Noţiunea de formă de guvernământ.

Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ sânt istoricul Herodot şi

filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea
politică”, iar drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea.
Tot ei introduc noţiunea de republică care desemna toate formele politice lipsite de şef de stat
ereditar şi în care puterea aparţine poporului.
După Platon, în lume există următoarele forme de guvernământ: aristocraţia ca formă
ideală de guvernământ; timocraţia: guvernământul celor bogaţi şi ambiţioşi care generează
din aristocraţie; oligarhia: o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind realizată de cei
bogaţi; democraţia: admite accesul poporului la guvernare; tirania: poate fi şi este instituită
în urma abuzului de libertăţi democratice. Aristotel propunea trei tipuri ale formei de
guvernământ: monarhia: concentrarea puterii în mâinele unei singure persoane. În opinia
celebrului filosof, monarhia putea deveni uşor tiranie sau dispotism; oligarhia: puterea
aparţine mai multor indivizi (diarhia, triumviratul, etc.) sau mai restrânse după caz (clasă
socială, castă militară); democraţia: deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.
Forma de guvernământ exprimă modul în care se exercită puterea. Ea este
independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ pot succede în cadrul
aceleaşi structuri de stat şi invers. În dreptul constituţional prin forma de guvernământ se
înţelege modul în care sânt constituite şi funcţionează organele supreme, fiind raportată la
trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare. Forma
de guvernământ este expresia exterioară a esenţei statului, determinată de structura şi condiţia
juridică ale organelor supreme ale puterii de stat. Este un sistem de formare a raporturilor
dintre conducătorul statului, organele supreme ale puterii legislative şi ale celei
executive. Principalele forme de guvernământ sânt: democraţia, monocraţia, oligarhia,
formele mixte şi formele specifice statelor socialiste.

2. Formele de guvernământ
Monarhia – forma de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure
persoane, monarhului (rege, împărat ) monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar
mandatul lor nu este limitat în timp.
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că puterea absolută aparţine
monarhului. El este unicul legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa
judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, de acea la etapa
actuală ea este o raritate. Ca exemplu poate să servească monarhia din Arabia Saudită şi
Oman. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sânt şi conducători religioşi.
Totuşi puterea acestor monarhi poate fi limitată de către familia regală care decide asupra
moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să abdice. În monarhiile absolute lipseşte
organul legislativ.
Monarhia constituţională - se caracterizează prin faptul că împuternicirile
conducătorului statului sânt limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului
respectiv. În dependenţă de gradul acestei delimitări deosebim monarhia dualistă şi monarhie
parlamentară.
 Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea de
stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă
şi executivă. Puterea legislativă aparţine parlamentului ales de către un cerc de supuşi (în
dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă este
încredinţată monarhului care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura
judecătorească la fel aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge
legile adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi de a dizolva
parlamentul. Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat
Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă.
Actualmente, monarhia parlamentară este în : Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia,
Spania, Japonia, Danemarca. În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în
sfera legislativă, fiind limitată considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către
parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza majorităţii
parlamentare şi poartă răspundere în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către
parlament a votului de neîncredere guvernului, acesta demisionează. Monarhul nu întreprinde
nici o acţiune în mod independent. Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către
şeful guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul
domneşte, dar nu guvernează.
Republica – forma de guvernământ în care cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană
prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării
monarhice, ea nu este ereditară şi nici viageră. Republica este considerată cea mai
democratică formă de guvernământ. Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi
semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în
sistemul organelor de stat: conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de
delegaţi (în SUA), fie prin votul direct al alegătorilor; preşedintele este investit cu dreptul de
veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament; separarea severă a puterilor, în care
organele beneficiază de independenţă semnificativă în raportul reciproc; parlamentul nu este
în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar nici preşedintele nu este în drept să
dizolve anticipat parlamentul; preşedintele este şi şeful executivului; miniştrii sânt numiţi în
funcţie de către preşedinte; lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.
Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru
prima oară a fost instaurată această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat superioare
se construieşte pe principiul „balanţei şi contrabalanţei”.
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat.
Această formă de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte: şeful statului este
ales de către parlament; guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă
de parlament; parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control asupra activităţii
guvernului; parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat; parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere;
atribuţiile şefului statului sânt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului
guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei,
Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de
guvernământ, astăzi se vorbeşte despre : regim parlamentar dualist (guvernul este responsabil
şi în faţa parlamentului şi în faţa şefului de stat) şi regim parlamentar monist (guvernul e
responsabil doar în faţa parlamentului).
Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ care combină
particularităţile republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Franţa şi Portugalia sânt
republici semiprezidenţiale.

3. Democraţia. Definirea şi principii. Formele democraţiei

Democraţia – forma de guvernământ în care prerogativele puterii aparţin poporului şi
acesta le exercită suveran prin corpul său electoral sau corpul său referendar. Nucleul
democraţiei este principiul suveranităţii poporului. Principala procedură de a pune în evidenţă
voinţa poporului sânt alegerile. Alte proceduri ajută la funcţionarea în bune condiţii a
sistemului democratic: separarea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii
poporului etc. Democraţiile sânt preferate deoarece în raport cu alte sisteme de guvernare se
întemeiază pe un maxim de consens şi minim de constrângere. Sensul democraţiei constă în
acea de a asigura egalitatea condiţiilor pentru toţi cetăţenii de a participa la viaţa politică. În
democraţie toţi cetăţenii au drepturi şi îndatoriri egale, fără privilegii sau discriminări.
Democraţia este evaluată în dependenţă de nivelul de dezvoltare economico-socială şi
politică, contextul istoric intern şi ambianţa internaţională, scopul fundamental al regimului
politic etc. Caracteristicile şi principiile democraţiei sânt: participarea tuturor cetăţenilor cu
drept de vot la rezolvarea problemelor politice; consacrarea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor publice private; pluralism ideologic; aplicarea principiului majorităţii; pluralism
instituţional în formele sale: sufragiu universal, iniţiativa legislativă, dreptul de revocare,
refendumul, etc.
Democraţia directă – sistem de guvernare în care deciziile de interes public sânt
luate direct de către popor. Conform democraţiei directe poporul se autoguvernează, el
reglementează şi controlează executarea normelor legale. În practică este imposibil de realizat
şi transpus forma aceasta de guvernământ. Funcţionarea ei normală presupune existenţa unui
număr de condiţii care sânt greu de întrunit în acelaşi timp. Ca exemple de astfel de
democraţii se dau unele cetăţi antice. După cum în aceste cetăţi numărul sclavilor, care erau
lipsiţi de drepturi politice, depăşea numărul oamenilor liberi, în realitate ele erau mai curând
aristocraţii.
Democraţia reprezentativă constă în faptul că puterea nu este exercitată direct de
popor ori naţiune, este nevoie de reprezentare, de o delegare pentru a acţiona în numele
titularului puterii. Două concepţii s-au conturat justificând două sisteme de guvernământ
reprezentativ: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională.
Teoria suveranităţii populare. Susţinută de J. J. Rousseau şi potrivit căreia
suveranitatea aparţine poporului şi de aceea trebuie repartizată în cote-părţi egale tuturor
indivizilor care îl alcătuiesc. Suveranitatea este inalienabilă şi imprescriptibilă. În acest caz,
suveranitatea se manifestă numai prin voinţa celor reprezentaţi, care de fapt au mandatat pe
reprezentanţii lor să le exprime voinţa. Suntem deci în faţa unui mandat imperativ,
caracterizat prin următoarele: cel mandatat reprezintă voinţa celor care îi reprezintă, a
alegătorilor; comportamentul şi atitudinea mandatarului sunt stabilite în procură, tot aşa
deputatul poate să se pronunţe numai asupra problemelor în legătură cu care are instrucţiuni;
periodic deputatul trebuie să înştiinţeze pe alegători despre modul cum îşi îndeplineşte
mandatul, aceştia oricând pot să-i retragă mandatul; pe calea referendumului, poporul ca
titular al suveranităţii, poate să modifice ori să anuleze orice hotărâre a adunării
reprezentative, când acestea nu corespunde voinţei sale. Sânt cel puţin două neajunsuri ale
acestui sistem al reprezentării prin mandat imperativ: imposibilitatea deputatului de a
reprezenta interesele generale întrucât el este constrâns să acţioneze numai în limitele
intereselor circumscripţiei electorale; deputatul are îngrădită libertatea de acţiune pentru că
este subordonat voinţei alegătorilor.
Teoria suveranităţii naţionale este originară în doctrina lui Montesqueieu. Ea susţine
că suveranitatea aparţine naţiunii, privită acum ca entitate colectivă. Suveranitatea este
indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Pe calea sufragiului universal, naţiunea îşi
desemnează reprezentanţii. Aceşti reprezentanţi trebuie să exercite suveranitatea în numele
naţiunii. Acest mandat colectiv este general, liber şi irevocabil. De aici apar anumite
consecinţe: pentru că suveranitatea e una, reprezentanţa naţională devine mandatara naţiunii;
deciziile reprezentanţei nu trebuie ratificate de naţiune; deputaţii, ca reprezentanţi ai naţiunii,
nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici nu au obligaţia de a da darea de seamă în faţa
acestora; deputatul nu are nevoie de instrucţiuni din partea corpului electoral, el activează
după propria lui convingere; demisia în alb a parlamentului este nulă.
Pentru a explica natura juridică a raporturilor dintre naţiune şi aleşii săi s-a apelat la
următoarele teorii: Teoria mandatului imperativ. Naţiunea dă aleşilor ei delegaţia de a
reprezenta suveranitatea sa. Este la fel cum în dreptul civil o persoană dă mandat alteia să
facă în numele ei şi pentru ea anumite acte juridice. Reprezentanţii aleşi de o circumscripţie
oarecare sânt legaţi de programul pe baza căruia au fost trimişi în Parlament. Când un astfel
de program lipseşte, ei trebuie să se călăuzească de sentimentele şi opiniile alegătorilor din
circumscripţia dată. Alegătorii pot revoca în orice moment mandatul dat, în caz dacă nu au
încredere în mandatarul lor. Teoria mandatului imperativ a fost parţial adoptată în unele
constituţii particulare ale statelor-membre ale SUA. Teoria mandatului
reprezentativ. Conform acestei teorii, deputatul nu trebuie să aibă în vedere doar interesele şi
voinţa unei anumite circumscripţii, ci pe cele ale întregii naţiuni. Teoria alegerii, considerată
ca un simplu procedeu de desemnare. În conformitate cu această teorie, alegerile nu au ca
scop să delege suveranitatea unor reprezentanţi, ci numai să aleagă, acele persoane care sunt
considerate de naţiune cele mai potrivite pentru a exercita funcţia legislativă în aceste
condiţii. Aleşii nu sunt mandatarii naţiunii, nici ai unii circumscripţii. Ei se bucură de o
libertate completă în activitatea lor legislativă, trebuind să aibă în vedere exclusiv interesele
generale ale ţării. Teoria organului. În conformitate cu această teorie, adunarea care exercită
în fapt suveranitatea nu este mandatara naţiunii, ci un organ al acesteia. În sensul acestei
teorii, adunarea reprezentativă nu este o entitate distinctă de persoană-naţiune, ci o parte
constitutivă a ei, aşa cum inima este un organ al corpului omenesc.
Democraţia semi-reprezentativă. Este forma de guvernământ rezultată din atenuarea
urmărilor negative ale „ultrareprezentativităţii”. Se manifestă prin următoarele aspecte:
legături strânse ale deputatului cu corpul electoral, pentru că de modul cum îşi îndeplineşte
mandatul său, există posibilitatea refuzului realegerii sale; cu prilejul alegerilor, alegătorii,
prin votul lor, se pronunţă asupra unui „program politic” pe care candidatul îl susţine ca
independent sau ca persoană aparţinând unui partid sau unei formaţiuni; supravegherea
activităţii deputatului se asigură şi prin publicitatea vieţii parlamentare; durata mandatului
reprezentativ este limitată; imposibilitatea redobândirii succesive de către aceeaşi persoană a
mai mult de două mandate; dizolvarea adunării reprezentative înainte de termenul pentru care
a fost ales.
Democraţia semi-directă. În cadrul democraţiei semi-directe coexistă democraţia
reprezentativă cu democraţia directă. Aceasta presupune un sistem care, pe lângă alegerea
prin sufragiu universal a organului legiuitor, există mijloace de intervenţie directă a poporului
în procesul legiferării şi chiar în activitatea administrativă. Există următoarele mijloace de
intervenţie a poporului în procesul de guvernare: iniţiativa populară, veto-ul popular,
revocarea mandatului şi referendumul. Iniţiativa populară. Folosind acest mijloc, cetăţenii
pot să propună proiecte de legi ori supun parlamentului necesitatea intervenţiei sale într-un
anumit domeniu. Cunosc acest mijloc sistemele constituţionale cu tradiţie din următoarele
state: Elveţia, S.U.A., Italia, Austria. Autoritatea legiuitoare este obligată să se pronunţe ca
urmare a declanşării iniţiativei. Indiferent de rezultat, în vederea realizării iniţiativei populare
sunt prevăzute condiţiile legale care trebuiesc îndeplinite, se prevăd şi anumite îngrădiri, de
exemplu: număr minim de vot. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. În unele sisteme este
exclusă iniţiativa populară în materie constituţională. Veto-ul popularacordă corpului
electoral dreptul de a se opune, printr-o petiţie colectivă, validării unei legi adoptate de către
organul direct reprezentativ, ceea ce atrage după sine imposibilitatea intrării în vigoare a
legii. Revocarea. Este hotărârea corpului electoral de a înceta mandatul deputaţilor înainte de
termen. Revocarea poate să privească pe un deputat (să fie individuală) sau colectivă. Această
hotărâre poate să aparţină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o circumscripţie.
Dreptul de revocare a fost întâlnit în sistemele constituţionale socialiste. Prin referendum se
convoacă corpul electoral pentru a hotărî asupra unor probleme de interes naţional (alegerea
formei de guvernământ, probleme de autodeterminare ca stat, etc.). Convocarea se poate face
de către şeful statului, autoritatea legiuitoare, guvernul ori alte subiecte prevăzute de lege.

