Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
OLAH LIVIU
I. Cuvânt înainte
Port în suflet ruga, pentru milioane de suflete din patria noastră și sute de
milioane de pe glob, să practice rugăciunea zilnică cu credinţă pentru ei înşişi şi
pentru semenii lor.
24 martie 1977
Liviu Olah
II. Introducere
Şi pentru că Domnul Isus e modelul nostru în orice privinţă, doresc să-L iau ca
model şi în ceea ce priveşte viaţa de rugăciune.
Hristos petrecea zilnic, câteva ore în rugăciune. Pentru Domnul Isus, rugăciunea
nu a fost umplerea unui timp mort sau ceva ce trebuia făcut pentru a-şi linişti
conştiinţa.
Pentru Hristos, rugăciunea a fost o muncă a sufletului așa cum profeţise Isaia în
cap. 53:11. " Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. "
Domnul Isus se ruga pentru fiecare minune, se ruga pentru fiecare cuvânt pe
care urma sa-1 rostească. De aceea, nici un cuvânt al Lui nu era lipsit de putere. (
Luca 1:37 ). De aceea Hristos vorbea cu aşa putere încât până şi duşmanii Lui au
recunoscut că: "niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" ( Ioan 7:46 ).
Isus se ruga pentru toţi oamenii din jur, de aceea Simion după o căutare
îndelungată atunci când Îl găseşte Îi zice: " Toţi Te caută " ( Marcu 1:37 ).
Tragem concluzia că cei pentru care ne rugăm ne caută; iar când ne rugăm
pentru toţi, atunci toţi ne caută să le acordăm un ajutor, un sprijin, o mângâiere,
un cuvânt alinător sau unul care să le dea viaţa veșnică.
Iubiţi fraţi, colegi de lucrare, aş dori să-mi spun mie răspicat şi dacă vreţi să
ascultaţi §i voi, ascultaţi: noi oamenii, nu putem vorbi sufletelor, ci numai raţiunii,
omului din afara, omului trecător, muritorului, urechilor. Dar omul are două urechi.
De aceea ce intra pe una iese pe cealaltă. Numai El, Spiritul Infinit și perfect
Domnul Isus se ruga pentru fiecare apostol în parte. Lui Petru El îi spune:
"Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine,
ca să nu se piardă credinţa ta" ( Luca 22:32 ).
Rezultă de aici că Domnul Isus credea mai mult în efectul rugăciunii Sale decât în
forţa cuvântului Său. Spun aceasta pentru că, zi de zi Isus era cot la cot cu Petru
şi ar fi putut de atâtea ori să-i spună: "Petre, sper să nu mă faci tocmai tu de
ruşine!" Dar nu aşa i se adresează Isus Hristos, cel la a cărui cuvânt ies demonii,
se potoleşte furtuna, înviază morţii, orbii văd, surzii aud; El, la al cărui cuvânt
apar lumi noi din nimic, nu foloseşte cuvântul Său, ci rugăciunea Sa.
Învăţăm de aici că în lumea spirituală, pentru noi oamenii, rugăciunea este o forţă
mai mare decât cuvântul.
Şi apoi, dacă Hristos folosea cuvântul noi azi am zice: da, dar, Hristos avea
cuvânt puternic de Dumnezeu. Însă El, care a creat totul prin cuvântul puterii Lui,
foloseşte rugăciunea căci se comportă ca om. Ce minunat este că şi noi avem la
dispoziţia noastră această colosală forţă despre care apostolul Iacov scrie: "Mare
putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" ( Iacov 5:16b ).
Undele scurte mai întâi sunt proiectate la mare înălţime în ionosferă, strat
electromagnetic care înconjoară pământul şi de aici undele radio mult
intensificate, sunt proiectate pe orice punct de pe glob.
Rugăciunile sunt undele spirituale cu forţă de emisie mult mai mare decât orice
post de emisie radio, pentru că ele provin de la o sursă energetică spirituală care
imprimă undelor ei o viteză mult mai mare ca a undelor radio ( care practic se
propagă cu viteza luminii ).
Dacă vrei să întăreşti pe cineva în credinţă, nu-i spune direct ceea ce doreşti,
căci ideile pe care vrei să i le Spui direct, sunt ca undele directe radio, care se
lovesc de multe obstacole: de părerea lui rea despre tine, cultura ta, inteligenţa
ta sau de părerile lui bune despre sine, despre cultura sa, aptitudinile sale, etc. şi
totul va fi în zadar. Ajutorul transmis direct s-ar putea să fie interpretat ca o
jignire. Te-ai putea aştepta la un reproş în loc de mulţumire. Şi chiar aşa se
şi întâmplă de multe ori. Şi atunci ne întrebăm nedumeriţi, indignaţi: cum de n-a
primit, cum de nu m-a înţeles, cum de m-a repezit?
Aşa dar, e mai bine mai întâi să te rogi lui Dumnezeu pentru întărirea credinţei
fratelui tău şi apoi să-i vorbeşti direct. Aşa a procedat şi Domnul Isus cu Petru:
"M-am rugat Tatălui să nu ţi se piardă credinţa." (Luca 22:32).
Când mă rog lui Dumnezeu pentru cineva, prin asta eu rog pe cel Atotputernic să
ridice la Sine pe acel cineva ca să-1 creadă, să-l cunoască şi să-1 primească. Şi
El o va face, căci poate. Iată unde stă marea diferenţă spirituală dintre rugăciune
şi cuvânt, în favoarea rugăciunii.
În felul acesta a procedat Domnul Isus când a vrut ca Petru să-L cunoască ca
Fiul Dumnezeului Celui viu. Isus se roagă Tatălui, iar Petru, modestul, simplul
pescar, se simte dintr-o dată capabil să spună cine este Isus: "Tu eşti Hristosul,
Fiul Dumnezeului Celui Viu". ( Matei 16:16 ). Cu acest prilej, Domnul Isus
precizează: "... nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu
care este în ceruri ". ( Matei 16:17 ).
Ar fi cazul ca cei din jurul nostru să constate existenţa unor atât de mari energii
spirituale în noi, încât să poată spune despre noi: "Cu ce putere predică
Evanghelia, cu ce putere mărturisește ce a făcut Isus în viaţa lui. " Așa spuneau
oamenii despre Isus. "El vorbea cu putere " ( Matei 7:29 ); "nimeni n-a mai vorbit
ca omul acesta" ( Joan 7:46 ). Spun aşa oamenii despre mine şi despre tine?
Isus stătea mult în rugăciune pentru că El nu rezolva nimic singur, fără Tatăl. În
privinţa aceasta noi ne credem mai presus decât Isus. De aceea în atâtea
probleme noi nu cerem sfatul lui Dumnezeu. De aceea nu supunem spre
aprobarea Lui multe din cauzele noastre, aşa zise mici, şi uităm îndemnul
Cuvântului Divin, "Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile
voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu cu rugăciuni, cereri şi mulţumiri". ( Filip. 4:6).
Unii creştini, în prima parte a vieţii lor de credinţă au fost în toate problemele ca
nişte copii, dar, treptat au început să rezolve ei problemele mici și nu la mult timp
după aceea s-au pomenit încurcaţi, complicaţi şi atât de compromişi încât au
sfârşit viaţa creştină cu un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte mântuirea
lor.
Acesta este simţământul, convingerea mea profundă când vin înaintea Lui.
Dacă eu cred că şi eu pot ceva, nu numai El, rugăciunea mea va fi falsă, deci fără
efect; căci cheia falsă, mincinoasă, nu poate deschide uşa îndurărilor Cereşti.
Starea reală a rugăciunii reale care defineşte adevărata poziţie spirituală în lumea
spirituală dintre noi Oamenii şi Dumnezeu, este foarte plastic redată prin
următoarea poezie:
A veni cu fiecare problemă, cât de mică ar fi ea, în faţa Domnului, aceasta cere
timp şi noi grăbiţii din secolul XX, suferim de lipsă de timp. Despre Luther se
spune că în unele zile deosebit de aglomerate obişnuia să zică; "Azi sunt aşa de
ocupat că nu mă voi putea descurca bine fără cel puţin 3 ore de rugăciune". O
asemenea frază pare nu numai cu totul de neînţeles dar şi contradictorie. Noi am
interpreta această frază astfel: "Ori era aşa de ocupat încât nu-i mai rămânea
timp de 3 ore de rugăciune, ori se ruga 3 ore pe zi când n-avea probleme".
Şi totuşi fraza lui Luther rămâne în picioare. Interpretarea corectă din p.d.v.
spiritual e următoarea: Luther nu rezolva el problemele, ci cu fiecare problemă
venea înaintea lui Dumnezeu; de aceea mulţimea problemelor cu timpul
îndelungat de rugăciune nu se exclud, ci formează un tot organic spiritual.
Ce să-L fi ascultat Tatăl? În text nu se arată direct, dar înţelegem că este vorba
de rugăciunea Lui din alte dăţi. Aici ne dăm seama că în spatele acestor cuvinte
din ruga Sa scurtă în faţa mormântului, au fost multe ore de rugă stăruitoare. Nu
e de mirare că cu ocazia acestei lucrări de înviere, mulţi au crezut în Isus. Dacă la
baza pregătirii noastre ca pastori și în general ca nişte credincioşi ar sta ruga
intensă pentru toate problemele şi pentru fiecare serviciu divin, atunci în mod
real am vedea la fiecare serviciu divin, multe învieri din moarte la viaţa în Hristos.
( Ef. 2:2-6 ).
Dacă am avea viaţa lui Isus am avea şi rezultatele Lui: ba încă şi mai mari spune
El "pentru că orice veţi cere în numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie
proslăvit în Fiul" (Ioan 14:12-14 ).
Domnul Isus se ruga pentru fiecare cuvânt pe care avea să-1 rostească. Altfel, nu
înţeleg de ce Evangheliştii pomenesc de atâtea ori că El vorbea cu putere.
Cuvintele Lui, predicile Lui, nu erau ale Lui ci ale Tatălui (primite în rugăciuni).
Rugăciunile aduceau puteri din ceruri,
Acest lucru explică şi faptul că păcatele, ideile. gândurile, stările sufleteşti ale
predicatorului se regăsesc în biserica păstorită de el.
