MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT “ION CREANGĂ”
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEOGRAFIE

RECENZIE
Francois Chamoux, „Civilizația grecă în epoca arhaică și
clasică” Vol. I

Elaborat de: Ceapchi Nicolae

Profesor: Dr. conf. univ. Octavian Munteanu

Chișinău – 2018
 I Introducerea
Francois Chamoux este un istoric, arheolog și filolog francez care a activiat în secolul
XX. Activitatea sa științifică este axată proponderent pe studiul elenismului. În 1985 acesta
publică „Civilizația grecă în epoca arhaică și clasică”, care cuprinde un tablou sintetizat a istoriei
greciei antice din perioada arhaică și clasică. Lucrarea dată este roada mucii și a experienței
acumulate de către Chamoux pe parcursul întregii vieți.

2
 II Structura cărţii şi prezentarea rezumativă a conţinuturilor
fiecărui capitol
Structura acestei lucrări este formată din nouă capitole. Pentru a comunica informația mai
efectiv cititorului, dar și pur și simplu pentru a captiva atenția, autorul utilizează frecvent figuri.
Un simplu exemplu ar putea fi Fig. 3, Cap I, „Planul tezaurului lui Atreu de la Micene”, care
reflectă importanța prezenței unor reprezentări vizuale pentru a pătrunde și a înțelege mai bine
un text.

Capitolul I, Civilizația Miceniană

În capitolul dat autorul abordează problema studierei istoriei greciei antice, menționând
în mod deosebit semnificația descifrării Linearului B de către Chadwick și Ventris, care au
produs o schimbare incomensurabilă în cunoașterea lumii antici greci, și anume indentificarea că
civilizația miceniană face parte din elenism, iar istoria greciei începe nu în secolul VIII, cu se
considera anterior, ci în a doua jumătate a mileniului II, când aheienii au pătruns în Peninsula
Balcanică. Ulterior, autorul desvoltă, deja mai detaliat, subiectul Liniarului B, când a fost
desoperit, când a fost descifrat și ce valoare informativă are acesta pentru studierea greciei
antice. După aceasta, aturoul revine la subiectul apariției primilor eleni în Peninsula Balcanică.
Acesta menționează că primia pătrundere a elenilor în Peninsula Balcanică s-a produs în a doua
jumătate a mileniului II, totodată precizează și interacțiunea acestora cu popoarele locale, în mod
deosebit cu civilizația de pe Insula Creta. Aceste evenimente au dus la apariția civilizației
miceniene, pe care autorul o încadrează între sfârșitul secolului VX și începutul secolului XIII.
La subiectul dat, este menționată activitatea arheologului german Heinrich Schliemann,
abordând în mod special una din principalele descoperire ale acestuia de la Micene, care este
tezaurul lui Atreu, care este minuțios descrisă și acompaniată de reprezentare grafică. La fel, se
prezintă o descriere, din punc de vedere geografic și arhitectural, a palatului de la Micene și celui
de la Pylos. În ultima parte a capitolului este desfășurată problema dispariției civilizației
miceniene, menționând ca principală cauză invazia triburilor doriene.

