UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I” NESECRET

COLEGIUL DE RĂZBOI Exemplar nr...

Catedra Forţe Terestre

[Link]. Gheorghe PAVEL

CURS DE ARTĂ MILITARĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE “CAROL I”

BUCUREŞTI – 2006

NESECRET
 NESECRET

Cursul a fost discutat în comisia didactică a Catedrei Forţe Terestre

NESECRET
2 din 137
 NESECRET

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................5

TEMA 1
Caracterul întrunit al acţiunilor militare de nivel operativ………………..7
TEMA 2
Forţele Terestre –loc, rol şi misiuni la nivel operativ şi strategic………..28
TEMA 3
Fundamentele şi tipologia operaţiilor aeriene……………………………34
TEMA 4
Tipologia, misiunile şi obiectivele operaţiilor navale................................42
TEMA 5
Fizionomia operaţiei ofensive a componentei terestre...............................48
TEMA 6
Fizionomia operaţiei de apărare a componentei terestre............................63
TEMA 7
U şi MU de artilerie în operaţiile componentei terestre.............................84
TEMA 8
U şi MU de Ra şi Art. AA în operaţiile componentei terestre…………...99
TEMA 9
U şi MU de Ge în operaţiile componentei terestre……………………..121
TEMA 10
Manevra în operaţiile de nivel operativ………………………………….131

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................137

NESECRET
3 din 137
 NESECRET

Pagină albă

NESECRET
4 din 137
 NESECRET

INTRODUCERE

În viitor conflictele militare nu dispar, deci nu dispare caracterul armat, violent

al acestora. În aceste conflicte pot fi sau nu pot fi angajate însă şi forţe militare,
paramilitare sau militarizate. Perioada pe care o parcurgem, la început de secol şi
mileniu, se caracterizează, pe de o parte, prin profesionalizarea armatelor,
perfecţionarea sistemelor de arme, apariţia şi dezvoltarea reţelelor reale şi virtuale şi,
pe de altă parte, prin diversificarea conflictelor, prin estomparea diferenţei între
conflictele militare şi nonmilitare, prin intensificarea acţiunilor teroriste şi a celor din
ciberspaţiu.
Războiul îşi extinde aria de manifestare şi, în aceste condiţii, este foarte greu
de făcut o distincţie clară între pace şi război, între o situaţie conflictuală şi una
nonconflictuală, între conflicte militare şi nonmilitare. Conflictele militare sunt cele
care se caracterizează prin angajarea armatelor, dar, azi, în lume, există, în afara
unităţilor militare şi sistemelor militare, atâtea mijloace de distrugere, inclusiv de
distrugere în masă, care pot fi folosite, practic, în anumite proporţii, de oricine
doreşte. Lumea este plină de bande de rebeli, de structuri înarmate, altele decât
armatele, care menţin aproape o stare continuă şi în mozaic de conflicte violente.
De aceea, atât conflictele militare cât şi cele nonmilitare se modelează din punct de
vedere al gestionării şi dezamorsării, după aceeaşi filozofie şi după aceeaşi
metodologie. Ambele tipuri de conflicte de declanşează datorită conflictualităţii
intereselor şi urmează unor decizii politice mai mult sau mai puţin responsabile.
Mersul implacabil al omenirii spre globalizare modifică gândirea strategică în
sensul că, fără a se renunţa la strategiile potrivit cărora o ţară se apără la frontierele
ei, lumea îşi pune deja astăzi, în ceea ce priveşte războiul, şi altfel de întrebări,
întrucât există şi altfel de provocări (mult mai grave şi mai greu de gestionat), care
pun în pericol nu doar frontierele, ci însăşi civilizaţia planetei. A venit deja timpul în
care o ţară, o civilizaţie, o entitate nu se mai apără numai la frontierele ei, ci în întreg
spaţiul planetar, acţionând, împreună cu alte ţări, într-o comunitate de interese, de
politici şi chiar de forţă, asupra cauzelor, a zonelor şi centrelor perturbatoare, a
focarelor de tensiuni şi conflicte, a forţelor şi mijloacelor care se află înapoia cortinei,
disimulate într-un spaţiu fizic aparent liniştit, stabil şi transparent. În aceste condiţii,
războiul stat contra stat, deşi nu dispare, devine din ce în ce mai puţin posibil, întrucât
toate entităţile statale şi civilizaţionale se află în dialog, colaborează şi au tot interesul
să prevină o confruntare între forţe şi mijloace care se pot distruge reciproc, fără a
rezolva vreuna dintre marile probleme ale omenirii.
După cum se observă chiar în realitatea contemporană, statele acţionează din
ce în ce mai mult împreună în coaliţii şi alianţe, pentru rezolvarea şi prin forţă, atunci
când este cazul, a unor diferende care afectează comunitatea internaţională,
împotriva unor reţele ce ameninţă valorile democratice, structurile economice, culturale
şi informaţionale care sunt tot mai globalizate, configurând viitorul economic şi
social al planetei. Marja de manevră a unui stat de a se plasa în opoziţie cu acest
curent s-a restrâns foarte mult şi, probabil, către sfârşitul acestui secol, va dispărea. În

NESECRET
5 din 137
 NESECRET

tot acest timp marea violenţă va continua să-şi aibă cauzele în vulnerabilităţile şi
ameninţările non-statale, care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni
geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic şi religios, din zona
reţelelor de traficanţi, a crimei organizate.
În aceste condiţii, apare un nou tip de război, războiul împotriva răului, care va
fi dus de civilizaţie împotriva non-civilizaţiei, de societate împotriva forţelor care
o macină şi o distrug, de state, organisme internaţionale, alianţe şi coaliţii împotriva
reţelelor teroriste, traficanţilor de droguri, criminalităţii economice, financiare şi sociale
internaţionale, a totalitarismului, extremismului, fundamentalismului de toate tipurile şi a
altor ameninţări care constituie, de cele mai multe ori, partea nevăzută a aisbergului.
În aceste condiţii existente pe mapamond, s-a avansat tot mai des ideea
renunţării la grupările de forţe, masive şi mai greu manevrabile în teatrul de acţiuni,
în favoarea structurilor medii şi mici dar, care să îndeplinească misiuni de nivel
operativ şi strategic. Nimic nu împiedică să fim de acord cu aceste concepte mai nou
apărute, mai ales că şi faţa ameninţărilor la adresa securităţii statelor este în continuă
transformare. Problematica întrebuinţării structurilor de mică anvergură nu este totuşi
atât de nouă pe cât s-ar părea dar, ce nu se are în vedere însă, este problematica
înzestrării şi a caracterului întrunit al acţiunilor de orice fel. De asemeni nu se acordă,
afirmăm noi, atenţie sporită şi faptului că, la această dată s-a ajuns la reducerea
diferenţelor între nivelul tactic şi operativ şi chiar nivelul strategic. Nu se mai poate
afirma cu tărie că numai şi numai grupările masive de forţe pot îndeplini obiective (
misiuni) de nivel operativ sau strategic. Performanţele mijloacelor de luptă, date de
caracteristicile tehnico-tactice, au adus şi vor aduce în continuare mari transformări în
ceea ce analiştii militari denumesc norme tactice şi implicit în arta militară, în modul
de întrebuinţare a unităţilor şi marilor unităţi în acţiunile militare. Se cunoaşte deja
faptul că nominalizarea ca unitate sau mare unitate nu mai este dată de masivitatea
încadrării cu personal şi tehnică, ci de posibilităţile în timp şi spaţiu în cadrul
acţiunilor militare.
În lucrarea de faţă ne-am propus o analiză pertinentă a acţiunilor militare de
nivel operativ în care rolul primordial îl are caracterul întrunit al acestora.
De asemenea, prin această lucrare, dorim să contribuim la dezvoltare gândirii
de ansamblu a ofiţerilor studenţi şi cursanţi, la conştientizarea şi perfecţionarea
modului de întrebuinţare a structurilor acţionale în câmpul de luptă.

NESECRET
6 din 137
 NESECRET

TEMA 1

CARACTERUL ÎNTRUNIT AL ACŢIUNILOR MILITARE

DE NIVEL OPERATIV

Operaţia întrunită reprezintă totalitatea acţiunilor terestre, aeriene şi maritime

duse de o grupare constituită din forţe sau elemente şi mijloace aparţinând mai multor
categorii de forţe ale armatei, în mediul corespunzător specific fiecăreia dintre ele,
într-o zonă geografică determinată, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepţie
unitară şi sub o comandă unică exercitată de un comandament operaţional întrunit în
scopul îndeplinirii unor obiective strategice.
Acţiunea întrunită reprezintă ansamblul măsurilor şi activităţilor
concepute, planificate şi desfăşurate prin participarea a cel puţin două categorii de
forţe ale armatei pentru îndeplinirea obiectivelor încredinţate. 1
Referitor la gradul de implicare al categoriilor de forţe armate, în contextul
unor acţiuni întrunite, cele mai recente conflicte militare au reliefat câteva aspecte
foarte importante. In acest sens, criteriul principal de analiză îl reprezintă, desigur,
doctrinele puterilor militare ale căror forţe armate au participat la conflictele
armate respective. Astfel, statele care îşi propun promovarea intereselor politice în
diverse spaţii de pe glob, dar din proximitatea propriilor frontiere, au folosit, în
mod prioritar mari unităţi şi unităţi din cadrul forţelor terestre. Un exemplu în
acest sens îl constituie războiul din Cecenia, în cadrul căruia acţiunile militare au
fost concentrate timp îndelungat în localităţile cele mai importante sau în teren
puternic accidentat. Condiţiile concrete ale acestui teatru de operaţii au determinat,
firesc, rolul primordial în cadrul acţiunilor întrunite, al forţelor terestre. 2
Conceptele politico-militare strategice americane prevăd folosirea
predilectă a forţelor aeriene sau aeronavale, cu un consistent suport informaţional
asigurat de către sistemele de satelit, forţelor terestre rezervându-li-se rolul de a
finaliza o victorie deja configurată de către loviturile foarte precise aplicate din aer
de pe mare, pe parcursul a câtorva săptămâni. În general, în armatele moderne,
forţele terestre sunt considerate ca fiind elementul capabil să realizeze prezenţa,
extinderea şi dominaţia puterii militare în mediul terestru
Desigur că aceste calităţi sunt valabile pentru toate categoriile de forţe ale armatei,
corespunzător mediului de manifestare a fiecăreia.
Operaţia întrunită reprezintă totalitatea acţiunilor duse de o gruparea de forţe cu
rol strategic sau operativ, constituită din trupe aparţinând mai multor categorii de
forţe armate, sub comandă unică, în mediul corespunzător fiecăreia, cu un scop

1
Cf. Doctrina Acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti 2001, p.23
2
[Link] Udeanu, Reflecţii asupra unor concepte militare moderne, Editura A.Î.S.M., Bucureşti,
2002.

NESECRET
7 din 137
 NESECRET

unitar. 3 Mai nuanţat, se poate spune că operaţia întrunită reprezintă un ansamblu de

acţiuni militare duse concomitent pe uscat, în aer iar uneori şi pe mare (fluviu), pe
mare adâncime şi pe front larg, de către grupări de forţe cu rol strategic (operativ),
pregătite şi desfăşurate în baza unei concepţii unitare şi a unui plan unic, în una sau
mai multe zone de operaţii care includ obiective de importanţă politică, economică şi
militară, a căror menţinere sau eliberare permit realizarea unor scopuri parţiale ale
războiului. Încorporând unele concepte folosite mai recent în literatura militară, unii
autori, definesc operaţia întrunită ca fiind un ansamblu de bătălii, lovituri şi manevre
coordonate şi interconexate între ele, pregătite şi desfăşurate după un plan unic,
având un profund caracter aeroterestru şi aeronaval, în vederea îndeplinirii scopurilor
operative sau strategice în una sau mai multe zone de operaţii de pe teritoriul
naţional într-un timp dat. Definiţia aceasta nu face, după cum se vede, decât să
detalieze cele arătate mai sus.
Nevoia de flexibilitate în pregătirea şi ducerea unor acţiuni de luptă împotriva
unui inamic al cărui potenţial de luptă este fluctuant pe timpul desfăşurării acţiunilor
militare, scoate în evidenţă necesitatea constituirii unor grupări de forţe, cu o
compunere variabilă.
Grupările de forţe pot fi structuri de forţe eterogene constituite ad-hoc,
destinate să execute misiuni operative, într-un spaţiu şi pe perioade de timp limitate.
În altă ordine de idei, în sens mai larg, acestea ar putea reprezenta structuri de forţe,
de valoare variabilă, care acţionează împreună, integrat şi întrunit, pentru o perioadă
de timp, sub comandă unică, pentru îndeplinirea unei misiuni cu caracter relativ
independent, apte să desfăşoare acţiuni militare de orice tip.
Din analiza definiţiei reiese caracterul temporar al grupării de forţe
determinat de durata îndeplinirii misiunii pentru care aceasta se constituie, precum şi
marea mobilitate şi flexibilitatea structurii acesteia, elemente care contribuie în nod
determinant la realizarea surprinderii inamicului.
În principiu, gruparea de forţe va avea un rol tactic sau cel mult operativ, fiind
definită de următoarele elemente specifice:
- forţele şi mijloacele care intră în compunerea grupării de forţe pot să provină
din structuri diferite sau din categorii de forţe diferite (grupări de forţe întrunite), în
funcţie de valoarea cantitativă şi calitativă necesară îndeplinirii misiunii operative;
- include în structura ei un număr variabil de unităţi şi mari unităţi de forţe
luptătoare de sprijin şi logistice;
- angajează în mod decisiv acţiunile militare într-o zonă de operaţii, succesul
sau insuccesul acestora determinând păstrarea sau pierderea echilibrului strategic;
- configuraţia teritoriului naţional, complementaritatea zonelor de operaţii şi
caracteristicile de dinamică specifice fiecărei zone, influenţează raporturile de
cooperare dintre marile unităţi care aparţin categoriilor de forţe armate;
- este destinată ca în cadrul apărării strategice sau independent, să desfăşoare

3
Cf. Doctrina pentru operaţii întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti 2002, p.5
Cf. Lucian STĂNCILĂ, Operaţiile ofensive în apărarea armată a ţării, Editura Sylvi,Bucureşti, 2002, p.44.

NESECRET
8 din 137
 NESECRET

operaţii de apărare sau ofensive pentru capturarea ori nimicirea unor grupări
importante ale inamicului, apărarea unor obiective importante din teritoriu, a
bunurilor civile şi a celor din patrimoniu naţional.
Privită în ansamblu, constituirea grupărilor de forţe este rezultatul deciziei şi
planului de acţiune al eşalonului superior şi nu presupune o relaţionare funcţională a
structurilor componente, în vederea angajării imediate a confruntării cu inamicul.
Operaţiunea în sine este o alocare de resurse care are la bază o evaluare globală a
forţelor şi mijloacelor de care dispune inamicul şi a raportului de forţe necesar a fi
realizat pentru îndeplinirea misiunii.
Principala condiţie ce trebuie urmărită pe timpul constituirii grupărilor de forţe
o reprezintă redislocarea marilor unităţii în raioane cât mai apropiate de viitoarele
direcţii (raioane) de acţiune, iar, dacă este posibil, chiar în fâşiile (raioanele) în care
urmează să-şi îndeplinească misiunea.
Am considerat că este necesar să definim aceste sintagme pentru a înţelege contextul
în care ele vor fi folosite pe parcursul prezentării.
Principiile acţiunilor militare întrunite
Necesitatea existenţei unor principii în arta militară, ca un element de
determinare nomologică a luptei armate, s-a dovedit cu mult timp înainte, iar acest
lucru a fost afirmat şi demonstrat de iluştrii teoreticieni şi practicieni militari. În acest
sens F. Foch afirma că: "În lipsă de principii sigure şi stabile se ajunge la schimbări
continue, fie că este vorba de organizare, de formaţii, de manevre" 4.
Aceste aprecieri pertinente, nealterate în nici un fel de trecerea timpului şi cu
valabilitate deplină în zilele noastre, sunt argumente care demonstrează necesitatea ca
şi acţiunile militare întrunite, să dispună de o bază teoretico-metodologică adecvată şi
specifică.
Fără a diferi în mod fundamental de principiile generale ale luptei armate
formulate în doctrinele strategice aparţinând altor state, în literatura de specialitate
ara noastră se consideră că principiile care răspund în cea mai mare măsură
fizionomiei acţiunilor întrunite sunt următoarele: definirea clară a obiectivelor
(misiunii); libertatea de acţiune; sinergia; concentrarea efortului; susţinerea;
flexibilitatea; economia de forţă; surprinderea; securitatea acţiunilor şi a forţei;
etapizarea acţiunilor întrunite; coordonarea acţiunilor întrunite; pregătirea forţelor. 5
Definirea clară a obiectivelor (misiunii) presupune ca în stabilirea misiunilor
să se atribuie tuturor forţelor responsabilităţi precise care pot fi îndeplinite, cu forţele
şi mijloacele la dispoziţie şi cu abilitatea acţională reală a comandamentelor şi
forţelor şi prin care s-ar putea îndeplini scopurile parţiale şi scopul final al acţiunii
întrunite. Realizarea unităţii de acţiune în vederea atingerii obiectivului general şi a
celor parţiale clar definite, impune, totodată, că obiectivele stabilite pentru fiecare
componentă a categoriilor de forţe să rezulte din cele ale grupării de forţe întrunită şi
să contribuie la îndeplinirea acestora.

4
[Link], Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975,p.34
5
Cf. [Link], Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975,p.34

NESECRET
9 din 137
 NESECRET

În accepţiunea acestui principiu, noţiunea de "obiectiv" este sinonimă cu cea de

misiune sau ţintă şi nu cu cea de scop (cealaltă semnificaţie a cuvântului).
Filozofia acestui principiu impune ca în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor
întrunite, acestea trebuie îndreptate spre un obiectiv clar definit, decisiv ce poate atins
avându-se în vedere că "fiecare acţiune întreprinsă trebuia să contribuie în mod direct,
rapid şi economic la îndeplinirea scopului strategic general şi că acţiunile care nu
contribuie la îndeplinirea obiectivului trebuie evitate" 6
Principiul implică nu doar o formulare cu caracter general, raportată la misiune
în ansamblul ei, ci şi a unui întreg şir de scopuri intermediare, care trebuie atinse în
ferite etape ale acţiunii.
Libertatea de acţiune se realizează prin asigurarea tuturor condiţiilor pentru
pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor proprii conform scopurilor stabilite, manifestarea
plenară a iniţiativei, înlăturarea acţiunilor perturbatoare ale inamicului sau a altor
factori ai situaţiei.
Într-o confruntare în care se întrevede posibilitatea ca inamicul să săvârşească
invazia concomitent pe uscat, din aer şi de pe mare, folosind pe scară largă aviaţia,
sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie, desantul aerian, trupele aeromobile şi
forţele speciale, concomitent cu desfăşurarea de către acesta a unor intense acţiuni de
război electronic şi informaţional şi cu manifestarea supremaţiei aeriene şi pe mare,
libertatea de acţiune se poate obţine "prin acţiuni, în primul rând ofensive, dinamice,
manevriere, rapide, întrunite şi sincronizate care solicită din partea comandanţilor şi
forţelor prevedere, iniţiativă, cunoaşterea situaţiei şi a obiectivului eşalonului
superior, cooperare, flexibilitate în conducere şi acţiune, continuitatea conducerii,
asigurarea sprijinului logistic". 7
Iniţiativa, ca formă cea mai evidentă de exprimare a principiului libertăţii de
acţiune, nu trebuie să se manifeste numai în momente decisive ale operaţiei, ci în
toate situaţiile, începând cu primele acţiuni pentru respingerea agresiunii şi sfârşind
cu îndeplinirea integrală a misiunilor.
Sinergia reprezintă "gruparea logică după criterii bine determinate a unor forţe
şi mijloace aparţinând [Link]. destinate îndeplinirii unei misiuni comune în care
efectul final este mai mare decât suma efectelor forţelor componente luate separat". 8
Astfel spus, dacă într-o acţiune întrunită se vă acţiona pentru îndeplinirea
scopurilor acesteia cu o componentă aeriană şi una terestră, ambele dimensionate
după criterii strict determinate pe baza unei coordonări unitare al cărei instrument
este planul, impactul militar total (efectul) este mult mai mare decât dacă s-ar face
suma efectelor componentelor acţionale luate separat.
Sinergia acţiunilor întrunite apare ca rezultat al următoarelor aspecte:
• coordonarea la un nivel superior a acţiunilor terestre, aeriene, navale şi
speciale;

6
FM 100 - 5, Regulamentul de luptă al Trupelor de Uscat ale- SUA, traducere din limba engleză, p.32.
7
AN - 1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, p.29.
8
[Link] Vartolomei, Realizarea sinergiei forţelor participante la acţiunile militare întrunite, Buc., 2002, p.7

NESECRET
10 din 137
 NESECRET

• folosirea forţei întrunite va avea un efect superior sumei efectelor datorate

întrebuinţării fiecărei componente în parte;
• contribuţia fiecărei componente trebuie să se adapteze la natura
ameninţării şi nivelul acţiunii;
• dacă acţiunea unei componente este dominată, celelalte acordă sprijin.
Realizarea sinergiei forţelor în acţiuni întrunite va fi posibilă doar atunci
când integrarea are loc între structuri orientate temporal şi spaţial către maximizarea
efectului acţiunii.
Concentrarea efortului constă, pe de o parte, în realizarea în timp oportun a
grupării de forţe necesare, iar pe de altă parte, în executarea loviturilor asupra
centrului de greutate al forţei inamicului în scopul nimicirii acestuia şi aducerii
lui în punctul critic.
Pare tot mai evidentă necesitatea înlocuirii sintagmei "concentrarea efortului"
cu sintagma "concentrarea efectelor efortului" argumentată de următoarele judecăţi:
• înfrângerea inamicului este cauzată de efectele cumulate ale loviturilor
primite şi nu de numărul lor;
• efortul în sine poate fi zadarnic, fără efecte asupra inamicului, dacă
mijloacele şi acţiunile pe care le presupune sunt ineficiente în planul distrugerilor
provocate acestuia.
Concentrarea efortului nu trebuie să ducă la aglomerarea exagerată a forţelor şi
mijloacelor pe spaţii înguste, întrucât se creează pericolul ca în urma loviturilor
adversarului, forţele respective să sufere pierderi mari, ci va rezulta din efectele
loviturilor executate de forţe asupra punctelor vitale ale inamicului.
Susţinerea acţiunilor constă în rezolvarea tuturor problemelor administrative
privind implementarea cu succes a planului acţiunii întrunite, incluzând sprijinul
logistic şi de personal.
Scopul principal al susţinerii logistice a forţelor întrunite este de a le asigura cu
tehnica, materialele şi serviciile necesare desfăşurării neîntrerupte a acţiunilor,
oportun, în orice situaţii şi condiţii, în locurile stabilite.
În proiectarea sprijinului logistic trebuie să se aibă în vedere obiective, precum:
degrevarea structurilor luptătoare de responsabilităţile privind logistica trupelor;
asigurarea unui flux informaţional coerent; realizarea unor circuite de susţinere
logistică continue şi eficiente; execuţie descentralizată şi specializată.
Flexibilitatea reprezintă o caracteristică a planurilor de acţiune şi asigură
comandanţilor grupărilor de forţe întrunite, libertate de acţiune în rezolvarea
situaţiilor din teatrul de acţiune.
Aceasta se obţine prin înţelegerea intenţiei eşalonului superior, mobilitatea în
gândire, rapiditatea în luarea deciziilor, buna organizare şi compatibilitatea sistemelor
C.4 I. desfăşurate în teren, în principal, pentru exercitarea comenzii şi controlul
forţelor". 9
Economia de forţă (forţe şi mijloace) constă în "stabilirea distribuirea şi
utilizarea judicioasă a posibilităţilor de luptă proprii în raport cu necesităţile impuse
9
Doctrina Acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti, 2001, p.22.

NESECRET
11 din 137
 NESECRET

de obiectiv şi de obţinerea de rezultate maxime cu eforturi, forţe, mijloace şi pierderi

minime". 10
Acest principiu impune selectarea obiectivelor, repartizarea lor judicioasă şi
angajarea în acţiunile duse pentru îndeplinirea scopului propus, a forţelor, mijloacelor
şi resurselor în cantităţile strict necesare obţinerii succesului. Aceasta presupune ca în
constituirea grupărilor de forţe întrunite şi a dispozitivului de acţiune să se aibă în
vedere de fiecare dată câteva cerinţe extrem de importante, între care:
- dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în raport cu scopul acţiunii,
capacitatea combativă a forţelor care le compun şi cea a inamicului;
- întrebuinţarea forţelor în concordanţă cu destinaţia şi misiunile de baza ale
acestora;
- simplitatea concepţiei şi rapiditatea manevrei pentru realizarea grupărilor de
forţe întrunite şi a dispozitivului de acţiune;
- oportunitatea constituirii acestora;
- asigurarea compatibilităţii dinamice a structurilor constitutive, polivalenţa
acţională şi adaptabilitatea la situaţii neprevăzute;
- compatibilitatea sistemelor de conducere, protecţie, asigurare şi logistice.
Dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în raport cu scopul acţiunii şi
capacitatea combativă a trupelor impune ca, pe baza analizei temeinice a situaţiei
inamicului şi a forţelor proprii, în strânsă legătură cu factorii de mediu şi timp, în
compunerea grupărilor de forţe să se introducă atâtea şi acele forţe care asigură
succesul acţiunii.
Prin dimensionarea optimă, atât cantitativă cât mai ales calitativă a grupărilor
de forţe întrunite se asigură menţinerea sau cucerirea superiorităţii şi a iniţiativei atât
locale, cât şi generale, pe toată durata acţiunilor.
Surprinderea inamicului constă în executarea de acţiuni la momentul, în locul
sau într-un mod neaşteptat de inamic, care să-i producă distrugerea coeziunii şi
realizarea stării de confuzie necesare obţinerii succesului, prin procedee ale
războiului psihologic, informaţional şi prin inducere în eroare. 11
În condiţiile în care apariţia rapidă de noutăţi în tehnologia de supraveghere şi
comunicaţii sporesc dificultatea mascării deplasărilor ample de trupe, principiul
surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin surprindere, fiind
suficient să devină conştient prea târziu pentru a reacţiona eficient. În general, se
consideră că surprinderea poate consta şi în ritm, dimensionarea forţei, direcţionarea
sau localizarea efortului principal şi declanşarea neaşteptată a acţiunii şi că factorii
care contribuie la realizarea surprinderii sunt: rapiditatea, cercetarea eficientă,
înşelarea inamicului, aplicarea neaşteptată a unor lovituri, securitatea acţiunilor şi
schimbarea metodelor de acţiune.
Acţiunile militare desfăşurate prin surprindere presupun, asumarea unei
anumite doze de risc, întrucât aceasta înseamnă, cel mai adesea, angajarea forţelor

10
AN -1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, p.77.
11
[Link] Acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti 2001, p.22.

NESECRET
12 din 137
 NESECRET

proprii în condiţii mai dificile decât cele normale sub multiple aspecte, ce ţin de
teren, timp, anotimp, sprijin, logistică, care în eventualitatea unei nereuşite contribuie
la apariţia unor efecte negative, care pot avea ca rezultat compromiterea parţială sau
totală a acestora.
Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii inamicului în
acţiunile militare moderne sunt: prevederea; cunoaşterea cât mai temeinică a
factorilor situaţiei, tendinţele de evoluţie a acestora şi a influenţei pe care o au sau ar
putea-o avea în viitor asupra fizionomiei şi deznodământului acţiunilor; flexibilitatea
gândirii şi a acţiunii; rapiditatea; iniţiativa; capacitatea comandanţilor de a-şi asuma
riscul necesar calculat; păstrarea secretului asupra acţiunilor proprii; mascarea;
dezinformarea permanentă a adversarului.
Securitatea acţiunilor şi a forţei constă într-un "ansamblu de măsuri şi acţiuni
desfăşurate pentru protecţia multidimensională a forţelor (informaţională, morală,
acţională, etc), necesară pregătirii şi desfăşurării acţiunilor întrunite, prevenirii
surprinderii şi vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu inamicul, timpul, spaţiul şi
capabilităţile de luptă ale trupelor". 12
Teoriile moderne privind acest principiu pun în centrul semnificaţiei conţinutul său,
cerinţa de a nu permite niciodată inamicului să obţină avantaje neaşteptate, prin
luarea măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a forţelor. Totodată,
securitatea este considerată una din modalităţile prin care se sporeşte libertatea de
acţiune a forţelor proprii şi se reduce vulnerabilitatea faţă de acţiunile inamicului şi
faţă de influenţele negative ale acţiunilor desfăşurate prin surprindere de către acesta.
Protejarea forţei, spun specialiştii americani, sporeşte puterea de luptă proprie, dar
totuşi comandanţii nu trebuie să fie excesiv de precauţi, deoarece
pentru a reuşi, ei trebuie să-şi asume un risc necesar şi calculat, inevitabil în război. 13
Siguranţa informaţională presupune implicarea tuturor comandamentelor
militare şi organelor administraţiei publice centrale şi locale (în caz de război) în
protecţia informaţiilor. Pentru aceasta, comandanţii şi statele majore trebuie să
respecte permanent toate regulile de lucru în elaborarea şi exploatarea documentelor,
micii şi materialelor de conducere în secret, pentru a evita scurgerea informaţiilor.
Siguranţa acţională se realizează prin interzicerea pătrunderii elementelor de
cercetare ale inamicul în dispozitivul propriu, preîntâmpinarea unor atacuri prin
surprindere din partea adversarului şi asigurarea condiţiilor, fie pentru intrarea
organizată în luptă a forţelor proprii, fie pentru desfăşurarea după plan a acţiunilor
militare în curs de desfăşurare.
Siguranţa morală se realizează prin măsurile de asigurare şi protecţie a
trupelor, care contribuie la menţinerea unui spirit de luptă ridicat şi o stare afectivă
adecvată condiţiilor grele ale câmpului de luptă modern.
Etapizarea acţiunilor întrunite constă în combinarea judicioasă într-o manieră
secvenţială sau simultană a acţiunilor componentelor forţei întrunite, astfel încât
obiectivul operaţiei întrunite să fie atins rapid şi cu cheltuieli materiale şi umane
12
Doctrina Acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti 2001, p..22
13
Cf. F.M.100-5, Regulamentul de luptă al Trupelor de Uscat ale S. U.A., p.35

NESECRET
13 din 137
 NESECRET

minime. În acest sens se ţine seama de potenţialul adversarului, caracteristicile

geografice ale teatrelor de operaţii, logistica forţelor precum şi de reacţia opiniei
publice referitoare la „folosirea forţei”.
Coordonarea acţiunilor întrunite presupune realizarea unor măsuri de
armonizare plecându-se de la un nivel centralizat, înalt, al tuturor componentelor, cu
responsabilităţi depline la nivelul comandamentului forţei întrunite şi
continuarea acestora în cadrul fiecărei componente în zona sa de acţiune.
Pregătirea forţelor este necesară pentru a asigura complementaritatea
capacităţilor la nivel întrunit şi a face faţă complexităţii operaţiilor întrunite,
desfăşurate atât la nivel naţional, cât şi în cadrul unor forţe multinaţionale.
Concomitent, vor fi dezvoltate capacităţile forţelor armate de a trece rapid de la un tip
de acţiune întrunită la alta, în acelaşi teatru de acţiuni militare, de a executa manevra
decisivă dintr-un teatru de acţiuni militare în altul, de a constitui grupări de forţe
întrunite corespunzător fiecărui tip de ameninţare specifică şi de a avea o viteză de
reacţie superioară.
Punerea în aplicare şi respectarea principiilor mai sus enunţate permite
realizarea caracterului întrunit al acţiunii şi îndeplinirea obiectivelor acesteia în
condiţii de rentabilitate operaţională.
:-.■:■:

Caracteristicile şi fizionomia acţiunilor întrunite de nivel operativ

Recentele conflicte de la sfârşit şi început de mileniu au scos în evidenţă noi
trăsături, nemaiîntâlnite până acum şi a demonstrat că nici un conflict, nici o ipoteză
nu a semănat una cu alta, aceasta fiind adoptată, modelată la situaţia concretă.
Literatura în general, şi mai ales cea de specialitate, analizează conflictele
militare din diferite unghiuri, care de multe ori nu au un caracter ştiinţific. Până la
această dată nu s-a dat o definiţie sintagmei "fizionomie a acţiunilor întrunite'', ceea
ce ne-a determinat să încercăm noi definirea acesteia, pentru a o putea folosi ca
instrument de lucru, în dezvoltarea demersului nostru.
Consultând dicţionarele limbii române cu privire la fizionomie şi acceptând
definirea sintagmei "acţiune întrunită" prezentată mai sus putem defini "fizionomia
acţiunilor întrunite" ca reprezentând: tipul de acţiune militară care cuprinde
ansamblul activităţilor concepute, planificate şi desfăşurate prin participarea a cel
puţin două categorii de forţe ale armatei, situată la un nivel acţionai (strategic,
operativ) care impune stabilirea elementelor prin care se caracterizează aceasta,
pentru îndeplinirea misiunilor (obiectivelor) încredinţate.
Elementele caracteristice ale fizionomiei acţiunilor întrunite ar putea fi: situaţia
politico-militară a ambelor părţi; gradul de organizare a forţelor; amploarea acţiunilor
întrunite; sistemele strategice care se confruntă; spaţiul de desfăşurare; tipul dominant
de acţiune; întrunirea acţiunilor; nivelul violenţei armate.
- Situaţia politico-militară - poate degenera din cauza unor stări
conflictuale care au la bază, nerecunoaşterea graniţelor, pretenţii teritoriale,
nerespectarea sau încălcarea unor tratate. în condiţiile agresiunii militare directe dusă
în conjuncţie cu acţiuni agresive interne, trebuie să mai avem în vedere orientarea

NESECRET
14 din 137
 NESECRET

politică, militară şi economică, iar rezolvarea scopurilor propuse prin violenţă

reprezintă singura soluţie.
- Gradul de organizare a forţelor participante la acţiunile întrunite este diferit
între beligeranţi şi este influenţat de riscurile, ameninţările, pericolele cu care s-a
confruntat sau se confruntă una dintre părţi, gradul de dezvoltare a societăţii şi
puterea economică de care dispune, dacă face parte sau nu din organizaţii politico-
militare, interdicţii impuse prin diferite tratate şi acorduri internaţionale, starea
moralului, forţelor beligerante experienţa acumulată în conflictele precedente.
- Amploarea acţiunilor întrunite capătă valori diferite pe parcursul desfă-
şurării acestora în funcţie de scopurile strategice şi politice propuse, care determină
dimensiunea spaţiului în care se desfăşoară acţiunile militare şi durata acestora.
în literatura de specialitate se consideră că amploarea unei acţiuni militare este
reprezentată de indicatorii de timp, spaţiu şi de dinamică, fapt care individualizează o
acţiune în raport cu toţi factorii situaţiei. În practica militară se consideră că aceştia
sunt: lărgirea fâşiei de ofensivă (apărare) adâncimea misiunilor (fâşiei de apărare)
ritmul (durata) acţiunii.
În opinia noastră, câmpul de luptă modern nu mai acceptă linearitatea clasică,
uniformitatea, cu fâşii, aliniamente, raioane adânci, linii etc. Se vorbeşte în ultimul
timp, despre "spaţiul de lupta fluid", in care dispozitivele trupelor nu mai pot fi
rigide, lineare sau circulare, ci asimetrice (neliniare). Lupta lineară, statică, pe poziţii,
este considerată depăşită şi va fi categoric evitată.
Apreciem că lupta va avea loc într-un spaţiu multidimensional în care se vor
desfăşura acţiuni asimetrice, caracterizate de mobilitate, dispersabilitate,
descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate şi folosirea unei largi game de acţiuni
terestre, navale, aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale, duse
simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare, (strategic, operativ şi tactic),
continuu şi într-un ritm alert, în scopul lovirii decisive a centrelor de greutate şi a
punctelor decisive ale inamicului.
Sistemele strategice care se confruntă - reprezintă toate elementele ce se
întrebuinţează pentru îndeplinirea scopurilor propuse în urma desfăşurării acţiunilor
militare şi anume: forţe armate, resursele, tehnica de luptă, gradul de pregătire
militară, concepţiile de desfăşurare a acţiunilor.
Spaţiul de desfăşurare reprezintă capacitatea de a vizualiza zona luptei,
bătăliilor sau operaţiilor şi modul în care forţele acţionează. Dimensiunea, forma şi
densitatea spaţiului de luptă ale unei grupări de forţe sunt variabile şi influenţate de:
misiune, inamic, teren, trupe proprii şi forţele disponibile în timp ale ambilor
adversari. Prognozăm că extinderea spaţială a viitorului spaţiu de luptă comun, va
consta din spaţii de luptă funcţionale, cu categorii de forţe specifice aflate în ele, care
se intersectează şi se suprapun. Această construcţie conceptuală a spaţiului de luptă
credem că va oferi viitorilor comandanţi o viziune coerentă a unui spaţiu de luptă
complet integrat de dimensiuni maxime şi va permite o interceptare simultană a
ţintelor printr-o mai mare varietate de sisteme de luptă integrate.

NESECRET
15 din 137
 NESECRET

Spaţiul de desfăşurare a acţiunii întrunite se află într-o strânsă relaţie cu timpul.

Analizând relaţia spaţiu-timp se constată că deşi mediul geografic şi timpul exercită
asupra acţiunii întrunite numeroase şi importante determinări specifice, influenţa lor
nu se poate manifesta izolat, ci într-o strânsă interdependenţă.
Semnificaţia principală a acestei interacţiuni rezidă în raportul dintre spaţiul în
care se desfăşoară acţiunea şi timpul global consumat pentru îndeplinirea misiunii. In
războiul modern, una dintre tendinţele care se manifestă tot mai pregnant în
fizionomia luptei armate este tocmai aceea de a da conţinut unor noi corelaţii în triada
spaţiu-timp-lupta armată. Astfel dacă în primul război mondial milioane de soldaţi au
stat faţă în faţă, în fortificaţii, săptămâni sau chiar luni de zile, în prezent şi cu atât
mai mult în viitor, frontul nu se va mai afla acolo unde are loc bătălia principală,
confruntarea angajându-se cel mai adesea în toate dimensiunile spaţiului de luptă.
Mărimea acestui spaţiu poate căpăta valori oscilante de la o zi la alta în funcţie de
evoluţia situaţiei generale a conflictului.
Organizarea de principiu a unei zone în care se desfăşoară acţiuni
întrunite
Tipurile dominante de acţiune sunt în concordanţă cu scopul politico-militar
stabilit. Din multitudinea acestora, se pot evidenţia în principal două: acţiuni
desfăşurate în cadrul unui război / conflict armat şi acţiuni militare altele decât
războiul.
Acţiunile întrunite în cadrul războiului / conflictului armat pot fi de apărare sau
ofensive.
În cazul unei agresiuni armate, Armata României acţionează pentru respingerea
acesteia, sprijinind şi beneficiind de sprijin din partea Aliaţilor, în baza Tratatului de
la Washington. în acest scop, accentul se va muta de la forţele teritoriale spre forţele
dislocabile cu nivel de capacitate operaţională diferenţiat, cu capabilităţi adecvate, cu
auto - susţinere în teatru, capabile să opereze întrunit sub comandă naţională sau
NATO.
În plan global asistăm astăzi la o scădere a ponderii acţiunilor specifice
conflictului armat în detrimentul celor specifice acţiunilor militare altele decât
războiul.
Exemplu cel mai concludent îl reprezintă intervenţiile din Afganistan şi Irak, în
care durata intervenţiei militare a fost foarte scurtă, în timp ce acţiunile de restabilire
a păcii şi cele "umanitare" au o durată care nu poate fi precizată.
Întrunirea acţiunilor reprezintă un element important al fizionomiei acţiunilor
întrunite şi constă în desfăşurarea acţiunilor simultan în toate mediile, ceea ce
presupune angajarea inamicului în acelaşi timp, în toate mediile şi pe întreaga
adâncime a zonei de operaţii, limitându-i astfel posibilităţile de manevră.
Ponderea uneia dintre componente şi importanţa fiecăreia rezultă din mediul
geografic al confruntării armate şi din tipul de ripostă preconizat.
Nivelul evoluţiei forţelor armate presupune angajarea selectivă şi graduală a
forţelor armate, pe măsura conturării pericolului pe etape ale amplificării crizei sau
conflictului armat.

NESECRET
16 din 137
 NESECRET

Astfel, într-o primă fază vor intra în acţiune Forţele de Reacţie Imediată. Pe
măsura escaladării crizei (conflictului) vom fi angajate, Forţele de Reacţie în situaţii
de Criză. Forţele care nu sunt angajate direct în acţiuni militare execută
supravegherea spaţiului terestru, aerian şi maritim, cercetarea adversarului, iar la
nevoie, intervin pentru blocarea inamicului. În faza finală, vor intra în acţiune forţele
generate şi operaţionalizate după declararea mobilizării.
Acţiunile întrunite de nivel operativ se disting prin câteva caracteristici
relevante:
* gruparea de forţe întrunite va cuprinde structuri operaţionale ce aparţin a cel
puţin două categorii de forţe ale armatei, iar în contextul existenţei raioanelor
maritime şi fluviale, gruparea de forţe se va constitui inclusiv din forţe care pot
acţiona în aceste medii şi forţe navale;
* unitatea comenzii ca principiu fundamental al acţiunilor întrunite, reclamă
existenţa unui comandament întrunit;
* optimizarea potenţialului întrunit printr-o valorificare superioară a puterilor
unitare ale componentelor terestră, aeriană şi navală;
* realizarea şi menţinerea puterii întrunite pe toată durata operaţiei prin
continuitatea şi permanenţa efectelor militare a fiecărei componente;
* specificitatea şi complementaritatea forţelor ce participă la operaţia întrunită
determină armonizarea acestora prin introducerea succesivă sau simultană în diverse
acţiuni în raport cu efectele şi obiectivele urmărite la nivel întrunit;
* planificarea riguroasă a acţiunilor întrunite în ansamblu, dar şi pentru fiecare
componentă în parte, pe faze şi etape;
În concluzie, în cadrul structurii acţionale a acţiunilor întrunite de nivel
operativ, considerăm că vor fi desfăşurate acţiuni militare speciale, aeriene, terestre,
navale, sprijinite în funcţie de context şi posibilităţi, de acţiuni din spaţiul cosmic.
Aceste acţiuni se execută de către structuri militare (grupări de forţe) ce pot
avea valori diferite, în funcţie de: obiectivul stabilit; forţele şi mijloacele avute la
dispoziţie; timpul destinat executării acţiunii.
Elemente de bază şi cerinţe în proiectarea acţiunilor întrunite
Acţiunea militară întrunită presupune utilizarea de forţe aparţinând tuturor
categoriilor de forţe ale armatei şi poate cuprinde mijloace de lovire performante, şi
grupări acţionale.
Elemente de bază ale acţiunilor întrunite
Pentru proiectarea unei acţiuni întrunite trebuie să se identifice elementele de
bază ale acţiunii, care sunt determinante în constituirea grupării de forţe, cum sunt:
- centrul de greutate al forţei;
- punctele decisive;
- direcţiile de efort;
- ritmul;
- punctele critice;
- axele acţiunii militare întrunite.

NESECRET
17 din 137
 NESECRET

Este foarte important de reţinut că înaintea proiectării oricărei acţiuni militare

trebuie să fie foarte clar definit scopul/misiunea/obiectivul ce trebuie îndeplinite la
sfârşitul acţiunii întrunite. Denumit de occidentali "End State" acesta este definit ca
obiectiv de atins la sfârşitul unei campanii şi care ar putea consta în încheierea
conflictului sau rezolvarea unei situaţii în condiţii favorabile. Scopul acţiunii militare
fiind de regulă de natură politică el trebuie transformat în obiective strategice pe baza
directivei strategice. Înaintea declanşării oricărei operaţii trebuie să se cunoască
foarte exact care este scopul operaţiei, forţele ecesare îndeplinirii acesteia şi
delimitarea exactă în timp şi spaţiu a fazelor (pregătire, desfăşurare, exploatare, post-
conflict).16 14
Centrul de greutate al forţei este acea caracteristică, posibilitate,
obiectiv/zonă/localitate din care o forţă militară, o naţiune sau alianţă/coaliţie îşi
obţine/menţine libertatea de acţiune, forţa sau voinţa de a lupta. Selectarea centrului
de greutate este foarte dificilă, acesta putând fi abstract sau concret, de nivel operativ
sau/şi strategic. Totodată el trebuie permanent reevaluat în raport de evoluţia în timp
şi spaţiu atât pe timpul pregătirii cât şi pe timpul desfăşurării acţiunii întrunite. Centre
de greutate de nivel strategic pot fi voinţa de a lupta, opinia publică, structura unei
alinate/coaliţii, tăria scopului politic etc. La nivel operativ centrul de greutate poate fi
sistemul de comandă şi control, liniile de comunicaţii, elemente de dispozitiv (grupări
de forţe,rezerve, sistem logistic), elemente de infrastructură.
Punctele decisive sunt obiective de natură militară, geografică, economică sau
de altă natură, prin a căror menţinere sau cucerire se interzice sau se favorizează
acţiunea unei forţe către centrul de greutate al forţei opuse.
Planificatorii militari trebuie să analizeze toate punctele decisive şi să le
evidenţieze pe cele mai importante, iar comandantul va stabili, în funcţie de sursele la
dispoziţie, pe cele care trebuie să devină obiective pentru a fi menţinute sau cucerite.
Evoluţia acţiunilor de la un punct decisiv la altul are loc de-a lungul unor linii
de operaţii. Acestea pot fi de nivel operativ şi cuprind liniile de operaţii ale forţelor
terestre, forţelor aeriene şi forţelor navale sau de nivel strategic unde se adaugă liniile
de operaţii de natură economică, diplomatică, informaţională şi media. La nivel
operativ, liniile de operaţii pot fi denumite direcţii de efort. Acestea reprezintă
porţiuni de teren şi/sau spaţiul aerian, maritim pe care se exercită puterea de luptă a
unei forţe. Direcţiile de efort orientează acţiunile forţelor către punctele decisive şi
centrul de greutate.
Ritmul este determinat de mobilitatea şi puterea de izbire a trupelor, existenţa
şi valoarea forţelor luptătoare, capacitatea de a alege efectul la ţintă, flexibilitatea
organizaţională, mărimea distanţei de acţiune a sistemelor tehnice şi preciziei, lovirea
selectivă şi punctuală a obiectivelor, concentrarea logistică.
Secvenţele sunt momente distincte ale acţiunii întrunite, caracterizate prin
scopuri, activităţi şi măsuri specifice, la care participă majoritatea forţelor şi
mijloacelor. Identificarea secvenţelor şi succesiunii acestora asigură cursivitatea
acţiunii întrunite şi repartizarea optimă a resurselor de care se dispune. Comandantul
14
Cf. Combined arms operations, part.I, London, 1995, chapter 3.

NESECRET
18 din 137
 NESECRET

trebuie să "aranjeze" în mod logic punctele decisive în raport de timp, spaţiu şi

resurse urmărind permanent reducerea riscului acţiunilor desfăşurate. De exemplu
două acţiuni desfăşurate concomitent în spaţiul terestru şi aerian trebuiesc coordonate
în sensul cuceririi mai întâi a superiorităţii aeriene pentru reducerea riscului în
acţiunile terestre.
Punctul critic reprezintă momentul în care o forţă nu-şi mai poate menţine
puterea de luptă pentru îndeplinirea misiunii. 15 Este posibil ca de-a lungul unei linii
de operaţii să fie cucerite şi menţinute anumite puncte decisive dar acţiunea nu poate
fi dezvoltată mai departe, către centrul de greutate al adversarului şi deci avantajul
obţinut nu poate fi valorificat.
Arta planificatorului constă în capacitatea lui de a aduce forţele adversarului în
punctul critic şi de a evita, pe cât posibil, ajungerea forţelor proprii în acest punct.
Axele acţiunii întrunite sunt legăturile cronologice sau funcţionale care unesc
punctele decisive între ele. În vederea atingerii centrelor de greutate. Aceste axe
reprezintă logica distribuirii sau repartiţiei eforturilor în timp şi spaţiu, către
obiectivul de îndeplinit. Totodată, reprezintă concretizarea conceptului de distribuire
a acţiunilor întrunite pe teatrul de acţiuni militare şi etapizarea acestora. Ele permit
comandantului să coordoneze acţiunea componentelor forţei către obiectivul comun,
punctele decisive reprezentând trecerea de la o fază la al la.
Cerinţe în proiectarea acţiunilor întrunite
Integrarea în structurile de securitate europene şi euro-atlantice reprezintă
pentru România un obiectiv strategic care influenţează în mod decisiv politica sa
militară. În acest scop, s-a declanşat o amplă reformă a organismului militar,
demersurile întreprinse urmărind să pună în evidenţă elementele de compatibilitate şi
interoperabilitate, să identifice cerinţele şi modalităţile de realizare a acestora.
Fundamentul teoretic al acestui proces îl constituie conceptele de standardizare
militară şi interoperabilitate.
Standardizarea este un proces iniţiat de Alianţa Nord-Atlantică încă de la
înfiinţare, dictat de necesitatea armonizării acţiunii armatelor ţărilor membre.
Standardizarea constă în elaborarea, aprobarea, organizarea şi implementarea
unor anumite niveluri de standard în alianţe militare, care au la bază cooperarea şi
solidaritatea politică şi militară între naţiunile componente (participante), în scopul
creşterii eficienţei şi posibilităţilor militare ale acesteia.
Din punct de vedere al conţinutului, standardizarea poate fi înţeleasă mai bine
prin cele 4 niveluri pe care se bazează şi care au, teoretic, următoarele semnificaţii:
a) compatibilitatea este primul nivel şi presupune capacitatea a două sau mai
multor părţi de a funcţiona împreună, fără a se perturba sau interfera reciproc.
b) interoperabilitatea este nivelul de bază şi reprezintă capacitatea
părţilor (sistemelor sau forţelor) de a furniza (susţine) şi accepta servicii de la alţi
parteneri, cu posibilitatea de a conlucra efectiv împreună.

