Neînfricată

Cu mult timp în urmă, în ţinuturile înalte ale Scoţiei, exista un

regat numit DunBroch. Ţara era
condusă de regele Fergus şi de regina
Elinor. Fiii lor, prinţii-tripleţi, formau un
trio mereu pus pe şotii.
Dar alături de ei era şi Merida,
prinţesa din DunBroch.
Regina Elinor nutrea speranţe mari
pentru Merida… şi standarde înalte
pentru o fiică de rege. Ea credea că o
prinţesă trebuie să aibă o educaţie
aleasă.
Să-şi cunoască bine regatul şi, mai
presus de orice, să fie perfectă în tot ce
face. Iar după părerea reginei Elinor,
Merida mai avea multe de învăţat.
Având o fire cu totul diferită de cea a mamei ei, Merida trăia pentru
cele câteva zile de libertate în care putea să-şi ia arcul şi săgeţile, să
încalece pe armăsarul ei, Angus, şi să-şi petreacă timpul în pădure.
Merida era o arcaşă excelentă; rareori rata o ţintă.
Într-o zi, regina Elinor îi spuse fiicei ei că a venit vremea ca şi ea
să urmeze tradiţia familiei. Pretendenţi din trei clanuri scoţiene aveau să
vină ca să se întreacă pentru mâna prinţesei Merida. Ea însă răspunse că
nu este pregătită să se mărite.
Regina îi povesti apoi o legendă despre un prinţ de demult, care
refuzase să urmeze tradiţia regatului şi se despărţise de cei trei fraţi ai
săi. Regatul lor se destrămase şi dispăruse.
- Fiecare legendă îţi oferă o lecţie, adăugă regina.
Merida nu era convinsă însă de acest lucru.
- Nu ştiu ce să fac, îi s puse Elinor regelui Fergus, puţin mai târziu
în acea zi. Cât mi-aş dori ca Merida să înţeleagă că fac toate aceste
lucruri din dragoste pentru ea!
Între timp, prinţesa i se plângea lui Angus:
- Nu vreau ca viaţa să mi se sfârşească aşa. Vreau să fiu liberă! Jur,
Angus, că nu mă voi mărita!
Dar clanurile pornise ră deja la drum. Şi câteva zile mai târziu,
corăbiile lor ancorară la DunBroch.
1
 Familia regală îi primi pe membrii clanurilor în Sala cea Mare a
castelului.
Lorzii Macintosh, MacGuffin şi Dingwall făcură câte un pas în faţă
pentru a-şi prezenta întâii născuţi, pretendenţii care aveau să se întreacă
în Jocurile Muntenilor, pentru mâna prinţesei Merida.
Tânărul Macintosh era primul pretendent.
- Cu a sa spadă, a înfrânt o mie de duşmani! se lăudă tatăl lui,
lordul Macintosh.
Următorul la rând era tânărul MacGuffin.
- Cu ale sale mâini goale, el a înfrânt două mii de duşmani! se făli
părintele său, lordul MacGuffin.
Mititelul Dingwall era ultimul.
- El a înfrânt zece mii de duşmani de unul singur! pretinse lordul
Dingwall, îngâmfat.
Merida nu era deloc impresionată de tinerii lorzi. Încerca de zor să
găsească o modalitate de a scăpa de căsătorie.
Regina Elinor prezentă regulile după care aveau să se desfăşoare
Jocurile Muntenilor. Numai primul născut al fiecărui conducător de clan
putea concura pentru mâna prinţesei. Proba întrecerii era aleasă de
prinţesa însăşi.
Privirea meridei se lumină brusc. „Primul născut?”, se gândi ea.
Deodată, îi veni o idee.
- Aleg trasul cu arcul! strigă prinţesa.
Întrecerea se desfăşură pe terenul castelului, în aceeaşi după-
amiază. Tânărul MacGuffin abia dacă nimeri marginea ţintei.
Încercarea tânărului Macintosh se dovedi a fi mai bună, nu însă şi
atitudinea sa.
Mititelul Dingwall era cel mai slab arcaş dintre cei trei, dar cumva
izbuti să lovească ţinta chiar în miloc!
Apoi, pe terenul de tragere îşi făcu apariţia însăşi Merida.
- Eu sunt prima născută a clanului DunBroch! vesti ea. Şi voi trage
cu arcul pentru propria mea mână!
- Iţi interzic aşa ceva! strigă regina Elinor.
Dar Merida nu-i dădu nicio atenţie şi îşi încordă arcul.
Una, două, trei săgeţi îşi luară zborul şi fiecare se înfipse exact în
mijlocul ţintei!
Merida era în culmea bucuriei … până ce regina Elinor, furioasă, o
trase după ea, în castel.