Revenind la Filip. 4:6 mai trebuie adăugat ca creştinul adevărat trebuie să aducă
fiecare lucru la cunoştinţa lui Dumnezeu spre rezolvare. Trebuiesc aduse şi acele
lucruri a căror soluţie parcă se impune. Aceasta pentru că toate faptele noastre
au urmări veşnice. Dacă am trăi numai pentru pământ, ne-am putea permite să
rezolvăm unele din problemele noastre. Dar Isus ne-a spus că vom da socoteală
V. Perseverenţa în rugăciune
Aceeaşi idee, redată de această dată prin pilda judecătorului nedrept, scoate şi
mai puternic în evidenţă colosala importanţă a stăruinţei. Dacă în pilda cu
prietenul de la miezul nopţii, ne aşteptam ca prietenia să-şi facă efectul, în pilda
judecătorului nedrept, unde avem de-a face cu un om de nimic, cu un om ordinar
Parafrazând acest verset, am putea atribui Iui Isus următoarele cuvinte: adică
dacă un judecător nedrept, un nesimţit a făcut dreptate, vi-L închipuiţi pe
Dumnezeu sub nivelul unui judecător nedrept? În halul acesta a ajuns
demnitatea, creditul lui Dumnezeu în lume? Asta-i încrederea de care se bucură
Dumnezeu în faţa noastră? Şi de fapt acesta e felul în care e tratat Dumnezeu.
Teoretic noi nu admitem aceasta. Noi zicem: Dumnezeu e mare, e atotputernic,
dar la capitolul cereri, ce anume să cerem, se vede în realitate de ce puţin credit
se bucură Dumnezeu în ochii noştri. Poate se va zice că e prea exagerată
această idee. Dar practic aşa stau lucrurile. Cei ce nu vin cu cereri mari să insiste
în faţa lui Dumnezeu, dovedesc că nu cred în atotputernicia lui Dumnezeu.
Creditul lui Dumnezeu pentru mine e direct proporţional cu ceea ce-i cer. Ce
cred despre Dumnezeu se vede în ceea ce cer de la Dumnezeu. Îl cred mare
dacă cer lucruri mari. Îl cred mic, neputincios, dacă cer lucruri mici.
Iar acum să analizăm ce vrea să zică Domnul Isus în cuvintele: "şi Dumnezeu nu
va face dreptate?" ( Luca 18:7).
De asemeni nu e drept ca Isus care a murit pentru toţi oamenii să fie urmat de
aşa puţini, în timp ce Diavolul, duşmanul sufletului și al fericirii noastre veșnice,
care înșeală oamenii şi le doreşte nenorocirea si nefericirea veşnică, tocmai acest
duşman al omului, să fie urmat, ascultat de aşa mulţi!
Oare nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Lui, copiilor Lui? Ba da! dar să
notăm, să subliniem condiţia: Să cerem zilnic, cu credinţă şi uriaşă dorinţă de
salvare. Să ne dăm seama ce colosală diferenţă e între salvare şi pierzare şi ca
aceasta diferenţă va fi pentru veşnicie.
Unii care s-au rugat o vreme pentru unele persoane, dar după scurt timp au
încetat să se mai roage. Lucrul acesta comparat cu cele obişnuite ar fi ca și cum
aş lua supa de la aragaz tocmai când începe să fiarbă. Când vom mânca supă de
felul acesta? Niciodată! Când se va pocăi un suflet pentru care încetez să mă
rog? Desigur, niciodată! E graznic acest adevăr dar şi grandios! Atât de mult
depinde de noi mântuirea altora, încât iadul sau raiul va fi plin de suflete în
funcţie de noi, credincioşii, de rugăciunea noastră cu credinţă sau de nepăsarea
noastră. Ruga noastră sistematică cu credinţă smulge sufletele din pierzare,
după cum nepăsarea noastră le lasă în moarte veşnică.
Nu noi facem să crească bobul de grâu și totuşi fără ca bobul să fie semănat,
niciodată nu vom mânca pâine.
Evanghelia n-a avut niciodată condiţii speciale, totuşi lucrarea Evangheliei s-a
dezvoltat acolo unde a existat un grup de oameni ai rugăciunii stăruitoare. Ce
condiţii de evanghelizare au avut Pavel şi Sila în pușcăria din Filipi? Totuşi ce
formidabil succes spiritual! De ce? Cauza? Succesul trebuie căutat în rugă, slavă,
viaţă şi semănătură. Ei au arat, adică s-au rugat, ( Faptele Ap. 16:25-34 ). Ei au
semănat, adică au propovăduit Cuvântul şi Dumnezeu a putut da ploaia
binecuvântărilor, făcând ca sămânţa sa încolţească. Oamenii din pușcărie s-
au pocăit şi s-au transformat în câteva ore atât de mult încât după cutremurul de
pământ, când toate legăturile de pe mâini şi de pe picioarele puşcăriaşilor au
căzut la pământ şi când toate uşile închisorii s-au deschis larg ( şi ei toţi puteau
fugi în libertate ) ei, pușcăriașii nu folosesc ocazia de a fugi. Cum? Ce miracol e
acesta? E miracolul naşterii din nou, e miracolul unei noi vieţi, a unei noi istorii, pe
care puşcăriaşii, deveniţi copii ai lui Dumnezeu, încep s-o trăiască. E miracolul
rugăciunii.
În Curtici un frate s-a rugat mult timp pentru mântuirea unui suflet şi fiindcă n-a
văzut nici un rezultat, a încetat să se mai roage. Într-o noapte a avut un vis. Se
făcea că mergea pe o potecă, ţinând în mână sufletul pentru care se rugase
zilnic. Când a ajuns la o fântână a lăsat persoana din mână, şi s-a trezit.
Explicaţia era prea clară: prin ruga zilnică a condus sufletul spre fântâna "apei
vii", spre Hristos. Şi când era mai important, mai necesar să se roage, a lăsat
totul baltă. Câţi or fi mers în iad, în moarte, lipsiţi de Hristos - apa vieţii - din
cauza lipsei de stăruinţă în rugăciune? Doamne iartă-ne acest mare păcat!
Şi parcă-l vedem pe Moise, cum se întoarce spre noi încet, ochii lui ne
sfredelesc, ne dojenesc, și parcă ne spun: aveţi răbdare şi o să vedeţi de ce stau
aici, o să vedeţi că de aici ajut mult mai mult lupta poporului, o să vedeţi că de
ceea ce fac eu aici depinde izbânda. Stau şi mă uit atent la acest bătrân care-şi
ţine mâinile în sus. Mă uit apoi în vale şi văd cum Iosua în fruntea poporului
năvăleşte asupra amaleciţilor. Mă uit din nou la Moise, și-l văd cum trudit, istovit,
nu-şi mai poate ţinea mâinile ridicate, le coboară cu durere. O mare tristeţe i se
citeşte pe faţă. Nu înţeleg de ce. Apoi, fără să vreau, mă uit din nou pe câmpul de
lupta. Vai, dar ce se întâmplă? Amaleciţii au pornit la ofensivă şi Iosua şi Israelul
fuge, fuge, urmărit, gonit de Amalec.
Cu un ultim efort, Moise își ridică din nou mâinile. Ce-mi văd ochii? Din nou
panică, debandadă în trupele amaleciţilor, care fug în dezordine, urmărite,
înspăimântate de Iosua şi Israel. Dar din nou mâinile lui Moise, încet încet, se lasă
în jos şi din nou Amalec e mai tare ca Israel. Abia atunci, văd, cum de undeva, din
spate răsar doi oameni. Erau Aron şi Hur, care au urmărit ca şi mine cu sufletul la
gură evoluţia izbânzii, când de o parte când de alta. Abia atunci ei si eu ne-am
dat seama că nu de Iosua depinde victoria ci de Moise, de mâinile ridicate ale lui
Moise. Aron fratele lui Moise şi Hur prietenul lui Moise, când văd miracolul
acesta, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, sprijinesc mâinile trudite ale lui
Moise, mâinile victoriei. Şi pentru că şi ei erau bătrâni, ( Aron cu 2 ani mai bătrân
Cine a bătut de fapt pe Amalec? Iosua sau Moise? Răspuns: Iosua prin Moise.
Când va vrea în sfârşit poporul credincios să pună în aplicare această lege de aur
a marilor rezultate pe câmpul Evangheliei? Atunci când în mod efectiv el le va
pune în aplicare, atunci, exact în acel moment va izbucni cea mai mare explozie,
spirituala de pe planetă.
Adu, Doamne, vremea când poporul creştin să-ţi dea ocazia să dai cea mai mare
victorie planetei pentru care ai murit.
Iadul n-a fost făcut pentru oameni ci pentru Satana şi îngerii lui, dar dacă creştinii
nu vor să-şi facă partea lor ( neesenţiala dar absolut trebuincioasă ) Dumnezeu
nu-şi poate face partea Lui.
În cartea lui Iosua Cap. 8:18 şi 26 citim "Domnul a zis lui Iosua - Întinde spre Ai
suliţa pe care o ai în mână, căci am s-o dau în mâna ta!" Şi Iosua a întins spre
cetate suliţa pe care o avea în mână ( v. 18 ). Iosua nu şi-a tras mâna pe care o
ţinea întinsă cu suliţa, până ce nu toţi locuitorii au fost nimiciţi cu desăvârșire (
v.26 ).
Mâna iui Iosua, ridicată cu suliţa în sus e simbolul rugăciunii permanente. Iosua
nu coboară mâna până la biruinţa finală.
În Iosua cap. 6 citim despre marea victorie a Israelului asupra cetăţii Ierihon,
Cucerirea cetăţii Ierihon s-a făcut în felul următor: poporul Israel înainta
încolonat; în fruntea coloanei mergeau 7 preoţi, fiecare cu o trâmbiţă. Apoi urmau
luptătorii, chivotul mărturiei, iar în urmă restul poporului.
Timp de 6 zile izraeliţii au înconjurat cetatea câte o dată pe zi, iar a şaptea zi au
înconjurat-o de şapte ori. În tot acest timp poporul nu avea voie să scoată o
vorbă, doar trâmbiţele sunau. Abia la urmă, după cele 13 rotaţii, poporul trebuia
să strige.
Sunetul neîncetat al trâmbiţei, îmi aminteşte de îndemnul din 1 Tes. 5:17 "rugaţi-
vă neîncetat". Aşa dar, trâmbiţele sunt simbolul rugăciunii. De 13 ori mai mult s-a
sunat din trâmbiţe decât s-a strigat. Asta e cheia marilor biruinţe.
