisivă. Vizitarea repetată a florilor, respectiv
gradul de polenizare al unei specii entomofile, depinde de cantitatea de nectar
pe care o secretă florile speciei respective. Cu cât secreţia de nectar este mai
86
mare, cu atât frecvenţa şi intensitatea de vizitare este mai ridicată şi deci

polenizarea este mai completă.
Secreţia este însă legată de condiţiile meteorologice şi de anumite
momente ale zilei. S-a demonstrat că cel mai mare număr de vectori ai
polenului pe flori se înregistrează între orele 11 şi 13 la soiul de măr Ionathan
şi între 9 şi 14 la soiul Idared, când aceste soiuri secretă cea mai mare
cantitate de nectar. Pe măsură ce temperatura aerului creşte, secreţia scade
treptat până seara şi odată cu aceasta scade şi numărul insectelor vizitatoare.
VI.4.Particularităţi privind polenizarea la diverse soiuri de pomi
Mărul - aproape toate soiurile de măr sunt autosterile, necesitând

polenizatori. Cele parţial autofertile (Jonathan, Golden Delicious) asigură o
recoltă bogată prin polenizare încrucişată.
Unele soiuri de măr (Renet de Canada şi Frumos de Boskop) au polenul
rău şi nu sunt bune polenizatoare, iar altele (Kalterer Bohmer şi London
Pepping), în anumite condiţii climatice, se comportă bine ca soiuri autofertile.
Soiurile Parmen auriu şi Renet Baumann formează în unele zone polen cu
vitalitate scăzută şi nu sunt bune polenizatoare.
Părul - Majoritatea soiurilor sunt autosterile şi este necesară polenizarea
încrucişată, dar se cunosc şi soiuri ca : Ducesa de Angouleme, Decana
Comisiei, Favorita lui Clapp, Josefina de Malines, Passe Crassane, Untoasa
Bosc, Williams, care – în condiţii favorabile - devin autofertile. şi soiurile
autofertile sau parţial autofertile (Napoca, Favorita lui Clapp, Untoasă Hardy)
leagă mai bine dacă sunt intercalate cu soiuri bune polenizatoare.
Se cunosc şi soiuri care au polen rău sau capacitate germinativă redusă,
ca : Cure, Olivier de Serres, Untoasa Diel şi Untoasa Amanlis , care nu pot fi
folosite ca polenizatori; iată câteva perechi incompatibile: Bella di Giugno şi
Republica, Untoasa Giffard şi Cure, Williams şi Bella di Giugno, Passe
Crassane şi Williams.
Intersterilitatea la păr se manifestă destul de rar. La păr, fenomenul de
partenocarpie (legatul fructelor fără polenizare) este mai frecvent decât la măr
şi se întâlneşte îndeosebi la soiurile : Cure, Decana de iarna, Decana Comisiei,
Untoasa Bosc ,Untoasa Diel, Williams şi Untoasa Hardy.
Gutuiul - Toate soiurile sunt autofertile sau parţial autofertile, dar leagă
bine dacă sunt intercalate 2-3 soiuri în parcelă.
Prunul - Majoritatea soiurilor sunt autosterile cu polen bun sau rău şi
necesită polenizatori. Prunii din familia Tuleu gras au flori androsterile şi, deci,
87
necesită obligatoriu 2-3 soiuri polenizatoare. Soiurile autofertile Stanley, Anna

Spath, Renclod verde şi Vânăt Romanesc leagă mai bine dacă sunt intercalate
cu alte soiuri, în prezenţa a 2-3 familii de albine. Intersterilitatea la prun este
aproape inexistenta.
Pentru asigurarea unei bune polenizări trebuie evitate - ca polenizatori -
soiurile Tuleu gras (soi lipsit de polen), Renclod verde şi Abatele Anton. În
primăverile secetoase, soiurile Vânăt de Italia şi Vânăt românesc leagă puţine
fructe, care cad adeseori prematur.
Caisul - Majoritatea soiurilor sunt autofertile şi, în condiţii favorabile,
leagă abundent.
Piersicul - Majoritatea soiurilor sunt autocompatibile. Unele însă au
capacitatea germinativă şi procentul de grăunciori viabili mai mare (Cardinal,
Halehaven, Madeleine Pouyet), iar altele mai scăzut (Red Haven, Dixired), deci
este mai bine să se intercaleze 2-3 soiuri în parcelă.
Soiurile de cais şi piersic (ca şi cele de nectarin şi căpşun) sunt mai
adaptate la autopolenizare, deşi rezultate mai bune se obţin atunci când
donatorul de polen este alt soi. Pentru aceasta soiurile bune polenizatoare
trebuie să înflorească în acelaşi timp cu soiul pe care îl polenizează, să producă
polen viabil şi în cantitate mare .
Cireşul - Majoritatea soiurilor sunt autosterile, mai puţin soiurile
canadiene autocompatibile (Stella şi New Star). Într-o parcelă se recomanda
amplasarea a 3-4 soiuri. La cireş au fost semnalate şi cazuri de intersterilitate
între soiurile Hedelfinger cu Pietroase mari negre, Pietroase Napoleon cu
Pietroase mari negre, Pietroase Donissen cu Pietroase galbene Drogan.
Vişinul - La vişin există atât soiuri autosterile cât şi soiuri autofertile.
Soiurile autosterile - Crişana, Mocăneşti şi Mari Timpurii, care au fost extinse
la noi în perioada 1950-1975 - au dat recolte foarte slabe şi de aceea, ele au
fost înlocuite treptat cu soiuri autofertile ca : Nana, Morella neagră, Engleză
timpurie, Vrâncean, Ilva, Oblacinska.
Intersterilitatea la vişin este parţială şi apare mai frecvent între soiurile
Turceşti şi Hortensia, Mocăneşti şi Turceşti, Crişana şi Mocăneşti.
Se recomanda amplasarea a 3-4 soiuri în parcelă.
Nucul - Este necesară amplasarea a 2-3 soiuri în parcelă.
Pentru a asigura condiţii optime de creştere şi rod a pomilor, este
necesar să se respecte distanţele de plantare optime, în funcţie de specie,
portaltoi şi grupa de soiuri.
88
CAPITOLUL VII
Tipuri şi sisteme de plantaţii pomicole
VII.1. Sisteme de cultura a pomilor fructiferi
Există patru sisteme de cultură ale pomilor: clasic, agropomicol, intensiv

şi superintensiv.
89
a. Sistemul clasic. Sistemul de cultură clasic-tradiţional, practicat din

cele mai vechi timpuri a dominat în plantaţiile noastre pomicole până în anul
1960. În zilele noastre sistemul se mai practică la unele specii viguroase,
cărora le lipsesc soiurile precoce de vigoare redusă sau nu au portaltoi
vegetativi slabi.
Aceste plantaţii sunt situate în condiţii mai aspre de mediu, pe pante
mari, neamenajate. Sistemul se caracterizează prin pomi mari, rezultaţi din
asocierea unor soiuri roditoare viguroase cu portaltoi generativi - sălbatic sau
franc - viguroşi şi tardivi. Aceste soiuri sunt rezistente la ger, secetă şi
umiditate excesivă. Sistemul implică distanţe mari la plantare: la măr 8/7 m,
la prun 7/6 m, la cireş 8/7 m, la nuc 10/10 m sau 12/12 m. Densitatea în
plantaţie este mică: 80-400 pomi/ha.
Datorita vigorii mari, volumul de producţie al pomilor este diminuat din
cauza unui schelet prea dezvoltat. Pomii intră târziu pe rod, la 6-7 ani de la
plantare la pomacee şi drupacee şi la 10-14 ani la nucifere. Primele recolte
obţinute sunt mici, iar producţiile economice se realizează după 9-15 ani.
Plantaţiile au o durata mare de viaţă, de 40-90 ani.
Lucrările de întreţinere se execută relativ greu. În unele tari s-a
generalizat tăierea şi recoltarea mecanizată a fructelor pentru industrializare.
Pomii au tendinţa de supraîncărcare, fructifică periodic, tendinţă care poate fi
prevenită prin rărirea mecanică sau chimică a fructelor şi prin scuturare. Pomii
au recolte de 15-20 t/ha, din care numai 35-40% sunt fructe de calitatea I şi
extra.
În prezent acest sistem de cultură este indicat pentru speciile nuc şi
castan, pentru fixarea terenurilor de pe pante şi pentru producţia de lemn.
b. Sistemul agropomicol. Pomii sunt viguroşi şi cu coroane globuloase,
plantaţi la 12-14 m între rânduri şi 3,5-5 m pe rând. Intervalele dintre rânduri
se cultivă, pe toata durata plantaţiei, cu cereale, plante furajere, cartof, sfeclă
etc.
Producţia de fructe este mică (6-12 t la ha). Acest sistem îngreunează
considerabil aplicarea tratamentelor fitosanitare şi lucrările de mecanizare.
c. Sistemul intensiv. Se promovează în principal la drupacee şi nucifere,
dar şi la pomacee. Pomii au vigoare (respectiv talie) mica, submijlocie şi mijlocie.
Coroanele pot fi aplatizate (garduri fructifere) sau globuloase (vas aplatizat, fus-
tufa).
După numărul pomilor la ha, plantaţiile intensive pot avea densitate mică
(400-633 pomi la ha), mijlocie (634-833 pomi la ha) sau mare (834-1666 pomi la
ha).
90
d. Sistemul superintensiv. Se foloseşte la măr, la părul altoit pe gutui şi

la piersic. Se plantează 1800-3333 pomi la ha, uneori mai mult.
Pomii sunt conduşi în fus subţire, sistem Lepage sau în gard belgian. Ei
dau fructe în anul al doilea de la plantare, iar producţia devine economică în
anul al treilea.
Producţiile sunt de 35-45 t fructe la ha, uneori mai mult.
Durata rentabilă a unei plantaţii este de 10-15 ani.
Investiţiile făcute cu înfiinţarea plantaţiilor, deşi sunt foarte mari, se
recuperează după primele 2-4 recolte. Datorită gradului ridicat de mecanizare a
lucrărilor şi economiei considerabile de forţă de muncă, costul de producţie al
fructelor este redus.
Dintre toate metodele de cultură, tendinţa modernă este că cele mai bune
rezultate de producţie dau livezile intensive şi superintensive datorită, în
principal, intrării rapide pe rod, duratei scurte de recuperare a investiţiei şi
rentabilităţii ridicate.
Metodele şi sistemele de cultură pomicolă au evoluat spre noi aspecte de
modernizare şi eficienţă economic, putând da ca exemplu plantaţia cu pomi
pitici.
În funcţie de criteriile de mai sus specialiştii au stabilit, în mare,
următoarea clasificare, (tabelul VII.1.).
Tabelul VII.1. Caracterizarea metodelor de cultură la pomi (după Negrilă Aurel – 1975)
Metodele şi sistemele Caracteristici agro-economice
de cultură
Extensivă la toate Producţia –10 t/ha; fructe extra –50%, calitatea I-a,35%, calitatea a II-a 15%;
speciile de pomi număr pomi la ha – până la 350; portaltoi generativi de vigoare mare; pomi
viguroşi cu coroana globuloasă; înălţimea 5-12 m;distanţe mari de plantare
7x7, 8x8 m; mecanizare medie; intrarea pe rod la 8-10 ani; rodire economică
până la 30-35 ani; consum muncă manuală 810 ore-om; productivitatea
muncii –88 ore/t.
Intensivă la toate Producţia –20 t/ha; fructe extra –70%, calitatea I-a25%; calitatea a II-a, 5%;
speciile de pomi număr de pomi la ha, 700-1650; portaltoi vegetativi de vigoare mijloci; pomi
(garduri pomicole sau cu coroana aplatizată sau globuloasă; înălţime medie, 3-4 m; distanţă medie
fructifere) de plantare 4x5m; mecanizare bună; intrarea pe rod la 4-6 ani; rodire
economică până la 15-20 ani; consum muncă manuală – 916 ore-om;
productivitatea muncii – 37 ore/t.
91
Superintensivă la Producţia –30t/ha; fructe extra –80%, calitatea I a15%; calitatea a II-a 5%;
speciile măr, păr, număr pomi la ha 1900-8000; portaltoi vegetativi, vigoare slabă; pomi vigoare
piersic, vişin (cu pomi slabă, coroane globuloase şi aplatizate;mecanizare bună; intrarea pe rod la 2-
pitici) 3 ani; rodire economică 12-15 ani; distanţe de plantare mici;productivitatea
muncii – 24 ore/t; consum forţă de muncă –900 ore-om/ha.
VII.2.Tipuri de plantaţii
Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă

majoră, deoarece ea angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce
se execută într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Se finalizează cu
plantarea pomilor la locul definitiv.
Se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole (livezi) după
particularităţile de producţie, destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa
cultivată cu pomi ce trebuie luată în considerare la proiectarea unei plantaţii
sau livezi:
- plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic
viabile care asigură producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru
industrializare; plantaţiile sunt specializate pe specii şi soiuri, fiind situate în
zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite pentru
păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor (fig. 7.1.1.); înfiinţate în
toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce produc fructe pentru
comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică
redusă, iar păstrarea fructelor se face în localuri simple amenajate provizoriu;
- plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole,
cu suprafeţe mici, cu diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum
eşalonat de fructe în tot timpul anului sau pentru agrement;
- plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde
colecţii de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă,
material deosebit de valoros pentru ameliorare şi genetică; ele sunt organizate
în staţiunile de cercetare;
92
- plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură

destinate studiului şi practicii elevilor şi studenţilor. Sistemele şi tipurile de
plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise de
evaluare. Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii:
specia, soiul, portaltoiul, vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de
nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de coroană, precum şi
eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.
Livezile familiale le întâlnim şi se pot înfiinţa în vatra satului şi pe
terenurile din extravilan pe suprafeţe mici şi mijlocii. În prezent livezile
existente reprezintă circa 1,3% din fondul funciar al României, din care peste
70% sunt în
grădinile familiale.
VII.3.
Dimensiunile
exploataţiilor
pomicole
Plantaţiile de
pomi vor avea
mărimea Fig. 18. Plantaţie pomicole industrială
corespunzătoare
unei ferme de
producţie sau aceea necesară pentru a completa sectorul pomicol existent în
unitate până la realizarea unei astfel de ferme.
În societăţile comerciale, exploataţiile de măr intensiv şi superintensiv
sunt viabile când suprafaţa acestora se situează între 10-20 ha.
În regim privat, aceste exploataţii, cu un nivel minim de dotare (un
tractor mic, un plug, un disc şi o pompă de stropit), sunt viabile chiar în limita
unei suprafeţe de 1 ha. O familie de pomicultori formată din 3-4 membri poate
asigura forţa de muncă necesară pentru exploatare în condiţii foarte bune a
unui hectar de plantaţie de măr în sistem superintensiv, 2 ha intensiv şi 4-5ha
în sistem clasic. Pentru lucrările speciale şi de volum mare (tăieri şi recoltare)
se pot folosi lucrători sezonieri .
93
Prin asocierea mai multor familii de pomicultori, efectele economice ale

unei exploataţii pomicole cresc, în principal datorită folosirii la capacitate
maximă a tractoarelor şi a întregului sistem de maşini aflat în dotare.
CAPITOLUL VIII
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole
VIII.1. Zonarea speciilor pomicole
94
Zonarea se va face în funcţie de pretenţiile fiecărei specii şi chiar a

soiurilor faţă de lumină şi căldură, precum şi de rezistenţa la geruri, oscilaţii
de temperatură şi alte accidente climatice.
Speciile: măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, se pot cultiva în zona
dealurilor subcarpatice, în zonele calde de câmpie se vor planta mai ales: cais,
piersic, nectarin, migdal sau chiar smochin, fără a exclude celelalte specii, în
zonele înalte şi reci se pot cultiva doar arbuştii fructiferi, cu completarea
deficitului de apă. Deşi în cadrul tuturor speciilor s-au creat soiuri
autocompatibile, se recomandă folosirea a cel puţin 2-3 soiuri, pentru o mai
bună polenizare.
Este recomandat ca soiurile să fie amplasate în funcţie de epoca de
coacere, astfel încât să fie uşurate tratamentele fitosanitare, irigarea şi
recoltarea.
Pe specii, zonarea culturii se prezintă astfel:
- Mărul - în zona subcarpatică meridională ( Argeş, Vâlcea, Dâmboviţa,
Prahova), în nord-vestul ţării (Bistriţa, Maramureş, Sălaj, Cluj, Satu-Mare,
Bihor) şi în nordul Moldovei : condiţii bune pentru cultură găseşte şi în
judeţele: Mureş, Sibiu, Bacău, Iaşi, Buzău, Dolj, Caraş Severin, Timişoara şi
Arad, precum şi Hunedoara, Alba, Gorj, Mehedinţi, Olt, Braşov, Harghita,
Botoşani, Vaslui şi Vrancea; în celelalte judeţe cultura mărului este slab
reprezentată, dar întâlneşte condiţii dintre cele mai favorabile (Ilfov, Giurgiu,
Călăraşi). Se consideră că cele mai favorabile pentru cultura mărului zonele cu
temperatura medie anuală de 8-9°C şi cu 700-800 mm precipitaţii anuale.
- Părul - deşi este mult mai slab reprezentat în cultura, cele mai
favorabile zone sunt acelea în care temperatura maximă în lunile iulie şi
august este de 24-26°C, iar media temperaturii minime din luna iulie este de
10-12 °C, cultura este cantonată în judeţele Argeş, Prahova, Buzău,
Dâmboviţa, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timişoara, Arad, Bihor,
precum şi în judeţele din nord-est Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, Iaşi şi în
centrul ţării, judeţul Mureş.
- Prunul - deşi este bine reprezentat în majoritatea zonelor ţării, el dă cele
mai bune rezultate în zonele cu temperatura medie anuala 9-10 °C şi cu
precipitaţii de peste 650-700 mm anual, zonele de cultură sunt : Argeş, Vâlcea,
Olt, Prahova, Buzău, Caraş Severin, Hunedoara, Dâmboviţa, Mehedinţi, Arad,
Bihor, Cluj s.a.
- Cireşul şi vişinul se întâlnesc pe toate formele de relief, cea mai mare
pondere o deţin judeţele : Iaşi, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Vrancea,
precum şi Argeş, Giurgiu şi Dolj.
95
- Caisul este specia cea mai pretenţioasă faţă de factorii climatici şi mai
ales faţă de temperatură. Zonele cele mai favorabile sunt în sudul ţării ( Dolj,
Giurgiu, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea, Olt, Teleorman) şi partea de
vest (Bihor, Arad).
- Piersicul – se cultivă în zonele de sud şi vest ale ţării, în judeţele Dolj,
Constanta, Giurgiu, Olt, Mehedinţi, zona Bucureştiului, precum şi judeţele
Bihor, Satu Mare, Arad, Timişoara.
- Celelalte specii pomicole cum sunt: nucul, alunul, castanul, arbuştii
fructiferi şi căpşunul sunt reprezentate pe întreg cuprinsul ţării, cu anumite
concentrări în unele microzone (exp. nucul în zona Tg. Jiu şi Geoagiu, Vâlcea,
Bacău), castanul în zona Gorj şi Baia Mare, Vâlcea, alunul în zona Olteniei,
Muntenia, Banat, Maramureş, Dobrogea, căpşunul în Satu Mare, Olt, Vâlcea
etc.
VIII.2. Alegerea terenului pentru plantaţie
O plantaţie pomicolă se poate înfiinţa numai în zone în care specia sau

soiul cultivat găseşte condiţiile optime de creştere şi fructificare şi producţia
poate fi recoltată şi valorificată eficient. Se vor lua în considerare factorii
pedoclimatici şi socio-economici.
Pomii fructiferi se pot planta până la altitudinea de 1.500 m, unde se
adaptează bine arbuştii fructiferi. Pentru o alegere corectă a locului de plantare
a unei specii trebuie respectate cu stricteţe, condiţiile de microzonare.
În concepţia modernă, plantaţiile mari (în ferme specializate) se extind în
bazine şi centre cu tradiţie, urmându-se concentrarea şi specializarea
producţiei pomicole.
La alegerea locului pentru livadă se au în vedere o serie de factori de
favorabilitate şi anume: climatic, relief, sol şi social-economici.
A. Condiţiile de climă sunt analizate pentru a stabili în ce măsură

corespund culturii fiecărei specii pomicole.
Terenurile care nu întrunesc, ca valoare normală (media pe o perioadă de
cel puţin 20-30 ani), următoarele condiţii climatice: temperatura medie anuală
peste 7ºC, amplitudinea termică în intervalul decembrie-februarie sub 20ºC,
precipitaţii în perioada de vegetaţie mai-iulie peste 200 mm (în condiţii de
cultură neirigată), se exclud de la folosinţe pomicole. Se va reţine că
majoritatea pomilor fructiferi necesită 150 zile pe an fără temperaturi de sub
0 grade.
96
În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară,

precipitaţiile, vântul (tabelul VIII.2.1.).
Tabelul VIII.2.1. Gruparea speciilor fructifere de climat temperat în funcţie de cerinţele faţă de
lumină, căldură şi apă:
Cerinţe faţă de lumină Specii fructifere
Cerinţe mari Nucul, piersicul, caisul, cireşul
Cerinţe mijlocii Părul, mărul, prunul, vişinul
Cerinţe mici Zmeurul, coacăzul, agrişul
Cerinţe faţă de căldură Specii fructifere
Cerinţe mari Migdal, cais, piersic
Cerinţe mijlocii Nuc, cireş, păr, gutui, prun, (soiuri nerezistente la ger)
Cerinţe mici Măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, agriş, coacăz, căpşun
Cerinţe faţă de apă Specii fructifere

Cerinţe foarte mari Arbuştii fructiferi
Cerinţe mari Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul
Cerinţe mijlocii Părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară)
Cerinţe mici Piersic, cais şi migdal
Pentru speciile pomicole a fost stabilită izoterma optimă precum şi

temperaturile extreme la care se poate face o cultură economică.
B. Relieful. Din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu

panta uşoară 3-6% ce permit o bună întreţinere a solului cât şi un transport
uşor al fructelor.
Livezile de pomi pot fi amplasate în condiţii bune şi pe terenul cu panta
de 6-12%, cu orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante
până la 18-20%, cu condiţia ca acestea să fie uniforme. Terenurile cu pante de
peste 10% şi până la 15% nu sunt recomandate pentru cais, piersic şi nectarin.
Terenurile vor fi expuse la soare, orientarea preferată a rândurilor fiind
N- S şi se vor evita pe cât posibil expoziţiile nordice.
C. Solul. La alegerea solului se are în vedere că o plantaţie de pomi

ocupă terenul o perioadă lungă de timp, precum şi faptul că fiecare specie
sărăceşte unilateral solul.
97
Din acest motiv, la înfiinţarea plantaţiilor de pomi se analizează tipul de

sol şi însuşirile sale, nivelul fertilităţii, al pânzei de apă freatică şi subsolul
pentru fiecare specie şi combinaţie soi-portaltoi în parte.
Terenurile pe care se amplasează plantaţiile pomicole trebuie să
corespundă din punct de vedere al caracteristicilor solului sub următoarele
aspecte: grosimea, însuşirile fizice şi chimice, humusul, reacţia chimică (pH).
În ceea ce priveşte grosimea solului, pentru o creştere normală a
sistemului radicular speciile pomicole preferă solurile profunde, cu grosimea de
1-2 m, în funcţie de modul de înrădăcinare a portaltoiului. Dintre speciile
pomicole răspândite la noi, nucul şi părul altoite pe portaltoi sălbatic cer soluri
profunde, cu grosime de până la 3 m, mărul altoit pe sălbatic, prunul şi caisul
altoite pe mirobolan au nevoie de soluri cu grosime până la 2 m, mărul altoit pe
portaltoi vegetativi şi vişinul se dezvoltă bine pe soluri cu grosime până la 1-2
m, arbuştii fructiferi pot fi cultivaţi pe soluri mai subţiri, de 0,6-1 m.
În ceea ce priveşte textura solului, pentru cultura pomilor sunt favorabile
solurile fertile, lutoase, luto-argiloase, nisipo-lutoase şi cele nisipoase dacă
există condiţii tehnico-economice pentru a se asigura apa şi substanţele
nutritive la nivelul cerinţelor speciei cultivate.
Nu corespund cerinţelor speciilor pomicole terenurile mlăştinoase,
sărăturoase, pietroase şi cele calcaroase cu un conţinut de peste 8-10 % calcar
activ.
Conţinutul în argilă al solului, unde se pot dezvolta normal rădăcinile
speciilor pomicole, variază în funcţie de specie: la prun 40 %, la măr 20-40 %,
la păr 25-30 %. Solurile argiloase, cu un conţinut de argilă mai mare de 45 %
sunt compacte, grele, greu permeabile pentru apă, slab aerate, umede, reci,
improprii culturilor pomicole.
Solurile nisipoase sunt în general slab aprovizionate în elemente
nutritive, au permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd
repede apa. În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza de apă freatică la
adâncimi de 1,5-4,0 m, pe nisipuri semimobile, slab humifere, cu un conţinut
de 0,6-1,0 % humus şi peste 5 % argilă reuşesc aproape toate speciile pomicole
cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul, piersicul, vişinul, cireşul,
coacăzul negru.
Aceste soluri necesită aplicarea frecventă a îngrăşămintelor organice iar
pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea culturilor.
În concluzie: Solurile uşoare, nisipo-lutoase şi luto-nisipoase sunt
favorabile pentru cultura căpşunului, solurile lutoase şi luto-argiloase nu sunt
favorabile pentru cultura pomilor, cele mai bune soluri sunt cernoziomurile,
bogate în humus, solurile brun-roşcate de pădure. Se va evita plantarea
98
pomilor fructiferi pe terenurile puternic înierbate, pe solurile mai puţin fertile,

recomandându-se utilizarea unei culturi premergătoare (lucernă) care
fertilizează natural terenul.
Reacţia solului este un factor important, care trebuie cunoscut deoarece
speciile pomicole au cerinţe diferite faţă de acesta: mărul are un domeniu
optim al reacţie solului când intervalul de pH este de 5,7-7,6; prunul 6,2-8,2;
cireşul 6,2-8,2; vişinul 6,2-8,2; caisul 6,2-8,3; piersicul 6,8-8,3; afinul 4,3-5,8.
În general un pH scăzut este nefavorabil pentru majoritatea speciilor
pomicole. La alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor se vor avea în
vedere cerinţele speciilor, soiurilor şi portaltoilor faţă de acest factor.
Conţinutul în humus al solului influenţează creşterea şi dezvoltarea
pomilor. Pomii se dezvoltă echilibrat în soluri cu un conţinut în humus de 2-3
%. Cele cu un conţinut scăzut, erodate sau cele cu un conţinut ce depăşeşte 5-
6 % nu asigură o dezvoltare normală a pomilor.
Adâncimea apei freatice. Limitele optime ale adâncimii apei freatice
pentru diferite specii sunt: arbuşti fructiferi 0,8-1,0 m, gutui 1,0-1,5 m, măr şi
prun 1,5-2,0 m, păr şi piersic 2,0-2,5 m, cais 2,5 m, nuc 3,0 m.
D. Alţi factori avuţi în vedere la alegerea terenului :

- condiţia prioritară la înfiinţarea unei livezi o constituie sursa de apă
necesară la stropiri şi la udatul pomilor, mai ales în zonele cu precipitaţii
reduse în timpul anului;
- se va căuta ca zona respectivă să fie ferită pe cât posibil de brumele
târzii de primăvară şi îngheţurile timpurii de iarnă; nu se recomandă plantarea
în văile înguste, cu curenţi de aer.
- în zona dealurilor înalte se vor alege numai specii şi soiuri mai
rezistente la frig şi care pot lega fructe chiar în primăverile ploioase.
- în zonele cu frecvenţă mare a vânturilor sunt obligatorii perdelele de
protecţie cu arbori înalţi (stejar, frasin, arţar, salcâm), de nuci în combinaţie cu
specii de talie mai redusă (alun sau alţi arbuşti);
- când se doreşte foarte mult prezenţa pomilor în gospodărie, plantările
pot fi făcute şi pe biloane de pământ înalte de 40-50 cm, pentru evitarea
asfixierii rădăcinilor, provocată de excesul temporar de umiditate (de ex : în
zonele inundabile din Delta Dunării) ;
- trebuie de avut în vedere, ca în pomicultură greşelile mari se manifestă
după 4-5 ani de plantare, atunci când pentru remedieri este prea târziu.
VIII.3.Organizarea şi amenajarea terenului pentru plantare
99
Lucrările ce se execută pentru organizarea teritoriului, se pot grupa în 2

categorii:
- Lucrări de organizare interioară a terenului ce se aplică în toate
plantaţiile.
- Lucrări de amenajare a terenului ce privesc terenurile în pantă.
În cadrul lucrărilor de organizare interioară a teritoriului plantaţiei,
trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea
drumurilor, amplasarea centrului administrativ şi a dotărilor tehnice, stabilirea
speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe teren, etc. Înfiinţarea plantaţiilor de
pomi în zonele colinare, impune măsuri corespunzătoare de combatere a
eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor optime de dezvoltare a pomilor şi de
exploatare raţională a plantaţiei. Lucrările de amenajare a terenului şi
pregătire a solului trebuie să asigure conservarea, ameliorarea şi utilizarea cât
mai judicioasă a fondului funciar. Documentaţia se sprijină pe informaţia
ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii diferenţiate în funcţie de tipul de
plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură, etc.
VIII.3.1. Amenajarea terenului
În cazul în care nu toate terenurile dispun de condiţii corespunzătoare şi

posibilităţi de mecanizare, pentru mărirea capacităţii de producţie sunt
necesare măsuri care constau din:
- executarea de drenaje, când nivelul apei freatice este la mică adâncime
sau există porţiuni de băltiri sau infiltraţii de apă;
- crearea unor canale colectoare în zone cu precipitaţii abundente şi cu
pericol de inundare;
- executarea de lucrări antierozionale, pe terenurile în pantă, dar supuse
erodării;
Terasele sunt principalele amenajări antierozionale şi se construiesc pe
pante uniforme cu înclinare mai mare de 15-18%. Pe lângă combaterea
eroziunii, ele asigură condiţii pentru mecanizarea lucrărilor. Lăţimea teraselor
este invers proporţională cu panta terenului şi variază între 6 şi 12 m. Pe
aceste pante, în funcţie de specie, se pot planta 2-3 rânduri de pomi.
VIII.3.2. Parcelarea terenului
100
În vederea uşurării lucrărilor de întreţinere din livadă, a recoltării şi

transportului fructelor, terenul se împarte în parcele. Parcelele sunt necesare
la suprafeţele de peste 5 ha sau când sunt cultivate mai multe specii.
Parcela reprezintă unitatea teritorială de bază în cadrul unei livezi. Pe
terenurile în pantă, mărimea parcelei variază aproape exclusiv în funcţie de
mărimea pantei şi gradul de frământare a terenului. În general, se admit şi
cazuri în care o parcelă are o suprafaţă de până la 2 ha. Pentru plantaţiile cu
pomi pitici, mărimea unei parcele poate fi până la 5 ha.
Cea mai bună formă a parcelelor este forma dreptunghiulară, iar lăţimea
reprezintă aproximativ jumătate din lungimea acesteia. Acolo unde configuraţia
terenului obligă, parcelele pot avea şi altă formă.
Fiecare parcelă trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu condiţia de a
asigura acelaşi sistem de întreţinere şi de executare a lucrărilor, cu aceleaşi
mijloace mecanizate pe toată suprafaţa să.
Trebuie reţinut faptul că, la plantare, atât cât este posibil, lungimea
rândurilor de pomi să fie orientată pe direcţia nord-sud pentru a asigura o
cantitate mare de lumină pe tot timpul zilei, întregii plantaţii şi a evita
fenomenul de umbrire. În cazul terenurilor în pantă, parcelele se orientează cu
latura lungă pe direcţia curbei de nivel, pentru a evita eroziunea solului.
În vederea transportului fructelor şi nu numai, trebuie avută în vedere
amenajarea de drumuri, de preferat perpendiculare pe lungimea parcelelor.
Pentru delimitarea parcelelor se folosesc drumuri principale (5-6 m lăţime),
secundare (3-4 m) şi poteci (2 m). În capetele rândurilor se rezervă o zonă de
întoarcere a agregatelor, înierbată, cu o lăţime variabilă (de 3-4 m în livezile
clasice şi 5-6 m în livezile intensive şi superintensive).
La parcelarea terenului trebuie avut în vedere şi stabilirea locurilor unde
se va depozita producţia în aşa numitele construcţii de producţie. Odată cu
parcelarea terenului, trebuie avut în vedere şi împrejmuirea viitoarei livezi.
VIII.3.3.Reţeaua de drumuri
Aceasta este o lucrare foarte importantă pentru ambele categorii de

plantaţii, deoarece, atât la înfiinţarea lor cât şi după aceea, sunt necesare
multe transporturi de materiale (îngrăşăminte, tutori, pomi, apă, fructe etc.).
De aceea plantaţia trebuie prevăzută cu o reţea de drumuri bine stabilită (vezi
şi cap. VII.2.2.).
Executarea propriu-zisă a drumurilor poate fi amânată până după
pichetare, dar este important ca acestea să fie trasate cu multă precizie înainte
de pichetarea terenului. Dacă nu se procedează astfel se creează greutăţi la
101
orientarea rândurilor şi la delimitarea zonelor de întoarcere. Lăţimea zonelor de

întoarcere variază în raport cu gabaritul tractorului şi al maşinilor pe care le
acţionează. În cazul tractoarelor U-650 lăţimea acestei zone va fi de 10 m. În
cazul tractoarelor mai mici sunt necesari circa 6 m.
VIII.3.4.Amplasarea reţelei de irigaţie
Important este ca această lucrare să fie prevăzută în planul de

organizare, ea fiind materializată pe teren înainte de pichetare, indiferent dacă
reţeaua va fi din canale deschise sau conducte îngropate. În livezile cu pomi
pitici şi unde precipitaţiile sunt în medie sub 400 - 500 mm pe an, este absolut
necesară existenţa sistemului de irigaţie.
VIII.4. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor
Pentru a se realiza o livadă încheiată se impune ca înainte de plantare

terenul să fie pregătit în cele mai bune condiţii, şi să înceapă cu cel puţin 3 - 4
luni înainte de efectuarea acestei lucrări - plantarea. În acest scop se cer
executate, în prealabil, o serie de lucrări:
VIII.4.1. Degajarea, defrişarea şi curăţarea terenului
Degajarea şi defrişarea terenului - este o operaţiune obligatorie, mai ales

în cazul unui teren care nu a fost lucrat ani de-a rândul.
Există situaţii când noua plantaţie se înfiinţează pe locul uneia vechi în
care pomii s-au uscat, fără să fi avut loc o defrişare generală. În aceste cazuri
mai pot exista ici şi colo câţiva pomi care în ciuda vârstei înaintate să mai
producă. Tentaţia păstrării în cadrul noi plantaţii poate exista de multe ori, dar
trebuie să se ţină seama de faptul că, în acest caz, ei dictează forma de
pichetare, distanţele între pomi şi între rânduri şi că pot fi purtători de viruşi,
mioplasme, bacterii, ciuperci, cu posibilitatea de infectare a pomilor tineri şi că
oricum se află într-o perioadă de declin fiziologic. Din aceste motive este
recomandată scoaterea lor din rădăcini. La fel se va proceda şi cu ceilalţi arbori
sau arbuşti crescuţi spontan în perimetru.
Apoi se face curăţarea terenului, cu care ocazie se strâng şi pietrele de pe
teren. După defrişare şi curăţare se execută nivelarea manual sau mecanizat,
cu buldozerul sau grederul. În grădină se foloseşte motocultorul sau grebla.
102
VIII.4.2. Nivelarea terenului
Nivelarea terenului este obligatorie şi se execută în aşa fel încât să nu

existe băltiri de apă care influenţează negativ asupra vegetaţiei pomilor.
Un teren bine modelat uşurează mult şi asigură efectuarea celorlalte
lucrări tehnologice: deplasarea pompelor de stropit, aşezarea şi manipularea
lăzilor şi a containerelor, cositul sau tocatul ierburilor etc.
Lucrarea se execută imediat după defrişare şi se evită mişcarea unui
volum prea mare de sol, care ar ajunge pe unele porţiuni de teren nivelat la
roca-mamă. În situaţia când prin nivelare a rămas la suprafaţă un sol mai
sărac în elemente nutritive, se recomandă cultivarea cu leguminoase furajere
în amestec cu ierburi perene şi apoi fie plantarea pomilor după 2-3 ani, fie o
fertilizare puternică.
Pe terenurile plane, nivelarea este sumară şi constă numai în distrugerea
muşuroaielor şi completarea cu pământ a şănţuleţelor şi gropilor rezultate în
timpul defrişării vegetaţiei lemnoase.
Pe terenurile denivelate, nivelarea presupune trei faze. În prima fază
terenul se decopertează pe o adâncime de 10-15 cm şi solul fertil se deplasează
spre marginile parcelei, unde este stocat în grămezi. În cea de-a doua fază,
crovurile şi micile depresiuni se nivelează, iar în cea de-a treia, terenul se
recopertează cu solul fertil din grămezi şi se nivelează. Prin recopertare şi
nivelare se asigură terenului o pantă uşoară(1%0) pentru irigare.
VIII.4.3. Desfundarea şi scarificarea terenului
Desfundarea asigură afânarea structurilor inferioare mai compacte şi

cele gleice impermeabile şi totodată cu această lucrare se încorporează
îngrăşămintele organice în adâncime. Adâncimea optimă de desfundare este de
60-70 cm. Cu cât solul este mai greu cu atât este nevoie de o mobilizare mai
adâncă.
Solurile cu orizont gleizat sau carbonic sunt desfundate numai până la
nivelul acestor orizonturi, iar în adâncime se face afânarea prin scarificare.
Lucrarea de desfundare se execută mecanizat cu ajutorul plugurilor
(plugul de desfundat) şi tractoarelor speciale pentru livezile intensive şi
superintensive, pe suprafeţe mai mari.
Desfundatul terenului se executa cu 1-2 luni înainte de plantare, pentru
ca solul să se aşeze şi să acumuleze mai multă apă din ploile ce cad la
începutul toamnei. În aceste condiţii, pichetatul terenului, săpatul gropilor şi
plantatul pomilor se vor executa mai uşor şi mai bine.
103
Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este: în cazul

terenurilor libere, iunie – august; în cazul celor ocupate de culturi
premergătoare, iulie – septembrie.
Perioada de desfundare trebuie să asigure aşezarea solului şi
acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploi, precum şi executarea în
condiţii optime a celorlalte lucrări premergătoare plantării ( nivelarea,
pichetarea, executarea gropilor).
Se va reţine că înainte de pichetare şi plantarea propriu-zisă, se impune
executarea lucrării de nivelare de suprafaţă, prin care se urmăreşte eliminarea
denivelărilor rezultate în urma desfundării, inclusiv a şanţului rezultat de la
ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută de regulă cu discul şi cu cât este
mai bine executată, cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea
pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei.
Scarificarea este o alta lucrare ce se execută în vederea pregătirii solului,
care se face în zonele umede, grele, dar şi în zonele subţiri, în stare avansată
de degradare. Este o lucrare de afânare, fără inversarea straturilor de sol, se
realizează cu tractorul, la adâncimea de cca. 80 cm. În urma lucrării, se strâng
toate rădăcinile şi resturile vegetale (care obosesc solul) şi se ard.
La scarificare se apelează de obicei în următoarele cazuri :
- în cazul formării hardpanului din cauza discuirii solului, în mod
repetat, la adâncimi mici, ani la rând;
- în cazul formării hardpanului din cauza efectuării arăturilor la
adâncimi constante, mai mulţi ani;
- după băltirea apei pe terenuri agricole timp îndelungat;
- după udarea solului în mod intensiv;
- după culturi succesive (duble) în scopul reîmprospătării, aerisirii
solului.
Scarificarea a fost identificată ca o lucrare agroameliorativă, executată cu
scopul de a prelua excesul temporar de umiditate, de a regla regimul aer - apă
al solului, deficitar şi în stare naturală, dar mai ales în urma compactărilor
repetate odată cu trecerea utilajelor agricole.
În scopul evitării trecerilor multiple cu utilaje agricole grele şi, implicit, a
tasării repetate a solului, se apelează în agricultura modernă la utilaje
combinate care execută, la o singură trecere, mai multe lucrări de importanţă
majoră, cu privire la pregătirea solului în vederea semănării.
VIII.4.4. Fertilizarea de aprovizionare
104
Fertilizarea terenului denumită şi de aprovizionare este o lucrare

importantă care precede plantarea puieţilor. Aportul de azot, potasiu şi fosfor
în sol este adus în mod natural, dar de multe ori este insuficient. Aportul
suplimentar se realizează prin administrarea de gunoi de grajd fermentat.
Fertilizarea se face prin împrăştierea uniformă, pe întreaga suprafaţă, a
cantităţii. Acest lucru se realizează cu 1-5 luni înainte de momentul plantarii.
Dacă plantarea se realizează primăvara, fertilizarea se va face în toamna.
Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice are ca scop modificarea reacţiei
solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin administrarea de amendamente
calcaroase în doze de 2-8 t/ha (pe bază de analiză), care se aplică înainte de
desfundare. Excepţie face terenul destinat culturii afinului.
Îmbunătăţirea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată
adâncimea de răspândire a sistemului radicular se realizează prin
administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte, odată cu
desfundatul (de preferat pe baza unui studiu agrochimic realizat de o instituţie
de specialitate).
Fertilizarea de fond cu îngrăşăminte organice şi minerale se aplică pe
întreaga suprafaţă la înfiinţarea plantaţiilor intensive şi superintensive şi la
groapă pentru pomii plantaţi la distanţe mai mari.
Orientativ, la înfiinţarea plantaţiilor, pentru un ha se administrează pe
soluri cu fertilitate mijlocie 50-60 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat
şi 300 – 400 kg sare potasică.
Cantitatea de îngrăşăminte chimice, organice şi amendamente se
împrăştie în mod uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se
încorporează în sol prin lucrarea de desfundare.
Dacă terenul nu se desfundă peste tot, gropile de plantare se fac cât mai
mari (1,0/1,0/0,6 m) în aceeaşi perioadă recomandată pentru desfundat.
Cantitatea de îngrăşăminte organice este de 15-20 kg pentru fiecare groapă, şi
câte 150-200 g superfosfat şi sare potasică, care se amestecă cu pământul de
plantare la fiecare pom.
Va urma mărunţirea solului prin discuire, nivelarea terenului apoi
mărunţirea şi tasarea solului cu combinatorul, după plantare.
VIII.5. Pichetarea terenului şi săpatul gropilor pentru plantare
Pichetarea terenului este lucrarea ce precede plantarea pomilor şi

constă în marcarea cu picheţi a locului de plantare pentru fiecare pom. Aceasta
105
se realizează în funcţie de distanţa de plantare caracteristică fiecărei specii şi

soi în parte.
VIII.5.1. Distanţa de plantare
Asigurarea unei dezvoltări normale şi rodiri abundente a pomilor,

precum şi folosirea condiţiilor optime de aplicare a lucrărilor de îngrijire se
realizează prin plantarea pomilor la distanţe diferite. Respectarea distanţelor de
plantare este obligatorie, deoarece ele determină suprafaţa de nutriţie a fiecărui
pom şi prin aceasta se evită concurenţa între plante, umbrirea reciprocă şi se
creează condiţii optime pentru pătrunderea luminii solare în coroana pomului.
Distanţele folosite pentru plantarea pomilor se stabilesc în funcţie de
vigoarea soiului şi a portaltoiului, de fertilitatea soiului, nivelul tehnologiei de
cultura şi latitudinea la care se află localitatea.
Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot
intercepta şi folosi eficient întreaga cantitate de lumină directă de la soare.
Dacă distanţele sunt prea mici, exista riscul ca pomii să se umbrească
reciproc şi să se degarnisească într-un timp mai rapid şi pe porţiuni mari din
coroană. De cele mai multe ori, ei cresc înalţi în goana după lumină şi
fructifică slab.
Pentru evitarea auto-umbririi şi folosirii integrale a luminii directe, este
necesar să se ţină seama de raportul dintre distanţa de plantare (inter rânduri)
şi înălţimea pomilor. Acest raport se stabileşte în funcţie de latitudinea locului.
La latitudinea de 45º (Bucureşti), distanţa de plantare între rânduri este
egala cu înălţimea pomilor (limitată prin tăieri).
La latitudini mai mari de 45º(Baia Mare), distanţa dintre rânduri va fi
mai mare, iar sub 45º(Constanţa), mai mică, datorita variaţiei gradului de
inclinare a razelor solare. Dacă aceste recomandări se respectă, atunci pomii
vor intercepta şi vor folosi mai eficient întreaga cantitate de lumină directă
primită de la soare.
Distanţele de plantare sunt expuse în tabelele de mai jos (VIII.5.1.1,
VIII.5.1.2, VIII.5.1.3. şi VIII.5.1.4.):
Tabelul VIII.5.1.1. Distanţele de plantare la măr în diferite zone de cultură

Zona de cultura Fertilitatea Grupa de soiuri Portaltoiul Distanţa de
solului plantare (m)
Zona Mica standard franc 4,5 x 4
premontană standard M106 4x2
106
Zona dealurilor Mijlocie standard franc 5x4

înalte standard M106 4 x 2,5
şpur M106 4 x 1,5
Mica standard franc 5,5 x 4,5
şpur franc 4 x 2,5
Zona dealurilor Mijlocie M106 4x3
standard
mici şi mijlocii
Mica şpur M106 4x2
şpur M9 3x1
Zona de şes Mare standard M106 4x2
şpur M9 , M26 3,5 x 1
Mijlocie standard M106 4 x 2,5
şpur M9, M26 3,5 x 1
Zona inundabila a Mare standard M4 4 x 2,5
Deltei şi a Dunării şpur M9 3,5 x1,5
Mijlocie standard M4 4x2
şpur M9 3x1
Tabelul VIII.5.1.2. Distanţele de plantare la gutui în diferite zone de cultură

Zona de cultura Specia Soiul Portaltoiul Distanţa de
plantare (m)
Zona dealurilor Par Viguros Franc 4x3
mici şi mijlocii Gutui 3 x 1,25
Mijlociu Franc 4 x 2,5
Gutui 3,5 x 1,25
Gutui Viguros Gutui 4 x 2,5
Mijlociu Gutui 3,5 x 1,5
Zona de şes Par Viguros Franc 5x4
Gutui 4x2
Mijlociu Franc 4x3
Gutui 3,5 x 1,5
Gutui Viguros Gutui 4 x 2,5
Mijlociu Gutui 4x2
Zona inundabila a Gutui Viguros Gutui 4x2
Dunării Mijlociu Gutui 3,5 x 1,5
VIII.5.1.3. Distanţele de plantare la speciile drupacee şi nucifere în diferite zone de cultură
107
Zona de cultura Specia Soiul Portaltoiul Distanţa de

plantare(m)
Zona dealurilor prun mijlociu Franc,vegetativ 4,5 x 3,5
mici şi mijlocii viguros Franc,vegetativ 5x4
cireş viguros Franc,vegetativ 6,5 x 5
mijlociu Franc,vegetativ 5x4
vişin mijlociu Franc,vegetativ 4x2
pitic vegetativ 3 x 1,5
nuc viguros franc 10 x 8
mijlociu Nuc negru 8x6
castan viguros franc 8x6
mijlociu franc 6x5
migdal mijlociu franc 5x4
Zona de şes prun viguros Franc, corcoduş 6x5
mijlociu Franca,vegetativ 5x4
cireş viguros mahaleb 7x6
mijlociu mahaleb 6x5
vişin mijlociu Franca,mahaleb 4x3
pitic franc 3,5 x 1,5
cais viguros Zarzăr,franc 5x4
mijlociu Zarzăr,franc 4x3
piersic viguros franca 5x4
mijlociu migdal 4x4
migdal viguros migdal 5x5
mijlociu migdal 4 x 3,5
108
VIII. 5.1.4. Distanţele de plantare în funcţie de sistemul de cultură folosit
109
Distanţele între rânduri nu pot fi mai mici decât cele impuse între pomi
pe rând. Pot fi însă chiar mai mari pentru a permite şi accesul mijloacelor
mecanice.
După ce am stabilit schema de plantare, urmează aplicarea acesteia în
teren. Acest lucru se face prin operaţiunea numita pichetarea terenului.
VIII.5.2. Pichetarea terenului
Pichetatul este o lucrare specială prin care se stabileşte pe teren (prin

picheţi) poziţia fiecărui pom. Orice greşeală legată de pichetaj poate fi urmată
de modificarea suprafeţei de nutriţie a pomilor şi a intervalelor de lucru. De
asemenea lucrarea trebuie efectuată atent şi corect, respectând întocmai
sistemul de pichetat şi tehnica de lucru.
VIII.5.2.1. Sisteme de pichetare
Sistemul de pichetare ales este dat

de figura geometrică, ce se realizează pe
teren cu ajutorul a 3-4 picheţi şi care
poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un
triunghi. În ţara noastră, aceste sisteme
se aleg şi se folosesc în raport de
intensivizarea culturii pomilor şi
condiţiile de plantare (şes sau deal).
Denumirea acestor forme este
atribuită şi sistemelor de pichetare: Fig. 19. Sistemul de pichetare în pătrat
a - Pichetatul în pătrat, la care
distanţele dintre rânduri sunt egale cu
cele dintre pomi pe rând se foloseşte în
general, pentru înfiinţarea plantaţiilor
clasice şi pe terenuri plane, unde
lucrările de întreţinerea solului se pot
executa în ambele sensuri (de-a lungul şi
de-a latul parcelei).
b - Pichetatul în dreptunghi, cu
distanţele mai mari între rânduri şi mai Fig. 20. Sistemul de pichetare în dreptunghi
mici între pomi pe rând, se utilizează mai
mult pe terenurile plane şi cu pantă uşoara (până la 6%), pentru toate tipurile
110
de livezi. Acest sistem asigură

condiţii optime de deplasare a
agregatelor pentru lucrarea solului
numai pe intervalele dintre
rândurile de pomi.
c - Pichetatul în triunghi,
oferă pomilor condiţii mai bune de
captare a luminii directe şi de
distribuţie a rădăcinilor în spaţiul
Fig. 21. Sistemul de pichetare în triunghi
de nutriţie.
Pe terenurile în pantă, pomii
constituie obstacole pentru apa care se scurge la vale şi erodează solul.
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor se fac numai pe intervalele dintre
rândurile de pomi.
VIII.5.2.2. Epoca de pichetare
Epoca de efectuare este după pregătirea terenului pentru plantat.

Pregătirea terenului, constă în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea
solului, îngrăşare specifică şi desfundat la 65 - 75 cm.
Terenul se pichetează, adică locul de plantare a pomului se însemnează
cu 2 - 3 săptămâni înainte de săpatul gropilor. Lucrarea începe, după stabilirea
distanţelor între rânduri şi pe rând şi după precizarea sistemului de pichetaj.
VIII. 5.2.3. Aparate necesare pichetării
Lucrarea de pichetaj necesită aparatură topografică şi anume: teodolit,

pantometrul pentru terenuri plane, stadii (mire), panglică sau sârme gradate,
jaloane, picheţi. Suprafaţa de plantat se împarte în parcele a căror mărime este
proporţională cu panta şi orografia terenului. Forma parcelei de dorit a fi
dreptunghiulară sau pătrată şi numai pentru limite obligate alte forme.
Parcelele se orientează cu latura lungă, paralelă cu curbele de nivel şi ele sunt
delimitate de drumuri şi zone de întoarcere. Datorită tehnologiilor moderne
existente astăzi, pichetajul se poate efectua cu ajutorul unui dispozitiv laser cu
care se poate picheta 1,6 km de teren, cu condiţia ca în ziua respectivă să nu
existe ceaţă. Alături de acest dispozitiv care se montează pe un trepied în
momentul pichetării, mai sunt necesare: un receptor, o lunetă, tablou
comandă laser.
111
Pe suprafeţe mai mici se pot folosi instrumente mai simple, confecţionate

pe plan local. Astfel pentru ridicarea perpendicularelor se poate utiliza
triunghiul dreptunghic, iar pentru trasarea curbelor de nivel şi a rândurilor de
pomi pe pante, un triunghi echilateral prevăzut cu un fir cu plumb şi un cadru
de lemn cu boloboc.
Pentru pichetat sunt necesare de asemenea : un triunghi compas cu
deschiderea reglabilă, ruletă sau o panglică de oţel pentru măsurarea
distanţelor, cu lungimea de circa 50 m lungime, cabluri de sârma cu noduri
pentru plantare (simple sau duble) cu lungimea de 105 şi 55 m, pe care sunt
marcate distanţele dinte rânduri şi dintre pomi pe rând, jaloane pentru tasarea
aliniamentelor, ţăruşi de lemn lungi de 60-70 cm, armaţi la un capăt cu un
inel de fier pentru a nu crăpa în timpul baterii şi fixării lor în sol, picheţi,
cârlige de lemn pentru fixarea cablurilor pe sol, o scândura de repichetat şi
plantat (cu lungimea de 140-151 cm şi lăţimea de 12-15 cm), prevăzută cu o
crestătură centrală şi două laterale (vezi mai jos), şi maiuri din lemn pentru
baterea ţăruşilor şi picheţilor.
Pentru pichetarea mai rapidă a unor terenuri cu pante mici şi uniforme
se poate folosi cu bune rezultate un cuplu de sârme şi un triunghi echilateral
din sârmă cu 3 inele metalice, prin care se introduc jaloanele pentru întinderea
sârmelor şi fixarea poziţiei în teren a picheţilor.
VIII.5.2.4. Tehnica pichetatului
Pichetarea terenului constă în marcarea pe teren a locului unde se va

planta fiecare pom, iar direcţia rândurilor va fi paralelă cu latura lungă a
parcelei şi pe cât posibil pe direcţia N-S, pentru îmbunătăţirea regimului de
lumină. Numai în situaţii obligate vor fi acceptate şi direcţiile sud-est, sud-vest
şi est-vest.
Prin pichetare, se asigură alinierea rândurilor de pomi şi respectarea
distanţelor de plantare corespunzător densităţii stabilite anterior.
În funcţie de natura terenului se utilizează mai multe sisteme, dar cel
mai folosit este cel simplu de marcare, prin ţăruş, la distanţele stabilite, şi prin
măsurare cu ruleta.
Pentru simplificarea pichetatului, terenul se încadrează în forme
geometrice regulate şi se subdivide în unităţi mai mici de lucru.
Pentru încadrarea terenului se trasează mai întâi o linie de bază, care
trebuie să fie paralelă cu un drum principal. Pe această linie se ridică două
perpendiculare şi se închide perimetrul cu a 4-a linie. Întotdeauna prima şi a-4
a linie trebuie să fie egale şi paralele. Când diferenţele dintre cele doua linii
112
sunt mari (depăşesc + sau – 20 cm), există riscul ca parcelele să fie neuniforme
ca lăţime, numărul de pomi să fie variabil pe rând, iar spaţiul de nutriţie să nu
fie economic. Pentru folosirea raţională a terenului şi respectarea distanţelor de
plantare se are în vedere, încă de la parcelarea terenului, ca lungimea şi
lăţimea parcelei să fie un multiplu al distanţei dintre rânduri şi pomi pe rând.
Dacă la împărţirea parcelei nu se ţine seama de acest criteriu, diferenţele
în plus care apar (peste multiplul distanţelor) vor fi repartizate uniform, la
toate intervalele dintre rânduri şi pomi pe rând.
După marcarea primului rând, pe toată lungimea lui, considerat linie de
bază, se marchează cu ţăruşi capetele rândurilor următoare la distanţa
stabilită. Pentru alinierea picheţilor se folosesc jaloane înalte de 1,5-2,0 m,
vopsite cu roşu şi alb, pentru a fi vizibile de la distanţă pentru a trasa liniile
care încadrează terenul într-o figură geometrică (dreptunghi, pătrat etc.).
Locul fiecărui pom se determină prin întinderea unei sârme marcate
între picheţii din capătul rândului, şi se fixează cu un ţăruş, la distanţa
stabilită. La plantarea pomilor se întinde din nou aceeaşi sârmă gradată,
pentru a determina locul fiecărui pom. Pe suprafeţe mai mici se folosesc
obligatoriu scândura de plantare, care are lungimea de 1,50 m, cu crestături la
cele două capete şi una la mijloc. Scândura de plantare se aşează cu crestătura
de la mijloc pe pichetul care marchează locul pomului şi se mai bat doi picheţi
la ambele capete ale scândurii, când se sapă groapa, cei doi picheţi de la
capetele scândurii rămân şi la plantarea pomului .
Pe terenurile plane pichetatul începe cu jalonarea laturii lungi, luându-se
ca aliniament un drum, un gard, o perdea de copaci etc., care există şi nu
poate fi mutat uşor.
În zonele colinare, unde majoritatea terenurilor sunt frământate şi au
diferite expoziţii pante, orientarea şi pichetarea rândurilor solicită o atenţie şi o
pricepere deosebită.
Pe versanţii cu expoziţie sudica şi panta terenului mai mare de 6%,
rândurile de pomi se trasează paralel cu curbele de nivel, de la est la vest. Pe
versanţii estici şi vestici, pe direcţia nord-sud, iar pe cei nordici (în zonele calde
şi secetoase), pe direcţia est-vest.
Pe terenurile cu panta până la 6%, rândurile de pomi se trasează din
deal în vale, pentru asigurarea unei scurgeri mai rapide a excesului de apă din
plantaţie, intervalele dintre rânduri se înierbează, iar pe rând se aplică un strat
de iarbă sub forma de mulci. În felul acesta solul se spală mai greu, iar
tractoarele pot intra şi efectua, imediat după ploaie, tratamentele împotriva
bolilor şi dăunătorilor.
113
În condiţii de amenajare a versanţilor în terase, rândurile de pomi se

orientează după configuraţia terenului.
În cazul pichetării terenului pentru înfiinţarea de plantaţii intensive,
întotdeauna trebuie avut în vedere ca rândurile de pomi să fie perpendicular pe
axul drumurilor principale.
În sistemul superintensiv de cultură a pomilor, cu distanţe de plantare
pe rând sub 1 m, se pichetează numai capetele de rânduri. Pe linia rândului se
sapă (mecanizat) câte un şanţ, în care locul pomilor se stabileşte cu ajutorul
sârmei gradate.
VIII.5.2.5. Pichetarea pe terenurile plane
În cadrul parcelei după stabilirea distanţelor de plantare şi a sistemului

de pichetaj se procedează la:
- încadrarea suprafeţei parcelei;
- ridicarea perpendicularelor ajutătoare;
- pichetajul propriu-zis.
Pentru încadrarea pe latura lungă a parcelei se vizează şi apoi se
marchează cu picheţi o linie dreaptă - AB. Lungimea liniei AB este multiplul
distanţei între pomi pe rând, iar depărtarea ei de marginea parcelei este de 1/2
din intervalul dintre rânduri. Din capetele ei adică din punctul A dar şi din B,
se ridică folosind teodolitul sau pantometrul, perpendicularele AC şi BD. Aceste
perpendiculare sunt egale ca lungime şi reprezintă multiplul distanţei între
rânduri.
Se cunoaşte lungimea liniei AB sau se măsoară din nou. Cu această
lungime din punctul C marcat cu pichet, se măsoară o distanţă egală cu AB.
Când această distanţă nu închide poligonul în D - marcat şi el cu pichet -
însemnează că cele două perpendiculare AC şi BD nu au fost bine trasate şi
lucrarea se reia. Când distanţa AB a închis capetele CD perfect înseamnă că s-
a lucrat corect şi lucrarea continuă. Pe laturile scurte AC şi BD se însemnează
cu picheţi vopsiţi capetele de rânduri care rămân pe loc până la plantarea
întregii parcele. Linia de bază AB constituie rândul unu dar el poate fi mult mai
lung decât lungimea panglicii încât pentru marcarea locului de plantare a
pomilor din rândul 2, 3... se ridică perpendiculare ajutătoare din 50 în 50 m.
Pe linia AB la 50 m se ridică perpendiculare însemnate cu picheţi vopsiţi sau
văruiţi ca şi pe liniile AC şi BD la distanţa între rânduri. Perpendicularele
notate cu AC´ şi AC´´ formează suprafeţe închise, de dreptunghi cu latura
scurtă de 50 m.
114
În interiorul fiecărei suprafeţe închise se poate începe pichetajul propriu-

zis folosindu-ne de panglică, jaloane, picheţi. Primul rând este pe linia AB la
1/2 din distanţa între rânduri de marginea parcelei. Celelalte rânduri se
marchează la distanţa corespunzătoare dintre rânduri. Se întinde panglica
între picheţii capete de rânduri şi liniile ajutătoare iar la distanţa stabilită pe
rând se însemnează locul de plantare cu picheţi. Presupunând că distanţa de
plantare este de 5 m între rânduri şi 4 m pe rând, primul rând este la 2,5 m de
marginea parcelei, iar următoarele la 5; 5 m. Pentru distanţa pe rând primul
pom este pe perpendiculara AC care este marcată la 1/2 din distanţa între
pomi pe rând, de marginea parcelei, adică la 2 m,apoi se continuă cu 4; 4 m.
Lucrarea se continuă prin deplasarea panglicii la rândul 2, apoi 3 ş.a.m.d.
până se pichetează ultimul rând.
Pe terenurile plane, rândurile de pomi se orientează N-S sau paralele cu
direcţia vântului dominant.
VIII.5.2.6. Pichetarea pe curbele de nivel
Acest sistem de pichetaj se practică pe terenurile cu panta mai mare de

8% pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
Lucrarea necesită mai întâi împărţirea terenului în sectoare de lucru şi
apoi, materializarea pe teren a curbelor de nivel. Pentru trasarea curbelor pe
primul sector se alege mai întâi o linie de bază, pe o pantă uniformă, care se
secţionează în părţi egale cu distanţa dintre rândurile de pomi.
După aceea se trasează curbele de nivel. În acest scop, aparatul
(teodolitul) se fixează între doi ţăruşi care marchează rândurile care urmează a
fi marcate. În dreptul fiecărui ţăruş se fixează mira, se vizează prin aparat, şi
se înregistrează diviziunile de pe jalon. Apoi se trimite jalonul – miră înainte pe
rând, pentru a se afla alte puncte cu aceeaşi cotă. În acest scop mira se
deplasează în amonte sau aval până când în aparat se citeşte aceeaşi valoare
(diviziune) ca la început. Prin unirea acestor puncte cu o linie imaginară se
obţine astfel prima curbă de nivel. Se continuă apoi cu trasarea următoarelor
curbe în aval, până se termină baza versantului, după care se continuă în
amonte. Pentru identificarea uşoară a curbelor de nivel pe teren se folosesc
picheţi vopsiţi în alb. Pichetatul propriu-zis pe terenurile în pantă se face după
sistemul în şah, folosindu-se triunghiul echilateral.
Când distanţa dintre rânduri se micşorează (datorită pantei ridicate şi
apropierii curbelor de nivel), rândul marcat se suprimă, iar când se măreşte se
va introduce un nou rând.
115
Întotdeauna o latură a triunghiului de pichetare va fi permanent aşezată

pe unul din rândurile de pomi care se pichetează. Prin răsturnarea triunghiului
peste una din laturi se pichetează concomitent două rânduri.
VIII.5.3. Săpatul gropilor pentru plantarea pomilor
VIII.5.3.1. Epoca de executare şi dimensiunile gropilor
Pentru realizarea unor condiţii optime de prindere şi de creştere a

pomului, la locul de plantare se realizează gropi cu dimensiuni ce depăşesc
sistemul radicular.
Epoca efectuării gropilor este cu cca. două luni înainte de plantare
pentru terenurile nedesfundate, cu scopul de a crea condiţii de aerare a
pământului şi de a activa dezvoltarea microflorei din sol, şi cu 1 - 2 săptămâni
înainte pe terenurile desfundate, uneori chiar în aceeaşi zi, pentru a nu se
pierde umezeala acumulată în sol. Pentru săpatul gropilor sunt necesare
cazmale, lopeţi, picheţi şi scândură de repichetaj, în principal pe terenuri în
pantă.
Dimensiunile gropilor vor fi de:
- 1,5/1,5/0,8 m pe terenuri grele nedesfundate şi nelucrate;
- 1/1/0,8 m pe terenuri mijlocii şi lucrate printr-o arătură la 25 - 30 cm;
- 0,6/0,6/0,8 m pe terenuri desfundate.
În cazul arbuştilor fructiferi gropile au dimensiuni de 40/40/30 cm.
În teren desfundat, în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive
gropile pot avea dimensiuni de 50/50/60 cm, iar la cele clasice de
80/80/60cm. În cazul plantaţiilor superintensive pe terenuri desfundate, la 70
- 75 cm se recomandă chiar deschiderea de rigole cu pluguri speciale, şanţuri
în care se plantează pomii. Tehnologia de plantare pe rigole se aplică pe
terenurile mobilizate pe adâncimea de 35 - 55 cm.
În solurile mai nisipoase gropile se pot face şi rotunde pentru a putea
preveni prăbuşirea marginilor.
VIII.5.3.2. Tehnica săpării gropilor
Când gropile se fac manual, în primul rând se marchează marginile

gropii cu ajutorul unui cadru ale cărui laturi sunt egale cu lăţimea gropii.
Acest cadru se aşează în aşa fel ca ţăruşul de pichetare să cadă în centrul
gropii. Ţăruşul de la pichetat se scoate numai după ce s-au marcat marginile
gropii, în funcţie de dimensiunile gropii pe care dorim să o realizăm.
116
Lucrarea se desfăşoară prin dislocarea primului strat de sol cu cazmaua

până la 40 cm şi aşezarea lui între rânduri sub formă de muşuroi (se are grija
ca
Fig. 22. Săparea manuală a gropii şi fixarea scândurii de plantare
pereţii gropii să fie verticali, astfel încât groapa să nu se strâmteze la fund).

Se continuă cu săpatul solului până la 80 cm, dar pământul rezultat se
aşează în cealaltă parte a rândului tot ca muşuroi.
Stratul de la suprafaţă (30-35 cm) se aşează în aceeaşi parte a rândului
la toate gropile (de exemplu spre est), iar stratul inferior în cealaltă parte (spre
vest). De această aşezare a straturilor de pământ în muşuroaie se va ţine cont
la umplerea parţială a gropilor înainte de plantare.
După săparea gropilor, în unele situaţii se montează tutori care au rolul
de a susţine pomii plantaţi pentru a nu fi mişcaţi sau culcaţi de vânt. Tutorii
mai servesc şi la fixarea locului unde trebuie plantat pomul, deoarece la
săparea gropilor ţăruşii bătuţi cu ocazia pichetatului au fost scoşi.
Pentru ca un tutore să fie rezistent el trebuie să provină din esenţe tari
(salcâm sau stejar), să fie drept, fără noduri şi cu un diametru de 5-7 cm.
Lungimea tutorilor să fie aleasă în aşa fel încât după ce se bat în fundul
gropii cu 15-20 cm să rămână deasupra solului o înălţime aproximativ cât
înălţimea trunchiului pomilor.
Pe terenurile plane, gropile din capetele de rânduri şi de pe liniile
ajutătoare se realizează după repichetare.
Se păstrează în acest caz picheţii capete
de rânduri ce ajută la repichetaj şi cei de
pe liniile ajutătoare, fără a fi dislocaţi şi
fără a efectua gropi.
Pe terenurile în pantă pentru
săpatul gropilor se foloseşte scândura de
Fig. 23. Scândură de repichetaj (după Popescu
M., şi colab., 1992) repichetaj. Aceasta are lungimea de 1,6 –
1,8 m, lată de 10 – 12 cm, groasă de 2
117
cm şi prezintă o crestătură la mijloc şi câte o crestătură la fiecare capăt, (fig.

