Diandra Iulia Gherghel

anul II, regie

”Unchiul Vanea” – A. P. Cehov

Documentare
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
1. Documentarea perioadei (Rusia, începutul secolului al XX-lea)

La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor izbitoare. Un călător

francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul din acele castele,
construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai
discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare şi suferind mereu adăugiri, lipsită
de caracterul unitar şi de confortul locuinţelor construite după un plan definitiv”.
Optzeci la sută din populaţie era formată din ţărani, care duceau în provinciile
Marii Rusii o viaţă nu foarte diferită de aceea a strămoşilor lor din Evul Mediu.
La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiştii, compozitorii,
oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental.

O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de ţiţei
şi principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu
un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc. Rusia aspira la statutul
de mare putere, egală a Franţei democrate, dar menţinea un regim autocratic, în
care oamenii nu aveau nici un cuvânt de spus în guvernarea ţării şi care sancţiona
cu asprime orice expresie a nemulţumirii faţă de starea de lucruri existentă. Era
singura dintre marile puteri care nu avea nici constituţie, nici parlament.

Aceste contradicţii creau o impresie de provizorat şi sentimentul, cel puţin în

rândul claselor educate, că lucrurile nu mai puteau continua astfel şi că o dată cu
trecerea în noul secol, Rusia avea să facă saltul în modernitate, ajungând din urmă
Europa occidentală şi poate chiar depăşind-o. Din motive care vor fi expuse în
continuare, ţăranii aşteptau şi ei mari transformări, deşi de natură economică mai
degrabă decât politică.

Ţărănimea

Agricultura reprezenta baza economică şi socială a Rusiei ultimilor ţari.

Aproximativ patru cincimi din populaţia ei erau alcătuite din ţărani care cultivau
pământul şi care, în provinciile nordice, aveau şi ocupaţii secundare în industrie.
Un călător care ar fi survolat regiunile centrale ale Rusiei în balon ar fi avut sub
ochi o întindere nesfârşită de terenuri cultivate, împărţite în fâşii înguste,
întrerupte din loc în loc de păduri şi păşuni, pe care erau presărate la fiecare cinci-
zece kilometri sate cu colibe de lemn. Orasele erau mici si situate la mare distantă
unele de altele. Populaţia Rusiei rurale alcătuia, într-o măsură de neimaginat
pentru occidentali, o lume închisă în sine, care nu era integrată nici în edificiul
social, nici în maşinăria administrativă. Raporturile ei cu oficialităţile şi cu clasele
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
educate erau similare celor dintre locuitorii Africii sau Asiei şi administratia
colonială.

Tărănimea continua să fie credincioasă orânduirilor vechii Moscove,

rămânând neatinsă de occidentalizarea la care Petru cel Mare supusese elita ţării.
Tăranii ruşi purtau barbă, vorbeau un grai al lor, aveau o logică proprie, îşi urmau
propriile interese, fără să simtă că ar avea ceva în comun cu reprezentanţii imberbi
ai autorităţilor sau cu mica nobilime, care le cereau dări, arende şi recruţi, fără a
le oferi nimic în schimb. Ei nu datorau credinţă decât satului, sau cel mult
administraţiei acestuia (volosti).

Până la 1861, aproape jumătate din ţăranii ruşi erau iobagi, supuşi
autorităţii arbitrare a proprietarilor de pământuri (cealaltă jumătate era alcătuită
din ţăranii statului şi cei ai ţarului, administraţi de funcţionarii guvernamentali).
Lipsiţi de drepturi civile, iobagii nu erau totuşi sclavi.

În primul rând, nu puteau fi vânduţi în mod public. Apoi, nu lucrau pe mari

plantaţii, ci pe loturi individuale, din care o parte o cultivau pentru proprietari, ca
plată pentru teren (când nu plăteau în bani sau produse); restul era destinat
consumului propriu sau vânzării. În esenţă, erau legaţi de glie şi îşi îndeplineau
obligaţiile faţă de proprietari fie prin muncă (de obicei, trei zile pe săptămână),
fie plătindu-i acestuia o rentă. Deşi neprotejaţi de tribunale, ei se bucurau de
garanţiile oferite de cutume, pe care nici latifundiarii, nici funcţionarii statului nu-
şi permiteau să le ignore.

În februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea a semnat decretul prin care

iobagii erau eliberaţi, primeau pământ şi echivalentul unei ipoteci pe timp de
patruzeci şi nouă de ani, cu care urmau să plătească foştilor proprietari terenurile
pe care aceştia le cedaseră. Principala moştenire a iobăgiei, sistem care durase
peste două secole şi jumătate, a fost izolarea ţăranilor de restul societăţii şi
înrădăcinarea în minţile lor a convingerii că lumea e un loc al fărădelegilor, în
care nu poţi supravieţui decît prin forţă şi viclenie. Era o mentalitate care avea să
facă foarte dificilă transformarea lor în cetăţeni.