4. Monocraţia. Definirea monocraţiei. Formele monocraţiei.

Monocraţia desemnează forma de guvernământ care constă în personalizarea puterii.
Celelalte autorităţi statale (dacă mai există) se transformă în simple elemente decorative ori
servicii auxiliare ale puterii personale. Principiile monocraţiei sânt autoritarismul (opus
principiului majorităţii), ortodoxia ideologică (opus principiului majorităţii) şi exclusivismul
(opus principiului libertăţii). Monocraţia dă naştere totalitarismului, unui monopolism care
depăşeşte sfera politicului, cuprinzând toate sferele vieţii sociale.
Istoria şi evoluţia societăţii a cunoscut diverse forme de guvernământ monocratice,
care pot fi clasificate în următoarele categorii: Monocraţiile clasice de tip istoric: monarhia
absolută, tirania, dictatura; . Monocraţii populare de tipul „cezarismului empiric”, a
„despotismului popular”; Dictaturile militare.
Monarhia absolută. Monarhia ca formă de guvernământ a fost în atenţia filozofilor şi
istoricilor antichităţii, încă din acea perioadă. Aristotel:”monarhia aste concentrarea puterii în
mâinile unei singure persoane”. Monarhia absolută poate degenera în tiranie sau despotism.
Ceea ce caracterizează monarhia absolută este ereditatea, succesiunea tronului devine
moştenire, întemeindu-se astfel o dinastie. Monarhia absolută devine obiectul unei succesiuni
predeterminate. Monarhii îşi impun voinţa lor în mod autoritar
Tirania (Despotismul) este caracterizată prin arbitrarul exercitării puterii, în cazul
despotismului nu contează originea puterii. Dacă la început conducătorul a acţionat pentru
întărirea independenţei şi poziţiei statului, ulterior regimul instituit de acesta s-a transformat
într-unui autoritar. Epoca modernă cunoaşte o nouă formă şi anume „despotismul luminat”.
În aparenţă şeful statului este subordonat interesului poporului, după ce devine preşedinte se
proclamă preşedinte pe viaţă, exercitându-şi puterea în interesul său exclusiv. Preluarea
brutală a puterii (chiar prin lovituri de stat militare) este caracteristică acestei forme de
guvernământ şi după exercitarea ei în interes personal.
Dictatura se caracterizează prin concentrarea puterii asupra unei persoane, în acelaşi
timp suspendându-se exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice şi argumentându-se
necesitatea aceasta în situaţii de urgenţă şi de pericol. Raportat la natura, cauzele, durata, şi
consecinţele instituirii acestei forme de guvernare, se evidenţiază următoarele
aspecte: dictatura este o monocraţie cvasi-perfectă deoarece concentrează puterea în
plenitudinea componentelor ei. Aceeaşi persoană exercită toate funcţiile puterii statale; chiar
dacă necesitatea instituţionalizării ei este determinată de situaţii excepţionale ori
extraordinare, ea îşi are sursa în prevederea constituţională sau în alte reglementări legale;
dictatura presupune suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice cetăţeneşti; dictatura este
limitată în timp. După ce starea de urgenţă şi de pericol a încetat, dictatura trebuie să dispară.
Dictatura nu este un scop în sine, ea este rezultatul împrejurărilor.
Monocraţia populară. Ceea ce caracterizează această formă de guvernământ este
modul de realizare şi exercitare a puterii, folosindu-se tehnicile caracteristice democraţiei
semidirecte (iniţiativa populară, revocarea, referendumul) în falsa ambianţă a adunării şi
exaltării maselor populare. Dacă adăugăm dominarea ideologiei agresive şi arogante a
unicului partid asupra tuturor organelor şi structurilor statale, acestea devenind astfel simple
mijloace de realizare şi legitimare a voinţei celui care personalizează puterea, avem imaginea
reală a monocraţiei populare. Trăsăturile acestei forme de guvernământ sunt: personalizarea
puterii; obstinaţia pentru permanentizarea puterii; unicitatea organelor guvernamentale;
suportul popular real sau regizat; partidul unic şi totalitarismul ( în toate domeniile vieţii
sociale). Aceste trăsături caracteristice s-au manifestat sub diverse forme, toate acestea
influenţate însă de interesele marilor puteri. Dacă la început conducătorii acestor state erau
priviţi ca simboluri pentru lupta lor de eliberare naţională, ulterior, personalizarea puterii şi
dictatura partidului unic le-au alterat popularitatea şi suportul maselor.
Dictatura militară este forma de guvernământ care caracterizează ţările în curs de
dezvoltare, având zone de manifestare mai ales în Africa, Asia, Orientul Apropiat şi America
de Sud. Dictatura militară prezintă atât „trăsăturile tradiţiilor pretoriene cât şi monocraţiilor
populare contemporane”. Ca şi în cazul monocraţiilor populare, dictaturile militare prezintă
unele particularităţi determinate de condiţiile specifice şi tradiţiile din statele unde s-au
manifestat. Totodată, ele poartă amprenta activităţilor şi intereselor marilor puteri care în
multe cazuri s-au implicat ori sprijinit material (tehnică militară şi ajutor financiar). Dictatura
militară este temporară, efemeră şi acolo unde există tradiţii democratice iar clasa politică
este bine organizată, va găsi suportul maselor pentru câştigarea valorilor democratice.Ea este
de lungă durată în ţările slab dezvoltate economic şi unde abia acum au pătruns ideile de
libertate şi democraţie, care după câştigarea independenţei ori eliberării coloniale au
continuat luptele interne dintre diversele fracţiuni ale populaţiei. Diversele lovituri militare nu
au asigurat nici o democratizare a vieţii social-politice, au accentuat criza şi au sporit
insecuritatea populaţiei. Părăsirea masivă a teritoriului statului de cetăţeni sau uciderea în
masă a acestora, sunt urmarea acestor dictaturi militare. Este cazul Cambodgiei, Etiopiei,
Somaliei, Afganistanului, Nicaragua.

5. Oligarhia. Forme ale oligarhiei

Oligarhia se caracterizează prin exercitarea puterii de către un număr restrâns de
persoane sau de familii. Ea ar asigura legătura în timp între forma de guvernământ a unei
singure persoane şi forma de guvernământ a majorităţii. Raportată la criteriul calitativ, forma
de guvernământ oligarhică evidenţiază următoarele forme: guvernământul pluripersonal;
aristocraţia; plutocraţia censitară; partitocraţia. Toate aceste forme caracterizează de fapt
însăşi evoluţia societăţii şi implicit a puterii, a atragerii responsabilităţii sociale.
Guvernământ pluripersonal este forma puterii statale care constă într-un
guvernământ colectiv. Puterea se exercită de mai multe persoane care nu constituie un grup
omogen şi nici o categorie distinctă. Aceste persoane exercită colectiv puterea sau partajează
atribuţiile. Guvernămintele pluripersonale sunt rezultatul evenimentelor istorice şi politice,
sunt produsul jocului forţelor implicate în această activitate, apariţia şi evoluţia lor pe scena
exercitării puterii fiind determinată uneori tocmai pentru stabilitatea societăţii.
Aristocraţia este forma de guvernământ care constă în exercitarea puterii de către o
clasă sociala privilegiată. Membrii acesteia exercită în comun puterea, transferând puterea
spre familiile care compun această pătură sociala. Apărarea şi conservarea privilegiilor
acestei clase se face prin transmiterea lor ereditară, având astfel caracterul de „castă închisă”.
Plutocraţia censitară este forma de guvernământ asemănătoare cu aristocraţia. În
cazul plutocratici censitare minoritatea care guvernează nu mai este о clasa socială ereditara,
ci se constituie dintr-o reuniune de persoane. Acum, această reuniune ia naştere ca urmare a
sistemului censurilor, aplicat în operaţiunile electorale. Avem de a face cu о grupare
favorizata, о „elită electorală”.
Partitocraţia este forma de guvernământ în care puterea se exercita de instituţiile
guvernamentale manipulate de partidele politice. Partitocraţia nu constituie о formă autentică
oligarhică. „Activitatea partidelor se exercita in cadrul libertăţilor individuale”, partidele
politice constituind un „motor al vieţiipolitice”. Jocul partidelor politice duce astfel la diferite
disfuncţii instituţionale – instabilitate guvernamentală, crize politice. Se pot crea chiar
tensiuni sociale. О astfel de „dictatură” a partidelor a cunoscut Italia aproape 45 de ani,
denumită „democraţie dezorganizată”, pe care electoratul a fost obligat să о sprijine neavând
alternativă.

6. Sisteme mixte
Sistemele mixte sânt rezultatul unei combinări de diverse elemente provenite de la
cele trei tipuri fundamentale: democraţia, monocraţia şi oligarhia. Regimurile date sânt
clasificate în două categorii mari: regimuri mixte prin sistem (prin principii) şi regimuri mixte
circumstanţiale.
Regimuri mixte prin sistem (prin principii) se apropie mult de monarhia limitată
şi parlamentarismul dualist. Acestea conţin elemente specifice monocraţiei, aristocraţiei şi
oligarhiei censitare. Cezarismul democratic cuprinde trăsăturile monocraţiei şi democraţiei.
Regimuri mixte circumstanţiale sânt rezultatul unor împrejurări accidentale. Ele sânt
produsul acţiunii mai multor factori ce au loc întîmplător. Ele sânt regimuri de tranziţie. Este
greu de făcut o subclasificare. Specific regimurilor date este concentrarea prerogativelor
puterii în mâinile preşedintelui, şefului de stat.
Monarhia limitată se caracterizează prin faptul că împuternicirile monarhului sânt
limitate prin existenţa şi a altor organe. Aceste organe au o anumită autonomie în atribuţii
proprii. Monarhia limitată combină principiul monocratic de guvernământ a unei singure
persoane cu participarea la putere a unei aristocraţii nobile şi ereditare, precum şi a unei
oligarhii censitare.
Parlamentarismul dualist derivă de la monarhia limitată. Şeful statului îşi păstrează
poziţia şi atribuţiile, dar el trebuie să accepte politica dusă de Camerele parlamentului. Un rol
important îl are prim-ministrul. El sprijină prerogativele şefului de stat şi totodată are nevoie
de sprijinul şi încrederea parlamentului.
Cezarismul democratic este rezultatul combinării monocraţiei cu democraţia.
Cezarul exercită puterea de stat în numele poporului deoarece acesta i-a acordat-o prin
plebiscit. Este puţin probabil ca cele două principii care definesc cezarismul democratic (cel
al guvernământului personal şi cel democratic) să coexiste.