Capitolul II, Civilizația Geometrică

În captolul dat autorul menționează că după invaia dorienilor s-au produs o serie de
migrații imporante, spre căutarea unor locuri noi de trai. Totodată se precizează și anumite
deosebiri între noile triburi doriene și cele migratoare ioniene, precum faptul că ambele populații
se împărțeau în triburi, cele doriene în 4 iar cele ioniene în 3. La fel, este abordată problema
lingvistică, prezentându-se dialectele grecești prin intermediul unei imagini (Fig. 3 „Dialectele
grecești în secolul VIII). Totodată, se menșionează că aspectul lingvistic este un factor decisiv de
diferențiere a popoarelor Peninsulei Balcanice, deoarece grecii considerau că înrudirea lor s-a
întemeiat datorită comunității de limbă, astfel, toți cu un dialect străin erau considerași barbari.
În continuare, aturoul dezvoltă problema ceramicii geometrice, în mod deosebit a faptului că este
o greșeală să se consideră că aceasta a provenit de la populațiile doriene, ci mai degrabă este o
trecere lentă de la ceramica miceniană. Ca argumente sunt aduse împărțirea evoluției acestui tip
de ceramică în submiceniană, încadrată în anii (±11001050), și protogeometrică din anii
(±1050900). Autorum mai menționează că tipurile de ceramică geometrică este una din sursele
principale de stabilire a cronologiei acestei epoci, după cum afirmă Chamoux „Evenimentele
3
politice ale răstimpului „secolelor întunecate” ne scapă, îar cercetarea arheologică, singură
capabilă a ne informa, trebuie să recurgă la documentele cele mai numeroase descoperită în
săpături, adică la cioburile de argilă arsă”. Sunt precizate și principalele zone de descoperire a
acestora, precum Corint, Boția, Tera, Cipru, Rodos, precum și evoluția ceramicii, care în
subicenian era decorată cu fârniș negru pe culori mai deschise, precum alb, iar în proto-
geometric s-a trecut la acoperirea deplină a vaselor cu fârniș negru. În același capilot se
abordează problema homerică. În continuare se prezintă imporanța operelor lui Homer, dar și
dezbaterile care s-au produs în vederea încadrării acestora în anumite limite cronologice. La
subiectul dat autorul menționează pe criticul literar Aristarh, care nega teoria separatistă,
considerând că „Iliada” și „Odiseea” sunt creațiile a unuia și aceluiași autor, la care Chameux
aderă, afimând că are mai multă încredere în cuvinele scriitorului care a trăit mai aproape de
opera dată, având în vedere timpul istoric.

Capitolul III, Perioada Arhaică

Capitolul începe cu ideea că Epoca Arhaică, comparativ cu cea Geometrică, a cunoscut
scrisul. Din start se menționează lista învingătorilor Jocurilor olimpice ca sursă de datare
universală, dar și activitatea autorilor antici ca Herodot, Tucidide și Eumelos din Corint. În
continuare autorul abordează, pe rând, unele din principalele probleme din această perioadă,
precum: criza socială, colonizările și apariția regimurilor noi de conducere. Criza socială este
aborată mai puțin și doar pentru regiunea Beoției, fiind încardată în sfârșitul veacului al VIII-lea,
după cum afirmă autorul această se atestă doar în acea regiune, ce se deduce din scrierile lui
Hesoid. Totodată se menționează creșterea demografică și lipsa de pământuri ca principala cauză
a colonizării grecești. O atenție deosebită este acordată colonizării, precizându-se principalele
regiune care au fost colonizate, prezentânduse și o figră cu coloniile grecești (Fig.6 Coloniile
grecești). În partea următoare a capitolului se descrie apariția cetății, care se datorează procesului
de unificare. Totodată se menționează că o trăsătură distinctă a fiecărei cetăți era Jocurile
sportive. O atenție deosebită este acordată organizației interne a cetăților, se menționează
prevalarea aristocrației în conducerea statală a secolului al VIII-lea, precum și apariția unor
legiuitori, preum afirmă autorul „Majoritatea acesor legislatori se preucupau de aceleași
probleme fundamentale”, iar ca probleme autorul stabilește concentrarea proprietății îm mâinele
unor grupe minore de oamni și „stabilirea unor reguli echitabile în materie de justiție”. Se
prezintă ca exeplu codul de lege a lui Dracon și amânarea răzbunării prin sânge stabilite în acest
cod. La fel, se adordează și problema tiranilor. Autorul afirmă că înițial oricine cu puterea
supremă era tiran și nu era o diferență între tiran și rege, însă cu timpul acest termen a căpătat alt
sens, deoarece unii uzurpau puterea cetății. Apariția acestui fenomen este prezentat de către autor
ca un rezultat al acumulării de bogăție, drept argument acesta aduce un citat de la Tucidide „În
general tirania se instaurează în cetate când veniturile au crescut”. La capitolul tiranilor, autorul
precizează că tiranii au adus beneficii cetății, precum constucția templului Herei și cel a lui Zeus
de la Olimpia, totodată se enumără și alte realizări imporante. Este demn de menționat
următoarea secvență care abordează într-un mod oarecare politica tiranilor de atunci „Adesea
tiranii au imprimat cetăților pe care le-au consud cel puțin un impul puternic în domeniul
economic și cultural, contribuind astfel la sfărmâtarea sau mlădierea vechilor cadre ale
societății”. Pe lângă activitate lui Dracon, este abordată mai detaliat și activitatea reformatorului
Solon, în mod special împărțirea socială după avere și interzicerea sclaviei. La sfârșitul
capitolului se prezintă Imperiul Persan „O putere nouă se ridică la mijlocul secolului VI, puterea

4
persană, întemeiată în inima Iranului de către Cirus Ahemenidul”, ca o nouă putere, crescândă,
ce ulterior va stăpâni mari teritorii.

