PRINCIPIUL DREPTULUI

LA UN PROCES ECHITABIL,
ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVI-
ZIBIL, POTRIVIT NOULUI
COD DE PROCEDURĂ
CIVILĂ ŞI CONTENCIOSULUI
ADMINISTRATIV

Andreea TABACU

The Person’s Right to a Fair Hearing within

Andreea TABACU a Reasonable and Predictable Timeframe Ac-
Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, cording to the New Civil Procedure Code and
Universitatea din Piteşti, Piteşti, România Administrative Law
Tel.: 0040-724-069.888
E-mail: andreea.tabacu@upit.ro Abstract
The New Civil Procedure Code, inspired from
article 6 of the European Convention on Human
Rights, provides that everyone is entitled to a fair
hearing within a reasonable time by an indepen-
dent and impartial tribunal established by law and
the court should provide against the breach of this
principle by taking all legal actions.
In case of legal proceeding, a part of the ad-
ministrative relations between the authority and the
legal or natural persons are also under the force of
this principle. The European Court’s jurisprudence
determines the field of this principle by the definition
of the notion ‘civil’.
In order to ensure the celerity of the adminis-
trative proceedings the New Civil Procedure Code
provides the possibility of the parties to stand before
the court requiring the protraction of the trial.
Revista Transilvană Key words: New Civil Procedure Code, admin-
de Ştiinţe Administrative istrative proceeding, civil proceeding fair hearing,
2(31)/2012, pp. 140-151 reasonable time.

140
1. Prezentare
Inspirat din reglementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, intitulată
dreptul la un proces echitabil, principiul reglementat de Noul Cod de procedură
civilă1 reflectă importanţa conferită de legiuitorul intern regulilor determinate de
Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în
aplicarea textului.
Poate ca o simplă coincidenţă, dar mai degrabă pentru a dezvolta în conştiinţa
destinatarilor legii procesuale necesitatea protejării acestui drept fundamental, con-
sacrat la nivel internaţional, norma internă reglementează tot în art. 6, dar al NCPC,
această regulă fundamentală.
În realitate, dreptul la un proces echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă un
drept complex, care presupune o serie de exigenţe, pe care legiuitorul intern, dar şi cei
care sunt chemaţi să aplice legea, inclusiv destinatarii acesteia, trebuie să le respecte.
Convenţia reglementează dreptul la un proces echitabil, soluţionat în mod public,
într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, cu obligativitatea pronunţării în mod public a hotărârii.
Preluând numai selectiv textul convenţional, deoarece parte din acesta se regăseşte
la nivelul altor principii, spre exemplu principiul publicităţii, NCPC arată că orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi
previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, sens în
care instanţa este obligată să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure
desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.
Tocmai ca o consecinţă a acestei deosebiri de reglementare se impune ca tratarea
aspectelor pe care le presupune dreptul la un proces echitabil să fie realizată compa-
rativ, ţinând în toate cazurile seama de regula consacrată atât la nivel constituţional,
cât şi de NCPC, potrivit căreia, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi cod,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul conţine
dispoziţii mai favorabile (art. 3 NCPC şi art. 20 din Constituţie).

2. Domeniul de aplicare
Principiul se aplică litigiilor născute în aplicarea „dreptului civil”, noţiune care
poate primi valenţe diferite în reglementările interne ale statelor membre ale Consi-
liului Europei şi care are, la nivelul jurisprudenţei Curţii, un sens juridic autonom
(Bîrsan, 2010, pp. 362-409).
La nivelul dreptului substanţial, Noul Cod civil se va aplica acolo unde legea
specială tace şi normele sale nu sunt incompatibile cu relaţiile juridice respective.
Astfel, articolul 1 din Noul Cod civil2, numit „Obiectul Codului civil”, arată că dis-
poziţiile acestuia reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale

1 În continuare se va utiliza abrevierea NCPC.

2 În continuare se va utiliza abrevierea NCC.