Deşi în timp ce înconjurau Ierihonul sunetul celor 7 trâmbiţe le părea fără nici o
valoare, fără nici un rost, totuşi prăbuşirea zidurilor Ierihonului a dovedit că el a
fost de o absolută trebuinţă.
Câţi oameni răi, mari păcătoși, par de necucerit pentru Hristos, şi omeneşte aşa
este. Rugăciunii însă totul îi este cu putinţă. După ce te-ai rugat mult, urmează
îndemnurile cântării "Te du în lume şi spune, orice om oricât de rău, în Isus se
mântuiește, te du şi spune mereu". Putem spune că nu zidurile de împotrivire ale
cuiva sunt prea groase, că nu se pocăieşte, ci metodele noastre de a-l aduce la
Hristos nu sunt cele arătate în Biblie. Azi nu există o cetate care să nu poată fi
cucerită. Pe plan duhovnicesc putem spune că azi nu există suflet care să nu
poată fi cucerit pentru Hristos, trebuie însă folosită arma Spirituală: rugăciunea
cu credinţă și perseverenţă. Nu la întâmplare spune apostolul Iacov "mare putere
are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit". (Iacov 3:16b ). Ce să mai spunem de
Fraţi și surori, să vorbim cât mai mult cu Dumnezeu despre oameni şi cât mai
puţin cu oamenii despre Dumnezeu. Altfel, aruncăm mărgăritarele porcilor. (
Matei 7:6 ).
Rugăciunea e o forţă fantastică, prin care legăm sufletul ( pentru care ne rugăm )
de atotputernicul Dumnezeu. Să nu uităm însa că Dumnezeu lucrează numai pe
măsura credinţei noastre. Lucrarea e a Lui, dar măsura o dăm noi prin credinţa
noastră. Mardoheu credea în izbăvire. Credinţa lui a transformat pe Estera şi pe
Ahaşveroş. Credinţa lui a legat pe Estera şi pe Ahaşveroş de Dumnezeu. Aşa e și
în cazul din Mat. 9:2. Iată dar ce colosală răspundere avem faţă de cei din jur. Se
vor pocăi atâţia dintre ei pentru câţi noi ne rugăm cu credinţă şi cu perseverenţă.
Un alt caz din Vechiul Testament, în care apare marea importanţă a rugăciunii
văzută în simbol, este biruinţa lui Ghedeon împotriva lui Madian. Armele folosite
de cei 300 de oameni ai lui Ghedeon împotriva cca 135.000 de madianiţi sunt
sunatul din trâmbiţe, făcliile aprinse şi spargerea ulcioarelor.
Făcliile aprinse sunt simbolul vieţii curate, pline de Duhul Sfânt care-l slăveşte pe
Dumnezeu. E ceea ce a spus Domnul Isus: "Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să slăvească pe Dumnezeu
care este în ceruri" (Mat. 5:16).
Putem avea legătură mijlocitoare cu Dumnezeu pentru salvarea unui suflet atâta
vreme cât rugăciunea stăruitoare e neîntreruptă. Dacă într-o zi nu am cerut
mântuirea sufletului pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, Dumnezeu se
întrebă: oare azi credinciosul a uitat să-şi alimenteze trupul muritor? Desigur n-a
uitat! Cum de a uitat să se roage pentru cel a cărui veşnicie depinde de
rugăciunea lui?
Se ştie din economia politică că valoarea unui obiect oarecare, este dată de
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Dar nu numai în
lumea materială valoarea se exprimă prin muncă ci şi în lumea spirituală lucrurile
se prezintă la fel.
Întrucât munca stă la baza valorii, munca crează valori, de aceea Biblia
încurajează munca şi combate lenea, afirmând hotărât: "Cine nu vrea să lucreze
nici să nu mănânce" ( II Tesal 3:10).
Dacă în toate domeniile vieţii, adevăratele valori se obţin numai prin muncă, s-ar
În nici un caz nu, căci lumea spirituală a creat legile fundamentale ale celei
materiale. Şi dacă în (domeniul material nu se obţin valori fără muncă, în cel
spiritual principiul este cu atât mai valabil. Aici cred că e potrivit să amintesc ce
spune Mântuitorul. "Tatăl meu lucrează, ... Eu de asemenea lucrez" ( Ioan 5:17').
În cartea profetului Isaia la cap, 53:1 1 Duhul lui Dumnezeu a inspirat pe profet să
prezică munca spirituală a Domnului Isus "V-a vedea rodul muncii sufletului Lui şi
se va înviora". Profetul nu spune: "Va vedea rodul atotputerniciei sau a
înţelepciunii Sale, ci rodul muncii". Da, pentru că munca crează valori, bucurii
pământeşti şi valori şi bucurii sufleteşti. Cea mai importantă muncă a sufletului
este rugăciunea şi postul, prin care se cer cu credinţă stăruitoare lucruri după
voia lui Dumnezeu.
Este adevărat că unele minuni: potolirea furtunii, liniştirea vântului, Domnul Isus
le-a făcut în calitatea Sa de Stăpân al naturii, dar cele mai multe și care ne
privesc direct pe noi ( pentru că pe unele le putem şi noi face şi trebuie să le
facem ), Isus le-a săvârşit ca om al rugăciunii.
De aceea zicea cineva: "Nimeni n-a făcut atâtea, într-un timp așa de scurt, ca
Isus, pentru că nimeni nu s-a rugat ca El".
De aici trag concluzia că atunci când şi noi vom face ca Isus, vom fi copleşiţi de
nişte rezultate care vor uimi lumea. Se va împlini atunci ce spusese Isus
"Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care
Cuvintele finale, Zăbovește faţă de ei, par a formula o asemenea concluzie. Dar
să analizăm în profunzime această idee.
Ca să înţelegem în ce sens au fost spuse cuvintele din Luca 18:7 și cum stau în
principiu lucrurile, vom analiza linia Bibliei în ce priveşte răspunsul lui Dumnezeu
la rugăciunile noastre văzută prin mai multe cazuri și afirmaţii, relatate în această
carte sfântă.
În Ps. 5:3b, psalmistul declară: "Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi
aştept".
Dumnezeu are un timp când răspunde la rugăciune, aşa după cum are un timp în
care face să crească şi să rodească pomii, grădinile cu legume şi lanurile de
grâne. Plugarul crede că va veni ziua când va recolta. De aceea lucrează şi
așteaptă. ( II Tim. 2:6 ).
Şi după cum fiecare fruct, se coace într-un anumit timp, tot aşa fiecare rugăciune
e ascultată la timpul ei, în funcţie de natura, de felul cauzei pe care o conţine.
5. – Motivele însă cele mai importante care explică întârzierea cu care primim
răspunsul la rugăciunile noastre, sunt luptele, războaiele ce se dau în lumea
spiritelor între îngerii lui Dumnezeu, trimişi ca urmare a rugăciunii unui sfânt,
şi îngerii diavolului ( care se opun împlinirii voii şi a lucrării lui Dumnezeu ). Da,
De ce duce Dumnezeu, prin îngerii Lui, lupte cu Satana pe care de fapt ar putea
să-l nimicească dintr-o suflare? ( cum o va face de altfel la revenirea lui Hristos I
Tesal.2:8 ).
De ce nu-l distruge ci-l va distruge abia la venirea Sa, nu ne este astăzi deplin
descoperit. Probabil şi pentru ca să ne formeze ca adevărate personalităţi
spirituale, adevărate caractere combative, adevăraţi oameni stabili, ca unii care
din convingere îl vom sluji pe Dumnezeu, ca adevăraţi judecători ai îngerilor. ( I
Cor. 6:2 ). "Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?"
În cartea lui Iov Dumnezeu ne învaţă că și cel rău este păstrat cu un anumit
scop. Pentru că la timpul potrivit să se demonstreze în faţa cosmosului
întreg că Dumnezeu a fost şi este drept şi bun, iar diavolul e rău, viclean,
distrugător şi că pe drept Dumnezeu îl va arunca în focul veşnic (Mat. 25:41 ).
Pe baza rugăciunii unui sfânt, în lumea spirituală se produc foarte mari acţiuni,
lupte, adevărate cruciade. Să urmărim demonstraţia biblică a acestor afirmaţiuni.
O rugăciune făcută din inimă curată, fără scop personal, ci pentru slăvirea lui
Dumnezeu şi slava altora, ajunge în mod oficial în faţa tronului slavei lui
Dumnezeu. În Apoc. 5:8 ni se dezvăluie începutul efectului rugăciunii. "Când a
luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni, s-au aruncat 1-a pământ
înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur pline cu tămâie, care
sunt rugăciunile sfinţilor".
În cer ajung doar rugăciunile sfinţilor, adică, ale acelor oameni, care nu numai că
au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin Hristos, dar care şi trăiesc în Hristos. Potirele de aur
sunt simbolul acestor creştini care sunt în Dumnezeu. Această idee, o desprind
din Iov 22:25 unde găsim aceste cuvinte "Cel Atotputernic va fi aurul tău ". Când
Dumnezeu va fi aurul nostru, atunci "ÎI vei ruga şi te va asculta" ( Iov 22:27 ).
Aceeași idee o regăsim în cuvintele lui Isus redate de evanghelistul Ioan, în cap.
15:7: "Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele mele cereţi orice veţi
vrea şi vi se va da".
Dar ceea ce este mai izbitor în tabloul prezentat în Apoc. 5:8, este faptul că în
momentul cel mai solemn al închinăciunii, când cei 24 de bătrâni stau cu feţele la
pământ, înaintea tronului de slavă, Dumnezeu se lasă deranjat de rugăciunile
sfinţilor. Ca să ne dăm seama de semnificaţia acestui lucru, voi aminti că atunci
când se cântă imnul ţării în faţa şefului statului, nimeni pentru nici un motiv n-are
voie să deranjeze pe şeful statului. Şi totuşi într-un singur caz e permis a fi
deranjat și anume, atunci când e periclitată siguranţa statului. Faptul că
Dumnezeu se lasă deranjat de rugăciunile sfinţilor, în timpul solemnităţii de
închinăciune, înseamnă că e în joc soarta eternă a unui suflet pentru care se
roagă un sfânt de pe pământ.
Cât de importantă este rugăciunea se vede şi din faptul că, deşi rugăciunea este
o audienţă la cel mai înalt nivel, la şeful universului, noi avem acces la El în orice
moment, oricând dorim noi.
