Mihaela-Minulescu - Introducere in Analiza Jungiana PDF

Psihologie, 10
Mihaela Minulescu
Introducere în analiza jungiană
Editura Trei
Bucureşti, 2001
Coperta: Matei Georgescu
Cuprins
JUNG: REPERE ISTORICE
1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX
1.2. Cronologia vieţii lui Jung
1.3. Conceptele psihologiei analitice
1.4. Divergenţa Jung - Freud
1.5. Postjungieni: dezvoltări contemporane
STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICĂ
2.1. Condiţia psihologiei
2.2. Aspecte privind structura psihicului
2.3. Aspecte ale dinamicii psihice
2.3. Labirintul, rătăcire şi revenirea la suprafaţă
INDIVIDUARE, SENSUL EXISTENŢIAL
3.1. Conceptul de individuare apare la Jung
3.2. Procesul de individuare şi demersul analitic
3.3. Individuarea ca scop al analizei
3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul vieţii
3.5. Formarea şi dezvoltarea eului; relaţia eu - sine
3.6. Axa Eu - Sine şi ciclul vieţii psihice
ASPECTE FUNDAMENTALE ALE ANALIZEI JUNGIENE
4.1. Scopul şi arta analizei jungiene
4.2. Dimensiunea religioasă a analizei
4.3. Conceptul de suflet la Jung
4.4. Conceptul de spirit
4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere de
sinteză
REPERE CADRU ALE TERAPIEI JUNGIENE
5.1 Cadrul analitic jungian favorizează funcţia transcendentă
5.2. Frecvenţa întâlnirilor analitice
5.3. Organizarea cadrului depinde de caracteristicile cazului individual
5.4. Evaluarea pacientului
5.5. Rolul analistului în crearea structurii analitice
5.6. Condiţii ale tratamentului analitic
5.7. Modalităţi de atacare a cadrului analitic
5.8. Ruperea cadrului terapeutic
5.9. Sfârşitul terapiei
TEHNICA TRANSFERULUI. CONTRATRANSFERUL
6.1. Proiecţia în terapie
6.2. Tehnica transferului
6.3. Implicarea viselor în analiza transferului
6.4. Tehnica contratransferului
6.5. Rezistenţă şi contrarezistenţă
PROBLEMATICA INTEGRĂRII IDENTITĂŢII
7.1. Dinamica imaginii identităţii eului
7. 2. Identitatea de gen şi problematica identităţii sexuale
7. 3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia
7. 4. Transformări în structura complexului eului
UTILIZAREA VISULUI ÎN ANALIZĂ
8.1. Visul - abordări posibile
8.2. Dimensiuni ale visului: compensarea şi prospectarea
8.3. Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor visului
8.4. Tehnicile de imaginare în interpretarea visului
8.5. Visul ca instrument diagnostic
8.6. Conştiinţa relaţiei eu - Sine
TIPOLOGIA JUNGIANĂ ÎN ANALIZĂ
9.1. Tipologia jungiană
9.2. Falsificarea tipului şi consecinţe clinice
9.3. Relaţia analitică în termeni tipologici
Soţului meu Petru pe care s-a întemeiat puterea de a scrie,
pacienţilor şi studenţilor, fiecăruia în parte,
pentru tot ceea ce am reuşit să ştim împreună
Vocatus atque nonvocatus deus aderit
9 INTRODUCERE ÎN ANALIZA JUNGIANĂ
JUNG: REPERE ISTORICE
"Reflexia este o întoarcere spre interior, cu rezultatul că, în

locul unei acţiuni instinctive, urmează o succesiune de
conţinuturi derivate sau de stări ce pot fi denumite reflectare
sau deliberare. Astfel, în locul unui act compulsiv spre un
anumit grad de libertate şi în locul predictibilităţii, (apare) o
relativă non-predictibilitate asupra efectul impulsului" C. G.
Jung, 1

1.5. Postjungieni: dezvoltări contemporane

În Opere Complete 7 apare un eseu scris în 1912, "Noi căi în
psihologie", în care Jung oferă o viziune asupra evenimentelor care au
condus spre structurarea orientării analitice în psihiatrie şi psihologie.
De-a lungul acestor consideraţii, se impune în primul rând accentul
pe trecerea de la spiritul scolastic al sec. XIX spre metoda empirică,
introdusă de noul spirit al investigaţiei ştiinţifice, spirit experimentalist şi
investigator caracteristic sec. XX şi mai ales lui Jung însuşi.
Startul a pornit însă tot din sec. XIX, de la Fechner, care în
"Elemente de Psihofizică" introduce prima dată dimensiunea fizică în studiul
fenomenelor psihologice. Wund, introduce apoi în mod sistematic metoda
experimentală care, iniţial universitară, începe, odată cu psihiatrii formaţi la
Heidelberg, - Kraepelin, Ascheffenburg, etc. şi cu grupul de pedagogie
experimentală al lui Binet, să se constituie ca punct de plecare al unei noi
1
Psychological factors in human behaviour, par. 241).
10 MIHAELA MINULESCU
viziuni în psihologie. Promotorul acestei viziuni, ne spune Jung, este Freud

"medic strălucit şi cercetător al tulburărilor nervoase funcţionale". Breuer
este cel care sugerează termenul de "psihologie a profunzimii", cu sensul că
această psihologie se ocupă de cele mai profunde regiuni ale psihicului,
aşa-numitul inconştient.
Anatol France, referindu-se la ceea ce Freud denumeşte psihanaliză,
comentează ecoul iniţial slab al noii orientări: "Savanţii nu sunt curioşi în
ciuda faptului că introduce o concepţie fundamental nouă despre nevroză".
Reacţia sfârşitului de secol XIX - începutului de secol XX la apariţia operei
freudiene "Die Traumdeutung", este fie râsul, fie indignarea în faţa includerii
sexualităţii în arena cauzalităţii tulburărilor psihice.
În 1980, Breuer, pornind de la un caz de afazie sistematică,
descoperă ceea ce a denumit atunci "vindecare prin discuţie". Charcot şi
şcoala de la Nancy descoperiseră faptul că simptoamele isterice sunt
psihogene. Fenomenul descris de Breuer conduce la explicaţii prin "teoria
traumei": simptomul isteric derivă din traume psihice ale căror urme persistă
în inconştient. Se vorbeşte despre predispoziţia psihică, despre faptul că
trauma nu este decât o ocazie pentru ceva anterior inconştient să se manifeste,
- adesea un conflict erotic. Teoria traumei era deja depăşită, - datele lui Freud
îl îndreptăţesc să gândească că nu trauma ci un conflict erotic ascuns stă la
rădăcina nevrozei.
Nevroza este o auto-divizare, - la majoritatea indivizilor cauza
acestei divizări constă în tensiunea dintre mintea conştientă care vrea să se
agaţe de idealul moral şi lupta inconştientului pentru eliberarea de aceste
constrângeri. Problema pentru psihiatrie putea fi pusă în termenii: cum
ajungi cât mai repede să ştii ce se petrece în inconştientul pacientului ?
Metoda iniţială a fost hipnoza, ocazional utilizată, dar "prea primitivă
comparativ cu metoda psihanalitică".
Metoda asociativă experimentată în psihiatrie îl conduce pe Jung la
delimitarea teoretică şi experimentală a conflictului inconştient şi a
complexelor. Metoda analizei viselor, descoperită de Freud (celebrul dicton
iniţial, "visul este via regia spre inconştient") în care visul apare ca o faţadă
care ascunde "interiorul casei", îl conduce pe acesta spre ideea că visul este
împlinirea cenzurată a dorinţei.
Jung, pornind de la asociaţiile pacientului asupra detaliilor visului şi
de la analiza eşecurilor pacientului la experimentul asociativ, observă că
acestea tind spre o anume direcţie şi se grupează în jurul unei teme.
Asociaţiile au o semnificaţia personală şi un înţeles care are o relaţie extrem
de delicată şi meticulos exactă cu "faţada" visului - complexul de idei în care

sunt unite toate faţetele visului este chiar conflictul inconştient căutat, sau o
variaţie a acestuia condiţională de circumstanţe. Când se ajunge în final la
adevăratul înţeles descoperim că nimic în vis nu este lipsit de sens, că în
realitate ceea ce părea fără semnificaţie vorbeşte de "lucruri sufleteşti extrem
de importante şi serioase". Omului i se cerea, din acest moment, să
abandoneze cele mai iubite iluzii "pentru ca să poată apare ceva mai profund,
mai adevărat şi mai cuprinzător. Numai prin misterul auto-sacrificiului omul
poate să se descopere pe sine însuşi".
Pentru a putea înţelege şi cunoaşte cu adevărat modul cum s-a
structurat experienţa analitică a lui Jung şi teoria sa ale cărei principale
atribute sunt deschiderea şi generozitatea faţă de sensul existenţial al omului,
cartea "Amintiri, vise, reflexii" scrisă parţial de Jug, parţial redactată de
Aniela Jaffe pe baza a ceea ce Jung îi dicta, rămâne reperul fundamental.
Citirea ei ne poate face să înţelegem de ce Jung, spre finalul vieţi rămâne
acelaşi cercetător plin de pasiune, senin în faţa marelui necunoscut, "ştiind"
nu doar "crezând" în Dumnezeu.
"Aceste două lucruri, imensa concentrare asupra propriei lumii
interioare şi răspunsul imediat la cealaltă persoană, au fost pentru mine
sinteza omului întreg", spune Jung, spre sfârşitul vieţii sale în cadrul unui
interviu la BBC.
Anul Evenimentul de viaţă Evenimente legate de

personală activitatea sa ştiinţifică
1875 Născut la Kesswill, canton
elveţian, 26 iulie, tatăl este paroh
protestant, Paul Achilles Jung,
iar mama Emilie (Preiswerk)
Se naşte sora sa, Gertrud
1984
1895 Studii de medicină la Basel

-1900 Moartea tatălui
1986
1900 Absolvă Universitatea din Basel
1900-1 Lucrează la Spitalul de boli
909 mentale Burghoelzli, Zurich,
asistent al lui Eugen Bleuler

1902 Îşi susţine doctoratul la
Universitatea din Zurich,
dizertaţia: "Asupra psihologiei şi
patologiei aşa-numitelor
fenomene oculte"
1902/ Semestru din iarnă cu P. Janet,
1903 Salpetriere, Paris
Se căsătoreşte cu Emma
1903 Rauschenbach (1882-1955); un
fiu şi 4 fiice
1903-1 Cercetări experimentale asupra
905 asociaţiilor de cuvinte, publicate
în Diagnostische
Assozia-tionstudien, 1906,
1909). Începe şi practica privată.
1905 - Până în 1909, medic senior la

1913 Burgholzli. Lector la Facultatea
de medicină Zurich; cursuri
Jung începe corespondenţa cu policlinice asupra terapiei
1906 Freud hipnotice. Cercetări asupra
demenţei precoce (schizofreniei)
Îl vizitează la Viena pe Freud -
1907 prima întâlnire Publică "Psihologia Demetia
proaecox"
1908 Congresul I internaţional de
Se mută la Kusnacht Psihanaliză, Salzburg
1909 Jung îşi declară independenţa Pleacă de la Clinică; se dedică
ştiinţifică de Freud practicii private la Kusnacht, pe
care o va continua toată viaţa.
Călătorie cu Freud şi Ferenczi la
Univ. Clark, Worcester, SUA
unde lecturează despre
experimentul asociativ-verbal şi
primeşte titlul LL.D
1909-1 Editor, Anuarul de cercetări
913 psihanalitice şi psihopatologice
1910 Congresul II Internaţional de

psihanaliză, Nuremberg; 1910 -
1014 primul preşedinte al
Asociaţiei Internaţionale de
Jung începe clădirea refugiului psihanaliză
1912 său ştiinţific, turnul din Jung publică "Noi căi în
Bollingen psihologie" O.C..7; 4 serii de
prelegeri la Fordham Univ.
Ruptura cu Freud S.U.A.
1913 Congresul IV de psihanaliză,
Perioadă de intensă introversie: Munchen
1913 - confruntarea cu inconştientul Jung îşi denumeşte psihologia,
1919 psihologie analitică (ulterior şi
psihologia complexului).
1914 Renunţă la lectoratul de la Zurich
Jung, "7 sermones ad mortuos"
1916 (1916). Prima mandală pictată.
Prima descriere a procesului
imaginaţiei active în "Funcţia
transcendentă". Prima utilizare a
termenului inconştient personal,
inconştient colectiv /
supra-personal, individuare,
animus / anima, persona în
prins în război "Structura Inconştientului",
1918 O.C.7
Începe studiul scrierilor gnostice.
Jung publică "Rolul
inconştientului, O.C. 10)"
1919 Prima utilizare a termenului
arhetip în "Instinct şi
inconştient"
Călătorie în Algeria şi Tunisia
1920
Jung publică "Psychologische
1921 Typen"; prima utilizare a
termenului Sine, O.C. 6
Proprietatea de la Bollingen
1922 Primul turn construit la
1923 Bollingen. Moartea mamei.

R.Wilhelm lecturează la Clubul
psihologic din Zurich despre I
Ching
SUA, vizitează indienii pueblo
1924-1 din New Mexico; vizite la New
925 Orleans şi New York
Primul seminar public, Clubul

1925 psihologic, Zurich
Expediţiile Kenya, Uganda,
1925-1 Nilul, Muntele Elgon
926
Începe întâlnirea cu alchimia. "Două eseuri asupra psihologiei
1928 analitice" O.C.7; "Despre
energia sufletului", eseuri, O.C.
8
Seminariile în engleză "Analiza
1928-1 viselor", Club psihologic, Zurich
930 Publică cu K.Kerenyi, Secretul
1929 florii de aur, O.C.13
Vicepreşedinte, Societatea
1930 medicală generală de
psihoterapie. Kretschmer,
preşedinte.
Seminarii în engleză,
1930-1 "Interpretarea viziunilor", Club
934 Psihologic Zurich
Jung publică "Seelenprobleme
1931 Premiul de literatură al oraşului der Gegenwart"
1932 Zurich
Eranos, "Un studiu în procesul Lucrează ca profesor de
1933-1 de individuare" psihologie la Universitatea
940 Călătorie în Egipt federală politehnică din Zurich:
psihologia modernă
Eranos, Arhetipuri ale Jung publică "Wirklichkeit der

1934 incon-ştinetului colectiv, O.C.9i Seele",O.C. 8
Fondează Societatea medicală

generală internaţională de
psihoterapie, preşedinte.
Eranos, Simboluri de vis ale Seminarii în engleză, Aspecte
1935-1 procesului de individuare, psihologice ale lui Zarathustra
939 O.C.12 lui Nietzsche, Club psihologic
Prelegerile de la Tavistock ,
Institutul de psihologie medicală,
Londra,O.C. 18
Universitatea Harvard, titlul de Publică "Wotan", O.C. 10
1936 doctor onorific; Eranos, "Idei
privind mântuirea în alchimie";
Prelegerile Terry, "Psihologie şi
1937 religie", O.C. 11, Yale Univ.;
Eranos, "Viziunile lui Zosimos",
O.C. 13
Invitaţie în India, Calcutta.
1938 Titluri la Univ. din Calcutta,
Benares, Allahabad; Titlul Univ.
Oxford.Eranos, "Aspecte
psihologice ale Arhetipului
Mamei", O.C. 9i
Eranos, "Despre renaştere", O.C.
1939 9i
Eranos, "O abordare psihologică
1940 a dogmei trinităţii", O.C. 11
Eranos, "Simbolismul Publică cu K. Kerenyi, Eseuri

1941 transfor-mării în Messă, O.C. 11 asupra unei Ştiinţe a mitologiei
O.C. 9i
Eranos, "Despre spiritul Demisionează din postul de
1942 mercurian", O.C. 13 profesor titular, Şcoala de înalte
studii tehnice; publică, eseul
Paracelsica, O.C.13, 15
Jung este şeful catedrei de
1944 psihologie medicală al
Universităţii Basel (anul următor
demisionează pe motiv de
boală).
Eranos, "Psihologia spiritului" Univ. Geneva, titlu, la a 70-a

1945 (Fenomenologia spiritului în aniversare; Jung publică "Nach
basme, O.C. 9i) der Katasrofe"
Eranos, " Spiritul Psihologiei" "Psihologia transferului", O.C.

1946 (Asupra naturii psihicului), O.C. 16; Eseu asupra evenimentelor
8 contemporane", O.C. 10;
Psiho-logie şi educaţie", O.C. 17
Eranos, "Asupra Sinelui", Aion, Inaugurarea Institutului
1948 O.C. 9ii C.G.Jung, Zurich
"Simbolistica Spiritelor", eseuri
în O.C. 9i, 11, 13
Jung "Gestaltungen des
1950 Unbe-wussten, eseuri O.C. 9i, 15
Eranos, "Asupra sincronicităţii", Publică "Aion" O.C. 9ii
1951 O.C.8
Are loc o altă îmbolnăvire Publică cu W. Pauli,
1952 serioasă "Inter-pretarea Naturii şi
Psihicului" - "Sincronicitatea, un
principiu de conectare acauzal",
O.C. 8;
"Simboluri ale transformării"
O.C. 5; "Răspuns lui Iov", O.C.
11
1953 Apare primul volum din seria
Opere complete; publică
"Psihologie şi alchimie",O.C. 12
1954 "Von den Wurzeln des
Bewusstseins," eseuri, O.C. 8,
Moartea soţiei, 27 noiembrie 9ii, 11,13
1955 Titlul doctor h.c. la Şcoala de
Înalte studii tehnice, Zurich, la a
1955-1 80-a aniversare
956 "Mysterium Coniunctionis,",
O.C. 14 lucrarea finală asupra
semnificaţiei psihologice a
alchimiei
1957 Jung publică "Sinele
nedes-coperit", O.C. 10; începe

să lucreze la volumul biografic
cu Aniela Jaffe care va apare în
1962; interviu TV BBC cu John
Freeman
1958 Eseu, "Un mit modern: farfuriile
zburătoare", OC 10.
Cetăţean de onoare al Kusnacht,
1960 la a 85-a aniversare
Moare senin după o scurtă boală

1961 la Kusnacht, la aproape 86 ani, 6 Îşi termină, cu 10 zile înaintea
iunie. morţii, ultima lucrare
Inscripţia de pe piatra tombală a "Abordarea inconştientului" ce
familiei: vocatus atque non apare în "Omul şi simbolurile
vocatus deus aderit (şi desupra sale", 1964
intrării la casa din Kusnacht),
primus homo de terra terrenus
secundus homo de caelo
caelestis
1964 Inaugurarea Clinicii şi centrului

de cercetare pentru psihologia
jungiană, Zurich
Dezvoltarea şi formarea sa ca medic au avut un pandant în pasiunea

pentru medicină a strămoşului său din partea tatălui, Dr. Carl Gustav Jung,
care a fost decanul Facultăţii de medicină în Basel. El a constituit şi un
stabiliment medical pentru copii handicapaţi, Institutul Speranţei, şi a depus
eforturi pentru a crea un spital de psihiatrie. De ramura maternă îl leagă de
asemeni o profundă similaritate de destin. Unul din visele care revin recurent
în reflexiile lui Jung şi care treptat îşi revelă conţinutul şi în acest sens, este
cel din 1909. Cea mai completă versiune a visului apare în Memorii
(traducere în limba română, pag. 169 şi urm.); este de asemenea citat în eseul
scris pentru "Omul şi simbolurile sale", reluat în O. C. 18 după 20 de ani, este
relatat pe scurt şi în "Minte şi Pământ", 1931, pentru a fi reluat şi comentat în

diferite ocazii, inclusiv în anul dinaintea morţii.2
Visul prospectiv a lui Jung despre casa şi subsolurile relatat în
"Amintiri, vise, reflexii" îl conduce şi la parter unde atmosfera corespundea
trecutului: "am constatat că acea parte a casei data de prin secolul al XV-lea
sau al XVI-lea. Mobilierul şi instalaţia erau medievale, iar podelele, din
cărămidă roşie..." În subsol, descoperă o încăpere din piatră, care îl izbeşte
prin aerul ei antic: "Am examinat mortarul şi am descoperit că era amestecat
cu bucăţi de cărămidă. Evident era un vechi perete roman..." Continuând
coborârea ajunge mai jos, într-un fel de peşteră unde, în praful podelei,
descoperă oase împrăştiate şi ceramică spartă, ca rămăşiţe ale unei culturi
primitive. "Am descoperit două cranii, evident foarte vechi şi pe jumătate
dezintegrate" sau, în altă versiune: "Evident un mormânt preistoric. Conţinea
două cranii, câteva oase şi bucăţi de ceramică sparte". Am putea specula,
pornind de la faptul că în diverse ocazii oferă analogii cu casa unchiului
matern şi, în cele din urmă, de la faptul că în 1969 escavându-se locul
respectiv s-a descoperit că acea casă fusese construită pe rămăşite romane iar
dedesubtul ei se afla efectiv o peşteră ca în vis, că această casă corespunde
simbolic destinului celui care a visat-o şi misiunii sale quasi-arheologice în
ceea ce priveşte bazele psihismului uman şi fundamentarea psihologică a
relaţiei eu - Sine.
Din cronologia desfăşurată mai sus, se poate observa aplecarea lui
Jung pentru cultură. Studiază încă de adolescent istorie, filozofie, mitologie,
arheologie. Această informare bogată şi continuă de-a lungul întregii vieţi va
permite mai târziu dezvoltarea metodei analitice, formarea şi funcţionarea
"şcolii de vară" de la Eranos - Ascona.
La sfârşitul facultăţii, devine asistent la Spitalul de boli mentale, al
profesorului Eugen Bleuler (cel care introduce în psihiatrie termenul de
schizofrenie). Obţine diploma de doctor cu o disertaţie asupra fenomenelor
oculte, disertaţie unde apare ideea psihismului conceput ca unitate. Studiind
experimental stările de transă ale verişoarei sale afirmă că în starea de
conştiinţă există intruziuni ale unei personalităţi mult mai largi, conţinută în
inconştient.
2
E. A. Benet 1985, Meetings with Jung, Daimon, Zurich şi M. Sabini, The
bones in the cave: phylogenetic foundations of analytical psychology, în
Journal of Jungian theory and practice, 2000, vol. 2
În 1902 călătoreşte la Paris, asistând la conferinţele lui P. Janet. Jung

începe cercetări clinice în cadrul experimentului asociativ-verbal, asistat de
F. Riklin, primele articole apărând între 1904 - 1906. Are astfel dovezi
experimentale privind existenţa unor complexe specifice în psihismul
inconştient al persoanei.
1903 februarie, se petrece în viaţa sa sentimentală un eveniment cu
o semnificaţie decisivă, - întâlnirea şi apoi căsătoria sa cu Emma, care devine
un sprijin important pentru Jung de-a lungul vieţii sale, formându-se şi ea
treptat în psihologia analitică şi, ulterior, pornind cercetări asupra sensului
Legendei Graalului.
Anul 1906 marchează primele contacte scrise între Jung şi Freud.
Jung îşi trimite articolele privind asociaţiile de cuvinte lui Freud, ceea ce
iniţiază un schimb de scrisori între ei, intensificat de-a lungul anului. În 3
martie 1907 are loc prima întâlnire, la Viena, dintre un Jung fascinat de
personalitatea lui Freud şi un Freud nu mai puţin entuziast. Rămân împreună
în 13 ore de discuţii pasionate despre natura umană, inconştient, psihic. Jung
scrie în jurnalul său: "nimeni în aria mea de experienţă nu era capabil să se
măsoare cu Freud. În mintea sa nu era loc de trivialităţi; l-am considerat
într-adevăr inteligent, analist penetrant şi remarcabil din toate punctele de
vedere". Freud era în acel moment o persoană non grata pentru cercurile
psihiatrice şi prietenia lui Jung cu Freud este rapid amendată de cercurile
academice de la Zurich. Jung plin de pasiune şi în plină forţă intelectuală,
susţine public cauza psihanalizei şi poziţia lui Freud. Era, în acel moment,
singurul psihanalist neevreu. Prin toată poziţia sa, Jung contribuie decisiv în
epocă la certificarea psihanalizei în lumea ştiinţifică.
Treptat, Jung începe să se delimiteze de teoriile lui Freud privind
sexualitatea infantilă. De exemplu, de teoria lui Freud despre caracterul
polimorf pervers al copilului, idee la care acesta nu a vrut să renunţe în ciuda
a numeroase dispute. Jung susţine tendinţa copilului de a trăi existenţa, în
locul unei gândiri raţionale caracteristică adultului, printr-un mod mai arhaic,
simbolic de interpretare, care este natural şi spontan în psihismul infantil.
Incestul nu trebuie înţeles în sens biologic, ci în sensul simbolic al recăderii
eului copilului în dependenţa maternală, în profunzimile inconştientului
maternal. Între 1909 şi 1911 cei doi călătoresc pentru o serie de vizite şi
conferinţe la universităţi din America. Jung este numit editor al Anuarului
de cercetări de psihanaliză şi psihopatologie.
În 1912, Jung scrie studiul "Noi căi ale psihologiei" reeditat şi
publicat în 1917 cu titlul "Asupra psihologiei inconştientului" -
"Transformări şi simboluri ale libidoului", iniţial în Anuarul de studii
psihanalitice şi psihopatologice nr. 3 - 4, apoi în volum. În 1916 apare în

versiunea engleză, "Psihologia inconştientului". Studiul va fi reluat în 1952
sub titlul de "Simboluri ale transformării", publicat ca atare în O. C. 5. Acest
studiu important pentru delimitarea dintre psihanaliza clasică şi psihologia
analitică jungiană marchează ruptura teoretică definitivă cu Freud. Lucrând
mai ales în marea psihiatrie (psihopatologia psihotică) şi interesat de
structurile simbolice ale psihismului, Jung prezintă date şi interpretări prin
amplificare a simbolurilor materialului fanteziilor unui caz publicat în epocă
( Domnişoara Miller). Analiza acestor materiale, deşi nu a avut acces direct
la persoana respectivă, i-a permis să surprindă dinamica expresiilor
simbolice ale conţinuturilor inconştientului. În urma delimitării de
psihanaliza freudiană, îşi denumeşte psihologia sa "psihologie analitică"
(ulterior şi "psihologia complexelor").
Ca urmare, Freud abandonează dorinţa de a face din Zurich centrul
psihanalizei - proiect pornit de la faptul că Elveţia acelor ani era locul unei
puternice dezvoltări a psihologiei medicale şi a psihoterapiei.
Jung începe din 1913 o lungă perioadă de introspecţie şi de cercetări
empirice, continuate de-a lungul întregii sale vieţi. Această adevărată
recluziune (cu excepţia pacienţilor privaţi nu mai avea o activitate socială
propriu-zisă) se sfârşeşte abia în 1921, când apare şi lucrarea "Tipuri
psihologice".
În 1935 este numit preşedintele Societăţii elveţiene de psihologie.
Editează o revistă specifică, "Jurnal de psihoterapie şi psihologie analitică".
În 1948, fundează la Zurich Institutul care îi poartă numele, un prim
centru de formare pentru analişti.
Între 1932 - 1951 erau celebre în Europa întâlnirile ştiinţifice de vară
de la Eranos, Ascona (Elveţia, lângă Lacul Maggiore), loc de comunicări
interculturale, de dispute şi integrări de informaţii din multiple domenii ale
cunoaşterii (de la economie, la istoria religiilor, psihologie analitică şi istorie)
patronate de figura carismatică şi fecunditatea ideativă a lui C. G. Jung.
Mircea Eliade a participat cu comunicări în mai mulţi ani la dezbaterile de la
Ascona.
În general, programul său de lucru era dedicat pacienţilor şi
discipolilor, familiei şi socialului; dar o parte foarte semnificativă a timpului,
cel puţin o săptămână pe lună dacă nu mai mult, - după cum mărturiseşte
Hélène Hoerni- Jung (relatare privată din 1996), se refugia în recluziunea de
la Bolingen pentru a scrie, a medita, a construi, a crea.
Jung scrie peste 200 studii, eseuri, lucrări şi cercetări, primul volum
al Operelor Complete fiind terminat în 1957.
De-a lungul vieţii cunoaşte şi adulaţia şi admiraţia unor discipoli,
dar şi ingratitudinea colegilor psihanalişti. În disputa dintre Jung şi Freud, o
parte dintre aceştia intervin încercând să arunce asupra lui Jung o aură de
antisemit. Acuzele nefondate de antisemitism se folosesc mai ales de
momentul când, după 1933, se forţa îndepărtarea medicilor evrei din
Societatea medicală, iar Jung acceptă, cu scopul de a putea contracara mai
bine din această poziţie imixtiunea politicului în medicină, rolul de
preşedinte al Societăţii Germane de psihoterapie. Încep acuze în care sunt
luate în consideraţie mai ales remarcile lui Jung despre diferenţele între evrei
şi arieni şi eseurile privind psihologia caracteristică evreilor precum şi
aluziile privind faptul că psihanaliza lui Freud este "evreiască". Ulterior, sunt
speculate şi interviurile din perioada anilor 1930 în care discutase şi asupra
lui Hitler, Mussolini sau Stalin în termeni nu întotdeauna negativi.3
Dintre cercetătorii contemporani ai vieţii lui Jung se remarcă mai
ales Sonu Shamdasabi, "Cult Fictions", 1998, care nu este analist, este
cercetător, cu o bursă de la Library of Harvard Medical School. Analizând
arhivele familiei, precum şi o serie de arhive şi biblioteci, dar şi documente
particulare, în urma unei susţinute şi solide documentări, corectează multe
dintre erori. Shamdasabi constată de exemplu că celebra autobiografie,
"Amintiri, vise, reflexii, nu este tocmai o autobiografie: unele capitole sunt
scrise de Jung, altele sunt dictate Anielei Jaffe. De asemenea, constată că A.
Jaffe i se cere să facă schimbări în ceea ce fusese manuscrisul, pentru a nu se
aduce prejudicii prin cele publicate unor persoane încă în viaţă în epocă.
Editoarea chiar ceruse ajutorul traducătorului englez R. F. C. Hull pentru ca
să se păstreze integritatea textului. Editorul nu a fost totdeauna capabil să
răspundă cererilor lui Jaffe.
Un tip de informaţii cenzurate sunt şi cele privitoare la Antonia
Wolff. Discipol al maestrului, dar şi prietenă, cu preţioase contribuţii mai
ales la diferenţierile privind psihologia feminină, A. Wolff a fost foarte
implicată în viaţa lui Jung în anii fatali, 1913 - 1916 când Jung a trăit acea
cădere liberă în inconştient. Nu numai că au devenit intimi în această
perioadă, dar se pare că şi-a amestecat propria viaţă fantastă cu Jung,
3
Sunt scriitori care, din dorinţa de succes şi inedit, încearcă să acrediteze şi
astfel de idei, dar şi istorii anecdotice, precum biografiile lui Paul Stern,
Jung , The haunted prophet, 1986, Frank McLynn, Jung, 1996, Richard Noll,
The Jung Cult, 1994 şi The Aryan Christ, 1997.
produsele finale fiind adesea inseparabile. Jaffe se pare că a intenţionat să

reconstruiască şi să publice relatarea lui Jung despre relaţia sa cu A. Wolff,
dar a murit înainte de acest demers astfel că mult din ceea ce intenţionase să
publice a dispărut.
Din "Amintiri, vise, reflecţii" lipsesc capitole care nu au fost
publicate - de exemplu, relatarea călătoriilor lui Jung la Londra şi Paris şi un
capitol despre W. James şi Th. Flornoy care îndulceşte dramatica natură a
rupturii dintre Freud şi Jung şi insistă pe o interpretare alternativă. Jung s-a
sprijinit mult pe Flornoy şi James în această perioadă. De asemenea, lipsesc
din editarea finală referinţe nedorite la anumite persoane. Lipsesc referinţele
specifice ale lui Jung asupra isteriei nevrotice a mamei şi dominanţei ei
asupra tatălui; aluziile directe şi mai dureroase la sărăcia copilăriei, scrisorile
dintre Jung şi soţia sa, referinţele ideosincratice la Hiltler. Schimbări făcute
la cererea familiei, presiuni asupra A. Jaffe (care a şi primit drepturile de
autor), iar cartea apare puţin înainte de moartea lui Jung.
În prezent, există multe institute de formare în psihologia jungiană;
în Europa la Kusnacht şi Zurich, în Germania, Franţa, Italia, Anglia, Belgia,
Danemarca, Olanda; dar astfel de instituţii există în toată lumea: în SUA la
New York, Dallas, Los Angeles, San Francisco, Chicago sau Washington
etc., în Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, în Israel, în Canada,
Japonia, Brazilia, Argentina... Există un număr important de reviste de
specialitate, congrese şi simpozioane dedicate, o mişcare internaţională
foarte puternică. În prezent formarea se face atât ca analist, cât şi, pentru
terapii de mai mică amplitudine, ca psihoterapeut analist.
În România, psihologia analitică a fost introdusă pentru prima dată
ca disciplină de studiu la Facultatea de Psihologie din Universitatea
Bucureşti în 1993, apoi şi la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu
Maiorescu, 2000. Din 2000, s-a fondat Asociaţia Română de Psihologie
Analitică, A. R. P. A., şi a început să funcţioneze un grup de formare
analitică constituit pe bazele colaborării cu Institutul C. G. Jung din Elveţia
şi Asociaţia Internaţională de Psihologie Analitică din New York, S.U.A.

Centrală pentru psihologia analitică este concepţia despre
individuare, principiu intrinsec umanului, prin care psihismul individual îşi
poate atinge completitudinea. Jung porneşte de la o viziune asupra
psihicului ca totalitate, analog organismului, o totalitate de relaţii

intrapsihice care împing înainte spre sensul intrinsec al personalităţii.4
În cadrul acestui proces de o viaţă, Jung subliniază importanţa
funcţiei transcendentale, sau religioase, sau simbolice în cadrul
psihismului. Represia acestei funcţii conduce la tulburări psihice.
Jung nu consideră nevroza ca tulburare a psihismului ci ca un
impuls legat de necesitatea de a lărgi conştiinţa persoanei respective.
Nevroza este o provocare, un semnal al impasului procesului de maturizare,
care implică, cere o vindecare.
Jung accentuează trei principii care susţin dinamica psihică:
principiul opuselor - complementarităţii; principiul echivalenţei;
principiul entropiei.
Orice aspect îşi conţine propria manifestare opusă. Pentru a avea
ideea de bine, trebuie să intervină opusul ei, ideea de rău. Opoziţia creează
libidoul, forţa psihicului. Acest contrast dă energie, un contrast puternic; un
contrast puternic creează o energie puternică, un contrast slab produce o
energie scăzută.
Principiul echivalenţei: energia creată din acţiunea opuselor este
"dată" ambelor părţi în mod egal. În măsura în care energia unui aspect este
înglobată în diferite comportamente concrete se pune problema ce se
întâmplă cu cealaltă cantitate de energie. Depinde de atitudinea faţă de
aspectul care nu a fost actualizat în comportament; dacă individul îl
conştientizează, se confruntă cu el, îl păstrează în conştiinţă, atunci energia
este utilizată pentru o îmbunătăţire generală a psihicului, în creştere.
Dacă individul pretinde că acel aspect nici nu există în sufletul său,
nu îi aparţine, îl neagă şi îl suprimă, energia va merge spre o dezvoltare a
complexului. Complexul este un model de gânduri suprimate şi de
sentimente care clusterizează - constelează - în jurul unei teme furnizate de
un anume arhetip. Dacă, de exemplu, individul îşi neagă partea emoţională,
această emoţionalitate îşi poate găsi cale în arhetipul anima. Complexul
începe să-şi dezvolte o viaţă de sine stătătoare şi începe să se manifeste în
vise sau prin intervenţii necontrolabile în comportamentul persoanei, în
modificarea stării de conştiinţă, în inflaţie. Treptat complexul începe să
inflaţioneze eul şi individul poate să prezinte fenomene de tip personalitate
multiplă. Deşi personalitatea multiplă este rară ca incidenţă în
psihopatologie, aceste adevărate splitări se manifestă de obicei în
extremizarea de tip alb - negru.
4
J. Jacobi, Jung, Colliers Enciclopedia CD-Rom, 1996
Principiul entropiei se referă la tendinţa opuselor de a apare

împreună şi astfel energie are tendinţa de a descreşte de-a lungul viţii
persoanei. Jung preia ideea din fizică, unde entropia se referă la tendinţa
oricărui sistem fizic de a se egaliza energetic, în sensul de a distribui energia
în mod egal.
În perioada de tinereţe, opusele vor avea tendinţa de a se extremiza,
şi astfel există condiţia de a avea multă energie (adolescenţii exagerează
diferenţele masculin - feminin, băieţii încercând din greu să fie plini de forţă
fizică iar fetele cât mai feminine). La fel, energia sexuală este investită cu o
mare cantitate de energie. În tinereţe adesea se trece de la o extremă la alta, -
adolescentul fiind sălbatec şi nebun acum iar peste puţin timp profund
introvert şi religios! Pe măsură ce individul îmbătrâneşte, majoritatea ajung
să se simtă mai împăcaţi cu diferitele faţete contradictorii. Mai puţin idealişti
şi mai capabili să recunoască faptul că omul este un amestec de bine şi rău.
Mai puţin ameninţaţi de sexul opus din noi înşine şi astfel mai androgini. Şi
fizic, la bătrâneţe, femeia şi bărbatul încep să se asemene. Acest proces de a
se ridica deasupra opuselor, de a vedea ambele părţi ale ceea ce suntem, este
denumit transcendenţă.
Terapia jungiană nu se adresează propriu-zis bolii, ci capacităţii
psihismului de a conlucra spre a împinge dezvoltarea conştiinţei înspre
procesul de maturizare şi individuare.
Metoda de terapie jungiană se deosebeşte de cea a lui Freud;
analistul nu rămâne pasiv ci îşi asumă frecvent un rol decisiv, interpretează
visele într-o modalitate şi la un nivel diferit de psihanaliză (aspectul
diferenţiator: interpretarea de tip amplificare în contextul motivelor şi
simbolurilor de tip mitologem). Chiar şi interpretarea de tip regresiv, care
introduce planul experienţelor trecute şi regresive ale subiectului, serveşte,
din perspectiva analizei, la înţelegerea impasului actual, la sensul stagnărilor
prezente.
Jung introduce conceptul de inconştient colectiv, ale cărui
conţinuturi sunt arhetipurile, forme înnăscute, forme de comportament care
au o extrem de largă gamă virtuală de manifestare care apar sub forma unor
imagini simbolice atunci când sunt actualizate în virtutea ordonării
temporale şi, respectiv, declanşate prin evenimentele existenţiale.
Analiza jungiană introduce pacientul şi analistul în condiţia de a
coexista simultan în raţionalitatea şi iraţionalitatea simbolului.
Există cel puţin două surse care interacţionează în unitatea
psihismului:
1. pe de o parte psihicul combină caracteristici condiţionate de familie, rasa,

naţiunea din care face parte persoana, cu caracteristici personale unice;
2. de asemenea, funcţionarea normală a psihismului poate rezulta numai din
interacţiunea celor două domenii: inconştientul personal şi inconştientul
colectiv.
Jung introduce în psihologie teoria tipurilor. Dintre tipologiile
cunoscute, tipologia jungiană este cea mai nuanţată şi se bazează pe
diferenţierea dintre două orientări complementare pentru organismul viu şi
implicit pentru psihic: introversia vs extraversie. Ca funcţii prin care psihicul
relaţionează şi cunoaşte Jung consideră ca fundamentale patru: gândirea şi
simţirea, (funcţii raţionale complementare) şi senzorialitatea şi intuiţia
(funcţii iraţionale complementare). Jung afirmă, de asemenea, că, în
dinamica funcţiei individuării, există un moment când polaritatea tinde să se
inverseze şi denumeşte acest proces enantiodromie. De asemenea, susţine
faptul că, în psihism, sunt simultan puse în joc ambele orientări,
complementar în conştient şi în inconştient. Descrie astfel un număr de 8
tipuri psihologice, semnificative pentru evaluare dar mai ales pentru munca
analitică.
Desfăşoară cercetări legate de conţinuturile simbolice ale
gnosticismului şi alchimiei, punându-le în legătură cu studiul
transformărilor psihice afectate de procesul de individuare. El descoperă şi
demonstrează o explicare a simbolisticii alchimice în manifestările
psihologice ale procesului de individuare.
Odată cu descoperirile sale privind nivelul arhaic al psihismului,
Jung studiază fenomenele paranormale, inexplicabile prin abordările
ştiinţifice de tip cauzal şi le denumeşte fenomene sincronistice,
demonstrând sensul legăturii a-cauzale care se stabileşte între experienţa
psihică şi evenimentul obiectiv care depăşeşte coordonatele
spaţio-temporale obişnuite. Scrie împreună cu fizicianul laureat al premiului
Nobel pentru fizică, W. Pauli o lucrare dedicată "sincronicităţii".
Fenomenele sincronistice reprezintă coincidenţe cu sens între evenimente
interioare şi un eveniment obiectiv exterior, real, concret, care are loc în
trecut sau viitor, sau în prezentul intangibil, între cele două serii de
evenimente neexistând o legătură de tip cauzal, determinist. Aceste
fenomene sunt caracterizate prin existenţa unei cunoaşteri imediate, aparent
preexistente în inconştient. Ele sunt condiţionate de faptul că inconştientul
colectiv este o transcendere a individului în contextul în care, paradoxal, la
aceste manifestări, participarea viului întregeşte virtualităţile precum şi
participarea spaţio-temporală în prezentul "aici şi acum" ale uneia dintre

aceste virtualităţi.

Antagonismul central constă în modul de în înţelegere a conceptului
de libido, a structurii şi dinamicii psihice.
Principala divergenţă este introducerea "transpersonalului" în
psihanaliză, privit de Freud ca aspect regresiv. În "Amintiri...", Jung face
referinţă la una dintre frazele lui Freud care l-a convins definitiv că acesta nu
voia şi nu era deschis recunoaşterii altor fenomene decât acelea care puteau
şi se puteau explica prin teoria psihanalitică: "...promiteţi-mi, îi cerea Freud
lui Jung, să nu renunţaţi niciodată la teoria sexuală. Este lucrul esenţial.
Vedeţi, trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit". Violenţa
acestei centrări pe dogmatic este considerată de Jung ca "irupţie a unor
factori religioşi inconştienţi"...Iar apelul fusese făcut în această condiţie
psihică, "în vederea unei apărări comune împotriva conţinuturilor
inconştiente ameninţătoare" (pag. 161, ediţia românească). Pentru Jung
devine clar că Freud "Era orb în faţa paradoxului şi a ambiguităţii
conţinuturilor inconştientului şi nu ştia că tot ceea ce survine din inconştient
are un sus şi un jos, un interior şi un exterior. Când se vorbeşte despre
exterior - şi aceasta făcea Freud - atunci nu se ia în considerare decât una
dintre jumătăţi şi, ca o consecinţă logică, din inconştient se naşte o reacţie".
Freud este primul în istoria psihologiei care a avut ca ţintă să facă
conştient inconştientul şi a făcut din acest lucru scopul viaţii sale de
teoretician şi practician. Pentru el inconştientul apare conţinător pentru
dorinţe, nevoi perverse şi incestuoase, unde se îngroapă experienţele
terifiante care oricum revin pentru a ne bântui, ameninţa, teroriza.
Jung asemeni, face din inconştient "spaţiul interior" al operei sale de
o viaţă, dar şi din punerea în relaţie a dezvoltării eului cu centrul unificator
arhetipal al psihismului, Sinele ca imago dei. Sinele ca arhetip al centralităţii
şi al totalităţii psihice, distinct de eu ca centru al conştiinţei, reprezintă
unitatea tuturor opoziţiilor şi este aspectul divin în natura umană.
Specializându-se mai ales în cunoaşterea simbolismului unor tradiţii mistice
complexe precum gnosticismul, alchimia, kabbala, şi a tradiţiilor mistice din
hinduism şi budism, reuşeşte să definească şi articuleze în jurul dovezilor
empirice, teoria sa asupra structurii psihicului, matricei arhetipale formative
şi a individuării, precum şi a funcţiei religioase - simbolice - transcendentale
a psihismului. Carl Gustav Jung a reuşit să dea sens inconştientului şi

modului său de a se revela prin forme simbolice.
În septembrie 1913 Freud asistă la ceea ce urma să pună public capăt
relaţiei maestru - discipol. În sala de conferinţe a hotelului Bayerischer Hof
din Munchen. Jung conferenţiază despre tipurile psihologice, făcând
deosebirea dintre psihanaliza freudiană ale cărei caracteristici derivă din
tipul extravert, centrifugal al autorului, şi psihanaliza adleriană, cu un
caracter legat de tipul introvert, centripet al lui Adler. Jung sublinia faptul că
dorea să construiască o psihologie care să ia în consideraţie, să facă dreptate
ambelor tipuri. Extraversia este o energie care merge spre exterior, în afara
persoanei pentru conştientizare, introversia defineşte mişcarea forţei vitale
spre profunzimile interioare. Contrar teoriei lui Jung, teoria freudiană a
dezvoltării şi nevrozei este prejudiciată datorită orientării extraverte: Freud
consideră forţa sau instinctul care necesită pentru conştientizare această
mişcarea spre exterior ca pe o sursă primară a nevrozei.
Caracterul emoţional şi exploziv al acestui moment era un indicator
al constelării unui complex personal al lui Jung, care din iarna acelui an
începe propria sa analiză, relaţionarea cu propriile conţinuturi complexuale
şi cu figurile interioare odată cu clarificarea dureroasă a acestei teorii a
adâncurilor şi a sensurilor individuării. Jung nu permite publicarea în limba
germană a acestei conferinţe decât târziu, cu puţin înainte de moarte.
În aceeaşi toamnă lui 1913, a avut viziuni ale "forţelor monstruoase"
care înecau majoritatea Europei şi ameninţau culmile munţilor Elveţiei sale
natale.5 A văzut mii de oameni înecându-se şi civilizaţia pierind. Apoi apele
s-au transformat în sânge. Viziunea a fost urmată, în următoarele săptămâni,
de vise despre ierni eterne şi râuri de sânge. I-a fost teamă că va deveni
psihotic. Visele şi viziunile coincideau ca semnificaţie cu cele ale pacienţilor
săi. Erau imagini simbolice a căror funcţie anticipativă era dominantă. La 1
august va începe primul război mondial. Simte că aici există o legătură între
sine însuşi ca individ şi umanitate în general care nu poate fi explicată altfel.
De aici înainte, până înspre anii 1928, a trecut prin acel proces susţinut de
auto-explorare care a format baza întregii sale teoretizări ulterioare.
Şi-a înregistrat atent visele, fanteziile şi viziunile şi le-a desenat,
pictat şi sculptat. Descoperă că experienţele sale tind să se personifice în
personaje interioare, începând cu un bătrân înţelept, Eliahu, şi însoţitoarea sa
oarbă, tânăra Salomea. Bătrânul înţelept a evoluat de–a lungul unui număr de
5
Amintiri, vise, reflexii, redau cu claritate această capacitate a visării lucide
şi, ocazional, a viziunilor, pag. 186 - 192, versiunea românească
vise, într-un fel de guru spiritual, Philemon. Tânăra a devenit imaginea

pentru anima, sufletul feminin, care servea ca principal medium de
comunicare cu aspectele mai profunde ale inconştientului. A apărut şi un
pitic cu pielea tăbăcită păzind intrarea înspre inconştient. Era umbra
primitivă, un companion primitiv al eului lui Jung. Jung visează că el şi acest
personaj, care reapare sub forma unui tânăr sălbatic, ucideau un tânăr frumos
şi blond, pe care îl numea Siegfried. Pentru Jung "Visul arată că atitudinea
întruchipată de Siegfried, eroul, nu mi se mai potrivea mie. De aceea el
trebuia răpus". Acest lucru a semnificat o avertizare asupra pericolelor
venerării gloriei şi eroismului care curând va provoca atâta jale Europei şi
poate, era un avertisment asupra tendinţei autorului de a venera un alt erou,
Sigmund Freud.
A visat mult despre morţi, tărâmul morţilor şi revenirea morţilor.
Aceste tărâmuri şi locuitorii lor reprezentau simbolic inconştientul obiectiv
diferit de acel "mic" inconştient personal din care Freud făcea atât de mare
caz, un inconştient colectiv al însăşi umanităţii, un inconştient care ar putea
conţine toţi morţii, nu numai fantomele personale. Jung începe să considere
bolnavii mental ca persoane bântuite de aceşti morţi, într-o epocă în care nu
se putea presupune că cineva ar crede în ei. Dacă ne-am putea re-captura
mitologiile, am putea înţelege aceste spirite, ne-am împăca cu morţii şi
ne-am vindeca boala mentală. Eseul său foilosofic "VII sermones ad
mortuos", într-un limbaj metafizic neobişnuit la Jung ale cărui lucrări sunt
programatic mereu ancorate în ştiinţific, empiric, experimental, date
concrete, este scris în 1916 şi reprezintă o mărturie a discuţiilor infinit de
lungi cu figurile interioare din perioada 1913 - 1917, dar şi a posibilului
dialog dintre fiinţă şi transcendent.
Criticii au sugerat că Jung era el însuşi bolnav când s-a întâmplat
acest lucru. Dar Jung a simţit că, dacă vrem să înţelegem această junglă, nu
ne putem mulţumi doar să înotăm de la şi înspre ţărm. Trebuie să pătrundem
în teritoriu, indiferent cât de straniu şi înspăimântător ar putea fi acest lucru
(Introducere, G. Boeree, 1997, prezentare site C.G.Jung)
Poate sensul anagramei din finalul celor VII sermones, va fi de
natură să aducă noi deschideri: "Nahtriheccunde / gahinneverahtunin /
zehgessurklach / zunnus"
Este vorba oare despre: "noapte fecundă/ cer aşteptând dintotdeauna / zi

strălucitoare (azurie) / Unul" ?
1.5. Post-jungieni: dezvoltări contemporane

Lucrarea din 1985 a lui A. Samuels, "Jung and post-jungians"
descrie modul cum diferiţi psihologi analişti s-au diferenţiat în trei orientări
analitice, clasificare care se bazează pe predominanţa sau dimpotrivă,
relativa neglijare, a unuia sau altuia dintre conceptele teoretice sau practicile
clinice ale lui C.G.Jung.
Moştenirea lui Jung s-a dezvoltat pe trei coordonate care
particularizează într-o anumită măsură şi abordarea terapeutică: clasică, cu
accent pe funcţia simbolică, şcoala arhetipală dezvoltată de Hillman, cu
accentul pe conectarea la energia şi sensurile arhetipale şi şcoala dezvoltării
structurată la Londra prin studiile asupra formării şi dezvoltării eului ale lui
M. Fordham.
Analiştii formaţi în şcoala clasică a Institutului Jung din Kusnacht
Elveţia au ca fir al Ariadnei Sinele: au încredere că propriul psihic va furniza
libidoul, energia care să-i permită relaţionarea cu pacientul, lăsând fantezia
să-şi urmeze cursul până se stabileşte un model care poate fi analizat. Cu alte
cuvinte analizarea transferului se face prin ceea ce aduce în prim plan
contratransferul analistului, analistul fiind în primul rând conectat la reacţiile
sale spontane faţă de client şi în al doilea rând supunând aceste reacţii unei
analize de auto-evaluare. Pentru o astfel de abordare analitică, obiceiul de a
avea încredere în psihic pentru a forma o atitudine faţă de pacient însemnă a
permite fanteziei clinice să-şi dezvolte propria tensiune de opuse, cu sensul
emergenţei unei ambivalenţe naturale referitoare la calea terapeutică, cu
scopul de a evita pericolul unei poziţii unidirecţionate a contratransferului.
Tensiunea opuselor este un semn a auto-reglări analistului care va
opera fidel în măsura în care analistul s-a format suficient pentru a se simţi
confortabil dacă lasă funcţia inconştientă compensatorie să intre în rol, să-şi
realizeze imaginile, şi dacă a învăţat să suporte conflictul rezultat. De
exemplu, o iniţială identificare cu un anume rol, va conduce spontan la
apariţia şi manifestarea inconştientă a anxietăţii rolului opus. Centrarea pe
aceste aspecte va permite, corespunzător acestui mod clasic de abordare,
intrarea în funcţie a funcţiei sale simbolice, respectiv apariţia unui sens,
înţeles prospectiv pentru condiţia pacientului.
Specific acestei direcţii este utilizarea amplificărilor, imaginile
simbolice din materialul exprimat de pacient fiind considerate mai puţin în
sensul lor ad-literam, cât mai ales în sensurile lor simbolice pentru a căuta
ceea ce propriul psihic al subiectului consideră a fi important, necesar pentru
vindecarea sa. Visul pacientului, de exemplu, este considerat ca o
posibilitate de a afla o afirmare clară a poziţiei psihicului pacientului despre
ceea ce este persoana şi ce posibilă persoană ar putea ( nu este necesar ca

visul să fie luat ca o soluţie simbolică transcendentă la toate dificultăţile
pacientului sau o ocazie pentru a produce o regresie spre un stadiu mai puţin
conştient în care analistul ar putea hrăni pacientul spre o creşterea sănătăţii
psihice).
Altfel spus, lăsând fantezia să structureze planul de tratament,
analistul va trăi inevitabil problema opuselor ceea ce însemnă practic un
implicit refuz de a te lăsa ispitit de o formă artificială de tratament învăţată
sau experimentată anterior, sau de o rigoare procedurală, de exemplu
utilizarea canapelei pentru a produce regresie, insistenţa asupra unui anumit
număr de şedinţe. Frecvenţa şedinţelor este dictată de experienţa analistului
de a trăi tensiunea dintre prea mult şi prea puţin, a promite prea mult şi a oferi
prea puţin. Se pune accent pe disponibilitatea analistului faţă de pacient,
angajându-şi întreaga fiinţă la fiecare întâlnire în armonie cu participarea
pacientului ca întreg, indiferent de nivelul de tulburare sau suferinţă.
Orientarea analitică arhetipală se diferenţiază prin trei aspecte. În
primul rând consideră că relaţia pacientului cu materialul arhetipal selectat
de psihic este mai importantă decât şi are prioritate faţă de luarea în
considerare a transferului. Psihologia arhetipală nu neagă valoarea esenţială
a relaţionării intime pentru transformare, dar consideră câmpul terapeutic
mai ales prin prisma modului cum pot să se confrunte arhetipurile.
Această orientare consideră că gama de comportamente ce pot fi
considerate "umane" este mai largă; în situaţia când patologia este evidentă
centrarea analistului este pe sensul patologiei pentru procesul de individuare
al pacientului. Accentul este pus pe cercetarea a ceea ce este în suflet, nu pe
îmbunătăţirea pur şi simplu a stării actuale.
În al treilea rând, centrarea pe arhetipal, consideră D. McNeely,
"conduce procesul analitic printr-o gamă largă de posibilităţi via imaginaţie,
de la impusurile fiziologice cele mai dense, la cela mai eterice trăiri psihice,
fără o ordine preconcepută sau o expectaţie a anumitor stări, doar prin ceea
ce este determinat de cursul şi direcţionarea din interiorul psihicului
pacientului". Arhetipurile se manifestă şi prin viaţa instinctuală a trupului -
prin impulsuri, impasuri, nevoi, dar şi prin conţinut ideaţional şi tendinţe
spirituale. "Îmi imaginez călătoria analitică acompaniată de Mercur, pe care
Jung îl denumea "arhetip al individuării"6; şi, de asemenea, de prezenţa zeiţei
6
C.W. 13, par. 284
Hestia, ca şi principiu al centrării şi împământenirii care ţine procesul

orientat şi creează un echilibru în energia hermetică".7
Şcoala analitică a dezvoltării porneşte în abordarea pacientului şi
terapiei de la 4 aspecte principale: 1. faptul că dezvoltarea este un proces de o
viaţă, ce începe de la naştere, chiar dinainte, şi ar trebui să continue până la
capătul vieţii, respectiv individuarea începe de foarte devreme; 2. pentru
producerea creşterii, indiferent că este vorba de pacient sau analist este
necesar a lua act de evenimentele importante, de stadiile de dezvoltare, de
experienţele din viaţa şi istoria personală; 3. oamenii prin condiţia umană au
experienţe fizice şi senzoriale care ţin de condiţionarea corporală, au nevoi
emoţionale şi sociale care ţin de condiţionarea lor relaţional-socială şi trăiri
ale lumii interioare în care apar personaje interioare, imagini şi fantezii care
prezintă caracteristici ce pot fi reamintite, pot fi inovatoare, nefamiliare, dar
semnificative pentru dezvoltare; 4. şi, tehnic, explorarea şi utilizarea
transferului şi contratransferului este centrală pentru munca analitică.
Prin ele sunt puse în mişcare procese valoroase care pot să se
constituie ca punţi între cei doi participanţi sau între diferite părţi şi tendinţe
intrapsihice, sau între dorinţa fundamentală de fuziune sau uniune şi dorinţa
opusă de identitate şi separare. Prin intermediul transferului evenimentele
sau conflictele trăite în trecut pot deveni un "prezent" pot fi din nou trăite,
dar posibil într-o manieră nouă şi diferită. Contratransferul analistului poate
ajuta pentru a descoperi ceea ce părea pierdut, poate sprijini transformarea
potenţială. Transferul şi contratransferul pot servi la potenţarea funcţiei de
simbolizare.
Dintre dezvoltările teoretice post jungiene subliniem extinderile
teoriei analitice a arhetipurilor în domeniul:
• psihologiei infantile, psihologia analitică a dezvoltării prin autori
precum: Michael Fordhham, 1969, Children as individuals; Erich
Neumann, 1973, The child: structure and dynamics of the nascent
personality; Kathrin Asper, 1993, The abandoned child within: on
losing and regaining self-worth, Fromm Int. Publ., New York, Eliphalet
Wickes, 1988, The inner world of childhood, (1927), Sigo Press, Boston
• psihologiei feminine: Easter Harding, The way of all woman, 1975;
Whitmont Ed., Return of the Goddess: femininity, aggression and the
modern grail quest, 1988; Clarissa Pinkola Estes, Woman who run
with the wolves: myths and stories of the wild woman archetype,
7
D.McNeely, 1997, Cambridge companion to Jung, P. Young-Eisendrath, T.
Dawson, Cambridge Univ. Press, în site-ul C.G. Jung 2000
Ballantine Books, New York. În ultima perioadă există tot mai mulţi
autori centraţi pe psihologia masculină.
• simbolismului religios: E. Edinger, 1972, Ego and archetype:
individuation and the religious function of the psyche, Hostie Raymond,
1957, Religion and the psychology of Jung; White Victor, 1952, God
and the unconscious;
• a studiilor sociale şi politice: J. Bernstein, 1989, Power and Politics; Ira
Progoff, Jung's psychology and its social meaning, 1953;
• a mitologiei şi istoriei culturii: Campbell J., 1949, The hero with a
thousand faces; M. Eliade, 1964, Shamanism: archaic techniques of
ecstasy, 1975, Birth and rebirth - as rites and symbols of initiation; J.
Henderson, 1967, Thresholds of initiation; E. Neumann, 1954, The
origins and history of consciousness, 1955, The great mother: an
analysis of the archetype, M.L. von Franz, Creation myths, 1978, The
psychological Meaning of Redemption motives in fairy tales, 1980;
• sincronicităţii: M. L. von Franz, Psyche and Matter, M. Cazanave,
Synchronicite, physique et biologie, 1995, P. Solie, Syncronicite et unite
du monde, 1995
STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICĂ
"Pe cât putem noi discerne, unicul sens al existenţei umane

este să aprindă o lumină în tenebrele fiinţării în sine. Am
putea chiar presupune că, la fel cum inconştientul ne
afectează pe noi, creşterea conştiinţei afectează
inconştientul" Jung, Amintiri, vise, reflecţii


Una dintre paradigmele cele mai incitante şi esenţiale pentru
condiţia epistemologică a psihologiei ştiinţifice a fost formulată în primele
decenii ale acestui secol de C.G.Jung - psihicul ca entitate obiectiv naturală
este în esenţă incognoscibil. Această situaţie dublează descoperirile acestui
secol din fizica nucleară, în special recunoaşterea intervenţiei inevitabile a
subiectivităţii observatorului şi a instrumentului de cercetare de natură să
aducă schimbări subiective în fenomenul observat. Fizica nu mai poate
pretinde să descrie într-o manieră total “obiectivă” fenomenul studiat.
Condiţia paradoxală a psihologiei este faptul că psihicul este în
acelaşi timp obiectul ei de studiu, dar şi instrument de studiu. Acest aspect
are mai multe consecinţe decât ne putem imagina la prima vedere. În primul
rând, ca fenomen natural şi obiectiv, psihicul şi realitatea exterioară nu sunt
separaţi prin bariere fixe, ci constituie o unitate fundamentală definită de
Jung ca unus mundus. Aceleaşi legi intervin în microcosmosul psihic şi în
macrocosmosul realităţii, mai mult, aceeaşi infinită complexitate - cel puţin
în măsura în care pretenţia de cognoscibilitate cere ca cel care cunoaşte să fie
la fel de complex ca şi fenomenul de cunoscut.
Jung exprimă explicit această condiţie scriind că “psihicul este un

fenomen aproape infinit. Nu ştim ce este în sine şi ştim foarte vag ce nu este.
Nu ştiu decât foarte vag ce este individual în psihic şi ce este universal. Pare
pentru mine un gen de sistem de relaţii atoatecuprinzător în care “materie şi
spirit sunt denumiri primare pentru potenţialităţi care transcend conştiinţa.
Nu pot spune despre nimic că este “doar psihic“ pentru că totul în experienţa
mea imediată este în primul rând psihic”8.
Psihicul şi cosmosul sunt pentru omul individual lumea interioară şi
lumea exterioară aflate într-o unitate, omul participând prin natură la toate
evenimentele cosmice, atât prin propria interioritate cât şi prin simultana
relaţie cu exteriorul. Complexitatea psihicului este sporită prin faptul că,
totuşi, în afara conştiinţei care diferenţiază, nu există cunoaştere, cine să
cunoască. Conştiinţa este un fenomen subiectiv, constituit pe parcursul vieţii
individuale, derivat din psihismul matricial obiectiv şi din relaţia cu
realitatea exterioară.
Această împrejurare creşte nivelul de incomprehensibilitate în
sensul în care conştiinţa, ca parte a psihicului, este într-o inevitabilă relaţie
de parte faţă de infinitatea întregului. Deşi tinde prin procesul de individuare
spre integrarea şi asumarea conştientă a conţinuturilor şi sensurilor vieţii,
această tindere este, în sens ad literam, o tensiune către infinit.
În condiţia sa de om de ştiinţă Jung este un experimentalist, care
porneşte cum spuneam de la înţelegerea fenomenului utilizând coerent şi
constant metodologia cercetării empirice care îl obligă la cuprinderea
iraţionalului vieţii prin concepte abstracte, la găsirea sensului prin
diferenţiere: între observator şi obiect, între subiectiv şi obiectiv, între Sine
ca centru coordonator al întregului psihic, Sine ca imago dei şi Eu ca şi
complex parţial conştient care reprezintă definirea identităţii subiective.
Între inconştient arhetipal, care se revendică din profunzimile insondabile şi
incognoscibile ale lui unus mundus, şi inconştient personal şi conştiinţă ca
părţi ale psihismului individual, care poartă sensurile proprii individului
respectiv. În modul de funcţionare prin opoziţie complementară a
conţinuturilor conştiinţei şi conţinuturile inconştientului ca părţi ale
psihismului uman.
În acelaşi timp însă, Jung este un postmodern care se întemeiază pe
coerenţa sensului, care afirmă că trăind în imaginea psihică suntem
8
Scrisori, 17 iunie 1952, pag. 69
inevitabil în chiar interiorul înţelesului căutat pentru că această imagine

conţine înţeles în ea însăşi şi prin ea însăşi.
Sensul acestui paradox al dublei perspective este anticipat printr-o
intuiţie pe care Jung a avut-o copil fiind şi pe care o relatează în cartea sa de
memorii Amintiri‚ vise, reflecţii. Pentru a putea cuprinde în întregime
înţelesurile acestei experienţe, având în vedere şi faptul că piatra este unul
dintre simbolurile cele mai puternice şi primare ale totalităţii, ale Sinelui, o
vom reda aşa cum a fost povestită de autor. “În faţa zidului cobora o pantă
unde se afla o piatră uşor proeminentă - piatra mea. Se întâmpla deseori,
când eram singur, să mă aşez pe ea şi atunci începea un joc al gândurilor care
suna cam aşa: “Eu şed pe această piatră. Eu sunt sus, iar ea este jos" . Dar şi
piatra ar putea să spună “eu" şi să gândească “Eu mă aflu aici, pe această
pantă, iar el stă pe mine”. Atunci s-ar ivi întrebarea “Sunt eu acela care stă
aşezat pe piatră sau sunt piatra pe care stă aşezat el?” Această întrebare mă
dezorienta întotdeauna şi atunci mă ridicam, îndoindu-mă în legătură cu
mine însumi şi tot cugetând: “Cine este ce?". Asta îmi rămânea obscur şi
incertitudinea mea era însoţită de sentimentul unei obscurităţi stranii şi
fascinante. Neîndoielnic era însă faptul că această piatră se găsea într-o
relaţie misterioasă cu mine..."9.

Introducerea aduce cu sine o idee care are consecinţe importante în
privinţa modului cum putem modela structura şi funcţionarea psihismului. În
primul rând, ceea ce s-a realizat până în prezent prin cercetările empirice a
condus spre o modelare inevitabil incompletă şi ipotetică. În al doilea rând,
viziunea pe care o oferă datele empirice asupra conţinuturilor psihice nu
trebuie să conducă cititorul la o personificare a unora dintre structurile
psihice care funcţionează quasi-autonom, cu atât mai mult cu cât astfel de
structuri au sens concret doar în măsura în care ne aflăm în prezenţa viului, a
specificului individual al constituirii şi dinamicii psihice.
Pornind de la necesara idee a unităţii funcţionale a psihicului,
ceea ce există sunt în primul rând structurile sale obiective, le-am putea
spune matriciale sau în termeni jungieni “colective” în măsura în care se
regăsesc la omul generic, omul dintotdeaua şi de pretutindeni. Din această
matrice, care reprezintă virtualitatea dezvoltării structurilor şi funcţiilor
psihismului individual, se desprinde psihismul subiectiv şi se modelează în
relaţia cu evenimentele vieţii şi realitatea exterioară. Dualitatea dintre
9
Jung, Amintiri...p. 34
subiectiv şi cognoscibil şi obiectiv şi incognoscibil în esenţă, dar cognoscibil

parţial prin manifestări şi conştientizare, guvernează ecuaţia acestei unităţi.
Jung insistă asupra considerării realităţii psihicului, care are structura sa
proprie, legile sale de formare, dezvoltare şi funcţionare, dar care fac parte
din realitatea unitară a lumii.
Termenii de psihic şi Psyché reprezintă această unitate, acest sistem
dinamic, în continuă mişcare, guvernat de legea autoreglarii. Relaţia dintre
cele două structuri, psihismul subiectiv şi psihismul obiectiv, dintre
conştiinţă pe de o parte şi inconştient pe de alta este de tip complementar.
“...procesele inconştientului au o legătură de tip compensator cu conştiinţa.
În mod expres am folosit cuvântul “compensator” şi nu “opus” conştiinţei,
pentru că inconştientul şi conştiinţa nu sunt cu necesitate în opoziţie ci
complementare pentru a forma o totalitate care este sinele "10.
Psihismul conştient are o realitate imediată pentru individ şi se
constituie în cursul ontogenezei provenind “din psihicul inconştient, care
este mai vechi decât el şi care funcţionează împreună cu el, sau chiar în
pofida sa”11.
O imagine care să modeleze situaţia constituirii conştiinţei şi a eului
pe de o parte şi a inconştientului personal pe de altă parte este cea a sferei. Ne
putem imagina astfel suprafaţa vizibilă a sferei, conştiinţa, drept aspectul
psihicului despre care individul poate exprima evaluări iar interiorul sferei,
inconştientul, acele aspecte ce reprezintă necunoscutul, obscurul, ceea ce
este ignorat de subiect şi tot mai imposibil de cunoscut cu cât ne apropiem de
centru. În imediata apropiere a suprafeţei, în interiorul ei, se constituie ceea
ce psihologia denumeşte inconştientul personal, în măsura în care acesta se
formează tot pe parcursul vieţii individului, ontogenetic înainte şi odată cu
conţinuturile conştiente şi este relativ accesibil unei cunoaşteri şi integrări în
conştiinţă. Înspre interior, vorbim în continuare, mergând spre un centru
ipotetic, de inconştientul colectiv, iniţial o virtualitate care cuprinde în
germene dezvoltările posibile şi care, în relaţie cu formaţiunile ontogenetice
ale psihicului, poate suporta transformări semnificative.
Centrul însuşi poate fi imaginat ca punctul de apartenenţă la acea
indisolubilitate a lumii, unus mundus ca realitate unitară. Sau, pentru a
rămâne în sfera analogiilor, centrul ar fi chiar masa în implozie a unei găuri
10
O.C. 7, par. 274
11
O.C. 9i, par 502
negre. Acest model urmează cel mai aproape realitatea trăirilor în plan psihic
a timpului şi spaţiului, aspect la care vom reveni ulterior.
Celor trei nivele ale psihicului - conştiinţa personală, inconştientul
personal şi inconştientul obiectiv sau colectiv -, li se adaugă în ecuaţia mare a
funcţionării individului, un al patrulea nivel, relaţia sferei cu lumea
exterioară a conştiinţei colective, ca realitate culturală a valorilor şi formelor
cunoscute de omenire.
Acest model topografic include ca structuri generale arhetipurile şi
ca structuri particulare complexele. Dintre complexele complementare ale
identităţii şi relaţionării, eul, umbra, şi, respectiv, persona şi complexul
contrasexual, anima /animus.
Arhetipurile sunt conţinuturile fundamentale ale psihicului obiectiv,

care nu pot fi observate direct, dar care îşi exercită influenţa asupra
conţinuturilor vizibile ale imaginilor arhetipale şi complexelor, deci asupra
comportamentului şi conştiinţei. În sine, arhetipul este o tendinţă formativă,
cu un specific tematic dar forme de manifestare virtual infinite, o virtualitate
de a structura imaginile experienţei personale într-o manieră particulară.
Jung insistă asupra condiţiei de virtualitate - omul se naşte cu tendinţe de a
forma anumite imagini, dar nu cu imagini propriu-zise. Datorită
transcendenţei sale, arhetipul în sine este la fel de nereprezentabil ca, de
exemplu, în fizică, natura luminii. “Arhetipul ca atare este un model ipotetic
şi nereprezentabil, ceva asemeni “modelului de comportament” din biologie.
“.12 Astfel încât psihologia face distincţia dintre arhetip per se şi imaginea
arhetipală.
Pentru Jung arhetipul este “în esenţă un conţinut psihic care este
alterat prin conştientizare şi care îşi ia culoare din conştiinţa individuală în
care se întâmplă să apară",13 un organism viu, dotat cu forţă generatoare sau
dispoziţii active vii care au capacitatea de a iniţia, a controla, a media
caracteristicile comportamentale şi experienţele şi trăirile de un anume gen.
În eseul “Minte şi pământ”,14, apare o subliniere expresă a unităţii psihicului
cu întreaga natură prin arhetip: “arhetipurile ca atare ar fi fundamentele
ascunse ale minţii conştiente sau, pentru a utiliza o altă comparaţie,
rădăcinile pe care le are psihicul pentru a le cufunda nu numai în pământ în
12
Jung, O.C. 6 par 6 n.9
13
O.C. 6, par. 6
14
O.C. 10, par. 53
sensul cel mai îngust, ci şi în lume în genere. Arhetipurile sunt sisteme de a fi

gata de acţiune şi, în acelaşi timp, imagini şi emoţii”.
Există tendinţa arhetipală de a forma imaginea mamei, dar fiecare
persoană îşi formează o imagine proprie în funcţie de experienţa sa personală,
respectiv de mama sa personală, mai ales de trăirile pe care le-a prilejuit
copilului relaţia cu aceasta, de relaţia sa cu substitutul de mamă, cu mama
din conştiinţa colectivă.
Cu alte cuvinte, evenimentele mentale recurente trăite de fiecare
individ sunt determinate nu numai de istoria sa personală, ci şi de istoria
colectivă a speciei ca întreg encodată în inconştientul colectiv. Dacă
arhetipul per se este doar un postulat, efectele arhetipale au o existenţă la fel
de reală ca realitatea concretă, exterioară.
“Forma lumii în care este omul născut este deja înnăscută în el,
spune Jung, ca o imagine virtuală. Astfel că părinţii, soţia, copiii, naşterea şi
moartea sunt înnăscute în om ca imagini virtuale, ca aptitudini psihologice,
categorii a priori care au un caracter colectiv, imagini ale părinţilor, soţiei,
copiilor în general şi nu predestinări individuale. Acestor imagini le lipseşte
conţinutul solid. Ele pot doar dobândi soliditate şi eventual conştiinţă în
întâlnirea cu faptele empirice care ating aptitudinile inconştiente şi le
grăbesc spre viaţă". 15 Jung compară arhetipurile cu depozitele tuturor
experienţelor ancestrale ale omului. Ele, în sine, nu reprezintă astfel de
experienţe şi nu conţin ceva care are un specific individual. În afara acestor
depozite pot exista amintiri moştenite care sunt determinate individual.
Dotarea arhetipală cu care este născut fiecare individ uman
presupune ciclul de viaţă natural al omului ca specie, respectiv a avea o
mamă, un tată, a explora mediul, jocul cu cei de o vârstă, adolescenţa,
iniţierea, stabilirea unui loc în societatea umană, comportamentul de curtare,
căsătoria, creşterea copiilor, asumarea responsabilităţilor sociale ale
maturităţii, prepararea pentru moarte. “În ultimă instanţă, scrie Jung, fiecare
viaţă individuală este aceeaşi ca viaţa eternă a speciilor”.16 A. Stevens în
“Arhetipul, o istorie naturală a Sinelui”, compară omul în totalitate cu un
sistem psihofizic având in interior, reglator, un “ceas biologic” - structura sa
şi ciclul de viaţă sunt predeterminate de istoria evolutivă a genelor sale. Pe
măsură ce ceasul merge, ciclul de viaţă se desfăşoară astfel încât sistemul
acceptă şi încorporează în el experienţele existenţiale ale individului.
15
O.C. 7, par 300
16
O.C. 11, par. 146
Arhetipurile reprezintă “esenţa şi viaţa unui suflet non-individual, care, deşi

este înnăscut în fiecare individ, nu poate fi totuşi nici modificat, nici luat în
posesie de către personalitatea acestuia”.17
Imaginile arhetipale sunt imagini fundamentale, profunde, formate
prin acţiunea arhetipurilor asupra experienţei acumulate de individul concret.
Ele au specific faptul că înţelesul lor este universal şi generalizabil şi exercită
un efect afectiv de tip numinos, de irepresibilă sacralitate, respect, atracţie.
Manifestarea lor a condus omenirea spre mitologeme, exprimarea simbolică
a acestor figuri la nivelul marilor creaţii colective - religiile, miturile,
legendele şi, nu în ultimul rând, basmele, ritualurile popoarelor de
pretutindeni. Ceea ce revine cu a spune că miturile reprezintă expresia
nemijlocită a inconştientului colectiv. În plan individual, expresia unor
imagini arhetipale poate lua forma unor simboluri specifice în vise sau
reverii în condiţii de normalitate a funcţionării psihice. În condiţia de
dereglare psihologică, se manifestă adesea direct în conţinuturile
fantasmatice de bolnavului.
Arhetipul central reglator, coordonator pentru unitatea întregului
este denumit tehnic Sine. Există, atât cât poate psihologia demonstra până în
prezent, trei sensuri congenere. Sinele reprezintă psihismul ca totalitate
funcţională unitară. Sinele ca arhetip central al ordinii. Sinele ca bază
arhetipală pentru eul individual. Perceperea sinelui la nivelul eului ia forma
simbolică şi numinoasă a unor valori de nivel superior precum creatorul,
soarele ca centru al sistemului solar, regele ca centru al lumii etc., regăsibile
în toate miturile şi legendele lumii. În situaţiile când eul este instabil, iar
lipsa de forţă şi coerenţă ameninţă să destabilizeze sistemul ca atare, apar
frecvent la nivelul individului reprezentări simbolice de tipul mandalei.
Mandala reprezintă organizarea în jurul unui centru, de forma unui
cerc înscris într-un pătrat sau a pătratului cuprins în cerc. Astfel de organizări
apar în vise, în desene, în viziuni fantasmatice şi se pot exprima şi în dans.
Unele dansuri rituale, de exemplu hora sau căluşarii la noi, reprezintă o astfel
de organizare în jurul unui centru unificator, organizare care împiedică
disoluţia, spargerea şi disiparea conţinuturilor, protejând un scop interior,
unitatea. Există o analogie cu locurile sacre în formă rotundă precum “masa
tăcerii” de la Sarmisegetuza, sanctuarul de la Castlerigg şi altele al căror sens
se lasă astfel descifrat în termeni psihici. “Nu putem spera să atingem chiar şi
o aproximativă conştiinţă a sinelui, spune Jung în,18 pentru că oricât de mult
17
Jung, O.C. 16, par. 163
18
O.C. 7, par. 274
conştientizăm, există întotdeauna o cantitate nedeterminată şi

nedeterminabilă de material inconştient care aparţine totalităţii sinelui”.
S. M Joseph19 susţine că imaginea mandalei ca totalitate integrată
poate fi nuanţată odată cu ceea ce se întâmplă în perioade de limită (prag),
asemănătoare cu epocile de trecere precum epoca noastră "post modernă"
care par să consteleze imagini complexe, excentrice şi antitetice, orientate
spre proces şi care cuprind întregirea şi fragmentarea, conjuncţia şi
disjuncţia, astfel susţinând şi exprimând o experienţă reală individuală şi
colectivă. În era noastră locuim stări dezvăluite de întregime, spargere şi
fragmentare şi imagini ale întregului care apar spontan din inconştient pot
reflecta părţi ale acestor realităţi contradictorii.
Exemple de astfel de imagini antitetice ale Sinelui apar în tradiţiile
antice midraice ale rabinilor; în prezentarea lui Jung a visului lui Pauli,
"ceasul-lume"; în descoperirea lui Kepler, la zorii modernităţii, că planetele
se rotesc în jurul soarelui pe elipse şi nu în traiectorii de cerc; în ilustraţii
clinice.
Ipoteza legată de activarea arhetipului Sinelui în momente de criză -
episod psihotic, a fost cercetată 20 utilizând metoda desenului cu tema
deschisă "sensul vieţii" pentru bolnavi schizofrenici (15) internaţi după un
episod clinic. S-au obţinut desene mandalice precum în cazul pacientului C.,
32 ani, bărbat, soarele cu raze cu argumentarea: "sunt o petală în soarele
vieţii, fiecare are soarele lui interior", "sunt din familia Kenedy", "am fost şi
voi mai fi preşedintele României" care exprimă, conform ipotezei jungiene,
condiţia de inflaţionare a eului în raport cu Sinele. A, bărbat, 26 ani,
desenează două cercuri concentrice, cu raze "soarele de primăvară". Pacienta
S., 32 ani, desenează trepte în urcare, "examene ale vieţii", 6 trepte pentru
cele 6 zile ale săptămânii, alături un soare cu un singur ochi pentru că este
rău "nu mă primeşte cu toată căldura lui. Pacientul C., 30 ani, femeie,
desenează un soare în cadrul unui peisaj, "soarele este simbolul puterii mele".
Pacienta M., 27 ani, femeie, desenează un cerc din care ridică trei braţe cu
frunze şi coboară trei braţe fără frunze, "viaţa este o grădină cu flori",
desenul este "copacul vieţii". G, 46 ani, femeie, desenează globul pământesc
cu grila reprezentând meridianele şi paralelele. Pacienta D, 30 ani, femeie,
desenează un pătrat împărţindu-l în trei sectoare verticale în care desenează 2
19
Journal of Analytical Psychology, iulie 2000, vol. 45, no. 3, pag. 385-408
20
1999 - 2000 , M. Minulescu, o serie de cercetări nepublicate privind
expresia Sinelui în condiţia psihotică
trefle şi 2 potcoave, "ideea fundamentală" ce se află în mintea fiecărui om.