7. Statele socialiste. Organizarea formei de guvernământ.

Este greu de încadrat categoriile de forme de guvernământ ale statelor socialiste în
cele analizate mai sus. Forma de guvernământ din aceste state a fost influenţată de numite
ideologii, tradiţii istorice şi scopurile proclamate de aceste state. Cu toată diversitatea lor,
aceste forme sânt totalitare. Caracteristic pentru ele este: o doctrină unică, cea marxist-
leninistă; dominaţia partidului politic unic. Primatul organelor de partid faţă de toate
structurile statale; prin legile fundamentale poporul este declarat suveran şi titular al puterii
pe care o exercită prin organele statale reprezentative „alese” prin vot universal, egal, direct şi
liber exprimat; economicul domină socialul. Proprietatea este total lichidată; cetăţenii sânt
declaraţi egali în drepturi, deşi li se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale; manipularea
maselor prin diferite metode; folosirea accentuată a unui complex aparat represiv
TEMA 22. PUTEREA POLITICĂ
1.Conceptul de putere politică.
Fenomenul puterii a fost un subiect de care sau interesat oamenii în decursul
dezvoltării istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice. Primele
încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca Platon,
Aristotel, Ibn-Haldun, Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes. Pentru ei puterea
are o caracteristică funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de
stabilirea echilibrului intern al statelor. Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas,
semnificând capacitatea şi abilitatea de a face ceva. Conceperea puterii politicii în acest sens,
ca pe o capacitate generalizată la nivelul societăţii globale de luare a deciziilor şi de asigurare
a îndeplinirii lor, rezultă şi din gândirea politică a lui Jean William Lapierre, care afirmă că:
„deţinătorii puterii politice – legislatorii şi guvernanţii- având ca funcţie să hotărască în
numele ansamblului societăţii globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri
sociale, fără a fi obligaţi să se supună vreuneia din acestea...”. Prin urmare, puterea politică
este o putere socială care are menirea de a menţine ordinea şi a stimula progresul ,conchide J.
W. Lapierre. Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din
viziuni diferite complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii
politice ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a celor
mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere: 1. Abordarea sociologică (M.Weber)
susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţii
sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. La baza relaţiilor de putere stă
dihotomia conducere – supunere. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune
voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de
circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea
puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în ierarhia
socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea
acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale. 2.
Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate de a lua decizii
şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru
a-şi atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii
inegali, comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc. 14 3.
Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă pentru orice
societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum
ea ameninţă întregul sistem. 4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca
capacitate de a influenţa asupra indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de
cel ce dispune de calitatea de a impune pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe puterea
ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atît
individuale, cît şi a mediului său. 5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim)
stipulează că societatea, instituţiile ei, ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în
putere ce orientează dur comportamentul individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo,
care interpretează puterea ca însuşire a societăţii. 6. Teoria behevioristă (C.Merriam) -
comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică
naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecţii puterii încearcă să schimbe
comportamentul altor indivizi. 7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca
forţă determinată nu de voinţa celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea
celui condus. În mod firesc, politologia astăzi se preocupă de studiul puterii dintr-o
perspectivă multiplă, deoarece puterea este un fenomen complex a cărui natură nu se poate
dezvălui printr-o abordare unilaterală . Puterea politică este categoria fundamentală a
politologiei. Ea reprezintă cheia interpretării esenţiale şi predestinării sistemului politic al
societăţii. În ştiinţa politică deja s-a statornicit ideea precum că puterea politică constituie un
subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, ea
reprezentând capacitatea unor grupuri sociale de a-şi impune voinţa în organizarea şi
conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea politică, constituind problema centrală a
sistemului politic, are capacitatea de a asigura stabilitatea, ordinea, bunăstarea, progresul
socială .

2.Funcţiile şi legitimitatea puterii politice

Funcţiile puterii politice sunt concomitent şi atribute ale instituţiilor care o
depozitează şi o fac operaţională, înfăptuindu-se în folosul colectivităţii atunci când puterea
este mai evoluată democratic. În principal, funcţiile puterii se realizează cu ajutorul statului
prin conducerea globalităţii vieţii sociale şi manifestarea funcţiei programatice, decizionale,
care se concretizează în elaborarea de strategii, de programe, linii directoare, prognoze etc.
Conducerea politică este suverană şi cea mai 15 importantă între puterile existente în
societate. Concomitent, se exercită şi ca atribut al puterii, funcţia organizatorică prin
organizarea şi mobilizarea grupurilor sociale pentru înfăptuirea programelor strategice, a
liniilor directoare etc. Prin funcţia de organizare socială, puterea politică împiedică
dezagregarea procesualităţii sociale, fiind orientată spre preîntâmpinarea şi eliminarea
entropiei sociale. O altă funcţie a puterii politice este cea de control şi sancţionare, astfel încât
activitatea de control garantează obligativitatea îndeplinirii deciziilor pe care le adoptă şi le
promovează prin susţinere puterea politică. Această funcţie este realizată cu ajutorul
sistemului de norme (legi, reguli) pe care instituţiile puterii politice le au în competenţă.
Fiecare instituţie (statul fiind cea mai importantă) beneficiază de organisme specializate
pentru elaborarea normelor şi pentru sancţionarea comportamentului deviat. Însăşi puterea
politică este o funcţie socială generalizată, ce vizează actele decizionale (capacitatea de
decizie şi control) de la nivelul social global, în conformitate cu interesele majorate ale
societăţii, ale unor categorii sau clase sociale. Garantarea organizării şi stabilităţii politice a
societăţii se distinge ca o funcţie a puterii, în sensul că aceasta are şi rolul de a păstra
organizarea politică existentă, de a întemeia şi consolida situaţia de fapt existentă în strânsă
corelaţie cu legitimitatea puterii politice. În plan spiritual, puterea exercită şi funcţia
ideologică vizând schimbarea unor mentalităţi depăşite şi anacronice pentru formarea
oamenilor în acord cu liniile programatice şi noile cerinţe ale progresului economic şi social.
Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de
guvernământ care presupune, pe de o parte, conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a
guverna şi, pe de altă parte, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi. Ea a
fost strâns legată de interesele sociale, având un conţinut concret istoric, reprezentând o
apreciere asupra concordanţei dintre obiectivele pe care şi le propune puterea politică,
metodele şi mijloacele cu care aceasta întreprinde acţiunile sale şi cerinţele progresului
democratic. În istoria gândirii politice, accepţiunile conceptului de legitimitate sunt de o mare
diversitate, de la cele care introduc elementul supranatural în explicarea întemeierii sale, a
vocaţiei sau inspiraţiei guvernanţilor, până la cele care au în vedere un aşa-zis consens al
guvernanţilor, pentru realizarea binelui comun. Legitimitatea supranaturală cunoaşte forme
diferite, după cum este întemeiată nemijlocit pe natura divină a monarhului (în Egiptul antic –
guvernământul teocratic când faraonul era zeu şi fiu de zeu), pe vocaţia divină a
guvernanţilor (în monarhiile feudale de drept divin), sau pe inspiraţia divină (în gândirea
veche iudaică, dar şi în timpul revoluţiei burgheze din Anglia secolului al XVII-lea. 16
Legitimitatea civilă este caracteristică sistemului de guvernământ bazat pe un acord între
constituenţi autonomi şi egali, care s-au asociat pentru a coopera democratic, în vederea
realizării unui bine comun. Exprimând o apreciere valorică privind întemeierea şi justificarea
exercitării puterii politice, legitimitatea dobândeşte astfel dimensiuni specifice axiologiei
politice. În acest sens, legitimitatea se înscrie în contextul acelor relaţii sociale ce
exteriorizează estimarea fondării şi acţiunilor unui sistem de guvernare în virtutea unei
concordanţe a însuşirilor lor cu trebuinţele politice şi sociale ale unei comunităţi umane,
politic constituite şi cu idealurile generate de aceste trebuinţe. Totodată, ca act de valorizare
socială, legitimitatea se constituie la nivelul conştiinţei sociale şi este intim legată de
ideologia socială, putând să fie în contradicţie cu actele de apreciere sau preferinţă formate la
nivelul conştiinţelor individuale. În gândirea politică modernă şi contemporană, legitimitatea
este considerată prin prisma încrederii acordată instituţiilor puterii politice apreciindu-se
drept criteriu al legitimităţii democratice, corecte şi sincere. Legitimitatea regimului politic
are în vedere compatibilitatea instituţiilor politice, a formelor de guvernământ cu
comandamentele vieţii sociale, măsura în care ele realizează principiile şi normele
democraţiei. Gândirea politică avansată promovează ca principiu fundamental al legitimităţii
suveranitatea reală a poporului, gradul în care puterea exprimă şi realizează interesele şi
voinţa acestuia. Autoritatea politică (latinescul = forţă de convingere) reprezintă capacitatea
unor persoane sau a unei instituţii în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine
respect şi supunere şi de a fi ascultat de unul sau mai multe grupuri sociale, ce le urmează şi
le îndeplinesc chemările, directivele. Eficienţa şi modul de exercitare a autorităţii depind de
organizarea socială, de statutul şi normele acesteia, ca şi de însuşirile particulare, subiective
ale indivizilor. Autoritatea politică exprimă legitimitatea puterii şi se deosebeşte de aceasta
prin faptul că în timp ce puterea presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere –
supunere, cît şi a celor de dominare – subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este
rezultatul exclusiv al relaţiilor de conducere -– supunere, (supunere liber consimţită).
Autoritatea politică este capacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii, fiind
caracteristică regimurilor politice democratice.
 Tema 25 Regimul politic.
1.Conceptul de regim politic.
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor de realizare
a puterii politice. Prin regim politic se poate ințelege modul concret de organizare și
funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport
cu cetățenii. Rezultă că regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere
din societate si cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul
sistem politic, dar nu în sensul de a se confunda cu acesta și a-i lua locul, ci de a exprima
funcționarea lui efectivă. Există abordări care restrîng definirea regimului politic la
organizarea statului, ca principala instituție politică, echivalînd statul cu un tip sau altul de
regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitățile sale de
funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc. Din
perspectiva eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă regimului politic atributul
de modalitate de a răspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării. În
context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează specificul organelor puterii
de stat și modalitățile de realizare a actului de guvernare; G. Bouthoul în lucrarea "Sociologia
Politică", consideră că : regimul politic e determinat prin gradul de libertate a cetățenilor. În
concepţia lui T. B .Bottmore regimurile politice sunt identificate cu sistemul politic; iar G.
Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un mecanism de
autogestiune socială, rolul de bază jucîndu-l instituțiile politice. J. W. Lapierre optează că
regimul politic reprezintă o modalitate de a face față problemelor organizatorice puse în grija
guvernării, iar R. Aron în lucrarea "Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii
importante ale regimului politic sunt legăturile dintre instituții și modul lor de funcționare,
formele interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are
administrația în cadrul regimului. El caracterizează mediul şi condiţiile vieţii politice a
societăţii, un climat politic determinant existent într-o sau altă ţară într-o perioadă concretă de
dezvoltare istorică. Or, regimul politic este o sistemă de ordine constituţională şi o expunere
concretă a acestei sisteme în practică.

2.Clasificarea regimurilor politice.

