Conţinut: A. îndrăzneală, a îndrăzni în Lumea Greacă şi Elenismul: 1. În Sferă Politică; 2.

În
Sferă Privată; 3. În mod particular, ca şi Concept Moral. B. Septuaginta şi Literatura Ebraică
tradusă în limba Greacă: 1. LXX; 2. Literatura Ebraică tradusă în limba Greacă; 3. Cartea
Etiopiană a lui Enoh. C. Noul Testament: 1. Scierile Apostolului Ioan; 2. Faptele Apostolilor; 3.
Epistolele Pauline; 4. Evreii; D. îndrăzneală, a îndrăzni în Literatura Ecleziastică Antică: 1.
Apostolul în Apocalipsele Apocrife ale Noului Testament: 2. Literatura Martirilor; 3. Legatura
dintre îndrăzneală şi Rugăciune.

A. Îndrăzneala, a îndrăzni în Lumea Greacă şi în elenism.

1. In Sfera Politică. Termenul, care a apărut prima dată în Euripide şi Aristophane, și este
dezvoltarea a dialectului atic 1 , aparținând sferei Politice a polis-ului grecesc. Este un semn
esenţial al democraţiei greceşti, semnul obţinerii libertăţii de acum înainte. Polybius 2.38.6:
vorbirea liberă și παρρησία și democrația adevărului în general (Ps.) Demosth. Or., 60, 26:
[greaca]. Tocmai din dragoste pentru adevărata παρρησία, Isoc. poate afirma cu amărăciune în
Or. 8, 14, „că în ciuda conducerii exercitate de popor, nu există o deplină libertate de exprimare
[greaca], cu excepţia celor repeziţi şi nesăbuiţi, şi a dramaturgilor, pe scenă”. Democraţia
ateniană, în special, este recunoscută ca fiind distinsă pentru παρρησία. Eur. Hipp., 421 ff:
[greacă] (sc. Copiii mei) [greacă], Ion, 670 ff : [greacă] Demosth. Or. 9, 3: [greacă]. Conform de
asemenea lui Plat. Gorg., 461 d/e, trăirea cuvântului este prezentă, deşi nu şi cuvântul însuși:
[greacă]; (răspunsul lui Socrate:) [greacă]. Polyb. 2, 38, 6; conform 2, 42, 3; Stob. Ecl. III, 459,
3. Ceea ce presupune παρρησία este aceea că o persoană ar trebui să fie cetăţean cu drepturi
depline al unui polis grecesc. La apogeul democraţiei greceşti, numai cetăţeanul cu drepturi
depline are voie să spună în mod public orice doreşte în adunare. Aristoph. Thes., 540 f.:
[greacă]. Străinii şi sclavii nu se bucură de un asemenea drept. Eur. Ion, 673 ff, [greacă (posedă)
greacă] Phoen. 391 f.: Fugarilor (le lipseşte) în cea mai mare parte nu au παρρησία. Răspunsul:
robul vorbește, dar nu vorbește ca un înțelept, Teles., 15, 16: nu conduc, nu sunt crezuți, nu pot
vorbi cu toată puterea. Din acest motiv nu există posesiune mai mare decât παρρησία şi nici o
pierdere mai mare decât pierderea sa, Demosth. Fr. 21 (ed. H. Sauppe): [greacă]. Este privită
drept o trăsătură caracteristică tipică şi de asemenea un motiv pentru căderea polis-ului grecesc,
căci παρρησία este privilegiul tuturor celor ce trăiesc în cadrul polis-ului. Acest fapt este atestat
de către Demosth. Or., 9, 3 (-> supra) şi 58, 68; [greacă]. Conform lui Isoc. Or. 7, 20, este o
consecinţă a unei educaţii politice defectuoase [greacă]. În ceea ce priveşte însuşi fenomenul de
παρρησία, această extensie a dreptului de a spune orice implică dezrădăcinarea din presupunerile
politice concrete şi o exaltare a noţiunii ca atare. „Dacă toţi oamenii beneficiază de παρρησία,
atunci conceptul este distrus”2. În mod necesar, preia de asemenea şi un alt sens. Dreptul de a
spune orice devine o lipsă completă de reţinere sau limitare. Plat. Resp., VIII 557b: [greacă]. De-
acum s-ar putea menţiona chiar faptul că sensul noţiunii de παρρησία chiar se modifică; cuvântul
ia înţelesul de „neruşinat”3.

1
Conform lui W. Schmid – O. Stahlin, cu referire la Platon, Gorgias, 461e, din tot, toate, orice şi rădăcina ῤη- „a
vorbi”, probabil direct ca o „subtanțiere”, nu prin intermediul unei παν-ρητος (vorbiri despre tot) neatestat. Posibil
ca sinonimul ἐξουσία(puterea de a acționa liber, în toată voia) să fi influenţat formarea [Debrunner].
2
Peterson, 289
3
Ibidem, 285, traduce παρρησία al lui Menand. Epit., 667 (editura C. Jensen [1929]) prin „Câtă neruşinare!”
conform lui W. Jaeger, Paideia, I (1934), 458.

1
 În sfera politică, termenul ar putea fi înţeles din trei unghiuri şi este deci folosit cu trei
nuanţe de înţeles care persistă mai mult sau mai puţin în dezvoltarea sa ulterioară.
a. Elementul privind dreptul de a spune orice ar putea fi subliniat în noţiunea de παρρησία.
Cetăţeanul cu drepturi depline al polisului grecesc are dreptul obiectiv de a se manifesta prin
logos (cuvânt). Conform lui Aristoph. Thes., 540 f. (-> supra); Demosth. 9, 3 (-> supra); Plat.
Gorg., 461d/ e; Isoc. Or., 2, 3; [greacă]. Aici noţiunea de παρρησία este apropiată ca sens de
putere, autoritate4.
b. Dar se poate sublinia faptul că în παρρησία actualitatea lucrurilor este afirmată, astfel încât
există o legătură strânsă cu adevărul (-> ἀλήθεια, I, 238, 15 ff). Eur. In Stob. Ecl., III, 454, 2:
[greacă]. Demosth. Or. 6, 31: [greacă], conform 10, 53 şi 54; 23, 204; 37, 55; (Ps.), Demosth.
Or., 60, 26 (-> 871, 34 ff.); Demosth. Or., 4, 51: [greacă]; Aeschin. Fals. Leg. 70: [greacă]. Stob.
Ecl. III, 466, 8 f.: [greacă]. În astfel de contexte, noţiunea de παρρησία capătă sensul de
deschidere către adevăr. Această deschidere este controlată de către obiect şi de relaţia persoanei
cu obiectul către care aceasta îşi îndreptă atenţia, şi rezistă împotriva tendinţei lucrurilor de a se
ascunde pe ele însele, precum şi împotriva tendiţei omului de a le ascunde de el însuşi. Din acest
motiv perşii sunt daţi drept exemplu în scrierile lui Plat. Leg., III, 649b: [greacă].
c. Termenul de παρρησία poate de asemenea să aibă în vedere faptul că cei cărora li se aplică
noţiunea de παρρησία ar putea opune rezisteță dreptății şi deschiderii unei complete libertăţi de
exprimare. În faţa unor astfel de obstacole, παρρησία este curajul deschiderii, şi anume curăția
morală (nevinovăția). Această nevinovăție se opune tuturor acelora care ar limita dreptul de a
revela adevărul sau ar împiedica dezvăluirea adevărului, în special τύραννος (cel care surpă
puterea de a se manifeste liber a cuiva), care în unele circumstanţe ar putea ameninţa să distrugă
δημοκρατία (puterea de decizie liberă a poporului) unui δῆμος (neam). Marii oratori pretind că
exercită o astfel de παρρησία prin apărarea dreptului şi îndatoririi către deschidere. Conform, din
nou, lui Demosth. Or., 9, 3 (-> 872, 9ff.). Dar, conform şi lui Isoc. Or., 2, 28 [greacă]. Aristot.
[greacă] (l-a scutit de toate taxele). Dintr-o perioadă mai târzie, conform lui Dio C., 62, 13:
[greacă] (Burrus şi Nero). Dio Chrys., 32, 26 f.: [greacă]. Citatele fac limpede faptul că opusul
unui discurs atât de neprihănit este κολακεύειν (lingușirea) şi τρυφᾶν (fastuosul), ale căror
consecinţe sunt atât de periculoase pentru polis, în timp ce παρρησία serveşte pur şi simplu
societăţii politice. Prin apărarea dreptului de a spune orice, în ciuda mâniei tiranului, se păstrează
realitatea lucrurilor deschisă spre o pură (nevinovată) obiectivitate.
2. În sfera privată. Cuvintele παρρησία şi παρρησιάζομαι de asemenea joacă un rol şi în sfera
privată. Au pătruns aici din zona politică. În doctrina despre φιλία (prietenie, afecțiune, dragoste)
în special, este locul în care se întâlneşte termenul de παρρησία. Aristot. Eth. Nic., IX, 2, p.
1165a, 29f: Fiecare pentru el, şi onoruri diferite pentru părinţi şi pentru zei, pentru înţelepţi şi
pentru oameni în general: [greacă]. În conformitate cu spusele lui Plat. Gorg., 487 a-e, prietenul
ar trebui să poată arăta ἐπιστήμη (cunoaștere), εὔνοια (bunăvoință) şi παρρησία, ultima dintre
acestea fiind opusul lui αἰσχύνη (rușine, dezonoare) -> I, 170, 9 ff. Dar παρρησία, care este
opusă lui αἰσχρόν (provocând rușine, dezonorând), ci ea slăvind (δόξα) prietenul (-> I, 170 f.)
este un semn de prietenie pentru însuşi motivul că nu se teme să cenzureze un prieten. De aceea,
παρρησία este definită în Isoc. Or., 2, 3 ca fiind [greacă]. παρρησία servind adevărului, fiind

4
Peterson, 285, evidenţiază faptul că în perioada bizantină, în povestirile lui Iustinian, παρρησία este folosit direct
pentru ἐχουσία (putere, autoritate). Dar conform, de asemenea, lui Vett. Val., 6, 3: [greacă].

2
astfel folositoare. Socrate este un bun exemplu al acestei παρρησία. Conform lui Plat. Lach.,
188e : [greacă]. κόλαξ (lingușitorul) diferă de φίλος (cel iubit, cel drag) (-> rândul 26 f şi III,
817, 14 ff.). Παρρησία sa nu este de ajutor. Din acest motiv ar trebui evitat. Conform Stob. Ecl.
III, 469, 9 f. (Zeno): [greacă].
Foarte diferit de utilizarea sa în doctrina φιλία (prieteniei), παρρησία are, în uz privat, un
simţ predominant de neprihănire. Plat. Gorg., 491e: [greacă]. P. Oxy., VIII, 1100, 15: în faţa
opresiunilor din partea oficialităţilor, persoana în cauză ar trebui să i se plângă prefectului μετὰ
παρρησίας („fără teamă”)5. Verbul παρρησιάζεσθαι poate adesea lua aici sensul mai slab de a
vorbi, pur şi simplu, spre exemplu Plut. Aud., 12 (II, 43e): [greacă]. Trebuie menţionat faptul că
uneori παρρησία poate abandona legătura cu λόγος (cuvântul) şi poate prelua sensul de
„generozitate, dărnicie, larghețe”. Astfel, Thus Ditt. Or., 323, 10 (sec. II î.Hr.): [greacă]. Este
demn de menţionat, de asemenea, faptul că în uz general παρρησία poate denota abuzul
discursului liber în sensul de „nerușinare” (Plat. Symp., 222c, unde παρρησία lui Alcibiade
provoacă râsul) sau „obrăznicie” (Plat. Phaedr., 240e: [greacă] sau „lipsă de ruşine”: [greacă],
(Isoc. Or. 11, 40) sunt βλασφημίαι (blasfemie, defăimare, hulă, clevetire şi semne de ἀσέβεια
(lipsă de respect, jignire). Un exemplu de rugăciune insistentă şi chiar obraznică este aceea a lui
Timon din Luc. Tim., 11: [greacă] (a îndreptat atenţia lui Zeus asupra sa) [greacă].
3. În mod particular, ca şi Concept Moral. Παρρησία are acelaşi destin ca şi ἐχουσία (putere de a
se impune) (-> II, 487 ff.). Atunci când a fost adoptat de filosofia elenistică a tuturor şcolilor, în
special cea a Cinismului, devine în primul rând un concept moral, mai mult decât unul politic.
Astfel, nu îşi abandonează structura formală sau sensul său, însă conţinutul său se modifică.
Acest lucru este evident cu precădere din două puncte de vedere. a. Presupunerea că παρρησία,
deşi formal este aceeaşi, se modifică semnificativ în conţinut. Tranziţia poate fi urmărită la
Aristotel, care pe de o parte susţine încă faptul că παρρησία este o virtute a ἐυγενής (unei creșteri
frumoase, bune), iar pe de altă parte vede o astfel de virtute la μεγαλόψυχος (un suflet generos,
mărinimos). Lucian, Calumniae non Temere Credendum, 23, vorbeşte de asemenea despre
[greacă]. Mai presus de orice, παρρησία şi ἐλεφθερία (libertatea) sunt acum strâns relaţionate.
Astfel, citim în Democr. Fr. 226 (Diels, II, 190, 15 f.): [greacă]. Conform lui Lucian Demon., 3:
[greacă]. După Luc. Dialogi Mortuorum, 11, 3 Antistene îi lasă moştenire lui Diogene σοφίαν
(înţelepciunea), αὐτάρκειαν (independența), ἀλήθειαν (adevărul), παρρησίαν (vorbirea liberă,
îndrăzneala), ἐλευθερίαν (libertatea) cf. 10, 9 6 . Acestea sunt cele mai de preţ bunuri, şi
ἐλευθερία şi în special παρρησία sunt însemnele caracteristice ale Cinismului7. Diog. L., VI, 69
spune despre Diogene: [greacă]. Este evident că ἐλευθερία (libertatea) în atât de strânsă legătură
cu παρρησία reprezintă libertate morală, mai degrabă decât politică, şi că şi ipoteza a ceea ce
înseamnă παρρησία s-a modificat în consecinţă. Omul care este liber din punct de vedere moral
are παρρησία. Rămâne întrebarea deschisă cu privire la cine este acesta. Dar pe buzele omului
dominat de patimi, παρρησία înseamnă pur şi simplu „lipsă de ruşine”. Παρρησία lui implică
numai λοιδοπεῖν (batjocură) „a insulta”. Conform lui Luc. Pergr. Mort., 18: [greacă] (filosofii
atacaţi de el, pe care îi percepe drept Cinici). b. Deşi conceptul reţine caracterul public
aparţinând discursului politic,8 aspectul public avut în vedere nu este acum acela al polisului şi al
reprezentantului său δῆμος (poporul) sau chiar τύραννος (conducătorul), ci acela al