Pacienta N, 50 ani, femeie, desenează o piramidă interioară, de care dispune
fiecare om, care redă raportul eu - sine, de cristal, vârful reprezentând viaţa şi
moarte, simultan "final şi început". Pacienta A, 32 ani, femeie, cu intelect de
limită, desenează un avion: un oval dispus vertical pe pagina A4, terminat în
partea de sus cu un cerc cu raze care are la rândul lui în interior un alt cerculeţ
central închis incomplet. Se remarcă acest defect de închidere la toate cele
trei mandale.
M., 20 ani, femeie, desenează o figură circulară deformată cu un
punct în interior, pe care o prelungeşte cu un patrulater. Adaugă un alt desen,
un triunghi în pătrat cu două - o curte cu multă lume. I, 47 ani, femeie,
desenează un copil mic în stilul desenelor realizate de copii de 4 - 5 ani
( două cercuri, cu patru cerculeţe mici reprezentând membrele şi cercul de
deasupra cu ochi rotunzi, nas - punct, gură - linie ca un arc de cerc) şi o
femeie gravidă din profil. S., 43 ani, femeie, desenează u aragaz, masa de
bucătărie, chiuveta, câinele, găina, vitrina cu diverse forme incluzând şi
peştele, respectiv "firea omului, adică casa, familie, perpetuum mobile" - în
desen apar multe elemente rotunde şi simbolul spiralei prin care redă
interiorul corpului / aripa găinii cu trei picioare.
J., 44 ani, femeie, desenează o succesiune de figuri rotunde
numerotate de la 1 la 5; figura a doua este o spirală, iar a V-a schiţează o
femeie, "fecioara Maria cu pruncul". exprimând nevoia de protecţie. R. 51
ani, femeie, desenează un desen complex având în centru o inimă, "iubitul
meu este inima mea", "o inimă frântă după tot ceea ce s-a petrecut". La
dreapta desenează un ursuleţ şi un copac cu flori, la dreapta pe ea însăşi
"mireasă" cu flori. A, 45 ani, femeie, sensul vieţii apare în desen ca "un
drum", o linie sinusoidă orizontală, un şarpe între minus şi plus infinit.
Simboluri ale Sinelui în diferitele sale ipostaze sunt evidente în
desenul pacienţilor schizofreni, indiferent de gradul de cultură şi pregătire
academică, indiferent de nivelul Q.I.: cerul - soare, inimă, glob pământesc,
quadratura prin pătrat şi piramida în trepte, spirala şi piatra, trei pietre. Din
regnul infrauman apar copacul vieţii, grădina, oul, icoana, nou născutul,
pasărea, şarpele. Aplicarea testului culorilor Luscher, forma standard, a adus
la fiecare alegere în primele trei locuri violetul, culoarea fuziunii magice, a
inflaţiei, a incapacităţii de delimitare, a identificării între obiect şi subiect.
Complexele sunt grupări de imagini care sunt în interrelaţie şi care

se formează în jurul unui miez de înţeles comun în esenţa sa arhetipal. Ele au
un ton afectiv comun. Din momentul primelor trăiri psihice individuale,
virtualităţile arhetipale se umplu cu experienţă concretă, conform cu

specificul “temei” respective. Jung descoperă devreme, odată cu cercetările
sale experimentale, datele clinice şi experimentale care îi permit să constate
formarea în psihicul individual a acestor conţinuturi, care, datorită
caracterului lor non-conştient, sunt substanţa bazală a inconştientului
personal. Complexul poate fi definit ca sistem relativ închis, o totalitate, care
constă dintr-o multitudine de aspecte psihice / trăiri, unite printr-un ton
emoţional puternic, identic pentru toate aceste componente.
În eseul "O teorie psihologică a tipurilor", Jung explică: "(complexul)
apare evident din încleştarea dintre o cerinţă de adaptare şi inabilitatea
constituţională a individului de a face faţă provocării. Văzut în această
lumină, complexul este un simptom valabil care ne ajută să diagnosticăm o
dispoziţie a individului".21
Complexele ilustrează dispoziţia unei persoane cât şi relaţii şi
emoţiile legate de aceste relaţii, precum şi modelele de comportament
stereotipe trăite în copilărie şi mai târziu în viaţă.
Înţeles în perspectiva formării sale pe baza tendinţelor arhetipale, de
exemplu, pe baza tendinţei arhetipale de a avea o mama, trăirile personale
ocazionate de relaţia propriu-zisă cu mama sau substitutul(-tele) materne, se
vor grupa de la început în jurul acestui miez de sens comun, constituind în
timp “complexul matern” care există în fiecare dintre noi. Astfel se
constituie în psihicul inconştient “imagoul parental” care este doar parţial o
replică a relaţiilor cu părintele respectiv (influenţe parentale), pentru că, în
cea mai mare măsură e compus din reacţiile specifice ale copilului. Prin
mecanismele proiecţiei persoana se va confrunta cu acestea în “emergenţe
quasi-cotidiene”.
Când câmpul conştiinţei este suficient de larg ca să asimileze
cunoştinţe despre suflet ca parte interioară a psihicului, unul sau altul dintre
complexe se apropie destul de conştiinţă pentru a fi trăit ca ceva propriu, o
apartenenţă încă neclară. Complexul nu este cu totul străin şi proiectat în
consecinţă pe un “purtător” exterior, dar nici suficient de puternic pentru a fi
diferenţiat ca un conţinut subiectiv. Rămâne astfel, spune Jung, “în
semi-umbră, în parte aparţinând sufletului conştient, în parte o fiinţă
autonomă şi ca atare confruntându-se cu conştiinţa”. Psihologic, apare
parţial ca un conţinut autonom al psihicului care nu a fost pe deplin integrat.
Pe de altă parte, procesele conştiente furnizează în mod constant conţinuturi
21
O.C. 6, par. 926
care, în măsura în care sunt recunoscute şi asimilate în conştiinţă, vor lărgi

câmpul acesteia, relativa ei autonomie în raport de dinamica şi conţinuturile
inconştiente.
O serie de astfel de complexe, precum umbra sau persona sau
animus / anima, s-au constituit şi ca urmare a acţiunii mecanismelor de
refulare sau suprimare pe care le vom descrie odată cu complexul eului.
În acest sens, putem spune că inconştientul personal aparţine
individului fiind format şi din impulsuri şi dorinţe infantile refulate, percepţii
subliminale, o multitudine de trăiri uitate. Aceste faţete ale complexelor care
în general nu se găsesc sub controlul voinţei eului, în momentul când
controlul exercitat de eu slăbeşte, se pot manifesta în simbolistica viselor,
sau în asociaţiile întâmplătoare, sau pot fi activate de o stare de şoc, iar
uneori revin din proprie iniţiativă în câmpul conştiinţei. Alteori, când
provoacă perturbaţii în funcţionarea psihică ca în nevroze, ele trebuie şi pot
fi readuse la lumină prin analiza psihologică.
În măsura în care complexele sunt inconştiente, sau chiar dacă sunt
parţial conştientizate, ele se pot comporta relativ autonom, respectiv
independent de dorinţele, controlul, voinţa eului. Ideile şi afectele provocate
de complexul respectiv intră şi ies din câmpul conştiinţei incontrolabil, se
impun acesteia, apar în comportamentul persoanei fără ca aceasta să le poată
stăpâni, sunt acompaniate de puternice trăiri afective. Un conţinut
inconştient şi un complex inconştient iradiază în conştiinţă şi face ca acele
conţinuturi ale conştiinţei care i se asociază să fie supraîncărcate, ceea ce va
avea ca efect rămânerea sa tenace în conştiinţă sau dimpotrivă, dispariţia
bruscă prin atracţia exercitată din inconştient. Acest ultim fenomen este trăit
ca o “lacună”, o eclipsă în conştiinţă însoţită de sentimentul vag de a fi uitat
sau neglijat ceva anume.
Referindu-ne la raportul dintre structurile psihismului putem afirma
că inconştientul nu este o reflectare reactivă la manifestările conştiinţei.
Inconştientul este o “activitate independentă productivă este o lume care se
auto-conţine, îşi are propria realitate, despre care putem spune că ne
afectează pe noi la fel cum noi o afectăm pe ea "... “dacă obiectele materiale
sunt elementele constituite ale acestei lumi (exterioare, n.n.), factorii psihici
constituie obiectele acestei alte lumi”, Jung,22
Conştiinţa este unul dintre cele mai dificile subiecte ale psihologiei.
Pentru Jung, conştiinţa şi inconştientul sunt o pereche de complementare
care au nevoie una de cealaltă, fiecare având sens doar în prezenţa perechii.
22
O.C.vol.7, par. 292
Conştiinţa şi inconştientul sunt într-un schimb continuu. Conştiinţa se

constituie astfel ca o condiţie transcendentă pentru lume, pentru cunoaştere -
precondiţia lumii este propria conştiinţă a omului. În acelaşi timp, ca ultim
produs al evoluţiei, conştiinţa este centru al cunoaşterii, localizare a
responsabilităţii şi a luării deciziilor vitale pentru individ.
Doar în două dintre lucrările sale, Jung se referă la originea
conştiinţei - “Conflicte psihice la copil” şi “Psihologie analitică şi educaţie”,
pentru ca în toate celelalte opere să vorbească despre dezvoltarea conştiinţei.
Noul născut, - expus la o varietate mare de stimuli interni şi externi, trăieşte
senzaţii ale căror conţinuturi se asociază în jurul tendinţelor constituţionale
înnăscute. Ele devin astfel complexe şi pe măsură ce devin mai bogate cresc
în pondere, conţinut, forţă. Modelând, putem spune că formează mai întâi
insule, apoi arhipelaguri de insule, în ultimă instanţă un întreg continent.
Complexul eului, ca şi conştiinţă individuală, evoluează şi devine central ca
şi cum, spune Jung, acest complex ar lua în posesie sistemul psihic din jurul
lui. Acest proces are un vârf în dezvoltarea individului între 3 - 5 ani, când
copilul începe să folosească cuvântul eu din ce în ce mai constant.
Centrul conştiinţei, a cărui funcţie principală este de coordonare a
conţinuturilor conştiente, a ceea ce pot ştii despre mine şi pot direcţiona şi
controla, este eul. Eul este singurul complex parţial conştient, complex a
cărui constituire treptată este pusă în mişcare de la început prin arhetipul
centralităţii, Sinele. Mai mult, odată cu constituirea acestui complex şi
funcţionarea sa quasi-independentă ca punct central de coerenţă şi raportare
a tuturor sensurilor pe care le diferenţiază conştiinţa, pot interveni diferite
blocări, distorsiuni, regresii, slăbiciuni şi incoerenţe care tulbură relaţia
primordială dintre eu şi sine, respectiv funcţionarea axei eu - sine.
Nevroza, ca boală psihică, este, în virtutea autoreglării sistemului,
modalitatea de alarmă care semnalează tipurile de stagnări şi deficienţe
actuale. Pentru Jung, analiza cauzelor comportamentelor regresive, analiza
amintirilor personale ca faţete ale complexelor are sens numai în măsura în
care le raportăm la caracteristicile specifice ale situaţiei actuale a individului,
conducând la transformări în atitudinea eului, asumarea unor conţinuturi ale
inconştientului personal şi, în consecinţă, a responsabilităţii personale.
Conştiinţa este unidirecţionată, unilaterală în momentul prezent.
Jung compara această unidirecţionalitate specifică conştiinţei cu o orientare
care deschide o anume arie în vastitatea întunericului. Când psihicul
conştient insistă prea îndelung sau rămâne ancorat pe o singură direcţie,
sistemul ca întreg reacţionează compensativ. Un fenomen normal în acest
sens este fantazarea pe de o parte, ca manifestare a inconştientului, pe de alta

starea de epuizare, oboseală, până la o gamă largă de manifestări patologice.
Jung diferenţiază între producerea de concepte, sensuri diferenţiate ca
rezultat tipic pentru activitatea conştientă, şi producerea de imagini care ţine
de activitatea inconştientă, de fantezie.
Psihologia analitică demonstrează prin experienţa acumulată până în
prezent că procesele inconştiente care compensează eul conştient conţin
toate elementele care sunt necesare pentru autoreglare, Jung.23 Procesul de
individuare este şi o consecinţă a acestei funcţii de autoreglare. Când se
produc stagnări, blocaje, nevroza este un semnal al defecţiunii atitudinii
conştiente, iar terapia analitică urmăreşte tocmai punerea pe direcţie a
acestor procese de autoreglare în sensul lor transformator pentru psihic.
Transformările la nivelul conştiinţei vor avea consecinţe compensatorii şi
pentru inconştient antrenând o transformare şi la nivelele de profunzime ale
psihismului. În acest sens, putem vorbi în stadiile de înţelepciune ca despre o
co-evoluţie a psihismului subiectiv şi a celui obiectiv şi formarea unei
instanţe intermediare între eul subiectiv şi sine.
Pentru înţelegerea dinamicii interacţiunilor dintre nivelele
psihismului aşa cum au fost descrise se operează o distincţie între
structurile identităţii propriu-zise, eul şi umbra, şi structurile relaţionale,
persona şi anima - animus.
În procesul natural al diferenţierii psihice apare ca o primă necesitate
constituirea complexului eului prin care individul să se instituie ca realitate
de sine stătătoare, realitate care relaţionează cu alte persoane, cu realitatea
exterioară şi cu conştiinţa colectivă a lumii. Într-o perioadă ulterioară, ca
expresie a enantiodiomiei, punerii în joc a contrariului, intervine necesitatea
opusa, aceea de a relaţiona cu propria lume interioară obiectivă, cu forţele şi
sensurile arhetipale ale inconştientului matricial.
Cu cât insul devine mai conştient de această lume interioară cu atât
se va diminua nivelul inconştientului personal suprapus peste cel colectiv.
Apare o conştiinţă "înţeleaptă”, care nu mai este perspectiva lumii personale
şi a eului ci, spune Jung, “participă liber la lumea mai largă a intereselor
obiective”. Nu mai este acel grup agitat de dorinţe, temeri, speranţe şi ambiţii
personale care trebuiau întotdeauna să fie compensate sau corectate de
contratendinţele inconştientului, ci este o funcţie a relaţionării cu lumea,
“aducând individul într-o comuniune unită, indisolubilă, absolută cu lumea
23
O.C. vol.7, par 274
în totalitatea ei”.24 Acesta este în esenţă cazul procesului de individuare

(individuaţie) descris de Jung ca sens major al vieţii umane.
În procesul de formare a eului intervin o serie de mecanisme prin
care impulsuri şi tendinţe, potenţialităţi sunt acceptate, întărite şi confirmate
de cadrul parental şi social, şi altele, evaluate negativ de anturaj sau de
experienţa proprie ca nonadaptative, sunt respinse. În “Psihologie analitică şi
educaţie” Jung vorbeşte de aceste mecanisme. Expulzarea din conştiinţă se
poate produce prin reprimarea activă / refularea de către eu printr-o
deliberată distragere a atenţiei de la anumite conţinuturi conştiente şi o
rezistenţă activă faţă de ele. O dispoziţie continuă spre rezistenţă poate păstra
aceste conţinuturi în mod artificial sub pragul posibilei conştientizări.
Pierderea totală a amintirilor reprimate este un simptom patologic.
Un mecanism complementar este suprimarea, prin care atenţia este
mutată de la un aspect la un altul. În mod normal, conştiinţa poate relua
oricând conţinuturile suprimate. Când aceste conţinuturi rezistă însă regăsirii,
vorbim de reprimare. Cel mai distinct aspect al reprimării este pierderea unor
conţinuturi care au o încărcătură afectivă şi care, astfel, ar trebui să fie uşor
accesibile reamintirii. Amnezia este un efect produs de o cauză fizică, caz în
care toate amintirile unei perioade sunt afectate. În reprimare apar
aşa-numitele amnezii sistematice (amintiri specifice, sau seturi de astfel de
amintiri). În afara acestor conţinuturi prilejuite de mecanismele represive, o
serie de conţinuturi senzoriale rămân subliminale, sunt insuficient de
puternice pentru a ajunge în câmpul conştiinţei, sunt parţial înţelese, parţial
existente pentru eul conştient.
În procesul de diferenţiere şi constituire a eului se formează şi
alter-egoul, ca părţi rejectate ale identităţii personale. Acest complex
inconştient este tehnic denumit umbra şi continuă să poarte un sens al
identităţii personale, partea neacceptată şi neacceptabilă a acesteia, de obicei
asociindu-se cu un sentiment de vinovăţie.
Multe dintre aspectele umbrei disociate în copilărie sunt necesare
pentru funcţionarea sănătoasă a adultului. Astfel, de exemplu, agresivitatea
şi impulsurile sexuale sunt cel mai adesea disociate şi rămân astfel la un
stadiu primitiv de expresie, fără să aibă şansa de a fi dezvoltate şi diferenţiate
prin conştientizare. În umbră pot fi blocate şi alte aspecte reprimate
educaţional, de exemplu chiar expresia directă a inteligenţei spontane a
24
O.C. vol.7, par. 275
copilului, devalorizarea atributelor fizice etc., dinamică care se însoţeşte de

regulă de sentimente de inadecvare, inferioritate.
Psihoterapia analitică are în vedere crearea unui spaţiu de siguranţă
pentru individ unde să poată fi examinate, trăite conştient, asumate şi
exprimate conţinuturile umbrei, şi posibil integrate în imaginea conştientă
despre sine. Astfel de conţinuturi, în măsura în care nu sunt cunoscute, deci
sunt inconştiente, blocate la nivelul umbrei, funcţionează disociat şi se vor
proiecta asupra persoanelor din jur, de obicei de acelaşi sex cu individul,
artificializându-i relaţiile cu lumea. Ele se manifestă în mod normal şi în vise
şi fantezii, de obicei tot prin intermediul unor personaje de acelaşi sex.
Integrarea în conştiinţă a conţinuturilor umbrei are dublul efect de a elibera
energia prin care se menţinuse disocierea şi reprimarea acelor conţinuturi, şi
de a lărgi câmpul de conştiinţă şi sfera de activitate a eului. Arhetipul pe care
se structurează umbra este denumit de Jung Trickster.
Tricksterul denumeşte “o structură psihică complexă, extrem de
arhaică. În cele mai limpezi manifestări este o reflectare fidelă a unei
conştiinţe umane nediferenţiate, corespunzătoare unui psihic care abia a
părăsit nivelul animal”.25 “Apare în inconştient ca o contratendinţă şi, în
anumite cazuri, ca un fel de personalitate secundă, având un caracter pueril şi
inferior”. 26 Acest arhetip, ca miez al complexului umbrei, este “o fiinţă
cosmică primitivă, cu o natură divină - animală, pe de o parte superior
omului datorită calităţilor sale supraumane, pe de altă parte inferior datorită
lipsei de raţiune şi de conştiinţă”. "În cele mai limpezi manifestări ale sale,
este o reflectare a unei conştiinţe umane absolut nediferenţiată,
corespunzătoare unui psihic care cu greu a părăsit nivelul animal". În cursul
individuării se petrece şi o treptată umanizarea acestei fiinţe inconştiente
animalice: "În loc să acţioneze într-o manieră brutală, sălbatică, stupidă şi
fără de sens, către sfârşitul ciclului comportamentul trickster-ului devine
destul de util şi sensibil".
În personalitatea omului modern arhetipul Trickster se manifestă în
forma umbrei, ca sumă a tuturor trăsăturilor inferioare de caracter. Funcţia sa
este de a menţine aspectul problematizant al psihismului colectiv în cadrul
conştiinţei umane.
Astfel că, în procesul de conştientizare a conţinuturilor umbrei,
întotdeauna ceva va persista, ceva va rezista unei totale cunoaşteri. Dar ceea
ce se schimbă este în esenţă chiar atitudinea eului, acesta devine mai
25
O.C. vol. 9i, par.465
26
par. 469
permisiv, mai apt să-şi recunoască limitele şi să funcţioneze în această

ecuaţie în care nu este singurul stăpân al trăirilor, comportamentului, vieţii
psihice în întregul ei. Sănătatea mentală şi fizică a adultului depinde de
capacitatea sa de a recunoaşte şi trăi cu propria sa latură întunecată, de a
acţiona responsabil prin asumarea acesteia.
Teoria lui Jung subliniază funcţia transformativă în procesul
psihoterapeutic. Arhetipul Trickster "prezintă nivelele scăzute de intelect şi
morală înaintea privirii individului mai evoluat, aşa încât să nu uite...treptata
civilizare, respectiv asimilare a unui personaj demonic primitiv care a fost
originar autonom şi chiar capabil de a produce stări de posesie. Mintea
conştientă este astfel capabilă (în acest proces) să se elibereze de fascinaţia
răului şi nu mai este obligată să-l trăiască compulsiv". Posesia se referă la
comportamentele în care eul este total dominat de conţinuturile umbrei, care
erup în conduite iraţionale şi proiecţii. Deseori, în transferul analitic astfel de
aspecte sunt puse în joc chiar de la începutul terapiei ceea ce permite o
treptată conştientizare de către subiect a acestor părţi din sine însuşi. Astfel,
prin asimilarea lor în imaginea de sine, ele au şansa să devină socializabile,
umanizate.
Este poate aici locul să subliniem caracterul non-personalistic al
psihologiei analitice. Jung exprimă în numeroase rânduri această atenţionare:
“Conceptele psihologiei complexe sunt, în esenţă, nu formulări intelectuale,
ci sunt denumiri pentru anumite arii de experienţă / trăire şi deşi ele pot fi
descrise rămân moarte şi de nereprezentat pentru cel care nu le-a trăit”.27
Imaginile umbrei par să poarte un sens al negativului, al răului.
Aceasta este în parte doar o iluzie determinată de disocierea originară a
conţinuturilor umbrei de eul imatur din copilărie. Lipsa de autonomie poate
face copilul să disocieze în umbră şi aspecte pozitive ale eului, în funcţie de
condiţiile educaţionale ale familiei rigide sau nevrotice. Aceste trăsături,
aflate în stadiu primitiv în umbră, nu vor fi uşor de pus la dispoziţia eului
pentru dezvoltarea ulterioară în procesul individuării. Aducerea umbrei în
conştiinţă în scopul unei asumări mature a acestor trăsături pozitive sau
negative este o primă sarcină a psihoterapiei. Adesea în vise agresivitatea
unor figuri din vis tinde să compenseze un eu vigil foarte pasiv. Acelaşi lucru
este valabil în situaţia unei gentileţe exprese a unei figuri de tip umbră. Iată,
de exemplu, conţinuturile agresive ale umbrei în raport cu eul în visul unei
femei, care prezentă un gen de relaţie sado-masochistă cu partenerul. “Un
27
par. 485
papagal într-o colivie. E viu colorat, predomina roşul. Colivia este închisă iar
eu şi prietena mea îl privim. A făcut un ou mic, alb, dar oul a dispărut. Mai
face unul, dar e moale şi are ceva gri pe el, ca un mucegai. Îşi bagă ciocul în
el şi-l sparge iar oul se scurge printre barele coliviei. Noi ne necăjim iar
prietena mea ca să-l pedepsească deschide de două ori un robinet aflat în
vârful coliviei, pe care nu-l observasem până atunci. Papagalul e luat plin
surprindere şi, după două jeturi puternice de apă primite drept în cap, cade
ameţit. Eu deschid uşa coliviei şi îl iau. E inert şi mic s-a micşorat. Nu ştiu de
ce deschid gura şi mi-l bag în gură. Apoi îl scuip, dar acum papagalul e plat
ca o foiţă de hârtie, de fapt e ca o pasăre decupată din hârtie roşie”.
Agresivitatea pacientei, blocată la nivelul umbrei, se manifestă deviat, în
special pe cale orală, prin interminabile discuţii, suspicionări şi acuze
culpabilizante, sterile care îi artificializează energia vitală.
Procesul de individuare, de la începuturile sale, produce şi
aşa-numitele structuri ale relaţionării. Relaţionarea cu exteriorul obiectiv şi
cu interiorul la fel de obiectiv, atât cu alte persoane şi cultura transpersonală
a conştiinţei colective, cât şi cu conţinuturile transpersonale ale
inconştientului arhetipal. În principal, persona este complexul care
mijloceşte relaţia cu lumea, iar complexul contrasexual, anima / animus are
acelaşi rol, punând individul în relaţie mai întâi cu lumea exterioară, apoi cu
lumea interioară, cu sinele.
Reprezentarea în conştiinţă a conţinuturilor umbrei face, de obicei,
obiectul începutului terapiei analitice şi pentru că, de regulă, aceste
conţinuturi specifice umbrei sunt mai accesibile. Umbra fiind mai apropiată
eului, are uneori faţete, trăsături, care se pot discerne mai limpede. În
dinamica psihică, problemei constelate de umbră i se răspunde
complementar pe planul complexului contrasexual. “Pe măsură ce umbra
este recunoscută şi integrată se constelează problema relaţionării, problema
animei (animusului, n. n.)”.28
Într-un seminar dedicat viselor copiilor Jung oferă o descriere
importantă a arhetipului Anima: un fel de dorinţă sau sistem de expectaţii pe
care le are un bărbat în legătură cu o femeie, o fantezie de relaţie erotică.
Dacă expectaţiile exterioare precum dorinţa sexuală obişnuită, sau schemele
legate de bani, putere etc. se amestecă cu acesta, totul este pierdut -
comentează von Franz.29 O recunoaştere conştientă a animei înseamnă a iubi
pe partenera pentru ea însăşi şi de dragul iubirii, precum Beatrice devine
28
par. 487
29
op. cit. pag. 250
pentru Dante, ghidul spiritual. Dar anima poate fi întâlnită iniţial în ambiţiile
unui bărbat şi astfel îl încleştează în vinovăţie şi eroare dacă el nu-şi
recunoaşte conştient dorinţa de putere. Incapabil să conştientizeze, sfârşeşte
complet izolat într-o stare de posesie.
Animus, complementar poate apare ca un sistem de înţelegere. Doar
o femeie care iubeşte adevărul de dragul adevărului îşi poate integra
animusul şi acesta devine apoi, ca şi anima, o punte spre Sine, spre
cunoaşterea Sinelui.
Când doi oameni în relaţie unul cu celălalt sunt pe calea unui proces
de reciprocă individuare, se constelează motivul coniunctio al unui cuplu
suprauman.
Complementar faţă de sexul definit şi asumat la nivelul eului, se
constituie pe direcţionarea oferită de arhetipul contrasexual, complexele
anima, reprezentând feminitatea interioară şi interiorizată la bărbat, şi
animus, respectiv complementaritatea masculinităţii la femeie.
Formarea complexului contrasexual anima este prilejuită de
existenţa în psihicul obiectiv a imaginii colective a femeii, imagine
“moştenită care există în inconştientul bărbatului, cu ajutorul căreia înţelege
natura feminină 30 . De-a lungul dezvoltării, prin reprimarea unor calităţi,
trăsături feminine sau înclinaţii naturale, care sunt definite cultural ca
inacceptabile pentru identitatea sexuală a eului şi care astfel sunt excluse şi
din alter-ego sau umbră, aceste conţinuturi tind să se grupeze în jurul
imaginii feminine arhetipale. La aceste faţete mai contribuie experienţele
prilejuite de contactele reale pe care bărbatul le-a trăit cu feminitatea în toate
ipostazele ei, în timpul vieţii sale. Dintre acestea din urmă, desigur,
semnificativă este relaţia subiectivă cu propria mamă. Acelaşi lucru este
valabil şi în ceea ce priveşte originea şi sursele complexului animus la
femeie.
Complexul contrasexual este destul de dificil de adus în conştiinţă în
primul rând pentru că “este practic imposibil să faci pe un bărbat căruia îi
este frică de propria feminitate să înţeleagă ce înseamnă anima” Jung.31
Modul obişnuit prin care anima sau animus sunt experimentate, trăite este
prin proiectarea acestora pe o persoană de sex opus. Proiectarea poartă şi o
calitate fascinatorie faţă de persoana purtător al proiecţiei. Această
numinozitate este prilejuită de faptul că arhetipul contrasexual este şi cel
30
O.C. vol. 7, par. 301
31
idem, par. 310
care este cel mai apropiat de centralitatea sinelui şi, de fapt, ascunde
puternicul arhetip al bătrânului înţelept.
Constelarea imaginii anima sau animus aduce după sine această
puternică calitate supra-individuală, deschide relaţionarea cu sinele. Calea
este vizibilă mai ales după a doua parte a vieţi când enantiodromia întoarce
sensul cunoaşterii dinspre experienţele exterioare, relaţionarea cu exteriorul,
întru refacerea unităţii, înspre experienţele interioare, relaţionarea cu propria
interioritate profundă şi refacerea unităţii interioare. Datele empirice
demonstrează că, în mare măsură, caracterul animei este determinat de
natura subiectivă şi obiectivă a relaţiilor cu mama. În acest sens, dacă mama
are o influenţă negativă asupra băiatului, anima se va exprima prin conduite
irepresibile în care se manifestă iritabilitate, depresie, incertitudine,
insecuritate, susceptibilitate. În aceeaşi ecuaţie intră şi conduite dominate de
teama de boli, de accidente, de dispoziţii sumbre şi idei suicidare, când
anima se manifestă ca un adevărat “demon al morţii”.
Caracteristică unei anima formată sub influenţa negativă a mamei
este şi propensiunea spre atitudini şi remarci distructive, care devalorizează.
În situaţia unor influenţe pozitive şi a unei relaţii pozitive băiat-mamă - de
care însă acesta nu se poate elibera, anima astfel structurată va influenţa prin
sentimentalism, susceptibilitate şi vulnerabilităţi afective, hipersensibilitate.
În faza de proiecţie, caracteristică pentru adolescenţă, dar nu numai,
identificarea inconştientă a unei alte persoane cu imaginea sufletului din
propriul psihic este limitată în timp. Ea este puternic zdruncinată în primul
rând de artificialitatea unor atribuiri care nu au consistenţă în personalitatea
femeii respective. Şi, odată cu acest proces, treptat, se face tot mai posibilă
sarcina de a stabili o relaţie autentică cu cealaltă persoană. În acest sens,
anima pentru bărbat şi animus pentru femeie, chiar în proiecţie, au această
funcţie de a lărgi sfera conştiinţei prin integrarea unor conţinuturi care
permit eului schimbări de atitudini, noi perspective. În faza de interiorizare,
în dinamica intrapsihică, aceeaşi funcţie dă posibilitatea unei mai
cuprinzătoare auto-înţelegeri şi autocunoaşteri.
Aceste două direcţii de acţiune a complexului anima permit
bărbatului să găsească partenerul de cuplu potrivit, ajută să aducă în lumină
fapte disimulate în inconştient, permit persoanei să fie la unison cu valorile
interioare şi circumscriu astfel poziţia de ghid şi mediator între eu şi sine de
care vorbeşte Jung.
În funcţie de nivelul de diferenţiere şi evoluţie al complexului anima,
putem vorbi de patru stadii începând cu cel mai primitiv desemnat simbolic
prin prototipul Eva care prilejuieşte relaţii pur instinctive şi biologice.
Stadiul următor al dezvoltării aduce anima la nivelul romantic şi estetic,

nivel la care rămân încă prezente aspectele sexuale, cu prototipul Elenei lui
Faust. Stadiul al treilea implică devoţiunea spirituală a erosului, având ca
prototip imaginea Fecioarei Maria. Stadiul al patrulea este al înţelepciunii
care transcende puritatea şi sanctitatea, stadiu rar atins în dezvoltarea
psihologică a omului modern, stadiu având ca simbol pe Sulamita din
Cântarea Cântărilor.32
Animus apare ca personificare masculină a inconştientului feminin
şi este în mod fundamental influenţat de relaţia reală, dar mai ales subiectivă
a fetiţei cu tatăl ei. “Anima simbolizează funcţia de relaţionare. Animusul
este imaginea forţelor spirituale la femeie, simbolizate de o persoană
masculină. Dacă un bărbat sau o femeie nu sunt conştienţi de aceste forţe
interioare, ele apar în proiecţie”.33 Diferenţa dintre un bărbat şi o femeie la
nivelul acestor complexe contrasexuale constă în faptul că, spune Jung,34
“după cum anima produce dispoziţii, animus produce opinii”. Caracteristic
pentru o influenţă paternală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un
comportament dur, implacabil, rece, încăpăţânat, insensibil. În stadiul de
identificare influenţa animusului negativ e vizibilă în pasivitatea şi paralizia
tuturor sentimentelor.
Spre deosebire de anima, animus apare frecvent în vise printr-un
grup de personaje, ceea ce întăreşte ideea că reprezintă mai mult un element
colectiv decât unul personal. Există, de asemenea stadii de diferenţiere şi
evoluţie a complexului animus, începând cu ipostaza forţei fizice,
personificată de Tarzan. Stadiul următor evoluează spre capacitatea de a
lucra organizat dublată de spirit de iniţiativă. Dacă pentru stadiul al doilea
acţiunea sublimează forţa fizică şi sexualitatea şi avem prototipul omului de
stat, sau a lui Alexandru cel Mare. În stadiul al treilea verbul ia locul acţiunii
fizice, personificările surprind ipostaza de profet sau preot. Stadiul cel mai
înalt al evoluţiei acestei structuri intrapsihice este fermitatea spirituală,
receptivitatea la ideile creative care dau un sens nou existenţei, cu prototipul
Gandhi35.
32
cf. M.L. von Franz, “Procesul de individuare” în “Omul şi simbolurile
sale”, pag. 185
33
Scrisoare, Letters, vol. II, pag. 402
34
O.C. vol. 7, par. 331
35
von Franz, idem, pag. 194
În cultura occidentală tradiţională, anima tinde să fie purtătoarea

părţii emoţionale neintegrate a bărbatului, ceea ce se manifestă într-o
afectivitate dominată de sentimentalism (versus sentimente nuanţate şi
mature). Animus se manifestă ca o gândire nediferenţiată, insuficient de
flexibilă, ce apelează la opinii comune mai degrabă decât la o luare în
considerare nuanţată şi adaptată.
Sentimente şi opinii care sunt învelite în termeni precum “trebuie”,
“ar trebui”, care se bazează pe reguli generalizate şi colective privind
comportamente acceptabile sau stereotipuri masculine sau feminine, toate
acestea fiind introiectate. Ele emerg în prezentul hic et nunc din părţile
inconştiente ale psihismului. Ceea ce le trădează sursa este tocmai calitatea
impersonală a acestor sentimente sau opinii.
De ori câte ori Jung discută despre ceea ce au în comun anima şi
animus ca imagini arhetipale, se referă la capacitatea de a media între
conştiinţă şi inconştient, mediere prin care aspectul creativ al inconştientului
este integrat conştiinţei.
Identificarea inconştientă a unui bărbat cu anima sa, sau a unei femei
cu animus, conduce spre pierderea capacităţii de discriminare şi abilităţii de
a face faţă jocului contrariilor. Un motiv al distorsiunii imaginilor arhetipale
anima şi animus este faptul că ele sunt legate în complexele paternale. O
astfel de situaţie este simbolizată în visul unei paciente, cu dificultăţi
recursive în construirea relaţiei de cuplu. “Cobor într-un lift împreună cu un
bărbat şi o femeie. Nu îi cunosc, sunt blonzi amândoi, au nişte feţe ciudate şi
parcă seamănă între ei. Sunt mai în vârstă. Zâmbesc cu subînţeles, parcă ar
şti ceva ce eu nu ştiu. Mă simt intrusă. Liftul coboară ciudat, pe o traiectorie
spiralată, nu normal pe verticală. Coborârea în spirală este inedită. Dintr-un
impuls, mă apropii de bărbat şi îl cuprind cu un braţ pe la spate, pe sub
cămaşă, ca într-o îmbrăţişare. Simt că miroase a băutură. Femeia ne priveşte
zâmbind, nu are nici o reacţie. Suntem muţi toţi trei, nu vorbim, nu se aud
voci. Subliniem întreaga trăire de numinozitate care însoţeşte întâlnirea cu
arhetipurile parentale, aspectul de sexualizare şi atracţie, stranietatea
coborârii în spirală în care călăuză este tatăl - animus, precum şi
împrejurarea că tatăl, băutor, abuzase de fata sa în adolescenţă.
Un alt motiv al distorsiunii ţine de condiţia de conţinuturi reprimate
pentru că ambele sunt asociate deseori cu dorinţe şi emoţii puternice şi
tendinţa eului este de a se lupta cu astfel de impulsuri inacceptabile. Asemeni
oricărui conţinut reprimat sau disociat, şi aceste simboluri arhetipale îşi
forţează drumul în conştiinţă, ceea ce conduce spre izbucniri bruşte, fantezii
ce, datorită faptului că nu pot fi liber exprimate, se manifestă compulsiv.
Deşi anima / animus sunt în general contrasexuale faţă de identitatea

de gen a eului, sunt situaţii în care sunt contaminate de umbră, situaţii în care
sexul animei sau animusului este mai puţin clar. Dacă există o confuzie de
identitate în rolul de sex al eului, această confuzie se poate trăi
complementar în imagourile umbrei şi animei / animusului.
Cercetări analitice contemporane încearcă să introducă ideea
funcţionării, alături de cele două arhetipuri contrasexuale, a unui arhetip al
androginităţii, aceste trei modele ale sexualităţii fiind implicate în dinamica
şi identitatea homosexuală36.
Persona, ca a doua structură relaţională, reprezintă acea interfaţă
inconştientă sau semiconştientă, un sistem complex de interrelaţii constituit
între conştiinţa individuală şi societate cu dublul rol de a realiza o impresie
definită asupra altora şi de a se adapta. Relaţia dintre persona şi anima /
animus este de tip compensator.
Termenul de persona utilizat de Jung are ca simbol masca din teatrul
clasic grec. Fiecare cultură construieşte un sistem de valori şi roluri
recunoscute în planul societăţii respective. În genere, roluri sociale precum
cel de tată, mamă, soţ, soţie, profesor, preot, om politic etc., roluri care
conţin moduri de comportament expectate şi acceptabile în plan social.
Comportamentul înseamnă atitudini, conduite, expresivitate verbală şi
nonverbală, îmbrăcăminte. Eul în formare se izbeşte de aceste
comportamente desfăşurate prin relaţiile cu ceilalţi şi prin amendările celor
din jur faţă de propriile conduite. Alege diferite roluri integrându-le mai mult
sau mai puţin în identitatea acceptată. În măsura în care acestea i se potrivesc,
deci reflectă abilităţile şi calităţile eului, ele vor facilita într-adevăr o relaţie
socială normală.
Eul normal, eul sănătos, poate adopta diferite faţete persona în mod
flexibil în funcţie de caracteristicile situaţiei cu care se confruntă. Lipsa
măştii înseamnă regresia spre starea de comuniune confuză, în care
predomină proiecţia nu diferenţierea conştientă, stare definită de Jung prin
termenul “participare mistică” în care confuzia eu-altul este nelimitată şi
neamendată.
Persona are ca prim sens tocmai capacitatea de a diferenţia între
rolurile sociale şi adecvarea eului la acestea pentru a intermedia o
comunicare socială în care cei doi poli, eul şi celălalt, sunt recunoscuţi şi
trăiţi ca diferiţi.
36
M. Minulescu, 1997
“În mod fundamental persona nu este nimic real, este un compromis

între individ şi societate în legătură cu felul în care ar trebui să apară insul. El
ia un nume, câştigă un titlu, reprezintă un birou, este una sau alta. Într-un
anume sens, toate acestea sunt reale, totuşi în relaţie cu individualitatea
esenţială a persoanei respective este numai o realitate secundară, un produs
al compromisului, în alcătuirea căruia adesea alţii au un rol mai mare decât
ea însăşi... Persona este o asemănare, o realitate bi-dimensională, asemeni
unei porecle. . . există şi ceva individual în alegerea specială şi orientarea
personei... Deşi eul conştient este iniţial identic cu persona - acel rol de
compromis de care facem paradă în faţa comunităţii, sinele inconştient nu
poate fi niciodată reprimat până la aneantizare. Influenţele sale se manifestă
mai ales în natura specială a conţinuturilor inconştientului care contrastează
şi compensează... Prin analiza inconştientului personal, conştiinţa devine
plină de material colectiv care aduce cu el dimensiunile individualităţii”.37
În terapie apar însă adesea situaţii de proastă funcţionare a personei
datorate fie unei excesive dezvoltări a acesteia, fie unei dezvoltări inadecvate,
insuficiente, fie datorită identificării cu persona până la a pune semnul
egalităţii între imaginea de sine şi rolul social principal al insului. Acest din
urmă aspect în care se manifestă o insuficientă diferenţiere între simţul
proprium-ului şi rolul social persona, conduce persoana la reacţii
disproporţionate în care resimte ca pe o ameninţare personală, directă, orice
aspect care pune în ecuaţie rolul respectiv. Aceste identificări cu rolul social
sunt, spune Jung, surse posibile ale nevrozei. Analiza se concentrează pe
persona şi pentru a determina falsele asemănări, trişarea cu sine însuşi,
identificarea cu rolul social şi funcţionarea prin comunicare artificială.
Dificultăţile de comunicare apar ca parte din simbolistica următorului vis al
unei paciente care prezentă idei obsesive legate de moartea posibilă a soţului.
“Eram undeva într-o curte unde era o casă mare şi cineva de la serviciile
secrete a venit la mine să mă roage să-i ajut într-un caz şi pentru asta am
primit o bluză şi o justă destul de transparente în care trebuia să mă deghizez.
Înainte de a mă schimba şi a pleca m-am dus la etajul casei unde mi s-a spus
că o să găsesc o toaletă...".
Se poate observa paradoxul “deghizării” cu haine transparente,
amintind de povestea împăratului “îmbrăcat” cu cele mai minunate haine din
lume, dar care de fapt era gol.
Iată şi exemplul unui vis al unei paciente cu anxietate socială care
comunică inadecvarea şi necesitatea refacerii iniţiatice a personei. “Sunt
37
O.C. vol. 7, par. 246 - 247
într-o baie, vestiar. Cu duşuri urâte. Ştiu că sunt tot în F. şi că trebuie să mă

schimb de haine şi să mă spăl. Nu-mi găsesc bagajele. Sunt derutată. Cineva
(parcă sunt numai bărbaţi acolo) îmi împinge un cufăr de lemn mic şi-mi
spune în bătaie dejoc să mă spăl în el.”
În simbolistica viselor, personajele tip persona au genul persoanei
care visează.

Jung concepe psihismul ca pe un sistem unitar cu autoreglare. În
cadrul acestui model intervin în principal 3 legi ale dinamicii, cu sorgintea în
termodinamica clasică.
Autoreglarea psihicului.
Complexul sistem psihic structurat pe mai multe nivele şi
constituindu-se pe matricea unor tendinţe funcţionale, este într-o continuă
mişcare, o continuă dinamică şi transformare la nivelul energiei psihice,
energie denumită de Jung cu termenul general de libido. Pentru psihologia
analitică, libidou1 este analog energiei fizice şi funcţionează în ecuaţia
generală a relaţiei dintre contrarii. Cu cât tensiunea dintre perechea de
contrarii este mai mare, cu atât energia este mai ridicată. În lipsa contrariilor
nu se manifestă nici libidoul. Contrariile complementare se regăsesc la
diferitele nivele de analiză ale sistemului începând cu componentele sale
esenţiale, conştiinţa şi inconştientul. Astfel de contrarii complementare sunt
de exemplu şi cele două direcţii ale orientării libidoului, înspre exterior,
extraversia, şi înspre interior, introversia.
Opuse complementare sunt şi cele patru funcţii ale cunoaşterii,
grupate în funcţie de coordonata raţionalitate şi iraţionalitate. Astfel,
gândirea logică fată de evaluarea afectivă ca expresii opuse şi
complementare ale raţionalităţii, şi senzorialitatea faţă de intuiţie, ca expresii
contrare ale iraţionalităţii. Funcţia de reglare a contrariilor este intrinsecă şi
naturii umane.
Libidoul are o dublă mişcare, spre înainte, sau progresivă, şi spre
înapoi, de retragere sau regresivă, ca expresie a dublei necesităţi care
guvernează funcţionarea normală a psihicului, legătura cu lumea exterioară
şi legătura cu lumea interioară, transformarea adaptativă în corelaţie cu
ambele realităţi. Legea generală care corelează cele două opuse este
enantiodromia, transformarea necesară în contrariu. În acest sens, regresia
este un mecanism normal în măsura în care libidoul funcţionează fără
blocaje, în sensul întoarcerii temporare şi necesare la o stare de visare după o

perioadă de activitate mentală intensă şi direcţionată.
Întoarcerea se poate manifesta şi în sensul unei temporare reveniri la
un stadiu anterior de dezvoltare, ca o compensare pentru un efort de
transformare adaptativă crescut. Regresia este astfel înţeleasă ca un stadiu de
restaurare.
Regresia poate avea un sens patologic în cazul în care, eul,
insuficient consolidat, lipsit de coerenţă, sau sărac şi deosebit de închistat
într-o atitudine rigidă, funcţionează puternic represiv, prilejuind astfel
disocieri şi / sau multiple identificări inconştiente cu faţete ale unor
complexe. Există de asemenea şi situaţii existenţiale când adaptarea
conştientă, prea puţin flexibilă, eşuează iar eul, în toate aceste circumstanţe,
nu mai poate face faţă energiei conţinuturilor inconştiente. Mişcarea
progresivă a energiei devine imposibilă, libidoul va curge înapoi spre
inconştient supraenergizând inconştientul.
În încercarea de a ieşi, de a se exprima, pot apare, alături de viziuni
fantasmatice, comportamente regresive care funcţionează repetitiv în viaţa
individului. Sub efectul inflaţiei, apar şi se impun în trăirea psihică, ieşind de
sub controlul eului, conţinuturi complexuale, sau chiar complexe disociate
care funcţionează autonom, ca o a doua personalitate. Inconştientul va
penetra conştiinţa instalându-se de regulă simptomatologia nevrotică, uneori
regresia efectivă spre comportamente infantile sau primitive.
În situaţii în care blocajul este foarte rigid, poate avea loc
dezvoltarea unei psihoze ca semn al prăbuşirii temporare sau definitive a
structurii conştiente, în unele situaţii autismul ca manifestare a rupturii
relaţiei cu realitatea exterioară.
Am ales spre exemplificare poemul unui pacient, un bărbat tânăr, cu
un puternic complex matern nerezolvat care a condus la relaţii instabile cu
feminitatea inclusiv spre dorinţe homosexuale, poem care exprimă în
simbolistica metaforelor această stare regresivă. “Trecând nepăsător pe
vechi străduţe! am avut o viziune / Lângă mine, stăteam eu / Aveam
n-aveam zece ani / M-am speriat şi m-am întrebat / Care dintre ei sunt eu? /
Iar s-a cufundat inima mea / cu deşertăciune / Are nevoie de nisip / de
speranţă să se agaţe / până să recadă! în oceane triste. / Sirenă nemuritoare /
pe valuri învie-mă / şi lasă speranţa / în neant să cadă / şi singură acum să
sufere.” Se observă coborârea în inconştient (neant, ocean), complexul
anima în suferinţă (inima, sirena), situaţia regresivă (cele două identităţi
simultane).
Regresia ca mecanism normal, în ecuaţia mare a dezvoltării, are

sensuri diferite în funcţie de vârstele diferite ale ontogenezei. În prima parte
a vieţii, Jung susţine necesitatea de a sprijini în general tendinţele progresive
ale psihicului care pot conduce spre asumarea cunoaşterii şi formării
personale în lupta cu experienţele existenţiale majore. Eul în general este
încă prea puţin coerent, insuficient de autonom, prea rigid sau prea instabil
pentru a suporta o autentică regresie, în sensul coborârii în inconştient. În
general, în ordinea existenţei, complexul contrasexual care intră puternic în
funcţiune la pubertate şi adolescenţă, aduce cu sine acea necesară forţare a
ieşiri din identificările cu imagourile matern şi patern, şi amplificarea
conţinuturilor complexului eului prin relaţionarea prilejuită de proiecţia
conţinuturilor contrasexuale pe un partener exterior. Această direct ie
naturală este un sprijin pentru sensul progresiv al mişcării libidoului.
După a doua jumătate a vieţii, enantiodromia accentuează spre
necesitatea reîntoarcerii spre conţinuturile lumii interioare, forţează spre
luarea în considerare a ceea ce a fost neglijat, reprimat, uitat, nediferenţiat,
spre sensurile incluse în tendinţele arhetipale. În acest sens, este încurajată
direcţia regresivă a mişcării libidoului, direcţie care însă nu mai pune
psihicul în primejdia inflaţiei eului de conţinuturile arhetipale. În această
perioadă, eul este autonom, suficient de întărit, de capabil să facă diferenţieri
şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză pentru a nu cădea pradă unei regresii
patologice.
Una dintre cele importante lucrări ale lui Jung “Simboluri ale
transformării”38 tratează energia psihică care se transformă în corelaţie cu
conceptul de simbol, ca expresie a situaţiei existenţiale prezente a
subiectului. Dinamica simbolurilor în viaţa psihică surprinde dinamica
transformării libidoului dintr-o perspectivă specifică, respectiv faptul că
realitatea psihică cotidiană este încorporată într-o continuitate mai mare, prin
care înţelesul ascuns influenţează ceea ce este aparent, iar aparentul
influenţează înţelesul ascuns.
Libidoul ca energie psihică serveşte scopurile adaptative ale vieţii,
dar poate fi transferat şi utilizat şi în scopuri productive, creative în sens
cultural. Transferul nu reprezintă însă un liber-arbitru al conştiinţei. Psihicul
are manifestă o funcţie denumită tehnic de Jung, funcţia creatoare de
simboluri, sau transcendentală, prin care inconştientul transformă libidoul cu
ajutorul simbolurilor. Adesea simbolul este o cuprindere într-un sens unitar a
38
O.C. vol. 5
unui conflict tensional de contrarii. Această funcţie înnăscută a permis

omului primitiv să-şi transfere energia instinctuală în acte simbolice care au
un sens congener cu sensul instinctului dar diferă fundamental ca formă de
manifestare.
Astfel, de exemplu, ritualurile de fertilizare a pământului, ce se pot
regăsi în agricultura diferitelor popoare şi spaţii geografice, reprezintă o
convertire a libidoului instinctului sexualităţii şi investirea lui pe un alt plan
decât cel instinctual. De aici şi frecvenţa simbolurilor falice şi de germinare
în psihologia şi cultura diferitelor popoare în zorii civilizaţiei. Jung
consideră de asemenea că energia transferată conştiinţei, deci voinţei eului,
este tot un produs al evoluţiei civiliza-iei umane. Insuficienţa acestei energii
este suplimentată mereu în viaţa individuală prin capacitatea de energizare a
simbolurilor produse natural de inconştient şi exprimate normal în vise,
reverii, fantezii, viziuni, comportamente. În condiţii de anormalitate, se
manifestă dereglat în halucinaţii, fantasme, delir, simptomatologie nevrotică.
În terapia analitică interesează două aspecte - problema
diagnosticării libidoului, sau conţinutului, şi problema imaginilor şi
modelelor arhetipale, respectiv forma care conţine libidoul.
E. Edinger în “Transformarea libidoului”39 pornind de la prezentarea
unui spectru larg de grade de manifestare a libidoului, introduce un fel de
unitate de măsură gradată la nivelul căreia putem vorbi pe de o parte de
cantitate de energie, pe de alta de conştientizarea imaginilor şi a sensului
acestora. Astfel, ca prim nivel este specificată starea de atenţie ca
manifestare bazală a libidoului. Evaluând aspectele cărora le dă atenţie
pacientul versus cele care îl lasă indiferent putem diagnostica unde anume, în
situaţia psihică actuală, este localizat libidoul. Interesul, ca atenţie focalizată,
reprezintă deja un grad de manifestare mai ridicată a energiei. Dorinţa reală
prezintă o implicare constantă a libidoului în care interesul a devenit mai
profund, implicare ce deja scapă adesea controlului eului. Ataşamentul este
o stare cronică în care libidoul este prins în dorinţe pe care persoana în mod
obişnuit şi le satisface. Chiar dacă starea de ataşament poate să nu fie imediat
vizibilă pentru că a devenit obişnuinţă, se poate determina anamnestic de
care anume aspecte ale vieţii persoanei este ataşat libidoul. Entuziasmul
deschis reprezintă un nivel mai mare de manifestare a libidoului. Etimologia
cuvântului indică această apropiere de “zeul interior”, en theos. O stare
incontrolabilă de conştiinţă prin lipsa de acces a acesteia la conţinuturile
39
1994, The C.G.Jung Bookstore, Los Angeles, seminar ţinut de E.Edinger
în 1992, în programul de formare ca analist, Los Angeles Jung Institute
inconştiente constelate este compulsia, situaţia în care urgenţa

transpersonală ia în posesie persoana. Libidoul se poate manifesta în
simptoame diferite, intensitatea este foarte mare, iar eul depăşit se lasă purtat
în direcţia specifică de manifestare. Prin revers, o cantitate la fel de mare şi
intensă de libido se manifestă şi în ceea ce tehnic este denumit “adorare”,
dar este vorba de un stadiu calitativ diferit în care compulsia este deja
integrată în conştiinţă, sensul este cunoscut şi acceptat de conştiinţă, stadiu
în care se trăieşte şi respectul faţă de numinozitatea transpersonală.
Pentru a discerne capacitatea de control a eului în raport cu
manifestarea libidoului, ne punem problema intenţionalităţii, Jung. 40 Cui
aparţine intenţia? Atâta timp, spune Jung, cât libidoul este ataşat de eu,
reprezintă intenţionalitatea sau voinţa eului. În terapie se pune întrebarea -
unde se află libidoul unui anume pacient? Care este intenţia acelui libido?
Încotro se îndreaptă? Care este scopul intenţiei respective? Specificul
psihologiei jungiene este descoperirea scopului unui anume fenomen psihic,
intenţia care este latentă în interiorul lui. Când intenţionalitatea nu aparţine
eului putem vorbi de compulsie. Când scopul este descoperit, pacientul
resimte uşurare, satisfacţie. În situaţia când analiza simbolurilor prin care se
manifestă libidoul nu ajunge la scopul subiacent, asistăm la stagnare, la
revenirea insistentă a aceloraşi manifestări simbolice în vise, viziuni, reverii
etc.
În lucrările târzii, Jung se referă explicit la faptul că psihicul are
două centre. Unul mai restrâns, Eul, iar celălalt este Sinele care poartă o
cantitate de energie mai mare decât cea de care dispune Eul. Astfel că sinele
se constituie sub raport simbolic, ca imago dei, imaginea lui Dumnezeu, a
creatorului. În situaţia în care Eul realizează o legătură cu centrul mai mare,
şi nu este suficient de structurat, coerent şi flexibil, apare ideea de a deveni
Zeu definită ca o deificare a Eului. Ideea astfel trăită de Eu aduce după ea un
potenţial pericol pentru că deschide posibilitatea unei inflaţii periculoase.
Multe halucinaţii psihotice pornesc de la această incapacitate a eului de a
discerne între o iniţiere numinoasă, eul care trăieşte revelaţia unui alt centru
coordonator, nemuritor, şi luarea ad literam a acestei ipostaze în care eul se
suprapune / se identifică Creatorului. Analiza sursei libidoului conduce, a
demonstrat Jung, la imaginea interioară a lui Dumnezeu şi la posibilitatea
întâlnirii cu energia divină. Dacă relaţia pe axa Eu - Sine se va realiza
inconştient, prin identificare, sau conştient prin diferenţiere şi acceptarea
40
O.C. vol. 5, par 197
sensurilor creative purtate de Sine, - este o măsură a anormalităţii psihice sau,

dimpotrivă, a împlinirii procesului de individuare, conştiinţa înţeleaptă.
Unilateralitatea conţinuturilor actuale ale conştiinţei, unitendinţele
sau atitudinile înguste ale eului activează complementar în inconştient
opusul acestora. Termenul tehnic pentru această dinamică este constelare
prilejuit de modelarea relaţiei intrapsihice între complexe sub forma unui
sistem solar. Complexele au o anume masă puternică, sunt încărcate
energetic şi astfel se atrag sau resping între ele, sunt în interconexiuni. În
majoritatea cazurilor când se utilizează terapeutic visele, scopul urmărit este
de a sprijini pacientul să vadă clar, să diferenţieze conştient, diferitele forme
ale propriei sale structuri de personalitate, forme care sunt inconştiente dar se
manifestă în comportament prin proiecţii, prin acţiuni a căror intenţionalitate
nu aparţine eului, multe ducând spre nefericire nevrotică, stagnare, cicluri de
acţiuni repetitive etc.
O astfel de situaţie este ilustrată de schimbările de dispoziţie. Ele
reprezintă adevărate vizualizări ale schimbărilor în structura complexelor
care stau în spatele imaginii inconştiente a eului. Iată un vis care descrie
simbolic dinamica intrapsihică. Aparţine unei femei de 31 ani, la câteva luni
de la începutul terapiei, când deja transformările intrapsihice antrenau
schimbări de dispoziţii şi în complexul eului. Forţa imagisticii este puternică.
Iradiază energie, schimbare, simbolizând constelarea Umbrei.
“E noapte şi sunt afară. Nu sunt singură, mai este cineva lângă mine. Pe cer
au loc nişte fenomene ciudate - luna luminoasă şi roşu strălucitor radiază un
inel de lumină şi împreună cu el începe să traverseze rapid cerul, ajungând în
partea opusă. Parcă sunt doi aştri în loc de unul. Şi alte planete se mişcă rapid
pe cer, par să fie foarte aproape de Pământ. Mă gândesc speriată că este
sfârşitul. Privesc întruna spre cer. Mă trezesc.”
Eul este şi el capabil de a realiza astfel de schimbări când îşi pune, de
exemplu, problema priorităţilor personale în situaţii de ambivalenţă. Sunt
însă multe probleme psihice mai importante, unde se cere o schimbare a
identităţii, când decizia nu ţine de liber-arbitrul eului ci de ajutorul acţiunii
autoreglatorii curative interioare, care se manifestă de regulă tocmai prin
funcţia creatoare de simboluri, respectiv capacitatea psihicului inconştient de
a fabrica simboluri, a rezolva printr-un sens coerent tensiunea dintre
contrarii. Situaţia de conflict între opuse este depăşită printr-o soluţie
simbolică care, paradoxal, relativizează ambele opuse într-un cadru mai larg
de înţeles.
Munca clinică cu visul implică sprijinirea eului să acţioneze în
direcţia transformărilor subiacente observate prin analiza imaginilor din vis.
Ordinea transformărilor nu poate fi controlată nici de eul pacientului, nici de

analist. J. Hall,41 insistă pe faptul că situaţia analitică şi persoana analistului,
sunt, în majoritatea cazurilor, singurul temenos pe care îl are pacientul, deci
singurul loc sigur unde unitatea existenţei sale este păstrată în cursul
instabilităţii mişcării de trecere de la vechea imagine a eului către una nouă,
mai cuprinzătoare, care abia emerge. Ceea ce poate face analistul este să
sprijine pacientul să urmeze cât de aproape posibil formele în care se
prezintă conflictul însuşi, să încerce să facă orice impact posibil asupra
situaţiei şi apoi “sa aştepte, să observe, să aibă încredere” în sensul
transformărilor interioare.
O structură complexuală care este ataşată identităţii eului este adesea
bipolară.
Un complex bipolar simplu prezintă cel puţin două faţete, două
modele (bipolaritate care este specifică persoanei respective). Unul dintre
poli este ataşat de eu ca model al identităţii recunoscute, în timp ce opusul
poate fi reprimat la nivelul alter-eului, a Umbrei şi apar astfel manifestări de
comportament paradoxale pentru imaginea de sine a eului. Opusul poate fi
direct proiectat pe o persoană din mediul apropiat determinând o
artificializare a relaţiilor cu aceasta, inhibând posibilitatea formării unei
relaţii autentice, stabile.
Continuând imaginea sistemului solar al lui Jung, Edinger
exemplifică dinamica eului de-a lungul variatelor modele de identitate
printr-un model în care complexele inconştientului personal sunt aranjate
într-o reţea neregulată, în care anumite grupuri de complexe se aranjează în
modele, deşi fiecare dintre grupuri este în contact cu toate celelalte complexe
din reţea. “Imaginându-ne miezul arhetipal al eului bazat pe Sine ca o rază de
lumină, acele complexe care sunt “luminate” de rază reprezintă identitatea
actuală a eului. Aria care este iluminată lasă mereu în afară părţi întunecate
ale reţelei. Această parte neluminată a reţelei cade în variate modele
structurale de non-eu, umbra, anima etc. Dacă lumina eului se mişcă, ea
schimbă nu numai conţinuturile eului ci şi modelele de relaţionare asociate
acestor conţinuturi”. 42 În mod obişnuit, persoana nu este conştientă că
lumina eului prezintă această dinamică, sau consideră pur şi simplu că zona
luminată este eul său.
41
în “Jungian dream interpretation”, pag. 29
42
pag. 32
Constelarea fiind un aspect natural al dinamicii complexelor, ne

punem problema, în mod deosebit pentru complexul eului, dacă este mereu
constelat, sau apar faze de constelare. Există desigur momente când nu
suntem aproape de loc preocupaţi de identitatea proprie, de imaginea de sine,
şi momente când problema identităţii este deosebit de importantă, când
simţul valorii personale este lezat, sau când se manifestă sentimente de
anxietate, agresivitate, îndoială. Când are loc o constelare a complexului
eului, atunci, spune Verena Kast, în “Dinamica simbolurilor”, lumea, viaţa
este văzută explicit sau implicit prin prisma propriului complex al eului şi
simţului valorii personale. În situaţiile când în inconştient se constelează un
anumit complex într-o formă care îi este relativ caracteristică, acesta
influenţează complexul eului şi se pune problema coerenţei şi forţei celui din
urmă. Felul cum este exprimat complexul inconştient şi trauma pe care o
resimte subiectul sunt legate invariabil de complexul eului pentru că reacţiile
complexului influenţează întotdeauna simţul valorii personale.
De obicei, constelarea complexului eului apare când există o
nereuşită relativ la ceea ce subiectul consideră că ar trebui să realizeze, sau
când cei din jur se referă la un aspect pe care persoana ar prefera să rămână
ascuns. Fiecare conflict este un stimul spre a dezvolta sau spre a limita
complexul eului. În situaţia unui complex al eului insuficient de coerent,
când inadecvarea este evidentă, de exemplu când persoana trăieşte o insultă,
apare un sentiment de auto-apărare cunoscut în mod obişnuit ca şi complex
de inferioritate, însoţit de anxietate, mânie sau tendinţe distructive.
Când nu apare o fragmentare în urma insultei, mecanismele de
apărare care intră în joc pot conduce spre un comportament stereotip cu rol
de a restabili autoestimarea.
Dacă eul este suficient de coerent, subiectul va conştientiza
nepotrivirea dintre imaginea de sine şi perceperea din afară, respectiv va
ajunge la înţelegerea limitelor şi a posibilelor rectificări. Un eu slab va
dezvolta fantezii de grandoare şi fantezii legate de persoane idealizate care îi
apar ca asemănătoare dar şi superioare. Una dintre cele mai grave reacţii este
aceea a distrugerii şi devalorizării. Toate aceste modele pot fi recunoscute ca
manifestare a funcţiei de autoreglare a psihicului.
Modelele conduc spre patologie doar în situaţia în care devin
atitudini care nu mai pot fi influenţate sau controlate de eu iar persoana
ajunge să trăiască mereu şi mereu prin aceste compensări. Ca simple reacţii
compensative de moment, au rol în a sprijini menţinerea coerenţei eului şi
permit o confruntare cu conflictul prezent. În terapie, compensările
potenţiale reprezintă situaţii tipice de transfer şi contratransfer.
Odată constelat un conţinut inconştient, va tinde să spargă relaţia de

încredere conştientă între pacient şi analist pentru că prin proiecţie se creează
o artificializare a acesteia. Această atmosferă iluzorie poate conduce spre
interpretări şi înţelegeri mereu eronate, sau la o impresie deconcertantă de
armonie care este un semnal pentru analist că este necesar să facă efortul să
conştientizeze, să lămurească aspectele de diferenţă. “Situaţia este învăluită
într-un fel de ceaţă care concordă deplin cu natura conţinuturilor
inconştientului - spune Jung43 - şi este încărcată în plus cu tensiuni polare,
inamicitia elementorum”. “Refinisarea materiei prime", conţinutul
inconştientului, cere o răbdare fără sfârşit din partea analistului, iar din
partea pacientului “să-si utilizeze cele mai bune puteri şi capacitatea de a
suferi care nu îl lasă nici pe analist neafectat”.44 Fără a nega munca analitică
asupra proiecţiilor prin transfer asupra analistului, Jung insistă că este mai
important să abordezi în aşa manieră pacientul încât să nu provoci transferuri
ceea ce va duce la o mai directă expresie a problematicii acestuia în
simbolistica viselor şi producţiilor sale expresive.
Un aspect particular în care se manifestă dinamica conţinuturilor
psihismului la nivelul celor trei structuri - psihicul conştient, inconştientul
personal, inconştientul colectiv - este dat de modul lor diferit de raportare la
dimensiunea spaţială şi cea temporală a realităţii.
Jung ajunge devreme la concluzia că la nivelul inconştientului
timpul devine din ce în ce mai relativ pe măsură ce se ajunge în straturile tot
mai profunde. În anumite zone pare să nu existe deloc o conectare la timp.
Cercetările empirice asupra diferitelor manifestări ale psihismului l-au
condus spre concluzii formulate în lucrarea “Sincronicitatea, un principiu de
conexiune acauzal”. Pauli, fizician deţinător al unui Nobel, cercetează
împreună cu Jung, în acelaşi context, rolul simbolismului arhetipal în creaţia
ştiinţifică, demonstrând de exemplu originea interioară a conceptelor
ştiinţifice ale lui Kepler. În prezent, cercetări semnificative au fost realizate
şi comunicate mai ales de M.L. von Franz în lucrări precum “Psihic şi
materie”, “Psihoterapia”.
Acest aspect poate fi vizualizat la nivelul viselor, produse ale
inconştientului, unde apar în acelaşi context schimbări în toate direcţiile
temporale, iar în anumite contexte relativizarea timpului merge până la
trăirea absenţei coordonatei timp. Visul este un aranjament de scene -
43
O.C. vol. 16, par. 385
44
par. 386
simultane, care intrate în conştiinţă suportă abia atunci o aducere în reperele

logicii temporale, în secvenţe temporale. Când se lucrează analitic spre
profunzimile psihismului se pot urmări în visele individuale motive care apar
din trecutul îndepărtat al fundalului cultural ancestral al persoanei ca şi când
acest trecut ar fi viu, pe deplin viu, în inconştient. În acelaşi sens, ne referim
la aspectul nu numai compensator, dar şi prognostic care apare în prim plan
în unele vise ce descriu direct un eveniment viitor, sau vise care anticipă
dezvoltarea viitoare într-o formă simbolică.
Este cunoscut faptul că la începutul terapiei materialul adus de
pacient cuprinde adesea astfel de structuri simbolice semnificative pentru
terapeut şi orientarea terapiei.
Jung observă şi demonstrează că dintre toate nivelele psihismului,
conştiinţa este cea legată de spaţiul-timp determinat, la nivelul căreia
principiul dominant este cel al cauzalităţii. Jung denumeşte acest specific al
conştiinţei, modus cogitandi. În realitatea tridimensională, spaţiul şi timpul
sunt repere obiective. Cercetările lui Piaget relevă, în acest sens, faptul că
dezvoltarea simţului timpului la copii se realizează treptat, prin învăţare, cei
foarte mici prezintă însă simţul ritmului, frecvenţei, vitezei mult mai rapid şi
sunt mai dezvoltate decât simţul temporalităţii.
Arhetipurile în sine par să fie complet atemporale. Arhetipul ca
element structural al psihicului există pretutindeni şi în toate timpurile, “nu
se supune legilor timpului şi spaţiului şi este, dimpotrivă, capabil să supună
într-o măsură timpul şi spaţiul. Acest factor, continuă Jung 45 , manifestă
calităţile de atemporalitate şi nonspaţialitate, eternitate şi ubicuitate”
Arhetipurile devin reale doar sub forma imaginilor arhetipale şi abia
sub această formă au acces în conştiinţă şi, mai ales, în realitatea ei
spaţio-temporală. În munca analitică, lucrul cu un vis care conţine material
personal cere ca acest conţinut să fie legat de prezentul imediat al vieţii
pacientului, în sensul unei reacţii faţă de atitudinea sa manifestată în ziua
anterioară sau la ceea ce va face cu o zi după vis. Când visul conţine un motiv
arhetipal, înţelesul său este valabil pentru o perioadă de timp mult mai
extinsă şi chiar pentru comunitatea din care face parte subiectul. Sunt bine
cunoscute visele descrise de Jung, ale sale şi ale pacienţilor săi, care
anticipau primul şi cel de al doilea război mondial. Astfel de vise reprezintă
un răspuns sau o constelare în inconştientul colectiv a motivelor prevalente
în conştiinţa colectivă.
45
Scrisori, 21 octombrie 1957, pag. 398
Cercetările desfăşurate de Jung indică faptul că arhetipurile există

