INTRODUCERE

MOTTO
A câştiga 100 de victorii în 100 de batălii nu este un exponent al
inteligentei. A subjuga armata inamică făra luptă constituie
adevarătul exponent al inteligenţei.
Sun Tzu, Arta războiului

În pofida multor aşteptări ale secolului XXI, din păcate omenirea nu dobândit un grad
sporit de securitate, mult dorita pace mondială nu a fost instaurată. Aparţia unor noi riscuri şi
ameninţări, crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să extindă posibilitatea de a se recurge la
mijloace militare.
În contextul unor schimbări prefigurate de speciliştii şi analiştii politici dar şi ca urmare a
impactului acestor schimbări asupra fenomenului militar, se preconizează că acesta va cunoaşte
mutaţii profunde. În acest sens, reputatul teoretician A. Toffler sublinia faptul că o revoluţie a
fenomenului militar, în adevăratul sens, se poate întâmpla numai atunci când întrega societate se
transformă ea însăşi, obligând întregul serviciul armat să se schimbe la toate nivelurile într-un
mod aproape instantaneu- de la tehnologie şi cultură la organizare, strategie, tactică, pregătire,
doctrină şi logistică.1
Conflictele militare, chiar dacă nu de amploare, nu au încetat, confruntări armate mai mult
sau mai puţin violente au loc astăzi în întrega lume şi conform analiştilor militari şi politici, se
pare că în viitorul apropiat, lumea nu va avea parte, din nefericire, de mai multă pace. În viitor
războiul nu se va mai duce în mod tradiţional cu două armate faţă în faţă care folosindu-se de
unele strategii şi tactici specifice câştigau lupta. Noi ameninţări şi provocări vor apărea, pe fondul
unor curente globale, ele însele generatoare de însemnate mutaţii. Numărul conflictelor vor creşte
şi vom asista la o diversificare a acestora. Informatizarea şi luptele angajate în conflictele
regionale, se pare că vor fi caracteristicile războiului din ecolul XXI. Instabilitatea o putem
vedea în diferite părţi ale globului, iar confruntările riscă să devină explozive, cuprinzând o gamă
variată de crize interne cu caracter etnic, religios, economic şi chiar rivalităţi interstatale. Dar, cu
siguranţă, războaiele nu vor semăna cu cele de până acum. Probabil ele vor fi de scurtă durată,
limitate regional. Unele din misiunile viitoare ale armatelor statelor vor fi cu siguranţă controlul
crizelor, menţinerea sau impunerea păcii, prin acţiuni umanitare şi ecologice. Câmpul de luptă al
viitorului va suferi şi el mutaţii. Demasificarea armatelor şi dotarea cu echipament high-tech,
aduc schimbări substanţiale în strategia, şi tactica mlitară, în structurile organizatorice şi
dispozitivele de luptă, în logistică şi sistemele de pregătire şi acţiune ale luptătorilor şi
formaţiunilor combatante.
Conflictele militare după cel de-al doilea război mondial, prin conţinut, amploare şi
modalităţi de desfăşurare, au beneficiat din plin de realizările tehnicii şi tehnologiilor epocii
informaţionale, concretizându-se în următoarele aspecte, care vor fi în fapt şi
caracteristicile viitoarelor confruntări militare:
- desfăşurarea acţiunilor în toate medile, pe uscat, în apă, în aer şi cosmos;
- utilizarea de forţe şi mijloace diversificate, cu o mare mobilitate, putere de foc,
bătaie, precizie, efect de nimicire şi distrugere;

1
Alvin şi Heidi Toffer, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1996,
p. 23;

7
 -folosirea unor arme şi sisteme de armament performante, cu o precizie foarte
mare2, care va duce la pierderi colaterale mai mici;
- transparenţa teatrelor de acţiuni militare datorită conjugării acţiunii sateliţilor
de observaţie, radarelor aeropurtate şi mijloacelor de detecţie prin contact;
- dispersări şi concentrări rapide de forţe şi mijloace;
- acţiuni de luptă cu caracter deosebit de manevrier, insitându-se pe proceduri
precum învăluirea sau întoarcerea;
- spaţiul de luptă saturat electronic;
- mare consum de muniţie, carburanţi şi alte resurse materiale;
- dislocări de populaţie;
- uriaşe pierderi materiale şi culturale;
- tendinţa de a se evita confruntările directe între combatanţi;
- accentul va fi pus pe utilizarea unor formaţiuni luptătoare mici, cu o mare putere
de foc, autonomie relativă în acţiune, o mate varietate de procedee tactice, în
special pe flancuri, în intervale, în adâncimea dispozitivelor;
- angajarea în luptă a unor adevăraţi profesionişti, etc.
Analiştii militari sunt de acord că războaiele viitoare vor avea un profund caracter
integrator, în sensul participării tuturor categoriilor de forţe armate, care vor acţiona în
toate mediile, terestru, marin, aerian şi cosmic.
În războiul viitorului teatrul de operaţiuni militare cibernetizat va deveni o realitate.
Această realitate implică două aspecte cu semnificaţii aparte. Primul aspect se referă la integrarea
procesului de informatizare a conducerii trupelor cu sistemele de armament, la apariţia şi
utilizarea roboţilor, vehiculelor telecomandate, avioanelor fără pilot şi muniţiilor inteligente. Al
doilea aspect va fi definit de metodologia lucrului în condiţiile cibernetizării scenariilor de luptă,
dar, mai ales, a desfăşurării unor acţiuni de luptă cu utilizare simultană a trupelor şi a elementelor
prin care se monitorizează activitatea inamicului, reacţiile trupelor proprii, influenţa condiţiilor de
mediu precum şi oprtunitatea şi eficacitatea deciziilor luate.
Lupta modernă dusă de unităţi de diferite tipuri, necesită preluarea şi transferul rapid al
informaţiilor, pe întreg teatru de operaţiuni militare. Integrarea cu succes a sistemelor
informamtice, precum şi dezvoltarea de noi tehnici şi proceduri în folosirea acestora, vor da
utilizatorilor superioritatea necesară asigurării victoriei. Succesul în luptă va fi direct proporţional
cu superioritatea sistemelor de comandă a trupelor, de capacitatea de sincronizare a tragerilor,
accesul mai rapid la informaţii, cunoaşterea mai bună, în timp real a situaţiei din zona de conflict
şi protecţia eficientă a trupelor proprii. Coordonatele viitoare ale dezvoltării teatrelor de operaţii,
inclusiv ale celor de nivel tactic, vor fi date, pe de o parte, de utilizarea tot mai intensă a
sistemelor automatizate de conducere şi de armament, iar pe de altă parte, de accelerarea gradului
de informatizare.
Referitor la fizionomia viitoarelor războaie putem sublinia două curente:
a. specialiştii din Tratatul Nord Atlantic definesc cinci tendinţe:
- letalitate şi dispersare crescute;
- volum şi precizie a focului mărite;
- integrarea masivă a tehnologiilor;
- realizarea unui efect mai mare;
- perfecţionări în asigurarea invizibilităţii mijloacelor şi în detectarea obiectivelor.

2
Se utilizează frecvent termenul de lovituri chirurgicale, chiar loviturilor aviaţiei militare (n.a)

8
 b. Analişti ruşi au identificat şi ei un set asemănător de trăsături distinctive ale unui
viitor război nelinear:
- absenţa unei limite spaţiale bine definite;
- combinarea operaţiilor ofensive cu cele defensive;
- rol mărit al sistemelor informatizate în realizarea cooperării;
- desfăşurarea unor lovituri concentrate ale armelor radioelectronice de înaltă
precizie, ale laserelor şi ale armelor cu superfrecvenţă, ale grupărilor de
elicoptere şi ale mijloacelor radioelectronice.
Armamentele se perfecţionează continuu. Asistăm la o globalizare a industriei de
apărare, pentru a se răspunde la participarea în cadrul coaliţiilor militare, ceea ce presupune ca
toate sistemele de armament şi muniii să fie interoperabile. Războiul viitorului se va purta cu
structuri interarme, distribuite pe mii sau zeci de mii de kilometri, în condiţiile dispariţiei
limitelor între eşaloane. Rachetele tactice, operative şi mai ales, cele balistice dau o nouă
dimensiune câmpului de luptă. Roboţii şi armele inteligente, cu mare precizie de lovire sau cu
posibilităţi individuale de recunoaştere şi scanare a obiectivelor de la mare distanţă, vor contribui,
de asemenea, la creşterea eficacităţii acţiunilor militare.
Referitor la viitorul militar, acesta trebuie să fie inteligent, bine antrenat fizic şi
psihic, educat, instruit şi motivat, în măsură să utilizeze armamentul şi tehnologiile
avansate la întrega capacitate şi îndeosebi, să reziste din punct de vedere psihic la factorii
stresanţi ai câmpului de luptă. Se poate afirma că în viitor vor continua să apaără elemente
spectaculoase, unele greu de anticipat, care, cu siguranţă vor schimba fizionomia
războiului.
În comparaţie cu războiul clasic, în care erau angajate efective numeroase, armamente şi
muniţii, echipamente speciale în cantităţi impresionante, se pare că de mâine, se va apela la
metode mai subtile, mai ieftine pentru realizarea scopurilor propuse, precum penetrarea centrelor
de putere politică, socială, subminarea şi aservirea economiilor naţionale, implementarea unor noi
sisteme de valori, schimbarea opţiunilor populaţiilor, realizarea unor contradicţii şi rupturi între
conducători şi populaţie.
În literatura militară se subliniază frecvent apariţia riscurilor de natură asimetrică,
care pot să ameninţe securitatea unui stat. Am încercat să abordăm o parte din aceste
agresiuni asimetrice, neconvenţionale, care pot fi de natură diferită, politică, economică,
informaţională, etc., dar care în totalitate acţionează asupra psihicului uman în diferite
moduri. Cunoaşterea de către cei care au misiunea să identifice şi să gestioneze aceste riscuri şi
ameninţări de natură reprezintă o necesitate, iar forurile superioare politice şi militare de
comandă trebuie să le studieze şi să le prevină prin eleborarea unei legislaţii corespunzătoare şi
prin crearea de structuri specializate pentru a le putea preveni sau a acţiona împotriva lor.

9
 CAPITOLUL 1. STRATEGII ASIMETRICE – ASIMETRII STRATEGICE

După ce avertizează asupra unor riscuri de natură asimetrică - directe sau indirecte,
vizibile, dar, mai ales, invizibile -, ce pot să se transforme în ameninţări la adresa statului
român, documentul-proiect „Viziunea strategică - 2010 Armata României“, prefigurând
fizionomia războiului/conflictului armat viitor, insistă pentru realizarea capacităţilor de acţiune
şi adaptarea la mediul de securitate a Armatei României, care vor permite o reacţie eficientă la
riscurile şi ameninţările începutului de mileniu. Includerea asimetriei în documentele strategice
oficiale arată că acest concept - studiat, de altfel, cu asiduitate, în ultimii ani, inclusiv şi mai ales
de către marile puteri - este de actualitate. De aceeaşi actualitate şi importanţă se impune a fi, în
prezent, studiul acestei problematici a asimetriei pentru oricare armată, cu atât mai mult pentru
cele aflate în tranziţie, care îşi construiesc sau reconstruiesc doctrine, strategii şi structuri de forţe.
Din punctul nostru de vedere, studiul asimetriei, al strategiilor asimetrice, deşi într-un fel
sau altul el a mai fost abordat, chiar şi înainte de 1989, revine la ordinea zilei doar formal ca o
problematică de noutate, desigur cu specificul noilor condiţii de desfăşurare a
războaielor/conflictelor armate. Am subliniat că, în prezent, problematica asimetriei strategice
nu ar fi chiar o noutate pentru securitatea sau apărarea naţională, cu gândul că, dacă e să facem
referiri la experienţe, am putea să ne întrebăm: ce altceva era, printre altele, Războiul de apărare
al întregului popor, din epoca Războiului Rece, dacă nu o strategie majoră asimetrică într-un
posibil conflict asimetric ce putea fi impus României acelor vremuri. Se pune deci tranşant
întrebarea: Care ar putea fi semnificaţia conceptelor „strategii asimetrice“ şi, respectiv,
asimetrii strategice pentru securitatea şi apărarea naţională ? La modul general, strategiile
asimetrice reprezintă gândirea (concepţia), diferită de cea a unui potenţial sau efectiv adversar,
şi activitatea practică de a o pune în operă, în scopul maximalizării propriilor avantaje,
concomitent cu minimalizarea dezavantajelor, al exploatării slăbiciunilor adversarilor, al
realizării sau evitării surprinderii. În particular, pentru securitatea şi apărarea naţională,
strategiile asimetrice reprezintă, în fapt, cel puţin în această perioadă, singura modalitate
conceptuală şi acţională posibilă de contracarare a multiplelor aspecte ale asimetriei strategice
într-un posibil conflict armat ce ni s-ar impune, în scopul maximalizării posibilităţilor de
rezistenţă, al exploatării tuturor slăbiciunilor agresorilor (adversarilor) şi, în final, al obţinerii
victoriei în război.
La rândul lor, asimetriile strategice (politice, economice, sociale, culturale, militare etc.)
sunt stările de dezechilibru natural sau provocat de o parte adversă, ca urmare a conceperii şi
aplicării unor strategii adecvate (asimetrice) între diverse state sau grupuri de state, ce pot fi
utilizate în situaţii de criză sau de conflict. În ceea ce priveşte, spre exemplu, asimetria culturală
globală ca sursă majoră de ameninţare, Samuel P. Huntington face sublinierea că Ceea ce
occidentalii vestesc a fi blânda integrare globală, cum este cazul proliferării mass-media la
dimensiuni mondiale, non-occidentalii denunţă a fi imperialism ticălos occidental. Întinderea pe
care non-occidentalii o consideră lume, ei o văd ca pe o ameninţare.3 Mai mult decât atâta, se
poate observa cu uşurinţă că diviziunea umanităţii ca rezultat al convulsiilor perioadei Războiului
Rece a luat practic sfârşit, dar diviziunile fundamentale ale umanităţii în termeni de etnicitate,
religii şi civilizaţii s-au revigorat, fiind o sursă de noi şi permanente conflicte, în primul rând
asimetrice.

3
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Antet, p. 95.

10
 Care sunt nivelurile şi dimensiunile actuale ale asimetriei strategice, motivate fiind de
strategiile conflictuale asimetrice? Asimetria poate fi: politică, economică, socială, culturală,
tehnologică, militară etc. Oriunde există mişcare, dezvoltare, există şi asimetrie. Diversitatea
domeniilor în care aceasta se poate manifesta este practic nelimitată, dar ponderea acestora
într-un eventual conflict/război asimetric poate să fie diferită şi să solicite răspunsuri de
contracarare pe măsură.
Asimetria politică şi asimetria economică sunt prioritare în strategiile conflictuale,
utilizând mijloace nemilitare pentru a obţine avantaje în conflictele de toate categoriile şi
nuanţele. Asimetria socială este, în fapt, o consecinţă directă a celei economice şi, la rândul ei,
condiţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, asimetria economică.
Asimetria tehnologică este deosebit de evidentă în prezent, îndeosebi la nivelul marilor
puteri, manifestându-se la modul cel mai direct şi cel mai primejdios în plan militar, prin faptul
că declanşează serioase dezechilibre strategice şi operaţi-onale în conflictele militare şi, de ce nu,
non-militare.
Nivelul asimetriei militare propriu-zise are, totuşi, cuvântul cel mai greu într-un conflict.
De altfel, nici nu ne putem imagina conflict armat care să nu se bazeze cel puţin pe o iluzorie
asimetrie. Ea este, însă, de regulă, cât se poate de reală pentru victima unei agresiuni.
Dimensiunile asimetriei strategice potenţează ori, dimpotrivă, diminuează strategiile în
domeniu, evidenţierea acestora fiind o condiţie esenţială a comportamentului părţilor aflate în
conflict. Categorisind tipurile de asimetrii, în funcţie de o serie de factori, reţinem că: a. După
raportul de forţe pe care-l realizează, asimetria poate fi:
- pozitivă;
- negativă.
Prima grupă este, în mod evident, favorizantă, ea rezultând în domeniul militar, dar nu
numai, dintr-o instruire superioară, din calitatea deosebită a factorului uman, tehnic şi tehnologic,
din concepţii de ducere a acţiunilor militare şi non-militare avansate etc. Ea este, desigur, la
îndemâna statelor şi armatelor din structura NATO, dar şi a altor structuri de putere aflate într-un
stadiu de dezvoltare economico-socială apreciabil. Nu este în nici un caz de apanajul statelor ce
încă parcurg procesul de restructurare economico-socială şi militară, cum este şi cazul ţării
noastre. Într-o asemenea postură - de asimetrie negativă - , statele vor căuta metode de a
contrabalansa deficitul în acumulări cantitative, dar mai ales calitative. Asimetria negativă,
proprie în general celor mai slabi, este un handicap pe care un adversar îl va folosi, cu siguranţă,
într-un eventual conflict, profitând de slăbiciunile şi vulnerabilităţile părţii aflate în această
postură.
b. În funcţie de durată, asimetria poate fi:
- pe termen scurt;
- de durată sau pe termen lung.
În afara faptului că anumite state, situate în zone defavorizate ale globului, sunt într-o
permanentă asimetrie negativă, durata mare a acesteia este una din caracteristicile unor state
aflate în zone nu tocmai defavorizate. Una dintre cauzele majore ale unor asemenea situaţii
rezultă, printre altele, din situaţia economico-socială precară, din lipsa voinţei de a depăşi
anumite bariere în calea democratizării statale, sau veşnica tranziţie la economia reală de piaţă.
Dacă este vorba de un conflict/război, durata asimetriei devine un factor determinant al
succesului. Faţă de unele aspecte de asimetrie strategică de scurtă durată, cum a fost, spre
exemplu, războiul-fulger aplicat de germani în cel de-al doilea război mondial, în conflictele
militare postbelice asimetria strategică a fost una dintre caracteristicile aproape fără excepţie ale
acestora. Ea a coincis, de regulă, cu durata propriu-zisă a conflictului. Este interesant de remarcat

11
că, în unele dintre conflictele militare postbelice de dată recentă, cum a fost cel din Iugoslavia
(Kosovo – 1999), durata conflictului a fost în relaţie directă cu răspunsurile de contracarare găsite
de partea sârbă, cu acţiune/influenţă directă asupra asimetriei strategice de natură pozitivă aflată
la îndemâna forţei aliate.
c. După modalitatea în care se manifestă:
- programată (deliberată);
- întâmplătoare.
Întâmplarea are, desigur, rolul ei într-o acţiune militară, uneori poate chiar să decidă
soarta acesteia, dar nu trebuie să se constituie într-o soluţie, nu trebuie să fie un deziderat al
conducerii nici unei părţi în conflict.
Asimetria programată (deliberată) pune categoric în evidenţă slăbiciunile adversarului,
favorizând menţinerea sau câştigarea iniţiativei, pe fondul realizării libertăţii de acţiune. Pentru
partea aflată într-un raport deliberat de inferioritate, este important să realizeze acest lucru cu
suficient timp înainte, pentru a pune în aplicare măsuri corespunzătoare de contracarare sau, cel
puţin, de diminuare a superiorităţii adversarului.
d. În funcţie de riscurile sau ameninţările ce le reprezintă:
- riscuri sau ameninţări reduse;
- riscuri sau ameninţări majore.
Intensitatea riscurilor sau ameninţărilor ce îşi au originea în asimetria strategică sunt în
raport proporţional cu gradul de asimetrie realizat şi, desigur, cu scopurile propuse de beligeranţi.
Aceasta depinde, de asemenea, de răspunsurile care pot fi date de cei care vor fi victimele unei
agresiuni. Dacă, spre exemplu, printre răspunsurile găsite se înscriu terorismul sau utilizarea
unor componente ale armelor de nimicire în masă, riscurile devin majore şi pentru partea care
ar dispune de o asimetrie pozitivă, pe care însă a utilizat-o în scop de agresiune.
e. După natura acumulărilor, asimetria poate fi:
- materială (fizică);
- psihologică;
sau:
- cantitativă;
- calitativă.
În asimetria strategică, natura acumulărilor este deosebit de importantă. De regulă,
acumulările psihologice sunt implicite celor materiale (fizice), cantitative, dar, mai ales,
calitative. În prezent, acumulările cantitative, în special cele de ordin tehnologic şi informatic,
sunt cele mai evidente, dar şi suficient de vulnerabile. De altfel, nu întâmplător pentru societăţile
informatizate şi tehnologizate, pentru armatele acestora, dar mai ales pentru scopurile ce şi le-ar
propune în confruntările cu adversarii, nu neapărat pe măsură, riscurile şi ameninţările asimetrice
sunt de o deosebită importanţă. Experienţa unor conflicte asimetrice de dată recentă, cum ar fi
cele din Golf (1991) sau Iugoslavia (1999), a făcut demonstraţia vulnerabilităţii la atacurile
informatice sau la posibilităţile de contracarare în modalităţi simple, unele considerate a fi
perimate, asupra unor sofisticate mijloace şi sisteme de cercetare şi cercetare-lovire, care sunt
capabile să acţioneze, practic, în totalitatea spectrului electromagnetic.
Viziuni (concepte) operaţionale de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor de natură
asimetrică la adresa securităţii şi apărării naţionale
VIZIUNEA STRATEGICĂ - 2010 Armata României, proiectată fiind la nivelul celor
mai avansate reprezentări strategice, evidenţiază patru concepte operaţionale-cheie ale
fizionomiei unui posibil conflict armat al viitorului, în care ţara noastră ar putea fi implicată, şi
anume: manevră decisivă, angajament selectiv de precizie; protecţie multidimensională a

12
forţelor proprii şi concentrare logistică. În aparenţă, este destul de dificil să se facă legătura
între aceste concepte operaţionale şi problematica riscurilor sau a ameninţărilor de natură
asimetrică, mai ales cu aceea a contracarării unor asemenea pericole. În cele ce urmează, ne
propunem o succintă analiză a virtuţilor de contracarare ce le oferă conceptele enunţate, posibil şi
altele, într-un conflict de natură asimetrică.
Manevra decisivă este, de regulă, la îndemâna celui care deţine superioritatea, dar ea poate
să se constituie într-un atu şi pentru cel care nu dispune, neapărat, de avantajele asimetriei
pozitive. În acest caz, existenţa forţelor instruite, a unui minimum de mijloace necesare, apte să
acţioneze pentru exploatarea avantajelor unor acţiuni asimetrice, în general atipice, care să se
concentreze pe efecte în timp şi spaţiu se constituie în tot atâtea soluţii de rezolvare a asimetriei
negative, de contracarare a superiorităţii de toate nuanţele a unui potenţial agresor.
Manevra decisivă concepută în acest mod vizează un nou cadru al spaţiului operaţional,
diferit de cel actual, deoarece atât forţele, mijloacele, cât şi obiectivele vizate vor fi diferite. Se
pleacă în acest sens de la premisa că manevra va trebui să asigure aplicarea puterii de luptă
selectiv, acolo unde inamicul se aşteaptă cel mai puţin, exploatând rapid şi eficient orice
oportunitate ce se oferă, în punctele cele mai vulnerabile ale spaţiului de confruntare.
Angajamentul selectiv de precizie necesită, în mod obligatoriu, informaţii, presupunând
acţiuni de identificare şi localizare a obiectivelor de importanţă strategică şi operativă ale
adversarului, dar care prezintă vulnerabilităţi apte să ofere oportunităţi în scopul lovirii cu
eficienţă a acestora.
Într-o confruntare asimetrică, angajamentul imaginat în acest fel presupune:
- forţe bine echipate, înzestrate şi, mai ales, instruite;
- abilitatea de a identifica, selecta şi lovi obiective aflate în oricare punct al
spaţiului de confruntare, în mod oportun şi cu precizie;
- capacitatea de a asigura o evaluare precisă a situaţiei, de angajare şi
reangajare a forţelor în acţiuni atipice care să contracareze superioritatea
adversarului;
- capacitatea de a minimaliza efectele distructive directe şi colaterale ale
loviturilor unui adversar, ce deţine superioritatea etc.
În accepţiunea noastră, forţele armate, dar nu numai, rămân vulnerabile la
ameninţările asimetrice, îndeosebi la cele informaţionale şi psihologice de precizie, la
posibilitatea utilizării unor arme de nimicire în masă şi a vectorilor purtători ai acestora, a
terorismului, în special a celui urban. Toate aceste ameninţări, ca şi altele din această
categorie, presupun o strategie şi un angajament selectiv de precizie, pe fondul unei foarte
bune cunoaşteri. În consecinţă, concentrarea pe informaţii se justifică mai mult ca oricând,
iar eforturile informaţionale trebuie orientate mai mult către ameninţările netradiţionale,
îndeosebi cele asimetrice. În ceea ce ne priveşte, procesul de obţinere, analiză, procesare şi
distribuire a informaţiilor este, cu siguranţă, mai dificil, tocmai datorită lipsei tehnologiilor în
domeniu. Aceasta însă nu-i diminuează nicidecum importanţa, obligând organismele specializate
să utilizeze absolut toate sursele de informaţii, inclusiv pe cele care par, la prima vedere, ca fiind
depăşite. Concentrarea pe informaţii presupune, de asemenea, un efort instituţional şi operaţional
integrat, utilizând atât sursele deschise (mass-media, Internetul etc.), cât şi cele închise, în special
agentura. Utilizarea procedurilor confruntării asimetrice ca şi apărarea/protecţia împotriva
subtilelor provocări asimetrice solicită capacităţi noi de culegere a informaţiilor.
Protecţia multidimensională (vulnerabilitatea minimă) a forţelor proprii vizează
întreaga gamă de ameninţări, inclusiv cele de natură asimetrică, devenite din ce în ce mai
prezente. Ele, de fapt, sunt şi foarte greu de identificat. Credem însă că protecţia

13
multidimensională şi, deci, vulnerabilitatea minimă trebuie să se caracterizeze prin capacitatea
forţelor noastre de a limita libertatea de acţiune a adversarului. Este posibil însă un asemenea
lucru ? Noi apreciem că este posibil, cu condiţia asigurării unui control subtil al spaţiului de
confruntare şi al asigurării condiţiilor pentru:
- cunoaşterea modului de acţiune al adversarului, al mijloacelor şi sistemelor de
cercetare-lovire ale acestuia, precum şi a vulnerabilităţilor ce le prezintă;
- identificarea şi monitorizarea propriilor vulnerabilităţi ce pot constitui ţinte
(obiective) uşor de atins de către adversar;
- cunoaşterea riscurilor la care forţele noastre pot fi expuse, limitarea pierderilor
produse prin luptă şi eliminarea, pe cât posibil, a celor colaterale;
- existenţa, în permanenţă, a unei strategii de protecţie individuală şi colectivă,
care să vizeze pericolele majore la care sunt expuse forţele proprii, dar mai ales cele
rezultate din confruntarea asimetrică.
Conceptul protecţiei multidimensionale vizează toate dimensiunile spaţiale de acţiune
armată în care s-ar putea manifesta agresiunea (terestră, aeriană, navală, cosmică ori
informaţională). Adaptabilitatea conceptuală şi acţională, cerinţă operaţională şi, în acelaşi timp,
concept neexprimat ca atare în enumerarea făcută de noua Viziune strategică, poate fi unul dintre
conceptele cele mai importante, mai ales dacă ne referim la riscuri, ameninţări şi pericole
asimetrice. Este uneori dificil sau, poate, chiar imposibil de anticipat ce tipuri de riscuri
asimetrice pot să apară într-o situaţie sau alta, a cărei configuraţie putem şi trebuie să o
anticipăm, cel puţin cu aproximaţie, într-un conflict armat. Într-un mediu acţional fluid şi, cel mai
adesea, asimetric, surprizele pot să apară la tot pasul, iar noi trebuie să fim pregătiţi să le facem
faţă.
Flexibilitatea în gândire şi acţiune a fost dintotdeauna o caracteristică a marilor comandanţi
şi o condiţie a succesului. Ea însă trebuie cultivată şi exersată cu mult timp înainte de a fi pusă în
practică. Subliniem acest lucru, deoarece, în practica instruirii noastre, declarativ suntem de acord
cu necesitatea adaptabilităţii, însă, în cadrul aplicaţiilor şi al jocurilor de război, cu greu îşi găsesc
locul situaţii care să pună în evidenţă întreaga gamă a riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.
Rămânem, în schimb, tributari unor situaţii şi concepţii tradiţional clasice, care nu solicită în
măsură suficientă rezolvări conflictuale de natură asimetrică.
Concentrarea logistică presupune, pe lângă asigurarea libertăţii de acţiune a
structurilor specifice, susţinerea eficientă a tuturor acţiunilor, într-un spaţiu conflictual
supradimensionat, dar, în acelaşi timp, punctual în privinţa intervenţiilor de specialitate
propriu-zise. Ideal ar fi ca logistica să nu se vadă, însă să fie mereu prezentă la locul şi la
momentul potrivit. Componentele propriu-zise pot fi ele însele ţinta unor atacuri
asimetrice, impunându-se o grijă deosebită pentru asigurarea protecţiei acestora. Cu
siguranţă, noile concepte strategice şi operaţionale vor modifica semnificativ structura şi
funcţionalitatea întregului sistem al securităţii şi apărării naţionale, făcându-l capabil să
reacţioneze în mod corespunzător la întreaga gamă a riscurilor, ameninţărilor şi
pericolelor, inclusiv cele de natură asimetrică.

14
 CAPITOLUL 2. FACTORII CE DEFINESC FIZIONOMIA
CONFLICTELOR ASIMETRICE

Edificată pe aria vastă şi diversă a acestui gen de confruntări militare şi non-militare,

fizionomia conflictelor asimetrice este dată de un complex de factori ce o individualizează net în
raport cu conflictele clasice: situaţii politico-economice şi strategice de insecuritate asimetrică,
scopul politic şi strategic, obiectivele vizate, forţele şi mijloacele de acţiune specifice, concepţia
şi intensitatea conflictului, atitudinea faţă de adversar, spaţiul de desfăşurare, tipurile dominante
de acţiune şi modul de manifestare a violenţei.

2.1. Situaţii de insecuritate asimetrică

Lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după resurse
strategice (controlul şi stăpânirea lor), de fuga de efectele negative ale globalizării şi ale unor
procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deşertificarea, inundaţiile, cutremurele, epuizarea
resurselor naturale ş.a.), ale evoluţiilor demografice necontrolate, ce vor genera procese
destabilizatoare ample în diverse zone de pe mapamond4, va fi o lume a conflictelor predominant
asimetrice. Ele se vor naşte din situaţii strategice multiple, care au la bază tendinţele de
regionalizare, creatoare de decalaje grave, manifestările sociale cu consecinţe negative, de
proliferare a riscurilor regionale (situaţii conflictuale, diseminarea armamentelor şi altor mijloace
de luptă neconvenţionale, a terorismului şi crimei organizate, a traficului de droguri, a
conflictelor etnice şi religioase, a degradării continue a mediului înconjurător). Bazată pe o relaţie
asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte implicarea decisivă a
economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea entităţilor statale de la
sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o multitudine de confruntări de
intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan naţional sau regional.
Pe termen lung, crizele economice, problemele economice şi comerciale şi chiar
ecologice pot constitui fermentul unor astfel de conflicte. Creşterea economică, după cum
subliniază Samuel P. Huntington, în studiul său Ciocnirea civilizaţiilor creează instabilitate
politică în interiorul ţărilor şi între ţări, alterează echilibrul de putere între ţări şi regiuni5,
iscând ameninţări şi, în final, conflicte deschise între acestea. Pentru a ilustra această aserţiune,
cunoscutul futurolog american menţionează succesele economiei japoneze, care pun Statele Unite
ale Americii în faţa unor opţiuni politice şi economice delicate. Ritmul înalt de creştere la care a
ajuns economia chineză6 nelinişteşte, de asemenea, America. Pe de altă parte, apropierea tot mai
evidentă dintre China şi Rusia, acum, când statul chinez se afirmă din ce în ce mai clar ca putere
dominantă în Spaţiul Asiatic, îi îndeamnă pe americani la reflecţie şi reajustarea liniei politice. În
aceeaşi notă de îngrijorare, referindu-se la aspectele ecologice grave ale planetei, unii autori
afirmă hotărât că viitorul război, adevăratul război - va fi unul al apei7.
Conflictele asimetrice îşi au o sursă importantă în situaţiile de confruntare generate
de universalismul occidental, de ceea ce Huntington consideră ciocnirea civilizaţiilor. Pe
această linie de argumentare încă controversată, cele mai periculoase conflicte ar putea fi
cele dintre popoare aparţinând diferitelor entităţi culturale. Înăuntrul civilizaţiilor au loc
conflictele etnice. Sprijinul diplomatic pe care sârbii din fosta Iugoslavie l-au primit de la ruşi sau
4
VIZIUNEA STRATEGICĂ -2010. ARMATA ROMÂNIEI.
5
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1998, p. 322.
6
Ibidem, p. 149.
7
Philippe Labarde şi Bernard Maris , Doamne, ce frumos e războiul economic!, Editura Antet, 2001, p. 14.

15
cel în armament şi fonduri furnizate bosniacilor de saudiţi, turci, iranieni şi libieni s-au datorat
înrudirii culturale, iar nu unor raţiuni ideologice, politice sau economice 8. În limbajul istoricilor,
asemenea conflicte derivă din revolta împotriva Occidentului, din respingerea modernizării şi
occidentalizării, un proces care, apreciază Huntington, s-a declanşat de îndată ce a încetat
expansiunea Occidentului.
Un evantai foarte mare de situaţii este inclus în raporturile civilizaţiilor cu
Occidentul care ia deciziile cruciale în probleme economice, influenţează decisiv politica şi
securitatea altor regiuni sau civilizaţii. Controlul petrolului şi accesului la acesta reprezintă
exemplul cel mai edificator în acest sens. Numeroase conflicte provin din diferenţele existente
între aceste civilizaţii şi Occident şi din intervenţia occidentală în treburile altor civilizaţii.
Echilibrul modificat de putere între civilizaţii şi statele lor de nucleu este încă o stare generatoare
de situaţii conflictuale asimetrice. Iată motivul pentru care marile puteri încearcă să stopeze sau
să întârzie dezvoltarea puterii militare convenţionale şi neconvenţionale a ţărilor de cultură
islamică şi sinică (chineză).
Situaţii politico-economice şi strategice de insecuritate ce conduc, inevitabil, la
conflicte asimetrice sunt generate, deopotrivă, de dominaţia exercitată în economie, de
opresiunile şi erorile regimurilor totalitare, ca şi de deciziile antipopulare, antidemocratice
ale unor guvernări falimentare. Foametea, sărăcia, lipsurile de tot felul stau la temelia
multor situaţii conflictuale. Pe aceeaşi durată acţională lucrează şi discriminările religioase
sau ideologice grave, violenţa, răbufnirile naţionaliste la adresa unor categorii de populaţie,
dar şi elementele de ordin istoric, cu potenţial conflictual latent, nemulţumirile faţă de
statu-quo, migrările populaţionale, cu modificarea echilibrului demografic, toate situaţiile
inflamante putând reprezenta germenii unor conflicte asimetrice importante. Instabilitatea
din anumite zone ale lumii poate naşte oricând conflicte de acest gen. Pe termen scurt, unele
conflicte temporare de natură etnică, declanşate spontan, sau conflictele sociale care îşi au
izvorul în insuportabilitatea măsurilor antipopulare luate de autorităţi sunt situaţii ce
conduc la conflicte asimetrice.

2.2. Scopul politic şi strategic al conflictului asimetric, obiective

Din punct de vedere politic9, conflictele asimetrice au drept scop: sporirea influenţei
politice într-o anumită zonă geostrategică; influenţarea orientărilor politice ale statelor care
controlează resurse strategice; realizarea intereselor economice în zone bogate în resurse
strategice; menţinerea stabilităţii într-o anumită zonă; sporirea angajamentului şi a
capacităţii unor aliaţi de a participa la acţiuni militare pe care le implică apărarea comună;
sporirea influenţei asupra unor guverne şi elite a căror orientare politică este importantă la
nivel global, regional etc.; obţinerea independenţei statale; restabilirea unei ordini bazate
pe valorile pronaţionale ale religiei şi tradiţiilor comune; restabilirea prin forţă a
intereselor naţionale fundamentale; realizarea egalităţii confesionale a populaţiei; apărarea
ordinii constituţionale ş.a. Scopul strategic10 al conflictelor asimetrice este de a crea o
situaţie postconflictuală care să permită negocierile de pe poziţii avantajoase. Căile de
înfăptuire a scopului politico-strategic general al conflictului asimetric sunt în principal de

8
Ibidem, p. 36.
9
De văzut abordarea scopului politic al războiului la Carl Clausewitz, în Despre război, Bucureşti, Editura Militară,
1982;
10
Referiri asupra scopului politic şi strategic al războiului la general-maior (r.) Corneliu Soare, în Recitindu-l pe
Clausewitz, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 29.

16
natură nonmilitară, însoţite de o serie de demersuri politico-diplomatice, economice,
psihologice, paranormale, informaţionale etc. Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi
considerate:
- separarea unor regiuni şi constituirea de noi state;
- modificarea regimului politic din unele ţări;
- eliberarea de sub dominaţia străină;
- schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state;
recunoaşterea egalităţii confesionale sau menţinerea acestor inegalităţi;
- obţinerea unor privilegii;
- lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea
unor probleme;
- eliberarea unor camarazi reţinuţi, deţinuţi sau arestaţi;
- obţinerea de răscumpărări pentru finanţarea unor acţiuni viitoare ş.a.
Totodată, printre obiectivele stabilite se află şi:
- penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;
- subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei ţări-ţintă;
- implementarea unor noi sisteme de valori;
- dezagregarea autorităţii;
- realizarea unor contradicţii şi rupturi între conducătorii de stat şi populaţie;
- modelarea societăţii potrivit propriilor concepţii şi idei.

2.3. Forţe şi mijloace de acţiune specifice

Varietatea forţelor angajate în conflictele asimetrice este remarcabilă. Între acestea, se
înscriu următoarele genuri de forţe:
- spioni aflaţi în slujba unor state sau organizaţii internaţionale, acţionând în domeniile:
economic, militar, diplomatic, ştiinţific etc.;
- terorişti, ce folosesc violenţa în scop politic, economic, militar, etnic, religios11 ş.a.;
- traficanţi de arme, materiale strategice, droguri, muniţii, echipament militar, care acţionează
în interesul propriu, al unor organizaţii sau state12;
- hackeri, care încearcă să exploateze bazele sistemelor financiare, comerciale şi ale pieţei de
capital mondiale, sparg codurile şi sistemele de securitate informaţională, în interes
propriu, dar mai ales în cadrul unor acte teroriste, destabilizatoare, virusează, perturbă
funcţionarea computerelor apărării ş.a.m.d.;
- oameni de afaceri, ce se folosesc de corupţie şi mită pentru a manipula funcţionari de stat,
parlamentari, guverne, în folosul personal sau al unor state ori organizaţii supranaţionale
(elită infracţională care coordonează marile afaceri, infractorii gulerelor albe care fac
evaziune fiscală, concurenţă neloială, bancrută frauduloasă, contrabandă, deturnare de
fonduri, falsificare şi spălare de bani, divulgă secrete economice, acaparează parte din
economia publică şi privată prin jocuri de tip Caritas, de exemplu)13;
- diplomaţi în slujba unor oficine străine, a unor interese destabilizatoare etc.;
- rackeţi, de regulă foşti luptători în Afganistan sau în trupele de ocupaţie din Europa, care
atacă la drumul mare, jefuiesc, omoară, pun în pericol ordinea socială, economia,

11
General Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, 1996, pp. 54-59;
12
Ibidem, p.37;
13
Ibidem,pp.302-354;

17
 provoacă haos, dezordine, propagă violenţa, teroarea, frica, practică şantajul ordinar,
extorcarea de bani prin asigurarea protecţiei;
- financiari veroşi sau organizaţii specializate în spălarea şi reciclarea banilor murdari, ce
atentează la siguranţa sistemului bancar naţional14;
- luptători de gherilă (fracţiuni ale PKK, de exemplu, care acţionează pentru independenţa
statului kurd);
- mafioţi, care desfăşoară o mare diversitate de activităţi ilicite, fiind organizaţi în asociaţii de
tip mafiot (la noi, mafia sindicală, ca liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma,
care a mers până la acţiuni ce au destabilizat ţara, au afectat siguranţa naţională, au
subminat puterea de stat, sau mafia ţigănească, ori mafia jocurilor de noroc)15;
- revoluţionari armaţi;
- mercenari;
- carteluri (organizaţii) criminale (teroriste, profesionale, etnice etc.), mişcări religioase şi alte
forţe non-naţionale sau gladiatori globali, cum îi numesc soţii Toffler16;
- forţe pentru operaţiuni speciale17;
- grupuri de presiune şi destabilizare a relaţiilor cu alte state (formate din aşa-zişi dizidenţi şi
persecutaţi politic, refugiaţi din ţara de origine pe motiv de încălcare a drepturilor omului,
care fac, totodată, propagandă politică, prozelitism religios ş.a.).
Ca mijloace de acţiune specifice întrebuinţate în conflictele asimetrice, se disting:
- aparatură de supraveghere electronică (sisteme de observare-cercetare prin satelit, sisteme
de control electronic prin cipuri şi alte componente implementate în componentele
calculatoarelor electronice şi ale reţelelor, sisteme de comunicaţii-transmisiuni,
Internet)18;
- armament artizanal, inclusiv arme de distrugere în masă (nucleare, chimice, bacteriologice şi
radiologice);
- explozivi plastici;
- rachete cu rază lungă de acţiune;
- arme în spaiu;
- arme electrodinamice;
- arme neletale19 (arme laser cu joasă energie, emiţătoare de radiaţii izotropice, impulsuri
electromagnetice nenucleare, microunde de mare putere, infrasunete, friabilizarea
metalelor cu ajutorul lichidelor, substanţe supercaustice, tehnologii de reducere a
aderenţei, agenţi polimerici, calmanţi, ceaţă sufocantă, agenţi antiinfracţiune, spray cu
piper, dispozitive de orbire, proiectile nepenetrante, modificatori ai combustiei pentru
carburatoarele autovehiculelor, substanţe urât mirositoare, generatoare acustice şi de
radiaţie20, emiţătoare de bruiaj ş.a.);
14
Colonel Dumitru Sava, Războiul, de la coşmarul de ieri la misterul de azi şi apocalipsa de mâine (II), în General
Ion Pitulescu, op. cit., p.211; revista Gândirea militară românească, nr.4 / 1998, p.100;
15
Idem,
16
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996,
p.231;
17
Ibidem, p.119 ;
18
Maurice Najman, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în revista Planeta Internet, nr.2, ianuarie
1997, p.34-51 ;
19
61General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu, Războaiele de azi
şi de mâine, agresiuni nonconvenţionale, Bucureşti, Editura Militară, 1999, pp. 277-296 ;
20
James Adams, Următorul – ultimul război mondial, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 161-182 ;

18
 - tehnologia teroriştilor;
- nanotehnologie;
- biotehnologii aplicate (viruşi, ploşniţe şi viermi de computer, bombe logice);
- mijloace de camuflaj, acoperire, ascundere, control, negare, dezinformare (mass - media,
mijloacele tehnice ale acţiunilor psihologice şi de dezinformare, mijloacele de influenţare
paranormală şi biopsihosocială etc.)21;
- pentru modificarea mediului (abaterea vânturilor, declanşarea de cutremure, erupţii
vulcanice de la distanţă, folosirea laserelor pentru a tăia o breşă în pătura de ozon de
deasupra adversarului etc.)22.

2.4. Concepţia şi intensitatea conflictului, atitudinea faţă de adversar

În general, conflictele asimetrice, ca o componentă a războiului prezentului şi viitorului -
ce se caracterizează prin complexitatea teatrelor de acţiuni, prin multiplicarea situaţiilor de
guerilă urbană, prin dozarea forţei pentru a furniza un răspuns adecvat ameninţărilor atipice, prin
întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, printr-o nevoie tot mai crescută de capacităţi de
culegere a informaţiilor - sunt concepute într-un set foarte divers de condiţii, cu intensităţi
variabile, purtate de entităţi generalizate, într-un univers multipolar. Ele includ: parteneri (care
pot fi consideraţi aliaţi militari); adversari (cu interese şi valori contrare valorilor şi intereselor
marilor puteri, care însă nu au mijloacele necesare de a li se opune activ acestora din urmă);
renegaţi (folosind adesea forţa şi violenţa militară, inamici actuali şi posibili ai marilor puteri);
stările de necesitate (operaţiuni umanitare de salvare, diferite operaţiuni de pace, alte operaţiuni
decât războiul, dezastre naturale sau ecologice ce necesită folosirea resurselor militare)23.
Conflictul asimetric este conceput, astăzi şi, probabil, în viitor, pe de o parte, cu
întrebuinţarea armelor netradiţionale, a armelor neletale, iar pe de altă parte, cu folosirea
armelor de foc, explozibililor, a armelor clasice, în raport cu posibilităţile de ripostă. În
secolul XXI, va interveni în ecuaţie, evident, generaţia a treia de arme nucleare (cele cu emisie
direcţionată şi selectivă de energie), folosite ca armă antispaţială de state deţinătoare de armă
nucleară, împotriva marilor puteri ce posedă arme în spaţiul cosmic, dar şi armele cu plasmă.
Potrivit generalului Gordon R. Sullivan şi colonelului James Dubik, tendinţele în fizionomia
majorităţii războaielor viitoare, care vor fi asimetrice, sunt:
- integrare masivă a tehnologiilor;
- realizarea unui efect mai mare;
- perfecţionări în asigurarea invizibilităţii mijloacelor şi în detectarea obiectivelor;
- volum şi precizie a focului sporite;
- dispersare şi letalitate crescute.
Strategii militari subliniază accentuarea tendinţei de demilitarizare a războiului, zona
confruntării va fi mai mult în mediile socio-spiritual, cultural şi psihologic, motivaţional şi
afectiv, lupta ducându-se prin manipularea informaţiilor, imaginilor, culturii, tradiţiilor,
mentalităţilor, intereselor, trebuinţelor şi aşteptărilor, prin influenţarea moralului, a stării de spirit
şi comportamentului individual şi colectiv al adversarului. Duritatea şi intensitatea confruntărilor
asimetrice exprimă nivelul stării conflictuale în care unele state-naţiuni sau centre de putere intră

21
Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 81 ;
22
Alvin şi Heidi Toffler, op. cit., p. 150;
23
General-locotenent Patrick M. Hughes, Ameninţări şi provocări pe plan mondial în deceniile următoare, Raportul
prezentat, în septembrie 1999, Comisiei parlamentare a SUA, document preluat de pe Internet;

19
în trendul integraţionist. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine, efectul armelor moderne
creează o mare presiune psihologică asupra combatanţilor. Teama, groaza, starea de insecuritate,
de nesiguranţă generalizate, date de caracterul imprevizibil al acţiunilor, la nivelul întregii
populaţii sau al unui segment al acesteia, reprezintă obiectivul de primă importanţă al acţiunilor
teroriste, modalităţi preferate de desfăşurare a conflictelor asimetrice. Aceste sentimente sunt
cultivate prin forţă şi ameninţarea cu forţa a unor cetăţeni nevinovaţi, neimplicaţi în conflict, prin
acţiuni derulate astfel încât să fie intens mediatizate în presa scrisă şi, mai ales, audiovizuală şi,
prin aceasta, să intensifice frica în rândurile adversarului.

2.5. Spaţiul de desfăşurare

Specialiştii militari străini şi români24 împart spaţiul de desfăşurare a acţiunilor de
luptă asimetrice în:
- spaţiul global (planetar), pentru care sunt elaborate concepţii strategice;
- spaţiul unor zone de pe glob, inclusiv cele situate la mari depărtări între ele, unde se
menţin sau promovează, şi prin forţa armelor, interese politice, economice, spirituale
etc.;
- spaţiul de interes strategic (o zonă sau regiune terestră şi maritimă din vecinătatea
teritoriului naţional);
- spaţiul naţional.
În spaţiul de luptă fluid, unde întâlnim o nouă fizionomie a războiului, dispozitivele de
luptă sunt asimetrice (neliniare). Aici se desfăşoară acţiuni de luptă asimetrice, caracterizate prin
descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, mobilitate, dispersare şi utilizarea unei game largi
de acţiuni terestre, aeriene, navale, cosmice, informaţionale, psihologice şi speciale, duse
simultan la nivel strategic, operativ şi tactic, continuu şi în ritm alert. Exemplul Războiului din
Golf este edificator pentru un conflict asimetric, în care părţile s-au găsit într-o confruntare
militară disproporţionată, pe de o parte uzându-se de tehnologia cea mai sofisticată a ultimului
deceniu, în spaţiul de luptă integrat, iar pe de altă parte, de înzestrarea irakiană depăşită şi de o
reacţie pe potriva dotării.

2.6. Tipuri dominante de acţiune

Arsenalul acţiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Tipurile de acţiune
dominante25 sunt:
- pe plan intern:
� constituirea unor alianţe politice antistatale;
� diversiunea politică;
� manipularea politică;
� boicotul parlamentar;
� moţiunile de cenzură;
� grevele politice;
� absenteismul parlamentar;
� lobbismul;
� folosirea de agenţi provocatori;
24
General de brigadă dr. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiecţii în spaţiul strategic, Bucureşti, Editura
Militară, 1999, p. 39 ;
25
Căpitan de rangul III Vasile Michi, De la războiul clasic la războiul politic, în revista Gândirea Militară
Românească nr. 3/ 1995, p. 16 ;

20
 � agitaţia politică;
� fanatismul politic şi religios;
� obstrucţia;
� represiunea;
� segregaţia;
� şantajul politic;
� iredentismul;
� trădarea de interese;
� violenţa politică;
� luptă de gherilă;
� corupţia26;
� fraudele în investiţii, extorcarea de bani;
� evaziunea fiscală;
� falsificarea şi contrafacerea biletelor bancare;
� falsificarea mărcilor de fabricaţie.
- pe plan extern:
� spionajul;
� penetrarea economică;
� sustragerea de tehnologii avansate;
� încurajarea exodului de inteligenţă;
� ingerinţa în treburile interne ale altui stat;
� propaganda ostilă pe plan internaţional;
� blocada economică;
� embargoul total;
� boicotul economic;
� dumpingul economic şi valutar;
� hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaţionale);
� compromiterea guvernelor, personalităţilor;
� imixtiunea în desfăşurarea alegerilor şi câştigarea acestora de către partide şi
personalităţi care favorizează activitatea externă sau criminală;
� infiltrări religioase, financiare sau culturale;
� influenţarea prin operaţiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la
distanţă)27;
� dezinformarea;
� subversiunea;
� separatismul;
� sabotajul în scop terorist;
� conflictele intercorporatiste;
� racketering (furturi prin efracţie, jafuri, şantaje, controlul traficului de droguri,
jocurilor de noroc, prostituţiei);
� terorismul (violenţa, crima şi distrugerile vizând oficialităţile politice şi populaţia în
general, proprietatea publică şi privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de

26
Dan Oanciu şi Sorin Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura Continent XXI, 1994 ;
27
General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu, op. cit., p. 177-
194 ;

21
 ostateci; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport
aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor şi obiectivelor; ocuparea
sediilor unor instituţii politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii
grave; acţiuni de comando; folosirea teroriştilor sinucigaşi; expedierea de colete şi
scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică şi
biologică a unor suprafeţe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg
consum, a unor localităţi sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat);
� provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri;
� traficul cu arme şi materiale explozive, cu tehnică şi materiale radioactive;
� intimidarea;
� ameninţările asupra unor colectivităţi, personalităţi de stat, guverne;
� finanţarea de acţiuni antistatale, criminale etc.;
� contrabanda;
� divulgarea secretelor economice;
� comerţul cu copii;
� şantajul politic;
� aservirea;
� exploatarea contradicţiilor şi tensiunilor interetnice şi religioase, a problemelor
naţionale, nivelului scăzut de cultură etc.;
� manipularea deciziilor în cadrul forumurilor internaţionale, pentru adoptarea de
sancţiuni, constrângeri, îngrădirea libertăţii statului respectiv de a se manifesta ca
subiect egal de drept internaţional, obţinerea de către agresor a mandatului de a se
implica, în numele acestor organisme, în soluţionarea paşnică a litigiilor din zonă,
acordarea de asistenţă, ajutor pentru depăşirea situaţiei, sprijinirea forţelor
progresiste, democratice, apărarea drepturilor omului, a libertăţii etnice şi religioase,
arbitrarea unor situaţii sau momente tensionate etc.;
� hărţuirea, culpabilizarea şi destabilizarea instituţiilor fundamentale ale statului.

2.7. Modul de manifestare a violenţei

În epoca în care naţiunile au preluat deja monopolul violenţei (Toffler)28, în spaţiul
conflictelor asimetrice, aceasta este caracteristica principală a acţiunilor desfăşurate. Odată cu
trecerea timpului, violenţa pare să se acutizeze, semn că recurgerea la agresivitate este
considerată încă soluţia de dominare a adversarului. De menţionat că tot Alvin Toffler, în
lucrarea sa Powershift, accentua, încă la începutul anilor 90: Capacitatea de hiperviolenţă, pe
care o concentrau odată doar câteva naţiuni, devine acum dispersată democratic, dar
primejdios. Exact în acelaşi timp, natura violenţei însăşi suferă profunde schimbări, devenind tot
mai dependentă de tehnologii intensive ale cunoaşterii, ca microelectronica, materialele
avansate, optica, inteligenţa artificială, sateliţii, telecomunicaţiile şi simulările şi software-ul
evoluat29. Principalele moduri de manifestare a violenţei la nivelul conflictelor asimetrice sunt:
- metode asimetrice şi asincrone folosite cu abilitate;
- surpriza tehnologiei, care poate conferi avantaje circumstanţiale neanticipate de
marile puteri militare;

28
Alvin, Toffler, op. cit., p.265 ;
29
Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura Antet, 1995, p. 422;

22
 - miza pe capacitatea cantitativă, combinată cu avantajele situaţionale (iniţiativă,
obiective limitate, linii scurte de comunicaţii, teren cunoscut, timp suficient de
desfăşurare şi pregătire a poziţiilor de luptă);
- folosirea armelor de distrugere în masă, a rachetelor şi a forţelor pentru operaţiuni
speciale;
- subversiunea şi terorismul combinat;
- formarea unor capacităţi aeriene de apărare antiaeriană, rachete, mine de război şi
navale, achiziţionarea de arme de distrugere în masă şi rachete cu rază mai lungă de
acţiune, pentru descurajarea SUA şi intimidarea vecinilor (Iran);
- folosirea potenţialului avansat de comandă şi control, instruire, întreţinere, informaţii
secrete şi cercetare-recunoaştere, de administrare, a condiţiilor şi circumstanţelor
situaţionale favorabile;
- conflictul marilor puteri militare regionale, desfăşurat cu forţe hibrid numeroase,
împotriva marilor puteri ale lumii (SUA, de exemplu), având ca suport tehnologiile
letale avansate şi posibilele alianţe şi condiţii stabilite în plan regional;
- folosirea forţei şi violenţei militare;
- operaţiuni altele decât războiul;
- traficul cu narcotice şi alte acţiuni criminale cu implicaţii pentru securitatea naţională;
- operaţiuni simultane (efectul de reţea al unor sau chiar mai multor condiţii şi
circumstanţe).
Încheiem cercul demonstraţiei noastre asupra modurilor de manifestare a violenţei în
cadrul confruntărilor asimetrice cu o concluzie extrem de pertinentă şi avizată: Elanul schimbării
se îndreaptă spre întărirea capacităţilor combative de joasă intensitate cu tehnologii noi şi
îmbunătăţite – senzori, comunicaţii pe bază spaţială, arme non-letale şi robotice. Ceea ce
sugerează că noua formă de război, proprie celui de-al Treilea Val, se poate dovedi în timp la fel
de puternică împotriva guerilelor şi oponenţilor pe scară mică, purtând un război de tip Primul
Val, ca şi contra armatelor de stil irakian, proprii celui de-al Doilea Val30. Pentru că ne
pândeşte, aşa cum aceiaşi autori coincid, dându-i dreptate excelentului analist strategic de la
RAND CORPORATION, Carl Builder, o terifiantă asimetrie31.

CAPITOLUL 3. RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL

3.1. Consideraţii generale. Informaţie-valoare -mediul de securitate

Afirmaţia că informaţia reprezintă o valoare, în prezent, se poate socoti deja un truism.
Două elemente contribuie la răspândirea ideii că informaţia are o valoare intrinsecă.
Acestea sunt mass-media şi industria culturală. Mass-media, prin mijloacele moderne de care
dispune, de culegere, stocare, păstrare şi transmitere a informaţiei, face posibilă circulaţia
noutăţilor, datelor semnificative etc., aproape instantaneu, pe întreg globul. În acest mod, ea
contribuie într-o manieră semnificativă la constituirea/modificarea opiniilor, atitudinilor şi
comportamentelor celor care recepţionează mesajele sale. La rândul său, industria culturală
răspândeşte informaţii de o mare diversitate prin produsele sale specifice (carte, film, spectacole
etc.), generând efecte multiple printre beneficiarii săi. Din punct de vedere militar, informaţia
30
General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice şi lector universitar colonel Valentin Stancu, op. cit., p. 212;
31
Ibidem, p.232;

23
este apreciată de către analişti ca fiind un element strategic, aşa cum este forţa. Dobândirea
unei cunoştinţe adevărate şi monopolizarea sa prin folosirea secretului şi paralizarea capacităţii
decizionale a adversarului, prin lansarea de zvonuri şi prefăcătorie, sunt metode utilizate de-a
lungul timpului de către toţi marii comandanţi militari. Informaţia joacă un rol foarte important în
adoptarea deciziilor, în toate domeniile de activitate umană, deci, şi în cel militar. În acest
context, valoarea informaţiei depinde de capacitatea sa de a limita complexitatea alegerii în
profitul deciziei. Acţiunea sa este dublă în cadrul relaţiilor conflictuale. Pe de o parte, informaţia
serveşte la adoptarea unei hotărâri prompte şi credibile privind acţiunile proprii. Pe de altă parte,
informaţia influenţează şi planurile adversarului care încearcă să prevadă acţiunile celuilalt în aşa
fel încât să nu fie surprins de acesta. În acest scop, fiecare actor caută să obţină cât mai multă
informaţie pertinentă despre trupele proprii, despre adversar, dar şi să-şi protejeze aceste date,
prin tot felul de modalităţi a căror valabilitate s-a demonstrat de-a lungul timpului (protecţia
secretului, intoxicarea adversarului, degradarea sistemelor lui informaţionale). O informaţie
strategică nu poate fi de natură pur tehnică, adică un ansamblu de date ce garantează un final
previzibil şi permit o economie de timp sau de resurse. Avantajul informaţional este dat de
oportunitatea creată pentru forţele proprii şi dificultăţile produse adversarului (pierderea de timp
în adoptarea deciziilor, sporirea incertitudinii sale). Totuşi, un asemenea avantaj este într-o
oarecare măsură efemer. Pe de altă parte, el poate fi foarte marginal în măsura în care depinde de
cunoaşterea adversarului şi de anticiparea corectă a efectelor rezultate din această diferenţă de
cunoaştere. De aceea, esenţială este problema diseminării informaţiei pertinente şi utile.
Informaţia are valoare şi pentru că ea acţionează şi asupra oamenilor. Practic,
reprezentările umane sunt dependente de cantitatea şi calitatea informaţiilor disponibile.
La fel, opiniile, convingerile, credinţele, atitudinile şi comportamentele oamenilor sunt
influenţate de informaţiile recepţionate de aceştia, voluntar (cel mai adesea) sau involuntar
(uneori). La rândul lor, procesele cognitive complexe sunt dependente de informaţiile pe care
fiecare persoană le asimilează, triază, memorează, stochează şi utilizează ori de câte ori este
necesar. Desigur, nu toate informaţiile devin cunoştinţe, ci doar acelea care prezintă interes
pentru cel care le selectează şi le introduce în memoria sa. De aici, deosebirea dintre recepţia,
interpretarea şi redarea aceleiaşi informaţii de către două persoane diferite. De asemenea,
informaţia acţionează asupra sa. Mai întâi, pozitiv. Este vorba de informaţia care pune în ordine
datele înregistrate, le ierarhizează şi le leagă de cele deja existente în memorie, care simplifică
structurile pentru a deschide câmpul de posibilităţi şi pentru a da noi sensuri cunoştinţelor. Dar
există şi o valoare negativă a informaţiei. Este vorba de schimbările pe care le generează o nouă
informaţie achiziţionată ce acţionează ca un factor de dezordine şi de distrugere a datelor
existente în memorie. Acesta este cazul virusului informatic. De asemenea, rămâne în discuţie
cazul în care valoarea informaţiei este pur convenţională: parola de deschidere şi de acces într-un
calculator sau de identificare. Acest tip de informaţie nu valorează nimic prin conţinutul şi
semnificaţia ei, are însă o certă valoare de întrebuinţare. Totodată, informaţia se leagă de valoare
prin efectele pe care le produce asupra activităţii umane. Dezvoltarea noilor tehnologii ale
informaţiei şi comunicării au permis multor sectoare de activitate să utilizeze pe scară largă
calculatoarele electronice în stocarea, păstrarea, procesarea şi utilizarea datelor înregistrate, în
conducerea diferitelor organizaţii (militare, economice, financiare, de învăţământ etc.). În ţările
dezvoltate se poate vorbi chiar de apariţia şi manifestarea dependenţei omului de folosirea
mijloacelor electronice pentru stocarea, păstrarea, procesarea şi utilizarea informaţiilor şi
cunoştinţelor referitoare la orice tip de activitate umană. Uşurinţa cu care noile tehnologii ale
informaţiei şi comunicării sunt mânuite de orice persoană dă posibilitatea formării deprinderilor
şi priceperilor suficiente şi necesare utilizării lor de către toţi cei care doresc acest lucru.

24
 Sub aspect militar, tehnologiile informaţionale sunt intrinsec purtătoare de
posibilităţi de luptă şi de incitare la agresiune. Acum, se poate participa la luptă de la
distanţă, anonim şi, chiar, într-o manieră invizibilă. Acestea sunt posibilităţi evidenţiate de
Internet. Într-o lume informaţională, cei mai puternici, prin bogăţie şi forţă militară, se
sprijină pe monopolul informaţiei rare (invenţii performante, documente confidenţiale,
simple baze de date etc.). Desigur, există posibilitatea tehnică ca sistemele informaţionale,
care sunt interdependente şi îşi externalizează memoriile, să se expună riscului
informaţional. Însă, nu trebuie gândită informaţia doar în funcţie de tehnică, ci şi de
aspectul său strategic, adică modul în care ea se foloseşte în confruntarea de voinţe în
raport de credinţe şi finalităţi. Astfel, informaţia apare ca o noţiune complexă ce include
categoriile specifice domeniului militar, doctrine militare ale statelor, doctrina războiului
informaţional, traducere în termeni economici, culturali şi societali ai conflictualităţii legate
de noile tehnologii informaţionale. În acest context, se vorbeşte insistent despre conceptul
de dominanţă informaţională sau info-dominanţă.
Sensul iniţial al dominanţei informaţionale a fost un neologism de origine militară. El
explică un avantaj tactic dat de prezenţa unor mijloace tehnice de cunoaştere a câmpului de luptă
şi de înşelare a adversarului. Dominanţa informaţională este o diferenţă între adversari: scopul
este de a şti în plus şi mai repede decât celălalt, prin folosirea tehnologiilor de supraveghere,
pentru a fi în măsură să anticipezi oportun ceea ce va face adversarul ca să poţi avea o reacţie
instantanee şi ultraprecisă. Totodată, dominanţa informaţională înseamnă capacitatea de a modela
confruntarea, de a acţiona asupra teritoriului ca pe o hartă. În plus, aceasta (dominanţa
informaţională) aduce cu sine o mai mare capacitate de adaptare organizaţională, ceea ce va
permite o mai puternică şi flexibilă reacţie a instituţiei militare, multă vreme prizoniera unui
model piramidal. Dominanţa informaţională se cere privită şi din punct de vedere geostrategic.
Aici este vorba de transformările regulilor conflictului, chiar de abolirea sa, prin domnia
dreptului. Acestea reprezintă preţul unei duble extensii. Mai întâi, este vorba de a monopoliza sau
anticipa informaţia, datele actuale şi pertinente administrate în timp real. Apoi, este problema de
a controla normele, standardele şi reţelele care servesc la repartiţia informaţiei. În fine, este
problema impunerii întregii planete a unui ansamblu de norme, valori, credinţe şi obiective
privind informaţia. Trecerea la societatea informaţională are în vedere stăpânirea reţelelor,
tehnologiilor şi protocoalelor. Info-dominanţa a depăşit mediul militar, ea devine dominanţă
informaţională economică, politică, culturală etc. De fapt, lumea se află în plin proces de
globalizare sub toate aspectele politic, militar, economic, cultural etc. iar informaţia este liantul
esenţial al acestei realităţi.
Info-dominanţa prezintă un dublu paradox. Mai întâi, căutarea perfecţiunii tehnice este
generatoare de slăbiciuni. Într-adevăr, ea trebuie să domine prin: informaţie (în sensul de a
poseda toate datele hotărâtoare, toate cunoştinţele, tot ceea ce se produce şi este posibil din punct
de vedere tehnic); decizie (ce se spune, se vede sau se crede, discursurile şi imaginile disponibile
pentru a dirija reprezentările pe care le fac actorii); definirea a ceea ce este informaţie
(formatarea modurilor noastre de cunoaştere, difuzarea instrumentelor de dobândit cunoştinţe sau
o reprezentare oarecare a realităţii, când este vorba de difuzarea unei limbi, de cea a Internetului
sau de protocoalele de arhivare ori de căutare a cunoştinţelor).
Dar, aceasta constituie o misiune de-a dreptul imposibilă prin complexitatea sa.
Evenimentele din 11 septembrie 2001, din SUA, au demonstrat din plin acest fapt. Din prea
multă informaţie s-a pierdut cea esenţială. Starea de alertă continuă a diminuat considerabil
vigilenţa. Prea multă anticipare a distrus previziunea. Totodată, cu cât volumul de informaţii cu
care un dispozitiv, fie el şi de ultimă generaţie, este alimentat depăşeşte posibilităţile de

25
prelucrare oportună a datelor, cu atât creşte pericolul sufocării lui. În plus, alarmele false
frecvente, la care inamicul îl supune, îl face să fie uşor de păcălit în momentele decisive. La fel,
cercetarea şi experimentarea unui număr însemnat de scenarii nu mai lasă timp pentru acţiune. La
rândul ei, viziunea globală multiplică punctele invizibile. Acum, problema care se pune nu este
cea a existenţei unor mijloace ultramoderne de supraveghere, ci de a acţiona doar la semnalele
corecte, reale ale acestora şi nu la cele false, produs al intoxicării informaţionale de către inamic.
Apoi, este vorba de modelul tehnologic teoretic universal şi neutru. Acesta este produsul unor
oameni dintr-o ţară sau grup de ţări şi dintr-o anumită epocă. Exportul său în lume, pornind de la
premisa că toate problemele sunt de natură tehnică şi că oamenii peste tot sunt animaţi de aceleaşi
nevoi raţionale, nu produce întotdeauna efectele scontate. Mereu se va găsi cineva (un grup de
oameni, un stat sau mai multe, o organizaţie sau mai multe) care să adopte alte strategii, este
drept, la un nivel mai mic (aşa numitele micro-strategii ale celor mai slabi) care se vor opune
celor care domină informaţional. Este, de pildă, cazul luptei antimondializare, antiglobalizare sau
antisemite. Această luptă nu urmăreşte dominanţa informaţională, ci obiective mai mici, cum ar
fi: dobândirea unor avantaje economice, politice sau ideologice; conducerea unei lupte cu
obiective limitate (este şi cazul terorismului internaţional); afectarea forţelor morale ale
adversarului prin alterarea forţelor sale materiale şi organizaţionale.
Informaţie-ameninţări la adresa mediului de securitate. Între informaţie şi ameninţările
la adresa mediului de securitate există un raport direct şi, într-o oarecare măsură, biunivoc.
Caracterul direct al acestei legături este dat de faptul că informaţia stă la baza cunoaşterii oricărui
tip de ameninţare privind una sau alta dintre componente, iar uneori întreg ansamblul reprezentat
de mediul de securitate (naţional, zonal, regional, global). Prin informaţiile culese, stocate,
prelucrate şi transmise beneficiarilor se află care este starea mediului de securitate, care este
componenta cea mai expusă sau afectată de ameninţarea respectivă. Totodată, informaţia este cea
care conţine date referitoare la conţinutul şi natura ameninţărilor ce vizează mediul de securitate.
Aspectul biunivoc al raportului informaţie - ameninţare este oglindit de faptul că ameninţarea, la
rândul său, îmbogăţeşte informaţia prin datele oferite despre sine, despre factorii care o
determină, despre tendinţele sale de evoluţie, la toate nivelurile de existenţă. Într-un fel,
informaţia poate juca rolul de ameninţare la adresa mediului de securitate, atât prin conţinutul
său, cât şi prin natura sa. Astfel, informaţiile, de exemplu, privind creşterea preţurilor la ţiţei pe
piaţa mondială pot fi socotite, într-o anumită măsură, o ameninţare la adresa stabilităţii
componentei economice a mediului de securitate, îndeosebi naţional. Iar fluctuaţiile acestei
componente, disfuncţionalităţile generate de preţul ţiţeiului, la toate nivelurile, se pot răsfrânge
asupra celorlalte elemente constitutive ale mediului de securitate afectând negativ starea acestuia.
Informaţie-mediu de securitate. Analiza raportului informaţie - mediu de securitate
pune în evidenţă următoarele: informaţia este un element important al mediului de
securitate. Există chiar o componentă informaţională, care cuprinde totalitatea sistemelor
de culegere, stocare, prelucrare, transmitere şi utilizare a informaţiilor ce au tangenţă cu
securitatea naţională, zonală, regională, globală. Aici se au în vedere sistemele de calcul
electronic, utilizarea Internetului, a noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei în
beneficiul mediului de securitate; fiecare componentă a mediului de securitate este profund
şi semnificativ dependentă de volumul şi calitatea informaţiilor achiziţionate, stocate,
procesate şi utilizate; mediul de securitate este, la rândul său sursă de informaţie . Starea în
care se găseşte mediul de securitate, tendinţele sale de evoluţie la nivel naţional, zonal, regional
sau global, factorii care au, pe moment şi în perspectivă, probabilitatea cea mai înaltă de a se
modifica substanţial, ce stat sau grup de state sunt, mai mult sau mai puţin, afectate de
schimbările produse pe plan economic, militar, politic etc. sunt date şi indici care vor îmbogăţi

26
informaţia existentă despre mediul de securitate; mediul de securitate este nu numai generator de
informaţie, ci şi un mare consumator . Orice strategie economică, politică, militară, culturală etc.
prin care se urmăreşte atât de către fiecare stat în parte, cât şi de grupuri de state, membre sau nu
ale unor alianţe politico-militare, economice sau de altă natură, menţinerea stării de normalitate a
mediului de securitate nu este posibilă fără existenţa unei informaţii pertinente, obiective,
veridice şi oportune despre fiecare componentă a acestuia, la toate nivelurile sale de manifestare.
Desigur, accesul la aceste informaţii depinde într-o mare măsură şi de statutul şi rolul pe care
fiecare stat îl are în zonă, regiune sau în lume. La rândul lor, acestea două -statut şi rol- sunt
dependente de forţa economică şi militară, de resursele demografice ale statului respectiv, care îi
permit acestuia accesul la orice tip de informaţie, în mod oportun şi necondiţionat.
Valoare–ameninţare. Ameninţarea la adresa securităţii naţionale (zonale, regionale,
globale) are numite valori. Astfel, ea este: puternică sau difuză. De pildă, o criză energetică
mondială este o ameninţare semnificativă pentru o ţară a cărei dezvoltare se întemeiază mai ales
pe resurse externe, în timp ce ameninţarea teroristă este difuză, sursa sa neputând fi localizată şi
definită cu suficientă precizie; apropiată sau depărtată în spaţiu. De exemplu, o ameninţare
militară din partea unui stat vecin României are o valoare mai mare decât pericolul militar ce ar
putea proveni de la o ţară mai îndepărtată geografic; imediată ca timp de manifestare sau după
ceva timp (durată medie - câteva săptămâni; durată mare-câteva luni până la producere). Pericolul
reprezentat de traficul de droguri, de persoane etc. este imediat. El este prezent tot timpul
afectând starea mediului de securitate statal şi zonal, mai ales. În schimb, ameninţarea unei
poluări ecologice a apelor de frontieră este posibilă şi probabilă nu imediat, ci, fie ca urmare a
unor accidente, fie datorită unor catastrofe naturale (inundaţii); de natură economică, politică,
militară, informaţională , diplomatică, culturală, socială, ecologică. Valoarea unei ameninţări se
poate evalua şi în raport cu natura sa. Astfel, vor fi ameninţări cu valoare economică, politică,
informaţională, culturală, socială. Totodată, ameninţarea ce poate afecta o componentă sau alta a
mediului de securitate sau uneori chiar întregul sistem poate avea o valoare mare, medie, mică.
Această apreciere a valorii ameninţării are în vedere importanţa şi semnificaţia pe care o are
pericolul respectiv (adică ameninţarea) pentru starea mediului de securitate (la un nivel anume de
manifestare sau la toate nivelurile) şi pentru evoluţia sa relativ controlată prin mecanisme
flexibile şi adecvate utilizate de state, grupuri de state sau organizaţii internaţionale.
La rândul lor, ameninţările la adresa mediului de securitate pot afecta valorile promovate
şi susţinute, atât la nivel naţional, cât şi zonal (regional, global). Astfel, asigurarea condiţiilor
necesare desfăşurării normale a oricărei activităţi umane este periclitată de existenţa
ameninţărilor economice, militare sau sociale la adresa mediului de securitate dintro ţară sau alta.
De asemenea, prezenţa unor ameninţări imediate şi puternice orientate spre principalele
componente ale mediului de securitate conduc la modificarea percepţiei unor valori
reprezentative ale statului sau ale statelor afectate. De pildă, pericolul atacurilor unor organizaţii
internaţionale teroriste a făcut să sporească importanţa măsurilor de securitate, de prevenire şi
anticipare a unor astfel de ameninţări. Prin urmare, vigilenţa faţă de posibilele atacuri teroriste
devine, în statele lumii civilizate, o valoare tot mai mult cultivată şi apreciată ca fiind importantă.
Concomitent, se acceptă limitarea unor drepturi cetăţeneşti privind circulaţia în interiorul ţării şi
în afara acesteia tot ca valoare unanim admisă de membrii societăţii, care astfel încearcă să
limiteze ameninţările de natură teroristă.
Valoare-mediu de securitate. Mediul de securitate, mai exact, starea sa de normalitate
constituie o valoare pentru orice stat. Aceasta întrucât un mediu de securitate stabil, fără
perturbaţii sau disfuncţionalităţi majore reprezintă condiţia sine qua non a dezvoltării, pe toate
planurile, a ţării respective, pe de o parte. Pe de altă parte, acesta este temeiul asigurării securităţii