23).
Pentru efectuat groapa se aşează scândura cu crestătura din mijloc pe
pichetul ce precizează locul de plantare. În dreptul crestăturilor de la capetele
scândurilor se fixează câte un pichet. Aceşti picheţi marginali se bat foarte bine
pentru că rămân în teren, până după plantare.
Se ridică scândura şi se schiţează – ca şi la terenurile plane – în jurul
pichetului central un pătrat cu dimensiunile gropii. Se scoate pichetul central
şi se începe săpatul gropii.
Primul strat dislocat sub formă de brazde se aşează în aval. Se sapă în
adâncime încă o cazma 28 – 30 cm şi solul se aşează în amonte. Se continuă
cu săpatul pe o adâncime de o cazma dar pământul nu se mai scoate ci se
aşează în aval de groapă, aducând fundul gropii la orizontală. Pentru plantat,
se aşează pământul obţinut la a doua cazma pe toată dimensiunea gropii şi
chiar mai mult în aval formând un taluz. Se aşează brazdele cu iarbă pe
taluzul format, urmând apoi plantarea cu sol fertil.
În toate cazurile, marginile gropii trebuie să fie tari şi nu alunecoase.
Sfat: Umpleţi groapa cu apă şi aşteptaţi să se scurgă în pământ. Dacă
apa nu se scurge în câteva ore, trebuie găsită o alta locaţie cu un drenaj mai
bun.
VIII.6. Alegerea soiurilor şi polenizatorilor
VIII.6.1. Alegerea soiurilor
Soiul reprezintă un factor de baza al producţiei de fructe, pomicultura

devenind rentabilă în măsura în care se cultivă soiuri valoroase, care produc
bine şi asigură constant producţii cu un înalt nivel calitativ, competitiv pe
piaţă.
Un sortiment pomicol modern trebuie să cuprindă un număr bine
delimitat de specii şi în cadrul lor de soiuri, corespunzătoare calitativ şi din
punct de vedere al capacităţii de producţie şi al destinaţiei de valorificare a
fructelor.
Soiurile care se vor planta trebuie să fie bine adaptate condiţiilor de
climă şi sol, specifice fiecărei zone de cultură, cu rezistenţă sporită la boli şi
dăunători.
Dintre obiectivele urmărite în ultimii ani de amelioratori în creare de noi
soiuri, menţionăm: pomi de vigoare mică sau mijlocie, cu coroana bine
118
garnisită cu formaţiuni fructifere scurte, cu intrare timpurie pe rod şi producţii

mari constante an de an; obţinerea de fructe intens colorate, uniforme, cu
calităţi gustative şi tehnologice corespunzătoare cerinţelor pieţii internaţionale,
precum şi ale industriei alimentare.
Sortimentul înmulţit în România, admis pe lista Comisiei de Omologare
cuprinde un număr total de 246 soiuri, din care, după cum urmează, se
altoiesc pe specii: 26 la mar, 22 la par, 8 la gutui, 22 la prun, 19 la cais, 25 la
piersic, 6 la nectarine, 22 la cireş, 17 la vişin, 11 la nuc, 7 la castan comestibil,
10 la migdal, 6 la alun, 6 la zmeur, 6 la coacăz negru, 5 la coacăz roşu, 8 la
afin, 4 la mur, 4 la agriş, 4 la soc şi 8 la căpşun.
Nu trebuie eludat faptul că dintre acestea, mai mult de jumătate sunt
soiuri autohtone, omologate ca urmare a cercetărilor efectuate în staţiunile de
cercetare şi producţie pomicolă ale ICPP - Piteşti - Mărăcineni.
Astfel, la măr, s-au promovat soiurile noi: Romus 1, Romus 2, Romus 3
(cu coacere de vară), Pionier, Voinea (cu coacere de toamnă) şi Generos (cu
coacere de iarnă), soiuri care au o rezistenţă sporită la boli şi dăunători,
necesitând un număr redus de tratamente cu pesticide (numai 6 - 8, faţă de 14
- 16 la soiurile clasice).
La păr, în ultimii ani s-au creat şi înmulţit în pepinierele staţiunilor, cu
prioritate soiurile autohtone: Triumf, Argessis, Carpica, Daciana, Untoasă de
Geoagiu, Napoca, Republica.
Soiurile noi omologate la gutui: Aromate, Aurii şi Moldoveneşti,
caracterizate prin producţii ridicate de fructe (40 t/ha), se cer mai mult extinse
în zonele propice de cultură.
Prunul, care deţine 48% din patrimoniul pomicol, are conveerul cu
precădere format din noile soiuri româneşti: Piteştean, Tuleu timpuriu, Silvia,
Centenar, Carpatin, Minerva, Tita, Record, Vâlcean.
În ceea ce priveşte caisul, se preconizează creşterea ponderii soiurilor
extratimpurii, timpurii şi foarte târzii, sortimentul de bază fiind format exclusiv
din soiurile româneşti, în mare majoritate create la Băneasa: Mamaia, Sirena,
Sulina, Selena, Comandor, Litoral, Dacia, Favorit, Excelsior, Olimp, Tudor şi
Traian.
La piersic, pe lângă soiurile străine (Springerest, Springold, Collins,
Cardinal), s-au extins şi cele româneşti (Triumf, Congres, Victoria, Splendid,
Superba de toamnă, Flacăra), toate creaţii ale Staţiunii pomicole Băneasa.
Ca urmare a cererii la consum s-au înmulţit în pepiniere şi unele soiuri
noi de nectarine, varianta fără puf a piersicilor, fructe deosebit de apreciate de
consumatori.
119
La cireş şi vişin, un loc important în sortiment îl ocupă soiurile

autofertile, foarte productive şi cu fructe de calitate, atât cu epoca de coacere
timpurie, cât şi târzie.
La cireş, alături de soiurile deja cunoscute (Van, Stella, Rubin, Cerna şi
Boambe de Cotnari), soiuri ca Daria şi Severin se fac din ce în ce mai
cunoscute.
La vişin, soiurile Nana, Ilva, Dropia, Ţarina, Timpurii de Osoi, toate
creaţii româneşti, se extind din ce în ce mai mult în plantaţiile particulare.
Un efort deosebit se face pentru extinderea selecţiilor valoroase de nuc:
Jupâneşti, Bratia, Sibişel 44, Geoagiu 65, Argeşean, Muscelean, particularii
fiind deosebit de interesaţi de aceasta specie în anii din urmă.
O atenţie deosebită se acordă introducerii în cultură a unor soiuri noi de
căpşun (Aiko, Earlibelle, Benton, Premial, Coral), ca şi de arbuşti fructiferi
(zmeur, coacăz negru şi roşu, agriş, afin, mur fără spini, soc, cătină), fructele
acestor specii fiind deosebit de valoroase din punct de vedere nutritiv.
Diversitatea mare a soiurilor în cadrul fiecărei specii pomicole creează
posibilitatea unor conveere varietale pe perioade lungi de timp, fapt ce asigură
un consum de fructe proaspete tot timpul anului.
Prin promovarea permanentă a unor soiuri din sortimentul mondial, mai
productive, cu caracteristici organoleptice superioare şi cu rezistenţa sporită la
factorii de stres, dar şi cu adaptabilitate sporită la zonele de cultură ale ţării
noastre, se îmbunătăţeşte substanţial calitatea sortimentelor cultivate în
România.
Este de dorit ca pomicultorii particulari să apeleze cu încredere la
staţiunile de cercetare pomicole, pentru procurarea de pomi, acestea oferind
garanţia autenticităţii şi sănătăţii materialului săditor, şi, bineînţeles, nu în
ultimul rând, soiuri valoroase.
120
VIII.6.2. Stabilirea polenizatorilor
În multe zone din ţară există plantaţii de pomi de vârste diferite care nu
au rodit niciodată, deşi au beneficiat de cele mai bune condiţii climatice şi
agrotehnice. Faptul că mulţi din pomi au înflorit, dar nu au legat fructe,
dovedeşte că florile lor s-au polenizat cu polen propriu.
Aceşti pomi care sunt din anumite specii şi soiuri au nevoie să se
polenizeze cu polen străin (fiind autosterile), de la alte soiuri pentru ca fructele
lor să lege.
Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari şi
de calitate, care trebuie avut în vedere chiar
de la înfiinţarea livezii, este distribuirea
soiurilor în livadă, pentru a asigura
polenizarea reciprocă.
Toate soiurile de măr sunt
autosterile, adică nu leagă fructe prin
polenizare cu polenul propriu. Ele au
nevoie de polen de la un alt soi. Prin
cercetări s-a stabilit care este cel mai bun
polenizator pentru fiecare soi şi care este
efectul polenizării cu unul sau altul dintre
polenizatori.
Lista cu principalii polenizatori va fi
prezentata la fiecare specie pomicolă în
următoarele capitole.
Pentru asigurarea unui efect maxim
al polenizării dintre soiuri, trebuie
respectate câteva reguli şi anume:
- soiurile să prezinte compatibilitate
la polenizare ;
- soiurile să aibă aceeaşi perioadă de
înflorire;
- distanţa dintre soiul de bază şi soiul
polenizator să nu fie prea mare;
- polenizarea se face cu ajutorul
albinelor şi al vântului (nuc, alun, castan);
Fig. 24. Modul de plantare a pomilor în
funcţie de polenizatori - pentru o bună polenizare sunt
necesare minimum două familii de albine la
hectar;
121
- pentru protejarea albinelor în perioada înfloritului, se recomandă să nu

se efectueze stropiri cu insecticide, iar dacă acestea se execută, se vor folosi
insecticidele care nu omoară albinele;
- aşezarea stupilor în livada pentru polenizare, se va face în imediata
apropiere a livezii sau chiar în mijlocul acesteia şi neapărat la începutul
înfloritului.
VIII.6.3.Gruparea pomilor în plantaţii
În ţara noastră, soiurile de pomi standard şi şpur se plantează în rânduri

simple. Încercările de plantare în benzi (cu 2-4 rânduri în banda), cu soiurile
şpur Golden şi Starkrimson, au arătat că fructificare pomilor din rândurile
interioare ale benzilor este slabă, iar calitatea fructelor necorespunzătoare. În
plus, datorită lipsei de lumină, după 1-2 ani de fructificare, ramurile de rod se
usucă, favorizând extinderea zonelor degarnisite pe ax şi pe ramurile de schelet
şi semischelet. Pomii din rândurile marginale se dezvoltă asimetric mai mult
spre exterior şi mai puţin spre interior.
În unele ţări cu soluri recuperate din mare (Olanda), plantarea pomilor în
benzi cu 4-5 rânduri s-a dovedit eficientă datorită solurilor sărace şi umede
care imprimă pomilor o creştere redusă.
În ţara noastră, gruparea pomilor în benzi cu 3-5 rânduri este posibilă şi
se realizează numai la mărul de tip columnar.
VIII.7. Alegerea materialului săditor pentru plantare
Pentru plantarea pomilor fructiferi, se face o alegere riguroasă a

materialului săditor. Este indicat ca materialul săditor să fie procurat din
toamnă, din pepiniere consacrate, recunoscute oficial şi controlate, care
garantează autenticitatea, calitatea şi sănătatea pomului.
Există două tipuri de material săditor pentru pomii fructiferi:
- puieţi de pomi fructiferi la ghiveci, caz în care plantarea poate fi făcută
şi în timpul perioadei de vegetaţie (mai – septembrie).
- puieţi de pomi fructiferi cu rădăcini goale, caz în care plantarea este
recomandat să se facă toamna în lunile octombrie – noiembrie care este cea
mai buna perioadă, sau primăvara devreme în martie – aprilie.
Pomii fructiferi cumpăraţi se vor transporta direct în gospodărie,
menţinând rădăcinile protejate de contactul cu aerul, de căldură sau curent,
122
pentru a nu se deshidrata. În funcţie de data când are loc plantarea, pomii

fructiferi se pot ţine în beciuri, cu umiditate corectată prin udarea rădăcinilor.
Pentru păstrarea un timp mai îndelungat, pomii fructiferi se vor stratifica
în şanţuri sau gropi adânci de 30-40 cm, cu lăţimea de 30-50 cm, făcute la
adăpostul clădirilor, în scopul protecţiei pomilor. Materialul săditor se va aşeza
în picioare, în legături, cu etichetă, şi se va acoperi pe rădăcini şi pe 20-30 cm
din tulpină cu nisip sau pământ bine mărunţit. Se mai pot păstra pomii în
spaţii cu atmosferă controlată, plantaţi individual în containere sau pungi de
plastic cu amestec de pământ.
În livezile intensive de piersic, cu densităţi de 400-500 pomi la hectar, se
plantează pomii obţinuţi în câmpul II al pepinierei (în vârstă de 1 an), cu
ramuri anticipate viguroase, din care se aleg primele ramuri de la bază
(şarpantele) ale coroanei. Uneori se acceptă şi pomii fără ramuri anticipate, cu
condiţia ca ei să fie viguroşi şi sănătoşi.
Când piersicul se plantează în densităţi mai mari (1250-3333pomi/ha) şi
se conduce sub formă de cordon vertical, sunt mai utili, pentru formarea
coroanei, pomii de vigoare mică decât cei cu ramificaţii puternice.
Pentru plantaţiile superintensive de măr şi păr se folosesc pomi sub
formă de vargă sau cu anticipaţi viguroşi, din care se aleg primele ramuri ale
coroanei.
La vişin şi cireş, prima recoltă se poate obţine în anii 2-3 de livadă, dacă
vigoarea pomilor la plantare este mică, iar mugurii axilari de pe tulpină sunt
sănătoşi şi în număr cât mai mare.
La cais şi prun se recomandă ca pomii să fie viguroşi şi cu numeroase
ramuri anticipate, formate în zona coroanei.
Prezenţa ramurilor anticipate şi a ramurilor de rod la pomii scoşi din
pepinieră arată că toate aceste soiuri sunt precoce sau că au fost altoite pe
portaltoi de vigoare mică. Ramurile anticipate, spre deosebire de cele normale,
au unghiurile de inserţie mai mari şi, de aceea, ele nu necesită să fie înclinate
în timpul formării coroanei.
Pomii destinaţi plantării trebuie să fie autentici, să prezinte un sistem
radicular bine dezvoltat, tulpina să fie dreaptă şi scoarţa netedă, fără leziuni şi
urme de degerături la exterior şi pe suprafaţa secţiunii transversale.
Verigile altoi (pomii de 1 an) trebuie să aibă o lungime de 110 cm la măr,
păr şi gutui, 120 cm la cireş, prun, cais şi migdal şi 100 cm la vişin.
Pomii în vârstă de 2 ani trebuie să prezinte minimum 5 ramuri în
coroană, cu lungimea de 60-80 cm şi grosimea trunchiului, sub prima ramură
a coroanei, de cel puţin 15 mm.
123
La pomii care provin din parcela de fortificare, este necesar ca rădăcinile

principale să fie viguroase, intacte şi cu o lungime mai mare de 40-50 cm.
Numai în aceste condiţii la nivelul pomului se poate asigura un echilibru între
partea aeriană şi cea subterană a acestuia şi un procent mare de prindere la
plantare.
În unele cazuri, însă se constata că pomii care se plantează sunt parţial
deshidrataţi, degeraţi sau uscaţi, roşi de şobolani sau iepuri. Aceste forme de
degradare a materialului săditor, se datoresc în primul rând neglijenţelor unor
lucrători care scot, transportă şi stratifică aceşti pomi. Adeseori pomii se scot
din pepinieră parţial desfrunziţi, sunt transportaţi în maşini deschise,
neprotejaţi, stratificarea se face în nisip, în sol uscat sau excesiv de umed, şi se
acoperă cu un strat subţire de pământ care nu-i protejează suficient împotriva
uscăciunii şi gerului. De asemenea o altă greşeală o reprezintă, amplasarea
locului de stratificare lângă o magazie de cereale, unde unii pomi sunt distruşi
de şobolani, iar lipsa împrejmuirii locului poate să ducă la distrugerea totală
datorită iepurilor şi căprioarelor.
În timpul transportului, o mare parte din mugurii axilari ai cireşului şi
vişinului sunt distruşi fiind compromisă ideea de a forma pomi cu trunchi
pitic. Din practică se ştie că la aceste specii rezerva mugurilor suplimentari
este mai mică decât la măr, păr şi cais, iar lăstarii noi care se formează sunt
adeseori mai puţini la număr şi în poziţii mai puţin favorabile construcţiei
coroanei.
Pentru asigurarea unui material săditor de cea mai buna calitate
cumpărătorul trebuie să analizeze foarte atent aspectul scoarţei pomilor
(netedă sau încreţită) scoşi de la stratificare, prezenţa sau absenţa pe rădăcini,
tulpini şi colet a unor zone degradate sau roase de şobolani şi iepuri. Prin
mocirlire, aceste forme de depreciere a materialului săditor pot fi mascate
printr-un strat subţire de pământ, iar pomii să fie livraţi ca fiind de cea mai
bună calitate.
Când se constată că rădăcinile pomilor sunt uscate în proporţie de 60-
70%, că tulpina este subţire, parţial deshidratată şi lipsită de muguri axilari,
viabili, pomii se distrug. Dacă se plantează, există riscul ca pomii să pornească
mai greu în vegetaţie şi pe parcurs, să se usuce. Lipsa mugurilor axilari poate,
de asemenea, întârzia creşterea şi rodirea pomilor cu cel puţin 1-2 ani.
Pentru reuşita plantaţiilor superintensive trebuie solicitaţi pomi de
vigoare mică (sub formă de vergi), altoiţi pe portaltoi slabi, iar pentru plantaţiile
obişnuite (clasice) – pomi viguroşi, altoiţi pe portaltoi franc, obţinuţi din
sămânţă.
124
VIII.8. Plantarea pomilor
VIII.8.1.Epoca de plantare
Opinia generală este că pomii se plantează primăvara, însă rezultate

mult mai bune se pot obţine plantând pomii toamna în intervalul 1 octombrie -
sfârşitul lunii noiembrie, poate chiar şi mai târziu, dar nu la mai puţin de 15-
20 de zile până la venirea îngheţului, când temperatura din sol şi aer este
pozitivă, deoarece până în primăvară rădăcinile pomilor realizează un contact
strâns cu pământul, rănile se calusează, iar uneori pe terenurile mai umede
emit chiar rădăcini noi care vin în contact direct cu solul.
Când plantările se fac mai devreme, în sol se acumulează cantităţi
importante de apă care fac ca pomii să se prindă mai uşor şi să pornească în
vegetaţie cu 2-3 săptămâni mai devreme decât pomii plantaţi primăvara târziu
şi realizează creşteri mai mari cu 20-30%.
Avantajele plantării de toamnă sunt că până în primăvara ce va urma,
pământul se va tasa bine în jurul rădăcinilor şi eventualele răni produse la
plantare au răgaz să se vindece, astfel coroana fiind capabilă să dezvolte lăstari
viguroşi în noul an.
Pomii plantaţi în această perioadă se vor proteja în mod obligatoriu de
rozătoare, în special de iepurii de câmp.
Când toamnele sunt lungi şi călduroase şi pomii continuă să vegeteze în
pepinieră, plantarea pomilor se face concomitent cu scosul pomilor, dacă
temperatura o permite. În anii cu zăpezi timpurii, când pomii nu se pot scoate
din pepinieră sau când protecţia în livadă împotriva rozătoarelor nu poate fi
asigurată, plantarea se face primăvara, când aceste pericole au trecut.
În situaţia în care plantarea nu s-a făcut în toamnă, aceasta se
realizează primăvara cât mai devreme posibil (la aproximativ 5-10 zile după
trecerea îngheţului), imediat după dezgheţarea şi zvântarea solului, înainte de
pornirea pomilor în vegetaţie, când solul are umiditate ridicată. Plantarea
pomilor fructiferi primăvara, este recomandată a se efectua înainte de umflarea
mugurilor, prinderea fiind condiţionată de udările repetate, ce devin absolut
obligatorii în perioada de secetă.
Totuşi, plantaţiile care se înfiinţează primăvara sunt uneori afectate de o
perioadă lunga de secetă, susţinută şi amplificată de vânturile puternice din
primăvară.
Plantările de primăvară executate cu întârziere pot să compromită
plantaţia şi să întârzie intrarea pe rod a pomilor. Se mai pot planta pomi şi în
125
„ferestrele iernii”, cu condiţia ca temperaturile din timpul plantării să nu scadă

sub 0 °C.
VIII.8.2. Efectele oboselii solului
Este important ca locurile de plantare ale pomilor să nu se suprapună cu

locurile din care au fost scoşi pomii bătrâni.
Efectele cele mai păgubitoare sunt semnalate în special în cazul
replantării pe acelaşi teren a speciilor: măr, cireş, piersic; simptome mai puţin
evidente sunt semnalate în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: prun,
păr, căpşuni. În urma defrişării vechilor plantaţii şi a desfundării terenului, se
recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie sursă de
infecţie pentru noile plante. Practicarea timp 2-3 ani a unor culturi agricole,
pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului, cât şi pentru a stinge focarele
unor boli virotice, bacteriene, fungice etc. este de preferat când este posibil.
VIII.8.3. Repichetarea şi umplerea parţială a gropii cu pământ
Cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantat sau uneori chiar în ziua plantării,

în gropile efectuate se trage pământ fertil de la suprafaţă pe 2/3 din groapă. În
zonele frecventate de curenţi se amplasează concomitent şi tutorii. Ei au
lungimea de 1,5 – 2 m, grosimea de 6 – 8 cm. Pe adâncimea gropii (80 cm) şi o
porţiune de 20 – 30 cm ce se introduce în groapă, aceştia se ung cu ulei ars
sau se tratează cu SO4Cu 5 %. Tutorii au rolul de a preciza locul de plantare şi
a favoriza în zonele frecventate de curenţi crestarea verticală a pomilor. În acest
sens muncitorii repartizează tutori la fiecare groapă înainte de tras pământ în
acestea.
VIII.8.3.1.Repichetajul
Repichetajul adică restabilirea locului de plantare se realizează fie cu

scândura de repichetaj, fie cu panglica sau sârme gradate respectiv cabluri,
prin vizare.
Repichetajul cu scândura de repichetaj constă în aşezarea scândurii cu
crestăturile din capătul ei pe picheţii din marginile gropii, menţinând scândura
în aceeaşi poziţie avută înainte de săpatul gropilor. În dreptul crestăturii
centrale, unde pichetul lipseşte se amplasează tutorele ce marchează locul de
plantare. Pentru suprafeţe mici şi unde curenţii lipsesc, astăzi nu se
126
amplasează tutorele şi în crestătura centrală se aşează chiar pomul pentru

plantat.
Repichetajul cu panglica sau cabluri marcate este utilizat pe terenurile
plane şi în principal pentru plantaţii intensive sau superintensive. Pentru acest
repichetaj se utilizează picheţii din capetele rândurilor care au rămas
neschimbaţi. Între aceşti picheţi se întinde panglica sau cablul gradat şi la
distanţa de plantare pe rând se amplasează în fiecare groapă realizată, fie
tutore, fie un pichet mai lung de obicei de 80 – 100 cm sau chiar pomul.
Gropile marginale cele de pe capetele de rânduri şi chiar cele de pe
perpendicularele ajutătoare, inclusiv repichetajul lor se realizează după
terminarea plantării din interiorul parcelelor mici. Picheţii capete de rânduri
reţinuţi sunt un permanent punct de verificare a direcţiei, rândurilor plantate.
VIII.8.3.2.Umplerea parţială a gropii cu pământ
Această activitate are ca scop, favorizarea prinderii pomilor, grăbirea

intrării pe rod. Epoca de realizare este cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare
pentru solurile nedesfundate sau chiar în ziua plantării pentru cele desfundate
sau pentru plantarea pe şanţuri concomitent cu tutoratul sau repichetajul.
Cu această ocazie gropile se vor lăsa goale numai 20-25 cm pentru ca
până la plantare pământul să aibă timp suficient să se aşeze. Pentru
realizarea acestei operaţiuni, la fundul gropii se arunca 15-20 cm pământ din
stratul inferior, apoi se completează până la jumătate sau doua treimi cu
pământ din stratul de la suprafaţă. Se urmăreşte ca pământul cel mai fertil
să se găsească în zona rădăcinilor pomului.
În cazul solurilor neîngrăşate la desfundare sau în cazul nisipurilor, în
cadrul fiecărei gropi se administrează 25 – 30 kg îngrăşământ organic la
adâncimea gropii adică 80 – 100 cm. El se amestecă cu pământ din fundul
gropii.
Lucrarea continuă cu tragerea de pământ de la suprafaţa gropii adică
doar pământ fertil. Pământul aruncat în groapă se nivelează uniform şi dacă
nu este umed chiar se tasează uşor, se trage pământ pe ½ şi chiar 2/3 din
groapă. Când pământul rezultat de la fundul gropii este pietros, sărac, el nu se
utilizează la umplerea gropii. Pentru înlocuirea lui se va săpa din pereţii gropii
şi în special din cel din amonte sau se ia pământ de împrumut din josul
gropii.
Epoca optimă a lucrării este toamna după căderea frunzelor – început de
noiembrie – până la apariţia îngheţurilor. Când există cazuri excepţionale şi
anume – neprocurarea materialului săditor, apariţia gerurilor foarte devreme –
127
plantarea va avea loc primăvara foarte timpuriu, înainte de dezmugurire. În

acest ultim caz, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi realizează uneori
neprindere, deci goluri în livadă. Se poate planta şi în ferestrele iernii dacă
solul permite şi dacă temperatura este de peste 10°C. Înainte de plantat la
fiecare groapă se aduc 10 – 15 kg mraniţă. Pomii pentru plantat se aduc de la
locul de stratificare la capătul parcelei şi se pregătesc pentru plantare prin
fasonarea şi mocirlirea sistemului radicular.
VIII.8.4. Verificarea materialului săditor
Operaţia de plantare reprezintă pentru pomul tânăr o expunere serioasă

la numeroşi factori de stres. Cel mai important factor este legat de afectarea
sistemului radicular la scoaterea pomului din solul pepinierei pentru a fi
replantat în altă parte. Cu această ocazie, o mare parte din perişorii absorbanţi
ai rădăcinilor se rup chiar dacă se lucrează cu mare atenţie.
Totodată se pot rupe şi ramificaţii principale ale rădăcinii mai ales în
cazul rădăcinilor pivotante ce pot pătrunde la peste o jumătate de metru
adâncime în primul an. În afară de aceasta, plantarea la locul definitiv implică
schimbări de microclimat, de compoziţie chimică a solului, etc. Dacă pe lângă
toţi aceşti factori intervine şi o lipsă serioasă de umiditate a solului, atunci
procentul de prindere poate fi serios afectat.
Scoaterea de la stratificare, repartizarea în teren şi plantarea trebuie să
se realizeze cât mai operativ pe măsura plantării pentru a evita deshidratarea.
Trebuie multă atenţie la transportul, manipularea şi plantarea pomilor, pentru
a nu vătăma mugurii, în special din zona de proiecţie a coroanei (50 – 80 cm).
Materialul săditor admis la plantare este cel certificat (eticheta albastră)
sau cel C.A.C. (eticheta galbenă). Orice altfel de material săditor folosit la
plantare rămâne în responsabilitatea celui care îl foloseşte. Un astfel de
material săditor este bine să fie evitat la plantare.
Cei mai indicaţi pomi spre a fi plantaţi sunt pomii în vârstă de 2 cel mult
3 ani.
Specialiştii recomandă, în cazul în care există posibilitatea ca materialul
săditor să provină din pepiniera cea mai apropiată de locul unde se va face
plantarea, deoarece, respectivii puieţi sunt adaptaţi la condiţiile climaterice
specifice zonei.
La cumpărare, pomii trebuie să îndeplinească câteva condiţii de care
depinde dezvoltarea lor ulterioară:
- să aibă minimum 1-2 ani, şi o înălţime de peste 1m;
- să aibă o creştere puternică şi ramurile bine crescute ;
128
- scoarţa să fie sănătoasă, netedă, lucioasă, fără răni, iar mugurii să fie
bine formaţi ;
- rana de la altoire să fie bine vindecată (rana se poate observa aproape
de baza trunchiului sub forma unei mici denivelări, ca un inel).
- rădăcinile să fie sănătoase, fără răni, şi să fie de cel puţin 25-35 cm
lungime, iar în cazul pomilor altoiţi pe portaltoi vegetativi să fie cu un smoc de
rădăcini subţiri;
- trunchiul să fie
drept, fără răni
deschise, iar coroana să
aibă cel puţin 4 ramuri
bine crescute plus axul
de prelungire.
- la pomii de 2-3
ani, coroana trebuie să
fie deja formată.
Se vor planta
numai pomi fructiferi
bine dezvoltaţi, Fig.25. Tumori canceroase pe rădăcină
sănătoşi, cu rădăcini
neofilite, turgescente. Se înlătură toţi pomii cu tumori canceroase pe rădăcini,
oricât de mici ar fi acestea.
Notă: Este indicat să se aleagă pomii cu rădăcinile cât mai dezvoltate şi
intacte, cu lemnul ramurilor copt şi muguri bine formaţi, preferându-se cei
care au numeroase ramuri laterale sau anticipaţi, la care se poate forma
scheletul pomului şi implicit intrarea timpurie pe rod.
După ierni uscate şi secetoase, pomii stratificaţi pot prezenta uşoare
simptome de deshidratare şi de aceea, cu 24 de ore înainte de plantare, vor fi
introduşi în bazine cu apă pentru rehidratare.
VIII.8.5. Pregătirea materialului săditor
VIII.8.5.1.Fasonarea rădăcinilor
La plantare rădăcinile pomilor se fasonează prin scurtare în scopul

eliminării celor uscate, rupte, rănite şi mucegăite şi pentru împrospătarea
secţiunii la rădăcinile de schelet mai groase de 3-4 mm.
129
Ţinând cont că prinderea se face pe baza rădăcinilor groase, de schelet,

acestea se lasă cât mai lungi dacă nu sunt rănite, în caz contrar acestea se
fasonează deasupra rănii. Prin aceasta se înnoiesc tăieturile făcute la scos,
operând cu foarfeca; se scurtează rădăcinile frânte ori rănite, imediat deasupra
rănii, lăsându-se întregi cele sănătoase principale.
Rădăcinile principale se lasă cât mai lungi, rădăcinile secundare se
scurtează cu cca 1/3 din lungime, iar cele subţiri la 1-2 cm sau rămân intacte.
Rădăcinile uscate se pot suprima de la bază, pentru a stimula apariţia altora
noi. Tăierile se execută perpendicular pe axul rădăcinilor pentru a provoca răni
cât mai mici.
Când plantarea se realizează primăvara, iar rădăcinile au fost fasonate la
stratificare dar rănile nu s-au cicatrizat, rădăcinile principale se scurtează
foarte aproape de prima secţiune. Imediat după fasonare sistemul radicular se
mocirleşte.
VIII.8.5.2. Mocirlirea rădăcinilor
După fasonare, pomii se mocirlesc, operaţiune ce consta în scufundarea

repetată a tuturor rădăcinilor pomilor într-un amestec alcătuit din părţi egale
de balegă proaspătă de vacă, pământ de ţelină şi apă (sau 3 părţi pământ, 2
părţi balegă de vită) de consistenţa smântânii. Mocirla pe rădăcini, favorizează
cicatrizarea rănilor, contactul solului cu sistemul radicular şi în consecinţă
favorizează prinderea pomilor.
Pomii se vor planta imediat după această operaţiune pentru ca mocirla
să nu se usuce pe rădăcini.
De regulă, la
plantare, după
fasonarea rădăcinilor
şi mocirlire, pomul se
aşează în partea de
nord a tutorelui pentru
a-l proteja de acţiunea
îngheţului şi
dezgheţului brusc.
VIII.8.5.3.
Repartizarea
pomilor la gropile de
Fig. 26. Fasonarea rădăcinilor pomilor înainte de plantare r – rău; b – bine
plantare
130
După mocirlire un muncitor repartizează pomii la groapă. Este foarte

important ca cei care fasonează, mocirlesc şi repartizează pomii la groapă să
păstreze evidenţa soiurilor şi să nu efectueze amestec. Cel care repartizează
trebuie să cunoască schema de plantare şi aceasta trebuie să fie respectată
întocmai pentru asigurarea polenizării şi a uniformităţii numeroaselor lucrări
din livadă. De regulă în fiecare parcelă se plantează numai câte două soiuri
care se polenizează reciproc în benzi de cate 5-10 rânduri.
Repartizarea pomilor la groapă se va face pe măsură ce se plantează. Nu
este bine să se repartizeze pomii cu câteva ore înainte de plantare, mai ales
când este cald, deoarece mocirla se usucă, iar pomii se deshidratează.
Pentru ca pomii să fie plantaţi înainte ca mocirla de pe rădăcini să se
usuce, ei se aşează în groapă în partea umbrită a acesteia şi se acoperă
rădăcinile uşor cu pământ protejându-le până se plantează definitiv.
VIII.8.6. Tehnica de plantare
VIII.8.6.1. Poziţia de aşezare a pomului pentru o plantare corectă
Adâncimea de plantare. La aşezarea pomului în groapă, pe muşuroiul

efectuat se stabileşte foarte bine adâncimea de plantare. Nivelul coletului este
necesar a fi pe toată durata plantaţiei la nivelul solului, deci pomul să prezinte
în livadă aceeaşi adâncime ca în pepinieră.
În caz că plantarea este adânca, se întârzie pornirea în vegetaţie, iar în
cazul unei perioade ploioase şi pe teren greu are loc asfixierea rădăcinilor.
Astfel, pe terenurile plane, pomii altoiţi pe portaltoi franc se plantează cu
coletul mai sus cu 3-4 cm.
131
Fig.27. Modul de aşezare în groapă a pomului pentru o plantare corectă
Pe terenurile în pantă, supuse eroziunii, adâncimea de plantare a

pomilor este mai mare în treimea superioară, normală în treimea mijlocie şi
mai mică la baza pantei. Când plantarea se efectuează pe pantă sau zona este
secetoasă, coletul se menţine cu 3 - 4 cm sub nivelul solului faţă de cum a fost
în pepinieră.
Pe nisipurile din sudul Olteniei, coletul pomului la plantare se menţine la
25 - 30 cm adâncime dar pe toată durata plantaţiei, groapa rămâne deschisă
până la colet.
Pe terenurile cu exces temporar de umiditate, pomii se plantează pe
biloane sau brazde înălţate, late de 1,5-2 m. Pe terenurile terasate, excesul de
umiditate se evacuează cu ajutorul unui dren fixat la fiecare pom.
Pentru stabilirea corectă a adâncimii de plantare se foloseşte o şipcă
plasată peste marginile gropii lângă tutore (vezi fig. 22). Se aşează apoi pomul
în partea de nord a tutorelui sau în dreptul semnului de pe cablu pe muşuroiul
realizat menţinând coletul mai sus cu 2 - 3 cm dacă suntem pe sol desfundat,
neaşezat sau mai jos cu 3 - 4 cm funcţie de cele precizate mai sus.
Tot timpul va fi respectată următoarea regulă: în zona de deasupra
punctului de altoire se poate observă, pe o parte a tulpinii, o zonă mai închisă
uneori, pigmentată cu muşchi. Aceasta este partea dinspre nord orientată în
pepinieră. şi în livadă sau gradină, indiferent unde plantaţi pomul, aceasta
132
orientare trebuie respectată, în sensul că pomul trebuie plantat cu acea parte

îndreptată spre nord. Ideal este dacă punctul de altoire este în direcţia
vântului.
Pe fundul gropii se face un muşuroi din pământ reavăn pe care se aşează
rădăcinile pomului. Se aruncă apoi pământ mărunt şi reavăn (din cel
amestecat cu îngrăşăminte), introducându-se uşor cu degetele răsfirate printre
rădăcini.
Dacă groapa este cu mult mai adâncă decât înălţimea rădăcinii, atunci
ea se va umple cu pământ de suprafaţă până la înălţimea necesară.
VIII.8.6.2. Plantarea propriu-zisă
Plantarea propriu-zisă a pomilor începe cu umplerea parţială a gropilor

cu pământ din săpătură şi confecţionarea unui muşuroi dintr-un amestec
omogen de mraniţă şi pământ, înalt de 15-20 cm, despre care deja am amintit.
Plantatul pomilor se face de către o echipă formată de obicei, din două
persoane.
Fig. 28. Operaţiunea de călcare la plantarea pomului
133
Unul dintre muncitorii din echipa de plantare fixează scândura de

repichetare între picheţii marginali, aşează pomul cu curbura pe rând şi coletul
la adâncimea de plantare (în crestătura scândurii) şi răsfiră rădăcinile pe
muşuroi, iar celălalt trage pământ provenit din stratul fertil al solului, bine
Fig.29. Succesiunea operaţiunilor de plantare
mărunţit şi reavăn în jurul rădăcinilor. Se scutură uşor pomul (fără să fie tras
afară), ca pământul să pătrundă printre rădăcini, astfel încât să nu existe
spaţii goale.
Când rădăcinile au fost acoperite cu 4 - 5 cm de pământ, se completează
cu pământ reavăn până la marginile gropii, obţinând un strat orizontal. Acest
prim strat se calcă începând de la marginea gropii, iar încălţămintea celui care
calcă solul este bine să fie cu talpă moale pentru a nu răni rădăcinile.
După primul călcat se adaugă în groapă pământul scos din stratul fertil
amestecat cu 15-20 kg gunoi de grajd putred. Cu acest pământ se umple
groapa până la suprafaţă şi se face al doilea călcat. Se completează apoi cu
pământ toată groapa. În cazul când la plantarea pomilor nu s-a folosit
134
pământul scos de la fundul gropii, acesta se împrăştie în jurul pomului,

formându-se o mică terasă.
Controlul plantării se face prin smulgere energică cu mâna; dacă se ţine
înseamnă ca e bine plantat.
Următoarea acţiune este fixarea în pământ a tutorilor (beţe ajutătoare de
care se leagă tulpina pomului), însă această acţiune poate fi făcută şi înainte
de fixarea pomului în pământ.
Înainte de aceasta, este indicată scufundarea vârfurilor tutorilor în
gudron, smoală topită sau arderea superficială a acestora. Este recomandabil
ca tutorii să se amplaseze în partea de nord a pomilor lăsând un spaţiu de
două degete între tutore şi pom.
Legarea puieţilor de tutore se poate face cu sfoară, rafie, benzi de plastic,
nuiele de răchită, etc. Se va asigura cel puţin o zonă de tampon formată din
paie, iarbă uscată, foi, etc. Aceasta trebuie să împiedice rănirea scoarţei prin
contact cu tutorele în timpul vânturilor puternice.
În cazul livezilor, pe măsură ce operaţia de plantare evoluează este bine
să se facă o verificare vizuală, pe rânduri, ca toţi pomi să fie în linie, înainte de
a-i planta. Se va elimina astfel neajunsul ca la încheierea unui rând să se
constate că unul sau mai mulţi pomi nu sunt aliniaţi perfect cu ceilalţi.
Udarea este absolut necesară la plantare pentru că apa drenează toţi
grăunciorii de pământ între rădăcini, elimină aerul, previne apariţia
mucegaiului, iar pomul se lasă puţin în jos, „se aşează” revenind astfel cu
coletul exact la nivelul suprafeţei solului; adică la fel cât a fost în pepinieră.
Dacă timpul este secetos, dar în mod obligatoriu primăvara, se udă
Fig. 30. Plantare încheiată

fiecare pom cu 1-2 găleţi de apă. După plantare şi după udare, toamna se face
un muşuroi de pământ în jurul fiecărui pom, de 25-30 cm înălţime (care nu se
tasează!), care acoperă groapa în întregime (la plantările de toamna), pentru a
proteja rădăcinile contra gerului.
135
La plantările de primăvară se face o copcă în jurul pomului, se udă

puternic şi apoi, după zvântarea solului, se mulceşte cu paie, frunze şi
rumeguş.
Dacă în zonă s-au mai produs îngheţuri timpurii sau iernile sunt lungi,
reci şi uscate (fără zăpadă), este bine ca – în cazul plantărilor de toamnă - în
jurul tulpinii să fixaţi un strat de paie, frunze uscate, tulpini de floarea
soarelui, nuiele, trestie sau coceni de porumb. Acest strat are un dublu rol,
apără pomul de îngheţ dar şi de rozătoarele care îi pot roade tulpina.
În cazul plantării puieţilor la ghiveci nu se face mocirlirea sistemului
radicular, această operaţiune nefiind necesară, iar fasonarea se înlocuieşte cu
desţelenirea (rărirea - ruperea) rădăcinilor formate pe fundul ghiveciului
aderente la balot, în cazul în care puietul a stat în ghiveci o perioadă mai mare
de timp; după udarea de aprovizionare efectuată la plantare (10 litri apa) se
udă cu regularitate, aproximativ o săptămână, până ce planta se prinde.
Legarea pomilor de tutore se realizează la 10 - 12 zile de la plantare,
utilizând materiale rezistente (folie de material plastic). Legarea se realizează în
opt culcat, pentru a feri pomul de eventuale răni efectuate de tutore şi de
curenţi puternici. Când tutorele depăşeşte prima ramură din coroană, el se
scurtează cu ferăstrăul sub aceasta, iar capătul lui se netezeşte. În cazul
plantaţiilor prevăzute cu şpalier, acesta se instalează în primul an după
plantare.
VIII.8.7. Proiectarea coroanei
Coroana sau partea aeriană a pomului rămâne nefasonată, tăierile

urmând să se efectueze în primăvară, la sfârşitul lunii februarie, începutul
lunii martie.
Dacă în momentul plantarii pomul tânăr se prezintă ca o vargă
neramificată, aceasta se va reteza deasupra unui mugure, la o înălţime de 1-
1,25 m, în cazul livezilor familiale. Aceasta este înălţimea de proiectare a
trunchiului - în funcţie de opţiuni, dimensiunea indicată poate fi mai mare sau
mai mică.
În cazul plantaţiilor intensive, pomii sub formă de vargă se scurtează la
60-70 cm de la nivelul solului şi la 80 cm în cazul coroanelor globuloase,
utilizate în sistemul semiintensiv.
Dacă pomul are deja câteva ramificaţii laterale atunci se va aplica tăierea
reductivă care are în principal doua scopuri: reducerea masei vegetale care va
trebui hrănită în viitoarea perioadă de vegetaţie de către o rădăcină slăbită prin
136
operaţia de dezgropare şi, în al doilea rând, începerea tăierilor pentru formarea

coroanei pomului. Prima ramificaţie care se va îndepărta de la inel este lăstarul
concurent, în cazul în care acesta nu a fost îndepărtat în pepinieră.
Lăstarul concurent este prima ramificaţie crescută imediat sub creşterea
anuală a vârfului. În situaţia în care lăstarul concurent are o creştere mai
convenabilă decât vârful, va fi oprit acesta şi se va elimina vârful.
VIII.8.8. Greşeli frecvente înainte de plantarea

pomilor fructiferi
Aceste greşeli se referă la operaţiunile premergătoare plantării propriu-

zise şi anume:
a. Gruparea soiurilor în parcele
 nu se asigură soiurile polenizatoare în plantaţiile cu soiuri autosterile;
 la măr, păr, cireş, vişin, migdal se plantează 2-3 soiuri în parcelă, care
să aibă aceiaşi epocă de înflorit şi să se poată poleniza reciproc;
 soiurile autofertile vor avea fructificare superioară dacă la soiul de bază
se adaugă un polenizator (un rând polenizator la 6-8 rânduri din soiul
care trebuie polenizat);
 se recomandă câte şase rânduri din fiecare soi, dacă soiurile au aceiaşi
valoare economică.
b. Neînlăturarea pomilor ce nu corespund STAS-ului de calitate
 nu se înlătură pomii vătămaţi în timpul transportului şi al stratificării.
c. Nu se îndepărtează toate rănile din capetele rădăcinilor
 nu se înlătură rădăcinile rupte şi bolnave până la lemnul sănătos prin
operaţia de fasonare.
d. Executarea incorectă sau neexecutarea operaţiei de mocirlire
 nu se introduce corespunzător rădăcinile în amestecul de apă, pământ
galben şi baligă proaspătă de vită în părţi egale în scopul
preîntâmpinării deshidratării pomilor la plantare, asigurând un contact
intim între rădăcini şi sol, precum şi stimularea vindecării rănilor.
e. Amestecarea soiurilor la plantare
 pentru a evita această greşeală, fiecare combinaţie, soi-portaltoi va fi
scoasă de la stratificat separat;
 nu se scoate altă combinaţie înaintea plantării celei precedente;
 încurcarea soiurilor incomodează recoltatul şi obligă la cheltuieli în plus
la replantarea sau realtoirea pomilor respectivi;
f. Săparea incorectă a gropilor de plantare
137
 dacă gropile sunt prea mici rădăcinile ajung în pământ nelucrat, tare,
cresc anevoios şi influenţează negativ dezvoltarea părţii aeriene.
VIII.9. Protejarea pomilor fructiferi împotriva rozătoarelor
Odată cu venirea iernii, iepurii, găsindu-şi tot mai greu hrana, cauzează
stricăciuni foarte mari pomilor, mai ales celor tineri, deoarece le rod coaja.
Cele mai mari pagube le produc mărului şi cireşului. Mai puţin preferaţi
sunt gutuii, prunii, caişii şi piersicii.
În iernile grele, cu zăpezi abundente, fiind lipsiţi de hrană, iepurii atacă
puieţii din pepiniere sau pomii tineri din plantaţiile nou-înfiinţate, rozându-le
de jur-împrejur şi adânc scoarţa. Deoarece tulpinile acestora sunt subţiri,
deseori sunt frânte şi culcate la pământ de vânt sau de zăpadă.
Uneori, pomii tineri pot fi chiar retezaţi la o oarecare înălţime de la
suprafaţa solului.
Iepurii produc, de asemenea, pagube mari şi datorită faptului ca rod
mugurii şi lăstarii de pe tulpinile şi ramurile pomilor tineri, până la înălţimea
la care ajung. Cu cât stratul de zăpadă va fi mai gros, cu atât şi porţiunea
vătămată se va găsi la o înălţime mai mare, pagubele fiind astfel mai grave, în
special în cazul pomilor cu formă pitică.
O formă foarte gravă a atacului produs de iepuri este atunci când aceştia
rod scoarţa trunchiului în porţiunea de la bază. Rosătura începe de jos în sus,
din apropierea pământului (sau a nivelului zăpezii), acoperind porţiuni înalte
de 20 şi chiar 40 cm. În direcţia orizontală porţiunea roasă cuprinde deseori de
jur-împrejur, ca un inel, trunchiul pomului.
Urmările stricăciunilor produse de iepuri diferă în funcţie de gravitatea
rănilor. Cu cât acestea sunt mai mari şi mai adânci, cu atât pomul va suferi
mai mult. De regulă, puieţii din pepiniere roşi de iepuri nu mai pot fi
valorificaţi, deoarece, chiar în cazul în care nu sunt prea grav vătămaţi, pot fi
totuşi expuşi atacului diferiţilor agenţi fitopatogeni şi insecte, care le scurtează
mult viaţa.
În plantaţiile tinere, pomii roşi de iepuri rămân piperniciţi şi pier în scurt
timp, dacă rănile nu au fost tratate. Vindecarea rănilor produse de iepuri se
face în funcţie de gravitatea atacului, vârsta pomului, specie, anotimp etc.
Astfel, în cazul în care puieţii sau pomii tineri au fost complet rupţi de
iepuri, ca urmare a rozăturii, sau rupţi de vânt sau de zăpadă, se va tăia
tulpina oblic, sub punctul de rupere, după care ţesutul netezit se va acoperi cu
ceară de altoi sau cu o pastă din lut, balegă de vacă şi apă.
138
În cazul pomilor pe rod, rănile produse prin roaderea parţială sau totală
a scoarţei tulpinii, se vor trata cât mai repede posibil după ce au fost cauzate.
Tratamentul constă în îndepărtarea prealabilă a bucăţilor de scoarţă
desprinsă, după care se vor netezi marginile rănii cu un cuţit ascuţit, şi se va
acoperi zona roasă cu ceară de altoit sau cu pastă de lut, balegă şi apă pentru
a se împiedica evaporarea apei şi a se evita ajungerea pe ţesutul rănit a
umidităţii şi a diverşilor agenţi fitopatogeni.
Pentru ca pasta de lut să nu fie spălată de ploi, tulpina de înfăşoară în
dreptul plăgii tratate cu o fâşie de pânza de sac îmbibată cu pastă.
Îndepărtarea pânzei se va face numai după ce rana s-a acoperit complet
cu calus. Pentru a evita însă daunele produse de iepuri, se recomandă ca
pepinierele să fie împrejmuite cu garduri de sârmă împletite, înalte (de 2 m),
pentru a se opri pătrunderea acestor animale chiar şi în iernile cu multă
zăpadă.
Pentru a preveni pagubele cauzate de animale, la începutul iernii,
tulpinile pomilor tineri se pot proteja prin înfăşurare cu unele materiale ieftine
şi uşor de procurat: uluci, şipci, beţe, placaj, carton, hârtie groasă de ambalaj
sau chiar hârtie de ziar dublu. Ulucile şi şipcile prezintă avantajul că sunt mai
rezistente la umezeală şi permit pătrunderea soluţiei la tulpina pomului în
cazul stropirilor de iarnă. Pentru împrejmuirea unei tulpini sunt suficiente
numai trei uluci dacă sunt bine legate. Materialele de împrejmuit se fixează pe
tulpină cu legături din sârmă sau sfoară durabilă - două, trei legături, în
funcţie de lungimea tulpinii. Folia din polietilenă nu este recomandată pentru
înfăşurarea pomilor, deoarece poate produce fenomenul de înăbuşire.
La fel de puţin recomandabilă este şi învelirea cu paie, stuf, tulpini de
floarea-soarelui sau coceni de porumb, deoarece aceste materiale oferă
posibilităţi de iernare a insectelor, precum şi mediu de dezvoltare pentru
ciuperci. Din această cauză, primăvara, când se desfac legăturile, este bine ca
acestea să se ardă.
În cazul plantaţiilor mari, rezultate bune se obţin prin folosirea
produselor iepurifobe (care îndepărtează iepurii): Cervacol, Cunitex, Dendrocol,
sau a fungicidului Tirodin 70 (210 mg/kg), cu care se stropesc sau se
bandajează tulpinile şi baza ramurilor.
O altă metodă de alungare a rozătoarelor constă în badijonarea
(mânjirea) tulpinilor cu o substanţă urât mirositoare preparată acasă. În
gospodărie se poate prepara uşor şi cu cheltuieli mici o zeamă bordeleză în care
se adaugă balegă proaspătă de bovine. Reţeta este simplă: în 8 litri apă se
dizolvă 0.5 kg pastă de var stins, peste care se adaugă 100 grame (două linguri
cu vârf) piatră vânătă pisată dizolvată separat într-un litru de apă. În final se
139
pune o balegă proaspătă de bovine şi se amestecă bine obţinându-se o zeamă

groasă care se aplică pe tulpinile pomilor cu o pensulă sau o bidinea. Operaţia
nu se face pe timp friguros, pentru ca soluţia să nu îngheţe pe pom. Dacă
rămâne soluţie, după uscare se poate aplica şi al doilea strat.
Pomii stropiţi în timpul iernii în special cu uleiuri minerale (US 1) sunt
mai puţin roşi de animalele sălbatice, deoarece substanţa respectivă nu este
suportată de rozătoare.
VIII.10.Tabele recapitulative privind înfiinţarea plantaţiilor
Tabelul VIII.11.1. Pregătirea terenului în vederea plantării

Lucrarea Perioada de Parametrii lucrării Speciile la care se
executare aplică
a)Amendarea solului pe Înainte de 4-8 t/ha (doza care să La toate speciile, cu
terenurile cu aciditate desfundare ridice pH la 6, încât excepţia plantaţiilor de
pronunţată ( cu pH sub 5,5 saturarea în baze să castan şi afin care reuşesc
şi cu saturare în baze sub fie de 80% pe bine pe solurile acide. La
60%) orizontul până la 4° afin, pentru acidifierea
cm adâncime) solului se recomandă
folosirea turbei ca
îngrăşământ organic.
b) Fertilizarea în funcţie de Înainte de gunoi 40-50 t/ha Pomi şi arbuşti
starea de aprovizionare a desfundare fosfor 150-200 fructiferi
solului cu elemente kg/ha s.a.
nutritive: potasiu 150-200
- pe terenuri care se kg/ha s.a.
desfundă, 20-30 kg gunoi
- pe terenuri care nu se 5-10 kg gunoi
desfundă. 40-50 kg gunoi
În groapă,
la plantare 250-300 g fosfor s.a. Pomi
În groapă, 150-200 g potasiu s.a. Arbuşti fructiferi
la plantare Pomi
c) Dezinfecţia solului Înainte de 25-75 kg/ ha Pomi şi arbuşti
desfundare Lindatox-3, în funcţie fructiferi
de vârsta larvelor
d) Desfundarea terenului : Cu 2-3 luni
- pe terenuri profunde de înainte de 60/60/60 cm Pomi
minimum 70 cm; plantare 40/40/30 cm Arbuşti fructiferi
- gropi individuale pe Cu 2-3 luni 80/80/60 cm Pomi
terenuri cu sol superficial şi înainte de
cu alunecări stabilizate plantare
e) Nivelarea terenului Cu 10-15 zile Uniformizarea Pomi şi arbuşti
140
desfundat înainte de terenului fructiferi

plantare
f) Săpat gropi în teren Înainte de 60x60x60 Nuc, castan, măr, etc.
desfundat plantare 40x40x30 Arbuşti fructiferi
Tabelul VIII.11.2. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi

Lucrarea Perioada de Parametrii lucrării Speciile la care se
executare aplică
a) Asigurarea materialului Cu 5-10 zile înainte de Soiurile prevăzute a Pomi şi arbuşti
săditor plantare, toamna se planta fructiferi
- certificat şi C.A.C.
b) Stratificarea Imediat În şanţuri fără Pomi şi arbuşti

materialului săditor şi stagnări de apă fructiferi
udarea lui
c) Plantarea propriu-zisă Toamna 1 XI-1 XII Conform tehnologiilor Pomi şi arbuşti
(fasonarea, mocirlirea, Primăvara 1 III-5 IV fructiferi
plantarea )
d) Udarea pomilor după Imediat după 20l/groapa Pomi şi arbuşti
plantare la locul definitiv plantare, 10 l/tufă fructiferi
primăvara. de 2 -3 ori la nevoie
e) Protejarea pomilor Toamna Cu diferite materiale Pomi

împotriva rozătoarelor
f) Arătura terenului După plantare, La 15-20 cm, cu Pomi şi arbuşti
bătătorit cu ocazia toamna sau răsturnarea brazdei fructiferi
plantării primăvara spre rândul de pomi
g) Proiectarea coroanei Primăvara la Conform specificului Pomi şi arbuşti
pornirea în formei de coroană fructiferi
vegetaţie proiectată
141
Capitolul ix
Întreţinerea plantaţiilor
După plantare, toate masurile agrotehnice sunt concentrate în scopul

prinderii pomilor şi completarea eventualelor goluri. În continuare, se iau
măsuri pentru protejarea pomilor împotriva rozătoarelor, se aplică lucrări de
formare a coroanelor şi grăbirea fructificării.
După plantarea pomilor, care deseori sunt reprezentaţi printr-o vargă de
lungime variabilă, se face scurtarea acesteia la 60-80 cm, în funcţie de coroana
proiectată. Se procedează la formarea coroanei, evitând pe cât posibil tăierile,
folosindu-ne de dirijarea lăstarilor prin diferite mijloace (cleme, ţăruşi sau
palisări, în cazul spalierului).
Totodată, se execută lucrări de mobilizare a solului, fertilizări, udări,
unde este cazul, tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor,
montarea spalierului în cazul unor forme de coroane (palmetă, scheletul arcuit,
gardul belgian) şi împrejmuirea plantaţiei.
IX.1. Sisteme de întreţinere şi lucrare a solului
Lucrările de întreţinere a solului din livezi alături de celelalte verigi

agrotehnice duc la o eficienţă economică ridicată.
142
În funcţie de vârsta pomilor, tipul de plantaţie, zona pedoclimatică în

care este amplasată livada, panta şi expoziţia terenului, agrotehnica aplicată,
solul din livadă trebuie să fie lucrat şi întreţinut în mod diferenţiat.
De aceea în actualele plantaţii pomicole se recomandă folosirea şi
lucrarea solului după următoarele sisteme: ogorul lucrat, erbicidat, combinat,
culturi intercalate, culturi pentru îngrăşăminte verzi, înierbarea permanentă
sau temporară şi mulcirea solului.
IX.1.1. Ogorul lucrat
Menţinerea permanentă a ogorului negru sau lucrat este recomandată

pentru plantaţiile intensive, intrate pe rod din regiunile de stepă şi silvostepă,
amplasate pe terenuri care nu sunt supuse eroziunii.
Se bazează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului ce se
realizează prin executarea unei arături de toamnă pe intervale, la 18-22 cm, iar
în primăvară şi în cursul verii executarea a 3 - 4 discuiri şi cultivări alternativ.
Arătura de toamnă trebuie executată cu cca. 2 săptămâni înainte de căderea
frunzelor.
Arătura se face pe solurile uşoare la 18 - 20 cm când portaltoiul utilizat
are o înrădăcinare profundă şi la 10 - 12 cm în cazul portaltoilor cu
înrădăcinare superficială. Pe soluri mijlocii la 20 - 25cm la speciile altoite pe
portaltoi cu înrădăcinare profundă şi la 10 - 14cm la portaltoii cu înrădăcinare
superficială. Pe rândul de pomi solul se poate mobiliza şi manual.
Adâncimea arăturii va fi mult mai redusă în apropierea trunchiului
pomilor, pentru a nu distruge rădăcinile. Arătura de toamnă nu se grăpează,
brazdele şi bulgării opresc zăpada pe loc, sporind la creşterea cantităţii de apă
din sol în primăvară. Arătura se va executa la 1,0- 1,2 m de rândul de pomi.
Primăvara se face o lucrare de afânare a solului la 10 – 12 cm cu
cultivatorul sau cu sapa pe toată suprafaţa, inclusiv sub coroana pomilor, după
efectuarea tăierilor şi tratamentelor contra bolilor.
În cursul verii, solul din livadă se mai lucrează de 4- 6 ori, la 10 – 12 cm,
mai ales după ploi, în aşa fel încât să nu fie buruieni şi pământul să fie afânat.
Acest sistem s-a impus datorită următoarelor avantaje :
- asigură o bună solubilizare a substanţelor nutritive şi o mai bună
conservare a apei în sol ;
- determină o mai bună aeraţie a solului, favorizând creşterea sistemului
radicular şi activitate microorganismelor aerobe ;
143
- distruge buruienile eliminând concurenţa acestora pentru apă şi

substanţe nutritive ;
- stânjeneşte înmulţirea şoarecilor şi a altor dăunători ;
- afânează solul tasat în urma trecerii utilajelor şi ca urmare a ploilor
puternice.
Totodată ogorul negru prezintă şi dezavantaje:
- în special pe terenurile în pantă, acest sistem favorizează eroziunea ;
- prin lucrările repetate ale solului o parte a rădăcinilor pomilor situate
la adâncimea de 15-20 cm pot fi tăiate sau rănite, ceea ce contribuie la
reducerea volumului de rădăcini active tocmai în stratul de sol cel mai
îmbogăţit în elemente nutritive;
- practicarea ogorului negru duce la reducerea conţinutului în materie
organică, fiind necesară completarea sistematică a deficitului prin aplicarea de
gunoi de grajd;
- ogorul negru folosit timp îndelungat duce la tasarea în adâncime, ceea
ce conduce la insuficienta pătrundere a apei şi a aerului către rădăcini;
- pe timp ploios nu permite accesul utilajelor pentru efectuarea
tratamentelor sau pentru recoltare ;
- slăbeşte rezistenţa la ger a pomilor în timpul iernii prin prelungirea
creşterii în toamnă;
- fructele provenite din plantaţiile întreţinute ca ogor negru şi fertilizate
cu îngrăşăminte pe bază de azot sunt mai puţin dense şi colorate, conţin mai
multă apă, mai puţine zaharuri şi sunt mai sensibile la transport şi păstrare.
Datorită numeroaselor dezavantaje, ogorul negru tinde să fie înlocuit sau
combinat cu alte sisteme de întreţinere şi lucrare a solului.
XI.1.2.Ogorul erbicidat
În cadrul acestui sistem, terenul este menţinut curat de buruieni cu

ajutorul erbicidelor. Acest sistem se poate aplica în 2 variante :
- După efectuarea arăturii de toamnă se execută o erbicidare
preemergentă pe toată suprafaţa, iar în cursul perioadei de vegetaţie se mai fac
1 - 2 lucrări de discuire pentru menţinerea solului curat de buruieni. Pe rândul
de pomi se erbicidează postemergent (când buruienile sunt în faza de rozetă
sau au înălţimea de10 – 20 cm).
- Aplicarea erbicidelor se face pe o bandă cu lăţimea de 0,8 - 1,0 m pe
rândul de pomi în cazul gardurilor fructifere şi 2 - 3 m în plantaţiile cu coroană
globuloasă.
144
Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de modul

de acţiune asupra buruienilor anuale şi perene, durata de eficacitate (cel puţin
pt. un ciclu de vegetaţie) şi spectrul de acţiune. Erbicidele de contact au
remanenţă redusă, se aplică de 2-3 ori pe an când buruienile au înălţimea 10-
20 cm. Ele acţionează numai asupra organelor verzi cu care vin în contact,
buruienile se usucă în câteva zile. Erbicide de contact: Gramoxone, Reglone,
Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat. Erbicide sistemice: Caragard, Simazin,
Supersin, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Roundup, Venzar, Prefix, Betanol.
Mărul şi părul suportă mai bine erbicidele comparativ cu sâmburoasele
şi în special prunul şi caisul, mai ales în plantaţiile tinere cu sistemul radicular
mai la suprafaţă. Unele erbicide au efect fitotoxic: Pitezin în cultura piersicului
pe solurile nisipoase în condiţii de irigare; Argezin (Atrazin) la plantaţiile de măr
tinere de 5 - 6 ani şi drupacee, precum şi Pitezin 75 PU în combinaţie cu Icedin
24-LS la sâmburoase.
Avantajele utilizării ogorului erbicidat sunt:
- reduce numărul de lucrări mecanice şi manuale necesare pentru
distrugerea buruienilor, cu efect pozitiv asupra structurii solului şi a tasării
lui în adâncime,
- încetineşte ritmul de mineralizare a substanţelor organice,
- permite dezvoltarea sistemului radicular în stratul superficial al
solului,
- reduce cheltuielile la unitatea de suprafaţă şi necesarul de forţă de
muncă.
Acest sistem prezintă şi dezavantaje, deoarece folosirea repetată şi în
doze mari a erbicidelor:
- contribuie la ridicarea gradului de poluare chimică;
- diminuează aerisirea şi infiltraţia apei în sol cu efecte nedorite asupra
activităţii microorganismelor, fapt ce duce la crearea unei stări fitotoxice
pentru pomi.
IX.1.3. Culturile intercalate
Acest sistem constă în cultivarea printre rândurile de pomi, în primii ani

după plantare, când pomii acoperă o mică suprafaţă, a unor plante
agroalimentare anuale sau perene, de la care se urmăreşte obţinerea unor
producţii suplimentare. Aceste culturi pot fi menţinute până la intrarea pomilor
pe rod şi încheierea coroanelor, fără a influenţa creşterea şi dezvoltarea pomilor
atunci când terenurile sunt fertile sau bine fertilizate.
145
Culturile intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează negativ

creşterea şi dezvoltarea pomilor tineri, dacă distanţa dintre rânduri este mai
mare de 4 m.
Culturile intercalate sunt recomandate numai în zonele cu precipitaţii
mai mari de 600 - 700 mm anual sau în plantaţii irigate unde nu apare
concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată, iar dozele de
îngrăşăminte chimice se măresc în funcţie de cerinţele culturii intercalate.
La alegerea speciilor cultivate în plantaţiile tinere de pomi se are în
vedere să nu se cultive specii cu talie înaltă, nici cu înrădăcinare profundă sau
de la care se consumă partea care vine în contact cu substanţele utilizate la
tratamentele fitosanitare.
Pentru culturi intercalate se recomandă :
a) leguminoase pentru boabe (soia, fasole, mazăre) – acestea nu
favorizează dezvoltarea buruienilor; îmbogăţesc solul în azot şi substanţe
minerale; sporesc conţinutul solului în materie organică; contribuie la
structurarea lui; boabele nu vin în contact cu insectofungicidele;
b) legumele (ceapa şi usturoi de vară sau iarnă, varză – la care se curata
foile exterioare, dovlecei, pepeni, cartofi timpurii);
c) rădăcinoasele (sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul);
d) culturi de căpşuni anuale şi multianuale (2 - 3 ani);
e) culturi furajere cu condiţia să fie cosite în luna mai.
Nu se vor cultiva cereale prăşitoare (porumb, sorg) deoarece au talie mare
şi înrădăcinare profundă, iar consumul lor maxim de azot şi apă coincide cu
fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apă şi hrană ale
pomilor sunt mari.
Ca avantaje ale acestui sistem de întreţinere a solului în plantaţii, pot fi
menţionate:
- asigură o utilizare mai eficientă a terenului, până la intrarea pe rod a
plantaţiei;
- reduce procesul de eroziune şi oscilaţiile termice ale solului ;
- se reduc cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei şi se îndepărtează excesul
de umiditate.
Dezavantaje:
- concurează în anumite perioade pomii în apă şi elemente nutritive ;
- stânjeneşte aplicarea tratamentelor fitosanitare şi a lucrărilor de
întreţinere ;
- sporeşte consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă datorită
cultivării intervalelor.
146
Din păcate, în regiunile secetoase, unde se resimte o mare lipsă de

ploaie, în a doua parte a verii, nu este posibilă o cultură anuală, pentru că s-ar
putea să nu răsară nimic sau ceea ce răsare nu creşte. În aceste regiuni este
mai bine de menţinut ogorul negru în cursul verii.
IX.1.4. Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde
În cadrul acestui sistem, întreţinerea terenului din livadă se face prin

cultura unor plante folosite ca îngrăşământ verde. Cultura ocupa terenul doar
câteva luni, în restul timpului solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată
trebuie să crească repede, să producă o masă cât mai bogată de materie
organică, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive.
Sistemul este recomandat pentru zone cu precipitaţii peste 700 mm
anual şi pe solurile lipsite de materie organică (solurile nisipoase, în special).
În intervalul când pomii au nevoi mari de apă şi elemente nutritive
(creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea fructelor) solul se întreţine ca ogor
lucrat, iar în restul timpului este ocupat de culturi pentru îngrăşăminte verzi.
Acestea pot fi culturi de toamnă care se seamănă din luna august până
la sfârşitul lunii septembrie, iar încorporarea lor în sol se face primăvara
următoare înainte de înfloritul pomilor. Sunt formate din:
- cereale de toamnă (orz de toamnă, secară) ;
- borceaguri de toamnă alcătuite din amestecuri de cereale şi
leguminoase (secară şi măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de
toamnă);
- rapiţă sau muştar. - culturi de primăvară - se practică în zone cu exces
de umiditate sau în plantaţii irigate.
Semănatul plantelor are loc primăvara, şi deoarece aportul de humus
este în funcţie de stadiul de lignificare al plantelor, se recomandă ca
incorporarea să aibă loc când plantele au depăşit faza de deplină înflorire, iar
tulpinile au ajuns în faza de lignificare. Astfel, după înflorire cultura se
tăvălugeşte, se toacă şi se încorporează în sol prin discuire. Cea mai bună
incorporare se realizează prin fracţionarea tulpinilor, printr-o lucrare prealabilă
de discuit, urmată de arătură. Odată cu incorporarea se recomandă aplicarea
unor doze de 40-60kg azot s.a./ ha, pentru a compensa azotul folosit de
microorganisme la descompunerea masei vegetale din sol.
Cultura de vară poate fi formată din: lupin galben sau albastru, care se
seamănă în prima jumătate a verii şi se încorporează în sol toamna.
Avantaje :
- măreşte conţinutul solului în materie organică ;
147
- reduce procesul de eroziune ;