într-un plan obiectiv, în afara determinărilor spaţio-temporale şi
demonstrează empiric că fenomenele sincronistice apar în general în situaţia
când se constelează un arhetip. Impactul atemporalităţii lumii arhetipale
asupra temporalităţii psihismului subiectiv conduce spre fenomene de tip
acauzal, denumite de Jung sincronistice. În astfel de situaţii asistăm la
coincidenţa de sens dintre un fenomen concret din realitatea tridimensională
şi o trăire psihică (vis, insight, revelaţie, etc.), indiferent dacă acest fenomen
concret ţine de trecut, prezent, viitor, de aici sau acolo. În plan individual, de
exemplu, astfel de “stări de excitaţie” ale unui arhetip se produc într-o
situaţie vitală pentru persoană dublată de o stare emoţională puternică, sau
când este gata să izbucnească o maladie, sau anticipă o anume dezvoltare
de-a lungul vieţii.
Descriind felul cum este trăit timpul la diferitele nivele ale psihicului,
von Franz foloseşte acelaşi model al sferei. La suprafaţa acesteia, eul prin
funcţia sa principală de conectare la realitatea exterioară, se mişcă într-un
curent de evenimente extern şi intern, deci în timp. Zona imediat următoare,
a inconştientului personal, are, prin alcătuirea sa, o conexiune imediată cu
timpul, cu ontogeneza subiectului, cu desfăşurările temporale, deşi există un
grad de relativizare a timpului demonstrat de vise. Spre interior, odată cu
zona imaginilor arhetipale, se manifestă o relativizare accentuată a
temporalităţii, existenţa lor antrenează un timp mult mai vast, până la mii de
ani. Constelarea imaginilor arhetipale aduce sensuri care eludează realitatea
temporală imediată.
Mai în profunzime, avem mărturia unei mişcări de auto-înnoire
interioară în cadrul Sinelui descrisă de Jung în opera sa Aion. “Sinele nu
este o cantitate statică sau o formă constantă, ci este de asemenea un proces
dinamic. Transformările reprezintă desfăşurarea unui proces de restaurare
sau reîntinerire, ca atare, în interioritatea sinelui comparabil cu ciclul
carbon-nitrogen în soare... ". 46 Din această perspectivă, a faptului că
“psihicul nu poate fi total diferit de materie...psihicul şi materia există în una
şi aceeaşi lume şi fiecare participă la cealaltă...” (par. 413), sinele nu poate fi
considerat un centru al liniştii atemporale, în afara timpului ci existând
într-un proces dinamic. Mai profund, e zona arhetipurilor eterne, a Sinelui,
atotputernic, în afara timpului. “În centru chiar, este butucul de roată gol, un
46
O.C. vol 9ii, par. 411
tărâm al purei lipse de timp” scrie von Franz. 47Cu cât ne apropiem de cadrul
exterior al sferei cu atât intrăm mai sigur în temporalitate. Sinele, prin
mişcarea sa, creează pentru eu trăirea timpului. Constituirea şi păstrarea
relaţiei eu-sine, axa eu-sine, semnifică de fapt un cadru de echilibrare în
constantă schimbare care conduce spre evoluţie şi normalitate în plan psihic.
În mai multe dintre lucrările sale, dar în special în “Psihologia
arhetipului copilului”, Jung oferă o cheie de înţelegere a faptului că
simptoamele psihopatologice şi simbolistica asociată lor sunt manifestări ale
unor arhetipuri neglijate. “Arhetipurile erau şi mai sunt încă forţe psihice vii
care cer să fie luate în serios şi au un mod straniu de a fi sigure de acest lucru.
Întotdeauna sunt aducătoare de protecţie şi salvare şi violarea lor are ca o
consecinţă “pericolele sufletului” cunoscute din psihologia primitivilor. Mai
mult, ele sunt cauzele infailibile ale tulburărilor nevrotice şi chiar psihotice,
comportându-se exact precum organele fizice ori sistemele funcţionale
neglijate sau maltratate”.48
Vindecarea condiţiei psihopatologice cere remedierea acestei stări
de neglijare, ceea ce presupune găsirea arhetipului respectiv, acelui "zeu"
care a fost neglijat, neluat în seamă, pierdut din perspectiva conştientă asupra
vieţii şi, mai ales, cere restituirea funcţiei sale prin integrarea sensului în
conştiinţă. Restituirea implică însă o autentică atitudine de respect şi
"onorare" sau “adorare” a acestor sensuri ale psihicului care nu sunt
produsele eului şi asupra cărora controlul său este inaplicabil.
Integrarea nu semnifică o simplă conştientizare sau doar un act
cognitiv, fie acesta cât de complex, prin care înţelegem ceea ce a fost neglijat
sau reprimat în viaţa noastră datorită deseori restricţiilor şi cerinţelor
corespunzătoare modelului dominant de organizare a libidoului care a
funcţionat până în prezent (de fapt tocmai acest model a avut ca efect
divizarea psihicului şi excluderea anumitor aspecte, conţinuturi, ale
acestuia).
Integrarea înseamnă mai mult decât cogniţie, înseamnă trăire
completă şi asumare. Analistul, prin procesul analitic care include pacientul
ca parte activă, realizează acest gen de interpretări utilizând metoda
amplificării descoperită, definită şi dezvoltată de Jung, prin care pune în
legătură materialul psihologic individual (exprimat prin simbol, sau simptom)
cu un mitologen, respectiv cu un motiv sau personaj arhetipal relevant şi cu
soluţiile acestuia (exprimat de obicei în mituri, legende, dar şi în basme sau
47
în "Psyche and mater", pag. 122.
48
O.C. vol. 9i, par. 266
ritualuri). Acesta este primul pas al metodei ciclice a amplificării, respectiv

descoperirea relevarea sensurilor analogiei relevante. Pasul următor al
metodei cere descifrarea “miezului inconştient de sens, înţeles"49 care este
subiacent atât mitului cât şi simptomului sau simbolului respectiv. În esenţă,
relevarea acestui miez rămâne întotdeauna parţială pentru că nu va putea
vreodată epuiza înţelesul total ci permite doar o circumambulare a lui, o
cuprindere prin reliefarea unor virtuale conexiuni şi direcţii de transformare
a libidoului. Acest pas permite un fapt psihic la fel de esenţial pentru pacient
şi pentru analist şi anume, dacă relevarea acestui “miez de înţeles” este
corectă va constitui o reafirmare inteligibilă şi psihologic relevantă a
arhetipului din care derivă atât simptomatologia respectivă cât şi imaginea
mitică. Prin metoda amplificării se caută astfel acel “zeu” ascuns.
Al treilea pas necesar al hermeneuticii amplificării este reîntoarcerea
şi aplicarea pentru situaţia de viaţă prezentă a pacientului. Conform
principiului compensării, acest miez inconştient de înţeles stă într-o relaţie
de tip complementar şi compensativ cu unilateralitatea conştiinţei şi are o
funcţie teleologică, respectiv are ca ţintă a criticii defectul poziţiei eului
conştient şi indică ce este necesar pentru remedierea acestui defect.
Conştientizarea este o parte a soluţiei, dar decisivă este limpezirea căilor
pentru ca procesele de autoreglare ale psihicului să poată interveni, acţiona şi
contribui prin efectele lor vindecătoare.
În această complexă ecuaţie, nu analistul este vindecătorul.
Restabilirea funcţionalităţii dereglate va permite funcţiei de autoreglare a
sinelui să se manifeste normal, natural. În acest sens, acest tip de interpretare
restaurează o funcţie de tip religios, de respect şi consideraţie fată de aceste
forţe interioare din care derivă şi eul şi individuarea ca sens major al vieţii
individuale, atât din partea analistului, cât mai ales a pacientului.
Atitudinea religioasă este definită de Jung în “Psihologie şi religie”
ca “o luare în considerare şi urmărire atentă a anumitor factori dinamici care
sunt concepuţi ca “puteri” - spirite, demoni, zei, legi, idealuri, sau oricare alt
nume le-a dat omul unor astfel de factori pe care i-a descoperit în lumea sa ca
fiind puternici, periculoşi sau suficient de ajutători pentru a le acorda o
considerare atentă, sau măreţi, frumoşi şi suficient de semnificativi pentru a
li se devota adorându-i şi iubindu-i”.50 Din acest punct de vedere taxonomia
nevrozelor în încercarea de a le capta specificul aduce un sens mai ales la
49
par. 266
50
O.C. 11, par. 8
nivelul imediat vizibil, dar pierde din vedere faptul că nevroza este “un
fenomen intens individual iar tratamentul real şi eficient este întotdeauna
individual”, Jung.51
În cadrul complementarităţii materie / natură şi spirit, principii la fel
de importante şi cu acelaşi drept în cadrul existenţei umane, psihicul poate fi
considerat ca situat în interiorul acestui continuum. Pe de o parte fizicul,
fiziologicul, instinctul, pe de altă parte arhetipul, spiritul. Psihicul se poate
mişca de la o parte spre cealaltă. Dinspre instinct şi materie se manifestă
principiul cauzal, efectul care duce la acţiune. Dinspre arhetip, se manifestă
sensurile, înţelesurile sau cunoaşterea virtuală. Când facem o evaluare a
pacientului această pereche de complementare trebuie avută mereu în vedere.
Unde se situează persoana în spectrul natură - spirit ? În măsura în care
pacientul a venit la terapie şi are o anumită dificultate psihologică înseamnă
că există o anumită dispersie sau blocare psihică fie spre un capăt, fie spre
celalalt. În acest moment, prin extremizare, cele două principii încep să
funcţioneze ca opuse.
De exemplu, în timp ce la începutul secolului polul natură era
neglijat de conştiinţa colectivă, sau era chiar quasi-absent la majoritatea
pacienţilor nevrotici ai lui Freud, în prezent psihicul şi-a schimbat
amplasarea şi, astfel, existenţa unei dimensiuni spirituale autentice a
psihicului apare şocantă pentru omul contemporan tehnologizat şi încarcerat
în “civilizaţia materială”. În suferinţa psihică a omului contemporan nevoia
de spiritual se manifestă compulsiv, - apar variante de religiozitate sectantă,
sau speranţa în miracole sau căutarea unor ritualuri ezoterice dublate însă de
violenţă şi dezechilibru psihic.
Dintre cele mai importante mesaje ale psihologiei, cel al condiţiei
umane ca evoluţie a conştiinţei este poate cel mai important. În cartea sa de
memorii, “Amintiri, vise, reflecţii”, Jung exprimă acest sens într-un pasaj
comentând călătoriile sale în Africa. În faţa unui peisaj de început de lume,
Jung are revelaţia clară a importanţei cosmice a conştiinţei umane ca singura
şansă a diferenţierii sensurilor, a existenţei de nedeterminare.
“Omul, a dat lumii abia în actul invizibil al creaţiei desăvârşirea,
existenţa obiectivă. Noi am atribuit acest act doar creatorului şi nu ne-am
gândit că, procedând astfel, privim viaţa şi existenţa ca pe o maşină calculată
până la ultimul detaliu şi care merge mai departe, fără sens, împreună cu
psihicul uman, după nişte reguli cunoscute dinainte şi predeterminate. Într-o
astfel de fantezie dezolantă de mecanism de ceasornic nu există nici o dramă
51
O.C. vol. 17, par. 203
a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu, nici o noua zi care să ducă spre noi
ţărmuri, - ci doar pustiul unor procese calculate... Acum îl aflasem (sensul,
n.n.) şi mai aflasem şi altele, că omul este indispensabil pentru desăvârşirea
creaţiei, ba mai mult, că el este de fapt cel de al doilea creator al lumii, abia el
dă lumii fiinţa obiectivă, fără de care lumea s-ar derula spre un sfârşit
nedefinit - neauzită, nevăzută, devorând în tăcere, născând, murind, tot dând
din capete prin sute de milioane de ani, prin noaptea cea mai adâncă a
nefiinţei. Abia conştiinţa omului a creat existenţa obiectivă a lumii şi sensul
şi astfel omul şi-a găsit locul indispensabil în marele proces al fiinţei”.

Ca o aplicaţie la aspectele privind dinamica psihică vom prezenta
mai jos câteva aspecte legate de importanţa depresiei şi munca analitică
Depresia ca stadiu în procesul de individuare.

Depresia, din perspectiva psihologie analitice, este privită ca stadiu
necesar al individuării: necesitatea luptei pentru a se produce o creştere
ulterioară, un proces transformator general al personalităţii. "Lumea de
dincolo, lumea de dedesubt" poate fi privită ca proces natural al definirii şi
energizării eului 52 . "Nu poate fi fericire fără suferinţă... Eliberarea este
constituirea unei conştiinţe deasupra opuselor. Eliberarea completă
înseamnă moarte"; ilustrativ în mitologemul "morţii şi renaşterii".
Procesul analitic cere diferenţierea şi formarea analistului pentru a fi
capabil să evalueze pericolul stării depresive şi să susţină perioada, adesea
lungă a regresiei.
Valoarea depresiei.
"Dia-bolic" vs. "sim-bolic" la nivelul energiei psihice; au sensul de
separare, diastolă vs. unificare, sistolă.
Expectaţia pacienţilor de "a trăi în fericire" este o fantezie naturală a
copilăriei ce se regăseşte şi în mitologemul "au trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţe" şi în visul omenirii despre "starea paradisiacă", "paradisul
pierdut".
52
v. crizele depresive ale adolescenţei; v. călătoria lui Jung după despărţirea
de Freud
În aceeaşi termeni poate fi considerată şi atitudinea că prin voinţă

poţi obţine fericirea.
În ambele apare confuzia între perfecţionism şi întregire, între
"perfect" şi "întreg". Această confuzie are multiple forme care se pot ilustra
poate cel mai fericit prin episodul din Noul testament privind termenii în care
are loc ispitirea diavolului asupra lui Issus în deşert, respectiv "să fii fericit
de aici înainte...".
Când eul este prins în nevoia de perfecţiune, la nivelul
complementar al umbrei se potenţiază constelarea nefericirii, nefericirea ca
incapacitate, cu autoblamări, autoculpabilizări. Eul va fi inflaţionat de
personalitatea Mana, a Magicianului Întunecat ca aspect al Sinelui.
Imaginea labirintului în simbolistica depresivă

Imaginea dia-bolică ca partea de umbră a întregului, este trăită printr-o gamă
relativ largă de "labirinturi". În cultura lumii apar diverse modele de
labirinturi, între care în matematică banda lui Moebius şi în mitologia
greacă Labirintul Minotaurului cu ghemul salvator al Ariadnei par să
ilustreze extremele: labirintul infinit, fără putinţă de ieşire şi labirintul în care,
ghidat corespunzător, ajungi să dai lupta cu umbra şi să te întorci la suprafaţă
cu noi puteri, mântuitor. Expresiile verbale care redau astfel de experienţe:
"Să fii prins într-un capăt-mort, blocat într-un "fund de sac, o fundătură"
care exprimă situaţia în care, aflat în regresia depresivă, ai ajuns să pierzi
sensul direcţiei, al controlului şi imaginea centrului.
Mişcarea circulară de-a lungul unui cerc vicios, sau pendularea de
la o soluţie opusă la alta, reciproc insolubile, sunt câteva dintre ilustraţiile
pentru pierderea direcţiei. Punctul maxim al dezorientării este
întoarcerea la centru, dar un centru privit prin ochii spaimei, ca o întâlnire
cu Diavolul, cu Moartea, cu Minotaurul. Această ipostază a centrului este
arhetipul umbrei lui Dumnezeu şi acţionează ca un punct de maximă
disoluţie, o trăire a morţii ca tragedie.
Apropierea de un astfel de centru induce panică şi, reflex, căutarea
unui loc de securitate. Acest proces poate conduce spre dezvoltări pozitive
sau negative:
În plan pozitiv apare nevoia de a trăi înţelegerea unui sens, care
poate împinge analizandul spre a ajunge dincolo de acel capăt mort. Acest
proces înseamnă. în termeni terapeutici să retrăieşti paşii care te-au adus
acolo unde te afli acum, în înfundătura indeciziei, a lipsei de sens. Retrăirea
ca un proces creativ înseamnă a deveni conştient de ceea ce s-a întâmplat.
Înţelegerea poate fi umilitoare, dar poate să dea ceea ce este necesar pentru a
depăşi impasul, direcţia. Acest tip de proces poate fi valabil pentru persoane
cu traume extreme şi care, în copilărie, nu au avut parte de o relaţie parentală
normală.
În plan negativ:
• Regresia la un model anterior, regresie nevrotiformă care readuce
problema personei. Este un model repetitiv, un cer vicios care conduce
mereu spre aceeaşi înfundătură. Un exemplu în nevroza obsesiv -
compulsivă.
• Fuga de depresie şi de experienţa morţii în idei noi, experienţe noi,
proiecte, cu o aviditate lipsită de orice control, respectiv mania.
Nu există un proces de individuare fără trecerea prin stadiul depresiei.

Fundătura înseamnă un blocaj al energiei psihice. Intrarea într-o
astfel de "fundătură" este un proces natural, momentul când pierzi înţelesul,
sensul.
Faza următoare cere să dai drumul emoţiilor şi să descoperi
imaginile care stau blocate; să le dai formă prin pictură, sculptură, dialog cu
aceste figuri inconştiente. Această fază şi analiza în cadrul ei cere o atitudine
etică atât a analistului cât şi eului analizandului pentru a putea aduce un
înţeles. Aducerea înţelesului înseamnă vindecarea.
În proces, este necesară capacitatea, forţa de a îndura depresia; eul să
fie suficient de puternic pentru a se putea întoarce din lumea de dincolo şi a
rezista imaginilor pe care le retrăieşte, emoţiilor cu care se confruntă,
întâmplărilor respectiv amintirilor traumatizante. Acest aspect este un
mitologem deja constelat în legendele şi poveştile lumii (dilema din Prâslea
cel voinic şi merele de aur îl conduce pe erou la luptele cu balaurii din
tărâmul de dedesubt pentru a salva situaţia de la suprafaţă şi a se produce
transformările intrapsihice vitale pentru supravieţuirea împărăţiei).
În terapia analitică este important să găseşti o imagine pentru starea
emoţională şi o personificare care să permită un dialog. Apoi, prin
imaginaţia activă poate avea loc o trăire subiectivă a psihicului obiectiv.
Tehnica analitică cere evocarea stării emoţionale: Ce simte pacienta?
Ce o face să simtă...? Când a mai simţit această stare înainte? Poate să
descrie amintirea? Încărcătura mare de anxietate ascunde o mare depresie.
Cum vede o voce critică negativă? Ce culoare ar putea descrie starea? (poate
alege culoarea dintr-un grup de creioane, eşantioane de culori etc.)".
"Încearcă să pui pe hârtie. Te va ajuta".
În simbolistica curentă a depresiei, apar: starea de negru, apoi emoţii

şi simboluri ale morţii, dezmembrării, imagini de excremente, vacuum, tunel,
a te goli, disoluţia, fluide precum sângele, a fi îngheţat, a fi devorat de
monştri, descompunere, cădere. Astfel de simboluri apar spontan în visele de
la începutul depresiei împreună cu lipsa de speranţă ca dispoziţie
copleşitoare.
În acest moment poţi cere pacientului să deseneze. Poţi obţine o
imagine a lipsei de speranţă. (De regulă, sunt ilustraţii care reprezintă clădiri
deşerte în negru, cu ferestrele bătute în cuie, blocate, fără ieşiri spre exterior
sau cu gratii. Noroi pe jos. Găuri ca de împuşcături. Sârmă ghimpată.
Asemeni unei situaţii de război când totul este mort).
Poţi obţine în desene o imagine a unei situaţii din vis (ilustraţii ce
reprezintă figura unei monstru din vis, o încăpere întunecoasă, cu o singură
uşă care coincide cu gura monstrului. Desenul Tricksterului în negru, dar cu
ochii galbeni).
Poţi cere desenarea morţii (ilustraţie, cap feminin, amplificare al
unui monstru al iadului, al sentimentului de moarte). Desenul nu este propriu
zis o imagine din vis ci o continuare prin analiza şi amplificarea visului în
şedinţa analitică.
Emoţiile sunt covârşitoare; se pune problema de a găsi imaginea din
aceste emoţii şi de a susţine, a rezista în faţa tensiunii, implicit în faţa
intensităţii imaginii. Rolul de suport al terapeutului odată cu revelarea
sensului imaginilor în şedinţă, sau în procesul asistat al imaginaţiei active.
Poate apare strigătul (Ilustraţie prin: "A fi strâns de braţe până la sufocare",
"tentacule negre"). Sau poate apare imaginea unei celule interioare de tortură
- care poate aduce în prezent retrăirea traumei abandonului legată de
amintirea din copilărie. Sau situaţia în care totul este mânie - imaginea
diavolului -, foarte multă mânie cu sensul de "destul, nu mai suport,
lăsaţi-mă în pace!" (cu consecinţe în proiecţia în obiectele din jur).
Totul este energie, energie distructivă în raport cu viaţa
analizandului: în cursul terapiei această energie trebuie developată, digerată,
înţeleasă, organizată. Pasul următor cere concluzia etică (ce trebuie trasă atât
de eul analizandului cât şi susţinută de analist).
Simbolic, depresia este lupta cu dragonul, cu şarpele, diavolul -
imagini esenţiale ale renaşterii psihicului după depresie.
Regresia în analiza depresiei

Depresia, aduce o întoarcere înapoi spre o perioadă când, copil, viaţa
era plină de traume, trăiri teribile, absenţe, neglijare. Perioada copilăriei este
o organizare treptată a propriei identităţi prin construirea acestei identităţi

din lumea imaginilor arhetipale, conform trăirilor subiective, a experienţelor
subiective pe care copilul nu le conştientizează ca atare. În mod normal, prin
joc, personalitatea copilului încearcă să reconstruiască axa distorsionată Eu -
Sine. La astfel de copiii, de exemplu copii în crize severe de abuz bat
păpuşile, - în desene apar reprezentări ale spaimelor. Ca adulţi, ei se
structurează "în ciuda" acestor spaime şi traume şi, astfel, ajung să
construiască doar o personalitate fragmentată, nu sunt întregi. Apare o
perioadă din viaţă când le este imposibil să menţină această divizare.
Problema care se constelează în acel moment este a descinderii în inconştient
pentru a elibera această energie, acest libido regresat. Depresia şi
descinderea va reconstela acest copil, cu fanteziile, amintirile, emoţiile trăite
atunci; interior se vor constela imagourile parentale negative introiectate şi
imaginile arhetipale negative (părinţii teribili, distrugători), respectiv polul
negativ al trăirii arhetipului.
Pentru a accepta regresia şi drumul prin labirint, trebuie soluţionată
în cadrul analizei o problemă esenţială: copilul care nu a cunoscut nici un
sentiment de încredere în aceşti părinţi (ca giganţi cu care nu se poate
comunica), ca adult nu va avea încredere în analist transferând imagourile
parentale pe acesta. Ca şi când ar putea suferi o boală mortală care l-ar costa
viaţa dacă s-ar confrunta cu pierderea controlului care este asociată regresiei.
În realitate, astfel de transferuri pot să reprezinte o scindare între
bine şi rău, respectiv analistul este valorizat conştient, - întrupând aspectele
pozitive ale imagoului matern prin faptul că exprimă şi manifestă iubire,
susţinere, conţinere faţă de analizand, dar inconştient, este implicit purtătorul
celeilalte tendinţe, negative, ceea ce înseamnă neîncredere, dependenţă, fugă.
Adesea, astfel de sentimente sunt trăite şi de analist exprimând împotrivirea
inconştientă a analizandului sub forma unor stări de iritare, insatisfacţie în
faţa stagnării în depresie a pacientului deşi numeroase şedinţe au fost
adresate temei acestei energii de viaţă blocată, auto-distrugerii, lipsei de
iubire faţă de propria persoană, dependenţei de experienţele parentale
timpurii. În context, una dintre problemele iniţiale ale analizei este rolul
contratransferului în analiză în susţinerea perioadei de regresie, a
demersurilor circulare prin labirint, a capacităţii eului analizandului de a
susţine tensiunea perioadelor de regresie, lupta interioară cu negativul şi a
integra imaginile şi energia regresată. Toate cu scopul de a transforma
trecerea prin starea de depresie în găsirea sensului şi a reperelor
transformării personalităţii.
Contratransferul în depresie
Manifestările de contratransfer, - fie că sunt proiecţii, introiecţii sau
identificări proiective - sunt folosite destul de variat de cele trei şcoli
analitice. Analistul furnizează structura necesară şi, în acelaşi timp, rămâne
receptiv acordat la trăirile interioare emergente ale celui analizat. Stadiul
cultivat de sensibilitate emoţională permite intuiţiile, stările emoţionale,
imaginile pasagere, fanteziile ce vor fi utilizate în analiză.
Reacţia analistului în contratransfer este un factor esenţial în
procesul analitic. În tehnică se utilizează amplificarea, interpretarea visului,
imaginaţia activă, tehnica hermeneutică sintetică; în anumite cazuri tehnica
reductivă. Analistul în mod constant trebuie să facă faţă unei bariere de
sentimente care includ anxietate, frustrare, mânie, omnipotenţă alături de
sentimente de iubire, grijă, tandreţe, susţinere. Manifestări de contratransfer
prin: proiecţii, introiecţii, identificare proiectivă. Dar şi reacţii caracterizate
printr-o conştientizare raţională care implică structuri ale eului consolidate
ce îl ajută să-şi menţină propriile sale graniţe şi să accepte proiecţiile fără să
se identifice cu pacientul.
În contratransferul sintonic analistul este capabil să poarte şi conţină
proiecţiile analizandului şi să fie parte a punerii lor în act rămânând în acelaşi
timp dezidentificat de acestea. În contratransferul sintonic, analizandulul
face pe analist să joace rolul emoţional al partenerului în relaţie, un tip de
trăire introiectivă. Introiectând aspecte ale psihicului pacientului ce trec
inconştient de la analizand la analist, prin înţelegerea afectivă, conţinuturile
acestea pot deveni bazele pentru interpretarea analistului.
Conştientizarea transferului şi contratransferului permite analistului
să înţeleagă procesul interpersonal şi să realizeze interpretările -
interpretările de acest tip sunt produsele finale ale proceselor interioare ale
reacţiilor de contratransfer sintonic al analistului, localizate acum în spaţiul
metaforic comun, reciproc împărtăşit.
Pacienţii depresivi, cu preocuparea intensă pentru propria persoană,
sărăcesc analistul la fel cum se întâmplă şi la analizanţii narcisici. Nu atât o
tendinţă de a se simţi somnoros ci mai mult o dorinţă de a scăpa de
sentimentul greu al opresiunii şi lipsei de speranţă. Depresivi sunt gata să se
stabilizeze în orice semn de slăbiciune, epuizare emoţională sau fizică, boală
sau preocupare din partea analistului. În preocuparea lor de a pricinui un
prejudiciu, o pagubă şi din nevoia lor consecutivă de reparatio, în mod
continuu vor să salveze analistul. "A vrea să fi luat în grijă" poate fi o reacţie
de contratransfer. Analistul poate avea o reacţie de contratransfer de
anxietate când are de-a face cu un pacient care are o istorie de psihoză sau de
ideaţii suicidare, toate aceste sentimente sunt ghiduri clare pentru analist
care îi permit să înţeleagă fanteziile şi dorinţele analizandului. Un astfel de
pacient poate dezintegra sentimentele în afară şi astfel să facă analistul să le
simtă pentru el. Pot apare, ca răspuns la nevoile analizandului deprivat,
sentimente de contratransfer precum fantezii de holding, mângâiere sau
hrănire a analizandului.
Mitologeme frecvente pentru condiţia depresivă a alienării.

Cain ca figură arhetipală reprezentă trăirea rejectării şi a alienării.
Rejectarea lui Cain fără vreo cauză aparentă, fără motiv, are ca reacţie
caracteristică frustrarea, mânia, crima, respectiv violenţa. Trăirea unei
alienării insuportabile şi a disperării este urmată de violenţă. Violenţa ia
formă interioară sau exterioară; crimă sau sinucidere în formele extreme.
Din perspectiva psihică diferenţa dintre cele două este mică - doar direcţia în
care se mişcă energia distructivă. În stadiul depresiv individul are vise cu
ucideri: cel ce visează se auto-ucide intern. Astfel de vise indică că uciderea
şi sinuciderea sunt în esenţă, simbolic, acelaşi lucru.
Divina Comedie a lui Dante începe cu : "La mijlocul vieţii mele,
m-am aflat într-o pădure întunecoasă. Întrucât cărarea adevărată o pierdusem,
şi vai, ce greu îmi vine să redau sălbăticia acestui loc primitiv şi sălbatec,
chiar gândul la el îmi aduce înapoi teama! Atât de amar a fost, moartea doar
este ceva mai mult."
Faustul lui Goethe începe cu un stadiu de alienare. În una din
primele scene îşi exprimă golul şi sterilitatea: " Oh, sunt prins încă în această
închisoare?..." Eroul cade pradă fugii în iluzie, tentaţiei lui Mefisto.
Existenţialismul modern este simptomatic pentru stadiul de alienare
colectiv. Multe romane, piese, poeme descriu pierderea, vieţile fără sens.
Dar alienarea în sine nu este o fundătură - poate conduce spre o mai profundă
conştientizare a înălţimilor şi profunzimilor vieţii.
Ilustraţii pentru simbolul Labirintului ca luptă cu depresia

Imaginea labirintului este universală şi prin atracţia pe care o
exercită pentru oameni. Apare în simbolismul vechilor egipteni şi
civilizaţiilor mediteraniene timpurii. Descris în cultura celtică, sau în
culturile indiene şi tibetane înainte de a apare ca motiv în creştinismul
medieval.
Înţelesul simbolic în multe dintre aceste culturi reflectă ideea de

călătorie interioară prin cărările confuze şi conflictuale ale minţii până când
se atinge centrul şi se descoperă realitatea esenţială a propriei tale naturi.
Sunt labirinturi cu un singur drum asemeni unei serpentine
încolăcite până atinge centrul, astfel că nu există şi teama de a pierde drumul.
În civilizaţiile europene astfel de labirinturi erau scene ale
dansurilor rituale, membrii comunităţii ţinându-se de mâini şi urmând un
traseu spre centru.
Labirintul cu multiple drumuri, în care cărarea se împarte frecvent şi
există riscul dezorientării, este un exerciţiu mult mai individual şi potenţial
ameninţător. Simbolizează modul în care mintea poate deveni confuză şi
înşelată în încercările de a găsi drumul înapoi spre sursa propriei fiinţe.
Pentru egiptenii antici, labirintul a simbolizat cărarea prin lumea de
jos urmată de cel mort cu Issis ca şi ghid şi Osiris stând ca judecător în centru.
Abstractizând, labirintul ajunge să reprezinte femininul, puterea creativă
care serveşte atât ca purtător al vieţii şi, în rolul de regină a întunericului şi
nopţii, ca purtător al somnului morţii.
Creştinismul vede întâi labirintul ca simbol pentru drumul
ignoranţei care te îndepărtează de Dumnezeu, dar odată cu secolul XIV îşi
regăseşte simbolismul pozitiv, simbolul fiind legat de calea adevărului. În
arhitectură, simbolul apare în podeaua catedralei din Chartres (rotumdum) şi
pe plafonul palatului ducal din Mantua.
Labirintul ca simbol pentru timp, - viaţa omului este legată de timp
şi pe orice drum apucăm nu găsim alt punct de destinaţie decât centrul,
simbol al reîntoarcerii mistice în pântece (pătrat cu romb).
Labirintul Minotaurului: labirint cu multiple cărări, în Creta în care
Tezeu l-a urmărit şi ucis pe Minotaur. Tezeu simbolizează călătorul ghidat
de instinctul divin (firul de aur) prin labirintul vieţii şi depăşindu-şi partea
animalică a propriei sale naturi. Călătoria spre centru există. Eroul - eul este
călăuzit de principiul feminin, anima, iar confruntarea cu Umbra aduce
eliberarea.
În vise, labirintul apare des în forma unui drum confuz printr-o
pădure sau un oraş straniu, înaintea căruia cel ce visează ezită perplex şi
temător. Simbolismul este al confuziei sau indeciziei în viaţa celui care
visează când se confruntă cu multe alegeri, rezultatul fiecăreia fiind gândit ca
incert.
INDIVIDUARE, SENSUL EXISTENŢIAL

3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul vieţii

Individuarea sau, în alte versiuni de traducere în limba română,
individuaţia, este un concept central în psihologia jungiană şi se referă la
procesul prin care persoana, în viaţa reală, încearcă conştient să înţeleagă şi
să dezvolte potenţialităţile înnăscute ale psihicului său, în beneficiul
totalităţii, completitudinii psihice. Posibilităţile arhetipale ale psihicului sunt
deosebit de vaste ceea ce face ca orice proces de individuare să fie, în ultimă
instanţă, doar o continuă încercare spre aducerea în real a acestora, o tindere
fără un capăt previzibil, undeva într-un punct al existenţei.
Individuarea, în sensul de împlinire perfectă a totalităţii este o utopie
şi o viaţă trăită sub imperiul acestei atitudini perfecţioniste va fi trăită ca eşec,
pentru că eul va rămâne veşnic o parte a unui întreg mai cuprinzător şi nu va
putea pune în practică tot ceea ce este virtual posibil în natura umană.
Individuarea este, în sens filozofic, acea speranţă de a aduce din virtual în
real încă ceva, de a împlini cu încă un sens particular întregul şi nu de a
desăvârşi perfecţiunea. Factorul esenţial nu este cantitatea de realizare în
sine, ci măsura în care personalitatea este autentică în raport cu
potenţialităţile sale profunde, nu în a urma tendinţele egocentrice şi narcisice
sau identificarea cu roluri colective culturale, ci împlinirea flexibilă,
deschisă spre acel întreg încă virtual care va rămâne sensul subiacent fiecărei
încercări. Conform versului eminescian - în fiecare viaţă o lume îţi face
încercarea, Sinele vast şi întreg îşi face încercarea.
Jung face o diferenţă limpede între două scopuri ale muncii

psihoterapeutice. Primul este acela al redării sănătăţii - vindecarea
analizandului de suferinţa nevrotică sau psihotică. Al doilea este ghidarea
procesului definit de Jung prin termenul individuare, drumul spre sensul
profund şi individual al vieţii. Individuarea este un aspect separat care nu se
petrece şi nu urmează automat vindecării. Scopul majorităţii şcolilor
terapeutice este vindecarea, sau redarea sănătăţii psihice sau mentale. Multe
şcoli de psihoterapie şi chiar de analiză psihologică nici nu recunosc
diferenţa dintre sănătate mentală şi individuare.
Procesul de individuare ca fenomen psihic nu merge paralel cu
sănătatea mentală şi spirituală. A.Guggenbuhl-Craig argumentând
diferenţierea jungiană observă că un individ poate să nu manifeste simptome
nevrotice sau psihotice şi totuşi să nu fie în fluxul procesului de individuare.
Eul să poată fi suficient de puternic pentru a construi mecanisme de apărare
eficiente contra întrebărilor şi temerilor umanităţii. De exemplu, moartea
poate fi lăsată deoparte ca preocupare, privită ca ceva care se întâmplă altora,
nesemnificativă pentru propria persoană; un eu "foarte puternic" se poate
ascunde în spatele unei perspective pragmatice asupra vieţii, problemele
legate de umbră pot fi fie reprimate, fie proiectate asupra altora, temerile
lăsate în umbră printr-o aparent semnificativă hărnicie, prin stabilirea unor
scopuri parţiale şi perseverarea către atingerea lor precum cele legate de a de
a câştiga bani, a-şi îndeplini obligaţiile de familie, a atinge un anume statut
social, a se adapta la un anume sistem social, practicarea corectă a profesiei,
menţinerea sănătăţii fizice etc.53
Conceptul de realizare de sine este utilizat azi de diferite şcoli
psihologice. Majoritatea par să derive din ideea lui Jung privind individuarea,
dar folosesc conceptul într-un sens diferit de Jung respectiv, acela de
descoperire a unei anumite identităţi a eului. O astfel de identitate apare prin
faptul că eul devine mai continuu şi mai stabil. Eul ştie ceva mai mult despre
sine însuşi.
La Jung, sensul este total diferit: descoperirea conştientă şi
intrarea în relaţie cu un alt conţinut al psihicului, pe care - pornind de la
Upanişade - îl denumeşte Sine. Astfel, se dezvoltă o identitate a eului mai
stabilă şi mai continuă, dar de un tip destul de diferit: nu se pune
problema realizării personale (înţelegerii proprii ) a eului, ci a
ajutorului dat Sinelui pentru realizare (înţelegere).
53
Power in the helping professions, pag. 141-142
Jung subliniază de asemenea şi diferenţa dintre conceptele teoretice

(eu, Sine, inconştient) înţelese intelectual şi trăirea lor concretă, practică,
aplicată.
La Jung Sinele nu este eul, ci o personalitate mai cuprinzătoare, o
personalitate internă eternă, pe care Jung o defineşte şi ca întreg conştient şi
inconştient al persoanei. Acest Sine este deja prezent la naştere în structura
fiecărui individ, şi el este pus în practică - realizat în practică, prin
interpretarea viselor sau prin imaginaţie activă. Realizarea Sinelui
semnifică simbolic o "încarnare" a Sinelui în viaţa muritoare a eului pentru
că numai eul conştient este capabil să realizeze conţinuturile psihice. De
exemplu, dacă cineva ar avea darul poetic al lui Eminescu, dar fără să şi-l
descopere şi exprime, ar fi acelaşi lucru ca şi când nu ar exista acest dar.
Misterul sensului uman constă în faptul că, indiferent cât de măreţ şi divin
este Sinele, El nu se poate realiza decât prin eu. Acesta este ideea de realizare
de Sine din perspectiva lui Jung.
În cursul existenţei eul se poate identifica cu acele structuri din
inconştientul personal care nu sunt în armonie cu procesul mai larg al
individuării. Acest proces duce în cele mai multe cazuri la nevroză, la
sentimentul de a fi rupt, splitat, de a nu fi niciodată întreg, unul, în felul de a
răspunde, în sentimente. De exemplu, dacă eul se identifică cu rolul de
familie atribuit în copilărie se poate ajunge la o astfel de splitare nevrotică, la
fel ca şi situaţia în care eul încearcă să evite mişcarea către un nou stadiu
existenţial, transformarea prin fixarea la un nivel de dezvoltare mai timpuriu.
De asemeni, eul poate fi în afara procesului de individuare ca
rezultat al rolurilor care i se oferă în sfera colectivă. Acestea pot fi fie roluri
din interioritatea inconştientului colectiv, când eul se identifică cu un arhetip
şi vorbim de inflaţie, fie roluri din sfera conştiinţei colective, sociale, în
situaţia când eul doreşte să devină ceva care, indiferent cât este de important
şi valabil în sens valoric general, nu este autentic din perspectiva propriilor
sale coordonate. Identificarea cu un rol social, sau altfel spus, cu persona, nu
înseamnă individuare.
Hitler este o astfel de identificare cu personaje din inconştientul
colectiv, conducându-şi întreaga naţiune spre inautentic.54
În ultimă instanţă, identificarea extremă cu un rol arhetipal din
psihismul obiectiv va conduce la o identificare psihotică cu un personaj care
54
Jung, Wotan, 1936, După catastrofă, 1945, O.C. vol. X par 371 - 399 şi par
400 - 443
este mai puţin uman ca eul dar mai vast. Acest tip de identificări poartă
confuzia cu eroul salvator, mântuitor, precum Issus Cristos, Napoleon,
Marea Mamă sau Marele Conducător. Identificările pot fi pozitive sau
negative. În situaţia celor din urmă, când proporţiile sunt arhetipale şi se
produce o inflaţionare negativă a eului, putem asista la depresii psihotice
când individul este copleşit de "păcatul de neiertat" pe care îl poartă cu sine,
de faptul că nimeni şi nimic nu poate înţelege şi ierta acest păcat, - evidentă
condiţia de inflaţie în care eul se situează în afara capacităţii Sinelui, lui
Dumnezeu de a ierta.
Scopul procesului de individuare este de a deveni ceea ce suntem cu
adevărat fiecare dintre noi.

Demersul analitic jungian pune accent în mod fundamental pe
conştientizarea a ceea ce este valoros, bun în cel analizat, celebrează sensul
personal; în plan secundar sunt aduse în lumină punctele slabe.55
Deşi format ca medic psihiatru, Jung nu caută boala, nu caută
încadrarea persoanei într-un sindrom definit psihiatric pentru că, în esenţă,
analiza jungiană nu este un pat al lui Procust în care pacientul este forţat să
existe; actul analitic se centrează pe relaţia şi parteneriatul uman şi pe nu
vechea paradigmă dominaţie - submisivitate. Majoritatea covârşitoare a
analiştilor formaţi în această teorie pun accent iniţial pe ceea ce este puternic
şi valoros la nivelul eului, întărind eul (de exemplu afirmând funcţia
diferenţiată şi avantajele acesteia), ajutând pacientul să conştientizeze ceea
ce este valoros în ei înşişi şi să pună în viaţa aceste aspecte. Primele şedinţe
se centrează pe sublinierea ariilor de forţă psihologică şi pe întărirea eului,
înainte de a aduce în lumină conţinuturi inconştiente de natură să pună în
pericol un eu insuficient de coerent sau instabil. Întreg demersul analitic
celebrează capacitatea eului uman de a se dezvolta, de a intra în relaţie cu
Sinele, de a deveni conştient de natura sa creativă, dar şi de povara şi
responsabilitatea existenţei.
55
T.P.Lavin, Jung's psychological types in analysis, Jungian analysis,
M.Stein, pag. 275, şi în N.Herman, The creative brain, , N.C. Brain Books,
Lake Lure: este important să ne folosim instrumentele în primul rând pentru
a afirma personalitatea altora şi pentru a le da speranţă, în loc să le re-întărim
patologia cu, uneori patetice, codificări diagnostice
Individuarea înţeleasă ca proces continuu este un dialog continuu de

confruntare între conştient şi inconştient, prin care conţinuturile conştiente şi
inconştiente sunt unificate în simboluri.
Acest proces, consideră Jung, diferenţiază calitatea singulară a
persoanei, unicitatea. În cadrul acestui proces intervin mai multe aspecte. O
parte importantă a acestei unicităţi este atinsă prin acceptarea de sine.
Acceptarea tuturor posibilităţilor, dar şi a dificultăţilor proprii. În terapie,
individuarea este de asemeni o abordare treptată în măsura în care, privind
finalul acesteia, nici persoana analizată şi nici analistul nu ştie ce - cine –cum
este cu adevărat.
Un al doilea aspect este legat de scopul creşterii autonomiei: fiecare
persoană devine o fiinţă singulară, autonomă deci detaşată de complexele
parentale, de standardele colective, de normele şi valorile societăţii, de ceea
ce este expectat în social. Acest sens al maturizării pune în joc un principiu
jungian explicativ pentru natura umană: tot cea ce este exterior este şi
interior şi tot ceea ce este interior este şi exterior. Este necesar să ne eliberăm
de constrângerile (care acţionează relativ iraţional asupra eului) valorilor,
normelor, rolurilor expectate de societate internalizate în persona, dar şi de
constrângerile inconştientului; eliberarea înseamnă a ajunge să
inter-acţionăm conştient cu ele. Acest lucru ne autonomizează pentru că nu
vom mai fi definiţi de aceste aspecte, nici de inconştient, nici de valorile
create de societate. Prin analiza jungiană se ajunge treptat la trăirea în plan
conştient a procesului de individuare, dominarea va fi înlocuită de un dialog
între conştiinţă şi societate şi între conştiinţă şi inconştient.
Al treilea aspect definitoriu este legat de procesul subiectiv de
integrare prin care persoana devine din ce în ce mai familiarizată cu aspecte
suplimentare despre sine, relaţionează cu aceste aspecte, le integrează în
imaginea de sine; dar este, în acelaşi timp, şi un proces interpersonal, deci
inter-subiectiv. Jung, în "Psihologia Transferului"56 subliniază în acest sens:
" relaţionarea cu Sinele este în acelaşi timp relaţionarea cu aproapele tău
omul şi nimeni nu poate relaţiona cu altul atâta vreme cât nu este în relaţie cu
sine însuşi"..."Omului care nu relaţionează îi lipseşte întregirea, pentru că o
poate atinge doar prin suflet şi sufletul nu poate exista fără cealaltă parte a sa
pe care o găseşte întotdeauna într-un "tu".
Din această perspectivă, în terapia jungiană interpretarea simbolică
la nivel subiectiv şi obiectiv se sprijină pe faptul că individuarea este în
56
O. C. 16, par 445
acelaşi timp un proces de integrare şi de relaţionare. Deci, dacă într-un vis

vom întâlni o figură autoritară, o putem interpreta la nivel obiectiv privind-o
ca un aspect anume al autorităţii exterioare (comportamentul eului din vis
poate indica ceva despre reacţia cotidiană la autoritate); dar o putem
interpreta şi la nivel subiectiv, privind autoritatea ca pe o configuraţie
interioară, a inconştientului, o tendinţă interioară autoritară.
În procesul de individuare nu există reţete pentru că datele sunt de
fiecare dată strict individuale, fiecare persoană este un caz unic, o încercare
unică. Simbolic, omenirea utilizează frecvent analogii pentru a releva ideea
de devenire şi destin. De exemplu, prin analogia procesului existenţial cu
mersul soarelui pe boltă de la răsărit la apus, eul ridicându-se spre tot mai
multă lumină, respectiv clarificare, diferenţiere, definire în raport cu
obiectele mediului în prima parte a vieţii, pentru ca apoi să coboare spre exit,
întorcându-se spre profunzimile fiinţei sale, în sens pozitiv prin integrare şi
treptată înglobare de sensuri, în sens negativ spre descompunere.
Jung este primul care vorbeşte în psihologie de sensul unic şi
importanţa vieţii umane individuale iar această perspectivă este preluată de
multe şcoli de terapie, în primul rând de psihologia umanistă americană.
Accentul se pune pe sens, contrar lipsei de sens şi distructivităţii dominante
într-o societate ideologizată, tehnologizată şi raţională precum cea modernă.
Procesul de individuare include un dialog continuu între eu, ca
centru responsabil de conştiinţă şi acest centru numinos de reglare al
psihicului total, centru denumit de Jung Sine, cu rol de centru al eului dar şi
transcendent faţă de acesta. Sinele are nevoie de funcţionarea eului pentru
procesul de individuare. În termeni psihologici, dar şi metafizici, natura
Sinelui rămâne incognoscibilă; ca şi concept este cerut pentru a putea evalua,
înţelege şi discuta activităţilor psihice care pot fi observate. O analiza
jungiană nu are ca scop ultim vindecarea de nevroză, de stările inautentice
ale eului, de ieşirea din individuare. Reuşita unei analize jungiene constă în
a-l conduce pe analizand la înţelegerea şi aprecierea naturii psihicului în
ultimă esenţă misterioasă, incognoscibilă şi sacră care pare "atât intimă cât şi
transpersonală, legată de eul individual şi totuşi mai liberă în timp şi spaţiu
decât personalitatea empirică. La această graniţă a psihicului, ne aflăm, -
comentează J. A. Hall57 - la poarta unor întrebări culturale mai largi la care
nu se poate răspunde doar prin insight-ul cultural".
Jung cere mereu analistului să lucreze cel mai mult asupra
continuării progreselor în propria sa individuare. Doar având această
57
1983, pag. 21
atitudine, implicat în acest proces continuu al individuării, analistul îi va

purta, îi va lua pe analizanţii săi de-a lungul acestei călătorii proprii, fără să
încerce să-i influenţeze direct (influenţa directă este privită ca un abuz de
putere). Într-o scrisoare Jung merge până la a spune că terapeutul ar trebui să
analizeze doar aspectul patologic al psihicului pacientului pentru că
înţelegerea prin intelect este distructivă.58 În fond, a înţelege înseamnă "a lua
în stăpânire", a "cuprinde" şi astfel corespunde unei exersări a puterii. Când
sunt în joc fiinţa şi destinul unui pacient conectarea, legătura cu acest mister
unic trebuie făcută cu respect negrăit. "Trebuie să înţelegem divinul din noi,
dar nu din altul atâta vreme cât el este capabil să reuşească şi să se înţeleagă
prin el însuşi".
Este dificilă descrierea individuării în plan teoretic. Poate fi
înţeleasă mai ales prin procesul de înţelegere a reprezentărilor simbolice,
imaginilor. Definită ca atare, înseamnă împlinirea vieţii umane, înflorirea
matricii bazale ale existenţei psihice individuale, experienţa sensului
individual.59
Exprimarea simbolică a acestei căutări de-o viaţă se regăseşte în idee
"călătoriei spre oraşul de aur", eforturile transformării alchimice a substanţei
obişnuite în substanţa nobilă, aurul, căutarea pietrei filozofale, a Graalului -
o constantă căutare a unui scop intuit, dar niciodată deplin atins.
Jung consideră că în acest drum există confruntări necesare. Astfel,
nu trebuie eliminate opusele, ci trebuie trăită şi suportată ambivalenţa umană,
unirea opuselor pe un plan superior. Simbolul central este cel al căsătoriei
alchimice, a regelui cu regina, sau al mandalei care uneşte în interiorul ei
variantele opuse în jurul unui centru care exprimă scopul individuării.
Scopul "salvării sufletului" din diferitele religii este trăirea propriului suflet
cât de aproape posibil de totalitatea, întregul său, "trăirea fiinţei existenţiale
celei mai profunde ca atare, acceptarea şi afirmarea ei" subliniază
Guggenbuhl-Craig.60 Rigiditatea, îngustimea mentală şi lipsa de deschidere
la propria fiinţă şi la lume, sunt factori care sunt contrarii individuării. Astfel,
drumul către individuare înseamnă descoperirea umbrei şi confruntarea cu
moartea.
Analiza ca şi cadru pentru individuare oferă: o abordare, o
preocupare detaliată cu expresia propriului inconştient în spaţiul unei
58
scrisoare din 6 noiembrie 1915, Letters, vol. 1.
59
A.Guggenbuhl-Craig, Power in the helping professions, pag. 138
60
op. cit, pag. 139
relaţionări intime, aspiraţia spre o atitudine pozitivă faţă de aceste exprimări

ale inconştientului, cuprinderea - înţelegerea propriei vieţi psihice în
termenii psihologiei analitice.61
Procesul terapeutic privit ca proces de individuare constă în esenţă
în arii activate ale inconştientului şi conştientului unite prin simboluri;62 în
sens jungian, dezvoltarea creativă a personalităţii devine posibilă prin
formarea simbolurilor.
Simbolurile pot fi privite ca puncte focale în dezvoltarea umană
întrucât conţin teme existenţiale într-o formă condensată şi se referă la teme
ale dezvoltării acompaniate inevitabil şi de inhibiţii. Simbolurile reprezintă
conţinuturi complexuale. Jung consideră că un complex îşi dezvoltă propria
viaţă în fantezie: în somn fanteziile apar ca vise, în stare de veghe continuăm
să visăm dincolo de pragul conştiinţei, "mai ales când suntem sub influenţa
unor reprimări sau altor complexe inconştiente".63
Confruntarea cu complexul nu trebuie să recurgă nici la apărări, nici
la control. Este important să fie lăsat să apară în fantezie şi, prin lucrul cu
simbolurile, să fie înţeles şi recunoscut rolul complexului în modelele de
relaţionare şi să fie integrat în conştiinţă. În măsura în care suntem suficient
de conştienţi de structura complexului putem şi anticipa reacţiile
complexuale în anumite situaţii şi pregăti. În practică, expectaţia conştientă
îi întrerupe desfăşurarea mecanică; se înregistrează modul de a reacţiona la
situaţiile care stimulează un anume proces, iar în momentul când va mai
reapare situaţia se poate anticipa felul în care va reacţiona organismul,
anxietatea pe care o va trăi eul.
În terapie, pentru a intra în legătură cu un complex, este necesar să
fie luate în consideraţie fantezia, visele, modelele de comportament şi, în
general, simbolurile care îl exprimă. Lucrând prin fantezie asupra
complexului, îl putem transforma prin simbolizare din forţă inhibitoare şi
neinteligibilă în forţă care energizează, încurajează. În analiza jungiană
visele, imaginile, domeniul fanteziei şi exprimarea prin imagine au un statut
privilegiat. Întreaga structură a actului analitic se desfăşoară în exprimarea
simbolului. Imaginile pot fi desenate, pictate, manipulate prin imaginaţie
pentru a percepe, dezvolta şi interpreta simbolul
61
A. Guggenbuhl-Craig., op. cit, pag. 142
62
V. Kast, 1992, The Dynamics of Symbols, pag. 7
63
Problems of modern psychotherapy, O. C. 16, par. 125
Atingerea întregului se realizează treptat, printr-o serie de

evenimente care iluminează eul, iniţial îl constituie, îi dau coerenţă,
flexibilitate, capacitatea de a integra şi suporta contrariile. În general, în
şcoala analitică jungiană se manifestă deschis scepticismul privind terapia de
grup pornind de ta teza că procesul principal al dezvoltării interioare are loc
între eu şi Sine, imaginea lui Dumnezeu în noi înşine. Alţii, părerile lor, nu
au relevanţă în acest proces. Se ajunge la un moment dat când chiar şi
analistul ca partener (pentru sine), este prea mult. În ultimă instanţă, spune
Jung, un individ trebuie "să fie singur dacă este să găsească ce este ceea ce îl
suportă când el nu se mai poate suporta pe sine. Doar această experienţă îi
poate da un fundament indestructibil".64
Această atitudine nu are nici o legătură cu narcisismul sau
individualismul egoist - ele sunt preocupări ale eului pentru "eul mult iubit".
Relaţia dintre eu şi Sine nu este egoism, departe de aceasta. Un om nu poate
relaţiona adecvat, propriu zis, cu alţi oameni până când nu se descoperă pe
sine, Sinele său.
Dar chiar şi această poziţie, spune Jung, este unidirecţionată.
Drumul extravert al adaptării sociale şi calea introvertă a relaţiei cu Sinele
constituie o pereche de opuse complementare, ambele justificate şi totuşi
excluzându-se una pe cealaltă. De aceea putem spune că sensul în mare este
enantiodromia, schimbarea centrului de interes de la prima jumătate a vieţii
la a doua.65 Sub presiunea suprapopulării şi creşterii urbanizării, a influenţei
ateismului, comunismului şi a orientării extraverte ale majorităţii şcolilor
psihologice, suntem în pericolul mare de a ne focaliza numai pe un singur pol
şi astfel, să zdrobim individul în unicitatea sa.66
Dacă nu ţinem cont de aceste procese, poate avea loc o contrareacţie
inconştientă de egoism nereţinut şi, în cazuri extreme, de criminalitate
asocială.
A sosit momentul, considera Jung acum trei sferturi de secol, să
acordăm mai multă atenţie individului în drumul spre Sine. Doar cel care
este ancorat în Sine poate acţiona etic. Nu va urma necritic cursul liber al
diferitelor -isme. Va putea vedea mâna lui Dumnezeu prin gunoiul şi mizeria
vieţii.
64
Psihologie şi alchimie, O. C. 12 par. 32.
65
"On the nature of the psyche", O.C. 8, par. 425
66
M.-L. von Franz, "Psychotherapy", pag. 14
Pacientă, după doi ani de analiză în care se lupta cu clarificarea şi

acceptarea sensului unei relaţii extraconjugale şi al dependenţei sale de acest
bărbat. Are următorul vis: se află pe o punte mobilă, nesigură deasupra unui
râu, cu prietena ei din copilărie (faţetă semnificativă în prezent prin
plafonarea în condiţia de "gospodină perfectă" şi incapacitatea de a depăşi o
relaţie de dependenţă cu un bărbat). În faţă siluete vagi, masculine. Pacienta
se agaţă de una dintre ele şi reuşeşte să treacă pe partea cealaltă. Prietena
cade în apă. Dincolo de râu, pornesc spre un bloc unde urcă la unul dintre
etaje, spre un apartament unde erau aşteptaţi să plece la o petrecere. Pe
pragul blocului, o rochie frumoasă, cu flori. Pacienta ştie că este a gazdei, dar
îi face plăcere să o calce, stricând-o (asociaţie cu soţia iubitului căreia îi
place să se îmbrace frumos).
Are loc o ceartă între ele, este urmărită, se refugiază într-o cameră,
unde se află în mijloc un corp de WC pe care se aşează să facă caca (motiv
recurent). Intră un bărbat. Îi face semn să plece din cameră, dar el nu pleacă,
îi face semn liniştitor şi se dezbracă pe jumătate, - partea de la brâu în jos.
Pacienta se ridică, trage apa, dar rahatul defulează şi umple încăperea.
Scena următoare, în acelaşi loc. WC-ul este curat, totul este luminos,
apa din WC este limpede. Se mai vede o urmă de apă pe podea ca şi când este
ultima pată de la spălare ce se usucă". Tatăl său obişnuia să-i spună în
copilărie: "Eşti un rahat".
3.4. Individuarea ca proces care se manifestă şi durează de-a lungul

vieţii
În scrierile sale, Jung pune accent mai ales asupra procesului natural
care include enantiodromia, respectiv tendinţa naturală pentru psihic de a
schimba orientarea de-a lungul celor două mari perioade ale vieţii: dacă în
prima jumătate accentul este mai ales asupra dezvoltării eului în
confruntarea cu evenimentele vieţii şi cu proiecţia conţinuturilor
inconştiente asupra acestor obiecte şi evenimente existenţiale, în a doua
jumătate, are loc o firească întoarcere a eului spre sens, descifrarea sensului
celor trăite printr-o relaţionare diferenţiată cu profunzimea fiinţei proprii, cu
Sinele ca imago dei.
Poate fi descifrată o anumită ordine mare, generală, a vieţii care
pare a induce o anumite "programare" la nivelul vieţii individuale: sarcina
primei jumătăţi conduce în mare spre construirea capacităţii autonome de a
stăpâni problemele vieţii exterioare - a se stabili profesional, în relaţia de
cuplu etc., sarcina celei de a doua jumătăţii îndreptându-se spre problema
sensului existenţial, sensurilor multiple. De aici problemele de la 16 ani când
adolescentul constrâns de anumite cadre exterioare şi interioare nu reuşeşte

să intre pe drumul individuării, rămânând în condiţia de dependenţă
paternală sau maternală. Iar, la cealaltă extremă, individul de 60 de ani, care
a abandonat căutarea complet şi trăieşte sub ameninţarea descompunerii şi
morţii. În orice moment al vieţii putem fi aproape de centrul fiinţei noastre,
pentru ca, în dinamica existenţială, să ne îndepărtăm din nou,
înstrăinându-ne din nou.
Unii dintre continuatorii lui Jung au limitat sensul acestui proces,
dogmatizând această dinamică. De fapt acest proces este continuu şi
reprezintă o continuă trecere de la centrarea pe exterior, la centrarea pe
interior, de la alienarea de Sine, la reîntoarcere şi mântuirea prin Sine.
Procesul de individuare poate apare în orice stadiu al vieţii. Tinerii
care trăiesc lupta cu problema Dumnezeu, problema morţii, problema răului,
în măsura în care rămân deschişi la polaritatea generală a existenţei umane,
fără a se lăsa copleşiţi, sfărâmaţi de una dintre faţete, sunt în procesul de
individuare pentru că pătrund psihologic în profunzimile naturii umane şi ale
creaţiei. Visele unor astfel de adolescenţi, apariţia în desenele lor a mandalei,
exprimă simbolurile individuării şi a descoperirii Sinelui. Dinamica
procesului implică confruntare şi influenţare, negare şi acceptare.
A.Guggenbuhl-Craig observă că în istoria omenirii oameni cu vârste relativ
tinere, aflaţi în "prima jumătate a vieţii" au creat o parte semnificativă din
creaţia lumii; de asemenea, oamenii diferitelor civilizaţii şi societăţi umane,
în majoritatea lor covârşitoare mor sub 40 de ani.
Procesul de individuare este legat de religie, de sentimentul şi
atitudinea religioasă în faţa vieţii şi a misterului ultim al creaţiei.
Din această perspectivă nici condiţia de analist nu este scutită de
oscilarea între triumf şi agonie, între inflaţie şi disperare, între hibris-ul orb al
considerării că individuarea este atinsă în prezent, este un fapt al prezentului
şi momentele de disperare în care eşecul pare să certifice inconsistenţa. Două
sunt erorile care conduc spre aceste situaţii: confuzia între condiţia de
sănătate şi echilibru psihic, respectiv forţă a eului şi individuare, şi
considerarea analizei ca o cale exclusivă spre salvare. Analişti de acest gen,
indiferent de şcoala pe care o reprezintă, se disting prin faptul că consideră că
au găsit cheia spre problemele eterne şi profunde ale umanităţii, reducând
fenomene ale istoriei umanităţii la categorii ale psihopatologiei.67
67
A.Guggenbuhl-Craig, "Power in the helping professions", pag.143.

Dintre analiştii contemporani, E.Edinger în lucrarea "Ego and
archetype. Individuation and the religious function of the psyche" discută şi
ilustrează această dinamică a procesului de individuare în termenii relaţiei
dintre eu şi Sine, accentuând asupra unor mitologeme care susţin faţetele
multiple ale dinamicii psihice.
Sinele motivează realizarea - de - sine. Este spiritus rector al vieţii
care a făcut să fim şi devenim ceea ce suntem.
Sinele ca termen desemnează în psihologia analitică centrul
unificator şi de ordonare al psihicului în întregime (conştient şi inconştient):
- locul identităţii obiective
- autoritatea psihică supremă care îşi subordonează eul
- cel mai simplu se poate descrie ca zeitatea empirică interioară,
identică cu imago dei.
Sinele ca principiu creativ ghidează structurarea complexului eului
şi este considerat originea procesului de autoreglare a psihicului. S-au putem
considera Sinele în semnificaţia sa concomitentă: unitate funcţională,
psihicul în întregime sa; arhetip central al ordinii, - când este privit din
perspectiva eului; şi baza arhetipală a eului.
Sinele este o unitate care cuprinde eul, mult mai largă şi virtual de
ne-egalat, de necunoscut pentru că transcende posibilităţile eului de
cunoaştere. Trăirea Sinelui are un caracter numinos, inspirator, aducător de
lumină şi sacralitate, fascinant pentru individ. Când este vorba de un eu slab,
insuficient structurat, instabil, Sinele poate interveni ca simbol care împinge
psihismul spre ordine. Mandala, ca desen simbolic pentru manifestarea
Sinelui, are o periferie şi un centru, cuprinde in interiorul ei contrariile. În
religiile orientale, mandala este un obiect de meditaţie ordonatoare, - în
centrul ei figurând adesea zeitatea. Conceptul de Sine este foarte abstract;
trăit în experienţa personală este practic imposibil de a-l distinge de ceea ce,
în mod tradiţional este denumit Dumnezeu.
Pentru Jung, Sinele este un centru al psihicului supraordonat,
necunoscut, divin pe care trebuie să-l explorăm de-a lungul vieţii. Jung a
demonstrat că Sinele are o fenomenologie caracteristică, ce se exprimă prin
anumite imagini simbolice ce apar în profunzimile timpului şi exprimă atât
materialitatea cât şi structura conştientă care percepe. Simbolurile de acest
tip implică sensul de unire a opuselor, dorinţa de întregire, de unitate a
opuselor, de renunţare la separare şi graniţe. Majoritatea religiilor vorbesc
despre un centru divin din care porneşte întreaga origine şi organizare.68 În

simbolistica occidentală acest centru apare uneori ca centru, mandală, un
oraş interior, un cerc sau pătrat sau altă formă abstractă, un copil divin
salvator sau un personaj salvator, bătrânul înţelept sau bătrâna înţeleaptă, un
psihopomp care ghidează viaţa psihică.
Printre simbolurile recurente ale actualizării Sinelui sunt nunta, râul.
Ca simboluri abstracte ale Sinelui sunt mai ales pătratul, quadratura,
triunghiul sau structurile triadice, crucea, cercul şi sfara. Modelele
universului antic sunt quadraturi, simboluri naturale ale divinului. În
termenii simbolismului numeric, trei şi triunghiul sunt simboluri ale
dinamicii masculine - vezi trinitatea creştină, iar quaternitatea şi patru sunt
statica feminină - vezi ascensiunea Mariei la ceruri. Opusele sunt unite în
simbolul întregirii.
Mandala este reprezentarea Sinelui care "de obicei apare în situaţii
de confuzie şi perplexitate psihică. Arhetipul astfel constelat reprezintă un
model de ordine care, asemeni unei imagini psihologice marcate cu o cruce
sau cerc împărţit în patru, este supra-impus peste haosul psihic astfel ca
fiecare conţinut cade la locul său şi confuzia multitudinii este ţinută la un loc
de cercul protector...În acelaşi timp ele sunt yantre, instrumente cu al căror
ajutor este adusă în existenţă ordinea" Jung.69
Mandala ca simbol nu apare numai în est, ci şi în civilizaţiile vestice.
În creştinismul medieval, apar mandale reprezentându-l în mijloc pe Isus
Cristos, iar în colţuri figurile sau simbolurile prin animale ale
evangheliştilor...Simbolurile mandalice pot să ia şi forma de floare, cruce,
roată în cadrul rosariumului de exemplu, cu o tendinţă de a utiliza cvadratura
ca bază a structurii.70
Sunt şi teme şi imagini asociate ce se referă la Sine: întregul,
totalitatea, uniunea opuselor, corabia lumii, axa universului, locul creativ
unde omul şi Dumnezeu se întâlnesc, eternitatea ca opusă temporalităţii,
incoruptibilitatea, inorganicul unit paradoxal cu organicul, structuri
protective capabile de a aduce ordine în haos, transformarea energiei, elixirul
vieţii, sursa centrală de energie - fântâna fiinţei.71
68
"Creation Myths", M. L. von Franz, 1972, Spring, Zurich
69
Civilizaţie în tranziţie, O.C. 10, par. 803
70
comentează Jung în Comentariu la Secretul Florii de Aur, O.C. 13, par. 31
71
Jung, Concerning Mandala Simbolism, în Arhetipuri şi Inconştientul
colectiv, C.W. 9i, par. 627
În multe mandale există un sens numinos al centrului - fie că în

mijloc este figura lui Isus Cristos sau a lui Budda, sau altă reprezentare a
zeului, sau un simbol precum fulgerul (Tibet), cristalul, floarea, o minge de
aur etc. În multe structuri mandalice moderne, mai ales cele din ultima
jumătate a secolului XX, observă Jung; imaginea centrală este un spaţiu
gol.72 Omul modern nu mai e capabil să proiecteze imaginea divinului asupra
a ceva reprezentabil ?
Pericolul pentru omul modern este să se identifice pe sine cu centrul,
ceea ce ar duce la o disoluţie a personalităţii. Marginile mandalei există
tocmai pentru a preveni acest lucru şi pentru a reîntări concentrarea spre
centru, Sinele, care nu se identifică cu Eul. Imaginea omului nu înlocuieşte
zeitatea ci cel mult o poate simboliza. Zeitatea rămâne misterul care există în
profunzimile psihicului individual. Ateismul, în care omul se plasează pe
sine în centru, reprezintă pericolul unei inflaţii psihice care se poate termina
într-o catastrofă psihică.
Mandala şi quadratura reprezintă Sinele în funcţia sa de temenos
matern, de spaţiu protector. Ca mitologen, râul este asociat deseori cu fluxul
- curentul - apa vieţii. La greci, timpul este zeul Cronos. Ocheanos în
viziunea anticilor încercuieşte pământul ca un inel, sau încinge cosmosul ca
un curent celest purtând animalele celeste - zodiacul. Ocheanos era termenul
prin care terminologia pelasgă desemna condiţia de apă mare stagnantă73. În
limba română, cuvântul ochi are înţelesul de locus paluster şi de lac - forma
de ocean ni se prezintă ca o augumentare a ochiului, cu înţelesul de lac mare.
Râul este şi o imagine a schimbării eterne. Heraclit, nu putem face baie în
acelaşi râu de două ori.
Piramida, dincolo de multiplele ei faţete, este un întreg echilibrat în
care totul este coerent cu orice alt aspect, o organizare coerentă şi întreagă..
Numerologia reţine în simbolismul numerelor ceva din tematica
arhetipală a relaţiei dintre individ şi destin. Numărul 1 sublimează unitatea
divină cosmică. Numărul 6, uniunea sexelor şi căsătoria. La 16 ani, individul
lasă la spate întregul inconştient al copilăriei şi se întoarce spre sexualitate şi
spre "cele 10.000 de lucruri" ale lumii. La 61, a trecut pragul spre bătrâneţe,
în care se întoarce de la cele multe şi se îndreaptă spre unitatea interioară.
Dar suma interioară a numărului dă 7. Şapte este un număr al evoluţiei, al
dezvoltării. Cele 7 zile ale creaţiei. Viaţa este dezvoltare, şi la tinereţe şi la 70
72
Psychology and religion,O.C. 11, par. 156
73
N. Densuşianu, Dacia preistorică, pag. 97
de ani. "Totul este tranziţie" spun alchimiştii, habentibus symbolum facilis

transitus. Numărul 8, scopul, atingerea scopului, întregul diferenţiat.74
Eul desemnează centrul personalităţii conştiente, locul identităţii
subiective. În natura umană, spune Jung, relaţia dintre eu şi Sine se bazează
pe reciprocitate: Sinele motivează dezvoltarea eului şi se extinde mult
dincolo de complexul eului, dar Sinele poate fi realizat în real doar prin eu.
În acest sens, ne spune Jung75 înţelegerea (realizarea) Sinelui devine mai
mult decât o necesitate personală răsplătită prin satisfacţie sau senzorialitate,
apare ca o luptă pentru întreaga umanitate.
În ultima operă "Mysterium Coniunctionis", este subliniat alt nivel
al individuării, legat de Sinele ca Antropos. Sinele, ca centru intrapsihic cu
capacitatea de a se autoregla şi auto-centra este capabil să trăiască unirea cu
cosmosul ca întreg. Ideea întregirii şi ideea corelărilor implicate sunt la
rădăcina principiului individuării. Jung consideră că Sinele motivează
dezvoltarea complexului eului, iar eul şi conştiinţa dau posibilitatea Sinelui
să se manifeste. Manifestarea sau încarnarea sunt o formă de eliberare.
Astfel, se poate înţelege mai bine că, în cadrul fiecărei vieţi, a fiecărui om,
individuarea este o utopie, o "încercare". Sensul utopiei este de a stimula
dorinţa, de a revela aspiraţiile cele mai profunde, de a ne conecta la întregul
univers şi de a recunoaşte universul în individ.76
În termeni psihologici, ai creşterii şi funcţionării psihice, relaţia
dintre Sine şi eu are o importanţă vitală; în acelaşi timp ea este foarte
problematică şi, simbolic, corespunde relaţiei omului cu Creatorul din
miturile şi religiile lumii.
Multe din vicisitudinile dezvoltării psihologice pot fi înţelese în
termenii relaţiei în schimbare dintre eu şi Sine în diferitele stadii ale
dezvoltării psihice.
Eul conştient
NATURA SPIRIT
Sine Uniune
74
M.-L. von Franz, Psychotherapy, pag. 12
75
Psihologia transferului, O. C. 16, par. 416
76
V. Kast, idem, pag. 7
nediferenţiat diferenţiată
(haos) (Eul înţelept)
Sinele inconştient (anima)
Transformarea de la nediferenţiere la diferenţiere şi unitate poate

fi înţeleasă, în termeni metafizici, dar cu sens în dinamica psihică, ca relaţie
între natura androgină, separarea feminin - masculin şi sarcina aducerii în
conştiinţă, a atribuirii de sensuri şi creaţiei şi spiritul androgin; ele sunt fără
îndoială polii unui proces singular continuu de o viaţă.
Natura conţine în sine spiritul inconştient; în timp ce spiritul este
viaţa naturii, cu înţelepciunea şi întregul ei, ridicate la nivelul conştiinţei -
astfel potenţialităţile ei devin o actualizare.
Confirmarea acestei continuităţi între viaţa naturii şi spirit este
furnizată de terminologia pe care Jung o foloseşte în eseul lui târziu, "Asupra
naturii psihicului" 1954, O.C. 8, în care încearcă cea mai sistematică
discutare a polarităţii natură - spirit. "Dinamismul instinctului este localizat
ca atare în partea infra-roşie a spectrului, în timp ce imaginile instinctuale
stau în partea ultra-violetă... 77 "Psihologic,...arhetipul este o imagine a
instinctului ca scop spiritual spre care tinde întreaga natură a
omului...Deoarece arhetipul este un principiu formativ cu putere instinctuală,
albastrul său este contaminat cu roşu: apare ca violet sau încă, am putea
interpreta asemănătorul ca o apocatastază a instinctului ridicat la o frecvenţă
mai înaltă, exact a fel cum am putea deriva cu uşurinţă instinctul dintr-un
arhetip latent care se manifestă într-o lungime de undă mai mare".78
Dacă natura şi spiritul, sau instinctul şi imaginile sale arhetipale sunt
polii unui singur proces continuu, asta nu înseamnă că natura trece direct în
spirit. Conştiinţa eului ca prima care apare din natură este unitendintă şi
dualistică şi doar mai târziu - dacă în general se întâmplă - , depăşeşte aceste
limitări şi merge mai departe pentru a recâştiga înţelepciunea şi întregirea
naturii la nivelul conştiinţei spirituale. Acest stadiu interimar va fi
echivalentul de dezvoltare a gamei din spectru dintre infra-roşu şi
ultra-violet, - ceea ce Jung numeşte domeniul "psihicului propriu-zis, care se
extinde la "toate funcţiile care pot fi aduse sub influenţa voinţei "79, care sunt
mai mult sau mai puţin funcţiile conştiente. Acest spaţiu este distinct faţă de
77
par. 211
78
par. 212
79
par. 183
ariile psihoide sau quasi-psihice de la cele două capete ale spectrului, unde
conştiinţa trece treptat spre infra-roşu şi ultra-violet. Arhetipurile ca principii
transcendente nu pot deveni vreodată cognoscibile, dar devin tot mai
conştientizabile în situaţia în care eul a trecut dincolo de stadiul dualist
unitendint pentru a atinge nivelul conştiinţei simbolice înţelepte.
Jung recunoaşte această posibilitate a unei conştiinţe mai înalte
decât cea a psihicului propriu-zis: "Procesele psihice se comportă ca o scală
de-a lungul căreia "alunecă" conştiinţa. Se poate acum afla în apropierea
instinctului şi cade sub influenţa lui; în momentul următor, alunecă de-a
lungul spre celălalt capăt unde predomină spiritul şi chiar asimilează
procesele instinctuale cele mai opuse acestuia".80 "În consecinţă, există o
conştiinţă în care predomină inconştientul, dar şi o conştiinţă în care
predomină conştiinţa de sine".81
Psihicul este centrul viu al mandalei, principiul intermediar dintre
toţi factorii polari, şi principiul întregului teritoriu inclus în mandală. Dacă
centrul reprezintă un tip de unitate pentru cele 4 opuse fundamentale (natură
- spirit, masculin - feminin), periferia care trece prin cei patru poli este şi ea
un principiu al unităţii lor care constituie un întreg auto-conţinător. Psihicul
poate fi înţeles printr-o teorie ştiinţifică care integrează aceste tipuri de
unităţi deodată. Ca unitate intermediară, este personificat sau individualizat
ca eu; ca o unitate a toate-cuprinzătoare este personificat sau individualizat
ca Sine. Psihicul nu este o structură transcendentală statică ci dinamică, un
proces de-o viaţă care include stadii de dezvoltare interimare între întregul
inconştient al naturii şi întregul conştient al spiritului.
În această perioadă interimară, când conştiinţa eului este suspendată
în trecerea de la origine la scop, ea este unitendintă şi dualistă în modul de a
aborda şi privi lucrurile, şi astfel înţelege toate opusele în mod dualist ca
opuse calitative. Nu înţelege caracterul androgin al naturii şi al spiritului şi le
reconstituie greşit asimilând masculinul la spirit şi femininul la natură ca
antiteze. Spiritul devine exclusiv masculin şi este mai mult sau mai puţin
echivalent cu Logosul, ca în Creştinism. Femininul, partea iraţională a
spiritului îşi face indirect simţită prezenţa - tendinţa de a vedea spiritul ca
nivel trandescendent al logosului care este atins doar prin săritura mistică a
iraţionalismului. Natura, la fel, devine un principiu feminin exclusiv care
este asimilat arhetipului Marii Mame.
80
par. 207
81
par. 187
Conştient
masculin - solar
Inconştient Spirit androgin
Inconştient feminin - lunar
Conştient feminin lunar
Inconştient Spirit androgin
Inconştient masculin - solar
În aceşti termeni poate fi înţeleasă şi dezvoltarea din haos a zeilor şi

mai ales a lui Zeus ca simbol pentru complexul eului, cu toate fazele de
relaţionare şi devenire înspre ordine şi diferenţiere a feminităţii şi
masculinităţii în geneza din Legendele şi miturile Greciei antice.