141
dintre persoane, ca subiecte de drept civil iar ulterior codul arată care sunt aceste
subiecte, printre care enumeră persoanele juridice de drept public (art. 25 şi art. 189
C.civ.). Pentru persoanele juridice legal înfiinţate, fie ele de drept public sau privat,
Codul civil arată că acestea se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac
parte, dar şi celor cuprinse în Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Viziunea monistă a legiuitorului simplifică şi interpretarea asupra întinderii apli-
cării legii, Codul civil şi procedura civilă, implicit, urmând să se aplice tuturor ra-
porturilor juridice private. Astfel, NCC arată în art. 3 că dispoziţiile codului se aplică
şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil. Profesionişti sunt toţi cei care exploatează o întreprindere
iar exploatarea unei întreprinderi este exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca
scop obţinerea de profit. Ca atare, raporturile juridice private, civile personal nepa-
trimoniale (existenţa şi identificarea persoanei, drepturi de proprietate intelectuală),
de familie, comerciale, de dreptul muncii, transporturi, vor fi supuse Codului civil
şi Codului de procedură civilă, în lipsa unei reglementări speciale.
Raporturile de drept administrativ, legate între autorităţi sau autorităţi şi particu-
lari, intră sub incidenţa procedurii speciale, în caz de conflict litigiul urmând să fie
soluţionat după procedura specială – Legea nr. 554/2004, care se completează cu cea
reglementată de NCPC.
În dreptul procesual, art. 2 NCPC, intitulat „Aplicabilitatea generală a Codului de
procedură civilă”, arată că dispoziţiile codului constituie procedura de drept comun
în materie civilă.
Prin materie civilă, în forma iniţială a Legii nr. 134/2010 se înţelegea expres orice
raport de drept privat şi de drept public, cu excepţia celor supuse legii penale, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
În forma respectivă a legii, s-a urmărit să se sublinieze că sensul „civil” aşa cum
este înţeles în dreptul substanţial nu este acelaşi cu cel la care se referă procedura
civilă, în mod deosebit pe fondul lipsei altor coduri procedurale, cu excepţia celui din
materia fiscală (O.G. nr. 92/2003) sau a unor dispoziţii speciale (O.U.G. nr. 34/2006;
Dragoş, 2011, p. 107).
În prezent, după adoptarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, materia civilă nu mai este definită ca ata-
re, astfel că se ridică întrebarea dacă, prin modificarea adusă NCPC, legiuitorul a dorit
să excludă din sfera de aplicare a codului, raporturile juridice de drept administrativ.
Un răspuns pozitiv ferm este exclus, de vreme ce întreaga definiţie a materiei civile
dispare în mod precaut din cod.
Soluţia se desprinde din regula consacrată în art. 2 din NCPC, care arată că aceasta
este procedura de drept comun în materie civilă în sens de „nepenală”, astfel că, dacă
raportul aparţine dreptului administrativ, acesta va fi supus procedurii prevăzute de
legea specială şi, în tăcerea acesteia, în completare, de NCPC.

142
 De altfel, Legea nr. 554/2004 trimite expres la Codul de procedură civilă, în com-
pletare, acolo unde legea nu dispune, astfel că NCPC şi toate dispoziţiile sale, compa-
tibile cu specificul raporturilor dintre autorităţi şi persoanele vătămate, se vor aplica
acestor raporturi devenite conflictuale.
Având însă în vedere faptul că principul în discuţie se aplică nu doar în temeiul
normei interne ci şi a celei supranaţionale, reglementate de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, este important de determinat sensul dat de jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului domeniului de aplicare a principiului dreptului la
un proces echitabil.
Curtea a decis că interpretarea restrictivă a textului articolului 6 din convenţie nu
ar corespunde cu obiectul şi scopul prevederilor sale, vorbind despre efectivitatea
dreptului la un proces echitabil. Astfel, acesta cuprinde toate garanţiile prevăzute
de text dar cu luarea în considerare a posibilităţilor de extindere a domeniului său
de aplicare.
Prin „civil” curtea înţelege în mod constant: ceea ce are obiect patrimonial sau se
întemeiază pe drepturi nepatrimoniale civile ori este vorba despre drepturi şi obli-
gaţii cu caracter privat. Conţinutul concret, întinderea şi modalităţile de exercitare
a acestora sunt date însă de reglementarea internă a fiecărui stat parte la convenţie.
Jurisprudenţa curţii a statuat că natura civilă a unui drept se determină la momen-
tul la care el îşi găseşte realizarea efectivă, indiferent de natura titlului executoriu
care îl constată (Perez de Rada Cavanilles contra Spaniei, CEDO, 28 octombrie 1998
în Bîrsan, 2005, p. 402).
Pentru determinarea sferei civile a drepturilor supuse convenţiei curtea a avut în
vedere şi apărarea unei aparenţe de drept, fiind suficient ca titularul să fi putut pre-
tinde că este titularul dreptului în legislaţia naţională (Dincă, 2001, p. 218 şi urm.),
chiar dacă acest drept nu-i fusese stabilit încă (Baraona contra Portugaliei, CEDO 8
iulie 1987).
Curtea a mai reţinut că articolul 6 paragraful 1 nu are în vedere numai acţiunile
în justiţie privitoare la un drept subiectiv ce aparţine domeniului dreptului privat, în
sensul clasic al termenului. Este vorba despre drepturi ce formează obiectul unor litigii
între particulari dar şi între aceştia şi stat, când acesta din urmă acţionează în baza
unor raporturi de drept privat iar nu în calitate de autoritate învestită cu jure imperii.
Este, de asemenea, civilă şi se încadrează în sfera articolului 6 paragraf 1 şi con-
testaţia care are obiect comercial, administrativ sau financiar, însă nu se încadrează
în noţiunea de drept civil, aşa cum este ea văzută în jurisprudenţa curţii, drepturile
şi obligaţiile de natură politică (Pierre Bloch contra Franţei, CEDO 21 octombrie 1997
în Pătulea, 2007, p. 48) şi cele constituţionale, precum şi procedurile de expulzare
a străinilor (Protocolul nr. 7 la Convenţie nu are în vedere această procedură ci nu-
mai instituirea de garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor, Bozano contra
Franţei – Comisia EDO 15 mai 1984, Maaouia contra Franţei, 5 octombrie 2000, Raf
contra Spaniei, CEDO, 21 noiembrie 2000 în Pătulea, 2007, p. 49).
Aşadar în jurisprudenţa curţii sunt reţinute ca drepturi cu caracter civil: a) drep-
turile civile personal nepatrimoniale cum sunt: dreptul la o bună reputaţie, dreptul

