Factorii potenţiali ai modelării reliefului in Masivul Bucegi

1.1 Factorul geologic

Influenţează procesele de modelare prin structură şi tectonică.
Astfel pentru a analiza domeniul alpin al munţilor Bucegi este necesară o
cunoaştere de ansamblu a acestui masiv. Geologic, munţii Bucegi sunt situaţi la
extremitatea estică a Carpaţilor Orientali, iar împreună cu ridicarea structurală a
cristalinului Leaotei sunt consideraţi o zonă de sutură a structurilor central-est
carpatice cu domeniul getic al Carpaţilor Meridionali (D. Patrulius, 1969, M.
Săndulescu, 1984).

Structura geologică
Fundamentul regiunii este constituit din formaţiuni cristalofiene
mezometamorfice, cunoscute sub denumirea de seria de Voineşti-Păpuşa, şi
epimetamorfice în faciesul şisturilor verzi, cunoscute sub numele de seria de
Leaota, ambele fiind componente ale pânzei getice. Mezometamorfismul seriei de
Voineşti-Păpuşa este cel mult Proterozoic mediu, ceea ce indică o fază de
orogeneză precadomiană, probabil svecofeno-careliană (Al. Istrate, 2001).
Această serie este întâlnită local în arealul Muntelui Albescu şi bazinul
superior al văilor Ghimbavului şi Moeciului, la vest de Muntele Bătrâna-Grohotişu
şi în bazinul superior al văilor Mitarca şi Brătei, la vest de Muntele Deleanu.

Cuvertura sedimentară. Se dezvoltă în trei zone de facies: seria de Braşov,

seria de pre-Leaota şi seria Cretacicului inferior din corpul principal al pânzei de
Ceahlău. Urmează depozitele Cretacicului superior, cu caracter de molasă, care
sunt comune domeniului getic şi pânzei de Ceahlău care, de altfel, maschează
sutura dintre cele două unităţi carpatice. Seria de Braşov şi seria de pre-Leaota sunt
proprii domeniului getic, în timp ce seria Cretacicului inferior face parte din
unităţile interne ale Carpaţilor Orientali.
Seria de Braşov cuprinde succesiunea Jurasicului mediu şi superior,
dezvoltându-se atât în culoarul Dâmbovicioarei, cât şi în versantul vestic al
Bucegilor, fiind dispusă direct pe fundamentul cristalin. Succesiunea cea mai
completă este întâlnită în Şaua Strunga şi cuprinde depozite ale Jurasicului mediu:
gresii, calcare nisipoase, marnocalcare cu corali, grezo-calcare, calcare oolitice.
Jurasicul superior are un facies predominant calcaros.
Seria de pre-Leaota ocupă o suprafaţă restrânsă la nord de valea Gaura.
Jurasicul mediu este reprezentat prin următoarea succesiune: calcare oolitice,
calcare marnoase cenuşii deschise. Jurasicul superior este reprezentat sporadit şi
este alcătuit din calcare marnoase roşii.
Seria Cretacicului inferior, se prezintă în facies de fliş, însumând peste 4000
m grosime, din care cca. 2500 m revin Neocomianului în faciesul stratelor de
Sinaia, iar 1000-1500 m revin flişului barremian-apţian. Litofaciesul stratelor de
Sinaia a fost descris în valea Prahovei, având puternice caractere de fliş, cu
stratificaţie ritmică şi o mare uniformitate. Stratele de Sinaia sunt constituite din
şisturi argilo-marnoase, şisturi argiloase, gresii grosiere, gresii-calcaroase. Flişul
barremian-apţian se situează în continuarea stratelor de Sinaia şi sub molasa
albianului.
Are următoarea succesiune:
- stratele de Comarnic, ce au o largă desfăşurare în partea sudică a
masivului, fiind alcătuite din marne foioase, cenuşii-alburii cu
intercalaţii de marnocalcare, marne nisipoase cenuşii-albăstrui;
- stratele de Piscu cu Brazi, dezvoltate în valea Ialomiţei şi în structura
muntoasă ce a dat numele acestui stratotip, au următoarea
succesiune: marne argiloase şi nisipoase, siltite marno-argiloase;
- flişul grezs şi grezo-conglometatic, este situatîn acoperişul stratelor
de Comarnic şi poate fi urmărit în împrejurimile Pietroşiţei spre est,
prin muntele Păduchiosu, apoi spre nord până în apropiere de Sinaia
şi Buşteni; gresiile din componenţa acestui stratotip sunt un ciment
calcaros de culoare cenuşie-albăstruie;
- conglomeratele de Bucegi inferioare, au o dispoziţie lenticulară şi
sunt asociate flişului marnos grezos, cât şi flişului grezos,

4
 prezentând o varietate litologică, cu sedimentare deseori haotică; în
cadrul acestei secvenţa sunt cuprinse: breciile şi conglomeratele de
Rotunda, conglomeratele de Peleş, breciile şi conglomeratele de
Dihamu (D. Patrulius, 1969);
- faciesul urgonian, cuprinde apariţia unor depozite calcaroase în
cadrul flişului barremian-apţian, sub forma unor klippe, uneori de
dimensiuni importante; vârsta acestora a fost determinată de D.
Patrulius prin analiza microfaunei; sunt calcare pseudoolitice cu
numeroase microfosile de foraminifere şi corali;
Molasa albiană constituie o serie groasă de depozite predominant grezo-
conglomeratice, ce se dispune transgresiv peste depozitele flişului barremian-
apţian. Structura acestei molase a fost împărţită în două unităţi stratigrafice (G.
Murgeanu, D. Patrulius, 1963, Al. Istrate, 2001):
a) conglomeratele de Bucegi medii (molasa albiană inferioară);
b) gresia de Scropoasa-Lăptici, conglomeratele de Bucegi superioare şi
gresia de Babele (molasa albiană superioară).
Molasa inferioară constituie versantul estic al munţilor Bucegi, atingând
grosimi de 1400 m, în extremitatea nordica, de unde se continuă spre sud până la
Piatra Arsă. Sunt conglomerate cu matrice grezoasă şi elemente bine rotunjite
constituite din roci mezozoice şi şisturi cristaline de Leaota.
Molasa superioară se extinde transgresiv spre vest şi sud, acoperind
discordant fundamentul cristalin şi cuvertura sa jurasică. Molasa superioară
cuprinde depozite variate rutidice, arenitice şi lutice cu multiple variaţii de facies în
sens longitudinal şi transversal (fig. 3).
În cadrul molasei superioare sunt separate trei stratotipuri:
- conglomeratele de Bucegi superioare, au o largă dezvoltare în partea
nordică, ele ocupând teritoriul de la nord de aliniamentul munţilor
Caraiman-Coştila-Doamnei-Bătrâna. Sunt conglomerate poligene ale
căror elemente constitutive sunt reprezentate de cuarţite, granite,

5
 gnaise şi diferite roci calcaroase cu prinse într-o matrice grezoasă
calcaroasă.
- gresia de Babele, înglobează faciesul gresiilor masive, în bancuri sau
în lespezi, iar dezvoltarea tipică a cestui litofacies este în munţii
Babele, Cocora, Lăptici şi Blana unde gresia se prezintă în bancuri
de până la 10 m grosime. Gresia de Babele formează spectaculoasa
cuestă a Bucegilor dintre abruptul estic a acestora şi valea Ialomiţei.
- gresia de Scropoasa-Lăptici reprezintă un stratotip grezo-argilos, cu
caractere ritmice, având liant argilos, granulaţie fină şi conţinut mare
de minerale micacee.