2
 - I-ai pus pe toţi într-o situaţie stânjenitoare! strigă regina la fiica
ei, când rămaseră singure. M-ai pus şi pe mine într-o situaţie
stânjenitoare!
- Eu nu voi fi niciodată ca tine, replică Merida, pradă mâniei.
Şi lovi cu sabia tapiseria familiei, sfâşiind-o şi despărţind astfel
portretele tatălui şi mamei ei.
Plângând în hohote, Merida fugi din castel. Sări în spinarea calului
şi se năpusti spre pădure.
În scurt timp ajunse la misteriosul Cerc de Pietre. Luminiţe albastre
îşi făcură apariţia, conturând o potecă. Păreau a o îmbia pe Merida să le
urmeze mai adânc în pădure.
Luminiţele albastre erau de fapt Focul Ielelor, despre care se ştia că
îi conduce pe oameni ori spre descoperirea unor comori, ori spre mari
nenorociri! Merida le urmă până la coliba în care trăia o bătrână. Aceasta
se dovedi a fi o vrăjitoare care ştia să facă farmece şi să împlinească
dorinţele celorlalţi.
Când Merida o rugă să facă o vrajă ca să schimbe hotărârea luată
de mama ei, vrăjitoarea îi spuse că, odinioară, un prinţ îi ceruse o vrajă
care să-i schimbe soarta şi să-i dea forţa a zece oameni. În schimbul lor,
prinţul îi dăruise un inel cu două securi încrucişate.
Apoi vrăjitoarea începu să facă descântecul pentru Merida. Când îl
sfârşi, scoase din căldare o prăjiturică. Nu peste mult timp, Merida se
îndrepta înapoi, spre casă, cu prăjitura vrăjită.
La castel, regina Elinor se bucură să-şi vadă din nou fiica.
Merida îi întinse prăjitura.
- Este un dar de împăcare. Eu am preparat-o, se lăudă ea. Pentru
tine!
După o singură înghiţitură, regina puse linguriţa pe masă şi
propuse să meargă amândouă şi să clarifice lucrurile cu cei trei lorzi,
care încă mai aşteptau un răspuns.
Dar în scurt timp regina începu să
se simtă rău. Oare vraja îşi făcea
efectul? Ferindu-se de regele Fergus şi
de lorzii oaspeţi, Merida îşi conduse
mama în camera acesteia.
Regina Elinor se întinse imediat
în pat.

3
 După câteva minute, din aşternuturi se ridică un uriaş. Regina
fusese transformată!
- Vrăjitoarea ticăloasă mi-a dat o vrajă greşită! strigă Merida.
Elinor ursoaica scoase un urlet furios.
La parterul castelului, regele Fergus auzi urletul ursului.
Cu mult timp în urmă, un urs malefic numit Mordu îi mâncase un
picior, iar de atunci regele vânase fiece urs care-i ieşise în cale.
Iar acum, iată că era unul chiar în castelul său! Regele strânse
imediat toate clanurile în jurul său, pentru a porni la vânătoare.
Merida o duse pe mama ei la coliba vrăjitoarei. Bătrâna nu era
acasă, dar lăsase un mesaj în căldarea ei: „Ca soarta să se schimbe, caută
înăuntru, repară legătura frântă de mândrie.”
Deodată, un nor alb umplu încăperea. Când dispăru, observară că
întreaga colibă era o ruină. Disperate, mama şi fiica nu aveau nimic cu
care să desfacă vraja.
Merida şi mama ei îşi petrecură noaptea în ruinele colibei.
Dimineaţa, Elinor culese câteva fructe de pădure pentru micul dejun şi
se aşeză să mănânce.
Merida hotărî însă că vor avea un mic dejun adevărat.
Într-un pârâu din apropiere, Merida prinse un peşte. Îi arătă apoi lui
Elinor cum să prindă şi ea peşti. Apoi se scăldară şi se zbenguiră
amândouă în apă. Pentru prima dată după mulţi ani, mama şi fiica se
simţeau bine împreună.
Pe la sfârşitul după-amiezii, Merida şi Elinor văzură o potecă
formată din flăcărui. Prin ceaţa care se lăsase, urmară poteca până la
ruinele unui străvechi castel. Acolo, săpat în piatră, Merida observă un
însemn cu două securi încrucişate.
În vreme ce priveau în jur, printre ruine, Merida ajunse în sala
tronului. Acolo văzu, sculptate în piatră, siluetele unor fraţi, patru la
număr, toţi prinţi. Piatra era frântă însă, astfel că cel de-al patrulea frate
era separat de ceilalţi trei. Era ca în legenda povestită de mama ei.
-Despărţiţi, şopti Merida. Ca în tapiserie.
Merida observă că pretutindeni în încăpere se zăreau urme adânci
de gheare de urs.
- Forţa a zece oameni, spuse Merida, amintindu-şi cuvintele
vrăjitoarei şi inelul prinţului, cu securile încrucişate. Prinţul a devenit …
Mordu!
Şi în clipa aceea, Mordu apăru lângă ele.