- înlătură excesul de umiditate.
Dezavantaje :
- plantele cultivate pot concura pomii în consumul de apă şi hrană ;
Fig.31. Livadă cu ogor negru şi înierbare parţială
- costul de producţie pe tona de fructe este mai ridicat.
IX.1.5. Înierbarea solului
Înierbarea constă din menţinerea terenului din plantaţie cultivat cu

ierburi perene şi se recomandă doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În
zonele cu mai puţine ploi, înierbarea mai mult dăunează decât ajută, deoarece
ierburile prin numeroasele lor rădăcini, formează aproape de suprafaţa solului,
un strat pâslos, care împiedică pătrunderea apei din ploi, la rădăcinile pomilor.
O parte din apă, care pătrunde totuşi în pământ, este absorbită de rădăcinile
ierburilor, înainte de a ajunge la rădăcinile pomilor. Mai mult, ierburile
crescând primăvara devreme, consumă cantităţi mari de apă tocmai în acea
vreme când şi pomii au mare nevoie de ea.
Înierbarea între rânduri se face în anul 3-4 după ce coroana pomilor s-a
format şi poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din
suprafaţa de teren din jurul trunchiului (o bandă de 1–2 m) se menţine sub
formă de ogor negru, prin lucrări manuale şi prin erbicidare (fig. 31).
Înierbarea poate fi:
- permanentă - când înierbarea are aceeaşi durată de existenţă cu
plantaţia ;
- periodică sau temporară, când după un număr de 2-4 ani se ară şi se
menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou. În acest
148
caz, desţelenirea nu trebuie să se facă pe toata suprafaţa deodată, ci prin

alternanţa intervalelor lucrate cu cele nelucrate.
În condiţii de irigare este bine să se execute înierbarea terenului în benzi,
între rândurile de pomi. Înierbarea temporară, alternativă a intervalelor sub
formă de benzi şi cosirea repetată a ierbii nu influenţează negativ creşterea şi
fructificarea pomilor, fapt demonstrat de numeroase cercetări. Producţiile
medii obţinute sunt egale cu cele realizate în sistemul de întreţinere ca ogor
negru.
Înierbarea poate fi făcută cu graminee perene ca: Lolium perene, Dactilys
glomerata, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi leguminoase: trifoi
roşu şi ghizdei. Semănatul se face primăvara devreme sau în august. După
înţelenire iarba se coseşte anual de cca. 4-5 ori, când are înălţimea de 15 - 20
cm şi se lasă pe sol sub formă de mulci.
Avantaje: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce
procesul de eroziune; înlătură excesul de umiditate.
Dezavantaje: apare antagonismul dintre rădăcinile pomilor şi ale
ierburilor; în perioadele secetoase sistemul lor radicular compact împiedică
pătrunderea apei; carenţa în azot este mai mare.
IX.1.6. Mulcirea solului
Mulcirea solului constă în menţinerea solului acoperit cu diferite

materiale care poartă denumirea de mulci.
Mulciul poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte
terenuri, cât şi artificial.
a b
Fig.32. Cultură de căpşun în care se foloseşte mulcirea solului: a – cu polietilenă; b – cu paie.
149
Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie,

coceni, frunze, rumeguş, fânul de proastă calitate) care, fie întregi, fie tocate,
acoperă terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite
pătrunderea în sol a apei, aerului şi căldurii dar împiedică pierderea apei,
pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor. Mulciul cel mai ieftin este cel
obţinut din cosirea ierburilor din livadă, dar acesta nu satisface nevoile din
punct de vedere cantitativ. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe
rândul de pomi sau pe toată suprafaţa.
Ca mulci artificial se foloseşte folia neagră de polietilenă sau cea
transparentă. Practica mulcirii s-a generalizat pe rândurile de pomi pe o lăţime
de 1,5 - 2 m, în plantaţiile intensive şi superintensive amplasate pe terenurile
nisipoase şi în zonele secetoase precum şi în special la culturile de căpşuni.
Acoperirea solului cu polietilenă determină ridicarea temperaturii lui cu
până la 5°C şi a umidităţii cu 20%, comparativ cu varianta fără mulci şi de
asemenea este un mijloc de combatere a buruienilor fără a folosi ierbicide.
Avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor;
împiedică procesul de eroziune; reduce oscilaţiile de temperatură cu 3 - 6ºC
vara şi ridică cu 2 - 3ºC temperatura solului iarna.
Dezavantaje: sporirea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor
materiale prin procurarea şi aplicarea mulciului, ceea ce conduce la ridicarea
costului de producţie al fructelor; stimulează dezvoltarea sistemului radicular
al pomilor mai la suprafaţă; nu combate buruienile perene, dacă grosimea
stratului de mulci nu este mai mare de 20 cm. La unitatea de suprafaţă pentru
mulcire sunt necesare cca. 30 - 40 t materiale organice.
IX.2. Irigarea plantaţiilor de pomi
IX.2.1. Necesitatea irigării plantaţiilor de pomi
Apa reprezintă 75-80% din greutatea totală a plantelor pomicole. Ea

asigură vehicularea elementelor fertilizante sol-plantă, participă la sinteza
substanţelor organice ce alcătuiesc ţesuturile pomilor.
Asigurarea factorului apă constituie un element determinant în
desfăşurarea procesului de creştere şi producţie a pomilor. Pentru
desfăşurarea în condiţii optime a tuturor proceselor de creştere şi fructificare
este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în cantitate
suficientă, diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi, portaltoi şi a
fazei de vegetaţie în care se găsesc.
150
Portaltoii vegetativi de mică vigoare, folosiţi în ultimul timp pentru livezile

intensive, manifestă o rezistenţă redusă la secetă în comparaţie cu portaltoii
viguroşi care explorează un volum mare de sol.
Lipsa de apa din sol, ca urmare a unui regim redus de precipitaţii,
repartizarea necorespunzătoare a acestora sau inexistenţa unor posibilităţi de
irigare - chiar dacă factorii căldură şi lumină sunt prezenţi - determină
înrăutăţirea proceselor chimice şi agrobiologice în sol, cu importante
consecinţe negative în creşterea şi rodirea pomilor.
Deşi cerinţele pomilor faţă de umiditate sunt mari, aceştia au totuşi o
rezistenţă apreciabilă la secetă, în comparaţie cu restul culturilor agricole,
datorită sistemului radicular mai profund şi bine dezvoltat. De asemenea, un
sistem raţional de întreţinere a solului favorizează acumularea unor cantităţi
mari de apă din precipitaţii şi contribuie la menţinerea acestora cât mai mult
în sol, putând uneori suplini aportul de apă.
Excesul de apă din sol, ca urmare a unui regim bogat în precipitaţii sau
irigare iraţională, secondate de prezenţa unui subsol impermeabil, drenaj
insuficient, nivel ridicat al apei freatice, determină, pe de altă parte, grave
deficienţe: prelungirea vegetaţiei în toamnă, târziu, şi ca urmare o slabă
rezistenţă la ger în timpul iernii, fenomene de fermentaţie intracelulare,
datorită lipsei oxigenului, cu eliberare de substanţe toxice, bioxid de carbon şi
acizi organici. Ca urmare, rădăcinile nu mai pot desfăşura o activitate normală
şi pomii pier. Cele mai sensibile specii pomicole la asfixierea radiculară sunt:
piersicul, caisul, cireşul, mărul şi părul.
Principala sursă naturală de apă pentru livezi o constituie precipitaţiile
atmosferice. Însă regimul pluviometric din zonele în care anual se înregistrează
sub 500 mm precipitaţii nu satisface consumul de apă al speciilor pomicole şi
este absolută nevoie să se completeze prin irigaţii, până la asigurarea
necesarului. În zonele din sudul şi sud-estul ţării asigurarea unei cantităţi
suplimentare de apă prin irigaţii este obligatorie.
Pentru a suplini insuficienţa apei din sol, pomicultorii folosesc irigarea,
în cazul livezilor mari şi udarea, în livezile mici sau la pomii izolaţi. Indiferent
de tipul livezii şi metoda de irigare, apa trebuie să ajungă la rădăcina pomului
atunci când are cea mai mare nevoie.
IX.2.2. Metode de irigare
Dintre cele mai folosite metode de irigare, menţionăm :

- udarea pe brazde ;
- udarea prin aspersiune ;
151
- irigarea localizată, care se poate face fi: prin picurare şi prin conducte
perforate ;
- irigarea prin conducte subterane.
IX.2.2.1. Udarea prin brazde
Utilizarea metodei de udare prin brazde este legată de microrelief, panta

terenului, permeabilitatea solului şi mărimea normei de udare. Terenul trebuie
să fie foarte bine nivelat pentru a asigura brazde uniforme şi cu panta
continuă, iar lungimea brazdelor în funcţie de permeabilitatea terenului să aibă
o lungime de la 50 la 300 m.
Fig.33. Udarea pe brazde
Brazdele au adâncimi de 16 - 20 cm cu lăţimea la bază de 30 - 50 cm,

(fig. 33).
În livezile tinere este suficient să se efectueze câte o singură brazdă, de
fiecare parte a rândului de pomi, la 0,8 – 1,0 m distanţă de rând.
În plantaţiile pe rod, în care rădăcinile împânzesc întreg intervalul, se
trasează mai multe brazde şi anume : pe solurile argiloase grele, la 0,8 – 1,0 m
una de alta, pe cele mijlocii la 0,6 – 0,8, iar pe cele uşoare la 0,4 – 0,6 m şi la
1,5 m distanţă de rândul de pomi.
După infiltrarea apei în sol şi zvântarea terenului, se execută o lucrare
cu discul sau cultivatorul pentru a se astupa brazdele (cu excepţia terenurilor
înţelenite).
În cazul livezilor mici cele mai bune metode de irigare sunt: prin brazde
trasate de-a lungul rândului de pomi la 0,5 – 1 m de trunchi şi copcă, făcută în
152
jurul trunchiului, la aceeaşi distanţă. Cantitatea de apă care trebuie dată

variază după vârsta pomului şi încărcătura cu rod. La un pom în plină rodire
se dau 100 – 150 l apă la o udare, în timp ce la unul tânăr numai 60 – 70 l.
După ce apa a intrat în pământ, de regulă în ziua următoare udării, brazda se
nivelează, pentru a împiedica evaporarea apei.
Prima udare se va da la ieşirea din iarnă, înainte de umflarea mugurilor,
chiar dacă solul are ceva umezeală.
A doua udare se dă la 10 – 15 zile după înflorit (niciodată în timpul
înfloritului, deoarece se provoacă scuturarea florilor) pentru a ajuta la
creşterea fructelor legate.
A treia udare se aplică la căderea fiziologică a fructelor (cazul mărului,
părului) sau la întărirea sâmburelui (cazul caisului, piersicului, prunului) şi
ajută la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor de rod,
creşterea normală a fructelor.
Dacă există posibilitatea, o udare la intrarea în pârgă a fructelor (10 – 15
zile înainte de cules) ajută foarte mult piersicului, caisului, prunului (dar nu,
cireşului şi vişinului). Este însă obligatorie o udare după recoltarea fructelor,
când pomii sunt epuizaţi de recoltă, dar în acelaşi timp, trebuie să formeze
muguri de rod, pentru recolta anului viitor.
Ultima udare, de mare folos pentru sporirea rezistenţei la ger a pomului
şi stimularea activităţii rădăcinilor, este căderea frunzelor, înainte de venirea
îngheţului. În general, speciile de pomi sâmburoase (prun, cais, piersic etc) au
nevoie de mai multă apă primăvara şi în prima jumătate a verii, iar
sămânţoasele (mărul, părul, gutuiul) au nevoie de apă şi în partea a doua a
verii, datorită creşterii prelungite a lăstarilor şi a maturării târzii a fructelor.
Avantaje:
- diminuarea investiţiei în faza iniţială şi a costurilor de exploatare
ulterioare;
- permite asocierea cu fertilizarea fazială suplimentară;
- previne formarea crustei şi a degradării stării structurale a solului.
Dezavantaje:
- nu se poate folosi pe toate formele de relief;
- consumul de apă este ridicat datorită pierderilor mari prin infiltrare şi
evaporare;
- este necesară amânarea unor lucrări agro-fitotehnice până la zvântarea
solului;
- peste aceste limite se pot declanşa procese de eroziune cu efecte
nefavorabile.
153
IX.2.2.2. Udarea
prin aspersiune
Udarea prin
aspersiune – constă în
distribuirea apei în plantaţii
asemănător ploii naturale cu
ajutorul instalaţiilor şi
dispozitivelor care
funcţionează sub presiune.
Această metodă poate fi
aplicată pe orice fel de teren,
inclusiv pe cele în pantă şi
Fig.34. Irigarea prin aspersiune
cu relieful frământat.
În plantaţiile intensive şi superintensive, sub formă de garduri fructifere,
aspersoarele sunt prevăzute cu prelungitoare pentru distribuirea apei deasupra
coroanelor pomilor. La pomii cu talie înaltă dimpotrivă jetul de apă se dirijează
sub nivelul coroanelor, pentru a evita lovirea directă cu apa sub presiune.
Sistemul realizează o economie de apă evaluată la 25 - 30% prin evitarea
scurgerilor din brazde. Nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între rânduri şi nu
strică structura solului. Poate fi practicată şi sub coroana pomului şi nu spală
soluţiile fungicide şi poate fi practicată în zonele cu curenţi de aer.
Aspersoarele folosite în ţara noastră sunt de tip ASJ-1-M cu unghi de înclinare
a jetului de 30º, prevăzut cu 4 dopuri interschimbabile cu diametrul de 5-6-7
şi 7,5 mm. Agregatul de pompare este APT 50/6 – pompă centrifugă
monoetajată, furnizând un debit de 50 l/sec la o presiune de 6 atmosfere,
(fig.34).
Avantaje: - poate fi efectuată cu sisteme mobile sau fixe; - se practică
atât pe terenuri plane, cât şi pe cele cu microrelief frământat sau neamenajate
antierozional, cu pante de până la 25 %, pe soluri uşoare, mijlocii şi grele,
amplasate pe substrat permeabil situat la mică adâncime; - combate atât
seceta atmosferică, cât şi pe cea pedologică;
Dezavantaje: - cheltuieli ridicate pentru dotare; - consum mare de
energie.
IX.2.2.3. Irigarea localizată
154
Se caracterizează prin aceea că distribuţia apei la pomi se face numai în

zonele de maxim consum şi nu pe toata suprafaţa. Metoda are mai multe
variante dintre care cele mai folosite sunt:
A. Udarea prin picurare - constă în umezirea locală a zonei de sol în
care sunt extinse majoritatea rădăcinilor active ale pomilor, prin administrarea
lentă a apei în aceasta zonă, cu ajutorul unei conducte de material plastic sau
de cauciuc cu ∅=1,8 - 2 cm prevăzute cu 4 dispozitive de picurare pentru
fiecare pom, instalate pe rândurile de pomi direct pe sol sau se fixează pe
mijloacele de susţinere la înălţimea de 20 - 30 cm de la sol. Debitul mediu pe
fiecare picurător este de 1 - 10 l/h. Presiunea apei în conducte este de 0,6 - 1
atm., având în vedere diametrele mici de picurare care pot fi inundate uşor cu
impurităţi, este necesară filtrarea apei la intrarea în conductă, folosind filtre cu
minim 30 orificii/cm2.
Există următoarele avantaje ale metodei :
- economie de apă datorită reducerii pierderilor prin evaporaţie şi a
umectării parţiale a terenului (normele de irigare se reduc cu 20-50%);
- permite circulaţia permanentă în livadă pentru celelalte lucrări
tehnologice, deoarece intervalele nu sunt umezite;
- economie de forţă de muncă datorită posibilităţilor de automatizare a
lucrării.
- consum redus de energie;
- posibilitatea de a se putea iriga terenuri cu orice fel de relief şi pante şi
de a folosi instalaţia pentru fertilizare;
Conductele de udare se amplasează de-a lungul rândurilor de pomi
fixându-se în funcţie de sistem, la nivelul solului, la diferite înălţimi pe
trunchiul pomilor şi spalieri, sau pe sârma de jos a spalierului.
B. Udarea prin conducte (rampe) perforate. Irigarea prin rampe
perforate este o variantă mai economică a sistemului de irigare prin picurare,
realizată prin simpla perforare - în anumite dimensiuni - a conductelor de
material plastic, ce conduc apa la pom.
Elementul activ al instalaţiei îl constituie conducta de udare
confecţionată din polietilenă perforată cu un diametru de cca. 1,6 - 2,5 mm din
material plastic fixate pe spalierul de susţinere la înălţimea de 30 - 40 cm
prevăzute cu orificii protejate cu manşoane canelate din care apa se scurge sub
formă de şuviţe continue sau întrerupte, cu un debit de 0,02 l/sec. Având în
vedere pierderea de presiune pe traseul conductei, diametrele orificiilor vor fi
crescânde de-a lungul celor 200 m cât măsoară conducta, în limitele de 1,6-2,5
mm. Pornind de la o presiune în capătul amonte al conductei de 1,5 atm. şi
ajungând în aval la 0,3 atm. Se realizează debite de 0,02 l/sec.
155
Conductele de udare se amplasează de-a lungul rândurilor de pomi, cu

caracter permanent şi repartizează apa în rigole special amenajate întrerupte
din loc în loc de diguleţe din pământ.
IX.2.2.4. Irigarea prin conducte subterane
Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la

rădăcina plantelor pomicole printr-o reţea fixă de tuburi din ceramică sau
material plastic, pozat la adâncimea de 50-60 cm şi perforate pentru cedarea
apei.
Metoda permite optimizarea umidităţii solului chiar în zona rădăcinilor
active şi prin asociere cu un regim raţional de fertilizare şi de aerare a solului
poate asigura obţinerea de rezultate superioare faţă de celelalte metode de
udare localizată. Tuburile din ceramică sau material plastic sunt plasate la
adâncimea de 50-60cm.
Avantaje:
- se poate aplica în condiţii orografice şi de sol foarte variate;
- asigură distribuirea îndestulătoare şi uniformă a apei;
- odată cu irigarea se poate face şi fertilizarea suplimentară;
- se realizează economie de apă de până la 30-40%;
- nu împiedică accesul maşinilor pentru efectuarea lucrărilor;
- nu favorizează atacul bolilor criptogamice;
- reduce consumul de muncă manuală.
- realizează în sol un regim favorabil de umiditate, aeraţie şi nutriţie.
Dezavantaje:
- investiţia specifică mare pe hectar amenajat;
- pericolul de înfundare a orificiilor cu suspensii mecanice, depuneri de
carbonaţi sau datorită activităţii microorganismelor în interiorul conductelor.
Pentru a evita înfundarea trebuie folosite conducte de plastic şi utilizarea
unor mijloace perfecţionate de filtrare a apei, fără ca particulele de sol să aibă
acces din exterior la orificiile perforate. Se pot aplica şi tratamente chimice cu
hipoclorură în concentraţie de 1mg/l pentru dizolvarea carbonaţilor.
****
Metodele de udare prezentate se aplica în cazul suprafeţelor mari.
În gospodăriile populaţiei udarea se realizează cu mici diguleţe de 10-15
cm care delimitează proiecţia coroanei pomilor realizând o ,,farfurie’’. Pentru a
asigura pătrunderea apei cât mai adânc, aplicarea acesteia se face în 2-3
reprize. După ce apa a pătruns în sol, zona umectata se acoperă cu pământ
uscat sau diverse materiale pentru a împiedica evaporarea.
156
IX.3. Fertilizarea plantaţiilor pomicole
IX.3.1. Rolul principalelor macro şi microelemente

în nutriţia pomilor
Necesitatea administrării îngrăşămintelor în cultura pomicolă este

impusă de faptul că pomii, fiind plante perene, extrag timp îndelungat cantităţi
mari de substanţe nutritive.
Solul trebuie să conţină toate elementele necesare pentru creşterea
pomilor fructiferi. Creşterea pomilor va spune care din aceste elemente este în
deficient.
Aplicarea îngrăşămintelor în livezile de pomi asigură creşteri normale sau
viguroase ale lăstarilor, favorizează formarea unui număr mai mare de muguri
de rod pentru producţia din anul următor şi contribuie la creşterea în volum şi
greutate a fructelor din anul respectiv.
Îngrăşămintele folosite în pomicultură trebuie să conţină cel puţin
principalele elemente, denumite macroelemente, care intră în hrana pomilor:
azotul, fosforul şi potasiul.
În afară de azot, fosfor şi potasiu, pomii mai extrag din sol şi alte
elemente, cum sunt: fierul, cuprul, magneziul, borul, aluminiul, manganul şi
altele, denumite microelemente.
Pomii fructiferi rămân pe acelaşi amplasament o perioadă lungă de timp,
în care extrag din sol mari cantităţi de elemente nutritive.
Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive variază în cursul vieţii
acestora, în funcţie de vârsta acestora. Se va reţine că, pentru obţinerea unor
recolte mari de mere, de 30-40 t/ha în sistemul de cultura superintensivă,
trebuie administrate cantităţi însemnate de îngrăşăminte, ţinând seama ca 1
kg de îngrăşăminte N.P.K. (s.a.) determina un spor de 6-7 kg de fructe.
Pentru o evaluare cât mai corectă a necesarului de substanţe nutritive a
livezilor trebuie stabilit mai întâi conţinutul solului în elemente nutritive.
A. Azotul (N). Azotul este îngrăşământul chimic cel mai necesar
dezvoltării unei plante pomicole.
O bună aprovizionare cu azot determină :
- realizarea unor creşteri anuale viguroase ;
- creşterea numărului de muguri bine diferenţiaţi până în toamnă ;
- creşterea procentului de legare a fructelor ;
157
- micşorarea procentului de cădere a fructelor, accelerarea creşterii

fructelor şi a măririi dimensiunii acestora ;
- realizarea unor fructe cu aspect exterior mai plăcut, cu pulpa mai
fragedă şi mai suculentă, însă mai puţin dulci şi aromate.
Printre primele simptome ale lipsei de azot menţionăm : creşterea lentă a
lăstarilor, frunze rare, puţin dezvoltate, de un verde pal spre galben, coloraţii
roşietice pe lăstari sau pe peţiolul frunzelor. În cazul lipsei acute de azot,
aproape toate frunzele se decolorează şi cad. Când trunchiul unui pom creste
mai puţin de 20 de cm pe an, este nevoie de o fertilizare cu azot. Pentru a nu
arde pomul aplicaţi îngrăşământul chimic la o distanţă minimă de 20 cm de
trunchi. Îngrăşământul chimic poate fi aplicat oricând începând cu sfârşitul
toamnei până la începutul primăverii.
Nutriţia cu azot a pomilor trebuie însă bine echilibrată, excesul de azot
determină : creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor; prelungirea vegetaţiei
până târziu, întârziind maturarea ţesuturilor lemnoase şi micşorând rezistenţa
la îngheţurile timpurii; la pomii pe rod prin stimularea creşterii excesive a
lăstarilor se determină umbrirea formaţiunilor fructifere, ceea ce reduce
numărul de flori şi legarea fructelor; fructele vor fi mai puţin colorate; apariţia
timpurie şi mai intensă a căderii fructelor; scăderea rezistenţei la transport şi
reducerea duratei de păstrare prin favorizarea dezvoltării unor boli în perioada
depozitării (mai ales la soiul de mar Ionathan).
B. Fosforul (P). Menţine pH-ul soluţiei din sucul celular la valori
corespunzătoare desfăşurării normale a proceselor metabolice; lipsa fosforului
contribuie la limitarea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor. La pomii slab
aprovizionaţi cu fosfor lăstarii capătă o culoare roşietică, iar frunzele capătă o
culoare roşie intensă, mai evidentă la început pe peţioluri şi nervuri.
C. Potasiul (K). Se găseşte în plantă numai sub forma de ioni. Participă
la numeroase procese metabolice; activează enzimele ce iau parte la sinteza
proteinelor şi hidraţilor de carbon; reglează mişcarea apei din pomi;
neutralizează la nivel celular acizii organici; are rol esenţial în îmbunătăţirea
calităţii fructelor (gust, culoare, dimensiune); grăbeşte epoca de coacere şi
măreşte rezistenţa la ger a pomilor.
Carenţa de potasiu se exteriorizează prin apariţia pe frunze de necroze
marginale, iar limbul acestora se răsuceşte către partea superioară. Excesul de
potasiu determină în general o scădere a conţinutului de calciu şi magneziu
ceea ce reduce capacitatea de păstrare şi determină apariţia, într-o proporţie
mai mare a bolilor de depozit.
D. Calciul (Ca). Intră în compoziţia membranei celulare, reglând o serie
de procese metabolice; reglează raporturile dintre elemente (potasiu, magneziu,
158
mangan, zinc, bor); carenţa de calciu determină o coacere timpurie a fructelor

şi astfel o cădere timpurie a lor, apariţia unor boli de depozit.
E. Magneziul (Mg). Este un component principal al clorofilei;
influenţează formarea şi transportul hidraţilor de carbon; asigură transferul de
energie şi sinteza proteinelor. Lipsa magneziului se manifestă prin apariţia
petelor clorotice pe frunze şi a ţesutului spongios la mere (pluta).
IX.3.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor
Comparativ cu plantele anuale, pomii fructiferi rămân pe acelaşi

amplasament o perioadă lungă de timp, în care extrag din sol cantităţi mari de
elemente nutritive. Faţă de plantele anuale pomii au o extindere mai mare a
rădăcinilor, dar şi o desime mai redusă a acestora. Datorită acestor
particularităţi pomii nu determină o epuizare avansată a elementelor nutritive
din sol, dar absorbţia acestora de la adâncimi mai mari constituie o greutate
deoarece impune introducerea îngrăşămintelor în aceste zone, lucru greu de
realizat, în special în cazul îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu.
Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive variază în cursul vieţii
acestora astfel :
1. De la plantare şi până la intrarea pe rod a pomilor, obiectivele
principale ale pomicultorului sunt de a stimula creşterea rapidă a pomilor,
apariţia formaţiunilor fructifere şi grăbirea intrării pe rod. Ca atare în aceasta
perioada trebuiesc aplicate doze mari de azot.
2. Pe măsura intrării pe rod a pomilor este necesar să se asigure
creşterea coroanei pentru a ocupa întregul spaţiu destinat prin distanţele de
plantare, dar şi cu atenţie la dimensiunea fructelor care nu trebuie să fie
exagerată. Ca atare, dozele de azot trebuie puţin micşorate şi unde este nevoie,
aplicate îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.
3. Când pomii au atins coronamentul maxim dorit şi sunt în plină
perioadă de rodire consumul de elemente nutritive este foarte mare, iar
raportul dintre principalele elemente nutritive (N.P.K.) este, spre exemplu, la
măr, în general 1 :0,3 :1,2 şi 1 :0,25 :1,5 la prun.
Cerinţele faţă de elementele nutritive se schimbă în cursul unui an astfel:
a) În perioada repausului relativ (toamna după căderea frunzelor până
primăvara, la umflarea mugurilor) absorbţia elementelor nutritive este în
general lentă. În toamnele mai lungi însă are loc o absorbţie a azotului care la
159
nivelul rădăcinilor formează cu hidraţii de carbon, compuşi organici ce sunt

folosiţi după dezmugurire.
b) În perioada de vegetaţie :
- de la dezmugurire şi până la legarea fructelor şi începutul creşterii
intense a lăstarilor, nutriţia pomilor are loc în principal pe seama substanţelor
de rezervă acumulate în organele pomilor în anii precedenţi;
- de la începutul creşterii lăstarilor şi până la încetarea creşterii,
absorbţia elementelor nutritive are loc cu viteză maximă.
Rolul principal în aceasta fenofază îl are nutriţia cu azot. În această
fenofază se disting două perioade importante în nutriţia cu azot a pomilor :
1. prima perioadă este la 10-15 zile de la dezmugurire când o
aprovizionare bună cu azot determină apariţia unui număr mai mare de lăstari
şi mai mic de rozete.
2. a doua perioadă este de la încetarea creşterii lăstarilor şi începutul
diferenţierii mugurilor de rod ;
În fenofaza maturării lemnului şi coacerii fructelor, ritmul de absorbţie al
azotului scade, devenind practic egal cu cel al fosforului şi potasiului.
O particularitate a pomilor fructiferi de care trebuie ţinut cont, este aceea
de reutilizare a elementelor nutritive, în special a N.P.K. atunci când pomii
întâlnesc condiţii optime de absorbţie a elementelor nutritive, acestea sunt
absorbite în cantităţi mai mari decât este necesar la momentul respectiv şi
sunt depozitate în anumite organe (rădăcini, ramuri, trunchi). Atunci când
apar deficienţe în nutriţie, aceste elemente sunt luate din organele de rezervă şi
folosite acolo unde este nevoie.
Orientări deosebit de valoroase asupra stării de aprovizionare a pomilor
cu elemente nutritive se pot obţine şi prin observarea atentă a dimensiunii
lăstarilor, a producţiei de fructe şi a calităţii acesteia. Astfel la măr pentru
soiurile de tip şpur lungimea medie a lăstarilor de 25-30cm în condiţiile
încărcăturii normale cu fructe a pomilor, poate fi considerată ca indicatoare a
unei stări nutriţionale bune a pomilor, iar pentru soiurile ce nu intră în
această grupă, lungimea medie de creştere a lăstarilor trebuie să fie de 40-
50cm.
În pomicultură se folosesc trei feluri de îngrăşăminte: organice, verzi şi
îngrăşăminte minerale.
IX.3.3. Principalele îngrăşăminte folosite în pomicultura
IX.3.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice
160
Îngrăşămintele organice provin din dejecţiile animalelor şi se găsesc în

majoritatea gospodăriilor ţărăneşti. Pe lângă efectul bun pe care-l au în direcţia
sporirii producţiei şi a calităţii fructelor, îngrăşămintele organice contribuie şi
la îmbunătăţirea unor proprietăţi fizice, chimice şi biologice ale solului.
Principalele îngrăşăminte organice sunt: gunoi de grajd, gunoiul de
păsări şi compostul.
Gunoiul de grajd (bălegarul) este un îngrăşământ organic cu acţiune
pozitivă complexă asupra tuturor tipurilor de sol din pomicultură. Efectele cele
mai evidente ale aplicării gunoiului în livezi se înregistrează pe solurile cu un
conţinut ridicat în argilă, umede şi reci.
Efectele cele mai evidente ale aplicării gunoiului în livezi (sporuri de
recoltă medii de 35-63%) s-au înregistrat pe solurile cu un conţinut ridicat de
argilă, slab aerate, umede şi reci.
Cantităţile de gunoi ce trebuie aplicate în livezi cresc odată cu creşterea
conţinutului în argilă şi a scăderii indicelui de azot, fiind între 4-10kg/m2 în
livezile clasice pe teren nemecanizabil şi între 15-40kg/m2 în plantaţiile clasice
şi intensive pe teren mecanizabil.
Gunoiul de păsări este de 2-4 ori mai bogat în elemente nutritive decât
gunoiul de grajd şi se foloseşte numai după fermentare (7-8 t/ha) sau
compostare (15-20t/ha), o dată la doi ani.
Pe suprafeţe reduse se poate folosi şi ca îngrăşământ suplimentar (1 kg
la 10 litri de apă) în timpul vegetaţiei. Deoarece prin descompunere pierde
cantităţi mari de azot, se recomandă să se păstreze în locuri uscate, acoperit
cu un strat de pământ sau cu folie de polietilenă.
Compostul. Resturile vegetale din gospodărie (paie, frunze, uscate, fân
stricat, resturi ale tulpinilor de legume) se pot strânge într-o platformă. Pentru
grăbirea fermentării se udă în perioadele uscate şi se omogenizează la 6-8
săptămâni. Conţinutul în elemente de nutriţie minerală se poate îmbogăţi prin
adaosul de cenuşă sau îngrăşăminte minerale.
IX.3.3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi
Îngrăşămintele verzi se obţin de la plante care dau o masă vegetativă

bogată (lupin, floarea soarelui, borceag, etc.), semănate pentru a fi încorporate
în sol cu scopul îngrăşării acestuia. Sunt folosite cu deosebire pe terenurile
nisipoase sau pe cele lutoase, grele.
IX.3.3.3. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (chimice)
161
În afara îngrăşămintelor organice şi verzi, în plantaţiile de pomi şi

arbuşti fructiferi se folosesc şi îngrăşăminte pe bază de azot, fosfor şi potasiu.
Aproximativ 98% din azotul total din sol se găseşte sub formă organică.
Pomii nu pot absorbi azotul decât sub forme minerale de nitraţi şi săruri de
amoniu. De aceea azotul din materia organică trebuie mineralizat sub influenţa
microorganismelor.
Doze recomandate:
Doze de azot în kg/ha substanţă activă, aplicate în funcţie de indicele de
azot (ÎN) al solului şi recolta scontată în t/ha la măr, păr, prun şi gutui.
Pentru obţinerea aceloraşi producţii:
- la prun dozele vor fi mai mari cu 10 %;
- la piersic şi cais………………cu 20 %;
- la cireş şi vişin………………. Cu 50 %.
- Se aplică pe toată suprafaţa plantaţiei.
Doze de potasiu în kg/ha substanţă activă, aplicate în funcţie de starea
de asigurare a solului cu potasiu mobil şi recolta scontată în t/ha la măr, păr,
prun, cireş, vişin şi gutui.
Pentru obţinerea aceloraşi producţii:
- la piersic şi cais, dozele vor fi mai mari cu 25 %.
Se aplică toamna pe toată suprafaţa plantaţiei.
NOTĂ: În plantaţiile cu benzi înierbate, la doza de îngrăşăminte chimice cu
azot menţionată se va mai adăuga 40 kg N s.a./ha, iar în cele cu diferite culturi
agroalimentare se vor mai adăuga dozele de NPK menţionate la speciile
respective.
În general, la toate speciile pomicole, cu excepţia castanului şi afinului, pe
solurile cu pH sub 6, ca îngrăşământ cu azot se va folosi nitrocalcarul, care de
regulă conţine 17 – 20 % s.a. N, şi în cazul când acest îngrăşământ lipseşte, se
va folosi azotatul de amoniu cu 33 % s.a., cu adăugarea de carbonat de calciu
măcinat, o dată la 3 – 4 ani, calculându-se 1,5 – 3,0 kg pentru fiecare kg de azot
s.a. folosit în perioada respectivă, în scopul prevenirii acidifierii solului.
IX.3.3.4. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică odată cu desfundarea

terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor, mai târziu aplicarea lor în profunzime
ar duce la distrugerea unui număr mare de rădăcini.
Îngrăşămintele organice şi cele minerale cu fosfor şi potasiu se aplică de
regulă toamna după recoltare, fiind încorporate cât mai adânc posibil în sol.
Îngrăşămintele cu azot se vor administra 1/3 toamna şi 2/3 primăvara, de
162
preferat în două reprize (primul moment primăvara devreme şi al doilea imediat

după legarea fructelor).
În afara îngrăşămintelor aplicate la pregătirea solului şi la groapa de
plantare, se mai aplică următoarele doze de azot substanţă activă în timpul
vegetaţiei:
- anul 1 de vegetaţie 60 g/pom
- anul 2 de vegetaţie 100g/pom
Aceste doze se aplică anual în două reprize: 50% primăvara la
dezmugurire şi 50% în timpul creşterii intensive a lăstarilor (în luna mai).
Dozele de gunoi, fosfor şi potasiu recomandate pentru primul an de rodire se
vor aplica şi în toamna anului premergător diferenţierii mugurilor floriferi
pentru anul intrării pe rod a plantaţiei.
Reguli generale de dozaj:
- la plantarea pomilor se administrează 15-20 kg gunoi bine fermentat
sau 8-10 kg mraniţă care se amestecă cât mai bine cu pământul cu care se
umple groapa. În primul an de viaţă al pomilor, când lăstarii acestora au 8-12
cm lungime se aplică împrejurul fiecărui pom 15-20 g N substanţă activă.
Acesta se încorporează în sol printr-o lucrare superficială;
- până la intrarea pe rod a pomilor, anual, se administrează 4 kg gunoi şi
4-6 g N substanţă activă per m² de proiecţie a coroanei pomilor;
- în livezile ajunse în perioada de rodire deplină se recomandă
administrarea la fiecare 2 ani a dozelor de gunoi menţionate.
IX.3.3.5. Metode şi locul de aplicare al îngrăşămintelor
• Aplicare la sol :
- Îngrăşămintele cu azot care sunt uşor solubile se aplică de-a lungul
rândului de pomi pe banda lucrată sau erbicidată unde se găsesc majoritatea
rădăcinilor.
- În livezile tinere (1-3 ani de la plantare), întrucât rădăcinile se află în
jurul pomilor, îngrăşământul se împrăştie în şanţuri, adânci de 25-40 cm, la
marginea coroanei şi de-a lungul rândurilor (toamna sau primăvara timpuriu).
- În plantaţiile pomicole pe rod, când rădăcinile acoperă aproape toată
suprafaţa terenului, îngrăşământul se împrăştie uniform pe întreaga suprafaţă
în livadă şi se introduce sub brazdă la 25-30 cm, în toamnă sau primăvară
devreme.
163
- Îngrăşămintele organice cât şi cele cu fosfor şi potasiu în livezile tinere

(până în anul 3-4 de rodire a pomilor) se vor împrăştia de regulă sub proiecţia
coroanei pomilor.
- Datorită mobilităţii reduse a fosforului şi potasiului concentrarea
acestora prin aplicarea în benzi late de 1,0 – 1,2 m dispuse de o parte şi de alta
a rândului de pomi şi între coroanele pomilor pe rând măreşte conţinutul de
potasiu din frunzele pomilor comparativ cu aplicarea pe întreaga suprafaţă în
special pe solurile cu permeabilitatea mai mică.
- În cazul pomilor răzleţi de pe terenurile cu pante mari, administrarea
îngrăşămintelor se va realiza pe suprafaţa lucrată din jurul pomilor care
trebuie să fie egală cu proiecţia coroanei şi nu mai mică de 7 m².
• Aplicarea odată cu apa de irigare localizată (fertirigare) – constă în
dizolvarea anticipată a îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor, potasiu etc. şi
administrarea lor fracţionată o dată cu apa de irigare prin picurare sau micro-
aspersiune. Se recomandă în special în zonele şi anii secetoşi în exploataţiile cu
număr redus de pomi, aplicarea îngrăşămintelor făcându-se odată cu udarea
pomilor.
Totuşi, acest tip de fertilizare are foarte multe avantaje (folosirea
economică a apei şi îngrăşămintelor, o creştere mult mai puternică a lăstarilor
şi o diferenţiere mult mai mare a mugurilor floriferi).
• Aplicarea pe cale foliară – constă în aplicarea prin stropirea pe frunze,
în diferite fenofaze de vegetaţie, a unor îngrăşăminte simple sau complexe care,
pe lângă o serie de elemente nutritive, pot conţine şi unele substanţe organice
cu rol de stimulare a proceselor metabolice.
Prin această metodă se completează nevoia de elemente nutritive mult
mai rapid pentru a satisface cerinţele pomilor în anumite fenofaze specifice.
Rezultate mai bune se înregistrează prin aplicarea lor în perioadele cu
temperaturi moderate, când absorbţia în frunze este maximă (dimineaţa
devreme, după amiaza, în zilele noroase dar fără pericol de ploaie în
următoarele 24 de ore).
IX.4. Combaterea buruienilor din plantaţii cu ajutorul erbicidelor
O parte din buruieni sunt distruse prin lucrările solului, pentru altele în
schimb, tot prin aceste lucrări se creează condiţii favorabile de răsărire în toată
perioada de vară.
Folosirea excesiva a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de
buruieni mai rezistente la erbicide (pir, talpa gâştei şi volbura). De asemenea
164
erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziţiei

floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc
liber celor rezistente. Astfel folosirea erbicidelor triazinice creează condiţii
pentru înmulţirea unor buruieni perene ca : volbura, pirul, pălămida.
Perioada optimă de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de
stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni din plantaţii. În general,
erbicidele se aplica preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a
împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent în stadiul de vegetaţie,
acestea fiind absorbite de plante prin frunze.
Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune
rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime.
La aplicarea erbicidelor în plantaţiile pomicole se vor respecta
următoarele reguli:
- prepararea (soluţiei) suspensiei de erbicide se face numai cu apă perfect
limpede şi lipsită de orice impurităţi, pentru a nu se înfunda duzele instalaţiei;
- la prepararea erbicidelor nu se vor folosi vase din lemn, prepararea
soluţiilor se va face cât mai departe de sursele de apă (fântâni, canale, ape
curgătoare);
- după terminarea lucrării vasele cât şi toată aparatura folosită se spală
cu apă curată, în amestec cu sodă şi se clătesc repetat cu apă curată.
Ambalajele goale rămase se distrug. Soluţiile rămase cât şi apa provenită de la
spălarea vaselor şi pompelor se varsă în gropi anumite, adânci, departe de
fântâni, ape curgătoare, canale;
- erbicidarea se va efectua numai pe timp liniştit, fără vânt.
Cercetările efectuate în domeniu cât şi practica de producţie au arătat că
dintre speciile pomicole cultivate, sămânţoasele, şi în special mărul, suportă
cel mai bine erbicidarea. În aceste plantaţii pot fi folosite cu succes atât
erbicidele sistemice, cât şi cele de contact sau totale.
Erbicidele recomandate şi autorizate pentru a fi folosite şi în plantaţiile
de pomi sunt prezentate în tabelul IX.4.
Tabelul IX.4. Erbicidele recomandate şi autorizate pentru a fi folosite în plantaţiile de pomi

Denumirea erbicidelor sau Substanţa activă % Doza recomandată kg/ha efectiv
amestecurilor de erbicide
Gramoxone Paraquat 20% 4
Roundup Glyphosate 36% 6-10
Devrinol Napromid 50% 6-8
Simazin Simadon 4-5
Caragard Caradon 4-5
165
IX.5.Rărirea fructelor la pomii fructiferi
Există în plantaţiile pomicole pomi supraîncărcaţi cu rod la care fructele

sunt mici şi insuficient colorate, producţiile mari dar gustul fructelor este
necorespunzător. Pentru a evita o astfel de situaţie, pe lângă tăierile de
menţinere anuale şi tratamentele fitosanitare pomii fructiferi mai au nevoie de
o lucrare esenţială: normarea încărcăturii de rod.
Acest lucru înseamnă de fapt rărirea fructelor, fiind recomandată mai
ales la măr, păr, cais şi piersic, prun, specii care nu au însuşirea de a-şi
autoregla încărcătura de rod.
Rărirea fructelor se bazează pe un principiu binecunoscut de grădinari,
pentru care formularea cea mai elocventă este în engleză: “less is more”, adică
mai puţin este de fapt mai mult.
Lucrarea are ca scop creşterea calităţii fructelor şi se realizează mecanic
sau chimic în livezile mai mari, dar se poate face şi manual, aceasta fiind
metoda cea mai convenabilă în grădinile mici, de lângă casă. La pomii tineri
este chiar recomandat îndepărtarea tuturor florilor/fructelor pentru a
concentra energia plantei pe dezvoltarea coroanei.
Rărirea fructelor se poate face manual, chimic, mecanic.
Rărirea manuală: se poate efectua după încheierea căderii fiziologice
când fructele au 0,8 - 1,5 cm. Lucrarea de rărire începe de la exterior spre
interiorul coroanei şi din partea superioară a coroanei. Distanţele la care se
lasă fructele pe ramură sunt diferite în funcţie de specie şi soi: 4 - 5 cm la prun
şi cais; 5 - 8 cm la soiurile timpurii de piersic; 10 - 15 cm, la pere şi la soiurile
de mere cu fructe mici şi mijlocii dar şi la soiurile mijlocii şi tardive de piersic;
15 - 20 cm la soiurile de mere cu fructe foarte mari.
Dacă fructele nu sunt repartizate uniform în coroană se poate reduce în
unele zone distanţa dintre fructe. În cazul piersicului rărirea trebuie încheiată
înainte de întărirea endocarpului şi se poate face în două reprize. La măr şi păr
se vor lăsa 1 - 2 fructe în fiecare inflorescenţă, îndepărtând pe cele deformate şi
mici sau cu o poziţie necorespunzătoare. Se vor îndepărta fructele gemene şi se
lasă un fruct la nodurile cu fructe perechi. La cais, fructele trebuie rărite astfel
încât între două fructe să rămână suficient spaţiu pentru încă unul (imaginar).
Fructele cu peduncul scurt (prun, piersic, cais) se vor detaşa prin
răsucire iar cele cu peduncul lung (măr, păr) se vor detaşa de punctul de
inserţie al fructului cu pedunculul.
166
Rărirea fructelor se face în iunie-iulie când fructele au diametrul de 3-4

cm şi se face cât mai devreme, pentru a preveni concurenţa dintre fructe
pentru nutriţie şi apă.
Datorită faptului că această rărire manuală necesită un volum mare de
muncă manuală, astăzi se utilizează mai mult rărirea chimică.
Totuşi, în practică, normarea încărcăturii de rod poate fi realizată foarte
simplu urmând următorii paşi:
1. scuturaţi bine pomul, să cadă fructele care oricum ar fi căzut;
2. îndepărtaţi grupurile care sunt în plus pe ramurile mai slabe.
Rărirea chimică: constă din stropirea pomilor cu diferite substanţe
chimice. Foarte mulţi factori influenţează intensitatea răririi chimice şi anume:
specia, soiul, fenofaza în care se aplică tratamentul, concentraţia soluţiei, doza
aplicată, vigoarea pomului, modul de aplicare, factorii climatici în timpul
aplicării tratamentului.
În cazul răririi chimice a fructelor şi florilor se utilizează astfel atât pe
plan naţional cât şi mondial numeroase substanţe, care au un spectru mai larg
de acţiune la mai multe specii şi soiuri şi anume cele de tip dinitro. Iar altele
cu un spectru mai puţin larg numai la unele specii. Pentru rărirea fructelor se
folosesc şi unele substanţe chimice şi anume substanţele de tip hormonal cu
acţiune selectivă. Se recomandă a se folosi în perioadele mai ploioase şi în
unele zone unde apar brume târzii. În general temperaturile scăzute şi
umiditatea ridicată măreşte intensitatea răririi şi favorizează o mai bună
absorbţie a substanţelor.
Childers F.N., (1976) a constatat că pentru unele soiuri de măr parţial
autofertile, se recomandă folosirea unor concentraţii mai mari de 50-100% mai
mari decât pentru cele autosterile. În general cu astfel de substanţe utilizate la
rărirea chimică, se obţine o rărire egală sau mai mare decât la rărirea manuală.
Putem obţine o rărire satisfăcătoare dacă stropirile cu substanţe dinitro se vor
aplica în perioada înfloririi depline sau după 3-4 zile. Unele substanţe de tip
hormonal se aplică în perioada înfloririi depline până la căderea petalelor, iar
altele în perioada iniţială de creştere a fructelor, (Godeanu I. 1981).
În cadrul stropirilor pentru rărirea chimică se urmăresc următoarele
aspecte: - soluţia să fie cât mai fin pulverizată; - fiecărui pom să i se aplice o
singură stropire.
Rărirea mecanică: constă din scuturarea cu mijloace mecanice a unei
părţi din flori sau fructe, putându-se utiliza două metode şi anume: - lovirea
ramurilor cu prăjini protejate cu cauciuc; - scuturarea unei părţi din flori cu
ajutorul unui jet de apă sub presiune.
167
Pentru rărirea mecanică a fructelor se pot folosi vibratoarele cu braţ care

prezintă 1500 de vibraţii pe minut. Această rărire cu vibratorul trebuie făcută
după 30-40 zile de la înflorire atunci când fructele au diametrul de 3,0-3,5 cm,
cu braţul scuturător al vibratorului prinzându-se câte o şarpantă sau
trunchiul pomului. Rărirea florilor trebuie efectuată de la înflorirea corolei
până la sfârşitul înfloririi depline. În cazul răririi mecanice a florilor se lovesc
ramurile cu prăjini învelite, până când florile din pom rămân la distanţele de 5-
10 cm. În urma acestei răriri florile rămase trebuie să fie uniform repartizate pe
ramurile de rod.
Totuşi, această modalitate de rărire nu este bine tolerată de pomi, mai
ales că în timpul operaţiuni pot fi rănite sau distruse ramuri şi chiar florile
care nu cad în urma scuturării.
IX.6. Combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii
Brumele şi îngheţurile târzii pot surprinde pomii în fenofaza de umflare a

mugurilor floriferi şi chiar în plină floare. Cele mai des afectate sunt speciile
cais, migdal, piersic şi cireş, care înfloresc timpuriu.
Pentru protejarea livezilor, cea mai accesibilă şi mai ieftină metodă,
rămâne fumigaţia, respectiv arderea unor materiale uşor de aprins şi care
produc fum mult. Condiţia esenţială este ca arderea să fie înceată, să nu
producă flacără. În aceste scopuri se caută din timp bălegar păios, semiuscat,
turbă, gunoaie, buruieni uscate, vreascuri, resturi de cauciuc şi alte materiale
care amestecate pot servi la pregătirea grămezilor fumigene. Pentru fiecare
hectar de livadă sunt necesare 150-200 asemenea grămezi de material fumigen
care se distribuie la 8 -10 m una de alta, printre rândurile de pomi, nu numai
pe alei şi, pe cât posibil, să fie perpendiculare pe direcţia vântului dominat.
Grămezile cu materiale fumigene trebuie să ardă (să producă fum) până la
răsărirea soarelui şi au un efect bun numai la o scădere a temperaturii la -2…-
3ºC.
IX.7. Repertoar al lucrărilor de întreţinere a pomilor
a. Lucrări în uscat.
Pentru pomii fructiferi plantaţi în grădinile ornamentale precum şi în
livezi, în toamnă, în a doua jumătate a lunii octombrie sau în prima jumătate
168
a lunii noiembrie în funcţie de condiţiile climatice, după căderea frunzelor, se

fac următoarele lucrări:
- Tratament fitosanitar 1 împotriva bolilor şi dăunătorilor cu substanţe
anticriptogamice (Funguran, Zeama bordeleza, Champion etc.) şi insecticide
specifice tratamentelor de iarna (Oleodiazol, Ovipron, Uleiuri horticole) care
combat formele de hibernare (oua, larve) ale dăunătorilor speciilor de pomi
fructiferi. Menţionăm că tratamentele în uscat trebuie făcute atunci când
temperatura mediului înconjurător depăşeşte valoarea de 8°C.
- Bilonarea (muşuroirea) pomilor tineri aflaţi în anul unu, doi şi trei de la
plantare.
- Tăieri de formare la pomii tineri în funcţie de tipul de coroană ales şi
recomandat.
- Tăieri de întreţinere şi fructificare la pomii aflaţi pe rod, pentru a obţine o
creştere şi o fructificare echilibrată şi pentru a evita intrarea pomilor în
alternanţă de rodire.
- Tratament fitosanitar 2 împotriva bolilor şi dăunătorilor cu substanţe
anticriptogamice (Funguran, Zeama bordeleza, Champion etc.) şi insecticide
specifice tratamentelor de iarnă (Oleodiazol, Ovipron, Uleiuri horticole), care
combat formele de hibernare (ouă, larve) ale dăunătorilor speciilor de pomi
fructiferi. Acest tratament se face în a doua parte a lunii februarie atunci când
temperatura mediului înconjurător depăşeşte valoarea de 8°C, dar înainte de
intrarea pomilor în vegetaţie.
b. Lucrări în verde.
Lucrările în verde ale pomilor fructiferi se încep odată cu intrarea în
vegetaţie în a doua jumătate a lunii martie sau prima jumătate a lunii aprilie în
funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv şi sunt următoarele:
- Dezmuşuroirea pomilor tineri.
- Copcitul pomilor tineri - înlăturarea rădăcinilor adventive care apar deasupra
punctului de altoire, pentru a evita separarea altoiului de portaltoi şi a
rădăcinilor superficiale ale portaltoiului, pentru obţinerea unui sistem
radicular profund bine ancorat rezistent la secetă.
- Tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor specifice
fiecărei specii de pomi fructiferi.
- La pomii tineri aflaţi în perioada de formare a coroanei, în prima jumătate a
lunii iulie se fac tăieri în verde pentru a câştiga timp în formarea
coronamentului şi a grăbi intrarea pomilor pe rod.
169
- Lucrări ale solului - pe toată durata perioadei de vegetaţie solul din jurul
pomilor (o „farfurie” cu diametrul între 0,4-0,8m în funcţie de mărimea
pomului) se menţine săpat (ogor negru), curat de buruieni.
- Fertilizare periodică (odată la două luni), organică sau anorganică, radiculară
sau extraradiculară (fertilizare foliară).
Un repertoar al lucrărilor de întreţinere şi irigare a solului, efectuate în
plantaţiile de pomi este succint expus şi în tabelul IX.7:
Tabelul IX.7. Lucrări de întreţinere şi irigare a solului

Lucrarea Perioada de Parametrii Tipul plantaţiei
executare lucrării
Arătură de bază Toamna, înainte 18 - 20 cm, De pomi, tinere şi pe
de căderea 12 – 14 cm rod
frunzelor De arbuşti fructiferi,
tinere şi pe rod
Mobilizarea solului pe rând Toamna, înainte 10 -14 cm, Pomi
(sau pe proiecţia coroanei în de căderea 8 – 12 cm Arbuşti fructiferi
livezile clasice) frunzelor
Discuit arătură Primăvara 8 -12 cm De pomi, tinere

devreme
Semănat culturi prăşitoare Martie - Aprilie Conform tehnologiei De pomi, tinere
intercalate, agroalimentare, culturilor respective
legume sau leguminoase cu
talie mica
Cultivarea solului pe În perioada de 6 – 8 cm
intervale, de 4 – 5 ori vegetaţie
Prăşitul pomilor pe rând sau În perioada de Distrugerea De arbuşti fructiferi şi
pe proiecţia coroanei de 3- 4 vegetaţie buruienilor şi afânarea de pomi, tinere şi pe
ori solului la 4–5 cm rod
Cosirea ierburilor de pe Iunie - Iulie Pentru fân (sau ca mulci De arbuşti fructiferi şi
intervale, de 2 ori (sau 4 -5 organic pentru pomi) de pomi, pe rod
ori)
Erbicidare pe rând (exclusive În perioada de Simazin (simadon) 4-5 Pomi pe rod
pe terenurile nisipoase) repaus pe sol kg s.a./ha efectiv Arbuşti fructiferi pe
curat tratat Simazin rod
(preemergent) (simadon) 3-6 kg Pomi pe rod
800-1000 l/ha s.a./ha efectiv tratat
În perioada de Caragard (caradon) 4-5
vegetaţie kg s.a./ha efectiv
(postemergent) tratat, când buruienile
300-400 l/ha au 15-20 cm
Irigarea plantaţiilor când IUA Mai - August 3-6 udări a 500mc/ha Cais şi piersic
scade sub 30% 2-3 udări în Celelalte specii de
pomi şi arbuşti
170
perioadele secetoase, fructiferi

cu 300-400mc/ha
Capitolul x
Tăierile la pomii fructiferi
X.1. Noţiunea şi importanţa tăierilor în comparaţie cu celelalte lucrări

tehnologice
De-a lungul timpului, importanţa tăierii pomilor era apreciată în mod

diferit. Deseori unii vârstnici susţin că : pe vremuri nu am tăiat, nu am stropit
pomii, şi totuşi întotdeauna dădeau roade! Într-adevăr aşa este, însa nu
trebuie uitat faptul, că cel mai probabil calitatea acestor roade nu ar
corespunde standardelor de azi.
Cu siguranţă mulţi au constatat, ca în unii ani pomii sunt plini de fructe
mici, iar în alţi ani fructele sunt mult mai puţine, dar mai bine dezvoltate.
Specialiştii numesc acest fenomen rodire secvenţiala (alternanţă), despre care
deja am vorbit. Motivul principal al acestui fenomen (pe lângă multe altele) este
neefectuarea tăierilor regulate.
Experienţa şi practica celor care obţin an de an producţii mari de fructe,
a demonstrat că în tehnologia aplicată pomilor nu este nici o lucrare mai
importantă decât alta ; fiecare măsură agrotehnică are rolul şi efectele sale şi
171
este la fel de importantă în asigurarea unui echilibru favorabil între creştere şi

rodire, echilibru care garantează rodirea an de an a pomilor.
Ceea ce deosebeşte tăierile de celelalte lucrări este faptul că efectele
negative înregistrate în cazul unor intervenţii neraţionale se manifestă ani în
şir, iar uneori nu pot fi înlăturate toata viaţa pomilor. Din această cauză
executarea corectă a tăierilor impune cunoaşterea câtorva aspecte de biologie a
pomilor, în funcţie de specie, soi, vârstă etc.
În sens larg, “tăierea pomilor” cuprinde totalitatea intervenţiilor ce se fac
asupra trunchiului, axului tulpinii, ramurilor, mugurilor şi lăstarilor, în
vederea proiectării, formării şi întreţinerii coroanei, precum şi a realizării unui
raport favorabil între procesele de creştere şi de fructificare. Această operaţiune
de tăiere poate fi: totală (rărire) sau parţială (scurtare).
În cazul livezilor intensive noţiunea de ,,tăiere’’ este mai cuprinzătoare, în
sensul că înglobează şi alte operaţiuni care se folosesc la acest sistem de
cultură şi anume: dirijările de ramuri (arcuiri, înclinări, dresări), plivirea şi
rărirea lăstarilor, ciupirea, inciziile. Aceste operaţiuni sunt specifice obţinerii
diferitelor forme de coroană folosite în cultura modernă.
Prin aplicarea tăierilor se urmăresc următoarele obiective :
- se poate obţine forma dorită a coroanei (prin tăiere de formare);
- formarea unor elemente de schelet suficient de solide, corespunzătoare
ca număr şi repartizare în spaţiu sistemului de coroană adoptat;
- garnisirea cât mai uniformă a acestui schelet cu ramuri de semischelet
şi de rod; doar aceea coroană este „folositoare”, ale cărei ramuri de structură
sunt pline cu crengi roditoare, pornind de la trunchi şi terminând în vârf, şi nu
cea care rodeşte numai în vârf;
- realizarea unui raport favorabil între procesele de creştere şi de
fructificare, creând şi menţinând astfel echilibrul recoltei. Prin aceasta
înţelegem dezvoltarea unor noi ramuri roditoare în fiecare an, care în afara
altor factori (polenizare, vreme, nutriţie, etc.) garantează o recoltă constantă;
- prin tăierea excesului de coroană (tăiere de rărire) facem posibil ca şi
coroana sa primească o cantitate necesară de lumină, sa fie aerisită, dar prin
asta contribuim şi la eficientizarea protecţiei plantei. Pe parcursul tăierilor
efectuate atât în perioada de repaus cât şi în perioada vegetativă, avem
oportunitatea de a îndepărta şi distruge părţile rănite, bolnave şi infectate ale
pomilor. Nu este necesar să apucăm stropitorul imediat ce apare un lăstar sau
o creangă infectată; este mult mai uşoara şi economicoasă îndepărtarea lor
prin tăiere. „Protecţia plantelor prin tăiere” este un proces de lucru obligatoriu
în cultivarea integrată, cultivarea bio şi în cazul plantelor bacifere;
- grăbirea fructificării pomilor ;
172
- obţinerea unor producţii mari şi de calitate superioară de la un an la

altul ;
- putem limita întinderea plantei, păstrându-i proporţiile şi dimensiunile
indicate. Acest fapt este important, pentru că în scopul îngrijirii plantelor şi a
solului, într-o anumită suprafaţă de cultivare trebuie să menţinem plantele.
menţinerea coroanelor, după formarea lor, la volumul optim necesar
pentru mecanizarea lucrărilor în plantaţii;
- putem întineri crengile roditoare, şi în caz de nevoie şi coroana pomilor
(tăiere de întinerire);
- să se asigure o longevitate economică cât mai mare pomului întreg,
reîntinerindu-l la nevoie.
X.2. Dicţionar de termeni de bază referitori la tăieri
1. Forma copacului. Este dată de forma de coroană care seamănă cu o

formă geometrică (cub, piramidă, cilindru
etc.) sau cu un obiect de folosinţă (mai ales
candelabru). Crearea acestor forme necesită
multa experienţă şi răbdare. De aceea în
trecut tăierea de formare a coroanei era
privită ca arta cultivării.
2. Tăierea de formare. Tăierea
executata în perioada neroditoare asupra
formei coroanei. Ea are ca scop crearea cât
Fig.35. Lăstar răsărit din ciot
mai rapidă a formei coroanei. În acest scop
în general se utilizează tăieri cu diferite intensităţi.
3. Axa centrală falsă. Axa principală se taie până la un lăstar sau o nuia
concurentă. Scopul este stimularea răsăririi de lăstari în părţile degarnisite.
Trebuie lăsată ca axă falsă numai concurentul care se înalţă perpendicular.
4. Tăierea la ciot (Pillar). Este un procedeu de tăiere care serveşte la
înnoirea (vezi întinerire) coroanei, respectiv la schimbarea crengilor roditoare în
cazul coroanelor de tip fus (Fig. 35).
Crengile roditoare de 3-4 ani sunt tăiate regulat la un ciot de 4-5 cm. Din
lăstarii răsăriţi din mugurii ascunşi ai ciotului sunt lăsaţi doar cei orizontali,
care vor deveni noile părţi roditoare. În cazul pomilor sâmburoşi, cioturile pot fi
şi mai lungi, de aproximativ 30-40 de cm.
173
5. Mugurul de vârf. Este ultimul mugur, aflat la capătul, vârful

lăstarului, sau a crengii. Acesta poate fi mugur mixt, mugur de lăstar, sau în
caz excepţional chiar şi mugur de floare.
6. Degarnisirea (chelirea) copacului. Situaţia în care printre mugurii
laterali ai nuielei sunt foarte puţini sau nu exista deloc muguri de lăstar, de
aceea nu se creează lăstari laterali. Acest fenomen este specific unor soiuri de
Fig.36. Schimbarea poziţiei lăstarului prin agăţare de greutate, respectiv prin legare
cireş şi vişin.
7. Tăierile de rădăcina. Sunt utilizate pentru moderarea creşterii de
lăstari. Se aplică la acele forme de coroană, care prezintă creştere puternică.
Tăierea se efectuează cu un disc de lăţime mare, sau cu un cuţit, la adâncimea
de 40-50 cm şi la o distanţă de 40-60 cm de la trunchi, în ambele părţi ale
trunchiul.
8. Schimbarea poziţiei lăstarului. În scopul accelerării formării părţilor
roditoare, respectiv pentru menţinerea unghiului dorit al ramurilor de
structură, deseori trebuie să schimbăm unghiul original al lăstarilor, nuielelor.
S-au răspândit mai multe procedee, care sunt ilustrate în imaginea alăturată.
În toate cazurile trebuie avut grijă ca partea legată sa nu se îndoaie
arcuit. Această operaţiune poate fi executată de la mijlocul lui august sau în
primăvară (în martie) când nuielele sunt pe jumătate lemnoase, şi pot fi îndoite
cu uşurinţă (fig.36).
9. Selecţia de lăstari. Tăiere folosită mai ales în perioada tăierii de

formare, prin care putem accelera formarea coroanei.
În timp de rodire această operaţiune ajută la pătrunderea luminii în
coroană. Prin procesul de selecţie îndepărtăm lăstarii care nu sunt folositori în
formarea coroanei:
• lăstarii mult prea inferiori,
174
• lăstarii lacomi,
• lăstari de bază (doar la pomii dezvoltaţi),
• lăstarii accidentaţi sau infectaţi (de ex. arsura bacteriana la pomacee),
• lăstarii crescuţi abrupt din crengi de structură,
• lăstarii concurenţi.
Depinzând de scopul tăierii, efectuarea lucrărilor se poate face în
perioade diferite.
Dacă dorim să îndepărtăm devreme lăstarii nedoriţi, mugurii poziţionaţi
în sus, sau în jos, sau mugurii concurenţi de pe ramurile de structură, putem
să fracţionăm şi lăstarii de 1-2 cm. Aceasta muncă se poate face foarte repede.
Poziţia lăstarilor rămaşi pe laturile nuielelor este identică cu cea a oaselor
peştelui pe coloana vertebrală, de aceea mai numim aceasta construcţie de
structură şi structură de « coaste de peşte ».
Executarea selecţiei lăstarilor poate fi în funcţie de lungimea acestora,
sau de perioade. De obicei aceste tăieri se efectuează în mai sau iunie la
lăstarii de 20-25 cm. Selecţia de lăstari mai târzie (august, septembrie) se poate
face pentru accelerarea formării coroanei, sau pentru îmbunătăţirea,
intensificarea coloritului fructelor. În acest ultim caz îndepărtăm numai acei
lăstarii mai lungi (sau îi tăiem mai scurt), care umbresc fructele.
Această muncă nu trebuie executată nechibzuit, pentru că poate fi şi
păgubitoare. În anii în care numărul orelor însorite este mare, sunt dese zilele
caniculare şi creşte intensitatea radiaţiilor UV. Pe suprafaţa fructelor expuse
brusc luminii puternice – mai ales la soiurile merelor de iarnă – pot apărea pete
de arsuri de soare. Aceste pete la început au o culoare albicioasă şi apoi devin
maro. Aceste mere sunt nepotrivite consumului în stare proaspătă.
10. Ciupirea lăstarilor. Ciupirea lăstarilor, constă în îndepărtarea
vârfului erbaceu al lăstarilor în creştere, deasupra ultimei frunze mature sau,
în unele situaţii, la 2-4 frunze. Ciupirea lăstarilor se aplică de obicei se aplică
la tăierile de formare a coroanelor intensive.
Efectele sunt diferite, în funcţie de faza de creştere a lăstarilor şi de
timpul de execuţie.
În faza de creştere intensă a lăstarilor, ciupirea determină oprirea
temporară a creşterii în lungime a lor, lăstarii neciupiţi din vecinătate vor lua
un avans în creştere, se stimulează formarea de lăstari anticipaţi (de
prelungire). Creşterea lăstarilor ciupiţi este preluată prin mugurele devenit
terminal.
175
Astfel, pentru oprirea temporară a creşterii lăstarilor ciupim doar partea

de vârf (vela) a lăstarului. Dacă lăstarul este ciupit (scurtat) până la a 3-4-a
frunză inferioară, din mugurii de subsuoară ai frunzelor vor răsări noi lăstari,
care în mare parte vor deveni părţi roditoare (fig.37).
Ciupirea executată în faza de încetinire a creşterii lăstarilor determină o
mai bună maturare a ţesuturilor acestora, iar creşterea nu mai este reluată.
Dacă pomul nu are nici o ramură este ca un băţ şi vrem să-i facem coroana,
alegem 3 muguri de pe care vrem să-i oprim, ceilalţi îi ciupim (orbim). Mugurii
aleşi în poziţia simbolului Mercedes văzuţi de sus …şi să nu plece din acelaşi
loc, pe verticală. Din cele 3 viitoare ramuri de coronament facem următoarele
ramificaţii (şarpante).
Alegem forma de coroana potrivita soiului : vas (ca o pâlnie) sau piramidă
etajată (cu ax şi etaje din 40-50 cm - fiecare etaj cu cate 3 bifurcaţii
independente). Ramurile trebuiesc conduse către exterior de regulă. Ramurile
să nu se atingă unele de altele, nici în creşterile viitoare. Atenţie la mugurii de
rod - nu se taie nici un lăstar mai mic de 20 cm! Ţepuşele nu se taie, căci anul
viitor rodesc.
Operaţia de ciupire ne dă posibilitatea să controlăm şi să echilibrăm
creşterile între lăstarii de aceeaşi importanţă din coroană (prelungirea
şarpantelor, a subşarpantelor), prin ciupirea lor când unii sau alţii au un
avans de 15-20 cm.
La pomii tineri cu creştere prelungită se face o ciupire tardivă a
lăstarilor, la începutul toamnei în scopul stopării creşterii şi pentru a favoriza
maturarea lemnului, crescând astfel rezistenţa la gerurile din iarnă.
11. Întinerire.
Constă în tăierea
puternică a părţii de
coroană mai bătrâna la
ramificaţii mai joase
sau la ciot, în interesul
formării mai intensive
al lăstarilor. Variantele
operaţiunii:
• întinerirea
părţii roditoare: de
exemplu tăierea
nodurilor roditoare ale
mărului şi ale părului
la un inel inferior; Fig.37. Variante ale tăierii de ciupire
176
• întinerirea ramurilor roditoare: tăierea la nuia, creangă, sau la ciot

(metoda Pillar);
• întinerirea parţială a coroanei: rărirea parţială a crengilor, mai apoi
tăierea celor ramase la ramificaţii inferioare;
• întinerirea completă: rărirea ramurilor de structură ale coroanei, şi
tăierea celor ramase la cioturi de 1-1,5 m.
12. Rădăcina accesorie. Este rădăcina caracteristică plantelor înmulţite
nu prin sămânţa, ci prin alte părţi de plantă (lăstar, creangă, rădăcină sau
frunză). Aceste plante nu au o rădăcină principală, ci numai rădăcini
secundare.
13. Lăstari concurenţi. Lăstarii sau nuielele crescute abrupt sub
ramura principală. Este tipic cireşilor, ca sub ramura principală să existe alte
3-4 ramuri concurente (ramificaţie asemănătoare cu piciorul de găină). De
obicei aceşti concurenţi sunt îndepărtaţi, dar în caz de nevoie se pot creşte din
ei noi ramuri principale sau ramuri secundare din ele. Dacă lăstarul concurent
are dimensiunea de o palmă, nu este necesară îndepărtarea acestuia deoarece
scurtând-o la a 3-4-a frunză inferioară, lăstarii răsăriţi din ciot nu vor concura
cu ramura principală, şi de regulă vor deveni roditori.
14. Forma coroanei. Forma naturală sau artificială a coroanei plantei
fructifere. Forma coroanei este influenţată de mai mulţi factori:
• puterea de creştere a portaltoiului şi a soiului nobil,
• tipul de ramificaţie a nobilului,
• prezenţa sau absenţa trunchiului, şi lungimea acestuia,
• prezenţa sau absenţa ramificaţiei (axei) principale,
• numărul, poziţia unghiulară şi aranjarea ramurilor de structură.
15. Tăierea în axul coroanei. Tăierea vergii cu 4-6 muguri peste
înălţimea de dorit al trunchiului, sau tăierea axului principal peste primele
ramuri de structură.
16. Altoiul cu coroană. Este un altoi cu un număr de rădăcini şi
aranjare determinate, respectiv cu cel puţin trei nuiele mature. Caracteristicile
lui sunt conţinute în standarde.
17. Tăierea de îndoire. Tăierea părţilor de coroană (lăstar, nuia,
creangă) la o poziţie inferioară şi la un unghi mai plat. În aceasta categorie se
mai pot include: tăierea mugurilor de vârf şi tăierea mărului după metoda Nagy
Sándor (folosită în Ungaria).
18. Planul de tăiere. Planul de tăiere este suprafaţa tăiată. Poziţia
acesteia faţă de mugurul principal sau ramificaţia păstrată este importantă
mai ales la formarea coroanei (fig.38).
177
În unele cazuri am putea avea nevoie ca anumiţi muguri să răsară, de ex.

