Cuvânt la Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

1.Textul: „ Săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici” (Luca 14, 21)
2.Modul de adresare: Dragi creștini,
3.Introducerea: Duminica aceasta, Biserica ne îndeamnă spre a medita asupra pildei în
care Mântuitorul Hristos subliniază câteva aspecte esențiale pentru a dobândi viața
duhovnicească.
4.Anunțarea temei: Astăzi vom aprofunda înțelesul pericopei evanghelice ce s-a citit la
Sf. Liturghie. Așadar, vom discuta despre cum noi, chemații, trebuie să fim pregătiți pentru cină
oricând, pentru că „nimeni nu știe nici clipa, nici ceasul când vine Fiul omului.”
5.Tratarea: Deci, un om oarecare a făcut cină mare. Cine este omul acesta? Acesta este
Însuşi Dumnezeul părinţilor noştri, Care, pentru negrăita Sa iubire de oameni, Se numeşte pe
Sine om. De fapt, în Evanghelii Îl auzim pe Mântuitorul numindu-Se adeseori Fiul Omului, căci
din iubirea de oameni cea negrăită şi minunată a venit El la noi şi S-a făcut Om.
Meister Eckhart spune că, „după natura sa, omul este nobil” şi unii exegeţi îi definesc
antropologia ca fiind „aristocratică”. Omul este înnobilat prin dragostea lui Dumnezeu, care i-a
dăruit raţiunea ce oglindeşte Logosul divin. Căci „Nici un suflet dăruit cu raţiune nu este fără
Dumnezeu”.
Dar iată că omul refuză invitaţia la cină, ni se spune în Evanghelie. Fiecare dintre cei
poftiţi a găsit alt pretext. Unul s-a dus să-şi vadă ţarina cumpărată de curând, altul să încerce
noua pereche de boi, iar altul a zis „Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”.
Oare nu ne amintesc aceste cuvinte atitudinea noastră de zi cu zi? Nu ne preocupăm de
orice altceva, numai ca să nu participăm la „cina” pe care Domnul ne-o pregăteşte? […]
Refuzăm înnobilarea pe care Dumnezeu ne-o hărăzeşte şi ne complacem în mizeria condiţiei
umane [căzute în păcat – n.n.].
Şi pilda ne spune mai departe: „Atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis: „Ieşi îndată în
pieţele şi uliţele cetăţii şi pe săraci, şi pe cei neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici“.
Dacă renunţăm să înaintăm spre mântuire, spre viaţa veşnică, rămânem afară. Nu suntem
pregătiţi pentru ea. Am ales drumuri false, pardosite cu aroganţă şi convingerea că numai noi
avem dreptate, iar cei pregătiţi vor merge înainte. Aceştia sunt mai degrabă cei smeriţi, cei în
suferinţă, cei care nu cunosc aroganţa şi slava deşartă. Iar ceilalţi?
Puţine cuvinte pilduitoare sunt mai dramatice decât acestea. Puţine pilde vorbesc mai
categoric despre opţiunea care ne stă în faţă. Ar trebui să ne fie mereu prezentă în conştiinţă, în
fiecare clipă. Căci în fiecare clipă suntem „poftiţi la cină”. Şi în fiecare clipă găsim alte şi alte
pretexte fără sensuri reale, inventându-ne o lume artificială, cu satisfacţii efemere, care nu duc
nicăieri.
 Din păcate, renunţăm la analize care ne-ar surprinde prin concluziile lor şi le abandonăm
undeva pe drum, pentru că ele n-au ce căuta în existenţa noastră desacralizată, lipsită de har.
Contemporaneitatea capătă din ce în ce mai mult această tentă tragică de banalitate, de
superficialitate, de pierdere a prezenţei harului şi a fiorului sacru.
Contemporaneitatea noastră adoptă treptat o pseudoexistenţă în care valorile reale nu au
ce căuta. În care domnesc aparenţa, falsa valoare, aroganţa unei străluciri autofabricate. Oare ne
place criminalitatea, minciuna, necinstea, falsa cucernicie, lipsa totală de decenţă? Ridicolul
agresiv în care ne scăldăm? Ne satisface cu adevărat această stare de lucruri? Ce facem pentru a
reîntoarce omenirea la starea de omenire şi nu de haită pusă numai pe pradă, arundându-ne
singuri în prăpastia distrugerii?
Am înlocuit nobleţea care ar fi trebuit să ne caracterizeze cu tartufisme ridicole. Inlocuim
adevărata sfinţenie cu surogate. Ne autoconvingem că ele sunt reale şi nu un înveliş de suprafaţă,
pe care îl îmbrăcăm ca pe o piele otrăvită, sclipitoare, mincinoasă, cu care luăm ochii altora, la
fel de superficiali ca şi noi, care au refuzat şi ei invitaţia la cină. Să nu uităm că, cu toate
practicile împrumutate din hipnoză, ele rămân totuşi un fals drum, care duce oriunde altundeva,
dar nici într-un caz în veşnicia la care aspirăm.
Înlocuim valorile adevărate cu imitaţii cărora le atribuim o importanţă pe care nu o au.
Trăim într-o realitate a imitaţiilor şi încercăm să ne autoconvingem că am ajuns la adevărata
formă a realităţii. Şi ce descoperim, până la urmă? Oare nu e prea târziu?
6.Încheierea: Dragi creștini, trebuie să ne dăm seama de adevăratele lucruri importante
ale vieții, cum ar fi iubirea, facerea de bine, mântuirea! Așa să ne ajute Dumnezeu!