27
individuale, grupale şi naţionale. La fel stau lucrurile şi la nivel zonal, regional sau global. Dacă
în zonă, regiune sau lume există un mediu de securitate sigur, aflat într-un echilibru dinamic, fără
stări critice, dar, mai ales, de criză, atunci toate activităţile umane se pot derula nestingherit atât
la nivel naţional, cât şi internaţional, aceasta fiind în avantajul tuturor. La rândul său, valoarea
este prezentă atât la nivelul fiecărei componente, cât şi al întregului mediu de securitate. Pentru
ca o componentă sau alta a mediului de securitate să se găsească în stare de normalitate ea trebuie
să aibă anumite valori, potrivit unui sistem de evaluare adecvat. Totodată, fiecare componentă a
mediului de securitate este definită de o serie de valori specifice domeniului de referinţă. Astfel,
componenta economică, pentru a fi caracterizată ca fiind în stare de normalitate, trebuie să
îndeplinească o serie de parametrii calitativi şi cantitativi (resurse materiale şi financiare
suficiente, absenţa sau o datorie externă mică, produs intern brut ridicat etc.). Totodată, aceasta
este descrisă ca fiind purtătoarea unor valori specifice domeniului său unanim acceptate social.
Prin urmare, relaţia valoare-mediu de securitate se poate considera ca fiind semnificativă pentru
componentele sale. Pe de o parte, valoarea este inclusă în structurile mediului de securitate şi, pe
de altă parte, mediul de securitate protejează, promovează şi, uneori, generează valori.
Ameninţări-mediu de securitate. Legătura dintre aceste două entităţi este una directă şi
profundă . Este o relaţie directă pentru că este vorba de pericolele ce privesc mediul de securitate,
indiferent de nivelul său de manifestare. Caracterul profund al raportului este dat de faptul că
ameninţările sunt pericole reale ce pot afecta, într-o mare măsură, atât fiecare element al mediului
de securitate, cât şi întregul sistem, punând astfel în pericol existenţa şi activitatea umană.
Ameninţările fie că sunt imediate, fie mai îndepărtate în timp, fie că sunt de natură economică,
militară etc., reprezintă o realitate de care structurile statale şi internaţionale cu responsabilităţi în
domeniul securităţii (naţionale, zonale, regionale, globale) trebuie să ţină seama. De aceea, aceste
instituţii acţionează atât pentru conservarea stării de normalitate a mediului de securitate, prin
măsuri adecvate şi flexibile, cât şi prin acţiuni de prevenire şi de diminuare a efectelor
ameninţărilor adresate expres securităţii statale (zonale, regionale, globale). Totodată, mediul de
securitate, în raport de starea în care se află, contribuie fie la atenuarea consecinţelor unei
ameninţări sau a alteia, fie amplifică efectele acestor pericole. Un mediu de securitate stabil,
echilibrat, adică aflat într-o stare de normalitate, este capabil să răspundă optim oricărei
ameninţări la adresa sa, ca întreg sau la vreuna dintre componentele sale. Dimpotrivă, un mediu
se securitate caracterizat de grave disfuncţionalităţi, de stări critice sau chiar de criză a unor
elemente constitutive fundamentale (componenta economică, militară, politică, socială sau
informaţională) nu este în măsură să răspundă prompt şi adecvat pericolelor diverse care îl
agresează în mod neîntrerupt. Într-un fel, s-ar putea afirma că un mediu caracterizat de
insecuritate este generator de riscuri şi ameninţări noi la adresa securităţii naţionale, regionale sau
globale. De exemplu, creşterea demografică accelerată din unele zone ale lumii în absenţa unei
dezvoltări economice pe măsură produce fenomenul de migraţie a populaţiei, proces care va
afecta mediul de securitate atât al statelor de pe itinerarul de deplasare, cât şi al ţărilor de
destinaţie. Pericolul se amplifică dacă se ţine seama că această migraţie este complet
necontrolată, ea desfăşurându-se într-o manieră ilegală. Acest caracter al migraţiei conduce la
apariţia şi manifestarea de disfuncţionalităţi majore atât de natură economică (în ţara de origine,
dar şi în cea aleasă ca ţintă), cât şi demografică (se modifică în unele zone structura populaţiei cu
efecte economice, sociale, religioase, etnice etc., multiple şi nebănuite).
Corelaţia informaţie-valori-ameninţări-mediu de securitate. Analiza evaluărilor făcute
secvenţial relaţiilor dintre: informaţie şi valori; informaţie şi ameninţări; informaţie şi mediu de
securitate; valori şi ameninţări; valori şi mediul de securitate; ameninţări şi mediul de securitate
atestă că între aceste componente există o strânsă corelaţie. Elementul esenţial, liantul dintre ele,

28
îl constituie informaţia. Aceasta este prezentă, ca parte fundamentală a fiecărei componente a
corelaţiei. Fără ea nu ar fi posibilă evaluarea stării nici unuia dintre membrii corelaţiei şi, ca
urmare, nici cunoaşterea sa ca entitate. Informaţia este, simultan, valoare, ameninţare şi element
structural al mediului de securitate. Dar, ea nici o clipă nu încetează să fie şi să se manifeste ca
ceea ce reprezintă în realitate - adică acel ansamblu de date, indici, noutăţi - altfel spus
informaţie. Prin intermediul ei se află ce reprezintă valoarea, care sunt principalele valori
recunoscute de societatea omenească, dar şi cele specifice mediului de securitate. Totodată, ea
este de un real folos în descrierea, analiza şi evaluarea ameninţărilor care se referă la mediul de
securitate. Desigur, tot prin intermediul ei se face evaluarea stării mediului de securitate, a
pericolelor ce-l pândesc, dar şi al modalităţilor de prevenire şi diminuare a efectelor ameninţărilor
la adresa sa. La rândul său, valoarea, indiferent din ce domeniu este, nu ar putea să se facă
cunoscută fără ajutorul informaţiei, a mesajelor despre ceea ce ea reprezintă, care este
semnificaţia ei socială, militară, politică etc. În acelaşi timp, valoarea este specifică şi informaţiei
atunci când ea se evaluează sub aspectul rolului, importanţei şi semnificaţiei ei pentru societatea
globală, dar şi pentru mediul de securitate. Tot mai frecvent, se afirmă că informaţia este valoare,
iar cine o deţine la momentul potrivit, ştie să o foloseacă eficient şi să o păstreze în condiţii de
securitate este puternic, adică, îşi poate permite asigurarea unui mediu de securitate stabil, o
securitate naţională reală, precum şi îndeplinirea integrală a responsabilităţilor internaţionale
asumate voluntar şi conştient.
Ameninţarea, ca pericol, este caracterizată de valoare, descrisă prin intermediul
informaţiei, pe de o parte. Pe de altă parte, ameninţarea la adresa mediului de securitate poate fi şi
de natură informaţională. Astăzi, trăim într-o lume a informaţiei, suntem participanţi activi sau
pasivi, voluntari sau nu, conştienţi mai mult sau mai puţin, la cel mai subtil război pe care
omenirea l-a cunoscut - războiul informaţional, care nu se vede, nu lasă victime umane şi pagube
materiale la vedere, nu cunoaşte aliaţi şi alianţe, dar care este real. Practic, este un război al celor
care au informaţii vitale, de dată recentă şi de maximă utilitate, dar şi abilitatea şi priceperea de a
le pune în valoare în avantaj propriu (la nivel de grup uman sau de stat). Într-un fel, ameninţarea
la adresa mediului de securitate produce şi informaţie privind domeniul său de referinţă. Această
informaţie este pusă în circulaţie şi valorificată diferit de fiecare dintre cei care au recepţionat-o,
stocat-o şi procesat-o. Mediul de securitate, într-un fel şi într-o anumită măsură, este rezultanta
interacţiunii dintre informaţia adecvată domeniului analizat, valorii asociate acesteia şi
ameninţării pe care primele două o reprezintă pentru securitatea naţională, zonală, regională şi
globală. Acesta constituie locul de întâlnire favorabilă sau nu a informaţiilor, valorilor şi
ameninţărilor, ca realităţi indisolubil legate şi interdependente. Totodată, mediul de securitate
este imaginea utilizării optime a informaţiei, a valorizării ei adecvate şi a diminuării consecinţelor
ameninţărilor proprii domeniului analizat. În acelaşi timp, este expresia înţelegerii
complementarităţii dintre informaţie, valori şi ameninţări ca forme de existenţă şi de manifestare
a unui segment important al realităţii pe care oamenii doresc să o modeleze în deplin consens cu
nevoile, aspiraţiile, interesele şi idealurile lor.
Informaţia reprezintă termen omniprezent în vorbirea curentă şi în scrierile din
toate domeniile de activitate umană. De aici, multitudinea accepţiilor şi definiţiilor atribuite
acestui cuvânt. Iată câteva dintre acestea:
1) în sociologie, prin informaţie se înţeleg ... cunoştinţe, fapte, semnificaţii, date rezultate
din investigarea realităţii, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetări
deja finalizate;

29
 2) în teoria matematică a informaţiei, informaţia constitui ... măsură cantitativă a
incertitudinii cognitive sau a gradului de nedeterminare a rezultatelor unui eveniment ce
urmează să se producă;
3) în tehnologia comunicaţiei, informaţia este ... semnul (cum ar fi formarea unei cifre
dintr-un număr de telefon) înregistrat de mecanismul de intrare (input) al unui sistem de
comunicare sau al unei maşini de calcul;
4) în ştiinţa comunicării, informaţia în general e ceea ce se comunică într-unul sau altul
din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de
semnale şi simboluri;
5) în psihologia socială, informaţia reprezintă ansamblu de date, ştiri, indici etc.care
modifică starea internă a sistemului receptor, determinându-i o anumită reacţie de răspuns în
raport cu un anumit obiect (sistem) denumit sursă ... La nivel uman, informaţia alcătuieşte
conţinutul întregului proces de comunicare, devenind unul din lianţii esenţiali ai vieţii sociale
(de grup); în psihologie, informaţia... este un fenomen real (care există în mod obiectiv), fiind
implicat în interacţiunea dintre obiectele şi fenomenele materiale (după unii, numai dintre
sistemele cu autoreglare - din natură, societate, tehnică), "...este întotdeauna rezultatul
interacţiunii dintre două sau mai multe sisteme, fiind implicată astfel în procesul de reflectare.
Dar tocmai de aceea ea nu are o existenţă de sine-stătătoare, în afara sistemelor materiale aflate
în interacţiune şi independent de ele.
Analiza acestor definiţii evidenţiază următoarele aspecte esenţiale: fiecare definiţie poartă
amprenta domeniului specific de activitate; toate definiţiile prezintă informaţia ca pe o relaţie
între două sau mai multe elemente; informaţia nu are o existenţă de sine-stătătoare; informaţia
reprezintă ceva pentru cineva - semnal, mesaj, date, ştiri; informaţia este o diferenţă calitativă, o
variaţie, care poate fi în mod diferit resimţită sau estimată de către un interpret; informaţia este un
proces (o cunoaştem doar prin efectele sale). Informaţia se prezintă sub stări diferite: memorie
(înglobează, stochează, păstrează, date, indici etc. în memoria umană sau artificială); cunoştinţe
(prelucrează şi leagă între ele informaţiile memorate); mesaj (forma prin care circulă informaţia
de la emiţător la receptor); matrice organizaţională (conţine programe fie artificiale, fie naturale).
În realitate, informaţia este simultan aceste patru stări .
Există, potrivit autorului citat anterior, trei ambiguităţi asupra informaţiei:
1) raportul dintre date şi cunoaştere. Este evident că disponibilitatea de date sau de
instrumente ce permit stocarea, tratarea, transportul informaţiei nu garantează o cunoaştere (o
reprezentare organizată a realităţii, imaginea cea mai inteligibilă). Cunoaşterea înseamnă ceva
mai mult decât o aglomerare de date, ştiri, indici etc. Ea presupune: eliminarea datelor socotite ca
inutile; clasarea şi ordonarea datelor potrivit unor criterii; ierarhizarea datelor în raport de
importanţa pe care le-o acordă utilizatorul. Informaţia, proces de achiziţie a elementelor, nu
sprijină decât în parte multiplicarea modurilor şi obiectelor de reprezentare. De fapt, nu toate
informaţiile recepţionate şi stocate devin cunoştinţe, ci numai acelea pe care receptorul le
consideră utile pentru el;
2) raportul dintre informaţie şi comunicare. Există o anumită contradicţie între informaţie,
ca noutate, care cere un efort de achiziţie, de integrare şi comunicare, ca modalitate de difuzare a
datelor. Se comunică doar ceea ce are semnificaţie pentru emiţător (ceea ce acesta consideră că
are valoare pentru el şi pentru receptor). Mesajul, ca mijloc prin care informaţia circulă, poate fi
comunicat sec, fără adăugiri, sau cu căldură, cu completări;
3) raportul dintre reducţia incertitudinii şi reducţia conflictelor. Aceasta presupune ideea
foarte veche conform căreia confruntările se datorează ignoranţei şi că o informare veritabilă ar
conduce, dacă nu la armonia intereselor, cel puţin la eliminarea ostilităţilor. Orice nou mijloc de

30
comunicare este însoţit de predicţii umaniste şi de aprecieri favorabile privind apropierea
oamenilor, a comunităţilor umane.
În concluzie, se poate afirma că informaţia este un concept plurisemantic. Ea ... este
calitatea realităţii materiale de a fi organizată şi capacitatea sa de a organiza, de a clasa în
sisteme, de a crea. Prin urmare, ea este omniprezentă în toate domeniile activităţii şi acţiunii
umane, deci şi în cea referitoare la mediul de securitate naţional, zonal, regional şi global. Există
mai multe feluri de informaţie. Aceasta depinde de criteriul de clasificare ales. Astfel, după
domeniul în care se foloseşte termenul de informaţie se disting: informaţie economică; informaţie
politică; informaţie militară; informaţie culturală; informaţie tehnică etc. După gradul de utilitate
sunt informaţii utile şi informaţii colaterale. După criteriul adevărului sunt informaţii adevărate şi
informaţii false. Potrivit importanţei lor, pentru securitatea naţională, se pot deosebi: informaţii
strategice; informaţii operative; informaţii tactice. In orice activitate economică şi socială pot fi
identificate schimburi de informaţii sau legături informaţionale care asigură o funcţionare
normală a întregului organism economic sau social în care se desfaşoară activitatea respectivă
prin reglarea stărilor şi prin menţinerea stabilităţii faţă de influenţele şi perturbaţiile venite din
afară. Cunoasterea factorilor care asigură aceste legături funcţionale şi reglează activitatea în
concordanţă cu programul stabilit este legată de inţelegerea noţiunii de informaţie şi decizie.
Precizarea noţiunii de informaţie impune de la început necesitatea unei distincţii între termenul de
dată şi informaţie, care, de foarte multe ori, se confundă în practică.
Datele sunt reprezentate prin diferite cuvinte, cifre sau semne, care descriu sau reflectă
cele mai diverse fapte şi situaţii petrecute. Ele formează materia brută pe care se întemeiază
informaţiile. Privita din punct de vedere al conţinutului ei, informaţia este o noutate, o ştire sau o
comunicare asupra unor fapte, întâmplări, evenimente, experienţe, idei şi opinii ce urmează a fi
transmise, înţelese sau acceptate în vederea unui anumit scop. După aspectul numeric informaţia
este frecvenţa semnalelor unei surse puse sub observaţie, prin semnal înţelegându-se orice
fenomen fizic utilizat în scopul unei comunicări.
În lucrarea sa Post Capitalist Society, Peter Drucker, profesor de management, arăta că
astăzi ştiinţa este mai importantă pentru bunăstarea naţiunilor decât capitalul sau forţa de
muncă. Stiinţa este acum folosită sistematic pentru a defini ce informaţii noi sunt necesare, dacă
acestea sunt adecvate şi ce trebuie făcut pentru ca acestea să dea rezultate. Informaţiile
exploatate şi dirijate corespunzător, pot contribi decisiv la câştigarea unui război. Acest potenţial
este însă foarte fragil, existând posibilitatea modificării permanente a raportului de forţe de pe
câmpul de luptă informativ, datorită prelucrării şi utilizării diferite. Conflictele viitorului vor
gravita în jurul manipulării informaţiilor şi modificării comportamentului uman, uneori chiar şi
fără a se trage un foc de armă.Idea folosirii forţei brute este crudă şi uneori ineficientă. Şi
conflictele regionale din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, sunt în
acest sens edificatoare. În locul victimelor şi distrugerilor materiale şi umane, războiului vizează
folosirea noilor tehnologii pentru ducerea luptei radioelectonice, dsitrugerea reţelelor informatice
şi de comunicaţii ale inamicului. Informaţia va deveni marfa principală, iar activităţile umane vor
căpăta, inevitabil, unele caracteristici intrinseci ale acesteia: informaţia va putea fi transmisă sau
oprită, va fi imposibil de stabilit dacă a fost furată; va fi de asemenea, dificil de spus cine o
poartă, ce ştie sau mai ales, cât ştie.
Cu ajutorul reţelei globale existente, informaţia poate fi distribuită aproape instantaneu, la
un preţ foarte mic. Prin manipularea informaţiilor, cea mai importantă şi sofisticată bătălie a
viitorului va putea fi dusă împotriva unui adversar care nu va şti niciodată că a fost învins.
Generaţia viitoare a războiului informaţional va semăna, probabil cu publicitatea de astăzi. Toate

31
sistemele de comunicaţii implică manipularea informaţiilor. Sunt multe modalităţi de a spune
acelaşi lucru, dar retultatul va depinde foarte mult de momentul şi varianta de comunicare aleasă.
La fel ca şi alte domenii, războiul va suferi impactul societăţii informaţionale. Premisa
fundamentală de la care se porneşte este aceea că noul tip de război reprezintă un mod de
manifestare militară a societăţii informaţionale, născut de posibilităţile ei tehnologice fără
precedent şi de înalta tehnologie militară pe care o dezvoltă în consecinţă. O serie de cercetători
au subliniat tendinţele de revoluţionare a războiului ca urmare a prefacerilor pe care le suprtă
sociatatea. O abordare specifică aparţine lui Alvin şi Heidi Toffler, care s-au descris
războiul din perspectiva modelului sistemic, împărţind istoria omenirii în: epoca agricolă -
primul val; epoca industrială – al doilea val; epoca informaţională – al treilea val. Autorii
consideră că că fiecare dintre aceste perioade ale omenirii au determinat un mod specific de
a gândi şi purta războiul, astfel:
Războiul Primului Val. Unităţile militare variau în funcţie de mărime, capacitate, moral şi
calitatea comenzii şi instrucţiei. La fel ca şi economia, comunicaţiile erau primitive, majoritatea
ordinelor se dădeau oral, nu prin scris. Armata ca şi economia trăia pe baza pământului.
Asemenea uneltelor pentru lucrul solului, armele erau inferioare. Mâna de lucru agrară se
oglindea în lupta corp la corp. În pofida folosirii limitate a armelor evoluate, precum prăştiile sau
arbaletele, catapultele şi artileria, timp de mii de ani modalitatea fundamentală de luptă a implicat
omorul faţă în faţă, iar soldaţii erau înzestraţi cu arme dependente de forţa lor fizică: lănci, spade,
suliţe, berbeci de asalt, etc.
Războiul din al Doilea Val. În caracterizarea lui cei doi scriitori pleacă de la ipoteza că
întocmai la fel cum producţia de masă a fost nucleul principal al economiei industriale,
distrugerile în masă au devenit esenţa beligeranţei din epoca indsutrială. Războiul devine
nelimitat, evoluând de la o ciocnire între conducători la o ciocnire între popoare. Armamentul,
instrucţia militară, organizarea şi doctrina militară se standardizează. Anii 1880 au fost deceniul
când armata a evoluat şi si-a fortificat o organizare profesionistă, capabilă să colecţioneze
informaţii, să formuleze politici, să planifice şi să dirijeze operaţiuni şi să recruteze, instruiască,
echipeze, transforme şi să administreze o forţă armată modernă32. Raţionalizarea de stil industrial
a influenţat puternic organizarea şi structura armatei. Epoca maşinilor a dat naştere mitralierei,
armamentului mecanizat şi a unor genuri noi de putere de foc, care la rândul lor au dus la apariţia
unor noi tactici de luptă. Industrializarea a determinat îmbunătăţirea drumurilor, podurilor,
alimentării cu energie şi comunicaţiilor. În această epocă, Karl von Clusevitz aduce în prim plan
ideea războiului absolut, iar după primul război mondial generalul Erich Ludendorff teoretizează
războiul total. Clausevitz vede războiul ca o extensie a politicii dar cu alte mijloace33, iar armata
ca un instrument al strategiei politice. Ludendorff argumenta faptul că războiul pentru a fi total,
însăşi ordinea politică trebuie să se subordoneze armatei.
Concepţia strategică a fost timp de un secol subordonată ideii că distrugerea
principalelor forţe inamice pe câmpul de luptă constituia singurul scop real al războiului. Pe
baza acestei abordări, chiar şi după apariţia armei nucleare, scenariile de război înfăţişau folosirea
acestor arme şi desfăşurarea unor vaste formaţiuni de tancuri, înaintând peste un covor nuclear
şi chimic în supremul război de uzură34.
Un asemenea model de ducere a războiului a influenţat şi influenţează toată concepţia,
organizarea şi înzestrarea forţelor armate, instrucţia şi educaţia, activitatea de obţinere şi protecţie

32
Ibidem, p. 53;
33
Carl, von, Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 153;
34
Alvin şi Heidi Toffer, op. cit. p. 56;

32
a informaţiilor. Este influenţată înclusiv mentalitatea militarilor, care printr-o subtilă manifestare
a spiralei tăcerii, tind să înăbuşe orice opinie care se abate de la această linie.35
Războiul din Al Treilea Val este cel al societăţii informaţionale. Răspunzând semnalelor
repetate care indicau faptul că războiul societăţii industriale este pe cale să devină depăşit, ţările
dezvoltate au trecut la elaborarea unor materiale teoretice care să răspundă sfidărilor societăţii
informaţionale. Aşa s-a născut un concept de tranziţie, Lupta Aero Terestră. Operaţiunile militare
ale războiului din Golf, în cadrul cărora SUA au avut un rol central, s-au desfăşurat în baza
acestei doctrine. Potrivit soţilor Toffler războiul din Golf a reprezentat sfârşitul războiului epocii
industriale şi începutul războiului epocii informaţionale. Aceeaşi idee o găsim şi într-un studiu
american cu trimitere la acelaşi război, care este considerat un conflict al erei industriale târzii,
care doar a sugerat tehnologiile viitoare de înalt nivel.36
Esenţa doctrinei americane cunoscută sub numele Lupta Aero-Terestră, dezvoltată
ulterior, constă în a pune accentul pe coordonarea strânsă între aer şi sol, pe loviturile în
profunzime pentru a împiedica eşaloanele unu, doi şi următoarele să ajungă pe teatrul de
operaţii militare şi - cel mai semnificativ- pe folosirea noilor tehnologii, pentru a lovi ţintele
anterior repartizate armelor nucleare.37 Şi totuşi, nu acesta este încă războiul societăţii
informatizate. El nu face altceva decât să sugereze, ideile, conceptele, mijloacele militare, bazate
pe tehnologii de înalt nivel ce urmează a fi descoiperite în aplicate forţei armate. Analizând
Războiul din Golf, soţii Toffler relevă următoarele caracteristici ale acestuia:
• a fost, în primul rând, un război în care cunoaşterea a avut o mare importanţă
pentru toate armele şi tacticile rivale, acordând credit ideii că duşmanul poate fi
îngenunchiat în principal prin distrugerea mijloacelor de comandă şi control;
• concepţia generală a conflictului a fost cea proiectată la începutul anilor’80 de
generalii americani Morelli şi Starry. Imperativele războiului au fost: distrugerea
instalaţiilor de comandă ale inamicului; retezarea comunicaţiilor pentru a
împiedica informaţiile să urce sau să coboare pe lanţul de comandă; luarea
iniţiativei; lovitura în adâncime; împiedicarea eşaloanelor de sprijin ale inamicului
să intre în luptă; îngreunarea operaţiilor aeriene, navale şi terestre; sincronizarea
operaţiilor combinate; evitarea atacului frontal, împotriva punctelor tari ale
inamicului;
• a fost un război conceput şi dirijat cu o structură informatizată impresionantă. La
sfârşitul operaţiunii existau în zona de conflict peste 3000 de computere cuplate cu
serverele din Statele Unite. La nivelurile de comandă superioare, formaţiunile şi
forţele inamice erau urmărite şi analizate cu computerele, cursurile de acţiune erau
simulate cu programe care foloseau inteligenţa artificială, iar informaţiile logistice
şi de personal erau comilate şi etalate pe tabele computerizate;
35
În esenţă, teoria spiralei se bazează pe cinci premise: a) oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiţi şi integraţi
în colectivitatea care-i înconjoară; b) sociatatea are tendinţa de a marginaliza indivizii care au un comportament
deviant sau care au vederi diferite decât majoritatea membrilor ei; c) frica de izolare îi determină pe oameni să
evalueze permanent starea, direcţiile, fluctuaţiile de opinie comune; d) aceste evaluări afectează reacţiile în public ale
indivizilor, aceştia încercând să se conformeze liniei generale de comportament şi gândire ale colectivităţii; e) pe
baza acestor procese de adecvare şi renunţare la elementele distonante, se creează şi menţine opinia publică
majoritară; cf. Noello, Neuman, Elisabeth, The Contribution ao Spiral of Silence Theory To An Understanding of
Mass-Media, in S. Rothman (ed), The Mass-media in Liberal Democratic Societies, N, Z, Paragon House, 1992, p.
79; Gen. Gh. Arădăvaice, Valentin, Stancu, Războaiele de azi şi de mâine, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p. 56;
36
Clapper, R., J., Securitatea critică domină societăţile războiului informaţional, în Signal, S.U.A, vol 49, nr. 7,
martie 1995, p. 71;
37
Toffler, op. cit. p. 69;

33
 •
în lista filosofiei de război şi a valorilor militare a fost înscrisă la loc de frunte,
forţa intelectuală a luptătorilor. Astfel un sociolog marocan, Fatima Mersini a
sintetizat cel mai plastic acest adevăr, spunând: Supremaţia Vestului nu se
datorează atât echipamentelor de luptă, cât faptului că bazele sale militare sunt
adevărate laboratoare, iar ofiţerii sunt creiere, armate de cercetători şi ingineri38;
• utilizarea armelor inteligente a permis selectarea chirurgicală a loviturilor;
• iniţiativa de înalt nivel demonstrată de trupe şi civili laolaltă;
• utilizarea unor elemente ale tehnicilor de război informaţional, mai precis sistemul
C4I (comandă, control, comunicaţii, computere şi informaţii), pentru propria
organizare; logistica desfăşurată în Golf a suprtat 700000 de convorbiri telefonice
şi 152.000 de mesaje pe zi, folosind 30.000 de frecvenţa radio;
• integrarea sistemelor şi accelerarea operaţiunilor, timpul fiind considerat o resursă
preţioasă;
• incredibilul război de imagine.
Acestea ar fi premisele viitorului. Specialiştii politici şi militari au întrevăzut totuşi şi
caracteristicile probabile ale războiului societăţii informaţionale:
• demasificarea războiului, ameninţarea gigantică între superputeri fiind
înlocuită cubconflicte mai de mai mici dimensiuni;
• schimbarea caracteristicilor instrucţiei luptătorilor. Instrucţia va pune
accentul pe forţa fizică, coeziunea unităţilor şi subunităţilor, anihilarea luptei
de guerilă. Genul de război va fi cel dependent de factorii inteligenţi ai luptei
precum inteligenţa, motivaţia, moralul, devotamentul, iniţiativa individuală şi
de grup;
• multiplicarea operaţiilor speciale, trupele destinate unor astfel de operaţii
putând efectua raiduri clandestine pentru colectarea de informaţii, sabotaje,
salvări de ostatici, în scopuri de asasinat;
• apariţia unor motive neconvenţionale de declanşare a conflictului, cum ar fi
cele referitoare la extinderea războiului, drogurilor, energie, poluare,
expansiune demografică;
• extinderea tehnologiilor spaţiale;
• dezvoltarea sistemelor defensivă antirachetă;
• utilizarea roboţilor militari şi a maşinilor de luptă telecomandate;
• înlocuirea armelor existente cu arme inteligente, ca urmare a boomu-lui
cunoscut în industria microelectronică;
• utilizarea cercetărilor de nano-tehnologie pentru producţia de roboţi, aceştia
putând fi îngropaţi în sistemele de comunicaţii şi oricând activaţi;
• declaşarea de cutremure sau erupţii vulcanice de la distanţă, prin generarea
de unde electromagnetice, abaterea vânturilor, modificarea condiţiilor
meteorologice;
• dezvoltarea tehnologiilor nonucigaşe, acele tehnologii care pot anticipa,
detecta, preântâmpina sau bloca folosirea mijloacelor letale, reducând
pierderile de vieţi omeneşti (zidul invizibil pe bază de ultrasunete, agenţi
calmanţi pe bază de sedative, folosirea adezivilor puternici pentru încleierea
armelor, etc);
38
Ibidem, p. 89;

34
 • dezvoltarea războiului informaţional.

3.2. Globalizarea şi riscul securităţii informaţiilor

Globalizarea, fenomen amplu dezbătut, nu putea să nu influenţeze aspectele legate de
securitatea naţională, de ameninţările privind siguranţa oamenilor şi informaţiilor, a instituţiilor
naţionale şi internaţionale. Extinderea la scară globală a utilizării diferitelor mecanisme de
prelucrare şi comunicare a informaţiilor, de control al activităţilor a condus şi la nevoia de a lua
în considerare noile aspecte ce influenţează securitatea spaţiului cibernetic global. De-a lungul
timpului, globalizării i s-au dat diferite accepţiuni, ajungându-se chiar la introducerea în uz a
verbului a globaliza – pentru prima dată apărut în anul 1944, în Merriam Webster Dictionary.
Anterior existau doar conceptele global şi globalizare. Prin global se înţelegea o extensie a
legăturilor de diverse tipuri dintre localităţi, dând naştere unui nou fenomen, dar şi unui atribut
special. Apar conceptele de spaţiu global sau geografie globală care elimină influenţele nefaste
ale distanţelor dintre localităţi şi le leagă unele de altele, schiţându-se noi hărţi pe care liniile vor
marca sensuri ale deplasărilor, migrărilor, mutărilor, comunicaţiilor, schimburilor ş.a. Aplicarea
globalului în domeniul geografic, conducând la expansiunea fizică a acestuia, a generat
globalizarea, ceea ce a însemnat o creştere a numărului şi volumului fluxurilor globale, dar şi o
creştere a impactului forţelor globale asupra vieţii locale. Principalele momente şi forţe ale
expansiunii marchează punctele de cotitură şi reperele din istoria globalizării.
Globalizarea, odată cu avantajele şi transformările pozitive pe care le aduce la
nivelul naţiunilor, nu este lipsită de aspecte ce ridică, de multe ori, probleme şi îngrijorare,
între care un loc din ce în ce mai important îl ocupă problematica securizării spaţiilor
cibernetice, cu atât mai mult cu cât fenomenul terorismului a luat o amploare fără
precedent, inclusiv terorismul informaţional. Ca rezultat al globalizării factorilor
economici, politici şi militari, al expansiunii reţelelor şi sistemelor informaţionale globale,
guvernele lumii, organizaţiile internaţionale sunt nevoite să-şi concentreze şi mai mult
eforturile spre asigurarea unei securităţi globale, pentru că acum riscurile sunt mult mai
mari, datorită efectului de propagare în lanţ. Dacă până la apariţia reţelei globale, asigurarea
securităţii sistemelor informaţionale era o problemă de politică naţională, în momentul de faţă la
stabilirea strategiilor şi politicilor de securizare a spaţiului cibernetic trebuie luate în considerare
şi aspectele de compatibilizare şi standardizare la nivel global. Globalizarea spaţiului cibernetic
determină factorii decizionali să-şi concentreze atenţia şi asupra caracteristicilor sistemelor
informaţionale globale, a noilor ameninţări care planează în legătură cu potenţialele riscuri la care
sunt expuse, ameninţări care se pot transforma într-un adevărat război informaţional,. De aceea,
se impune revizuirea modului de asigurare a securităţii informaţiilor prin clasificarea acestora şi,
nu în ultimul rând, dezvoltarea unor strategii viabile de securizare a spaţiului cibernetic.
Sisteme informaţionale globale. Sistemele informaţionale globale îşi propun să studieze
interferenţa dintre sistemele informaţionale şi tendinţele de globalizare mondială. Se recunoaşte
că mulţi factori joacă un rol important în stabilirea trendului globalizării, dar specialiştii
sistemelor informaţionale globale consideră că tehnologiile informaţionale se află printre factorii
dominanţi ai acesteia şi îşi propun să stabilească în ce relaţii se află cu ceilalţi factori de influenţă.
Sistemele informaţionale globale afectează globalizarea pe trei planuri: infrastructural,
operaţional şi organizaţional.
Aspectele infrastructurale se referă la informaţii, prelucrarea automată a datelor,
standardele şi tehnologiile din telecomunicaţii şi standardele Internet – toate acestea ajutând la
depăşirea graniţelor tradiţionale ale relaţiilor dintre diferite sisteme, îndeosebi naţionale.

35
 Problemele operaţionale se referă la aspectele naţionale ale culturii, educaţiei şi instruirii,
ale mangementului personalului, guvernării, structurilor legale şi factorilor organizaţionali.
Aspectul organizaţional joacă un rol esenţial pentru succesul sistemelor informaţionale
globale la nivelul organizaţiilor. În cazul corporaţiilor multinaţionale este nevoie de realizarea
complementarităţii între strategia de utilizare a sistemelor informaţionale cu cea a afacerii, astfel
încât să fie atinse obiectivele urmărite.
Pentru sistemele informaţionale globale, literatura de specialitate mai apelează şi la alţi
termeni, cum sunt:
• Global Information Technology (Tehnologii informaţionale globale);
• Global Information Technology Management (Managementul tehnologiilor
informaţionale globale);
• International Information Systems (Sisteme informaţionale internaţionale);
• Global Management Information Systems (Sisteme informaţionale ale managementului
global);
• Cooperative Information Systems (Sisteme informaţionale în cooperare);
• Global Information Infrastructure (Infrastructura informaţională globală).
Se preconizează că rolul sistemelor informaţionale globale va spori şi mai mult în
mileniul III, în care este definită noua societate, a cunoaşterii. În ea, informaţiile şi cunoştinţele
vor înlocui bunurile materiale, ca sursă principală a susţinerii competitivităţii în lumea afacerilor.
Afacerile vor avea, în primul rând, o dimensiune informaţională, puterea constând în eforturile
întreprinse pe această linie. Chiar în prezent, numeroase afaceri, din diverse domenii de activitate,
alocă prelucrării informaţiilor între 30-40% din structura costurilor. Sunt numeroase domenii de
activitate în care informaţia joacă rolul principal în stabilirea ierarhiilor pe piaţă (educaţie,
transporturi aeriene, comerţul cu amănuntul ş.a.). Cercetările întreprinse de echipe coordonate de
Dr. Prashant Palvia au condus la gruparea ţărilor în trei categorii: ţări avansate, ţări mai puţin
dezvoltate şi ţări subdezvoltate. Problemele sistemelor informaţionale globale sunt diferite în
funcţie de apartenenţa la o categorie sau alta 39. Astfel, ţările avansate orientează sistemul
informaţional global în următoarele direcţii:
• folosirea sistemului informaţional pentru obţinerea unui avantaj competiţional;
• sincronizarea sistemului informaţional cu scopul organizaţiei;
• planificarea strategică a sistemului informaţional;
• creşterea productivităţii sistemului informaţional;
• securizarea datelor.
Ţările mai puţin dezvoltate vizează:
• planificarea strategică a sistemelor informaţionale;
• aspecte operaţionale;
• preocupări pe linia contribuţiei sistemelor informaţionale pentru conducere la progresul
organizaţiei;
• calitatea datelor de intrare;
• utilizarea şi securizarea datelor;
• standarde ale echipamentelor şi software-ului;
• utilizarea prietenoasă a sistemelor;
• îmbunătăţirea productivităţii sistemelor informaţionale.
39
M. Igbaria, M. Anandarajan, C.C.-H Chen, Global Information Systems, in Encyclopedia of Information Systems,
Academic Press, San Diego, CA, 2003, vol. 2, pp. 443-458;

36
 În ţările subdezvoltate sunt vizate:
• gradul de învechire a echipamentelor şi software-ului;
• disponibilitatea şi perfecţionarea personalului specializat în sisteme informaţionale pentru
conducere;
• îmbunătăţirea productivităţii muncii.
Securitatea în mediul global de lucru. La cursurile intensive organizate de Microsoft
Research Cambridge, la finele lunii martie 2003, unul dintre evenimentele-semnal a fost şi
lansarea celei de-a doua ediţii a cărţii Writing Secure Code40, a autorilor Michael Howard şi
David LeBlanc, evenimentul fiind marcat de ultimul dintre cei doi autori. În plus, acesta a
susţinut două prelegeri al căror subiect a fost, firesc, tema cărţii. Evenimentul nu a însemnat o
simplă lansare de carte, ci a marcat contextul în care ea avut loc. Utilizatorii produselor Microsoft
au observat că anul 2002 a fost unul lipsit de lansări ale noilor produse ale companiei şi chiar de
îmbunătăţiri ale versiunilor anterioare, aceasta şi datorită unei intervenţii categorice a lui Bill
Gates, în ianuarie 2002, ceea ce nu se mai întâmplase decât în decembrie 1995. Mesajul lui,
adresat miilor de angajaţi Microsoft, era unul foarte clar: importanţa securităţii informatice. Cu
alte cuvinte, revizuirea problemelor securităţii produselor corporaţiei. Astfel a ieşit prima ediţie a
cărţii Writing Secure Code, cu subtitlul Tehnici şi strategii practice de securizare a codurilor
aplicaţiilor într-o lume a reţelelor, iar sub acesta, pe copertă, apare mesajul lui Bill Gates, care
într-o interpretare liberă s-ar putea citi Bibliografie obligatorie pentru toţi angajaţii Microsof” (în
original – Required Reading at Microsoft). Că este un eveniment-semnal reiese şi din studiul
publicat de The Economist41, în 26 octombrie 2002, care începe cu trimiterea la mesajul lui Bill
Gates. Întregul studiu, la rândul său, este altă formă de atenţionare. Titlul este semnificativ –
Securizarea norilor: Un studiu al securităţii digitale. Într-adevăr, subiectul este de o maximă
importanţă, îndeosebi după incidentul de la 11 septembrie 2001, din SUA, obligând statele lumii
să acţioneze împreună împotriva unui posibil atac terorist mondial, acesta putându-se declanşa
prin cyberspace, spaţiul cibernetic al planetei. Poate şi din cauza ameninţării la care sunt expuse,
dar şi datorită experienţei tragice trăite în septembrie 2001, SUA au lansat, în februarie 2003, cel
mai categoric semnal, prin The National Strategy to SECURE CYBERSPACE 42. În cuvântul
adresat naţiunii, preşedintele SUA, George W. Bush, în introducerea strategiei amintite declară:
Temelia strategiei de securitate a spaţiului cibernetic al Americii este şi va rămâne parteneriatul
public-privat pentru implementarea acestei strategii. Numai acţionând împreună putem construi
un viitor mai sigur în spaţiul cibernetic.
Înaintea acestei afirmaţii, preşedintele marchează importanţa strategiei la nivelul întregii
societăţi: Securizarea spaţiului cibernetic este un deziderat strategic extraordinar de dificil care
necesită un efort coordonat şi concentrat din partea întregii noastre societăţi – guvernul federal,
guvernele statale şi locale, sectorul privat, precum şi al cetăţenilor americani. Edificator este şi
faptul că, atunci când sunt definite priorităţile naţionale de securizare a spaţiului cibernetic, una
dintre acestea este intitulată: Securitatea naţională şi cooperarea internaţională pentru
securizarea spaţiului cibernetic, ceea ce demonstrează că americanii recunosc faptul că
securitatea oricărei ţări depinde de securitatea planetară, iar componenta esenţială este, în ultimul

40
M. Howard, D. LeBlanc, Writing Secure Code, 2nd Edition, Microsoft Press, Redmond, Washington, 2003;
41
Securing the Cloud. A Survey of Digital Security, in The Economist, October 26th-November 1st, 2002, Volume
365, Number 8296;
42
The National Strategy to SECURE CYBERSPACE, February 2003, The White House, Washington, whitehouse.
gov/ pcipb /cyberspace_strategy;

37
timp, spaţiul cibernetic sau, cum plastic a intitulat The Economist, Securitatea norilor sau
securitatea digitală. La ea ne vom referi în cele ce urmează.
Din studiile întreprinse în ţările dezvoltate s-a ajuns la concluzia că, după atacul terorist
din 11 septembrie 2001, softul de securitate, care se afla pe o poziţie aproape neglijabilă (în cele
mai bune situaţii situându-se pe locul cinci), a devenit prioritatea numărul unu. Cheltuielile
mondiale cu tehnologiile de asigurare a securităţii au crescut în anul 2001 cu 28% faţă de anul
2000. În anii următori se va înregistra o creştere şi mai mare. Dacă în anul 2001 statele lumii au
alocat 6 miliarde de dolari, în anul 2005 se vor cheltui peste 13 miliarde pentru securizarea
Internetului. Unii specialişti chiar se tem de proporţiile investiţiilor în securitatea informatică,
atenţionând că vânzătorii de software vând teamă, iar teama şi sexul au devenit două lucruri
exagerate care conduc la cumpărături iraţionale ale oamenilor. Alţii, în schimb, nu ajung la
aceeaşi concluzie, fiindcă apreciază că baza de pornire (cheltuielile anterioare cu securitatea) era
foarte mică, destul de apropriată de zero. Cele mai multe firme, susţin ei, alocă securităţii 3% din
bugetul alocat tehnologiei, iar aceasta din urmă primeşte 3% din venituri, ceea ce înseamnă 3%
aplicat la 3%, adică 0,09% – mai puţin decât îi costă cafeaua într-un an, spun ei cu maliţiozitate.
Din analizele realizate de CSI/FBI, rezultă că, la nivelul anului 2002, deşi 80% dintre
respondenţi au recunoscut că au înregistrat pierderi financiare, numai 40% au putut cuantifica
pierderile. În intervalul 1997-2001, cele 503 organizaţii analizate au înregistrat pierderi cauzate
de crime informatice în valoare de aproximativ 1,5 miliarde de dolari, iar în anul 2002, de 456
milioane de dolari. Sub aspectul ameninţărilor globale, pentru al patrulea an consecutiv, s-au
formulat întrebări referitoare la site-urile www. Dintre respondenţi, 98% au declarat că au astfel
de site-uri, iar 52% dintre ei efectuează operaţiuni de comerţ electronic prin intermediul site-
urilor. De asemenea, 38% dintre ei au fost victimele accesului neautorizat sau ale folosirii
neadecvate a site-urilor în ultimele 12 luni.
Informaţie şi război informaţional. Înaintea prezentării preocupărilor fiinţei umane pe
planul războiului informaţional, credem că se cuvine să menţionăm doar câteva exemple din
lumea celor care nu cuvântă, dovedindu-se astfel că, aşa cum zis-a Ahazverus, nimic nu-i nou sub
soare. Literatura din domeniu începe seria exemplelor cu năstruşniciile cucului. Se ştie că acesta
îşi depune ouăle în cuiburile altor păsări, dar pare de necrezut cum reuşeşte să păcălească 180 de
alte specii de zburătoare. Totul îi reuşeşte prin manipulare informaţională şi exploatarea
vulnerabilităţii sistemelor de protecţie ale altora. Este o adevărată inginerie modul în care el
reuşeşte să schimbe culoarea ouălor în funcţie de cuibul în care le depune, ceea ce presupune mai
întâi identificarea exactă a proprietarului cuibului, şi apoi trecerea peste sistemele de securitate
ale acestuia, distrugând integritatea mediului respectiv. Mai putem spune, precum versul popular,
umblă cucu’ ca năucu“!?!. Tehnicii lui i-a răspuns, într-un mod special, pupăza. Mai mult, şi
pentru a le veni de hac celor de teapa lui Nică a lui Ştefan Apetrei, creează un mediu insuportabil
altora, confecţionându-şi cuibul în scorburi foarte adânci pe care le garniseşte cu materii fecale.
Tehnica aceasta au preluat-o japonezii în secoulul XXI, presărând pe lângă căile ferate ale
trenurilor rapide excremente de leu pentru a speria animalele din păduri şi a nu le lăsa să se mai
expună accidentelor feroviare. Experimentul are mare succes prin această farsă informaţională,
fiind mult mai ieftin decât barierele fizice de protecţie. Şi corbul utilizează o şiretenie pentru a-şi
ademeni prada, apelând la o simulare a trăirii ultimelor clipe, prin zbateri specifice şi sunete
impresionante, până la apropierea vânatului, când declanşează atacul decisiv. Exemplele pot
continua cu diverse moduri de apărare sau de atac, dar nu putem încheia scurta incursiune fără să
comparăm două sisteme total diferite. Unul se bazează pe o mulţime de şiretlicuri, pe care le-am
putea numi „inginerii sociale” sau psiop-uri (operaţiuni psihologice), lansate de vulpe, în ipostaza
de atacant, iar celălalt se bazează pe o singură metodă de „protecţie fizică”, transformându-se

38
 într-un bulgăre de ghimpi – cu scop de apărare –, acesta fiind ariciul. În selectarea uneia dintre
cele două metode, majoritatea realizatorilor de sisteme de securitate a averilor informaţionale
aleg varianta ariciului. Istoria ne oferă o mulţime de exemple referitoare la măsurile de protecţie
sau de apărare a valorilor informaţionale. Nu vom mai zăbovi asupra lor, căci prezentul ne oferă
o gamă atât de diversificată, greu de surprins prin multitudinea cazurilor înregistrate. Tocmai din
această cauză vom încerca să surprindem esenţialul sau regulile generale ale luptei prin sau
pentru informaţie, ceea ce a condus la apariţia conceptului de război informaţional.
Războiul informaţional constă în acele acţiuni realizate cu scopul de a proteja,
exploata, corupe, respinge sau distruge informaţii sau resurse informaţionale, având ca
finalitate obţinerea unui avantaj, atingerea unui obiectiv sau câştigarea unei victorii majore
asupra adversarului43. Operaţiunile declanşate prin război informaţional pot fi din
următoarele categorii: penetrarea calculatoarelor, spioni umani, sateliţi spioni, interceptări,
camere de supraveghere video, război electronic, distrugerea fizică a componentelor de
comunicaţii sau a sistemelor energetice, falsificări de documente, managementul percepţiei,
operaţiuni psihologice, viruşi, viermi, cai troieni, viruşi falşi, furtul de secrete comerciale,
interceptarea datelor personale, contrafacerea de e-mail-uri şi multe altele. Din simpla lor
enumerare, putem trage concluzia că ele se pot înfăptui în timpul războaielor reale (cum au fost
cele din Irak, Iugoslavia, Afganistan) sau al aşa-ziselor războaie reci. În funcţie de circumstanţe,
unele dintre ele sunt catalogate drept crime, altele sunt legale, dar condamnabile la capitolul etică.
Unele părţi sau guverne le consideră practici normale. În domeniul militar sunt asimilate
conflictelor. În orice caz, tot ceea ce au ele în comun este ţinta urmărită, de a exploata resursele
informaţionale în avantajul atacantului şi dezavantajul celeilalte părţi, atacatul sau apărătorul.
Astfel, putem să împărţim şi operaţiunile în operaţiuni de atac şi altele de apărare.
Operaţiunile de atac urmăresc mărirea valorii unei resurse-ţintă în favoarea atacantului şi
diminuarea valorii ei pentru apărător, în timp ce operaţiunile de apărare vizează contracararea
potenţialelor atacuri, pentru preîntâmpinarea sau diminuarea eventualelor pierderi. Se poate
spune că nu este o luptă cu sumă zero, ci cu învingători şi învinşi. Valorile obţinute nu sunt
întotdeauna monetare sau materiale, ci militare sau convenţionale, sau de altă natură. Valoarea
resurselor informaţionale pentru un actor/jucător este o funcţie de şase factori44.
Primul vizează relevenţa resursei prin prisma preocupărilor şi angajamentului jucătorului.
Al doilea se referă la aptitudinile jucătorului. El poate să aibă cunoştinţe, abilităţi şi mijloace de
utilizare eficientă a resursei. Al treilea factor este disponibilitatea resursei pentru jucător. Cel de-
al patrulea se referă la disponibilitatea resursei pentru alţi jucători. Dacă un document secret intră
în posesia unui jucător, valoarea câştigată de acesta este imensă, mai mare decât era la proprietar.
Al cincilea factor evidenţiază integritatea resursei, ceea ce înseamnă completitudine,
corectitudine, autenticitate şi calitate în ansamblu. Dacă un atacant transmite pe canalele de
televiziune ale altei ţări informaţii prin care aceasta din urmă este discreditată este un real avantaj
al atacantului. Al şaselea factor se referă la factorul timp. Valoarea unei resurse informaţionale
poate spori sau diminua în timp.
Operaţiunile războaielor informaţionale de atac produc rezultate de genul învins-
învingător, prin alterarea disponibilităţii şi integrităţii resurselor informaţionale, în favoarea
atacantului şi defavoarea apărătorului. Se poate vorbi despre obţinerea a trei rezultate în urma
unui atac:
1. atacantul obţine un acces mai mare la resursele informaţionale;
43
W. Schwartan, Information Warfare, 2nd edition, Thunder’s Mouth Press, New York, 1996;
44
D.E. Denning, Information Warfare and Security, Addison-Wesley, Reading, Massachusetts, 1999;

39
2. apărarea pierde accesul total sau parţial la resurse;
3. integritatea resurselor este diminuată.
Operaţiunile de apărare încearcă să protejeze resursele informaţionale împotriva
potenţialelor atacuri. Scopul lor este de păstrare a valorii resurselor sau, în caz de atac încununat
cu succes, să recupereze valorile pierdute. Defensiva sau apărarea poate fi văzută ca un tot format
din cinci părţi: prevenirea, descurajarea, indicaţii şi atenţionări, detectarea, preparative în caz de
urgenţă şi răspunsul. Operaţiunile întreprinse şi tehnologiile utilizate se pot încadra în mai multe
domenii dintre cele enumerate.
Securitatea informaţională se apropie mult de războiul informaţional defensiv, dar nu se
confundă cu acesta, deoarece securitatea informaţională vizează, în principal, resursele proprii şi
măsurile de protecţie împotriva erorilor, accidentelor şi dezastrelor naturale, dar şi a actelor
săvârşite cu intenţie. Războiul informaţional defensiv se adresează resurselor fără proprietar,
îndeosebi a celor din domeniul public, şi nu se preocupă de acte neintenţionate. Atât securitatea
informaţională, cât şi războiul informaţional defensiv, deseori, sunt cuprinse în termenul
asigurare informaţională. Războaiele informaţionale implică nu numai calculatoarele şi reţelele
de calculatoare, ci şi informaţiile sub orice formă şi transmisia lor pe orice cale. Ele acoperă toate
operaţiunile declanşate împotriva conţinutului informaţiilor şi a sistemelor în care se află, inclusiv
hard, soft şi practici umane.
Resursele informaţionale. Resursele informaţionale pot fi împărţite în cinci clase, după
funcţia pe care o au: containere, transportori, senzori, aparate de înregistrat şi procesoare. Nu se
poate face o referire netă la includerea unei resurse într-o singură clasă, deoarece ea se poate
regăsi în mai multe. Edificatoare sunt calculatoarele şi oamenii, greu de încadrat într-o anumită
clasă.
Containerele sunt suporturi informaţionale pe care sunt păstrate informaţiile sau pseudo-
informaţiile, când e cazul. Fiecare obiect este purtătorul propriilor informaţii, al acelora ce-i
descriu structura, putându-se spune că fiecare obiect este un container de informaţii. De un
interes aparte se bucură obiectele care au un conţinut informaţional suplimentar. Printre ele se
află memoria omului, a calculatoarelor, suporturile media, benzi, discuri ş.a. Containerele pot fi
incluse unul în altul, cum ar fi cazul documentelor incluse în dosare, la rândul lor incluse în
bibliorafturi, acestea depuse în dulapuri, şi ele încuiate în birouri ş.a.m.d. În cazul suporturilor
informatice, datele sunt păstrate în fişiere, ele fiind incluse în directoare. În lumea reală, a avea
acces la o informaţie necesită trecerea peste anumite niveluri de protecţie, poate în ordinea
inversă a descrierii anterioare, dar în lumea electronică este posibilă trecerea peste aceste straturi
realizate prin software – de exemplu, un disc poate fi citit direct, fără să fie deschis un fişier
anume.
Transportorii sunt obiecte şi sisteme de comunicaţii care transmit sau transferă
informaţiile dintr-un loc în altul. Ei pot fi persoane, vehicole şi sisteme fizice de transport
(camioane, planuri înclinate, benzi transportoare, tuburi cu vacuum ş.a.), sisteme poştale, sisteme
de telecomunicaţii, inclusiv sistemele de telefonie şi telegrafie, sistemele de radio şi televiziune,
reţelele de calculatoare, inclusiv Internet, Intranet şi Extranet.
Senzorii sunt echipamente care extrag informaţiile din alte obiecte şi din medii diverse.
Aici sunt incluşi senzorii umani, camerele de luat vederi, microfoanele, scannerele şi radarele.
Aparatele de înregistrat sunt echipamente prin intermediul cărora sunt plasate
informaţiile în containere. Aici se încadrează procesele umane, imprimantele,
magnetofoanele/casetofoanele/repertofoanele şi inscriptoarele de discuri.
Procesoarele de informaţii sunt obiecte care manipulează informaţii, de genul oamenilor,
microprocesoarelor, precum şi softul şi hardul sistemelor informatice.

40
 Termenul de infrastructură informaţională se referă la resursele informaţionale, inclusiv
sistemele de comunicaţie, instituţii sau persoane din domeniu. Se poate vorbi despre
infrastructura informaţională a apărării, infrastructura informaţională naţională şi infrastructura
informaţională globală.
Spaţiul informaţional se referă la agregarea tuturor resurselor informaţionale aflate la
dispoziţia unei unităţi. Într-o firmă, el cuprinde angajaţii, documentele tipărite, sistemele
informatice şi de comunicaţii, plus toate informaţiile structurate existente în unitate sau în mediul
ei de lucru.
Spaţiul cibernetic, cyberspace, este spaţiul informaţional care însumează totalitatea
reţelelor de calculatoare, cunoscut şi ca reţeaua reţelelor.
Spaţiul de bătaie/luptă este un spaţiu aparte, specific doar pe timp de război, şi constă în
tot ceea ce se află în spaţiul fizic, inclusiv semnalele comunicaţiilor din eter.
Valoarea resurselor informaţionale are două componente: o valoare de schimb şi una
operaţională. Valoarea de schimb este stabilită de piaţă şi este cuantificabilă, reprezentând preţul
pe care îl oferă cineva pentru acea resursă. Valoarea operaţională este dată de avantajele obţinute
în urma utilizării acelei resurse. Poate fi cuantificabilă, dar nu e o regulă generală. Valoarea unei
resurse pentru o parte nu este aceeaşi şi pentru cealaltă parte. Pentru un anumit jucător, după cum
am afirmat anterior, valoarea este o funcţie de şase factori: proecuparea şi angajamentul
jucătorului, aptitudinile jucătorului, disponibilitatea resurselor pentru jucător, disponibilitatea
resurselor pentru alţi jucători, integritatea resurselor şi timpul.
Jucătorii. Într-un război informaţional participă doi jucători: unul ofensiv şi altul
defensiv. Primul, atacantul sau jucătorul ofensiv, este cel ce lansează o anumită operaţiune asupra
unei resurse informaţionale, iar cel de-al doilea, apărătorul sau jucătorul defensiv, îşi propune să
se apere de operaţiunea declanşată de atacant. De regulă, atacantul este zmeul sau balaurul sau
băiatul cel rău, dar o astfel de catalogare nu este valabilă în toate cazurile. Jucătorii din ambele
tabere pot acţiona individual sau în grupuri organizate (structurate) şi neorganizate
(nestructurate). Ei pot acţiona la nivelul unui stat sau nu, putând fi sau nu finanţaţi. Pentru
intrarea într-un război informaţional, un jucător trebuie să aibă un motiv, să dispună de mijloace
şi să i se ofere posibilitatea de a o face. Jucătorii ofensivi pot fi grupaţi în câteva clase generale:
interni, hackeri, criminali, corporaţii, guverne şi terorişti. Jucătorii defensivi sunt persoane fizice,
organizaţii sau guverne. La nivelul persoanelor, apărarea constă în tot ceea ce se întreprinde
pentru păstrarea secretului datelor cu caracter personal, a resurselor proprii, a menţinerii unei
poziţii competitive pe piaţă ş.a. Organizaţiile vizează păstrarea unei poziţii competitive şi a
resurselor lor. Pentru guverne, eforturile vor fi concentrate spre asigurarea securităţii
informaţionale, a securităţii economice, siguranţei publice, a cadrului juridic ş.a. Guvernului îi
revin obligaţii din următoarele categorii: identificarea, investigarea şi sancţionarea actelor
criminale, servicii de contra-informaţii, apărare naţională, crearea cadrului protecţiei legale,
definirea standardelor, precum şi inventarea şi realizarea noilor tehnologii de apărare. Părţile
angajate într-un război informaţional pot juca ambele roluri, de apărător şi atacant.
Războiul informaţional poate afecta şi România?! Potrivit Strategiei de Securitate
Naţională a României, şi pentru ţara noastră se conturează noi factori de risc, respectiv şi
asimetrici nonclasici, între care mai importanţi sunt45:
• terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formă informatică;
• acţiuni ce atentează la siguranţa infrastructurii critice a României;
• accesarea ilegală a sistemelor informatice;
45
Strategia de securitate Naţională a României, www.mapn.ro/ strategia securitate;

41
• acţiunile premeditate de afectare a imaginii României pe plan internaţional;
• agresiunea economico-financiară;
• provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Dintre principalele tipuri de vulnerabilităţi legate de informaţii şi sisteme informaţionale,
pentru care trebuie luate măsuri de prevenire şi contracarare sunt enumerate: menţinerea la un
nivel scăzut a insfrastructurii informaţionale şi întârzieri în realizarea acesteia la standardele
impuse de dinamica globalizării; deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate. Strategia militară
a României evidenţiază existenţa riscurilor privind războiul informaţional, dar acest lucru nu este
suficient pentru a elimina efectele apariţiei unui astfel de fenomen. Potrivit strategiei, războiul
informaţional ar avea ca prim obiectiv izolarea României în societatea globală, prin lipsa
infrastrucrurii, tehnologiei şi personalului specializat. Potrivit unor analize 46, România este în
momentul de faţă ţinta unui război informaţional agresiv declanşat din exterior cu sprijin intern,
ţintele principale fiind sistemul financiar, sistemul fiscal, sistemele de telecomunicaţii. Afectarea
infrastructurii acestor sisteme se consideră că este cauzată de neglijenţă, lipsa unor strategii
naţionale coerente de asigurare a securităţii infrastructurilor critice ale României, lipsa politicilor
de securitate la nivelul instituţiilor guvernamentale, financiare, de învăţământ etc.
Protecţia informaţiilor prin clasificarea lor. Dacă după cel de-al doilea război mondial
au rămas atâtea amintiri neplăcute, se cuvine, totuşi, să recunoaştem şi câteva moşteniri teribile.
Ne gândim la cercetarea operaţională, a lui Claude Shannon, transferată din domeniul militar în
cel economic, dar şi la ceea ce ne interesează pe noi mai mult, marcarea documentelor cu regim
special. NATO are meritul principal în dezvoltarea acestui sistem, al clasificării. Clasificare
înseamnă etichetări crescătoare ale documentelor sau informaţiilor, de la cel mai de jos nivel,
unde se situează informaţiile deschise (open) sau neclasificate (unclassified), la cele
confidenţiale, urcând spre informaţii secrete şi strict secrete (top secret). Iniţial, s-a pornit de la
ideea că informaţiile care prin compromitere pot costa vieţi umane sunt marcate secrete, în timp
ce informaţiile a căror compromitere costă pierderea multor vieţi umane sunt definite top secret
(strict secrete). Angajaţii în domeniul securităţii sistemelor sunt investiţi cu responsabilităţi
diverse, dar şi cu dreptul de a lucra cu anumite categorii de informaţii. Se poate vorbi de o strânsă
legătură între responsabilităţi şi categoriile de informaţii cu care se dă dreptul de a lucra. În SUA,
dreptul de verificare a fişierelor cu amprente ale FBI este acordat doar pentru verificarea unor
informaţii secrete, în timp ce o verificare de tip top secret dă dreptul de accesare a tuturor datelor
despre locurile de muncă din ultimii 5 până la 15 ani.
Pe linia accesului la unele categorii de informaţii, pentru exercitarea controlului lucrurile
sunt mai clare: un oficial poate citi documentele dintr-o anumită categorie numai dacă el are cel
puţin împuternicirea de accesare a informaţiilor din categoria respectivă sau dintr-una superioară.
De exemplu, un împuternicit să acceseze informaţii strict secrete poate citi informaţii
confidenţiale, secrete şi strict secrete, iar unul cu drept de accesare a informaţiilor secrete nu le
poate accesa pe cele strict secrete. Regula este că informaţiile pot circula doar în sus, de la
confidenţial la secret şi strict secret, în timp ce invers, de sus în jos, pot circula doar dacă o
persoană autorizată ia în mod deliberat decizia de a le declasifica. De asemenea, s-au stabilit
reguli de păstrare a documentelor, după cum urmează: documentele confidenţiale sunt păstrate în
dulapuri cu cheie, în orice birou guvernamental, în timp ce documentele din categoriile
superioare necesită seifuri de un anumit tip, uşi păzite şi control asupra copiatoarelor şi a
celorlalte echipamente electronice.

46
D. Dragomir, Război informaţional agresiv asupra sistemului bancar, Cotidianul, 29 mai 2004;

42
 Sunt foarte puţine unităţi care au proceduri stricte pe linia asigurării securităţii
informaţiilor. Pe de altă parte, la nivel naţional există proceduri foarte riguroase privind secretul
de stat. De regulă, există o ierarhie a ceea ce este cunoscut sub numele de clasificare, prin care
orice document şi alte elemente importante sunt încadrate într-o anumită categorie. Se practică
două strategii de bază pe linia securităţii naţionale:
1. Tot ceea ce nu este interzis este permis.
2. Tot ceea ce nu este permis este interzis.
În Statele Unite ale Americii, prima strategie este cea care guvernează accesul la
informaţiile guvernamentale. În multe ţări de pe glob, accesul la informaţiile naţionale este
controlat prin legi privind secretul de stat, folosindu-se cea de-a doua strategie. Un angajat loial şi
devotat firmei nu discută afacerile acesteia până când nu are convingerea că problema respectivă
poate să fie făcută publică. Se apelează la două tactici de implementare a strategiei fundamentale
privind protejarea informaţiilor deosebite: controlul discreţionar al accesului, controlul legal al
accesului.
Prima tactică de control al accesului implementează principiul celui mai mic privilegiu:
nici o persoană, în virtutea rangului sau a poziţiei ce o deţine, nu are drepturi nelimitate de a
vedea informaţiile deosebite, iar persoanele care au o astfel de facilitate trebuie să le vadă numai
pe cele care intră în sfera lor de activitate. Controlul discreţionar al accesului este aplicat printr-o
matrice de control. Pentru fiecare persoană (subiect) aflată pe listă şi pentru fiecare informaţie
(obiect), matricea arată ceea ce poate face fiecare subiect cu obiectele din listă: citire, scriere,
execuţie, aprobare ş.a. Controlul legal al accesului îşi exercită forţa pe baza legilor existente
(legea securităţii naţionale, legea energiei atomice ş.a.). În SUA, prin lege, sunt stabilite două
tipuri de structuri de control: ierarhizate şi neierarhizate.
Structura ierarhizată încadrează informaţiile senzitive în patru categorii: strict secrete,
secrete, confidenţiale şi neclasificate. Primele trei categorii sunt referite printr-o denumire
generică: informaţii clasificate. În alte ţări NATO, inclusiv Canada, a patra categorie este
cunoscută sub numele de informaţii restrictive.
În structura neierarhizată sunt două categorii: compartimentate şi cu obiecţii sau ascunse
vederii unor categorii de persoane. Compartimentările pot avea nume scurte, suficient de
sugestive, care să scoată în relief aspecte cum sunt: SECOM (securitatea comunicaţiei), CRIPTA
(criptare), COMSEC (comunicaţii secrete), HUMINT (Human INTeligence), SIGINT (SIGnal
INTeligence), IMINT (IMage INTeligence) ş.a. Categoria „cu obiecţii” priveşte îndeosebi
naţionalitatea potenţialilor cititori şi autori ai obiectelor. În SUA, contestaţiile (obiecţiile) sunt:
NOFOR (no foreign = neaccesibile străinilor), US/UK EYES ONLY (de văzut numai de către
englezi sau americani) ş.a.
Informaţiile strict secrete, care sunt într-o anumită compartimentare, se numesc informaţii
senzitive compartimentate şi presupun o atenţie deosebită la întrebuinţare. Doar o categorie este
superioară acesteia din urmă. Este vorba despre informaţiile din planul operativ integrat unic sau
răspunsul naţional în caz de război. Atunci când informaţiile au fost împărţite în două mari
categorii, clasificate şi neclasificate, s-a ţinut cont de anumite principii.
Guvernele pornesc de la o altă clasificare mai largă, împărţind informaţiile în două mari
tipuri: informaţii subiective şi informaţii obiective. Anterior a operat o altă clasificare: informaţii
operaţionale şi informaţii ştiinţifice. Unii chiar au menţionat un al treilea tip de informaţii
clasificate de guverne – informaţii tehnice, însă în multe materiale, informaţiile tehnice şi cele
ştiinţifice sunt submulţimi ale informaţiilor obiective. Atunci când o informaţie trebuie să fie
clasificată ei i se va atribui un nivel de clasificare, ceea ce va evidenţia importanţa relativă a
informaţiei clasificate în sistemul naţional de securitate, specificându-se cerinţele minime pe care

43
trebuie să le îndeplinească acea informaţie. Un sistem de clasificare eficient trebuie să se bazeze
pe niveluri de clasificare definite cu mare claritate.
În sistemul american de clasificare a informaţiilor există trei niveluri de clasificare: top
secret (strict secret), secret şi confidenţial. Informaţiile neclasificate constituie o altă categorie. În
Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, din România, informaţiile clasificate
din clasa secretelor de stat sunt încadrate în trei niveluri, astfel: strict secrete de importanţă
deosebită, strict secrete şi secrete.
Informaţiile strict secrete (SUA), cărora le corespund informaţiile strict secrete de
importanţă deosebită (România), sunt informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să
producă daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale.
Informaţiile secrete (SUA), ceea ce echivalează cu informaţiile strict secrete (România),
sunt informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii
naţionale.
Informaţiile confidenţiale (SUA), corespunzătoare informaţiilor secrete (România), sunt
informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale.
Apreciem că o nesincronizare a nivelurilor de clasificare din sistemul românesc cu cel
american este o probă de neinspiraţie, cu atât mai mult cu cât intrarea în NATO va genera multe
disfuncţionalităţi circulaţiei informaţiilor clasificate. Considerăm că, în timp, nivelurile
securizării din România vor fi schimbate tocmai pentru eliminarea neajunsurilor menţionate
anterior.
Aspecte principale pe linia securizării spaţiului cibernetic. Vorbind despre spaţiul
cibernetic, se cuvine să prezentăm câteva probleme şi cauze ce conduc la insecuritatea globală a
planetei:
• lipsa unui nivel suplimentar de securitate orientat spre angajaţii organizaţiilor (s-a
constat că 73% dintre companii n-au cerut vreodată angajaţilor proprii să citească sau
recitească politicile de securitate după angajare, iar 2/3 nu verifică nicicând dacă
angajaţii lor au citit politicile de securitate);
• apelarea la honeypots (furnicare), pe post de servere false, adevărate captatoare de
urme ale atacatorilor de sisteme;
• dificultatea combaterii atacurilor din interior prin mijloace tehnice demonstrează că
securitatea este, în principal, o problemă umană – evidenţiind faptul că în lume există un
prost management (se recomandă separarea obligaţiilor de serviciu, plecarea anuală a
tuturor angajaţilor în concediu);
• o prea mare deschidere a reţelelor din organizaţii;
• proliferarea sistemelor bazate pe calculatoare miniaturizate (handheld) fără o prea
bună securizare;
• decât să vezi reţelele organizaţiilor ca pe nişte castele, mai bine le vezi ca pe nişte
aeroporturi – oamenii vin şi pleacă tot timpul, unele zone sunt mai securizate decât
altele, iar oamenii când trec dintr-o parte în alta trebuie să prezinte proba (bilet, tichet de
îmbarcare, paşaport etc);
• folosirea unei mari baze de date care să conţină informaţii despre cine poate să facă
ce să facă, ce va asigura că utilizatorii pot să facă numai lucrurile îndreptăţite să le facă
– aceasta va duce la supravegherea activităţilor pe linia securităţii de către manageri, ca
obligaţii de zi cu zi;
• nu blocarea atacanţilor, ci lăsarea lor să acţioneze pentru a le putea urmări modul de
acţiune;

44
 • aproape inexistente asigurările în spaţiul cibernetic, din cauza complexităţii noilor
reţele ce fac dificilă evaluarea riscurilor;
• societăţile de asigurare vor impune companiilor tipurile de echipamente pe care
trebuie să le aibă pentru a fi admise pe lista asiguraţilor sau pentru a beneficia de
reduceri substanţiale ale primelor de asigurare;
• revizuirea iniţiativelor lansate cu mult entuziasm în privinţa biometriei (ochi, faţă,
amprenta digitală ş.a.);
• 11 septembrie 2001 a demonstrat că nu problema colectării datelor a condus la acest
dezastru, ci neîmpărtăşirea şi proasta lor interpretare;
• de revizuit rolul factorului uman (HUMINT) în culegerea de informaţii;
• terorismul din spaţiul cibernetic poate fi mai periculos decât cel tradiţional (câteva
clicări de mouse pot să conducă la distrugerea economiei şi afectarea multor vieţi
omeneşti – un mouse poate fi mai periculos decât un glonţ sau o bombă);
• de evitat un posibil Pearl Harbour electronic – pentru asta, în SUA, sunt necesare cel
puţin cinci ani şi 200 milioane de dolari. Sunt căi mai simple şi mai ieftine de atacat
infrastructurile principale: telefoane false, automobile-capcană, piraţi ai aerului;
• analogie în abordarea securităţii sistemului cu sistemul de lobby din domeniul
mediului (gen Green Peace).
Iată doar câteva dintre semnalele disperate ale omenirii faţă de globalizarea
informaţională. Statele foarte dezvoltate au ajuns să depindă de informaţii mai mult decât de
resursele naturale. Unele dintre ele, dacă nu mai au controlul informaţiilor, pot supravieţui fără
instaurarea haosului doar câteva ore – SUA, doar şase ore.
Spaţiul cibernetic–sistemul central al infrastructurii naţionale. Un prim pas în asigurarea
securităţii informaţiilor vehiculate la nivelul sistemului informaţional global constă în elaborarea
unei strategii de securizare a infrastructurilor de importanţă vitală. Infrastructura oricărei naţiuni
este compusă din instituţii publice şi private din sectoarele agricol, alimentar, apă, sănătate
publică, transport, finanţe şi bănci, industria chimică şi a altor substanţe speciale, servicii poştale
şi maritime. Sistemul central al acestei infrastructuri îl constituie spaţiul cibernetic – de mii de
calculatoare interconectate, servere, rutere, comutatoare (switch-uri), precum şi din cablurile de
fibră optică ce permit infrastructurii principale să fie perfect interconectată. Astfel, funcţionarea
sănătoasă a spaţiului cibernetic este esenţială pentru orice economie şi pentru securitatea
naţională. Fiecare ţară este nevoită să-şi dezvolte o strategie proprie de securizare a spaţiului
cibernetic, având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea reţelelor informatice
globale. În momentul actual, eforturile nu trebuie orientate numai către spaţiul cibernetic al
naţiunii, ci trebuie conjugate la nivel global, având în vedere că s-a ajuns la un grad destul de
ridicat al depedenţei funcţionării întregii infrastructuri de funcţionare reţelei globale. Riscurile
securităţii informaţiilor sunt mult mai mari, sunt la nivel global. Prin atacarea unei reţele
naţionale este afectată reţeaua globală.
Securizarea spaţiului cibernetic este o misiune strategică dificilă, care necesită
coordonarea şi concentrarea eforturilor întregii societăţi, guvernele fiind nevoite să lucreze
împreună la identificarea ameninţărilor, a vulnerabilităţilor sistemelor, precum şi la stabilirea
măsurilor de îmbunătăţire a securităţii spaţiului cibernetic. Viteza cu care se realizează atacurile
din spaţiul cibernetic, anonimatul lor le fac greu de atribuit unor acţiuni teroriste, criminale sau la
nivel de stat – sarcină ce apare deseori după ce s-a înfăptuit atacul. De aceea, elaborarea şi
aplicarea unor strategii naţionale şi internaţionale de securizare a spaţiului cibernetic poate ajuta
la reducerea vulnerabilităţii în faţa atacurilor devastatoare declanşate împotriva infrastructurilor

45
informaţionale critice sau a averilor/bunurilor fizice care stau la baza acesteia. Plecând de la
exemplul american, care aplică deja o Strategie Naţională de Securizare a Spaţiului Cibernetic, se
pot identifica obiectivele strategice care ar trebui avute în vedere de orice naţiune în acest
domeniu:
• prevenirea atacurilor cibernetice împotriva infrastructurilor critice;
• reducerea vulnerabilităţii naţionale în faţa atacurilor cibernetice;
• minimizarea daunelor şi a timpului de reconstituire a sistemului în urma eventualelor
atacuri cibernetice, dacă apar.
Ameninţări şi vulnerabilităţi. Economia şi securitatea naţională sunt total dependente de
tehnologiile informaţionale şi de infrastructura informaţională. În centrul infrastructurii
informaţionale, de care depinde omenirea, se află Internetul, un sistem conceput iniţial pentru
folosirea în comun a cercetărilor neclasificate între oamenii de ştiinţă care nu erau suspectaţi de
folosirea abuzivă a reţelei. Este acelaşi Internet care astăzi conectează milioane de calculatoare
din diferite reţele, rezolvând cele mai multe servicii de bază ale naţiunilor şi conducând la
funcţionarea infrastructurilor. Aceste reţele de calculatoare, de asemenea, controlează obiecte
fizice, cum sunt transformatoarele electrice, trenurile, staţiile de pompare, containerele chimice,
radarele, bursele de valori – toate existând dincolo de spaţiul cibernetic. O mare varietate de
actori rău intenţionaţi pot declanşa atacuri împotriva structurii informaţionale critice. Unii deja au
făcut-o. O preocupare majoră trebuie să fie orientată spre atacurile cibernetice organizate,
capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii Naţionale critice, a economiei sau a securităţii
naţionale. Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de
ridicată şi, parţial, explică de ce încă nu s-au înregistrat astfel de atacuri până acum. Totuşi, nu
trebuie să fim prea încrezători. Au fost cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat unele
vulnerabilităţi care ne-au demonstrat că dispun de capacităţi distructive şi mai mari.
Incertitudinea există, precum şi intenţia şi performanţele tehnice necesare, după cum au dovedit-o
câteva atacuri anterioare. Analizele ameninţărilor cibernetice sunt strict necesare pentru
identificarea tendinţelor pe termen lung ale ameninţărilor şi vulnerabilităţilor. Ceea ce se ştie este
faptul că instrumentele şi metodologiile înfăpturii atacurilor sunt larg răspândite, iar capacităţile
tehnice şi complexitatea utilizatorilor porniţi pe provocarea unui adevărat dezastru se află în
creştere. Pe timp de pace, duşmanii pot declanşa acte de spionaj asupra guvernului, centrelor de
cercetare ştiinţifică universitară şi companiilor private. De asemenea, ei încearcă să pregătească
terenul pentru administrarea loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin
cartografierea sistemelor informaţionale ale unui stat, identificând principalele ţinte şi plasând în
infrastructura naţională porţi ascunse de intrare şi alte mijloace de acces. Pe timp de război sau
criză, adversarii vor încerca să intimideze liderii politici naţionali prin atacarea infrastructurilor
critice şi a funcţiilor de bază ale economiei sau erodarea încrederii publice în sistemele
informaţionale. Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei ţări pot avea
consecinţe grave, cum ar fi întreruperea funcţionării unor componente cheie, provocarea
pierderilor de venituri şi proprietăţi intelectuale sau chiar pierderea vieţilor omeneşti.
Contracararea unor astfel de atacuri necesită realizarea unor componente riguroase cum încă nu
există în prezent, dacă se doreşte reducerea vulnerabilităţilor şi prevenirea sau diminuarea forţei
capacităţilor îndreptate împotriva infrastructurilor critice.
Rolul guvernului în securizarea spaţiului cibernetic. În general, sectorul privat este cel
mai bine structurat şi echipat pentru a răspunde la un eventual atac cibernetic. Privind în interior,
asigurarea continuităţii activităţii guvernului presupune asigurarea siguranţei propriei sale
infrastructuri cibernetice şi a activelor necesare pentru atingerea misiunii şi exercitarea

46
serviciilor. Pe plan extern, rolul unui guvern pe linia securităţii cibernetice este acela al garantării
cazurilor în care costurile tranzacţiilor sunt ridicate sau atunci când barierele legale conduc la
probleme ce necesită o coordonare deosebită; cazurile în care guvernele operează în absenţa
forţelor sectorului privat; creşterea conştientizării.
Angajarea parteneriatului public-privat este componenta de bază a strategiei de securizare
a spaţiului cibernetic. Acesta este adevărul din câteva motive. Parteneriatul se confruntă cu
problema coordonării. Partenerii pot îmbunătăţi, în mod semnificativ, schimbul de informaţii şi
cooperarea. Angajamentul public-privat va lua o mare varietate de forme şi se va adresa
conştientizării nevoii de instruire, performanţelor tehnologice, remedierii vulnerabilităţii şi
operaţiunilor de reconstituire a sistemului.
Rolul guvernului în aceste cazuri şi în altele este justificat doar atunci când beneficiile
intervenţiei depăşesc costurile asociate. Acest standard este important doar în cazurile în care
există soluţii viabile din partea sectorului privat pentru remedierea potenţialelor ameninţări şi
vulnerabilităţi. Pentru fiecare caz, trebuie să se acorde atenţie costurilor şi impactului unei acţiuni
anume a guvernului, comparativ cu alte acţiuni complementare, non-acţiuni, luând în considerare
şi soluţiile prezente şi viitoare ale sectorului privat. Acţiunile guvernamentale de securizare a
spaţiului cibernetic sunt justificate din mai multe motive: al jurisdicţiei şi încadrării atacurilor,
protecţiei reţelelor şi sistemelor critice pentru securitatea naţională, al recomandărilor şi
atenţionărilor, precum şi al protecţiei împotriva atacurilor organizate capabile să producă daune
economiei. Activităţile instituţiilor guvernamentale trebuie, de asemenea, să susţină cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică pentru a permite sectorului privat să asigure o mai bună securizare a unei
părţi din infrastructura principală a naţiunii. Ca orice strategie, şi cea de securizare a spaţiului
cibernetic ar trebui să-şi definească o serie de priorităţi, care, potrivit guvernului american, ar
putea fi:
1. un sistem naţional de răspuns pe linia securităţii spaţiului cibernetic;
2. un program naţional de reducere a vulnerabilităţii şi ameninţărilor securităţii spaţiului
cibernetic;
3. un program naţional de instruire şi conştientizare privind securitatea spaţiului
cibernetic;
4. securizarea spaţiului cibernetic guvernamental;
5. securitatea naţională şi cooperarea internaţională privind securitatea spaţiului
cibernetic.
Prima prioritate vizează îmbunătăţirea răspunsului la incidentele cibernetice şi la
reducerea potenţialelor daune produse de astfel de evenimente. Priorităţile a doua, a treia şi a
patra vizează reducerea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor în faţa potenţialelor atacuri cibernetice.
A cincea prioritate este de prevenire a atacurilor cibernetice care pot avea impact asupra activelor
naţionale de securitate şi de îmbunătăţire a managementului internaţional al răspunsurilor la astfel
de atacuri.
Cadrul legislativ românesc privind securitatea informaţiilor. La nivelul României, în
ultimii ani, au început să apară din ce în ce mai multe reglementări legislative privind protecţia şi
securitatea informaţiilor. Lucrurile s-au schimbat odată cu proliferarea şi pe teritoriul ţării a
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii, care au eliminat barierele de timp, spaţiu şi
localizare a prelucrării, stocării şi transmiterii informaţiilor. Chiar dacă sunt încă multe lacune în
această privinţă, se poate spune că este un început bun pentru trecerea României la societatea
informaţională şi a cunoaşterii. Printre cele mai importante legi care reglementează, direct sau
indirect, protejarea informaţiilor, mecanismele de prelucrare, stocare şi transmitere, se pot
enumera:

47
 S-ar putea spune că, cel puţin din vedere legislativ, România se apropie de climatul juridic
internaţional şi al ţărilor dezvoltate în privinţa securităţii informaţiilor. Însă, mai sunt multe
aspecte de rezolvat, care ţin de procedurile de aplicare a legislaţiei, de educaţia şi instruirea în
acest domeniu, de conştientizarea factorilor decizionali în privinţa riscurilor la care sunt supuse
sistemele informatice ale organismelor pe care le conduc. De asemenea, nu există o strategie
elaborată în privinţa securizării spaţiului cibernetic, în care să fie definite foarte clar obiectivele,
priorităţile, măsurile şi actorii responsabili, elemente de această natură regăsindu-se doar pe
alocuri în Strategia de Securitate Naţională, Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate,
Legea siguranţei naţionale şi celelalte legi care reglementează securitatea informaţiilor, a
activităţilor care apelează la mijloace electronice de prelucrare a datelor etc.