la unele soiuri de măr şi păr. Prin aceste incizii putem provoca răsărirea
lăstarilor, ilustrată în fig. 39.
19. Tratarea rănilor. Marginile rănilor mai mari – provocate de foarfeci
de tăiere a ramurilor, de fierăstraie, sau de rupere – au marginile deteriorate,
din cauza aceasta se vindecă greu. Primul pas în tratarea acestor răni este
netezirea acestora cu o foarfecă de tăiere ascuţită, cuţit de altoit sau cu cuţitul
cu lama curbată, creat special pentru acest scop. După aceasta, planul de
Fig.39. Modul de executare a inciziilor

deasupra mugurilor
Fig.38. Inciziile deasupra mugurului
tăiere trebuie uns cu soluţie de tratare a rănilor. Există o gamă largă de
produse de acest fel în magazine, dar ele se pot prepara şi acasă. Substanţa
cea mai bună este cea care poate fi întinsă pe suprafaţa rănii chiar şi la
temperaturi reduse, şi împiedică pătrunderea agenţilor patogeni şi a
dăunătorilor în rană.
20. Varga. Altoi în vârsta de un an fără ramificaţii. Caracteristicile lui
sunt conţinute în standarde.
21. Intrarea în rod. Anul intrării în rod se poate considera anul în care
pomul dă rod în proporţie de 1/3 din capacitatea totală.
22. Tăierea de maturizare. Procedură de tăiere care urmează după
tăierea de formare, când deja scopul este păstrarea crengilor, şi a parţilor
roditoare, în general prin tăiere de rărire.
23. Tăierea de iarna (tăiere lemnoasă efectuată în timp de repaus).
Este tăierea efectuata de la desfrunzire până la înmugurire. Are avantajul
perioadei lungi în care se poate executa, însă care poate fi scurtată în funcţie
de starea vremii. Dezavantaje:
• nu sunt recomandate tăierile efectuate sub temperaturi mai joase de -
3-4°C, deoarece pe suprafeţele de tăiere se pot forma răni de degerare, iar
lamele foarfecelor pot să se rupă;
178
• maşinile de tăiere pneumatice deseori se pot strica deoarece vaporii din

tuburile de aerisire pot îngheţa;
• rănile de tăiere se vindeca mai greu;
• în vreme cu ninsoare şi cu noroi creşte riscul de accidentare;
• produce formare de lăstari mult mai puternică decât tăierile de vară;
• tăietorii începători deseori supraîncarcă pomii, deoarece vad coroanele ca
fiind „prea rare”.
24. Tăiere prin rupere. Este un procedeu efectuat în vegetaţie în
perioada formarii coroanei în stadiul de repaus sau la vârsta de rodire. Este un
procedeu recomandat în primul rând pentru îndepărtarea concurenţilor,
lăstarilor lacomi.
Are avantajul că datorită ei se rupe şi marea parte a mugurilor aflaţi la
baza lăstarului (nuielei), şi prin aceasta scade şi predispoziţia la formarea de
lăstari lacomi. Se recomandă numai acolo, unde se acordă o atenţie deosebită
protecţiei plantelor, deoarece pericolul de infectare prin răni este mare (fig.40).
25. Tăierea la trunchi, strângerea. Sunt proceduri aplicate la pomii cu
o creştere puternică sau care intră în rod târziu, cu scopul de a tempera
creşterea lăstarilor. Crestările blochează circulaţia substanţelor nutritive către
rădăcini, şi au ca urmare reducerea creşterii lăstarilor lungi.
La tăierea în trunchi (inelare) scoarţa trunchiului este îndepărtată pe
jumătate-trei sferturi de cerc, în fâşii de 3-4 mm. Aceste tăieturi se pot face în
mai multe locuri în părţile
opuse ale trunchiului.
Pentru strângerea
copacului se foloseşte o
sârmă groasă (2-3 mm), cu
care se înfăşoară
împrejurul copacului prin
februarie, înaintea începerii
circulaţiei fluidelor.
Strângerea trebuie slăbită
din când în când, pentru a
preveni pătrunderea sârmei
în trunchi. În august sârma
se îndepărtează definitiv.
Se fac tăieri alungite
de-a lungul trunchiului, Fig.40. Rana produsa prin rupere vopsita, respectiv rana în proces
de cicatrizare de pe nuia.
care se pot face cu cuţitul
sau cu toporul.
179
Prin aceste proceduri – cu excepţia strângerii – provocăm răni grave pe

suprafaţa trunchiului, prin care pomii pot fi uşor atacaţi de dăunători sau boli,
de aceea aceste tăieturi trebuie neapărat tratate cu substanţe de tratare a
rănilor.
26. Mugurele terminal este denumit şi primul mugur de sub planul de
crestare. Dar este numit la fel şi primul mugur de sub vârful de creanga
deteriorată.
27. Lăstarul lacom. Este lăstarul care ţâşneşte puternic în sus în
coroană, şi care este mult mai lung decât ceilalţi. De obicei este mai deschis la
culoare decât cei scurţi, şi pe el găsim frecvent lăstari de ordinul doi – formaţi
vara. Lăstarii lacomi mai subţiri pot fi păstraţi ca crengi de rod, iar cei mai
groşi sunt potriviţi pentru creşterea de noi ramuri de structură. Formarea
puternică a lăstarilor lacomi indică tăieri intense; acest fenomen este des
întâlnit la piersici.
28. Eliminarea drajonilor pomilor. Lăstarii care cresc în jurul pomilor
sunt drajoni. Ei apar în anumite condiţii:
1. portaltoiul a fost obţinut din drajon ;
2. sol prea compact în profunzime şi atunci trebuie făcută o lucrare de
afânare adâncă gen scarificare ;
3. rădăcinile cresc prea la suprafaţa solului datorită faptului că nu se
face lucrarea de arat pe rândul de pomi;
Dacă distanţa dintre trunchi şi primii drajoni este de cel puţin 1,5-2 m,
atunci poate fi făcut un şanţ pe o parte a omului, între drajoni şi trunchi, şanţ
cu care să se secţioneze rădăcina de pe care cresc drajonii. În anul următor,
şanţul se va face pe partea opusă.
În cazul pomilor care au drajonii în jurul trunchiului la o distanţă foarte
mică şi sunt foarte deşi (meri, pruni, gutui) se poate încerca o curăţare mai
puternică cu eliminarea acestora chiar de la punctul lor de inserţie (chiar dacă
acest lucru implică şi săpatul pe lângă ei), iar zona respectivă de pe rădăcină
trebuie tratată cu o soluţie care împiedică lăstărirea.
X.3. Metode de tăiere
Pe parcursul istoriei cultivării fructelor s-au format multe asemenea

metode de tăiere, care poartă numele unor specialişti (Nagy Sándor, Brunner
Tamás, Claus József, Du Breuil, Lorette, Pillar, Petrov, Gaucher, Zahn, Sitt şi
alţii). Majoritatea metodelor de tăiere joacă un rol în tăierile din timpul rodirii
pomilor.
180
O parte din aceste metode sunt deja învechite, de aceea ne vom ocupa
mai amănunţit numai de cele mai importante.
1. Tăierea mărului prin metoda Nagy Sándor (Ungaria). Nagy Sándor
(1905-1970) şi-a creat metoda bazându-se pe soiul Ionathan. Metoda ia în
considerare predispoziţia soiului la făinare şi la avantajele ramurilor
poziţionate orizontal.
Esenţa acestei metode de tăiere: la cel inferior, la cel lung! Aceasta
înseamnă că crengile roditoare sunt tăiate la nuiele inferioare cât mai
orizontale, iar partea de nuia infectată cu făinare este îndepărtată. Pe
parcursul tăierii toate nuielele lungi şi semilungi erau tăiate indiferent dacă
aveau în vârf muguri de rod sau dacă nu au fost infectate.
Această metodă s-a răspândit aşa de mult, încât aproape fiecare specie
de pom fructifer – de multe ori şi în zilele noastre – era tăiată în acest fel,
completând cu greşeala că de multe ori crengile erau tăiate mult prea tare,
ceea ce de regulă nu este o soluţie prea bună.
2. Tăierea de muguri superiori şi sectorială prin metoda Brunner
Tamás (Ungaria). Mai demult, în timpul tăierii coroanei, crengile erau tăiate
până la mugurii inferiori „pentru poziţie corectă”, zicând că lăstarii răsăriţi din
această poziţie vor creşte mai orizontali. Acest fenomen s-a petrecut în cele mai
rare situaţii, deoarece lăstarii au crescut în sus, îndoindu-se în direcţia
luminii, iar aceşti lăstari trebuiau tăiaţi în anul următor până la o creangă
inferioară, care în sfârşit a crescut în direcţie corectă.
Tăierea mugurului superior consta în tăierea crengii crescute într-o
direcţie greşită până la cel de-al doilea mugur, poziţionat în sus, şi nu la
mugurul inferior „poziţionat corect”. Prin această metodă, lăstarul răsărit din
acest mugur va creşte în sus, iar cel din mugurul inferior va creşte de regulă în
direcţia dorită. La sfârşitul lunii august sau primăvara următoare se taie
lăstarul (pe jumătate lemnos) crescut în sus.
3. Tăierea cu număr redus de nuiele după metoda Petrov. Acest tip de
tăiere s-a răspândit din Bulgaria.
Încărcarea pomilor cu roade se bazează pe nuielele cu valoare întreagă,
pe cât posibil păstrăm numai din ele câte 40-100 de bucăţi per copac.
Cantitatea nuielelor depinde de mai mulţi factori (caracteristicile soiului,
vârsta, starea de sănătate şi puterea pomului).
181
Fig.41. Tăierea cu număr redus de nuiele
Nuielele vor fi lăsate netăiate la 25-30 cm distanţa una de cealaltă. Sub

greutatea fructelor nuiaua se îndoaie în jos, creând un arc deasupra căruia se
formează lăstari puternici. La acest procedeu de tăiere rărirea roadelor este
indispensabilă, deoarece de exemplu o nuia cu lungimea de 50 cm poate avea
chiar şi până la 20 de fructe, din care pot fi lăsate doar 5-6 bucăţi!
În cazul în care în anul următor pe nuia apar noi lăstari, răsăriţi din
muguri ascunşi care pot deveni şi ei nuiele, creanga trebuie îndepărtată de la
bază. Dacă nu avem destule nuiele roditoare noi, atunci la baza crengii – în
funcţie de lungimea şi grosimea acesteia – lăsăm aproximativ 1-3 bucăţi de
nuiele de valoare întreagă.
Piersicul se poate tăia foarte repede utilizând această metodă, chiar şi
fără a avea o mare experienţă. Dacă nu sunt destule nuiele, pot fi lăsate şi alte
crengi sau crenguţe (fig.41).
4.Tăierea Pillar. Acest procedeu de tăiere se utilizează la pomii de măr şi
păr în cazul unei tăieri în formă de fus subţiat. Cele mai frumoase roade ale
acestor pomi cresc pe crengile roditoare în vârstă de 2-3 ani.
Prin această metodă de tăiere se răreşte coroana şi crengile roditoare de
peste 4 ani aflate pe nuiele şi ramurile de structură, care vor fi tăiate la un ciot
de 3-4 cm. Dintre lăstarii răsăriţi din mugurii ascunşi ai ciotului sunt lăsaţi
doar cei mai dezvoltaţi, cu o poziţie cât mai orizontală. Aceştia vor deveni noile
crengi roditoare pe parcursul următorilor 3-4 ani.
182
Conform experienţei crengile roditoare bătrâne trebuie tăiate până la

cioturi de 3-4 cm, deoarece din cele mai scurte nu obţinem lăstari cu putere
adecvată.
5. Tăierea caisului după metoda Sitt. Cercetătorul fostei Uniuni
Sovietice a observat că în cazul caisului – indiferent de poziţia ocupată în
coroană – florile apar cel mai devreme pe părţile roditoare scurte (ţepi) ale
pomului, după care pe nuiele, şi cel mai târziu pe părţile secundare ale
ramurilor lacome.
Această înflorire mai târzie – care raportat la ţepi poate fi şi o săptămâna
- înseamnă că gerurile de primăvară târzii afectează foarte puţin florile
nuielelor lacome. Sitt executa tăieri puternice asupra caişilor pentru a mări
cantitatea lăstarilor lacomi, iar pe ei lăstari secundari, iar vara erau tăiaţi pe
jumătate, pentru ca şi aceştia la rândul lor să crească lăstari secundari.
Aceasta metodă s-a dovedit a fi bună, însă necesită multă muncă, însă
astăzi cu ajutorul aparatelor de tăiere de contur aceste lucrări pot fi efectuate
repede şi eficient.
X.4. Cum se dirijează prin tăieri creşterea şi rodirea pomilor
După cum s-a văzut şi în capitolele precedente, în coroana pomilor, în

decursul vieţii, se petrec în paralel două procese:
- creşterea vegetativă - care se manifestă în special prin formarea an de
an a lăstarilor pe ramurile mai vârstnice, şi
- rodirea – care reprezintă formarea organelor care asigură producţia de
fructe.
Echilibrul favorabil pe care urmărim să-l realizam prin lucrările de
îngrijire a pomilor, constă în existenţa anumitor raporturi între cele două
procese:
1.Un număr prea mare de lăstari, cu lungimi foarte mari, sunt în
detrimentul formării mugurilor de rod.
2. O încărcătură exagerată de fructe stânjeneşte creşterea lăstarilor şi în
acelaşi timp, împiedică formarea rodului în anul următor.
Experienţele au arătat că, în mod normal, lăstarii trebuie să aibă
lungimea de 40-60 cm şi să fie bine repartizaţi pe toate ramurile din coroană.
În ceea ce priveşte rodirea, producţii normale se obţin atunci când din
numărul de muguri din coroana unui pom, 25-40% sunt muguri de rod. Pomii
care în timpul înfloririi apar ca ,,ninşi’’, au un număr de muguri de rod
183
exagerat, de obicei în proporţie de 80-90% din totalul mugurilor din coroană,

ceea ce nu este favorabil pentru o rodire normală.
În perioada de tinereţe se manifestă cu mare intensitate procesul de
creştere vegetativă, fără intervenţii deosebite din partea pomicultorului. După
intrarea pe rod, pe măsură ce trec anii, procesul de rodire se intensifică din ce
în ce mai mult, producţiile de fructe sunt din ce în ce mai mari. Formarea
lăstarilor, ca număr şi lungime, este din ce în ce mai slabă, până când
lungimea acestora ajunge la numai câţiva centimetri. În mod natural, dacă în
coroana pomilor nu se fac nici un fel de intervenţii începe să se manifeste
procesul de uscare a ramurilor, în primul rând a vârfurilor acestora.
Ca o concluzie putem afirma că în mod natural, pomii au tendinţa de a
pierde echilibrul între creştere şi rodire, însă o modalitate de refacere a
acestuia sunt tăierile.
Operaţiunile de scurtare a ramurilor determină creşterea lăstarilor, cu
cât se scurtează mai mult, cu atât lăstarii cresc mai lungi. Efectul opus
scurtării, respectiv formarea mugurilor de rod, se obţine prin înclinarea şi
arcuirea ramurilor.
Pe măsură ce pomii rodesc şi îmbătrânesc, formarea lăstarilor se reduce
şi în acest caz este necesar să se folosească scurtările de ramuri şi formaţiuni
fructifere, pentru a provoca noi creşteri.
Scurtările de ramuri în perioada de maturitate şi bătrâneţe a pomilor,
când aceştia au tendinţa de a se supraîncărca în unii ani cu muguri de rod,
servesc şi ca măsură de « normare » a producţiei, în sensul că o parte din
mugurii fructiferi se elimină cu acest prilej.
Rodirea în fiecare an, cu fructe de calitate superioară sub aspectul
dimensiunilor, nu se poate realiza fără să se formeze şi lăstari; s-a stabilit pe
cale statistică că majoritatea fructelor se formează pe ramuri cu vârsta de 1-4
ani. Un pom de 20 ani, spre exemplu, pentru a rodi normal, trebuie să aibă
majoritatea ramurilor din coroană cu vârsta între 1-4 ani. Ori reîntinerirea
permanentă a scheletului coroanei se bazează pe formarea an de an a
lăstarilor.
Când pomii nu au creşteri vegetative şi se ajunge la îmbătrânirea
scheletului, apare fenomenul cunoscut de « rodire periodică » (alternanţa la
rodire) - în unii ani pomii formează un număr exagerat de flori şi fructe, în anii
următori se « odihnesc » şi nu produc fructe. De cele mai multe ori
« supraproducţia » este însoţită de o calitate inferioară a fructelor,
subdimensionate, cantitate redusă de zahăr acumulat, slab colorate.
184
Numărul lăstarilor şi lungimea acestora constituie un adevărat

« barometru » care ne indică starea biologică în care se găsesc pomii şi ne
sugerează ce măsuri să întreprindem : scurtare sau rărire.
X.5. Obiectivele urmărite de tăieri în afară de dirijarea creşterii şi rodirii
Desfăşurarea proceselor de creştere şi fructificare este condiţionată de

existenţa în cantităţi suficiente a hranei preparate în frunze în procesul de
fotosinteză. Fiecare frunză, trebuie să primească mai multă lumină, pentru a
asimila cât mai multe substanţe necesare metabolismului pomilor.
Coroanele îndesite se răresc prin eliminarea ramurilor de prisos, a celor
plasate necorespunzător, se îndepărtează ramurile uscate, cele atacate.
Cu ajutorul tăierilor se menţine înălţimea dorită a pomilor prin
eliminarea sau scurtarea de la nivelul dorit, a tuturor ramurilor. Înălţimea
maximă a pomilor în livezile intensive şi superintensive trebuie să fie de 2,2-2,5
m pentru a asigura executarea ,,cu picioarele pe pământ’’ a celor două lucrări
de mare volum de muncă: tăierile şi recoltatul.
De asemenea prin tăieri se obţine „aplatizarea” coroanei pomilor şi
formarea gardurilor fructifere. Aplatizarea este o caracteristică importantă a
livezilor moderne, care pe lângă o mai bună iluminare a coroanelor pomilor,
permite circulaţia utilajelor de-a lungul rândurilor şi deci mecanizarea
principalelor lucrări.
După intrarea pe rod, dirijări de ramuri nu se mai efectuează de regulă,
se folosesc în schimb, operaţiunile de scurtare şi rărire :
- se fac scurtări la ramurile de semischelet şi la formaţiunile fructifere, în
cuprinsul cărora nu se mai formează creşteri anuale sau acestea sunt slabe ;
- se scurtează mai mult sau mai puţin în funcţie de starea fiecărei
ramuri.
- dacă o ramură a fost scurtată exagerat, lăstarii prea viguroşi care se
formează sunt un indiciu pentru o tăiere mai uşoară în anul următor ;
- ramurile de schelet se scurtează şi acestea pentru regenerare ;
- operaţiunea de rărire, de eliminare de la bază a unor ramuri, se referă
la formaţiunile fructifere îmbătrânite, plasate necorespunzător sau uscate, la
ramurile de semischelet care îndesesc coroana, se umbresc ;
- la speciile sâmburoase se lasă pentru rodire, pe cât posibil, numai
ramuri mixte, de vigoare mijlocie (40-70cm), depărtate la 18-20 cm una de alta.
Restul de ramuri, cele prea slabe sau prea viguroase se suprimă, iar cele care
au rodit în anul precedent se înlocuiesc cu ramuri noi.
185
X.6. Epocile de aplicare a tăierilor la pomi
Nu toate anotimpurile anului sunt propice tăierilor. Restricţiile ţin atât

de parametrii climatici specifici fiecărui anotimp, cât şi de faza de dezvoltare
vegetală a plantelor într-un moment dat. În general, se vorbeşte de tăierile de
iarnă (în uscat) şi de tăierile de vară (în verde).
Mai demult perioada de repaus vegetativ (după căderea frunzelor şi
apariţia primilor muguri) era considerată ca perioadă optimă pentru efectuarea
tăierilor pomilor. Această operaţiune se poate efectua de la desfrunzire până la
înmugurire cu condiţia ca temperatura să fie peste -5°C. De la căldura mâinii
suprafaţa crengii se încălzeşte şi prin urmare pot apărea pete de ger. În
perioada de repaus se poate stabili mai precis măsura creşterii lăstarilor,
înmulţirea părţilor roditoare şi densitatea coroanei.
Tăierile de iarnă respectiv de sfârşit de iarnă la pomacee se pot efectua
până la înmugurire, cel puţin în situaţia, când tăierea afectează toate părţile
pomului. La tăierile târzii, având aceeaşi măsură şi metodă ne putem aştepta la
scăderea şanselor de formare a fructelor şi la o cantitate mai mare de fructe
căzute.
Pomii sâmburoşi au o reacţie mai puţin nefavorabilă la tăierea târzie. În
cazul unora, precum piersicul şi caisul, din motive de sănătate a plantei, este
de dorit tăierea între perioada de înmugurire şi cea de înflorire.
În fermele pomicole specializate este necesar ca tăierea să fie începută
toamna, după căderea frunzelor şi să continue în zilele favorabile din perioada
de repaus a pomilor. Dacă tăierea se face în perioadele cu geruri puternice,
ţesuturile din apropierea rănilor neprotejate cu mastic pot suferi (formează
scurgeri de clei), mai ales la speciile sâmburoase sensibile la ger (cais, piersic,
migdal, cireş). De aceea este indicat ca în perioadele cu geruri mari tăierile să
fie suspendate.
Tăierile efectuate primăvara târziu, după umflarea mugurilor, deşi sunt
urmate de o cicatrizare mai bună a rănilor, nu pot fi recomandate, decât în
cazuri speciale, întrucât se soldează cu o risipă de substanţe de rezervă care au
migrat din rădăcini, trunchi şi ramuri spre muguri.
Tăierile „în verde” se referă la lucrările din tot cursul vegetaţiei.
X.7. Tipuri de tăieri
186
Tăierile diferă după vârsta pomilor, după obiectivele urmărite, după

operaţiile predominante, după anotimpul în care se fac etc.
X.7.1. Scurtarea şi suprimarea
După modul cum se intervine asupra ramurilor tăierea se realizează prin

scurtări şi suprimări.
1. Scurtarea (tăierea parţială) este operaţia prin care se îndepărtează
numai o parte din ramura anuală. Dacă se înlătură ¼ - 1/3 din lungimea
ramurii pe un an operaţia poarta numele de scurtare slabă (tăiere lungă) şi are
ca efect pornirea în vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub tăiere care tind să
înlocuiască porţiunea tăiată.
2. Suprimarea (tăierea totală) este operaţia prin care o ramură de un an
sau de mai mulţi ani este tăiată de la bază.
X.7.2. Tăieri de iarnă şi vară
După anotimpul în care se executa tăierile pot fi:

1.Tăierile de iarnă sau „în uscat”. Se aplică în perioada de repaus a
pomilor, în intervalul cuprins între căderea frunzelor şi umflarea mugurilor
pentru pornirea în vegetaţie în primăvara următoare.
Agrişul sau coacăzul pot fi tăiaţi încă din ianuarie sau februarie. Gerurile
care pot urma, oricât de serioase ar fi, nu pot provoca decât daune minime.
Rugul de mure este însă sensibil la ger şi nu se taie în nici un caz mai devreme
de începutul lui aprilie. Tot la începutul lui aprilie se pot scurta nuielele
Fig.42. Schemă de tăieri parţiale şi totale : a – pom plantat ; b – pom de 1 an ; c – pom de 2 ani ; d – pom de 3 ani.
187
purtătoare de rod ale zmeurului care au crescut prea mult.

În cazul pomilor fructiferi, tăierile în uscat trebuie să înceapă atunci
când nu mai sunt aşteptate geruri cumplite. Desigur că nici un an nu este
identic cu altul, dar statistic, începutul lunii martie poate fi favorabil începerii
lucrărilor de tăiere în uscat, în livezile de pomi. Tăierile executate mai devreme
pot slăbi rezistenţa la gerurile care mai pot surveni. Este stabilit că pomii care
nu au fost supuşi tăierilor au rezistat mai uşor gerurilor decât cei care au
suportat acţiuni de tăiere înaintea apariţiei acestor geruri. Acest fapt a fost
remarcat mai ales la speciile cu sensibilitate la ger (piersic, cais, par sau prun).
Mărul, atât prin soiurile sale mai vechi, dar mai ales prin anumite soiuri recent
obţinute (Jonagold, Elstar) se dovedeşte de asemenea sensibil la ger.
2. Tăierile de vară sau „în verde”. Tăierile în verde se aplică în timpul
vegetaţiei pomilor; ele evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece
nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite care ulterior ar trebui
eliminate prin tăierile în uscat. Acestea sunt lucrări speciale şi absolut
necesare în ciclul biologic anual al pomilor, începând chiar cu momentul
formării coroanei pomilor. Aceste operaţiuni (tăieri) permit îndepărtarea
porţiunilor de lemn şi vegetaţie care sunt bolnave.
Dacă tăierile în uscat nu au fost executate la timp şi corect, putem
considera tăierile (operaţiile) în verde ca NU fiind târzii pentru anul în curs ci,
cu optimismul real al practicianului, ca devreme pentru anul viitor.
În plus, prin faptul că reduc suprafaţa de fotosinteză au un efect de
temperare a creşterii organelor hipogee care vor absorbi mai puţin şi ca urmare
creşterea pomului întreg va fi redusă.
Prin efectul pe care îl determină prin schimbarea poziţiei punctului de
creştere, al unghiului faţă de axa verticală imaginară a pomului, a poziţionării
ramurilor în plan orizontal şi buna iluminare şi aerisire a interiorului
coroanei pomilor, tăierile în verde au efect determinant în păstrarea
echilibrului între creşterea şi dezvoltarea pomilor, pe de o parte şi obţinerea
de producţii constante şi controlate.
Referitor la schimbarea poziţiei punctului de creştere trebuie precizat:
 mugurii pornesc în creştere diferenţiat pe lungimea ramurilor;
 creşterea este accentuată de la bază spre vârf;
 mugurii favorizaţi sunt situaţi pe ramurile mai apropiate de axa
verticală;
 aplecarea ramurilor spre orizontală schimbă modul de creştere în
intensitate al lăstarilor porniţi din mugurii de pe respectiva ramură; Sunt
favorizaţi mugurii de la vârf sau de pe partea superioară a curburii, în
188
funcţie de felul conducerii ramurilor; aici trebuie precizat că se ţine cont,

la fiecare specie în parte, de poziţia pe ramuri a mugurilor de rod;
 operaţiunile în verde reduc suprafaţa foliară a pomului; cu rol foarte
important în păstrarea echilibrului între încărcătura pomului şi suprafaţa
foliară corespunzătoare fiecărui fruct (se consideră 20-25 frunze adulte
pentru un fruct).
Tăierile principale în verde sunt: tăierea de după înmugurire, după
căderea petalelor, selecţia de lăstari în a doua parte a lunii iulie, scurtarea
lăstarilor, tăierea efectuată după recoltare şi tăierea de vară propriu-zisă.
a. Tăierea de după înmugurire este recomandată la tăierile de formare a
coroanei pomilor tineri. În cazul pomilor roditori, acest tip de tăiere poate fi
benefică în acei ani când plantaţiile au fost afectate de geruri puternice, care
au dus la moartea ţesutului cambial. În aceste cazuri, întârzierea tăierii poate
ajuta la regenerarea ţesutului cambial, datorită efectului de furnizare a
auxinului mugurilor (hormon de creştere specific plantelor).
La pomacee această operaţiune se poate efectua până ce mugurii sunt
verzi, la ceilalţi până în faza de îmbobocire.
Operaţiunile de tăiere nu sunt recomandate în starea de plină înflorire la
nici o specie de pom fructifer, deoarece pot avea efecte grave asupra formării
fructelor.
b. Tăierea după căderea petalelor. Tăierile de limitare a înălţimii,
efectuate la 1-3 săptămâni după căderea petalelor (în cazul pomilor la care
înălţimea ajuns prea mare), înseamnă tăierea de dimensiuni de unu sau doi
ani, respectiv în cazul plantelor ajunse la vârsta de 3 ani, la înălţimea
definitivă. Tăierile făcute în această perioadă duc la reacţiile de creştere cele mai
reduse.
c. Selecţia de vară a lăstarilor. Practic de această categorie aparţine şi
frecţionarea sau orbirea (reducerea capacitaţii de răsărire a mugurilor). În
cadrul acestei operaţiuni este recomandată frecţionarea primilor 4 muguri de
creştere aflaţi sub ramura principală a puieţilor aflaţi sub formare. Executarea
cât mai devreme a acestei operaţiuni ajută la dezvoltarea şi fortificarea axei şi a
ramurii principale de structură, pe când unghiul lăstarilor care răsar sub aceşti
muguri orbiţi va fi apropiată de un unghi orizontal dorit.
Selecţia lăstarilor şi îndepărtarea unei parţi a lăstarilor în exces
reprezintă o parte din tăierea de formare. La pomii sămânţoşi (pomacee)
această operaţiune este recomandată în a doua parte a lunii iunie deoarece în
această perioadă mugurii laterali ai lăstarilor păstraţi sunt mai generativi decât
în alte perioade.
189
Conform unor experimente în cazul mărului, tăierea lăstarilor în preajma

lui 20 iunie este cea mai eficientă pentru încetinirea volumului creşterii.
La pomii roditori această operaţiune reduce şi mărimea roadelor, de
aceea este indicată analizarea necesitaţii aplicării acestei operaţiuni. În cazul
pomilor sâmburoşi, tăierile de selecţie sunt optime la lăstarii cu lungimea de
20-25 cm. Pe parcursul acestei munci se pot îndepărta lăstarii gemeni, sau
lăstarii deşi de sub ramurile de structură.
Scurtarea (ciupirea) lăstarilor, poate avea ca rezultat forţarea ramurilor
pentru bifurcare la speciile care nu sunt predispuse la bifurcări favorabile, iar în
cazul pomaceelor afectate de ger, stoparea creşterii lăstarilor poate fi benefică
în ceea ce priveşte reducerea căderii fructelor în luna iunie.
Ciupirea lăstarilor se poate repeta de mai multe ori. La nivelul
plantaţiilor mai mari această operaţiune poate fi considerată ca una dintre cele
mai importante procese de lucru, aplicate conştient.
d. Tăierea sămânţoaselor (pomaceelor) după recoltare. La părul, şi mărul
cu creşteri puternice, cu o durată de vegetaţie îndelungată, care dezvoltă
mugurii de vârf prea încet, se poate aplica o tăiere de iarnă totală.
Se recomandă executarea acesteia de la jumătatea a doua a lunii august
până la începutul lui octombrie. Această operaţiune se poate executa numai în
primii 3-4 ani ai plantaţiei, scopul principal fiind încetinirea forţei de creştere.
În cazul plantaţiilor mai în vârstă de patru ani, activitatea vegetativă exagerată
poate fi contrabalansată şi prin alte intervenţii de reducere a creşterii.
La plantaţiile intensive de tip nou, cu pomi mai numeroşi şi mai scunzi,
importanţa şi funcţia tăierii s-a schimbat. La aceste plantaţii, tăierea are o
funcţie de control în crearea unei armonii multidirecţionale. Dimensiunile mai
mici ale pomilor fac posibilă mai buna vizibilitate.
e. Tăierile de vară propriu-zise. Chiar şi după tăierile de formare şi de
întreţinere efectuate cu cea mai mare grijă, se pot forma lăstari în număr şi cu
direcţii nedorite. Lăstarii în poziţie periferică împiedica pătrunderea luminii în
coroană, respectiv acoperirea uniformă cu lichid de stropit, deci scade şi
capacitatea protecţiei plantelor.
Tăierea în verde se execută ca o măsură de întregire sau uneori
substituire a tăierilor în uscat, în vederea îmbunătăţirii calităţii fructelor şi
controlul creşterii şi fructificării pomilor.
Operaţiunile specifice tăierilor de vară sunt numeroase, între acestea
enumerăm : ciupirea lăstarilor, scurtarea lăstarilor, plivirea lăstarilor (rărirea),
orbirea mugurilor, dirijarea ramurilor şi a lăstarilor.
190
Efectuarea acestor proceduri la măr, păr şi piersic este recomandată în

anii în care cantitatea de fructe este sub medie. Condiţia importantă a
executării acestei tăieri este ca starea de sănătate a frunzişului să fie excelentă.
Tăierile de vară, în afară de înlăturarea lăstarilor lacomi neîndepărtaţi şi
mai devreme, respectiv al lăstarilor periferici verticali, se referă numai la tăierea
respectiv rărirea crengilor tinere, de 1-2 ani. Îndepărtarea crengilor mai vechi
pot cauza reducerea cantităţii de roade (fig.43). Fig. nr. 3
Cu cât pomii tăiaţi prezintă creşteri mai puternice, cu atât trebuie să

avem o grijă mai mare ca să tăiem crengile până la ciot. La astfel de pomi,
cioturile de vară, sfârşitul verii – mai ales cele groase – vor reprezenta focarele
de răsărire a lăstarilor (lacomi) din anii viitori. Lăstarii se răresc doar. După
Fig.43. Tăiere de vara (Sursa: Papp, 2003)
tăierea de vară este indicat ca să nu mai efectuam nici o altă operaţiune de

tăiere în cursul verii.
Tăierile în verde se bazează pe scurtare sau suprimare.
Perioada optimă pentru executarea tăierii de vară începe atunci, când
majoritatea lăstarilor dezvolta muguri terminali.
În cazul pomilor fructiferi, tăierile de vară pot fi aplicate încă de la
începutul lunii iunie (în anii prielnici, chiar de la sfârşitul lunii mai). Ele
debutează cu ciupirea lăstarilor cu creştere incomodă, crescuţi pe lemn destul
191
de vechi şi care, prin dezvoltare, pot deranja ramificaţiile normale ale pomului.
Se elimină în primul rând lăstarii care tind să devină „lacomi”, situaţi în poziţie
verticală, cei prea deşi, mai ales cei situaţi spre partea superioară a gardurilor
fructifere.
Sămânţoasele şi prunul impun de regulă aceasta activitate. Ruperea cu
mâna a acestor lăstari se va face înainte ca aceştia să depăşească 15-20 cm
(rărirea lăstarilor). Cea mai buna perioadă de efectuare a plivitului este
considerată a fi în lunile iunie-iulie.
Să reţinem că scurtarea lăstarilor (ciupirea) constă din extirparea
porţiunii terminale nelignificate şi se bazează pe acţiunea factorilor
nutriţionali şi hormonali, iar suprimarea lăstarilor (plivirea) constă în
îndepărtarea de la bază a lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi
are ca efect stimularea creşterilor celorlalţi lăstari rămaşi în coroană.
Perioada tăierilor efective de vară diferă totuşi, ea depinzând de forţa de
creştere, respectiv de predispoziţie de dezvoltare a mugurilor de vârf, la
diferitele soiuri de pomi fructiferi.
Astfel, putem spune că tăierile de vară debutează însă cu adevărat la
sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august, adică atunci când ramificaţiile
scurte au format muguri terminali. Tot acum, sporul anual începe să se
stabilizeze astfel încât tăierile nu mai pot declanşa reacţii nedorite (lăstari din
cioturi sau ridicarea în sus a vârfurilor mlădiţelor orizontale).
În general se poate formula, că tăierea părului se recomandă a se executa
în a doua jumătate a lunii iulie, a mărului – depinzând de soi – de la sfârşitul lui
iulie până la începutul sau mijlocul lui septembrie, a pomilor sâmburoşi, mai
ales a cireşului şi vişinului, imediat după recoltare, a lăstarilor mai puternici ai
prunului între iulie şi august, iar a piersicului pe la sfârşitul lui iunie, începutul
lui iulie, eventual în luna august.
Experimentele făcute la plantaţiile de vişini şi cireşi au arătat că tăierile
efectuate după recoltare – la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie – au avut
ca rezultat dezvoltarea mai multor muguri florali şi a unei cantităţi mai mari de
fructe în anul următor.
În cazul soiurilor de prun care au o creştere accentuată, îndepărtarea
crengilor în surplus încă din lunile iulie ajută la o mai bună dezvoltare a
mărimii şi culorii fructelor, şi reduc cantitatea de lucru necesar în anul
următor.
Tăierea de vară a caisului este ideala în luna iulie; aceasta metodă de
tăiere era cunoscuta în deceniile precedente sub numele de tăiere-Sitt (vezi mai
sus), însă în ultimii s-a uitat de ea complet.
192
Tăierea de vară a soiurilor de plante bacifere este recomandată a se face

cât mai devreme, direct după recoltare.
În iulie – august vom rări zonele de vârf şi periferia coroanelor pentru a
evita aglomerarea excesivă cu creşterile viguroase ale ramurilor de schelet şi
fructifere. Simplificarea obţinută prin aceste operaţiuni ajută foarte mult la
buna circulaţie a sevelor (brută şi elaborată), schimbă raporturile de creştere
între lăstarii principali şi cei concurenţi, determină schimbări radicale, în
sensul dorit de noi, a poziţiei mugurilor pe lăstari. Lăstarii concurenţi de pe
ramurile principale vor fi eliminaţi.
Tot, la sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august, se va continua tăierea
de curăţare pentru eliminarea ramificaţiilor scurte care au format muguri
terminali.
Avantajele tăierilor de vară sunt multiple :
- reduc vigoarea pomilor, iar creşterile noi din anul următor sunt mai
reduse decât cele care apar după tăierile de iarnă.
- în anumiţi ani îmbunătăţeşte capacitatea funcţională a florilor, astfel
contribuind la creşterea şansei de formare a fructelor, şi până la urmă măreşte
siguranţa roadelor.
- reduce creşterea de lăstari anul viitor, deoarece închiderea lăstarilor în
muguri terminali se petrece mai devreme. În urma tăierilor de vară, trebuie ca
interiorul coroanei să rezulte ferit de aglomerarea lăstarilor lacomi cu creştere
verticală, porniţi de pe tulpină şi de pe părţile mai vechi ale ramificaţiilor
principale.
- asigură penetrarea radiaţiilor solare active la o suprafaţă cât mai mare
a frunzişului din interiorul coroanei.
- asigură sporirea eficacităţii tratamentelor de fitoprotecţie prin
acoperirea uniformă a frunzelor cu o peliculă de soluţie antiparazitară.
- asigură o mai bună coloraţie a fructelor.
- elimină scoaterea din plantaţii a unor cantităţi mari de ramuri ce
rezultă cu ocazia tăierilor de iarnă.
- organele eliminate vara sunt în stadiu erbaceu sau semilignificat,
rămân pe sol, se descompun şi reintra în circuitul trofic.
- se execută cu mare productivitate, în condiţii climatice optime.
În general, tăierile (operaţiile) în verde se aplică diferenţiat, pe specii,
soiuri, în funcţie de vigoare, capacitate de ramificare, încărcătură de fructe.
În cazul pomilor fructiferi care cresc puternic, dar au o producţie
redusă, intervenţiile vor fi mai energice. Astfel, o tăiere pentru iluminare
începând cu mijlocul lunii august poate determina o liniştire a creşterii
193
mlădiţelor şi o creştere a producţiei. În cadrul acestei acţiuni se înlătură părţi

întregi de crengi, chiar dacă pe ele se află şi fructe.
Experienţa a dovedit că merii supuşi unei astfel de operaţii rodesc mai
bine, îşi îmbunătăţesc simetria şi fructele devin mai durabile. Această „tăiere
de august” se aplică cu succes cu condiţia ca înaintea ei să nu se fi executat
altă tăiere timp de cel puţin un an şi jumătate.
Pe de altă parte, la pomii cu creşteri slabe şi rod bun, intervenţiile vor fi
superficiale, strict corective.
Dacă pe lemnul de doi ani aflat sub prelungirea anuală se află prea
mulţi lăstari se recomandă o rărire a lor, în funcţie de poziţia pe acea ramură.
Mlădiţele cu poziţie pe partea superioară şi creştere verticală se suprimă (în
cel mai rău caz vor fi tăiate deasupra unui mugure orientat lateral).
X.7.3. Tăieri de formare, de corectare, de întreţinere şi

fructificare
După vârsta pomilor tăierile pot fi : tăieri de formare, de corectare şi tăieri

de întreţinere şi fructificare. Efectele celor două procedee de tăiere sunt diferite.
1. Tăieri de formare. Se aplică la pomii tineri şi cuprinde toate lucrările
efectuate asupra părţii aeriene de la plantare până la completa formare a
scheletului coroanelor.
Aceste tăieri au ca obiectiv formarea elementelor de bază ale coroanei
(şarpante şi subşarpante) dar şi o garnisire cu formaţiuni de semischelet şi de
rod.
Tăierea de formare stimulează creşterea lăstarilor, deoarece prin
îndepărtarea mugurilor de vârf, se elimină şi compuşii chimici produşi de ei,
care împiedică creşterea mugurilor poziţionaţi mai jos.
Drept rezultat coroana se îndeseşte, ceea ce poate fi nefavorabil în
perioada de rodire, însă în perioada de formare este necesară în multe cazuri.
Desigur nu este totuna cantitatea tăiată din coroană. Creşterea de aşteptat a
ramurii verticale, în funcţie de tăiere, este ilustrată în fig. 44. Fig. nr. 1
Pe ramurile netăiate, sau tăiate puţin vor creşte relativ mai puţini lăstari
lungi, lăstarii inferiori vor fi scurţi şi vor deveni părţi roditoare. Cu cât tăierea
este mai puternică, cu atât va fi mai puternică formarea de lăstari (şi din
această cauză este incorectă tăierea prea accentuată a nuielelor superioare, în
scopul limitării înălţimii).
194
Fig.44. Creşterea de aşteptat a nuielei verticale în cazul diferitelor tăieri
Tăierea ramurilor la ciot este teoretic cea mai drastică soluţie, totuşi
lăstarii crescuţi vor fi puţini şi slabi, deoarece mugurii inferiori conţin în cea
mai mare cantitate substanţele care împiedică creşterea, respectiv lăstarii noi
vor putea răsări numai din muguri ascunşi.
2. Tăieri de corectare.
Momentul optim de aplicare a tăierilor de corectare
Tăierile de corectare se aplică în timpul perioadei de repaus, iar în zonele
geroase se recomandă efectuarea acestor tăieri de corectare, după trecerea
gerurilor mari adică la sfârşitul perioadei de repaus (februarie – martie).
Tăierile de corecţie urmăresc aducerea unui pom netăiat într-o formă
raţională sau refacerea coroanei unui pom distrus datorită grindinei, zăpezii,
supraproducţiei sau unor tăieri necorespunzătoare. Acestea se aplică atât în
cazul coroanelor prea rare cât şi a celor dese. În mod practic se procedează la
analiza coroanei existente comparându-se cu o formă raţională în care ar putea
fi transformată coroana dată în urma intervenţiei omului.
La coroanele dese se procedează în felul următor: se aleg de exemplu,
pentru formarea unei piramide rărite 3 - 4 ramuri pentru primul etaj,
respectându-se distanţele de inserţie şi apoi distanţele de ramificare pe
şarpante cunoscute de la tăierile de formare. Restul ramurilor din primul etaj
se scot la inel, se trece apoi la alegerea ramurilor pentru etajul II şi III
respectând cerinţele de la tăierile de formare. Toate ramurile cu diametrul sub
2 cm se orizontalizează sau se scurtează în vederea garnisirii acestora cu
195
formaţiuni de rod. Suprimarea ramurilor în plus se poate face până la grosimea

de 8 cm pentru speciile sămânţoase şi de 6 cm pentru speciile sâmburoase. În
cazul când ramurile depăşesc grosimile amintite acestea nu se vor suprima, ele
se vor scurta deasupra unor ramuri laterale unde au grosimea precizată. În
urma tăierilor de corectare pomul rămâne în funcţie de forma coroanei cu cca.
6 - 9 ramuri schelet plus ramificaţiile de ordine superioară, în funcţie de
distanţa şi numărul maxim posibil de ramuri roditoare. După alegerea
ramurilor se execută obligatoriu refacerea echilibrului vertical, adică
subordonarea şi supraordonarea ramurilor şi a axului după criteriile descrise
la formarea coroanei. Tăierile de corectare se aplică pomilor tineri dar şi
pomilor bătrâni.
Tăieri de corectare asupra pomilor tineri: Se stabileşte forma reală a
coroanei în funcţie de sistemul de cultură, specie, soi. Se aleg şarpantele şi
subşarpantele corespunzător formei respective de coroană astfel:
- se aleg şarpantele care corespund ca poziţie formei respective de
coroană ;
- şarpantele suplimentare se elimină de la inel ;
- se aleg pe fiecare şarpantă subşarpantele după sistemul bilateral altern
extern ;
- subşarpantele să fie distanţate între ele la distanţa de 40-80 cm ;
- se taie de la inel ramurile plasate pe 10 cm deasupra şi sub punctul de
inserţie a subşarpantelor.
Ramurile de schelet, de semischelet şi de rod se taie astfel :
- ramurile anuale care au peste 60 cm se taie complet, indiferent de locul
lor de inserţie, cu excepţia celor care asigură prelungirea scheletului ;
- ramurile anuale de vigoare mijlocie de 40-60 cm, se taie complet numai
dacă sunt inserate la partea superioară a şarpantelor şi subşarpantelor ;
- ramurile anuale de vigoare mijlocie de 40-60 cm inserate lateral, se
răresc la 15-20 cm ;
- ramurile anuale de vigoare mică de 10-40 cm, se răresc la 7-15 cm ;
- ramurile de semischelet se răresc la 20-25 cm şi se suprimă cele slabe
şi epuizate ;
- ramurile de schelet şi semischelet care rămân, dacă sunt insuficient
garnisite, se scurtează cu 1/2 sau 1/3 deasupra unor formaţiuni mai tinere ;
- ramurile de rod se răresc la 5-10 cm dacă sunt prea dese.
Diametrul maxim al rănilor nu trebuie să fie mai mare de 6-8 cm la
sămânţoase şi 5-6 cm la sâmburoase, pentru ca rănile ce s-au format prin
tăieri să se cicatrizeze în 3-4 ani.
196
Tăieri de corectare asupra pomilor bătrâni: În cazul acestor pomi se face

rărirea subşarpantelor, a ramurilor de semischelet cât şi a ramurilor de rod.
Dacă prelungirile ramurilor de schelet şi semischelet sunt scurte (10-15 cm)
concomitent cu tăierile de corectare se fac tăieri de reducţie în lemn de 5-6 ani.
Efectuarea acestor tăieri dure, au rolul de a stimula apariţia de noi ramuri
tinere care să le înlocuiască pe cele bătrâne, care nu mai au potenţial de
producţie. La scurtarea şarpantelor şi subşarpantelor se urmăreşte
echilibrarea pe verticală a ramurilor de schelet, atât la pomii tineri cât şi la cei
bătrâni. Pentru aceasta la formele etajate, prelungirile şarpantelor din acelaşi
etaj se aduc la acelaşi nivel, iar între ele etajele se subordonează faţă de
prelungirea axului cu 20-25 cm pentru fiecare etaj. La formele neetajate,
prelungirile şarpantelor se subordonează la 20-25 cm faţă de ax în ordinea
formării lor.
3.Tăierile de producţie (de întreţinere şi fructificare)
După ce a fost formată coroana pomilor, ea trebuie menţinută prin tăieri
de întreţinere şi fructificare.
a. Tăieri de întreţinere. Tăierile de întreţinere – sunt tăierile care se aplică
ramurilor de schelet după intrarea pomului în perioada de rodire.
Momentul optim de aplicare a tăierilor de întreţinere – aceste tăieri se
aplică în toată perioada de repaus vegetativ simultan cu tăierile de rodire.
Dacă volumul lucrării este mic şi dispunem de forţă de muncă suficientă,
este bine ca tăierile să se facă la sfârşitul perioadei de repaus adică după
trecerea gerurilor mari până la pornirea în vegetaţie, (după Godeanu I., 1981).
Se fac mai întâi tăierile de întreţinere, adică se taie mai întâi ramurile de
schelet, iar apoi se fac tăierile de rodire (fructificare) sporind asupra ramurilor
de semischelet şi a celor de rod.
Mod de lucru: Analizăm fiecare şarpantă în parte şi se stabileşte:
- locul şi unghiul de inserţie al şarpantei şi a subşarpantelor de pe ax;
- lungimea ei comparativ cu distanţa de plantare şi a celorlalte şarpante;
- modul de garnisire cu ramuri de semischelet şi de rod; - lungimea
creşterilor anuale.
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi
aerisiri a coroanei prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la
caracteristicile formate şi realizarea unei desimi şi lungimi corespunzătoare a
ramurilor semischelet şi de rod. Tăierile de întreţinere se fac necesare dat fiind
alungirea şi ramificarea continuă a fiecărei ramuri din coroană ceea ce
determină îndesirea sa. Pe de altă parte, pe parcursul anilor sub greutatea
crescândă a rodului, ramurile de schelet sau semischelet se apleacă, iar la
punctele de curbură apar de obicei noi ramuri. Acestea concură pe cele
197
principale îndesind şi umbrind ramurile de semischelet, conducând chiar la

uscarea lor.
De aceea tăierile de întreţinere se concretizează prin:
- reechilibrarea şarpantelor, cu verificarea direcţiei de creştere şi lungimii
lor, intervenind când este necesar cu scurtări deasupra unor ramuri
subterminale sau redresarea ramurilor inferioare pentru stimularea creşterii
acestora sau înclinarea celor superioare;
- rărirea ramurilor când acestea îndesesc şi umbresc interiorul. Operaţia
constă în reducţia şi chiar suprimarea ramurilor de semischelet cu vârstă de
peste 3 ani - epuizate. Se vor reţine spre bază ramuri semischelet mai
viguroase; - substituirea axului ce creşte foarte viguros în detrimentul
ramurilor laterale cu o ramură subterminală de vigoare slabă se face necesară
la unele soiuri cu creştere accentuată (la păr spre exemplu, Untoasă Hardy)
sau la obţinerea unor forme joase;
- limitarea înălţimii coroanei se impune tot mai mult în vederea unei
eficacităţi maxime a tratamentelor, a posibilităţii efectuării cu uşurinţă a
recoltării fructelor ş.a. Lucrarea constă în suprimarea unor ramuri cu poziţie
relativ verticală, deasupra unor ramuri cu direcţie oblică şi în afară.
În cazul formelor cu ax se vor suprima ramurile viguroase dinspre vârful
axului fără a înlătura pe cele necesare. Când la vârful axului sunt numeroase
creşteri anuale, se suprimă circa jumătate, iar cele reţinute se lasă întregi,
intervenind în anul următor deasupra unor ramuri laterale în lemn de 2 ani.
Nu se îndepărtează toate ramurile pentru a nu favoriza noi creşteri lacome.
În general prin tăierile de întreţinere vor fi suprimate ramurile arcuite,
cele viguroase ce îndesesc coroana, aflate sub sau deasupra şarpantelor, sau
chiar între etaje, se suprimă ramurile care sub greutatea fructelor s-au aplecat
şi împiedică deplasarea agregatelor, se suprimă ramurile lacome când nu sunt
reţinute pentru completarea unui gol.
Tăierile de întreţinere pot fi:
- anuale (se repetă anual, în funcţie de evoluţia pomului).
- de întinerire.
1.Tăierile anuale. Necesitatea tăierilor de întreţinere este justificată de
faptul că alungirea ramurilor şi amplificarea lor continuă, în ritm descrescând
dar destul de susţinut, până pe la mijlocul perioadei de fructificare duce la o
îndesire progresivă a coroanei şi, în unele cazuri, la dezechilibrul unor
şarpante şi subşarpante. De asemenea, sub greutatea crescândă a rodului,
multe ramuri se arcuiesc şi capătă o direcţie nefavorabilă creşterii normale, iar
alteori apar lăstari şi ramuri de prisos.
Prin tăierile de întreţinere se urmăreşte în principal:
198
- reechilibrarea etajelor, a şarpantelor şi subşarpantelor, urmărindu-se

ca totodată să se realizeze şi rărirea, precum şi un efect de regenerare. Odată
cu reechilibrarea prin tăieri, se verifică şi direcţia de creştere a şarpantelor, iar
la nevoie şi în limita permisă de grosimea lor, se redresează cele inferioare
pentru stimularea creşterii şi se înclină cele superioare pentru temperarea
creşterii;
- limitarea înălţimii coroanei prin suprimarea sau tăierea la nivelul unei
ramuri laterale a ramurilor de pe şarpante, cu poziţie apropiată de verticală
care tind să înalţe coroana.
Ramurile dinspre vârf, foarte viguroase, amplasate pe ax se suprimă
deoarece ele consumă hrana celor cu poziţie inferioară şi determină un
dezechilibru între etaje. Dacă sunt numeroase ramuri anuale, se suprimă
numai aproximativ jumătate din numărul lor, iar cele reţinute nu se scurtează;
- eliminarea sau simplificarea, de câte ori este necesar, a vârfului axului
foarte încărcat cu ramificaţii, tăierea efectuându-se la o ramificaţie mai slabă,
situată mai jos. Această lucrare este absolut necesară la soiurile cu dominanta
de creştere apicală;
- rărirea coroanei după necesităţi, prin operaţii de reducţie şi suprimare
a ramurilor pe semischelet mai bătrâne de 2-3 ani, eventual mai epuizate,
umbrite. Se evită scurtarea ramurilor de 1 an, chiar dacă sunt rău amplasate,
pentru a nu stimula ramificarea şi îndesirea coroanei, tăierea lor fiind amânată
pentru anul următor în lemn de 2 ani. Gradul de scurtare a ramurilor vechi
este impus de spaţiul disponibil şi de obţinerea totodată a efectului de
regenerare. Suprimarea este admisă în cazuri fortuite şi este preferabil să se
suprime o ramură foarte viguroasă de semischelet care creează un spaţiu mai
mult.
Ca regulă generală, către partea superioară a coroanei se reţine un
semischelet de vigoare mai slabă, iar către bază mai viguros. Este foarte
important ca prin rărire să nu se creeze condiţii favorabile pentru ramificare,
astfel că tăierile de scurtare a ramurilor se vor face pe lemn mai vechi de 1 an;
- suprimarea ramurilor lacome şi concurente, folosind însă uneori pe cele
lacome pentru completarea golurilor din coroană, caz în care acesta se înclină
în direcţia necesară;
- suprimarea ramurilor bolnave şi a celor eventual uscate;
- suprimarea ramurilor care atârnă şi stânjenesc lucrarea solului.
Tăierile de întinerire (vezi şi capitolul „Tăierile de regenerare”). O dată cu
trecerea timpului, pomii fructiferi au creşteri vegetative slabe precum şi
producţii scăzute. Pentru creşterea duratei de viaţă şi a potenţialului productiv
se aplică la aceşti pomi tăierile de întinerire.
199
Dau rezultate bune atunci când coroana pomilor se reduce considerabil,

iar semischeletul se întinereşte în majoritate. Tăierea pomilor fructiferi trebuie
făcută în perioada de repaus, eventual primăvara târziu dar numai în cazul în
care pomii au suferit de ger, pentru a putea deosebi mugurii sănătoşi de cei
atinşi de ger. O modalitate de realizare a tăierilor de întinerire este cea a tăierii
de rărire.
Tăierea de rărire înseamnă îndepărtarea totală a părţii de coroană
respective; acesta se poate face şi până la tulpină. Fundamental, această
metodă de tăiere este folosită mai ales la plantele ajunse la vârsta de rodire.
Contrar cu tăierea de formare – deoarece efectul de moderare al creşterii
mugurilor superiori rămâne – nu accentuează creşterea lăstarilor lungi, ci mai
Fig.45. Răsărirea de aşteptat la nuiele netăiate, aflate în unghiuri diferite
degrabă sprijină dezvoltarea de părţi roditoare.

Puterea de răsărire a mugurilor nuielelor nu este determinată numai de
lungimea nuielelor, de metoda de crestare aplicată etc., ci ea este influenţată şi
de unghiul nuielei faţă de verticală, ilustrat în fig. 45.
Nu se recomandă creşterea ramurilor de structură în unghi orizontal

deoarece, aşa cum este ilustrat şi în figură, la baza acestor ramuri viitoare vor
creşte lăstari (nuiele) puternici, iar în vârf părţile roditoare vor fi scurte. Din
această cauză se întâmplă deseori, ca ramura de structură să nu poate fi
dezvoltată mai departe. Acest unghi este potrivit pentru dezvoltarea de astfel de
crengi roditoare, care în timp vor fi schimbate pe nuiele mai joase, sau vor fi
tăiate de tot.
200
Curbarea verticală în jos este specifică aşa numitei tăieri de creangă

lungă singulară (cu mugur în vârf). Sub greutatea fructului creanga se îndoaie
formând un arc, de-a lungul lui apar nişte lăstari tari, care în timp pot să preia
funcţia roditoare a crengii iniţiale. Pe această trăsătură se bazează tăierea
folosită la piersic, soc negru, dar practic aşa trebuie tăiaţi şi semiarbuştii.
b. Tăierile de fructificare
Tăierile de fructificare sunt necesare pentru a menţine pomii într-un
echilibru fiziologic timp mai îndelungat. La pomii fructiferi aflaţi în plină rodire
se urmăreşte normarea încărcăturii cu muguri floriferi în raport cu potenţialul
acestor pomi (vezi şi mai departe).
Tăierile de fructificare vizează în special ramurile de rod şi cele de semi-
schelet. Ele nu constituie o grupă izolată de tăieri, ci completează, finisează
întotdeauna tăierile de formare, iar mai târziu tăierile de întreţinere şi de
regenerare.
Deşi tăierile de fructificare încep încă din primii ani de formare a
coroanei, ele sunt de o importanţă capitală şi necesită un volum mare de
muncă, în perioada de dominanţă a fructificării. Neglijarea tăierilor de
fructificare în această etapă, aduce însemnate pierderi economice, dintre care
se menţionează: calitatea slabă a recoltelor ca urmare a epuizării şi
îmbătrânirii ramurilor de rod, fructificarea alternativă datorită supraîncărcării
cu rod, slăbirea creşterii vegetative şi scurtarea perioadei de maximă producţie
a pomului.
Dimpotrivă, dirijarea fructificării prin tăieri de rodire, prezintă multiple
efecte pozitive cum sunt:
- contribuie la normarea şi repartizarea mai uniforma a producţiei de
fructe în coroană;
- îmbunătăţeşte calitatea recoltelor;
- stimulează creşterea lăstarilor şi contribuie la prevenirea alternanţei de
rodire;
- realizează întinerirea şi înlocuirea ramurilor de rod şi semischelet în
curs de epuizare, încetinind în acest fel ritmul de degarnisire a scheletului.
Lucrările de tăiere prin care se obţin efectele menţionate anterior, sunt
diferite de la o etapă la alta, fiind în legătură directă cu evoluţia proceselor de
creştere, rodire şi uscare pe parcursul ciclului de viaţă. În acest sens,
obiectivele tăierilor de fructificare pot fi definite, pe etape, astfel:
La pomii tineri până la intrarea în plină rodire, obiectivul principal constă
în obţinerea unei distribuţii şi unei densităţi optime a ramurilor de
semischelet şi de rod, precum şi consolidarea acestora. Operaţia
predominantă este suprimarea ramurilor şi numai în unele cazuri se foloseşte
201
scurtarea. Este preferabil ca ramurile de semischelet şi de rod neflorifere,

reţinute, să fie lăsate să evolueze 2-4 ani fără tăieri.
La pomii intraţi în plină producţie şi până când depăşesc cu câţiva ani
limita producţiei maxime, obiectivul principal al tăierilor de fructificare constă
în normarea încărcăturii de muguri floriferi în raport cu vigoarea pomului,
respectiv în proporţionarea optimă a ramurilor de rod pe ramuri de semischelet
şi a mugurilor floriferi pe ramurile de rod.
Operaţiunea predominantă este scurtarea ramurilor şi în unele cazuri
rărirea lor. Ca regulă generală, ramurile de semischelet şi de rod mai vechi de
3-4 ani sunt supuse unei tăieri de reducţie pe lemnul anului precedent, pentru
limitarea alungirilor cu scopul de a nu îndepărta prea mult de sursa de hrană
(ramura mamă) punctele de fructificare, se obţine în acelaşi timp şi un efect de
regenerare a acestora.
În a doua jumătate a vieţii pomilor, alături de necesitatea normării în
continuare a mugurilor floriferi, apare ca obiectiv de bază regenerarea
ramurilor de rod şi de semischelet.
În mod practic, normarea se realizează în sensul regenerării şi
simplificării mai puternice sau mai slabe a ramurilor, în funcţie de vârstă şi
epuizarea acestora, operaţia de bază fiind scurtarea ramurilor.
Ca principiu general, tăierile de rodire se efectuează în anii cu
încărcătura mare de muguri floriferi. Cu cât aceştia sunt mai numeroşi, cu atât
tăierea de normare va fi mai intensă şi invers. În anii fără muguri floriferi sau
cu încărcătura mică, nu se fac tăieri de fructificare la pomii relativ tineri,
deoarece ar provoca un exces de creştere vegetativă, fiind admis acest lucru
numai la pomii bătrâni, în curs de epuizare, când se urmăreşte o regenerare
mai puternică a formaţiunilor de rod şi de semischelet.
La pomii care rodesc regulat şi recolta este relativ constantă an de an,
tăierile de fructificare amănunţite se execută de regulă o dată la doi ani.
Tăierile de rărire şi fructificare urmăresc reglarea echilibrului dintre
creştere şi rodire prin normarea încărcăturii de rod, plasarea acesteia la
lumină şi forţarea creşterii, apoi asigurarea rodirii constante an de an prin
reînnoirea semischeletului şi a formaţiunilor de rod, menţinând forma de
coroană. Tăierea de rărire şi fructificare se execută diferenţiat în funcţie de
vârsta pomului, prezenţa sau absenţa rodului sau a creşterilor, particularităţi
de creştere şi rodire pe care le prezintă combinaţia soi – portaltoi. Astfel pomii
tineri se taie cât mai puţin posibil recurgându-se mai mult la operaţii de
dirijare a ramurilor pentru a ajunge într-un timp scurt la volumul maxim de
creşteri vegetative pe care îl cere forma de coroană. Biologic, problema este
202
întemeiată, întrucât prin tăieri energice, se epuizează pomul, se forţează noi

valuri de creştere, care întârzie intrarea pe rod.
La pomii maturi tăierile de rărire şi fructificare vor trebui să răspundă la
următoarele obiective:
1. Repartizarea uniformă a semischeletului tânăr de o parte şi de alta
şarpantelor (ramurile groase ce pornesc de pe ax) la 20 – 30 cm şi nu
deasupra sau dedesubtul lor;
2. Apropierea pe cât posibil prin tăieri de reducţie a rodului de şarpante şi
subşarpante pentru îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.
3. Completarea spaţiilor create accidental în urma frângerii ramurilor sub
povara rodului sau din alte cauze;
4. Aplicarea unor tăieri de reducţie prin care se deschide unghiul de
inserţie în partea superioară a pomului pentru temperarea creşterii şi unor
tăieri de transfer pe semischelet ce reduce unghiul de inserţie (unghiul faţă de
verticală) pentru a stimula creşterea în partea inferioară a pomului;
5. Înlocuirea semischeletului viguros din partea superioară a pomului prin
tăieri de plafonare a creşterii de vigoare slabă pentru a evita formarea aşa
numitelor “pălării” în special la coroanele aplatizate;
6. Scurtarea severă a semischeletului îmbătrânit, în curs de epuizare.
7. Asigurarea, prin tăieri de rodire, a unui raport de 3:1 între formaţiunile
care prezintă doar muguri vegetativi şi formaţiuni care poartă muguri de rod;
şi a unui raport de 8:1 între mugurii vegetativi şi de rod; sau cca 5-6 muguri
de rod pe fiecare cm2 din suprafaţa secţiunii transversale a trunchiului.
8. Pomii la care creşterile sunt slabe iar mugurii de rod sunt în exces se vor
tăia sever, pe când pomii cu creşteri exagerate şi fără rod nu se vor tăia sau
se vor tăia foarte slab, urmând ca normarea producţiei să se facă anul
următor.
Să nu uitam nici de faptul că tăierile aplicate în primii ani de viaţă
afectează pomul toată viţa lui (schelet) şi cele aplicate în timpul rodirii
afectează cel puţin trei ani de la efectuarea tăierii.
La fel de importantă este menţinerea subordonării pe verticală a etajelor
şi a ramurilor din cadrul etajelor, dar şi păstrarea echilibrului vertical şi cel
orizontal. Unghiurile de inserţie (faţă de verticală) ne vor ajuta menţinerea
echilibrului între creştere şi fructificare. Cu cât creşte unghiul de la verticală
spre orizontală, cu atât se reduce lungimea creşterilor şi apar fructele. Avem
un echilibru la un unghi de cca 45º, la care avem creşteri anuale şi producţie
de fructe la un nivel echilibrat. Cu cât creşte unghiul spre orizontală se reduce
lungimea creşterilor anuale, se măreşte numărul de fructe şi se reduce
dimensiunea lor.
203
Pomul doreşte să facă cât mai multe fructe (seminţe şi nu pulpă) pentru
a se înmulţi (modul natural de înmulţire în flora spontană), iar dacă nu
intervenim prin tăiere de normare a rodului, nu vom avea fructe de calitate.
3. Tăierile de regenerare (întinerire)