Îndurările lui Dumnezeu nu se înnoiesc o dată pe an, nici o dată pe lună, sau pe
săptămână, ci "în fiecare dimineaţă." Aceasta pentru că Dumnezeu doreşte să
depindem de El, de izvorul vieţii spirituale şi nu de lucrurile trecătoare ale acestei
lumi.
Dacă apa era bună, Moise nu apela la Dumnezeu, dar nici poporul nu ar fi văzut
aşa clar pe Dumnezeu. Apoi poporul ajunge la Elim unde erau 12 izvoare de apă
bună şi 70 de finici. ( Exod.15:27 ). Aici nu e nevoie de rugăciunea lui Moise
pentru apă, nu e cazul ca rugăciunea să-L facă pe Dumnezeu să apară, căci El
apare prin izvoare şi finici. Ei ar fi trebuit să-I mulţumească pentru izvoare şi finici
Dar, vai, de câte ori noi uităm să mulţumim din inimă lui Dumnezeu pentru cele
primite de la El!
Atât de mult noi atomii depindem de El infinitul, încât în Psalmul 104 vers. 27-30
se arată că toate vieţuitoarele au suflare dacă le-o dă Dumnezeu şi n-o mai au
când El le-o ia.
Aceasta o ştim din faptul că Isus spune ( de exemplu ) duhului care stăpânea pe
surdomutul adus la El "Duh mut şi surd îţi poruncesc să ieşi afară din copilul
acesta..." (Marcu9:25).
Într-un alt caz, şi anume în cazul lui Daniel, misiunea îngerilor apare şi mai clară.
În urma rugăciunii şi meditaţiilor sale, Daniel are o vedenie.
Răspunsul e scurt şi clar: "... Cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi".
Atunci când rugăciunea porneşte de la cineva care crede cu putere Cuvântul
Domnului: "Tot ce veţi cere cu credinţă prin rugăciune veţi primi." ( Mat. 21:22 ),
ea este ascultată din cea dintâi zi.
Deci, vorbind din nou despre cazul lui Moise vom spune că el conducea lupta
armatelor spirituale, Amalec și Israel erau doar exponenţii vizibili ai armatelor
invizibile.
Prin cele 21 de zile cât a durat lupta, respectiv 21 de zile de întârziere între
momentul primei rugăciuni a lui Daniel şi momentul când i se răspunde, se
explică ceea ce spunea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 18:7: "măcar că
zăbovește faţă de voi".
Oricât ni s-ar părea că întârzie, Dumnezeu totuşi, în cele din urmă, va răspunde
favorabil rugăciunii unui credincios care cere salvarea păcătoşilor, căci Domnul
Isus tocmai de aceea a venit în lumea noastră: "să caute şi să mântuiască ce era
pierdut". ( Luca 39:10 ).
Căci, atunci când ne rugăm pentru mântuirea unui suflet suntem exact pe linia
scopului numărul 1 pentru care a venit şi a murit Hristos pe pământ. În plus avem
asigurarea lui Isus: "şi orice veţi cere în numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să
fie proslăvit în Fiul." ( Ioan 14: 13-14).
Se pune întrebarea: n-ar putea obţine Dumnezeu victoria şi fără contribuţia mea?
Nu, categoric nu! Şi aceasta, pentru că noi, prin rugăciune cu credinţă adăugăm
ceva la Atotputernicia iui Dumnezeu. Pe de altă parte Dumnezeu mă consideră
personalitate spirituală liberă să-L slujesc şi liber să mă opun Lui, liber să câştig
pe alţii prin rugăciune pentru El şi liber să fiu indolent, un nepăsător faţă de alţii și
de posibilitatea ca jertfa dragostei lui Hristos să-i cucerească. Totuşi el aşteaptă
şi contribuţia mea.
Faptul că de poziţia mea activă prin viaţă curată şi credinţă pusă în rugăciune
depinde rezultatul luptelor ce se dau în lumea spirituală, mă conving de uriaşa
mea răspundere faţă de mântuirea altora.
Aceasta nu mai pare ceva surprinzător. Ici și colo, în cartea Sa, Dumnezeu ne
descoperă câte ceva din aceste lupte. lată de pildă cazul cu împresurarea
Samariei. Ghehazi, slujitorul lui Elisei e înspăimântat de forţele inamicului Sirian şi
pentru refacerea lui morală și spirituală, Elisei îl roagă pe Dumnezeu să-i
deschidă ochii spirituali, să vadă că nu ceea ce se vede obişnuit cu ochii trupeşti
e adevărata realitate, ci ceea ce nu se vede e marea realitate în lumea spirituală. (
II Împ. 6:16-17 ). De aceea se zice "Cel neprihănit va trăi prin credinţă şi nu prin
vedere". ( Habacuc 2:4 ).
Nu pentru că Dumnezeu ne-ar cere sa lăsăm "pasărea din mână pentru cea de
pe gard" sau să părăsim reazimul sigur, vizibil pentru ceva nesigur sau chiar
inexistent, ci pentru că în lumea spirituală sunt de fapt mult mai mari, mai reale,
mai sigure forţe pentru viaţa noastră spirituala. Cazul cu împresurarea Samariei
este deosebit de elocvent în această privinţă.
Când i-a fost deschişi ochii, Ghehazi a văzut, spre marea lui surprindere şi
bucurie, muntele ce înconjura casa lor, plin de oştile cereşti.
Aceasta explica războaiele victorioase ale lui Israel, victoriile, când acest popor
cu o mână de oameni, uneori neînarmaţi ( ca în cazul celor 300 împotriva a zeci
de mii de madianiţi ), a bătut armate uriaşe.
Chiar Mântuitorul face referire la forţa oştilor cereşti, atunci când în Gheţimani îi
spune lui Petru ( care în zelul lui, a scos sabia să-L apere pe Domnul ): "crezi că
n-aş putea să-L rog pe Tatăl meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult
de 12 legiuni de îngeri?" ( Mat. 26:53 ).
Înţelegem aşadar, de ce într-o situaţie disperată când poporul sfânt s-a aflat
între armatele egiptene şi Marea Roşie, s-a dat porunca: "Domnul se va lupta
pentru voi, dar voi staţi liniştiţi." ( Exod 14:14 ).
Biruinţa este a Domnului (1 Sam. 1 7:47 ) "nu în arcul meu mă încred, nu sabia
mea mă va scăpa, ci Tu ne izbăvești de vrăjmașii noştri ..." ( Psalm. 44:67 ).
Atunci când trăim o viaţă curată, noi înălţăm spre Dumnezeu mâini curate şi fără
îndoieli ( I Tim. 2:8 ). Dumnezeu cu armatele sale luptă pentru noi.
"Tu credinţă, mare eşti, ce lumea biruiești" afirmă o cântare valoroasă. Propriuzis
nu credinţa noastră face această lucrare. Credinţa e ca apăsarea pe trăgaciul
unei arme. Nu apăsarea este totul. Apăsarea pe trăgaci declanșează
Tot aşa, nu noi creăm forţele victoriei, ci ele există; credinţa însă le face să
acţioneze în favoarea noastră, pentru biruinţa noastră.
Aş dori să arăt însă, că pentru a avea de partea noastră forţele lui Dumnezeu,
trebuie să fim oameni ai lui Dumnezeu. Pentru a-i avea de partea noastră pe
îngerii neprihănirii care să lupte pentru noi, trebuie să fim oameni neprihăniţi.
Acest lucru explică faptul că unii deşi cer ajutor nu sunt ajutaţi. Nefiind curaţi -
forţele curate, neprihănite, nu vin în ajutorul unui murdar. E locul să amintim aici
cazul celor 7 fraţi exorcişti iudei, fii preotului Sceva, care au încercat să scoată
demonii dintr-un îndrăcit. Pentru că ei nu erau curaţi, forţele spirituale ale
neprihănirii nu le-a venit în ajutor ( probabil pentru că făceau această lucrare
spre a se lăuda cu ce pot ei şi nu pentru slava lui Dumnezeu ) iar forţele
întunericului nefiind confruntate cu forţele spirituale superioare lor, s-au năpustit
asupra a doi dintre ei prin omul în care erau, și i-au schingiuit în aşa hal că au
fugit goi şi răniţi clin casa aceea. Fapt. ( 19:12-16).
Când te rogi tu mai întâi trebuie să ceri să fii curăţit de orice păcat. Altfel nu se va
face legătura cu cerul, cu Dumnezeu. Iar o rugăciune în care nu se stabileşte
legătura cu Dumnezeu este o pierdere de vreme, sau cum spune Domnul Isus "o
bolboroseală de păgâni, o înşiruire de vorbe fără rost". ( Matei 6:7 ).
Când un om trăieşte în păcat, diavolul, are drept de stăpânire asupra lui, pentru
că diavolul şi îngerii lui, duhurile lui, este şeful păcatului. (Ioan 8:44 ).
Aceasta explică prăbușirea spirituală a primilor oameni şi prin ei, a întregei rase
umane. Păcatul lor a trecut în metabolismul spiritual al umanităţii, aşa încât
fiecare nou născut e născut în păcat, în stăpânirea diavolului, în moarte spirituală
( Ps. 51:5 ).
Cu alte cuvinte, Diavolul n-avea nici un drept asupra lui Isus, fiindcă Isus n-avea
nici un păcat asupra Lui. De aceea El a putut spune ca nimeni altul: "Cine din voi
mă poate dovedi că am păcat?" ( Ioan 8:46 ). Şi aceasta o spune nu prietenilor, ci
dușmanilor Săi. E exact ce se spusese cu şapte sute de ani înainte de naşterea
lui Isus ( Isaia 53:9 ): "groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la un
loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici-un
vicleşug asupra Lui."
Aşadar, Diavolul are drept de stăpânire asupra sufletului care trăieşte în păcat,
"căci fiecare este robul lucrului de care este biruit" ( II Petru 2:19 ).
Ori, a lua pe cineva din stăpânirea cuiva nu se poate face fără luptă. Diavolul nu e
de acord să cedeze de bună voie.
Vă amintiţi că odată, când Domnul Isus a scos dracii, a fost acuzat, că lucrează
cu Belzebul ( Matei 12:24-26).
Domnul Isus însă a arătat lipsa de elementară logică a acestei acuze în sensul că
e imposibil ca Diavolul să de-a afară pe diavoli. Dar, așa sunt acuzaţiile care s-au
adus lui Hristos, atunci, şi aşa sunt ele și astăzi: lipsite de temei.