5
Cf. O. Eger, Recht... NT (1919), 41 f.
6
Peterson, 286, n. 4.
7
Cf. J. Bernays, Lukian u. d. Kyniker (1898), 101 f.
8
Peterson, 288.

3
cosmopolisului (patria e lumea întreagă, iar omul cetățean al ei) şi al conducătorilor acestuia. Cel
care are παρρησία duce o viaţă publică. Acesta este un semn durabil al filosofului, care exersează
acum παρρησία. Diogene, gândește ideal aici9. Conform M. Ant., XI, 6, precum şi Philo Spec.
Leg., I, 321, care în utilizarea imaginii arată conexiunea formală între conceptul moral şi cel
politic: [greacă] (aproape „publicitate”) [greacă] nu îi ascunde operele.

B. Septuaginta şi Literatura Ebraică tradusă în Limba Greacă

1. LXX. Παρρησιά este rară în LXX. Prima dată întâlnim aspectele elenistice şi Greceşti deja
menţionate. Παρρησία este semnul omului liber, spre deosebire de δοῦλος (rob), Lv. 26:13 (
Vom reda textul din Sfânta Scrisptură cu mici remarci făcute la verset de ÎPS Bartolomeu
Anania: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din țara Egiptului la vremea
când erați acolo robi; zdrobit-am legătura jugului vostru, de-acolo v-am scos cu graiul deschis”.
<Cu graiul deschis îl traduce pe parrhesia, care înseamnă „libertatea de a vorbi deschis”, de a
grăi cu îndrăznire. Folosit de numai cinci ori în Vechiul Testament, cuvântul devine mult mai
frecvent în cel Nou, așa cum îl vom afla, de pildă, în FA 2, 29 sau Ef. 6, 20. Aici el sugerează
faptul că lipsa de libertate presupune, printre altele, și interdicția de a vorbi ceea ce gândești>
n.n.) singura menţiune în Pentateuch: [ aici versetul este transcris în greacă]. ἤγαγον ὑμᾶς μετὰ
παρρησίας este o traducere a expresiei [ebraică], „şi te-a făcut să mergi drept (vertical, corect, în
sus)” 10 . Παρρησία ca discurs deschis şi curat, nevinovat este atribuit în mod distinctiv
dumnezeieștii σοφία (înțelepciune) în Prv. 1:20 f.: „Înțelepciunea prin răspântii își înalță glasul și
pe ulițe vorbește deschis, pe coamele zidurilor își face vestirea, la porțile celor puternici se
așează și la porțile cetății cu îndrăznire grăiește. [greacă]. Παρρησίαν ἄγειν ( reprezintă aici o
interpretare notabilă a conceptului general [ebraică] conform Cant. 8:10 AS: „un zid sunt eu, și
sânii mei îi sunt ca niște turnuri; de-aceea sunt în ochii lui ca una care-și află pacea”11 ἡ νύμφη
παρρησιάζεται (mireasa îndrăznește). ἐλέγχειν μετὰ παρρησίας (cel ce mustră cu îndrăznire,
„este făcător de pace”, continuă versetul) este prezentat în raport cu ἐννεύων ὀφθαλμοῖς μετὰ
δόλου (cel ce face semne cu ochi viclean, „întristare le aduce oamenilor”, continuă versetul) în
Prov. 10:10. 4 Macc. 10:5 se referă la παρρησία martirului: οἱ δὲ πικρῶς ἐνέγκαντες τὴν
παρρησίαν τοῦ ἀνδρὸς (Iar ei, îndurând cu greu vorbirea slobodă a bărbatului, i-au smuls
mâinile și picioarele cu instrumente de tortură (IV Mac. 10, 5). Vezi: ***, Septuaginta - 1-2
Paralipomene, 1-2 Ezdra, Estera Iudita Tobit, 1-4 Macabei, vol. coordonat. de Cristian Badiliță,
Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, în colab. cu Pr. Ioan-Florin Florescu, trad. de
Gheorghe Ceaușescu, Editura Polirom, 2005, p. 656). Παρρησία este arătată în mărturisitorul
care, sub ameninţarea cu moartea, mărturiseşte νόμος (legea) părinţilor. Este o sugestie de
discurs necontrolat (fără rușine) în verbul din Sir. 6:11 καὶ ἐν τοῖς ἀγαθοῖς σου ἔσται ὡς σὺ
(prietenul de zile bune) καὶ ἐπὶ τοὺς οἰκέτας σου παρρησιάσεται· „cât timp îți merge bine va fi
precum ești tu și cu’ndrăzneală le va vorbi slugilor”12 (a se vedea și contextul din Sf. Scriptură).
Aspectul public poate fi văzut în Est. 8:12 s: τὸ δὲ ἀντίγραφον τῆς ἐπιστολῆς ταύτης ἐκθέντες ἐν
παντὶ τόπῳ μετὰ παρρησίας ἐᾶν τοὺς Ἰουδαίους χρῆσθαι τοῖς ἑαυτῶν νομίμοις (în Textul
9
Plut. De Exilio, 16 (II, 606c), întreabă: [greacă]. Această anecdotă are o semnificaţie istorică simbolică.
Distrugătorului democraţiei ateniene, Diogene i se arată ca fiind reprezentantul radical al παρρησία care îndeplineşte
cerinţele politice ale polisului grecesc în lumea morală elenistică κοσμόπολις (cosmopolită), Peterson, 288.
10
Traducătorii anonimi din perioada ulterioară au ἀνισταμένους (a ridica (în picioare), a face să stea în sus) (Mmg) şi
ὀρθῶς (drept) (Vmg) [Bertram].
11
Nu în text, dar în distinctiones actorum (A. Rahlfs, Septuaginta, II, [1935], 270 f.)
12
În acelaşi sens poate fi găsit în cap. 30.13, A pentru [ebraică] (LXX ἐπισυναχθῆναι (laolaltă, împreună),
συσκέπτεσθαι (), şi conform lui Swete în Ez. 16:30

4
Masoretic – în concordanță cu o seamă de codici ai LXX – adaugă: „să nimicească, să ucidă și să
dea pierzării – cu femeile și copiii lor – pe toți cei puternici din popor și din țară care ar
îndrăzni să-i atace, iar averea lor să o jefuiască”), cf. 8. 13: τὰ δὲ ἀντίγραφα ἐκτιθέσθωσαν
ὀφθαλμοφανῶς ἐν πάσῃ τῇ βασιλείᾳ, ἑτοίμους τε εἶναι („copiile acestei scrisori să fie puse la
vedere în tot regatul”), cf. I Mac 4, 18: καὶ Γοργίας καὶ ἡ δύναμις ἐν τῷ ὄρει ἐγγὺς ἡμῶν· ἀλλὰ
στῆτε νῦν ἐναντίον τῶν ἐχθρῶν ἡμῶν καὶ πολεμήσατε αὐτούς, καὶ μετὰ ταῦτα λάβετε τὰ σκῦλα
μετὰ παρρησίας („Gorgias și oastea lui sunt în munte, aproape de noi; acum țineți-vă bine în
fața dușmanilor și bateți-vă cu ei, iar după aceea veți lua prăzile după pofta inimii”; III Mac.
4,1: Πάντῃ δέ, ὅπου προσέπιπτεν τοῦτο τὸ πρόσταγμα, δημοτελὴς συνίστατο τοῖς ἔθνεσιν
εὐωχία μετὰ ἀλαλαγμῶν καὶ χαρᾶς ὡς ἂν τῆς προκατεσκιρωμένης αὐτοῖς πάλαι κατὰ διάνοιαν
μετὰ παρρησίας νῦν ἐκφαινομένης ἀπεχθείας („Oriunde era primită această poruncă, poporul o
ținea tot într-o petrecere cu strigăte de veselie; căci ura, care de multă vreme le mocnea în inimă,
acum puteau să și-o arate deschis”). Παρρησία este folosită pentru a desemna ἐξουσία (puterea)
în Sir. 25, 25: μὴ δῷς ὕδατι διέξοδον μηδὲ γυναικὶ πονηρᾷ παρρησίαν· („Nu-i da apei nici un loc
de ieșire, și nici femeii rele să aibă gura slobodă; ( aici era mai prielnică folosirea cuvântului
ἐξουσίαν)13 conformă de altfel în acest context și cu III Mac 7, 12: ὁ δὲ τἀληθὲς αὐτοὺς λέγειν
παραδεξάμενος καὶ παραινέσας ἔδωκεν αὐτοῖς ἄδειαν πάντων, ὅπως τοὺς παραβεβηκότας τοῦ
θεοῦ τὸν νόμον ἐξολεθρεύσωσιν κατὰ πάντα τὸν ὑπὸ τὴν βασιλείαν αὐτοῦ τόπον μετὰ
παρρησίας ἄνευ πάσης βασιλικῆς ἐξουσίας καὶ ἐπισκέψεως („Regele şi-a însuşit adevărul
acestui fel al lor de a gândi şi i-a lăudat. Şi li s'a dat deplină putere ca, fără nici un fel de
îngrădire, să-i stârpească pe cei ce cu neruşinare au părăsit legea lui Dumnezeu, oriunde s'ar
afla ei sub stăpânirea regelui.”)
LXX merge dincolo de înţelesurile elenistice în pasajele în care se afirmă că Dumnezeu
le dă oamenilor παρρησία şi că σοφία (înțelepciunea) divină are παρρησία14. Influenţa credinţei
Vechiului Testament este cu precădere aceea de a fi văzută, când însă se face referinţă la
παρρησία către Dumnezeu sau la παρρησία a Lui Dumnezeu Însuşi. De o însemnătate deosebită
sunt două pasaje din Iov, 27:8-10 f.: ἦ τὴν δέησιν αὐτοῦ εἰσακούσεται κύριος; ἢ ἐπελθούσης αὐτῷ ἀνάγκης
μὴ ἔχει τινὰ παρρησίαν ἔναντι αὐτοῦ; ἢ ὡς ἐπικαλεσαμένου αὐτοῦ εἰσακούσεται αὐτοῦ; „Au ce
nădejde are păgânul când așteaptă? Sau, dacă speră’n Domnul, chiar se va mântui? Sau, dacă se
și roagă, o să-l asculte Domnul? Sau, dacă e’n nevoie, va cuteza el oare măcar să-I stea’nainte?
Sau, dacă-L cheamă’n rugă, va fi și ascultat?”; și Iov 22, 23-27: ἐὰν δὲ ἐπιστραφῇς καὶ ταπεινώσῃς
σεαυτὸν ἔναντι κυρίου, πόρρω ἐποίησας ἀπὸ διαίτης σου τὸ ἄδικον. θήσῃ ἐπὶ χώματι ἐν πέτρᾳ καὶ ὡς πέτρᾳ
χειμάρρους Ωφιρ. ἔσται οὖν σου ὁ παντοκράτωρ βοηθὸς ἀπὸ ἐχθρῶν, καθαρὸν δὲ ἀποδώσει σε
ὥσπερ ἀργύριον πεπυρωμένον. εἶτα παρρησιασθήσῃ ἔναντι κυρίου ἀναβλέψας εἰς τὸν οὐρανὸν
ἱλαρῶς· εὐξαμένου δέ σου πρὸς αὐτὸν εἰσακούσεταί σου, δώσει δέ σοι ἀποδοῦναι τὰς εὐχάς·
„Dacă te'ntorci la Domnul şi'n faţă-I te smereşti şi'nlături nedreptatea din vieţuirea ta, El pulberea
ţărânii o va preface'n pietre, şi pietrele din prunduri în aur de Ofir şi astfel Cel-Puternic e scutul
tău în luptă şi-argint din tine face, curat, trecut prin foc. Or, numai dup'aceea vei îndrăzni la
Domnul şi ochii tăi căta-vor cu veselie'n cer; spre El vei face rugă şi El te-o asculta şi vei avea
plinire în ce-ai făgăduit;”. Παρρησία aici înseamnă „libertate” sau „înfăţişarea liberă şi plină de

13
R. Smend, Die Weisheit d. Jesus Sirach erklärt (1906), 232, consideră că εξουσία este corect, conform 30:11 şi
referinţelor pe care le dă acolo (276).
14
Παρρησία martirilor izvorăşte dintr-o situaţie specific evreiască.