Conceptul de “democraţie” (de la grecescul “demos” – popor şi “cratos” - putere)
înseamnă puterea poporului, suveranitatea poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar
realiza dominarea, adică democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea
reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se numeşte democraţie reprezentativă . Regimul
politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături: 1) Sursa puterii într-un stat
democratic este poporul. El alege reprezentanţii săi, delegînd-ui cu dreptul de a soluţiona
orice problemă reieşind din propria poziţie. 2) Puterea politică are în condiţiile democraţiei
un character legitim şi se realizează în corespundere cu legile existente. Existînd în limitele
legilor, astfel statul atribue cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor interese şi
necesităţi. Pentru un regim politic democratic e caracteristic principiul – “este permis totul,
cu excepţia a ceea ce e interzis de lege”. 3) Pentru regimul democratic e caracteristic
divizarea puterilor în stat. Aceasta înseamnă despărţirea una de alta a puterii legislative,
executive şi judecătoreşti. 4) Regimul democratic se caracterizează prin dreptul poporului de
a influenţa asupra elaborării deciziilor politice. Această infleinţă se manifestă sub forma
susţinerii sau criticii în mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea
lobistă, participarea în condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a poporului în
elaborarea procesului de adoptare a deciziilor este garantată de constituţie. 5) O caracteristică
importantă a regimului politic democratic este pluralismul politic, ce presupune posibilitatea
formării sistemei bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa partidelor politice în influenţa
lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a opoziţiei politice, atât în parlament
cît şi în afara lui. 6) Regimul politic democratic se caracterizează printr-un nivel ridicat de
realizare a drepturilor omului. Către acestea se referă normele, drepturile şi principiile
interacţiunii statului şi cetăţenilor. Problemele drepturilor omului se află în centrul atenţiei
comunităţii internaţionale. Funcţionează peste 50 de documente politico-juridice, care declară
drepturile omului şi le consolidează juridic. Printre acestea sunt Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10 decembrie 1948, Convenţia
Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950), Carta
Africană privind Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc. Regimul totalitar se
caracterizează prin tendinţa statului spre controlul absolut asupra tuturor domeniilor vieţii
sociale, subordonarea completă a omului puterii politice şi ideologiei dominante. 28
Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg, deplin; a fost
introdus în circuit de ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la începutul secolului XX. În
1925 această noţiune pentru prima dată a fost folosită în parlamentul Italian. Liderul
fascismului italian B.Mussolini la introdus în lexiconul politic. Din acest moment începe
constituirea regimului totalitar în Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania
hitleristă în 1933 . Către trăsăturile generale ale totalitarismului se atribuie următoarele: 1.
Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei deplină în toate
domeniile vieţii societăţii. În condiţiile totalitarismului poporul, real este înlăturat de la
putere, considerînd că puterea exprimă interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar
face-o el de unul singur. 2. Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul.
Există un singur partid politic care este condus de un lider charismatic. 3. Ideologizarea
întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de mituri (privind rolul conducător
al clasei muncitoare, privind superioritatea rasei ariene etc), care exprimă puterea magică a
simbolurilor.
 TEMA 26. ELITA POLITICĂ.LIDERISMUL POLITIC.
1.Teorii elitiste clasice şi contemporane.
Termenul „elită” provine din latină (eligere - a alege) şi franceză (elite - ales,
selecţionat, mai bun) şi poartă câteva semnificaţii. Cei neavizaţi folosesc termenul dat pentru
a reflecta trăsăturile pronunţate în unele îmbinări de cuvinte (grâu de elită, oştiri de elită, elita
hoţească etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale
culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socio-umane
(politilogii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul indicat pentru a desemna acel grup de
oameni din societate care prin statutul şi rolul său constituie structura de putere
(establishment), exercitând o influenţă majoră sau controlând direct elaborarea deciziilor
politice, economice, sociale. Termenul de “elită”, în sensul cel mai larg al cuvântului,
desemnează oamenii deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate
(economică, politică, culturală, ştiinţifică), care obţin performanţe remarcabile, joacă un rol
esenţial în procesele social-politice şi economice. Ideile elitismului politic au apărut încă în
antichitate, drept că le lipsea o abordare sociologică solidă a teoriilor elitiste. Primele doctrine
elitiste au apărut la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, fiind strâns legate de numele lui
V.Pareto, G. Mosca şi R.Michels. Teoriile contemporane ale elitei sînt foarte diversificate.
Din punct de vedere istoric primul grup de teorii sunt concepţiile elitiste deja analizate ale
şcolii machiavelliste (V.Pareto, G.Mosca, R.Michels) şi susţinute de unii părtaşi ai lui (James
Burnham etc.). Această şcoală se numeşte machiavellistă, deoarece anume N.Machiavelli a
fost primul gânditor care a evidenţiat politica ca sferă de sine stătătoare a societăţii,
analizând-o ca realitate politică, practică. Pe reprezentanţii şcolii îi uneşte ideea privind
recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile a acesteia în minoritatea
dominantă privilegiată şi majoritatea pasivă, iar această divizare reiese în mod firesc din
natura omului şi a societăţii. Teoriile valorice la fel fac parte din teoriile elitiste
contemporane, reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset, V.Ropke, Von Blume etc.) se străduie
să depăşească neajunsurile machiavelliştilor. Ei încearcă să demonstreze că elita ca atare este
în mare măsură un rezultat nu 49 atât al luptei aprige pentru putere, cît o consecinţă a
selectării naturale a celor mai valoroşi reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să
perfecţioneze mecanismul acestei selectări. În opinia lor, formarea elitei nu contravine
principiilor democratice, iar egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor, a
posibilităţilor. Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza concepţiilor
elitismului democratic (R.Dahl, S.Lipset, J.Schumpete, K.Mannhein, O.Sigler etc.). Drept că
aceşti reprezentanţi propun şi ideile proprii. Elita, fiind analizată ca apărătoare a valorilor
liberaldemocratice (libertate, egalitate, drepturi), nu domină, nu stăpâneşte, ci efectuează
conducerea maselor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere. De fapt, aici este
vorba despre conceperea democraţiei ca o luptă de concurenţă a pretendenţilor la conducerea
societăţii în timpul campaniilor electorale şi, deci, despre o nouă modalitate de selectare a
elitei politice. Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S.Keller, E.Holtmann, O.Schtammer,
D.Reisman etc.), vom remarca că ele sunt cele mai răspândite în gândirea elitistă
contemporană. Aceste concepţii mai sunt numite şi teorii funcţionale ale elitei care nu neagă
doctrina elitistă în genere, însă propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice. Spre
exemplu, ei consideră că în societăţile democratice contemporane funcţionează o multitudine
de elite, iar puterea este împărţită între diverse grupuri de elite care sunt controlate de mase
prin intermediul alegerilor, referendumurilor, sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de
presiune. Contrare teoriilor pluralismului elitelor sunt concepţiile liberale de stânga ale
elitelor, reprezentanţii cărora (W.Hills, R.Miliband etc.) consideră că societatea este condusă
exclusiv de o singură elită stăpânitoare. Susţinând unele teze ale şcolii machiavelliste,
partizanii acestor concepţii afirmă că în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul
superior al puterii şi nu permite participarea maselor în politică, iar posibilităţile instituţiilor
democratice (alegerile, referendumurile etc.) sunt neînsemnate. De aceea între elită şi mase
există mari diferenţe, depăşirea cărora este practic imposibilă. Tot aici vom remarca că în
politologia occidentală aceste concepţii sunt criticate, însă în literatura marxistă, dimpotrivă,
ele sunt apreciate datorită orientării lor critice.

2.Conceptualizarea şi geneza liderismului politic.

Etimonul conceptului "lider", în traducere din limba engleză "leader" înseamnă
"conducător, direcţionator, îndrumător". Liderismul există din momentul apariţiei comunităţii
umane, extinzîndu-se asupra oricarei organizaţii sau uniuni de indivizi. Existenţa
fenomenului liderismului în orice sferă a societăţii este determinată de necesităţile obiective
de organizare a vieţii sociale. Din punct de vedere social, liderismul este o relaţie şi o
interacţiune, care se formează între lider şi cei conduşi. Liderismul presupune un mecanism
de integrare a activităţii de grup, cînd individul uneşte şi direcţionează acţiunile întregului
grup, care aşteaptă şi susţine această conducere. Marea majoritate a cercetătorilor
contemporani nu agreează asemenea afirmaţii, ce nu apreciază la justa valoare autonomia şi
activitatea liderilor politici si interacţiunea lor multiplă asupra societăţii. Diversitatea
fenomenului liderismului se reflectă în determinările lui. În ştiinţa contemporană, în cazul
diversităţii de poziţii iniţiale, liderismul este caracterizat neunivoc, se pot deosebi
următoarele abordări privind determinarea tratării lui: • Liderismul - este o varietate de puteri,
a cărui specific este direcţionat pe verticală, în acest sens liderismul politic,- afirma J.
Blondel - este "puterea realizată de un om sau câţiva indivizi, pentru a impulsiona membrii
naţiunii la acţiuni"; • Liderismul - este un statut diriguitor, poziţie socială, legată de adoptarea
deciziilor, este o funcţie conducătoare. O aşa interpretare a liderismului reiese din abordarea
structural funcţională, ce presupune abordarea societăţii drept un sistem complex, ierarhic
organizat a poziţiilor şi rolurilor sociale. Poziţiile deţinute în această sistemă, legate de
îndeplinirea rolurilor de conducere, şi oferă omului statutul de lider. Cu alte cuvinte după
cum afirma N.Dounton, liderismul – este o poziţie în societate, care se caracterizează prin
capacitatea persoanei ce o deţine de a conduce şi organiza comportamentul colectiv a unor
sau tuturor membrilor săi. • Liderismul constă în influenţa asupra altor oameni. Dar aceasta
nu este o influenţă oarecare, ei îi sunt caracteristice patru particularităţi: în primul rând, e
necesar ca influenţa să fie permanentă. Către liderii politici nu este corect de atribuit oameni,
care au o influenţă mare, dar de scurtă durată asupra procesului istoric. În al doilea rând,
acţiunea conducătoare a liderului trebuie să se realizeze asupra întregului grup social.
Particularitatea liderului politic este dimensiunea influenţei, extinderea acesteia asupra
întregii societăţi sau a grupurilor mari; în al treilea rând, liderul politic se deosebeşte printr-o
prioritate în procesul de influenţă,deoarece relaţiile liderului cu grupurile sociale se
caracterizează prin asimetrie, inegalitate în interacţiune, direcţionarea univocă a influenţei -
de la lider la membrii grupului. In al patrulea rând, influenţa liderului se sprijină nu pe
folosirea directă a forţei,dar pe prioritatea sau recunoaşterea legitimităţii conducerii. •
Liderismul politic - este un gen de patronare, realizat pe o piaţă specifică, în care
antreprenorii politici în lupta concurenţială schimbă programele decizionale, problemele
sociale şi măsurile presupuse de realizare pe funcţii de conducere . Astfel, specificul
antreprenoriatului politic constă în personalizarea "produsului politic", identificarea lui cu
personalitatea potenţialului lider, precum şi în reclamarea acestui "produs" ca un bun social. •
Liderul este simbolul sociumului şi modelul comportamentului politic al grupului social,
deseori promovat de jos, stihiinic, şi se perpetuează de discipoli. Liderismul politic se
deosebeşte de conducerea politică, liderismul presupune un sistem destul de rigid şi
formalizat de conduceresubordonare. Astfel, liderismul politic reprezintă în sine o influenţă
permanent prioritară şi legitimă a unei sau câtorva persoane ce posedă funcţii dominante în
societate, sau grup social. Geneza liderismului politic este destul de complexă şi nu se supune
interpretării unilaterale, cu referire la teoria psihologică şi, în particular, explicarea
psihanalitică a liderismului, fondatorul psihanalizei Z.Freud, susţine că la baza liderismului se
află „libidoul reprimat” - atracţia preponderent inconştientă de caracter sexual. În procesul
sublimării, ea se manifestă în tendinţa spre creativitate şi inclusiv spre liderism. La mulţi
oameni deţinerea poziţiilor conducătoare îndeplinesc funcţia subiectiv-compensatoare,
permiţând de a suprima sau depăşi diverse complexe, sentimentul de inferioritate,valoare
relativă ş.a. Necesităţile concrete psihologice reflectă şi subordonarea liderului. Abordarea
subiectivă a liderismului are loc încă din copilărie, când copilul are nevoie de protecţia şi
autoritatea părinţilor. În acest sens autoritatea conducătorului statului este asemeni autorităţii
tatălui familiei. La fel un rol important în dezvoltarea psihanalizei, l-au avut savanţii şcolii
din Frankfurt, E. Fromm, T. Adorno. Ei au evidenţiat tipul de personalitate, predispus spre
autoritarism, ce tinde spre putere. O aşa personalitate se formează în condiţiile sociale
instabile, ducând la apariţia frustraţiilor în masă şi nevrozelor, la tendinţa omului de a se
refugia în sfera dominării şi subordonării. Totalitatea diferitor interpretări permite de a privi
diversitatea laturilor liderismului politic, dar nu oferă imaginea integră a lui. Tentativa de a
soluţiona această problemă, de a realiza o cercetare complexă a liderismului o reprezintă în
sine şi teoria analizei interactive, care ia în consideraţie patru momente principale a
liderismului: trăsăturile liderului; obiectivele pe care el tinde să le realizeze; adepţii şi
constituenţii lui; sistema lor de interacţiune, mecanismul de interacţiune a liderului cu
constituenţii lui. Şi totuşi de creat o concepţie unică, a liderismului, este dificil, deoarece
acest fenomen este foarte divers, complex după manifestările şi funcţiile lui, ce depinde de
epoca istorică, tipurile sistemelor politice, particularităţile liderilor etc. Prin calitatea de factor
eficient al liderismului se înţelege totalitatea calităţilor speciale personal-psihologice a
liderilor, precum şi metodele, condiţiile şi mijloace lor de funcţionare şi activitate ce le
asigură rezultate înalte. Abordări anterioare de analiză a problemelor cercetate se conţin în
lucrările gânditorilor antici. În lucrarea "Arthaşastra" (în traducere din sanscrită - "ştiinţa
despre guvernarea utilă sau efectivă ") pentru guvernator se recomandă să "nu încalce legea şi
utilul". O atenţie deosebită se acorda asupra calităţilor lui psihologice, caracterului de
comportament şi metodelor de conducere. În "Arthaşastra" pentru evidenţierea capacităţilor
52 funcţionarilor în conducere, se foloseşte aprecierea calităţilor conducătorilor după
următoarele criterii: 1) nivelul capacităţilor de conducere; 2) realizări în arta meşteşugărească
şi cunoştinţelor ştiinţifice; 3) calitatea raţiunii, iscusinţei şi memoriei; 4) realizări în arta
oratorică, 5) nivelul isteţimii, rezistenţei; 6) dispunerea de capacitatea de a fi cinstit, bun,
fidel; 7) dispunerea de forţă, putere şi stabilitate, lipsa încăpăţânării şi firii slabe; 8)
dispunerea de caracterul binevoitor şi incapacitatea de a crea discordie. Printre principalii
factori, de care în mare măsură depinde conducerea politică şi caracterul liderismului,
cercetătorii evidenţiază asemenea precum: principalele convingeri politice ale liderului; stilul
lui politic; motivele, de care el se conduce pentru a obţine statutul politic diriguitor; reacţia
lui la presiunile psihologice şi stresuri; datele biografice ale liderului, ce includ şi date privind
experienţa politică. Trebuie luat în consideraţie, că factorii evidenţiaţi se interpretează înainte
de toate prin relaţia liderului cu "echipa" lui, cercul apropiat şi anturajul, care pot atât să
consolideze poziţiile conducătorului, cât şi să le facă vulnerabile. Despre aceasta scria încă
N.Makiavelli, evidenţiind că "despre raţiunea liderului în primul rând se judecă luând în
considerare, ce oameni el atrage spre sine". Printre principalele caracteristici de esenţă ale
liderismului politic se poate de atribuit următoarele: 1)dispunerea de propria programă
politică ; 2) capacitatea de a exprima şi susţine viziunile şi interesele unei sau altei grupe; 3)
trăsături de caracter distincte, ce se manifestă în activitatea de realizare a programei şi unirea
adepţilor lui (insistenţa, voinţa, flexibilitatea); 4) nivelul necesar de cultură politică; 5)
imaginea conducătorului, ce corespunde normelor morale, acceptate în acest socium, grupă;
6) popularitatea, capacitatea de a câştiga adepţi şi de a influenţa asupra oamenilor,
comunicabilitatea, capacităţile oratorice ; 7) existenţa "echipei" de subalterni şi realizatori,
capabili de a organiza activitatea adepţilor săi; 8) capacitatea de a obţine un anumit nivel de
susţinere din partea maselor populare, de la structurile puterii oficiale sau organizaţii obşteşti
(varianta optimală - de a avea susţinere la toate nivelele puterii, în diferite grupe sociale şi
partide); 9) particularitatea de a se identifica cu adepţii sau alegatorii săi ; 10) evidenţierea
demonstrativă a priorităţii comunităţii asupra personalului.