Eric Neumann, pe baza materialului etnografic şi mitologic, descrie
simbolic stadiul psihic anterior naşterii conştiinţei ego-ului ca uroborus:
utilizează imaginea circulară pentru a reprezenta Sinele primordial (stadiul
mandala originar din care se naşte Eul).
M. Fordham, pe baza observaţiilor clinice pe copii şi bebeluşi,
postulează Sinele ca totalitate originară anterioară Eului şi demonstrează
faptul că procesul de individuare porneşte foarte de timpuriu în destinul
individual.
Conform datelor lui Jung, în ecuaţia individuării, sarcina primei

jumătăţi a viaţii - include dezvoltarea Eului cu o separare progresivă dintre
eu şi Sine: separarea Eu - Sine.
Sarcina celei de a doua jumătăţi a vieţii este relativizarea Eului ca
experienţă şi cere relaţionarea cu Sinele: respectiv reuniunea Eu - Sine.
Edinger, în "Ego şi arhetip" realizează o analiză nuanţată a relaţiei
eu - sine. Consideră că ecuaţia generală formulată de Jung este corectă, dar
observaţiile empirice din psihologia copilului, adolescentului şi psihoterapia
adultului o nuanţează în sensul unei legături circulare:
Separare Eu - Sine
Uniune Eu - Sine
Această ciclicitate indică o alternare între procesul de unificare şi cel

de separare care se repetă de-a lungul vieţii, atât în copilărie cât şi în viaţa
adultă.
În figurile de mai jos este reprezentat acest proces evidenţiat de Jung
şi reprezentat astfel de von Franz şi E. Edinger. Părţile suprapuse descriu
identitatea reziduală Eu - Sine; linia de unificare reprezintă axa Eu - Sine,
legătura vitală de comunicare care asigură integritatea Eului.
Stadiul I, uroboric originar, Neumann. Nu există nimic decât mandala - Sine.

Germenul Eului este prezentat doar ca potenţialitate: Eul şi Sinele sunt una,
deci nu există E. Stadiul primar al identităţii totale Eu - Sine.
Stadiul II, prezintă un Eul care apare / răsare, începe să se separe din Sine,
dar care îşi are încă centrul şi aria mai largă în identitatea primară Eu - Sine.
Stadiul III, stadiul de dezvoltare mai avansat: Axa Eu - Sine devine parţial
conştientă - care în primele două stadii era complet inconştientă şi de aceea
nu se putea distinge din identitatea Eu - Sine.
Stadiul IV, este limita teoretică ideală care probabil nu există în realitate, ce
reprezintă separarea totală Eu - Sine şi o conştientizare completă a axei Eu -
Sine.
I II III IV
Teza psihologiei analitice în formularea lui Edinger: dezvoltarea

psihologică este caracterizată de două procese ce apar simultan: are loc
separarea progresivă eu - Sine şi creşterea emergenţei axei eu - Sine în
conştiinţă, ceea ce înseamnă că separarea şi creşterea Eului sunt dependente
de Sine şi sunt în realitate două aspecte ale unui singur proces emergent şi
continuu de la naştere la moarte.
Dacă, Stadiul III corespunde jumătăţii a II-a a vieţii, înseamnă că
doar în acest stadiu are loc conştientizarea legăturii cu Sinele, altfel spus,
începe să emeargă în conştiinţă porţiunea superioară a axei eu - Sine.
Figura următoare, concepută de Edinger, prezintă procesul prin care
aceste stadii prime se descoperă ca un ciclu alternator82. Un ciclu care se
repetă mereu şi mereu de-a lungul dezvoltării psihice aducând o progresivă
diferenţiere a eului de Sine. În fazele timpurii, mai ales în prima jumătate a
vieţii, ciclul este trăit ca o alternare între 2 stadii : inflaţia şi alienarea.
Ulterior, apare al III-lea stadiu când axa eu - Sine atinge conştiinţa care este
caracterizat printr-o relaţie conştientă dialectică între eu şi Sine. Acesta este
stadiul de restabilire a legăturii eu - sine şi funcţionarea în plan conştient.
Sensul devenirii spre stadiul patru este dezvoltarea "eului înţelept".
Întregul originar
Inflaţia
Identitatea E - S
Inflaţia pasivă Inflaţia activă
Reîntoarcerea Actul inflaţionat

parţială la stadiul sau eroic
de inflaţie B
82
idem, pag. 41
Reconectarea cu S.
Acceptarea Respingerea
A
Alienarea de Sine
(rănirea /dezmembrarea)
Umilinţă
Metanoia (atitudinea de sacrificiu)
Inflaţia: termen care descrie atitudinea şi stadiul care acompaniază

identificarea Eului cu Sinele: cel mic şi-a arogat calităţile celui mai mare,
deci este extins dincolo de limitele propriei mărimi.
Naşterea, are loc într-un stadiul de inflaţie. În stadiul infantil primar,
nu există nici Eu nici conştiinţă; totul este inconştient; Eul latent este într-o
identificare completă cu Sine. Se naşte Sinele; Eul este făcut şi la începuturi
este Sinele: Neumann - uroborus. Sinele ca centru şi totalitate a fiinţei. Eul
este total identificat cu trăirile Sinelui însuşi ca zeitate (copilul nu gândeşte
în acest fel, nu poate gândi, dar fiinţa lui totală şi trăirile sunt ordonate în
jurul identificării a priori cu zeitatea - stadiul originar al întregului şi
perfecţiunii inconştientului, stadiu care este responsabil de nostalgia pe care
o resimţim legată de origine, atât cea personală cât şi ca istorie a omenirii.
Corelate acestui stadiu filogenetic, au apărut acele mituri ce descriu
stadiul originar al omului ca stadiu de rotunjime, perfecţiune, paradis. În
stadiul paradisiac, omul este în unire cu zeii - stadiul Eului care este încă
nenăscut, încă neseparat de pântecul inconştientului şi deci încă împărtăşeşte
întregimea şi totalitatea divinităţii. Aici este evidentă atitudinea inflaţionată -
a fi zeul care poate face totul.
Studii realizate de Rhoda Kellog legate de desenele copiilor de-a
lungul diferitelor vârste ale copilăriei mici evidenţiază aspecte importante
privind modul de a reprezenta figura umană: iniţial copilul de 2 ani
mâzgăleşte, apoi este atras de intersectarea liniilor şi începe să facă cruci
apoi crucea este închisă într-un cerc şi are trăsături fundamentale de mandală
când copilul începe să facă chipuri umane, acestea întâi apar ca cercuri,
contrar experienţei reale din plan vizual, cu braţele şi picioarele ca extensii -

raze ale cercului.83
Copilul mic trăieşte omul ca o structură mandalică, rotundă, şi
verifică mitul lui Platon despre omul originar rotund "Omul primordial era
rotund, spatele şi părţile formând un cerc...Puterea şi forţa lor era teribilă şi
gândurile inimilor lor erau măreţe; ei au atacat zeii...şi ar fi putut pune mâna
pe zei...dar zeii nu au putut suporta ca insolenţa lor să rămână
nerestricţionată".84
Terapeuţii care se apleacă asupra copiilor indică mandala ca o
imagine operantă, vindecătoare pentru copii mici. Ea apare în desenele
copiilor odată cu sau imediat premergător restabilirii stabilităţii psihice.
Simbolic vorbind, psihicul uman era originar rotund, întreg, complet,
stadiu de unitate cu zeitatea, cu auto-suficienţă echivalent cu însăşi zeitatea.
Multe dificultăţi psihologice subsecvente se datorează rezidurilor
acestei identificări cu zeitatea. De exemplu, psihologia copilului în primii 5
ani de viaţă. Astfel, retrospectiv, această etapă a vieţii este văzută ca :
• perioadă de prospeţime a perceperii şi răspunsului: copilul este în
contact imediat cu realităţile arhetipale ale vieţii: stadiu de poezie
originară. Puteri transpersonale magnifice şi terifiante se întrezăresc în
orice eveniment obişnuit;
• în context, apare şi reversul - copilul poate fi un mic animal egoist, plin
de cruzime şi pofte. Freud de exemplu, descrie acest stadiu ca
perversiune polimorfă - de fapt o descriere brutală dar care parţial
cuprinde un adevăr: toate ambiguităţile fiinţei legate ferm de psihicul
arhetipal şi energia transpersonală, şi în acelaşi timp identificată
inconştient cu ea şi legată nerealist de aceasta;
• la fel este influenţată imaginea relativ la omul primitiv când are loc
identificarea cu psihicul arhetipal iar a eului cu lumea: interiorul şi
exteriorul nu pot fi înţelese distinct. Viaţa reală a primitivului este
murdară, degradantă şi obsedată de teroare. În revers, vezi imaginea
idealizată promovată de J. J. Rousseau despre "nobleţea sălbaticului",
nostalgia pentru pierduta comuniunea mistică cu natura.
Originea psihologică este definită deci prin două aspecte:
• condiţia paradisiacă, a întregirii, una cu natura şi zeii, infinit dezirabilă
83
Analysing Childrens Art, Palo Alto, Calif., National Press Books, 1969,
1970
84
în Symposium
după standardele conştiinţei umane definită prin spaţiu şi timp, apare ca un

stadiu de inflaţie, condiţie de iresponsabilitate, aroganţă, dorinţe pline de
cruzime.
În aceste condiţii, abordarea este diferită în funcţie de perspectivă:
• problema fundamentală pentru adult: cum să obţină uniunea cu natura
şi zeii condiţie în care începe copilul, fără ca uniunea să aducă după
ea inflaţia identificării;
• problema fundamentală pentru creşterea şi dezvoltarea copilului: cum
putem scoate cu succes copilul din stadiul inflaţionat şi să-i dăm o idee
realistă şi raţională despre relaţia sa cu lumea, în acelaşi timp menţinând
legătura vie cu psihicul arhetipal de care este nevoie pentru a-i face
personalitatea puternică şi durabilă, rezistentă. Problema este de a
menţine integritatea axei eu - Sine în timp ce dizolvi identificarea eului
cu Sinele.
De fapt, observă Edinger, de această problemă depinde disputa
dintre permisivitate versus disciplină în creşterea copilului.
Permisivitatea accentuează pe acceptarea şi încurajarea
spontaneităţii copilului şi hrăneşte contactul cu sursa de energie a vieţii cu
care el se naşte - dar, în acelaşi timp, menţine şi încurajează inflaţia copilului,
nerealistă în raport cu cerinţele vieţii exterioare.
Disciplina, accentuează limitele stricte ale comportamentului,
încurajează disoluţia identităţii eu - Sine şi tratează inflaţia, - dar tinde să
perecliteze legătura vitală şi necesară dintre eul în creştere şi rădăcinile sale
inconştiente. Ambele opuse trebuie să lucreze împreună.
Copilul se trăieşte pe sine literalmente ca centru al lumii. Mama
răspunde mai întâi acestei cereri, relaţia iniţială tinde să încurajeze
sentimentul copilului că dorinţa sa este o cerinţă a lumii, şi este absolut
necesar să se întâmple acest lucru. Dacă această dedicare totală a mamei nu
este resimţită de copil, el nu se poate dezvolta psihologic. Apoi lumea începe
să respingă cererile copilului, - moment în care inflaţia copilului începe să se
dizolve - dar în acelaşi timp începe alienarea, axa eu - Sine este tulburată. Se
creează un fel de rană psihică de nevindecat în procesul de învăţare a faptului
că el nu este o zeitate cum de fapt îţi trăieşte fiinţa totală. Apar rana şi
separarea.
Trăirea repetată a paradisului continuă progresiv în viaţa adultă.
Mereu întâlnim acest proces cu două laturi. Suntem expuşi întâlnirilor cu
realitatea furnizate de viaţă care în mod constant contrazic presupunerile
inconştiente ale eului. În felul acesta Eul creşte şi se separă de identitatea
inconştientă cu Sinele. Dar, în acelaşi timp este necesară salvarea relaţiei

dintre eu şi Sine pentru a putea menţine integritatea personalităţii ca atare,
pericolul fiind de a ne aliena de profunzimile fiinţei noastre pregătind terenul
pentru boala psihică.
Multe psihoze ilustrează identificarea eului cu Sinele ca centru al
universului, ca principiu suprem. Identificarea cu Issus Cristos sau Napoleon
este o regresie la stadiul infantil originar. Individul îşi imaginează că anumite
evenimente exterioare au o ascunsă relaţie cu el. Iluziile derivă din condiţia
de identitate.
Sunt exemple multe de inflaţie în viaţa curentă. Poate fi identificat
stadiul de inflaţie de câte ori cineva trăieşte un atribut al zeităţii, de exemplu,
de câte ori cineva transcende limitele umane propriu-zise. Ieşirile de mânie
sunt exemple de stări de inflaţie. Încercarea de a forţa şi constrânge mediul
personal este motivaţia predominantă în mânie. Un fel de complex al lui
Yahve. Sau al mitologicului Zeus.
Impulsul spre răzbunare se identifică tot cu zeitatea. În astfel de
momente persoana poate invoca. "Răzbunarea este a mea, spune Yahve, nu
a voastră". Întreaga tragedie greacă descrie consecinţele fatale ale situaţiei în
care omul ia în mâinile sale răzbunarea lui Dumnezeu.
Motivaţia de putere este şi ea un simptom al inflaţiei. De câte ori
cineva operează din motivul puterii, este implicată omnipotenţa.
Omnipotenţa este un atribut al Zeului. Rigiditatea intelectuală care
încearcă să pună egalitate între propria opinie şi adevărul universal este un
exemplu de inflaţie. Presupunerea de omniscienţă.
Condiţia eului alienat

Edinger leagă condiţia de alienare, de ieşirea din ecuaţia eu - Sine,
de frustrarea expectaţiilor Eului inflaţionat care aduce o înstrăinare între eu
şi Sine. În imaginile simbolice, această condiţie apare în simboluri precum:
cădere, exil, o rană nevindecată, o tortură perpetuă. Această simbolică
ruptură nu priveşte numai eul ci şi axa eu - Sine.
Observaţii clinice conduc la concluzia că integritatea şi stabilitatea eului
depind în toate stadiile de legătura vie a eului cu Sinele. Eul şi Sinele au o
afinitate apropiată şi structurală şi dinamică. Termenul "axă eu - Sine" a fost
utilizat de Neumann pentru a desemna această afinitate.
M. Forhdam, dă exemple de imagini mandala la copii care apar ca
cercuri protectoare magice în momentele în care eul este ameninţat de forţe
disruptive. Citează şi câteva ocazii în care desenarea unui cerc s-a asociat cu
cuvântul "eu" şi care a condus la unele acţiuni efective pe care anterior

copilul nu fusese capabil să le facă.85
Putem ilustra cu cazul unei fetiţe de 13 ani, A. M., care, în mod
spontan aduce la şedinţa de analiză un desen cu cercuri concentrice prin care
îşi reprezenta propria viaţă. În desenul realizat în culori, culori diferite
ilustrează momente diferite sau stadii trăite diferit.
Acelaşi lucru se întâmplă în psihoterapia adulţilor când inconştientul

poate produce unele imagini tip mandală care aduc un sens al calmului şi
conţinerii unui eu confuz şi "dezordonat".
Aceste observaţii indică faptul că Sinele stă în spatele eului şi poate
acţiona ca un garant al integrităţii lui. Jung în "Psychology and Religion,
West and East" afirmă: "Eul este legat de Sine în condiţia de "cel ce este
mişcat" faţă de "cel care mişcă"...Sinele ...este o existenţă a priori din care
evoluează eul. Am putea spune că este o prefigurare inconştientă a Eului".86
Mitologic, afinitatea Eu - Sine este ilustrată de doctrina că omul / eul
a fost creat după chipul lui Dumnezeu / Sine. La fel, numele primordial al lui
Yahve "Eu sunt faptul că exist". Cuvintele "eu sunt" definesc natura
esenţială a Eului. În diagramă, legătura apare ca linie de legătură între
centrul cercului Sinelui cu centrul cercului Eului, axa ce reprezintă
conexiunea vitală care trebuie să fie relativ intactă pentru ca persoana să
supravieţuiască stresului şi creşterii; este calea de comunicare dintre
personalitatea conştientă şi psihicul arhetipal; vătămarea afectează sau
distruge legătura conştient - inconştient, conducând la alienarea eului de
originile şi fundamentele lui.
85
în "Some Observations on the Self and the Ego in Childhood" apărută în
New Developments in Analytical Psychology, Routledge and Kogan,
London, 1957
86
O.C. 11, par. 391
Putem observa, odată cu Edinger că orice imagine arhetipală poartă

cel puţin un aspect parţial al Sinelui. În inconştient nu există o separare a
diferitelor lucruri - totul se amestecă cu orice altceva - deci, atâta timp cât
individul nu este conştient de nivelele succesive pe care am învăţat să le
distingem în inconştient precum umbra, animus / anima, senex / seneca,
trickster, Sine, ele nu sunt separate ci se amestecă într-o totalitate dinamică.
În spatele unei probleme de tip umbră sau animus, sau o problemă parentală
va licări dinamismul Sinelui. Sinele ca arhetip central subordonează toate
celelalte dominante arhetipale, le cuprinde şi le conţine, - toate problemele
care ţin de alienare - fie că este vorba de alienarea dintre eu şi figurile
parentale, dintre eu şi umbră, sau eu şi animus / anima sunt în ultimă instanţă
alienarea. Deşi, pentru scopuri descriptive separăm aceste figuri, în trăirea
empirică de obicei nu sunt separate. Deci în toate problemele psihologice
serioase, în mod bazal avem de a face cu problema relaţiei eu - Sine. Acest
lucru este în mod special adevărat pentru psihologia copilului.
Neumann a sugerat că Sinele poate fi trăit în copilărie în relaţie cu
părinţii, mai ales cu mama. Această relaţie originară mamă - copil este
denumită relaţia primară de Neumann "în relaţia primară mama ca sursă care
dă direcţie, protejează şi hrăneşte reprezintă inconştientul şi, în prima fază, şi
Sinele iar copilul dependent reprezintă Eul şi conştiinţa", ceea ce înseamnă
că Sinele este în mod inevitabil trăit iniţial în proiecţie parentală. Faza
timpurie a dezvoltării axei Eu - Sine poate fi identică cu relaţia părinte - copil:
Sinele este un determinant interior arhetipal, a priori. Nu poate emerge fără o
relaţie părinte - copil concretă.
Neumann a subliniat acest lucru denumind procesul "evocarea
personală a arhetipului".87 Această condiţie este o fază de trăire a Sinelui în
proiecţie, când axa eu - Sine este cea mai vulnerabilă la pereclitare prin
influenţă de mediu adversă pentru că, acum, ceea ce este în interior nu poate
fi distins de ceea ce este în exterior. De aceea, incapacitatea de a simţi
acceptarea sau raportul este simţită ca identică cu pierderea acceptării de
către Sine. Deci, axa Eu - Sine a fost tulburată, ducând la alienarea Eului.
Această trăire a respingerii parentale a unui aspect al psihologiei
copilului este o parte a anamnezei a aproape oricărui pacient, cu observaţia
că respingerea nu înseamnă cu necesitate formarea şi disciplinarea copilului
care învaţă să-şi restrângă starea primitivă de dorinţă. Este vorba de acea
respingere parentală care porneşte din proiectarea umbrei părintelui pe copil:
87
The Significance of the genetic aspect for the analytical psychology ,
Journal of Analytical Psychology, IV, 2, p 133
este un proces inconştient trăit de copil ca ceva inuman, total, irevocabil,

pare să vină de la o zeitate implacabilă. Acest lucru are 2 origini: în primul
moment, proiecţia Sinelui copilului pe părinte va da acţiunilor părintelui o
importanţă transpersonală. În al II-lea rând, părintele care respinge
funcţionează inconştient şi acţionează în propria sa arie a identităţii eu - Sine
şi va fi de aceea inflaţionat de o identificare cu zeitatea. Consecinţa pentru
copil poate fi condiţia de infirmitate permanentă a psihismului său datorită
tulburării axei sale eu - Sine.
Sinele ca centru al psihicului, capabil să reconcilieze opusele trebuie
considerat ca organ al acceptării par excelence.
În acest sens, acceptarea Sinelui dă eului stabilitate şi forţă. Acest
sens al acceptării este condus spre eu prin axa eu - Sine. Simptomul tulburării
axei este tocmai lipsa de auto-acceptare - individul simte că nu merită să
existe sau să fie el însuşi. Psihoterapia dă unui astfel de om sentimentul că
este acceptat. Acest lucru poate duce la repararea axei eu - Sine care
restabileşte contactul cu sursele interioare de forţă şi acceptare, lăsând
pacientul liber să crească.
Pacienţii care au o axă eu - Sine tulburată sunt impresionaţi în
terapie mai ales de descoperirea că terapeutul îi acceptă. Iniţial nu pot crede
acest lucru. Faptul acceptării poate fi discreditat de considerarea acesteia
doar ca o tehnică profesională care nu are o realitate autentică. Dar dacă
acceptarea terapeutului poate fi recunoscută ca un fapt apare prompt un
transfer puternic, profund. Sursa acestui transfer pare a fi proiecţia Sinelui,
mai ales a funcţie sale ca organ al acceptării. În acest moment apar
proeminente caracteristicile centrale ale terapeutului Sine: terapeutul este o
persoană care devine centrul vieţii şi gândurilor pacientului, şedinţele
terapeutice devin punctele centrale ale săptămânii, un centru de înţeles şi
ordine a apărut acolo unde fusese doar haos şi disperare - toate indică că
începe repararea axei eu - Sine. Întâlnirea cu terapeutul va fi trăită ca un
contact de reîntinerire cu viaţa ce aduce optimism şi speranţă - la început
astfel de efecte cer contact frecvent şi dispar repede între şedinţe; treptat,
aspectul interior al axei eu - Sine devine tot mai proeminent.
Trăirea acceptării repară axa şi în acelaşi timp reactivează identitatea
reziduală eu - Sine - de fapt, acest lucru se va întâmpla atât timp cât axa
rămâne complet inconştientă - de aici atitudini de inflaţie, expectaţii de
posesivitate care vor apare şi care vor evoca respingeri ulterioare din partea
terapeutului sau mediului. Iar dacă axa se tulbură, starea este de relativă
alienare. La modul ideal pentru dezvoltare sau terapie este nevoie de o
disoluţie progresivă atât de blândă încât să nu aducă vreo tulburare axei eu -

Sine, - ceea ce rar se întâmplă. Cursul ciclic include o serie de acte
inflaţionate sau eroice care provoacă respingere şi sunt urmate de alinare,
regret, restituţie şi reînnoirea inflaţiei.
Procesul ciclic se repetă mereu şi mereu în fazele timpurii ale
copilăriei, fiecare ciclu aducând o creştere de conştiinţă. Astfel, treptat, se
constituie conştiinţa. Dacă procesul merge greşit, el va fi subiect al
tulburărilor, mai ales în fazele timpurii de viaţă. Dacă relaţia copil - părinte
din copilărie este trăită în ecuaţia negativă, contactul copilului cu centrul său
interior va fi pereclitată. De aceea relaţiile de familie timpurii au o
importanţă crucială pentru dezvoltarea personalităţii. Dacă sunt prea
tulburate, ciclul poate fi aproape total întrerupt mai ales în două momente: A
şi B. Momentul A se poate dezvolta dacă nu apare o suficientă acceptare şi
renaştere a dragostei - dacă copilul nu este deplin acceptat după pedepsirea
pentru greşeli, se poate scurt-circuita ciclul creşterii. Eul copilului poate fi
prins într-o oscilare sterilă între inflaţie şi alienare care construieşte tot mai
mult disperare şi frustrare.
Alt loc de blocare poate apare în punctul B (v. ilustraţia). Dacă
mediul copilului este total permisiv încât el nu are de loc trăiri semnificative
de respingere, dacă părinţii nu spun niciodată "nu". Întreaga trăire a alienării,
care aduce cu ea conştientizare este omisă şi copilul primeşte acceptarea
inflaţiei sale. Duce la psihologia copilului răsfăţat, contribuie la o viaţă în
care limitările şi respingerile cu greu pot fi acceptate.
Cercul indică alternarea dintre inflaţie şi alienare, nu şi fazele
ulterioare când ciclul este depăşit. Odată ce eul atinge un anumit nivel de
dezvoltare nu se mai repetă acest ciclu, cel puţin nu în acest fel - este înlocuit
de un dialog tot mai conştient dintre eu şi Sine.
Disperare şi violenţă.
În stadiul de alienare, eul nu numai că se des-identifică de Sine ci se
şi deconectează (ceea ce nu e de dorit). Legătura Eu - Sine are importanţă
vitală pentru creşterea eului - îi dă fundament, structură şi securitate, îi
furnizează energie, interes, înţeles şi scop. Ruperea legăturii duce la gol,
disperare, lipsă de înţeles, în cazuri extreme psihoză sau sinucidere.
Edinger consideră emblematice figuri biblice precum Adam şi Eva,
trişti şi înstrăinaţi când sunt alungaţi din grădină, sau Cain ca personaj al
alienării. Dumnezeu are consideraţie pentru ceea ce îi oferă Abel, dar nu şi
pentru ceea ce îi oferă Cain. Astfel că el este foarte mânios, şi faţa îi cade.
Dumnezeu îi spune lui Cain: "De ce eşti furios, de ce ţi-a căzut faţa" - se pare
că Dumnezeu nu a înţeles că propria sa respingere a dus la tulburările în

cauză. Cain îi spune lui Abel, fratele său: Să mergem afară în câmp. Când au
ajuns în câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său şi l-a ucis. Apoi
Domnul i-a spus lui Cain: "Unde este Abel, fratele tău. El îi răspunde "Nu
ştiu, sunt păzitorul lui. Domnul spune "Ce ai făcut. Vocea fratelui tău plânge
la mine din pământ. Acum eşti blestemat din pământ, care şi-a deschis gura
pentru a primi sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei atinge pământul nu
te va mai susţine cu forţa lui, vei fi un fugitiv şi un vagabond pe pământ".
Şi astfel Cain este alungat în sălbăticie, ceea ce repune în act
alungarea lui Adam din paradis. Originea dificultăţii observă Edinger a fost
de fapt respingerea de către Dumnezeu a lui Cain fără vreun motiv clar.
Poate pentru că el iniţiase agricultura în societatea crescătorilor de oi (Abel) -
era un inovator şi suferise soarta caracteristică a acelora care încearcă să
aducă o nouă orientare într-o societate căreia îi e teamă de schimbare. Cain
apare astfel ca figură arhetipală ce reprezintă experienţa respingerii şi
alienării. Reacţia sa faţă de o excesivă şi iraţională respingere este
caracteristică - violenţa. Ea poate lua fie o formă interioară, fie exterioară. În
forme extreme, ucidere sau sinucidere. Înţelesul crucial este că la rădăcina
violenţei de orice formă stă experienţa alienării, o respingere prea severă
pentru a putea fi suportată.
Din perspectiva interioară, diferenţa dintre ucidere şi sinucidere este
mică - direcţia exterioară sau interioară în care energia devine distructivă.
Alienare şi experienţă religioasă.

La fel cum trăirea inflaţiei active acompaniază în mod necesar
dezvoltarea eului, trăirea alienării, consideră Edinger, este un preludiu
necesar pentru conştientizarea Sinelui. Kierkegaard recunoaşte sensul
necasar alienării în acest pasaj: .." putem spune atât despre vieţile pierdute -
dar numai că viaţa omului este pierdută când continuă să trăiască, atât de
păcălit de bucuria vieţii sau de tristeţea ei încât niciodată nu devine etern şi
decisiv conştient şi, în cel mai profund sens, primeşte o impresie a faptului că
există un Dumnezeu, că el, el însuşi... există înaintea acestui Dumnezeu, a
cărui câştig de infinitate nu este niciodată atins cu excepţia disperării".88
Jung, în termeni psihologici, spune acelaşi lucru "Sinele, în
eforturile sale de auto-realizare, se exprimă în exterior dincolo de
personalitatea eului în toate dimensiunile ei; datorită naturii sale a tot
88
din "Fear and trembling, the sickness unto death", citat de Edinger, pag. 48
cuprinzătoare, este mai strălucitor şi mai întunecat decât Eul şi astfel îl

confruntă cu probleme pe care acesta ar dori să le evite. Fie curajul moral al
individului decade, sau insight-ul lui, sau ambele până când soarta, în final,
decide...ai devenit victima unei decizii făcută peste capul tău sau în răspăr cu
inima ta. Putem vedea astfel puterea numinoasă a Sinelui, care cu greu poate
fi trăită în orice altă formă. Din acest motiv, experienţa Sinelui este
întotdeauna o înfrângere pentru eu.89
Sunt descrieri numeroase de experienţe religioase însoţite de un sens
profund al depresiei, vinovăţiei, păcatului, lipsei de valoare şi absenţa
completă a oricărui simţ al sprijinului transpersonal sau fundării pe care să se
sprijine existenţa individului. Simbolul clasic pentru alienare este imaginea
sălbăticiei. Psihologic, acest lucru înseamnă că sprijinul psihicului arhetipal
este cel mai posibil să apară când eul şi-a epuizat propriile resurse şi este
conştient de impotenţa sa esenţială de unul singur.
Situaţia extremă pentru om este o oportunitate pentru Dumnezeu.
Tolstoi, la 50 ani scrie: " Care va fi rezultatul a ceea ce vreau să fac azi? De
ce trebuie să trăiesc? De ce trebuie să fac ceva, orice? Există aici, în viaţă,
vreun scop pe care inevitabila moarte care mă aşteaptă nu-l răstoarnă şi nu-l
distruge? Aceste întrebări sunt cele mai simple din lume. De la copilul stupid
la bătrânul înţelept, ele sunt în sufletul oricărei fiinţe umane. Fără a răspunde
la ele, ele imposibil, aşa simt el, ca viaţa să continue".
Pasajul de mai sus este un exemplu de atac acut de alienare:
întrebările puse de Tolstoi sunt aceleaşi care stau la rădăcinile fiecărei
nevroze care se dezvoltă în ani de maturitate.
Jung spunea, legat de acest aspect, că nu a întâlnit niciodată situaţia
ca un pacient trecut de 35 de ani să fie vindecat fără a găsi o atitudine
religioasă faţă de viaţă. "Printre toţi pacienţii mei în a doua jumătate a vieţii,
aşa zicând peste 35 ani, să nu fie unul a cărui problemă în ultimă instanţă să
nu fie de a găsi o perspectivă religioasă asupra vieţii. Se poate pe drept spune
că fiecare dintre ei s-a îmbolnăvit pentru că a pierdut ceea ce religiile vii ale
fiecărei vârste dau celor ce o urmează, şi nici unul dintre ei nu a fost cu
adevărat vindecat fără a-şi recâştiga cu adevărat perspectiva religioasă.
Acest lucru nu are nimic de-a face desigur cu o credinţă în particular sau cu a
fi membru al unei biserici".
Deşi alienarea este o experienţă arhetipală, se pot întâlni de obicei
forme exagerate de trăire la oamenii care au o copilărie traumatică - în
cazurile când copilul trăieşte un grad sever de respingere din partea părinţilor,
89
Mysterium Coniunctionis, O. C., 14, par. 778
axa eu - Sine este tulburată şi copilul predispus în stadii ulterioare ale vieţii la
alienare până la dimensiuni insuportabile. Acest lucru pentru că acel copil
resimte respingerea parentală ca respingere din partea lui Dumnezeu. Trăirea
şi experienţa se va construi apoi în psihic ca alienare eu - Sine.
În contextul psihologiei creştine, alienarea este în mod obişnuit
înţeleasă ca pedeapsă pentru păcat - după Anselm, păcatul este furtul de la
Dumnezeu a prerogativelor sale şi astfel dezonorarea lui Dumnezeu. Această
dezonorare cere satisfacţie. Păcatul este presupoziţia inflaţionată a eului care
preia funcţiile Sinelui. Crima cere căinţă, dar o satisfacţie completă cere
restituirea mai mult decât ceea ce fusese iniţial luat.
În termeni psihologici, acest tip de doctrină se referă la relaţia eu -
Sine - inflaţia, păcatul, trebuie evitată când e posibil. Când apare, eul poate fi
mântuit doar restaurând onoarea pierdută a Sinelui ( prin căinţa).
Acest lucru nu este însă suficient pentru o satisfacţie completă,
graţia care derivă din auto-sacrificiul Sinelui trebuie să completeze plata.
Ceea ce pare a indica că păcatul eului şi pedeapsa subsecventă sunt necesare
pentru a genera fluxul de energie curativă (graţia) de la Sine la eu. Eul nu
poate simţi sprijinul Sinelui până nu a fost eliberat din identificare sa cu
Sinele - nu poate fi un vas pentru influxul de graţie / energie până nu a fost
golit de propria totalitate inflaţionată - dar această golire poate apare doar
odată cu trăirea alienării. Ceva din legenda pierderii şi căutării eroice a
Graalului se referă simbolic la acest proces psihic.
Restituirea axei Eu - Sine.

Există un profilul clinic tipic ce poate fi denumit nevroza de alienare.
Un astfel de om se îndoieşte foarte tare de dreptul lui de a exista - are un sens
profund de lipsă de valoare cu toate simptoamele obişnuit circumscrise
complexului de inferioritate. Presupune inconştient şi automat că orice apare
din el, dorinţe, nevoi, interese - trebuie să fie greşit sau cumva inacceptabil.
Cu această atitudine, energia psihică este condamnată şi trebuie să
apară în modalităţi distructive sau inconştiente precum simptoame
psihosomatice, atacuri de anxietate sau afecte primitive, depresie, impulsuri
suicidale, alcoolism etc. Fundamental, un astfel de pacient se confruntă cu
problema dacă este sau nu justificat în faţa lui Dumnezeu. Aici apar bazele
psihologice ale problemei teologice ale justificării. Suntem justificaţi de
credinţă sau de muncă? In nuce, diferenţa dintre punctele de vedere
introverte sau extraverte. Persoana alienată se simte profund nejustificată şi
este cu greu capabilă să acţioneze după cele mai bune interese ale sale. În
acelaşi timp este tăiat de la un sens al înţelesului. Viaţa este golită de conţinut
psihic.
Pentru a ieşi din stările de alienare trebuie restabilit un anume
contact dintre eu şi Sine. Dacă are loc acest lucru, o întreagă lume nouă
trebuie restabilită.
Iată exemplul prezentat de Edinger. Este visul unei tinere femei în
terapie, vis ce ilustrează începutul de reparare a axei eu - Sine. Am fost
alungată spre pământurile reci, aride ale Siberiei şi mă întrebam despre lipsa
de scop. Apoi se apropiau un grup de soldaţi pe cai. M-au aruncat în zăpadă
şi au început să mă violeze unul câte unul. De 4 ori s-a întâmplat acest lucru.
M-am simţit zdrobită şi paralizată de răceală. Când s-a apropiat cel de al
V-lea, m-am aşteptat la acelaşi lucru, dar spre surprinderea mea am văzut
milă şi înţelegere umană în ochii lui. În loc să mă violeze m-a învelit într-o
pătură şi m-a dus la o cabană alăturată. Aici m-a pus lângă foc şi m-a hrănit
cu supă caldă. Ştiam că acest om urmează să mă vindece.
Pacienta a suferit ca şi copil de un severă respingere. Tatăl mai ales a
neglijat-o complet după divorţul de mamă. A fost o lovitură crucială pentru
stima de sine a pacientei şi a lăsat-o alienată de valorile purtate de tată şi, în
ultimă instanţă, de o porţiune a Sinelui. Visul descrie viu sentimentul ei de
alienare sau alungare şi astfel, nou apăruta ei experienţă de restaurare: axa eu
- Sine a fost reparată. Acest lucru s-a întâmplat odată cu conştientizarea unor
sentimente de transfer puternice.
Conştientizarea faptului că are loc un proces nuclear profund ce
include repararea axei Eu - Sine dă o dimensiune în plus înţelegerii
fenomenului de transfer.
Alt exemplu de efect de vindecare prin re-stabilirea legăturii Eu -
Sine apare în visul unei paciente care a suportat în copilărie o severă
deprivare emoţională şi acum, la 30 de ani, în labirintul depresiei, nu găseşte
nici o posibilitate de ieşire. Pacienta nu manifesta în viaţa reală o înclinare
religioasă deosebită, dar trăia un mit al misterului originii personale.
Visul decurge în mai multe faze, prima dintre acestea implică nevoia
de a reconstrui, în interior, relaţia cu sacrul. "E noapte. De undeva, mai
departe, vine puţină lumină de la un lac. Sunt pe malul unui lac împreună cu
alte persoane. De pe mal coboară în lac câteva trepte care abia se văd.
Sunt îmbrăcată într-o cămaşă lungă, albă. Eu ştiu că fac parte din cei
apropiaţi Lui. Pe treptele de piatră stau câteva persoane. O femeie îi
îndeamnă să stea în anumite locuri şi să ia apă din lac şi le-o toarnă pe frunte.
Se spune că aşa e bine, că apa de acolo e sfinţită. Ceilalţi întreabă de ce. Eu
vreau să răspund dar femeia dinainte se bagă şi le spune doar că aşa e bine.
Eu ştiu că apa e sfinţită în anumite locuri pentru că pe acolo au trecut tălpile

Lui (parcă Îl şi văd cum a trecut pe acolo, dar în amintirea mea e cu spatele la
mine, mergând parcă spre mijlocul lacului), dar pentru că cealaltă s-a băgat,
din mândrie şi din dorinţa de a ţine ce ştiu doar pentru mine, tac.
Înot pe spate spre mijlocul şi apoi spre capătul celălalt al lacului.
Întâi mă gândesc că mă voi uda, dar apoi mă gândesc că, udă, cu cămaşa
lipită de corp voi fi mai atrăgătoare pentru El, că mă va plăcea mai mult. Mă
gândesc (şi e cam ciudat) la el ca la un bărbat deşi până acum m-am gândit la
el ca la un mentor, un stăpân spiritual pentru că El e Isus. Mă gândesc în
acelaşi timp că, de fapt, ştiu să înot..."
Visul pune în scenă o deschidere a eului către imaginea Sinelui, El.
Ceea ce funcţiona până acum în registrul teoretic, "spiritual", devine viu,
simbolistica visului pune în joc registrul personal al trăirii apropierii.
Acest proces de autoreglare, homeostatic, lucrează în psihic cu
condiţia ca să fie liber să opereze natural. Psihicul inconştient, la fel ca şi
corpul, are o înţelepciune instinctivă care poate corecta erorile şi excesele de
conştientizare în măsura în care suntem deschişi la acest mesaj. Această
acţiune de corectare derivă din funcţia Sinelui care cere o legătură sănătoasă
eu - Sine pentru a putea opera liber.
Într-un interviu dat de Jung cu puţin înaintea morţii, întrebat despre
relaţia cu Dumnezeu, Jung spune: "În aceste moment, Dumnezeu este
numele prin care desemnez toate lucrurile care-mi intersectează violent şi
iraţional drumul pe care mi l-am ales, toate lucrurile care tulbură planurile,
intenţiile şi punctele mele de vedere subiective, schimbându-mi cursul vieţii
în bine sau în rău".90
90
în Edinger, The Creation of Consciousneaa, Inner City, 1984
ASPECTE FUNDAMENTALE ALE ANALIZEI JUNGIENE
" - Credeţi în Dumnezeu?

- Nu cred. Acum ştiu".
Interviul BBC cu Jung, John Freeman

4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere de
sinteză

Scopul terapiei este asimilarea impulsurilor de dezvoltare trezite în
psihic, individul devine capabil să facă faţă propriei persoane şi celorlalţi să
se înţeleagă pe sine mai bine, mai ales aspectele întunecate ale căror proiecţii
le va putea recunoaşte mai uşor. Scopul general este creşterea autonomiei,
capacităţii de a relaţiona şi mai ales a autenticităţii.91
Intrinsecă ideii de realitate a psihicului este cea de "înţeles" al trăirii.
Se pot decela două paradigme ale operei jungiene: prima rezonează cu
fundamentul modern al fizicii nucleare, în ultimă instanţă subiectivist, care
găseşte "sens" prin detaşarea observatorului de obiect, care desparte psihicul
de lume şi forţează categorii abstracte şi grile asupra experienţei; a doua
paradigmă, de tip post modern, afirmă că trăim în imaginea psihică şi această
imagine conţine înţeles în şi din ea însăşi. Jung recunoaşte că efortul de a
descoperi sensul conduce inevitabil spre tensiuni; înţelegem că în orice
moment trăim viaţa prin fapte ce cuprind şi ascund aspecte complexe şi
paternuri, modele universale. "Psihicul este obiect al psihologiei, dar şi
subiectul ei" în măsura în care condiţia sa de instrument este ce a de
91
V.Kast, The dynamics of symbols, pg.143
autoobservare: "psihicul se observă pe sine însuşi şi poate doar traduce

psihicul înapoi în psihic".
În încercarea de a înţelege, de a desprinde o certitudine de înţeles din
ceea ce trăim, nesiguranţa acestei încercări ţine chiar de mijloacele prin care
experimentăm. Dilema poate fi exprimată prin intermediul unei amintiri a lui
Jung. Băiat fiind, aşezat pe o anume piatră, se întreba cu perplexitate inerentă,
dacă el este cel care stă pe piatră sau piatra care îşi imaginează un băiat stând
pe ea. Această tensiune exprimă tensiunea inerentă oricărei încercări de a
desprinde sens, înţeles, de a cunoaşte. Jung încearcă să releve astfel realitatea
psihicului care include fiinţa materială şi spirituală. Caracterizează psihicul
ca având "conţinut", aspect care implică un model de observare dualist, de
tip observator - obiect de observat. Îşi imaginează dinamica psihică şi
autoreglarea în funcţie de legi cantitative ale energiei din termodinamică
(conform principilor echivalenţei şi entropiei), dar dincolo de acestea
utilizează conceptul de intensitate subiectivă pentru a explica fenomenele de
tip "parapsihologic", aflate dincolo de cadrele spaţio-temporale în care se
aplică aceste legi.
În "Simboluri ale transformării", diferenţierea de Freud este radicală;
deşi purtată de o cauză, fiinţa noastră poartă o intenţie dincolo de ceea ce
putem cunoaşte, înţelege. În "Sincronicitatea, un principiu acauzal...",
vorbeşte de cauzalitate şi sincronicitate ca principii fundamentale explicative.
Aceste principii complementare îşi găsesc sens în conceptul de funcţie
transcendentală, sau funcţie religioasă, sau funcţie creatoare de simboluri
intrinsecă psihismului.
În Amintiri Jung descrie o viziune interioară pe care a trăit-o la 12
ani, care i-a marcat o bună parte din tinereţe şi care poate fi interpretată ca
simbol viu pentru ceea ce va defini treptat în opera sa drept funcţia religioasă
a sufletului. Frumuseţea priveliştii din piaţa catedralei într-o zi de vară cu
soare strălucitor îl face să gândească "Lumea e frumoasă şi biserica e
frumoasă şi Dumnezeu a creat totul şi stă aşezat deasupra, sus, departe, în
cerul albastru pe un tron de aur şi...aici urmă un gol în gândurile mele şi am
avut o senzaţie sufocantă. Eram ca paralizat şi nu mai ştiam decât: Să nu
cumva să gândesc mai departe acum. Vine ceva îngrozitor, la care nu vreau
să mă gândesc, de care nici măcar nu am voie să mă apropii..." După o luptă
interioară, după încă o noapte şi două zile chinuitoare în a treia noapte se
trezeşte dintr-un somn agitat gândindu-se "din nou la catedrală şi la bunul
Dumnezeu. Acum vine. Acum, acu! Trebuie să gândesc. Trebuie mai întâi
să-mi duc gândul ăsta până la capăt. Dar de ce să gândesc ceva ce nu ştiu?
Pentru numele lui Dumnezeu, doar e clar că nu vreau asta. Însă atunci cine o
vrea? Cine să mă constrângă să gândesc ceva ce nu ştiu şi nu vreau? De unde

vine această voinţă teribilă? Şi de ce să-i fiu tocmai eu supus? Mă gândisem
cu laudă şi preţuire la Creatorul acestei lumi frumoase......Mi-am adunat tot
curajul, de parcă ar fi trebuit să sar în focul iadului şi am lăsat gândul să-mi
vină: în faţa ochilor mei se înalţă catedrala cea frumoasă, deasupra ei este
cerul albastru, Dumnezeu stă pe tronul de aur, sus, peste lume, iar de sub tron
cade un excrement uriaş pe acoperişul nou, colorat şi strălucitor al bisericii, îl
striveşte, apoi rupe în bucăţi pereţii bisericii. Deci asta era. M-au cuprins o
uşurare imensă şi un sentiment de eliberare ce nu poate fi descris...".92
Analog acestei viziuni şi simbolului viu prin care Jung ajunge să
înţeleagă că "Dumnezeu însuşi dezavuase în visul meu teologia şi Biserica
întemeiată pe ea"93 apare relatarea Mariei Louise von Franz, în cartea sa
"Psychotherapy" despre visul unui candidat analist, care avea îndoieli
privind capacitatea sa reală de a interpreta visele pacienţilor săi. Visul începe
în piaţa rectangulară a unui oraş în care se afla împreună cu un tânăr plin de
vitalitate care îi povestea visele. De fiecare dată când povestea un vis, din cer
cădea o piatră, pietre care se dovedeau a fi făcute din pâine şi care încep să
formeze o adevărată piramidă. În scena următoare, cei doi stau împreună pe
malul unui râu, tânărul îi povesteşte visele, de data asta ceea ce se formează
este o piramidă din mici pătrate şi triunghiuri, asemeni unei picturi cubiste de
Braque, tridimensională şi vie, în care echilibrul era menţinut prin
echilibrarea culorilor. În a treia scenă a visului, asemeni celei de a treia
încercări din basme, piramida se dovedeşte a fi din rahat solidificat cu vârful
radiind - şi cel ce visează înţelege că vârful invizibil până acum este astfel
făcut vizibil de acel rahat solid, iar rahatul la rândul lui este vizibil datorită
acelui vârf luminos. Privind bine rahatul îşi dă seama că priveşte mâna lui
Dumnezeu şi înţelege în final de ce este vârful este invizibil: este faţa lui
Dumnezeu.
Mult din ceea ce ascultăm în camera de analiză sunt nesfârşite
reluări ale aceloraşi teme: certuri maritale, gelozii prosteşti, nevoi materiale
de genul "atunci el a spus...şi apoi eu am spus" - un rahat oribil în care sunt
prinşi parcă pacientul şi analistul. Dar, dacă privim mai atent, există şi mâna
lui Dumnezeu acolo! Jung ascultă tot acest gunoi şi rămâne neclintit, straniu
neclintit, şi apoi cu un cuvânt sau un gest indică mâna lui Dumnezeu care
devine vizibilă în toate acestea, cu alte cuvinte, înţelesul profund al crizei
prezente care face posibilă acceptarea acesteia.
92
Amintiri, pag. 49 53
93
Jung nu căuta atât de mult răspunsul la "de ce", căuta mai degrabă
scopul, telos-ul, înţelesul fenomenului respectiv. "Ce însemnă pentru mine a
fi prins în acest rahat? Numai astfel devine vizibil "vârful piramidei". Locul
unde anticii plasau contactul piramidei cu primele raze ale soarelui
dimineaţa. În Persia, răsăritul, oriens, este un simbol al legăturii mistice, -
omul Îl vede şi devine una cu Creatorul.
Atingerea întregului se realizează treptat, printr-o serie de
evenimente care iluminează eul. A deveni analist cere o realizare din partea
eului. Este o muncă grea, dificilă, cere o mulţime de cunoştinţe. Pacientul
său - cel ce suferă - poate fi văzut ca o figură interioară a analistului, este o
parte din propriul Sine.
Jung este primul care afirmă public necesitatea analizei personale.
După ani de experienţă subliniază şi în Amintiri necesitatea înţelegerii
propriei persoane: "Psihoterapeutul nu trebuie însă să-l înţeleagă numai pe
pacient; la fel de important este să se înţeleagă pe sine. Condiţia sine qua non
a pregătirii sale este de aceea propria analiză, analiza didactică. Se poate
spune că terapia pacientului începe la medic; doar dacă acesta ştie cum se
descurcă cu sine şi cu propriile sale probleme, îl poate învăţa şi pe pacient
cum să o facă. Dar numai atunci.
În analiza didactică medicul trebuie să înveţe să-şi cunoască sufletul
şi să-l ia în serios. Dacă nu este capabil, nici pacientul n-o să înveţe să facă
aşa. Îşi pierde astfel o bucată din suflet, după cum şi medicul şi-a pierdut
bucata de suflet pe care nu a învăţat să o cunoască. De aceea nu este suficient
ca doctorul să-şi însuşească în analiza didactică un sistem de concepte. În
calitate de analizand el trebuie să realizeze că analiza îl priveşte pe el
personal, că ea este o bucată de viaţă reală şi nu o metodă care poate fi
învăţată pe dinafară. Medicul sau terapeutul care nu pricepe acest lucru în
analiza sa didactică va trebui să plătească mai târziu scump".
Jung afirmă că: "fiecare nou caz care cere parcurgerea unei analize
este o muncă de pionierat şi fiecare urmă de rutină se dovedeşte apoi a fi o
alee oarbă". Este un loc comun în opera jungiană atenţionarea de a fi
întotdeauna deschis la unicitatea fiecărui psihic viu: "Teoriile în psihologie
sunt chiar diavolul. Este adevărat că avem nevoie de anumite puncte de
vedere pentru valoarea euristică şi de orientare a acestora; ele trebuie
întotdeauna privite ca fiind în principal concepte auxiliare ce pot fi lăsate
oricând deoparte. Ştim încă atât de puţin despre psihic încât devine cu
adevărat grotesc să ne gândim că am avansat suficient de mult pentru a
delimita o teorie generală. Fără îndoială că este cel mai bun moment pentru
lipsa de experienţă şi ignoranţă, dar consecinţele sunt depresive: bigotism,

superficialitate şi sectarism ştiinţific".94
Experienţa sa "l-a învăţat să stea deoparte de <metode> analitice la
fel de mult ca de diagnoză. Bineînţeles că un medic ar trebui să cunoască
pretinsele <metode>. Dar el trebuie să se ferească să se fixeze pe o anumită
cale de rutină. Ipotezele teoretice sunt de aplicat doar cu prudenţă. Astăzi pot
fi valabile, mâine ar putea fi înlocuite cu altele...În mod absolut intenţionat,
eu nu sunt foarte sistematic. Pentru mine nu există decât înţelegerea
individuală faţă de individ. Este nevoie pentru fiecare pacient de un alt
limbaj. Astfel, eu pot fi auzit vorbind într-o analiză în limbaj adlerian, în alta,
folosind limbajul freudian, - mărturiseşte Jung, după o experienţă de o viaţă,
în Amintiri. Enorma variaţie între indivizi şi nevrozele lor mi-a fixat idealul
de a aborda fiecare caz cu un minim de prezumţii anterioare. Idealul ar fi
desigur să nu ai nici un fel de prezumţie".95
Desigur, acest ideal nu este posibil atâta vreme cât un individ este
pentru sine cea mai mare prezumţie dintre toate prezumţiile şi una care are
consecinţe enorme spune Jung, încurajându-şi studenţii să-şi găsească
propria cale: "Pot doar spera şi dori ca nimeni să nu devină "jungian"...Nu
proclam nici o doctrină delimitată şi seacă şi detest "aderenţii orbi". Las pe
fiecare liber să facă faţă faptelor în propriul său fel, deoarece şi eu cer această
libertate pentru mine".96
Din această perspectivă credem că trebuie înţeleasă relatarea
momentului de la Viena din 1910 când dialogul cu Freud îi conştientizează
ruptura clară de acesta. Cuvintele lui Freud relatate în Amintiri, vise, reflecţii
" ...promiteţi-mi să nu renunţaţi niciodată la teoria sexuală. Este lucrul
esenţial. Vedeţi, trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit."
Jung continuă "o dogmă, o indiscutabilă profesiune de credinţă se elaborează
numai acolo unde se vizează o dată pentru totdeauna înăbuşirea îndoielilor.
Asta însă nu mai are nimic de-a face cu judecata ştiinţifică, ci numai cu o sete
personală de putere".97
94
"Psychic complex in a child" în "The development of personality", O.C.17,
pg. 7
95
"The realities of practical psychotherapy", în op. cit. O.C. 16, par. 543
96
Scrisoare, 14 ianuarie 1946, Letters, I
97
pag. 161, traducerea românescă
Pentru Jung, problema secolului XX este divizarea sufletului, o

problemă pe care fiecare dintre religiile lumii încearcă să o vindece în
manieră proprie.
Sf. Pavel, în Scrisori Corintieni 7, 15 - 19, implică această rupere
între condiţia trupului, a materiei şi condiţia spiritului, a "neputreziciunii".
"Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer" scrie
Sf. Pavel (15 - 47), înscris ce apare pe piatra funerară a mormântului familiei,
de la Kusnacht.
Cu cât individul este mai prins în problemele sociale, cu atât psihicul
său este mai ameninţat de această scindare. Funcţia definitorie pentru
unitatea psihică este funcţia transcendentală, creatoare de simboluri, sau
religioasă.
În terapia analitică se lucrează cu acea parte care are nevoie mai
puternică de întregire, în sensul integrării la partea puternică.
La Jung apare visul cu catedrala distrusă; visul cu Dumnezeu ca
imagine a scindării; "raţiunea de a fi este să se ajungă a o înţelegere cu esenţa
indefinibilă pe care religiile o numesc Dumnezeu" (1959). Această căutare
devine pentru Jung, mai ales după 1949, preocuparea centrală.
Rolul religiei în analiză poate fi argumentat în legătură cu faptul că
Jung consideră nevroza ca expresie a pierderii sufletului şi cu modul în care
relaţionează sufletul cu spiritul.
În simptomatologia nevrozei, are loc "o pierdere a sufletului" ca şi
capacitate de a simţi, aspectul principal fiind lipsa de vitalitate în relaţiile cu
cei din jur, în activitate, în raport cu viaţa; se manifestă repetarea monotonă a
sarcinilor existenţiale exprimată prin plângeri de tipul "simt că nu pot scăpa";
inconştientul este puternic reprimat ceea ce aduce în prim plan ideile "fixe"
în creştere numerică, absenţa emoţiilor şi a stărilor afective altele decât cele
centrate pe propria persoană (depresive); emoţii tulburătoare care izbucnesc
brusc şi necontrolabil. Jung şi M. L. von Franz vorbesc despre faptul că în
religiile primitive, în situaţia în care există o astfel de problemă, ea se
manifestă prin pierderea sufletului ca simptom al depresiei profunde şi / sau
prin invadarea de un spirit şi anxietate.
În operele lui Jung există o evoluţie a ideilor despre funcţia religiei şi
funcţia religioasă a psihicului de simbolizare vs. dia-bolizare, unirea vs.
distrugerea unităţii.
În scrierile primei perioade, 1902 - 1920, apare cea mai timpurie
referinţă privind funcţia religioasă a psihicului în 1907, în "Psihologia
inconştientului".98 Se discută funcţia religioasă ca o capacitate de a produce

simboluri, 1916 "Funcţia transcendentală", şi se fac referinţe la imaginea lui
Dumnezeu din psihic.
În perioada operelor de maturitate, 1921 - 1948, ideile sunt dublate
de discutarea fenomenologiei empirice. În 1933 Jung discută condiţia
analogă a psihoterapeutului şi preotului, "Omul modern în căutarea
propriului suflet",99 identificând nevroza ca o problemă a omului modern. În
1937, în "Prelegerile de la Terry",100 "Psihologie şi religie" vorbeşte despre
religie ca trăire a numinosului, despre funcţia lui Dumnezeu ca "cea mai
înaltă valoare" a sufletului şi despre "imago Dei" ca expresie a Sinelui.
În 1942, revede simbolistica trinităţii în favoarea cuaternităţii şi
critică respingerea femininului, răului şi materiei din totalitatea creştină a lui
Dumnezeu în "O abordare psihologică a dogmei trinităţii".
În 1942, interpretează dimensiunea de sacrificiu a messei în legătură
cu individuarea. În 1944, în "Introducere în problemele religioase şi
psihologice ale alchimiei"101 identifică tendinţa religiei moderne de a adânci
ruptura, divizarea din interiorul sufletului faţă de alchimie, care restaurează
unitatea spirit - materie.
În operele târzii, dintre 1950 şi 1961 sunt discutate simbolurile
dogmei creştine. Pune la îndoială adecvarea imaginii lui Issus Cristos ca
simbol al Sinelui, respinge doctrina creştină a răului ca "privatio boni" în
"Aion", 1950, Cercetări privind fenomenologia Sinelui. De asemenea
analizează dezvoltarea "aeonului creştin şi nevoia unui aeon care să unifice
opoziţia spirit - instinct". În "Răspuns lui Iov", 1951, continuă critica privind
inadecvarea felului cum sunt înţelese imaginea lui Dumnezeu şi răul în
creştinism, prezentând "partea întunecată" a imaginii lui Dumnezeu şi
afirmând nevoia Creatorului de om care să-l conducă spre discernerea
sensului, conştientizare.
În opera finală "Mysterium Coniunctionis" 102 reia necesitatea
cuaternităţii şi a conjuncţiei în imaginea lui Dumnezeu. Doctrina privind
assumtio Mariae este văzută ca o expresie a necesităţii de a include
femininul în coniunctio-ul divin.
98
O.C. 7
99
O.C.. 11
100
O-C. 11
101
O.C. 12
102
O.C. 14

În operele jungiene, sunt implicate patru sensuri pentru conceptul de
suflet. Iniţial, sufletul este conceptualizat ca şi complex al inconştientului
personal, precum în studiul "Fundamentarea psihologică a credinţei în
spirite". Odată cu discutarea complexului anima - animus, sufletul apare ca
arhetip al sensului opus, ca în "Tipuri psihologice". Ulterior apar cele două
sensuri principale, sufletul ca totalitate a trăirilor nonfizice, - implicând mai
ales inconştientul (sensul "pierderii sufletului", ca pierdere a legăturii cu
viaţa inconştientă, cu amintirile şi cu "sursa înţelepciunii") şi sensul de
anima mundi.
În virtutea conceperii ca totalitate, formele sale de expresie pot fi:
emoţiile şi sentimentele capabile de a stabili o punte cu sufletul (anxietatea,
singurătatea); visele; simptoamele fizice (durerea de cap, senzaţia de ardere,
teama de atac de cord ca simbol pentru condiţia dominării vieţii conştiente de
"cap", intelect); ritualuri şi simboluri, cultivarea unor componente repetitive
prin care sufletul se conectează la viaţa subiectivă precum ritualurile de
iniţiere, de trecere, de nuntă, de moarte, etc. Sufletul ca anima mundi
depăşeşte condiţia individuală şi implică participarea la sufletul lumii.
Relaţia cu lumea arhetipală, cu sufletul lumii este sursa interioară a
înţelepciunii ("Mysterium Coniunctionis"). Sufletul este simbol pentru că nu
putem cu adevărat cunoaşte ce este sufletul. Singura modalitate de a păstra
legătura cu sufletul este să păstrăm relaţiile cu lumea simbolică, cu limbajul
sufletului. Şedinţa analitică este o locuire în simbol, prin exprimarea
vieţii simbolice a pacientului - povestea, naraţiunea sa individuală şi
circumambularea ca modalitate de conectare interioară şi conştientă la
simbol. Simptoamele ca simboluri sunt expresii ale pierderii legăturii cu
sufletul iar vindecarea se produce prin cultivarea vieţii simbolice.
Etimologic, symbolon însemna credinţă. În "Analiza visului",
seminar susţinut între 1928 şi 1930, Jung subliniază că ideea centrală a
credinţei nu implică deloc că omul ar putea ştii exact ce este Dumnezeu; azi,
credinţa reprezintă o abordare - cea mai adecvată posibil - pentru intuiţii şi
credinţe. În acest sens, simbolul este cea mai adecvată reprezentare a ceva
care nu poate fi explicat deplin, nu putem altfel exprima. Astfel, marele
mistere ale vieţii nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri: cred că
Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De aceea, o calitate fundamentală
a simbolurilor este sacralitatea, numinozitatea.