4
 Mordu se năpusti spre Merida, însă regina o trase din calea lui, în
ultima clipă. Prinţesa şi mama ei o luară la fugă, îndepărtându-se de
castelul în ruine.
Merida îşi dădu seama că ea trebuie să „repare legătura frântă de
mândrie", aşa cum scria în mesajul lăsat de vrăjitoare. Asta însemna să
se întoarcă la castel şi să refacă tapiseria familiei, pe care o tăiase cu
sabia. Mama şi fiica se îndreptară spre casă în cea mai mare grabă.
Merida o strecură pe mama ei în Sala cea Mare. Clanurile se certau
încă pentru mâna ei!
Elinor se ascunse în întuneric, şoptindu-i fiicei ei ce să spună.
Merida anunţă:
- Regina simte în sufletul ei... că fiecare dintre noi ar trebui să fie
liber în a-şi urma inima... şi a-şi găsi dragostea la timpul său.
Împresionaţi de cuvintele Meridei, tinerii lorzi hotărâră că şi ei vor
să-şi poată alege singuri destinul.
- Aşa se rezolvă totul! spuse lordul MacGuffin.
Ceilalţi se arătară de acord că Merida şi cei trei tineri trebuie să
aibă libertatea de a se căsători cu cine doresc.
Fără întârziere, Merida şi mama ei urcară în goană treptele, pentru
a ajunge la tapiseria tăiată.
Imediat ce ele intrară în încăpere, Fergus dădu buzna înăuntru şi
văzu ursoaica!
- Tată, nu! strigă Merida. Nu e
ceea ce crezi tu!
Regele îşi ridică sabia. Elinor
ţâşni pe uşă şi o luă la fugă pe
coridor. Clanurile porniră în
urmărirea ei, afară din castel.
Merida încercă să-i explice tatălui
ei tot ce se întâmplase, dar Fergus
n-o crezu. Pentru a o feri de
pericole, o încuie în Sala Tapiseriei,
apoi o luă şi el la goană în
urmărirea ursoaicei.
Merida era disperată să scape din
încăpere. Prin ferestruica din uşă,
zări trei ursuleţi. Erau tripleţii!
Fraţii ei mâncaseră ce mai
rămăsese din prăjitura vrăjită şi se transformaseră şi ei în urşi!

5
 Pentru a-şi salva mama, dar şi pe
fraţii ei, Merida trebuia să repare
tapiseria. Tripleţii izbutiră să-şi
elibereze sora. Urcară toţi patru în
şaua lui Angus şi porniră în galop pe
urmele mamei lor. Între timp, prinţesa
cusu tapiseria la loc.
Merida îi ajunse din urmă pe
vânători la Cercul de Pietre. Bărbaţii o
capturaseră pe Elinor.
- N-am să vă las s-o ucideţi pe
mama! strigă prinţesa.
Şi lovi cu sabia în piciorul de
lemn al regelui Fergus, retezându-1
dintr-o mişcare.
Deodată, Mordu se năpusti în
Cercul de Pietre. Clanurile se repeziră să-l atace, dar nu puteau face faţă
fiarei.
Într-o clipă, Mordu se apropie de Merida.
Hotărâtă să-şi apere fiica, Elinor îşi adună puterile, se eliberă din
legături şi se avântă spre Mordu.Cei doi urşi se năpustiră unul asupra
celuilalt. După o luptă aprigă, Elinor îl izbi pe Mordu cu spatele de o
stâncă înaltă. Lespedea uriaşă se sparse şi-1 strivi pe Mordu.
Odată lupta încheiată, Merida o înfăşură pe Elinor în tapiseria
reparată. Degeaba însă.
- Nu-mi pasă că eşti o ursoaică! strigă ea. Pentru mine, eşti tot
mama! Şi te iubesc!
Prinţesa îşi îngropă faţa în blana lui Elinor şi plânse în hohote.
În juru l lor se iveau zorile.
În vreme ce plângea, Merida simţi o mână omenească mângâindu-i
părul. Ridică privirea. Mama ei, redevenită om, îi surâdea. Legătura
dintre ele fusese refăcută. Vraja fusese ruptă.
Curând, Merida şi regina Elinor începură să petreacă tot mai mult
timp împreună, fiecare bucurându-se de prezenţa celeilalte. Regina ştia
că fiica ei avea să se mărite într-o zi, dar nu înainte de a fi pregătită
pentru acest pas.
Iar Merida ştia că nu voia să schimbe nimic la mama ei. Fiindcă o
iubea exact aşa cum era ea.