OBICEIURI ŞI TRADIŢII ÎN PREAJMA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Profesor învăţământ primar Nistor Alina - Florina

Şcoala Gimnazială Drăgăneşti

Sărbătorile populare, cuprinzând şi sărbătorile de iarbă sunt activităţi istorice, care arată
sintetic originea şi continuitatea unui popor.

Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice cu referire la un anumit eveniment

sau o anumită dată. Ceremonia este o parte a obiceiului alcătuită dintr-o secvenţă organizată de
acte solemne, înrădăcinate, cu conotaţii originare de bună cuviinţă.

În comunităţile tradiţionale, obiceiul era o manifestare folclorică înrădăcinată pe care un

gup de oameni o repeta în mod regulat, în aceeaşi împrejurare, considerând-o dreaptă şi
indispensabilă. Obiceiurile sunt transmise în mare parte prin tradiţie, dar colectivităţile umane
pot să creeze şi creează noi obiceiuri. Obiceiul are un caracter colectiv şi general. Colectivităţile
tradiţionale obişnuiau să păstreze obiceiul. Cei care îl încălcau îşi pierdeau numele bun,
consideraţia colectivităţii şi puteau fi chiar pedepsiţi. Strigarea peste sat, obicei de primăvară era
în trecut o astfel de pedeapsă. Ea avea un sens profund, însemnând o critică publică a păcatelor
satului.

Obiceiurile, ceremoniile şi ritualurile reflectă, concepţia despre lume a oamenilor,

contextul socio-cultural în care ei trăiau. Astfel, este normal ca odată cu dezvoltare societăţii, cu
dezvoltarea contextului socio-cultural să se schimbe şi rostul obiceiurilor. Schimbările produse
au dus la schimbări de structură şi la schimbarea desfăşurării întregului sau numai a unor
momente ale obiceiurilor.

Prin lucrarea de faţă, autorul îşi propune să prezinte câteva dintre obiceiurile şi tradiţiile
legate de sărbătorile de iarnă.

Colindatul este o tradiţie specifică sărbătorilor de iarnă. Este un ceremonial organizat de

o ceată care transmite prin texte cântate sau strigate, numite colinde, şi uneori, prin măşti,
recuzită, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice vestea morţii şi renaşterii divinităţii
adorate, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindatul începea în seara
de ajun şi continua în unele zone şi în ajunul şi în ziua Anului Nou. Pe lângă colindat, Pluguşor,
Buhai, jocuri cu măşti şi teatru cu tematică haiducească, ceata constituită din întreaga
colectivitate organiza petreceri şi jocuri, care nu erau indiferente, tinerilor şi nici chiar bătrânilor,
părinţilor. Unele regiuni din ţară, cu precădere sudul şi centrul Transilvaniei păstrează şi azi
rosturile tradiţionale în desfăşurarea obiceiurilor de Anul Nou.

Ceata se alcătuia cu mult timp înaintea Anului Nou. Ea îşi pregătea minuţios repertoriul
şi juca un rol important în păstrarea, transmiterea tradiţiei. Pentru însuşirea repertoriului se
făceau numeroase repetiţii colective, se reproducea actul colindatului pentru a-l însuşi. Gazda
casei colindate era tot timpul întrebată dacă primeşte colinda, iar celor care nu primeau
colindătorii li se strigau, strigături batjocoritoare. Colindătorii erau aşteptaţi cu daruri aşezate pe
masă: colaci împodobiţi, cârnaţi, rachiu, fuior, chiar şi bani. După terminarea colindatului se
obişnuia să se ureze pentru fiecare dar în parte, iar la sfârşit se mulţumea gazdei cu formule
tradiţionale. Pe uliţele satului, ceata mergea cu cântece şi strigături. În Hunedoara, se deplasa cu
bătăi în dubă. Şi astăzi în unele locuri se mai practică scenariul ceremonial al colindatului. De
exemplu, în Ţara Loviştei, actul se desfăşoară în mai mulţi timpi: contactul cu gospodarul casei
pentru a primi colindătorii; colinda la fereastră prin care se vesteşte sărbătoarea; colinda cea
mare în casă adresată gospodarului; colindele adresate diferitelor categorii de vârstă; de situaţie
şi de profesie ; mulţumiri pentru daruri şi colinda de plecare din casă.

În unele regiuni, ceata cânta acompaniată de un instrument. Fluierul şi cimpoiul erau

prezente până în primul război mondial, ulterior cimpoiul a dispărut, luând-i locul clarinetul,
taragotul sau vioara. În Muscel, băieţii colindă şi azi împreună cu fetele, însoţiţi de un acordeon.