15
Cf. Doctrina Actiniilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti 2001, p.17

NESECRET
19 din 137
 NESECRET

c) interschimbabilitatea constă în obligativitatea ca două sau mai multe părţi

să posede caracteristici comparabile, mijloace sau performanţe similare, astfel încât
să poată fi înlocuite unele cu altele fără modificări structurale şi funcţionale.
d)acomunitatea asigură în fiecare grupare utilizarea echipamentului,
procedeelor sau doctrinelor pe baza unei strategii comune.
În cadrul acestor niveluri, standardizarea acţionează în domeniile operaţional,
tehnic şi administrativ.
Domeniul operaţional se referă la doctrina Forţelor structurilor militare,
metodelor de lucru în comandamente, pregătirea şi întrebuinţarea Forţelor potrivit
standardelor şi misiunilor NATO.
Domeniul tehnic are în vedere materialele militare, sistemele de armamente şi
mijloacele de conducere logistică existentă în înzestrarea armatelor, precum şi
principiile de realizare a logisticii pe toate liniile.
Domeniul administrativ se referă la terminologia comună şi la sistemul
informaţional utilizat.
Compatibilitatea este nivelul cel mai de jos al standardizării fiind mai degrabă
o formă de evitare a disfuncţionalităţilor între elementele unui sistem, astfel ca
activităţile paralele ale unei formaţiuni să nu se obstrucţioneze una pe alta.
În general, cea mai evidentă formă de manifestare a lipsei de compatibilitate se
regăseşte în domeniul tehnic, al electronicii, de exemplu, acolo unde sunt interferenţe
reciproce ale diferiţilor emiţători. Acest lucru nu înseamnă că în domeniul operaţional
lipsa de compatibilitate nu poate afecta sistemul. Spre exemplificare, capacitatea a
două forţe de acelaşi tip, de a se desfăşura şi acţiona într-un timp operaţional similar,
având proceduri, standarde de pregătire, sistem logistic şi performanţe ale
echipamentelor asemănătoare va fi adesea influenţată, de deficienţele/nepotrivirile
semnificaţiile în ceea ce priveşte mobilitatea.
În termeni specifici standardizării, compatibilitatea este considerată o valoare
neutră, deoarece ea nu îmbunătăţeşte eficienţa acţiunilor întrunite, însă absenţa sa în
unele domenii cheie poate afecta în mod substanţial performanţe .
Acest motiv impune realizarea compatibilităţii ca un prim pas al standardizării
la toate cele trei domenii: operaţional, tehnic şi administrativ, fiind şi o condiţie
necesară pentru trecerea la următorul nivel, cel al interoperabilităţii.
Termenul de interoperabilitate are o importanţă atât de mare în contextul
preocupărilor şi angajamentelor noastre, încât trebuie să înţelegem conţinutul vast,
concret şi totodată complex al acestui concept, cu implicaţii şi conotaţii ce depăşesc
aria de responsabilitate a Ministerului Apărării Naţionale. Interoperabilitatea, având
în sfera sa de cuprindere toate cele trei domenii: operaţional, tehnic şi administrativ,
are menirea de a face din componenţa militară, un sistem adaptat la anumite condiţii
şi cerinţe fără de care integrarea ar rămâne doar un simplu deziderat.
Pentru realizarea interoperabilităţii structurilor şi Forţelor Armatei României cu
cele similare din cadrul Alianţei este necesar să se aibă în vedere cel puţin două
cerinţe de bază:

NESECRET
20 din 137
 NESECRET

- unităţile/structurile nominalizate să participe la operaţii multinaţionale

conduse de NATO, precum şi celelalte forţe pe măsură ce se restructurează să fie
înzestrate şi pregătite conform standardelor şi procedurilor NATO;
- posibilitatea ca aceste forţe să poată fi integrate în formaţiunile şi structurile
de comandă şi control NATO pentru realizarea pregătirii, desfăşurării şi, nu în
ultimul rând, evaluării acţiunilor.
Cerinţele formulate pentru realizarea interoperabilităţii presupun ca forţele
destinate să participe la operaţii conduse de NATO să aibă capacitatea de a utiliza un
limbaj operaţional comun, să dispună de sisteme de comunicaţii şi informaţii
interoperabile, să fie încadrate cu personal instruit, cunoscător al tacticilor şi
procedurilor de stat major NATO, să poată acţiona în zone cu mari diferenţe de
condiţii meteorologice şi geografice, să aibă un nivel al stocurilor minim, suficient
pentru a se autosusţine şi să fie în măsură să se conecteze la sistemul de aprovizionare
existent în teatru. În acelaşi timp, celelalte forţe, conform aceloraşi cerinţe pe măsură
ce se restructurează şi operaţionalizează, trebuie să fie în măsură să participe la
apărarea colectivă a NATO.
Totuşi, indiferent de asocierea organizatorică, adevărata iuteroperabilitate
trebuie realizată în gândire şi în acţiune, ceea ce presupune familiarizarea cu modul
de organizare a comenzii şi controlului în cadrul Alianţei, nivelele de comandă şi
organizare internă a comandamentelor NATO staţionare şi dislocabile. în acest scop,
comandanţii şi ofiţerii de stat major, personalul cheie din comandamentele marilor
unităţi şi unităţilor din întreaga structură de forţe trebuie să cunoască procesul de
comandă şi control, ciclul decizional NATO, precum şi procedurile de comandă şi
control.
Integrarea ţării noastre în Alianţa Nord-Atlantică, realizarea interoperabilităţii cu
armatele ţărilor membre reprezintă, dincolo de posibile controverse, o şansă reală
pentru asumarea unui nou rol strategic în zonă, proiectarea puterii ca factor de
descurajare, creşterea capacităţii de participare la mecanismele de gestionare a
crizelor regionale - experienţă nouă, care se poate dovedi pozitivă - în relaţiile
viitoare cu statele lumii.
Influenţe ale mediului de desfăşurare a acţiunilor militare asupra
compunerii forţelor întrunite
Când au mandat bazat pe decizie politică comandanţii forţelor întrunite pot
stabili teatre de operaţii, corespunzătoare fiecărei ameninţări importante. În cadrul
teatrului de operaţii, Comandantul Comandamentului Operaţional Întrunit (C.C.O.Î.)
atribuie zone de responsabilitate (operaţii) fiecărui comandant al componentei forţei.
Zona de operaţii este acea porţiune a unui teatru de operaţii necesară atât
desfăşurării operaţiilor militare, cât şi conducerii, pregătirii şi susţinerii lor.
O zonă de operaţii este alocată unui comandant subordonat prin stabilirea unor
limite geografice şi a unui volum de spaţiu, în care acesta poate desfăşura operaţii.
Zona de operaţii va trebui să-i asigure comandantului respectiv adâncimea necesară
pentru a manevra şi proteja gruparea de forţe şi pentru a desfăşura acţiuni de luptă în
adâncimea dispozitivului inamicului. La orice nivel de comandă zonele de operaţii nu

NESECRET
21 din 137
 NESECRET

se vor suprapune niciodată, cu toate că pot exista intervale între ele, ca în cazul
operaţiilor dispersate geografic. În limitele geografice stabilite, comandantul unei
zone de operaţii are autoritatea de a conduce operaţii, de a coordona focul, de a
controla manevra forţelor, de a dezvolta, întreţine şi utiliza instalaţii militare.
Comandanţii componentelor terestră şi maritimă definesc ei însăşi zona
fiecărui comandament din subordine. Zona de acţiune a componentei aeriene este, în
general, indivizibilă şi ocupă tot spaţiul aerian al teatrului de operaţii.
Mediul terestru este spaţiul fizic de o mare varietate, cu discontinuităţi şi
fragmentări (vegetaţie, hidrografie, relief) a cărui complexitate este sporită de
impactul factorilor meteorologici.
Mediul terestru este locul principal de confruntare a beligeranţilor, acţiunile în
mediul terestru sunt influenţate de: localităţi, munţi, zone împădurite, cursuri de apă,
zone cu lucrări de hidroamelioraţii, culturi înalte etc.
Mediul terestru se caracterizează prin creşterea importanţei zonelor urbane,
acestea ocupă spaţii vaste, se ramifică şi fragmentează spaţiul terestru. Zonele urbane
pot să asigure protecţia trupelor proprii faţă de ameninţările inamicului, reducerea
riscului la care sunt supuse acestea şi limitarea pierderilor.
Mai mult ca în alte medii, în iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor militare
întrunite se vor avea în vedere acţiunile mass-media şi de mediu, nelegate direct de
luptă. Acestea sunt acţiuni de protecţie a populaţiei, de dialog cu autorităţile )locale,
de menţinere a ordinii, de participare la ajutorul de depoluare a teatrului de operaţii,
de reactivare a infrastructurii şi a reţelelor de aprovizionare care să permită reluarea
vieţii normale.
Domeniul aerian al acţiunilor militare cuprinde spaţiul aerian, bazele,
platformele sau zonele terestre de plecare şi de întoarcere ale unităţilor aeriene,
centrele radar, precum şi centrele de comandă ale componentei aeriene.
Spaţiul aerian naţional este mediul fizico-geografic de întrebuinţare a forţelor
aeriene şi reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al
României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic.
Acţiunea militară aeriană reprezintă ansamblul măsurilor şi activităţilor
concepute, planificate şi desfăşurate de structurile forţelor aeriene pentru îndeplinirea
misiunilor încredinţate.
Acţiunile în spaţiul aerian sunt determinate de următoarele principii:
- aprecierea situaţiei este permanentă, globală, atât pe un teatru de operaţii cât
şi pe teritoriul naţional;
- stăpânirea spaţiului aerian trebuie să permită utilizarea celei de-a treia
dimensiuni, fără restricţie, pentru toate misiunile (de apărare, ofensive, de transport,
de supraveghere şi recunoaştere etc);
- câştigarea supremaţiei aeriene constă în obţinerea libertăţii de acţiune totală
sau permanentă, în cea de-a treia dimensiune;
- superioritatea aeriană limitează această supremaţie la un loc dat, pentru un
timp dat şi impune asigurarea unei superiorităţi într-o zonă importantă şi
pentru o perioadă limitată de timp.

NESECRET
22 din 137
 NESECRET

În cadrul limitelor spaţiului aerian propriu, corespunzător teatrului de operaţii,

în special în situaţii de criză şi la război, este necesară exercitarea controlului
spaţiului aerian.
Pe Dunăre, la litoral şi mediul maritim, spaţiul acţiunilor cuprinde mediul
maritim sau fluvial propriu-zis, la suprafaţă şi sub apă, straturile joase ale spaţiului
aerian şi o parte a uscatului (riveran acestor medii).
Acţiunile pe Dunăre, la litoral şi în mediul maritim sunt caracterizate prin:
performanţă, libertate de acţiune şi mobilitate.
Spaţiul maritim permite transportul forţelor terestre şi logisticii acestora în
zonele de conflict, interzicerea întrebuinţării litoralului şi mării de către unităţile
navale adverse şi desfăşurarea, dacă este necesar, a operaţiilor speciale.
Componenta de bază a forţei destinate acţiunii întrunite
În funcţie de natura mediului şi amploare, acţiunile întrunite pot fi terestre,
aeriene sau navale, de nivel strategic, operativ sau tactic.
În fiecare din aceste tipuri de acţiuni militare întrunite, vor acţiona, mai mult
sau mai puţin dezvoltate, următoarele componente:
- componenta terestră, ca parte a unei grupări de forţe întrunite care cuprinde
structurile aparţinând Forţelor Terestre şi alte structuri din alte categorii de forţe ale
armatei care acţionează în spaţiul terestru;
- componenta aeriană, ca parte a unei grupări de forţe întrunite care cuprinde
structurile aparţinând Forţelor Aeriene şi alte structuri din alte categorii de forţe ale
armatei care acţionează în spaţiul aerian;
- componenta navală, ca parte a unei grupări de forţe întrunite care cuprinde
structurile aparţinând Forţelor Navale şi alte structuri din alte categorii de forţe ale
armatei care acţionează în spaţiul maritim.
Componenta de bază a acţiunilor militare întrunite este una din cele trei
componente cu ponderea superioară celorlalte două determinată de natura mediului în
care se desfăşoară acţiunea respectivă.
Dacă în ansamblul forţelor întrunite destinate controlului spaţiului terestru şi al
forţelor terestre inamice, componenta terestră constituie cea mai importantă parte a
unei grupări constituie deci componenta de bază. În cadrul acţiunilor militare aeriene
destinate controlului spaţiului aerian şi a acţiunilor aeronavale pentru controlul
spaţiului maritim, componentele principale vor fi componenta aeriană, respectiv,
componenta navală.
În acest context, componenta terestră asigură împreună cu celelalte categorii de
forţe ale armatei şi în special, cu forţele aeriene, controlul spaţiilor indispensabile
desfăşurării oricăror acţiuni. Forţele terestre sunt determinante pentru a controla
forţele inamicului la sol.
Acest rol constă în a oferi siguranţa forţelor desfăşurate în teatrul de acţiuni
militare, a proteja centrele de greutate proprii, a fixa forţele la contact şi, în final, a
executa acţiuni decisive. Forţele Terestre participă la acţiuni decisive, concepute şi
executate întrunit, fiind necesară o coordonare riguroasă în toate dimensiunile
spaţiului aerian şi terestru.

NESECRET
23 din 137
 NESECRET

În funcţie de misiunea cu caracter general la care contribuie componenta

aeriană a grupării de forţe întrunite, acţiunile pot fi: de apărare aeriană, de cucerire a
supremaţiei aeriene, de interdicţie aeriană, de sprijin aerian, de cercetare aeriană, de
supraveghere aeriană, de transport aerian, de război electronic şi speciale.
Componenta navală îşi coordonează acţiunea, cu celelalte componente, în
diverse forme: pe timpul proiectării forţei, în special cu ocazia acţiunilor amfibii,
aceasta este integrată în manevra aeroterestră; pe timpul unei misiuni de
supraveghere, asigură forţei întrunite informaţiile necesare privind situaţia creată pe
timpul desfăşurării acţiunilor asigură susţinerea logistică a forţelor angajate.
În scopul coordonării acţiunilor până la stingerea conflictului Comandantul
Comandamentului Operaţional întrunit (C.C.O.Î.) stabileşte teatre de operaţii
întrunite, iar în cadrul acestora: zone de operaţii întrunite, zone de operaţii speciale
întrunite, zone de operaţii întrunite din adâncimea dispozitivului trupelor proprii şi
zone de interes.
Zona de operaţii întrunite este o zonă terestră, a apelor teritoriale naritime şi
spaţiu aerian, stabilită de C.C.O.I. în care se desfăşoară operaţii întrunite.
Zona de operaţii speciale întrunite este o zonă de pământ, apă şi spaţiu aerian
utilizată de forţele speciale în totalitate sau de către o componentă a cestora pentru
îndeplinirea misiunii, prin desfăşurarea operaţiilor speciale.
Zona de operaţii întrunite din adâncimea dispozitivului trupelor proprii este
zona terestră în care se găsesc elementele dispozitivelor operative destinate forţelor
care sprijină acţiunile de luptă desfăşurate de grupările de angajare.
Zona de interes este stabilită de C.C.O.I., pentru a monitoriza activităţile
inamicului din afara zonei de operaţii şi a organiza cooperarea dintre forţele proprii
din zona comună a acestora.
Mărimea acestor zone şi tipurile de forţe întrebuinţate în cadrul lor depind de
durata şi natura conflictului şi de durata proiectată a operaţiilor.
Componente de sprijin ale acţiunii întrunite
Din punct de vedere acţional, componentele forţei întrunite pot acorda
următoarele tipuri de sprijin componentei principale:
- sprijinul reciproc - constă în acţiunea pe care unităţile o asigură una alteia
împotriva unui inamic, în funcţie de poziţia pe care o au una faţa de alta şi faţă de
inamic, precum şi în raport cu capabilităţile proprii;
- sprijinul general, reprezintă acţiunea desfăşurată în folosul forţei întrunite în
ansamblu şi al unei anumite subdiviziuni a acesteia;
- sprijinul direct, constă în acţiunea desfăşurată de o unitate (formaţiune) care
nu este repartizată în întărire şi nu se află sub comanda (controlul) forţei întrunite, dar
care este obligată să dea sprijinul cerut de acea forţă;
- sprijinul nemijlocit, reprezintă acţiunea forţei de sprijin împotriva ţintelor sau
obiectivelor care nu sunt suficient de aproape de forţa sprijinită, încât să necesite
integrarea sau coordonarea detaliată a acţiunii acesteia cu focul, manevra sau alte
acţiuni ale forţei sprijinite.

NESECRET
24 din 137
 NESECRET

Din punct de vedere al specificului armei sau specializării forţei care ajută,
sprijinul poate fi pe linie de: informaţii, siguranţă, foc, comunicaţii, logistică
protecţie electronică, asistenţă religioasă, mascare, protecţie genistică etc.
În cadrul acţiunii militare întrunite un rol hotărâtor revine sprijinului logistic
care reprezintă un complex de măsuri şi activităţi planificate şi desfăşurate într-o
concepţie unitară pentru asigurarea condiţiilor materiale necesare pregătirii şi ducerii
acţiunilor întrunite.
Susţinerea logistică se realizează de către structurile logistice active precum şi
de administraţia teritorială. Aceasta poate beneficia de contribuţia agenţilor
economici şi a altor instituţii din teatrul de acţiuni militare şi din afara acestuia, prin
furnizarea către forţele armate a resurselor umane şi materiale, potrivit normelor în
vigoare.
Susţinerea logistică constituie o parte integrantă a planificării şi desfăşurării
acţiunilor întrunite. Ea se proiectează astfel încât să asigure desfăşurare simultană a
acţiunilor întrunite în spaţii diferite.
În principal, susţinerea logistică este determinată de:
- destinaţia susţinerii logistice;
- tipul susţinerii logistice;
- distanţă;
- durată.
Structurile logistice operaţionale trebuie să fie suple, mobile şi funcţionale la
toate nivelurile.
Factorii ce determină succesul în acţiunile întrunite
Obţinerea succesului în acţiunea militară întrunită constituie preocuparea
fundamentală a tuturor comandanţilor şi statelor majore.
La nivel operativ-strategic această preocupare este în strânsă legătură cu
specificul ducerii acţiunilor militare în viitorul apropiat şi îndepărtat.
În acest sens, analiştii militari sunt în unanimitate de acord că războaiele de
mâine vor avea în mod cert un caracter întrunit, în sensul participării la conflict a
tuturor categoriilor de forţe ale armatei, care vor acţiona în cele trei medii: terestru,
aerian şi maritim. Dacă la aceste forţe se adaugă cele cosmice de observare, dirijare şi
comunicaţie se obţine o viziune completă asupra adevăratei dimensiuni a cuprinderii
tuturor mediilor în acţiunea întrunită.
În războiul viitorului, teatru de operaţii militare cibernetizat va deveni o
realitate. În prezent lupta este deosebit de mobilă în modul ei de manifestare şi există
toate condiţiile ca în continuare să-şi amplifice această mobilitate. Se apreciază că
agresiunile vor fi adesea instantanee, lupta de scurtă durată, foarte dură şi dificil de
contracarat.
În aceste condiţii succesul în luptă implică:
- sisteme perfecţionate de comandă a trupelor;
- capacitate sporită de sincronizare a tragerilor directe şi din poziţii acoperite;
- acces mai rapid şi cuprinzător la informaţii;

NESECRET
25 din 137
 NESECRET

- cunoaşterea mai bună şi în timp real a situaţiei din zona de conflict şi

protecţia mai eficientă a forţelor proprii.
Prin urmare coordonatele viitoare ale dezvoltării teatrului de operaţii, sunt date
de utilizare tot mai intensă a sistemelor automatizate de conducere şi de armament,
precum şi de accelerarea gradului său de informatizare, astfel:
- multitudinea sistemelor automatizate şi de armament;
- realizarea coordonării unor diverse categorii de forţe în luptă, în condiţiile
impuse de comprimarea timpului operativ;
- multifuncţionalitatea forţelor luptătoare atât pe timpul desfăşurării
ofensivei, cât, mai ales, pe timpul apărării;
- conservarea forţelor umane şi acceptarea folosirii lor masive numai în
situaţiile de mare încleştare sau pentru consolidarea succeselor;
- compensarea limitelor fizice ale comandanţilor, luptătorilor şi operatorilor
prin folosirea de sisteme automate de luptă.
Referitor la acelaşi fapt, adică fizionomia viitoarelor războaie, generalul
[Link] şi colonelul [Link] au definit cinci tendinţe:
• letalitate şi dispersare crescute;
• volum şi precizie a focului mărite;
• integrare masivă a tehnologiilor;
• realizarea unui efect mai mare;
• perfecţionare în asigurarea invizibilităţii mijloacelor, în detectarea
obiectivelor.
La nivel operativ analiza factorilor care determină succesul în operaţia întrunită
trebuie făcută ţinând seama de legătura şi totodată de diferenţa specifică ce există
între aceştia şi factorii care determină victoria în război. Desigur că problematica
operaţiei întrunite nu poate fi privită izolat de problematica războiului în ansamblu,
de acei factori care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul
războiului, indiferent dacă sfera de acţiune a acestora este mai largă.
Potenţialele economic, tehnico-ştiinţific, moral, factorul geoclimatic au c
influenţă deosebită nu numai asupra desfăşurării războiului, ci şi asupra desfăşurării
operaţiei. Potenţialele economic şi tehnico-ştiinţific determină, în măsuri hotărâtoare,
cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor care participă la operaţie tot aşa cum
factorul geoclimatic îşi are rolul său, operaţia întrunită fiind legaţi nemijlocit de
terenul în care se desfăşoară, fiind influenţată în mare măsură, de caracteristicile
acestuia, precum şi de condiţiile de timp şi anotimp. Însă ţinând seama de faptul că
operaţia întrunită este un domeniu limitat, în raport cu ansamblul războiului, influenta
factorilor generali nu este directă, ci se manifest prin intermediul unor factori
specifici, mai ales că diversitatea luptei este deosebi de accentuată. În acest context,
este posibil ca, chiar dacă factorii generali care determină succesul în război, sunt
favorabili, aceasta să se termine cu victoria trupelor proprii, deşi în cursul desfăşurării
lui unele lupte pot să se încheie cu înfrângerea unor unităţi sau mari unităţi proprii.
Factorii care determină succesul în operaţiile întrunite sunt:
- cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor care participă la luptă;

NESECRET
26 din 137
 NESECRET

- starea moral-psihologică trupelor şi comandamentelor;

- concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea misiunilor de care depinde
realizarea în timp scurt a scopurilor propuse;
- distrugerea rapidă a mijloacelor de distrugere în masă, a sistemelor de
cercetare - lovire de înaltă precizie, a blindatelor, a aviaţiei, trupelor de desant aerian
şi aeromobile, celor de cercetare-diversiune şi a grupărilor paramilitare iredentiste;
- devansare inamicului în executarea loviturilor;
- distrugerea sau neutralizarea mijloacelor sistemelor automatizate de
conducere a trupelor, de dirijare a mijloacelor de lupă cu destinaţie specială şi
radioelectronică ale agresorului;
- pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă prin surprindere, neîntrerupt ziua şi
noaptea, în orice condiţii de anotimp şi starea vremii;
- executarea rapidă şi în ascuns a manevrei de foc, forţe mijloace, câştigarea şi
menţinerea iniţiativei şi a libertăţii de acţiune.
■: .:..■..■. .....

NESECRET
27 din 137
 NESECRET

TEMA 2

FORŢELE TERESTRE –LOC, ROL ŞI MISIUNI

LA NIVEL OPERATIV ŞI STRATEGIC

Forţele Terestre constituie una din componentele de bază ale Armatei

României. Activitatea sa este fundamentată şi se desfăşoară pe baza unei doctrine
specifice, în toate aspectele sale de bază, de la raţiunea de a fi, organizare şi dotare, la
pregătirea şi executarea operaţiilor militare.
Conceptele câmpul de luptă cibernetizat, câmpul de luptă digitalizat şi
războiul automatizat vor influenţa în mod semnificativ operaţiile Forţelor Terestre,
creând o nouă dimensiune a spaţiului de confruntare.
Forţele Terestre constituie categoria de forţe prezentă pe întregul teritoriu
naţional, cu o pondere de peste 50% din totalul efectivelor Armatei României.
Forţele Terestre constituie una din componentele de bază ale armatei, fiind
destinată să execute întreaga gamă de operaţii, cu caracter terestru şi aeropurtat,
independent, întrunit sau combinat (în compunerea unor forţe multinaţionale, NATO
sau UE, precum şi sub mandat ONU), pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în
orice zonă şi pe orice direcţie, pentru apărarea armată a ţării sau a alianţei,
promovarea valorilor păcii şi stabilităţii internaţionale şi a intereselor strategice ale
României.
Ele sunt singura forţă interarme cu capacitate de comandă, de manevră şi de
protecţie, precum şi cu putere de lovire la toate eşaloanele, aptă să realizeze prezenţa,
extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren, să se proiecteze rapid şi să genereze
atât grupări care să răspundă cerinţelor în situaţii de criză, cât şi forţe redimensionate
pentru starea de război. De asemenea au posibilităţi să participe în mod decisiv şi cu
un cost cât mai scăzut la prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea agresiunii armate
împotriva României şi a aliaţilor ei.
Menţinerea capacităţii operaţionale a Forţelor Terestre, corespunzătoare
unui nivel necesar şi suficient al resurselor, este o condiţie hotărâtoare pentru
îndeplinirea cu succes a misiunilor ce le revin.
Forţele Terestre execută misiuni specifice în timp, spaţiu de luptă
multidimensional şi digitalizat, contracarând efectele războiului electronic şi
informaţional, asigurând menţinerea stării psihomorale a luptătorilor într-un
permanent echilibru, pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor. Ele constituie o forţă
flexibilă, capabilă să se adapteze permanent fizionomiei câmpului de luptă modern,
să materializeze manevra pe verticală, să iniţieze, amplifice şi gestioneze operaţii
speciale în spaţiul terestru controlat de inamic.
Forţele Terestre participă la îndeplinirea misiunilor generale ale armatei prin
îndeplinirea unor misiuni şi sarcini (cerinţe) esenţiale, corespunzătoare acestora.
Misiunile principale ale Forţelor Terestre sunt următoarele:

NESECRET
28 din 137
 NESECRET

a) participarea la lupta armată pentru apărarea ţării sau a spaţiului integrat

al Alianţei şi promovarea intereselor României şi ale aliaţilor privind pacea şi
stabilitatea regională;
b) participarea la asigurarea securităţii României pe timp de pace;
c) participarea la promovarea stabilităţii regionale şi globale prin alte
mijloace decât lupta armată;
d) participarea la sprijinirea instituţiilor statului şi autorităţilor locale în caz
de urgenţe civile.
Cerinţele esenţiale pentru îndeplinirea misiunilor ce revin Forţelor Terestre
sunt următoarele:
a) executarea întregii game de operaţii specifice luptei armate, în mod
independent, întrunit sau multinaţional, pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în
orice condiţii geoclimatice, de timp, anotimp şi stare a vremii, ziua şi noaptea ;
b) participarea la descurajarea strategică şi prevenirea agresiunii militare
asupra României, prin asigurarea capacităţii defensive credibile, evitarea surprinderii
de către agresor, constituirea şi pregătirea forţelor planificate, îndeplinirea obligaţiilor
asumate în cadrul alianţei/coaliţiei şi împiedicarea declanşării de acţiuni
destabilizatoare, separatiste;
c) realizarea siguranţei strategice la frontieră sau la obiectivele de
importanţă vitală;
d) generarea, regenerarea şi proiectarea structurilor stabilite pentru
constituirea, în mod oportun, a grupărilor de forţe, care să răspundă cerinţelor în
situaţii de criză şi de război;
e) dotarea adecvată a forţelor, conform misiunilor;
f) realizarea şi menţinerea nivelelor de operativitate specifice şi priorităţii
acestora, stabilite pentru structurile componente;
g) realizarea capacităţii de management a situaţiilor de criză, conform legii
şi executarea întregii game de operaţii de stabilitate şi de sprijin;
h) participarea la pregătirea populaţiei şi a teritoriului pentru apărare;
i) exercitarea controlului nemijlocit, continuu şi multilateral asupra
teritoriului, resurselor şi populaţiei, a căilor de acces de importanţă deosebită din
teatrul de operaţii (zona de responsabilitate), precum şi protecţia transporturilor,
comunicaţiilor şi a unor activităţi economice de bază;
j) facilitarea trecerii de la starea de război (criză) la starea de pace.

Situaţii şi principii de angajare a Forţelor Terestre

Forţele Terestre pot fi angajate în operaţii în următoarele situaţii:

a) în cazul iminenţei sau producerii unei agresiuni ce vizează apărarea şi
siguranţa naţională;
b) în cazul unei situaţii de criză ce afectează stabilitatea regională/globală
sau pentru acordarea de sprijin specific autorităţilor centrale/locale ale statului şi
populaţiei;

NESECRET
29 din 137
 NESECRET

c) pentru îndeplinirea obligaţiilor privind apărarea colectivă.

Forţele Terestre pot fi angajate în război sau în operaţii de stabilitate şi de
sprijin, numai la ordinul comandantului eşalonului superior, potrivit deciziei
autorităţilor constituţionale abilitate.
După luarea deciziei de angajare a Forţelor Terestre, acestea execută operaţii
militare, de al căror rezultat comandanţii (şefii) sunt responsabili numai faţă de
eşaloanele care au ordonat misiunea.
Angajarea în operaţie a Forţelor Terestre se face pe baza legii adoptată de
Parlamentul României şi cu respectarea următoarelor principii:
a) Forţele Terestre sunt angajate în operaţii multinaţionale, exclusiv în
interesul naţiunii române sau al alianţei (coaliţiei);
b) prioritatea angajării în operaţii a Forţelor Terestre o constituie lupta
armată; angajarea în celelalte tipuri de operaţii se face numai dacă, prin acestea, nu
sunt afectate operaţiile specifice luptei armate în curs ori previzibile pentru perioada
respectivă şi în condiţiile menţinerii puterii de luptă a unităţilor angajate;
c) angajarea în operaţii a Forţelor Terestre se execută cu mijloacele
disponibile şi necesare pentru a descuraja inamicul şi a obţine victoria;
d) viaţa personalului Forţelor Terestre reprezintă bunul cel mai de preţ
încredinţat tuturor comandanţilor; datoria acestora este să îndeplinească obiectivele
stabilite prin acele mijloace care asigură pierderi minime;
e) punerea vieţii în pericol pe timpul operaţiilor are nevoie de o motivaţie
puternică pe care numai convingerea justeţei cauzei, alimentate de suportul naţional,
o poate da; punerea vieţii în primejdie, pentru ţară, trebuie să fie însoţită de decizie
politică, sprijin material şi suport public;
f) sprijinul naţional necondiţionat şi total este vital pentru obţinerea
victoriei;
g) indiferent de tipul operaţiei, Forţele Terestre urmăresc cu prioritate
îndeplinirea obiectivelor militare repartizate, dar în realizarea obiectivului strategic
final se are în vedere durabilitatea victoriei; Forţele Terestre sprijină îndeplinirea
obiectivului strategic şi după terminarea operaţiei propriu-zise, atât în lupta armată,
cât şi în operaţiile de stabilitate şi de sprijin.

Tipuri de operaţii

Forţele Terestre desfăşoară o gamă largă de operaţii, în concordanţă cu rolul

lor constituţional, misiunile încredinţate şi posibilităţile multiple date de diversitatea
forţelor şi mijloacelor ce le compun.
După natura şi conţinutul lor, Forţele Terestre execută sau participă la
următoarele tipuri de operaţii:
a) operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază - ofensiva
şi apărarea);
b) operaţii de stabilitate şi de sprijin;
c) operaţii intermediare.

NESECRET
30 din 137
 NESECRET

(2) Din punct de vedere al scopului, acestea, la rândul lor pot fi:
a) decisive - determină în mod hotărâtor rezultatul final al operaţiei;
b) de modelare - urmăresc crearea unor condiţii avantajoase pentru
executarea operaţiilor decisive, în spaţiul de luptă/acţiune;
c) de sprijin - asigură libertatea de acţiune şi menţinerea ritmului
operaţiei.
Lupta armată reprezintă angajarea violentă a Forţelor Terestre, cu utilizarea
armamentului şi tehnicii militare, pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului
prin producerea de pierderi umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia.
Ofensiva constituie forma principală şi decisivă de acţiune specifică luptei
armate, prin care Forţele Terestre realizează capturarea, izgonirea sau nimicirea
inamicului, participând la îndeplinirea scopului final al războiului.
Apărarea este forma de luptă armată - de regulă impusă şi adoptată temporar
- prin care Forţele Terestre realizează respingerea, oprirea sau întârzierea acţiunilor
inamicului aflat în ofensivă.
Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt acţiuni şi misiuni desfăşurate în
scopul descurajării, prevenirii conflictelor, restabilirii, menţinerii, impunerii şi
edificării păcii, păstrării (restabilirii) ordinii constituţionale, acordării ajutorului
umanitar; se execută, de regulă, prin alte mijloace decât lupta armată.
Operaţiile intermediare sunt măsuri, activităţi şi acţiuni premergătoare sau
consecutive, prin care unităţile din compunerea Forţelor Terestre sunt pregătite sau
aduse în starea din care să poată desfăşura operaţia următoare sau să înceteze
misiunea.
După forţele participante, operaţiile executate sau la care participă Forţele
Terestre pot fi:
a) întrunite;
b) multinaţionale;
c) interdepartamentale;
d) independente (interarme).
Operaţiile întrunite reprezintă acţiunile executate în cadrul unei grupări de
forţe din care fac parte, pe lângă unităţile Forţelor Terestre, unităţi din cel puţin o altă
categorie de forţe ale armatei.
Operaţiile multinaţionale reprezintă acţiunile executate de o grupare de forţe
în care, pe lângă unităţile din compunerea Forţelor Terestre ale Armatei României,
participă unităţi din armatele altor state.
Operaţiile interdepartamentale reprezintă acţiunile executate de grupări de
forţe din care fac parte, pe lângă Forţele Terestre şi unităţi (elemente) din
compunerea altor ministere şi departamente ale statului român sau statului gazdă, în
operaţiile desfăşurate pe teritoriul altui stat, precum şi organizaţii şi agenţii locale sau
internaţionale.
Operaţiile independente ale Forţelor Terestre reprezintă acţiunile executate
exclusiv de către unităţi din compunerea acestei categorii de forţe ale armatei.
Operaţiile Forţelor Terestre se desfăşoară în una din următoarele perioade

NESECRET
31 din 137
 NESECRET

(stări) distincte: pace; criză; război; postconflict.

De regulă, operaţiile desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de criză şi în
perioada postconflict fac parte din gama operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, iar pe
timp de război se desfăşoară operaţii specifice luptei armate.
În anumite situaţii, se pot desfăşura simultan, atât operaţii specifice luptei
armate, cât şi operaţii de stabilitate şi de sprijin.

Nivelurile operaţiilor

Forţele Terestre desfăşoară operaţii de nivel strategic, operativ şi tactic.

Nivelul unei operaţii executate de către Forţele Terestre este dat, în principal,
de consecinţele militare şi (sau) politice ale îndeplinirii obiectivelor militare stabilite
acestei categorii de forţe.
Nivelul conducerii, forţele şi resursele angajate, precum şi spaţiul în care se
desfăşoară operaţia nu sunt, întotdeauna, determinante în stabilirea nivelului
operaţiei.
Operaţiile de nivel strategic ale Forţelor Terestre vizează obiectivele
militare naţionale sau ale alianţei/coaliţiei - în operaţiile multinaţionale.
Obiectivele militare strategice, pentru Forţele Terestre, sunt stabilite de către
Statul Major General, Comandamentul Militar Strategic sau comandamentul
multinaţional de nivel strategic.
Pentru îndeplinirea obiectivelor militare strategice, Forţele Terestre
desfăşoară operaţii de tip campanie (operaţie de nivel strategic).
Operaţiile de nivel operativ ale Forţelor Terestre vizează îndeplinirea
obiectivelor militare stabilite pentru o anumită zonă de operaţii, care conduc
nemijlocit la atingerea obiectivelor strategice.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele Terestre desfăşoară
operaţii de tip bătălie (operaţie de nivel operativ).
Pe baza artei operative, la nivelul zonei de operaţii, se stabilesc:
a) principiile de utilizare a forţelor disponibile în zona de operaţii;
b) locul şi momentul acţiunii;
c) algoritmul utilizării forţelor (dislocarea, angajarea, retragerea);
d) algoritmul bătăliilor (operaţiilor de nivel operativ);
e) modul de realizare a cooperării (interarme, intercategorii de forţe,
interdepartamentale, multinaţionale, etc.)
Operaţiile de nivel tactic ale Forţelor Terestre vizează, în principal,
planificarea şi executarea manevrei şi focului unităţilor pentru atingerea acelor
obiective militare a căror însumare duce la îndeplinirea obiectivelor militare
operative.
Pentru îndeplinirea obiectivelor tactice, unităţile din compunerea Forţelor
Terestre desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri (operaţii de nivel tactic).
În îndeplinirea misiunilor ce le revin, Forţele Terestre se bazează pe
cooperarea strânsă cu Forţele Aeriene şi Forţele Navale, în special în operaţiile

NESECRET
32 din 137
 NESECRET

specifice luptei armate, dar şi în celelalte tipuri de operaţii.

Baza unităţii lor de acţiune o constituie comunitatea de interese pe care le
apără împreună, rezultat natural al apartenenţei la naţiunea română şi se exprimă în
unitatea Armatei României sub conducerea autorităţilor constituţionale abilitate.
Strategia militară a României, Doctrina acţiunilor întrunite, Doctrina pentru
operaţii întrunite ale Forţelor Armate, Doctrina instruirii Forţelor Armate, Doctrina
pentru operaţiile întrunite multinaţionale, precum şi celelalte doctrine, manuale şi
regulamente generale asigură teoretic, unitatea doctrinară şi acţională, iar activităţile
de instrucţie întrunită costituie premisa necesarei unităţi practice care se sudează în
misiunile comune.
Cooperarea cu celelalte categorii de forţe ale armatei constituie una din
condiţiile de bază pentru realizarea scopurilor propuse şi impune valorificarea
eficientă a caracteristicilor terenului, condiţiilor de timp şi anotimp, de stare a vremii,
a caracteristicilor şi performanţelor mijloacelor de luptă din înzestrare, precum şi a
nivelului de pregătire a forţelor.

NESECRET
33 din 137
 NESECRET

TEMA 3

FUNDAMENTELE ŞI TIPOLOGIA OPERAŢIILOR AERIENE

Operaţia aeriană reprezintă ansamblul acţiunilor de luptă desfăşurate într-un

spaţiu aerian bine delimitat şi într-o anumită perioadă de timp, după o concepţie şi un
plan unic, pentru îndeplinirea unor obiective strategice, operative şi tactice.
Obiectivele strategice pot viza obţinerea unui grad de control asupra spaţiului
aerian corespunzător teatrului sau zonei de operaţii pe întreaga durată a operaţiei
aeriene, dezorganizarea sistemului de comandă şi control al inamicului de la nivel
strategic, diminuarea potenţialului acestuia de a susţine efortul militar.
Obiectivele de nivel operativ sau tactic ale operaţiei aeriene pot viza:
a) Obţinerea controlului asupra unei părţi a spaţiului aerian
corespunzător teatrului sau zonei de operaţii pentru anumite perioade de timp.
Deoarece într-un conflict armat, îndeplinirea obiectivelor forţelor proprii poate fi
puternic influenţată de acţiunile eficace ale forţelor aeriene ale inamicului şi când
acestea reprezintă o puternică ameninţare sau limitează libertatea de acţiune a forţelor
proprii, combaterea potenţialului de război aerian al inamicului devine obiectivul cu
cea mai mare prioritate.
b) Producerea de pierderi principalelor elemente ale potenţialului militar
şi ale dispozitivului de luptă al inamicului. Îndeplinirea obiectivelor de către
celelalte categorii de forţe ale armatei este facilitată de loviturile aeriene executate
asupra forţelor de suprafaţă, respectiv terestre şi navale, ale inamicului. Ţintele care
fac obiectul acestor lovituri aeriene sunt stabilite de comandantul responsabil de
executarea operaţiei întrunite sau de către comandantul sprijinit în funcţie de mai
mulţi factori, cum ar fi: obiectivul, misiunea, situaţia strategică, operativă sau tactică,
ameninţările şi riscurile.
Cantitatea de forţe participante operaţie şi durata acesteia sunt determinate de:
scopurile propuse; evoluţia situaţiei strategice, operative sau tactice; priorităţile
cererilor celorlalte categorii de forţe ale armatei; rezultatele acţiunilor anterioare;
raporturile dintre posibilităţile de acţiune ale forţelor proprii şi cele ale inamicului.
În funcţie de obiectivele stabilite, Forţele Aeriene desfăşoară, independent sau
în cadrul operaţiilor întrunite, operaţii aeriene de nivel operativ şi tactic.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel strategic, aceste forţe pot participa la
campania aeriană în cadrul apărării colective.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele Aeriene pot
desfăşura o bătălie aeriană sau pot participa la bătălia aeriană în cadrul apărării
colective.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel tactic, structurile din Forţele Aeriene
execută lupte aeriene (acţiuni de luptă).

NESECRET
34 din 137
 NESECRET

Operaţiile aeriene specifice conflictului armat sunt: operaţiile aeriene împotriva

inamicului aerian; operaţiile aeriene împotriva inamicului terestru şi maritim; atacul
aerian strategic; operaţii aeriene de sprijin de luptă, care pot include acţiunile de
transport aerian, acţiunile de supraveghere şi cercetarea aeriană, acţiunile de război
electronic, acţiunile de căutare-salvare prin luptă, acţiunile de neutralizare a apărării
aeriene cu baza la sol etc.
În operaţiile de stabilitate, Forţele Aeriene pot fi folosite în operaţiile pentru
pace şi în apărarea internă cu sprijin extern, pentru sprijinul asistenţei în probleme de
securitate şi al celei umanitare şi civice, pentru sprijinul insurgenţilor şi al operaţiilor
antidrog, în combaterea terorismului şi operaţiile de evacuare a necombatanţilor,
pentru sprijinul controlului armamentelor, în cadrul demonstraţiei de forţă şi al
operaţiilor de sprijin.
Caracteristicile operaţiilor aeriene

Natura spaţiului aerian imprimă acţiunilor militare desfăşurate în acest spaţiu

următoarele caracteristici:
a) Varietatea acţiunilor. Acţiunile desfăşurate în spaţiul aerian sunt foarte
diverse şi implică o ameninţare permanentă exercitată asupra părţilor implicate într-o
criză sau într-un conflict. Poziţionarea în spaţiul aerian este foarte potrivită pentru
supravegherea şi cercetarea aeriană, emiterea şi interceptarea undelor
electromagnetice. Senzorii moderni, cum ar fi mijloacele optice, de televiziune, în
infraroşu, radarele, captatorii de unde electromagnetice şi sonore etc., utilizaţi în acest
scop, sunt foarte diversificaţi şi permanent perfecţionaţi pentru a depăşi restricţiile
impuse de mediu şi pentru a asigura complementaritatea necesară în orice situaţie.
Acţiunea din spaţiul aerian permite, de asemenea, executarea loviturilor aeriene din
orice direcţie, simultan asupra mai multor ţinte din teatrul de operaţii, precum şi
câştigarea sau menţinerea iniţiativei în operaţie.
b) Mobilitatea. Capacitatea Forţelor Aeriene de a realiza proiecţia forţei în
timp scurt şi la distanţă mare are un impact deosebit atât în operaţiile aeriene cât şi în
operaţiile terestre şi operaţiile maritime. Mobilitatea în operaţiile aeriene se datorează
în principal vitezei mari care permit mijloacelor aeriene să ajungă la ţinte într-un
timp scurt. De asemenea, deplasarea cu mijloacele de transport aeriene este rapidă şi
poate fi executată pe distanţe mari. Deoarece încărcăturile transportate cu o aeronavă
sunt relativ mici, transporturile pe calea aerului trebuie să fie determinate de interese
de ordin strategic sau tactic, precum şi de necesitatea executării acestora către zone
inaccesibile pentru alte mijloace de transport.
c) Continuitate şi reactivitatea. Desfăşurarea acţiunilor de luptă pe toată durata
operaţiei aeriene, menţinerea permanentă a unor forţe într-o stare de alertă superioară
şi schimbarea în aer a misiunilor în situaţii neprevăzute caracterizează operaţiile
aeriene. Cunoaşterea situaţiei aeriene, permanent şi în toată gama de înălţimi, este
posibilă datorită funcţionării permanente a unor radare cu performanţe deosebite. De
asemenea, mijloacele aeriene au un grad ridicat de reacţie, iar acţiunile acestora pot fi
anulate, modificate sau adaptate permanent. Totodată, angajarea şi dezangajarea

NESECRET
35 din 137
 NESECRET

Forţelor Aeriene se face într-un timp foarte scurt, iar acţiunile militare desfăşurate în
spaţiul aerian sunt permanent sub controlul structurilor specializate şi parcurg un
ciclu rapid, de la planificarea lor până la evaluarea rezultatelor.
d) Coordonarea. Folosirea masivă şi continuă a Forţelor Aeriene necesită
planificarea, coordonarea în timp şi spaţiu şi controlul centralizat al acţiunilor
mijloacelor aeriene. Utilizatorii spaţiului aerian sunt supuşi la două feluri de restricţii:
cele inerente spaţiului aerian, determinate de activitatea inamicului aerian şi de
necesitatea asigurării securităţii mijloacelor şi acţiunilor proprii prin împărţirea
spaţiului aerian în zone şi rute; cele legate de activităţile de la sol, determinate de
necesitatea de a coordona acţiunile Forţelor Aeriene cu cele ale Forţelor Terestre şi
Forţelor Navale.
e) Finalitatea. Acţiunile de luptă ale Forţelor Aeriene vizează îndeplinirea
obiectivelor strategice, operative şi tactice. Lipsa unor restricţii în legătură cu poziţia
geografică a ţintelor care pot fi lovite, favorizează selecţia acelor ţinte a căror
scoatere din funcţiune are, după criterii bine determinate, efectul cel mai mare.
f) Întrebuinţarea integrată. Este valabilă nu numai când se ţine cont de
dependenţa reciprocă între operaţiile defensive şi ofensive, ci şi când pentru
îndeplinirea unui obiectiv se folosesc capacităţile specifice diferitelor tipuri din
mijloacele aeriene şi forţe. Operaţiile care au ca scop apărarea aeriană sunt duse de
către structurile specializate ale Forţelor Aeriene, respectiv cele de aviaţie de
vânătoare, rachete sol-aer şi radiolocaţie, împreună cu structurile de apărare aeriană
cu baza la sol aparţinând Forţelor Terestre, acţiunile acestora din urmă fiind integrate
în operaţia aeriană.
g) Intensitatea luptei. Este o caracteristică importantă a operaţiei aeriene, mai
ales în condiţiile unui număr redus de mijloace la dispoziţie în comparaţie cu
obiectivele acesteia.. Numărul de ieşiri aeronavă sau numărul de acţiuni executate
într-o unitate de timp caracterizează intensitatea luptei. Acest număr este determinat
de forţele şi mijloacele aflate la dispoziţie, în zona de operaţii sau în imediata
apropiere a acesteia sau care pot fi dislocate rapid în zonă, precum şi de amploarea
misiunilor ce trebuie executate. Cantitatea insuficientă de forţe poate fi compensată,
numai limitat, de calitatea superioară a mijloacelor aflate la dispoziţie.
h) Efectul psihologic. Loviturile aeriene pot avea efecte psihologice atât asupra
forţelor inamicului cât şi asupra forţelor proprii, fapt ce are un rol important în
desfăşurarea cu succes a operaţiilor. Surprinderea şi puterea de foc, ca şi dinamica
deosebită a operaţiilor aeriene, conduc la o deosebită uzare psihică a forţelor
inamicului. Formarea de centre de greutate şi schimbarea rapidă a acestora
caracterizează operaţia aeriană. Aceste caracteristici sunt deopotrivă importante atât
pentru apărare cât şi pentru ofensivă şi determină luarea rapidă a deciziei. Mobilitatea
ridicată mijloacelor aeriene, favorizează formarea rapidă a centrului de greutate.
i) Adâncimea. Raza mare de acţiune a mijloacelor din dotarea Forţelor Aeriene
determină adâncimea considerabilă la care se poate executa loviturile aeriene,
transportul şi cercetarea aeriană. Nici un loc din teatrul de operaţii nu este ferit de
acţiunile executate din spaţiul aerian. Forţele Aeriene pot să combată inamicul în

NESECRET
36 din 137
 NESECRET

spatele frontului şi, prin aceasta, să-i pună întregul potenţial de război în pericol.
Indiferent de importanţa şi dispunerea ţintelor în teatrul de operaţii, acestea sunt
ameninţate permanent de acţiunile aeriene. Astfel, se pot lovi ţintele de pe teritoriul
inamicului şi, de asemenea, i-se poate interzice acestuia să ducă lupta în zona unde el
doreşte şi să-şi economisească forţele şi mijloacele.

Organizarea componentei aeriene a Forţei Întrunite

În funcţie de scopurile şi dimensiunile operaţiei întrunite planificate, se poate
constituii o grupare de forţe care să cuprindă structuri militare din două sau mai multe
categorii de forţe ale armatei. Aceste forţe pot fi structurate sub forma categoriilor de
forţe ale armatei sau a componentelor funcţionale, corespunzător mediului specific,
respectiv componenta terestră, componenta aeriană şi componenta maritimă, la care
se pot adăuga, în funcţie de nevoi şi posibilităţi, şi alte componente, cum ar fi Forţele
Speciale.
Componenta aeriană va cuprinde marea majoritate sau totalitatea structurilor
din Forţele Aeriene Operaţionale, în măsură să execute de tip aer-aer, aer-sol şi sol-
aer, precum şi structurile militare specializate în acţiuni de luptă de tip sol-aer şi
navă-aer aparţinând Forţelor Terestre şi, respectiv, Forţelor Navale, care vor acţiona
sub controlul operativ al comandantului componentei aeriene.