21..Democrația şi grupurile de presiune.

Pentru reflectarea şi exprimarea diverselor interese în societăţile contemporane se
creează instituţii şi mecanisme sociale. Astfel, pentru coordonarea şi apărarea intereselor
comune şi necesităţilor vitale ale unui grup social se formează forţe politice. Acestea din
urmă, fiind reprezentate de diferite grupuri, partide, mişcări şi alte formaţiuni social-politice,
realizează o influenţă, o presiune asupra structurilor de putere sau participă nemijlocit la
exercitarea şi menţinerea puterii. Examinarea şi evaluarea fenomenului politic, a forţelor
politice din societate a devenit cu adevărat posibilă pentru reprezentanţii ştiinţelor politice din
ţara noastră doar la începutul anilor ‟90 odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a
Republicii Moldova (27 august 1991). În ultimul timp tot mai mulţi cercetători, nu fără
succes, încearcă să analizeze diverse probleme ce ţin de activitatea şi funcţionalitatea
formaţiunilor politice în societatea moldovenească. În cele ce urmează ne propunem să
reliefăm câteva aspecte privind natura grupurilor de presiune şi a partidelor politice,
evidenţiind totodată similitudinile şi deosebirile între aceste instituţii politice, precum şi unele
trăsături specifice ale activităţii acestora în societatea noastră. În această ordine de idei vom
specifica faptul că fără justa înţelegere a esenţei grupurilor de presiune şi a partidelor este
foarte dificil să construim o imagine clară a sistemului politic din societăţile de tranziţie. Este
cunoscut faptul că în fiecare sistem politic organizat există, de obicei, anumite mecanisme,
instituţii care intermediază relaţiile dintre cetăţeni şi stat, dintre societatea civilă şi societatea
politică. Un rol foarte important în şirul acestor instituţii îl ocupă grupurile de presiune şi
partidele politice, deosebindu-se între ele după scopurile urmărite, metodele de activitate,
mijloacele de influenţă asupra puterii şi după alte caracteristici distincte. Noţiunea de „grup
de presiune” a fost introdusă în ştiinţa politică de cercetorul american A. Bentley, care în
lucrarea sa „Procesul de guvernare. Studierea presiunii sociale” (1908), propunea spre analiză
nu numai instituţiile politice formale, dar şi grupurile aparte de oameni care 56 influenţează
asupra structurilor de putere şi procesului adoptării deciziilor politice. Utilizarea acestor
noţiuni era dictată de tendinţa de a depăşi caracterul limitat al abordării instituţionale, care nu
dădea posibilitatea de a înţelege de ce se adoptă unele sau altele decizii şi cine real
controlează puterea. Astăzi conceptul de „grup de interes” are o largă circulaţie
internaţională, fiind folosit în toate ştiinţele politice şi, îndeosebi, în sociologia politică. Dacă
politologii se interesează de grupurile de presiune (adesea în literatura de specialitate acestea
sunt numite şi grupuri de interese sau grupuri de influenţă) care se interferează cu politica,
sociologii încearcă să determine locul, rolul şi statutul social al membrilor grupului de
presiune. Termenul originar al acestuia este cel american de „pressure group”, însă
semnificaţia lui diferă de la o ţară la alta, de la un autor la altul. În ansamblu, cercetătorii din
Occident definesc grupurile de presiune ca asocieri de indivizi care iau fiinţă pe baza unor
interese de moment sau de perspectivă, fără a dobândi o organizare clară, un program şi un
statut special. Toate grupurile se formează şi activează în numele unor interese comune:
ideologice, cooperative, profesionale, afective, patrimoniale etc. În sensul cel mai larg al
termenului toate grupurile sunt într-un anumit fel grupuri de interes. Însă acestea se disting
unul de altul prin interacţiunea, indiferent de forma concretă, cu instituţiile statului şi cu
partidele angajate în lupta pentru cucerirea şi exercitarea puterii. Ele au un rol specific în
viaţa socială şi politică a unei societăţi, îndeosebi, în contextul pluralismului politic.
Conţinutul termenului de „grup de presiune” este adesea dificil de perceput, dat fiind faptul
că într-o societate sau alta pot exista diverse grupuri de presiune care se deosebesc între ele
după mai multe criterii (după obiectivele urmărite, tacticile folosite, structura socială etc.).
Existenţa diferitelor interese nu întotdeauna explică în mod clar obiectivele şi tacticile
utilizate de grupurile de presiune. Acestea urmăresc să-şi amplifice la maximum influenţa
asupra factorilor de decizie, iar tactica lor depinde în mare măsură de jocul forţelor sociale şi
politice şi de eficienţa activităţii structurilor de putere. Uneori grupurile de presiune, chiar
dacă pot avea o acţiune puternică sub aspectul presiunii asupra puterii şi organelor sale, pe
scena social-politică nu se observă. De aceea practica activităţii unor grupuri de presiune şi
mai ales a lobby-lui a fost denumită semnificativ „guvernul invizibil”. Însă tactica lor este cu
mult mai diversă, ele pot acţiona agresiv sau ofensiv, cu mijloacele deschise (publice,
controlabile) sau ascunse (latente, mascate).
 TEMA X30. CULTURA POLITICĂ
1.Cultura politică ca fenomen social
Conceptul de cultură politică este reflectat în studiul din 1963 al lui Gabriel Almond
şi Sidney Verba, The Civic Culture, unde se susţinea că instituţiile şi modelele de acţiune în
cadrul sistemului politic trebuie să fie congruente cu cultura politică a naţiunii. Studiile
culturaliste au fost în mod special importante în cercetarea democratizării, analiştii încercînd
să identifice cerinţele culturale ale democraţiei. Acest concept cu referire la cultura politică
ulterior îl vom regăsi în literatura despre democraţie, de exemplu teoria „culturii civice” a lui
Almond şi Verba. Pornind de la date de cinci societăţi democratice, ei au susţinut că, în cazul
unei naţiuni, cultura politică există o influenţă independentă asupra comportamentului politic
şi social. Cultura trasează norme de comportament pe care membrii societăţii le recunosc şi le
urmează, în general, chiar dacă ei personal nu împărtăşesc aceste valori. Aceasta este de
departe cea mai influentă abordare; cercetările care au urmat această linie sunt numeroase şi
nu se limitează la sistemul democratic (vezi trecerea în revistă în Almond şi Vebra). Ulterior,
regăsim teoria „autoritate - culturală” (Eckstein, 1966). Opera lui Eckstein este relevantă
pentru preocupările prezente, pentru că el este unul dintre teoreticienii care discută aspectele
dinamice ale culturii şi felul în care cultura poate juca un rol în procesul schimbării politice
(Eckstein, 1988; 1990). Aaron Wildavsky a dezvoltat o a treia versiune distinctă a analizei
culturii politice (Wildavsky, 1987). El s-a inspirat din abordarea grupului-grilă, a lui Mary
Douglas, pentru a dezvolta o tipologie a culturilor bazată pe patru stiluri de viaţă distincte.
Aceste tipuri se fundamentau pe relaţiile sociale şi pe valorile pe care acestea le
exemplifichau. În literatura de specialitate predomină ideea că prin cultură politică se înţelege
modelul specific al standardelor autoritare care precizează sfera comportamentului acceptabil
pentru participanţii oricărui sistem politic, se afirmă că aceasta constă în întreaga serie de
convingeri şi idei despre structura autorităţii, de norme (reguli şi legi) , valori (scopuri şi
obiective), simboluri cuprinse în constituţia formală sau care sunt unite într-un grup de
obiceiuri şi deprinderi neformale a căror încălcare se asociază cu o sancţiune autoritară. După
politologul polonez W.Markiewicz, cultura politică reprezintă acele elemente istoriceşte
constituite în cultură la un nivel global care vizează valorile recunoscute şi acceptate de către
o colectivitate dată şi care se referă la sistemul puterii de stat. În sfera culturii politice se
includ criteriile după care societatea este obişnuită să aprecieze politica statului, să se
solidarizeze cu direcţiile acţiunilor puterii sau să se împotrivească lor. Drept componente ale
culturii politice autorul polonez consideră: conştiinţa istorică, atitudinile şi comportamentele
politice, conducerea politică, regulile jocului politic. Cercetătorul Y.Schemeil foloseşte
pluralul „culturi politice”, deoarece spune el, nu există o cultură politică unică în care să se
regrupeze toate caracteristicile politice politice ale unei societăţi. Singularul „cultură politică”
sugerează o cultură politică unică, avînd efecte multiple asupra politicilor publice şi a vieţii
politice dintr-o ţară. Expresia „culturi politice” sugerează pluralismul cultural pe care
singularul nu-l implică. Factorul comun al acestor culturi este, susţine Schimeil, atitudinea
faţă de sistemul politic. În concepţia sa, cultura politică este ansamblul sistemelor de credinţe
şi semnificaţii politice pertinente pentru o societate. Un aport deosebit la definitivarea
conceptului de cultură politică au adus cercetătorii americani G.Almond, S.Verba, L.Peyn,
Gh.Foster, politologul francez M.Duverger, savantul rus F.Burlaţki, analiştii polonezi
J.Wiatr, M.Markiewiez etc. În opinia noastră, cultura politică cuprinde totalitatea faptelor
concrete ale omului referitor la instituţiile politice, orânduirea politică a societăţii, procesele
şi evenimentele politice…; este gradul de înţelegere, ce constituie formele şi metodele de
realizare de către oameni în viaţa de toate zilele a unor anumite teorii şi concepţii politice.
Cultură politică este rezultatul unei experienţe istorice a societăţii, care are trei dimensiuni
(conform lui G.Almond şi S.Verba “The Civic Culture”, 1963): 1. cognitivă – un ansamblu
de cunoştinţe despre sistemul politic şi fenomenele politice; 2. afectivă – stări psihice ce
însoţesc atitudinile, independent de orice judecată raţională asupra politicii; 3. evaluativă –
aprecierea fenomenelor politice prin referiri la un sistem de valori. Îm condiţiile întegrării
europene, cultura politică a diverselor grupuri sociale depinde de faptul cum se reflectă
sistemul politic în gândirea membrilor acestora, de pasiunile şi ambiţiile lor politice, de
experienţa pe care individul o posedă în domeniul vieţii politice, de capacităţile persoanei de
a aprecia fenomenele şi evenimentele politice etc. – toate acestea concomitent fiind şi
