La Braşov ningea cu fulgi mari...

Dacă Ilie Năstase nu ştie când a început să joace tenis, eu am să vă decepţionez printr-o memorie mai
puţin romantică.
Am început să jos tenis, parcă am mai spus-o, la 5 mai1955, adică la 16 ani fără patru zile. Ca şi în cazul
lui Ilie, am ajuns să joc tenis nu dintr-o atracţie irezistibilă, ci mult mai prozaic în urma unei clauze de
regulament.
Am pus mâna pe racheta de tenis în acea zi de 5 mai pentru că nu prea exista sport pe care să nu-l fi
încercat... Jucam tenis de masă, jucam hochei pe gheaţă, ca să nu mai vorbesc de fotbal, baschet sau volei.
Dacă vreţi, eram atât de îndrăgostit de sport în general, încât nici na-m avut timp să meditez la ceea ce
numim astăzi culorile clubului. Aşa se explică faptul că am jucat hochei în echipa Spartac Braşov, la 12
ani, apoi am trecut la "Tractorul", iar, prin 1955, la Steagul roşu. Între timp am jucat baschet şi volei la
"Steagul", tenis de masă la Tractorul şi fotbal la C.F.R. sau, mai apoi, la Dinamo.
Despre tenismanii australieni se spune (admirativ) că, până să fi jucat tenis, au făcut o sută de alte
sporturi. Noi, copiii braşoveni de pe străzile Castelului, Tache Ionescu sau Mureşenilor, am făcut cam tot
atâtea sporturi, plus ascensiunile pe Tâmpa, ceea ce în Australia nu prea întâlneşti la tot pasul.
Şi acum, să lămuresc ce e cu clauza de regulament.
După debutul din ziua de 5 mai (datorat, în fond, faptului că nu am găsit în ziua aceea palete şi fileu de
tenis de masă), am venit pe teren în următoarele două zile. La 9 mai, de ziua mea, s-au întâmplat două
evenimente hotărâtoare pentru mine: 1) am jucat un set cu un doctor, Bădulescu, şi am câştigat cu 6-l, şi
2) am primit, la terminarea setului, oferta de a "semna" pentru secţia de tenis a Steagului Roşu. Oferta mi-
a fost făcută de antrenorul Turuşanco, care a asistat, din întâmplare, la "meciul" meu cu doctorul
Bădulescu şi avea nevoie de un junior (sau de "un loc patru", ultimul de altfel) pentru Steagul Roşu.
Bineînţeles că oferta am primit-o imediat. Repet însă, nu pentru că m-aş fi simţit atras, ci pentru că nimic
din ceea ce era sport nu-mi putea fi indiferent.
La vreo zece zile după 5 mai, m-am supus de bună voie celei mai grele intervenţii "chirurgicale" din
cariera mea de sportiv. Cu această ocazie, antrenorul Turuşanco a izbutit să mă convingă că racheta
trebuie ţinută de capătul cozii, şi nu de mijloc.
După două trei săptămâni de încercări şi potriveli, am intrat în echipă. Ţin să precizez că încă din primul
moment m-am gândit numai şi numai la victorie. Frumuseţea loviturii nu m-a interesat de loc.
De ce? Pentru simplul fapt că mie nu mi-au plăcut niciodată socotelile încurcate. Din ziua în care
Turuşanco mi-a spus că voi juca la Steagul roşu, am fost urmărit de un singur gând: să mă achit cât mai
curând posibil în faţa "Steagului". Vă daţi seama, cred, că în această situaţie nu am avut timp
să-mi şlefuiesc racheta. Ştiam un singur lucru: că trebuie să arunc mingea cât mai departe, spre linia de
fund, şi să adun puncte.