Isus a murit pentru toţi oamenii. Toţi ar putea fi mântuiţi, dar, mulţi sunt legaţi şi
robiţi aşa de tare că nu put scăpa de forţele întunerecului, dacă nu sunt ajutaţi
alţii prin rugăciune. De aceea, bine spunea prietenul meu V. Damian "cel mai
nenorocit om este acela pentru care nu se roagă nimeni."
Din partea lui Dumnezeu lumea întreagă trebuia salvată. Şi aşa ar fi dacă noi
credincioşii ne-am face pe deplin datoria. Prin fiecare nou salvat, Dumnezeu se
proslăveşte în faţa întregului cer.
Într-o zi noi cei răscumpăraţi, vom sta alături de Dumnezeu, pe scaunul Lui de
judecată şi vom demasca minciunile, ispitirile şi toate mârşăviile pe care diavolul
le-a folosit pentru distrugerea oamenilor, pentru îndepărtarea lor de la
Dumnezeu.
Atunci, acolo, la marea judecată, vom da dreptate lui Dumnezeu, vom documenta
Cosmosul care n-a cunoscut păcat nu-1 poate judeca corect pe diavolul. Trebuie
s-o facem noi care ne-am născut în păcat, noi care am şi fost ispitiţi. De aceea,
noi vom judeca pe îngeri aşa cum spune apostolul Pavel: "nu ştiţi că noi vom
judeca pe îngeri?" (I Cor. 6:3 ). E vorba de acei îngeri căzuţi din starea de
sfinţenie în care au fost creaţi.
În Ioan 14:12 Isus spune: "Adevărat, adevărat vă spun că, cine crede în Mine va
face și el lucrările pe care le fac Eu." Iar în versetul 13 face o precizare foarte
importantă: "Și orice veţi cere în Numele Meu voi face pentru ca Tatăl să fie
proslăvit în Fiul". În acest verset avem ceva ce se aseamănă cu un CEC în alb,
semnat de Mântuitorul.
Cuvintele " orice veţi cere ", este CEC-ul în alb. Cuvintele " în Numele Meu "
reprezintă semnătura Mântuitorului. Banca Binecuvântărilor şi a harului
nemăsurat de mare, onorează orice CEC care are această semnătură. Același
lucru e subliniat de Isus şi în Ioan 16:23-24.
CEC-ul în alb e una dintre cele mai minunate lucrări a lui Dumnezeu prin care ni
se dau posibilităţi nemăsurate pentru lucrarea sfântă.
Lucrurile materiale se dau din oficiu, " pe deasupra ", cum spune Mântuitorul în
predica de pe munte ( Matei 6:33 ), fiindcă Cel ce a dat viaţa, asigură şi
La fel a fost chemat şi Saul: " Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti " ( Fapt. 9:4 ).
Pe nume a fost chemat şi Lazăr din mormânt (Ioan 11:43 ).
La fel Dumnezeu lucrează și azi. De aceea să facem și noi cum a făcut El.
Să completăm aşa dar CEC-ul în alb cu numele celor a căror salvare o dorim,
cerând simplu, dar hotărât și cu credinţă: "Doamne, te rog întoarce la viaţă
veşnică pe: Maria, Ion, Petru" şi aceasta s-o facem zilnic. De ce zilnic?
Mai întâi de toate, pentru că aşa ne-a învăţat Mântuitorul prin concluzia din pilda
judecătorului nedrept ( Luca 18:1-7 ). Apoi pentru că tot aşa a procedat apostolul
Pavel, ( Filip. 1:4; II Tim. 1:3; Col, 1:9 ). Zilnic, pentru că Dumnezeu zilnic ne dă
bunuri materiale. El în fiecare dimineaţă îşi înnoieşte bunătăţile Sale faţă de noi.
"Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se
înnoiesc în fiecare dimineaţă." ( Ieremia 3:22-23 ). Pentru același motiv,
rugăciunea noastră, adică completarea C.E.C.-ului, trebuie făcută dimineaţa,
pentru că bunătăţile Domnului care vin spre noi, să fie întâlnite de rugăciunile
noastre care urcă spre El. ( Genesa 28:12 ).
C.E.C.-ul trebuie completat zilnic şi pentru că, din punct de vedere pământesc,
zilnic îmi reînnoiesc puterea prin hrană. Mi-aş permite oare, ca din punct de
vedere etern să n-am legătură permanentă cu Dumnezeu? Înainte de a fi ascultat
de diavolul, Adam se întâlnea în fiecare dimineaţă cu Dumnezeu ( în răcoarea zilei
), pentru a primi un nou şi proaspăt suflu de viaţă, o nouă înviorare pentru viaţa
În fine C.E.C.-ul trebuie completat zilnic, pentru că, aşa cum arată Mântuitorul la
începutul pildei "judecătorului nedrept", rugăciunea este o luptă susţinută cu
lumea spirituală a întunerecului. "Isus le-a spus o pildă ca să le arate că trebuie
să se roage necurmat şi să nu se lase." ( Luca 18:1 ). Sugestivă şi deosebit de
inspirativă în privinţa aceasta este lupta lui Iacov cu Dumnezeu la Peniel ( Genesa
32:24-29 ). Când îngerul zice: "Lasă-mă să plec că se revarsă zorile", Iacov
răspunde: "Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta." ( Genesa 32:26 ). Dacă
nu era hotărât, nu primea binecuvântarea.
Tot aşa sau petrecut lucrurile şi în Emaus între Luca, Cleopa şi străinul care
dezvăluise Scripturile, spre a le dovedi că aşa trebuia să pătimească Hristos.
"Când au ajuns în Emaus, Isus, ( căci El era străinul ) s-a făcut că vrea să meargă
mai departe." ( Luca 24:28 ). Dar ei au stăruit de El şi au zis: "Rămâi cu noi, căci
este spre seară şi ziua aproape a trecut." Şi a intrat să rămână cu ei. ( Luca 24:29
). Dacă Luca şi Cleopa n-ar fi stăruit de Isus să rămână cu ei, El s-ar fi dus mai
departe. În acest caz ei ar fi pierdut ocazia de-a li se descoperi în seara aceea.
Aşa se explică de ce aşa de mulţi nu-l cunosc: ei nu-1 doresc mai mult ca orice în
lume. Mulţi vorbesc despre El, speculativ sau din simplă curiozitate, dar nu-L
doresc mult de tot.
Celor ce nu-1 doresc pe Hristos cum doreşte cerbul izvoarele de apă, El nici nu li
se va descoperi niciodată. Dar, iată ce minunată asigurare au cei ce-L caută, cu
toată fiinţa lor: "Mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu toată mima
Mă voi lăsa găsit de voi." (Ieremia 29:13-14a).
Îmi închipui cum Dumnezeu în fiecare zi, de fiecare dată când cei 24 de bătrâni îi
prezintă potirele de aur cu tămâie ( care sunt rugăciunile sfinţilor ) se uită să
vadă dacă mi-am completat şi eu C.E.C.-ul. Şi dacă vede că nu 1-am completat,
se întreabă îndurerat de ce nu cred în Cuvântul Lui, de ce nu-L onorez cu
încrederea mea, de ce las ca îngerii întunericului să biruiască, în loc să dau câştig
de cauză îngerilor neprihănirii. Şi acest fapt ( alături de altele pe care le vom
vedea ) explică de ce atâtea rugăciuni rămân fără răspuns.
Unii se roagă când şi când pentru un suflet. Asta înseamnă oare să doreşti cu
adevărat mântuirea cuiva? De obicei, cei ce se roagă sporadic, nu doresc cu
adevărat mântuirea aceluia pentru care se roagă şi nici n-o vor vedea cum nu vor
vedea mult în viaţă pe cel ce îşi hrăneşte trupul, doar din trei în trei zile, de pildă.
Mijlocirea e cea mai importantă lucrare pe care o putem face. Un bun credincios
nu vine fără grijă în Sion. Vai de cel ce vine la biserică din care face parte ca la
spectacol, adică fără să muncească, fără să simtă că şi de ei depinde lucrarea
Unii credincioşi cred că dacă fac o anumită slujbă în biserică, cântă în cor, în
orchestră, sunt membri în comitet, cenzori, uşieri, etc. cu asta şi-au făcut toată
datoria pe care o au faţă de biserică. Nimeni nu spune că prin cele arătate mai
sus nu se face o lucrare. Da, se face, dar aceasta nu este o muncă a sufletului. Şi
aşa cum în nici un domeniu nu este progres fără muncă, tot aşa nici biserica nu
va propăşi fără munca sufletului.
Nu trebuie să uităm nici o clipă că biserica este singura instituţie din lume,
omenească dar și dumnezeiască în același timp. Pentru același motiv, e singura
instituţie în care nu e suficient să se muncească manual, intelectual, sau cultural.
E bine, să se rezolve și problemele administrative dar aceste lucrări sunt parte
omenească a bisericii. În biserică trebuie să se muncească neapărat şi spiritual,
dumnezeieşte. Se pune atunci întrebarea care este munca spirituală sau
dumnezeiască? Această muncă este: viaţa curată trăită în fiecare zi pentru
Dumnezeu şi lucrarea Evangheliei, viaţa zilnică intensă de rugăciune cu credinţă
pentru propășirea Evangheliei şi postul măcar odată pe săptămână pentru
biserica din care faceţi parte.
Idealul vieţii apostolului Pavel este expus în cuvintele: "Pentru mine a trăi este
Hristos" ( Fhilip. 1:21 ). "Să fie în voi gândul care era şi în Hristos." Gândul suprem
al lui Isus era să facă voia Tatălui: "nu caut să fac voia mea ci voia Tatălui care M-
a trimis." ( Ioan 5:30 ). În Gheţimani după o mare luptă a sufletului El îşi încheie
rugăciunea: "Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta" ( Luca 22:42 ). Iar voia Tatălui,
era ca Isus să caute şi să mântuiască pe cei păcătoși, adevăr exprimat de Isus în
cuvintele: "Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" ( Luca
19:10 ).