Fig. 3 Secţiune geologică în partea de nord a Masivului Bucegi (după D. Patrulius, 1969)
Cuaternarul este reprezentat sectorial, în aproape întreg teritoriul, la cote
altitudinale diferite, acesta prezentându-se sub diferite tipuri genetice: fluvio-
lacustre, glaciare şi fluvio-glaciare, deluvial-coluviale, aluviale.

Tectonica
În raport cu structurile Carpaţilor Orientali şi Meridionali, luate în ansamblu,
evoluţia geologică şi tectonică a masivului Bucegi prezintă câteva particularităţi.
Sectorul dintre Dâmboviţa şi Prahova pune în evidenţă o evoluţie diferită a
arealelor dintre aceste două râuri. Astfel, arealul Leaota-vestul Bucegilor-Culoarul
Dâmbovicioarei are o evoluţie specifică domeniului getic, cu tectonică relativ
simplă şi deformaţii plicative reduse. Un alt areal cuprinde masivul Piatra Mare-
Postăvaru de la nord de munţii Bucegi, care deşi aparţine tot domeniului getic, a
fost antrenat într-o tectonică complicată, care au determinat deformări intense. În
sfârşit, estul munţilor Leaota, din arealul munţilor Bucegi şi est de aceştia, unde a

6
funcţionat o fosă adâncă în care s-au depus depozitele cretacice inferioare cu
caracter de fliş. Sutura dintre domeniul getic al Leaotei şi flişul cretacic al pânzei
de Ceahlău este mascată de depozitele postectonice molasice.
Sedimentarea în arealul Bucegilor a debutat, se pare, încă din triasic (Al.
Istrate, 2001) ale carei depozite au fost îndepărtate prin eroziune în cea mai mare
parte. Submersia care a urmat, a determinat depunerea transgresivă a depozitelor
Jurasicului mediu, într-o zonă mai estică decât depozitele Triasicului.
Sedimentarea continuă în jurasicul superior prin depunerea unei stive groase de
depozite calcaroase, ce formează în prezent relieful spectaculos al Bucegilor.
La sfârşitul Jurasicului, ca urmare a fazei de orogeneză chimerice noi, are
loc ridicarea teritoriului Leaotei cu cuvertura sa jurasică, mişcare compensată de
deschiderea unei fose pe marginea sa estică, unde se depun, la nivelul Cretacicului
inferior depozite groase în facies de fliş. Debutul mişcărilor tectonice austrice
determină o nouă ridicare a arealului de la vest şi subsidenţa fosei estice, ce a
condus la depunerea conglomeratelor de Bucegi inferioare. Paroxismul austric ce a
debutat în Apţian (D. Patrulius, 1969, M. Săndulescu, 1984) a produs schimbări
majore în ansamblul catenei carpatice. În această fază, are loc deplasarea
domeniului getic către zona flişului de la est, producându-se şarierea iniţială a
pânzei getice peste pânza de Ceahlău.
După paroxismul austric, la nivelul Albianului are loc o mare transgresiune
ce avansează mult spre vest, ca urmare a subsidenţei accentuate a culoarului format
pe rama estică a Bucegilor. Ridicarea structurală de la nord şi de la vest, a produs
un aport substanţial de material detritic, inclusiv olistolite, în bazinul de acumulare,
unde sedimentarea a avut caracter de molasă (molasa albiană inferioară).
Stingerea fazei austrice a determinat ridicarea în masă a întregului ansamblu,
care cuprindea Leaota şi Bucegii. În acest fel are loc migrarea bazinului de
sedimentare către exterior, în zona de sud şi de vest.
Mişcările neogene influenţează destul de puţin tectonica zonei, acestea
manifestându-se ruptural mai ales în culoarul Dâmbovicioarei.
1.2 Factorul morfometric şi morfografic

7
 Analiza cantitativă dar şi calitativă a acestor parametri ne pun în evidenţă
acele aspecte morfologice ale reliefului pe care fenomenele actuale se dezvoltă.
Cunoaşterea morfologiei arealului are o importanţă deosebită pentru că se pot
stabili anumite legităţi între fenomenele geomorfologice actuale şi răspândirea lor
funcţie de diferite particularităţi morfometrice şi morfografice.
Analiza morfometrică a etajului alpin dar şi a cel subalpin duce la stabilirea
intensităţii fenomenelor geografice prin interpretarea datelor de ordin cantitativ
(hipsometrie, densitatea şi adâncimea fragmentării, panta).
Din punct de vedere hipsometric, situaţia de ansamblu a regiunii arată areale
bine conturate, altitudinea maximă este de 2505 m în Vf. Omu în partea central-
nordică. Curbele de nivel înaintează mult pe direcţia nord-sud în lungul râului
Ialomiţa, dând naştere unei uşoare simetrii între versantul vestic şi cel estic al văii,
treptele de altitudine ocupând suprafeţe aproape simetrice de o parte şi de cealaltă a
râului.
Altitudinile scad dinspre Vf. Omu către sud şi către nord. Astfel: pe
versantul estic al Ialomiţei se înregistrează următoarele valori: 2430 m în Muntele
Obârşia, 2292 în Muntele Babele, 2180 m în Muntele Cocora, 1872 m în Vârful
Lăptici, 1861 m în Vârful Nucetu, 1713 m în Muntele Dichiu. Pe versantul vestic
înălţimile descresc astfel: 2401 m în Muntele Doamnele, 2189 m în Muntele
Bătrâna, 1998 m în Vârful Tătaru, 1895 în Muntele Deleanu şi 1703 în Muntele
Zănoaga. La nord de Vf. Omu altitudini de peste 1900 m se întâlnesc în masivele:
Velicanul, Ţigăneşti, Mălăieşti, Gaura, Bucşoiu, Creasta Morarului.
Prin studiul densităţii fragmentării, care exprimă fragmentarea în suprafaţă,
se poate preciza multe caracteristici ale reliefului, nu numai a celor morfometrice
ci şi a celor morfografice (evoluţia reţelei hidrografice). Fragmentarea în suprafaţă
este produsă de reţeaua hidrografică indiferent de tipul scurgerii, fiind astfel un
element distinct, care nu se confundă cu densitatea hidrografică, pentru că în sens
hidrologic se are în vedere doar reţeaua cu scurgere permanentă.
Densitatea fragmentării reprezintă astfel expresia raportului dintre lungimea
văilor şi unitatea de suprafaţă în care aceasta se desfăşoară. Fragmentarea

8
interfluviilor se datorează vechii reţele hidrografice aşa cum este cazul pentru Şaua
din Colţii Obârşiei, şaua din Cocora, Pietrosu, Lăptici, Nucet, adică văilor
secundare axate pe cursul principal (fig. 4). Este de subliniat că fragmentarea
veche este accentuată de procesele actuale chiar şi atunci când liniile vechiului
drenaj nu mai sunt activate de acelaşi proces ca cel iniţial (Valeria Velcea, 1961).

Fig. 4 Şei grefate pe vechile linii de scurgere. Profil longitudinal.