În opera lui Jung îl întâlnim cu trei sensuri. O primă definire se face

prin opoziţia spirit - materie, implicând că opoziţiile spirit - instinct, sau
spirit - materie trebuie reunite în prin "vindecare". Spiritul primeşte şi sensul
de complex autonom, un agent care există şi se manifestă din inconştientul
colectiv. Jung distinge între complexul sufletului şi complexul spiritului, cel
din urmă are o dimensiune arhetipală: Sinele ca centru cu funcţii specifice.
Al treilea sens este spiritul ca spiritus rector, manifestare a Sinelui, energia
Sinelui unind opusele în psihic, cu sensul de a uni, prin aducerea în conştiinţă
a ceea ce a fost reprimat, neglijat, neluat în seamă, dar de care este nevoie
pentru manifestarea totalităţii, a întregului vieţii psihice.
Jung este cel care afirmă în psihologia ştiinţifică şi demonstrează
prin materialul analitic că există o funcţie religioasă, sau creatoare de
simboluri înnăscută în psihic în lucrarea "Psihologia inconştientului",
definită în 1916 ca funcţie transcendentală. În acest sens, trăirea Sinelui ca
unificare a opuselor este o trăsătură cheie în definirea spiritului. Creştinismul
se întemeiază pe susţinerea dualităţii corp - suflet. Corpul nu se amestecă cu
sufletul, cu ceea ce dă viaţă corpului. Sfântul Pavel se referă cel mai apăsat la
materie - suflet, ca fiind clar separate; sufletului i se dă o importanţă mai
mare iar spiritul se manifestă prin suflet
Terapia ca sens general înseamnă a readuce în psihicul subiectiv
ceea ce a fost proiectat, a lumina întunericul interior.
Pentru Jung religia nu este o expresie a nevrozei, ci răspunsul ultim
al omului la nevroză ca diviziune în interiorul sufletului. Nevroza este o
disociere, o splitare datorită autonomizării unora dintre complexe, care
exprimă probleme nerezolvate în inconştient disociate în suflet. De exemplu,
o pacientă căreia de copil tatăl său îi repeta constant că este urâtă, tratând-o
ca pe un băiat, pacientă care şi-a format o imagine despre propria persoană ca
fiind neatractivă şi total lipsită de inteligenţă. În inconştientul personal, în
umbră, s-a reprimat tot ceea ce putea fi pozitiv. Complexul are două faţete.
Rolul analizei este de a vindeca splitarea, sufletul divizat.
Etimologic, re-liguo înseamnă a aduce împreună, a lega, o unire a
opuselor, acea parte a sufletului care a fost divizată. Cum? Ajutând pacientul
să simtă trăirea acelei părţi a sufletului care a fost reprimată, astfel existând
şansa ca acea parte să fie revelată, recunoscută, reintegrată. În esenţă, Jung
critică religia ca dogmă prin faptul că, din nefericire, nu uneşte opusele ci le
divizează mai mult prin mesajul că unele părţi sau dimensiuni ale sufletului
sunt negative, lipsite de valoare astfel că, paradoxal, efectul religiei ca
dogmă este creşterea nevrozei.
Terapia analitică are ca scop încercarea de a face cunoscută

subiectului funcţia transcendentă, religioasă a sufletului şi de a-l repune în
contact cu simbolurile, cu trăirea autentică a lor. Jung spune că nu a avut
niciodată vreun pacient a cărui vindecare să nu se fi petrecut fără a recâştiga
o viziune religioasă.103 Religia, ca trăire a numinosului, devine importantă
mai ales în a doua parte a vieţii când "s-a pierdut legătura cu sufletul" şi
există o nevoie acută de o "re-legare". Ea va ajuta eul să-şi stabilească un
sistem de valori pentru a reuşi să se orienteze în lume. Jung operează această
restaurare reluând unele simboluri religioase, sau alterându-le pentru a le
reda forţa.
Cauzele divizării, splitării sufletului ţin de trăirile timpurii, de
procesele naturale ale dezvoltării şi de cerinţele şi tensiunile vieţii sociale.
Traumele timpurii sau ceea ce s-a învăţat de timpuriu conduce la
internalizarea unui mesaj. De exemplu, "s-a învăţat" că mânia este un
comportament neadecvat. S-a creat un fel de complex iar emoţiile de tip
"mânie" vor fi împinse, reprimate în Umbră. Complexul se va manifesta ca o
constantă tendinţă de a evita mânia. Sau un alt exemplu legat de faptul că
"pasiunea este distructivă în orice situaţie". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
traumele timpurii: abuzurile fizice sau sexuale, moartea părinţilor, care vor
crea o "rană" în psihic şi tendinţa de a evita orice situaţie care ar aduce din
nou trăsătura respectivă.
Procesele naturale ale dezvoltării legate de legătura eu - Sine, de
condiţia de inflaţie sau de reversul ei, alienarea, de individuare ca asumare
conştientă a legăturii eu - Sine. Jung explică acest proces în legătură cu
aducerea în conştiinţă şi dezvoltarea treptată a funcţiilor - patru - gândirea şi
simţirea ca funcţii raţionale, intuiţia şi senzorialitatea ca funcţii opuse
iraţionale. Nu pot fi dezvoltate simultan toate patru, astfel cea mai puţin
dezvoltată, a patra va fi purtătoarea prin modul primitiv, nediferenţiat în care
intervine, a conţinuturilor inconştiente.
Tensiunile, stresurile vieţii sociale conduc spre diviziunea sufletului
în măsura în care conştiinţa alege o cale reprimând o parte şi pierzând astfel
contactul cu acea parte. De exemplu, cazul unui pacient care avea de făcut 4
ore pe zi pentru a merge la serviciu şi care, la interviu spune că "urăşte" acest
lucru, ca apoi, imediat să revină "trebuie să fac asta". Sunt situaţii
profesionale care conduc la distrugerea unei părţi a sufletului. De asemenea
situaţia în care individul acceptă total conştiinţa colectivă şi are loc o
103
par 409, (O.C. 11 )
identificare cu Persona, ca rol social expectat, iar eul ajunge să respingă tot
ceea ce contravine imaginii în inconştient.
4.5. Relaţia eu - Sine în viziunea ideilor despre religie din ultimele opere
de sinteză
Credinţa religioasă şi trăirea religioasă sunt esenţiale pentru
maturizarea şi individuarea fiinţei. Este esenţială relaţia cu Necunoscutul,
deschiderea spre relaţia cu inconştientul, cu visele, cu imaginile fanteziei sau
cu modul cum răspunde corpul la problemele sufletului.
Religia modernă şi-a pierdut mult din capacitatea de transformare
datorită centrării pe opoziţie (bine - rău, spirit - corp) în loc să unifice,
dezintegrând în loc să integreze.
Această viziune conduce la o radicală dihotomizare a sufletului, iar
dorinţele spiritului se vor extremiza împotriva dorinţelor carnale considerate
imorale. Seriei de virtuţi care trebuiesc cultivate i se va opune seria de vicii.
Astfel răbdarea, temperarea, umilinţa, iubirea aproapelui, mila, vitejia,
sărăcia, castitatea, curajul, credinţa şi dragostea ca valori de dorit se opun
categoric mâniei, acumulării în exces, mândriei, invidiei, lăcomiei, lenei,
poftei, fricii, îndoielii şi urii privite ca vicii absolute. Viciile ca faţete
reprimate în Umbră sau la nivelul altor complexe au şi energii valoroase care,
asociate viciului vor cădea în inconştient inaccesibile. De exemplu mânia
este un mod de apărare care apare normal în anumite situaţii şi reprezintă o
reacţie sănătoasă a sufletului. Proiectând însă "răul" asupra reacţiei de mânie
ea va fi în totalitate reprimată, refulată iar energia respectivă nu va mai fi
accesibilă conştiinţei. La fel teama, îndoiala, ura care sunt emoţii legitime în
contextele care le justifică.
Jung sugerează că individuarea ca scop al analizei nu înseamnă
perfecţiune ca absenţă a răului ci completitudine. Matei, 7, "perfect" tradus
din teleios ca şi complet, întreg, defineşte fiinţa completă asemeni
creatorului. Etimologic salvatio înseamnă a face întreg, a face sufletul
sănătos şi întreg, nu perfect ci complet.
Ceea ce apare astfel drept rău este reprimat în Umbră ca parte
neacceptată a psihicului, respinsă, nedezvoltată. Astfel, energia care cade în
umbră nu este rea în întregul ei, dar este mereu în conflict cu Persona, ca mod
în care omul vrea să fie văzut, alterând Persona. Pericolul acestui rău
reprimat constă în faptul că ne-recunoaşterea lor în conştiinţă, neînţelegerea
va face să acţioneze ca forţă străină, care otrăveşte viaţa persoanei şi modul
de a vedea şi înţelege lucrurile. Mânia nu trebuie blocată ci este important să

i se dea curs, individul să o simtă, să o considere.
Umbra poate fi şi ea proiectată pe ceilalţi ca în situaţia în care copiii
dau mereu vina pe alţii. Incertitudinile, îndoielile, limitele resimţite în
contextul propriei religii sunt proiectate pe alţii (vezi cruciadele, vânătoarea
de vrăjitoare etc.). Uneori însă Umbra poate fi "luminoasă", respectiv
cuprinde în ea şi aspecte atractive despre care persoana nu crede că-i aparţin.
De exemplu, persoanele narcisice şi rănite de viaţă cuprind în Umbră şi
aspecte foarte pozitive.
În acest sens, în terapie se pune iniţial problema integrării Umbrei,
respectiv a modului cum se pot corecta, asimila unele aspecte puternice şi
pozitive ale Umbrei ("răului"). De exemplu, în situaţia când astfel de aspecte
provin din stereotipia mentală socială (conştiinţa colectivă) precum
prejudecăţile (Umbră colectivă) prin aducerea în conştiinţă a funcţionării
conform acestor prejudecăţi insidioase.
Integrarea Umbrei aduce şi înseamnă unirea opuselor la nivelul
imaginii de sine acceptate. Să poată conştientiza că se simte mânios, nesigur,
gelos, invidios sau că ar vrea să fie căsătorit cu altcineva, ar fi pentru pacient
un proces care începe cu recunoaşterea faptului că există un astfel de
sentiment în el însuşi şi continuă cu identificarea originii lui prin utilizarea
materialului simbolic.
Dificultatea auto-interpretării provine din faptul că este posibil să
interpretezi visul - materialul simbolic - prin chiar complexul pe care îl
semnalează acesta (de exemplu, o stare de depresie care provine dintr-un
sentiment mai vechi, acum inconştient, de a nu fi bun care acum se manifestă
compensativ faţă de pretenţiile eului subiectiv.
Condiţia identificării cu Umbra sau alt complex inconştient se poate
exprima prin situaţia în care persoana gândeşte: aceasta nu este tot ceea ce
sunt eu, este doar o parte, o energie din mine care nu mă defineşte total.
Astfel, dacă se produce identificarea cu faptul că "există ceva rău în mine",
acest rău ajunge să te definească. Am sentimentul de gelozie dar asta nu
înseamnă cu sunt gelozia însăşi. Procesul se poate realiza prin vise în care se
manifestă energia Umbrei fără a fi total distructivă; sau prin transfer când
subiectul îşi prezintă partea de Umbră din el însuşi presupunând că
inconştientul este la fel. Dacă psihologul răspunde empatetic dar diferit de
răspunsul anticipat, treptat atitudinile încep să se schimbe iar intensitatea
scade.
Dacă această energie a Umbrei derivă dintr-o traumă trecută -
subiectul poate să asimileze situaţia acţionând împotriva sensului inductor
de tip - aceste energii sunt o reflectare a vechilor răni, nu le pot accepta

mesajul. Dacă le asimilează direct se produce o întărire a vechii răni. De
exemplu, o pacientă abuzată fizic de tatăl ei în copilărie, cu o imagine de
sine distrusă, crescută de bunici. De ori câte ori merge la baie se simte cumva
vinovată. Are vise în care apar figuri de bărbaţi care încearcă să o infecteze
(animus negativ), să-i infecteze simbolic eul (infectarea de umbra altei
persoane); sau visează o femeie uriaşă care încearcă să o împiedice să se
aşeze la masă încărcată de mâncare: "asta nu este pentru tine". Astfel de
energii nu pot fi direct asimilate pentru că s-ar produce o identificare a eului
cu Umbra. Deci terapia va consta în sprijinirea pacientei să nu accepte
mesajul, să acţioneze împotriva mesajului, de exemplu să-şi imagineze când
a mai simţi astfel înainte.
Când eul se identifică prea rapid cu un anume conţinut al Umbrei, şi
"rana" este veche, subiectul are nevoie să se distanţeze puţin de tatăl real (sau
de mama reală) pentru ca să permită apariţia şi manifestarea şi a părţii
pozitive din arhetipul paternal (maternal). Distanţarea de complexul negativ
poate duce la eliberarea de el.
Dacă derivă dintr-o nevoie prezentă se integrează ceea ce a fost
anterior respins dând cea mai constructivă expresie posibilă. De exemplu:
"cum să fac ca această dorinţă sexuală să găsească o formă în viaţa mea
nefârmiţând Persona prin acţiuni precum: schimbarea comportamentului,
onorarea unei dorinţe, adaptarea unei atitudini, admiterea unei greşeli,
acceptarea unei limitări sau greşeli, acceptarea unei limitări sau
inevitabilităţi a vieţii, acceptarea unui ritual care să permită încorporarea
câte puţin a ceva din Umbră. De exemplu să bea 20 de minute o cafea în loc
să o bea de dimineaţă dând-o peste cap pe stomacul gol!
Jung aduce în discuţie de asemenea atitudinea extravertă a religiei

occidentale, prin presupunerea (prejudecată curentă) că Dumnezeu este "în
afară", în afara individului.
Dumnezeu fiind în afară, judecata sa este dezvăluită doar prin textele
sacre iar credinţa apare fie ca revelaţie acceptată, fie ca o credinţă de care nu
te poţi îndoi. "Prea puţini oameni au trăit imaginea lui dumnezeu ca fiind în
interiorul propriului suflet; când nu trăieşti acest aspect, nu se întâmplă
nimic". Mysterium coniunctionis are loc în propriul suflet. Jung susţine că
este necesar ca această abordare extravertă să fie echilibrată cu o abordare
mai introvertă, care apare de fapt în varianta "mistică". În istoria religiilor,
esenţa trăirii mistice este trăirea lui Dumnezeu în propriul suflet, zeul este in
interior, spiritul lui Dumnezeu trebuie găsit în interior.
Jung susţine că Dumnezeu continuă să se revele în sufletul
individual; nu s-a revelat "odată pentru totdeauna" doar în scrierile sacre. În
consecinţă, credinţa apare ca un răspuns la revelările interioare ale lui
Dumnezeu ca simboluri în vis, imaginaţie, emoţii care depăşesc eul. Sfântul
Pavel, în Scrisori, 7, vorbeşte despre faptul că uneori nu ştim cum să ne
rugăm, dar spiritul se roagă pentru noi. Are loc trăirea a ceva care este
dincolo de individ, ceea ce demonstrează că fundamentul inconştientului
este transcendent.
Dacă Dumnezeu ar fi doar în afară, s-ar produce o identificare a lui
cu anima mundi. În consecinţă, nu ar exista o conştiinţă a ceea ce
funcţionează într-adevăr în suflet, deci nu există nici un sens în întoarcerea
spre vise, emoţii, simboluri, deci nu putem deveni conştienţi de complexele
din inconştient. Sinele, ca imago Dei va tinde să se proiecteze în ceva -
cineva din afară care, în cele din urmă, cu cât va fi mai încărcat de acest
imago - sens, cu atât va conduce spre o viaţă iluzorie. Sinele proiectat va
investi cu numinozitate acel ceva, îi va conferi autoritate excesivă.
Scopul individuării şi al funcţiei religioase ale psihicului este
relaţionarea eului cu Sinele, asumarea conştientă, deci responsabilă, a
deciziilor în sensul indicat de Sine. În acest sens, al relaţiei Eu - Sine, se pot
petrece următoarele situaţii: lipsa relaţionării, proiectarea Sinelui, inflaţia,
dialogul prin cultivarea funcţiei simbolice.
Lipsa de relaţionare semnifică lipsa oricărui reper interior şi este
trăită ca o alienare a fiinţei. Conduce la ceea ce se numeşte "pierderea
sufletului" trăită ca anxietate şi - sau depresie mai ales în a doua parte a vieţii.
Proiecţia se poate petrece asupra unui grup social, a unei mişcări sau
ideologii care vor deveni un "ghid" în viaţa subiectului, cu o putere
copleşitoare. Vor avea o putere copleşitoare, vor deveni astfel investite
"modelul majoritar" în care subiectul începe să creadă că se încorporează în
totalitate simbolul imago Dei. Acestui sistem i se cere să poarte
responsabilitatea vieţii subiectului, sensul vieţii. Pe la mijlocul vieţii apare
un sentiment copleşitor de gol, posibil vise care invită spre o legătură
spirituală cu propriul suflet ca în simbolul "templului interior".
Inflaţia apare în situaţia în care eul ia asupra lui calităţile Sinelui, sau
devine o marionetă. Inflaţia este trăită prin sentimentul de omnipotenţă,
omniştienţă, infailibilitate, complex mesianic, hibris-ul celor care cred că
ştiu, că deţin valoarea absolută, posedă o înţelegere profundă a lui dumnezeu.
Trăiesc prejudecata că pot face afirmaţii infailibile. De obicei inflaţia
conduce spre o pierdere a credibilităţii în ochii celor din jur iar în inconştient
se petrece o reducţie, o "dezumflare" ca tendinţă de compensare.
Putem observa că, în mod firesc, eul are nevoie de ceva din energia
Sinelui, - deci din forţa inflaţiei Sinelui, pentru a face faţă cerinţelor
existenţiale şi uneori în analiză este necesar să fie sprijinit un eu slab printr-o
inflaţie.
Edinger vorbeşte de procesul de inflaţie ca despre o mişcare naturală
a eului în relaţia cu Sinele care permite o relaţionare mai bună cu Sinele
opusă mişcării de desprindere şi alienare. Uneori reducţia se poate manifesta
şi în plan somatic. Regan inflaţionat cu o imagine de sine foarte înaltă, cade
pradă bolii Altzheimer.
În cadrul procesului de individuare dezvoltarea eului înţelept se
poate petrece doar prin cultivarea vieţii simbolice, prin relaţionarea cu
funcţia transcendentală sau cultivarea limbajului sufletului. Atenţia
persoanei se îndreaptă spre sentimente, spre observarea gândurilor spontane
(fantezie, imaginaţie), spre realitatea vieţii corporale, cultivarea ritualurilor
şi simbolurilor. Inflaţia apare de exemplu când cineva consideră că procesul
de individuare depinde exclusiv de propria subiectivitate, decizie, de liberul
arbitru.
Jung observă că este important ca occidentalul să nu uite de sistemul
de simboluri al istoriei personale. În lipsa acestei atitudini se formează o
rezistenţă inconştientă împotriva a ceea ce vrea eul, iar consecinţa este
cufundarea în simbolistica religiilor orientale, sau nevroza, splitarea, ieşirea
din procesul de individuare.
REPERE CADRU ALE TERAPIEI JUNGIENE

5.3. Organizarea cadrului depinde de caracteristicile cazului individual

Condiţiile în care se realizează analiza depind de modul cum este
definită şi de accentul pus pe scopul analizei. Definind analiza ca o situaţie în
care pacientul poate aduce - trăi - retrăi afecte încărcate puternic şi complexe,
în care el se poate confrunta cu acestea şi poate găsi o soluţie care să fie cea
mai adecvată pentru fiinţa sa ca întreg, accentul se pune pe condiţia de
stabilitate a cadrului analitic, de empatie şi conţinere şi, nu în ultimă instanţă,
de transformare treptată a relaţiei terapeutice într-o egalitate, "prietenie",
"reciprocitate".
Analiza nu se petrece într-un cadru intelectual, de discuţie
intelectuală, - aşa cum pare să sugereze termenul însuşi. Cadrul este menit să
permită să reintre în funcţiune ceea ce denumeşte Jung "funcţia simbolică",
sau "transcendentală", sau "religioasă" a psihicului, funcţia care permite
integrarea în simbol a opoziţiei, fără ca vreunul dintre elemente să fie
neglijat şi ambelor să li se dea drept de a fi exprimate în real.
Structura cadrului analitic trebuie de la început definită cu claritate:
numărul de şedinţe pe săptămână, timpul de desfăşurare a unei şedinţe,
modalitate de plată, situaţiile de absenţe şi întrerupere. Cadrul analitic
trebuie să fie constant, o constantă de fond, nu aparentă.

În principiu, terapia analitică care are ca scop atingerea unei regresii

profunde şi lucrul pe materialul pre-oedipian cere un număr minim de 2 -
maxim de 4 şedinţe pe săptămână. Pentru a stabili relaţia analitică, Jung
recomandă 4 întâlniri pe săptămână până va putea începe ceea ce el
denumeşte "tratamentul sintetic" în "Principii de psihoterapie practică" când
frecvenţa se reduce, de obicei, la una sau două ore săptămânale, pentru a
permite asimilări ale conţinutului inconştientului discutate în şedinţa
analitică. Dacă pacientul consideră că frecvenţa şedinţelor interferă cu alte
obligaţii, se poate începe cu o intensitate mai scăzută, dar pacientul va fi
încurajat să ia în consideraţie posibilitatea de a creşte frecvenţa.
Multe terapii se pot desfăşura şi cu o frecvenţă de 1 şedinţă per
săptămână, în situaţiile când eul este relativ stabil şi prezintă o capacitate de
introspecţie şi conţinere. La cealaltă extremă, pacienţii foarte regresaţi cer o
frecvenţă crescută, de la 4 la 5 întâlniri pe săptămână, până ating nivelul de
dezvoltare adecvat condiţiei de vârstă. Acest lucru apare evident în lucrul cu
adolescenţii.
Unii pacienţi cer o frecvenţă de lucru de 4 - 5 ori pe săptămână, alţii
odată sau de două ori, sau chiar la intervale mai mari.
În decorarea încăperii supra- sau sub- personalizarea acesteia pot
avea impact diferit asupra a diferiţi pacienţi.
5.3. Organizarea depinde de caracteristicile cazului individual

Toate detaliile tehnice precum contractul, plata, vacanţele, revelările
personale din partea analistului, poziţia şezând sau culcată a pacientului
trebuie considerate de fiecare dată în contextul cazului respectiv şi a
dimensiunilor actuale ale relaţiei. Analistului nu i se cere să fie perfect: "Prin
conştientizare, nevroza analistului, deşi nu dizolvată, este făcută flexibilă şi
utilizabilă" consideră Fordham, ci să integreze propriul sine cât de conştient
posibil în şedinţă, inclusiv aspectele de rană, fără negare sau raţionalizare.
În general adolescenţii şi persoanele tip borderline tind să atace şi să
manipuleze cadrul analitic terapeutic. Funcţia terapeutului în context este de
a păstra cadrul odată fixat şi, dacă apare necesar, a-l reconstrui. Cel mai
dificil aspect din această perspectivă este să determini pacientul să se ţină de
contractul construit. Paradoxal, un comportament prea permisiv din partea
terapeutului poate conduce pacientul la a se simţi neconţinut şi poate
determina chiar ieşirea din tratament. Din acest punct de vedere, faza iniţială
a demersului analitic constă în stabilirea cadrului analitic, în situaţia în care,
în aceeaşi perioadă pacientul testează terapeutul în privinţa capacităţii sale

de conţinere, flexibilitate şi forţă.
Structura analitică şi procesul care se desfăşoară în cadrul ei se
dezvoltă în contextul dialecticii între cele două persoane. Structura nu este o
entitate a priori dată ca atare de analist ci un complex de arii interrelaţionate
ale procesului analitic, cuprinzând aspecte care pot să ţină de atmosfera în
care are loc schimbul, până la aspectele legate de tehnica analitică. Este
influenţată de mulţi factori, precum trebuinţele individuale ale pacientului şi
condiţia sa psihologică, caracteristici ale analistului, caracteristici ale
cadrului teoretic şi ale tehnicii analitice.
Jung sublinia necesitatea ca analistul să stea astfel ca să poată fi total
vizibil. "Resping ideea de a pune pacientul pe canapea şi a sta aşezat în
spatele lui. Îmi pun pacientul în faţa mea şi îi vorbesc ca o fiinţă umană
celeilalte şi mă expun pe mine şi reacţionez fără restricţii"104 "Trebuie să stau
în opoziţie cu el, astfel să poată citi reacţiile pe faţa mea şi să poată vedea că
ascult".105 Jung insistă pe necesitatea de a diferenţia între experienţa umană
şi experienţa arhetipală fiind în special atent la menţinerea acestei distincţii
în cursul transferului.
M. Fordham reia problematica subliniind că există situaţii când
pacientul nu vrea să se confrunte cu analistul vizibil, sau când condiţia poate
fi traumatic intruzivă. Subliniază unele avantaje ale utilizării canapelei:
relaxarea, libertate pentru regresie, atinge mai uşor inconştientul şi visarea,
resimţirea unor impulsuri corporale inclusiv la nivelul organelor sexuale, iar
analistul îşi poate mai uşor controla procesele mentale şi reacţiile.

Se cere evaluată psihologic persoana pacientului din primele şedinţe
nu numai pentru a genera o prognoză şi ci şi pentru a selecta persoanele care
pot beneficia de analiză. Tradiţional, analiza jungiană include definirea
persoanei care poate fi tratată; este accesibilă formei de analiză clasică
simbolic - sintetică, sau formei ortodoxe de psihanaliză. Pornind de la Jung şi
până în epoca contemporană, decizia asupra abordării se ia după ce analistul
evidenţiază şi evaluează necesităţile terapeutice ale pacientului dând atenţie
psihopatologiei acestuia, situaţiei sale psihologice şi de viaţă reală, nivelului
de dezvoltare, inteligenţei, forţei eului precum şi capacităţii de introspecţie.
104
1935, Prelegerile Tavistock, O.C., pag. 155
105
idem, pag. 157
Paradoxal, şi Jung subliniază acest aspect în "Medicină şi

psihoterapie", o diagnoză cu adevărat corectă, realistă, nu se poate realiza
decât odată cu sfârşitul terapiei, avertizând astfel asupra tendinţei de a fi prea
definitiv, prea precis în diagnoza iniţială. Astfel de evaluări iniţiale au rolul
unor ipoteze pentru posibile explicaţii, nu precogniţii în procesul terapeutic.
Nimic nu este mai nociv decât rutina în modul de a înţelege psihicul
comentează în diferite contexte Jung. Este necesar un echilibru între
cunoştinţele şi insight-ul asigurat de formarea analistului în fundamentele
psihologiei analitice şi ale psihopatologiei pentru a putea înţelege, lucra şi
diagnostica şi respectul pentru adevărul şi autenticitatea psihicului
pacientului. Doar acest echilibru poate păzi analistul de inflaţia presupunerii
că poate face totul fără nici o bază teoretică, fără metode şi tehnici bazate pe
înţelegerea psihicului şi dezvoltării psihice. Doar în acest context formativ
analistul poate "uita totul" şi se poate orienta în funcţie de ceea ce este
individual şi caracteristic pacientului.

Analistul trebuie să-şi continue mereu, fără să pună capăt vreodată,
învăţarea, subliniază Jung în "Probleme fundamentale ale psihoterapiei".
Analistul însuşi este considerat a fi structura de bază în care şi prin care are
loc munca analitică. Acest lucru înseamnă că analistul trebuie să furnizeze în
el însuşi acele facilităţi care permit conţinerea procesului analitic.
Jung consideră, dincolo de detalii precum diferenţa dintre fotoliu şi
canapea, număr de şedinţe pe săptămână sau alte elemente, că cele mai
importante dintre trăsăturile ce trebuie create şi menţinute sunt cele care ar
putea facilita individuarea persoanei pacientului şi că ele pot fi cu adevărat
dezvoltate doar de cel care este bine analizat el însuşi şi matur psihologic.
Acest proces de creare a unei structuri analitice, este de fapt un
proces care a început cu ani înaintea primei şedinţe analitice, odată cu
formarea analistului şi care nu va înceta pe tot parcursul muncii sale ca
analist: "Fiecare psihoterapeut nu numai că are propria sa metodă - el însuşi
este chiar acea metodă...Marele factor de vindecare în psihoterapie este
personalitatea medicului". 106 Jung cere nu numai ca terapeutul să fie
suficient de avansat în procesul dezvoltării sale psihologice, ci ca acest
proces să continue, odată cu cerinţa unei largi şi bogate experienţe de viaţă
capabile să susţină şi urmeze în tăcere procesul psihic şi misterul ce se degajă.
106
pag. 88
Astfel încât, cu adevărat, fiinţa analistului să poată fi, în unele momente ale
analizei, acel instrument eficace, - nu tehnica sa, sau acţiunile sale. Parabola
chineză la care face adesea referinţă este cea a omului care, punându-se în
ordine cu sine însuşi, în tao, reuşeşte abia în acel moment să pună ordine în
exteriorul său, să aducă ploaia în ţinutul uscat de arşiţa dezordinii.

Astăzi coexistă, adesea în practica aceluiaşi analist, tratamentul
clasic simbolic - sintetic şi forme mai clinice, neclasice ce se bazează mai
ales pe tehnica transferului şi contratransferului. Jung nu dă indicaţii precise
asupra felului cum ar trebui să-şi structureze munca analiştii şi să facă faţă
unora dintre detaliile cu care se confruntă în analiză. De exemplu, felul cum
trebuie să arate încăperea, cum să se desfăşoare începutul unei analize.
Desigur, pe măsură ce experienţa analitică a cuprins o mai largă
gamă de cazuri decât cele din experienţa lui Jung, au apărut tot mai clar
cerinţe legate de tipuri de condiţii psihologice: un pacient cu pronunţate
simptome clinice, un pacient aflat în prima jumătate a vieţii, un pacient
trecut deja printr-un alt proces terapeutic, un pacient în a doua jumătate a
vieţii, un pacient care, deşi în vârstă, nu şi-a rezolvat structurile nevrotice
infantile etc., toate aceste situaţii par să ceară structuri terapeutice
particularizate.
Michael Fordham consideră că tipul de analiză descris de Jung în
termenii relaţiei dialectice poate fi denumit non-tehnic, prin accentul pus pe
ecuaţia personală şi pe faptul că şi analistul şi pacientul sunt ambii implicaţi
în analiză. Metodele de care vorbeşte Jung, precum analiza viselor,
imaginaţia activă, analiza transferului şi contratranseferului par secundare în
raport cu semnificaţia simbolurilor conţinute în visele, fanteziile, imageria
pacientului şi amplificările lor arhetipale.
În context, scopul lui Jung este de a acţiona spre întregirea persoanei
prin prilejuirea unei "discuţii dialectice între mintea conştientă şi
inconştient". 107 Jung comentează şi amplifică materialul inconştient al
pacientului, iar structura analitică a şedinţei implică asistarea pacientului în
procesul în desfăşurare pentru a da sens acestor imagini din inconştient,
unele tulburătoare, provocatoare de anxietate sau de trăiri afective profunde.
Trăirea directă a amplificărilor poate conduce la înţelegeri cu un efect
transformator profund şi imediat.
107
"Psihologie şi alchimie", pag. 33
Gerhard Adler, discipol al lui Jung, subliniază faptul că, "în analiză
este necesar să se acorde o importanţă centrală relaţiei dintre pacient şi
analist".108 În acest cadru pacientului i se interpretează procesele psihicului
obiectiv şi ale relaţiei de transfer. Adler prezintă dinamica apariţiei
rezistenţei, apariţia acestei condiţii psihice în simbolismul visului şi astfel,
prin interpretare, ea poate fi înţeleasă nu numai de analist, dar şi de pacient
care poate astfel depăşi condiţia de rezistenţă. Adler insistă de asemenea
asupra acelui cadru în care pacientul, stând faţă în faţă cu analistul, poate
testa gradul de realitate al proiecţiilor asupra analistului.
Majoritatea analiştilor jungieni îmbrăţişează acest mod de a lucra,
dar sunt o serie de analişti care diferenţiază între pacienţi, considerând
necesar pentru unii să poată beneficia de o regresie prilejuită de canapeaua
analitică şi de posibilitatea de a-şi exprima proiecţiile mai puţin influenţaţi
de necesitatea de a interacţiona faţă în faţă cu analistul. Putem astfel
diferenţia în funcţie de modul de manifestare şi integrare al proiecţiilor, între
diferite forme ale relaţiei cu pacientul: cea în care predomină neautenticul,
fenomenele de transfer şi contratransfer pasiv, cea de alianţă de lucru,
termen care se referă la un raport raţional, non-nevrotic, şi "contactul uman
real" nivel la care contactul este intim, comprehensiv şi autentic.
Desigur, condiţia pacientului cere şi intervenţia unor metode
reductive. Jung subliniază în acest sens că, dincolo de abordarea
simbolic-sintetică "nevrozele severe cer de obicei o analiză reductivă a
simptoamelor şi stărilor ... în funcţie de natura cazului analiza poate fi
condusă mai mult de-a lungul liniilor lui Freud sau Adler".109
Cercetările şcolii analitice privind dezvoltarea eului, realizate de
Fordham şi colegii săi britanici centrate pe procesul de individuare ce are loc
în copilărie şi în perioada infantilă, pun accent în analiză pe "studiul
microscopic al interacţiunii dintre pacient şi analist". În această abordare,
există o mai mare precizie privitor la procedurile tehnice ale analizei, o mai
mare valorificare a fenomenelor de transfer şi contratransfer nu numai ca
instrumente terapeutice şi de diagnoză ci şi ca structură situaţională imediată
în care se poate observa, trăi şi lucra asupra comportamentului nevrotic şi
ideaţiei nevrotice.
Interesul centrat pe dezvoltarea emoţională timpurie şi pe efectele
ulterioare ale acesteia a condus spre desfăşurarea analizei relativ diferit de
108
"The Living Symbol", pag. 216, Pantheon Books, 1961
109
idem, pag. 19
cea clasică şi la exprimarea emoţiilor în siguranţa cadrului analitic, observă

Fordham. Pentru a facilita proiecţiile, analistului i se cere să fie mai discret
ca auto-revelări, insistând pe analiza proiecţiilor şi fanteziilor pacientului.
În acest context, creşte importanţa conştientizării reacţiilor de
contratransfer şi a controlului acestora (V. Kast, Samuels, Fordham).
Mobilizarea emoţiilor subiectului se va face fie pentru, fie împotriva
analistului, iar structura şedinţei urmăreşte apariţia lor. Fordham, pune
accentul pe diferenţa dintre contratransferul iluzoriu şi contratransferul
sintonic care este cel care permite percepţii valabile despre pacient.
În context, "structura analitică, observă A. McCurdy, care trebuie să
fie creată şi menţinută, trebuie să fie destul de flexibilă pentru a răspunde
adecvat variatelor nevoi ale pacientului şi mişcărilor în dezvoltarea lor, în
acelaşi timp furnizând şi anumite elemente de bază comune tuturor
nevoilor".110 Autorul vorbeşte de un tip special de flexibilitate, specific
"orientată după răspuns" astfel ca analistul să poată fi capabil să evalueze şi
anticipeze intuitiv ceea ce se poate întâmpla în câmpul analitic, în pacient şi
în sine însuşi. 111 Definind caracteristica structurii analitice, McCurdy
vorbeşte de trăire, înţelegere şi incubare şi definind condiţia analistului,
vorbeşte de rezervă, analistul "furnizând de la început şi menţinând conştient
o atmosferă de acceptare deschisă a pacientului în ceea ce este el în prezent şi
poate deveni potenţial în viitor".112
Analistului i se cere să furnizeze un cadru creativ, fără a-şi imagina
că el este creatorul. Există posibilitatea ca unii dintre pacienţi să testeze
conştient sau inconştient de la început situaţia analitică proiectând arhetipul
vindecătorului asupra analistului.113

Şedinţele pierdute, şedinţele de care pacientul uită sau apare cu
întârziere sunt astfel de forme de atacare a cadrului terapeutic. În special
adolescenţii pot fi foarte creativi în această privinţă. De exemplu, mereu
apare ceva care îi atrage atenţia în timpul şedinţei. Deseori nu pot înţelege
cum de poate fi atât de meschin terapeutul să nu depăşească cele 50 de
minute, mai ales când ajung cu jumătate de oră întârziere. În astfel de cazuri,
110
"Establishing and mentaining the analytical structure", în "Jungian
Analysis", 1995
111
pag. 96
112
idem, pag. 97
113
Guggenbuhl- Craig, "Power in the helping professions".
analistul va păstra cadrul ca atare, sau la nevoie va fixa o şedinţă alternativă

pentru cea pierdută.
De obicei, nu trebuie să se piardă din vedere că astfel de acte trebuie
înţelese prin fenomenul de transfer şi, la nevoie, discutate ca atare în şedinţă,
în beneficiul înţelegerii pacientului. Acelaşi lucru, dacă pacientul a pierdut
mai multe şedinţe fără să anunţe. Se presupune că analistul aşteaptă apariţia
pacientului, iar semnificaţia pusă în joc de un astfel de comportament al
pacientului este tendinţa infantilă de dependenţă vs. autonomie.
De asemenea, se consideră necesar ca pacientul să suporte pierderile
financiare ale analistului determinate de şedinţele pierdute, regulă care se va
preciza de la început. Acesta este un apel la acea parte a eului conectată la
realitate. În cazul adolescenţilor, este important ca adolescentul să
stabilească problemele financiare cu terapeutului astfel ca nu părinţii să fie
responsabili financiar pentru pierderea şedinţelor. Este în acelaşi timp
necesar şi foarte eficient să se interpreteze această formă de manifestare în
cadrul şedinţei terapeutice. Povara financiară a unui astfel de aranjament nu
este ideală pentru terapeut, dar are avantajul de a păstra situaţiile analitice cât
de eliberate posibil de orice interferenţă exterioară pentru a putea sprijini
persoana spre atitudinea de autonomie.
Mai ales în situaţia adolescenţilor, dar nu numai, aceste manifestări
de tip punere în act a pulsiunilor sunt, şi Bion este primul care teoretizează
acest lucru, un mod preferat de a recapitula experienţe complet preverbale şi
acele apariţii saturate de ambivalenţă. Experienţele corporale şi cele
senzoriale pot fi rememorate prin repetare sau re-punere în act. Este
important ca terapeutul să cunoască aceste stări de ambivalenţă, să le poată
înţelege şi manipula fără probleme sau resentimente pentru că altfel acţiunile
de testare şi de punere în act pot deveni extreme. De fapt, scopul unor astfel
de manifestări de punere în act este de a-l determina pe terapeut să se
comporte ca o autoritate parentală care controlează, care întăreşte disciplina
şi regulile dure. Intră în joc mecanisme proiective masive de identificare care
presează terapeutul să se comporte în moduri violente, agresive,
necontrolate.
Un alt rol impus terapeutului este cel de "adult plicticos, care ştie
tot", care nu trebuie ascultat pentru că este conservator, de modă veche, nu
înţelege ce se întâmplă, nu este capabil să înţeleagă sau nu este interesat de
pacient sau de problemele lui. Contracararea unei astfel de atitudini cere din
partea terapeutul să fie impredictibil, cu un pas înaintea pacientului pentru a
evita expectaţiile sale negative. Aceste anticipaţii ţin de rigiditatea

proiecţiilor paternale ale pacientului asupra terapeutului.
În fond, toate aceste aspecte care pot să apară de timpuriu în
stabilirea şi destabilizarea cadrului terapeutic, ţin de dinamica construirii
unei alianţe terapeutice pozitive pentru ca procesul analitic să-şi poată începe
desfăşurarea.
În acest context, poate fi util uneori ca pacientul să fie lăsat să intre
în discuţii mai generale şi să i se răspundă unor curiozităţi legate de viaţa
personală a terapeutului. Răspunsul dacă nu poartă conotaţii de tip sfaturi sau
sugestii poate stimula capacitatea de auto-reflecţie şi insight a pacientului.
Capacitatea terapeutului de a suporta nivele ridicate de anxietate
poate fi pusă în joc de asemenea de comportamentul auto-distructiv sau chiar
delictual al pacientului (ia droguri, vorbeşte, reacţionează, se manifestă cu
promiscuitate. Este semnificativ dacă astfel de comportamente apar
ocazional sau sunt de fiecare dată prezente, conducând mereu spre un nivel
înalt de anxietate. Astfel de conduite pot să fie lua evaluate încă din faza
iniţială, de diagnoză, pentru a decide dacă persoana poate începe o cură
analitică sau i se recomandă un alt tip de terapie.
Când în cursul terapiei se manifestă astfel de conduite, la un anumit
moment al ei, se pune problema să nu se ajungă la spargerea cadrului
terapeutic prin apelul la o altă instanţă (persoanele din familie, personalul
instituţiei, poliţia etc.); dacă, atunci când intervine un astfel de
comportament se poate construi un raport de confidenţialitate. De ori câte ori
este posibil, este important ca acest cadru terapeutic să nu fie distrus. Chiar şi
atunci când pacientul relatează o situaţie de abuz, problema ieşirii acestei
informaţii în afara cadrului analitic trebuie tratată foarte sensibil. Analistului
i se cere să fie disponibil, prezent, să evalueze pericolul, să-l comunice
pacientului, să-i mobilizeze simţul responsabilităţii, dar în acelaşi timp şi în
aceeaşi măsură să fie capabil să-i conţină şi anxietatea.
Alături de capacitatea de a conţine anxietatea se cere şi o structură a
supraeului nonpunitivă, mai ales în terapia persoanelor tinere. Adolescenţii
sunt capabili să provoace nivele înalte de anxietate în adulţi şi apoi să se
simtă persecutaţi de aceşti adulţi îngrijoraţi care încearcă cu disperare să
împiedice un dezastru.
În general, singura justificare pentru actul de a sparge condiţia de
confidenţialitate este riscul înalt de suicid. În orice situaţie este important ca
riscurile să fie discutate cu pacientul pentru a putea înţelege necesitatea de
informare a altora pentru propria lui siguranţă. Este capitală capacitatea de a
detecta aceste tendinţe suicidare suficient de devreme pentru a putea preveni

punerea lor în practică.

În general. terapia sau psihoterapia analitică are un specific greu de
înţeles de pacientul care, în primul rând doreşte vindecarea. În cadrul unui
astfel de demers nu vindecarea este scopul principal, nu eliberarea imediată
din simptomatologia care a adus pacientul în terapie, ci un demers mult mai
profund care înseamnă durată şi, în cele din urmă, şi înţelegerea şi suportarea
pentru o vreme a durerii sub forma specifică în care apare aceasta. Desigur,
în mentalul comun, tratamentul se adresează simptomului şi de acea este
privit fragmentar. Astfel că, odată ce starea pare a se schimba, a se
îmbunătăţii, odată ce conflictele interioare sunt de fapt externalizate prin alte
conflicte sau aparent rezolvate prin legarea lor de alte obiecte, există tendinţa
de a sparge cadrul terapeutic, de a evada în afara eforturilor participării la
clarificări interioare, la destabilizarea unor identificări şi proiecţii eronate şi
la suportarea stărilor de anxietate, de căutare a sensului, de incertitudine.
Uneori, pacienţii solicită întreruperea tratamentului "pentru că se
simt mult mai bine", "problemele s-au rezolvat". Cel mai adesea adolescenţii
au astfel de reacţii, dar şi pacienţii adulţi cu un eu slab pot dezvolta astfel de
conduite. Terapeutul poate decide măsura în care este important ca în
răspunsul pe care îl dă să lase o poartă deschisă pentru o reluare a terapiei
"când va fi necesar".

În general, se cere să se anticipeze şi pregătească separarea.
Încheierea analizei este un proces care cere rezolvarea proiecţiilor care
perturbau relaţiile pacientului şi a identificărilor care perturbau structura
eului. În termeni jungieni, terminarea cere repunerea funcţiei creatoare de
simboluri în relaţie cu eul, în termenii lui Edinger, reconectarea conştientă eu
- Sine.
Sfârşitul analizei poate apare însă şi în momentul în care oricare
dintre cei doi participanţi consideră că s-a ajuns acolo unde a dorit sau că mai
departe nu poate merge.
M. Fordham consideră că nu trebuie să se încheie analiza doar
pentru că totul merge bine: "Nu cred adecvat să sfârşesc când pacientul este
capabil să se descurce cu lumea sa interioară şi exterioară, mai degrabă caut
dovezi că poate face faţă unor perioade când eul integrat nu se află la
conducere...este important să se utilizeze perioada de terminare pentru a

testa capacitatea pacientului de a face faţă unei situaţii în special stresante
care poate atinge nivelul la care totul devine o problemă de viaţă şi moarte".
Forţarea încheierii analizei

Când apare o condiţie de forţare a sfârşitului, fie din partea
pacientului fie a analistului, nu se recomandă raţionalizarea situaţiei, găsirea
unor motive. Este benefică recunoaşterea şi validarea încărcăturii emoţionale
a fiecăruia din cei doi, sprijinirea pacientului să treacă cât mai repede posibil
prin perioada de terminare şi, la nevoie, oferta de a-l transfera unui alt analist
dacă există această dorinţă din partea pacientului.
Se întâmplă rar ca analistul să resimtă această presiune de a pune
capăt relaţiei analitice, presiune ce se poate manifesta prin sentimentul că se
simte prea încărcat, epuizat, sătul, că îi este imposibil să continue cu acel
pacient. Când tind să prevaleze astfel de sentimente sau dispoziţii se
recomandă consultarea unui coleg, lucrul asupra acestui tip de emoţii fără a
blama pacientul. În situaţia când aspectele ridicate de contratransfer sunt
dificil de rezolvat, având în vedere că acest gen de proiecţii pot împiedica
munca analitică şi influenţează calitatea relaţiei analitice, se recomandă
găsirea unor modalităţi de a încheia relaţia analitică.
Pacientul, la rândul său poate trăi intense stări de tristeţe, depresie,
insecuritate, mânie, se simte trădat sau abandonat, adesea în corelaţie cu
intensitatea relaţiei analitice, cu conţinuturile proiecţiilor reciproce, cu
stările de regresie prin care trece, cu rezistenţele aferente. Toate îl pot face să
ceară terminarea demersului analitic, fie direct, fie prin presiuni asupra
analistului evocând în el sentimente de vinovăţie, incapacitate, depresie,
mânie.
Cele mai dese situaţii care conduc pacientul spre forţarea ieşirii din
analiză sunt: frustrarea şi stagnarea când implicit analistul este considerat
orb şi surd la problemele sale reale şi intervin rezistenţa şi teama care împing
pacientul să fantazeze încheierea, să amâne repetat şedinţele sau să nu mai
revină. Un alt motiv invocat este remisia simptomului şi sentimentul că totul
s-a rezolvat şi merge bine.
Fordham este dintre puţinii analişti care s-au exprimat în legătură cu
terminarea analizei într-o manieră integrativă.114 El consideră că există o
diferenţă între a pune capăt unei analize şi încheierea ei prin acordul
analistului şi pacientului că este dezirabilă terminarea.
114
1969, "Techniques in Jungian analysis", 1978, "Jungian psychotherapy".
Sfârşitul unilateral se poate produce prin 5 moduri distincte, sau

combinate între ele prin care analiza se poate opri:
1. stringenţe financiare legate de situaţia financiară precară a pacientului;
2. schimbare esenţială profesională care cere pacientului să se mute în alt
loc;
3. transfer iluzoriu deschis sau latent;
4. contra-transfer iluzoriu latent sau deschis;
5. încheierea analizei pentru că, din perspectiva oricăruia dintre cei doi,
continuarea analizei apare fără roade.
În situaţia când ambii încep să se gândească la încheierea analizei şi
încep să comunice despre acest fapt se porneşte un întreg proces acompaniat
de sentimente de regret de ambele părţi, legate şi de dificultatea de a încheia
un parteneriat exact în momentul când analizandul a devenit perfect viabil.
Terminarea nu se produce deci brusc, uneori cere destul de mult timp
pentru a o pregăti. Perioada reală de terminare începe când gândul de a
termina nu trebuie supus el însuşi analizei pentru că nu este legat de
fenomene de transfer.
Analistul ca şi analizandul pot observa şi evalua indici precum:
1. modul cum cel din urmă începe şi sfârşeşte interviurile şi dacă stilul
fiecăruia este regulat sau variabil;
2. modul cum analizandul tolerează şi face faţă pauzelor de la sfârşitul de
săptămână;
3. cât de bine se simte în vacanţe şi câtă nevoie de analist are în aceste
perioade;
4. câtă gelozie şi invidie resimte faţă de sfârşiturile de săptămână şi
vacanţele analistului;
5. felul cum trăieşte acum separările anterioare de tipul naşterii, căsătoriei,
naşterea unui frate, pierderea unuia sau ambilor părinţi, alte separări sau
evenimente semnificative din viaţa sa.
Nu arareori, odată ideea terminării analizei dezbătută şi decisă, pot
apare reacţii clare de tip rezistenţă manifestate într-o manieră ostentativă de
pacient, prin care pare să transmită că analistul ar fi singurul care doreşte
terminarea. Aceste aspecte, subliniază Fordham, sunt semne ale regresiei.
Recapitularea analizei, implicită sau realizată în mod explicit,
intervine în această fază terminală. Este important ca analizandul să devină
conştient orice nod conflictual rămas în suflet. Aceste aspecte se pot
constitui ca ultime deziluzionări ale pacientului relativ la ce poate face o
analiză şi o recunoaştere a eşecurilor - greşelilor analistului, a condiţiei sale

umane.
Faza post - analitică

Pacientul care nu mai vine în mod regulat la şedinţe, poate continua
să comunice ocazional cu analistul, sau să solicite din când în când întâlniri.
În astfel de şedinţe, de regulă, se poate ajunge rapid la ceea ce este de fapt
miezul situaţiei prezente şi poate fi interpretat rapid în beneficiul fostului
pacient.
Sfârşitul unei terapii nu apare în mod necesar doar când s-a obţinut
un rezultat terapeutic complet! În fond, individuarea ca scop al analizei este
o virtualitate, care dă sens chiar mersului vieţii. În unele cazuri nu înseamnă
nici măcar că simptoamele au fort "rezolvate". Un simptom poate fi integrat
şi poate continua să se manifeste şi după analiză, dar nu va avea acelaşi
impact dezechilibrant. Depresia este o reacţie firească, - ea este trăită, în mod
firesc, în legătură cu o multitudine de evenimente ale vieţii. Dar este
important ca, la sfârşitul analizei, fostul pacient să-şi fi format o metodă prin
care să poată face cu uşurinţă simptomului când revine. Să înţeleagă ceea ce
se întâmplă şi să găsească resurse de a depăşi condiţia respectivă.
În pregătirea fazei post-analitice, este important ca părţile bune ale
analistului să poată fi introiectate şi să se producă identificări cu ele.
Analizandul să aibă stabilizat un miez ferm al fiinţei şi deprinderea -
atitudinea de a-şi continua analiza în plan interior la nevoie.
Există şi situaţii în care faza post analitică se prelungeşte nedefinit;
fostul pacient are nevoie periodic de contactul cu terapeutul. Există şi
pericolul ca din această categorie să facă parte şi unii care au luat analiza în
mod nerealist, drept "o condiţie existenţială", "un mod de a trăi".
Fordham observă metaforic, comparând analiza cu o operaţie
chirurgicală, că: "vindecarea finală a rănii pe care o produce pacientului
chirurgul este o parte a procesului de vindecare, care cere timp şi nu cere o
altă intervenţie".115
115
pag. 156
TEHNICA TRANSFERULUI. CONTRATRANSFERUL
"Punctul decisiv este că eu, ca om,

stau faţă în faţă cu un alt om. Analiza
este un dialog care necesită doi
parteneri. Analistul şi pacientul stau
unul în faţa celuilalt - ochi în ochi.
Medicul are ceva de spus, dar şi
pacientul are" Jung, Amintiri, pag .142


Psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale, conţinerea, empatia şi
construirea unei relaţii umane. În cadrul analizei jungiene, obiectul analizei
eului nu este de a săpa pur şi simplu după traume oribile pentru ca individul
să ajungă să-şi blameze proprii părinţi pentru toate suferinţele şi alcătuirea sa.
Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa modelelor familiale şi a
modalităţilor în care acestea acţionează încă, în care eul este încă prins în
capcana unui comportament distructiv şi de autoapărare.
Jung şi Freud au în comun utilizarea termenului de proiecţie, - dar
fiecare îl utilizează cu un înţeles diferit.
Pentru Freud proiecţia este o problemă a persoanei nevrotice care se
ascunde de un conflict emoţional prin schimbarea lui în altceva decât
obiectul intenţionat.
Pentru Jung, ceea ce spune Freud în esenţă, este doar una dintre
multe posibilităţi. Toate conţinuturile psihice care nu sunt încă conştiente
apar în formă proiectată ca proprietăţi presupuse ale obiectelor exterioare.
Procesul analitic, în viziunea lui Jung "nu este o metodă directă,

simplă aşa cum o considerau oamenii la început, ci, aşa cum a devenit treptat
clar... un dialog sau discuţie între două persoane" care, ambele sunt parteneri
în centrul unui proces dinamic în care relaţia este între două structuri psihice
totale cuprinzând în proporţii diferite conştient şi inconştient, verbal şi
nonverbal, componente normale şi patologice. "Terapeutul trebuie să-şi dea
în orice moment seama cum reacţionează el însuşi la confruntarea cu
pacientul. Doar nu reacţionăm numai cu conştiinţa, ci trebuie să ne întrebăm
întotdeauna <Cum trăieşte subconştientul meu situaţia?> Trebuie aşadar să
căutăm să ne înţelegem visele, să ne acordăm cea mai meticuloasă atenţie şi
să ne observăm pe noi înşine la fel ca şi pe pacient, în caz contrar întregul
tratament poate da greş".
Proiecţia apare ca o deplasare neintenţionată şi inconştientă, fără să
fie observată, a unui conţinut psihic asupra unui obiect exterior. În acest
proces, inconştientul celui care proiectează, nu alege de obicei orice obiect
ci pe acela care are ceva - cât de cât, sau mai mult - din caracteristica sau
trăsătura proiectată. Jung vorbeşte de "cârligul" din obiect de care cel ce
proiectează îşi agaţă proiecţia ca pe o haină.
Amândoi autorii sunt însă de acord că proiecţia conţine caracterizări
false, neprocesate care izvorăsc din copilăria timpurie. De exemplu, fiica
(sau fiul) care şi-a trăit relaţia cu tatăl ca autoritară (indiferent dacă acesta a
fost sau nu autoritar) au o tendinţă de a proiecta asupra oricărei autorităţi
paternale (profesor, preot, doctor, şef, stat, chiar imaginea lui Dumnezeu),
proprietatea "negativă" de autoritarism şi să reacţioneze la aceştia într-un
mod corespunzător defensiv. Ceea ce se proiectează nu este un fapt de
imagine din memorie a tatălui, ci reprezintă tendinţa autoritară a fiului, sau
fiicei. Ei înşişi se comportă inconştient tiranic fără să-şi dea seama, ci
dimpotrivă sunt convinşi că ei se întâlnesc constant cu tirani în lumea
exterioară; orice om cu care interacţionează trebuie numai să le furnizeze o
urmă de autoafirmare sau o calitate de dominanţă pe a folosi acest lucru ca pe
un cârlig. Astfel de proiecţii, care se bazează pe felul cum au fost trăiţi în
copilăria timpurie mama şi tatăl, sunt, în particular foarte încăpăţânate,
persistente.
Medicii bărbaţi, de exemplu, au de-a face, se confruntă mai mereu
cu un complex pozitiv sau negativ al tatălui proiectat pe ei de pacienţii lor.
Doctorii femei, se confruntă cu proiecţii ale imaginii materne. Profesorii,
profesiunile sociale, psihoterapeuţii trăiesc acest plan al proiecţiei în viaţa
lor cotidiană. Nu sunt proiectate doar proprietăţile negative (deşi acestea
apar cel mai frecvent), poate fi proiectat de asemenea pozitivul din noi care a
rămas inconştient. Ceea ce aduce în discuţie inclusiv problema iubirii în

forma unei fascinaţii nerealiste, intoxicate, care poate pierde din vedere
complet realitatea partenerului.
Problema proiecţiei poate fi împărţită în 4 aspecte, sau nivele:116

1. identitatea arhaică,
2. proiecţiile reciproce,
3. relaţia personală,
4. legarea predestinată în "eternitate".
1. Jung, în definirea conceptului de proiecţie spune că putem vorbi

de proiecţie ca atare doar acolo unde există o tulburare sau o îndoială
semi-conştientă care face ca modul prevalent prin care este perceput
partenerul să pară că nu se mai potriveşte.117 Înainte de acest moment se
poate vorbi de "identitate arhaică" nu de proiecţie ca atare.
Identitatea arhaică în analiză
Greşeala de a eticheta identitatea arhaică ca proiecţie înainte ca în
psihicul celui care proiectează să se constituie un semnal al inadecvării,
apare frecvent în analiză în momentul în care, de exemplu, analistul vorbeşte
pacientului de o "proiecţie" a sa doar pentru că analistul o vede ca atare (el
este cel care are îndoiala), chiar dacă pentru analizand nu a apărut până acum
nici un semn (în vise) al existenţei vreunei îndoieli. Acest lucru face să apară
rezistenţe justificate şi care nu sunt necesare în analizand. Regula cere să te
comporţi cu pacientul în acord cu modul în care simţi cu adevărat, dar fără o
confruntare verbală.
De exemplu, privind din perspectiva pacientului, poţi răspunde la o
cerere de mămoşală pur şi simplu subliniind propria lipsă de timp sau dorinţă
pentru acest lucru, fără a acuza pe celălalt de proiecţia mamei pe tine! În timp,
este posibil ca acest refuz al tău să aducă o tulburare sau o îndoială în
psihicul pacientului, care se va reflecta în majoritatea viselor sale. Doar
atunci este momentul corect pentru a vorbi deschis despre proiecţie.
Delimitarea între identitate arhaică şi proiecţie este necesară pentru
că stadiul prim are o funcţie vitală care nu trebuie tulburată prematur; cel mai
adesea constituindu-se ca vehiculul prin care se începe tratamentul.
116
Franz, "Psychotherapy", pag. 238):
117
v. Definiţiile din "Psychological Types"
Acelaşi lucru este valabil şi din perspectiva analistului, - acesta

trebuie - ca tehnică - să lase identitatea arhaică să existe, să se manifeste în el
ca atare. M.L. von Franz relatează că a avut uneori trăiri relativ intense de
fascinaţie în contratransfer la pacienţi care, din perspectiva unei considerări
strict conştiente, nu prezentau această probabilitate iar în aceste cazuri se
dovedea în mod obişnuit că era prezentă o problemă severă sau o ameninţare
a morţii pe care nu reuşise să o vadă. Când starea celui analizat s-a
îmbunătăţit, întreaga stare de fascinaţie a dispărut ca prin minune. Mai ales
iminenţa nerecunoscută a morţii are acest efect. Prin natura sa - explică
autoarea - inconştientul încerca să forţeze analista la o necesară participare
emoţională şi efortul de înţelegere, pentru că abordarea ei conştientă fusese
inadecvată. Dacă, în astfel de cazuri ar fi încercat să înlăture această stare de
fascinaţie catalogând-o ca proiecţie, nu ar mai fi putut acţiona pozitiv spre
binele analizandului.
Funcţia cea mai puternică la von Franz era raţiunea logică şi intuiţia,
iar afectivitatea era cea mai arhaică. Eu însămi am trăit astfel de experienţe
de contratransfer senzorial cu o pacientă care aducea într-o perioadă de timp
vise în care elementul senzorial era foarte puternic, în care putrefacţia,
visceralitatea era laitmotivul. Analista trăia aceeaşi vie stare senzorială, o
teamă legată de pericolul unei îmbolnăviri a pacientei. Pacienta prezenta în
simptomatologie migrene puternice periodice, dar visele păreau a anticipa,
privite retrospectiv, o operaţie de hemoroizi (constricţii la cele două puncte
terminate ale trupului). Analista are intuiţia introvertă ca funcţie principală,
afectivitatea este funcţia secundară iar funcţia senzorială este cea mai
primitivă, deci de natură să conducă la trăiri senzoriale încărcate de o energie
deosebită.
Indiferent cât de inconfortabilă pare, această fază de identificare
arhaică trebuie lăsată să-şi urmeze cursul - procedeu utilizat şi teoretizat de
Jung în "Practica psihoterapiei".
În primele imagini din seria alchimică "Rosarium philosophrum", în
care regele şi regina se întâlnesc, are loc o relaţie pozitivă de iubire, o
atingere a mâinilor stângi ale celor doi.
Doar după aceea, odată cu baia, apar faza nigredo şi moartea,
respectiv acele tulburări care ne cer să preluăm munca de a face conştiente, a
face recognoscibile, proiecţiile.118
118
Jung, figura 2 şi următoarele, "The practice of psychotherapy", O.C.. 16,
par 411
Al doilea aspect care trebuie avut în vedere este faptul că aducerea în

conştiinţă a proiecţiei este o problemă morală: analişti care tind intelectual şi
prematur să diminueze la nivel de proiecţie fascinaţia romantică a celui
analizat (fără să ia în consideraţie din materialul despre viaţa interioară a
pacientului dacă este într-adevăr momentul cel bun să o facă) indică prin
acest comportament că sunt conduşi, dominaţi de propriul inconştient şi
faptul că nu au nici o dorinţă de a participa la acest lucru. Şi invers, sunt
analişti care nu-şi interpretează propriile fantezii de iubire ca proiecţii ci mai
degrabă ca o relaţie necesară, predestinată, pe considerentul că aceasta ar fi
cu adevărat dorinţa lor secretă. Astfel, persoana analistului este dusă pur şi
simplu de o dorinţă inconştientă sau de o tendinţă de respingere, cu urmări
negative pentru ambele părţi.
Este mai adecvat dacă, de exemplu, resimţi un transfer matern şi în
realitate să te comporţi maternal până în momentul în care proiecţia s-a copt
suficient ca să poţi vorbi despre ea.
Von Franz subliniază că adesea apar fenomene de transfer
vehemente, aproape compulsive, în cazurile în care analizandul a trebuit să
fie forţat să relaţioneze la procesul interior, pe motivul că, altminteri, datorită
rezistenţei sau superficialităţii, ar fi fugit de acesta.119 În aceste cazuri, ar
putea dăuna să discuţi mereu şi mereu transferul. În astfel de cazuri, pur şi
simplu, trebuie îndurată de ambele părţi caracteristica situaţiei de a fi
dureroasă, blocată, nerezolvată. Jung spune într-o scrisoare că oamenii ajung
să fie încâlciţi într-o iubire la care nu se poate răspunde atunci când este
important pentru ei să evite o experienţă erotică pentru că o asemenea
experienţă i-ar îndepărta de la scopul individuării, adică de la drumul către o
conştiinţă mai largă.120
2. Proiecţiile reciproce
Multe proiecţii, după cum a descoperit şi Freud, apar când intră în
transfer relaţii de familie, - transferul imagourilor tatălui sau mamei, a
fratelui sau surorii, creând astfel o atracţie erotică nerealistă umbrită de
cerinţe şi prejudecăţi infantile.
Experimentele lui Hans Dieckmann au confirmat că aceste proiecţii
constelează şi la analist toate imaginile paralele care încă nu au fost
procesate conştient. Ca rezultat se manifestă aproape imediat un amestec ale
119
pag. 141
120
23 iulie, 1934, "Letters", vol I
problemelor ambilor. De exemplu, complexul negativ matern al unui

analizand evocă imagini negative similare în amintirea analistului. Din
perspectivă pozitivă, aceasta formează baza pentru empatia şi înţelegerea
analistului. Din perspectivă negativă, apare un inconştient comun, care,
printre altele, poate cere o ghidare - orientare din partea colegilor analistului.
3. Relaţia personală sau prietenia

Relaţia personală, al treilea aspect al proiecţiei, ar trebui să fie parte
a analizei de la bun început, dar, prin natura sa, se poate dezvolta adesea doar
treptat. Desigur, nu se manifestă în mod natural cu toţi pacienţii, în măsura în
care depinde tocmai de nivelul de conştientizare al proiecţiei. Gradul de
apropiere sau de depărtare al relaţiei este cel care variază în funcţie de factori
imponderabili, greu de calculat.
Jung scrie: "Unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în
procesul de individuare este de a construi o punte pentru distanţa dintre
oameni. Întotdeauna există un pericol ca distanţa că fie distrusă, sfărâmată,
doar de o parte, iar acest lucru dă naştere invariabil la un sentiment de violare
urmat de resentiment. Fiecare relaţie are distanţa sa optimă, care, desigur
trebuie găsită prin încercare şi eroare. Problema este în particular delicată cu
femeile, unde sexualitatea este aptă să-şi scoată capul urât. O atenţie
scrupuloasă trebuie acordată rezistenţei. Cu greu putem să le luăm suficient
de serios în considerare, pentru că suntem mult prea gata de a ne
auto-înşela".121
Credem că, în spiritul acestor afirmaţii, trebuie înţeleasă o altă
afirmaţie a lui Jung referitoare la faptul că în analiză transferul nu este
imperios necesar: "Transferul este întotdeauna un obstacol, nu este niciodată
un avantaj. Vindeci în ciuda transferului, nu datorită lui...Transferul nu
reprezintă niciodată un avantaj. Transfer sau lipsa transferului, acest fapt nu
are nici o legătură cu vindecarea... Dacă nu există transfer, cu atât mai bine.
Obţii acelaşi material. Nu transferul este cel care face pacientul capabil să-şi
aducă la suprafaţă materialul; poţi obţine material cât doreşti din vise. Visele
aduc la suprafaţă tot ceea ce este necesar".122
Înţeleasă în context, remarca lui Jung trebuie considerată prin faptul
că dorea în acel moment să continue o discuţie asupra materialului din vis şi
amplificărilor acestuia, iar auditoriul format mai ales din medici voia să-i
audă părerile despre transfer. Este relativ enervat când este de acord să
121
20, septembrie, 1928, "Letters", I
122
"Tavistoc Lectures", în "Symbolic Life", CW 18, par. 349, 351
discute "problemele pe jumătate amuzante, pe jumătate dureroase chiar

tragice ale transferului".
Un aspect subliniat însă de Jung este ideea că transferul trebuie
considerat ca o lipsă de relaţie umană reală, "o dificultate în a realiza
contactul, în stabilirea unei armonii emoţionale între doctor şi pacient".123
Sentimentele transferului apar pentru a compensa această lipsă de
raportare: "Când încerci cu adevărat să fi la acelaşi nivel cu pacientul, nici
prea înalt nici prea scăzut, când ai atitudinea corectă, aprecierea corectă,
atunci ai mult mai puţine probleme cu transferul. Aceasta nu te va salva în
întregime de el, dar cu siguranţă că nu vei avea acele forme proaste de
transfer care sunt mai degrabă supra-compensări pentru lipsa de
raport (subln. n.)".124
Jung diferenţiază între transfer şi o relaţie afectivă umană întreagă
între analist şi analizand. Ideea că transferul este o supra-compensare pentru
lipsa de relaţie umană, derivă din abordarea transferului ca o formă
particulară de proiecţie, care tinde să falsifice orice relaţie.
În lucrarea "Psihologia transferului", Jung apreciază rolul central pe
care îl joacă transferul în analiza de profunzime: "Probabil nu este exagerat
să spunem că aproape toate cazurile care cer un tratament de durată
gravitează în jurul fenomenului transferului şi că succesul sau eşecul
tratamentului apare să fie legat de acesta într-un mod bazal". 125 Jung
interpretează transferul nu în termeni fenomenului clinic, mai degrabă prin
amplificare, ilustrând faze cu ajutorul ilustraţiilor din Rosarium, 1550, ca
expresii simbolice ale ceea ce alchimiştii numeau căsătoria mistică sau
coniunctio.
M.L. von Franz vorbeşte de o polaritate în ceea ce priveşte nevoia
exprimată a analizandului de a stabili un raport. Dacă sunt pacienţi care
forţează prea mult reducerea distanţei analitice, există şi extrema cealaltă, a
celor care cer analistului să se comporte mecanic, asemeni unui magazin
impersonal de reparaţii pentru psihic; între cei doi poli există o multitudine
de nuanţe. Aceste extreme se regăsesc şi la nivelul analistului; de la tendinţa
de a intra într-o relaţie de familiaritate şi a-l adopta pe analizand ca partener,
123
op. cit., par. 306, 331
124
op. cit., par. 337
125
O.C..16, pag. 164
reducând prea mult distanţa, la extrema cinică, care neagă nevoia unui
contact uman.126
În cazul primelor două aspecte ale proiecţiei, respectiv identificarea
arhaică şi recunoaşterea conştientă a proiecţiei, puterea umbrei joacă rolul
marelui distrugător la care, în principal, se referă şi A.Guggenbuhl-Craig în
"Power in the helping professions". Iar Jung exprimă acelaşi avertisment:
"Când iubirea este absentă, puterea ocupă locul gol", umbra care împinge la
dominanţă şi putere. Situaţia analitică - de la bun început şi apoi, cu o
intensitate din ce în ce mai mare în a treia fază, este de aşa natură încât nu
poţi să funcţionezi utilizând reguli, insight conceptual sau sentimente
personale; din a treia fază ceea ce are o importanţă crucială depinde de tine
însuţi şi de cât de mult te-ai dezvoltat - aici, orice puncte de referinţă îşi pierd
sensul şi rămâne problema unei întâlniri umane unice cu propria sa unică
programare.
Ceea ce trebuie să faci sau să nu faci poate veni instinctiv direct din
propriul Sine, - desigur dacă ca analist - sau analizand - eşti în Tao, eşti în
contactul interior cu Sinele. În dialogul analitic apar mereu situaţii în care
trebuie să reacţionezi imediat, "cu viteza luminii" spune L.M. von Franz.127
Nu este decisiv ce gândeşti sau spui sau simţi ci tonul vocii, o mişcare
involuntară, o ezitare ce pot deveni cruciale - ceea ce eşti şi cât de departe ai
mers în propria dezvoltare.
Procesul de maturizare sau individuare este marcat tipic de o
transformare a afectelor de transfer, respectiv renunţarea la proiecţii. Este
desigur necesar să se ajungă la o anumită clarificare în distingerea
transferului şi contratransferului de ceea ce poate fi adecvat numită o relaţie
autentică sau un raport autentic.
4. Al IV-lea aspect al proiecţiei este adevărata mysterium coniunctionis.

Stadiul respectiv de uniune implică trăirea sinelui, totalitatea
interioară ce nu poate fi înţeleasă intelectual ci doar prin iubire. Jung
subliniază că: "această iubire nu este transfer şi nici prietenie sau simpatie
obişnuită. Este mai primitivă, mai primordială şi mai spirituală decât orice
putem descrie". Nu mai sunt doi indivizi ce relaţionează la nivel personal
unul cu celălalt ci "mulţi, inclusiv tu însuţi şi oricine a cărui inimă o
126
"Psychotherapy", pag. 243
127
idem, pag.244
atingi...Nu există distanţă ci doar prezenţă imediată. Este un secret

etern...".128
Cineva ar putea considera că această descriere ne poate trimite la
aspectul identificării arhaice, "mistice". Diferenţa este enormă şi constă în
aspectul conştient al acestei participări, relaţia eu - Sine este conştientă,
eul îşi păstrează luciditatea şi autonomia deşi se supune Sinelui şi dă sens
unei instanţe integrative. Jung vorbeşte despre faptul că acest hierosgamos
este în acelaşi timp, paradoxal, mai primitiv şi mai spiritual - eul fiind
capabil să susţină ambele ipostaze, existenţa ambelor dimensiuni
infrapsihice ale arhetipului. Analistul lucrează nu numai pentru pacientul său
ca individ în sine, ci pentru propriul său suflet şi, indiferent cât de mică este
realizarea sa, ea are loc într-un loc în care numen-ul a migrat în prezent, locul
spre care s-au deplasat problemele omenirii.129 Această stranie multiplicare
este greu de înţeles. În alchimie, când s-a realizat piatra filozofală, ea se
auto-multiplică în o mie transformând toate pietrele şi metalele din apropiere
în aur.
Jung scrie în memorii că "legăturile emoţionale...conţin încă
proiecţii şi este esenţial să renunţi la aceste proiecţii pentru a ajunge la tine
însuţi şi la obiectivitate...Cunoaşterea obiectivă stă ascunsă în spatele
atracţiei unei relaţii emoţionale; pare să fie secretul central. Numai prin
cunoaştere obiectivă este posibilă adevărata coniunctio".130
Misterul individuării reciproce ţine de faptul că "nimic nu poate fi
realizat fără dragoste, pentru că iubirea ne pune într-o stare mentală în care
suntem gata să riscăm totul fără a reţine nimic important" M.Serrano.131
Astfel este posibilă o întâlnire cu Sinele, pentru Jung, Philemon, "cel
iubitor".

Explorarea şi utilizarea transferului şi contratransferului sunt
centrale în munca analitică: "prin intermediul lor sunt puse în mişcare
procesele care construiesc punţile; puntea între analist şi analizand, punţile
dintre diferitele părţi şi tendinţe din interiorul psihicului şi punţile dintre
dorinţa fundamentală de uniune sau fuziune şi dorinţa opusă de identitate şi
128
Scrisoare, 18 aprilie 1941, "Letters", vol. I
129
Mysterium Coniunctionis
130
Amintiri... pag. 296
131
C.G.Jung and Herman Hesse, pag. 60
separare. Mai mult - spune R.Gordon, analistă din şcoala dezvoltării - prin
transfer evenimentele sau conflictele trăite în trecut pot deveni un "trecut în
prezent", subiect pentru retrăirea trecutului în prezent şi, probabil, într-un
mod cumva nou şi diferit; cât priveşte contratransferul analistului, acesta
poate ajuta să se recâştige ceea ce părea pierdut, poate chiar sprijini
potenţiala transformare şi, în cele din urmă şi cel mai important, transferul şi
contratransferul pot servi pentru a potenţa evoluţia funcţiei de simbolizare".
În terapia jungiană este important să se activeze inconştientul şi
funcţia creatoare, transcendentă astfel ca indivizii să fie în situaţia de a face
faţă creativ problemelor lor şi dispoziţiilor personale. Această ecuaţie este
cel mai adesea pusă în joc prin condiţia analizei de "câmp tranferenţial".
Câmpul transferenţial se referă şi la responsabilitatea principală a
analistului de a-l menţine în măsura în care, în acest câmp transferenţial, este
cel mai posibil să apară transformarea psihicului.
Transformarea poate apare şi pentru analizand (intenţia obişnuită) şi
pentru analist. Este imposibil să se construiască o situaţie interpersonală în
care transformarea să aibă loc într-un singur sens. Prin faptul că acţionează
asemeni unei punţi vii între cei doi, între trecut, prezent şi viitor, între
inconştient (părţile splitate ale psihicului) şi conştient şi raţional, relaţia
terapeutică activează funcţia sim-bolică, activează simbolurile. Prin procesul
de proiecţie trecutul devine prezent; persoane şi personaje, reale, fantazate,
arhetipale care există în lumea interioară trecută a analizandului sunt
atribuite inconştient, sunt plasate pe sau în analist; temerile, speranţele,
dorurile, dispoziţiile şi sentimentele care au fost trăite, dar s-au pierdut apoi
prin reprimare sau negare, pot fi re-evocate, redescoperite şi re-trăite prin
transfer.
Pentru Freud funcţiona iniţial ideea că analistul trebuie să fie total
obiectiv, virtual "ecran negru" pe care analizand-ul îşi poate proiecta propria
psihologie, poate să-şi retrăiască procesele nevrotice în cadrul curativ al
psihanalizei.
Destul de repede, apar date care atestă: 1. distorsiuni ale analistului
de către pacient precum şi 2. distorsiuni ale pacientului de către analist -
contratransferul.
Pentru Jung devine semnificativă această calitate de "câmp". În
"Psihologia transferului" Jung afirmă faptul că analistul şi analizandul sunt
împreună implicaţi într-un proces care nu este şi nu poate fi total conştient şi
poate fi transformativ pentru amândoi". Jung consideră transferul şi
contratransferul forme specifice de proiecţie care au loc în orice formă de
relaţie; afirmă însă că, atâta vreme cât ne putem situa la nivelul materialului
simbolic, nu este necesar transferul.132
În tarapia analitică, situaţia analitică este organizată pentru a maximiza
şi articula procesul de transfer,
• maximizând câmpul transferenţial pentru pacient;
• şi minimalizând / conştientizând procesul de contratransfer (pasiv,
inconştient) la nivelul analistului.
În cursul analizei au loc acţiuni legate de transfer, precum:
• Materialul pacientului este discutat în profunzime - istoric şi în
perspectiva viselor curente, dar şi a situaţiei existenţiale în care este
prins pacientul;
• Analistul face remarci relativ puţine - chiar dacă este imposibil să
rămână în postura de "ecran negru";
• Analistul a fost format în cursul unei perioade de analiză personală şi
este mai conştient de posibilitatea de a proiecta propriile sale complexe
asupra analizandului.

Transferul influenţează în realitate visele, - dacă nu în conţinutul lor,
atunci, cel puţin în felul în care este interpretat visul şi mesajul său.
În majoritatea situaţiilor analizandul visează şi aduce visul
analistului şi amândoi caută sensul - înţelesul acestuia în viaţa pacientului.
Ca atitudine analitică generală: amândoi explorează materialul
inconştient şi îl pun în legătură cu procesul de individuare în curs.
În acest proces se petrec următoarele tipuri de proiecţii:
- analizandul identifică analistul cu o figură a unui vis al analizandului;
- analistul apare ca atare în visul analizandului;
- analizandul apare într-un vis al analistului;
- există vise sexuale, fie ale analizandului, fie ale analistului, despre cealaltă
persoană.
Aceste patru situaţii ridică câteva probleme majore privind tehnica implicată
în legarea viselor de câmpul transferenţial al analizei. Astfel:
1. Analizandul identifică analistul cu un personaj din vis, chiar dacă
personajul nu este şi manifest analistul.
132
"The practice of psychotherapy", O.C.16. şi "The Tavistock lectures" -
prelegerea 5, din "Symbolic Life", O.C. 20
În teoria jungiană acţiunile şi personajele din vis nu sunt considerate

ca deghizări ale realităţii (invers la Freud, unde intervine cenzura şi criptarea
mesajului) şi în acest context există posibilitatea de a interpreta că un
personaj din vis este în realitate cineva cunoscut din viaţa celui ce visează;
chiar dacă analistul apare ca atare este important să iei în calcul dacă visul
vorbeşte obiectiv sau subiectiv. Suprainterpretarea personajelor visului ca
referindu-se la analist poate creşte transferul până la un grad de
periculozitate care nu este necesar, mai ales când visele au un caracter erotic.
De aceea, este mai bine să rămânem la ideea că, dacă visul vorbeşte
despre persoana reală a analistului, îl şi prezintă ca atare în vis.
Alte personaje vor revela structura complexelor care sunt constelate
în pacient; aceste personaje pot influenţa desigur transferul, dar nu este
necesar să o facă. O excesivă identificare a imaginilor din vis cu persoane
reale constituie un reducţionism interpersonal: impune o presiune
neavenită - nedorită - nenecesară asupra sferei de înţeles interpersonal,
supra-subliniind aspectele de transfer ale situaţiei terapeutice.
2. Analistul apare ca atare într-un vis al pacientului

În astfel de situaţii este cel mai probabil că visul vorbeşte despre o
situaţie obiectivă care implică persoana analistului, deşi acest aspect nu este
în totalitate o certitudine; analistul poate avea o funcţie simbolică,
reprezentând o parte a propriului psihic al pacientului, respectiv "analistul
interior", bazat pe interacţiunea cu analistul, reprezentare care apare mai des
după ce au apărut schimbări semnificative în caracterul nevrozei.
Iată o situaţia în care relaţia analitică este redată în vis prospectiv,
pornind de la ceea ce se petrece în prezent (conectarea pacientei la ordinea
naturală a viului), pentru a sublinia acţiuni de holding viitoare. Pacienta, la
cei 20 de ani, este dominată de neîncredere în sine în raport cu viaţa. "Ştiam
că trebuie să vin la Dvs. să facem nişte drumuri, să mă ajutaţi. V-am găsit
într-o cameră. Staţi pe jos; în jur era o grădină pe care o îngrijiţi. Observ o
plantă cu o frunză mare, cărnoasă. E perfectă. Aştept să terminaţi. După
plantă apar nişte animăluţe...În cameră pe o canapea o doamnă de 40 de ani,
blondă, vorbea. Dar nu îi dau importanţă. Vă privesc şi îmi place. Camera
parcă era cabinetul, dar în spate era un dormitor...Când eram în cabinet,
mi-aţi spus că trebuie să mergem să cumpărăm pentru casa mea nişte draperii.
Era ceva important. trebuia să le luăm. Voiam să mă duc deşi în general eu
nu acord importanţă cumpărăturilor..."
În visele de acest tip, apare o responsabilitate în plus pentru analist
de a evalua obiectiv relaţia sa cu pacientul, incluzând şi reacţiile de
contratransfer, pentru că visul pacientului se poate referi la un aspect

inconştient al analistului.
3. Pacientul apare într-un vis al analistului

Acest lucru trebuie să ne facă să ne gândim serios la posibilitatea
unor distorsiuni de tip contratransfer care ar putea împiedica procesul
terapeutic. Astfel, în vis analizandul poate personifica un complex al
analistului care s-a constelat în viaţa sa personală sau în cadrul situaţiei
analitice.
În fine, poate indica o modificare a modului în care analistul îşi
priveşte conştient pacientul.
Jung redă un vis în care vede o pacientă femeie într-o poziţie de
importanţă mult mai mare decât felul în care o evaluase conştient. Visul era o
corecţie - compensare a subevaluării pacientei la nivel conştient.133
Problema care se pune este măsura în care, şi dacă în general, visul
trebuie discutat cu analizandul? J. A. Hall răspunde, conform propriei
experienţe, nu, datorită pericolului ca persoana despre care a visat să
considere visul ca fiind "mai profund" sau "mai adevărat" decât poziţia
conştient afirmată a celui care visează: ca şi când ai oferi un produs
inconştient, care poate să nu fie deplin înţeles de cel ce visează, ca un ecran
de proiecţie pentru persoana căreia i se spune visul. Dar pacientul nu are
aceeaşi formare sau experienţă ca analistul, este probabil ca să apară
distorsiuni inconştiente ale felului cum vede el analistul, ceea ce va conduce
mai departe la probabilitatea dificultăţilor în transfer - contratransfer. De fapt,
aceeaşi regulă se aplică în general şi la împărtăşirea viselor unui prieten în
viaţa cotidiană, deşi există şi excepţii.
Analistul trebuie să înţeleagă cât de mult posibil visul său despre
pacient şi să-l lege de pacient printr-o crescută conştientizare a ceea ce are
loc între ei. Astfel eul analistului îşi ia responsabilitatea pentru vis şi
înţelesul său. Dacă visul este enigmatic, analistul trebuie să stabilească o
şedinţă de supervizare cu un coleg.
Jung răspunde, cel puţin pentru unele situaţii, da (episodul redat în
Amintiri de exemplu...) prezentând şi cazuri în care relatarea visului a
produs o ieşire a analizei din stagnare.
4. Visele sexuale ale analistului sau analizandului despre celălalt
133
Amintiri, pag. 150 - 151
Este important ca aceste aspecte să fie monitorizate cu tehnica

analitică adecvată, deoarece sexualizarea transferului - contratransferului
poate duce la complicaţii ne-necesare, mai ales - rar - când sunt puse în joc.
Apariţia viselor sexuale de orice parte nu trebuie să surprindă pentru că
sentimentele sexuale sunt naturale în orice relaţie, mai ales acolo unde există
o profunzime emoţională.
În "Tavistoc Lectures", Jung sugerează că visele sexuale ale
pacientului despre analist sunt o încercare de a construi o punte peste
"abisul" emoţional dintre ei.134
Acest lucru poate fi adevărat pentru atracţia sexuală în general - sugerează o
valoare potenţială într-o arie necunoscută a relaţiei, o valoare care nu este
încă conştientă şi nu poate fi specificată încă ca atare, deşi prezenţa sa este
anunţată prin atracţia sexuală.
Visele sexuale pot indica de asemenea că începe un proces
transformator în inconştient (fie al analizandului, fie al analistului),
asemănător desenelor alchimice cu care Jung obişnuia să ilustreze eseul său
despre transfer. Inconştientul utilizează adesea imageria sexuală pentru a
simboliza procesele non-psihice de unire şi transformare, deşi eul-vigil este
înclinat să interpreteze astfel de vise ad literam.
Iată de exemplu situaţia în care analistul visează că are o relaţie
sexuală cu o pacientă atractivă. Visul apare cu 3 zile înainte ca femeia să
raporteze un vis similar. Nu exista o conştientizare a interesului sexual din
partea nici unuia, nici nu au existat seducţii sau remarci de flirt, sau acţiuni.
Temele nu au apărut în visele subsecvente ale nici unuia. În acest caz visele
sexuale în paralel par să indice o nouă fază a analizei, în care prevalează un
ton mai transformativ şi în care pacienta câştigă o perspectivă proaspătă
asupra modelelor nevrotice din viaţa ei, care au inclus până în acest moment
doar relaţii sexuale compulsive şi repetitive.
Luând în considerare stresul la care este supus analistul în cursul
procesului analitic, precum şi faptul că analiştii care nu se conectează la
datele de contratransfer neagă ei înşişi utilizarea unei metode terapeutice
foarte relevante pentru a face legături şi clarificări şi pentru ghidarea
înţelegerii, Jung este cel care aduce în discuţie primul necesitatea ca
analistul să fie analizat. Jung recunoaşte ceea ce îi datorează lui Freud
pentru descoperirea faptului că analistul are aspecte necunoscute şi
complexe care pot interfera cu progresul analizei. Din această perspectivă
complexă, Jung este cel care subliniază faptul că experienţa de
134
par. 331
contratransfer a analistului este un ingredient vital în cadrul procesului

analitic. Contrar acestui punct de vedere, Freud o considera iniţial ca fiind o
noxă contaminantă care nu este necesară, care intervine abrupt din când în
când şi de care trebuie să te eliberezi. Cu timpul, perspectiva s-a mutat de pe
considerarea aspectelor negative ale transferului şi contratransferului, spre
considerarea rolului lor ca instrumente terapeutice valoroase ce permit
utilizarea constructivă a propriului psihic al analistului pentru înţelegerea
inconştientului pacientului.
În prezent, diferenţa fundamentală între cele două şcoli constă în
dimensiunea arhetipală pe care o postulează psihologia analitică
fenomenelor de transfer - contratransfer alături de dimensiunea lor
personală.