Organizarea spaţiului aerian corespunzător

zonei de desfăşurare a conflictului

Comandantul Comandamentului Militar Strategic sau Autoritatea Naţională de

Comandă poate stabili zona geografică în care se desfăşoară criza sau conflictul
armat ca teatrul de operaţii, în cadrul căruia pot fi stabilite zone de operaţii întrunite,
zone de operaţii întrunite speciale şi zone de operaţii întrunite din adâncimea
dispozitivului forţelor proprii.
O zonă de operaţii întrunite se poate suprapune cu zonele de responsabilitate.
În afara acestor zone, Comandantul Comandamentului Militar Strategic stabileşte
zona de interes şi zona de influenţă.
Pentru realizarea coordonării şi deconflictuării operaţiilor, în cadrul zonei de
operaţii întrunite - care reprezintă suprafeţele terestră, maritimă şi fluvială, precum şi
spaţiul aerian corespunzător acestora în care se desfăşoară operaţia întrunită - se
stabilesc zone operative (zone de operaţii terestre, maritime şi aeriene), corespunzător
fiecărui comandant subordonat, care la rândul lui poate stabili raioane de luptă şi
raioane de comunicaţii.
Misiunile aeriene nu sunt constrânse de graniţele sau limitele terestre, dar
utilizarea spaţiului aerian deasupra unei zone de operaţii terestre sau maritime este
reglementată prin controlul spaţiului aerian şi măsurile de coordonare a sprijinului cu
foc.

NESECRET
37 din 137
 NESECRET

Controlul spaţiului aerian cuprinde totalitatea activităţilor prin care structurile de

comandă şi control ale Forţelor Aeriene coordonează folosirea eficientă şi flexibilă a
spaţiului de către toate categoriile de forţe ale armatei implicate, cu respectarea
ansamblului de reguli şi îndeplinirea măsurilor care asigură ordinea în spaţiul aerian şi
reduc riscurile de a declanşa inoportun acţiunile de apărare antiaeriană sau de a doborî
propriile aeronave.
Controlul spaţiului aerian presupune rezervarea spaţiului aerian pentru diferiţi
utilizatori de spaţiu aerian prin: stabilirea rutelor aeriene şi coridoarelor de zbor cu
diferite destinaţii, a zonelor de angajare a rachetelor sol - aer, zonelor de angajare ale
aviaţiei de vânătoare, zonelor restricţionate, intervalelor de siguranţă şi înălţimilor de
coordonare etc.; restricţionarea acţiunii acestor utilizatori; controlul acţiunilor şi/sau
a cererilor acestora pentru executarea misiunilor specifice.
Ordinea în spaţiul aerian se asigură, în principal, prin următoarele metode:
a) controlul prin utiliazrea imaginii aeriene unice, prin care se identifică şi
se urmăreşte permanent ţinta şi zborul cu ajutorul sistemelor electronice, respectiv a
radarelor primare şi secundare şi a echipamentelor de comunicaţii şi informatice;
b) controlul prin proceduri, care presupune folosirea unor reguli
prestabilite, în situaţia existenţei unor condiţii de stare a vremii nefavorabile sau în
cazul folosirii de către inamic a bruiajului, cum ar fi: segmentarea/zonarea spaţiului şi
încadrarea activităţilor în diferite perioade de timp. Această metodă este mai
restrictivă decât controlul prin utilizarea imaginii aeriene unice dar este mai puţin
vulnerabilă în cazul loviturilor aeriene şi atacului electronic.
Principiile controlului spaţiului aerian sunt: folosirea unor proceduri simple;
transferul uşor de la o autoritate de control al spaţiului aerian la alta; menţinerea
măsurilor restrictive pe o perioadă de timp minimă; procedurile să nu împiedice
apărarea aeriană cu forţe proprii; utilizatorii de spaţiu aerian să fie integraţi în
sistemul de control al spaţiului aerian, iar comandanţii acestora să participe la
planificarea controlului spaţiului aerian; sistemul de control al spaţiului aerian să
permită la maxim libertatea de acţiune, cu un grad de risc acceptabil; utilizatorii şi
autorităţile de control să posede sisteme de comunicaţii interoperabile; proceduri
flexibile pentru operaţii planificate şi neprevăzute; controlul nemijlocit al tuturor
forţelor care nu sunt prevăzute; folosirea unui număr de mijloace de control al
spaţiului aerian corespunzător activităţilor desfăşurate.
Măsurile de coordonare a sprijinului cu foc sunt stabilite de comandanţii
elamentelor componentei terestre - corespunzător situaţiei operative şi în coordonare
cu comandantul eşalonului superior, comandanţii subordonaţi, comandanţii care
sprijină sau care sunt afectaţi de acţiunile componentei terestre - pentru a facilita
angajarea rapidă a ţintelor şi, totodată, pentru a asigura securitatea forţelor proprii.
Măsurile de coordonare a sprijinului cu foc includ stabilirea: zonelor în care
nu se poate execta focul pentru a proteja forţele proprii; zonelor în care se poate
executa focul pentru a facilita angajarea rapidă a ţintelor care necesită a fi lovite în
timp oportun; zonelor în care focul poate fi restricţionat pentru a facilita operaţiile

NESECRET
38 din 137
 NESECRET

viitoare; liniilor de coordonare a sprijinului cu foc pentru a facilita aplicarea

efectivă şi rapidă a puterii de foc.
Linia de coordonare a sprijinului cu foc este o linie stabilită de comandantul
componentei terestre împreună cu comandanţii celorlalte componente pentru a
coordona utilizarea sistemelor de armamente terestre, aeriene şi navale împotriva
ţintelor terestre şi a evita fraticidul. Atacurile aeriene împotriva ţintelor terestre
dispuse în apropierea liniei de coordonare a sprijinului cu foc trebuie să fie executată
sub controlul unor structuri specializate aflate pe lângă comandanţii elementelor
componentei terestre.
Echipamentele electronice şi procedurile destinate identificării asigură zborul
în siguranţă a aeronavelor proprii fără a restricţiona, în mod exagerat în raport cu
situaţia reală, utilizarea spaţiului aerian. O întreagă gamă de echipamente active şi
pasive este utilizată pentru a minimiza fraticidul şi interzice folosirea abuzivă a
codurilor de identificare. În viitorul apropiat, mijloacele de identificare a tuturor
categoriilor de sisteme de armamente terestre, aeriene şi navale proprii va depăşi
domeniul operaţiilor aeriene şi va include toate aspectele operaţiilor întrunite. De
aceea, standardizarea sistemelor şi procedurilor de identificare este vitală.

Comandamentul Operaţional Aerian

Comandantul Forţei Întrunite exercită controlul operativ asupra forţelor care

fac parte din Forţa Întrunită, direct sau prin comandanţii componentelor, cărora li se
vor delega diferite nivele de autoritate.
Spre deosebire de comandanţii celorlalte componente, terestră şi maritimă, care
pe timpul operaţiilor se află împreună cu forţele lor, locul comandantului
componentei aeriene (comandantului Forţelor Aeriene Operaţionale) depinde mai
puţin de dispunerea structurilor asupra cărora îşi exercită comanda şi controlul.
Implicarea sa în procesul de alocare a resursei aeriene şi capacitatea sa de a pune la
dispoziţia Forţei Întrunite componenta cu cel mai scurt timp de răspuns în situaţii de
criză, impun ca el să opereze în acelaşi loc cu cel al comandantului Forţei Întrunite.
De cele mai multe ori, situaţia concretă poate impune comandamentului
componentei aeriene să opereze dintr-un loc diferit faţă de cel al forţei întrunite.
Operarea comandamentului componentei aeriene dintr-un loc diferit de cel al
comandamentului Forţei Întrunite este posibilă datorită performanţelor sistemului de
comunicaţii.
De asemenea, poate exista situaţia în care comandantul Forţei Întrunite cere
comandantului Forţelor Aeriene Operaţionale să lucreze în comandamentul său, cu
toate că cele două comandamente sunt dispuse în locuri diferite. În aceste
circumstanţe, comandantul Forţelor Aeriene Operaţionale poate decide să menţină în
subordinea sa directă personalul care elaborează concepţia de acţiune, respectiv A-5,
în timp restul statului major şi Centrul de Operaţii Aeriene să rămână sub controlul
locţiitorului său.

NESECRET
39 din 137
 NESECRET

Comandantul Forţei Întrunite repartizează misiuni şi transmite directive/ordine

de operaţii tuturor componentelor. Odată cu primirea misiunii, comandanţii
componentelor primesc şi autoritatea de a exercita comanda şi controlul operaţiile
terestre, aeriene şi maritime, în concordanţă cu direcţionările şi orientările
comandantului Forţei Întrunite. Comandanţii componentelor răspund de planificarea
în detaliu a operaţiilor componentelor şi desfăşurarea lor ulterioară.
Comandantul Forţelor Aeriene Operaţionale dă direct misiunile forţelor şi
mijloacelor aeriene la dispoziţia sa, pe baza deciziei comandantului Forţei Întrunite
de alocare a resurselor. Doar comandantul Forţei Întrunite are autoritatea de a ordona
alocarea resurselor componentei aeriene în sprijinul celorlalte componente. În scopul
coordonării tuturor forţelor şi mijloacelor care acţionează în spaţiul aerian este
esenţial ca forţele şi mijloacele care aparţin celorlaltor componente să apară în
ordinul de misiune aeriană cât mai detaliat posibil, iar nevoile lor de spaţiu aerian să
fie incluse în ordinul de control al spaţiului aerian.
În operaţiile întrunite, o deosebită importanţă o are coordonarea acţiunilor
forţelor care aparţin diferitelor categorii de forţe ale armatei, între care se pot stabili
diferite tipuri de relaţii. Pentru a simplifica documentele de comandă şi control, care
pot deveni foarte complexe, se pot folosi termenii de „comandant sprijinit” şi
„comandant care sprijină”.
Comandantul sprijinit este acel comandant care primeşte ajutor de la
comandantul care sprijină şi are responsabilitatea principală pentru toate aspectele
legate de misiunea repartizată de eşalonul superior.
Comandantul care sprijină este acel comandant care asigură, prin acţiunile
forţelor din subordine, condiţiile necesare îndeplinirii misiunilor de către forţelor
sprijinite, asigură mobilitatea sau amplifică capacitatea de foc şi lovire a acestora sau
oferă un alt fel de sprijin comandantului sprijinit. Pentru aceasta el coordonează
elaborarea planului de sprijin.
Pentru sprijinul unei componente a Forţei Întrunite de către o altă componentă,
aşa cum a fost stabilit de către comandantul acestei forţe, comandantul componentei
sprijinite indică, în detaliu, comandantului care sprijină obiectivele misiunii pe care
trebuie să o îndeplinească componenta de sub comanda sa, luând în considerare
procedurile de operare specifice componentei care sprijină. De asemenea, el asigură
atât informaţiile necesare pentru coordonarea acţiunilor de sprijin cu cele proprii, cât
şi libertatea necesară comandantului care sprijină în planificarea şi executarea
operaţiilor. Comandantul forţelor care sprijină primeşte şi analizează cerinţele
forţelor sprijinite şi acţionează pentru materializarea acelora care sunt în limitele
posibilităţilor forţelor şi mijloacelor sale. Numai dacă nu este decis altfel,
comandantul care sprijină va conduce acţiunile la nivel tactic şi activităţile
corespunzătoare forţelor de sprijin.
Comandantul Forţelor Aeriene exercită comanda şi controlul componentei
aeriene pe baza planului de operaţii aeriene, corespunzător planificării centralizate, şi
a sistemului de răspuns şi control integrat, corespunzător execuţiei descentralizate.

NESECRET
40 din 137
 NESECRET

Comandantul Forţelor Aeriene Operaţionale planifică şi coordonează operaţiile

aeriene, executate atât de structurile din Forţele Aeriene cât şi de structuri din celelate
categorii de forţe ale armatei, în deplină concordanţă cu orientările comandantului
Forţei Întrunite, pentru a îndeplini obiectivele generale ale acestuia, stabilite prin
planul campaniei sau operaţiei întrunite. Comandantul Forţelor Aeriene Operaţionale
îşi exercită autoritatea sa de comandă şi control la nivelul operativ.
Responsabilităţile comandantului Forţelor Aeriene Operaţionale
(comandantului componentei aeriene) se referă la:
a) elaborarea planurilor operaţiilor aeriene, astfel încât să sprijine cât mai bine
cu putinţă obiectivele Forţei Întrunite, aşa cum au fost ele stabilite de comandantul
acesteia sau de o altă autoritate superioară acestuia;
b) elaborarea şi prezentarea comandantului Forţei Întrunite a propunerilor privind
modalitatea de alocare a efortului aerian, după consultarea cu comandanţii celorlaltor
componente;
c) darea misiunilor, în mod centralizat, atât Forţelor Aeriene cât şi celorlaltor forţe
care contribuie la operaţiile aeriene, potrivit deciziei de alocare a comandantului Forţei
Întrunite;
d) comanda şi controlul execuţiei operaţiilor aeriene, aşa cum este specificat de
către comandantul Forţei Întrunite, care include stabilirea ţintelor şi darea misiunilor,
inclusiv celorlaltor forţe care contribuie la operaţiile aeriene;
e) coordonarea operaţiilor aeriene cu operaţiile terestre şi maritime;
f) evaluarea rezultatelor operaţiilor aeriene;
g) îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin ca Autoritate de Control a Spaţiului
Aerian;
h) îndeplinirea atribuţiilor de Comandant al Apărării Aeriene.
Comandantul Forţelor Aeriene poate acţiona în calitate de comandant care
primeşte sprijin pentru: operaţiile aeriene împotriva forţelor aeriene ale inamicului;
atacurile cu efecte strategice; recunoaşterea/cercetarea şi supraveghere aeriană;
interdicţia aeriană.
Comandantul Forţelor Aeriene Operaţionale poate acţiona în calitate de
comandant care sprijină pentru operaţii cum sunt: sprijinul aerian apropiat în cadrul
operaţiilor terestre; sprijinul aerian tactic pentru operaţiile maritime.

NESECRET
41 din 137
 NESECRET

TEMA 4

TIPOLOGIA, MISIUNILE ŞI OBIECTIVELE

OPERAŢIILOR NAVALE

În contextul complexităţii situaţiei politico-militare şi economice, în special în

spaţiul Mării Negre, existenţa Forţelor Navale moderne reprezintă argumentul care
conferă credibilitate politicii României de apărare a intereselor sale navale.
Element consacrat al puterii militare a naţiunii, Forţele Navale reprezintă un
instrument militar şi de politică externă a statului. Ele dispun de anumite atribute
operaţionale, care, adăugate la misiunile ce le pot îndeplini, le fac de neînlocuit în
apărarea intereselor proprii sau ale aliaţilor. Aceste atribute sunt:
a) Capacitatea ridicată de pregătire pentru luptă - capacitatea de a
răspunde adecvat şi în timp optim la situaţii de criză;
b) Adaptabilitatea - capacitatea de a desfăşura acţiuni în toate mediile şi
de a organiza forţele în funcţie de misiunile primite;
c) Mobilitatea - capacitatea de a acţiona oriunde în lume, bucurându-se
de prevederile legislaţiei internaţionale în domeniul maritim şi de a reacţiona rapid şi
în forţă în caz de necesitate;
d) Rezistenţa - capacitatea de a acţiona timp îndelungat, în medii şi
condiţii ostile pentru executarea misiunilor specifice;
e) Capacitatea de transport - cantitatea de forţe şi materiale ce pot fi
transportate cu mijloacele din dotare, corelate cu distanţele maxime ce pot fi parcurse
şi condiţiile de mediu limită în care se poate executa activitatea de transport;
f) Susţinere logistică - de asigurare oportună a tuturor materialelor şi
serviciilor necesare la distanţe şi în raioane cu caracteristici diferite;
g) Accesibilitate - posibilitatea de a naviga în marea liberă şi implicit de
a transporta spre zonele de interes forţe şi mijloace ce nu pot fi transportate pe uscat
sau prin aer;
h) Diplomaţia navală - capacitatea de a reprezenta interesele statului
român conform mandatului încredinţat.
Baza stabilirii misiunilor Forţelor Navale o constituie obiectivele politicii de
apărare şi priorităţile acesteia, principiile şi conceptele strategice, evoluţiile mediului
de securitate intern şi internaţional şi hotărârile autorităţilor constituţionale abilitate –
Parlamentul României, Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
Guvernul României, Ministerul Apărării Naţionale.
Forţele Navale constituie categoria de forţă armată, destinată să desfăşoare
acţiuni militare, împreună cu celelalte categorii de forţe sau independent, în cadrul
sistemului naţional de apărare ori în compunerea unor grupări multinaţionale, la pace,
în situaţii de criză şi pe timp de război, în apele naţionale, maritime şi fluviale, în

NESECRET
42 din 137
 NESECRET

spaţiul terestru adiacent şi cel aerian aferent, precum şi în afara acestora.

Misiunile Forţelor Navale derivă din misiunile generale ale Armatei
României şi constau în :
a) contribuţia la securitatea României în timp de pace;
b) apărarea României şi a aliaţilor săi;
c) promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea
diplomaţiei navale;
d) sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de
urgenţe civile.
Din misiunile generale rezultă modalităţile adecvate de acţiune a Forţelor
Navale la pace, în situaţii de criză şi pe timp de război.
În cadrul contribuţiei la securitatea României pe timp de pace, Forţele Navale
execută următoarele acţiuni:
a) descurajarea acţiunilor ilegale pe mare şi pe fluviu prin prezenţa
activă a navelor militare în raioane şi pe rute cu risc ridicat;
b) supravegherea comunicaţiilor navale şi intervenţia în sprijinul
autorităţilor naţionale, pe mare şi pe fluviu, pentru combaterea terorismului naval, a
pirateriei şi interzicerea traficului ilicit de substanţe sau mărfuri periculoase;
c) misiuni de transport pentru evacuarea pe mare a cetăţenilor români
din străinătate sau din anumite zone de risc;
d) supravegherea navală cu sistemul de la litoral şi cu nave, avertizarea
timpurie asupra pericolelor şi intervenţia oportună a forţelor în caz de necesitate;
e) asigurarea hidrografică şi amenajarea de navigaţie la litoralul
românesc.
Pentru apărarea României şi a aliaţilor săi, Forţele Navale asigură:
a) protecţia căilor de comunicaţii maritime şi fluviale, a porturilor şi
navelor de transport cu încărcături importante;
b) securitatea funcţionării platformelor maritime de exploatare
petrolieră şi a activităţilor de utilizare a resurselor biologice în zona maritimă
economică exclusivă;
c) participarea forţelor specializate la anihilarea acţiunilor teroriste la
litoral, în Delta Dunării şi pe fluviu;
d) combaterea navelor de luptă de suprafaţă, a submarinelor şi altor
forţe care perturbă sistemul de apărare colectivă al unui stat membru NATO.
În cadrul promovării stabilităţii regionale şi globale, Forţele Navale vor fi
pregătite pentru desfăşurarea următoarelor acţiuni:
a) participarea la operaţii de răspuns la crize, de sprijin al păcii şi
asistenţă umanitară, cu misiuni de proiectare a forţei, separarea zonelor maritime şi
fluviale de conflict;
b) intervenţia în comun cu forţele navale ale altor state în cadrul unor
acţiuni de căutare şi salvare, schimb reciproc de informaţii privind situaţia navală,

NESECRET
43 din 137
 NESECRET

protecţia împotriva minelor, asistenţă umanitară, protecţia mediului marin, în cadrul

iniţiativelor regionale în domeniul naval şi cooperării cu flotele altor state;
c) cunoaşterea activităţilor navale ale ţărilor riverane Marii Neagre,
prin vizite reciproce, observarea principalelor activităţi de instrucţie pe mare ale
acestora, în cadrul Măsurilor de Creştere a Încrederii şi Stabilităţii în regiunea Mării
Negre.
Pentru sprijinirea acţiunilor instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în
caz de urgenţe civile, Forţele Navale pot desfăşura următoarele genuri de acţiuni:
a) misiuni de supraveghere şi transport în vederea limitării şi înlăturării
efectelor dezastrelor sau ale altor situaţii de criză, evacuării pe mare şi pe fluviu,
protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor materiale;
b) misiuni de căutare-salvare pe mare în sprijinul acţiunilor organizate
de autorităţile maritime naţionale sau de către organismele internaţionale de
coordonare;
c) sprijin acordat în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau
radiologic.

Nivelurile operaţiilor

Forţele Navale ale României se integrează, pe timp de pace, în situaţii de criză

şi la război, în concepţia unitară a acţiunilor întrunite ale forţelor armate. Ele duc
acţiuni militare de nivel strategic, operativ şi tactic, pentru îndeplinirea misiunilor de
interes naţional sau în cadrul alianţei, independent şi/sau în cooperare. Nivelurile
acţiunilor militare nu sunt legate direct de un anume eşalon de comandă, de mărimea
grupării, de echipamentele din dotare sau de tipul de forţă utilizată.
Nivelul strategic, în consens cu NATO şi autorităţile publice abilitate
constituţional, răspund de planificarea strategică, în scopul angajării forţelor armate
pentru îndeplinirea obiectivului fundamental al apărării naţionale.
Planificarea operaţiilor întrunite implică elaborarea obiectivelor şi cerinţelor
militare strategice, în viziunea strategiei de securitate naţională, necesare atât
realizării scopurilor stabilite, cât şi armonizării solicitărilor de forţe şi resurse cu
posibilităţile naţionale.
Nivelul strategic pune în evidenţă pregătirea, desfăşurarea şi angajarea Forţelor
Navale şi a celorlalte instrumente ale puterii naţionale, în mod unitar, sincronizat,
pentru a apăra obiectivele naţionale sau, în funcţie de situaţie, pe cele ale Alianţei.
Nivelul operativ este nivelul de planificare, conducere şi desfăşurare a
operaţiei şi luptelor, în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice şi operative
stabilite de către eşalonul superior.
Nivelul operativ sincronizează acţiunile tactice ale genurilor de forţe navale
pentru îndeplinirea acestor obiective. Acest nivel stabileşte: ce forţe, unde, când şi
pentru ce scop vor fi angajate.
Nivelul operativ impune comandanţilor o viziune de ansamblu, capabilă să
anticipeze şi să folosească resursele cu eficienţă într-un efort unitar direcţionat către

NESECRET
44 din 137
 NESECRET

obţinerea victoriei.
Nivelul operativ poate fi, în anumite acţiuni, parţial identificat cu nivelul
strategic sau cu cel tactic.
Nivelul tactic este nivelul de planificare şi ducere a acţiunilor navale
concretizate prin manevre, angajamente, lupte, lovituri şi atacuri pentru atingerea
obiectivelor tactice şi operative propuse. Aceste acţiuni sunt duse de către toate
navele şi genurile de forţe navale, în toate mediile: maritim, terestru şi aerian. În
anumite cazuri acţiunile militare la nivel tactic, prin implicaţiile lor, pot avea valoare
operativă.
Tipuri de operaţii navale

Forţele Navale desfăşoară o gamă largă de operaţii în concordanţă cu rolul şi

misiunile încredinţate precum şi cu posibilităţile date de diversitatea forţelor şi
mijloacelor ce le compun.
După natura şi scopul acestora, Forţele Navale execută sau participă la
următoarele tipuri de operaţii:
a) operaţii specifice luptei armate;
b) sprijinul deplasării prin transport a unităţilor Forţelor Terestre;
c) operaţii militare altele decât războiul.
Operaţia specifică luptei armate reprezintă ansamblul acţiunilor militare
duse de către navele şi genurile de forţe navale, după un plan de operaţii, în baza unei
concepţii unitare, independent sau în cooperare cu unităţi luptătoare şi de sprijin din
alte categorii de forţe ale armatei, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care sunt
desfăşurate. Deosebit de complexă este operaţia de apărare a comunicaţiilor
navale care presupune: blocarea sau interzicerea căilor de comunicaţii pentru
inamic, în care se angajeză o multitudine de forţe şi mijloace. În aceeaşi categorie de
operaţii se înscrie şi operaţia ofensivă care, de regulă, presupune conjugarea
eforturilor tuturor forţelor pentru combaterea sau neutralizarea acţiunilor agresive ale
forţelor ostile.
Scopul operaţiei specifice luptei armate îl reprezintă angajarea inamicului
naval, terestru şi aerian pentru a-i dejuca planurile de acţiune şi a-i întrerupe linia de
operaţii. Angajamentul se va face în funcţie de forţele şi mijloacele avute la dispoziţie
în momentul planificării acţiunii şi se execută prin lupte navale sau operaţii amfibii,
minare-deminare, apărăre şi sprijin.
Lupta navală este forma principală de acţiune a navelor, în care sunt angajate
grupări maritime /grupuri fluviale pentru nimicirea inamicului pe mare sau pe fluviu.
Lupta navală reprezintă modalitatea de bază, prin care se ating scopurile
tactice şi constituie o etapă în cadrul operaţiei. Ea se concretizează printr-o
succesiune de lovituri şi atacuri asupra inamicului naval, aerian şi terestru, precum şi
prin angajamente eficiente cu sistemele de armament de înaltă precizie şi senzorii de
la bordul navelor.

NESECRET
45 din 137
 NESECRET

Angajamentul reprezintă confruntarea între două nave/grupuri de nave,

materializată prin atacuri şi contraatacuri succesive, executate în scopul nimicirii,
avarierii sau scoaterii din luptă a navelor inamicului.
Sprijinul deplasării prin transport a unităţilor Forţelor Terestre se
realizează prin:
a) Metoda navală de transport izolat;
b) Metoda convoierilor;
c) Metoda combinată.
Metoda navală de transport izolat se adoptă atunci când:
a) Itinerariile de deplasare sunt îndepărtate de linia frontului;
b) Itinerariile de deplasare din raioanele apropiate de linia frontului sunt
reduse ca lungime şi puternic apărate;
c) Navele de transport au viteze mari de marş şi pot parcurge întreg
itinerariul şi pe vizibilitate redusă.
Metoda convoierilor se adoptă atunci când:
a) Inamicul poate executa lovituri puternice asupra transporturilor
proprii;
b) Încărcătura care se transportă este importantă;
c) Se dispune de forţe suficiente pentru apărarea nemijlocită a navelor
de transport şi există amenajări portuare pentru încărcarea/descărcarea simultană a
mai multor nave;
d) Este necesar să se transporte în timp scurt o cantitate mare de trupe şi
tehnică militară.
Metoda combinată se organizează atunci când trebuie să se transporte o
cantitate mare de materiale/trupe iar cu forţele disponibile nu se poate asigura
convoierea fiecărui transport în parte.
Operaţiile militare altele decât războiul cuprind o gamă largă de acţiuni
urmărind îndeplinirea unor scopuri variate, incluzând realizarea intereselor şi
obiectivelor regionale, descurajarea şi prevenirea conflictelor armate, promovarea
sau, după caz, reinstaurarea ordinii de drept şi reducerea tensiunilor pentru a preveni
reizbucnirea unui conflict armat.
Operaţiile militare altele decât războiul, la care pot participa unităţi sau nave
din cadrul Forţelor Navale, sunt:
a) operaţia de stabilitate;
b) operaţia de sprijin.
După forţele participante, operaţiile executate sau la care participă nave sau
genuri de forţe navale pot fi:
a) independente;
b) întrunite;
c) combinate;
d) multinaţionale.
Operaţiile independente sunt executate de către nave, grupuri sau grupări
navale, precum şi de către genuri de forţe pe comunicaţiile navale, în scopul

NESECRET
46 din 137
 NESECRET

îndeplinirii obiectivelor planificate;

Operaţiile întrunite reprezintă acţiunile executate în cadrul unei grupări de
forţe din care fac parte, pe lângă unităţile Forţelor Navale, unităţi din cel puţin o altă
categorie de forţe ale armatei, în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.
Operaţiile combinate reprezintă acţiunile executate de grupări de forţe din care
fac parte, pe lângă Forţele Navale şi unităţi/elemente din compunerea altor ministere
şi departamente ale statului român sau ale statului gazdă - în operaţiile desfăşurate pe
teritoriul altui stat, precum şi organizaţii şi agenţii locale sau internaţionale.
Operaţiile multinaţionale reprezintă acţiunile executate de o grupare de forţe
în care, pe lângă unităţile din compunerea Forţelor Navale ale Armatei României,
participă unităţi din armatele altor state. Aceste operaţii au un caracter întrunit sau
combinat în funcţie de locul în care se desfăşoară şi obiectivul planificat.
Forţele Navale participă la următoarele tipuri de operaţii multinaţionale:
a) operaţii întrunite multinaţionale pentru apărarea colectivă, conform
Art.5 din Tratatul Atlanticului de Nord, ratificat la 19.06.1995 la Bruxelles.
b) operaţii de sprijin al păcii PSO –sub egida ONU/OSCE şi conduse
nemijlocit de către acestea;
c) operaţii non-articol 5, de răspuns la criză, conduse de NATO sub
mandat ONU/OSCE.
Operaţiile de sprijin al păcii sub egida ONU/OSCE şi conduse nemijlocit de
către acestea sunt acţiuni tradiţionale, reglementate juridic internaţional – [Link], VII
şi VIII din Carta ONU, desfăşurându-se în condiţiile consensului părţilor aflate în
conflict.
Structurile din cadrul Forţelor Navale destinate participării la aceste tipuri de
operaţii vor fi aprobate conform reglementărilor în vigoare.
Operaţiile non-articol 5, de răspuns la crize, sunt conduse de NATO sub
mandat ONU/OSCE. La solicitarea Consiliului Nord-Atlantic – NAC, Forţele Navale
pot participa la acest tip de operaţii.
Operaţiile Forţelor Navale se desfăşoară în una din următoarele perioade/stări
distincte:
a) la pace;
b) în situaţii de criză;
c) pe timp de război;
În anumite situaţii, se pot desfăşura simultan, atât operaţii specifice luptei
armate, cât şi operaţii de stabilitate.

NESECRET
47 din 137
 NESECRET

TEMA 5

FIZIONOMIA OPERAŢIEI OFENSIVE

A COMPONENTEI TERESTRE

Scopul general al ofensivei este înfrângerea inamicului sau crearea condiţiilor

pentru succesul operaţiilor ulterioare (pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la
operaţii postconflict) prin aplicarea concertată a elementelor puterii de luptă pe toată
adâncimea dispozitivului inamicului.
Prin operaţii ofensive se pot realiza: neutralizarea, nimicirea sau capturarea
forţei vii; neutralizarea sau distrugerea armamentului şi instalaţiilor inamicului;
ocuparea terenului (obiectivelor); privarea inamicului de resurse; obţinerea de
informaţii (cercetarea prin luptă); inducerea în eroare a inamicului asupra direcţiei
efortului principal (loviturii); fixarea inamicului pentru a preveni regruparea sau
repoziţionarea forţelor acestuia; lovituri de preîntâmpinare pentru a obţine iniţiativa;
dezorganizarea dispozitivului şi acţiunilor inamicului; crearea condiţiilor pentru
continuarea acţiunilor în adâncime.
Avantajele ofensivei sunt determinate, în principal, de posibilitatea atacatorului
de a alege momentul declanşării operaţiei, direcţia loviturii principale (obiectivul) şi
locul efortului principal, precum şi de controlul permanent al acestuia asupra
sincronizării operaţiei şi a ritmului atacului.

Factorii determinanţi ai operaţiei ofensive

Factorii determinanţi ai ofensivei sunt: surprinderea; concentrarea efortului

(forţelor şi mijloacelor); ritmul rapid; îndrăzneala; ocolirea (depăşirea)
apărătorului; exploatarea succesului; cercetarea; controlul; adâncimea; siguranţa;
manevra.
Surprinderea privind momentul, locul, modalitatea şi direcţia atacului se
realizează, în principal, prin deţinerea iniţiativei de către atacator, cunoaşterea
intenţiei inamicului şi interzicerea executării cercetării de către acesta.
Prin surprindere se obţin: întârzierea reacţiilor; dezorganizare şi confuzie în sistemul
de comandă şi control; inducerea şocului psihologic în rândul personalului; reducerea
coerenţei apărării inamicului.
Surprinderea duce la diminuarea puterii de luptă a inamicului ceea ce permite
atacatorului să obţină succesul cu forţe mai puţine decât ar fi necesare în absenţa
acesteia.
Prin concentrarea efortului (forţelor şi mijloacelor), comandantul trebuie să
urmărească în mod deosebit, masarea efectelor şi mai puţin pe cea a forţelor şi
mijloacelor, care ar duce la creşterea vulnerabilităţii acestora faţă de loviturile

NESECRET
48 din 137
 NESECRET

inamicului.
Comandantul stabileşte direcţia (zona, sectorul, obiectivul) principală de efort
şi concentrează acţiunile forţelor în consecinţă, fără a renunţa la abilitatea de a o
schimba oricând şi cu rapiditate, atunci când situaţia o impune, menţinând totodată
sincronizarea efectelor pe măsura desfăşurării atacului.
Pentru a face posibilă, la nevoie, schimbarea efortului principal pe o altă
direcţie, comandantul menţine de la început, controlul centralizat asupra unei cantităţi
suficiente de forţe şi mijloace, concomitent cu alocarea sprijinului de luptă şi
susţinerii logistice necesare unităţilor de pe direcţia principală de ofensivă.
Viteza, protecţia şi inducerea în eroare sunt esenţiale pentru succesul
concentrării forţelor.
La nivelul strategic şi operativ, concentrarea impune o coordonare anterioară
atentă cu acţiunile celorlalte categorii de forţe sau, când e cazul, cu cele ale forţelor
partenere din cadrul alianţei (coaliţiei). În fiecare stadiu al atacului comandantul
integrează acţiunile mijloacelor de cercetare cu cele ale mijloacelor de tragere.
Desfăşurarea în ritm rapid a operaţiilor este esenţială pentru menţinerea
iniţiativei. Comandantul impune acel ritm care asigură sincronizarea operaţiilor şi
menţinerea presiunii asupra inamicului, astfel încât acesta să nu-şi poată reveni din
şocul determinat de efectele combinate ale atacului.
Un ritm înalt cere şi abilitatea de a lua decizii cu rapiditate, de a nu oferi pauze
inamicului şi de a exploata situaţiile avantajoase în concordanţă cu intenţia
comandantului.
Exploatat în mod adecvat, ritmul ofensivei poate crea confuzie, imobilizează
apărătorul şi îl face pe atacator imposibil de oprit.
Îndrăzneala este o condiţie de bază a succesului ofensivei.
Comandantul trebuie să înţeleagă unde şi când să-şi asume riscuri, să nu
execute planurile la întâmplare şi să abordeze în mod curajos situaţiile dificile.
Prin ocolirea (depăşirea) apărătorului se realizează ocuparea terenului
(obiectivelor) deţinute de inamic.
După începerea atacului, forţele proprii se deplasează cu repeziciune în urma
unităţilor de cercetare, prin intervalele din apărarea inamicului şi îşi sporesc eforturile
pentru a lărgi pătrunderile şi a întoarce flancurile expuse.
Realizând ocolirea (depăşirea) apărătorului, atacatorul nu-i permite acestuia să-
şi revină din şocul atacului iniţial, nu-i lasă timp să identifice direcţia (obiectivul)
principală de efort şi mai presus de orice, îi interzice să-şi concentreze forţele sau să-
şi maseze efectele acţiunilor pe care le întreprinde.
Exploatarea succesului caracterizează orice operaţie ofensivă victorioasă şi
este în strânsă interdependenţă cu ritmul rapid, surprinderea şi îndrăzneala.
Comandantul foloseşte cu flexibilitate orice situaţie avantajoasă apărută pe
câmpul de luptă, adaptând sau modificând din mers, dacă este necesar, planul de
operaţie, în limitele intenţiei eşalonului superior.
Libertatea de acţiune a comandanţilor eşaloanelor mici, iniţiativa şi curajul
acestora, agilitatea şi mobilitatea forţelor constituie factori determinanţi în

NESECRET
49 din 137
 NESECRET

exploatarea succesului, pentru orice operaţie ofensivă.

Cercetarea trebuie să asigure comandantului toate informaţiile disponibile
privind inamicul şi terenul, inclusiv căile de acces, obiective şi zonele adiacente.
Deţinerea controlului de către comandant asupra operaţiei ofensive, în toate
fazele acesteia, este esenţială pentru victorie.
Adâncimea este necesară pentru deplasarea forţelor şi mijloacelor, ocuparea
bazei de plecare şi dispunerea elementelor de dispozitiv, după caz .
Siguranţa presupune realizarea condiţiilor pentru securitatea bazei de plecare
la ofensivă şi a aliniamentului de atac sigure, precum şi luarea măsurilor pentru
protecţia flancurilor pe toată durata operaţiei.
Manevra este elementul cel mai dinamic al ofensivei. Ea trebuie coordonată şi
integrată temeinic cu acţiunile tuturor armelor.

Cadrul operaţional şi integrarea operaţiilor

Comandantul urmăreşte permanent desfăşurarea operaţiilor ofensive simultan

pe toată adâncimea zonei de responsabilitate, astfel încât să poată executa manevra şi
să-şi concentreze forţele în mod oportun, pentru a obţine şi menţine necontenit
iniţiativa. În acest sens, el planifică integrarea acţiunilor la contact, în adâncime şi în
spate pentru a asigura realizarea obiectivului final al ofensivei.
Operaţiile la contact urmăresc, de regulă, lovirea inamicului prin luptă
nemijlocită în scopul obţinerii unui rezultat decisiv şi de durată.
În ofensivă, forţele luptătoare din compunerea forţelor de angajare imediată,
susţinute de cele de sprijin, vizează cucerirea obiectivelor ce duc la înfrângerea
apărătorului. Aceasta se execută direct sau prin ocolirea dispozitivului de apărare,
folosind una sau mai multe forme de manevră, în vederea dispunerii forţelor în locul
şi la momentul hotărâtor pentru nimicirea (capturarea) inamicului.
Comandantul trebuie să acorde o atenţie deosebită acoperirii intervalelor dintre
unităţile subordonate, atunci când acestea acţionează la distanţe mari unele de altele.
Forţele de angajare ulterioară şi rezerva constituie resursa suplimentară de
putere de luptă şi o măsură de siguranţă pentru situaţii neprevăzute, care intră în
acţiune în locul şi la momentul potrivit pentru a garanta şi finaliza îndeplinirea
misiunii.
Comandantul stabileşte valoarea iniţială şi dispunerea forţelor de angajare
ulterioară (rezervei), în funcţie de misiunile prevăzute, forma de manevră adoptată,
reacţia probabilă a inamicului şi situaţia strategică (operativă, tactică) concretă.
Ulterior, pe timpul executării operaţiei ofensive, comandantul modelează în mod
continuu acţiunile proprii şi ia măsuri decisive, prin stabilirea momentului, scopului,
locului şi oportunităţii utilizării forţelor de sprijin şi a forţelor de angajare ulterioară
(rezervei).
Operaţiile în adâncime sunt destinate, în principal, să descopere şi să fixeze
inamicul.
Comandantul planifică operaţiile în adâncime pentru a obţine situaţii

NESECRET
50 din 137
 NESECRET

avantajoase în lupta nemijlocită şi pentru protecţia forţelor proprii prin angajarea

simultană a inamicului pe toată adâncimea zonei sale de responsabilitate, în scopul
interzicerii libertăţii de acţiune, dezorganizării şi (sau) disocierii dispozitivului de
apărare şi zădărnicirii manevrei acestuia.
Operaţiile în adâncime desfăşurate în cadrul operaţiei ofensive includ:
interdicţia acţiunilor inamicului realizată prin foc executat din poziţii de tragere
acoperite; contramăsuri în domeniul comenzii, controlului, comunicaţiilor şi
informaticii; trageri de contrabaterie; măsuri contraelectronice; acţiunile forţelor
aeropurtate şi ale celor aeromobile; acţiunile detaşamentelor înaintate şi ale celor de
întoarcere; acţiunile grupărilor de forţe lăsate intenţionat (rămase) în încercuire.
În scopul realizării unităţii de efort, comandanţii eşaloanelor operative
coordonează acele operaţii în adâncime care pot influenţa lupta marilor unităţi tactice
sau a eşaloanelor mai mici.
Succesul operaţiilor în adâncime ale Forţelor Terestre este condiţionat de
executarea interdicţiei aeriene şi a sprijinului aerian apropiat de către Forţele Aeriene
(componenta aeriană), precum şi a operaţiilor speciale.
Operaţiile în spate asigură libertatea de acţiune, atât a forţelor angajate, cât şi a
celor neangajate şi protejează mijloacele şi resursele utile susţinerii operaţiei şi
sprijinului forţelor, contribuind şi la menţinerea continuă a ritmului dorit al
acţiunilor.
Operaţiile în spate pot fi active (neutralizarea sau nimicirea forţelor şi
mijloacelor inamicului capabile să atace elementele proprii aflate în această zonă)
sau pasive (paza, dispersarea, mascarea, inducerea în eroare, etc.).
Atunci când rezistenţa inamicului este scăzută, iar ritmul ofensivei este ridicat,
operaţiile în spate asigură protecţia şi viabilitatea liniilor de aprovizionare şi
menţinerea forţelor de sprijin cât mai aproape de forţele luptătoare.
Liniile de aprovizionare, rezervele şi forţele de sprijin reprezintă obiective
probabile ale operaţiilor inamicului în adâncime.
Zona operaţiilor în spate constituie un element de importanţă deosebită pentru
marile unităţi (grupările) de nivel operativ şi tactic şi eşaloanele superioare, fiind
necesară alocarea de forţe şi mijloace pentru desfăşurarea lor în conformitate cu
intenţia şi concepţia comandantului.

Tipuri de operaţii

Tipurile de operaţii ofensive sunt: ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul

(atacul deliberat/pregătit/planificat); ofensiva din mişcare (atacul rapid); ofensiva
combinată.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul presupune folosirea planificată şi
coordonată a focului şi manevrei pentru ruperea apărării pregătite a inamicului,
nimicirea şi/sau capturarea acestuia.
Ofensiva din contact este forma cea mai adecvată atunci când inamicul a avut timp
să-şi organizeze un sistem defensiv adânc eşalonat, iar penetrarea acestuia solicită

NESECRET
51 din 137
 NESECRET

utilizarea sincronizată a întregului potenţial ofensiv al atacatorului.

De regulă, ofensiva din contact se declanşează dintr-o postură defensivă, după
regrupare sau înlocuire, cu ocuparea bazei de plecare la ofensivă.
Volumul mare al măsurilor de coordonare şi sincronizare a operaţiei solicită un
timp de pregătire a acesteia care variază în funcţie de eşalonul executant şi de situaţia
concretă. Comandantul trebuie să aibă în vedere că în acest timp inamicul îşi poate
îmbunătăţi sistemul defensiv, poate rupe contactul sau poate lansa o ripostă ofensivă.
Ofensiva din contact se adoptă când situaţia inamicului este cunoscută într-o
măsură suficient de mare, iar unitatea interarme dispune de o superioritate a puterii de
luptă în măsură să asigure victoria.
Comandantul (comandamentul) acordă o atenţie maximă executării cu
îndrăzneală a manevrei de forţe şi a focului, utilizând cu abilitate condiţiile concrete
de timp, teren, anotimp, stare a vremii, situaţia forţelor proprii şi a inamicului pentru
a contracara măsurile defensive ale acestuia.
Ofensiva din mişcare se execută în urma unei pregătiri în timp scurt, împotriva
unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul exploatării unei situaţii
favorabile sau al preluării iniţiativei după o apărare desfăşurată cu succes.
Forţele utilizate pentru declanşarea atacului prin acest procedeu sunt cele disponibile
în momentul luării deciziei sau sunt aduse din spate, iar timpul de pregătire este redus
la minim pentru a trece la nimicirea inamicului înainte ca acesta să se concentreze sau
să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv.
Durata recunoaşterilor este extrem de redusă şi nu există timp pentru repetiţii.
La eşaloanele mari, comandantul anticipează şi foloseşte ofensiva din mişcare prin
planul pentru situaţii neprevăzute.
Indiferent de scop sau eşalon, ofensiva din mişcare pune accentul pe agilitate,
cu riscul pierderii sincronizării. Pentru a reduce acest risc, unităţile adoptă dispozitive
standard şi proceduri bine înţelese, atât pentru forţele luptătoare, cât şi pentru cele de
sprijin.
Succesul ofensivei din mişcare este condiţionat de existenţa căilor de
comunicaţie şi conlucrarea dintre forţele luptătoare şi cele de sprijin (inclusiv cu
gruparea dispusă la contact).
De regulă, comandantul elaborează ordine scurte şi se dispune într-o poziţie cât
mai avansată, pentru a fi în măsură să reacţioneze rapid la evoluţia situaţiei şi să
exploateze succesul înainte ca inamicul să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv.
În situaţia în care ofensiva din mişcare nu are şanse de succes se poate trece la
ofensiva din contact.
Ofensiva combinată se execută numai de către marea unitate (similare), cu o
parte din forţe din contact, iar cu altă parte din mişcare prin aducerea lor din spate.
Principalele operaţii cu caracter ofensiv sunt: cercetarea prin luptă; raidul;
atacul fals; atacul demonstrativ; contraatacul; lovirea inamicului în faţa limitei
dinainte a apărării.
Cercetarea prin luptă este un atac cu obiectiv limitat executat de forţe
suficient de puternice pentru a-l obliga pe inamic la o reacţie concludentă în raport cu

NESECRET
52 din 137
 NESECRET

informaţiile dorite.
Cercetarea prin luptă se execută în scopul procurării de date şi informaţii
asupra dispozitivului de luptă şi a sistemului de lovire al inamicului, care nu au putut
fi obţinute prin alte acţiuni, precum şi de a verifica veridicitatea unor informaţii
obţinute anterior.
Reacţia inamicului poate releva şi slăbiciunile sistemului de apărare al acestuia.
Cercetarea prin luptă poate fi folosită şi ca mijloc de a menţine inamicul sub
presiune prin cucerirea unor puncte decisive din teren.
Comandantul planifică şi desfăşoară cercetarea prin luptă din proprie iniţiativă
sau ca urmare a ordinului eşalonului superior şi stabileşte restricţiile necesare pentru
a evita o angajare decisivă.
Dacă după atingerea obiectivelor forţele continuă să fie angajate, acestea
fixează inamicul, îl atacă sau se retrag, în funcţie de situaţie, exploatând orice succes
tactic obţinut.
Raidul este un atac de scurtă durată, cu obiectiv limitat, desfăşurat într-un
spaţiu redus în zona controlată de inamic, urmărind realizarea unui scop precis (altul
decât cucerirea şi ocuparea terenului) şi se bazează pe informaţii foarte exacte şi
detaliate.
Scopul raidului poate fi: distrugerea unor instalaţii (obiective importante),
capturarea sau eliberarea de prizonieri şi dezorganizarea conducerii sau funcţiilor de
sprijin al luptei inamicului.
În mod normal, forţele participante la raid deţin resurse proprii limitate pentru
sprijinul cu foc şi aprovizionare, dar sistemul de lovire al eşalonului superior trebuie
să acţioneze în folosul unităţii care execută raidul, prin reducerea sau anihilarea
capacităţii de reacţie a inamicului.
După îndeplinirea misiunii, dacă nu a primit ordinul să rămână în spatele
inamicului, unitatea care a executat raidul se retrage în dispozitivul forţelor proprii.
Forţele aeropurtate (aeromobile) sunt cele mai apte pentru executarea raidului, în
lipsa acestora putând fi folosite şi alte forţe cu manevrabilitate şi putere de luptă
adecvate.
Atacul fals este un atac prin care se urmăreşte distragerea atenţiei inamicului
de la direcţia principală de efort. El trebuie să fie suficient de puternic şi credibil
pentru a obţine reacţia dorită a inamicului.
Comandantul care organizează atacul fals urmăreşte ca acesta să confirme
aşteptările, să apară ca o reală ameninţare pentru inamic, să se producă în momentul
când el are o rezervă importantă deja angajată şi în una din variantele plauzibile de
acţiune.
De regulă, atacul fals executat de către o unitate face parte din planul de
operaţie al eşalonului superior.
Atacul demonstrativ (demonstraţia) este o operaţie (demonstraţie de forţă)
executată pe o direcţie (secundară) pe care nu se urmăreşte obţinerea unui efect
decisiv, în scopul inducerii în eroare a inamicului. Este similar atacului fals, cu
deosebirea că lipseşte contactul nemijlocit al forţelor luptătoare cu inamicul, acţiunile

NESECRET
53 din 137
 NESECRET

constând, de regulă, în folosirea focului şi fumului, a mijloacelor de război electronic

şi tehnicii de comunicaţii şi informatică, precum şi a deplasării forţelor.
Contraatacul se execută cu parte din forţe sau cu toate forţele aflate în apărare,
pentru recucerirea terenului pierdut, izolarea şi (sau) nimicirea forţelor înaintate ale
inamicului.
Obiectivul general al contraatacului este împiedicarea inamicului de a-şi
îndeplini scopul sau de a cuceri obiectivul propus.
Contraatacul se planifică cu forţele de angajare ulterioară, rezerva şi (sau) cu
elemente din forţele de angajare imediată, iar varianta concretă de executare a
acestuia este stabilită după ce inamicul a declanşat atacul şi s-a conturat cu claritate
direcţia principală de efort şi (sau) îşi expune unul din flancuri.
În scopul sincronizării tuturor acţiunilor cu efortul general al apărării,
comandantul trebuie să manifeste o rigoare maximă în stabilirea şi respectarea
momentului şi modului de executare a contraatacului.
Contraatacurile anticipate, planificate şi executate în mod coordonat cu
celelalte forţe aflate în apărare sau atac şi în deplin acord cu planul eşalonului
superior sunt cele mai eficiente.
Comandantul pregăteşte exploatarea succesului contraatacului prin folosirea
tuturor forţelor avute la dispoziţie.
Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării se execută cu scopul
general de a dezorganiza atacul acestuia. Ea urmăreşte lovirea inamicului atunci când
acesta este cel mai vulnerabil - pe timpul pregătirii pentru atac, în raioanele de
concentrare - sau atunci când este în deplasare, înainte de a depăşi aliniamentul de
atac.
Acest tip de ripostă ofensivă se execută, de regulă, în urma unei pregătiri
sumare, în timp scurt, dar uneori şi după o pregătire detaliată.
Comandantul exploatează succesul lovirii inamicului în faţa limitei dinainte a
apărării într-un mod similar oricărui atac, în funcţie de situaţia concretă.