Fragmentarea actuală a reliefului prezintă mai multe aspecte în funcţie de

morfologia regiunii. Astfel, în domeniul marginal, al abrupturilor, gradul de
fragmentare este mare, poate ajunge şi la 4 km/km2. Se poate face şi o deosebire
între abrupturi privind densitatea fragmentării datorită alcătuirii petrografice
diferite, abruptul brănean este calcaros în timp ce abruptul nordic şi cel estic sunt
alcătuiţi din conglomerate ce dau un grad de fragmentare mai mare. Astfel de
valori mai apar şi în lungul Ialomiţei în sectorul glaciar (munţii Doamnele şi
Obârşia).
Interfluviile prezintă cel mai mic grad de fragmentare ca rezultat al acţiunii
reţelei temporare. Sunt suprafeţe cu densitatea fragmentării între 1,1-2 km/km2 şi
afectează nivelul interfluviilor afluenţilor Ialomiţei, dar şi pe cel al versanţilor.
Sunt caracteristice suprafeţelor structurale unde formează areale unitare în
sectoarele de versant mai ales în bazinele hidrografice ale văilor subsecvente.
Unităţile montane în jurul cărora se întâlnesc astfel de valori ale densităţii
fragmentării sunt Deleanu, Lucăcilă, Cocora, Blana, Vânturişu. Densitate mică
apare în Muntele Babele la 2000-2200 m (0,1-1 km/km2).
Energia de relief reprezintă un alt indice morfometric ce arată gradul de
adâncire al reliefului, exprimând în orice loc amplitudinea altitudinii. Acest

9
parametru prezintă valorile cele mai mari în zona abrupturilor, raportarea se face la
culoarul Branului şi la Valea Prahovei sau a Ialomiţei. Pentru culoarul Bran
valorile sunt cuprinse între 400 şi 800 m. În partea estică, prahoveană, aceste valori
sunt şi mai mari, depăşind în multe cazuri 1000 de metri. Partea nordică a
domeniului alpin se caracterizează printr-o energie de relief cuprinsă între 700-
1000 m. Spre valea Ialomiţei situaţia se schimbă, astfel că cele mai mari valori se
înregistrează în sectorul glacial al acesteia (300 m).
Panta exprimă gradul de înclinare al reliefului fiind unul din factorii de care
depinde geneza şi evoluţia proceselor şi fenomenelor geomorfologice. Între
valorile pantei şi indici morfometrici ai densităţii şi adâncimii fragmentării există
conexiuni atât din punct de vedere morfometric cât şi morfografic.
În tot arealul Bucegilor pantele au un puternic caracter sculptural
(morfoclimatic) şi structural (Valeria Velcea, 1961). Pantele aproape conturează
domeniul alpin al Bugecilor, în special flancurile de vest, nord şi est. Acestea au
valori de peste 40-50˚ (ex. abruptul sub Coştila, Bucşoiu, Guţan, Grohotişu).
Valori similare se întâlnesc şi în fruntea cuestei ce formează Muntele Deleanu (fig.
5). Un alt areal cu pante accentuate îl reprezintă regiunea glaciară din jurul Vf.
Omu.

Fig. 5 Pantă accentuată pe cuesta Deleanu

În etajul alpin la peste 1800-1900 m pantele au caracter structural,
suprafeţele de strat având o înclinare mică (sub 10˚), iar capetele de strat având
valori ale înclinării de peste 30˚, cu denivelări mascate de grohotişuri bine

10
consolidate, ca de exemplu tăpşanele de pe valea Izvorul Dorului (Valeria Velcea,
1961).
Morfografia ne arată aspectele morfologice ale văilor şi interfluviilor. Văile
sunt colectate de Ialomiţa, Prahova şi Ghimbav şi prezintă mai multe aspecte
morfologice. Astfel cele ce străbat sectorul glaciar şi-au pierdut profilul transversal
în forma literei U, datorită modelării actuale (fig. 6), iar în profil longitudinal apar
rupturi de pantă (văile Ialomiţei, Gaura, Ţigăneşti, Mălăieşti, Moraru, Cerbului).
Văile de pe versanţii marginali se caracterizează din punct de vedere morfografic
printr-un profil longitudinal cu o cădere de peste 40˚ şi profil transversal în V.

Fig. 6 Văile Doamnele, Ialomiţa şi Şugările. Profil transversal.

Interfluviile sunt de două categorii: cele cu aspect de creastă, modelaţi de

torenţi pe un substrat litologic propice (conglomerate), din această categorie făcând
parte creasta Morarului, Bucşoiului, Jepilor. Celelalte interfluvii sunt în general
larg dezvoltate şi prezintă caractere structurale.

1.3 Factorul climatic

În domeniul alpin acest factor are cea mai mare influenţă asupra proceselor
geomorfologice actuale prin componentele sale temperatură, precipitaţii şi vânt.
Modul în care ele acţionează atât unilateral cât şi împreună duc la apariţia

11
eroziunii, transportului şi acumulării în diferite forme de relief specifice acestui
etaj. Tot pe baza acestui factor se poate face şi o etajare morfoclimatică a
proceselor actuale. Datele analizate sunt preluate de la staţiile Vf. Omu, Sinaia cota
1500 şi Babele (până la 1993 când a fost închisă).

Temperatura aerului

Prezintă un interes deosebit pentru studiul fenomenelor actuale de modelare,

sub aspectul acelor valori extreme diurne, lunare, sezoniere şi anuale. Ea primeşte
influenţa unor factori locali cum sunt:
 altitudinea;
 dispunerea microformelor de relief;
 expoziţia faţă de Soare; (anumiţi versanţi rămân mai multă vreme
umbriţi şi sunt mai reci, iar alţii sunt mai însoriţi şi înregistrează
valori termice mai ridicate. De asemenea, fenomenul se regăseşte
şi în cazul expoziţiei faţă de circulaţia dominantă a aerului.
Versanţii expuşi vântului înregistrează temperaturi mai scăzute, iar
cei adăpostiţi temperaturi mai ridicate
 înclinarea versanţilor;
 gradul de acoperire cu vegetaţie;
 existenţa culoarului văilor Ialomiţei şi a afluenţilor;
Temperatura medie anuală la staţia Vf. Omu este de –2,3˚C iar la staţia
Babele de -0,2˚C. Distribuţia spaţială a mediei anuale a temperaturii aerului
cunoaşte astfel diferenţieri valorice, acest fenomen se datorează influenţelor locale
ale reliefului, dar mai ales diferenţei de altitudine.
Temperaturile medii lunare prezintă diferenţieri de la o lună la alta şi de la
un loc la altul datorită regimului de insolaţie diferit, al circulaţiei generale
atmosferice şi al neomogenităţii şi fragmentării reliefului. Procesul de răcire al
atmosferei în perimetru montan se accentuează în luna ianuarie datorită încălzirii
solare reduse, a invaziei aerului rece continental ca urmare a activităţii
anticiclonului siberian şi radiaţiei puternice a suprafeţei subiacente.