manifestări ale acestei culturi. Cultura politică fragmentară din Republica Moldova are
următoarele trăsături: - existenţa unor grupuri cu orientări politice opuse, care formează
subculturi izolate, conflictuale, ce manifestă autonomie sporită faţă de cultura dominantă. În
Republica Moldova, în viziunea politologilor autohtoni aceste subculturi sunt în special
etnolingvistice, socio-economice, regionale, fiecare având orientările sale specifice. -
predominarea loialităţii faţă de instituţiile, care reprezintă interesele locale asupra celor
naţionale; - existenţa unor predispuneri ale populaţiei spre rezolvarea personală a
problemelor; 60 - predominarea unui sentiment de neîncredere între diferite forţe sociale care
reflectă lipsa sau slăbiciunea procedurilor democratice de soluţionare a conflictelor ; -
atitudinea diferită faţă de orientarea politicii externe a statului.
 2.Interacţiunea sistemului politic şi culturii politice. Tipologia culturii politice
În determinarea fenomenului culturii politice apare întrebarea despre corelarea ei cu
alte sfere ale politicului, mai întâi de toate cu sistemul politic. În căutarea unui răspuns
adecvat la această întrebare trebuie să conştientizăm că instituţiile politice, fiind o creaţie a
culturii unui sau altui popor, la rândul său influenţează enorm conţinutul culturii. În
consecinţă e logic ca între ele să existe o legătură de interdependenţă. De exemplu, între
comportamentul politic şi cultura politică se evidenţiază următoarea interacţiune: 1.
Comportamentul politic poate fi determinat doar prin prisma analizei fenomenului culturii
politice. 2. Cultura politică se realizează doar prin comportamentul politic. 3. Formele
comportamentului politic, fiind supuse unei prelucrări analitice corespunzătoare, pot fi
întrebuinţate drept indicatori ai culturii politice pentru caracterizarea conţinutului său,
structurii, etc. Deşi sistemul politic şi cultura politică reprezintă subsisteme independente ale
politicului, este dificil de a le demarca strict. Ele se influenţează reciproc, se află într-o
interacţiune permanentă, fiind imposibilă existenţa lor separată. De exemplu, în sistemul
liberal-democratic pluralismului partidist, generat la rândul său de pluralismul intereselor în
societate, îi corespunde pluralismul orientărilor politice, pluralismul ideologiei şi poziţiilor
politice, toleranţa în relaţiile dintre adepţii diverselor partide pe problemele respectării
regulilor “jocului politic”; sistemului separării puterilor îi corespunde susţinerea principiilor
compromisului, dialogului, pragmatismului, etc.; sistemului monopartid – monismul
ideologic, monoideologia sau “metaideologia, iar monopolismului puterii – supremaţia
ideologiei dominante”. Referitor la sistemul politic, e necesar de evidenţiat, că el reprezintă
totalitatea integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, principiilor organizării
politice a societăţii supuse codului normelor politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor
istorice şi directivelor regimului politic al unei societăţi concrete. Sistemul politic include
organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat, caracterizează procesele politice
care includ instituţionalizarea puterii, starea activităţii politice, nivelul activităţii politice în
societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţuionale. 61 Din
combinarea celor trei dimensiuni, la care ne-am referit deja, rezultă trei forme de culturi
politice (tipologizare propusă de G.Almond şi S.Verba): cultura parohială (provincială,
locală), cultura de supunere (de subordonare) şi cultura de participare. Cultura parohială este
caracteristică unor societăţi în care nu se poate vorbi, în sens propriu, de o cultură politică
naţională. În cadrul acesteia nu există o conştientizare a politicii naţionale şi nici un interes
pentru sistemul politic. Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale etniei,
regiunii. Prin urmare, cunoştinţele, sentimentele, evaluările sînt orientate spre anumite entităţi
locale. Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În acest caz, oamenii sînt
conştienţi de existenţa sistemului politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred, că pot sau ar
trebui să influenţeze deciziile politice. În ceea ce priveşte cultura de participare, “este una în
care membrii societăţii tind să fie în mod explicit orientaţi către sistem ca întreg şi către
ambele structuri şi procese, politic şi administrativ: cu alte cuvinte, către aspectele input-
output ale sistemului politic. Membrii individuali ai formei participative de guvernământ pot
fi orientaţi favorabil sau nefavorabil către diferite clase de obiecte politice. Ei tind să fie
orientaţi către un rol “activist” al sinelui în organismul politic, deşi sentimentele şi evaluările
unui asemenea rol pot să varieze de la acceptare la respingere”. În dependenţă de caracterul
culturii G.Almond a evidenţiat patru tipuri ale sistemelor politice: 1. Sistemele politice anglo-
americane, caracterizate printr-o cultură politică secularizată. 2. Sisteme politice continentale
vest-europene, cu o cultură politică fragmentară, alcătuită din subculturi politice mixte. 3.
Sisteme politice preindustriale şi parţial industriale, cu o cultură politică diferenţiată. 4.
Sisteme politice totalitare cu o cultură politică artificial omogenă.
 TEMA I. POLITOLOGIA CA ŞTIINŢĂ ŞI OBIECT DE STUDIU 1.
CONŢINUTUL ŞI DEFINIŢIA POLITOLOGIEI
Apariţia şi dezvoltarea politologiei este strâns legată de afirmarea politicului ca
sistem, îndeosebi, a statului. Denumirea de “Politologie” provine de la cuvintele de origine
greacă “polis”, care înseamnă stat, cetate, şi “logos”, care înseamnă ştiinţă, semnificând
ştiinţa despre stat, respectiv politică. Termenul de politologie a fost lansat în perioada
postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul Andre Therive şi folosit în
1954 de G.Eznern, pentru a denumi ştiinţa politică. Începînd cu epoca antică primele cercetări
din domeniul politic apar la Confucius, Platon, Aristotel, Cicero ect. Un studiu aparte în
domeniul ştiinţei politice a fost realizat de către N.Machiavelli, remarcabil cugetător din
epoca Renaşterii, fondatorul unei ştiinţe politice noi, burgheze. El a analizat problemele
corelaţiei dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi autorităţi, organizarea militară şi
orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi schimbării diferitelor forme ale
organizării de stat. Machiavelli a introdus în circuitul ştiinţific termenul “stat”, care desemna
noţiunea generală a puterii, indiferent de formele lui concrete, a pus începutul politologiei ca
disciplină ştiinţifică. Ideile politice au fost promovate de către Hobbes, Locke, Rousseau,
Montesquieu, Kant ect. Noţiunea „Politologia” este alcătuită din două cuvine din limba
creacă „politike” + ”logos” ceia ce înseamnă „ştiinţa politică” şi semnifică structura şi
realizarea puterii în societate prin interacţiunea instituţiilor puterii, a societăţii şi a indivizilor.
Domeniul politic cuprinde: a) relaţiile politice care presupun manifestări de atitudini şi
comportamente ale actorilor politici ; b) instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se
constituie în cadrul unui sistem naţional, al unor naţiuni. Instituţiile politice, atât în plan
naţional, cît şi în plan internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie; c) conştiinţa
politică – reflectare a relaţiilor politice, a orînduirii şi practicii politice; cuprinde pe de o parte
teorii, concepţii, doctrine, programe elaborate de specialişti în domeniu: ideologi, oameni
politici, şi, pe de altă parte, sentimente, convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în
materie de politică, pe care oamenii le acumulează pe tot parcursul vieţii; d) cultura politică
reprezintă normele de comportament şi „regulile de joc” în domeniul politic; e) acţiunea
politică reprezintă activitatea de elaborare şi aplicare a deciziilor, privind rezolvarea
problemelor publice, dezvoltarea societăţii în înregime sau în unele domenii ale sale.
Conceptul de acţiune politică presupune şi conferă un sens mai exact celorlalte concepte
politologice – sistem politic, ideologie politică, relaţii politice, regim politic etc., astfel că
domeniul politic al cunoaşterii ştiinţifice semnifică faptul că politica nu este 4 numai artă, ci,
în primul rînd, ştiinţă, beneficiind de un riguros statut epistemologic. Domeniul politic, în
dinamica şi funcţionalitatea sa specifică, reprezintă un subsistem al societăţii în care se
desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă, în mod organizat, pentru promovarea
anumitor interese de natură economică, politică şi spirituală. Promovarea diversităţii
intereselor, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate
se constituie în domeniul politic, exprimat şi concretizat în sistemul politic, în acţiunea şi
gîndirea politică. Politologia, ca ştiinţă, interferează cu sfera valorilor socio-umane
fundamentale, care îi conferă prestigiu şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale.
Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl ocupă în ansamblul
cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl studiază şi legităţile specifice
care îl guvernează, sistemul de concepte, noţiuni şi categorii care alcătuiesc limbajul acelei
ştiinţe. Faptul că domeniul politic solicită un efort interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu
trebuie să ducă la negarea obiectului propriu al politologiei. Studiul fenomenelor politice,
întreprins de pe poziţiile altor ştiinţe, impune metodologic concepte şi categorii ordonatoare
elaborate în cadrul politologiei. Clasificarea esenţei şi a legităţilor genezei şi dinamicii
domeniului politic implică o metodologie specifică, aptă să surprindă particularităţile de
manifestare ale acestuia, multiplele sale interacţiuni cu totalitatea subsistemului social global.
Deci, politologia trebuie concepută ca o disciplină cu domeniu propriu de cercetare –
domeniul politic – cu un sistem specific de concepte, în generalizarea teoriei politologice,
precum şi cu legităţi, care guvernează acest domeniu.