Forţe şi misiuni

Un factor determinant în stabilirea misiunilor, obiectivelor şi organizării pentru

operaţie îl constituie cantitatea şi natura tipurilor de forţe, precum şi resursele de care
comandantul dispune la începutul operaţiei sau pe care le primeşte pe timpul
desfăşurării acesteia.
Unităţile din forţele de angajare imediată primesc, de regulă, fâşii şi (sau)
direcţii de ofensivă, obiective şi misiuni etapizate pe urgenţe şi zile de operaţie, în
funcţie de eşalon, posibilităţi, inamic, teren şi alte elemente specifice operaţiei
respective.
Misiunile principale ale unităţilor din forţele de angajare imediată sunt:
• ruperea apărării sau pătrunderea prin intervalele din dispozitivul inamicului şi
dezvoltarea ofensivei în ritm rapid, fracţionarea, nimicirea sau capturarea
inamicului pe adâncimea misiunii primite;

NESECRET
54 din 137
 NESECRET

• dezvoltarea ofensivei în adâncimea dispozitivului inamicului şi cucerirea unor

aliniamente (obiective, puncte) decisive din teren;
• respingerea contraatacurilor inamicului;
• asigurarea introducerii în operaţie a forţelor de angajare ulterioară (rezervei);
• protecţia flancurilor eşalonului superior şi a intervalelor dintre unităţi;
• urmărirea inamicului care se retrage;
• consolidarea aliniamentului (obiectivului) cucerit;
• angajarea luptei de întâlnire.
Unităţile din compunerea forţelor de angajare ulterioară (când se constituie)
urmăresc progresia operaţiei din raioane de dispunere (concentrare) sau din marş,
înapoia forţelor de angajare imediată.
De regulă, unităţile din forţele de angajare ulterioară, pot fi utilizate pentru
următoarele misiuni:
• dezvoltarea şi intensificarea ritmului ofensivei pe direcţia principală de efort, în
scopul desăvârşirii nimicirii inamicului pe adâncimea misiunii unităţii;
• înlocuirea unor unităţi din forţele de angajare imediată care şi-au pierdut
puterea de luptă şi (uneori) reconstituirea rezervei;
• respingerea contraatacurilor;
• urmărirea forţelor inamicului care se retrag;
• participarea la încercuirea şi nimicirea forţelor inamicului rămase înapoia sau
la flancurile forţelor de angajare imediată;
• nimicirea forţelor aeropurtate (aeromobile) ale inamicului lansate (transportate)
în spatele dispozitivului forţelor proprii;
• dezvoltarea ofensivei pe o nouă direcţie.
Rezerva (mai puternică, atunci când forţele de angajare ulterioară nu se
constituie, sau valoarea acestora este redusă) se întrebuinţează unitar sau pe grupări,
după caz, şi trebuie să aibă, în toate situaţiile, capacitatea de a răspunde în mod
adecvat unor evenimente neprevăzute care apar pe timpul operaţiei:
• oprirea (respingerea) unui contraatac dintr-o direcţie sau într-un moment
neaşteptat şi (sau) căruia forţele destinate prin planul de operaţie nu-i pot face
faţă;
• atacul unor obiective vitale sau nou apărute şi pentru care forţele de angajare
imediată şi forţele de angajare ulterioară nu sunt suficiente;
• nimicirea desantului inamicului utilizat prin surprindere;
• alte situaţii neprevăzute.
De regulă, în procesul de planificare, rezervei i se precizează doar compunerea,
raionul de dispunere şi (sau) direcţia de deplasare pe timpul desfăşurării ofensivei, şi
dacă este cazul, misiunile generale. Misiunea concretă a unităţilor din compunerea
rezervei se precizează în momentul luării deciziei de introducere a acestora în
operaţie.
Atunci când nu sunt disponibile suficiente forţe pentru menţinerea unei rezerve
fără misiuni concrete până în momentul întrebuinţării, se poate admite ca acesteia să i

NESECRET
55 din 137
 NESECRET

se repartizeze unele misiuni.

În momentul luării deciziei de întrebuinţare a rezervei, comandantul trebuie să ia
măsuri imediate pentru reconstituirea alteia.

Pregătirea operaţiei ofensive

Durata pregătirii operaţiei ofensive este hotărâtoare în stabilirea momentului

declanşării atacului şi este decisă în ultimă instanţă, de timpul necesar executării
unor activităţi esenţiale pentru pregătirea operaţiei.
Comandanţii subordonaţi sunt preveniţi asupra timpului de pregătire la
dispoziţie, imediat ce este posibil, de regulă printr-un ordin preliminar,.
Activităţile de pregătire a operaţiei ofensive se materializează în: dislocarea
preliminară; desfăşurarea preliminară; infiltrarea; pregătirea de foc.
Dislocarea preliminară constă în deplasarea controlată în vederea dispunerii
forţelor, fie în raioanele de concentrare, fie în apropierea acestora, în funcţie de
timpul avut la dispoziţie.
Desfăşurarea preliminară vizează dispunerea forţelor luptătoare, de sprijin şi
a celor de sprijin logistic, în conformitate cu repartiţia stabilită, precum şi executarea
aprovizionărilor şi reaprovizionărilor necesare realizării capacităţii de luptă complete,
nemijlocit înaintea declanşării atacului.
Infiltrarea se execută numai când există condiţii favorabile pentru aceasta, iar
obiectivele urmărite sunt hotărâtoare pentru succesul ofensivei şi nu pot fi atinse prin
alte mijloace.
Pregătirea de foc urmăreşte producerea unor astfel de pierderi umane şi
materiale inamicului, încât apropierea forţelor atacatoare şi atacul limitei dinainte a
apărării acestuia, să nu poată fi influenţate în mod decisiv de către apărător. În funcţie
de tăria sistemului defensiv, gradul de neutralizare urmărit, forţele şi mijloacele la
dispoziţie pentru executarea pregătirii de foc, precum şi de eşalonul care o
organizează, aceasta se execută într-un timp mai mare sau mai mic, de la zile
(săptămâni) la zeci de minute şi minute.
Ofensiva începe, de regulă, cu pregătirea de foc, având drept scop
neutralizarea într-un grad cât mai mare a forţelor şi mijloacelor inamicului, înainte de
începerea atacului. Atunci când se urmăreşte surprinderea, pregătirea de foc şi
sprijinul de foc pot lipsi până în momentul în care inamicul începe să opună
rezistenţă (dacă focul nu face parte din planul de inducere în eroare).
Parte din poziţiile (elementele de dispozitiv, obiectivele) inamicului sunt
neutralizate (distruse), iar asupra altora se întrebuinţează fumizarea pentru
împiedicarea vizibilităţii. Pentru izolarea zonei operaţiilor la contact pot fi executate
trageri de interdicţie.
În ofensivă, acţiunile forţelor sunt organizate în aşa fel încât să poată îndeplini
misiunile diferite şi complexe prevăzute în planul de operaţie, fără a se stânjeni
reciproc în câmpul de luptă.
Comandantul stabileşte responsabilităţi pentru informaţii, deplasare şi

NESECRET
56 din 137
 NESECRET

siguranţă, zonele de responsabilitate şi măsurile de control necesare şi obligatorii

pentru forţele luptătoare, forţele de sprijin şi forţele logistice.
Organizarea operaţiei ofensive trebuie să cuprindă zona de responsabilitate atât
în spatele aliniamentului de atac cât şi dincolo de acesta până în raionul obiectivului
(la aliniamentul misiunii) şi include o parte din măsurile de control al atacului.
Măsurile de control sunt determinate de modul în care se trece la ofensivă,
precum şi de felul în care îşi propune comandantul să exercite coordonarea forţelor
din subordine şi a celor cu care cooperează. Aceste măsuri cuprind: raioanele de
concentrare; itinerarele de apropiere; aliniamentele de desfăşurare pentru atac (poziţia
de atac, baza de plecare la ofensivă) 1 ; aliniamentele de atac; liniile de despărţire;
direcţia (direcţiile) de ofensivă; aliniamentele de coordonare a sprijinului cu foc;
obiectivele (aliniamentele) intermediare; obiectivul final (aliniamentul misiunii);
măsurile de control al spaţiului aerian.
Raioanele de concentrare în vederea atacului sunt utilizate pentru regrupare şi
rezolvarea problemelor de ordin administrativ ale forţelor atacatoare care urmează să
fie reorganizate pentru ofensivă şi (sau) deplasate spre aliniamentul de atac.
Raioanele de concentrare se dispun pe cât posibil, în afara bătăii majorităţii artileriei
inamicului, astfel încât deplasarea forţelor de aici spre aliniamentul de desfăşurare
pentru atac, să se poată executa cu uşurinţă, în mod rapid şi prin folosirea judicioasă a
posibilităţilor de mascare.
Itinerarele de apropiere sunt traseele urmate de unităţi din raioanele de
concentrare spre aliniamentul de desfăşurare pentru atac. Ele asigură deplasarea
organizată şi coordonată şi desfăşurarea forţelor pe subunităţi pentru atac pe
aliniamentele stabilite, astfel încât, la ajungerea pe aliniamentul de desfăşurare pentru
atac, forţele atacatoare să aibă puterea de luptă completă sau identică cu cea avută la
plecarea din raionul de concentrare.
Aliniamentul de desfăşurare pentru atac 2 constituie ultima poziţie deţinută
de forţele atacatoare înainte de trecerea aliniamentului de atac. Pe acest aliniament se
transmit dispoziţiunile (instrucţiunile, precizările) finale, (în special ale
comandanţilor eşaloanelor mici) şi se realizează orientarea în teren. Timpul cât
forţele se află pe acest aliniament trebuie să fie cât mai scurt.
Aliniamentul de desfăşurare pentru atac este locul unde forţele se desfăşoară
nemijlocit înaintea atacului şi adoptă dispozitivul de operaţie pentru atacul limitei
dinainte a apărării inamicului.
Atunci când aliniamentul se găseşte în faţa limitei dinainte a forţelor proprii,
aflate în contact cu inamicul, el trebuie recunoscut şi asigurat înainte ca forţele
atacatoare să-l ocupe.
Terenul ales în acest scop trebuie să fie accesibil, în afara observării şi focului
direct al inamicului şi, pe cât posibil, să nu constituie un obiectiv cunoscut sau
probabil pentru artileria inamicului.
1
În continuare, în prezenta doctrină, vom folosi expresia aliniament de desfăşurare pentru atac, mai puţin atunci când se impune
folosirea nemijlocită a uneia din celelalte două sintagme.
2
În cazul ofensivei din contact cu inamicul, aliniamentul de desfăşurare pentru atac coincide, de regulă, cu baza de plecare la
ofensivă.

NESECRET
57 din 137
 NESECRET

Aliniamentul de atac asigură coordonarea mişcării forţelor atacatoare la

începerea atacului. Acest aliniament este situat, în mod normal, imediat dincolo de
aliniamentul final de desfăşurare şi reprezintă, practic, aliniamentul pe care forţele
atacatoare ies desfăşurate pentru luptă şi intră în bătaia armamentului apărătorului,
care execută trageri prin ochire directă.
Liniile de despărţire între marile unităţi (unităţile) vecine delimitează fâşiile de
ofensivă şi responsabilităţile pentru deplasare, tragere, informaţii, siguranţă şi
protecţie.
Liniile de despărţire se stabilesc începând de la inclusiv raionul de dispunere a
forţelor logistice proprii până la aliniamentul care marchează adâncimea operaţiei.
Coordonarea operaţiilor la intervale se execută de către eşalonul superior şi se
materializează în planurile de cooperare între unităţile care acţionează.
Direcţia (direcţiile) de ofensivă indică cursul general de înaintare care trebuie
urmat şi gradul de libertate de manevră permis pe timpul înaintării forţelor pentru
atingerea obiectivului.
Pe direcţia principală de ofensivă, dar şi pe celelalte direcţii, forţele
subordonate pot să execute manevra liber, între liniile de despărţire proprii. Indiferent
de manevrele ce se execută în interiorul direcţiei principale de ofensivă, forţele
trebuie să rămână orientate spre obiectiv. Depăşirea liniilor de despărţire cu unităţile
vecine se face numai cu aprobarea prealabilă a eşalonului superior.
Aliniamentele de coordonare a sprijinului de foc se stabilesc de către
comandantul eşalonului superior, în scopul asigurării coordonării focului mijloacelor
care nu sunt sub controlul comandanţilor subordonaţi, dar care le pot influenţa
operaţiile.
Forţele de sprijin care nu intră în compunerea Forţelor Terestre pot ataca
obiectivele dispuse dincolo de aliniamentul de coordonare a sprijinului de foc, fără
coordonarea preliminară cu Forţele Terestre, în cazul în care atacul nu produce efecte
colaterale asupra, pe, sau dincoace de aliniament.
Atacurile împotriva obiectivelor terestre situate dincoace de aliniament trebuie
coordonate cu comandantul care l-a stabilit.
Obiectivele (aliniamentele) intermediare sunt folosite pentru coordonarea
deplasării forţelor atacatoare în timp şi spaţiu şi sunt strâns legate de importanţa
terenului şi dispunerea inamicului. Cucerirea acestora nu trebuie să ducă la pierderea
sau slăbirea ritmului atacului.
De regulă, obiectivele (aliniamentele) intermediare ale unui eşalon constituie
obiectivul final (aliniamentul misiunii) pentru eşalonul subordonat.
Obiectivul final (aliniamentul misiunii) constituie elementul strategic
(operativ, tactic) ce trebuie cucerit sau capturat pentru a îndeplini misiunea stabilită
de comandant.
Măsurile de control al spaţiului aerian au impact asupra Forţelor Terestre în
privinţa tragerilor artileriei şi ale mijloacelor de apărare aeriană cu baza la sol,
precum şi a acţiunilor elicopterelor de atac. Comandantul trebuie să cunoască aceste
măsuri şi să se asigure că subordonaţii le respectă.

NESECRET
58 din 137
 NESECRET

Coordonarea şi controlul

Comandantul coordonează acţiunile comune ale unităţilor luptătoare

subordonate, ale acestora cu unităţile de sprijin, precum şi acţiunile forţelor care trec
la ofensivă cu ale celor din contact şi ale vecinilor, pentru: zădărnicirea
contrapregătirii inamicului; executarea pregătirii de foc a ofensivei; deplasarea,
desfăşurarea şi atacul limitei dinainte a apărării inamicului; desfăşurarea acţiunilor în
adâncimea apărării inamicului; hărţuirea permanentă a acestuia; asigurarea
introducerii în operaţie a forţelor de angajare ulterioară sau a rezervei; respingerea
contraatacurilor; urmărirea, încercuirea şi nimicirea inamicului.
Când pe direcţia de ofensivă acţionează forţe aeropurtate, comandantul trebuie
să coordoneze modul de sprijin şi de realizare a joncţiunii dintre forţele aflate în
ofensivă şi acestea.
Pe baza coordonării realizate de către comandant, comandamentele
subordonate organizează cooperarea, pe direcţii, misiuni, aliniamente şi în timp.
Măsurile de control se realizează în deplină concordanţă cu situaţia concretă
de trecere la ofensivă şi concepţia operaţiei.
Pentru executarea controlului, comandantul are în vedere, următoarele: modul
de organizare a pregătirii şi a sprijinului de foc al ofensivei; organizarea deplasării
unităţilor, a trecerii prin dispozitivul forţelor aflate la contact (a înlocuirilor,
regrupărilor şi ocupării bazei de plecare la ofensivă); coordonarea trecerii
aliniamentului de atac şi prin culoarele realizate în câmpurile de mine, precum şi a
atacului limitei dinainte a apărării inamicului; asigurarea protecţiei flancurilor,
intervalelor şi a zonelor de spate pe timpul dezvoltării ofensivei în adâncimea apărării
inamicului şi pe timpul urmăririi; organizarea acţiunilor pentru respingerea
contraatacurilor inamicului; organizarea introducerii în operaţie a forţelor de angajare
ulterioară (rezervelor).
La nevoie, comandanţii pot stabili măsuri suplimentare de control, având în
vedere ca acestea să fie înţelese şi cunoscute de către cei care execută controlul dar şi
de cei controlaţi, în părţile care îi privesc.

Executarea operaţiei ofensive

Declanşarea atacului se execută, de regulă, simultan cu pregătirea de foc a

ofensivei. Succesul acestei faze a operaţiei depinde în mod direct de eficacitatea
focului executat atât în pregătirea de foc, cât şi pe timpul sprijinului de foc al
ofensivei, în faza iniţială a atacului.
Flexibilitatea şi viteza de execuţie după declanşarea atacului, sunt decisive în
utilizarea cu eficienţă a elementelor puterii de luptă disponibile.
Atacul se execută cu impetuozitate, prin exploatarea oricărei evoluţii favorabile a
situaţiei şi redistribuirea forţelor şi mijloacelor în zonele (sectoarele) unde apar
posibilităţi mai mari de succes.

NESECRET
59 din 137
 NESECRET

Pentru menţinerea ritmului atacului, respingerea contraatacurilor inamicului şi

asigurarea protecţiei forţelor proprii, comandantul modifică uneori repartiţia forţelor
şi mijloacelor. Menţinerea constantă a unui ritm înalt al operaţiei are o importanţă
deosebită. Întârzierea atacului în scopul alinierii tuturor forţelor pentru respectarea
rigidă a planului stabilit, nu este indicată.
Trecerea prin dispozitivul forţelor aflate la contact
Când aliniamentul de atac este asigurat de alte forţe aflate deja în contact cu
inamicul, se impune o coordonare detaliată a trecerii prin dispozitivul acestora şi a
sprijinului de foc (şi de altă natură) pe care acestea îl asigură forţelor atacatoare.
Apropierea şi atacul limitei dinainte a apărării inamicului
În aceste faze (extrem de critice) se acordă o importanţă deosebită protecţiei
forţelor şi mijloacelor, urmărindu-se o dispersare accentuată şi o viteză de acţiune cât
mai mare cu putinţă.
Trecerea aliniamentului de atac reprezintă momentul de referinţă (ora “C”)
pentru stabilirea celorlalte elemente decisive de timp necesare coordonării şi
sincronizării acţiunilor forţelor atacatoare. Depăşirea acestui aliniament se execută în
dispozitiv de operaţie. Atunci când forţele atacatoare trec prin dispozitivul forţelor
proprii, aliniamentul de atac poate fi limita dinainte a forţelor proprii aflate în
contact.
Dispozitivul de operaţie (dispozitivul pentru atac) al forţelor depinde de teren,
distanţa faţă de inamic, rezistenţa aşteptată din partea apărătorului şi de amploarea
sprijinului de foc.
Pe timpul apropierii, cel mai important lucru este câştigarea de teren prin
înaintarea rapidă şi luarea tuturor măsurilor pentru a împiedica observarea şi
executarea tragerilor din dispozitivul apărătorului. În acest scop se exploatează la
maxim acoperirile naturale oferite de teren şi se foloseşte pe scară largă sprijinul de
foc.
Pătrunderea în dispozitivul apărătorului
În scopul pătrunderii rapide în dispozitivul apărătorului, dar şi pentru protecţia
forţelor, unităţile cele mai avansate în dispozitivul de atac nu se mai concentrează
după ce intră în contact cu inamicul.
Sprijinul de foc cel mai intens se execută în sectorul de rupere, acordându-se atenţie
şi poziţiilor inamicului de pe flancuri şi din spatele sectorului de rupere.
Apărătorul nu trebuie să aibă timp să reacţioneze. În acest scop, trebuie
menţinut permanent un ritm înalt al acţiunilor.
Odată realizată pătrunderea în dispozitivul de apărare, aceasta trebuie extinsă
atât în adâncime cât şi pe flancuri.
Lupta în interiorul apărării
După realizarea ruperii apărării, atacatorul menţine permanent presiunea
asupra inamicului, inclusiv pe timpul atacului obiectivelor din adâncimea apărării
acestuia.
Forţele atacatoare se deplasează cât mai repede posibil, între punctele de
rezistenţă ale apărătorului, mai ales în condiţiile întrebuinţării ADMNBC.

NESECRET
60 din 137
 NESECRET

Când întâmpină rezistenţa inamicului, forţele cele mai avansate, folosind

sprijinul de foc, îl depăşesc şi (sau) nimicesc într-un timp cât mai scurt.
Subunităţile avansate folosesc orice ocazie favorabilă pentru a dezvolta şi
exploata succesul, împiedicând astfel inamicul să-şi revină din şocul loviturilor.
Forţele de angajare ulterioară (rezerva) se dispun şi se menţin în cea mai
avantajoasă poziţie, în aşa fel încât să poată fi angajate imediat ce se impune acest
lucru. Se exploatează orice ocazie favorabilă de a acţiona cu rapiditate şi hotărâre cu
subunităţi mici, angajate la contact în zona unui obiectiv, pentru scoaterea acestuia
din dispozitiv, evitându-se astfel nevoia folosirii unei forţe mult mai puternice, în
cazul că inamicul îşi revine şi reuşeşte să reorganizeze apărarea.
Inamicul depăşit
Atunci când forţele avansate depăşesc anumite puncte (raioane) de rezistenţă,
în scopul menţinerii unui ritm de înaintare ridicat şi angajării rapide a obiectivelor din
adâncime, forţele de angajare ulterioară vor prelua responsabilitatea luptei cu
inamicul depăşit, blocându-l şi ţinându-l sub observaţie. Ulterior se trece la nimicirea
(capturarea) acestuia.
Siguranţa şi protecţia
În vederea menţinerii ritmului atacului, misiunile de siguranţă şi protecţie
(incluzând protecţia flancurilor şi acoperirea intervalelor) vor fi repartizate unor
structuri din compunerea forţelor de angajare ulterioară.
Unele unităţi din compunerea forţelor de angajare ulterioară pot primi şi
misiunea de a încercui, captura sau nimici forţele depăşite ale inamicului şi de a
asigura protecţia forţelor de sprijin împotriva atacurilor terestre (atunci când zona din
spatele forţelor luptătoare nu a fost curăţată complet), precum şi alte misiuni.
Rezerva
Comandantul utilizează rezerva în situaţii neprevăzute, în vederea menţinerii
ritmului atacului.
Uneori, comandantul întăreşte parte din unităţile subordonate pentru ca acestea
să-şi poată constitui rezerva. În orice situaţie, comandantul trebuie să aibă o rezervă
neangajată, gata de acţiune. Odată ce rezerva desemnată iniţial a fost angajată, trebuie
constituită alta, chiar dacă aceasta presupune o schimbare a repartiţiei forţelor şi
mijloacelor.
De regulă, rezerva urmăreşte îndeaproape înaintarea forţelor angajate în
operaţie; ea nu trebuie angajată prematur şi se dispune astfel încât să se poată
desfăşura cu rapiditate pe orice direcţie.
Atunci când există posibilitatea, se constituie o rezervă aeromobilă care oferă o
flexibilitate deosebită, în special pe timpul protecţiei flancurilor, exploatării
succesului şi urmăririi.
Pe direcţia loviturii principale, marea unitate poate întrebuinţa forţele
aeropurtate (aeromobile) în scopul: ocupării şi menţinerii unor aliniamente, raioane
sau obiective importante în adâncime până la sosirea forţelor principale; întârzierii
inamicului în desfăşurarea operaţiilor sale; producerii de pierderi în personal şi
tehnică militară; distrugerii unor obiective importante ale inamicului; interzicerii,

NESECRET
61 din 137
 NESECRET

retragerii şi regrupării forţelor principale şi afluirii rezervelor apărătorului;

dezorganizării sistemului de conducere şi a sistemului logistic ale inamicului.
Gruparea de forţe aeropurtate (aeromobile) se constituie de către marea
unitate strategică (operativă, tactică, similare) din mari unităţi (unităţi, subunităţi) de
paraşutişti şi (sau) aeromobile. Aceste forţe se pot găsi în gruparea de angajare sau,
mai rar, în rezervă.
Valoarea grupării de forţe aeropurtate (aeromobile) se stabileşte în funcţie de:
scopul urmărit; existenţa mijloacelor de transport aerian; posibilităţile de intervenţie
ale inamicului în raionul de desantare; posibilităţile de a desfăşura lupta până la
recuperarea lor sau realizarea joncţiunii cu forţele aflate în ofensivă; sprijinul ce se
poate executa cu aviaţia; caracteristicile geoclimatice ale zonei.
Înainte de transportul şi paraşutarea (debarcarea) grupării de forţe aeropurtate
(aeromobile) în raioanele stabilite, precum şi pe timpul desfăşurării acestora, se
nimicesc (neutralizează) personalul şi mijloacele de foc aflate la sol, pe direcţia
traiectelor de zbor, din raionul de desantare şi cele învecinate, precum şi rezervele
apropiate ale inamicului, prin lovituri cu aviaţia şi prin operaţii ale forţelor proprii
care luptă în adâncime.
Consolidarea aliniamentelor (obiectivelor) cucerite
După ce aliniamentul (obiectivul) a fost cucerit, atacatorul trece imediat la
consolidarea acestuia, în concordanţă cu planurile şi intenţiile comandantului pentru
misiunea următoare, în vederea respingerii eventualelor contraatacuri ale
apărătorului. El trebuie să pregătească apărarea, atât împotriva atacului terestru, cât şi
împotriva celui aerian.
Dispozitivul defensiv trebuie să asigure acoperirea cu foc şi a terenului
adiacent aliniamentului de trecere la apărare.
Comandantul elaborează un nou plan de sprijin de foc şi dacă este cazul,
constituie o nouă rezervă.
Comandantul nu trebuie să piardă contactul cu inamicul. Atunci când se
urmăreşte exploatarea succesului în adâncimea apărării acestuia, se utilizează cât mai
puţine forţe pentru consolidarea aliniamentelor cucerite, astfel încât să nu se reducă
ritmul operaţiei.
Exploatarea succesului
În condiţiile unei rezistenţe din ce în ce mai slabe a inamicului se trece la
exploatarea succesului, prin înaintarea rapidă în adâncimea apărării acestuia. Se
urmăreşte în acest fel, menţinerea iniţiativei şi împiedicarea refacerii apărării sau
trecerii inamicului la retragere organizată.
Viteza de execuţie este decisivă pentru succesul operaţiei, întrucât orice
întârziere îi poate oferi inamicului posibilitatea să se regrupeze şi să pregătească
contraatacuri sau poziţii de apărare în adâncime.
Efectul psihologic al acţiunilor rapide şi continue din cadrul operaţiei
generează confuzie şi dezorientare în sistemul de comandă şi control al inamicului,
determinând scăderea capacităţii de reacţie şi a moralului acestuia.
Succesul ofensivei depinde foarte mult de iniţiativa comandanţilor subordonaţi,

NESECRET
62 din 137
 NESECRET

în special în ceea ce priveşte exploatarea succesului şi urmărirea inamicului.

Urmărirea
Forţele Terestre adoptă urmărirea ca operaţie intermediară a operaţiei
ofensive. Urmărirea se adoptă împotriva forţelor inamicului care se retrag,
reprezentând o continuare a atacului executat cu succes sau a exploatării succesului.
Urmărirea se poate desfăşura sub următoarele forme: de front; paralelă, din aer;
combinată.
Obiectivul urmăririi îl constituie, de regulă, desăvârşirea nimicirii sau
capturarea forţelor inamicului.
În momentul în care rezistenţa inamicului a fost complet anihilată şi acesta
părăseşte câmpul de luptă, se trece la urmărirea generalizată.
Urmărirea presupune o descentralizare crescută a comenzii şi controlului şi
deplasarea rapidă a forţelor în câmpul de luptă.De regulă, obiectivul principal al
urmăririi este capturarea, izolarea sau nimicirea forţei vii a inamicului care încearcă
să se retragă sau să fugă (în anumite situaţii poate fi şi ocuparea unor obiective sau
puncte din teren).
Urmărirea poate fi continuarea exploatării succesului sau a altei acţiuni în urma
căreia inamicul şi-a pierdut capacitatea de a reacţiona eficient şi încearcă să rupă
lupta şi să se retragă.
Prin această acţiune, cu o parte din forţe se exercită o presiune neîntreruptă
asupra inamicului care se retrage, în timp ce cu alte forţe se execută tăierea liniilor de
comunicaţie şi încercuirea apărătorului.
Încercuirea
Scopul încercuirii îl reprezintă izolarea unei grupări de forţe a inamicului într-o
anumită zonă în vederea capturării sau nimicirii acesteia.
Încercuirea se execută de regulă, ca urmare a reuşitei urmăririi sau a acţiunilor
întreprinse pentru exploatarea succesului în adâncimea apărării inamicului.
Comandantul are în vedere ca acţiunea de încercuire să se justifice şi să nu
răspundă deciziei probabile a inamicului de a bloca o parte din forţele proprii.
Concomitent cu desfăşurarea ofensivei potrivit planului, comandantul
(comandamentul) identifică şi estimează acţiunile viitoare ale forţelor din subordine,
proces similar, de regulă, cu cel de pregătire şi planificare a misiunilor

NESECRET
63 din 137
 NESECRET

TEMA 6

FIZIONOMIA OPERAŢIEI DE APĂRARE

A COMPONENTEI TERESTRE

Apărarea este, de regulă, impusă de superioritatea numerică şi (sau) tehnico-

strategică (operativă, tactică) a inamicului, pe întregul teatru de operaţii sau doar într-
o anumită zonă de operaţii (fâşie, sector), dar poate fi adoptată şi în mod deliberat
pentru îndeplinirea unor scopuri parţiale ale operaţiei.
Scopul (obiectivul) general al apărării este crearea condiţiilor pentru trecerea
la ofensivă. Acesta se realizează prin îndeplinirea următoarelor scopuri (obiective)
parţiale: slăbirea capacităţii ofensive a inamicului, prin producerea de pierderi cât
mai mari; respingerea atacului acestuia; menţinerea unor porţiuni de teren (obiective)
dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii inamicului în acestea; temporizarea
ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru trecerea la
ofensivă; preluarea iniţiativei.
Apărarea nu trebuie să se reducă la o simplă reacţie a apărătorului faţă de
acţiunile inamicului.
O apărare eficientă constă într-o combinaţie de componente active şi pasive
care foloseşte cu îndrăzneală şi abilitate toate forţele luptătoare şi de sprijin pentru a
ataca punctele decisive ale inamicului şi a-l face să ajungă într-un timp cât mai
scurt în punctul critic al operaţiei sale ofensive.

Factorii determinanţi ai operaţiei de apărare

Apărarea trebuie să fie stabilă, fermă şi activă în toate mediile, adânc

eşalonată şi capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forţe
şi mijloace.
Forţele aflate în apărare nu părăsesc poziţiile şi raioanele ocupate şi nu
se retrag fără ordinul (aprobarea) eşalonului superior, chiar dacă aceste acţiuni
corespund concepţiei (intenţiei) comandantului asupra operaţiei. Ele trebuie să
fie în măsură să acţioneze în condiţii de izolare.
Factorii cei mai importanţi pentru operaţia de apărare sunt: informaţiile;
folosirea terenului; eşalonarea în adâncime; cooperarea şi sprijinul reciproc;
concentrarea puterii de luptă; manevra; sistemul de lovire; unitatea de acţiune;
reacţiile ofensive; rezerva; inducerea în eroare.
La baza planificării şi organizării apărării stă precizia informaţiilor. Acestea
includ estimarea posibilităţilor şi intenţiilor probabile ale inamicului, în special
direcţiile şi itinerarele de apropiere, modalitatea în care vor ataca elementele

NESECRET
64 din 137
 NESECRET

avansate, precum şi deplasarea forţelor în adâncimea dispozitivului inamicului până

la limita zonei de responsabilitate a unităţii.
O importanţă deosebită o are continuitatea acţiunilor de obţinere a
informaţiilor, astfel încât comandantul să poată menţine controlul operaţiei şi să
folosească resursele cu eficacitate maximă.
Tăria apărării depinde în mod hotărâtor de alegerea şi folosirea terenului.
După alegerea terenului, comandantul este obligat să-l cunoască în detaliu şi să-l
utilizeze în condiţii cât mai avantajoase.
Terenul ales trebuie să ofere în principal, următoarele facilităţi: condiţii
pentru folosirea armamentului la posibilităţile maxime; asigurarea condiţiilor pentru
mascarea, protecţia şi manevra apărătorului; reducerea posibilităţilor de observare şi
manevră ale inamicului; posibilitatea folosirii obstacolelor şi barajelor artificiale
pentru a completa obstacolele naturale sau a acoperi zonele în care acestea lipsesc.
Estimând situaţia, comandantul ia în calcul elementele importante din teren, a
căror deţinere reprezintă un avantaj decisiv pentru oricare din părţi. Ca urmare a
acestui proces, comandantul stabileşte ca element decisiv din teren, orice detaliu
important al acestuia, care are o asemenea valoare strategică (operativă, tactică), încât
pierderea sa poate determina insuccesul apărării. Odată ales, acesta trebuie recâştigat
cu orice preţ dacă se pierde pe timpul desfăşurării operaţiei.
Eşalonarea în adâncime a apărării sporeşte libertatea de acţiune a
apărătorului prin încetinirea ritmului ofensivei inamicului şi prin timpul mai mare la
dispoziţie pentru pregătirea reacţiilor apărării.
Eşalonarea în adâncime se realizează prin: alocarea unui spaţiu suficient în
scopul apărării cu eficienţă a elementelor de protecţie; folosirea armamentului cu
bătaie mare şi a resurselor de război electronic pentru a nimici, neutraliza,
dezorganiza sau întârzia forţele atacatoare pe toată adâncimea zonei de
responsabilitate; organizarea poziţiilor de luptă, obstacolelor şi sistemului de lovire
pe toată adâncimea apărării; dispunerea şi deplasarea rezervelor, a elementelor de
sprijin cu foc şi forţelor (instalaţiilor sau elementelor) logistice.
Cooperarea şi sprijinul reciproc contribuie în mod direct la creşterea
stabilităţii şi tăriei oricărui dispozitiv defensiv şi se realizează prin stabilirea liniilor
de despărţire şi a locului raioanelor de apărare (poziţiilor de luptă), astfel încât
inamicul să nu le poată ataca, fără să fie lovit cu foc din cel puţin o altă poziţie.
Cooperarea şi sprijinul reciproc se realizează în amănunt până la nivel
companie şi pot fi mai puţin detaliate la batalion şi eşaloanele superioare.
Inamicul trebuie obligat să-şi disperseze focul pentru neutralizarea poziţiilor
ce se sprijină reciproc şi astfel, să reducă densitatea acestuia pe direcţia principală de
efort.
La organizarea sprijinului reciproc comandanţii au în vedere influenţa
terenului, bătaia armamentului şi vizibilitatea.
Lărgimea frontului de apărat trebuie raportată şi la posibilităţile de a se realiza
sprijinul reciproc, atunci când condiţiile permit acest lucru.

NESECRET
65 din 137
 NESECRET

Concentrarea puterii de luptă este un atribut al libertăţii de acţiune a

comandantului şi se manifestă prin posibilitatea acestuia de a decide când şi unde să-
şi concentreze forţele pentru a le opune atacului inamicului.
Pentru asigurarea oportunităţii concentrării puterii de luptă, comandantul este
obligat să se bazeze pe informaţii sigure asupra intenţiilor şi capacităţii de luptă a
inamicului.
Concentrarea puterii de luptă se realizează prin manevra de forţe şi mijloace şi
(sau) prin manevra de foc.
Manevra este un element decisiv al apărării la orice eşalon.
Prin combinarea focului cu mişcarea, comandantul forţelor care au trecut la
apărare trebuie să folosească terenul în mod judicios, în scopul concentrării puterii de
luptă, producerii de pierderi cât mai mari atacatorului şi evitării efectului nimicitor al
focului acestuia, precum şi al asigurării raportului de forţe favorabil necesar
îndeplinirii scopului (obiectivului) operaţiei.
Sistemul de lovire este un factor determinant al eficacităţii apărării. El
integrează într-o concepţie unitară misiunile de foc ce revin tuturor categoriilor de
armament în combinaţie cu barajele şi obstacolele de tot felul, precum şi efectele
operaţiilor de influenţare psihologică, de război electronic şi informaţional.
Baza sistemului de lovire o constituie loviturile aviaţiei, focul artileriei şi
mijloacelor antiblindate al rachetelor şi artileriei antiaeriene, al armamentului greu de
infanterie şi al tancurilor.
Sistemul de lovire se completează cu focul mijloacelor de pe transportoarele
amfibii blindate (maşinile de luptă) şi armamentului de infanterie, cu folosirea
grenadelor incendiare şi aruncătoarelor de flăcări şi cu sistemul de baraje şi
distrugeri.
Organizarea luptei cu inamicul aerian şi mijloacele blindate ale inamicului,
îndeosebi a elicopterelor de atac şi a tancurilor, constituie elementul decisiv al
sistemului de lovire în apărare, iar pregătirea şi conducerea acesteia reprezintă una
din îndatoririle principale ale comandantului (comandamentului).
Lupta cu mijloacele blindate se organizează pe toate direcţiile favorabile
întrebuinţării acestora de către inamic şi pe întreaga adâncime a fâşiei de apărare.
Scopul luptei împotriva elicopterelor de atac şi a blindatelor constă în lovirea
şi nimicirea acestora în raioanele de concentrare (pe terenurile de aterizare), pe timpul
apropierii şi desfăşurării în dispozitiv de operaţie precum şi pe timpul atacului
propriu-zis asupra limitei dinainte şi în adâncimea apărării.
Unitatea de acţiune este decisivă pentru stabilitatea şi succesul oricărei
operaţii de apărare.
Apărarea se planifică în mod unitar şi se coordonează cu deosebită atenţie pe
toată durata operaţiei.
Comandantul este obligat să ia măsuri pentru realizarea unei coordonări cât
mai bune a operaţiei, prin: înţelegerea deplină a concepţiei comandantului eşalonului
superior privind operaţia de apărare; însuşirea modalităţilor de acţiune de către
unităţile de la flancuri; stabilirea cu atenţie a liniilor de despărţire, astfel încât acestea

NESECRET
66 din 137
 NESECRET

să nu creeze probleme suplimentare; alegerea punctelor (aliniamentelor) de

coordonare de-a lungul liniilor de despărţire; organizarea schimbului permanent de
informaţii; trimiterea de echipe (ofiţeri) de legătură; organizarea sprijinului reciproc.
Atitudinea generală defensivă nu exclude reacţiile ofensive din partea
apărătorului.
Atât în procesul de planificare cât şi în cel de execuţie, comandantul foloseşte
orice posibilitate de a acţiona ofensiv, limitând cât mai mult libertatea de acţiune a
atacatorului. În nici un caz, el nu trebuie să rămână pasiv sau să se mulţumească la a
reacţiona la acţiunile inamicului, ci trebuie să-l surprindă prin operaţii neprevăzute şi
să-l determine să-şi modifice planul de operaţie după declanşarea acesteia.
Atacul asupra forţelor şi mijloacelor inamicului vizează în primul rând, pe
cele de la contact, dar şi pe cele din adâncime.
Pentru a avea succes, apărarea trebuie să se desfăşoare prin acţiuni energice,
agresive şi ingenioase, iar când sunt îndeplinite condiţiile necesare, trebuie preluată
întreaga iniţiativă de la inamic.
Rezerva poate fi decisivă pentru libertatea de acţiune a comandantului. Ea
asigură atât flexibilitate, cât şi echilibru oricărui sistem defensiv.
Una dintre cele mai importante decizii în planificarea apărării este asigurarea
raportului optim între gruparea de angajare şi rezervă.
Stabilirea cu responsabilitate a misiunilor rezervei şi în mod deosebit,
alegerea momentului angajării acesteia pot influenţa decisiv rezultatul final al
operaţiei.
Inducerea în eroare a inamicului are drept obiectiv principal să-i creeze
acestuia o idee falsă asupra dispozitivului forţelor proprii, a dispunerii poziţiilor
principale de apărare, precum şi a direcţiei şi momentului contraatacurilor. În acest
fel, inamicul poate fi determinat să-şi irosească resursele şi efortul principal pe o
direcţie greşită şi să-şi dispună rezervele în poziţii de unde să nu poată interveni
oportun pentru respingerea operaţiilor cu caracter ofensiv ale forţelor proprii.

Cadrul operaţional şi integrarea operaţiilor

Înfrângerea atacatorului, reducerea elanului său ofensiv şi asigurarea

condiţiilor trecerii forţelor proprii la ofensivă (contraofensivă) poate fi realizată
numai prin folosirea integrată, cu maximă eficacitate a elementelor puterii de luptă
ale apărătorului în tot spaţiul de luptă.
Pentru aceasta, comandantul asigură deplina sincronizare a operaţiilor la
contact, în adâncime şi în spate.
Chiar dacă aceste operaţii pot să aibă un anumit grad de independenţă în unele
momente ale operaţiei, comandantul trebuie să folosească toate forţele şi mijloacele
la dispoziţie pentru a-şi asigura dominaţia asupra întregii zone de responsabilitate,
asigurând în permanenţă disponibilitatea puterii sale de luptă pentru a angaja
inamicul pretutindeni şi a-i interzice libertatea de acţiune.
În apărare, operaţiile în adâncime urmăresc angajarea inamicului în

NESECRET
67 din 137
 NESECRET

adâncimea dispozitivului acestuia, sincronizat cu operaţiile la contact şi în spate, în

vederea obţinerii unor avantaje decisive pentru acţiunile viitoare. Prin aceste operaţii,
se urmăreşte prevenirea concentrării de către inamic a unei puteri de luptă (forţe)
covârşitoare, încetinirea ritmului şi anihilarea coerenţei atacului acestuia.
Operaţiile în adâncime constau în: îngreunarea deplasărilor; distrugerea unor
instalaţii vitale, a centrului de greutate sau punctelor decisive ale inamicului;
interzicerea folosirii de către acesta a unor elemente ale funcţiunilor de luptă
(sistemul de conducere, sistemul logistic sau apărarea aeriană) în momentele critice
ale ofensivei.
Succesul operaţiilor în adâncime contribuie în mod direct la protecţia forţelor
şi susţinerea operaţiilor la contact.
Operaţiile la contact se realizează prin lupta apropiată dusă de către forţele
principale sau forţele de pe o direcţie secundară aflate în contact nemijlocit cu
inamicul în zona de responsabilitate, pentru încetinirea, canalizarea şi înfrângerea
atacatorului. Acestea se desfăşoară în forme diferite, incluzând atât apărarea mobilă
cât şi apărarea pe poziţii.
Pentru ducerea cu succes a operaţiilor la contact, comandantul stabileşte
direcţia principală de efort (de interzis) şi sincronizează efectele operaţiilor forţelor
din subordine, pentru a o sprijini sau a o schimba, atunci când este cazul, în vederea
concentrării forţelor şi masării efectelor împotriva noilor ameninţări care apar pe
câmpul de luptă.
Operaţiile în spate sunt menite să protejeze forţele proprii şi să asigure
continuitatea sprijinului operaţiilor la contact şi în adâncime.
Succesul operaţiilor în spate crează premisele libertăţii de acţiune asigurate
de integritatea sistemului de comandă şi control, a sprijinului de foc şi logistic, cât şi
de siguranţa deplasării rezervelor.

Tipuri de operaţii

Principalele tipuri de operaţii de apărare sunt: apărarea mobilă; apărarea în

zonă (pe poziţii); întârzierea (apărarea pe aliniamente intermediare).
Apărarea mobilă urmăreşte nimicirea atacatorului prin operaţii de tip ofensiv
executate de către forţele de angajare ulterioară (uneori rezerva), după înaintarea
inamicului pe un aliniament (poziţie), care îl face vulnerabil loviturilor apărătorului
executate prin contraatac şi prin învăluire.
Apărătorul pune accentul principal pe înfrângerea inamicului şi nu pe
menţinerea sau recâştigarea terenului pierdut.
Pentru desfăşurarea apărării mobile, comandantul utilizează o combinaţie de
acţiuni de întârziere, defensive şi ofensive, ceea ce presupune dispunerea înaintată a
unor forţe relativ mici şi folosirea pe scară largă a manevrei, focului şi obstacolelor
pentru a prelua iniţiativa de la atacator după ce acesta a intrat în sectorul (fâşia)
apărat.
Terenul ales trebuie să corespundă cerinţelor acţiunilor manevriere, iar fâşia

NESECRET
68 din 137
 NESECRET

de apărare a marii unităţi care organizează acest tip de operaţie să aibă o adâncime
mult mai mare faţă de apărarea pe poziţii.
Mobilitatea forţelor proprii trebuie să fie cel puţin egală cu a atacatorului, iar
pentru faza finală a contraatacului, comandantul trebuie să dispună de o forţă de
angajare ulterioară, aptă să asigure raportul de forţe care, în combinaţie cu elementul
surprindere dat de momentul, locul şi forţa loviturii, să producă efectul final dorit.
În apărarea în zonă (pe poziţii) accentul este pus pe menţinerea terenului
ocupat, prin atragerea inamicului într-o serie de poziţii în bretelă, în care poate fi
nimicit prin foc.
Apărarea în zonă (pe poziţii) nu are ca obiectiv nimicirea completă a
inamicului, pentru aceasta fiind necesară executarea unor operaţii simultane sau
ulterioare pentru a obţine înfrângerea decisivă a atacatorului.
Comandantul destină şi dispune majoritatea forţelor din subordine pentru
apărarea unor porţiuni de teren, prin folosirea unei combinaţii de poziţii de apărare şi
rezerve mobile de valoare mică. El organizează operaţia în interiorul cadrului static
oferit de poziţiile de apărare, căutând să nimicească forţele inamicului pătrunse
printre poziţiile defensive, prin crearea zonelor de nimicire şi a pungilor de foc,
completate cu contraatacuri locale.
Spre deosebire de apărarea mobilă, care solicită o adâncime considerabilă,
apărarea în zonă (pe poziţii) poate fi executată pe diferite adâncimi (mai reduse), în
funcţie de misiune, de forţele şi mijloacele la dispoziţie şi de teren.
Indiferent de procedeul adoptat, comandantul poate utiliza combinaţii de
elemente specifice atât apărării în zonă (pe poziţii) cât şi celei mobile. Astfel, el poate
folosi elemente statice pentru a întârzia, canaliza, provoca pierderi şi, în final, a-l opri
pe atacator, dar şi elemente dinamice (atacuri locale sau contraatacuri) pentru a lovi şi
nimici forţele angajate ale inamicului. Proporţia acestor elemente depinde atât de
misiunea unităţii, forţele şi mijloacele la dispoziţie, mobilitatea şi puterea de luptă a
acesteia, cât şi de situaţia strategică (operativă, tactică) în care se planifică,
organizează şi duce apărarea.
În apărarea predominant mobilă, comandantul caută înfrângerea atacatorului
prin nimicirea acestuia, în timp ce, în apărarea pe poziţii urmăreşte acest lucru, în
principal, prin împiedicarea inamicului de a-şi atinge obiectivele.
Operaţiile cu caracter defensiv ce pot fi executate de către unităţile din
compunerea Forţelor Terestre sunt:
• trecerea temporară la apărare pentru respingerea contraatacului;
• trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii;
• trecerea la apărare în cadrul luptei de întâlnire.
Trecerea temporară la apărare pentru respingerea contraatacului pe timpul
desfăşurării operaţiei ofensive are loc atunci când forţele proprii de pe direcţia de
contraatac sunt inferioare numeric, calitativ şi (sau) poziţional forţelor inamicului
care contraatacă şi nu sunt în măsură să le respingă din mişcare.
Comandantul alege un aliniament favorabil pentru a trece la apărare (din
contact cu inamicul) cu parte din forţe, în scopul fixării grupării de contraatac, iar cu

NESECRET
69 din 137
 NESECRET

forţele de pe direcţiile neafectate, acţionează asupra flancurilor şi spatelui grupării de

contraatac, concomitent cu dezvoltarea ofensivei în adâncime.
De regulă, dispozitivul forţelor trecute la apărare are o adâncime mică şi nu se
constituie forţele de angajare ulterioară. În schimb, rezerva trebuie să fie suficient de
puternică pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute.
Misiunea de trecere la apărare se transmite prin ordine scurte, organizarea
apărării se realizează în grabă, în funcţie de timpul la dispoziţie, iar forţele de sprijin
de luptă rămân în dispozitivul avut în momentul luării deciziei de trecere la apărare.
Pentru desfăşurarea operaţiei de apărare în sectorul de contraatac,
comandantul care conduce ofensiva integrează operaţiile forţelor trecute la apărare cu
cele ale celorlalte forţe din zona sa de responsabilitate.
În scopul fracţionării şi nimicirii grupărilor de contraatac oprite, se destină
numai forţele strict necesare (inclusiv din cele care s-au aflat în apărare), majoritatea
urmând a dezvolta ofensiva în adâncime.
Trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii se
planifică şi desfăşoară pentru îndeplinirea următoarelor scopuri: asigurarea
flancurilor şi spatelui forţelor; respingerea contraatacurilor; interzicerea afluirii
rezervelor inamicului; crearea condiţiilor favorabile pentru continuarea ofensivei cu
alte unităţi (forţarea sau trecerea cursurilor de apă şi a canalurilor, introducerea în
operaţie a forţelor de angajare ulterioară sau rezervei etc.) şi pentru refacerea
resurselor necesare operaţiei.
Pe acest aliniament, unităţile trec la apărare din dispozitivul ofensiv, fără
regrupări (înlocuiri) de amploare, constituindu-şi toate elementele de dispozitiv
specifice apărării.
Ulterior trecerii la apărare, imediat ce este posibil, comandantul trebuie să ia
măsuri pentru îmbunătăţirea dispozitivului şi a sistemelor de lovire şi de conducere
realizate iniţial, scop în care exploatează la maximum avantajele oferite de condiţiile
de vizibilitate redusă (întuneric). El nu trebuie să piardă din vedere nici crearea
condiţiilor necesare trecerii ulterioare la o nouă misiune cu caracter ofensiv, dacă
situaţia impune acest lucru.
Trecerea la apărare în cadrul luptei de întâlnire se execută în situaţia că
inamicul a devansat în desfăşurare forţele proprii sau este superior în forţe şi
mijloace. În acest caz, forţele proprii trec în grabă la apărare pe aliniamentul atins sau
pe alt aliniament favorabil.
Scopul principal al apărării în lupta de întâlnire îl constituie împiedicarea
inamicului de a-şi îndeplini obiectivul deplasării. În funcţie de situaţia concretă,
comandantul forţelor proprii trecute la apărare poate urmări şi alte obiective,
respectiv: câştigarea de timp până la sosirea forţelor principale (sau a altor forţe) cu
care să treacă, ulterior, la nimicirea inamicului prin acţiuni ofensive; producerea de
pierderi cât mai mari inamicului; menţinerea terenului (obiectivului) ocupat; fixarea,
cu parte din forţe, a grupării principale a inamicului şi continuarea deplasării cu
forţele principale proprii în vederea îndeplinirii scopului iniţial al misiunii etc.
Dispozitivul de apărare adoptat iniţial depinde de dispozitivul de deplasare

NESECRET
70 din 137
 NESECRET

(de operaţie) avut în momentul luării deciziei de trecere la apărare şi trebuie să

corespundă întocmai scopului urmărit. Dacă este necesar, dispozitivul iniţial se
modifică pe timpul desfăşurării operaţiei. Având în vedere nevoia crescută de
flexibilitate, atunci când există condiţiile necesare, este indicată adoptarea
dispozitivului specific apărării mobile.
Având în vedere caracterul de independenţă al luptei de întâlnire, o atenţie
deosebită trebuie acordată protejării flancurilor şi evitării încercuirii, scop în care se
va căuta, pe cât posibil, ca acestea să se sprijine pe forme tari de teren.
În funcţie de evoluţia situaţiei pe timpul desfăşurării operaţiei, forţele aflate în
apărare trebuie să fie în măsură să rupă lupta şi să treacă la retragere, să asigure
aliniamentul de atac al forţelor proprii sosite în sprijin, să treacă la ofensivă împreună
cu acestea sau independent.