Epuizarea biologică a unui pom se petrece odată cu înaintarea în vârstă
şi datorită altor factori asupra cărora omul nu poate interveni, sau asupra
cărora a intervenit neprofesional. Astfel un pom care a rodit excesiv timp de
mai mulţi ani la rând va fi „epuizat din punct de vedere vegetal”. Fructele
rămân mici, mlădiţele cresc mai puţin şi apare alternanţa ca măsură de
protecţie.
Se va constata astfel că datorită diferenţierii unui număr foarte mare de
ramuri de rod, lăstarii au creşteri mici de 1- 5 cm. Indiferent de forma
coroanei, tăierile de regenerare se aplică ramurilor de schelet şi semischelet la
pomii intraţi în a doua perioadă de maximă producţie.
Tăierile de întinerire se fac când creşterea ramurilor de schelet este
foarte slabă sau a încetat şi a început uscarea ramurilor periferice şi când la
baza ramurilor de schelet se formează lăstari lacomi.
În astfel de situaţii se impun tăierile de întinerire care, în funcţie de
severitatea lor, pot atrage scăderea producţiei pe o perioadă scurtă, dar asigură
o dezvoltare normală şi revenirea producţiei după un timp nu foarte lung.
Aceste tăieri pot deveni necesare chiar la un pom de 5-6 ani a cărei creştere a
fost lăsată la voia întâmplării astfel încât o reglare a producerii de mlădiţe noi
impune acest gen de tăiere la pomii mai bătrâni.
Chiar şi atunci când coroanele s-au înălţat excesiv sau atunci când
ramificaţiile de la baza coroanei au tendinţa de desfrunzire ori când gerul,
furtuna, animalele au pricinuit stricăciuni crengilor, severitatea tăierilor care
se impun le pot cataloga drept tăieri de întreţinere.
Nu exista specii sau soiuri de pomi fructiferi la care tăierile de întreţinere
să fie contraindicate.
Scopul acestor tăieri este de a stimula creşterile vegetative, astfel încât
ramurile anuale de prelungire la ramurile de schelet şi semischelet să fie de 40
cm. De asemenea aceste tăieri au rolul de a menţine ramurile de rod cât mai
aproape de ramurile de schelet pentru a fi mai bine hrănite. Se urmăreşte şi
reducerea înălţimii pomilor şi a diametrului coroanei, astfel uşurându-se
lucrările de întreţinere şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Momentul optim de tăiere – tăierile de regenerare se pot aplica în
perioada de repaus după trecerea gerurilor mari (februarie - martie). Dacă nu
204
dispunem de volumul necesar de muncă şi există şi geruri mai slabe, atunci

putem aplica aceste tăieri chiar din toamnă după căderea frunzelor.
În cazul cireşului, vişinului şi piersicului, tăierile de întreţinere pot fi
făcute după recoltare, deoarece pentru aceste specii mai sensibile, închiderea
rănilor înainte de venirea iernii reprezintă un avantaj. Dacă grindina şi furtuna
produc stricăciuni mari în timpul verii se recomandă tăierile de întinerire
aplicate imediat în lemnul de mai mulţi ani de la inel sau alegerea altor crengi
mai puţin afectate pe post de ax.
Intensitatea reducţiei se stabileşte în funcţie de:
- vârsta pomului şi starea generală a pomului ;
- volumul coroanei, de lungimea creşterilor anuale ;
- mărimea zonei de garnisire a ramurilor de schelet.
Tăierile de reducţie se aplică în felul următor:
- dacă creşterile anuale sunt de 1-12 cm, ramurile de schelet se taie în
lemn de 3-4 ani ;
- dacă creşterile sunt mai mici atunci ramurile de schelet se taie în lemn
de 5-6 ani ;
- şarpantele şi subşarpantele se scurtează deasupra unor ramuri
laterale;
- ramura asupra căreia se face scurtarea nu trebuie să formeze cu
ramura mamă un unghi mai mare de 55°, iar diametrul ei să nu fie mai mic de
1/2 din diametrul ramurii mamă. Pentru a avea o cicatrizare rapidă a rănilor,
acestea nu trebuie să fie mai mari de 5-6 cm la sâmburoase şi de 6-8 cm la
sămânţoase. Tăieturile mai mari de 1 cm pot fi netezite cu briceagul şi unse cu
vopsea sau ceară de altoit.
Prin aplicarea acestor tăieri de regenerare se urmăreşte echilibrarea
şarpantelor şi subşarpantelor, care se face în acelaşi mod ca la tăierile de
corectare. Astfel, se stabileşte de unde se face scurtarea pentru fiecare
şarpantă, astfel ca prelungirile ramurilor deasupra cărora se taie să fie în
acelaşi plan orizontal. Se subordonează pe fiecare şarpantă şi subşarpantele,
aplicându-se tăieri asupra subşarpantelor în funcţie de dimensiunea şi poziţia
lor.
Începutul tăierilor de regenerare se face cu formaţiunile de rod, deoarece
ele se epuizează cel mai repede; se adaugă treptat şi ramurile de semischelet,
iar mai târziu regenerarea se adresează tuturor categoriilor de ramuri, inclusiv
celor de schelet.
Întrucât regenerarea formaţiunilor de rod şi în mare parte a ramurilor de
semischelet este tratată la tăierile de fructificare pe specii, va fi prezent aici
numai regenerarea scheletului.
205
Aceasta lucrare devine necesară când, în situaţia unei încărcături

normale cu fructe a pomilor, a unei agrotehnici superioare şi a unor tăieri de
fructificare regulate, lăstarii de prelungire a şarpantelor şi subşarpantelor nu
ating lungimi mai mari de 10-15 cm la sâmburoase şi 15-20 cm la sămânţoase,
2-3 ani consecutivi.
Tăierea de regenerare constă în reducţia tuturor şarpantelor, sub-
şarpantelor şi a ramurilor de semischelet puternice, pe lemn de 3-4 ani. Pentru
mărirea efectului de stimulare a creşterii pe ansamblul coroanei, se operează în
acelaşi timp şi o riguroasă tăiere de fructificare, cu condiţia însă ca pomii să
aibă o încărcătură bună cu muguri florali; dacă încărcătura este slabă, tăierea
de fructificare va fi moderată. În anul regenerării scheletului, fertilizarea cu
doze sporite de azot este obligatorie.
Efectul de stimulare a creşterii, ca urmare a regenerării scheletului, se
resimte cca 5 ani, după care urmează o nouă regenerare în lemn de 5-6 ani,
executată după aceleaşi reguli.
Sămânţoasele, prunul şi chiar caisul, suportă şi a treia regenerare în
lemn de 7-8 ani, cu condiţia ca diametrul ramurilor pe locul de tăiere să fie sub
7 cm pentru sămânţoase şi sub 5 cm pentru sâmburoase.
Dacă regenerarea nu s-a făcut la timpul oportun şi pomii prezintă semne
de epuizare accentuată, se trece de prima dată la regenerarea pe lemn de 5-6
ani.
În prezent însă, când tehnica avansată a îngrăşării, a lucrării solului, a
irigării etc., forţează pomii să producă anual cantităţi mari de fructe, iar prin
tăieri se prelungeşte la maxim perioada de producţie, plantele ajungând
epuizate biologic în perioada declinului, încât tăierile de regenerare din această
etapă nu îşi mai au justificare decât pentru pomii din grădinile populaţiei,
pentru cei răzleţi şi pentru nuci, castani etc.
Întinerirea coroanelor îngrijite. În cazurile în care coroanele au fost
formate piramidal, tăierea de întinerire se efectuează foarte uşor. Acelaşi lucru
se poate spune şi despre celelalte tipuri de coroane.
Există două metode de întinerire: devierea axului principal şi a axelor
ramificaţiilor principale pe ramuri mai tinere (se taie lemnul mai vechi sau
foarte vechi) şi metoda clasică.
1. Metoda prin deviere: nu provoacă o reacţie puternică a mlădiţelor
tinere şi se aplică mai cu seamă la pomii fructiferi care fac fructe cu sâmburi,
pentru ca metoda clasică nu este sigură în acest caz. Metoda constă în
limitarea în înălţime a coroanei; prin tăierea cu fierăstrăul va fi îndepărtat cam
1/3 din volumul coroanei. După alegerea unui punct de tăiere pe ax, în lemn
de mai mulţi ani, deasupra unei ramuri laterale mai tinere, se va imagina un
206
unghi de 120 grade cu vârful în punctul de tăiere. Acolo unde laturile

unghiului intersectează ramificaţiile laterale se vor practica tăierile (ceva mai
sus sau mai jos, acolo unde există o ramificaţie laterală care să preia axul
ramificaţiei).
2. Metoda clasică se foloseşte mai mult în cazul pomilor fructiferi care fac
fructe cu seminţe. Această metodă constă în scurtarea ramificaţiilor coroanei
cu 75 - 150 cm de la periferia coroanei de obicei sub zona activă a acesteia.
Pentru scurtare se foloseşte o sfoară ce se leagă în cazul coroanelor cu ax
la 75 cm sub vârful acestuia. Sfoara se roteşte apoi în jurul coroanei sub un
unghi de 60˚ cu axul, menţinând de obicei de la periferia coroanei la sfoară 75
cm. La nivelul acestei linii ramurile principale sunt tăiate deasupra unei
ramificaţii care continuă creşterea. Toate celelalte ramuri sunt subordonate
prelungirilor oprite. Metoda respectivă deşi determină o reîntinerire a pomilor
poate determina şi o creştere inegală a lăstarilor, element provocat de vârsta
diferită a ramurilor scurtate.
În cadrul tăierilor de întinerire nu ne vom limita doar la ramurile de
schelet. În cazul sămânţoaselor se poate tăia oriunde este necesar, deci şi pe
ramificaţii pentru că astfel vor fi activate rezervele de muguri dorminzi şi
adventivi.
3. Metoda scurtării ramurilor după aprecierea vârste acestora, a dat în
experienţele întreprinse de Cornelia Parnia (1966) cele mai bune rezultate.
Reîntinerirea coroanei după această metodă constă în scurtarea ramurilor
principale în lemn de 6 - 8 ani, iar celelalte ramuri ce garnisesc se scurtează pe
lemn de aceeaşi vârstă. Scurtarea se efectuează deasupra unei ramificaţii
laterale şi are rolul asigurării creşterii ramurii scurtate. Când ramificaţiile şi
ramurile lacome lipsesc, scurtarea se poate efectua şi în zona mugurilor
dorminzi. Grosimea ramurilor de schelet în punctul de scurtare nu trebuie să
depăşească 7 - 8 cm pentru sămânţoase şi 5 - 6 cm pentru sâmburoase.
Efectuând odată cu reîntinerirea părţii şi o reîntinerire a sistemului radicular
se obţin rezultate din cele mai bune. Lucrarea constă în efectuarea unui şanţ
de 80 cm adâncime şi 60 cm lăţime pe proiecţia coroanei şi administrarea a 6
kg îngrăşământ organic şi 10 - 12 g ş.a. la m2 NPK. Tăierile de reîntinerire sunt
tot mai puţin folosite, menţinerea pomilor fiind neeconomică în această
perioadă.
Întinerirea coroanelor care nu au fost niciodată tăiate, care se
numesc şi „coroane naturale” trebuie precedată de o serie de tăieri de
iluminare. Pentru asta se aleg 3-4 ramificaţii principale dezvoltate aproximativ
la fel şi ancorate bine pe ax. Toate celelalte ramificaţii vor fi suprimate prin
tăiere de la inel ori li se va schimba funcţia prin deviere pe ramuri fructifere.
207
Odată ce aceste intervenţii au fost finalizate se pot începe tăierile de întinerire

după una dintre metodele descrise mai sus. În ambele cazuri se va urmări
întinerirea lemnului de fructificare. Rănile provocate în urma acestor tăieri
importante vor fi protejate cu chituri sau masticuri speciale pentru acest scop.
Tehnica tăierilor de întinerire. Pentru a se obţine creşteri mai
viguroase scurtarea se face în zona mugurilor dorminzi sau deasupra unei
ramuri de garnisire tinere. În primul rând se intervine asupra ramurilor de
schelet de ordinul I şi numai după aceasta se procedează la scurtarea celor de
ordinul II şi III, etc.
Pomii cu început de uscare şi lipsiţi de ramuri lacome, se întineresc ca şi
în cazul precedent, cu deosebirea ca scurtarea ramurilor de schelet se face în
lemn mai bătrân de 6 - 7 – 8 – 9 ani, după cum zona de creştere s-a retras mai
mult sau mai puţin în interiorul coroanei. Tăierea se va face neapărat în zona
mugurilor dorminzi şi se va evita pe cât posibil provocarea unor răni mai mari
de 6- 8 cm în diametru.
În cazul pomilor îmbătrâniţi, care au ramuri lacome în coroană, acestea
se folosesc la refacerea scheletului. În acest scop se aleg ramurile lacome bine
dezvoltate şi amplasate corespunzător, înlăturându-se deasupra lor, porţiunile
de ramuri îmbătrânite sau în curs de uscare. Ceva mai jos, pe o parte şi alta a
braţului, se aleg 2- 3 lăstari lacomi, situaţi la distanţa de 50-60 cm, care
servesc la înlocuirea ramurilor de ordinul II, lipsite de vigoare. Ramurile lacome
alese pentru restabilirea scheletului pomilor se taie pentru subordonare, iar
celelalte ramuri lacome, se scurtează la 6- 8 muguri, în vederea transformării
lor în ramuri de garnisire, după aceasta se procedează obligatoriu la întinerirea
sistemului radicular.
X.8. Regulile principale ale tăierii în stadiul de rodire. Greşeli frecvente
În cazul pomilor roditori faţă de tăierea de formare a coroanei nu prea se

pot da indicaţii scrise, deoarece în aceasta perioadă scopul este deja
menţinerea cât mai lungă a rodirii, şi nu formarea structurii de coroană. Dacă
cunoaştem părţile roditoare ale soiurilor, caracteristicile de formare ale
acestora precum şi urmările tăierii, nu vom putea comite greşeli de tăiere
fundamentale.
Dintre acestea atragem atenţia asupra celor de mai jos:
a. Nu este permisă tăierea prea accentuată a nuielelor. Una dintre
greşelile cele mai dese este aplicarea aceleiaşi tăieri, care nu ţine cont de specia
pomului fructifer, de exemplu mar, piersic şi viţa de vie!
208
Greşeala provine probabil din faptul că în trecut, în zonele de deal,

piersicul şi viţa de vie erau tăiate prin aceleaşi metode precum tăierea la o
singură nuia. Acest lucru nu ar reprezenta nici o problemă.
Problemele încep să apară atunci, când şi celelalte specii sunt tăiate prin
această metodă. În cazul pomaceelor această metodă de tăiere poate cauza o
puternică creştere de lăstari, concomitent cu reducerea cantităţii de roade,
nemaivorbind de deprecierea calităţii.
Pe nuielele lungi ale acestor pomi există puţini muguri de rod (vezi părţile
de rod ale pomaceelor), aceştia se vor forma pe părţile scurte de rod crescute
din mugurii laterali, în cazul în care nuielele nu au fost tăiate puternic.
b. Înălţimea pomilor nu trebuie limitată în anii de formare. Înălţimea şi
forţa de creştere a pomilor este determinată înainte de toate de portaltoi. Dacă
planta noastră se dezvoltă prea puternic, atunci ea să fie tăiată doar cât este
neapărat necesar, pe cât posibil la sfârşitul verii.
Înălţimea pomului ajunge să o stabilim peste 8-10 ani, prin tăierea
axului sau al crengilor mai groase.
c. Putem păstra şi nuiaua verticală. Sunt mulţi care taie aproape automat
nuielele verticale din coroană. La întrebarea „de ce?” vor răspunde că au citit
undeva că nu este permisă păstrarea lor. Acest răspuns apare foarte des. Iar
această greşeală este comisă de obicei de cei care nu cunosc părţile de rod.
În cazul sâmburoaselor, nuielele verticale se pot păstra fără nici o
problemă, deoarece acestea sunt totodată nuiele de rod. Rodul va trage în jos
nuiaua şi ea se va îndoi din coroană. Dacă chiar nu avem nevoie de ele, le
putem îndepărta în anul următor, ca crengi ieşite din rod (fig. 46).
209
Fig.46. La sâmburoase nu este permisa tăierea nuielelor crescute vertical
şi în cazul pomaceelor se pot păstra aceste nuiele, dacă pe vârful lor sunt
muguri micşti, ele sunt nuiele de rod! În general din coroană se taie doar
lăstarii lacomi care cresc abrupt în sus, în cazul în care chiar este indicat! Cei
mai slabi pot fi păstraţi încă un an, doi, după care şi ei, la rândul lor, vor fi
îndepărtaţi.
d. Nu se permite tăierea de degarnisire a ramurilor de structură.
Recolta cea mai bogată se obţine de pe pomul la care ramurile de structură
sunt pline cu părţi de rod, de la trunchi şi până la vârf. Aceasta se poate obţine
dacă tăierile se încep nu de la vârful ramurii de structură, ci de la baza ei,
avansând de la creangă la creangă.
Trebuie avut grijă să lăsăm crengi din 30-40 de cm, şi pe ele nuiele de
rod, tot din 30-40 de cm. Este foarte tristă priveliştea acelui pom care seamănă
mai degrabă cu o mătură înfiptă în pământ. Partea inferioară este complet
goală, şi doar pe partea superioară sunt câteva crengi şi nuiele de rod.
X.9.Tăierile de formare a coroanelor pomilor
X.9.1. Caracteristicile ce definesc forma de coroană
210
Fiecare pom fructifer se caracterizează printr-o creştere naturală ce

conduce la o coroană specifică. Formele naturale de coroană corespund numai
foarte rar cerinţelor. În parte ocupă mult spaţiu, se degarnisesc repede şi se
pot întreţine cu greutate. Aceste caracteristici nefavorabile le schimbăm prin
realizarea artificială a formei de coroana.
Pentru cultivarea fructelor de calitate, care se consuma proaspete, cele
mai potrivite sunt formele de coroana scunde şi „mai apropiate omului”. Acest
tip de coroană este cel mai adecvat pentru efectuarea lucrărilor fitotehnice
manuale – reglarea cantităţii de fructe, rărirea fructelor etc. – prin care se
poate creşte raportul fructelor de o calitate excelentă.
Forma coroanei este determinată de puterea de creştere a soiul şi a
pomului respectiv, numărul şi poziţionarea ramurilor de structură, înălţimea
trunchiului şi respectiv înălţimea întregului pom.
La pomii fructiferi cele mai des utilizate mărimi de trunchi sunt:
a. Trunchi scund : 40-60 cm – măr, păr, gutui, piersic.
b. Trunchi semi-înalt : 80-100 cm – cireş, vişin, cais, prun, păr pe
portaltoi sălbatic, bacifere cu trunchi.
c. Trunchi înalt : 120 cm şi peste – nuc, castan, soc negru şi coroanele de
pe care se recoltează mecanic.
La urma urmei fiecare formă de coroană poate fi realizată cu înălţimea
trunchiului corespunzătoare scopului, de ex. dacă dorim ca o coroană sa fie în
forma de vas, pentru recoltare cu aparat de scuturat, mărimea adecvată a
trunchiului este de 100-120 cm, dar în cazul recoltării manuale aceasta ajunge
să fie de 60 cm.
Distanţele dintre trunchiuri se pot modifica în mare măsură în funcţie de
tipul de sol, de nivelul tehnologiei de cultivare, de soi şi de portaltoi. Distanţa
dintre ramurile de structură şi distanţa etajării ramurilor de structură la pomii
maturi este de minim 60-80 cm, şi 100-120 cm în cazul nucului.
Portaltoiul influenţează în primul rând creşterea nobilului, dar are
influenţă şi în momentul intrării în rod şi perioada coacerii fructelor. Creşterea
pomilor în cazul altoiurilor este determinată în primul rând de portaltoi, dar
este un factor de limitare a creşterii şi înălţimea ochiului, tipul solului,
adâncimea de plantare etc.
X.9.2. Clasificarea coroanelor pomilor fructiferi
Speciile fructifere spontane şi chiar soiurile cultivate lipsite de îngrijire

formează coroane de obicei prea dese, cu fructificarea limitată la periferie,
211
luminarea coroanei este neregulată (o dată la 2-3 ani), iar pomii respectivi
îmbătrânesc prematur.
Interiorul coroanelor, neluminat şi neaerisit, formează fructe de calitate
scăzută sau rămâne complet neproductiv şi constituie un mediu favorabil
pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor.
Din asemenea coroane, natura însăşi elimină o serie de ramuri. În mod
constant ramurile de rod şi cele de schelet umbrite se usucă.
Coroanele pomilor crescuţi liber (fără tăiere) au un schelet simplu şi bine
dezvoltat şi un semischelet amplu şi complex, garnisit cu numeroase ramuri de
rod. În aceste condiţii, pomii încep să fructifice mai devreme, temperând astfel
ritmul şi extensia creşterilor.
Pe baza acestor constatări practice, pomicultorii au conceput şi construit
coroane semi-libere, de talie mare, mijlocie şi mică în funcţie de vigoarea
pomilor.
Pentru soiurile viguroase, altoite pe portaltoi franc, au fost realizate
coroane cu volum mare : piramidale şi sub formă de vas, întâlnite mai ales în
plantaţiile familiale, deoarece se realizează mai uşor şi cu intervenţii mai
puţine.
Pentru soiurile de vigoare mică şi mijlocie, altoite pe portaltoi vegetativi,
au fost realizate coroane aplatizate, dirijate pe spalier, şi coroane conice sau
cilindrice, fără suport de susţinere, ce garantează obţinerea unor producţii
anuale şi economice.
Pentru a asigura producţii mari de calitate superioară şi la un preţ de
cost scăzut, coroanele pomilor trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să corespundă tendinţelor naturale de creştere a pomilor;
- să necesite o tehnică de formare simplă;
- să permită circulaţia cu uşurinţă a agregatelor de maşini;
- să asigure o suprafaţă de fructificare cât mai mare;
- să permită obţinerea unui procent mare de fructe de calitatea I;
- să limiteze înălţimea pomilor;
- să necesite cât mai puţine materiale ajutătoare.
1. Tipuri: În funcţie de modul de realizare şi dispunere, gruparea

coroanelor se face în următoarele tipuri :
a - coroane dirijate fără spalier pentru grădinile familiale şi plantaţiile
comerciale;
b - coroane dirijate pe spalier, destinate plantaţiilor comerciale şi
plantaţiilor de agrement.
212
Dintre coroanele conduse prin tăieri şi fără susţinere, menţionăm :

piramida etajată rărită, piramida neetajată (Leader), piramida mixtă, vasul
întârziat, vasul Sarger, palmeta liber aplatizată, coroana tufă-fus, fusul subţire,
tufa vas, cordonul vertical, cordonul tufă, Bouche Thomas, Lepage, Heckinger
şi cordoane conice realizate prin tăieri de încadrare.
Cordoanele mai importante, susţinute pe spalier, pentru livezile
comerciale sunt : palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta
evantai, tripla încrucişare, drapel Marchand, Haag, Lincoln, Tatura Trellis,
Tesa şi Solen.
2. Forme: După forma generală pe care o formează proiecţia coroanelor

pe sol se împart în: coroane globuloase care realizează pe sol un cerc; coroane
aplatizate care formează pe sol o elipsă şi coroane artistice palisate.
a. Coroanele globuloase. Au o formă mai mult sau mai puţin sferică şi
un contur circular, proiecţia lor pe sol fiind aproximativ un cerc.
După volumul lor şi prezenţa axului se împart în:
- cu ax central şi volum mare,
- cu ax central şi volum redus,
- fără ax.
Coroanele globuloase de mare volum şi cu ax central sunt cele mai
răspândite în prezent în pomicultura mondială.
Coroanele globuloase cu ax central şi volum redus sunt din ce în ce mai
mult utilizate în pomicultura modernă ele fiind caracteristice pentru livezile
superintensive şi intensive. Din aceasta categorie cele mai cunoscute sunt:
fusul tufă, fusul subţire, coroana Pillar şi axul vertical.
Coroanele globuloase fără ax central, denumite şi forme de vas, permit o
bună luminare a interiorului coroanei, încât se utilizează cu precădere la
speciile cu cerinţe mari faţă de lumină, în plantaţii intensive pe suprafeţe mari,
dar şi în grădini familiale pe suprafeţe mici. Se utilizează vasul clasic, vasul
ameliorat şi vasul întârziat, în special pentru pomii cu vigoare mijlocie-mică din
speciile mai pretenţioase faţă de lumină, dar şi pentru pomii viguroşi (vas
întârziat).
b. Coroanele aplatizate. Acestea s-au răspândit o dată cu extinderea
pomiculturii intensive.
La aceste coroane ramurile sunt dirijate în lungul rândului încât
proiecţia lor pe sol este o elipsă (diametrul mare al coroanei depăşeşte de 4-5
ori diametrul mic). Ca urmare ramurile pomilor vecini se întrepătrund formând
rânduri continui denumite „garduri fructifere”.
Coroanele aplatizate pot fi:
213
- cu ax vertical;
- cu ax înclinat;
- cu ax arcuit;
- fără ax.
c. Coroanele artistice-palisate. În marea lor majoritate acestea sunt
forme aplatizate, dar există şi unele cu proiecţie circulară pe sol. Există foarte
numeroase forme de coroane artistice-palisate care au fost crate pentru a
utiliza spaţii reduse atât pentru producţia de fructe, cât şi în scopuri
ornamentale. Pentru obţinerea lor se folosesc pomi de vigoare scăzută, cărora li
se aplică tăieri foarte riguroase tot timpul anului, în scopul realizării schemei
geometrice impuse.
X.9.3. Tipuri şi forme de coroane
X.9.3.1. Coroane dirijate fără spalier
X.9.3.1.1. Piramida etajată rărită

Ca formă, aceasta este o coroană globuloasă, cu volum mare şi ax.
Se foloseşte frecvent pentru sistemul clasic de cultură sau pomi izolaţi în
grădini familiale, în cadrul speciilor cu tendinţă accentuată de creştere etajat:
păr, cireş, unele soiuri de prun, măr, vişin.
214
Fig. 47. Piramida etajată rărită
Pomii conduşi în această formă au un trunchi înalt de 70-80 cm şi un ax

central puternic, pe care sunt inserate 3-4 etaje, distanţate între ele la 80-100
cm, în funcţie de soi. În fiecare etaj se afla 3-4 şarpante (ramuri de ordinul I)
viguroase, dispuse simetric în jurul axului, la o distanţă de 8-12 cm una de
alta. Pe fiecare şarpantă se reţin 3 - 4 subşarpante bilateral altern. Prima
subşarpantă este la minim 40 cm de baza şarpantei, apoi alternativ pe
şarpantă la 40 - 60 cm. Fiecare subşarpantă este garnisită cu ramuri de
semischelet şi de rod.
şarpantele (braţele) sunt înclinate la 50-60 grade (faţă de ax) şi au 3-4
subşarpante, dispuse alternativ la 50-60cm una de alta.
X.9.3.1.2. Piramida neetajata (Leader).

Este folosită pentru speciile cu creştere viguroasă, fără a forma etaje -
măr, păr, unele soiuri de prun, de vişin. Are un trunchi scurt de 60 cm
înălţime şi un ax pe care se prind 5-6 şarpante solitare, uniforme ca vigoare,
dispuse în spirală şi la o distanţă de 30-40 cm una de alta.
Pe primele şarpante de la bază, care sunt şi cele mai viguroase, se
formează 3-4 sub-şarpante; pe următoarele, numărul subşarpantelor descreşte
progresiv, ajungându-se ca pe ultima şarpantă de la vârf să nu se mai formeze
215
subşarpante. Se asigură astfel un

echilibru între şarpantele pomului
pe verticală şi o bază mai largă a
coroanei, care realizează o
cantitate mai mare de fructe.
Totodată se uşurează recoltarea
fructelor şi pătrunderea luminii
până la ramurile inferioare.
Datorită numărului mare de
şarpante şi a înălţimii pomului,
această formă s-a îmbunătăţit şi
înlocuit cu:
X.9.3.1.3. Piramida
neetajată modificată (Leader
modificat) sau piramida
neetajată întreruptă
Ca formă, aceasta este o
Fig. 48. Piramida neetajată coroană globuloasă, cu volum mare
şi ax.
Se caracterizează prin pomi cu trunchi de 60 - 70 cm continuat cu un
ax, pe care se reţin 4 - 5 ramuri în spirală distanţate la 25 - 40 cm. Fiecare
şarpantă are 3 - 4 subşarpante dispuse bilateral altern exterior şi distanţate la
30 - 40 cm de ax şi între ele. După a 4-a sau a 5-a şarpantă axul se suprimă.
Întreg scheletul pomului este garnisit cu formaţiuni de rod şi ramuri
semischelet. Înălţimea pomului în acest caz ajunge la 3 - 3,5 m iar interiorul
coroanei este mai bine luminat. Când rămâne la 4 ramuri în spirală poartă
denumirea şi de vas întârziat. Se foloseşte în plantaţii intensive de: măr, păr,
prun, cais, cireş, vişin, migdal şi chiar nuc.
X.9.3.1.4. Piramida mixtă

Este utilizată pentru sistemul clasic de cultură a pomilor sau pentru
pomi izolaţi cu vigoare mijlocie sau mare, care formează un schelet viguros. Se
poate folosi pentru: prun, cireş, vişin, unele soiuri de măr, păr.
216
Pomii astfel dirijaţi,

prezintă un trunchi înalt
de 0,8 m şi un ax central
pe care se formează un etaj
de ramuri (ca la piramida
etajată) şi alte 3-4
şarpante solitare (ca la
piramida neetajata). În
funcţie de vigoarea şi de
poziţia sa pe ax, fiecare
şarpantă are 1-3
subşarpante. Numărul
subşarpantelor descreşte
de la baza pomului către
vârf.
Fig. 49. Piramida mixtă
X.9.3.1.5. Fusul tufă

În varianta modernă, fusul-tufă
este o coroană conică, destinată
plantaţiilor de măr cu densitate mare.
Pomii au un ax central pe care sunt
inserate în spirală 14-16 şarpante de
vigoare mică, cu unghiurile de inserţie de
60 - 80 grade.
Primele şarpante (3 - 4) se
formează din ramuri anticipate, iar
următoarele din ramuri anuale, rezultate
în urma scurtării repetate a axului (la 30
- 40 cm).
Fig. 50. Coroana fus-tufă
217
X.9.3.1.6. Fusul tufă –

Spindelbusch
Ca formă, aceasta este o coroană
globuloasă, cu volum mic şi ax.
Forma de coroană fus tufă iniţiată
în Germania, se poate folosi pentru
plantaţii intensive sau superintensive în
cadrul speciilor: măr, păr cu portaltoi şi
soiuri de vigoare mică.
Se caracterizează printr-un
trunchi de 40 - 50 cm continuat cu un
ax pe care se prind în spirală 10 - 14
şarpante distanţate la 12 - 30 cm şi
conduse la un unghi ce creşte de la 60º
pentru primele şarpante şi la 85 - 90º
pentru ultimele. şarpantele nu prezintă
Fig. 5. Fusul tufă Spindelbusch – în anul al 2- subşarpante, ele sunt garnisite direct cu
lea formaţiuni de rod şi ramuri semischelet.
Înălţimea pomilor 2,5 - 3 m.
X. 9.3.1.7. Forma de coroană Pillar

Ca formă, aceasta este o coroană globuloasă, cu volum mic şi ax.
Pomii pentru această formă prezintă un trunchi de 30 - 35 cm şi se
continuă cu un ax, pe care se prind direct ramuri de semischelet şi de rod
aduse la orizontală cu agrafe. Înălţimea pomului este de 2,5 - 3 m.
Se poate utiliza pentru soiurile de măr şi păr cu vigoare mică şi altoite pe
portaltoi vegetativi, cu aceeaşi vigoare - mică - şi chiar pentru piersic în sistem
superintensiv.
X. 9.3.1.8. Fusul subţire

Ca formă, aceasta este o coroană globuloasă, cu volum mic şi ax.
Fusul subţire sau zvelt este o coroană conică de volum mic, pretabilă la
intensivizarea producţiei de fructe, modernă şi uşor de întreţinut. Pomii au un
trunchi mic (30 - 60 cm), un ax zigzagat şi o înălţime de 2,0 - 2,5 m. Baza
coroanei este largă de 0,9-1,4 m şi alcătuită din 3 - 5 ramuri (şarpante) scurte
şi viguroase. Pe restul axului sunt ramuri de semischelet (20 - 30) care reduc
lărgimea coroanei la vârf la 0,4 - 0,6 m.
218
Fig. 52. Coroană fus subţire la măr, cu ţăruşi de susţinere
Este o formă de coroană cu sistem de susţinere: reazemul poate fi un

ţăruş sau cablu întins. Suprafaţa de cultivare necesară este de 4-8 m2/pom.
Se conduc uşor ca fus subţire soiurile de măr altoite pe portaltoi de
vigoare submijlocie şi mică, precum şi soiurile de piersic, cais şi prun care
rodesc pe buchete.
X.9.3.1.9. Vasul clasic

Ca formă, aceasta este o coroană globuloasă, fără ax.
Acesta se caracterizează printr-un trunchi de 40 - 60 cm la nivelul căruia
se găsesc trei sau patru ramuri schelet. Pe fiecare şarpantă se formează două
subşarpante prin sistemul de bifurcare, (fig. 53). Distanţa mică dintre punctele
de inserţie a şarpantelor determină dezbinarea uşoară a acestora şi în
consecinţă s-a renunţat la utilizarea sa şi înlocuit cu vasul ameliorat.
219
Fig.53. Vasul clasic (după Negrilă A., 1971)
X.9.3.1.10. Vasul ameliorat

Practic toţi pomii cu trunchi pot fi modelaţi pentru această formă de
coroană. Este ideală mai ales pentru soiurile care necesită multă lumină, dar
este forma utilizată cel mai des şi la recoltarea cu maşini de scuturat. Vasul
ameliorat se poate utiliza la: cais, piersic, migdal, nuc, gutui dar şi la unele
soiuri de prun, măr, vişin şi chiar unele soiuri de cireş.
Pomii se caracterizează printr-un trunchi de 40 - 60 cm (în cazul
recoltării manuale) şi 100 – 120 cm (în cazul recoltării mecanice), la înălţimea
căruia pe un ax scurt se reţin trei ramuri distanţate la 10 - 15 cm.
Ramurile împart planul orizontal în părţi egale şi sunt conduse la 45º.
Fiecare ramură (şarpantă) este garnisită cu 3 - 4 subşarpante dispuse după
sistemul bilateral altern şi conduse la un unghi de 60 - 70º cu verticala (fig.54).
220
Fig.54. Coroană în formă de vas ameliorat
X.9.3.1.11. Vasul întârziat

Este o coroană deschisă (fără ax), formată cu 3 şarpante dispuse simetric
Fig. 55. Vasul întârziat
221
în jurul unui ax scurt, la distanta de 15-20 cm la piersic şi 30-40 cm la prun,

cais, măr şi păr, iar înălţimea de 2-3 m. Suprafaţa de cultivare necesară este
de 15-24 m2/pom.
Pentru formarea acestei coroane, primăvara, în primul an de la plantare,
vergile altoi se taie la înălţimea de 100 cm. În luna mai se aleg trei lăstari
uniformi ca vigoare, pentru formarea celor trei şarpante, ce vor fi , ramificate o
dată sau de două ori, la un singur nivel. Unghiul ramurilor de structura este
de 35-40° (fig.55).
X.9.3.2. Coroane dirijate pe spalier
X.9.3.2.1.Palmeta liberă aplatizată

Ca formă, aceasta este o coroană aplatizată cu ax.
Acest tip de palmetă este specific plantaţiilor de cireş, vişin, prun, cais,
piersic, realizate din pomi cu vigoare mică şi mijlocie. Palmeta liberă aplatizată
a fost generalizată în plantaţiile intensive datorită simplificării tehnicii de
conducere a pomilor şi eliminării spalierului.
Această coroană se realizează în exclusivitate prin tăieri de încadrare şi
menţinere a pomilor într-un şablon specific gardului fructifer. Pomii dirijaţi în
această formă prezintă un trunchi mic (30 - 40 cm) şi un ax pe care sunt
prinse 15-16 şarpante (5 - 6 cu caracter provizoriu). Orientarea tuturor acestor
şarpante este însă pe direcţia rândului.
Fig. 56. Palmeta liberă aplatizată
222
Elementele de schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi cu

ramuri de rod.
Distanţele finale dintre şarpante (25-30 cm) se stabilesc mai târziu, când
pomii încep să fructifice şi unele şarpante (mai slabe) sunt eliminate. După 4-5
ani de vegetaţie, pomii ating parametrii unui gard fructifer, înalt de 3-3,5 m şi
cu o grosime de 1,5-l,8 m.
X.9.3.2.2. Palmetă etajată cu braţe oblice (Baldassari)

A fost iniţiată în Italia de către Baldassari şi utilizată în prima parte în
livezile de măr, păr, piersic. Astăzi se foloseşte în cadrul plantaţiilor intensive
de măr, păr, piersic, prun, cais, cireş, vişin. Se caracterizează prin pomi cu
trunchiul de 40-60 cm continuat cu un ax, pe care se prind 3 maxim 4 etaje.
Fiecare etaj are 2 ramuri de ordinul I - şarpante - opuse cu direcţia pe rând.
Fig.57. Palmetă etajată cu brațe oblice
Distanţa dintre etaje este de 60-120 cm funcţie de vigoarea portaltoiului

şi vigoarea soiului, iar distanţa dintre şarpantele aceluiaşi etaj este de 8-12 cm.
Unghiul de ramificare a etajului I este de 45º şi creşte cu 5º pentru fiecare etaj
superior. Fiecare şarpantă este garnisită cu 2 ramuri de ordinul II amplasate
bilateral altern. Înălţimea pomului 3-3,5 m. Pentru realizare este necesar
spalier cu 3 sârme.
223
X.9.3.2.3. Palmetă neetajată cu braţe oblice

Fig. 58. Palmeta neetajată cu brațe oblice
Acest sistem de coroană este folosit în plantaţiile de măr şi păr, de

vigoare mică şi mijlocie dar şi la piersic. Trunchiul are 40 cm şi se continuă cu
un ax pe care sunt inserate 8 - 10 rar 12 şarpante. Distanţa dintre două
şarpante vecine este de 25 - 30 cm, iar dintre două şarpante de pe aceeaşi
parte a pomului, 50 - 60 cm. Unghiul de ramificare ale şarpantelor este de 50 -
60°. şarpantele sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi de rod.
X.9.3.2.4. Palmeta simplă

Acest sistem de coroană se utilizează pentru plantaţiile de piersic şi nu
necesită mijloc de susţinere. Trunchiul are 40 cm, iar coroana este formată din
două şarpante orientate pe direcţia rândului şi dintr-un ax uşor oblic. Aceste
trei elemente de schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi ramuri de
rod.
224
X.9.3.2.5. Palmeta etajată cu braţe

orizontale (Palmeta Haag)
Ca formă, aceasta este o coroană
aplatizată cu ax (fig.59).
Această formă de coroană este folosită
pentru soiurile de vigoare mică şi mijlocie de
măr şi păr, destinata livezilor moderne.
Trunchiul are 40 - 60 cm. El se continuă cu
un ax pe care sunt inserate 5 - 6 etaje de
şarpante, orizontale, aflate la 50 - 60 cm
unul de altul. În fiecare etaj sunt două
şarpante, opuse ca poziţie, dirijate în plan
orizontal. Acestea sunt garnisite cu ramuri
de rod. Înălţimea pomului format este de 2,5
- 3,0 m, iar lăţimea lui la baza coroanei de
0,9 - 1,2 m.
Pentru formarea acestui sistem, este
necesar un şpalier cu 5 - 6 rânduri de Fig.59. Palmeta cu braţe orizontale
sârme.
X.9.3.3.Forme de coroană artistice palisate
Înfrumuseţarea oricărei grădini familiale poate fi realizată şi prin specii

pomicole sub formă de coroane artistice palisate. Se pretează, în special sub
această formă de dirijare, soiurile de măr şi păr. Formele artistice palisate ce
pot fi date pomilor sunt numeroase, dar se utilizează în principal: cordonul
vertical, oblic, orizontal, forma de "U" simplu, de "U" dublu, palmeta Verrier,
palmeta candelabru, sistemul Cossonet ş.a.
X.9.3.3.1. Tripla încrucişare (Delbard)

Este o coroană aplatizată fără ax, artistic-palisată.
Tripla încrucişare poate fi utilizată la pomii de vigoare diferită, întrucât
prin modificarea unghiului de înclinare a şarpantelor şi subşarpantelor, se
reglează vigoarea şi înălţimea.
Tripla încrucişare este o coroană aplatizată, cu trunchiul mic (30-40 cm)
şi fără ax, înaltă de 2-2,5 m, condusă pe un spalier cu sârme distanţate la 40-
45 cm una de alta.
225
Coroana nu
are ax central şi este
formată din două
şarpante, orientate
opus, pe direcţia
rândului. Ele sunt
înclinate în funcţie
de vigoarea soiului şi
portaltoiului sub
unghiuri între 21 -
49° faţă de verticală.
Pe partea superioară
a fiecărei şarpante la
60 - 80 cm de la
Fig.60. Triplă încrucişare Delbard bază, se formează
câte o subşarpantă (la 60-120 cm de ax), care sunt dirijate înclinat una spre
cealaltă, încrucişându-se şi devenind paralele cu şarpantele.
Pentru realizarea acestui sistem de coroană este necesară prezenţa
spalierului şi a şipcilor de dirijare a şarpantelor. Ramurile de schelet sunt
garnisite cu ramuri de semischelet şi de rod. Înălţimea pomilor formaţi este de
2,5 - 3 m, iar lăţimea la baza coroanei
este de 0,6 - 0,8 m.
După 4-5 ani de la plantare, când
prelungirile şarpantelor şi sub-
şarpantelor depăşesc cu 20-25 cm
ultima sârmă a spalierului, se face
tăierea de limitare a înălţimii gardului
fructifer.
X.9.3.3.2. Drapel Marchand.

Este o coroană aplatizată fără ax,
artistic-palisată.
Pentru obţinerea acestei forme,
pomii se plantează înclinat la 45° şi,
prin scurtarea anuală a axului (la 60
cm), în 3-4 ani se obţin 4-6 şarpante
dirijate oblic (la 90° fata de ax) şi în
aceeaşi direcţie.
Fig.61. Drapel Marchand
226
Înălţimea gardului fructifer se limitează la 2,5-3 m.

Tăierile de întreţinere şi de fructificare se efectuează după aceleaşi
principii ca la palmete
X.9.3.3.3.Sistemul Tatura Trellis

Acest sistem de conducere a pomilor este relativ nou şi a fost promovat şi
exploatat pentru prima dată în Australia. Este utilizat pentru conducerea
coroanelor la măr, păr, cireş, prun, piersic, de vigoare mijlocie şi mică, în
plantațiile cu densitate
mare 1600-2700
pomi/ha.
Pomii formaţi în
acest sistem au un
trunchi de 40 - 60 cm
înălţime, din care
pornesc două şarpante,
orientate perpendicular
pe direcţia rândului.
Acestea împreună cu
trunchiul au formă de Y
transversal. Unghiurile
de ramificare sunt de
30º, dar ele sunt
variabile în funcţie de
Fig.62. Tatura Trellis
vigoarea pomului.
şarpantele sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi ramuri de rod. Formarea
acestui sistem necesită şpalier cu 5 - 6 sârme. Înălţimea pomilor după formare
este de 3 - 3,5 m.
Acest sistem se poate întreţine prin tăieri mecanizate.
X.9.3.3.4. Vasul întârziat aplatizat

Acest sistem de coroană este folosit în livezile intensive de prun, cais şi
vişin. Vasul întârziat aplatizat are 4 şarpante. Ele fac cu direcţia rândului
unghiuri de câte 35 - 45º. Distanţa dintre şarpante pe ax, este de 25 - 30 cm.
Fiecare şarpantă are 3 - 4 subşarpante dispuse după principiul bilateral altern
extern, la 40 - 60 cm una de alta. Ramurile de schelet sunt garnisite cu ramuri
de semischelet şi ramuri de rod (fig.63).
227
Fig.63. Vasul întârziat aplatizat (după Cociu V., 1993)
X.9.3.3.5. Cordonul vertical

Se utilizează nu numai pentru aspectul ornamental datorită locurilor de
trecere, dar chiar şi în plantaţii superintensive cu măr, păr, piersic.
Caracteristic prezintă un trunchi de 35 - 40 cm, continuat cu un ax pe care
sunt prinse ramuri de rod şi ramuri de semischelet, a căror lungime nu
depăşeşte 40 cm. Înălţimea totală a pomilor este de 2,5 m. Distanţa de plantare
pe rând a pomilor este 0,8 - 1 m.
X.9.3.3.6. Cordonul oblic

Se caracterizează prin trunchi vertical de 30 - 35 cm continuat cu un ax
adus pe rând la 45° cu verticala. Lateral prezintă ramuri de rod şi ramuri de
semischelet scurte. Înălţimea pomilor este de 2,25 - 2,5 m. Axul este garnisit
cu formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet de 25 - 35 cm. Se utilizează fie
paralel cu alei de trecere, fie pentru mascarea unor clădiri, ziduri ş.a. Distanţa
pe rând a pomilor este de 0,8 - 1 m.
X.9.3.3.7. Cordonul orizontal

Acesta poate fi simplu sau dublu. Se poate folosi în grădini familiale
paralel cu alei de trecere, în cadrul speciei măr, păr cu soiuri tip şpur.
Caracteristic prezintă trunchi vertical de 30 - 35 cm la nivelul căruia se
formează un braţ sau două opuse cu direcţia pe rând aduse paralel cu solul.
228
X.9.3.3.8. Forma de "U" simplu

Această formă se caracterizează prin trunchi de 30 - 35 cm, la nivelul
căruia sunt reţinute două braţe opuse, aduse la orizontală pe distanţa de 30
cm fiecare şi apoi vârful dirijat spre verticală. Distanţa între braţe este de 60
cm. Ele sunt menţinute egale ca înălţime. Fiecare braţ este garnisit cu
formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet scurte. Înălţimea totală a pomilor
2,25 - 2,5 m. Distanţa de plantare a pomilor pe rând este de 1,2 m. Se
utilizează la înfrumuseţarea locului de trecere.
X.9.3.3.9. Forma de "U" dublu

Se utilizează în acelaşi scop de
ornament şi înfrumuseţare a locului de
trecere. Caracteristic prezintă trunchi
de 30 - 35 cm şi 4 braţe egale,
distanţate la 50 cm şi egale ca
înălţime. Nu prezintă ax. Fiecare braţ
este garnisit cu formaţiuni de rod şi
ramuri de semischelet scurte, (fig. 64).
Înălţimea pomului este de 2,25 - 2,5
m. Distanţa de plantare a pomilor pe Fig. 64. Forma de „U” dublu
rând este de 2,5 m.
X.9.3.3.10.Palmeta Verrier
Se caracterizează prin trunchi de 30 - 35 cm, continuat cu un ax scurt.
La înălţimea trunchiului prezintă două braţe opuse orizontalizate fiecare pe 75
cm şi apoi aduse spre verticală. Pe ax la aproximativ 50 cm de primele braţe se
formează un nou etaj cu două braţe opuse din muguri succesivi şi cu direcţie
pe rând. Braţele de pe ax se reţin în anul II vara.
În primăvara anului III braţele reţinute pe ax se aduc la orizontală pe 25
cm fiecare, dirijate pe a II-a sârmă a spalierului, iar vârful lor este adus spre
verticală. An de an se intervine pentru echilibrarea braţelor iar pe fiecare braţ,
se reţin formaţiuni de rod scurte distanţate la 12 - 15 cm şi ramuri de semi-
schelet distanţate la 15 - 20 cm. Acestea din urmă prezintă poziţie oblică sau
orizontală şi nu depăşesc 35 cm. Forma aceasta este utilizată la soiuri de măr,
păr tip şpur.
X.9.3.3.11. Palmeta candelabru cu braţe verticale simplă

Caracteristic prezintă trunchi de 35 - 40 cm la nivelul căruia sunt
prezente două braţe opuse dirijate orizontal pe 45 cm, iar apoi vârful fiecăruia
229
adus spre verticală, (fig.

65). Pe partea superioară a
fiecărui braţ orizontal se
reţine câte un braţ vertical
distanţat de trunchi la 15
cm revenind între braţele
verticale distanţa de 30 cm.
Numărul braţelor
Fig.65. Palmeta candelabru cu patru braţe verticale simplă
verticale poate fi 4 când
forma se numeşte palmetă candelabru simplă, dar braţele pot fi 6 - 8 şi chiar
16.
Se menţine între braţele verticale distanţa de 30 cm şi o înălţime egală a
lor de 1,5-2 m. Fiecare braţ este garnisit cu formaţiuni de rod şi ramuri de
semischelet reţinute scurt şi fără a depăşi 4 ani. Braţele verticale se aleg anul II
vara. Se poate folosi la măr, păr, dar chiar şi la alte specii.
X.9.3.3.12. Sistemul Cossonet

Este un gard pomicol format din palmetă cu braţe orizontale, ce
alternează cu palmeta cu braţe oblice, (fig. 66).
Fig.66. Sistemul Cossonet (după Ghena N., 1977)
Atât palmeta cu braţe orizontale cât şi cea cu braţe oblice, au un trunchi

de 30 cm continuat cu un ax. Pe ax pentru fiecare pom sunt prezente 4 perechi
de braţe opuse, cu direcţie pe rând şi distanţate perechile la 50 cm. Etajul are
2 braţe opuse formate din muguri succesivi. Fiecare braţ este garnisit cu
formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet reţinute scurt. Palmeta cu braţe
orizontale ocupă spaţiul de sub braţele palmetei oblice.
230
Prin acest sistem pe lângă aspectul estetic, se utilizează economic spaţiul

de plantare rezervat pomilor pe rând care poate fi de 2,5 m. Se recomandă
pentru măr, păr, portaltoi cu talie joasă şi soiuri şpur.
X.9.4. Tehnici de formare a coroanelor
X.9.4.1. Principii generale de tăiere
Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum şi contur, prin

numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente (ramurile de
schelet) şi nepermanente (semischelet), cât şi prin modul de tăiere în formare şi
întreţinere.
În pomicultura modernă, structura coroanelor se recomandă sa fie
preponderent tânără, alcătuită în principal din ramuri de semischelet
purtătoare a unui număr mare de ramuri de rod.
La formare se are în vedere : eliminarea zonelor neproductive din jurul
axului, baza şarpantelor şi din punctele de interferenţă a ramurilor pomilor
vecini (în cazul palmetelor), sporirea elementelor productive în cadrul aceluiaşi
volum de coroană şi simplificarea tehnologiei de formare pe baza cunoaşterii şi
folosirii economice a particularităţilor biologice ale soiului (precocitatea, tipul
de ramificare şi fructificare).
La pomii dirijaţi pe spalier, tăierile de formare sunt necesare şi se
execută încă din anul plantarii, în timp ce la pomii fără suport, primele tăieri
se fac după 2-3 recolte, când ramurile de schelet şi semischelet s-au arcuit
(sub greutatea fructelor) şi în punctele de curbură au apărut lăstarii indicatori
pentru aplicarea tăierilor de încadrare a pomului într-o formă conică
Principii şi norme generale de tăiere :
- fiecare coroana trebuie sa aibă o structură permanentă proprie,
alcătuită din ramuri principale, variabile ca număr, poziţie şi orientare în
spaţiu;
- în timpul formarii, folosirea unor scheme şi tehnici de tăiere este
obligatorie şi în funcţie de vigoarea şi particularităţile de creştere şi rodire a
soiului;
- prin tăierile de formare trebuie temperată sau stimulată creşterea
axului şi a şarpantelor din coroană şi grăbită extensia şi ramificarea productivă
a semischeletului (apariţia ramurilor de rod);
- pentru folosirea eficientă a energiei de creştere a pomilor în construcţia
coroanei trebuie generalizate lucrările în verde;
- pentru formarea mai devreme a structurii permanente a coroanei
trebuie provocate prin tăieri, ramificări anticipate.
231
În general, coroanele trebuie să îndeplinească câteva cerinţe:

- să fie cât mai simplu de realizat şi cu un consum cât mai mic de
muncă;
- să fie cât mai apropiate de nivelul solului pentru ca lucrările manuale
de mare volum (tăierile şi recoltarea) să se facă pe cât posibil de jos, fără scări;
- să fie cât mai rare şi de dimensiuni optime pentru pătrunderea cât mai
directă a razelor solare în tot cuprinsul coroanei (în interiorul coroanelor de
mari dimensiuni pătrund mai puţin de 30% din razele solare).
X.9.4.2. Regulile de baza ale tăierii de formare a coroanei
1. De pe altoiurile cu coroană, pe care nuielele se află prea sus sau prea

jos, ele trebuie îndepărtate şi altoiul trebuie tratat ca o vargă. În caz contrar
există riscul ca trunchiul să devină prea scurt sau, ce e şi mai rău, prea lung.
2. Lăstarii cei mai lungi răsar întotdeauna din mugurii superiori, de
aceea nuiaua principală trebuie tăiată întotdeauna acolo – cu păstrarea a 4-6
muguri – unde dorim formarea noii ramuri sau a noului etaj de ramuri. Regula
aceasta este valabilă şi în cazul stabilirii înălţimii trunchiului, care este numită
tăiere în coroană.
3. Pentru creşterea ramurilor de structură, crengile slabe şi cu lungimea
de circa 20-30 cm trebuie tăiate până la 3-5 muguri, iar cele puternice (de 40-
50 cm) numai moderat, sau nici nu trebuie tăiate. În acest ultim caz vorbim
despre creştere de ramuri de structură din muguri terminali.
4. În cazul pomilor sâmburoşi, dacă coroana este crescută din mugur de
vârf, atunci florile de pe nuiele vor trebui îndepărtate, deoarece greutatea
fructelor în dezvoltare ar putea schimba unghiul ramurilor.
5. Pe parcursul formării coroanei să respectam principiul identităţii: dacă
tăiem nuielele laterale, atunci şi axul trebuie tăiat, şi invers. Tăierile mixte vor
avea ca rezultat o răsărire disproporţionată.
6. Tăierea nuielelor laterale principale laterale se executata prin aşa
numita tăiere a mugurilor de vârf, prin care obţinem un efect de îndoire, noua
nuia principala va avea o poziţie apropiata de cea orizontala.
7. În cazul tăierii vergii principale trebuie avut grija ca mugurul terminal
(primul mugur aflat sub planul de tăiere) să fie într-o poziţie opusă cu direcţia
obişnuită a vântului, deoarece noul lăstar principal poate fi rupt cu uşurinţă
de acesta.
8. Pe ax să nu lăsăm o singură nuia cu scopul de-a o creşte ca ramură
de structură, deoarece aceasta ori poate prelua funcţia principală, ori coroana
232
va fi cu o singură parte. Două pot fi însă lăsate, dacă ele sunt asemănător de
puternice.
9. Pentru creşterea de grupări de crengi, trebuie alese întotdeauna nuiele
cu putere (grosime şi lungime) aproape identice.
10. La formele de coroană cu grupuri de creangă (vas, mixtă etc.) este
interzisă creşterea ramificaţiilor dintr-un singur loc, deoarece mai târziu
ramurile de structură ale pomilor se pot rupe uşor. La soiurile predispuse
ruperii ramurilor de structură nu este indicată creşterea acestora din muguri
terminali, la ei este mult mai sigură metoda tăierii.
11. La formele de coroană cu grupuri de creangă nu este indicată
păstrarea mai mult de 3-4 de nuiele într-un grup. Nuielele păstrate să aibă o
poziţie proporţională în spaţiu, şi dacă este posibil, nuielele grupului de
creangă superioară să nu fie aşezate deasupra grupului inferior, ci să fie
interimare, în scopul folosirii mai bune a luminii. Această metodă poate fi
utilizată doar la coroanele cu proiecţie circulară, nu şi la gardurile fructifere.
12. Dacă ramurile de structură sunt crescute din muguri terminali,
atunci în cazul speciilor cu muguri micşti (măr, păr, nuc etc.), mugurii de vârf
trebuie tăiaţi, sau floarea trebuie ciupită după înflorire. Această procedură este
necesară deoarece în cazul în care aceşti muguri dau roade, încetinesc
creşterea, iar greutatea fructelor poate schimba unghiul ramurii.
Această regulă este deosebit de valabilă la nucul altoit. Dacă în timpul
formării coronei nu tăiem mugurii micşti din vârful nuielelor principale ale
nucului, roadele încetinesc mult creşterea, pomul „va rămâne în poziţia şezut”.
13. Primăvara după plantare trunchiul puietului de nuc trebuie tăiat
puternic (la o distanţa de 40-60 cm de sol). Dintre lăstarii răsăriţi din ciot îl
păstrăm doar pe cel mai puternic, restul trebuie îndepărtaţi la sfârşitul lui mai.
Lăstarul rămas va avea o creştere puternică – mult mai puternică decât dacă
trunchiul nu ar fi fost tăiat aşa de „brusc” – de aceea este indicată legarea
acestuia de un par (tutore) pentru a preveni ruperea lui de către vânt.
14. Pentru realizarea cât mai rapidă a formei de coroană, întotdeauna
trebuie executată selecţia lăstarilor. Cu aceasta ocazie se îndepărtează şi
lăstarii lungi crescuţi abrupţi, lăstarii concurenţi şi lăstarii crescuţi din
trunchi, în cazul în care nu dorim sa folosim întăritori de trunchi.
Primele lucrări de selecţie se pot efectua deja la lăstarii de 1-2 cm, dar
trebuie neapărat executate la cei de 20-25 cm.
15. Ramurile de structură trebuie crescute conform unghiului
corespunzător pentru forma de coroana. Unghiul dorit al nuielelor şi al
lăstarilor se obţine de obicei prin proceduri de legare. Perioada acestuia este la
înmugurire, sau la sfârşitul lui august, în stare semi-lemnoasă. La efectuarea
233
legării este interzisă strângerea materialului de legare pe nuia, deoarece acesta

poate tăia în lăstar, iar aceşti lăstari sunt uşor rupţi de vânt.
16. Înălţimea axului central (şi a copacului) poate fi restricţionată prin
îndepărtarea nuielei de ax sau prin legarea ei.
17. Dacă vrem ca baciferele sa crească într-o forma de arbuşti, atunci
nuielele sa fie puternic tăiate, în scopul formarii mai bune a tufei.
Coacăzul şi agrişul trebuie tăiaţi până la 3-4 muguri, în timp ce zmeurul
şi murul la 5-10 cm de sol. În caz contrar nuielele vor da roade, şi din pământ
nu vor răsări lăstari de tulpină în număr suficient şi cu forţă suficientă, care
ajută la reînnoirea şi formarea tufei.
X.9.4.3. Tehnica formării a diverselor tipuri şi forme de coroane
Conducerea creşterii şi formării coroanelor pomilor se realizează prin

două grupe de operaţii tehnice:
- operaţii de modificare a poziţiei ramurilor şi a direcţiei de creştere a
lăstarilor (dresare, înclinare arcuire, torsionare).
- tăieri propriu–zise, care constau din scurtări şi suprimări totale de
tulpini, ramuri şi lăstari, efectuarea de incizii şi crestături;
A. Operaţiile de dirijare a ramurilor şi lăstarilor constau în schimbarea
direcţiei de creştere a acestora faţă de verticală.
234
a b
Fig.67. Operaţii de dirijare a ramurilor: a – dresarea ramurilor;

b – inclinarea ramurilor; c – arcuirea ramurilor
Prin aceste operaţii se utilizează efectul polarităţii, stimulând sau

inhibând cele două procese principale de creştere şi rodire.
Operaţiile de dirijare cele mai frecvent folosite sunt:
a. Dresarea ramurilor şi lăstarilor - constă în aducerea lor în poziţie
verticală, cu scopul de a favoriza creşterea. Dresarea este defavorabilă
diferenţierii mugurilor florali, fiind specific pomilor tineri, în curs de formare şi
devine necesară când ramurile de schelet au unghiuri de inserţie prea mari sau
de creştere neechilibrată, în general slabă.
b. Înclinarea - este operaţia opusă dresării, prin care ramurilor şi
lăstarilor li se măresc unghiurile de inserţie, în vederea temperării creşterii. Se
aplică pomilor tineri, cu coroana în curs de formare, în toate cazurile când
unele ramuri (respectiv lăstari) au creştere prea viguroasă, datorită poziţiei lor
apropiată pe verticală . Cea mai convenabilă înclinare este de 45-55º, dar ea
poate ajunge până la orizontală sau chiar sub orizontală.
c. Arcuirea unor ramuri anuale lungi şi a unor lăstari viguroşi este
justificată şi indicată la soiurile de pomi care, datorită unei creşteri vegetative
prea intense, intră târziu în perioada de rodire. Arcuirea trebuie efectuată de la
235
axul pomului către exterior şi de sus în jos, având în vedere să nu rezulte o

curbură prea pronunţată şi depărtată mult de axul ramurii mamă.
Arcuirea are următoarele efecte favorabile: încetarea sau reducerea
creşterii în lungime, garnisirea foarte bună şi rapidă cu formaţiuni fructifere
scurte, stimularea procesului de diferenţiere a mugurilor florali şi deci grăbirea
fructificării.
d. Torsionarea şi îndoirea ramurilor anuale şi a lăstarilor se practică la
pomii tineri atunci când se impune conservarea la maximum a frunzişului.
Ramurile anuale şi lăstarii care nu sunt necesari la formarea coroanei, în loc
să fie suprimaţi, se răsucesc de la bază, ca să nu se rupă, ci numai să crape
longitudinal.
e. Palisarea. O lucrare care se practică la formarea coroanelor susţinute
pe spalier, este palisarea şi legarea ramurilor de un ştachete sau riglă din lemn
sau de sârma spalierului.
Lucrarea asigură direcţionarea ramurii în poziţie orizontală, oblică sau
arcuită, ceea ce permite aşezarea ei precisă în cadrul coroanei.
B. Tăierile propriu-zise
Formarea unei coroane se obţine în 4-5 ani de la plantarea pomului, prin

tăieri propriu-zise, prin scurtări sau suprimări de ramuri sau prin diverse
operaţii de modificare a poziţiei de creştere a ramurilor şi lăstarilor.
Tăierile propriu–zise. Prin tăieri, la pomi se urmăresc mai multe
scopuri: rărirea coroanelor, obţinerea unor ramificaţii în puncte obligate,
limitarea extinderii tulpinii pe orizontală şi verticală, realizarea unui raport
optim între mugurii floriferi şi vegetativi, între procesele de creştere şi de
fructificare, întinerirea
ramurilor şi a pomilor.
Prima tăiere de
formare se aplică pomului
scos din pepinieră care are
deja câteva ramificaţii
laterale; aceasta trebuie să
aibă loc fie imediat înaintea
plantării definitive (tăierea
de plantare), fie atunci când
pomul plantat cu an înainte
prezintă ramificaţii laterale Fig.68. Palisarea şi legarea ramurilor: S=schelet;O=sârmă
crescute în timpul primului
236
an de vegetaţie.
La un pom aflat deja după doi ani de vegetaţie se află ramificaţia
cunoscută sub numele de lăstar concurent. Se lasă acesta sau vârful.
Ramificaţiile ce fac cu tulpina unghiuri de 60° conferă o rezistenţă
sporită şi un avantaj suplimentar în ce priveşte raportul creştere/rodire. Este
foarte adevărat că ramificaţiile ce au apărut sub alte unghiuri pot fi mult mai
dezvoltate, dar pe ansamblu nu trebuie să renunţăm la regula de a le lăsa pe
cele crescute sub unghiuri de aproximativ 60°.
Unghiul dintre ramificaţii trebuie să aibă valori cât mai apropiate; acest
fapt conferă stabilitate pomului, iluminare şi aerisire optime.
Lungimea la care se scurtează, prin scurtare reductivă, ramificaţiile
principale are o mare importanţă. O scurtare prea mare a ramificaţiilor atrage
după sine o aglomerare a ramificaţiilor de ordin inferior în jurul axului şi deci
aerisire şi iluminare deficiente. O scurtare nesemnificativă va avea ca rezultat
un număr redus de lăstari mari în interiorul coroanei şi o aglomerare a
acestora la periferie. Se creează astfel perspectiva unei coroane goale la
interior.
Tăierea corectă trebuie să asigure un spor de lăstari spre capătul
ramificaţiilor, dar şi câţiva lăstari laterali pe restul lungimi, până la ax. Aceştia
vor avea distanţe suficiente între ei şi vor fi dirijaţi orizontal.
Reacţia ramurilor anuale la operaţia de scurtare reductivă, depinde de
intensitatea acesteia (puternică, moderată, slabă), precum şi de vigoarea şi
poziţia ramurii care se scurtează.
237
Scurtarea puternică a unei ramuri anuale viguroase şi cu un unghi de

inserţie mai mic de 45º, îndepărtând 2/3 până 3/4 din lungimea ei, are ca
rezultat pornirea în creştere a tuturor mugurilor rămaşi pe ramură. Se obţin 3
- 4 sau mai mulţi lăstari viguroşi sau foarte viguroşi spre vârf, eventual şi
Fig.69. Schemă de tăieri propriu-zise.
238
câţiva lăstari de vigoare mijlocie în porţiunea bazală a ramurii.