143
la restabilirea onoarei familiei celui condamnat, dreptul la dobândirea capacităţii de
folosinţă a unei asociaţii, dreptul de vizită al părinţilor, dreptul de a avea legături
personale cu minorul rezultat din afara căsătoriei, încredinţarea copiilor unuia dintre
părinţi după desfacerea căsătoriei, drepturile părinţilor asupra copiilor încredinţaţi
spre creştere şi educare unor instituţii publice (Bîrsan, 2005, vol. I, pp. 403-405); b)
drepturile civile patrimoniale, cum sunt: dreptul de proprietate (Sporrong et Lonnroth
contra Suediei, CEDO 23 septembrie 1982 în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 405), executarea
contractului de locaţiune (Langborger contra Suediei Comisia EDO 9 iulie 1986 în
Bîrsan, 2005, vol. I, p. 405), repararea pagubei rezultate dintr-o faptă ilicită, repara-
ţia cuvenită din atingerile aduse dreptului de proprietate în perioada unor regimuri
politice, dreptul la indemnizarea victimelor unor reţineri abuzive sau rele tratamente
aplicate de către organele statului (Aydin contra Turciei CEDO 25 septembrie 1997
în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 406), litigiile succesorale (Siegel contra Franţei CEDO 28
noiembrie 2000 în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 409).
Din sfera relaţiilor dintre profesionişti, intră sub incidenţa textului, ca drepturi
cu caracter civil lato sensu litigiile privitoare la: concurenţa neloială (ANCA contra
Belgiei Comisia EDO 12 martie 1981 în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 409), procedura de de-
clarare a falimentului, dreptul de a desfăşura o activitate comercială în sectorul privat,
atacarea deciziei unei bănci de a mări capitalul social (Bîrsan, 2005, vol. I, p. 409).
Şi relaţiile fiscale pot determina naşterea unor drepturi care se încadrează în arti-
colul 6 paragraf 1, fiind cuprinse în noţiunea de raport civil lato sensu, însă în regulă
generală litigiile fiscale nu sunt supuse convenţiei, natura patrimonială a litigiului
nefiind suficientă pentru a atrage aplicarea acesteia (Chiriţă, 2008, pp. 108-109).
Au, de asemenea, natură civilă şi atrag aplicarea articolului în discuţie, accesul şi
exercitarea unor profesii liberale (Konig contra Germaniei, CEDO 12 octombrie 2000
– pentru profesia de medic; H. contra Belgiei CEDO, 30 noiembrie 1987 şi Ginikan-
wa contra Regatului Unit, Comisia EDO 9 martie 1998 – pentru profesia de avocat;
Thlimmenos contra Greciei, CEDO, 6 aprilie 2000 pentru profesia de expert contabil
în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 417-419). Nu este însă vorba despre aprecierile comisiei
de concurs asupra cunoştinţelor şi experienţei necesare pentru primirea în profesie,
o asemenea analiză apropiindu-se de un examen de tip şcolar sau universitar astfel
că nu se poate aprecia ca aplicabil articolul 6 paragraful 1. Cu alte cuvinte, această
apreciere scapă controlului convenţiei, atâta vreme cât nici judecătorul naţional nu
are posibilitatea de a decide în această sferă, şi este pe deplin justificat, deoarece
aprecierea cunoştinţelor şi a experienţei necesare nu se poate face decât de acela
care este la rândul său experimentat şi bun cunoscător în domeniul respectiv (Bîrsan,
2005, p. 420).
De asemenea, sunt civile într-o anumită măsură litigiile privitoare la exerciţiul
funcţiei publice, în privinţa carierei funcţionarilor publici, dacă au în vedere drepturi
cu caracter exclusiv patrimonial, când se revendică drepturi pur patrimoniale derivate
din exerciţiul funcţiei publice respective, articolul 6 devine aplicabil (Huber contra
Franţei, CEDO – 18 februarie 1998, Couez contra Franţei, CEDO 24 august 1998 în
Bîrsan, 2005, vol. I, p. 422), iar după reorientarea practicii curţii, articolul 6 nu mai