Forţe şi misiuni

Unităţile din forţele de angajare imediată pregătesc şi ocupă poziţii (raioane)

de apărare şi pot primi următoarele misiuni:
a) întârzierea, slăbirea puterii de luptă, obligarea inamicului de a se
desfăşura prematur, canalizarea acţiunilor pe direcţiile favorabile apărătorului,
inducerea în eroare asupra traseului limitei dinainte a apărării; prevenirea atacului
prin surprindere şi preluarea luptei de la forţele aflate în contact (detaşamentul
înaintat în fâşia de asigurare şi forţele de pe poziţia înaintată sau din siguranţa de
luptă);
b) producerea de pierderi cât mai mari inamicului şi oprirea ofensivei
acestuia în faţa limitei dinainte a apărării;
c) limitarea pătrunderii inamicului prin menţinerea aliniamentelor
(raioanelor, obiectivelor, punctelor) decisive sau importante, desemnate ca atare de
către comandant;
d) nimicirea inamicului pătruns şi refacerea limitei dinainte a apărării, atât
prin organizarea şi executarea contraatacurilor proprii, cât şi prin crearea condiţiilor
şi participarea la contraatacurile executate de către forţele de angajare ulterioară
(rezervele) eşalonului superior;
e) hărţuirea continuă a inamicului şi împiedicarea pătrunderii acestuia prin
intervalele dintre unităţi.
Unităţile din forţele de angajare ulterioară se pot dispune în poziţii de
apărare, raioane de concentrare (dispunere) sau combinat, îndeplinind următoarele
misiuni:
a) pregătirea pentru apărare şi menţinerea cu fermitate a unor aliniamente
(raioane, obiective, puncte) decisive sau importante;
b) nimicirea inamicului pătruns în fâşia (sectorul, raionul) de apărare al
unităţii şi refacerea limitei dinainte a apărării prin contraatac;
c) nimicirea atacatorului pătruns pe la flancuri şi prin intervale, a forţelor
aeropurtate, a forţelor aeromobile, a celor de cercetare-diversiune şi a elementelor

NESECRET
71 din 137
 NESECRET

teroriste ale inamicului, pătrunse (lansate, infiltrate) în spate;

d) înlocuirea unor unităţi din forţele de angajare imediată care şi-au pierdut
puterea de luptă şi închiderea breşelor create în dispozitivul de apărare, în urma
întrebuinţării de către inamic a ADMNBC.
Rezerva se dispune de regulă, în raioane de dispunere (concentrare).
În unele împrejurări, conform deciziei comandantului, parte din misiunile
generale ale rezervei, pot fi preluate de către forţele de angajare ulterioară.
Misiunile generale ale rezervei, în apărare pot fi:
ƒ oprirea (participarea la oprirea) unor forţe ale inamicului pătrunse
în mod surprinzător - sub aspectul momentului şi locului
pătrunderii, al valorii forţelor pătrunse şi al vitezei de înaintare a
acestora în dispozitivul de apărare;
ƒ nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea
la contraatacul executat cu forţele de angajare ulterioară sau
executarea unor contraatacuri în situaţii şi condiţii neprevăzute;
ƒ nimicirea forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la
flancuri şi prin intervale sau lansate în mod neaşteptat în spatele
dispozitivului forţelor proprii;
ƒ înlocuirea unor forţe de la contact.

Pregătirea operaţiei de apărare

Principalele activităţi ce se desfăşoară pe timpul pregătirii operaţiei de apărare

sunt: procurarea, centralizarea, prelucrarea şi analiza datelor privind situaţia
inamicului, forţelor proprii, terenului şi starea vremii; elaborarea deciziei; executarea
recunoaşterilor; darea misiunilor de luptă şi organizarea cooperării; crearea grupării
de forţe şi mijloace şi realizarea dispozitivului de operaţie; organizarea sistemului de
lovire; organizarea asigurării acţiunilor şi protecţiei forţelor; amenajarea genistică a
terenului şi realizarea sistemului de baraje şi distrugeri; organizarea conducerii;
completarea unităţii cu personal, tehnică militară, mijloace de transport şi materiale;
pregătirea personalului şi tehnicii militare pentru luptă; controlul şi verificarea
gradului de pregătire a unităţii pentru îndeplinirea misiunilor.
Atunci când situaţia permite, după luarea deciziei pe hartă se pot executa
recunoaşteri în teren, ocazie cu care se particularizează şi, la nevoie, se adaptează la
condiţiile concrete problemele stabilite pe hartă şi se precizează misiunile
subordonaţilor.
Recunoaşterile se pot executa pe sol, din aer sau combinat, în funcţie de
posibilităţi şi de eşalon.
Numărul de puncte de oprire, participanţii şi activităţile principale ce se
execută în aceste puncte se stabilesc de către comandant, în funcţie de situaţia în care
se pregăteşte operaţia.
Atunci când este posibil, acestea vor include cel puţin un punct pe limita

NESECRET
72 din 137
 NESECRET

dinainte a apărării şi unul în adâncime, pe direcţia principală de interzis.

Pentru pregătirea contraatacului, comandantul ia în considerare, în mod
deosebit, opţiunile potenţiale ale inamicului şi dispunerea probabilă a forţelor de
angajare ulterioară şi a rezervelor acestuia.
Necesitatea pregătirii multilaterale şi detaliate a apărării impune folosirea cu
eficienţă maximă a timpului la dispoziţie. În acest sens, sunt esenţiale planificarea şi
acţiunea simultană la toate eşaloanele şi trebuie folosite pe scară largă ordinele
preliminare şi precizările pentru planificare.
Comandantul prezintă din timp comandamentului nevoile sale de informaţii,
astfel încât acesta să-şi poată planifica şi să execute oportun întreaga gamă de acţiuni
vizând obţinerea datelor şi informaţiilor necesare operaţiei.
Pe baza misiunii primite şi a datelor şi informaţiilor la dispoziţie, în scopul
orientării personalului implicat în planificare, comandantul elaborează precizările de
planificare, care cuprind în principiu: informaţii despre inamic şi forţele proprii
incluzând posibilităţile şi intenţiile de a întrebuinţa ADMNBC; repartiţia forţelor şi
mijloacelor; misiunea generală a unităţii, concepţia operaţiilor şi misiunile implicite;
liniile de despărţire, inclusiv delimitarea zonelor/subzonelor aferente fâşiei de apărare
(zonei de responsabilitate) în zone ale forţelor de acoperire, respectiv, de apărare şi
dacă e cazul, de spate, precum şi traseul limitei dinainte a apărării; misiuni
suplimentare (stabilirea forţelor pentru lupta în fâşia de asigurare, pe poziţia înaintată
şi în siguranţa de luptă, structura organizatorică temporară a comandamentului,
siguranţa şi protecţia anumitor puncte sau a zonei de spate); liniile principale ale
planului amenajării genistice, mascării şi barajelor; elementele decisive de timp; alte
măsuri pentru coordonarea planului de operaţie (raioanele de dispunere ale
rezervelor, elementelor de sprijin al operaţiei şi de sprijin logistic); poziţii de apărare
de rezervă ce trebuie pregătite în adâncime.
În planificarea operaţiei de apărare, comandantul acordă o atenţie deosebită
restricţiilor impuse de situaţia concretă sau de către eşalonul superior, acestea putând
avea un impact deosebit asupra organizării şi desfăşurării operaţiei.
Estimarea comandantului are în vedere: factorii MIFT-TC, măsurile de
interdicţie; coordonarea; apărarea NBC.
Pentru estimarea misiunii comandantul are în vedere în mod deosebit, frontul
repartizat. Atunci când dezvoltarea acestuia este mare, comandantul trebuie să nu-şi
disperseze forţele prea mult pentru a acoperi întreaga fâşie. În acest scop, el pune un
accent deosebit pe rezervele mobile, pe utilizarea integrată a sistemelor de lovire şi de
cercetare, precum şi pe eşalonarea în adâncime a forţelor.
Pentru estimarea inamicului, se iau în considerare doctrina şi posibilităţile
acestuia în timp şi spaţiu (incluzând întrebuinţarea ADMNBC), în vederea stabilirii
celui mai probabil curs al operaţiei forţelor atacatoare.
La estimarea forţelor proprii, comandantul are în vedere în mod deosebit,
resursele şi dispozitivul pentru apărare:
a) după estimarea resurselor, dacă este cazul, comandantul trebuie să
identifice şi să înainteze cereri pentru resursele suplimentare necesare îndeplinirii

NESECRET
73 din 137
 NESECRET

misiunii;
b) poziţiile în dispozitiv repartizate forţelor luptătoare, forţelor de sprijin de
luptă şi rezervelor sunt determinate în primul rând, de misiunea acestora, fapt ce nu
exclude ca unele elemente să fie dispuse în zona de responsabilitate a altei unităţi;
c) în orice situaţie dispozitivul trebuie să corespundă misiunii primite
(deduse), concepţiei operaţiei, situaţiei de trecere la apărare, posibilităţilor de acţiune
împotriva inamicului, lărgimii şi adâncimii fâşiei de apărare, numărului, capacităţii şi
importanţei direcţiilor de interzis, compunerii de luptă a forţelor ce trec la apărare,
caracteristicilor terenului şi vremii;
d) dispozitivul trebuie să fie lipsit de schematism şi şablonism, greu de
identificat, să inducă în eroare pe inamic asupra grupării reale a forţelor şi mijloacelor
şi să asigure stabilitatea crescândă a apărării, concentrarea forţelor şi mijloacelor pe
direcţiile cele mai importante de interzis, realizarea unui sistem de lovire eficace în
faţa limitei dinainte, în interiorul fâşiei de apărare, la flancuri şi intervale, manevra
rapidă şi în ascuns de foc, forţe şi mijloace, vulnerabilitatea cât mai redusă împotriva
efectelor ADMNBC, posibilitatea nimicirii prin contraatac a inamicului pătruns.
Pentru estimarea terenului şi a vremii, comandantul are în vedere influenţa
decisivă pe care terenul şi starea vremii le pot avea asupra cursului operaţiei şi ia
măsuri pentru evitarea şi prevenirea tuturor neajunsurilor şi exploatează la maximum
orice avantaj oferit de acestea.
Făcând estimarea timpului, comandantul are în vedere durata unor acţiuni de
bază, cum sunt dislocarea forţelor, realizarea dispozitivului, pregătirea poziţiilor de
apărare şi realizarea aprovizionărilor.
Consideraţiile privind civilii au în vedere influenţa decisivă asupra operaţiei
pe care o pot avea atât populaţia din zona de desfăşurare a operaţiilor, cât şi refugiaţii,
indiferent dacă atitudinea acestora este favorabilă sau ostilă apărătorului.
Măsurile de interdicţie, vizează împiedicarea inamicului de a folosi spaţiul,
personalul sau anumite instalaţii şi pot include pregătirea pentru distrugere,
dislocarea, contaminarea sau ridicarea de obstacole. Acestea trebuie să fie incluse în
planul operaţiei şi să respecte legislaţia internă şi internaţională în vigoare.
Coordonarea planurilor de orice fel trebuie realizată, nu numai în cadrul
zonei de responsabilitate (fâşiei de apărare), dar şi cu unităţile vecine, iar eşalonul
superior trebuie să cunoască în detaliu toate măsurile luate.
La estimarea apărării NBC, comandantul ia în considerare următoarele:
a) ordonă măsurile de protecţie ce se impun, în funcţie de estimarea
pericolului întrebuinţării de către inamic a ADMNBC;
b) în cazul determinării iminenţei pericolului, forţele sunt prevenite în cel
mai scurt timp posibil, iar comandantul decide dacă unităţile sale rămân pe poziţii, se
dispersează, menţin contactul sau interferează cu forţele inamicului;
c) în cazul pericolului atacului chimic, opţiunile de bază ale comandantului
sunt părăsirea poziţiilor sau rămânerea în dispozitivul ordonat;
d) înainte de a lua decizia pentru deplasare, comandantul ia în calcul durata
probabilă a persistenţei agenţilor chimici în poziţiile ocupate, efectele deplasării

NESECRET
74 din 137
 NESECRET

asupra planului operaţiei, nevoia de a decontamina terenul înainte de a ocupa o nouă

poziţie, lărgirea zonei contaminate determinată de deplasarea forţelor, precum şi
pierderea protecţiei, inclusiv protecţia colectivă NBC.
Organizarea operaţiei de apărare presupune îndeplinirea activităţilor
planificate în fâşia de apărare. Fâşia de apărare (zona de responsabilitate) se împarte,
de regulă, în: zona forţelor de acoperire şi zona de apărare (poate include şi zona
de spate).
Zona forţelor de acoperire şi zona de apărare sunt separate prin limita
dinainte a apărării. Forţele din zona de apărare preiau responsabilitatea operaţiei de
pe aliniamentul de predare a luptei, înainte ca atacatorul să ajungă la limita
dinainte.
Zona forţelor de acoperire (fâşia de siguranţă) se organizează în cazul
trecerii la apărare în afara contactului cu inamicul.
Această zonă începe de la limita dinainte a apărării şi se extinde spre inamic,
până acolo unde sunt dislocate forţe proprii pentru a observa, angaja, intercepta,
întârzia, dezorganiza şi induce în eroare atacatorul pe timpul înaintării acestuia către
limita dinainte.
Misiunile unităţilor care acţionează în zona forţelor de acoperire pot fi:
culegerea de informaţii despre locul, direcţia şi tăria loviturii principale a inamicului;
câştigarea de timp; canalizarea forţelor inamicului pe direcţii (în raioane) favorabile
apărătorului; producerea de pierderi maxime inamicului, etc.
Dincolo de limita dinainte a apărării (în funcţie de situaţia concretă şi de
teren), inamicul este angajat prin acţiuni de întârziere. Acestea se pot executa sub
forma apărării pe aliniamente intermediare (succesive), pe poziţia înaintată şi pe
poziţia siguranţei de luptă.
Decizia privind executarea sau neexecutarea acţiunilor de întârziere, revine
comandantului eşalonului superior. Luând decizia de a trimite forţe în zona de
acoperire, el delimitează şi repartizează zona (fâşia) care va fi utilizată de către
acestea.
Forţele întrebuinţate pentru acoperire trebuie să fie în măsură să execute
operaţii în mod independent, să aibă o mobilitate ridicată şi pe cât posibil, să fie
blindate.
De regulă, după terminarea operaţiilor în zona de acoperire, forţele care au
acţionat în cadrul acesteia nu sunt angrenate imediat în dispozitivul de apărare al
forţelor de angajare imediată.
Coordonarea acţiunilor forţelor de acoperire şi ale celor din zona de apărare
trebuie să fie realizată de către comandantul eşalonului care conduce operaţia.
Protecţia flancurilor şi trecerea prin dispozitivul forţelor proprii se
organizează cu deosebită minuţiozitate.
Zona de apărare începe de la limita dinainte a apărării până la limita dinapoi
a unităţilor din forţele de angajare imediată şi reprezintă spaţiul în care se planifică
angajarea decisivă.
Misiunile forţelor care luptă în zona de apărare pot fi: respingerea atacului

NESECRET
75 din 137
 NESECRET

inamicului în faţa limitei dinainte a apărării; interzicerea pătrunderii inamicului în

interiorul apărării şi pe la flancuri (prin intervale); nimicirea inamicului pătruns;
oprirea inamicului pătruns; executarea contraatacului pentru refacerea limitei dinainte
a apărării.
Zona de spate a unei unităţi este încadrată spaţial între limita dinapoi a
unităţii respective şi limita dinapoi a unităţii (unităţilor, subunităţilor) din forţele de
angajare imediată, subordonate nemijlocit.
În zona de spate se dispun, de regulă, rezervele unităţii şi unele sisteme de
armament cu bătaie mare, precum şi unităţile de sprijin de luptă şi de sprijin logistic
organice sau primite ca întărire. În procesul repartiţiei zonelor (raioanelor) de
dispunere a acestor elemente se are în vedere, atât spaţiul necesar pentru desfăşurarea
apărării conform concepţiei generale a operaţiei, cât şi raioanele necesare unităţilor
de sprijin logistic.
Măsurile de organizare a operaţiei de apărare presupun şi stabilirea
următoarelor elemente, astfel: liniile de despărţire; aliniamentul de predare a luptei;
limita dinainte a apărării; punctele de coordonare; punctele de verificare;
aliniamentele de coordonare a sprijinului de foc; limita dinainte a forţelor proprii;
aliniamentele (raioanele, zonele) interzise pentru tragere; distanţele minime de
siguranţă; măsurile de control a spaţiului aerian; aliniamentele de coordonare a
operaţiei; raioanele de adunare(concentrare) a rezervelor; zonele interzise pentru
baraje şi distrugeri; itinerariile controlate (obiectivele pregătite pentru distrugere), etc.

Coordonarea şi controlul

Coordonarea apărării se organizează pe întreaga adâncime a zonei de

responsabilitate (fâşiei de apărare), pe direcţiile probabile de ofensivă ale inamicului,
pe variante şi se precizează pentru următoarele misiuni: interzicerea apropierii şi
desfăşurării inamicului pentru ofensivă, inclusiv lupta în zona de acoperire (fâşia de
asigurare), dacă este cazul; respingerea atacului inamicului în faţa limitei dinainte a
apărării; nimicirea inamicului pătruns în fâşia de apărare.
Pe baza coordonării realizate de către comandantul eşalonului superior,
comandanţii subordonaţi stabilesc în detaliu măsurile de cooperare necesare punerii
în aplicare a elementelor stabilite.
Controlul, ca parte a pregătirii operaţiei de apărare, se execută după regulile
generale, comandantul având în vedere, în mod deosebit, următoarele: controlul
viabilităţii sistemului de foc; starea barajelor şi a locurilor pregătite pentru distrugeri,
ca şi a culoarelor de trecere prin acestea; organizarea predării luptei între forţele din
zona de acoperire şi forţele din zona de apărare; amenajarea genistică a dispozitivului
şi organizarea cooperării la flancuri şi în intervalele dintre unităţi; organizarea
contraatacurilor şi a luptei împotriva blindatelor; organizarea luptei împotriva forţelor
aeropurtate, a forţelor aeromobile şi a grupurilor de cercetare-diversiune.

NESECRET
76 din 137
 NESECRET

Executarea operaţiei de apărare

Comandantul întrebuinţează unităţile din subordine şi le dispune în funcţie de

condiţiile de teren, în aşa fel încât să exploateze avantajele oferite de acesta şi să
creeze premizele necesare obţinerii victoriei.
Orice formă de apărare impune fie menţinerea terenului conform planului
(graficului), până se primeşte aprobarea de retragere de la eşalonul superior, fie
menţinerea acestuia cu orice preţ (în cazul apărării unui obiectiv/aliniament decisiv).
Comandantul exploatează mobilitatea forţelor din subordine, având în vedere
relaţia dintre aceasta şi menţinerea terenului, impusă de situaţia concretă (misiune,
inamic, teren, forţe la dispoziţie).
Apărarea se desfăşoară cu agresivitate şi urmăreşte exploatarea continuă a
greşelilor şi insucceselor inamicului pentru câştigarea cu rapiditate a iniţiativei şi
menţinerea acesteia.
Integritatea apărării se bazează pe manevră, contraatac şi pe menţinerea
poziţiilor principale de apărare.
După declanşarea atacului, apărătorul pune un accent deosebit pe identificarea
forţelor inamicului care au fost angajate, determinarea direcţiei principale de efort (a
loviturii, atacului) şi câştigarea timpului de reacţie necesar.
Principalele surse de informaţii sunt forţele speciale, forţele de cercetare,
forţele din siguranţa de luptă şi forţele aeriene angajate în operaţii în adâncimea
dispozitivului inamicului.
Momentele principale ale apărării sunt lupta în zona forţelor de acoperire
(lupta în fâşia de asigurare) şi lupta în zona de apărare (incluzând întăririle, blocarea
pătrunderilor inamicului, nimicirea forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile ale
inamicului şi contraatacul).
Misiunea forţelor de acoperire este dificilă şi urmăreşte producerea de
pierderi şi întârzierea acţiunilor atacatorului, inducerea în eroare a inamicului asupra
poziţiei principale de apărare şi eventual, obligarea acestuia de a renunţa la intenţiile
sale ofensive.
Folosirea eficace a terenului, îndemânarea şi priceperea comandanţilor şi a
forţelor participante, în pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor specifice acestei faze a
apărării sunt condiţii fundamentale pentru obţinerea victoriei.
Începerea operaţiei de apărare are loc, de regulă, în momentul declanşării
hărţuirii inamicului, prin loviturile aviaţiei sau prin focul artileriei executate asupra
forţelor atacatoare, înainte ca forţele de acoperire (din fâşia de asigurare) să realizeze
contactul nemijlocit. În acest scop, trebuie folosită orice posibilitate ce se crează în
câmpul de luptă, iar artileria se dispune în aşa fel încât să poată angaja cât mai din
timp forţele atacatoare avansate.
Desfăşurarea operaţiei de apărare în zona forţelor de acoperire reprezintă o
succesiune de lovituri, apărare pe aliniamente intermediare (succesive) şi hărţuirea
continuă a inamicului de la aliniamentul primei poziţii până la aliniamentul poziţiei
înaintate (de predare a luptei).

NESECRET
77 din 137
 NESECRET

Acţiunile forţelor luptătoare sunt sprijinite masiv de aviaţie, artilerie şi

elicoptere de atac. Ele urmăresc să-i producă pierderi cât mai mari atacatorului, să-l
oblige să se desfăşoare prematur şi repetat, să-i dezorganizeze dispozitivul şi
conducerea şi să-i temporizeze ofensiva.
Ruperea contactului se realizează conform planificării iniţiale sau la ordin.
Pe măsura apropierii forţei de acoperire (din fâşia de asigurare) de limita
dinainte a apărării, se impune creşterea intensităţii sprijinului de foc, pentru a-i
permite acesteia ruperea contactului.
Retragerea forţei de acoperire (din fâşia de asigurare) prin poziţia înaintată,
către zona (poziţia) principală de apărare trebuie planificată şi coordonată cu
deosebită atenţie.
Indiferent de situaţie, predarea luptei către forţele de pe poziţia întâi a zonei
principale de apărare trebuie să aibă loc dincolo de limita dinainte a apărării, în zona
forţelor de acoperire, pentru a evita confuzia şi dezorganizarea inerente acestui
moment, într-o fază a operaţiei atât de importantă (apărarea limitei dinainte).
Replierea forţelor se va face întotdeauna prin luptă şi cu aprobarea eşalonului
care le-a trimis.
De regulă, inamicul încearcă să lanseze lovitura principală imediat ce dispune
de informaţiile şi datele de cercetare adecvate. El îşi concentrează puterea de luptă în
anumite sectoare şi sprijină atacul cu focul masat al artileriei şi lovituri intense ale
aviaţiei.
Atacul principal al inamicului poate fi sprijinit prin alte atacuri subsidiare
(acţiuni ale forţelor aeropurtate şi ale forţelor aeromobile) către sau în spatele
dispozitivului apărătorului.
După ce inamicul ajunge în zona de apărare el va încerca să găsească punctele
slabe şi să forţeze trecerea prin acestea, de regulă, prin atacuri de tatonare. Dacă unul
din acestea are succes, comandantul trebuie să blocheze imediat pătrunderea şi să ia
măsuri pentru nimicirea forţelor respective cât mai repede cu putinţă.
Lupta în zona de apărare se intensifică pe măsura apropierii inamicului de
limita dinainte.
Acţiunile apărătorului vizează blocarea atacului inamicului, operaţiile în
adâncime constituind o condiţie obligatorie a succesului apărării. Ele încep înainte de
realizarea contactului, de la raza maximă de acţiune a mijloacelor de lovire la
dispoziţie şi se execută continuu, inclusiv asupra forţelor de angajare ulterioară
(pentru a le izola cât mai departe cu putinţă, a preveni introducerea rezervelor şi a
pregăti condiţiile lovirii lor ulterioare).
Intervalele lăsate între baraje pentru retragerea forţelor de acoperire sunt
păzite permanent şi se închid imediat după finalizarea retragerii acestora.
Pentru a produce pierderi cât mai mari grupării principale de forţe a
inamicului şi a-i întârzia trecerea la ofensivă (când situaţia permite), gruparea
operaţională de nivel operativ poate organiza contrapregătirea, care, de regulă,
devansează pregătirea de foc a inamicului.
Contrapregătirea se organizează pe variante, în funcţie de modul probabil de

NESECRET
78 din 137
 NESECRET

trecere la ofensivă a inamicului şi vizează în special, lovirea mijloacelor de

întrebuinţare a ADMNBC, cele de cercetare-lovire de înaltă precizie şi de apărare
aeriană cu baza la sol, aviaţia pe aerodromuri, blindatele, artileria, punctele de
comandă şi mijloacele electronice, precum şi gruparea principală de ofensivă.
În situaţii favorabile când, în urma contrapregătirii, inamicul a fost neutralizat
în suficientă măsură, apărătorul poate executa, la ordin sau cu aprobarea eşalonului
superior, pe anumite direcţii, atacuri cu obiectiv limitat în faţa limitei dinainte a
apărării.
Pe timpul pregătirii de foc a ofensivei inamicului, forţele proprii iau măsuri
de protecţie, fără a înceta monitorizarea acţiunilor acestuia.
În situaţia că inamicul întrebuinţează ADMNBC se iau măsuri pentru
acoperirea breşelor şi restabilirea conducerii şi a dispozitivului de luptă.
Breşele formate în raioanele lovite nuclear şi chimic se închid cu focul
artileriei, cu forţele de intervenţie antiblindate şi detaşamentele mobile de baraje, iar
la nevoie şi prin introducerea în operaţie a forţelor de angajare ulterioară (rezervei).
Forţele din raioanele cu niveluri mari de radiaţie şi din cele ameninţate de
pericolul contaminării (contaminării radioactive) se scot în afara acestora.
Când inamicul a trecut la ofensivă, forţele proprii îşi ocupă imediat poziţiile
pregătite şi îl angajează prin focul executat cu toate categoriile de armament,
acţionând cu precădere asupra blindatelor şi personalului din cadrul forţelor de
angajare imediată, pentru a-l obliga să renunţe la ofensivă.
Pe măsura apropierii forţelor atacatoare de limita dinainte a forţelor proprii,
înaintarea inamicului poate fi încetinită datorită canalizării şi aglomerării acestuia în
culoarele de trecere prin baraje (punctele obligatorii de trecere) şi în sectoarele de
rupere. În această fază a operaţiei, trebuie realizată intensitatea maximă a sprijinului
de foc, atât cu mijloacele terestre, cât şi cu cele aeriene, în scopul exploatării
vulnerabilităţii crescute a inamicului.
Apărarea împotriva blindatelor se coordonează şi controlează în permanenţă
de către comandant, întrucât nimicirea oportună a acestora poate constitui o premiză
decisivă a succesului apărării.
Toate mijloacele antiblindate (specializate, nespecializate, improvizate) sunt
integrate în sistemul apărării antiblindate, care trebuie coordonat fără întrerupere,
ziua şi noaptea.
Pentru oganizarea apărării împotriva blindatelor, comandantul
(comandamentul) are în vedere următoarele reguli :
a) apărarea antiblindate se concentrează pe căile probabile de acces, fără a
neglija nici o zonă (raion, sector, direcţie);
b) descoperirea oportună a valorii şi intenţiilor inamicului este de mare
importanţă, aceasta permiţând dislocarea la timp a forţelor şi mijloacelor antiblindate
pe direcţiile ameninţate;
c) coordonarea optimă a barajelor şi obstacolelor cu mijloacele mobile
creşte eficienţa luptei antiblindate prin canalizarea blindatelor inamicului pe direcţiile

NESECRET
79 din 137
 NESECRET

şi în raioanele cele mai favorabile pentru nimicirea acestora prin focul artileriei şi
rachetelor antitanc, al tancurilor, elicopterelor şi mijloacelor de aviaţie specializate;
d) un rol aparte în lupta împotriva blindatelor revine forţelor luptătoare,
care se dispun în aşa fel încât să poată participa eficient la separarea tancurilor de
infanteria care le însoţeşte, cât mai repede posibil;
e) blindatele proprii au ca sarcină principală blocarea şi (sau) executarea
contraatacurilor împotriva pătrunderilor realizate de către tancurile inamicului;
f) dacă blindatele inamicului reuşesc străpungerea poziţiei întâi, mijloacele
antiblindate din adâncime acţionează pentru a bloca înaintarea acestora şi a le nimici;
mijloacele rămase pe poziţia întâi, pot fi menţinute în dispozitiv pentru a nimici
elementele blindate ale inamicului care sunt introduse ulterior în operaţie;
g) elicopterele antiblindate sau de atac (constituite sau nu, în forţe de
intervenţie antiblindate aeromobile), pot fi deosebit de eficiente pentru contracararea
pătrunderilor realizate prin surprindere; în utilizarea acestora comandantul are în
vedere limitele impuse de condiţiile de vizibilitate din momentul atacului.
La fel ca în cadrul operaţiei ofensive, una dintre cele mai importante decizii
pe care comandantul trebuie să o ia pe timpul desfăşurării operaţiei de apărare este
aceea privind momentul şi locul utilizării rezervei.
În unele situaţii, pentru a-şi asigura rezerva necesară rezolvării situaţiilor
neprevăzute ce apar pe timpul desfăşurării operaţiei, comandantul trebuie să ia în
calcul posibilitatea disponibilizării unor unităţi din compunerea forţelor de angajare
ulterioară, pentru a îndeplini misiuni specifice rezervei.
Comandantul trebuie să anticipeze circumstanţele care impun angajarea
rezervei, căutând în acest fel, să preia iniţiativa de la inamic.
Angajarea rezervei trebuie realizată în urma analizei temeinice a situaţiei
şi a timpului necesar deplasării, desfăşurării şi intrării în acţiune a forţelor din
cadrul acesteia. Dacă rezerva este angajată prea devreme, acţiunea sa poate să nu
aibă efectul scontat sau nu vor mai exista forţe disponibile pentru o situaţie mai
periculoasă ce poate apărea ulterior. În situaţia în care rezerva este angajată prea
târziu, acţiunea acesteia poate fi ineficientă.
Imediat după angajarea rezervei, comandantul trebuie să ia măsuri pentru
regenerarea alteia, din cadrul forţelor neangajate sau din sectoarele mai puţin
ameninţate.
Pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute apărute pe timpul ducerii operaţiei
de apărare, unităţile angajate în operaţie se întăresc cu forţe suplimentare din cadrul
unităţilor neangajate.
În scopul opririi forţelor atacatorului care au reuşit să străpungă poziţia întâi
de apărare, comandantul poate hotărî desfăşurarea unor forţe de blocare.
Stabilirea momentului desfăşurării depinde de cursul acţiunilor inamicului,
de tăria, viteza şi direcţia de înaintare a acestuia. Acesta este corelat cu dispunerea
iniţială şi mărimea forţelor disponibile, timpul lor de reacţie şi timpul care le rămâne
pentru pregătirea luptei în poziţiile de blocare.
În unele situaţii, blocarea inamicului pătruns poate fi singura modalitate de a

NESECRET
80 din 137
 NESECRET

câştiga timpul necesar pregătirii şi executării contraatacului.

Desfăşurarea operaţiilor împotriva forţelor aeropurtate şi a forţelor
aeromobile ale inamicului trebuie să constituie o preocupare permanentă a tuturor
comandanţilor (comandamentelor).
Operaţiile împotriva forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile trebuie să
înceapă, atunci când acest lucru este posibil, prin cercetarea şi neutralizarea
electronică a sistemelor de conducere a acestora şi prin lovirea lor cu aviaţia şi
artileria în raioanele de concentrare şi de îmbarcare, precum şi pe timpul transportului
şi paraşutării (debarcării).
De regulă, fiecare unitate răspunde de nimicirea forţelor aeropurtate şi a
forţelor aeromobile din zona sa de responsabilitate.
În situaţia în care forţele aeropurtate sau forţele aeromobile au fost
paraşutate(debarcate), se acţionează cu rapiditate pentru a nu le permite acestora să-şi
realizeze dispozitivul în vederea trecerii la îndeplinirea misiunii propriu-zise.
Forţele aeropurtate şi forţele aeromobile regrupate sau care au reuşit să ocupe
un aliniament(raion) favorabil, sunt atacate din mişcare, acolo unde sunt mai
vulnerabile.
Atacul unei grupări consolidate la teren poate fi precedat de o scurtă pregătire
de foc.
Anihilarea forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile vizează iniţial,
fracţionarea dispozitivului acestora şi, ulterior, nimicirea forţelor prin atacuri
convergente simultane.
În vederea executării contraatacului, comandantul forţelor proprii utilizează
o parte sau majoritatea forţelor aflate în apărare, pentru exploatarea situaţiilor
favorabile lovirii atacatorului în locurile şi momentele decisive şi înfrângerea
acestuia.
Scopul contraatacului, poate fi recucerirea terenului (poziţiilor) pierdute,
izolarea şi nimicirea forţelor inamicului sau orice altă acţiune care vizează restabilirea
situaţiei iniţiale.
Pentru pregătirea contraatacului, comandantul stabileşte locul de dispunere a
forţelor de contraatac, drumurile şi căile de apropiere ce pot fi folosite, valoarea
sprijinului de foc necesar şi ce acţiuni în adâncime vor fi executate pentru a izola
inamicul aflat la contact.
Planificarea iniţială privind contraatacul trebuie actualizată în permanenţă pe
măsura evoluţiei situaţiei.
Contraatacul caută să evite punctele tari ale inamicului, forţele care
contraatacă ocupând poziţii de unde să poată ataca flancul şi spatele acestuia.
Contraatacul se execută când inamicul este pe punctul de a fi oprit ori şi-a
încetinit ritmul ofensivei (iar dispozitivul său este dezorganizat şi slăbit), forţele de
angajare ulterioară (rezervele) apropiate ale acestuia au fost introduse în operaţie, sau
sunt departe de forţele de angajare imediată (au fost lovite cu aviaţia şi focul
artileriei), iar folosirea celor din adâncime nu se poate realiza în mod oportun.
Utilizarea forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile proprii se execută

NESECRET
81 din 137
 NESECRET

pentru: sprijinirea contraatacurilor şi crearea condiţiilor de trecere la ofensivă;

participarea la nimicirea forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile ale inamicului;
închiderea unor breşe realizate de inamic pe anumite direcţii.
În apărarea pe poziţii, comandantul foloseşte forţele de angajare ulterioară şi
rezervele împreună cu elementele statice ale apărării (poziţiile sau raioanele de luptă
şi punctele întărite), pentru a bloca ofensiva inamicului şi a-i reduce avantajul
numeric.
Pe măsura dezvoltării atacului şi identificării dispozitivului şi a intenţiilor
inamicului, se execută lovituri pe obiectivele din adâncime, folosind focul şi
rezervele, în vederea dezorganizării atacului acestuia.
În apărarea mobilă, comandantul anticipează pătrunderile inamicului în zona
(fâşia) de apărare şi foloseşte obstacolele şi poziţiile întărite pentru a direcţiona şi
controla aceste pătrunderi. El execută de asemenea, contraatacuri locale pentru a-l
determina pe inamic să intre în pătrunderile planificate de apărător sau a-l induce în
eroare asupra dispozitivului de apărare.
Parte din elementele mobile ale apărării atrag, iar cele statice fixează inamicul
într-o zonă (raion) dinainte stabilită. Ulterior, gruparea de lovire (forţele de angajare
ulterioară) atacă şi nimicesc inamicul prin contraatacuri puternice, bine sincronizate
şi sprijinite cu toate mijloacele la dispoziţie.
Apărarea zonelor de spate asigură libertatea de acţiune a comandantului şi
continuitatea operaţiei.
Întrucât acţiunile din această zonă pot atrage parte din forţele necesare pentru
direcţia principală de efort (de interzis), comandantul trebuie să stabilească în mod
precaut cantitatea de forţe destinată zonei de spate şi să-şi asume unele riscuri
calculate în anumite sectoare. În scopul luării acestor decizii în cunoştinţă de cauză,
comandantul are nevoie de informaţii precise pentru a evita atât o reacţie prea târzie
sau inadecvată, cât şi luarea unor măsuri exagerate în raport cu importanţa
ameninţării sau a pericolului real.
Comandantul repoziţionează, dacă este cazul, unele elemente de dispozitiv,
pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute în procesul planificării sau apărute pe timpul
desfăşurării operaţiei.
Când este posibil, comandantul fixează forţele inamicului pătrunse (infiltrate)
în zona de spate, folosind o combinaţie de măsuri active şi pasive.
În vederea focalizării operaţiilor pe direcţia principală de efort (obiectivele
prioritare), comandantul evaluează gradul de risc la nivelul întregii zone de
responsabilitate, şi angajează forţele în aşa fel încât să-şi păstreze intactă capacitatea
de îndeplinire a misiunii.
Protecţia forţelor şi mijloacelor este o preocupare permanentă a
comandantului. El urmăreşte acest lucru printr-o combinare abilă a acţiunilor
defensive şi ofensive, a manevrei şi focului, a măsurilor active şi pasive.
Forţele aflate în apărare aplică pe scară largă măsuri de protecţie specifice
(mascarea, inducerea în eroare şi protecţia informaţiilor), pentru a împiedica
descoperirea lor de către inamic.

NESECRET
82 din 137
 NESECRET

Pentru menţinerea neîntreruptă a coeziunii apărării, comandantul ia

următoarele măsuri:
a) nu lasă intervale mari între poziţiile de pe direcţia probabilă a loviturii
principale a inamicului, ia măsuri pentru supravegherea, acoperirea cu foc şi, unde
este posibil, blochează cu obstacole şi baraje intervalele existente şi stabileşte cu
claritate responsabilităţile şi forţele destinate să intervină;
b) destină forţe suplimentare pentru întărire, blocare sau contraatac (din
forţele aflate la dispoziţia sa), atunci când, pe timpul desfăşurării operaţiei, devine
evidentă pierderea coeziunii apărării pentru una din unităţile subordonate;
c) ia în calcul situaţia predominantă din zonele (fâşiile) de apărare
adiacente, înainte de a lua decizia de retragere a oricărei forţe;
d) reorganizează, reaprovizionează şi aduce unităţile la puterea de luptă
completă, reface lucrările de apărare, barajele, obstacolele şi drumurile de
aprovizionare ori de câte ori este necesar, chiar pe timpul pauzelor operative (de
luptă);
e) foloseşte orice posibilitate de restabilire a situaţiei, în conjuncţie cu
unităţile vecine, după respingerea atacului inamicului.
Pierderile în forţe şi mijloace produse atacatorului prin ducerea cu succes a
acţiunilor în adâncime şi la contact, dezorganizarea dispozitivului şi zădărnicirea
eforturilor cercetării acestuia, au consecinţe pozitive şi asupra protecţiei forţelor
proprii.

NESECRET
83 din 137
 NESECRET

TEMA 7

UNITĂŢILE ŞI MARILE UNITĂŢI DE ARTILERIE

ÎN OPERAŢIILE COMPONENTEI TERESTRE

Întrebuinţarea artileriei în operaţia ofensivă

În funcţie de caracterul apărării inamicului, de teren, de starea comunicaţiilor,
de gradul de completare şi situaţia concretă a trupelor ofensiva poate avea loc
împotriva unei apărări pregătite din timp sau în grabă de inamic şi se poate executa:
din contact; din mişcare; combinat.
Ofensiva este o formă decisivă de luptă, prin care, concentrând puterea de luptă
asupra zonei atacate, se vizează reducerea capacităţii de luptă a inamicului.
Ofensiva se caracterizează prin surprindere, concentrare, ritm şi cutezanţa
acţiunilor; intenţia ofensivei este de a cuceri şi menţine iniţiativa în luptă şi de a
dezorganiza, distruge sau neutraliza inamicul.
Scopul ofensivei este acela de a dezorganiza apărarea inamicului, de a-i
fragmenta dispozitivul, de a izola unităţile sale în zona de atac şi în acelaşi timp de a
proteja obiective hotărâtoare din punct de vedere operativ.
Metoda cea mai avantajoasă pentru obţinerea succesului este descoperirea şi
lovirea inamicului de la distanţă, cu foc letal şi nonletal, astfel încât forţele proprii să
rămână în afara bătăii armamentului acestuia.
Loviturile în adâncime preced şi/sau însoţesc operaţiile ofensive; focul
artileriei, executat cu unităţi dispuse mult spre înaintea dispozitivului, este ideal
pentru realizarea caracteristicilor ofensivei şi poate fi concentrat sau transportat cu
rapiditate pentru a lovi inamicul prin surprindere, din orice direcţie şi în orice
moment, indiferent de condiţiile vremii.
Focul artileriei trebuie să fie imprevizibil şi oportun, executat în situaţii des
schimbătoare, adesea caracterizate de incertitudine, pentru a contribui la obţinerea şi
apoi la menţinerea iniţiativei în luptă.
Artileria reprezintă, pentru forţele proprii, un multiplicator al forţei care le
asigură protecţia pe câmpul de luptă, fixează forţele inamicului şi apără flancurile.
Artileria în sprijin trebuie să însoţească forţele luptătoare pe măsura înaintării
lor spre dispozitivul inamicului; focurile artileriei pot fi folosite pentru a neutraliza
sau bloca rezistenţele inamicului, depăşite de forţele proprii până la angajarea lor de
către rezerve.

NESECRET
84 din 137
 NESECRET

Prioritatea iniţială a focurilor artileriei este stabilită de către comandantul GF,

în colaborare cu coordonatorul sprijinului prin foc, în funcţie de rezultatele analizei
factorilor MIFT-TC.
Pe măsură ce operaţia evoluează, prioritatea focurilor artileriei se poate modifica.
Dacă este necesară trecerea prin dispozitivul altei unităţi, se planifică /
replanifică măsurile de coordonare a focului.
Pe timpul ofensivei din contact, focurile artileriei pot să includă o pregătire
de foc intensă şi concentrată înainte şi în primele faze ale atacului, pentru a slăbi şi a
crea breşe în dispozitivul inamicului şi pentru a limita abilitatea acestuia de a
reacţiona şi a se opune forţelor atacatoare.
Personalul implicat în planificare trebuie să ia în considerare atât avantajele,
cât şi dezavantajele pregătirii de foc care constau în pierderea efectului de
surprindere, cantitatea mare de muniţie consumată, pericolul lovirii de către artileria
inamicului a artileriei proprii şi numărul mare de ţinte care trebuie lovite.
Atacul trebuie sprijinit de toate unităţile de artilerie disponibile pentru a
contribui la blocarea forţelor din zona sectorului de rupere şi pentru a preveni sau
întârzia apropierea rezervelor inamicului spre acest sector.
Artileria poate realiza câmpuri de mine cu proiectile speciale pentru a întârzia
şi fragmenta dispozitivul rezervelor inamicului şi pentru a proteja flancurile
dispozitivului propriu.
Pe măsură ce forţele proprii depăşesc aliniamentul de contact şi pătrund în
zona de apărare a inamicului, unităţile de artilerie care le însoţesc trebuie să
anticipeze reacţiile acestuia şi să sprijine forţele care înaintează cu focuri precise şi
oportune.
Forţele de acoperire care fixează inamicul trebuie să fie sprijinite prin foc.
Planificarea focului artileriei în ofensivă se face pentru:
• executarea tragerilor imediate şi prin surprindere, iniţial cu prioritate în folosul
unităţilor / subunităţilor celor mai înaintate;
• prevenirea unor angajări decisive în luptă a forţelor atacatoare de către inamic
sau sprijinul forţelor proprii angajate decisiv;
• participarea la blocarea căilor de apropiere ale inamicului;
• asigurarea libertăţii de acţiune a forţelor proprii prin executarea focului de
interzicere a acţiunilor, de fumizare şi de iluminare.
Ţintele sunt reprezentate de locul unde a fost descoperit inamicul sau unde este
posibil să existe, precum şi de zonele potrivite de angajare unde acesta se poate opune
înaintării forţelor proprii.
În lipsa unor asemenea locuri, ţintele se stabilesc de-a lungul căilor de
comunicaţie pe care înaintează forţele proprii.
Pe timpul atacului, focurile executate în scopul interzicerii acţiunilor
inamicului pot izola obiectivul atacului principal şi contribuie la blocarea inamicului,
pe timpul atacului executat în sprijin.
Focurile artileriei slăbesc tăria obiectivului pe timpul atacului, exploatării
succesului, urmăririi şi interzic acţiunile inamicului permiţând forţelor atacatoare să

NESECRET
85 din 137
 NESECRET

se aproprie de poziţiile acestuia.

Pe măsură ce obiectivul / aliniamentul misiunii este ocupat de forţele proprii,
artileria în sprijin general / sprijin general şi întărire se concentrează asupra ţintelor
dispuse dincolo de obiectiv / aliniament pentru a interzice afluirea rezervelor, lovind
inamicul care opune rezistenţă şi căile de acces pe care acesta se poate retrage.
Pe timpul exploatării succesului şi al urmăririi, artileria execută focuri indirecte
pentru a menţine avantajul forţelor proprii asupra inamicului.
Pentru neutralizarea artileriei inamicului se planifică executarea programelor de
ţinte de către unităţile de artilerie neimplicate direct în luptă la contact.
Prin focul artileriei se dezorganizează comanda şi controlul inamicului şi se
interzice retragerea acestuia; se lovesc forţele inamicului neangajate în luptă, liniile /
mijloacele de comunicaţii etc.
Ofensiva din mişcare, de regulă, este executată pe baza unui ordin fragmentar,
utilizând forţele şi resursele din momentul respectiv.
După luarea deciziei de a executa ofensiva din mişcare, unitatea de artilerie
care se deplasează în urma avangărzii ocupă poziţii de tragere cât mai aproape posibil
de brigada mecanizată cea mai avansată.
Ca şi în cazul ofensivei din contact, focurile asigură fixarea inamicului,
neutralizează artileria şi rezervele acestuia dispuse la distanţe mari.
Iniţial, prioritate în executarea focului se acordă forţelor de siguranţă, după
care zonei principale de operaţie, cu scopul de a distruge mijloacele de foc cu tragere
directă şi indirectă ale inamicului.
Înaintea atacului, focurile se concentrează asupra poziţiilor ocupate de inamic
în zona obiectivului, iar la ordin, pe timpul atacului final, focul se transportă pe
poziţiile din adâncimea dispozitivului inamic.
Forţarea unui curs de apă este, de regulă, responsabilitatea brigăzilor pentru
care divizia asigură sprijin în planificarea operaţiei şi resursele necesare.
Forţarea cursurilor de apă impune planificarea şi control centralizate.
Artileria GF se dispune astfel încât să asigure foc continuu pe timpul tuturor
etapelor forţării.
În scopul respingerii contraatacului inamic, acţiunile artileriei includ crearea
perdelelor de fum pentru mascarea sectoarelor de forţare şi a câmpurilor de mine cu
muniţie specială de artilerie.
Prioritate în executarea focului se acordă celor mai înaintate elemente ale
dispozitivului de luptă pe timpul apropierii şi apoi forţelor care acţionează în capul de pod.
Înaintea forţării, GF execută o pregătire de foc şi neutralizează apărarea
antiaeriană a inamicului pentru a sprijini, dacă este cazul, operaţiile aeromobile sau
aeropurtate.
Artileria GF întăreşte la ordin artileria în sprijin direct din capul de pod, iar la
nevoie execută contrapregătire şi foc pentru neutralizarea artileriei inamicului.
Unităţile de artilerie care execută misiunea tactică de sprijin direct trec cursul
de apă imediat după ce s-au creat condiţiile optime, în vederea sprijinirii acţiunilor
desfăşurate de GF pentru lărgirea capului de pod.