Scurtarea puternică a ramurilor anuale este contraindicată la pomii
tineri; se poate utiliza la pomii în declin, pentru restabilirea creşterilor
vegetative.
Scurtarea mijlocie (moderată) a unei ramuri anuale viguroase (cu circa
1/2 din lungime) dă rezultate mai bune ca precedenta, în sensul că se obţin 2-
3 lăstari viguroşi spre vârf şi mai mulţi lăstari de vigoare mijlocie şi slabă spre
bază care devin ramuri roditoare.
Scurtarea slabă a unei ramuri anuale viguroase, înlăturând 1/4 până la
1/3 din lungimea ei, are un efect stimulativ redus asupra creşterii ; rezultă un
lăstar terminal potrivit de viguros, câţiva lăstari sub-terminali de vigoare relativ
slabă, iar restul lăstarilor rămân foarte scurţi, devenind ramuri de rod.
Scurtarea ramurilor anuale viguroase se face întotdeauna cu 2 -3 mm
deasupra unui mugur vegetativ (fără a se lăsa cep).
Tăierea de reducţie (tăierea în lemn vechi) constă în scurtarea ramurilor
mai vechi de 1 an. Această scurtare se poate face fie deasupra unei ramuri –
fiice, cu condiţia ca aceasta să aibă la bază un diametru egal cu cel puţin 1/2
din diametrul ramurii – mamă la locul de inserţie, fie întruna din zonele cu
muguri dorminzi.
Suprimare totală („la inel”) a ramurilor anuale şi multianuale se impune
când ele sunt prea dese, rău plasate (pe partea superioară sau inferioară a
şarpantelor, concurente), debilitate sau prea viguroase şi cu un unghi de
inserţie prea mic (nu este posibilă corectarea acestui unghi).
Prin suprimarea unor ramuri, organele învecinate, primesc mai multă
lumină şi hrană şi sunt stimulate în creştere.
Suprimarea („orbirea”) mugurilor constă în înlăturarea a 2 – 4 muguri
situaţi sub cel terminal (la vârful şarpantelor), pentru a favoriza creşterea
lăstarului de prelungire. Crestarea este o tăietură în coajă şi puţin în lemn, în
formă de semilună, care se face primăvara devreme sau la începutul umflării
mugurilor, deasupra unui mugur dormind, în scopul trezirii lui la viaţă. Se mai
poate efectua şi deasupra unei ramuri slabe, a cărei creştere trebuie stimulată.
Inciziile sunt operaţii care se fac numai în scoarţă. Ele pot fi transversale,
longitudinale sau inelare.
Inciziile transversale se execută fie înainte de pornirea vegetaţiei, fie în
fenofaza de creştere intensă a lăstarilor. Când incizia transversală se aplică
înainte de pornirea vegetaţiei sub un mugur sau ramură anuală, duce la
întârzierea pornirii acestora în creştere, deoarece planta porneşte în vegetaţie
pe seama substanţelor de rezervă, care sunt depozitate în rădăcini, trunchi şi
în ramurile principale. Aceeaşi incizie, aplicată dedesubtul unui lăstar în faza
239
creşterii lui intense, are ca efect stimularea creşterii, datorită faptului că în

perioada de vegetaţie activă organele pomului sunt alimentate cu substanţele
sintetizate în frunze, care circulă în sens descendent. Incizia opreşte circulaţia
lor şi le dirijează spre lăstarul de deasupra inciziei.
Inciziile inelare sunt de fapt incizii transversale, circulare. Dacă inelarea
se face înainte de pornirea în vegetaţie, organele rămase deasupra întârzie
creşterea, iar cele situate dedesubt prosperă, datorită faptului că substanţele
de rezervă, în mersul lor ascendent, sunt oprite la nivelul inelului.
X.9.4.3.1. Tehnica formării piramidei etajate rărite

Tehnica formarii piramidei etajate rărite consta în :
- Anul I – scurtarea vergii altoi la plantare la înălţimea de max. 110 cm şi
alegerea a 4 lăstari viguroşi pentru formarea axului şi a primului etaj.
Fig.70. Tehnica de formare a piramidei etajate rărite: a – pe etape; b – forma finală
240
- Anul II – scurtarea axului pentru formarea etajului II la înălţimea de 80

-120 cm faţă de ultima ramură din coroană (cea de sus) şi a prelungirii
şarpantelor pentru obţinerea primei subşarpante.
- Anul III – scurtarea axului pentru proiectarea etajului III, alegerea
lăstarilor pentru formarea etajului II şi scurtarea prelungirii şarpantelor
etajului I pentru obţinerea celei de-a doua subşarpante.
- Anul IV- Tăierea axului, alegerea şarpantelor etajului III şi scurtarea
prelungirilor şarpantelor etajelor I şi II în vederea realizării de noi şarpante.
După consolidarea poziţiei şarpantelor din ultimul etaj (III şi IV), axul central al
pomului se suprimă.
X.9.4.3.2. Tehnica formării piramidei neetajate

Formarea piramidei neetajate se face după următoarea tehnică :
- în anul I, primăvara, pomii plantaţi ca vergi se scurtează la înălţimea de
100 cm, iar în luna mai, când lăstarii au lungimea de 10-15 cm, se aleg trei,
dintre care : unul la înălţimea de 60 cm de la sol. Al doilea la 90 cm şi într-o
poziţie diferită faţă de primul (sub un unghi de deschidere de 120°), iar cel de-
al treilea la 93-98 cm (aproape de vârf), aşezat simetric faţă de cei doi lăstari-
şarpante. Cu această ocazie, lăstarii de pe trunchi se suprimă.
- în anul II, lucrările de formare încep cu scurtarea şarpantelor 1 şi 2 la
lungimea de 60-70 cm, pentru ramificare şi echilibrare (dacă s-au dezvoltat
normal şi depăşesc 90-100 cm lungime). Pentru realizarea unei şarpante noi,
ramura a treia de la vârf, crescută ca ax, se taie mai sus cu 35-40 cm de la
inserţia şarpantei 2. Din lăstarii crescuţi sub punctul de scurtare se aleg doi
lăstari, unul pentru şarpanta 3, iar celalalt pentru prelungirea axului.
- în următorii ani (III, IV, V) se continuă cu formarea de noi şarpante şi
subşarpante, până se completează numărul lor.
Când pomii livraţi din pepinieră au ramuri anticipate în poziţii dorite,
acestea pot fi folosite în construcţia coroanei, fapt ce permite reducerea
timpului de formare cu 1-2 ani.
La soiurile de prun care cresc viguros, primele 3 şarpante pot fi
proiectate din primul an prin scurtarea vergilor la înălţimea de 1,3 –1,4 m.
X.9.4.3.3. Tehnica formării piramidei mixte

Puietul plantat se taie conform înălţimii trunchiului.
Dintre lăstarii răsăriţi vara îi păstrăm doar pe cei necesari pentru
dezvoltarea coroanei (ax, lăstari laterali principali). În august putem să facem
din nou selecţie de lăstari, atunci facem rărire dintre lăstarii de ordin
secundar.
241
În primăvara celui de-al doilea an, nuiaua de ax trebuie tăiata la

înălţimea următorului etaj de ramură, iar nuielele laterale principale se taie în
funcţie de lungime sau se lasă. În cazul în care aceste nuiele nu cresc în
unghiul şi poziţia dorită, problema se poate rezolva prin legarea lor.
La începutul şi la sfârşitul verii – exact ca în primul an – se efectuează
lucrări de selecţie a lăstarilor. Lăstarii scurţi cu terminaţie în muguri terminali
nu trebuie îndepărtaţi deoarece există o mare şansă ca din aceştia să se
formeze părţi roditoare.
Dintre lăstarii răsăriţi pe ax între doua niveluri de ramuri, în principiu se
lasă temporar câţiva, cu funcţie de umplere a golului. Arcuirea orizontală sau
verticală a acestora ajută la reducerea perioadei de intrare în rod a pomului.
După unul sau doi ani roditori aceste crengi de umplere a golului se
îndepărtează din bază. Dacă plantăm altoiuri cu coroană, atunci dintre nuielele
de coroană să selectăm cele potrivite să fie ramuri de structură, celelalte – în
afara axului – vor fi îndepărtate.
Tăierea din cel de-al treilea an necesită cea mai mare atenţie şi
experienţă, deoarece la primul nivel de coroană (în funcţie de specie) ne putem
aştepta la roade mai multe sau mai puţine.
Primăvara axul şi nivelul superior de coroană trebuie tratate conform
vârstei acestora. La ramurile inferioare intensitatea tăierii trebuie redusă,
nuielele principale se taie numai în cazuri motivate.
La speciile şi soiurile sensibile la îndoire şi la rupere (caisul, prunul,
respectiv şi unele soiuri de măr, cireş şi păr) este recomandată scurtarea
moderată a nuielelor lungi.
Lăstarii crescuţi abrupt în sus, cei concurenţi trebuie îndepărtaţi
întotdeauna, dar fără să ne atingem de părţile roditoare. Dacă în anii
precedenţi am efectuat de două ori lucrările de selectare a lăstarilor, atunci
primăvara în coroană vom găsi doar câteva nuiele lungi. Selecţia de lăstari
trebuie efectuată şi în acest an conform punctelor de vedere descrise mai
înainte.
În al patrulea an – în situaţie favorabilă – tăierea de formare combinată a
coroanei se poate termina deoarece nu este recomandată creşterea a mai mult
de 9 ramuri de structură.
Tăierile de formare la părţile superioare ale coroanei se continuă încă
vreo 2-3 ani, fiindcă la vârsta de 4 ani a pomului aceste ramuri au doar 1-2
ani.
Pe parcursul tăierii de iarna axul central se taie la înălţimea ultimului
nivel de ramură, diferitele nivele de crengi vor fi tăiate în funcţie de vârsta lor.
242
La ramurile de structură cele mai joase ramificaţiile de gradul doi şi trei

vor fi tăiate conform puterii de creştere şi nivelului de degarnisire a copacului.
Selecţia de vară a lăstarilor să fie executată pe întreaga coroană. Pe
parcursul acestei munci înălţimea finală a pomului se formează prin
îndepărtarea sau legarea lăstarului de ax.
Trebuie evitată tăierea prea accentuată a pomilor tineri care prezintă o
forţă de creştere puternică şi formare de coroană deasă (ex. vânătul românesc).
Se poate face, ca în primii ani primăvara să tăiem numai axul, şi să
facem lucrări regulate de selecţie a lăstarilor. Forma definitivă a coroanei va fi
creată doar în anii 3-4.
Nuiaua de ax nu este suficient de lungă, ca să fie tăiată la înălţimea
următorului nivel de coroană. În aceasta situaţie formarea nivelului de coroană
trebuie amânată cu un an.
Crearea unei coroane regulate în cazul caisului este extrem de grea,
deoarece partea superioară a lăstarului cade, iar lăstarul (şi nuiaua) se termină
în mugur terminal şi nu în mugur de vârf. Primăvara de obicei nu din mugurii
terminali se dezvoltă lăstarul cel mai puternic, ci din vreunul inferior acestuia.
Datorită acestei caracteristici, pe parcursul formării coroanei caisului, selecţia
de lăstari are o importanţă deosebită.
X.9.4.3.4. Tehnica formării fusului subţire

În primul an se face doar tăierea în coroană. Vara trebuie executate
neapărat lucrările de selecţie şi de legare a lăstarilor. Pe parcursul selecţiei în
verde, deasupra trunchiului trebuie aleşi 3-4 lăstari pe cât posibil cu forţă
asemănătoare, poziţionaţi proporţional în spaţiu. Aceştia vor deveni ramurile
de structură ale pomului. Unghiul de legare al ramurilor de structură trebuie
să fie de 30-35º.
De-a lungul verii trebuie să urmărim cu atenţie creşterea axului central,
şi dacă trebuie, se leagă mai slăbit şi de mai multe ori de stâlpul sau de sârma
de susţinere.
De multe ori se întâmplă ca mugurul terminal al axului central să fie
mugur mixt, şi înfloreşte. Aceste flori trebuie îndepărtate deja din faza de boboc
verde, deoarece reduc creşterea axului, şi în plus lăstarul care răsare nu va
creşte drept!
Dacă este necesar, în primăvara celui de-al doilea an se pot scurta
nuielele de bază, prin tăierea mugurilor superiori. Pe parcursul lucrărilor de
selecţionare îndepărtăm de tot lăstarii concurenţi, respectiv lăstarii lungi
crescuţi abrupt în sus, răsăriţi din ramurile de structură. Lăstarii principali
selectaţi, vor fi întotdeauna cei care stau în cea mai bună poziţie. Lăstarii
243
Fig. 71. Etapele de formare a fusului subţire

laterali ai axului se leagă orizontal. Aceştia nu vor deveni ramuri de structura,
ci „numai” crengi de rod care, ajunse la 3-4 ani, vor fi schimbate prin tăiere la
ciot.
Problema esenţială în formarea acestui tip de coroană este păstrarea

axului central şi a formei piramidale, ceea ce înseamnă că raportul dintre
înălţimea pomului şi diametrul coroanei este de 2:1.
Există mai multe metode de tăiere la fus zvelt, dintre ele ne vom ocupa
doar acelea, care deja s-au confirmat în practică.
a. Tăierea de primăvară a axului central. În funcţie de forţa de creştere
axul central se taie la jumătate sau la trei sferturi din lungime. Ca urmare a
acestei tăieri, din partea lui superioară vor răsări lăstari puternici, cei aflaţi
mai jos vor fi mai scurţi, iar partea inferioară de regulă se degarniseşte.
b. Tăierea axului central după înflorire. Pe parcursul tăierii de primăvară
axul nu se taie, numai după perioada înfloririi. Are avantajul, că în timpul
tăierii se văd mugurii neînfloriţi în josul axului, deci gradul de degarnisire.
Gradul de tăierea al axului ţine cont de gradul de degarnisire.
c. Ax central fals în timpul primăverii. În cursul acestei tăieri efectuate
primăvara, nu nuiaua de ax se taie până la un mugur, ci întregul ax la o nuia
inferioară, respectând regulile de tăiere în ax fals.
Această metodă de tăiere se poate aplica atunci, când nu am efectuat
vara lucrările de selecţie a lăstarilor, şi pe axul central avem lăstari adecvaţi
pentru a fi axe false.
d. Axa falsă în verde. Axul central netăiat primăvara se taie în ax fals,
când lăstarii ajung la o lungime de 20-30 cm.
244
e. Creşterea axului central prin îndoire. La aceasta metoda axul nu se taie

deloc, ci este crescuta prin arcuire.
Primăvara, când s-a început circulaţia fluidelor, şi nuielele se pot bine
îndoi, axul se leagă într-o poziţie aproape orizontala, fie de celalalt pom, fie de
instalaţia de susţinere. Axul este lăsat în această poziţie până la formarea
mugurilor de vârf (în general mijlocul lui iunie). După aceasta, operaţiunea este
repetată, dar în direcţie opusă. Scopul este crearea de părţi roditoare în partea
inferioară. Axul este lăsat în această poziţie până la începutul lui august, când
se fixează în poziţie verticală. Procesele acestea de îndoire se repetă până când
pomul atinge înălţimea finală.
În cazul creşterii coroanei de fus subţire la măr – indiferent de metoda de
creştere a axului – lăstarii lungi crescuţi abrupt în sus trebuie legaţi în orice
situaţie într-o poziţie cât mai orizontala!
Tăierile de formare din al treilea an sunt mai mult sau mai puţin identice
cu cele efectuate în anul precedent.
Nuielele laterale şi principale – dacă sunt prea lungi – ale ramurilor de
structură se taie uşor, şi axul central se formează prin metoda de creştere
aleasă. Să nu neglijăm tăierile în verde, deoarece acestea sunt aproape
indispensabile la formarea coroanei de tip fus zvelt. În cazul cel mai bun
formarea de coroană se termină aici şi pomul poate ajunge la înălţimea de 2-
2,5 m. În acest caz nuiaua de ax ori se leagă, ori se taie la o ramificaţie
crescută orizontal, ori se creşte mai în sus.
În anii următori tăierile coroanei de tip fus zvelt sunt relativ simple şi
schematice. De pe axul central şi de pe ramurile de structură primăvara se taie
3-4 ramuri de rod mai vechi la un ciot de 3-4 cm. În timpul lucrărilor în verde
legam tot atâţia lăstari. Din lăstarii răsăriţi din ciot se păstrează doar unul
singur, de preferinţă cel cu o poziţie cât mai orizontală.
X.9.4.3.5. Tehnica formării coroanei tip vas

Aceasta formă de coroană este recomandată mai ales la speciile care
necesită multă lumină (caisul, piersicul, nucul, migdalul), dar se poate utiliza
în cazul oricărui pom fructifer cu tulpină.
Pentru obţinerea acestei forme de coroană să plantăm puiet sau altoi
care corespunde formei de coroană.
La formarea coroanei vas se comite deseori greşeala ca axul pomului să
se taie devreme. Consecinţa ei: ramurile de structură se închid în mijloc, şi
pomul nu va fi corespunzător deschis formei. Tăierea axului formei de coroană
în vas se poate efectua doar atunci, când ramurile de structura îşi menţin
întărit unghiul de formare; este posibil ca să treacă 4-5 ani de la plantare până
245
ce aceasta se petrece! Se poate efectua şi o asemenea tăiere, prin care axul

central se taie la o ramură inferioară bine poziţionată, şi aceasta va fi cea de-a
patra ramură de structură.
Tăierea din primul an începe primăvara cu tăierile efectuate în coroană.
Puietul se taie deasupra trunchiului la 6-8 muguri. Selecţiile de vară ale
lăstarilor trebuie executate de parca am fi plantat altoi cu coroană.
În cazul altoiurilor cu coroană să alegem 3 nuiele şi axe deasupra
trunchiului, cu o poziţie proporţională în spaţiu, de preferinţă răsărite din
muguri mai îndepărtaţi unul de celalalt. Celelalte sa fie îndepărtate. Nuiaua de
ax nu taie! Nuielele (lăstarii) alese pentru a deveni ramuri de structură se
fixează într-un unghi de 60-70º. În scopul creşterii unei forme de coroană
frumoase merită să batem un ţăruş de susţinere lângă pom, cu lungimea de 2-
2,5 m. Trunchiul şi axul central vor fi legate de el.
În primăvara celui de-al doilea an nuielele de ramură, în funcţie de
mărimea lor, vor fi tăiate prin tăierea mugurilor superiori. Dacă este necesar
axul central poate fi scurtat cu cel puţin 20-30 cm deasupra planului nuielelor
de structură principale! La creşterea axului să respectăm regula celor 2/3!
La selectarea lăstarilor să păstrăm ca principali întotdeauna acei lăstari
care ţin cel mai bine unghiul de înclinare. Lăstarii care se direcţionează spre
interiorul coroanei nu trebuie tăiaţi, mai bine sa fie ciupiţi la forma de cunună
de frunziş.
În anii următori scopul este creşterea şi ramificarea ramurilor de
structură. Aceasta se referă la creşterea ramurilor de guler respectiv la o
singură ramificaţie a ramurilor de structură. Primele ramuri de guler
(subşarpantele) se cresc pe ramurile de structură la înălţimea de 150-160 cm,
iar ramificaţia ramurilor de structură trebuie executată la o înălţime de circa 2
m. Axul central trebuie îndepărtat deasupra ramurilor de structură în al 4-5-
lea an!
În legătură cu formarea coroanei de tip vas atragem atenţia asupra unor
reguli importante de ştiut:
• Nu este permisă ramificarea crengilor (ramurilor) de structură din
puncte apropiate, deoarece mai târziu copacul poate să se rupă sub greutatea
fructelor. În cazul pomilor intraţi în rod ruperea poate fi prevenită prin legarea
împreună a ramurilor de structură cu ajutorul unor materiale de legat
rezistente (banda din plastic, cablu mai gros, frânghie).
• În cazul soiurilor predispuse la rupere, nuielele de ramură de structură
ale acestora trebuie formate cu o tăiere mai accentuată, reducând astfel
pericolul de rupere.
246
Fig.72. Primii trei ani ai formarii coroanei tip vas
• În cazul pomilor cu o creştere puternică nuielele principale pot fi tăiate

doar foarte puţin sau deloc, deoarece coroana se poate îndesi repede (ex.
vânătul românesc) (fig.72).
X.9.4.4. Alte lucrări de formare a coroanelor
Activităţile care pe lângă cele de tăiere accentuează sau reduc funcţiile

mlădiţelor şi ale crengilor, în cadrul coroanei, sunt lucrări de formare: ciupirea,
îndepărtarea, proptirea, ancorarea sau împovărarea.
Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului erbaceu, deasupra
ultimei frunze care a atins dimensiuni normale. El se aplică, de regulă,
lăstarilor viguroşi, care nu sunt necesari pentru formarea elementelor de
schelet, cu scopul de a tempera creşterea lor şi a le grăbi fructificarea. Ciupitul
se face când lăstarii au o lungime de 20 -30 cm.
Plivitul constă în suprimarea totală (de la inel) a lăstarilor de prisos, când
aceştia au o lungime de 5 -6 cm. Ciupitul şi plivitul lăstarilor se aplică pomilor
tineri, în vârstă de 1-4 ani, cu deosebire atunci când sunt conduşi în garduri
fructifere. Deşi aceste lucrări reduc din suprafaţa aparatului foliar, au efecte
favorabile: îmbunătăţirea regimului de lumină din coroană favorizarea
diferenţierii elementelor de schelet şi semischelet, grăbirea formării coroanei şi
a fructificării. Prin operaţiile de ciupit şi plivit nu se va suprima mai mult de 20
-30 % din frunzişul pomului; în caz contrar, rădăcinile vor fi subnutrite şi
pomii pot intra în dezechilibru fiziologic.
247
Îndepărtarea. Îndepărtarea crengilor prea apropiate se reflectă deosebit

de pozitiv în dezvoltarea ulterioară a pomului. Există multe soiuri pentru multe
specii ale căror ramuri au o tendinţă de creştere spre verticală. În acest fel
condiţiile de iluminare în interiorul coroanei se înrăutăţesc pe măsura
dezvoltării vegetaţiei. Interiorul coroanei devine steril din cauza proastei
iluminări şi a unei aerisiri necorespunzătoare.
Pentru evitarea acestor neajunsuri fiecărei ramificaţii trebuie să i se
creeze, de la bun început, un spaţiu suficient faţă de cele înconjurătoare.
Ramificaţiile care nu reprezintă ramuri de schelet vor fi dirijate spre orizontală
prin îndepărtare. Formarea coroanei începe atunci când primele ramificaţii
principale au fost alese. Cel mai probabil, acest moment apare după un an de
la plantarea puietului la locul definitiv. În cazul speciilor cu creştere abruptă,
unghiul dintre ramificaţiile principale şi ax trebuie să fie aproximativ 45°, iar în
cazul speciilor cu tendinţa de dezvoltare spre orizontală acest unghi va fi
aproximativ 60° sau mai mult.
O ramificaţie principală crescută într-o poziţie apropiată de verticală este
favorizată în creştere şi este posibil să fie mai dezvoltată decât celelalte
ramificaţii principale. O astfel de ramificaţie poate fi îndepărtată de ax cu
ajutorul unor proptele astfel încât unghiul ei de ramificare să devină mai mare
decât pentru celelalte ramificaţii principale crescute natural sub un unghi
convenabil.
În acest fel se poate ajunge în final la o uniformizare a ramificaţiilor
principale. Influenţarea creşterii se poate face şi pentru ramificaţii în vârstă de
mai mulţi ani.
Pentru realizarea distanţierelor se va folosi un lemn de aproximativ
grosimea unui deget sau mai mult şi care să aibă măduva moale (soc, salcie)
pentru a nu răni scoarţa în punctele de reazem. După alegerea lemnului din
care va fi făcut distanţierul, se taie în formă de pană la unul din capete.
Următorul pas este alegerea locului de amplasare a distanţierului. Nu se
va încerca amplasarea foarte aproape de ramificare deoarece aici tensiunea
este foarte mare şi poate produce despicarea în punctul de ramificare.
Dacă punctul de reazem se alege înspre vârful ramurii, aici tensiunea
este foarte redusă, ramura are mobilitate mare şi la vânt distanţierul poate să
cadă. De aceea se alege un punct convenabil aflat cam la jumătatea înălţimii
ramificaţiei principale. Este de preferat ca acest punct să se afle sub o
ramificaţie laterala care va împiedica distanţierul să alunece.
Apoi se îndepărtează cu mâna ramificaţia ce trebuie corectată până când
aceasta ajunge la unghiul dorit. Se va însemna punctul de tăiere. Este
248
important ca unghiul făcut de ramificaţia principală şi distanţier să fie de

aproximativ 90°, iar cel dintre distanţier şi axa principală să nu fie sub 45°.
Proptirea. Proptirea se face atunci când nu se urmăreşte îndepărtarea
unei ramificaţii faţă de ax, ci apropierea faţă de el, precum şi atunci când este
necesară corectarea creşterii unui altoi. Pentru proptire sunt necesare: beţe de
grosimi convenabile, sfoară sau rafie.
Dacă pe o ramură laterală a fost plantat un altoi care are tendinţa
puternică de creştere în sus, atunci un băţ de lungime şi grosime adecvate se
leagă în doua locuri pe partea inferioară a portaltoiului. Celalalt capăt al
băţului trebuie sa ajungă până deasupra punctului de ancorare pentru
corecţia portaltoiului. Se aduce portaltoiul în poziţia dorită şi se leagă de
proptea. Trebuie să se aibă în vedere ca sfoara să treacă pe deasupra unui
mugure al altoiului împiedicând astfel alunecarea spre bază. Atunci când
altoiul are o puternică tendinţă de creştere în jos, băţul va fi legat pe aceeaşi
parte cu altoiul. De la caz la caz, altoiul va fi legat de proptea în două sau mai
multe locuri.
Un astfel de baston poate fi folosit pentru corectarea în acelaşi sens
(îndepărtarea sau apropierea de ax) a două ramificaţii principale.
Ancorarea şi împovărarea. În formarea coroanelor pomilor legarea joacă
un rol important. Legarea este necesară atunci când o ramificaţie principală,
de exemplu, are o creştere accentuată spre orizontală fiind astfel împiedicată în
dezvoltare. Legarea este necesară şi atunci când se urmăreşte ca din baza
ramificaţiei să se obţină o nouă mlădiţă. În acest caz ramura va fi puternic
arcuită în jos şi legata eventual de un ţăruş bătut în pământ.
Legarea se foloseşte cel mai des pentru determinarea creşterii mai
aproape de orizontală. Prin aceasta creşte fructificarea. Aplecarea spre
orizontală determină schimbarea funcţiei ramurii prin modificări de
metabolism şi de repartizare a substanţelor nutritive. Prin aplicarea acestei
metode se scurtează perioada nerodnică a pomilor tineri.
Activitatea de aplecare a crengilor prea apropiate se va face în cadrul
lucrărilor de tăiere în uscat (martie) atunci când se poate opera asupra
mlădiţelor de un an, dar şi asupra unor crengi mai mari. Pentru legare este
nevoie de rafie artificiala sau sfori din fibre sintetice. Pentru ca ramurile
corectate să se dezvolte în grosime, sfoara nu trebuie să se lege strâns, ci se va
lăsa o buclă largă, legată în aşa fel încât să nu se strângă. Nu se va folosi
sârmă.
Dirijarea mlădiţelor se poate face şi în vegetaţie (august), atunci când
ciclul vegetal nu este încheiat încă şi mlădiţele sunt doar parţial lemnificate.
249
Pentru intervenţiile din această perioadă din vara se folosesc fel de fel de
metode, altele decât cele descrise mai înainte. Se pot folosi nişte piese din
plastic care încadrează bine axul principal şi printr-un braţ lateral şi ţin
ramificaţia în poziţie orizontală.
Pomicultorul îşi poate confecţiona nişte calupi de beton cu câte un cârlig
de sârmă, folosind ca forme pentru calupi ambalaje din plastic (pahare de
îngheţată, spre exemplu). Greutăţile calupilor trebuie să fie diferite, de la 100
grame până la 1 kg. La îndemână este folosirea unor pietre aşezate în pungi şi
legate de crengi. Se adaugă sau se scot pietre pentru a se obţine poziţia dorită.
X.9.4.5. Tăierile din primul an de la plantare
Un pom fructifer care nu este tăiat (tuns), poate sa dea deja rod din anul
următor plantarii, dar ramurile se pot încovoia şi nu mai cresc sub povara
fructelor. Însă pe măsură ce pomul înaintează în vârstă, recolta este din ce în
ce mai slabă. Cu cât atârnă mai multe fructe de o ramură, acestea rămân mici
şi de calitate slabă.
Sfaturile următoare se aplică pomilor plantaţi toamna şi se referă la
îngrijirea pomului în iarna ce urmează plantării. În ceea ce priveşte pomii
plantaţi primăvara, lucrările despre care se vorbeşte în continuare se vor aplica
din primăvara viitoare.
Puieţii plantaţi toamna au stat peste iarnă în repaus vegetativ, la fel ca şi
cei plantaţi primăvara. În iarna ce urmează plantării de toamnă se va aplica un
tratament cu un insecticid. Administrarea acestuia se face în lunile ianuarie -
februarie, într-o zi cu temperaturi de peste 0°C şi cu vânt slab.
În vara ce urmează după plantarea pomilor, plivitul lăstarilor în tinerele
coroane trebuie făcut cu multa atenţie, dar el este obligatoriu.
Acum vor fi frânaţi în creştere lăstarii concurenţi prin ciupirea vârfurilor
acestora atunci când au deja lungimi de 15-20 cm (sfârşitul lunii mai şi
începutul lui iunie). Tot acum vor fi îndepărtaţi complet lăstarii crescuţi înspre
interiorul coroanei sau cei atacaţi de boli sau colonii de dăunători.
Tocmai târziu în vară, adică atunci când formaţiunile scurte au deja un
mugure terminal se pot aplica tăierile de vară (sfârşitul lui iulie). Astfel lăstarii
laterali crescuţi pe ramificaţiile principale vor fi eliminaţi pentru aerisirea
interiorului coroanei. Lăstarii cu lungimi medii, crescuţi vertical se vor reduce
până la jumătate din lungime. Lăstarii subţiri, dar foarte lungi (peste 30 cm)
vor fi scurtaţi după 8-9 frunze de la bază. Acolo unde se remarcă aglomerări de
vegetaţie se vor opera răriri.
250
Dacă în vară s-au aplicat tăieri corespunzătoare, în iarnă nu mai sunt

necesare decât tăierile de reducere a prelungirii ramurilor de schelet. În anii
care urmează anului plantării lucrările în livadă se diversifică şi prezintă
particularităţi legate de specie, soi, etc. Ele nu mai pot fi tratate global cum s-a
procedat până acum cu pregătirea terenului şi plantarea propriu-zisă.
Tehnica tăierii. Prima ramificaţie care se va îndepărta de la inel este
lăstarul concurent (în cazul în care acesta nu a fost îndepărtat în pepinieră).
Reamintim că, lăstarul concurent este prima ramificaţie crescuta imediat sub
creşterea anuală a vârfului. Acesta are, de regulă, o orientare verticală şi poate
fi la fel de viguros ca şi vârful însuşi. În situaţia în care lăstarul concurent are
o creştere mai convenabilă decât vârful, din punctul de vedere al poziţiei, vigorii
etc., acesta va fi oprit şi se va elimina vârful.
În acest caz va trebui eliminată ramificaţia de sub lăstarul concurent
ales ca ax de prelungire. Se va verifica dacă în acest caz mai rămân suficiente
ramificaţii pentru proiectarea primului etaj de ramificaţii principale.
Următorul pas este alegerea celor câteva ramificaţii principale (dintre cele
care există) care vor constitui şarpantele viitoarei coroane. În acest moment
este absolut obligatoriu să vă fi hotărât deja asupra formei de coroană dorită.
Sfaturi. Dacă pomii plantaţi sunt formaţi dintr-o vargă fără ramuri (doar
trunchi), tăierea e fără bătăi de cap: se scurtează la 60-80 cm, în funcţie de soi
şi de înălţimea lăstarului, deasupra unui mugure.
Tăierea vergii principale (sau a unei ramuri) se face chiar deasupra unui
mugure opus altoiului, fără a răni mugurele, dar nici prea departe de acesta.
Motivul acestei alegeri este ca tensiunea de pe punctul de altoire sa fie
compensată de o creangă viguroasă ce va creşte pe partea opusă.
Acel mugure va deveni o crenguţă respectiv creangă deci trebuie să ţineţi
cont de direcţia în care vreţi să se dezvolte acea ramură. În cazul tăierii
ramurilor (nu a vergii principale) e important ca mugurele să fie orientat spre
exterior, pentru ca viitoarea creangă să crească în afara coroanei.
Se aleg trei ramuri laterale (orientate în trei direcţii – ca şi sigla
Mercedes), se scurtează la 35-45 cm, iar restul ramurilor/lăstarilor se elimină
aproape de vargă; la piersic şi cais (unde coroana preferată este în formă de
vas) se elimină varga (trunchiul); la celelalte soiuri varga se scurtează cu 30 cm
mai sus de nivelul ramurilor laterale.
X.9.4.6. Considerente privind tăierile la pomii fructiferi în funcţie

de tipul ramurii
251
Tăierile, ca lucrări efectuate în cadrul livezilor, în funcţie de elementul

asupra căruia se intervine, se împart în tăieri ale elementelor de rod şi tăieri ale
elementelor vegetative.
Tăierile elementelor de rod au drept scop dimensionarea convenabilă a
acestora, formarea de noi elemente de rod, repartizarea uniformă pe ramurile
de schelet (păstrarea unui raport de 2 :1 sau de 3 :1) între elementele de rod
florifere şi cele neflorifere.
Tăierile elementelor vegetative au ca scop ramificarea acestora şi
formarea de noi producţii florifere.
În cazul pomaceelor, pintenii şi ţepuşele nu se taie niciodată, ci se răresc
eventual la o distanţă de 10-15 cm. Smicelele se taie la 2-3 muguri bine
dezvoltaţi numai când acestea depăşesc 20-25 cm lungime. Acest lucru nu este
valabil şi în cazul nuieluşelor. Mlădiţele nu se taie niciodată. În cazul
gutuiului, ramurile vegetative de 1 an se scurtează doar când sunt foarte slabe,
iar măciuliile se răresc.
În cazul drupaceelor, tăierile de fructificare se fac mult mai restrâns. La
cireş şi vişin ramurile buchet nu se taie, ramura mijlocie se scurtează pentru a
stimula formarea de noi formaţiuni de rod.
Ramurile pleată necesită o tăiere mică, la vârf. La prun şi la cais
ramurile buchet şi ramurile mijlocii neramificate şi ramificate nu se taie, doar
când sunt bătrâne se scurtează deasupra primei ramificaţii.
La piersic, aceste tăieri de fructificare se fac în fiecare an. La această
specie nu se taie buchetele de mai; ramura mixtă se scurtează la 6-8-10
muguri (1-3 vegetativi la bază, 4-5 floriferi) întotdeauna ultimul mugure va
rămâne vegetativ pentru a se asigura o buna circulaţie a sevei.
Tăierile elementelor vegetative se fac asemănător la toate speciile cu
excepţia piersicului. Se taie ramurile vegetative la 2-3 muguri, când are
diametrul de 2,5 cm; se taie la 4-5 muguri când are diametrul de 4-5 cm; se
taie la 6-7 muguri când are diametrul mai mare de 6 cm.
Ramurile vegetative la piersic se scurtează la 2 muguri bine dezvoltaţi,
aceasta operaţiune având drept scop stimularea formării de noi elemente de
rod.
X.9.5. Întinerirea sistemului radicular
O dată cu întinerirea coroanei este bine să se facă şi întinerirea

sistemului radicular. În acest scop la periferia proiecţiei coroanei se sapă un
şanţ cu lăţimea de 60 de cm şi 70 – 80 cm adâncime, cu care prilej se taie toate
rădăcinile ce se întâlnesc în această zonă.
252
Cu o foarfecă ascuţită se reînnoiesc tăieturile rădăcinilor mai groase de 1

cm în diametru, se ung cu o pasta formata din lut, balegă de vacă şi apă, se
amesteca pământul scos din şanţ cu îngrăşăminte şi apoi se introduce din nou
în şanţ. Dozele de îngrăşăminte ce se administrează la metru pătrat de şanţ
sunt :
 50 – 60 de grame azotat de amoniu ;
 70- 100 de grame de superfosfat ;
 300- 400 de grame de cenuşă ;
 150- 200 de grame de praf de var ;
 4 – 5 kg gunoi de grajd.
X.9.6. Unelte de grădinărit pentru tăierea pomilor
Zicala care spune că pentru munca bună este nevoie de unealta bună
este foarte adevărată în cazul tăierii pomilor, deoarece cu ele provocăm răni
plantelor. De-a lungul timpului aceste ustensile s-au dezvoltat treptat, de la
simplul cuţit la maşini de tăiat şi maşini de conturare. Aceste ustensile se pot
împărţi în: ustensile manuale, maşini acţionate manual şi maşini acţionate
mecanic.
A. Ustensile manuale
Echipamentul de bază pentru efectuarea tăierilor la pomi fructiferi este: o
foarfecă, un bomfaier cu pânză de fierăstrău, un cosor şi o piatră abrazivă.
Calitatea uneltelor de grădinărit determină calitatea tăierilor.
Instrumentele de marcă, bine întreţinute, uşurează mult activitatea de tăiere,
scurtează timpul intervenţiei şi realizează operaţii corespunzătoare. Ideea că
doar pentru 2-3 pomi fructiferi sau câteva tufe decorative nu se justifică o
investiţie în instrumente bune, de calitate e total neavenită; ele sunt mai
durabile şi probabil au un design mult mai bun.
1.Foarfeci de gradina. Pentru tăierile la pomii şi semiarbuştii fructiferi,
de mai mulţi ani se folosesc foarfeci speciale confecţionate din metale uşoare,
cu un singur tăiş. Ele sunt uşoare şi simplu de mânuit, iar pe lângă asta au o
serie de alte avantaje: lamele de tăiere din oţel cromat sunt uşor de înlocuit,
închizătoarea se poate acţiona cu mâna ce ţine foarfeca, pârghiile au cămăşi de
plastic ce împiedică iritarea pielii şi îndepărtează senzaţia de rece (cămăşile din
plastic au în general culori vii, ceea ce uşurează găsirea cleştilor printre alte
unelte) şi, în sfârşit, o pereche de apărători din cauciuc protejează axele mobile
protejând astfel lubrifiantul şi împiedicând intrarea prafului.
253
Foarfeca de gradină pentru o singură mâna. Este ustensila manuală

folosită cel mai des, este deci de foarte multe tipuri.
Ce caracteristici are o foarfeca de gradină bună?
• este relativ uşoară,
• mânerele se adaptează formei mâinii (de dreapta, de stânga),
• lama îşi menţine ascuţimea,
• i se pot schimba piesele (lama de tăiere, lama de susţinere, mânerele),
• se deschide şi închide în siguranţă şi uşor, cu o singură mână,
• învelişul mânerelor este din plastic care se uzează greu şi nu alunecă,
• taie fără efort crengi cu o diametrul de până la 1,5-2 cm.
Este o chestiune de obişnuinţă dacă mânerul exterior se poate roti sau
nu. Unii preferă mânerele care se rotesc, alţii pe cele fixe. Cu cele rotative se
taie mai uşor, cu cele fixe se pot tăia părţile mai groase.
Pomicultorul cu experienţă posedă probabil uneltele necesare, care
corespund cât mai bine cerinţelor sale. Un începător, înainte de a cumpăra
unelte de grădinărit trebuie mai întâi să încerce mai multe pentru a stabili
gradul de adaptare cu însuşirile sale fizice. Unele magazine oferă unelte pentru
stângaci, special adaptate.
În timpul lucrului nu este nevoie permanentă de foarfecă, de aceea este
nevoie şi de o trusă (teaca) pentru ea. De obicei aceasta se bagă la brâu pentru
a fi tot timpul la îndemână. Vechile truse din piele au fost înlocuite cu unele
confecţionate din plastic, care nu sunt la fel de durabile. În cazul în care
foarfeca nu va fi utilizată un timp, e recomandabil sa scoateţi arcul din
dispozitiv, pentru a evita obosirea oţelului.
Cultivatorii de tufe şi arbuşti fructiferi au nevoie de foarfeci cu mânere
lungi, atât pentru a efectua tăieri în zone greu accesibile mâinii, cât şi pentru a
evita înţepăturile rugilor.
Există dispozitive cărora li se poate monta o foarfecă obişnuită, care,
manevrată de la sol, poate acţiona la înălţimi de câţiva metri.
O parte indispensabilă a procesului de tăiere modern este dezinfectarea
periodică a ustensilelor de tăiat, deoarece o mare parte din agenţii patogeni se
pot răspândi foarte bine cu prilejul tăierii. Din acest punct de vedere poate cea
mai periculoasă este arsura bacteriană (Erwina amylovora), care infectează
pomaceele. Dezinfectarea se poate face cu substanţe cu conţinut de clor, cu
benzină, dar şi cu focul (în timpul tăierii, cu ajutorul brichetei).
Lamele inoxidabile sunt mai rezistente la substanţele chimice şi pot fi
curăţate mai uşor, însă rezistă mai puţin timp. Iar cele cu suprafaţa
inoxidabilă mai ieftine (ex. teflon) nu rezistă cum trebuie uzurii.
254
Pe baza principiului de funcţionare foarfecele sunt de mai multe tipuri, la

noi cea mai răspândită este foarfeca la care lamele se închid una lângă
cealaltă.
O întrebare des întâlnita este mărimea foarfecii de gradină. Cele mai des
folosite foarfeci sunt între 18-22 de cm, bineînţeles sunt unele mai mici sau
mai mari.
Mărimea foarfecii potrivite pentru o anume persoană se poate defini
relativ uşor. Foarfeca complet deschisă se aşează în palmă în aşa fel, încât
mânerul interior să depăşească cu cel mult 1-2 cm palma noastră. Dacă cu
partea de vârf a degetului arătător putem cuprinde mânerul exterior, atunci
dimensiunea este potrivită.
Foarfeca de gradina pentru două mâini (de tăiat crengi). Este
ustensila potrivită pentru tăierea crengilor mai groase cu un diametru de 2-4
cm.
Pentru uşurarea tăierii se folosesc diferite rezolvări tehnice. Lamele
funcţionează prin închidere una peste cealaltă sau una lângă cealaltă.
Lungimea mânerelor variază între 60-100 cm, dar există şi mânere telescopice.
Foarfecele pentru tăierea crengilor sunt supuse unor sarcini mari, de
aceea nu este totuna durata lor de utilizare. Unele se uzează destul de repede,
altele pot să ţină chiar aproape o viaţă, desigur acest aspect se oglindeşte şi
prin preţul lor.
Câteva proprietăţi, care ajută la achiziţionarea foarfecii potrivite:
• sa fie cât mai uşoară posibil,
• cu o foarfecă mai lungă este mai uşoară tăierea părţilor mai groase,
• distanţa dintre lame să fie mare şi în cazul unei deschiderii mici a
mânerelor,
• ambele lame sa fie schimbabile.
Este foarte incomod şi dureros dacă în timpul tăierii mâinile se apropie
aşa de mult, încât pumnii se lovesc, motiv pentru care la cumpărare este
indicată încercarea flexibilităţii, rezistenţei mânerelor. Foarfeca trebuie strânsă
cu toată forţa, şi în cazul în care mâinile se ating între ele, mai bine cumpărăm
o foarfecă mai scumpă (există unele foarfeci de aluminiu de 1kg care nu pot fi
strânse nici de cei foarte puternici!).
2. Fierăstraie de gradină. Nu orice fierăstrău care se găseşte în
magazine este bun pentru tăierile pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Articolele de specialitate mai vechi au descris mai multe tipuri de
fierăstraie – după forma lamei, mâner şi dinţi. Până azi s-au creat fierăstraie
cele mai potrivite lucrărilor de tăiere, însa se pot găsi multe care sunt bune
255
doar pentru tăiat lemne însa nu şi pentru tăierea din pomicultură. Dezvoltarea
se manifestă cel mai bine în calitatea lamelor, a dinţilor şi ascuţirii acestora.
Criterii de selectare a fierăstrăului:
• sa aibă o lamă de calitate potrivită pentru tăiere prin tragere,
• lama să nu fie mai lungă de 25-30 cm,
• mânerul să fie adaptat formei mâinii, şi să nu alunece.
Fierăstraiele care se pot închide sau au un toc sunt foarte practice.
Acestea nu trebuie puse pe jos, deoarece cele cu toc pot fi purtate la brâu, iar
cele care se închid pot fi puse în buzunar, sau în toc.
Rama metalică a cunoscutului bomfaier căreia i se aplică o pânză de
fierăstrău şi nu una de bomfaier este mai practică pentru lucrările de tăiere,
pentru că are posibilităţi de întindere a pânzei, precum şi posibilitatea de rotire
a planului pânzei la un unghi convenabil.
Pe lângă acest tip de fierăstrău, mai este utilizat şi fierăstrăul sabie.
Acesta are un mâner, o lamă lată, uşor curbată şi care se îngustează spre vârf.
Fierăstrăul sabie acţionează numai la tragere şi este mai folositor mai ales
pentru tăierile de la baza coroanei, acolo unde se poate acţiona de la sol.
În timpul transportului, pânza va fi protejată cu o apărătoare din lemn
care protejează dinţii de loviri şi deformări. Când este necesar, dinţii se vor
ascuţi şi se va reface ceaprazul. Fierăstraiele sabie sunt, de obicei, folosite la
tăieri mai grosolane. Este bine ca ele să dubleze bomfaierul.
Cea mai importantă parte a fierăstrăului este lama. La lamele
fierăstraielor de calitate direcţia de tăiere este indicată printr-o săgeată. Acest
fapt este important, deoarece lamele bidirecţionale sunt mai groase şi mai
rigide decât cele care taie într-o singură direcţie (tragere). Dinţii sunt formaţi în
aşa fel, încât rumeguşul să se îndepărteze uşor dintre ei.
Înainte de cumpărare trebuie testată flexibilitatea lamei. Este
recomandată cumpărarea fierăstrăului a cărui lamă îşi reia imediat forma
iniţială după îndoire. Lama care rămâne îndoită este de proastă calitate şi nu
merita cumpărată.
În funcţie de cât de bună este, pânza va trebui ascuţită mai des sau mai
rar. În perioadele lungi în care nu este folosită, pânza fierăstrăului trebuie
relaxată şi unsă cu vaselină.
3. Alte ustensile de grădină
Cuţitul de grădină. Cuţitul de gradină se utilizează mai ales pentru
decuparea şi îndepărtarea zonelor bolnave din scoarţă şi lemn. Când aceste
zone au apărut pe crengile tinere ale căror tegumente nu sunt încă scorţoase
se poate folosi briceagul de altoit. În zonele aflate pe scoarţă se poate impune
folosirea dălţii şi ciocanului de lemn.
256
Grădinarii cu mai multă experienţă nu pot renunţa la fasonarea

marginilor rănilor provocate de tăierile cu fierăstrăul, folosindu-se pentru
aceasta de briceagul de altoit. Astăzi există tendinţa de renunţare la o astfel de
fasonare şi este aplicată doar atunci când prin folosirea unui fierăstrău cu dinţi
grosolani, scoarţa s-a desprins în fibre în zona de tăiere.
Pietre abrazive. Pentru ascuţirea foarfecilor şi cuţitelor sunt necesare
pietre abrazive. Acestea pot fi naturale (bucăţi de rocă cu calităţi abrazive) sau
artificiale (din pietre naturale măcinate şi aglomerate). Sunt recomandate
pietrele cu doua feţe abrazive, cu granulaţie mare şi fină. Granulaţia mare va fi
folosită pentru ascuţirea foarfecilor, iar granulaţia fină pentru cuţite.
ştirbiturile mari nu vor putea fi îndepărtate cu piatra abrazivă, ci trebuie să
apelaţi la un atelier specializat.
Îngrijirea uneltelor de gradină. Funcţionalitatea îndelungată în cele mai
bune condiţii depinde nemijlocit de îngrijirea ce li se acordă uneltelor de lucru.
Astfel, când vine vorba de foarfeca de gradină, trebuie să ştiţi că
articulaţiile mobile ale acesteia (axul central, închizătoarea şi arcul) trebuie
unse periodic şi după încetarea lucrului pe o durată mai mare.
Alte probleme:
- dacă lama de tăiere s-a tocit, este necesară o ascuţire pe partea cu
granulaţie mare a pietrei abrazive, după ce aceasta a fost umezită cu apă;
- dacă foarfeca are un joc prea mare în axul principal, permiţând
mlădiţelor să pătrundă între falcă şi cuţit (între cele doua lame ale cleştelui),
înseamnă că trebuie să strângeţi piuliţa aflată într-unul din capetele axului şi
care, de obicei, este prevăzută cu un fluture.
Indiferent că este vorba de o foarfecă cu lama de tăiere detaşabilă sau de
una clasică, în fiecare toamnă ele trebuie demontate, degresate şi reunse; nu
uitaţi să verificaţi uzura elementelor componente.
Un fierăstrău bun trebuie în primul rând să taie bine, de aceea, prima
grijă va fi starea pânzei de tăiat. O pânză de calitate va funcţiona perfect fără
ascuţiri prea dese, fără deformări nedorite, ruperi de dinţi etc. Filetul
întinzătorului trebuie uns periodic, iar tensiunea în pânza şi unghiul de
înclinare al acesteia trebuie şi ele verificate periodic, deoarece se modifică cu
timpul. Ascuţirea pânzei de fierăstrău se poate face cu o pilă triunghiulara
urmărind atent conturul iniţial al dinţilor. Pentru condiţionarea unei pânze noi
este bine să căutăm un atelier specializat.
Cosorul sau briceagul de altoire cu lama pliantă este pilit de producător
doar pe o parte a lamei. Ascuţirile ulterioare trebuie să se facă pe aceeaşi zonă.
Se începe prin folosirea suprafeţei cu granulaţie mare a pietrei abrazive, după
ce aceasta a fost umezită.
257
După ce s-a ascuţit briceagul, se repetă operaţia cu partea de granulaţie

fină a pietrei. Cuţitele, când sunt cumpărate, nu sunt ascuţite şi gata de
folosire; ele au fost doar pilite, nu şi polizate şi de aceea trebuie ascuţite pe
piatra abrazivă.
X.9.7. Sfaturi pentru tunderea copacilor
Adăugaţi frumuseţe şi longevitate copacilor dumneavoastră printr-un

tuns corect al copacilor. Făcut corect, tunsul copacilor poate îmbunătăţi
sănătatea şi aspectul copacilor dumneavoastră.
Aspectul. Făcut cu cap, tunsul copacilor va îmbunătăţi aspectul lor
indiferent dacă este doar o „redecorare” sau o tunsoare la scară mare. Unii
copaci îşi pun în evidenţă mai bine coaja frumoasă şi florile atractive dacă sunt
tunşi aşa cum trebuie.
Sănătatea. Tunsul poate să vă ajute la păstrarea copacului
dumneavoastră sănătos. Crengile bolnave pot fi înlăturate înainte ca să
infecteze întreaga coroană, dar asiguraţi-vă că aţi înmuiat lama cu care tundeţi
într-o soluţie cu 10% înălbitor, între tăieturi, pentru ca să evitaţi răspândirea
bolii. Crengile uscate sau rupte trebuie înlăturate înainte ca acestea să devină
locuinţe pentru insecte.
Siguranţa. Dacă tundeţi copacii corect, puteţi evita unele situaţii
dezastruoase. Tăierea crengilor care pot ajunge la liniile de curent pot evita
accidente serioase, dar vă recomandăm să chemaţi un profesionist pentru
astfel de operaţii. Crengile mari şi uscate sau rupte parţial trebuie înlăturate
pentru că pot cădea peste maşini sau chiar oameni. Crengile care ating pereţii
casei când este vânt puternic de asemenea trebuie tăiate înainte să îi
deterioreze.
Copacii care abia au înmugurit ar putea fi slăbiţi dacă îi tundeţi prea
devreme. Cel mai bine este să o faceţi la sfârşitul verii.
Dacă tăiaţi copacii pentru a le da o anumită structură şi formă, este mai
bine sa o faceţi după ce cad frunzele, iar crengile pot fi văzute clar.
Îndepărtaţi lemnul uscat în timpul verii, când crengile sănătoase sunt
acoperite de frunziş, iar cele moarte pot fi uşor identificate. Tăiatul la scară
mare, nu ar trebui făcut din luna Ianuarie până în Martie.
Insectele care infestează stejarii sunt active de la sfârşitul primăverii
până la mijlocul verii. Dacă în zona dumneavoastră a apărut vreo boală ce
afectează aceşti copaci, nu îi tundeţi în perioada respectivă.
Unde să tăiaţi ?
258
Nu tăiaţi prea aproape de trunchi. Astfel de tăieturi sunt prea mari şi

întârzie vindecarea. Nu tăiaţi nici prea departe de trunchi pentru că veţi lăsa
un ciot urât, care poate fi uşor invadat de insecte. Rana nu se va fi vindecat
decât după ce ciotul este înlăturat.
Faceţi tăietura chiar după guler (partea mai umflată unde creanga se
întâlneşte cu trunchiul). Această parte conţine substanţe care grăbesc
formarea ţesutului ce sigilează tăietura.
Tăierea lăstarilor. Tăierea lăstarilor sau mlădiţelor conduce la o reacţie
naturală a pomului de a avea o creştere şi mai intensă a acestora, în anul
următor.
În primul rând, problema este că aceste mlădiţe aglomerează coroana,
astfel creşte probabilitatea de apariţie a bolilor şi scade eficacitatea
tratamentelor. În al doilea rând, scade producţia deoarece pomii care cresc
intens fac mai puţine fructe.
Când facem tăierile de iarnă/primăvară, tendinţa noastră ar fi ca să
înlăturăm aceşti lăstari, dar asta nu este o idee prea bună, că vor creşte la loc
anul următor într-un număr şi mai mare, de aceea, în literatura de specialitate
se recomandă ca după o tăiere mai agresivă, în anul următor să se înlăture
doar jumătate dintre lăstari repetând procedura şi după 2 ani. Cu alte
cuvinte, ii eliminăm secvenţial nu deodată. Lăstarii care se păstrează, se taie
respectând regulile tăierii de formare, ca în câţiva ani să avem din nou o
coroană puternică şi aerisită.
X.9.8.Tratarea rănilor în urma tăierilor la pomi fructiferi
Pe parcursul tăierii provocam răniri. Aceste răni asigură prin ele

pătrunderea bolilor infecţioase în pom. Cel mai des afectaţi sunt pomii
sâmburoşi – în primul rând piersicul şi caisul – care pot suferi de uscarea
crengilor, de cele mai multe ori cauzate de bacteriile Pseudomonasos şi
Leukosis; dar aici se încadrează şi cancerul nectrial (Nectria galligena) la măr
(mai rar la păr), şi alte boli ale părţilor lemnoase.
Cea mai comună, şi cea mai gravă este uscarea crengilor sâmburoşilor.
Aceasta boală poate fi cauzată de două bacterii, separat sau împreună. Acestea
sunt bacteria Pseudonomas syringae pv. syringae şi ciuperca Leucostoma
(Cytospora) cinta, comportamentul, construcţia biologică şi preferinţele de
mediu ale celor doua fiind asemănătoare. Cei mai expuşi acestor infecţii sunt
piersicul şi caisul, însă ele pot afecta şi ceilalţi sâmburoşi.
Simptomele infecţiei apar prima dată primăvara, sau la începutul verii.
La început frunzişul devine verde palid, apoi începe a se ofili, după care se
259
usucă. Se usucă întreaga ramură, iar în unele cazuri mai grave moare însuşi
pomul. Pe părţile muribunde pot apărea răni canceroase, chiar şi răşină. În
părţile de sub creanga moartă răsar lăstari, iar în cazul morţii pomului - la
baza tulpinii. Pe părţile mai groase apariţia unor protuberanţe pe suprafaţa
scoarţei semnalizează prezenţa infecţiei (a ciupercii), protuberanţa fiind
cauzată de înmulţirea infecţiei sub scoarţă.
Agenţii patogeni se înmulţesc în zilele de toamnă, datorita vremii
răcoroase şi a precipitaţiilor. Pentru infectare este nevoie de rănire, aceste răni
sunt cauzate de cele mai multe ori de uneltele de cultivare, de tăiere, dar pot
apărea şi datorita rosului animalelor sau de îngheţ, care creează condiţii
prielnice pătrunderii agenţilor patogeni. De asemenea şi mugurii de rod (mai
ales la cais) îngheţaţi iarna, şi căzuţi primăvara timpurie pot fi surse de rănire.
În continuare se începe o procedură de autoinducţie. Agenţii patogeni
consumă rezervele de glucide a pomilor, şi astfel pomii devin mai sensibili la
ger, se deteriorează, slăbesc. În pomul slăbit dăunarea se intensifică şi se
răspândeşte repede. Infecţia distruge ţesutul de fioem şi cambiu; prin aceasta
se opresc funcţiile vitale ale pomului, şi ca urmare începe ofilirea rapidă şi
uscarea.
Agenţii patogeni suportă, chiar agreează temperaturile reduse; pentru a
infecta au neapărată nevoie de precipitaţii, respectiv de umezeală.
Pentru ca rănile să se vindece cât mai rapid, cel mai important este
executarea corectă a tăierilor, mai ales la ramurile groase. Trebuie să avem
grijă să le tăiem la inel (adică cât mai aproape de bază) şi să nu lăsăm cioturi
fără frunze, pentru că acestea oricum se vor usca.
Dacă am executat corect tăierile, se porneşte cicatrizarea rănilor, care
cu timpul vor acoperi rana, însa acest proces poate dura ani buni, în funcţie de
starea de sănătate şi vârsta pomului. Până la vindecare, rana oferă acces liber
ciupercilor şi bacteriilor, care pot duce la pierderea pomului.
Prepararea şi acoperirea rănilor este un proces destul lung şi anevoios,
dar din fericire trebuie să avem grijă doar de cele care au diametrul de peste 2-
3 cm.
Un avantaj al efectuării stropirilor de iarnă după tăieri este că rănile sunt
dezinfectate de fungicid, de aceea când trataţi rănile, să evitaţi atingerea
acestora cu mâna şi efectuaţi următorii paşi simpli:
- Neteziţi suprafaţa şi îndepărtaţi scoarţa din jurul rănii până la ţesutul
sănătos:
- Acoperiţi toată suprafaţa cu mastic, de preferinţă într-o zi fără ploaie:
Acest chit/mastic de obicei este un produs pe bază de ceara, dar dacă nu
puteţi face rost de acest mastic special poate fi folosită direct ceară, sau, în cel
260
mai rău caz, vopsea de ulei, dar în niciun caz să nu încercaţi acoperirea cu
noroi, lut, bălegar etc., mai degrabă lăsaţi rana curăţată, neacoperită.
1. 2. 3.
4. 5. 6.
7. 8. 9.
Fig.73. Paşii esenţiali în tratarea unei răni la pomii fructiferi
Tabelul X.5. CALENDAR LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE A POMILOR şI ARBUşTILOR

Lucrarea Perioada de Parametrii Tipul plantaţiei
executare lucrării
Tăieri de formare a Martie - aprilie Potrivit formelor Plantaţii tinere de pomi

coroanelor sau a tufelor de coroană adoptate şi arbuşti fructiferi
prin proiect
Tăieri de întreţinere şi Noiembrie –aprilie Se normează Măr, păr, gutui, nuc şi
261
fructificare (inclusiv Noiembrie –martie încărcătura cu muguri castan.

eliminarea drajonilor) Martie - aprilie de rod a pomilor şi Arbuşti şi alun.
arbuşti fructiferi Vişin, cireş, piersic,
migdal şi cais
Operaţii în verde Iunie - iulie Luminarea şi Plantaţii de pomi şi
(inclusiv aerisirea coroanei arbuşti fructiferi tinere
eliminarea drajonilor) şi pe rod
CAPITOLUL XI
Recoltarea şi păstrarea fructelor
XI.1. Recoltarea fructelor
Recoltarea fructelor este operaţia ce finalizează complexul de măsuri

agrotehnice aplicat în livadă, care determină evoluţia calităţii produselor, în
procesul de valorificare şi, în fapt, reprezintă una din cele mai importante
lucrări din cultura pomilor.
Se face necesar ca ea să fie foarte bine organizată. În sens economic,
recoltarea produselor agricole şi horticole reprezintă un complex de operaţii
succesive, dintre care o parte sunt organizatorice iar o parte sunt funcţional-
operatoare care se fac în scopul adunării, strângerii şi punerii lor în stare de a
fi consumate pe o anumită perioadă de timp, fie în stare proaspătă, fie divers
prelucrate.
Multitudinea speciilor şi a soiurilor existente în cultură fac ca producţia
de fructe să se caracterizeze prin coacere şi recoltare eşalonate, grade diferite
de perisabilitate şi variabilitate în ceea ce priveşte mărimea, forma, culoarea,
262
modul de valorificare şi durata de păstrare. Datorită acestor particularităţi,

recoltarea şi condiţionarea fructelor devine un proces tehnologic complex, ce
hotărăşte în final însăşi eficienţa culturii.
Tehnica de recoltare a fructelor. Tehnica recoltării constă în
executarea operaţiilor de desprindere de pe planta mamă la momentul oportun
în aşa fel încât asupra produselor respective să se exercite o presiune cât mai
mică. Recoltarea se face manual, mecanizat şi mixt.
Recoltarea manuală este operaţia principală şi obligatorie pentru aproape
toate speciile hortiviticole destinate consumului în stare proaspătă. Aceasta cu
atât mai mult cu cât la export se face caz de integritatea stratului de pruină,
integritate ce poate fi periclitată dacă recoltarea nu este executată cu atenţia
cuvenită.
Recoltarea mixtă sau semimecanizată se face în scopul scurtării perioadei
de recoltare. Constă în efectuarea recoltării propriu-zise manual dar
transportul muncitorilor şi ambalajelor se efectuează mecanizat.
Recoltarea mecanizată realizează detaşarea produselor de pe plantă,
manipularea şi încărcarea lor cu ajutorul unor dispozitive speciale mai mult
sau mai puţin complexe. Unele procedee de recoltare mecanizată sunt folosite
frecvent pentru produsele rezistente la şocuri mecanice şi pentru cele destinate
mai ales prelucrării industriale. După criteriul uniformităţii coacerii se
deosebesc două metode de recoltare: integrală, folosită când coacerea
produselor dintr-o cultură este uniformă şi selectivă, realizată în mai multe
etape. Recoltarea integrală constă în culegerea tuturor produselor dintr-o
cultură, printr-o singură trecere, acestea având grad de maturare asemănător.
Recoltarea selectivă constă în culegerea produselor în două-trei reprize
(uneori mai multe), după cum acestea îndeplinesc condiţiile momentului optim.
Modalităţi de recoltare :
Fructele destinate consumului proaspăt şi chiar o parte din cele
destinate industrializării sunt desprinse de plantă cu mâna. Pentru fiecare
specie, recoltarea este caracteristică.
 Caisele, vişinele, prunele se apucă de peduncul şi se detaşează cu
acesta.
 Merele, perele se răsucesc în jurul pedunculului fără a exercita o cât
mai mică presiune asupra fructelor şi evitând total loviturile.
 Gutuile, piersicile, caisele se recoltează fără peduncul.
 Fructele de zmeur, de mur se recoltează fără receptacul.
 Coacăzele se recoltează cu ciorchine.
 Căpşunile se recoltează cu sepale şi peduncul.
263
 Nucile, alunele, castanele, migdalele se recoltează prin scuturare.

Pentru speciile sămânţoase şi sâmburoase, recoltarea fructelor în nici un
caz nu se realizează cu formaţiunile de rod de care sunt prinse, întrucât
acestea sunt baza rodului anilor următori. Fructele recoltate sunt aşezate cu
grijă în recipiente, fără a fi aruncate, iar trecerea în alte recipiente se
efectuează cu multă atenţie.
Recoltarea fructelor începe de la baza pomului şi se continuă spre vârf.
Lucrarea nu se realizează la temperaturi ridicate. Când destinaţia fructelor este
pentru industrializare, recoltarea se poate efectua şi prin scuturare. În acest
caz se utilizează diverse tipuri de scuturătoare care au sub ele platforme de
colectare pentru fructe. În acest ultim caz, fructele sunt industrializate imediat.
Estimarea producţiei de fructe. Cantitativ cât şi calitativ producţia de
fructe diferă de la un an la altul, fiind dependentă de condiţiile climatice
existente, de tehnologia aplicată, starea fitosanitară a livezii, specie, soi,
portaltoi, sistemul de cultură, vârsta pomilor etc.
Datorită numeroşilor factori care condiţionează producţia pomicolă, în
vederea unei judicioase organizări a campaniei de recoltare şi valorificare se
impune prognosticarea ştiinţifică a producţiei pe 1-2 ani, cât şi pentru o
perioadă mai îndelungată, de 5-10 şi chiar 20 de ani, care să fundamenteze
graficele de recoltare şi livrare, în corelaţie cu cerinţele pieţii interne şi externe
şi cu necesitatea creşterii consumului general de fructe.
Scopul estimării este în primul rând, de precizare a forţei de muncă
necesare recoltării, precizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport a fructelor.
Momentul optim de estimare este cu cca. 30 zile înainte de recoltare. Modul de
lucru: În cadrul unei parcele se aleg 10 pomi cu producţia medie a pomilor. Se
numără fructele pe fiecare pom. Pentru uşurinţă se împarte coroana în 4 - 6
sectoare. Se numără fructele pe sector, se înmulţeşte cu numărul de sectoare
şi se află fructele pe pom. Numărul de fructe se amplifică cu greutatea medie a
unui fruct şi se află producţia pe pom. Aceasta se înmulţeşte cu numărul de
pomi la ha şi apoi cu numărul de ha pentru a afla producţia totală pentru care
se planifică forţa de muncă şi utilajele necesare.
Exemplu: Coroana unui pom la specia măr a fost împărţită în patru
sectoare. Pe un sector am numărat 30 fructe (în medie) x 4 sectoare = 120
fructe pe total pom; 120 fructe x 125 g/fruct = 15000 g : 1000 = 15 kg/pom;
15 kg/pom x 1250 pomi/ha (pentru distanţele de 4x2 m) = 18,75 t/ha fructe ≈
19 t/ha; 19 t/ha x 20 ha = 380 t fructe total. Producţia rezultată se împarte la
norma de lucru şi se află forţa de muncă totală adică 380000 kg : 100
kg/normă = 3800 zile normă.
264
Întrucât recoltarea se realizează eşalonat în 20 - 30 zile, se împarte

numărul de zile normă la numărul de zile planificat,exemplu: 3800 zile normă :
30 zile planificate = 126 oameni pe zi timp de 30 zile. Pentru realizarea
eficientă a lucrării sunt necesare diferite utilaje şi materiale.
În cadrul lor amintim: scări şi recipiente de recoltare. Scările pot fi de
dimensiuni şi forme diferite. Recipienţii sunt reprezentaţi prin: coşuri, lădiţe
uşor de mânuit prevăzute cu cârlige sau saci prevăzuţi cu bride pentru prins
pe umăr. Capacitatea lor este diferită, funcţie de specie, de la 0,5 kg (căpşun,
zmeur) la 5 - 8 kg sâmburoase şi 10 - 12 kg pentru sămânţoase.
Pentru mere, pere se utilizează astăzi lăzi „box - palet“ cu capacitatea de
250 - 450 kg, manevrate mecanizat. Când fructele sunt destinate
industrializării, recoltarea se realizează folosind vibrator. Transportul fructelor
din livadă, la sala de sortare se realizează cu vehicule prevăzute cu arcuri de
obicei remorci de diverse tipuri. De la sala de sortare la depozit sau beneficiar,
transportul se realizează cu autocamioane sau vagoane frigorifice - izoterme.
Epoca de recoltare a fructelor. Recoltarea fructelor se efectuează
atunci când gradul lor de utilitate, exprimat prin suma tuturor proprietăţilor
fizice, chimice, tehnologice, cât şi capacitatea de a rezista la transport şi
păstrare, satisface pe deplin cerinţele consumului.
Momentul optim de recoltare a fructelor are un caracter dinamic, fiind
determinat de destinaţia producţiei: consum imediat în stare proaspătă,
depozitare pentru păstrare mai îndelungată sau industrializare.
Însuşirile gustative şi tehnologice ale fructelor, cât şi mărimea producţiei
obţinute, sunt mult influenţate de momentul recoltării. Astfel, fructele culese
prea devreme sunt mai mici, au un colorit slab, sunt tari, acre, astringente,
fără parfum, slab suculente şi cu un grad redus de conservabilitate. În timpul
păstrării, se zbârcesc, scad mult în greutate şi sunt predispuse la diferite boli
fiziologice.
Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează
diferenţiat, funcţie de specie şi anume:
- la maturarea de consum sau cel mult cu 1 - 2 zile înainte pentru:
cireşe, vişine, caise, căpşuni;
- cu 4 - 6 zile înainte de maturarea de consum pentru: piersici, mere şi
pere de vară;
- cu 20 - 30 zile înainte de maturarea de consum pentru merele sau
perele de toamnă;
- cât mai târziu posibil în octombrie pentru soiurile de mere şi pere de
iarnă;
265
- la maturitatea deplină se recoltează: prunele şi zmeura, murele, afinele,

coacăzele, agrişele întrucât nu-şi continuă maturarea după recoltare.
Migdalele, nucile, alunele, castanele se recoltează când mezocarpul
pentru migdale şi nuci sau învelişul verde pentru alune şi castane s-a desprins
de fruct.
Pentru consum în stare proaspătă, momentul recoltării fructelor este
necesar a fi foarte bine stabilit, întrucât recoltate prea devreme, gustul poate fi
fad sau taninos chiar fără aromă. Recoltate prea târziu se realizează pierderi de
recoltă sau se păstrează o perioadă scurtă.
Momentul de recoltare pentru fructele destinate consumului proaspăt,
poate fi stabilit, dependent de :
- mărimea şi coloraţia caracteristică soiului;
- desprinderea relativ uşoară de ramură deşi nu întotdeauna acest aspect
este hotărâtor;
- numărul de zile cunoscut, necesar maturării de la înflorire la recoltare;
- conţinutul sucului în substanţă uscată care trebuie să rămână
constantă câteva zile;
- înmuierea pulpei dată fiind hidroliza substanţelor pectice, fermitatea se
stabileşte cu penetrometre.
Organizarea campaniei de recoltare a fructelor. Încă de la
întocmirea planului anual de producţie a fermelor pomicole este necesar să se
cunoască destinaţia fructelor şi respectiv condiţiile de calitate ce trebuie să le
îndeplinească. De comun acord cu beneficiarul se stabilesc graficele de livrare
trimestriale, lunare, decadale şi diurne. În funcţie de acestea şi de producţia
previzionată, se întocmeşte, apoi graficul recoltărilor şi se face aprovizionarea
cu ambalaje, unelte şi materiale, se asigură mijloace de transport, maşinile şi
utilajele, punctele de colectare şi condiţionare a recoltei şi forţa de muncă
necesare.
Manipularea şi transportul fructelor se efectuează în ambalaje de diferite
tipuri, care trebuie să asigure menţinerea calităţii produselor, să realizeze
paletizarea unităţilor de încărcătura, în scopul reducerii timpului de la
recoltare până la condiţionare.
Fructele uşor perisabile sau cele destinate consumului imediat în stare
proaspătă se transportă în ambalaje de capacitate mică, sortarea făcându-se o
dată cu recoltarea, fapt ce reduce numărul de manipulări. Fructele cu fermitate
structo-texturală bună, rezistente la şocuri şi vibraţii, pot fi manipulate în lăzi
cu capacitate mare.
266
Condiţionarea şi ambalarea fructelor. Condiţionarea este operaţia

tehnologică prin care se creează părţi omogene de fructe, cu aceeaşi culoare,
formă, mărime, stare fitosanitară, grad de integritate şi de maturare.
Condiţionarea constă în: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere,
lustruire, ceruire, tratare pentru distrugerea microflorei epifite.
Presortarea se aplică fructelor destinate păstrării îndelungate şi ea se
efectuează o dată cu recoltarea eliminându-se exemplarele afectate de boli,
dăunători, grindină sau vânt.
Sortarea cuprinde separarea fructelor după calitatea şi mărimea lor.
Sortarea pe calităţi are în vedere, aspectul general al fructului şi se efectuează
mecanic, cu ajutorul unor instalaţii prevăzute cu dispozitive electrice, sau
manual, o dată cu recoltatul (căpşuni, zmeură, cireşe, vişine), fie ulterior
acestuia.
Ambalarea fructelor are loc după condiţionarea lor, pentru a putea fi
transportate la beneficiar. Ambalajele sunt de diferite tipuri standardizate,
având anumiţi parametri constructivi şi de capacitate.
Preambalarea este o metodă de prezentare modernă, igienică şi estetică,
ce se practică în cazul produselor de calitate superioară, riguros condiţionate.
Fructele sunt puse în ambalaje nerecuperabile cu capacitatea maxima de 5 kg,
care permit cumpărătorului să le aprecieze vizual calitatea.
XI.2. Păstrarea fructelor
XI.2.1.Păstrarea fructelor după recoltare
O atenţie deosebită se va acorda în continuare păstrării fructelor în

depozite, magazii, pivniţe, beciuri şi alte spaţii improvizate, urmărindu-se
variaţiile de temperatură şi umiditate.
Temperatura se reglează la 3 - 4°C prin aerisiri, iar umiditatea din
interiorul spaţiilor de depozitare, se reglează prin umectarea pavimentului sau
prin introducerea unor vase cu apă. Temperaturile ridicate, după cum se ştie,
conduc la deshidratarea fructelor, iar cele coborâte conduc la deprecierea
acestora.
Desfacerea, respectiv valorificarea fructelor în această perioadă, se face
în funcţie de soi, respectiv de mersul maturării şi păstrării.
Condiţii de depozitare a fructelor după recoltare:
Mere: temperatura minimă 0°C; umiditatea 85-90%; durata depinde de
soi;
267
Caise: temperatura minimă 0°C; umiditatea 85-90%; durata 1-2

săptămâni;
Cireşe: temperatura minimă 0°C; umiditatea 85-90%; durata 10 zile;
Pere: temperatura minimă 0°C; umiditatea 85-90%; durata 50 zile -
depinde de soi;
Piersici: temperatura minimă 0°C; umiditatea 85-90%; durata 2
săptămâni;
Prune: temperatura minimă 0°C; umiditatea 90%; durata 2 săptămâni.
XI.2.2.Păstrarea fructelor peste iarnă
Valoarea alimentară deosebită a fructelor, datorată conţinutului în

zaharuri uşor asimilabile (glucoza şi fructoza), acizi organici, săruri minerale şi
microelemente, justifică includerea lor în raţia zilnică a oamenilor.
O alimentaţie echilibrată presupune un consum eşalonat de fructe în tot
timpul anului, fapt pentru care păstrarea acestora pe tot timpul iernii
contribuie la asigurarea consumului acestora şi sporeşte rentabilitatea culturii
prin evitarea suprasolicitării pieţei în timpul recoltării fructelor.
Spre deosebire de alte produse alimentare cum ar fi brânzeturile, care în
timpul păstrării chiar în condiţii mai puţin favorabile suferă mici deprecieri,
fructele fiind organisme vii de la recoltare şi până la consum îşi continuă
metabolismul care determină modificări importante ale raportului între
diferitele componente biochimice.
Unele fructe, cum sunt, merele, perele, gutuile etc. îşi desfăşoară o parte
din ciclul lor de viaţă pe durata păstrării atingând maturitatea de consum într-
o anumită perioadă după recoltare; altele, cum sunt cireşele, vişinele şi nucile,
trebuie să întrunească calităţile optime de consum în momentul recoltării,
urmând ca în timpul păstrării să li se asigure condiţiile optime de menţinere a
însuşirilor calitative iniţiale.
Păstrarea fructelor trebuie să asigure astfel de condiţii încât în momentul
valorificării lor să întrunească cele mai bune însuşiri organoleptice.
Se consideră că fructele se păstrează mai bine dacă îşi menţin starea de
sănătate, turgescenţa şi însuşirile organoleptice caracteristice, iar pierderile în
greutate pe perioada păstrării sunt foarte reduse.
Realizarea acestor parametri este condiţionată de „zestrea” pe care o au
fructele în momentul introducerii în depozit, deci de totalitatea caracteristicilor
fizice, biochimice şi organoleptice ce definesc calitatea.
În funcţie de capacitatea lor de păstrare, fructele se împart în trei grupe:
268
1. Cu durata scurtă de păstrare (maxim 10-20 zile), din care fac

parte: cireşele, vişinele, prunele, piersicile.
2. Cu durata mijlocie de păstrare (maxim 100-140 zile), din care fac
parte gutuile;
3. Cu durata lungă de păstrare (maxim 230-250 zile), din care fac
parte: merele şi perele de iarna, nucile şi migdalele
În cadrul fiecărei specii există soiuri - de obicei cele cu coacere timpurie -
care nu se pretează pentru păstrare îndelungată.
Conservarea în compoturi. Cel mai popular mod de păstrare a fructelor
pentru iarnă este conservarea lor în compoturi, dulceţuri şi gemuri. Acest mod
de preparare permite consumarea lor ca atare cât şi sau ca ingredient în
pregătirea prăjiturilor.
O altă metodă este aceea a conservării fructelor prin îngheţare (congelare).
Congelarea simplă se face pur şi simplu punând fructele spălate şi
foarte bine zvântate (pentru a nu se lipi între ele) la congelat. Acestea trebuie
să fie aşezate în punguţe speciale pentru congelat, etichetate, în cantităţi mici,
pentru o singură folosire. Trebuie eliminat aerul pe cât posibil, lăsat puţin
spaţiu pentru expandare, iar apoi se pun în congelator.
O altă metodă, care necesită mai mult timp, este următoarea: se pune
cate un rând de fructe astfel încât să nu se atingă între ele, în mai multe
recipiente (gen tavă) şi se congelează. După circa 10 ore, toate fructele vor fi
transferate într-un recipient mai mare. Fructele nu se vor mai lipi între ele şi se
va reduce spaţiul de depozitare.
Poate fi folosită de asemenea şi congelarea rapidă. Prin congelare rapidă,
la -25°C sau -35°C apa din fructe va forma cristale mici de gheaţă, care nu vor
distruge celulele şi spaţiile interstiţiale. După maxim o zi se revine la
temperatura normală de congelare, de aproximativ -18°C. Acest tip de
congelare este potrivit pentru fructele de pădure: afine, cătină, zmeură, mure,
coacăze. Rămân întregi după decongelare şi nu se decolorează, doar devin mai
moi.
Timpul recomandat de conservare prin acest tip de congelare este de
maxim 6-8 luni, la -18C.
Congelarea cu zahăr este potrivită pentru fructele mai moi, care vor fi
folosite pentru prăjituri, tarte sau gemuri.
După spălare, fructele întregi sau tăiate sunt amestecate cu zahăr. Se
lasă vreo 15 minute pentru omogenizare şi formarea unui sirop. Nu se vor mai
oxida dacă sunt acoperite în totalitate cu zahăr. Se foloseşte de obicei o parte
zahăr la 4 părţi de fructe. Sau în aşa fel încât zahărul să le acopere total. Se
269
porţionează, se adaugă şi siropul format şi se pun la congelator. Fructele mici

şi moi, căpşuni, cireşe, vişine, se congelează aşa.
Perioada maximă recomandată de păstrare în congelator în acest caz este
de 9-12 luni.
Congelarea cu sirop se foloseşte pentru fructele mai tari, nu foarte
suculente, ori pentru fructele tăiate în bucăţi (caise, piersici, pere şi
prune). Siropul se prepară în funcţie de fructele folosite şi de dulceaţa lor.
Prepararea siropului:
 se foloseşte o parte zahăr la 3 părţi apă.
 se pune la fiert şi se amestecă până la dizolvarea totală a
zaharului.
 se dă în clocot şi se opreşte focul.
 după răcire se poate adăuga şi zeama stoarsă de la o lămâie.
Se toarnă rece peste fructe astfel încât să le acopere total şi se pune la
congelator. Se ţin la congelator 9-12 luni.
Piureul de fructe este o altă modalitate eficientă de congelare a fructelor.
Marele avantaj în cazul piureului este că apa va fi uniform distribuită şi
cristalele de gheaţă formate vor fi de mărimi mici, omogene.
Se pot folosi fructe foarte coapte, zemoase (caise, zarzăre, piersici, prune,
corcoduşe), care să fie mâncate după dezgheţare cu îngheţată, pe pâine,
biscuiţi, în prăjituri.
Modul de preparare al piureului:
 fructele se decojesc.
 se amestecă în blender până la omogenizare.
 se pun la încălzit la foc mic, cu 2-3 linguri de apă, amestecând
uşor din când în când pentru a nu se lipi.
 se adaugă zahăr, 100g zahăr la 500g fructe.
 se încălzeşte amestecul dar nu se fierbe până când tot zahărul s-a
dizolvat.
Piureul se răceşte la temperatura camerei şi se pune la congelator,
lăsând suficient spaţiu pentru mărirea volumului.
Piureurile de fructe se ţin la congelator maxim 6-8 luni.
Prin congelarea fructelor, cea mai mare parte a nutrienţilor va fi reţinută.
Depinde foarte mult de prospeţimea fructului şi gradul de coacere, dar şi de
temperatura iniţială de congelare. Cu cât fructele sunt mai proaspete cu atât
retenţia de nutrienţi va fi mai mare. Prin congelarea rapidă, la temperaturi sub
-25°C, se împiedică degradarea nutrienţilor şi a vitaminei C.
Vitamina C este foarte sensibilă şi se poate pierde în proporţie de 15-
60%. Se pierde chiar prin simpla depozitare în frigider sau la temperatura
270
camerei. Vitaminele din complexul B sunt mai stabile, iar pierderile sunt de
maxim 20%. Mineralele, vitaminele liposolubile şi fibrele sunt reţinute aproape
în totalitate.
Conservarea prin uscare este una dintre cele mai vechi metode de
păstrare şi are avantajul că nu necesită foarte mult efort.
Fructele pot fi uscate afară, dacă există un mediu cu temperatură
ridicată, uscat şi cu posibilitatea să se formeze curenţi de aer.
Pentru uscarea în interior, cea mai întâlnită metodă este uscarea în
cuptor, la o temperatura de 110°C. Fructele se usucă pe grătarul metalic al
cuptorului şi se lasă să se răcească complet înainte de a fi introduse în
recipiente.
Pentru a împiedica decolorarea sau înnegrirea fructelor în timpul uscării,
puteţi trata fructele cu un amestec acidulat, din suc de lămâie şi apă, sau un
amestec îndulcit, obţinut din zahăr, apă şi miere.
Alte sfaturi pentru păstrarea fructelor pentru o perioadă mai
îndelungată. Pentru a va bucura de savoarea şi proprietăţile fructelor aşa
cum au fost în momentul conservării, vă oferim câteva sfaturi care vă vor face
munca mai uşoară:
 Înainte de a se aşeza fructele la păstrat este necesar să se facă o
curăţenie generală în încăpere astfel: se vor curăţa pereţii şi tavanul de praf şi
păianjeni, se va mătura podeaua, se vor spăla geamurile şi uşa şi se vor
îmbrăca rafturile cu hârtie curată.
 Reuşita păstrării fructelor proaspete depinde în mare măsură de modul
cum au fost recoltate. Înainte de depozitare, pentru păstrarea îndelungată,
fructele trebuie să fie strânse cu mare atenţie, pentru a nu fi lovite şi numai pe
timp frumos însorit. De asemenea trebuie respectată epoca optimă de coacere
la fiecare soi în parte.
 Se înlătură fructele mici, neajunse la maturitate, cele lovite, vătămate de
dăunători sau boli, deoarece reprezintă un pericol şi pentru cele sănătoase.
 Fructele care se aşează la păstrat pentru iarnă nu se vor spăla, decât
atunci când se vor consuma.
 Nu ştergeţi fructele peste care a căzut bruma.
 Înainte de a le conserva, alegeţi fructele cu codiţa întreagă şi renunţaţi la
fructele pătate, bătute şi cu stricăciuni.
 Păstraţi fructele uscate aşezate în straturi, cu hârtie cerată între ele, în
cutii metalice etanşe, sau la întuneric, dacă cutiile sunt transparente.
 Nu depozitaţi fructele în aceeaşi încăpere cu varza murată şi murăturile,
căci vor împrumuta miros de la acestea.
 Temperatura de păstrare este de circa 4°C.
271
 Cămările trebuie să fie aerisite şi uscate.

