De ce este frustrant să te cheme Liviu și, mai ales, Liviu Dragnea?

Vreau să fiu instigator la calm, la rațiune și la înțelegere. Astăzi, în România este

”nașpa” să fii PSD-ist. După ce PSD, în frunte cu Dragnea, a câștigat alegerile parlamentare în
2016, glumeam cu prietenii: ”Gata, revine mustața la modă în România!”, mai ales că se
potrivea cu trendul lambersexualilor. Ăștia cu mustață urmau să fie elita – un fel de masculi
alfa.
După un an, chiar dacă nu sunteți de acord cu mine, eu îl compătimesc pe Liviu
Dragnea. Sincer vă spun, nu aș vrea să trec prin ce trece, de aproape un an de zile, acest om.
Dacă eram în locul lui, îmi smulgeam mustața, în loc să mi-o rad. Dar să trecem peste ironie.

Vă relatez o poveste pe care mi-o spunea bunicul meu și se potrivește contextului.

Este vorba despre o înțelepciune populară despre un moș care vede unde îngroapă vecinul
său mult aur, cam cât încape într-un butoi de brânză. Astfel, moșul se duce și îngroapă și el,
lângă aurul vecinului, o piatră. Trece o zi, trec două, trece o lună, și vecinul nedumerit se
duce la moș și îl întreabă: ”Am văzut că ai săpat lângă aurul meu, dar nu l-ai luat, ci, din
contră, ai îngropat o piatră. De ce ai făcut asta?” Moșul îl privește șăgalnic pe tânărul
mustăcios, îl bate pe umăr și îi spune: ”Dragul meu, aurul tău îngropat valorează atât cât
valorează și piatra mea îngropată.”

Este frustrant să te cheme Liviu și, mai ales, Liviu Dragnea. După ce i-ai zdrobit ideea
de tehnocrație președintelui Iohannis și ai obținut un scor uriaș în alegeri, nu ai putut să pui
un prim-ministru, din nu se știu ce motive de siguranța națională. După instalarea
Guvernului, ai primit imediat un val uriaș de colindători în fața Guvernului și în toate orașele
mari ale României, iar ”omuleții verzi” sunt aproape zi de zi la ușa Palatului Victoria.
Paradoxal, a trecut un an de zile și încă nu ai putere suficientă să ții pârghiile statului sub
control. În regimurile democratice, jocul politic este stabilit prin rezultatul alegerilor, însă
ceea ce se întâmplă de un an de zile dă impresia că Parlamentul este doar decorativ, iar
partidele politice, doar niște relicve ale trecutului.
Este ironic, frustrant, trist, cum vreți, nu este deloc plăcut să ai putere și să nu poți
face mai nimic. Cum încerci să faci ceva, cineva îți spune: ”Stai cuminte că vine #Rezist în
stradă și instaurează - s-ar zice - democrația!”, apoi se clamează lozinci legate de dreptul
protestatarilor, de justiție, libertate și alte scheme fardate. În situația lui, nu este suficient să
ai putere, ci trebuie să poți face ceva cu puterea pe care o ai. Sensul corect politic al
termenului ”putere” se traduce prin ”momentul în care subiectul A îl poate determina pe
subiectul B să facă ceva”. Uite că Dragnea nu doar că pierde terenul și puterea câștigată în
alegeri pe zi ce trece, dar a ajuns, colac peste pupăză, să aibă și averea sub sechestru. Știi,
acum un an de zile îl vedeam cum le vorbea românilor despre viitorul țării, ca un dascăl
răsărit care le spune copiilor cum este cu sistemul solar. Iată că după un an, cariera clădită în
liniște, în spatele lui Geoană și al lui Ponta, l-a adus la momentul de ”glorie maximă”, astfel
încât a ajuns ca în proverbul golănesc: și cu puterea pierdută și cu banii luați.

Să revin la povestea bunicului. Puterea lui Dragnea este ca aurul în pământ sau, altfel
spus, ca apa sfințită, pentru că lupta pentru pârghiile statului nu schimbă cu nimic viața
cetățenilor. Peste noapte, nu vor răsări spitale, nici nu se vor ruina catedrale. Este doar o
rocadă între puteri, de data aceasta cu forța, o formă de viol în direct la care participă, nu
cetățenii, ci masele. O masă de oameni pentru care partidele actuale nu au răspuns pentru
așteptările lor.
Ca o prezicere sau ca un sfat de final: Nu botezați anul acesta copiii cu numele Liviu!
Le va purta ghinion. Iar dacă purtați mustață, radeți-o. Așa, pentru noroc.