BASM CULT

Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică, specie
literară;
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție si de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)

Opera Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult și a apărut în revista Convorbiri literare, la 1
august 1877. Basmul este o specie epică, în care tema centrală o reprezintă confruntarea dintre bine și rău; de asemenea,
basmul este recognoscibil după formulele narative specifice (inițiale, mediane și finale), după prezența cifrelor și a
obiectelor magice, iar personajele sunt înzestrate cu puteri supranaturale (spre exemplu, în acest caz, animalele au
capacitatea de a comunica verbal cu oamenii-calul, crăiasa albinelor și a furnicilor). Povestea lui Harap-Alb se dezvoltă
pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile naratorului, care supune materialul epic unui proces de
transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii.
Opera lui Creangă este o mărturie a ideii că basmul, ca obiect estetic, trece, în ultima vreme, printr-o criză de
identitate, manifestată prin îndepărtarea de paradigma populară. Această îndepărtare se observă în agresiunea
fantasticului folcloric de către real și într-un model de înțelegere a lumii, care nu este cel al basmului popular, ci al
povestitorului ca ins trăitor aici și acum („Amu, cică...”). Eroicul din modelul clasic este substituit, astfel, de imixtiunea
masivă a realului, a cotidianului, în narațiunea fantastică. Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie dialogurile
șugubețe dintre personaje, ce conservă particularități ale vorbirii țăranilor din zona Moldovei. De altfel, fantasticul, în
sensul consacrat al termenului, nu se regăsește în opera lui Creangă; în schimb, se pot identifica ilustrări ale teroriei
fantasticului formulate de Tzvetan Todorov, în episoade precum: apariția Sfintei Duminici sau cea a fetei Împăratului
Roșu, transformate în pasăre, în timpul ospățului de la curtea lui Verde împărat. În plus, realismul operei distinge basmul
lui Creangă de cel popular: „fiintele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi " (G. Călinescu),
reprezentând tipologii umane: Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înțelepciunea sătească dată de
vârstă.
2.Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se
desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Acesteia i se adaugă și inițierea, ceea ce deosebește
basmul lui Creangă de cel popular, conferindu-i atributele unui bildungsroman, deoarece urmărește formarea
protagonistului: de la fiul de crai naiv la adultul în stare a cârmui o împărăție.
Un episod semnificativ ce ilustrează ambele axe tematice (confruntarea bine-rău și începutul procesului de inițiere)
este cel în care fiul de crai ignoră sfatul părintesc și îl acceptă pe Spân ca tovarăș de drum. Coborârea în fântână e
definitorie pentru destinul său. Fântâna devine spațiul transformării, dar, spre deosebire de basmul popular, aici este vorba
despre una lăuntrică, determinată de schimbarea statutului social. Înşelat de aparenţe, protagonistul face un „pact cu
diavolul” care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi
la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în opera Povestea lui Harap-Alb, o
semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua.
Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de
acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i
înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor. În altă interpretare, fântâna și codrul devin simboluri ale unui topos
inițiatic. Dacă pădurea este un labirint, fântâna este o adevărată „închidere ce se deschide” (Martin Heidegger): se închide
ciclul unei existențe latente pentru a face loc unui destin evolutiv, marcat de transformări.
Un alt episod ce ilustrează sfârșitul confruntării menționate și al procesului de maturizare a lui Harap-Alb îl constituie
finalul operei. Întors la curtea lui Verde-Împărat cu fata Împăratului Roș, Harap-Alb nu îl înfruntă pe Spân. Poate fi
naivitate, pe de-o parte, dar și respectarea cuvântului dat, pe de alta. Fata este cea care preia inițiativa, dezvăluind
adevărata identitate a personajelor, fapt ce declanșează reacția violentă a Spânului: de a-l decapita pe tânăr. Este readus la
viață de fată, renăscând din toate punctele de vedere. Abia acum ciclul maturizării se încheie și fiul de crai poate deveni
împărat. Mai mult, finalul evidențiază o particularitate a basmului lui Ion Creangă: alternanţa între vocile instanţelor
narative. El introduce cunoscutul motiv al nunţii împărăteşti care urmează răsplătirii eroului şi restabileşte pactul cu
naratarul, particularizând prin nota de umor: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Astfel sfârşeşte basmul în care
fabulosul este tratat realist.
3 Originalitatea operei lui Ion Creangă este pusă în valoare și dacă analizăm elemente ale textului narativ,
precum: titlul operei, perspectiva narativă, cronotop, conflict, formulele narative specifice, acțiune, limbaj. Titlul
neobişnuit al basmului evidenţiază dubla identitate a protagonistului: reală (de tânăr prinţ) şi una aparentă (de slugă a
Spânului); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane,
dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele.
În plus, conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular: există
confruntarea dintre forțele binelui și cele malefice, însă cele două categorii morale (binele și răul) nu sunt absolutizate, ca
în varianta populară a acestei specii literare. În fapt, o confruntare directă între forțele aflate în conflict nu se produce
decât în finalul operei, și nu-l implică pe fiul de crai, ci pe Spân și pe cal. Ceea ce declanșează însă conflictul este
schimbarea statutului social al protagonistului: din fiu de crai va ajunge slugă, iar Spânul se va erija în fiu de crai.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru conturarea viziunii despre lume a scriitorului îl reprezintă
limbajul, care se distinge prin oralitate. Câteva dintre modalitățile de realizare a oralității sunt:
folosirea dativului etic: ,,Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i
drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.", exclamaţii, interogaţii, interjecţii: ,,Şi odată mi ţ-o înşfacă ei,
unul de o mână şi altul de cealaltă, şi hai, hai!... hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat". La aceasta se adaugă și faptul că
basmul lui Creangă devine un adevărat tezaur paremiologic datorită frecvenței proverbelor și a zicătorilor introduse, de
obicei, prin expresia ,,vorba ceea” (,,Vorba ceea: la plăcinte, înainte, la război, înapoi”.
Nu în ultimul rând, formulele narative specifice basmului contribuie la conturarea temei operei și a viziunii
despre lume a scriitorului. Prezența adverbului ,,cică”(din formula inițială) plasează întreg scenariul epic sub semnul
ipoteticului, iar regionalismul ,,amu” indică o posibilă zonă de proveniență a naratorului, Moldova, și subliniază anularea
caracterului de illo tempore (specific basmului popular) a cronosului. Așadar, cititorul este avertizat că va parcurge un
scenariu epic atipic basmului, în care, cum va putea constata, însuși protagonistul va pierde statutul de erou pozitiv
central, fiind, de fapt, un antierou de basm.
4. Așadar, în ansamblul ei, Povestea lui Harap-Alb capătă atributele unui „bildungsroman” cu subiect fabulos,
ilustrând, de fapt, povestea destinului uman. În acest sens, tema basmului lui Ion Creangă devine, mai mult decât
confruntarea convenţională dintre bine şi rău din basmul popular, procesul de maturizare a unui erou care întrunește
trăsăturile omului universal. Deznodamantul basmului „Povestea lui Harap- Alb” de I.Creangă se încadrează în schema
basmului popular prin victoria binelui asupra răului.Valoarea intrinsecă a acestei opere consta în faptul că reia modelul
basmului popular, pe care Creangă il re-creează într-o formă originală, trasmițând ideea că omul este supus unui destin
prestabilit , având o misiune bine determinată în viață.