12
 gr. C 10

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

-5

-10

-15

Babele Vf. Omu

Fig. 7 Variaţia temperaturilor medii lunare ale aerului Vf. Omu, Babele

Valorile temperaturii medii lunare sunt negative cu începere din luna

noiembrie, pentru toată zona montană, dar cu valori diferite şi se menţin până în
luna aprilie pe platoul Babele, iar la Vf. Omu aceste înregistrează valori de 00 C şi
în luna mai. Din această lună se înregistrează pentru tot arealul montan temperaturi
pozitive (fig. 7).
Cea mai caldă lună a anului pentru zonele altitudinale mai mari de 1500 m
este luna august, urmată foarte apropiate valoric de luna iulie.
Temperatura medie multilunară cea mai scăzută pentru arealul montan al
Munţilor Bucegi înregistrează următoarele valori medii lunare:
• la staţia Vf. Omu această temperatură se înregistrează în luna februarie
valoarea medie multilunară de - 11.0˚C.
• pe platoul Babele, temperatura medie cea mai scăzută se înregistrează tot în
luna februarie, cu o valoare medie multilunară de - 9.0˚C
Amplitudinea temperaturilor medii lunare prezintă importanţă deosebită
pentru cunoaşterea ciclurilor gelive ce au o influenţă majoră în modelarea reliefului
în acest etaj morfoclimatic.
Contrastele termice înregistrate în cursul unui an sunt evidenţiate de
amplitudinea valorilor medii ale temperaturii lunare ale aerului. Astfel, diferenţa

13
dintre luna cea mai rece, februarie şi luna cea mai caldă, august, prezintă
următoarele valori termice:
• pentru altitudinea de peste 2500 m, valoarea amplitudinii este de 17.4˚C
• Platoul Babelor cunoaşte o amplitudine de 17.3˚C
Aceste valori demonstrează că în perimetrul montan diferenţa de încălzire a
atmosferei în cursul anului nu cunoaşte treceri bruşte de la un sezon la altul. Astfel,
această amplitudine relativ redusă, demonstrează faptul ca la înălţimi mari ale
reliefului temperatura aerului nu cunoaşte salturi termice datorită radiaţiei terestre
care se menţine în parametrii apropiaţi între sezonul rece şi cel cald, deoarece
stratul de zăpadă durează peste 5 luni de zile anual.
Amplitudinile lunare ale temperaturilor medii minime şi maxime sunt
prezentate în tabelul următor:

staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII an

Vf. Omu 6,1 6,4 6,9 6,8 5,9 5,6 5,8 6,4 6,2 6,1 6 6 6,2
Babele 6,9 6,8 6,8 5,9 5,8 5,6 6,1 6,9 6,7 6,4 5,8 5,9 6,3
Sinaia 7,3 7,1 7,5 7,4 7,6 7,7 7,7 7,7 7,7 7,5 7 6,1 7,4

Tabel nr. 1 Amplitudinea temperaturilor maxime şi minime medii

Cea mai mare diferenţă dintre cele două valori ale temperaturii maxime şi
minime se înregistrează în luna martie pentru altitudini de peste 2500 m, cu o
valoare de 6.9˚C, în luna august pentru altitudinea de 2000 m egală cu 6.9˚C.
Amplitudinea cea mai scăzută corespunde anotimpului rece, respectiv lunii
decembrie, deoarece diferenţele de temperatură dintre zi şi noapte sunt scăzute.
Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice. În timpul anului
temperatura aerului poate atinge sau depăşi anumite praguri de temperatură care
delimitează zile cu anumite caracteristici. Pentru această analiză s-a făcut o
paralelă între staţia Vf. Omu şi staţia Sinaia cota 1500.
În acest context putem deosebi:
a) zile cu temperaturi minime mai mici sau gale cu -10˚C (nopţi geroase).
Frecvenţa acestor nopţi geroase este direct proporţională cu creşterea altitudinii,

14
numărând la altitudini mari peste 99 de cazuri la Vf. Omu şi aproximativ 38 de
cazuri la altitudini sub 1500 de metri (tabel 2).

staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII an

Vf. Omu 22,1 19,9 17,4 6,5 0,5 0,6 3,2 10 18,3 98,5
Sinaia 11,9 9,7 5,7 0 0,1 2,9 7,4 37,7
Tabel nr. 2 Numărul zilelor cu nopţi geroase

b) zile cu temperatura minimă mai mică sau egală cu 0˚C (zile de îngheţ).
Numărul mediul al zilelor cu îngheţ variază între 263 de zile pe an la staţia Vf.
Omu şi 163 de cazuri la Sinaia cota 1500 m (tabel 3). Cele mai multe zile de
îngheţ se înregistrează în luna ianuarie şi februarie pe tot parcursul lunii, iar la
altitudini de peste 2500 m acestea se înregistrează în tot cursul anului calendaristic.

staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII an

Vf. Omu 31 28,2 30,9 29,2 22,7 11,1 6,9 5,9 13,4 23,5 29 31 262,8
Sinaia 29,8 27,2 25,7 16,1 3,5 0,4 0,1 1,9 11,2 19,5 27,8 163,2
Tabel nr.3 Numărul zilelor cu îngheţ

c) frecvenţa zilelor cu temperatura maximă egală sau mai mică de 0˚C (zile
de iarnă). Acest tip de zile sunt înregistrate în sezonul rece al anului în regim
anticiclonic şi în prezenţa maselor de aer rece fenomen ce face ca temperatura
maximă a aerului să se menţină zile în şir sub valoarea de 0˚C.
Numărul acestor zile creşte progresiv cu altitudinea, însumând la Vf. Omu
158 de zile pe an, iar la Sinaia cotă se înregistrează 72 de cazuri pe an (tabel 4).

staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII an

Vf. Omu 29,6 27,1 23,7 14,9 4,2 1,2 0,3 0,2 2,4 7,9 18,9 27,7 158,1
Sinaia 18,3 16,6 11,3 2,7 0,1 0 0,1 1,2 7,4 14,5 72,2
Tabel nr.4 Numărul zilelor de iarnă

d) frecvenţa zilelor de vară. Formează zilele în care temperatura maximă a

aerului este egală sau mai mare de 25˚C.
Intervalul cald al anului pentru arealul montan se caracterizează printr-o
frecvenţă redusă a cazurilor cu zile de vară. Acestea au o valoare medie de 0.7
cazuri la Sinaia cota 1500, datorită faptului că staţia meteorologică este situată pe
versantul cu expoziţie sudică unde durata de insolaţie este mai mare.

15
La altitudinea de 1500 m, acest tip de zile se înregistrează numai în lunile de vară
iunie, iulie şi august şi foarte rar în luna septembrie. La Vf. Omu zilele de vară
lipsesc în tot timpul anului. (tabel 5).

staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII an

Vf. Omu
Sinaia 0,1 0,4 0,2 0 0,7
Tabel nr.5 Numărul zilelor de vară

Important pentru studiul regiunii înalte a Bucegilor din punct de vedere al

proceselor geomorfologice actuale este urmărirea ciclurilor de îngheţ-dezgheţ,
dependent de oscilaţiile temperaturilor prezentate mai sus. Numărul acestora este
de 120 în munţii Făgăraş (N. Popescu, M. Ielenicz, 1985), cifră ce poate fi
acceptată şi pentru Bucegi, aceasta având o mare importanţă pentru dezagregarea
rocilor.

