Economia Și Gestiunea Unităților

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din
s.Grinăuți r-nul Ocnița
Referat
Disciplina: Economia și gestiunea unităților
de alimentație publică
Tema: Importanța întrprinderilor ramurii în

dezvoltarea economică a țării
Elaborat: Grușevschii Cristin

Grupa TPAP-4
Coordonat: Voinesco Livia
Grinăuți 2019
ROLUL INTREPRINDERILOR IN ECONOMIE
Rolul intreprinderii este cel asumat de catre proprietarii si managerii ei .
El are o componenta economica si una sociala.
Rolul economic al unei intreprinderi este, in principal, acela de a

produce bunuri si/sau servicii, a le vinde pe piete si a crea valoare
adaugata, si eventual, a obtine un venit net.
Valoarea adaugata este ulterior repartizata participantilor care au contribuit la realizarea ei.
Valoarea adaugata realizata de o intreprindere se masoara ca diferenta intre valoarea bunurilor (si
serviciilor) vandute de intreprindere si valoarea bunurilor (si serviciilor) cumparate si care au folosit
pentru productie. Aceste cumparari de la alte intreprinderi formeaza consumul intermediar. (CI) Daca:
MP = valoarea materiilor prime (bunuri achizitionate de intreprindere pentru a fi transformate,

prelucrate);
MC = valoarea materialelor si utilitatilor consumate (apa, gaz, energie electrica);
TR = valoarea transporturilor si altor servicii pentru productie; 535b15f
CA = cifra de afaceri (vanzarea realizata intr-o perioada)
VA = valoarea adaugata;
Atunci: VA = CA – (MP + MC + TR)
Valoarea adaugata are urmatoarele destinatii:
1) Beneficiu;
2) Acoperirea cheltuielilor
salariale;
3) Fondul de amortizare (va permite

inlocuirea echipamentelor uzate).
In viziunea actuala despre rolul intreprinderilor in economie asistam la confruntarea a doua conceptii
manageriale diferite.
Una pune acentul pe misiunea firmei de a Conform celei de-a doua conceptii manageriale,
produce valoare adaugata, de a aduce profit conducerea unei mari intreprinderi, mai ales daca a recurs
proprietarilor determinand, in acest fel, la subscriptia publica, ar trebui sa stabileasca un echilibru
atragerea capitalurilor in activitatea intre asteptarile si revendicarile sindicatelor, ale
economica, crearea locurilor de munca si angajatilor, managerilor, actionarilor, furnizorilor,
implicit satisfacerea nevoilor consumatorilor. clientilor, societatii civile, guvernelor si altor organisme.
Practica de succes a ultimelor decenii tinde sa confirme valoarea primei conceptii.
Intreprinderea distribuie venituri remunerand serviciile de care a beneficiat din partea populatiei,
proprietarilor intreprinderii, bancilor si institutiilor statului
Rolul social al intreprinderii:
contributia la satisfacerea trebuintelor populatiei prin bunurile si serviciile furnizate
contributia la dezvoltatea civilizatiei umane prin promovarea progresului tehnico-stiintific
asigurarea unui mediu de munca si de viata pentru personalul intreprinderii (acesta petrece in intreprindere
cel putin o treime din perioada de viata activa)
exercitarea unor functii de formare si educare a salariatilor si populatiei (“cultura Coca Cola” este un
exemplu dintre cele mai controversate, in acest sens).
contributia la protectia mediului
Rolul intreprinderii in raport cu clientii
Presupune identificarea nevoilor acestora, proiectarea ofertei in concordanta cu caracteristicile

cererii, atragerea clientilor, cucerirea pietelor, mentinerea acestora (pastrarea clientilor) si dezvoltarea
pietelor (atragerea de noi clienti).Pentru intreprindere si conducatorii acesteia “clientul este rege”. Din
perspectiva clientilor rolul atribuit intreprinderii este mediat de bunurile si serviciile pe care le
ofera. Intreprinderile fac mari eforturi pentru a iesi din anonimat, pentru ca numele lor sa devina renume
sporind in acest fel sansele de supravietuire si castig.
Rolul intreprinderii in raport cu personalul
Din perspectiva intreprinderii - asigurarea conditiilor pentru valorificarea maxima a resursei de munca pe
care o cumpara de pe piata fortei de munca. Din perspectiva salariatilor intreprinderea este cea care ofera
un loc de munca cu sarcini de munca atractive sau nu, cu anumite conditii de munca, cu anumite raspunderi
si recompense.
Rolul intreprinderii in raport cu proprietarii
Din perspectiva intreprinderii proprietarii au competenta decizionala maxima stabilind strategia si

obiectivele intreprinderii. Proprietarii nu pot actiona in defavoarea intreprinderii iar intreprinderea trebuie
sa indeplineasca dispozitiile acestora
Multe intreprinderi isi schimba proprietarii in decursul existentei lor, dupa cum multe intreprinderi dispar
odata cu disparitia proprietarului. In esenta intreprinderea trebuie sa aduca un castig proprietarilor, sa
realizeze beneficii, sa se poata autofinanta si dezvolta din resurse proprii; altfel, proprietarii o vor lichida
sau vinde. Pentru proprietari, intreprinderea este un mijloc de valorificare a capitalului.
Rolul intreprinderii in raport cu institutiile statului
Orice intreprindere va incerca sa valorifice cat mai bine toate serviciile prestate de institutiile publice,
cadrul juridic creat, sa profite de comenzile de la stat, de sprijinul statului in relatiile internationale.
Autoritatea publica exercita functia de mentinere a mecanismului concurentei.
Din perspectiva unor functionari ai institutiilor statului intreprinderea apare ca o “vaca de muls”, are rolul
limitat de a plati taxe si impozite. Economia nationala si cea mondiala, statele nu ar exista fara
intreprinderi. In multe situatii, cateva, putine intreprinderi domina piete mondiale exercitand o forta ce
depaseste pe cea a multor state
Obiectivele intreprinderii
Rolul intreprinderii se realizeaza prin obiectivele concrete stabilite de conducerea intreprinderii pentru o
anumita perioada de activitate (cat de mari vor fi rezultatele activitatii intreprinderii intr-o perioada
determinata si cu ce consum de resurse se vor obtine acestea).
In sens strict un obiectiv al intreprinderii se exprima printr-un indicator , un nivel, o unitate de masura si
o determinare in timp (un obiectiv al intreprinderii poate fi, de exemplu, realizarea unui volum al vanzarilor
(indicatorul) de 5.000.000.000 (nivelul) lei (unitatea de masura) in anul 2004 (determinarea in timp).
Obiectivele generale se stabilesc, de obicei, ca cifra de afaceri, venit net, cota de piata, rata a profitului la
capitalul investit etc. Obiectivul general este divizat in obiective derivate pana la nivelul locurilor de munca
din intreprindere. La acest nivel se stabileste un sistem de conditionare a recompenselor si sanctiunilor de
indeplinirea obiectivului atribuit fiecarui salariat.
Referat
Tema: Starea actuală a industriei

