Gherghel Diandra Iulia

Anul III, Regie

”La Traviata” – Giuseppe Verdi

Tokyo (2006) – Antonello Madau Diaz

Salzburg (2005) – Willy Decker

„La Traviata” este o operă în trei acte compusă de Giuseppe Verdi pe

libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stă
romanul lui Alexandre Dumas fiul, „Dama cu camelii”. Este una dintre cele mai
montate opere din lume în acest moment.
Povestea are la bază cazul real al curtezanei Marie Duplessis (care s-a
sacrificat pentru iubire și a decedat la doar 23 de ani bolnavă de tuberculoză)
care a fost redat în romanul lui Alexandre Dumas fiul, apoi preluat de Giuseppe
Verdi și transformat în celebra operă „La Traviata”. Verdi a întâmpinat
neplăceri în acea perioadă deoarece având în prim plan o femeie de moravuri
ușoare, unele fragmente trebuiau să fie cenzurate, însă compozitorul a refuzat
acest lucru în repetate rânduri.
În operele sale, Giuseppe Verdi atrage atenția asupra puterii omului de a
îndura și lupta cu orice, puterii de sacrificiu, marilor pasiuni pe care cineva le
poate avea, imoralității, dar și asupra psihologiei umane. Pune accentul în
special pe interiorul ființei umane, pe sentimente, pe realitatea de care ne lovim
zi de zi și pe care, de multe ori, o ascundem în noi sau chiar o negăm.
Două dintre montările reprezentative ale operei „La Traviata” sunt cea
din anul 2006 din Tokyo în regia lui Antonello Madau Diaz și cea din Salzburg,
anul 2005, în regia lui Willy Decker.
Primul lucru care diferențiază semnificativ cele două montări este
perioada în care este plasată acțiunea. Regizorul Antonello Madau Diaz optează
pentru păstrarea acesteia în zona clasică, iar regizorul Willy Decker dă dovadă
de mult curaj și originalitate optând pentru o montare modernă, contemporană
care schimbă viziunea publicului asupra cunoscutei opere.
În ceea ce privește decorul și costumele, în prima montare menționată
întâlnim un salon parisian autentic, decorat în stilul anilor 1880, costumele fiind
din aceeași perioadă, respectând cu exactitate epoca. În montarea lui Willy
Decker decorul este unul minimalist, mizează în special pe spațiul gol, pe un
decor bazat pe light design și obiecte puține dar sugetive pentru acțiunea din
operă. Imaginea joacă un rol foarte important în această montare încercând să
surprindă prin momentele scurte, dar foarte bine amplasate vizual (acei mulți
bărbați care vin la curtezană, momentul când o ridică pe canapea, ceasul,
momentul cu măștile). Costumele sunt la fel de simple și sugestive. Spre
Gherghel Diandra Iulia
Anul III, Regie

exemplu, consider că acel ceas imens reprezintă trecerea nemiloasă a timpului

în defavoarea protagonistei care se află în pragul morții având la dispoziție din
ce în ce mai puțin timp pentru a simți iubirea adevărată. În montarea clasică
acest tip de sugestie nu există, iar de aceea aș putea spune că varianta modernă a
operei este o provocare pentru regizor, fiind mult mai bine imaginată și pusă în
scenă, dând dovadă de originalitate, și provocând, de asemenea, publicul.
Ambele opere creează o atmosferă specifică perioadei alese, însă consider
că montarea clasică tinde să plictisească o parte din public deoarece cea
modernă poate părea mult mai atractivă, publicul dorind constant să vadă cea
nou, ceva total diferit. Acesta este încă un atu de care beneficiază montarea lui
Willy Decker.
Personajul femenin este mult mai bine ales si conturat în montarea
modernă, Anna Netrebko dând dovadă de o actorie ireproșabilă care se combină
armonios cu vocea sopranei. La ea, actoria și muzica merg foarte bine
împreună, aceasta este atentă la ambele, fiind implicată din toate punctele de
vedere. Trăirile ei din scenă sunt la intensitate foarte mare, observăm faptul că
totul vine natural, nu forțat, așa cum îmi creează impresia actrița din montarea
din Tokyo. Mariella Devia dă dovadă de o voce foarte bună, în schimb consider
că jocul ei actoricesc este puțin forțat și superficial, concentrându-se mai mult
pe partea muzicală.
Spațiul gol, simplitatea decorului și a costumelor din montarea lui Willy
Decker face publicul să se concentreze mai mult pe jocul actorilor și pe
interpretarea muzicală a acestora care este acompaniată de orchestră într-un
mod ireproșabil, profesionalismul putând fi observat în întreaga operă. De
asemenea, spațiul gol amplifică ideea de singurătate a personajului principal,
temă foarte importantă în opera lui Giuseppe Verdi. În montarea clasică,
decorul amplu și costumele atrag atenția spectatorului, lucru care nu este
neapărat greșit, dar consider că acum contează mai mult ceea ce transmit
interpreții, ceea ce simt oamenii decât doar o scenografie foarte complicată.
Varianta modernă este mult mai puternică, mai impunătoare, mai intensă
decât cea clasică. Aduce ceva nou pentru public, ceva inedit ce impresionează
prin simplitate, sugestie, trăiri și profesionalism. Această montare încântă atât
din punct de vedere vizual, cât și prin ceea ce transmite și prin faptul că ține
spectatorul prins în poveste pe tot parcursul acesteia.