Capitolul IV, Epoca Clasică

Capitolul începe cu prezentare primelor etape a războiului persan, cu expedița lui Datis și
Artafernes, care a distrus Naxosul, Cicladele și a devastat cetățile Caristor și Eubeea, asediind
Eritreea. Acțiunele interprinse de perși au trezit frică în rândurile Grecilor, care au fost
preîntâmpinați de atacurile persane. Acei din urmă l-au ales pe Miltiade ca comandat de amrată
și au reușit să respingă atacul persan, deși Grecia a scăpat, prizonerii luați din Eritreea au fost
aspru pedepsiți. În secvența de text următoare se abordează imporanța războilui persan „Era
vorba nu numai de viața și independeța unui popor, ci de viitorul unei civilizații”. În continuare
este amintită prima confruntare de pe uscat a oastelor grecești. Autorul amintește aici de lupta
spartanilor, în frunte cu Leonidas, din bariera muntoasă a Calidromului, unde aceștia au fost
învinși de către persani. La fel, se prezintă și prima luptă navală la capul Artemision, care s-a
sondat cu retragerea oastelor grecești la Salamine, pentru a apăr flancul fortificațiilor de la Istm.
Ultima luptă descrisă a perșilor cu greci este cea a comandatului Pausania, împotriva lui
Mardonios, în care câștigător iese Pausania. După aceste evnimente se realizează o trecere la
războiul peloponesiac. În servența dată de descrie fugitiv politica dusă de Grecia, care a instaurat
tributuri pentru toți membrii ligei. Simultan, se face o retrospecție și se relatează soarta marilor
învingători din războiul persan „Pausani, învingătorul de la Plateea, dovedise ambiții personale
incompatibile cu tradițiile statului lacedemonian ... Temistocle, adevăratul învingător de la
Salamina, a cunoscut și el dizgrația după ce aducese un nou serviciu patriei ... îndemnând-o să-și
înalțe zidurile de apărare distruse de perși și să fortifice Pireul”. O tenție deosebită se acordă
personalității lui Pericle, care „Nutrea pentru patria lui mabiții mari”. Acesta a instaurat un
salariu zilnic pentru judecătorii Helaei, a înmulțit funcționarilor în metropolă și în afara ei, a
edificat prestigioase construcții, oferind astfel posturi de muncă care „dădeau de lucru la sute de
meșteșugari pe parcursul a mai mult de douăzeci de ani”. Astfel, la îndemnul lui Pericle, s-au luat
o parte din banii obținuți de pe tributuri și s-au construit monumente pe Acropola ateniană.
Totodată, pe timpul acestuia s-a mutat tezaurul financial de la Dela, la Atena, motivat pe
pericolul invaziei persane, ce a dus la afirmarea și mai accentuată a dominației ateniene asupra
aliaților săi și la izbucnirea războiului peloponesiac. Conținutul următor este dedicat descrierii
principalelor acțiuni militate a războiului peloponesiac, din care, se află mai târziu, Atena iese
invinsă, iar politica de hegemonie s-a dovedit a fi eronată. După război Atena a dat inițiativa, în
relație cu perșii, Spartei, deoarece ea se ocupa de refacerea internă. Atena a cunoscut în această
perioadă o reacție antidemocratică în această perioadă, care se caracterizeaza prin teroarea
instaurată de noua conducere compusă din treizeci de cetățeni, și cu pedeapsa cu moarte a lui
Socrate, care a fost învinovățit în trădarea cetății și propagarea ideilor care se contraziceau cu
politica instaurată. Conflictul cu perșii se sondează prin pacea din 386, conform căreea perșii
urmau să stăpânească orașele din Asia și Cipru, iar celelalte cetăți urmau să rămână autonome. În
continuare, autorul dedică un paragraf activității lui Dionis I, care a dus o politică iscusită și a
făcut Siracuza cel mai mare oraș grecesc din acele timpuri, teritoriul acesteia prezentându-se prin
Fig. 13 Siracuza în vremea lui Dionis I. Politica acestuia se baza pe forță, pe supunere, iar orașul
său cuprindea „greci de orice obârșie”. La fel, Dionis I a făcut din Siracuza cea mai mare piață a
Occidentului. În același timp, Grecia era străbătută de anarhie, instaurată după Pacea Regelui.
Sparta a înaintat spre nordul greciei, pentru a ocupa acele teritorii, după câteva ccerii importante
aceasta a fost oprită la Teba, care, după un asediu de câțiva ani, a reușit să-și recapete libertatea și
5
a învins pe spartani. Între timp, Atena a înființat o nouă ligă maritimă, asumându-și toate
cheltuielele. A încheiat pace cu Sparta și și-a redobândit supremația pe mare. Totodată a început
să-și consolideze puterea pe uscat Teba. Sparta la rândul său a pierdut puterea, supremația
revenind cetăților acadiene. Totodată, izbucnise un conflict între liga arcadiană și cea aheiană, iar
în occident situația nu era mai bună. În Siracusa murise Dionis I, iar în locul său a venit Dionis
cel Tânăr, fiul său, care nu era atât de priceput și a părăsit Siracuza, lăsând-o tiranilor, iar când a
revenit era prea târziu de a reface, deoarece fiecare oraș al Siciliei avea câte un tiran. Tangențial
este aborată și activitatea tânărului ambițios Filip I, care a scos Macedonia dintr-o situație gravă,
„o situație ce părea aproape total compromisă” după cum afirmă însăși autorul. Acesta a bătut
ilirii la vest și a supus peonii la norm. A realizat și o înțelegere cu Atena, căreia i-a promis că-i va
înlesni recucerirea Amfipolisului, cucerit de către predecesorul său Perdicas al III-lea. Totodată,
acesta dorea să stăpândească ieșirea la mare, ce a fost înlesnită de crearea unei ligi separate de
către alianței ateniene, compusă din Chios, Rodos și Bizanțul. După care a urmat și un război
între aceștia, din care Atena a ieșit învinsă. Mai apoi este realizată o prezentare generală a lui
Filip al II-lea și principalele cuceriri realizate de către acesta, precum li expansiunea Macedoniei
sub conducerea sa. Între timp în Grecia izbucnește al treilea război sacru, la Depfi, și Filip al II-
lea profită de această situație și cucerește unul după altul orașele calcidice După conflictele date
a fost instaurată o pace, care i-a oferit Imperiului Macedonian răgaz pentru a-și consolida forțele,
astfel sunt supuse regiunile Tracia și Tesalia. Sub amenințarea litoralului grecesc, ca Bizanțul și
Porintul, Atena instaurează alianță cu Teba pentru a opri expansiunea macedoniană. Din acest
conflict este descrisă bătălia de la Cheronnea, însoțită de o imagine (Fig. 16 Bătălia de la
Cheroneea). Se prezintă consecințele luptei, pentru Atena și pentru Teba, precum și instaurarea
păcii și Ligii de la Corint, care unea toate cetățile de atunci, cu excepția Spartei, care n-a
participat la adunarea invocată. Principalul obiectiv al ligii este numit „pornirea unui război
împotriva imperiului persan”.