NESECRET
86 din 137
 NESECRET

Atacul în scop de cercetare se execută în condiţiile în care forţele proprii

deţin superioritatea aeriană şi pe cea a focului împotriva forţelor inamicului.
Focul este executat de către unităţile de artilerie în sprijin direct din cadrul
zonei de acţiune a brigăzilor, iar la nevoie pot fi sprijinite de artileria GF.
Unităţile de artilerie aflate în sprijin direct acoperă cu foc zona de operaţii şi se
pot sprijini reciproc.
Raidul se execută de către unităţi / mari unităţi interarme pentru a distruge
obiectivele importante din dispozitivul inamicului sau pentru a cuceri şi menţine
puncte tari din teren. Ori de câte ori este posibil, aceste unităţi / mari unităţi trebuie
sprijinite cu focul artileriei.
Organizarea artileriei pentru luptă
Repartizarea şi sincronizarea focurilor artileriei în sprijinul efortului principal
al GF permit controlul ritmului operaţiei ofensive.
Dintre cele cinci principii de organizare a artileriei pentru luptă, în ofensivă au
relevanţă particulară următoarele: sprijinul forţelor care acţionează pe direcţia
principală de efort; controlul centralizat la un nivel adecvat care să optimizeze
operaţia.
Sprijinul forţelor care acţionează pe direcţia principală de efort se realizează
prin repartizarea misiunilor tactice de întărire sau sprijin general şi întărire unităţilor
de artilerie pentru a asigura foc suplimentar elementelor subordonate.
Principiul poate fi realizat şi prin dispunerea unităţilor de artilerie şi stabilirea
direcţiilor de tragere astfel încât focul să poată fi concentrat în sectorul de rupere.
De regulă, comandanţii de arme întrunite angajează majoritatea artileriei
disponibile în sprijinul atacului principal.
Repartizarea misiunilor tactice de întărire şi de sprijin general şi întărire
sporeşte posibilităţile de foc ale unităţilor de artilerie care execută misiunea de sprijin
direct al forţelor care acţionează pe direcţia principală de efort.
Când brigada mecanizată execută operaţii în adâncime, GF o întăreşte pentru a
spori posibilităţile limitate ale mijloacelor de foc organice.
Comandanţii împreună cu coordonatorii sprijinului prin foc, pot da greutate
atacului principal dispunând unităţi de artilerie suplimentare pe direcţia sectorului de
rupere şi sporind cantitatea de muniţie alocată unităţilor de artilerie din această zonă.
Artileria este mai eficientă atunci când controlul ei este centralizat la cel mai
înalt nivel ierarhic.
Controlul centralizat al artileriei permite flexibilitate în întrebuinţarea forţelor.
În ofensivă, gradul de centralizare a controlului asupra mijloacelor de artilerie
poate avea un nivel redus, deoarece se presupune că iniţiativa în luptă aparţine
forţelor proprii sprijinite.
Pentru a susţine atacul şi a contribui la menţinerea iniţiativei, comandantul GF
poate acorda comandanţilor unităţilor de artilerie subordonate libertate mai mare de
acţiune, dându-le misiunea de sprijin direct şi de întărire.
Cu toate acestea, în asemenea situaţii comandantul GF renunţă la autoritatea sa
de a da priorităţi focurilor la cerere, de a planifica focul şi a stabili dispozitivul

NESECRET
87 din 137
 NESECRET

artileriei.
Forţele de siguranţă acţionează în faţă, pe flancuri şi în spatele dispozitivului
pentru a proteja forţele principale de atacul prin surprindere al inamicului.
Deoarece acestea acţionează adesea la distanţa relativ mari faţă de forţele
principale, trebuie să fie astfel organizate şi dotate cu mijloace de sprijin de luptă şi
logistic încât să poată acţiona independent sau semiindependent.
Pentru că forţele de siguranţă a flancurilor şi spatelui sunt limitate ca mărime şi
trebuie să acopere o zonă extinsă, se impune sprijinul lor prin foc.
Prioritatea focului, acordată în sprijinul avangărzii pe timpul apropierii de
aliniamentul de contact, facilitează trecerea de la apărarea în grabă la atac.
Brigada mecanizată din forţele de siguranţă are în sprijin direct un B de
artilerie şi beneficiază de focul B de artilerie în sprijinul general ale GF.
Dacă forţele de siguranţă acţionează la o distanţă care depăşeşte bătaia artileriei
care sprijină forţele principale, acestea trebuie să primească în subordonare
permanentă unităţi de artilerie.
În componenţa acestor forţe trebuie să existe, dacă este posibil, artilerie de
diferite calibre, pentru a putea fi lovite eficient ţinte de categorii diferite.
În situaţia în care cantitatea de artilerie este suficientă, un B de artilerie cu
misiunea de sprijin direct poate sprijini acţiunile unui batalion din compunerea
forţelor de siguranţă.
Când nu se cunosc date despre dispozitivul inamicului, se execută o acţiune de
recunoaştere la nivelul GF pentru a descoperi punctele tari şi cele vulnerabile ale
acestuia.
Pe timpul exploatării succesului şi al urmăririi, elemente din cadrul artileriei
GF, dispuse în spatele brigăzii celei mai avansate, întăresc artileria organică a brigăzii
pentru neutralizarea, blocarea sau distrugerea rezistenţelor inamicului înainte ca
acestea să execute trageri prin ochire directă asupra forţelor proprii.
În conformitate cu organizarea forţelor, de regulă o brigadă de artilerie sprijină
operaţiile unei grupări aeromobile/aeropurtate.
De regulă, GF care execută operaţia aeromobilă/aeropurtată este sprijinită prin
foc cu prioritate de către artileria GF care acţionează terestru pe timpul
recunoaşterilor, deplasării, atacului şi realizării joncţiunii.
Dispozitivul de luptă al artileriei
Prin dispunerea artileriei şi stabilirea fâşiilor de tragere, coordonatorul
artileriei GF amplifică sprijinul prin foc pe direcţia principală de efort şi uşurează
desfăşurarea acţiunilor viitoare.
Dispunerea artileriei pentru operaţia ofensivă poate fi făcută folosind
următoarele metode:
a) dispunerea eşalonată pentru a asigura flexibilitatea dispozitivului;
b) dispunerea în funcţie de bătaia minimă sau maximă la care să se execute
focul;
c) dispunerea în raport cu alte elemente ale dispozitivului de atac faţă de care
trebuie să se menţină o anumită distanţă.

NESECRET
88 din 137
 NESECRET

Dispozitivul de luptă al artileriei cu misiunea de sprijin general sau sprijin

general şi întărire, se stabileşte de către comandantul brigăzii de artilerie, împreună
cu elementele de sprijin prin foc şi compartimentul G3/S3 al GF.
Staţiile de radiolocaţie de cercetare pentru descoperirea artileriei inamicului se
dispun astfel încât să acopere fâşia forţelor inamicului dispus în faţa dispozitivului
propriu.
Statul major al artileriei care are în subordine staţiile de radiolocaţie răspunde
de dispunerea şi manevra lor.
De regulă, staţiile de radiolocaţie sunt controlate de B de artilerie cu misiunea
de sprijin direct căruia îi sunt subordonate şi de statul major al artileriei GF.
În ofensivă, unităţile de artilerie şi statul majore al brigăzii de artilerie se
dispun în zona principală de luptă a brigăzilor, unde sunt protejate de acţiunile
inamicului şi de unde au posibilitatea să sprijine acţiunile forţelor de siguranţă.
Pe timpul înaintării spre contact, pe măsură ce brigăzile depăşesc aliniamentul
de desfăşurare, unităţile de artilerie cu misiunea de sprijin direct şi întărire se
deplasează spre înainte, fiind integrate în coloanele de marş şi pregătite ca în orice
moment să ocupe poziţii şi să răspundă rapid acţiunilor inamicului.
Centrul operaţional - tactic al brigăzii de artilerie va fi dispus iniţial lângă
aliniamentul de desfăşurare, pentru a fi în măsură să menţină comanda şi controlul şi
să rezolve multitudinea problemelor care apar.
Unităţile de artilerie în sprijin direct înaintează împreună cu brigăzile lor
mecanizate până la limita maximă a zonei acoperite de focul B de artilerie dispuse în
poziţii de tragere; de aici, ele îşi continuă deplasarea până când intensitatea acţiunilor
inamicului evidenţiază iminenţa contactului cu acestea.
Statul major al brigăzii de artilerie se dispune astfel încât să poată controla
focurile în sprijinul general al GF şi propune dispunerea B de artilerie în sprijin
general statului major al GF, astfel încât să se asigure continuitate sprijinului prin foc
în funcţie de înaintarea brigăzilor.
B „LAROM” pot lovi ţintele dispuse dincolo de bătaia B de obuziere în sprijin
general şi se deplasează în urma avangărzii în scopul exploatării bătăii armamentului,
facilitării comunicaţiilor şi concentrării rapide a focului.
Unităţile de artilerie se dispun astfel încât să poată sprijini avangarda,
flancgarda şi ariergarda şi să-şi schimbe dispozitivul cu rapiditate, în funcţie de
deplasarea forţelor principale.
Manevra artileriei
Executarea la timp a manevrei artileriei este un element important în obţinerea
succesului în operaţiile ofensive.
Dacă manevra nu are o frecvenţă şi o sincronizare care să permită sprijinul
brigăzilor aflate în contact cu inamicul, unităţile de artilerie al căror dispozitiv a fost
stabilit de statul major al brigăzii de artilerie pot rămâne în urmă.
Unităţile de artilerie care sprijină exploatarea succesului şi urmărirea trebuie să
fie la fel de mobile ca grupările de forţe sprijinite.
Chiar dacă deplasarea spre înainte a trupelor este continuă, artileria trebuie să

NESECRET
89 din 137
 NESECRET

aibă capacitatea de a lovi oportun inamicul; în consecinţă, manevra poate maximiza

continuitatea sprijinului prin foc şi de aceea trebuie executată în timpul cel mai scurt
posibil.
Înainte de începerea ofensivei, unităţile de artilerie se deplasează şi se dispun
suficient de aproape de baza de plecare la ofensivă, cu bateriile şi divizioanele de
artilerie eşalonate şi cu o cantitate de muniţie suficientă îndeplinirii sarcinilor
specifice.
B de artilerie în sprijin direct se deplasează o dată cu brigăzile mecanizate pe
care le sprijină sau, în cazul grupării de desant aerian, pot fi transportate cu mijloace
aeriene pentru a asigura putere de foc sporită în sprijinul operaţiilor.
Artileria GF este integrată într-o structură de arme întrunite în funcţie de
factorii MIFT-TC; în cadrul înaintării spre contact, brigada de artilerie din organica
GF se deplasează cu forţele principale ale unităţii întărite.
Subsistemul de comunicaţii al artileriei
Pe timpul operaţiilor, staţiile radio cu modulaţie în amplitudine şi mijloacele
de retranslaţie sunt cel mai des utilizate.
GF realizează reţea radio de tragere rapidă, care conectează staţiile de
radiolocaţie de cercetare şi grupările de forţe cele mai înaintate cu unităţi de tragere,
în scopul lovirii artileriei inamicului şi sporirii eficienţei sprijinului prin foc.
Reţelele radio de tragere rapidă sunt utilizate, mai ales, pe timpul înaintării spre
contact, pentru a eficientiza sprijinul celor mai înaintate elemente de dispozitiv.
Asigurarea datelor despre ţinte
În ofensivă, misiunea principală a staţiilor de radiolocaţie de cercetare de
artilerie este de a limita efectul mijloacelor de foc cu tragere indirectă ale inamicului
asupra forţelor proprii.
Staţiile de radiolocaţie sunt dispuse în funcţie de recomandările grupei operaţii
– cercetare din cadrul centrului operaţional - tactic al artileriei.
Pentru culegerea datelor despre artileria inamicului este necesară:
a) identificarea nevoilor de date de la statul major al eşalonului superior şi
eşaloanelor subordonate, atunci când se depăşesc posibilităţile mijloacelor de
cercetare organice în zona de interes;
b) întocmirea unui plan de acţiune agresivă împotriva artileriei inamicului, în
care se includ datele disponibile despre ţinte şi mijloacele de lovire;
c) trecerea fără întrerupere de la o etapă la alta a operaţiei ofensive, asigurând
continuitate sprijinului prin foc pentru a acoperi întreaga zonă de operaţie.
În ofensivă, comanda şi controlul acţiunii staţiilor de radiolocaţie sunt mult mai
centralizate decât în apărare.
Statele majore care controlează staţiile de radiolocaţie, în colaborare cu
elementele de sprijin prin foc, stabilesc forţele şi mijloacele destinate culegerii
datelor iniţiale despre inamic pe baza cărora se vor transmite staţiilor de radiolocaţie
raioanele şi direcţiile în care a fost identificată artileria inamicului.
Locul în dispozitiv şi prioritatea acordată forţelor şi mijloacelor de cercetare se
transmit staţiilor de radiolocaţie.

NESECRET
90 din 137
 NESECRET

În funcţie de datele rezultate din recunoaşterile executate pe hartă, statul major

de brigăzii de artilerie care controlează staţiile de radiolocaţie stabileşte raioanele de
dispunere şi fâşiile de cercetare.
Forţele şi mijloacele de cercetare se dispun cât mai înainte posibil pentru ca
bătaia aparaturii să fie exploatată la capacitatea maximă, astfel încât aceste mijloace
să furnizeze date în timp oportun despre ţintele care se opun înaintării GF sprijinite.
Forţele şi mijloacele de cercetare trebuie să fie în permanenţă desfăşurate în
dispozitiv gata pentru lucru, aceasta realizându-se prin executarea saltului succesiv cu
staţiile de radiolocaţie astfel încât în timp ce una este în dispozitiv, cealaltă să facă
manevra.
Pe timpul deplasării, staţiile de radiolocaţie trebuie să fie pregătite ca în orice
moment să ocupe în grabă un nou dispozitiv; dacă se impune ocuparea în grabă a unei
noi poziţii care nu a fost legată topogeodezic, forţele şi mijloacele de cercetare
trebuie să execute legarea topogeodezică folosind procedee expeditive; ca alternativă,
legarea topogeodezică precisă, în timp scurt se realizează folosind mijloacele GPS,
dacă acestea sunt disponibile.
Statul major al brigăzii de artilerie care controlează mijloacele de
cercetare/staţiile de radiolocaţie poate stabili şi transmite zone critice pentru forţele
proprii, în scopul protejării lor; astfel de zone pot fi stabilite în preajma sectorului de
rupere, pe timpul pătrunderii forţelor proprii în dispozitivul de apărare al inamicului.
Pentru ca lupta cu artileria inamicului să fie dusă eficient, statul major
stabileşte, în dispozitivul inamicului, zone pentru cerere de foc şi zonă/raion cu ţinte
pentru artilerie.
Bateria de asigurare date a B „LAROM”, din cadrul brigăzii de artilerie,
planifică acţiunile de luptă cu artileria inamicului pentru a proteja GF pe măsură ce
înaintează prin luptă.
Legarea topogeodezică
În ofensivă controlului legării topogeodezice a B de artilerie subordonate este
dificil datorită frecventelor schimbări ale dispozitivului pe timpul desfăşurării
operaţiei.
Legarea topogeodezică se execută folosind procedee expeditive pentru
determinarea coordonatelor locului de staţie şi a direcţiilor de orientare utilizând
frecvent transportul de orientare pe direcţia de înaintare a unităţilor de artilerie.
Legarea topogeodezică, în ofensivă, se poate executa prin:
• folosirea datelor topogeodezice determinate pentru poziţiile ocupate anterior ca
date de plecare pentru determinarea coordonatelor şi direcţiilor de orientare
pentru noul raion;
• utilizarea aparaturii GPS;
• utilizarea sistemului de determinare a coordonatelor şi direcţiilor de orientare
dispuse pe mijloace terestre, cât şi pe elicoptere;
• folosirea reperelor de poziţie şi direcţiilor de orientare a forţelor de siguranţă şi
de către forţele principale, pe măsură ce înaintează.

NESECRET
91 din 137
 NESECRET

Executarea legării topogeodezice în timp scurt este esenţială pentru precizia

tragerilor în ofensivă.
Aparatura GPS, combinată cu procedee de transport de orientare prin vizare
simultană pe acelaşi astru, asigură date topogeodezice precise unităţilor de artilerie,
într-un timp scurt.

Întrebuinţarea artileriei în operaţia de apărare

Scopul principal al operaţiei de apărare este acela de a respinge atacul

inamicului, iar cel secundar de a menţine forme tari din teren, de a câştiga timp, de
concentrare a forţelor în anumite raioane şi de a produce inamicului pierderi în
personal şi tehnică de luptă.
În cazul apărării mobile sau pe poziţii (în zonă), forţele se apără numai până
când se refac şi realizează capacitatea de luptă necesară pentru a trece la ofensivă.
GF trece la apărare într-o anumită zonă a câmpului de luptă, ca o măsură de
economie a forţelor, pentru a crea condiţii de atac în altă zonă.
Întotdeauna planul de operaţii conţine un raion asupra căruia se concentrează
majoritatea forţelor şi mijloacelor, raion în care inamicul este lovit în momentele şi
locul cel mai vulnerabil în vederea recâştigării iniţiativei.
Pentru a desfăşura cu succes apărarea este necesară descoperirea şi distrugerea
inamicului la o depărtare suficientă faţă de forţele proprii pentru a nu-i permită
angajarea luptei directe şi producerea de pierderi însemnate GF proprii.
GF acţionează pentru a dezorganiza dispozitivul inamicului, a-i reduce ritmul
de înaintare şi pentru sincronizarea operaţiei de apărare în vederea interzicerii
concentrării inamicului pe direcţia principală de efort.
Acest lucru se realizează prin:
• concentrarea focului asupra inamicului înainte ca acesta să ajungă în zona
principală de luptă;
• interzicerea acţiunilor de recunoaştere ale inamicului;
• executarea loviturilor în adâncimea dispozitivului inamic pentru distrugerea
căilor de comunicaţie de apropiere, a mijloacelor de sprijin prin foc, a
mijloacelor de comandă şi control şi a mijloacelor de apărare antiaeriană;
• interzicerea apropierii, dezorganizarea şi distrugerea inamicului sau
interzicerea introducerii rezervelor în luptă;
• coordonarea şi sincronizarea acţiunilor întrunite a mijloacelor de foc şi a
forţelor la dispoziţie;
• executarea unor atacuri cu obiectiv limitat.
Dacă inamicul pătrunde temporar în dispozitivul de apărare, forţele proprii
trebuie să contraatace înainte ca acesta să consolideze aliniamentul cucerit.
În limitele bătăii armamentului de artilerie, coordonatorul sprijinului prin foc
execută manevra de foc cu rapiditate, pentru a respinge atacul inamicului atât pe
direcţia principală de efort, cât şi pe celelalte direcţii, lovind ţintele deosebit de
importante, determinând astfel forţele inamicului să piardă iniţiativa în luptă.

NESECRET
92 din 137
 NESECRET

Focurile executate cu artileria la distanţe mari contribuie la respingerea forţelor

inamicului înainte ca acestea să ajungă în zona principală de luptă.
Focurile vor fi folosite pentru fracţionare dispozitivului inamicului,
neutralizarea artileriei şi lovirea forţelor sale pe măsură ce se apropie de limita
dinainte a forţelor proprii.
Ţintele deosebit de importante din dispozitivul inamicului sunt:
• rezervele;
• mijloacele de apărare antiaeriană;
• mijloacele de comandă şi control;
• elementele de infrastructură din zona de acţiune.
Focurile la distanţe mari vor lovi unităţile inamicului pe măsură ce acesta se
apropie de aliniamentul ocupat de forţele de siguranţă şi continuă până când inamicul
ia contact cu primul aliniament de apărare, iar când lupta a fost angajată se mută
asupra rezervelor acestuia.
În funcţie de factorii MIFT-TC, vor fi lovite cu prioritate mijloacele de
comandă şi control, rezervele din adâncime care au început deplasarea, artileria şi
sistemele de apărare antiaeriană.
Rezervele inamicului trebuie astfel lovite încât capacitatea lor de luptă să fie
redusă într-o asemenea măsură, încât să nu mai aibă posibilitatea să ocolească sau să
angajeze forţele proprii în vederea pătrunderii în dispozitiv.
În zona de operaţii a GF, artileria controlează loviturile în adâncime şi lupta cu
artileria inamicului.
B de artilerie în sprijin direct ale brigăzilor mecanizate execută foc pentru
interzicerea infiltrării sau pătrunderii inamicului.
În cazul apărării pe poziţii (în zonă) sau apărării mobile, sprijinul prin focul
artileriei este hotărâtor mai ales în condiţiile în care mijloacele şi forţele luptătoare
sunt relativ reduse.
Focul artileriei se execută la distanţa maximă pentru a întârzia, dezorganiza şi
neutraliza forţele inamicului înainte ca acestea să intre în bătaia armamentului cu
tragere directă al forţelor proprii.
Focul artileriei poate fi folosit pentru:
• limitarea pătrunderii;
• oprirea înaintării;
• neutralizarea inamicului pătruns;
• sprijinul contraatacului împotriva forţelor inamicului.
Focurile şi acţiunile de întârziere a înaintării inamicului crează condiţii pentru
executarea contraatacului; acestea vor fi executate pentru separarea eşaloanelor,
neutralizarea artileriei şi lovirea forţelor care înaintează.
Focurile directe şi indirecte se execută pentru a neutraliza inamicul angajat în
lupta la contact.

NESECRET
93 din 137
 NESECRET

Depărtarea la care acţionează forţele de siguranţă se stabileşte astfel încât să nu

permită inamicului lovirea cu artileria a forţelor proprii care se apără în dispozitivul
de bază.
Prin această dispunere se reduce semnificativ efectul pregătirii de foc a
inamicului şi cantitatea de artilerie care va angaja forţele proprii din zona principală
de luptă.
Batalioanele de infanterie sau de tancuri din compunerea forţelor de siguranţă,
de regulă, organizează şi se apără din poziţii care le oferă condiţii avantajoase pentru
a se sprijini reciproc în luptă; aceste poziţii se aleg astfel încât să poată fi folosite la
maxim avantajele oferite de teren şi obstacolele create şi sunt sprijinite cu foc
indirect.
Forţele de siguranţă, de regulă, rup lupta şi se retrag în etape, în funcţie de
presiunea exercitată de inamic şi de misiunea primită.
Pe timpul luptei în fâşia de asigurare se pot executa contraatacuri sprijinite cu
focul artileriei.
Adâncimea fâşiei de asigurare în care acţionează forţele de siguranţă poate fi
influenţată de cantitatea de artilerie în sprijin, bătaia acesteia şi muniţia alocată.
Focurile artileriei trebuie planificate astfel încât să poată fi concentrate în
momentele şi locurile hotărâtoare.
Observatorii înaintaţi trebuie să supravegheze obstacolele create şi să planifice
foc pentru acoperirea lor.
Măsurile de coordonare a sprijinului prin foc trebuie să fie permisive pentru a
uşura lovirea inamicului.
Focuri în sprijinul forţelor de acoperire, pot fi executate de unităţile de artilerie
din zona principală de luptă.
Forţele de siguranţă protejează forţele principale şi de aceea au nevoie de un
sprijin prin foc mai consistent decât forţele de acoperire.
Unităţile de artilerie şi staţiile de radiolocaţie se dispun suficient de înainte
pentru a putea descoperi şi lovi oportun ţintele din dispozitivul inamicului.
În apărarea mobilă, efortul principal al artileriei asigură sprijin prin foc
continuu şi concentrat şi distruge forţele inamicului.
Focurile trebuie executate astfel încât să aibă un efect decisiv în momentul în
care forţele proprii au luat contact cu inamicul pătruns în dispozitivul propriu.
Comandanţii unităţilor de artilerie trebuie să dispună şi să ordone manevra
artileriei pentru a fi în măsură să sprijine lupta sau să o subordoneze forţelor care
acţionează împotriva inamicului pătruns în dispozitivul propriu.
Chiar dacă planificarea şi concentrarea focurilor în folosul forţelor care
acţionează împotriva inamicului pătruns este o activitate complexă, nu trebuie scăpate
din vedere măsurile de coordonare a sprijinului prin foc.
Se iau din timp măsuri pentru a asigura executarea manevrei de către sistemele
de artilerie, cercetare şi logistice.
Unele unităţi de artilerie rămân cu forţele care acţionează împotriva inamicului
pătruns în dispozitivul propriu.

NESECRET
94 din 137
 NESECRET

În cazul apărării pe poziţii (în zonă) cu forţele dispuse lateral şi în adâncime,

prioritate în sprijinul prin foc se acordă forţelor care se apără pe direcţia principală de
apropiere a inamicului.
În momentul în care forţele inamicului care acţionează pe direcţia principală au
pătruns în zona de apărare a GF, majoritatea focului artileriei va fi concentrat asupra
inamicului pătruns.
Este necesară o coordonare amănunţită a activităţii centrului operaţional -tactic
al brigăzii de artilerie/grupelor de sprijin prin foc şi compartimentul G3/S3 al GF
sprijinite pentru a planifica focul artileriei în sprijinul contraatacului sau al altor
operaţii cu caracter ofensiv asupra inamicului blocat în zona de apărare.
Organizarea artileriei pentru luptă
Pentru a compensa forţele reduse ca număr care acţionează în fâşia de
siguranţă şi pentru a menţine un nivel adecvat al focului pe timpul executării
manevrei, forţelor de siguranţă li se repartizează mijloace de artilerie.
Unităţile de artilerie pot fi subordonate temporar, cu misiunea tactică de
întărire sau sprijin direct forţelor de siguranţă.
Principiile de repartizare a sprijinului prin foc pentru forţele de siguranţă în
apărare sunt similare celor din ofensivă; se ţine seama de tipul şi cantitatea de
artilerie disponibilă, intenţia comandantului şi factorii MIFT-TC.
Pentru organizarea artileriei pentru luptă se va avea în vedere:
- repartizarea unui B de artilerie în sprijinul direct al fiecărei grupări de forţe de
mărime batalion care acţionează în fâşia de siguranţă;
- repartizarea de misiuni nonstandard unităţilor de artilerie care acţionează în zona
principală de luptă, pentru ca acestea să sprijine şi forţele de siguranţă.
Dispunerea forţelor de siguranţă pe un front foarte larg şi la o distanţă destul de
mare faţă de forţele principale, crează sarcini speciale pentru unităţile în sprijin şi
pentru statele majore cărora acestea le sunt subordonate pentru a asigura un sprijin
prin foc adecvat.
Dacă GF din zona principală de luptă controlează atât forţele de siguranţă, cât şi
unităţile de artilerie care le asigură sprijinul prin foc, nu sunt necesare subordonări
permanente, repartiţia misiunilor tactice descentralizate fiind suficientă.
Unităţile de artilerie care au sprijinit lupta forţelor de siguranţă după revenirea
acestora în dispozitivul principal reintră sub controlul GF.
În zona de acţiune a forţelor de siguranţă se dispune artilerie de diferite tipuri şi
calibre şi diferite mijloace de cercetare pentru a determina inamicul să tragă
concluzia că a luat contact cu dispozitivul principal de apărare şi să se desfăşoare
prematur în dispozitiv de atac.
Pentru a-şi menţine capacitatea de sprijin prin foc, unităţile de artilerie care
acţionează în fâşia de siguranţă trebuie să aibă o mobilitate similară cu cea a GF.
Pe măsură ce forţele de siguranţă revin în zona principală de luptă, controlul
focului în sprijinul lor revine brigăzilor mecanizate din cadrul forţelor de pe direcţia
principală de efort.
B de artilerie din artileria GF care au fost reţinute în zona principală de luptă

NESECRET
95 din 137
 NESECRET

iniţial vor sprijini ruperea luptei de către forţele de siguranţă executând foc la distanţă
mare şi apoi vor executa foc asupra artileriei inamicului pentru a sprijini lupta la
contact.
În apărare, ca şi în ofensivă, unităţile de artilerie se organizează pentru luptă
astfel încât să sporească efortul principal, dar controlul lor are un grad mai mare de
centralizare.
Controlul are scopul de a spori flexibilitatea utilizării artileriei de către
comandantul GF şi a asigura sprijin adecvat forţelor angajate în luptă.
În apărare, majoritatea unităţilor de artilerie, din compunerea brigăzii de
artilerie, primesc misiunea tactică de sprijin general şi sprijin general şi întărire
dându-se astfel comandantului GF prioritate în cererea focului.
GF menţine B „LAROM” şi alte unităţi din organica brigăzii de artilerie în
sprijin general / sprijin general şi întărire pentru a lupta cu artileria inamicului şi
pentru a sprijini atât lupta la contact, cât şi cea în adâncimea dispozitivului
inamicului.
Dacă se păstrează o rezervă consistentă, apărarea în zona principală de luptă
poate avea un caracter dinamic; în această situaţie artileria este organizată pentru
luptă astfel încât să sprijine rezerva numai atunci când aceasta este întrebuinţată în
luptă.
Misiunile tactice la ordin avertizează comandanţii artileriei să se pregătească
pentru a sprijini rezerva şi să planifice regruparea artileriei; sprijinul artileriei este mai
eficient dacă se realizează din timp legătura între artilerie şi rezervă.
Dispozitivul de luptă şi manevra artileriei
Unităţile de artilerie cu misiunea de sprijin general / sprijin general şi întărire
dispuse în zona principală de luptă trebuie să fie în măsură să sprijine forţele de
siguranţă şi pe cele care execută contraatacuri.
Aceste unităţi trebuie să facă manevra pentru ocuparea dispozitivului de luptă
spre lateral sau în adâncime pentru ca să fie în afara tragerilor directe ale inamicului
şi în acelaşi timp să aibă posibilitatea să sprijine forţele proprii; pentru aceasta trebuie
recunoscute itinerarele şi raioanele poziţiilor de tragere.
Unităţile de artilerie în sprijin direct trebuie să execute manevra pentru a
sprijini forţele care acţionează asupra inamicului blocat în zona de apărare atunci
când această zonă este în afara bătăii unităţilor cu misiunea de sprijin general / sprijin
general şi întărire.
Punctul de comandă al brigăzii de artilerie se dispune şi execută manevra astfel
încât să fie în măsură să controleze unităţile subordonate.
Pentru a întări unităţile de artilerie care fac parte din forţele de siguranţă,
unităţilor de artilerie dispuse în zona principală de luptă li se pot stabili poziţii de
tragere vremelnice în faţa limitei dinainte a apărării şi li se repartizează muniţie
suplimentară.
Aceste unităţi trebuie să aibă la dispoziţie suficient timp şi resurse pentru a pregăti
şi ocupa poziţiile de tragere de bază dispuse înapoia limitei dinainte a apărării şi trebuie
să-şi coordoneze manevra, să aibă puncte de intrare în dispozitivul de apărare şi itinerare

NESECRET
96 din 137
 NESECRET

practicabile pe care să revină în dispozitiv înaintea forţelor luptătoare.

La momentul potrivit, aceste unităţi de artilerie trebuie să fie în poziţiile de
tragere de bază pentru a sprijini retragerea forţelor de siguranţă şi a unităţilor de
artilerie care le-au sprijinit.
Punctul de comandă al brigăzii de artilerie din zona principală de luptă
coordonează transferul misiunilor artileriei şi stabileşte ţintele înainte ca artileria din
cadrul forţelor de siguranţă să revină în dispozitivul principal.
Acest lucru este esenţial pentru a asigura continuitate sprijinului prin foc pe
timpul executării manevrei.
Pe timpul executării manevrei, personalul echipelor de legătură/ofiţerii de
legătură contribuie la executarea focului în momentul trecerii prin dispozitivul altor
unităţi.
Asigurarea datelor despre ţinte
În funcţie de precizările comandantului, factorii MIFT-TC şi condiţiile de
asigurare a apărării apropiate şi siguranţei acestora, staţiile de cercetare de/prin
radiolocaţie pot fi dispuse cât mai aproape de limita dinainte a dispozitivului forţelor
de siguranţă.
Unităţile de artilerie din cadrul forţelor de siguranţă utilizează forţele şi
mijloacele de cercetare pentru a descoperi din timp inamicul, a urmări deplasarea lui
şi a transmite informaţii elementelor din zona principală de luptă.
Atunci când caracteristicile fâşiei de siguranţă fac imposibil controlul
centralizat, fiecărui B de artilerie care acţionează în această zonă i se dă câte o staţie
radiolocaţie pentru a putea lupta eficient cu artileria inamicului.
Mijloacele de cercetare specializate în descoperirea artileriei inamicului se
dispun astfel încât să aibă posibilităţi de cercetare în lungul căilor de comunicaţie pe
care, cel mai probabil, se va deplasa majoritatea artileriei inamicului în vederea
realizarea dispozitivului de luptă.
Mijloacele de cercetare se dispun în aşa fel încât să acopere întregul front al
GF.
Pe măsură ce inamicul se apropie de limita dinainte a apărării, ţintelor
descoperite li se acordă prioritate în concordanţă cu criteriile de lovire stabilite de
comandantul GF.
Pregătirea meteorologică
Operaţia de apărare nu pune probleme deosebite subunităţii meteorologice a
artileriei GF.
Organizarea procurării şi transmiterii datelor meteorologice necesare pregătirii
şi conducerii focului artileriei se realizează de către statul major al brigăzii de artilerie
folosind staţiile meteorologice din cadrul subunităţii meteorologice.
Pregătirea meteorologică constă în:
a) planificarea lucrului staţiilor meteorologice, inclusiv a manevrei acestora pe
timpul desfăşurării operaţiei;
b) executarea măsurătorilor meteorologice, prelucrarea datelor obţinute la sol
şi de la sol până la înălţimile standard de sondaj şi întocmirea buletinelor

NESECRET
97 din 137
 NESECRET

meteorologice;
c) stabilirea modului de transmitere a buletinelor meteorologice la unităţi;
d) procurarea şi transmiterea prognozelor de stare a vremii şi datelor necesare
prevenirii unităţilor şi subunităţilor privind producerea fenomenelor meteorologice
sau a timpului nefavorabil care limitează executarea tragerilor.
În cadrul unităţilor de artilerie se iau măsuri pentru recepţionarea buletinelor
meteorologice.
Legarea topogeodezică
În apărare, legarea topogeodezică, mai ales în zona principală de luptă, se
execută în condiţii favorabile, deoarece grupele topografice se pot deplasa fără
probleme în spaţiul din zona de apărare, iar timpul la dispoziţie este mai mare decât
în ofensivă.
Poziţiile de tragere care vor fi ocupate succesiv pe timpul ducerii luptei sunt
cunoscute încă de pe timpul pregătirii apărării şi grupele topografice pot executa
legarea topogeodezică a acestora înainte ca unităţile să facă manevra.
Pe timpul operaţiei de apărare, grupele topografice au posibilitatea să lege
topogeodezic, cu o precizie suficientă, atât dispozitivul artileriei, cât şi alte elemente
ale dispozitivului GF sprijinite.
Forţele luptătoare şi cele de geniu pot solicita sprijin din partea grupelor
topografice pentru determinarea precisă a coordonatelor obstacolelor şi barajelor
create, a punctelor de referinţă ale ţintelor care vor fi lovite prin trageri directe, a
posturilor de observare / ascultare etc.

NESECRET
98 din 137
 NESECRET

TEMA 8

UNITĂŢILE ŞI MARILE UNITĂŢI DE RACHETE ŞI ARTILERIE

ANTIAERIANĂ ÎN OPERAŢIILE COMPONENTEI TERESTRE

Datorită performanţelor tehnologiilor de vârf incluse în sistemele de agresiune aeriană,

sistemele de ripostă antiaeriană au depăşit stadiul de elemente ajutătoare ale celorlalte
categorii de forţe ale armatei, devenind o prezenţă obligatorie, cu statut de forţe de luptă cu
inamicul aerian, indispensabile în operaţiile Forţelor Terestre. Ca urmare conducerile
politico-militare din majoritatea statelor lumii acordă o atenţie deosebită potenţialului
combativ al Forţelor Terestre, realizând eforturi considerabile pentru pregătirea şi înzestrarea
acestora cu sisteme destinate apărării împotriva loviturilor executate din spaţiul aerian .

1. Aspecte generale privind întrebiunţarea unităţilor şi marilor unităţi

de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţia ofensivă întrunită

În conformitate cu Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii întrunite ale

forţelor armate, citând sursa ,,ATP35B”,la Anexa 19 –Limbajul operaţional de stat major,
la pagina 27arată: ,,Forţele luptătoare sunt acele forţe care folosesc focul direct şi manevra
pentru a angaja forţele inamicului”, iar,,Forţele de sprijin sunt acele forţe care asigură
sprijinul cu foc indirect, precum şi asistenţă operaţională forţelor luptătoare”.
De asemenea, în conformitate cu Manualul de Tactică Generală a Forţelor
Terestre SUA, F.M. 3 – 90, din 04 iulie 2001, la p.A-2 stabileşte: „Armele luptătoare
ale F.T. sunt unităţile şi militarii care intră în contact nemijlocit şi nimicesc forţele
inamicului sau asigură puterea de foc şi compatibilitatea distructivă pe câmpul de
luptă. Armele luptătore al Forţelor Terestre S.U.A. include: artileria şi rachetele
antiaeriene, blindatele, elicopterele de luptă, geniul, artileria terestră, infanteria şi
forţele speciale.”
Deci, unităţi de artilerie şi rachete antiaeriene, ca forţe luptătoare, angajea-ză
direct aeronavele de cercetare, de atac şi de transport ale inamicului aerian,
executând, în cadrul acestui proces, activităţi de cercetare a spaţiului aerian,
descoperirea ţintelor aeriene, recunoaşterea, indicarea, combaterea şi nimicirea
acestora. Acest algoritm este valabil pentru toată tehnica de luptă care execută acţiuni
de luptă în cadrul sistemului de foc antiaerian.
Concepţia de realizare a unui sistem de apărare integrată a spaţiului aerian al
României, compatibil şi interoperabil cu sistemele similare din armatele statelor
membre NATO, bazat pe o nouă filozofie de întrebuinţare şi de conducere a forţelor
specializate în lupta cu inamicul aerian, are la bază următoarele principii:

NESECRET
99 din 137
 NESECRET

- integrarea sistemului de apărare a spaţiului aerian al României în sistemul de

apărare NATO;
- integrarea, într-un sistem unic de comandă-control, a tuturor forţelor şi
mijloacelor specializate în acţiuni de combatere şi nimicire a mijloacelor aeriene,
indiferent de categoria de forţe de care aparţin;
- menţinerea în stare operaţională, din timp de pace, a unui minim de forţe şi
mijloace în serviciul de luptă – Poliţie Aeriană;
- creşterea graduală a capacităţii sistemului de apărare a spaţiului aerian în situaţii
de criză şi în timp de război.
În ofensivă scopul luptei cu inamicul aerian este de a respinge acţiunile
inamicului aerian asupra obiectivelor G.F. din zona sa de responsabilitate care, prin
importanţa lor, au un rol hotărâtor în realizarea scopurilor operaţiei.
Unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene vor concentra efortul acţiunilor de
luptă pentru a apăra grupările de forţe terestre, în special când acestea pot fi
vulnerabile acţiunilor inamicului aerian. Aceste situaţii sunt:
- pe timpul dispunerii în raioane de mobilizare şi de concentrare;
- pe timpul deplasării şi trecerii prin punctele importante de trecere;
- pe timpul desfăşurării şi introducerii în luptă (operaţie);
- în raionul de îmbarcare (debarcare) în staţiile de cale ferată ;
- în raionul de îmbarcare (debarcare) ca desant aerian ;
- în situaţia întrebuinţării ca detaşament înaintat etc.
De remarcat este faptul că mijloacele aeriene moderne au posibilitatea să
acţioneze atât ziua cât şi noaptea, în orice condiţii meteorologice, în special de la
înălţimi mici şi medii pentru a nu fi descoperite de mijloacele de cercetare prin
radiolocaţie ale adversarului.
Obiectivele importante din zona de acţiune a grupărilor de forţe terestre vizate
de mijloacele aeriene ale inamicului şi la care se impune organizarea unei apărări
antiaeriene stabile sunt:
- elementele principale ale sistemului de conducere – puncte de comandă de bază şi
de rezervă;
- grupările de forţe din F.A.I., F.A.U., rezervă - în dispozitivul operativ sau de
luptă, în raioane de concentrare, de mobilizare, de refacere a capacităţii de luptă, pe
timpul deplasării, îmbarcării, debarcării, pe timpul desfăşurării operaţiei ofensive;
- elementele principale ale sistemului logistic – puncte de comandă, baze logistice;
unităţi şi mari unităţi logistice;
- elemente principale ale sistemului de infrastructură (trecători, pasuri, defilee,
treceri permanente peste cursuri de apă, peste calea ferată);
- obiectivele politice, administrative, economice, istorice de importanţă deosebită
pentru cultura naţională.
În cadrul sistemului de ripostă antiaeriană, pentru apărarea principalelor trupe
şi obiective din zona de responsabilitate a grupării operative de forţe terestre, în
ofensivă, unităţile de rachete şi artilerie antiaeriană execută următoarele misiuni de
luptă:

NESECRET
100 din 137
 NESECRET

- cercetarea, descoperirea, recunoaşterea, urmărirea şi indicarea mijloacelor

aeriene ale inamicului ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării principalelor elemente din
compunerea sistemului de conducere;
- ducerea luptei cu inamicul în scopul participării la apărarea grupărilor de forţe
terestre, în zona lor de responsabilitate, pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei
ofensive;
- participarea la lupta cu mijloacele aeriene ale inamicului care execută acţiuni de
evacuare sau de aprovizionare pe calea aerului a forţelor rămase în încercuire ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării principalelor elemente din
compunerea sistemului logistic;
- participarea la apărarea principalelor elemente ale sistemului de infrastructură
(treceri permanente în teren muntos împădurit, peste râuri, peste fluviu etc.), pe
timpul deplasării marilor unităţi şi unităţilor din forţele terestre ;
- înştiinţarea despre pericolul atacului aerian a tuturor forţelor şi obiectivelor în
scopul aplicării în timp oportun a măsurilor de protecţie antiaeriană ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării principalelor obiective
economice, politice, administrative (capitala ţării, centrala nucleară, mari platforme
industriale cu un înalt grad de periculozitate etc.).
Sistemul de foc antiaerian al G.F. se compune din: subsistemul de comandă
şi control; subsistemul informaţional; subsistemul de execuţie; subsistemul logistic.
a) Subsistemul de comandă şi control asigură conducerea unitară a tuturor forţelor şi
mijloacelor participante la lupta cu inamicul aerian, corespunzător zonei de
responsabilitate, pe baza concepţiei comandantului, concepţiei de înştiinţare despre situaţia
aeriană şi repartiţia ţintelor.
Sistemul de comandă-control se realizează potrivit standardelor operaţionale şi
administrative existente în armatele statelor membre ale alianţei, utilizând aparatura
ASOC, la posibilităţile sale maxime.
Comanda şi controlul forţelor de artilerie şi rachete antiaeriene se realizează
prin intermediul comandamentelor şi centrelor operaţionale de conducere, în
funcţiune încă din timp de pace, organizate şi integrate într-un sistem de comandă,
control, comunicaţii, calculatoare şi informaţii (C4I).
Conducerea operaţională a acţiunilor de luptă cu inamicul aerian se execută
de către Comandamentul Operaţional Aerian Principal (tip corp de armată). Acesta
asigură managementul şi controlul spaţiului aerian şi pune în aplicare deciziile de
transmitere centralizată a datelor şi informaţiilor cu privire la situaţia aeriană în
zona de acţiune a forţelor din sistemul de ripostă antiaeriană.
La nivelul Alianţei, COAP reprezintă un Centru al Operaţiilor Aeriene Combinate
(COAC). La scoaterea din funcţiune a COAP, conducerea forţelor va fi preluată de
COAP de rezervă, care dispune de toate facilităţile de comandă a structurilor
luptătoare, ca şi cel de bază.
Întrebuinţarea marilor unităţi de rachete şi artilerie antiaeriană, repartiţia şi

NESECRET
101 din 137
 NESECRET

manevra acestora la obiective şi trupe, în dinamica desfăşurării operaţiei Forţelor Terestre

este de competenţa exclusivă a comandantului grupării de forţe terestre, iar conducerea
focului în lupta cu inamicul aerian este de competenţa exclusivă a comandanţilor marilor
unităţi şi unităţi de rachete şi artilerie antiaerienă, conform planului operaţiei şi situaţiilor
apărute.
b) Subsistemul informaţional - În scopul realizării imaginii aeriene unice, a
funcţiunilor de comandă-control şi de raportare în timp real, Statul Major al Forţelor
Terestre (SMFT) prevede instalarea platformelor de recunoaştere amic-inamic IFF-
DIALOG (pentru fiecare canal de tragere) şi conectarea la ASOC a tuturor
structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene din organica Forţelor Terestre de la nivel
divizion până la nivel brigadă de artilerie şi rachete antiaeriene.
În situaţia în care trupele de rachete şi artilerie antiaeriană din Forţele Terestre
nu beneficiază de facilităţile sistemului de înştiinţare centralizată despre situaţia
aeriană al COAP, sistemul de foc antiaerian al grupării de forţe terestre va funcţiona
după informaţiile primite de la punctul de comandă al marii unităţi de artilerie şi
rachete antiaeriene, care va organiza canale pentru un flux informaţional de rezervă,
folosind ca furnizor principal unul din regimentele de rachete antiaeriene. Acest
subsistem de rezervă va cuprinde atât mijloacele de cercetare subordonate şi primite
ca întărire destinate procurării datelor şi informaţiilor despre inamicul aerian, cât şi
canalele de legătură prin care se asigură circulaţia oportună şi în secret a datelor şi
informaţiilor cu privire la: inamicul aerian şi terestru; situaţia trupelor proprii şi a
celor apărate antiaerian; situaţia vecinilor de apărare antiaeriană şi a altor forţe cu
care se cooperează; situaţia terenului; starea vremii etc., necesare luării deciziei de
combatere şi nimicire a inamicului aerian.
În operaţia ofensivă a grupării de forţe terestre de nivel divizie, forţele şi
mijloacele specializate în procurarea datelor şi informaţiilor despre inamicul aerian se
compun din:
- forţele şi mijloacele de cercetare prin radiolocaţie din organica marilor unităţi şi
unităţi de rachete şi artilerie antiaeriană ;
- forţe care execută cercetarea spaţiului aerian din posturi de observare dotate cu
mijloace optice de cercetare etc.
De regulă, regimentul de rachete din cadrul brigăzii de artilerie şi rachete
antiaeriene devine principalul furnizor de informaţii cu privire la situaţia aeriană din
spaţiul de responsabilitate al grupării de forţe terestre de nivel divizie. În prezent
obţinerea datelor despre situaţia aeriană se face şi prin utilizarea reţelelor de
înştiinţare centralizată ale marilor unităţi operative din Forţele Aeriene, dar timpul
mare de întârziere a informaţiilor face ca această sursă să fie neeficientă, în special
pentru unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene din forţa de angajare imediată a
grupării operative de forţe. Acest aspect se va remedia în perspectivă, odată cu
conectarea trupelor de rachete şi artilerie antiaeriană din Forţele Terestre la sistemul
ASOC, în cadrul programului de apărarea integrată.
c) Subsistemul de execuţie sau componenta luptătoare conţine acţiunile concrete
de combatere şi nimicire a mijloacelor aeriene ale inamicului. Sunt incluse în

NESECRET
102 din 137
 NESECRET

structura sistemului de foc al grupării de forţe şi definesc componenta verticală a

acesteia, respectiv subsistemul de foc antiaerian.
Subsistemul de foc antiaerian funcţionează ca un sistem unitar ce reuneşte
mulţimea acţiunilor de foc antiaerian executate într-o concepţie unitară de către
toate trupele de artilerie şi rachete antiaeriene organice şi primite ca întărire. Dacă
acestor acţiuni le adăugăm şi pe acelea ale unităţilor cu care gruparea operativă de
forţe terestre cooperează, avem imaginea completă a ripostei antiaeriene în întreaga
sa zonă de responsabilitate.
În fâşia de ofensivă a grupării de forţe de nivel divizie focul antiaerian se
execută cu: tehnica de artilerie, rachete şi mitraliere antiaeriene; mitralierele
antiaeriene de pe tancuri, transportoare amfibii blindate şi maşini de luptă ale
infanteriei; tancurile, artileria, rachetele antitanc dirijate şi autotunurile; armamentul
de infanterie individual şi colectiv folosit împotriva ţintelor aeriene care evoluează în
limitele posibilităţilor acestora.
Baza sistemului de foc antiaerian o constituie focul unităţilor de artilerie şi
rachete antiaeriene specializate în cercetarea, descoperirea, indicarea, recunoaş-terea,
urmărirea, combaterea şi nimicirea ţintelor aeriene. Dacă luăm în considerare
posibilităţile de foc ale regimentului de artilerie şi rachete antiaeriene primit ca
întărire de către gruparea de forţe de tip divizie de la [Link].A.A., atunci parametrii
sistemului de foc, în înălţime, se îmbunătăţesc, realizându-se combaterea ţintelor
aeriene până la înălţimi de 14.000 m .
Pentru ca efortul luptei cu inamicul aerian să corespundă cu efortul general al
operaţiei grupării de forţe, trebuie ca subsistemul de foc antiaerian să fie astfel
organizat încât densitatea focului antiaerian să fie maximă pe direcţia lpviturii
principale, pe direcţiile cele mai probabile de acţiune ale inamicului aerian, precum şi
în momentele cele mai importante ale operaţiei.
Din analiza acţiunilor ce se desfăşoară în dispozitivul de ofensivă al grupării
de forţe terestre, apreciem că densitatea focului antiaerian este mai mare în raionul de
dispunere a grupării principale de forţe, în raionul punctului de comandă, în
raioanele de dispunere a structurilor logistice şi în raioanele de dispunere a forţei de
angajare ulterioară şi a rezervei.
În fâşia de ofensivă a grupării de forţe, lupta cu inamicul aerian poate fi dusă
de forţele şi mijloacele organice, primite ca întărire sau de sprijin.
Forţele organice sunt constituite, în principal, din unităţi de rachete şi artilerie
antiaeriană din organica [Link] de arme întrunite, astfel:
- Batalionul de artilerie şi rachete antiaeriene din organica [Link].
(I.Uş.,V.M.,) subordonând operativ plutoanele de rachete antiaeriene ale
batalioanelor de infanterie (artilerie) formează un sistem unitar de luptă cu inamicul
aerian în zona de responsabilitate a marilor unităţi tactice de arme întrunite.
Forţele primite ca întărire pot fi atât din structura Forţelor Terestre, cât şi din
structura Forţele Aeriene. De regulă, în operaţia ofensivă, acestea reprezintă un
număr variabil de unităţi de artilerie şi rachete antiaeriene pe care gruparea operativă
de forţe le poate primi atât pe timpul planificării, cât şi pe timpul desfăşurării

NESECRET
103 din 137
 NESECRET

operaţiei, în situaţii deosebite, cum ar fi: când gruparea de forţe desfăşoară acţiuni pe
direcţia loviturii principale a eşalonului superior; când în fâşia de responsabilitate a
grupării operative de forţe există un mare număr de obiective, iar aceasta nu are
suficiente forţe pentru a le apăra antiaerian.
De regulă [Link]şte de la [Link].A.A.:
- Regimentul de rachete şi artilerie antiaeriană - unitate tactică de bază
destinată să apere antiaerian, independent sau în cooperare cu alte unităţi (subunităţi)
de rachete şi artilerie antiaeriană, o grupare importantă de obiective sau trupe din
fâşia de ofensivă a grupării de forţe. El poate executa o gamă largă de misiuni din
care, cele mai importante sunt:
- cercetarea permanentă a spaţiului aerian şi înştiinţarea despre situaţia aeriană a
punctului de comandă al G.F. şi punctelor de comandă ale tuturor unităţilor
subordonate operativ;
- apărarea grupărilor de trupe ale marilor unităţi şi unităţilor care acţionează în
zona de responsabilitate a G.F.şi, în funcţie de situaţie, a unor centre politico-
administrative, zone şi platforme industriale
- nimicirea mijloacelor de cercetare şi atac aerian ale inamicului, înainte ca acestea
să-şi îndeplinească misiunile de luptă;
- nimicirea mijloacelor aeriene de transport ale inamicului, care aprovizionează sau
evacuează pe calea aerului grupările de trupe încercuite;
- înştiinţarea despre pericolul atacului aerian a trupelor şi obiectivelor apărate şi pe
cele de arme întrunite, arme şi formaţiuni cu care se cooperează;
- să participe la mascarea operativă a acţiunilor, prin amenajarea de poziţii false de
tragere şi executarea unor manevre simple şi eficiente;
- apărare circulară a unui obiectiv de importanţă deosebită pentru pregătirea şi
ducerea operaţiei, realizând efortul pe direcţia cea mai probabilă de atac;
- apărarea de ansamblu a unui obiectiv de suprafaţă cum ar fi: gruparea de trupe
din forţele de angajare imediată de pe direcţia principală de interzis, marile unităţi
din compunerea forţelor de angajare ulterioară pe timpul concentrării, a deplasării şi
introducerii în operaţie, un ansamblu de puncte importante de trecere;
- interzicerea unei direcţii de acţiune a adversarului aerian spre obiectivele din
adâncimea dispozitivului grupării operative de forţe.
Organizare:
- 1 [Link]. (3 [Link].A.A. KUB, 1 [Link]., 1 [Link].)
- 1 [Link].A.A. OSA-AKM1(3 [Link].A.A. OSA AKM1, 1 [Link].A.A. CA 94, 1
[Link]., 1 [Link]);
- 1 [Link].A.A. GEPARD (3 Bt. Art.A.A. cal 35 mm x 6 Cx., 1 [Link].A.A. C.A.
941 [Link], 1 [Link]. )
Gruparea operativă de forţe poate beneficia de acţiunile executate de către
forţele de sprijin, forţele specializate ale altor eşaloane care sunt dislocate în zona sa
de responsabilitate (sau în imediata vecinătate), dar şi de acţiunile de sprijin ale
aviaţiei, care acoperă din aer trupele sale pe timpul ducerii operaţiei ofensive.