144
este aplicabil chiar dacă vizează aspecte patrimoniale, dacă titularii deţin o funcţie
publică implicând exerciţiul puterii de stat, parte din însăşi suveranitatea statului
(Pellegrin contra Franţei, 7 octombrie 2003 în Chiriţă, 2008, pp. 93-94).
Relaţiile dintre stat şi particulari intră sub incidenţa articolului 6 paragraf 1, chiar
atunci când procedura este considerată de „drept public” în dreptul intern, deoarece
este determinantă pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat, cum ar fi: vânzările
de terenuri, acordarea de autorizaţii administrative pentru exercitarea unei activităţi
comerciale sau desfăşurarea unei profesii, exploatarea unei clinici private, expropri-
erea pentru cauză de utilitate publică (Bîrsan, 2005, vol. I, pp. 428-432).
Intră sub incidenţa textului şi procedurile judiciare care vizează efectele unor acte
administrative privind: limitarea folosirii unor terenuri de către reclamant, interdicţia
de a construi pe un anumit teren, menţinerea unei licenţe în vederea continuării unei
activităţi de către titular (Bîrsan, 2005, vol. I, p. 433).

3. Principiile consacrate de art. 6 din CEDO

Chiar dacă reglementarea supranaţională poate fi invocată direct în faţa instanţe-
lor interne, învestite cu litigii din cele reţinute de curtea europeană în sfera noţiunii
de „civil”, în egală măsură, după intrarea în vigoare a NCPC va putea fi invocat şi
acesta, mai ales că se accentuează aspectul legat de evitarea unor proceduri lente şi
complicate.
NCPC prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială
şi stabilită de lege”, ceea ce se suprapune pe garanţiile recunoscute de convenţie,
respectiv: dreptul la un tribunal prevăzut de lege, independent şi imparţial şi desfă-
şurarea procedurii în faţa acestui tribunal în mod echitabil, public şi într-un termen
rezonabil.
Dreptul la un tribunal reprezintă unul din aspectele dreptului la acţiune şi este
echivalent cu conţinutul principiului accesului liber la justiţie consacrat şi în Con-
stituţia României (art. 21). Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a deferi
litigiul legat de drepturile sale civile unei instanţe, judecătorului, învestit de stat
cu puterea de a judeca. Promovarea unei acţiuni în justiţie trebuie admisă în toate
cazurile (Tabacu şi Moşneanu Comăneci, 2009, p. 179 şi urm.), cu excepţia limită-
rilor permise, dar în niciun caz nu se poate admite ca o hotărâre pronunţată de o
instanţă naţională prin care s-au recunoscut drepturi patrimoniale unei persoane să
fie desfiinţată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, pe motiv că persoana
respectivă nu avea acces la justiţie ci trebuia să aştepte reglementarea legală specială
(Vasilescu contra României, CEDO 22 mai 1998; Brumărescu contra României, CEDO
28 octombrie 1999).
O instanţă învestită cu soluţionarea unei cereri nu poate să refuze examinarea aces-
teia, justificat de faptul că legea specială nu prevede o cale de atac în faţa instanţelor
judecătoreşti împotriva deciziilor unei comisii constituită pentru aplicarea unei legi
speciale (Crişan împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
1136 din 1 decembrie 2004).