Să nu spui că eşti pocăit dacă tu nu trăiești pentru acest scop. În virtutea acestui
scop mare, unic, şi tu trebuie să te rogi zilnic, cu credinţă pentru mântuirea celor
dragi, cunoscuţi, vecini, colegi de şcoală sau de lucru, şefi, profesori, etc. Să te
rogi în fiecare zi pentru lucrarea spirituală în biserică, pentru propăşirea
Evangheliei, pentru predicator şi alţii care vorbesc în biserică, să vorbească în
plinătatea Duhului Sfânt, ca Petru în ziua cinzecimii. Un pocăit trebuie să fie
foarte, foarte curat ca să devină un canal de binecuvântări pentru biserică şi
pentru cei din jurul său.
Noi trebuie să ştim că de fiecare din noi depinde lucrarea Evangheliei. Putem
contribui cu viaţa curată la propăşirea ei, rugându-ne ca Dumnezeu să ne
folosească ca vase curate, cu mare putere. Dacă vom fi curaţi şi într-o părtăşie
permanentă cu Dumnezeu, El va revărsa în biserică lumină, putere, Duh Sfânt,
viaţă spirituală. Dacă vom fi murdari, El va opri binecuvântările şi noi vom deveni
un blestem pentru biserică, aşa cum a fost Acan. Din cauza păcatului lui, poporul
Israel a fost înfrânt de puţinii oşteni din cetatea Ai. ( Iosua 7:4-5 ).
De pildă, suntem 200 persoane într-o corabie în largul mării. La un moment dat,
observ pe cineva că forează cu un burghiu în podeaua corabiei. Îl strig: "Ce faci
în podeaua corabiei ? - Păi, nu vezi? forez! - Bine, dar nu-ţi dai seama că pe
acolo va intra apa în corabie? - Ce te interesează pe tine, că doar apa va intra în
Pentru a fi un bun membru în biserica mea nu-i destul să nu fac rele. Trebuie să
am şi o latură activă; să fac scop din Dumnezeu şi din mântuirea altora. Să fiu
cum a fost Isus. "Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit
Isus". ( I Ioan 2:6 ). Având gândul, scopul lui Isus, vom deveni ca El. Noi trebuie să
devenim ca El ( I Ioan 3:2 ), altfel vom deveni ca diavolul. Azi omul e o fiinţă
semimaterială, semispirituală. În final fiecare om va fi ori ca Dumnezeu, ori ca
diavolul. De ce? Pentru că în natura spirituală adamică, mergând pe linia
ascultării de diavolul vom deveni ca diavolul. Eternitatea cu diavolul va desăvârși
asemănarea noastră cu această înspăimântătoare fiinţă. Sau putem fi ca Isus,
dacă suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:12-14; 3:5; 5:8 ), şi avem în noi
gândul Lui care ne creşte, ne transformă din zi în zi, din slavă în slavă (II Cor. 3:18
), până vom fi asemenea Chipului Slavei Sale (Rom.8:29).
Atunci când Domnul Isus a fost chemat la fruntaşul sinagogii, Iair, ca să-i învieze
fiica, El a scos din casă pe toţi care râdeau, batjocoreau sau nu credeau cele
spuse de Isus precum că fetiţa n-a murit. Mântuitorul a rămas în casă doar cu
tatăl fetiţei și cu ucenicii, Petru, Ioan și Iacov care credeau că pentru Isus fetiţa e
vie, fiindcă El, Isus e domnul vieţii. Nu împiedicaţi pe Hristos să facă o deosebită
lucrare în biserică. Dacă Domnul ar veni vizibil în biserică ca să scoată afară pe
cei necredincioşi, abia atunci s-ar vedea cine ajută de fapt pe Isus și cine îl
împiedică.
Dar, chiar aşa de mare importanţă avem noi în biserică? Da, pentru că biserica nu
este o instituţie doar dumnezeiască ci şi una omenească, adică, lucrarea bisericii
depinde deopotrivă şi de Dumnezeu, dar în același timp şi de elementul uman.
Lucrul acesta este minunat revelat şi în Ioan 1 5:1-8, unde se arată raportul intim
Voi mai da un exemplu în sensul acesta. Lazăr, prietenul lui Isus a fost mort.
Mântuitorul întârzie special ca să poată face aceea mare lucrare de înviere din
morţi, pentru ca mulţi iudei să creadă în El. ( Ioan 11:45 ). Dar pentru învierea lui
Lazăr, pe lângă puterea lui Dumnezeu, Isus mai are nevoie şi de credinţa Martei.
De aceea îi spune "Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui
Dumnezeu?" ( Ioan 14:41 ). Cu alte cuvinte dacă nu va crede ea, Marta, nu va
vedea minunea? Isus arată deci în mod expres, că pentru a face minunea, are
nevoie de credinţa Martei. În Nazaret necredinţa localnicilor l-a împiedicat să
facă multe minuni. ( Mat. 13:58 ). Fie să înţelegem că pentru a face mari minuni,
cum ar fi, înviere de la moarte la viaţa veşnică, Domnul Isus are nevoie de
credinţa noastră. Facă Domnul să fim creştini cu credinţă şi pentru mântuirea
altora!
Să ne rugăm intens ca biserica să-şi facă deplin rolul de spital spiritual. Prima
trăsătură a spitalului este curăţenia. În popor se zice "curăţenia este mama
sănătăţii". În spital unde se deschid răni, unde se fac operaţii, murdăria poate
provoca complicaţii, infecţii, moarte. La Timişoara, la spitalul C.F.R. este o aşa
mare exigenţă în privinţa curăţeniei, încât atunci când se produce ( şi asta se
întâmplă foarte rar ) o complicaţie postoperatorie din cauza insuficienţei
sterilizări a sălii de operaţie sau a aparatelor chirurgicale, în sala vinovată de
producerea complicaţiei respective, câteva zile nu se mai face nici o operaţie, ci
În rugăciunea pentru biserică să aducem şi pe cei slabi, purtându-i spre tronul lui
Dumnezeu în rugăciune, căci numai aşa vom împlini legea dragostei lui Hristos. (
Gal 6:2 ). Astfel dovedim că înţelegem legea ştergarului pe care şi 1-a încins
Hristos spălând apoi picioarele ucenicilor Săi. ( Ioan 13:4-5 ).
Din fire ne vine mult mai uşor să bârfim pe unul mai slab. Dar bârfa răneşte,
descurajează, ucide sufletul pentru care a murit Hristos. Noi ca creştini avem
harul de a mijloci cu suspine negrăite pentru toate nevoile și necazurile din
familiile credincioşilor. Aşa dovedim că suntem un mădular sănătos în trupul lui
Hristos, dacă simţim unii cu alţii, dacă plângem cu cei ce plâng ( Rom. 12:15 ).
Dacă eu nu pot purta sarcinile altora în rugăciunea mea ( Gal. 6:2 ), nu sunt un
creştin care munceşte spiritual ci un creştin care pradă, un creştin firesc, care nu
numai că nu ajută lucrarea din biserică, dar chiar o încurcă.
Nu folosi prea multe vorbe în rugăciune ( Mat. 6:7) preferă să foloseşti mai puţine
vorbe, dar ele să fie pline de credinţă şi roagă-te în fiecare zi.
În ideea aceasta să cerem lui Dumnezeu să trimită îngerii Săi și să alunge din
Biserică îngerii întunericului.
Ajunşi la Biserică e cazul să ştim că cea mai importantă lucrare pe care o avem
de făcut aici, este rugăciunea, căci Domnul Isus spune: "Casa Mea se va chema
o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari". ( Matei 21:13 ).
Un frate străin, musafir al unei biserici, a trebuit să fie martor la un spectacol din
păcate pe cât de neplăcut, pe atât de general: discuţii, vorbe, chiar râsete şi
şuşoteli, și toate acestea în Biserică, înainte de începerea serviciului
divin. Surprins de toate acestea el a întrebat pe fratele de lângă el: "ce
faceţi dumneavoastră din
Rezultă clar din această valoroasă istorie că Moise, omul rugăciunii a fost cel ce a
decis victoria poporului Israel şi nu Iosua.
De aici urmează că ori de câte ori cineva spune că posteşte, va fi întrebat: de ce?
cu ce scop? Azi toată lumea știe că atunci când cineva posteşte, o face pentru
că are de rezolvat probleme deosebit de importante.
Atât de valoroasă este aceasta izbânda încât şi azi, după mii de ani, Evreii
serbează sărbătoarea Purim în amintirea acestei neuitate izbăviri. Pe câţi n-ar
salva şi azi de la moarte veşnică ( de la iadul pregătit pentru Diavol şi îngerii
lui ) rugăciunea sfinţilor, aleşilor lui Dumnezeu? Dar noi am uitat ( se pare )
aproape de tot marea precizare a Mântuitorului: "Şi Dumnezeu nu va face
dreptate aleșilor Lui care strigă zi şi noapte către El?" ( Luca 18:7 ). Prin cei de
atunci care au strigat zi şi noapte şi au postit, Dumnezeu a salvat un popor de la
moarte fizică. Azi prin noi, Dumnezeu vrea să salveze o familie, un cartier, o ţară,
o lume de la moarte veşnică.
Iată un profet ciudat, care nu dorea pocăinţa cetăţii Ninive, ci pierzarea ei.
Tocmai de aceea Dumnezeu îl urmăreşte îndeaproape. Nu-1 slăbeşte de loc.
Marea se înfurie, corabia cu care călătorește Iona e gata să se scufunde, şi toate
acestea numai din cauza neascultării lui. Dar profetul şi-a recunoscut vina şi a
cerut să fie aruncat în mare pentru ca apele să se liniștească. Astfel, el ajunge să
fie înghiţit de un peşte mare şi acolo, în pântecele peştelui el se pocăiește.. Abia
după pocăinţa lui, Iona a fost scos afară la ţărm, căci Cel ce a creat toate
vieţuitoarele poate să le poruncească să facă orice.
Iona, pocăit, devine mesagerul lui Dumnezeu pe străzile Ninivei: "40 de zile şi
Ninive va fi nimicită ". Deşi Iona n-a spus locuitorilor din Ninive ce să facă pentru
a fi izbăviţi, totuşi se întâmplă ceva de necrezut. Se vede că ei ştiau ce trebuie să
facă pentru a potoli justificata mânie a lui Dumnezeu. Ca urmare în cetate s-a
produs o pocăinţa în masă.
Dacă acel împărat nu s-ar fi umilit, încât să se acopere cu sac şi cenușă, 1-ar fi
Unul dintre cele mai mari rezultate ale postului, aşa cum rezultă din cazul celor
din Ninive, este faptul că el umileşte fiinţa umană creând, prin aceasta, starea
potrivită ca rugăciunea să fie ascultată. Postul creează starea sufletească în care
omul se vede un nimic iar pe Dumnezeu îl vede totul și așteaptă totul de la
Atotputernicia Lui.