Precipitaţiile atmosferice
Sunt un factor important în ceea ce priveşte influenţa acestora (împreună cu
solul şi litologia) asupra proceselor fluviatile. Precipitaţiile atmosferice cunosc cea
mai mare variabilitate în timp şi spaţiu, caracteristică determinată de factori pluvio-
genetici (convecţia termică şi dinamică) şi de condiţiile fizico-geografice
(altitudine, extinderea reliefului).
anii I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anual
1993 13,2 29,3 63,0 62,1 97,9 107,7 70,9 133,9 76,1 24,5 80,9 75,7 835,2
1994 40,4 23,8 23,9 56,9 110,5 135,5 279,3 111,3 29,9 50,2 61,6 37,5 960,8
1995 67,8 46,9 95,6 35,8 100,6 152,8 146,5 154,2 108,5 20,8 110,4 39,6 1079,5
1996 23,1 47,6 38,7 47,2 68,6 79,3 105,2 159,2 111,5 39,8 27,3 67,0 814,5
1997 10,1 45,3 126,8 117,2 66,9 134,0 46,7 170,0 43,7 62,9 38,3 81,8 943,7
1998 48,2 19,8 101,5 50,5 95,3 114,1 113,9 59,7 102,3 72,9 20,0 27,3 825,5
1999 36,0 82,6 52,6 99,7 38,5 123,4 77,6 124,6 112,2 43,6 8,4 47,3 846,5
2000 56,9 59,3 70,8 33,1 16,2 32,4 56,1 20,3 52,8 1,4 16,5 23,9 439,7
med 33,7 39,4 61,5 60,9 79,6 127,8 121,8 104,5 70,5 51,1 44,1 46,4 841,3
min 10,1 19,4 19,0 22,2 16,2 32,4 46,7 20,3 26,4 1,4 8,4 23,9 439,7

Tabel nr.6 Cantitatea de precipitaţii la Vf. Omu (1993 – 2000)

Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor pentru altitudini egale sau mai
mari de 2500 m calculată pentru intervalul 1990-2000 este de 917 mm (fig. 8)

16
 1200,0

mm.
1000,0

800,0

600,0

400,0

200,0

0,0

interval 1990 - 2000

media anuala

Fig. 8 Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor la Vf. Omu (1991-2000)

Cantitatea medie lunară a precipitaţiilor.

Media lunară a precipitaţiilor din arealul montan studiat prezintă valori
diferite de la lună la lună în funcţie de circulaţia generală a atmosferei şi de
interacţiunea acesteia cu condiţiile fizico-geografice locale.
Cantitatea minimă medie a precipitaţiilor a fost înregistrată în luna ianuarie.
La Vf. Omu aceasta cantitate a măsurat 33.7 mm. Aceste valori minime de
precipitaţii sunt influenţate de un regim anticiclonic, de mare presiune atmosferică
şi de existenţa inversiunilor termice care au loc la această altitudine.
Cantitatea medie maximă lunară a precipitaţiilor pentru arealul montan se
înregistrează în luna iunie pentru ambele zone montane. Astfel, la Vf. Omu a fost
înregistrată suma medie de 127.8 mm (fig. 9), iar la Sinaia cota 1500 cantitatea
medie maximă a fost de 115.6 mm.
Se poate concluziona că cele mai mari cantităţi de precipitaţii se
înregistrează în perioada caldă a anului cu valoarea maximă în luna iunie, perioadă
când se dezvoltă procesele locale ale convecţiei termice şi dinamice care generează
averse de ploaie cu intensitate mare.
Cele mai scăzute valori de precipitaţii se înregistrează în luna ianuarie când
în zona montană se instalează un regim anticiclonic, fără nebulozitate şi multe zile
cu calm atmosferic.

17
 300

mm
250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
max min

Fig. 9 Cantitatea maximă şi cea minimă a precipitaţiilor la Vf. Omu

Un rol important pentru modelarea reliefului în au aversele de ploaie

specifice verii. Acestea apar mai frecvent în iunie şi iulie, de obicei fenomenul
apare asociat cu grindină. Cantitatea maxima de precipitaţii căzute în 24 de ore
analizată din bibliografia meteorologică la staţia Vf. Omu relevă o sumă de 102,4
mm în iunie 1979, producerea acestor cantităţi maxime de precipitaţii în 24 de ore
are loc în timpul unor situaţii sinoptice frontale foarte active.

Vântul
La staţia Vf. Omu predomină circulaţia dinspre sud-vest, vest şi nord-vest.
Calmul reprezintă 7,5%. Viteza vântului poate depăşii 30 m/s pe vârfurile cele mai
înalte. Are loc deflaţie, coraziune şi dezagregare pe versanţii expuşi vântului şi
acumularea pe cei adăpostiţi.

Paleoclimatul.
O menţiune specială trebuie făcută pentru mediul climatic pleistocen, ce a
avut o influenţă majoră în morfologia etajului alpin.
Oscilaţiile climatice pleistocene au determinat intrarea Masivului Bucegi în
sfera modelării glaciare, iar văile Ialomiţei, Gaura, Cerbului sub acţiunea
sistemului periglaciar. Aceste etaje morfogenetice cuaternare au înregistrat uşoare
fluctuaţii pe verticală, dar şi înlocuirea lor totală (sistemul glaciar) sau parţială
(sistemul periglaciar) în faza interglaciară şi post glaciară prin sistemul fluviatil.
Cele două faze de la sfârşitul pleistocenului (Riss şi Würm sau Würm I şi Würm
II), (Valeria Micalevich-Velcea, 1961), au determinat instalarea glaciaţiunii în
Bucegi, puţin extinsă decât în alte masive carpatice. Grigore Posea în 1981

18
determină în Munţii Făgăraş o singură fază glaciară Würm, cu trei stadiale Würm I,
II, III. Datorită condiţiilor litologice şi structurale specifice, glaciaţiunea a dus la
apariţia unor forme particulare, gheţarii instalându-se în bazine hidrografice bine
individualizate şi mai puţin pe suprafeţe structurale. Formele glaciare atât de
eroziune cât şi de acumulare apar în zona de obârşie a Ialomiţei, dar şi a Şugărilor
şi Doamnele în valea Gaura, Cerbului, Morarului, Mălăieşti şi Ţigăneşti. În acest
sector glaciar modelarea reliefului se efectua prin gelivaţie şi nivaţie.
După ultimul glaciar se reinstalează treptat climatul temperat care în raport
cu componentele circulaţiei generale a atmosferei şi altitudinea, va avea un rol
esenţial în constituirea sistemelor morfologice actuale şi în etajarea acestora.

1.4 Factorul hidrologic

Domeniul alpin al munţilor Bucegi prezintă o bogată reţea hidrografică ceea
ce duce la o modelare actuală activă a acestei regiuni. Acţiunea apelor curgătoare
este permanentă dar foarte variabilă în timpul anului şi de la un sector la altul în
funcţie de anumiţi factori care influenţează direct sau indirect putere de acţiune
asupra rocilor din albie. De aceea este necesară o analiză a cel puţin doi dintre
aceşti factori şi anume debitul şi panta râurilor.
Izvoarele apar sporadic în perioadele mai umede la baza unor conuri,
domeniul alpin fiind mai mult o zonă de alimentare pentru izvoarele aflate la
altitudini mai joase. În arealul izvoarelor râurilor principale acţiunea de modelare
este exercitată prin deplasări de obârşii, care conduc la declanşarea unei eroziuni
regresive puternice (fig. 10) şi la deplasarea cumpenei de ape.