NESECRET
104 din 137
 NESECRET

Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă încredinţate, unităţile de rachete şi

artilerie antiaeriană organice şi cele primite ca întărire se desfăşoară în dispozitiv de
luptă. Acestea, împreună cu forţele de luptă cu inamicul aerian ale celorlalte unităţi
formează un tot unitar, adică sistemul de foc antiaerian.
Gradul ridicat de mobilitate al unităţilor şi subunităţilor de rachete antiaeriene
cu bătaie mică, apropiată şi de artilerie antiaeriană GEPARD şi OERLIKON (au
timpul de desfăşurare mai mic de 15 minute) le recomandă, în special, pentru
apărarea antiaeriană a marilor unităţi de arme întrunite respectiv de tancuri, pe timpul
deplasării şi introducerii acestora în operaţie.
e) Subsistemul logistic conţine elemente specializate în sprijin logistic, care
asigură condiţiile materiale şi prestările de servicii necesare funcţionării eficiente şi
oportune a sistemului de foc antiaerian. În esenţă, activităţile din sfera logisticii
urmăresc realizarea unei completări sistematice a stocurilor de materiale, eşalonarea
raţională a acestora în dinamica operaţiilor desfăşurate de grupările de forţe terestre
şi menţinerea în stare de operativitate a tehnicii de luptă.

Întrebuinţarea rachetelor şi artileriei AA:

a) în ofensiva din mişcare

- [Link]. se deplasează înainte forţelor principale din FAI sau în coloanele
acestora;
- realizează DL pentru apărarea forţelor din FAI pe timpul desfăşurării în
dispozitiv;
- apărarea punctelor de trecere de pe itinerarele de deplasare a MU cu forţe organice
sau forţe ale eşalonului superior.
- pentru a asigura pregătirea în ascuns a ofensivei se stabilesc restricţii privind
executarea cercetării de radiolocaţie şi executarea tragerilor împotriva ţintelor
aeriene, deschiderea focului fiind permisă numai atunci când obiectivele sunt atacate
nemijlocit.

b) în ofensiva din contact

- [Link]. realizează noul dispozitiv de luptă pe timpul regrupării trupelor
marii untăţi de arme întrunite, în raport de situaţie;
- dispozitivul de luptă al [Link] trebuie să corespundă misiunii primite şi să
ţină seama de acţiunile care au fost planificate în desfăşurarea ulterioară a operaţiei
ofensive;
- raioanele dispozitivelor de luptă ale [Link] apără FAU se aleg ţinând
seama de itinerarele de deplasare ale acestora către aliniamentul de introducere în
luptă;
- continuitatea apărării obiectivelor pe timpul ofensivei se realizează prin
deplasarea organizată şi la timp a [Link]. pe măsura înaintării, pe toată
adâncimea misiunilor, în ordinea stabilită de comandanţii de unităţi, pe baza ordinului

NESECRET
105 din 137
 NESECRET

primit de la eşalonul superior;

- dacă ritmul ofensivei este mare deplasarea se execută cu toată unitatea, în scopul
ducerii luptei cu aeronavele inamicului care ar ataca trupele proprii pe cele mai
importante aliniamente cucerite de către acestea;
- apărarea rezervei pe timpul deplasării din raionul de concentrare spre
aliniamentul de introducere în operaţie se execută de către [Link]. din organică
sau de către o unitate de Art.(Ra.) AA. a [Link].;
- pe timpul ducerii operaţiei ofensive P.C./ [Link]. se deplasează prin salturi,
de regulă, atunci când 2/3 din unităţi s-au deplasat în noul dispozitiv de luptă;

c) în lupta de întâlnire
- [Link]ă apărarea forţelor principale din gruparea de angajare, a
detaşamentelor înaintate şi a avangărzilor, pe timpul deplasării (trecerii) lor prin
puncte importante de trecere, desfăşurării şi ducerii luptei;
- [Link] deplasează pe unităţi sau subunităţi în cadrul coloanelor forţelor
principale, către capul acestora, pregătite permanent să execute focul asupra ţintelor
aeriene, precum şi pentru a se desfăşura cu repeziciune în dispozitiv de luptă, cu
menţinerea legăturii de foc între subunităţi;
- în raport de valoarea lor şi de mijloacele la dispoziţie, detaşamentele înaintate
(avangărzile), pot fi întărite cu baterii de artilerie antiaeriană de calibru mic, sau cu
rachete antiaeriene cu bătaie apropiată.
- în situaţia în care pe comunicaţiile pe care se deplasează trupele sunt treceri peste
cursuri de apă, defilee, trecători sau noduri importante de comunicaţii care nu pot fi
ocolite, parte din [Link]. devansează coloanele şi sub siguranţa
detaşamentelor înaintate (avangărzilor) execută apărarea acestora până la trecerea
trupelor, după depăşirea acestor obiective de către forţele principale apărarea
antiaeriană a punctelor respective se execută de către eşalonul superior; .
- pe timpul ducerii luptei de întâlnire [Link]. AA. se deplasează pe grupe de
baterii sau pe baterii, înapoia dispozitivelor de luptă ale trupelor apărate antiaerian,
gata pentru a executa focul de pe roţi, din opriri scurte sau din mişcare;
- succesul acţiunilor de luptă ale forţelor din sistemul de foc antiaerian se asigură
prin desfăşurarea cu repeziciune în dispozitiv, oportunitatea deschiderii focului,
manevra de forţe şi mijloace precum şi prin iniţiative comandanţilor de a organiza în
timp scurt conducerea focului şi de a o menţine fără întrerupere.

d) în lupta pentru blocarea şi nimicirea inamicului încercuit

- [Link] lupta cu inamicul aerian în scopul apărării grupărilor de forţe
care duc lupta la încercuire şi împreună cu Av.V.B. participă la interzicerea
aprovizionării şi evacuării pe cale aerului a inamicului încercuit,
- cu o parte din forţe participă la apărarea trupelor care execută învăluirea şi
întoarcerea inamicului, precum şi a trupelor care execută contraatacul (contra-
lovitura) acestuia,
- pentru interzicerea aprovizionării şi evacuării pe cale aerului a inamicului

NESECRET
106 din 137
 NESECRET

încercuit misiunea unităţilor de [Link]. constă în nimicirea mijloacelor aerienede

transport ale acestuia;
- se va acorda atenţie, în primul rând, aeronavelor care execută evacuarea trupelor,
ţintelor aeriene care zboară la înălţimi mici şi cooperării cu aviaţia de vânătoare.
Protecţia antiaeriană, componentă a sistemului măsurilor de asigurare
operativă şi protecţie a trupelor şi obiectivelor, reprezintă ansamblul măsurilor care
se aplică de către toate trupele în scopul limitării efectelor acţiunilor de cercetare şi
lovire executate din aer de către mijloacele aeriene ale inamicului.
Din punct de vedere al acţiunilor ce se desfăşoară, măsurile generale de
protecţie antiaeriană pot fi grupate astfel:
a) Măsuri de evitare şi limitare a efectelor acţiunilor inamicului aerian:
- înştiinţarea şi alarmarea trupelor despre pericolul aerian;
- mascarea împotriva cercetării aeriene vizuale şi prin (de) radiolocaţie a
adversarului;
- dispersarea forţei vii, a tehnicii de luptă şi mijloacelor de transport;
- adăpostirea trupelor, întrebuinţând proprietăţile naturale ale terenului sau lucrările
genistice;
- organizarea trecerii coloanelor prin punctele obligate de trecere şi varientarea
acestora;
- distrugerea (mascarea) reperelor pe care le utilizează aviaţia (surse de iluminare,
repere radio şi de radiolocaţie) şi a emiţătoarelor de bruiaj.
b) Măsuri de lichidare a urmărilor atacurilor aeriene şi refacere a capacităţii de
luptă:
- organizarea salvării şi acordării primului ajutor;
organizarea scoaterii tehnicii de luptă şi a mijloacelor de transport de sub dărâmături
sau distrugeri;
• organizarea descongestionării comunicaţiilor şi curăţirea raioanelor poziţiilor
de elemente explozive sau incendiare rezultate în urma atacurilor aeriene;
• organizarea stingerii incendiilor şi salvării din incendii;
• refacerea mascării.
Împreună, aceste două componente, lupta cu inamicul aerian şi măsurile
generale de protecţie antiaeriană, dau conţinutul apărării antiaeriene, proces complex,
unitar şi integrat, care reprezintă totalitatea acţiunilor forţelor specializate şi
nespecializate, organizate şi desfăşurate într-o concepţie unitară, cu oportunitate şi
fermitate, pentru respingerea şi nimicirea mijloacelor aeriene ale inamicului, precum
şi măsurile de protecţie antiaeriană care se aplică de către toate elementele
dispozitivului operativ pentru prevenirea şi diminuarea efectelor loviturilor din aer.
Algoritmul matematic privind calculul gradului de oportunitate al înştiinţării
despre pericolul aerian
Pe timpul pregătirii luptei cu inamicul aerian, ofiţerul cu artileria şi rachetele
antiaeriene determină gradul de oportunitate al înştiinţării despre pericolul aerian, în
următoarea ordine:
1. Calculează distanţa de înştiinţare necesară (Dîn)

NESECRET
107 din 137
 NESECRET

Dîn = Vţ (tînt + ttr + tal + tam) , unde:

* Dîn = distanţa parcursă de mijloacele aeriene ale inamicului în timpul necesar
forţelor din fâşia de ofensivă a corpului de armată pentru aplicarea măsurilor de
protecţie antiaeriană;
* tînt = timpul de întârziere a mesajelor despre ţintele aeriene (4 minute- când
mesajele se primesc din reţelele radio de înştiinţare centralizată; 3 secunde – când
mesajele se primesc de la subunităţi de radiolocaţie dislocate în fâşia corpului de
armată);
* ttr = timpul consumat pentru transmiterea şi recepţionarea semnalului de
înştiinţarea despre pericolul aerian (20 secunde);
* tal = timpul necesar pentru alarmarea forţelor (20 secunde);
* tam = timpul necesar aplicării măsurilor de protecţie antiareiană, pentru
limitarea efectelor loviturilor din aer;
2. Calculează distanţa de înştiinţare reală (Dîr)
Dîr = [Link] ± Dob, unde:
* Dîr = disatnţa faţă de trupele şi obiectivele corpului de armată, la care pot fi
descoperite real ţintele aeriene şi, ca urmare , se poate transmite semnalul de
înştiinţare despre pericolul aerian; se determină pentru elementele principale ale
dispozitivului operativ, având în vedere înălţimile mici şi foarte mici;
* [Link] = distanţa de descoperire a staţiei de radiolocaţie care transmite
datele despre ţintele aeriene pentru înălţimea considerată;
* Dob = distanţa la cere este dispusă staţia de radiolocaţie respectivă faţă de
obiectivul pentru care se execută calculul; considerăm + Dob , atunci când staţia de
radiolocaţie este dispusă în faţa obiectivului şi – Dob atunci când staţia de radiolocaţie
este dispusă înapoia obiectivului.
3. Determină indicatorul înştiinţării oportune despre pericolul atacului aerian,
cu releţia:

Ddesc ± Dob Dîr

CI.P.A. = = ≥ 1, adică:
Vţ ⋅ T ∑ Dîn
* pentru Dîn< Dîr – înştiinţarea este oportună
* pentru Dîn> Dîr – înştiinţarea nu este oportună
4. Stabileşte măsuri pentru situaţiile când înştiinţarea despre pericolul aerian
nu este oportună:
* instalarea unor posturi de observare suplimentare (în special pe direcţia
loviturii principale a forţelor din F.A.I.);
* primirea datelor despre situaţia aeriană la staţiile de radiolocaţie din
înzestrarea unităţiilor de artilerie antiaeriană subordonate.
În concluzie apreciem că participarea forţelor de rachete şi artilerie antiaeriană
din Forţele Terestre la realizarea apărării antiaeriene a României potrivit concepţiei
prezentate va asigura:
- compatibilitatea şi interoperabilitatea sistemului cu cele existente în statele vecine,
membre ale Alianţei;

NESECRET
108 din 137
 NESECRET

- îndeplinirea misiunilor de către forţele specializate, atât în timp de pace, cât şi în

situaţii de criză şi la război;
- folosirea integrală şi la posibilităţile maxime a marilor unităţi şi unităţilor de
rachete şi artilerie antiaeriană din compunerea tuturor categoriilor de forţe ale
armatei;
- viabilitatea, oportunitatea şi capacitatea de reacţie, în toate situaţiile, a sistemului
integrat de apărare a spaţiului aerian al ţării.
Viabilitatea sistemului ripostei antiaeriene a României se realizează prin
punerea în aplicare a tuturor măsurilor de asigurare şi protecţie a trupelor.

2. Aspecte generale privind întrebiunţarea unităţilor şi marilor unităţi de

artilerie şi rachete antiaeriene în operaţia de apărare întrunită

În conformitate cu Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii întrunite

ale forţelor armate, citând sursa ,,ATP35B”,la Anexa 19 –Limbajul operaţional de stat
major, la pagina 27arată: ,,Forţele luptătoare sunt acele forţe care folosesc focul direct şi
manevra pentru a angaja forţele inamicului”, iar,,Forţele de sprijin sunt acele forţe care
asigură sprijinul cu foc indirect, precum şi asistenţă operaţională forţelor luptătoare”.
Unităţi de artilerie şi rachete antiaeriene, ca forţe luptătoare, angajează direct
aeronavele de cercetare, de atac şi de transport ale inamicului aerian, executând, în
cadrul acestui proces, activităţi de cercetare a spaţiului aerian, descoperirea ţintelor
aeriene, recunoaşterea, indicarea, combaterea şi nimicirea acestora. Acest algoritm
este valabil pentru toată tehnica de luptă care execută acţiuni de luptă în cadrul
sistemului de foc antiaerian.
Concepţia de realizare a unui sistem de apărare integrată a spaţiului aerian al
României, compatibil şi interoperabil cu sistemele similare din armatele statelor
membre NATO, bazat pe o nouă filozofie de întrebuinţare şi de conducere a forţelor
specializate în lupta cu inamicul aerian, are la bază următoarele principii:
- integrarea sistemului de apărare a spaţiului aerian al României în sistemul de
apărare NATO;
- integrarea, într-un sistem unic de comandă-control, a tuturor forţelor şi
mijloacelor specializate în acţiuni de combatere şi nimicire a mijloacelor aeriene,
indiferent de categoria de forţe de care aparţin;
- menţinerea în stare operaţională, din timp de pace, a unui minim de forţe şi
mijloace în serviciul de luptă – Poliţie Aeriană;
- creşterea graduală a capacităţii sistemului de apărare a spaţiului aerian în situaţii
de criză şi în timp de război.
Pentru atingerea scopurilor în lupta cu inamicul aerian, forţele şi mijloacele
de artilerie şi rachete antiaeriene sunt constituite în sisteme operative şi tactice, care
trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- organizare şi conducere unitară;
- timp de reacţie scurt;
- descoperire oportună şi urmărire permanentă a ţintelor aeriene ;

NESECRET
109 din 137
 NESECRET

- folosirea sistemelor de arme la posibilităţile lor maxime;

- concentrarea eforturilor pe direcţii hotărâtoare şi cooperarea neîntreruptă;
- stabilitate în funcţionare.
Concepţia de realizare a unui sistem de apărare integrată a spaţiului aerian
este întocmită în baza prevederilor următoarelor documente:
- “Forţa Obiectiv – 2007”;
- Strategia de înzestrare a Forţelor Terestre, în perspectiva anului 2020;
- Obiectivele de parteneriat asumate de Forţele Terestre.
Pentru funcţionarea eficientă a sistemului integrat de apărare a spaţiului
aerien, Forţele Terestre vor întreprinde următoarele măsuri:
- participarea la realizarea sistemului unic de apărare a spaţiului aerian prin
integrarea acţiunilor marilor unităţi şi unităţilor de artilerie şi rachete antiaeriene
organice cu acţiunile forţelor specializate din celelalte categorii de forţe ale armatei;
- modernizarea şi omogenizarea înzestrării, prin înlocuirea tehnicii uzate fizic şi
moral, cu mijloace performante ce au o mare putere de foc, o mare flexibilitate,
posibilităţi de conectare la sistemul de comandă-control naţional, mobilitate sporită şi
capabilităţi de luptă împotriva rachetelor balistice, tactice şi de croazieră;
- adaptarea concepţiei de întrebuinţare, conducere şi coordonare a forţelor din
sistemul de luptă cu inamicul aerian la sistemul naţional, integrat de apărare a
spaţiului aerian;
- participarea la realizarea sistemului de comandă-control unic, de nivel naţional,
la care vor fi conectate toate structurile de artilerie şi rachete antiaeriene din Armata
României.
Unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene vor concentra efortul acţiunilor de
luptă pentru a apăra grupările de forţe terestre în special când acestea pot fi
vulnerabile acţiunilor inamicului aerian. Aceste situaţii sunt:
- pe timpul dispunerii în raioane de mobilizare şi de concentrare;
- pe timpul deplasării şi trecerii prin punctele importante de trecere;
- pe timpul desfăşurării şi executării contraatacului (contraloviturii) ;
- pe timpul desfăşurării şi introducerii în luptă (operaţie);
- în raionul de îmbarcare (debarcare) în staţiile de cale ferată ;
- în raionul de îmbarcare (debarcare) ca desant aerian ;
- în situaţia întrebuinţării ca detaşament înaintat etc.
De remarcat este faptul că mijloacele aeriene moderne au posibilitatea să
acţioneze atât ziua cât şi noaptea, în orice condiţii meteorologice, în special de la
înălţimi mici şi medii pentru a nu fi descoperite de mijloacele de cercetare prin
radiolocaţie ale adversarului.
Obiectivele importante din zona de acţiune a grupărilor de forţe terestre vizate
de mijloacele aeriene ale inamicului şi la care se impune organizarea unei apărări
antiaeriene stabile sunt:
- elementele principale ale sistemului de conducere – puncte de comandă de bază şi
de rezervă (de nivel strategic, operativ, tactic) ale forţelor active / teritoriale;

NESECRET
110 din 137
 NESECRET

- grupările de forţe din F.A.I., F.A.U., rezervă - în dispozitivul operativ sau de

luptă, în raioane de concentrare, de mobilizare, de refacere a capacităţii de luptă, pe
timpul deplasării, îmbarcării, debarcării, pe timpul desfăşurării războiului, operaţiilor
militare altele decât războiul;
- elementele principale ale sistemului logistic – puncte de comandă, baze logistice;
unităţi şi mari unităţi logistice;
- elemente principale ale sistemului de infrastructură (trecători, pasuri, defilee,
treceri permanente peste cursuri de apă, peste calea ferată;
- baze aeriene de aviaţie, de elicoptere, centre de radiolocaţie etc. ;
- obiectivele politice, administrative, economice, istorice de importanţă deosebită
pentru cultura naţională.
Sistemul de ripostă antiaeriană a Forţelor Terestre, ca subsistem al sistemului
integrat de apărare a spaţiului aerian, are ca misiune principală cercetarea, descoperirea,
recunoaşterea, urmărirea şi indicarea ţintelor aeriene care acţionează în zona sa de
responsabilitate ; combaterea şi nimicirea ţintelor aeriene echipate cu vectori inteligenţi, a
elicopterelor de luptă, avioanelor şi elicopterelor de transport şi a altor vectori lansaţi de pe
platforme purtătoare, aeriene, navale sau dislocate la sol.
`În cadrul sistemului de ripostă antiaeriană, pentru apărarea principalelor
trupe şi obiective din zona de responsabilitate a grupării operative de forţe terestre,
unităţile de rachete şi artilerie antiaeriană execută următoarele misiuni de luptă:
- cercetarea, descoperirea, recunoaşterea, urmărirea şi indicarea mijloacelor
aeriene ale inamicului ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării antiaeriene a principalelor
elemente din compunerea sistemului de conducere: Marele Cartier General,
Comandamentul Militar Strategic, Comandamentul Operaţional Întrunit, Punctul de
Comandă al Grupării de Forţe etc;
- ducerea luptei cu inamicul în scopul participării la apărarea antiaeriană a
grupărilor de forţe terestre, în zona lor de responsabilitate, pe timpul pregătirii şi
desfăşurării operaţiilor de către acestea ;
- participarea la lupta cu desantul aerian al inamicului, pe timpul transportului şi
desantării, precum şi interzicerea aprovizionării şi evacuării acestuia pe calea
aerului ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării antiaeriene a principalelor
elemente din compunerea sistemului logistic (comandamente, baze, mari unităţi şi
unităţi logistice);
- participarea la apărarea antiaeriană a principalelor elemente ale sistemului de
infrastructură (treceri permanente în teren muntos împădurit, peste râuri, peste fluviu
etc.), pe timpul deplasării marilor unităţi şi unităţilor din forţele terestre ;
- înştiinţarea despre pericolul atacului aerian a tuturor forţelor şi obiectivelor în
scopul aplicării în timp oportun a măsurilor de protecţie antiaeriană ;
- ducerea luptei cu inamicul aerian în scopul apărării antiaeriene a principalelor
obiective economice, politice, administrative (capitala ţării, centrala nucleară, mari
platforme industriale cu un înalt grad de periculozitate etc.).

NESECRET
111 din 137
 NESECRET

Menţionăm faptul că în timp de pace, regimentele de rachete antiaeriene cu bătaie

mică execută serviciul de luptă – Poliţie Aeriană, pentru apărarea antiaeriană a diferitelor
obiective din zonele de responsabilitate: Bucureşti, Cluj-Napoca , Craiova şi Medgidia
(Cernavodă).
Celelalte structuri de artilerie şi rachete antiaeriene, care au un grad de asigurare cu
efective şi tehnică de luptă cuprins între 5 – 70%, după mobilizare şi parcurgerea perioadei
de operaţionalizare (cuprinsă între 45 şi 90 de zile), au posibilitatea ca, până la introducerea
în dispozitivul de acţiune al marilor unităţi cărora le sunt subordonate, să participe la
apărarea antiaeriană a obiectivelor stabilite din timp de pace.
Gradul ridicat de mobilitate al unităţilor şi subunităţilor de rachete antiaeriene
cu bătaie mică, apropiată şi de artilerie antiaeriană GEPARD şi OERLIKON (au
timpul de desfăşurare mai mic de 15 minute) le recomandă, în special, pentru
apărarea antiaeriană a marilor unităţi de arme întrunite respectiv de tancuri, pe timpul
deplasării şi introducerii acestora în luptă. De asemenea, datorită posibilităţilor de
luptă (raza eficace de nimicire de la 2,8 km la 24 km şi înălţimea de la 30 m la
14.000 m), pot combate toată gama de mijloace aeriene ale unui eventual agresor, ce
ar acţiona în limitele prezentate.
Dispunerea aproximativ uniformă în zonele de operaţii oferă acestora
posibilitatea de a executa cu uşurinţă manevra în scopul apărării antiaeriene a
punctelor obligate de trecere, precum şi pentru a duce lupta cu desantul aerian al
inamicului, pe timpul transportului şi ulterior pentru interzicerea aprovizionării şi
evacuării acestuia.
Analizând dispunerea acestora în teritoriu, precum şi gradul lor de încadrare cu
tehnică şi personal se poate observa cu uşurinţă că marile unităţi şi unităţile de arme
întrunite aflate în zonele importante de risc din punctul de vedere al atacului cu
mijloace aeriene, respectiv Nord, Est şi Sud-Est, îşi pot asigura prin forţe proprii
apărarea antiaeriană, atât în timp de pace, în timp de criză, precum şi pe timpul
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare.

Organizarea sistemului ripostei antiaeriene a componentei Forţelor Terestre

Sistemul integrat de ripostă antiaeriană, organizat de către Forţele Terestre, în

cooperare cu Forţele Aeriene şi Navale, se compune din: subsistemul de comandă şi
control; subsistemul informaţional; subsistemul de execuţie; subsistemul logistic.
a). Subsistemul de comandă şi control asigură conducerea unitară a tuturor forţelor
şi mijloacelor participante la lupta cu inamicul aerian, corespunzător zonei de
responsabilitate, pe baza concepţiei de înştiinţare despre situaţia aeriană şi repartiţia
ţintelor. Poate fi realizat prin:
- subordonarea operativă, de către Comandamentul Operaţional Aerian Principal
(COAP), în timp de pace, a regimentelor de rachete antiaeriene din compunerea
Forţelor Terestre şi participarea acestora la apărarea unor obiective de importanţă
strategică prin executarea serviciului de luptă în cadrul procedurii operaţionale
Poliţia Aeriană;

NESECRET
112 din 137
 NESECRET

- realizarea sistemului unic de înştiinţare despre situaţia aeriană, la nivel

naţional, prin conectarea la ASOC, a marilor unităţi şi unităţilor de artilerie şi rachete
antiaeriene din înzestrarea tuturor categoriilor de forţe ale armatei;
- coordonarea eforturilor de înzestrare cu mijloace specifice de apărare antiaeriană ale
categoriilor de forţe ale armatei, pentru asigurarea compatibilităţii şi interoperabilităţii în
întrebuinţarea acestora în operaţii întrunite;
- uniformizarea sistemului de pregătire a personalului în instituţiile militare de
învăţământ, pentru asigurarea instruirii unitare a tuturor specialiştilor din unităţile de
artilerie şi rachete antiaeriene.
Sistemul de comandă-control se realizează potrivit standardelor operaţionale şi
administrative existente în armatele statelor membre ale alianţei, utilizând aparatura
ASOC, la posibilităţile sale maxime.
Comanda şi controlul forţelor de artilerie şi rachete antiaeriene se realizează
prin intermediul comandamentelor şi centrelor operaţionale de conducere, în
funcţiune încă din timp de pace, organizate şi integrate într-un sistem de comandă,
control, comunicaţii, calculatoare şi informaţii (C4I).
Conducerea operaţională a acţiunilor de luptă cu inamicul aerian se execută
de către Comandamentul Operaţional Aerian Principal (tip corp de armată). Acesta
asigură managementul şi controlul spaţiului aerian şi pune în aplicare deciziile de
transmitere centralizată a datelor şi informaţiilor cu privire la situaţia aeriană în
zona de acţiune a forţelor din sistemul de ripostă antiaeriană.
La nivelul Alianţei, COAP reprezintă un Centru al Operaţiilor Aeriene
Combinate (COAC). La scoaterea din funcţiune a COAP, conducerea forţelor va fi
preluată de COAP de rezervă, care dispune de toate facilităţile de comandă a
structurilor luptătoare, ca şi cel de bază.
Întrebuinţarea marilor unităţi de rachete şi artilerie antiaeriană, repartiţia şi
manevra acestora la obiective şi trupe, în dinamica desfăşurării operaţiei Forţelor Terestre
este de competenţa exclusivă a comandantului grupării de forţe terestre, iar conducerea
focului în lupta cu inamicul aerian este de competenţa exclusivă a comandanţilor marilor
unităţi şi unităţi de rachete şi artilerie antiaerienă, conform planului operaţiei şi situaţiilor
apărute.
b). Subsistemul informaţional, în condiţiile noului context geopolitic şi
geostrategic, îşi propune reorientarea eforturilor de supraveghere aeriană strategică şi
apărare spaţiului aerian al României în zonele de operaţii NORD, EST, SUD-EST şi
SUD-VEST şi coordonarea acestora cu sistemul NATO.
În scopul realizării unei avertizări timpurii oportune, pe noile direcţii de interes
strategic, parte din radarele existente în structurile prevăzute a fi menţinute în
compunerea Forţelor Terestre se conectează la ASOC, prin extractoare automate de
date.
Pentru creşterea viabilităţii sistemului de supraveghere strategică aeriană,
senzorii radar activi se completează cu senzori pasivi. Astfel, se prevede finalizarea
sistemului de recunoaştere în cod naţional securizat, compatibil cu sistemul
IFF/NATO şi totodată, pe măsura achiziţionării şi introducerii în exploatare a

NESECRET
113 din 137
 NESECRET

radarelor GAP-FILLER, înlocuirea staţiilor şi complexelor de radiolocaţie depăşite

tehnologic, fizic şi moral pentru completarea acoperirii zonelor de supraveghere la
joasă altitudine.
În scopul realizării imaginii aeriene unice, a funcţiunilor de comandă-control
şi de raportare în timp real, Statul Major al Forţelor Terestre (SMFT) prevede
instalarea platformelor de recunoaştere amic-inamic IFF-DIALOG (pentru fiecare
canal de tragere) şi conectarea la ASOC a tuturor structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene din organica Forţelor Terestre de la nivel divizion până la nivel brigadă de
artilerie şi rachete antiaeriene.
În situaţia în care trupele de rachete şi artilerie antiaeriană din Forţele Terestre
nu beneficiază de facilităţile sistemului de înştiinţare centralizată despre situaţia
aeriană al COAP, sistemul de foc antiaerian al grupării de forţe terestre va funcţiona
după informaţiile primite de la punctul de comandă al marii unităţi de artilerie şi
rachete antiaeriene, care va organiza canale pentru un flux informaţional de rezervă,
folosind ca furnizor principal unul din regimentele de rachete antiaeriene. Acest
subsistem de rezervă va cuprinde atât mijloacele de cercetare subordonate şi primite
ca întărire destinate procurării datelor şi informaţiilor despre inamicul aerian, cât şi
canalele de legătură prin care se asigură circulaţia oportună şi în secret a datelor şi
informaţiilor cu privire la: inamicul aerian şi terestru; situaţia trupelor proprii şi a
celor apărate antiaerian; situaţia vecinilor de apărare antiaeriană şi a altor forţe cu
care se cooperează; situaţia terenului; starea vremii etc., necesare luării deciziei de
combatere şi nimicire a inamicului aerian.
În zona de responsabilitate a grupării operative de forţe terestre, forţele şi
mijloacele specializate în procurarea datelor şi informaţiilor despre inamicul aerian se
compun din:
- forţele şi mijloacele de cercetare prin radiolocaţie din organica marilor unităţi şi
unităţi de rachete şi artilerie antiaeriană ;
- forţe care execută cercetarea spaţiului aerian din posturi de observare dotate cu
mijloace optice de cercetare etc.
De regulă, regimentul de rachete din cadrul brigăzii de artilerie şi rachete
antiaeriene devine principalul furnizor de informaţii cu privire la situaţia aeriană din
spaţiul de responsabilitate al grupării operative de forţe terestre.
În prezent obţinerea datelor despre situaţia aeriană se face şi prin utilizarea
reţelelor de înştiinţare centralizată ale marilor unităţi operative din Forţele Aeriene,
dar timpul mare de întârziere a informaţiilor face ca această sursă să fie neeficientă,
în special pentru unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene din forţa de angajare
imediată a grupării operative de forţe. Acest aspect se va remedia în perspectivă,
odată cu conectarea trupelor de rachete şi artilerie antiaeriană din Forţele Terestre la
sistemul ASOC, în cadrul programului de apărarea integrată.
Securitatea sistemului informaţional cuprinde totalitatea acţiunilor şi măsurilor
prin care se asigură protecţia şi siguranţa bazelor de date şi a informaţiilor necesare
acţiunilor de cercetare, descoperire, recunoaştere, combatere şi nimicire a inamicului
aerian. Efortul acţiunilor din acest domeniu se realizează pentru asigurarea securităţii

NESECRET
114 din 137
 NESECRET

sistemului de cercetare şi înştiinţare despre situaţia aeriană, protecţia canalelor de

informare, dirijare şi cooperare. În acest sens, se impun măsuri riguroase de protecţie
radioelectronică, care să asigure viabilitatea canalelor informaţionale ale sistemului
de conducere a luptei cu inamicul aerian.
c). Subsistemul de execuţie sau componenta luptătoare conţine acţiunile
concrete de combatere şi nimicire a mijloacelor aeriene ale inamicului. Sunt incluse
în structura sistemului de foc al grupării întrunite de forţe şi definesc componenta
verticală a acestuia, respectiv subsistemul de foc antiaerian.
Pentru obţinerea succesului în lupta cu inamicul aerian se impune aplicarea
raţională de către comandant a complexului de principii privind întrebuinţarea
forţelor de rachete şi artilerie antiaeriană, astfel:
- libertatea de acţiune;
- definirea clară a misiunii de luptă sau a obiectivului de apărat antiaerian precum
şi a obiectivelor care sunt incluse în sistemul măsurilor de protecţie antiaeriană;
- economia de forţe şi mijloace - întrebuinţarea unităţilor şi subunităţilor de
artilerie şi rachete antiaeriene strict necesare pentru nimicirea ţintelor aeriene,
alegerea judicioasă a procedeelor de tragere, stabilirea raţională a consumului de
muniţie ;
- concentrarea efortului apărării antiaeriene în locul (pe direcţia) decisiv(ă) şi la
momentul potrivit – realizarea concordanţei dintre direcţiile principale de acţiune ale
forţelor apărate antiaerian şi direcţiile pe care unităţile de artilerie şi rachete
realizează efortul pentru combaterea ţintelor aeriene, în scopul apărării antiaeriene a
celor mai importante obiective;
- unitatea comenzii – conducerea unităţilor şi marilor unităţi de artilerie şi rachete
antiaeriene, în special conducerea efectivă a focului împotriva ţintelor aeriene este
atributul comandantului, chiar dacă C.O.A.P. se va implica direct în problema
înştiinţării despre situaţia aeriană, în zona de acţiune a sistemului integrat de
conducere operativă ;
- surprinderea inamicului – sistemele de rachete antiaeriene, în special cele
existente în compunerea Forţelor Terestre, permit realizarea unor misiuni din
ambuscade antiaeriene, întrebuinţarea unor subunităţi ca subunităţi nomade,
precum şi realizarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace (îndeosebi atunci când
inamicul acţionează cu elicoptere), respectarea cu stricteţe a regulilor de mascare a
dispozitivului de luptă, de folosire a mijloacelor de transmisiuni, concomitent cu
stabilirea de restricţii ferme în funcţionarea mijloacelor de radiolocaţie şi de
deschidere a focului antiaerian;
- manevra – posibilităţile de manevră ale complexelor de rachete antiaeriene şi ale
sistemelor de tunuri antiaeriene permit unităţilor de rachete şi artilerie antiaeriană
însoţirea grupărilor de forţe pe timpul executării misiunilor de luptă;
- securitatea acţiunilor şi trupelor;
- simplitatea planurilor şi a ordinelor.
Subsistemul de foc antiaerian funcţionează ca un sistem unitar ce reuneşte
mulţimea acţiunilor de foc antiaerian executate într-o concepţie unitară de către

NESECRET
115 din 137
 NESECRET

toate trupele de artilerie şi rachete antiaeriene organice şi primite ca întărire. Dacă

acestor acţiuni le adăugăm şi pe acelea ale unităţilor cu care gruparea operativă de
forţe terestre cooperează, avem imaginea completă a ripostei antiaeriene în întreaga
sa zonă de responsabilitate.
În zona de responsabilitate a grupării operative de forţe terestre focul
antiaerian se execută cu: tehnica de artilerie, rachete şi mitraliere antiaeriene;
mitralierele antiaeriene de pe tancuri, transportoare amfibii blindate şi maşini de luptă
ale infanteriei; tancurile, artileria, rachetele antitanc dirijate şi autotunurile;
armamentul de infanterie individual şi colectiv folosit împotriva ţintelor aeriene care
evoluează în limitele posibilităţilor acestora.
Baza sistemului de foc antiaerian o constituie focul unităţilor de artilerie şi
rachete antiaeriene specializate în cercetarea, descoperirea, indicarea, recunoaş-terea,
urmărirea, combaterea şi nimicirea ţintelor aeriene. Dacă luăm în considerare
posibilităţile de foc ale regimentului de rachete antiaeriene mixt din cadrul grupării
operative de forţe, atunci parametrii sistemului de foc, în înălţime, se îmbunătăţesc,
realizându-se combaterea ţintelor aeriene până la înălţimi de 14.000 m .
Pentru ca efortul luptei cu inamicul aerian să corespundă cu efortul general al
operaţiei grupării operative de forţe, trebuie ca subsistemul de foc antiaerian să fie
astfel organizat încât densitatea focului antiaerian să fie maximă pe direcţia principală
de interzis (de ofensivă), pe direcţiile cele mai probabile de acţiune ale inamicului
aerian, precum şi în momentele cele mai importante ale operaţiei.
Din analiza acţiunilor ce se desfăşoară în dispozitivul grupării operative de
forţe terestre, apreciem că densitatea focului antiaerian este mai mare în raionul de
dispunere a grupării principale de forţe, în raionul punctului de comandă, în
raioanele de dispunere a structurilor logistice şi în raioanele de dispunere a forţei de
angajare ulterioară şi a rezervei.
În zona de responsabilitate a grupării operative de forţe, lupta cu inamicul
aerian poate fi dusă de forţele şi mijloacele organice, primite ca întărire sau de
sprijin.
Forţele organice sunt constituite, în principal, din mari unităţi şi unităţi de
rachete şi artilerie antiaeriană, astfel:
- Brigada de artilerie şi rachete antiaeriene este o mare unitate tactică
destinată să apere antiaerian trupele şi obiectivele importante din fâşia grupării
operative de forţe. Ea este astfel organizată încât să apere nemijlocit în limita
posibilităţilor tehnicii din dotare, simultan 3-4 obiective împotriva mijloacelor de
cercetare şi de atac ale adversarului care acţionează la înălţimi de până la 7000 m. În
principiu, obiectivele care pot fi apărate de către o brigadă de artilerie şi rachete
antiaeriene sunt: punctul de comandă al G.F.; gruparea principală de forţe şi mijloace
de pe direcţia principală de interzis; principalele depozite şi elemente de dispozitiv
ale brigăzii logistice ; obiective principale de pe căile de comunicaţii.
- Regimentul de rachete antiaeriene cu bătaie mică este o unitate tactică de
bază destinată să apere antiaerian, independent sau în cooperare cu alte unităţi
(subunităţi) de rachete şi artilerie antiaeriană, o grupare importantă de obiective sau

NESECRET
116 din 137
 NESECRET

trupe din fâşia grupării operative de forţe. El poate executa o gamă largă de misiuni
din care, cele mai importante sunt:
- cercetarea permanentă a spaţiului aerian şi înştiinţarea despre situaţia aeriană a
punctului de comandă al G.F. şi punctelor de comandă ale tuturor unităţilor
subordonate operativ;
- apărarea grupărilor de trupe ale marilor unităţi şi unităţilor care acţionează în
zona de responsabilitate a G.F.şi, în funcţie de situaţie, a unor centre politico-
administrative, zone şi platforme industriale, a aerodromurilor şi aeroporturilor,
precum şi a unor elemente ale sistemului naţional de apărare;
- nimicirea mijloacelor de cercetare şi atac aerian ale inamicului, înainte ca acestea
să-şi îndeplinească misiunile de luptă;
- nimicirea desantului aerian şi trupelor aeromobile ale inamicului, pe timpul
transportării, desantării şi debarcării în fâşiile de acţiune ale marilor unităţi tactice;
- nimicirea mijloacelor aeriene de transport ale inamicului, care aprovizionează sau
evacuează pe calea aerului grupările de trupe încercuite;
- înştiinţarea despre pericolul atacului aerian a trupelor şi obiectivelor apărate şi pe
cele de arme întrunite, arme şi formaţiuni cu care se cooperează;
- să participe la mascarea operativă a acţiunilor, prin amenajarea de poziţii false de
tragere şi executarea unor manevre simple şi eficiente;
- apărare circulară a unui obiectiv de importanţă deosebită pentru pregătirea şi
ducerea operaţiei, realizând efortul pe direcţia cea mai probabilă de atac;
- apărarea de ansamblu a unui obiectiv de suprafaţă cum ar fi: gruparea de trupe
din forţele de angajare imediată de pe direcţia principală de interzis, marile unităţi
din compunerea forţelor de angajare ulterioară pe timpul concentrării, a deplasării şi
introducerii în operaţie, un ansamblu de puncte importante de trecere;
- interzicerea unei direcţii de acţiune a adversarului aerian spre obiectivele din
adâncimea dispozitivului grupării operative de forţe.
- Regimentul de artilerie antiaeriană calibru mic este o unitate tactică de
bază destinată să apere antiaerian obiective şi trupe din fâşia grupării operative de
forţe. El poate să apere nemijlocit, 1-2 obiective împotriva mijloacelor de cercetare şi
de atac care acţionează la înălţimi de până la 5000 m. Astfel de obiective pot fi:
sistemul de conducere a grupării operative de forţe, mari unităţi din forţele de
angajare imediată, mari unităţi din forţele de angajare ulterioară în special pe timpul
contraatacului, brigada logistică etc.
- Batalionul de artilerie şi rachete antiaeriene din organica brigăzii
mecanizate (de tancuri, infanterie) şi batalionul de mitraliere şi rachete antiaeriene
din organica brigăzii de vânători de munte, subordonând operativ plutoanele de
rachete antiaeriene ale batalioanelor (divizioanelor), formează un sistem unitar de
luptă cu inamicul aerian în zona de responsabilitate a marilor unităţi tactice de arme
întrunite.
Forţele primite ca întărire pot fi atât din structura Forţelor Terestre, cât şi din
structura Forţele Aeriene. De regulă, acestea reprezintă un număr variabil de unităţi
de artilerie şi rachete antiaeriene pe care gruparea operativă de forţe le poate primi

NESECRET
117 din 137
 NESECRET

atât pe timpul planificării, cât şi pe timpul desfăşurării operaţiei, în situaţii deosebite,

cum ar fi: când gruparea de forţe desfăşoară acţiuni pe direcţia principală de interzis
(loviturii principale) a eşalonului superior; când în fâşia de responsabilitate a grupării
operative de forţe există un mare număr de obiective, iar aceasta nu are suficiente
forţe pentru a le apăra antiaerian.
Gruparea operativă de forţe poate beneficia de acţiunile executate de către
forţele de sprijin, forţele specializate ale altor eşaloane care sunt dislocate în zona sa
de responsabilitate (sau în imediata vecinătate), dar şi de acţiunile de sprijin ale
aviaţiei, care acoperă din aer trupele sale pe timpul ducerii operaţiei.
d). Subsistemul logistic conţine elemente specializate în sprijin logistic, care
asigură condiţiile materiale şi prestările de servicii necesare funcţionării eficiente şi
oportune a sistemului de foc antiaerian. În esenţă, activităţile din sfera logisticii
urmăresc realizarea unei completări sistematice a stocurilor de materiale, eşalonarea
raţională a acestora în dinamica operaţiilor desfăşurate de grupările de forţe terestre
şi menţinerea în stare de operativitate a tehnicii de luptă.
Pentru executarea misiunilor de luptă, regimentele brigăzii se desfăşoară în
dispozitive de luptă care, în funcţie de situaţia tactică sau operativă, de compunerea
de luptă, de modul probabil de acţiune a inamicului aerian, de misiunea primită pot fi
liniare, circulare sau în sector.
Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă încredinţate, forţele şi mijloacele din
sistemul de foc antiaerian se desfăşoară în dispozitiv de luptă. Acesta reprezintă
gruparea forţelor şi mijloacelor din înzestrare în vederea ducerii acţiunilor de luptă cu
eficacitate maximă, în spaţiul corespunzător ariei de responsabilitate a corpului de
armată ( grupării de forţe ), într-o concepţie unitară şi după un plan unic.
Dispozitivele trebuie să fie lipsite de schematism şi uşor de adaptat la cerinţele
operaţiei. Împreună cu dispozitivele de luptă ale celorlalte unităţi de artilerie şi
rachete antiaeriene formează un tot unitar, care trebuie să asigure:
- întrebuinţarea judicioasă a unităţilor în raport cu posibilităţile de cercetare şi de
foc ale acestora;
- realizarea unei eficacităţi maxime în acţiunea de nimicire a mijloacelor aeriene ale
inamicului, până la distanţa şi înălţimea optimă permisă de caracteristicile tehnico-
tactice ale tehnicii de luptă din dotare;
- respingerea atacurilor executate, în special la înălţimi mici, cu formaţii
numeroase, eşalonate la intervale mici de timp;
- combaterea, cu prioritate, a ţintelor purtătoare de surse de bruiaj electronic şi a
celor care evoluează sub protecţia acestuia;
- conducerea neîntreruptă a acţiunilor de luptă şi menţinerea permanentă a
cooperării;
executarea oportună a manevrelor de foc, forţe şi mijloace, în conformitate cu
dinamica ducerii operaţiei;
- respingerea inamicului terestru, îndeosebi a tancurilor şi transportoarelor blindate
ale acestuia.
Dispozitivele de luptă ale regimentelor de rachete antiaeriene, în cadrul

NESECRET
118 din 137
 NESECRET

dispozitivului de luptă al brigăzii de artilerie şi rachete antiaeriene, se stabilesc în

raport de: misiunile unităţilor; caracteristicile obiectivelor de apărat antiaerian;
posibilităţile tehnicii din înzestrare; configuraţia terenului şi modul probabil de
acţiune a inamicului aerian.
Dispozitivul de luptă al regimentului de rachete antiaeriene se compune din:
punctul de comandă; dispozitivele de luptă al bateriilor de rachete antiaeriene
organice; raionul formaţiunilor logistice.
Punctul de comandă al unităţii de rachete antiaeriene se dispune în interiorul
dispozitivului de luptă, într-un loc care asigură conducerea focului subunităţilor şi
protecţia acestuia împotriva loviturilor inamicului aerian.
Punctul de comandă de rezervă se stabileşte, de regulă, la unul din punctele de
comandă ale bateriilor din organica sa.
Bateriile de rachete antiaeriene cu bătaie apropiată se dispun la distanţe mai
mici de 500 m de obiectivul apărat antiaerian sau în interiorul acestuia, la intervale şi
distanţe corespunzătoare caracteristicilor tehnico-tactice ale tehnicii din înzestrare.
Bateriile de rachete antiaeriene cu bătaie mică se dispun la distanţa de 5-7 km
de aliniamentul de contact, la intervale şi distanţe corespunzătoare caracteristicilor
tehnico-tactice ale tehnicii de luptă din înzestrare.
Raionul formaţiunilor logistice ale regimentelor de rachete antiaeriene
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în apropierea drumurilor de
aprovizionare şi evacuare şi să aibă suficiente drumuri de acces; să permită
dispunerea dispersată a subunităţilor de aprovizionare şi transport, formaţiunilor de
mentenanţă şi de asigurare medicală; să dispună de suficiente acoperiri naturale care
să permită amenajarea cu uşurinţă a adăposturilor pentru personal, materiale şi
tehnică; să ofere condiţii de mascare şi protecţie împotriva armelor de distrugere în
masă nucleare, biologice şi chimice şi mijloacelor incendiare; să permită aplicarea
măsurilor de asigurare a acţiunilor de luptă; să ofere condiţii de organizare a
încărcării şi descărcării materialelor şi să dispună de surse de apă.
La propunerea şefului structurii logistice, comandatul brigăzii de artilerie şi
rachete antiaeriene stabileşte un raion de bază şi unul de rezervă pentru dispunerea
formaţiunilor logistice. În cadrul raionului de bază (de rezervă), depozitele, atelierele,
subunităţile de transport şi punctul medical, se dispun dispersat în adăpostiri sau
acoperiri naturale.