145
 De asemenea, o instanţă nu poate să respingă cererea cu îndrumarea părţii către o
procedură prevăzută de o lege specială, cu consecinţa respingerii ulterioare a acestei
cereri, deoarece s-a apreciat că legea specială nu poate fi aplicată cazului respectiv
(Canciovici şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României,
nr. 210 din 8 martie 2006).
Dreptul de a promova o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti nu este însă absolut,
fiind permise limitări din partea statelor, cu condiţia ca acestea să urmărească un scop
legitim şi între mijloacele folosite şi scopul propus să existe un raport rezonabil de
proporţionalitate (Bellet contra Franţei, CEDO 4 decembrie 1995, Osman contra Marii
Britanii, CEDO 28 octombrie 1999, Garcia Manibardo contra Spaniei, 15 februarie
2000 în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 461).
Aşadar, primul principiu este legat de existenţa unui tribunal prevăzut de lege,
imparţial şi independent.
Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege, în sensul că stabilirea competenţelor or-
ganelor judiciare trebuie să fie realizată prin intermediul unui act cu putere de lege,
accesibil, previzibil, clar.
Independenţa tribunalului ţine de: durata mandatului membrilor tribunalului,
protecţia contra presiunilor externe, verificarea aparenţei de independenţă (Bîrsan,
2005, p. 490), interesând astfel noţiuni ca: inamovibilitatea judecătorilor, garantarea
independenţei faţă de puterea executivă, legislativă şi faţă de părţile procesului.
Tribunalul este imparţial dacă atât din punct de vedere subiectiv dar şi obiectiv
nu se poate prezuma nici o bănuială legitimă de părtinire sau prejudecată. Astfel,
judecătorul trebuie să pronunţe soluţia numai pe baza datelor dosarului şi a dez-
baterilor de şedinţă, fără alte ingerinţe din exterior, care ar putea atrage concluzia
oricărei influenţe.
Ca atare, în faţa tribunalului prevăzut de lege, procedura trebuie să se desfăşoare
în mod echitabil, într-un termen optim şi previzibil, tribunalul fiind ţinut să proce-
deze la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamant,
al cererilor de probatorii şi să informeze toate părţile asupra cerinţelor pe care le are
fiecare parte în proces (Adriaanse, Barkhuysen, Den Ouden şi Schuurmans, 2008, p.
12; Skoczylas şi Swora, 2007, p. 123). Aşadar, nu poate fi admisă respingerea unei
cereri în mod arbitrar, fără respectarea termenelor şi formalităţilor prevăzute de lege
şi fără o examinare efectivă a cererilor formulate (Virgil Ionescu contra României
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 396 din 8 mai 2006). S-a reţinut că
„reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să
asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei
interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza
Stone Court Shiping Company S.A. contra Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, para-
graful 34, 28 octombrie 2003).
Principalele instrumente aflate la latitudinea codurilor interne ale statelor, în sco-
pul protejării şi garantării acestui principiu în sferă civilă sunt: principiul egalităţii
armelor, contradictorialităţii, motivarea hotărârilor.