Viaţa ţărănimii ruse se desfăşura în jurul a trei instituţii: gospodăria (dvor),

satul (derevnia sauselo) şi comuna (mir sau obşcina).
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
Gospodăria, unitatea de bază a vieţii Rusiei rurale, era în fapt familia
lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate şi fiii însuraţi, împreună cu soţiile şi copiii
acestora. Ea cuprindea de obicei între şase şi zece persoane. În condiţiile de climă
caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de
muncă intensivă primăvara şi toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport
cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei –
numit bolşak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalţi membri şi a
bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei,
proprietatea comună fiind împărţită între membrii lui, care se mutau pentru a-şi
crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a
vieţii rurale în Rusia.

În contrast puternic cu situaţia din Europa Occidentală sau

Japonia, satele ruseşti se aflau într-o stare de permanentă instabilitate. Două din
caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare
măsură comportamentul social al ţărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o
proprietate personală (în afara bunurilor de folosinţă imediată), totul aflându-se la
dispoziţia bolşak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele
lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiţii, ţăranii Rusiei
Mari nu puteau dobândi conştiinţa drepturilor lor individuale, nici pe aceea a
proprietăţii private – ambele, elemente indispensabile ale noţiunii moderne de
cetăţean. Ei se obişnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolşak-ului, în
sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie.

Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte şi de alta a
unui drum central. Nu existau nici un fel de organe oficiale de auto-administrare.
Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinţei lui, de
funcţionari ai guvernului, care aveau şi puterea să îl înlăture. Din acest punct de
vedere – din nou, în puternic contrast cu situaţia din vestul Europei sau Japonia –
satul rus era o instituţie fluidă şi nestructurată.

Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituţii similare existând în trecut

şi în alte părţi ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituţie nu mai exista,
în ciuda lipsei sale de eficienţă practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare
a deţinerii şi cultivării pământului, ea era departe de concepţia modernă despre
proprietate.
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
Comuna cuprindea ansamblul ţăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte
din pământul aflat în proprietatea ei. Deşi în multe privinţe ea coincidea cu satul,
cele două instituţii nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la
pământul comunei, precum învăţătorii şi preoţii, nu făceau parte din ea. În anumite
regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune.

Suprafaţa de pământ aflată în proprietatea comunei era împărţită într-un

mare număr de fişii înguste de teren. În funcţie de tradiţia locală, în mod periodic,
de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite”
între gospodării, pentru a se ţine cont de schimbările produse prin moartea,
naşterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să
asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-şi putea hrăni membrii
şi a face faţă obligaţiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcţie
de fertilitatea solului şi de distanţa până la vatra satului.

La 1900, practic toate gospodăriile ţărăneşti din provinciile centrale ale

Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniţă ale imperiului – fostul stat
polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau
fermele individuale. Apartenenţa la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia
să cumpere de la marii proprietari sau de la alţi deţinători, cu titlu individual sau
în asociere, suprafeţe de pământ ai căror proprietari direcţi deveneau. În preajma
Revoluţiei, aceşti ţărani-proprietari, luaţi laolaltă, ajunseseră să deţină tot atâta
pământ cât latifundiarii şi negustorii.

Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea

sătească, care includea numai bărbaţi, capii gospodăriilor. Hotărârile respective,
adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toţi. Ele priveau chestiuni legate
de calendarul muncilor agricole, repartiţia dărilor sau conflictele dintre
gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliaţie religioasă şi,
mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid îşi dădeau votul
membrii ei.

Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului

prin împărţirea lui în fâşii irosea o mare parte din timpul ţăranilor, obligaţi să-şi
mute mereu animalele de povară şi uneltele de pe un teren pe altul. Modul de
repartiţie îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de
investiţii, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existenţa
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
unui element ţărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor
proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ.

Cu toate acestea, sistemul comunal supravieţuia tuturor dificultăţilor,

fiind sprijinit atât de oficialităţi cât şi de ţăranii înşişi. Guvernul era mulţumit
de sistem şi făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieşirea ţăranilor din cadrul lui,
dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor şi altor obligaţii faţă de stat,
evitându-se (cel puţin în teorie) un şomaj rural masiv. Țăranii se simțeau încă și
mai atasați de sistemul comunal: credința lor era că Dumnezeu a creat pământul,
precum aerul şi apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea
fi doar cultivat, nu și deținut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în
teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru ţărani, era drept şi inevitabil
ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate
proprietarilor şi date comunelor. La începutul secolului nostru, ţăranii ruşi
aşteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, țarul să hotărască o astfel de mare
„redistribuire” naţională şi să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile
proprietarilor. Această aşteptare, bazată pe credinţa retrospectivă într-un trecut
îndepărtat, când pământul era disponibil în cantităţi nelimitate, făcea din ţăranul
rus un potenţial adept al intelectualităţii revoluţionare.