Îmi place de împăratul celebrei cetăţi Ninive, că nu-i pasă de rangul său, ci se
dezbracă de hainele sale de împărat, se acoperă cu sac şi se presară cu cenușă,
stă în cenușă, ca semn al celei mai profunde umilinţe. Prin aceasta se dezaprobă
pe sine, păcatele sale şi ale supuşilor săi şi din cenușă alături de miile de cetăţeni
ai marii cetăţi strigă către Dumnezeu, după iertare, îndurare.
Nu-i de mirare că Dumnezeu s-a întors din mânia Lui, anulând planul de
distrugere al cetăţii.
Acele suflete care cu umilinţă profundă, strigă către Dumnezeu, vor primi iertare,
Cât de importantă este rugăciunea unită cu postul, o spun nu numai cazurile din
Vechiul Testament, dar şi cele din Noul Testament. Din mai multe texte biblice
reiese că Biserica la început se ruga şi postea. Astfel când au trebuit aleşi
misionari pentru lucrarea între păgâni, Biserica din Antiohia, s-a rugat atât de
intens în ziua
postului lor, încât Dumnezeu le-a vorbit desluşit prin grai sau îndemn comun
lăuntric să-i pună de o parte pentru lucrare, pe Pavel şi pe Baraba. ( Fapt. 13:1-3
). Ce să
mai spunem de viaţa de post. Pavel, care făcând bilanţul câtorva din jertfele lui,
scrie: "În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi
adesea." (II Cor, î 1:27 ). Nu putem încheia capitolul rugăciunea și postul fără să
pomenim despre Hristos Mântuitorul care a postit 40 de zile. Prin post Domnul
Isus s-a întărit spiritual, s-a pregătit pentru marea Lui lucrare care-i
stătea în faţă.
La sfârşitul celor 40 de zile de post a fost obosit trupeşte dar a fost foarte întărit
sufleteşte. Omeneşte nu mai putea face nimic. Poate tocmai de aceea L-a ispitit
Diavolul atunci atât de puternic.
Da, Isus slăbit trupeşte, dar întărit sufleteşte. Partea a doua Diavolul n-o
mai ştia că poate nu l-ar fi ispitit chiar atunci. Tocmai această slăbiciune fizică a
Domnului Isus după post explică exprimarea apost. Pavel: "Când sunt slab,
atunci sunt tare ". ( II Cor. 12:10).
Isus când a ales pe cei 12 ucenici, de asemenea a postit, şi s-a rugat o noapte
întreagă. ( Luca 6:12-13 ).
Toţi credincioşii buni, adevăraţi urmaşi ai Domnului Isus, din trecut au adus de
Voi reda mai jos un caz de rugăciune şi post din care fiecare pocăit sincer are de
învăţat.
O mamă credincioasă avea trei fete pentru care de mult timp se ruga încontinuu.
Fetele care aveau în jur de 20 de ani nu dădeau însă semne de întoarcere la
Dumnezeu. Într-o zi mama le-a zis: "să ştiţi că mă încui în camera mea. Nu-mi
trebuie nici mâncare, nici apă, voi striga atâta către Dumnezeu, până vă veţi
hotărî pentru El." Fetele au luat-o în derâdere şi i-au zis deschis: "mamă poţi să
te rogi dimineaţa cât vei vrea şi să posteşti cât ţi-o plăcea că noi tot n-avem de
gând să ne pocăim."
Cuvintele fetelor au făcut pe mama lor şi mai hotărâtă să-și urmeze planul. Ea s-
a dus în camera ei şi o zi întreagă a strigat cu mare credinţă şi stăruinţă către
Dumnezeu pentru fetele ei. Spre seara primei zile, una din fete bătu sfioasă la
uşa şi-i zise: "mamă, eu sunt fiica ta Maria, vreau să-ţi spun ceva urgent". Mama
deschise uşa şi fiica ei se înlănţui de gâtul mamei şi-i spusese printre lacrimi că
vrea să se pocăiască. Mama a îngenunchiat numai decât şi a mulţumit Domnului
că una dintre fetele ei a răspuns chemării lui Hristos.
A doua zi seara, a doua fiică a spus mamei sale că deşi n-avuse de gând să se
pocăiască, ceva n-o lăsa în pace. O chemare puternică, irezistibilă, o îndemna
să-şi predea viaţa Mântuitorului care a murit pentru ea. Din nou mama a
îngenunchiat și a mulţumit Domnului şi pentru aceasta fiică.
Cea de a treia fiică, însă, rezista, ba chiar îşi bătea joc de mama sa şi de cele
doua surori ale ei care s-au predat Domnului Hristos. "Ce crede mama că cu
mine-i merge ca şi cu celelalte două? Poate să se roage cât vrea ș-i eu tot nu mă
pocăiesc. Sunt tânăra, vreau să-mi trăiesc viaţa, să mă distrez. Chiar dacă mă voi
pocăi vreodată, asta va fi mai la bătrâneţe." Cam aşa vorbea sfidător cea de a
treia fiică.
Sorei mamă nu-i păsa însă de vorbele ei. Ea se baza pe promisiunea Domnului
Isus: "Tot ce veţi cere cu credinţă prin rugăciune, veţi primi" ( Matei 21:22 ) şi pe
promisiunea Mântuitorului din Ioan 14:13 "orice veţi cere în Numele Meu voi face,
pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul."
Într-o seară pe când ea tocmai repeta aceste cuvinte, cineva a bătut la uşă foarte
sfios, dar şi foarte hotărât.
Deschide mamă, depun armele, nu mă mai împotrivesc voinţei Tatălui care m-a
creat si dorinţei Fiului care a murit pentru mine. Deschide mamă, vreau să mă rog
împreună cu tine Domnului şi să-i cer iertare că 1-am refuzat aşa de mult timp şi
să-ţi cer iertare şi ţie.
Mama bucuroasă a deschis uşa şi clipa ce-a urmat a fost foarte asemănătoare
cu întâlnirea dintre fiul risipitor şi tatăl său. Îngenunchiate, ele s-au rugat
Domnului cu lacrimi de fericire. Şi ultima fiică a devenit a Domnului.
Iată ce face rugăciunea şi postul. Aceasta este munca spirituală, cea mai
importantă muncă în biserică. Din cazul de mai sus, învăţăm să nu ne
descurajeze nepăsarea altora, faptul că ei devin mai răi după ce începem să ne
rugăm pentru ei.
De multe ori noi pocăiţii suntem vinovaţi că cei dragi ai noștri nu se întorc. Chiar
dacă ne rugăm pentru ei, o facem rece, formal, nu cu credinţă, suficientă, nu cu
stăruinţă.
Din păcate, însă, pentru mulţi creştini, postul este complet necunoscut.
Se pare că trăim ultimele zile ale planetei. Toate semnele pe care, Hristos le-a
prevestit în legătură cu revenirea Sa, se împlinesc cu repeziciune sub ochii
Este adevărat că nu putem şti ziua revenirii lui Hristos. De altfel nici Isus ca om
nu putea să ştie. În calitatea Sa de Fiu de Dumnezeu, Hristos, ştie ziua şi ceasul
revenirii Sale, El fiind una cu Tatăl. ( Ioan 10:30).
După cum este adevărat că nu ştim ziua revenirii li Hristos ( şi nici nu este treaba
noastră să ne ocupăm de aceasta - Fapte 1:7 ), tot atât de adevărat este şi faptul
că Domnul Isus ne-a vorbit de unele semne prevestitoare ale revenirii Lui. Iată
câteva din aceste semne: războaie şi vești de războaie, mari frământări sociale,
cutremure de pământ, foamete, ciumă, Hristoşi mincinoşi, apariţia a numeroşi
vânzători de fraţi, înmulţirea păcătoșeniei, răcirea dragostei fireşti,
predicarea Evangheliei cu o putere fără precedent. ( Matei 24:1-24 ), semne în
lună, stele, soare, vuiet de apă ( Luca 24:25 ). Azi, viaţa, ziarele, revistele, radioul
televiziunea le confirmă pe toate acestea.
Totuşi în vremea aceea nu aveam încă o bază Biblică pentru convingerile mele.
Cu ocazia unei conferinţe de orientare ţinută la Timişoara la 31 Mai 1968, s-a dat
citire unui referat cu tema: "cum combatem pe milenişti". Cu această ocazie s-a
citat o parte din citatul de mai sus din Dr. Strong. În timp ce se citeau acele
cuvinte, aveam încredinţarea ca aceasta-i baza biblică. ( Apoc. 20:1 -5 ) a ceea
ce primisem personal ca o iluminare lăuntrica încă din 1965. Vedeam şi simţeam
pentru prima dată în viaţă că am baza Biblică pentru rugăciunea în vederea
salvării multor suflete.
Bucuria care m-a cuprins a fost aşa de mare încât n-o pot reda în cuvinte. De
Nu de mult mi-a căzut în mână o teză de doctorat a unui preot ortodox. Tema
tezei: "Cum şi pentru ce se rugau creştinii în primele secole?"
Iată ce am spicuit din aceasta lucrare valoroasă: creştinii din primele secole,
datorită deselor şi cruntelor valuri de prigoană prin care au trecut, erau foarte
mulţumiţi dacă aveau perioade scurte de răgaz şi mulţumeau lui Dumnezeu
pentru astfel de zile rare. De aceea rugăciunile lor pentru alţii şi pentru autorităţi
în special se rezumau în general la cererea adresată lui Dumnezeu ca să poată
duce o viaţă pașnică și liniştită.
S-o analizăm. Isus a murit pentru o mică parte din lume sau pentru toţi? E clar că
pentru toţi. Pot eu, îndrăznesc eu să zic cuiva: tu nu te ruga pentru salvare
fiindcă pentru tine n-a murit Hristos? Apoi, după textul din I Tim. 2:1-4 e clar că
Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască.
Aşa dar, niciodată nu trebuie să ne temem că ne rugăm pentru prea mulţi. E cazul
să avem un program de rugăciune zilnică, sistematică, în care să ne rugăm cu
Aşa după cum spuneam, numărul celor adunaţi era de aproape 120 de persoane.