2. Metodele şi funcţiile politologiei Fenomenele şi procesele politice pot fi

cunoscute prin intermediul celor mai diverse metode (din limba greacă methodos – calea
cercetării). Prin noţiunea de metodă se subînţelege totalitatea operaţiilor logice, ce permit
dezvăluirea conţinutului obiectului de cercetare. În ştiinţa politică se utilizează cele mai
diverse metode care formează 2 grupuri mari: tradiţionale şi noi. Grupa întîi înglobează
următoarele metode: Metoda istorică, este examinată din punctul de vedere al posibilităţii
utilizării experienţei pozitive din trecut în soluţionarea problemelor actuale. Unul dintre
primii care a recurs la această metodă în ştiinţa politică a fost N.Machiavelli. O influenţă
considerabilă în dezvoltarea ştiinţei politice a avut-o metoda sociologică. Prin intermediul
acesteia putem determina corelaţia dintre politică şi alte sfere ale vieţii sociale, descoperi
natura socială a statului, a puterii ş.a. Metoda sociologică permite determinarea orientării
sociale ale deciziilor elaborate, stabilirea grupului în interesele căruia acestea se realizează. 5
Metoda comparativă. Esenţa acesteia constă în compararea unor fenomene politice identice,
ce evaluează în diferite ţări, medii culturale. Examinarea procesului de formare şi dezvoltare
a statului, partidului, mişcărilor, sistemului politic la diferite popoare permite identificarea
aspectelor comune şi deosebirilor în procesul politic, utilizarea experienţei politice pozitive în
diferite ţări. În anii 50-60 ai sec.XX se reliefează abordarea sistemică, ce permite elucidarea
interconexiunilor interne stabile dintre părţile componente ale politicului şi determinarea
posibilităţilor de adaptare la flexibilitatea mediului extern. Graţie abordării sistemice este
posibilă determinarea clară a locului politicii în dezvoltarea societăţii, a funcţiilor ei de bază
şi a posibilităţilor în reformarea societăţii, promovarea transformărilor social-politice . Totuşi,
abordarea sistemică este puţin eficace în analiza comportamentului politic individual, în
procesul examinării conflictelor, a cercetării situaţiilor de criză ect. O adevărată revoluţie în
ştiinţa politică a săvîrşit metoda behavioristă, care a apărut în anii 20- 30 ai sec.XX, În cadrul
metodei behavioriste politica era analizată prin cercetarea structurii formale a instituţiilor
politice şi de stat, a procedurilor activităţii lor. Metoda behavioristă a permis studierea
comportamentului politic al personalităţii sau al grupului. Ea s-a marcat prin încercarea de a
evalua politica calitativ şi cantitativ. Comportamentul, potrivit behaviorismului, se determină
ca o corelaţie dintre „stimul” şi „reacţie”. În temeiul comportamentului politic al individului
se află motivul, care l-a provocat la acţiune. Meritul behaviorismului a constat în canalizarea
atenţiei asupra intereselor ca motive ale comportamentelor politice, asupra implementării în
politologie a metodelor ştiinţelor exacte. Ea a devenit temelia creării politologiei aplicate.
Neajunsurile acestei metode se manifestau prin lipsa unui tablou integru al lumii,
imposibilitatea determinării corelaţiilor între diferite elemente; în analiza comportamentului
în afara contextului valorii lui morale; în accentul pus pe tehnica cercetării. Metoda normativ-
valorică. Fenomenele politice sunt examinate prin prisma corespunderii lor normelor morale,
dreptăţii sociale, binelui comun. Metoda în cauză, care a apărut în antichitate, presupune
crearea unei orînduiri politice ideale şi necesitatea subordonării ei la relaţiile politice şi
sociale real existente. Metoda normativ-valorică a avut o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării societăţii occidentale. Graţie acesteia s-a format idealul orînduirii democratice. Cu
toate acestea, insuficienţe a metodei vizate a constat în ruptura de realitate, fapt ce a generat
teorii şi idei utopice, care deseori au generat metode violente de înfăptuire a utopiilor sociale.
Noua secţiune a analizei politice descoperă metoda antropologică, care reese din natura
omului şi insistă asupra priorităţilor în politică a impactului instinctelor, intelectului,
psihicului, caracterului naţional, adică prin calităţile omului ca fiinţă biosocială, în
detrimentul influenţei asupra politicii a factorilor sociali (nivelul de trai, forma de proprietate,
genul culturii ş.a.). 6 Psihonaliza ca metodă este orientată spre studierea mecanismelor
subiective al comportamentului politic, al caracterului mecanismelor motivaţiei psihologice.
Novaţia metodei psihoanalitice constă în evaluarea factorilor iraţionali ai activităţii politice
care anterior erau ignoraţi. Autorul psihoanalizei, savantul austriac, Z.Freid, a demonstrat că
comportamentul individului, inclusiv şi cel politic, este supus unor atitudini inconştiente ale
psihicului omenesc, care constituie rezultatul decepţionat în instinctul sexual. Emoţiile
afective acute, apărute la individ în urma insatisfacţiei sexuale, nu dispar din psihic, dar se
plasează în sfera inconştientului şi rămîn a fi motive ale comportamentului politic. În temeiul
evaluării inconştientului şi este posibilă explicarea diverselor genuri de comportament
(exemplu, deputat, personalitate, mulţime). Politologia, ca şi celelalte ştiinţe, îndeplineşte mai
multe funcţii: Sensul funcţiei teoretico-gnoseologice constă în determinarea naturii relaţiilor
de putere, în acumularea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele politice, în
argumentarea formelor eficace de dezvoltare a societăţii. Generalizînd experienţa mondială şi
naţională, ştiinţa politică vine să propună calea optimală de dezvoltare socială. Pentru
aceasta, în prealabil, are loc diagnosticarea situaţiei reale a societăţii, determinarea grupurilor
de interese existente şi concordanţa lor cu tendinţele progresului social. Totodată, politologia
îndeplineşte şi funcţia pracsologică. Ştiinţa politică are în ultimă instanţă, ca de altfel şi alte
ştiinţe, o finalitate practică, accentuată de progresele materiale şi spirituale ale societăţii
umane, de integrarea ştiinţei în activitatea productivă socială şi politică. Între manifestările
acestei funcţii se pot menţiona: creşterea capacităţii ştiinţei politice în fundamentarea
principiilor guvernării şi gestiunii politice a societăţii, studierea activităţii practice a
guvernelor, analiza comparativă a rezultatelor şi programelor politice etc. În dinamica
funcţiei praxiologice a politologiei, se ţine seama că structurarea sistemului social este un
proces de lungă durată, că societăţilor occidentale stabile de astăzi le-au fost necesare mai
multe decenii de experimente şi formule politice, deoarece democraţia nu este perfectă, ci
practicabilă, că reprezintă o necesitate, adaptarea periodică a structurilor politice la cele
social-economice, că, oricât de mult ar satisface politicul standardele contemporane ale
regimului democratic, progresele economice rămîn cele decisive. Politologia exercită şi
funcţia prognostică. Cunoaşterea tendinţelor mondiale de dezvoltare politică, corelaţia lor cu
grupurile de interese existente în societate, permite de a determina în prealabil eficacitatea
deciziilor politice propuse. Existenţa expertizei preventive permite asigurarea societăţii de
urmări negative şi acţiuni neeficace. Funcţia socializării politice reprezintă asimilarea
normelor şi valorilor politice de către individ şi formarea culturii politice care permite
perceperea logicii modificărilor sociale, determinarea căilor raţionale de participare în viaţa
politică. În felul acesta ştiinţa politică îl formează pe cetăţean ca subiect conştient şi
independent al procesului politic. 7
 3. Ştiinţa politică în Republica Moldova. În URSS politologia nu era recunoscuta ca
ştiinţă independentă, fiind tratată ca pseudoştiinţă burgheză. Ştiinţa social-politică sovietică s-
a creat doar în baza marxism-leninismului, servea comentator şi interpretator a deciziilor
partidului comunist. Cercetări politice separate se realizau în cadrul comunismului ştiinţific,
materialismului istoric, istoriei PCUS, teoriei statului şi dreptului, etc. Dar posibilităţile lor de
cunoaştere erau extrem de limitate. Dezvoltării ştiinţei politice reale îi puneau piedici
dogmele marxism-leninismului oficial, ideologizarea politicii, izolarea ştiinţelor socio -
umane sovietice de gîndirea social-politică mondială. Doar din a doua jumătate a anilor „80
ai sec.XX situaţia începe a se modifica. În 1989 în instituţiile de învăţămînt superior se
introduce obiectul „Politologia”. În Clasificatorul specialităţilor ştiinţifice este deschisă
specialitatea “Politologia”, încep a fi pregătite cadre ştiinţifice în domeniul politic. Astăzi,
dezvoltarea ştiinţei politice moldoveneşti este axată pe următoarele direcţii: 1. Predarea
cursurilor politologice normative şi opţionale în şcoala superioară naţională. Ştiinţa politică a
devenit un element necesar în procesul de învăţămînt la universităţile din Republica
Moldova. De la începutul anilor „90 ai sec.XX politologia se predă în majoritatea instituţiilor
de învăţămînt superior din Moldova. Deseori blocul didactic politologic include în sine cîteva
discipline de studii, atît normative, cît şi la liberă alegere. Cu ajutorul colegilor din Occident
ştiinţa politică moldovenească a reuşit să renunţe la dogmatismul şi unilateralitatea
ideologică. 2.Pregătirea cadrelor. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice, relaţii
internaţionale şi administrarea publică se pregătesc într-un şir de instituţii de învăţămînt
superior din ţară: Universitatea de Stat din Moldova, în componenţa căreia este Facultatea
Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (deschisă în 1995), Institutul de Stat
de Relaţii Internaţionale din Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova,
Universitatea de Stat din Cahul, Universitatea de studii Europene din Moldova, Institutul de
Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi
altele. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice au posibilitatea de a face şi studii
postuniversitare (a doua facultate) şi de masterat. Este deschisă şi funcţionează efectiv
doctorantura şi postdoctorantura în cadrul Universităţii de Stat din Moldova , Academiei de
Ştiinţe a Moldovei. Specialiştii în domeniu au posibilitatea de a face studii în Bulgaria,
Germania, Rusia, Romînia, SUA, Franţa, Spania ect. Pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice
de calificare înaltă (doctor, doctor habilitat, conferenţiar, conferenţiar-cercetător, profesor)
constituie o parte componentă a sistemului naţional de dezvoltare a ştiinţei politice. La
Universitatea de Stat din Moldova şi la Institutul de Integrare europeană şi Ştiinţe politice a
Moldovei din cadrul Academiei de Ştiinţe funcţionează 2 consilii 8 ştiinţifice specializate
pentru susţinerea tezelor de doctor şi doctor habilitat în domeniul ştiinţei politice. În perioada
anilor 1994-2013 în cadrul acestora au fost susţinute 893 teze de doctor şi 183 teze de doctor
habilitat în domeniul ştiinţei politice. 3. Cercetări ştiinţifice. În perioada de tranziţie în
Moldova s-au creat două centre ştiinţifice naţionale în domeniul cercetării ştiinţei politice:
Universitatea de Stat din Moldova şi Institutul de Integrare Europeană şi Ştiinţe politice al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Investigaţiile se efectuează pe tot spectrul politologic,
canalizate spre cercetarea problematicii moldoveneşti, adaptarea modelelor din Occident la
condiţiile noastre. Problemele de tranziţie, sistemul electoral, sistemul democratic
pluripartidist, societatea civilă, mass-media, procesele migraţioniste – sunt domeniile
predilecte ale cercetărilor actuale. 2.Centre analitice şi politico-practice. În Moldova sunt
atestate mai multe organizaţii neguvernamentale, care se ocupă de studierea realităţilor
politice, de efectuarea cercetărilor sociologice empirice. Printre cele mai importante centre
obşteşti, care deseori îndeplinesc şi funcţia de coordonator al cercetărilor ştiinţifice, se
numără Institutul de Politici Publice, Centrul de Cercetări Strategice şi Reforme, “ADEPT”,
IDIS “Viitorul”, “CAPTES” şi altele. Elaborările acestora sunt de real folos pentru
comunitatea ştiinţifică şi structurile de stat. O tendinţă semnificativă din ultimii ani este
apariţia centrelor de cercetări ştiinţifico-analitice pe lîngă partidele politice şi deservrsc
interesele formaţiunilor respective. Ele analizează caracterul aplicativ al realizărilor
politologice în practica activităţii partidelor politice moldoveneşti.
 REGIMURI POLITICE
Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă
multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele
sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei1. Literatura politologică
prezintă multiple modalităţi de concepere şi definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeau
consideră că regimul politic depinde de sistemul de guvernare, în vreme ce Raymond Aron
remarcă faptul că fenomenul partidelor devine esenţial deoarece unicitatea sau pluralitatea
acestora este criteriul determinant în constituirea şi structurarea guvernării.
În zilele noastre, sistemul politic internaţional suferă anumite schimbări – vechile
certitudini se destramă, ideologiile tradiţionale şi dihotomiile politice îşi pierd semnificaţiile.
Distincţia desuetă între stânga şi dreapta este lipsită de orice înţeles. Revoluţiile din 1989-
1991, cu boarea lor postideologică şi antiutopică, au anulat aceste linii de demarcaţie
convenţionale, tributare, în mare măsură, moştenirii spasmelor politice franceze de la sfârşitul
secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Omenirea este confruntată din nou cu probleme precum
valoarea şi oportunitatea progresului tehnologic, rolul partidelor în politica democratică şi
posibilitatea instaurării unor noi forme de organizare umană, dincolo de partide, naţiuni sau
state etnice.
Majoritatea politologilor disting trei tipuri de regim politic:
* liberale: ce corespund societăţii occidentale;
* totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat
unică, intangibilă şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale,
educaţionale şi de cultură, totul este judecat după criterii ideologice şi politice;
* autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.
Politologul francez Maurice Duverger distinge ca tipuri politice cele autocratice,
democratice, mixte, care, la rândul lor, se diversifică în regimuri mixte prin juxtapunere, prin
îmbinare şi prin fuziune4. În vreme ce autocraţia, sub toate formele ei, presupune, pentru a se
naşte şi a se menţine, o anumită concepţie despre putere, ceea ce determină ca regimurile
autocratice să se sprijine pe iraţional, iar regimurile democratice se înfăţişează ca un efort
pentru stabilirea edificiului guvernamental pe baze raţionale. Raportând democraţia la
funcţiile regimului politic, M. Duverger sublinia că aceasta nu înseamnă doar dreptul de a
participa din când în când la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social,
economic şi un ansamblu de instituţii prin care masele să poată realmente realiza politica, să
poată conduce. Funcţiile de tipologie ale regimurilor politice au fost:
 * adunări consultative cu rolul de a formula deciziile de care guvernul este liber să nu
ţină seama;
* adunări deliberative care adoptă direct decizii obligatorii;
* adunări democratice – alese;
* adunări autocratice – numite, ereditare, cooptate;
* camera unică sau sistem bicameral, camera corporativă alături de o cameră