Capitolul V, Polemos
Capitolul începe cu o referință la cugetările lui Heraclit asupra războiului „Polemos a
zămislit lumea ... Polemos domnește asupra ei”, este de menționat că în capitolul precedent
autorul mai invocă un citate de-a lui Heraclit „războiul este mama tuturor lucrurilor”. În
continuare autorul menționează că Atena se afla, mai tot timpul, în acțiuni militare, iar drept
cauze principale propune pe cea economică și cea psihologică. Drept cauză economică este
considerată neajunsul de terenuri, provocate de suprapopulare, iar drept cea pshiologică este
considerată mândria atenienilor, în ceea ce țile supremația lor față de alte cetăți. Ca confirmare a
ideei se propune un citate de la Platon „corpul cetățenilor își treiește viața spre a duce un război
fără sfârșit”. Parte următoare a capitolului este dedicată în întregime descrierii armelor,
echipamentului, tacticilor și a tuturor elementelor militare a greciei, ceea ci și este de urmat după
denumirea capitolului, care însuflă cumva despre ce va fi conținutul. O imagine generală a
hoplitului ar imbina: pieptul acoperit cu platoșă, coif metalic dublat cu piele (forme variate), scut
din bronz cu forma „geometrică” – cu două mari scobiuri laterale. Principalele arme sunt: spada
– ca utila armă de luptă corp la corp, lancea. Apoi sunt descrise și trupele ușoare, cu principalele
arme: sulițile și praștia. Unele schimbăti în infateria grea s-au relizat după o pierdere a lui
Demostene, în războiul peloponesiac, din defileul Etoliei, unde infanteria grea a fost prinsă într-
un teren dificil și învinsă de către cea ușoară. Astfel s-a creat un detașamet de soldați, peltaștii,
ușor înarmați, cu scuturi mai mici, rotunzi, cu răchită în formă de corn lunar, iar platoșa nu era