19
 Fig. 10 Obârşia văii Tătarului. Schiţă morfografică

Râurile sunt tributare în mare parte Ialomiţei şi Prahovei, dar mai sunt şi
unele pâraie ce se îndreaptă spre nord către Olt.
Ialomiţa izvorăşte de sub Culmea Bucura de la o altitudine de aproximativ
2350 m şi coboară o diferenţă de nivel de 1750 m până la părăsirea spaţiului
montan în apropiere de Moroieni. Suprafaţa bazinală la lacul Bolboci este de 54
km² iar la Moroieni de 264 km² (incluzând aici şi afluenţii ei Brătei, Rătei, Raciu şi
Ialomicioara), dar valea propriu-zisă a Ialomiţei are o suprafaţă de 111,4 km2.
Lungimea râului la lacul Bolboci este de 10,7 km, iar la Moroieni ajunge la
29 km. Coeficientul de sinuozitate este mare, în unele sectoare din bazinetele de
eroziune diferenţială ajunge la 1,5-2 (Valeria Velcea, 1961).
Are numeroşi afluenţi atât pe stânga cât şi pe dreapta. Majoritatea îşi au
izvoarele în domeniul alpin, pe dreapta preia următoarele pâraie: Doamnele,
Bătrâna, Horoaba, Coteanu, Tătaru, Mircea, Bolboci, Brătei, Rătei, Raciu.
Afluenţii pe stânga sunt: Şugările, Cocora, Lăptici, Blana, Nucetu, Oboarele,
Scropoasa, Orzea, Gâlma, Ialomicioara.

20
 Debitul Ialomiţei la coada lacului Bolboci este de 1,15 mc/s, iar cel defluent
este de 0,81 mc/s. După ce îşi adună afluenţii la Moroieni debitul mediu creşte la
6,88 mc/s. Nivelul mediu la Moroieni (1961-2000) este de 246 cm.
Modulul scurgerii (debitul specific) la Bolboci are o valoare de 21,2 l/s/km2.
În arealele din masivele înalte cu permeabilitate redusă, fragmentare şi energie de
relief mare scurgerea este şi mai mare (30 l/s/km2).
Scurgerea medie lunară şi anotimpuală, este influenţată de lacurile de
acumulare Bolboci şi Scropoasa. Până la intrarea în lacul Bolboci scurgerea medie
lunară are valorile cele mai mari în mai-iunie (56%), iar cea mai mică in perioada
noiembrie-martie (5,97%). La defluenţă sunt mai mari în ianuarie-martie (35,34%)
şi august-septembrie (32,57%), valorile cele mai mici înregistrându-se în aprilie-
mai (O. Murărescu, 2004).
Scurgerea solidă. La Moroieni debitul solid este de 0,5 kg/s (V. Loghin,
2001). Cel mai mult în aprilie-iunie iar cel mai mic în septembrie-octombrie.
Modulul specific: 1t/ha/an la Moroieni, uneori la viituri (V. Loghin, 2001) poate
atinge 6t/ha/an.
Sursa de alimentare este pluvio-nivală, care capătă nuanţe proprii în Bucegi
datorită elementelor structurale şi litologice.
Regimurile de alimentare şi scurgere au o importanţă deosebită asupra
eroziunii, în special asupra torenţialităţii. Acest lucru se poate observa în intervalul
1800-1900 m, unde se află izvoarele celor mai multor dintre afluenţi, ele având
caracter torenţial.
Se constată neconcordanţa dintre cumpăna de ape de suprafaţă şi cea de
profunzime. Albia Ialomiţei are un caracter suspendat faţă de bazinele vecine
(Prahova). Cumpăna de ape de suprafaţă este marcată de la nord la sud de masivele
Colţii Obârşiei, Babele, Cocora, Lăptici, Blana, Nucet, Oboarele, Dichiu şi Plaiul
Priporului (limita estică). Limita vestică este formată de munţii Doamnele,
Bătrâna, Strunga Mare, Strunga Mică, Deleanu şi Zănoaga. Cumpăna de ape de
adâncime ocupă un spaţiu mult mai întins cuprins între rama vestică şi cea estică a
Bucegilor. Acest fapt îşi găseşte explicaţia în căderea celor două flancuri ale

21
sinclinalului către ax, în gradul mare de permeabilitate al rocilor (gresii şi
conglomerate) şi în prezenţa văilor puţin adânci care brăzdează flancurile
sinclinalului, astfel încât pânzele de apă nu sunt scoase la zi. Ca urmare a celor
menţionate mai sus, văile acţionează numai în timpul topirii zăpezilor sau în urma
ploilor. Se poate preciza că regimul constant al Ialomiţei se datorează tocmai
alimentării abundente din sursa de apă subterană.
O altă problemă, cu efect direct în morfologie o reprezintă debitul solid, care
este apreciabil datorită rocilor puţin rezistente din bazinul Ialomiţei. Grosimea
maximă a fost înregistrată în bazinetul „dintre Zănoage” unde atinge peste 12 m
(Valeria Micalevich-Velcea, 1961).
Râul Izvorul Dorului drenează partea estică a Bucegilor, valea aflându-se în
cea mai mare parte în domeniul alpin. Izvorăşte de sub Muntele Babele, prezentând
mai întâi direcţia nord-sud până la Vârful cu Dor de unde se îndreaptă spre sud-est.
Afluenţii săi mai importanţi sunt pe stânga: valea Călugărului şi valea Dorului.
Este de semnalat o oarecare instabilitate a terenului în bazinul văii Izvorul Dorului
cauzate în special de formaţiunile marno-grezoase. Ceilalţi afluenţi ai Prahovei
sunt: valea Cerbului, Coştilei, Valea Albă, Jepilor, Urlătorilor şi Peleşului, ultimele
trei pătrunzând destul de mult în interiorul Bucegilor. Toate au caracter intermitent
în domeniul alpin.
Lacurile naturale sunt reprezentate de mici ochiuri de apă ce se formează la
ploi în microdepresiuni.
Apele subterane. Sunt foarte bogate în masivele calcaroase şi se prezintă sub
forma unor structuri hidrocarstice favorizate de mai multe elemente:
- litologie, prin prezenţa rocilor sedimentare de tipul calcarelor şi al rocilor
detritice în facies grezo-conglomeratic;
- tectonică, prin fundament cristalin şi structura plicativă şi rupturală a
cuverturii sedimentare;
- clima şi hidrologie, ce realizează alimentarea sistemelor acvifere.

22
 1.5 Factorul vegetal
Vegetaţia trebuie privită ca un factor ce influenţează direct modul de
desfăşurare şi de evoluţie a proceselor geomorfologice actuale, jucând un rol
important, în special, în ceea ce priveşte eroziunea şi torenţialitatea. Lipsa ei
creează anumite condiţii de apariţie şi de instalare a acestor procese, ducând la o
degradare mai accelerată a terenului. Dimpotrivă, când suprafaţa este bine
acoperită cu un covor vegetal bogat are loc o diminuarea sau chiar o stopare a
proceselor amintite.
Trebuie menţionat şi faptul că starea naturală actuală a vegetaţiei este mult
schimbată datorită activităţilor antropice, în special prin defrişare şi prin
suprapăşunat. Prin înfiinţarea Parcului Natural Bucegi se speră la o protecţie mai
bună a acesteia.
Vegetaţia din masivul Bucegi se înscrie, în general, în zona de influenţă a
elementelor arcto-alpine cu cele carpatice şi carpato-baltice pe fondul central euro-
asiatic întâlnit în Carpaţii Meridionali. Vegetaţia reflectă întocmai condiţiile de
mediu existente, ea respectă şi se adaptează la condiţiile orografice şi edafice.
Limita inferioară a domeniului alpin ar putea fi considerată limita superioară
a pădurii. Al. Beldie (1976) distinge o limită a pădurii închegate şi o limită a
arborilor între care se intercalează rariştile de limită şi pâlcurile izolate ale
ultimilor arbori. Astfel, întregul spaţiu studiat aparţine vegetaţiei alpine ce
cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri şi în care vegetaţia este predominant
alcătuită din tufărişuri scunde, pajişti, asociaţii de tundră alpină şi asociaţii de
stâncării, bolovănişuri.
Această zonă se întinde de la limita superioară a etajului subalpin 1650-1850
m (Al. Beldie, 1967) până pe cele mai înalte vârfuri. Aici se pot distinge două etaje
de vegetaţie.
Etajul alpin inferior se caracterizează în primul rând prin tufărişuri de Pinus
montana, pajişti de pe platouri cu Nardus stricta, pajişti de pe brâne cu Festuca
amethystina, lipsa sau prezenţa insulară a asociaţiilor de tundră alpină. Limita
superioară a cestui etaj oscilează pe platoul Bucegilor, pe coamele principale între