alimentare din R.M

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
1.Filiera cereale şi panificaţie. Pentru asigurarea activităţii sectorului de fabricaţie a painii
şi produselor de panificaţie in Republica Moldova se cultivă culturi cerealiere şi leguminoase
boabe, care ocupă o suprafaţă de 964,7 mii hectare (a.2013), dintre care grau de toamnă şi de
primăvară – 366,6 mii ha, porumb pentru boabe – 466,2 mii ha, leguminoase boabe – 22,7 mii ha.
In a. 2013 producţia de cereale şi leguminoase boabe a constituit 2680,8 mii tone, din care
grau 1008,6 mii tone, porumb pentru boabe – 1419,2 mii tone, leguminoase boabe – 23,1 mii tone.
In perioada 2006-2013, producţia de cereale a fluctuat foarte mult inregistrand un minim de 901, 6
mii tone in a. 2007 şi un maxim de 3169,5 mii tone in a. 2008. Oscilaţiile in volumul producţiei de
cereale denotă un grad inalt de instabilitate, ca urmare a dependenţei de condiţiile climatice, ceea ce
generează instabilitatea ofertei interne.
Pe piaţa externă Republica Moldova a exportat in a. 2013 cereale in valoare de 120763,3 mii
dolari SUA (de 3,3 ori mai mult comparativ cu anul precedent) şi a importat in valoare de 12679,8
mii dolari SUA. Sporirea semnificativă a exporturilor de cereale se datorează creşterii producţiei,
care a sporit de 2,2, ori (in expresie naturală).
In sectorul fabricării painii şi a produselor de panificaţie proaspete activează 278 de
intreprinderi (a. 2013), atat intreprinderi mari cum ar fi: Franzeluţa SA, Combinatul de panificaţie
Chişinău ( fabrica de paine nr. 1, 2 şi 3, amplasate in diferite raioane ale municipiului); Combinatul
de paine din Bălţi SA; Fabrica de paine din Orhei SA; CAHULPAN SA ş.a., precum şi un număr
mare de mici brutării localizate in diferite localităţi ale ţării.
Intreprinderile ce activează in sector produc un mare sortiment de paine, produse de
panificaţie, covrigi, biscuiţi, paste făinoase, crupe (grau, orz, arpacaş, hrişcă etc.), făină, produse de
cofetărie ş.a.
2. Producţia, prelucrarea şi conservarea fructelor şi legumelor. Suprafaţa ocupată cu
legume reprezenta in a. 2013 66 mii hectare sau 4,4% din totalul suprafeţei arabile cultivate,
insă in Republica Moldova necesarul de consum nu este incă asigurat din resursele interne
(producţia legumelor pe locuitor este de 65 kg, iar consumul – de 105 kg, a. 2012), din cauza
randamentelor scăzute. In sectorul legumicol, exploataţiile individuale deţin cea mai mare pondere
din volumul producţiei de legume (82%), ceea ce conduce la fragmentarea ofertei, cu implicaţii
directe asupra calităţii produselor şi preţurilor.
Evoluţia producţiei de legume este extrem de volatilă. Aceasta manifestă o variabilitate
accentuată din cauza variaţiei condiţiilor climaterice, a sezonalităţii, perisabilităţii ridicate şi a
problemelor legate de desfacere. Producţiile medii la hectar in perioada 2006 -2013 au avut o
evoluţie oscilantă. Comparativ cu a. 2006 in a. 2013 producţia de legume s-a redus cu 26
chintale/hectar ( de la 111 chintale/hectar la 85 chintale/hectar).
In prezent importurile de legume depăşesc exporturile de 2,6 ori. Aceasta reprezintă o
problemă pentru desfacerea producţiei autohtone. Situaţia este cauzată de volatibilitaea accentuată a
producţiei şi de lipsa de organizare instituţională a subsectorului, inclusiv probleme legate de
comercializare. In acelaşi timp, proximitatea faţă de o mare producătoare de legume precum Turcia,
şi nu numai, influenţează negativ producţia internă.
Suprafaţa plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi a constituit 122 mii hectare in a.2013, in
uşoară creştere comparativ cu a. 2006, insă producţia medie la hectar de fructe şi pomuşoare este in
scădere (cu 15 chintale/hectar) şi evoluează instabil. Reducerea producţiei de fructe se datorează
influenţei factorilor climatici (ingheţuri tarzii, secetă, grindină), dar şi varstei plantaţiilor (suprafaţa
pomilor şi arbuştilor fructiferi pe rod este in scădere).
Totodată trebuie să menţionăm că din produsele agricole produse in ţară, doar producţia de
fructe şi pomuşoare depăşeşte consumul pe locuitor (producţia de fructe pe locuitor este de 107 kg,
consumul – de 42,2 kg, a. 2012). Surplusul de fructe este orientat către piaţa externă, balanţa
comercială a fructelor fiind excedentară, exporturile depăşind importurile de 3 ori.
In sectorul prelucrării şi conservării fructelor şi legumelor activau in a. 2013 83 de
intreprinderi, număr in scădere faţă de a. 2006 cu 30 de unităţi, in care erau antrenaţi 2984 de
persoane.
Producţia de legume conservate (in expresie naturală) s-a redus in perioada 2006 – 2013 cu
43%, iar producţia de fructe prelucrate şi conservate – cu 38%.
Procesatorii de fructe şi legume sunt reprezentaţi atat de firme mari, concentrate pe pieţele de
export, care produc aproximativ 80% din volumul total din acest subsector şi fabrici mici şi mijlocii
de conserve, care deservesc in special piaţa internă.
Cei mai mari reprezentanţi ai subsectorului sunt: Fabrica de conserve „Alfa-Nistru” SA, or.
Chişinău; Fabrica de conserve Călăraşi SA; Natur Bravo SA, or. Chişinău (cu unităţi de producere
in localităţile Cupcini şi Floreşti); Orhei – Vit SA, or. Chişinău (cu sectoare de producere in
localităţile Orhei şi Căuşeni). Produsele de bază sunt sucurile concentrate şi naturale, pastele din
fructe şi legume, fructele şi legumele concentrate, sucurile şi pireurile pentru copii.
3. Industria prelucrătoare a nucilor. Actualmente, una din priorităţile pomiculturii
moldoveneşti, menită să contribuie esenţial la creşterea venitului naţional şi echilibrarea balanţei de
plăţi prin sporirea exportului produselor cu valoare adăugată inaltă, este extinderea plantaţiilor şi
sporirea producţiei de nuc, migdal şi alun - specii nucifere, cererea cărora, pe plan mondial, dar mai
ales european, este in continuă solicitare, in proporţii tot mai mari, la preţuri rezonabile.
Valoarea alimentară şi, in special, energetică a fructelor acestor specii, creează un interes
deosebit pentru consumul lor in stare proaspătă in vederea refacerii potenţialului biologic al
populaţiei, dar şi ca materie primă pentru dezvoltarea in continuare a industriei alimentare a ţării
noastre.
In ultimul deceniu, Republica Moldova a majorat exportul de nuci in termeni monetari de 2,8
ori - pană la 70 mil. dolari. Potrivit Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare al Republicii
Moldova, dacă in 2002 exporturile de nuci in coajă şi miez de nucă au constituit circa 25 mil. dolari,
in 2011 acestea s-au cifrat la circa 72 mln. dolari. Totodată, potrivit Centrului de Comerţ
Internaţional de la Geneva, Moldova este unul dintre cei mai mari exportatori de nuci in
Europa, după Statele Unite ale Americii, Mexic şi China [ 4 ].
Republica Moldova importă nuci intregi, care apoi sunt prelucrate (un factor favorizant este
forţa de muncă mai ieftină ca in Vest) şi este exportat doar miezul. Cel mai important partener de
import a nucilor este Franţa, fiind atat sursă de importuri, cit şi piaţă de desfacere a produsului finit
(miezul de nucă). In a. 2010, Republica Moldova importa 4,3 tone nuci in coajă, exportand mai apoi
miezul de nucă in UE. Cazul nucilor este un exemplu de integrare pe piaţa europeană, inclusiv
avansul de la poziţia de exportator de materie primă la cea de prelucrător [ 4 ].
Cererea sporită la producţia de nuci pe piaţa europeană (deficitul acestei producţii pe piaţa
europeană in ultimii ani depăşeşte 100 mii tone nuci in coajă) şi competitivitatea nucilor
moldoveneşti pe această piaţă pun tot mai insistent problema extinderii suprafeţelor ocupate cu
livezi de nuc, sporirea productivităţii plantaţiilor, imbunătăţirea calităţii producţiei de nuci.
Astfel Programul Naţional pentru Dezvoltarea Culturilor Nucifere pană in a. 2020 prevede
sporirea suprafeţei plantaţiilor de nuci pană la cel puţin 14 mii de hectare, iar recolta nucilor
necurăţate să constituie 60 mii de tone, ceea ce ar asigura o creştere considerabilă a exportului
miezului de nucă de pană la 15 mii tone.
4. Fabricarea vinului. In Republica Moldova viticultura este o activitate tradiţională, de
importanţă socio-economică, dezvoltată in decurs de secole, ca rezultat a condiţiilor deosebit de
favorabile oferite de climă şi de relief.
Suprafaţa ocupată cu vii este de 137 mii ha, reprezentand cca. 5 % din suprafaţa agricolă.
Producţia vinicolă deţine 14,9% din producţia industriei alimentare şi a băuturilor, 9,9% din
valoarea produselor alimentare şi băuturilor exportate, 29,6% din numărul total de persoane, care
activează in sectorul alimentar. In a. 2013 producţia de vinuri spumante constituia doar 57% din
volumul producţiei inregistrat in a. 2005, producţia de vinuri naturale din struguri – 39%, producţia
de vinuri de Porto, Madeira, Sheary, Tikay ş.a. – 20%, reduceri cauzate de pierderea poziţiilor pe
pieţele tradiţionale de desfacere.
Vinul se produce in 98 de intreprinderi (cu 68 mai puţine comparativ cu a. 2006), dintre care
cele mai notorii, atat pe piaţa internă, cit şi cea externă sunt vinăriile: „Purcari”, „Bostavan”,
„Acorex Wine”, „Cricova”, „Chateau Vartely”, „Mileştii Mici”, „Vinuri Ialoveni” ş.a.
Actualmente, industria vitivinicolă se află in proces de reformare structurală, in vederea
intrării pe noi pieţe, altele decat cele tradiţionale.
In anul 2002 prin Hotărirea nr. 1313 Guvernul Republicii Moldova a aprobat Programul de
restabilire şi dezvoltare a viticulturii şi vinificaţiei in anii 2002-2020, care are ca scop principal
restabilirea şi crearea unei ramuri performante de producere a produselor viti-vinicole de calitate
superioară, competitive pe pieţele de desfacere şi cu eficienţă economică sporită.
Cu sprijinul Agenţiei pentru Dezvoltare a Statelor Unite (USAID), a fost creat Oficiul
Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), un parteneriat public–privat finanţat in egală măsură de către
sectorul privat (producătorii de vinuri) şi Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare (MAIA).
Menirea acestei entităţi este să implementeze politica statului in sectorul vitivinicol (inclusiv in
stabilirea regulilor in utilizarea şi gestionarea brandului de ţară pentru vinuri), să inainteze
propuneri privind perfecţionarea legislaţiei cu privire la circulaţia produselor vitivinicole, dar
principalul obiectiv al acestui proiect este de a dezvolta filiere de desfacere a vinului moldovenesc
pe plan internaţional.
In a. 2010 Guvernul Republicii Moldova şi Banca Europeană de Investiţii au semnat un
contract de finanţare, in rezultatul căruia a fost conceput Programul de Restructurare a Sectorului
Vitivinicol al Republicii Moldova (”Filiera Vinului”) pentru a veni in intampinarea nevoilor de
dezvoltare ale acestui sector. ”Filiera vinului” presupune acordarea intre 2011 şi 2014 (prin MAIA)
a unui imprumut de 75 milioane euro pentru finanţarea reformei industriei vinicole moldoveneşti.
Obiectivele programului prevăd restructurarea sectorului vitivinicol şi a industriilor conexe şi
promovarea producerii vinului cu denumire de origine protejată (D.O.P.) şi indicaţie geografică
protejată (I.G.P.); imbunătăţirea calităţii şi consistenţei vinului produs in Moldova de la calitatea
podgoriilor pană la ambalarea finală şi livrarea produselor; diversificarea pieţelor de desfacere prin
asigurarea autenticităţii producţiei vinicole fabricate.
In a. 2006 Federaţia Rusă introduce primul embargou la producţia vinicolă din Republica
Moldova, de pe urma căruia producătorii de vinuri au pierdut aproximativ 105 mil. dolari. Au mai
urmat embargouri de scurtă durată in a. 2009 şi 2011. Cu toate acestea, Rusia a rămas partenerul
comercial numărul unu (urmată de Belarus şi Ucraina) pană in septembrie 2013, cand Rusia a
interzis total importurile de vin din Republica Moldova.
Reacţia UE a fost prin liberalizarea completă a pieţei europene pentru vinurile moldoveneşti.
Cu toate acestea, datele statistice arată că exporturile de vin in ţările UE nu au inregistrat creşteri, ci
din contra au scăzut.
In a. 2012 s-a reformat legislaţia care reglementa sectorul vitivinicol, intrand in vigoare in
februarie 2013. Noua lege cadru a vinului a armonizat reglementările naţionale ale sectorului cu
cele ale UE şi cu standardele internaţionale in vigoare. De exemplu, au fost adoptate norme de
etichetare clare şi proceduri mai eficiente de evaluare a calităţii. Numeroase practici legislative
costisitoare şi greoaie, cum ar fi procedura de acordare a licenţelor, au fost eliminate.
Astfel, in opinia specialiştilor, in acest moment, problemele ce ţin de furnizarea vinului
moldovenesc pe pieţele din UE nu sunt legate de respectarea reglementărilor specifice fitosanitare,
cit de specificul producţiei (vinurile moldoveneşti sunt mai dulci, nu corespund gusturilor europene
care preferă vinurile seci), de lipsa competitivităţii in privinţa preţurilor, de concurenţa
semnificativă din partea altor regiuni (UE şi non-UE) [ 4 ].
Ø Viile sunt vechi. In acest moment aproximativ 25% din producţia de vin provine din unităţi
care produc mai puţin de 100 tone/ an, 15% din unităţi cu pană la 500 tone/ an – nu poate fi
considerată capacitate optimă.
Ø Vinul moldovenesc nu este recunoscut in Europa ca fiind un vin de bună calitate, deci e
nevoie de creştere a brandului de ţară in domeniu.
Ø Cooperarea intre producătorii de vin şi intre producătorii de struguri este limitată.
Ø Costurile de producţie şi de desfacere in UE sunt insemnate, ceea ce face ca vinurile
moldoveneşti să fie necompetitive in raport cu alte ţări.
5. Fabricarea produselor lactate este o subramură importantă a industriei alimentare şi a
băuturilor, deţinand 9,8% in structura produselor alimentare.
In Republica Moldova creşterea bovinelor pentru producţia de lapte este o activitate
tradiţională a populaţiei din zona rurală. In a. 2013 efectivul de vaci era de 131 mii, care s-a redus
comparativ cu a. 2006 cu 76 mii de capete. Reducerea şeptelului de vaci a determinat micşorarea
producţiei interne de lapte cu 18%.
Atat calitatea cit şi cantitatea laptelui sunt afectate de gradul ridicat de fragmentare al
producţiei, deoarece 97% din producţia laptelui este asigurată de gospodăriile populaţiei.
Industria produselor lactate este un sector cu nivel sporit de integrare in mediul fermierilor.
Companiile producătoare de produse lactate organizează centre de colectare a laptelui in diferite regiuni
ale ţării. Uzinele de procesare oferă măsuri de sprijin pentru producătorii agricoli pentru a evita
falsificarea, a spori calitatea laptelui, şi pentru a asigura o aprovizionare de lapte stabilă.
Deşi volumul de lapte produs in ţară este in scădere producţia de produse lactate este in
creştere, insuficienţa de materie primă fiind completată din importuri, volumul cărora sporeşte
continuu de la an la an. De menţionat că valoarea exporturilor de lapte şi produse lactate reprezintă
doar 24% din valoarea importurilor.
Industria laptelui este prezentată de mai multe grupe de produse, cum ar fi: lapte şi frişcă cu
conţinut de grăsimi <6%, lapte şi frişcă in formă solidă, unt, caşcaval şi branză grase, lapte prins,
cremă de lapte prins, iaurt, chefir, smantană şi alte produse fermentate, ingheţată. In ultimii ani
(2006-2013) urmărim creşterea volumului producţiei (in expresie naturală) la toate grupele de
produse lactate, cu excepţia laptelui şi frişcăi in formă solidă, producţia cărora a diminuat
semnificativ (cu 88%).
In a. 2013 fabricarea produselor lactate a fost realizată de 32 de intreprinderi şi unităţi mici de
prelucrare a laptelui. Industria de procesare a laptelui constă din nouă intreprinderi mari şi mijlocii,
cu o capacitate anuală de procesare de circa 628 mii tone, gradul de utilizare fiind de 65% [
3]. Principalele companii din sector sunt „JLC”, compania „Alba”, SA „InLac”, compania
„Lapmol” SRL, SA „Lactis, SA „Fabrica de branzeturi din Cahul” ş.a.
6. Industria zahărului. Industria zahărului are o importanţă strategică semnificativă in
economia naţională a Republicii Moldova. Sectorul cuprinde trei segmente principale:
producători de sfeclă de zahăr, care este cultivată in special in nordul şi centrul ţării, procesatorii
de sfeclă de zahăr, precum şi producători şi comercianţi de seminţe de sfeclă de zahăr.
In prezent, sfecla de zahăr din Republica Moldova este procesată de către trei companii: IM
Sudzucker Moldova SA, care include fabrici de zahăr din Drochia, Făleşti şi Alexandreni,
"Mag Vest" SA, cărei aparţin fabricile de zahăr din Donduşeni şi Glodeni şi "Moldova Zahăr" SA,
care include fabrica de zahăr din Cupcini, aprovizionind cu zahăr piaţa internă. Surplusul de zahăr
este exportat in ţările CSI şi a Uniunii Europene.
Capacitatea cumulată de procesare a sfeclei de zahăr este de 15,900 tone timp de 24 de ore. In
2012 volumul de materie primă a totalizat 584,600 tone, din care 579,600 tone au fost procesate şi
produse 83,4 mii tone de zahăr. Potenţialul de export al ţării este evaluat la nivelul de 50-60 mii
tone [ 3 ].
7. Producerea, prelucrarea şi conservarea cărnii. Deşi creşterea bovinelor este o activitate
tradiţională a populaţiei rurale, efectivele de vaci au scăzut permanent datorită preţurilor mici
oferite de abatoare şi fabricile de lapte. Majoritatea micilor crescători de bovine – persoane fizice –
care deţin 93% din efectivul total, au renunţat la activitatea de creştere, astfel incat, in perioada
2006-2013 numărul bovinelor a scăzut cu 110 mii capete (37%).
Reducerea efectivelor, in perioada menţionată, a atras şi o scădere a producţiei de carne de
vită cu 45%.
In perioada 2006-2013 sectorul de creştere a porcinelor in gospodăriile de toate categoriile
inregistrează o reducere de 21% a efectivelor. De menţionat că o reducere semnificativă a
efectivului de porcine s-a produs in gospodăriile populaţiei (43,8%), insă in intreprinderile agricole
efectivul de porcine a crescut de 2 ori, ceea ce a determinat sporirea producţiei globale de carne de
porc cu 34%. Astfel, putem concluziona faptul că trebuie continuate eforturile de transformare a
fermelor de subzistenţă in ferme comerciale, ceea ce va spori producţia internă de carne.
55
In ultima perioadă se dezvoltă semnificativ sectorul producţiei cărnii de pasăre. In a. 2013 sau
produs 57,3 mii tone carne de pasăre, mai mult cu 40% comparativ cu a. 2006, datorită
investiţiilor in industrie.
Sectorul de producţie de carne din Republica Moldova se confruntă cu problema insuficienţei
materiei prime autohtone, mai ales pe segmentul de carne de vită. Exporturile de carne au insumat
in a. 2013 18770,8 mii dolari SUA, iar importurile 45570,2 mii dolari. Materia primă este
importată din America Latină şi UE.
Sectorul zootehnic se confruntă cu constrangeri, care, in opinia specialiştilor in domeniu, sunt
provocate de resursele interne (furnizare limitată de furaje), precum şi presiuni dure cauzate de
importul de animale mai ieftine. Furnizarea de furaje locale este limitată din cauza lipsei păşunilor
de bună calitate, care la randul său, este cauzată de condiţiile meteorologice nefavorabile şi a
capacităţilor limitate de irigare. Pe de altă parte, costurile interne de producţie relativ ridicate,
productivitatea scăzută şi rasele de animale necompetitive reduce capacitatea produselor animaliere
autohtone să concureze cu produsele de carne/lapte mai ieftine (subvenţionate), asigurate de către
pieţele din UE şi CSI. Ca rezultat Republica Moldova este un importator net de cele mai multe
produse animaliere [ 3 ].
In a. 2013 in republică activau 159 de intreprinderi de producere, prelucrare şi conservare a
produselor din carne. Sunt cateva intreprinderi mari – „Carmez”, „Rogob”, Pegas”, „Basarabia
Nord” care realizează produse din carne pe piaţa internă.
Exporturile de preparate din carne sunt nesemnificative (22 mii dolari), care au fost orientate
in a. 2013 spre alte pieţe, altele decat cele ale CSI şi UE. Republica Moldova nu exportă carne şi
preparate din carne in UE deoarece nu a reuşit să obţină certificarea necesară.
8. Plante şi industria oleanginoasă. Principalele plante oleanginoase din Republica Moldova
sunt floarea-soarelui, soia şi rapiţa. In a. 2013 s-au produs 504 mii tone de floarea-soarelui, 66 mii
tone de soia şi 43 mii tine de rapiţă.
In domeniul fabricării uleiurilor şi grăsimilor vegetale şi animale activează 90 de
intreprinderi, care au produs in a. 2013 38,4 mii tone de uleiuri brute nemodificate chimic şi 706
tone de margarine.
Potrivit datelor Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare in a. 2013 s-au exportat
seminţe de floarea-soarelui in valoare de 136,1 mil. dolari, dintre care 34,1% au fost orientate spre
pieţele din UE, 21,5% - spre CSI şi 44,5% - către alte pieţe. Exporturile de ulei de floarea –soarelui
au totalizat 41,6 mil. USD, care au fost, aproape in totalitate (99,5%), orientate către UE [4].
SA Floarea –Soarelui este principalul producător de ulei de floarea-soarelui şi soia.
Intreprinderea este capabilă să proceseze anual 300 mii tone de materie primă şi are o capacitate de
producţie de 50 mii tone de ulei rafinat pe an [3].
9. Producţia de miere din Moldova variază intre 2.000 şi 2.500 de tone pe an. Republica
Moldova exportă anual peste 50% din mierea produsă in ţară. UE şi Rusia constituie cele mai
importante pieţe pentru mierea şi produsele apicole din Moldova. In prezent, mierea este
singurul produs de origine animală eligibil pentru exportul pe pieţele UE [3].
Concluzii. Dezvoltarea sistemului agroindustrial al Republicii Moldova este o prioritate
strategică naţională, cu care scop a fost elaborată Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a
Complexului Agroindustrial, obiectivul general al căreia constă in asigurarea creşterii durabile a
sectorului agroindustrial, precum şi o ameliorare consecventă a calităţii vieţii in mediul rural, prin
sporirea competitivităţii şi productivităţii sectorului.
Pentru dezvoltarea agriculturii este necesară elaborarea şi optimizarea cadrului legislativ şi
normativ, a cadrului instituţional, consolidarea terenurilor agricole, dezvoltarea zootehniei,
dezvoltarea infrastructurii de marketing şi a sistemului de management in domeniul exportului şi a
pieţelor agricole, reabilitarea sistemelor de irigare, optimizarea activităţii de cercetări ştiinţifice in
sectorul agroalimentar ş.a.
In domeniul industriei alimentare sunt necesare acţiuni de sporire a capacităţilor
intreprinderilor mici şi mijlocii de procesare a produselor agricole cu valoare adăugată inaltă,
susţinerea şi stimularea integrării pe verticală şi orizontală, prin asocierea benevolă a producătorilor
agricoli şi procesatorilor, imbunătăţirea managementului intreprinderilor din sectorul agroalimentar
prin susţinerea şi promovarea de către organele de stat a certificării sistemului de management al
calităţii, crearea liniilor de procesare a fructelor şi legumelor in mediul rural ş.a.
Referat
Tema: Finanțarea proprie și finanțarea

străină

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Surse proprii si surse straine de finantare
1. Identificarea tipurilor de surse de finantare
Finantarea reprezinta procesul de asigurare a fondurilor banesti necesare desfasurarii
activitatii unei intreprinderi.
Finatarea prezinta importanta deosebita pentru supravietuirea si dezvoltarea unei
afaceri . Sursele de finatare sunt adaptate la nevoile agentului economic si se regasesc in
cadrul structurilor patrimoniale de pasiv sub forma de capitaluri.
Finatarea poate fi realizata prin doua tipuri de surse:

· proprii
· straine
Tipuri de surse sau mijloacele de Avantaje Grupa din
finantare ale unei afaceri planul de
conturi
Sursele proprii: · mentinerea independentei si Gupele 10 - 12
· autofinantare autonomiei financiare
· aport la capital · nu se creeaza obligatii
· amortizare suplimentare
· asigura pastrarea
capacitatii intreprinderii de
a contracta credite
· constituie un mijloc sigur de
acoperire a necesitatilor
financiare
Sursele straine · timp scurt de acces la Grupele 40 , 44
· provizioane si ajustari pentru resursele financiare , 46 , 39 , 49 ,
deprecierea activelor necesare 28 , 15
· datorii fata de terti · este accesibil in orice Contul 519
· imprunuturi pe termen scurt , moment grupele 16 – 13
mediu sau lung · poate fi obtinut un volum
· finantare nerambursabila variavil de resurse
financiare , in functie de
necesitati
· posibilitate de negociere a
conditiilor de rambursare
· pot fi finantate activitatii
fara sa se consume resurse
proprii sau sa se contracteze
credite
· este pastrata independenta
si autonomia financiara
Aportul la capital al asociatilor sau actionarilor se realizeaza prin cumpararea de
actiuni sau parti sociale.
Autofinantarea se realizeaza prin reinvestirea unei parti din profitul firmei.
Datoriile fata de terti(pasivele stabile) reprezinta atragerea in circuitul economic al
agentului economic a unor disponibilitati ce apartin altor persoane fizice si juridice pentru
finantarea activitatii economice:
· creditul comercial acordat de furnizorii si clientii firmei
· sume corespunzatoare:
§ partilor din profit repartizate si nedistribuite
§ impozitelor
§ rezervelor pentru plati viitoare
· acumularea de pasive de la inceputul lunii pana in ziua in care se fac plati
aferente salariatilor
· ajustari privind deprecierea activelor
Capitalurile imprumutate reprezinta sume imprumutate de agentul economic de pe piata
de capital in anumite conditii si imbraca mai multe forme:
· credit obtinut de la institutiile financiare
· imprumut obligator
· leasing
2. Selectarea surselor proprii de finantare ale agentului economic

Capitalurile proprii
Capitalurile proprii prezinta sursele de finantare ale agentilor economici formate prin
aporturile actionarilor sau asociatilor , dar si prin autofinantare , respectiv din alte surse
proprii , cum ar fi profitul obtinut.
Capitalul prorpiu(juridic) se defineste ca dreptul de proprietate pe care il au asociatii
asupra capitalului investit intr – o intreprindere la data incheierii bilantului potrivit relatiei:
ACTIV – DATORII = CAPITAL
Sursele proprii sunt utilizate pentru finantarea proprie a bunurilor economice , si au
urmatoarea structura:
Structura Mod de constituire ca sursa de finantare a intreprinderii
capitalurilor proprii
Capital individual · are caracter avansabil
sau social · se constituie la infiintarea societatii comerciale , fiind conditia
existentiala a existentei si functionarii acesteia
· capitalul social se imparte in:
o capital subscris varsat – parte din capitalul subscris
care fost fizic pus la dispozitia societatii
o capital subscris nevarsat – capitalul promis/datorat de
asociati in momentul constituirii societatii
· este o sursa pusa la dispozitia agentului economic de catre
porpietari la infiintare
· poate fi majorat sau diminuat pe parcursul existentei societatii
· reprezinta valoarea nominala a actiunilor sau partilor sociale
subscrise de actionari sau asociati
Prime de capital Sunt determinate de operatiile de crestere a capitalului prin:
 noi aporturi,
 noi emisiuni de actiuni,
 fuziunea societatii cu alte societati,
 conversia obligatiunilor in actiuni
Se calculeaza ca diferenta dintre:
 Valoarea noilor aporturi si valoarea nominala a actiunilor-
partilor sociale
 Pretul de emisie si valoarea nominala a actiunilor- partilor
sociale
 Valoarea obligatiunilor convertibile si valoarea nominala a
actiunilor- partilor sociale
 Valoarea contabila a actiunilor sau partilor sociale si valoarea
nominala a actiunilor- partilor sociale
Rezerve din  Reprezinta plusuri create in urma reevaluarii activelor
reevaluare imobilizate; pot fi micsorate daca in urma unor reevaluari
ulterioare valoarea activelor scade.
 Sunt mentinute cat timp bunurile la care se refera nu au fost
amortizate sau vandute
· Pe masura amortizarii sau realizarii bunurilor, rezerva este
transferata la rezultatul reportat
Rezerve  Reprezinta profit net sau brut (in raport cu cotele afectate prin
lege sau act constitutiv), alte resurse capitalizate de
intreprindere pana la o decizie contrara
 Rezervele pot fi :
o Legale – constituite din profitul brut pentru
protejarea capitalului
o Statutare - constituite din profitul net sau alte surse si
utilizate potrivit statutului
o Surplus din rezerve din reevaluare – preia soldul
final creditor al contului rezerve din reevaluare,
atunci cand imobilizarea pentru care s-a constituit
iese din patrimoniu
o Alte rezerve – constituite din profitul net sau alte
surse si utilizate potrivit hotararilor adunarii
generale a asociatilor
Rezultatul reportat · Reprezinta profit nerepartizat sau pierdere ramasa neacoperita
din exercitii financiare precedente
Rezultatul  Reprezinta diferenta dintre veniturile si cheltuielile
exercitiului corespunzatoare exercitiului financiar
 Poate fi sub forma de :
o Profit
o pierdere
Referat
Tema: Sursele mijloacelor împrumutate