6
metalică. Armele sale principale erau: sulița lungă și spadă scurtă. Secvența de text următoare
este dedicată cavaleriei, aceasta fiind una din elementele principale pe câmpul de luptă. Se
prezintă, în detalii, constituirea acestea și evoluția ei în timp. Drept comandanți ai armatei se
prezintă generalii. Totodată se descrie amănunțit etapele serviciului militar și se prezintă timpul
obligatriu de serviciu, care constituia patruzeci și doi de ani. Tactica folosită de atenieni este,
după autor, una „foarte simplă ... Ea urprea provocarea unui șoc frontal între adversarii aflați pe
câmpul de luptă”. În centrul armatei era corpul de luptă, iar la periferii cavaleria ușoară. Cele mai
bune trupe erau amplasate pe aripa dreaptă, deoarece flancul drept era cel mai vulnerabil din
punctul de vederă că scutul era amplasat în mâna stângă. Înainte de luptă se efectuau anumite
rituri, iar după sfârșitul ei, în caz de armistițiu avantajos pentru câștigători, prizonerzii se
eliberau. La fel, se prezintă ideea că trupele grecești nu erau capabile de cucerire a cetăților, iar
drept exemplu oferă una din victoriile lui Agamemnon „ostile lui Agamemnon au bătut zece ani
pasul pe loc în fața Ilionului, care l-au cucerit doar prin vicleșug”. În antiteză cu nereușita în atac
se prezintă succesul în apărare. Autorul nu uită și de nave, realizând o descriere splendidă,
bogată în detalii, a trierelor, începând de la elementele de construcție acestora și terminând cu
hangarele unde se păstrau. Se acordă și atenție tacticilor principale a luptei navale, urmărindu-se
evoluția dea lungul timpului a acestora. Elementele principale fiind: lupta ziua, în anotimpul de
vară, cucerirea prin abordaj sau prin debarcare pe plajă, fiind prezente și tactici combinate.
Sfârșitul capitolului este dedicat unor cugetări filosofice, se abordează problema războiului ca
datorie de stat, este invocată piesa „Troienele” a lui Euripide, „Orice om înțelept trebuie să evită
războiul, dar dacă totuși se ajunge până acolo, e o glorioasă cinste să cazi pentru patrie”. La fel
se abordează problema merenariatului, cu premisele și consecințele acesteia.

Capitolul VI, Rituri și zei

Capitolil începe cu o prezentare generală a principalilor zei din mitologia greacă și apoi
se anunță principalele metode prin care trebuie să fie studiată religia greacă, care sunt:
inventarierea, descrierea și interpretarea culturilor și cel mai important „evitarea speculațiilor
intelectuale”. Astfel, autorul din start anunță metoda sa de studiere a religiei grecești. Ulterior, se
prezintă meritul călătorului Pausania, care a realozat o „Perigheză” a spațiului grecesc, realizată
cu „o mare precizie topografică”. Pe lângă mărturiile lui Pausania, autorul anunță scrierile
epigrafice și documentele arheologice ca surse de informare pentru reconstituirea religiei
grecești. Totodată, autorul stabilește o legătură strânsă între religie și societate, unde religia este
„elementul psihologic esențial care asigură coeziunea grupurilor și dăinuirea lor”. O trăsătură de
bază a religiei grecești este antropomorfizmul, care, după autor, este rezultatul combinării a trei
elemente „sentimentul sacrului, raționalismul practic, imaginația creatoare”. La fel, este invocată
imporanța poemelor lui Hesoid și Homer, în reproducerea religiei grecești. Ca elemente
fundamentale a practicii religioase grecești sunt stabilite: ruga, ofranda, sacrificiul, sărbătorile
publice, jocurile. În continuare este abordat acțiunea absolut necesară înainte desfășurării
oricăror practici religioase, aceasta fiind dobândirea purtății morale prin intermediul spălării
mâinilor. Aceasta se întărește prin unele exemple, cum ar fi mărturiile lui Hesoid, care spune că
„Niciodată în zori nici lui Zeus, nici altor zei să nu le aduci libații de vin negru fără să-ți speli
mâinile căci eu nu te ascultă atunci și-ți resping cu dezgust rugăciunea”. O atenție deosebită se
acordă ritului spălării de sânge, prezentat prin scena în care Hector, tocmai ieșit din luptă spune
că trebuie să se spele de sânge, altfel nu va fi ascultat de zei. Din toate aceste se deduce că pentru
a participa la riturile religioase omul trebuie să urmeze anumite legi, clar stabilite. Totodată, se