După numai două luni, am reuşit să mă achit de datorie, câştigând în meciul cu Târgu Mureş punctul
care menţinea "Steagul" în divizie. A fost un meci foarte ciudat. Adversarul meu, doctorul Hintsch, avea
20 de ani de tenis. Eu abia împlinisem două luni... Jocul a durat patru ore şi jumătate. Am alergat după
toate mingile. Mi-am însângerat coapsele, patinând pe zgura aspră. Am scos (sau am încercat să scot)
toate stopurile, m-am dus după toate smashurile, mi-am răsucit picioarele în o sută de contre pieds-uri,
dar am câştigat, în cele patru ore şi jumătate am fost obsedat de un singur gând: mingea peste plasă. La
terminarea celor patru ore şi jumătate de joc, doctorul Hintsch a avut un şoc din cauza căldurii de
nesuportat. A fost, de altfel, ultimul meci pe care l-a jucat. După această partidă, braşovenii mei s-au
împărţit în două tabere. Unii erau de părere că am să ajung jucător mare, dar cei mai mulţi spuneau că ar
fi mult mai bine să mă apuc de 800 de metri plat sau, încă şi mai bine, de 3000 m obstacole.
Cu toate că victoria la doctorul Hintsch a făcut să se vorbească despre "băiatul care dă înapoi orice
minge", n-aş putea spune că în ziua aceea m-a cucerit tenisul. Eu eram îndrăgostit, în continuare, de
hochei şi abia aşteptam venirea iernii. Intre timp însă nu mi-am pierdut... timpul. Am încercat să-mi
compun o tehnică, pentru a nu mai fi doar "băiatul care aleargă după orice minge". Era la Braşov un om
care vedea în mine un viitor mare jucător doctorul lulius Bogdan şi asta mi-a dat puţin curaj, deşi astăzi,
după atâţia ani, aş spune că eu am fost întotdeauna propriul meu consilier.
 Timp de câteva luni, m-a obsedat adoptarea unui "proiect pentru tehnică". Am făcut, vă rog să mă
credeţi, tot felul de schiţe şi de calcule. Am fost atras un timp de dreapta lui Schmidt, lift în punctul mort,
care mi se părea o lovitură modernă, dar a trebuit să renunţ repede, deoarece îmi dădeam seama că pentru
voleul de dreapta va trebui să schimb priza, şi asta ar fi însemnat o mare pierdere de timp... Apoi mi-am
zis că ar fi bine să copiez reverul lui Bosch, cu podul palmei în faţă, dar am renunţat după vreo după
săptămâni de experimentări, pentru că eu intenţionam uneori să modific unghiul de tăiere al mingii, şi asta
nu se putea, din cauza poziţiei: se bloca poigneul...
În vara aceea de debut i-am copiat pe toţi maeştrii timpului. Am făcut, într-un fel, cum fac studenţii de la
arte plastice la Luvru, când îi copiază pe vechii maeştri. Din fericire, n-am rămas la nici una din schiţele
luate. Mi-am dat seama că trebuie să-mi construiesc propriul stil.
Toate aceste bâjbâieli şi "studii", deşi păreau să complice şi mai mult lucrurile, m-au apropiat de tenis,
într-un concurs de juniori am venit pe locul trei, după o victorie la Saiti, încheiată cu 6-5, scor care e un
fel de precursor al tiebreak-ului. Faptul a trecut neobservat. Un singur om şi-a dat seama că rezultatul
meu nu e de neglijat. Şi acela am fost eu. Cu toate acestea, la noi, la Braşov, jucam mai ales cu surorile lui
Bosch.
Tenisul e un sport de ierarhie, în tenis operează principiul breslelor. Ce importanţă are că l-ai bătut pe
Saiti sau că, datorită punctului tău, cu doctorul Hintsch, Braşovul are echipă în divizie? În tenis se intră
greu. Ca în vechile bresle. Un rezultat trebuie confirmat. Şi încă o dată. Şi încă o dată... Şi mai e o
chestiune de orgoliu. Un tenisman care a schimbat o sută de rachete în 20 de ani nu prea coboară la un
copil care joacă de trei patru luni. De ce? Pentru că singura lui bucurie sportivă rămâne doar dreptul de al
trata de sus pe cel care urcă în salturi...