democratică de tip normal, astfel că oficial sistemul pretinde să asigure o reprezentare a
profesiilor, a grupurilor sociale, servind la diminuarea influenţei partidelor politice şi la
restrângerea democraţiei.
Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent, prin contribuţia unor autori
recunoscuţi în cercetarea politicului (E. Finer), la următoarele criterii:
1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă
dimensiunea participare – extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convingere,
aceasta fiind dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi
autorizează să le omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind
dimensiunea ordine – reprezentativitate.
În urmă cu aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea în democraţie o formă de
guvernământ compatibilă cu „firea umană”, care se îndreaptă treptat, dar decisiv, spre ţările
„lumii civilizate şi chiar mai departe”. Cu toate acestea, în anii ’80 doar 35 de regimuri
politice erau într-adevăr democratice. O mişcare puternică de democratizare a apărut abia
recent în America Latină, sudul Europei şi Asia. Democraţie înseamnă „guvernare de către
popor”. Constă din echitate politică şi participarea tuturor în procesul politic şi garantarea
libertăţii individului. Regimurile democratice se caracterizează prin competiţie deschisă
pentru obţinerea puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere
în mod spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului
electorat. Competiţia este susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor
democratice care determină sprijinul popular al fiecărui competitor. Premisele de bază ale
democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi responsabilitatea elitelor
conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate pe larg în Constituţie.
Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi general
acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi
mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute. Ea este legea fundamentală a
unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate5.
Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile
autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească
criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele. Acest lucru e
valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar.
Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe
care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în
special structura claselor sociale. În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică
încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună
schimbări7. Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi
mobilizator, care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi
care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se
caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie,
unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta
şi pe plan economic, atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice. În
regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se caracterizează prin
concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe regimuri
autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite existenţa grupurilor
autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de exemplu, Biserica şi multe
grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic.
În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind
înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei
conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor,
desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora8. Controlul şi
acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei, educaţiei, culturii, religiei şi
chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice în scopurile pe
care şi le propun. Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci radical diferite de valorile şi
scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de
mobilizatoare. Ce înseamnă acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este
procesul prin care regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa
publică. Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de
a-şi impune ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg,
dar nu în sens democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.
 Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente: participarea efectivă
a populaţiei la procesul de luare a deciziilor; prezenţa unor elite care guvernează societatea cu
sprijinul acesteia, guvernare ce presupune responsabilitate şi limite, prezenţa mai multor forţe
politice legal recunoscute care luptă pentru acapararea puterii politice, structurarea unei
ideologii bine definite, organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei puterilor în
stat şi structurarea relaţiilor dintre acestea, existenţa unor principii care stau la baza
democratizării, cum ar fi principiul descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau
principiul autonomiei locale, specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
economia de piaţă, unde liberul schimb duce la o dezvoltare economică. Dezavantajele
regimului democratic sunt în esenţă următoarele: existenţa unui aparat birocratic puternic
prin distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării clientelei politice;
extinderea corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării politice către
disimulare, către minciună. Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor
personale, cărora le trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă
modul de folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea
societăţii normale, legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu
este unul democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber9. Regimurile
autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus, guvernele din
regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din sistemele
totalitare. Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului, lipsa
participării active a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat, economia
centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar10.
Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al
socialismului odată cu perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic
regim politic adevărat. Noul val al democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele
trei tipuri de societăţi existente: societăţile democratice dezvoltate, societăţile în curs de
dezvoltare şi societăţile comuniste. În societăţile democratice, progresul constă în faptul că
democraţia nu mai este contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au
dispărut, cu excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar incapabili de a ajunge la
putere. Stânga democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea.
Capitalismul a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte
necesitatea deducerii intervenţiei statului în economie.
Ţările lumii a treia, în anii ’80, au reuşit să treacă peste conceptul tiermondist ce
desemna, pe de o parte, o explicaţie marxistă a subdezvoltării înţeleasă ca exploatare a lumii
a treia, şi, pe de altă parte, justificarea dictaturilor progresiste revoluţionare şi socialiste ca
fiind singurele în măsură să organizeze economia ţărilor sărace. Prin contrast, dictaturile de
dreapta, nesocialiste, par compatibile cu dezvoltarea economică şi mai apte să evolueze către
democraţia politică. Coreea de Sud, Filipine, toate dictaturile necomuniste din America
Latină se întorc spre regimuri reprezentative bazate pe alegeri libere. Îna doua jumătate a
deceniului 1980-1990, valul democraţiei şi-a făcut apariţia în chiar central bastioanelor
comuniste. La Varşovia, în august 1989, pentru prima dată în Europa ultimilor patruzeci şi
trei de ani, un partid comunist acceptă să devină – fără război civil şi fără intervenţie străină –
minoritar într-un guvern dominat de necomunişti. Toată această evoluţie arată că şi în cazul
regimurilor democratice schimbarea unui regim autoritar este determinată de percepţia de
către populaţie a unei crize în activitatea regimului şi de imposibilitatea regimului de a o
rezolva. Această criză e de regulă de natură economică. Înfrângerea în război a unui regim
militar poate constitui un motiv întemeiat pentru iniţierea procesului de schimbare a
regimului. Un alt semn al apariţiei unei schimbări a regimului autoritar este ceea ce Crane
Brinton numea „dezertarea intelectualilor”. Aceştia cer aplicarea cerinţelor culturale în plan
societal, cer o informatizare mai mare, o presă mai deschisă, o revoluţie tehnologică care vor
determina micşorarea controlului regimului asupra informaţiei şi asupra transmiterii ei.
Acordarea de concesii intelectualilor va duce la apariţia a şi mai multe concesii făcute şi altor
pături sociale, lucru ce va determina diminuarea puterii politice a regimului respectiv.
Prăbuşirea regimurilor democratice este asociată şi deseori determinată de o criză de
performanţă a acestora. Regimul nu mai reuşeşte să rezolve o problemă sau o serie de
probleme majore, demonstrând astfel pierderea eficacităţii, şi în final pierderea legitimităţii
regimului. Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de trecutul politic al
ţării respective şi de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică puternică regimul
democratic se poate menţine. La eşecul democraţiei se mai poate ajunge şi dacă elitele
conducătoare nu reuşesc să se adapteze la schimbarea condiţiilor sau când este erodată
abilitatea lor de a-şi pune în aplicare deciziile.
Etapele ce trebuie urmate în tranziţia de la autoritarism la democratic sunt: extinderea
drepturilor individuale şi ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care creează
premisa că elitele conducătoare vor fi mai atente la cerinţele populaţiei, care înseamnă
totodată şi sfârşitul deţinerii monopolului puterii. Acţiunea politică e cea care transformă
structura în conjunctură. Orice schimbare de regim, fie în sensul democraţiei, fie în sensul
autoritarismului, va provoca o modificare semnificativă la nivelul politicii statului respectiv.
Trecerea de la democraţie la autoritarism, spre exemplu, va determina schimbări
fundamentale în caracteristicile socioeconomice ale respectivului stat. Vor dispărea anumite
instituţii caracteristice regimului democratic şi vor fi înfiinţate altele care să corespundă
cerinţelor unui regim de tip totalitar. Întregul sistem economic va avea de suferit serioase
transformări în condiţiile trecerii de la un sistem politic la altul, prin etatizarea economiei şi
prin trecerea la un sistem de planificare a acesteia. Bineînţeles că schimbările nu vor avea loc
doar în plan politic şi economic. Ele vor surveni şi în plan cultural şi social prin
implementarea unor elemente noi care să adapteze realitatea culturală şi socială la cerinţele
noului regim. Termenul de cultură politică arată, pe de o parte, relaţiile dintre atitudinile
politice şi nonpolitice şi modelele dezvoltării şi, pe de altă parte, permite utilizarea
abordărilor conceptuale ale antropologiei, sociologiei şi psihologiei. Cultura politică este o
orientare politică specifică materializată prin atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale
părţi, precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Este un set de orientări faţă de un set
special de obiecte şi procese sociale. Cultura politică a unei naţiuni este desfăşurarea pattern-
urilor din orientările către obiecte politice, aşa cum se realizează aceasta între membrii
naţiunii. Orientarea se referă la aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor ce se
stabilesc în cadrul unui sistem politic. Ea include următoarele elemente: orientarea cognitivă
(cunoaşterea sistemului politic); orientarea afectivă (sentimentele privind sistemul politic) şi
orientarea evaluativă (judecăţile şi opiniile cu privire la obiectele politice). În abordarea
părţilor componente ale unui sistem politic se pot distinge trei clase de obiecte: în primul
rând, clasa rolurilor sau structurilor specifice, precum corpuri legislative, exercitive sau
birocratice; în al doilea rând, clasa „incumbents” ai unor roluri, cum ar fi monarhi, legislatori
sau administratori, şi clasa politicilor publice particulare, decizii sau impuneri de decizii11.
Toate aceste structuri pot suporta şi o altă clasificare: ele pot fi implicate într-un
proces politic şi atunci vorbim de „input”, sau pot fi implicate într-un proces administrativ şi
atunci vorbim de „output”. Prin termenul de proces politic sau „input” ne referim la fluxul de
cereri dinspre societate înspre corpul politic şi la conversiunea acestor cereri în politici
administrative. Prin termenul de proces administrativ sau de „output” se înţelege acel proces
prin care politicile autoritare sunt aplicate sau impuse. Structurile predominant implicate în
acest proces vor include birocraţiile şi curţile.
Distribuţia într-o societate a unor atitudini precum credinţa în legitimitatea sistemului,
în faptul că el operează efectiv, în deschiderea sa către influenţa omului obişnuit, sau
frecvenţa unor activităţi precum apartenenţa organizaţională sau participarea politică – toate
acestea au efecte importante asupra modului în care operează sistemul politic.
 Sistemele politice se schimbă şi putem presupune că structura şi cultura sunt adesea
incongruente unele cu celelalte. Culturile politice pot să fie sau să nu fie în armonie cu
structurile sistemului politic. O structură politică armonioasă va fi una potrivită acestei
culturi; acolo unde cunoaşterea politică a populaţiei va tinde să fie corectă şi unde efectul şi
evaluarea vor tinde să fie favorabile12. Cea mai importantă critică adusă conceptului de
cultură politică este aceea că ea s-a infiltrat în societate (anii ’60). Frederik C. Barghoorn
în Soviet Political Culture precizează că „statul democratic oferă omului şansa de a participa
ca un cetăţean influent la procesul luării deciziilor politice; statul totalitar îi oferă rolul de
supus participant, cultura politică nu are nimic de a face cu asta”.
Astfel, totalitarismul rămâne, probabil, obiectul ideal în jurul căruia poate lua fiinţă –
aşa cum doreşte Albert O. Hirschman – o ştiinţă social-morală, „în care consideraţiile morale
nu sunt reprimate sau lăsate deoparte, ci sunt sistematic amestecate cu privire la lipsa lor de
integrare, în care s-ar trece de la predică la dovadă tot atât de des pe cât de lesne, în care
consideraţiile morale nu ar fi introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe
faţă”13. Studiul totalitarismului, indiferent dacă se face o analiză din punct de vedere
economic sau politic, se găseşte prins între empirism şi moralism. Dintr-o perspectivă
economistă relativ elementară, totalitarismul poate fi descris ca monopol politic al unui partid
unic14. Se presupune că întregul proces de producţie, circulaţie şi distribuţie a bunurilor
simbolice din sfera socială era controlat şi centralizat de către Partidul Comunist. Această
dominaţie monopartizană ar fi avut sarcina de a obţine un profit maxim şi exclusiv.
O astfel de caracterizare a totalitarismului ca monopol politic agresiv şi exploatator
are o valoare omiletică. Ea introduce teama neputinţei de a rezista la opresiune şi are rolul de
a şterge diferenţa dintre susţinere şi supunere. Astfel latura moralizatoare a totalitarismului
după prăbuşirea sa are rolul de a face uitată lipsa oricărei dimensiuni etice a
comportamentelor sociale din totalitarism.