( Fapt. 1:15 ). Aceştia au stăruit în rugăciune timp de 10 zile, să zicem 10 ore pe
zi. Să facem un mic calcul: 120 de ucenici timp de 10 zile câte 10 ore pe zi,vine
astfel: 120 x 10 x 10:4 = 3.000. Oare nu ne spune cifra asta nimic? Ba da, ştim că
în ziua cincizecimii 3.000 de suflete s-au întors la pocăinţă ( Fapt 2:41 ): "şi în
ziua aceea la numărul ucenicilor s-au adaus aproape 3.000 de suflete."
Aplicând formula grupului din Ierusalim vom avea următorul calcul: 1000 x 2 : 4 =
500. Cifra 500 reprezintă cei 500 de fraţi, roadă imediată și directă a activităţii
mesianice a lui Isus. Aceasta cifră o găsim citată de Apost. Pavel: "După aceea s-
a arătat la peste 500 de fraţi..." (I Cor. 15:6).
Să fie oare aceasta formula marilor treziri spirituale, o formă a pocăinţei în masă
a oamenilor?
Voi comenta în doua cuvinte ultimul verset. Locul unde erau adunaţi s-a
cutremurat nu de tropăiturile sau zgâlţâiturilor ucenicilor ca pe Carmel, când
preoţii lui Baal şi ai Astarteii ţipau, urlau, se scrijeleau cu cuţite (II Regi 18:28 ), ci
datorită forţei spirituale a rugăciunii. A fost ceva asemănător cu vârtejurile care
au însoţit coborârea Duhului Sfânt. ( Fapt. 2:2 ).
Ceea ce-mi place iarăşi mult la primii creştini este faptul că noii convertiţi devin şi
ei oameni ai rugăciunii (Fapt. 2:42 ). În vers. 41 din cap. 2, se spune că s-au
pocăit aproape 3.000 de suflete, iar în versetul următor, se arată că practic toţi
cei 3.000, erau stăruitori în rugăciune. Ce forţă spirituală a dezvoltat rugăciunea
a mii de creştini! Şi dacă cei 120 în urma a 10 zile de rugă stăruitoare, au devenit
3.000, ne putem închipui, ce repede s-au înmulţit ei când toţi cei 3.000 au
continuat stăruinţa în rugăciune a celor 120.
Doresc să subliniez şi faptul că biserica din Ierusalim, după marele ei succes din
ziua Rusaliilor, nu se culcă pe laurii victoriilor, ci se roagă mai departe. Greșeala
care se constată în unele biserici este şi faptul că după ce începe o lucrare
deosebită, fraţii, surorile, bucuroşi de rezultatul lucrării se opresc din munca
sufletului. Lucrul acesta e ca şi cum tocmai când ar începe o ciorbă să fiarbă o
iau de pe foc. Când voi mânca ciorba, procedând în felul acesta? Desigur,
niciodată! Când va termina un tâmplar mobila de bucătărie, dacă de pildă după
ce face un scaun se opreşte din lucru?
Domnul Isus nu se mărgineşte să spună, că putem face lucruri mai mari decât El.
Dar înainte de a trece la această metodă trebuie să fac precizarea că, tot
Dumnezeu face lucrarea, tot ale Lui sunt meritele, atât că noi suntem
instrumentele fără de care El nu poate lucra. Sau exprimându-ne în spiritul
comparaţiei folosite de Isus în Ioan 15:1-7, vom arăta că mlădiţa fără viţă nu poate
face nimic, nu poate aduce nici o roadă. Dar vom sublinia şi ceea ce pare de
necrezut și anume că nici viţa nu poate aduce roadă fără mlădiţe. Asta înseamnă
că Dumnezeu, oricât de mult doreşte mântuirea, salvarea lumii, n-o poate realiza,
( deşi Hristos a murit de 2.000 de ani), n-o poate înfăptui fără noi creştinii.
Din momentul în care Hristos a murit pentru întreaga omenire, Dumnezeu avea
asigurată deja baza spirituală a salvării lumii întregi, dar n-a putut-o împlini, totuşi
pentru că creştinii n-au folosit metoda arătată de Isus în Ioan 14:13-14.
În aceste două versete se spune de fapt acelaşi lucru şi anume: metoda pentru
salvarea ţării şi omenirii de la moarte eternă stă în mâinile noastre și depinde de
noi. Dacă cerem aceasta cu credinţă, dacă facem scop din aceasta în rugăciunile
noastre, se va realiza. Dacă nu credem şi nu cerem salvarea lumii, salvarea nu va
avea loc, deşi Hristos a murit pentru toţi, deşi Dumnezeu vrea ca nimeni să nu
piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Atât de mult depinde salvarea altora de noi? Atât
de mult? Da!
Să nu uităm că nici Dumnezeu n-a putut crea platforma mântuirii universale fără
sa devină şi El om ca noi şi tot ca om să trăiască, să se roage, să moară pentru
noi.
Azi, Dumnezeu nu poate salva oamenii pierduţi fără oamenii salvaţi. Acesta e
marele principiu al salvării divine: prin oamenii salvaţi se salvează oamenii
pierduţi. Dacă oamenii salvaţi nu se interesează de salvarea semenilor lor, dacă
oamenii salvaţi nu folosesc metoda rugăciunii zilnice pentru rude, colegi, vecini,
cunoştinţe, biserica din care fac parte, pentru oraşul în care locuiesc, patria în
care ne-am născut şi pentru lumea în care existăm, atunci niciodată rudele,
colegii. vecinii, cunoştinţele noastre nu vor fi mântuiţi. Dacă nu ne rugăm,
biserica noastră nu va propăşi iar oamenii din orașul şi ţara în care trăim nu-1 vor
cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci lumea contemporană va merge cu pași siguri
spre iad, spre moarte eternă. Şi aceasta se va întâmpla nu pentru că dragostea
Şi noi vedem clar în zilele noastre, iar istoria bisericească ne arată deslușit, că
Dumnezeu n-a folosit în aceşti 2.000 de ani de la moartea şi învierea lui Hristos,
îngeri, serafimi şi heruvimi care să fi făcut ceea ce nu fac pocăiţii, care nu găsesc
timp şi plăcere s-o facă. Îngerii cu drag ar face toate acestea în locul nostru, aşa
cum exprimă poetul în cântarea "Ambasador aici în ţara străina, ţara mea-i
departe ..." Cântarea continuă, printre altele cu cuvintele "Ce îngerii cu drag ar
face". Dar nu lor li s-a dat Harul, cinstea noastră. Conform legilor cereşti, numai
prin omul salvat se poate salva omul pierdut. Şi aşa cum arătam anterior, atât de
importantă e legea aceasta, încât nici Isus Hristos, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, n-a făcut excepţie de la aceasta.
Personal cred că va veni vremea și încă foarte curând, când mulţi fraţi, multe
surori vor înţelege ce trebuie să facă în aceste vremuri de sfârşit şi vor şi face ce
trebuie făcut.
fost inspirate cuvintele din Ps, 65:2, "Tu asculţi rugăciunea de aceea toţi
oamenii vor veni la tine."
Dacă prin cei 120 de ucenici de la început, Dumnezeu a făcut atât de mari lucrări,
a întors pe atâţia în câteva zile, ce va face El azi prin milioane de creştini dacă
aceştia vor înţelege să trăiască pentru Dumnezeu ca Pavel care zice: "pentru
mine a trăi este Hristos" ( Filip. 1:21 ), şi se vor ruga intens, cu credinţă,
sistematic, de câteva ori pe zi pentru pocăinţa lumii.
Sunt convins că în viitorul apropiat vor apare aşa de mulţi credincioşi rugativi şi
aşa de curaţi şi stăruitori pentru o renaştere spirituală mondială, încât Dumnezeu
care azi tolerează pe diavol pe planeta noastră, îi va restrânge mult puterea.
În această perioadă a păcii mondiale se va împlini prorocia lui lsaia 2:4: "El va fi
judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât
din săbiile lor vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu
Aşa dar pacea omenirii nu va fi redată omenirii prin conferinţe, ci prin rugăciune.
E normal să fie așa deoarece pacea nu este o categorie social-politică în
Culmea stă în faptul că omul tot nu scapă de credinţă. Aşa a fost şi la începutul
omenirii. Omului i s-a pus în faţă adevărul lui Dumnezeu, în pomul cunoştinţei
binelui şi a răului: "să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit." ( Gen. 2:17 ) şi minciuna diavolului: "hotărât ca nu veţi muri" ( Gen. 3:4).
minciuna diavolului care zice că nu este nici rai şi nici iad ... Cine crede minciuna
diavolului şi nu se pocăieşte, va muri în păcatele lui.
Dumnezeu prin Cuvântul Său, prin ucenicii Săi, de aproape 2.000 de ani cheamă
pe oameni la mântuire. Rolul nostru este să ne rugăm zilnic nu numai pentru noi,
familia noastră şi cunoscuţii noştrii dar şi pentru Biserica noastră, pentru oraşul
nostru, pentru ţara noastră, şi să nu uităm să ne rugăm ca Dumnezeu să reverse
un Har deosebit de iertare peste toate naţiunile pământului. Ţinând cont de
faptul că mai sunt sute de milioane de suflete pe glob, care încă n-au auzit
despre mântuirea prin Domnul Isus, răspunderea noastră în ceea ce priveşte
propovăduirea Evangheliei şi mărturisirea Domnului este uriașă.
Cine are timp pentru mijlocirea, pentru salvarea celor din jurul său, a ţării şi a
lumii întregi, dovedeşte că crede în colosala valoare a sufletului.
Hristos, care este Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, El prin care
au fost create toate lucrurile în imensul cosmos, şi-a făcut timp special pentru
noi. A rupt din timpul Lui scump, 33 de ani tereştri. S-a desprins din preocupările
Lui să ne răscumpere pe noi, sortiţi să devenim prin îndepărtarea noastră nişte
pierduţi pentru eternitate, nişte rebuturi ale creaţiei.
Dumnezeu să-ţi vorbească direct, să-ţi aşeze pe inimă această cauză mare a
salvării omenirii. Dacă Isus n-o traducea în viaţă, noi eram pierduţi pentru veci.
Dacă tu n-o traduci în viaţă, mulţi vor merge în iad, vor fi pierduţi pentru veci din
cauza ta ( Ezechel 33:8 ).
Nu lua asupra ta această colosala vină. Să ştii că mulţi vor fi chinuiţi veşnic,