23
2200-2300 m, pe abruptul prahovean 2300-2350 m iar în lungul văilor glaciare
coboară uneori până la 2100 m. Pajiştile reprezintă cea mai complexă şi cea mai
răspândită formaţiune vegetală a domeniului alpin. Uneori are caracter fragmentar
atunci când aceasta este dislocată de eroziunea eoliană sau este aşezată pe stâncării.
Asociaţia tipică aici se caracterizează prin dominanţa exclusivă a lui Nardus
stricta. Pajiştile de Nardus stricta se întind între 1700-2100 m, pe toate coastele şi
spinările domoale şi însorite ale Bucegilor (platoul munţilor Dichiu, Vânturişu,
Furnica, Piatra Arsă, Oboarele, Nucetu, Blana, Lăptici). În general este o pajişte
deasă, aşezată pe conglomeratele de Bucegi, ce formează în unele locuri mai
umede pâlcuri de iarbă ce dau solului o stabilitate mai mare ducând la apariţia unor
mici areale mai ridicate în raport cu imediata vecinătate, acest fenomen fiind
accentuat şi de procesele de şiroire ce se instalează în timpul ploilor. Se poate
ajunge ca eroziunea să îndepărteze tot orizontul edafic, rămânând mici „insule” de
sol şi iarbă în raport cu arealul vecin.
Un alt tip este cel al asociaţiilor vegetale de pe stâncării şi grohotişuri ce
formează adesea pâlcuri dese ancorate pe pragurile stâncoase. Gradul de acoperire
este mai ridicat acolo unde formaţiunile sunt dispuse în trepte.
Etajul alpin superior se caracterizează prin prezenţa asociaţiilor de tundră
alpină (Silene acaulis, Minuartia sedoides), lipsa tufărişurilor, solul specific fiind
cel humico-silicatic. Datorită condiţiilor aspre din etajul alpin, plantele care
alcătuiesc vegetaţia au adaptări speciale pentru a rezista insuficienţei căldurii, a
dificultăţilor în aprovizionarea cu apă, datorită absorbţie încetinite din solul rece şi
secetei de vară provocată de insolaţie şi de vânturile puternice. Toate plantele au de
aceea înălţime mică, multe iau formă de perniţă. Spre deosebire de pajiştile alpine,
vegetaţia de tundră alpină formează covoare întrerupte, în care ierburile fie lipsesc,
fie sunt reprezentate prin specii scunde, întâlnindu-se obişnuit în tufe sau pâlcuri
răzleţe.
În general pajiştile alpine s-au păstrat în stare naturală deoarece accesul este
mai greu, iar păşunatul le-a afectat în mai mică măsură. Unele modificări s-au
produs în lungul traseelor turistice mai circulate, aici vegetaţia lipsind.

24
 Pentru o mai bună analiză şi interpretare a proceselor geomorfologice
actuale s-a considerat că este necesar, ca pe lângă spaţiul alpin propriu-zis să se
analizeze şi arealul imediat inferior al acestuia, adică etajul subalpin. Aceasta s-a
bazat pe mai multe motive. Principalul motiv este acela ca etajul subalpin în
momentul actual este mult schimbat faţă de stare lui naturală ducând la o
modificare peisagistică mult mai apropiată de zona alpină, fapt datorat
suprapăşunatului dar şi defrişărilor ceea ce a determinat dispariţia arbuştilor şi
tufărişurilor care impuneau o anumit tip de manifestare a proceselor
geomorfologice. Astfel are loc o continuitate a acestor procese geomorfologice
dinspre etajele superioare alpine până la limita superioară a pădurii, existând
similitudini în modul de formare şi manifestare a lor în special a celor fluvio-
torenţiale.
Un alt motiv a fost că etajul subalpin ocupă şi cele două limite tectonice ale
Bucegilor, abruptul brănean şi cel prahovean, unde procesele actuale sunt strâns
legate de condiţiile climatice din etajul alpin.
Etajul subalpin, sau al tufărişurilor şi rariştilor cuprinde rariştile de limită
care reprezintă tranziţia între zona forestieră şi cea alpină în succesiunea normală
pe altitudine a vegetaţiei, determinată climatic şi neinfluenţată de intervenţia
omului sau de relieful abrupt. În etajul subalpin domină tufărişurile care în
principal sunt constituite din jneapăn (Pinus mugo) dar şi cu smârdan
(Rhododendron myntifolium), afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium
vitis). Spre limita inferioară, în jnepenişul aici de talie mare (2 m), se găseşte din ce
în ce mai frecvent molidul (Picea abies). De obicei solul pe care se dezvoltă aceste
asociaţii este podzolic.
Tufărişurile de jneapăn în Bucegi contribuie esenţial la specificul peisajului
din etajul subalpin şi alpin inferior, acoperind unele cline ale platoului şi versanţii
umbriţi de munte, abrupturile, formând adesea desişuri de nepătruns. Cele mai bine
dezvoltate şi continui suprafeţe cu jnepeniş le întâlnim între 1600-2000 m pe
platoul Pietrei Arse şi al Jepilor Mari, pe abruptul nordic al Jepilor Mari Jepilor
Mici şi Coştilei, versanţii nordici şi vestici ai Bucşoiului, valea Gaura, muntele

25
Guţanu, strunga Mare deasupra văii Horoaba, piciorul Babelor şi versantul nordic
al Cocorei.
Tufărişurile şi rariştile au suferit un puternic impact antropic determinat de
folosirea pentru păşunat de vară. Jnepenişurile au fost defrişate de pe întinse
suprafeţe pentru a crea păşuni. Acolo unde relieful nu era accidentat şi solul
suficient de profund s-au format păşuni secundare de Festuca, destul de productive.
Datorită suprapăşunatului covorul vegetal dispare lăsând versantul dezgolit,
procesele de şiroire instalându-se foarte repede.
Rariştile sunt formate din molid, larice sau amestecuri ale acestora. Arborii
au adesea coroana zdrenţuită de vânturi şi vegetează răzleţ sau în pâlcuri
neregulate. Destul de rar aceste asociaţii vegetale se mai găsesc în stare naturală
(doar pe versanţii puternic înclinaţi), ele fiind distruse, limitele lor au fost mult
coborâte prin păşunat. În anumite areale de la baza muntelui pe valea Ialomiţei
păşunatul a cauzat pe alocuri suprimarea totală a rariştilor de limită, molidişul
oprindu-se brusc în marginea păşunii alpine.
De menţionat aici este şi vegetaţia ce se dezvoltă prin „târlire”, prin
staţionarea animalelor o perioadă. Apar pâlcuri compacte cu grad mare de
acoperire a solului. Dintre specii sunt dominante cele eutrofe Poa alpina,
Taraxacum alpinum. Atunci când animalele staţionează mai mult în acelaşi loc are
loc o degradare puternică a terenului, atât datorită schimbării chimismului solului
cât şi prin eroziunea acestuia.