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Surse imprumutate
In completarea surselor proprii si atrase, intreprinderea apeleaza la credite bancare de trezorerie
sau de scont.
Creditele de trezorerie
Creditele de trezorerie, denumite si credite cu caracter general, sunt acelea deschise de banca in
functie de situatia trezoreriei intreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o legatura cu alte creante sau
alte operatiuni. Astfel de credite pe termen scurt se acorda in cazul deficitului de trezorerie, fara alte
garantii deosebite, in vederea acoperirii platilor curente. Singura preocupare a bancii, in afara cunoasterii
bonitatii debitorului, este de a se convinge asupra solvabilitatii pe termen scurt a acestuia.
Aceste credite, generale, prezinta pentru banca un risc relativ important caci adesea ele sunt legate de
activitatea curenta a intreprinzatorului si nu sunt garantate cu active certe. Ca urmare a riscului comercial
inerent oricarui intreprinzator, spre exemplu, in caz de nevanzare a marfurilor, banca insasi trebuie sa
analizeze, in momentul acordarii creditului, situatia economica a debitorului spre a se asigura de
lichiditatea acestuia si deci de posibilitatile sale de rambursare a creditului.
Astfel de credite se acorda in contul curent, prin care se efectueaza, de regula, incasarile si platile
societatilor comerciale si ale altor agenti economici.
Fata de perioada precedenta, soldul creditelor poate fi diminuat prin excedentul de trezorerie degajat
in perioada respectiva sau poate fi majorat pentru acoperirea (prin credite noi) a deficitului de trezorerie
rezultat la finele perioadei precedente. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi facuta pana la o
limita si anume cea a unui plafon stabilit de banca in relatiile sale de credit cu intreprinderea. Altfel,
depasirea va fi insotita de dobanzi si comisioane penalizatoare. Micsorarea se poate face pana la
rambursarea integrala a creditelor in sold. Dincolo de aceasta rambursare, excedentul de trezorerie poate fi
rambursat in valori mobiliare cu scadenta apropiata.
Volumul creditelor de trezorerie se stabileste pe baza situatiei de trezorerie care se intocmeste de
agentul economic la inceputul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor
de activitate si de desfacere potrivit contractelor si comenzilor de aprovizionare si livrare, precum si a altor
documente din care sa rezulte evolutia raportului intre totalul stocurilor si cheltuielilor, pe de o parte, si
totalul resurselor si incasarilor, pe de alta parte, in perioada curenta.
Datele din situatia de trezorerie sunt analizate si verificate de banca creditoare, urmarindu-se
realitatea acestora, existenta contractelor si comenzilor de aprovizionaredesfacere pe care se
fundamenteaza volumul de incasari si cheltuieli stabilit. In finalul planului de trezorerie se determina
deficitul sau excedentul de trezorerie.
Deficitul de trezorerie constituie nivelul noilor credite pe care intreprinderea le va solicita in
trimestrul respectiv, peste cele aflate in sold in trimestrul anterior.
Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care urmeaza a se rambursa in trimestrul
urmator.
Creditul de scont
Scontul este operatiunea de credit prin care bancherul pune la dispozitia unui client o suma de bani,
in schimbul unui efect comercial (trata, bilet la ordin) inainte ca acesta sa ajunga la scadenta, dupa
deducerea unei dobanzi, a unor cheltuieli diverse si a unui comision.
Suma dobanzii se stabileste in functie de valoarea tratei, rata dobanzii si timpul ramas intre momentul
scontarii pana la scadenta efectului.
Desfasurarea operatiunii de scontare are loc in felul urmator: intreprinderea depune la banca trata
care reprezinta creanta pe care vrea s-o mobilizeze; a doua zi ea primeste un credit in cont, la nivelul
valorii tratei minus agio (cheltuieli privind taxa scontului, comisioane de andosare, de miscare etc.
ocazionate de incasarea efectului); banca incaseaza creanta cand ajunge la scadenta.
Creditul de scont are avantajul ca este mai putin scump, deoarece efectele scontate reprezinta o
garantie suficienta pentru banca. Ca dezavantaj se retine faptul ca apelarea la acest credit de catre firma nu
este intotdeauna posibila din cauza ca nevoile de lichiditati nu coincid intotdeauna cu portofoliul de efecte
detinut de firma.
Pentru indeplinirea obiectivelor sale, decizia de finantare a ciclului de exploatare va face un arbitraj
intre creditele de trezorerie si creditele de scont posibile de mobilizat de la banci, pentru acoperirea
deficitului de trezorerie. Selectia unuia sau altuia dintre credite se va face pe baza analizei temeinice a
costului real al acestora, asa dupa cum vom arata in continuare.
Costul creditelor
Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezinta un criteriu important in procesul
de selectare a tipului de credite pe termen scurt.
In afara cheltuielilor cu dobanzile, care reprezinta elementul principal al costului creditului, agentii
economici creditati mai suporta si alte cheltuieli, sub forma diverselor comisioane percepute de banci, ceea
ce face ca, in final, costul total alo creditului sa fie mai mare. Astfel, costul explicit (aplicabil) al creditului
este determinat de doi factori:
a) rata dobanzii formata din:
al) rata dobanzii de referinta: rata de referinta a Bancii Nationale sau rata dobanzii la creditele
interbancare (BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate);
a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie in comparatie cu
creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul cambial);
a3) prima de risc privind marimea intreprinderii, mai mare pentru intreprinderile mici in comparatie cu
cele mijlocii, respectiv cele mari;
b) comisioanele aferente
bl) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului bancii pentru creditele acordate, imobilizarea
resurselor bancii in credite acordate (fara depozite primite), cel mai mare sold debitor si pentru cea mai
mare depasire de plafon prestabilit;
b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, efectelor comerciale privind
viramentele bancare, spezele si cheltuielile intocmire a documentelor bancare etc.
Determinarea sumei dobanzii
In general, cuantumul dobanzii de baza platite de beneficiarii de credite este direct proportional cu
volumul creditului, durata de folosire si rata dobanzii:
D = C x r x T /100x360
in care:
D = suma dobanzii;
C = volumul creditelor;
r = rata dobanzii;
T = timpul de utilizare a creditului.
La creditele pe termen scurt se foloseste calculul dobanzii simple, ceea ce inseamna ca suma dobanzii
nu se adauga la capital pentru a aduce ea insasi dobanda.
Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplica dobanda post-calculata, adica suma ei se
varsa, impreuna cu rambursarea creditului, la sfarsitul anului sau sfarsitul contractului. Suma totala de
varsat, respectiv principalul plus dobanda (Cf) se determina astfel:
Cf = C0 + C0 x r x T /100x360 = C0 (1 + r x T /100x360)
La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplica dobanda antecalculata, adica volumul
sau se determina si se retine de banca la inceputul contractului de credit; retinerea ei, inca de la inceput,
din volumul creditului aprobat face ca debitorul sa primeasca un credit efectiv (Ce) mai mic decat cel
aprobat (C).
Referat
Tema: Productivitatea muncii

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Noţiunea şi modul de exprimare a productivităţii
muncii
În expresia sa generală, productivitatea înseamnă randamentul, rodnicia cu care sunt valorificaţi factorii de
producţie în economie. Ea se exprimă prin raportul dintre produsul creat - bunuri şi servicii - şi factorii
respectivi, identificîndu-se productivitatea capitalului, a investiţiilor, a pămîntului, a materiilor prime, a muncii
etc. Noţiunea cea mai uzuală este cea de productivitate a muncii şi fără nici o altă precizare se înţelege
întotdeauna aceasta.
Natura activităţii comerciale determină particularităţi în modul de participare a factorilor de producţie la
crearea produsului în această ramură şi, implicit, în măsurarea productivităţii muncii. Produsul creat de comerţ
este un serviciu marfar de mijlocire a schimbului de mărfuri între producător şi consumator, a cărui mărime este
dată de valoarea adăugată bunurilor sub forma adaosului comercial. În măsurarea activităţii lucrătorilor
comerciali se ia însă în considerare (din necesităţi practice) întreaga valoare a produselor desfăcute, inclusiv
costul mărfurilor plătit furnizorului, astfel că productivitatea muncii este mult diferenţiată pe ramuri de comerţ
în funcţie de acest cost (de exemplu, vînzările de articole de mercerie comparativ cu vînzările de ţesături de lînă).
La crearea produsului în comerţ participă, în proporţii foarte diferite, alături de muncă, celălalt factor de
producţie - capitalul. Comerţul poate fi practicat cu randament ridicat şi de micul comerciant, folosind o tonetă
sau un chioşc, şi de marele capital, folosind magazine sau depozite. De aceea productivitatea muncii, ca
indicator calitativ, trebuie asociată cu alţi indicatori pentru aprecierea eficienţei activităţii unităţilor comerciale
şi, în primul rînd, cu cei vizînd eficienţa utilizării bazei tehnico-materiale.
Factorul decisiv în creşterea productivităţii muncii în economie îl constituie progresul tehnic. Comerţul
aparţine, prin natura activităţii sale, sectorului terţiar din economie, în care progresul tehnic este mai lent în
raport cu sectorul primar sau secundar. Ca atare, şi creşterea productivităţii muncii are anumite limite. Cum
însă la calcularea productivităţii muncii se ia ca activitate volumul vînzărilor, ea creşte şi pe seama factorilor
care influenţează volumul vînzărilor independent de activitatea lucrătorilor şi, în primul rînd, pe seama creşterii
preţurilor.
De ceea, exprimarea dinamicii productivităţii muncii se face şi prin unii indicatori complementari volumului
vînzărilor (de exemplu, numărul de cumpărători deserviţi), care caracterizează efortul diferit depus de lucrători
pentru realizarea unui anumit volum al vînzărilor.
Productivitatea muncii în comerţ se exprimă în două moduri:
1. prin cantitatea sau valoarea mărfurilor vîndute de un lucrător în unitatea de timp, denumită metoda
directă (W = V / Np);
2. prin consumul de muncă (ore sau zile de muncă) pentru vînzarea unei unităţi cantitative sau valorice
dintr-un produs, denumită metoda indirectă (t = T / V).
Ramura de comerţ sau Vînzări mii Număr Fond de timp Productivitatea

societatea comercială lei dePersoane om/zile muncii
A V Np T W, t
14 400 100 23 040 W =144 mii leit

=1,6 om-zile
W = 14 400/100 = 144 mii de lei
t = 23040/14400= 1,6 om-zile la o miie de lei vinzari