Colindele se grupează în colinde de copii, colinde de ceată sau colinde propriu -zise.

Colindele copiiilor sunt scurte, anunţă sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, şi
cer în versuri vesele, darurile meritate: alune, mere, pere, colaci. Urarea copiilor este directă şi
exactă în enumerarea celor dorite şi a darurilor cerute. Ele au un caracter general şi se cântă la
fel la toate casele.

În colindele de ceată, urarea este indirectă. Clară este doar mulţumirea pentru daruri.
Colindele propriu-zise amintesc despre urarea în versuri, în care se vorbeşte despre înţelepciunea
gospodarului, despre bogăţia gospodăriei, despre viaţa patriarhală liniştită, despre vitejia
flăcăilor.

Un alt obicei este legat de Îngropatul Crăciunului. Neamul de sfinţi- moşi care se arată la
sfârşitul anului (Spiridon, Nicoară, Ajun, Crăciun) anunţă îmbătrânirea timpului şi apropierea
sfârşitului de an. Din relatările etnografice şi folclorice descoperim că aceşti ,,sfinţi” aveau forţe
miraculoase, asemănătoare zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi, defecte asemeni oamenilor.
Astfel, Crăciunul era văzut ca o simplă persoană neştiutoare: ,,un uncheş bătrân cu barba albă”,
,,un păstor bătrân cu barba ca omătul”, ,,fratele mai mic al lui Moş Ajun”, vecinul lui Moş Ajun”.

Sub influenţa creştinismului, Crăciunul este văzut însă şi ca figură iluzorie: ,,mai mare
peste ciobanii din staulul unde s-a născut Hristos”, ,,mai bătrân decât toţi apostolii”, ,,născut mai
înainte decât toţi oamenii”, ,,soţul femeii care a moşit pe Maria”. Legenda nativităţii ni-l
prezintă pe Moş Crăciun ca fiind un crescător de animale cu grajduri, coşare şi târle pentru vite şi
un lucrător al ogorului întrucât avea şi boi de muncă. Acest gospodar, om bogat, aştepta vizita
unui împărat. Dar în locul împăratului soseşte o femeie. Aceasta, simţind că i-a venit ceasul să
nască, cere adăpost. Moş Crăciun o alungă sau, în alte situaţii o trimite în coşarul vitelor.
Crăciuneasa, o ajută pe femeie să nască, însă nu îi spune bărbatului despre fapta sa. Moş Crăciun
află despre cele petrecute şi îi taie mâinile din coate. Cu toate acestea, el primeşte o recompensă
pentru faptele sale, greu de explicat: cerându-şi iertare, devine ,,primul creştin”, ,,sfântul cel mai
bătrân’’. Crăciunul, un termen înrădăcinat în cultura românescă a existat la nordul şi sudul
Dunării încă înainte de venirea romanilor. Crăciunul are responsabilităţile unui zeu solar, plasat,
similar şi altor zei solari (Saturn, Mithra) la solstiţiul de iarnă. În ritualurile de renovare a
timpului, zeul cel mai adorat trebuia să moară şi să renască în mod spectaculos.

Cu toate că lipsesc unele elemente din scenariul morţii şi învierii zeului solar, Crăciun, s-
a păstrat în unele sate someşene, tradiţia numită ,,îngroparea Crăciunului”. Pe 28 decembrie, în
satul Niriş şi în alte aşezări vecine, se punea la cale de către ceata de flăcăi , o parodie a
ceremonialului de înmormântare în cadrul căreia trebuia îngropat Crăciunul.

Un alt obicei face referire la ,,îngropatul anului vechi”. Revelionul nu este altceva decât
un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace prilejuit de moartea şi renaşterea simbolică a
primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic, cu care se confruntă, în noaptea de 31
decembrie spre 1 ianuarie. Timpul obiectiv este oprit, după 365 zile, şi întors precum
ceasornicul, de la început. Întoarcerea timpului în noaptea de Revelion a fost integrată cu
moartea divinităţii venerate, şi numărului zilelor cu naşterea ei.

Odată cu divinitatea, timpul ia naştere anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi

moare cu scopul de a renaşte după 365 de zile. Aceast aspect al înnoirii timpului este întâlnit în
calendarul popular, unde sfinţii sunt tineri, maturi şi bătrâni. Astfel, cei care se sărbătoresc la
începutul anului sunt tineri (Sânvăsâi, Dragobete, Sângiorz), la mijlocul anului, maturi (Sântilie
şi Sântămăria), iar cei sărbătoriţi la sfârşitul anului sunt bătrâni (Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş
Crăciun).