7
menționează și însăși activitatea de rugăciune, care este relizată stând în picioare cu o mână sau
amnele ridicate, iar pentru realizarea acesteia sunt necesare prezența anumitor ofrande. Este
stabilită și o distincție între sacrificiu și ofrandă, care diferă mult prin modul de realizare și
destinație. Sacrificiul, la rândul său, era o manifestare religioasă estrem de complexă, pe care
autorul o descrie în cele mai mici detalii, începând cu pașii necesari și terminând cu locul și
acțiunile finale de sacrificare. Una din premisele principale ale sacrificiului, pe lângă venerația
zeilor, era dorința oamenilor de a sărbători. Astfel sărbătoarea este elementul motivațional
esențial de coeziune religioasă. Simultan, se descrie elementele costructive a altarelor, dar și
principalele temple unde se găseau acestea. O atenția deosebită la capitolul sacrificiilor se acordă
zeului vegetației și vinului Dionis. Sunt descrise ritualele și sărbătorile efectuate pentru a venera
acest zeu, prezentâdu-se Marile Dionisii sau Dionisiile Urbane, care reprezentau niște ceremoni
cu reprezentări teatrale. În cadrum marelor dionisii se atestă primul concurs de comenie, aproape
o jumătate de secol mai târziu după primul concurs de tragedie. Acele din urmă erau un element
foarte imporant la sărbătorile dionisiace care, de regulă, reprezenta o satiră adresată zeilor.
Unterior autorul amintește și de concursurile grecești, cele dramatice sau sportive, precum afirmă
autorul „cele din rumă reprezintă un foarte răspândit element al sărbătorilor religioase și rolul lor
a fost esențial în viața religioasă și morală”. În continuare, atutorul sunt descrise jocurile grecești,
în deosebi cele olimpice, în cinstea zeului Zeus. Se prezintă, astfel, particularitățile esențiale a
jocurilor olimpice, precum încheierea armistițiului în timpul acestora, depunerea jurământului de
către fiecare participant, intervalul de timp dedicat petrecerii a jocurilor și etapele acestora. La
capitolul jocurilor atletice se menționează legenda lui Teogenes, care a avut nenumărate câștiguri
și pentru aceasta a fost venerat precum un zeu. Aceasta aflăm din scrierile lui Plutarh, care
relatează legenda conform căreia după ce statuia lui Teogenes a fost aruncat în mare, pământurile
din Tasos au cunoscut o mare seceta, care a continuat până când aceștia nu au scos statuia
acestuia din mare. În secvența următoare este redată atitudinea grecilor către moarte. Se
menționează și influența Orfismului asupra gândirii grecești, ce ține de viața după moarte.
Elementele principale ale gândirii ateniene din perioada clasică se prezintă prin intermediul
stelelor funerare, pe care sunt reprezentați apropiații defunctului și însăși defunctul, din care se
deduce regretul despărțirii sau resemnarea în fața inevitabilului. La capitolul dat se amintesc și
ceremoniile numite Mistere, care au tangențe cu orfismul. Se descrie cum se sărbătoreau aceste
ceremonii, cine putea participa și care era scopul lor. Ulterior, se realizează o descriere a
oraculilor grecești. Se menționează că aceștia erau mulți la număr, însă supremația îi aparținea
celui de la Delphi. După această sunt descrise mai amplificat sanctuarele și templele. Totodată se
realizează o încercare de a transmite imporanța acestora pentru grecul din perioda clasică. În
ultima parte a capitolului, după o scurtă generalizare a gândirii religioase a grecilor, se prezintă o
secvență de cugetare filosofică asupra condamnării lui Socrate din cauza coruperii tineretului.