Asemeni modalităţilor de a considera transferul, nu există un
consens în considerarea contratransferului nici în definirea lui, nici asupra
conţinutului şi derivatelor sale, sau asupra relevanţei sau aplicabilităţii sale
în tratament. Cuvântul este utilizat cu o varietate de înţelesuri. Există
divergenţe între analiştii care aderă la o abordare clasică şi cei care, mai ales
din perspectiva şcolii privind dezvoltarea psihică, introduc o interpretare mai
cuprinzătoare şi largă.
Primii limitează definirea contratransferului la proiecţiile
inconştiente ale sentimentelor trăite de analist ca reacţie la atitudinile şi
producţiile analizatului. Nu includ atitudinile conştiente sau preconştiente
ale analistului, ignorând astfel aspectul relaţional personal, cu reacţiile
pozitive sau negative care-l acompaniază; analistul încearcă să lucreze unele
aspecte inconştiente ale propriului psihic din timpul şedinţei terapeutice.
Ceilalţi consideră că tot ceea ce transpare în şedinţa analitică este o
manifestare a transferului şi contratransferului. Conştientul analistului,
răspunsul personal faţă de comportamentul real sau imaginat sau atitudinile
pacientului este utilizat alături de inconştient pentru a înţelege procesele
interpersonale dintre pacient şi analist. Contratransferul este o sumă totală a
reacţiilor analistului la pacient, reprezentând realitatea psihică a analistului,
cuprinde întregul comportament al analistului din munca terapeutică.
Când se constelează imaginile arhetipale, materialul analitic reflectă
graniţe permeabile care permit o fluiditate între materialul conştient şi
inconştient, între materialul personal şi cel transpersonal.
În aceşti termeni, M.L. von Franz şi Verena Kast, alături, de

exemplu, de Michael Fordham introduc precizări semnificative în schema
relaţiilor proiective dintre analizand şi analist.
Kast consideră lucrarea lui Jung apărută în 1946 "The Psychology
of the Transference" ca cea mai completă teorie a transferului,
contratransferului şi relaţiei publicată vreodată.135 Insistă asupra faptului că
Jung a fost cel care a introdus termenul de contratransfer în 1926 în terapie.
Schema pentru transfer şi contratransfer a lui Jung se bazează pe un
text alchimic. Transferul este înţeles ca o distorsiune de percepţie în cadrul
relaţionării; modele timpuri de relaţionare, respectiv complexele, sunt
transferate pe analist sau pe relaţia dintre analizand şi analist. Transferul este
de obicei un compromis între conţinutul original al complexului şi apărare.
Nu se transferă numai conţinuturi ale complexului şi moduri de relaţionare,
ci şi imagini arhetipale.
Contratransferul este reacţia emoţională a analistului la analizand şi,
în particular, la situaţia de transfer.
În procesul de contratransfer se pot petrece mai multe aspecte:
• un aspect esenţial este faptul că apare o imagine, o amintire, un basm, o
emoţie, o intuiţie a analistului ce nu poate fi explicată de cursul
evenimentele dintre el şi analizand, şi nu este nici o consecinţă logică a
comunicării dintre ei. Mai ales pare să se împotrivească la ceea ce se
petrece pe plan conştient;
• sentimentele şi reacţiile provocate în analist sunt similare interacţiunii
similare dintre analizand şi oamenii apropiaţi acestuia; acest
contratransfer poate contribui în plan diagnostic privind modelele
problematice de relaţie (sunt situaţii de tip transfer - contratransfer, în
care unul joacă un rol, celălalt contra-rolul şi, deşi este evident acest
lucru, nu poţi preveni sau interveni în proces, - reapar la suprafaţă
modelele de relaţionare dificilă din copilărie care au îngheţat în roluri
adversive);
• analistul vede lucruri în analizand care sunt aproape absente, în orice caz
nu sunt prezente în măsura în care îi apar, contratransferul iluzoriu;
• contratransferul este şi un compromis între imaginile şi emoţiile pe care
el le percepe şi propriile mecanisme defensive (de exemplu, intuind
135
"The dynamics of syymbols. Fundamentals of jungian psychotherapy",
Fromm Psychology, New York, 1992, pag. 144
imagini agresive sau sexuale îi va fi dificil să le unească cu imaginea de

sine şi le va evita).
Transfer - contratransfer într-o secretă colaborare: comportamentul
analistului este de obicei polarizat de cel al analizandului.136 Chiar dacă
analistul este conştient de proces, modelele de comportament iniţial nu pot fi
schimbate - în consecinţă, modelul de relaţionare se repetă stereotip.
Analizand feminin Analist masculin

Eu conştient a Eu conştient
e f
c d
Inconştient personal Inconştient personal
c' complexe b complexe d'
animus anima
Inconştient arhetipal Inconştient arhetipal

Sine
a: relaţia conştientă, expectaţii conştiente în relaţia analitică; zonă în care

analistul este perceput ca o persoană reală, în care acesta are capacitatea de a
intra în contact cu analizandul.
b: fuziunea inconştientă, relaţia necunoscută între inconştientul analistului şi
analizandului, un inconştient reciproc care poate fi resimţit în analiză ca
"atmosferă a relaţiei"; poate implica şi situaţia de contagiune, situaţia în care
analistul resimte fizic teama nepercepută şi neexprimată a celui analizat. În
acest sens, relaţia inconştientă apare ca o precerinţă pentru ceea ce numim
contratransfer.
Transferul, ceea ce se petrece pe linia e reprezintă o distorsiune a
perceperii din relaţia a, datorită fenomenului de proiecţie şi contra-proiecţie.
Conţinuturile de tip transfer, pe linia e, aduc în joc: 1. modele anterioare de
relaţionare (faţete ale complexului care sunt transferate pe analist sau pe
relaţia analist - analizand). Putem observa însă că, de obicei, aceste
transferuri sunt un compromis între conţinutul original al complexului şi
mecanismul de apărare, - negare sau reprimare care intră în joc; 2. sunt, de
136
"collusive", Willi Jurg, 1975
asemenea transferate şi imaginile arhetipale care sunt activate cu prilejul

relaţionării cu analistul şi cu situaţia de analiză în sine.
Este adevărat că analistul, odată cu formarea şi analiza personală,
reuşeşte să-şi controleze mai bine relaţia proprie conştient - complexe, mai
ales complexul anima, astfel că nu este predispus să trăiască reale proiecţii
pe linia f, dar poate resimţi proiecţia analizandului şi reacţiona simbolic la
aceasta. Contratransferul este relaţia emoţională a analistului faţă de
analizand, care apare în special în situaţiile de transfer.
Linia c şi c' indică relaţia dintre conştient şi inconştient în cazul
analizandului, respectiv posibile constelări în care apar identificări între eu şi
conţinuturi animus, sau a altor complexe inconştiente.
Liniile d şi d': Conţinuturile activate prin transfer şi contratransfer
devin conştiente prin actul creativ. Procesele inconştiente care se stabilesc
mai ales pe linia b şi, posibil identitatea inconştientă a fiecărui participant
face posibil pentru psihicul analistului să perceapă conştient constelările
complexelor şi arhetipurile şi astfel să fie capabil să găsească o imagine - fie
arhetipală, fie personală - pentru aceste vibraţii emoţionale. Astfel,
argumentează V. Kast, o situaţie semnificativă simbolic va fi conştientizată
printr-un act creativ.
Analizandul se va simţi înţeles de analist, va simţi că o trăire
importantă a fost afirmată şi, într-o măsură, înţeleasă şi astfel se va simţi
asigurat că acest lucru poate contribui semnificativ la înţelegerea sa şi a
situaţiei.
Dimensiunea contratransferului este destul de variat înţeleasă şi
utilizată de şcoala analitică clasică şi de cea a dezvoltării.
Contratransferul în sens restrâns reprezintă proiecţiile inconştiente ale
sentimentelor trăite de analist ca reacţie la atitudinile şi producţiile
analizandului. Acest tip de perspectivă duce la ignorarea aspectului
relaţional personal, cu reacţiile pozitive sau negative care acompaniază
această relaţionare.
La celălalt capăt al definirii, în sens larg, orice se manifestă, orice
aspect transpare în cadrul şedinţei analitice este o manifestare a transferului
şi contratransferului. Analistul furnizează structura necesară şi, în acelaşi
timp, rămâne receptiv acordat la trăirile interioare emergente ale
analizandului. Stadiul cultivat de sensibilitate emoţională, permite intuiţiile,
stările emoţionale, imaginile pasagere, fanteziile ce vor fi utilizate.
Reacţia analistului în contratransfer este un factor esenţial în
procesul analitic. Tehnic se utilizează amplificarea simbolului, interpretarea
visului, imaginaţia activă, tehnica hermeneutică sintetică; în cazuri tip
borderline, de depresie majoră sau narcisism, tehnica reductivă. Analistul în

mod constant trebuie să facă faţă unei bariere de sentimente care includ
anxietate, frustrare, mânie, omnipotenţă sau a complementarelor,
sentimentele de iubire, grijă, tandreţe, susţinere. Dar şi reacţii caracterizate
printr-o conştientizare articulată raţional care cer structuri consolidate ale
eului care să îl ajute să-şi menţină propriile sale graniţe şi să accepte
proiecţiile fără să se identifice cu pacientul.
Există mai multe posibile forme de contratransfer.
Contratransferul proiectiv, include identificarea cu arhetipul iar
analistul este incapabil să menţină şi susţină balanţa care facilitează
dezidentificarea pacientului cu imaginile arhetipale. Analizandul este trăit şi
tratat ca un personaj familiar - mamă, tată, frate din istoria personală a
analistului.
În contratransferul iluzoriu apare o reactivare a propriilor
complexe ale analistului în plan inconştient sau minim conştient, din sfera
relaţiilor trecute sau a vieţii personale curente. Acest lucru îl plasează la
acelaşi nivel cu analizandul; fiind absorbit de propria viaţă, riscă o implicare
iraţională în care analizandul poartă proiecţiile unor personaje ale
inconştientului analistului. Analistul este blocat iar tehnica cere reacţia de
contratransfer obiectivă, cu o conştientă cunoaştere a umbrei sau a altor
aspecte din psihicul analizandului.
Condiţia în care analistul se identifică conştient cu aspecte ale vieţii
interioare ale analizandului este denumită de Racker contratransfer
concordant şi, parţial, semnifică ceea ce Fordham denumeşte contratransfer
sintonic. Analistul este capabil să poarte şi conţină proiecţiile analizandului
şi să fie parte a punerii lor în act rămânând în acelaşi timp dez-identificat de
acestea.
În contratransferul sintonic, analizand-ul face pe analist să joace
rolul emoţional al partenerului în relaţie, un tip de trăire introiectivă.
Introiectarea aspectelor psihicului pacientului permite ca acestea să treacă
inconştient de la analizand la analist; prin înţelegerea afectivă aceste
conţinuturi pot deveni bazele pentru interpretarea analistului.
În concluzie, aspectul esenţial al contratransferului este apariţia unei
imagini, unei amintiri, a unei emoţii sau intuiţii a analistului, ce nu pot fi
explicate de cursul evenimentelor dintre cei doi şi nici nu este o consecinţă
logicii a comunicării celor doi; dimpotrivă, pare să meargă contra sensului
conştient. În dinamica procesului analitic datele aduse în conştiinţă prin
analiza contratransferului pot deveni repere pentru schimbare.

Rezistenţa este un concept de asemenea comun şcolii freudiene şi
celei jungiene. Jung descoperă fenomenul rezistenţei în timpul
experimentelor cu proba asociativ - verbală. De asemenea, în scrierile
jungiene apar referinţe explicative pentru fenomenele descrise, la teoria
represiei şi la tipuri de rezistenţe, respingeri şi obiecţii la interpretările
viselor sau la informarea pacienţilor despre conţinuturile complexului. În
context, fără a încerca o clasificare propriu-zisă a tipurilor de rezistenţe,
Jung le recunoaşte existenţa şi rolul pozitiv sau negativ în dinamica psihică.
În "Amintiri, vise, reflexii" subliniază, în contextul discuţiei despre psihoze
latente şi a relatării unui caz propriu, rolul pozitiv al rezistenţei în serviciul
prezervării integrităţii personalităţii. Relatarea prezintă cazul unui medic,
intrat în analiză didactică, care, după o perioadă stangnantă, aduce un vis ce
îl prezintă ca pe "...un copil idiot, în vârstă de vreo doi ani. Şedea pe o oliţă
de noapte şi se mânjise cu fecale...".137În context, Jung întrerupe analiza,
evaluând condiţia unei psihoze latente compensate.
Michael Fordham subliniază că, ascultând felul în care pacientul
vorbeşte, unde ezită şi unde nu vorbeşte, putem afla mult despre rezistenţele
sale, despre ceea ce vrea sau nu să releve. Atrăgându-i atenţia şi cerându-i
să-şi depăşească obiecţiile şi ezitările, putem găsi cel mai adesea la baza lor
sentimentele de ruşine şi vinovăţie, alături de un scop aparent greu de înţeles,
respectiv obstrucţionarea eforturilor analistului de a direcţiona spre
vindecare, "într-adevăr, uneori pare că terapia este ultimul lucru pe care
pacientul ar dori să-l faciliteze".138 Trăsătura comună pentru toate tipurile de
rezistenţă este negarea unui afect dureros sau presupus periculos.
Autorul teoretizează în spiritul datelor psihologiei analitice a
dezvoltării, existenţa a cel puţin 5 tipuri de procese de rezistenţă:
1. Rezistenţe care previn ca un afect dureros să devină conştient şi care se
exprimă ca un blocaj mental, sau considerarea problemei ca lipsită de
importanţă. Ruşinea şi vinovăţia asociate sunt prea puternice pentru a
putea comunica faptul respectiv.
2. Rezistenţa care neagă semnificaţia afectului; situaţia este prezentă mai
ales în nevrozele obsesionale.
137
pag. 146 - 148
138
Jungian psychotherapy, pag. 98
3. Rezistenţe care depind de introiecţii, evidente mai ales la pacienţii

depresivi pentru care totul se întoarce împotriva lor înşile, şi care devin
astfel absorbiţi în propria lor vinovăţie.
4. Odată cu progresul analizei, la pacienţii deosebit de dificili precum în
cazurile de borderline sau psihopatie, rezistenţele devin mai puternice iar
când se dezvoltă psihoza de transfer proiecţiile se pot extinde asupra
tuturor intervenţiilor din partea analistului observându-se o atitudine
generală de ostilitate faţă de procesul analitic. Aderenţa la realitatea de
suprafaţă devine o metodă la fel de importantă pentru a preveni orice
formă de insight imaginativ în afectele care îşi au originea în pacient.
5. În cazurile în care există un eşec sever în dezvoltarea reprezentării de
sine, rezistenţele par a deveni atât de generalizate, atât de totale încât
nimic din ceea ce spune analistul nu este de acceptat: trebuie negat,
atacat, neînţeles sau devine confuz, deşi nu doreşte să termine analiza
cerând continuarea ei.
În prezent se consideră că rezistenţele cer analiză pentru a da
posibilitatea afectului originar să se manifeste la suprafaţă şi să se poată lucra
mai uşor cu acesta. Jung afirmă nu numai că le ia în serios, ci şi că le sprijină
de-a lungul unor perioade de timp prelungite în momentul când consideră că
disoluţia lor ar pune în primejdie personalitatea ca întreg. Jung consideră că
şi analistul poate produce, printr-o atitudine greşită, rezistenţe deplin
justificate. De exemplu, direcţionând atenţia spre afectul inconştient şi
încercând să depăşească rezistenţa, analistul o poate genera parţial sau
provoca atunci când tinde să ignore susceptibilităţile pacientului,
sentimentul de ruşine, vinovăţie sau alte reacţii primitive.
Când analistul nu reuşeşte însă să ia în serios conflictul datorită
centrării pe propria sa atitudine, trăire, stare, pacientul devine rezistent iar
analistul poate dezvolta o rezistenţă în a analiza acel pacient. Conceptul
tehnic este de contra-rezistenţă şi este deseori legat de intervenţiile şi
eşecurile în intervenţiile analistului în relaţie cu fenomenele aferente de
rezistenţă ale pacientului. Adesea contrarezistenţa faţă de rezistenţa unui
pacient ce se manifestă prin distorsiunea poziţiei analistului, se poate
manifesta la acesta din urmă printr-o reacţie de pasivitate ineficientă, o
inhibare a continuării interpretărilor. Tehnica constă în acest caz în
încercarea de a conţine proiecţiile pacientului o perioadă, nu în contestarea
lor. Prin utilizarea resurselor interioare de identificare şi proiecţie activă, se
poate ajunge treptat la un gen de interpretări mai adecvate condiţiei
pacientului, mai puţin intruzive decât cele care au provocat rezistenţa iniţială.
Fordham denumeşte această atitudine ca paradoxal pasiv - activă şi susţine

importanţa cultivării ei o perioadă timp în care analistul lucrând asupra
contrarezistenţelor va putea găsi acea atitudine care treptat poate deveni
productivă în cazul dat.
De exemplu, în cazul terapiei adolescenţilor, în mod particular
datorită condiţiei mentale de oscilare permanentă între fantezii preoedipiene
şi dorinţe sexuale oedipiene, se dezvoltă o puternică rezistenţă faţă de lucrul
cu o astfel de stare mentală, în care accentul se pune pe sexualizarea relaţiilor
parţial obiectuale ale perioadei infantile. Ca urmare apare o încercare tipică
de a desexualiza prematur terapeutul, fie prin relaţionarea cu el asemeni unui
amic de aceeaşi vârstă, fie prin forţarea lui de a rămâne în condiţia de
neutralitate sexuală ca mamă / tată. Desexualizarea apare astfel şi ca o formă
de splitare caracteristică acestei condiţii a psihismului în care fanteziile
sexuale sunt o formă specială de regresie a libidoului spre obiecte timpurii,
preoedipiene.
PROBLEMATICA INTEGRĂRII IDENTITĂŢII

7. 3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia
7. 4. Transformări în structura complexului eului

Jung dă următoarea definiţie a eului: "Prin ego înţeleg un complex
de idei care constituie centrul câmpului meu de conştiinţă şi pare să
posede un nivel înalt de continuitate şi identitate".139
"Imaginea eului" şi "imaginea dominantă a eului" pornesc de la o
diversitate de imagini ale eului care intră în competiţie pentru recunoaştere şi
acceptare de către Eu. Termenii Eu, Umbră, Persona sunt modalităţi de a
descrie structuri recurente de posibile imagini ale eului. În acest sens, putem
spune că există o diversitate de persone, de umbre, de euri potenţiale.
Imaginea dominantă curentă a eului este întotdeauna sub presiunea
individuării.
În terapia analitică, în majoritatea situaţiilor, utilizarea simbolurilor
apărute în vis sau în alte producţii are scopul imediat de a ajuta pacientul să
înţeleagă clar formele diferite ale structurii psihice care sunt inconştiente,
dar care se manifestă şi intră în joc în lumea reală, ducând, adesea, la
nefericire nevrotică.
Munca clinică cu visul implică sprijinirea eului de a realiza
schimbări ale complexelor ce stau în spatele imaginii eului. În imaginile din
vis se poate uneori observa care sunt aceste transformări necesare, deşi ele
nu stau nici în capacitatea eului, nici a analistului. Doar acţiunea funcţiei
transcendentale, creatoare de simboluri, este capabilă să schimbe conflictul
actual dintre opuse prin crearea unei soluţii simbolice care să le relativizeze
la nivelul unui cadru mai larg de înţeles.
139
Jung, 1923, par 706
Sprijinirea acestui proces de clarificare şi de aşteptare a soluţiei

simbolice este o parte semnificativă a procesului de transformare a psihicului
care se petrece în analiză. Situaţia analitică, persoana analistului sunt
martorii unici ai pacientului, singurul loc sigur care îl conţine în cursul
acestei dinamici interioare instabile de la vechea imagine a eului către cea în
curs de apariţie, o imagine mai cuprinzătoare.
Umbră şi alter-ego
Imaginea eului se poate schimba în funcţie de complexul sau
combinaţia de complexe pe care eul o utilizează pentru identitatea dominantă
curentă.
De exemplu:
• în analiză, această dinamică poate fi văzută în proiecţiile Umbrei, în
situaţiile când eul se simte "justificat" să-i placă sau să antipatizeze pe
cineva din jur - de obicei de acelaşi sex ca şi eul şi care întrupează
calităţile ce sunt prezente în imaginea eului analizandului (lucru clar
pentru oricine altcineva decât persoana care proiectează). Dacă o astfel
de proiecţie a Umbrei este cu adevărat o parte a propriei structuri
caracteriale a persoanei, visele ei vor indica adesea eul din vis angajat în
acel tip de atitudine sau activitate a Umbrei pe care eul vigil o
denigrează;
• dacă Umbra nu este proiectată ci este pusă în act de eu, identificare
inconştientă, va apare un tip curios de vise în care Umbra este fie
integrată, fie disociată de imaginea dominantă a eului. De exemplu, la
alcoolicii care, curând după ce în viaţa reală au încetat să bea, visează
uneori despre faptul că beau. Fumătorii care au renunţat să fumeze se pot
visa funmând. Astfel de vise indică că încă mai persistă modelul de
identitate al eului în care este cuprinsă activitatea Umbrei - chiar dacă
eul refuză acest model.
Acest principiu stă la baza unor vise şi mai complexe. De exemplu
(caz descris de V. Kast): un bărbat între două vârste care dorise să fie pastor,
dar care avusese succes constant într-o altă carieră; avea o viaţă sexuală
excesivă, cu o nuanţă contra-fobică. Despărţit de soţie cu care mai avea
relaţii sexuale, avea fixată şi o întâlnire săptămânală cu o prietenă măritată
iar în alte momente libere mergea la un bar unde culegea femei cu care avea
relaţii sexuale întâmplătoare. În această perioadă, avea vise care îl arătau
mergând la biserică, luând comuniunea. Umbra sa conţinea ceea ce fusese
anterior o valoare pozitivă, respectiv dedicarea sa religioasă care fusese
disociată (posibil datorită unei splitări fundamentale între religiozitate şi
sexualitate). Splitarea reprezintă această rupere în două aspecte opuse care

devin reciproc exclusiviste.
În sine, Umbra nu este pozitivă sau negativă; este o imagine
alter-ego ce personifică acele conţinuturi care nu au fost atribuite
personalităţii conştiente. Umbra poate apare negativă din perspectiva
imaginii dominante a eului, dar conţinuturile sale reale pot să fie pozitive, fie
negative în funcţie de starea imaginii prezente a eului.
Visele indică faptul că modelul de identitate al eului care cuprinde
părţi din umbră, încă mai persistă chiar dacă eul conştient refuză astfel de
identificări. Aspectele cuprinse în personajul din vis care personifică umbra
au însă un caracter primar, primitiv, neumanizat, nedezvoltat în măsura în
care nu au fost niciodată considerate conştient ca părţi ale eului.
Bipolaritate
O structură complexuală ataşată identităţii eului are, cel mai adesea,
o structură bipolară, cu cel puţin două modele de identitate extremizate, care
se pot manifesta în anume contexte situaţionale particulare. De obicei, în
dinamica manifestării, un pol este atribuit eului ca model de identitate, polul
opus este fie reprimat în umbră (putându-se ocazional manifesta de exemplu
prin inflaţie), fie proiectat pe o persoană din mediu faţă de care determină un
model de relaţionare non-personal, artificial, între eu şi persoana care poartă
proiecţia. De obicei persoana face parte din familia apropiată. Această
structură relaţională impersonală va interfera cu procesul de individuare al
persoanei care proiectează inconştient şi va inhiba realizarea unei relaţii
personale stabile, profunde, reale cu persoana purtătoare a proiecţiei. În
relaţia impersonală care se bazează pe un astfel de model bipolar, majoritatea
interacţiunilor dintre cele două persoane vor avea acelaşi model.
De exemplu, în modelul dominanţă - supunere, unul va fi submisiv,
iar celălalt dominant. Modelul poate artificializa relaţia pacientului în
aceleaşi coordonate şi cu alte persoane de care va fi legată. De exemplu, o
relaţie de submisivitate din copilărie, tip mamă - fiică, unde polul autoritate
este complet pus în joc de mamă, poate fi reluată şi artificializează relaţia
dintre pacientă şi soţul ei. La un alt pacient, adolescent, care trăia de o viaţă
sub opresiunea unui tată abuziv şi dispreţuitor, apare ca formă de transfer un
comportament care împinge analistul spre se manifesta la fel de abuziv;
ulterior îşi va manifesta rezistenţa la schimbare prin simptomul opus,
desconsiderarea muncii analitice, a metodei, a terapeutului.
Adesea însă în simptoame apar modelele inversate. Se manifestă, de

exemplu, în fanteziile de grandoare, sau în actele compulsive, în temerile
iraţionale legate de forţa sa distructivă care ar putea provoca răul în lume, sau
cutremurul, în temerile de a nu-şi ucide soţul prin discuţiile despre el, sau
prin gânduri etc. Analiza în cazul acestei paciente a relevat faptul că nu
teama de moarte era componenta majoră; frica era legată de trăirea identităţii
opuse, autoritară şi puternică, pe care o evitase printr-un comportament
blajin, tolerant dus la extrem.
Iată un astfel de model inversat descris de V. Kast în simptoamele
comportamentale ale unui pacient, un om de afaceri de succes, care se
pensionează. De-a lungul vieţii avusese un comportament grijuliu faţă de cei
din jur. Acum, la pensionare, apar temeri iraţionale legate de apariţia unei
boli bruşte în care s-ar simţi neajutorat şi dependent. Analiza a reliefat că
teama de boală era o componentă de suprafaţă. De fapt, îi era teamă să
trăiască identitatea opusă, de dependenţă şi neajutorare, pe care o evitase din
tinereţe printr-o muncă complusivă şi asumându-şi exclusiv grija celorlalţi,
familie şi subordonaţi.
În lumea obişnuită, apar numeroase situaţii în care putem recunoaşte
o astfel de dinamică determinată de fenomenul de disociere. De exemplu,
pilotul căruia îi este frică să zboare cu avionul în calitate de pasager, sau
şoferilor cărora le este frică să călătorească într-un automobil pe care nu îl
conduc ei înşişi.
Dualitatea complexului poate fi evidenţiată şi prin dinamica
"oprimatului" care găzduieşte "opresorul".140 Conştiinţa oprimatului are o
structură duală şi contradictorie: pe de o parte fiinţa autentică, - cum este cu
adevărat, sau potenţialul pe care îl are şi, pe de altă parte, opresorul care îl
locuieşte în interior care predomină şi, rămânând inconştient, împiedică
dezvoltare fiinţei autentice. Opresorul interior poartă trei imagini cu o
încărcătură tensionantă pentru eu: a oprimatului, a opresorului, a societăţii
opresive. Imaginea oprimatului este negativă, pentru că este depreciativă
datorită introiectării evaluării pe care o face opresorul despre oprimat;
imaginea opresorului este paradoxal pozitivă şi serveşte persoanei oprimate
drept "model al umanităţii"; imaginea societăţii opresive este paradoxal
pozitivă, ca "bună" şi "corectă".
Aceste imagini hrănesc conştiinţa oprimatului şi generează diferite
atitudini dintre care, cea mai importantă, este atitudinea de dependenţă.
Complementar, aceste mitologeme interioare ale conştiinţei duale ale
140
Alschuler, 1992
opresorului pot fi subsumate atitudinii generale, dominantă în conştiinţa

colectivă, de paternalism. Dependenţa şi paternalismul interacţionează
întărindu-se reciproc.
Un model de dinamică a identităţii eului

În cursul desfăşurării diferitelor faze ale terapiei, este posibil să fie
vizualizată şi clarificată pentru pacient şi pentru analist, mişcarea eului de-a
lungul mai multor modele de identitate. Ne putem imagina - analog
sistemului solar descris de Jung, reluat de Ediger şi Kast, complexele din
inconştientul personal ca angajate într-o reţea, cu anumite grupuri de
complexe clusterizându-se (ca un ciorchine) în modele, deşi fiecare grup este
în contact cu toate celelalte complexe din reţea. Vorbim astfel, în termeni
tehnici, de constelarea unei anume situaţii complexuale.
Desigur, în viaţa obişnuită schimbările de dispoziţie semnalează
aceeaşi dinamică, reprezentând posibile vizualizări ale schimbărilor în
structura complexelor subiacente imaginii eului.
Miezul arhetipal al eului este Sinele, şi poate fi vizualizat ca o rază
de lumină. Acele complexe care sunt luminate de această rază sunt cele care
reprezintă identitatea actuală a eului. Restul reţelei este în întuneric pentru
moment şi reprezintă diferite modele non-structurale ale non-eului.
În situaţia în care raza luminoasă se mişcă, se va schimba odată cu
lumina şi conţinuturile eului şi modelul de relaţionări asociate acestor
conţinuturi. Desigur, în condiţia de conştiinţă obişnuită, persoana nu este
conştientă că lumina eului ar putea fi mobilă, ci pur şi simplu trăieşte şi în
consecinţă consideră (...cogito ergo sum!) că aria iluminată, care se
manifestă în prezent, este chiar eul său.
Continuând aproximarea dinamicii inconştiente, este evident că
reţeaua nu trebuie considerată o structură fixă pentru că atunci când eul
iluminează o anumită zonă, este capabil să facă o schimbare în reţeaua de
complexe din acea zonă. Complexele există într-un câmp interconectate şi
orice schimbare va afecta (mai mult sau mai puţin) structura tuturor
celorlalte complexe. În context, în condiţia de pasivitate eul va trăi această
reţea, dar în condiţii de activism eul poate participa la crearea sau dizolvarea
structurii complexelor iluminate.
În model putem înţelege şi imagina faptul că structura complexelor
poate fi schimbată nu numai de eu, ci şi de Sine, de activitatea Sinelui, în
mod direct sau indirect. Schimbarea directă apare de exemplu în momentul
când se constelează un anumit conţinut particular al visului. Indirect
schimbarea apare prin faptul că Sinele poate conduce eul la confruntarea cu

anumite conflicte sau stadii de dezvoltare reprimate, evitate, negate. Eul şi
Sinele pot influenţa structura complexelor pe care se sprijină eul pentru
simţul propriu al identităţii.
În utilizarea analitică a viselor este importantă dezvoltarea unei
capacităţi de a simţii procesele de schimbare a structurilor identităţii.

Date de cercetare din studiile inter-culturale, etnologice,
psihofiziologice etc. demonstrează diferenţieri de bază, inclusiv la nivelul
fiziologiei organismului între genul masculin şi feminin. Cele mai
semnificative pentru discuţia prezentă ne apar cele legate de lateralitatea
emisferelor cerebrale. Dacă în anii 50 Erik Neumann vorbea despre
diferenţele esenţiale între conştiinţa focusată (centrată) masculină şi
conştiinţa difuză feminină,141 dar abia anii 70 aduc în atenţie studiile de
conştiinţă bimodală. Ornstein, 1972, este cel care foloseşte termenii
masculinitate şi yang în legătură cu emisfera stângă utilizată predominant în
procesarea analitică a datelor, deducţia logică, procesarea secvenţială. 142
Termenii de feminitate sau yin sunt folosiţi în legătură cu emisfera dreaptă,
implicată predominant în creativitate, conştientizarea corporală şi procesarea
non-lineară (difuză).
Cercetările lui McGuinness şi K.Pribram comunicate în 1978 aduc
date semnificative privind lateralizarea.143 Bărbaţii sunt activi în sarcini care
nu implică schimbări între cele două emisfere cerebrale, femeile în sarcini
care solicită abilitatea unor astfel de schimbări flexibile.
Jung şi mulţi dintre urmaşii săi, - dintre care face parte şi Neumann,
consideră că datele empirice şi experimentale favorizează opinia privind
existenţa unor diferenţe de bază între masculinitate şi feminitate. Conceperea
psihicului ca unitate a contrariilor complementare, teoria arhetipurilor şi a
sensurilor virtuale aduse în natura umană inclusiv diferenţierea între animus
şi anima, teoria individuării care susţine evoluţia spre totalitate şi întregire
prin aducerea în conştiinţă a componentelor sexului complementar, - toate
141
în E. Neuman, 1954, "On the moon and matriarchal consciounness",
Spring, pag. 83 - 100
142
"The psychology of consciousness", Freeman, San Francinsco
143
"The origins of sensory bias in the development of gender differences in
perception and cognition", în "Cognitive growth and development",
M.Borzner, Bruner Mazel, New York
sprijină consistent existenţa unor diferenţe psihice între cele două sexe. În
acelaşi timp, dincolo de diferenţierile necesare, pot fi aduse în discuţie şi
datele privind faptul că fiecare sex poartă potenţialul şi de a fi asemeni
celuilalt.
La naştere Sinele este în cea mai mare parte nediferenţiat şi
hermafrodit. Din această totalitate (în mitologie, din haos) încep să se
diferenţieze specific tendinţele formative arhetipale. În dinamica formării
complexului eului, arhetipul totalităţii introduce o primă dis-rupere, între
feminitate şi masculinitate, una destinată miezului formativ al complexului
eului, cealaltă complexului "contrasexual" introducând astfel posibilitatea
dinamicii dialectice de o viaţă între teză şi antiteză şi virtual, a sintezei
diferenţiate între acestea la nivelul "conştiinţei înţelepte" sau individuate.
În mitul creaţiei lumii, din haosul primordial denumit "izvorul de
viaţă al lumii", se diferenţiază prima dată feminitatea, zeiţa Geea, Pământul.
Din ea i-a naştere masculinitatea, Uranos, Cerul albastru. Unirea sacră -
hierosgamos - celor doi va porni şirul creaţiei tot mai diferenţiate şi
tensiunea veşnică dintre cele două contrarii - complementare, feminitatea şi
masculinitatea. Date de ultimă oră privind ADN-ul uman indică faptul că
moştenirea genetică bazală se constituie pe linia descendenţei feminine. De
asemenea, cercetările au adus de curând o nouă provocare, aceea a
posibilităţii de a constitui materialul genetic necesar embrionului numai pe
calea feminină.
În mod firesc, când eul este feminin, Animus ca arhetip al
masculinităţii este actualizat (prin mecanisme proiective) în primul rând prin
intermediul experienţelor existenţiale ale fetei cu tatăl ei. Când eul
integrează masculinitatea, Anima este exprimată prin experienţele
existenţiale ale băiatului cu mama sa. Aceste tipuri de actualizări reprezintă
primele activări ontogenetice ale arhetipului contrasexual. Aceste
conţinuturi au o influenţă profundă asupra caracteristicilor fenomenologice
ataşate complexului în inconştientul personal al copilului. Complementar
faţă de sexul integrat la nivelul eului, se constituie în acest mod, pe
direcţionarea oferită de arhetipul contrasexual, complexele anima,
reprezentând feminitatea interioară şi interiorizată la bărbat, şi animus,
respectiv complementaritatea masculinităţii pentru o femeie.
Jung tinde să localizeze animus / anima primar în psihismul
individual şi secundar proiectate în lumea exterioară. Femeia posedată de
animus este considerată a avea o problemă individuală, proiectându-şi
masculinitatea inferioară în "realitate", pe un bărbat concret. Bărbatul
posedat de anima, va proiecta feminitatea inferioară pe un caracter feminin

real, sau va trăi dispoziţii afective fluctuante, capricii, inconstanţe
comportamentale diferite de calităţile sale animus. Conştientizarea implică
recunoaşterea şi renunţarea la proiecţii; în cazul lui animus pentru o femeie
înseamnă însă să recunoască şi măsura în care animus a fost introiectat din
conştiinţa colectivă patriarhală.
Jung vede anima (ca imagine feminină în bărbat) ca fiind capabilă,
când este neconştientizată şi neintegrată la nivelul imaginii de sine, să
producă stări emoţionale obscure, nediferenţiate pe care le denumeşte
"dispoziţii". Animus (imagine masculină în inconştientul unei femei) este
considerat o sursă pentru un mod de raţionare nedezvoltat care poate
conduce spre izbucniri de "opinii dogmatice".
Efectele negative ale acestor complexe inconştiente sunt amplificate
cu cât eul nu este conştient de ele şi nu le anticipă apariţia, fiind luat prin
surprindere. În astfel de situaţii Jung vorbeşte de "posedare", a fi posedat de
anima sau animus reprezintă o ameninţare sau o provocare pentru coerenţa şi
flexibilitatea eului. Practic, astfel de situaţii sunt vizibile când un bărbat
reacţionează la cea mai mică remarcă adversivă sau la dezamăgire prin
abandonul într-o dispoziţie afectivă depresivă. O femeie poate reacţiona la
situaţiile care îi ameninţă încrederea în sine prin reacţii bruşte de
încăpăţânare, opinii impersonale şi fără legătură cu ceea ce se petrece aici şi
acum.
Procesul dezvoltării ontogenetice trece, odată cu constituirea eului şi
asumarea genului, prin diferenţieri importante mai ales în perioada
adolescenţei când are loc, în mod necesar, o desprindere din identificările
paternale şi o proiectare a acestor conţinuturi pe un prim partener de cuplu.
Diferenţa dintre un bărbat şi o femeie la nivelul acestor complexe
contrasexuale constă în faptul că "după cum anima produce dispoziţii,
animus produce opinii", spune Jung (1953). Caracteristic pentru o influenţă
paternală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un comportament dur,
implacabil, rece, încăpăţânat, insensibil. În stadiul de identificare influenţa
animus-ului negativ e vizibilă în pasivitatea şi paralizia tuturor sentimentelor.
Spre deosebire de anima care este de obicei personificată de o unică imagine
feminină ("idealul feminin de neatins"), animus apare frecvent în vise
printr-un grup de personaje ceea ce întăreşte faptul că reprezintă mai mult un
element colectiv decât unul personal. În această diferenţă se poate întemeia,
cel puţin din această perspectivă, tendinţa femeii de a se centra mai ales pe
un singur bărbat şi a bărbatului de a căuta acest ideal de neatins într-o
pluralitate de relaţii feminine.
Iată pluralitatea Animus exprimată în visul unei tinere cu un

complex matern ce întreţine unitatea duală mamă-fiică, figura patemă lipsind
din familie. În interrelaţia reală cu masculinitatea, persoana prezintă în fapt o
incapacitate resimţită dureros de a rămâne ataşată de un singur partener. În
vis “...mă aflu pe un platou, în natură. În faţă, un perete de stâncă pe care se
află expuse fotografii cu locuri în care fusesem... Vine lângă mine un bărbat
a cărui faţă nu o cunosc. Este cel puţin cu cinci ani mai mare... Îi cade ceva
din mână. Ne aplecăm amândoi după obiect. Mă ţine de mijloc. Feţele ne
sunt foarte apropiate. Când s-a ridicat am observat că obiectul după care ne
aplecaserăm era propriul meu aparat de fotografiat... Aparatul meu e mai
solid, îmi spune el... De pe o pantă urcă şi i se vede iniţial doar capul, este M.
Îi fac semne cu mâna. Îi arăt fotografia interesantă. Fusesem acolo cu el, în
vară. Nu este entuziasmat. <Ce-i cu asta?> îmi spune. Dispare. De pe pantă
apare capul lui N. foarte serios. Ţine un pacheţel în mână. Se poartă cam
straniu. Nu ştie de fapt cine este bărbatul de lângă mine. N. nu prea vorbeşte...
Sunt cu amândoi, M. şi N. Deşi nu îi văd, îi simt. Întorc capul şi îi văd pe O.
Dichisit. Este singurul care mă ia în braţe când mă vede...". Visul tratează
aproape literal relaţia instituită între subiect şi trei imago-uri Animus.
Tradiţional, Anima tinde să poarte partea emoţională neintegrată a
bărbatului ceea ce se manifestă într-o afectivitate dominată de
sentimentalism (versus sentimente nuanţate şi mature). Animus se manifestă
printr-o gândire nediferenţiată, insuficient de flexibilă, ce apelează la
prejudecăţi mai degrabă decât la o evaluare nuanţată şi adaptată.
Sentimente şi opinii învelite în termeni precum "trebuie", "ar trebui”,
care se bazează pe reguli generalizate şi colective privind comportamente
acceptabile sau stereotipuri masculine sau feminine - toate acestea
introiectate şi provenind, în prezent, cel mai adesea, din părţile inconştiente
ale psihismului. Ceea ce le trădează sursa este tocmai calitatea impersonală a
acestor sentimente sau opinii.
Un mod prin care se deosebeşte feminitatea psihică asumată în
identitatea eului de masculinitatea psihică de asemenea asumată în identitate,
este funcţia psihică dominantă care joacă rolul de bază în diferenţierile de
care este responsabilă conştiinţa. Astfel, se poate spune că există tendinţa ca
bărbaţii să fie predominant tipul de gândire logică şi / sau senzorialitate ca
funcţia secundară, iar la femei predomină tipologia afectivă şi / sau intuitivă.
Funcţia dominantă este asumată de psihismul conştient, iar complementara,
cu caracteristicile opuse, este asociată de complexul contrasexual, respectiv
logica pentru femei şi afectivitatea pentru bărbaţi. "Anima, având un gen
feminin, este în exclusivitate o figură care compensează conştiinţa

masculină. La femei figura care compensează are un caracter masculin şi, în
acest sens, i se potriveşte denumirea de animus"‚ scrie Jung (1953). Animus
corespunde Logosului parental la fel cum Anima, la bărbat, corespunde
Erosului matern. Anima şi Animus ca imagini arhetipale, au capacitatea de a
media între conştiinţă şi inconştient, aspectul creativ al inconştientului este
integrat conştiinţei în principal prin intermediul lor.
Un aspect decisiv pentru sexualitate este climatul psihic pe care îl
creează acasă ambii părinţi, climat care condiţionează profund procesele
arhetipale constelate şi complexele formate. Succesul sau eşecul individului
în relaţionarea cu membrii sexului opus este în mare parte determinat de
experienţa extensivă trăită în copilărie prin interacţiunile repetate dintre tatăl
şi mama sa şi, de asemenea, de relaţia individuală a părinţilor cu copilul lor.
În acest context, valoarea personală atribuită de fiecare părinte celuilalt este
în mod special semnificativă pentru dezvoltarea sexuală a copilului.
Bisexualitatea psihologică este o reflectare a faptului că factorul
decisiv în determinarea sexului este numărul mare de gene feminine sau
masculine. Numărul mai mic de gene contrasexuale pare să ducă la un
caracter contrasexual, de obicei rămas inconştient. Anima şi Animus se
manifestă cel mai tipic în forme personificate prin personaje din vise şi
fantezii, sau în manifestările iraţionale ale afectivităţii masculine sau ale
gândirii feminine. Ca reglatori ai comportamentului şi ai procesului de
individuare sunt arhetipuri deosebit de importante.
Deşi anima / animus sunt în general contrasexuale faţă de
identitatea de gen a eului, sunt situaţii în care sunt contaminate de umbră,
situaţii în care sexul animei sau animusului este mai puţin clar. Dacă există o
confuzie de identitate în rolul de sex al eului, această confuzie se poate
reflecta în imagourile umbrei şi animei / animusului.
Având în vedere aceste date, psihologia analitică susţine că
legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau eşuează datorită, de
obicei, unor dezvoltări patologice ale complexului contrasexual. Aceasta
este de fapt, principala explicaţie pe care o oferea psihologia jungiană şi cea
a urmaşilor direcţi ai lui Jung, pentru formarea legăturilor de tip homosexual.
Obiecţia de fond ridicată de unii analişti contemporani, constă în faptul că
datele pe baza cărora s-au făcut aceste inferenţe provin în urma unor cazuri
aflate în terapie, deci într-o stare declarată de dezechilibru. Este important ca
aceste cercetări să se realizeze, spune Hopcke (1989) de exemplu, în
comunitatea specifică, pe subiecţi care se simt într-o stare de echilibru psihic
normal.
O astfel de formare şi funcţionare anormală a complexului

contrasexual depinde deci, în primul rând de experienţele existenţiale
nefericite în relaţionarea cu părintele de sex opus. Există mai multe
modalităţi de manifestare a acestui fapt, astfel că, la pubertate, Anima (sau
Animus) nu reuşeşte să se detaşeze din complexul parental ceea ce face ca
libidoul heterosexual (înţeles ca energie psihică) să rămână legat de părintele
de sex opus.
1. Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul
este inflaţionat de arhetipul contrasexual ceea ce duce la eşecul
actualizării principiului sexual care corespunde genului biologic al
individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie dominată de
Animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârşi în
legături de tip homosexual. Am ales spre exemplificare poemul unui
pacient, un bărbat tânăr, cu un puternic complex matern nerezolvat care
a condus la relaţii instabile cu feminitatea inclusiv spre dorinţe şi relaţii
homosexuale, poem care exprimă în simbolistica metaforelor o stare
regresivă. Mama transferase în relaţia cu fiul ei, încă din mica copilărie,
o parte din sexualitatea neconsumată în relaţia cu soţul. “Trecând
nepăsător pe vechi străduţei’ am avut o viziune / Lângă mine, eu stăteam
/ Aveam - n-aveam zece ani / M-am speriat şi m-am întrebat: / "Care sunt
dintre ei?" / Iar s-a cufundat inima mea cu deşertăciune / Are nevoie de
nisip / de speranţă să se agaţe / Până să recadă în oceane triste, / Sirenă
nemuritoare / pe valuri învie-mă şi lasă speranţa în neant să cadă şi
singură acum să sufere”. Se observă în simbolistica versurilor coborârea
în inconştient (neant, ocean), complexul anima în suferinţă (inima,
sirena). situaţia regresivă (cele două identităţi simultane). Apare
evidentă şi fragmentarea imagoului animei - acesta se agaţă (se
proiectează) de nisip (instabilitate maximă, lipsă de formă).
2. Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere
a Animei sau Animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru
formarea legaturilor heterosexuale.
3. Aceeaşi condiţie psihică poate fi determinată şi de situaţia inversă,
respectiv o relaţie prea apropiată şi quasi-indestructibilă cu părintele de
sex opus, care va conduce la o dezvoltare hipertrofiată a complexului
contrasexual şi la o identificare a eului cu acesta, mai ales dacă părintele
de acelaşi sex a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau relaţia
cu el a fost neimplicativă afectiv (detaşare, distanţă, înstrăinare).
Bărbaţii de acest tip tind să fie capricioşi, cu un comportament greu
previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate de Animus sunt

dimpotrivă, agresive, dogmatice, încăpăţânate. Identificarea cu
complexul contrasexual poate duce în aceste cazuri spre
trans-sexualism.
4. O nuanţare în acest context apare în unele abordări analitice moderne
care se referă la existenţa în psihic şi a instanţei superego. A. Stevens
(1992) vorbeşte despre reprimarea Animus-ului sau Animei sub
influenţa prohibitivă a superegoului, represie care poate duce la un gen
de “volatilizare” a tuturor membrilor şi atributelor sexului opus şi la o
identificare compulsivă cu membrii şi atributele propriului sex.
Jung (1953) se referă la starea de inflaţie sau de contaminare a
identităţii proprii cu cea a complexului interior astfel că “o femeie posedată
de animus este întotdeauna în primejdie de a-şi pierde feminitatea, persona
feminină adaptată pe care o are, asemeni unui bărbat care, în circumstanţe
asemănătoare, trece prin riscul efeminării. Aceste schimbări psihice ale
sexului sunt în întregime datorate faptului că o funcţie care corespunde
interiorităţii a fost întoarsă spre exterioritate. Motivul acestei perversiuni
este în mod clar eşecul de a da o recunoaştere adecvată unei lumi interioare
care este autonomă şi opusă lumii exterioare şi impune cerinţe la fel de
severe asupra capacităţii noastre de adaptare”.
La nivelul acestor explicaţii pentru legăturile de tip homosexual,
pubertatea apare ca un prag critic. În literatura analitică, un concept devenit
deja clasic este discutat pe larg de von Franz în 1970, anume sindromul puer
aeternus. Jung se referă la fenomenul puer aeternus, copilul etern, termen şi
realitate psihică care acoperă tipuri particulare de psihologie şi care este
foarte răspândit. Termenul este adesea folosit în psihologia analitică (având
ca şi complementar feminin pe puella aeterna şi, la celălalt capăt al vârstelor,
pe senex / seneca) pentru a denumi un tip particular de nevroză la bărbaţi,
caracterizată de tendinţa de a rămâne prins în adolescenţă ca o consecinţă a
unui ataşament matern foarte puternic. Alte trăsături observabile sunt
tendinţa de a adopta un stil de viaţă provizoriu, fantazând pe motivul unei
vieţi creative, dar în mod real incapabil să creeze ceva valabil, acestea
dublate uneori de ideea mesianică a salvatorului, incapabil de eforturi
serioase în realizarea unor scopuri, uneori gata să aleagă aviaţia sau
escaladarea montană ca sporturi preferate.
Acesta se aplică la acele persoane care, indiferent de vârsta
cronologică, au rămas adolescenţi, etalându-şi caracteristici care sunt
obişnuite la un adolescent de 17 -18 ani, conduite asociate cu o puternică
legătură maternă care persistă de-a lungul vieţii cu o intensitate
pre-pubertală (astfel de mame prezintă tendinţa de a fi fie părinte unic /

divorţ, fie sunt căsătorite cu un bărbat lipsit de afectivitate, necredincios sau
impotent). Analizele realizate de von Franz (1970) vorbesc în acest tip de
situaţii de tulburările sexualităţii, fie de tip homosexual, fie de tip Don Juan.
În astfel de situaţii "Libidoul heterosexual este încă legat de mamă, care este
în realitate singurul obiect iubit, cu rezultatul că sexualitatea nu poate fi
trăită / experimentată cu altă femeie. Acestor bărbaţi le lipseşte
masculinitatea şi o caută simbolic în partenerul lor masculin”.
Jung (1959) privea astfel de situaţii de perpetuare a legăturii intense
mamă -fiu ca o “conspiraţie secretă” între cei doi parteneri prin care “fiecare
îl ajută pe celălalt să înşele viaţa”. Eliberarea ar cere băiatului exigenţe pe
care nu este în stare să le facă fată. În termeni psihologici, este blocat în
mamă, “devorat” de complexul matern. O mamă dominată de animus
întăreşte teama primordială de femeie şi astfel ea poate seca încrederea lui în
propria masculinitate, făcându-l incapabil să şi-o actualizeze.
Presupunerea fundamentală a teoriei analitice este că suntem fiinţe
heterosexuale, heterosexualitatea fiind punctul de referinţă central în
înţelegerea sexualităţii umane de către Jung şi jungienii clasici.
Homosexualitatea apare ca anormală ca orientare conştientă şi incongruentă
cu adaptarea sexuală matură. Jung îi recunoaşte valoarea simbolică ca
homoerotism intern şi posibila necesitate psihologică a unora de a trece
printr-o perioadă homosexuală. Jung consideră animus şi anima ca factori
producători de proiecţii polarizate pe genul respectiv ( masculin, respectiv
feminin); heterosexualitatea apare ca normă inconştient dată, aceste proiecţii
fiind "foarte sexualizate" în conţinut erotic.
Fundamentându-ne pe presupunerea că heterosexualitatea este
întotdeauna "firească", obiectele erotice către care se îndreaptă aceste
proiecţii trebuie întotdeauna să fie o persoană complementară genului
identităţii eului, deci "de sex opus". Ca proces primar, femeia percepe
Animusul într-un bărbat concret; este o proiecţie sexualizată, astfel că ceea
ce resimte este fie atracţia sexuală faţă de acest bărbat, fie o repulsie sexuală,
un conflict sexual cu el. La baza presupunerii că anima - animus sunt
arhetipuri contrasexuale este faptul că oricare este genul cu care se identifică
persoana ea va căuta mereu satisfacţie sexuală în sexul opus. În situaţia unui
bărbat calităţile de tip animus aparţin "în mod natural" identităţii eului:
orientarea spre scop, curajul, activismul, voinţa, decizia, capacitatea de a
emite opinii etc. Planifică, exercită voinţă, gândire focalizată, valorează
raţiunea, are continuitate logică. În situaţia unei femei, calităţile de tip anima
sunt firesc apanajul identităţii eului feminin: sentimente nuanţate.

Iată anima în visul unui adolescent, cu toată încărcătura ei
fascinatorie: "...(un parc cu multe animale în libertate. Subiectul se miră că
pot să trăiască toţi în pace) Mă întorc şi dincolo de gard o văd femeie cu ochi
verzi, blondă. Îmi spun că o cunosc. E medic veterinar. Plecăm împreună pe
un câmp. Între timp devenise brunetă. La un centru de îngrijire iepuri. Pui de
iepure. Ea îmi arată pui de iepure de la B. (oraşul natal). Mergem şi facem
dragoste. Mă captivează, îmi vorbeşte. O urmăresc fascinat (îmi amintesc cât
de natural o dezbrăcam)".
Literatura analitică modernă susţine, într-o relativă continuare a
datelor lui Jung (mai ales în ceea ce priveşte formele de proiecţie a acestor
arhetipuri contrasexuale), că imaginile contrasexuale pot apare atât ca o
pluralitate de imagouri masculine (pentru Animus), cât şi ca o pluralitate de
imagouri feminine (pentru Anima).
Cercetări analitice contemporane încearcă să introducă ideea
funcţionării - alături de cele două arhetipuri contrasexuale - unui arhetip al
androginităţii, aceste trei modele ale sexualităţii fiind implicate în dinamica
şi identitatea homosexuală. 144 Dintre analiştii care construiesc un suport
pentru acest model, americanul Hopcke (1989) teoretizează în jurul ideii că
orientarea sexuală este un fenomen arhetipal cu mai multe faţete astfel încât
“dacă întreaga orientare sexuală este rezultatul unei confluenţe personale a
masculinităţii, feminităţii şi androginităţii, atunci bărbaţii şi femeile
bisexuale nu sunt creaturi ciudate, anomalii sexuale, excluşi din societate, ci
indivizi ale căror energii masculine, feminine şi adrogine se amestecă şi curg
într-un model particular individual ca răspuns ia anumite experienţe, trăiri
arhetipale şi personale”.
În plus, Hopcke (1989) afirmă astfel o bază explicativă pentru
homosexualitatea constituţională, teoretizând posibilitatea funcţionării unei
tipologii sexuale, analoge tipologiei teoretizate de Jung pentru dinamica
personalităţii, tipologie sexuală “legată inextricabil în anumite cazuri de o
predominanţă a unei anumite configuraţii arhetipale’. În acest sens, de
exemplu, feminitatea arhetipală apare ca extrem de complexă - antrenând
relaţionări de aspecte opuse în tipologii diverse, mamă - fiică, Afrodita -
Artemis, uterul care expulzează şi peştera devoratoare, naştere şi moarte,
rănire şi vindecare, Gorgona şi Kore, Marlyn Monroe şi Bette Davies,
Bătrâna Înţeleaptă şi puella aeterna, Sofia şi Eva, felina domestică şi tigresa
devoratoare, spiritualitate şi chtonian, aprig şi tandreţe, pământ şi lună, apă
144
M. Minulescu, 1997
şi foc.
Faţetele masculinităţii sunt la fel de divers exprimate prin cupluri
opuse simbolic precum tată-fiu, Wotan şi Loki, sămânţă şi spirit, nebun şi
magician. priapic şi impotent, eremit şi împărat, animus şi Logos, soare - cer,
Neptun şi Hades, Peter Pan şi Charles Bronson, intelect şi sexualitate,
lumină - umbră, încredere şi renunţare, animal feroce şi animal prieten al
omului. Toate acestea formează nenumăratele modalităţi de exprimare a
identificărilor şi proiecţiilor particulare.
Hopcke (1989) modelează posibile expresii ale androginităţii în
cupluri de opuse precum antroposul originar şi fiinţa non-existentă, vizibilul
şi indivizibilul, totalitatea masculină şi totalitatea feminină, oul cosmic
unitar şi multiplicitatea înseşi, perfecţiunea spirituală şi aberaţia
monstruoasă, cuplarea incestoasă şi uniunea supremă, şamanul şi perversul,
Boy George şi Tootsie, Yentl şi Gertrude Stein. Toate aceste modele
semnificând nenumăratele configuraţii arhetipale care stau în fundalul
atracţiei persoanei faţă de femei sau faţă de bărbaţi.
Hopcke (1989) consideră că toate cele trei modele de identitate
sexuală umană - femininul, masculinul şi androginul, joacă un rol în viaţa
lesbienelor şi a homosexualilor; nu este vorba de un singur arhetip al
homosexualităţii cum nu este vorba nici de un singur tip de homosexual “ci
mai degrabă de un caleidoscop de modele, impulsuri, pulsiuni, fantezii şi
scopuri ale homosexualităţii care reflectă infinita varietate de interacţiuni
dintre aceste trei arhetipuri, care ele însele au extraordinar de multe faţete şi
o multitudine de polarităţi conflictuale".
În context, scopul relaţiei analitice este de a dezvolta o relaţie matură,
individuală cu oricare dintre aceste trei arhetipuri. Desigur, acest lucru nu va
conduce inexorabil spre heterosexualitate, consideră Hopcke, dar va permite
dezvoltarea potenţialităţilor specifice individului, lărgirea personalităţii şi
auto-cunoaşterii, individuarea în termeni jungieni.
Astăzi este pusă în discuţie şi ipoteza că în spatele arhetipurilor
contrasexuale propriu-zise, Anima & Animus, există un arhetip care are o
semnificaţie mai mare, arhetipul sexualităţii. A. Stevens (1990) de exemplu,
susţine că sexualitatea trebuie înţeleasă ca un sistem arhetipal care este mai
mult decât instinct sau pulsiune, dacă este să luăm în considerare
complexitatea, universalitatea şi numinozitatea specifice. “Semnificaţia
sexualităţii în viaţa personală - scrie Stevens, se extinde mult dincolo de
procesul de reproducere. Începe în copilăria infantilă şi continuă până la
mormânt, nu se limitează la actul sexual ci se manifestă în toate formele de
excitare sexuală, fie ca fantezie erotică anticipativă heterosexuală sau

homosexuală, fie ca voaierism, exhibiţionism, fetişism, sado-masochism,
interes pentru orice tip de pornografie. Mult din timpul petrecut în vise şi
fantezii erotice sprijină puterea simbolică a arhetipului sexual”.
Un autor de referinţă precum Guggenbuhl-Craig (1986) subliniază
în acelaşi sens semnificaţia sexualităţii în contextul procesului de
individuare considerând-o ca “simbol pentru ceva care relaţionează cu sensul
vieţii noastre, cu mişcarea şi dorul către divin, cu procesul de individuare...
Aspectul de individuare al sexualităţii se revelă în fuziunea extatică
împreună în actul de iubire - numinozitatea căruia trebuie înţeleasă ca un
simbol viu al lui mysterium coniunctionis, scopul căii de individuare”.
Ca punte între conştient şi inconştientul arhetipal, complexul
contrasexual mediază nu numai relaţia cu exteriorul obiectiv, ci şi relaţia
dintre Ego şi Sine.
Datorită acestui aspect, o parte esenţială pentru orice analiză
jungiană este dezvoltarea unei relaţii conştiente cu Animus / Anima.
Examinarea fanteziilor din cadrul visului, sau a celor erotice vigile, a condus
la concluzia că partenerul creat în vis sau în cursul reveriei, are anumite
caracteristici bine definite care reapar recurent, caracteristici prin care se
specifică conţinutul / faţetele complexului contrasexual al subiectului. De
fapt, această analiză reprezintă şi una dintre tehnicile de accesare a
complexului contrasexual de către conştiinţă.
Individuarea avansează prin conştientizarea unora dintre faţetele
Animei / Animus-ului. Această aducere în conştiinţă permite activarea
potenţialului inerent miezului arhetipal al complexului, trăirea şi integrarea
lui în personalitatea ca întreg. În realitate, acest proces se desfăşoară pe
durata întregii vieţi.
Analişti moderni precum Stevens susţin pe de altă parte că tendinţa
de creştere a populaţiei care preferă legături de homosexualitate nu poate fi
explicată doar prin acest gen de dinamică intrapsihică care tine evident de
deficienţe legate de formarea şi funcţionarea complexului contrasexual. Mai
degrabă, este o rezultantă a incapacităţii acestei societăţi de tip occidental de
a oferi posibilitatea unor ritualuri valabile de iniţiere. Pentru ca principiul
masculin să se actualizeze la maturitate, este nevoie de încercări sancţionate
cultural. Specificul societăţii contemporane vestice este pierderea
procedurilor de iniţiere în maturitate, pierdere cu consecinţe directe asupra
dinamicii şi funcţionării arhetipale. “Astfel, societăţile care nu au rituri ale
pubertăţii vor conduce spre o populaţie masculină din ce în ce mai extinsă
pentru care principiul masculin este doar parţial actualizat” (Stevens, 1992).
În paralel, acest tip de societate, care de secole apare dominată de

regula patriarhală a ordinii, ierarhiei şi disciplinei şi care şi-a pierdut printr-o
excesivă intelectualizare / raţionalizare legătura cu natura şi instinctul,
începe, prin reflex, să devină tot mai dominată de tendinţele atâta timp
reprimate, care ţin de ordinea matriarhală. În acest context, homosexualitatea,
asemeni prevalenţei atitudinilor de tip egalitar, respingerii distincţiilor de
clasă socială în îmbrăcăminte, vorbire sau comportament, asemeni
dezvoltărilor privind rolul social al femeii sau chiar dorinţei o de trăiri
euforice cu ajutorul drogurilor sau muzicii rock. Toate acestea ţin de
exprimarea unor atitudini reprimate de tip matern care tind să elibereze
individul de orice constrângere culturală sau de autoritate externă.
Taylor (1972), vorbeşte de introiectarea unui model de tată slab sau
indulgent, lipsit de autoritate sau de atitudini conservatoare “chiar băiatul
care azi îşi introiectează tatăl, probabil va introiecta un tată slab sau
indulgent, deprivat de atributele autorităţii şi conservatorismului pe care, în
principiu, le asociem cu figura paternală. Acest lucru va contribui la un
curent matrist pentru că poate conduce la slăbirea imaginii tatălui într-un
moment când este întărită imaginea mamei”.
Datele obţinute din studierea comunităţii de homosexuali, tind să
aducă în discuţie şi alte explicaţii, aparte de ideea unei dezvoltări oprite, sau
a eşecului dezvoltării ontogenetice.
Astfel, de exemplu, există ipoteza că, în contextul ameninţării
planetei Terra cu suprapopularea, există sincronic în plan intrapsihic,
obiectiv, o nouă tendinţă spre o nouă normalitate care să restrângă
reproducerea. În acest sens, homosexualitatea ar fi o altă cale validă de
realizare a dezideratului individuării, unirii opuselor.
În acest tip de relaţii, intens emoţionale, trăite intens, se
materializează - prin scurt-circuitare - potenţialul arhetipal al Sinelui (care
conţine atât componente feminine cât şi masculine). Altfel spus, pentru
ambele sexe, mai ales în perioada adolescenţei, persoana iubită de acelaşi
sex este trăită ca un imago, o întrupare a Sinelui. Procesul este asemănător
situaţiei în care în legăturile de tip heterosexual, persoana iubită întrupează
imagoul pentru complexul contrasexual, Anima sau Animus. Luând în
considerare bogata producţie imaginativă specifică unor relaţii de tip
homosexual, se presupune că sunt stimulate schimburile simbolice prin care
sunt actualizate sau retrase proiecţiile, ceea ce este de natură să promoveze
procesul de individuare.
A. Stevens (1992), consideră că, în esenţă, sensul relaţiei este
constructiv pentru ambii parteneri, promovând prin stimularea funcţiei

creative, individuarea “În iubirea homosexuală, partenerul. ca purtător al
Sinelui, nu este numai perceput ca actualizând importante potenţialităţi ale
Sinelui inaccesibile celui care iubeşte, ci, prin mediul înalt încărcat al
relaţionării, sprijină inconştient pe partenerul său să creeze (nască) în sine
însuşi un potenţial asemănător, acest lucru reprezentând chiar esenţa relaţiei
în individuare.”
7.3. Coerenţa eului şi restabilirea acesteia

În conceperea jungiană, eul apare ca şi complex central pentru
dezvoltarea pacientului.
Complexul eului se formează treptat şi tot treptat, prin actele de
conştientizare, eul devine tot mai integrativ. Termenii obişnuiţi prin care este
denumit acest proces de constelare a complexului eului sunt: auto-estimare,
auto-valorizare.
Gradul de coerenţă poate fi diferenţiat în funcţie de gradul de
definire a structurii, de graniţele bine delimitate. Acest lucru include însă,
paradoxal, şi flexibilitatea în autoreglarea imaginii de sine - faţă de rigiditate
- care poate fi evaluată mai ales în situaţia confruntării cu emoţii puternice,
necunoscute, în situaţia când apar la suprafaţă fantezii care înspăimântă prin
distructivitate sau stranietate. În astfel de situaţii se poate observa măsura în
care eul este capabil să conecteze conţinutul complexului constelat la
complexul eului, fără a utiliza prea mult, sau prea rigid mecanismele de
reprimare şi negare, în stare să integreze conţinutul constelat.
Individul capabil să utilizeze variate şi modulate mecanisme de
apărare, conştientizate ca atare, prezintă un eu coerent şi puternic. Creşterea
capacităţii de a integra conţinuturile complexelor conştiente în complexul
eului dă posibilitatea persoanei să facă faţă conflictului şi contrarietăţii. Un
eu coerent este capabil să se pună pe sine în ecuaţie şi să răspundă adecvat
particularităţilor altor persoane sau să se implice emoţional într-o relaţie fără
teama subiacentă de a pierde, de a dispare, de a "greşi". Eul este suficient de
puternic, coerent pentru a putea suporta încărcătura de contradictorialitate şi
paradoxal.
Eul slab va tinde să utilizeze repetitiv, în mod rigid, mecanismele de
apărare formate în copilăria timpurie. Dintre acestea sunt pregnante
reprimarea, negarea, splitarea în "alb şi negru".
Feldman, 2000, argumentează că, în cazurile severe în care structura
eului este "mutilată", ca în condiţia de narcisism şi borderline, se impune
necesitatea de a dizolva această structură înainte de a putea fi create structuri
noi şi mai coerente în spaţiul intern trăit ca sigur, protejat, securizat. La

pacienţii cu o patologie severă la nivelul structurii eului care au ca simptom
central un sens al inutilităţii şi al golului, apar regresii care pot împinge
analizandul înapoi în timp, experenţial, spre "rădăcinile infantile ale
tulburării psihologice". Acest lucru implică şi emergenţa unor condiţii
primitive, - simbolic analoge condiţiei dinaintea creaţiei lumii - unde haosul
şi confuzia devin trăiri prevalente, spre zone psihice unde "este o diferenţiere
slabă între ceea ce este intern şi ceea ce este extern, unde graniţele corporale
se topesc şi devin fluide".145
Autorul vorbeşte de o necesară oscilare în demersul analitic între
distrugere şi creaţie, cele două forţe inerente tensiunii din psihicul uman.
Distrugerea, sau disoluţia cuprinde acte precum: a trece spre o soluţie, a topi
sau a lichefia; a desface o legătură sau conexiune; a sparge o conexiune sau
uniune. Creaţia înseamnă aducere în existenţă precum şi evoluţia din
gândirea sau imaginaţia persoanei. Trăirea psihologică a distrugerii apare în
fazele regresive ale muncii analitice; pentru aceste perioade, autorul
recomandă şedinţe dese, de 4 - 5 ori pe săptămână, şi utilizarea canapelei.
Regresiile spre stările infantile ce apar cu regularitate şi sunt intense induc un
stres asupra capacităţii de conţinere a analistului. Munca analitică în aceste
perioade înseamnă acceptarea dependenţei pacientului în cadrul jocului
simbolic al relaţiei de transfer - contratransfer.
Când se produce constelarea unui complex inconştient, în dinamica
respectivă, acesta influenţează complexul eului. Ne punem problema cât este
de coerent complexul eului şi care este structura dominantă. De exemplu,
complexul eului poate fi constelat fie prin complexul matern, fie în formă
centralizată şi, deseori, observă V. Kast, cele două forme de constelare sunt
legate în sensul că modalităţile prin care individul exprimă complexul
inconştient şi trauma pe care o resimte sunt legate de complexul eului în
măsura în care întotdeauna reacţiile complexului influenţează simţul valorii
personale.146 De obicei complexul eului este constelat când persoana este
dominată de ruşinea / frustrarea de a nu putea atinge acea realizare a eului
intenţionată, sau dacă cei din jur se referă la un aspect pe care individul ar
prefera să îl ascundă despre sine. În ambele situaţii este atins, este pus în
145
Feldman, pag. 43
146
Aspects of the Ego complex, în "The dynamics of symbols. Fundamentals
of jungian psychotherapy", Fromm, New York, 1992
ecuaţie, simţul valorii personale, dar şi frustrarea nevoii de a fi acceptat,

recunoscut, apreciat, de a primi apreciere şi confirmare din exterior.
Fiecare conflict trăit de persoană poate duce fie spre limitarea eului,
fie spre dezvoltarea acestuia. Insulta, pentru un eu incoerent, conduce la
emoţii de tip anxietate, mânie, trebuinţe de distrugere. În situaţia unui eu mai
coerent, nefragmentat, pacientul poate reacţiona cu un stereotip pentru a-şi
stabili stima de sine (mai ales prin mecanisme de apărare); de asemenea,
dacă eul este coerent, cu o solidă auto-estimare, reacţia este de a încerca să
facă faţă frustrării prin recunoaşterea faptului că există o incoerenţă între
imaginea de sine şi percepţia celuilalt, prin înţelegerea limitelor celor două
aspecte şi acţiunea de a reconstrui aprecierea de sine. Această din urmă are
ca posibile evocarea unor situaţii pozitive, a realizărilor personale, evocarea
celor din jur care suportă şi acceptă imaginea de sine a subiectului.
În analiză, se acordă importanţă procesului de auto-cunoaştere şi
auto-estimare. În primul rând, pacientul este încurajat să-şi perceapă şi
exprime fanteziile legate de sine însuşi. Dificultatea constă în capacitatea
analistului de a sublinia semnificaţia acestor fantezii pentru că, în faţa unor
conţinuturi precum fanteziile de grandoare, pacientul poate dezvolta o
rezistenţă şi tendinţa de a le reprima.
În al doilea rând, analistul trebuie să recunoască şi sublinieze
sentimentele legate de relaţia analitică; sentimentele pot fi descoperite în
expresiile verbale, în conştientizarea limbajului corporal, a atmosferei
prevalente şi, nu în ultimă instanţă, în modul cum răspunde psihicul
analistului la situaţia dată.
Orice complex constelat reflectă modele din copilărie care au
tendinţa să implice o relaţie duală, reflectă conflicte care fie au inhibat, fie au
distorsionat dezvoltarea complexului eului. În măsura în care aceste modele
relaţionale pot fi recunoscute şi înţelese în plan emoţional - nu doar raţional -
devine posibilă schimbarea: o nouă atitudine, un nou comportament.
Înţelegerea emoţională se referă în contextul analizei jungiene atât la
integrarea situaţiei din copilăria pacientului, cât, mai ales, la înţelegerea
situaţiei sale actuale. Analistul sprijină pacientul în această înţelegere prin
faptul că se implică conştient în trăirea sentimentelor neconfortabile, pe care
le va face inteligibile pentru pacient.
Această capacitate de înţelegere şi articulare a vieţii afective, nu
implică în nici un caz un rol de protectiv de tip compătimire, protecţie şi
apărare; sprijinul analitic constă în furnizarea unei matrici protectoare, un
spaţiu în care pacientului i se iau în serios sentimentele, expresiile
emoţionale şi îi sunt interpretare, formulate alături de propriile sentimente.
Analistul nu-şi ascunde trăirile proprii. Autenticitatea actului terapeutic îi

cere să nu pretindă că "totul este în regulă", "nu se simte jignit", sau că este
de acord când nu este de acord. Analistului, în spiritul autenticităţii, i se cere
să-şi exprime emoţiile proprii şi să confirme pacientului că emoţiile pe care
acesta le percepe în relaţie sunt reale, corecte şi exprimabile.
În acest context, al unei dependenţe emoţionale care se creează între
pacient şi această matrice relaţională, pacienţii al căror complex al eului este
lipsit de coerenţă, este fragmentat, resimt o presiune puternică, solicită
prezenţa quasi-continuă a analistului. Capcana constă în faptul că, cu cât
cedează mai mult analistul la presiunea pacientului, cu atât mai mult nevoia
prezenţei devine mai complusivă pentru pacient. O regulă care se impune
este faptul că analistul nu trebuie să fie prezent în orice moment, dar când
este prezent în relaţia concretă, terapeutul trebuie să acorde această atenţie
emoţională totală, nedivizată, pacientului.
De asemenea, în această matrice formativă, analistul are sarcina de a
furniza şi pune în act funcţiile eului pentru cel analizat în situaţia când aceste
ale funcţii ale eului eşuează, se instalează confuzia, imaginile devin neclare,
incoerenţa domină pacientul. Această act de "masterizare" se limitează doar
la situaţiile când manifestările pacientului sunt evidente şi doar în acele
aspecte unde intervenţia sa este necesară. Procedura terapeutică cere ca
această substituire să se facă explicând pacientului desfăşurarea logică a
unor acţiuni, confirmându-i sau informându-l corect despre trăirile sale şi ale
analistului şi ocazionând astfel pacientului posibilitatea de a trăi momente de
orientare.
În anumite situaţii când coerenţa eului pacientului scade şi pacientul
nu mai este capabil să-şi regleze voluntar psihicul, analistul va prelua şi
funcţia eului, dar şi cea de autoreglare. Acest lucru este posibil, în
contratransferul sintonic, sau în proiecţia activă, analistul fiind capabil să
fie conştient de contra-reglările din propriul său psihic şi să le încorporeze în
procesul analitic. Terapeutul poate încerca să asimileze sentimentul
pacientului de a fi rupt în bucăţi sau anxietatea asociată acestei trăiri
prevalente. Va încerca apoi să comunice că aceste stări - sau simbolurile lor -
deşi dificil de suportat sunt adecvate pentru situaţia respectivă. Astfel încât,
mitul fragmentării să fie dublat de mitul creaţiei.
Iată, de exemplu, cazul unei paciente care solicita terapie pentru un
episod depresiv tot mai invadator. În cadrul unei prime consultaţii înainte de
intrarea în terapie, pacienta îşi prezintă suferinţele fizice şi psihice, depresia,
refuzul de a mai participa la viaţa familiei (soţ şi fiică care o îngrijeau, o
susţineau sufleteşte, dar nu izbutiseră să o echilibreze), la cea profesională

