.2.

Rolul familiei în creşterea şi educaţia moral-religioasă a copilului

După învăţătura Bisericii noastre, familia creştină nu este numai unirea dintre bărbat şi
femeie, unire care trebuie să se bazeze pe dragoste şi să rodească prunci, care să crească şi să
se plămădească sufleteşte în aşa fel încât să fie oameni vrednici, ci şi icoana „familiei
dumnezeieşti”. Aşa cum Dumnezeu este în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa şi în
familie, este tata, mama şi copilul. Aceştia trei fac una pentru că familia este una.
Familia creştină este „proiecţia pe care Dumnezeu o aruncă pe pământ între oameni,
pentru ca oamenii să poată deveni după chipul treimic în raporturile dintre ei. Creaţia omului
nu este un simplu act antropogonic, ca şi în celelalte credinţe religioase, ci este actul de
maximă intervenţie a lui Dumnezeu în materialitate, deoarece Îl vedem luând ţărână din
pământ şi creând pe primul om”.1
Familia este coroana creaţiei dumnezeieşti şi expresie a iubirii şi purtării de grijă a lui
Dumnezeu faţă de ea. Familia a fost numită „mica biserică”, sau „biserica de acasă” pentru
caracterul ei comunitar şi atmosfera caldă plină de iubire şi sfinţenie pe care trebuie s-o
cultive. În sânul familiei copiii primesc primele lecţii esenţiale de viaţă, tocmai de aceea
familia este o „mică şcoală” iar aceste lecţii continuă pe tot parcursul vieţii. Referindu-se la
familia creştină un mare pedagog român spunea: „La poporul nostru de agricultori, ea a fost
chiar unica şcoală de specialitate profesională a majorităţii populaţiei. Ei îi datorăm, în afară
de ceea ce datorăm Bisericii, toate virtuţile trecute ale neamului. Iubirea de pământ şi
dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam, veneraţia lui Dumnezeu, ca şi proverbiala
omenie şi ospitalitate a românului, se datorează familiei noastre patriarhale”2.
Cei care sunt răspunzători de educaţia copiilor sunt părinţii. Pentru că au dat viaţă
copiilor lor, au obligaţia de a-i educa - şi de aceea îi considerăm primii şi principalii lor
educatori. Această funcţie educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipseşte, cu
greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinţilor să creeze o atmosferă familială
însufleţită de iubire, de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să favorizeze
educaţia integrală, personală şi socială a copiilor.
Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţilor sociale de care nicio societate nu se
poate lipsi. Mai ales în familia creştină îmbogăţită cu harul şi misiunea Tainei Cununiei,

1
Pr. Lect. Dr. Emil Jurcan, „Stabilitatea familiei”, în Credinţa ortodoxă, anul V, nr. 1, Editura Arhiepiscopiei
Ortodoxe Române de Alba Iulia, Alba Iulia, 2000, pp. 70-85.
2
Constantin Narly, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p.
485.
copiii, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să înveţe să-L descopere şi să-L cinstească pe
Dumnezeu şi să-L iubească pe aproapele, conform credinţei primite în Botez; acolo trăiesc ei
pentru prima dată experienţa unei vieţi sociale sănătoase şi a Bisericii. Părinţii trebuie să fie,
aşadar, adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu adevărat creştină pentru viaţa şi
progresul poporului lui Dumnezeu.
În sânul familiei, părinţii sunt pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori
ai credinţei. Prin primirea Tainelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi
sfinte, căminul este prima şcoală de viaţă creştină. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii,
iubirea frăţească, iertarea generoasă şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi participarea la
viaţa activă a bisericii, prin primirea Sfintelor Taine. Educaţia la rugăciune este una din
misiunile importante ale familiei.
Rugăciunea familială nu este o „afacere privată”, poate fi invitat un preot sau prieten
de familie pentru a reînvia momentele de rugăciune atunci când familia este în criză. Să nu
ezităm să ne cerem iertare, să le mulţumim celorlalţi, să cerem ajutor prin intermediul sfinţilor
pentru o intenţie particulară a unui membru al familiei.Părinţii nu trebuie să-i forţeze pe copiii
lor să se roage, ci trebuie acordat un timp suficient pentru ca ei să devină receptivi la harul lui
Dumnezeu, iar apoi să acţioneze; trebuie adaptată rugăciunea la ceea ce copiii pot primi. În
aceeaşi ordine de idei, sunt foarte interesante următoarele sfaturi pe care Bătrânul Porfirie le
dădea părinţilor pentru a-şi educa copiii: „Nu-i forţaţi pe copii. Ceea ce doriţi să le spuneţi,
spuneţi-le în rugăciune. Copiii nu le vor asculta cu urechile: dar va veni harul lui Dumnezeu şi
le va clarifica ceea ce am dorit să le spunem. Când doriţi să le spuneţi câteva lucruri copiilor
voştri, încredinţaţi-i Maicii Domnului, şi Ea va lucra! Rugăciunea voastră va fi pentru copii ca
o mângâiere duhovnicească, şi aceasta îi va atrage”.3
Familia joacă un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor. La o vârstă
fragedă, multe dintre actele comportamentului religios se formează prin imitare, prin
observarea a ceea ce fac părinţii. În familiile de credincioşi „educaţia religioasă a copiilor se
va realiza implicit prin difuziunea convingerilor şi prin participarea în comun la manifestările
religioase”4. Copilul face comparaţii, prelucrează unele date. Sfântul Grigore de Nisa arată că
fericita Macrina a trăit toată viaţa ei de mai târziu în virtutea deprinderilor şi învăţăturilor din
copilărie. Din copilărie ea a fost deprinsă cu „toate cele care sădesc în om obiceiurile cele

