Pentru a putea defini într-un mod cât mai veridic cuvântul învățare trebuie început cu

etimologia acestuia. Căutând în DEX descoperim că acest cuvânt își are obârșia din latinescul in-
vitiare, care se traduce prin: „a sădi în cineva năravuri (vicii) rele”. Astăzi ne vine greu să
credem că acesta este sensul originar al cuvântului cu această bizară înrudire. Ar fi interesant un
studiu etimologic, căci, în timp, înțelesul cuvântului originar s-a schimbat în mod diametral opus,
însemnând acum în modul cel mai general: „a sădi în cineva deprinderi bune”.

Un punct de vedere personal asupra termenului ar fi că învățarea înseamnă a oferi ca

discipol (învățătorul) din depozitul tău de cunoștințe, atitudini, aptitudini către un ucenic
(educabilul), dar în același timp și acel ucenic să aibă disponibilitatea de a primi din acel depozit.
Motivul cât și finalitatea învățării poate fi de natură psihologică (ex. bucuria sau împlinirea
personală de a oferi sau de a primi ceva valoros), cât și pedagogică (ex. toate etapele învățării
-creștere, formare, instruire - să fie puse în folosul tuturor oamenilor).

Din dicuțiile pe baza cursului aș putea spune că învățarea este: a) un proces; b) o

predare și o însușire de cunoștințe, competențe, deprinderi etc.; c) un fenomen complex ce tinde
spre dezvoltarea personalității; d) umană și școlară. Reușita sau eșecul învățării ține și de
conlucrarea unor anumiți factori: biologici, psihologici, organizarea școlară, mediul familial și
local.

În sinteză, învățarea este rezultatul unei experiențe prin care se dorește dezvoltarea
continuă și durabilă a comportamentului.

În concluzie, învățarea nu înseamnă în mod esențial ce învățăm, ci, cum învățăm.