3.3. Caracteristici şi componente ale războiului informaţional

Conceptul de război informaţional este centrat pe informaţie, considerată principala sursă
de putere. În cercările de definire şi de caracterizare a acestui concept nu lipsesc. Astfel, într-o
broşură internă a Forţelor Aeriene din cadrul Departamentului Apărării al S.U.A, intitulată
Bazele războiului informaţional, găsim câteva idei fundamentale prntru demersul nostru: Trebuie
să facem distincţia dintre războiul epocii informaţionale şi războiul informaţional.... Războiul
epocii informaţionale utilizează tehnica informaţională ca pe un instrument pentru
perfecţionarea operaţiunilor de luptă. Dimpotrivă, războiul informaţional priveşte însăşi
informaţia ca pe un domeniu separat, ca pe o armă puternică şi o ţintă profitabilă... Informaţia,
alături de mijloacele de procesare a ei, are caracteristici distincte care o fac demnă să fie
considerată un domeniu distinct, aşa cum sunt considerate apa, pământul, aerul şi spaţiul.
Tot în această broşură se menţionează şi o definiţie a războiului informaţional:. Vom
defini războiul informaţional ca orice acţiune de a nega, exploata, distorsiona sau distruge
informaţia inamicului şi mijloacele de procesare a acesteia, protejându-le pe ale noastre
împotriva acţiunilor inamicului şi exploatând funcţiile informaţiei militare. Se dezboltă şi o
schemă a componentelor războiului inforamţional, astfel.
La rândul său, R.J. Clapper, consemnează faptul că o Directivă a Departamentului
Apărării, stabileşte că războiul informaţional este îndreptat atât împotriva informaţiilor aflate în
procesare cât şi împotriva sistemelor informatice care efectuează aceasză procesare în sprijinul
operaţiilor militare. De asemenea, prevede că obiectivele de comandă şi control se realizează
prin influenţarea, degradarea, interzicerea sau distrugerea posibilităţilor de comandă şi control
ale inamicului, protejându-le pe cele proprii.
Soţii Toffler abordează şi ei războiul informaţional, pornind de la Memorandumul Strategiei nr.
30, elaborat de Biroul Şefilor de Stat Major Asociaţi, ai S.U.A, unde războiul de comandă şi
control este definit ca folosirea integrală a securităţii operaţiilor, inducerii în eroare militare,
operaţiunilor psihologice.., războiul electronic... şi a distrugerilor fizice, susţinute reciproc de
informaţii, spre a bloca informaţia către, a influenţa, degrada sau distruge capacităţile C2
(comandă şi control), ale adversarului, protejând totodată capacităţile C2 aliate cntra unei
acţiuni similşare... Războiul de comandă şi control oferă comandantului potenţial posibilitatea
de a aplica un pumn de knockout înainte de izbucnirea ostilităţilor tradiţionale. Citând acest
document, soţii Toffler semnalează faptul că acesta lărgeşte parametrii oficiali în jurul
conceptului de război al informaţiilor, punând accent mai mult pe activitatea informaţiuonală şi
amplificând perspectiva pentru a include şi operaţiile psihologice orientate spre influenţarea
oamenilor, raţionamentului obiectiv şi în ultimă instanţă a comportamentului celorlalţi.
Această ultimă temă este inclusă în studiile mai multor analişti militari. Astfel, în anul
1971 Roger Mucchielii, într-o amplă lucrare intitulată Subversiunea, consemna: Cea ce contează,

48
într-o eventuală istorie a subcersiunii în război este de a sublinia că, până la desfăşurarea celui
de-al doilea război mondial, subcersiunea era utilizată ca auxiliar al războiului clasic, cel care
se desfăşoară şi se rezovă pe teren şi prin arme. Se pare că de circa 20 de ani încoace, asistăm
la o schimbare radicală. O nouă concepţie a unui război ciudat estompează puţin câte puţin
concepţia tradiţională. .. În loc de a angaja trupele la frontierele naţiunii de cucerit, se provoacă
din interiorul statului respectiv, prin acţiunea agenţilor pregătiţi special, un proces de
dazagregare a autorităţii, în timp ce mici grupuri de partizani, prezentaţi ca provenind din popor
şi constituţi spontan, vor angaja un nou tip de luptălocală cu intenţia declarată de a începe un
război revoluţionar de eliberare, în fapt, de a accelera procesul de degradare a statului din ţara
vizată şi apoi de a cuceri puterea.47

Război informaţional

Atac şi apărare informaţională Exploatarea informaţiilor

Operaţii psihologice Inducere în eroare

Distrugere fizică Atac informaţional

Război radioelectronic Măsuri de securitate Operaţii informaţionale

Securitatea Securitatea Securitatea

Operaţiilor comunicaţiilor informatică

Schma nr. 1 Componentele războiului informaţional.48

47
Clapper, R., J., Securitatea critică domină societăţile războiului informaţional, în Signal, S.U.A, op. cit, p. 72;
48
Cf, Gheorghe Arădăvoaice, Valentin Stancu, op. cit. p. 25;

49
 Un studiu rusesc, intitulat Arma psihotronică,49 trece în revistă câteva tipuri de astfel de
arme şi efectele lor: arma care foloseşte emisia în frecvenţă foarte înaltă, poate să împiedice
activitatea creierului şi a sistemului nervos al omului, să-l scoată temporar din luptă. Armamentul
pe bază de infrasunete, cu rază mică de acţiune, este capabil să provoace indiferent de voinţa
omului, un sentiment de teamă, panică. Mai mult, autorul articolului afirmă că în Fedaraţia Rusă
armamentul psihotronic se află în diferite stadii de pregătire. Într-un articol apărut în aceeaşi
revistă, intitulat Arma care nu ucide, autorii dau ca sigur faptul că Departamentul Apărării al
S.U.A dispune de astfel de arme care nu ucid, care ar fi destinate în concepţia conducerii
polutico-militare a S.U.A, atingerii scopurilor în acele situaţii în care întrebuinţarea
armamentului clasic şi chiar nuclear nu este ecceptată din motive politice sau etice.
Această nouă dimensiune a războiului informaţional este semnalată şi de R.J Clapper, care
consemna Unele faţete ale războiului informaţinal devansează activitatea de pa câmpul de luptă.
Componenta informaţională destinată oiniei publice are valoare critică pentru toţi cei implicaţi.
Toată lumera recunoaştecă, datorită mass-media foarte bine dezvoltate şi al rolului proeminent
jucat de opinia publică în S.U.A, campaniile informaţionale ale adversarilor vor fi adesea
îndreptate împotriva publicului american şi nu împotriva forţei armate.50
Încheiem prin a surprinde şi programul noii Şcoli de război informaţional şi strategic din
cadrul Universităţii pentru apărarea naţională a S.U.A, care consemnează că războiul
informaţional este o sumă a mai multor elemente: război electronic, operaţii psihologice,
inducere în eroare, cercetare, recunoaştere şi supraveghere. Războiul informaţional constă în
înţelegerea fluxului informaţional al inamicului. Cunoştinţele obţinute permit să se acţioneze
împotriva reţelelor informaţionale ale inamicului pentru a induce incertitudine şi dezordine. În
plus, cunoştinţele rezultate asigură protecţia fluxului informaţional al S.U.A. Datorită
dependenţei critice a actorilor conflictului de acest flux, el devine un centru de gravitaţie care,
dacă este atacat, va stânjeni sever posibilităţile combatanţilor de a executa operaţiunile de
luptă- Războiul informaţional este o startegie şi o metodologie de luptă deliberatte. El constituie
o metodologie de utilizare integrată a unor misiuni şi operaţii, dintre care cercetarea şi
telecomunicaţiile sunt de cea mai mare importanţă.51

STRUCTURI DIAGRAMA ESCALADĂRII

ACŢIUNI AGRESIUNI RĂZBOI
Servicii de Acţiuni de public relations Agresiuni Război imagologic
informare şi imagologice
public relations
Servicii de Acţiuni psihologice şi de Agresiuni psihologice Război psihologic
acţiuni şi influenţare/contracarare
protecţie
psihologică
Servicii secrete: Acţiuni informative şi Agresiuni informative Război informaţional
- spionaj contrainformative
- contraspionaj

49
Zanhenoe voine abozrenie, Arma psihotronică, Rusia, nr. 4, aprilie 1993;
50
Clapper, R., J, idem;
51
Ibidem p. 72;

50
 Şi în ţara noastră, încă din 1994, unii analişti militari au semnalat posibilitatea
purtării războiului informaţional. Premisele de la care se porneau erau câteva aserţiuni disparate,
provenind din studii publicate în Statele Unite, Elevţia, Franţa, potrivit cărora informaţia
înseamnă putere, iar războiul secolului XXI va fi un război preponderent informaţional.
Interpretarea acestor idei, dar şi a concluziilor trase în urma desfăpşurării războiului din fosta
Iugoslavie au oferit ulterior posibilitatea întocmirii unui tablou a războiului informaţional, care
swe rezuma în fapt la trei compartimente: războiul imagologic, psihologic şi
informativ/contrainformativ. Sintetic, diagrama acestui tip de război este următoarea:
Deşi am văzut că se vehiculează numeroase definiţii, putem opta pentru aceea formulată
în S.U.A, potrivit căreia prin război informaţional înţelegem orice acţiuni de interzicere, alterare
sau distrugere a informaţiilor şi a funcţiilor informaţionale ale inamicului; protejarea celor
proprii împotriva acţiunilor inamicului; exploatarea funcţiilor informaţionale proprii.52 Războiul
informaţional acoperă numeroase domenii precum cel societal, politic, ideologic, religios, militar,
tehnologic, niveluri organizaţionale şi de comandă, sfera organizaţiilor şi cea individuală,
competiţia economică şi politică, etc. Structurile şi diagrama escaladării sunt prezentate în figura
nr. 2.

Diagrama Escaladării
Structuri ACŢIUNI AGRESIUNI RĂZBOI
Trupele de uscat Cunoaştere, instruire, Agresiuni cu specific Război informaţional
planificare informaţional
Forţele aeriene Cunoaştere, instruire, Agresiuni cu specific Război informaţional
militare planificare informaţional
Forţele Navale Cunoaştere, instruire, Agresiuni cu specific Război
planificare informaţional radioelectronic
Forţele destinate Cunoaştere, instruire, Agresiuni Război
războiului planificare radioelectronice radioelectronic
radioelectronic
Servicii secrete Acţiuni informative şi Agresiuni informative Război informativ
contrainformative
Servicii de acţiuni şi Acţiuni psihilogice de Agresiuni psihologice Război psihologic
protecţie psihologică influenţare/contracarar
e
Servicii de informare Acţiuni de relaţii Agresiuni Război imagologic
şi public relation publice imagologice

Figura nr. 2. Structurile şi diagrama escaladării53

3.4. Formele războiului informaţional

Se apreciază ca fiind operaţionale şapte forme de bază de conflict în plan informaţional,
precum:
1. războiul de comandă/control, C2 W, care are menirea să anihileze capul adversarului;

52
XXX Pietrele unghiulare ale războiului informaţional. Document al Departamentului F.A.M. ale S.U.A, traducere
a C.I.D, nr. 238, din 16.12.1997; Gheorghe Arădăvoaice, Valentin, Stancu, op. cit. p. 31;
53
Gheorghe Arădăvoaice, Valentin Stancu, op. cit. p. 31;

51
 2. războiul supremaţiei informaţiilor, CBW, care constă în proiectarea, protecţia şi
anihilarea sistemelor care conţin suficiente cunoştinţe pentru a domina spaţiul de
luptă;
3. războiul electronic EW, care conţine tehnici de luptă radioelectronică, tehnici
criptografice;
4. războiul psihologic, PsiW, în care informaţia este utilizată pentru a modifica
atitudinile amicilor, neutrilor şi inamicilor;
5. pirateria software, în care sistemele de calcul sunt obiectul atacurilor;
6. războiul informaţiilor economice, EIW, în care blocarea sau canalizarea informaţiilor
în scopul de a obţine supremaţia economică este esenţială;
7. războiul în spaţiul de luptă al realităţii virtuale, CYBW, ca punct de acumulare a
scenariilor futuriste.

3.5. Principiile războiului informaţional

La baza terirei războiului informaţional stau câteva principii, care fundamentează
operaţiile informaţionale.
• Principiul decapitării. Ţintele primare sunt suportul decizional şi comunicaţiile, în
scopul de a se separa capul adversarului de corp, de a rupe nivelul conducerii de
cel al execuţiei.
• Principiul intuiţiei senzoriale, toţi senzorii adversarului trebuie distruşi sau
anihilaţi.
• Principiul cunoştinţelor, este nevoie de cât mai multă informaţie disponibilă
pentru cei ce au nevoie de ea.
• Principiul interoperabilităţii. Sisteme informatice şi cele de comunicaţii trebuie să
fie interoperabile.
• Principiul supravieţuirii. Strategia şi politicile de control ale războiului
informaţional trebuie centralizate, iar planificarea şi execuţia descentralizate, în
scopul de a face dificilă atacarea celor din urmă.
• Principiul ierarhiei. Împotriva adversarului trebuie utilizată tehnologia
disponibilă.
• Principiul intensităţii. Fcatorii politici şi militari nu controlează războiul
informaţional la nivel operaţional, aceştia vor furniza numai direcţiile şi nivelurile
de evaluare.
Datorită multiplelor valenţe ale războiului informaţional, acesta va acţiona practic nu doar
în starea de război propriu-zisă, în fapt, stările de pace şi război nu vor mai avea un sens
antinomic, distincţia dintre ele devenind practic irelevantă. Principala caracteristică a noilor tipuri
de conflicte armate va fi aceea că distructivul, propriu războaielor de până acum, va fi substituit
de influenţarea comportamentelor statelor şi naţiunilor.54 Puterile militare vor impune războaie
care, cel puţin în faza lor iniţială, vor avea o intesitate nepercepută de adversar, încurajând paşii
greşiţi ai advesrului în dezvoltarea economică şi socială, astfel încât populaţia să fie nemulţumită
de guvernanţi. Cu ajutorul uno specialişti militari şi civili, adversarului îi va fi impusă o adevărată
terapie a haosului, care se va traduce prin instaurarea şi menţinerea unei permanente stări de
dezordina. Vor avea loc rupturi radicale între elitele politice, culturale şi mase, acţionându-se

54
General de brigadă, Vasile, Paul, Un război care se simte, afectează, dar nu se vede şi nu se aude, în Observatorul
militar, nr. 25 (444), 23 iunie 1998, p. 4;

52
permanent pentru dezbinarea acestora. Folosindu-se de o diversiatte de metode se va produce
adversarului:
• involuţii semnificative în diferite domenii, dintre care cele mai acute în planul
dezvoltării economico-sociale;
• întârzierea realizării ori nerealizarea unor obiective vitale;
• pierderea unor poziţii şi a prestigiului internaţional;
• lipsa credibilităţii pentru apărarea intereselor fundamentale;
• un comportament nesigur în relaţiile cu alte state.
Interesante sunt sublinierile făcute de fostul director al C.I.A, George Tenet în faţa
Comisiei Senatoriale pentru probleme guvermanentale, referitoare la aspectele dezastruase ale
războiului informaţional dar şi necesitatea unor măsuri de contracarare a lui:
• există la ora actuală ţări care includ războiul informaţional în cadrul doctrinei
lor militare dar şi în programele analitice ale colgiilor militare;
• proliferarea la nivel global a informaticii şi uşurnţa procurării instrumentelor ce
pot fi folosite penru a ataca alte sisteme de computere fac posibil ca grupările
teroriste să- şi dezvolte potenţialul;
• teroriştii şi extremiştii folosesc deja Internetul şi au chiar propriile lor site- uri
pe care le utilizează;
• tehnologia de detectare a imixtiunilor este încă la începuturi şi depistarea
atacurilor este dificilă şi necesită timp;
• protejarea sistemelor informatice presupune cooperări la un nivel fără precedent
între agenţiile guvernamentale.
•
3.6. Reţelele de calculatoare şi războiul informaţional
Specialiştii apreciază că sistemele moderne de comunicaţii de date şi telecomunicaţii
sunt punctul slab al infrastructurii econimice şi miltare, în special după răspândirea masivă a
Internetului. Sabotorii şi spionii pot să acţioneze pe modemuri de la o distanţă convenabilă, fără a
fi descoperiţi. Sunt deci necesare măsuri de protecţie pentru a împiedica căderea acestor reţele în
urma unui atac coordonat în caz de război. Glumele juvenile cu tehnologia înaltă sunt combătute
prin campanii sistematoce duse de profesionişti experimentaţi şi înzestraţi cu echipamente
costisitoare şi care sunt capabili să coordoneze prin Internet simultan, sute de calculatoare, pentru
a copia, manipula şi şterge date.
Pe lângă spionaj industrial şi manipulare de date în favoarea infracţiunii organizate, se
poate bănui şi existenţa unor motive ideologice sau politice. Acest concept de sabotare cu viruşi a
sistemelor de calculatoare inamice, existent deja din anul 1949, este reactualizat de câţiva ani prin
conecptul de război informaţional. Atât americanii cât şi ruşii plănuiesc ca într-un viitor război să
scoată din funcţionare sau să manipuleze reţelele de comunicaţii de date şi de telecomunicaţii,
precum şi sistemele de radiolocaţie şi de armamemnt, utilizând un spectru larg de mijloace,
printre care se numără şi virusarea calculatoarelor
Băncile de emisie transferă zilnic pe cale electronică sume uriaşe de bani. Bursele la
nivel mondial sunt şi ele legate la calculatoare. Forţele armate ale Statelor Unite lucrează cu sute
de mii de calculatoare, dintre care 90% dintre acestea nu sunt protejate. Conetarea la o reţea a
unităţii de luptă se face tot mai frecvent. Sesizoarele de bord ar putea fi manipulate, astfel încât să
confunde propriile maşini cu cele inamice. Reţelele militare considerate de importanţă critică au
linii de conexiune sau lăţimi de bvandă proprii, multiplu protejate. Dtele care nu sunt
coonsiderate secrete şi care reprezintă 95% din datele de transfer sunt, printre altele, cele

53
referitoare la personal şi la loogistică, care pot oferi informaţii vaoloroase inamicului, respectiv,
manipularea sau bolocarea lor, care ar duce la o diminuare importantă a forţei de luptă.
În ultimii ani specialiştii de la Pentagon au simulat atacuri asupra a 65.000 de
calculatoare militare, aproximativ 2/3 din încercări reuşind. Institutele de cercetare şi dezvoltare
militare sau civile sunt utilizatori de Internet. Experţii de la NASA în probleme de securitate au
demostrat că bze de date sunt transmise de multe ori, având coduri de acces uşor de descifrat.
Conectarea hakerilor este posibilă chiar şi fără fososirea cablului, deoarece centralele telefonice
moderne sunt conectate prin satelit.
Internetul care a fost dezvoltat ca un sistem de comunicaţii sigur în cazul unui război
nuclear, reprezntă în prezent principala sursă de pericol pentru reţelele de comunicaţii. Nunmărul
abonaţilor creşte continuu, iar prin această reţea se pot transmite facil date, mesaje reale, dar şi
informaţii false. Larga întrebuinţare a calculatoarelor în domeniul armelor şi echipamentelor, în
exercitarea actului de comandă, în toate fazele războiului, a determinat, de asemenea, apariţia
unor noi metode de acţiune împotriva inamicului. Asupra calculatoarelor adversarului se poate
acţiona în diverse feluri:
• introducerea unor elemente în programele de calculator ale sistemului de arme,
de comandă, control şi comunicaţii, care pot fi acţionate într-un mod oarecare;
• plasarea unor viruşi în calculator, prin agenţii, canale de comunicaţii sau prin
alte metode, pentru a distruge baza de date şi memoria sistemelor de luptă;
• intrarea în canalele de comunicaţii dintre calculatoare şi introducerea unor date
false în acestea;
• scoaterea din funcţiune a calculatoarelor şi ştergerea datelor printr-o emisie
puternică de unde de ultraînaltă frecvenţă prin fascicule electromagnetice sau
prin altă metodă;
Cercetările teoretice şi experimentale efectuate arată că generatoarele de
fluxelectromagnetic nucleare pot fi folosite pentru perturbarea eficientă a echipamentelor
electronice şi electrotehnice, ştergerea informaţiilor din băncile de date şi avarierea
calculatoarelor.
Din perspectiva războiului informaţional conducerea acţiunilor nu mai este o problemă
exclusivă a militarilor. Mijloacele adverse noi, fac posibilă lansarea unor lovituri exacte
împotriva infrastructurii la nivel de conducere şi informaţional, care nu pot doborâ doar câteva
calculatoare din ministere, ci pot periclita practic toate domeniile socităţii şi chiar politica de
securitate naţională. Ţintele unui ciberwar, aşa cum le preciza Michael Wilson, membru al
grupului de studii Nemesis, în lucrarea sa The Precipice Problem: A Guide to the Destabilisation
of Western Civilisation, sunt următoarele:
• comunicaţiile telefonice;
• centrele energetice, sistemul de distribuţie al energiei electrice şi sistemele de
supraveghere;
• sistemul financiar, băncile, noile metode de acces la fonduri. Alte ţinte ar putea
fi sistemele de credit, cărţile de credit sau birourile de credit;
• transport logistică, sistemul de transport aerian, naval, feroviar;
• serviciile sociale poate fi introdus haosul prin distrugerea sau virusarea bazei de
date privind plata salariilor sau pensiilor, alocaţiilor de tot felul;
• comunicaţii, incapacitatea mijloacelor tradiţionale de comunicare de a se adresa
populaţiei;
• comunicaţii guvernamentale;

54
 • elaborarea de viruşi.
Viruşii pot fi:
• morphing viruses, care-şi schimbă constant codul de programare şi configurarea
pentru a evita determinarea unei structuri care să poată fi identificată;
• viruşi de atac binari, care lucrează în sistemul de cal troian, cu câţiva biţi, pentru
a se lega de sistem, restul fiind mascat ca program neexecutabil;
• viruşi polimorfi, care se pot autoconfigura pentru a depăşi sistemele de protecţie;
• viruşi criptografici, se infiltrează în memoria sistemului, permit folosirea
normală a intrării/transmiterii de date şi au posibilitatea ca, la o anumită dată se
se sinucidă, salvând toate datele din sistem şi făcându-l inutilizabil.
Spărgătorii de coduri sunt un element esenţial al oricărei pregătiri pentru operaţiuni de
cyberwar, pentru că ei pregătesc intrarea prin efracţie sau pur şi simplu prin ocolirea codurilor de
protecţie existente în sistemele de computere.

3.7. Războiul informaţional- Războiul electronic. Interferenţe.

În literatura de specialitate au apărut unele abordări care încearcă să surprindă relaţia
dintre cele două concepte, principiile care ar sta la baza lor, chiar la temelia oricărui război.
Accptând că războiul informaţional reprezintă orice acţiuni de interzicere, alterare sau
distrugere a informaţiilor şi a funcţiilor informaţionale ale inamicului; protejarea celor proprii
împotriva acţiunilor inamicului; exploatarea funcţiilor informaţionale proprii, unii analişti ilitari
consideră că războiul electronic trebuie inclus între mijloacele trediţionale de desfăşurare a
războiului informaţional, alături de operaţiile informaţionale, psihologice, inducerea în eroare,
atacul fizicşi diferite măsuri de securitate. Ambele tipuri de războaie au în perspectivă
praxiologică, elemente tipologice comune, precum scopuri, agent, mijloace, metode, operaţii. Se
pare că ne găsim în faţa unei noi paradigme a războiului, potrivit căreia confruntareaq dintre
părţile beligerante conţine tot mai multe acţiuni nonviolente, desfăşurate după alte principii ale
războiului decât cele considerate clasice, cu înrebuinţarea de strategii şi tactici diferite. Acţiunile
specifice războiului informaţional şi electronic, corespund unei teorii potrivit căreia războiul se
desfăşoară potrivit a două principii: cel al incertitudinii şi cel al loviturii de trăznet. Aceste
principii au fost deduse din cei doi factori esenţiali care l-au afectat pe om, indiferent al cărui val
aparţin: angoasa şi timpul.
Principiul incertitudinii, are ca scop sporirea neâncerderii, a neliniştii, a angoasei, a
sentimentului de teamă are îi cuprinde peluptători, pe şefii civili sau militari, dar şi populaţia
civilă, pentru zădărnicirea voinţei celuilalt. Acest principiu se manifestă prin disimulare
permanentă, inclusiv în cursul acţiunii de luptă, astfel încât adversarul să rămână în incertitudine
cu privire la scopul, momentul, locul, forma acţiunii şi forţa folosită. Principiul este pus în
practică printr-o serie de procedee arhicunoscute, specifice operaţiilor informaţionale: păstrarea
secretului, şiretenie, mobilitatea, refuzul de a acţiona după doctrine şi reguli prestabilite,
flexibilitatea, diversitatea mijloacelor, spionajul, culegerea şi transmiterea informaţiilor,
cercetarea, diplomaţiile paralele, alianţele nefireşti, manipularea mijloacelor de transmitere în
masă, etc.
Principiul loviturii de trăsnet are ca scop, să nu distrugă totul, ceea ce ar fi neinteresant în
orice tip de conflict, ci să rupă ritmul diverselor activităţi ale adversarului, în aşa fel încât să-l
împiedice pe acesta de a redeveni stăpân pe sine şi să-i întârzie în permanenţă acţiunile. Se
urmăreşte de fapt, executarea în momentul cel mai favorabil a unor lovituri asupra articulaţiilor
celor mai sensibile ale inamicului, în vederea de a dobândi sau redobândi iniţiativa şi avantajele,

55
de a-şi regăsi coeziunea, resursele materiale şi morale. Acest principiu de aplică unor procedee
precum: realizarea surpinderii, economia de forţe şi mijloace, concomitenţa mediatică, libertatea
de acţiune, coperarea, concentrarea trupelor, schimbarea ritmurilor de ducere a acţiunilor, etc.
În perioada generic definită de trinomul pace-criză-război, de multe ori se consideră că
fiecare element al acestuia reprezintă perioade de timp distincte, independente. Realitatea este că
o criză, definită prin apariţia bruscă a uni eveniment, la iniţiativa uneia dintre părţi, prin care
cealaltă este obligată la revederea propriei strategii de securitate militară, poate să apară şi să fie
eliminată în perioada stării de pace sau în cea de război ori să determine trecerea de la starea de
pace la cea de război a celor doi actori. Manifestarea celor trei fenomene, politica, războiul
electronic şi războiul informaţional, se produce în toate perioadele menţionate, poate cu o
intesitate sporită în perioada crizelor.

3.8. Concepţia rusească privind războiul informaţional

În literatura de specialitate rusească se utilizează termenul de luptă informaţională şi
abordările în acest domeniu pornesc, în principiu de la trei premise. În primul rând, lupta
informaţională este privită ca un fenomen cu caracter permanent, specific societăţii omeneşti,
încă de la apariţie ei. În al doilea rând, ca o caracteristică a zilelor noastre, actualizarea bruscă a
problematicii acestui fenomen se explică prin creşterea considerabilă a eficacităţii luptei
informaţionale, ca urmare a creerii spaţiului informaţional transnaţional, determinând
globalizarea lui. În al treilea rând, teoria luptei informaţionale este privită ca ştiinţă, acumulând
toate cunoştinţele cu privire la legităţile, principiile, formele, procedeele şi mijloacele de obţinere
a superiorităţii informaţionale asupra inamicului, inclusiv prin lupta informaţională.
Abordând lupta informaţională din perspectiva utilizării ei de către forţele militare se
apreciază că prevederile de luptă informaţională circumscriu dispozitivul şi modul de
întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor U şi MU şi modul de întrebuinţare şi păstrarea
superiorităţii informaţionale asupra inamicului pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă.
Procedeele de luptă informaţională cuprind: tipul şi succesiunea acţiunilor
informaţionale desfăşurate împotriva inamicului; obiectivele vizate; compunerea forţelor şi
mijloacelor destinate şi structura operativă a formaţiunilor – dispozitivul de luptă.
Conţinutul procedeelor este foarte variat. El depinde de faptul că una şi aceeaşi informaţie
poate fi elaborată şi tranmisă până la organele de conducere ale inamicului, prin intermediul unor
forţa şi mijloace proprii diferite. Specialiştii mai consideră că procedeele luptei informaţionale se
pot împărţi în trei categorii de bază: de forşă, inteligente şi combinate.
În categoria procedeelor de forţă, intră cele bazate pe distrugerea obiectivelor luptei
informaţionale prin diferite tipuri de armament (clasic, radioelectronic, informatic).
Întrebuinţarea procedeelor de forţă permite obţinerea superiorităţii informaţionale prin diferenţe
cantitativă a informaţiei necesare pentru îndeplinirea misiunii. Procedeele inteligente sunt
orientate spre realizarea conducerii reflexe a inamicului. Folosirea acestui procedeu permite
obţinerea superiorităţii informaţionale prin diferenţa calitativă a informaţiei care stă la baza
conducerii trupelor. În categoria procedeelor combinate sunt incluse cele care asigură obţinerea
superiorităţii informaţionale, atât prin cantitatea dar şi prin calitatea informaţiei despre situaţia de
luptă, ulizându-se în etapa analizei situaţiei. Pe lângă această diferenţiere, în analogie cu lupta
armată, în cadrul luptei informaţionale se pot distinge două grupuri de procedee de bază: ofensive
şi defensive. Din primul grup fac parte următoarele procedee: de blocare, de distragere a atenţiei,
de imobilizare, de epuizare, de simulare, de dezintegrare (dezbinare), de liniştire, de intimidare,
de provocare, de suprasolicitare, de sugerare şi de constrângere.

56
 Procedeul de blocare a informaţiei face parte din categoria procedeelor de forţă ale
luptei informaţionale. Fundamentele lui constau în faptul că, în etapa pregătirii şi pe timpul
ducerii acţiunilor de luptă, prin aplicarea unui complex de măsuri de contraacţiune
informaţională, se interzice parţial sau total obţinerea informaţiei despre situaţia de luptă şi
schimbul de informaţii cu sistemele de conducere a trupelor şi armamentului inamicului. Pentru
realizarea acestui procedeu se întrebuinţează intens acţiunile de distrugere a elementelor
componente ale sistemelor de conducere a trupelor şi a armamentului inamicului. La nivel
operativ, acest procedeu s-a folosit cu suuces pe timpul pregătirii şi ducerii contraofensivei şi al
încercuirii trupelor germane de la Stalingrad (campania din 1942-1943). Contraacţiunea
informaţională s-a realizat în principal prin blocarea informaţiei de cooperare cu ajutorul
bruiajului creat de staţiile radio destinate în acest scop. Astfel a fost perturbat schimbul de
informaţii dintre Armata a 6 a germană aflată în încercuire şi grupul de armate Don. Acelaşi
procedeu, dar utilizat pe sacră faoarte mare a avut loc pe timpul desfpşurării oparaţiei Furtună în
deşert di n 1991, când pentru realizarea lui au fost întrebuinţate masiv rachetele cu aripi, dirijate
cu ajutorul sistemelor de armament ale aviaţiei dar şi mijloacele de luptă radioelectronică.
Procedeul de distragere a atenţiei se foloseşte în etapa pregătirii acţiunilor de luptă şi
constă în aplicarea unui complex de măsuri de contraacţiune informaţională prin care se
încearcă să se creeze o ameninţarea reală sau aparentă asupra unuia dintre punctele
vulnerabile ale inamicului, în scopul de a atrage forţele principale ale acestuia pentru
rezolvarea situaţiei respective. Cele mai memorabile rezultate au reuşit să le obţină trupele
aliate prin folosirea acestui procedeu în operaţia de desant din Normandia, 1944. Comandamentul
german a fost dezorientat în asemenea măsură în ce priveşte direcţia loviturii principale a
operaţiei Overlord, încât i-au trebuit mai mult de 15 ore de la declanşarea invaziei pentru a
înţelege situaţia şi a lua primele măsuri.
Procedeul de imobilizare a forţelor inamicului este o variantă a procedeului de
distragere a atenţiei. Prin folosirea lui, inamicului i se formează convingerea că îi este
Ameninţatr unul din punctele slabe, fapt ce necesită pentru preîntâmpinarea atacului, dislocarea
unei părţi a forţelor şi mijloacelor sale. Astfel, în toamna anului 1943, pe timpul operaţiei
ofensive desfăşurate de trupele Frontului 2 Ucrainean în zona Kiev, o prate a trupelor au forţat
Niprul la nord de oraşul Kiev. Ele au indus în eroare inamicul, determinându-l să creadă că
direţia loviturii principale a frontului este în acest sector, imobilizând astfel aici o grupare mare
de forţe germane. În acelaşi timp, comandamentul sovietic a organizat o trecere peste Nipru a
forţelor principale în sectorul sudic al frontului, operaţie ce a permis eliberarea Kievului în
întregime, fără mari pierderi.
Procedeul de epuizare, se prezintă sub forma aplicării unui complex de măsuri de
contraacţiune informaţională în scopul constrângerii inamicului să întreprindă acţiuni zadarnice
sau inutile, în urma cărora intră în luptă cu capacităţile epuizate. În această situaţie pot fi
desfăşurate acţiuni de distragere a atenţiei sau de lupă limitate.
Fundamentele procedeului de simulare se regăseşte în faptul că, în etapa pregătirii
acţiunilor de luptă, printr-un complex de măsuri de contrqaacţiune informaţională a inamicului se
creează impresia falsă a existenţei unei ameninţări asupra unei poziţii (în spatele frontului, pe
flancuri, etc) pentru a cărei apărare nu trebuie destinate forţe suplimentare. Acţiunea are ca scop
atragerea atenţiei inamicului asupra intenţiei de inducere în eroare, vigilenţa lui fiind adormită.
La aparţia adevăratei ameninţări, el o va considera falsă.
Procedeul de dezintegrare (dezbinare) se foloseşte adeseori în domeniul diplomaţiei
dar şi în cel militar. Or, în condiţiile actuale, forţele armate folosesc des acest procedeu în
calitate de argument necesar pentru îndeplinirea obiectivelor politice în cadrul conflictelor deja

57
instalate. Realizarea procedeului constă în aplicarea unui complex de măsuri de contraacţiune
informaţională, car să permită inamicului să-şi închipuie că este absolut necesar să acţioneze
împotriva intereselor de coaliţie. În acest scop se poate folosi acţiunea de dezinformare a opiniei
publice şi de formare a unei reprezentări complexe ale statelor sau participanţilor în conflict cu
privire la situaţia politico-militară. În plus, se pot aplica măsuri de agravare a conflictelor
existente în realitate sau create artificial în tabăra inamicului, cu scopul slăbirii puterii lui militare
şi economice.
Procedeul de liniştire creează inamicului impresia poziţiei de neutralitate sau de alianţă a
părţilor în coinflict. Prodeceul constă în desfăşurarea unor măsuri de contraacţiune informaţională
a căror scopuri le reprezintă crearea impresiei că nu se realizează pregătirea acţiunilor de luptă şi
pregătirea operativă planificată sau orice fel de altfel de acţiuni. În fapt, se planifică şi se
pregăteşte atacul asupra inamicului cu prima ocazie favorabilă. Ca exemplu de folosire a acestui
procedeu îl reprezintă pregătirea atacului Germaniei fasciste asupra U.R.S.S în al doilea război
mondial.
Procedeul de intimidare a unamicului, se realizează prin informaţiile care îi parvin astuia,
care îi crează impresia superitităţii părţii adverse într-un domeniu oarecare, fapt ce, în realitate,
poate să nu fie adevărat.
Procedeul de provocare a inamicului are ca scop determinarea acestuia să întreprindă
acţiuni care îl avantajează pe iniţiatorul procedeului. Astfel, în timpul celui de-al doilea război
mondial, cercetarea americană a constatat că în comunicaţiile radio ale japonezilor se repetă
deseori abrevierea AF . A fost avansată ipoteza că acest cod se referă la Insulele Midway. Pentru
aflarea adevărului s-a hotărât transmiterea unei telegrame în limba engleză, conţinând date despre
existenţa unei defecţiuni în sistemul de alimentare cu apă a acestor insule. Curând, cercetarea
americană a interceptat o radiogramă a japonezilor prin care se comunica faptul că pe AF lipseşte
apa potabilă. Ipoteza s-a confirmat.
Procedeul de suprasolicitare constă în transmiterea către inamic, în etapa pregătirii şi
ducerii acţiunilor de luptă, aunei asemenea cantităţi de informaţii contradictorii, încât determină
supraîncărcarea sistemului acestuia de conducere şi îl obligă să ia şi să aplice hotărârea în condiţii
de incertitudine crescută în ce priveşte situaţia.
Procedeul de sugerare se bazează pe formarea şi ulterior, pe exploatarea stereotipului
informaţional de conduită a părţii adverse. Pentru aceasta, pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor
de luptă, prin realizarea unui complex de măsuri de contraacţiune informaţională, i se inoculează
inamicului informaţie cu forţă juridică, morală, ideologică, care îl determină să acţioneze într-un
anumit fel, fapt ce avantajează partea adversă. În acest mod, pe timpul celui de-al doilea război
mondial, în Mrea Britanie, a fsot editată cartea Nostradamus proroceşte cursul războiului, în
limba germană. În principal ea se axa pe existenţa presupusă de Nostradamus a asasinării
iminente a lui Hitler. Cartea a fost difuzată în Germania, contându- se pe demoralizarea
germanilor superstiţioşi.
Procedeul constrângerii se realizează prin difuzarea în opinia publică a ştirilor care îl
discreditează pe inamic, obligând organizaţiile sociale, de stat, internaţionale, să întreprindă
acţiuni care să împiedice planurile acestuia.
Procedeul de deblocare a informaţiei presupune desfăşurarea măsurilor de protecţie
informaţională, în scopul obţinerii informaţiilor secretizate sau modificate de către inamic. În
acest sens, se folosesc toate metodele, forţele şi mijloacele posibile, inclusiv desfăşurarea
acţiunilor de mare amplare.

58
 Procedeul de identificare se bazează pe aplicarea unui complex de măsuri de apărare
informaţională care să asigure culegerea şi compararea informaţiilor despre un fapt sau altul din
surse diferite, ceea ce permite stabilirea şi blocarea dezinformării realizate de inamic.
În ceea ce priveşte formele principale de ducere a luptei informaţionale, specialiştii miliari
ruşi apreciază că acestea constau în acţiunea informaţională, atacul imnformaţional, lupta
informaţională şi operaţia informaţională.
Acţiunea informaţională este reprezentată de folosirea organizată a forşelkor şi
mijloacelor de luptă informaţională pentru îndeplinirea misiunilor de obţinere a superiorităţii
informaţionale asupra inamicului.
Atacul informaţional reprezintă totalitatea acţiunilor informaţionale active, desfăşurate de
forţele şi mijloacele aparţinând unor subunităţi diferite, asupra unui element sau a unui grup de
elemente ale sistemelor informaţionale ale inamicului, în scopul îndeplinirii misiunilor tactice
parţiale de luptă informaţională.
Lupta informaţională reprezintă totalitatea acţiunilor şi atacurilor informaţionale,
desfăşurate după o idee comună de forţe şi mijloace special destinate şi îndreptate spre
îndeplinirea unei misiuni operative a luptei informaţionale.
Operaţia informaţională se constituie din totalitatea misiunilor desfăşurate corespunzător
scopului, locului şi timpului prevăzut pentru acţiunile, atacurile şi luptele informaţionale, având
la bază un plan şi o intenţie unicce, în scopul îndeplinirii misiunilor de război informaţional în
teatrul de acţiuni militare, la nivel operativ sau strategic.

CAPITOLUL 4. RĂZBOIUL PSIHOLOGIC

Specialiştii militari apreciază că în ultimii douazeci de ani întrebuinţarea psihologiei în

scopuri militare a ajuns la maturitate. In prezent, se studiază efectele psihologice ale noilor arme,
căile de provocare a dezertării sau de a-i opri pe luptători să se retragă în panică din luptă,
metodele de rezistenţă la spalarea creierului, cum poate fi manipulată frica, cum pot fi deformate
în mod deliberat percepţiile de importanţă militară, cum poate fi amplificat în mod sistematic
stresul în timp de război, cum pot fi folosite caracteristicile psihologice ale diferitelor grupuri
sociale. Asa cum afirma Alvin Toffer, Singure armele cunoaşterii, chiar incluzând folosirea
mijloacelor de informare s-ar putea să nu fie niciodată suficiente pentru a împiedica războiul
sau a-i limita extinderea. Dar nereuşita de a elabora strategii sistematice pentru cazul lor e
nescuzabilă. Transparenţa, supravegherea, monitorizarea armelor, blocarea serviciilor de
comunicaţii, propaganda, tranziţia de la totalitatea în masă la armele non-letale sau de putere
ucigaşă scazută, antrenamentul şi educaţtia, toate sunt elementele unei forme de pace pentru
viitor. Războiul a reprezentat întotdeauna nu numai o confruntare de forţe umane şi mijloace
tehnice şi materiale ci şi una de energii spirituale şi psihice. Nu întâmplător, încă din antichitate,
Sun Tzî formula principiul conform căruia arta supremă a războiului este aceea de a-l învinge
pe inamic fără luptă.55
Trebuie spus că astfel de conflicte presupun două modalităţi de angajare:
- angajarea părţilor care se află în divergenţă (în conflict);
- angajarea celui (sau celor) care îşi asumă gestionarea conflictului.
De regulă, cei din primul tip de angajare (doi sau mai mulţi actori) se află într-o confruntare
simetrică sau, în orice caz, de o asimetrie redusă, date fiind diferendele pentru care se
55
Sun, Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 31;

59
declanşează conflictul, scopurile urmărite, forţele şi mijloacele la dispoziţie. Pentru ei, pentru
aceşti actori, conflictul respectiv nu este de joasă intensitate, ci, uneori, de foarte mare intensitate,
întrucât, adesea înseamnă război în bună regulă, cu multe victime şi mari distrugeri, greu
suportabile pentru beligeranţi. Desigur, şi la acest nivel, există diferite grade de angajare, de la
simplele declaraţii sau dezbateri contradictorii, opuse, la războiul propriu-zis.
Conflictul primeşte calificarea low-intensity din partea celui care-l gestionează, care-l
rezolvă. Acesta este, de regulă, un actor important, cu interese globale sau regionale, care are
capacitatea de a se implica, precum şi mijloacele necesare. Războaiele din Somalia, spre
exemplu, sunt războaie în bună regulă pentru cei aflaţi în conflict (aceste războaie au distrus
efectiv ţara); dar pentru Statele Unite ale Americii şi pentru celelalte ţări care au alcătuit forţa
UNOSOM ele nu reprezintă decât un conflict de joasă intensitate sau, dacă suntem puţin mai
exigenţi, de intensitate medie. În 1965, subsecretarul de stat al SUA, George Ball, îi propunea
preşedintelui Johnson un raport consacrat unui fapt ce avea să devină foarte curând războiul din
Vietnam. În raport era scris clar: «De îndată ce un mare număr de trupe americane vor fi
angajate în lupte directe, ele vor începe să înregistreze pierderi mari, căci sunt echipate
nepotrivit pentru a lupta într-o ţară inospitalieră, ca să nu zicem ostilă. O dată ce vom suferi
pierderi însemnate, vom intra într-un proces cvasi - ireversibil. Implicarea noastră va fi aşa de
mare încât nu ne vom putea opri înainte de a atinge obiectivele propuse, decât dacă vom accepta
o umilire naţională. Din aceste două posibilităţi, cred că va fi mai probabilă umilirea decât
atingerea obiectivelor noastre, după ce vom fi suferit serioase pierderi». 56.
După această experienţă, americanii au luat toate măsurile ca angajarea lor să nu se facă
decât în condiţiile unei strategii asimetrice totale, în care riscurile angajamentului sunt minime,
iar avantajele maxime. Problema războiului psihologic, deşi nu poate lipsi nici din primul tip de
angajare, este totuşi specifică celui de al doilea. Război psihologic duce toată lumea care se află
în conflict, dar un război psihologic adevărat, cu şanse de reuşită, îl duc totdeauna cei care deţin
iniţiativa strategică şi dispun de forţele şi mijloacele necesare punerii în operă a acţiunilor de
influenţare. Aici intervin strategiile asimetrice, care constau în defazarea sistemelor acţiunilor de
influenţare, posibilă datorită diferenţelor enorme de potenţial ştiinţific, financiar şi, mai ales,
tehnologic. Pentru că războiul psihologic este o luptă de influenţare a mentalităţilor. Iar
influenţarea este de cele mai multe ori asimetrică. Măsurile care se iau în acest sens vizează:
• manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici şi militari (pe toţi
deopotrivă sau în mod selectiv);
• influenţarea populaţiei din zona conflictului;
• manipularea opiniei publice;
• influenţarea formatorilor de opinie.
Instrumentele şi procedeele de influenţare sunt felurite:
• instrumente prin care se realizează deformarea imaginii;
• propaganda;
• coordonarea acţiunilor politice, diplomatice, economice şi militare pentru a se
crea o anumită imagine;
• crearea tensiunilor şi exploatarea lor pentru influenţarea psihologică a părţilor
(influenţarea moralului, slăbirea ordinii şi disciplinei şi a capacităţii de a lua
decizii în cunoştinţă de cauză etc.);

56
R.V. Joule & J.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-Florentin Petrişor, Antet, p. 28 ;

60
 • spălarea creierului persoanelor capturate sau pregătite în mod special pentru
anumite acţiuni.
De altfel, în cazul oricărui conflict, orice activitate economică, politică, diplomatică,
militară, culturală are în mod automat şi o componentă psihologică modulată în aşa fel încât să
ducă la maximizarea avantajelor. Îndeosebi în conflictele de joasă intensitate, influenţarea
psihologică, adică manipularea, se constituie adesea ca mijlocul cel mai important şi cel mai
eficient pentru realizarea scopului dorit, ce nu poate fi altul decât exploatarea crizei în folos
propriu. De unde rezultă că măsurile specifice războiului psihologic, care ajung câteodată să
reprezinte 80 % din acţiuni (războiul împotriva Nicaragua), au o importanţă decisivă57.
Operaţiunile psihologice (PSYOP), ca şi acţiunile civile (CA), se constituie în mijloace de
bază pentru izolarea mişcărilor insurecţionale. Prin ele se urmăreşte discreditarea sau, dimpotrivă,
îmbunătăţirea imaginii anumitor guverne sau lideri, uneori, crearea unor situaţii confuze, uşor
exploatabile (a se vedea situaţia din România de la sfârşitul lui decembrie 1989), descurajarea
unor iniţiative şi încurajarea altora etc. Se folosesc pentru aceasta toate mijloacele, începând cu
canalele de comunicaţii şi continuând cu realizările tehnologiei de vârf şi ale nanotehnologiei.
Asimetria strategică se realizează aici, prin posibilitatea pe care o au centrii de putere mondială
sau regională– şi îndeosebi Occidentul – de a implementa componente de control şi supraveghere
a computerelor, a reţelelor Internet şi Intranet, a sistemelor de comunicaţii etc. Operaţiile
psihologice presupun, de asemenea, difuzarea de documente adverse trucate, cu scopul de a-i
discredita pe insurgenţi şi a produce disensiuni şi diviziuni în rândul acestora.
Dezinformarea este un element esenţial al războiului psihologic şi, în consecinţă, al
strategiilor asimetrice. Aceasta începe înaintea conflictului propriu-zis şi are obiective foarte
complexe, urmărind, în general, destabilizare psihologică şi polarizarea populaţiei. Informaţiile
care se transmit sunt selectate cu multă grijă, efectul fiind calculat cu minuţiozitate.
Dezinformarea şi refuzul informaţiei sunt arme redutabile. În acelaşi scop se foloseşte şi excesul
de date, de informaţii, ceea ce duce la intoxicarea informaţională şi, de aici, la refuzul
informaţiei. În acelaşi timp, se aduc în prim plan informaţii acuzatoare care provoacă o vie reacţie
din partea opiniei publice58. Aceste informaţii selective creează o imagine deopotrivă
îngrijorătoare şi agresivă despre actorul sau actorii conflictului, în scopul formării unei opinii de
respingere şi condamnare a acestora şi legitimare a intervenţiei. De multe ori însă o astfel de
imagine este reală şi chiar necesară pentru rezolvarea efectivă a problemelor care există. Aşadar,
satanizarea unor conducători nu trebuie privită doar ca o agresiune împotriva acestora (ca şi cum
ar fi nişte mieluşei!), ci şi ca o prezentare reală a trăsăturilor acestora, astfel încât lumea să ştie
despre ce-i vorba, iar acţiunile împotriva lor să primească cât se poate de exact calificativele şi
evaluările ce li se cuvin.
Războiul psihologic nu se bazează doar pe minciună, ci şi pe manipularea informaţiei.
Acţiunea psihologică operează cu „adevăruri“ create sau selectate cu multă grijă, astfel încât să
se obţină efectul dorit. Când s-a declanşat conflictul, nu există informaţii asupra obiectivelor
concrete, nici asupra modului de derulare, nici asupra numărului victimelor. Se vehiculează
conceptul de destabilizare psihică prin crearea de îndoieli ale căror simptome se găsesc în lipsa
unei atenţii selective, proliferarea unor prejudecăţi, a unor idealizări, a unor pretenţii de
absolutism, într-un scepticism evaziv şi într-o atitudine de prezervare a credinţei în soartă, în
57
Wilhelm Kempf (ed), Verdeckte Gewalt, Psychosoziale Folgen der Kriegsführung niedrieger Intensität in
Zentralamerika, Hambourg, Argument, 1991;
58
Violarea drepturilor omului de către anumiţi lideri, în anumite ţări, unde se desfăşoară deja conflicte de acest gen,
crimele de război ale lui Miloşevici (care urmează să fie dovedite şi judecate de către TPI), armele chimice ale lui
Saddam Hussein etc.

61
destin. Wilhelm Kempf este de părere că, în contrapartidă, se pun în scenă măsuri de încredere
pentru pretinsa obiectivitate a informaţiilor, reportajelor59.
Opinia publică occidentală devine, în conflictul de joasă intensitate în care sunt implicate
ţări sau forţe din zonă, o ţintă principală a războiului psihologic. Ea trebuie convinsă că vinovat
este cel care se doreşte să fie considerat vinovat.

4.1. Agresiunea împotriva psihicului, însoţitoarea războiului.

Teoreticianului militar chinez citat îi sunt atribuite Preceptele extrase din Arta
războiului:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase.
3. Distrugeţi-le reputaţia şi supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
4. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
5. Dezorganizaţi prin orice mijloace activitatea guvernelor inamice.
6. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile.
7. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor.
8. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor.
9. Perturbaţi prin orice mijloace intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei
inamicului.
10. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale.
11. Trimiteţi-vă prostituatele în rândurile lor pentru a încununa opera de distrugere.
12. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii. Nu faceţi economii, banii
cheltuiţi astfel vă vor aduce o bună dobândă.
13. Infiltraţi-vă peste tot spionii.
Numai un om care are toate aceste mijloace la dispoziţia sa - şi ştie să se folosească de ele
pentru a răspândi certurile şi discordia -, numai un asemenea om este demn să conducă şi să dea
ordine. El este comoara suveranului său şi stâlpul statului.“60
Preceptele lui Sun Tzî, cunoscute şi aplicate de multă vreme, par a fi elemente sau
modalităţi ale unui război simetric. În fond, şi partea adversă are aceleaşi posibilităţi. Nu este însă
aşa. Simetria, în domeniul războiului informaţional, este labilă, flexibilă. Practic, nu există. Există
doar o competiţie de o parte şi de alta a unei axe mediane sau mediatoare. Sistemele de
influenţare ale războiului informaţional se bazează acum pe tehnici foarte costisitoare, pe un înalt
grad al tehnologiilor folosite şi pe supremaţia informaţională. Intoxicarea, propaganda neagră şi
influenţa sunt principalele mijloace ale acestui tip de război. Unii autori sunt de părere că noua
ordine mondială este pe cale de a ridica un nou zid ce va separa Sudul subdezvoltat de Nordul
industrializat, care se simte ameninţat de schimbările politice şi mişcările din statele contestatare.
Pentru a menţine accesul la materii prime, la zonele strategice şi la pieţe, pentru a-şi prezerva
interesele vitale, este posibil ca ţările puternice să folosească, în continuare, soluţii militare şi
tehnice în loc de rezolvarea profundă a problemelor economice.
În aceste condiţii, este posibil ca ameninţările (îndeosebi cele asimetrice) să crească, iar
strategiile asimetrice adoptate pentru rezolvarea acestora să prolifereze. O astfel de evoluţie nu
poate duce decât la o recrudescenţă a violenţelor, la proliferarea focarelor de tensiune şi a
cauzelor acestora, concomitent cu mărirea ecartului dintre ţările foarte puternice şi cele care se
consideră că le creează probleme. Avea deci, dreptate Raymond Aron când afirma că războiul

59
Wilhelm Kempf (ed), op. cit;
60
Vladimir Volhov, Dezinformarea, armă de război, Incitatus, p. 21;

62
psihologic este un termen nou pentru un lucru atât de vechi. Din considerente ce porneau de la
conştientizarea valorii factorului psihologic şi Napoleon a făcut acea celebră remarcă un ziar bun
face cât 10 batalioane, sau Adolf Hitler câd a spus în stilul său abrupt războiul nu este acea
simplă ştiinţă ermetică înconjurată de un aparat oficial pe care generalii persistă să-l considere
ca un turnir din evul mediu. N-am ce face cu cavaleria! Armele mele sunt confuzia sentimentelor,
conflictele morale, panica, nehotărârea.61
La rândul său, Clausevitz remarca faptul că scopul final al componentei psihologice a
războiului nu constă în nimicirea farţelor armate ale inamicului şi cucerirea teritoriului, ci
învingerea voinţei acestuia şi realizarea obiectivelor politico- strategice propuse cu pierderi
umane şi materiale cât mai mici.62 Roger Mucchielli, în lucrarea sa Subversiunea (La subversion,
Bordes, Paris, 1971), demonstrază că după cel de-al doilea război mondial, ierarhia mijloacelor
de luptă folosite a fost răsturnată: O nouă concepţie a unui război ciudat se estompează
concepţia tradiţională. În loc de a angaja trupe la frontiera naţiunilor de cucerit, se provoacă
din interiorul statului respectiv şi prin acţiunea agenţilor subversivi pregătiţi special un proces
de dezintegrare a autorităţii, în timp ce mici grupuri de partizani, prezentaţi ca proveniţi din
popor şi constituţi spontan, vor angaja un nou tip de luptălocală...în fapt de a accelera procesul
de degradare a statului din ţara vizată şi în fond de a cuceri puterea. ... moştenirea lăsată de
Clausevitz şi Hitler, Pusă la punct de Mao, războiul modern este în primul rând psihologic, iar
raportul cu armele clasice este inversat. Astăzi lupta pe teren (gerila) este aceea care a devenit
auxiliară subversiunii.
Specialişti militari, în urma analizelor efectuate asupra conflictelor militare, au ajuns la
concluzia că problemele şi pierderile de natură psihologică au o pondere tot mai mare, că
suferinţele psihice sunt uneori mai grele decât cele fizice provocate de răni şi că persoanele
afectate constituie un facor destabilizator al grupurilor din care fac parte.

4.2. Aspecte teoretice în definirea acţiunilor psihologice

Desfăşurarea acţiunilor psihologice bazându-se pe tehnici de influentare şi manipulare
psihologică a adversarului, necesitatea fundamentării corespunzătoare a specificului acesteia în
cadrul general al razboiului, a determinat preocupari pe linia explicării şi localizării conţinutului
rolului, funcţiilor, într-un cadru teoretic adecvat. Prima lucrare în acest domeniu o putem
considera a fi Arta razboiului, opera a teoreticianului militar chinez Sun-Tzî, scrisa în sec. V
î.e.n. Între cei cinci factori fundamentali care, apreciaţi corect pot aduce victoria, pe primul loc
este situat Calea - influenţa morală, alături de Cer - starea vremii; Pamânt - terenul; Capul -
comandamentul şi cel de-al cincilea Norma - doctrina. Mai mult decât atât, Sun-Tzî, pe baza
unei bogate experienţe de luptă, ajunge la concluzia potrivit căreia Întreaga artă a războiului se
bazează pe înşelătorie.63 Se impune în continuare prezentarea unor lucrări, autori, învaţăminte şi
elemente fundamentale în conceptia unor comandanţi militari, ce au dezvoltat teoria în acest
domeniu:
• Filip al II-lea, rege al Macedoniei (359-336 î.e.n.) a transmis fiului său trei
principii de bază pe care acesta să le aplice în relaţiile militare dintre state. Primul
se referă îndeosebi la activitatea din timp de pace şi vizează întreţinerea relaţiilor
de prietenie cu cetăţeni ai adversarului, astfel că la nevoie, banul străinului va veni
să susţină cauza proprie. Al doilea se referă la aţiunile indirecte desfăşurate de
agenţi secreţi prin zvonuri şi intrigi care să alimenteze războiul nervilor. Cel de-al
61
Herman, Reuseching, Hitler m’a dit, Cooperation, 1937, p. 21;
62
Carl, von, Clausevitz, Despre război, op. cit. p. 70;
63
Ibidem, p. 33;

63
 treilea principiu are în vedere copleşirea opiniei publice cu numeroase noutăţi -
false sau adevarate - cu un scop bine stabilit: zdruncinare, dezintegrare, dizolvare,
prin formele şi metodele specifice secolului al IV-lea î.e.n.64
• Istoricul grec Xenofon (430-355 i.e.n.) descrie calităţile necesare unui bun
comandant de oşti, sub forma unei convorbiri dintre tată şi fiu în scopul obţinerii
victoriei, un comandant trebuie să adopte un anumit comportament din care
reţinem acele sfaturi ce vizează domeniul psihologic: să ştie să recurgă la
vicleşuguri, să fie prefăcut, să fie şiret, să caute să păcălească şi să fie în măsură să
nesocotească şi alte vicleşuguri împotriva inamicului.65;
• Sextus Iulius Frontius, deţinător al unor funcţii importante în organizarea statală
romană (sec.I e.n.), în opera sa Stratagemata, scrisă între anii 81-96 e.n.,
structurată pe patru parţi, face referiri, în trei părţi, la stratageme folosite în scopul
înşelării şi surprinderii inamicului. Sunt prezentate sub forma unor pilde despre
patriotism, curaj, abilitate, inteligenţă, disciplină şi sunt grupate în funcţie de
situaţiile ce se pot ivi înainte sau pe timpul ducerii luptei. Devin astfel
semnificative următoarele: cum să facem să nu simţim lipsurile sau să le
înlăturăm? Cum să îndrumăm oastea la luptă? Cum să spulberăm teama pe care o
au oştenii în faţa unor semne favorabile?66;
• Expresie a experienţei militare româneşti, lucrarea voievodului român Neagoe
Basarab, elaborată la începutul sec. XVI-lea sub titlul: Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Theodosie, abordează reguli de conduită politică şi militară
necesar a fi respectate atât pe plan intern, cât şi în relaţiile externe cu prietenii sau
eventualii vrajmaşi ai ţării. Dintre aceste reguli reţinem: asigurarea liniştii
sufleteşti a ostaşilor prin adăpostirea în locuri ascunse şi sigure a femeilor,
bătrânilor şi copiilor: primirea regulată de către militari a drepturilor de hrană
şi de leafă care li se cuvin; Organizarea corespunzătoare a siguranţei strajilor
pentru a nu fi învinşi şi prin aceasta să se creeze spaima, ce poate determina
pierderea oastei celei mari 67;
• Machiavelli (1458-1525) introduce o serie de principii menite sa calauzeasca
practica în acest domeniu, în opera sa Principele, ce poate fi considerata de catre
unii autori drept un veritabil manual de razboi psihologic.68
• Capacitatea deosebită a tipăriturilor, ca mijloc de vehiculare a informaţiilor, de
influenţare prin manipulare şi persuasiune, este receptată şi folosită în consecinţă,
Frederic al II-lea (cel Mare, 1712-1786) a folosit presa în declanşarea unei largi
campanii de diversiune. Napoleon însuşi recunoaşte posibilităţile de influenţare
morală, afirmând că patru ziare pot sa provoace unui inamic mai mult rau decât o
armata de sute de mii de oameni.69

64
Maurice Megret, La guerre psichologique, Press Universitaires, Press Universitaires de Frances, Paris, 1960, p.9;
65
Xenofon, Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan, Editura ştiintifica, Bucureşti, 1967, p.96;
66
Sextus Iulius Frontius, Stratagemata, Apud Acţiuni psihologice în confruntările militare contemporane, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1980, p.16-19;
67
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p.388;
68
Nicollo Machiavelli, Principele, Ed. ştiintifica, Bucureşti, l980, p.16-19;
69
D.A. Volkogonov, Psihologhiceskaia voina, Moskva, Voennoe izdatelstvo Ministerstva Oboroni S.S.S.R., 1983,
p.41;

64
 4.3. Mijloace şi tehnici de influenţare psihologică
Înainte de abordarea acestei generoase teme, se impune enumerarea formelor şi metodelor
folosite în cadrul tehnicilor de influenţare psihologică. Acestea pot fi:
• forme şi metode de influenţare folosite atât în timp de pace, cât şi în razboi;
• forme şi metode de influenţare psihologică în câmpul tactic;
• forme şi metode de influenţare psihologică în timp de pace.
Formele şi metodele folosite atât în timp de pace cât şi în timp de război pun în evidenţă
sfere şi conţinuturi comune, dar cu dimensiuni şi profunzimi diferite. Confruntarea imaginilor,
agresarea simbolurilor, miturilor, stereotipurilor şi metaforelor, a matricelor simbolice a unor
grupuri dintr-o ţară sau a imaginarului social naţional devine metoda principală. Astăzi asistăm
mai mult sau mai puţin protejaţi la acţiunile coordonate ale unei oligarhii mediatice ce deţine
puterea comunicativă şi care, la rândul ei, se converteste în putere politica prin raza sa enormă de
influenţă. Analiza operaţiilor de folosire a agresiunii simbolice dezvăluie, în general,
minuţiozitatea pregătirii, modalităţile alese pentru punerea în circulaţie a arsenalului de
declanşare a procesului de destructurare şi restructurare a imaginilor dorite, în funcţie de entitatea
socio-culturală, capacitatea de procesare informaţională, atributele specifice imaginarului social
al naţiunii respective. Reţinem ca obiective ale agresiunii informaţional-simbolice:
dezorganizarea naţiunii vizate şi dezintegrarea socio şi etno-organizărilor ce o compun;
discreditarea autorităţii de stat a personalităţilor şi liderilor cu un status deosebit; neutralizarea
capacităţii de simbolizare a membrilor şi grupurilor naţiunii respective; diminuarea puterii de
reacţie la intervenţia influenţelor agresive.
Cointeresarea, coruperea, compromiterea, santajul şi intimidarea s-au dovedit a fi metode
eficace de influenţare psihologică în timp de pace şi în situaţie de război. Desfăşurate cu
predilecţie prin intermediul organelor de spionaj care acţionează sub cele mai diferite acoperiri,
ponderea lor este în continuă creştere, datorită gradului sporit de permeabilitate faţă de
posibilităţile şi măsurile de protecţie a ţintei. Aceasta se desfaşoară în cadrul unor agenţii,
întreprinderi, instituţii, misiuni diplomatice, asociaţii sau organizaţii culturale etc., toate lasând
impresia că obiectul lor este licit neavând nici o legătură cu vreo activitate îndreptată împotriva
securităţii statului.
Implicarea serviciilor secrete ale anumitor centre de putere în lovituri de stat (Grecia,
Chile, Kampuchia, Granada, Afganistan), conflicte militare (Vietnam, Orientul Mijlociu,
Malvine), finanţarea clandestină a unor grupări politice în Europa şi Asia. Aceeaşi strategie o
întâlnim şi în organizarea şi declanşarea procesului de destructurare a estului european socialist,
răscoale şi atentate în Africa, permanente crize de guvern în America Latina s.a., sunt exemple
concludente pentru importanţa care se acordă acestor acţiuni. De exemplu, pentru încercările de
racolare a unor anumite categorii socio-profesionale, în care cadrele militare ocupă un rol
principal, se caută medii prielnice, exploatându-se anumite slăbiciuni: bani, alcool, viaţă imorală,
tendinţa de vedetism sau dosarul personal ca mijloc de intimidare şi santaj.
Acţiunile grupărilor de presiune şi terorist-diversioniste, sabotajele, crimele politice se
particularizează ca o modalitate eficientă folosită în prezent. Reţinem atenţia asupra grupului de
presiune, deoarece se apreciază că, deşi activitatea de presiune este universală (presiune face
toata lumea), fenomenul politic al presing-ului a devenit foarte frecvent, ca fapt social şi subiect
de cercetare sociologică, îndeosebi în ţările aflate în tranziţie de la totalitarism la economia de
piaţă şi statul de drept. Grupul de presiune dispunând de o mare capacitate de adaptare şi
infiltrare în mediile interesate, de exploatare în folos propriu a oricarei situaţii conjuncturale prin

65
acţiuni revendicative, poate apela şi la acţiuni de influenţare psihologica propriu-zisă:
dezinformare şi manipulare, înscenare, incitare la violenţă.
Acţiunile de influenţare parapsihologică îmbogăţesc formele de manifestare ale războiului
nevăzut puţin cunoscute publicului larg, atât datorită caracterului lor insolit cât şi secretului care
le învaluie, ele produc o anumită derută şi frică de a le înfrunta. Dacă luam în considerare
precaritatea cunoştintelor în acest domeniu al marii mase a oamenilor, ca şi tendinţa firească a
acestora spre fabulos şi necunoscut înţelegem posibilităţile nelimitate în a apela la ele.
Într-un studiu din anul 1981 al armatei de uscat a S.U.A. dat publicităţii şi intitulat
Analiza misiunilor de sustinere a focului (Fire Support Mission Analysis), se afirmă fără echivoc
faptul că energiile încă ipotetice, dar care fac de multă vreme obiectul cercetării parapsihologiei
pot fără îndoială, să aibă importante aplicaţii şi consecinţe în domeniul militar. O succintă
trecere în revistă a acestora evidenţiază urmatoarele categorii de obiective:
depistarea şi descifrarea prin tehnicile parapsihologice a conţinutului documentelor secrete;
localizarea instalaţiilor militare secrete şi urmărirea mişcărilor de trupe şi nave;
controlul de la distanţă a proceselor psihic-volitive ale cadrelor din comandamente militare ale
eşaloanelor superioare şi a oamenilor politici din structurile puterii naţionale;
anihilarea de la distanţă a persoanelor indezirabile şi neutralizarea specifică a sistemelor de
armament de toate categoriile, inclusiv sateliţi şi rachete spatiale;
antrenamentul propriu al trupelor specializate în misiuni de comando sau intervenţii speciale.
Prin folosirea acestor metode, voinţa şi inteligenţa oamenilor pot fi paralizate, capacitatea
combativă a armatei poate fi lichidată, iar populatia poate fi adusă la stare de totală pasivitate.
Încălcarea disimulată a regulilor logicii constituie metoda ce permite să se mascheze
minciuna evidentă şi calomnia prin prezentarea unor argumente. De exemplu, invocând logica, se
vorbeste despre lupta pentru întărirea păcii, în timp ce în practică are loc pregătirea de război. De
asemenea, se utilizează pe scară largă şi un procedeu de denaturare logică, prin care, în locul unui
ansamblu de argumente, necesare fundamentării unei anumite idei se aleg numai cele care le
convin, omiţându-le pe celelalte. Din categoria încălcării disimulate a regulilor logicii fac parte şi
alte procedee, specifice acestei metode: metoda denaturării; falsa generalizare, prin care
fenomene izolate sunt prezentate ca fiind generale, tipice. Folosirea etichetării, prin prezentarea
unor informaţii deformate, este lărgită prin alte procedee specifice acesteia: repetarea frecventă a
anumitor lucruri; referiri denigratoare la adresa autorităţii; falsificarea hârtiilor adică
dezinformarea faţisă; adevărul emis pe jumătate; denaturarea faptelor etc.
Nu este omisă nici penetraţia discretă, influenţarea voalată a minţii şi sufletului
omenesc, cele mai semnificative şi eficiente devenind anecdotele şi zvonurile.
Drogurile au devenit o metodă consacrată în arsenalul agresiunii psihologice, începând cu
războiul din Coreea şi Vietnam, dar şi în timp de pace, ca o adevarată armă strategică, vizând
obiective importante pe termen lung. Se materializează, de fapt ideea lui Mao Tze Dung,
potrivit căreia Dacă vrei să faci inoperante niste trupe, droghează-i pe indivizii care le
compun. Astfel, fosta URSS a utilizat pe scară largă halucinogenele (L.S.D., amfetamine etc.)
în războiul din Afganistan, reuşind să captureze unităţi întregi fără să recurgă la arme, deci fără
luptă. Efectele destabilizatoare, nocive şi pericolul folosirii în timp de pace a drogurilor constau
în crearea dependenţei psihice, cu următoarele consecinţe: o dorinţă coercitivă de a obţine
drogul, în alternanţă cu sindromul de abstinenţă şi pasivism faţă de alte nevoi şi activităţi;
iritabilitate, stare de nelinişte sau tulburări de comportament; diminuarea până la anulare a
responsabilităţii, a spiritului de ordine şi disciplină militară; predispoziţie spre insubordonare şi
comiterea unor delicte grave (crima, dezertare, sinucidere). Efectele nocive ale drogurilor,
posibilitatea procurării rapide şi în cantităţi corespunzătoare, efectele contagioase ale acestuia îl

66
 recomandă ca unul dintre mijloace, dar şi ca o metodă eficientă în realizarea obiectivelor
influenţării psihologice.
În ceea ce priveşte particularităţile acţiunilor de influenţare cu aplicabilitate numai pe
timp de război, se pot aminti câteva metode probate în diversele confruntări militare de-a
lungul timpului.
• Exacerbarea instinctului de conservare, provocarea şi menţinerea în limite critice
a stresului de lupta reacţii de stres în lupta - C.S.R.), folosindu-se următoarele procedee:
hartuirea inamicului; realizarea surprinderii; suprasaturarea (intoxicarea) cu elemente puternic
afectogene, realizându-se terorizarea afectivă; prelungirea timpului de aşteptare pâna la
declanşarea acţiunii.
• Dezinformarea şi manipularea combatantilor pentru a realiza depresiunea
mentală individuală şi colectivă, apelându-se la următoarele procedee:
- convingerea şi repetarea în legătură cu anumite valori care sunt prezentate sub forma de
manifeste, ştiri, zvonuri. De exemplu, în primul război din Golful Persic, forţele aliate au tiparit
25.000.000 de materiale de propagandă (manifeste, denumite şi gloanţe de hârtie, foi volante,
permise de liberă trecere, lozinci, caricaturi, broşuri, cărţi poştale etc.), din care 14.000.000 au
fost difuzate cu sprijinul aviatiei;
- procedeul mărturisirii şi învinuirii altora (în special pentru motivarea agresiunii);
- procedeul intimidării pentru a provoca fenomene precum: laşitate, apatie, defetism,
dezertare etc.;
- procedeul coruperii, acordarea unor recompense pentru cei care se predau cu sau fără
armament şi tehnică de luptă.
Principalele caracteristici care fac din influenţarea psihologica desfăşurată de agresor
sunt70:
- are un singur sens, şi anume negativ. Prin asemenea acţiuni, agresorul realizează o
intensă presiune psihologică, prin care urmareşte subminarea stării psihomorale a victimei,
reducerea capacităţii ei de rezistenţă, a voinţei de a lupta, cu scopul de a o determina să
capituleze şi să accepte dominaţia militară;
- se urmareşte, de către adversar, realizarea unor schimbări radicale într-un timp scurt
utilizând în acest sens, cu preponderenţă, forme şi metode şoc (de tip subversiv), cu influenţă
foarte mare asupra luptătorilor. În condiţii de război, succesiunea situaţiilor este deosebit de
rapidă, în cadrul căreia surprinderea şi presiunea sufocantă asupra inamicului duc la scurtarea
intervalelor (pauzelor) dintre acţiuni. Astfel, subminarea stării psihomorale a ţintei stabilite,
diminuarea voinţei de luptă şi a capacitatii de rezistenţă se va realiza prin intensificarea,
acutizarea şi amploarea crescută a acţiunilor de război psihologic.
- influenţarea trece frontiera unor sisteme (popoare sau armate din state diferite), vine
din necunoscut şi este în afara contactului direct;
- sursele de influenţare în mare majoritate, nu-şi declină identitatea, iar când o fac,
folosesc manipularea informaţională, adică inducerea în eroare, bine planificată, a oamenilor;
- se realizează o documentare totală asupra victimei.
În ceea ce priveşte stările psihice negative, ca reacţii şi procese emoţionale puternice şi
prelungite, provocate în primul rând, de conflictele la care este angajat luptătorul, de lipsurile
resimţite sau neliniştile provocate de situaţia în care se află la un moment dat, acestea
reprezintă produse caracteristice ale acţiunii de influenţare psihologică.
Omul se raportează totdeauna la situatia în care se afla sau la cea în care s-ar putea afla la un
70
Lt. col. Constantin Hariuc, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Ed. Militară, Bucureşti, 1994, p.28-29;

67
 moment dat şi evaluează în permanenţă şansele de reuşită. Această evaluare induce stări care
pot fi negative când omul consideră că are şanse puţine sau deloc de a face faţă situaţiei.
Analizând conflictele care au avut loc după cel de-al doilea război mondial, specialiştii în
acţiuni psihologice au previzionat că o viitoare conflagraţie va declanşa la combatanţi: reacţii
nevrotice anxioase acute; reacţii de panică sub formă de rigiditate sau activitate necontrolată;
agitaţie şi fugă; reacţii nevrotice depresive; reacţii de genul epuizării luptătorului; trecerea de la
reacţii nevrotice la traume psihice. Aceste reacţii nevrotice evoluează de la stări suportabile la
forme grave, adică de la suspiciune până la panică sau demoralizare. Principalele trepte (stări
negative diferite ca intensitate) pe care le pot parcurge tulburările de comportament cauzate de
influentarea psihologica sunt prezentate în continuare.
Starea de nelinişte ca tip de reacţie emoţională, apare când omul se gaseşte în situaţii
complexe (neaşteptate) şi are răspunderi de care nu se poate achita, datorită acţiunii unor factori
perturbatori (criză de timp, obstacole, nereuşite, situaţii periculoase etc.) 71 Când neliniştea
ajunge la nivel maxim, apar tulburări în desfăşurarea proceselor psihofiziologice, creşte
încordarea - starea ce facilitează producerea unor greşeli de percepere, apariţia mişcărilor sau
acţiunilor impulsive sau, dimpotrivă, foarte încete, scăderea atenţiei şi a puterii de concentrare,
pierderea controlului timpului etc.
Teama este reacţia emoţională exteriorizată deseori printr-o stare apăsătoare. Ea
precede, de regulă, îndeplinirea misiunilor care implică răspundere, risc sau pericol. Specificul
presiunilor generate de teamă decurge din faptul că omul se raportează la o situaţie periculoasă
cu caracter ipotetic, deci care nu s-a instalat în fapt şi este posibil să nu apară. De pilda, zvonul
că subunitatea va fi supusă unui atac cu arma chimiă este de natură să ducă la instalarea acestei
stări în rândul militarilor respectivei subunităţi.
Frica este o reacţie emoţională care survine atunci când luptătorul ajunge într-o situaţie
primejdioasă fără a fi pregatit pentru aceasta. Spre deosebire de teamă, frica se instalează în faţa
unui stimul concret cum ar fi atacul din aer asupra unei subunităţi, fără ca aceasta să fie
prevenită în vreun fel. Frica influenţează toate procesele psiho-fiziologice şi produce modificări
însemnate în funcţionarea organismului uman. În anumite limite, chiar şi în război, frica este un
sentiment normal. Atunci când frica îl stăpâneşte pe individ, acesta nu-şi mai poate controla
atenţia, zonele de percepţie se îngustează, el pierde din vedere lucruri elementare şi aprecierea
corectă a situaţiilor obişnuite. Unii oameni devin impulsivi, au mişcări dezordonate, alţii fug
înspăimântaţi - căutând salvarea - sau rămân împietriţi locului de frică. În acest caz, individul îşi
pierde capacitatea de gândire logică, nu-şi mai poate stabili relaţii normale cu mediul. Sunt însă
indivizi care în situaţii identice nu trăiesc starea de frică, ci, dimpotrivă, simt mânie sau
curiozitate, sentimente care stimuleaza activitatea pozitivă.
Angoasa, este o nelinişte maximă, caracterizată printr-o aşteptare înfricoşată a unei
suferinţe sau nenorociri nedefinite şi se asociază cu impresia neclară a unui pericol de neevitat.
În acest caz, caracteristica este dată tocmai de caracterul nedefinit al pericolului. Dintre factorii
care ar putea determina apariţia angoasei, cel mai adesea sunt numiţi a fi izolarea şi lipsa de
informaţii. Formele caracteriale se concretizează în stări de indiferenţă şi dezinteres pentru
soarta celorlalţi membri ai subunităţii, iritabilitate, insomnii, coşmaruri etc. şi apar, mai ales, la
militarii supuşi timp îndelungat condiţiilor de război, fără perioade de răgaz şi refacere
psihofizică. Manifestările colective sunt fenomene specifice războiului modern şi apar, de
regulă, la trupele mai puţin instruite, insuficient motivate moral, rău comandate sau care au

71
Colectiv, Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Ed. Militară, Bucurşti, 1979, p.75;

68
acumulat tensiuni psihologice ale unor lupte îndelungate între aceste manifestări panica de grup
este cea mai reprezentativă.
Panica de grup survine în momentele de mare dificultate (lipsa informaţiilor asupra
desfăşurării luptei, insuficienta influenţă a comandantului, eşecuri repetate, atacuri prin
surprindere ale inamicului, acţiuni subversive psihologice abil lansate şi întreţinute etc.), când
există un pericol real sau imaginar. Starea de panică poate cuprinde grupuri mai mari sau mai
mici de oameni, poate să apară brusc, ori să aibă o evoluţie lentă; se propagă cu mare
repeziciune, şi determină dezintegrarea grupurilor respective, pierderea influenţei normelor de
comportament prestabilite şi a autorităţii sefilor, renunţarea la îndeplinirea misiunilor de luptă,
părăsirea rapidă şi dezordonată a zonei în care se manifestă factorii reali sau imaginari de
pericol. Părăsirea dezordonată a raionului de luptă este o forma acută a panicii şi se face, de
regulă, spre înapoi (poate fi şi spre înainte, având drept consecinţă acte de pseudoeroism
colectiv). Acutizarea panicii se poate exprima şi în alte forme, cum sunt simularea morţii,
sinuciderea în masă (în situaţii disperate).
În continuare prezentăm tulburarile grave de comportament ce pot cuprinde atât
indivizi luaţi izolat, cât şi grupuri psihosociale (subunitatea, unitatea):
a. siderarea, proces de inhibiţie totală care se caracterizează prin imobilitate psihică şi
rigiditate motorie; el creeaza luptatorului o imagine de împietrire, de statuie. Individul nu mai
este capabil să ia măsurile de apărare a fiinţei sale fizice, impunându-se scoaterea lui imediată
din luptă;
b. panica, forma superioară de manifestare a fricii, exprimând o stare de confuzie, de
dezorientare, o frică împinsă până la paroxism, în prezenţa unui pericol real sau imaginar; este
însoţită de o reacţie instinctivă de fugă. Individul îşi pierde capacitatea de gândire logică, nu-şi
mai poate exercita funcţiile de autocontrol şi nu mai poate stabili relaţii normale cu mediul;
c. formele delirante acute apar, cel mai adesea, pe un fond de epuizare psiho-
fiziologică. Ele se caracterizează prin prezenţa parazită în gândirea luptătorului a unor idei sau
nuclee delirante, obsesive, fobice sau maniacale. Subiectul are preocupări bizare, rupte de
realitate, situaţie care poate dura de la câteva ore până la câteva zile;
d. formele hysterice constau în manifestari precum: surdomutitatea; tremurăturile;
crizele isterice propriu-zise;
e. formele depresive sunt stări care au ca specific gestul de autodistrucţie, având la
origine o stare conflictuală intensă acompaniată de un puternic sentiment de culpabilitate legat
de anumite momente şi situaţii de pe câmpul de luptă. Aceste stări pot fi induse prin caracterul
insidios al acţiunilor psihologice ale agresorului, care practică în unele situaţii şantajul
emoţional şi moral, cu efect distructiv asupra comportamentului luptătorilor.