5
bucurie în faţa lui Dumnezeu”, inclusiv acces direct la El fără alte piedici sau obstacole15. Wis
5:1, unde παρρησία este folosit în sens absolut şi cu orientare eshatologică, confirmând acest
sens, deşi împreună cu 5:5 şi 5:15 f., indică de asemenea faptul că această înfăţişare liberă
înaintea lui Dumnezeu se manifestă prin δόξα (laudă) a celui care I se înfăţişează. Cf. Wis. 5:1 f.:
Τότε (la judecată) στήσεται ἐν παρρησίᾳ πολλῇ ὁ δίκαιος κατὰ πρόσωπον τῶν θλιψάντων αὐτὸν
καὶ τῶν ἀθετούντων τοὺς πόνους αὐτοῦ. ἰδόντες ταραχθήσονται φόβῳ δεινῷ ... v.5: πῶς
κατελογίσθη ἐν υἱοῖς θεοῦ καὶ ἐν ἁγίοις ὁ κλῆρος αὐτοῦ ἐστιν;... v.15-16: Δίκαιοι δὲ εἰς τὸν
αἰῶνα ζῶσιν, καὶ ἐν κυρίῳ ὁ μισθὸς αὐτῶν, καὶ ἡ φροντὶς αὐτῶν παρὰ ὑψίστῳ. διὰ τοῦτο
λήμψονται τὸ βασίλειον τῆς εὐπρεπείας καὶ τὸ διάδημα τοῦ κάλλους ἐκ χειρὸς κυρίου, ὅτι τῇ
δεξιᾷ σκεπάσει αὐτοὺς καὶ τῷ βραχίονι ὑπερασπιεῖ αὐτῶν. „v.1: Cel drept, plin de'ndrăznire, va
sta atunci în faţă, de faţă cu aceia ce i-au făcut necazuri şi pentru-a cărui trudă a n'aveau decât
dispreţ.. v.5: Cum de-a ajuns să fie la număr printre fiii lui Dumnezeu, şi parte să-şi aibă printre
sfinţi?.. v.15: Dar drepţii vor trăi în veci; răsplata lor este la Domnul, Cel-Preaînalt îi are'n grija
Sa”. Ceea cepresupune aici παρρησία este „virtutea”; δίκαιος (dreptul), o deține, nu cel ἀσεβής
(neevlavios). Δίκαιος (dreptul) este şi σόφος (înțelept)16, astfel încât viziunea elenistică, care
atribuie filosofului parrhesia, revine aici într-o nouă formă corespunzătoare orientării ebraice
către Lege. Aceeaşi combinaţie de παρρησία şi δίκαιος poate fi observată şi în Prv. 13:5: λόγον
ἄδικον μισεῖ δίκαιος, ἀσεβὴς δὲ αἰσχύνεται καὶ οὐχ ἕξει παρρησίαν. „Omul drept urăşte vorba
nedreaptă, dar necredinciosul e ruşinat şi n'are încredere”. Cf. Prov. 20, 9: τίς καυχήσεται ἁγνὴν
ἔχειν τὴν καρδίαν; ἢ τίς παρρησιάσεται17 καθαρὸς εἶναι ἀπὸ ἁμαρτιῶν; „Cine se poate lăuda că
are inima curată? sau cine va cuteza să spună că e curat de păcate?”. Această παρρησία a celor
virtuoşi îşi găseşte expresia în rugăciune, precum se arată foarte clar în textele deja citate din Iov.
ἐπικαλεῖσθαι (a chema cu un scop, a convoca) și εὔχεσθαι (a cere ceva cu dorințe, cu insistență,
printr-o rugăminte, rugăciune) se apropie de παρρησιάσθαι (a fi îndrăzneț). Şi filosoful I se roagă
lui Dumnezeu ca om liber şi având atitudinea unui om liber. Dar deşi există similitudini între
ceea ce se spune despre atitudinea din timpul rugăciunii, în Iov 22:26 (Dacă te'ntorci la Domnul
şi'n faţă-I te smereşti şi'nlături nedreptatea din vieţuirea ta.. numai dup'aceea vei îndrăzni la
Domnul şi ochii tăi căta-vor cu veselie'n cer) şi afirmaţia din Epict. Diss., II, 17, 29 [greacă],
referinţele din LXX nu consideră în mod expres această atitudine ca fiind bazată pe o doctrină a
φιλία (prietenie, iubire frățească), şi nici textele elenistice nu conţin, fie aici, fie în alte instanţe,
un concept de παρρησία (îndrăzneală) către zei sau către Dumnezeu, deşi lucrul însuşi este
prezent şi se face referire la exemplul lui θαρρεῖν (a avea curaj, a îndrăzni) în astfel de contexte,
Plut. Tranq. An., 1 (II, 465b): [greacă] 18 . Παρρησία precum libertatea celor virtuoşi către

15
Chrys. In Expositio în Ps. 137:1 (MPG 55, 407), unde LXX are καὶ ἐναντίον ἀγγέλων ψαλῶ σοι (și-n fața
îngerilor Îți voi cânta) , citează o traducere anonimă în care se spune: παρρησίᾳ, ὁ Θεός, ἄσω σε (îndrăzni-voi
Dumnezeule să-Ți cânt) [Bertram].
16
Cf. J. Fichtner..
17
Aici, ca şi în Prv. 1:20 „ Înţelepciunea prin răspântii îşi înalţă glasul şi pe uliţe vorbeşte deschis”, παρρησιάζεσθαι
este folosit pentru un verbum dicendi (cuvânt care personifică, care dă viață), şi anume pentru [ebraică]
(înțelepciune), conferit de LXX din prima jumătate a versetului.
18
Probabil „diferenţa dintre conceptele evreieşti şi cele păgâne despre Dumnezeu a modelat diferenţa de utilizare.”
„Deşi înţeleptul stoic ar putea să simtă că şi el a fost prieten cu Dumnezeu, Dumnezeul stoic nu a fost de o aşa

6
Dumnezeu exprimată prin rugăciune conţine bucurie în interiorul său. Παρρησία
(παρρησιάζεσθαι) este la Iov redarea din [ebraică]: „a simţi plăcere, bucurie, în ceva anume”,
care se traduce prin κατατρυφᾶν (a fi încântat, a se bucura) ( în LXX la Ps. 36:4, 11 - 4.
κατατρύφησον τοῦ κυρίου, καὶ δώσει σοι τὰ αἰτήματα τῆς καρδίας σου; 11. οἱ δὲ πραεῖς
κληρονομήσουσιν γῆν καὶ κατατρυφήσουσιν ἐπὶ πλήθει εἰρήνης „4. Desfătează-te în Domnul
şi El va împlini cererile inimii tale și 11. Dar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta
întru belşug de pace”; şi prin τρυφᾶν în Is. 66:11 ἵνα θηλάσητε καὶ ἐμπλησθῆτε ἀπὸ μαστοῦ
παρακλήσεως αὐτῆς, ἵνα ἐκθηλάσαντες τρυφήσητε ἀπὸ εἰσόδου δόξης αὐτῆς, „ca să fiţi alăptaţi
şi să vă săturaţi la pieptul mângâierilor lui, ca să fiţi alăptaţi şi să vă desfătaţi din revărsările
slavei lui”, pentru a sublinia elementul de început sau proliferare a bucuriei, în vreme ce în Is.
58:14 citim: καὶ ἔσῃ πεποιθὼς ἐπὶ κύριον „atunci vei nădăjdui în Domnul”. Această bucurie care
este asociată cu parrhesia către Dumnezeu prezintă în mod clar diferenţa dintre imaginea lui
Dumnezeu din Vechiul Testament în LXX şi imaginea elenistică întâlnită la filosofi. Dumnezeul
la care au access cei drepţi în libertate, astfel încât să I se poată închina iar rugăciunile să le fie
auzite, Se manifestă ca Judecător binevoitor şi astfel le îndeplineşte rugăciunile lor rostite în
libertate (dar și în dreptate fiind așezați n.n.) în bucurie. Din cele două versete care vorbesc
despre propria παρρησία α lui Dumnezeu, Ps. 93:1 este neîndoielnic: ῾Ο θεὸς ἐκδικήσεων
κύριος, ὁ θεὸς ἐκδικήσεων ἐπαρρησιάσατο „Domnul este Dumnezeul răzbunărilor; Dumnezeul
răzbunărilor a vorbit deschis. Παρρησιαάζεσθαι este o redare a termenului [ebraică], „să
străluceşti către exterior”, „să apari în lumină”. Acest cuvânt este folosit în mod special în relaţie
cu Yahweh. Este redat ca ἐμφαίνεσθαι la Ps. 79:1 şi ῾Ο ποιμαίνων τὸν Ισραηλ, πρόσχες, ὁ
ὁδηγῶν ὡσεὶ πρόβατα τὸν Ιωσηφ, ὁ καθήμενος ἐπὶ τῶν χερουβιν, ἐμφάνηθι „ Tu, Cel ce eşti
Păstorul lui Israel, ia aminte, Tu, Cel ce pe Iosif îl călăuzeşti ca pe o turmă de oi, Tu, Cel ce şezi
pe heruvimi, arată-Te!” și ἐπιφαίνεσθαι la Dt. 33:2. καὶ εἶπεν Κύριος ἐκ Σινα ἥκει καὶ ἐπέφανεν
ἐκ Σηιρ ἡμῖν καὶ κατέσπευσεν ἐξ ὄρους Φαραν σὺν μυριάσιν Καδης, ἐκ δεξιῶν αὐτοῦ ἄγγελοι
μετ᾽ αὐτοῦ „Şi a zis: „Din Sinai venit-a Domnul şi din Seir ni S'a arătat; din muntele Paran şi
din Cadeş S'a sârguit cu zeci de mii de îngeri: de-a dreapta Sa, împreună cu El”. 19 Înţelesul
acestui fapt poate fi văzut în Ps. 49, 1-3: Ψαλμὸς τῷ Ασαφ. Θεὸς θεῶν κύριος ἐλάλησεν καὶ
ἐκάλεσεν τὴν γῆν ἀπὸ ἀνατολῶν ἡλίου καὶ μέχρι δυσμῶν. ἐκ Σιων ἡ εὐπρέπεια τῆς ὡραιότητος
αὐτοῦ, ὁ θεὸς ἐμφανῶς ἥξει, ὁ θεὸς ἡμῶν, καὶ οὐ παρασιωπήσεται· πῦρ ἐναντίον αὐτοῦ
καυθήσεται, καὶ κύκλῳ αὐτοῦ καταιγὶς σφόδρα „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a
chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion e bunăcuviinţa frumuseţii Sale.
Dumnezeu întru arătare va veni Dumnezeul nostru, şi nu va păstra tăcere. Foc înaintea Lui va
arde şi vifor mare fi-va împrejuru-I”. [ebraică] este folosit și ca termen pentru epifania (arătarea)
radiantă a Dumnezeului care vorbeşte şi îşi întrerupe astfel tăcerea Sa. În unele cazuri, deci,

natură încât să se manifeste către un „prieten” şi deci să îi confere acestui prieten posibilitatea de παρρησία ”,
Peterson, 291, 292, conform întregii chestiuni, 290 ff.
19
în A se face o referire la [ebraică] „să se reunească pentru consultări”, în Ps. 30:13 „Că am auzit cârtirea multora
din cei ce locuiesc în preajmă, când se adunau laolaltă împotriva mea
sfătuindu-se să-mi ia sufletul” şi Ps. 2:2 „S'au strâns laolaltă regii pământului, mai-marii între ei s'au sfătuit
împotriva Domnului şi a Hristosului Său (aici conform retraducerii lui Field) iar în Θ este folosit la Ez. 16:30 pentru
[ebraică], „deţinând puterea”, din [ebraică], unde LXX presupune un text diferit (Bertram).