26
 1.6 Factorul edafic

Orizontul de sol reprezintă primul strat asupra căruia acţionează agenţii

modelatori, ducând în cele mai multe cazuri la îndepărtarea acestuia. Pedogeneza
are un rol important asupra fenomenelor de modelare actuală, în funcţie de acest
proces se poate dezvolta, sau nu, vegetaţia şi implicit rolul ei protector faţă de
eroziune. Chiar şi în arealele unde procesul de pedogeneză este mai lent, formarea
unui mic strat de sol poate arăta o stare de echilibru. Dispunerea lui în cadrul
domeniului alpin este oarecum continuă în arealele cu înclinare uşoară şi moderată
şi discontinuă pe pantele foarte înclinate. Pe pereţii verticali şi pe crestele alpine
acesta lipseşte, întâlnindu-se doar pe mici poliţe structurale. Învelişul de sol a
suferit multiple schimbări în decursul ultimelor decenii datorită intervenţiei
antropice. Aceasta se referă la defrişări de jneapăn în etajul subalpin, îndepartarea
vegetaţiei alpine prin suprapăşunat, construcţia de drumuri de acces şi poteci
turistice spre diferite obiective, toate acestea favorizând instalarea unor condiţii
propice pentru dezvoltarea proceselor torenţiale şi de deplasare în masă.
Se întâlnesc mai multe tipuri şi subtipuri de soluri zonale şi intrazonale:
Solurile brune de pajişti montane
În urma despăduririlor are loc transformarea solurilor brune de pădure
montane, care se află în general în poienile din etajul montan inferior şi mijlociu,
iar sub fâneţe ele constituie asociaţiile de Festucetum rubrae montanum şi
Festucetum pratense.
Solurile podzolite, brune şi brune-gălbui şi solurile podzolice argilo-iluviale
Solurile podzolite brune se întâlnesc în molidişuri, pe substrat din
conglomerate şi calcare, sub arborete cu flora de tipul Oxalis dentara.
Solurile brune acide-montane.
Acest tip de sol se situează în etajul montan mijlociu, mai ales în pădurile de
amestec de molid şi molidişuri cu rariştile din etajul subalpin. În aceste amestecuri
se remarcă tipul de floră Luzula calamagrostis.

27
 Solurile au suferit o îmbogăţire în humus; mai slab acide sunt solurile din
zona etajului montan superior, mai ales în bazinul superior al Ialomiţei pe munţii
Vânturişu, Dichiu, sub pajiştile din asociaţia Festucetum rubrae.
Solurile podzolice brune
Acest tip de soluri se găseşte sub molidişuri la poalele versanţilor mai
accentuaţi înclinaţi pe munţii Blana, Lăptici, Cocora din bazinul superior al
Ialomiţei sunt frecvent umezite de o pânză de apă cu caracter de apă freatică
permanentă de lungă durată şi prezintă fenomene de gleizare la baza profilului.
Solurile podzolice brune şi podzolite de pe platouri şi coame din zona alpine
sunt erodate eolian.
Solurile brune, slab podzolite, de pajişti subalpine
Aceste soluri sunt semischeletice până la scheletice, bogate în humus. Ele se
întâlnesc pe creste accentuat înclinate din etajul subalpin; se găsesc sub luminişuri
de coastă şi sub pajişti de Festuca rubra. Solurile acestea pot fi formate sub pădure
sau rarişti de limită, fiind ulterior despăduriri sub vegetaţia bogată.
Solurile brune acide de pajişti subalpine sunt mult extinse în etajul montan
superior şi cel subalpin, mai puţin în cel alpin inferior.
Solurile se află în asociaţie cu soluri brune acide şi brune podzolice, cele
forestiere şi secundar înţelenite.
Solurile brune tinere, de pajişti alpine de pe abrupturi
Se află pe coastele puternic înclinate şi întrerupte de stâncării de pe versanţii
abrupţi ai masivului.
Sunt soluri slab scheletice, slab acide, sau aproape neutre, cu orizonturi slab
diferenţiate, bogate în humus.

28
1.7 Factorul antropic
Omul a avut şi are un rol important în modelarea reliefului. În Bucegi
implicarea sa are efecte mai vizibile începând cu secolul XX. În acest sens se poate
face o analiză asupra faptului că omul poate influenţa prin presiunea exercitată
unele fenomene naturale, grăbindu-le sau dimpotrivă încetinindu-le evoluţia
normală.
În condiţiile actuale, când activitatea turistică şi cea recreaţională iau o
amploare tot mai mare, se constată apariţia unor perturbări în echilibrul natural al
ecosistemelor şi ca urmare a unor acţiuni în aparenţă minore, care dacă s-ar
produce izolat s-ar redresa foarte uşor, dar care repetate cu o frecvenţă mare pe
trasee intens circulate duc la modificări, greu reversibile (dispariţia unor specii de
plante şi animale, bătătorirea şi erodarea solului, apariţia de ravene şi organisme
torenţiale etc).
Efectele intervenţiei antropice se poate observa începând cu însăşi albia
minoră a Ialomiţei, unde s-au creat nişte praguri artificiale in unele sectoare, atât
pentru stabilirea unor mici nivele locale de bază, cât şi pentru o mai bună
oxigenare a apei.
Apoi construcţia unor drumuri de acces s-a făcut în unele locuri prin
secţionarea versantului, cu efecte în desfăşurarea ulterioară a unor procese
geomorfologice (căderi de bolovani, şiroire). Construirea drumului de acces între
turbăria Lăptici şi cabana Piatra Arsă a dus la secţionarea unor versanţi prin
dinamitare.
Realizarea barajelor hidroenergetice (Scropoasa şi Bolboci) produce
schimbări importante în sistemul văii. Apar noi nivele de bază rezultând o
acumulare mai accentuată la coada lacurilor şi o eroziune accentuată în aval de lac.
Modul de utilizare a terenului influenţează în mare măsură dinamica unor
procese geomorfologice.
Efectele intervenţiei antropice manifestate direct sau indirect asupra
cadrului natural forestier s-au accentuat pe măsura creşterii numerice a populaţiei
ariei subcarpatice vecine în căutare de noi spaţii pentru păşunat. Aceste defrişări au

29
efecte imediate asupra stabilităţii versanţilor, slăbindu-i rezistenţa împotriva
eroziunii în suprafaţă şi a torenţialităţii. Astfel de fenomene se întâlnesc pe
versanţii estici ai văii Ialomiţei între muntele Cocora şi muntele Dichiu. O
degradare deosebită a terenului se mai poate observa în arealele unde au fost
stânele, acolo unde au staţionat animalele un timp mai îndelungat. Aici şiroirea şi
spălarea în suprafaţă sunt principalele procese.
O oarecare influenţă o exercită şi amenajarea de trasee turistice, această
regiune fiind printre cele mai vizitate de turişti, datorită accesibilităţii, prin crearea
de linii de telecabine. Afluxul de turişti este foarte mare în sezonul de vară.
Trasarea unor trasee duce la formarea de cărări, ce pot deveni noi culoare de
eroziune dacă merg în lungul pantei.

30