146
 Egalitatea armelor presupune menţinerea unui just echilibru între părţile proce-
sului, care trebuie să beneficieze de posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în
condiţii care să nu o plaseze pe o poziţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său
(Kress contra Franţei, CEDO, 7 iunie 2001; Niderost - Huber contra Suediei, CEDO,
18 februarie 1997; Deleanu, 2011, pp. 39-54).
Contradictorialitatea presupune la rândul său posibilitatea părţilor de a lua cunoş-
tinţă de toate piesele dosarului, care sunt de natură a influenţa decizia finală, deci
actele procedurale care au o anumită importanţă pentru soluţia ce va fi dată procesului.
Motivarea hotărârilor implică răspunsul detaliat dat de judecător fiecăruia din-
tre argumentele părţilor procesului, fiind necesar să se ţină seama de diversitatea
capetelor de cerere, de motivele formulate în căile de atac, de diferenţele existente
între state în diferitele izvoare de drept: legea scrisă, cutuma, doctrina etc. Astfel,
judecătorul trebuie să arate clar motivele pe care îşi întemeiază decizia şi să analizeze
efectiv problemele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii, fără a accepta de plano
concluziile trase de o jurisdicţie inferioară (Van der Hurk contra Ţărilor de Jos, CEDO
19 aprilie 1994 în Bîrsan, 2005, p. 527). Însă această cerinţă legată de dreptul la un
proces echitabil nu exclude obligaţia părţilor de a coopera în sensul de a-şi exprima
clar pretenţiile, structurându-le neambiguu şi rezonabil (Janquie şi Ledun contra
Franţei, CEDO, 28 martie 2000 în Bîrsan, 2005, p. 527).
De asemenea, procesul trebuie să se desfăşoare public, cu excepţia cazurilor ad-
mise de reglementarea naţională pe fondul prevederilor articolului 6 paragraf teza
a II a din convenţie. Sub acest aspect Legea nr. 554/2004 nu prevede excepţii de la
procedura de drept comun, art. 17 vorbind despre şedinţă publică în condiţiile legii,
astfel că, după intrarea în vigoare a NCPC urmează ca cercetarea judecătorească să se
deruleze în camera de consiliu, potrivit art. 213 din NCPC iar dezbaterea fondului,
în şedinţă publică.
Procedura trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, legislaţiile naţionale
având posibilitatea să prevadă principiul celerităţii procedurii, în scopul apărării
acestei cerinţe europene (Veny şi Munck, 2011, pp. 279-280).
NCPC reglementează termenul optim şi previzibil, care va fi înţeles de la intrarea
în vigoare a NCPC prin prisma jurisprudenţei Curţii europene.
Domeniul de aplicare al acestui imperativ european este dat de procedurile ce se
desfăşoară în faţa oricărei autorităţi judiciare, iar pentru a fi incident textul şi a se
putea angaja răspunderea statului este necesar ca întârzierea să fie imputabilă auto-
rităţilor judiciare competente.
În orice situaţie instanţa europeană va aprecia de la caz la caz motivele întârzierii
în procedura judiciară, în raport de circumstanţe. Astfel vor fi analizate: complexita-
tea de drept şi de fapt a cauzei, comportamentul părţilor în proces, comportamentul
organelor competente (Wiesinger contra Austriei, CEDO, 30 octombrie 1991 în Bîrsan,
2005, vol. I, p. 534).
Pe fondul principiului disponibilităţii organul judiciar trebuie să vegheze la res-
pectarea acestui imperativ european, în procedura civilă acest aspect fiind posibil în
virtutea principiului rolului activ al judecătorului.

147
 Instanţa europeană a apreciat că în materie civilă termenul rezonabil are un punct
de plecare – data învestirii instanţei cu soluţionarea procedurii respective şi un punct
final determinat de executarea concretă a hotărârii (Poiss contra Austriei, CEDO, 23
aprilie 1987 în Bîrsan, 2005, vol. I, p. 535). Punctul de plecare se determină şi în
raport de eventualele proceduri prealabile cerute obligatoriu de reglementarea inter-
nă, în sensul că punctul de plecare se va stabili de la momentul depunerii cererii în
procedura prealabilă. Intră în acest interval perioada de timp în care dosarul se află în
faţa Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Nu
intră însă în cuprinsul termenului perioada de timp cât dosarul se află suspendat în
faţa tribunalului intern, deoarece s-a formulat o cerere de pronunţarea unei hotărâri
preliminare conform art. 234 TCE, în faţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg.
În ansamblul procedurii nu trebuie omis rolul reclamantului şi al pârâtului faţă de
principiul disponibilităţii, în sensul că orice acţiune sau demers al acestora în vederea
extinderii procedurii în mod nejustificat sau determinat de un interes particular, fie
şi acela de a prejudicia cealaltă parte, trebuie apreciate ca atare, pentru a exclude
vina autorităţii statale în nerespectarea termenului rezonabil.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-au statuat cerinţe suplimentare relativ la celeri-
tate în anumite domenii, cum sunt: contaminarea unei persoane cu o boală contagioa-
să, din vina autorităţilor statului, indemnizarea victimelor accidentelor de circulaţie,
litigiile de muncă, în materie de pensii, în cazul raporturilor de familie, de stare şi
capacitate a persoanelor, de expropriere (Bîrsan, 2005, vol. I, pp. 536-537).
În contenciosul administrativ, art. 17 din Legea nr. 554/2004 prevede că cererile se
judecă de urgenţă şi cu precădere, ceea ce înseamnă că legiuitorul intern, acordând
relevanţă specificului raporturilor administrative, a determinat obligaţii suplimentare
pentru instanţele interne, care vor fi obligate să respecte principiul în discuţie, cu
corectivul dat de urgenţa prevăzută de lege.
Ca atare, chiar dacă unele raporturi administrative nu intră sub incidenţa art. 6
paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul legii speciale,
coroborat cu principiile NCPC la care aceasta trimite, procedura va trebui să se des-
făşoare potrivit dispoziţiilor interne, cu respectarea principiului celerităţii.