7
παρρησία-ζεσθαι poate fi ales drept traducere, din moment ce conţine în interiorul său cele două
aspecte ale apariţiei sau manifestării (sau a strălucirii spre exterior, conform Înț. Sol. 5:1 şi 16 ->
876, 16 f.) „5. Cel drept, plin de'ndrăznire, va sta atunci în faţă, de faţă cu aceia ce i-au făcut
necazuri şi pentru-a cărui trudă a n'aveau decât dispreţ.. 16. De-aceea vor primi, din mâna chiar a
Domnului, cununa'mpărătească-a strălucirii şi diadema frumuseţii, căci ei de dreapta Lui vor fi
păziţi şi ocrotiţi vor fi, ca de un scut, de braţul Său” şi vorbirea sau cuvântul. În Ps. 11, 5 ᾿Απὸ
τῆς ταλαιπωρίας τῶν πτωχῶν καὶ ἀπὸ τοῦ στεναγμοῦ τῶν πενήτων νῦν ἀναστήσομαι, λέγει
κύριος, θήσομαι ἐν σωτηρίᾳ, παρρησιάσομαι ἐν αὐτῷ „Pentru necazul săracilor şi pentru
suspinul sărmanilor acum mă voi scula, zice Domnul, îi voi aşeza în mântuire, întru aceasta Eu
voi vorbi deschis“, textul original este neclar. Cu toate acestea, este posibil ca παρρησιάσομαι ἐν
αὐτῷ, ca sinonim cu ἀναστησομαι (-> n. 10) şi θήσομαι ἐν κυρίῳ să trebuiască să fie redate drept
„să strălucească asupra lui”, conform Ps. 93, 1. „Domnul este Dumnezeul răzbunărilor;
Dumnezeul răzbunărilor a vorbit deschis”.
2. Literatura ebraică tradusă în limba greacă, care este reprezentată în primul rând de Philo şi
Joseph., este considerată ca fiind elenistică deoarece, în cea mai mare parte, adoptă sensul
termenului de παρρησία aşa cum este el înţeles în limba greacă şi în literatura elenistică. De
aceea, întâlnim în mod repetat noţiunea de „neprihănire” şi, de fapt, conform Philo. Sacr. AC, 12,
35, οὐδὲν ὑποστειλαμένη... λέξω, 66, Agric., 64 etc În Jos. Ant., 9, 226 παρρησία este folosită ca
ἐξουσία. Conexiunea dintre παρρησία şi φιλία poate fi observată în Ep. Ar. 125. Există o legătură
între παρρησία şi εὐγένεια (bună-creștere, noblețe) în Philo. Leg. Gaj., 63, conform Omn. Prob.
Lib., 126: [greacă] unde παρρησία corespunde din punct de vedere moral cu ἐυγενεία [greacă].
Nevoia de παρρησία cu referire la οἰκέται (casnic) este subliniată în manieră stoică printr-o
referinţă la egalitatea cu stăpânul lor, care le este garantată de legile firii, Philo Spec. Leg., III,
138; conform, de asemenea, IV, 74: [greacă]. Atunci când ἄκαιρος παρρησία (îndrăzneala
nepotrivită, enervantă) este necugetată şi face rău este nevoie de ἀστεῖος ( fin, minunat, de bună
calitate, subtil) ca şi prin θεορὸς (privitor, observator, spectator) a tuturor lucrurilor din lume, şi
de aceea este folosită εὐλάβεια (=prudență, atenție), după cum se arată în Som., II, 81 ff. Aceeaşi
opoziție între παρρησία şi αὐθάδεια (trufie, înfumurare, aroganță), şi de asemenea între παρρησία
şi κολακεία (lingușire) (->873, 33 ff.), este subliniată de Philo Jos., 73: [greacă]. În Jos., 77, se
poate vedea relaţia acestei παρρησία cu ἀλήθεια (adevărul): [greacă]. De asemenea, mai este și
legătura dintre παρρησία și αἰδώς (sfială, rușine, teamă).
Cu toate acestea, temeiurile ebraice din Vechiul Testament sunt la fel de evidente aici ca
şi în LXX. Imaginea LXX asupra παρρησία este de asemenea întâlnită în textele ebraice de
influenţă elenistică. Ceea ce presupune aici παρρησία este împlinirea Legii, virtute, evlavie. Dar
din nou acest concept este înţeles în accepţiune elenistică, în măsura în care apare conceptul de
συνείδησις (τὸ συνειδός) (conștiință). Conform Philo Spec. Leg., I, 203 f.: [greacă]. ἀσεβής (cel
care nu respectă cele sfinte, neevlavios, nelegiuit, necredincios) nu are παρρησία, Test. XII R.
4:2 f.: [greacă]. Cât de comună este legătura dintre parrhesia şi o conştiinţă curată poate fi văzut
în Jos. Ant., 2, 131: [greacă].
Ultima menţiune arată că aceste documente vorbesc despre παρρησία către Dumnezeu.
Se poate de asemenea adăuga, conform Ant., 5, 38, faptul că: [greacă]. Παρρησία se exprimă
prin rugăciune. În Philo Rer. Div. Her., 5-29 se găseşte o discuţie mai extinsă cu privire la
παρρησία către Dumnezeu. Aici, toate aspectele sunt combinate, iar elementele ebraice sunt în

8
mod tipic contopite cu cele de natură elenistică. Εὐτολμία (curajul, îndrăzneala) și ἡ ἐν τῷ δέοντι
παρρησία πρὸς τοὺς ἀμείνοθς are ἀρεταί (obligatorii ca parrhesia să fie puternică sunt virtuțile)
ibid., 5. Un casnic are îndrăzneală către stăpânul casei, [greacă] ibid., 6. Deci și [greacă] se
potrive;te doar dacă [greacă] să fie robul lui Dumnezeu fiind cea mai mare bucurie a sa şi
îndeplinind fiecare poruncă a Stăpânului cu supunere, 7 şi 9. Παρρησία este posibil, bineînţeles,
numai pentru σοφός (cel înțelept), care este în opoziție cu ἀμαθής (neștiutorul, ignorantul) care a
învăţat ce este liniştea şi să asculte cu duhul său, 10 ff. [greacă]. Aceste ἔρωτι σοφίας θείῳ
πεπιστευκόντες ( = οἰ σοφοί, 19) „alergări ale credincioșilor de a iubi înțelepciunea” (înțelepții)
ar trebui deci nu doar să vorbească de la sine, ci să strige, şi nu doar cu buzele şi cu limba,
[greacă]. 14. Parrhesia σοφός (înțeleptului), în mod tipic reprezentată de Moise (şi Avraam), îşi
găseşte expresia în grăirea mistică (tainică): [greacă]. 19. Dar nu este vorba numai de curaj, ci de
îndrăzneală, în sens bun (nu τόλμα „curaj” ci εὐτολμία „îndrăzneală”): [greacă]. Cu toate
acestea, Moise este denumit φίλος Θεοῦ (prietenul lui Dumnezeu) Ex. 33, 11: „Domnul grăia cu
Moise faţă către faţă, aşa cum ar grăi cineva cu prietenul său”. 29. Așadar παρρησιάζεσθαι și
ταρρεῖν se potrivesc cu εὐλάβεια, 22 ff.. – aceasta este o dezvoltare a paradoxului stoic în ceea ce
privește unitatea dintre εὐλαβεία și θάρσος (încredere, îndrăzneală) [greacă]. În rugăciune, pe
care Philo o pune pe buzele lui Moise în această conexiune (24 ff.). Dumnezeu Însuşi este
denumit ἡ παρρησία, arătând unde îşi are παρρησία originea: [greacă].
3. Cartea Etiopiană a lui Enoh (CEE). In context escatologic, παρρησία este prezentă în mod
repetat în CEE. Referirea se face mereu cu privire la recompensa înfăţişării întru adevăr a drept-
credinciosului în faţa Tronului lui Dumnezeu sau al lui Mesia (Unsului Său), la strălucirea care
izvorăşte din aceasta, la integrarea în bucuria exprimată prin laudă. Opusul acestui fapt este
poziţia păcătoşilor, care nu pot sta drepţi, dar care trebuie să stea drepţi la judecata de apoi, care
sunt în întuneric, care îşi pleacă privirea din teamă şi ruşine şi tristeţe, care imploră şi se jelesc în
mod inutil. Conform 47:2 ff., 48:8, 51:5, 61:3 ff., 9 ff., 62:3-5: „şi în acele zile toţi regii şi toţi
bărbaţii adevăraţi şi toţi cei semeţi... se vor ridica, şi îl vor vedea şi îl vor cunoaşte, acela care stă
pe tronul gloriei sale, şi a cărui judecată este împărţită cu dreptate.... Apoi îi va cuprinde
tristeţea.... şi se vor teme şi îşi vor îndrepta privirea înspre pământ, şi îi va cuprinde mâhnirea...”
v.10: „Dar că Domnul duhurilor îi va împinge, pentru a se îndepărta cât mai repede din prezenţa
lui, iar feţele le vor fi cuprinse de ruşine, iar chipurile le vor fi cuprinse de întuneric...” v.15: „Iar
cei drepţi şi cei aleşi se vor fi ridicat ei înşişi de la pământ şi vor înceta să mai privească înspre
pământ şi vor primi haina gloriei... iar gloria ta nu va pieri în faţa Stăpânului duhurilor.” 63:1 ff.;
69:26: „şi s-au veselit, au lăudat, slăvit şi peamărit faptul că numele Fiului Omului li s-a arătat
lor...” 104:1 ff., esp. V.4: „....ţie ţi se va da mare bucurie precum (cea a) îngerilor din ceruri....nu
va trebui să te ascunzi în ziua marii judecăţi...”. παρρησία este folosită aici în acest sens
escatologic în 4 Esr. 7:98 ff.: „Cea de-a şaptea bucurie a celor virtuoşi, mai mare decât toate cele
menţionate, este aceea că se vor putea bucura cu încredere (cu îndrăzneală), că pot fi încrezători
şi pot jubila fără teamă, căci se grăbesc să vadă înfăţişarea celui pe care l-au slujit în timpul vieţii
şi de la care vor primi laudă (ἔὐδοξος) şi recompensă... Căci vreme de şapte zile au libertatea
(oportunitatea) de a vedea în aceste şapte zile cele despre care am amintit; apoi vor fi duşi în
locașurile lor”. Opusul bucuriei celor şapte zile a fost deja menţionată în 7:87: „Cel de-al
şaptelea chin, mai rău decât toate cele menţionate, să se irosească din pricina ruşinii, să fie
devoraţi de anxietate, să sufere de teamă că va trebui să vadă slava Celui Prea Înalt faţă de care
au păcătuit în timpul vieţii şi de care vor fi judecaţi la ultima judecată.” Aici parrhesia celor
virtuoşi care L-au slujit pe Dumnezeu nu este doar opusul ruşinii şi anxietăţii celor necredincioşi;
este de asemenea libertatea de a se grăbi către Domnul şi de a-I vedea faţa, libertate combinată

9
cu încredere, neînfricare, şi mai presus de toate, bucurie. Astfel, se continuă sensul termenului de
parrhesia întâlnit în scrierile lui Iov, din Vechiul Testament.
Ca o completare, se poate sublinia faptul că παρρησία apare în scrierile Rabb.20 ca şi
cuvânt împrumutat (ebraică], deşi nu are nici un rol special. Este folosit cu sensul de: 1. pentru „
voce deschisă şi ridicată”, spre deosebire de [ebraică], care înseamnă „în şoaptă”, Dt. r.2 (199c);
2. Cu sensul de „în mod public” [ebraică], evident diferit de [ebraică]. Taan. 16, sau [ebraică]. T.
Demai, 2, 9 (48), [ebraică], Gn. r.17 (12a), [ebraică] Ab., 4, 4, „în mod secret”, sau fără opoziție
expres menţionată, M. Ex., 12, 31 (17a) etc; 3. pentru sensul de „sincer, în ,mod clar, deschis”
sau „cu bucurie”, S. Dt. capitolul 76, 12:23 (90b).