(fusese o bună profesionistă care îşi iubea meseria, dar acum "nu mai pot să
mă gândesc că mă ridic şi merg acolo"), la viaţă în general, refuz în creştere
şi din ce în ce mai presant. Această suferinţă era evidentă şi în faciesul
contorsionat, în cearcănele adânci şi închise de sub ochi, în disperarea cu
care încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Acest proces începuse la o
vreme după moartea mamei şi mai ales a surorii, persoană cu care, de-a
lungul vieţii avusese o relaţie antagonică repetitivă. Nu a reuşit niciodată, şi
acum o tortura compulsiv gândul că niciodată nu a putut să se explice, să
comunice cu această soră. Ar dori acum să fi putut să-i ceară iertare.
Procesul de plângere nu s-a oprit după înmormântarea surorii, pentru
că pacienta nu-şi "înmormântase" de loc sora. Ceva din tumultul tragediei
antice greceşti, ceva din încărcătura tensională a noţiunii de blestem şi
izbăvire din blestem, ceva din teama aproape non-umană în faţa unei
pedepse implacabile, supraumane, pot ilustra cel mai bine ceea ce a resimţit,
în contratransfer analista. Observând aceste dispoziţii afective şi această
imagine de tragedie antică, analista a comunicat aceste lucruri pacientei şi o
parte din tensiunea şi contorsionarea obrazului şi stării afective s-a descărcat,
a dispărut brusc, - pacienta cu recunoştinţă a confirmat existenţa unui astfel
de "blestem" exprimat cu ceva timp înainte de moarte, dar niciodată discutat
între cele două surori. Ceva din încărcătura numinoasă a care însoţeşte de
regulă atmosfera revelării unui destin s-a consumat în matricea acestei relaţii
analitice intense. Am putut găsi împreună sens şi posibilitatea unor acţiuni
care, simbolic, să pună în joc aceste conţinuturi şi să le exprime prin
imaginaţia activă.
În astfel de situaţii, devin foarte importante pentru terapeut visele
proprii în conexiune cu imaginile furnizate de pacient, chiar dacă cel analizat
în situaţia de incoerenţă a eului, nu conştientizează mesajele; imaginile
simbolice, visele pot aduce lumină în relaţia analitică în măsura în care pot
reprezenta modelele de relaţionare şi dau posibilitatea analistului să perceapă
dispoziţia emoţională.
În analiza jungiană dificultatea constă în a reuşi să-i faci pe pacienţii
cu un eu slab sau pe cai care şi-au pierdut coerenţa eului, să conştientizeze
faptul că nici pacientul şi nici tu, ca analist, nu controlezi dezvoltarea eului,
ci Sinele. Să-i faci conştienţi de axa eu - Sine. Acest principiu ajută
terapeutul să nu cadă în tentaţia de a se situa în postura mamei sau tatălui
puternic, fără de care pacientul nu ar mai putea exista, dar a putea folosi
funcţiile maternale şi paternale pentru a sprijini procesul de dezvoltare al
eului pacientului, recunoscându-l, acceptându-l şi confirmându-l.
7.4. Transformări în structura complexului eului

În majoritatea cazurilor, analiza are ca scop să ajute subiectul să
vadă limpede - să conştientizeze - diferitele forme ale structurii sale
inconştiente. Aceste forme intră în act, se manifestă în real, unele conducând
la nefericirea nevrotică care a motivat persoana spre căutarea ajutorului
profesional în terapie.
Schimbările de dispoziţie, curente în starea psihică a persoanei,
reprezintă consecinţe şi vizualizări ale schimbărilor din structura
complexului care stă în fundalul imaginii eului.
Astfel de schimbări sunt la latitudinea eului când se pune problema
priorităţilor personale şi eul se confruntă cu o situaţie de ambivalenţă. De
exemplu, în faţa unui meniu plin de mâncăruri apetisante îţi aminteşti de
intenţia de a pierde din greutate.
În probleme mai importante astfel de schimbări ale identităţii apar la
nivele mai profunde pentru că nu mai sunt accesibile eului, eul trebuie să
aştepte acţiunea funcţiei transcendente (capacitatea psihicului de a produce
simboluri), singura capabilă de a schimba conflictul opuselor în
complementaritate, prin crearea unei soluţii simbolice care să relativizeze
ambele opuse într-un cadru de înţeles mai larg.
Munca analitică cu simbolurile - utilizând visele, sau alte materiale
prin care subiectul îşi exprimă condiţia emoţională - cere sprijinirea eului să
se implice şi să facă ceea ce este capabil să facă. În acest sens, uneori, în
imaginile din vis de exemplu, se pot observa transformările necesare
subiacente. Nici dorinţa eului şi nici dorinţa analistului nu pot să ordoneze
(să pună în ordine) aceste transformări.
• În consecinţă, când subiectul cere insistent să i se spună ce are de făcut,
ceea ce poţi face ca analist este: să urmezi cât mai aproape posibil
formele în care se prezintă conflictul, să exerciţi orice impact posibil
asupra situaţiei şi apoi să aştepţi, să urmăreşti, să ai încredere (V. Kast).
Sprijinirea acestui proces constituie o parte importantă a transformării
psihice.
• În acest context, situaţia analitică şi persoana analistului pot fi singurii
martori pe care îi are subiectul şi în acelaşi timp singurul loc sigur - stabil
în cursul acestei dinamici instabile de la vechea imagine a eului la cea
care emerge, o imagine mai cuprinzătoare.
Diferenţa dintre eul vigil şi eul din vis

Eul vigil este trăit ca centru al subiectivităţii, este inerent pentru

orice trăire conştientă şi, în subsidiar presupune identificarea tacită ca şi
corporalitate, eul corporal, iar, psihologic, se sprijină pe imaginea de sine
care include modelele specifice de relaţionare cu obiectele, respectiv
modalităţile obişnuite de răspuns şi sentiment.
Eul din vis este centrul de subiectivitate din vis şi diferă de eul vigil în
anumite aspecte importante:
• nu există transformări similare paralele eului vigil, cu excepţia stărilor
patologice de narcolepsie;
• poate fi asociat cu un număr de imagini corporale, uneori poate fi chiar
lipsit de corporalitate;
• poate trăi schimbări şi tranziţii abrupte de la o formă la alta într-un mod
necunoscut de eul vigil decât la nivelul reveriei, fantazării, imaginilor
hipnotice sau imaginaţiei active;
• se poate comporta într-o manieră ce poate fi mai evoluată sau mai
regresivă decât eul vigil;
• poate trăi o gamă de emoţii, dar de obicei pare să nu aibă capacitatea de a
trăi ambivalenţa
Toate indică faptul că trăirile din vis sunt compensatorii în
general pentru situaţia eului vigil.
Eul ca centru al subiectivităţii: cuprinde sensul de eul de vis şi eu
vigil. Simţul identităţii apare ca o reflectare directă a Sinelui ca centru
arhetipal al eului, în stare de veghe sau de vis. Sinele, paradoxal,
funcţionează şi trebuie înţeles ca şi: câmp organizat al psihicului în
întregimea sa, centrul organizator la care se relaţionează eul ca arhetip
central al ordinii trăind acest centru simbolic prin forme de mandale şi
imagini numinoase; ca centru arhetipal al chiar eului - eul în conştiinţă
funcţionează şi reflectă centrarea organizatoare mai cuprinzătoare a Sinelui.
Formarea viselor face parte din dinamica Sinelui; contextul visului şi rolul
particular atribuit eului din vis sunt rezultat al activităţii Sinelui.
Dinamica complexelor
Dinamica complexelor asociate structurii eului este un proces
continuu: complexele se formează continuu, cresc în energie, sunt integrate
în complexul eului şi declină în energie...
Situaţia este mai complicată dacă luăm în consideraţie faptul că eul
nu este singura forţă care poate influenţa structura complexelor. Complexele
pot fi schimbate de activitatea Sinelui. Direct, ca atunci când se constelează
un anumit conţinut particular al Umbrei. Indirect, prin faptul că Sinele poate
conduce eul la a se confrunta cu anumite conflicte sau stadii de dezvoltare pe

care eul încercase să le evite.
Atitudinea predominantă a eului este de uni-tendinţă. Această
atitudine este responsabilă de reprimarea conţinuturilor incompatibile în
inconştient şi de eşecul de a integra conţinuturi ce au originea în inconştient.
Aceste conţinuturi sunt potenţial părţi ale întregului psihic, dar prin disociere
nu reuşesc să fie integrate conştiinţei. Ele se asociază în inconştient cu
complexele, ceea ce face să crească forţa şi energia complexului. Dualitatea
care caracterizează conştiinţa oprimată reprezintă o astfel de rupere sau
disociere în cadrul psihicului.
Când eul nu este capabil să integreze, complexul se rupe de
conştiinţa eului, creşte în energie, devine o "personalitate" parţial autonomă
ce nu se supune voinţei eului, are loc deci un proces de disociere. Aceste
disocieri, ruperi de complexul eului, fac parte din activitatea normală ale
psihicului; ele devin anormale când sunt profund înrădăcinate şi se manifestă
tot mai autonom. Vorbim de disocieri nevrotice şi schizofrene.
Există două cauze posibile ale nonintegrării:147
• situaţia în care un conţinut iniţial conştient ajunge subliminal fiind
reprimat pentru că are o natură incompatibilă;
• situaţia în care un proces nu a intrat niciodată în conştiinţă pentru că aici
nu există nici o posibilitate de apercepere a lui; în majoritatea cazurilor
nu sunt conţinuturi reprimate, ci doar conţinuturi încă inconştiente care
nu au fost înţelese subiectiv.
Această stare nu are nimic patologic în sine, este modul original de
funcţionare, la fel cum cuprinderea întregului psihic în unitatea conştiinţei
este un ideal care nu a fost niciodată realizat.
Observăm că, în psihismul normal, sunt majoritare conţinuturile care
nu sunt integrate încă de conştiinţă, nu sunt obiect al conştiinţei, nu sunt
înţelese subiectiv. Situaţia de înţelegere, integrare în unitatea conştientă a
întregului psihic este un ideal niciodată atins pentru că se păstrează mereu
raportul parte, eul, faţă de întreg, Sinele.
John Perry, 1970, extinde modelul jungian privind complexele.
Consideră inconştientul structurat în sisteme (aranjamente) bipolare ale
complexelor. Apariţia unei emoţii pune în joc dinamica dintre două
complexe. Emoţiile obişnuite aparţin de perechi obişnuite, de exemplu
complexul tată - complexul fiu. Eul individual tinde să se lege de un complex
147
Jung, 1954, O.C. 8
şi să îl proiecteze pe celălalt pe o persoană potrivită (un purtător). Un

eveniment emoţional, nu este o parte a unui complex al eului ce relaţionează
cu un obiect clar - real, ci apare din partea complexului cu care se leagă eul,
în relaţie cu celălalt complex care este proiectat pe obiect. Un eu care este
dominat de figura paternală, va proiecta perechea ei, fiul rebel sau fiul
oprimat, supus.
Transformările în structura complexului eului se petrec adesea de-a
lungul acestor perechi bipolare de complexe, în care unul este prin
identificare subsumat eului, celălalt este proiectat pe un purtător, creând o
trăire emoţională iluzorie, văzută sub vălul unei iluzii. În exemplu,
complexul bipolar peternalism - dependenţă; o faţetă va adera la opresor
(conştient paternalist) iar cealaltă se proiectează pe un purtător exterior
devenit "oprimatul".
Într-o pereche bipolară de complexe, unul este proiectat pe eu şi
celălalt este proiectat pe altă persoană purtător, ceea ce conduce la o trăire
emoţională inautentică, iluzorie. În dualitatea oprimatului, prin această
relaţionare iluzorie, partea neautentică, complexul paternalism - dependenţă,
a depăşit partea autentică. Paternalismul este proiectat pe opresor, iar
complexul dependenţei este investit în eul oprimatului. Dualitatea poate lua
forma unei disocieri bipolare din interiorul psihicului oprimatului, în cadrul
relaţiei educaţionale între profesorul care cunoaşte - paternalist şi studentul
ignorant - dependentul, sau în cadrul relaţiei analitice între puterea
analistului şi ignoranţa analizandului.
Guggenbuhl-Craig, 1971, exemplifică prin condiţia de copilărie a
profesorului sau analistului care, atunci când este reprimată şi apoi proiectată
pe student sau pe analizand, procesul de învăţare este blocat: studentul sau
analizandul va rămâne copil pentru că adultul care cunoaşte nu mai există în
interiorul lui.
O astfel de polaritate splitată va face ca acel aspect al complexului
care este disociat în afară (care se află proiectat pe purtător) să apară şi mai
străin şi mai aparţinător alterităţii. Ca urmare, devine şi mai probabil ca şi
faţeta proiectată pe eu să se investească în identitatea eului într-o manieră
neautentică.
Identificarea proiectivă este o dinamică care cere o relaţionare
personală directă; acest caracter direct al relaţiei nu este strict necesar când
vorbim de proiecţie ca atare. Ambele conduc la proiectarea complexelor
inconştiente pe persoane care acţionează ca purtători. Dar identificarea
proiectivă descrie mai corect "jocul dinamic dintre intrapsihic şi
inter-personal", Ogden, 1982, "Limitele primitive ale experienţei".148 Părţile

"rele" ale interiorului sunt splitate în exterior şi proiectate pe altă persoană în
efortul de a scăpa sinele de aceste "obiecte rele", care ameninţă să distrugă
sinele din interior.
Identificarea proiectivă este un mecanism de trăire prin intermediul
trăirii celuilalt a complexului inconştient proiectat şi este o forţare a celuilalt
de a-şi suma rolul. Identificarea proiectivă acţionează doar în interrelaţia cu
purtătorul proiecţiei la nivelul acestuia având loc o contraidentificare
proiectivă. Contraindentificarea proiectivă reprezintă răspunsul inconştient
al purtătorului care este forţat să se proiecteze pe analist şi să se identifice în
eu cu ceea ce analistul proiectează pe el. Schwartz-Salant N., 1988, vorbeşte
despre fundamentul arhetipal al identificării proiective ca proces psihologic.
De exemplu, complexul paternalist poartă o serie de evaluări negative
ale fiului oprimat: leneş, slab, iresponsabil, laş, copilăros. Complexul
dependenţei va întrupa aceste atribute negative ca şi atribute ale oprimatului,
care funcţionează astfel ca autodeprecieri. Dinamica interioară dintre polii
acestei perechi de complexe complementare constituie o "ameninţare"
pentru partea autentică a fiului. Acesta este contextul în care apare
identificarea proiectivă.
Iată deci o modelare a situaţiei în care, în relaţia analist analizand
intră în joc un astfel de mecanism dual. Această pereche de atitudini poate fi
înţeleasă ca o pereche complementară de complexe în interiorul psihicului
persoanei. Complexele sunt inconştiente şi parţial autonome (personalităţi
parţiale separate de eu) pot irumpe uneori şi prelua controlul eului.
Dualitatea oprimatului constă dintr-o parte inautentică, perechea bipolară de
complexe, opresorul interior, şi o parte autentică, eul.
Atât eul cât şi Sinele influenţează structura complexelor pe care se
sprijină eul pentru propria identitate. Eul se bazează pe arhetipul Sinelui şi
este un agent al Sinelui în lumea conştiinţei. Este util pentru folosirea clinică
a viselor să reuşeşti să simţi, vezi, descoperi procesele de schimbare a
structurilor de identitate.
148
ESF, Cluj-Napoca, 1996
UTILIZAREA VISULUI ÎN ANALIZĂ
8.1. Visul - abordări posibile

8.1. Visul
Visul este o experienţă umană universală. Şi nu numai umană.
Animalele superioare visează. Toate mamiferele placentale şi marsupiale.
După 1953 tehnicile de laborator au permis investigaţii pentru
măsurarea schimbărilor fiziologice din timpul somnului şi visării. Evaluările
pe oameni şi anumite animale sugerează ceea ce Freud şi Jung
argumentaseră încă de la începutul secolului: există un scop al visării. Ştim
azi că somnul uman se mişcă în cicluri între un stadiu profund şi 4 sau 5
perioade din ce în ce mai lungi de visare. Somnul profund este acompaniat de
un model de frecvenţă scăzută cu unde cu amplitudine mare. Undele
craniene din timpul somnului se aseamănă cu cele observate la indivizii treji;
în plus ochii celui ce visează se mişcă rapid, ca şi când ar observa acţiunea
visului. Acest tip de somn cu vise este denumit somnul cu mişcări oculare
rapide, REM.
Când oamenii prin trezire sunt deprivaţi de vise în timpul somnului
REM, destul de rapid devin mult mai greu de trezit şi, când li se permite din
nou un somn neîntrerupt, creşte perioada de somn REM ca şi când ar trebui
pus la punct deficitul (Cartwright).
Datele de cercetare din 1990, ale lui J. Winston, permit să
conchidem că visele apar pe măsură de psihicul integrează noile experienţe
în tot ceea ce îşi aminteşte din trecut. "Ritmul theta apare, - spune
cercetătorul, când animalele prezintă comportamente care nu a fost codate
genetic, ci mai degrabă este un răspuns la informaţia în schimbare din
mediu", ele reflectă un proces neuronal prin care informaţia esenţială pentru
supravieţuirea speciei, adunată în timpul zilei, este reprocesată în memorie în
timpul somnului REM. Continuă negând necesitatea funcţională ca
materialul viselor să fie conştientizat ... dar observând că nici nu există vreun
motiv ca el să nu atingă conştiinţa. De aceea visele pot fi rememorate.
"Visele reflectă o strategie de supravieţuire a individului. Subiectele viselor
sunt largi şi complexe, incorporând imagine de sine, temeri, insecurităţi,
forţe, idei grandioase, orientare sexuală, dorinţă, gelozie şi dragoste (1994).
Ed. C. Whitmont, analist jungian, se referă la motivul visării
demonstrând că visele ne aduc nu numai material din istoria personală, dar şi
material transpersonal din inconştientul colectiv, visele reorganizează
constant totul ca răspuns la experienţele curente, prezente, de viaţă ale
persoanei. La oameni, evenimentele zilei prezente sunt constant integrate
într-un corp de experienţă, inconştientul, care transcende durata de viaţă a
individului. Astfel, individul este afectat de istoria cumulativă a vieţii pe
pământ, în timp ce această acumulare a istoriei este constant crescută de
experienţele individuale. Acest proces integrativ completează experienţa
psihologică. Scopul esenţial este această completare a experienţei iar
utilizarea acestui material implică compensarea atitudinii prea înguste a
eului. Compensarea apare în aceşti termeni mai ales ca o funcţie a eului nu a
visării. În economia vieţii visul este util pentru adaptare inconştientă şi
automată, dar este utilizabil şi pentru diferenţiere şi înţelegere conştientă.
Visul în psihanaliză
În concepţia freudiană visul este rezultat al travaliului de elaborare
ce constă din condensarea, elaborarea, dramatizarea, punerea în scenă a
simbolurilor. "O formă pe care travaliul de elaborare o dă ideilor latente"
spune Freud în "Interpretarea viselor."
• Pentru Freud visul este construit ca un simptom. Visul este un simptom
deschis. Cel mai des analiza aduce la vedere amintiri foarte de demult,
din perioada copilăriei, când se organizează viaţa inconştientă -
"arhaismul visului", Freud vorbeşte despre complexele fraterne,
complexul lui Oedip, complexul castrării care reprezintă cheia de boltă a
multor vise.
• Procedee de elaborare a visului fac ca interpretarea visului să fie asemeni
descifrării unei hieroglife. Psihanaliza diferenţiază între conţinutul latent
care se ascunde în spatele celui manifest (care este o deformare, sau
transfigurare a conţinutului inconştient). Mecanismele de elaborare ale
visului sunt de fapt mecanismele generale ale activităţii inconştiente,
active şi în formarea simptoamelor nevrotice: condensare, elaborare,
simbolizare, dramatizare.
1. Condensare: visul este supradeterminat - determinat multiplu: un singur

element manifest poate fi determinat de mai multe teme inconştiente.
Conţinutul latent al visului este mult mai bogat decât cel manifest. Ca
funcţii: permite ca două aspecte înrudite din conţinutul latent să-şi
exprime înrudirea în visul manifest; ascunde unele tendinţe de controlul
cenzurii (integrându-le în imagini care traduc deja alte tendinţe).
2. Deplasarea: o tendinţă îşi substituie obiectul propriu cu un alt obiect.
Este un mecanism care guvernează dinamismul inconştientului.
Tendinţele inconştiente se folosesc de deplasare pentru a păcăli cenzura.
Atribuirea intenţiilor altora în vis, transformarea unei situaţii în inversul
său în conţinutul manifest.
3. Dramatizarea: influenţează selectiv materialele visului (limitări bine
definite); modul special în care sunt traduse în vis relaţiile logice diferă
de la om la om. De exemplu, uneori relaţia de cauzalitate e tradusă prin
succesiunea imaginilor etc. E vorba de raporturile de cauzalitate,
opoziţie sau contradicţie.
4. Simbolismul este o reprezentare care înlocuieşte (prin analogie, sau o
relaţie oarecare). Imaginile visului manifest cuprind şi o serie de
simboluri latente. Imagini care simbolizează în mod curent imagini
ascunse. Psihanaliza aduce în discuţie simboluri tipice, precum
atitudinea maternală, paternală simbolizate prin regină şi rege, sau
animale puternice: leu, vultur, taur - paternale. Femeia reprezintă
masculinitatea prin ceva agresiv, obiecte tăioase, tranşante. Pentru
bărbat, feminitatea este reprezentată prin obiecte pasive - cavitate, tunel,
peşteră, vapor. Naşterea prin imaginea apei. Moartea apare ca plecare.
Interpretarea simbolurilor onirice cere precauţie: un simbol izolat nu
poate fi cheia intrării în inconştient.
Pentru analiza individuală adleriană visele şi creaţiile imaginare se

explică prin compensare: rolul dea satisface fictiv instinctul de putere. Visul
este o realizare halucinatorie, fictivă a instinctului de putere.
Adler consideră visul este orientat spre viitor. "Visul constă din
tatonări mai mult sau mai puţin juste sau fanteziste în vederea combinării
diferitelor mijloace de atingere a unui scop propus", spune Adler. "Visul
este prin natura sa o ficţiune care reflectă încercările, punerile în scenă
prealabile prin care prudenţa, spiritul de precauţie caută să asigure
subiectului stăpânirea unei situaţii viitoare.
Modelul analitic jungian

Fiecare din miile de vise de-a lungul vieţii unei persoane este unic;
unele par limpezi, altele par complexe, dar toate sunt spontane şi
impredictibile. Visul nu-ţi spune niciodată ceea ce ai ştiut deja, - îţi indică
ceea ce nu ştii, un anume punct orb. Din acest motiv, chiar dacă visul îţi
spune lucruri evidente, ele pot fi greu vizibile pentru cel care visează. Ai
nevoie de un altul care să vadă; de asemeni, când spui şi explici altora, brusc
sensul îţi poate deveni clar. Jung povestea că obişnuia să povestească
portarului Institutului câte un vis, nu pentru că s-ar fi aşteptat să-i fie
analizate de acesta, ci pentru că, povestind şi observând reacţiile celuilalt
poţi să depăşeşti o orientare prea îngustă a eului.
Visele timpurii, ale copiilor mici sunt foarte semnificative, apar mai
ales din profunzimile personalităţii şi nu, cum se întâmplă în perioadele când
eul începe să ia decizii, din necesitatea de a compensa univocitatea
atitudinilor conştiente. Jung subliniază faptul că visele copiilor mai mari sunt
mai puţin revelatoare pentru că reproduc mai ales istoria particulară a celui
care visează. Visele puberilor şi adolescenţilor - până pe la 20 de ani, redevin
foarte semnificative pentru individuare înainte de a diminua din nou, până pe
la 35 de ani (mijlocul vieţii, când intră în funcţiune enantiodromia).
Simbolul visului este foarte individual; de aceea ca analist ai
nevoie de asociaţiile pacientului pentru a delimita ce înseamnă simbolul
pentru el.
Pericolul stă în interferenţa cu viaţa altei persoane. De exemplu,
ideea de normalitate impusă: analistul are o anume idee despre normalitate
şi consideră că cealaltă persoană ar trebui să "devină normală" în acel sens
particular (ceea ce reflectă atitudinea de putere). Poate destinul sau
Dumnezeu nu vrea ca persoana "să fie normală". Ideea de "normalitate" a
analistului nu trebuie să devină un pat al lui Procust în destinul altei persoane.
Orice idee pe care o ai despre pacient este o prejudecată.
Atitudinea corectă este să porneşti de la premisa: nu ştiu de unde
provine problema! Sunt un traducător al visului. Astfel ca analist poţi porni
cu cât mai puţine prejudecăţi posibil. De exemplu, este o atitudine greşită să
spui pacientului: "Propriul tău psihic gândeşte că eşti prea juvenil şi asta îţi
pereclitează sănătatea. Nu este opinia mea, este ceea ce am extras din visul
respectiv". Important este să ajungă să înţeleagă singur sensul visului pentru
viaţa sa reală.
Pentru Jung, visul, în principal, compensează perspectivele
limitate ale eului conştient. Jung postulează faptul că experienţa vieţii
interioare, - şi visul este o trăire în acest registru, este la fel de valoroasă ca şi
experienţa vieţii exterioare. Include şi evenimente ce nu se petrec în viaţa

exterioară, care sunt caracteristice visului şi eului din vis precum: schimbări
bruşte de timp şi loc, schimbări în vârsta subiectului, prezenţa unor persoane
moarte sau fantastice, sau a unor animale ce nu au existat. Au loc schimbări
în identitatea eului de la un personaj la altul sau chiar fără personaj, atunci
când cel ce visează pare să vadă evenimentele de parcă s-ar afla într-o poziţie
omniscientă sau de plutire. Actul de reamintire poate schimba relaţia
individului cu lumea sa interioară. Eul din vis este cel care observă şi diferă
esenţial de eul vigil. Acest eu interior al visului păstrează funcţia egoului ca
centru al conştiinţei, mai puţin pe cea de purtător a continuităţii şi identităţii.
Este în esenţă limitat la visul în care este implicat.

Datele din cercetările de psiohofiziologie susţin punctul de vedere
analitic: visul este parte a unui proces reglatoriu natural analog
mecanismelor compensatorii din funcţionarea somatică. Priza de conştiinţă
în funcţie de care se ghidează eul este inevitabil o perspectivă parţială,
restrânsă în situaţia în care cea mai mare parte rămâne în afara sferei eului.
Inconştientul conţine material uitat şi material arhetipal care nu poate fi în
principiu conştient; chiar în interiorul câmpului de conştiinţă unele
conţinuturi sunt focalizate, altele, deşi indispensabile, nu.
Scopul utilizării terapeutice a visului este de a ajuta persoana să
vadă clar diferitele forme ale propriei sale structuri de personalitate,
forme care în mod obişnuit sunt inconştiente şi acţionează în
comportament ducând adesea la stări de nefericire nevrotică.
Intervenţia terapeutului este în esenţă similară cu activitatea
spontană naturală a visului, pentru că visele sunt o încercare de a
conduce persoana spre ieşirea din nevroză şi în procesul de individuare.
Desigur, visele nu sunt visate pentru a fi înţelese şi analizate însă
înţelegerea visului ne poate spune în ce aspect anume inconştientul este gata
să schimbe imaginea eului în direcţia sănătăţii şi a individuării.
"Sănătate" şi "individuare" nu sunt concepte care se suprapun şi nu
rezolvă o constanţă a psihismului persoanei; ceea ce apare ca "sănătos"
pentru o anumită imagine a eului care e dominantă într-un anumit stadiu al
vieţii poate fi evident "nesănătoas" pentru imaginea eului în devenire - in
statu nascendi - pentru următorul stadiu de viaţă. Psihologic vorbind, cea ce
acum este "bun" este inamicul lui "mai bine".
"Individuarea" este un concept mai larg şi mai complex decât cel de
"sănătate". Este prin definiţie un proces dinamic, care implică o constantă
schimbare şi care probabil conduce spre o acceptare a caracterului finit al

vieţii şi inevitabilităţii morţii.
Schimbările de dispoziţie pot fi văzute ca schimbări în structura
complexelor cu care se identifică eul, dincolo de imaginea conştientă.
Într-o anume măsură, eul este capabil să producă el însuşi astfel de
schimbări. De exemplu, atunci când, într-o situaţie de ambivalenţă, persoana
îşi reaminteşte de priorităţile personale importate. În problemele mai
importante, care cer nivele mai profunde de schimbare a identităţii,
schimbările necesare nu sunt în sfera opţiunilor conştiente ale eului. Pentru
acest nivel, eul poate face atât cât îi stă în putinţă, şi apoi să aştepte acţiunea
funcţiei transcendentale, respectiv capacitatea eului de a crea simboluri care
să schimbe conflictul opuselor prin crearea unei soluţii simbolice ce
relativizează ambele opoziţii într-un cadru mai larg.
Există trei moduri în care visul poate fi compensatoriu:
1. compensarea distorsiunilor temporare din structura eului;
2. confruntarea structurii actuale a eului cu nevoia de a se adapta mai
aproape de procesul de individuare;
3. încercarea de a schimba direct structura complexelor pe care se
sprijină eul arhetipal pentru identitate la nivele mai conştiente.
În prima situaţie, compensarea distorsionărilor temporare din
structura eului, direcţionează persoana spre o înţelegere mai largă, mai
cuprinzătoare a atitudinilor şi acţiunilor. De exemplu, cineva s-a înfuriat
pe un prieten, dar consideră că mânia nu este potrivită şi se hotărăşte să uite.
Visul în care eul din vis este furios pe prieten îi reaminteşte şi astfel îi aduce
înapoi în atenţie o cantitate de mânie care fusese reprimată, refulată, poate
din motive nevrotice, sau poate, pentru persoană ar putea fi important să
înţeleagă ce complex s-a constelat în situaţia dată.
A doua formă este un mod mai profund de compensare, visul ca
autoreprezentare a psihicului apare în general când persoana deviază de
la ceea ce este adevărat, onest pentru ea, în sensul în care scopul individuării
nu este niciodată o simplă adaptare la condiţiile existente (după fiecare
adaptare urmează o sarcină ulterioară care va altera adaptarea reuşită de până
atunci; sarcina ultimă fiind aceea ce a te confrunta cu moartea ca eveniment
individual).
De exemplu, iată visul unei persoane care pare şi este destul de bine
adaptată la familie, serviciu, comunitatea din care face parte. Visează că o
voce impresionantă îi spune "Nu-ţi trăieşti adevărata ta viaţă". De fapt, forţa
acestei afirmaţii, care a trezit persoana pentru un nou început, a durat mulţi
ani şi a direcţionat o mişcare spre orizonturi care nu erau clare în momentul

visului.
Cele două forme de compensaţie, - visul ca mesaj al eului şi ca
auto-reprezentare a psihicului, cuprind ideea clasică a lui Jung despre funcţia
compensatorie a visului.
A treia funcţie este un mod şi mai subtil şi porneşte de la faptul că
miezul arhetipal al eului este baza pentru eu, dar ea poate fi identificată
cu multe persoane sau identităţi ale eului.
De exemplu, multe vise par să pună la încercare eul ce visează,
să îl confrunte cu mai multe sarcini a căror realizare poate altera
structura eului vigil tocmai pentru că identitatea eului ce visează este cel
mai adesea o identitate parţială a eului vigil. Evenimentele sunt trăite de
cel ce visează ca interacţiuni cu situaţii "exterioare" în cadrul structurii
visului, dar evenimentele exterioare ale visului pot reflecta direct
complexele ce sunt implicate în funcţionarea zilnică şi în structura eului vigil.
Schimbările din relaţia cu acele situaţii din vis pot fi trăite de eul vigil ca o
schimbare în propria sa atitudine sau dispoziţie. M. L. von Franz dă un
exemplu cu un vis propriu; după o zi în care a simţit apropierea morţii,
visează că un tânăr romantic (un personaj animus) a murit.
Personificările din vise, imaginile cu scene şi obiecte neanimate
reflectă structura complexului din inconştientul personal. Toate acestea se
sprijină pe miezul arhetipal al inconştientului obiectiv şi toate sunt subiect al
funcţiei / forţei de centralizare şi de individuare a Sinelui ca arhetip central.
Acele complexe particulare care sunt obiectivate şi prin imagine în vis -
inclusiv constelarea particulară a eului care visează - reflectă activitatea
autonomă a Sinelui în relaţia sa cu eul, atât eul din vis cât şi eul vigil.
Este astfel posibil să înţelegem, chiar şi vag, ce face Sinele cu
complexele care cuprind eul şi alte conţinuturi ale psihicului iar astfel de
observaţii pot fi utilizate direct în orientarea terapiei.
Personajele care nu sunt cunoscute în viaţa reală a subiectului
sunt cel mai probabil să personifice părţi ale propriului psihic al celui
care visează. Observând astfel de detalii putem evalua care părţi ale
psihicului şi care părţi ale experienţei trăite a eului sunt constelate în minte în
timpul visului. Atenţia acordată acelei arii - chiar dacă nu s-a realizat şi o
interpretare formală a visului - poate conduce procesul terapeutic în aceeaşi
direcţie cu fluxul firesc al individuării.
Odată ce terapeutul a câştigat o anume îndemânare în interpretare
viselor, aceasta poate servi ca factor în plus atât în diagnoză cât mai ales în
evaluarea prognostică. De exemplu, un indicator subtil al momentului în care
este nevoie de schimbarea indicaţiei, de spitalizare sau schimbarea

frecvenţei şedinţelor terapeutice.

Tehnica jungiană de interpretare a simbolurilor reflectă
consecinţele conexiunilor structurale din inconştient şi a funcţiei
transcendente a psihicului. Psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale,
conţinerea, empatia şi construirea unei relaţii umane. În cadrul analizei
jungiene, obiectul analizei eului nu este de a săpa pur şi simplu după traume
oribile pentru ca individul să ajungă să-şi blameze proprii părinţi pentru toate
suferinţele şi alcătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa
modelelor familiale şi a modalităţilor în care acestea acţionează încă, în care
eul este încă prins în capcana unui comportament care este distructiv şi de
autoapărare.
Simbolul nu poate fi niciodată explicat în totalitate, deplin.
Simbolurile exprimă complexele şi arhetipurile care sunt la rădăcina
complexelor. În acest sens simbolurile personale vor tinde să relaţioneze mai
ales cu fondul personal iar simbolurile non-personale vor exprima
conţinuturile arhetipurilor fiind prezentate conştiinţei tot prin complexe. În
ultimă instanţă arhetipul este la rădăcina simbolului ca factor enigmatic pus
în scenă, semnificat de simbol. În spatele simbolului este "o imagine
arhetipală al cărei caracter este dificil de definit" Jung.149
Tehnica utilizării visului în analiză cere compararea visului cu o
dramă. Multe vise urmează o structura narativă în trei sau patru părţi
prezentată mai sus: expunerea care stabileşte scena, protagoniştii şi poate
cadrul visului; dezvoltarea în care începe desfăşurarea motivului; culminarea,
sau peripateia, în care se întâmplă ceva decisiv sau ceva se schimbă complet;
o soluţie, rezultat, sau lysis în care criza din stadiul anterior se rezolvă
cumva.150 Această structură apare frecvent; structura în patru etape se poate
repeta şi visele foarte lungi se organizează astfel, cu fiecare schimbare de
scenă şi fiecare nouă secvenţă a acţiunii reprezentând un lysis a scenei
precedente. Variaţii pe aceeaşi temă până la 5 - 6 părţi ale visului. Sunt
situaţii când visul se termină fără lysis, ca şi când încă nu este de găsit nici o
soluţie la situaţia de criză.
149
, O.C.16, p. 340 ("The practical use of dream analysis")
150
Jung, 1945, par. 561 - 564
În "Despre interpretarea viselor", seminar ţinut de Jung între 1938 -

1939, Jung face diferenţa între metoda asociativă psihanalitică, care decurge
în zig-zag faţă de imaginea primară din vis, şi metoda asociativă proprie,
"concentrică": Se concentrează pe punctul de plecare al visului şi reuneşte în
jurul lui ideile care apar în celelalte părţi. Întrebarea pe care o pune iniţial
"Ce-ţi vine în minte în legătură cu X? la ce te gândeşti? Şi ce-ţi mai vine încă
în minte despre X?"
În afara modului concentric de a interoga, Jung introduce metoda
amplificărilor: "pornind de la principiul, foarte simplu, că nu ştiu nimic
despre vis, că nu cunosc semnificaţia sa şi nu imprim nici o opinie
preconcepută despre modul cum imaginea onirică îşi face loc în spiritul
individului. Mă mulţumesc să amplific o imagine deja existentă până la
punerea ei în evidenţă". Visul este compus dintr-o serie de elemente, metoda
amplificării se referă la fiecare dintre ele. Se notează mai întâi gândurile
provocate de cuvântul, imaginea respectivă, apoi se înlocuieşte elementul
visului prin expresia găsită de pacient. Utilizarea amplificării personale cere
cunoaşterea contextului unei imagini pentru a-i cuprinde sensul oniric,
semnificaţia subiectivă a visului. Visele care nu prezintă un material
individual, în care imaginile colective ocupă locul principal, - şi care nu prea
dau asociaţii - "conţin întotdeauna o parte de mitologie pentru care nu este
suficientă nici amplificarea personală. Interpretarea acestui tip de vise, cu
material arhetipal, implică cunoaşterea motivelor şi simbolurilor
mitologice".
Analizând atât visele ca atare cât şi succesiunea lor de-a lungul seriei
de vise, Jung ajunge la concluzia că nu elementul temporal, al succesiunii
este elementul semnificativ, ci organizarea înţelesului în jurul unui miez
central de semnificaţie: "Configuraţia veritabilă a visului este radială; visele
se dispun radial plecând de la un centru şi nu ajung decât mai târziu să se
supună influenţei percepţiei noastre temporale. Visele se subordonează în
realitate unui miez central de semnificaţie".151
151
pag. 22, Sur la methode de linterpretation des reves, în Sur linterpretation
des reves, Albin Michel, Paris
În lucrul cu visele se procedează concret la povestirea visului de

către analizand şi apoi se pun întrebări şi se delimitează contextul.
I. Prezentarea visului
Într-o primă etapă are loc examinarea visului ca o serie de imagini
în succesiune. Pentru că în faptul real al visării nu este caracteristică condiţia
de succesiune, se cere subiectului să reia povestirea visului, punându-l din
nou în scenă. Re-povestind, re-trăieşte visul în imaginaţie iar analistul vede
visul ca o serie de imagini - deşi percepţiile noastre nu sunt de loc
asemănătoare trăirilor din vis. Examinarea seriei de imagini face posibilă
trăirea simbolului şi recunoaşterea emoţiei legată de acest simbol, dar şi, prin
re-trăire, eliberarea pas cu pas a emoţiei.
II. Întrebări
Orice întrebare va fi legată de: reacţiile emoţionale spontane la vis,
sentimentul de "a fi copleşit de vis" şi dispoziţia pe care o trezeşte visul. Se
caută situaţiile neclare; ele pot indica complexe reprimate. Recunoaşterea
unui simbol poate conduce spre un act creativ precum desenarea, sau poate
merge mai departe prin tehnica imaginaţiei active.
III. Definirea contextului

Se face prin: căutarea de informaţii, căutarea asociaţilor, căutarea
amplificărilor.
Căutarea informaţiilor
Porneşte de la ideea că subiectul participă la viaţa reală unde este
necesar să fie rezolvate probleme şi este implicat în relaţii care îl confruntă
cu probleme. Se caută astfel informaţii: despre situaţia existenţială actuală,
despre problemele cele mai presante din viaţa sa în perioada visului, despre
personajele din vis. De exemplu, de unde şi în ce împrejurări le-a mai întâlnit
mai înainte, ce înseamnă ele pentru subiect. Ne adresăm prin aceste întrebări
fundalului existenţial, dar şi fanteziilor subiectului.
Căutarea asociaţiilor
Porneşte de la ideea că simbolurile exprimă complexe deci
asociaţiile ajută la descoperirea modelelor de relaţionare a complexelor, sau
a acelor complexe sunt stinse de vis. Prin asociaţii, compilăm emoţiile care
evocă personaje din vis, locuri din vis, situaţii din vis.
Asociaţiile pot fi determinate de vis sau de amintiri atrase de vis.

Adesea se asociază modelul de relaţionare emoţională. De exemplu, în ce
situaţii s-a comportat subiectul ca personajul din vis. Uneori, acelaşi model
de relaţionare este identificabil în relaţia terapeutică.
Căutarea amplificărilor
Porneşte de la ipoteza că în centrul complexului se află arhetipul.
O parte din amplificări se realizează prin includerea analogiilor cu
imaginile din alte vise sau a motivelor mitologice din basme, legende, mituri
etc.
De obicei, visul reprezintă un proces simbolic iar în analiză se
acordă o atenţie specială procesului din vis. Se observă situaţia iniţială,
poziţia eului din vis şi ce anume problemă este reprezentată în vis. De
asemenea, se observă unde apar surprize sau schimbări neaşteptate şi cine le
iniţiază.
O idee esenţială pentru analiza visului este problema modului cum
este trăit în vis corpul, ca bază a complexului eului
Se acordă atenţie relaţiei dintre eul din vis şi personajele visului,
analog complexului în poziţia sa centrală printre celelalte complexe. Care
este statusul actual al eului din vis în lume şi care este dinamica activă în
psihic.
În finalul său, visul dezvăluie dacă nu se întâmplă ceva nou sau
necunoscut şi spre care scop conduce, ţinteşte acest vis, care este sensul
existenţial. Acest aspect finalist, prospectiv al dezvoltării este mai
important în psihologia jungiană decât aspectul cauzal (de ce s-a produs ceea
ce s-a produs).
Jung şi de asemenea Von Franz şi V. Kast subliniază că nici una
dintre cele două funcţii ale visului nu trebuie exclusă din analiză, cheia fiind
de fiecare dată dimensiunea dezvoltării. Simbolurile reprezintă nu numai
amintiri ale individului ci şi expectarea a ceva mai mult de la viaţă.
Ca tehnică aplicată, analiza poate utiliza: asociaţii, amplificări,
atitudini reductive şi prospective, atitudini subiective şi obiective.
Asociaţii: conform orientării jungiene procesul asociativ nu trebuie
confundat cu asociaţia liberă. Reprezintă un tip specific de interogare în care
subiectului i se cere să spună ce îi apare spontan în minte în legătură cu
diferite aspecte ale visului. Jung, în 1909, descrie o astfel de secvenţă de
asociaţii în discuţia analitică.152 Pentru visele cu o semnificaţie particulară i
152
par. 82 - 90
se poate cere analizandului să lucreze asociaţii exhaustiv, sistematic,

independent de şedinţă, pentru fiecare din aspectele visului.
Cu cât este mai specifică imaginea, cu atât e mai probabil să existe
asociaţii personale. Se pune de asemenea problema asociaţiilor analistului, -
este imposibil să le eviţi şi uneori pot fi foarte valoroase ( mai ales
confirmate de reacţia de tip "aha" a analizandului).
Amplificări: cu material cultural asimilat in imagine; asociaţii din
folclor, mitologie, tradiţia religioasă, alte sisteme de imagerie care pot să nu
fie cunoscute de cel care visează. J. A. Hall, în "Jungian Dream
Interpretation, 153 consideră trei nivele posibile ale realizării amplificării,
dintre care două vizează materialul nonpersonal).
Analiza prin amplificare nu trebuie utilizată atâta vreme cât
proceduri mai directe, imediate sunt fructuoase. Amplificarea poate fi cel
mai utilă când se realizează în tăcere de analist sau în afara orei de către
analizand şi când implicaţiile sale sunt verificate atent împreună cu
analizandul. Este greşit când amplificarea este substituită trăirii durerii sau
când produce distorsiuni care sunt conduse în primul rând de cerinţa
analistului sau analizandului de cunoaştere esoterică.
Atitudini reductive şi prospective

"Procedura exclusiv reductivă şi cauzală cu visele nu duce
întotdeauna la rezultate satisfăcătoare" consideră Jung. Atitudinea reductivă
înseamnă utilizarea viselor pentru ipoteze privind traumele infantile şi istora
psiho-dezvoltării; abordează problemele prezente ca derivând dintr-un
material insuficient asimilat din trecutul pacientului.
Pentru Jung, visele au acces la "toate percepţiile, gândurile,
sentimentele pe care nu le înregistrează conştiinţa datorită unei slabe
accentuări". 154 În analiza viselor, discuţia se poartă şi asupra istoriei
personale care ar fi putut contribui la imageria lui. Dar, atâta vreme cât visul
are rădăcini în istorie, este legitim să gândeşti şi ce dezvoltări evocă această
istorie, respectiv adoptarea unei perspective prospective.
Spre ce tip de schimbare personală indică visul? Cum se poate
adapta individul la aceasta, dacă nu o poate preveni? Dacă visul implică real
că a fost, de exemplu, copilăros şi dependent, ce se va întâmpla când acest
153
1983, Inner City Books
154
1945, par. 493
forţe naturale asupra cărora eul nu are nici un control se vor maturiza? Ce
înseamnă cutare şi cutare aspect din lysis?
Astfel de întrebări pot apare nu numai în legătură cu visele
individuale, dar şi cu simptome şi dezvoltări la scară mai largă din viaţa
psihică.
Atitudinile prospective cer precauţie în patologizarea simptoamelor
şi în încercarea de a elimina durerea. Dacă cel ce visează vede implicaţiile
prospective în creşterea profuză a lucrurilor naturale din jurul său, el ar putea
foarte bine găsi alte căi de a face faţă complexului parental decât modul său
obişnuit de ignorare.
Atitudini subiective şi obiective

Toate visele sunt subiective în sensul în care sunt producţii ale
psihicului individului. Jung, imaginile visului "sunt constituienţi ai minţii
noastre şi dacă visele noastre reproduc anumite idei, acestea sunt în primul
rând ideile noastre...Întreaga "muncă - a - visului" este în esenţă subiectivă şi
un vis este un teatru în care cel ce visează este el însuşi în scenă, jucător,
sufleur, producător, autor, public şi critic. Acest adevăr simplu formează
baza pentru conceperea înţelesului visului pe care l-am numit interpretare la
nivel subiectiv". 155 Visul aparţine în acest sens în întregime de starea
interioară a individului.
Dar, subliniază Jung, "la fel cum o imagine a unui obiect este
compusă subiectiv pe de o parte, este şi condiţionată obiectiv pe de alta.
Când o reproduc în mine produc ceva care este determinat la fel de mult
obiectiv cât şi subiectiv". Visele, ne putem aştepta să aibă de spus lucruri
importante despre lumea obiectivă a celui care visează, mai ales când
imaginile visului includ indivizi şi situaţii care sunt părţi din viaţa zilnică. O
atitudine obiectivă faţă de vis poate pune întrebări despre întâlnirile recente
ale persoanei cu tatăl, sau dacă merge în lume cu o persona care este suficient
de adultă pentru a iniţia şi conduce lucruri în viaţa zilnică. Se consideră astfel
celălalt material adus în analiză: istoriile despre viaţa sa şi felul cum
reacţionează la ea, personalitatea sa aşa cum o demonstrează analistului,
situaţia sa obiectivă în termeni de vârstă, dezvoltare psihologică, relaţionări,
ocupaţii etc.
Acest mod de a înţelege visul reprezintă ideea că individuarea, cum
este ea prezentată conştiinţei prin simbol, este un proces de relaţionare şi
integrare şi porneşte din ideea interpretării atât la nivel subiectiv cât şi la
155
1945, par. 509
nivel obiectiv. Interpretarea la nivel subiectiv consideră persoanele şi

situaţiile ca indicând potenţialul personal sau aspecte ale personalităţii celui
care visează. Interpretarea la nivel obiectiv, pune în relaţie personajele şi
situaţiile din vis cu persoane şi situaţii reale.
Procesul de individuare are loc în relaţia terapeutică şi, în acest sens,
este importantă conectarea simbolului cu relaţia analist - analizand. Se pune
de fapt problema accentului; trebuie evaluaţi un număr de factori pentru a
decide cum să pui accentul în interpretare. Trebuie examinate ambele
posibilităţi şi trebuie relaţionate la contextul vieţii analizandului din
momentul apariţiei visului. Un vis dificil, adesea se clarifică când ne
reamintim că nivelul de abordare nu este doar unul.
În final se pun alte întrebări legate de situaţia existenţială: poate fi
transferat procesul visului într-o situaţie actuală de viaţă; poate adăuga ceva
nou la cunoaşterea de către subiect a acestei situaţii; inspiră ea o nouă acţiune
şi atitudini noi?
Visul, înţeles ca activitate de autoreglare, în spirit jungian, este o
reacţie a inconştientului la o situaţie existentă în conştiinţă. El poate fi
astfel o confirmare, o indicare a posibilei sinteze şi o tendinţă
inconştientă de schimbare. Se pune problema dacă visul reprezintă un
aspect nefamiliar subiectului, ceva care fascinează sau conduce la anxietate.
În acest caz, visul ar fi un proces inconştient nerelaţionat la situaţia
conştiinţei: poate avea de a face cu aducerea la suprafaţă a unor vechi trăiri -
poate din copilărie; sau cu constelări arhetipale; sau poate fi un indiciu a
faptului că coerenţa din prezent a complexului eului nu încurajează contactul
cu constelările inconştiente. În această situaţie tehnicile viabile pentru a
lucra cu visul sunt meditaţia, imaginaţia şi expresivitatea creativă.

Tehnicile de imaginare sunt acţiuni simbolice care utilizează
capacitatea de imaginare, gândită ca o creştere a activităţii în emisfera
corticală dreaptă. Scopul este de a modifica presupuneri neadevărate şi
identităţi care stau la baza unor stări de nefericire, anxietate, depresie
nevrotică. Sunt acţiuni simbolice care se petrec în sfera psihicului spre
deosebire de punerea în act în care inconştientul este cel care structurează
trăirea în funcţie de conflicte ne-recunoscute, inconştiente.
Atât interpretarea visului, cât şi tehnicile de imaginare influenţează
modelele complexelor, precum şi trăirile emoţionale din viaţa cotidiană şi
din spaţiul terapeutic. Cea mai directă şi mai firească abordare în
influenţarea complexului este lucrul cu visele şi apoi, imaginaţia activă în

care conţinuturile inconştientului sunt încurajate să se manifeste în timp ce
eul îşi menţine rolul vigil, poziţia şi statutul său putând media presiunea
conflictuală a opuselor constelate.
Alte tehnici terapeutice în care se utilizează imaginaţia sunt:
imageria în hipnoanaliză, pictarea şi modelarea imaginilor din inconştient,
utilizarea construcţiilor în nisip, psihodrama.
Visarea lucidă este situaţia în care persoana este conştientă de faptul
că visează. Visarea lucidă spontană apare la un număr mic de persoane, dar
poate fi cultivată. Poate deveni o metodă posibilă de interacţiune cu visarea,
pentru că, dacă individul este conştient că mediul său este acum în lumea
visului, el va fi în situaţia de a interacţiona cu acesta cu un tip de
intenţionalitate care altminteri nu este disponibilă eului din vis.
Jung încurajează pacienţii să extindă textul propriu-zis al visului,
dezvoltându-l pentru a permite ipoteze despre înţelesul lui care ar fi
imposibil de dedus doar din vis.
Imaginaţia activă, concepută de Jung nu se limitează la vise. Este în
esenţă un proces de fantazare condus într-o stare de veghe relaxată dar
concentrată. "Imaginaţia activă într-o anumită măsură, ia locul viselor".156
Un imaginar dialog cu personajele de vis. Realizat numai de analizand, sau
pus în joc în timpul şedinţei.
Desenarea sau pictarea scenelor din vise poate dezvolta imaginile
acestora. Visele pot fi puse în joc în grupele de terapie, dansate, cântate.
Psihoterapia gestaltistă practicată de F. Perl utilizează acest tip de
interacţiune cu visele. Însă întotdeauna există posibilitatea de a trece dincolo
un vis încărcat cu afect sau durere fără o deplină trăire a calităţilor lui
emoţionale pentru că tehnicile de imaginare pot culege un momentum cu o
putere de fascinare a lui proprie. Pericolul constă în faptul că un analizand
creativ poate realiza un astfel de demers uitând că este angajat în analiza
viselor şi nu în producere de artă.
Avantajul imaginaţiei active este uşurinţa cu care poate transcende
poziţia eului. Un desen sau vocea unui personaj minor vor focaliza analiza
spre un aspect important al visului datorită izolării lui de presupunerile
obişnuite ale eului care altminteri ar fi trivializate sau ignorate.

Abordarea jungiană viselor cere:
156
Jung, par. 403
• înţelegerea clară a detaliilor exacte ale visului

• adunarea asociaţiilor şi amplificărilor în ordine progresivă la nivelul
unuia sau tuturor nivelelor psihicului - personal, cultural, arhetipal
• plasarea visului amplificat în contextul situaţiei de viaţă a subiectului şi a
procesului de individuare.
Când visul face parte obişnuită din procesul terapeutic, contextul se
va dezvolta şi el într-o serie imagini în interiorul aceluiaşi vis sau a unei serii
de vise, astfel că putem lega o imagine dintr-o parte a visului / visul curent cu
o imagine similară dintr-o altă parte sau vis anterior. Imaginile legate, dar
relativ diferite, pot fi considerate ca diferite perspective ale aceluiaşi
complex, oferind adesea indicii suplimentare pentru înţelesul subiacent.
Visele iniţiale, de la debutul şedinţelor terapeutice, pot cuprinde
definirea simbolică a problematicii psihice constelate şi a de perspectivă
(funcţia prospectivă a visului, o imagine simbolică privind evoluţia pozitivă
sau negativă a problemei prezente. Visele iniţiale sunt importante pentru că
în ele nu s-au produs modificări datorate relaţiei dintre cei doi, pacient şi
terapeut, de tipul transferului sau contratransferului. În acest fel, toate
elementele din visele sau visul iniţial pot indica aspecte importante despre
subiect.
Visele iniţiale pot ajuta în diferenţierea diferitelor diagnoze, precum
anxietatea nevrotică sau nevroza depresivă. Visele pot fi utile şi în a face
diferenţa dintre nevroză, probleme de caracter sau organice, când poate fi
prezentă o simptomatologie în care se suprapun toate acestea. Termenii
diagnostici pot fi afirmaţi diferit în diferite sisteme diagnostice, dar
sindroamele clinice de bază pot rămâne relativ constante.
Iată de exemplu un vis prezentat de Jung, al unei paciente de 17 ani,
al cărei diagnostic diferenţial trebuia stabilit, punându-se problema dacă este
vorba de atrofie musculară progresivă, sau nevroză isterică. Visul decurge în
două părţi: "Veneam noaptea spre casă. Era o linişte de moarte. Uşa spre
sufragerie este pe jumătate deschis şi o văd pe mama atârnând de lustră,
clătinându-se înainte şi înapoi în aerul rece care sufla dinspre ferestrele
deschide. Un zgomot teribil izbucneşte în casă în timpul nopţii. M-am trezit
şi am descoperit că un cal înspăimântat trece prin camere. În cele din urmă
găseşte uşa dinspre hol şi sare prin fereastra holului de la etajul 4 în strada de
dedesubt. Am fost îngrozită când l-am văzut cum zace zdrobit". Visul
anticipa prăbuşirea energiei de viaţă a pacientei, distrugerea şi contemplarea
neputincioasă a condiţiei vitale, deci atrofie musculară progresivă.
Visele seriale; serii de vise

Ideea că simbolurile sunt prezentate conştiinţei prin procese
simbolice care se pot desfăşura, extinde de-a lungul unor perioade mari de
timp, îşi datorează existenţa recunoaşterii seriei de vise. Se admite în esenţă
că viaţa - de - vis este un continuum, făcut mai aparent prin faptul că, cu
cât domină o problemă particulară, cu atât este mai uşor să se distingă
legătura dintre visele separate.157 Pentru interpretare, seriile de vise permit
un context comparativ. Ele indică aspecte şi perspective noi, în timp ce altele
rămân în fundal. Seriile de vise demonstrează impresionant că simbolul are
multiple faţete în ciuda faptului că mesajul său emoţional este relativ direct.
Secvenţele de vise legate în serii repetitive fără schimbări indică
stagnarea, faptul că în terapie nu s-a produs un pas înainte. Există şi vise care
anticipă, care pot duce la rezolvare după mult timp. Adesea progresele în
descoperirea şi disoluţia unui model de structură nevrotică pot fi urmărite
prin analiza viselor extinse pe o perioadă de luni, chiar ani - visele prezintă
astfel de schimbări.
Principii în abordarea serială:
1. Aceleaşi complexe pot fi personificate de un număr de diferite imagini.
2. Urmând o serie de vise şi căutând în interiorul lor o structură legată dar
în schimbare, este posibil să observi intuitiv nuanţe în schimbare ale
unui complex în relaţie cu alte complexe în cadrul aceluiaşi patern de
identitate şi
3. prognozând o îmbunătăţire a modelului de identitate, sau o înrăutăţire,
precum de exemplu cea de tip dominanţă - submisivitate
4. Visele timpurii din analiză pot indica atât un element de diagnostic cât şi
de prognostic ce trebuie considerat în evaluarea iniţială clinică.
Progresul în disoluţia unui model nevrotic poate fi urmărit adesea în
vise ce se extind de-a lungul unei perioade de tratament de luni, chiar ani.
Seria de vise prezentată în continuare demonstrează un număr de
aspecte importante pentru interpretarea clinică a visului. Astfel se poate
observa că:
- Secvenţa de imagini din vise relaţionate permite un sens al prognozei de
îmbunătăţire a situaţiei şi o anume înţelegere a imaginilor care, altfel ar
apare mai ambigui.
157
cartea V. Kast, O perioadă a plângerii, capitolul, Visele ca ghiduri în
cursul procesului de plângere
- De asemenea, imaginile de-a lungul unei serii sunt similare, dar nu

identice - diverse simboluri, ceea ce indică că diferite imagini pot
reprezenta acelaşi complex subsidiar.
- Schimbarea în natura sau ţinuta viselor coincide cu o activitate în
creştere din partea eului din vis - care devine tot mai activ. Pare că
rezolvarea structurilor de vis constelate urmează adesea unei acţiuni a
eului din vis, chiar dacă "acţiunea" reprezintă pur şi simplu o schimbare
de atitudine mai degrabă decât una fizică.
- Seria de vise ilustrează felul cum eul din vis poate progresiv să se
implice în complexul nevrotic descris de vise: de la atitudinea pasivă de
observator pasiv, la situaţia în care doreşte să acţioneze dar nu poate; la
poziţia în care este deplin activ.
- Seria de vise poate fi considerată a reprezenta o structură rezistentă a
complexului (-selor) cu o formă sexualizată de dominanţă - supunere.
Eul din vis, la fel ca eul vigil în diferite momente se identifică cu un pol
sau altul al modelului. Pe măsură ce se mişcă spre o îmbunătăţire clinică
fundamentală, seria se termină nu într-o oscilaţie între polii modelului, ci
spre moartea chiar a modelului, care, psihologic indică depotenţializarea
complexului subiacent.
Pacientă, 30 ani, cu o puternică dependenţă maternă. Tulburare
depresivă majoră. În relaţia cu mama, o puternică şi constantă tendinţă de
devalorizare şi de inducere a incapacităţii de a face faţă vieţii. Condiţia
clinică: nevoia de suport afectiv constant. Crize de plâns necontrolabile în
relaţiile de familie, sociale sau profesionale. Reacţii fantazate de furie
distructivă în faţa frustrării. Crize de panică în faţa "spectrului morţii".
Autoculpabilizare şi autoblamare. Nevoia de sfaturi. Trăieşte în lumea
reveriei, mit legat de naştere şi origine. Elemente fobice supresate.
În vise de-a lungul perioadei noiembrie 1999 - mai 2001, se pot
urmării:
• Tematica complexului - imagoului matern, temă repetitivă dar cu
elemente de transformare de la dependenţă, la nevoie de dependenţă, la
revoltă şi apariţia motivului reprimat, al bufniţei.
• Tema modelelor de relaţionare intrafamiliale şi proiectate în social
(dependenţă, neîncredere, furie, negare, plâns).
• Tematica instinctului şi a relaţiei cu instinctul: câinele, iniţial agresiv,
apoi depotenţat şi în relaţie. Faţete posibile ale lui Animus.
• Imaginea casei interioare - transformări de la blocaj şi închidere, la

ameninţarea - anxietate cu forţa arhetipală disruptivă, şarpele, la "casa
mea" care goală fiind, trebuie mobilată.
• Relaţia Eu - Sine. Motivul Sinelui evolutiv şi haloul de sacralitate: preot,
cruce, Isus, astru, şarpe.
•
decembrie 1999
Este dimineaţa devreme. Sunt la mine în pat. Mama vine şi mă trezeşte ca să
mă duc la serviciu. Mă simt foarte adormită (relaţia cu viaţa reală, n.n.),
epuizată. Îi spun acest lucru (mama mediază relaţia cu viaţa, n.n.) şi îmi
mărturiseşte că mi-a făcut io injecţie cu un medicament pe care l-a folosit şi
ea cândva, ca să nu devin isterică. ceea ce îmi spune nu mă miră deloc, deşi
nu ştiam nimic, dar parcă mă aşteptam la asta, sunt doar puţin nemulţumită
că a acţionat fără să îmi spună şi că mă consideră cam isterică.
decembrie
(Visul până aici este un film. Aventurile unui bărbat prudent, atent, inteligent,
pe care îl urmăreşte cineva, dar nu a fost prins sau descoperit niciodată.
Eroul nu a spus niciodată, nimic, nimănui, dar acum se va spovedi unui preot
- nu ştiu de ce ). O zi foarte frumoasă de toamnă. Locul e afară, pe câmp. Se
înalţă un cort alb, rotund. Cortul spovedaniei. Deasupra lui se văd crengile
desfrunzite ale copacilor şi printre ele lumina aurie, superbă, linişte. pace. Pe
cort se ridică o cruce de metal argintiu, strălucitor ca oţelul, (Foarte frumos,
un sentiment de pace şi înălţare). Când se aude glasul preotului care se roagă,
crucea se înjumătăţeşte (pe verticală). Preotul spune: "Doamne, dumnezeule,
dacă ai de gând să îmi vorbeşti, acum este timpul să o faci. Nu pot (deşi ei ar
vrea) să (le) spun ce îmi va mărturisi omul acesta" Preotul cere un sfat căci el
e cinstit şi nu ar vrea să trădeze secretul spovedaniei, dar nu ştie ce să facă
(Nu se vede nici un om doar se aude).
decembrie
Este o zi luminoasă şi caldă de iarnă. Ies din blocul în care locuiesc şi
traversez strada. Un câine nu prea mare şi deschis la culoare se apropie de
mine. În prima clipă mă tem de el (îl realitate se teme de câine, când trece pe
lângă ei se auto-convinge că nu-i fie frică, să nu le arate cât îi este de frică,
n.n.), dar apoi mă forţez să îmi înving teama, aşa că încep să vorbesc cu el şi
chiar întind mâna şi îl mângâi. În momentul în care eu mă liniştesc şi îmi
piere frica, câinele începe să mârâie, să latre la mine şi apoi se repede şi mă
muşcă de gleznă. Nu simt durerea şi sunt mai degrabă uimită decât speriată
de atacul lui. Mă gândesc doar cum să fac să îl desprind de piciorul meu.
februarie 2000
Sunt în balcon cu mama şi sora mea, acasă. E noapte. O noapte frumoasă, cu
stele strălucitoare pe cerul negru ca smoala. Toate ne uităm la cer. Ele se uită
spre stânga, eu mă uit spre dreapta şi observ o sferă transparentă pe cer. În ea
se vede chipul lui Isus. Mă priveşte cu tristeţe şi, din ochi îi curg lacrimi. Aud
o voce: "Isus plânge pentru voi".
martie 2000
Sunt acasă. Camera în care mă aflu nu seamănă cu cele din casa mea, dar ştiu
că sunt acasă. În cameră cu mine sunt sora şi mama mea. Sora mea A. stă pe
un pat şi coase. Eu mă cert cu mama. Eu aş vrea să mă lase în pace, să fac ce
vreau, dar ea se opune. În timpul acesta A. continuă să coase şi nu spune
decât "nu te lăsa", în sensul că dacă mă las acum, nu voi mai reuşi niciodată
să scap. Mama îmi spune tot felul de vorbe din care înţeleg că nu o să mă lase
niciodată în pace. "Faci ce vrei" spune ea, dar cu sensul că niciodată nu o să
mă lase să fac ce vreau. Mă înfurie şi vreau să plec dar ea mă ţine de braţ, nu
îmi dă voie. Mă duc lângă uşă, dar mă înghesuie în zid continuând să îmi
vorbească, să îmi reproşeze ceva. Văzând că nu scap de ea, îi strig să mă lase
în pace şi, lipită de zid, încep să plâng în hohote, dezlănţuit şi închid ochii ca
să nu mai văd nimic, extrem de supărată şi plângând deznădăjduit (reacţia ei
obişnuită, legată de crizele de plâng, şi depresie, n.n.).
aprilie 2000
Sunt acasă. Mă uit la o poză în care apar doi bebeluşi. Copiii sunt foarte
frumoşi şi eu sunt încântată căci ştiu că sunt copiii mei. Nu îmi amintesc
când, cum şi cu cine i-am făcut, dar nici nu mă interesează aceste lucruri. Mă
uit cu drag la poză şi o întreb pe A. dacă sunt sănătoşi, normali; ea îmi
răspunde afirmativ iar eu mă gândesc că de abia aştept să îi iau acasă căci se
pare că bebeluşii au rămas pentru un timp la spital.
aprilie
Sunt într-o cameră necunoscută. Vine A. Este îmbrăcată cu o bluză nouă, gri.
Mă gândesc că a fost să-şi cumpere bluza deşi ştia că eu o aştept şi că nu
avem bani. Sunt cam supărată pe ea din cauza asta, dar plecăm
împreună.....După câtva timp observ că sunt desculţă, dezbrăcată, nu mă
acoperă decât un prosop mare de baie. Îmi este ruşine că voi fi văzută şi
teamă că ar putea cădea prosopul, ceea ce se şi întâmplă după câţiva paşi
(teama de a se dezvălui în afara familiei, n.n.). Mă acopăr repede şi văd că
deşi este lume pe stradă nimeni nu pare să observe felul în care sunt
îmbrăcată (persona, trece printre oameni nevăzută, n.n.). Am ajuns în sfârşit