2. Informații despre autor

1860 - Pe 17 ianuarie, la Taganrog, Imperiul Rus, s-a născut Anton Pavlovici

Cehov. A fost un prozator, dramaturg și medic rus, fiind considerat a fi unul dintre
cei mai mari scriitori de povestiri scurte din istorie. A fost cel de-al treilea copil
din cei șase care au supravetuit ai lui Pavel Yegorovich Cehov și al Yevgeniyei
Cehov. Tatăl său a fost văzut de către unii istorici drept un model pentru fiul său.
Mamă sa, avea remarcabile calități de povestitor, încântându-și copiii seara cu
diverse povestioare.
1867-1879 - Urmează studiile primare și secundare în orașul natal, Taganrog.
1876 - Afacerea tatălui, comerciant de haine, se îndreptă cu păși repezi spre
faliment, după ce cheltuise majoritatea banilor pentru a construi o casă nouă.
Pentru a evită închisoarea, a fugit la Moscova, unde cei doi fii mai mari ai săi,
Alexander și Nikolay, se aflau la universitate. În Moscova au trăit în sărăcie,
mama sa fiind fizic și emoțional epuizată. Tânărul Cehov a rămas în orașul natal,
în Taganrog, pentru a vinde averea familiei și pentru a-și finaliza studiile.
1879 - Își termină studiile în Taganrog și merge la familia să la Moscova.
1879-1884 - Studiază medicina. Pentru a putea să-și ajute familia, publică
povestioare în diverse reviste umoristice.
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
1881-1904 - În această perioadă scrie piesele de teatru : "Platonov" sau "Piesa
fără titlu" (1881), "Asupra efectelor nocive ale tutunului" (1886), "Cântecul
lebedei" (1887), "Inavov" (1887), "Ursul" (1888), "Cererea în căsătorie" (1888
sau 1889), "Tragedian fără voie" (1889), "Nuntă" (1889), "Demonul pădurii"
(1889), "Jubileul" (1891), "Pescărușul" (1896), "Unchiul Vania" (1897), "Trei
surori" (1901), "Livada cu vișini" (1904).
1886 - Din acest an, începe colaborarea la "Novoe Vremia" (Timpuri noi),
publicând proză, lucrând și la piesele sale de teatru.
1892 - Cehov a cumpărat o moșie mică la țară, în Melikhovo, nu departe de
Moscova, unde a trăit împreună cu familia sa până în 1899. "E frumos să fii
domn", a glumit Cehov cu prietenul său, Ivan Leontyev.
1897 - În timp ce se află într-o vizită la Moscova, a suferit o hemoragie pulmonară
majoră. Cu greu a fost convins să meargă la spital, unde medicii l-au diagnosticat
cu tuberculoză pe partea de sus a plămânilor. Aceștia i-au recomandat o schimbare
a modului de viață.
1901 - Pe 25 mai, s-a căsătorit cu actriță Olga Knipper.
1904 - Pe 2 iulie, în sanatoriul de la Badenweiler, Germania, Anton Cehov moare
de tuberculoză.

3. Scenografii ale montărilor anterioare

”Unchiul Vanea” – regia Yury Kordonsky

Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie

”Unchiul Vanea” – regia Luminița Țîcu

”Unchiul Vanea” – regia Andrei Șerban

Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
4. Rusia 1900 – îmbrăcăminte
Studiind istoria modei la începutul secolului al XX-lea, câteva schimbări
dramatice sunt izbitoare, care au fuzionat rapid cu tendințele deja existente în
mode. Putem spune asta în siguranță modele de femei începutul secolului XX, a
cunoscut un fel de revoluție, care a avut o influență considerabilă asupra
dezvoltării viitoare a modei mondiale. A devenit astfel principalul eveniment de
modă de la începutul secolului al XX-lea. Schema de culori a îmbrăcămintei a
devenit mult mai diversă, ceea ce a făcut ca tinerii modele de modă să se încânte.
O cravată decorată cu o figură comică poate fi un dar de distracție, dar este pur și
simplu puțin pretențioasă pentru public și face toate hainele elegante amuzante.
Același lucru este valabil și pentru tricouri, care sunt echipate cu declarații
ridicole. Acestea sunt permise numai în timpul vacanței sau în vacanță în
Ballermann.