Datorită caracterului eterogen al activităţilor desfăşurate de agenţii comerciali şi de profesiile diferite din
comerţ, există variate expresii ale productivităţii muncii, provenite din raportarea activităţilor specifice fiecărei
grupe de personal la numărul de personal respectiv (de exemplu, productivitatea muncii unui vînzător, sortator
de mărfuri, magaziner, bucătar etc.). De asemenea, se folosesc indicatori de productivitate în funcţie de
structura de bază a personalului: total personal, personal operativ, vînzători.
Factorii cu acţiune directă asupra productivităţii muncii sunt factori general valabili pentru toate ramurile
economice, avînd în comerţ particularităţi reieşite din natura procesului de muncă din această ramură.
Calificarea personalului, ca factor al productivităţii muncii, ţine de esenţa acesteia, de capacitatea lucrătorului
de a obţine rezultate mai bune cu acelaşi efort. Această capacitate creşte o dată cu ridicarea calificării.
Cointeresarea materială este factorul care motivează interesul fiecărui lucrător sau agent economic pentru
creşterea productivităţii muncii. Efortul pentru însuşirea procedeelor tehnice noi, preocuparea pentru
organizarea raţională a activităţii şi ridicarea calificării personalului trebuie să se răsfrîngă favorabil o dată cu
creşterea productivităţii muncii şi asupra veniturilor fiecărui lucrător. Această dependenţă se asigură prin
sistemul de salarizare a personalului, unde dinamica salariilor se corelează cu dinamica productivităţii muncii,
iar cîştigul fiecărui lucrător cu interesul lui pentru ridicarea calificării şi raţionalizarea muncii.
Profilul economico-social al zonei în care acţionează fiecare unitate comercială influenţează, prin mărimea
veniturilor băneşti, prin particularităţile demografice, prin comportamentul de consum al locuitorilor etc.,
mărimea, structura şi frecvenţa cererii, respectiv volumul vînzărilor şi, prin acesta, mărimea productivităţii
muncii. O unitate situată într-o localitate dezvoltată economic, cu putere de cumpărare a populaţiei ridicată şi,
deci, cu o valoare medie a unei cumpărături mai mare, va avea şi o productivitate a muncii pe lucrător
superioară unei unităţi dintr-o localitate cu putere economică mai scăzută. În mod asemănător, se va diferenţia
productivitatea muncii într-o unitate situată pe o arteră intens circulată faţă de una situată pe o arteră slab
frecventată.
Nivelul şi dinamica preţurilor influenţează expresia valorică a vînzărilor, determinînd astfel o diferenţiere
între productivitatea muncii exprimată în unităţi fizice şi cea exprimată valoric. De aceea se impune, pentru
calcularea corectă a dinamicii productivităţii muncii, corectarea indicelui de creştere a acesteia cu indicele
preţurilor.
Mărimea unităţilor comerciale constituie un factor de diferenţiere a nivelului productivităţii muncii pe unităţi,
prin posibilităţile mai bune pe care le au unităţile mari de a organiza raţional munca (în primul rînd, de aplicare
a diviziunii muncii) şi de a promova progresul tehnic, precum şi prin atracţia comercială pe care ele o exercită,
sporindu-şi în acest fel volumul vînzărilor.
Productivitatea muncii se calculează, în principiu, valoric, datorită varietăţii de unităţi fizice prin care se
exprimă cantităţile vîndute şi, deci, dificultăţii sau imposibilităţii însumării lor. Exprimarea valorică, deşi aduce
la acelaşi numitor vînzările, este influenţată de nivelul preţurilor, astfel că, aceeaşi productivitate în unităţi fizice
a doi lucrători poate fi diferită în expresie valorică în funcţie de preţul pe unitatea de produs.
Pentru înlăturarea acestui neajuns se folosesc unii indicatori complementari, cum sunt: numărul de cumpărători
deserviţi de un lucrător comercial în perioada de referinţă, valoarea medie a unei cumpărături, precum şi
expresia indirectă a productivităţii muncii, respectiv timpul cheltuit pentru vînzarea unei unităţi fizice dintr-un
produs.
Variabilitatea cererii zilnice a populaţiei, datorită obiceiurilor de cumpărare şi a influenţei factorilor sezonieri şi
conjuncturali, face ca productivitatea muncii să cunoască oscilaţii în cursul anului. Apare astfel obiectiv o
folosire incompletă sau, dimpotrivă, o suprasolicitare a forţei de muncă, cu consecinţe asupra eficienţei
activităţii comerciale (cheltuieli cu salarizarea personalului).
Productivitatea muncii este diferită pe ramuri de comerţ, fiecare grupă de mărfuri solicitînd prin proprietăţile
fizice (stare fizică, volum, greutate), complexitatea sortimentală şi formele de vînzare un consum de timp de
muncă diferit pentru comercializarea unei unităţi valorice dintr-un produs. În bună parte, acest consum depinde
şi de felul în care mărfurile sunt livrate de producători, adică în dozaj, ambalaj, loturi care să permită circulaţia
şi vînzarea lor economicoasă.
Diferenţieri există în nivelul productivităţii muncii şi pe societăţile comerciale sau magazinele cu profil
asemănător, deoarece vînzările fiecăruia sunt influenţate atît de factori interni (calitatea activităţii), cît şi de
factori externi (puterea de cumpărare din zonă). Gradul de dispersie a valorilor productivităţii muncii pe unităţi
de un anumit profil faţă de media pe tipul respectiv semnifică modul diferit de gestiune a resurselor umane în
unităţi.
Factorii productivităţii muncii
Din conţinutul şi modul de exprimare a productivităţii muncii rezultă că ea este determinată de capacitatea
lucrătorului comercial de a vinde într-o unitate de timp, cu acelaşi efort, o cantitate mai mare dintr-un produs.
Această capacitate este determinată de numeroşi factori, unii avînd asupra ei o acţiune directă, ţinînd de însuşi
procesul muncii, iar alţii o acţiune indirectă, influenţînd volumul vînzărilor independent de efortul lucrătorului
şi, prin acestea, productivitatea muncii.
Progresul tehnic este factorul principal de care depinde randamentul muncii, cantitatea de mărfuri vehiculată în
unitatea de timp, durata operaţiunilor legate de mişcarea mărfurilor, timpul de vînzare depinzînd în mare
măsură de procedeele şi mijloacele tehnice folosite de lucrătorii comerciali.
Influenţa progresului tehnic asupra productivităţii muncii depinde de măsura în care diversele activităţi
comerciale sunt receptive la formele de manifestare a acestuia. Astfel, operaţiunile de vehiculare a mărfurilor în
interiorul depozitelor şi magazinelor, legate de primirea, stocarea şi livrarea (vînzarea) mărfurilor,
preambalarea mărfurilor, producţia în alimentaţia publică şi altele, cunosc posibilităţi largi de mecanizare sau
mică mecanizare, prin introducerea utilajelor de transport, ridicat, stivuit, dozat etc.
De asemenea, cantitatea de mărfuri vîndută în magazine, precum şi numărul de consumatori deserviţi în unitatea
de timp de acelaşi personal depind de puterea de atracţie a magazinelor, mărită prin gradul de modernizare a
acestora, prin modul de prezentare a mărfurilor, prin formele de vînzare practicate şi prin serviciile oferite la
vînzarea mărfurilor.
Progresul tehnic este astăzi puternic reliefat de realizările din domeniul informaticii. În comerţ, tehnica
informaţiilor şi prelucrarea electronică a datelor permit cunoaşterea mai profundă a pieţei, uşurinţa în
încheierea tranzacţiilor şi executarea comenzilor, posibilităţi de gestiune raţională a stocurilor în unităţi etc.,
care sporesc volumul operaţiunilor de vînzare-cumpărare şi, prin aceasta, randamentul muncii lucrătorilor
comerciali.
Progresul tehnic în comerţ, ca factor de sporire a productivităţii muncii, trebuie asociat cu progresul tehnic din
celelalte ramuri economice, timpul cheltuit pentru distribuţia mărfurilor fiind influenţat de modul de prezentare a
produselor pentru vînzare şi de condiţiile lor de circulaţie asigurate de aceste ramuri. Pregătirea mărfurilor în
cantităţi uzuale pentru consum chiar de către industrie, adaptarea mijloacelor de transport la operaţiunile de
încărcare-descărcare a conteinerelor şi paletelor, proiectarea unor utilaje după principii ergonomice
micşorează timpul de circulaţie a mărfurilor şi contribuie la creşterea productivităţii muncii lucrătorilor
comerciali.
Organizarea muncii şi, pe un plan mai larg, organizarea activităţii economice acţionează asupra productivităţii
muncii ca factor asociat progresului tehnic. Metodele ştiinţifice, raţionale de organizare a muncii intensifică
progresul tehnic, determinînd micşorarea cheltuielilor de muncă pentru vînzarea produselor.
Organizarea muncii priveşte întregul circuit al mişcării mărfurilor, formele de realizare a ei fiind specifice
magazinelor sau depozitelor, personalului operativ sau tehnico-administrativ. În acest proces intră organizarea
interioară a unităţilor, diviziunea profesională a muncii, alcătuirea formaţiilor de personal în concordanţă cu
diviziunea muncii şi cu cerinţele valorificării cît mai depline a fondului de timp.
De asemenea, organizarea muncii se extinde asupra proceselor operative din unităţi - aprovizionarea, pregătirea
mărfurilor pentru vînzare, vînzarea etc. - respectiv asupra muncii lucrătorilor care le înfăptuiesc, precum şi
asupra relaţiilor cu partenerii din mediul extern al unităţilor comerciale (relaţiile cu furnizorii). Acest cadru larg
reflectă condiţionarea muncii lucrătorilor operativi de calitatea activităţii de conducere şi, în primul rînd, de
asigurarea unei oferte corespunzătoare cu cererea de mărfuri.
În această interpretare, organizarea activităţii are şi un aspect macroeconomic, constînd în structuri ale
distribuţiei care să uşureze formarea ofertei în comerţ, în prospectarea pieţei, organizarea relaţiilor
comercianţilor cu producătorii şi, pe un plan mai larg, a cadrului instituţional care să faciliteze tranzacţiile
comerciale.
Prin calificare, lucrătorul comercial răspunde exigenţelor legate de promovarea progresului tehnic, organizarea
raţională a activităţii, introducerea metodelor ştiinţifice de conducere, care intervin în procesul muncii, precum
şi aspiraţiilor sale pentru împlinirea personalităţii.
Cerinţele calificării sunt specifice fiecărei profesii şi influenţează productivitatea muncii prin manifestarea
raţionalităţii în exercitarea activităţilor de către fiecare lucrător în sistemul diviziunii muncii în comerţ şi prin
capacitatea de adaptare la solicitările profesiei.
Factorii cu acţiune indirectă asupra productivităţii muncii sunt de natură eterogenă, influenţînd volumul
activităţii din unităţi independent de procesul muncii, iar prin intermediul vînzărilor productivitatea
munciilucrătorilor. Asemenea factori sunt prezenţi în multe ramuri economice. De exemplu, fertilitatea solului
sau condiţiile climatice în agricultură, bogăţia zăcămintelor în ramurile extractive etc.
diferenţiază productivitatea muncii de la o ţară la alta sau de la o zonă la alta.
În comerţ, aceşti factori exprimă sintetic condiţiile în care se desfăşoară procesul muncii, fie că acestea se referă
la mediul extern unităţilor, fie la particularităţile de comercializare a diferitelor grupe de mărfuri.
Aceste aspecte explică diferenţierile în nivelul productivităţii muncii pe medii socio-economice (urban, rural), pe
judeţe, pe localităţi.
Proprietăţile mărfurilor, desemnate prin însuşirile fizico-chimice, diferenţiază obiectiv consumul de muncă
pentru vînzarea unei unităţi fizice sau valorice dintr-un produs (de exemplu, legumele şi fructele în raport cu
produsele de panificaţie sau produsele textile în raport cu cele de mercerie). De aceea, la societăţile comerciale
cu o structură variată a vînzărilor apar schimbări în dinamica productivităţii muncii o dată cu modificarea
ponderii diferitelor grupe de mărfuri în volumul total al vînzărilor. Pentru evidenţierea corectă a productivităţii
muncii, indicele de dinamică a acesteia se corectează cu indicele consumului de muncă.
Exemplu:
În perioada (trimestrul) T0, o unitate comercială a realizat un volum de vînzări de 1620 mii lei, cu 50 de salariaţi,
ceea ce corespunde unei productivităţi a muncii de 32,4 mii lei, iar în perioada T1, 1730 mii lei cu 60 de salariaţi,
deci o productivitate a muncii de 28,8 mii lei. Indicele de creştere a productivităţii muncii(W1/W0) a fost în
perioada T0-T1 de 0,88%, deci în scădere.
Influenţa modificării structurii vînzărilor asupra indicelui productivităţii muncii rezultă din următorii indicatori:
Grupele Volumul Structura la 100 mii Norma de Consumul de timp (t) (om-zile
de vînzărilor(mii lei) lei vînzări (%) vînzare (mii.lei) la 100 mii lei vînzări)
mărfuri
T0 T1 T0 T1 T0 T1
A 260 590 16 34 20 0,80 1.70
B 580 310 36 18 50 0,72 0,36
C 780 830 48 48 80 0,60 0,60
Total 1620 1730 100 100 - 2,12 2,66
Consumul de timp (t) s-a calculat prin raportarea structurii la 100 de mii de lei vînzări la norma de vînzare.
Indicele consumului de muncă (T1/T0=2,66/2,12) a fost de 1,25. Sporirea lui s-a datorat creşterii ponderii grupei
A în volumul total al vînzărilor, de la 16% în T0 la 34% în T1, grupă cu un consum mai mare de muncă, reflectat
în norma mai mică de vînzări.
Corectînd indicele productivităţii muncii cu indicele consumului de muncă, se obţine indicele real al
dinamicii productivităţii muncii: IW = 0,88 x 1,25 = 1,10 , deci o creştere în loc de o aparentă scădere.
Acest aspect este interpretat ca efectul de scară în activitatea comercială şi el este superior pentru mărfurile de
cerere periodică sau rară şi care se adresează populaţiei unei întregi zone. La produsele de cerere curentă
concentrarea activităţii poate avea efecte contrarii, determinînd scăderea productivităţii munciidacă reţeaua
comercială se îndepărtează de consumatori.
Căile de creştere a productivităţii muncii

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt indicatori calitativi ai activităţii comerciale, creşterea lor avînd
consecinţe favorabile asupra eficienţei activităţii comerciale. Creşterea productivităţii muncii duce la sporirea
volumului vînzărilor, în condiţiile folosirii aceluiaşi număr de lucrători, ceea ce determină în final micşorarea
cheltuielilor cu remunerarea muncii pe unitatea de produs. Totodată, creşterea productivităţii muncii fiind
însoţită de creşterea salariului mediu, ca o condiţie a cointeresării lucrătorilor în rezultatele muncii lor,
constituie un factor al ridicării standardului de viaţă al acestora.
Căile de creştere a productivităţii muncii reprezintă mijloace de intensificare a acţiunii pozitive a diferiţilor
factori care o influenţează. Astfel, promovarea progresului tehnic în comerţ, organizarea ştiinţifică a muncii în
întreg circuitul comercial, ridicarea calificării personalului şi perfecţionarea formelor de cointeresare a
lucrătorilor comerciali sunt domenii cuprinzînd un larg spectru de măsuri ce acţionează aspra factorilor direcţi.
Se pot enunţa, exemplificativ, măsuri cum sunt mecanizarea operaţiunilor de mişcare a mărfurilor în depozite şi
magazine, pregătirea comercială a mărfurilor în industrie în cantităţi care să permită folosirea paletelor şi a
conteinerelor, promovarea formelor rapide de vînzare, expunerea largă a sortimentelor în magazine (pentru
crearea cererii spontane), adîncirea diviziunii muncii în cadrul formaţiilor de personal, aplicarea principilor de
ergonomie a muncii şi altele.
Alături de măsurile care influenţează acţiunea factorilor direcţi, cercetarea mai profundă a pieţei şi lărgirea
comunicaţiilor cu piaţa a oricărei firme, amplasarea unităţilor comerciale în zonele de afluenţă a
consumatorilor, concentrarea şi specializarea reţelei comerciale, îmbinarea diferitelor forme de reţea
comercială, perfecţionarea relaţiilor cu furnizorii şi altele, duc la creşterea volumului vînzărilor şi devin
mijloace de acţiune indirectă asupra creşterii productivităţii muncii.
Referat
Tema: Formele de salarizare

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
a) Sistemul tarifar de salarizare
Sistemul tarifar de salarizare reprezintă totalitatea normativelor care determină
diferenţierea salariului, în funcţie de cantitatea, calitatea şi condiţiile de muncă,
şi include reţelele tarifare, salariile tarifare, coeficienţii tarifari, grilele de
salarii ale funcţiei şi îndrumarele tarifare de calificare.
În sectorul real reţeaua tarifară se stabileşte, prin negociere, la nivel ramural –
în convenţia colectivă şi la nivel de unitate – în contractul colectiv de muncă.
În sectorul bugetar se aplică Reţeaua tarifară unică, stabilită prin lege, care
include categoriile de salarizare, salariul tarifar pentru categoria I de salarizare
şi grilele de salarii ale funcţiei pentru fiecare categorie de salarizare.
Reţeaua tarifară la nivel ramural sau la nivel de unitate se stabileşte pentru
muncitori sau pentru toate categoriile de salariaţi (muncitori, funcţionari
administrativi, specialişti şi personal cu funcţii de conducere) în baza
categoriilor de calificare sau a altor criterii.
b) Sisteme netarifare de salarizare
Sistemele netarifare de salarizare reprezintă modalităţi de diferenţiere a
salariilor în dependenţă de performanţele individuale şi/sau colective şi funcţia
deţinută de salariat.
Criteriile şi normele de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
salariatului se stabilesc de către angajator, prin negociere cu sindicatele sau
reprezentanţii salariaţilor. Aprecierea performanţelor profesionale individuale
ale salariatului se efectuează de către angajator.
Sistemul netarifar de salarizare se stabileşte în contractul colectiv de muncă la
nivel de unitate.
Stabilirea cuantumului salariului pentru fiecare salariat în cadrul sistemelor
netarifare de salarizare se efectuează de către angajator. Drept limită minimă şi
garanţie a statului serveşte cuantumul minim garantat al salariului în sectorul
real.
Forme de salarizare:
Retribuirea muncii salariatului depinde de cererea şi oferta forţei de muncă pe
piaţa muncii, de cantitatea, calitatea, complexitatea muncii şi condiţiile de
muncă, calităţile profesionale ale salariatului, rezultatele muncii lui şi/sau de
rezultatele activităţii economice a unităţii.
Munca este retribuită pe unitate de timp (oră, zi), cu salariu lunar fix sau în
acord atît în sistemul tarifar, cît şi în sistemele netarifare de salarizare.
În funcţie de specificul activităţii şi condiţiile economice concrete, unităţile din
sectorul real aplică, pentru organizarea salarizării, sistemul tarifar şi/sau
sistemele netarifare de salarizare.
Alegerea sistemului de salarizare în cadrul unităţii se efectuează de către
angajator după consultarea reprezentanţilor salariaţilor.
Referat
Tema: Resursele umane în unitățile de

alimentație publică

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Cerinţe faţă de administrator
Administratorul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să aibă o pregătire specială în domeniu prin intermediul şcolilor profesionale;
să cunoască legislaţia muncii şi legislaţia privind protecţia consumatorului, regulile de
preparare şi servire a bucatelor, actele normative în vigoare privind alimentaţia publică;
să poarte răspundere pentru pregătirea sălii de consum, respectarea orarului de
funcţionare, menţinerea ordinii în local;
să posede cunoştinţe privind formele de servire a consumatorilor, aranjarea mesei şi
regulile de etică;
să cunoască bazele merceologice privind indicatorii calităţii pentru produsele alimentare
şi culinare;
să cunoască metodele tradiţionale de preparare a producţiei culinare, băuturilor şi
regulile lor de servire;
să posede la un nivel minim o limbă străină şi să cunoască terminologia profesională şi
particularităţile servirii consumatorilor străini (pentru administratorii restaurantelor de
categoria lux, superioară şi I);
să cunoască particularităţile prezentării şi servirii bucatelor naţionale, de firmă, la
comandă;
să cunoască particularităţile organizării festivităţilor şi servirii anumitor consumatori;
să efectueze controlul asupra servirii consumatorilor din partea ospătarilor şi
barmanilor;
să asigure o atmosferă binevoitoare, să examineze reclamaţiile consumatorilor privind
funcţionarea unităţii.
III. Cerinţe faţă de ospătar

Ospătarul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să aibă o pregătire specială în domeniu prin intermediul şcolilor şi cursurilor de profil;
să cunoască şi să aplice regulile şi metodele tehnice de servire a consumatorilor, de etică
şi servire a mesei;
să cunoască destinaţia veselei de bucătărie, tacîmurilor, inventarului textil utilizat pentru
servirea consumatorilor;
să cunoască regulile şi succesiunea servirii bucatelor, băuturilor, cerinţele faţă de modul
de prezentare şi temperatura lor, corespunderea sortimentului de băuturi caracterului
bucatelor servite;
să cunoască principiile de alcătuire a meniului, să poată alcătui meniul pentru bancheturi
şi ceremonii şi să cunoască particularităţile organizării acestora;
să cunoască regulile internaţionale de etică şi servire a consumatorilor străini;
să cunoască particularităţile preparării, amenajării şi servirii bucatelor naţionale, de
firmă, la comandă, a celor internaţionale;
să cunoască caracteristica calitativă a bucatelor şi băuturilor, pentru a putea informa
corect consumatorul, în caz de solicitare;
să posede o limbă străină la nivelul minim şi să cunoască termenii profesionali (în cazul
restaurantelor);
să cunoască regulile de exploatare a aparatului de casă cu memorie fiscală, de întocmire
a contului şi achitare a consumatorului, inclusiv prin cartelele de credit;
să cunoască bazele psihologiei şi să respecte principiile eticii profesionale în timpul
servirii.
IV. Cerinţe faţă de barman

Barmanul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să cunoască regulile de etică şi tehnica servirii consumatorului la linia de bar şi în sală;
să cunoască sortimentul produselor, reţetele, tehnologia preparării, regulile de expunere
şi servire a băuturilor, coctailurilor, gustărilor, bucatelor şi altor bucate;
să cunoască regulile internaţionale de etică şi servire a consumatorilor străini;
să posede o limbă străină la nivelul minim (în cazul restaurantelor şi barurilor de
categorie superioară);
să cunoască tipurile şi destinaţia inventarului, veselei, tacîmurilor, utilajului pentru
prepararea şi comercializarea băuturilor şi bucatelor;
să cunoască şi să respecte condiţiile şi termenele de păstrare a produselor, inclusiv a
celor culinare;
să cunoască regulile de exploatare a aparaturii video, de întocmire a contului şi achitare
a consumatorului;
să cunoască informaţia privind chemarea taxiului, a poliţiei, asistenţei medicale, echipei
de pompieri.
V. Cerinţe faţă de bucătar

Bucătarul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să aibă o pregătire specială în domeniu prin intermediul şcolilor profesionale;
să cunoască tehnologia de preparare, regulile de amenajare şi temperatura de servire a
bucatelor;
să prezinte consumatorilor informaţie scurtă cu privire la conţinutul produsele servite;
să cunoască şi să îndeplinească cerinţele legislaţiei privind condiţiile şi termenele de
păstrare a produselor culinare;
să cunoască mecanismul de instalare şi funcţionare a utilajului respectiv, asigurînd
securitatea consumatorilor în timpul servirii.
VI. Cerinţe faţă de bufetier şi vînzător din secţia culinară