4.4. Acţiuni psihologice desfasurate în conflictele secolului al XX-lea

4.4.1. Acţiunile psihologice în război. Obiective şi semnificaţii contemporane
De-a lungul istoriei, numeroasele acţiuni desfăşurate cu intenţia de a influenţa moralul
adversarului, care uneori şi-au pus în mod decisiv amprenta asupra deznodământului unor
confruntări militare, au demonstrat importanţa deosebită a acestora. Apariţia acţiunilor
psihologice, menite să influenţeze moralul luptătorilor, este indisolubil legată de evoluţia
fenomenului militar, în cadrul căruia s-au cristalizat şi dezvoltat pe parcursul unor îndelungate
epoci istorice. La început, actele de încurajare a luptătorilor proprii, de inducere în eroare şi de
înfricoşare a adversarilor făceau nemijlocit parte din acţiunile de luptă, confundându-se adesea cu
acestea. O dată cu evoluţia modalităţilor de organizare şi ducere a războiului, a gândirii militare
şi, în special, a cunoaşterii factorilor care determină obţinerea victoriei, precum şi a modalităţilor

69
de influenţare a comportamentului luptătorilor, activităţile pe care în limbaj actual, le denumim
actiuni psihologice, se diferenţiază treptat, devenind o componentă distinctă a conflictului militar.
Pentru ducerea războiului psihologic s-a derulat un întreg arsenal de forme şi mijloace, de
metode, procedee şi tehnici subtile de influenţare a conştiinţei, a modului de gândire şi a
comportamentului indivizilor, a stărilor psihice şi morale, a climatului psihomoral şi forţei de
acţiune a colectivităţilor militare. In prezent specialiştii militari, dar mai cu seamă derularea
evenimentelor din lumea contemporană, pun în evidenţă faptul că în rezolvarea conflictelor
militare dintre state se manifestă tot mai accentuat tendinţa de trecere de la politica de forţă şi
dictat la forme subversive de agresiune, care utilizează pe scara largă acţiunile psihologice. In
noua viziune, la forţa armată se apelează doar în situaţii limită, îndeosebi prin intervenţii rapide,
surprinzătoare în zonele nodale, destabilizate sau în curs de destabilizare, prin acţiuni
psihologice. Acest mod de acţiune este preferat de unele state şi ca urmare a faptului că, în
prezent, mai mult ca altă dată, atunci când acţiunile întreprinse de un stat împotriva altui stat sunt
evident agresive, aducând atingerea integrităţii teritoriale şi manifestării suveranităţii sale, O.N.U.
prin organismele de care dispune, poate recurge la măsuri destinate să pună în mişcare
mecanisme în vederea soluţionării situaţiei. In consecinţă, atât cei care urmăresc să-şi impună
prin forţă propriile interese cât şi cei care vor fi obligaţi, în acest caz, să-şi apere identitatea,
stabilitatea şi unitatea teritoriala studiază posibilităţile de întrebuintare a acţiunilor de influenţare
psihologică.

4.4.2. Acţiuni psihologice desfăşurate în conflictele secolului al XX-lea

1. Primul război mondial. Marea conflagraţie de la începutul secolului al XX-lea,
declaşată de marile puteri pentru împărţirea zonelor de influenţă şi dominaţie, a fost însoţită,
totodată, de amplificarea luptei de eliberare naţională şi socială a popoarelor oprimate sau care
nu-şi înfăptuiseră încă dezideratul unităţii statale. Diversitatea de interese şi poziţii s-a reflectat şi
în modul de desfăşurare a acţiunilor psihologice în general şi a propagandei în special, care s-au
caracterizat printr-o mare varietate de obiective şi implicit de metode utilizate. Gradul înalt de
complexitate şi amploare ridicată a acţiunilor psihologice iniţiate pe parcursul Primului Război
Mondial sunt exprimate şi de evoluţiile înregistrate pe plan organizaţional. In această perioadă
apar primele structuri organizatorice ale serviciilor de propagandă. Astfel in august 1915 este
creat în Franţa Serviciul de propagandă prin aviaţie, urmat la scurt timp de Biroul de
propagandă din Germania şi Biroul de propagandă de război din Anglia. In anul 1917 apare - ca
invenţie a unui artilerist francez, prima bombă cu manifeste, capabilă în vremea aceea să
împraştie printr-o lovitură circa 400-500 manifeste. Radioul şi presa sunt întrebuinţate cu
eficienţă tot mai ridicată pentru propaganda în cadrul armatelor, dar mai ales în rândul populaţiei
interesate de mersul evenimentelor. Se intensifică utilizarea pe scară largă a spionilor, din
categoria acestora fiind cooptate persoane din cele mai diferite medii. Minciuna, ipocrizia,
specularea curentelor de opinie defavorabile statelor adverse s-au împletit sub diverse forme în
emisiunile radio, în presă, publicaţii, manifeste, redactate sau elaborate de serviciile de presă ale
marilor puteri. Prin întreaga gamă a mijloacelor de război psihologic se încerca să se arunce
responsabilitatea declanşării conflagraţiei asupra adversarului să-l calomnieze, să-i speculeze
greşelile politice, militare şi propagandistice, să se exagereze pierderile inamicului, să se
stimuleze ura împotriva acestuia. Din rândul mijloacelor destinate influenţării morale a
luptătorilor nu au lipsit stimulentele materia- banii, pământurile, diverse avantaje - promise cu
abilitate militarilor pentru a-i determina să participe la razboi. Primul război mondial a scos în
evidenţă cu deosebită putere influenţa factorului moral asupra forţei combative a armatelor. In
acest cadru, acţiunile psihologice au căpătat o amploare deosebită. Caracterul de masă al

70
influenţelor propagandistice exercitate prin presă, radio, manifeste împrăştiate din avion,
structurile organizatorice create în scopul coordonării acţiunilor psihologice nu fac decât să
confirme importanţa majoră acordată acestui domeniu de confruntare. Tendinţa - manifestată
chiar prin organismele create - de conlucrare şi intercondiţionare a acţiunilor cu alte organisme -
politice, diplomatico - economice, propagandistice - demonstrează că procesele de organizare şi
desfăşurare a războiului psihologic depăşesc cu mult domeniul strict militar. Gradul de dezvoltare
a mijloacelor, metodelor şi procedeelor războiului psihologic în perioada dintre cele două mari
conflagraţii ale secolului nostru este caracterizată sugestiv de faptul că arma psihologică este
apreciată ca una cu o eficienţă uluitoare, la îndemâna celor ce vor şti să se folosească de ea.
2. Al doilea razboi mondial. Cea mai mare conflagratie a secolului al XX-lea a mobilizat
pe frontul acţiunilor psihologice sute de mii de oameni, de cele mai variate profesii, de la savanţi,
ingineri, inventatori până la comercianţi, actori şi muncitori cu diverse calificări. Formele şi
mijloacele ducerii războiului psihologic au urmat un proces evolutiv deosebit de intens şi rapid.
Unele surse atestă că Germania nazistă a folosit numai la structurile propagandei psihologice
peste 15000 de oameni de la începutul operaţiunilor militare. In timpul celui de-al doilea război
mondial, dar şi mai târziu s-au întreprins acţiuni psihologice de amploare, care au fost pregătite
meticulos şi desfăşurate cu un profesionalism deosebit. Specialiştii au combinat cu măiestrie
metode diverse: de la zgomotele pentru impresionarea adversarilor la intense campanii
propagandistice. Aşa de pildă, aviaţia germană de bombardament în picaj a folosit sirenele
stukasurilor pentru a demoraliza unităţile atacate, iar americanii au montat pe tancuri difuzoare
de mare putere, pe care le-au folosit în luptele de urmărire, pe frontul de vest. Difuzorul, ca armă
de influenţă directă asupra moralului unităţii lor aflate în situaţii grele a mai fost plasat pe
avioane şi nave de debarcare în scopul transmiterii unor mesaje variate: somaţii sau apeluri
directe, înregistrări de muzică ori de zgomote caracteristice câmpului de luptă. In cadrul
mijloacelor utilizate, un rol deosebit l-au jucat în aceste acţiuni, alături de emisiunile radio, şi
manifestele. Tipărite în toate limbile vorbite de destinatari, răspandite pe cele mai diverse căi, ele
au pătruns în toate mediile în care era nevoie să se exercite o înrâurire asupra militarilor şi
populaţiei. De la primele bombe cu această utilizare din primul război mondial s-a ajuns, spre
sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, la încărcături cu o capacitate de 40.000 - 50.000
de manifeste. Astfel, anglo-americanii au lansat în cursul anului 1944 circa 300 milioane
manifeste pe lună, iar în perioada 10 iunie 1945 - 10 iulie 1945, numai în zona Malayeziei,
Filipinelor şi Noii Guinee au fost răspândite 7 milioane de manifeste redactate în toate limbile şi
dialectele respective. O altă metodă utilizată a fost cea a folosirii ziarelor şi a altor documente
false. De altfel, întrebuinţarea ziarelor false este foarte veche, metoda fiind folosită şi de francezi
între cele două războaie mondiale, când aceştia au introdus în interiorul Germaniei numere false
din ziarul Schwarze Korps, care era editat de trupele SS germane. Dar cea mai complexă operaţie
de acest fel a fost Fulgi de ovăz, desfăşurată de grupul Moral operation, condus de Pentagon.
Acţiunea a constat în introducerea în ascuns, în plicuri postale, a unor materiale politice şi
materiale cărora li se adăugau manifeste, caricaturi, pliante, anunţuri, scrisori, fotografii cu
însemnări de felul următor: In timp ce tu lupţi, iată ce-i fac şefii vostri soţiei tale; In vreme ce tu
înduri sacrificiile frontului, iată cum petrec superiorii tăi. S-au mai folosit: timbre caricaturi, cu
imaginea lui Hitler, imagine care, privită atent, seamăna cu o broască ţestoasă; scrisori cu
prioritate, aparent elaborate de serviciile de propagandă ale Ministerului de război german,
scrisori care, după un titlu echivoc, conţineau materiale antihitleriste şi defetiste; copii ale
cotidienelor germane, fidele ca formă, dar cu un conţinut antinazist, trimise familiilor germane pe
adrese aflate din carţile de telefon; broşuri oficiale ce se bucurau de circulatie liberă în Germania,
cărora li se adăugau materiale care semănau neîncredere şi panică, sugerând că ar exista o

71
mişcare clandestină împotriva regimului, intitulată Das Neye Deutschland. Materialele ce
însoţeau broşura erau scrise rudimentar, urmărindu-se accentuarea ideii de editare a lor în condiţii
de clandestinitate. Pentru ca acţiunea să reuşească s-a cercetat cu atenţie reţeaua poştală germană,
obţinându-se date asupra normelor şi practicilor existente în transportul şi distribuirea
corespondenţei prin poştă, asupra sistemelor de francare, scutirilor de taxe, precum şi asupra
modului de lucru al cenzurii germane. Concomitent, s-a desfăşurat o intensă activitate pentru:
procurarea hârtiei, cernelurilor şi masinilor de tipărit, toate identice cu cele folosite în Germania,
a mostrelor de mărci poştale, de imprimate, plicuri şi saci de corespondenţă; antrenarea în secret a
piloţilor destinaţi acţiunilor; redactarea, tipărirea şi ambalarea materialelor conform obiceiurilor
germane, pentru a nu trezi suspiciuni; procurarea de nume şi adrese ale familiilor germane şi de
liste cu numele şi adresele soldaţilor germani din birourile furierilor şi serviciile de poştă militară
germane; scrierea acestora pe plicuri, de mână sau cu ajutorul maşinilor de dactilografiat etc.
Serviciile de informaţii au procurat chiar scrisori vizate de cenzura germană - după care s-au
pregătit exemplare asemanătoare - nume, adrese şi copii ale plicurilor adresate unor întreprinderi
mari cu sediul în principalele localităţi germane conducerea poştei germane, exasperată, a interzis
chiar, la un moment dat, expedierea corespondenţei neoficiale sau necomerciale. Ducerea
războiului psihologic a necesitat, alături de mijloacele specifice acestei confruntări, o mare
diversitate de aparate de transmitere, codificare şi decodificare a informaţiilor, care şi-au dovedit
utilitatea în organizarea campaniilor de intoxicare şi inducere în eroare a inamicului. Activitatea
multiplelor reţele de spionaj economic sau militar a făcut ca dispozitive special realizate, cum au
fost maşina de scris în mai multe limbi, tip Varitiper, sau complicatele aparate de codificare -
decodificare, de tipul Ultra sau Enigma, să nu poată fi ţinute mult timp în secret. Capturarea
acestora a sporit complexitatea şi dificultatea măsurilor ce se impuneau a fi adoptate pe linia
războiului psihologic. Este cunoscută hotărârea tragică pe care a fost nevoit să o ia primul
ministru britanic, W. Churchill, de a nu evacua populaţia civilă din localitatea engleza Coventry,
deşi se cunoştea precis că aviaţia hitleristă va dezlanţui un bombardament puternic asupra ei,
întrucât ar fi convins conducătorii nazişti - care aveau numai bănuieli - de faptul că englezii
dispuneau aici de toată aparatura de intercepţie şi decodificarea necesară informării asupra
convorbirilor şi planurilor imediate şi de perspectivă ale comandamentului hitlerist, probleme
care se transmiteau în sistemul considerat secret al legăturilor germane. Acest exemplu, ca multe
altele oferite de experienţa celui de-al doilea război mondial, ne dovedeşte sacrificiile şi
manevrele necesare chiar cu pierdere premeditată de vieţi omeneşti - pentru a înşela sau a orienta
pe alte piste opinia şi bănuielile inamicului, în beneficiul propriu. In decursul celor şase ani de
ostilităţi au fost încercate tot felul de metode şi procedee de influenţare a omului. Acestea vizau,
în primul rând, întărirea moralului trupelor şi populaţiei proprii prin cultivarea încrederii în
victoria finală, popularizarea eroismului dovedit în lupte, crearea de avantaje materiale de tot
felul, aduse la cunoştinţa celor vizaţi prin ziare, fotografii, afişe, manifeste, staţii şi emisiuni
radio, diverse instalaţii de amplificare montate pe maşini, tancuri, dirijabile şi avioane etc. O
mare dezvoltare au luat acţiunile psihologice îndreptate împotriva trupelorşi populatiei inamice.
Acestea erau desfăşurate de asemenea, în forme şi modalităţi adecvate scopului propus. Printre
cele mai frecvente mijloace utilizate în acest sens se numară biletele de liberă trecere pe care
soldaţii sau populaţia inamică le puteau folosi pentru trecerea frontului în care se descriau şi
condiţiile bune de trai oferite. Ingeniozitatea şi inventivitatea au mers până acolo încât s-au
folosit proiecţii pe nori sau pe alte elemente naturale (păduri, stânci), cunoscând că în armata
inamică luptau militari cu un nivel de civilizaţie mai scăzut (africani) pe care încercau să-i
impresioneze în acest mod, pentru a le diminua capacitatea de luptă. Multitudinea acestor forme
şi procedee pare practic inepuizabilă. Diversiune, port-voce, megafoane, prin care se imitau cele

72
mai înfricoşătoare zgomote şi şuierături, pot continua lista acestor exemple. Postul de radio
B.B.C. (Radio Londra) a confecţionat nenumărate zvonuri. Se ştie că, pentru a-i determina pe
muncitorii germani să revina la locul de muncă, dupa bombardamentele navale ale englezilor,
Goebbels a anunţat că la cantinele muncitoresti se vor distribui raţii speciale de ciocolată şi hrană.
Un post de radio englez, care se dădea drept post de radio german, a preluat această ştire
adăugând că ciocolata şi hrana promise sunt impregnate cu un drog menit să stimuleze puterea de
muncă. Acest fapt a provocat abţinerea unei părţi a muncitorilor de a da curs invitaţiei de tema
consecinţelor drogului amintit. Un moment important în evoluţia procedeelor de influenţare
psihologică în perioada postbelica l-a avut şocul atomic provocat prin întrebuinţarea bombei
nucleare la 6 şi 13 august 1945 asupra oraselor japoneze Hiroşima şi respectiv Nagasaki.
Dezastrul nuclear produs atunci în Japonia şi-a pus amprenta asupra războiului psihologic, dar nu
i-a subliniat esenţa, ci mai degrabă i-a majorat importanţa. Generalul american George Patton
afirma că în ultimă instanţă luptele se câştigă tot prin intimidarea adversarului şi prin cultivarea la
militarii proprii a unor calităţi morale precum respectul de sine, disciplina, mândria, sentimentul
datoriei, la care generalul englez Montgomery adauga conducerea responsabilă şi hoărâtă,
camaraderia şi devotamentul faţă de cauza nobilă.
3. Razboiul din Vietnam. Războiul din Vietnam oferă noi exemple şi în domeniul
acţiunilor psihologice. Printre realizările tehnice exprimate în Vietnam a stârnit interesul
specialiştilor bomba sonoră, lansată de americani, prin care în vacarmul de împuşcături, explozii
şi uruit de diferite motoare, un megafon nevăzut acoperă tot zgomotul cu plânsul unui copil
vietnamez, plâns ce creşte mereu în intensitate şi se transformă la un moment dat într-o voce
răsunătoare, care printre scâncete, implora: Tăticule dragă, vino acasă … mi-e foame … mi-e
frig .... Semnificativ este şi faptul că fiecărui locuitor vietnamez i-au fost destinate anual circa
1000 de manifeste. Cu tot excesul de mijloace tehnice de răboi psihologic întrebuinţate de S.U.A.
în Vietnam este destul de răspândită în rândul specialiştilor americani ideea că guvernul Satelor
Unite a neglijat în mod regretabil folosirea tehnicilor moderne în domeniul psihologiei
comportamentului şi al ştiinţelor sociale. S-a afirmat chiar că războiul din Vietnam a fost pierdut,
de fapt, în faţa ecranelor televizoarelor din America, această critică la adresa mijloacelor de
informare în masă americane lăsând să se întrevadă opoziţia opiniei publice din S.U.A. faţă de
acest război. In Vietnam şi mai recent, în zona Golfului Persic, de pe elicopterele dotate cu
difuzoare puternice se adresau foştilor camarazi, cei care se predaseră la inamic, comunicându-le
că sunt bine trataţi şi că trebuie să procedeze şi ei la fel, dacă vor să trăiască şi să-şi revadă
familia. Metoda a fost numită Voci din cer. Un exemplu edificator privind folosirea acestui
mijloc de influenţare psihologică îl constituie operaţia psihologică desfăşurată de trupele
americane, cunoscută sub numele de Big One Red. Aceasta a constat în persecutarea inamicului
pe timp de noapte de către elicopterele de propagandă specială, cu ajutorul transmisiilor
(emisiunilor) puternice prin care se urmăresc să se împiedice somnul şi odihna luptătorilor din
guerila vietnameză ascunşi în sate, în aşa fel încât ziua să fie vlăguiţi, fără puterea de a mai
acţiona cu eficacitate. Astfel, după lasarea întunericului, între 100 noaptea şi 600 dimineaţa, satele
erau survolate de elicoptere care transmiteau mesaje foarte puternice. Pe benzile de magnetofon
erau înregistrate apeluri nostalgice adresate barbaţilor din Vietnam, pentru a-i face să se
gândească la cei dragi de acasă, sau sunete sinistre reprezentând fantomele luptătorilor vietnamezi
ucişi, care nu şi-au găsit liniştea. Această metodă a fost numită tactica sufletelor fantomă şi se
baza pe faptul că luptătorii vietnamezi erau foarte superstiţioşi în privinţa decesului departe de
casă şi înmormântării lor în locuri necunoscute şi nemarcate. Provocarea fricii, a obsesiei de a
muri de pe urma bombardamentelor aeriene reprezintă un alt obiectiv aflat în atenţia specialiştilor
care se ocupă cu planificarea şi executarea acţiunilor psihologice. In Vietnam, acţiunile masive de

73
bombardament executate de aviaţia S.U.A. au fost însoţite, la puţin timp, de emisiuni prin staţiile
de radioamplificare sau de lansarea de manifeste în care luptătorii vietnamezi erau informaţi că
abia au scăpat cu viaţă de teroarea bombelor, că singura lor posibilitate de salvare este de a trece
de partea autorităţilor sud-vietnameze şi că, în caz contrar, îi aşteaptă o moarte cumplită.
Exagerarea greutăţilor şi privaţiunilor războiului, ale câmpului de luptă a constituit un scop major
în atenţia organizatorilor acţiunilor psihologice. Prin evidenţierea lipsurilor cu care se confruntă
militarii pe timpul campaniilor şi mai ales exagerarea lor sau chiar prin inventarea unor greutăţi
inexistente, comandamentele armatelor urmăresc să se influenţeze negativ starea morală a
trupelor care li se opun, voinţa lui de lupta, amăgindu-le cu promisiunea unei vieţi mai bune în
prizonierat. Elocvent este în acest sens, conţinutul unui mesaj adresat de americani patrioţilor
sud-vietnamezi şi militarilor din R. D. Vietnam: Esti bolnav? Ai fost ranit? ştim prin câte
greutăţi treci în prezent … în fiecare zi eşti tot mai aproape de moarte în singuătate, departe de
casă, de stramoşii tăi … Ascultă: Poţi să scapi de viaţa asta. Predă-te şi vei fi bine tratat!“. In
condiţiile de luptă armată, întreaga masă de mijloace tehnice disponibile este pusă în joc pentru
scăderea moralului trupelor adverse şi ale populaţiei, incitarea la renunţarea la luptă şi trecerea de
partea agresorului. Spre exemplu, într-o singură zi, în condţiile acţiunilor psihologice întreprinse
de armata S.U.A. în Vietnam, au fost lansate 713 milioane de manifeste, 156.000 de afişe, şi s-a
transmis un număr mare de emisiuni radio şi de radio-amplificare, totul cu scopul de a determina
luptătorii din VietCong să renunţe la luptă şi să treacă în liniile americane. Războiul din Vietnam,
ca şi conflictele ulterioare, nu au făcut decât să consolideze ideea că domeniul psihologic este o
componentă principală a războiului. Atribuindu-se diverse denumiri - acţiuni psihologice, apărare
psihologică sau chiar război psihologic“ - unele indiând esenţa sa, iar altele demascând-o, această
categorie de acţiuni dovedeşte că voinţa de rezistenţă poate fi amplificată, diminuată şi în unele
împrejurări, chiar înfrântă fără utilizarea armelor.
4. Războiul din Malvine. In războiul din Malvine (1982), comandamentul britanic a
folosit intens staţiile de radio-emisie pentru a răspândi informaţii denaturate. Englezii au ascultat
emisiunile adversarului, le-au bruiat şi au efectuat emisiuni false, pentru o induce în eroare
serviciul de informaţii argentinian, evitând cu abilitate transmiterea unor indicii care ar fi putut
permite comandamentului argentinian să aprecieze corect situaţiile de luptă.
5. Războaiele din Golf. Alături de factorii de ordin material, teritorial şi geografic, precum
şi modul de rezolvare a problemelor din sfera logisticii, un rol deosebit de important în obţinerea
succesului pe câmpul de luptă în Golf l-au avut acţiunile de influenţare psihologică şi
propagandistice. Deşi sever cenzurate, informaţiile comuniste prin mass-media internaţională
semnalează implicarea instanţelor politico-militare din statele beligerante în organizarea şi
conducerea acţiunilor de influenţare psihologică şi propagandistică a inamicului. Numeroase
acţiuni şi declaraţii ale celor mai înalte oficialităţi politico-militare ale părţilor aflate în război au
avut şi o evidentă tentă psihologică şi propagandistică: mesaje adresate soldaţilor inamici de
comandantul militar american al forţelor expediţionare şi invocarea divinităţii musulmane pentru
justificarea războiului, chiar înscrierea pe steagul irakian a cuvintelor Allah e cel mai puternic, la
iniţiativa presedintelui Saddam Hussein, ca şi apelul la războiul sfânt sunt toate acestea, exemple
care susţin concluzia menţionată. De asemenea, sistarea prin dispoziţii date de la cel mai înalt
nivel, a obişnuitelor conferinţe de presă şi a comunicării oricăror informaţii cu privire la acţiunile
militare după declanşarea operaţiunilor terestre, nominalizarea oficialităţilor din sfera nivelurilor
superioare ale conducerii politico-militare împuternicite să furnizeze date despre aceste
operaţiuni şi limitarea severă a accesului ziariştilor în zonele fierbinţi relevă preocuparea pentru a
crea şi susţine o anumită imagine şi stare de spirit în rândul populaţiei şi a militarilor. Cenzura, în
acest conflict, afară de rolul său principal de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter militar

74
a îndeplinit şi unul secundar, de mijloc psihologic. Analiza acţiunilor psihologice care s-au
desfăşurat în rzboaiele din zona Golfului, cunoscute pâna în prezent, au evidenţiat la nivel
strategic următoarele obiective (teme) majore ale schemei psihologice utilizate de combatanţi:
a) Justificarea războiului. Forţa multinaţionala, având ca purtător de cuvant S.U.A. şi-a
întemeiat legitimitatea acţiunii pe principiile de drept internaţional, (definirea agresiunii,
respectarea graniţelor) şi pe consensul internaţional privind condamnarea agresiunii Irakului. Au
fost invocate în acest sens, Rezoluţiile O.N.U., iar Rezoluţia 678 a Consiliului de securitate a
devenit - pentru prima oara de la creerea O.N.U. - şi declaraţia oficială de război. Declanşarea
războiului a fost atribuită exclusiv preşedintelui irakian, care a invadat Kuweitul (în primul
război, şi nerespectarea condiţiilor puse de Consiliul de Securitate în al doilea război), în vreme
ce Saddam Hussein a justificat anexarea Kuweitului ca fiind o corectare istorică a unor graniţe
impuse samavolnic de colonialismul britanic.
b) Zdruncinarea (menţinerea) încrederii în victorie.
c) Menţinerea încrederii (respectiv neîncrederii) în comandanţi, planurile de război,
tehnica şi armamentul din dotare, în capacitatea logistică. In ceea ce priveşte superioritatea
tehnicii şi armamentului din dotare, aceasta a fost subliniată prin comunicarea Pentagonului cu
discreţie, că Irakul află permanent prin intermediul televiziunii, ce forţe şi cât de rapid sunt
deplasate în Golf (realitatea fiind mai puţin spectaculoasă), care sunt caracteristicile de luptă şi
posibilităţile armamentului şi tehnicii din dotare.
d) Provocarea si mentinerea unei stari de nesiguranta. Forţa multinaţională a tipărit şi
lansat în acest scop peste patru milioane de manifeste adresate soldaţilor irakieni, prin care li se
cerea să plece din Kuweit sau să se predea: Rămâneţi şi veţi fi ucişi, sau veniţi la noi, unde veţi fi
bine trataţi! De asemenea, televiziunea a transmis aspecte de la pregătirea piloţilor americani pe
avioane Harrier, cu decolare şi aterizare verticală, foarte temute de trupele irakiene; în acelaşi
context se înscriu şi ameninţările irakiene cu transformarea deşertului într-o mare de sânge, ca şi
intenţia declarată de a ridica o perdea de foc, prin incendierea petrolului deversat în Golf, în calea
navelor aliate. Imaginile televizate ale prizonierilor maltrataţi, mareea neagră, puţurile de petrol
incendiate, acreditarea ideii unui desert de mine aveau drept scop menţinerea unui sentiment de
nesiguranţă şi teamă în rândul efectivelor Forţei multinaţionale, iar imaginile civililor ucşi în
bombardamente, ale ruinelor unor cladiri şi altor obiective civile urmăreau inocularea unui
sentiment de vinovaţie în rândul piloţilor. Acelaşi scop îl viza şi folosirea prizonierilor şi
ostaticilor drept scuturi umane.
e) Influenţarea favorabilă a opiniei publice. Printre mijloacele folosite în acţiunile
psihologice remarcăm trei mari grupe: difuzarea în direcţia Irakului a unor emisiuni radio,
editarea şi răspândirea unor manifeste; imprimarea şi difuzarea unor casete video şi audio
conţinând materiale de propagandă împotriva regimului de la Bagdad. Imediat după invadarea
Kuweitului de către Irak, în zonă au început să emită posturile speciale de radio Vocea Golfului;
Vocea Kuweitului şi Vocea păcii, primele două aparţinând Forţei multinaţionale şi al treilea, celei
irakiene. Prin emisiuni transmise de câteva ori pe zi, pe unde medii şi ultrascurte s-au adresat
militarilor irakieni apeluri la nesupunere şi răzvrătire împotriva preşedintelui Saddam Hussein şi
comandanţilor lor, precum şi îndemnuri de a dezerta şi a se pune sub pavaza aliaţilor. S-au
transmis, totodată, informaţii şi apeluri la rezistenţă pentru populaţia din emiratul invadat. De
cealalta parte, prin intermediul Vocii păcii, irakienii au transmis emisiuni prin care au dorit să
insufle militarilor occidentali sentimente de nelinişte şi amărăciune, insinuând infidelitatea
soţiilor sau prietenelor lor. Forţele multinaţionale au lansat asupra poziţiilor trupelor irakiene din
Kuweit peste 14 milioane de manifeste, prin care li se cerea să dezerteze şi să se predea aliaţilor.
Răspândite, de regulă, în cursul bombardamentelor aeriene, aceste manifeste avertizează militarii

75
irakieni că vor fi înfrânţi, că ar putea muri dacă nu se predau şi totodată conţineau diverse
instrucţiuni pentru a dezerta. Textele de pe aceste materiale au fost scrise în limba arabă, însoţite
de desene simple, înfaţişând siluete ameninţătoare ale sofisticatelor arme din dotarea aliaţilor sau
faptul că soldaţii irakieni dezertori erau întâmpinaţi cu o masă bună, li se adresau folosind
cuvantul fraţi, erau asiguraţi că nu vor fi împuşcaţi. De asemenea, unele manifeste conţineau
diverse caricaturi ale conducătorului irakian (de exemplu, Saddam Hussein călare pe un soldat
epuizat şi desculţ). O parte din manifestele lansate de avioanele aliate s-au adresat populaţiei
irakiene. Cele împrăştiate în oraşele din sud-estul Irakului prezentau desenul unei rakete şi
invitau pe locuitori, prin texte în limba arabă să se îndepărteze de oraşe, pentru a fi la adăpost de
bombardamente. La mijloacele de ducere a acţiunilor psihologice un aport substanţial l-au adus
televiziunea şi presa. Pentagonul a vegheat cu discreţie, ca inamicul să afle prin intermediul
televiziunii cât de rapid îşi deplasează forţele armate în Golf, care sunt performanţele forţelor sale
armate şi ale tehnicii de luptă din dotare. Prezentarea pe micile ecrane a conferinţelor de presă, a
marilor pierderi provocate părţii adverse în urma bombardamentelor aeriene şi a gesturilor
răscolitoare de supunere şi recunoştinţă ale militarilor irakieni făcuţi prizonieri, precum şi a
tratamentului omenesc de care aceştia au beneficiat a avut, desigur, o eficacitate psihologică
remarcabilă, atât asupra combatanţilor aliaţi cât şi asupra irakienilor şi opiniei publice de
pretutindeni. La rândul său, preşedintele Saddam Husseim a ştiut să facă din canalul de
televiziune C.N.N., un purtător de cuvant al propriilor interese, permiţându-i să transmită numai
informaţiile cenzurate. Imaginile pierderilor civile, vizitele sale în spitale, piloţii aliaţi prizonieri
maltrataţi şi doi dintre aceştia condamnând agresiunea împotriva Irakului paşnic, imaginile
mareei negre şi puţurile de petrol imediate au urmărit inocularea unor sentimente de vinovăţie,
precum şi obţinerea compasiunii şi simpatiei opiniei publice internaţionale. Aşadar, în razboaiele
din zona Golfului nu au vorbit numai armele; au vorbit şi principiile şi ideile, nervii şi emoţiile,
credinţele şi opiniile, cuvintele şi imaginile. Aceasta este simbioza dintre acţiunile de influenţare
psihologică şi cele militare, propriu-zise, care şi în aceste conflicte s-a dovedit a fi organică.
6) Războiul din Iugoslavia. Aşa cum declara Milos Vasic, redactor al ziarului Kreme,
singurul periodic independent de la Belgrad, explozia violenţei a fost un război artificial,
realmente produs de către televiziune. Nu au fost necesari decât câţiva ani de propagandă fără
scrupule, feroce, şovină, intolerantă, expansionistă, pro-război, pentru a avea suficientă ură ca
să înceapă luptele. Ziarista albaneză Violeta Prosi adăuga că dezintegrarea Iugoslaviei a început
sub forma unui război mediati. Analiştii militari apreciază că în cadrul crizei iugoslave
componenta psihologică a războiului informaţional s-a manifestat în toată complexitatea ei,
influenţând uneori decisiv, atât declanşarea, cât şi ducerea acţiunilor militare dintre părţile
beligerante. In panoplia acţiunilor psihologice specifice desfăşurate, pe lângă manipulare -
componenta de bază - s-au folosit propaganda, dezorientarea şi dezbinarea, intoxicarea şi
intimidarea. Eficacitatea manipulării, de la palierul individual la cel de grup, a fost amplificată de
folosirea mijloacelor de informare în masă (scrisă, vorbită, filmată), cele mai active sisteme prin
care mesajele vehiculate au fost utilizate în menţinerea, consolidarea sau schimbarea unor
imagini, opinii şi atitudini ale combatanţilor, comandanţilor şi factorilor de decizie politico-
militară. Ca modalităţi principale de influenţare a conştiinţei şi comportamentului uman în
diferite etape ale conflictului au fost folosite:
• sursa ştirilor: instituţii specializate, personalităţi publice, comandanţi militari etc.;
• selectarea ştirilor în funcţie de mesajul ce trebuie transmis la auditoriu;
• orientarea ştirilor spre un anumit segment al populaţiei (sau luptători);
• plasarea ştirilor: maximizarea sau diminuarea importanţei care s-a acordat
anumitor acţiuni: lupte, acorduri de încetare a focului, luarea de ostatici, atrocităţi;

76
 • omiterea intenţionată a unor părţi sau elemente din conţinutul ştirilor;
• coincidenţa plasării ştirilor într-un anumit context şi la o anumită dată;
• utilizarea de titluri sugestive;
• alegerea unor cuvinte şi sintagme adecvate evenimentului prezentat;
• selecţia atentă a fotografiilor şi a imaginilor reale şi virtuale;
• însoţirea fotografiilor şi/sau imaginilor prezentate de explicaţii mai mult sau mai
puţin plauzibile. Aceste pârghii de influenţare şi manipulare psihologică au fost
aplicate pe scară largă în cadrul conflictului iugoslav. Planificatorii acţiunilor
psihologice au cunoscut bine componentele, interesele, obiceiurile, potenţialul şi
dorinţele combatanţilor, adoptând cele mai bune tactici şi strategii informaţionale
în scopul realizării obiectivelor propuse, folosind manipularea ca mijloc de luptă.
In acutizarea dramei iugoslave arta manipularii s-a dovedit în multe situaţii, la fel
de eficace şi actiunile militare, devenind un mijloc de luptă care a permis
agresorului să-şi impună voinţa şi să-şi justifice propriile acţiuni, folosind cele
mai subtile şi mai perfecţionate modalităţi de sucit minţile, aşa cum plastic se
exprima Alvin Toffler. Dintre acestea, mai des folosite au fost:
• acuzaţia de atrocităţi;
• amplificarea hiperbolică a mizelor implicate în luptă;
• demonizarea şi/sau dezumanizarea oponentului;
• polarizarea Cine nu e cu noi e împotriva noastra;
• pretenţia pedepsei divine;
• meta-propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere.
Din această perspectivă conflictul constituie un exemplu elocvent de război manipulat. In
acest context, modul de negociere al Acordului de la Dayton (octombrie 1995) care a pus capăt
ostilităţilor militare, evidenţiază o faţadă a manipulării. Pentru a-i constrânge pe sârbi ca să
accepte pacea, americanii au reuşit să convinga conducerea de la Belgrad că vor acţiona
nemijlocit pentru restabilirea echilibrului forţelor în favoarea croaţilor şi a bosniacilor. Astfel,
începând cu luna ianuarie 1995, S.U.A a trimis în Croaţia consilieri militari care s-au ocupat de
reorganizarea şi modernizarea armatei: ca urmare, forţele armate croate revigorate şi mai bine
înzestrate au reuşit în august 1995 să anihileze rezistenţa sârbilor din R. S. Krajna. In cadrul
discuţiilor care au precedat încheierea Acordului de pace, negociatorii americani i-au ameninţat
pe sârbi că vor antrena şi moderniza în acelaşi mod şi armata bosniacă. Stratagema a funcţionat
bine: preşedintele Milosovici, pe frontul menţinerii embargoului şi a deteriorării situaţiei interne
din Serbia, a cedat în cele din urmă semnând Acordul de Pace. Conflictul iugoslav a demonstrat
că în multe situatii mass-media a influenţat luarea unor decizii politice de maximă importanţă din
partea O.N.U., U.E. şi N.A.T.O. Această influenţă a devenit efectivă atunci când televiziunea a
produs panică în rândul politicienilor şi demnitarilor prezentând imagini halucinante prin
exacerbarea evenimentelor. Aşa s-a întâmplat în Bosnia, la Sarajevo, în piata Mercale pe 5
februarie 1994, când explozia unei bombe a provocat moartea a 68 de persoane şi rănirea a
aproximativ 200. Imaginile transmise de la locul masacrului au capacitat opinia publică
internaşională şi ca urmare, la 9 februarie, la cererea secretarului general al O.N.U., Consiliul
Atlanticului de Nord a autorizat folosirea forţei aeriene a N.A.T.O. pentru bombardarea poziţiilor
sârbe. Ulterior acţiunilor de bombardament, experţii O.N.U. au demonstrat că de fapt proiectilul a
fost tras din zona musulmană a oraşului, dar că stigmatizaţi au rămas sârbii. Sintagma atribuită
conflictului din fosta Iugoslavie război fără învingători releva şi o altă faţadă din perspectiva
războiului informaţional. Dacă nu au existat învingători a existat, în schimb, un mare învins -
sârbii - care au pierdut războiul de imagine chiar înainte de declanşarea ostilităţilor militare,

77
devenind apriori răspunzători pentru tot ce se întâmplă rău în sfera ex-iugoslavă. O dispută oarbă
pentru mediatizarea conflictului s-a desfăşurat şi între serviciile de informaţii specializate ale
celor trei forţe combatante. Deşi toate erau formate din profesionişti, de audienţa cea mai mare
s-au bucurat în multe situaţii, cele croate şi musulmane; în plină desfăşurare a conflictului sârbo-
croat, la începutul verii anului 1992, serviciile de informatii croate au reuşit să difuzeze cu
ajutorul asistentului social voluntar Stere Wit ştirea potrivit căreia sârbii au ca obiectiv copii
pentru bani şi pentru că sunt mai uşor de omorât. Suma menţionată era de aproximativ 30.000
lire sterline pentru fiecare copil ucis. După sursa citată au fost ucisi 400 de copii şi alţi 11.000 au
fost răniţi. Această informaţie a fost transmisă imediat în ziua următoare în cadrul programului
B.B.C. World News, care are o audienţă de peste 300 de milioane de ascultători din întreaga
lume. Aşa cum preciza generalul canadian Lewis Mc Kensie, fostul şef al contingentului Forţei
de mentinere a păcii din Bosnia Hertegovina percepţia este adesea mai persuasivă decât
realitatea. Prin declanşarea crizei din Kosovo, drama iugoslavă a intrat într-o noua fază, a cărei
consecinţe politico-militare sunt greu de estimat chiar şi de către planificatorii N.A.T.O.,
instanţele europene şi internaţionale. Posibila escaladare a conflictului în triunghiul sârbo-
albanezo-macedonean va fi însoţită permanent şi de acţiuni psihologice adoptate la noile realităţi
ale câmpului de luptă.

4.5. Caracteristicile şi principiile acţiunilor psihologice

Acţiunile psihologice sunt prezenta astăzi în: conflictele armate; acţiunile de asistenţă
umanitară; operaţiunile de menţinere/implementare/consolidare a păcii; acţiuni pentru restaurarea
democraţiei, pentru prevenirea unor conflicte armate; gestionarea unor situaţii de criză. Notele
caracteristice ale acţiunilor psihologice sunt:
• nu ucid şi nu produc pierderi prin ele însele, nefiind deci sancţionate ca atare prin norme
de drept internaţional sau condamnate de către opinia publică.
• sunt omniprezente, ele premerg, însoţesc, urmează sau fac inutil un conflict armat. Sunt
elocvente,în acest sens, aserţiunile lui B. Baker, referitoare la războiul din Golf : în
operaţiunea Furtună în deşert nu au existat numai masive atacuri terestre, aeriene şi
navale ci şi înainte, în timpul şi după operaţie, un război alert al cuvintelor şi al
imaginilor.
• nu presupun costuri materiale şi financiare deosebite, raportul dintre cheltuieli/eficienţă
surclasând consumurile pe care le presupune o confruntare militară clasică. O evaluare a
costurilor acţiunilor psihologice desfăşurate de forţele aliate în primul război din Golf
indică un raport de 1: 3.000 de dolari faţă de cheltuielile strict militare.
• au o rază de acţiune şi efecte deosebite, datorită mijloacelor tehnoce de difuzare, celor de
apărare şi de contracarare, fiind practic inexistente.
• vectorul cel ai înaintat îl constituie mass media, căreia i se exploatează una din fucţiile de
bază, funcţia mediatică.
• stricta specializare a planificatorilor şi a utililizatorilor pentru conceperea, elaborarea,
difuzarea şi evaluarea acţiunilor psihologice.
• recursul tot mai des la agenţii specializate de relaţii publice şi de publicitate. Sunt acum
cunoscute în acest sens, acţiunile desfăşurate de agenţia Hill end Knowlton, pentru
manipularea opiniei publice americane în favoarea operaţiunii Furtună în deşert şi a
agenţiei Ruder Finn et Rotman din Washington angajată de guvernele din Croaţia şi

78
 Bosnia Herţegovina, precum şi de albanezii din Kosovo, pentru a le reprezenta interesele
şi a le crea o imagine favorabilă în lume.
• alegerea temelor, exploaterea fâşiei psihologice a zonei/adversarului, prelucrarea,
elaborarea şi diseminarea cu precizie a informaţiilor. Câteva exemple pe care le vom
aborda în continuare, vin să sublinieze această caracteristică a acţiunilor psihologice.
Astfel, pentru manipularea opiniei publice în favoarea primei intervenţii din Golf, s-a
folosit una din cele trei teme ale sensibilităţii societăţii americane: soarta copiilor
(celelalte două teme fiind drepturile omului, respectiv grija statului american pentru
cetăţenii săi). Mesajele pentru trupele irakiene au avut un conţinut profund umanitar,
trecerea de la cuvântul care ameninţă, la cuvântul care previne şi convinge. Operaţiunea
Susţinerea democraţiei din Haiti, desfăşurată sub deviza Câştigă-i inima şi câştigi,
relevă, de asemenea, elementele inedite în acest sens: tema centrală a discursurilor
preşedintelui răsturnat de la putere, Aristide, a fost vin pentru a trage clopotul
reconcilierii, o întoarcere la 180 de grade faţă de ameninţările iniţiale cu răzbunarea;
transmisiile se efectuau în perioada 18.30-22.00 deoarece în restul timpului din cauza
căldurii haitienii dormeau; manifestele difuzate au fost tipărite în culorile roşu şi albastru,
cuorile drapelului naţional, evitându-se portocaliul, uloarea forţelor armate; mesajele erau
scurte şi clare, text şi desen, dat fiind nivelul scăzut de pregătire al populaţiei, iar
conceperea textelor a necesitat dezbateri îndelungate (ex. textul: Soarele democraţiei,
lumina justiţiei, căldura reconciierii odată cu întoarcerea preşedintelui Aristide).
• complementaritatea spaţiilor informaţionale, în care se desfăşoară, dublată de dualitatea
mesajului, în funcţie de destinatar. Este de remarcat în aqcest sens, densitatea activităţilor
desfşurate de către firma Ruder Finn et Rotman în favoarea clienţilor: numai în 3 luni,
iulie-sepetmbrie 1992, au organizat peste 30 de întâlniri cu principalele grupuri de presă,
au lansat 13 informaţii exclusive, 37 de faxuri urgente, 17 scrisori şi 8 rapoarte oficiale,
au organizat întâlniri oficiale la vârf şi au contactat telefonic 48 de membri ai Stafului
Casei Albe, 20 de senatori şi peste 100 de persoane din mass-media, plasând editorialele
în New York Times, Washington Post, USA Today, Wall Street Journal şi o serie de
materiale pe canalele de televiziune.
Referitor la principiile acţiunilor psihologice, având la bază abordările soţilor Toffler,
vom sublinia că întotdeauna se repetă şase aspecte în decursul istoriei, cu perfecţiunile timpului
în care este plasat războiul. Laitmotivele acţiunlor psihologice se constituie din:
• acuzarea adversarului că ar fi comis atrocităţi;
• amplificarea intereselor implicate;
• demonizarea/dezumanizarea adversarului;
• polarizarea, sintagmei cine nu este cu noi este împotriva noastră;
• asumarea protecţiei divine- Dumnezeu să binecuvânteze America, sau Alah al
Akbar;
• metapropaganda-discreditarea propagandei celuilalt, la acestea adăugându-se
umbrela dreptului internaţional, în speţă, rezoluţiile ONU.

4.6. Propaganda-mijlocul principal al războiului

Prin propagandă înţelegem o acţiune organizată, sistematică, instituţionalizată de
răspândire a unei ideologii de influenţare a concepţiilor, atitudinilor, opiniilor, comportamentelor
individuale şi de grup.

79
 Sub aspect psihosocial, propaganda este un ansamblu de mijloace de persuasiune, de
influenţare a atitudilor, opiniilor, comprtamentelor unor vaste ansambluri umane, un sistem de
interpretare a faptelor, evenimentelor, ideilor din punctul de vedere a unei anumite ideologii, al
unei politici, în scopul înfăptuirii unor acţiuni practice conform unor idealuri sociale pe care
propaganda respectivă le serveşte.
Propaganda a fost intens utilizată de cel de-al treilea Reich, studiată, iniţiată, controlată şi
executată la nivel naţional, fiind destinată atât populaţiei locale, dar şi restului lumii. Artizanul
acesteia, realizată cu un întreg arsenal de mijloace ştiinţifice şi tehnologice, dintre care statistica,
radioul, presa şi tipăriturile au fost vărful aisbergului, a fost Joseph Goebbels însuşi, întâiul şi
singurul ministru al propagandei al celui de-al Treilea Reich.
Astfel, cu rare excepţii, cea mai mare parte a propagandei în Germania Nazistă a fost
produsă oficial de Ministerul Propagandei Reich-ului (pe scurt, Propagandaministerium, dar pe
numele său complet, Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda, Ministerul Reich-
ului pentru clarificarea (lămurirea) populaţiei şi propagandă) creat şi condus de Joseph
Goebbels. Plasat în fruntea nou creatului Promi (prescurtare mai mult sau mai puţin afectivă a
Propagandaministerium) imediat după preluarea puterii de către Adolf Hitler, Goebbels a
exercitat un control total asupra cuvântului scris, vorbit, cântat, tipărit sau filmat. Absolut toţi
jurnaliştii, scriitorii, editorialiştii, muzicienii, artiştii şi realizatorii de filme trebuiau să se
înregistreze la una din camerele Ministerului Propagandei special dedicate presei, artelor vizuale,
muzicii, teatrului, literaturii, filmului sau radioului.
În concepţia NATO propaganda este definită ca fiind un ansamblu de acţiuni ce cuprind
informaţii, idei, concepţii sau apeluri difuzate în scopul de a influenţa sentimentele, opiniile,
atitudinile sau comportamentele unji auditoriu riguros circumscris, în beneficiul celui care
desfăşoară asemenea activităţi. Datorită puternicei sale forţe de penetraţie şi convingere în rândul
populaţiei, în special prin efectele dale psihologice, propaganda a fost şi este deseori folosită în
scopuri militare. Ea se realizează oral (mesaje radio, casete, declaraţii ale prizonierilor, incitări la
revoltă, etc.), în scris (parole, proclamaţii, manifeste, pamflete, programe, studii, articole de
presă, etc), ori combinat (televiziune, mesaje filmate, efecte sonore şi luminoase de diferite
intensităţi). Propaganda în scopuri militare se conduce, de regulă, după următoarele principii:
• principiul abordării ştiinţifice şi interdispiplinare, care vizează abordarea
obiectivului de studiu sau fenomenului în consens cu rigorile ştiinţei, trecând prin
următoarele faze: studiul detaliat al obiectivului ce urmează a fi influenţat
sociologic, psihologic, cultural, etc; stabilirea punctelor vulnerabile ale
obiectivului; identificarea formelor şi mijloacelor optime de acţiune psihologicăşi
de propagandă; elaborarea, transportul şi răspândirea mesajelor de propagandă;
analiza efectelor propagandei.
• principiul accesibilităţii şi clarităţii mesajului, care necesită şi unele calităţi legate
de alegerea tipului de mesaj, forma acestuia, a mărimii şi duratei;
• principul atractivităţii, care presupune o bună cunoaştere a necesităţilor,
obiceiurilor, prejudecăţilor, atitudinilor negative dar şi a momentului cel mai
favorabil de influenţare a subiectului;
• principiul credibilităţii şi capacităţii de convingere, care implică folosirea la
început de date reale, iar ulterior, după câştigarea auditoriului şi a credibilităţii
acestuia, utilizarea de date false în combinaţie cu date reale, urmând ca la final să
fie folosite numai date nereale.

80
 În ceea ce priveşte metodele folosite în activitatea de propagandă acestea pot fi împărţite
în zrei mari grupe: cele de influenţare directă a individului sau grupului; cele prin care se schimbă
în mod intenţionat adevărata formă a informaţiei; cele prin care se provoacă stările emoţionale
dorite ori schimbarea forţată a comportamentului individului şi grupului.
a. Metode de influenţare directă a individului sau grupului.
Metoda convingerii se desfăpşoară conform cerinţelor activităţii de propagandă în întregul
ei şi se foloseşte cel mai adesea, în propaganda de la om la om;
Metoda repetării constă în: emiterea repetată şi din surse diferite a mesajului. A fost
utilizat în special de armata germană în timpul celui de-al doilea război mondial.
Metoda învinuirii altora este veche, dar continuă să se menţină în actualitate. Justificarea
metodelor agresiunii, învinuind pe alţii de declanşarea ei a reprezentat dintodeauna un mod de
acţiune a agresorilor.
Metoda şantajului şi recompensei şi-a dovedit şi ea eficienţa de-a lungul timpului. Astfel,
încă din timp de pace serviciile specializate întocmesc dosare cu cele mai importante personalităţi
din ţara potenţial inamică, pentru a le descoperi aşa-zisele pete negre din existenţa lor, dorinţe,
aventuri, slăbiciuni, ce le pot compromite.
Metoda acordării de cadouri şi recompense, a fost folosită pe timpul celui de-al doilea
război mondial, în special de către SUA şi aliaţii lor şi se materializează prin trimiterea de
ajutoare în rândurile populaţiei şi forţelor adverse.
Îndoctrinarea este procesul prin care se urmăreşte influenţarea conştientă şi cu scop bine
determinat a unei persoane sau a unei colectivităţi. În sistemele totalitare, îndoctrinarea reprezintă
un mijloc poilitic în vederea formării de atitudini în rândul populaţiei, combaterea adversarilor
politici şi sustragerea atenţiei de la problemele sociale curente. Una din metodele de bază prin
care se realizeazăîndoctrinarea este propaganda, care se constituie ca un factor de control şi
socializare politică, având în acest context, o conotaţie negativă. Ea este eficace când îndeplineşte
următoarele condiţii72: se bazează pe cunoaşterea aprofundată a condiţiilor şi atitudinilor
auditoriului ţintă; valorifică informaţii pe care auditoriul le consideră credibiloe; se prezintă
astfel încât să atragă interesul auditoriului.
Propaganda trebuie să fie credibilă, aceasta fiind o condiţie esenţială, iar pentru a se
realiza această caracteristică se cer îndeplinite o serie de cerinţe precum 73: conţinutul mesajului să
fie obiectiv şi echilibrat, iar stilul familiar şi liniştitor; imaginea surseisă fie întărită; să fie
cunoscute atitudinile cognitive ale auditoriului pentru facilitarea asimilării mesajului; să nu fie
contrazis modul global în care auditoriul înţelege evenimentele care se produc; să se acorde o
atneţie specială coordonării acţiunilor psihologice de pe câmpul de luptă;
De aemenea, specialiştii militari consemnează faptul că pentru a se exercita influenţă
asupra auditoriului propaganda trebuie să-i capteze atenţia. În acest sens se recomandă utilizarea
unor tehnici siple porecum: întărirea motivaţiei; anticiparea; prezentarea dramatică; repetiţia.
În funcţie de sursa aparentă, propaganda poate fi:albă, adevărata sursă a mesajului se
manifestă deschis, adică se cunoaşte provenienţa propagandei; gri, nu se oferă niciun indiciu
despre sursă, deci provenienţa propagandei este necunoscută; neagră, materialul este atribuit unei
surse false, adică sursa lăsată să se presupună nu este cea reală.
Pentru a-şi atinge scopul propaganda foloseşte o serie de mijloace precum sunt: vizuale,
sonore şi audiovizuale. În categoria mijloacelor audiovizuale se cuprind: foile volante, posterele,
filmele, desenele, fotografiile, expoziţiile, reţeaua Internet, etc.

72
Garcia, I, La propagande, în Ejercio, Spania, nr. 57, nr. 678, decembrie 1996, p. 53;
73
Ibidem, p. 55;

81
 4.7. Zvonul şi dezinformarea ca mijloace de realizare a influentarii psihosociologice
Omenirea, în evolutia sa istorică, a fost marcată de numeroase conflicte politice, sociale,
etnice, culturale, militare însoţite de ample şi diversificate acţiuni de diversiune şi dezinformare
psihologică. Prezente atât în perioada premergătoare conflictelor, sporite ca număr şi intensitate
pe timpul desfaşurării acestora, dintotdeauna au avut drept obiectiv să genereze nesiguranţă,
panica, frica, îndoială, şi pe acest fond să slăbească rezistenţa psihomorală a luptătorilor şi
populaţiei civile. În acest scop, unul dintre cele mai folosite mijloace a fost zvonul, cu o
influenţă deosebită datorată puterii de persuasiune şi a posibilităţii influenţării unei mari mase
de oameni.
Zvonul, ca fenomen psihosocial reprezintă o informaţie ce se doreşte a fi autentică şi cu
caracter de noutate, cu posibilităţi minime de verificare: o informaţie de cele mai multe ori
tendenţioasă, care circulă paralel şi în mod frecvent în contrasens cu informaţiile transmise prin
mijloacele oficiale de comunicare. Copie a insecurităţii, zvonul creează legături puternice
între membrii unei comunităţi a cărei temă nu mai suporta întrebări fără răspuns.74 Zvonurile
sunt creaţii colective şi au funcţii şi disfuncţii sociale. Chiar dacă unele au o sursă de lansare
bine sau - cel mai adesea - rău intenţionată, prin retransmisii succesive, amprenta personalităţii
colportorilor se imprimă adânc în conţinutul lor, cu atât mai mult în cazul zvonurilor
emergente, rezultat al tranzacţiei colective,75 prin punerea laolaltă a resurselor intelectuale ale
grupurilor umane în vederea interpretării unor evenimente importante, dar ambigue, despre
care lipsesc informaţii, sursa oficială neavând credibilitate.
Se impune considerarea zvonului în raport cu alte fenomene înrudite: ponegriri, bârfe,
clevetiri, poveşti, legende, vorbe care circulă din gură-n gură pentru a identifica posibilităţile
reale de influenţare individuală şi colectivă. Pentru aceasta reamintim că orice tip de
comunicare poate fi definit din şase puncte de vedere: după sursă, conţinut, mod de difuzare,
mijloc de difuzare, obiect al comunicării şi natura efectelor produse. Zvonul şi vorba provin din
surse neoficiale. Primul termen se referă la un proces de difuzare în lanţ, la o forţă de
propagare, la o amplitudine al cărei rezultat este sunetul care se înalţă din toate aceste voci, şi
pe care-l putem urmări: vorba se referă la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat
în spaţiu: e normal sa nu se propage nimic, din moment ce e doar o vorba vagă. Nu e decât o
vorbă înseamnă că sunetul abia dacă a fost perceput, deci mesajul nu are tocmai o existenţă
reală, sigură: nici nu se aude.
Vorba este lipsita de însemnatate. La origine, cuvântul ponegrire se referea atât la sursă,
cât şi la efectul unei comunicări: era grohaitul porcului mistret76, iar în prezent acest cuvânt se
referă la conţinutul şi obiectul comunicării: e vorba de comentarii josnice, la limita calomniei,
ce se fac pe seama cuiva. Este un tip de mesaj, ce exprimă o judecată subiectivă asupra
conţinutului zvonului sau al vorbei. Cuvântul bârfă se referă la obiectul zvonului sau al vorbei.
Bârfa se leaga de persoane: povesteşte bucuriile şi necazurile celor ce ne înconjoară, fie ei
bogaţi sau săraci, persoane însemnate sau neînsemnate. În general, bârfa nu e răutăcioasă şi se
practică în special de dragul de a vorbi, de a avea un subiect de conversaţie: interesul pe care îl
prezintă e de scurtă durată, de aceea o bârfă trebuie repede înlocuită cu alta mai savuroasă.
Cuvântul clevetire reprezintă o definiţie a mesajului din punct de vedere al sursei. Ca şi
ponegrirea, reflectă şi o judecată de valoare, un mod de a discredita zvonul sau vorba,
74
Maurice, Olender, La Rumeur, Apud Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p.19;
75
Tamotsu Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril Company, Inc., New
York, 1966, p.29;
76
Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.41;

82
 reprosându-i provenienţa dintr-o sursă total lipsită de credibilitate. Atunci când avem de-a face
cu surse oficiale sau care se bucură de respect, mesajul primeşte un titlu de nobleţe: este o
informatie. În cazul unei erori, nu este un zvon ci o informaţie falsă.
Întelegem astfel, prin zvon, idei, relatări, afirmaţii sau presupuneri ce pot fi în întregime
false sau conţinând unele elemente adevărate, dar distorsionate în raport cu situaţia şi centrele
de interes ale unor indivizi sau colectivitatea determinate. În lansarea şi asigurarea circulaţiei
zvonurilor se mizează pe unele caracteristici ale acestuia: noutatea; plasarea acţiunii sub
aspectul consecinţelor în viitor; corelarea conţinutului sau cu speranţele, aşteptările, aspiraţiile
şi temerile indivizilor sau colectivităţilor.
În condiţiile în care are loc împletirea conţinutului informaţiei cu interesele şi aspiraţiile
celor ce recepţionează, zvonul poate determina stări de spirit curente de opinii, atitudini şi
comportamente specifice mesajului transmis. Ca formă specifică de comunicare, îndeosebi
interpersonală, zvonul are la bază o serie de mecanisme psihologice ce exploatează unele
caracteristici general-umane, cum ar fi: curiozitatea; dorinţa unor oameni de a se arăta ca fiind
bine informaţi, depăşind informaţia oficială; tendinţa de a amplifica o ştire prin elemente şi
comentarii personale; reacţia firească de a transmite mai departe o informaţie, anumite stări
psihice (nemultumire, anxietate) etc.; capacitatea imaginativă şi anticipativă, nevoia de a
integra necunoscutul într-un univers cunoscut, de a transmite noutatea imediat.
Jean Delumeau explica psihologic zvonul prin credulitatea maselor77. Zvonurile analizate
de acest autor se brodau pe două elemente: frica şi gândirea magică. Frica, emoţia absolut
firească, ne face uneori să vedem primejdia mai mare decât este ea în realitate. Anxietatea
patologică conduce la reacţii dezaptative şi se fondează pe situaţii şi elemente periculoase
inexistente. Receptarea şi retransmiterea conţinutului zvonului sunt potenţate şi de importanţa
pe care fiecare individ o acordă datelor vehiculate prin intermediul acestuia. În lipsa adevărului
sau corespunzând pe de-a-ntregul realităţii, este suficient ca informaţia să se transmită fără
încetare din om în om pentru ca zvonul să-şi realizeze circulaţia după o logică proprie, în care
distorsiunea informaţiei este o condiţie fundamentală pentru a se putea manifesta şi acţiona,
pentru a se putea propaga. Dacă privim propagarea ca un fenomen obiectiv ce este un produs al
comunicării intragrupale şi intergrupale, putem nuanţa înţelegerea factorilor care măresc
posibilităţile de grupare, gradul de omogenitate şi aşezare spaţială, de coeziune spirituală şi
comunitate de interese şi importanţa temei, concordanţa dintre conţinutul mesajului şi
motivaţiile individuale şi de grup. Cu cât e mai mare interesul mediu în cadrul colectivităţii cu
atât cresc şansele de răspândire a zvonurilor. Pe timpul transmiterii zvonurilor, apar ca procese
specifice modificări şi distorsiuni ale informaţiei pe care le conţine.78
Distorsiuni ale informaţiei specifice zvonului. Nivelarea. Reducerea sau amplificarea
informaţiei, facilitarea înţelegerii şi relatării ei. Pe măsura ce un zvon circulă, el tinde să devină
mai scurt, mai concis, mai uşor de înţeles. Versiunile sugestive cuprind tot mai puţine cuvinte
şi detalii. Reducţia nu merge, însă, până la dispariţia totală a mesajului. Efectele ei se produc
după următoarele reguli: cu cât o povestire este mai scurtă şi mai concisă, cu atât are şansa să
fie reprodusă mai fidel; cu cât subiectul are mai puţine detalii între care să aleagă riscul
distorsiunii ulterioare, scade; relatarea devine atât de scurtă încât este memorată mecanic, lucru
care conferă şi rapiditate circulaţiei (aşa se explică rapiditatea cu care circulă din om în om).
Accentuarea. Zvonul este supus şi unui proces de accentuare, în sensul că sunt reţinute şi
produse selectiv un anumit număr limitat de detalii. Accentuarea este complementul inevitabil

77
Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.291;
78
Coord. Jean Niculescu, Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p.189;

83
 al reducerii. Una nu poate să existe fără cealaltă. În interiorul acestei tendinţe se produc
fenomene precum: sunt reţinute cuvinte, imagini sau simboluri bizare sau frapante; adoptarea
unei forme numerice, detaliile accentuate fiind multiplicate în povestire; plasarea desfăşurării
evenimentului la timpul prezent; în general într-un cadru dinamic, spaţio-temporal.
Asimilarea. Conţinutul zvonului este ajustat şi în funcţie de atitudinile, aspiraţiile şi
motivaţiile transmutatorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest proces evidenţiază
capacitatea de ajustare conform predispoziţiilor emoţionale ale celor care răspândesc zvonul,
ale intereselor lor, ale prejudecăţilor individuale şi de grup, asigurând, astfel, circulaţia lui
într-un mediu determinat şi nu în oricare altul. Aceste trei tendinţe-reducţia, accentuarea şi
asimilarea acţionează simultan şi reflectă un proces de subiectivare, care are ca rezultat
deformaţiile ce caracterizează zvonurile. Formulele introductive care netezesc lansarea
zvonurilor -se spune, am aflat, cica, am auzit-conţin nemijlocit avertismentul adresat
ascultătorului asupra acestor posibile erori.
Efecte individuale şi colective ale propagarii şi receptării zvonului. Zvonurile pot fi
spontane, generate de încercările oamenilor de a-şi explica evenimente, procese, fenomene
despre care nu au date certe sau deliberate adică sunt concepute şi lansate cu scopuri bine
determinate de către organele de specialitate, în scopul de a determina o anumită atitudine,
comportare a unor indivizi sau grupuri umane. Elaborarea deliberată a zvonurilor, în cadrul
conflictelor militare din secolul XX, au evidenţiat preocuparea existentă în toate ţările de a
organiza şi instrui încă din timp de pace forţe şi organe specializate (cuprinzând politologi,
psihologi, sociologi, lingvisti, etc.) care să construiască zvonuri ce oferă explicaţii mistificate,
dar cu un mare grad de credibilitate, în scopul influenţării forţelor armate adverse, a unor mari
comunităţi umane şi chiar populaţii. Apariţia presei, apoi a radioului şi în sfârşit explozia
audiovizualului nu a fost însă de natură să potolească zvonurile. În ciuda mijloacelor de
comunicare în masă, publicul continua să preia o parte a informaţiei din gură-n gură. Expresia
din gură-n gură defineşte un mijloc de transmisie: conversaţiile în doi, discuţiile în grup,
confidenţele, discursurile solemne.
Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularităţi ale retransmiterii permanente, îl
poate constitui scăderea eficienţei, grupului căruia îi este destinat urmărind influenţarea
moralului şi coeziunea acestuia. Pentru ca un zvon să devina eficace, prin efectele individuale
sau colective, este necesar a cunoaşte anumite condiţii ce realizează eficacitatea. Reţinem
dintre acestea: publicul este actor, informaţia reprezentând o valoare, aur curat aceasta
încearcă astfel să obţină cât mai multă informaţie; starea de spirit a grupului şi situaţia
psihologică a epocii accentuează sau diminuează; în cadrul grupului determină mobilizarea
atenţiei acestuia, care încearcă să reconstituie puzzle-ul alcătuit din crâmpeie de informaţii;
având uneori un sâmbure de adevăr, este privit în totalitate exprimând adevărul; producând
dezorganizarea funcţionarii psihicului individual şi al comportamentului colectiv, zvonul
produce panică generatoare de catastrofe; martorii unor evenimente răspund mai mult în
funcţie de gradul de probabilitate a lucrurilor în funcţie de ceea ce observă. Unul dintre
specialiştii studiului minciunii G. Durandin79, analizând rezultatele unor experienţe rezumă în
felul următor comportamentul:
a.martorii dau informaţii false cu aceeaşi siguranţă cu care le dau pe cele corecte fiind în
acelaşi timp de bună credinţă;
b.numai în mod cu totul excepţional se poate obţine o mărturie în totalitate exactă;

79
G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat Lecons de psychologie sociale, Paris, l950, passim;

84
 c.de multe ori ceea ce declarăm reflectă mai degrabă automatismele gândirii noastre de
gândire, decât ceea ce au văzut cu adevarat;
d.în consecinţă, dacă mai multe declaraţii coincid, aceasta nu înseamnă neapărat că sunt
adevarate. Asta înseamna pur şi simplu, faptul că mai multe persoane împărtaşesc aceleaşi
automatisme şi aceleaşi clişee mutuale, percepând faptele în acelaşi fel şi totusi eronat.80;
e. nivelul capacităţii de procesare socială a informaţiei individuale sau colective duce la
interpretarea greşita a unui mesaj, neîntelegere ce se poate accentua. Un caz celebru ilustrează
felul în care procesul neînţelegerii se poate repeta: în măsura în care de fiecare dată noul mesaj
rămâne ambiguu, acesta permite o interpretare personala din partea fiecarui nou receptor. În
cazul nostru, este vorba de transformările suferite de un articol de presă în momentul reluării
lui de alte ziare.81 În timpul primului război mondial, un ziar german Kolnische Zeitung a fost
primul care a anunţat căderea oraşului Anvers. Titlul de pe prima pagina era: La vestea căderii
Anversului s-au tras clopotele. Pentru că ziarul era german, se înţelegea de la sine că în
Germania se trăseseră clopotele în cinstea acestei victorii. Informaţia a fost reluată de ziarul
francez Le Marin. Potrivit informaţiilor din Kolnische Zeitung, preoţii din Anvers au fost
forţaţi să tragă clopotele după ce oraşul a fost ocupat. Ştirea din Le Marin" e preluata de
Times la Londra: Potrivit ziarului Le Marin, via Koln, preoţii belgieni care au refuzat să traga
clopotele la căderea Anvers-ului au fost demişi din funcţie. A patra versiune se afla în Corriere
della Sera: Potrivit ziarului Trmes, citând informaţii din Koln, via Paris, nefericiţii preoţi care
au refuzat să tragă clopotele la căderea Anversului au fost condamnaţi la muncă silnică. Ziarul
Le Marin reia această ultimă informaţie: Potrivit unei ştiri din Corriere della Serra, via Koln şi
Londra, se afirmă că barbarii cuceritori ai Anvers-ului i-au pedepsit pe nefericiţii preoţi
pentru refuzul lor eroic de a trage clopotele, spânzurându-i în clopote cu capul în jos, ca
balanţe vii. Astfel, Le Marin a fost cel care a alimentat zvonul barbariei germane la Anvers.
Trebuie să remarcăm mai multe lucruri: pe de o parte, dacă distanţa dintre prima şi ultima
versiune e apreciabilă, trecerea de la o versiune la alta nu are nimic surprinzător. Se supune
unei logici de clarificare a cuvintelor ambigue sau de percepere selectivă a lor. Pe de alta parte,
fiecare ziarist a introdus câte un element nou: dispunând de o informaţie prea săracă, a încercat
să reconstituie un puzzle complet cu riscul de a inventa piesele ce lipseau. Aceste elemente
reflectă starea de spirit a momentului: războiul din 1914 devenise aproape un razboi sfânt.
Franţa avea să-şi ia revanşa asupra germanilor, spălând ruşinea înfrângerii din 1870 şi eroismul
era cu atât mai mare cu cât duşmanul era descris ca un barbar. Deformarea confirma clişeele ce
se vehiculau despre nemţi, justificând temerile latente ale populaţiei;
f. prin intervenţia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeşte considerabil,
nemaifiind strict local, ci international;
g. raportarea permanentă la sistemul de referinţă folosit de fiecare pentru a evalua o
informaţie;
- zvonul prezintă anumite strategii şi filtre caracteristice specifice categoriilor
socioprofesionale. În cadrul unei anchete întreprinse în U.R.S.S.82, în legatură cu credibilitatea
zvonurilor, 95% dintre intelectuali, faţă de 56% dintre ţăranii intervievaţi, au declarat că zvonul
e mai plauzibil decât informaţtia transmisă de mediile de informare oficiale. Ţăranii acordă cea
mai mică încredere zvonurilor, dar sunt cei care le folosesc cel mai mult. Pentru ei zvonul este
un substitut al mediilor de informare oficiale, acestea fiindu-le mai puţin accesibile.
80
I. Gritti-Elle, Le rumeur, Stanke, Ottawa, 1978;
81
J.N. Kopferer, Op. cit, p.61-62;
82
Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union, Public Opinion Quarterly 28,
1964, p.216-224;