C. În Noul Testament
1. Scrierile Apostolului Ioan. În Evanghelie παρρησία este legată în mod distinct de lucrarea lui
Iisus şi are un loc în discursul revelaţiei lui Iisus după Ioan. Semnul lui Iisus ca Revelator este
acela că El lucrează public, In. 18:20 f: „Iisus i-a răspuns: ἀπεκρίθη αὐτῷ Ἰησοῦς· ἐγὼ
παρρησίᾳ λελάληκα τῷ κόσμῳ, ἐγὼ πάντοτε ἐδίδαξα ἐν συναγωγῇ καὶ ἐν τῷ ἱερῷ, ὅπου πάντες
οἱ Ἰουδαῖοι συνέρχονται, καὶ ἐν κρυπτῷ ἐλάλησα οὐδέν.. ἴδε οὗτοι οἴδασιν ἃ εἶπον ἐγώ „Eu i-am
vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi Iudeii, şi
nimic n'am vorbit în ascuns.. Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia ştiu ce
am vorbit Eu”. Această sferă publică este lumea reprezentată de evrei, fie în sinagogă sau în
templu. Opusul este ἐν κρυπτῷ, „nu în public, retras într-un unghier”. Se subliniază astfel faptul
că predicile Lui Iisus „nu sunt o doctrină secretă, şi că societatea sa nu este o sectă.”21 Afirmaţia
de la In. 18, 20 este confirmată în In. 7, 25 f.: οὐχ οὗτός ἐστιν ὃν ζητοῦσιν ἀποκτεῖναι; „Oare nu
Acesta este Cel pe Care ei caută să-L ucidă?” , ceea ce sugerează cunoaşterea autorităţilor, şi In.
7, 26b: καὶ ἴδε παρρησίᾳ λαλεῖ καὶ οὐδὲν αὐτῷ λέγουσιν. μήποτε ἀληθῶς ἔγνωσαν οἱ ἄρχοντες
ὅτι οὗτός ἐστιν ὁ χριστός; „Şi iată că vorbeşte pe faţă, iar ei nu-I zic nimic. Nu cumva căpeteniile
au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?”; In. 11, 54 ἀπ’ ἐκείνης οὖν τῆς ἡμέρας
ἐβουλεύσαντο ἵνα ἀποκτείνωσιν αὐτόν. Ὁ οὖν Ἰησοῦς οὐκέτι παρρησίᾳ περιεπάτει ἐν τοῖς
Ἰουδαίοις „Aşadar, din ziua aceea au pus la cale să-L ucidă. De aceea Iisus nu mai umbla pe
faţă printre Iudei”, relatează modul în care Iisus s-a retras din atenţia oamenilor.
Deși vorbea cu îndrăzneală (παρρησίᾳ λαλεῖν) sau umbla (περιπατεῖν), în alt sens, Iisus
rămâne ascuns de ochii publici (am putea îndrăzni să spunem că de aici înainte Mântuitorul nu a
mai propovăduit mulțimilor ca înainte în public, ci cu aceeași îndrăzneală, dar în ascuns de ochii
mulțimii n.n.). Fraţii Săi cred că Εl ἐν παρρησίᾳ εἶναι (fiind întru îndrăzneală) va merge de
îndată în Iudeea In. 7, 4 „Atunci fraţii Săi I-au zis: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi
ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci; că nimeni nu poate face ceva într'ascuns, ci caută a
se face cunoscut; dacă faci acestea, arată-te lumii...“, şi că faptele Sale vor fi percepute şi
recunoscute ca o manifestare în fața acestei lumi (φανεροῦν ἑαυτὸν τῷ κόσμῳ). Dar ei cred acest
lucru doar pentru că nu înţeleg sensul ascuns al lucrării Sale, acel tip de σημεῖα (semn), şi
deoarece nu cred în El, In. 7, 5: „Pentru că nici fraţii Săi nu credeau într' Însul”. Natura publică a
lucrării Sale nu ar trebui confundată cu manifestarea Sa. Autorul Evangheliei, deşi ne spune că
Iisus a mers la Ierusalim In. 7, 10 „Dar după ce fraţii Săi s'au dus la sărbătoare, atunci s'a suit şi
El, dar nu pe faţă, ci cam într'ascuns” şi a apărut în public In. 7, 14, 26: „Iar la jumătatea

20
Str. -B, 18 f. 485 f.
21
Schl. J., 334.

10
sărbătorii, Iisus S'a suit în templu şi învăţa.. Şi iată că vorbeşte pe faţă, iar ei nu-I zic nimic. Nu
cumva căpeteniile au cunoscut cu adevărat că Acesta este Hristos?;” poate deci să afirme: καὶ
αὐτὸς ἀνέβη οὐ φανερῶς ἀλλ’ [ὡς] ἐν κρυπτῷ „atunci s'a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam22
într'ascuns” In. 7, 10 . După puterea de înţelegere a autorului Evangheliei, Iisus a luat formă
ascunsă dacă deschiderea este aceeaşi cu manifestarea. Manifestara deschisă începe în cosmos
numai cu evenimentul eshatologic ce începe cu ascensiunea Lui Iisus la Tatăl. Acest fapt este
confirmat de ceea ce se spune despre καιρός (vreme) în Ιn. 7, 6: ὁ καιρὸς ὁ ἐμὸς οὔπω πάρεστιν
„Deci le-a zis Iisus: „Vremea Mea încă nu a sosit..” ff. (-> III, 460, 13 ff.), acolo unde Apostolul
Ioan adoptă şi adaptează relatarea greacă şi elenistică a lui παρρησία la doctrina sfârșitului
(καιρός) -> 874, 32; 877, 40 ff. „Momentul decisiv, irevocabil” 23 al parrhesiei lui Iisus nu a
venit încă, nu s-a împlinit, 7:8 „căci vremea Mea încă nu s'a'mplinit“, acesta fiind momentul de
final al înălțării Sale, care, având loc în acest timp, acum nu poate fi posibil, şi care, deşi rânduită
de Dumnezeu, este încă în libertatea Fiului, care face voia Tatălui.
Cât de puţin din natura publică a lucrării lui Iisus, este ea percepută şi înţeleasă de lume
asemenea ca și parrhesia Revelatorului, poate fi văzut din faptul că lucrarea publică a Lui Iisus
este ascunsă de evrei ca lucrare mesianică: ἐκύκλωσαν οὖν αὐτὸν οἱ Ἰουδαῖοι καὶ ἔλεγον αὐτῷ·
ἕως πότε τὴν ψυχὴν ἡμῶν αἴρεις; εἰ σὺ εἶ ὁ χριστός, εἰπὲ ἡμῖν παρρησίᾳ. 25ἀπεκρίθη αὐτοῖς ὁ
Ἰησοῦς· εἶπον ὑμῖν καὶ οὐ πιστεύετε· τὰ ἔργα ἃ ἐγὼ ποιῶ ἐν τῷ ὀνόματι τοῦ πατρός μου ταῦτα
μαρτυρεῖ περὶ ἐμοῦ „Atunci Iudeii L-au împresurat şi-I ziceau: „Până când o să scoţi sufletul din
noi? Dacă tu eşti Hristosul, spune-ne-o de-a dreptul!“ Iisus le-a răspuns: „Eu v'am spus, dar voi
nu credeţi. Lucrurile pe care Eu le fac în numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine. (In.
10, 24-25) f. Aceştia şi-ar dori să Il poată întâlni în mod direct pe Iisus, să fie ei înşişi martorii
lucrării Sale. Dar primesc de la El răspunsul că dovada directă este în lucrarea Sa. Această
dovadă este percepută însă numai prin credinţă, care recunoaşte caracterul eshatologic al lucrării
Sale. Numai credinţa înţelege discursul figurat al Lui Iisus, care este rezultatul şi reflexia
revelaţiei Sale. În In. 11,11, Iisus spune: Λάζαρος ὁ φίλος ἡμῶν κεκοίμηται· „Lazăr, prietenul
nostru, a adormit”. Însă, conform afirmaţiei directe a autorului, discipolii Săi Il înţeleg greşit,
11:12 „Doamne, dacă a adormit, va scăpa”. Astfel, citim la 11:14: τότε οὖν εἶπεν αὐτοῖς ὁ
Ἰησοῦς παρρησίᾳ· Λάζαρος ἀπέθανεν „Deci Iisus le-a spus atunci limpede: „Lazăr a murit;”.
Acest παρρηςἰᾳ λέγειν înseamnă în mod concret „a nu vorbi la modul figurat”, ci „deschis”, „fără
ascunzişuri”. Neînţelegerea discipolilor nu se bazează, desigur, pe neînţelegerea imaginii ca
atare, pe neînţelegerea situaţiei în sine, din moment ce, în ciuda prezenţei lui Iisus, ei nu înţeleg
faptul că moartea nu este altceva decât un somn. Ei nu cred în El, cel care este Invierea şi Viaţa.
Această modalitate de ascundere este în legătură directă cu viaţa Lui Iisus chiar până la revenirea
sub forma Duhului Sfânt (Paracletul). Discursul Său este acum plin de metafore şi ghicitori. În
acea zi Iisus va maărturi deschis παρρησίᾳ, 16:25 ff „Pe acestea vi le-am grăit în pilde. Va veni
ceasul când nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl”. Aceasta este ziua în
care discipolii se vor ruga în numele lui Iisus şi pe baza iubirii şi credinţei lor, vor primi direct de
la Dumnezeu. Este ziua când va veni πνεῦμα τῆς ἀληθείας (Duhul Adevărului) In. 16, 13.
Parrhesia lui Iisus este acordată deci cu prezenţa Domnului înviat în Duhul Sfânt. Că cel care
crede poate străpunge această ascundere consemnată prin-> παροιμίαι (pilde), poate fi văzut în
continuarea versetului de la In. 16, 29: „Zis-au ucenicii Săi: „Iată că acum grăieşti lămurit şi nu

22
Acesta nu este în [text] şi nu este o interpretare care ţine cont de distincţia dintre „public” şi „manifest”. Călătoria
deschisă a lui Iisus către Ierusalim este în acelaşi timp ascunsă.
23
Bu. J., 220, n. 2.

11
spui nici o pildă; acum ştim că Tu pe toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea
credem că de la Dumnezeu ai ieşit“. Iisus le-a răspuns: „Credeţi acum? Iată, vine ceasul – şi a şi
venit – ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur,
pentru că Tatăl este cu Mine. Pe acestea vi le-am grăit, pentru ca'ntru Mine pace să aveţi. În lume
necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!“
În Mc. 8:32 παρρησίᾳ este opusul lui ἐν παραβολαῖς şi înseamnă „deschis”. Referinţa este la învăţăturile
simple date discipolilor, spre deosebire de cele publice („Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi
păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!?” Mc. 2:9), cu privire la viaţa, moartea şi învierea lui Iisus
Hristos. Istorisirea de la Mc. 8, 32 Prin care Petru îl ia deoparte pe Iisus („Şi cuvântul acesta îl spunea pe faţă. Şi
Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească”.8:32b f.) arată faptul că însăşi această deschidere Il ascunde pe
Iisus din faţa discipolilor Săi (conform „Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe” Mc. 9:32, Mc. „Şi
ei erau uimiţi: şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau” 10:32). Cum vedem la Evanghelia de la Marcu, parrhesia
lui Iisus poate fi receptată numai prin credință (altfel neînțeleasă, dacă nu chiar smintitoare n.n.)