 Controlaţi fructele din când în când, pentru a le scoate pe cele care
prezintă stricăciuni şi a nu le contamina şi pe celelalte.
Reuşita păstrării fructelor este condiţionată de asigurarea şi menţinerea

factorilor optimi din timpul păstrării: temperatura scăzută, umiditate relativă
ridicata a aerului, circulaţia bună a aerului, compoziţia gazoasă a mediului
ambiant optimă, care intervin direct în încetinirea proceselor fiziologice. Aceşti
factori sunt caracteristici fiecărei specii de fructe şi chiar soiurilor în cadrul
speciei.
Merele pot fi păstrate pe timpul iernii în lădiţe sau cutii de carton, în
locuri răcoroase şi bine ventilate. Temperatura optimă a spaţiului de depozitare
este cuprinsă între 4-8o C.
Pentru ca merele să reziste bine peste iarnă este recomandat să le
recoltezi înainte de maturitatea de consum.
Este bine sa grupezi merele pe soiuri şi sa nu aşezi în acelaşi spaţiu
fructe diferite.
De asemenea, nu este indicat să păstrezi merele care au fost ţinute după
recoltare la temperatura mediului ambient timp de mai multe zile.
Perele. Secretul prelungirii termenului de păstrare a perelor pe timp de
iarnă este culegerea lor. Perele sunt printre puţinele fructe care devin mai bune
la gust dacă sunt culese înainte să fie complet coapte.
La fel ca merele, perele se depozitează în lădiţe sau cutii de carton,
preferabil în beciuri în care temperatura nu trebuie să coboare sub circa 10o C.
Procesul de coacere a acestor fructe continuă după depozitare. Astfel în
câteva săptămâni vei observa cum au loc schimbări de culoare şi parfum ale
perelor.
Prunele nu rezistă pe timp de iarnă în stare naturală însă prin uscare
le poţi depozita şi consuma chiar şi după câţiva ani.
Prunele de toamnă se recoltează în momentul în care încep să se
încreţească în jurul codiţei. Imediat ce se culeg, prunele se spală şi se opăresc
într-un vas cu apă clocotită, timp de maxim 2 minute.
Ulterior, fructele se scurg bine de apă şi se aşează pe o tavă care se
introduce la cuptor, la foc mic. Din când în când fructele se întorc pentru ca
să se usuce bine pe toate părţile.
Prunele bine uscate rămân moi, se îndoaie uşor şi sâmburii sunt lipiţi
de fructe. După uscare, prunele se păstrează în săculeţe de pânză sau hârtie,
în locuri uscate şi bine aerisite.
272
La fel ca prunele, piersicile şi caisele se păstrează bine pe timp de

iarnă uscate.
Acestea se spală bine şi se taie în jumătăţi după care se introduc la
cuptor, pe o tavă protejată de hârtie de copt.
Atenţie, caisele şi piersicile se aşează în cuptor cu partea tăiata în sus.
Se lasă sa se usuce cu uşa de la cuptor întredeschisă. După ce s-au uscat se
vor ţine într-un loc uscat şi rece unde vor rezista luni în şir.
CAPITOLUL XIi
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Condiţiile climatice şi edafice deosebit de favorabile pentru vegetaţia

pomilor şi arbuştilor fructiferi, sunt în acelaşi timp şi prielnice pentru
dezvoltarea unui număr mare de boli şi dăunători, care produc pagube
importante culturilor pomicole. Se estimează daune pe ansamblul pomiculturii
între 5-20% sub aspect cantitativ şi de 15-40% din punct de vedere calitativ.
Bolile şi dăunătorii atacă pomii, arbuştii fructiferi şi căpşunul pe toată
durata perioadei de vegetaţie, în diferite stadii de evoluţie, atacul
manifestându-se pe muguri, frunze, flori, fructe şi ramuri. Atacul poate fi
parţial sau total cu intensităţi variabile de la un an la altul şi de la un loc la
273
altul în funcţie de condiţiile

ecologice specifice şi de
densitatea dăunătorului
respectiv.
XII.1. Principalele boli ale

pomilor fructiferi
XII.1.1. Bolile
Fig.74. Pară afectată de rapăn.
provocate de ciuperci
1. Pătarea cafenie sau rapănul - este cea mai răspândita şi

păgubitoare boală la măr (Endostigme inegvalis) şi păr (Endostigme pirina).
Atacul este întâlnit în toate zonele pomicole în care se concentrează cultura
mărului şi părului.
Pierderile cele mai mari se înregistrează în anii cu precipitaţii ridicate
primăvara şi vara, putând sa fie distrusă, în cazul atacului necombătut, până
la 98% din producţia de fructe.
Sunt atacate frunzele, pedunculii florali, fructele şi chiar lăstarii.
Manifestarea bolii constă în apariţia pe organele atacate de pete brune-
negricioase sau maronii, catifelate care în timp cresc şi confluează. Frunzele
atacate în primele stadii, se usucă şi cad timpuriu, reducând prin aceasta
capacitatea fotosintetică a pomilor. În afară de recolta anului respectiv, este
afectată producţia anului următor, diferen-ţierea mugurilor de rod fiind, în
cazul unei defolieri puternice, total compromisă.
Atacul pe pedunculii florali se semnalează cu deosebire la păr provocând
căderea unui număr mare de flori sau fructe imediat după legare.
Fructele atacate rămân mici, se deformează, prezintă crăpături, iar cele
atacate până la 2,5 cm în diametru cad înainte de maturare. La fructele atacate
şi ajunse în depozit, boala continuă evoluţia producând mari pierderi şi în
timpul păstrării.
Biologia (evoluţia). Primăvara, când condiţiile climatice sunt favorabile,
ascosporii proveniţi din periteciile de pe frunzele atacate şi căzute în anul
anterior, sunt proiectaţi pe organele nou apărute, pe care germinează şi produc
infecţiile primare. Infecţiile şi germinarea pot începe la peste 5-6°C, caz în care
perioada de incubaţie este mai lungă (20-22 zile); temperatura medie optimă de
producere a infecţiei şi incubaţiei este de 19-21°C , caz în care durata perioadei
de incubaţie este mai scăzută, de 8 zile, după care apar primele pete pe care
274
sunt formate conidiile, prin care se continuă infecţiile de vară. Producerea

noilor infecţii este favorizată de prezenţa umidităţii pe organele pomilor,
provenită din precipitaţii sau alte surse (rouă, irigaţii) şi se poate continua
până în toamnă.
2. Făinarea. Este o boală destul de răspândită la numeroase specii
pomicole : măr (Podosphera leucotricha); piersic (Spherotheca pannosa); cais
(Podosphera tridactyla); căpşun (Spherotheca moprisuae).
Atacul de făinare se manifestă pe muguri, frunze, inflorescenţe, lăstari şi
fructe. Organele atacate prezintă o pâslă pulverulentă, albicioasă, constituită
din miceliu, conidioforii şi conidiile ciupercii. Mugurii atacaţi evoluează până în
faza de dezmugurire sau răsfirare a inflorescenţei, după care se usucă şi cad. O
parte din mugurii floriferi atacaţi pot ajunge până în faza de înflorit, dar florile
sunt anormale morfologic şi din punct de vedere fiziologic, sterile. Frunzele
sunt deformate, încreţite, mici, ţesuturile se necrozează, devin sfărâmicioase şi
cad de timpuriu. Lăstarii atacaţi sunt înveliţi cu pâsla miceliană albicioasă cu
deosebire spre vârf, din care cauză se îndoaie, cresc slab şi se usucă. Fructele
atacate cu deosebire la piersic crapă, rămân mici, se zbârcesc şi se usucă.
Biologia (evoluţia). Făinările se transmit de la un an la altul prin miceliul
de rezistenţă instalat în muguri şi pe lăstari (partea din vârf), cât şi prin
ascospori (mai puţin prin conidiile din anul anterior, rămase în coroana
pomilor). În perioada de vegetaţie noile infecţii se realizează prin conidii.
Ciuperca se hrăneşte din celulele
epidermei şi din mezofil, cu ajutorul
haustorilor. Condiţiile optime pentru noile
infecţii sunt temperaturile de 18-20°C şi
umiditatea de 90-100%, cei mai favorabili
pentru atac fiind anii în care perioadele
secetoase alternează cu perioadele ploioase.
3.
Monilioz
ele.
Produc
pagube Fig.76. Gutuie afectată de monilioză
destul de
mari, la aproape toate speciile pomicole,
pierderile de recoltă ajungând, în anii
favorabili atacului, până la 90% şi chiar
total. Atacul este favorizat de anii cu
Fig.75. Făinarea frunzelor tinere de gutui precipitaţii abundente şi persistente şi de
275
asemenea, de o slabă circulaţie a aerului în coroana pomilor, determinată de

microzone cu drenaj natural defectuos sau de desimea exagerată a ramurilor în
coroana pomilor.
Speciile atacate de monilioze sunt : măr şi păr (Monilinia fructigena);
gutui (Monilinia linhartiana); prun (Monilinia Laxa); cireş, vişin, migdal
(Monilinia fructigena şi Monilinia cinerea); piersic şi cais (Monilinia laxa şi
Monilinia fructigena); căpşun (Botritis cinerea).
Ciupercile atacă frunzele, florile, lăstarii tineri şi fructele. Cele mai mari
pierderi se produc când atacul se înregistrează primăvara pe flori, frunze şi
ramuri tinere (vişin, gutui, prun), pe fructe ( gutui), cât şi în perioada de pârgă
a fructelor. Organele atacate primăvara se ofilesc, se brunifică şi rămân pe pom
uscate mai multă vreme. Fructele atacate putrezesc parţial sau total, se
mumifiază, cad, sau rămân uneori pe ramurile pomilor, asigurând
transmiterea bolii de la un an la altul.
Biologia (evoluţia). Ciupercile iernează sub formă de miceliu în fructele
mumifiate sau pe ramurile atacate, cât şi sub forma de conidii. Prezenţa
umidităţii ridicate în aer (ploaie, ceaţă), a temperaturilor scăzute în timpul
înfloritului, favorizează producerea atacurilor de monilioză cu mare intensitate.
Infecţiile pe fructe sunt favorizate de leziunile provocate de grindină sau
insecte, cât şi de contactul fructelor sănătoase cu cele atacate.
4. Pătarea roşie a frunzelor. Boala este întâlnită la prun, fiind produsă
de ciuperca Polystigma rubrum şi la cireş de Microspherella cerasella care
provoacă pagube numai în anii deosebit de ploioşi.
La prun condiţiile de atac sunt favorabile în toate zonele de cultură a
acestei specii din ţara noastră. Daunele produse constau în reducerea
substanţială a fotosintezei care are drept consecinţă acumularea în cantităţi
mici a zaharului în fructe. Uneori atacul provoacă desfrunzirea pomilor,
fenomen care repetându-se mai mulţi ani duce la debilitarea şi uscarea
acestora.
Boala se caracterizează prin apariţia pe frunze a unor pete circulare de
culoare gălbuie care devin roşii-sângerii, iar la sfârşitul verii brun-negricioase.
Ţesuturile sunt bombate în dreptul petelor spre faţa inferioară a limbului.
Petele pot să conflueze. De la un an la altul boala se transmite prin frunzele
atacate şi căzute pe care se găsesc periteciile ciupercii. Ascosporii formaţi
asigură infecţia primară.
5. Ciuruirea frunzelor. Această boală este frecventă la speciile
sâmburoase (prun, cireş, vişin, cais, piersic, migdal) fiind produsă de ciuperca
Ascospora beijerinkii.
276
Atacul se manifestă de
timpuriu, prin apariţia de pete
punctiforme, brun-roşcate, în
dreptul cărora ţesuturile se
necrozează, fructele se deformează,
au concentraţie redusă de zahăr şi
cad în masă de timpuriu. Pe lăstari
şi ramuri boala este frecventă în
special la piersic, provocând pe
aceste organe răni de dimensiuni
mari care în final duc la uscarea
întregului pom. Ciuperca iernează Fig.78. Rugina la coacăz
ca miceliu şi conidii pe ramurile
atacate. Din miceliu, primăvara, sunt puse în libertate conidiile care provoacă
infecţiile primare, după care în întreaga perioadă de vegetaţie, precipitaţiile
favorizează diseminarea ciupercii.
6. Rugina. Este întâlnită la prun,
cais, piersic, (Tranzschelia pruni-spinosae),
coacăz (Cronartium ribicola) şi la zmeur
(Phragmidiun rubi idaei).
Pagubele produse constau în
desfrunzirea timpurie, la sfârşitul verii, care
duce la debilitarea plantelor. Cele mai mari
pagube sunt semnalate la coacăz, la care
atacă frecvent frunzele sub forma unor pete
gălbui-roşietice. Fructificaţiile ciupercii sunt
prezente pe faţa inferioară a frunzelor, sub
forma unor pustule de culoare galben-
Fig.77. Ciuruirea frunzelor, la cireş maronie. De obicei atacul intens provoacă
căderea timpurie a frunzelor în luna august,
Fig.79. Antracnoza la nuc contribuind la slăbirea tufelor şi diminuarea
producţiei de fructe.
7. Antracnoza. Boala este prezentă la cireş şi vişin (Cocomyces
hiemalis), la nuc (Gnomonia leptostyla), la coacăz şi agriş (Pseudopeziza ribes).
Caracteristic acestei boli este defolierea timpurie a plantelor, urmată de
consecinţele diminuării fotosintezei: stagnarea creşterii, nediferenţierea
mugurilor de rod, căderea fructelor, debilitarea plantelor. Ciuperca atacă
frunzele, lăstarii, pedunculii florali şi fructele. Pe organele atacate apar pete
brun-roşiatice.
277
În dreptul petelor, mai ales pe

partea inferioară a frunzelor, se
formează pustule mici cu
fructificaţiile ciupercii pulverulente
de culoare alb-murdar, care prin
erupere pun în libertate conidiile,
care asigură noi infecţii în perioada
de vegetaţie. Frunzele puternic
atacate se usucă şi cad, plantele
Fig. 80. Băşicarea frunzelor de piersic rămânând desfrunzite încă din luna
iulie.
La nuc fructele atacate îşi opresc creşterea, se înnegresc şi cad; cele
atacate mai târziu prezintă pete şi se deformează.
La coacăz, defolierile premature sunt frecvente în anii ploioşi putând
ajunge până la 98-100%.
8. Băşicarea frunzelor şi fructelor. Boala este foarte frecventă la
piersic, fiind produsă de ciuperca Taphrinia deformans, la migdal şi în măsură
mai mică la prun - Taphrinia pruni. Pagubele sunt foarte mari în anii cu
precipitaţii abundente. Sunt atacate cu predilecţie frunzele, pe care apar
umflături sub formă de băşici neregulate pe partea superioara a limbului, ca
urmare a creşterii neuniforme a parenchimului faţă de nervuri. Frunzele
atacate se lungesc şi se lăţesc, se decolorează, se îngroaşă, devenind rigide şi
acoperite de o pulbere albicioasă. În final frunzele cad timpuriu, lăstarii se
usucă, iar fructele de asemenea cad, uneori în proporţie de care afectează
sensibil producţia.
Cu toate că în cursul verii apar frunze noi, pomii atacaţi în mai mulţi ani
consecutiv sunt debilitaţi, suferă de ger şi se pot usca. Ciuperca iernează sub
formă de ascospori sau miceliu de rezistenţă în muguri şi lăstari, care
primăvara, pe ţesuturile tinere îşi încep activitatea în condiţii favorabile (temp.
de 15°C, umiditate persistentă), producând infecţiile.
XII.1.2. Bolile produse de bacterii
278
1. Focul bacterian al sămânţoaselor. Produs de Erwinia amylovora,

bacteria atacă toate organele aeriene; arsura inflorescenţelor apare primăvara
devreme (îndeosebi pe timp ploios); florile se ofilesc, se brunifică şi se
înnegresc; frunzele atacate se veştejesc şi întreg lăstarul se brunifică; pe timp
umed, mai ales dimineaţa, când tem-peratura este mai scăzută începând cu
perioada înfloritului pe lăstarii atacaţi apar picături de exsudat cu nuanţe de
brun-galben- portocaliu.
Frunzele atacate se brunifică ; leziunile de pe lăstari, ramuri, tulpină,
evoluează în ulceraţii ; dacă înconjoară întreaga şarpantă, produce moartea
(uscarea) părţii superioare ; daca ataca tulpina, moare întreg pomul. Prevenire
şi combatere :
- folosirea la plantare a unor pomi sănătoşi fără leziuni bacteriene.
- depistarea vetrelor de atac, îndepărtarea focarelor (frunze, lăstari,
şarpante şi chiar pomi) cu infecţii, pentru diminuarea atacului.
- tratamente pre-florale cu produse cuprice şi dacă perioada înfloritului
se prelungeşte (temperaturi scăzute şi precipitaţii), chiar în perioada înfloritului
cu Aliette80WP concentraţie 0,2% ;
- combaterea insectelor vectore (afide)cu insecticide specifice (piretroizi).
2. Cancerul pomilor fructiferi. Produs de Agrobacterium tumefaciens,
se întâlneşte la majoritatea
speciilor pomicole,
manifestându-se pe rădăcini
şi colet, pe care se formează
la început tumori cât un bob
de mazăre, moi, de culoare
albicioasă. Tumorile cresc
haotic, ca urmare a
dereglării metabolismului
ţesuturilor, atingând uneori
dimensiuni până la 20-30cm
şi se lignifică. În cazul
infecţiilor puternice, Fig. 81. Focul bacterian, la măr
numărul tumorilor este mare
şi determină o creştere mai slabă a pomilor şi intrarea în declin prematur. În
toate cazurile, atacul este favorizat pe terenurile grele şi umede.
Alte boli produse de bacterii sunt: Pătarea şi ciuruirea bacteriană a
frunzelor de prun şi bacterioza nucului.
XII.1.3. Bolile produse de virusuri şi microplasme
279
Bolile virotice deţin un loc important între factorii care limitează

productivitatea pomilor fructiferi. Ele provoacă - reducerea vigorii, frecvent cu
10% uneori chiar peste 50%; - incompatibilitatea la altoire ; - degenerarea şi
pieirea mai mult sau mai puţin rapidă a
pomilor ; - deteriorarea calităţii fructelor ; -
modificarea caracterelor biologice şi
morfologice; - cancere şi necrozări diverse.
Bolile provocate de viruşi sunt de obicei
cornice şi rar caracteristice. Este deci foarte
dificil de a le identifica printr-o simplă
observaţie vizuală.
Modul de transmitere. Înmulţirea
vegetativă şi schimburile comerciale de
material biologic necontrolate, prin
intermediul omului, constituie cauza
principală a răspândirii bolilor virotice. Unii
vectori animali (afidele şi nematozii) şi polenul
contribuie de asemenea, la diseminarea în Fig.82. Crăparea scoarţei prunului
zone mai izolate a unora dintre bolile virotice.
Pentru a limita transmiterea virozelor sunt recomandate următoarele
precauţii :
- pentru evitarea transmiterii prin nematozi este necesar de a nu se
planta imediat, livadă după livadă din aceeaşi specie, în afară de cazul în care
se efectuează dezinfecţia cu nematocide;
- pentru a reduce celelalte căi de transmitere, trebuie să se evite
plantarea în apropiere a soiurilor sănătoase cu cele bolnave sau cu stare
sanitară necunoscută.
Mijloacele de luptă. Lupta împotriva bolilor virotice este în general
preventivă. Ea constă în plantarea de material vegetal stabilit prin control ca
fiind sănătos, provenit din plante iniţiale selecţionate, conservate la adăpost de
contaminare şi verificate periodic .
În livezile înfiinţate cu material sănătos, unele boli virotice, cu deosebire
cele epidemiologice, pot să reinfecteze o parte din pomi. Dar această proporţie
va fi cu atât mai mică cu cât procentul de pomi sănătoşi iniţial a fost mai mare.
Efectele recontaminărilor ulterioare, au în general o incidenţă slabă asupra
creşterii şi dezvoltării pomilor.
Principalele boli virotice la sâmburoase sunt : Pătarea inelară (Plum
ring spot - PRSV), Piticirea prunului (Prune dwarf - PDV), Mozaicul în benzi (Line
280
pattern - LPV), Vărsatul prunului (Plumpox, Sharka - PPV), Pătările clorotice

(Chlorotic leaf spot - CLSV), Crăparea scoarţei prunului (Plum bark split),
Răsucirea frunzelor cireşului (Cherry leaf roll virus), Cancerul distrugător al
cireşului (Detriment canker virus ), Marmorarea inelară a cireşului (Cherry ring
motte).
Principalele boli virotice la sămânţoase sunt : Mozaicul mărului
(Apple mosaic), Pătarea clorotică a mărului (Apple chlorotic leaf spot – CLSV),
Brăzdarea tulpinii mărului (Apple stem groowing), Declinul lui Spy sau strierea
lemnului (Spy decline stem pitting –SDV - SPV) şi îngălbenirea nervurilor părului
(Vien yellows - VYV), Cancerul puturos al părului (Pear bliter canker),
Pietrificarea perelor (Pear stony pit), Deformarea verde a merelor (Green crinkle)
şi Crăparea stelară a merelor (Star crack), Pătarea inelară ruginie a merelor
(Apple russet ring), Flexibilitatea lemnului (Rubbery wood - RW), Proliferarea
mărului etc.
În afară de aceste boli virotice, există încă numeroase afecţiuni, dar care
au o incidenţă economică mai puţin importantă pentru cultura pomilor
fructiferi.
XII.2. Principalii dăunători ai pomilor fructiferi
1. Păduchele din San José (

Quadraspidiotus perniciosus). Este cel
mai periculos duşman al pomilor,
constituind o adevărată calamitate, pentru
livezile în care nu se efectuează
tratamente de combatere.
În ţara noastră a fost semnalat
pentru prima data în anul 1933 în zona de
vest după care s-a răspândit în întreaga
Fig.83. Deformarea verde a merelor ţară. Păduchele din San Jose atacă peste
200 de specii de pomi, arbuşti fructiferi şi
alte specii de arbori şi arbuşti forestieri. La pomii fructiferi cele mai mari
pagube le produce în ordine la: măr, păr, piersic, vişin, cireş, şi chiar la prun,
cais, migdal. De asemenea, atacă puternic coacăzul şi agrişul. Atacă ramurile,
fructele şi chiar frunzele.
Pe ramuri, larvele localizate îşi înfig rostrul în ţesuturi pentru a se hrăni,
injectând o substanţă pentru dizolvarea vaselor liberiene, fenomen care se
281
manifestă prin apariţia în locurile respective a unor pete circulare de culoare

roşie-vişinie. În timp, zonele respective se brunifică şi mor. Pomii puternic
atacaţi încep să se usuce de la vârf şi în decurs de 3-4 ani se pot usca total.
Pe fructe atacul este frecvent şi se manifestă sub formă de pete roşii-
vişinii, circulare, cu densitate mai mare în zona caliciului şi a pedunculului.
Fructele atacate în primele stadii rămân mici, diforme, de asemenea cele
atacate către faza de maturitate se depreciază calitativ şi nu au valoare
comercială.
Pomii atacaţi şi netrataţi formează fructe mici, galbene, dau recolte de la
un an la altul tot mai mici, se debilitează şi se usucă în câţiva ani.
Biologie. În condiţiile din ţara noastră Păduchele din San Jose are 1-3
generaţii pe an; o singură generaţie în zonele cu altitudinea de peste 800 m şi
trei generaţii în cele sub 100-200 m altitudine în unii ani. În zonele pomicole
de tradiţie are de obicei două generaţii.
Înmulţirea la această insectă este vivipară. Iernează pe scoarţa pomilor
ca larve protejate de un scut. La sfârşitul lunii martie-aprilie, după o perioadă
de hrănire, larvele diferenţiază în cele doua sexe şi are loc împerecherea, după
care sub scutul larvelor-mamă se formează noi larve. Acestea devin mobile şi
migrează pe ramuri, pe tulpini, frunze şi fructe menţinându-şi mobilitatea timp
de 24 de ore. După câteva ore de migraţie larvele care au o culoare portocalie
se fixează şi îşi înfig rostrul în organele vegetative, de unde sug seva
ţesuturilor.
Infecţia la noii pomi, chiar la distanţe mari, se produce înainte de fixarea
larvelor prin transportul acestora pe picioarele păsărilor, pe haine sau cu
ajutorul vântului. După fixare larvele îşi formează un fel de scut care devine
din ce în ce mai dens, după 10-15 zile nemaiputând fi penetrat de insecticide.
Imediat larvele încep o noua diferenţiere sexuală şi are loc cea de-a doua
generaţie. În funcţie de condiţiile fiecărui an şi ale zonei, generaţia I se
înregistrează în lunile iunie-iulie, iar generaţia a II-a la sfârşit de august –
început de septembrie.
De remarcat că fiecare generaţie, şi cu deosebire prima, se eşalonează pe
o perioadă lungă, de cel puţin 30 de zile, ceea ce explică necesitatea mai multor
tratamente la fiecare generaţie.
2. Păduchii ţestoşi. Se întâlnesc mai frecvent la măr (Aspidiotus
ostreiformis) şi la păr (Epidiaspis betulae), dar pot fi semnalaţi şi la prun,
piersic, cireş, vişin etc. Atacă asemănător păduchelui din San Jose, cu o rată
de înmulţire mult mai redusă având o singură generaţie pe an. Combaterea se
realizează simultan cu păduchele din San Jose.
282
3. Gărgăriţele florilor şi mugurilor. Provoacă daune importante la măr

(Anthonomus pomorum), păr (Anthonomus cinctus), sau la mai multe specii
pomicole (Sciaphobus squalidus) prin distrugerea de către larve şi adulţi a
organelor interne ale mugurilor de rod sau a mugurilor în întregime. Pagubele
pot ajunge până la 90-92%.
Gărgăriţele au o singură generaţie pe an, cu deosebirea că la măr
iernează sub formă de adult şi depune ouăle în primăvară, la dezmuguritul
mugurilor florali, în timp ce la păr aceasta are loc toamna târziu, atât la
mugurii de rod, cât şi la cei vegetativi. De asemenea, la măr bobocii florali
atacaţi rămân pe pom cu petalele brunificate „cuişoare” (în interior se dezvoltă
o larvă), iar la păr distrug baza mugurilor.
La căpşun, gărgăriţa neagră (Anthonomus rubi), produce pagube
însemnate, adulţii hrănindu-se cu mugurii vegetativi şi florali şi cu frunzele
tinere.
4. Viespile pomilor. În aceasta grupă de insecte se disting două
categorii: unele care produc pagube prin atacul fructelor tinere (viespea cu
fierăstrău a mărului - Hoplocampa testudinea; viespea perelor - Hoplocampa
minuta; viespea neagră cu fierăstrău a prunelor - Hoplocampa minuta; viespea
roşie cu fierăstrău a prunului - Hoplocampa flava), în timp ce altele dăunează
prin atacul pe frunze (viespea cireşului – Caliroua limaciana; viespea coacăzului
– Nematus ribesi).
Viespile fructelor care au o singură generaţie pe an, iernează ca larve sub
formă de cocon din care primăvara ies adulţii ce depun ouăle de obicei pe
sepalele florilor. Larvele care se formează pătrund în fructe şi se hrănesc cu
seminţele şi sâmburii acestora; de obicei o larvă trece de la un fruct la altul,
putând ataca 3-5 fructe care cad ulterior. La prun, cu deosebire în anii fără
ploi, în perioada de înflorire, atacul se transformă în calamitate întrucât 90-
98% din fructe pot fi atacate.
Amintim aici în mod deosebit viespea sâmburilor de prun - Eurytoma
schreineri, care s-a extins foarte mult în ultimii ani şi compromite producţia de
prune uneori până la 100%; are o generaţie pe an; viespile depun ouăle în
sâmburele abia format, larvele eclozate hrănindu-se cu acesta; pericolul este
atât cât viespile zboară şi sâmburele este nelemnificat.
Tratamentele pentru combatere trebuie să vizeze stadiul de ou, înainte de
pătrunderea larvelor în fructe.
Viespile frunzelor, care au de obicei două generaţii pe an, produc cele mai
mari pagube în pepiniere şi plantaţiile tinere, în care larvele rod epiderma
superioară şi parenchimul frunzelor. Acestea se usucă şi cad determinând
283
creşterea slabă a lăstarilor şi maturarea insuficientă a ţesuturilor. În afară de

cireş, viespea atacă în egală măsură vişinul, părul, caisul, piersicul.
5. Viermii fructelor. Insectele din aceasta grupă produc pagube la cea
mai mare parte din speciile pomicole (măr, păr, prun, cireş, piersic, cais, nuc).
Dintre insecte cele mai reprezentative sunt : viermele merelor
(Carpocapsa pomonela); viermele perelor (Carpocapsa pyrivora); viermele
prunelor (Laspeyresia funebrana); viermele (musca) cireşelor (Rhagoletis cerasi)
; molia vărgată a piersicului (Anarsia lineatella); molia orientală a fructelor
(Laspeyresia molesta) ; gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus).
Insectele din aceasta grupă au 1-2 generaţii pe an şi se caracterizează
prin aceea că larvele pătrund în interiorul fructelor unde se hrănesc cu
seminţele, sâmburii sau ţesuturile din jurul acestora. Fructele atacate cad
prematur, iar cele ce ajung la maturitate (mere, cireşe, nuci, piersici etc.) sunt
depreciate calitativ. Importanţă deosebită prezintă urmărirea ciclului biologic al
fiecărei insecte în legătură cu condiţiile climatice din fiecare zonă şi cu fazele
de vegetaţie ale pomilor pentru a se efectua tratamente în momentul de
maximă eficacitate, care la această grupă de dăunători corespunde cu perioada
dinaintea pătrunderii larvelor în fructe.
Unele din dintre insectele din această grupă de dăunători produc pagube
importante şi prin atacul pe muguri, frunze, lăstari (molii, gărgăriţa fructelor).
6. Acarienii. Sunt cunoscuţi frecvent sub numele de păianjeni, grupul
fiind format din mai multe specii : păianjenul roşu al pomilor (Panonycus ulmi);
păianjenul brun al pomilor (Bryobia rubrioculus); păianjenul roşu al merilor
(Tetranichus viennensis); acarianul galicol al prunului (Eriophyes phleocantes);
păianjenul căpşunilor (Tersonemus fragarinae).
Acarienii se întâlnesc din ce în ce mai mult în plantaţiile de pomi
fructiferi, arbuşti şi căpşun, unde determină debilitarea pomilor, scăderea
intensităţii fotosintetice, o slabă diferenţiere a mugurilor de rod, fructe mici şi
cu un conţinut redus de substanţă uscată.
Biologia. Acarienii au mai multe generaţii pe an, până la 5-7, au corpul
mic, sub 0,8 mm, trăiesc în colonii de mare densitate, pe partea inferioară a
frunzelor, la baza mugurilor, la punctele de inserţie. Iernează ca adulţi sau sub
formă de ouă, se caracterizează printr-o mare putere de înmulţire. Atunci când
depunerile de ouă sunt mari, ramurile capătă aspect roşiatic, datorită
numărului mare, uneori 8-12 straturi suprapuse, ajungându-se la peste 1500
oua/cm2 de scoarţă.
Atacul se manifestă prin depigmentarea frunzişului, care capătă un
aspect cenuşiu, datorita numărului mare de înţepături în ţesuturile
parenchimatoase care se degradează.
284
Dinamica populaţiilor de acarieni este strâns legată de distrugerea

acarofagilor din genul Typhlodormus şi Tydens cu ocazia tratamentelor
antiparazitare. Se manifestă, de asemenea, fenomenul de rezistenţă ca urmare
a aplicării repetate a produselor organo-fosforice, pe bază de Parathion.
Practica a dovedit că, în general tratamentul care se execută după căderea
petalelor, înaintea pontei (depunerii ouălor) primei generaţii este hotărâtor
pentru limitarea puterii de înmulţire a acarienilor.
7. Păduchii şi purecii de frunză (afidele). Insectele din aceasta grupă
(păduchele verde al mărului - Aphis pomi; puricele melifer al părului - Psylla
pyricola; păduchele cenuşiu al prunului - Hyalopterus pruni ; păduchele negru
al cireşului – Myzodes cerasi; păduchele verde al piersicului - Myzodes
persicae) produc pagube deosebite la pomii tineri în pepinieră şi în livadă.
Biologia. Iernează în stadiul de ou sau adult (Psylla), au un număr mare
de generaţii pe an (până la 8-12), se înmulţesc partenogenetic şi vivipar şi
trăiesc în colonii, pe partea inferioară a frunzelor, către vârful lăstarilor. Atacul
se manifestă prin răsucirea frunzelor către partea inferioară, lăstarii se
deformează, rămân curbaţi, uneori se usucă la vârf sau degeră peste iarnă,
neavând lemnul copt. Intensitatea maximă a atacului se înregistrează în
perioada creşterii intense a lăstarilor.
8. Insectele defoliatoare. Cele mai răspândite insecte care se hrănesc
cu frunzele pomilor provocând defolierea la speciile de cireş, prun, cais, măr,
păr sunt : cotarul verde (Cheimatobia brumata); omida păroasa a stejarului
(Lymantria dispar); cotarul brun (Hibernia difoliaria) ; nălbarul (Aporia crataegi),
inelarul ( Malacosoma neustia).
Insectele iernează de obicei sub formă de ouă pe diferite organe ale
pomilor. Larvele iau naştere la începutul vegetaţiei şi se hrănesc cu muguri,
butoni florali, fructe tinere. Apoi consumă frunzele, parţial sau total, cu
excepţia nervurii principale. În anii de invazie puternică pomii sunt desfrunziţi
în totalitate, fenomen urmat de pierderea fructelor, stânjenirea diferenţierii
mugurilor florali, debilitarea în ansamblu a pomilor.
285
Fig.85. Omida păroasă a dudului
Fig.84. Cotarul verde

Alături de acestea, daune
importante produce omida păroasa a dudului (Hyphantria cunea) în livezile de
prun, cireş, nuc, măr, păr, cais, vişin etc. Repetarea atacului mai mulţi ani la
rând poate avea ca efect uscarea pomilor. Iernează în stadiul de crisalidă în
crăpăturile scoarţei pomilor, pe frunzele căzute, în sol şi diferite alte
adăposturi. După apariţia adulţilor şi pontei, larvele apar în cursul lunii iunie,
care în primele stadii formează cuibul din 2-3 frunze unde se hrănesc cu
epiderma şi parenchimul acestora. Se înregistrează 2-3 generaţii pe an.
9. Cărăbuşul de mai (Melolonha melolontha). Produce pagube atât în
stadiul de adult, când sunt atacate frunzele cărora le roade limbul, mai puţin
peţiolul şi nervura principală, cât mai ales în stadiul de larvă, când distruge în
sol rădăcinile la pomii tineri în pepinieră şi în livadă.
Cărăbuşul are o generaţie la 3 ani, timp în care trăieşte în sol ca larvă cu
vârsta de 2 şi 3 ani. Zborul adulţilor are loc din 3 în 3 ani şi se petrece în luna
mai, începând din amurg şi în timpul nopţii. Atacul cel mai păgubitor îl produc
larvele de 2-3 ani, putând să determine pagube de 50-100% în cazul unor
densităţi de peste 2-3 larve/m2. Sunt atacate în mod preferenţial speciile de
măr, păr, gutui.
Tratamentele împotriva adulţilor se aplică odată cu celelalte. Pentru
combaterea larvelor înainte de plantare se stabileşte mai întâi densitatea
acestora în sol după care, în funcţie de vârstă şi de densitate, se administrează
înainte de desfundarea terenului, Heclotox 1,5% în doza de 50kg/ha. Larvele
de 2 şi 3 ani se pot combate şi prin prăfuirea solului toamna sau primăvara şi
incorporarea cu ajutorul unei arături sau discuiri.
XII.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
286
Esenţial pentru eficacitatea luptei împotriva bolilor şi dăunătorilor la

pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni este cunoaşterea cu precizie a agentului
dăunător sau patogen (diagnoza).
În funcţie de agent (cauza) se aplică diferite măsuri de combatere,
preventive sau curative. În pomicultură se folosesc următoarele metode de
combatere :
- agrofitotehnice (culturale) ;
- fizice ;
- mecanice ;
- chimice ;
- biologice.
XII.3.1. Măsuri agrofitotehnice (igienă culturală)
Măsurile de igienă culturală au în vedere să modifice condiţiile mediului

înconjurător, aşa încât acestea să devina optime pentru pomi şi improprii
pentru boli şi insecte.
Primele măsuri care pot fi aplicate în perioada de iarnă, pentru
protejarea pomilor contra agenţilor patogeni şi a dăunătorilor sunt cele
mecanice, de igienă culturală, cum ar fi:
Omizitul pomilor constă în adunarea şi arderea cuiburilor de omizi din
frunzele uscate, fixate sau atârnarea de ramuri, reducând substanţial atacul
omizilor, primăvara;
Adunarea şi distrugerea fructelor mumificate contribuie foarte mult la
reducerea atacului unor ciuperci şi bacterii, care provoacă putrezirea fructelor,
ciuruirea frunzelor şi altor boli;
Tăierea şi arderea ramurilor uscate este o lucrare de igienă, prin care se
distrug numeroşi dăunători care se găsesc pe scoarţă (păduchi ţestoşi, ouă de
acarieni şi insecte etc.), unii dăunători din interiorul lemnului (carii,
sfredelitorul ramurilor etc.), precum şi o serie de ciuperci şi bacterii;
Răzuirea scoarţei, trunchiului şi ramurilor groase are ca efect îndepărtarea
unei întregi serii de dăunători aflaţi pe scoarţă sau în crăpăturile acesteia ca
ouă, larve, pupe sau adulţi. Răzuirea se face cu perii de sârmă, iar resturile se
distrug imediat prin ardere;
Văruitul trunchiului, în afară de efectul frumos pe care-l au pomii văruiţi
şi de protecţia scoarţei de „arsurile de iarnă”, are un rol deosebit în distrugerea
unor specii de ciuperci parazite, ouă de insecte şi alţi dăunători. Deşi oamenii
văruiesc pomii primăvara, lucrarea respectivă, făcută toamna, are un efect mai
mare, mai complet;
287
Aceste lucrări pot fi aplicate cu uşurinţă în plantaţiile pomicole de mici

dimensiuni (sub 1,0 ha).
Săpatul solului în jurul tulpinilor şi aratul întregii suprafeţe ocupată de
pomi, la începutul toamnei, este o lucrare hotărâtoare pentru creşterea şi
rodirea pomilor. O serie de insecte, ouăle sau pupele lor, care şi-au găsit
adăpost în sol, sunt scoase la suprafaţă şi degeră în cursul iernii. De
asemenea, aerul şi apa pătrund uşor la rădăcini, contribuind la procesele de
extragere şi prelucrare a substanţelor nutritive, de care au nevoie pomii.
Măsurile menţionate mai sus nu sunt suficiente şi trebuie completate cu
măsuri de combatere chimică, care trebuie însoţite de măsuri agrotehnice, cea
mai importantă fiind lucrarea solului din livadă, săpatul manual sau arătura
adâncă de toamnă, prin care se încorporează şi se distrug pupele insectei,
reducându-se, astfel, rezerva biologică pentru următorul an de vegetaţie.
Alte lucrări de igienă culturală:
 se elimină şi se ard toate ramurile şi lăstarii care prezintă atac de
făinare, foc bacterian sau dăunători Atenţie la rezerva de ciuperci patogene din
frunzişul de sub coroana pomilor (strângerea, arderea, incorporarea lui în sol);
 rănile mai mari de 2 cm rezultate în urma tăierilor se ung cu mastic,
ceară de albine sau chiar vopsea de ulei;
 combaterea rozătoarelor mici unde se constată prezenţa lor. Produse
recomandate BROMAKOL : 25-50 gr/galerie sau CRITOX – 1 cartuş fumigen/
galerie activă.
 dacă timpul o permite, se face aplicarea erbicidelor peliculare, cu efect
rezidual împotriva seminţelor buruienilor anuale, mono şi dicotiledonate .
XII.3.2. Măsuri fizice
Masurile fizice constau în folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute, a

focului, luminii, câmpurilor electrostatice etc. Acestea au în vedere anumite
praguri letale peste sau sub care, diferiţi dăunători nu pot vieţui.
XII.3.3. Măsuri mecanice
Masurile mecanice se referă la adunarea directă a insectelor cu mâna sau

cu diverse aparate, la eliminarea unor organe atacate, la folosirea de brâie
capcană, benzi sau inele cleioase sau a momelilor pentru atragerea şi
distrugerea insectelor, atragerea prin surse luminoase, capcane cu feromoni
etc.
288
XII.3.4. Măsuri chimice
Metodele chimice sunt cele mai folosite pentru combaterea bolilor şi

insectelor din plantaţii, celelalte metode fiind practic numai mijloace auxiliare.
Aplicarea produselor chimice (pesticide) folosite în combatere se face sub
diferite forme: prăfuiri cu pulberi sau pudre; stropiri cu soluţii, suspensii sau
emulsii ; gazări sau fumigaţii, cu produse asfixiante; aerosoli.
Produsele chimice prezintă o serie de avantaje între care eficacitate,
compatibilitate, posibilitatea unor tratamente mixte, pentru combaterea mai
multor boli şi dăunători. Alături de acestea, un avantaj deosebit îl constituie
posibilitatea de mecanizare completă a metodelor chimice.
Pe de altă parte extinderea combaterii chimice pe suprafeţe tot mai mari,
creşterea numărului de tratamente, aplicarea sistematică an de an a unor
produse toxice persistente, au determinat apariţia unor fenomene secundare
negative: poluarea mediului, remanenţa în produse, dereglarea echilibrului
biologic etc.
XII.3.5.Măsuri biologice
Metodele biologice sau lupta biologică constă în folosirea diferitelor

produse microbiologice, cu organisme parazite (bacterii, ciuperci, protozoare şi
viruşi) înmulţite pe baza unor tehnologii industriale, folosirea zoofagilor
(paraziţi şi prădători) dintre care unii se înmulţesc deja pe scară industrială
(spre exemplu: Trichograma sp., Prospaltella perniciosi).
Combaterea genetică constă în obţinerea masivă de indivizi sterilizaţi şi
lansarea lor în plantaţii cât şi în dirijarea apariţiei în masă a indivizilor de
acelaşi sex; folosirea de substanţe care reglează comportamentul şi activităţile
vitale ale insectelor : atacanţi, inclusiv feromoni sexuali, inhibitori de nutriţie,
substanţe cu acţiune hormonală etc.
XII.3.6. Combaterea integrata
Datorita multitudinii de organisme dăunătoare existente în plantaţiile

pomicole, o singură metodă de combatere nu poate asigura succesul,
înţelegând prin combatere, nu numai eliminarea unui agent dăunător, ci
incidenţa măsurilor întreprinse asupra complexului de factori care alcătuiesc
ecosistemul respectiv.
289
În practica pomicolă se recurge la îmbinarea metodelor chimice cu cele

biologice şi alte metode, de o manieră compatibilă, astfel încât populaţiile de
dăunători să fie menţinute la un nivel sub pragul economic de dăunare.
În pomicultura modernă îşi croieşte drum tot mai evident producţia
biologică - bio, care în afara utilizării combaterii integrate, cu produse
nepoluante, are în vedere toate inputurile chimice impuse de tehnologie,
inclusiv fertilizarea.
XII.4. Protecţia fitosanitară integrată a plantaţiilor pomicole
XII.4.1. Câteva elemente privind tehnica stropirilor
Modul de preparare a soluţiilor: Fiecare pesticid se foloseşte în

concentraţia omologată în România – cantitatea de produs comercial
stabilindu-se în funcţie de volumul de soluţie administrat la hectar, astfel încât
să asigure o îmbăiere foarte buna a întregului pom.
Volumul de soluţie diferă în funcţie de specia pomicolă, de vârsta
plantaţiei, de sistemul de cultură, de coroană, precum şi de starea de vegetaţie
(dezmugurit, plină vegetaţie, căderea frunzelor). În funcţie şi de echipamentele
folosite, volumul de soluţie pe ha variază.
După volumul lichidului folosit la prepararea soluţiilor, se practică mai
multe tipuri de stropiri :
a) Stropiri cu volum normal (VN). Se fac cu maşina de mică presiune. Au
dezavantajul că necesită cantităţi mari de apa (400-100 l/ha) sau mai mult, iar
picăturile se scurg de pe frunze.
b) Stropiri cu volum mediu (VM). Acestea necesită 50-150 l soluţie la ha,
picăturile având sub 300 microni.
c) Stropiri cu volum redus (VR). La acestea se folosesc numai 5-50 litri
apă/ha. Se realizează cu maşini pneumatice cu atomizoare sau cu dispozitive
rotative de pulverizare, acţionate de mijloace terestre sau aeriene, picăturile
fiind foarte fine (sub 250 microni).
d) Stropiri cu volum ultra-redus (VUR). Aceasta nu necesită apă, cantitatea
de lichid fiind de 0,5-5 litri/ha. Se realizează prin transformarea
insectofungicidelor (condiţionate în mod special în ulei) în picături extrem de
fine (sub 100 microni), formând o ceaţă toxică. Pentru stropiri VUR se
utilizează atomizoare, dispozitive de pulverizare pneumatică sau pulverizare
rotativă, acţionate de elicoptere, avioane sau tractate terestru.
290
Tehnica stropirilor. Tratamentele se efectuează cu pompe speciale de

administrare a soluţiei, astfel ca soluţia să fie pulverizată cât se poate de fin, pe
toate organele pomului şi pe toata înălţimea lui.
Duzele de pulverizare trebuie sa nu se apropie mai mult de 0,5 m de
frunziş, deoarece substanţa chimică produce intoxicarea frunzelor. În timpul
stropirii să nu se formeze picături mari pe frunze, care curg, ci picături foarte
fine, care să rămână pe frunziş.
Tratamentele trebuie să se efectueze pe timp liniştit, fără ploaie şi vânt,
de preferat la temp. de 18-20°C ; să treacă minimum 4 ore de la terminarea
tratamentului şi eventual până la prima ploaie. În amestecurile de
insectofungicide trebuie să se ţină seama de compatibilitatea acestora.
Măsuri de protecţie a oamenilor, albinelor, animalelor şi păsărilor
în perioada tratamentelor.
- Parcela unde se stropeşte va fi marcată printr-un indicator „PERICOL
DE OTRĂVIRE” sau „FRUCTE OTRĂVITE”;
- Cei ce manipulează produsele trebuie să cunoască în prealabil măsurile
de protecţie, să fie echipaţi cu combinezoane (salopete corespunzătoare);
- În timpul efectuării stropirilor nu se mănâncă, nu se bea, nu se
fumează;
- După terminarea tratamentului, se dezbracă echipamentul folosit şi se
spală cu multă apă şi săpun;
- Ambalajele rezultate de la pesticidele folosite vor fi arse sau îngropate;
- Albinele, pe perioada efectuării tratamentelor, trebuie să fie închise,
păsările şi animalele pot consuma iarba din livezi, numai după trecerea
timpului de remanenţă al produselor folosite;
- Fructele în pârgă nu se vor stropi (sau stropirea se va face numai cu
produse biologice cu remanenţă de max. 3 zile).
Câteva principii tehnice pentru executarea stropirilor.
Stropirile de iarnă se fac prin îmbăierea pomilor şi în concentraţii mari.
Stropirile de vară se fac prin pulverizare fină.
Vara se fac stropiri prin îmbăierea pomilor numai în cazul combaterii
larvelor Păduchelui din San Jose şi a purecilor de frunze. Împotriva bolilor
provocate de ciuperci este bine să se urmărească pulverizarea soluţiei mai ales
pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc majoritatea „porţilor” de intrare,
respectiv stomatele.
Stropitul unui pom se începe din susul în josul coroanei şi dinspre
partea din care bate eventual vântul. Se continuă dinspre exteriorul spre
interiorul coroanei, de sus în jos şi de jos în susul ramurilor. La sfârşit se
291
stropeşte trunchiul. Nu se stropeşte pe vânt puternic şi nici în zilele când

soluţia îngheaţă pe pom.
XII.4.2.Tratamente de iarnă la pomi fructiferi
Tratamentele de la sfârşit de iarnă sunt cele mai importante dintre toate

tratamentele, aşa că executarea corectă a acestora ne va scuti de multe
probleme în timpul anului.
Scopul tratamentelor de iarnă. Tratamentele sunt aplicate, atât contra
dăunătorilor, cât şi pentru combaterea bolilor, ciupercilor.
Contra dăunătorilor, folosim ulei horticol combinat cu insecticid care
acţionează prin intoxicarea şi asfixierea larvelor şi ouălor acestora, cum ar fi
Păduchele din San Jose sau păianjenul roşu comun al pomilor. Câteva produse
de acest tip sunt: Confidor oil sau Oleodiazol, dar personalul din magazinul
fitosanitar vă poate ajuta la alegerea unui produs similar.
Pentru combaterea infecțiilor cu ciuperci şi bacterii, se folosesc fungicide
de contact pe baza de cupru: Champion, Funguran OH, etc. Poate fi folosită şi
zeamă bordeleză (piatră vânătă), o substanţă tradiţională, fiind soluţia cea mai
ieftină şi cea mai puţin toxică dintre toate, însă este mai anevoios de preparat
şi, în general, mai dificil de folosit. Pot fi folosite cu succes însă soluţii de
Champion şi Confidor OIL pentru aceste stropiri de sfârşit de iarnă/primăvară.
Sfaturi practice. Iată câteva reguli general valabile:
 se efectuează la temperaturi de peste 5°C;
 respectaţi strict concentraţiile indicate pe ambalaj;
 folosiţi echipament de protecţie (mască, ochelari);
 ţineţi animalele de casă departe de grădină când stropiţi;
 respectaţi măsurile de igienă şi protecţia muncii afişate pe ambalaj;
 alegeţi zile când nu este vânt puternic şi probabilitatea de ploaie este
scăzută;
 efectuaţi tratamentele după tunderea pomilor (nu prea are sens să trataţi
părţile care vor fi tăiate ulterior, este risipă de material);
 aplicaţi de regulă, prima dată fungicid, iar uleiul după, deoarece
principiul de funcţionare al uleiului horticol constă în formarea unei pelicule
subţiri pe suprafaţa ramurilor, şi astfel ar putea influenţa efectul fungicidului,
care este pe bază de contact;
 cumpăraţi un prelungitor pentru stropitor! Se găsesc de lungimi până la
1.5 m, din aluminiu;
 dacă observaţi că s-a pornit vântul, să vă orientaţi cu spatele spre
acesta, nu este deloc plăcută o doză de fungicid direct în faţă.
292
Este foarte important să nu faceţi economie la material, toată suprafaţa

pomilor trebuie acoperită cu substanţa folosită, nu degeaba se mai cheamă şi
tratament de îmbăiere.
XII.4.3.Tratamente de primăvară la pomi fructiferi şi arbuşti
Tratament 1
Pentru combaterea agenţilor patogeni din plantaţiile de pomi fructiferi şi
arbuşti, după tăierile de rărire, corecţie, rodire, formare a coroanelor, în
plantaţiile tinere, obligatoriu se va efectua un tratament cu un produs pe bază
de cupru (din hidroxid de cupru sau oxiclorura de cupru) : Kocide 2000 – 0,25
% sau Funguran OH WP – 0,2 % sau Champion 50 WP –0,2- 0,3 % sau
Alcupral 50 PU – 0.3 % sau Champ 77 WG -0.2 % sau Zeamă Bordeleză tip,
MIF ’- 0.5 % sau alte produse omologate.
Stropirea se face în zilele însorite, fără vânt cu temperatura aerului peste
5-6°C.
Tratament 2
La toate speciile de pomi, arbuşti (şi vita de vie) recomandăm folosirea
unui insecticid omologat pentru combaterea dăunătorilor care iernează în
diferite stadii pe ramuri, pe scoarţă şi în crăpăturile ei, în solzii mugurilor
(larve hibernante, adulţi de Psylla pyricola, ouă hibernante).
Se foloseşte unul din insecticidele:
 Nuprid OIL 004 CE - ı.5 % ; Confidor OIL 004 CE – 1.5 %. Concentraţia
folosită : 1,5 % pt. specia măr (22.5 l/ha în 1500 l apă sau 1.5 l în 100 l apă ,
150 ml/10 l apă ); 1.5 % la speciile de prun, cireş, cais, piersic (15 l în 1000 l
apă/ha sau 1.5 l/100 l apă, 150 ml/10 l apă); 1.0 % pt. viţa de vie (10 l în
1000 l apă/ha sau după necesar: 1 l 100 l apă sau 100 ml/10 l apă)
(Tetranycus urticae, Partenolecanium corni).
Aceste produse au o dublă acţiune: sistemică, datorată componentei
insecticide şi fizică, de asfixiere datorată uleiului. Dăunătorii combătuţi sunt
larve hibernante de Quadraspidiotus perniciosus, ouă de iarnă ale păianjenului
roşu comun (Panonycus ulmi), ouă de afide.
Recomandări de utilizare:
 între tratamentul cu substanţe cuprice şi cel cu insecticid trebuie să
treacă un interval de minim de 2 – 3 săptămâni;
 tratamentul cu insecticid se aplică la sfârşitul repausului vegetativ –
începutul dezmuguritului (faza de „urechiuşe de şoarece” la speciile de
sămânţoase şi de „buton verde” la speciile de sâmburoase);
293
 la speciile de cais şi piersic, aplicarea tratamentelor se face până la

dezmugurire !
 tratament indicat a se face atunci când temperatura aerului este mai
mare de + 4ºC (optimă 10ºC) şi nu sunt condiţii de precipitaţii în timpul sau
după aplicarea lui;
Restricţii de utilizare: Confidor Oil SC 004 nu se amestecă cu zeama
bordeleză, polisulfuri, produse ce conţin sulf, captan. Pentru orice combinaţie
se face în prealabil un test de compatibilitate fizico-chimică.
Recomandarea producătorului de Nuprid oil 004 CE :
Pentru soiurile de măr sensibile la făinare, dacă tratamentul cu
NUPRID® OIL 004 CE se face la începutul dezmuguritului, se poate aplica în
amestec cu un fungicid sistemic (TOPSIN® 500 SC, MYSTIC® 250 EC sau
BUMPER® 250 CE) pentru prevenirea/ combaterea atacului timpuriu de
făinare.
Alte asocieri/amestecuri cu alte produse, pentru prevenirea/combaterea
timpurie şi a altor boli ale pomilor (cum este focul bacterian (Erwinia
amylovora) la meri sau monilioza la cireşi şi pruni), se pot face dacă există
recomandări de specialitate. Nu se va aplica în amestec cu produsele pe bază
de sulf.
XII.4.4. Stropiri specifice fundamentale pentru unii pomi fructiferi
În pomicultură, după efectuarea tăierilor şi stropirilor de iarnă, urmează

o serie de lucrări şi stropiri care vor asigura recoltele acestui an.
La măr se aplică două tratamente de bază când:
1. 10-20% din mugurii florali sunt la începutul înfrunzirii (sunt cât o
urechiuşă de şoarece);
2. 10-15% din flori şi-au scuturat petalele.
Ambele tratamente se execută împotriva rapănului şi al făinării. La
aceste stropiri, se folosesc unul dintre următoarele produse: Benlate 50WP
0,05-0,07%, Punch 40EC 0,005 - 0,0075%, Rasumin 0,15%, Systane 0,1 -
0,125%.
Este indicat să folosiţi soluţiile alternative pentru o mai mare eficienţă.
La prun, de o importanţă covârşitoare sunt în această perioadă
următoarele tratamente:
1. Pentru reducerea rezervei de dăunători, stropirea se aplică între fazele
de buton verde şi înălţarea inflorescenţelor. Tratamentul se aplică cu zeamă
bordeleză 1% sau Turdacupral 50 PV 0,5%.
294
2. La căderea petalelor, prunii se stropesc cu unul din următoarele

produse: Dithane M45 0,2% sau Vondozeb 0,2%.
La păr în această perioadă este obligatoriu tratamentul pentru rapăn şi
defoliatoare, care se executa cu Dithane M45 0,2% sau Vondozeb 0,2% şi se
efectuează în intervalul dintre înflorirea corolei şi deschiderea primei flori.
La cireş şi vişin se folosesc aceleaşi produse ca la păr, împotriva
moniliozei şi antracnozei şi se aplică la scuturarea petalelor.
La piersic şi cais se aplică o stropire împotriva moniliozei, făinării cu
Dithane M45 0,2% sau Vondozeb 0,2% sau Sumilex 0,1%, atunci când 10-15%
din flori şi-au scuturat petalele.
Este bine de reţinut că în perioada de vegetaţie piersicul nu suportă
stropiri cu zeamă bordeleză.
Tabel XII.3.: Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor
295
CAPITOLUL XIII
Generalităţi privind producerea materialului săditor
XIII.1. Înmulţirea vegetativă a pomilor şi arbuştilor fructiferi
În pomicultură sunt cunoscute două metode de înmulţire a pomilor şi

arbuştilor fructiferi: înmulţirea sexuată şi înmulţirea vegetativă. Se înmulţesc
sexuat populaţiile locale de nuc şi castan comestibil, iar pe cale vegetativă,
toate soiurile de specii cultivate.
Plantele înmulţite pe cale vegetativă îşi păstrează în totalitate însuşirile
ereditare dobândite de-a lungul timpului. Dintre formele de înmulţire
vegetativă menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni,
marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni.
XIII.1.1.Altoirea
Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase

de pomi, de înnobilare a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ
şi semi-cultivate (zarzăr, corcoduş) şi de schimbare a sortimentului de soiuri
învechit ale căror fructe nu mai corespund solicitărilor consumatorilor.
Altoirea în pomicultură este considerată o tehnică de lucru a „chirurgiei
vegetale” prin care doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) vin în contact, se acceptă
reciproc şi convieţuiesc multă vreme ca o entitate pomicolă nouă. Când între
aceşti parteneri apar unele nepotriviri şi rănile se vindecă greu şi incomplet,
există riscul ca pomii să se usuce încă din primii ani de convieţuire. Uneori
însă, uscarea se produce lent, dar progresiv, recoltele sunt mici şi de calitate
slabă.
Aceste forme de manifestare a incompatibilităţii la altoire (parţială sau
totală) între altoi şi portaltoi trebuie cunoscute din timp şi evitate chiar de la
alegerea partenerilor, pentru a nu înregistra în livezile tinere multe goluri.
XIII.1.1.1. Alegerea soiului şi portaltoiului
296
Pentru livezile de pomi cu densitate mică se aleg soiuri valoroase,

viguroase şi rezistente la boli, care formează coroane ample şi cu schelet
puternic pentru a rezista încărcăturii mari de fructe.
În livezile moderne (intensive şi superintensive )se folosesc soiuri de
vigoare mijlocie şi mică, precoce şi foarte productive, pretabile culturilor
intensive.
În zonele sudice, unde pomii pornesc în vegetaţie mai devreme, se
recomandă soiuri timpurii de prun, cais, piersic, cireş, măr şi căpşun, ale căror
fructe se valorifică mai uşor pe piaţa liberă şi la preţuri ridicate.
În zonele montane se plantează soiuri de măr, par şi arbuşti fructiferi cu
maturare timpurie a fructelor, deoarece perioada de vegetaţie este mai scurtă
decât în zonele colinare şi de câmpie.
Pentru zona dealurilor mijlocii şi înalte, sortimentul va fi alcătuit în
principal din soiuri cu maturare mijlocie şi târzie, asigurându-se un consum
eşalonat de fructe, din toamnă şi până primăvara târziu.
Pentru ca producţia de fructe să fie constantă şi performantă, pentru
fiecare soi de bază se stabilesc 1-2 polenizatori, verificaţi în zonă, cu polen fertil
şi cu aceeaşi epocă de înflorire şi maturare a fructelor.
Portaltoii trebuie să fie compatibili cu soiurile recomandate şi să prezinte
a mare capacitate de adaptare la condiţiile de sol din zona de cultură.
Din practica pomicola se ştie că unele soiuri de păr sunt incompatibile
cu gutuiul (ca portaltoi), în timp ce altele de cais şi piersic au o durata de viaţă
mai scurtă când sunt altoite pe corcoduş.
Longevitatea soiurilor de păr creşte când sunt altoite pe părul franc, a
celor de piersic pe migdal şi a caisului pe unele populaţii locale de prun.
XIII.1.1.2. Alegerea metodei de altoire
Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu

mugure). În perioada iulie-august se practică altoirea în ochi dormind, iar
primăvara, în luna aprilie, altoirea în ochi crescând.
La altoirea în ochi dormind, altoiul este un scutisor de scoarţă cu
lungimea de 3 cm, însoţit pe partea inferioară de o foiţă subţire de lemn, iar pe
partea superioara de un mugur vegetativ şi un peţiol de frunză de 0,5cm
lungime.
La altoirea în ochi crescând, altoiul nu mai prezintă porţiunea de peţiol.
Pentru realtoirea puieţilor în pepinieră şi a pomilor în livadă (în vederea
schimbării sortimentului), pentru inducerea fructificării şi înnobilării unor
specii semi-cultivate (prun franc, zarzăr) sau anulării incompatibilităţii între
297
altoi şi portaltoi (păr altoit pe gutui) se folosesc metode de altoire cu ramuri

detaşate.
La altoire se folosesc : bricege de altoit, foarfeci de pomi, cosoare,
despicătoare, pietre şi curele pentru ascuţit bricegele, rafie, mastic, ramuri
altoi, etichete, sfoară.
XIII.1.1.2.1. Altoirea în oculaţie

Altoirea în oculaţie se efectuează în pepinieră pe portaltoi generativi (din
sămânţă) şi vegetativi (marcote sau butaşi înrădăcinaţi) cu grosimea de 7-8
mm şi în livadă în coroana pomilor tineri, pe ramuri de 1-2 ani, când se
urmăreşte schimbarea soiului depăşit cu unul performant.
Metodele de oculaţie sunt:
 oculaţia în ochi dormind (se realizează vara, până la venirea
toamnei)
 oculaţia în ochi crescând (se realizează la începutul lunii mai)
 oculaţia inelară (mai-iulie)
 oculaţia cu placă intermediară (mai-iulie)
1. Oculaţia în ochi dormind. O condiţie importantă în vederea aplicării

oculaţiei este desprinderea cu uşurinţă a scoarţei port-altoiului. Pentru
aceasta, perioada optimă este situată în lunile iulie-august. Nu trebuie să se
înţeleagă că în restul anului este imposibil să poată fi dezlipită scoarţa de pe
lemn. Sunt destule cazuri în care oculaţia se practică la începutul primăverii,
cu altoi recoltaţi atunci şi cu un oarecare procent de reuşită.
Iulie-august este, însă, perioada optimă când desprinderea scoarţei de
lemn are loc cu răniri minime ale ţesutului de cambiu. În general, în pepiniere
se altoiesc în luna iulie - prunul, piersicul, părul, gutuiul şi câteva soiuri de
măr. În august, sunt altoiţi mărul, cireşul şi vişinul.
Lecţie practică: Altoirea în ochi dormind, pas cu pas