85
Dimpotrivă, intelectualii beneficiază pe scară largă de mediile de informare oficiale, dar au
nevoie de un zvon pentru compensaţie. Pentru ei, zvonul este un conectiv: permite decăderea
inteligentă a informaţiilor oficiale. Intelectualii au astfel şi ei nevoie de zvonuri pentru a
dobândi o perspectivă asupra mediilor de informare şi pentru a dovedi că nu se confundă cu
publicul. larg.
În concluzie, putem afirma că zvonul nu este neaparat fals, în schimb el este neapărat
neoficial. El demonstrează că toate certitudinile sunt de natură socială: este adevărat tot ceea ce
grupul din care facem parte consideră ca fiind adevarat.
Dezinformarea-definire, scop şi obiective. În epoca noastră, dezinformarea este o
problemă la ordinea zilei. Acestui fenomen i-au fost consacrate mai multe lucrări, mai ales în
strainătate. Ziarele, revistele, radioul şi televiziunea fac tot mai multe referiri la faptul că azi
conceptul este folosit în accepţiuni diferite şi că este greşită calificata drept dezinformare orice
lipsă, alterare sau manipulare a faptelor de către mijloacele de informare în masă.
Întelegerea naturii şi efectelor dezinformării se poate realiza cunoscând perspectivele
politice şi strategice pe termen lung şi mediu. Dezinformarea este întotdeauna deliberată, iar
decizia de a recurge la ea relevă o stare de spirit ale cărei resorturi complexe nu pot fi deduse
clar. Poate fi dictată de necesitate, având în vedere amploarea mizei şi pericolul unei
confruntări deschise, relevând astfel slăbiciune sau frică. Poate fi, de asemenea, o acţiune
premeditată pentru a obţine succesul cu forţe minime deoarece agresorul crede, pe bună
dreptate, că influenţarea conştiintelor este mai puţin riscantă decât violenţa fizică.
Dezinformarea poate deveni însă o obisnuinţă fatală pentru o societate care se vrea închisă,
secretă şi care astfel poate pierde contactul cu realitatea. Dezinformarea punctuală poate oferi
un avantaj imediat uneori decisiv într-o confruntare favorabilă. Când se desfaşoară permanent
şi sistematic ea devine o redutabilă forţa de distrugere, care nu-l scuteşte pe cel ce a iniţiat-o de
efecte nebănuite de retorsiune. Dezinformarea interzice prin natura sa orice schimb interuman,
deoarece este un act antisocial.
Nu este deloc simplu de a defini dezinformarea, termen nu întotdeauna folosit corect şi
cu discernamânt. Dezinformarea este o armă cu tehnici şi metode specifice, însă şi o stare de
spirit rezultată din adăugarea dimensiunii ideologice de război total, pe care Ludendorf o
definea ca fiind extinderea luptei la nivelul întregii activităţi sociale, atât militare cât şi
economice. Se pot da o multitudine de exemple de adevărate operţiuni de război derulate
exclusiv prin mijlocirea informaţiilor, însă nu există nici măcar un singur conflict politic,
economic sau militar care să nu fi făcut apel la propagandă în mod deschis sau pe ascuns, la
intoxicarea sau la tentative de influenţare a moralului şi deciziilor adversarului prin înşelaciune,
amagire, diversiune sau intimidare şi în acest caz şi în celalalt este, bineînţeles, vorba de luptă.
Dezinformarea este considerată astăzi un fel de mesaj, mai mult sau mai puţin explicit,
un fel de comunicare de tip special între dezinformator şi ţinta sa. Poate lua forma unei
declaraţii, unui gest semnificativ sau adoptării unei anumite atitudini. Pentru a se numi
dezinformare trebuie să existe alegerea deliberată, intenţia de manipulare sau exercitare a
influenţei. Mesajul nu este decât unealta cu care se caută ca un subiect selecţionat să acţioneze
în sensul dorit. Se dezinformează mai puţin pentru a convinge, cât pentru a conduce către un ţel
care, de regulă, este ascuns. Se acţionează pentru a forţa alegerea unei anumite direcţii de către
o persoană sau grup, fară însă să li se permită libera apreciere. Putem considera că
dezinformarea este forma psihologică a subversiunii. Ea vizeaza destabilizarea unui grup, stat
sau societăţi, subminarea capacităţii sale de rezistenţă, fără a fi necesară punerea în acţiune a
forţelor armate; cel mult pregătirea condiţiilor pentru intrarea acestora în acţiune şi aceasta
numai dacă acţiunea militară se dovedeşte a fi absolut necesară. Aceasta penru că cele două

86
 forme de luptă, cea fizică şi cea psihică, se completează reciproc ceea ce permite o anumită
variaţie a nivelului de violenţă în funcţie de condiţiile concrete.
Arma sau stare psihică, dezinformarea este obiectul unor multiple abordări, în care găsim
implicată subiectivitatea fiecăruia. Termenul în sine este de dată recentă, începându-şi cariera
în mediul sovietic încă din anii 1920. Dezinformarea desemna un arsenal de mijloace
cunoscute sau oculte destinate influenţării guvernelor străine, discreditării opozanţilor politici,
în special emigranţi, subminării încrederii între aliaţii ostili Uniunii Sovietice, falsificării
aprecierilor adversarilor privind realitatea. Lenin dă un nou impuls noului procedeu.
Dzerjinski, definea fără greutate un sistem de arme destinat compensării inferiorităţii forţelor
armate sovietice. Încă din 1917 el scria: Comuniştii trebuie să fie pregătiţi să folosească la
nevoie tot felul de şiretlicuri, planuri şi stratageme ilegale, să nege şi să ascundă adevărul.
Cuvintele mele erau alese în aşa fel încât să provoace ură şi confuzie, nu pentru a convinge
adversarul ci pentru a-l disloca nu pentru a-i îndrepta greşelile ci pentru a-l distruge,
măturându-i structurile de pe suprafata pamântului.83 Acelaşi autor în lucrarea Ancheta asupra
KGB, defineşte dezinformarea ca fiind propagarea conştientă şi deliberată a faptelor şi
opiniilor eronate. G. Veraldi în prefaţa lucrarii lui Pietre Nord îi indica scopul printr-o
exprimare deosebit de semnificativă: Crearea unei realităţi false atât de convingatoare încât
adversarul să o considere justa.84 L. Batman, specialist ceh în dezinformare, arată ca aceasta
constituie una din aspectele măsurilor active şi cuprinde: scăparea organizată a informaţiilor
false; propaganda neagră (aceea care îşi ascunde originea), desfasurate pentru slăbirea
inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor utilizate însă cu predilecţie
pe ascundere, disimulare şi acţiune din interior. Academia Franceza propune următoarea
definiţie: Actiune intermitentă sau continuă - prin folosirea oricarui mijloc ce constă în
eroarea unui adversar sau în favorizarea subversiunii în rândurile acestuia în scopul de a-l
slăbi.
În concluzie, dezinformarea poate fi definită ca ansamblul formelor, metodelor,
procedeelor prin care se urmăreşte schimbarea dirijată a comportamentului individual şi
grupal în scopul controlării şi direcţionării acestuia, prin inducerea unei realităţi false, pentru
a diminua şi slăbi capacitatea obiectivă de raportare la realitate. Scopul dezinformării îl
constituie finalizarea unor acţiuni ce vizează realizarea unor proiecte de natură politică,
militară, culturală, religioasă, diplomatică hotărâte de organul investit cu putere în conducerea
domeniului respectiv, care determină în special repartizarea diferitelor mijloace avute la
dispozitie: contacte prin negociatori; campanii de presă; demonstraţii de forţă militară; presiuni
economice; manipularea conştiinţelor.
Aportul ce va reveni dezinformarii va fi decis în cadrul general al acţiunii şi printr-o
preocupare foarte atentă acordată unei coordonări perfecte a acţiunilor complementare
întreprinse. În cadrul ansamblului, dezinformarea are o structură proprie permanentă sau
temporară, cu responsabilitati, mijloace şi misiuni proprii însă întotdeauna subordonate
scopului fixat. Conducerea operaţiunilor stabileşte dezinformării obiectivele, respectiv,
opiniile, atitudinile sau comportamentele pe care ea este însărcinată să le determine la ţintele
destinate atacului. În cadrul general, chiar dacă pot fi reunite procedee având şi obiective
intermediare, concepţia şi conducerea acţiunilor de dezinformare trebuie să rămână
centralizate. Nu poate fi lăsat la îndemâna oricărui executant dreptul de a decide în domeniul

83
Barron John, K.G.B., Elsevier - Sequoia, 1975;
84
Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971;

87
său, deoarece acest fapt poate antrena efecte contrare celor urmărite. Dezinformarea ca armă îşi
ascunde cu grijă originea şi îşi camuflează intenţia de transformare a ţintei într-un obiect
manipulat, refuzându-i dreptul la trăsături şi comportamente specifice. Este relevantă pentru
înţelegerea particularităţilor dezinformării şi prezentarea unor tipuri clasice de dezinformare:
- ascunderea unei acţiuni. Este una dintre modalităţile cele mai comune, prin care se
urmareşte continuarea unei percepţii false a realităţii sau de a crea în cele mai mici amanunte o
realitate falsă. Acest mod de folosire a dezinformării, deceptiongame cum îl numesc anglo-
saxonii, se înrudeşte cu camuflajul şi diversiunea prin punerea în joc a unei diversităţi de
mijloace cuprinzând obiecte false, deplasări false, trafic radio fals, informaţii false. Există o
multitudine de exemple de acest fel de acţiuni, mai ales în timp de război. Una este foarte bine
cunoscută: acţiunea apăruta sub numele de Omul care nu a existat niciodata. Scopul acestei
acţiuni a fost de a ascunde zona prevazută pentru debarcarea aliaţilor în Europa, după
recucerirea Africii de Nord, în iulie 1943. Acţiunea prevedea deturnarea atenţiei germanilor de
la Sicilia, furnizându-le, prin mijlocirea unui canal credibil, informaţii eronate care să-i facă să
tragă concluzia că viitoarea debarcare se va efectua în Sardinia sau în Grecia. Serviciile secrete
britanice au abandonat în largul coastelor spaniole cadavrul unui fals ofiţer de stat-major care
avea prinsă cu un lanţ de încheietura mâinii o mapă conţinând documente false, sau mai bine
zis fanteziste, întocmite însă în mod autentic de înalte personalităţi militare, care acceptaseră
complicitatea la mistificare. Acţiunea a înregistrat un succes deplin. Au favorizat această
operaţiune minuţiozitatea pregătirii, ambianţa psihologică în cadrul careia s-a desfasurat şi o
profundă remaniere desfăşurată în acea perioada în cadrul conducerii Abwehrului ceea ce a
împiedicat de buna seamă o analiză critică a documentelor falsificate.
- discreditarea unei personalităţi. Pentru discreditarea unei persoane, a unei organizaţii
sau a unor grupuri se pornete de la luarea în considerare a unei maxime populare întelepte care
afirmă că de unde nu e foc nu iese fum, folosindu-se în acest scop metode precum: zvonul,
insinuările, campania de denigrare, folosind interpretări tendenţioase ori documente falsificate.
Un exemplu edificator îl constituie afacerea Tuhacevski (1937), la care participau mai mulţi
actori şi care se desfaşura pe mai multe etape. Cei trei protagonişti ai afacerii, Salin, Heydrich
şi Skobalin au acţionat în această afacere determinaţi atât de motive personale cât şi de
obiective politice. Se construieşte un scenariu pe bază de informaţii şi zvonuri, prin care
maresalul Tuhacevski, fost ofiter ţarist, comandant cu o mare influenţă în rândurile Armatei
Rosii, este prezentat ca fiind un vechi agent al serviciilor secrete ale Reichswehrului şi că se
pregăteşte un pretins complot al generalilor ruşi şi germani, toate cuprinse într-un voluminos
dosar. Este greu de apreciat până la ce punct Salin a fost înşelat. Totuşi, acest dosar a constituit
punctul de plecare a marii epurari din cadrul Armatei Rosii (1937-1938) care va afecta,
incredibil, 90% din generali, 80% din colonei şi aproape 50% din ofiţerii cu pregătire militară
sau tehnică superioară.
- crearea neînţelegerilor dintre naţiuni. Uneori prin dezinformare se împiedica o
apropiere, se dizolvă o alianţă, se urmăreşte să se anihileze influeţa pe care o mare putere o
exercită într-un stat oarecare, obţinerea unei rupturi ireversibile. Este cunoscută operaţia
afacerea Palmer din Indonezia (1964), care a constituit un remarcabil succes pe plan tehnic
însă cu consecinţe finale catastrofale. Terenul de desfaşurare a fost foarte bine ales, Indonezia
era condusă de presedintele Sukarno, ce se voia unul dintre cei mai înflăcăraţi purtători de
cuvânt ai lumii a treia împotriva capitalismului şi neocolonialismului, şi care se găsea în
conflict cu statul vecin Malaysia. Acţiunea este declanşată de cehi şi urmărea perturbarea
relaţiilor americano-indoneziene. Prin intrarea pe rând în acţiune a unei modalităţi specifice
dezinformarii, se insinueaza că W. Palmer, care asigura de 20 de ani importul de filme

88
 americane în Indonezia este o înalta oficialitate CIA. Pentru aceasta se folosesc drept canale de
informaţii: ambasadorul indonezian în Olanda, care lucra pentru cehi, articole împotriva lui
Palmer aparute în Ceylon şi Singapore şi atacuri ale studenţilor împotriva instituţiilor culturale
americane. Agitaţia antioccidentală întărită şi prin programele unor posturi de radio
est-europene (din URSS şi Cehoslovacia), împinge partidul comunist la insurecţia din 1965 la
sugestia comuniştilor chinezi. Reprimarea a fost dramatică: peste 500.000 de comunişti şi
simpatizanţi sunt masacraţi. Abia peste 20 de ani partidul comunist indonezian îşi va regăsi o
mica parte din influenţa sa de altă dată.
- captarea încrederii unui factor de decizie. Există cel puţin două modalităţi de a acţiona
asupra unei personalităţi sau asupra unui grup mic decizional prin intermediul liderului său. Se
poate încerca, adesea după o pregătire care durează ani, infiltrarea unui agent în anturajul unui
factor de decizie sau instalarea lui într-un post ce incumbă o mare responsabilitate pentru ca
apoi influenţa acestuia să serveasca la reorientarea deciziilor. Se cunosc numeroase exemple
reliefând această modalitate care îi întrebuinţează pe agenţii acoperiţi ai serviciilor de
informaţii. Semnificativă pentru această modalitate a dezinformarii afacerea Guillaume.
Serviciile secrete ale R.D. Germania au reuşit să infiltreze pe unul dintre agenţii lor în rândurile
celor mai apropiaţi colaboratori ai cancelarului R.F. Germania. În momentul în care a fost
demascat, cancelarul Brandy a fost nevoit să demisioneze şi a fost ales noul cancelar H. Kohl.
Protecţia împotriva zvonurilor şi dezinformării ca forme dintre cele mai periculoase ale
agresiunii psihologice este o problemă a tuturor sau mai bine zis, a fiecăruia dintre noi.
Protejarea împotriva minciunii este, înainte de toate, o problemă de voinţă individualaă Este
nevoie ca instituţiile şi organizaţiile care au responsabilităţi în domeniul asigurării psihologice
şi a securităţii naţionale în general, să acţioneze într-o asemenea manieră încât să promoveze
valorile naţionale şi militare, să le asigure stabilitatea la orice încercări ce urmăresc diminuarea
semnificaţiei sau chiar schimbarea acestora.

4.8. Noi tehnici de influenţare psihologică

Psihotronica este disciplina biofizică ce studiază interacţiunile psihice la distanţă.
Obiectul de studiu al psihotronicii îl constituie fenomenele parasenzoriale (paranormale) care
sunt denumite şi fenomenele PSI.
Determinări prin cercetări ştiinţifice. Un istoric succint al cercetărilor în domeniul
parapsihologic arată sfârşitul secolului al XIX-lea ca timp al naşteri primelor societăţi
metapsihice ca organisme de cercetare organizată a acestor fenomene. Este de menţionat numele
francezului Max Dessoir care a înlocuit vechiul termen metapsihica cu cel de parapsihologie.
Cele mai rudimentare tehnici de influenţare la distantă, de manipulare, sunt cunoscutele bombe
cu manifeste lansate în teritoriul inamic, dar şi manipularea prin intermediul radioului şi presei
scrise, folosite de Franţa, Anglia şi Germania (pe frontul primului război mondial se auzeau
foarte des difuzoarele inamice cu texte defetiste) iar mai aproape de noi în timp, prin persuasiune
şi programare neurolingvistică. În Decembrie 1989 şi după, s-a vorbit mult de un aşa-zis atac PSI
asupra României, cu consecinţe nefaste asupra populaţiei. Acest lucru este perfect posibil, dar,
probabil, nu vom afla ce s-a întâmplat cu adevărat decât peste mulţi ani. Acelaşi lucru se pare că
s-a întâmplat în conflictul transnistrean. Cercetările asupra paranormalului s-au făcut şi se fac
încă în multe ţări, dintre care SUA, Rusia, China şi Cehia (încă în 1942 în Cehia a apărut lucrarea
Clairvoyance, Hypnotism and Magnetism) sunt cele mai cunoscute. Cercetătorii au reuşit să
descopere modalităti de dezvoltare a unor capacităţi de punere în evidenţă a fenomenelor psihice
parasenzoriale (PSI) care nu sunt încă explicate ştiinţific (percepţia extrasensorială-PES,
telepatia, telekinezia ş.a.). Ca urmare a numeroase experimente efectuate pe baza unor protocoale

89
riguroase şi sub strictă supraveghere a unor oameni de ştiinţă şi specialişti în diferite domenii, s-a
conturat concluzia că există persoane cu aceste capacitati parasenzoriale/paranormale.
Teorii şi tehnici utilizate. Există posibilitatea de a se efectua controlul psihic al minţii,
respectiv că starea psihică–creierul–să fie influenţată de la distanţă. Pentru a explica
evenimentele psihotronice, este necesar să se facă apel la cunoştinţele de fizică. La începutul
secolului anterior, Ernst Schrodinger şi Werner Heisenberg au formulat legile de bază ale
mecanicii cuantice. Această teorie descrie fizica lumii subatomice. Dr. Bell a elaborat o teoremă
din mecanica cuantică care afirmă că particulele subatomice sau fotonii care s-au obţinut prin
divizarea în două a unei alte subparticule sau foton vor avea aceleaşi caracteristici. Teorema lui
Bell şi conectivitatea între perechile de subparticule le-a permis oamenilor de ştiinţă să transmită
informaţia în condiţii de securitate. Dacă corpul biofizic este un câmp cuantic, atunci când se
divide pentru a realiza acţiunea psihotonică, fiecare componentă va cunoaşte ceea ce perechea sa
din câmpul biofizic a observat. Transmisia cuantică a informaţiei ar putea explica cum informaţia
psihotronică trece de la situl observat la spionul psihic. Câmpurile morfogenetice – câmpuri
energetice care modelează viaţa. Biologii specializaţi în studiul celulei ştiu că genomul uman
(cromozomii care alcătuiesc materialul genetic uman) nu conţine suficientă informaţie pentru a
transforma masa celulelor oului fertilizat numită blastocist în embrion. Câmpurile morfogenetice
biofizice asigură comutarea pe genele specifice şi renunţarea la altele, în funcţie de poziţia lor în
blastocistul din uter. Dacă aceştia se află lângă axa în vârf, ei devin celulele ochiului şi ale
esofagului. Dacă sunt în partea de jos vor deveni anus, iar dacă sunt în centrul blastocistului vor
deveni tubul digestiv. Dacă sunt la suprafaţă vor deveni celulele pielii. Câmpurile biofizice
păstrează informaţia care va determina ca celule identice să devină celule din sisteme diferite, în
funcţie de pozitia lor. Prin urmare câmpul biofizic conţine foarte multe informaţii care nu sunt
conţinute în genom. Mai mult, câmpul biofizic poate controla expresia genei. O consecinţă
naturală a acţiunilor psihotronice a fost dezvoltarea la practicienii psihotronişti a unei evoluţii în
câmpurile lor morfogenetice. Prin exersarea tehnicilor psihotronice de către corpul biofizic,
câmpurile morfogenetice din care este alcătuit vor evolua şi vor deveni conştiente (conştienţa
primară). Cu o practică lungă, aceste câmpuri devin autoconştiente (conştienţă înaltă), Acest
proces permite obţinerea unor puternice abilitaţi psihotronice, dar mult mai important, ar putea
conduce ca psi-operatorul să fie capabil să comute aceste gene între cele două poziţii on şi off.
Sănătatea şi gerontologia (ştiinta prelungirii vieţii active) sunt influenţate de aceste descoperiri.
Posibilitatea influenţării la distanţă prin folosirea unor generatoare psihotronice care amplificau
capacităţile psihice ale paranormalilor, a fost făcută posibilă de savanţii sovietici. Specialiştii în
psihotronică au stabilit că o altă tehnică posibil de aplicat pentru a determina, de exemplu, un
individ devenit indezirabil să se sinucidă este sugestia pentru a-i inhiba reflexul de apărare.
Astfel, se perturbă biocâmpul individului şi se induce o stare depresivă acută, dar şi de euforie,
care dă un curaj deosebit. Aceste stări se instalează brusc, deci atipic, iar subconştientul
individului nu se poate apăra. Dacă, pe acest fond, i se transmite-tot sugestiv-mesajul subliminal
de a-ş lua viaţa, rezultă crima perfectă. Creierul se poate modifica prin folosire. Pot fi micşorate
reacţiile lui sau intensificate fără limite, posibilităţi actualmente doar bănuite. Am dobândit un
patrimoniu genetic educativ şi cultural ce poate fi transcens prin experienţa directă, dacă aceasta
este bine condusă. Fizicianul Reynold Johnson spune că atunci când puteri paranormale ca
telepatia, clarviziunea, premoniţia sunt dobândite de fiinţa umană prin evoluţie spirituală, nu este
exagarat să spunem că limitele universului uman sunt lărgite la infinit şi că omul devine un
supraom, un zeu. Toate cercetările asupra energiilor psi scot în evidenţă realitatea acestora. Prof.
Olivier Costa de Beauregard, fizician, a explicat cum priveşte el parapsihologia: Veţi fi surprinşi
auzind un fizician care declară că ia in considerare parapsihologia nu în funcţie de cazuri

90
spontane, ci ca o concluzie a unei reflecţii asupra simetriei interne a disciplinelor de care se
ocupă: relativitatea si mecanica cuantică. Cum spunea şi M Jourdain, fizica modernă este pe cale
de a-şi da seama că se raportează la Spirit.
Fizica secolului XX (relativitatea, cuantică) precum şi alte ştiinte au ca noutate faptul că
tratează materia din punct de vedere spiritual. În încercarea de a înţelege această relaţie într-o
maniera coerentă, se poate ajunge şi la constatarea că parapsihologia este validată de ultimele
descoperiri ale ştiinţei. Cercetările actuale în domeniul noilor forme de energie au explicat
ştiinţific telepatia, percepţia extrasenzorială, vindecarea spontană, clarviziunea, etc. Cercetarea
energiilor misterioase se realizează în multe laboratoare şi fenomenele psihice care au fost multă
vreme neînţelese şi ignorate de ştiintă sunt explicate, descoperindu-se legea fiecarei energii.
Oamenii de ştiinţă cehi Zdenek Rejdak si Karel Orbel afirmă: omul şi toate fiinţele vii posedă o
energie specială care a fost ignorată până acum în Occident. Pe acestă bioenergie sau energie
psihotronică pare să se bazeze fenomenul de psihokinezie; ea ar putea fi şi cauza efectului
radiestezic şi aparent se poate trage concluzia că ea intervine în toate fenomenele psihice.
Bioenergia a fost cunoscută încă din antichitate. Chinezii spuneau că omul este în legătură cu
energia vieţii ce umple tot Universul. Reicenbach a denumit-o energie odică, iar Blondot energie
X. Oamenii de ştiinţă ruşi preferă denumirea de energie bioplasmatică, iar cei cehi de energie
psihotronică. Fizicianul Harris Walker sugerează că particulele elementare se comportă ca şi
când ar fi guvernate de o forţă organizatoare. Fizica cuantică demonstrează că natura este un
ansamblu indivizibil, unde totul este în relaţie: totalitatea universului este prezentă oricând şi
oriunde. In acestă privinţă există un exemplu frapant: cel al hologramei. Astfel dacă se rupe o
bucată dintr-un negativ holografic pentru a-l pune sub un proiector laser, nu se va obţine o parte a
imaginii, ci imaginea intreagă. De aici rezultă că imaginea întreagă a fost înregistrată pretutindeni
pe placa holografică, în aşa fel încât fiecare părticică a plăcii (negativul holografic) reflectă
totalitatea.

CAPITOLUL 5. Războiul electronic

Războiul electronic utilizează mijloacele electronice în vederea neutralizării sistemelor

de comandă şi control ale inamicului, garantând în acelaşi timp securitatea propriilor sisteme.
Acest gen de acţiuni militare a debutat prin utilizarea telegrafului în 1850, iar impactul pe care
l-au avut noile tehnologii asupra acestui gen de confruntare s-a văzut foarte bine în Revoluţia din
decembrie 1989, când mai multe forţe din exterior au executat un masiv bruiaj electronic asupra
teritoriului românesc, folosind pentru acest lucru tehnologii de ultimă oră, cărora sistemele
noastre nu le-au putut face faţă.
Conflictul din Iugoslavia constituie un elocvent exemplu asupra modului în care noile
tehnologii au avut un impact major asupra purtării conflictului. In perioada premergătoare
declanşării acţiunilor militare, s-a desfăşurat o amplă operaţie de cercetare, folosindu-se o gamă
largă de mijloace, dintre care publicaţiile de specialitate le evidenţiază pe cele aerocosmice
pentru descoperirea, localizarea şi determinarea mijloacelor electronice ale iugoslavilor. In acest
scop, s-au utilizat sisteme cu tehnică de ultimă oră: AWACS, aeronave de tip EA-6 B, E-2 C şi
avioane fără pilot ce au acţionat în special din spatiul aerian al Ungariei, dar şi din Bosnia-
Herţegovina, Albania şi Marea Adriatică, fără a intra în spaţiul aerian iugoslav. NATO a utilizat
frecvent avioane F 117 STEALTH, iar în premieră bombardierul B 2 STEALTH (invizibil).
Pentru descoperirea bateriilor de rachete şi artilerie, NATO a folosit o arhitectură tehnico-
organizatorică de cercetare multispectrală, greu de contracarat, cuprinzând: sateliţi de cercetare;

91
avioane de cercetare şi supraveghere electronică AWACS şi NIMROD (Marea Britanie), EP 3 şi
RC 135 RIVER JOINT ( SUA); pentru cercetarea prin fotografiere, inclusiv în infraroşu,
aparatele CAMBARRA PR- 9 (Marea Britanie), U2, E8 (JOINT STARTS; avioane fără pilot, de
toate tipurile, inclusiv de tip PREDATOR (cu rază mare de actiune); avioane F 15 E STRIKE
EAGLE şi F 16 C/D, dotate cu sisteme de cercetare-lovire pe timp de noapte (LANTIRN),
furnizând coordonatele digitale ale obiectivelor localizate (tancuri, piese de artilerie, lansatoare
de rachete, etc). Bruiajul de radiolocaţie executat de formaţiunile de avioane ale NATO a fost
resimţit în perioada conflictului şi de sistemul de apărare antiaeriană al României (pe graniţa de
vest), fapt ce dovedeşte că forţele aliate au adoptat atunci măsuri de siguranţă şi în raport cu ţara
noastră.

5.1. Istoricul componentei electronice în Armata României

Nevoia comunicării la distanţă a existat o dată cu începuturile societăţii umane, însă
condiţiile n-au fost cele favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui
Samuel Finley Breeze Morse din 1837 ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 şi până
la societatea informaţională de astăzi drumul a fost lung şi anevoios, saltul tehnologic a fost urias,
iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate aceste realizări tehnice din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv în armata tânărului stat
român. Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a ţinut pasul cu timpul. Ea a
cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte
de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influenţată de costuri,
cerinţele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre
devenirea ei sistem integrat şi integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informaţional.
Artileria continuă să fie principala forţă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor
terestre. Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit un domeniu complex de
aplicare a stiintelor, sau după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei
artileriei, cunostintele armei noastre formează o ştiintă proprie care îmbrăţisează tot felul de
arme. Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o şcoală absolvită de primii 7 telegrafişti iar în
primăvara anului 1873 au fost trimişi pentru documentare în Franta, Belgia şi Austria ofiţeri
români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea şi funcţionarea primelor
subunităti de telegrafişti. În acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s-a hotărât ca în
organica batalionului de geniu din armata noastră, în cadrul primei companii de minări să fie
înfiinţată şi o sectie de telegrafişti militari, acesta fiind actul de nastere al transmisiunilor
Armatei României.
Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase
ascensiuni, dar si cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de
întelegere, întelepciunea si, nu în ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere
politic si militar, în care s-a aflat tara. Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai
greu. Iată însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare. "Sectiunea de
telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de sectie, 15 manipulatori, sefi de
ateliere (sergenti sau caporali) si 30 lucrători telegrafisti.
De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor se ocupau atât ofiţerii de geniu, cât si
unii lucrători specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate
se desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore
Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României. Un pas

92
important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul secţiilor
de telegrafie militară creşte la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a fiecăreia dintre ele.
Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de Independenţă
din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor şi, în repetate rânduri, au fost citate
pentru destoinicia şi priceperea de care au dat dovadă. Concluziile rezultate din prima parte a
campaniei 1877-1878 au scos în evidenţă necesitatea ca secţiile de telegrafie să fie conduse
centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecintă, în anul 1877, prin
Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele 4 secţii de telegrafie din companiile de geniu au fost
reorganizate în Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata României. În
acelaşi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier
General Român, participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistitiului
cerut de guvernul turc. După data de 17 februarie 1878, compania a trecut să strângă liniile
telegrafice construite, pe măsură ce acestea nu mai erau necesare, terminând acest lucru pe data
de 16 martie, când, cu majoritatea forţelor, s-a mutat de la Vidin la Calafat, iar ulterior s-a
deplasat la Târgovişte unde, la 1 octombrie 1878 s-a desfiinţat, iar secţiile şi materialele au fost
repartizate celor 4 companii de săpători-minari telegrafisti din batalionul de geniu.
Războiul de Independentă din 1877-1878, deşi a constituit un examen deosebit de greu
pentru tinerele şi puţinele subunităţi de transmisiuni, a dus totuşi la cristalizarea unor principii,
este drept cu multe stângăcii şi neclarităţi, asupra modului de organizare a transmisiunilor şi a
subunităţilor de telegrafie militară, asupra valorii şi înzestrării subunităţilor destinate asigurării
legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată şi diviziilor. Momentul a avut
importanţa lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice
de organizare a transmisiunilor. În aceeasi perioadă de timp, a apărut, pentru prima dată,
necesitatea realizării unor legături şi pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul
artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii
focului. Cele 4 secţii de telegrafie şi mai ales înzestrarea acestora erau însă cu totul insuficiente
şi nu puteau să asigure legăturile necesare, fapt ce a făcut ca în primul război - mai ales pe timpul
concentrării trupelor-să se apeleze într-o măsură apreciabilă la posibilităţile forţelor şi mijloacelor
telegrafice civile. De altfel, acesta constituie şi începutul colaborării mai strânse între organele de
telecomunicaţii militare şi cele civile, colaborare care, de-a lungul vremii, s-a amplificat şi, atunci
când ambele părţi au pus pe primul plan problemele apărării naţionale, rezultatele au fost
remarcabile. Perioada de după Războiul de Independenţă şi până la primul război mondial este
marcată de multe căutări, teoretice şi practice, pentru aprofundarea şi statuarea principiilor şi
procedeelor de organizare şi de asigurare a legăturii în campanie şi pe timpul manevrelor, de
organizare, înzestrare şi întrebuinţare în luptă a subunităţilor de transmisiuni militare. Este
perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni- telegrafişti-la
conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafisti, se
creează subunităti de telefonişti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele
regulamente şi primele manuale de specialitate. Mai mult decât atât, specialităţile subunitătilor de
transmisiuni se diversifică în raport de trupele cărora le asigurau legăturile (infanterie, artilerie,
cavalerie), iar pregătirea cadrelor şi militarilor devine tot mai complexă. Se conturează unele
concepţii interesante în ceea ce priveşte organizarea legăturii între conducerea armatei şi

93
comandamentele corpurilor de armată din subordine, care preconizau folosirea a două procedee: a
liniilor transversale şi a liniilor paralele.
În preajma primului război mondial, îndeosebi ca urmare a aplicaţiilor şi manevrelor
executate, au apărut şi s-au concretizat principii mai clare de organizare a transmisiunilor-dintre
care unele sunt valabile şi azi-care urmăreau statuarea unor metode de asigurare a unor legături
stabile. Se mentinea, însă, principiul de realizare a legăturii între comandamentele inferioare si
cele superioare, cu mijloacele subordonatilor. Cu toate stângăciile şi existenţa unor prevederi care
astăzi par desuete, acest moment trebuie marcat ca fiind de mare importanţă pentru armă. Este
momentul în care, la nivel teoretic, arma transmisiuni începe să fie privită ca un organism
complex, cu reguli exacte şi cu un cadru organizatoric-funcţional bine conturat în cadrul armatei.
Mijlocul cel mai frecvent folosit la toate eşaloanele a fost telefonul, larg răspândit în înzestrarea
unităţilor şi marilor unităti din Armata României şi deosebit de apreciat de comandanţi datorită
posibilităţii de transmitere lesnicioasă a comunicărilor, precum şi faptului că, la nivelul
comandanţilor de diferite trepte, se puteau purta convorbiri directe. Înzestrarea insuficientă cu
aparatură de telegrafie fără fir a determinat o folosire mai limitată a acesteia în special în
campania anului 1916.
Mijloacele de semnalizare şi agenţii de transmisiuni au fost întrebuinţate pe scară largă,
cu precădere în cadrul eşaloanelor tactice, mai ales de la regiment în jos. Este de remarcat şi
faptul că, datorită instalării punctelor de comandă-mai cu seamă de la regiment în sus-în
localităţi, pentru realizarea legăturilor telefonice şi telegrafice prin fir se foloseau şi linii din
reţeaua civilă, îndeosebi pentru legăturile cu spatele frontului. Experienţa anilor de război,
greutăţile de care comandanţii s-au izbit în conducerea trupelor au fost tot atâtea motive pentru ca
optica faţă de transmisiuni să se schimbe, iar reticenţa initială-care mai exista-să dispară. De
altfel, chiar în anul 1919-la 30 octombrie-batalionul de specialităţi a fost transformat în regiment
de specialităţi, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni, care reprezenta la acea dată primul
regiment de transmisiuni din Armata României. Între cele două războaie, în paralel cu
dezvoltarea trupelor de transmisiuni, s-a trecut şi la înzestrarea acestora cu tehnică specifică,
provenită în special din import. Apar şi se cristalizează unele principii noi: realizarea
transmisiunilor pe axe (în ofensivă) sau în reţele (în apărare); realizarea legăturii de la eşalonul
superior-şi cu mijloacele acestuia-către eşaloanele inferioare; concentrarea mijloacelor de
transmisiuni, pe timpul ofensivei, pe direcţia loviturii principale; obligativitatea unei rezerve de
forte şi mijloace de transmisiuni.
Structura sistemului de transmisiuni a evoluat şi se bazeaza acum pe centre de
transmisiuni, centre înaintate de transmisiuni şi centre de informaţii, axe transversale şi reţele de
transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de
transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează
de acum, cu pregnantă, existenţa unei arme cu totul specifice, cu un pronunţat caracter de
diferenţiere faţă de celelalte arme. Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin
înfiinţarea Comandamentului transmisiunilor, a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri şi a Centrului de
instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr.3818.
În cel de-al doilea război mondial atât în compania din est, cât şi în cea din vest,
transmisiunile şi-au făcut datoria pe deplin. Sunt foarte multe exemple de ofiţeri, maiştri militari,
subofiteri şi militari în termen care nu au precupetit nici viaţa pentru a-şi îndeplini misiunile,

94
uneori în conditii deosebit de grele, asigurând, în acest fel, informarea corectă şi oportună a
eşaloanelor superioare, cât şi primirea la timp a hotărârilor sau ordinelor. După cum se cunoaşte,
după încheierea celui de-al doilea război mondial, structurile de transmisiuni din armata noastră
au suferit numeroase transformări cantitative şi calitative, nu toate justificate de cerinţele
conducerii trupelor la pace şi la campanie. Au fost şi multe manifestări de voluntarism, lipsă de
înţelegere, aplicarea forţată a unor modele care nu s-au potrivit mărimii, rolului şi locului armatei
noastre în asigurarea suveranitătii şi integritătii teritoriale a statului român. În perioada 1945-
1989, în organizarea la vârf au existat succesiv Brigada de Transmisiuni, Comandamentul
Transmisiunilor şi Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a
domeniului (regulamente, instrucţiuni, dispoziţii, manuale, etc.) pentru întreaga armată, cât şi rol
executiv operativ pentru organizarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de transmisiuni de la
toate eşaloanele. În toate structurile au funcţionat elemente de cercetare-dezvoltare, cu un rol
esenţial în asigurarea unei înzestrări la un nivel acceptabil de tehnică modernă. Nu poate fi
ignorat rolul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în dezvoltarea şi afirmarea
învăţământului de armă, prin conducerea şi îndrumarea structurilor specializate subordonate.
Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi transformarea sa în
Statul Major al Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993
s-a înfiinţat şi Secţia Transmisiuni, Luptă Electronică şi A.C.T. redenumită în 1997 Secţia
Comunicaţii şi Informatică a acestui esalon. În aprilie 1997 odată cu reorganizarea Statului Major
General, în concordanţă cu structurile similare din armatele statelor membre NATO, din fostul
Comandament al Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii iau fiinţă Direcţia Comunicaţii şi
Informatică din Statul Major General şi Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului
Major General, iar Secţia de război electronic revine la Direcţia Operaţii. Astfel, pentru prima
dată are loc o separare între nivelul de reglementare, coordonare, planificare în
comunicaţii/informatică şi nivelul de execuţie.

95
 5.2. Conţinutul, caracteristicile şi misiunile războiului electronic
Războiul electronic poate fi definit ca o suită de activităţi de interceptare, identificare şi
explorare a emisiilor electromagnetice, cu beneficii numeroase în situaţii de conflict real sau
potenţial, de la operaţiuni militare de mare intensitate pe timp de război, la activităţi de
menţinere a păcii.85
Recentele dezbateri în rândul specialiştilor militari au definit viitoarea luptă electronică ca
fiind totalitatea acţiunilor de dobândire a supremaţiei în spectrul electromagnetic, fapt ce se va
dovedi tot atât de important pe cât au fost pregătirea câmpului de luptă conveţional şi operaţiile
aeriene în războaiele din trecut.
În Regulamentul trupelor de uscat ale SUA, F.M.100-5, se consideră că succesul într-un
viitor război depinde de pregătirea efectivelor şi capacitatea acestora de ducere a acţiunilor de
război electronic. În concepţia specialiştilor străini, devoltarea mijloacelor şi a sistemelor de
cercetare de toate tipurile este determinată de cerinţele doctrinare, strategice şi operaţionale
precum: noile concepte de ducere a războiului modern; culegerea şi prelucrarea centralizată a
85
Constantin, Bălan, Eugen, Popescu, Daniel, Bobeciu, Principii şi mijloace de ducere a războiului electronic,
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1998, p. 9; Gheorghe, Arădăvoaice, Valentin, Stancu, op. cit. p. 214;

96
datelor şi informaţiilor de pe spaţii cât mai mari şi transmiterea lor la cei interesaţi; integrarea
într-un grad mai ridicat a mijloacelor şi sistemelor de rzboi electronic cu cele de lovire; evaluarea
cât mai aproape de realitate a stărilor de fapt existente la inamic, etc. Prin războiul electronic se
urmăresc şi se pot realiza atât obiective strategice precum interceptarea, goniometrarea şi
neutralizarea emisiunilor radio ale adversarului aflate în adâncimea strategică a dispozitivului, cât
şi obiective tectice prin acţiunile îndreptate asupra mijloacelor radioelectronice ale adversarului
dispuse în câmpul tactic.
În viziunea specialiştilor militari români, Constantin Bălan şi Eugen Popescu, războiul
electronic se poate realiza prin86: măsuri active, care cuprind acţiunle desfăşurate pentru
neuralizarea prin bruiaj şi dezinformare radioelectronică; măsuri pasive, care cuprind acţiunile de
cercetare a mijloacelor radioelectronice folosite de adversar şi dezorganizarea încontinuu a
acestora fără a emite unde electromagnetice, precum şi proteţia mijloacelor proprii împotriva
cercetării şi bruiajului executate de inamic.
Prin războiul electronic se pot îndeplini o serie de misiuni precm:
1. cercetarea emisiunilor electromagnetice ale adversarului în întreg spectrul
electromagnetic, atât în timp de pace cât şi pe timp de război, pentru descoperirea lucrului
mijloacelor radioelectronice ale acstuia, detarminarea parametrilor tehnico-tactici, a locurilor de
dispunere şi procedurilor de întrebuinţare a lor în luptă. Datale obţinute pot fi folosite pentru
determinarea dispozitivului realizat de inamic.
2. neutralizarea prin bruiaj a lucrului mijloacelor radioelectronice din compunerea
sistemelor radioelectronice folosite de adversar.
3. dezinformarea mijloacelor de cercetare radioelectrobnică ale adversarului în scopul
creerii unei situaţii radioelectronice false, cu implicaţii asupra concluziilor privind dispozitivul
propriu de luptă.
4. protejarea mijloacelor C3 I proprii, împotriva acţiunilor de război electronic executate
de inamic.
Referitor la principiile generale de organizare şi ducere a războiului electronic, în lucrări
de specialitate sunt evidenţiate în principal următoarele:
• continuitatea şi oportunitatea asigurării cu informaţii reale a forţelor proprii,
precum şi distribuirea centralizată a informaţiilor obţinute;
• concordanţa scopurilor, misiunilor şi acţiunilor de război electronic cu concepţia şi
planul operaţiilor, asigurându-se dezorganizarea sistemului C4I al inamicului,
concomitent cu funcţionarea sigură şi neâtreruptă a propriilor sisteme C4I;
• repartizarea optimă şi raţională a resurselor;
• întrebuinţarea combinată şi prin surprindere a mijloacelor de bruiaj şi a celor de
lovire, în concordanţă cu manevra trupelor;
• conducerea centralizată a războiului radioelectronic şi executarea descentralizată a
misiunilor de către forţele şi mijloacele de război radioelectronic
• asigurarea unei capacităţi de reacţie rapidă a forţelor şi mijloacelor de război
dadioelectronic în raport cu situaţia operativă a adversarului şi a trupelor proprii,
atât în perioada de trecere de la starea de pace la starea de război;
• continuitatea, în forme specifice, la pace şi la război a cţiunilor şi măsurilor de
război electronic;

86
Ibidem. p. 10;

97
 • cooperarea permanentă, la scara timpului real, înre forţele şi mijloacele de
cercetare electronică, cele de bruiaj şi de distrugere, integrarea acestora în sisteme
complexe, automatizate de cercetare-lovire şi cercetare-neutralizare.

5.3. Componentele războiului electronic

În literatura de specialitate se apreciază că războiul electronic are trei componente:
A. Cercetarea spectrului electromagnetic, pe de o parte, în vederea stabilirii măsurilor de
sprijin electronic- Electronic Warfare Support Measure (E.S.M), iar pe de altă parte, în vederea
cercetării semnalelor=SIGnals INTelligence (SIGNT), cu cele două laturi ale sale, una care se
ocupă de cercetarea semnalelor de comunicaţieCOMINT=COMunications INTelligence şi alta
care se ocupă de cercetarea semnalelor electronice-ELINT=Electronic INTelligence, altele decât
cele de comunicaţii (transmisiuni). Această componentă a războiului electronic urmăreşte:
• obţinerea datelor referitoare la existenţa, apartenenţa, destinaţia, caracteristicile
tehnico-tactice şi procedeele de întrebuinţare în luptă a mijloacelor
radioelectronice ale adversarului;
• descoperirea şi determinarea locului de dispunere a mijloacelor electronice din
compunerea centrelor de transmisiuni, subunităţilor radioelectronice din sistemul
apărării antiaeriene, centrelor de conducere, înştiinţare, a posturilor de dirijare a
aviaţiei, sistemelor de radionavigaţie, poziţiilor de tragere ale artileriei şi de
lansare a rachetelor, punctelor de dispersare a navelor inamicului;
• analiza, prelucrarea şi interpretarea traficului radio (radioreleu) a lucrului staţiilor
de radiolocaţie şi a altor date obţinute şi stabilirea, pe această bază, a unor
concluzii privind gruparea, compunerea şi dispunerea mijloacelor radio-
electronice ale adversarului terestru, aerian şi naval, caracteristicilor
tehnicotactice, atât pentru executarea unui bruiaj radioelectronic pentru
conducerea trupelor, armamentului şi tehnicii militare din dotare;
• descoperirea şi determinarea locului de dispunere a emiţătoarelor de bruiaj ale
adversarului;
• descoperirea măsurilor de mascare şi dezinformare radioelectronică luate de
adversar;
B. Contramăsuri electronice=Electronic Counter Measures (E.C.M.), în sensul de
Contraacţiune radioelectronică, vizează prevenirea (interzicerea sau reducerea) utilizării
spectrului electromagnetic de către adversar, folosind bruiajul, distrugerea sau inducerea în eroare
(înşelare sau dezinformare). Bruiajul reprezintă radiaţia intenţionată sau reflexia energiei
electromagnetice în scopul împiedicării sau îngreunării lucrului sistemelor radioelectronice ale
adversarului. Cu ajutorul bruiajului radio activ (radiaţia intenţionată a energiei
electromagnetice), pot fi neutralizate sistemele de radiocomunicaţii şi de transmitere prin radio a
comenzilor de foc către mijloacele de lovire, se poate limita sau îngreuia acţiunea staţiilor de
cercetare prin radiolocaţie ale adversarului sau se poate masca lucrul unor mijloace
radioelectronice proprii. Bruiajul activ în infraroşu urmăreşte neutralizarea mijloacelor de
cercetare şi a capetelor de autodirijare a muniţiilor, rachetelor, bombelor care folosesc aparatura
bazată pe radiaţii infraroşii. Bruiajul pasiv (reflexia intenţionată a energiei electromagnetice)
poate de asemenea, îngreuna acţiunea staţiilorde cercetare prin radiolocaţie ale adversarului.
Acest tip de bruiaj poate fi creat cu ajutorul măştilor de ecren, reflectoarelor poliedrice şi dipol,
ţintelor şi capcanelor false, separatoarelor, vopselelor speciale, etc.

98
 Dezinformarea reprezintă radiaţia intenţionată, retransmiterea, alterarea, absorbţia sau
reflexia energiei electromagnetice în scopul de a induce în eroare adversarul în procesul de
interpretare-utilizare a informaâţiilor purtate de semnelele recepţionate de la semnelele
radioelectronice proprii. Aceasta poate fi: manipulativă, care implică alterarea sau simularea
semnalelor din canalele proprii; imitativă, care constă în inzroducerea radiaţiei imitatoare în
canalele adversarului.
C. Contramăsuri electronice=Electronic Counter Measures (E.C.C.M.), reprezintă
măsurile destinate asigurării şi utilizării în siguranţă a spectrului electromagneticc de către forţele
proprii, urmărindu-se:
• protecţia împotriva cercetării radioelectronice a adversarului;
• protecţia împotriva buiajului creat de adversar;
• asigurarea compatibilităţii electromagnetice dintre mijloacele electronice proprii,
care funcţionează în raioane apropiate sau care coincid.

5.4. Mijloace de ducere a războiului electronic

Pentru ducerea acţiuinilor de război electronic, în armatele moderne se folosesc sisteme
complexe, automatizate, în compunerea cărora intră aparatura de cercetare, analiză şi neutralizare
prin bruiaj. Dintre acestea se cuvine să menţionăm:
• Sistemul de cercetare-interceptare şi goniometrare radio, care permite interceptarea
emisiunilor radio cu orice tip de modulaţie, în gama de frecvenţe de la 10 kHz, până la 18
GHz, precum şi goniometrarea acestora. Penru atomatizarea activităţii de goniometrare,
staţiile gonio sunt interconectate cu sistemul de interceptare, goniometrarea fiind dirijată
de la un pupitru de comandă şi control;
• Sistemul de cercetare de radiolocaţie care determină cu precizie principalele caracteristici
tehnico-tactice ale staţiei de radiolocaţie, precum şi locul de dispunere a acestora;
• Sistemul de contramăsuri radioelectronice, care conţin diferite tipuri de emiţătoare de bruiaj,
în funcţie de gama de frecvenţe în care lucrează asigurând atât bruiajul radio cât şi radioreleu.
Un interes deosebit se manifestă pentru realizarea emiţătoarelor de bruiaj cu o singură
întrebuinţare, ce se lansează în dispozitivul de luptă al adversarului;
• Sisteme de cercetare a adversarului terestru şi aerian, care conţin staţii de cercetare prin
radiolocaţie, mijloace de cercetare prin televiziune, mijloace de cercetare optoelectronice
(intensificatoare de lumină, mijloace de cercetare în infraroşu);
• Sisteme de radionavigaţie, necesare pentru depistarea pe traiecte dinainte stabilite, traversarea
raioanelor obiectivelor de lovit, executarea manevrelor în direcţie şi înălţime, lovirea
obiectivelor cu precizie;
• Sisteme de conducere şi dirijare a armamentului de bord şi executarea bombardamentului
ochit prin radiolocaţie, care asigură conducerea şi dirijarea focului armamentului de bord şi a
rachetelor aer-aer şi aer-sol sau executarea bombardamentului ochit prin radiolocaţie, în
condiţiile lipsei de vizibilitate.

5.5. Componenta electronică – liantul câmpului de luptă integrat.

Necesitatea creşterii viabilităţii sistemului militar în campanie, a gradului de adaptabilitate
la acţiunea factorilor distructivi şi funcţionării acestuia în condiţii de discontinuităţti profunde şi
repetate a determinat apelarea la echipamente electronice performante incorporate sistemelor de
conducere a trupelor şi de armament. Mobilitatea forţelor şi mijloacelor în câmpul tactic,
flexibilitatea operativă, adaptabilitatea la dinamica misiunilor fac sistemele automatizate de

99
conducere a trupelor mijloace indispensabile îndeplinirii cerinţelor câmpului de luptă integrat.
Realizate pe maşini de comandament şi stat major sau speciale, reprezintă reţele de calculatoare
şi mijloace electronice şi de transmisiuni, cu o structură adecvată arhitecturii punctelor de
comandă. Configurate pe unităţi, mari unitati, arme sau categorii de forţe ale armatei într-o
concepţie unitară, sistemele automatizate de conducere a trupelor faciliteaza interconectarea
rapidă a tuturor categoriilor de abonaţi, o reducere substanţială a ciclului conducerii, o apropiere
a elementelor conducere-execuţie prin integrarea cu sisteme de armament. Sub impactul
descoperirilor în fizică şi electronică, dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicii de luptă convenţionale
urmează calea creşterii puterii de distrugere, a măririi flexibilitatii în aţiune şi a cadenţei de
tragere, de sporire a distanţelor, a vitezei şi preciziei loviturilor, precum şi ameliorarea condiţiilor
de exploatare, întreţinere şi reparaţii.
Electronica şi cibernetica au determinat saltul de la automatizare la cibernetizarea unor
elemente ale tehnicii de luptă şi apoi la realizarea sistemelor de armament. Etapa următoare o
reprezintă integrarea sistemelor automatizate pentru conducerea trupelor şi a sistemelor de
armament în sisteme cibernetice flexibile, adaptabile la schimbările şi ritmurile acţiunilor de
luptă. In cadrul trupelor terestre, dezvoltarea şi modernizarea tehnicii de blindate presupune
introducerea elementelor de automatizare şi robotizare a unor activităţi, integrarea elementelor de
conducere în sistemele de automatizare a conducerii trupelor, ataşarea echipamentelor de război
electronic. Este semnificativ de arătat că din costul unui tanc modern 30-50% reprezintă valoarea
echipamentelor electronice. Sistemele de conducere – navigaţie – contraacţiune şi foc, în care
sunt integrate subsistemele de observare şi descoperire a ţintelor, subsisteme de conducere a
focului, subsisteme de protecţie împotriva minelor, proiectilelor şi rachetelor autodirijate etc.
concretizează dezvoltarea rapidă a componentelor electronice încorporate mijloacelor blindate.
Datorită performanţelor obţinute în domeniile microelectronicii, optoelectronicii şi tehnicii
laserului, evoluţia cea mai spectaculoasă au avut-o sistemele de conducere a focului
armamentului de pe tanc. Sistemele moderne de conducere a focului, lucrând în diferite regimuri
(automat, semiautomat, manual, mixt sau de avarie) sunt capabile să asigure determinarea şi
calcularea parametrilor ţintei, a parametrilor proprii, corecţiile balistice datorate tunului, muniţiei
folosite şi a condiţiilor reale de tragere astfel încât să se asigure maximum de probabilitate de
descoperire şi lovirea ţintei.
In prezent, descoperirea ţintelor şi în special, detectarea şi identificarea acestora, depind în
întregime de echipajele tancurilor, ajutate de sesizoare electronooptice şi de alte dispozitive.
Această activitate este îngreunată de utilizarea tot mai extinsă a mascării ţintelor false şi de multe
ori, de volumul imens de informaţii care trebuie analizate în timpul foarte scurt avut la dispoziţie
până la deschiderea şi executarea focului. Devine tot mai necesară extragerea ţintelor dintr-un
mediu complex şi cu bruiaj puternic, cu o certitudine mai mare şi mult mai repede decât o poate
face operatorul uman.
Conceptia luptei aeroterestre a dat noi dimensiuni aportului aviaţiei pe teatrul modern,
integrat, de operaţii militare. Eficacitatea şi oportunitatea acoperirii şi cooperării aviaţiei cu
trupele de uscat şi forţele maritime militare, rapiditatea, manevrabilitatea, raza de acţiune, marea
putere de foc sunt elemente care determină marea importanţă strategică, operativă şi tactică a
aviaţiei. Această părere a fost probată în ultimele conflicte militare, când s-au efectuat operaţii
aeriene cu o frecvenţă deosebit de mare, însoţite de cuprinzătoare acţiuni de război electronic. Cu
aceste ocazii au fost verificate sistemele de armament aer-sol şi aer-aer, sistemele de navigaţie
autonome şi integrate care au permis lansarea rachetelor aer-sol prin procedeul luptei eşalonate a
formaţiilor de avioane, în priă fază lansarea din afara zonelor de luptă aeriană, de la mare distanţă

100
cu o deosebita precizie, în faza următoare lansarea rachetelor cu rază medie şi scurtă de acţiune şi
apoi a armamentului de bord.
Se pune accent din ce în ce mai mic pe dirijarea aviaţiei de vânătoare de la sol prin
prelucrarea manuala a datelor de radiolocaţie, prin dirijarea clasică a aviaţiei la obiective folosind
legături necodificate. Orientarea către înzestrarea aeronavelor cu sisteme de navigaţie autonome
sau integrate în sisteme automatizate pentru conducerea trupelor cu puncte de comandă
aeropurtate, cu sisteme automatizate de culegere, prelucrare şi afisare a datelor, precum si cu
sistemele de armament a condus la succese deosebite a acţiunilor aeriene. Dezvoltarea şi
modernizarea forţelor maritime militare se datorează în principal introducerii rachetelor ca
armamente de lovire de bază, la toate clasele de nave, folosirii aviaţiei şi elicopterelor îmbarcate,
apariţiei sistemelor de arme şi armament, dar şi integrării lor în sisteme unitare de navă şi de
formaţii de nave. Utilizarea electronicii şi informaticii la navele de luptă moderne a condus la
sporirea manevrabilităţii, creşterea siguranţei apărării apropiate, conducerea automatizată în luptă
şi mărirea puterii de foc, a preciziei şi rapidităţii calculelor elementelor de tragere. Completata cu
mijloace specifice de creştere şi interpretare a datelor, aparatura numerică de navigaţie şi de
conducere a navelor în sisteme proprii de navigaţie şi armament, interconectarea acestora în
sistemele de comandă, control, informaţii şi contramasării electronice va asigura mărirea
oportunităţii şi eficacităţii în operaţii navale.
In actualele condiţii ale câmpului de luptă, problema principală pusă în faţa trupelor este
menţinerea unui ritm înalt pentru desfăşurarea acţiunilor militare. Pentru satisfacerea acestei
condiţii primordiale este necesar să se asigure, în primul rând, continuitatea conducerii trupelor,
iar în al doilea rând, corelaţia temporală între ritmul acţiunilor de luptă şi timpul la dispoziţie
pentru pregătirea de către statele majore a acestora. Se consideră că realizarea continuităţii
conducerii este în principal o problemă de asigurare informaţională. De aceea, se pune un accent
deosebit pe realizarea şi utilizarea eficientă a aşa-ziselor programe tactice C.4I., urmărindu-se:
• realizarea unor sisteme complexe de culegere şi prelucrare a datelor şi de informare
operativă a statelor majore;
• obţinerea de informaţii cât mai complete, veridice şi oportune prin cumularea
informaţiilor culese de întreaga gamă de senzori;
• interconectarea sistemelor de conducere cu sistemele de armament.
Sistemele informatice militare asigură culegerea, conversia, transmiterea, memorarea,
prelucrarea datelor şi distribuţia rezultatelor la beneficiari, realizând la toate nivelele de
conducere, o reprezentare accesibilă unei rapide însuşiri corecte şi cu cât mai complete a
situaţiilor tactice, astfel încât să se poată elabora de către organele de decizie un raspuns rapid şi
eficace privind angajarea oportună în acţiune a forţelor şi mijloacelor disponibile. Funcţionarea
sistemelor informatice presupune o circulaţie a informaţiilor într-un volum şi cu o viteză
corespunzatoare posibilităţilor mijloacelor de prelucrare automată a datelor şi a celor de
transmisiuni conectate în sistemul informaţional.
Componentele electronice încorporate în tehnica militară permit utilizarea acesteia cu
eficienţă ridicaă fiind indispensabile în descoperirea obiectivelor adversarului, ziua şi noaptea,
asigurând lovirea lor cu precizie deosebită. Pentru creşterea eficienţei loviturilor s-a constatat
experimental că mărirea încărcăturii utile de 10 ori duce la sporirea eficienţei de 5 ori, iar
îmbunătăţirea preciziei de 10 ori duce la sporirea eficienţei loviturilor de 100 de ori. Noua
categorie de muniţie a rezultat prin integrarea unor tipuri moderne de senzori în echipamente
realizate în domeniile computerizarii, microcomunicaţiilor, laserelor şi radiaţiilor în infraroşu,
ceea ce a condus la obţinerea de sisteme de autoghidaj pentru rachete, bombe, torpile etc. cu

101
deosebită precizie la obiectiv. A devenit astfel posibil ca mijloace tehnice militare aşa-zis
convenţionale să obţină rezultate comparabile cu armele nucleare. Pe bună dreptate specialişti
militari de renume arată că s-a paşit deja în era războiului electronic, ce tinde ca orice armă
obişnuită să fie transformată în superarmă, cu o supercapacitate de distrugere şi ucidere. Este
cert că noile sisteme de arme, bazate pe electronică, reprezintă o nefastă investiţie de inteligenţă
umană. In condiţiile actuale şi de perspectivă, de desfăşurare a conflictelor armate, cunoaşterea şi
stăpânirea utilizării spectrlui electromagnetic în situaţii de criză şi război, a devenit un factor
deosebit de important în obţinerea victoriei. In cadrul conflictului armat s-a produs o deplasare
profundă şi spectaculoasă a efortului către latura electronică-informaţională, s-a accentuat lupta
pentru supremaţie în folosirea spectrului electronic, ca mediu şi suport al obţinerii, transmiterii şi
utilizării informaţiei.
Securitatea electronică forţelor proprii ce presupune libertatea de acţiune în spectrul
electromagnetic şi în primul rând stabilitatea sistemelor electronice ale acestora a devenit un
element esenţial pentru asigurarea securităţii naţionale. In aceste condiţii, războiul electronic a
devenit componenta de bază a războiului modern. El constituie o parte importantă a strategiei
militare naţionale, concentrându-se asupra cercetării şi neutralizării elementelor electronice de
bază ale sistemelor de comandă, control, comunicaţii, informaţii şi contraacţiuni (C3. I.C.A.).
Acţiunile de război electronic trebuie să asigure determinarea oportună a dispozitivului strategic
(operativ), a intenţiilor şi posibilităţilor inamicului, dezorganizarea structurilor prin care
comandanţii de la diferite eşaloane ale acestuia obţin informaţii şi conduc forţele pe timpul
îndeplinirii misiunilor planificate.
Prin aceasta se urmăreşte să se creeze haos şi confuzie în dispozitivul operativ (de luptă)
al adversarului, să se reducă puterea de foc şi capacitatea de manevră, asigurandu-se totodată
creşterea viabilităţii în luptă şi libertatea de acţiune a forţelor proprii. In acest fel războiul
electronic constituie un factor de amplificare a capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţilor
proprii. Putem concluziona afirmând că în câmpul de lupă modern integrat rolul mijloacelor şi
sistemelor electronice este într-o continuă creştere, ele reprezentând în esenţă componenta
acurateţii şi preciziunii în luptă.

Războiul electronic se constituie dintr-un complex de operatiuni aero-terestre de

anvergura care urmaresc lovirea eficienta a tintelor militare, cu precadere, cu pierderi civile
minime. La Baghdad acele ceasornicelor indicau orele 02:40 AM, respectiv ora 15 PM peste
Ocean la Casa Albă. Atacurile aeriene au pornit simultan de pe aeroporturile militare saudite de
la Ryadh şi Dahran, precum şi de pe port-avioanele dislocate în Golful Persic, Marea Roşie şi
Marea Oman. In premieră s-au folosit cele mai eficiente arme: rachetele de croaziera Tomahawk,
cu o rază de acţiune de 2500 km. care pot fi lansate de pe mare spre orice locaţie. Sunt ghidate
spre ţintă prin intermediul satelitilor GPS (Global Position System), ca de altefel întreaga
panoplie aeriană cu tot arsenalul său tactic. Ca avioane s-au folosit pe scara larga F14-Tomcat-
vedeta din filmul Top Gun, F18-Hornet, ambele tipuri lansate în luptă de pe punţile uriaşelor
port-avioane. Bombardamentele tactice au fost asigurate de către avioanele F111 cu geometria

102
variabilă a aripilor, folosite cu succes în Lybia in 1986, azi scoase din uz. Aceste bombardiere pot
atinge viteze de 2 Mach. Avioane cu platforme radar precum AWACS au avut rolul de a asigura
acoperirea forţelor aeriene implicate. Alte aparate care au secondat atacurile aeriene dinspre
Arabia spre Irak au fost cele ale US Air Force, F15-Eagle sau F16-Falcon. Avioanele pot fi
realimentate în zbor.
Franţa, Marea Britanie şi Italia au aruncat în confruntările aeriene aparate Jaguar,
Tornado, Mirage şi elicoptere Gazelle. Avionica de bord avansată, ochii electronici în infraroşu şi
camerele de luat vederi au ajutat piloţii foarte mult în reperarea ţintelor inamice-aerodromuri
militare, baze de antrenament ale Gărzii Republicane, comandamente şi centre de comunicaţii.
Atacurile aeriene au durat cinci săptămâni. Spre a atrage Israelul în razboi, Irak-ul a lansat
rachete de croaziera SCUD spre câteva centre importante din Israel precum Haifa sau Tel Aviv,
dar Statele Unite trimit în Israel baterii de rachete PATRIOT. Nu se înregistrează decât pierderi
minime în rândurile populaţiei civile israeliene, în jur de 250 de răniţi. Administratia Bush a
intervenit pe lângă guvernul israelian pentru ca acesta să nu riposteze, fapt ce ar fi stârnit o
confuzie generală în rândurile aliaţilor arabi din Forţele Coaliţiei.
Ofensiva aeriană a pregătit terenul celei terestre prin anihilarea capacităţilor de luptă
inamice. Marea bătălie terestră sau a celor 100 de ore s-a încheiat cu prabuşirea totală a
sistemului de apărare irakian şi implicit cu eliberarea Kuweitului pe data de 28 Februarie 1991.
Efectivele aliate au numărat 750.000 oameni. Legiunea Străină franceză a aruncat în luptă
renumita Divizie motorizata Daguet sau Spahii Franţei, în timp ce Statele Unite au mizat pe
Corpul Puşcasilor Marini. Un efectiv de 750.000 militari, 28 de state participante, 2000 de
tancuri, 1800 avioane, peste 1000 elicoptere, printre care temutele AH 64 Apache, 160 nave de
război (port-avioane, cuirasate, crucişătoare). O putere de foc devastatoare într-un război
necruţător. Iată ce a însemnat pe scurt Operaţiunea Desert Storm.
Operaţiunile militare au costat între 30 şi 45 miliarde de dolari, din care Germania şi
Japonia au suportat financiar mare parte. Cine a plătit poliţa neagra? Irak-ul şi Kuweitul, ambele
state suferind pierderi umane şi materiale iremediabile pe termen lung. De ce? Pentru că astfel au
dorit mai marii aflaţi în Culisele Operaţiunii Furtuna Deşertului. Şi ca o ironie, la sfârşitul
mandatului său, preşedintele america George W Bush afirma că o eroare a mandatului său a
constatat în acuzarea lui Sdam Hussein că se pregătea să folosească arma chimică.
Noile ameninţări cu care se confruntă lumea modernă depaşesc cu mult imaginaţia
strămoşilor nostri, ca să un mai vorbim despre tehnologiile viitorului, modul în care se vor purta
războioaiele. In plan strategic, ameninţarea războiului informaţional elimină complet distincţia
între sistemele militare şi cele civile. Conexiunea celor două planuri, politic şi militar, complică
procesul de detectare a unui atac informaţional şi dezvoltarea unei păci durabile. O întrebare
foarte incomodă ce s-ar putea adresa guvernanţilor în contextul apariţiei unor noi tehnologii ce
ameninţă viitorul războiului informaţional ar fi cum controlăm şi cum ne protejăm de acest nou
flagel. Nu ştim dacă cineva poate să ofere un răspuns viabil. Noile tehnologii din domeniul
militar sunt elaborate simultan, atât la nivelul de planificare strategică, ca o armă ofensivă a
războiului modern, cât şi ca o armă ce poate viza un atac logisti, adică xact mediul propice pentru
a rupe infrastructura civilă de cea militară, de care depinde sistemul militar. Am spune că tocmai
acele state care sunt cele mai apte pentru un astfel de conflict sunt în acelaşi timp şi cele mai
vulnerabile. Dependenţa crescută de sistemele informaţionale sofisticate aduce cu sine o creştere
a vulnerabilităţii la acţiuni ostile, inclusiv la ameninţarea unor acte teroriste.
Atacurile cu noile tehnologii în câmpul războiului informaţional sunt din ce în ce mai uşor
de realizat. Toate acestea, dacă se mai adaugă şi vulnerabilitatea reţelelor de comunicaţii civile
(extrem de atractive pentru terorişti), fac acţiunile şi tehnologiile ce ţin de războiul informaţional

103
să ocupe un loc important în arsenalul teroriştilor. Solutiile de securitate existente, sunt departe
de a fi apte să facă faţă unor astfel de reale ameninţări şi este posibil ca această situaţie să se
menţina până ce ameninţarea s-ar putea transforma într-un act concret, forţând astfel procesul de
elaborare a unor măsuri preventive.
Marina S.U.A a dechis competiţi pentru realizarea unei noi generaţii de staţii destinate
războiului electronic, folosită de la bordul avioanelor. Firmele selectate sunt BAE Systems, ITT
Corp, Northrop Grumman Systems Corp şi Raytheon. În prezent este folosit sistemul ALQ-99,
realizat de circa patru decenii, care echipează avioanele EA-6B Prowler, variantă a avonului de
atac la sol A-6 Intruder şi EA-18G Growler, varianta pentru război electronic a aparatului F/A-18
F Super Hornet. Rolul acestora este acela de a însoţi avioanele de vânătoare bombardament până
la marginea zonei de operaţii şi de a bruia de acolo dispozitivele de radiolocaţie inamice. Noul
echipament va înzestra avioanele F/A-Super Hornet şi varianta E a F-35, acestea din urmă vor
înlocui EA-6B Prowler, până în 2018.

CAPITOLUL 6. RĂZBOIUL ECONOMIC

Un război care nu se mai poartă cu arme militare. Un război economic, care a cuprins
toate naţiunile lumii. Un război care, aşa cum văd majoritatea oamenilor lucrurile, va aduce
pentru prima oară în istoria omenirii, legitimarea nu numai a necesităţii unei noi ordini mondiale
economice, însă va fi pretextul ideal pentru ca omenirea, să renunţe la libertăţile ei, primind în
schimb dreptul de a trăi. Aşa cum în al II-lea război mondial, naţiunile lumii au fost antrenate pe
rând în ecuaţia militară a conflictului militar planetar, tot aşa se întamplă şi acum. Una dupa alta
ţările lumii resimt efectul de domino, economiile se prabuşesc angrenate în cel mai mare conflict
economic planetar. Oricât de mult ne-am amagi, nici Romania nu va scăpa fără să resimtă dur
reculul acestui conflict, în care naţiunile lumii, nu mai sunt neapărat situate în alianţe militare sau
economice antagoniste, ci mai degrabă, va apare irefutabil necesitatea adoptării unui plan
planetar pentru depăşirea efectelor devastatoare ale crizei. Dacă ne uităn în Italia, acolo unde nu
era suficient că armata era prezentă deja pe străzile ţării, dar s-a mai dispus prin lege, şi
înfiinţarea gărzilor civile, fapt absolut inacceptabil într-un stat care ar trebui guvernat de lege şi
instituţii şi nu de forţa paramilitară a unor grupări civile. Una câte una, libertăţile noastre se
topesc în faţa necesităţii de a depaşi aceasta criză. La finalul ei, credem că omenirea va intra în
faza mondializării. In maxim 10 ani, acest lucru va deveni realitate, întrucât civilizaţia va avea de
ales între brutala extincţie din cauza foamei şi a haosului social, sau alternativa anihilării
libertăţilor, contra unei societăţi puternic controlată de stat. După ce guvernul Islandei a anunţat
că demisionează din cauza crizei, urmând să se organizeze alegeri anticipate în mai 2009, a venit
şi rândul Letoniei. Criza economică a lăsat Letonia fără guvern. Premierul Ivars Godmanis şi-a
prezentat demisia, după ce două dintre cele patru partide ale coaliţiei guvernamentale de centru-
dreapta i-au retras sprijinul. Deşi a rămas în funcţie, până la formarea unui nou cabinet, premierul
demisionar nu mai poate semna acorduri internaţionale, în vreme ce Letonia a solicitat un credit
de 7,5 miliarde de euro de la FMI. Preşedintele leton, Valdis Zalters, a acceptat demisia şi a
început negocierile pentru formarea unui nou guvern. Guvernul leton este al doilea din Europa
care nu reuşeşte să facă faţă crizei economice şi financiare şi este nevoit să cedeze, după cel
islandez. Letonia, care avea, în 2006, cel mai înalt ritm de creştere economică din Uniunea
Europeană, a intrat, în urma crizei financiare, într-o recesiune brutală, care a provocat şi
manifestaţii violente. Specialiştii preconizează o scădere a economiei naţionale cu 12% în 2009.

104
În acelaşi timp, rata şomajului ar putea să ajungă la 50%, un record absolut pentru UE, venit pe
fondul falimentelor masive ale companiilor naţionale. Una câte una naţiunile europene se
prabuşesc strivite de tsunami-ul economic. Traim vremuri în care trebuie să devenim mai
responsabili, mai uniţi. Anticipăm că suntem doar la începutul unui lung şir de măsuri care vor fi
caracterizate de un puternic curent antisocial, dar, se pare că acesta este un preţ pe care trebuie că
generaţia noastra să îl plătească. Omenirea se află pe muchie de cuţit, şi poate oricând alunecă în
prăpastia haosului social, economic şi militar. Tot mai mulţi specialişti militari afirmă că al
III-lea război mondial a îinceput; să sperăm că va rămâne doar un război economic al omenirii cu
ea însăşi. In al II-lea razboi mondial au murit 50 milioane de oameni, din cauze militare. In al
III-lea război mondial, bolile vor fi arma principală şi ele vor secera de 100 % mai mulţi oameni.

6.1 Permenenţa factorului economic în conflictele militare

La fel ca şi războiul psihologoic şi cel de natură economică, în diversele lui forme,
datează de foarte mult timp, el însoţind, în modalităţi şi dimensiuni diferite toate conflictele, atât
în faza incipentă cât şi pe timpul confruntărilor militare şi după încheierea conflictlui. De alfel, nu
întâmplător, mulţi atutori de lucrări de specialitate în probleme economice au apreciat că
războaiele economice au un caracter permanent, ele neîncetând niciodată. Lupta pentru
supremaţia economică nu a dispărut odată cu destrămarea sistemului colonial şi nici chiar după
încetarea războiului rece, după implozia imperiului sovietic şi căderea regimurilor totalitare
comuniste din centrul şi estul Europei. Războiul economic, arată André Piatier87, nu implică în
mod obligatoriu starea de război, el este una din formele de luptă ale perioadei de pace. În cazul
unui conflict, această luptă economică se amplifică: piaţa externă devine o armă politică, cu atât
mai eficace, deoarece însuşi statul conduce operaţiile.
În condiţiile de astăzi, ale existenţei sistemelor economice bazate pe legile, principiile şi
mecanismele pieţei libere, concurenţei, lupta pentru resurse, pentru desfacerea produselor este tot
mai acerbă şi de aceea se poate afirma că războiul economic se desfăşoară nu numai în condiţiile
conflictului armat ci şi pe timp de pace. Trebuie subliniat, arată Alexander King şi Bertrand
Schneider, doi reputaţi specialişti în materie, că pacea nu înseamnă, pur şi simplu absenţa
războiului economic şi ciar şi fără război, conflictele vor continua şi îşi vor schimba carecterul:
exemplele sunt războaiele comerciale, regimurile totalitare şi colonialismul economic. Una
dintre cele mai puternice şi insiduase cauze de conflict este, desigur, inechitabila distribuire a
resurselor.88
Istoria confruntărilor militare, de mai mică sau de mai mare amploare şi în special,
ultimele două conflagraţii mondiale, ne dovedeşte fără echivoc faptul că resursele economico-
financiare au reprezentat, concomitent, atât un factor hotărâtor în determinarea potenţialului
militar al oricărui stat, cât şi un obiectiv însmnat alluptei armate, acesta vizând şi sumbinarea, iar
în unele cazuri distrugerea capacităţii economice a adversarului pentru a obţine mai rapid
victoria. Este semnificativ în acest sens, faptul că în noiembrie 1939, Adolf Hitler a emis o
Directivă specială prin care se stabilea ca obiectiv strategic distrugerea economiei engleze, în
care scop actul prevedea89:
• paralizarea ecnomiei engleze prin lovirea ei în punctele esenţiale;

87
André, Piatier, L’économie de guerre, Paris, Libraire géneral de droite et de jurisprudence, Paris, 1039, p.189;
88
Alexande, Kind, Bertrand, Schneider, Prima revoluţia globală, o strategie pentru supravieţuirea lumii, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 7;
89
R., Trevor, Roper, Hitler, Dirèctives de querre, Arthaud, 1962, p. 46; general, Gheorghe, Arădăvoaice, Valentin,
Stancu, op. cit. p. 216;

105
 • crearea de condiţii pentru a acţiune de război economic generalizat, pentru
distrugerea bazelor economiei engleze;
• distrugerea definitivă a puterii economice a Angliei;
• conlucrarea tuturor categoriilor de mijloace militare pentru îndeplinirea scopului
stabilit.
Rolul jucat de economie în purtarea luptei armate şi în dobândirea victoriei a fost sesizat
de strategii militari şi chiar şefii de state. Ilustrăm în acest sens, aprecierea făcută de Bismark,
rostită într-o şedinţă a Reichstagului din 1887: Războiul viitorului va fi războiul economic, o
luptă de mari proporţii pentru a fi sau a nu fi.90 Această apreciere a fost confirmată pe deplin de
cele două conflicte mondiale ale secolului XX şi de unele războaie locale din poerioada
postbelică.
Modalităţile de folsirea a economiei ca mijloc de luptă a evoluat în decursul timpului. În
anumite limite şi în modalităţi diferite, economia a fost folosită ca armă de luptă încă din
antichitate. Sub forma blocadei o întâlnim în epoca modernă; blocada economică a fost folosită
intens pe timpul ambelor conflicte mondiale, precum şi în recentele războaie din Glof şi cel din
spaţiul ex-igoslav.