Părintele Dionysie Tatsis, Cuvintele bătrânilor, traduse în română de către ÎPS Andrei Andreicuţ, Editura
3

Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 121.

4
Constantin Cucoş., Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, p. 138.
bune ale vieţii”5. De la trei, patru ani copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de
discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul
educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie
stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul.
După vârsta de patru ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa? etc.
Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de trei ani apar şi se conturează
primele trăiri religioase: “de timpuriu întâlnim un candidat la credinţă şi viaţă religioasă”6.
Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente
asupra lui care îl vor marca toată viaţa. În urma experimentelor sale, Jean Piaget vorbeşte
despre un fel de iluminare a copiilor. Prin rugăciune, Îl descoperim pe Dumnezeu, în
bunătatea şi smerenia Lui, “rugăciunea ne dă compania lui Dumnezeu şi cele mai dulci
experienţe”7.
Prin participarea la cult se fixează şi primele percepţii subliminale, rezultă o
influenţare a comportamentului şi prin prezentările subliminale; totodată se conturează şi o
atitudine afectivă religioasă: o dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv sau
negativ faţă de o situaţie, faţă de o persoană sau faţă de o simplă afirmaţie. Copilul începe să
conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul
Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează
activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la vârsta de şase ani educaţia
religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin
responsabili.
Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima părinţilor.
Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească.
Educaţia trupească înseamnă grija de viaţa fizică, începând din momentul naşterii;
părinţii au datoria să îi hrănească,să îi îmbrace,să le dea adăpost,să le asigure educaţia
necesară însuşirii unei profesii.
Este de remarcat faptul că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de cariera
copiilor lor. Numai că ei uită şi de existenţa sufletului.Îi învaţă pe aceştia modalităţi de a sluji
vieţii trecătoare, iar pentru aceasta cheltuiesc sume mari de bani. Sunt indiferenţi faţă de
învăţătura creştină şi neglijează să îi înveţe să trăiască creştineşte. Aceşti părinţi îşi nasc copiii

5
Sf. Grigore de Nisa, Viaţa Fericitei Macrina, trad. T. Bodogae, Editura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 12.
6
Eduard Claparede, Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, trad. I. Duiculescu, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 68.
7
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Viaţa în Duh. Cateheze şi cuvântări., trad. de diac. Ioan I. Ică jr.
vol.2, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 239.
pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Lumea de azi este tot mai mult
preocupată pentru viaţa de aici, ignorând viaţa de dincolo.
Educaţia sufletească le dă copiilor posibilitatea să îşi însuşească valorile religioase şi
morale ale societăţii pentru că „valoarea ta este sufletul tău”8 şi nu cum sună declaraţia
cotidiană a valorii: „Valoarea este ceea ce îmi place mie.”9
Părinţii care nu se ocupă şi de educaţia sufletească a copiilor nu ar trebui să se mai
întrebe de ce copiii lor nu îşi îndeplinesc datoriile faţă de ei şi faţă de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând: „fiecare din voi, părinţi şi
mame, aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu multă luare-aminte, tot
aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui (care sunt copiii).Căci pictorii punându-şi în
fiecare zi tabloul înaintea lor,întind culorile cum se cuvine. Iar sculptorii în piatră fac şi ei
acelaşi lucru îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de
statui, să aveţi spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e
deprisos şi adăugaţi ce lipseşte; şi priviţi la ele în fiecare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare
au din fire ca să o sporiţi, şi ce deficienţă din fire ca să o suprimaţi.”10
În rugăciune şi prin rugăciune omul îşi descoperă adevărata personalitate. „Rugându-
se împreună cu copiii, părinţii îşi împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii
copiilor, lăsând urme adânci pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare”11.
În sânul familiei creştine, copiii de la cea mai fragedă vârstă învaţă să-L descopere şi
să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele, conform credinţei primite la
botez. Acolo trăiesc ei pentru prima dată experienţa unei vieţi sănătoase din punct de vedere
sufletesc.
Aşadar, părinţii trebuie să fie adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu
adevărat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu.

8
Monahul Neofit, Rugăciune către tineri, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi, 2005, p. 43.
9
Ibidem, p.41.
10
Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, culegere de texte patristice şi traducerea lor din
neogreacă de Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2009, p. 78.
11
Pr. dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 161.