Capitolul VI, Cetățeanul în cetate

La începutul capitolului autorul afirmă unele teze asupra subiectului, în special stabilește
din start relația cetățeanului cu cetatea. Dezvoltarea subiectului începe cu valorificarea noțiunii
de cetate, se prezintă astfel conținutul informativ asupra noțiunii care l-a lăsat Homer, apoi se
recurge la difiniția oferită de către Aristotel. Deci se realizează o prezentare generală a polisului,
procesul care a dat naștere acestui tip de existență și principalele particularități ale acestuia, în
special ocupațiile care le aveau oamenii, precum: exploatare minelor, cultivarea cerealelor,
olăritul. Se prezintă și planul orașului unui polis (Fig. 19 Planul orașului Milet). După aceasta se

8
descrie casele și organizarea internă a polisului, realizat prin intermediul unei figuri (Fig. 20
Planul unor case de la Olint). În secvența următoare subiectul locuințelor este dezvoltat, pornind
de la exemplele din imagine. Mai apoi se realizează o analiză asupra muncii manuale, care este
umilă și care complică mult viața oamenilor din păturile inferioare a societății, decât cele
aristocratice. Simultan, se realizează o trecere lentă la subiectul sclavilor, se prezintă numărul de
sclavi din fiecare cetate și ce drepturi și obligații aveau aceștia. Pe lângă regulile drastice asupra
obținerii dreptului de cetățean în Atena, autorul invocă un caz excepțional, când în anul 405
drepturi au primit semenii atenienilor care au rămas cu ei în timpurile grele de înfringere. Însă nu
se oprește la aceasta, sunt descriși pașii principali, prin intermediul căruia se recunoștea acest
drept. În același capitol sunt descrise împărțiarea polisului, în deme, fratrii sau triburi. Se
prezintă și organele de conducere principale, precum: magistrarurile, adunarea poporului,
tribunalele. După aceasta autorul realizează o analiză a sistemului de conducere atenian –
democrația, precum și cel spartan – oligarhia. Opinia autorului asupra acestor regimuri poate fi
ușor dedusă din următoarea secvență „Oligarhice ori democratice, regimurile politice din cetățile
grecești erau concepute pentru comunități restrnse, nepermițând câtuși de puțin, precum istoria a
arătat-o limpede, urmărirea unor vaste proiecte și nici formarea de state mari”. Se realizează și
analiza asupra justiției din grecia clasică, precum și a principaleleor legi, care, de fapt, puneu în
stare mai bună pe unele grupuri de populație comparativ cu altele. După aceasta sunt descrise
elementele ce deosebesc o cetate de alta, precum calendarul, monedele, sistemele de greutate,
toate aceste fiind unicale în fiecare cetate. Nu se trece cu vederea și imporanța comerțului în
dezvoltatea economiei polisului. La sfârșitul capitolului se realizează o sinteză asupra vieții
cetățeanului grec în cadrul polisului.

Capitolul VIII, Gânditor și poet

După tradiție, capitolul începe cu o prezentare generală a imporanței scriitorilor antici
greci, prezentându-se în mod particular imporanța scrierilor lui Homer și a procedeelor de
transmitere a poemelor sale, primul fiind cel de scriere pe piele, al doilea cel oral. Autorul din
start anunță subiectele care urmează să le dezvolte, acestea sunt poezia epică și lirică, arta
dramatică, filosofia, istoria și geografia. Nararea începe cu Iliada și operele care au completat-o,
prezentânduse poemele Ciclului Troian, o mică iliadă a poetului Leshes și epopeea întoarcerii a
lui Hegias din Troizen. La fel, este amintită și „Teogonia” lui Hesoid. Apoi este descris genul
liric și primii autor, cum ar fi Terpandru din Lesbos, Alcman din Sardes, Mimnerem din Colofon
și Arhiloh din Păros. În secolele VIII-VII este reprezentativ Arion din Metymna, precum și
poetul Stesihor din Himera. În secolul VI figurează astfel de poeți ca Hyponax din Efes care
scria iambi satirici și Ibycos din Region, în Grecia Mare, care a introdus în poeziile corale
preocupări personale. Ancareon, la rândul său, este un poet din Teos, a lăsat lumii poeme erotice,
iar Teognis a lăsat 1400 de versuri elegiace. Poetului Pindar autorul îi oferă o atenție deosebită,
scriid că „niciodată un limbaj poetic n-a fost mai dens și mai strălucitor ca a lui”. După operele
de până la Pericle a urmas un declin a genului liric, precum afirmă autorul, amintind de
Bachilide din Ceos care a lăsat ode, însă care „îi este mult inferior” (lui Pindar). După aceasta
autorul trece la comedie și tragedie, despre care afirmă că au apărut mult mai târziu decât genul
liric. Primul care a scris tragedie fiind Frynihos, ale cărui opere s-au pierdut. Aces folosea doar
un actor care dialoga cu corul. Acesta evoca în tragediile sale probleme contemporane, cum ar fi
Căderea Miletului care evoca eșecul revoltei ioniene. Următoara secvență este dedicată marilor
tragici greci Eschil, Euripide și Sofocle. Autorul descire principalele merite ale acestora, precum