1. Trebuie să ne hotărâm ce anume vrem să altoim. Pomul care va fi
altoit, trebuie udat din abundenţă (timp de două săptămâni, tot a doua zi, va fi
stropit aproximativ o oră). Această udare este necesară pentru o bună
circulaţie a sevei, ceea ce ne va ajuta la desprinderea uşoară a cojii de pe
tulpină.
2. Alegerea acelui soi pe care dorim să îl folosim ca altoi.
3. Pregătirea crengii care va fi altoită. Aceasta poate fi cumpărată sau
cerută de la cunoştinţe. Dacă o procuram de la cunoştinţe, să fim atenţi ca
298
pomul de la care provine sa fie puternic, viabil, sa nu aibă urme de îmbolnăviri

pentru a nu infecta pomii noştri.
a b
Fig. 86. a – portaltoiul; b – crenguţa utilizată ca altoi.
Sfaturi: Să alegem ramura corespunzătoare. În fiecare grădină apelăm la

uneltele folosite acolo. Pentru altoire folosim foarfecele proprietarului pentru a
preveni infectarea cu viruşi. Să alegem întotdeauna ramuri tinere! Nu sunt
indicate nici ramurile prea puternice dar nici cele slabe.
4. De pe ramura tăiată, îndepărtăm mlădiţele din vârf şi frunzele. Lăsăm
aproximativ 1 cm din codiţa frunzei (aceasta, mai târziu, îşi va avea rolul ei).
Aceasta va putea fi păstrată, împachetată în hârtie de ziar umezită şi pusă în
pungă, în frigider, timp de două săptămâni.
5. Poate începe altoirea. Nu avem nevoie de prea multe unelte, un cuţit
special pentru altoire sau un bisturiu fac faţă cu succes acestei operaţiuni,
nişte rafie sau orice sfoară din nylon sau, în ultimă instanţă, din hârtie. Este
indicat să se folosească bisturiul deoarece, la fiecare soi sau la fiecare pom se
poate înlocui lama. Acest lucru este important pentru a evita infectarea pomilor
între ei.
Ca moment al zilei, cel mai bine
este să ne apucăm de treabă dimineaţa
devreme sau în orele târzii ale serii
pentru a evita razele fierbinţi ale
soarelui. Înainte de a începe, este
indicat ca lama de bisturiu şi mâinile să
fie spălate foarte bine.
Vom face, pe creanga pomului
(portaltoiului) sau pe tulpină, cu o
Fig.87. Curăţirea ramurii altoi
299
mişcare hotărâtă, o tăietură în coaja pomului în forma de unghi. Nu este bine

să se repete de mai multe ori tăietura deoarece acest lucru îi dăunează
pomului, deoarece cu cât suprafaţa crestată este mai mare cu atât se distrug
mai multe vase de circulaţie a sevei. Este extrem de important ca orice
intervenţie să se facă dintr-o singură mişcare.
a b
Fig.88. a – locul de altoire; b – modul de executare a tăieturii pentru altoire
Următoarea tăietură - care va fi perpendiculară pe cea anterioară, de

aproximativ 1,5 cm lăţime - va forma un T pe creangă, T pe care cu ajutorul
bisturiului, îl vom deschide cu multa fineţe pentru a nu răni pomul.
6. Creanga de altoit, întoarsă în jos, cu aproximativ un centimetru sub
ochi, o incizăm astfel ca nu doar ochiul ci şi o bucăţică din creangă să fie
tăiată. Tăietura o ducem până la circa 1 cm deasupra ochiului. Apoi, întoarcem
creanga şi pe locul dorit tăiem în unghi drept faţă de ochi. Este indicată o astfel
de tăiere pentru ca ochiul să nu alunece atunci când efectuăm legarea de
ramura ce urmează să suporte altoirea.
Să nu atingem, niciodată, locurile care au fost supuse tăierii (nici altoiul,
nici acel T de pe suportul altoiului).
Acum urmează ca frunzuliţa a cărei codiţă nu a fost tăiată în întregime
sa-şi intre în atribuţii: de ea vom prinde ochiul şi, apoi în T-ul tăiat înainte, de
sus în jos vom aluneca uşor până ce va intra în întregime în această tăietură.
Dacă intră mai greu, putem să ne ajutam de bisturiu, pe care, foarte fin
cu cealaltă mână, îl împingem spre interior. În ultima jumătate de centimetru,
deja ochiul îşi va face singur loc astfel încât la legare să nu alunece afară sau
să se mişte.
300
Fig.89. Introducerea altoiului și legarea după altoire
7. Următorul pas constă în fixarea ochiului prin legare. Daca încercăm

să altoim mai multe soiuri pe acelaşi pom este bine ca fiecare legătură să fie
făcută cu altă culoare de sfoară pentru a recunoaşte şi diferenţia soiurile între
ele. Sfoara o legăm sub altoi, apoi trăgând încet mergem până spre vârful său
şi o răsucim în formă de X, pentru a nu da posibilitatea ochiului să alunece în
afară. Este recomandat ca prin legare să se ajungă la starea iniţială, scoarţa să
fie cât mai bine închisă, fiind atenţi ca sfoara să nu alunece în tăietură, iar
muchiile T-ului să se aşeze bine la locul lor.
De aici, coborâm din nou sub ochi şi începem închiderea finală.
Strângem ceva mai tare şi răsucim bine sfoara până ce reuşim să acoperim
foarte bine rana făcută pomului prin taiere. Sub şi deasupra ochiului lăsăm un
mic spaţiu liber. Legarea o facem în aşa fel încât, la coborâre să ajungem în
punctul din care am pornit şi să legăm acolo cele două capete de sfoară. Ceea
ce rămâne în plus se va tăia şi se va îndepărta. Astfel se termina operaţiunea
de altoire.
Peste două săptămâni putem observa măsura în care munca noastră a
dat rezultate. Este bine dacă frunza rămasă cade singură sau, dacă prin
mişcare uşoară, se desprinde de pe ochi. Mai verificăm, din când în când şi
dacă ni se pare că legătura este prea strânsă, se poate tăia uşor în partea de
sus şi de jos având grijă să nu afectam altoiul.
Materialele folosite la legare le îndepărtăm doar primăvara după ce atât
pomul cât şi altoiul, au înmugurit şi după ce primele frunze şi-au făcut
apariţia. De asemenea, se recomandă ca port-altoiul să fie în aşa fel tăiat încât
altoiul să se afle la capătul crengii. De aici încolo ne vom purta cu el întocmai
ca şi cu un pom obişnuit. Toamna se recomandă în schimb (primăvara se
interzice cu desăvârşire!) pulverizarea cu substanţe chimice, mai ales în primul
an, fiind o perioadă critică.
301
Avantajele altoitului constă şi în faptul că din nişte pomi fără formă se

pot face pomi frumoşi. De pildă, dacă pomul este înclinat într-o parte, port-
altoiul va fi pe partea opusă, prin crengile altoite suplinindu-se lipsa celor
originale, deci practic putem obţine prin altoire orice forme de pomi dorim.
Combinarea soiurilor de pomi fructiferi este nelimitată şi practic este la
îndemâna oricui. S-a reuşit, de pildă, combinarea mărului cu părul, a vişinilor
cu cireşii şi invers, pruni cu caişi şi invers, pruni cu piersici şi invers, pruni cu
migdali, migdali cu piersici.
Prin altoire se pot realiza pomi fructiferi în combinaţii nebănuite. Aceşti
pomi fructiferi sunt recomandaţi în grădinile în care locul este limitat.
Dacă alegem pomi ale căror fructe se coc în aceeaşi perioadă, este mai
uşoară tratarea lor prin pulverizare simultană. Se creează astfel o imagine
frumoasă în perioada în care fructele se coc, iar pentru că recoltarea se face
în acelaşi timp în 2-3 săptămâni se termină toata munca.
Dacă alegem soiuri care se coc unul după celalalt, timp de aproximativ
trei luni avem fructe noi şi proaspete (chiar dacă, din fiecare soi, sunt mai
puţine). În schimb, nu ies prea tare în evidenţă, deoarece, doar o mică parte, şi
treptat înfloreşte şi se coace.
Ca recomandare: nu ezitaţi să vă ocupaţi de pomicultură: este un mod de
relaxare prin muncă, dar o muncă prin care obţineţi satisfacţii nebănuite, iar
priveliştea ce vi se va înfăţişa vă va încânta privirea.
2. Altoirea în ochi crescând. Se execută întocmai ca şi altoirea în ochi
dormind dar este aplicată la începutul lunii mai, folosind ramuri recoltate încă
în toamna. Scutisorul se introduce sub scoarţă direct de pe lama briceagului
fără a-l atinge cu mâna.
3. Oculaţia inelară. Comparativ cu alţi pomi fructiferi, scoarţa de nuc
este mai groasă, distanţa de la stratul ţesutului de cambiu fiind semnificativ
mai mare. Printr-o tăiere limitată în lungime la aproximativ 30 mm a
scutisorului-altoi nu se va putea reuşi prinderea decât a unei suprafeţe mici de
ţesut cambial. Acesta este motivul pentru care, în acest caz, se practică o
fereastră dreptunghiulară în scoarţa portaltoiului, iar pe ramura de altoi se
preia un fragment de scoarţă de aceleaşi dimensiuni cu care se astupă
fereastra portaltoiului.
Oculaţia inelară se aplică pe trunchi la diverse înălţimi, dar şi pe
ramificaţiile principale ale coroanei. În acest din urmă caz, pe o ramificaţie pot
fi plantaţi chiar mai mulţi altoi, pornind de la o distanţă de aprox. 40 cm de la
punctul de ramificare din tulpină. Altoirea se poate face şi din lemn de mai
mulţi ani.
302
4. Oculaţia cu placă intermediară. Există situaţii când un anumit

port-altoi cunoscut ca fiind compatibil cu o anumită specie respinge totuşi
unul sau mai multe soiuri aparţinând speciei respective şi le tolerează pe
celelalte. În aceste situaţii se poate face o altoire intermediară, dar procedeul
necesită timp.
În loc să se execute o altoire intermediară şi să se aştepte până când
altoiul creşte suficient pentru a fi el însuşi altoit, se intercalează o plăcuţă
preluată de pe lăstarul intermediar şi se amplasează între altoi şi portaltoi.
În despicătura T se introduce, mai întâi, placa intermediară, iar peste ea,
placa altoi până la jumătate. În continuare, cele două plăci se împing împreună
în poziţie definitivă. Legarea se face ca în cazul oculaţiei clasice.
5. Altoirea Chip. Altoirea prin oculaţie presupune utilizarea unui
fragment de scoarţă care conţine un singur mugure altoi şi nu trebuie să
conţină ţesut lemnos. Altoirea Chip foloseşte tot un fragment de ramură cu un
ţesut mugure, dar acest altoi poate conţine şi o anumită cantitate de ţesut
lemnos. Metoda Chip se poate aplica iarna, primăvara, dar şi vara.
După ce locul de altoire a fost ales pe trunchi la înălţimea de 10-15 cm
faţă de sol, se degajează zona de posibilii lăstari şi se curăţă locul cu o cârpă.
Prima tăietură se aplică portaltoiului transversal pe ax, sub un unghi de
aproximativ 20 de grade cu orizontala. Această tăietură va avea o profunzime
de cel puţin 3 mm. Se mută lama briceagului deasupra acestei tăieturi cu 3-4
cm. Se practică o tăiere pierdută condusă în aşa fel încât finalul ei să
întâlnească capătul interior al primei tăieturi. Fragmentul detaşat cu aceste
două tăieturi nu se poate utiliza, deci se aruncă în final. De pe ramura altoi va
trebui să fie detaşat un fragment identic ca mărime cu cel detaşat de pe
portaltoi dar care trebuie să conţină un mugure dispus la jumătate din
înălţimea penei altoiului. Pentru aceasta va putea fi folosit fragmentul detaşat
de pe portaltoi făcând măsurătorile şi însemnările necesare.
Se mai pot face şi retuşuri, dar important este ca în final, altoiul trebuie
să se îmbine perfect în secţiunea portaltoiului. Se leagă cu bandă de
polietilenă, pornind de la partea superioară şi se ocoleşte cu grija mugurele.
Atunci când altoirea se face primăvara, se recomandă protejarea zonei rănite.
Bandajul se va îndepărta după aprox. 5 săptămâni.
XIII.1.1.2.2. Altoirea cu ramuri detaşate

Se execută spre sfârşitul perioadei de repaus a pomilor (în copulaţie şi în
despicătură) şi la începutul vegetaţiei (sub scoarţă). Pentru aceste altoiri se
recomandă ca ramurile altoi să fie recoltate cu 3-4 săptămâni înainte de
umflarea mugurilor. După recoltare, ramurile altoi se fac pachete, se tratează
303
cu substanţă fungicidă, se introduc în pungi de plastic şi se păstrează până la

altoire în frigider, la temperatura de 2-3°C. Dacă sunt recoltate mai devreme,
se parafinează şi se depozitează în camere frigorifice.
Pentru badijonarea rănilor de pe portaltoi şi altoi se foloseşte ceara de
altoit (mastic) preparată din: răşină (400g), ceară de albine (200g), seu de oaie
(100g) şi spirt (90ml). Aceste substanţe se mărunţesc şi se pun într-un vas pe
foc (fără spirt), pentru fierbere şi omogenizare. După o oră de fierbere, această
compoziţie se răceşte (sub79°C) şi se amestecă cu spirt, obţinându-se astfel un
lichid vâscos. Până la altoire, masticul se păstrează în sticle sau borcane, iar la
folosire se încălzeşte la foc.
Altoirile cu ramuri detaşate sunt: altoirea în copulaţie perfecţionată,
altoirea în despicătură şi altoirea sub scoarţă perfecţionată.
1. Altoirea în copulaţie perfecţionată. La această altoire, atât altoiul,
cât şi portaltoiul trebuie să aibă aceeaşi grosime (8-15 mm). Se foloseşte în
pepinieră pentru realtoirea portaltoilor şi în livezile tinere (în coroana pomilor)
pentru schimbarea sortimentului de soiuri.
Altoirea constă în efectuarea unei secţiuni oblice în portaltoi şi altoi (de
2,5-3 cm) şi a unei tăieturi pentru îmbinarea celor doi parteneri. În continuare,
altoiul se fasonează la o lungime de 2-3 muguri. Pentru îmbinare se suprapun
mai întâi secţiunile şi apoi, printr-o apăsare uşoară şi continuă, se îmbină
limbile, potrivindu-se (prin mişcări scurte) zonele de creştere ale celor doi
parteneri. În punctul de altoire se execută o legătură strânsă (de jos în sus),
după care se ung cu mastic marginile secţiunilor şi capătul de sus al altoiului.
2. Altoirea în despicătură se foloseşte în pepinieră pentru realtoirea
portaltoilor viguroşi (piersic franc, corcoduş) şi în livadă, pentru schimbarea
sortimentului de soiuri. La această altoire, portaltoiul are o grosime de 2-10
cm, iar altoiul de 7-8 mm. Fasonarea portaltoiului constă în : retezarea
acestuia în punctul de altoire (cu foarfeca), netezirea secţiunii (cu cosorul) şi
despicarea (cu despicătorul) pe o adâncime de 4-5 cm. Altoiul se fasonează sub
forma unor pene lungi de 3-4 cm. După deschiderea despicăturii cu ajutorul
vârfului despicătorului, altoii (cu aceeaşi grosime) se introduc prin forţare în
portaltoi, având grijă ca zonele generatoare ale celor doi parteneri să se
suprapună. Apoi, altoiul se scurtează la 2-3 muguri, iar despicătura
portaltoiului (dintre altoi) se acoperă cu o făşie de scoarţă şi se unge cu mastic
suprafaţa secţiunii şi rănile laterale ale portaltoiului şi capetele altoilor. Se
leagă strâns cu rafie sau cu benzi de plastic rezistente.
304
XIII.1.1.2.3. Altoirea sub scoarţă perfecţionată

Se execută primăvara, în aprilie-mai, când vegetaţia a pornit şi scoarţa
portaltoiului se desprinde uşor. Grosimea altoiului este de 7-8 mm şi a
portaltoiului de 2-6cm.
După retezarea şi netezirea secţiunii portaltoiului se execută cu briceagul
o incizie longitudinală în scoarţă, de 4-5 cm lungime. Apoi se fasonează altoiul
cu 2-3 muguri sub formă de pană. Pentru uşurarea calusării, se înlătură din
părţile laterale ale penei fâşii subţiri de scoarţă, păstrând o fâşie întreagă şi
îngustă de 3-4 mm, situată central pe direcţia primului mugur (cel de jos).
Altoiul astfel fasonat se introduce forţat sub scoarţa portaltoiului, se leagă
strâns cu rafie sau benzi elastice de plastic şi se unge cu mastic suprafaţa
secţiunii portaltoiului şi capetele altoilor.
Îngrijirea altoilor după altoire, în timpul vegetaţiei, din lăstarii crescuţi
(din altoi) sunt reţinuţi 3-4, pentru formarea axului pomilor (în pepinieră),
axului şi şarpantelor (în livadă). Lăstarii care se formează din portaltoi se
suprimă încă din faza de mugur umflat, pentru ca toate foto-asimilatele
formate în frunze să fie direcţionate în punctele de creştere ale altoiului.
XIII.1.2.Despărţirea tufelor
Se practică la speciile : agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea

unei tufe mari în altele mai mici. Metoda înmulţirii prin despărţirea tufelor se
poate practica toamna sau primăvara şi constă în desfacerea unei tufe bine
dezvoltate, în mai multe plante-fiice. Fiecare plantă rezultată în urma
despărţirii tufelor trebuie să prezinte tulpină şi rădăcină.
XIII.1.3. Înmulţirea prin drajoni
Se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale de

prun şi vişin.
Aceasta se bazează pe proprietatea sistemului radicular al arbustului de
a forma muguri (mai ales pe porţiunile îngroşate) din care iau naştere lăstari
(drajoni), care formează tulpinile tufei. Aceşti lăstari se pot forma şi din
mugurii de la partea bazală a tufei.
La apariţie, lăstarii rezultaţi din muguri adventivi de pe rădăcini sau
bazali se hrănesc pe seama plantei mamă, dar în scurt timp îşi formează un
sistem radicular propriu, putând fi uşor detaşaţi de restul tufei şi plantaţi
independent, folosind astfel la înfiinţarea de noi plantaţii.
305
Capacitatea de formare a drajonilor permite refacerea cu uşurinţă a

tufelor, asigurând astfel longevitatea plantaţiilor. Producerea drajonilor se
poate face în drajoniere special amenajate, dar şi în plantaţiile de producţie
(care dau fructe), în vârstă de 4-5 ani.
Lăstarii (drajonii) care au apărut la sfârşitul primăverii şi s-au dezvoltat
în cursul verii se recoltează cu rădăcini, în toamna aceluiaşi an, după căderea
frunzelor, sau în primăvara următoare, înainte de pornirea în vegetaţie.
Drajonii buni de plantat sunt cei care au grosimea de minim 10-12 mm,
50-60 cm înălţime şi 10-12 cm la radacini. La plantare tulpina se scurtează cu
15-20 cm.
XIII.1.4. Înmulţirea prin marcotaj
Se aplică la mur, agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt

tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate
fi: simplu, prin muşuroire, radial şi orizontal.
Fig.90. Înmulţirea prin marcotaj
De exemplu, cea mai simplă metodă la mur este înmulţirea prin marcote.
Vârfurile tulpinilor (lăstarilor de 1 an), venind în contact cu solul, se înrădă-
cinează şi dau naştere la alte plante. De aceea, vârfurile tulpinilor de la
plantele de mur pe care dorim să le înmulţim se lasă pe sol (chiar se acoperă
cu un strat de 10 cm de sol) la sfârşitul lunii august.
Acestea înrădăcinează până la sfârşitul vegetaţiei şi se pot detaşa cu o
porţiune de tulpină de 30-40 cm, cu ajutorul sapei şi cazmalei, toamna sau
primăvara.
306
Se pot obţine astfel plante cu sistemul radicular bogat, ce se pot folosi la

plantare toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de
pornirea în vegetaţie.
XIII.1.5. Înmulţirea prin butăşire
Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă,

care în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu
frunze. Butaşii pot fi: simpli, cu cârlig şi cu călcâi. Se folosesc la înmulţirea
coacăzului, agrişului, murului, afinului, cătinei, socului, cornului.
XIII.1.6. Înmulţirea prin stoloni
Stolonii sunt tulpini târâtoare specifice căpşunului; în contact cu solul,

acestea formează mai multe rozete,
care, după înrădăcinare şi fortificare,
pot fi plantate pentru producţie.
Spre exemplu, fragul se
înmulţeşte pe cale vegetativă, adică
prin despărţirea tufelor ori se rup
stoloni cu rădăcini şi frunze şi se
sădesc în cuiburi pregătite din timp.
Stolonii apar după ce se termină
înflorirea; ei cresc foarte intens
Fig.91. Înmulţirea prin stoloni
începând cu sfârşitul lunii iunie şi
până ce solul este îngheţat. O plantă de frag bine dezvoltată poate genera într-o
vară până la 80-100 de rozete bune de sădit.
Fragii de pădure se înmulţesc şi prin seminţe. Se strâng seminţele din
cele mai mari fructe, aduse din pădure, zdrobite şi puse să se usuce la soare.
Seminţele încolţesc peste 2-3 săptămâni, tot atunci se ivesc şi tulpinile cu flori,
însă ele trebuie înlăturate, deoarece slăbesc planta. Fructele se culeg în anul
următor.
307
XIII.2. Pepiniera pomicolă
XIII.2.1.Organizarea pepinierei pomicole
Activitatea unei pepiniere moderne se desfăşoară după anumite principii

şi scheme organizatorice, în perimetrul unui asolament. Staţiunea de Cercetări
Pomicole de la Voineşti-Dâmboviţa, în urma cercetărilor efectuate, recomandă
un asolament de opt ani: anul I – cereale (orz, ovăz), anul II-IV – trifoi roşu,
anul V – prăşitoare, anul VI – câmpul I, anul VII – câmpul II, anul VIII ogor
ocupat + 60 tone gunoi de grajd.
Sectoarele pepinierei
În scopul asigurării unui flux continuu a procesului de obţinere a
materialului săditor de calitate, pepinierele pomicole au următoarele sectoare.
1. Sectorul de producere a portaltoilor:
• generativi (din sămânţă, recoltată din livada de seminceri) omologaţi şi
liberi de principalele boli virotice; se produc în şcoala de puieţi cu asolament de
4-6 ani;
• vegetativi, ce se produc în şcoala de marcote cu două sole din diferite
specii, care se înmulţesc vegetativ (mărul, gutuiul).
2. Sectorul de producere a ramurilor altoi:
• plantaţii mamă producătoare de altoi din soiuri valoroase, zonate,
libere de principalele boli virotice;
• plantaţii mamă pentru recoltarea de butaşi pentru înmulţirea
arbuştilor.
3. Sectorul de producere a pomilor altoiţi cu două – trei câmpuri,
încadrat într-un asolament de 5-7 ani.
4. Sectorul anexe cuprinde terenuri de stratificare a pomilor, răchităria,
răsadniţe, sere solar, cât şi şoproane pentru sortarea materialului săditor.
XIII.2.2.Terenul destinat pepinierei
Alegerea locului pentru pepinieră. La alegerea locului pentru

pepinieră se iau în considerare factorii de ordin climatic, pedologic şi social-
economic.
Sunt corespunzătoare pentru pepinieră zonele unde temperatura
0
însumează 2 500 C anual, se realizează 2 100 ore de strălucire a soarelui şi
peste 400 mm precipitaţii. Terenul destinat pepinierei trebuie să fie plan sau
cu pantă de 3-4%, să aibă expoziţie S, S-E sau S-V. Solul în pepinieră trebuie
308
să aibă o textură luto-nisipoasă sau lutoasă, bine structurat, fertil, profund,

bine aerisit, drenat, cu pânza freatică la 1.5 – 2 m şi posibilităţi de irigare.
La înfiinţarea pepinierei se ţine seamă şi de asigurarea cu braţe de
muncă, având în vedere volumul mare de lucrări, care se execută pentru
producerea materialului săditor.
Amenajarea terenului. În cadrul pepinierei pomicole se delimitează
sectoarele constitutive. Suprafaţa acestor sectoare se calculează în funcţie de
sarcina de producţie – pomi altoiţi – bazată pe randamentul la altoire. Se
efectuează trasarea drumurilor, stabilirea zonelor de întoarcere pentru
mijloacele mecanizate, precum şi trasarea reţelei de irigare. Pentru ca lucrările
să poară fi mecanizate, parcelele vor fi, de preferinţă, dreptunghiulare şi vor
avea o lungime de 200-250 m pentru şcoala de puieţi şi de 100-200 m pentru
marcotiere, şcoala de viţe şi şcoala de pomi.
Pregătirea terenului. După amenajarea teritorială se trece la nivelarea
terenului, folosind nivelatorul: NT – 2,8 cu tractorul U-650 sau NT 4,25 cu
tractorul A-1300. Fertilizarea se face cu 30-35t/ha gunoi de grajd şi
îngrăşăminte minerale 60-90 kg/ha s.a. fosfor şi 40-50 kg/ha ş.a. potasiu.
Înainte de desfundat se face dezinfectarea terenului destinat diferitelor sectoare
ale pepinierei. Desfundatul se face la adâncimi diferite: în şcoala de puieţi la
40-45 om, iar în câmpul de altoire la 50-60 cm.
XIII.2.3.Tehnica producerii materialului săditor
Producerea pomilor altoiţi în câmp

Obţinerea pomilor altoiţi în câmp se face după următoarea tehnologie:
 producerea puieţilor portaltoi generativi din seminţe şi sâmburii
soiurilor cultivate care poartă denumirea de portaltoi franc;
 producerea de portaltoi vegetativi, marcote sau butaşi înrădăcinaţi;
 producerea ramurilor altoi în livezi destinate acestui scop;
 înfiinţarea câmpului I din şcoala de pomi, unde se face altoirea
manuală după procedeul în ochi dormind;
 câmpul II al şcolii de pomi sau câmpul de creştere al altoiului
(după suprimarea părţii aeriene a portaltoiului);
 controlul biologic al autenticităţii materialului săditor, controlul
fitosanitar şi al calităţii;
 scosul pomilor, care se face mecanic, cu plugul de scos pomi sau
manual cu cazmaua;
309
 clasarea, evaluarea şi sortarea conform STAS în vigoare, pe specii

şi soiuri;
 legarea pomilor în pachete de câte 10 bucăţi şi etichetarea (soiul şi
portaltoiul);
Sisteme horticole comparate
 stratificarea în şanţuri special amenajate, late de 50 cm şi adânci
de 50-60 cm;
 transportul la locul de destinaţie cu trenul sau autocamioane,
luând toate măsurile de precauţie pentru evitarea deshidratării pomilor sau
rădăcinilor.
Este o activitate de mare răspundere care cere fineţe tehnică şi
cunoştinţe de biologie de specialitate. O mare atenţie se acordă obţinerii de
ramuri altoi libere de boli virotice cu care sunt infectate plantele pomicole.
La măr, de exemplu, au fost descoperite 7 virusuri latente şi 2
microplasme. De aceea se face o selecţie a clonelor valoroase libere de viroze.
Scosul, amplasarea şi expedierea materialului săditor. Scosul
pomilor se efectuează manual cu cazmaua sau mecanic cu pluguri speciale, în
aşa fel încât rădăcinile să rămână nevătămate şi să aibă o lungime de 35-40
cm. După scos, pomii se stratifică provizoriu sau definitiv. La hectar se obţin
20 000 – 26 000 pomi altoiţi. În vederea transportului cu o durată mai mică de
10 – 15 ore, vehiculul destinat în acest scop se căptuşeşte cu paie uscate sau
umede, în funcţie de starea timpului. Pomii destinaţi transportului se aşează în
vehicul, punându-se printre rădăcini şi deasupra acestora un stat de paie, apoi
se acoperă cu prelate sau rogojini şi se leagă cu frânghii. Cu bune rezultate se
pot folosi pelicule de plastic cu o grosime de 0,15 – 0,20 mm.
Când transportul are o durată mai mare, pomii se leagă în baloturi de
trestie sau coceni. Numărul pomilor într-un balot variază în funcţie de vigoarea
lor între 25 şi 100 de bucăţi. Greutatea unui balot nu trebuie să depăşească 80
kg.
Producerea butaşilor de arbuşti fructiferi. La speciile care, în mod
natural, formează cu uşurinţă rădăcini adventive (coacăz, agriş, afin) pentru
înmulţire se produc butaşi înrădăcinaţi după următoarea schemă:
 recoltarea ramurilor anuale de la plantele mamă, toamna târziu, după
căderea frunzelor sau primăvara foarte timpuriu;
 fasonarea butaşilor la o lungime de 22-25 cm;
 stratificarea butaşilor fasonaţi în nisip până la momentul plantării;
 plantarea butaşilor, toamna sau primăvara, în rânduri distanţate la 60
cm şi la 7-8 cm pe rând, între plante;
310
 lucrări culturale aplicate solului şi combaterea dăunătorilor pentru o cât

mai bună înrădăcinare până în toamnă;
 scoaterea, clasarea şi valorificarea butaşilor se face în toamnă, după
căderea frunzelor
Pentru o înrădăcinare mai rapidă a butaşilor, producerea lor se poate
face în sere din sticlă sau plastic, încălzite sau neîncălzite (solarii), cu o
umiditate ridicată în aer, chiar până la 90-100%, folosind chiar substanţe
stimulatoare de creştere a rădăcinilor.
Producerea stolonilor de căpşuni. Căpşunul se caracterizează prin
prezenţa unor tulpini târâtoare care cresc la baza frunzelor şi la noduri
formează rozete (stoloni) ce se înrădăcinează, care se scot din pământ şi
constituie material săditor de înmulţire. Procesul tehnologic de producere a
stolonilor urmăreşte următoarea schemă:
 recoltarea stolonilor din plantaţia de producţie şi trecerea în plantaţia
mamă pentru multiplicare;
 întreţinerea terenului şi îngrijirea plantelor pentru asigurarea
înrădăcinării stolonilor şi formarea unui număr cât mai mare de rozete
înrădăcinate;
 recoltarea rozetelor în august-septembrie sau primăvara, sortarea şi
valorificarea lor.
311
CAPITOLUL XIV
Strategia constituirii de exploataţii specializate, viabile,
cu caracter comercial
Pe baza analizelor efectuate, având ca element de referinţă modelul

pomiculturii performante din ţările apusene, s-a ajuns la concluzia că întreaga
strategie a dezvoltării pomiculturii trebuie să aibă ca obiectiv fundamental
evoluţia către exploataţiile specializate, private, cu caracter comercial. La noi
încă avem forme paralele şi intermediare dintre care evidenţiem :
XIV.1. Grădina de lângă casă şi exploataţia pomicolă familială
Grădina de la lângă casă este constituită din plantaţiile de pomi din

jurul gospodăriei, din intravilan, cu dimensiuni de la câţiva pomi la câteva sute
de metri pătraţi, având ca scop principal autoconsumul. Acest gen de
exploataţii a fost practic abandonat în ţările apusene, terenul din jurul
locuinţelor fiind amenajat peisagistic, pentru nevoi de agrement, reconfortare,
sport.
După datele institutelor de nutriţie şi fiziologie, necesarul optim este
asigurat de un consum mediu anual de 62 kg fructe autohtone, la care se
adaugă citricele şi alte fructe de import. Considerându-se că membrii unei
familii producătoare de fructe îşi asigură autoconsumul pentru 10 persoane
(copii, nepoţi), rezultă un necesar de asigurat 10x100kg (cât se consuma în
mod real) = 1000 kg fructe din diverse specii.
Având în vedere că autoconsumul trebuie să se refere la un conveer
asigurat din mai multe specii şi soiuri, se consideră o medie de 5/3m schema
de plantare, respectiv 15 mp pentru fiecare pom.
Aproximativ o producţie medie pe pom de 20-25 kg fructe total specii,
urmează că cele 1000 kg sunt asigurate de 40-50 pomi x 15 mp pentru fiecare
pom, rezultă o suprafaţă pe gospodărie, pentru autoconsum de 750-1000 mp.
Calculaţia orientativă aduce elemente în sprijinul categorisirii plantaţiilor sub
312
1000 mp din intravilan în grupa grădinilor de lângă casă. În mod strict, însă
autoconsumul gospodăriei, compusă din 3,5 persoane, poate fi asigurat, de 12-
16 pomi şi o suprafaţă de teren de 180-250 mp.
Exploataţia pomicolă familială (cu ocuparea parţială a timpului
proprietarilor pentru activitatea pomicolă). Situate în intravilanul localităţilor
sau în extravilan, cu dimensiuni de peste 0,1 ha, cel mai frecvent de 0,3-0,5
ha, mai rar până la 2-3 ha, constituie în prezent peste 50% din patrimoniul
pomicol al ţării. Producţia de fructe este valorificată individual pe piaţă,
achiziţionată de unele fabrici şi centre de vin-alcool sau de diverşi
întreprinzători şi comercianţi pentru revindere.
XIV.2. Valorificarea producţiei de fructe
Eficienţa activităţii de producţie este determinată în final de modul şi de

formele de valorificare. Producţia de fructe realizată pe suprafeţe de 400-500
mp, cultivată cu specii şi soiuri diferite care să asigure un consum eşalonat,
este destinată autoconsumului.
Plantaţiile care depăşesc câteva sute de mp, şi ocupă 1000-2000 mp
până la hectare, mai ales dacă sunt cultivate cu una - două specii pomicole, au
deja un caracter comercial, producţia realizată îl face pe proprietar să intre în
relaţie cu piaţa, cu cererea şi să intre în competiţie.
Competiţia presupune informare, cunoaşterea cerinţelor consumatorilor,
a cantităţilor ce pot fi absorbite de piaţă, sub ce formă, calitate, în ce perioade
etc. Competiţia îl obligă pe producător să aibă costuri cât mai reduse, să
folosească tehnologii moderne, performante, să procure materialele şi
echipamentele necesare, cu cea mai mare eficacitate şi cât mai ieftin.
Problema cea mai dificilă pe care o întâmpină atât micul cât şi marele
producător de fructe este valorificarea, mai ales în cazul fructelor perisabile.
Toate inconvenientele legate de valorificare şi perisabilitatea fructelor pot fi
depăşite, sau atenuate prin crearea unor forme de cooperare, de asociere
pentru anumite segmente ale procesului de producţie şi valorificare care să fie
benefice pentru toţi producătorii cooperanţi. Formele de cooperare specifice
economiei de piaţă nu au nimic de-a face cu munca în comun, cu unirea şi
exploatarea de-a valma a terenurilor, a proprietăţilor.
Fiecare fermier îşi administrează singur, cum doreşte proprietatea, ia
singur decizii, îşi exprimă iniţiativa personală. Cea mai răspândită activitate pe
313
care fermierii apuseni o realizează în comun şi care se impune şi la noi este

valorificare producţiei de fructe.
Grupările se pot constitui, de exemplu, pentru valorificare merelor în
stare proaspătă, la intern şi export. În acest caz, în comun se construiesc
capacităţi de condiţionare şi depozitare. Organizaţia poate avea o anumită
siglă, o marcă înregistrată „Mere de Voineşti”.
Activitatea de marketing, contractarea, tranzacţiile, nu se fac de fiecare
producător, ci de personal calificat în fiecare domeniu, cu utilizarea mijloacelor
moderne, inclusiv Internetul. În situaţia unui volum mare de producţie, se
poate recurge la organizaţii interprofesionale, cu aderenţi, în parteneriat dintre
producători, procesatori, transportatori, cercetători.
Printre rezultatele acestor acţiuni în cadrul interprofesional, urmare a
publicităţii, conjugată cu studiile de piaţă, s-a obţinut triplarea consumului de
prune deshidratate în Franţa, iar aplicarea de către producători a consultanţei
tehnice, productivitatea livezilor a crescut, randamentul la hectar dublându-se.
XIV.3. Concentrarea şi specializarea producţiei
Concentrarea presupune cultivarea de către proprietarii dintr-o zonă a

aceleiaşi specii; nu neapărat parcelă lângă parcelă, comasat, dar în acelaşi sat
sau comună.
Două considerente determină concentrarea : condiţii de sol şi climă
favorabile pentru cultura respectivă (ex. măr sau prun), şi posibilitatea de a
asigura producţii mari de fructe din aceeaşi specie, care să permită valorificarea
avantajoasă pentru fiecare proprietar. Acestor considerente li se mai pot
alătura tradiţia din unele centre (ex. Ţuica de Ursei, în nordul Dâmboviţei,
Prune de Sâmbureşti-Olt, Mere de Voineşti), vecinătatea unor pieţe de
desfacere etc.
Specializarea permite cultivatorului să-şi canalizeze toate eforturile către
o specie şi una-doua direcţii de valorificare. Avantajele majore sunt că,
desfăşurând an de an tehnologia la acelaşi sortiment, producătorul îşi
îmbogăţeşte experienţa în toate privinţele; de asemenea, dotarea cu
echipamentele specifice culturii respective este mai economicoasă; nu în
ultimul rând se evită riscul de a da prioritate unei culturi în detrimentul alteia.
În ultimii ani, în anumite zone cantităţi însemnate de mere au avut
dimensiuni reduse, datorită secetei, au fost lovite de grindină, sau atacate de
boli şi insecte; preţurile acestor fructe au fost derizorii, cu mult sub costurile
314
de producţie. Ultima supapă pe care a avut-o producătorul a fost distilarea,

obţinerea ţuicii şi a rachiurilor ale căror preţuri de valorificare sunt total
neeconomicoase.
În asemenea cazuri grupurile de producători trebuie să aibă în vedere
procesarea în produse cu valoare alimentară şi comercială superioare: sucuri
naturale, nectaruri, gemuri, magiun, oţet, fructe deshidratate, pireuri, făină de
mere. Cu echipamente şi instalaţii proprii de capacitate medie-mică, câştigurile
producătorilor de fructe pot fi duble sau triple faţă de vânzarea ca materie
primă a fructelor către intermediari sau industriaşi.
315
CAPITOLUL XV
Aspecte economico-financiare ale producţiei pomicole
XV.1. Aspecte economico-financiare ale producţiei
Pomicultorii trebuie să cunoască precis şi în detaliu costurile pentru

toate verigile tehnologice specifice culturii, producţiile şi veniturile obţinute pe
direcţii de valorificare pe care trebuie să le analizeze permanent.
Ponderea cea mai însemnată la înfiinţarea unei plantaţii o deţin
cheltuielile cu materialul săditor (65,3% la măr şi 53,6% la prun), urmate la
distanţă de cheltuielile privind fertilizarea (8,7% la măr şi 17,25 la prun ).
Atunci când pentru celelalte lucrări specifice investiţiei, partea de muncă
manuală o reprezintă aportul membrilor familiei, cheltuielile pot fi diminuate
cu 25-30%.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu întreţinerea plantaţiilor până la intrarea
pe rod, acestea sunt în valoare de 814$ la măr, reprezentând 30% din investiţia
totală şi de 914$ la prun, reprezentând 49% din investiţia totală. Lucrările
manuale pot fi executate în totalitate de către proprietar împreună cu familia,
situaţie în care cheltuielile pot fi diminuate cu până la 15%.
Ponderea mare a cheltuielilor cu întreţinerea la prun este determinată de
perioada mare până la intrarea pe rod (5 ani), comparativ cu mărul (3 ani).
Durata de exploatare economică la măr este de 18 ani şi la prun 22 ani.
Cheltuielile cu investiţia pot fi compensate parţial de veniturile obţinute
prin culturile intercalate, posibil de realizat pe intervalul dintre rândurile de
pomi, până la intrarea acestora pe rod. Cu toate că rata profitului are cote
destul de ridicate, profitul brut obţinut (500-1528 $/ha la măr şi 263-739
$/ha la prun), poate constitui o sursă suplimentară de venit, dar nu asigură
316
necesarul de resurse pentru dezvoltarea investiţiei. Având în vedere

componenţa cheltuielilor de exploatare, reiese că un buget anual de 3000 $
poate fi asigurat de pe o suprafaţă de 2,2-2,5 ha măr cu o producţie medie de
20-30 t/ha sau 4,6-5,5 ha la prun, cu condiţia ca marea majoritate a lucrărilor
specifice tehnologiei să fie efectuate de proprietar împreună cu familia. Bugetul
de 3000 $ anual poate fi asigurat şi de pe suprafeţe mai mici, atunci când
cultivatorul, continuă fluxul tehnologic în aval prin condiţionarea, păstrarea,
procesarea sub diverse forme a fructelor şi chiar desfacerea directă pe piaţă a
produselor obţinute. Astfel, păstrarea şi condiţionarea merelor pentru consum
conduce la o creştere a veniturilor cu 60-70%, deshidratarea prunelor cu 70-
80%, distilarea fructelor cu 20-25%.
Concluzia este că producţia de fructe chiar pe suprafeţe mici este
profitabilă, aducând venituri suplimentare, pe măsură ce suprafeţele cultivate
cresc până la dimensiuni viabile de 10-15 ha.
XV.2 Structura şi volumul cheltuielilor de investiţii pentru înfiinţarea

plantaţiilor de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni
Plantaţiile pomicole sunt mijloace fixe, cu durata de exploatare de la 10-

12 ani (arbuştii fructiferi), până la câteva zeci de ani. Valoarea lor este
echivalentă cu totalitatea cheltuielilor efectuate pentru realizarea pregătirii
terenului, plantarea propriu-zisă şi întreţinerea până la intrarea pe rod.
Costurile de investiţii pentru plantaţii semi-intensive şi intensive de măr, păr şi gutui (UN=USD/ha)
Categoria de Materiale Manopera Lucrări Transport Total
lucrări mecanice cheltuieli
Pregătire teren 300-320 120-160 125-140 160-180 745-800
Înfiinţare
1450-1800 400-550 60-70 15-20 2425-2440
plantaţie
Întreţinere-total 1730-1870 670-760 420-480 170-200 2995-3303
d.c.- anul I 550-600 210-220 130-140 40-45 930-1005
- anul II 580-620 220-240 140-160 50-55 992-1075
- anul III 600-650 240-300 150-180 80-100 1070-1230
Total investiţie 3480-3990 1190-1470 605-690 355-400 5630-6548
Caracteristici :- distanţa de plantare între rânduri 4 m şi 2-4 m pe rând ; - densitatea 625-1250

pomi la hectar ; - pregătirea terenului= desfundatul terenului peste tot sau gropi individuale. -
material săditor din soiuri standard, altoite pe portaltoi de vigoare medie sau soiuri şpur altoite
pe franc.
317
Costurile de investiţii la speciile sâmburoase pentru plantaţii intensive (UN=USD/ha)

Pregătire teren 300-310 120-130 110-120 140-150 670-710
Înfiinţare 1120-1650 320-410 50-55 15-50 1505-2135
plantaţie
Întreţinere - total 1750-1860 875-1000 535-635 180-210 3239-3705
d.c. - anul I 310-320 160-180 90-95 25-30 585-625
- anul II 320-330 170-190 95-110 30-35 615-665
- anul III 340-380 175-200 100-130 35-40 650-750
- anul IV 420-450 190-220 140-170 40-45 767-887
- anul V 360-380 180-210 110-130 50-60 700-780
Caracteristici - distanţa de plantare între rânduri 4-5m şi pe rând 3-4m; - densitatea 500-800 pomi la
hectar ; - pregătirea terenului prin desfundare şi gropi de 0,5x0,5x0,5m sau scarificare şi arătură adâncă
cu gropi mari ; - la speciile piersic, vişin şi cais perioada de întreţinere este de 4 ani, costurile reducându-
se cu 1800-2020 USD/ha.
Costurile de investiţii pentru cultura căpşunului (UN=USD/ha)

Pregătire teren 280-320 50-60 45-60 45-60 450-530
Înfiinţare 3500-4000 550-600 10-15 10-15 4070-4627
plantaţie
Întreţinere anul I 180-220 120-135 15-25 15-25 330-398
Caracteristici : - distanţa de plantare între rânduri 80-90 cm şi 20 cm pe rând; - densitatea 56000-62500

stoloni la hectar; - lucrările de pregătirea terenului, înfiinţarea plantaţiei şi întreţinere în anul I se
realizează într-un singur an şi se urmăreşte o singură fişă tehnologică; - În anul II, plantaţia de căpşun
începe să rodească, iar cheltuielile pentru lucrările tehnologice se încadrează la costuri de producţie, a
căror valoare orientativă este de 1760-2200 USD cu o producţie de 8 – 10 t/ha, care poate aduce un
venit de 6000-8000 USD.
XV.3. Durata de exploatare sau durata de serviciu a plantaţiilor pomicole
În practică se întâlnesc două aspecte şi anume:

- durata de serviciu determinată prin acte normative;
318
- durata optimă sau durata potenţială de exploatare determinată de

numeroşi factori particulari pentru fiecare plantaţie.
Durata de serviciu, se utilizează acolo unde trebuie să se acumuleze
fondul de amortisment care împreună cu o cotă de profit să poată fi reinvestite
pentru realizarea altor plantaţii.
Durata de serviciu conform H.G.R. nr. 964/1998

Codul de clasificare Denumirea mijloacelor de baza Durata normala
de utilizare (ani)
5.2.1 Plantaţii de meri, peri, pruni, gutui, migdali, 20
castani
5.2.2. Plantaţii de cireşi, vişini, piersici, aluni, caişi 12
5.2.3. Plantaţii de nuci 30
5.2.4. Plantaţii de coacăz, trandafiri de dulceaţă şi 8
agriş
5.2.5. Plantaţii de zmeură, alţi arbuşti şi sub- 5
arbuşti (mur, căpşun)
La durata de utilizare se adaugă anii de întreţinere până la intrarea pe

rod (în funcţie de specie, sortiment şi tip de plantaţie), obţinându-se durata
totală de viaţă.
În privinţa duratei de exploatare, aceasta este cu mult mai mare decât
cea stabilită prin HG 964/1998, iar atunci când deţinătorii aplică tehnologii
corespunzătoare utilizând chiar lucrări de regenerare, durata de serviciu poate
fi mult prelungită.
319
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor. Editura Encicloped. Bucureşti

2. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria, Craiova.
3. Babuc V., 2002 - Producerea materialului săditor pomicol. Universitatea Agrară de Stat
din Moldova. Chişinau: UASM, 219 p.
4. Bălan, V., Cimpoieş, Gh., Barbaros, M., 2001 - Pomicultura. Chişinău: Museum, 2001,
452p.
5. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys, Rm. Vâlcea.
6. Braniste N., 2000 - Ghid pentru pomicultori, Editura Ceres, Bucureşti.
7. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura ştiinţelor Agricole, Bucureşti.
8. Cichi M., 2001 – Pomicultură (Parte generală). Lucrări practice pentru uzul studenţilor.
Reprografia Universităţii din Craiova
9. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă.
Editura Universitaria, Craiova.
10. Cichi M., 2010 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
11. Cimpoeş Gh., 2000 - Conducerea şi tăierea pomilor. Editura ştiinţa, Chişinău.
12. Cireaşă V. Pomicultură generală, 1995 - Curs litografiat, Iaşi.
13. Cociu V., 2003 - Culturile nucifere Bucureşti: CERES; 350p.
14. Costache I., 2009 – Botanica Vol. 1 (Morfologia şi anatomia plantelor). Editura
Scrisul Românesc-Fundaţia.
15. Coste, I., 1986 - Curs de ecologie agricolă (pentru uzul studenţilor) Timişoara, 343p.
16. Davidescu, D., Davidescu, V., 1992 - Agrochimie horticolă. Bucureşti. Editura
Academiei Române, 546p.
17. Davidescu D., Davidescu Viorica, 1994 - “Agricultura biologică – o variantă pentru
exploataţiile mici şi mijlocii”. Ceres, Bucureşti.
18. Drăgănescu E., 1998 - Pomicultura. Timişoara: Mitron, 400p.
19. Ghena N., Branişte N., 2003 - Cultura specială a pomilor. Bucureşti: Matrix Rom,
398p.
20. Gherghi A., 1999 - Prelucrarea şi industrializarea produselor horticole, Editura Olimp,
Bucureşti.
21. Gherghi A. şi colab., 2001 - Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor, Editura
Academiei Române, Bucureşti.
22. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., 1998 - Pomicultura, Iaşi: USAMV, 440p.
23. Grădinariu G., 2002 - Pomicultură specială, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
320
CUPRINS
Introducere ................................................................................................................................ 3
CAPITOLUL I.
Clasificarea speciilor de pomi fructiferi ..................................................................................... 7
I.1.Clasificarea sistematică ......................................................................................................... 7
I.2.Clasificarea după habitus ...................................................................................................... 7
I.3.Clasificarea pomicolă ............................................................................................................ 8
CAPITOLUL II
Organele pomilor şi funcţiile acestora ....................................................................................... 12
II.1. Rădăcina .............................................................................................................................. 13
II.2. Tulpina ................................................................................................................................. 19
CAPITOLUL III.
Fenofazele pomilor şi arbuştilor fructiferi ................................................................................. 32
III.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus ... 32
III.1.1.Formarea mugurilor vegetativi .................................................................................... 32
III.1.2. Diferenţierea mugurilor de rod ................................................................................... 34
III.1.3. Starea de repaus .......................................................................................................... 35
III.2.Fenofazele finale ale organelor vegetative ......................................................................... 37
III.2.1.Dezmugurirea şi începutul creşterii ............................................................................. 37
III.2.2. Creşterea intensă a lăstarilor ...................................................................................... 38
III.2.3. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor ................................................................... 39
III.2.4. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare ...................................... 39
III.3. Fenofazele finale ale organelor de rod .............................................................................. 41
III.3.1. Înfloritul şi legarea fructelor ........................................................................................ 41
321
III.3.2. Creşterea fructelor ...................................................................................................... 43

III.3.3. Maturarea fructelor..................................................................................................... 44
CAPITOLUL IV
Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi ............................................................ 46
IV.1. Perioada embrionară ......................................................................................................... 46
IV.2. Perioada juvenilă ............................................................................................................... 47
IV.3. Începutul rodirii ................................................................................................................. 48
IV.4. Perioada de mare producţie .............................................................................................. 49
IV.5. Alternanţa de rodire şi contracararea acesteia ................................................................. 50
IV.6. Influenţa mărimii recoltei de fructe asupra creşterii şi fructificării ................................... 53
IV.7. Diminuarea rodirii .............................................................................................................. 54
IV.8. Perioada de declin ............................................................................................................. 55
CAPITOLUL V
Cerinţele pomilor faţă de condiţiile de mediu ........................................................................... 57
V.1. Factorii climatici .................................................................................................................. 57
V.1.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură......................................................... 57
V.1.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de frig ............................................................... 61
V.1.3.Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină .......................................................... 64
V.1.4.Comportarea speciilor pomicole faţă de apă................................................................ 67
V.1.5. Cerinţele speciilor pomicole faţă de aer ...................................................................... 69
V.1.6. Influenţa factorilor climatici asupra diferenţierii mugurilor de rod ............................ 70
V.2. Factorii edafici ..................................................................................................................... 72
V.2.1. Cerinţele faţă de sol ..................................................................................................... 72
V.2.1.1.Textura solului ........................................................................................................ 72
V.2.1.2. Drenajul solului ...................................................................................................... 74
V.2.1.3. Însuşirile chimice ale solului .................................................................................. 74
V.2.1.4. Structura şi grosimea solului ................................................................................. 75
V.2.1.5. Înclinarea şi expoziţia versanţilor .......................................................................... 76
V.2.2. Cerinţele faţă de apa freatică....................................................................................... 78
322
CAPITOLUL VI
Polenizarea pomilor ................................................................................................................... 79
VI. 1. Soiuri androsterile şi soiuri autosterile ............................................................................. 79
VI.2. Autofecundarea şi polenizarea străină .............................................................................. 82
VI.3.Polenizarea cu albine .......................................................................................................... 83
VI.4.Particularităţi privind polenizarea la diverse soiuri de pomi.............................................. 84
CAPITOLUL VII
Tipuri şi sisteme de plantaţii pomicole ...................................................................................... 87
VII.1. Sisteme de cultura a pomilor fructiferi .............................................................................. 87
VII.2.Tipuri de plantaţii............................................................................................................... 89
VII.3. Dimensiunile exploataţiilor pomicole ............................................................................... 91
CAPITOLUL VIII
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole ................................................................................................ 92
VIII.1. Zonarea speciilor pomicole .............................................................................................. 92
VIII.2. Alegerea terenului pentru plantaţie ................................................................................ 93
VIII.3.Organizarea şi amenajarea terenului pentru plantare ..................................................... 97
VIII.3.1. Amenajarea terenului ............................................................................................... 97
VIII.3.2. Parcelarea terenului .................................................................................................. 98
VIII.3.3.Reţeaua de drumuri ................................................................................................... 98
VIII.3.4.Amplasarea reţelei de irigaţie .................................................................................... 99
VIII.4. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor ............................................................... 99
VIII.4.1. Degajarea, defrişarea şi curăţarea terenului ............................................................ 99
VIII.4.2. Nivelarea terenului.................................................................................................... 100
VIII.4.3. Desfundarea şi scarificarea terenului ....................................................................... 100
VIII.4.4. Fertilizarea de aprovizionare..................................................................................... 102
VIII.5. Pichetarea terenului şi săpatul gropilor pentru plantare ................................................ 103
VIII.5.1. Distanţa de plantare .................................................................................................. 103
VIII.5.2. Pichetarea terenului .................................................................................................. 107
VIII.5.2.1. Sisteme de pichetare .......................................................................................... 107
323
VIII.5.2.2. Epoca de pichetare ............................................................................................. 108

VIII. 5.2.3. Aparate necesare pichetării ............................................................................... 108
VIII.5.2.4. Tehnica pichetatului ........................................................................................... 109
VIII.5.2.5. Pichetarea pe terenurile plane ........................................................................... 111
VIII.5.2.6. Pichetarea pe curbele de nivel ............................................................................ 112
VIII.5.3. Săpatul gropilor pentru plantarea pomilor ............................................................... 113
VIII.5.3.1. Epoca de executare şi dimensiunile gropilor ...................................................... 113
VIII.5.3.2. Tehnica săpării gropilor .................................................................................... 113
VIII.6. Alegerea soiurilor şi polenizatorilor................................................................................. 115
VIII.6.1. Alegerea soiurilor ...................................................................................................... 115
VIII.6.2. Stabilirea polenizatorilor ........................................................................................... 117
VIII.6.3.Gruparea pomilor în plantaţii .................................................................................... 118
VIII.7. Alegerea materialului săditor pentru plantare ................................................................ 119
VIII.8. Plantarea pomilor ............................................................................................................ 121
VIII.8.1.Epoca de plantare ...................................................................................................... 121
VIII.8.2. Efectele oboselii solului............................................................................................. 122
VIII.8.3. Repichetarea şi umplerea parţială a gropii cu pământ ............................................. 123
VIII.8.3.1.Repichetajul ......................................................................................................... 123
VIII.8.3.2.Umplerea parţială a gropii cu pământ ................................................................ 123
VIII.8.4. Verificarea materialului săditor ................................................................................ 124
VIII.8.5. Pregătirea materialului săditor ................................................................................. 126
VIII.8.5.1.Fasonarea rădăcinilor ......................................................................................... 126
VIII.8.5.2. Mocirlirea rădăcinilor ......................................................................................... 127
VIII.8.5.3. Repartizarea pomilor la gropile de plantare ..................................................... 127
VIII.8.6. Tehnica de plantare................................................................................................... 128
VIII.8.6.1. Poziţia de aşezare a pomului pentru o plantare corectă .................................... 128
VIII.8.6.2. Plantarea propriu-zisă ........................................................................................ 129
VIII.8.7. Proiectarea coroanei ................................................................................................. 132
324
VIII.8.8. Greşeli frecvente înainte de plantarea pomilor fructiferi ......................................... 133

VIII.9. Protejarea pomilor fructiferi împotriva rozătoarelor ...................................................... 133
VIII.10.Tabele recapitulative privind înfiinţarea plantaţiilor...................................................... 136
Capitolul IX
Întreţinerea plantaţiilor ............................................................................................................. 138
IX.1. Sisteme de întreţinere şi lucrare a solului ......................................................................... 138
IX.1.1. Ogorul lucrat ................................................................................................................ 139
XI.1.2.Ogorul erbicidat............................................................................................................ 140
IX.1.3. Culturile intercalate .................................................................................................... 141
IX.1.4. Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde ............................................ 142
IX.1.5. Înierbarea solului ......................................................................................................... 143
IX.1.6. Mulcirea solului ........................................................................................................... 145
IX.2. Irigarea plantaţiilor de pomi .............................................................................................. 146
IX.2.1. Necesitatea irigării plantaţiilor de pomi...................................................................... 146
IX.2.2. Metode de irigare ........................................................................................................ 147
IX.2.2.1. Udarea prin brazde ............................................................................................... 147
IX.2.2.2. Udarea prin aspersiune ......................................................................................... 149
IX.2.2.3. Irigarea localizată ................................................................................................. 150
IX.2.2.4. Irigarea prin conducte subterane ......................................................................... 151
IX.3. Fertilizarea plantaţiilor pomicole ....................................................................................... 152
IX.3.1. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor................................. 152
IX.3.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor .............................................................. 155
IX.3.3. Principalele îngrăşăminte folosite în pomicultura ...................................................... 156
IX.3.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice .................................................................. 156
IX.3.3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi ......................................................................... 157
IX.3.3.3. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (chimice) .................................................. 157
IX.3.3.4. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor .................................................................... 158
IX.3.3.5. Metode şi locul de aplicare al îngrăşămintelor .................................................... 159
325
IX.4. Combaterea buruienilor din plantaţii cu ajutorul erbicidelor ........................................... 160

IX.5.Rărirea fructelor la pomii fructiferi ..................................................................................... 161
IX.6. Combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii ....................................................................... 164
IX.7. Repertoar al lucrărilor de întreţinere a pomilor ................................................................ 164
Capitolul X
Tăierile la pomii fructiferi ........................................................................................................... 167
X.1. Noţiunea şi importanţa tăierilor în comparaţie cu celelalte lucrări tehnologice ............... 167
X.2. Dicţionar de termeni de bază referitori la tăieri ................................................................. 169
X.3. Metode de tăiere ................................................................................................................ 176
X.4. Cum se dirijează prin tăieri creşterea şi rodirea pomilor ................................................... 178
X.5. Obiectivele urmărite de tăieri în afară de dirijarea creşterii şi rodirii ............................... 180
X.6. Epocile de aplicare a tăierilor la pomi ................................................................................. 181
X.7. Tipuri de tăieri ..................................................................................................................... 182
X.7.1. Scurtarea şi suprimarea ................................................................................................ 182
X.7.2. Tăieri de iarnă şi vară ................................................................................................... 183
X.7.3. Tăieri de formare, de corectare, de întreţinere şi fructificare ..................................... 189
X.8. Regulile principale ale tăierii în stadiul de rodire. Greşeli frecvente .................................. 203
X.9.Tăierile de formare a coroanelor pomilor ........................................................................... 205
X.9.1. Caracteristicile ce definesc forma de coroană ............................................................. 205
X.9.2. Clasificarea coroanelor pomilor fructiferi .................................................................... 206
X.9.3. Tipuri şi forme de coroane ........................................................................................... 208
X.9.3.1. Coroane dirijate fără spalier .................................................................................. 208
X.9.3.1.1. Piramida etajată rărită ................................................................................... 208
X.9.3.1.2. Piramida neetajata (Leader). .......................................................................... 209
X.9.3.1.3. Piramida neetajată modificată (Leader modificat) sau piramida neetajată
întreruptă ................................................................................................................................... 210
X.9.3.1.4. Piramida mixtă ................................................................................................ 210
X.9.3.1.5. Fusul tufă ......................................................................................................... 211
326
X.9.3.1.6. Fusul tufă – Spindelbusch ................................................................................ 212

X. 9.3.1.7. Forma de coroană Pillar ................................................................................. 212
X. 9.3.1.8. Fusul subţire ................................................................................................... 212
X.9.3.1.9. Vasul clasic ...................................................................................................... 213
X.9.3.1.10. Vasul ameliorat ............................................................................................. 214
X.9.3.1.11. Vasul întârziat ............................................................................................... 215
X.9.3.2. Coroane dirijate pe spalier ..................................................................................... 216
X.9.3.2.1.Palmeta liberă aplatizată ................................................................................. 216
X.9.3.2.2. Palmetă etajată cu braţe oblice (Baldassari) .................................................. 217
X.9.3.2.3. Palmetă neetajată cu braţe oblice .................................................................. 218
X.9.3.2.4. Palmeta simplă................................................................................................ 218
X.9.3.2.5. Palmeta etajată cu braţe orizontale (Palmeta Haag) ..................................... 219
X.9.3.3.Forme de coroană artistice palisate ....................................................................... 219
X.9.3.3.1. Tripla încrucişare (Delbard) ............................................................................. 219
X.9.3.3.2. Drapel Marchand ............................................................................................ 220
X.9.3.3.3.Sistemul Tatura Trellis ...................................................................................... 221
X.9.3.3.4. Vasul întârziat aplatizat .................................................................................. 221
X.9.3.3.5. Cordonul vertical ............................................................................................. 222
X.9.3.3.6. Cordonul oblic.................................................................................................. 222
X.9.3.3.7. Cordonul orizontal ........................................................................................... 222
X.9.3.3.8. Forma de "U" simplu ....................................................................................... 223
X.9.3.3.9. Forma de "U" dublu ......................................................................................... 223
X.9.3.3.10.Palmeta Verrier .............................................................................................. 223
X.9.3.3.11. Palmeta candelabru cu braţe verticale simplă ............................................. 223
X.9.3.3.12. Sistemul Cossonet ......................................................................................... 224
X.9.4. Tehnici de formare a coroanelor .................................................................................. 225
X.9.4.1. Principii generale de tăiere .................................................................................... 225
X.9.4.2. Regulile de baza ale tăierii de formare a coroanei ................................................ 226
327
X.9.4.3. Tehnica formării a diverselor tipuri şi forme de coroane ...................................... 228

X.9.4.3.1. Tehnica formării piramidei etajate rărite ....................................................... 233
X.9.4.3.2. Tehnica formării piramidei neetajate ............................................................. 234
X.9.4.3.3. Tehnica formării piramidei mixte .................................................................... 234
X.9.4.3.4. Tehnica formării fusului subţire ...................................................................... 236
X.9.4.3.5. Tehnica formării coroanei tip vas.................................................................... 238
X.9.4.4. Alte lucrări de formare a coroanelor .................................................................... 240
X.9.4.5. Tăierile din primul an de la plantare ...................................................................... 243
X.9.4.6. Considerente privind tăierile la pomii fructiferi în funcţie de tipul ramurii ........... 244
X.9.5. Întinerirea sistemului radicular 245
X.9.6. Unelte de grădinărit pentru tăierea pomilor ............................................................... 246
X.9.7. Sfaturi pentru tunderea copacilor ................................................................................ 250
X.9.8.Tratarea rănilor în urma tăierilor la pomi fructiferi ...................................................... 252
CAPITOLUL XI
Recoltarea şi păstrarea fructelor ............................................................................................... 255
XI.1. Recoltarea fructelor ........................................................................................................... 255
XI.2. Păstrarea fructelor ............................................................................................................. 260
XI.2.1.Păstrarea fructelor după recoltare............................................................................... 260
XI.2.2.Păstrarea fructelor peste iarnă ................................................................................... 260
CAPITOLUL XII
Combaterea bolilor şi dăunătorilor............................................................................................ 266
XII.1. Principalele boli ale pomilor fructiferi .............................................................................. 266
XII.1.1. Bolile provocate de ciuperci ....................................................................................... 266
XII.1.2. Bolile produse de bacterii .......................................................................................... 271
XII.1.3. Bolile produse de virusuri şi microplasme ................................................................. 272
XII.2. Principalii dăunători ai pomilor fructiferi ......................................................................... 274
XII.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor................................................................................... 279
XII.3.1. Măsuri agrofitotehnice (igienă culturală) .................................................................. 279
XII.3.2. Măsuri fizice ............................................................................................................... 280
328
XII.3.3. Măsuri mecanice ........................................................................................................ 280

XII.3.4. Măsuri chimice ........................................................................................................... 281
XII.3.5.Măsuri biologice .......................................................................................................... 281
XII.3.6. Combaterea integrata ................................................................................................ 281
XII.4. Protecţia fitosanitară integrată a plantaţiilor pomicole ................................................... 282
XII.4.1. Câteva elemente privind tehnica stropirilor .............................................................. 282
XII.4.2.Tratamente de iarnă la pomi fructiferi........................................................................ 284
XII.4.3.Tratamente de primăvară la pomi fructiferi şi arbuşti................................................ 285
XII.4.4. Stropiri specifice fundamentale pentru unii pomi fructiferi ...................................... 286
CAPITOLUL XIII
Generalităţi privind producerea materialului săditor ................................................................ 288
XIII.1. Înmulţirea vegetativă a pomilor şi arbuştilor fructiferi ................................................... 288
XIII.1.1.Altoirea ....................................................................................................................... 288
XIII.1.1.1. Alegerea soiului şi portaltoiului .......................................................................... 289
XIII.1.1.2. Alegerea metodei de altoire ............................................................................... 289
XIII.1.1.2.1. Altoirea în oculaţie ....................................................................................... 290
XIII.1.1.2.2. Altoirea cu ramuri detaşate ......................................................................... 295
XIII.1.1.2.3. Altoirea sub scoarţă perfecţionată .............................................................. 297
XIII.1.2.Despărţirea tufelor ..................................................................................................... 297
XIII.1.3. Înmulţirea prin drajoni .............................................................................................. 297
XIII.1.4. Înmulţirea prin marcotaj ........................................................................................... 298
XIII.1.5. Înmulţirea prin butăşire ............................................................................................ 299
XIII.1.6. Înmulţirea prin stoloni ............................................................................................... 299
XIII.2. Pepiniera pomicolă .......................................................................................................... 300
XIII.2.1.Organizarea pepinierei pomicole ............................................................................... 300
XIII.2.2.Terenul destinat pepinierei ........................................................................................ 300
XIII.2.3.Tehnica producerii materialului săditor ..................................................................... 301
CAPITOLUL XIV
Strategia constituirii de exploataţii specializate, viabile, cu caracter comercial ....................... 304
329
XIV.1. Grădina de lângă casă şi exploataţia pomicolă familială ................................................. 304

XIV.2. Valorificarea producţiei de fructe.................................................................................... 305
XIV.3. Concentrarea şi specializarea producţiei......................................................................... 306
CAPITOLUL XV
Aspecte economico-financiare ale producţiei pomicole ........................................................... 308
XV.1. Aspecte economico-financiare ale producţiei .................................................................. 308
XV.2 Structura şi volumul cheltuielilor de investiţii pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi,
arbuşti fructiferi şi căpşuni......................................................................................................... 309
XV.3. Durata de exploatare sau durata de serviciu a plantaţiilor pomicole .............................. 310
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................... 312
330

Cultura Pomilor Si Arbustilor Fructiferi - Partea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura Pomilor Si Arbustilor Fructiferi - Partea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CULTURA POMILOR ŞI

Dragostea pentru cultura pomilor este un sentiment înnăscut în sufletul românilor. Nu

Efectuarea fiecărei operaţiuni tehnologice în perioada de maximă favorabilitate,

de 30-70 ha ha/an, rezultă o suprafaţă optima medie pe tractor de 17 ha . Exploataţiile de 5 ha

Speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii Angiospermae.

I.2.Clasificarea după habitus

Ţinând seama de aspectul general al plantelor, adică după habitusul lor,

c. Arbuştii. Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m,

Aceasta clasificare are în vedere în primul rând caracteristicile fructului,

Totuşi, sunt specii pretenţioase la umiditate şi la fertilizarea solului. Pe

d) Plante pomicole bacifere: includ: coacăzul roşu şi agrişul din familia

Specii pomicole subtropicale

Nr. Denumirea Denumirea ştiinţifică Familia

f) Plante pomicole tropicale. În aceasta grupă sunt incluse specii de

Specii pomicole tropicale

Nr. Denumirea Denumirea ştiinţifică Familia botanică Fructul

Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de

Pomicultorul este interesat de cunoaşterea organelor pomilor pentru ca

Rădăcina este organul pomului cu ajutorul căruia este fixat în pământ şi

- rădăcini embrionare ce îşi au originea în radicula embrionului. Aceste

c - După dimensiuni se împart în:

elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe cale

îngrăşare, irigare sunt dependente de arhitectonica sistemului radicular, este

particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când

creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu deficienţe

Partea supraterană (aeriană) a pomului ce începe de la colet şi până la

Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii: de susţinere a

răsucit, uniform sau asimetric.

Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara

Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă şi poate fi:

2. Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri

3. Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se

a) Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de

potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic

Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua

În primul an după rodire axul ţepuşei se îngroaşă şi formează aşa

5. Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de

ii - muguri laterali (sau axilari) -

Fig.7. Muguri vegetativi şi floriferi Fig.8. Muguri roditori (floriferi) la vişin

Gutuiul fructifică tot din muguri micşti. Dintr-

6. Lăstarii – sunt formaţiuni ce iau naştere din mugurii vegetativi şi

Fig. 12. Diferite tipuri de Frunze: a - păr ; b-piersic ; c - căpşun.

Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a fotosintezei în limite optime,

De reţinut este faptul că, „porţile de intrare” în mezofilul frunzei al

8. Florile. Majoritatea speciilor pomicole au florile hermafrodite cu unul

III.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi

Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie

III.1.1.Formarea mugurilor vegetativi

Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile.

Mugurii nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în vegetaţie)

Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supra-optimale, aparatul

III.1.2. Diferenţierea mugurilor de rod

Începutul acestei etape este marcat de apariţia primordiilor florale sub

- diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului sub

- diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe

III.1.3. Starea de repaus

După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei rămân în repaus, ca

etapă, chiar dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de vegetaţie

III.2.Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care trec

încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi maturarea ţesuturilor şi pregătirea

III.2.1.Dezmugurirea şi începutul creşterii

Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi