1

FIZIOTERAPIE

FACTORI FIZICI UTILIZAŢI ÎN TERAPIA BOLILOR REUMATISMALE CADRU

GENERAL \

Baîneofizioterapia este o ramură a medicinei care s-a dezvoltat de-a lungul mai multor secole

utilizând unii factori naturali şî artificiali ca mijloace terapeutice. Aceştia s-au aplicat întâi empiric,

apoi observaţia clinică a stat la baza aprecierii eficienţei terapeutice a factorilor fizici.

Cercetarea ştiinţifică moderna din domeniul fizicii, chimiei, biochimiei, enzimologiei,

imunologiei, reopletismografiei şi neurofiziologiei a evidenţiat şi continuă să evidenţieze modalităţile

de intervenţie a factorilor fizici.

Cu timpul, in numeroase ţări s-a trecut de la noţiunea de balneofizioterapie la cea de medicină

fizică.

După factorul terapeutic folosit medicina fizică cuprinde o serie de capitole: balneoterapia

(apa minerală şi nămolul), hidroterapia, termoterapia, climatoterapia, kinetoterapia, masoterapia,

pneumoterapia, ergoterapia, etc.

Factorii fizici naturali şi artificiali produc modificări de reactivitate locală, regională şi

generală. Intervenţia lor este urmată de reacţii neuro-endocrino-metabolice care pun în circulaţie

factori biologici activi de tipul mediatorilor chimici, cataboliţilor acizi, hormonilor locali şi generali.

Se poate aprecia că factorii fizici stimulează organismul in eliberarea mijloacelor proprii de acţiune

pentru restabilirea homeostaziei.

Cercetări ale ultimului deceniu au elaborat conceptul asupra capacităţii celulei secretoare,

neuronul, de a produce o gamă mare de substanţe chimice cu rol semnalizator şi reglator. Existenţa

neuromediatorilor de natură colinergică, adrenergicâ, histaminergică, serotoninergică la nivelul

sinapsei precum şi a cotransmiţătorilor şi a mesagerilor de ordinul al doilea asigură o activitate

sinaptică modulată adecvată momentului organismului

Reacţiile locale sunt reglate şi de activitatea receptorilor presinaptici (autoreceptori) prin

fenomene de feed-back pozitiv şi negativ.

Sistemul endocrin difuz, paracrin sau APUD răspunzător de hormoni locali, reprezintă un alt
mecanism care dă credit influenţelor pe care le exercită balneofizioterapia. Organe cu rol endocrin sunt

considerate tubul digestiv, rinichiul, creierul, plămânul.

Un sistem care intervine în modularea reacţiilor neuro-ehdocrine, metabolice a reacţiei de

stress în general şi a durerii în particular este reprezentat de peptidele opioide (endorfine, enkefaline,

dimorfine). Endorfînele şi enkefalinele secretate de hipofîza anterioară au rol în combaterea

distressului şi totodată contribuie la întărirea "controlului de poartă".

Factorii balneorMcali pot influenţa acest sistem la nivel tisular (secreţia de enkefaline).

Descărcările hormonale produse de eustressul de efort, acupunctura, masaj, relaxare,

kinetoterapie şi repaus activ sunt deosebit de utile în restabilirea echilibrului factorilor neurohormonali

de autoreglare şi menţinerea homeostaziei.

Unele cercetări au evidenţiat încă circuite neuro-endocrino-imunologice de tip feed-back

negativ şi pozitiv.

Astfel neuroleukina este recunoscută de ambele sisteme. Ea influenţează producerea de

anticorpi Deprimarea reacţiilor imune de către stressul psihologic are la bază efectele

irmmosupresoare ale cortizoluM şi afectarea receptorilor beta-adrenergici leucocitari. Stressul deprimă

şi activitatea celulelor NK. La rândul lor produşii de secreţie ai limfocitelor influenţează sistemul

neuro-endocrin (TLA stimulează ACTH).

Şi alte descoperiri dau suport acţiunii factorilor fizici: "controlul de poartă" este principalul

mod prin care terapia fizicală induce analgezia; reflexul de axon,. reflexele tonice ale gâtului sprijină

acţiunea unor tehnici kinetice; relaţia receptori periferici-echilibrul organismului şi bucla gama

contribuie la reeducarea musculară.

Prin aceste mecanisme dar şi prin altele, factorii fizici creează la nivelul unor aparate şi

sisteme elemente de reglare şi antrenare. Cele mai cunoscute şi utilizate sunt efectele la nivelul

aparatului locomotor. Kinetoterapia este de altfel singurul mijloc de funcţionalizare a aparatului

locomotor •

în acest context modern preocupările s-au dezvoltat şi amplificat; plecând de la o specialitate a

cărei adresabilitate era limitată la unele momente şi stadii din evoluţia unor boli reumatismale,

metabolice, digestive, renale, s-a ajuns la un conţinut ce se ocupă de recuperare» readaptarea,

2

reabilitarea capacităţii funcţionale, afectată în urma unei boli cronice, congenitale sau posttraumatic.

Stabilirea de către O.M.S. a noţiunii de deficit, incapacitate şi handicap în evoluţia mei boli a

impus şi noţiunea de recuperare medicală, care se defineşte de către Academia Română ia 1978 " ca o

acţiune complexă, medicală, educaţională şi socio-profesională menită a restabili cât mai deplin

funcţiile pierdute de un individ precum şi de a dezvolta mecanisme compensatorii, care să-i asigure

posibilitatea de muncă şi autoservire, respectiv o viaţă activă, cu independenţă economică şi socială".

Factorii terapeutici naturali şi artificiali sunt utilizaţi în reeducarea funcţională a aparatului

locomotor, pulmonar şi cardiovascular, limitată parţial sau total prin evoluţia unor boli inflamatorii sau

degenerative, neurologice, posttraumatice, ischemice, etc. Pornind de la restantul funcţional al

bolnavului determinat prin mijloace obiective (goniometrie, testing muscular, indici funcţionali,

articulari, capacitate de efort, capacitate respiratorie, etc.), se pot aplica de manieră progresivă şi cât

mai precoce scheme complexe de tratament a căror scop este refacerea "ad optimum" a funcţiei

afectate.

Factorii balneofizicali sunt utilizaţi astăzi în scop profilactic, curativ, recuperator.

în prezent, problemele legate de profilaxia primară, de preîntâmpinare a unor stări morbide

ocupă loc principal în cadrul obiectivelor organismelor internaţionale pentru sănătate.

Omul societăţii moderne, industrializate şi-a modificat condiţiile de muncă şi habitat, fapt care

a dus la apariţia unor sindroame din care amintim: sindromul hipokinetic (cu consecinţe negative

asupra maselor musculare, sistemului osos, capacităţii de efort, etc), de tulburare a termoreglării cu

determinarea aşa numitor boli "a frigore" şi altele. Curele balneare profilactice se adresează tocmai

acestor deficienţe.

Kinetoterapia, terapia contrastantă (cald-rece) de tonifiere, masajul, balneaţia, nămolul sunt

proceduri ce intervin direct în îndepărtarea unor factori de risc şi a unor stări premorbide ale aparatului

locomotor, cardiovascular, pulmonar, etc.

Este la fel de important în evoluţia dezvoltării aparatului locomotor crearea unui

comportament adecvat faţă de solicitările la care este expus. Tonofierea unor grupe musculare,

posturarea corectă, restabilirea sinergismelor musculare sunt elemente esenţiale în preîntâmpinarea

unor afecţiuni legate de solicitările excesive, de poziţiile vicioase, de unele tulburări ale morfologiei

aparatului locomotor (sacralizare, lombalizare, picior plat, etc).

Terapia cu factori fizicali are contraindicaţii generale şi speciale. Cele de ordin general sunt:

afecţiuni acute sau cronice acutizate, boli venerice în stadiul acut,*%tări caşectice, tumori maligne*

hemoragii, sarcina, boli ale sângelui, boli psihice.

BALNEOTERAPIA

Balneologia, balneoterapia se ocupă de studiul şi aplicarea in scop terapeutic a apelor

minerale, a nămolurilor terapeutice şi a emanaţiilor de gaz.

Istoric.

Valoarea terapeutică a unor factori fizici, artificiali sau naturali a fost sesiztă din timpuri

străvechi

Hipocrate (460 - 377 î.e.n.) formulează încă din acea perioadă indicaţii ^ntru cura heliomarină

şi subliniază rolul masajului şi al kinetoterapiei.

Galen (131 - 201 e.n.) susţine utilizarea apei minerale şi a nămolurilor în r .erse afecţiuni.

Evul mediu reprezintă o perioadă de stagnare pentru dezvoltarea ştiinţelor în general, dar şi

pentru medicina fizică.

Publicaţia lui F. Hoffman "Dissertaţio de mater optima corporis medicina" prin care se atrage

atenţia asupra valorii terapeutice a apelor minerale, gimnasticii, factorilor climatici, deschide o epocă

de importante descoperiri în legătură cu aceste mijloace terapeutice (Priessnitz, Kneipp, Galvani,

Volta, De Bois-Raynoud, etc.).

în ţara noastră deşi unele ape minerale, sunt folosite încă de la romani, primele cercetări fizicochimice

legate de acestea au fost făcute de Ladeslau Pop (1821), urmate de A. Fătu (1851), Minai

Zotta(1854).

Saabner-Tuduri este considerat părintele balneologiei româneşti.

Modul de acţiune a factorilor naturali este complex, ei antrenează mecanisme locale şi

generale atât prin calităţile lor fizice (termalitate, presiune hidrostatică, hidrodinamică) cât şi chimice.

în cadrul unei cure balneoclimatice organizate 18-20 zile, mijloacele medicinei fizice, asociate

altor factori medicamentoşi, dietetici şi de ordin psihic, concură la restabilirea ritmurilor biologice
normale ale homeostaziei Terapia cu factori naturali într-o administrare repetată, pe o durată de timp,

este o terapie de stimulare, de reglare, care creează condiţii de antrenare-adaptare complexe.

Factorii naturali sunt utilizaţi în scop profilactic,, curativ şi recuperator.

- Rolul profilactic a fost apreciat în urma studiilor şi cercetărilor care au evidenţiat creşterea

rezistenţei generale a organismului, mobilizarea unor mecanisme adaptive, neurovegetative,

endocrine» imunologice. Balneoterapia reprezintă un potenţial de sănătate păstra largi categorii de

oameni ce înregistrează factori de risc pe linie profesională (pulberi, gaze toxice, umezelâ, curenţi de

aer), genetică şi socială.

-Rolul curativ, in schemele de tratament a unor boli aceşti factori se găsesc alături de cei

medicamentoşi, alimentari, igienici.

- Rolul recuperator se conturează în legătură cu existenţa unor

deficienţe funcţionale cronice la nivelul aparatului locomotor, pulmonar şi

cardiovascular.

Intervenţia factorului balnear in cură internă sau externă nu trebuie privită numai prin acţiunea

directă locală, la nivel arteriocapilar. sau a axului hipotalamohipofizar ci mult mai complex prin

angajarea unor mecanisme reflexe de stimulare a hormonilor locali.

Apele minerale.

Apele minerale sunt soluţii complexe de săruri şi ioni, care au o acţiune terapeutică, ştiinţific

recunoscută îndeplinind una sau mai multe din următoarele condiţii:

- prezenţa unor anumite calităţi fizice, de temperatură, pH şi

osmolaritate;

- prezenţa unor anumite cantităţi de substanţă chimică (o mineralizare

totală de cel puţin 1 g la litru, anumiţi ioni cu efecte cunoscute în cantităţi

de cel puţin 1 g la litru, sau ioni biologici activi în cantităţi mici, sau gaze

(CO2, H2S, radon) dizolvate.

Apele minerale sunt rareori pure, obişnuit sunt complexe datorită condiţiilor de presiune,

temperatură, potenţial magnetic şi chimic în care s-au format. Acest fapt conferă fiecărei ape minerale
o individualitate fizico-chimică şi farmacodinamică.

Apele minerale sunt factori terapeutici a căror administrare se face sub indicaţie şi control

medical.

Clasificarea apelor minerale se face după mai multe criterii: origine, temperatură, concentraţie

osmotică, dar cel mai folosit este cel chimic. Conform acestuia ele se împart în: ape oligominerale,

carbogazoase, alcaline, feruginoase, clorurosodice, iodurate, sulfuroase, sulfatate, radioactive.

Apele minerale se administrează în cură internă (crenoterapie), externă (băi), inhalaţii, irigaţii,

injecţii.

Pentru cura internă modul de acţiune a unei cure hidrominerale trebuie privit sub raportul unor

reglări de tip enzimatic şi metabolic ca urmare a unei intervenţii de tip reflex. Osmolaritatea apei

minerale antrenează şi mecanisme de tip central.

Pentru cura externi intră ta joc elementul termic, mecanic şi chimic, ce caracterizează flecare

apă minerală. Se influenţează în special hemodinamica şi metabolismul locaL

Apele oligominerale.

Sunt o categorie aparte de ape minerale care nu se supun condiţiilor din

definiţie ele conţinând sub 1 g substanţă dizolvată la litru. După temperatura la

izvor sunt acratoterme şi acratopege.

Apele acratoterme se folosesc in cură externă şi se indică în afecţiuni ale

aparatului locomotor: spondilita anchilozantă, artroze, periartrite, nevralgii, stări

post traumatice, boli neurologice.

în cură internă apele acratopege au efecte diuretice, antispastice şi au

indicaţii în bolile tubului digestiv, căilor biliare, căilor urmare. Aceste ape se

găsesc în ţara noastră la Călimâneşti, Olănesti, Slănic Moldova, Felix, Moneasa,

Geoagiu.

Apele alcaline. _______________________ .

Apele alcaline conţin minimum 1 g săruri la litru. Acestea sunt reprezentate de ionul

bicarbonic legat de cationul de Na2+, K+, Ca2+, Mg2+.

Apele alcaline se administrează mai ales în cură internă, având ca principală indicaţie bolile
tubului digestiv, bolile hepato-biliare şi unele boli metabolice. Acţiunea apelor minerale alcaline nu

trebuie înţeleasă doar ca o reacţie chimică-de neutralizare, ci în contextul mecanismelor reflexe, a

reacţiilor de reglare şi normalizare. în crenoterapia alcalină indicaţia terapeutică are un caracter

individualizat, efectele terapeutice fiind dependente de structura chimică a apei şi mai ales de raportul

CO2 H/CO3 HNa, de ionii de Ca2+, Mg2+ şi CO2. Izvoarele alcaline se găsesc la: Slănic Moldova,

Tuşnad, Borsec, Buadaş, Vatra Domei, Vâlcele.

Apele clorurosodicc

Apele clorurosodice (sărate) conţin cei puţin 1 g la Htm de NaCL în funcţie

de concentraţia de ioni de Na+, Q~ dizolvaţi întâkim o gamă largă de varietăţi,

de la cele hipotone la cele hipertone (3Q0g$). în general sunt mixte având în

conţinut bicarbonaţi, sulf şi gaze.

Dat fiind această largă varietate de concentraţii şi combinaţii chimice,

efectele terapeutice şi indicaţiile sunt numeroase şi diferenţiate.

în cura externă se pot folosi orice concentraţii, dar ea valoare terapeutică se

situează pe primul plan apele sărate concentrate (peste 15 g/l). Acţiunea apei se

datoreşte atât componentei fizice (temperatură, potenţial electric, presiune osmotică), dar şi

celei chimice. Modificarea reactivităţii vasculare, nervoase, vegetative şi endocrine se instalează în

mod progresiv în timpul curei

Indicaţiile reţin: spondilita anchilozantă , artroze, periartrite, nevralgii, afecţiuni de neuron

motor periferic. Localităţile sunt: Lacul Sărat, Amara, Olăneşti, Ocna Sibiu, Slanic Prahova.

Băile ta mare au o utilizare profilactică şi curativă. Ele se integrează mai ales terapiei

contrastante (soare, nămol, baie mare) solicitând mecanismele adaptive ale organismului.

Cura internă cu ape clorurosodice, evident nu poate fi efectuată decât cu ape izo sau Mpotone.

în general se acceptă că apele hipotone stimulează secreţia gastrică. Rolul lor în normalizarea tipului

gastrosecretor a fost semnalat de profesorul Băltaceanu. Apele hipotone se găsesc la Sângeorz, Slanic

Moldova, Băile Herculane.

Apele sulfuroase. _______________________________________________ __

Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, sub formă de H2S, HS, S, S2O3 sau sub

formă de complexe coloidale sulfuroase. Hidrogenul sulfurat fiind o substanţă hidro şi liposolubilă

poate pătrunde în organism pe cale tegumentară, digestivă, respiratorie.

Sulful în organism are numeroase roluri; el intră în constituţia unor aminoacizi, hormoni, în

componentele cartilajului articular, etc. Trecerea sulfului anorganic în organic şi invers a fost demult

demonstrată.

Apele sulfuroase se utilizează mai ales în cură externă. Imersia într-o astfel de baie conduce la

apariţia unei hiperemii tegumentare. Această vasodilataţie periferică, care se prelungeşte în timp, duce

la scăderea presiunii arteriale şi la îmbunătăţirea travaliului cardiac. Balneatiile sulfuroase au şi

acţiune keratolitică, fapt ce le implică în tratamentul unor dermatoze. Cura externă este indicată în

spondilita anchilozantă, artroze, nevralgii, nevrite, afecţiuni abarticulare, hipertensiune arterială,

arterite, exeme, psoriazis, afecţiuni ginecologice cronice. Cele mai importante staţiuni sunt: Herculane,

Călimâneşti, Olăneşti, Pucioasa, Nicolina - Iaşi.

In cură internă sulful acţionează asupra tractusului gastrointestinal, ca şi a , celui biliar, având

un efect de stimulare a peristaltismului.

Apele sulfatate.

Apele sufatate conţin cel puţin 1 g/l de substanţă solidă, din care anionul SO\~ este principalul

reprezentant. Acesta este în combinaţie cu Na+, Ca2+,

Mg2+ ^ cu Fe^-. Apele sulfatate sunt în general hipotone şi au indicaţii mai ales în cura

interna. Acţiunea lor se exercita asupra stomacului unde induc procese de diminuare a secreţiei. Efecte

importante au loc asupra motilităţii intestinale, prin acţionarea directă a receptorilor intestinali.

Colereza şi kineu'ca căilor biliare este de asemenea influenţată favorabil, încât biliopatiile funcţionale

reprezintă una din principalele indicaţii Diabetul zaharat şi diateza unea reprezintă o altă indicaţie.

Localităţile sunt* Ivanda şi Izvorul Mircea - Iaşi.

Apele carfeqgazoase.

Apele carbogazoase conţin minim 1 g CO_>/1- Bioxidul de carbon influenţează capacitatea

dizolvantă, aşa încât aceste ape au o mineralizare mare. Se găsesc în numeroase combinaţii, cu Ca+2,
Q", S"2, Fe~3, etc. Aceste ape se utilizează atât în cura internă cât şi externă.

în cura internă au o acţiune hiperemizantâ a mucoasei digestive, ducând la creşterea secreţiei

gastrice. Sunt cotate ca ape de masă, bune.

Cura externă reprezintă indicaţia cea mai frecventă a apelor carbogazoase. Ea se datoreşte

efectului vasodilatator prin acţiune directă a CO2 asupra sistemului arteriocapilar. Această

vasodilataţie periferică conduce la modificări de hemodinamică cu îmbunătăţirea activităţii inimii şi a

perfuziei tisulare.

Imersia în apă a pacientului este urmată de acoperirea întregii suprafeţe cu o peliculă de bule

de CO2, aşa încât în afara mecanismului chimic, apariţia efectului vasodilatator se datoreşte şi

micromasajului exercitat de acestea. Baia se administrează la temperatura de termoindiferenţă, la 32-

34"C. Se produce un efect hipotermizant care amplifică efectele asupra sistemului circulator prin

apariţia bradicardiei. Indicaţia principală o reprezintă bolile cardiovasculare (HTA stadiul I şi II,

cardiopatia ischemică, sindroamele post trombotice, limfedemul, vasculopatiile, etc.). Staţiunile cu ape

carbogazoase sunt: Covasna, Vatra Dornei, Buziaş, Tuşnad, Borsec.

Nămolurile terapeutice (peloidele)

Nămolurile Punt substanţe de origine mîBerală sau organică, fin divizate, care se găsesc în

stare de suspensie, ta natură. Termenul de peloid se acordă doar nămolurilor terapeutice.

După origine nămolurile se împart în:

- nămoluri sapropelice esre s-au format pe &sd_l lacurilor sărate şi a mărilor prin acţiunea

unor microroganisme asupra substanţelor organice,asupra florei şi faunei bazinului. Formarea lor a

durat timp îndelungat, implicând procese de ordin geologic, biologic şi chimic.

- nămolurile de turbă au rezultat din descompunerea sub influenţa

microorganismelor a resturilor vegetale din mlaştini;

- nămolurile minerale care se formează prin sedimentarea sărurilor

unor izvoare (sulfuroase, calcice, feruginoase) pe particule de sol.

Nămolul este deci un sistem fizico-chirnic heterogen, ce prezintă o fază lichidă şi una solidă;

are o parte organică şi una minerală. Substanţele organice sunt:acizii huminici, hidraţii de carbon,

răşini, resturi proteice, lipidice, etc.

Substanţa anorganică cuprinde: sulfaţi, carbonaţi, silicaţi, bioxid de siliciu, hidrosulfură de

fier, etc.

Nămolul terapeutic acţionează atât în baza calităţilor fizice, cât şi a celor chimice. Mai

cunoscute până în prezent sunt proprietăţile fizice:

- hidropexia - capacitatea de a absorbi şi a reţine apa;

- plasticitatea - capacitatea de a-şi schimba forma sub acţiunea unor

forţe din afară; .

- gradul de dispersie - depinde de dimensiunile particulelor;

- densitatea; ,.'■..

- termopexia - este capacitatea de a absorbi căldura. Ea contribuie cel

mai mult la apariţia efectelor terapeutice ale peloidelor.

Nămolul are o metodologie particulară de aplicare şi anume: împachetări complete sau

parţiale, cataplasme, băi, oncţiuni.

Indicaţiile privesc bolile reumatismale degenerative, afecţiunile post traumatice, afecţiuni de

neuron motor periferic, periviscerite, ginecopatii cronice.

ELECTROLOGIA

Electrologia are ca scop studiul consecinţelor terapeutice a unor agenţi fizici cum sunt:

curentul electric, vibraţiile mecanice şi radiaţiile electromagnetice. Elementul comun al acestor agenţi

fizici este capacitatea lor de a influenţa forţele electromagnetice ce se exercită între particulele ce

poartă încărcătură electrică (protonii şi electronii).

Modificările bioelectrice induse de aceşti agenţi fizici angajează modificări ale fiziologiei

celulare.

Electroterapia.

Electroterapia înseamnă aplicarea curentului electric asupra unei regiuni a organismului în

scopul obţinerii unor efecte terapeutice.

Forme de curent folosite în electroterapie:

I. - curentul galvanic - curent continuu (frecvenţa = 0);

n. - curent de joasă frecvenţă - 1 - 100 Hz;

in. - curent de medie frecvenţă - 800 - 10.000 Hz;

IV. - curent de înaltă frecvenţă - peste 100.000 Hz.

După sensul în care circulă curentul electric, aceştia se clasifică în unidirecţionali şi

bidirecţionali.

a. Curentul unidirecţional (polarizat). Se caracterizează prin apariţia efectelor polare. Formele

cele mai folosite sunt:

- curentul galvanic constant (continuu) a cărui intensitate (I) nu variază în timp;

. - curent galvanic întrerupt; intensitatea trece de la o valoare nulă la una maximă, apoi revine

la valoarea nulă într-un timp scurt (sub 2 secunde). Această variaţie se numeşte impuls electric.

Impulsul electric poate avea mai multe forme:

- impuls cu front drept apărut în urma întreruperilor bruşte,

rectangular;

- impuls cu pantă progresivă - triunghiular, întreruperea nu este

instantanee ci progresivă. Intensitatea creşte lent de la "0" la valoarea

maximă şi apoi descreşte

Fig. nr. 48 Forme de curent electric folosite în terapie

• Fig.nr. 49 Curenţi modulaţi in frecvenţă

- impuls cu pantă progresivă - exponenţial, intensitatea creşte după o curbă exponenţială de la

valoarea "0" la cea maximă, apoi descreşte după acelaşi principiu.

în practică nu se foloseşte un impuls ci un tren de impulsuri, o succesiune de impulsuri de

scurtă durată. După "aceea perioada de activitate (secunde) urmează o durată de repaus (secunde) in

timpul căreia nu trece nici un curent

Modularea - este un fenomen fizic, de variaţie a unor parametri (frecvenţă, amplitudine) pe

durata trenului de impulsuri.

Acest proces se impune în practică datorită fenomenului de acomodare care apare rapid şi care

scade randamentul terapeutic.

b. Curenţii bidirecţionali (nepolarizaţi). Se caracterizează prin absenţa efectelor polare şi prin

prezenţa oscilaţiilor particulelor în raport cu poziţia iniţială. Ei pot fi:

- curenfi simetrici - curent alternativ, sinusoidal;

- curenţi asimetrici - mişcarea electronilor realizează un aspect

asimetric faţă de poziţia iniţială de referinţă.

Acţiunea biologică a curentului electric.

Prin electroterapie se pot obţine următoarele acţiuni:

1. ionizantă, care permite penetrarea substanţelor chimice prin piele;

2. antalgică, care se realizează prin blocajul transmiterii durerii;

3. excitomotorie;

4. vasodilatatoare, nutritivă şi rezorbtivă.

1. Acţiunea ionizantă. Trecerea unui curent continuu, galvanic prin piele duce la creşterea

permeabilităţii acesteia, fapt ce va avea ca urmare penetraţia de ioni şi molecule ionizate. Procesul de

penetrare a ionilor se numeşte dieîectroliză.

Dielectroforeza este procesul de penetrare a moleculelor ionizante, nescindate, cu ajutorul

curentului electric. Zona ionizată poartă macromolecula în sensul impus de încărcătura electrică.

Fenomenul de dielectroliză şi de dielectroforeza este urmat de un proces imediat, local la

nivelul ţesuturilor şi în al doilea timp de o acţiune generală.

Riscul acestui tratament este arsura, care poate fi superficială şi profundă dacă există un metal

(osteosinteză) în straturile subiacente. Arsura poate fi electrică sau chimică. Arsura electrică este

legată de cantitatea de electricitate pe care o primesc celulele în timpul aplicaţiei Aceasta nu trebuie să

depăşească 0,1 mA/cm2 de suprafaţă de electrod. în practică este util de a se alege intensităţi scăzute

(intensitate care se percepe ca o uşoară furnicătură).166

Arsura chimică este legată de depunerea de produşi acizi pe anod şi bazici

pe catod. De aceea, este necesară interpunerea între tegumente şi electrod a unui

strat hidrofil, aşa încât substanţele caustice să nu atingă pielea.

Timpul necesar tratamentului este de 20-30 minute (există un timp de latenţă

în penetraţie care este de minim 15 minute).

2. Acţiunea antalgicâ. -se realizează prin mai multe mecanisme:

- prin acţiunea ionizantă, care facilitează pătrunderea unor substanţe,

care influenţează direct procesul inflamator;

- prin acţiunea galvanică sub electrodul pozitiv. Simpla trecere a unui

curent galvanic se însoţeşte la electrodul pozitiv de un blocaj al transmiterii

durerii Această acţiune antalgică se manifestă numai la nivelul straturilor

superficiale. Se datoreşte fenomenului de hiperpolarizare pozitivă (rezultat

al absorbţiei de electroni de către polul pozitiv) urmat de întreruperea

informaţiilor prin blocarea fluxului nervos, de încărcarea pozitvă a

membranelor. Această acţiune nu este prea intensă.

- prin activarea controlului de poartă - la nivel medular. în 1965

Melzac şi Wall au evidenţiat existenţa unei acţiuni a fibrelor A (groase,

mielinice, cu conducere rapidă, 130 m/sec.) prin intermediul unui neuron

inhibitor din substanţa Rolando de la nivelul cornului posterior, asupra

fibrelor C (nemielinizate, de mic calibru, cu viteză mică de 3 m/sec.).

Informaţiile nocicepti.ee sunt transmise prin fibrele C. Ele pot fi blocate la

nivelul porţii de informaţia pornită de la un exteroreceptor şi transmisă prin

fibrele A, din acelaşi teritoriu metameric.

Stimulul electric poate închide poarta, în afara cazurilor de hiperalgie, de durere prin

dezaferentaţie, sau de durere referită.

Clasic efectul analgezic prin neurostimulare periferică se obţine cu frecvenţe mici (uşoară

contracţie) cu durata de 10 sec., cu curentul galvanic întrerupt (cu impulsuri sau trenuri de impulsuri),

cu curentai alternativ de joasa frecvenţă. Cele mai bune rezultate apar utilizând frecvenţele cuprinse

între 30 -100 Hz, cu intensitate mică, cu durata de 10 minute, mai multe şedinţe pe zi, electrodul activ

fiind polul negativ. Neurostimularea periferică se realizează cu electrod aşezat pe traiectul nervului.

- alt mecanism implică secreţia de morftnornimetice (enkefaline,

endomorfine). Aplicarea frecvenţelor de 2-8 Hz cu intensitate mare la

limita suportabilului, timp de 10 minute, cu impulsuri scurte sub 1

milisecundâ, este modalitatea care angajează acest

mecanism.

Fig. nr.50

Schema" controlului de poartă".

Fig. nr. 51 Curba pragurilor de depolarizare3. Acţiunea excitomotoiie - este deosebită după

cum ne adresăm muşchiului inervat sau denervat

a. Muşchi inervat Variaţia rapidă de curent (impuls sau curent alternativ)

poate provoca o depolarizare a membranei musculare cu apariţia unei contracţii.

Această contracţie involuntară, indusă electric, are caracterele fiziologice ale

contracţiei voluntare. Parametrii morfofuncţionali ai muşchiului (numărul de

fibre contractile, cantitatea de glrogen, enzime) sunt direct legaţi de contracţie.

Un muşchi care nu se contractă suficient merge la atrofie.

De asemenea, vascularizaţia profundă a muşchiului este direct legată de activitatea contractilă.

Deşeurile metabolice ce rezultă in urma contracţiei au acţiune vasodilatatoare, care asigură la rândul ei

atât nutriţia cât şi eliminarea produşilor. Acţiunea excitomotorie se realizează cu impulsuri izolate

(rectangular, trapezoidal) sau iterative (trenuri de impulsuri de joasă şi medie frecvenţă) sau curent

alternativ (joasă şi medie frecvenţă).

b. Muşchi denervat în paraliziile periferice prin lezarea motoneuronilor alfa

(axonotmesis, neurotmesis sau neurapraxie) muşchiul este flasc, se atrofiază şi

evoluează spre scleroză. Deci, la refacerea motoneuronilor prin regenerarea

waleriană (1 mm/sâpt) efectorul (muşchiul) nu va mai avea parametrii

contractili. Electroterapia excitomotorie are ca scop menţinerea, cât mai mult

timp, a parametrilor contractili ai muşchiului.

Fiecare şedinţă de excitoterapie trebuie precedată de câteva minute de termoterapie. Se

folosesc pentru excitare impulsurile rectangulare de lungă durată (în denervârile totale) şi cu pantă

progresivă - exponenţială, în denervările parţiale. Reglajul pantei este în funcţie de parametrii

musculari (cronaxie, reobază, curba intensităţii/durata, pragul de climaliză). Tratamentul excitomotor

se conduce după EMG. Existenţa unui potenţial de reinervare, va permite continuarea excitoterapiei.

Inexistenţa lui va îndruma tratamentul spre o chirurgie de transplant şi reeducare, sau spre o

kinetoterapie de compensaţie.

I. Curentai continuu, constant, galvanic.

Se caracterizează printr-un flux de electroni neîntrerupt şi unidirecţional. Acţiunea fiziologică

constă din:

- disociaţia şi migraţia ionilor (electroliza);

- electroforeza;

- electroosmoza;

- modificarea pragului de excitabilitate a fibrelor motorii (scădere la

polul pozitiv şi creştere la polul negativ modificarea excitabilităţii în fibrele senzitive (sub anod apare

scădere a excitabilităţii care are drept consecinţă o acţiune antalgică);

- modificarea excitabilităţii fibrelor vegetative, cu apariţia unei

vasodilatatii, atât profunde cât şi superficiale (nelegată de poli);

- acţiune asupra SNC; când sensul curentului este descendent, efectul

este sedativ, iar când este ascendent efectul este de creştere a excitabilităţii.

Modalităţi de aplicare:

- cu electrozi aplicaţi pe tegument, in sens transversal sau longitudinal

faţă de axul membrului sau articulaţiei;

- băi parţiale pentru membrul superior şi inferior;

- băi generale - baia Stanger.

Ionoforeza - reprezintă o formă particulară de aplicare a curentului galvanic, care are ca scop

transportul unor medicamente sau substanţe prin piele. Pentru realizarea în practică este necesară

respectarea legii polarităţii, astfel că medicamentul se aşează la electrodul cu aceeaşi polaritate

electrică. La anod se aplică acetilcolina, histamina, novocaina, corticoizii, clorura de calciu, sulfatul de

magneziu; la catod - salicilatul de sodiu, sărurile acide organice.

Substanţele trebuie să fie în soluţii uşor disociabile, de concentraţie mică (1 -2%). Durata

şedinţei este peste 15 minute, cu intensitate mică (1,5 - 2,5 mA, percepută ca o senzaţie de uşoară

furnicătură).

Indicaţii: nevralgii (sciatice, crurale, intercostale, cervicobrahiale), nevrite, neuropatii, mialgii,

artralgi şi artrite, contracturi musculare, paralizie flască şi. spastică, stări posttraumatice, tulburări

funcţionale vasculare (acrocianoza, sindrom Raynaud).

Contraindicaţii: stări febrile, iminenţă de embolie, boli inflamatorii şi infecţioase ale pielii.

n. Curenţii de joasă frecvenţă.

Un curent polarizat, unidirecţional a cărei intensitate trece de la valoare nula (0) la una

maximă, într-un timp scurt (mai mic de 2 secunde) se numeşte impuls, care poate fi rectangular,

triunghiular, trapezoidal, exponenţial.

în terapeutică nu folosim impulsuri izolate ci repetate, sub formă de tren de impulsuri. în

cursul aplicării unui tren de impulsuri putem "modula", provocând variaţii de intensitate, amplitudine,

frecvenţă şi durată, acţiune necesară îndepărtării fenomenului de acomodare.

Aceşti curenţi se folosesc în practică pentru următoarele acţiuni: excitomotorii, analgetice,

hiperemizante

A. Aplicaţii cu scop excitomotor.

Musculatura inervată normal, adesea în urma proceselor de imobilizare sau de reducere a

funcţiei articulare (artrite, artroze) suferă procese de hipotonie şi/sau hipotrofie.

Curenţii cu pantă bruscă, alternativi, neofaradici, rectangulari, faradici pot antrena musculatura

pentru creşterea parametrilor morfofuncţionali.

Aplicarea curenţilor moduLţi în electrogimnastica musculaturii striate se execută de regulă

prin tehnica bipolară, cu o intensitate care să producă secuse musculare evidente.

în practică aceste forme mai sunt utilizate în electrogimnastica musculaturiii abdominale

hipotone, a musculaturii respiratorii direct sau indirect prin intermediul nervului frenic, în tratamentul

insuficienţei constrictorilor vezicali, în stimularea mişcărilor voluntare pentru refacerea memoriei

kinestezice.

Contraindicaţii: paralizii spastice, spasme musculare, musculatură total denervată.

Stimularea musculaturii denervate se realizează cu ajutorul curenţilor cu pantă lentă,

exponenţiali mai ales. Aplicarea ei trebuie instituită precoce, la maximum 7-10 zile de la lezarea

nervului pentru a încetini procesul de atrofie şi de pierdere a resurselor contractile. Tehnica se aplică

după efectuarea elctrodiagnosticului şi mai ales a curbei Intensitate/durată (I/t) care poate stabili

parametrii optimi pentru impulsuri. Frecvenţa cu care se instituie tratamentul este în funcţie de gradul

afectării neuromusculare, cu cât aceasta este mai mare cu atât pauza dintre impulsuri este mai mare, iar

durata şedinţei este mai mică. Pe parcursul tratamentului odată cu îmbunătăţirea răspunsului se

10

modifică şi parametrii de stimulare. Excitarea se face selectiv, urmărindu-se ca fiecare muşchi să-şi

execute în timpul contracţiei mişcarea fiziologică. Durata tratamentului se conduce după potenţialele

de reinervare.

B. Aplicaţii cu scop antalgic.

Teoria "controlului de poartă" ca şi intervenţia unor mecanisme inhibitorii ale etajelor

supraspinale explică efectele electroterapiei convenţionale (curenţii diadinamici, Trâbert, stohastici)

dar şi unele tehnici moderne de electroanalgeziei: stimularea nervilor periferici cu electrozi implantaţi,

electrostimularea cordoanelor posterioare medulare, stimularea electrică transcutanată-TENS.

Curenţii diadinamici. Au efect analgezic, hiperemiant, dinamogen. Ei rezultă din curentul

sinusoidal redresat, de 50 şi 100 Hz. Formele clasice utilizate sunt monofazat fix (MF).de 50 Hz,

difazat fix (DF) de 100 Hz, perioada scurtă (PSperioada lungă (PL) şi ritmul sincopat (RS). MF, PS şi

RS au efect predominant excitomotor iar MF şi PL analgezic. Aplicaţiile sunt diferite după scopul

urmărit transversale, longitudinale, gangliotrope, pe puncte dureroase. Durata şedinţei este între 4 - 8

minute.

Indicaţiile privesc afecţiunile reumatismale, posttraumatice, tulburările circulatorii.

Curenţii TrăberL Sunt impulsuri dreptunghiulare cu efect analgezic şi hiperemiant Electrodul

negativ se aplică pe locul dureros, iar cel pozitiv, proxima!. Efectul analgezic se instalează la sfârşitul

şedinţei Aplicaţiile sunt zilnice timp de 6-8 zile.

Stimularea electrică nervoasă transcutanată (TENS). Este o metodă Valoroasă de terapie* ce

se poate aplica şi la domiciliu, aparatele fiind de mici dimensiuni şi portabile. De mare importanţă în
obţinerea rezultatelor este plasarea electrozilor care trebuie efectuată pe zonele dureroase şi dozarea

intensităţii. Durata unei şedinţe poate ajunge şi la 60 minute.

Indicaţiile cuprind o gamă largă, de la cele reumatismale la cele postoperatorii, herpetice şi

neoplazice.

Contraindicaţiile le reprezintă: purtătorii de pace-maker,' hipersensibilitate la curent electric,

sindroamele dureroase talamice, durerile psihogene.

Electroacupunctura. Face parte din metodele de reflexoterapie, fiind aplicată pe punctele

reflexe dureroase. Indicaţiile sunt reprezentate de tulburările funcţionale şi contracturile musculare.

m. Curenţii de medie frecvenţă.

Sunt curenţi sinusoidali cu frecvenţe cuprinse între 1000 şi 10.000 Hz. Media frecvenţă

permite aplicarea nedureroasă şi profundă a unor intensităţi mari de curent electric. O altă

particularitate constă în aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din poli, chiar concomitent dacă

aceştia sunt dispuşi simetric. Se obţine o blocare reversibilă a conductibilităţii nervoase. Cele mai

folosite metode de aplicare sunt bipolară şi interferenţială.

Forma bipolară foloseşte frecvenţele de 5.000 şi 10.000 Hz ca medie frecvenţă pură, redresată

şi modulată. Modularea duce la obţinerea a două forme:

- lunga perioadă - cu efect excitomotor şi de activare a circulaţiei

periferice;

- scurta perioadă - cu efect excitomotor (20-50 trenuri/sec.), biotrofic

(50-100 trenuri/sec.) şi analgezic (100-500 trenuri/sec.).

Deci efectele terapeutice ale mediei frecvenţe sunt:analgezic: se obţine cu curentul de 10.000

Hz, cu scurtă perioadă şi

cu media frecvenţă redresată;

- excitomotor: se obţine cu curentul de 5.000 Hz şi lungă perioadă;

- trofic, vasodilatator, decontracturant se obţine cu curentul de 10.000 Hz.

Indicaţii: artrite cronice, sechele posttraumatice, nevralgii, mialgii, atrofii

musculare, hipotonii, hemiplegii, tulburări circulatorii periferice.

Curenţii interferenţiali (Nemec). Metoda foloseşte aplicarea încrucişată a doi curenţi de medie
frecvenţă decalaţi între ei cu 100 Hz (exemplu: un curent de 4.000 Hz, celălat 4.100 Hz). La locul de

încrucişare a celor doi curenţi, endotisular are loc atât un fenomen de anulare, cât şi de adiţie, în urma

căruia rezultă Un curent de 100 Hz care se propagă după un vector, care mătură 360° la fiecare

interferenţă.

Efectele fiziologice ale curentului Nemec sunt:

- excitomotor, pe musculatura striată (frecvenţa mică de 10 Hz);

- decontracturant (frecvenţa 12-35 Hz);

- vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv ce se obţin prin acţiune directă

pe musculatura netedă, sau indirect prin gimnastica musculară;

11

- analgezic (80-100 Hz).

Durata şedinţei este de 10-15-20 min., cu intensitate ce creşte şi descreşte progresiv la

începutul şi sfârşitul şedinţei.

Indicaţii: stări posttraumatice (sindrom algodistrofic, entorse, luxaţii, contuzii), artrite,

periartrite, artroze, nevralgii, nevrite, pareze, paralizii.

Contraindicaţii: afecţiuni febrile, TBC, stări caşecuce, procese inflamatorii purulente.IV.

Curenţii de înalta frecventă.

înalta frecvenţă reprezintă aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă

frecvenţă şi a undelor electromagnetice cu frecvenţă de peste 300 KHz. Se caracterizează prin

următoarele:

- nu are efect electrolitic;

- nu provoacă excitaţie neuromotorie (nervii motori sunt excitaţi numai

de impulsuri până la 3.000 Hz);

- are efect caloric de profunzime care durează peste 24 ore fără să

angajeze termoreglarea.

Efecte biologice. Radiaţia electromagnetică de înaltă frecvenţă este absorbită la om de

elemente tisulare bune conducătoare şi este transformată în căldură. Această încălzire a ţesutului fără

influenţarea pielii se numeşte diatermie. Absorbţia este condiţionată de lungimea de undă şi natura
ţesutului. încălzirea ţesutului cu unde cu frecvenţă înaltă are drept consecinţe: vasodilataţia, rezorbţia,

spasmoliza, analgezia.

Fig. nr. 52

Curenţii

interferenţiali

Fig. nr.

53 Legea lui

12

Clasificarea curenţilor de înaltă frecvenţă:

- diatermia cu unde lungi, d' Arsonval (cu X = 2000 - 3000 m şi

frecvenţa = 100.000 -1.000.000 Hz);

- diatermia cu unde medii (X = 300 cm, frecvenţa =1-3 Mhz);

- diatermia cu unde scurte (X = 22;11;7 cm, frecvenţa = 13;21;40

Mhz);

- microundele-radar (X = 12 cm, frecvenţa = 300 Mhz).

în practică se foloseşte terapia cu unde scurte şi microunde.

1. Undele scurte - au două modalităţi de aplicare, inductiv sau capacitiv,

după cum se accentuează pe componenta magnetică sau electrică a radiaţiei.

Clasic lungimea de undă folosită este de 11.06 m.

Diatermia inductivă (în câmp inductor) utilizează în principal efectul magnetic al radiaţiei.

Aceasta se realizează cu un fir izolat (solenoid) cu care se înfăşoară segmentul de corp de tratat (sau

corpul în întregime).

Este o metodă cu o mai mică acţiune de profunzime.

Diatermia capacitivă. Cel mai folosit sistem este cu electrozi condensatori (două discuri

metalice cu diametrul de 10-20 cm, izolaţi printr-o îmbrăcăminte de sticlă sau plastic). Regiunea de

tratat se introduce între armăturile condensatorului. Transformarea înaltei frecvenţe în căldură se

datoreşte constantei dielectrice şi conductibilităţii electrice conform legii Joule.

Grăsimea şi măduva osoasă având o rezistenţă electrică de 10 ori mai mică se încălzesc mai
puţin.

Distanţa electrod-tegument influenţează nivelul pătrunderii în ţesuturi.

Metodologie de aplicare a tratamentului cu unde scurte: mai întâi se alege metoda, apoi

electrozii (rigizi, flexibili), se îndepărtează corpurile metalice şi se controlează tegumentele. Pentru

stadiile acute ale bolii se utilizează doze aterme şi oligoterme (I şi II, timp de 1-5 min.) iar pentru

stadiile cronice se utilizează dozele medii şi calde (III şi IV) timp de 20 min.

Indicaţii terapeutice: procese subacute şi cronice ale aparatului respirator (sinuzite, traheite,

faringite, astm bronşic, pneumopatii), ale aparatului digestiv (distonii vegetative, periviscerite,

colecistopatii), ale aparatului urogenital (metroanexite, periviscerite), procesele reumatismale

articulare, degenerative, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru kinetoterapie.

Contraindicaţii: stări acute, hemoragice şi ischemice, TBC, tumori, graviditate, prezenţa

corpilor metalici endotisulari.

2. Microundele (undele radar) - au lungime de undă de 1 m - 1 micron şi

frecvenţa peste 300 Mhz. Cele mai folosite sunt undele cu X = 12 cm.Tratamentul se aplică prin

metoda câmpului radiant Aplicaţile sunt monopolare. Undele radar pătrund în ţesutul muscular, fiind

mai puţin reţinute de ţesutul gras. La limita dintre straturile tisulare apare o reflexie parţiala care poate

determina o zona de supraîncălzire. Aplicaţia realizează o bună încălzire de profunzime, cu raport

favorabil muşcbi-grăsime (4/1). Dozele folosite sunt mici, mijlocii şi calde iar durata tratamentului de

3-5-10 minute, timp de 6-10 zile. Pentru efectul nedorit asupra ochilor se recomandă purtarea în

timpul tratamentului a unor ochelari speciali.

Fig. nr. 54

Diatermia radiativâ

Unde pulsatile atermice.

în ultima perioadă se folosesc aparate care emit întrerupt undele scurte şl radar.

Scopul în această tehnologie este de a elimina căldura şi reacţiile vasculare condiţionate de

aceasta deoarece s-a constatat că pulsaţiile inferioare a 100 Hz au consecinţe antiinflamatorii

importante, în timp ce frecvenţele mari influenţează metabolismul celular.

Efectele aparatului Diapuls sunt deosebite, mergând până la nivel de intimitate celulară.
Indicaţii: sechele post traumatice, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru

kinetoterapie, arteriopatii aterosclerotice, afecţiuni urogenitale, stomatologice,

13

respiratorii.Contraindicaţii: acelaşi ca la diatermia cu unde scurte şi termoterapie (neoplazii, globii

oculari, corpii metalici endotisulari, stări supurative).

V. Vibraţiile mecanice.

(vibroterapia, sonoterapia)

Vibraţia mecanică se defineşte ca o succesiune de presiuni - depresiuni ce se aplică unui corp

perpendicular sau tangenţial la suprafaţa lui. Vibraţiile mecanice se clasifică după frecvenţă în:

- vibraţii de joasă frecvenţă 1-400 Hz (infrasunetele);

- vibraţii de înaltă frecvenţă 500 Khz - 3 Mhz (ultrasunetele).

Ambele tipuri de vibraţii sunt aplicate în practică.

Vibroterapia (sonoterapia) infrasonică

Această modalitate terapeutică se realizează cu aparate de vibromasaj local sau general având

în funcţie de frecvenţa utilizată şi regiune, efecte sedative, decontracturante, vasomotorii, rezorbtive.

Vibraţia ultrasonică (ultrasonoterapia)

Ultrasunetele sunt produse de un cristal de cuarţ care este supus unor descărcări de înaltă

frecvenţă care îl deformează succesiv (fenomen piezoelectric). Emisia de ultrasunete poate fi în câmp

continuu sau discontinuu.

Cuantificarea vibraţiilor se face prin exprimarea puterii totale de emisii în Waţi, raportată la

unitatea de suprafaţă (W/cm2). Vibraţiile se propagă în linie dreaptă în mediile solide şi lichide. Aerul

şi toate gazele provoacă o reflexie totală a energiei. Ultrasunetul este un fenomen ondulator care se

caracterizează prin procesele de reflexie, refracţie, difracţie şi absorbţie întâlnite în mecanica

ondulatorie. Absorbţia depinde de natura mediului. Ţesuturile cele mai absorbante sunt parenchimul

pulmonar şi osul spongios, iar cele mai reflectizante sunt osul compact şi gazele din pulmon şi intestin.

Ca fenomen fizic nedorit poate apare unda staţionară. Aceasta rezultă din combinarea undei

incidente cu unda reflectată. Se formează o zonă în care vibraţiile adiţionează, supunând celulele la o

forţă importantă şi o zonă în care aceasta se anulează. Acest fenomen este îndepărtat dacă emiţătorul
de ultrasunete este deplasat cu mişcări uniforme (2 cm./sec) caz în care incidenţa nu se combină cu

reflectata, sau dacă se produc emisiuni pulsatile.

Efectele fvtico-chimice ale undelor ultrasonore sunt: mecanic, termic, de cavitaţie, de oxidare

şi reducere.

O parte din energia ultrasonică se transformă în căldură, prin fenomenul de absorbţie a

energiei, sau în urma fricţiunii particulelor din mediu mai ales la nivelul feţelor de separare.

14

Fig. nr. 55 Formarea undei staţionare.

Căldura este absorbită in întreg ţesutul, cu consecinţe asupra vascularizaţiei superficiale şi

profunde şi asupra terminaţiilor nervoase, cu efecte antalgice, spasmolitice, simpaticolitice.

Efectul mecanic se datoreşte vibraţiilor care se transmit fiecărei particule

^xtâ&tâ^^^ta deplasări pendulare. Deformarea celulelor sub efectul

^^p^^^^cmcTre ca rezultat modificări electrice la nivelul membranei. Oscilaţiile

de potenţial electric vor influenţa fiziologia, accelerând metabolismul celular şi

mitoza celulară.

Efecte biologice. Aplicaţiile locale în emisie continuă au efect:

- antalgic, prin blocaj de transmitere a nocicepţiei, având indicaţie în

dureri localizate (PSH, torticolis, gonartroze, în traumatologie);

- spasmolitic, pe musculatura contractată reacţionai;

- simpaticolitic, prin iradierea lanţului simpatic;- antiinflamator având acţiune

favorabilă în tendinite, capsulite,

tenosinovite, nevralgii;

- metabolic, activând metabolismul celular,

- de creştere a permeabilităţii cutanate;

- de producere a hipertermiei osoase (dacă este aplicat pe eminenţele

osoase) cu riscul arsurii;

- de eliberare de gaz la nivelul fluidelor în cazul dozelor mari

(fenomenul de cavitaţie ce se acompaniază de citoliză şi distracţii

vasculare);

- de degradare a moleculelor de AND (de aici, contraindicaţia pentru

testicul şi ovar).

Efecte negative: la copil ultrasunetele pot influenţa cartilajul de creştere, vibraţiile de înaltă

frecvenţă se pot opune la consolidarea focarelor de fractură; prezenţa pieselor metalice endotisulare

reprezintă o contraindicaţie relativă. Aparatele folosite In practică sunt compuse dintr-un generator de

înaltă frecvenţă care acţionează o placă piezoelectrică. Aceasta este situată într-un cap emiţător care

vine în contact cu tegumentele. Emisiunea poate fi în câmp continuu sau pulsatil.

Metodologie de aplicare şi elemente de optimizare a acţiunii terapeutice:

- pentru a asigura penetrabilitatea se interpune între piele şi capul

emiţător un gel, ulei de parafină sau diverse unguente terapeutice;

- permanent se asigură o deplasare lentă a capului emiţător pe

suprafaţa tegumentară;

- aplicarea se poate face şi în apă;

- durata şedinţei este de până la 8 minute; bolnavul resimte o căldură

plăcută (în emisia continuă) după 1 minut de tratament;

- nu există acţiuni cumulative a efectului termic;

- aplicarea în punct fix se realizează in condiţii bune, utilizând

emisiuni pulsatile;

- cuplajul cu joasă frecvenţă oferă efecte decontracturante şi

antiinflamatorii mai prompte;

- efectele terapeutice sunt amplificate de utilizarea unor unguente

medicamentoase;

- are acţiune reflexă prin folosirea pe zonele Head şi ganglionii

simpatici.

Indicaţii: procese inflamatorii articulare şi abarticulare de etiologie reumatismală, sechele

posttraumatice, cicatrici cheloide, contracturi musculare, procese vasculare prin obţinerea pe cale

reflexă a simpaticoiizei.
15

Contraindicaţii: procese infecţioase, osteoporoza, calus în formare, afecţiuni tumorale, grefe

osoase recente, regiunile oculare sau genitale.

VL Câmpurile magnetice de joasă frecventă.

Câmpul magnetic este produs de un curent electric sau de un câmp electric variabil. El se

materializează prin liniile de câmp magnetic.

Câmpul magnetic produs de un curent electric are aceeaşi parametri fizici ca şi curentul.

Câmpul magnetic de joasă frecvenţă se obţine prin trecerea unui curent de joasă frecvenţă de 50

sau 100 Hz, alternativ sau redresat, continuu, sau întrerupt ritmic sau aritmie printr-un sistem de bobine.

Numeroase studii au demonstrat influenţa câmpurilor magnetice asupra sistemului nervos central

şi vegetativ, asupra reacţiilor metabolico-erizimatice ale contracţiei musculare, precum şi asupra activităţii

celulelor. Orice agent fizic extern cu o intensitate şi o valoare eficientă poate influenţa echilibrul ionic al

celulelor, modificând permeabilitatea membranelor, antrenând reacţii de tip ergotrop, catabolic sau

trofotrop, anabolic.

Efecte biologice:

a. aplicarea în regim continuu de 50 sau 100 pulsaţii/sec., timp de 3-4

minute are acţiune sedativă generală, analgezică, de reglare a somnului şi

spasmoliticâ.

b. aplicarea în regim întrerupt (ritmic sau aritmie) determină stimularea,

activităţii SNC, a metabolismelor, a glandelor endocrine, creşterea tonusului

muscular.

Metodologia de aplicare: aparatul numit Magnetodiaflux prezintă două bobine circulare, pentru

regiunea lombară şi cervicală şi încă două bobine paralelipipedice ce se aşează pe regiunile dureroase.

Aparatul emite trei forme principale de câmp magnetic: forma continua (de 50 Hz, 100 Hz şi 50-

100 Hz), forma întreruptă ritmic de 50,100 şi 50-100 Hz şi forma întreruptă aritmie cu aceeaşi parametri.

Durata şedinţei este de 4-6-8 minute pe o perioadă de 8-10 zile.

Pentru şedinţa de magnetodiaflux, bolnavul este aşezat confortabil după ce s-au înlăturat toate

obiectele metalice.
Indicaţii: în afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, sechele posttraumatice

unde se produce o scădere a contracturii şi creşterea pragului dureros; în nevroze şi distonii

neurovegetative, în HTA şi afecţiunile vasculare periferice. Magnetoterapia locală este indicată în

ortopedie pentru accelerarea căluşarii.Contraindicaţii: sarcina, anemia, tendinţa La hemoragii, purtătorii de

pace-maker, epilepsia.

Radiaţiile luminoase. Fototerapia.

A. Radiaţiile infraroşii (IR).

IR sunt situate in afara spectrului vizibil. Au lungimea de undă intre 1 mm-760 milimicroni, şi se

clasifică in : tipul " A" puternic penetrant, tipul " B"ce pătrund; in derm şi tipul " C" care nu pătrunde fiind

absorbit la suprafaţa tegumentelor.

Undele cu puterea cea mai mare de penetraţie in organism sunt cele cu lungimea de undă de 1

micron ceea ce corespunde zonei IR apropiat Penetrarea acestora este urmată de o încălzire a ţesutului ce

antrenează rapid o reacţie de termoreglare, care va activa circulaţia locală şi generală.

Efectele IR sunt deci cele ale termoterapiei: antalgice, spasmolitice, decontracturante,

antiinflamatorii. Iradierea cu IR va determina apariţia unui eritem caloric care dispare la 30-40 minute.

Terapia cu IR se realizează utilizând surse naturale sau artificiale.

Sursele artificiale sunt reprezentate de baia de lumină parţială şi generală (un sistem de becuri

legate in serie şi montate in spaţiu închis), lămpile Solux (bec de 1.000-2.000 W prevăzute cu reflector şi

localizator), radiatoare cu IR.

Mod de aplicare. Emiţătorul de IR se plasează la 50-75 cm faţă de regiune; durata iradierii este în

funcţie de afecţiune. O expunere prelungită poate angaja o ridicare a temperaturii generale a corpului

Indicaţii: nevralgii, contracturi musculare, artroze, sechele posttraumatice, înaintea gimnasticii

medicale şi a masajului.

Contraindicaţii: traumatisme recente, inflamaţii, neoplazii, stări hemoragice, ischemie.

16

B. Radiaţii ultraviolete (actinoterapia - u.v.)

Sunt radiaţii cu lungimea de undă de 400-1000 milimicroni. Se clasifică în 3 categorii: A (4.000-

3.150 A°), B (3.150-2.800 A"), C (2.800-1.850 A').

Penetrabilitatea acestora în organism este foarte redusă (0,3 mm), ele absorbindu-se total în

epiderm.Efecte fizice şi biologice:

1. determină apariţia unui eritem actinie, a cărui intensitate variază cu

sursa, durata expunerii, regiunea iradiată, vârsta. Eritemul

ultravioletelor B şi C presupune un efect fotochimic ce antrenează

histamina, peroxidul de oxigen, prostaglandinele;

2. sinteza de vitamină D, (u.v." B'), deci acţiune antirahiticâ;

3. efect bactericid (u.v." C);

4. provoacă reacţii fotoalergice;

5. provoacă fenomen de fluorescentă (u.v." A');

6. efect analgezic, în doze eritem;

7. efecte imunologice; expunerea la u.v. determină depunerea de

anticorpi anti-SSA şi anti-SSB la nivelul joncţiunii dermoepidermice;

s-au demonstrat şi efecte favorabile, de exemplu

creşterea rezistenţei la infecţii, reducerea factorului citotoxic;

8. efect stimulator pe metabolismul bazai;

9. provoacă pigmentarea pielii prin efect fotocatabolic (u.v." A').

Modul de aplicare este în funcţie de sursa naturală (helioterapie) sau

artificială (lămpi cu vapori de mercur de joasă presiune, care emit u.v. " A", sau de înaltă presiune

care emit u.v. " A", " B", " C". Energia emisă de lămpile cu presiune înaltă este mare ceea ce impune o

respectare riguroasă a distanţei de 75 cm, şi a timpului de 10 minute care nu trebuie depăşit Iradierile sunt

generale şi locale.

- Iradierea generală se face de la distanţa de 1,5 m, crescându-se progresiv timpul pe şedinţă cu un

minut Se obţin efecte de stimulare şi remineralizare.

- în iradierile parţiale este necesară biodozimetria pentru a determina timpul necesar obţinerii celui

mai slab eritem. Distanţa sursă tegument în acest caz este de 50 cm.

Efectele negative impun pe de o parte necesitatea protecţiei ochilor pentru a se evita fotooftalmia

şi cataracta iar pe de altă parte dozarea terapiei pentru a evita atrofiile cutanate şi degenerările
cancerigene.

Indicaţii: în profilaxia rahitismului, nevralgii, hipofuncţii glandulare, boli dermatologice,

neurodermite, psoriazis, afecţiuni ortopedice.

Contraindicaţii: hiperfuncţii glandulare, TBC pulmonar, colagenoze, tumori maligne, tumori

benigne, insuficienţă hepatică sau renală, vârstele extreme (copii foarte mici şi bătrâni).

Accidente: eritem acut, fotodermătoze, urticarie, tulburări de pigmentaţie.

Lasserterapia

Lasserul heliu - neon emite pe lungimea de undă de 6,328 A° , deci în spectru roşu de manieră

continuă. Lasserul arseniu de galium emite în infraroşu de 9,040 A° de manieră pulsatilă. Absorbţia este

mai ales cutanată pentru câteva minute. Energia acestor radiaţii este de 50.000 de ori mai mare ca lumina

naturală.

Această energie este stocată sub formă biochimică (ATP) şi este urmată de c activare importantă a

celulelor.

Terapia cu lasser este organizată în prezent în 4 compartimente:

a. - lasser terapia tisulară;

b. - lasser terapia sistemica;

c. - lasser terapia bioenergetică;

d. - lasser terapia reflexă.

a. - Lasser terapia tisulară se adresează:

- ţesutului cutanat - activarea cicatrizării (ulcere corneene,

17

eczeme, afte, extracţii dentare, plăgi cutanate, ulcere varicoase, herpes, escare).

- sistemului sanguin - activează macrofagele cu creşterea capacităţii

de apărare a organismului.

b. - Lasser terapia sistemica. Restabileşte funcţia normală de transmitere a

fibrelor" A", reechilibrând " controlul de poartă".

c. - Lasser terapia bioenergetică. Lasserul aplicat pe punctele de acupunctu

ra poate restabili circulaţia energetică.

d. - Lasser terapia reflexă - iradierea unui punct dureros are consecinţe

antalgice prin mecanisme neprecizate astăzi.

Indicaţii: nevralgii, tendinite, afecţiuni dermatologice.

Hidrotermoterapia

Aplicarea metodică a apei la diferite temperaturi şi stări de agregare ca şi a altor medii semisolide

constituie hidrotermoterapia.

Din punct de vedere al temperaturilor folosite, în practică se disting:

- crioterapia (înjur de 0°);

- hidroterapia (5-36°);

- termoterapia (peste 38°).Proprietăţile fizice ale apei pe care se sprijină hidroterapia sunt'

- capacitate termică mare;

- termoconductibilitate mare (de 25 ori mai mare ca a aerului).

Acestor proprietăţi fizice li se pot adăuga şi altele, chimice prin dizolvarea

unor substanţe (extracte plante, răşini, CO2). Aplicaţia poate fi încă îmbunătăţită prin

suplimentarea unui factor mecanic (periaj, fricţiune, presiune).

Hidrotermoterapia acţionează prin angajarea unor mecanisme şi sisteme dintre care cele mai

importante sunt termoreglarea şi sistemul vascular.

Termogeneza este rezultatul proceselor chimice celulare, a reacţiilor de oxido-reducere de la nivel

mitocondrial. Prezenţa O2 creşte randamentul reacţiilor energogene celulare.

Termoliza se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie, iradiere şi evaporare.

Termoreglarea se desfăşoară cu contribuţia sistemului vascular, care prin vasodilataţie sau

vasoconstricţie realizează un mecanism de supapă, apt să menţină temperatura constantă a părţii centrale a

organismului

Sistemul vascular periferic arteriolar şi capilar are o structură de anastomoze şi sfinctere

precapilare care contribuie la reglarea fluxului sanguin. Sensul şi amploarea reacţiilor vasculare şi

metabolice este sub controlul sistemului neuroendocrin. De la nivelul hipotalamusului anterior şi posterior

pornesc reacţii somestezice (către musculatura striată), vegetative (către reţeaua vasculară şi sudorală) şi

endocrine (către hipofiză, , tiroidă şi suprarenale) care menţin* echilibrul termic.

Aportul de căldură din exterior tinde să destabilizeze confortul termic ceea ce impune declanşarea

reacţiilor de homeostazie. Depăşirea reacţiilor homeostaziei duce la apariţia hipertermiei.

Efectele în hidrotermoterapie sunt diferite după agentul folosit (cald, rece, indiferent) ca şi după

felul aplicaţiei (generale sau locale).

Aplicaţiile generale de cald antrenează modificări sistemice importante cu consecinţe

cardiovasculare, respiratorii, metabolice, musculare.

Aplicaţiile locale se adresează extremităţilor sau unor segmente corporale şi au următoarele

efecte:

- vasodilataţie în teritoriul de aplicare şi pe metamerul corespunzător;

- creşterea temperaturii locale, moment în care fibra de colagen îşi

reduce vâscozitatea;

- declanşarea unor mecanisme reflexe prin intermediul receptorilor

cutanaţiîn consecinţă vom obţine ca efect spasmoliza, rezorbţia, relaxarea ţesutului conjunctiv, analgezia.

Aplicaţiile de rece sunt de asemenea generale şi locale. Recele este un agent fizic mult mai

eficient în ceea ce priveşte reacţia vasculară.

Aplicaţiile locale determină următoarele modificări:

18

- vasoconstricţie cu reducerea fluxului sanguin în primul timp:

- vasodilataţie dacă se continuă scăderea temperaturii, care recunoaşte

mecanisme locale (reflex de axon, eliberarea de histamină) şi centrale.

Vasele implicate sunt anastomozele arterio-venoase.

Aplicaţiile locale de rece, cu gheaţă sau comprese cu apă rece influenţează transmiterea influxului

nervos, chiar întreruperea lui şi la nivelul unei fibre musculare spastice se produce relaxarea acesteia prin

reducerea activităţii reflexe.

Aplicaţiile generale de rece conduc la modificări mult mai ample:

- scăderea volumului sanguin circulant ca urmare a vasoconstricţiei;

- angajarea mecanismelor de termogeneză musculară şi metabolică;

- activarea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal.

Reacţia organismului la aplicarea procedurilor de hidroterapie are nuanţe individuale. în funcţie de

aceasta Lambart a descris două tipuri la nivelul populaţiei: microkinetic şi macrokinetic.

Tipuri de procedări de hidrotermoterapie _______________________ ■

A. Calde: Generale: - băi la temperatura de indiferenţă (34-35°);

- băi la temperatura de: 36.37°;

- băi hiperterme de 38,39,40,42';

-băide abur-50*;

- băi de lumină generală;

-sauna (80-100°).

Locale: - împachetări parafină;

- baie de lumină parţială;

- împachetări cu nămol;

- pernă electrică;

B.Rece

Generale: - băi hipoterme (28-30°); -băi reci (18-22°); -duş scoţian.Locale: - afuziuni;

-spălări: ^;

- comprese reci;

- fricţiuni cu cuburi de gheată.

Hidrotermoterapia cu factori contrastanţi

Este o terapie mult utilizată in ţările dezvoltate având rol profilactic prin inducerea de modificări

adaptive la nivel vascular. Pentru ca să se realizeze acest efect este necesară repetarea in timp a

metodologiei, cel puţin 12-14 zile. Metodologia constă din aplicarea succesivă la intervale mici a

factorilor contrastanţi, cald-rece. Se începe cu alternanţa cald si se termină cu cea rece.

Expunerea la cald-rece timp îndelungat face ca reactivitatea la frig să fie mult mai puţin brutală,

prin antrenarea mecanismelor vegetative.

în condiţiile ţării noastre acest tip de terapie se realizează prin:

- helioterapie urmată de baia in mare;

- oncţiuni cu nămol in condiţii naturale, urmate de expunerea la soare

şi baie in mare.

în concluzie se poate spune că deşi procedurile de hidrotermoterapie au o utilizare foarte veche,

legată de medicina empirică, modul lor de acţiune le face actuale, ancorându-le în medicina profilactică,

curativă şi recuperatorie.

KINETOLOGIE

Aparatul locomotor prin componentele sale musculo-tendino-scheletice asigură integrarea

organismului în mediu, autoservirea, protecţia faţă de unele agresiuni. Postura şi mişcarea fundamentează

comportamentul fiecăruia.

Toate mişcările antrenează modificări de percepţie, înregistrate, prevăzute şi recunoscute, atât sub

raportul calităţii cât şi a ordinii de apariţie. Toate se realizează datorită unui proces motor reţinut în

memorie. Se stochează schemele şi nu evenimentele de ordin motor; memoria motrică se stochează sub

formă spaţială de engrame superioare de formă geometrică, abstractizată (Benstein).

19

Mişcarea nu trebuie privită simplist, numai ca rezultatul mecanic al intervenţiilor articulare,

tendinoase, musculare, ci în complexitatea ei ce implică şi funcţii neuropsihologice care asigură conştient

imaginea de seif.

Elementele de patologie pot intercepta mişcarea de la nivel periferic, articulaţie, os, tendon,

muşchi, până la nivel central. Aceste modificări de ordin inflamator, degenerativ, ischemic, traumatic,

tumoral ce lezează întreg lanţul de mişcare, la nivelul comenzii, a căii de transmitere sau efectorului,

generează impotenţă funcţională.

Medicina modernă oferă posibilitatea optimizării funcţiei aparatului locomotor, deteriorată

congenital sau în urma unei boli dobândite. Mijlocul de reabilitare cel mai eficient este mişcarea.

Ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii se numeşte Kinetologie sau

Kinetofiziologie, termen creat în 1857 de Daily.

Kinetologia s-a dezvoltat de-a lungul timpului pornind de la empirism. Treptat cuceririle în

domeniul neurofiziologiei, contracţiei musculare, biomecanicii au dat suport unor tehnici valoroase de

facilitare şi antrenare a mişcării, aşa încât practica modernă dispune de numeroase tipuri de exerciţii de tip

analitic, sintetic, propriocepu'v şi integrativ.

Kinetologia cuprinde astăzi un domeniu preventiv, terapeutic şi de recuperare.

Termenul de kinetoterapie nu este sinonim cu cel de gimnastica medicală, domeniul acesteia fiind

mult mai limitat, atât din punctul de vedere al mijloacelor utilizate, cât şi din punct de vedere al

obiectivelor propuse.

Aplicarea unor exerciţii, tehnici sau metode în scop de reeducare funcţională, trebuie să pornească

de la cunoaşterea restantului funcţional. Bilanţul musculo-articular formulat în baza unor elemente

obiective, care stabilesc unghiul de mişcare, forţa şi rezistenţa musculară, modificarea prehensiunii şi

mersului alături de un examen fizic amănunţit dă posibilitatea fundamentării ştiinţifice a programului

kinetic.

Tehnicile kinetologice se clasifică în tehnici anakineticc şi kinetice, de unde şi cele 2 capitole mari

ale kinetologiei: kinezia şi akinezia.

Tehnicile analdnetice cuprind:

- Imobilizarea, care suspendă mişcarea articulară şi contracţia

voluntara. Este de contenţie, (aparat gipsat, atelă, corset, orteză) şi de

corecţie prin care se urmăreşte corijarea unei posturi prin aplicarea unei

orteze sau unui aparat gipsat

- Posturile sunt atitudini impuse unor segmente ale aparatului

locomotor in scop terapeutic sau preventiv. Ele pot fi corective, când se

adresează părţilor moi şi de facilitare (ex. drenajul bronşic).

Tehnicile kinetice sunt dinamice şi statice.

- Tehnicile dinamice se însoţesc de deplasarea segmentelor şi se realizează

cu sau fără contracţia musculară, fapt ce le diferenţiază în tehnici active şi pasive.

Tehnicile pasive se utilizează de foarte multă vreme şi au efecte asupra aparatului locomotor

(cresc amplitudinea articulară, asuplizează structurile capsulo-ligamentare, declanşează strech-reflex-ul),

sistemului nervos (menţin memoria kinezică), aparatului circulator (îndepărtează edemele-efect de

pompaj) şi menţin troficitatea ţesuturilor.

Mişcarea pasivă se realizează de către kinetoterăpeut Ea se execută pe axele fiziologice şi nu

trebuie să producă durere. Modalităţile tehnice de realizare sunt. tracţiunile continui şi discontinui,
mobilizarea forţată sub anestezie, mobilizarea pasivă asistată şi mobilizarea pasivă mecanică.

Mobilizarea activă implică prezenţa contracţiei musculare. Ea este activă reflexă şi se realizează

prin contracţii musculare reflexe necontrolate (reflexul de întindere, strech-reflex-ul) şi voluntară, ce se

realizează prin contracţie musculară voluntară. Efectele acestui tip de contracţie sunt: creşterea

amplitudinii articulare, creşterea forţei musculare, dezvoltarea coordonării musculare. Mobilizarea activă

poate fi liberă, pură (mişcarea se execută fără o intervenţie ajutătoare), activo-pasivă şi activă cu

rezistenţă, când o forţă exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare.

- Tehnicile kinetice statice nu determină mişcarea segmentului Contracţia

20

izometrică şi relaxarea musculară sunt cele 2 posibilităţi de realizare a tehnicilor

statice.

Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care încearcă să mobilizeze un obiect imobil se numeşte forţă

izometrică. în acest tip de contracţie muşchiul nu-şi modifică lungimea, dar îşi creşte tensiunea.în cursul

relaxării musculare tensiunea de contracţie scade. Dar se ştie că totdeauna muşchiul păstrează o anumită

tensiune de contracţie chiar atunci când se află într-o stare de relaxare maximă (tonusul muscular).

Un grup de exerciţii fizice pot forma o metodă de kinetoterapie. Există numeroase metode care au

diverse scopuri din care cităm câteva: Kabat (facilitează actul motor voluntar), Klapp (redresează

scoliozele), Jacobson şi Schultz (produc relaxarea progresivă), Williams (reeducă discopatiile) etc.

Mecanoterapia şi scripetoterapia sunt metode speciale care utilizează diverse instalaţii pentru

antrenamentul musculoarticular.

Manipulările coloanei vertebrale şi membrelor sunt mobilizări forţate care poartă elementele unei

articulaţii peste jocul voluntar, până la limita jocului anatomic. Tehnica unei manipulări are momente

precise (punerea în poziţie, punerea în tensiune şi impulsul manipulativ). Originea acestor tehnici este

foarte îndepărtată, dar lui Robert Maigne îl revine meritul fundamentării teoretice şi transpunerii în

practica medicală modernă.

Tracţiunile şi elongaţiile vertebrale au scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Tracţiunile

intermitente în care forţa creşte şi descreşte progresiv sunt cele mai utilizate în prezent

Hidrokinetoterapia este o metodă deosebit de utilă în refacerea funcţiei locomotorii deoarece apa
prin proprietăţile sale fizice intervine în realizarea supleţii capsulo-tendinoase, în creşterea aportului

sanguin şi în principal uşurează greutatea corpului facilitând mişcarea (forţa lui Arhimede).

Hidrokinetoterapia se desfăşoară în bazine, care pot avea construcţii deosebite după scopul urmărit.

Exerciţiile fizice executate în apă sunt aceleaşi ca şi cele executate în aer liber, în general, un program

terapeutic se desfăşoră gradat respectând regula; nondurerii, precocităţii, progresivitaţii şi continuităţii.

Obiectivele de bază în kinetologia aparatului locomotor sunt -relaxarea;

- corectarea posturii şi aliniamentului corpului;

- creşterea mobilităţii articulare;

- creşterea forţei musculare;

- coordonarea mersului şi echilibrului;

- antrenarea la efort;

- reeducarea respiratorie;

- reeducarea sensibilităţii.

Pentru fiecare bolnav în contextul restantului sau dezechilibrului său funcţional se indică tehnici şi

metodologii care dau individualitate acestor obiective.IU/

Se remarcă şi faptul că există anumite obiective kinetice pentru fiecare sector de patologie

(cardiovascular, respirator, neurologic, reumatismal, posttraumatic).

Recuperarea unui bolnav reumatismal are particularităţi care rezultă din evolutivitatea bolii şi a

deficitului, din faptul că structurile tendino-musculo-s-heletale suferă leziuni de tip amiotrofie, retracţie,

retractură, deviaţie, deformare, dezaxare, redoare şi anchiloză. Prevenirea sau ameliorarea tulburărilor

funcţionale cauzate de diversele boli reumatismale se poate face numai aplicând un complex

medicamentos şi fizical care interceptează atât lanţurile patogenice ale bolii, cât şi deficitul funcţional.

Recuperarea în neurologie oferă un câmp larg de acţiune. Nu se poate concepe în prezent

tratamentul unei boli neurologice fără latura reeducaţională, care este diferită ca obiective şi metodologie

după tipul leziunii, centrale sau periferice, pentru că factorii care determină sau influenţează pierderea

controlului motor sunt diferiţi.

De exemplu există o serie de principii care fundamentează programul de recuperare a unui

hemiplegie:
- hemiplegicul nu are afectată forţa musculară; el prezintă

incapacitatea elaborării unei comenzi normale a impulsului nervos;

- hemiplegicul formează scheme anormale şi stereotipice de mişcare;

- pentru refacerea schemelor normale de mişcare trebuie suprimate

21

cele anormale;

- mişcările nu trebuie executate cu efort, pentru că acesta creşte

spasticitatea;

- pentru combaterea spastici .aţii se folosesc schemele de mişcare reflex

inhibitorii.

în recuperarea bolnavului cu leziuni de neuron periferic se ţine seama de semnele clinice de bază

pe care le determină leziunea nervului şi care constau din: sindromul motor, senzitiv şi vascular. Deci,

programul va fi adaptat realităţii clinico-funcţionale.

De asemenea este important şi tipul de leziune, neurotmesis, axonotmesis, neuropraxie.

în recuperarea sindromului motor se urmăresc obiective ca:

- evitarea apariţiei deformărilor şi atitudinilor vicioase;

- evitarea atrofiilor muşchilor paralizaţi;

- creşterea forţei musculaturii restante, sănătoase;

- refacerea imaginii kinestezice;

- creşterea forţei şi rezistenţei musculare;

- refacerea coordonării şi abilităţiiîn refacerea sindromului vasculotrofic senzitiv se urmăreşte:

- refacerea stereognoziei;

- refacerea localizării senzaţiei.

în recuperarea sindromului vasculotrofic medicina fizică poate interveni cu numeroşi factori, dar

se cunoaşte şi faptul că fiecare exerciţiu are efect de îmbogăţire a patului vascular funcţional.

Recuperarea bolnavului respirator are alte coordonate. în cadrul metodologiei de recuperare

funcţională a deficienţelor respiratorii, kinetoterapia reprezintă o metodă importantă pentru că se

adresează direct unor verigi fiziopatologice; ea trebuie promovată permanent şi la domiciliul bolnavului.
Obiectivele unui program kinetic în acest domeniu sunt:

- relaxarea;

- posturarea (relaxantă, de drenaj bronşic);

- gimnastica corectoare (coloană vertebrală, bazin, reeducarea

diafragmului şi peretelui abdominal);

- gimnastica respiratorie propriu-zisă (dirijarea aerului, reeducarea

respiraţiei costale, reeducarea respiraţiei diafragmatice, controlul şi

coordonarea respiraţiei, ritmul respirator, raportul între timpii respiratori);

- antrenamentul la efort;

- educarea tusei:

- educarea vorbitului.

Principiul de bază al reeducării cardiovasculare îl reprezintă antrenamentul la efort. Acesta

influenţează favorabil debitul cardiac, creşte volumul sistolic, creşte întoarcerea venoasă, îmbunătăţeşte

ejecţia. Ameliorarea debitului cardiac permite o mai bună oxigenare a creierului şi a întregului organism,

precum şi ameliorarea mecanismelor periferice de extracţie a oxigenului.

Reabilitarea bolnavului cardiovascular trebuie să fie prudentă (numai după ce s-au îndepărtat

contraindicaţiile), sub monitorizare (ECG, tensiune, puls) şi îndelungată. Parametrii de efort se stabilesc

prin aplicarea unor teste.

Recuperarea bolnavului post traumatic porneşte de la necesitatea reducerii sechelelor

disfuncţionale datorate impactului, la care uneori se asociază tulburări induse de actul ortopedicochirurgical

sau de imobilizare. Sechela post traumatică o regăsim la nivelul articulaţiei, musculaturii şi

osului.

Obiectivele recuperării articulare sunt dependente de stadiul clinico-funcţional şi ele se referă la:

durere, inflamaţie, mobilitate, stabilitate, abilitate.

Pentru a ameliora " ad optimum"un deficit funcţional orice program kinetic este urmat de

programe de terapie ocupaţională care favorizează abilitarea bolnavului pentru o anumită gestualitate a

vieţii cotidiene sau profesionale.

MASAJUL
22

O tehnică foarte veche practicată în antichitate de chinezi» egipteni şi romani, căreia astăzi i se

recunosc numeroase efecte terapeutice este masajuL Se defineşte ca un ansamblu de mişcări manuale şi

mecanice care mobilizează metodic tegumentele, fasciile, muşchii, tendoanele influenţând circulaţia

superficială şi musculară, trunchiurile nervoase, receptorii.

în înţelegerea bazelor fiziologice ale masajului trebuie pornit de la următoarele:

- existenţa zonelor metamerice cutanate;

- existenţa unei bogăţii de receptori cutanaţi;

- existenţa unei reţele vasculare importante legată funcţional cu cea

profundă;

- prezenţa unor zone reflexogene;

- posibilitatea eliberării locale de hormoni, substanţe opioide, substanţe

vasoactive;

- posibilitatea influenţării lichidului interstiţial prin mobilizări

mecanice.

Masajul poate fi aplicat în forma sa clasică sau în baza unor tehnici moderne: masajul reflex,

Ciriax, etc.

Fiecare subiect are individualitatea sa tegumentară. Aplicarea masajului presupune apariţia unor

efecte reacţionale complexe care se traduc prin următoarele acţiuni fiziologice:

- antalgică locală şi la distanţă;

- relaxantă locală şi generală;

- stimulantă sau decontracturantă după tipul de manevră folosit;

- trofică prin influenţarea circulaţiei superficiale şi profunde;

- rezobtivă prin mobilizarea lichidului interstiţial.

Ca metodă terapeutică pasivă este utilizat în pregătirea.bolnavului pentru kinetoterapie, în practica

sportivă şi în medicina preventivă. Masajul clasic însumează o serie de manevre de care sunt legate

anumite efecte:

1. Effleurajui (mângâierea, netezirea) se realizează prin alunecarea palmelor, uşor, în sensul

circulaţiei de retur, şi are rol sedativ deosebit.Tapotamentul, baterea influenţează excitabilitatea neuromuscularâ.

3. Fricţiunea mobilizează inserţiile tendinoaponevrotice şi diferitele

straturi tisulare ameliorând elasticitatea acestora.

4. Presiunea se adresează tuturor straturilor având efect de mobilizare

a edemului.

Indicaţiile: afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, neurologice centrale şi

periferice, distonii vegetative, afecţiuni venolimfatice.