Spre iarnă am uitat de tenis. Hocheiul mi se părea un sport mai bărbătesc şi eu eram tocmai la vârsta când
vrei să pari bărbat, îmi plăcea mult ciocnirea în hochei, îmi plăcea contactul direct cu adversarul, îmi
plăceau izbiturile de mantinelă şi crosele rupte. Ce puţin semănau toate acestea cu tenisul! Şi ce mult
aveau să mă ajute asprimile hocheiului când aveam să iau definitiv racheta în mână, ca să descopăr că
"sportul eleganţei" e uneori mai dur ca hocheiul.
Primăvara 1956 a început pentru mine cu o mare surpriză. Am reuşit să-l înving pe Turdeanu, "una din
speranţele tenisului românesc". Cei mai mulţi au spus atunci că e o simplă întâmplare şi că dacă
s-ar mai juca de 25 de ori acea partidă, eu n-aş mai putea câştiga vreuna. Principalul argument era "jocul
frumos" al lui Turdeanu, în comparaţie cu "stilul" meu, în care se vedeau limpede mişcările dure ale
crosei.
Nu ştiu dacă aş mai fi pierdut următoarele 25 de partide cu Turdeanu, dar ştiu că în ziua aceea mi-am dat
seama, încă din primul moment, că nu există o legătură directă sau obligatorie între "stilul frumos" şi
"stilul eficace". John Newcombe, de pildă, joacă doar eficace. Izbeşte mingea la serviciu, ajutat de alonjă,
şi apoi o izbeşte pe forhand şi backhand, fără cea mai mică intenţie de ai "şlefui" zborul. La Rod Laver
mai vezi unele momente de gradare a forţei loviturilor sau de modificare a traiectoriilor. Newcombe, în
schimb, joacă tenis de parcă n-ar avea în mână o rachetă care sună şi vibrează, ci un baston de baseball
sau de oină. Şi Newcombe a câştigat absolut pe merit, de altfel, Wimbledonul.
John Newcombe... Am jucat cu el acum nouă ani, la primul meu Roland Garros. Am pierdut în patru
seturi. Eu jucam tenis de şapte ani. El juca de doisprezece, deşi, la ora aceea, era doar campionul de
juniori al Australiei, în 12 ani învăţase doar serviciul. Apoi a venit lovitura de baseball. Necruţătoarea lui
lovitură de baseball.
Adevărul e că noi, tenismanii, nu prea mai ştim ce e frumos în tenis. Suntem, într-un fel, ca muzicienii
profesionişti, care admiră uneori un muget de contrabas mai mult decât plânsul unei viori... Uneori, o
minge de break bine gândită ne place mai mult decât cel mai frumos voleu cu plonjon.
E, dacă vreţi, o simplificare a tenisului, o eliminare a ornamentelor care încărcau jocul bunicilor cu
pantaloni luni şi şepci albe, â la Gary Cooper la călărie.
În toată această simplificare, care i-a cuprins pe cei mai mulţi supertennismani, cum ar spune Robinson,
Năstase este ultimul romantic. Când Năstase apare pe teren, izbucnesc de fiecare dată aplauzele. Publicul
ştie că Năstase îşi va bate joc de modernismul simplificărilor şi va face, în două, trei sau cinci seturi, o
istorie a tenisului, cu momente din Tilden, din Cochet, din Sedgman, din Drobny, din Gonzales şi chiar
din Laver, cu singura diferenţă că la capitolul Laver, Năstase va zâmbi "cu toată claviatura" şi astfel
mingea aceea simplă, neavind altceva, va avea totuşi un parfum special. Aşa îmi explic eu vorbele
bătrânei doamne de la acel garden party.
...Unde am rămas? A, da! De fapt, n-am făcut decât să-mi continuu gândurile. Vorbeam despre tenisul
frumos şi despre cel, să zicem, eficace.
Despre Turdeanu şi Tiriac.
Drept să vă spun, eu am câştigat la Turdeanu înainte de a fi început să joc tenis cu adevărat. Şi spun asta nu
pentru că mi-ar plăcea paradoxurile am în general un stil mai simplu...
După Turdeanu, cota mea a crescut cu câteva sutimi în ochii iubitorilor de tenis din Braşov. Am început să
joc mai puţin cu surorile lui Bosch. Am început să primesc tot mai des invitaţia clasică: "Nu vrei să schimbăm
câteva mingi, Tiriac?" Şi eram gata oricând, chiar şi pe întuneric, când nici nu se mai vedeau mingile, îi
refuzam doar pe cei care în loc de Tiriac îmi spuneau puştiule...
Spre iarnă, în decembrie, am fost chemat la Bucureşti, ca să pot juca în sală, împreună cu jucătorii consacraţi.
Am plecat fără să mai stau pe gânduri, deşi îmi ascuţisem patinele abia cu câteva zile înainte. Ceva îmi
spunea că nu e puţin lucru să ajungi oarecum în lot, după numai un an şi jumătate, într-un sport în care
instruirea aşa spuneau toţi durează zece ani, iar după aceşti zece ani o veşnicie.
Ajuns în Bucureşti, mi-am propus un singur lucru: să nu pierd nici un minut, în fiecare dimineaţă mă trezeam
înainte de 6. Mergeam pe întuneric spre sala Recolta sau spre Uzinele "23 August". La 7 fix eram pe teren. Şi
asta aproape două luni şi jumătate. Zi de zi am jucat aproape trei ore, fără să mai adun bucăţelele de două trei
minute pe care le "prindeam" în timp ce unii plecau spre duşuri, iar alţii veneau spre teren.
Aşa au trecut cele 70 de zile. Şaptezeci de zile în care aş putea spune că am dus o viaţă de speolog. în 70 de
zile am văzut lumina de afară doar pe drumul spre masa de prânz şi înapoi. Plecam spre casă noaptea târziu,
continuând să joc pe o parte a terenului, fără fileu, în timp ce Marin sau Petre pieptăna cu grebla de măturici
cealaltă jumătate a terenului, pentru a doua zi dimineaţa.
Cele 70 de zile petrecute la Bucureşti mi-au adus, întâi de toate, prima rachetă. Până atunci, la Braşov,
jucasem cu rachete reformate, cu corzi adăugate şi uneori chiar cu mânerul bandajat...
În sala Recolta am învăţat mult. Cel mai atent cu mine a fost Tache Caralulis. Şi-a dat seama că vreau
să-i copiez reverul. Mi-a spus ce anume trebuie să schimb în mişcare. Apoi m-a învăţat serviciul, între
altele, a întins o sfoară în faţă, un fel de semnal de alarmă, ca să evit greşelile de picior.
Am plecat din Bucureşti mult mai sigur pe mine. Racheta mea cea nouă a preluat câte ceva din efortul
chinuitor al picioarelor. Am început să cred că am izbutit să fac în tenis mai mult decât să-l alerg pe
doctorul Hintsch timp de patru ore şi jumătate... îmi dădeam seama că pot face tot ceea ce au făcut şi
ceilalţi, mai mari, în sala Recolta. Mi se părea mai greu doar zborul lui Gogu Viziru. Sau, dacă vreţi,
regularitatea de ceasornic cu care Tache Caralulis lovea mingea de pe fundul terenului.
Când am ajuns în gară, la Braşov, ningea cu fulgi mari. La Bucureşti, trotuarele erau uscate. Am trecut
pe acasă. Nu era nimeni. Mi-am înfăşurat racheta într-un şal al mamei, am tras husa şi am încheiat
fermoarul. Am pus racheta într-un scrin vechi. Seara m-am dus la patinoar. Am găsit repede nişte patine.
Am combinat la repezeală un echipament mai colorat decât cel al canadienilor şi am început sa raşchetez
gheaţa. Am jucat până noaptea târziu. Spre sfârşit, stratul de zăpadă ne ascundea pucul. Ningea cu fulgi
mari. Era o noapte frumoasă, ca în ilustratele de sărbători.
Am uitat complet de tenis...