Bufetierul şi vînzătorul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să cunoască modul de servire şi de achitare a consumatorilor;
să servească produsele culinare conform normelor stabilite;
să cunoască şi să îndeplinească regulile de exploatare a utilajului frigorific;
să cunoască sortimentul, reţeta, tehnologia de preparare a bucatelor, băuturilor;
să respecte termenul şi temperatura păstrării bucatelor, semifabricatelor, producţiei
culinare;
să cunoască metodele de expunere a mărfurilor şi termenele de păstrare a acestora;
să cunoască caracteristica merceologică a mărfurilor;
să cunoască metodele şi regulile de ambalare a produselor;
să cunoască regulile de exploatare a aparatului de casă cu memorie fiscală.
VII. Cerinţe faţă de casier

Casierul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
să aibă o pregătire specială în domeniu prin intermediul cursurilor de profil;
să cunoască modalităţile de executare a operaţiunilor de casă;
să cunoască sortimentul produselor comercializate şi costul lor;
să cunoască mecanismul şi regulile de exploatare a aparatului de casă cu memorie
fiscală.
VIII. Cerinţe faţă de garderobier

Garderobierul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
sa fie supus instructajului privind regulile de serviciu;
să cunoască regulile de primire şi păstrare a bunurilor consumatorilor;
să primească de la consumatori pentru păstrare bunuri şi să poarte răspundere pentru
păstrarea lor;
să acorde ajutor primar clienţilor, în caz de necesitate, în repararea îmbrăcămintei.
IX. Cerinţe faţă de portar

Portarul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
sa fie supus instructajului privind regulile de serviciu;
să cunoască regulile de servire a consumatorilor în unitatea respectivă;
să cunoască amplasarea codului de semnalizare şi de protecţie contra incendiilor şi
regulile de utilizare;
să informeze consumatorii privind amplasarea sălilor şi locurilor libere;
să supravegheze uşa de intrare a unităţii, iluminarea reclamei, starea sanitară a
vestibulului;
să cunoască informaţia privind chemarea taxiului, a poliţiei, asistenţei medicale, echipei
de pompieri.
Referat
Tema: Investițiile imobiliare,rolul lor în

dezvoltarea întreprinderii

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Introducere
1. Prezentul standard este elaborat în baza Directivelor UE şi IAS 40 "Investiţii imobiliare".
Obiectiv
2. Obiectivul prezentului standard constă în stabilirea modului de contabilizare a
investiţiilor imobiliare şi de prezentare a informaţiilor aferente în situaţiile financiare.
Domeniu de aplicare
3. Prezentul standard se aplică la contabilizarea investiţiilor imobiliare, cu excepţia:
1) proprietăţilor imobiliare deţinute pentru a fi vîndute în procesul desfăşurării normale a
activităţii (SNC "Stocuri");
2) proprietăţilor imobiliare care sînt construite sau modernizate în numele unor terţe părţi
(SNC "Contracte de construcţii");
3) proprietăţilor imobiliare utilizate de posesor (SNC "Imobilizări necorporale şi
corporale");
4) resurselor naturale neregenerabile (SNC "Imobilizări necorporale şi corporale");
5) proprietăţilor imobiliare transmise unei altei entităţi în cadrul unui contract de leasing
financiar(SNC "Contracte de leasing").
Definiţii
4. În prezentul standard noţiunile utilizate semnifică:
Investiţie imobiliară - proprietate imobiliară deţinută (de proprietar sau locatar în baza
unui contract de leasing financiar), mai degrabă în scopul închirierii şi/sau pentru creşterea
valorii acesteia, decît pentru a fi:
- utilizată în producţie, pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri
administrative;
- vîndută în procesul desfăşurării normale a activităţii.
 Investiţii imobiliare - noţiune nouă în profesia contabilă din Moldova, Igor Goreacii
Proprietate imobiliară - terenuri, clădiri şi/sau parte a acestora, deţinute de proprietar sau
de locatar în baza unui contract de leasing financiar.
Proprietate imobiliară utilizată de posesor - proprietate imobiliară deţinută de proprietar
sau de locatar în baza unui contract de leasing financiar, pentru a fi utilizată în producţie,
pentru furnizarea de bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri administrative.
Valoarea contabilă - valoarea la care investiţia imobiliară este recunoscută în bilanţ.
Valoarea justă - suma cu care activul ar putea fi schimbat benevol în cadrul unei tranzacţii
desfăşurate în condiţii normale între părţi interesate, independente şi bine informate.
Componenţa investiţiilor imobiliare
5. Investiţiile imobiliare cuprind proprietăţile imobiliare deţinute de către entitate:
1) în scopul creşterii valorii;
2) pentru a fi transmise în leasing operaţional;
3) în baza unui contract de leasing financiar şi transmise în leasing operaţional;
4) pentru a fi utilizate în viitor într-un mod încă nedeterminat.
6. În cazul în care o proprietate imobiliară include două părţi - una deţinută pentru a fi
transmisă în leasing operaţional sau cu scopul creşterii valorii acesteia, iar altă parte pentru
a produce bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri administrative, clasificarea se
efectuează astfel:
1) dacă fiecare din aceste părţi poate fi vîndută sau transmisă în leasing financiar, entitatea
înregistrează fiecare parte separat - ca investiţie imobiliară şi ca proprietate
imobiliară utilizată de posesor;
2) dacă fiecare din aceste părţi nu poate fi vîndută în mod separat, atunci proprietatea
imobiliară se consideră drept investiţie imobiliară în cazul în care partea deţinută pentru a fi
utilizată în producţie, pentru furnizarea de bunuri, prestări servicii sau în scopuri
administrative este nesemnificativă.
Pragul de semnificaţie privind delimitarea investiţiei imobiliare de proprietatea imobiliară
utilizată de posesor se stabileşte în politicile contabile ale entităţii.
Exemplul 1. O entitate deţine o clădire cu suprafaţa de 500 m2, din care o parte (400 m2)
este transmisă în leasing operaţional, iar altă parte (100 m2) - este utilizată de posesor
pentru prestări servicii.Părţile clădirii nu pot fi vîndute în mod separat. În politicile
contabile a entităţii este stabilit pragul de semnificaţie a suprafeţei utilizate de posesor în
totalul suprafeţei în mărime de 25%.
În baza datelor din exemplu, entitatea consideră clădirea în ansamblu drept investiţie
imobiliarădeoarece părţile obiectului nu pot fi vîndute în mod separat, iar suprafaţa utilizată
de posesor constituie o parte nesemnificativă din suprafaţa totală - 20% (100 m2 : 500 m2 ×
100%) şi nu depăşeşte pragul de semnificaţie stabilit de entitate.
 Aplicarea pragului de semnificație conform standardelor naționale de contabilitate,
Adrian Ştirbu
7. Dacă entitatea - deţinătoare a unei proprietăţi imobiliare transmise în leasing operaţional
furnizează locatarilor servicii suplimentare, ea tratează proprietatea imobiliară ca fiind
investiţie imobiliară, dacă valoarea acestor servicii nu depăşeşte pragul de semnificaţie
stabilit de entitate.
Exemplul 2. O entitate deţine o clădire transmisă în leasing operaţional, în care sînt
amplasate birouri. Valoarea anuală a contractului constituie 100000 lei. Locatorul s-a
angajat ca pe durata contractului să furnizeze locatarului servicii de pază şi întreţinere a
clădirii care constituie anual 10000 lei. Pragul de semnificaţie stabilit în politicile contabile
a entităţii constituie 15% din valoarea totală a contractului.
În baza datelor din exemplu, deoarece valoarea serviciilor suplimentare nu depăşeşte pragul
de semnificaţie (constituie doar 10%), clădirea este clasificată ca investiţie imobiliară.
 Aplicarea pragului de semnificație conform standardelor naționale de contabilitate,
Adrian Ştirbu
Contabilitatea intrării investiţiilor imobiliare
8. O investiţie imobiliară se recunoaşte ca activ la respectarea simultană a următoarelor
condiţii:
1) este probabil că entitatea va obţine avantaje economice viitoare din deţinerea investiţiei
imobiliare; şi
2) costul de intrare a investiţiei imobiliare poate fi evaluat în mod credibil.
9. Recunoaşterea iniţială a investiţiilor imobiliare se efectuează pe fiecare obiect de
evidenţă, stabilit de entitate.
10. O investiţie imobiliară este evaluată iniţial la cost de intrare care include valoarea de
procurare şi costurile de achiziţie direct atribuibile (de exemplu, comisionul agenţiei
imobiliare, plăţile pentru serviciile notariale, costul serviciilor juridice, taxele de stat şi
alte costuri de tranzacţionare) şi se contabilizează în funcţie de sursa de intrare.
11. Investiţiile imobiliare achiziţionate contra plată se înregistrează ca majorare
concomitentă a acestora şi a datoriilor.
Exemplul 3. O entitate a achiziţionat un teren la preţul de 780000 lei pentru a fi transmis
în leasing operaţional. La procurare entitatea a suportat următoarele costuri: comisionul
agenţiei imobiliare - 23400 lei, plata pentru serviciile notariale - 8200 lei, taxa de
înregistrare la Organul Cadastral Teritorial - 560 lei.
În baza datelor din exemplu, costul de intrare a investiţiei imobiliare constituie 812160 lei
(780000 lei + 23400 lei + 8200 lei + 560 lei) şi se contabilizează ca majorare concomitentă
a investiţiilor imobiliare şi datoriilor curente.
12. Investiţiile imobiliare procurate, a căror valoare de procurare este exprimată în valută
străinăşi/sau în unităţi convenţionale, se evaluează în monedă naţională prin recalcularea
valutei străine/unităţilor convenţionale la data recunoaşterii iniţiale conform regulilor
generale stabilite de SNC "Diferenţe de curs valutar şi de sumă".
13. Investiţiile imobiliare pot fi primite în schimbul altor active nemonetare sau a unei
combinări de active nemonetare şi monetare. Asemenea tranzacţii se tratează ca două
operaţiuni separate: ieşirea activului transmis în schimb şi intrarea investiţiilor imobiliare.
În acest caz costul de intrare a investiţiei imobiliare se determină conform prevederilor
pct.10 din prezentul standard.
Exemplul 4. O entitate a primit în schimbul unor active, un teren, la preţul contractual de
3200000 lei pentru deţinerea în scopul creşterii valorii timp de 5 ani.
În baza datelor din exemplu, valoarea de intrare a terenului primit în schimb de 3200000 lei
se recunoaşte ca investiţie imobiliară şi se contabilizează ca majorare concomitentă a
investiţiilor imobiliare şi a datoriilor curente.
14. Investiţiile imobiliare primite cu titlu gratuit (ca donaţie) se evaluează la valoarea
stabilită în documentele primare, cu includerea în valoarea acestora, după caz, a costurilor
direct atribuibile. Dacă în documentele primare de însoţire nu este indicată valoarea
obiectului primit, aceasta se determină prin expertiză. Activul primit se înregistrează ca
majorare a investiţiilor imobiliare şi datoriilor.
15. Investiţiile imobiliare primite ca aport în capitalul social se evaluează în conformitate cu
legislaţia în vigoare, la valoarea aprobată prin decizia organului de conducere împuternicit
al entităţii, cu includerea în valoarea acestora, după caz, a costurilor direct atribuibile.
Investiţiile imobiliare primite ca aport în capitalul social la constituirea entităţii se reflectă
ca majorare a investiţiilor imobiliare şi diminuare a capitalului nevărsat. Investiţiile
imobiliare primite ca aport la majorarea capitalului social se contabilizează ca majorare
concomitentă a investiţiilor imobiliare şi capitalului neînregistrat.
16. Costul de intrare a investiţiilor imobiliare nu se modifică după recunoaşterea iniţială a
acestora. În cazul capitalizării costurilor ulterioare în conformitate cu pct.19 din prezentul
standard sau ajustării valorii conform pct.29 din prezentul standard, se determină costul
corectat al obiectului care substituie costul de intrare.
Referat
Tema: Costul de producție,clasificarea,calcularea

costului produselor fabricate.Căile de reducere a costului

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
În diverse lucrări de specialitate există mai multe definiţii şi explicaţii ale conceptului de cost. Cea mai
simplă definiţie consideră costul de producţie ca fiind „totalitatea cheltuielilor determinate de realizarea
mărfurilor (produse sau servicii)”. Majoritatea definiţiilor despre cost se referă la cheltuielile ce apar în
relaţia aprovizionare - producţie - desfacere.
La nivelul organizaţiilor cunoaşterea şi înţelegerea costurilor de producţie prezintă importanţă din
următoarele motive:
 reprezintă informaţii pentru calcularea indicatorilor economico- financiari ai organizaţiei;
 stau la baza determinării nivelului producţiei şi a preţului de vânzare;
 exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi desfacere;
 asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii organizaţiei;
 sunt elemente de informare pentru conducerea organizaţiei şi stau la baza fundamentării unor decizii
privind evoluţia organizaţiei.
Culegerea şi prelucrarea informaţiilor privind costurile de producţie, cât şi utilizarea lor în procesul
decizional presupune cunoaşterea modului de desfăşurare în timp şi spaţiu a producţiei. Din punct de
vedere a timpului, producţia oferă managementului conceptul de perioade de gestiune.
Acest concept exprimă intervalul de timp în care se desfăşoară procesul de producţie, se efectuează
cheltuielile şi se calculează costurile de producţie. Desfăşurarea în spaţiu a producţiei pune în discuţie
noţiunea de loc generator de costuri care reprezintă, de fapt, expresia tehnico-economică a structurii
organizatorice în care se desfăşoară operaţii tehnologice sau activităţi distincte din punct de vedere
structural-informaţional (sau tehnico- structural), locurile generatoare de costuri se împart în patru
categorii: locurile de producţie; centre de producţie; secţii sau ateliere de producţie; sectoare de cheltuieli
(activităţi de aprovizionare, desfacere, administrative).
O altă clasificare care împarte organizaţia în diviziuni fictive şi care are ca scop identificarea mai uşoară
a costurilor de producţie directe şi indirecte scoate în evidenţă două categorii ale locurilor generatoare de
costuri: centre de analiză (sau de activităţi) şi centre de responsabilitate. Apreciată ca formă concretă de
materializare a activităţii desfăşurate şi generatoare de costuri producţia utilizează în acest sens conceptul
de purtători de costuri care reprezintă de fapt „un produs, o lucrare executată sau un serviciu concret”.
Purtătorii de costuri de producţie se constituie ca entităţi pentru care se antecalculează sau postcalculează
diverse costuri utilizând metode şi tehnici specifice. În determinarea purtătorilor de costuri se au în vedere o
serie de factori, cum sunt: nomenclatorul de produse/servicii; modul de organizare a producţiei; tehnologia
utilizată; calitatea produselor/serviciilor; structura şi componentele produselor/serviciilor (intern sau
extern).
Importanţa utilizării conceptului de purtători de costuri se explică prin faptul că:
 permite organizarea activităţilor de culegere şi de repartizare a costurilor pe produs sau servicii;
 oferă criteriile de alegere a metodelor şi a procedeelor de determinare a costului;
 asigură determinarea corectă a rezultatelor financiare la sfârşitul perioadelor de gestiune.
O abordare sistematică a costului impune clasificarea acestuia. Astfel, costurile sunt:
După nivelul domeniul pe care-l exprimă:
 Costurile individuale reprezintă categoria de informaţii care exprimă cheltuielile efectuate de
organizaţie pentru realizarea unui produs/serviciu sau a unei grupe de produse/servicii bine definite.
 Costurile sociale exprimă totalitatea cheltuielilor rezultate ale problemelor sociale din activitatea
organizaţiei şi care afectează atât performanţele acesteia, cât şi echilibrul financiar.
După momentul efectuării :
 Costurile curente se referă la producerea şi înregistrarea consumului de mijloace de producţie şi de
muncă dintr-o anumită perioadă de timp (de gestiune).
 Costurile preliminate sunt stabilite atunci când nu a avut consumul respectiv fiind necesare pentru
aprecierea unei situaţii reale.
 Costurile anticipate sunt determinări de cheltuieli care se referă la costuri ale perioadelor
următoare de realizare a produselor/serviciilor.
După profilul activităţii :
 Costurile neproductive exprimă cheltuielile care depăşesc limitele cadrului normativ stabilit pentru
realizarea produselor/serviciilor şi care sunt consecinţa unor disfuncţionalităţi ale desfăşurării
activităţilor organizaţiei.
 Costurile productive reprezintă cheltuielile determinate de desfăşurarea procesului de realizare a
produselor şi dotarea tehnică existentă.
După modul de identificare :
 Costurile directe arată posibilitatea identificării în momentul efectuării lor şi a măsurării pe fiecare
produs/serviciu în vederea repartizării imediate asupra acestuia.
 Costurile indirecte reprezintă categorii de cheltuieli determinate de realizarea întregii producţii sau
a prestării serviciilor ele fiind repartizate asupra produselor/serviciilor pe baza unor criterii
convenţionale după ce au fost colectate pe locurile de cheltuieli care le-au ocazionat.
După conţinut
 Costurile complete se referă la toate cheltuielile ocazionate de fabricarea unui produs sau prestarea
unui serviciu.
 Costurile parţiale cuprind numai o parte din cheltuielile ocazionate de realizarea unui produs sau
prestarea unui serviciu şi pot fi: variabile, directe, marginale etc.
După modul de atribuire:
 Costurile produselor/serviciilor sunt cheltuielile ocazionate cu produsele fabricate sau cumpărate
pentru a fi vândute, respectiv revândute, cât şi pentru serviciile prestate.
 Costurile perioadei se referă la cheltuielile care influenţează rezultatul, fără a avea legătură cu
vânzările şi celelalte venituri, cum sunt: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de
desfacere, cheltuielile financiare şi cheltuielile excepţionale.
După sfera economică (câmpul de aplicare) :
 Costurile de aprovizionare cuprind cheltuielile referitoare la procurarea şi stocarea capitalului
circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie etc.
 Costurile de distribuţie se referă la ansamblul cheltuielilor de tipar de la finalizarea producţiei până
la ajungerea acesteia la beneficiari.
 Costuri de producţie
Microeconomia se ocupă, în special, de costul de producţie care
reprezintă expresia bănească a consumului factorilor de producţie necesari
realizării unui volum stabilit de produse/servicii.
Costul de producţie, fiind în strânsă legătură cu evoluţia nivelului producţiei, este considerat în literatura
de specialitate ca o funcţie a volumului fizic al producţiei. Deci:
C = f(Q), în care Q este volumul producţiei.
De asemenea, costul de producţie este, totodată, şi un factor determinant în stabilirea mărimii preţurilor
sau al alegerii politicii de preţ. Deosebirea între costul de producţie (numit în unele părţi din lucrare şi cost)
şi cheltuială se exprimă prin faptul că prin cheltuială se asigură plata factorilor de producţie necesari
organizaţiei pentru realizarea unei mărfi, iar costul, aşa cum s-a menţionat, este expresia bănească a
consumului factorilor de producţie.
În practică, pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor microeconomice la nivelul producătorului şi al
ofertei acestuia, există următoarea tipologie a costurilor de producţie:
după orizontul temporal şi variaţia volumului producţiei:
 costuri variabile ;
 costuri convenţional-constante.
după folosirea alternativă a resurselor:
 costuri contabile;
 costuri economice (de oportunitate).
după volumul producţiei folosit ca bază de calcul:
 costuri medii;
 costuri marginale.
Referat
Tema: Cheltuielile entității-definiția și componența.