Noţiunea de παρρησία este semnificativă și dintr-un alt punct de vedere în scrierile

Apostolului Ioan. Este folosită în 1 Jn. pentru a arăta deschiderea omului către Dumnezeu24. În
legătură cu aceasta găsim o serie de trăsături elenistice şi ebraice în percepţia Apostolului Ioan.
Παρρησία către Dumnezeu, deja întâlnită în scrierile ebraice de inspiraţie elenistică şi în LXX,
arată în 1 Jn. poziţia noastră de acum în faţa Lui Dumnezeu, 3, 21: „Iubiţilor, dacă inima noastră
nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu;” și 5, 14: „Şi aceasta este încrederea pe
care o avem către El: Dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.”. Aceasta presupune o
conştiinţă curată, conform I In. 3, 21: Ἀγαπητοί, ἐὰν ἡ καρδία ἡμῶν μὴ καταγινώσκῃ,
παρρησίαν ἔχομεν πρὸς τὸν θεὸν 25 . Baza acestei conştiinţe curate este aceea că noi: „orice
cerem de la El primim, pentru că-I păzim poruncile şi facem ceea ce e plăcut înainte-I”, cf. v. 22.
Dar porunca Sa se referă la faptul ca noi: „să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi
să ne iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a dat El poruncă”, cf. v. 23. Astfel, parrhesia către
Dumnezeu presupune credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi iubirea faţă de aproapele
nostru. Conştiinţa curată este de așa natură încât apare o dată cu împlinirea poruncii lui Iisus prin
credinţa în El şi prin iubirea faţă de aproapele nostru. Un alt aspect distinctiv al παρρησία poate
fi observat în v. 24: „Şi cel ce-I păzeşte poruncile rămâne în El şi El într'însul; şi'ntru aceasta
cunoaştem că El rămâne în noi: din Duhul pe Care ni L-a dat”. Este dată o dată cu prezenţa lui
πνεῦμα în noi. Duhul Sfânt, dat de Dumnezeu, ne dezvăluie faptul că Dumnezeu este în noi şi că
locul nostru este în El, îndeplinindu-i astfel poruncile. O conştiinţă curată, şi deci παρρησία,
presupune nu doar să îndeplinim poruncile lui Iisus, ci şi de această prezenţă a lui Dumnezeu în
Duh. Parrhesia către Dumnezeu se va găsi acolo unde Dumnezeu sălăşluieşte prin Sfântul Duh
în cei ce îndeplinesc poruncile lui Iisus. Această παρρησία îşi găseşte manifestarea prin
rugăciune către Dumnezeu, pe care Dumnezeu o aude (Ι Ιn. 3, 22), I In. 5, 14-15: καὶ αὕτη ἐστὶν ἡ
24
în Jn. 7:13: οὐδεὶς μέντοι παρρησίᾳ ἐλάλει περὶ αὐτοῦ (sc. Iisus) διὰ τὸν φόβον τῶν Ἰουδαίων, „ Totuşi, de frica
iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe faţă” sensul principal al termenului παρρησία este „în mod public”. Dar din
moment ce publicul este ostil, παρρησίαᾳ λαλεῑν (vorbirea pe față) în ceea ce-l privește pe Iisus are de asemenea
sensul de a vorbi în mod curat. Ὄχλος (mulțimea) la care se face referire aici este deja perceput ca fiind diferit de cei
care, martiri fiind, Il mărturisesc pe Iisus. Nu are semnul distinctiv al parrhesiei mărturisitorilor, şi anume
neînfricarea.
25
Cf. Prov. 20, 9: Cine se poate lăuda că are inima curată?
sau cine va cuteza să spună că e curat de păcate?, → 876, 25 f.

12
 καὶ ἐὰν οἴδαμεν ὅτι
παρρησία ἣν ἔχομεν πρὸς αὐτόν, ὅτι ἐάν τι αἰτώμεθα κατὰ τὸ θέλημα αὐτοῦ ἀκούει ἡμῶν.
ἀκούει ἡμῶν ὃ ἐὰν αἰτώμεθα, οἴδαμεν ὅτι ἔχομεν τὰ αἰτήματα ἃ ᾐτήκαμεν ἀπ’ αὐτοῦ; „Şi aceasta
este încrederea pe care o avem către El: Dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă. Şi dacă
ştim că El ne ascultă în tot ceea ce-I cerem, atunci ştim că avem cererile pe care le-am cerut de la
El”. Din nou, aceasta este o vedere ebrraică de inspiraţie elenistică (sau conformă cu Vechiul
Testament). Singurul aspect de menţionat este acela că în aceste versete se subliniază ideea că
rugăciunea se face conform voii lui Dumnezeu. În mod natural, această voie nu este identică cu
aceea exprimată în textele ebraice de inspiraţie elenistică. παρρησία, libertatea către Dumnezeu,
dreptul şi puterea de a-I spune orice lui Dumnezeu, poate fi găsită acolo unde omul este învăţat
de Sfântul Duh să se supună poruncilor lui Iisus, şi să fie una cu voia lui Dumnezeu, așa încât el
îşi deschide inima către Dumnezeu în rugăciune.
1 Jn. face distincţia între παρρησία din prezent şi παρρησία din viitor, pe care creştinii ο vor avea
în ultima zi, la venirea lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu, judecătorul şi dreptul δεσπότης, 2, 28:
„Şi acum, copilaşi, rămâneţi întru El, pentru ca atunci când El Se va arăta să avem îndrăznire şi
la venirea Lui să nu stăm ruşinaţi înainte-I”; și 4, 17: „Întru aceasta este desăvârşită iubirea Lui
pentru noi: ca noi să avem îndrăznire în Ziua Judecăţii, pentru că aşa cum este Acela, aşa
suntem şi noi în lumea aceasta”. Au fost făcute referiri la această παρρησία eshatologică în Înț.
Sol. 5, 1: „Cel drept, plin de'ndrăznire, va sta atunci în faţă, de faţă cu aceia ce i-au făcut
necazuri şi pentru-a cărui trudă a n'aveau decât dispreţ”, şi mai ales 4 Esr. 7:98 ff. (->876, 12 ff.;
879, 23 ff.). Ca şi în 4 Esr. 7:98 ff. şi în Cartea etiopiană a lui Enoh, şi aici găsim antitezele
dintre παρρησία şi αἰσχύνη (rușine, dezonoare) sau dintre παρρησία şi φόβος. παρρησία
reprezintă deschidere către Dumnezeu în sensul mai extins că acela care are παρρησία nu trebuie
să se ruşineze în faţa Judecătorului, nu va fi făcut de ruşine de Acesta, şi nu se teme de pedeapsă.
Căci παρρησία este doar o reflectare a plinătăţii iubirii lui Dumnezeu pentru noi, în care
sălăşluim şi noi. Sălăşluirea în iubirea lui Dumnezeu, care nu cunoaşte nici o temere căci este cea
care urmează poruncile, este adusă la lumină la judecata viitoare în sensul că avem acces şi
deschidere, sau mai bine spus parrhesia către Dumnezeu.
2. Faptele Αpostolilor. În Faptele Apostolilor se vorbeşte de παρρησία şi παρρησιάζεσθαι numai
către om. παρρησία este atât de strâns legată de λαλεῖν sau διδάσκειν (4, 29 „Şi acum, Doamne,
caută spre ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca'ntru toată'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l
grăiască;”, v. 31 „Şi pe când se rugau astfel, s'a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s'au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi cu'ndrăznire grăiau cuvântul lui Dumnezeu”; 9, 27-28 „Dar
Barnaba, luându-l, l-a dus la apostoli şi el le-a istorisit cum L-a văzut în cale pe Domnul şi că
Acesta i-a grăit, şi cum cu îndrăznire a propovăduit la Damasc întru numele lui Iisus. Şi era cu
ei ieşind şi intrând în Ierusalim, cu îndrăznire propovăduind întru numele Domnului.”; 18, 24-
26 „A sosit însă la Efes un iudeu cu numele Apollo, alexandrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt,
şi puternic în Scripturi. El era şcolit în Calea Domnului; şi fierbând cu duhul, grăia şi drept învăţa
cele despre Iisus, deşi cunoştea numai botezul lui Ioan. Şi el a început să vorbească cu'ndrăznire
în sinagogă. Dar Priscila şi Acvila, auzindu-l, l-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul
Calea lui Dumnezeu.”) ale apostolilor încât παρρησιάζεσθαι aproape că ia sensul de „a predica”,
conform 9, 27-28; 14, 3: „Aşadar, ei au stat acolo multă vreme, cu îndrăznire grăind întru
Domnul, Cel ce pentru cuvântul harului Său dădea mărturie făcând semne şi minuni prin mâinile
lor.”; 18, 26; 19, 8: „Şi el, intrând în sinagogă, a vorbit cu'ndrăznire timp de trei luni, luându-se
cu ei la'ntrebări şi încredinţându-i despre împărăţia lui Dumnezeu.”. Forul în faţa căruia se aplică

13
acest lucru este alcătuit fie din evrei în general (2, 29: „Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu
îndrăznire către voi despre patriarhul David, că şi el a murit şi a fost şi îngropat, iar mormântul
său este la noi până în ziua aceasta.”; 9, 27-28; 13, 46: „Iar Pavel şi Barnaba le-au zis cu
îndrăznire: „Vouă trebuia să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, dar de vreme ce îl
lepădaţi şi vă judecaţi pe voi înşivă nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne îndreptăm către păgâni.”;
18, 26; 19, 8), şi autorităţile evreieşti în particular (4, 13: „Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a
lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau; şi îi cunoşteau că fuseseră
împreună cu Iisus.”; 26, 25-26: „Iar Pavel a zis: „Nu sunt nebun, preaputernice Festus, ci grăiesc
cuvintele adevărului şi ale înţelepciunii; că regele ştie despre aceste lucruri, şi lui cu îndrăznire
îi vorbesc, încredinţat că nimic din ele nu-i este ascuns, pentru că aceasta nu s'a făcut într'un
ungher.”, conform 4, 5 și următoarele), evrei şi neevrei (14, 3: „Aşadar, ei au stat acolo multă
vreme, cu îndrăznire grăind întru Domnul, Cel ce pentru cuvântul harului Său dădea mărturie
făcând semne şi minuni prin mâinile lor.”, conform 14, 2: „Dar Iudeii care n'au crezut au răsculat
sufletele păgânilor şi le-au înrăit împotriva fraţilor.” [28, 30-31: „Iar Pavel a rămas doi ani întregi
în casa luată de el cu chirie; şi pe toţi care veneau la el îi primea, propovăduind împărăţia lui
Dumnezeu şi învăţând despre Domnul Iisus Hristos cu toată îndrăznirea, fără nici o piedică.”]),
fie neevrei şi evrei şi reprezentanţii politici ai acestora, 4, 29 ”Şi acum, Doamne, caută spre
ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca'ntru toată'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască;”, v. 31:
”Şi pe când se rugau astfel, s'a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s'au umplut toţi de Duhul
Sfânt şi cu'ndrăznire grăiau cuvântul lui Dumnezeu.”, conform v. 27: „Că'ntr'adevăr asupra
Sfântului Tău Fiu Iisus, pe Carele Tu L-ai uns, în cetatea aceasta s'au adunat laolaltă şi Irod, şi
Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel”. Este forul publicului şi al autorităţilor politice sau
juridice. Acest public este considerat mereu ca fiind ostil: „Şi acum, Doamne, caută spre
ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca'ntru toată'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască;” 4, 29.
Discursul public este deci deschis, sau un discurs curat. În toate exemplele, deci, παρρησία poate
fi înţeles drept „candoare”, iar παρρησιάζεσθαι „a vorbi cu candoare sau cu înrdăzneală”, deşi
aspectul public nu este uitat, spre exemplu în 4, 29, 31; 28, 31; 9, 27 f.; 14, 3; 18, 26; 19, 8. În
FA înţelesul de παρρησία este controlat de situaţia confesiunii. Dar mai trebuie luat în
considerare şi un al treilea aspect. Conform lui FA. 4, 13: „Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a
lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau; şi îi cunoşteau că fuseseră
împreună cu Iisus”, autorităţile evreieşti sunt surprinse de παρρησία apostolilor Petru şi Ioan
deoarece ei „..sunt oameni fără carte şi simpli”. Parrhesia lor, deci, nu este aceea a unor oameni
a căror formare le-a dat abilităţi retorice. Puterea lor este diferită. Aici, deci, παρρησία înseamnă
abilitate retorică, acest aspect fiind scos în evidenţă. Κύριος (Domnul) conferă astfel de
παρρησία slujitorilor Săi. În FA. 4, 29: „Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă-le
robilor Tăi ca'ntru toată'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască;” se regăseşte, din nou, în formă
creştină, gândul că δοῦλος ca atare nu are παρρησία. Παρρησία apostolilor este, desigur, „cu
îndrăznire grăind întru Domnul, Cel ce pentru cuvântul harului Său dădea mărturie făcând semne
şi minuni prin mâinile lor.” 14, 3. Κύριος Iisus Însuși confirmă predica liberă a apostolilor Săi
prin semne şi minuni, iar această formă de dovadă prin semne şi minuni aparţine tipului de
predică elocventă, παρρησιάζεσθαι, conform 4, 29 f.: „Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările
lor şi dă-le robilor Tăi ca'ntru toată'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască; întinde-Ţi mâna spre
vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!”. Că această
putere a discursului îndrăzneţ şi deschis, care este dat de Dumnezeu şi confirmat de Κύριος, este
dat în situaţia mărturisirii care a fost făcută posibilă pentru slujitorii Domnului, apostolii, numai
de Duhul Sfânt, poate fi văzut din continuare în pasajul care tocmai a fost citat la 4, 31: „Şi pe