6.2. Implicaţiile economicului în desfăşurarea războiului

Având în vedere concluziile oferite de practica confruntărilor dintre state, consideăm că
războiul economic se înfăţişează ca un ansamblu de acţiuni economice, însoţite sau îmbinate cu
cele politice, psihologice, diplomatice şi militare, în scopul diminuării sau distrugerii
potenţialului adversarului de susţinere a luptei armate şi de afirmare a îndependenţei şi a
suveranităţii sale ca stat.91 De aceea, în unele privinţe şi prin consecinţele sale, războiul
economic se aseamănă cu operaţiile militare. Întotdeauna războiul economic a avut anumite
scopuri strategice, în cazul confruntărilor armate, şi vizau în principal următoarele aspecte:
• împiedicarea mobilizării economiei adversarului;
• dezorganizarea economiei;
• împiedicarea adversarului de a utilza resusrele economice necesare pentru ducerea
operaţiilor militare şi pentru organizarea luptei de rezistenţă;
• atacarea directă a unor obiective economice din zona graniţelor sau din interiorul
ţării respective;
• întreruperea raporturilor comerciale externe nu numai cu ţara în cauză dar şi cu
alte state pentru a le împiedica să realizezez schimburi de produse şi materiale
necesare luptei.
Ducerea războiului economic implică o pregătire specială, care constă în culegerea
informaţiilor necesare privind nivelul, structura, calitatea, dispunerea principalelor obiective şi
punctelor nevralgice ale economiei adversarului. În culegerea acestor date, spionajul economic în
general, şi cel tehnologic şi industrial, au contribuţii substanţiale.92 În timpul celor două războaie
mondiale războiul economic a cunoscut şi o anume instituţionalizere. Aşe spre pildă, în Marea
Britanie, în primul război mondial a existat Ministerul Blocadei, iar la începutul anilor ’30 s-a pus
problema creerii unui minister al războiului economic. Tot în acest sens putem exemplifica
anularea comenzii de construire a dăuă contratorpiloare de către Italia, comandate de România în
90
Ibidem, p. 217;
91
Col.(r) dr. Gheorghe, Anghel, Războaiele economice şi securitatea naţională, în Gândirea Militară Românească,
nr. 4/1966, p. 62;
92
Dr. Paul, Kőnitz, Spionajul economic, Editura Militară, Bucureşti, 1976, passim;

106
anul 1914, datorită izbucnirii primului război mondial şi preluarea acestor comenzi de către statul
italian în folosul propriului minister de război. În S.U.A participarea la blocada din perioada
primei conflagraţii mondiale a fost condusă de Departamentul Comerţului de Război, iar în anii
celui de-al doilea război mondial au existat unele organisme speciale care aveau printre alte
atribuţii şi pe cele referitoare la planificarea şi desfăşurarea războiului economic. În acelaşi
domeniu se întegrează şi unele măsuri întreprinse precum: denunţarea în iulie 1939 de către SUA
a Tratatului Comercial încheiat cu Japonia în anul 1911, pregătindu-se condiţiile pentru
instituirea embargoului american asupra muniţiilor şi petrolului; votarea în iulie 1940 de către
Congresul american a legii cu privire la limitarea exporturilor. În concepţia care a stat la baza
deciziei luate de preşedintele F.D.Roselvelt, la 2 iulie 1940, privind comerţul exterior al SUA,
măsurile respective nu constituiau un act oarecare, ci unul de natură militară care viza în esenţă
următoarele:
• controlul sever asupra importurilor şi exporturilor naţiunilor neutre;
• urmărirea conţinutului acordurilor comerciale a ţărilor neutre;
• controlul asupra transportului de pe nave;
• întocmirea de liste negre (mărfuri interzise a se comercializa);
• blocarea pe toate căile a exporturilor inamicului;
• prevenirea contrabandei de război, etc.
Războiul economic constituie în condiţiile contemporane o prezenţă deosebit de activă.
Există opinii conform cărora, în condiţiile actualei conjuncturi internaţionale şi ale nivelului
distructiv atins de sistemele de armament moderne, este preferat războiul economic în locul celui
militar, şi că s-a intrat deja într-o perioadă a războiului economic, când folosirea unor mijloace
ale acestuia, petrolul alimentaţia, finanţele, tehnologiile, etc, permit realizarea scopurilor politice,
strategice, fără a se apela la calea armelor. În zilele noastre, după încheierea războiului rece, după
dispariţia bipolarităţii, conflictele militare sunt înlocuite cu forme mai subtile de agresiuine;
deciziile pe plan mondial nu mai aparţin numai marilor puteri ci complexelor economico-
financiare. Instabilitatea economică, a ratelor de schimb valutar, severitatea concurenţei şi
racticile neloiale, sprijinite discret de unele forţe pregătite temeinic, duc la concluzia că pretinsa
competiţie economică internaţională poate degenera întrun veritabil război economic. Sunt
cunoscute în acest sens, litigiile privind schimburile economice sau proprietatea intelectuală
dintre China şi SUA, Japonia şi SUA, SUA şi Uniunea Europeană.
Analizând realităţile lumii contemporane putem observa că au avut loc schimbări,
regrupări de forţe atât pe plan economic şi politic dar şi militar, iar reaşezarea în cadrul raportului
de forţe ca mari puteri economice mondiale, a Germaniei şi Japoniei, naţiunile învinse în al doilea
război mondial, induc schimbări şi în plan politic şi poate şi în cel militar. De aememenea, trebuie
să se ţină cont de apariţia la sfârşitul secolului XX a celor trei grupări comerciale şi industriale:
• Piaţa nord-americană – SUA, Canada, Mexic şi în perspectivă America Latină;
• Uniunea Europeană care s-a lărgit şI în perspectivă vor mai fi primite alte state
europene;
• Zona Pacificului –Japonia şi ţările membre ale Asociaţiei Naţiunilor din Sud-
Estul Asiei, în care, în perspectivă, se poate încorpora şi China.
Deci, războaiele economice se vor amplifica, apelându-se la o multitudine de forme
precum: conflicte directe între întreprinderi din ţări diferite; folosirea unor organizaţii mafiote şi
destabilizatoare; protecţionismul însoţit de discursuri liberale; expansunea comercială realizată
prin mijloace ilegale; ocuparea unor poziţii monetare dominante; raporturile de schimb
inechitabile etc; Un alt aspect important de relevat este acela al raportului de condiţionare dintre

107
puterea militară şi potenţalul său de producţie, calitata şi eficienţa economiei naţionale. De aceea,
capacitatea agenţilor economici de a produce în ritm susţinut mijloacele materiale şi tehnice
necesare acţiunilor de luptă, depinde de succesul acestora. Aceasta cu atât mai mult cu cât, de
regulă, conflictele militare de astăzi s-au dovedit mari consumatoare de diverse produse.
Conflictul din Kosovo a destabilizat bugetele de apărare ale ţărilor NATO. Istitutul Meryl Lynch
a calculat că fiecare zi de război i-a costat pe aliaţi 200 milioane de dolari, iar SUA a plătit 75%
din aceste costuri. Peste 50% din cantitatea de armament folosită de NATO în războiul din
Balcani a aparţinut Statelor Unite, ulterior el a ajins la 805. În eventualitatea unei intervenţii
terestre se estima că suma ar fi ajuns la 20 de miliarde de dolari. Tehnice de vârf utilizată până la
sfârşitul lunii aprilie 1999 a costat un miliard de dolari. O rachetă Tomahawk costă un ilion de
dolari, iar cele lansate de la bordul avioanelor B-52 două milioane de dolari. O singură oră de
zbor a unui bombardier, incluzând întreţinerea aparatului şi combustibilul valorează zece mii de
dolari. Un avion invizibil costă 45 de milioane de dolari.
Lumea de azi ne oferă o imagine contradictorie, în care, alături de zonele prospere din
punct de vedere economic, caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, există vaste
regiuni sărace, instabile, aflate în prag de dezintegrare. Nu întâmplător, în numeroase ţări s-a
trecut la regândirea politicilor de securitate naţională, la examinarea conexiunilor existente ale
acesteia, cu precădere dintre cea economică şi cea militară. Concluzia unanimă este aceea
conform căreia gradul de interconectare dintre problemele economice şi cele militare este
determinant în asigurarea unui nivel ridicat de securitate naţională. În SUA după declanşarea
celui de-al doilea război din Golf se apreciază că pentru America securitatea astăzi nu mai este o
chestiune de putere militară; trebuie neapărat să reflecte nevoia de a păstra puterea economică
şi tehnologică, influenţa sa politică internaţională şi soliditatea relaţiilor cu aliaţii săi. Pe
termen lung, alte componente ale securităţii naţionale reale ale SUA sunt consideraţiile globale
privind energia, mediul, populaţia şi dezvoltarea.93
Pentru România, este evident faptul că odată cu intensificarea procesului de modernizare
tehnologică trebuie să fie întreprinse şi măsuri care să asigure:
• păstrarea independenţei de decizie asupra utilizării resurselor materiale şi a
ramurilor de importanţă strategică;
• funcţionarea sistemului economic naţional, atât a elementelor productive cât şi a
celor instituţional-decizionale, în condiţii de pace, dar mai ales în situaţii
deosebite;
• realizarea unor structuri economice care să răspundă nevoilor de securitate
naţională;
• menţinerea şi devzoltarea infrastructurii economice necesare atât pentru nevoile
generale cât şi pentru cele de apărare a ţării
• integrarea în sistemul economic european şi mondial;
• eliminarea riscului de paralizare a elementelor vitale pentru securitatea naţională.
Direcţiile de acţiune a componentei psihologice ca parte a războiului economic, care
vizează schimbarea mentalităţilor, aspiraţiilor, ideilor, teoriilor, comportamentelor, moravurilor
etc. (elemente de psihologie naţională) folosind metode de manipulare foarte greu de depistat,
bazate pe exploatarea instinctelor primare (de hrana, de aparare, de reproducere) şi a înclinaţiilor
primitive din om pot fi:

93
General, Gheorghe, Arădăvoaice, Valentin, Stancu, op. cit. p. 225;

108
 1. inocularea şi dezvoltarea spiritului consumatorist, în dauna spiritului de economie, prin
reclama manipulatorie, trezirea instinctelor acaparatorii, exploatarea orgoliului, uşurinţei
(nechibzuintei), superficialităţii, naivităţii şi altor trăsături negative de personalitate. Fiecare om
are un complex de nevoi care-i asigură o viaţă normală. Agresorul economic îşi propune însă să
dezvolte în omul-ţintă (fiecare naţiune) şi în naţiunea-ţintă nevoi şi cerinţe artificiale, să-i smulgă
ultimul bănuţ din buzunar sau din bancă, pentru a-l aduce în starea de falit, dependent de
împrumuturi pe care tot el, manipulatorul, le oferă. Astfel că dacă individul (naţiunea) ţintă nu
rezistă tentaţiilor abil construite, va ajunge sclav economic. Ce observăm în România la ora
actuală? Multe persoane se vaietă că o duc prost cu banii dar consumă bunuri scumpe, de import,
la care ar putea renunţa fără a suferi nimic (ţigări, alcool, dulciuri etc.);
2. abaterea atenţiei şi interesului cetăţenilor de la sectorul econimic, material, producător
de bunuri şi valori, către direcţii neproductive sau nocive. Cele mai cunoscute manipulări spre
direcţii inutile în România sunt:
a. fetişizarea sectorului politic, concentrarea atenţiei opiniei publice naţionale pe acest
sector neproductiv (dar consumator) şi intensităţi neobişnuite.
b. Mistica, sub diferitele ei forme şi manifestări (oficială şi neoficială, zeiasca sau
demonică, mai veche sau mai nouă etc.). In această acţiune invadatorii economici contează pe
câteva elemente reale, cum ar fi: tendinţa celor slabi de a se refugia în mistică, la primul contact
cu greutăţile vieţii sau cu fenomene necunoscute; fascinaţia pentru mister; înclinaţia spre credinţă
în supranatural; speranţa salvării prin intervenţia miraculoasă a divinităţii; reminescenţe psihice
primitive (teama necunoscut sau de zei, de fenomene inexplicabile, tendinţa de a fabula mistic
dincolo de realitatea demonstrată ştiinţific, speranţa de a rezolva pe cale mistică, uşoară,
fenomene rezolvabile pe cale naturală etc.)
c. preocupări dezumanizante de tipul aberatiilor sexuale, pornografiei, violenţei, traiului
în jocul hazardului (la întâmplare, fără planuri de viitor), necinstei, consumul de droguri,
alcoolismului. Pentru impunerea acestora se folosesc din plin mass media, agitatori, agenţi,
comisari etc. Propaganda pentru îmbolnăvirea cu aceşti viruşi sociali se face deja direct, prin
organisme specializate, ascunse sub lozinci umanitare.
d. o altă direcţie către care invadatorii economici încearcă să ne abată atenţia este:
senzaţionalul (o categorie aparte constituind-o fenomenele paranormale).
3. crearea şi impunerea în conştiinţa naţiunii-ţintă a unor false valori umane şi tehnice, în
scopul înlocuirii valorilor adevarate şi tradişionale (nationale).
4. orbirea, surzirea, distrugerea psirituala sau fizică a liderilor legiuitori-politici hotărâţi să
lupte pentru înflorirea economică a naţiunii lor. In ce constă orbirea şi surzirea unui lider
legiuitor-politic? In doparea acestuia cu informaţii false cu privire la domeniul pe care trebuie
să-l conducă, la economie, în primul rând.
5. afectarea relaţiilor economice ale ţării respective cu alte state ori cu firme economice
din diferite zone ale lumii. Pentru a atinge acest obiectiv sunt folosite măsuri complexe, precum:
a. ideologizarea economică, prin care eşti făcut să crezi că poţi face afaceri bune numai cu
o anumită tabăra dominată de o anumită ideologie. Desigur, invadatorii economici fac afaceri cu
toată lumea, indiferent de ideologie, religie etc. In războiul economic planetar nu există altă
ideologie decât a avantajului economic.
b. promovarea amatorismului în rândul liderilor economici.
c. denigrarea produselor şi serviciilor proprii, prin mijloace de luptă psihologică:
propaganda neagra, zvonuri, bancuri, ştiri false sau denigratoare în mass media etc.
6. spionajul economic

109
 7. confruntarea economică planetară modernă a determinat apariţia unor noi forme de
luptă economică:
a. lupta pentru impunerea standardelor pentru anumite categorii de produse. Fiecare
creator şi producător este interesat să acapareze întreaga piaţă mondială, să elimine toţi
concurenţii, prin obţinerea standardizării produsului sau (cazul luptei dintre sistemele de
televiziune PAL şi SECAM; lupta pe piata informaticii dintre Microsoft şi alte companii de
sisteme de operare).
b. devalorizarea forţată a valutelor naţionale, prin speculaţii financiar-bancare (cazul lirei
englezesti devalorizată de miliardarul George SOROS).
c. crearea dependenţei printr-un produs livrat foarte ieftin, dar al carui pret creşte pe
măsură ce populaţia din ţara-piaţă devine dependentă de el.

6.3. Comertul internaţional cu sisteme de armament, formă de exprimare a războiului

economic al secolului XXI
Evaluarea realistă a situaţiei politice din Europa şi din lume, arată că, deşi se vorbeşte
neîncetat, la diferite nivele, despre pace ca despre un lucru esenţial pentru viitorul omenirii, după
Conferinţa Generala Pentru Securitate Europeană de la Helsinki, nu s-au facut suficienţi paşi
pentru soluţionarea aspectelor nevralgice, grave ale problemelor continentului nostru. Căderea
comunismului în Europa Centrală şi de Est, conflictele din fosta Iugoslavie şi fosta U.R.S.S. nu
vin decât să întărească cele afirmate. Realitatea demonstrează că şi astăzi, în Europa se poate
vorbi de trei Europe; cea Occidentală, caracterizată printr-un grad înalt de stabilitate şi securitate,
Europa Centrala, unde cele două situaţii au valori medii şi Europa de Est, unde aceasta se află la
limita inferioară. Situaţia internatională complexă, şi în multe privinţe asemanatoare cu
perioadele premergătoare celor două conflagraţii mondiale, initiaţivele politice cu privire la
regândirea securităţii şi în parte unele analize pertinente, au condus la ideea că, alături de
ameninţările militare, există şi alte tipuri de ameninţări; economice, ecologice, politice,
religioase, etc. Din motive uşor de înţeles (vizând sferele de interese politico-economice), atenţia
a fost focalizată tot pe amenintarile militare, chiar dacă se afirmă că ponderea lor a scăzut, iar
cele economice, care au rolul determinant asupra celorlalte, sunt doar uneori amintite.
Tranzitia de la lumea bipolară la cea multipolară, generată de desfiinţarea blocului comunist şi a
Tratatului de la Varsovia este caracterizată prin insecuritate şi instabilitate, cauzate de:
extremism, conflicte interetnice sau religioase, corupţie, crimă organizată, terorism, şomaj,
sărăcie, inflaţie, lupta pentru resursele de bază, înarmarea, folosirea traditţonala a forţei,
instabilitate politică, precum şi de alţi factori ce şin de educatie, de mediu (care pot duce la
catastrofe ecologice). Lumea bipolara, apărută în Europa dupa 1945 a murit, dar nu urmând calea
clasică, prin război, ci prin uzură şi implozie a unui sistem hipercentralizat şi de factură
colectivista.94 Europa se găsşte din nou în situaţia de a se modela în conformitate cu liniile unor
scenarii geopolitice pentru a-şi găsi formula optimă de arhitectuă a securităţii, în condiţiile când
polii de putere s-au multiplicat, viziunile şi interesele s-au înmulţit, iar şansa de a găsi o soluţie
unanim acceptată a scăzut în mod paradoxal. Schimbările s-au accelerat, iar în acest context,
capacitatea de a se controla agenţii provocatori de mari crize în plan politic, economic sau social-
spiritual a scăzut de asemenea. Asistăm nu numai la o multiplicare a centrilor de putere, ci şi la o
manifestare asimetrică a acestora în ecuaţia de putere. Puterea fiecarui pol în ecuaţie nu este
exprimată în termeni clasici militari decât în parte, pentru că la aceasta se vor adauga alte două

94
Lt. col. Constantin Hlihor, Consideraţii geopolitice după încheierea razboiului rece. Evoluţii europene, Revista
Strategii XXI, p.19;

110
dimensiuni: economică şi tehnico-stiinţifică. Deşi ne aflăm la începutul unui nou mileniu, în care
deja se conturează noi incertitudini şi noi provocari la adresa cetăţeanului, a naţiunilor şi a tuturor
structurilor şi sistemelor de securitate existente, Romania, chiar confruntată cu problemele acute
ale tranziţiei, continuă sa fie un actor statal cu perspective reale, cu condiţia conştientizării
faptului că lumea se află într-o continuă globalizare, iar aderarea la aceasta este vitală. Creşterea
necontrolata, exponenţiala a liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor
informatice sunt factori cu acţiune conjugată care în timp, ar trebui să pună în discuţie viziunea
clasică asupra conceptului de suveranitate a statelor. De asemenea, Europa Occidentală este
supusă fenomenului de permeabilizare a frontierelor, în care frontiera nu mai are rolul unei
împrejmuiri intangibile a teritoriului, statul însuşi nu-ţi mai apartine în totalitate, devenind în mod
inevitabil parte a lumii globalizate, iar spaţiul teritorial al său este înteles după o logică a
fluxurilor şi refluxurilor în toate domeniile: capitaluri, bunuri, informaţii, cultură, persoane. Toate
aceste fluxuri şi refluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le producă, să le
stăpânească şi să le dea un sens, dar şi vectori de destabilizare,95 dacă nu pot fi inţeleşi, organizaţi
şi dominaţi.
Studierea atentă a diferitelor acţiuni militare şi nemilitare prin care s-a urmărit realizarea
unor scopuri strategice, conduce la concluzia că de la apariţia conflictelor între diverse grupuri de
indivizi s-a pus accent pe subminarea adversarului, îndeosebi a resurselor sale economice,
războiul economic putându-se duce nu numai în situaţii de conflict armat, ci şi în condiţii de
pace. S-ar putea trage concluzia ca, în conformitate cu rolul războiului economic, acesta ar
înlocui în totalitate conflictele armate, respectiv agresiunea, invazia, sau războiul. Totuşi,
ultimele conflicte militare (războiul din Malvine, din Golf, conflictele din fosta Iugoslavie sau
fosta U.R.S.S. etc.), au demonstrat că războiul economic este adesea un precursor al acestora,
deoarece pregăteşte invazia, atacul armat sau intervenţia militară şi în anumite situaţii concrete nu
poate să ducă decât la realizarea scopului unei politici agresive. De aici rezultă faptul că războiul
economic se foloseşte de cele mai multe ori în combinaţie cu alte mijloace, cum ar fi cele
militare, politice, diplomatice etc. Situaţia precară a economiei romaneşti şi nivelul redus al
potentialului tehnologic a făcut ca ţara noastră să fie expusă pericolului şi mai ales consecinţelor
unor războaie economice. Instabilitatea economică, desele schimbări ale ratelor de schimb
valutar, severitatea concurenţei şi practicile neloiale sprijinite nu de putine ori discret, de diferite
forte interne sau externe direct interesate, conduc la concluzia că pretinsa competiţie economică
internaţională, a degenerat într-un veritabil război economic. Romania a avut mult de pătimit în
ultimii 18 ani, pierderile fiind de câteva ori mai mari decât pagubele suferite de ea in primul şi al
doilea război mondial luate la un loc.96 Numai pagubele provocate de cauze externe, războiul
dintre Irak şi coaliţia multinaţională, şi războiul din fosta Iugoslavie s-au ridicat la aproximativ 8-
10 miliarde dolari pentru embargoul instituit impotriva Iugoslaviei şi de circa 3,5 miliarde dolari
pentru embargoul instituit împotriva Irakului, pentru care ţara noastră nu a primit nici o
compensatie din partea Naţiunilor Unite. Foarte multe daune au produs, de asemenea, economiei
româneşti acţiunile desfăşurate de firme şi/sau concerne străine, concretizate în încerări de
acaparare a pieţei interne prin eliminarea produselor romaneşti, de preluare a controlului asupra
unor domenii sau ramuri cu caracter strategic.
Comerţul sau transferul internaţional cu arme, practicat de ţara noastră şi în perioada
socialismului, se încadrează în categoria transferului de tehnologii, fiind o activitate de export-

95
Col. Nicolae Uscoi, Securitate naţională, politica de apărare şi istorie militară, in Romania la sfârşit de mileniu,
p.32, Sibiu, 2002;
96
N.N. Constantinescu, Reforma economică, Editura Economică, Bucureşti, 1993, p.74;

111
import din sectorul privat sau de stat, care priveşte atât echipamentul militar propriu-zis, cât şi
piesele de schimb sau servicii de asistenţă etc. Obiectul comerţului cu arme il constituie:
armamentul uşor, individual sau colectiv, de la baionete la rachete antitanc şi antiaeriene;
armamentul major, sofisticat, principalele mijloace de luptă, avioane, rachete operativ-tactice,
blindate, nave etc.; muniţiile de diferite tipuri şi calibre; tehnica de luptă cu destinaţie diversă,
transport, comunicaţii, mijloace radar etc.; echipamentele pentru aerodromuri, porturi, baze de
reparaţii; piesele de schimb pentru armament şi tehnica de luptă; licenţe de fabricaţie a unor
armamente sau parţi componente etc.
O analiza mai profundă a acestuia atestă transformarea comerţului cu arme într-un subflux
internaţional, înscriindu-se astfel în problematica larga a relaţiilor economice internaţionale.
Aceasta îmbracă atât o formă oficială cât şi o formă ilegală, clandestină. Indiferent de formă,
ambele modalităţi au contribuit la creşterea considerabilă a acestui gen de comerţ şi de cele mai
multe ori au stimulat sau au condus la apariţia stărilor conflictuale, care au degenerat în războaie
locale sângeroase şi distructive. Privind amploarea comerţului cu arme, sunt concludente datele
furnizate de Institutul Internaţional de Cercetări în Domeniul Păcii (S.I.P.R.I.) potrivit cărora
comerţul cu arme convenţionale principale a însumat, numai in perioada 1987-1992, peste 190
miliarde de dolari (în preţuri constante 1985). Transferul internaţional de armament şi tehnică
militară se realizează pe seama unei game largi de tehnici şi instrumente financiar bancare,
începând cu bani cash, credite sau subvenţii, materializându-se în urmatoarele forme de asistenta:
prestari de servicii, de la constructii de drumuri pana la predarea la cheie a uzinelor de armament;
realizarea pregatirii specialistilor militari si civili care vor lucra în uzina respectivă; pregătirea
militarilor care urmează să folosească, repare sau întreţină armamentul importat; asistenţa tehnică
pentru repararea şi întreţinerea anumitor categorii de tehnică şi armament pentru care
importatorul nu are personal calificat şi instalaţii aferente etc. Comerţul cu arme se confruntă în
ultimele două decenii cu două tendinţe. Pe de o parte un embargo strict, deosebit de sever pentru
tehnica militară, materializat într-o serie de măsuri iniţiate pe plan internaţional. Pe de alta parte
există tendinţa de sporire continuă a numarului tipurilor de armamente convenţionale care
figurează pe listele de export, inclusiv a tehnologiilor moderne, distructive, precum şi a
serviciilor cu caracter militar.97 Fluxul de armament şi tehnologie militară este susţinut şi
dinamizat de ţările care nu au echipamentul necesar (capacităţi industriale, tehnologii etc.) pentru
producerea unor arme şi apelează la importul acestora şi ţările producătoare care pun accent pe
dezvoltarea producţiei de război şi care nu poate fi susţinută decât dacă exportă o parte din
produse. Astfel, pe această cale unele îşi realizează scopurile politice, militare iar altele obţin
profituri însemnate care le permit finanţarea cercetării şi proiectării generaţiilor noi de arme, mai
sofisticate. Pentru ţările exportatoare, aceste fluxuri contribuie la ameliorarea deficitelor
balanţelor lor de plăţi, la consolidarea poziţiilor strategice şi a influenţelor în zonele vizate.
De reţinut că vânzările de armament şi tehnică aduc profit tuturor celor în cauză. Aceasta reiese şi
din ponderea vânzărilor în totalul exporturilor unor state. Pentru S.U.A. acest flux ocupă 6-7%
din totalul exporturilor, pentru Franta 8-9% din exporturi şi aproape 50% din intreaga producţie
de armament, iar pentru Italia 45% din producţia de armament. Creşterea într-un ritm sporit a
transferului de arme va avea loc chiar în condiţiile stărilor de recesiune şi de criză economică. De
exemplu, la începutul anilor ′ 80 livrările de armament major (avioane, rachete, blindate şi nave
de luptă) creşteau în medie anual cu 25% iar la începutul deceniului actual acestea au crescut cu
30-36%. Aceste creşteri asigură sporirea profitului ţărilor exportatoare, acoperirea cheltuielilor

97
In prezent, Catalogul ONU cuprinde peste 3,5 milioane de repere de armament şi tehnologie militară;

112
masive pentru cercetarea şi dezvoltarea producţiei de război şi pot constitui totodată şi o
modalitate de a transfera dificultăţile generate de criza economică, asupra ţărilor în curs de
dezvoltare.
Transferul de arme nu este o operaţiune comercială obişnuită, el diferă fundamental de
celelalte forme tradiţionale de comert, prin implicaţiile pe care le creează în viaţa politică şi
economică internaţională. De asemenea, comerţul cu arme are particularităţile sale în stabilirea
pieţelor de desfacere, de atragere a consumatorilor în funcţie de interesele politice, economice şi
strategice ale statelor implicate. Reglementările şi normativele privind transferurile de arme sunt
puţine, iar speranţele ca acestea să fie îmbunătăţite în viitorul apropiat sunt reduse, rămânând
unul din cele mai dificile aspecte ale vieţii politice internaţionale, care nu poate fi stăpânit nici de
ştiinţa politică şi nici de dreptul politic internaţional.98 Ele ţin mai mult de politică, deoarece se
referă îndeosebi la suveranitatea statelor, securitatea şi politica lor externă, iar asigurarea armelor
din producţia internă sau pe calea comerţului reprezintă, din acest punct de vedere, o premisă
esenţială. Furnizările şi comertul cu arme sunt în bună măsură în serviciul scopurilor politice
externe ale statelor, iar uneori şi al expansiunii acestora pentru că popoarele au un fel de forţă
centrifugă, prin care ele acţionează continuu, unele împotriva altora şi tind să crească, să se
dezvolte, în detrimentul vecinilor lor.

6.4. Embargoul şi blocada economică, modalităţi ale războiului economic

Indiguirea a devenit în primul rând un concept cu valoare economică, limitându-se accesul
la tehnologiile de vârf şi cultivându-se relaţiile preferenţiale (clauza naţiunii celei mai favorizate,
spre exemplu) şi chiar embargoul economic. În vremea aceea, sistemul economic mondial era
tripolar:
- regiunea Americii de Nord, inclusiv Mexicul;
- Europa Occidentală, mai ales Uniunea Europeană;
- Zona din sud-estul Asiei şi cea a Pacificului.
Conform art. 41 din Carta ONU, măsurile cu caracter economic şi diplomatic … pot să
cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare,
maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi
ruperea relaţiilor diplomatice. În situaţia în care astfel de măsuri nu au efect, Consiliul de
Securitate poate hotărî şi alte măsuri, inclusiv folosirea forţei armate. Art. 42 arată că operaţiunile
de acest fel cuprind demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţii, executate cu forţele aeriene,
maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite. De-a lungul timpului, au fost luate
numeroase asemenea măsuri. Ele s-au dovedit a fi numai în mică măsură utile. Pentru că,
indiferent ce se spune, asemenea măsuri afectează totdeauna populaţia. Cu alte cuvinte, cei care
plătesc nu sunt nici conducătorii statelor respective, nici marile puteri, nici organismele care le-au
aprobat, ci oamenii de rând, adică noi toţi. Embargoul99 presupune reţinerea unor bunuri ale unui
stat de către alt stat, precum şi privarea statului respectiv de un sistem de relaţii economice
normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internaţională. Embargoul economic este echivalent
cu excluderea statului vizat de la schimbul economic internaţional, privarea lui de anumite
produse, desigur, cu scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici,
să se supună unei anumite voinţe. Embargoul aplicat Irakului, în 1991, şi Iugoslaviei, în perioada
98
Conventional Arms Transfer Poliox, 1990, p. 137-139;
99
Formă de represalii prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt stat, în porturi sau în marea sa
teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept
internaţional şi să repare prejudiciul astfel cauză, în Iosif Armaş, Cornel Purcărea, Paul Dănuş Duţă, Acţiunea
militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară, p. 82;

113
1992 – 1995, ca urmare a unei hotărâri luate de Consiliul de Securitate al ONU. Deteriorarea
vieţii în foarte multe ţări – îndeosebi din Africa – necesită soluţii concrete pentru prevenirea unor
catastrofe umanitare. Soluţiile pe care le propun sau le impun marile puteri nu sunt toate
acceptate de această lume, întrucât nu rezolvă decât la suprafaţă problemele. Marile puteri
consideră această neacceptare ca pe o sursă de riscuri. În realitate, este vorba de o asimetrie a
filosofiilor Nordului şi Sudului, bazată pe grave injustiţii. Ţările care cer schimbări mai
rezonabile, care vor să realizeze o reformă agrară, care doresc independenţă naţională sau în care
populaţia se pronunţă pentru o guvernare care nu este conformă cu dorinţele Occidentului sunt
diabolizate şi puse la index. Este vorba de ţările care au deţinut colonii şi care vor să menţină cu
orice preţ regimuri convenabile lor. Dacă ţările respective nu se conformează, împotriva lor se iau
toate măsurile, inclusiv cele care ţin de sancţiuni economice, de blocade100 economice.

CAPITOLUL 7. TERORISMUL INTERNAŢIONAL. UNELE

EFECTE
ŞI TENDINŢE DE EVOLUŢIE

7.1. Terorismul internaţional: definiţie şi caracterizare generală

Despre terorism s-a scris şi s-a discutat mult, atât într-un cadru
instituţionalizat, cât şi informal. Fără îndoială, dezbaterile asupra unui
subiect de stringentă actualitate cum este terorismul vor continua încă
destulă vreme de aici încolo. Motive pentru aceasta există suficiente.
Omniprezenţa sa este un prim argument. Astăzi, ameninţarea teroristă este o
realitate de necontestat. De exemplu, în 2003 au avut loc atentate teroriste:
în Africa (4), în Asia (70), în Eurasia (2), în America Latină (53), în Orientul
Mijlociu (37) şi în Europa de Est (24). Totodată, Departamentul de Stat al SUA
a identificat şi nominalizat în 2003, 37 de organizaţii teroriste străine.101 Într-o
măsură apreciabilă, se poate afirma că terorismul este un flagel mondial care
nu posedă nici naţionalitate, nici patrie. Scopul său nedeclarat îl reprezintă
distrugerea fundamentelor democraţiei şi modernităţii, să creeze neînţelegeri
şi vrajbă între oameni, mai ales între cei de diferite etnii şi credinţe
religioase, între state.
La fel de adevărat este şi faptul că nu s-au găsitîncă elementele unui
dialog fructuos între cei care socotesc terorismul o formă de apărare şi
afirmare a identităţii unor grupuri umane mai mari sau mai mici şi cei care se
văd ameninţaţi, în tot ce au mai personal şi autentic, de către primii. De
asemenea, până acum s-au căutat, mai ales, măsuri de atenuare a efectelor
actelor de terorism şi mai puţin modalităţi adecvate şi flexibile de
descoperire şi, evident, de cunoaştere a cauzelor intime ale terorismului,
indiferent de natura şi formele sale de manifestare. În acelaşi timp, destul de
mulţi oameni asociază terorismul cu credinţa religioasă islamică. Realitatea a
100
Împiedicarea, inclusiv prin mijloace militare, a vaselor şi altor mijloace să pătrundă în porturile, aeroporturile
etc. statului supus blocadei, privându-l pe acesta de schimburi economice şi de altă natură.
101
Chankou, Abdellah, Espagne, Halte a la xenophobie, în http://www.bladi.net/ article.php?
staryid=3427 ;

114
dovedit că o asemenea concepţie este într-o mare măsură complet falsă şi
total contraproductivă în demersul concret de eliminare a terorismului ca
modalitate practică de rezolvare a tensiunilor şi conflictelor pe care le pot
genera contactele de tip falie a civilizaţiilor. În plus, definirea terorismului
este încă insuficient eliberată de balastul ideologic. Astfel, ceea ce unii
apreciază că este terorism, alţii consideră a fi o formă de luptă pentru
prezervarea şi conservarea identităţii naţionale şi grupale, atât sub aspect
cultural, cât şi religios.
De regulă, terorismul este definit ca recurs la violenţă sau la
ameninţarea cu violenţa cu scopul de a semăna panică în societate, de a
slăbi sau de a răsturna autorităţile în funcţie şi de a suscita schimbări
politice. Se pare că teroriştii sunt incapabili de a cuceri teritorii sau să fie
dispuşi să o facă. In orice timp, terorismul s-a manifestat sub forme foarte
diferite şi societatea actuală este de fapt confruntată cu un terorism
multiform (intern şi internaţional, individual, de grup sau de stat, politic,
etnic, religios etc.). Putem vorbi de terorism intern şi internaţional în
condiţiile globalizării sau când efectele unui act terorist ating interesele mai
multor state? Rămâne să analizăm. De fapt, terorismul internaţional
reprezintă un fenomen complex, multidimensional şi multimilenar ale cărui
cauze reale, se pare, că nu se cunosc încă în suficientă măsură, nici de către
cei care îl produc şi nici de cei care au sau şi-au asumat voluntar
responsabilităţi în gestionarea acestuia. În aceeaşi măsură, organizarea,
conducerea, planificarea şi derularea acţiunilor de prevenire şi diminuare sau
eliminare a actelor teroriste sunt încă, se pare, sub influenţa semnificativă a
afectivităţii, orgoliilor şi mândriei celor care le concep şi nu a căutării
soluţiilor realiste. Se pare că în gândirea multora dintre cei care cercetează
acest fenomen este dominantă concepţia că forţa şi demonstraţiile cu
aceasta sunt calea cea mai sigură de eliminare a terorismului din relaţiile
interstatale, interreligioase, interculturale etc. Până în prezent, calea
dialogului mijlocit sau chiar direct între beligeranţi nu s-a luat în calcul dacă
se ţine seama de conţinutul programelor antiteroriste guvernamentale şi nu
numai, precum şi a celor de combatere a acestui flagel al lumii
contemporane. O analiză a conţinutului unor astfel de programe oferă celor
interesaţi suficiente informaţii relevante despre maniera în care este văzută,
înţeleasă şi derulată activitatea de prevenire şi combatere a actelor
teroriste.102 În plus, trăirea afectivă este foarte puternică la toţi cei implicaţi
într-o acţiune teroristă, fie că este vorba de autorii atentatului, de victimele
acestuia sau de martorii oculari. Practic, emotivitatea este, foarte manifestă,
la toţi.
O retrospectivă asupra celor petrecute, fie la atentatul din 11
septembrie 2001 din SUA, fie la cel din 11 martie 2004 din Spania este
arhisuficientă pentru a constata că trăirea emoţională a fost prezentă şi s-a
manifestat din plin. Preşedintele George W. BUSH afirma, atunci, că Războiul
nostru împotriva terorismului nu are nimic cu deosebirile de religie. El are
102
Choequer, Christian, Le terrorisme est-il une menace de defence?, în http:// www. Conflits.org/article.php3 ?
id_article=539 ;

115
legătură cu unirea tuturor oamenilor de toate confesiunile pentru a
condamna ura, duşmănia, moartea şi sectarismul în SUA şi în întreaga lume,
familiile se adună pentru a-şi plânge morţii din 11 septembrie şi pentru a
sprijini căminele care brusc au fost private de un fiu, un frate, de o soră, de o
mamă sau de un tată”.103 La fel, în Spania, guvernul acestei ţări, probabil şi
sub imperiul emoţiilor declanşate de atacul terorist, ce a provocat
multevictime umane şi însemnate pierderi materiale, a anunţat că
organizaţia separatistă bască ETA este autoarea acestei acţiuni teroriste.
Ulterior, s-a constat că nu această organizaţie a organizat atacul, ci Al-Qaida,
care, de altfel, l-a şi revendicat menţionând şi motivul acţiunii lor-retragerea
militarilor spanioli din Irak.
Terorismul, ca fenomen, este extrem de flexibil în ceea ce priveşte
adaptarea la noile condiţii ale mediului geopolitic şi geostrategic de după
dispariţia bipolarităţii din lume, cu o mare arie de răspândire şi un înalt grad
de organizare. De aceea, probabil, o analiză sociologică a terorismului,
efectuată dintr-o perspectivă productivă, integratoare, obiectivă, imparţială şi
lipsită de prejudecăţi este absolut necesară; ea ar putea da o explicaţie
raţională şi mai apropiată de realitate: cauzelor existenţei acestui fenomen
dureros pentru omenire; evidenţierii principalelor motive ce determină
menţinerea şi extinderea la nivel planetar a terorismului; enunţarea unor
posibile modalităţi de prevenire şi limitare a acţiunilor teroriste. Printre
cauzele posibile ale terorismului se află cele de natură economică, politică,
militară, religioasă, etnică, ideologică şi culturală.104 Aceste cauze
generatoare ale terorismului compun un sistem coerent şi deschis care
comunică necontenit cu mediul în care fiinţează şi se manifestă. De aici
nevoia de a cerceta fenomenul terorist - forme de existenţă, strategii,
mijloace de distrugere, ţinte, arie de răspândire etc. – în strânsă corelaţie cu
starea mediului de securitate naţional, zonal, regional şi global.
Preocupările statelor lumii de a preveni şi a combate terorismul
internaţional sunt tot mai prezente şi sistematice, după atentatele din 11
septembrie 2001 din SUA, constituindu-se, în acest scop, şi o coaliţie politico-
militară. Lupta împotriva terorismului internaţional îmbracă două forme
distincte, dar complementare. Mai întâi, este vorba de antiterorism şi apoi, de
contraterorism. Ambele activităţi sunt avute în vedere atât de statele care au
fost sau probabil vor fi ţinta unor atacuri teroriste, cât şi de celelalte state
care pot deveni o viitoare ţintă a atentatelor teroriste. România este unul
dintre statele care se implică activ în lupta împotriva terorismului
internaţional. Ea face parte, încă de la început, din coaliţia politico-militară
mondială de luptă împotriva acestuia.
Noţiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare”
cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica
(Deimos) erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului.
Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la
103
Laqueur, Walter, Le terrorisme de demain, în http://usinfo.state.gov/francais;
104
Wievioka, Michel, Le reseau de la terreur, un hypothese a revisiter, în http://cretivecommons.org/licens/by-nd-
nc/1.01;

116
folosirea forţei, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt
: frica (teama) şi teroarea.
Unii specialişti consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare.
Adversarii acestei idei subliniază însă faptul că teroarea este o stare psihică, în timp ce terorismul
se referă la o activitate socială organizată. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora
teroarea poate surveni fără terorism şi, respectiv, că teroarea este cheia care declanşează
terorismul. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinară dar şi cu un mod deliberat de acţiune.
Terorismul nu produce numai şi numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă
întotdeauna rezultanta principală a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste.
Teroarea este definită prin teamă extremă şi angoasă în timp ce terorismul reprezintă un
pericol real dar difuz, o ameninţare vagă, greu de înţeles şi definit, inprevizibilă şi
neaşteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acţiunii lucide.
Terorismul afectează grav atât structura socială cât şi individul luat ca atare, putând
distorsiona codul de percepere şi imagini de care membrii societăţii depind şi în care au
încredere. Incertitudinea legată de aberaţia comportamentală presupusă de terorism poate duce la
dezorientare socială şi descurajare.
Pentru ca un act să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să
producă neapărat şi teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi
afective şi psihologice între populaţie şi putere. Contractul social dintre individ şi societate
presupune ca statul să apere populaţia de teroare, de ameninţări, de violenţă şi să ofere cetăţenilor
care plătesc impozite, activităţi sociale utile – într-un cuvânt –un ambient prielnic vieţii şi muncii
lor.
Aşa de exemplu, una din definiţiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o definiţie
uşor modificată a lui James Adams din 1980) consideră că :”Terorismul semnifică ameninţarea
cu violenţa sau folosirea violenţei în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent
dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, când aceste acţiuni au
intenţia de a şoca, intimida, sau consterna un grup ţintă mai larg decât victimele imediate.
Terorismul este relaţionat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor
politice, corectarea unor deficienţe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea
ordinii politice internaţionale”.
Frank C.Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G.Bush, consideră că:
„Terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor
scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate şi
descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenţei, război în care conotaţiile
politice, economice şi sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de
puterea militară convenţională”.
Aceste formulări nu sunt greşite, incluzând multe elemente asociate cu terorismul. Analizate
cu atenţie, ele relevă însă o pronunţată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-
zisă, precum şi o tendinţă de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de violenţă
politică.
Pe plan internaţional lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată de
acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii
internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva
terorismului, a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cel mai puţin dorită, a

117
fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al tuturor
democraţiilor, căruia majoritatea statelor i se asociază fără nici o ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi
conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe
mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate, atât în spaţiul intern, cât şi în cel
internaţional. Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în
condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat
din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică,
economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate şi
siguranţă naţională. Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele oarecum
tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională a României
constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune
strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o
organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu.
Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele ţării,
Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii, respectiv Armata.

7.2. Terorismul în dreptul internaţional

Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamităţile
cele mai teribile , din ce în ce mai active şi mai ameninţătoare ale comunităţii internaţionale.
Spre sfârşitul secolului XX, în concepţia unor autori, terorismul internaţional era socotit o
formă de conflict de intensitate scăzută, sub pragul de violenţă al operaţiunilor militare
specifice războiului, dar mult mai mult decât simplele acte sporadice şi izolate de violenţă.
Şi aceasta pentru că, dincolo de „perfecţionarea” mijloacelor şi metodelor de război terorist
utilizate de diverse grupări izolate, în susţinerea („sponsorizarea”) terorismului internaţional s-au
implicat şi unele state , ceea ce afectează şi mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenţa în scopuri
personale sau de grup), terorismul apare şi în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca
în Somalia), în care se transformă în acte de banditism colectiv , cu efecte catastrofale pentru
populaţiile civile. Oricum, opinia publică şi dreptul internaţional resping terorismul datorită
consecinţelor tragice nu numai asupra colaborării paşnice internaţionale, dar şi a
persoanelor nevinovate care îi cad victime.
Alături de pirateria maritimă şi aeriană, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul
de femei şi copii, de sclavie şi traficul cu sclavi, de falsificarea de monedă sau difuzarea de
publicaţii pornografice, în dreptul internaţional figurează şi terorismul ca infracţiune
internaţională comisă de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infracţiuni
internaţionale (delicta juris gentium) prin tratate internaţionale convenite între state, care se
obligă să le incrimineze şi să le sancţioneze prin legislaţia lor internă. Dicţionarele definesc
terorismul prin referire la diferitele acte de violenţă prin care persoane sau grupuri de
persoane atentează la viaţa, integritatea corporală sau la bunurile unor demnitari,
personalităţi politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă asemenea acte
împotriva unor grupări politice, organizaţii, instituţii sau grupuri de persoane reunite
organizat sau aflate întâmplător în localuri publice sau private. Totuşi, terorismul este un
fenomen social ale cărui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definiţie simplă şi

118
practică. După 11 septembrie 2001, s-a reproşat adesea că statele n-au fost în stare să se pună de
acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiată deoarece terorismul este
definit în dreptul internaţional prin indicarea actelor ce constituie infracţiuni
internaţionale. Singura definiţie formală este dată de Convenţia de la Geneva din 1937,
pentru prevenirea şi represiunea terorismului, conform căreia prin acte de terorism se
înţeleg faptele criminale dirijate contra unui stat şi al căror scop sau natură este de a
provoca teroarea la persoane sau în public. Din păcate, această Convenţie n-a fost semnată
decât de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curţi penale internaţionale de judecare a
teroriştilor n-a întrunit adeziunea acestora.
A limita definiţia terorismului la infracţiunile comise contra unui stat ar însemna să nu se
ţină cont de realităţile în care trăim, deşi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost
îndreptate, aşa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane şi clădiri, ci a însemnelor puterii
statale politice, economice, financiare, şi militare. Diversitatea actelor teroriste a făcut ca
societatea internaţională să adopte mai multe convenţii de limitare a aspectelor sale specifice.
Este vorba de:
• Convenţia de la Tokyo, din 1963, referitoare la infracţiuni şi la alte acte survenite
la bordul aeronavelor;
• Convenţia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave
(luarea de ostatici);
• Convenţia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra
securităţii aviaţiei civile (sabotajul);
• Convenţia pentru prevenirea şi represiunea infracţiunilor contra persoanelor aflate
sub protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici (1973);
• Convenţia internaţională contra luării de ostatici, din 1979;
• Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante;
• Convenţia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe(1997).
În scopul coordonării luptei împotriva terorismului internaţional, la Naţiunile Unite s-au
adoptat mai multe rezoluţii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976, Convenţia europeană
pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele menţionate.
România şi-a adus contribuţia în acest domeniu, prin anteproiectul de convenţie
împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V.Pella, şi care a stat la baza
Convenţiei din 1937.
Toate aceste instrumente juridice internaţionale se referă la terorism în general şi au ca
element comun faptul că terorismul semnifică, chiar şi în timp de pace, un război total contra
ordinii juridice existente, un război al cărui scop ar justifica orice mijloace.Astfel, în Declaraţia
asupra măsurilor de eliminare a terorismului internaţional a Adunării Generale a ONU, din
1994, se arată că statele membre ale Naţiunilor Unite reafirmă fără echivoc condamnarea
tuturor actelor,metodelor şi practicilor teroriste ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde şi
de oricine ar fi comise. În preambulul Convenţiei pentru interzicerea atacurilor teroriste cu
bombe se precizeaza expres că acţiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept
international, situate în afara cadrului acestui document, şi că excluderea unor acţiuni din zona
de acoperire a conventiei nu absolvă sau nu conferă caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise în timp de război au o conotaţie juridică specială. De altfel
atât războiul, cât şi terorismul se bazează pe violenţă şi pe încălcarea brutală a drepturilor şi
libertăţilor omului. Totuşi, războiul este considerat, în dreptul internaţional umanitar, o formă de

119
„violenţă ilicită”, iar terorismul rămâne întotdeauna o formă de „violenţă ilicită”, chiar şi în
vremuri de război. Criteriile sigure care diferenţiază aceste forme de violenţă în timpul războiului
sunt oferite de dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate.
În primul rând, ne aflăm în faţa unui act de terorism dacă persoana care comite
actul de violenţă nu posedă statutul de combatant, căci numai membrii forţelor armate ale
unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilităţi; şi numai în războaiele civile
şi de gherilă nu există întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violenţei ilicite”, caracteristice terorismului,
decurge din regulile care reglementează, pe de o parte, protecţia specială a persoanelor şi,
pe de altă parte, mijloacele şi metodele de război utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenţă
în timp de război trebuie să respecte restricţii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce
înseamnă că şi combatanţii ar putea deveni terorişti dacă violează legile şi obiceiurile războiului.
Chiar şi aşa, sunt împrejurări în război în care nu este deloc uşor să separi terorismul de actele de
război legitime. De aceea, pe lângă Convenţiile de la Haga şi de la Geneva, trebuie avute în
vedere principiile fundamentale de drept internaţional recunoscute în Statutul şi activitatea
Tribunalului de la Nurnberg, care incriminează actele de terorism comise în timp de pace şi de
război.
Se spune adesea că dreptul internaţional al războiului e întotdeauna în urma realităţii pe
care o reglementeză, lucru valabil şi pentru atentatele teroriste începând cu cele din 11 septembrie
şi terminând cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în configuraţia lui
actuală, condamnă terorismul prin mijloace specifice. Căci terorismul, fie de stat, fie al unor
organizaţii teroriste, loveşte fără discriminare şi afectează atât obiective militare, cât şi populaţia
civilă inocentă. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia că terorismul actual este o nouă
formă de război, ceea ce a făcut să exprime şi ideea unui protocol adiţional special la Convenţiile
de la Haga şi de la Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internaţionale, încălcarea
dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerată infracţiune gravă, adică crime de
război, indiferent de calitatea persoanei.
Războiul reprezintă un recurs internaţional la teroare ca metodă de război, ne face să
considerăm că ele sunt în acelaşi timp forme de terorism internaţional, care sunt inadmisibile şi,
de aceea, trebuie sacţionate. În mod concret însă, doar art.33 din Convenţia a IV-a de la Geneva,
din 1949, pentru protecţia persoanelor civile în timp de război face referire la termenul de
„terorism”, dispunând că sunt interzise „pedepsele colective ca şi orice măsuri de intimidare sau
de terorism”.
De asemenea, şi în conflictele armate fără caracter internaţional sunt interzise încălcările
legilor şi obiceiurilor războiului cu aceeaşi semnificaţie de acte de terorism. Războaiele oferă
însă, atât forţelor guvernamentale, cât şi mişcării insurgente, posibilitatea de a depăşi limita
„violenţei ilicite” şi de a comite excese care să terorizeze oponenţii, parcă mai mult decât in
războaiele interstatale, fără un control strict al comunităţii internaţionale.
Trebuie reamintit că Statutul Curţii Penale Internaţionale cu caracter permanent, adoptat
la Roma, în 1998, calificată astfel de excese drept crime de război, deoarece obligaţia respectării
dreptului internaţional umanitar revine atât membrilor forţelor armate guvernamentale, cât şi
luptătorilor părţii disidente. Aceeaşi obligaţie revine şi membrilor mişcărilor de eliberare
naţională sau celor care luptă împotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operaţiuni militare
făcând parte din obiectul dreptului internaţional al conflictelor armate. Cu toate acestea,
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul Naţional African au fost considerate
organizaţii teroriste. După renunţarea la metodele teroriste de luptă, ele au fost recunoscute

120
oficial şi astăzi la guvernare, lucru ce nu s-a întâmplat cu o altă mişcare insurgentă, Partidul
Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renunţat la „politica” terorii.
În doctrina dreptului militar internaţional s-a pus problema dacă acordarea statutului
de combatant şi partizanilor (membrilor mişcărilor de rezistenţă), prin art.44 al
Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Haga şi de la Geneva, nu constituie o
autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui
important instrument chiar din acest motiv.
Adevărul este că art.43 şi 44 din Protocol nu fac nici o distincţie între combatanţii armatei
regulate şi combatanţii gherilei; toţi au acelasi statut juridic şi, de aceea, toţi trebuie să respecte
aceleaşi reguli, căci toţi se confruntă cu aceleaşi consecinţe juridice în cazul violării dreptului
războiului. Asta înseamnă că şi partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie să fie
judecaţi şi condamnaţi pentru faptele lor. Putem spune deci că, în dreptul conflictelor armate,
terorismul internaţional este interzis în orice împrejurare necondiţionat şi fără excepţie.
Autorităţile beligeranţilor ca şi statele-părţi la instrumentele juridice pertinente sunt obligate
să urmărească în justiţie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de terorism. Specialiştii
spun chiar că dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model pentru o nouă reglementare
juridică a problemei terorismului şi în timp de pace.
Din păcate, până să se realizeze în practică acest deziderat, în arena internaţională s-au
produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat după aceea şi de nenumărate ori de
atunci s-a spus că evenimentele respective au dat o nouă înfăţişare lumii, relaţiilor şi dreptului
internaţional, că teroarea care a cuprins America reprezintă o sfidare a întregii lumi civilizate şi,
de aceea, reacţia nu rămâne numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri,
care trebuie să se coalizeze în eradicarea acestui flagel al timpurilor noastre. Nu este vorba nici de
o „cruciadă” împotriva islamismului şi nici de o „răzbunare” specifică organizărilor sociale
primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor ce compun comunitatea internaţională în
stoparea violenţei şi terorii fără limite. Dacă fenomenul a existat şi înainte, ceea ce a produs
mutaţii semnificative după 11 septembrie este faptul că din acţiuni teroriste oarecum sporadice şi
limitate s-a ajuns să se vorbească de „operaţiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se referă la
faptul că nu mai e vorba de iniţiative individuale ori ale unor grupări minuscule, ci de pregătirea
minuţioasă, după plan dinainte stabilit, a unei asociaţii criminale organizate care dispune atât de
informaţii, cât şi de importante resurse umane, materiale şi financiare. Consecinţele operaţiunii
sunt deosebit de grave atât prin intensitatea şi efectele şi efectele atacurilor, cât şi prin prezumtiva
arie geografică de desfăşurare, fanatismul teroriştilor fiind un factor ce a isterizat întreaga
civilizaţie occidentală. De aici şi urmarea în planul reacţiei antiteroriste, care nu mai e o acţiune a
statului-victimă împotriva unei infracţiuni internaţionale definită în trecut ca fiind de „drept
comun”, ci o acţiune de securitate colectivă împotriva uneia din infracţiunile internaţionale cele
mai periculoase pentru existenţa şi progresul societăţii mondiale.
Într-adevăr, prin Rezoluţia nr. 1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate,
actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directă în sensul propriu al
cuvântului, ceea ce dă, în conformitate cu art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, dreptul la legitimă
apărare individuală şi colectivă. De amintit că un asemenea consens în cadrul Consiliului de
Securitate n-a mai existat de la războiul din Coreea (în absenţa reprezentantului sovietic) şi de la
războiul din Golf (după încheierea războiului rece).
Această decizie a Consiliului de Securitate era de aşteptat, din moment ce, încă din 19
decembrie 2000, el adoptase Rezoluţia nr.1333 care reafirma şi completa rezoluţii anterioare, în
special Rezoluţia nr.1267, din 15 octombrie 1999.

121
 Consiliul de Securitate a elaborat Rezoluţia nr.1333 (2000), acţionând în baza capitolului
VII al Cartei Naţiunilor Unite (acţiunea ONU în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări
ale păcii şi de acte de agresiune), stabilind măsuri de constrângere pentru autorităţile talibane
(renunţarea la asigurarea imunităţii pregătirii teroriştilor internaţionali şi a organizaţiilor lor,
predarea lui Osama ben Laden, închiderea taberelor teroriste de antrenament), pentru toate statele
membre ale ONU (împedicarea aprovizionării, vânzării şi transferurilor directe sau indirecte
către teritoriile Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de
consiliere în probleme de securitate, a naţiunilor, precum şi reducerea semnificativă a
personalului diplomatic din Afganistan, închiderea imediată şi completă a birourilor afgane pe
teritoriul lor, blocarea fără întârziere a fondurilor financiare ale lui Osama ben Laden şi ale
autorităţilor asociate cu el, inclusiv cele din organizaţia Al-Qaida, oprirea operaţiunilor cu
narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de experţi pentru
monitorizarea embargoului privind armamentul şi închiderea taberelor de pregătire a teroriştilor,
consultarea cu principalele state membre în aplicarea măsurilor respective, raportarea
implementări lor şi analizarea implicaţiilor umanitare) ca şi pentru organizaţiile regionale care
trebuie să acţioneze strict şi în acord cu prevederile Rezoluţiei.
În aceeaşi direcţie au acţionat şi alte organizaţii internaţionale, inclusiv statele membre
Ligii Arabe sau ale Conferinţei Islamice, chiar dacă pentru acestea din urmă au existat unele
nuanţe de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea acţiunilor teroriste din 11
septembrie ca acte de agresiune, acţionând-după prezentarea de către SUA a probelor privind
organizarea atentatelor în afara teritoriului american-pentru prima dată în existenţa NATO a art.5
al Tratatului care conţine clauza de apărare comună în cazul unui atac împotriva unui stat
membru. România s-a integrat prompt în eforturile internaţionale de combatere a terorismului,
Parlamentul adoptând declaraţii prin care atacurile teroriste sunt considerateca fiind îndreptate
împotriva principiilor şi valorilor democratice, a libertăţii, păcii şi stabilităţii internaţionale,
adevărate crime în masă pe care lumea civilizată nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-
un dispreţ total faţă de viaţa umană şi nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar
şi celor care le practică, deoarece provoacă doar tensiuni, instabilitate şi insecuritate.
Prin Hotărârea nr.21 a forului legislativ al ţării, România, ca partener strategic al
SUA şi membru al Parteneriatului pentru Pace, la acea vreme, şi-a manifestat decizia de a
participa ca aliat de facto al NATO, împreună cu statele membre ale NATO şi cu ceilalţi
parteneri şi aliaţi ai acestora, la combaterea terorismului internaţional prin toate
mijloacele, inclusiv militare. În acest scop, la solicitarea NATO, România a pus la dispoziţia
acesteia, în sprijinul operaţiunilor de răspuns împotriva terorismului, facilităţile oferite de spaţiul
aerian, terestru şi maritim naţional.
Dacă dreptul internaţional actual a făcut confirmări importante privind calificarea
operaţiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putuseră preciza nici Convenţiile de la Londra
privind definirea agresiunii şi nici Rezoluţia nr.3314/1974 în aceeaşi materie, reversul medaliei
este că operaţiunile individuale şi colective antiteroriste nu pot fi decât legitime, la fel ca orice
acţiune de legitimă apărare individuală sau colectivă împotriva unui act de agresiune desfăşurată
în virtutea art.51 al Cartei ONU şi, mai mult, autorizată de Consiliul de Securitate ca unic
organism de decizie în problemele militare ale păcii şi securităţii internaţionale.
Operaţiunea antiteroristă are trăsături specifice care o deosebesc esenţial de acţiunile de război:
• adversarul este greu de identificat, reţelele sale acţionând în mod conspirativ, de
unde şi considerarea statelor-gazdă ale organizaţiilor teroriste drept ţinte militare;

122
 • spre deosebire de războiul clasic, în care începerea şi încetarea stării de beligeranţă
sunt marcate de declaraţia de război şi de armistiţiul general ori încheierea
tratatului de pace, într-o operaţiune militară antiteroristă nu puteam avea decât
avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi dusă până la lichidarea
intenţiilor teroriste, fără posibilitatea de negociere;
• probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminării între combatanţi şi
civili, între obiective militare şi bunuri civile, ca şi aplicarea strictă a regimului
juridic al mijloacelor şi metodelor de război în condiţiile în care adversarul nu are
nici un fel de scrupule în acest sens;
• pe de altă parte, în ceea ce priveşte protecţia umanitară în timp de conflict armat,
coaliţia antiteroristă trebuie să respecte victimele de război şi persoanele
neimplicate în luptă, în timp ce e de aşteptat ca teroriştii să nu aibă nici o milă nu
numai faţă de adversarii răniţi ori capturaţi, ci chiar faţă de propria lor populaţie
civilă pe care sunt tentaţi s-o folosească metodic drept scut uman, disimulând
obiective militare în speranţa că atacatorul va renunţa la acţiune (vezi în acest sens
acţiunile teroriste ale insurgenţilor irakieni, împotriva conaţionalilor lor dar şi
asupra unor persoane nevinovate-ziarişti- pe care îi folosesc pentru a solicita
recompense materiale necesare procurării de materiale de război, sau pentru a
solicita unele revendicări politice.);
• imposibilitatea existenţei neutralităţii într-un astfel de conflict, multe state arabe
fiind de acord cu acţiunea de respingere a terorismului, unele din ele punând doar
condiţia ca operaţiunile să se desfăşoare sub egida ONU.
În aceste condiţii, coaliţia antiteroristă are de depăşit două restricţii majore. Prima ar fi
renunţarea la pretenţia de a avea „zero pierderi” de partea sa, într-un astfel de război, aşa cum s-a
întâmplat în cazul represaliilor împotriva Iugoslaviei din 1999. A doua restricţie ar fi nivelul
acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adică respectarea cu stricteţe a principiului
proporţionalităţii prin care dreptul conflictelor armate admite existenţa unor pierderi şi pagube
civile incidentale, care însă trebuie să nu fie excesive faţă de avantajul concret şi direct aşteptat,
deşi avantajul militar este imens- eradicarea terorismului coaliţia antiteroristă trebuie să manifeste
maxim de prudenţă şi să ia toate precauţiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale căci
altfel va pierde dacă nu întreg războiul, măcar pe acela mediatic. Toate acestea demonstrează de
ce relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional sunt atât de diferite după 11 septembrie 2001.

7.3. Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului. Tendinţe in evolutia terorismului

internaţional
În timp, operaţiunile teroriste au evoluat. Pirateria aeriană a devenit
rară, dat fiind că avioanele deturnate nu pot rămâne în zbor la infinit şi că la
ora actuală puţine sunt statele dispuse să le permită aterizarea, temându-se
că vor fi acuzate de sprijin deschis a teroriştilor. In prezent, teroriştii, nu mai
obţin aceleaşi avantaje, ca la început, din deturnarea aeronavelor. De aceea,
tendinţa nu mai este atacul ţintelor, vizând de exemplu responsabili din
tabăra opusă, ci mai degrabă uciderea fără discriminare. In plus, linia care
separă terorismul urban de alte tactici s-a estompat şi, se face o distincţie
netă între terorism şi crima organizată. Diferenţierea are drept criteriu scopul
celor două entităţi menţionate (terorism internaţional şi crima organizată
mondială): mafia nu caută să răstoarne guverne sau să slăbească serios

123
societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia să fie prosperă. Se
crede, din ce în ce mai mult cu fermitate că misiunile teroriste executate de
către voluntari gata să se sinucidă este un fenomen nou şi redutabil, căci nu
există mijloace de a-l preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoară
dintotdeauna terorismul. Teroristul dispus să se sacrifice, chiar impacientat
să o facă, mereu a existat şi aceasta în toate culturile. El a adoptat cauze
diverse, mergând de la stângismul bandei Baader-Meinhof din anii 1970 în
Germania la extermismul de dreapta. Când aviaţia japoneză a vrut să
recruteze kamikaze, la sfârşitul celui de al doilea războiul mondial, voluntarii
s-au prezentat cu miile. Tinerii arabi care, astăzi, sar voit în aer odată cu
autobuzele pe care le dinamitează în Ierusalim şi se aşteaptă să fie
recompensaţi de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lanţ mai vechi.
Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-
media, de public şi de unii politicieni, se ameliorează din clipa în care
potenţialul său de distrugere sporeşte. Acest fenomen rezultă o dată cu
creşterea în putere a grupurilor şi indivizilor care practică terorismul sau care
sunt susceptibili de a-l practica şi de armele pe care ei le pot procura. In
cursul ultimelor decenii, s-au văzut apărând zeci de mişcări ofensive servind
o formă sau alta de naţionalism, de integrism religios, de fascism, de
milenarism apocaliptic. Ele merg de la naţionaliştii hinduşi în India până la
neofasciştii din Europa şi ai lumii a treia şi la Davidienii din Waco (Texas).
Astăzi, organizaţiile teroriste au la dispoziţie o gamă sporită de mijloace de
distrugere, neconvenţionale, pentru a-şi duce la bun sfârşit acţiunile lor.
Printre acestea se numără: armamentul nuclear, agenţii chimici şi biologici.
Multe ţări fabrică armele chimice de aproape un secol şi arme nucleare şi
biologice de mai multe decenii; aceste arme proliferează fără încetare şi se
pot procura din ce în ce mai uşor. Vectorii (rachete balistice, rachete de
croazieră şi aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioară dezvoltate numai pe
timpul războiului între ţări, rachetele au jucat recent un rol în războiaiele
civile, mai ales în Afghanistan şi în Yemen. Folosirea lor de către grupurile
teroriste nu ar fi decât etapa următoare. Până în anii 1970, cea mai mare
parte a observatorilor socoteau că în materie de escaladă a materialelor
folosite de terorişti, materialele nucleare furate constituie cea mai mare
ameninţare; mulţi cred că acum pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport
al ministerului apărării SUA publicat în aprilie 1996 semnalează că cele mai
multe grupuri teroriste nu au resursele financiare şi tehnice suficiente
achiziţionării de arme nucleare, dar ei ar putea să-şi procure materialele
necesare care să le permită să fabrice dispozitive de iradiere, ca şi anumiţi
agenţi biologici şi chimici105.
Dificultăţile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendinţa de cuantificare a
tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept criteriu
autorii şi scopurile urmărite, distingea următoarele categorii de manifestare a terorismului:

105
Le nombre des atttentats terroristes dans le monde en 2003 est plus faible depuis 1969, în
http://usinfo.state.gov/francais;

124
 a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acoperă actele de violenţă ce
urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în
bandă şi care nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor „organizate şi
sistematice” cu finalitate politică evidentă;
c) terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natură
teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane considerate subversive. În această
categorie se mai înscriu exercitarea sistematică a actelor de coerciţie bazate pe
utilizarea pe scară largă a forţei şi printr-un larg evantai de mijloace violente;
menţinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în condiţii de inferioritate prin
oprimare şi represiune; politica de segregare rasială şi de aparthaid.
George Levasseur consideră totodată că se poate vorbi şi de terorismul internaţional, care
ar exista la două nivele diferite şi anume :
• individual –în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup) la care
se adaugă un element de extraneitate referitor la autori, victimă sau locul de
executare a actului şi locului de producere a efectelor sale;
• statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul internaţional poate fi şi el de două feluri: terorism de drept comun sau
banditism internaţional (atunci când vizează foloase materiale) sau politic. Această clasificare,
apărută în urmă cu câteva decenii este din ce în ce mai puţin acceptabilă astăzi, deoarece aria de
manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexă, necesitând un efort de cuantificare
mult mai amănunţită. Un exemplu în acest sens îl constituie împărţirea mai riguroasă făcută de
Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american pentru studierea conflictelor
care declara la 14 mai 1975, în faţa Senatului SUA că terorismul este, după opinia sa, de două
feluri: diversionist şi coercitiv.
Terorismul diversionist urmăreşte publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea,
demoralizarea autorităţilor, provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive care ar duce
la înstrăinarea populaţiei, ar accelera cheltuielile de înarmare şi ar genera, în cele din urmă, un val
de nemulţumiri în rândul opiniei publice.
Terorismul coercitiv vizează demoralizarea populaţiei civile, slăbirea încrederii sale în
autorităţile mandatate cu apărarea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de teamă.
Conform opiniilor aceluiaşi specialist grupările teroriste se pot împărţi, în următoarele
categorii:
1. Grupări etnice, religioase, naţionaliste;
2. Grupări care se autointitulează drept revoluţionare;
3. Grupări anarhiste care se remarcă prin absenţa unor scopuri clare şi precise,
ideologia lor fiind confuză şi eclectică;
4. Grupări patologice sau individuale care nu revendică scopuri de ordin politic,
ideologic definite, motivaţia lor constând în lipsa de acomodare într-o anumită
societate, organizarea socială, familie;
5. Grupări neofasciste de extremă dreaptă (aşa cum au fost cele italiene denumite
„Ordine Nero”, „Rosa del Venti”) şi care în unele ţări acţionează cu acordul
tacit şi sprijinul guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala,
Escadroanele morţii – Brazilia ş.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întâlnim cel mai frecvent în grupările cu câmp
de acţiune transnaţională.

125
 7. 4. Efecte psihologice, psihosociale şi economice ale terorismului
Mai întâi, mai mult decât orice altă formă de violenţă, terorismul
provoacă o teamă şi o insecuritate profunde. Teroriştii atacă civili, adesea la
întâmplare şi fără a-i preveni. Fiecare crede că se poate proteja de celelalte
forme de violenţă, dar faţă de terorism se simte neputincios, vulnerabil, fără
apărare. Ei o ştiu şi de aceea, prin intimidare, încearcă să impună programele
lor politice sau alte obiective proprii. A ucide pentru ei nu este decât un mod
de a atinge scopul propus. Provocând frică şi panică, teoriştii încearcă să
obţină concesii sau să slăbească şi să discrediteze guvernele demonstrând că
sunt incapabile să-şi protejeze cetăţenii, atât în ţară, cât şi în afara acesteia,
pe de o parte, şi că sunt vulnerabili oricât de puternice sunt statele lor din
punct de vedere militar şi economic, pe de altă parte. Deşi, de-a lungul
istoriei, s-ar putea spune că terorismul a eşuat în calitate de armă strategică,
totuşi aceasta nu constituie un motiv de satisfacţie. Nu există nici o îndoială
că terorismul este o ameninţare puternică pentru statele lumii şi un obstacol
serios în calea soluţionării conflictelor şi tensiunilor ce pot apare între ele. De
exemplu, terorismul a prelungit conflictul israelianopalestinian şi cel din
Irlanda de Nord timp de decenii. Nu s-au făcut progrese veritabile în
soluţionarea conflictului decât atunci când s-a renunţat la terorism şi s-au
marginalizat adepţii săi. Totodată, terorismul are un cost economic ridicat.
De exemplu, guvernul SUA cheltuieşte aproximativ cinci miliarde de dolari pe
an pentru a se proteja împotriva terorismului intern şi extern, şi probabil
acest cost va creşte, dar efectele lui în plan psihologic şi psihosocial rămân.
In acelaşi timp, terorismul poate afecta grav economia unui stat. De
exemplu, în Egipt, prin atacarea câtorva turişti, teroriştii au redus practic la
zero timp de câteva luni industria turismului care este esenţială pentru
economia acestei ţări.106
Teroriştii se servesc de computere, de telefoane celulare şi de noile
tehnologii pentru a evita să fie reperaţi. De asemenea, ei pot folosi apartură
modernă pentru a falsifica documente diferite-de acces într-un loc anume,
paşapoarte, vizele necesare etc. Toate aceste posibilităţi pe care le au
teroriştii pot crea în rândul oamenilor puternice sentimente de teamă,
neputinţă, neîncredere în autorităţi şi în instituţiile statului abilitate să-i apere
de asemenea atacuri, frustrare. La un loc, aceste sentimente diminuează
semnificativ moralul individual şi de grup, coeziunea socială, înveninează
climatul din societate semănând tensiuni şi uneori conflicte în relaţiile
interumane, poate genera sentimente de respingere a persoanelor de etnie şi
religie similară cu cea a teroriştilor. Posibilitatea ca teroriştii să se folosească
de arme de distrugere în masă, în special chimice, biologice sau nucleare,
pentru a creşte numărul victimelor, este terifiant pentru cei care se gândesc
că, în viitor, pot fi ei ţinte ale unor astfel de acţiuni. Întrebuinţarea gazului
sarin în metroul din Tokyo în 1995 de către Aum Shinrikyo, secta apocaliptică
japoneză, demonstrează că ameninţarea cu terorismul chimic este de acum o
106
Certains etats ont renonce en 2003 a parrainer le terrorisme, în http://usinfo.state.gov/ regional/af/
security/french/fr.4043001 ;

126
realitate. De altfel, voinţa unor terorişti fanatici, de a se sinucide în timpul
executării unui atentat face ca posibilitatea folosirii armelor de distrugere în
masă să devină o ameninţare tot mai înfricoşătoare. Aceasta, în plan
psihologic şi psihosocial, se traduce prin instalarea unei stări de teamă
continuă, de nesiguranţă şi nelinişte atât la nivel individual, cât şi de grup.
Iar, atunci când grupurile, colectivităţile şi mulţimile umane sunt cuprinse de
astfel de sentimente, trecerea la panică, urmată de groază este relativ uşor
de făcut. Un asemenea comportament deviant poate crea dificultăţi mari
forţelor de intervenţie în zona în care s-a produs un atentat cu bombă, aşa
cum s-a folosit pe 11 martie 2004 în Spania.107 Un alt posibil efect psihologic
al atentatelor teroriste îl reprezintă apariţia şi manifestarea unei trăiri
afective consistent negative care s-ar putea numi fobia terorismului. Acest
sentiment se instalează ca un intrus în mintea celor care fie au trăit emoţiile
implicării involuntare într-un atentat terorist, fie datorită informaţiilor despre
astfel de evenimente venite prin intermediul mass-media, al zvonurilor sau
comunicării interumane şi se evidenţiază printr-o stare de disconfort şi o
accentuată timiditate. Practic, celui afectat de acest sentiment îi este teamă
de ceva şi nu înţelege ce se petrece. Dacă sentimentul devine colectiv atunci
periculozitatea sa sporeşte. În plus, mulţimile cuprinse de „psihoza
terorismului” devin mult mai maleabile şi acceptă voluntar o limitare sporită
a drepturilor cetăţeneşti numai să ştie că sunt apăraţi împotriva oricărui atac
terorist. În timp, este posibil ca, într-un astfel de climat, caracterizat printr-o
teamă inconştientă, la nivel de masă, să se producă o încălcare semnificativă
a drepturilor omului. In fine, terorismul astăzi beneficiază din plin de serviciile
pe care, involuntar, mass-media i le face atunci când informează sistematic,
mergând până la detaliu, cu tot ceea ce s-a întâmplat la locul unui atac
terorist. Descrierile şi mai ales imaginile difuzate prin intermediul televiziunii
fac cunoscute pierderile de vieţi omeneşti, mărimea pagubelor materiale,
reacţiile personalităţilor politice, dar şi ale oamenilor de rând participanţi la
eveniment. Cu acest prilej, starea afectivă a celor implicaţi în atentatul
terorist ca victime este redată aşa cum se manifestă în realitate. Spaima
trăită, groaza întipărită pe chipurile celor ce au scăpat cu viaţă dintr-un atac
terorist, dar şi atitudinea autorităţilor sunt redate pe viu. Toate acestea
cumulate sporesc efectele psihologice şi psihosociale ale atentatului. Se
poate afirma că, într-o anumită măsură, ceea ce face mass-media, prin
transmiterea în direct şi fără o selecţie adecvată a imaginilor, serveşte mai
curînd scopurilor vizate de către terorişti decât obiectivelor urmărite de
autorităţi, adică stăpânirea situaţiei de criză creată, evitarea panicii, a
comportamentelor deviante din partea celor afectaţi de atentat sau a celor
prezenţi la locul evenimentului.