Clasificarea cheltuielilor activității operaționale.
Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Orice activitate pe care o desfăşoară o entitate patrimonială generează cheltuieli. Conform
reglementărilor contabile româneşti, cheltuielile unei entităţi reprezintă „valorile plătite sau de plătit
pentru:
􀂉 consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază entitatea;
􀂉 cheltuieli cu personalul;
􀂉 executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.
În cadrul cheltuielilor exerciţiului financiar se cuprind, de asemenea, provizioanele, amortizările şi
ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare reflectate.”1 Din activitatea curentă desfăşurată
de entitate pot rezulta şi pierderi, reprezentând reduceri ale beneficiilor economice şi care nu sunt
diferite ca natură de alte tipuri de cheltuieli. Aceste pierderi pot apărea şi fără a avea o legătură cu
activitatea curentă a entităţii.
În Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de
organismul internaţional de normalizare contabilă (I.A.S.C.), cheltuielile sunt definite ca fiind
„diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de
ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale
capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari”2. Deci
cheltuielile pot îmbrăca - aşa cum reiese din această definiţie - două forme: fie pe cea a unei ieşiri
sau diminuări de valoare privind activele, fie pe cea a unei creşteri a datoriilor. Astfel definite
cheltuielile, în categoria lor sunt cuprinse atât cheltuielile angajate în cursul normal al activităţilor
curente ale întreprinderii, cum sunt costul vânzărilor, cheltuielile de personal sau cheltuielile cu
amortizările, cât şi pierderile şi minusurile de valoare, indiferent că acestea sunt degajate sau nu din
activităţile curente ale întreprinderii şi indiferent că sunt latente, precum pierderile rezultate din
creşterea cursului de schimb valutar în cazul împrumuturilor contractate de întreprindere în valută
sau realizate, cum ar fi pierderile rezultate din dezastre sau din ieşirea activelor pe termen lung.
Având în vedere abordarea cheltuielilor conform definirii în Cadrul general al I.A.S.C. şi
încercând o modalitate de schematizare a acestora rezultă figura nr. 1 de mai jos.
Legat de înţelegerea semnificaţiei noţiunii de recunoaştere, încă din prefaţa lucrării intitulată
„Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate”, scrisă de
profesorul Adriana Duţescu, autoarea avizează cititorii că trebuie să ataşeze termenului „recunoaştere”
(„recunoscut”), în funcţie de sensul cerut în contextul respectiv, unul din
următoarele înţelesuri: înregistrare, contabilizare sau prezentare în bilanţ. În ţara noastră, contabilitatea
cheltuielilor se ţine3 pe feluri de cheltuieli, după natura lor,
astfel:
a) cheltuieli de exploatare, care cuprind:
􀂉 cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al
obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea animalelor şi păsărilor; costul
mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
􀂉 cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi
chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi
(colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de
bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare şi altele;
􀂉 cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu
personalul, suportate de entitate);
􀂉 alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri,
amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţii de capital etc.);
b) cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii; cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile privind
exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi din creanţe de natură financiară şi
altele;
c) cheltuieli extraordinare: calamităţi şi alte evenimente extraordinare. Cheltuielile cu provizioanele,
amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de
valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte impozite, calculate potrivit legii, se
evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.
În privinţa asocierilor în participaţie, cheltuielile (şi veniturile) determinate de operaţiunile
ce decurg din astfel de asocieri se contabilizează distinct de către unul din asociaţi, conform
prevederilor contractului de asociere, iar la sfârşitul perioadei de raportare, cheltuielile (şi
veniturile) înregistrate pe naturi se transmit pe bază de decont fiecărui asociat, în vederea
înregistrării acestora în contabilitatea proprie. În cazul asocierilor în participaţie încheiate între o
persoană juridică română şi o persoană juridică străină, contabilitatea se ţine de către persoana
juridică română, care răspunde potrivit legii.
Pentru contabilizarea cheltuielilor se utilizează conturile sintetice din clasa 6 „Conturi de
cheltuieli”, care potrivit reglementărilor contabile se pot dezvolta pe conturi analitice potrivit
necesităţilor proprii ale entităţii respective.
Având în vedere accepţiunea de prezentare în bilanţ, recunoaşterea este „procesul care
constă în încorporarea, în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere, a unui articol ce satisface
definiţia unui element, precum şi a criteriilor de constatare”4, iar prin recunoaşterea cheltuielilor
înţelegem consemnarea, înscrierea sau prezentarea în contul de profit şi pierdere a elementelor de
cheltuieli, în condiţiile îndeplinirii criteriilor de recunoaştere.
Contul de profit şi pierdere este o componentă a situaţiilor financiare anuale. În România,
obligativitatea întocmirii acestuia revine, în conformitate cu Reglementările contabile aprobate prin
Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, intrate în vigoare la data de 1 ianuarie 2006, societăţilor comerciale,
societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare,
societăţilor cooperatiste şi celorlalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare,
funcţionează pe principiile societăţilor comerciale, precum şi subunităţilor fără personalitate
juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor enumerate, cu sediul sau domiciliul în
România, şi sediilor permanente din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau
domiciliul în străinătate. Acest document de sinteză cuprinde veniturile şi cheltuielile exerciţiului,
grupate după natura lor, pe activităţile de exploatare, financiară şi extraordinară, precum şi
rezultatul exerciţiului: profit sau pierdere. Alături de venituri, cheltuielile sunt elemente legate în
mod direct de măsurarea performanţei întreprinderii, şi formează aşa numitele structuri ale contului
de profit şi pierdere.
Recunoaşterea cheltuielilor în contul de profit şi pierdere implică îndeplinirea a două
condiţii: prima, o reducere de beneficii economice viitoare, prin diminuare de active sau creşteri de
datorii; a doua, o evaluare credibilă a reducerii.
Cu privire la recunoaşterea cheltuielilor în contul de profit şi pierdere, lectura paragrafelor
94-98 ale Cadrului general ne permite consemnarea următoarelor aspecte:
􀂉 cheltuielile se înscriu în contul de profit şi pierdere atunci când s-a produs o reducere a
beneficiilor economice viitoare, determinată de diminuarea unui activ sau de creşterea unei datorii,
şi atunci când reducerea de beneficii economice viitoare poate fi măsurată în mod credibil. Aceasta
semnifică că recunoaşterea cheltuielilor se efectuează concomitent cu constatarea reducerii unui
activ, (exemplu: amortizarea mijloacelor de transport) sau apariţiei/creşterii unei datorii (drepturile
salariale datorate personalului unei entităţi);
􀂉 cheltuielile sunt prezentate în contul de profit şi pierdere pe baza asocierii directe între
costurile efectuate şi veniturile specifice obţinute. Această asociere, cunoscută sub numele de
conectare a cheltuielilor la venituri, presupune recunoaşterea simultană sau combinată a veniturilor
şi cheltuielilor care rezultă din acelaşi tip de tranzacţii sau din alte evenimente. Exemplu: diversele
cheltuieli, componente ale costului bunurilor vândute sunt recunoscute concomitent cu venitul
rezultat din vânzarea bunurilor. Conform Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor
financiare, aplicarea conceptului de conectare nu permite însă recunoaşterea în bilanţ a elementelor
care nu satisfac definiţiile de active sau datorii;
􀂉 atunci când sunt aşteptate să se obţină beneficii economice pe mai multe perioade
contabile şi când asocierea acestora cu veniturile nu poate fi determinată decât în mod vag sau
indirect, cheltuielile sunt consemnate în contul de profit şi pierdere pe baza unei proceduri raţionale
şi sistematice de alocare. Adesea, această modalitate este necesară pentru recunoaşterea cheltuielilor
asociate cu utilizarea unor active, precum imobilizările corporale, fondul comercial, licenţele şi
mărcile etc. În astfel de cazuri, cheltuiala se cheamă amortizare. Aceste proceduri de alocare au ca
scop recunoaşterea cheltuielilor în perioadele contabile în care beneficiile economice asociate
acestor elemente se consumă sau expiră;
􀂉 o cheltuială este recunoscută imediat în contul de profit şi pierdere atunci când costul
nu determină un beneficiu economic viitor sau atunci când, şi în măsura în care, beneficiile
economice viitoare nu permit sau încetează să mai permită recunoaşterea în bilanţ a unui activ; şi
􀂉 o cheltuială este recunoscută în contul de profit şi pierdere în situaţiile în care apare o
datorie fără să se constate un activ, ca de exemplu atunci când apare o datorie ca urmare a unei
garanţii acordate la un produs vândut.
În contul de profit şi pierdere cheltuielile se pot prezenta în diverse moduri, utilizând diferite
criterii de structurare. Cheltuielile se pot grupa după natura lor în activitatea întreprinderii, dar se
poate face şi o separaţie între acele cheltuieli care sunt rezultatul activităţilor curente ale
întreprinderii de cele care nu sunt rezultatul acestor activităţi, separaţia între elementele cheltuieli şi
modul de prezentare determinând diferite combinaţii. Cheltuielile care apar altfel decât în cursul
activităţilor curente ale entităţii trebuie prezentate în contul de profit şi pierdere la „Cheltuieli
extraordinare”. Aceste elemente extraordinare rezultă din evenimente sau tranzacţii ce sunt clar
diferite de activităţile curente ale entităţii şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un
mod frecvent sau regulat. Pentru a putea stabili dacă un eveniment sau o tranzacţie se delimitează
clar de activităţile curente ale entităţii, trebuie avut în vedere, mai degrabă, natura elementului sau a
tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod curent de entitate, decât frecvenţa cu care se
aşteaptă ca aceste evenimente să aibă loc. Aceasta întrucât un eveniment sau o tranzacţie poate fi
extraordinară pentru o entitate, dar nu şi pentru o alta, datorită diferenţelor dintre activităţile curente
ale acelor entităţi. Exemple de evenimente sau tranzacţii ce dau naştere, în general, la elemente
extraordinare în cazul majorităţii entităţilor sunt exproprierea activelor, un cutremur sau un alt
dezastru natural.
La întocmirea contului de profit şi pierdere, trebuie să se ţină cont - potrivit principiului
independenţei exerciţiilor - doar de cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data
plăţii acestora. Cheltuielile efectuate în cursul exerciţiului financiar, dar care sunt aferente unui
exerciţiu financiar ulterior, trebuie prezentate sub titlul de „Cheltuieli în avans”, în timp ce
cheltuielile care, deşi se referă la exerciţiul financiar în cauză, se vor plăti numai în cursul
exerciţiului financiar ulterior, trebuie prezentate la „Datorii”.
Pentru fiecare element de cheltuială din contul de profit şi pierdere trebuie prezentată
valoarea aferentă elementului corespondent pentru exerciţiul financiar precedent, iar dacă cele două
valori nu sunt comparabile, atunci absenţa comparabilităţii trebuie prezentată în notele explicative şi
însoţită de comentarii relevante. În schimb, dacă pentru un element de cheltuială din contul de profit
şi pierdere nu există valoare atunci acesta nu trebuie prezentat, cu excepţia cazului în care există un
element corespondent pentru exerciţiul financiar precedent.
Contul de profit şi pierdere trebuie să fie întocmit făcând abstracţie de datele referitoare la
încasări şi plăţi. Astfel, cheltuielile ca şi efecte ale tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt
recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsură ce trezoreria sau
echivalentul său este plătit, adică făcând abstracţie de data decontării, şi sunt înregistrate în contabilitate şi
raportate în contul de profit şi pierdere al perioadei aferente. Entităţile româneşti
practică o contabilitate de angajamente (contabilitate de exerciţiu), conform căreia cheltuielile se
înregistrează în momentul în care sunt angajate, indiferent de momentul în care se produc plăţile.
Opusă acesteia, este contabilitatea de casă (contabilitatea de flux), care presupune constatarea
cheltuielilor în momentul plăţii. Acest ultim tip de contabilitate nu ţine cont de principiul conectării
cheltuielilor la venituri, specific contabilităţii de angajamente.
Referat
Tema: Venituri,noțiune și clasificare.Prețurile de

desfacere.Încasările bănești din vînzări și alte
venituri.Profit și rentabilitate.
Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Venitul reprezintă sumele încasate sau de încasat de la alte persoane juridice sau fizice sub formă de
majorare a activelor sau de micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia
sporurilor pe seama aporturilor depuse de proprietarii întreprinderii.
În componenţa venitului nu se includ sumele încasate în numele persoanelor terţe, de exemplu, cum sînt taxa
pe valoarea adăugată, accizele, încasările globale obţinute de întreprindere din însărcinarea organizaţiilor
terţe de la comercializarea produselor sau mărfurilor acestora, deoarece aceste sume nu constituie un
avantaj economic al întreprinderii şi nu influenţează capitalul al acesteia.
Taxa pe valoarea adăugată şi accizele nu se consideră ca venituri ale întreprinderii, întrucît acestea sînt
încasate în numele organelor de stat şi se varsă în buget.
Sumele încasate la efectuarea operaţiilor de intermediere în numele proprietarului de produse (mărfuri) şi
transmise acestuia de asemenea nu constituie venitul intermediarului (agentului). În aceste cazuri, venitul
agentului cuprinde numai comisioanele. De exemplu, venitul persoane care organizează licitaţii constă
din sumele de comision scăzute din preţul de vînzare, încasate de la cumpărător şi alte comisioane.
În dependenţă de sursele de intrare, veniturile se împart în două grupe:
 Venituri din activitatea operaţională.

 Venituri din activitatea neoperaţională.
Veniturile din activitatea operaţională cuprind sumele rezultate din activitatea de bază a întreprinderii, şi
anume:
 veniturile din vînzări – încasările din vînzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor,
operaţiile de barter, contractele de construcţie;
 alte venituri operaţionale – sumele primite sau de primit din ieşirea (vînzarea, schimbul) activelor
curente, cu excepţia produselor finite şi mărfurilor, arenda curentă, precum şi sub formă de amenzi,
penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune materiale rezultate de modificări ale metodelor de
evaluare a activelor curente.
Din veniturile din activitatea neoperaţională fac parte sumele primite sau de primit din alte feluri de
activităţi ale întreprinderii:
 veniturile din activitatea de investiţii, în a căror componenţă intră sumele rezultate din ieşirea şi
reevaluarea activelor pe termen lung ale întreprinderii, sumele încasate din vînzarea activelor
nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe, dividendele calculate, dobînzile, sumele diferenţelor din
reevaluarea activelor pe termen lung ieşite, veniturile din operaţiunile cu părţile legate;
 veniturile din activitatea financiară, care cuprind sumele rezultate din transmiterea în folosinţa altor
persoane juridice şi fizice, pe un termen mai mare de un an, a activelor nemateriale şi materiale pe
termen lung, valoarea activelor intrate cu titlu gratuit, venituri sub formă de diferenţe de curs
valutar, subvenţii de stat, prime, premii şi sume sponsorizate, sume conform contractelor de
neincludere în concurenţă etc.;
 venituri excepţionale la care se referă sumele primite de la organele de stat, companiile de
asigurări, persoanele juridice şi fizice sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi,
perturbări politice şi alte evenimente excepţionale.
Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:
 profit pînă la impozitare

 profit brut
 profit net
Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu, constituirii fondurilor
pentru autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de
produse, pe întreprinderi- fiice sau pe alte elemente.
Profit brut = Preţ de vînzare - TVA- Costul producţiei
Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată de:
 dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor agenţi economici;
 vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
 amenzile şi penalităţile;
 anularea unor comenzi;
 surplusurile de la inventariere;
 venituri financiare;
 pierderi din calamităţile naturale;
 micşorarea datoriilor, etc.
Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit net
peste cheltuielile efectuate.
Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri din supraprofit
sau profit de monopol.
Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. în cazul lipsei de
concurenţă unele întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia
economico- financiară a întreprinderii.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
 este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;

 este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
 este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere fiscală
 stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui
profit.
Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie, îmbunătăţirea

calităţii şi diversificarea sortimentului. Căile de sporire a profitului sunt:
 reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei

 coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte preţul de vînzare creşte profitul
şi respectiv poate creşte volumul producţiei
 creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
 îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor
Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii
depinde de activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se
adapta la cerinţele pieţii.
Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă diferenţa dintre
încasările obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată
sub aspectabsolut şi sub aspect relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi
mijloacele utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele pot fi reflectate contabil, economic şi financiar.
Indicatorii economico - financiari de apreciere a

rezultatelor financiare ale întreprinderii
Principalele rezultate financiare sunt:
profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal. Acest indicator
permite de a efectua o comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa impozitului şi a stării
financiare;
profitul net = profit brut - impozite
Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în cazul evaluării proiectelor de
investiţii.
capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator corespunde surplusului
monetar maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul cînd nu va distribui dividende;
autofinanţarea = marja brută de autofinanţare - D totală a dividendelor distribuite acţionarilor;
indicatori economico - financiari de apreciere a rezultatelor financiare - rentabilitatea, care exprimă
eficienţa activităţii economice:
Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale cu costurile acestora şi
profitul este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit nivel de capacitate
vor produce profit, mai jos de acest nivel vor fi pierderi.
Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o planificare a activităţii. Pragul
rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vînzărilor. Pragul de
rentabilitate este acel punct în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul
este zero.
Repartizarea profitului net

Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe
venit. Profitul net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind
acumulările şi consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:
 lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;

 lucrări de organizare a producţiei;
 de modernizare a utilajului;
 de reechipare tehnică;
 de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
 se măreşte volumul activelor curente;
 se achită datoriile pe termen lung;
 se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
 se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi - fiice;
 se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.
Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a acoperi cheltuielile
operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie
neproductivă; pentru finanţarea unor măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De
asemenea din contul beneficiului net se plătesc diferite amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de
exemplu de binefacere).
Referat
Tema: Activele circulante

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
Activele circulante (curente) sunt bunuri si valori care participa la un singur circuit
economic, fiind detinute pe termen scurt (mai mic de un an) de catre societate. Aceasta
categorie de active este importanta pentru finantarea curenta a activitatii unei companii.
Din punct de vedere al structurii, activele circulante se impart in: stocuri, creante, investitii
pe termen scurt, casa si conturi la banci.
Stocurile reprezinta bunurile materiale aflate in proprietatea societatii detinute cu scopul de
a fi vandute (marfuri) sau pentru a fi folosite in procesul de productie (materii prime,
materiale consumabile). In structura acestora sunt incluse: materiile prime si materialele
consumabile (destinate procesului de productie care se regasesc in produsul final integral
sau partial - materii prime - sau nu se regasesc de obiecei in produsul final-materialele
consumabile); productia in curs de executie; produsele finite si marfurile (cumparate de
societate in vederea revanzarii); avansuri pentru cumparari de stocuri.
Creantele se mai numesc si valori in curs de decontare si reprezinta valori economice
avansate temporar de societate catre alte persoane fizice sau juridice pentru care societatea
urmeaza sa primeasca un echivalent valoric reprezentat de o suma de bani sau un serviciu.
Acest post bilantier reflecta datoriile asupra carora societatea are drepturi. Creantele pot fi
impartite in: creante comerciale (fata de clienti); creante in cadrul grupului (intre
societatea-mama si filiale); creante din interese de participare (generate de relatiile dintre
societate si alte societati la care aceasta detine titluri de particpare); creante privind
capitalul subscris si nevarsat (subscrieri de capital social efectuate si nedepuse); alte
creante.
Investitiile termen scurt reprezinta sumele investite de societate cu scopul de a obtine un
castig pe termen scurt (ex: actiuni, obligatiuni, actiuni proprii rascumparate temporar).
Casa si conturi la banci reprezinta valori sub forma de bani (casa, conturi curente la banci,
avansuri de trezorerie).
Ajustari de valoare privind activele circulante
Aceste cheltuieli reprezinta sume care sunt alocate de companie in urma constatarii unor
scaderi de valoare pentru creante, stocuri sau investitii pe termen scurt.
Ajustarile in minus (cheltuielile) sunt facute in cazul in care se constata pierderi din creante
si debitori diversi sau se constituie provizioane pentru deprecierea activelor circulante (daca
se constata o valoarea mai mica decat costul de achizitie).
Ajustarile in plus (veniturile) se constituie atunci cand exista venituri din creante reactivate
si debitori diversi sau reluarea (reversarea) provizioanelor constituite pentru deprecierea
activelor circulante.
Referat
Tema: Mijloace fixe, clasificarea și componența.