4. Procedura contestaţiei privind tergiversarea procesului

Prevederea NCPC, care tinde să asigure celeritatea în procesul civil, este cea referi-
toare la contestaţia privind tergiversarea procesului, pe care legea o pune la dispoziţia
oricărei părţi, precum şi a procurorului care participă la judecată.
Aceste persoane pot invoca încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-
un termen optim şi previzibil şi să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această
situaţie să fie înlăturată.
Legea reglementează cazurile în care se poate apela la această procedură, deoarece
o lipsă de circumstanţiere ar putea determina sesizarea instanţei cu asemenea con-
testaţii şi în ipoteze care nu se încadrează în ideea de tergiversare a cauzei. Astfel,
contestaţia este posibilă dacă: legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri,

148
de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, care s-a împlinit fără rezultat; instanţa
a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act
de procedură, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanţa să ia, faţă de cel care nu
şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; o persoană ori o autoritate care
nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen,
un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare
soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanţa să fi luat faţă de
cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; instanţa şi-a nesocotit
obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsu-
rilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune,
a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul
său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Deşi pare că ultima ipoteză este nedeterminată, faţă de faptul că nu se precizează
termenul optim şi previzibil, aceasta se raportează la faptul că, potrivit NCPC, instanţa
are posibilitatea de a estima durata cercetării procesului (art. 238 NCPC). Astfel, la pri-
mul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, ascultând părţile,
va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât acesta să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata
fiind consemnată în încheiere, iar asupra sa, judecătorul poate reveni, în aceleaşi
condiţii de contradictorialitate. La stabilirea duratei estimate a cercetării procesului,
instanţa trebuie să se raporteze şi la posibilităţile concrete de soluţionare a cauzei,
determinate de încărcătura rolului instanţei, de posibilitatea acordării de termene de
pe o zi pe alta, de baza materială de care dispune, în vederea organizării şedinţelor
de judecată în cameră de consiliu.
Contestaţia privind tergiversarea procesului se formulează de regulă în scris, pu-
tând fi făcută şi verbal în şedinţă şi se depune la instanţa învestită cu soluţionarea
procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii, urmându-se paralel
cu soluţionarea cauzei, pe care nu o suspendă.
Instanţa se pronunţă în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor, iar dacă
admite cererea, pronunţă o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de
îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii.
Comunicarea încheierii către contestator se face numai pentru informare.
Dacă, dimpotrivă, se constată neîntemeiată contestaţia, completul de judecată o
respinge prin încheiere, susceptibilă de a fi atacată cu plângere în termen de 3 zile de
la comunicare, care se depune la instanţa care a pronunţat încheierea care, la rândul
său, o va înainta instanţei ierarhic superioare spre soluţionare, afară de cazul în care
procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ipoteză în care plângerea se
soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii.
Încheierile prin care se admite sau se respinge contestaţia trebuie redactate în
termen de 5 zile de la pronunţare.
Instanţa care soluţionează plângerea nu poate da îndrumări şi nici dezlegări asupra
unor probleme de fapt sau de drept prin care să se anticipeze modul de soluţionare

149
a pricinii ori care să aducă atingere independenţei judecătorului cauzei de a hotărî
asupra soluţiei ce trebuie dată procesului.
Dacă se constată că cererea sau calea de atac a fost făcută cu rea-credinţă, fiind
vădit nefondată sau exercitată în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaşte,
autorul acesteia poate fi obligat la plata unei amenzi judiciare şi, la cererea părţii
interesate, la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin intro-
ducerea contestaţiei sau plângerii.

5. Concluzii
Contenciosul administrativ nu se supune integral jurisdicţiei Curţii Europene de
la Strasbourg şi implicit principiilor consacrate de art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Eu-
ropene a Drepturilor Omului, însă raporturile juridice pe care curtea le-a considerat
ca încadrându-se în „materia civilă” vor beneficia de garanţiile prevăzute de legea
supranaţională.
Raporturile juridice de drept administrativ devenite litigioase, vor intra sub inci-
denţa procedurii civile interne, prin completarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în
noua reglementare a NCPC fiind prevăzute aceleaşi garanţii ca şi în norma europeană,
precum şi proceduri speciale care să asigure realizarea acestora, cum este contestaţia
privind tergiversarea procesului.