7. 5. Limite în utilizarea armelor de distrugere în masă de către

terorişti

107
Le departement d’Etat identifie 37 organisations terroristes etrangers, în http://
usinfo.state.gov/regional/af/security/french/ fr.terror.htm;

127
 Dacă teroriştii au făcut apel o dată la arma chimică (secta Aum în
Japonia, în 1995, în metroul din Tokyo) şi niciodată la arma nucleară, aceasta
este într-o mare măsură datorată dificultăţilor tehnice. Literatura ştiinţifică nu
dă prea multe detalii asupra problemelor tehnice inerente ale fabricaţiei, ale
înmagazinării şi ale folosirii fiecăreia dintre cele trei categorii de arme
menţionate. Fabricarea armelor nucleare şi lansarea lor ridică suficiente
probleme pentru a descuraja utilizarea lor. Materialele nucleare, din care nu
există decât cantităţi limitate, sunt supravegheate de Agenţia internaţională
a energiei atomice afiliată la ONU.
Singure, guvernele pot să-şi procure legal aceste materiale, în aşa fel
că în această epocă a proliferării, anchetatorii ar putea, fără mare dificultate,
să urmărească traseul celor care se fac complicii teroriştilor care recurg la
arma nucleară. Un tip de armă nucleară primitivă poate scăpa supravegherii,
şi este vorba de materiale non fisionabile, dar radioactive. Se ştie că agenţi
iranieni în Turcia, în Kazahstan şi în alte părţi, au încercat să cumpere
asemenea materiale ce proveneau din fosta-URSS. Agenţii chimici sunt mult
mai uşor de produs sau de procurat, dar dificil de menţinut într-o stare stabilă
pe timpul depozitării, iar dispersia lor depinde într-o mare măsură de factori
meteorologici. Autorii atentatelor produse în metroul din Tokyo l-au ales ca
loc de derulare a acţiunii lor pentru că acolo erau adunate multe persoane şi
efectul practic, dar mai ales psihologic, sperau să fie foarte mare. Agenţii
biologici sunt de departe cei mai periculoşi: ei pot ucide sute de mii de
persoane, pe când agenţii chimici nu omoară decât câteva mii. Ei sunt relativ
uşor de procurat, dar stocarea şi difuzarea lor este mai complexă decât
pentru gazul neurotoxic. Riscul de contaminare, pentru manipulatori, este
foarte ridicat; în plus, bacteriile şi sporii cei mai mortali care trăiesc în afara
laboratorului nu sunt prea numeroşi. Date fiind dificultăţile tehnice, teroriştii
sunt mai puţin susceptibili să folosească dispozitivele nucleare decât armele
chimice, şi încă mai puţin armele biologice. Dar dificultăţile pot să fie
surmontate şi faptul de a alege arme non clasice va fi, în cele din urmă,
determinat de specializarea teroriştilor şi de accesul lor la substanţele
mortale. La rândul lor, argumentele politice ce descurajează folosirea unor
astfel de arme au greutate108. Riscul detecţiei şi al represaliilor sau
sancţiunilor este mare şi, dacă acesta nu este suficient să descurajeze
teroriştii, comanditarii sau furnizorii lor pot să fie neliniştiţi din această cauză.
Dorinţa teroriştilor de a utiliza arme de distrugere în masă poate cel puţin să-
i înstrăineze pe unii dintre partizanii lor, nu atât pentru că aceştia urăsc mai
puţin duşmanii sau au mai multe scrupule morale, ci pentru că ei cred că
recursul la asemenea violenţă este neproductivă. Utilizarea unor astfel de
arme poate face regiuni întregi de nelocuit timp îndelungat. Armele biologice
prezintă riscuri suplimentare ale unei epidemii incontrolabile.
Teroriştii au tendinţa din ce în ce mai mult de a ucide orbeşte, dar ei se
pare nu vor recurge întradevăr la uzul de arme capabile să facă un număr
mare de victime printre inamicii lor, dar de asemenea, printre rudele şi
prietenii lor. In plus, teroriştii tradiţionali se bazează pe gestul lor eroic, pe
108
Le premiere guerre civilisationnelle, în http:/ /elmadjira.org/livre/tablematiere.html ;

128
voinţa lor de sacrificiu a propriei vieţi ca dovadă a idealismului lor.109 In orice
caz, propagarea botulismului sau a antraxului nu poartă amprenta unui mare
eroism. Cum cea mai mare parte a grupurilor teroriste sunt interesate atât de
publicitate, cât şi de violenţă, şi cum publicitatea ce rezultă din otrăvirea în
masă sau din explozia nucleară ar fi mult prea nefavorabilă unui atac
tradiţional al ţintei, probabil teroriştii care nu sunt preocupaţi de publicitate s-
ar gândi să recurgă la arme non clasice. Pe ansamblu, teroriştii nu vor face
apel la armele de distrugere în masă decât dacă ei consideră că este absolut
necesar. Armele clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua
lupta şi pentru a-şi atinge scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenţă
nu este întotdeauna raţională, dacă ea ar fi, ar exista mult mai puţine acte de
terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor stabilite. Desigur, nu se poate
elimina complet probabilitatea utilizării de către terorişti a armelor de
distrugere în masă. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face pe unii
terorişti să recurgă şi la asemenea mijloace de exprimare.

7.6. Reguli de acţiune antiteroristă în societăţile democratice

Experienţa dobândită în ultimii ani de către autorităţile şi guvernele confruntate cu
fenomenul terorismului poate fi sintetizată într-un pachet de reguli fundamentale de acţiune
antiteroristă din care putem enumera:
1. Orice guvern ales în mod democratic trebuie să-şi facă publică hotărârea de a respecta strict
cadrul legislativ existent şi de a apăra autoritatea constituţională, demonstrând că această voinţă
politică se regăseşte în toate acţiunile sale.
2. Sub nici o formă, autorităţile nu trebuie să apeleze la represiune generală şi
indiscriminatorie. Orice guvern trebuie să demonstreze că măsurile iniţiate împotriva terorismului
sunt strict direcţionate împotriva teroriştilor şi colaboratorilor activi ai acestora, având ca singur
scop apărarea, în limitele legii, a societăţii democratice. Deraparea spre represiune
nedescriminatorie va avea ca rezultat dispariţia libertăţilor individuale şi a democraţiei în
favoarea unui regim de dictatură mai periculos decât fenomenul terorist care determinase iniţial
represiunea. Aşa cum am menţionat, represiunea supradimensionată poate servi ca argument
teroriştilor care pot aclama că democraţia liberală nu este decât o himeră a politicienilor corupţi
aflaţi la putere. În această situaţie, teroriştii pot poza mai credibil în „adevăraţii apărători ai
poporului”.
3. Orice guvern trebuie să dovedească opiniei publice că face tot ce este legal şi moral posibil
pentru a apăra viaţa, averea şi liniştea cetăţenilor săi. Aceasta este o condiţie obligatorie în efortul
de captare a încrederii şi sprijinului populaţiei. Lipsa încrederii şi cooperării societăţii civile duce
adeseori la apariţia grupurilor de „vigilenţi” sau a comandourilor antitero private care pot
prolifera şi exacerba violenţa civilă.
4. Fiecare guvern trebuie să adopte deschis o politică fermă de neacceptare a oricărui fel de
şantaj terorist. Dacă un act terorist aduce beneficii organizaţiei sau facţiunii care l-a comis
principalul perdant va fi guvernul sau autorităţile care au permis acest lucru. Orice dovadă de
slăbiciune sau de apetenţă spre compromis provoacă o emulaţie teroristă şi o dramatică escaladă a
atentatelor comise de „emulii” teroriştilor „premiaţi”de autorităţi.

109
Le terrorisme: evaluation de la menace, contre.mesures et politic, în Revue electronique du departement d’Etat
des Etats_Unis, vol.6, nr.6, novembre 2001 ;

129
 5. Toate aspectele politicii antiteroriste şi a operaţiilor ce decurg din aceasta trebuie să fie
menţinute sub controlul autorităţilor constituţionale şi a societăţii civile, urmând a fi judecate şi
sancţionate conform normelor şi uzanţelor democratice universal acceptate.
6. Puterile speciale determinate de starea excepţională declarată ca răspuns la o ameninţare
teroristă gravă trebuie aprobate de legislativ pe un termen stict (de exemplu 6 luni) şi cu
posibilitatea de revocare înainte de termenul limită dacă situaţia a fost readusă în limitele
normale. Măsurile de urgenţă necesare demersului antiterorist trebuie să fie redactate clar, concis,
făcute publice şi aplicate imparţial.
7. Orice politică de pendulare între mai multe obiective sau în funcţie de circumstanţe trebuie
evitată deoarece aceasta subminează încrederea publicului în autorităţi şi încurajează pe terorişti
să exploateze compromisurile făcute de putere.
8. Liderii comunitari, autorităţile publice locale şi centrale, reprezentanţii forţelor de
securitate sau de ordine publică trebuie să beneficieze de sprijinul total al guvernului şi societăţii
civile în efortul de eliminare a oricărui tip de ameninţare de natură insurgent-teroristă.
9. Nu trebuie admise nici un fel de aranjamente sau târguri făcute cu teroriştii, mai ales dacă
reprezentanţii politici – aleşi prin vot- nu sunt în cunoştinţă de cauză.
10. Guvernul şi autorităţile nu trebuie să se angajeze în dialoguri sau negocieri cu
organizaţiile sau forţele politice care promovează activ, sprijină sau justifică terorismul.
Compromisul cu aceste forţe politice nu face altceva decât publicitate gratuită facţiunilor
teroriste care capătă un aer de responsabilitate sau, mai grav, de legalitate.
11. Propagarea teroristă trebuie contracarată prin declaraţii oficiale clare, complete, imediate
şi care să cuprindă obiectivele guvernului, politica ce urmează a fi promovată şi problemele reale
cu care puterea se confruntă.
12. Guvernul şi forţele de securitate trebuie să-şi conducă demersul antiterorist strict în
limitele legii. Suspecţii sau cei ce sunt dovediţi ca terorişti trebuie pedepsiţi numai de către
tribunale, conform sistemului juridic şi juridic existent.
13. Teroriştii închişi pentru crime cu substrat politic trebuie trataţi la fel ca şi criminalii de
drept comun. Orice formă de statut preferenţial, concesii de la regimul de încarcerare sau
privilegii erodează încrederea opiniei publice în imparţialitatea legii şi determină tensiuni în
cadrul sistemului penal.
14. Orice regim democratic nu trebuie să renunţe la nici una din responsabilităţile sale din
domeniul social, economic sau cultural sub motivul că se confruntă cu o serioasă ameninţare
teroristă. Guvernele democratice se bazează pe acceptul şi aprobarea celor guvernaţi, motiv
pentru care este obligat să amelioreze şi să perfecţioneze sistemul de conducere a ţării. Cetăţenii
aşteaptă, în mod legitim, ca reprezentanţii săi să răspundă constructiv la toate nevoile, problemele
şi dorinţele
lor.
Acţionându-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fără nici un fel de concesii,
teroriştii se văd privaţi de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o
societate mai dreaptă, mai morală şi mai prosperă.

7.7. Executarea acţiunilor de ripostă antiteroristă

Potrivit Legii nr. 14/1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii şi Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Terorismului, intervenţia
antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti se realizează de către Serviciul
Român de Informaţii. Autoritatea naţională în materie antiteroristă (desemnată prin Hotărârea

130
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr 00140/2001) şi instituţie cu rol de coordonare tehnică în
cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, aplică – prin Brigada
Antiteroristă din cadrul Inspectoratului pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului – măsuri
specifice şi desfăşoară acţiuni de luptă, în scopul capturării şi anihilării teroriştilor, eliberării
ostaticilor şi restabilirii ordinii legale.
Operaţiunile de intervenţie antiteroristă diferă de acţiunile militare clasice prin amploare,
durată, precizie şi, mai ales, prin capacitatea de adaptare la un mediu complex. Intervenţia
antiteroristă poate fi o operaţiune integrată – când se desfăşoară în cadrul mai amplu al unei
acţiuni întrunite, convenţionale sau, de cele mai multe ori, autonomă – când se desfăşoară
separate de acţiunea întrunită, de ansamblu, dar coordonată la nivel strategic. Principiile care stau
la baza desfăşurării operaţiunilor de intervenţie antiteroristă sunt: rapiditatea, pertinenţa,
autonomia şi coordonarea. În continuare, vom dezvolta câteva aspecte legate de executarea
intervenţiei antiteroriste şi etapele acesteia.
Intervenţia antiteroristă – este o operaţiune specială care se execută în timp foarte scurt,
folosind mijloace şi procedee specifice, de către forţe de valoare tactică destinate îndeplinirii unei
misiuni strategice. Riposta antiteroristă cuprinde totalitatea măsurilor şi acţiunilor executate de
forţele speciale ale Serviciului Român de Informaţii, independent sau în cooperare cu alte forţe
din cadrul Sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului, pe întreg teritoriul ţării,
asupra obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti, în scopul capturării sau anihilării acestora,
eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii legale.
Riposta constă în adoptarea unor forme şi procedee de acţiuni militare pentru influenţarea
atitudinii elementelor teroriste, a-i face să înceteze acţiunea întreprinsă, să elibereze ostaticii şi să
se predea. Intervenţia antiteroristă se execută şi în cazurile în care acţiunile teroriste sunt iminente
sau sunt în curs de desfăşurare. Conform practicii internaţionale, ripostele la un incident terorist
diferă în funcţie de natura şi locul acestuia, incluzând cinci stadii: riposta iniţială concomitent cu
închiderea zonei în care a avut loc incidentul terorist; influenţarea prin proceduri standard;
influenţarea prin intimidare; intervenţia antiteroristă nemijlocită; proceduri post-incident.
Stadiul I – Riposta iniţială concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidental
terorist. Se identifică şi izolează incidental, menţinându-se controlul asupra situaţiei create.
Acţiunile de ripostă iniţială se caracterizează printr-o doză mare de risc. Elementele de dispozitiv
trebuie să fie bine pregătite, înzestrate cu discernământul necesar identificării ameninţării şi
capabile să acţioneze prompt în cazul unor evoluţii neprevăzute ale situaţiei. Întrucât incidentele
teroriste includ, de regulă, şi tactici de diversiune, forţele de ripostă trebuie să fie avizate asupra
acestui fapt. Este prima măsură ca răspuns direct la acţiunea teroristă şi are drept scop limitarea
atacului (dacă acesta este în curs de desfăşurare), fixarea situaţiei şi izolarea zonei. În această
etapă, acţiunile se desfăşoară rapid, pentru a limita pagubele umane şi materiale, a nu permite
intrarea altor elemente teroriste în zona acţiunilor şi a diminua posibilele pierderi umane,
distrugeri şi pagube materiale.
Stadiul II – Influenţarea prin proceduri standard. Se adoptă în scopul determinării
elementelor teroriste, prin negocieri, să înceteze acţiunea întreprinsă, să elibereze ostatecii şi să se
predea. Acţiunea de convingere se desfăşoară de către echipele de negociatori, formate din
psihologi, sociologi, cadre de informaţii specializate în lupta antiteroristă, analişti de specialitate
şi cunoscători de limbi străine. Pe timpul desfăşurării acţiunilor de negociere, se urmăreşte şi
obţinerea unor date şi informaţii referitoare la: numărul teroriştilor, naţionalitatea, apartenenţa
politică şi religioasă, scopul acţiunii întreprinse, numărul şi identitatea ostaticilor, modul de
dispunere a teroriştilor şi ostaticilor în obiectiv, dotarea teroriştilor cu armament, explozivi,
muniţie şi alte mijloace tehnice, starea psihică şi fizică a teroriştilor şi ostaticilor, trăsăturile de

131
personalitate ale teroriştilor şi posibilităţile de influenţare a acestora, relaţiile care s-au stabilit
între terorişti şi ostatici, precum şi dacă cei din urmă pot sprijini, eventual, acţiunile limitate de
intervenţie antiteroristă. Ca orice acţiune umană, negocierea trebuie pregătită. Din analiza
negocierilor desfăşurate până în prezent, de structurile abilitate a unor state confruntate cu
problematică teroristă, activitatea negociatorilor presupune 70% pregătire, 10% punere în scenă
şi 20% realizare efectivă. Negocierea va da câştig de cauză celui care este mai bine informat, care
gândeşte mai bine şi mai vizionar. Reuşita depinde de stilurile adoptate, diversitatea acestora
fiind firească dacă se ţine seama de faptul că într-un proces de negociere intervin o mulţime de
factori, previzibili sau imprevizibili şi la care participă oameni cu personalităţi diverse. Abilitatea
negociatorilor poate suplini lipsa informaţiilor şi a experienţei în acest domeniu. Totodată,
negociatorii se pot confrunta pe timpul desfăşurării negocierilor cu o situaţie deosebită, pe care
trebuie să o controleze şi să o anihileze. Aceasta constă în dezvoltarea unui anumit ataşament
între ostatici şi terorişti, fenomen observat pentru prima dată în timpul jefuirii unei bănci din
Stockholm. În timpul acestui episod o tânără femeie care era ostatică a avut relaţii apropiate cu
unul dintre răpitori. Reacţia nu a fost una de frică ci a fost urmarea unei stări de criză şi
dependenţă dintre femeia captivă şi răpitorul ei. Relaţia a persistat şi după ce răpitorul a suportat
rigorile legii. Cel mai celebru caz a fost cel al ziaristei Patricia Hearst, care nu numai că s-a
îndrăgostit de unul dintre răpitorii săi, dar l-a şi acoperit pe acesta cu focuri de armă când era în
pericol de a fi capturat de forţele speciale. Această reacţie extremă poate fi explicată datorită
condiţiilor de captivitate severe şi a deprimării, fapte care probabil au fost exacerbate de vârsta
tânără şi lipsa de experienţă. În literatura de specialitate acest fenomen este denumit sindromul
Stockholm. În concluzie, cele trei aspecte ale sindromului Stockholm sunt următoarele:
• sentimente pozitive ale victimei faţă de terorist;
• sentimente negative ale victimei faţă de autorităţi;
• sentimente pozitive ale teroristului faţă de victimă.
Negociatorii trebuie să fie în măsură să recunoască şi să facă faţă primelor două aspecte,
încercând însă, cât mai active, să încurajeze şi dezvoltarea celui de al treilea aspect. Acest lucru
se face prin solicitarea dialogului cu ostaticii la telefon, manifestând interes pentru starea de
sănătate a acestora şi cerând teroriştilor să-i verifice din acest punct de vedere. În calitate de
ostatic, persoana respectivă va vedea în autorităţi piedica ce stă în calea eliberării sale. Dacă
autorităţile ar da teroriştilor ceea ce solicită, aceştia vor dispune eliberarea imediată. De
asemenea, ostaticul va remarca faptul că cel mai mare pericol pentru securitatea personală este
reprezentat de un eventual asalt al forţelor specializate, aşa că, în mod foarte natural, va spera în
imposibilitatea executării asaltului, devenind în acelaşi timp sceptic faţă de capacitatea
autorităţilor de a rezolva situaţia. Ca urmare a contactului constant şi intens cu teroriştii, nu este
exclus să ajungă în postura de a le înţelege punctul de vedere şi de a crede că au dreptate în ceea
ce cer. Totodată, brusc, soarta ostatecului se va îngemăna cu a teroriştilor, ceea ce va face să fie
priviţi cu o anumită simpatie şi chiar să fie sprijiniţi. De asemenea, teroriştii vor vedea în ostatici
soluţia supravieţuirii lor. Pentru perioada de timp în discuţie securitatea lor va depinde de cei pe
care i-au luat ostatici. Teroriştii vor fi şi ei afectaţi de contactele personale intense cu ostaticii,
astfel încât la un moment dat vor fi incapabili să le facă vreun rău, chiar dacă interesul lor imediat
ar cere acest lucru.
O altă metodă ce va fi folosită constă în a pune la dispoziţia ostaticilor şi teroriştilor a
unor lucruri care impun o anumită activitate în grup. Orice cale prin care se poate încuraja
interacţiunea dintre ostatici şi terorişti este benefică. Totodată, există multe şanse ca, în timpul
unei operaţiuni de salvare întreprinse de autorităţi, ostaticii să se conformeze mai degrabă

132
indicaţiilor teroriştilor, decât celor date de către forţele speciale, ba chiar să încerce să-i apere pe
aceştia. Mulţi dintre ostaticii eliberaţi ulterior pot minţi autorităţile sau le pot da informaţii false
în timpul cercetărilor. În general, nu se poate conta pe loialitatea ostaticilor eliberaţi ulterior şi
nici nu ne putem aştepta la mulţumiri din partea lor după încheierea incidentului. Negociatorii
experimentaţi au învăţat că nu trebuie să se aştepte la gratitudine nici măcar după o negociere
încheiată aparent cu succes. Pe de altă parte însă, nici victimele nu trebuie să se simtă ruşinate
pentru că s-au comportat într-un asemenea mod, deoarece fiecare persoană ia anumite decizii în
funcţie de situaţia sau contextual în care se află la un moment dat. Se poate ca deciziile acestora
să fi fost extreme de raţionale în acele circumstanţe particulare. Statul român nu va negocia cu
teroriştii eliberarea acestora şi nici plata unor recompense. Nu se fac nici un fel de concesii
teroriştilor, negocierea având drept scop determinarea acestora să elibereze ostaticii şi să se
predea autorităţilor. Totodată, va crea timpul necesar pregătirii intervenţiei şi realizării
dispozitivelor de luptă.
Stadiul III – Influenţarea prin intimidare. Este modalitatea care se adoptă în cazul în care
elementele teroriste nu au putut fi convinse să renunţe la acţiunile lor şi constă în crearea unor
stări psihologice de nesiguranţă şi derută în rândul acestora, prin etalarea ostentativă a forţelor şi
mijloacelor, pentru a induce impresia finalizării pregătirilor şi iminenţa trecerii la acţiune. Vor fi
folosite manevrele de forţe şi mijloace în zona obiectivului, realizarea unor perdele de ceaţă
artificială, incendii false şi explozii dirijate pe anumite direcţii, lansarea unor avertismente false,
zborul elicopterelor la mică înălţime, concomitent cu executarea focului de intimidare şi somare
ultimativă a teroriştilor de a depune armele şi a se preda.
Stadiul IV – Intervenţia antiteroristă nemijlocită. Constă în pătrunderea prin forţă a
echipelor de asalt în obiectivul ocupat şi desfăşurarea unor acţiuni de luptă pentru capturarea sau
anihilarea teroriştilor. Se pot adopta mai multe variante de pătrundere, precum: asaltul pe una sau
mai multe direcţii; asaltul pe direcţii favorabile, concomitent cu acţiuni simulate pe alte direcţii;
acţiuni interioare şi acţiuni legendare. La acţiuni participă şi echipe pirotehnice, care vor crea
breşe de pătrundere în obiectiv, explozii controlate pe anumite direcţii, precum şi acţiuni
demonstrative exterioare pe aliniamentul iniţial. Deoarece identificarea teroriştilor şi a ostaticilor
poate fi dificilă, forţele de intervenţie vor asigura securitatea tuturor captivilor.
Stadiul V – Proceduri post-incident. În faza imediat finală intervenţiei antiteroriste se vor
acorda servicii de asistenţă medicală, psihologică şi de susţinere materială a întregului personal
implicat în acţiune, inclusiv teroriştilor capturaţi. Locul propriu-zis al desfăşurării acţiunilor de
luptă va fi asigurat până la finalizarea investigaţiilor.
Mijloacele de probă care se vor pune la dispoziţia justiţiei sunt: fotografiile şi casetele
video executate în timpul incidentului; probele fizice, inclusiv orice obiect folosit de către
terorişti; înregistrările audio ale convorbirilor dintre negociatori şi terorişti; rapoartele întocmite
de către forţele care au dat riposte iniţială; depoziţiile martorilor oculari; note care conţin diferite
solicitări sau mesaje, întocmite de către terorişti.
Dispozitivul de luptă pentru executarea intervenţiei antiteroriste nemijlocite se compune,
de regulă, din:
• unitatea de acţiune nemijlocită – formată din echipe de asalt, lunetişti, de misiuni speciale
şi pirotehnice;
• unitatea de sprijin şi blocarea imediată – formată din echipe de blocare imediată şi
sprijin, aviaţie, pirotehnice, tehnice şi medicale;
• gruparea de închidere a zonei de acţiune – formată din forţe de poliţie, jandarmerie şi alte
categorii de forţe, în funcţie de situaţia creată;

133
 • rezerve – constituite din echipe de luptători specializaţi pentru executarea unor misiuni
neprevăzute;
• centrul operaţional de control, coordonare şi comandă – constituit din specialişti în
domeniul antiterorist.
Stabilirea concretă a modalităţilor specifice de executare a intervenţiei antiteroriste
nemijlocite şi succesiunea desfăşurării acesteia se fixează de către comandantul acţiunii pe durata
precizării deciziei şi se adaptează pe parcursul ducerii acţiunilor de luptă, în funcţie de evoluţia
situaţiei.
În implementarea managementului crizei teroriste trebuie să se ţină cont de următoarele:
a. – stabilirea şi controlul comunicaţiilor. Un aspect esenţial în aplicarea în practică a
planului antiterorist este stabilirea şi controlul securităţii comunicaţiilor dintre forţele aflate în
zona incidentului, centru operaţional şi forţele specializate de intervenţie antiteroristă.
Comunicaţiile teroriştilor cu negociatorii trebuie, de asemenea, stabilite cu rapiditate, iar accesul
la acestea, limitat. Odată realizat acest deziderat, toate celelalte elemente ale planului de
comunicaţii sunt activate. Comunicaţiile vor trebui să fie în măsură să răspundă tuturor situaţiilor
nou intervenite să se aibă capacitatea de a menţine pe o perioadă lungă controlul tuturor intrărilor
şi ieşirilor din reţea. Comunicaţiile cu regim special vor trebui asigurate cu personal specializat în
munca de informaţii.
b. – logistica. O responsabilitate inerentă este aceea de luare în considerare a măsurilor
logistice în vederea susţinerii condiţiilor speciale din timpul rezolvării incidentului terorist.
Disfuncţiile înregistrate la echipamentele de comunicaţii, la materialele foto şi asigurarea auto pot
reduce capacitatea de ripostă.
c. – relaţiile cu publicul. În cazul intervenţiei antiteroriste, obiectivele principale ale
relaţiei cu publicul vor fi: asigurarea unei informări reale; inducerea unei stări de calm şi
convingerea publicului că autorităţile stăpânesc situaţia. Informarea promptă a presei în privinţa
riscului şi gravităţii situaţiei, în condiţii rezonabile, cât şi actualizarea informaţiilor, menţine
credibilitatea instituţiei şi asigură libertatea de informare. Reprezentanţilor mass-media nu trebuie
să li se permită accesul direct la ostatici, la reţelele de comunicaţii sau la alte persoane implicate
nemijlocit în desfăşurarea acţiunilor.
O nouă abordare tinde să fie asumată în mod explicit de aproape întreaga comunitate
internaţională, în cadrul unor evoluţii consensuale, altădată de neimaginat. Pe acest fond, se
impune necesitatea întăririi cooperării internaţionale în problematica antiteroristă, pe baza unei
viziuni mai ample şi mai complete, conform căreia demersurile de contracarare a formelor de
manifestare a terorismului trebuie să fie dublate de acţiuni pe diverse perspective, destinate
prevenirii apariţiei şi extinderii acestuia.
Concluzii. Securitatea mondială este ameninţată de terorismul
internaţional. De aceea statele care se simt responsabile de menţinerea unei
stări propice evoluţiei democratice a omenirii şi cele care pot deveni ţinte ale
terorismului şi-au unit eforturile realizând o puternică coaliţie de natură
politicomilitară împotriva acestui flagel. În prezent, societatea este
vulnerabilă faţă de o nouă formă de terorism, în care puterea teroristului
individual şi a terorismului în calitate de tactică este infinit mai mare.
Teroriştii de odinioară asasinau monarhi sau înalţi demnitari, dar alţii, presaţi
de moştenirea sceptrului la rândul lor, rapid le luau locul. Societăţile
avansate de astăzi sunt fiecare dependente de stocarea, sprijinul, analiza şi
transmiterea de date pe suporţi şi prin aparatură electronică. Apărarea,

134
politica, operaţiunile bancare, comerţul, transporturile, cercetarea ştiinţifică
şi o mare parte a tranzacţiilor guvernului şi ale sectorului privat sunt
informatizate. Această expunere de vaste domenii vitale ale naţiunii
răufăcătorilor sau sabotajului oricărui pirat al informaticii, şi sabotajul
concertat ar putea pune o ţară în stare de nefuncţionalitate. De unde
interogaţiile sporite asupra infoterorismului. Un terorist ar putea cu siguranţă
să pătrundă în sistemele informatizate ale unui stat şi să-i provoace pagube
imense prin distrugerea fişierelor cu informaţii de nivel strict secret. Viaţa a
demonstrat că măsurile de protecţie au, de regulă, o valoare limitată: tineri
piraţi informatici au accesat sisteme de nivel strict secret în toate domeniile
şi în toate statele lumii. Posibilităţile de a semăna haos sunt deja practic
nelimitate şi vulnerabilitatea sistemelor informatizate nu face decât să
crească. Teroriştii, probabil, în viitor, îşi vor schimba ţintele. De ce să
asasinezi un politician sau să ucizi oameni orbeşte, dacă un atac asupra unui
sistem informatic poate produce efecte mult mai spectaculoase şi mai
durabile? Dacă noul terorism ar ţinti în mod esenţial informatica, puterea sa
distructivă ar fi infinit mai mare decât cea exercitată de acesta în trecut şi, în
acelaşi timp, mai mare decât dacă s-ar folosi arme chimice şi biologice. În
plus, teroristul care ar declanşa dezastrul nu ar fi afectat în mod direct şi
semnificativ. Potrivit raportului asupra terorismului pe care Departamentul de
Stat al SUA l-a făcut public în 29 aprilie 2004, în 2003 numărul atentatelor a
fost cel mai mic începând cu 1969.110 Aceasta demonstrează că măsurile
luate de fiecare stat, pe plan intern, şi lupta coaliţiei internaţionale împotriva
terorismului începe să-şi arate roadele. În esenţă terorismul internaţional
rămâne una dintre cele mai acute ameninţări la adresa securităţii mondiale,
el reprezentând forţa cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de orice scrupul, în
condiţiile în care singura regulă este cea dictată de terorist, fie el un individ,
un grup sau un stat. În zilelele noastre, terorismul ca formă de conflict
asimetric, tinde să se generalizeze, atingând treptat toate zonele existenţei.
De aceea se cuvine acordată o atenţie sporită acestui fenomen şi adoptarea
celor mai eficace măsuri de prevenire a manifestărilor sale specifice, atât la
nivel naţional, cât mai ales internaţional.

CAPITOLUL 8. ALTE FORME (TIPURI) DE CONFLICTE

NECONVENŢIONALE

8.1. Militare
Există mai multe clasificări ale conflictelor şi războaielor, în funcţie de o mulţime de
criterii. În ceea ce priveşte strategiile asimetrice, trebuie spus că ele ţin de natura conflictelor şi
de modul de ducere a acestora, de ieşirea din linearitate şi intrarea în spaţiul multidimensional.
Este, într-un fel, ceea ce s-a petrecut cu geometria, în saltul făcut de la geometriile euclidiene, la
cele neeuclidiene, adică de la spaţiul ideal la cel real. Războiul se ancorează în realitatea fiecărei
epoci, iar realitatea secolului XXI este una de tip informaţional, spaţial, fluid, asimetric. Lumea

110
Revue electronique du departement d’Etat des Etats-Unis, vol.2, nr. 1, fevrier 1997 ;

135
se deosebeşte prea mult (unii au ajuns în cosmos, alţii au rămas în colibe), pentru a-şi mai permite
azi vreo simetrie.
Noua manifestare a corelaţiei dintre spaţiu, timp şi luptă armată se concretizează în arta
militară modernă şi prin concepţia de adâncime. Aceasta reprezintă extinderea acţiunilor militare
în timp, spaţiu, resurse şi scop, pentru a asigura obţinerea de informaţii şi influenţarea evoluţiei
situaţiei în sensul dorit, pe toată adâncimea câmpului de luptă. Potrivit specialiştilor militari
americani, adâncimea constituie unul dintre cele cinci principii de bază în acţiunile militare,
alături de iniţiativă, rapiditate, sincronizare şi flexibilitate.111 Strategia, indiferent care ar fi
derivatul său modern ce nu mai ţine seama de sensul iniţial al termenului, este inseparabilă de
noţiunea de conflict, iar aceasta din urmă este de neconceput fără relaţia inamic112. Aşadar,
strategia ţine de zona conflictului, iar această zonă include, în primul rând, războiul, ca formă
extremă a conflictului, şi conflictul ca atare, cu toate derivatele sale.
Războiul, ca fenomen social, a primit, de-a lungul timpurilor, diferite reguli de confruntare,
instituindu-se, în cele din urmă, dreptul păcii şi al războiului. Dar războiul acela al epocii lui
Tirez-vous messieurs les englai nu mai există. În timpurile moderne, războiul s-a întors la arta
antichităţii, devenind o confruntare de mişcare, la care participă armate profesioniste, înzestrate
cu mijloace perfecţionate, cu sisteme de arme. În acest sens, putem aprecia că războiul, în calitate
de conflict armat, cu doi sau mai mulţi beligeranţi, a trecut prin următoarele faze:
a) războiul antic de invazie, declanşat prin surprindere, cu armate specializate, care era un
război asimetric, întrucât popoarele de războinici atacau popoarele sedentare, iniţial neînarmate şi
nepregătite pentru astfel de confruntări;
b) războiul clasic, caracterizat prin înfruntarea cavalerească, de cele mai multe ori în
limitele dreptului păcii şi al războiului, între două armate aproximativ egale ca instruire, dotare şi
strategie (războaiele de tipul celor napoleoneene, precum şi primul şi cel de al doilea război
mondial); aceste războaie erau de tip simetric;
c) războiul modern, care are o mulţime de forme şi expresii, de la cele clasice, în general,
simetrice, la cele non-contact, care sunt, evident, asimetrice113, de la cele de sancţionare sau
impunere a unui anumit comportament la cele teroriste;
d) conflictul violent, care, la rândul lui, cuprinde conflictul armat, altul decât războiul cu
beligeranţi, şi conflictul violent nearmat.
Războiul este definit de mulţi autori ca o confruntare violentă între toate componentele
activităţii sociale: politică, economică, diplomatică, ideologică, psiho-morală, informaţională.
Caracteristicile lui principale par a fi: concepţie consonantă cu evoluţia gândirii umane, decizie
informaţionalizată, execuţie definită pe mulţimea mijloacelor ultraperfecţionate, percepţie
moderată; strategia totală va înlocui strategia militară; dispariţia clasicei frontiere între pace şi
război; acţiunile non-violente vor fi completate cu acţiuni militare; confruntarea militară –
preventivă, ameninţătoare, de descurajare pentru pace114. Unul din cele mai importante elemente
ale asimetriei confruntărilor este dat de spaţiu. Caracteristica lui fundamentală în războiul modern
este fluiditatea. Spaţiul de luptă fluid este o suprafaţă de teren determinată de posibilităţile
maxime ale marilor unităţi / unităţilor de a descoperi şi angaja inamicul simultan la toate cele trei
niveluri ale artei militare (tactic, operativ, strategic) în minimum două medii simultan, în scopul
111
Lt.col. Alexandru Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a acţiunilor militare la începutul
secolul XXI, http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html ;
112
Hervé Couteau Begarie, Ami-inami, http://www. stratisc.org/isc_intro.html ;
113
Paul T.V., Assymetric Conflict. War Initiation by Weaker Power, New York, Cambridge University Press, 1981;
114
Iosif Armaş, Cornel Purcărea, Paul Dănuţ Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară,
Bucureşti, 2001, pp. 63 – 64;

136
lovirii decisive a centrelor de gravitate / punctelor decisive ale acestuia şi al înfrângerii lui psihice
şi fizice.115

8.1.1. Războiul non-contact

Războiul non-contact este un efect al noilor tehnologii. Cauza lui se află însă în altă parte.
Pentru că înseşi noile tehnologii îşi află raţiunile în nevoia de a preveni contactul direct, care a
fost dintotdeauna foarte dur şi a produs numeroase victime omeneşti. A lovi de departe, fără a
putea fi lovit, a fost visul şi idealul oricărui războinic, oricărui conducător militar. În acest scop
au fost folosite toate mijloacele posibile, de la cele informaţionale la cele ale dezinformării şi
inducerii în eroare, de la manevra strategică de întoarcere la lovirea cu ajutorul rachetelor şi
aviaţiei strategice. Aceasta este o realitate pe care au prefigurat-o şi configurat-o în fel şi chip toţi
marii strategi ai lumii, de la Sun Tzî la Clausewitz, şi toţi marii comandanţi, de la Gingis-Han la
Napoleon, de la Alexandru cel Mare la Schwartzkopf. Anumite aspecte ale acţiunilor non-
contact (cel puţin în ceea ce priveşte unele etape ale pregătirii şi desfăşurării acestora) s-au
manifestat în toate timpurile, în cvasitotalitatea războaielor şi în totalitatea strategiilor militare.
Acest lucru se exprimă în însuşi faptul că, de cele mai multe ori, succesul într-un război se pune
tranşant pe reuşita surprinderii strategice. Or, după cum se ştie, surprinderea strategică nu se
poate realiza decât prin acţiuni (cel puţin în faza realizării dispozitivului strategic) non-contact.
Printre aceste acţiuni cele mai recunoscute sunt cele care se referă la:
- manevra strategică de întoarcere;
- manevra strategică pe direcţii (linii) exterioare sau interioare;
- ofensiva din mişcare (în faza de pregătire);
- bombardamentul strategic.
Toate acestea (şi formele derivate) erau, de fapt, etape non-contact ale războiului de
contact, pentru că, în cele din urmă, tot se producea un contact între grupările principale de forţe.
Însă problema războiului non-contact s-a pus tranşant abia după experienţa dramatică a
americanilor în Vietnam. Aici, pentru prima oară în istoria confruntărilor militare, s-a realizat
marea divergenţă dintre tehnologie şi strategie, dintre fizionomia războiului şi filosofia
războiului, dintre fair-play-ul războiului şi parşivitatea acestuia. Arta înşelăciunii definită cândva
de Sun Tzî reînvia după un şir de dezastre, de fapt, după o epocă de catastrofe politice şi dezastre
militare, războiul din Vietnam fiind ultimul dintre ele116 (ultimul dedicat marii filosofii a
confruntărilor-contact de tip militar).
Interesant este că noul tip de război – războiul non-contract – nu se datorează revoluţiei
intrinseci a artei militare, întrucât o astfel de revoluţie nu a avut încă loc. Acest nou tip de război
se datorează presiunii societăţii civile, mai exact, societăţii americane, care nu mai acceptă (cel
puţin până la atacul terorist asupra ei din 11 septembrie 2001) să-şi sacrifice fiii pe câmpurile de
bătaie, indiferent care ar fi, cum ar fi, câte ar fi şi pentru cine ar fi scopurile şi obiectivele
războiului. Războaiele duse de SUA nu sunt războaie impuse, întrucât se considera (până la 11
septembrie 2001) că teritoriul SUA nu este ameninţat şi nu poate fi ameninţat de nimeni, ci soluţii
alese. Or, societatea americană - supertehnologizată - nu mai poate accepta pierderi umane (cel
mult, poate accepta anumite cheltuieli). A fost de-ajuns o singură imagine din Somalia, care arată
că un pilot al forţelor armate ale SUA a fost umilit, pentru ca, indubitabil, congresmenii
115
General de brigadă dr. Paul V., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucureşti, 2000, p. 102 ;

116
Ultima dintre expresiile războiului asimetric o reprezintă atacul terorist asupra celor două turnuri din New York
şi asupra Pentagonului, atac în care şi-au pierdut viaţa mii de nemilitari.

137
americani, sub presiunea societăţii civile, să retragă imediat trupele din această ţară. Războiul
non-contact, aici, nu fusese posibil.
După atacul terorist asupra Americii, lucrurile s-au mai schimbat. Americanii au înţeles că
nu sunt invulnerabili şi că un război nu se duce numai pe teritoriile altora. Au înţeles perfect că,
în noile condiţii, terorismul nu mai este un simplu mijloc de presiune, ci o ripostă asimetrică, un
război asimetric. În cele din urmă, nolens, volens, angajarea militară se produce într-un spaţiu
extrem de fluid, care nu are limite ce nu pot fi schimbate. În acest caz, conceptul de angajare
militară trebuie redefinit.
Războiul non-contact, teoretic, s-a născut, într-un fel, din conceptul strategic „bătălia
aeroterestră - 2000” şi din ceea ce s-a numit la acea vreme „lovitura în adâncime”. Totuşi, acea
concepţie, potrivit căreia trebuiau lovite obiectivele inamice de pe adâncimea strategică şi
separate eşaloanele unu şi doi strategice pentru a se preveni reacţiile ofensive ale apărării, sau, în
cadrul ofensivei inamice, introducerea în operaţie a eşalonului doi strategic şi rezervelor
reprezintă doar o modernizare a concepţiei clasice de ducere a războiului, adică o amplă manevră
aeroterestră permisă de mijloacele modernizate (sistemele de arme) care începeau să intre, cu sau
fără voie, în dotarea forţelor armate ale ţărilor NATO.
Războiul non-contact este altceva. El este o acţiune de mare amploare, desfăşurată în toate
mediile spaţiului strategic (spaţiului de confruntare) şi prin toate mijloacele, de la cele
informaţionale la cele politice şi diplomatice, de la cele cosmice la cele aeriene, terestre şi
maritime, astfel încât inamicul să nu aibă posibilitatea să riposteze sau riposta lui să fie lipsită
complet de orice eficienţă şi să nu presupună nici un fel de implicaţii sau de urmări negative în
plan strategic. Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără pierderi din partea
forţelor proprii, scopul este supunerea inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să se poată
apăra sau să reacţioneze în vreun fel care să afecteze forţele proprii ale celui care atacă.
Căile strategiei războiului non-contact sunt: descurajarea inamicului (adver-sarului);
presiunea psihologică, economică şi militară; coalizarea forţelor, instituţiilor şi organismelor
internaţionale împotriva celui vizat; satanizarea conducătorilor; războiul psihologic şi
informaţional; angajarea limitată prin lovirea (cu mijloace informaţionale, cosmice, aeriene,
maritime şi chiar terestre), precum şi, la nevoie, cu ajutorul forţelor speciale) a punctelor
vulnerabile (fără efecte colaterale sau cu efecte colaterale minime) şi a centrelor vitale, astfel
încât reacţia adversă să devină imposibilă, fără obiect sau ineficientă, iar capitularea adversarului
sigură.
Războiul din Golf din 1991 împotriva armatei lui Saddam Hussein a reprezentat prima
formulă modernă reuşită a acestui tip de război. Este totuşi o formulă experimentală, încă nepusă
la punct, dar care reliefează cum nu se poate mai bine rolul tehnologiei în evoluţia artei militare şi
a strategiei acţiunilor directe, chiar dacă nu avem încă bine fundamentată noua paradigmă a
teoriei strategiei asimetrice şi artei militare adecvate. Unii susţin că războiul non-contact ar fi
posibil numai într-un sens – de la cel avansat tehnologic la cel înapoiat tehnologic -, de la
sisteme de arme la armele războiului clasic. Aceasta este doar o parte a adevărului. Desigur,
totdeauna ţările puternice vor folosi avantajul tehnologic militar (şi nu numai militar) pentru a-şi
impune politica şi a-şi realiza interesele în faţa ţărilor mai slab dezvoltate. În acest caz, războiul
non-contact este un produs al strategiilor asimetrice, atât în planul raportului de forţe, cât şi în
ceea ce priveşte căile, mijloacele şi acţiunile. Există însă şi reacţia (sau acţiunea), tot asimetrică, a
celui slab împotriva celui puternic, a celui izolat împotriva coaliţiei sau alianţei, a celui care se
consideră frustrat împotriva celui care domină, printr-o gamă foarte largă de forme şi procedee
ale războiului asimetric, din care nu lipsesc guerila, războiul total şi mai ales terorismul.

138
 Asimetria, în războiul non-contact, este totdeauna relativă, greu de evaluat şi de
prognozat. Ea este, de regulă, o expresie a unei realităţi disproporţionate, dar nu înseamnă
neapărat disproporţie, inferioritate sau superioritate, ci doar diferenţă. Diferenţă în ceea ce
priveşte forţele, căile şi mijloacele, mentalitatea şi strategia. Războiul non-contact devine din ce
în ce mai mult o realitate strategică a prezentului şi se preconizează a fi o caracteristică
importantă a viitorului. Sistemele de arme, noile strategii totale permit şi, în acelaşi timp, impun o
altfel de desfăşurare a confruntărilor, în sistem non-contact sau, în orice caz, într-un altfel de
contact. Totuşi, războiul non-contact nu înseamnă, în mod obligatoriu, asimetrie, adică
diferenţă (diferenţiere a părţilor separate de o axă). El înseamnă doar acţiuni la mare distanţă, în
afara unui contact stricto sensu, în care se pot confrunta forţe diferite sau aproximativ egale, după
strategii diferite sau după strategii asemănătoare. De aceea, războiul non-contact este şi nu este o
expresie a strategiilor asimetrice. De altfel şi denumirea de non-contact este relativă şi
transparentă ca semnificaţie. Non-contact poate însemna doar un altfel de contact, adică un
contact la foarte mare distanţă, prin informaţie, prin foc, prin acţiuni extrem de complexe, pe
un spaţiu multidimensional şi în toate mediile posibile.

8.1.2. Războiul disproporţionat

Războiul disproporţionat este în întregime un produs al strategiilor asimetrice. În aceeaşi
măsură se poate însă spune că şi strategiile asimetrice se fundamentează pe conceptul de război
disproporţionat. Cu alte cuvinte, războiul disproporţionat produce strategii asimetrice şi, la
rândul lui, este el însuşi un produs al strategiilor asimetrice:
- Războiul disproporţionat = Strategii asimetrice -
Este foarte interesant de analizat acest concept şi interdependenţele care rezultă de aici.
Pentru că războiul disproporţionat este un concept, dar el este şi un fapt. Ca şi strategiile
asimetrice, el rezultă dintr-o realitate bazată pe disproporţii. Într-o lume în care şansele sunt
diferenţiate, şi confruntările sunt diferenţiate. Diferenţele şi disproporţiile sunt deopotrivă o
realitate, un scop şi un mijloc de promovare a unor politici şi de materializare a unor interese.
Ultimele două confruntări militare – operaţia aero-terestră şi navală Furtuna Deşertului şi
operaţia aeriană Forţa Aliată împotriva Iugoslaviei - sunt forme actuale ale războiului
disproporţionat. De altfel, toate războaiele care au ca obiectiv impunerea păcii într-o anumită
zonă, impunerea anumitor interese sau a unui anumit comportament sunt de tip disproporţionat.
Mai exact, sunt războaie non-contact de tip disproporţionat. Nici acest concept nu este nou. Într-
o formă sau alta, îl întâlnim în mai toate tipurile de confruntări militare şi se exprimă în ceea ce,
în mod obişnuit, se numeşte raport de forţe. Dar, într-o confruntare de tip simetric, disproporţia
necesară obţinerii avantajului scontat nu poate fi realizată decât prin manevre subtile, astfel încât,
pe anumite direcţii, să se obţină, la momentul oportun, acea superioritate de forţe şi mijloace care
să permită lovirea puternică a adversarului, cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice. Acesta
nu este însă decât un joc strategic într-o confruntare ca toate confruntările. Războiul
disproporţionat, chiar dacă îşi află originea în raportul de forţe, este cu totul altceva. El este un
concept strategic de sine stătător, care are individualitate şi forţă, determinaţii obiective, o
mulţime de conotaţii şi de efecte aparte, în toate planurile – strategic, operativ şi tactic - , şi, mai
ales, o evoluţie greu previzibilă.
Războiul disproporţionat nu este doar o consecinţă, ci şi un proiect. El este dinainte
hotărât şi ingenios proiectat de partea care-şi poate permite să aibă iniţiativa strategică, este
riguros planificat şi pregătit cu meticulozitate. Este adevărat, cu excepţia Statelor Unite ale
Americii, puţine ţări din lume îşi pot permite să conceapă şi, cu atât mai puţin, să declanşeze, să
susţină şi să ducă un război disproporţionat. Dar şi marele lider al lumii democratice, deşi cultivă

139
de mai multă vreme conceptul strategic de război disproporţionat, de foarte puţine ori şi-a permis
să ducă de unul singur un astfel de război. De cele mai multe ori, americanii au preferat să
realizeze o coaliţie de state care să impună prin forţă părţii adverse (de regulă, un stat din lumea a
treia sau unul izolat) un anumit comportament.
Putem considera războiul disproporţionat ca o soluţie pentru rezolvarea prin forţă
(conflictual, asimetric) a unui diferend, de regulă pentru impunerea unui anumit tip de
comportament, beligeranţii fiind ab initio într-o disproporţionalitate majoră, atât din punct de
vedere politic, cât şi în ceea ce priveşte forţele, mijloacele şi strategia adoptată, de o parte
aflându-se o mare putere, o alianţă militară puternică sau un grup de state, iar de cealaltă parte
situându-se un „stat rebel”, un regim dictatorial, un centru de proliferare a violenţei,
terorismului, instabilităţii sau altor ameninţări. Războiul disproporţionat nu este un război
obişnuit, ci o modalitate de a sancţiona un adversar (un stat, un regim politic, o ţară) prin
mijloace militare, de a tranşa rapid o soluţie, de a impune. Dar şi reacţia celui atacat (sau atacul
lui preventiv dus de regulă cu mijloace extrem de diferite, mai exact, cu orice mijloace, mai ales
prin terorism) face parte tot din războiul de tip disproporţionat (ripostă asimetrică de la mic la
mare). Război disproporţionat este însă şi cel care are loc în momentul de faţă între Israel şi
palestinieni. Israelul acţionează sau reacţionează cu o armată bine organizată şi cu mijloace de
luptă performante, pe când palestinienii acţionează sau reacţionează prin ceea ce ei numesc
Intifada, războiul total, războiul sfânt, care nu este altceva decât o formă a guerilei şi a
terorismului, sau a tuturor formelor de acţiune şi de reacţie la un loc. În consecinţă, războiul
disproporţionat se înfăţişează în următoarele ipostaze:
a. ca ultim mijloc pentru impunerea prin forţă unui stat sau unei populaţii a unui anumit
tip de comportament, dictat sau hotărât de interesele unei mari puteri, ale unei coaliţii de state, ale
unei alianţe sau ale comunităţii internaţionale;
b. ca ultim mijloc pentru impunerea păcii;
c. ca ultimă modalitate pentru înlăturarea, cu forţe din afară, a unui regim dictatorial;
d. ca modalitate de lichidare a rezistenţelor care se opun instaurării noii ordini mondiale;
e. ca mod de răzbunare, mai ales prin terorism şi alte acţiuni neconvenţionale.
Condiţiile în care se duce un astfel de război sunt următoarele:
a. voinţă politică zdrobitoare;
b. superioritate tehnologică indiscutabilă;
c. coaliţie de state care să realizeze o grupare de forţe imposibil a fi echivalată (exemplu:
coaliţia de state împotriva Irakului în 1991);
d. mandat ONU;
e. imagine mediatică favorabilă;
f. existenţa (sau crearea) ostilităţii generale împotriva statului vizat (a regiunii, zonei,
populaţiei etc.).
Reacţiile statului (regiunii, populaţiei etc.) vizate de un astfel de război pot fi foarte diferite:
a. supunere imediată;
b. acţiuni de răspuns, de regulă prin guerilă sau prin terorism;
c. război total.
Totuşi, şansele de reuşită ale statului vizat (dacă prin reuşită se înţelege victoria) de
războiul disproporţionat sunt minime. Pentru că un astfel de război urmăreşte în primul rând
paralizarea reacţiei. De aceea, el se desfăşoară în toate mediile şi prin toate mijloacele. Lovitura
aplicată este deopotrivă politică, mediatică, informaţională, asupra sistemelor de comandă şi
control, asupra economiei (embargoul), culturii, învăţământului şi, bineînţeles, asupra forţelor
armate. Astfel de războaie tind să devină (cel puţin în noul concept strategic NATO) o modalitate

140
a democraţiilor occidentale de a impune respectarea drepturilor omului, de înlăturare a
regimurilor dictatoriale, de prevenire şi descurajare a crizelor, de combatere a terorismului, de
asigurare sau impunere a păcii. Pentru că, între a nu face nimic, acceptând astfel dezastrele şi
masacrele de tipul celor care s-au petrecut în Rwanda, Iugoslavia şi, recent, în Statele Unite (ca
urmare a atacului terorist din 11 septembrie 2001), şi a acţiona prin forţă, este preferabilă
acţiunea rapidă, imediată şi eficientă (chiar încălcând suveranitatea statelor respective),
descurajând astfel degradarea situaţiei şi prevenind declanşarea unui conflict şi mai mare, poate
chiar a unui război care ar fi posibil să dureze zeci de ani şi să producă sute şi sute de victime.

8.1.3. Războiul popular (total)

Războiul popular (total) a apărut ca o reacţie la războiul disproporţionat. Un astfel de
război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică şi constă în mobilizarea totală a resurselor
(demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale) pentru a face faţă unei invazii. Cel puţin
aşa a fost el definit în toate timpurile. Acest tip de război reprezintă una din cele mai concludente
expresii ale strategiilor asimetrice. Forţei tehnologiei i se opune voinţa unui popor întreg de a-şi
păstra ţara, limba, obiceiurile, modul de viaţă. Un astfel de obiectiv al unui război pare generos şi
eroic. Întregul sistem de valori de până acum se fundamentează pe un astfel de concept. Războiul
de tip popular este specific epocii naţiunilor. Războaiele de eliberare naţională au îmbrăcat, în
mare parte, forma războaielor populare117. În alte ţări118, însă, ele s-au transformat în războaie
între clanuri pentru acapararea puterii politice şi au dus practic la distrugerea ţărilor respective.
De aceea, în epoca modernă, în epoca prezentă şi, mai ales, în cea viitoare, se pare că războaiele
de tip popular (total) îşi pierd importanţa, datorită, pe de o parte, procesului de mondializare (care
este îndreptat împotriva individualităţii şi supremaţiei naţiunilor) şi, pe de altă parte,
perfecţionării mijloacelor de luptă, profe-sionalizării armatelor şi apariţiei războaielor non-
contact. Irakul, în 1991, şi, mai ales, Iugoslavia, în 1999, au fost puse în imposibilitatea de a
reacţiona prin acest tip de război. Cu alte cuvinte, în epoca societăţilor de tip informaţional,
războiul total – aşa cum îl ştim noi – se pare că nu mai este posibil. Pentru că nici o ţară din lume
nu este şi nu mai poate fi dispusă să accepte să fie lovită de la distanţă (fără să poată reacţiona în
vreun fel), să-şi expună adică populaţia, economia, teritoriul şi valorile acumulate prin secole
unor lovituri pe care nu le poate nici contracara, nici opri.
Într-un fel, omenirea se întoarce la antichitate, războiul devenind aproape în exclusivitate o
treabă a politicienilor şi a profesioniştilor. Eroismul, patriotismul, lumea legendarilor eroi
naţionali, sistemele de valori care au animat secole de-a rândul omul de rând se pare că şi-au trăit
traiul. Cel puţin aşa pare, deşi este greu de crezut că poate dispărea aşa ceva.

8.1.4. Guerila
Dacă războiul de tip popular total pare să nu mai fie posibil (cel puţin aşa se lasă
impresia), guerila nu-şi pierde nimic din forţa sa tradiţională. Guerila este un produs al strategiei
asimetrice şi constă într-o modalitate de răspuns neconvenţional, prin violenţă, la o politică
neconvenabilă dusă în general de state, dar şi împotriva statelor. Luptătorii guerilelor acţionează
după regulile atacului prin surprindere, ale hărţuirii, distrugerii şi chiar prin mijloace ale
terorismului. Guerila loveşte deopotrivă punctele slabe şi punctele tari, caută vulnerabilităţile,
sensibilităţile, dar şi punctele-cheie şi centrele de putere. Acţiunile guerilelor nu au nici logică,

117
China, Iugoslavia.
118
21 Somalia, Angola, Algeria.

141
nici morală, nici ritm, nici reguli. Ele se desfăşoară zi şi noapte, douăzeci şi patru de ore din
douăzeci şi patru, pretutindeni şi prin toate mijloacele. Luptătorii guerilelor acţionează în grupuri
mici, cu armament uşor, deopotrivă, după regulile acţiunii armate, după cele ale conspiraţiei şi
chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea, guerila este foarte greu de controlat şi de
contracarat. După al doilea război mondial, guerila a luat o dezvoltare fără precedent, îndeosebi
în America Latină, dar şi în Africa, în Asia, în Caucaz şi chiar în Balcani. De remarcat că, în
aproape toate situaţiile119, acţiunile guerilelor au realizat scopurile pe care şi le-au propus sau
măcar o parte din acestea. Nimeni nu a reuşit, până în momentul de faţă, să controleze total
fenomenul guerilelor. Guerila a fost îndreptată îndeosebi împotriva guvernelor din anumite ţări,
îmbrăcând forma unor acţiuni armate violente, desfăşurate prin surprindere, prin care se urmăreau
scopuri separatiste, obiective revendicative, unele vizând cucerirea puterii politice, altele –
destrămarea statelor naţionale sau obţinerea unor avantaje financiare, materiale sau teritoriale.
Războiul de guerilă - ca formă asimetrică de acţiune sau de reacţie – este considerat
incomod şi foarte periculos, indiferent care ar fi forţele şi mijloacele care se opun acestuia.
Guerilele columbiene, cele albaneze din Kosovo şi din FRI Macedonia, ETA şi IRA, ca şi cele
afgane şi cecene au dat şi dau mare bătaie de cap autorităţilor statale şi organismelor
internaţionale care încearcă să stăpânească sau măcar să pună sub control fenomenul. Deşi
foloseşte şi mijloace şi procedee ale terorismului, guerila nu este terorism. Guerila este un tip de
război foarte dinamic şi de o mare diversitate (în ceea ce priveşte procedeele de acţiune), legat de
un anumit spaţiu, şi care urmăreşte scopuri limitate (răsturnarea unui guvern, obţinerea unor
drepturi, independenţă statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.).
Guerila se opune unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia şi
tactica proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război. Niciodată luptătorii de
guerilă nu vor accepta să acţioneze pe fronturi constituite şi prin mijloace acceptate sau
controlabile. Guerila este un război care se supune unei singure teorii – cea a haosului – şi nici
acesteia pe de-a întregul. Războiul de guerilă este un produs tipic al strategiilor asimetrice şi, deşi
are aproape aceeaşi filosofie pretutindeni, filosofia lui este extrem de felurită. Pentru că guerila
este un război al situaţiilor, nu o situaţie a războiului.

8.1.5. Revoluţia armată

Termenul revoluţie este foarte întrebuinţat şi foarte controversat. Toţi înţeleg prin el un
mod de a schimba o ordine printr-o altă ordine, adică un mod de a prelua, prin violenţă, puterea.
Revoluţiile de până acum - începând cu cea franceză din 1789, continuând cu cea bolşevică din
1917 şi finalizând cu cea română din 1989 – n-au făcut altceva decât să schimbe un regim cu alt
regim şi să înlocuiască o putere printr-o altă putere, în numele unor principii, mai exact, al unor
interese. Revoluţiile, inclusiv cele armate, sunt politice. De aceea, mijloacele de punere în
practică a principiilor (pentru realizarea intereselor) sunt dintre cele mai felurite. În aceste
condiţii, nu sunt respectate niciodată regulile confruntării armate, nici cele ale războiului civil,
nici cele ale guerilei. Revoluţia este o rapidă declanşare de energii, iar strategia ei este
întotdeauna de tip asimetric. Revoluţia este o acţiune rapidă, declanşată adesea prin surprindere,
care cuprinde etape ale unor manifestări paşnice masive şi etape violente prin care se urmăreşte

119
Acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo au dus la crearea unei situaţii extrem de complexe, care a necesitat
intervenţia ONU, apoi a NATO, scoaterea provinciei de sub controlul Iugoslaviei şi trecerea ei sub controlul
internaţional; la fel, acţiunea Armatei de Eliberare din F.R.I. Macedonia a determinat intervenţia NATO şi realizarea
unui acord care se doreşte a fi favorabil albanezilor din F.R.I. Macedonia.

142
preluarea puterii şi punerea în operă a unui program de reforme, alcătuit pe alte principii şi într-o
cu totul altă filosofie decât cele prezente.
Deşi există tentaţia de a abuza de termenul revoluţie, trebuie spus că nu toate mişcările
sociale prin care se vizează preluarea puterii, cu sau fără violenţă, sunt revoluţii. Revoluţiile
presupun nu doar preluarea puterii (care se poate obţine, adesea, printr-o simplă lovitură de stat),
ci schimbarea radicală, profundă, de structuri, de forme şi de mentalităţi, potrivit unei noi
filosofii. Revoluţiile sunt rezultatul unor acumulări, sunt mari izbucniri de energie, sunt
modalităţi de schimbare socială radicală, sunt schimbări sociale reale şi treceri la o nouă condiţie
umană, sunt autentice conflicte asimetrice.

8.1.6. Războiul civil

Acest tip de război rezultă fie din nereuşita unei revoluţii (şi atunci el poartă, cel puţin în
etapa iniţială, amprenta strategiei asimetrice), fie din lupta pentru putere dintre două clanuri sau
grupări de forţe interne, fiind ultima etapă - cea armată, violentă - a acesteia. Caracteristica
principală a războiului civil este aceea că se desfăşoară în interiorul unei ţări, între două forţe sau
mai multe forţe care urmăresc obţinerea puterii politice. În aceste condiţii, războiul civil ar trebui
să aparţină strategiilor simetrice, fiecare dintre părţi având exact aceleaşi obiective şi chiar
aceleaşi mijloace pentru a le realiza. Totuşi, războiul civil face parte din spectrul strategiilor
asimetrice, datorită paletei foarte largi, adesea imprevizibile, de ducere a acţiunilor. Război civil
poate fi numit şi cel din Bosnia, din 1995, dintre forţele bosniace şi armata sârbilor bosniaci.
Numai că, în cele din urmă, acest război, ca mai toate războaiele din fosta R.F.S. Iugoslavia, a
căpătat aspectul unei confruntări clasice dintre două armate regulate. La fel s-au petrecut lucrurile
cu războaiele din Somalia, din Angola, din Irlanda de Nord şi, într-un anume fel, cu cele din
spaţiul caucazian, care au evoluat între strategiile asimetrice (în sensul implicării marilor puteri şi
organismelor internaţionale) şi strategiile confruntărilor simetrice. Cu alte cuvinte, flexibilitatea
mare a acestui tip de confruntări le scoate din filosofia războiului, din regulile aspre dar exacte
ale luptei dintre două armate şi, în cele mai multe cazuri, rigide. De altfel, de aceea i se şi spune
război civil, apelându-se la o contradicţie în termeni.

8.2. VIOLENTE ŞI NON-VIOLENTE

8.2.1. Conflictul de joasă intensitate şi conflictul de intensitate medie
După al doilea război mondial, ameninţările au evoluat în două direcţii: în sus, prin
apariţia şi proliferarea armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de arme de mare precizie, şi
în jos, prin multiplicarea tensiunilor şi situaţiilor conflictuale. Ambele tendinţe au pus şi pun
probleme cu totul deosebite, atât pentru marile puteri şi pentru organismele internaţionale, cât şi
pentru ţările obişnuite sau sărace, în special pentru cele din lumea a treia. Unele se referă la
posibilitatea unei confruntări majore, nucleare sau clasice de proporţii, cu implicaţii foarte mari în
planul existenţei umane, celelalte se referă la posibilitatea unor angajamente, inclusiv militare, de
mai mică sau mai mare anvergură, dar tot timpul prezente. Dacă lumea, practic, n-a existat şi nu
există fără aceste angajamente de mică anvergură, de regulă inferioare unui război convenţional,
în jur de 40 % din toate conflictele zise de joasă intensitate (Low Intensity Conflict), care au avut
loc între 1816 şi 1976, s-au derulat în ultimele trei decenii. Dacă adăugăm la acestea numeroase
conflicte survenite după 1976 – şi îndeosebi pe cele din ultimul deceniu al mileniului doi -,
procentajul este mult mai mare.
După cel de al doilea război mondial, s-au desfăşurat, în lume, peste 160 de conflicte
armate. Dacă includem în sistemul acestor conflicte şi acţiunile separatiştilor sau pe cele ale

143
statelor împotriva separatiştilor (Franţa împotriva separatiştilor corsicani, Spania împotriva
bascilor, Marea Britanie împotriva celor din Irlanda de Nord etc.), avem o imagine şi mai
concludentă asupra a ceea ce putem numi conflict de joasă intensitate. Noţiunea conflict de joasă
intensitate (LIC) a apărut în anii 1980 în Statele Unite ale Americii. Ea poate fi însă aplicată şi
multor conflicte anterioare. Ea are două sensuri:
- unul, restrictiv, în sensul că se referă strict la conflictele armate neimportante, cu doi sau
mai mulţi actori, care nu permite înţelegerea realităţilor internaţionale moderne;
- celălalt, în sens mai larg, întrucât noua interdependenţă şi globalitatea crizelor nu sunt în
mod obligatoriu de natură militară, şi pot avea rădăcini în trecut , cauze şi surse extrem
de complexe şi de variate.
Conflictele au devenit mai difuze, dar s-au multiplicat. De unde şi întrebarea: astfel de
conflicte pot fi rezolvate printr-o intervenţie militară, au adică o soluţie militară? Şi, dacă da, de
aici şi cea de a doua întrebare: cu ce rezultate? Mai ales Statele Unite (dar nu numai) aveau
nevoie de răspunsuri adecvate. De aceea, în dezbaterea strategică a anilor ‘80 concepţia Low-
Intensity a ocupat un loc important. Ea trebuia să ofere Statelor Unite un răspuns militar (prin
mijloace militare) la conflictele sale de interese, adesea non-militare. Conceptul nu venea pe un
loc gol. Mai înainte, pornindu-se de la experienţa războiului din Vietnam, fusese dezvoltat un alt
concept strategic, cel de contra - insurecţie. Apoi analiştii reveniseră la conceptul de război clasic
pe teatrul european. Era necesar acest lucru, dată fiind poziţia de faţă în faţă a celor două mari
alianţe militare. Aceasta era însă o problemă care, se ştie, a produs multe dezbateri strategice şi o
mulţime de concepte, de la riposta nucleară masivă la riposta gradată, de la apărarea înaintată,
concept foarte drag nemţilor la acea vreme, la bătălia aero-terestră 2000, iar proliferarea
conflictelor în lume, îndeosebi în lumea a treia, o altă problemă. Noul concept LIC trebuia să
permită definirea unei doctrine de angajare a forţelor armate, îndeosebi americane (dar nu
numai), în ţările lumii a treia120, fără o implicare directă. LIC are deci la origine şi ceea ce se
numea, înainte de anii ‘80, contra-insurecţie. Acestui concept predecesor i s-au adăugat mai
multe semnificaţii şi mai mulţi semnificanţi, deci mai multe domenii, şi, ca urmare, a devenit
Low Intensity Conflict. În momentul de faţă, el a intrat în vocabularul politic internaţional şi
poate fi asociat celor mai multe dintre conflictele armate contemporane. Este foarte important,
întrucât, după anii ‘80, acest concept a devenit unul dintre pilonii strategiei americane. Iniţiativa
de apărare strategică avea o ţintă foarte precisă: trebuia să răspundă ameninţării sovietice.
Cealaltă mare ameninţare o constituiau acţiunile militare de mică amploare, dar numeroase şi
imprevizibile, acţiunile teroriste, mişcările de guerilă cărora trebuia să li se răspundă prin
mijloace adecvate, deci printr-o strategie specială.
În pofida numelui, aceste conflicte sunt adesea foarte sângeroase şi foarte intense. Se
numesc de joasă intensitate pentru că aria lor de răspândire este limitată, iar mijloacele folosite nu
creează o primejdie planetară. Cel puţin aşa se considera până la atacul terorist asupra Americii
din 11 septembrie 2001, dată care-i aduce din nou pe americani (ca şi experienţa Vietnamului) cu
picioarele pe pământ. Până în 1990, ele au fost umbrite, din punct de vedere strategic, de marea
confruntare rece Est-Vest, de bipolaritate. Ele nu au fost însă mai puţin prezente sau mai puţin
intense. Există şi noţiunea Conflict de intensitate medie MIC (Mid-Intensity Conflict). Este
vorba, în aceste tipuri de conflicte, de a combate nu numai insurgenţii, ci şi guvernele „rebele“,
adică cele care sunt împotriva noii ordini internaţionale. În acest sens, conflictele de intensitate
medie vizează, de fapt, acţiunea împotriva unor ţări, mai exact, a regimurilor politice ale acestora.
Războiul din Iugoslavia şi intervenţia NATO pentru clarificarea lucrurilor acolo poate fi clasificat

120
Mai ales în America Centrală, dar şi în Africa, Oceania etc.

144
ca un conflict de intensitate mijlocie. De altfel, în această categorie intră majoritatea operaţiunilor
de menţinere a păcii. Este, de fapt, o interdependenţă121 între noţiunile amintite mai sus (LIC,
MIC) prin care se justifică nu doar acţiunile ca atare, ci şi eforturile de găsire a unor soluţii
strategice la o serie de probleme care, în parte, nu depăşesc nivelul tactic sau operativ.
Întrebarea care se pune este următoarea: conflictele de joasă intensitate reprezintă o nouă
formă de conflicte armate sau un nou mod de dispute în sistemul internaţional? Adică ele sunt o
modalitate de a defini starea de ne-război sau o nouă expresie a unor vechi şi ineluctabile
războaie? Desigur, aici se pot da răspunsurile pe care le dorim sau cele care ne sunt convenabile.
Important este că astfel de conflicte există de când e lumea şi fac parte din ceea ce acum numim,
tot cu un concept american, dar foarte realist, strategii asimetrice. Atunci când a apărut, acest
concept avea două aspecte, ambele expresii ale strategiei asimetrice:
- contracararea expansionismului sovietic în lumea a treia;
- intervenţia americanilor (a Occidentului, în general) pentru rezolvarea conflictelor care
apăreau frecvent în această lume şi care necesitau soluţii speciale, altele decât războiul
clasic (intervenţiile nu purtau girul unor declaraţii de război şi nu se supuneau filosofiei
şi legilor războiului, aşa cum este războiul definit în dreptul păcii şi al războiului).
Desigur, dincolo de toate acestea, era vorba îndeosebi de garantarea şi asigurarea
accesului la materii prime de interes strategic şi la rutele maritime. De fapt, acesta este şi sensul
în care evoluează strategia, inclusiv strategiile asimetrice, din care fac parte şi aceste conflicte de
mică (joasă) intensitate. Un conflict de joasă intensitate presupune:
- definirea ameninţării;
- identificarea cauzelor, a scopurilor şi obiectivelor;
- identificarea forţelor angajate şi a celor interesate;
- identificarea punctelor tari şi a vulnerabilităţilor;
- stabilirea intensităţii conflictului;
- evaluarea riscului asumat în cazul intervenţiei;
- stabilirea regulilor de angajare şi a gradului de implicare.
Într-un anume sens, conflictul de mică intensitate comportă, în viziunea celor care au
inventat noţiunea (Statele Unite ale Americii), mai degrabă oportunităţile limitate şi limitative de
implicare. Există însă şi un sens mai larg ce ţine de o implicare mai mare, mai profundă, de
valoare strategică. Conflictele de joasă intensitate se pot constitui şi într-o ameninţare majoră, atât
pentru stabilitatea unor zone, cât şi pentru interesul anumitor puteri care au responsabilităţi
internaţionale asumate. În acest sens, astfel de conflicte pot determina o angajare substanţială
(totuşi limitată) a forţelor armate ale unor mari puteri sub sau fără autoritatea organismelor
internaţionale. De unde rezultă că marile puteri – în speţă, Statele Unite ale Americii – trebuie să
dispună de un arsenal foarte variat de forţe care să poată răspunde oricărui tip de conflict de joasă
intensitate, de intensitate medie sau de mare intensitate (High Intensity Conflict).
Până la distrugerea bipolarităţii, în conflictele din lumea a treia erau implicate, deopotrivă,
URSS şi SUA. Deci, confruntarea din spaţiul bipolarităţii se prelungise şi în afara acestuia. După
încheierea Războiului Rece, lucrurile s-au complicat. Gradul de implicare a marilor puteri,
îndeosebi a SUA, dar şi a Franţei şi Marii Britanii, a crescut. S-a trecut la o iniţiativă strategică
pe toate planurile – politic, diplomatic, economic, militar, informaţional -, astfel încât mişcările
insurecţionale sau regimurile ostile să nu afecteze grav interesele Occidentului, îndeosebi ale
Statelor Unite, să nu destabilizeze zona şi să nu creeze probleme majore care să necesite

121
De exemplu, acţiunile din Somalia, din Angola, din Rwanda, din Bosnia-Herţegovina etc.

145
intervenţii substanţiale pentru recâştigarea supremaţiei strategice. Pentagonul s-a ocupat în mod
direct de acest lucru, făcând din această problemă un obiectiv militar major şi definind mai precis
conflictul de nivel scăzut (low-level conflict). În acest sens, a fost elaborată o doctrină adecvată.
Este vorba de aprofundarea domeniului războiului limitat al anilor 50, adică de acele conflicte
care se situau cu claritate sub pragul atomic şi care necesitau alte mijloace decât cele ale
războiului convenţional. Aria conflictelor a fost divizată pe trei niveluri: jos, mediu şi înalt, după
gradul de violenţă şi forţele participante. În prima categorie intră conflictele limitate geografic,
cu combatanţi şi forţe neregulate. În cea de a doua categorie intră războaiele regionale mijlocii cu
întrebuinţarea armatelor moderne. Cea de a treia categorie presupune o conflagraţie non-nucleară
globală şi chiar un angajament nuclear122. Dar, în definirea nivelurilor de conflict contează nu
numai gradul de violenţă şi forţele militare angajate, ci şi împrejurările în care se desfăşoară,
diversele operaţiuni civile şi militare. Totdeauna acestea cuprind o arie foarte largă şi sunt
ambigue. Evident, această clasificare vine dinspre o mare putere globală şi exprimă viziunea
acesteia asupra tipurilor de conflicte posibile, de unde şi definirea modalităţilor de angajare123.
LIC nu reprezenta, cel puţin la început, altceva decât o modalitate comodă de a cuprinde tot felul
de consideraţii asupra conflictelor şi asupra modului de implicare a americanilor, mai ales în
lumea a treia. Cu timpul, termenul a fost lărgit. Astăzi LIC caracterizează o poziţie politico-
militară care să permită stabilirea unei doctrine şi a strategiilor politice de angajare în asemenea
conflicte124.
În concluzie, conflictul de joasă intensitate (LIC) este un conflict limitat atât din punct de
vedere geografic, cât şi în ceea ce priveşte numărul şi valoarea părţilor angajate, durata şi
mijloacele folosite. Este un conflict asimetric. Important este că operaţiunile militare în astfel de
conflicte sunt duse de unităţi mici specializate în acest sens. Înainte de a se trece la un
angajament militar (care nu este unul cu declaraţie de război), se desfăşoară numeroase activităţi
cu obiective politice şi militare. Multiplele forme ale conflictului necesită un vast evantai de
operaţiuni, militare sau non-militare, desfăşurate cu mijloace adecvate şi cu forţe armate
corespunzătoare, capabile să se deplaseze rapid de la un conflict la altul, dintr-un loc în altul. Or,
este limpede pentru toată lumea că astfel de posibilităţi nu au decât statele foarte puternice, cu
interese globale, organismele internaţionale sau alianţele, întrucât astfel de operaţii sunt foarte
costisitoare şi presupun numeroase riscuri.
O soluţie pentru astfel de conflicte, pornindu-se de la doctrinele existente, necesită o
planificare riguroasă a angajamentului care trebuie să ţină seama de cinci imperative:
- predominanţa politică;
- unitatea efortului;
- adaptabilitatea;
- legitimitatea;

122
JLICP Raport Final, concept relevat în mai multe lucrări.
123
Teoria angajamentului a început-o Kurt Lewin imediat după ce s-a declanşat Războiul Rece, dar moartea
prematură nu i-a permis să continue. Ulterior, în 1971, Charles Kiesler a pus bazele a ceea ce el a numit psihologia
angajamentului (The psychology of commitment. Experiments liking behavior to belief, New York, Academic Press).
124
Field Manual 100-20 Military Operations in LIC din 1990, defineşte conflictul de joasă intensitate astfel:
Conflictul de joasă intensitate este o confruntare politico-militară, între state sau grupuri rivale, inferioară unui război
convenţional şi superioară competiţiei pacifiste rutiniere între state. El implică în mod frecvent lupte prelungite între
principii şi ideologii rivale. Conflictul de joasă intensitate se întinde de la subversiune până la întrebuinţarea forţelor
armate. El este dus printr-o combinare de mijloace, utilizându-se instrumente politice, economice, informaţionale şi
militare. Conflictele de joasă intensitate sunt, adesea, locale, în general în lumea a treia, dar, în ceea ce priveşte
securitatea, au implicaţii de securitate regionale şi globale.