14
când se rugau astfel, s'a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s'au umplut toţi de Duhul Sfânt şi
cu'ndrăznire grăiau cuvântul lui Dumnezeu.” Petru vorbeşte de asemena despre aceasta în 4, 8:
„Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel..”
Aceeaşi legătură poate fi văzută din nou în 18, 25-26: „El era şcolit în Calea Domnului; şi
fierbând cu duhul, grăia şi drept învăţa cele despre Iisus, deşi cunoştea numai botezul lui Ioan.
Şi el a început să vorbească cu'ndrăznire în sinagogă. Dar Priscila şi Acvila, auzindu-l, l-au luat
cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” Despre Apollo, care fierbând cu
duhul, grăia şi drept învăţa cele despre Iisus, se spune că: a început să vorbească cu'ndrăznire în
sinagogă. Parrhesia apostolului care predică deschis şi elocvent către o lume ostilă este harismă.
3. Epistolele Pauline. Şi în epistolele pauline se subliniază parrhesia creştină, şi în special cea
apostolică. Acesta reprezintă un aspect extrem de important al vieţii creştine, şi mai ales
apostolice, Filip. 1, 20: „potrivit cu aşteptarea mea stăruitoare şi cu nădejdea mea că'ntru nimic
nu voi fi ruşinat, ci că'ntru toată îndrăznirea, acum ca'ntotdeauna, Hristos va fi preamărit în
trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte”; Efes. 3, 12 „Cel întru Care, prin credinţa în El, cu
încredere avem îndrăznire şi cale deschisă [spre Dumnezeu]”. Se poate afla în legătură cu
predicarea Evangheliei, Efes. 6, 19-20: „ şi pentru mine, ca oridecâteori voi deschide gura, să mi
se dea cuvânt spre a face cu'ndrăznire cunoscută taina Evangheliei – al cărei sol sunt eu în
lanţuri –, pentru ca despre ea să vorbesc deschis, aşa cum trebuie să vorbesc”. Astfel, παρρησία
este deschiderea către Dumnezeu (2 Cor. 3, 12 „Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu
multă îndrăznire”; [Filip. 1:20] Efes. 3, 12) şi de asemenea către oameni (2 Cor. 3, 12; Efes. 6,
20; 1 Tes. 2, 2 „dimpotrivă, după ce mai întâi am pătimit şi am fost ocărâţi în Filipi, aşa cum o
ştiţi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim către voi, în multă luptă, Evanghelia lui
Dumnezeu”; 2 Cor. 7, 4 „Multă îmi este încrederea în voi, multă îmi este lauda pentru voi;
umplutu-m'am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie!”; 1 Tim. 3, 13
„Fiindcă cei ce-şi fac bine slujba, rang bun îşi dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru
Hristos Iisus”; Filimon 1, 8 „Ca atare, deşi întru Hristos am multă îndrăznire să-ţi poruncesc ce
se cuvine”). Dar include ideea de deschidere şi pentru Evanghelie, Efes. 6, 19-20; 1 Tes. 2, 2 și
următoarele. Cu precădere discuţia din 2 Cor. 3, 12 ff. arată26 că pentru Pavel παρρησία către
Dumnezeu – faţa descoperită a lui Pavel care priveşte spre El, 3, 18 „Iar noi toţi, cei ce cu faţa
descoperită privim ca'n oglindă slava Domnului, întru aceeaşi icoană ne schimbăm din slavă'n
slavă, ca de la Duhul Domnului” – implică o faţă neacoperită pe care oamenii o pot vedea aşa
cum Israel nu a putut să vadă faţa ascunsă a lui Moise, 3, 13 „şi nu ca Moise, care-şi punea un
văl pe faţă pentru ca fiii lui Israel să nu vadă sfârşitul a ceea ce era trecător...”. Cel ce îşi ridică
faţa descoperită către Dumnezeu se arată descoperit şi oamenilor. Această deschidere a vieţii
apostolice, însă, îşi are bazele în darul Evangheliei şi în lucrarea sa, slujirea duhului şi a
dreptății, 3, 7-11 „Iar dacă slujirea morţii, săpată în litere pe piatră, s'a făcut întru atâta slavă
încât fiii lui Israel nu-şi puteau aţinti ochii la faţa lui Moise din pricina slavei feţei lui, care se
veştejea, atunci, slujirea Duhului, cum să nu fie ea mai mult întru slavă? Că dac'a avut parte de
slavă slujirea osândei, cu mult mai mult prisoseşte'n slavă slujirea dreptăţii! Ba încă, în această
privinţă, nici ceea ce era slăvit nu este slăvit faţă de slava cea covârşitoare. Că dacă ceea ce era
trecător s'a săvârşit prin slavă, cu mult mai mult va fi întru slavă ceea ce este netrecător.”
Apostolul îşi poate arăta fața sa către Dumnezeu şi către oameni, în mod deschis, întrucât el
slujeşte slavei celei nestricăcioase şi este aprins de această nădejde de neclintit, 3, 7 ff. Astfel,
παρρησία este în mod negativ o lege a lipsei de ascundere, şi în sens pozitiv o oglindire a slavei

26
Cf. Wnd. 2 K., 118 f.

15
neîncetate înțeleasă ca nădejde. Deschiderea vieţii apostolice face din acest mod de viaţă o
oglindă a slavei Domnului care este din ce în ce mai transfigurată de Duhul, 3, 18 „..întru aceeaşi
icoană ne schimbăm din slavă'n slavă, ca de la Duhul Domnului”. Aspectele despre παρρησία
care se găsesc în 2 Cor. 3 sunt în parte confirmate de alte afirmaţii ale lui Pavel. În Efes. 3, 12 ἐν
ᾧ ἔχομεν τὴν παρρησίαν καὶ προσαγωγὴν ἐν πεποιθήσει διὰ τῆς πίστεως αὐτοῦ „Cel întru Care,
prin credinţa în El, cu încredere avem îndrăznire şi cale deschisă [spre Dumnezeu]”,
juxtapunerea dintre παρρησία şi προσαγωγή arată în mod evident faptul că παρρησία are
caracterul de deschidere către Dumnezeu.27 Cel ce crede în Hristos a găsit din nou libertatea de
exprimare către Dumnezeu şi se poate apropia de Dumnezeu cu încredere. Pot sta în faţa
Conducătorului şi Judecătorului liberi şi drepţi, neplecându-şi capetele, capabili să Ii suporte
prezenţa. Deschiderea către oameni este prezentată în Filip. 1, 20; Efes. 6, 19-20; 1 Tes. 2, 2.
Termenul de παρρησία este folosit în sens foarte diferit în 2 Cor. 7, 4 πολλή μοι παρρησία πρὸς
ὑμᾶς „Multă îmi este încrederea în voi, multă îmi este lauda pentru voi; umplutu-m'am de
mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie!”, unde deschiderea lui Pavel sau
libertatea către Corinteni, bazată pe dispoziţia dreaptă a inimii sale către ei, este apropiată de
„afecţiune”. În Filimon 1, 8 „Ca atare, deşi întru Hristos am multă îndrăznire să-ţi poruncesc ce
se cuvine”, însă, avem un exemplu de παρρησία în acelaşi sens ca şi ἐξουσία. Menţiunea din 1
Tιm. 3, 13 „Fiindcă cei ce-şi fac bine slujba, rang bun îşi dobândesc şi mult curaj în credinţa cea
întru Hristos Iisus.”, este de παρρησία către Dumnezeu şi către oameni. Dacă ar fi să tâlcuim
παρρησία aici cu referire la modul în care îşi găseşte forma de expresie, atunci este „cuvântul
nestânjenit şi plin de bucurie, atât în rugăciune cât şi în interacţiunile cu oamenii.”28 Presupune o
slujbă bună şi se bazează pe credinţa cea întru Hristos Iisus. Faptul că avem o aşa de mare
παρρησία în Iisus a fost deja menţionat în Efes. 3, 12 (-> versetele 12 ff.); faptul că se face
referire la o îndrăznire întru Dumnezeul nostru poate fi confirmat în 1 Tes. 2, 2 şi că duhul lui
Iisus Hristos exercită această παρρησία este sugerat în Filip. 1, 19-20: „fiindcă ştiu că aceasta
îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos,
potrivit cu aşteptarea mea stăruitoare şi cu nădejdea mea că'ntru nimic nu voi fi ruşinat, ci că'ntru
toată îndrăznirea, acum ca'ntotdeauna, Hristos va fi preamărit în trupul meu, fie prin viaţă, fie
prin moarte;”29 Aceste propoziţii indică încă o dată natura lui παρρησία. Aici se acceptă atât
deschiderea către Dumnezeu, cât şi către oameni. Este în opoziţie cu ruşinea în care piere omul,
şi reprezintă slava în care este mărit. Distinctă în acest pasaj este presupunerea unirii dintre
Hristos şi apostol. Apostolul nu poate fi făcut de rușine, iar Insuşi Hristos în trupul Său va fi
Preamărit în toată deschiderea şi libertatea.
Singura referinţă la παρρησία lui Iisus Hristos care s-a ridicat ca Stăpân este în Col. 2, 15
ἀπεκδυσάμενος τὰς ἀρχὰς καὶ τὰς ἐξουσίας ἐδειγμάτισεν ἐν παρρησίᾳ, θριαμβεύσας αὐτοὺς ἐν
αὐτῷ „prin ea biruit-a El Începătoriile şi Stăpâniile (cu îndrăzneală – am notat astfel pentru că în
textul grecesc apare cuvântul παρρησία, dezbrăcându-le şi dându-le'n privelişte”. Hristos expune
puterea cosmosului şi înregistrează în mod public biruința. Cum însă biruit-a deja conţine ideea
de prezentare publică (->II, 31, 36 ff.), se poate pune întrebarea dacă παρρησία nu accentuează
deschiderea sau îndrăzneala, ci mai degrabă superioritatea puterii lui Hristos.

27
Conform lucrării lui Peterson, 292, trebuie să ne imaginăm o scenă de judecată; acest lucru este deja presupus în
Cartea Etiopiană a lui Enoh.
28
Schl. 1 Tm., 108.
29
Conform Loh. Phil., ad loc. (547).

16
4. Evrei. În ebraică termenul de παρρησία are un rol relativ important. 30 Sugerează un mod
diferit de a fi a creştinului. După cum s-a observat în mod corect,31 παρρησία are „un caracter
obiectiv neobişnuit”. S-ar putea spune că nu este vorba despre o atitudine subiectivă, ci de
însuşirea a ceva ce este deja acolo. Această atitudine este de o posesie rapidă, nu numai a
individului ca şi credincios, ci şi cu scopul de a crede în această promisiune. Παρρησία este
redată deci în mod obiectiv cu scopul nădejdii, şi este lucrată într-o viaţă care este potrivită cu şi
care a intrat în această zonă de deschidere. Evr. 3, 6 „dar Hristos, ca Fiu a fost peste casa Lui. Şi
casa Lui suntem noi, numai dacă pân' la sfârşit ţinem cu tărie libertatea mărturisirii şi mândria
nădejdii” conţine îndemnul de a deține rapid παρρησία şi mândria nădejdii. În 3, 14 citim: „Căci
ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă pân'la sfârşit vom ţine cu tărie începutul fiinţării
noastre întru El”. Ființării este termenul formal pentru παρρησία şi mândria pe care o avem
împreună cu nădejdea. Avem numai începutul. În conţinut παρρησία este libertatea accesului la
Dumnezeu, autoritatea de a pătrunde în sanctuar, deschidere pentru noua cale vie pe care ne-a
redat-o Iisus, Evr. 10, 19 „Prin urmare, fraţilor, având noi îndrăznire să intrăm în altar prin
sângele lui Hristos”. Această παρρησία se oferă o dată cu sângele lui Iisus (Evr. 10, 19) şi îşi are
fundamentul în maniera sa preoţească deosebită de a fi (Evr. 4, 14-16 „Drept aceea, având noi un
Mare Arhiereu Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ne ţinem cu tărie
mărturisirea; că nu avem un Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci
Unul după asemănarea noastră întru toate ispitit, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu
încredere de tronul harului, pentru ca milă să primim şi har să aflăm spre ajutor la vreme
potrivită”). Lucrarea de mântuire a lui Iisus, care penetrează toate cerurile, a creat parrhesia şi a
făcut posibilă realizarea sa. Parrhesia se manifestă prin încrederea şi deschiderea ce nu trebuie
să se ruşineze atunci când stă în faţa Judecătorului (4, 16). Această stare se păstrează prin
răbdare, în mijlocul necazurilor, Evr 10, 34-36 „Că'mpreună aţi pătimit cu cei închişi, şi cu
bucurie aţi primit răpirea averilor voastre, ştiind că aveţi o avere mai bună şi care rămâne.
Aşadar, nu vă lepădaţi încrederea, aceasta având o mare răsplată. Fiindcă nevoie aveţi de
răbdare, pentru ca făcând voia lui Dumnezeu să vă bucuraţi de făgăduinţă.” Ea cere o inimă
curată întru deplinătatea credinței și presupune curăţirea conștiinței şi botezul, Evr. 10, 22 „să
ne apropiem cu inimă curată, întru deplinătatea credinţei, stropindu-ne inimile spre curăţire de
toată conştiinţa cea rea şi spălându-ne trupul cu apă curată;”. Din moment ce este această
libertate în drumul spre Dumnezeu, ea conţine și o recompensă, dobândirea nădejdii. Dacă este
ținută deschisă, aceasta este deja atinsă, cu participarea mântuitoare întru Hristos, şi mădular
răscumpărat al casei Sale, Evr 3, 14, 6 „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă
pân'la sfârşit vom ţine cu tărie începutul fiinţării noastre întru El. dar Hristos, ca Fiu a fost peste
casa Lui. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă pân' la sfârşit ţinem cu tărie libertatea mărturisirii şi
mândria nădejdii”.
D. παρρησία, παρρησιάζομαι în literatura bisericească antică
Este evident faptul că un concept atât de important precum παρρησία nu ar putea pur şi
simplu să dispară din scenă în vremea Bisericii timpurii. De fapt, există o întreagă serie de
sensuri stabilite şi conexiuni tipice în care poate fi găsit. Conform câtorva exemple, se poate citi
despre παρρησία a λόγος în Dg. 11, 2, conform Orig. Comm. în Joh., 13, 16 (GCS, 10, 240, 24
f), etc. Această antiteză între παρρησία şi μυστήριον poate fi regăsită de asemenea în Dg. 11, 2.
Conform παρρησία şi καιρός (oportunitate, avantaj) în Act. Thom., 46; Act. Joh. 22, παρρησία şi
30
Conform ceea ce urmează Mi. Hb.8, ad. Loc.
31
Ε. Kasemann, Das wanderde Gottesvolk (1938), 23.