Bibliografie:
1. Adriaanse, P., Barkhuysen, T., Den Ouden, W. şi Schuurmans, Y., „Effective Implemen-
tation of European Community Law. A Facilitating Role of Dutch General Administra-
tive Law”, 2008, Transylvanian Review of Administrative Sciences, nr. 22E, pp. 5-33.
2. Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentarii pe articole, vol.
I, Drepturi şi libertăţi, Bucureşti: CH Beck, 2005.
3. Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Bucureşti: CH Beck, 2010.
4. Chiriţă, R., Dreptul la un proces echitabil, Bucureşti: Universul Juridic, 2008.
5. Deleanu, I., „Egalitatea de arme” în viitorul Cod de procedură civilă, din perspectiva
jurisprudenţei CEDO şi a Curţii Constituţionale”, 2011, Pandectele Române, nr. 6,
pp. 39-53.
6. Dincă, R., Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Bucureşti: CH Beck, 2001.
7. Dragoş, D., „Alternative Dispute Resolution Mechanisms in the Field of Public Pro-
curement: Between Effectiveness and Constitutionality”, 2011, Transylvanian Review
of Administrative Sciences, nr.34E, pp. 98-113.
8. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012.
9. Pătulea, V., Proces echitabil. Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a drepturilor
Omului, IRDO, Bucureşti, 2007, [Online] disponibil la adresa http://www.irdo.ro/file.
php?fisiere_id=174&inline=, accesat la data de 10 decembrie 2012.
10. Skoczylas, A. şi Swora, S., „Administrative Judiciary in Poland in Search for Fair-
ness and Efficiency – An Overview”, 2007, Transylvanian Review of Administrative
Sciences, nr. 19E, pp. 116-125.

150
11. Tabacu, A. şi Moşneanu Comăneci, M., „Instituţii procesuale reglementate de proiectul
Noului Cod de procedură civilă, care asigură accesul liber la justiţie”, 2009, Revista
Română de Drept Public, nr. 2, pp. 179-198.
12. Veny, L. şi De Munck, E., „Effectiveness of Administrative Appeals within the Frame-
work of Administrative Justice in Belgium”, 2011, Transylvanian Review of Adminis-
trative Sciences, nr. 32E, pp. 277-293.
Jurisprudenţă:
13. ANCA contra Belgiei, Comisia EDO 12 martie 1981.
14. Aydin contra Turciei, CEDO 25 septembrie 1997.
15. Baraona contra Portugaliei, CEDO 8 iulie 1987.
16. Bellet contra Franţei, CEDO 4 decembrie 1995
17. Bozano contra Franţei, Comisia EDO 15 mai 1984.
18. Brumărescu contra României, CEDO 28 octombrie 1999.
19. Canciovici şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României,
nr. 210 din 8 martie 2006.
20. Crişan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1136 din
1 decembrie 2004.
21. Couez contra Franţei, CEDO 24 august 1998.
22. Garcia Manibardo contra Spaniei, CEDO 15 februarie 2000.
23. Ginikanwa contra Regatului Unit, Comisia EDO 9 martie 1998.
24. H. contra Belgiei CEDO, 30 noiembrie 1987.
25. Huber contra Franţei, CEDO, 18 februarie 1998.
26. Virgil Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
396 din 8 mai 2006.
27. Janquie şi Ledun contra Franţei, CEDO 28 martie 2000.
28. Konig contra Germaniei, CEDO 12 octombrie 2000.
29. Kress contra Franţei, CEDO 7 iunie 2001.
30. Langborger contra Suediei, Comisia EDO 9 iulie 1986.
31. Maaouia contra Franţei, CEDO 5 octombrie 2000.
32. Niderost-Huber contra Suediei, CEDO 18 februarie 1997.
33. Osman contra Marii Britanii, CEDO 28 octombrie 1999.
34. Pellegrin contra Franţei, CEDO 7 octombrie 2003.
35. Perez de Rada Cavanilles contra Spaniei, CEDO 28 octombrie 1998.
36. Pierre Bloch contra Franţei, CEDO 21 octombrie 1997.
37. Poiss contra Austriei, CEDO 23 aprilie 1987.
38. Raf contra Spaniei, CEDO 21 noiembrie 2000.
39. Siegel contra Franţei, CEDO 28 noiembrie 2000.
40. Sporrong et Lonnroth contra Suediei, CEDO 23 septembrie 1982.
41. Stone Court Shiping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000.
42. Thlimmenos contra Greciei, CEDO 6 aprilie 2000.
43. Van der Hurk contra Ţărilor de Jos, CEDO 19 aprilie 1994.
44. Vasilescu contra României, CEDO 22 mai 1998.
45. Wiesinger contra Austriei, CEDO, 30 octombrie 1991.

151