9
introducere a celui de al doilea om pe scenă de către Eschil, mai apoi celui de al treilea, de către
Sofocle. Totodată, autorul apreciază drept cea mai imporantă trăsătură a tragediei antici greci –
destinul uman, abordat prin intermediul acesteia. La capitolul comediilor, autorul îl menționează
pe Epiharm, mai puțin, și mai mult pe Aristofan. Autorul afirmă că comedia veche este „o operă
de actualitate și de luptă cereia îi pasă foarte puțin de asemănările cu realitatea, căutând să
stârnească râsul prin aluzii la cotidian”. În comedia „veche” îi revine un rol mai important
interacțiunii cu publicul, pe când celei „medii” această interacțiune capătă o pondere mai mică,
precum și rolul fanteziei scade, iar satirizarea persoanelor este înlocuită cu cea socială. De la
epopee autorul trece la istorie, la apariția acesteia și la persoanele care au contribuit la
dezvoltarea istoriei ca știință. Acesta menționează că primele scrieri isotrice erau epopeele, însă
caracterul pur istoric se capătă odată cu scrierile lui Homer „grecii îl socoteau pe homer drept
primul istoric, căci de la început, de fapt, nu se făcea deosebire dintre epopee și istorie”. În mod
egal se abordează caracterul minuțios a descrierilor lui Herodot din istoriile sale. Se menționează
și opera „Perigheza” a lui Hacteu din Milet, care a realizat descrierea teritoriului attic.
Paragrafele umrătoare sunt dedicate filosofiei. Se prezintă personalitatea lui Pitagora din Samos.
La fel se prezintă cugetările filosofice ale lui Anaximandru și a discipolului său, Anaximene,
asupra naturei. După filosofii numiți „presocratici”, autorul menționează însuși pe Socrate, care a
îndreptat gândirea filosofică spre studierea sufletului. După Socrate este menționat Platon,
discipolul acestuia. Înițial, Platon a preluat ideile filosofice a lui Socrate, scriindu-le la sine în
dialoguri, iar mai apoi și-a format propria gândire. Acesta a încercat definirea pietății, curajului,
virtuții și dreptății. Totodată acesta a continuat și a amplificat ideile despre suflet, oferind și un
model de cetate ideală. La fel, autorul preintă informație și despre influența operelor lui Platon
asupra altor personalități a timpului. Capitolul este îcheiat cu o scurtă prezentare a confictului
dintre Isocrate și Demostene.

Capitolul IX, O artă pe măsura omului

Capitolul este inițiat cu o meditare asupra capodoperelor artistice și asupra destinației
acestora, deci, autorul anunță conținutul subiectului care este – opera de artă și artistul antic grec.
Autorul menționează că sculpturile, monumentele și alte creații, au, în primul și primul rând o
destinație practică, și mai apoi deja estetică, ceea ce a dus la interpretatea ieronată a multor
descoperiri grecești. Ca exemplu sunt invocate Basorelieful Atenei melancolice și statuia de
bronz a efebului de la Maralon, care au fost, inițial interpretate greșit. Mai apoi, autorul dezvoltă,
pe rând, fiecare dintre aeceste două descoperiri, realizând o analiză a interpretărilor semnificației
acestora.

10