17
mulțimea în Act. Phil., 116, παρρησία şi bucurie, ibid, 7, παρρησία şi λαμπρότης (slavă, cinste
generozitate, mărinimie), Chrys. Hom. în Eph., 1 (MPG 62, 14), παρρησία şi αἰδώς (modestie,
rușine), Act. Thom., 43. În scrierile părinţilor post-apostolici (?) cel mai important exemplu este
în 1 Cl., 34, 1 „Lucrătorul cel bun primește cu îndrăznire pâinea muncii lui; dar cel leneș și
trândav (Înț. Sir. 4, 29) nu se uită în ochi celui care i-a dat de lucru.. Lauda și îndrăznirea
noastră să fie în El.” Aici, ca şi în Philo., παρρησία către Dumnezeu este ilustrată prin relaţia
dintre slujitor şi stăpân. Numai robul care poate fi încrezător datorită muncii sale are îndrăzneală
către stăpânul său. Παρρησία creştinului, însă, este la Domnul. 32 Este de asemenea şi darul
Domnului, şi ca o condiţie necesită supunere faţă de El. Consecința şi expresia sa este rugăciunea
adecvată care îi conferă mijlocul de participare la această promisiune. În mod similar, în 2 Cl.,
15, 3 „să rămânem, dar, drepți și cuvioși în cele ce am crezut, ca să-L rugăm cu îndrăznire pe
Dumnezeu, Care zice: - încă grăind tu, îți voi spune: Iată sunt aici- (Is. 58, 9)”, παρρησία
porneşte de la presupunerea că [greacă]. Aici, are sensul de rugăciune către Dumnezeu. Este
menţionată de asemenea şi în slujirea devotată al lui Moise, în special în intervenţia în numele
oamenilor ~ un nou motiv care este demn de a fi menţionat (1 Cl., 53, 5) „Ce dragoste mare! Ce
desăvârșire neîntrecută! Slujitorul vorbește cu îndrăznire către Domnul său, cere penbtru
mulțime iertare sau cere să piară și el împreună cu ei.”
Cu toate acestea, după câte îmi pot da seama, παρρησία are un loc asigurat în acest tip de
literatură numai în 1. Portretul apostolului din scrierile apocrife; 2. În literatura martirilor şi 3. În
doctrina rugăciunii.
1. Apostolul în Apocriful din Noul Testament. Aici este o schimbare majoră prin
comparaţie cu Noul Testament. Deşi se poate găsi legătura dintre παρρησία şi λόγος (Act. Phil.
97 şi 144), legătura strânsă dintre λόγος şi faptele măreţe duce la o mai mare subliniere a
legăturii dintre παρρησία şi ἐξουσία. Termenul de παρρησία ajunge să însemne aproape „puterea
de a face miracole” sau „libertatea de a îndeplini fapte măreţe”. Conform Act. Thom., 81: [text
greacă]... în Act. Joh. 22, παρρησία reprezintă credinţa în Hristos, însă această încredere îşi
găseşte exprimarea şi confirmarea printr-o putere extraordinară, conform Act. Joh., 30 şi 33. Act.
Thom., 46 a demonului care a fost forţat să iasă şi care acum spune: [text greacă], conform Act.
Phil., 110.
2. Literatura martirilor. Aici se vorbeşte despre παρρησία în 3 moduri. a. Martirul o arată către
persecutorii săi. Prin aceasta se continuă latura lucrărilor ebraice de influenţă elenistică şi din
Noul Testament.33 Martiriul Sfântului Policarp, 10, 1: „Policarp a răspuns: - De socotești în zadar
că voi jura pe soarta împăratului, cum zici tu, și te prefaci că nu știi cine sunt, având
îndrăzneală, ascultă: sunt creștin.”, Eus. Hist. Eccl. V, 1, 18: „Căci în vreme ce noi toți, ca și
stăpâna ei după trup, care era și ea luptătoare printre martiri, ne temeam că, din pricina
slăbiciunii trupului ei, Blandina nu va găsi tăria necesară să-și mărturisească deschis credința, s-a
umplut de atâta tărie încât..” ibid V, 2, 4: „căci chiar și dacă dovedeau prin fapte tăria mărturisirii
dovedindu-se a fi adevărați eroi prin statornicie, răbdare și curaj, totuși din frică față de
Dumnezeu opreau pe frați să-i numească martiri”, Mart. Andreae, 8; Mart. Pionii, IV, 9: „spun ei
(evreii) că noi avem prilejul de a vorbi cu îndrăzneală. După Orig. Hom. în Luc. XXVII, 3 (GCS,
30, 170, 3) „fără să se teamă de el și fără să țină seama de persoana lui, fără a-i păsa, precum am

32
Într-o altă expunere, acest formă de tip rob joacă în continuare un rol în Const. Ap., II, 28, 6, Conform de
asemenea şi Act. Thom., 81.
33
Conform formulării din fraza literară a Athenag. Suppl., 11, 1 f: [greacă]

18
spus, de puterea regală, fără a se teme de moarte, căci știa, chiar fără a fi prooroc, că odată
îndârjit, regele era în stare să dea morții, fără cruțare, pe toți cei primejdioși, Ioan a mustrat pe
Irod cu o îndrăzneală proprie doar proorocilor (La nota 245 din P.S.B. se precizează: îndrăzneala
proorocilor παῤῤησία era vecină cu a mucenicilor. Cu ocazia omorârii sfântului Ioan Botezătorul,
Origen îl califică -împodobit cu îndrăzneală profetică-, Com. Mat. X, 22, Migne, P. G., 13, 897)
și-i reproșează căsătoria incestuoasă.; „Tot așa nu ține seama nici de moartea prin sabie, în
timpul lui Irod și tot pentru credința în Hristos, a lui Iacob, fratele lui Ioan, apostol și frate de
apostol, și nu amintește de isprăvile lui Petru și ale altor apostoli în îndrăzneala lor de a
propovădui Evanghelia, în care scop toți au plecat din sinedriu, după biciuire, bucurându-se că s-
au învrednicit, pentru numele Domnului, să sufere ocară.” Cels. II, 45 (GCS, 2, 167, 25; 168, 4)
Ioan Botezătorul şi apostolii sunt modele aici. Încă se înţelege faptul că această παρρησία a
martirilor este o harismă. Conform Eus. Hist. Eccl., V, 1, 49: „Toți ceilalți au rămas în Biserică.
Și pe când îi interogau, un oarecare Alexandru, frigian de neam, medic de profesiune, care a
petrecut mulți ani în Galia, cunoscut aproape de toți pentru dreptatea lui față de Dumnezeu și
pentru îndrăzneala limbajului său (căci nu era lipsit de har apostolic) Fapte 4, 28-31” b. Mai
presus de toate, însă, martirul are παρρησία către Dumnezeu în cer. Ideea de parrhesia divină se
găseşte încă şi în alte lucrări, spre exemplu în legătură cu urcușul sufletului în Αct. Thom., 103:
[greacă], Actae Joh., 109 (?). Cu referire la martiri există o menţiune specială, Act. Justini, 5, 6:
[greacă] ....[greacă]...., a sufletului martirilor în Chrys. In Sanctos Martyres Bernicen et
Prosdocen, 7 (MPG, 50, 640): „Să stăm lângă raclele mucenițelor nu numai în ziua acestei
sărbători, ci și în alte zile; să le rugăm, să le cerem să fie apărătoarele noastre. Ele au multă
îndrăznire înaintea lui Dumnezeu nu numai când sunt în viață, ci și după ce trec din viața
aceasta, și cu mult mai mult după aceea”34. După cum se poate vedea din aceste texte, acest
παρρησία îşi are bazele în însăşi ideea de martiriu. 35 Se aplică la δεσπότης al cărui φίλος a
devenit martirul. Se exprimă în intervenţia pentru cei care se roagă, şi mai presus de toate pentru
ceilalţi, conform Asterios Hom. 10: In Sanctos Martyres (MPG, 40, 317 C): din pricina
îndrăznelii lor față de Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor și cererilor noastre” c.
De παρρησία către Dumnezeu se bucură însă deja martirul în viaţă sau mărturisitorul, după cum
se arată în Chrys. In Sanctos Martyres Bern. et Prosdoc., 7 (-> supra). În aceasta el nu este
singur. Este însoţit de sfânt sau de ascet sau de mistic.36 „Doar ce ce L-a văzut pe Dumnezeu I se
poate ruga Lui cu adevărat; îi poate mulţumi în mod sincer; Ii poate cere, în fapt ar trebui să îi
ceară, toate lucrurile; are acces liber, παρρησία, la Dumnezeu, şi Ii poate vorbi ca de la prieten la
prieten.”37, spune Holl despre misticul ascet, şi dă o listă de exemple din care vom cita două:
Simeon, noul Teolog, Or. 15: 38 [greacă] ... [greacă] 39
3. Legătura dintre παρρησία şi Rugăciune. Această legătură este păstrată şi intensificată. La un
moment dat, ea devine subiectul unor discuţii speciale. Conform Orig. Orat., 22, 1 (GCS, 3, 346,
18 f.), o παρρησία specific Noului Testament este exprimată atunci când Dumnezeu este numit

34
Pentru aceasta şi alte referinţe, conform lui Peterson, 294, care subliniază şi cât de stereotipizată era menţiunea de
παρρησία a martirilor în literatura de mai târziu.
35
Lucrările sale, credinţa, tentaţiile, şi răbdarea ce a rezultat, i-au dat παρρησία, după cum afirmă Fotie al
Constantinopolului în expunerea sa la Evr. 10:35. Conform scrierilor lui K. Staab, Pauluskommentare aus d. Griech.
Kirche = Nt. Liche Abhandlungen (1933), 649
36
Cnform exemplelor din Peterson, 295.
37
Κ. Ηοll, Enthusiasmus u. Bussgewalt beim griech. Monchtum (1898), 73 ff.
38
Holl, op.cit., 73 f. In the Lat. Transl. Of Pontanus, MPG, 120, 388 AB.
39
Holl, 74.

19
Tată. Acest lucru nu se întâmplă în Vechiul Testament. Astfel, Rugăciunea Domnească este
prefaţată în Liturghia Sfântului Iacob prin propoziţii ce conţin rugăciuni pentru această
parrhesia. : [greacă]40. Fiecare rugăciune presupune παρρησία, dar mai ales aceea prin care se
exprimă o relaţie filială. [greacă], să spui Tată atunci când L-ai cunoscut pe Dumnezeu, Greg.
Nyss. De Orationae Dominica, Or., 2 (MPG, 44, 1140 C) „ca depărtându-mă cu mintea de toate
cele ce se prefac și-și mută locul, și ajungând într-o stare neschimbată și neclintită asufletului, să-
mi fac mai întâi familiar, prin alegerea voinței pe cel neschimbat și neprefăcut, și apoi să-l chem
prin cea mai familiară numire: Tată? Căci de ce suflet are nevoie cel ce-I spune așa? De ce
îndrăzneală, de ce conștiință, ca înțelegând pe Dumnezeu, pe cât îi este cu putință, din numirile
cugetate pe seama Lui și fiind călăuzit spre cunoașterea slavei negrăite și învățând că firea
dumnezeiască, orice ar fi în ea însăși, e bunătate..; cunoscându-le acestea din dumnezeiasca
Scriptură și din propria cugetare, să îndrăznească apoi să rostească un astfel de cuvânt și să-L
numească, pe Cel care e astfel, Tată al său? Căci e vădit că de e cineva părtaș de vreo înțelegere,
nu îndrăznește, înainte de a vedea acestea și în sine, să rostească și să spună lui Dumnezeu acest
cuvânt: Tată.”
Schlier

40
M. A. Brightman...

20