Sistemul de protecţie antiaeriană a trupelor şi obiectivelor G.F.

Protecţia antiaeriană, componentă a sistemului măsurilor de asigurare
operativă şi protecţie a trupelor şi obiectivelor, reprezintă ansamblul măsurilor care
se aplică de către toate trupele în scopul limitării efectelor acţiunilor de cercetare şi
lovire executate din aer de către mijloacele aeriene ale inamicului.
Din punct de vedere al acţiunilor ce se desfăşoară, măsurile generale de
protecţie antiaeriană pot fi grupate astfel:
a) Măsuri de evitare şi limitare a efectelor acţiunilor inamicului aerian:
- înştiinţarea şi alarmarea trupelor despre pericolul aerian;

NESECRET
119 din 137
 NESECRET

- mascarea împotriva cercetării aeriene vizuale şi prin (de) radiolocaţie a

adversarului;
- dispersarea forţei vii, a tehnicii de luptă şi mijloacelor de transport;
- adăpostirea trupelor, întrebuinţând proprietăţile naturale ale terenului sau lucrările
genistice;
- organizarea trecerii coloanelor prin punctele obligate de trecere şi varientarea
acestora;
- distrugerea (mascarea) reperelor pe care le utilizează aviaţia (surse de iluminare,
repere radio şi de radiolocaţie) şi a emiţătoarelor de bruiaj.
b) Măsuri de lichidare a urmărilor atacurilor aeriene şi refacere a capacităţii de
luptă:
• organizarea salvării şi acordării primului ajutor;
• organizarea scoaterii tehnicii de luptă şi a mijloacelor de transport de sub
dărâmături sau distrugeri;
• organizarea descongestionării comunicaţiilor şi curăţirea raioanelor poziţiilor
de - elemente explozive sau incendiare rezultate în urma atacurilor aeriene;
• organizarea stingerii incendiilor şi salvării din incendii;
• refacerea mascării.
Împreună, aceste două componente, lupta cu inamicul aerian şi măsurile
generale de protecţie antiaeriană, dau conţinutul apărării antiaeriene, proces complex,
unitar şi integrat, care reprezintă totalitatea acţiunilor forţelor specializate şi
nespecializate, organizate şi desfăşurate într-o concepţie unitară, cu oportunitate şi
fermitate, pentru respingerea şi nimicirea mijloacelor aeriene ale inamicului, precum
şi măsurile de protecţie antiaeriană care se aplică de către toate elementele
dispozitivului operativ pentru prevenirea şi diminuarea efectelor loviturilor din aer.

NESECRET
120 din 137
 NESECRET

TEMA 9

UNITĂŢILE ŞI MARILE UNITĂŢI DE GENIU

ÎN OPERAŢIILE COMPONENTEI TERESTRE

În principalele forme ale acţiunilor militare (operaţiilor) desfăşurate de o GF,

sprijinul de geniu (genistic) capătă valenţe şi conotaţii deosebite, aportul adus de
acesta la îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor stabilite prin concepţia operaţiei fiind
în majoritatea situaţiilor deosebit de important, uneori chiar decisiv.
De regulă, GF, în principalele forme ale acţiunilor militare pe care le
desfăşoară poate să aibă în organică sau să primească întărire (sprijin) valoarea unui
batalion de geniu, unitate complexă, atât prin structura organizatorică, cât şi prin
diversitatea misiunilor genistice pe care le poate îndeplini cu subunităţile, tehnica şi
mijloacele de geniu din înzestrare.
Scopul şi principalele misiuni genistice ce pot fi
executate de subunităţile batalionului de geniu
Batalionul de geniu, într-o variantă modernă de structură, reprezintă unitatea de
specialitate de bază din organica brigăzii de geniu existentă în compunerea
(organigrama structurală) a Forţelor Terestre. Din punct de vedere structural,
batalionul de geniu se va compune, în principiu, din: comandament cu mai multe
compartimente (S1 – S6); companie stat major; companie de pionieri; companie de
construcţii drumuri şi poduri; companie de asigurarea mişcării; companie tehnică;
companie de mascare; companie de logistică.
În operaţia ofensivă a GF sprijinul de geniu este decisiv pentru asigurarea
mobilităţii forţelor şi mijloacelor proprii şi menţinerea ritmului atacului.
În cadrul sprijinului de geniu realizat cu subunităţile batalionului de geniu, se
pot realiza următoarele elemente acţionale:
a) detaşamente cu destinaţie specială şi anume:
• detaşament de asigurarea mişcării (DAM);
• detaşament mobil de baraje (D.M.B.);
• detaşament de distrugeri (D.D.).
b) sprijină cu forţe şi mijloace specializate, acţiunea detaşamentului de salvare-
evacuare;
c) repartiţia subunităţilor de pionieri, drumuri şi poduri etc. pentru întărirea
eşaloanelor subordonate (marilor unităţi şi unităţilor tactice din compunerea GF);
d) constituirea în forţă de sprijin de geniu la dispoziţia comandantului GF.
Scopul sprijinului de geniu în operaţia ofensivă desfăşurată de GF vizează cu
prioritate: realizarea la timp şi în siguranţă a dispozitivului operativ pentru ofensivă;
protecţia efectivelor şi tehnicii de luptă; asigurarea mobilităţii trupelor proprii pe baza de
plecare la ofensivă şi în adâncimea apărării inamicului; asigurarea ritmului de ofensivă (de

NESECRET
121 din 137
 NESECRET

atac) planificat; realizarea elementelor de contramobilitate pentru respingerea C.L.

(contraatacurilor) executate de inamic şi pentru consolidarea aliniamentelor atinse şi a
obiectivelor importante cucerite de la inamic etc.
Misiunile sprijinului de geniu realizat de către subunităţile batalionului de
geniu în ofensivă sunt: cercetarea de geniu a inamicului şi terenului; verificarea la
minare, deminarea terenului şi obiectivelor; executarea culoarelor prin barajele
genistice; executarea lucrărilor de distrugeri pentru realizarea mobilităţii forţelor
proprii; asigurarea viabilităţii drumurilor din fâşia de ofensivă; amenajarea şi
deservirea trecerilor peste cursurile de apă şi diferite obstacole; executarea
mecanizată a fortificaţiilor de campanie; exploatarea şi prelucrarea materialului
lemnos; amenajarea şi deservirea punctelor de aprovizionare cu apă; executarea
lucrărilor genistice de mascare; participarea la înlăturarea efectelor întrebuinţării de
către inamic a ADMNBC şi sistemelor incendiare.
În operaţia de apărare desfăşurată de GF, priorităţile de sprijin genistic se
stabilesc de comandant, constituind şi scopul acestuia, pentru: întrebuinţarea cât mai
eficace a armamentului şi tehnicii de luptă; dispunerea în ascuns şi siguranţă a
forţelor şi mijloacelor; protecţia forţelor împotriva focului inamicului, loviturilor
aviaţiei, blindatelor şi atacurile cu ADMNBC şi sisteme incendiare; executarea
oportună a manevrei de forţe şi mijloace; asigurarea mobilităţii forţelor proprii în
zona de responsabilitate şi realizarea contramobilităţii acţiunilor inamicului pe
principalele direcţii de acţiune.
Subunităţile batalionului de geniu se structurează pentru ca independent sau
împreună cu alte forţe să se constituie în:
a) detaşamente cu destinaţie specială (D.M.B.; D.D.; D.A.M.);
b) întărire la M.U. tactice din cadrul FAI;
c) forţa de sprijin de geniu (la dispoziţia comandantului).
Misiunile generale de sprijin genistic, realizate cu forţele şi mijloacele
batalionului de geniu (împreună cu structurile de geniu subordonate M.U. tactice din
compunere), în operaţia de apărare sunt: cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
executarea barajelor genistice şi a lucrărilor de distrugeri; executarea mecanizată a
fortificaţiilor de companie; asigurarea viabilităţii drumurilor din fâşia de apărare;
amenajarea şi deservirea trecerilor peste cursurile de apă şi alte obstacole importante;
exploatarea şi prelucrarea materialului lemnos; amenajarea şi deservirea punctelor de
aprovizionare cu apă; asigurarea cu energie electrică şi iluminarea P.C.; executarea
culoarelor, verificarea la minare şi deminarea terenului şi obiectivelor pe timpul
desfăşurării C.L. (contraatacului) de către forţele proprii; executarea lucrărilor
genistice de mascare; participarea la înlăturarea efectelor întrebuinţării de către
inamic a ADMNBC şi a sistemelor incendiare.
În operaţia de întârziere desfăşurată de marile unităţi şi unităţile tactice de
arme întrunite (tancuri) din compunerea GF, scopul principal al sprijinului de geniu,
în opinia noastră, vizează: întârzierea ofensivei inamicului prin realizarea
operaţiunilor de contramobilitate; protecţia forţelor şi mijloacelor împotriva tuturor
categoriilor de armament şi sisteme de lovire ale inamicului; asigurarea mobilităţii

NESECRET
122 din 137
 NESECRET

trupelor proprii pentru realizarea în siguranţă a replierii (manevrei de forţe şi mijloace

din faţă spre înapoi); replierea forţelor şi traversarea în siguranţă a trecerilor peste
cursurile de apă şi alte obstacole importante; retragerea în siguranţă a forţelor
principale pe aliniamentul final etc.
În conformitate cu prevederile Doctrinei operaţiilor Forţelor Terestre, forţele şi
mijloacele de geniu în cadrul operaţiei de întârziere sunt utilizate în mod special
pentru:
a) pregătirea barajelor genistice şi a lucrărilor de distrugeri;
b) asigurarea căilor de acces (drumuri) şi a punctelor de trecere peste
cursurile de apă.
Principalele misiuni ale sprijinului genistic în operaţia de întârziere, în opinia
noastră, sunt:
a) pe timpul acţiunilor de întârziere:executarea barajelor de mine
antiblindate şi a lucrărilor de distrugeri pe principalele comunicaţii şi direcţii de
atac ale inamicului, în special prin manevra de baraje şi acţiunea detaşamentelor
de distrugeri; asigurarea viabilităţii căilor de acces (căilor de comunicaţii rutiere)
pentru mobilitatea forţelor de întârziere şi principale; amenajarea şi deservirea
punctelor de trecere peste cursurile de apă şi obstacolele importante pentru
replierea (retragerea) forţelor principale şi a celor destinate acţiunilor de
întârziere; executarea mecanizată a lucrărilor de fortificaţie, în special pe
aliniamentele intermediare, sub forma punctelor de sprijin de companie şi pluton.
b) pentru oprirea inamicului pe aliniamentul final: executarea mecanizată a
lucrărilor de fortificaţie pentru apărare şi protecţia trupelor; proiectarea şi realizarea
unui sistem de baraje genistice şi lucrări de distrugeri eficient, cel puţin pe adâncimea
tactică; amenajarea şi întreţinerea drumurilor şi a trecerilor peste cursurile de apă şi
alte obstacole importante; executarea lucrărilor şi măsurilor genistice de mascare;
executarea lucrărilor genistice pentru protecţia P.C., deservirea şi iluminarea
acestora; exploatarea şi prelucrarea materialului lemnos prin instalarea P.E.P.L. de
divizie şi brigadă; instalarea şi deservirea punctelor de aprovizionare cu apă etc.

Executarea principalelor misiuni genistice de către subunităţile [Link].

Batalionul de geniu reprezintă unitatea de bază în cadrul trupelor de geniu, care

poate executa cele mai complexe misiuni şi lucrări genistice, având o structură
eterogenă, subunităţile din compunere (organică) fiind, de regulă, specializate pe
misiunile importante ale armei geniu.
Cercetarea de geniu
Cercetarea de geniu este o misiune importantă (fundamentală) a armei geniu în
toate tipurile de acţiune militare, care se executa, de regulă, cu forţe specializate (de
cercetare de geniu).
Pot fi şi situaţii când misiunea se poate realiza cu subunităţi de pionieri,
drumuri, pontonieri etc pe domeniile lor de acţiune (cercetarea barajelor
genistice, a drumurilor, a locurilor de construcţie a punctelor de trecere pe pod şi

NESECRET
123 din 137
 NESECRET

portiţe etc).
De regulă, cercetarea de geniu în acţiunile militare desfăşurate de GF vizează
2(două) mari domenii:
• cercetarea de geniu a inamicului;
• cercetarea de geniu a terenului din zona de acţiune a grupării de forţe.
În cadrul cercetării de geniu a inamicului şi terenului, principalele obiective vizate
sunt: caracteristicile şi natura itinerarelor de deplasare din raioanele de dispunere
(concentrare) spre aliniamentele de angajare în operaţie (la contact); forţa de suport şi
caracteristicile tehnico-tactice ale trecerilor peste cursurile de apă şi alte obstacole
importante, posibilităţi de dublare a trecerilor existente; caracteristicile cursurilor de apă şi
a altor obstacole importante ce vor fi traversate pe timpul deplasării şi desfăşurării
acţiunilor militare; posibilităţile de varientare a unor porţiuni de drum care pot fi distruse
de către inamic; forţele, mijloacele şi materialele necesare pentru realizarea acestora;
caracteristicile barajelor genistice şi a diferitelor obstacole realizate de către inamic la
contact şi în adâncimea zonei de acţiune, posibilităţi şi nevoi de deminare şi executarea
culoarelor; subunităţile şi unităţile de geniu ale inamicului, posibilităţile acestora de
executare a lucrărilor genistice în timp şi spaţiu; culoarele de mobilitate realizate de inamic
şi zonele de contramobilitate de la contact şi din adâncime; caracteristicile tehnico-tactice
ale tehnicii de geniu din înzestrarea structurilor de geniu ale inamicului şi posibilităţile
acestora de a executa lucrări genistice; tipul, caracteristicile şi structura lucrărilor de
fortificaţie executate de trupele inamicului la contact şi în adâncime, în special pe
aliniamentele de apărare puternice; caracteristicile raioanelor (locurilor) destinate pentru a
fi ocupate de punctele de comandă ale GF şi marilor unităţi tactice din subordine;
raioanele de dispunere de bază şi rezervă a marilor unităţi şi unităţilor de arme întrunite
(tancuri) din cadrul FAU, rezervei şi unităţilor (subunităţilor) de arme (sprijin); existenţa şi
modul de procurare a materialelor de construcţii din zonă necesare armei geniu şi trupelor
de geniu etc.
Subunităţile de cercetare de geniu din organica [Link]. pot procura principalele
date şi informaţii necesare cercetării de geniu din următoarele surse: din surse ale
eşalonului superior, în special prin interpretarea datelor puse la dispoziţie de
cercetarea aeriană; prin studiul monografiilor şi a documentaţiei la dispoziţie; prin
cercetarea nemijlocită, organizată cu subunităţile de cercetare de geniu din organica
[Link].; alte surse de cercetare, în special prin datele şi informaţiile primite de la
cercetarea generală şi pe linia armelor; prin cooperarea cu subunităţile de cercetare de
geniu şi de arme ale partenerilor din alianţă, în cadrul apărării colective, operaţiilor de
stabilitate şi multinaţionale; informaţii şi date obţinute din zonă (teatrul de operaţii).
De asemenea, subunităţile de cercetare de geniu pot obţine date şi informaţii
suplimentare, în special despre inamic, prin cercetarea aero-cosmică şi alte surse de
informare puse la dispoziţie de către NATO.
Organizarea cercetării de geniu în cadrul batalionului se face de către
comandant şi compartimentul specializat din cadrul statului major pe baza ordinului
de acţiune primit de la eşalonul superior.

NESECRET
124 din 137
 NESECRET

Verificarea la minare şi deminarea terenului

Verificarea la minare şi deminarea terenului este o misiune complexă,
specifică, de regulă acţiunilor ofensive desfăşurate de către GF. În situaţii deosebite,
subunităţile specializate ale [Link]. pot fi angajate să execute deminarea unor porţiuni
de teren şi în alte forme ale acţiunilor militare.
Subunităţile de pionieri ale [Link]. pot fi angajate în operaţiuni de deminare, în
special pe baza de plecare la ofensivă a GF pentru:
• deminarea zonelor, raioanelor şi porţiunilor de teren în care se găsesc
mine antiblindate existente din acţiunile anterioare (apărare, acţiuni de întârziere etc.)
şi care incomodează realizarea dispozitivului acţional;
• verificarea la minare şi deminarea drumurilor de deplasare şi manevră;
• deminarea raioanelor de dispunere a punctelor de comandă;
• verificarea şi deminarea raioanelor de dispunere a M.U. tactice din
FAU, rezervă, forţe de sprijin etc;
• deminarea unor zone de teren din adâncime care au fost minate de
inamic folosind mijloacele rapide de dispersare etc.
Indiferent de provenienţa barajelor de mine antiblindate, acestea se impun a fi
cercetate de către subunităţile de pionieri specializate ale batalionului şi deminate în
situaţia în care aceste obstacole micşorează mobilitatea trupelor proprii.
În situaţia în care subunităţile de pionieri la dispoziţie sunt insuficiente pentru
executarea operaţiunilor, atunci deminarea se va face selectiv în funcţie de nevoile de
deplasare şi manevră, zonele şi raioanele care nu pot fi deminate se împrejmuiesc, se
marchează cu indicatoare speciale şi se predau subunităţilor de infanterie dispuse în
apropierea locaţiilor (zonelor) respective, urmând să fie deminate după terminarea
acţiunilor militare.
În toate situaţiile (apărare, ofensivă, operaţii de întârziere etc) o importanţă
deosebită trebuie acordată de către factorii de conducere, verificării la minare şi dacă
este cazul deminării raioanelor (locurilor) de amplasare a punctelor de comandă
(conducere), în special pentru nevoile GF şi ale marilor unităţi tactice de arme
întrunite (tancuri) din subordine.
În acest scop, se impune ca înainte de ocuparea acestora, raioanele (locurile) de
dispunere a P.C. să fie verificate (cercetate) de subunităţile de pionieri ale [Link]. în
cooperare cu subunităţile de construcţii punct comandă destinate să participe la
executarea lucrărilor genistice din cadrul acestora.
Executarea culoarelor prin barajele de mine antiblindate
Culoarele prin barajele de mine antiblindate (proprii şi ale inamicului) se
execută, de regulă, cu subunităţile de geniu specializate ale [Link]. În situaţia în care
subunităţile de pionieri sunt insuficiente, la pregătirea şi executarea culoarelor pot
participa şi subunităţi de infanterie (similare), cu aprobarea comandantului GF,
acestea având rolul de a ajuta forţele specializate în transportul şi aranjarea
încărcăturilor în câmpurile de mine. Procedeul combinat (cu subunităţi de infanterie)
are avantajul că micşorează numărul subunităţilor de pionieri distribuite pentru un
culoar şi măreşte implicit numărul culoarelor ce se pot executa (se dublează).

NESECRET
125 din 137
 NESECRET

De regulă, lăţimea culoarelor prin câmpurile de mine antiblindate de la contact

este de:
• 6 m pentru subunităţile de infanterie;
• 9 m pentru subunităţile de tancuri.
Lărgirea culoarelor se realizează pe timpul ducerii operaţiei ofensive, în special
pe direcţiile importante de ofensivă, lăţimea acestora, în funcţie de nevoile tactice,
fiind cuprinsă între 12 şi 20 m.
Normele tactice, orientative pentru executarea culoarelor sunt:
a) prin câmpurile de mine antiblindate, manual, noaptea:
− 1 grupă pionieri realizează un culoar de 6 la 9 m pe noapte;
− 1 pluton de pionieri – 3 culoare pe noapte
b) prin câmpurile de mine inamice, prin folosirea procedeului prin exploatare:
− 1 grupă pionieri (cu 1 grupă infanterie) – 2 culoare pe timpul pregătirii
de foc a ofensivei;
− 1 pluton pionieri (cu infanterie) – 6 culoare.
Culoarele prin câmpurile de mine inamice se pregătesc în noaptea care precede
atacul (ofensiva) şi se execută pe timpul pregătirii de foc a ofensivei, într-un ciocan de foc,
în funcţie de structura acesteia (se stabileşte de comandantul GF împreună cu ofiţerii de
artilerie şi geniu din compartimentul operaţii şi sprijin).
Locul culoarelor se stabileşte de către comandanţii batalioanelor de infanterie
(tancuri) care trec la ofensivă, subunităţile de pionieri din compunerea [Link].
constituind forţele specializate care, la ordin, execută numărul de culoare stabilit.
Angajarea subunităţilor de pionieri din cadrul [Link]. la executarea culoarelor
nu permite realizarea (executarea) altor misiuni şi lucrări genistice.
După executarea culoarelor prin câmpurile de mine proprii şi ale inamicului
(realizarea exploziilor, verificarea şi marcarea culoarelor), subunităţile de pionieri
dirijează trecerea forţelor luptătoare şi de sprijin prin culoarele realizate, executând
serviciul de comenduire şi îndrumarea circulaţiei la acestea. În acest scop, pentru
fiecare culoar se destina ½ grupe pionieri.
Executarea barajelor genistice şi a lucrărilor de distrugeri
Executarea barajelor genistice şi a lucrărilor de distrugeri constituie şi pentru
subunităţile [Link]. un complex de misiuni importante, de regulă, specifice acţiunilor de
contramobilitate. În acest context, subunităţile de pionieri şi minare-deminare din cadrul
companiei de pionieri pot fi angajate în realizarea unor elemente de baraje (câmpuri de
mine, zone şi centuri de baraje) pe timpul pregătirii operaţiei de apărare, participând la
realizarea barajelor fixe, amplasate în funcţie de concepţia operaţiei.
Posibilităţile subunităţilor specializate în executarea barajelor fixe, într-o zi de
luptă, la nivelul [Link]., într-o variantă sunt:
a) manual:
• în contact nemijlocit cu inamicul: 2 [Link] x 300 mine x 1 noapte =
600 Cpl. mine A.T.

NESECRET
126 din 137
 NESECRET

• în afara contactului cu inamicul: 2 [Link] x 900 mine x 1 zi = 1800

Cpl. mine A.T.
b) mecanizat:
− 1 D.M.B./GF x 6 DPM x 800 mine x 1 zi = 4800 mine A.T.
Total posibilităţi de realizare a barajelor fixe, într-o zi de operaţie (luptă):
Total general = 1800 + 4800 = 6600 Cpl. mine A.T.
c) prin manevra de baraje în ducerea operaţiei:
− 1 D.M.B./GF x 6 D.P.M. x 2-3 ieşiri x 200 mine = 2400 ÷ 3600 mine
Executarea lucrărilor de distrugeri rămâne o misiune importantă, cu contribuţie
esenţială la asigurarea zonelor (raioanelor) de contramobilitate, în special în cadrul
operaţiei de apărare a GF.
În acest scop, GF poate organiza un detaşament de distrugeri de valoare pluton
pionieri (în anumite situaţii valoarea detaşamentului de distrugeri se impune a fi chiar
mai mare, dar forţele specializate la nivel [Link]. sunt insuficiente). Plutonul de
pionieri din compunerea D.D. poate să realizeze într-o zi de luptă:
• pregătirea pentru distrugere a 1 – 2 poduri din lemn, metal sau beton, la 2
deschideri şi un suport de infrastructură;
• pregătirea pentru distrugere a unui obiectiv de importanţă operativă sau 2 – 3
obiective de nivel tactic;
• pregătirea pentru distrugere a unei porţiuni de drum cu lungimea cuprinsă
între 200 – 300 metri etc.
Executarea mecanizată a lucrărilor de fortificaţie
Executarea mecanizată a lucrărilor de fortificaţie în zona de acţiune a GF
constituie pentru subunităţile tehnice ale batalionului de geniu o misiune de mare
volum, complexitate şi arie spaţială, specifică funcţiei de protecţie a trupelor. Gradul
de complexitate a lucrărilor de fortificaţie realizate cu mijloacele mecanizate din
dotarea subunităţilor este mai mare, în special ca volum şi arie de extindere în cadrul
operaţiei de apărare.
Principalele lucrări de fortificaţie executate mecanizat de subunităţile tehnice
din cadrul [Link]. pot fi grupate în 2 (două) mari segmente, respectiv:
a) lucrări de fortificaţie destinate protecţiei sistemului de conducere (P.C.);
b) lucrări de fortificaţie specifice protecţiei trupelor, în care se includ şi cele de
apărare şi necesare sistemului de lovire.
Din prima categorie, respectiv cele destinate pentru protecţia sistemului de
conducere şi care se pot realiza mecanizat de subunităţile [Link]., cele mai importante
sunt:
• executarea adăposturilor de tip îngropat (ATI) şi a adăposturilor sub parapet,
• executarea adăposturilor pentru tehnica de luptă şi auxiliară din cadrul P.C.
• executarea unor lucrări de apărare sub forma şanţurilor de tragere de grupă,
şanţurilor de comunicaţii şi amplasamentelor pentru tragere, specifice subunităţilor
care asigura paza şi apărarea P.C.

NESECRET
127 din 137
 NESECRET

• executarea săpăturii pentru realizarea şanţurilor adăpost acoperite pentru

protecţia subunităţilor de deservire etc.
Lucrările de fortificaţie realizate mecanizat de către subunităţile batalionului de
geniu şi specifice protecţiei trupelor, constau, în principiu din:
• poziţii de apărare pe 2 la 3 tranşee, în cadrul apărării în zonă (pe poziţii);
• puncte de sprijin de companie şi pluton cu diferite stadii de dezvoltare;
• aliniament de apărare realizat în adâncime şi/sau poziţii de apărare în
cadrul apărării mobile;
• poziţii în bretelă;
• adăposturi pentru tehnică de luptă, auxiliară şi din sfera sistemului logistic;
• adăposturi pentru depozitele de materiale (când există disponibilităţi în
mijloace şi utilaje de săpat);
• amplasamente şi adăposturi pentru subunităţile de tancuri;
• lucrări de fortificaţie antiblindate neexplozive sub forma şanţurilor AT,
escarpelor, contraescarpelor etc.;
• alte lucrări genistice complementare.

Asigurarea viabilităţii drumurilor

Drumurile (căile de comunicaţie rutiere) reprezintă principalul element care
asigură funcţia de mobilitate în acţiunile militare desfăşurate de gruparea de forţe tip
divizie.
În cadrul zonei de acţiune a GF există o reţea de drumuri dezvoltată care
trebuie întreţinută şi amenajată de către subunităţile de geniu specializate.
Batalionul de geniu are în compunere 2 (două) subunităţi specializate în
problemele legate de asigurarea viabilităţii drumurilor şi construcţia podurilor
militare.
Compania Construcţii Drumuri şi Poduri dispune de mijloace de construcţii
(buldozere, autogredere, încărcătoare tip Wolla, rulouri compresoare etc.) precum şi
de un complet pod cu suprastructură metalică tip PJM-72, care asigură 60 ml de pod
de 40 tf.
Compania Asigurare Mişcare are în structură subunităţi specializate în
deschiderea şi deblocarea unor porţiuni de drum, refacere drumuri şi poduri etc cu
mijloacele necesare executării acestor operaţiuni.
În zona de acţiune a GF principalele drumuri care revin [Link]. pentru
întreţinere şi asigurarea viabilităţii sunt:
• rocada nr.1 de GF;
• drumurile de pătrundere pentru marile unităţi tactice din FAI;
• drumuri pentru introducerea în operaţie a M.U. tactice din FAU (în
ofensivă) şi drumurile de deplasare (desfăşurare) pentru C.L. (contraatac) în operaţia
de apărare;
• drumuri de manevră, în special pentru nevoile de deplasare ale
[Link] din FAU, din raioanele de dispunere de bază în cele de rezervă etc.

NESECRET
128 din 137
 NESECRET

Priorităţile în amenajarea şi întreţinerea drumurilor şi construcţia punctelor de

trecere peste cursurile de apă şi alte obstacole importante se stabilesc de comandantul
GF consiliat de ofiţerul de geniu din compartimentul operaţii şi sprijin.
Subunităţile [Link]. execută şi alte misiuni şi lucrări genistice, respectiv:
• exploatarea şi prelucrarea materialului lemnos;
• amenajarea şi deservirea punctelor de aprovizionare cu apă;
• executarea lucrărilor şi măsurilor genistice de mascare.
•
Constituirea detaşamentelor cu destinaţie specială

Subunităţile de geniu din organica [Link]. sunt întrebuinţate, de regulă, pentru:

• întărirea marilor unităţi tactice de arme întrunite (tancuri);
• constituirea detaşamentelor cu destinaţie specială,
• în compunerea forţelor de sprijin, la dispoziţia comandantului.
Constituirea detaşamentelor cu destinaţie specială reprezintă o misiune de
luptă de mare angajament pentru subunităţile de geniu nominalizate pentru a intra în
compunerea acestora.
De regulă, în principalele forme ale acţiunilor militare desfăşurate de GF,
batalionul de geniu constituie următoarele detaşamente cu destinaţie specială:
• detaşament mobil de baraje (D.M.B.);
• detaşament de distrugeri (D.D.);
• detaşament (detaşamente) de asigurarea mişcării (D.A.M).
De asemenea, [Link]. asigură subunităţile tehnice dotate cu mijloace de geniu
(E.U., Bdz., automacarale, încărcătoare tip Wolla, autobasculante etc.) care vor intra
în compunerea detaşamentelor de salvare – evacuare (D.S.E.).
Detaşamentul mobil de baraje (D.M.B.), se constituie de regulă, în toate
formele principale ale acţiunilor militare (ofensivă, apărare, operaţia de întârziere
etc.) din subunităţile puse la dispoziţie de compania pionieri. D.M.B. – GF poate avea
valoarea pluton minare-deminare, şi are în dotare 6 (şase) distribuitoare-plantatoare
de mine DPM-3 (în perspectivă subunităţile vor fi dotate cu mijloace rapide de
dispersare a minelor, precum şi cu mine antiblindate din generaţiile superioare, aşa
cum sunt dotate subunităţile de pionieri din trupele de geniu ale armatelor
permanente din cadrul NATO).
D.M.B.-GF se dispune, de regulă, între forţele de angajare imediată (FAI) şi
cele din FAU, într-un raion care să asigure protecţia subunităţii, fiind „gata de luptă”
odată cu realizarea dispozitivului acţional al M.U. de arme întrunite.
Acţionează, de regulă, în ducerea operaţiei, prin manevra de baraje, pe 1-2
direcţii şi 2-3 aliniamente de desfăşurare.
D.M.B. organizate de eşaloanele tactice şi operative acţionează independent
sau în cooperare cu forţele de intervenţie antiblindate.
Detaşamentul (detaşamentele) de asigurarea mişcării, se constituie, de
regulă, în operaţia ofensivă, de întârziere şi uneori, când situaţia operativă impune şi

NESECRET
129 din 137
 NESECRET

în cadrul operaţiei de apărare.

D.A.M. se constituie din compania asigurarea mişcării a [Link], se dispune, de
regulă, între gruparea de angajare imediată şi următoare şi acţionează pentru
asigurarea viabilităţii drumurilor şi refacerea porţiunilor de pod distruse din fâşia de
ofensivă (apărare, întârziere) a GF.
Într-o variantă modernă, D.A.M.-GF este organizat pe grupuri de acţiune, astfel: grup
de cercetare şi înlăturarea barajelor; grup pentru refacerea drumurilor (asigurarea viabilităţii
drumurilor); grup pentru refacerea podurilor; grup de sprijin logistic.
Când situaţia strategică (operativă) impune se pot constitui 2 (două)
detaşamente de asigurarea mişcării, ultimul fiind organizat cu subunităţi din cadrul
companiei drumuri şi poduri a [Link].
Detaşamentul de distrugeri se constituie, de regulă, dintr-un pluton de pionieri
(din lipsă de subunităţi de pionieri disponibile la nivelul [Link].) în operaţia de
apărare, de întârziere şi în ultima perioadă, conform prevederilor stipulate în Doctrina
operaţiilor Forţelor Terestre, şi în operaţia ofensivă, scopul final vizând în ultima
situaţie asigurarea mobilităţii trupelor proprii prin distrugerea obstacolelor create de
către inamic.
D.D. se dispune între gruparea de angajare imediată şi următoare şi poate acţiona:
a) zonal, într-o porţiune (suprafaţă) de teren bine determinată în care se găsesc
mai multe obiective de importanţă tactică şi chiar operativă ce trebuie pregătite
pentru distrugere;
b) pe o direcţie importantă de interzis (de întârziere) sau pe o direcţie
principală de ofensivă pentru asigurarea mobilităţii superioare a trupelor proprii.
În concluzie, misiunile [Link]. specifice sprijinului genistic sunt diversificate,
complexe şi necesită un volum mare de forţe şi mijloace pentru execuţie, precum şi
un consum considerabil de materiale de geniu şi construcţii.

NESECRET
130 din 137
 NESECRET

TEMA 10

MANEVRA ÎN OPERAŢIILE DE NIVEL OPERATIV

Ideea de manevră a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu apariţia
războaielor. Istoria confruntărilor militare arată că manevra şi-a demonstrat atât
importanţa, cât şi eficienţa în obţinerea succesului. Manevra a ajutat şi ajută acţiunea
militară , îi sporeşte forţa, contribuie la realizarea surprinderii şi asigură lovirea
inamicului în momentul în care acesta nu se aşteaptă şi în punctele sale cele mai
vulnerabile.
Definiţia manevrei a evoluat odată cu domeniul în care s-a executat: tactic,
operativ sau strategic. Manevra a fost influenţată la rândul ei de dezvoltarea
mijloacelor de luptă din înzestrarea trupelor.
Încercări de definire a conceptului se materializează potrivit evoluţiei situaţiei
militare şi se referă în principal la asigurarea tuturor condiţiilor favorabile pentru
trupele proprii în vederea reuşitei în acţiunile întreprinse.
Se consideră, de asemenea, că acţiunile militare în secolul care tocmai a
început vor fi caracterizate de mobilitate, dispersabilitate, descentralizare,
manevrabilitate, flexibilitate şi folosirea unei largi game de acţiuni terestre, navale,
aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale, duse simultan la toate
nivelurile artei militare, continuu şi într-un ritm alert. Toate acestea vor avea
repercusiuni deosebite în pregătirea comandamentelor şi instruirea trupelor în spiritul
anticipării evenimentelor, prognozării eficiente şi folosirii manevrei încă din
momentul angajării acţiunii militare violente.
Ansamblul acţiunilor prin care se urmăreşte realizarea, în ascuns, a celei mai
corespunzătoare grupări de forţe şi mijloace, în locul şi la timpul stabilit şi punerea
lor într-o situaţie favorabilă, pentru executarea unei lovituri decisive asupra
inamicului, în scopul nimicirii forţelor sau respingerii acţiunilor acestuia.
Caracteristicile manevrei
- simplitatea
- mobilitatea
- realizarea surprinderii
- amploarea
- continuitatea
- eficienţa

Simplitatea manevrei
Conceptual, simplitatea manevrei presupune să se prevadă acţiunile care să
prezinte cele mai mici dificultăţi, să fie implicate mari unităţi tactice (module) de

NESECRET
131 din 137
 NESECRET

arme întrunite ce sunt dispuse cât mai aproape de raionul acţiunilor militare şi să
evite orice deplasare inutilă de forţe şi mijloace.
O mare atenţie se va acorda coordonări acţiunilor, astfel încât direcţiile de
deplasare ale grupărilor de manevră să nu se intersecteze în acelaşi timp.
Succesiunea mişcării grupărilor de manevră trebuie să corespundă ordinii de
intrare în acţiune sau de dispunere în noi raioane.
Simplitatea în execuţie este determinată de uşurinţa cu care se efectuează
manevra. Aceasta presupune cunoaşterea permanentă a situaţiei, a posibilităţilor pe
care le au forţele şi mijloacele implicate, a caracteristicilor terenului prin raionul
acţiunilor militare şi desprinderea concluziilor referitoare la modul cum pot influenţa
acestea manevra.

Mobilitatea
În ceea ce priveşte mobilitatea, grupării de manevră se poate considera că,
această a crescut atât ca urmare a dotării trupelor cu noi mijloace de transport, cât şi
ca urmare creşterii performanţelor armamentului.
Mobilitatea sporită a trupelor permite grupării de manevră să efectueze:
devansarea inamicului în executarea unor acţiuni militare; manevre largi şi adânci;
schimbarea rapidă a direcţiei de efort; evitarea surprinderii; câştigarea treptată a
iniţiativei (menţinerea acesteia).Utilizarea elicopterelor (avioanelor) pentru
transportul trupelor, a determinat apariţia unui derivat al mobilităţii - aeromobilitatea
- deschizând noi perspective acţiunilor militare.
Potrivit opiniilor majorităţii specialiştilor militari, introducerea elicopterelor de
transport în înzestrarea trupelor de uscat, reprezintă un factor principal care asigură
creşterea posibilităţilor acestora de a executa manevre rapide, în zone greu accesibile,
a realiza surprinderea şi a exploata oportun efectele altor acţiuni militare.

Realizarea surprinderii
Ducerea acţiunilor de luptă viitoare în anumite raioane, pe anumite direcţii şi
pe adâncimi variate, cu intensităţi diferite, face ca manevra să se caracterizeze în
execuţie printr-o varietate de forme şi procedee, inamicului trebuie să-i fie aplicate
asemenea forme şi procedee de manevră care să-1 surprindă şi pentru care nu este
pregătit. Un mare număr de lovituri îndrăzneţe - rezultatul unor acţiuni de mică
amploare, executate cu forţe puţine - duc în final la producerea unor efecte
considerabile. Diversitatea formelor şi procedeelor de executare a manevrei,
reprezintă un deziderat izvorât din necesitatea de a se găsii soluţii cât mai adecvate
diferitelor situaţii care pot apărea pe timpul ducerii acţiunilor de luptă. Această
varietate de forme şi procedee în executarea manevrei este însă direcţională de scopul
final urmărit, acela de a învinge un inamic superior cu forţe şi mijloace reduse.

Amploarea
Amploarea manevrei este dată de spaţiul în care este concepută şi executată, iar
acest spaţiu a crescut concomitent cu dezvoltare mijloacelor de ducere a războiului.

NESECRET
132 din 137
 NESECRET

La începutul agresiunii, în raioanele de frontieră, pe direcţiile de atac ale

inamicului, manevra va avea o amploare mai mică, urmărindu-se în mod deosebit ca,
trupele să intre în dispozitivele preconizate şi să ducă acţiuni militare întârzietoare. Pe
măsura pătrunderii inamicului pe direcţiile de ofensivă, angajării progresive în
acţiune a majorităţii structurilor militare existente la pace şi a mobilizării celor care se
înfiinţează la război, amploarea manevrei creşte ca o necesitate a contracarării
acţiunilor inamicului pe direcţiile de pătrundere.

Continuitatea
Continuitatea manevrei derivă din însăşi continuitatea desfăşurării acţiunilor
militare până la îndeplinirea misiunii grupării de forţe cu rol operativ. Între acţiunile
militare cu caracter manevrier nu trebuie să existe pauze pe care inamicul le-ar putea
exploata fie pentru a-şi consolida poziţia, fie pentru a-şi pregăti acţiunile viitoare.

Eficienţa
Eficienţa constituie o altă caracteristică a manevrei executată de o grupare de
forţe cu rol operativ. Eficienţa este cerută atât în acţiunile ofensive cât şi defensive şi
trebuie înţeleasă ca fiind calitatea manevrei de a produce efectul scontat, adică de a
asigura oportun, realizarea grupărilor de manevră, precum şi cantitatea şi tipul de foc
necesare desfăşurării acţiunilor. Necesitatea asigurării unei depline eficacităţi
acţiunilor manevriere decurge, în primul rând, din caracterul dinamic, decisiv al
acţiunilor militare întreprinse de agresor şi, în al doilea rând din dorinţa - firească - de
a-1 devansa în decizie şi execuţie.
Eficienţa presupune deci, ca manevra să fie concepută şi desfăşurată în condiţii
de risc minim, evitând angajare unităţilor şi marilor unităţi tactice proprii în acţiuni
de uzură care, în ultimă instanţă ar afectă grav sau ar anula libertatea de acţiune. Ea
permite conservarea forţelor şi mijloacelor proprii, crearea de pierderi importante
inamicului, încetinirea ritmului său de ofensivă (sau anihilarea posibilităţilor de
reacţie ale apărării acestuia).

Factorii de succes ai manevrei în operaţie

Pregătirea şi executarea manevrei într-o concepţie unitară

presupune : - includerea acesteia în planul de acţiune;
- elaborarea în cadrul misiunilor şi a elementelor specifice
privind executarea manevrei;
- organizarea şi menţinerea cooperării având la bază
ideea de manevră.

Rapiditate în execuţie
presupune : - înaltă capacitate de deplasare a forţelor şi mijloacelor, a
focului şi a barajelor şi chiar a resurselor;
- transmiterea oportună a misiunilor;

NESECRET
133 din 137
 NESECRET

- folosirea sistemelor automatizate de conducere.

Oportunitatea manevrei
presupune : - prevederea acesteia în concepţia operaţiei în toate
etapele de desfăşurare a acesteia şi pe variante de acţiune stabilite;
- constituirea în timp util a grupării de manevră
şi pregătirea perfectă a acesteia;
- folosirea sistemelor automatizate de conducere.

Disponibilitatea manevrieră a trupelor

este dată de capacitatea de manevră a trupelor şi se realizează prin:
- grad ridicat de mobilitate a trupelor;
- protecţie împotriva loviturilor terestre şi aeriene ale
inamicului;
- logistica asigurată în limitele maxim necesare.

Executarea manevrei în secret

presupune : - protecţia tuturor datelor şi informaţiilor cu privire
la pregătirea şi executarea manevrei;
- proiectarea de către toţi factorii de răspundere directă în
executarea manevrei a unui ansamblu de măsuri şi acţiuni organizatorice,
informaţionale şi tehnice care să nu permită inamicului să descopere;
- forma de manevră, gruparea de forţe;
- locul şi timpul de desfăşurare, obiectivul ;
- sprijinul altor forţe acordat grupării de manevră.

Formele de manevră în operaţia de apărare

Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării

Un ansamblu complex de acţiuni ce se execută de către marile unităţi şi
unităţile armatei de arme întrunite în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale
armatei având ca scop stabilirea grupării principale de forţe şi mijloace a inamicului,
zădărnicirea ofensivei acestuia pentru continuarea cu succes a apărării sau pentru a
trece la ofensivă se realizează prin:
- atacuri executate de regulă cu FAU pe direcţii, pe
adâncimi diferite şi obiective stabilite;
- replierea trupelor în dispozitivul propriu sau
consolidarea aliniamentului cucerit.
Mutarea efortului de pe o direcţie pe alta
Ar putea fi considerată ca o expresie a principiului concentrării efortului în
locul decisiv şi la momentul potrivit precum şi a economiei de forţe.
Prin aceasta se urmăreşte:
NESECRET
134 din 137
 NESECRET

- scoaterea forţelor de pe direcţiile neatacate sau slab atacate şi

întărirea apărării pe direcţiile ameninţate;
- schimbarea configuraţiei frontului şi a eforturilor apărării;
- închiderea breselor realizate de inamic în dispoziţia armatei;
- înlocuirea unor forţe care şi-au pierdut capacitatea de luptă;
- atragerea inamicului pe direcţii nefavorabile desfăşurării
ofensivei în ritm înalt;
- retragerea grupării de forţe de sub loviturile puternice ale
inamicului;
- reorganizarea apărării pe un aliniament din adâncime.

Manevra pentru executarea ripostelor ofensive ale apărării

Are drept conţinut nimicirea inamicului pătruns în interiorul dispozitivului
apărării.
Aceasta trebuie înţeleasă ca o combinaţie de forme de manevre specifice
apărării care se execută nu numai cu gruparea (grupările) de contraatac
(contralovitură) ci şi cu alte forţe ale căror acţiuni şi activităţi contribuie la angajarea
luptei pe ripostei ofensive.
Manevra pe verticală
Prin aceasta se înţelege îmbarcarea unei unităţi (mari unităţi) de paraşutişti,
infanterie etc. în aeronave transportul acesteia, debarcarea şi ducerea unor acţiuni de
luptă, de regulă, în adâncimea dispozitivului inamicului.

Formele de manevră în operaţia ofensivă

Învăluirea
Formă de manevră frecvent utilizată în operaţia ofensivă.
Este adoptată mai ales atunci când dispozitivul inamicului prezintă goluri mari,
flancuri descoperite sau insuficient supravegheate.
Poate fi simplă sau dublă şi poate fi planificată şi executată la începutul luptei
ofensive sau pe timpul ducerii acesteia, pe măsura creării condiţiilor favorabile.
Întoarcerea
Formă de manevră ce se execută în situaţii când apărarea inamicului oferă în
gol în dispozitiv pe o adâncime mai mare.
Constă în angajarea şi fixarea inamicului de front, cu o parte din forţe, în
timp ce gruparea de forţe principală acţionează în flancul şi spatele dispozitivului
acestuia, interceptându-i comunicaţiile, silindu-l să ducă acţiuni de luptă cu frontul
răsturnat.

Lovitura frontală
Formă a manevrei ce se materializează prin acţiunea asupra frontului
grupării inamicului.

NESECRET
135 din 137
 NESECRET

Urmăreşte ruperea frontului inamicului, străpungerea apărării acestuia prin

concentrarea forţelor şi mijloacelor pe fronturi înguste (sectoare de rupere) şi
dezvoltarea ulterioară a succesului prin introducerea în operaţie a FAU în scopul
lovirii trupelor inamicului în flanc şi spate, încercuirii şi nimicirii principalelor
grupări de forţe ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării
şi interceptarea căilor de retragere.

Lovitura în adâncime
Formă de manevră ce urmăreşte neutralizarea simultană a defensivei
inamicului pe întreaga adâncime, ruperea apărării tactice şi operative acţionând
terestru şi aerian într-o concepţie unitară.

Lovitura pe direcţii convergente

Formă de manevră prin care se urmăreşte lovirea inamicului simultan şi
succesiv din raioane şi pe direcţii aflate la distanţe relativ mari care converg spre
adâncimea operativă sau strategică a inamicului.

Amploarea şi fizionomia manevrei

Indicatori ce determină amploarea manevrei:
- timpul necesar executării deplasărilor (regrupărilor) şi înlocuirilor;
- dezvoltarea frontală a aliniamentelor, sectoarelor de rupere;
- adâncimea pe care se execută;
- ritmul mediu al acţiunilor;
- durata manevrei şi cantitatea de forţe şi mijloace angajate pentru
realizarea scopului acesteia.

Elementele particulare ale fizionomiei manevrei sunt generate de:

- situaţii în care se adoptă şi scopul urmărit;
- cantitatea de forţe şi mijloace;
- gradul de pregătire a M.U.şi U;
- eficienţa măsurilor de protecţie;
- mobilitatea trupelor destinate pentru executarea manevrei;
- operativitatea circulaţiei informaţiilor;
- gradul de adaptabilitate a misiunilor pe timpul desfăşurării acţiunilor;
- posibilităţile reale de a impune încă de la început o înaltă libertate de
acţiune;
- capacitatea de contracarare acţiunilor inamicului menite să interzică
executarea manevrei;
- ritmicitatea realizării treptate a scopurilor;
- crearea posibilităţilor de a trece de la o formă de manevră la alta.

NESECRET
136 din 137
 NESECRET

BIBLIOGRAFIE

- F.T.1 Doctrina operaţiilor forţelor terestre, 2004.

- F.A.-1 Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Bucureşti, 2004
- F.N.-1 Doctrina pentru operaţii a forţelor navale, Bucureşti, 2004
- Doctrina apărării NBC în operaţiile întrunite, proiect, Câmpulung Muscel,
2004.
- Doctrina acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti, 2001.
- S.M.G./ P.F.3 Doctrina pentru operaţii întrunite ale Forţelor Armate,
Bucureşti, 2003.
- S.M.G/P.F.-3.5., Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii
întrunite ale forţelor armate, Bucureşti, 2004
- AJP-01 Regulamentul NATO pentru operaţii întrunite, 1997
- Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor
Terestre, F.T.-2, Bucureşti, 2005;
- Ghidul ofiţerului de stat major, 2003
- Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate, F.T.1/I, Bucureşti, 2005;
- Doctrina Întrunită a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord pentru
apărare NBC, AJP 3.8, iulie 2003
- Tratat de ştiinţă militară volumul 1, Editura militară, Bucureşti 2001
- Doctrina trupelor de geniu în NATO, ATP-52 (traducere)
- Grecu P, Dinu V, Barbu V - Componenta genistică în acţiunile militare,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2005
- Mureşan M. şi colectiv - Activitatea statelor majore în vizionarea forţelor
armate NATO, Editura Militară, Bucureşti, 2001
- Mureşan M, Văduva Gh. - Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura
[Link]., Bucureşti, 2004

NESECRET
137 din 137