acasă. E noapte. Eu stau împreună cu mama în bucătăria foarte luminată şi
foarte albă, curată. Ea stă mai departe de mine iar treaba pe care o face o
preocupă atât de mult încât nu îmi dă nici o atenţie. Mă uit spre geam. Toate
cele trei rânduri de ferestre sunt închise iar pe gărduleţul ce străjuieşte mica
platformă din faţa geamului observ un şarpe destul de mare. Şarpele face
mari eforturi să intre la mine, se izbeşte cu capul de geam, se răsuceşte, dar
nu reuşeşte să intre. Prezenţa şi eforturile de a intra nu mă sperie. Nu îmi e
frică de el sunt doar curioasă. Ce caută şi ce vrea de la mine. Încerc să îi
atrag atenţia mamei, chiar minţind-o că am fost atacate mai devreme de acest
şarpe, dar ea nu aude nimic şi continuă să îşi facă treaba fără să dea vreo
atenţie mie sau şarpelui. Şarpele continuă să se zbată disperat afară şi chiar
am impresia că va cădea, dar el deschide gura şi se apucă cu dinţii de
gărduleţ ca să nu cadă. Văd că are nişte colţi destul de mari, dar nu mă tem,
ştiu că geamurile îl vor împiedica de a intra, dar sunt foarte intrigată de
eforturile de a intra cât şi de motivul prezenţei lui aici (nivelul foarte primitiv
al Sinelui, soliditatea tandemului Complex matern - eul pacientei, n.n.).
iulie 2000
Stau pe o bancă. La capătul băncii mai stă o femeie şi în scurt timp vin şi alte
persoane şi banca se umple. Vine şi un bărbat mai în vârstă care se înghesuie
lângă mine, pare să îmi facă curte (în realitate, combinaţie între Animus - un
fost iubit paternal, şi Complex patern, tatăl mort, n.n.), dar mine nu îmi place,
din contră mă deranjează destul de mult, dar nu am curaj să îi spun. Vine o
femeie tânără care duce în mână un pui de câine abia născut. Eu mă ridic să
îl văd, bucuroasă să scap de acel om. Din păcate căţelul a murit, îmi spune
femeia care îl adusese. Eu îi spun să î facă ceva să îl readucă la viaţă, dar ea
nu vrea şi mi-l dă mie. Îl iau, e foarte mic, mult mai mic ca la început, e ca o
jucărie, nu face nici o mişcare. Îl ţin în palma stângă şi cu dreapta încep să îl
masez pe burtică. După câtva timp îşi revine, începe să dea din picioare. Le
spun celorlalţi, dar nu mă cred. Acest lucru nu mă afectează, ştiu că am reuşit
să îl învii şi continui să îi fac masaj ca să se trezească de tot.
septembrie 2000
Aproape tată familia suntem într-o vizită. Sau am fost şi acum la plecare
trebuie să facem curat în urma noastră. Sunt şi proprietarii în zonă. Îi zăresc
pe ai mei cu coada ochiului şi mă hotărăsc că voi face eu curat, eu sunt mai
veche aici. Spăl nişte ceşti de cafea şi mă apuc să şterg praful. E ciudat, pe
mobilă a crescut un fel de muşchi verde, dar arată ca nişte frunze mai mici
sau mai mari destul de groase, de forme ovale sau rotund, lipite practic de
mobile. Sunt de un verde foarte frumos şi văzând că nu pot să le dezlipesc
şterg praful peste ele. Am impresia că sunt vii, pentru că culoare face ape
când le şterg. Le las în pace şi încep să mătur. Am o perie mare, solidă şi văd
că pe jos e nisip, mult pietriş şi chiar pietre de diverse mărimi. Mătur, încerc
să le strâng în grămadă să le pot lua cu făraşul şi pentru că un bolovan e prea
mare îl sparg în două lovindu-l cu peria. În tot acest timp simt împrejurul
meu prezenţe încurajatoare şi chiar le aud vorbele deşi nu văd dacă sunt cei
din familia mea sau alţii.
octombrie 2000
Un grup de oameni într-o biserică. Nu se ţine slujbă. Alţii vor să intre. Nu
trebuie, nu e bine. Biserica are o uşă de metal de culoare deschisă, grea. Sunt
şi afară şi înăuntru şi văd că cei de afară zgârie uşa cu ceva şi rămân urme
adânci, ca de gheare. Probabil că vor reuşi să deschidă uşa.
octombrie
Sunt într-o cameră necunoscută. Este foarte întunecată, singura noastră sursă
de lumină fiind un televizor deschis (sau ceva asemănător). În cameră este
dezordine. Eu stau pe un pat pe care sunt tot felul de lucruri. Îmi amintesc că
am născut un copil. Mă gândesc că a fost mult mai uşor decât credeam. Fără
dureri, fără probleme; de fapt nici nu-mi amintesc bine naşterea, ci doar că
avut loc şi a fost foarte uşoară şi acum mă simt bine. Intră o femeie
necunoscută şi îmi întinde un copil mic înfăşat. Eu, foarte bucuroasă o întreb
dacă "asta e fetiţa mea" şi îi iau copilul din braţe şi îl pun lângă mine pe pat.
octombrie
A avut loc un accident de proporţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt pe o
câmpie foarte întinsă iar pe partea dreaptă sunt şiruri de cadavre. Sunt
acoperite cu ceva alb-auriu căci strălucesc uşor în lumina zilei dar nu văd
decât forma trupurilor nu şi trăsăturile lor. Pe lângă morţi sunt şi oameni vii
care îi plâng şi unii încearcă să îi ajute pe cei răniţi. În partea stângă sunt alţi
oameni, dar sunt mult mai calmi şi mai liniştiţi decât cei dinainte. Ştiu că
sunt sufletele morţilor. În mulţimea de suflete văd lângă mine un bărbat cu
fiul său. Ceva mai departe printre răniţi văd o femeie brunetă, căzută la
pământ, rănită, care se zbate în agonie. O privesc şi mă gândesc că mai bine
ar muri căci astfel nu numai că s-ar linişti dar s-ar întâlni cu familia ei
(bărbatul şi copilul de mai devreme). Realizeze că doar eu văd cele două
planuri (morţii şi viii) dar nu comunic cu nici unii. Văd din nou pe tată şi fiu.
Amândoi se îndreaptă spre locul în care copilul vrea să fie înmormântat. E un
loc liber, cu o formă ciudată, ca un opt culcat. Această formă e puţin ridicată
faţă de restul câmpiei (semnul infinit) Copilul e foarte hotărât asupra acestui
loc şi când ajungem în apropierea lui, ceva sau cineva ridică forma ca de 8 ca
pe un copac (nu văd cu ce se ridică) pentru a fi înmormântat copilul acolo.
Înainte ca băiatul să fie îngropat "copacul" de pământ şi iarbă cade cu
zgomot la loc şi se formează o groapă destul de adâncă. Din această groapă
încep să iasă aşte suflete, mai ales femei - un chiar cu un bebeluş în braţe -
care fug bucuroase că au scăpat ca dintr-o închisoare. Acum înţeleg că de
fapt copilul vroia să le elibereze de aceea insistase asupra acestui loc de
îngropăciune.
octombrie
Sau în bucătărie. Vine mama şi îmi spune că A. s-a certat cu T iar el i-a dat
telefon plângând aproape şi rugând-o să nu-l părăsească. Mă impresionează
această veste şi sunt puţin tristă că eu nu am pe nimeni care să mă iubească
atât. În tot acest timp desfac o portocală şi mă pregătesc să o mănânc,
refuzând la un moment dat oferta de ajutor în de-cojire din partea mamei
(dorinţa ei dea mă ajuta să o tai mă enervează puţin, doar sunt în stare să mă
descurc şi singură).
noiembrie 2000
Mă pregătesc să mă duc undeva. Mă uit în jur. Sunt la mine în cameră şi văd
că totul este aranjat şi pus la locul lui. Sunt îmbrăcată cu un pulovăr negru -
mai vechi - şi cu o fustă albastră - nouă - cu dungi negre, verticale. Mă bucur
că am un lucru nou deşi fusta nu îmi place foarte mult. Caut un antinevralgic
căci mă cam doare capul, dar găsesc o ţigară şi un măr mare, roşu. Înainte de
a ieşi văd că mai este în cameră un bărbat necunoscut, dar cu care vorbesc,
glumesc. Subiectul discuţiei este sexul în general - nu între noi doi - şi simt
pentru o clipă o dorinţă şi un dor puternic după un anumit bărbat - nu îmi
amintesc cine este acela. Îmi place şi ies din cameră. În sufragerie, mama şi
M. se uită la televizor fără să mă bage în seamă iar în bucătărie e A. care are
o faţă supărată şi nu îmi vorbeşte deşi trec pe lângă ea. Pe masă, în bucătărie
sunt mai multe pachete împachetate cu hârtie frumoasă. Sunt cadouri şi mă
gândesc că poate voi primi şi eu unul deşi A. pare supărată (ea le împarte).
ianuarie 2001
Îi spun mamei dar ea nu înţelege şi sunt nevoită să repet acelaşi lucru de 3-4
ori. Până la urmă mă enervez şi strig la ea reproşându-i că nu înţelege nimic.
ianuarie
Am ajuns la mare. Sunt bucuroasă că voi face baie în mare, dar în drum spre
plajă descopăr că am plecat fără costum. Încep să mă enervez, când apare un
bărbat pe care îl ştiu. Acesta îmi face curte, vrea să mă sărute. Eu îl resping
căci nu-l vreau şi dacă am fost drăguţă cu el în trecut am făcut-o din
amabilitate, nu pentru că mi-ar plăcea ca bărbat. El este foarte amabil,
îndatoritor, gata să facă tot ce vreau eu cu toate că atitudinea lui mă tentează
să cedez, continui să îl resping.
februarie 2001
La început e un film - poveste cu doi îndrăgostiţi care sunt împiedicaţi de
unii să se vadă
Îndrăgostiţii au şi aliaţi care îi ajută să se vadă. Eu fac parte dintre aliaţii lor
şi în acelaşi timp sunt şi femeia îndrăgostită care aşteaptă sub un pom. E
noapte, ea stau pe jos sub un pom şi îl aştept pe "El" să apară. În acest timp
decojesc un grape-fruit (sau portocală) şi mă pregătesc să îl mănânc. Văd din
nou ca într-un film cum "el" venea călare la întâlnire dar a fost împiedicat.
Mă gândesc că l-am aşteptat şi am îngheţat ca fraiera degeaba. Acum sunt
acasă, la A. în cameră, dar am o jumătate de grape-fruit în mână. Pe pat e
unul dintre cei care îl împiedicaseră pe prinţ să vină. A fost prins şi pedepsit.
I-au fost tăiate labele picioarelor. Eu trec pe lângă el şi îl ating ş el geme de
durere. Eu văd pe pat o mână, cred că e tăiată, oricum are şi inelarul tăiat şi
atunci îmi dau seama că e mâna fratelui meu, lui i-a fost tăiat degetul, şi
încep să plâng cu multă părere de rău.
februarie 2001
Mă urmăreşte cineva, vrea să-mi facă rău. Am la mine un pix care e ş telefon.
El sună dar până îmi iau seama cum să-l deschid se opreşte. Asta se întâmplă
de două ori. Mă tot feresc să nu fiu prinsă. E ca într-un film poliţist.
"Duşmanul" apare iar eu iau pixul îl remontez cape o armă şi din două
încercări izbutesc şi îl împuşc. Mă bucur că am scăpat de el.
martie 2002
Sunt în cer. Pe ceva necunoscut, cred că e o altă planetă. Mai sunt cu câteva
persoane. Ştiu că vom cădea. Am grijă de o persoană, o ţin în braţe din spate,
cred că e o femeie tânără. Mă tem şi pentru mine şi pentru ea. Cădem. În
aceste clipe mă gândesc cât de sus suntem şi că ne vom zdrobi de pământ şi
vom muri. O ţin bine pe fată. Din fericire cădem pe un fel de avion deschis,
parcă are o platformă din lemn. Pe moment pericolul a trecut, dar nu mă simt
în siguranţă şi continui să o ţin bine pe fată să nu cadă. În tot acest timp stau
în genunchi.
martie
E dimineaţă. Sunt la mine în pat. M-am trezit ca să plec la serviciu. mama
intră în cameră şi îmi dă o pungă cu două portocale.
martie
Sunt acasă în sufragerie. Suntem toţi strânşi. Geamul deschis. Cred că e vară
pentru că e cald. Bate vântul. Bate puternic, împinge perdeaua şi aşa intră în
cameră o mulţime de flori mici, albe, cu mijloc roşu. Sunt atât de multe că
mă sufocă aproape, îmi intră în ochi, în gură. Mama îmi spune să închid
geamul - perdeaua nu le poate opri - iar eu îl închid deşi pentru o clipă îmi
pare rău, poate ar fi arătat frumos florile prin cameră.
martie
Sunt într-o cameră necunoscută, parcă ar fi o staţiune. Cu mine în cameră
sunt mai mulţi oameni. Vine un fel de supraveghetor şi spune că îl va da
afară pe un bătrân. Bătrânul arată bine, îmbrăcat frumos. Toţi sunt revoltaţi -
şi eu - de intenţia supraveghetorului. În acest timp bătrânul primeşte un
pachet cu acte şi foarte mulţi bani în pachete. Ne bucurăm că bătrânul e acum,
ne gândim că ar putea chiar să cumpere toată clădirea. La un moment dat
descoperim că cineva a furat foarte mulţi din banii pe care îi primeşte
bătrânul. În pachet mai sunt actele şi banii (hârtii). Iau eu pachetul să îl
păstrez, să nu îl fure tot. Plec, mă plimb prin clădire. E veche dar destul de
frumoasă. Intru într-o cameră circulară, se vede că a fost acolo un balcon, dar
a fost închis. Mă gândesc brusc că atunci când va fi a mea o voi face mai
frumoasă, deşi nu îmi pun problema cum va deveni a mea.
martie
Am plecat de acasă. Mi-am cumpărat - sau am primit - un apartament de 5
camere în zona centrală. Mă gândesc că acum voi ajunge mai repede la mare,
chiar văd în minte singura stradă pe care trebuie să merg ca să ajung la mare.
Mă gândesc cum şi cu ce voi mobila apartamentul. din salariul meu aşa mic
şi chiar dacă aş lua lucruri de acasă (deşi nu aş vrea) îmi va lua mult timp să
îl mobilez. În ciuda acestor griji într-un fel mă bucur de achiziţia făcută.
martie
Sunt într-o clădire mare, cu mulţi oameni. Unul citeşte sau povesteşte un
articol în care se scrie cum să e masturbezi, să îţi faci plăcere singur. Pe mine
mă enervează toţi oamenii (bărbaţii) aceia în costume negre care nu mai
pleacă odată ca să pot încerca şi eu să fac ce scrie în articol ca să simt o
plăcere. Ies din camera aceia întunecoasă şi mă trezesc în holul casei mele.
Au fost în vizită fratele tatălui meu cu soţia lui şi cu mai multe persoane. O
văd doar pe soţia lui. La plecare ne invită pe la ea. Eu îi promit cu jumate de

gură gândindu-mă că nu vreau să mă duc. ea începe să plângă şi mă roagă să
ne ducem. Deşi îmi e milă de ea nu prea vreau să mă duc. (Peste o săptămână,
mătuşa se va opera. În acest timp unchiul va fi dus de urgenţă şi operat. La
întoarcerea mătuşii, timp de o lună cele trei - pacienta, sora şi mama - vor
merge cu schimbul să îngrijească mătuşa imobilizată la pat, unchiul la spital,
apoi pe amândoi acasă, n.n.).
martie
Sunt la mama în cameră. E noapte, dar e aprinsă o lumină în cameră. Uşa
camerei şi cea de la balcon sunt închise. Cu toate acestea când mă uit,
ţinându-se de tăblia patului o bufniţă mare, gri. Mă sperie tare, mă uit în jur.
Din dreapta mea simt o mişcare, o altă bufniţă albă, aproape mă atinge cu
aripa. Sunt foarte speriată, plâng în hohote stând în genunchi lângă pat. Sunt
aproape paralizată de frică şi nu ştiu cum să cer ajutor să scap de ele.
aprilie 2001
Un tânăr cade sau poate iese dintr-un abis. E ca o groapă neagră căreia nu îi
văd nici marginile, nici fundul. Bărbatul parcă se naşte din ea - iese parcă
plutind uşor, nu are vre-o scară sau altă metodă de susţinere. Îl privesc. E un
bărbat tânăr, superb, cu un corp minunat, perfect. Frumuseţea lui îmi face
plăcere, îmi inspiră un sentiment de început, de putere. Un Adonis
născându-se.
aprilie
Într-o lumină foarte slabă, aproape întuneric, văd un câine alb. Se agită, se
plimbă, se întinde. E un loc necunoscut. E un câine care se va transforma în
om sau un om care s-a transformat în câine, sau acest câine are legătură cu un
om. Nu ştiu prea bine ce se întâmplă, ce caută câinele ăsta, sau ce e cu el.
aprilie
Sunt într-un loc necunoscut, nu are importanţă, parcă e o sală mare cu câteva
paturi. Cineva - nu ştiu cine sau ce - îmi dă în braţe un bebeluş. Are cred doar
câteva zile, e foarte mic, nu îşi ţine capul. E învelit într-o cârpă (sau hăinuţe?)
bleu. Nu ştiu dacă am născut eu sau nu acest copil dar din clipa în care îl iau
în braţe am atitudinea că e copilul meu. De acum înainte acest copil este al
meu. Din acest punct totul se derulează cu foarte mare viteză, văd cum
bebeluşul meu iubit creşte, cum pe la 10 - 12 ani ne jucăm, sunt foarte fericită,
fetiţa mea creşte în continuare devine mai puternică decât mine, mama ei,
devine o adolescentă şi apoi o femeie tânără, puternică şi frumoasă de care
sunt foarte mândră. Tot timpul suntem împreună, foarte vesele. Simt, se
simte dragostea pe care ne-o purtăm şi bucuria pe care ne-o produce e mare.
În final am în faţa mea o tânără femeie frumoasă, bine făcută, cu părul blond,
cu o faţă pe care se citeşte bucuria (ca şi când m-ar întreba în glumă "ce
părere ai?"). şi puterea. O femeie matură puternică. Fiica mea mult iubită de
care sunt atât de mândră.
mai 2001
Sunt într-o clădire mare - spital, instituţie? - în care am avut grijă de cineva.
Am terminat. Cred că am avut grijă de mătuşa mea. La plecare aflu că vin în
vizită câteva rude.
Intră pe uşă u grup mai mare de oameni. E cam ciudat căci eu cu mătuşa mea
suntem într-un hol. Prima persoană pe care o văd e verişoara mamei. Vine la
mine, mă sărută pe obraji şi mă strânge cu mare putere în braţe. Ea nu îşi dă
seama că eu mă sufoc în îmbrăţişarea ei; căci nasul şi gura îmi sunt lipite de
gâtul ei. Mă sufoc şi nu observă nimeni, eu nu pot vorbi, doar dau foarte slab
din mâini încercând să mă eliberez. Până la urmă cineva observă şi verişoara
mamei îmi dă drumul. Eu cad pe jos de-abia putând să îmi trag răsuflarea.
Mătuşa mea vine şi îmi face aer, mă ajută să îmi revin. Vizitatorii pleacă şi
vreau şi eu să plec (Se pot observa modele de relaţionare, n.n.). În loc să
cobor pe scări ca ceilalţi eu ştiu că trebuie să ajung întâi de partea cealaltă a
acestui hol - cameră (!?!). Pentru a ajunge acolo trebuie să trec pe o punte de
scândură fără balustradă şi cam fragilă. Îmi fac curaj şi încep să trec cu toate
că îmi e cam frică. Cum încep, mă apucă o mare durere, un junghi foarte
puternic în gât în partea stângă. Mă doare atât de tare că încep să plâng, dar
continui să merg. Aproape că nu mai văd de durere şi lacrimi, dar merg mai
departe. În mâna dreaptă am mai multe foi albe cu scris pe ele. Îmi e foarte
greu dar cu ultimele puteri ajung dincolo. Mă prăbuşesc pe podeaua solidă de
gresie, plângând de durere, scap foile din mână. Acum nu mai vine nimeni să
mă ajute, dar oricum am reuşit să ajung unde vroiam.
Studiul seriei de vise implică în fapt un control al interpretărilor:
interpretările primelor vise se pot confirma sau corija prin alte vise ale seriei.
Dacă s-a făcut o interpretare greşită sau insuficientă, visul sau visele
următoare pot semnala. De exemplu:
- motivul anterior se repetă într-o formă mai clară;
- interpretarea este ridiculizată printr-o parafrază ironică;
- sau este confruntată cu o opoziţie directă, clară.

Dacă observăm o serie suficient de lungă de vise, vom găsi

dezvoltări psihologice exprimate într-un limbaj ce rămâne constant de-a
lungul seriei şi care poate fi amplificat în materiale mitologice, alchimice
pentru a revela dimensiunile prospective. Jung demonstrează existenţa unui
limbaj simbolic consistent care exprimă dezvoltarea conştiinţei eului relativ
la Sine, limbaj care are originea în procese psihologice subiective
independent de lucrurile intenţionate sau învăţate de eu.
În acest sens cunoaşterea mitologemelor active în propriul psihic al
analistului precum şi familiarizarea cu repertoriul analizandului de imagini
mitice poate furniza un fundament de materiale mitice pe care se poate
continua construcţia personală. Materialul mitic este în general intersectat cu
material personal astfel încât este important atât pentru analist cât şi pentru
analizand să-şi formeze şi cultive o atitudine (dorinţă şi voinţă în acelaşi timp)
de a observa mitologemele aşa cum apar în expresia lor contemporană,
alături de atitudine (dorinţă şi voinţă) de a căuta sensul imaginilor complexe
ale visului. Materialul arhetipal poate oferi orientări valabile când apar
probleme existenţiale aparent insolubile, prin reconectarea eului în impas la
matricea sa colectivă, spirituală. Descoperirea unui context de sens mitic,
mai larg aduce persoanei abilitatea de a accepta inevitabilul, moartea, lăsând
mânia, resentimentul, culpabilitatea şi rămânând conectat la creaţia continuă.
"Un eu care rezistă, care suportă adevărul şi care face faţă lumii şi
destinului. Atunci o înfrângere este totodată şi o victorie. Nimic nu-i tulburat
- nici în afară, nici înăuntru; căci propria continuitate a ţinut piept fluxului
vieţii şi timpului. Or, asta se poate întâmpla numai dacă nu ne amestecăm cu
îndrăzneală în intenţiile destinului", Jung.158
Unul dintre visele care "reprezintă o parabolă" pentru condiţia
umană, parabolă care readuce dilema băiatului aşezat pe piatră, sau a pietrei
pe care stă aşezat un băiat, apare târziu în viaţa lui Jung, după boala din 1944.
Parabola se referă la conştiinţa relaţiei eu - Sine. În vis, aflat pe un drum
deluros, ajunge la o capelă mică la marginea drumului; aici, intrând pe uşa
deschisă, în locul icoanei găseşte un aranjament floral şi, pe jos, în faţa
altarului un yoghin în poziţia lotus şi cufundat în meditaţie adâncă.
"Privindu-l mai atent am recunoscut că avea faţa mea. M-am speriat
158
1961, Amintiri, capitolul Viziuni, pag. 301, traducerea în limba română
îngrozitor şi m-am trezit cu gândul: <Aha, iată-l pe cel care mă gândeşte.

Are un vis şi acest vis sunt eu> Ştiam că atunci când se trezeşte, eu nu voi
mai fi".159
159
idem, pag. 324 - 325
TIPOLOGIA JUNGIANĂ ÎN ANALIZĂ


Jung îşi considera lucrarea "Tipuri psihologice" ca fiind o psihologie
critică asupra organizării şi a delimitării proceselor energetice ale psihicului
care se prezintă ca tipice (în prefaţa traducerii ediţiei argentiniene). Cartea
descrie 8 căi dinamice prin care comunică eul şi Sinele.
În data de 13 septembrie 1913, la Hotelul Bayerischer Hof din
Munchen, în faţa unui auditoriu din care făcea parte şi Freud, Jung prezintă o
prelegere care a pus în joc ruptura: argumenta că teoria freudiană a
personalităţii aparţinea tipului mai centripet sau extravert, iar cea adleriană
tipului centripet sau introvert; iar propria sa teorie creează o psihologie care
urma să fie corectă faţă de ambele orientări.
Prin funcţie psihologică Jung înţelege "o formă anumită de
activitate a psihicului, care în condiţii schimbate, rămâne, în principiu, egală
cu ea însăşi". Energetic, este o formă de manifestare a libidoului. În natura
umană 4 sunt funcţiile fundamentale care nu se pot reduce nici una la altele,
care sunt autonome şi care pot fi clasificate grupându-le în două raţionale:
gândirea şi afectivitatea, şi două iraţionale: intuiţia şi senzorialitatea. Aceste
funcţii fac posibilă manifestarea în forme specifice lor a capacităţii de
fantazare.
În procesul de diferenţiere psihică una dintre ele este predilect
utilizată de eul în formare, ca principal mijloc de relaţionare cu lumea,
devine din ce în ce mai diferenţiată ceea ce va permite informaţii tot mai
diferenţiate sub aspectul respectiv. Este imposibil, susţine Jung, ca toate
funcţiile psihologice să se dezvolte la fel. Exigenţele existenţei fac ca una
dintre ele să fie tot mai des utilizată pentru adaptare. În afara funcţiei
dominante, individul se obicei utilizează şi o a doua funcţie, secundară,
pentru a-şi suplini informaţii de cealaltă natură (dacă funcţia dominantă este
raţională, secundarea va fi una de tip iraţional). Dinamica psihică va face
inevitabil ca această a doua funcţie să fie şi ea, mai mult sau mai puţin
utilizată conştient şi diferenţiată. Funcţionarea acesteia devine
conştientizabilă.
Jung consideră că cel mai adesea, cel puţin în prima parte a vieţii
persoana ajunge să se identifice cu funcţia predominantă şi unilateralitatea
acestui proces va întârzia dezvoltarea celorlalte. Funcţiile rămase în urmă ca
nivel de diferenţiere, de dezvoltare pot fi considerate mai "primitive", eul
fiind mai puţin capabil să evolueze nuanţat în funcţie de tipul respectiv de
prezentare sau procesare a informaţiei; mai mult, informaţia îi apare mai
puţin singură, mai puţin credibilă. Aceste funcţii inferioare vor rămâne nu
numai insuficient evoluate sub raportul diferenţierii funcţionării lor, dar şi
mai puţin accesibilă conştiinţei. Dintre cele patru funcţii, cea care are şansele
să rămână cel mai greu accesibilă conştiinţei este funcţia complementară
celei conştiente. "Ea se comportă ca numeroase conţinuturi refulate sau
insuficient luate în seamă, care pe de o parte sunt şi pot fi conştiente, de pe
alta intervin adeseori inconştient în comportament, aducând la suprafaţă şi
conţinuturi mai puţin clare pentru eu".160
În cazuri normale funcţia inferioară rămâne conştientă măcar din
perspectiva efectelor ei, în condiţia nevrotică va rămâne inconştientă.
Din perspectivă funcţională, orice funcţie naturală are o energie care
îi vine natural, fiind "un sistem viu, solid organizat, care nu poate fi
nicidecum deposedat cu totul de energia sa". Condiţia de unilateralitate face
ca libidoul să fie constant antrenat de funcţia dominantă, privilegiată; în
acest caz funcţiile inferioare vor evolua regresiv, în sensul reîntoarcerii la
stadiile arhaice preliminare (Jung, definiţii) ceea ce le va face să devină
incompatibile cu funcţia dominantă. Trecerea în inconştient a funcţiei
inferioare va aduce acestuia acel rest de energie adusă de această funcţie,
energizând în consecinţă în plus psihismul inconştientului personal. Acest
lucru se va manifesta psihic prin apariţia unor fantezii legate de funcţia
devenită arhaică, fantezii cu atât mai primitive cu cât funcţia este mai puţin
accesată şi accesibilă eului.
În analiză se pune astfel problema eliberării funcţiilor inferioare
rămase în condiţia de primitivitate, "prin ridicarea la nivel conştient a
formaţiunilor imaginative declanşate de funcţia devenită inconştientă".
Aducerea în conştiinţă, integrarea acestor fantezii aduce în conştiinţă şi
funcţia inferioară şi îi dă posibilitatea de a fi integrată, valorizată pentru viaţa
160
Definiţii, Tipuri psihologice
eului. M. L. von Franz şi Hillman161 analizează dinamica şi semnificaţia

funcţiei inferioare care este complementară dominantei, cea mai greu de
adus în conştiinţă şi capabilă poarte conţinuturile cele mai profunde: "O
extraordinară încărcătură energetică este în general legată de procesele ei...şi,
imediat ce intri în tărâmul ei, devii foarte uşor copleşit de emoţionalitate".
În completitudinea vieţii fiecare dintre funcţii aduce un plus de
informaţii şi posibilitatea de a prelucra aceste informaţii în beneficiul eului.
În ordinea dezvoltării ontogenetice, una dintre funcţii este natural
asumată de complexul eului ca principală posibilitate de a discerne, de a
diferenţia realitatea. Treptat, insuficienţa adaptării printr-o singură
modalitate de cunoaştere, va duce la asimilarea în conştiinţă ca instrument al
eului a celei de a doua funcţii, care face parte din perechea de complementare
opusă, şi care devine funcţia auxiliară. De-a lungul vieţii, conştiinţa poate
asimila treptat şi o a treia funcţie, de obicei complementara auxiliarei. În
continuare, - ne spune von Franz, nu mai urmează propriu-zis o asimilare a
celei de a patra, respectiv complementara dominantei, pentru că ceea ce se
petrece virtual odată cu accesul eului la această funcţie, este unificarea,
individuarea. Jung subliniază în cadrul unei conversaţii cu M.L. von Franz că
nu există situaţia ca la nivelul de sus, al conştiinţei să funcţioneze toate
patru.162
În "Mysteriul Coniunctionis" Jung tratează problema celei de a IV-a
funcţii şi a eului înţelept şi citează un text alchimic care oglindeşte problema.
Modelul dinamicii ar putea fi ilustrat cu ajutorul a trei nivele, dintre care, cel
din mijloc este integrativ. După ce conştiinţa reuşeşte să asimileze cele trei
funcţii la nivelul umanizat, civilizat în care ne străduim să existăm, dacă
încercăm asimilarea celei de a IV-a, această a patra va trage în jos conştiinţa
eului la un nivel complet primitiv, o bruscă şi dramatică schimbare care te
întoarce înapoi spre nivelul animal. Ea poate fi trăită doar în expresia ei
fantastică, fie metafora poetică, fie prin pictură sau dans, sau altă formă de
imaginaţie activă. Jung consideră că imaginaţia activă este de fapt singurul
mijloc de a ajunge la cea de a IV-a funcţie.
161
Lectures on Jungian typology, The inferior function. The feeling function,
Spring, Zurich, 1975
162
idem, pag. 60
1 2
Câmpul conştiinţei naive a
EUL
4 3 eului cu 3 funcţii
T
E
Câmpul median unde
N Sine actualizat relaţia eu - Sine nu mai
S funcţionează
I autonom fiind doar un
U 1 instrument
N 2
E Sine latent Totalitate preconştientă cu
4 funcţii preformate
4 3
Funcţia senzorială informează de existenţa unor stimuli interni sau

externi; caracterizează fiinţa copilului şi a primitivului. Dacă atitudinea
generală a eului este orientată de principiul senzaţiei vorbim de tipul
senzorial. Diferenţiază între percepţia exterioară, de care este responsabilă
senzorialitatea şi percepţia din inconştient, de care este responsabilă
complementara acesteia, intuiţia.
Funcţie psihologică de bază, intuiţia mijloceşte percepţii pe cale
inconştientă; obiectul acestei perceperi poate fi exterior sau interior, sau
relativ la legătura dintre ele. În cadrul intuiţiei conţinutul emerge ca un
întreg, fără ca persoana să înţeleagă cum s-a constituit această informaţie.
Este o funcţie iraţională asemeni senzorialităţii şi este la fel caracteristică
psihologiei infantile şi primitive. "Contrabalansând intensitatea impresiei
senzoriale, intuiţia transmite copilului şi primitivului percepţia imaginilor
mitologice, treptele premergătoare ideilor. Intuiţia şi senzorialitatea sunt
complementare, compensându-se. Orientarea atitudinii generale după
intuiţie este caracteristica tipului intuitiv.
Gândirea este funcţia fundamentală care corelează conceptual,

după legi proprii, conţinuturi date de funcţiile iraţionale. Jung o consideră o
activitate aperceptivă, şi are două forme de manifestare, activă şi pasivă.
Gândirea activă sau orientată este o acţiune voliţională care supune
conţinuturile unui proces de evaluare logică; cea pasivă o acţiune conectată
la eveniment, definită de Jung drept fantazare sau gândire intuitivă având
caracteristica ordonării corelaţiilor conceptuale. Intelectul reprezintă
capacitatea gândirii direcţionate.
Simţirea, sau sentimentul este procesul prin care se atribuie
informaţiei valoare, în sensul acceptării sau respingerii. Iniţial proces strict
subiectiv, simţirea este o formă de evaluare diferită de cea intelectuală în
sensul că "nu urmăreşte să producă o relaţie conceptuală, cu un act subiectiv
de atragere şi respingere. Evaluarea prin simţire însoţeşte orice conţinut, dar
în măsura în care creşte intensitatea simţirii apare afectul înţeles ca o stare a
sentimentului însoţită de aspecte fiziologice perceptibile; sentimentul
propriu-zis se deosebeşte de afect prin faptul că provocă reacţii fiziologice
mai vagi sau de loc.
Gândirea şi simţirea primitive sunt exclusiv concretiste pentru că se
raportează la senzorialitate: gândirea primitivului aderă la fenomenul
material, este concretă; asemeni afectul. Concretismul este un arhaism fiind
caracteristic primitivului şi copilului mic.
În funcţie de modul cum se orientează libidoul în raport cu lumea
exterioară sau cea interioară, Jung este primul care defineşte introversia
(comunicare în 1911) ca o forţă centripetă, în care libidoul se orientează spre
centrul persoanei.
Extraversia semnifică forţa centrifugală; libidoul curge spre
exterior, interesul subiectiv deplasându-se spre mediu: individul gândeşte,
simte, acţionează în raport cu un obiect. Extraversia intelectuală are
caracteristic faptul că "subiectul se gândeşte pe sine ca obiect"; subiectul este
puternic determinat de obiect. Se poate opera o diferenţiere între extraversie
activă, când este intenţionată, extraversie pasivă, când obiectul o impune,
"atrage interesul subiectului eventual împotriva voinţei acestuia".
Introversia reprezintă orientarea spre interior a libidoului. Interesul
subiectului se retrage dinspre obiect, revenind spre subiect. Persoana
gândeşte, simte, acţionează în primul rând spre el însuşi, obiectul are o
valoare secundară. Introversia este activă, când subiectul vrea să se "închidă"
faţă de obiect într-o anume măsură, şi pasivă când "subiectul nu este capabil
să readucă la obiect libidoul care se scurge din el.
Extraversia obişnuită este caracteristică tipului extravert; introversia

obişnuită, tipului introvert.
Jung leagă extraversia de o formă de adaptare caracterizată printr-o
formă de supravieţuire cantitativă, manifestată, de exemplu, prin
fecunditatea mare a speciei respective alături de tendinţa de a trăi puţin ca
individ. Introversia, ca opus, include o adaptare printr-un accent mare pus pe
individul însuşi, supravieţuirea speciei ţine astfel de tendinţa de a trăi mult şi
o fecunditate redusă.
Persoana care are ca mod de orientare predominant extraversia, va
avea un comportament conştient activ, deschis spre interacţiune, participare
sau integrare în obiectele lumii, se adaptează la aici şi acum-ul mediului cu
care interacţionează, invadează spaţiul altuia, în prim plan fiind trăirea vieţii
nu reflexia. În termenii conştiinţei predominant introverte, introspecţia şi
reflexia sunt modalităţile principale, emoţiile sunt mai degrabă înmagazinate
decât trăite, poate pune o situaţie în impas prin tăcere, este precaut în şi faţă
de spaţiul altuia, retras, face o distincţie cară între prieteni şi cunoscuţi.
Tipul psihologic este definit de Jung ca model caracteristic al unei
atitudini generale, ce se manifestă în numeroase forme individuale.
Atitudinile orientate în funcţie de cele 4 funcţii psihologice fundamentale
definesc tipurile raţionale gândire şi simţire şi tipurile iraţionale, intuiţie şi
senzorialitate. În funcţie de sensul mişcării libidoului cele 4 tipuri devin 8,
respectiv gândire extravertă şi gândire introvertă, simţire extravertă şi
simţire introvertă etc., descrise de Jung pe larg în lucrarea din 1921, Tipuri
psihologice.
Operând diferenţierea dintre mişcarea complementară a libidoului la
nivelul conştiinţei şi la nivelul inconştientului, alături de diferenţierea dintre
funcţia dominantă şi cea secundară putem deosebi între 16 modele
caracteristice ce funcţionare a tipului.
Aceste tipuri prezintă anumite avantaje şi limite în comportamentul
persoanei.
Evaluarea pacientului în analiză se face şi relativ la tipul
caracteristic în prezent, măsura în care el s-a dezvoltat normal, în corelaţie cu
datul individual, sau datorită unor constrângeri, reprimări, inhibiţii
educaţionale, persoana a fost silită să-şi reprime propria natură şi să se
dezvolte de-a lungul unei "falsificări" a tipului natural.
De exemplu, conform specificului tipurilor, cei caracterizaţi prin
intuiţie şi simţire au nevoie firească de acceptare şi suport, sunt atraşi de
interacţiuni de grup preferând cooperarea şi, fiind focalizaţi mai mult pe
oameni decât pe abstract, învaţă cel mai bine prin dialogul faţă în faţă,
interrelaţionând bine.
Intuitivul dublat de gândire, va fi interesat de principii şi logică,
încercând să depăşească mereu standardele.
Senzorialul logic va aprecia responsabilitatea şi obedienţa, o
structură faptică şi lucrează bine în condiţia unei sarcini de lucru.
Dincolo de aceste puncte tari şi evaluându-le ponderea în
comportament, putem corela acţiunea analitică pentru a trezi în pacient şi
interesul pentru celelalte funcţii, sprijinindu-i efortul de înţelegere şi
integrare. Un tip raţional va căuta logicul în ceea ce se desfăşoară în şedinţa,
deci analistul îl va putea conecta prin interpretări logice, dar acestea vor
rămâne sterile, nu pot aduce transformări de atitudini ale eului, deschideri
dacă nu este canalizat efortul analitic şi pentru apropierea funcţiilor
inferioare şi conţinuturilor inconştiente aduse prin acestea la suprafaţă. Se
produce - uneori explicit, alteori implicit în decursul interacţiunii cu propriul
material simbolic şi cu modul de interpretare şi trăire a simbolului, - o trezire
şi a celorlalte funcţii în conştiinţă, apoi o treptată diferenţiere a lor.
O serie de instrumente s-au constituit permiţând o evaluare a tipului
psihologic. Dintre autorii care au constituit astfel de instrumente cu ideea de
a folosi în planificarea relaţiei, este J. Wheelwright: "Aceste concepte au
ocupat un loc predominant în formarea mea, mărturiseşte autorul, analist
format de Jung. În primul rând, le consider indispensabile în relaţionarea şi
în comunicarea cu pacienţii mei. Nu e de nici un folos să încerci să foloseşti
un limbaj al sentimentelor cu un tip care aparţine de gândire, la fel cum nici
gândirea nu este de înţeles pentru un tip care aparţine sentimentelor. În al
doilea rând, nu am descoperit încă o problemă de cuplu în care tipurile să nu
fi jucat o parte dominantă...În al treilea rând...procesul de individuare este
centrat asupra emergenţei lente, dureroase a funcţiilor nedezvoltate" 163 .
Ulterior autorul accentuează mai ales asupra conceptului de
"de-tipologizare": cunoaşterea tipului este importantă mai ales pentru că,
dincolo de înţelegerea limitelor şi specificului comportamentului, permite
deschiderea căii spre dezvoltarea atitudinii mai puţin dezvoltate (fie
introversia, fie extraversia) şi a funcţiilor mai puţin diferenţiate (una dintre
funcţiile iraţionale sau perceptive, sau una dintre cele raţionale).
163
în The Gry - Wheelwrights jungian type survey: Development and
hystory, M.A. Mattoon, M. Davis, 1995
Există şi autori care consideră că tipologia nu este atât de importantă

în analiză. Unii argumentează şi cu faptul că şi Jung a mers dincolo de
analiza tipului centrându-şi demersul terapeutic pe importanţa imaginilor
arhetipale.
Un studiu de validitate empirică desfăşurat de Costa şi McCrae,
(1989, 1992) pentru instrumentul prin care măsurau cele 5 mari dimensiuni
factoriale ale personalităţii, NEO - PI R, a determinat corelaţii importante
între aceşti factori şi scalele tipologice din Myers-Briggs. "Instrumentul
măsoară 4 dimensiuni relativ independente" care covariază cu 4 dintre
dimensiunile factoriale (nu şi cu nevrotismul), consideră autorii, subliniind
că datele lor suportau următoarele afirmaţii: extraversia - introversia este
similară în ambele sisteme conceptuale; deschiderea corespunde intuiţiei vs.
senzorialitate; agreabilitatea covariază cu caracteristicile tipului afectiv vs.
logic; conştiinciozitatea este apropiată de comportamentul raţionala vs.
iraţional. Nevrotismul, ca dimensiune factoriale credem că nu corelează cu
nici una dintre dimensiunile tipologice pentru că el apare mai ales ca o
rezultantă a disfuncţiilor datorate fie rigidităţii şi unitendinţei tipologice, fie
falsificării tipologice.
Dintre instrumentele cele mai importante pentru măsurarea
tipologiei cităm: Chestionarul tipologic Wheelrights construit începând cu
1941 de 4 analişti H. Gray, Jane şi Joseph Wheelright şi, ulterior, J.Buchler;
Indicatorul tipologic Myers-Briggs construit de Isabel Briggs Myers;
Inventarul de personalitate Singer-Loomis construit de June şi Mary
Loomis. Acest din urmă instrument reproşează celorlalte o viziune prea
"atomistă" asupra dinamicii psihice, susţinând faptul că fiecare dintre cele 8
tipuri descrise de Jung corespunde unei modalităţi cognitive, dar dezvoltarea
relativă a fiecăruia dintre ele în cadrul unei individ este ceea ce constituie
stilul cognitiv al persoanei. Un instrument mai nou, 1994, este Indexul
Stilurilor de personalitate Millon. Millon corelează bipolarităţile lui Jung
cu trei bipolarităţi motivaţionale şi cu 5 bipolarităţi de comportament
interpersonal.
Dacă acum 40 de ani doar aproximativ jumătate din analişti utilizau
efectiv evaluarea tipologică în desfăşurarea analizei centraţi mai ales pe
examinarea diferenţelor interpersonale şi dificultăţilor, în prezent atitudinea
s-a schimbat.164 T-P. Lavin realizează o analiză a modului cum pot fi folosite
164
K.Bradway, 1975, "Psychological types and their relations to the practice
of analytical psychology", Psychological reports. Jung Institute San
Francoisco, San Francisco
datele în terapie subliniind importanţa perspectivei din care priveşte analistul

tipologia, ca instrument de diagnoză şi nu din perspectiva procesului de
individuare specific pacientului, unii terapeuţi pot bloca procesul de creştere
al pacientului în loc să-l elibereze din legăturile parentale sau culturale,
re-conectând forţa vitală spre trecut.165
Evaluarea tipologică se face de regulă în stadiile timpurii ale analizei
considerându-se că adecvarea poate adesea să închidă poarta transferurilor şi
contratransferurilor complexelor. Sunt autori care consideră importantă
capacitatea de "rotaţie" a analistului de-a lungul tipurilor. Este important
pentru stabilirea raportului terapeutic ca de timpuriu să se realizeze
evaluarea direcţiilor de curgere a energiei pacientului comparativ cu cea a
analistului pentru a putea realiza şi menţine relaţia de vindecare. Aici intră în
joc capacitatea analistului de a "pivota" de-a lungul propriei sale tipologii,
rotând de la funcţia sa superioară la una sau alta dintre funcţiile auxiliare în
practica concretă în cadrul şedinţei.
Stagnarea analizei, consideră autorul, depinde mult de incapacitatea
de a realiza astfel de rotaţii. C. A. Maier foloseşte termenul de rotaţie pentru
a descrie flexibilitatea în utilizarea celor 8 tipuri: "analistul trebuie să fie
capabil să roteze şi să-şi revoluţioneze propriul său sistem, mere şi mereu.
Dacă nu, va fi prins într-un câmp de proiecţii ale umbrei şi blocaje complete
ale dezvoltării care, aşa cum ştim cu toţii prea bine (se referă la analiştii care
participat la al IV-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Psihologie
Analitică, Zurich, 1968), se întâmplă atât la situaţia de incompatibilitate sau
de prea mare compatibilitate între cele două caractere".

În termenii tipologiei jungiene funcţia dominantă este cea care în
mod natural intră în dinamica relaţiei cu mediul, Jung considera că reversul
are consecinţe serioase în planul interferenţei artificiale în cursul dezvoltării,
cu aspecte fiziologice ş psihologice care pot conduce spre condiţia nevrotică.
Falsificarea tipului apare pentru Jung ca o "violare a dispoziţiei naturale" şi,
"de regulă, când are loc o astfel de falsificare a tipului ca rezultat al unei
influenţe exterioare, individul devine ulterior nevrotic şi o vindecare poate fi
obţinută doar prin dezvoltarea acelei atitudini (funcţii) care corespunde
modului natural de a fi al individului".
165
"Jung's types in analysis", pag. 269
Studiile fiziologice indică (K. Benziger) că, în situaţia în care

această forţare a reprimării funcţiei dominante naturale se instalează cronic,
creierul este forţat să cheltuiască o cantitate timp pentru a funcţiona în arii
care cer o semnificativ mai mare cantitate de energie. Creierul este forţat să
lucreze falsificând tendinţa naturală, pentru a falsifica tipul. Acest lucru duce
la situaţia foarte costisitoare pentru organism ca întreg definită de Arlene
Taylor prin PASS - Sindrom de adaptare prelungită la stres, condiţie în care
creierul şi, în general, întreg sistemul creier - corp vor experimenta stresul, o
anxietate cronică şi epuizare. În termeni psihologici, acest sindrom poate
defini o depresie cronică, iar în termeni fiziologici, falsificarea tipului se
dovedeşte deosebit de dăunătoare pentru organism, conducând la o stare
acută de epuizare.
Din anii 80 Katherine Benziger studiază sistematic fundamentele
fiziologice ale tipurilor, extinzând datele de cercetare ale lui Jung şi ale
discipolilor săi. Construieşte şi un instrument de evaluare, BTSA,
"Evaluarea Stilurilor de Gândire Benziger", pentru studiul persoanelor care
cronic sau prelungit s-au adaptat la această falsificare a tipului natural.
Cercetările indică faptul că o adaptare prin falsificarea tipului pe
termen mai scurt conduce la o iritabilitate crescută, dureri de cap şi
dificultate în a face faţă la sarcini noi; în timp ce falsificarea de durată
conduce la epuizare, depresie, lipsa de bucurie, un dezechilibru homeostatic
care implică oxigenarea, îmbătrânirea prematură a creierului şi
vulnerabilitate la boală.
Studiile tomografice ale lui R. Haier demonstrează cum creierul este
nevoit să lucreze mai din greu când nu-şi foloseşte funcţia dominantă
naturală, considerată a delimita o arie de eficienţă naturală excepţională.
Cantitativ, Haier estimează că nevoia de a munci este de 100 de ori mai mare
când individul utilizează funcţii - abilităţi în afara acestei arii de eficienţă
naturală, ceea ce cere desigur cantităţi mai mari de energie şi oxigen. Pe
măsură ce tot mai mult oxigen este cerut de funcţionarea ne-economică a
creierului (dincolo de cele 20% distribuite firesc creierului), se instalează şi
un dezechilibru în distribuirea oxigenului în întregul organism, care
contribuie în timp la epuizarea restului funcţiilor fiziologice ale
organismului, la simptoame precum oboseala, probleme digestive, nelinişte
etc. În timp, se trece de la funcţionarea anabolică la cea catabolică.
Cercetările K. Benziger indică faptul că unele cazuri de Depresie sau
Sindrom depresiv post traumatic (PTDS), sunt de fapt consecinţa falsificării
tipului natural. Consideră că falsificarea tipului conduce spre un sindrom
discret, separat şi care poate fi tratat ca atare, dar poate contribui şi la
exacerbarea unei varietăţi de boli. În unele cazuri poate conduce chiar la

condiţii patologice extreme în care este ameninţată viaţa.
Introduce denumirea de PASS - sindrom de adaptare prelungită
la stres - definit prin 8 simptoame: oboseala, stări de hipervigilenţă,
alterarea sistemului imunitar, tulburarea funcţiei mnezice, alterarea
chimiei craniene, diminuarea funcţiilor lobului frontal, descurajare şi /
sau depresie, probleme de auto-estimare.
Oboseala este datorată faptului că această adaptare prelungită cere
creierului să lucreze de 100 de opri mai mult, deci de 100 de ori mai multă
energie. Se manifestă prin: oboseală în creştere ce nu poate fi echilibrată prin
somn; nevoie în creştere de somn care interferă cu calitatea acestuia;
descreştere a visării; creşte deprivarea de somn şi epuizarea; tendinţă de a
mânca mult anumite mâncăruri, sau grăsimi, sau mult zahăr în efortul de a
obţine rapid energie; tendinţă la auto-medicaţie pentru a potenţa
neuro-transmiţătorii, de obicei printr-un comportament adictiv (cofeină,
alcool, nicotină, etc.).
Hipervigilenţa, ca mecanism de siguranţă al funcţionării creierului
se poate manifesta prin: creierul poate fi temporar împins spre introversie: se
evidenţiază o descreştere în nivelul natural de extraversie al individului (este
nevoie de multă energie pentru a menţine acest stadiu de vigilenţă protectivă
care cere foarte multă energie); poate manifesta o sensibilitate crescută la
stimulii mediului (lumină, sunete, mirosuri etc.); poate avea loc o schimbare
în tipul de activităţi obişnuite pentru individ (mai ales retragerea în activităţi
mai puţin gregare, izolându-se de alţii etc.).
Alterarea sistemului imunitar este explicată prin faptul că această
prelungită stare de trăire în "minciună" poate constrânge temporar glanda
timusului, cu un impact negativ asupra sănătăţii (se încetineşte rata de
însănătoşire, are loc o exacerbare a sistemului autoimun, o creştere a
susceptibilităţii la boli precum răceală, gripe, un risc crescut de dezvoltări
maligne).
Tulburarea funcţiei mnezice se datorează eliberării cortizolului în
starea de stres, ceea ce poate interfera cu memoria. Robert Sapolsky include
abilitatea tot mai slabă de a stoca date în memoria de termen lung, sau de a
accesa ulterior datele; o scădere a utilizării zahărului din sânge de către
hipotalamus ceea ce duce la descreşteri energetice; diminuarea funcţiei
neuro-transmiţătorilor ceea ce reduce eficienţa comunicării neuronale;
concentrarea şi dorinţa de concentrare scad semnificativ; producerea în
creştere de radicali liberi care pot ucide celulele creierului din interior.
Alterarea chimiei craniene datorată interferenţei adaptării prelungite

cu funcţiile hipotalamulsului şi ale glandei pituitare care, la rândul lor,
interferă cu echilibrul hormonal ceea ce conduce la descreşteri în producţia
de hormoni, descreşteri în secreţia de insulină, descreşterea funcţiilor de
reproducere, creşterea producţiei de glucocorticoizi (îmbătrânind prematur
hipocampul), o alterare posibilă a integrităţii barierei de sânge cranian.
Diminuarea funcţiilor lobului frontal include o descreştere în
capacităţile artistice şi / sau creative, o reducere a abilităţii de brainstorming,
reducere a capacităţii de a selecta cea mai bună opţiune în situaţii critice;
interferenţă cu abilitatea de a lua decizii raţionale; distragere a atenţiei şi
erori care duc la răniri; viteză scăzută de gândire sau a clarităţii de gândire.
Descurajare şi / sau depresie care se instalează de-a lungul timpului
datorită şi decalajului dintre ceea ce se resimt a fi ca indivizi şi expectaţiile
sociale sau episoadele repetate de eşec.
Probleme de auto-estimare datorate diminuării succesului. Se
manifestă fie ca neîncredere în sine trăită ca atare, fie prin auto-estimare
inflaţionată, sau prin alternanţa dintre episoade de extremă neîncredere şi
extremă inflaţionare. Persoana trăieşte postura de "victimă" sau de
"grandoare", apare un comportament defensiv sau prea ofensiv, individul
oscilând între cele două (de exemplu, poate fi invalidat profesional, dar
validat personal sau de un număr mic de apropiaţi).
Odată depistat un astfel de sindrom, pacientul poate fi asistat în
identificarea matricii sale naturale şi sprijinit analitic să-şi recunoască
propriul tip, să oprească acel lung şir de comportamente falsificatoare, să
înceapă să-şi trăiască tipul natural.

Procesul de formare ca analist antrenează o dezvoltare a tipului
personal şi o includere tot mai largă a funcţiilor secundare ca abilităţi
funcţionale relativ diferenţiate ale eului. Acest lucru, înseamnă în mod ideal
o capacitate a eului de a le utiliza conştient şi flexibil, pentru a se adecva la
situaţia analitică, pentru a reuşi ceea ce Jung denumeşte proiecţie activă.
Desigur, condiţia umană rămâne mereu limitativă, iar funcţia inferioară,
complementara funcţiei dominante va deveni o mult aşteptată sursă de nou,
de conectare la profunzimile arhetipale.
În termeni strict terapeutici, diferenţierea unora dintre funcţii va
conduce spre următoarele particularităţi în abordarea şi procesarea
informaţiei.
Utilizarea funcţiei intuitive alături de ce afectivă, permite perceperea

mai ales a problemelor de identitate. Comportamentul devine foarte
empatetic. A rămâne într-o astfel de condiţie conduce însă analistul spre o
supra-implicare în problemele pacientului până la a se lăsa total canalizat de
acestea; de asemenea o astfel de orientare extremizată conduce la
dependenţe şi la pericolul inflaţiei cu postura de salvator, cel care rezolvă
problema existenţei celuilalt.
Intuiţia alături de gândire va tinde invers, spre depersonalizarea
pacientului. O astfel de asociere permite analistului să identifice uşor
alternativele şi să evidenţieze consecinţele logice ale fiecăreia. Un astfel de
analist, extremizat în utilizarea doar a acestor funcţii, va trăi momente
iniţiale în care, înainte de a înţelege logic va fi "fascinat" (afectul inconştient)
de comportamentul pacientului, iar apoi, după diagnoza şi evaluarea logică
îşi va pierde interesul. De asemenea va interacţiona prost cu pacienţii lenţi
sau non-responsivi. Interpretările sale tind să fie, în această ipostază logic
intuitivă, foarte articulate, dar situate cumva dincolo de realitatea
pacientului.
Senzorialitatea dublată de o funcţie raţională va permite analistului
să fie foarte programat şi conştient de dimensiunea temporală, atent la
aspectele legale şi etice ale problemei, capabil să rezoneze clientul la ceea ce
am putea numi "simţul comun, perceperea comună în rezolvarea
problemelor, la spiritul practic în soluţionarea unor dileme. O ancorare
rigidă în acest tip este distructivă pentru relaţia de tip analitic jungian pentru
că duce la conectarea doar la suprafaţa simptomului ceea ce face demersul
ineficient în problemele personale de termen lung, analistul devine incapabil
să sesizeze sensul procesului de individuare specific pacientului. O astfel de
situaţie adesea poate fi recunoscută prin accentul pus pe acreditări şi titluri.
Adesea, în terapia analitică sunt atrase persoane care aparţin tipului
intuitiv alături de raţiunea logică sau de raţiunea afectivă. De cele mai multe
ori, intuiţia este implicată în munca analitică, dar este nevoie de flexibilitate,
de capacitatea de a privi aceeaşi informaţie din unghiuri diferite, pentru a
depăşi aspectele disfuncţionale ale unilateralităţii.
Cunoscându-ne propriul tip, ne cunoaştem şi suntem responsabili în
actul analitic şi faţă de propriile limite şi pentru desfăşurarea interacţiunii în
funcţie de diferenţele şi / sau asemănările dintre sine şi celălalt. Un analist
extravert va avea nevoie de răbdare pentru a lăsa un introvert să-şi definească
informaţia în raport de propriile repere interioare. Va trebui să suporte şi
orientarea pacientului spre lumea interioară, focalizarea reflexivă pe impresii
sau concepte, ţinând cont de faptul că introvertul găseşte stimulare în propria

interioritate. Un analist introvert, în faţa unui pacient extravert, va trebui să-i
înţeleagă orientarea spre lumea exterioară, focalizarea pe lucruri, activismul
şi faptul că este stimulat mai ales de mediul înconjurător.
Un analist care are ca atitudine dominată judecata, este organizat şi
are nevoie de rigoare în idei şi relaţii, va trebui să-şi adapteze condiţia
psihologică pentru a înţelege flexibilitatea pacientului a cărui funcţie
dominantă este iraţională. Un astfel de pacient are nevoie de libertate,
non-constrângere, este deschis faţă de ceea ce se va întâmpla, dar... puţin
punctual. Analistul logic care găseşte întărire şi plăcere din a duce totul la
bun sfârşit, va trebui să fie deschis pentru a înţelege comportamentul
pacientului dominant iraţional care, mai degrabă curios decât perseverent,
găseşte plăcere în a începe ceva nou, amână deciziile şi acţiunile, admite
dezvoltarea situaţiilor în afara controlului său. Primul care ţine cont de
termene va trebui să înţeleagă tendinţa pacientului complementar ca tip, de a
fi implicat în mai multe direcţii, a ignora termenele, a "lăsa să se întâmple".
În "Psihologia transferului", Jung subliniază necesitatea relaţionării
şi conştientizării acestei relaţii dintre psihismul inconştient al celor doi. În
sensul psihologiei tipurilor, funcţia inferioară a analistului şi pacientului
joacă un rol vital în analiză. În decursul analizei se ajunge la momentul când
terapeutul şi pacientul au curajul să relaţioneze conştient unul cu celălalt din
perspectiva funcţiei lor inferioare. Acesta este un moment foarte special
pentru că aduce la suprafaţă - von Franz, Hillman, T. P. Lavis - energia
vindecătoare. Guggenbuhl-Craig analizează situaţia în termenii accesării
energiei de vindecare şi a semnificaţiei arhetipului vindecătorului trecut prin
suferinţă.166
Imaginea mitologică a vindecătorului rănit este deosebit de
răspândită în virtual orice civilizaţie. Psihologic, acest lucru indică,
consideră autorul, că în măsura în care există un medic în interiorul
pacientului, există un pacient în interiorul terapeutului. Altfel spus, în
măsura în care persoana nu este capabilă să conştientizeze existenţa şi
conţinutul virtual al acestei polarităţi complementare, în măsura în care eul
reţine pentru sine imaginea rănii şi a suferinţei, în inconştient se splitează,
deci devine autonomă şi gata să fie proiectată, imaginea vindecătorului.
Pacientul va proiecta vindecătorul interior pe terapeutul său, iar acesta,
166
Power in the helping professions, 1971, Spring, Dallas, The "healer -
pacient" Archetype and Power", Splitting the archetype, Closing the split
through ower, etc.
inflaţionat în măsura în care acţionează din perspectiva magiei puterii, îşi va

proiecta suferinţa proprie, rănile, asupra pacientului.
Splitarea şi proiectarea unui pol pe celălalt, spune
Guggenbuhl-Craig poate să ducă la o satisfacţie de moment, dar pe termen
lung conduce la pacient la o lipsă de responsabilitate pentru vindecare (nu-şi
asumă procesul proiectându-l în afară pe medic, terapeut, spital,
medicamente etc.), iar pentru terapeut la stagnarea în orgolioasa fantazare a
puterii: "Cel bolnav devine pacientul peren; factorul său interior de
vindecare nu mai este activat. Medicul devine un om orb, auto-important,
îngust la minte, orb faţă de propria sa dezvoltare psihologică".167
T. P. Lavin, în prelungirea acestei perspective subliniază că
pericolul constă în faptul că, deşi energia emoţională a vindecării este
conectată în momentul când este atins punctul dureros al funcţiei inferioare,
este probabil să emeargă în acelaşi timp în conştiinţă şi energiile
auto-distructive ale pacienţilor cu o tulburare mai severă odată cu
pătrunderea în cadrul terapeutic a imaginilor ruşinoase legate de trăirea
funcţiei inferioare. 168 În context, ceea ce subliniază toţi autorii este
importanţa de a forma capacitatea şi obişnuinţa relaţionării cu dimensiunile
intrapsihice ale tipurilor, precum şi abilitatea de a avea mereu în vedere
acordul sau dezacordul, similaritatea, opoziţia sau complementaritatea
folosind ca un memento o posibilă "mandală tipologică" care să dea
imaginea sensului rotaţiei impuse de situaţia terapeutică, C. A. Meier,
1968.169
167
pag. 96
168
idem, pag. 273
169
idem, pag. 273
ES IT
ET IF
Con.
Inc.
EF EN
IN IS
În imagine sunt reprezentate: aria conştientă şi, începând cu funcţia

dominantă, modalităţile cognitive în ordinea gradului de diferenţiere
conştientă, precum şi aria inconştientă cu funcţiile cele mai puţin diferenţiate
terminând cu cea inferioară. În organizarea mandalei este utilizat rezultatul
Inventarului de personalitate Singer-Loomis, SLIP, unde cele 8 funcţii
cognitive pot fi măsurate deci reprezentate independent.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Ammann R.,1991, Healing and transformation in sandplay: creative

process becomes visible, Open Court, Chicago, La Salle
2. Bion, W. 1994, Seminarii braziliene, Ed. S.Freud, Cluj
3. Bradway K, and others, 1990, Sandplay studies: origins, theory &

practice, Sigo Press, Boston
4. Carey L.,1999, Sandplay therapy with children and families, Jason
Aronson , Northvale, New Jersey, London
5. Casement P., 1996 (1985), Învăţând de la pacient. Principii
fundamentale, vol. 1, ESF, Birghamton, Cluj
6. Cazanave, M. 1999, C.G.Jung, Experienţa interioară, Humanitas,
Bucureşti
7. Charet, F.X., 2000, Understanding of Jung, The Journal of Analytical
Psychology, april, vol 45
8. Chevalier, J. J., A. Geerbrant, J.J. 1994, Dicţionar de simboluri, Ed.
Artemis, Bucureşti
9. Chodorow J., 1997, Jung on active imagination, Princeton Univ. Press,
10. Chodorow J., 2000, A new look on active imagination, lecture, C.G.Jung
Institute
11. Chodorow J., 2000, Emotions and the archetipal imagination, lecture,
C.G.Jung Institute
12. P.T.Costa, R.R.McCrae, 1992, NEO PI-R, P.A.R.,Odessa
13. Edinger E.F., 1972, Ego and Archetype: individuation and the religious
function of the psyche, Shambhala, Boston
14. Edinger E.F., 1984, The creation of consciousness: Jung's myth for
modern man, Inner City Books, Toronto
15. Edinger E.F., 1994, The transfomation of the libido, C.G.Jung
Bookstore, Los Angeles
16. Fordham, F.1998, Introducere în psihologia lui C.G.Jung, IRI, Bucureşti
17. Fordham, M., 1990, Jungian psychotherapy: a study in analytical
psychology, Karnac, Maresfield Library, London
18. Franz von, M. L., 1983, On active imagination, în Frings Keyes M.,
Inward Journey: art as therapy, Open Court, La Salle, London
19. Franz 1992, Psychotherapy, Shambala, Boston, London
20. Franz von, M. L., 1 992, Psyche and Matter, Shambhala Publ., London,
Boston
21. Franz von, M. L., 1994, The way of the Dream: conversations on jungian
dream interpretation (Fraser Boa ed.), Shambhala, Boston, London
22. Franz von, M. L., 1997, Alchimical active imagination, Shambala,
Boston, London
23. Franz von, M. L., 1998, Dreams: a study of dreams of Jung, Descartes,
Socrates and other historical figures, Shambhala, Boston, London
24. Guggenbühl-Craig A., 1986 (1971), Power in the helping professions,

Spring Publ., Dallas
25. Hall J.A., 1983, Jungian dream interpretation, Inner City, Toronto
26. Hannah B., 1981, Encounters with the Self: active imagination as
developed by C.G.Jung, Sigo Press, Boston
27. Hillman J., 1983, Archetypal psychology: a brief account, Spring
Publications, Dallas
28. Hoeller S.A., 1982, The gnostic Jung and the Seven Sermons to the Dead,
The Theosophical P.House, Wheaton
29. Hoerny-Jung H., 1991, Maria weiblichen. Kosel, Munchen
30. Hoerny-Jung, H., 1995, Von inneren Menchen, Kosel, Munchen
31. Hopcke. R.H., 1989, Jung, jungians and homosexuality, Shambala,
Boston
32. Hopcke R.H., 1997, There are no accidents. Syncronicity and the stories
of our lives, Riverhead Books, New York
33. Humbert E.G. 1983, C.G.Jung, Ed. Universitaires, Paris
34. Jacobi M., 1984, Tne analytic encounter. transference and human
relationship, Inner Citz Books, Boston
A. Jaffe, 1971, From the Life and Work of C.G.Jung, Hodder and
Stoughton, Londra
35. Jung C.G., 1916 (1958), The transcendent function, Collected Work vol.
8, Princeton Univ. Press, 1975
36. Jung C.G., 1916 (1925, 1961) The seven sermon to the dead, în
Memories, Dreams, Reflections, New Zork, random House Books, 1965
37. Jung C.G., 1928, The technique of differentiation between the ego and
the figures of the unconscious, în Collected Works, vol 7, Princeton
Univ. Press 953/1966
38. Jung C.G., 1954, The practice of psychotherapy. Essays on the
psychology of the transference and other subjects, Collected Works vol.
16, Routledge and Kegan Paul, London
39. Jung C.G., 1956, Symbols of transformation, Collected Works, vol. 5,
Routledge and Kegan, London
40. Jung C.G., 1958, Psychology and religion:west and east, Collected
Works vol. 11, Pantheon Books, New York
41. Jung C.G., 1959, The archetype and the collective unconscious,
Collected Works 9i, Routledge and Kegan, London
42. Jung C.G., 1959, Aion: researches into the phenomenology of the self,
Collected Works 9 ii, Pantheon Books, New York
43. Jung C.G., 1963, Mysterium coniunctionis. An inquiry into the

separation and synthesis of psychic opposites in Alchemy, Collected
Works, vol. 14, Routledge and Kegan Pau0l, London
44. Jung C.G., 1964 Civilization in transition, Collected Works vol. 10,
Rouledge and Kegan Paul, London,
45. Jung C.G., 1971, Psychological types, Collected Works, vol. 6,
Princeton U.P., New Jersey
46. Jung C.G., 1973, Letters 1906 - 1950, I, (Adler G., Jaffé A., editori),
Routledge and Kogan Paul, London
47. Jung C.G., 1975, Letters 1951 - 1961, II, Princeton U.P., New Jersey,
1975
48. Jung C.G., 1977, The symbolic life, Collected Works vol. 18, Routledge
and Kegan Paul, London
49. Jung C.G., 1987, L'homme et ses symboles, Robert Laffont, Paris
50. Jung, C. G., 1987, Sur l'interprétation des reves, (Seminarii asupra
viselor copiilor între 1936 şi 1941), Ed. Albin Michel, Paris
51. Jung, C. G., 1994, Antologie de texte, Vol. I-IV, Ed. Anima, Bucureşti
52. Jung, C. G., Kereny K., 1994, Copilul divin, fecioara divină, Ed. Jurnalul
literar, Bucureşti
53. Jung C. G., 1996, Amintiri, vise, reflecţii, Humanitas, Bucureşti
54. Jung C. G., 1996, Personalitate şi transfer, Teora, Bucureşti
55. Jung C. G., 1996 (1929), Comentariu la Secretul florii de aur, în Arta
prelungirii vieţii, Secretul Florii de aur (trad. şi explicaţii Wilhelm R.),
Ed. Trei, Bucureşti (sau C.W. vol. 13)
56. Jung C. G., 1997, Tipuri psihologice, Humanitas, Bucureşti
57. Jung, 1996, Psihologie şi alchimie, Teora, Bucureşti
58. Jung C. G., 1997, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Teora,
Bucureşti
59. Jung C.G., 1998, Analiza formelor religioase, Arope, Bucureşti
60. Jung E., von Franz M.L., 1998, The Grail legend, Princeton U.P., New
Jersey
61. Kalff D., 1973 (1966), Le jeu de sable: méthode de psychothérapie, EPI
Editeurs, Paris
62. Kast V., 1992, The dynamics of Symbols: fundamentals of Jungian
psychotherapy, Fromm Psychology International, New York
63. Kellog R., 1970 (1969), Analysing children's art, National Pres Books,
Palo Alto, California
64. Lurker M., 1997, Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, Saeculum,

Bucureşti
65. Mattoon M.A., Davis M., 1995, The Gray-Wheelrights, Jungin Type
Survey, Journal of Analytical Psychology
66. McCully R.S., Jung and Rorschach. A study in the Archetype of
perception, Spring, Dallas
67. McLynn, F., 2000, Un guru al epocii moderne. Viaţa lui Jung, Lider,
Bucureşti
68. Minulescu M., 1997, O viziune asupra homosexualităţi din perspectiva
psihologiei analitice, în M. Zlate (ed.) Psihologia vieţii cotidiene,
Polirom, Iaşi
69. Minulescu M., 1997, Structurile identităţii implicate în hetero şi
homosexualitate, în Cogniţie, Creier, Comportament, vol. I, 4, 483 –
497
70. Minulescu M, 1998, Note de curs, Analiza simbolului: structura şi
dinamica psihică, Univ. Bucureşti
71. Minulescu M., 2001, Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti
72. Minulescu M., 1995, Interrelaţia psiholog - subiect. Dimensiuni ale
umanului şi Între ordine şi haos, Psihologia, nr. 1 şi nr. 2
73. Minulescu M., 2000, Structura şi dinamica psihică în psihanaliza lui
C.G.Jung, în D.Prelipceanu şi al.(editori) Tratat de sănătate mintală, Vol
I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
74. Neumann E., 1993, The origins and history of consciousness, Bollingen,
Princeton
75. Reed J.P., 1975, Sand-magic: experience in miniature: a nonverbal
therapy for children, J.P.R.Publications, New Mexico
76. Reeves, H., Cazenave M. şi al., 1995, La syncronicite, l'ame et la science,
Albin Michel, Paris
77. Rhode E., 1998, On hallucination, intuition and the becoming of "O",
E.S.F., New York
78. Perry J.W., 1976, Roots of Renewal in Myth and madness, The meaning
of psychotic episodes, Jossey Bass Publ., San Francisco
79. Perry J.W., 1987, The Self in psychotic process, Spring Publ., Dallas
80. Perry J.W., 1989(1974), The far side of madness, Spring Publicationsd,
Dallas
81. Ryce-Menuhin J., 1992, The wonderful therapy, Routledge, London,
New York
82. M. Sabini, 2000, The bones in the cave: phylogenetic foundations of

analytical psychology, în Journal of Jungian theory and practice, vol.2,
Jung Institute, New York
83. Sarito Ma Deva, 1994, Osho Zen tarot: the transcendental game of zen,
St. Martin's Press, New York
84. Schaefer C.E., Innovative interventions in child and adolescent,
85. Serranno de M., 1966, C.G.Jung and Herman Hesse, Routledge and
Kegan, London
86. Smith H.F., Contertransference conflictual listening and the analytic
object relationship, J.A.P.A., Fall, 200, 48/1, Psa-Netcost
87. Stein M., Jungian Analysis, 1982, Open Court, Illinois
88. Stevens A., 1992, Archetype: a natural history of the Self, Routledge,
New York
89. Stevens A., 1994, Jung, Humanitas, Bucureşti
90. Tănase M., 2000, Individuarea sau "a deveni propriul sine", în Mânzat I.
(coord.), Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Ed.
Eminescu, Bucureşti
91. Wehr, G., 1999, C.G.Jung, (traducere), Teora, Bucureşti
92. Young-Eisendrath, P., Dawson, T., 1997, The Cambridge Companion to
Jung, Cambridge Univ. Press
93. Zamfirescu V.D., 1994, Introducere în lumea arhetipurilor, în C.G. Jung,
În lumea arhetipurilor, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti

Mihaela-Minulescu - Introducere in Analiza Jungiana PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S-ar putea să vă placă și

Mihaela-Minulescu - Introducere in Analiza Jungiana PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihaela-Minulescu - Introducere in Analiza Jungiana PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie, 10

Introducere în analiza jungiană

JUNG: REPERE ISTORICE

"Reflexia este o întoarcere spre interior, cu rezultatul că, în

1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX

1.1. Repere istorice ale începutului de secol XX

viziuni în psihologie. Promotorul acestei viziuni, ne spune Jung, este Freud

de delicată şi meticulos exactă cu "faţada" visului - complexul de idei în care

1.2. Cronologia vieţii lui Jung

Anul Evenimentul de viaţă Evenimente legate de

1895 Studii de medicină la Basel

asistent al lui Eugen Bleuler

1905 - Până în 1909, medic senior la

1910 Congresul II Internaţional de

1923 Bollingen. Moartea mamei.

Primul seminar public, Clubul

Eranos, Arhetipuri ale Jung publică "Wirklichkeit der

Fondează Societatea medicală

Eranos, "Simbolismul Publică cu K. Kerenyi, Eseuri

Eranos, "Psihologia spiritului" Univ. Geneva, titlu, la a 70-a

Eranos, " Spiritul Psihologiei" "Psihologia transferului", O.C.

nedes-coperit", O.C. 10; începe

Moare senin după o scurtă boală

1964 Inaugurarea Clinicii şi centrului

Dezvoltarea şi formarea sa ca medic au avut un pandant în pasiunea

relatat pe scurt şi în "Minte şi Pământ", 1931, pentru a fi reluat şi comentat în

În 1902 călătoreşte la Paris, asistând la conferinţele lui P. Janet. Jung

psihanalitice şi psihopatologice nr. 3 - 4, apoi în volum. În 1916 apare în

produsele finale fiind adesea inseparabile. Jaffe se pare că a intenţionat să

1.3. Conceptele psihologiei analitice

psihicului ca totalitate, analog organismului, o totalitate de relaţii

Principiul entropiei se referă la tendinţa opuselor de a apare

1. pe de o parte psihicul combină caracteristici condiţionate de familie, rasa,

participarea spaţio-temporală în prezentul "aici şi acum" ale uneia dintre

1.4. Divergenţa Jung - Freud

a psihismului. Carl Gustav Jung a reuşit să dea sens inconştientului şi

vise, într-un fel de guru spiritual, Philemon. Tânăra a devenit imaginea

Este vorba oare despre: "noapte fecundă/ cer aşteptând dintotdeauna / zi

1.5. Post-jungieni: dezvoltări contemporane

ceea ce este persoana şi ce posibilă persoană ar putea ( nu este necesar ca

Hestia, ca şi principiu al centrării şi împământenirii care ţine procesul

STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICĂ

"Pe cât putem noi discerne, unicul sens al existenţei umane

2.1. Condiţia psihologiei

2.1. Condiţia psihologiei

Jung exprimă explicit această condiţie scriind că “psihicul este un

inevitabil în chiar interiorul înţelesului căutat pentru că această imagine

2.2. Aspecte privind structura psihicului

subiectiv şi cognoscibil şi obiectiv şi incognoscibil în esenţă, dar cognoscibil

Arhetipurile sunt conţinuturile fundamentale ale psihicului obiectiv,

sensul cel mai îngust, ci şi în lume în genere. Arhetipurile sunt sisteme de a fi

Arhetipurile reprezintă “esenţa şi viaţa unui suflet non-individual, care, deşi

conştientizăm, există întotdeauna o cantitate nedeterminată şi

trefle şi 2 potcoave, "ideea fundamentală" ce se află în mintea fiecărui om.

Complexele sunt grupări de imagini care sunt în interrelaţie şi care

virtualităţile arhetipale se umplu cu experienţă concretă, conform cu

care, în măsura în care sunt recunoscute şi asimilate în conştiinţă, vor lărgi

Conştiinţa şi inconştientul sunt într-un schimb continuu. Conştiinţa se