La începutul lucrării, am vorbit despre obiceiul colindatului care deschide ciclul celor 12
zile ale sărbătorilor Anului Nou. În cele ce urmează doresc să prezint câteva aspecte legate de
jocurile mimice cu măşti de animale sau cu personaje în travesti care închid sărbătoarea Anului
Nou.

Jocurile mimice de Anul Nou în care predomină măştile cu animale pot fi de mai multe
feluri: a) turca, bouriţa şi cerbul; b) brezaia; c) capra, cămila, cerbuţul, malanca. În toate jocurile
de tip turcă, capră, brezaie, obiectul care nu putea lipsi era capul de animal cu cioc clămpănitor,
făcut din lemn şi jucat de un flăcău. Turca, întâlnită şi sub denumirea de bouriţă în partea
Sibiului şi în alte zone ale Transilvaniei, cerb, este un cap de animal, de cerb sau de bour cu un
bot de lemn clămpănitor, tras printr-o sfoară de băiatul care-l joacă şi care stă ascuns sub un
covor sau o faţă de masă. Urarea cu turca semăna în unele părţi din Transilvania, cu urarea la
colac şi cu pluguşorul. Turca se juca pe cântec de fluier, alteori şi pe cimpoi. Exista un obicei
după Anul Nou, când turca era împuşcată şi înmormântată simbolic.

În Muntenia se juca Brezaia. Capul de animal seamănă cu o capră sau cu o vulpe, cu o

barză sau cu un cocor. Brezaia este însoţită şi de alte personaje mascate, precul moşul care poartă
cârpa cu cenuşă, baba etc. Astfel, cortegiul de măşti arătă diferite scene comice. Moşul este
îmbrăcat cu o piele de capră sau un cojoc întors pe dos. Pe faţă are o mască, are barbă, pe cap o
căciulă ţuguiată şi are şi cocoaşă. Totodată, poartă în mână o sabie sau un paloş.

În jocurile cu măşti din Moldova, foarte frecvente şi astăzi, predomină caprele cu bot de
lemn clămpănitor ca şi la turcă şi la brezaie. Caprele din această zonă au însă coarnele mult mai
mici şi mai puţin împodobite. Acestea sunt acoperite cu o velinţă şi poartă pe spinare o curea cu
clopoţei, ilustrând o cruce. Cortegiul poate avea alături de capre şi alte măşti de animale şi păsări
precum lupul, ursul, vulpea, cocoşul, cocorul, calul, iar ca personaje travestite mireasa, baba,
moşul, ciobanul, popa, ofiţerul, dracul, marinarul. În diferire regiuni ale ţării, personaje mascate
sau având faţa înnegrită cu funingine, purtând zdrenţe, coifuri, încinse cu tălăngi, ţinând în mâini
bice sau harapnice, apăreau şi mai apar şi acum alături de buhai, de colindători. Ele sunt întâlnite
sub denumirea de draci, matahale, obrăzari sau mascaţi.

Încă se mai păstrează şi astăzi, în mai multe regiuni aceste străvechi forme de teatru
popular. Multe sate păstrează în tradiţia lor folclorică şi reînvie în fiecare an turcile, caprele şi
brezăile. Ele intră şi în obiceiurile de Anul Nou din oraşe.

Jocurile de Anul Nou, pline de farmec, expresivitate, oferă culoare sărbătorii, amplifică
veselia care trebuie să fie de bun augur şi dau omului sentimentul că se poate elibera de
întâmplător, şi îi satisfac nu numai dorinţa de spectacol, ci şi veşnica lui dorinţă de a fi liber.

Din păcate, sunt şi regiuni în mediul rural unde cântecele şi dansurile se desfăşoară tot
mai puţin, dar se performează tot mai mult în spectacole şi concerte, ajungând bunuri de consum
cultural, iar obiceiurile dau dovadă de perseverenţă, continuând să trăiască cu scopuri şi forme
tradiţionale.

Bibliografie

1. Dobrei, Laura, Dobrei Gheorghe Laurenţiu – (2010), Colinde şi obiceiuri de iarnă,

Editura Emia

2. Ghinoiu, Ion – ( 2008), Mica enciclopedie da tradiţii româneşti Sărbători. Obiceiuri.

Credinţe. Mitologie, Editura Agora

3. Petruş , Liliana – (2015), Tradiţii şi obiceiuri româneşti, Editura Flacăra