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019
CLASIFICAREA MIJLOACELOR FIXE
16. În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale mijloacele fixe se împart în următoarele grupuri:
1. Clădiri.
2. Construcţii speciale.
3. Instalaţii de transmisie.
4. Maşini şi utilaje,
inclusiv:
maşini şi utilaje de forţă;
maşini şi utilaje de lucru;
aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;
tehnica de calcul;
alte maşini şi utilaje, inclusiv automate.
5. Mijloace de transport.
6. Unelte şi scule, inventar de producere şi gospodăresc, alte tipuri de mijloace fixe.
7. Animale de producţie şi reproducţie.
8. Plantaţii perene.
9. Alte mijloace fixe.
10. Cheltuieli capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii speciale).
6.1. Clădiri
17. Clădiri se consideră construcţiile arhitecturale destinate pentru crearea condiţiilor (protecţia contra
factorilor climaterici etc.) de muncă, de trai, de deservire social-culturală a populaţiei şi a condiţiilor de
depozitare a valorilor materiale.
18. Clădirile au ca părţi constructive principale pereţii şi acoperişul.
19. Obiect de inventar din grupul "Clădiri" se consideră orice clădire aparte.
20. Dacă clădirile se învecinează şi au un perete comun, însă fiecare din ele reprezintă o unitate
constructivă independentă, ele se consideră obiecte de inventar aparte.
21. Construcţiile din curte, îngrădirile şi alte instalaţii din curte, care deservesc clădirea (şopron, gard,
fîntînă etc.), se consideră împreună cu clădirea un singur obiect de inventar. Dacă aceste construcţii şi
instalaţii deservesc două sau mai multe clădiri, ele se consideră obiecte de inventar aparte.
22. Construcţiile exterioare ale clădirii (anexele), care au o destinaţie economică independentă,
clădirile centralelor termice separate, precum şi edificiile capitale (depozite, garaje etc.) se consideră
obiecte de inventar aparte.
23. Din componenţa unei clădiri fac parte toate utilităţile interioare, care sînt necesare pentru
exploatarea ei: sistemul termic din interior, inclusiv instalaţia de cazane pentru încălzit (dacă aceasta din
urmă se află în interiorul clădirii), reţeaua interioară de alimentare cu apă, gaze şi de canalizare cu toate
dispozitivele, reţeaua electrică interioară de forţă şi de iluminare cu toată armătura de iluminat, reţelele
interioare telefonice şi de semnalizare, instalaţiile de ventilare cu destinaţie sanitară, canalele de
ascensoare.
[Pct.23 modificat prin HG1212 din 05.11.04, MO205-207/12.11.04 art.1409]
24. Instalaţiile de alimentare cu apă, gaze, căldură, precum şi cele de canalizare se consideră părţi
componente ale clădirii, începînd cu ventilul spre clădire sau de la căminul de vizitare cel mai apropiat, în
funcţie de locul de racordare a conductei de aducţie.
25. Conductoarele reţelei electrice de iluminat, reţelele telefonice interioare şi reţelele de semnalizare se
includ în componenţa obiectului de inventar, începînd cu cofretul sau cutiile terminale pentru cabluri
(inclusiv cofretul şi cutia) sau manşoanele de trecere (inclusiv manşoanele).
26. Fundaţiile tuturor obiectelor (neconsiderate construcţii) - cazane, generatoare, maşini-unelte
(strunguri), maşini, aparate etc., chiar dacă aceste obiecte sînt amplasate în interiorul clădirii - nu se
consideră părţi componente ale clădirii. Fundaţiile acestor obiecte se consideră părţi componente ale
obiectelor instalate pe ele. Fundaţiile utilajelor de gabarite mari, care au fost construite odată cu clădirea,
se consideră părţi componente ale clădirii.
27. După destinaţie clădirile se împart în:
clădiri productive, în care sînt instalate maşini şi utilaje, mijloace de transport interne, alte mijloace fixe
necesare pentru crearea condiţiilor de muncă şi producerea mărfurilor şi serviciilor;
clădiri pentru depozite cu destinaţie diferită (inclusiv pentru păstrarea materiei prime, semifabricatelor
şi mărfurilor chimic agresive);
alte clădiri cu destinaţie specială ( pentru reactoare şi furnale, garaje pentru păstrarea mijloacelor de
transport, sere, şoproane, clădiri demontabile şi mobile etc.);
clădiri administrative (sediile administrative ale întreprinderilor, organelor publice);
case de locuit.
28. După particularităţile constructive, de care depinde în mare măsură durata lor de exploatare utilă,
clădirile se împart în clădiri construite din:
beton armat cu rezistenţă sporită, din blocuri de beton armat şi cu schelet din beton armat sau din
metal;
blocuri de piatră cu mortar din ciment şi cu schelet din beton armat sau din metal;
cărămidă arsă, piatră cioplită, coteleţ cu mortar din ciment sau var, fără schelet;
blocuri uşoare fără schelet, cu coloane şi stîlpi din beton armat, cărămidă sau lemn;
lemn cu pereţi din bîrne sau lemn rotund ecarisat;
argilă bătută, chirpici cu mortar din lut cu schelet din lemn;
lemn cu schelet şi panouri de tip container;
argilă bătută, chirpici, piatră spartă cu mortar din lut fără schelet;
materiale în formă de peliculă sau sticlă îmbrăcate pe schelet de lemn sau metal.
6.2. Construcţii speciale
29. Construcţii speciale se consideră obiectele, a căror destinaţie constă în crearea condiţiilor necesare
pentru realizarea procesului de producere prin executarea unor operaţiuni tehnice, nelegate de modificarea
obiectului muncii.
30. Din construcţiile speciale fac parte şi unele obiecte speciale (construcţiile edilitare etc.) destinate
deservirii neproductive.
31. Obiect de inventar se consideră fiecare construcţie aparte, inclusiv toate instalaţiile cu care această
construcţie formează un tot unitar.
De exemplu:
- puţul de extracţie, inclusiv gura, cadrul de reazem, colectorul de apă, armătura puţului;
- galeria transversală, inclusiv linia ferată permanentă, canalele de scurgere a apei, digurile, perdelele
de praf de rocă, scările şi cablurile;
- sonda de ţiţei, inclusiv turla de foraj şi burlanele de tubaj;
- barajul, inclusiv corpul barajului, filtrele, drenajele, palplanşele, predelele de ciment, evacuatoarele,
deversoarele cu construcţiile metalice, consolidările taluzurilor, autodrumurile de pe corpul barajului,
punţile, platformele, îngrădirile etc.;
- estacadele, inclusiv fundaţia, pilonii, suprastructura, tablierul, căile de pe estacadă, îngrădirile;
- staţia de pompare a apei, inclusiv canalele (interioare) şi fîntînile (interioare);
- rezervorul, inclusiv fundaţia, armătura, garnitura, instalaţia de încălzire;
- podul, inclusiv suprastructura, culeele, pilele, platforma (barele de protecţie, platelajul podului şi
platelajul de control);
- autodrumul pe toată lungimea cuprinsă între limitele stabilite, adică de la punctul de începere şi pînă
la punctul de terminare a lui, inclusiv terasamentul cu consolidările aferente, îmbrăcămintea şi amenajările
(indicatoare rutiere etc.). În componenţa drumului ca obiect de inventar intră şi construcţiile aferente:
îngrădirile, coborîşurile, deversoarele, casiurile, podurile cu lungimea de maximum 10 m.
32. Podurile cu lungimea mai mare de 10 m, ţevile, clădirile lineice şi cele civile aflate în administrarea
drumurilor se consideră obiecte de inventar aparte.
Notă. Sectoarele de drum magistral de pe teritoriul oraşelor nu se consideră componente ale drumului
magistral, ci ale reţelei de drumuri urbane.
33. În transporturile feroviare, obiecte de inventar ale căilor principale se consideră elementele căii
ferate de pe fiecare direcţie a căii principale în limitele secţiei de întreţinere a căii:
- terasamentul căii;
- toate construcţiile de drenare, de scurgere a apei, de consolidare ale terasamentului căii;
- toată suprastructura căii (şinele, intersecţiile de nivel, schimbătoarele de cale etc.);
- toate pasajele de la căile principale, inclusiv barierele manuale;
- toate îngrăditurile permanente contra zăpezii.
34. Obiecte de inventar ale staţiilor de cale ferată, căilor ferate de acces la întreprinderi, punctelor de
secţionare şi punctelor de trecere înainte se consideră toate elementele de cale ferată enumerate mai sus.
35. După destinaţie şi modul de utilizare, construcţiile speciale (conform prevederilor normelor şi
regulilor în construcţii 2.09.03-85) se împart în:
1) construcţii speciale subterane (pereţi-sprijin, beciuri, tuneluri şi canale, staţii metro, tuburi, fîntîni,
sonde etc.);
2) construcţii speciale în formă de rezervoare pentru păstrarea lichidelor, gazelor şi materialelor
pulverulente (rezervoare pentru păstrarea produselor petroliere, gazgoldere, elevatoare, bunchăre, silozuri
pentru furaje etc.);
3) construcţii terestre (drumuri auto şi căi ferate, piste de decolare, terenuri sportive, etajere,
platforme, estacade, galerii etc.);
4) construcţii de înălţime (turnuri de răcire, turnuri de apă potabilă, coşuri de fum, turnuri de
absorbţie, antene etc.);
5) construcţii hidrotehnice (baraje, canale de navigaţie, construcţii de consolidare şi protecţie a
malurilor etc.);
6) alte construcţii.
36. După particularităţile constructive, construcţiile speciale pot fi din:
metal;
beton armat;
piatră, piatră cioplită;
cărămidă;
argilă arsă;
masă plastică;
lemn (scînduri sau lemn rotund);
pămînt;
beton de ciment;
beton asfaltic;
zgură neagră spartă şi pietriş negru;
piatră spartă, pietriş, pămînt, stabilizate cu lianţi şi din beton armat în benzi;
macadam bituminos;
pămînt cu adaosuri de ameliorare a scheletului şi din longrine de lemn cu umplutură;
alte materiale.
6.3. Instalaţii de transmisie
37. Instalaţii de transmisie se consideră instalaţiile cu ajutorul cărora se realizează transportul de
energie electrică, termică sau mecanică de la maşinile-motoare la maşinile de lucru, precum şi transportul
de informaţie, de substanţe lichide, gazoase, pulverulente şi de alt tip de la un obiect de inventar la altul.
38. Din grupul instalaţiilor de transmisie fac parte reţelele electrice, reţelele de telecomunicaţii,
transmisiile şi conductoarele cu toate instalaţiile intermediare necesare pentru transformarea şi transportul
energiei, informaţiei şi pentru deplasarea prin conducte a substanţelor lichide, gazoase, pulverulente şi de
alt tip pînă la consumator.
Notă. Clădirile şi utilajele centralelor electrice, centralelor telefonice, staţiilor de compresoare de gaze,
staţiilor de pompare etc. se includ, respectiv, în grupul "Clădiri" sau "Maşini şi utilaje".
39. La reţelele electrice se raportă liniile electrice aeriene de tensiune joasă sau înaltă, conductoarele
montate pe stîlpi speciali sau pe pereţii clădirilor, construcţiilor, liniile de cablu subterane, reţelele de
contact pentru transportul electric, liniile de măsurare, semnalizare şi operative, reţelele telefonice,
telegrafice şi de radiodifuziune, precum şi instalaţiile de distribuţie destinate pentru transformarea,
transmiterea şi distribuirea energiei electrice către consumatori.
40.Obiecte de inventar ale reţelelor electrice se consideră linia cuprinsă între instalaţia de distribuţie a
staţiei (substaţiei) electrice sau de la bornele generatoarelor pîna la instalaţiile de distribuţie ale
substaţiilor de recepţie şi linia cuprinsă între substaţii şi încăperile cu fidere sau transformatoare.
41. Drept graniţă între instalaţiile de distribuţie şi reţelele electrice servesc cutiile de extremitate (pentru
reţelele de cablu), manşoanele de ieşire (pentru liniile aeriene) şi lanţurile de izolatoare suspendate dintre
instalaţiile de distribuţie ale substaţiei şi liniile aeriene.
42. Stîlpii liniilor electrice aeriene fac parte din obiectul de inventar, adică din linia de transport de
energie electrică.
43. Transmisia ca obiect de inventar se consideră linia conducătoare a transmisiei din încăpere sau de
la etajul respectiv, incluzînd, pe lîngă arbori, mufele, rotilele de transmisie, suspensiile, consolele etc.
44. Instalaţii de transmisie se consideră conductele pentru transportul de la un obiect la altul a
substanţelor lichide, gazoase, pulverulente şi de alt tip: apă, abur, gaze, ulei, ţiţei, aer, acizi, ciment etc.
45. Obiecte de inventar aparte se consideră conductele care nu sînt părţi componente ale unei maşini,
clădiri sau construcţii şi care au o valoare independentă.
46. Conducta de abur de la cazanul de abur pînă la ventilul maşinii utilizatoare de abur, inclusiv
armătura (părţile fasonate, suspensiile, consolele, compensatoarele, rezervoarele de condensat etc.) se
consideră obiect de inventar aparte. Conducta cazanului de abur, care uneşte cilindrul cu ecranele, este un
element al cazanului şi se include în componenţa lui.
47. Conducta de termoficare cuprinsă între boiler şi consumatorul de energie termică are o valoare
independentă, dar conducta pentru încălzirea blocului se consideră parte componentă a acestuia.
48. În funcţie de destinaţie, instalaţiile de transmisie se împart în:
instalaţii de transmitere a energiei electrice;
instalaţii de transmitere a semnalelor de telecomunicaţii;
instalaţii de transmitere prin conducte a gazelor, lichidelor, materialelor pulverulente şi de alt tip;
alte instalaţii de transmisie.
49. Conform particularităţilor constructive, liniile de transmitere a energiei electrice şi liniile de
telecomunicaţii pot fi:
subterane - prin cablu îngropat în pămînt sau montat în conducte de protecţie;
aeriene - pe piloni din metal, beton armat, lemn impregnat sau neimpregnat.
50. Conductele de transportare a lichidelor, gazelor, materialelor pulverulente pot fi din:
fontă;
oţel;
beton armat;
ceramică;
polimere;
cărămidă;
alte materiale.
6.4. Maşini şi utilaje
51. În funcţie de destinaţie, maşinile şi utilajele se împart în:
maşini şi utilaje de forţă;
maşini şi utilaje de lucru;
aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaje de laborator;
tehnică de calcul;
alte maşini şi utilaje.
Maşini şi utilaje de forţă
52. Maşini şi utilaje de forţă sînt maşinile generatoare ce produc energie electrică şi termică, precum şi
motoarele ce transformă o formă oarecare de energie (energia apei, vîntului, termică, energia electrică etc.)
în altă formă de energie sau în lucru mecanic. La acestea se rapoartă:
- cazanele (boilerele) generatoare de aburi;
- cazanele de încălzire centrală;
- generatoarele de gaze cu aer sau cu gaze şi apă, generatoarele de acetilenă şi generatoarele similare
de gaze;
- turbinele cu abur;
- motoarele cu piston alternativ sau rotativ cu aprindere prin scînteie;
- motoarele cu piston cu aprindere prin compresie;
- turbinele hidraulice, roţile hidraulice;
- turboreactoarele, turbopropulsoarele şi alte turbine cu gaze;
- alte motoare şi maşini motrice (neelectrice);
- motoarele şi generatoarele electrice, cu excepţia grupelor electrogene;
- grupele electrogene şi convertizoare rotative electrice (inclusiv trenuri electrice mobile);
- transformatoarele electrice, convertizoarele electrostatice (redresoare, de exemplu, bobinele de
reactanţă şi inductanţă);
- acumulatoarele electrice;
- aparatele pentru comutarea, tăierea, protecţia sau conectarea circuitelor electrice;
- tractoarele şi şasiurile autopropulsate.
Maşini şi utilaje de lucru
53. Se consideră maşini şi utilaje de lucru aparatele şi instalaţiile destinate acţiunii mecanice, termice
sau chimice asupra obiectului muncii în procesul de creare a produsului sau serviciilor productive şi
deplasării (schimbării locului) obiectului muncii în procesul de producere cu ajutorul propulsoarelor
mecanice, a forţei omului sau animalelor, precum şi obiectele de tip recipient (cuptoare Marten, furnale,
autoclave, cuptoare şi uscătorii mecanice, bazine de tăbăcire etc.) utilizate nemijlocit în procesul tehnologic
de obţinere a produsului. La acestea se raportă:
- pompele pentru lichide, elevatoarele cu lichid;
- pompele cu aer sau de vid, compresoarele de aer sau cu alte gaze şi ventilatoarele;
- maşinile şi aparatele pentru aer condiţionat;
- furnalele şi cuptoarele industriale sau de laborator, inclusiv incineratoare, neelectrice şi electrice;
- frigiderele, congelatoarele şi alte maşini şi aparate pentru producerea frigului;
- calandrele şi laminoarele;
- centrifugile, maşinile şi aparatele pentru filtrarea sau epurarea lichidelor şi gazelor;
- maşinile pentru spălat vesela, maşinile şi aparatele pentru curăţat sticle, pentru umplut, închis sau
etichetat sticle, pentru ambalat etc.;
- aparatele mecanice pentru dispersat sau pulverizat lichide sau praf etc.;
- palanele, troliurile şi cabestanele etc.;
- macaralele, podurile rulante, macaralele portale;
- cărucioarele echipate cu dispozitiv de ridicat sau manipulat;
- lifturile, scările rulante, transportoarele etc.;
- buldozerele, grederele, nivelatoarele, screperele, excavatoarele, lopeţile mecanice, compactoarele şi
compresoarele autopropulsate etc.;
- alte maşini şi aparate pentru trasarea, nivelarea, decaparea, compactarea, extracţia sau forarea
pămîntului, minereurilor etc.;
- maşinile şi dispozitivele pentru prelucrarea solului;
- maşinile şi utilajele pentru recoltat sau treierat produse agricole;
- maşinile pentru muls;
- presele, teascurile şi alte maşini pentru fabricarea vinului şi altor băuturi;
- alte maşini şi utilaje pentru agricultură, silvicultură (pentru pregătirea hranei pentru animale etc.);
- maşinile şi aparatele pentru curăţirea şi sortarea seminţelor, pentru morărit, uscarea legumelor etc.;
- maşinile şi aparatele pentru fabricarea alimentelor, băuturilor etc.;
- maşinile şi aparatele pentru fabricarea pastei din materii fibroase, hîrtiei şi cartonului;
- maşinile şi aparatele pentru broşat sau legat cărţi;
- alte maşini pentru prelucrarea pastei, hîrtiei sau cartonului;
- maşinile şi aparatele pentru tipografii;
- maşinile şi aparatele de imprimat;
- maşinile şi aparatele pentru tăierea materialelor textile etc.;
- maşinile şi aparatele pentru fabricarea materialelor textile etc.;
- războaiele de ţesut;
- războaiele de tricotat etc.;
- maşinile de spălat;
- maşinile pentru uscat, călcat etc.;
- maşinile de cusut;
- maşinile pentru prelucrarea pieilor, fabricarea încălţămintei;
- maşinile de turnare pentru metalurgie;
- maşinile pentru prelucrarea metalelor cu laser, ultrasunete, descărcări electrice, cu fascicule de
electroni sau ioni;
- centrele şi maşinile de prelucrare a metalelor;
- strungurile pentru prelucrarea metalelor;
- maşinile de găurit, frezat metale etc.;
- maşinile de finisare a metalelor (şlefuit, ascuţit etc.);
- maşinile (inclusiv prese) pentru prelucrarea metalelor prin forjare, lovire;
- maşinile-unelte pentru prelucrarea metalelor cu laser, fotoni, ultrasunete, descărcări electrice,
fascicule de electroni sau ioni, cu jet de plasmă;
- maşinile-unelte de rabotat, mortezat, broşat, danturat, rectificat etc.;
- maşinile-unelte pentru prelucrarea pietrei, produselor ceramice, betonului, sticlei etc.;
- maşinile-unelte pentru prelucrarea lemnului, plutei, osului, ebonitei, textolitului şi altor materiale
similare;
- maşinile şi aparatele pentru lipit şi sudat;
- maşinile de scris şi pentru prelucrarea textelor;
- maşinile şi aparatele pentru sortat, cernut, separat, spălat, amestecat, măcinat sau malaxat pămînt,
pietre, minereuri şi alte substanţe solide etc.;
- maşinile şi aparatele pentru asamblarea lămpilor electrice, fabricarea şi prelucrarea la cald a sticlei
şi articolelor din sticlă;
- maşinile automate pentru vînzarea produselor;
- maşinile şi aparatele pentru prelucrarea cauciucului sau a materialelor plastice;
- maşinile şi aparatele pentru prepararea şi prelucrarea tutunului;
- maşinile şi aparatele pentru extragerea şi prepararea grăsimilor, producerea frînghiilor etc.;
- aparatele electrice pentru telefonie sau telegrafie prin fir;
- aparatele de emisie pentru telefonie, radiotelegrafie, radiodifuziune sau televiziune;
- aparatele de radiodetecţie, radiosondaj (radar), radionavigaţie etc.;
- aparatele de recepţie pentru radiotelefonie, radiotelegrafie, radiodifuziune;
- receptoarele de televiziune, monitoarele video şi proiectoarele video;
- acceleratoarele de particule, maşinile şi aparatele de galvanotehnie.
Aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaje de laborator
54. La ele se raportă:
- aparatele şi dispozitivele de laborator pentru tratarea materialelor prin operaţii ce implică o
schimbare de temperatură (sterilizatoare, aparate pentru lichefierea aerului, altor gaze, turnuri de răcire
etc.);
- instrumentele şi aparatele de geodezie, topografie, hidrografie, oceanografie, hidrologie, metrologie,
geofizică;
- balanţele cu precizie;
- instrumentele pentru măsurarea lungimii;
- instrumentele şi aparatele de testare pentru medicină şi veterinărie;
- instrumentele şi aparatele pentru măsurarea sau controlul debitului, nivelului, presiunii sau altor
caracteristici variabile ale lichidelor şi gazelor;
- instrumentele şi aparatele pentru analize chimice;
- contoarele de gaze, de lichide sau de electricitate, alte contoare;
- osciloscoapele, analizatoarele de spectru, aparatele de măsurare a radiaţiilor;
- alte aparate de măsură şi de control;
- aparatele pentru controlul timpului şi cronometrele;
- maşinile şi aparatele pentru încercări mecanice de rezistenţă, duritate, compresie, elasticitate etc.;
- densimetrele, aerometrele, hidrometrele, termometrele, pirometrele, barometrele etc.;
Tehnica de calcul
55. La acest capitol se includ computerele cu diferită destinaţie, maşinile şi utilajele de prelucrare a
datelor.
Alte maşini şi utilaje
56. La acestea se raportă:
- aparatele de cîntărit;
- aparatele electrice de semnalizare, de securitate sau de control;
- aparatele electrice de semnalizare acustică sau vizuală de avertizare;
- panourile de control;
- binoclurile, lunetele, telescoapele;
- aparatele fotografice;
- camerele de luat vederi;
- aparatele de fotocopiat, de termocopiat;
- aparatele şi dispozitivele pentru laboratoarele topografice şi cinematografice, inclusiv pentru
proiectarea sau realizarea schemelor de circuite pe suprafeţe sensibilizate din materiale semiconductoare;
- microscoapele optice, alte microscoape;
- busolele, inclusiv compasuri de navigaţie;
- aparatele de terapie;
- aparatele cu raze X şi aparatele cu raze alfa sau gama;
- pianele;
- alte instrumente muzicale;
- orgile, armonicile etc.;
- acordeoanele;
- instrumentele muzicale de percuţie (tobe, cimbale etc.);
- patefoanele, gramofoanele;
- magnetofoanele;
- aparatele video.
6.5. Mijloace de transport
57. Din acest grup fac parte mijloacele fixe care servesc la transportarea călătorilor şi mărfurilor, care
includ:
a) în transporturile pe calea ferată:
- locomotive şi locotractoare;
- automotoare şi drezine cu motor;
- vehicule pentru întreţinere sau servicii de cale ferată;
- vagoane de pasageri, vagoane de bagaje, vagoane poştale;
- vagoane pentru transportul mărfurilor;
- cadre şi containere pentru unul sau mai multe moduri de transport;
b) în transportul auto:
- autoturisme şi autovehicule pentru transportul pasagerilor;
- autovehicule pentru transportul mărfurilor;
- autovehicule pentru scopuri speciale;
- şasiuri echipate cu motor;
- autocărucioare pentru transportul mărfurilor în aeroporturi, gări;
- motociclete;
- fotolii rulante pentru invalizi;
- remorci şi semiremorci pentru toate vehiculele;
c) în transportul aerian:
- baloane, dirijabile, planoare;
- vehicule aeriene cu motor;
- paraşute şi rotoşute;
- aparate şi dispozitive pentru lansarea şi oprirea vehiculelor aeriene;
d) în transportul naval:
- pacheboturi, nave de croazieră, de excursii şi alte nave pentru transportul călătorilor, bacuri;
- nave de pescuit şi nave pentru prelucrarea produselor de pescuit;
- iahturi şi alte nave pentru agrement şi sport;
- remorchere şi împingătoare;
- nave cu destinaţie specială;
- nave de salvare;
- alte dispozitive plutitoare;
- nave pentru rupere sau spargere.
6.6. Unelte şi scule, inventar de producere şi gospodăresc, alte tipuri de mijloace fixe
58. Unelte şi scule sînt mijloacele de muncă manuale şi mecanizate, precum şi sculele ce completează
maşinile. La unelte şi scule se raportă:
- uneltele interşanjabile pentru utilaje manuale, mecanice sau nu, sau pentru maşini-unelte, inclusiv
matrice pentru tragerea şi extrudarea metalelor şi unelte de forare în pămînt şi piatră;
- uneltele pneumatice, hidraulice sau cu motor neelectric încorporat pentru folosinţă manuală;
- uneltele electromecanice cu motor electric încorporat pentru utilizare manuală;
- maşinile şi aparatele de birou;
- mobilierul medical, alt mobilier;
- somierele, articolele de pat;
- covoarele;
- tablourile;
- sculpturile.
6.7. Animale de producţie şi reproducţie
59. Acest grup cuprinde animalele de muncă - cabaline, bovine, alte animale de muncă (inclusiv
cabaline şi alte animale utilizate pentru transport), animale de reproducţie - vaci, tauri de prăsilă, armăsari
şi iepe de prăsilă, scroafe de prăsilă şi vieri; oi fătătoare şi berbeci pentru reproducţie, capre fătătoare şi
ţapi, alte animale de reproducţie.
6.8. Plantaţii perene
60. În toate ramurile economiei naţionale din grupul "Plantaţii perene" fac parte toate plantaţiile
artificiale perene, indiferent de vîrstă, cu excepţia plantaţiilor perene crescute în pepiniere în calitate de
material săditor. La ele se raportă:
- plantaţiile de pomi fructiferi de toate speciile: sămînţoase (măr, păr, gutui), sîmburoase (prun, vişin,
cais, piersic etc.), nucifere (nuc comun, alun, migdal, fistic etc.) şi de arbuşti fructiferi de toate speciile
(zmeur, coacăz, agriş) şi plantaţiile erbacee fructifere (frag, căpşun) etc.;
- plantaţiile viticole;
- spaţiile verzi şi plantaţiile decorative (arbori şi arbuşti) pe străzi, în pieţe, parcuri, grădini publice,
scuaruri, pe teritoriul întreprinderilor, în curţile clădirilor de locuit;
- gardurile vii, perdelele de protecţie a cîmpurilor şi perdelele de reţinere a zăpezilor; plantaţiile de
consolidare a nisipurilor, malurilor de rîuri, plantaţii pe rîpe şi lunci;
- plantaţiile din grădinile botanice şi ale altor instituţii de cercetări ştiinţifice şi de învăţămînt superior
utilizate în scopuri de cercetare ştiinţifică şi alte plantaţii perene.
61. Plantaţiile tinere de orice specie se iau în evidenţă la mijloacele fixe ca grup separat de plantaţiile
care au atins o dezvoltare completă, adică vîrsta de intrare pe rod, de închidere a coroanelor etc.
62. Obiecte de inventar ale plantaţiilor perene se consideră:
- plantaţiile fiecărei livezi, vii, străzi, curţi, parc, scuar, bulevard, teritoriu al întreprinderii etc.,
indiferent de numărul, vîrsta şi specia plantaţiilor;
- spaţiile verzi de-a lungul străzii, drumului (în limitele terenului arondat), inclusiv împrejurimile
individuale ale fiecărei plantaţii;
- perdelele de protecţie a cîmpurilor: spaţiile verzi ale fiecărui sector (raion) separat, indiferent de
numărul, vîrsta şi specia plantaţiilor.
6.9. Alte mijloace fixe
63. La alte mijloace fixe se raportă: fondurile de carte (indiferent de preţul unor exemplare), valorile
muzeale (indiferent de preţul acestora), cu excepţia exponatelor de importanţă ştiinţifică, istorică şi tehnică
nesupuse, prin reglementările în vigoare, evidenţei contabile în expresie valorică, animalele parcurilor
zoologice şi circurilor, echipamentul de protecţie etc.
6.10. Cheltuielile capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii speciale)
64. Din această categorie fac parte cheltuielile ce nu au caracter de inventar (nelegate de executarea
construcţiilor), cele prevăzute pentru realizarea măsurilor tehnico-culturale de ameliorare de suprafaţă a
terenurilor cu destinaţie agricolă, efectuate din contul investiţiilor capitale (nivelarea terenurilor, defrişarea
terenurilor pentru arătură, curăţirea cîmpurilor de pietre şi bolovani, retezarea muşuroaielor, defrişarea
hăţişurilor, curăţirea bazinelor de apă etc.).
Portofoliu

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2019

Economia Și Gestiunea Unităților

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economia Și Gestiunea Unităților

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

s.Grinăuți r-nul Ocnița

Tema: Importanța întrprinderilor ramurii în

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Rolul intreprinderii este cel asumat de catre proprietarii si managerii ei .

El are o componenta economica si una sociala.

Rolul economic al unei intreprinderi este, in principal, acela de a

MP = valoarea materiilor prime (bunuri achizitionate de intreprindere pentru a fi transformate,

Atunci: VA = CA – (MP + MC + TR)

Valoarea adaugata are urmatoarele destinatii:

3) Fondul de amortizare (va permite

Practica de succes a ultimelor decenii tinde sa confirme valoarea primei conceptii.

Rolul social al intreprinderii:

contributia la satisfacerea trebuintelor populatiei prin bunurile si serviciile furnizate

contributia la dezvoltatea civilizatiei umane prin promovarea progresului tehnico-stiintific

contributia la protectia mediului

Rolul intreprinderii in raport cu clientii

Presupune identificarea nevoilor acestora, proiectarea ofertei in concordanta cu caracteristicile

Rolul intreprinderii in raport cu personalul

Rolul intreprinderii in raport cu proprietarii

Din perspectiva intreprinderii proprietarii au competenta decizionala maxima stabilind strategia si

Rolul intreprinderii in raport cu institutiile statului

Tema: Starea actuală a industriei

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Tema: Finanțarea proprie și finanțarea

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Finatarea poate fi realizata prin doua tipuri de surse:

2. Selectarea surselor proprii de finantare ale agentului economic

Tema: Sursele mijloacelor împrumutate

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Tema: Productivitatea muncii

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Ramura de comerţ sau Vînzări mii Număr Fond de timp Productivitatea

14 400 100 23 040 W =144 mii leit

t = 23040/14400= 1,6 om-zile la o miie de lei vinzari

A 260 590 16 34 20 0,80 1.70

B 580 310 36 18 50 0,72 0,36

C 780 830 48 48 80 0,60 0,60

Total 1620 1730 100 100 - 2,12 2,66

Căile de creştere a productivităţii muncii

Tema: Formele de salarizare

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Tema: Resursele umane în unitățile de

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

III. Cerinţe faţă de ospătar

IV. Cerinţe faţă de barman

V. Cerinţe faţă de bucătar

VI. Cerinţe faţă de bufetier şi vînzător din secţia culinară

VII. Cerinţe faţă de casier

VIII. Cerinţe faţă de garderobier

IX. Cerinţe faţă de portar

Tema: Investițiile imobiliare,rolul lor în

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia

Tema: Costul de producție,clasificarea,calcularea

Elaborat: Grușevschii Cristin

Coordonat: Voinesco Livia