146
 - perseverenţa.
Doctrina LIC îşi extrage seva din doctrina contra - insurecţională. Operaţiunile speciale,
spre exemplu, au caracter independent faţă de acţiunile militare convenţionale şi pot să
întrebuinţeze mijloace psihologice sau civice. În conceptul general, acestea din urmă au căpătat,
în ultimul timp, o importanţă foarte mare. Conceptul LIC se discută foarte mult în Forţele
Terestre americane şi în cele ale ţărilor care fac parte din NATO şi cuprinde următoarele viziuni:
- se consideră a nu fi un concept secundar, nici unul izolat, de sine stătător, ci unul care face
parte integrantă din strategia militară;
- în sistemul internaţional, constituie o variantă utilă şi promiţătoare de a asigura interesele
marilor puteri sau ale comunităţii internaţionale;
- asigură posibilitatea unor intervenţii organizate, cu riscuri minime, pentru rezolvarea
problemelor conflictuale.
Dezbateri mai aprinse se duc în ceea ce priveşte folosirea forţelor, mijloacelor şi metodelor,
ca şi rolul militarilor în astfel de conflicte. Aici există două posibilităţi:
- limitarea opţiunilor militare în raport cu cele politice, economice, sociale şi psihologice;
- creşterea implicării militare.
A apărut, în cursul dezbaterilor, şi cea de a treia interogaţie, la fel de importantă,
referitoare la legitimitatea unei asemenea angajări şi anume: un conflict de joasă intensitate este
sau nu este război, în sensul dreptului internaţional? Unii au răspuns că genul acesta de conflict
este o categorie a Războiului Rece, o nouă formulă de război rece, sau o rezultantă a acestuia,
alţii au propus introducerea noţiunii de „mic război“, adică de război limitat, aşa cum de altfel şi
este în realitate125. Un prim răspuns la interogaţia de mai sus este acela că un astfel de conflict se
situează în afara normelor juridice, aşa cum au fost ele formulate de-a lungul timpurilor. De unde
se pune o altă problemă foarte interesantă: ori aceste conflicte trebuie să se „supună“ normelor
juridice existente, ori normele juridice se cer adaptate la noile realităţi. Concepţii contradictorii
privind LIC există şi în rândul ţărilor NATO, SUA încercând să obţină un angajament direct
acceptat de aliaţi. De fapt, problema care se pune – şi pentru care deja s-a realizat acordul formal
al partenerilor la summit-ul de la Washington din 1999 – este angajare „consolidată de aliaţi“
„Out-of-Area“. Controlul politic al statelor din lumea a treia nu este numai problema Statelor
Unite, ci a Occidentului în general. Nici LIC nici MID (Mid-Intensity Conflict) nu se constituie
într-o strategie asimetrică oficială a NATO, dar, în această privinţă, există multe domenii în care
puterile occidentale cooperează foarte bine.
Regulamentul FM-100-5 a oficializat, în 1981, noua doctrină care nu privea decât nivelul
operativ şi cel tactic. Ea se fundamenta pe patru cuvinte-cheie: iniţiativă, profunzime,
sincronizare şi agilitate, la care trebuie, desigur, adăugate, după unii autori, şi altele: putere de
foc, protecţie, conducere. Tot acest manual vorbeşte de necesitatea ca forţele terestre, navale şi
aeriene să fie în măsură să ducă o bătălie integrată oriunde, bazată în special pe ofensivă, pe
câştigarea iniţiativei şi pe manevră. Bătălia aero - terestră poate fi dusă oriunde, neavând fronturi,
şi permite folosirea tehnologiei moderne. Statele Unite recunosc, la ora actuală, trei niveluri ale
artei războiului: strategic, operaţional (operativ) şi tactic. FM -100-5 din 1986 defineşte arta
operaţională ca „întrebuinţare a forţelor militare disponibile pentru a se atinge obiective strategice
în interiorul unui teatru de război sau unui teatru de operaţii, prin studierea, organizarea şi
conducerea la campanie a unor operaţii majore.“ Intervenţia Statelor Unite în Panama a relevat
125
Heinz Kozak, Zur Theorie des Begrenzten Krieges, Österreichische Militärische Zeitschrift, vol. 31, 29;
Heft 2/1993, pp. 129-135; Lawrence A. Yates, From Small Wars to Counterinsurgency, Military Review, vol. 69, nr.
2, februarie 1989, pp.74-86;

147
un amestec de operaţii speciale şi psihologice, ale războiului neconvenţional şi ale celui de tip
convenţional. Se anunţa de fapt trecerea la un nou concept – conflictul (războiul) de intensitate
medie (MIC)– care a fost aplicat, mai târziu, în Irak. Acest concept se bazează pe strategiile
asimetrice şi vizează menţinerea şi sporirea capacităţii Statelor Unite de a acţiona şi a învinge
oricare putere care ar ameninţa accesul americanilor în zone de interes critice.
Trecerea de la LIC la MIC reprezintă o fază extrem de importantă a strategiei asimetrice
şi, de aceea, aceste tipuri de conflicte au început să joace un rol major nu doar în lumea
teoreticienilor militari, ci şi în cea a planificatorilor strategici, mai ales în Statele Unite. A scăzut
astfel interesul faţă de LIC şi a crescut preocuparea pentru justificarea, teoretizarea şi
operaţionalizarea MIC, considerându-se că astfel de conflicte vor fi războaiele noii ordini
internaţionale, ale mondializării şi vor fi caracterizate de superioritate tehnologică. Sistemele de
arme erodează frontiera dintre conflictele de joasă intensitate şi cele de intensitate medie.
Datorită creşterii puterilor regionale, îndeosebi din lumea a treia, de a riposta şi de a constitui
astfel o ameninţare majoră, chiar principală, se vizează o dezvoltare considerabilă a mijloacelor
pentru a se putea duce războaie de înaltă tehnologie (high-tech-wars) în regiuni ale lumii a treia,
situate în afara ariei NATO.
Conflictul din Falkland (Malvine) poate fi apreciat ca unul de intensitate medie. El are
însă elemente şi ale conflictului de joasă intensitate şi demonstrează dificultăţile britanicilor, care
au apelat la ajutorul Statelor Unite. Campania a avut succes operaţional şi logistic, dar a relevat şi
unele neajunsuri (subevaluarea ameninţărilor submarinelor, bombardierelor şi rachetelor,
importanţa noilor rachete pentru reconsiderarea aviaţiei, războiul electronic, importanţa
tehnologiei, dar şi a virtuţilor militarilor în confruntarea terestră). Războiul din Falkland
(Malvine), conflict de intensitate medie, s-a bazat pe strategii asimetrice, câştig de cauză primind
partea care a acţionat rapid, ingenios, în superioritate tehnologică şi care a dispus la timp de
informaţiile necesare. Majoritatea programelor americane (occidentale, în general) de asistenţă
destinate lumii a treia comportă aspecte economice, politice şi umanitare care pot fi însă
exploatate şi ca instrumente psihologice. Ele includ şi programe militare selective, sub formă de
antrenament, dar şi echipament, sprijin şi, în anumite cazuri, acţiuni tactice directe, raiduri şi
demonstraţii de forţă. Statele Unite contribuie direct la eforturile economice, politice şi
informaţionale în vederea rezolvării LIC. Operaţiunile militare americane sunt împărţite în patru
mari categorii126 şi implică participarea unor forţe armate variate, cel mai adesea a unor forţe
specializate, de al căror rol depinde îndeplinirea misiunilor primite. Conflictul de joasă
intensitate, în viziunea americană, ar trebui să cuprindă mai multe categorii de operaţiuni limitate,
între care se situează şi cele pentru prevenirea violenţei:
- operaţii de menţinere a păcii;
- acţiuni antidrog şi antiteroriste.
Acestea sunt situaţii care diferă de război şi se caracterizează, în principal, prin aceea că
sunt operaţiuni care vizează aplicarea legii127. Este ceea ce americanii consideră a fi distincţia
între „warfare" şi „war". Ele îşi găsesc forţa nu în mijloace, ci în scopuri. Mai sunt şi alte

126
35 Contra - insurecţia (Foreign Internal Defense) şi pro-insurecţia, contra - terorismul (Terrorism Counteraction),
operaţiile de menţinere a păcii şi operaţii imprevizibile în timp de pace (Peacetime Contingency), care include şi
operaţiile antidrog.
127
Această viziune era valabilă până la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la acea dată, americanii
considera terorismul infracţionalitate, crimă organizată. De la acea dată, viziunea americană s-a schimbat: terorismul
este război şi el trebuie tratat ca atare.

148
categorii ale conflictului de joasă intensitate: asistenţa de securitate, contra - insurecţie, operaţii
imprevizibile ale războiului limitat.

8.2.2. Ciberconflictul
Ciberconflictul este un conflict produs fie de terorişti, fie de un stat (grup de state etc.)
care atacă alt stat prin vectori informaţionali şi tehnologici. O astfel de problemă a fost pusă în
1995 sub numele de „Pearl Harbour Electronic“, în timpul unei aplicaţii, în care, potrivit
scenariului, Statele Unite trebuia să facă faţă unui atac declanşat prin surprindere cu mijloace
tehnologice electronice, informatice, de telecomunicaţii. Desigur un astfel de conflict este foarte
costisitor şi, de aceea, nu oricine poate apela la el. Spre deosebire de ciberterorism,
ciberconflictul presupune o mare angajare de mijloace de înaltă tehnologie, canale opto-
electronice, sateliţi de interceptare şi de spionaj, cabluri submarine şi sisteme de captare sau de
interceptare a informaţiei transmise prin astfel de mijloace, amplificatori uriaşi de frecvenţe etc.
Un astfel de conflict nu poate angaja decât un foarte mic număr de state supertehnologizate şi, de
aceea, este foarte puţin probabil ca el să se producă în următorul deceniu.

8.3. NON-MILITARE
8.3.1. Îndiguirea
Conceptul LIC a devenit o strategie de bază pentru intervenţia în lumea a treia. Prin anii
80, era şi o modalitate de a limita influenţa Uniunii Sovietice în această lume a treia. Nimeni nu
se aştepta ca Lumea a treia să pună probleme majore marilor puteri. Iar problemele pentru care
era necesară intervenţia efectivă – implicită sau directă a marilor puteri -, vitale pentru ţările
respective, nu prezentau, practic, nici un fel de ameninţare majoră pentru aceste puteri. Dar, toate
la un loc, susţinute sau încurajate de o terţă mare putere, puteau deveni o ameninţare. Şi atunci,
strategia adoptată de Statele Unite a fost una de îndiguire, de limitare a influenţei adversarului
direct, care era Uniunea Sovietică şi ţările aliate acesteia. Toate conceptele se învârteau în jurul
acestei confruntări – SUA urmărind îndiguirea comunismului, iar URSS creşterea influenţei
acestuia -, în timp ce problemele reale, majore ale acestor zone nu numai că au rămas
nerezolvate, dar au şi proliferat, mărind enorm marja de risc, de instabilitate şi de asimetrii.
Conflictul de intensitate medie n-a rezolvat nici el problemele, ci doar a creat SUA un mai
mare spaţiu de siguranţă. Paralel cu abordarea militară (poate chiar înaintea acesteia) a
problematicii strategice a conflictelor şi ameninţărilor care le alimentau, în strategia îndiguirii, un
rol deosebit l-au jucat factorii economici, culturali şi informaţionali.

8.3.2. Separatismul etnic

Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi
securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor
ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rând, cu statele
naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice. Se pare însă că
avantajele nu sunt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Şi aceasta, pe de o parte,
pentru că o astfel de tendinţă favorizează, într-un fel, procesul de mondializare şi, pe de altă
parte, pentru că problema separatismului etnic nu se pune acut în zona marilor puteri şi în statele
supertehnologizate, cu un nivel de viaţă foarte ridicat, ci în ţările sărace, ale căror guverne sunt
considerate ca refractare la noua ordine mondială.

8.3.3. Boicotul

149
 Un stat care nu se conformează unor principii acceptate de toată lumea (sau impuse), dacă
adoptă o atitudine pe care comunitatea internaţională (sau anumite state) o consideră
inacceptabilă sau neconvenabilă, poate fi supus de către alt stat, de către o comunitate de state şi
chiar de comunitatea internaţională la interdicţii în domeniul economic, al telecomunicaţiilor, în
ceea ce priveşte relaţiile internaţionale politice, culturale, sportive etc. Este un soi de presiune
exercitată asupra statului rebel sau agresor128.

CAPITOLUL 9. POSIBILE STRATEGII DE CONTRACARARE A

EFECTELOR CONFLICTELOR ASIMETRICE

Strategiile de contracarare (ameliorare, diminuare, evitare, eventual şi folosire) a efectelor

conflictelor asimetrice se situează pe trepte importante în toate domeniile strategiilor politico-
diplomatice, informaţionale, psihologice, culturale şi militare. Ele sunt duse prin mijloace
adecvate, pe principiile unităţii, complementarităţii, surprinderii, oportunităţii şi faptului împlinit,
reproducând astfel, cum nu se poate mai bine, ceea ce înseamnă strategii asimetrice în mediul
natural. Spunem acest lucru, întrucât este foarte important ca, în analiza strategiilor asimetrice, să
ne întoarcem la acel spaţiu în care ele sunt cel mai acasă: lupta genelor. Strategia129 este o politică
comportamentală programată, de pildă: Atacă adversarul! Dacă fuge, urmăreşte-l! Dacă
ripostează, fugi tu !. O strategie evolutiv stabilă (SES) este aceea care, o dată adoptată de toţi
membrii unei populaţii, nu poate fi depăşită de nici unul dintre ei. Altfel spus, cea mai bună
strategie pentru un individ depinde de ceea ce face majoritatea populaţiei. Întrucât toţi indivizii
unei populaţii încearcă să maximizeze propriul succes, singura strategie durabilă va fi aceea care,
evoluând, nu va putea fi depăşită de nici un individ deviant (mutant). O dată pusă la punct o SES,
ea rămâne constantă, selecţia penalizând orice deviaţie, până ce o modificare importantă a
mediului provoacă o perioadă scurtă de instabilitate evolutivă sau o oscilaţie a populaţiei130. Aşa
cum s-a arătat, cazurile descrise au fost denumite lupte asimetrice. Adversarii, în aceste
experimente, au fost identici din toate punctele de vedere, cu excepţia strategiilor agresive
adoptate. Dar, fireşte, un asemenea model nu există în realitate. J. Maynard Smith si G.A. Parker
au studiat luptele asimetrice şi au stabilit cel puţin trei tipuri de asimetrii. Prima survine când
indivizii se deosebesc prin talia şi abilitatea lor agresivă si când fiecare individ este capabil să
evalueze capacităţile fizice ale rivalului sau în comparaţie cu ale sale. Al doilea tip implică o
diferenţă între profitul obţinut, în cazul victoriei, de fiecare combatant. Un mascul bătrân, cu
speranţa de viaţă redusă, are mai puţin de pierdut în urma unei răniri grave, decât un mascul tânăr
care are înaintea lui o întreagă viaţă de reproducător. O a treia asimetrie apare atunci când unul
dintre adversari poate face lupta să se termine mai repede. În acest caz, SES adoptată va fi
rezidentul câştigă, intrusul pierde, selecţia naturală favorizând indivizii care manifestă un
comportament teritorial.131
9.1. Strategii ale identificării
Nu este vorba de o izolare stricto sensu, ci de o ieşire la mal, adică de o ieşire din fluxul
ameninţărilor şi influenţărilor. Se pune totuşi întrebarea: În această epocă a mondializării, mai
este oare posibil aşa ceva? Nu numai că este posibil, dar este (şi va fi din ce în ce mai mult) şi
128
A se vedea boicotul şi embargoul impuse Irakului şi Iugoslaviei.
129
Dr.Mihail Cociu, Gena egoista si strategiile sale, Internet, www.Asimetrice.htm.
130
http://www.curentul.ro/st/st_9_10_2000_genele.htm
131
http://www.curentul.ro/st/st_9_10_2000_genele.htm

150
necesar. Entităţile nu-şi pot pierde identitatea. Asimetrie nu înseamnă doar rupere a echilibrului,
doar confruntare, conflict, război, victorie sau înfrângere. Asimetrie înseamnă şi stare, realitate,
specificitate, adică neidentitate, individualitate, soluţii posibile, personalitate, organizare proprie,
reacţie adecvată. Nu se poate trage o axă de simetrie şi, pentru armonizarea lumii, ce se află în
stânga trebuie obligat să fie identic cu ce se află în dreapta. Stânga şi dreapta, pozitivul şi
negativul, sus-ul şi jos-ul pot să coexiste (şi coexistă de milioane de ani), iar axa care-i desparte
pe unii de alţii nu este altceva decât o medie sau o mediană. Adică o simplă linie.
Ieşirea din flux poate fi extrem de benefică. Elveţia a ieşit din acest flux al confruntărilor
cu secole în urmă şi nu i-a prins rău deloc, chiar dacă, din mai toate punctele de vedere, ea se află
în asimetrie cu aproape oricare ţară din Europa. Şi chiar dacă Elveţia pare să încerce a-şi
armoniza strategia cu cea a Alianţei şi a Uniunii Europene, exemplul ei rămâne unul de mare
reuşită.

9.2. Strategii protecţioniste

Noul regulament american FM 100-5 din 1993, care expune doctrina Bătălia Aeroterestră,
are un capitol consacrat proiecţiei forţelor (power projection) care înglobează operaţii altele decât
războiul (operations other than war). Este o expresie a modului cum percep americanii această
nouă realitate creată după Războiul Rece şi care se caracterizează prin proliferarea confruntărilor
urbane, a conflictelor etnice şi religioase, a crimei organizate, a traficului de droguri. Este necesar
să se intervină rapid pentru protecţia forţelor americane şi, în acelaşi timp, pentru stabilizarea
situaţiei şi impunerea păcii. Obiectivele acestui tip de proiecţie a forţelor se referă la:
- protecţia şi susţinerea forţelor armate ale SUA pretutindeni în lume;
- protecţia împotriva armelor de distrugere în masă;
- câştigarea războiului informaţional;
- aplicarea unor lovituri rapide şi precise;
- dominarea completă şi indiscutabilă a spaţiului de confruntare.
Strategia asimetrică americană se bazează pe înaltă tehnologie, acţiuni rapide, război non-
contact, supremaţie cosmică, aeriană şi maritimă, supremaţie informaţională şi pierderi zero.
Această strategie este continuarea, mai exact, materializarea unei politici de intimidare ofensivă a
regimurilor ostile şi de impunere a unui comportament în conformitate cu interesele americane,
ale aliaţilor sau ale comunităţii internaţionale. În acest sens se înscrie şi iniţiativa de contra -
proliferare, care, începând cu mandatul preşedintelui Clinton (dar şi acum), are ca obiectiv să nu
permită accesul Lumii a treia la tehnologia modernă, evident, în scopul protecţiei militarilor
americani care acţionează pe aceste teritorii şi a ţărilor occidentale. La acea vreme au fost
identificate patru ameninţări principale:
- proliferarea armelor nucleare şi a celor de distrugere în masă;
- emergenţa puterilor regionale ameninţătoare;
- ameninţările economice;
- ameninţările provenite din destabilizarea fostei Uniuni Sovietice.
Noua politică introduce, pe lângă funcţia de prevenire, bazată pe diplomaţie, şi pe cea
asigurată de noi capacităţi militare care să facă faţă noilor tipuri de ameninţări. Aceasta înseamnă
militarizarea politicii de contra-proliferare (noi arme cu putere de pătrundere sporită pentru
lovirea instalaţiilor subterane, pentru lovirea rachetelor mobile şi apărarea antirachetă). Celelalte
componente ale acestei politici se referă la prevenirea surprinderii şi la întărirea colaborării
internaţionale cu partenerii. Există însă o politică şi, respectiv, strategii de protecţie a forţelor şi
de cealaltă parte a mediei sau medianei. Fiecare ţară, indiferent unde s-ar afla şi în ce tabără s-ar
situa, trebuie să-şi ia măsuri pentru protecţia forţelor şi valorilor sale şi apărarea sau impunerea

151
intereselor proprii. Aceste componente deopotrivă ale politicii şi ale strategiei sunt numeroase şi
ţin de particularităţile fiecărei ţări. Ele ţin de realităţilor momentului, dar şi de tradiţii şi de un
anumit mod de a percepe, evalua şi prognoza situaţiile conflictuale la orizontul de aşteptare.

9.3. Strategii de coalizare

Lumea se polarizează din ce în ce mai mult. De o parte se află forţa banului şi a înaltei
tehnologii, de cealaltă – sărăcia şi dependenţa din ce în ce mai pronunţată de efectele (îndeosebi
secundare sau colaterale) ale aceste înalte tehnologii. Cu alte cuvinte, lumea a fost, este şi va fi
asimetrică. Numai în lumea cristalelor există simetrie. Asimetria lumii este conflictuală, chiar
dacă nu totdeauna ea este producătoare de conflicte. Naţionalismele şi fundamentalismele sunt
considerate principalele surse de ameninţare. Dar ele însele sunt produse ale asimetriei lumii şi,
ca atare, ne învârtim într-un cerc vicios. Socialismul real a eşuat, iar reţetele capitalismului, a
celui care reprezintă fundamentul valorilor occidentale, nu permit acestor ţări din lumea fostă
comunistă sau din lumea a treia să-şi rezolve marile probleme. Confruntarea Nord – Sud se
continuă. Ţările dezvoltate vor să-şi menţină cu orice preţ nivelul ridicat al vieţii şi avantajele pe
care le-au dobândit. Unele mişcări şi unele ţări din lumea a treia se opun. Iată sursa unor tensiuni
care vin din realităţi asimetrice. Iar acestea nu pot fi soluţionate decât tot prin mijloace şi strategii
asimetrice.
Deci nu numai ţările lumii a treia sunt vinovate de proliferarea unor conflicte asimetrice.
Rădăcinile acestor conflicte (care, în majoritatea lor se desfăşoară în aceste ţări) se află ancorate
profund în inegalităţile economice, sociale, politice şi istorice. Soluţiile trebuie căutate deci aici.
Cele militare vor crea doar impresia că s-a rezolvat. Când este vorba de raporturile între aceste
două lumi – o lume a fostelor colonii, a ţărilor sărace şi una a ţărilor supertehnologizate, care au
trecut deja la societăţi de tip informaţional -, nu se poate face abstracţie de decalaje, de interese,
de sursele conflictuale reale, unii mergând în sus, alţii în jos. Şi atunci mereu vor fi linii de
separaţie, baricade, coaliţii de state şi alianţe. Statele se vor coaliza nu neapărat pentru a ataca,
pentru a impune, ci mai ales pentru a-şi asigura stabilitatea necesară, pentru a se afla la adăpost,
pentru a fi nu atât de partea celui mai puternic, cât de partea celui mai puţin vulnerabil, celui mai
stabil. Majoritatea ţărilor ca nu au interese globale se coalizează pentru a-şi asigura stabilitatea,
pentru a contracara efectele asimetriilor agresive, pentru a face faţă ameninţărilor cărora, singure,
nu le-ar putea rezista. Candidaturile ţărilor din Centrul şi Estul Europei la Uniunea Europeană şi
NATO nu vizează realizarea unei forţe care să domine lumea, ci obţinerea unui orizont de
siguranţă strategică, de stabilitate absolut necesar pentru rezolvarea problemelor proprii şi pentru
asigurarea unui nivel de viaţă acceptabil cetăţenilor. Manwaring notează: „consecinţele unei
instabilităţi ameninţătoare în mediul internaţional pot să fie foarte importante, dar este vorba
doar de un simptom, nu de o ameninţare în sine. Ameninţarea în sistemul contemporan rezultă
mai degrabă din lipsa de înţelegere deopotrivă a cauzelor instabilităţii şi a manierei şi
mijloacelor cu care se tratează conflictele care rezultă din manifestările variate ale
dezechilibrelor politic, economic, social şi militar.“132 Pentru că ţările puternice au participat la
astfel de conflicte neconvenţionale, dar nici unul nu s-a desfăşurat pe teritoriul lor şi, de aceea, n-
au cum să înţeleagă (din toate punctele de vedere) filosofia acestor conflicte, ci doar pe cea a
punctului de vedere propriu. Argumentul este înainte de toate tehnic. Epoca telecomunicaţiilor şi
a mijloacelor de transport moderne permite celor care posedă astfel de mijloace să aibă o viziunea
globală veritabilă, de vreme ce acestea sunt deţinute şi controlate de un mic grup de privilegiaţi,

132
Max Manwaring, în E.G. Corr, St. Sloan, op. cit;

152
de norocoşi133. Dar ele nu se pot închide multă vreme în propriul lor sistem privilegiat şi, de
acolo, să rezolve prin forţă orice tendinţă revendicativă din partea ţărilor lumii a treia. Din ce în
ce mai mult, lumea devine multipolară, economia se mondializează, natura conflictelor se
schimbă, informaţia pătrunde peste tot, iar lumea devine interdependentă.

9.4. Strategii de neutralitate

Neutralitatea nu este o strategie, ci o politică. Se pare că, astăzi, o politică de neutralitate
nu mai poate fi posibilă sau, în orice caz, nu mai este benefică. Într-o lumea interdependentă,
nimeni nu se izolează. Inclusiv Elveţia dezbate de câţiva ani ideea ieşirii din neutralitate şi
alinierea la Uniunea Europeană. Totuşi, în ceea ce priveşte prevenirea confruntărilor asimetrice,
considerăm că poate fi adoptată şi a astfel de politică, respectiv, o astfel de strategie. Cel puţin pe
plan politic şi pe plan militar. Strategiile de neutralitate au drept concept fundamental
neangajarea şi chiar neimplicarea. Neangajarea este nu doar o opţiune, ci şi un act de decizie
care se doreşte a fi respectat de comunitatea internaţională, precum şi de grupările de forţe posibil
a se confrunta. În acest sens, strategiile de neangajare vizează, în primul rând, transmiterea unui
semnal de neutralitate, de neimplicare în marile confruntări ale mileniului, ceea ce este foarte
puţin credibil. Totuşi, şi aşa ceva este posibil. Aceasta presupune un anumit tip de strategie
economică, de strategie informaţională, de strategie culturală şi, evident, de strategie militară,
care să opereze nu cu concepte de angajare în confruntare, ci cu concepte de neangajare, care pot
să însemne izolare, restricţionare sau colaborare limitată. Strategiile de neangajare trebuie să
demonstreze neimplicarea în dispute, preocuparea pentru colaborare, precum şi acţiunea
predominant pozitivă în relaţiile internaţionale. Or, în asprul şi inevitabilul proces de
mondializare, astfel de strategii nu sunt nici recomandabile, nici utile şi nici posibile.

CAPITOLIUL. 10. AMENINŢĂRI (RISCURI) ASIMETRICE.

CONSECINŢE ÎN PLANUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII NAŢIONALE

10.1. Pericol, ameninţare, risc

Într-o lume atât de dinamică, se ivesc pericole la tot pasul. S-ar putea spune că pericolul
este una din caracteristicile societăţii moderne, el fiind direct proporţional cu progresul.
Posibilitatea accidentului de automobil, spre exemplu, a crescut direct proporţional cu viteza
acestuia, evident, aplicându-se la calculul riscului coeficientul diminuant dat de sistemele de
securitate a circulaţiei şi de calitatea din ce în ce mai bună a drumurilor. Cu alte cuvinte,
societatea modernă, cu toate măsurile de securitate care se iau, este caracterizată de recrudescenţa
şi diversificarea pericolului. Cu atât mai numeroase sunt pericolele din domeniul confruntărilor
armate. Aici tehnologia a evoluat incredibil, iar armele de distrugere în masă şi sistemele de arme
de mare precizie, ca şi reacţiile neconvenţionale împotriva acestora, vulnerabilizează şi mai mult
societatea umană, menţin la cote alarmante pericolul de război. Pericolele sunt percepute de
societate ca ameninţări, provocări şi, în apropierea lor nemijlocită, adică în acţiune, ca riscuri.
Risc înseamnă ameninţare directă şi asumată. Riscurile cele mai mari ale societăţii moderne sunt,
în cvasitotalitatea lor, de natură asimetrică. Ele cuprind întreaga sferă a activităţii umane şi-l
însoţesc pe om în aproape tot ce face. Cu cât lumea se diversifică şi se ierarhizează, cu atât mai
numeroase şi mai acute devine ameninţările de tip asimetric. Pentru că asimetrie înseamnă
DIFERENŢĂ, adică posibilitate de a acţiona diferit şi de a reacţiona diferit, cu scopul de a
surprinde, a distruge, a câştiga iniţiativa strategică şi libertatea de acţiune şi, în consecinţă, de a
133
Martin van Creveld, On Future War, Londres, Brassey's, 1991;

153
învinge. În 1997, conceptul de ameninţare asimetrică se bucura de o mare atenţie, într-un
document oficial american precizându-se: «Dominaţia SUA în domeniul militar convenţional
poate încuraja adversarii noştri să folosească […] mijloace asimetrice pentru a ataca forţele şi
interesele noastre în lume şi pe teritoriul american»134. Chiar dacă strategiile asimetrice sunt
vechi de când lumea, riscurile de tip asimetric au, în epoca actuală, noi configuraţii. Într-un
document întocmit de un grup special desemnat de Congresul american să evalueze problemele
apărării pe termen lung se preciza: «Putem presupune că inamicii şi adversarii noştri viitori au
tras învăţăminte din Războiul din Golf. Este puţin probabil că ei se vor confrunta cu noi, cu arme
convenţionale, formaţiuni blindate masive, forţe aeriene superioare, flote navale proprii, în toate
aceste domenii SUA fiindu-le net superioare. În schimb, ei vor căuta noi modalităţi de atacare a
intereselor noastre, forţelor noastre şi cetăţenilor noştri. Ei vor găsi căi şi modalităţi de
combinare a tăriei lor împotriva punctelor noastre slabe»135 Majoritatea documentelor şi studiilor
care abordează problematica asimetriei strategice definesc ameninţările şi riscurile asimetrice în
aceeaşi manieră, ca diferenţe, ca pericole şi riposte felurite, în genere neconvenţionale. În
documentul intitulat Strategia militară a României se arată: Riscurile asimetrice cuprind acele
strategii sau acţiuni deliberat îndreptate împotriva statului român, care folosesc procedee
diferite de lupta clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societăţii civile, dar care pot
afecta direct sau indirect şi forţele armate. Ele se referă la: expansiunea reţelelor şi activităţilor
teroriste; proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a
mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi a altor mijloace letale neconvenţionale;
războiul informaţional; izolarea României în societatea globală, bazată pe informaţie, din cauza
lipsei infrastructurii specifice. Astfel de riscuri includ întreruperea fluxului esenţial de
informaţii, propagarea unei imagini deformate privind societatea democratică românească,
modul de respectare de către România a tratatelor sau acordurilor internaţionale, limitarea
accesului la resursele strategice, degradarea mediului şi existenţa în proximitatea frontierelor
naţionale a unor obiective cu un grad ridicat de risc.136

10.2. Tipologia ameninţărilor (riscurilor) asimetrice

Ameninţările (riscurile) asimetrice nu au aceeaşi configurare pentru toată lumea. De
aceea, ele se cer privite şi analizate diferenţiat, în funcţie de condiţiile concrete, de opţiunile
strategice şi de forţele care sunt sau pot fi angajate în confruntare. Lumea este diversificată şi, ca
atare, şi posibilităţile de acţiune sau de ripostă sunt diferite. Riscurile de natură asimetrică, în
viziunea Statelor Unite ale Americii, sunt, în mare parte, diferite decât cele pe care le au în
vedere, spre exemplu, statele din lumea a treia. Diferenţa de tehnologie, de civilizaţie, de condiţii
concrete, de posibilităţi şi, evident, de mentalitate se exprimă, în primul rând, în strategiile de
confruntare, în ceea ce numim asimetrie strategică. Se realizează astfel o anumită relaţie
ameninţare (risc) – ripostă asimetrică, ofensivă asimetrică - apărare, care, probabil, va domina
tipologia conflictelor din acest început de mileniu. Tipologia ameninţărilor (riscurilor) de natură
asimetrică impune o nouă evaluare a spaţiilor de interes strategic şi a filosofiei confruntării,
întrucât lumea s-a schimbat radical şi, în pofida globalizării economiei şi informaţiei, ea rămâne
extrem de diferită şi de contradictorie.

134
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai 2001).
135
Idem
136
Strategia Militară a României, http://www.mapn.ro/mapn/strategiamilitara.htm#factori ;

154
 10.3. Consecinţe în planul securităţii şi apărării naţionale
Singura ţară care a făcut o analiză serioasă a ameninţărilor asimetrice şi a elaborat o
filosofie a confruntării în acest spaţiu guvernat de un sistem de ecuaţii din zona probabilităţilor
condiţionate este America. Statele Unite, în Viziunea Strategică 2010 şi în Viziunea Strategică
2020, lansează cinci concepte care ţin de asimetria strategică: dominare a întregului spectru de
misiuni, manevră dominantă, angajare de precizie, accentuare pe logistică, protecţie
multidimensională.137 Aceste cinci concepte formulate de americani reprezintă o adevărată
revoluţie în domeniul filosofiei confruntărilor. Este, desigur, o viziune strategică dinspre o
superputere mondială spre acele zone care prezintă, pentru SUA şi pentru unele ţări occidentale,
un spaţiu de proliferare a riscurilor asimetrice. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra
Statelor Unite confirmă această viziune şi se constituie într-un nou şi tragic argument în favoarea
asimetriei strategice. Aşadar, confruntările prezentului şi cele ale viitorului se înscriu în acest
spectru foarte larg în care este posibil aproape orice. De aceea, atât evenimentele recente, cât şi
evoluţia situaţiei strategice din ultimul deceniu impun o reconsiderare a strategiei de securitate şi
strategiei militare, în sensul formulării tranşante a ameninţărilor şi riscurilor de natură asimetrică
şi a modalităţilor corespunzătoare de contracarare a acestora.
Este puţin probabil ca, cel puţin pe termen apropiat, România să fie atacată de formaţii
masive de avioane, tancuri, de trupe de infanterie şi de nave de război, în sistemul clasic,
eventualitate pentru care ne-am pregătit ani şi ani. Atacurile asupra ţării noastre, care n-au lipsit
niciodată, sunt acum mult mai numeroase şi de desfăşoară în tot spectrul de confruntări, de la cele
informaţionale, la cele psihologice, de la agresiunea criminalităţii şi degradării condiţiei umane la
discreditarea valorilor naţionale. De aceea, primul concept formulat de americani – cel de
dominare a întregului spectru de misiuni – trebuie tradus în strategia securităţii naţionale prin
ceea ce numim capacitate de cunoaştere permanentă a situaţiei şi de flexibilitate opţională. E
foarte greu ca România să cucerească şi să menţină iniţiativa strategică, mai ales în zona
confruntărilor asimetrice, dar este foarte posibil să cunoască şi să evalueze în permanenţă
ameninţările şi riscurile reale şi, în funcţie de situaţie, să opteze pentru un sistem de acţiuni şi de
reacţii corespunzătoare posibilităţilor noastre. În acest sens, în elaborarea (perfecţionarea)
strategiei securităţii naţionale, trebuie pus accent pe strategiile informaţionale, pe optimizarea
activităţii de culegere a datelor şi informaţiilor, pe analiza lor şi desprinderea concluziilor
necesare pentru prevenirea surprinderii şi zădărnicirea acţiunilor de punere a României în faţa
faptului împlinit. Manevra dominantă, pentru România, în acest sens, trebuie s-o constituie un
complex de măsuri inteligente prin care să se urmărească îmbinarea acţiunilor diplomatice cu cele
de coalizare a forţelor în vederea realizării unui glacis de stabilitate şi de securitate reală în
spaţiul nostru de interes strategic. Participarea României la acţiunile de menţinere a păcii, la
lupta împotriva terorismului şi criminalităţii şi integrarea ţării în NATO şi în Uniunea Europeană
sunt elementele-cheie ale acestei manevre dominante.
Un rol deosebit în elaborarea strategiilor asimetrice îl are conceptul de angajare. Pentru
americani, spre exemplu, angajarea înseamnă proiecţia forţelor la mare distanţă, intervenţia
promptă, cucerirea iniţiativei strategice în spaţiul aerian, cosmic şi informaţional şi aplicarea unor
lovituri cu sisteme de arme de mare precizie. Pentru noi, angajarea înseamnă cunoaştere perfectă
a situaţiei, a tuturor variantelor de acţiune, a posibilităţilor reale de asociere (pentru că, astăzi,
pe această planetă, nici un stat nu mai e singur), sisteme de prevenire, de descurajare, de
dezamorsare a tensiunilor şi, în ultimă instanţă, de ripostă. Oricum, ameninţările de natură

137
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai 2001);

155
asimetrică reclamă un efort multidimensional138 de evaluare şi de optimizare a reacţiei, de
reducere la minimum a vulnerabilităţilor şi de creare a unui spaţiu mai larg de acţiune, care să
cuprindă componente economice, financiare, informaţionale, culturale, de păstrare a ordinii
publice şi a ordinii interne constituţionale, diplomatice şi, în ultimă instanţă, militare. Un concept
deosebit de interesant pentru asimetria strategică este cel de protecţie a sistemelor de valori, a
cetăţeanului, a instituţiilor statului de drept şi a forţelor. Având în vedere că, în categoria
ameninţărilor (riscurilor) asimetrice intră cam tot ce nu este convenţional, toată gama de
agresiuni atipice îndreptate împotriva tuturor societăţilor, de la cele ale lumii a treia până la cele
informaţionale, tot arsenalul de mijloace pentru crearea de dependenţe, de dezordini favorabile
ascunzişurilor lumii interlope, lumii revanşarde şi unui mare număr de profitori, protecţia
împotriva lor trebuie să fie activă, permanentă şi ofensivă. Ziarul „Le monde“ din 2 octombrie
2001 arată că „secretarul american pentru apărare, Donald Rumsfeld, sublinia, în raportul său
asupra revizuirii apărării (QDR) că atentatele fac necesară protecţia împotriva ameninţărilor
«asimetrice» care vin din partea statelor «vagaboande» sau a unor grupuri teroriste, dotate sau
care vor să se doteze cu arme de distrugere în masă (chimice, biologice, nucleare şi ale ciber-
războiului) şi cu rachete balistice. «Războiul adus în mod brutal pe malurile râurilor Americii de
forţele răului şi terorii» confirmă, după cum spune ministrul american, orientările strategice
după numirea sa la Pentagon, «în special insistenţa asupra apărării teritoriului, pregătirea
pentru a face faţă ameninţărilor asimetrice şi nevoii unor noi concepte de descurajare»139“.
CAPITOLUL 11. CERINŢE OPERAŢIONALE PRIVIND STRUCTURA
ARMATEI ROMÂNIEI PENTRU CONTRACARAREA AMENINŢĂRILOR
(RISCURILOR) ASIMETRICE
Din elementele prezentate, este evident că armatele moderne, implicit Armata României,
trebuie astfel structurate şi pregătite pentru a face faţă, în plus faţă de confruntările militare
pentru care au fost proiectate până în prezent, unor provocări noi, cu totul diferite faţă de
accepţiunea actuală a sintagmei lupta armată. Aserţiunea noastră se bazează atât pe actualele
evoluţii ale fenomenului război, cât, mai ales, pe schimbarea fizionomiei, conţinutului, formelor,
procedeelor şi mijloacelor de ducere a acestuia. În plus, decalajul tehnico-ştiinţific existent între
unele state şi armate care ajung în situaţia de confruntare militară obligă la adoptarea unor căi,
forme şi metode de contracarare a acţiunilor agresive/de apărare ale părţii adverse. Pentru că
asimetria strategică proprie confruntărilor militare ale viitorului obligă, ca şi până în prezent, la o
capacitare operaţională a forţelor armate menită să contracareze noile provocări ale câmpului de
luptă.
Evoluţiile actuale şi de perspectivă ale ştiinţei şi artei militare sunt dependente, în mare
măsură, de schimbările produse în conţinutul misiunilor de luptă ale diferitelor forţe şi structuri
militare. Din această perspectivă, extinderea gamei riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor la
adresa securităţii statelor, precum şi apariţia noilor actori şi a noilor procedee, induse în câmpul
de luptă modern, implică o viziune nouă în proiecţia structurilor şi misiunilor armatelor
viitorului. Relevantă, în acest sens, este observaţia care nu mai are nevoie de demonstraţii
ştiinţifice că, în perioada postbelică, ponderea misiunilor clasice, specifice luptei armate în
accepţiunea ei consacrată, începe să piardă teren în faţa misiunilor noi, presupuse de realizarea
securităţii colective (misiuni de menţinere, impunere, construcţie a păcii etc.). În acelaşi context,
este de remarcat că forţele militare sunt chemate să rezolve situaţii cu totul noi, cum sunt cele
138
General de brigadă dr. Vasile Paul, Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai 2001).
139
Le monde, 2 octombrie 2001.

156
produse, de pildă, de actele de terorism, ceea ce obligă armatele moderne să-şi adapteze
principiile, misiunile şi procedeele de acţiune la noile provocări ale câmpului de luptă. Decizia
factorului politic de angajare a forţelor armate în soluţionarea acestor situaţii, ca formă decisivă
de restabilire a ordinii de drept, constituţionale şi democratice, implică, aşadar, mutaţii
corespunzătoare în domeniul întrebuinţării armatelor, obligând la reformularea cerinţelor
operaţionale care determină structurarea acestora. În viziunea noastră, procesul de adaptare a
structurilor militare la imperativul participării la conflicte asimetrice implică, în mod obligatoriu,
îndeplinirea, cel puţin, a următoarelor principii:
• crearea unor structuri luptătoare, de execuţie, apte să îndeplinească o gamă variată de
misiuni;
• realizarea, conceptual şi pragmatic, a unor comandamente operaţionale întrunite în
accepţiunea actuală de tip CJTF – capabile să conducă acţiuni, inclusiv în cadru multinaţional, pe
timpul participării la confruntări asimetrice;
• realizarea unui cadru legislativ adecvat, care să permită participarea forţelor armate la
confruntări de acest gen.
Pornind de la necesitatea remodelării armatelor moderne, astfel încât acestea să fie
capabile a îndeplini eficient misiuni în cadrul unor conflicte asimetrice, de tipul celor menţionate
în prezentul studiu, dar luând în considerare caracterul prospectiv-evolutiv al acestora în
perspectiva previzibilă, în urma analizei întreprinse, am identificat unele cerinţe operaţionale
privind structura Armatei României, circumscrise următoarelor domenii, astfel:
1. - flexibilitate organizaţională;
2. - modularitate structurală;
3. - structuri specializate optime de contracarare specifică;
4. - structuri-nuclee apte să le genereze, la nevoie, pe cele necesare susţinerii efortului de
contracarare specifică;
5. - tehnologii performante;
6. - structuri de conducere de tip CJTF;
7. - crearea cadrului legislativ necesar.
Prezentăm câteva consideraţii privitoare la aceste cerinţe operaţionale.

11.1. Flexibilitatea organizaţională

Această cerinţă operaţională a constituit, de-a lungul istoriei militare, un principiu
călăuzitor în proiectarea armatelor în timp de pace, gândirea planificatorilor militari vizând
nevoile vremurilor de război. A fost şi cazul României, care, în pofida prevederilor tratatelor
internaţionale şi a constrângerilor financiare din diferite regimuri politice ce s-au perindat la
conducerea statului, prin specialiştii săi militari, a reuşit să identifice soluţiile necesare asigurării
flexibilităţii organizaţionale a struc-turilor militare. Această abilitate a permis ca, în caz de
necesitate, să fie conservate resursele material-financiare şi umane necesare operaţionalizării, în
timp oportun, a structurilor militare cerute de efortul de război solicitat la un moment istoric dat.
Situaţia existentă în Armata României în perioadele dinaintea celor două războaie mondiale, ca şi
în perioada postbelică, este relevantă în acest sens.
Important, însă, este cum poate fi realizat acest imperativ în prezent pentru perspectivă şi, mai
ales, în contextul unui dinamism fără precedent al mediului de securitate de interes, al evoluţiei
riscurilor, ameninţărilor şi a agresiunilor la adresa securităţii naţionale, în special, în contextul
creşterii caracterului asimetric al unei eventuale confruntări în care ar putea fi implicat statul
român.

157
 Apreciem că flexibilitatea organizaţională reprezintă capacitatea structurilor militare de a
se modela şi redimensiona, oportun şi eficient, în raport cu cerinţele formulate de strategiile de
securitate naţională şi, respectiv, militară a României pentru a răspunde riscurilor, ameninţărilor
şi agresiunilor din mediul de securitate în care trebuie să acţioneze. Aceasta implică, în acelaşi
timp, capacitatea de îndeplinire a unei game diverse de misiuni, dispunând de o înzestrare şi
pregătire corespunzătoare, adaptabile la realităţile câmpului de luptă modern. Dincolo de această
definiţie generală, însă, trebuie identificate soluţiile concrete de aplicat pentru a asigura
flexibilitatea structurilor create din timp de pace pentru situaţii de criză şi război, cu luarea în
considerare a caracterului asimetric al confruntărilor militare ale viitorului. Rezolvarea acestei
ecuaţii trebuie să aibă la bază, în viziunea noastră, două repere fundamentale: soluţiile adoptate
de armatele moderne, posesoare ale unei experienţe şi ale unor informaţii cuprinzătoare asupra
evoluţiilor fenomenului politico-militar pe termen mediu şi lung, precum şi condiţiile concrete în
care fiinţează statul român. Corelarea concluziilor rezultate din această analiză trebuie să conducă
la formularea şi aplicarea unor principii stabilite în proiectarea forţelor şi în structurarea acestora,
astfel:
• stabilirea unei ponderi echilibrate a categoriilor de forţe: forţe terestre, aeriene, navale şi
crearea, în contextul creşterii ameninţărilor asimetrice, a unei categorii distincte de forţe,
cele speciale – fie independente, fie în structura fiecărei categorii de forţe ale armatei;
• operaţionalizarea unui sistem funcţional, care să asigure ridicarea graduală a capacităţii
de luptă la toate nivelurile ierarhice, astfel încât, în raport cu escaladarea unui conflict
(asimetric), să fie conservată o cantitate suficientă şi calitativ eficientă de forţe capabile să
contracareze orice ameninţare sau agresiune militară, materializată într-un număr
corespunzător de comandamente, mari unităţi şi unităţi luptătoare şi logistice, care să
susţină efortul de război, în cadrul fiecărei categorii de forţe;
• stabilirea unui raport corespunzător între forţele active şi forţele teritoriale, asigurând
premisele necesare pentru optimizarea procesului de amplificare a forţelor operaţionale
apte de acţiuni militare, în caz de necesitate;
• asigurarea unui grad sporit de mobilizare şi generare a forţei, astfel încât să existe
posibilitatea reală de a face faţă unei ameninţări neprevăzute şi de a asigura rezerva
necesară în condiţiile existenţei unui interval de timp mai îndelungat de avertizare;
• crearea unor structuri organizatorice, capabile de cooperare cu armatele statelor membre
ale NATO, îndeosebi pentru forţele stabilite să participe la operaţii conduse de NATO
şi/sau UE;
• realizarea unui nivel corespunzător al interoperabilităţii operaţionale, tehnice şi logistice
cu forţele multinaţionale, alături de care pot acţiona în misiuni conduse de NATO/UE;
• realizarea unei capacităţi informaţionale şi de evaluare a situaţiilor tactice, operative şi
strategice a riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor;
• crearea unei protecţii multidimensionale a forţelor/obiectivelor şi asigurarea unui grad
ridicat de autonomie în teatrul de operaţii;
• existenţa unui sistem logistic specializat, flexibil şi interoperabil, menit a asigura
autonomia acţiunilor şi complementaritatea eforturilor în câmpul de luptă;
• realizarea unei infrastructuri adecvate pentru desfăşurarea acţiunilor militare.
În afara acestor principii, fără de care nu se poate realiza flexibilitatea organizaţională a
structurilor militare, considerăm că aplicarea lor presupune, în mod necesar, identificarea
soluţiilor care să asigure, în timp oportun, crearea acelor structuri de conducere şi execuţie
(luptătoare) cerute de rezolvarea unei situaţii sau alteia la un moment dat. Şi dacă dintr-o brigadă

158
este uşor să constitui un batalion, cu toate facilităţile necesare îndeplinirii unei misiuni, inclusiv
într-un conflict asimetric, problema este să reuşeşti ca, pe structura unui batalion, să poţi constitui
o brigadă - cu tot ceea ce aceasta are nevoie - , pentru a îndeplini o misiune dată. Fără a fi o
exagerare, această ipoteză trebuie să devină, în caz de necesitate, o posibilitate reală. Această
manieră de proiectare a structurilor poate, realmente, determina sporirea capacităţii de reacţie a
structurilor Armatei României în acţiuni de contracarare, inclusiv a riscurilor şi ameninţărilor
asimetrice.
11.2. Modularitate structurală
Consacrat, îndeosebi, în perioada postbelică, principiul modularităţii structurilor
organizaţionale din domeniul militar decurge din cerinţa realizării flexibilităţii organizaţionale şi
a fost impus de nevoia constituirii ad-hoc a unor structuri reclamate de multiplicarea misiunilor şi
de imperativul soluţionării operative a unor situaţii de criză sau război. Principiul enunţat constă,
în principal, în crearea şi existenţa unor structuri militare, de conducere sau execuţie care dispun
de pregătirea necesară translatării lor dintr-o structură în alta, dispunând de abilităţile cerute
pentru realizarea interoperabilităţii şi integrării într-un sistem de luptă creat pentru soluţionarea
unei situaţii noi. Acest principiu răspunde, pe de o parte, implicaţiilor reducerii efectivelor
militare - în care structurile militare sunt de dimensiuni mai mici, dar trebuie să fie mai mobile,
suple, active şi adecvate unui mediu de securitate nou, în continuă schimbare, capabil de o ripostă
optimă -, iar pe de altă parte, principiul poate oferi soluţii în aplicarea noului concept CJTF, de
creare şi dezvoltare a capacităţilor de acţiune integrată.
Apreciem că realizarea cerinţelor principiului analizat este oportună din perspectiva
modernizării structurale şi operaţionalizării forţelor, asigurându-se astfel un nivel corespunzător
al interoperabilităţii operaţionale tehnice, logistice şi administrative, atât între categoriile de forţe
ale Armatei României, cât şi între acestea şi armatele statelor membre ale NATO.

11. 3. Structuri specializate optime de contracarare specifică

Restructurarea şi modernizarea Armatei României presupune, în mod necesar, realizarea
unor structuri specializate, capabile să răspundă cerinţelor câmpului de luptă modern, potrivit
noilor riscuri şi provocări ale modului de securitate actual şi din perspectiva previzibilă. Şi dacă
coexistenţa tipurilor clasice de agresiune cu cele moderne obligă la menţinerea unor structuri şi
proceduri clasice, este evidentă necesitatea creării şi pregătirii unor structuri specializate, capabile
să contracareze noile tipuri de agresiuni şi forţe angajate în acţiunile militare ale viitorului. Fără
îndoială că implicarea armatelor în soluţionarea diferendelor viitorului este o problemă politică.
Deciziile politice vor trebui, însă, urmate de măsuri în consecinţă în domeniul militar. Prin
urmare, este de aşteptat ca implicarea forţelor militare în soluţionarea conflictelor interstatale sau
interorganizaţionale să determine crearea unor structuri noi, altele decât cele cunoscute până în
prezent, capabile să contracareze acţiunile ostile îndreptate împotriva securităţii şi apărării
naţionale ale statelor naţionale sau organizaţiilor colective de securitate. Terorismul, ca fenomen
şi formă acută şi actuală de ameninţare, de exemplu, cere astfel de structuri. Important de reţinut
este că crearea şi eficienţa unor astfel de structuri implică, în afară de cheltuieli, o nouă filozofie a
întrebuinţării forţelor armate, adică structurare, pregătire şi conducere adecvate noului mediu de
securitate
Realizarea acestui deziderat ar însemna, însă, în plan conceptual şi pragmatic, un plus de
aport al României la eforturile întreprinse pe plan mondial la realizarea unui climat de securitate
colectivă. Spre exemplificare, având în vedere creşterea complexităţii mediului de securitate şi în
consonanţă cu structurarea armatelor moderne, considerăm că se impune crearea, în cadrul
Armatei României, a unei noi categorii de forţe - forţele speciale -, pregătite şi înzestrate

159
corespunzător, care să cuprindă elemente din toate actualele categorii de forţe ale armatei. Ele vor
trebui astfel proiectate, încât să îndeplinească misiuni cu caracter deosebit, pe timp de pace, în
situaţii de criză şi la război, aducând un plus de calitate şi eficienţă modalităţilor de contracarare a
noilor provocări ale câmpului de luptă modern.

11. 4. Structuri - nuclee

Principiu sau indicator important al capacităţii României de susţinere a unui efort militar
credibil, constituirea unor structuri-nuclee capabile să amplifice potenţialul cerut într-o situaţie de
criză sau război reprezintă un element ce va trebui exploatat în consecinţă într-o etapă istorică în
care diminuarea forţelor armate este o modă. Creşterea ponderii conflictelor asimetrice în cadrul
evoluţiei fenomenului militar internaţional obligă la crearea şi pregătirea unor structuri-nuclee
capabile să facă faţă oricăror tipuri de agresiuni. Procesul este deosebit de complex şi dinamic,
implicând măsuri organizatorice, din timp de pace, care să asigure operaţionalizarea oportună, în
situaţii de criză sau la război, a structurilor de conducere şi execuţie necesare îndeplinirii
obiectivelor propuse prin strategiile de securitate şi apărare naţională proiectate. Acest proces
presupune conservarea resurselor materiale şi umane necesare proiectării, în caz de nevoie, a
forţei capabile să rezolve situaţiile apărute într-o circumstanţă sau alta, ceea ce necesită
responsabilităţi distincte pentru fiecare component al lanţului de comandă şi decizie politico-
militară. Câte structuri - nuclee şi care este mecanismul de operaţionalizare a acestora constituie o
chestiune ce trebuie asumată de către factorii de decizie politico-militară. Iar detaliile planificării
acestora fac obiectul unor documente organizatorice confidenţiale, bazate pe o evaluare realistă a
mediului de securitate, concomitent cu o repartiţie judicioasă a forţelor-structuri-nuclee-
corespunzătoare contracarării ameninţărilor estimate.

11. 5. Tehnologii performante

Pornind de la postulatul că nivelul de înzestrare tehnică reprezintă un indicator important
al capacităţii de luptă a oricărei armate moderne, cu implicaţii majore asupra strategiilor de
securitate naţională şi, respectiv, militare ale oricărei naţiuni, cu atât mai mult în cazul
conflictelor asimetrice, dotarea armatelor moderne presupune tehnologii de înaltă performanţă.
Această cerinţă este cu atât mai mult valabilă pentru România, a cărei armată dispune de mijloace
uzate fizic şi moral, datorită unei perpetue politici anacronice şi în totală neconcordanţă cu
evoluţiile din domeniu practicate pe plan mondial. Şi înainte de 1989, şi după aceea, politicile
aplicate nu au ţinut faţă cu preocupările existente pe plan mondial de reînnoire periodică a
parcului de tehnică militară, ajungându-se în prezent la un decalaj important între nivelul de
înzestrare al armatei noastre şi celelalte armate, inclusiv cu potenţial asemănător. Ca atare, pentru
perioada imediat următoare, apar ca prioritare următoarele direcţii de acţiune în acest domeniu, ce
presupune un efort financiar corespunzător:
• programe de înzestrare viabile, ce vor trebui direcţionate pentru:
- realizarea creşterii la un nivel corespunzător a interoperabilităţii cu structurile
militare ale statelor membre ale NATO, precum şi între categoriile de forţe ale armatei;
- achiziţionarea (producerea) de tehnică şi armament din ultima generaţie, cu consumuri
şi deservire minimă şi fiabilitate maximă;
- înlocuirea armamentelor şi tehnicii de luptă cu uzură fizică şi morală avansată;
- modernizarea armamentelor şi tehnicii de luptă care pot fi aduse la nivelurile de
compatibilitate cu cele din ţările membre ale NATO;

160
 - completarea unor deficite la mijloacele de protecţie individuală şi colectivă, la stocurile
de muniţii pentru tehnica nou introdusă (modernizată) în (din) înzestrare, precum şi la
carburanţi-lubrifianţi;
- înlocuirea aparaturii de comutaţie analogică şi a staţiilor (autostaţiilor) radio cu
frecvenţă fixă, cu cea de tip numeric şi staţiilor radio cu salt de frecvenţă;
- asigurarea necesarului, la pace, de mijloace de informatică şi tehnică de transmisiuni;
• efort propriu şi prin cooperare militară internaţională;
• implementarea, cu prioritate, a sistemului C4I.
Aceste câteva direcţii de acţiune în domeniul înzestrării subsumează numeroase alte
subdirecţii deosebit de importante pentru fiecare categorie de forţe ale armatei şi gen de armă,
având ca rezultat aducerea nivelului de înzestrare la cerinţele şi plafonul impuse de intrarea în
secolul XXI, adică la generaţia superioară celei existente în prezent în dotarea Armatei României.

11. 6. Structuri de conducere de tip CJTF

O schimbare structurală esenţială, reclamată de epoca confruntărilor militare asimetrice,
ce se manifestă în prezent, va trebui produsă şi în domeniul conducerii. Deci, dacă în teoria şi
practica militară românească, din trecutul imediat şi din prezent, introducerea structurilor
întrunite de comandă a fost oarecum timidă, ea va trebui generalizată la toate nivelurile ierarhice
(nu numai strategic–prin Marele Cartier General, ci şi la nivelurile operativ şi chiar tactic).
Îngemănarea acţiunilor din toate mediile de ducere a războiului implică în mod necesar
generalizarea nu doar ideatică, ci şi pragmatică a constituirii unor structuri manageriale, capabile
să conducă forţele aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei, inclusiv multinaţionale.
Prin urmare, apreciem că trebuie depăşit stadiul actual al constituirii unor comandamente
cu abilităţi prealabil concepute, apte să conducă un tip structural şi acţional de misiuni
preconceput, pregătind structuri şi personal în măsură să gestioneze o gamă diversă de acţiuni
militare, în raport cu situaţiile ce pot apărea. Această mobilitate conceptuală şi acţională poate şi
trebuie să genereze capabilităţile necesare asigurării răspunsului potrivit pentru contracararea
acţiunilor asimetrice. Noua filozofie a conducerii acţiunilor militare implică pregătirea şi
competenţa corespunzătoare soluţionării provocării câmpului de luptă modern. Soluţia sugerată ar
răspunde acestor provocări prin materializarea principiilor flexibilităţii organizatorice şi
modularităţii structurale în domeniul conducerii, precum şi prin pregătirea specialiştilor capabili
să asigure, fiecare din zona lui de responsabilitate, expertiza necesară pentru elaborarea unor
planuri realiste şi viabile, potrivite cu diversitatea şi complexitatea unor situaţii de criză sau de
război. Crearea condiţiilor necesare pentru constituirea structurilor de conducere de tip CJTF
reprezintă cerinţa indispensabilă de participare a Armatei României, implicit în cadrul
conflictelor asimetrice, la acţiuni militare întrunite şi multinaţionale, adică la un nivel maximal,
interoperabil şi eficient, de participare la misiuni de apărare colectivă.

11. 7. Cadrul legislativ

Toate cerinţele operaţionale enunţate vizavi de implicarea Armatei României în
conflictele militare ale viitorului nu pot fi soluţionate fără existenţa unei baze legale
instituţionalizate. În opinia noastră, este nevoie de o rapidă adecvare a cadrului legislativ
românesc la prevederile existente pe plan internaţional în domeniu, această armonizare necesară
şi aşteptată a legislaţiei noastre permiţând sporirea contribuţiei României ca generator de
securitate în zona sa de interes. Mai mult, noua legislaţie românească trebuie să fie prospectivă şi
deschisă, cuprinzând, în spiritul şi litera ei, aspectele evolutive ale conflictelor militare, inclusiv

161
pe cele asimetrice, precum şi baza legală care să permită forţelor noastre armate participarea la
acestea. Din aspectele prezentate, este evident că gândirea militară românească va trebui adaptată
şi astfel orientată încât să ofere soluţii pentru a nu surprinde, ci pentru a pregăti sistemul naţional
de apărare să asigure riposta potrivită pentru contracararea oricărui gen de riscuri, ameninţări sau
agresiuni îndreptate împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României: prin efort propriu
sau în cadrul unei alianţe.

CONCLUZII
Realitatea crudă a celor văzute de o lume întreagă la 11 septembrie 2001 confirmă,
totodată, pe deplin, una din concluziile majore ale ultimei conferinţe a Army War College
(Colegiul de Război al Trupelor de Uscat al armatei SUA), din iunie 1998, consacrată asimetriei,
ameninţărilor şi conflictelor de natură asimetrică, anume aceea că „Recurgerea la mijloace
asimetrice nu este o ipoteză de lucru, ci o certitudine”.140 Dacă nonexistenţa riscurilor şi
ameninţări de natură asimetrică/ teroristă nu se mai discută, rămâne să fie găsite răspunsuri la
întrebarea majoră: suntem în prezent, şi în perspectiva imediată, capabili să controlăm/stăpânim
ameninţările şi conflictele asimetrice? Răspunsurile la o asemenea întrebare pot fi grupate într-un
set de concluzii ce rezultă în mod logic din studiul întreprins, astfel:
1. Asimetria este o expresie a raporturilor reale existente în natură, în societate, în relaţiile
umane. Ştiinţa modernă studiază prin mijloace de analiză raporturile asimetrice, oferind modele
şi paradigme din ce în ce mai apropiate de realitatea lucrurilor. Asimetria îşi află un spaţiu de
existenţă şi de manifestare oriunde şi dintotdeauna. Conflictele asimetrice nu sunt altceva decât
un mod real de manifestare a asimetriei în actul confruntării. Toate conflictele sunt, de fapt,
asimetrice.
2. Dezvoltarea inegală a lumii, existenţa unor variabile mari în spaţiul de construcţie al
strategiilor de securitate, ca şi diversitatea enormă a intereselor duc la elaborarea unor politici
asimetrice de confruntare (informaţională, economică, socială, culturală şi militară) şi, în
consecinţă, a unor strategii pe măsură. Tipologia politicilor defineşte tipologia conflictelor, iar
tipologia conflictelor impune o nouă tipologie a strategiilor de confruntare sau de colaborare.
3. Confruntările asimetrice impun concepte noi, precum şi un cadru nou de definire,
angajare şi implicare, astfel încât cunoaşterea legilor, principiilor cauzelor şi particularităţilor
situaţiilor conflictuale, iese din linearitate şi se apropie asimptotic de orizontul real, sinuos, atipic,
mereu schimbător şi greu previzibil al confruntărilor.
4. Acest concept a fost elaborat de Statele Unite ale Americii, ca urmare a unor experienţe
parcurse în ultimii ani, în special după încheierea Războiului Rece, pentru a permite crearea unui
cadru mai eficient de analiză a spaţiului strategic şi, în consecinţă, a unor instrumente mai bune
de definire şi evaluare a domeniului de confruntare, a ameninţărilor şi riscurilor, a modalităţilor
de soluţionare şi de gestionare a crizelor. Conceptul a fost preluat de aproape toate statele,
inclusiv de România, care a început să-l studieze în variantă nouă, în funcţie de realităţile şi
obiectivele prioritare actuale.
5. Noul concept strategic NATO, gestionarea crizelor, războiul non-contact, războiul
disproporţionat, conflictul de joasă, medie sau mare intensitate, acţiunile altele decât războiul,
terorismul, antiterorismul şi contraterorismul, conflictele de sorginte etnică şi religioasă, ca şi
cele din sistemele informaţionale, din ciberspaţiul acestui început de mileniu etc. sunt repere
140
CIRPES, Dezbaterea strategică, Nr.41 – noiembrie 1998 ;

162
importante ale unui alt mod, mult mai realist, mult mai pragmatic şi mai diversificat de a vedea,
analiza situaţia de fapt şi a elabora deciziile corespunzătoare în ceea ce priveşte construirea noii
ordini mondiale.
6. Realitatea mediului internaţional, care este şi un posibil mediu operaţional vizând
ameninţările şi conflictele asimetrice, o reprezintă, în prezent, o lume cât se poate de ambiguă,
cuprinzând o diversitate culturală, religioasă şi istorică de oameni, grupuri şi naţiuni sau chiar
organizaţii cu scopuri şi obiective complexe, în cele mai multe situaţii divergente, caracterizate
de politici extremiste, criminalitate, coerciţie şi terorism, chiar dacă eforturile naţiunilor
dezvoltate au fost orientate în ultimii ani, mai mult ca altădată, spre securitate colectivă, integrare
şi globalizare.
7. Ameninţările asimetrice rezultă, în principal, din extinderea fără limite a terorismului
mondial şi coabitarea dintre terorişti, contrabandişti, seniorii drogurilor, traficanţii de armament,
fanaticii religioşi, nemulţumiţii de tot felul, expatriaţii, cu ambiţii de mărire etc., care formează
împreună un inamic posibil a fi prezent în oricare loc de pe mapamond, dar în special acolo unde
dorinţa lor de răzbunare şi violenţă se poate manifesta cât mai „spectaculos”.
8. Promotorii ameninţărilor asimetrice, în special ale celor de natură teroristă, sunt în
general actori nonstatali (terorişti notorii, crima organizată internaţională şi transnaţională,
insurgenţii etc.), cu mentalităţi complet diferite faţă de cele normale, convingerile lor fiind
permanent mobilizate spre răzbunare, violenţă, sacrificiu şi război. Acţiunile pe care aceştia le
promovează nu urmează nici un fel de canoane ale războiului clasic. Regulile conflictului
asimetric sunt confecţionate ad-hoc, utilizându-se metode şi procedee care să le permită autorilor
să evite sau chiar să anihileze părţile tari ale adversarului, avantajele înaltei tehnologii, dar în
acelaşi timp să exploateze în beneficiul propriu vulnerabilităţile specifice.
9. Răspunsurile de până acum la ameninţările şi acţiunile asimetrice în general şi în special
la cele teroriste s-au constituit în reacţii de protecţie şi apărare, iar în unele cazuri de riposte
aeriene sau cu rachete de croazieră, producând victime colaterale, ceea ce a avut ca urmare efecte
de discreditare a acţiunilor de răspuns întreprinse.
10. Este un lucru dovedit, cel puţin până în prezent, că partea care e mai limitată în resurse
sau în complexe şi sisteme de comandă şi control, care poate fi şi ea victima ameninţărilor sau
conflictelor asimetrice are posibilitatea să compenseze aceste neajunsuri cu ingeniozitate,
surprindere, flexibilitate, adaptări organizaţionale şi prin cunoaşterea temeinică a fenomenului,
care amplifică şi multiplică posibilităţile reale de contracarare aflate la îndemână.
11. În acest sens, se impune o atenţie prioritară descoperirii şi întreruperii fluxului ciclului
operaţional al coeziunii ameninţărilor şi acţiunilor asimetrice, încă din faza de pregătire, pentru a
se împiedica faza de atac. Se recomandă utilizarea unor metode de contracarare care să vizeze
acţiunea asimetrică (interzicere, distrugere, întrerupere, dislocare, degradare etc.), moralul
atacatorului, precum şi domeniul său organizaţional şi acţional specific.
12. Se impun măsuri şi acţiuni neconvenţionale şi convenţionale, dacă este cazul, specifice,
pentru împiedicarea acestuia de a deţine ascendenţă în faţa opiniei publice, a populaţiei locale. De
asemenea, se impun interzicerea utilizării spaţiilor închise de către structurile acestuia,
interzicerea fluxului financiar şi logisticii teroriste, împiedicarea utilizării în mod eficace a
propagandei prin mass-media de toate categoriile, proliferarea corupţiei etc. Toate aceste măsuri
şi acţiuni trebuie să conducă spre defensivă şi renunţarea cel puţin în parte la acţiunile teroriste
propuse a le pune în practică.
13. Ceea ce s-a întâmplat şi, îndeosebi, cum s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 ne poate
conduce la concluzia că ameninţările asimetrice, îndeosebi cele de natură teroristă, nu pot fi
controlate, cel puţin prin modalităţile de abordare politico-militară utilizate până în prezent.

163
Putem, de asemenea, să conchidem că, până la această dată, fenomenul în sine, deşi se considera
a fi un potenţial pericol, nu a putut fi dimensionat la adevăratul lui grad de periculozitate, iar
capacităţile destinate a-l stăpâni nu au fost utilizate în mod adecvat.
14. Cu siguranţă este nevoie de noi abordări politico-militare şi de capacităţi suplimentare
care să fie permanent şi în mod adecvat disponibilizate pentru a stăpâni/controla fenomenul, care
tinde să devină din ce în ce mai periculos.
15. În ciuda rezultatelor imperfecte ale intervenţiilor limitate de până acum, făcute în
numele comunităţii internaţionale, cu sau fără girul organismelor internaţionale abilitate, se poate
aprecia că acestea au avut rolul lor benefic în stăvilirea fie şi temporară a fenomenului, excepţie
făcând, îndeosebi, acţiunile teroriste din New York, Washington D.C. şi Pennsylvania care au
deschis calea tuturor posibilităţilor în domeniu.
Oricare ar fi viitorul următoarelor intervenţii internaţionale, inclusiv a celei în curs de
desfăşurare, dificultăţile acestora, ca durată, cost şi consecinţe colaterale în cadrul conflictelor
asimetrice şi, în special, în lupta împotriva terorismului, sunt de preferat neintervenţiilor.
16. Este nevoie deci de politici de prevenire a crizelor de acest gen, utilizând toate
instrumentele disponibile, adecvate, diplomatice, financiare, tehnologice, informaţionale, militare
etc. Indiscutabil, fiecare din domeniile enunţate îşi are rolul lui în conflictele asimetrice, rămâne
de discutat doar strategia utilizării eficiente a acestora într-un caz sau altul.
17. Un domeniu neenunţat în enumerarea făcută, ce se regăseşte însă în fiecare din aceste
domenii, este cel al resurselor umane, al forţelor speciale care trebuie create sau adaptate
specificului misiunilor ce le presupune în prezent ameninţarea sau conflictul asimetric, în special
lupta antiteroristă la toate nivelurile de contracarare a acestui flagel.
18. Analiza prin mijloacele teoriei asimetriei – inclusiv prin modelele matematice – nu
numai a ceea ce se întâmplă, ci şi a ceea ce s-a petrecut de-a lungul timpurilor în spaţiul de
confruntare apropie mai mult omenirea de posibilitatea cunoaşterii reale a propriei evoluţii,
facilitându-se astfel ieşirea din legende şi din mituri şi raportarea pragmatică la realităţile dure ale
prezentului. Teoria asimetriei facilitează actul de planificare strategică, impunând ieşirea din
subiectivism şi voluntarism şi introducerea în ecuaţie a variabilelor de stare şi de dinamism.
19. Analiza conceptelor strategice care ţin de asimetrie ne permite să calculăm cu o mai
mare precizie unde ne aflăm, care sunt realităţile cu care ne confruntăm, care ne este locul într-un
sistem de securitate viitor, care ne sunt şansele, obligaţiile, drepturile şi, mai ales, care sunt
cheltuielile.

164
BIBLOGRAFIE
1. Acţiuni psihologice în confruntările militare contemporane, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1980;
2. Alexande, Kind, Bertrand, Schneider, Prima revoluţie globală, o strategie pentru
supravieţuirea lumii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993;
3. Alexandru Rizescu, Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a acţiunilor militare
la începutul secolul XXI, http://www.actrus.ro/reviste/1_2001/g_2.html;
4. Alvin şi Heidi Toffer, Război şi Anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura
Antet, Bucureşti, 1996;
5. Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura Antet, 1995;
6. André, Piatier, L’économie de guerre, Paris, Libraire géneral de droite et de
jurisprudence, Paris, 1939;
7. Barron John, K.G.B., Elsevier - Sequoia, 1975;
8. Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union, Public
Opinion Quarterly 28, 1964;
9. Carl Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982;
10. Chankou, Abdellah, Espagne, Halte a la xenophobie, în http://www.bladi.net/
article.php?staryid=3427 ;
11. Choequer, Christian, Le terrorisme est-il une menace de defence?, în http:// www.
Conflits.org/article.php3 ?id_article=539;
12. Clapper, R., J., Securitatea critică domină societăţile războiului informaţional, în Signal,
S.U.A, vol 49, nr. 7, martie 1995;
13. Constantin Hariuc, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Ed. Militară, Bucureşti,
1994;

165
14. Constantin Hlihor, Consideraţii geopolitice după încheierea razboiului rece. Evoluţii
europene, Revista Strategii XXI;
15. Constantin, Bălan, Eugen, Popescu, Daniel, Bobeciu, Principii şi mijloace de ducere a
războiului electronic, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1998;
16. Conventional Arms Transfer Poliox, 1990, p. 137-139;
17. Corneliu Soare, Recitindu-l pe Clausewitz, Bucureşti, Editura Militară, 1993;
18. D. Dragomir, Război informaţional agresiv asupra sistemului bancar, Cotidianul, 29 mai
2004;
19. D.A. Volkogonov, Psihologhiceskaia voina, Moskva, Voennoe izdatelstvo Ministerstva
Oboroni S.S.S.R., 1983;
20. D.E. Denning, Information Warfare and Security, Addison-Wesley, Reading,
Massachusetts, 1999;
21. Dan Oanciu şi Sorin Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura
Continent XXI, 1994 ;
22. G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat Lecons de psychologie sociale, Paris, l950;
23. General-locotenent Patrick M. Hughes, Ameninţări şi provocări pe plan mondial în
deceniile următoare, Raportul prezentat, în septembrie 1999, Comisiei parlamentare a
SUA, document preluat de pe Internet;
24. Gheorghe Arădăvoaice, Valentin Stancu, Războaiele de azi şi de mâine, agresiuni
nonconvenţionale, Bucureşti, Editura Militară, 1999;
25. Heinz Kozak, Zur Theorie des Begrenzten Krieges, Österreichische Militärische
Zeitschrift, vol. 31;
26. Herman, Reuseching, Hitler m’a dit, Cooperation, 1937;
27. Hervé Couteau Begarie, Ami-inami, http://www. stratisc.org/isc_intro.html ;
28. http://www.curentul.ro/st/st_9_10_2000_genele.htm;
29. I. Gritti-Elle, Le rumeur, Stanke, Ottawa, 1978;
30. Ion Pitulescu, Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, 1996;
31. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970;
32. James Adams, Următorul – ultimul război mondial, Bucureşti, Editura Antet, 1998;
33. Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucure şti, 1986;
34. Jean Niculescu, Coord, Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Ed. Militară, Bucureşti,
1979;
35. Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993;
36. Laqueur, Walter, Le terrorisme de demain, în http://usinfo.state.gov/francais;
37. Lawrence A. Yates, From Small Wars to Counterinsurgency, Military Review, vol. 69,
nr. 2, februarie 1989, pp.74-86;
38. M. Howard, D. LeBlanc, Writing Secure Code, 2nd Edition, Microsoft Press, Redmond,
Washington, 2003;
39. M. Igbaria, M. Anandarajan, C.C.-H Chen, Global Information Systems, in Encyclopedia
of Information Systems, Academic Press, San Diego, CA, 2003, vol. 2;
40. Martin van Creveld, On Future War, Londres, Brassey's, 1991;
41. Maurice Megret, La guerre psichologique, Press Universitaires, Press Universitaires de
Frances, Paris, 1960;
42. Maurice Najman, Noul război rece, manipulare, dezinformare, infiltrare, în revista
Planeta Internet, nr.2, ianuarie 1997;
43. Maurice, Olender, La Rumeur, in Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1993;

166
44. Mihail Cociu, Gena egoista si strategiile sale, Internet, www.Asimetrice.htm.;
45. N.N. Constantinescu, Reforma economică, Editura Economică, Bucureşti, 1993;
46. Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Bucureşti, Editura Antet, 1998;
47. Nicolae Uscoi, Securitate naţională, politica de apărare şi istorie militară, in Romania
la sfârşit de mileniu, Sibiu, 2002;
48. Nicollo Machiavelli, Principele, Ed. ştiintifica, Bucureşti, l980;
49. Noello, Neuman, Elisabeth, The Contribution ao Spiral of Silence Theory To An
Understanding of Mass-Media, in S. Rothman (ed), The Mass-media in Liberal
Democratic Societies, N, Z, Paragon House, 1992;
50. Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971;
51. Paul T.V., Assymetric Conflict. War Initiation by Weaker Power, New York, Cambridge
University Press, 1981;
52. Paul, Kőnitz, Spionajul economic, Editura Militară, Bucureşti, 1976;
53. Philippe Labarde şi Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul economic, Editura
Antet, 2001;
54. R. Joule & J.L.Beauvois, Tratat de manipulare, traducere de Nicolae-Florentin Petrişor,
Antet;
55. R., Trevor, Roper, Hitler, Dirèctives de querre, Arthaud, 1962;
56. Revista Gândirea militară românească;
57. Revue electronique du departement d’Etat des Etats_Unis, vol.6, nr.6, novembre 2001;
58. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura
Antet, 1998;
59. Securing the Cloud. A Survey of Digital Security, in The Economist, October 26th-
November 1st, 2002, Volume 365, Number 8296;
60. Strategia de securitate Naţională a României, www.mapn.ro/ strategia securitate;
61. Sun, Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976;
62. Tamotsu Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril
Company, Inc., New York, 1966;
63. The National Strategy to SECURE CYBERSPACE, February 2003, The White House,
Washington, whitehouse. gov/ pcipb /cyberspace_strategy;
64. Vasile Michi, De la războiul clasic la războiul politic, în revista Gândirea Militară
Românească nr. 3/ 1995;
65. Vasile Paul, Asimetria strategică, Observatorul militar, nr. 18 (8 – 14 mai 2001);
66. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiecţii în spaţiul strategic, Bucureşti, Editura
Militară, 1999;
67. Vasile, Paul, Un război care se simte, afectează, dar nu se vede şi nu se aude, în
Observatorul militar, nr. 25 (444), 23 iunie 1998;
68. VIZIUNEA STRATEGICĂ -2010. ARMATA ROMÂNIEI;
69. Vladimir Volhov, Dezinformarea, armă de război, Incitatus;
70. W. Schwartan, Information Warfare, 2nd edition, Thunder’s Mouth Press, New York,
1996;
71. Wievioka, Michel, Le reseau de la terreur, un hypothese a revisiter, în
http://cretivecommons.org/licens/by-nd-nc/1.01;
72. Wilhelm Kempf (ed), Verdeckte Gewalt, Psychosoziale Folgen der Kriegsführung
niedrieger Intensität in Zentralamerika, Hambourg, Argument, 1991;
73. Xenofon, Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan, Editura ştiintifica,
Bucureşti, 1967;

167
74. XXX Pietrele unghiulare ale războiului informaţional. Document al Departamentului
F.A.M. ale S.U.A, traducere a C.I.D, nr. 238, din 16.12.1997;
75. Zanhenoe voine abozrenie, Arma psihotronică, Rusia, nr. 4, aprilie 1993;

168