Desigur, este foarte convenabil să plasați un telefon mobil într-o centură mică. Cu
toate acestea, dacă nu este absolut necesar din motive profesionale, ar trebui, de
asemenea, să fie evitat din punct de vedere la modă. Moda bărbaților a creat
întotdeauna tendințe noi și nu se potrivește cu îmbrăcămintea pentru femei. Există
multe lucruri interesante care pot fi descoperite. Doar pentru că motivele moderne
inspiră încă designeri, motiv pentru care este atât de interesant să studiem istoria
bărbaților și să înțelegem epoci și tendințe diferite. Poate că creativitatea nu a fost
încă epuizată, așa cum mulți cred, iar în viitor tendințele complet noi, inovatoare
și fără precedent așteaptă lumea modei.
Inovații la modă
Cu zorii noului secol, multe femei preferau haine mai practice și mai confortabile,
în loc de corsete și pantaloni pufos a început să poarte rochii talie largă și curea
de centură. Modelul rochiei noi avea mâneci înguste și o fustă înfiptă, sub care se
purta o fustă de dantelă. Moda la începutul secolului al XX-lea a făcut posibil ca
femeile să se îmbrace, deoarece nu mai era nevoie să strângeți corsetul și era
imposibil să o faceți fără ajutor.
Caracteristică a modei secolului a fost că moda și stilurile speciale de
îmbrăcăminte au venit rapid și s-au schimbat atât de repede. Ideile frumuseții au
stat la baza modului acestui secol, care au fost adoptate și implementate de
creatorii de modă, mai ales din cauza antichității. Moda din acest timp a influențat
și mass-media emergente, cum ar fi revistele de modă și cataloagele de modă.
Lumea îmbrăcămintei din această perioadă este strâns legată de dezvoltarea
industrială și ajunge nu numai la straturile superioare bogate, ci și la mijlocul și
subconștientul. Deja în anii celui de-al Doilea Război Mondial, costumul era
rochia centrală. Costumele au fost moda acestor ani, mai ales largă și așa-
numitele bluze. Din moment ce astfel de costume, după cum știți, se disting prin
înalta lor capacitate de a se combina, ele au devenit o rochie practică din ce în ce
mai populară pentru femeile de toate naționalitățile. Bluzele de mai jos erau
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
fabricate din tricotaje, materiale moi și care curgau și care beneficiau forme de
sex feminin și a dus la un efect feminin.
Este important de menționat că moda secolului al XX-lea a fost exprimată prin
decizii destul de îndrăznețe. De exemplu, cele mai curajoase femei la modă au
încercat elemente ale dulapului bărbaților, cum ar fi pantalonii. Și totuși pantaloni
pentru femei În acel moment, erau mai mult ca pantalonii turci moderni, totuși a
fost o provocare pentru uzul obișnuit din lumea modei îmbrăcăminte pentru femei.
Și partea conservatoare a societății sa opus în mod repetat acestor schimbări.
În prima treime a secolului, rochii au predominat predominant în moda femeilor,
care sunt marcate de accentul pe figură. În special, rochii au fost făcute în acest
fel. Lungimea rochiei a ajuns la viței și a ascuns cele prezentate în imagine. Baza
pentru fabricarea acestor rochii a fost o formă secțională, care a fost numită și o
tăiere oblică.
La modă, pe tot parcursul secolului, fuste din ce în ce mai lungi au devenit lungi
până la genunchi, jumperi și rochii la cele moderne. Rochii practice sub formă de
cămăși, așa-numitele cămăși, au definit o imagine la modă a acestui timp. Moda
secolului a fost inventată de mulți designeri celebri și designeri.
Pălării, ca element integrant al dulapului oricărui moda, au suferit, de asemenea,
schimbări semnificative. Pălării magnifice, cu diverse abundențe de diverse
elemente, au rămas în trecut, făcând loc pentru pălării mai compacte și mai
îngrijite.
Moda anilor 1900 este "Epoca de Aur" pentru îmbrăcămintea femeilor. Perioada
de apariție a "noilor bogați" a influențat în mod semnificativ dulapul tuturor
reprezentanților frumosului jumătate de umanitate.
Stilul secolului pentru gentlemeni a fost caracterizat de câteva modele clasice.
Poate de acum înainte știi chiloți și pulovere moderne. Această modă a fost
înlocuită de prelucrarea diferitelor țesături în jachete și pantaloni. Ambele tricouri
au fost adăugate la jachete, pantaloni care nu se potriveau cu culoarea jachetei.
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie

Modelele bărbaților rămân simple. Folosirea unui reezot, o haină fixată pe față și
deschisă în partea de jos a triumfului. De asemenea, sunt populare haine noi, cum
ar fi americanul, care este recunoscut pe scară largă în rândul tinerilor și al sportîn
sacou "Norfolk" pentru vânătoare.
Diandra Iulia Gherghel
anul II, regie