Dimenisunea pedagogică a Evangheliei lui Ioanîn umanitate

Evanghelia – aşa cum este numită generic de către Biserica creştină – nu este o
lucrare a unui autor pământesc, ci o sumă de evocări ale Sfinţilor Apostoli, sub
insuflarea Duhului Sfânt. Ceea ce s-a păstrat în Biserică şi s-a validat teologic
este un corpus de patru Evanghelii, aparţinând unor persoane apropiate de
Iisus: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Primele trei se aseamănă între ele, conţin
informaţii apropiate şi sunt numite sinoptice (sinopsis – vedere împreună gr.),
iar cea de-a patra, a lui Ioan completează şi aprofundează mistagogic
informaţiile din primele trei.

Ne propunem să conturăm teologic dimensiunea pedagogică a Evangheliei lui

Ioan şi unicitatea ei în istoria culturii universale. Aceasta pentru că această
Evanghelie – extensiv interpretată în istorie – a fost fie asimilată culturii
teologice pure, şi astfel din nefericire extrasă din corpus-ul culturii de masă,
sau a primit diverse „chei” de înţelegere: filosofică, esoterică, stoică etc., care,
dincolo de valoarea lor intrinsecă, sunt unilaterale şi reductive în esenţă.

Este limpede pentru orice cititor avizat al Scripturii că Evanghelia lui Ioan
schimbă în mod fundamental structurile semiotice ale înţelegerii umane, chiar
şi din sânul scriitorilor biblici. Fără ea, Noul Testament şi chiar Biblia însăşi ar
fi de neînţeles. Şi aceasta pentru că propune şi aprofundează dimensiunea
mistică a credinţei în Iisus, adâncul de taină al învăţăturii christice şi
împlineşte prin cuvânt toate evenimentele istorice ale vieţii sale. Structura
teologiei creştine înseşi e fundamentată arhitectonic pe accepţiunea
pnevmatologică şi mistagogică a lui Ioan, aceea a unirii dintre văzut şi
nevăzut, prin Taină, în lucrarea lui Hristos în istorie, în lume şi în inima
omului. De fapt, Evanghelia lui Ioan este cheia înţelegerii tuturor scrierilor
scripturistice, şi – alături de epistolele pauline – este apogeul prezenţei
mistagogice a Logosului în cuvintele omeneşti.

Ioan extrage termeni filosofici greceşti, cu o accepţiune certă anterioară, şi îi

schimbă în context biblic, contorsionând filosofia greacă şi înglobând-o în
revărsarea de har a Treimii. Raţiunea umană victorioasă în filosofie, chiar
împotriva adevărului prin sofisme, se vede nevoită să se plece sub sceptrul
domniei Duhului Sfânt, Cel ce „toate le plineşte” şi vădeşte ca deşert tot
labirintul de inferenţe al minţii omeneşti.

„Evanghelia vulturului”, căci aşa a fost numită de scriitorii patristici, vine să

unească ciclicitatea raţionalistă a universului material cu noutatea absolută a
Întrupării, succesiunea ritmică a cosmicului cu „Răsăritul cel de sus” adică
Hristos. Ioan orientează structurile temporale în orizontul simultan al
veşniciei, supune în cuvânt spaţiul nemărginirii, vede unitatea de fiinţă a
persoanelor diferite în Dumnezeu şi în oameni. Cuvântul său cuprinde în sine
toate resorturile lumii create şi le dăruieşte sens în Cel necreat, Logosul etern
născut din veşnicie din Tatăl.

Este cu neputinţă să accedem la toate subtilităţile şi adâncimile scrierii lui

într-un studiu de asemenea mărime. Poate în viitor, un tratat de înţelegere a
Evangheliei lui Ioan ar putea să lumineze unele fântâni de sens din care se
adapă misiunea (kerygma) Bisericii de aproape două milenii.

Logosul etern – Cuvântul născut din Tatăl

Unul dintre elementele definitorii ale Scripturii este afirmarea prezenţei lui
Dumnezeu în istorie. De la Geneză, Dumnezeu este personajul principal al
Scripturii, iar prezenţa Sa în lume, în poporul ales şi în inima omului este de
netăgăduit sensul universal al existenţei umane. Sfântul Ioan Teologul vine şi
adaugă acestei apercepţii biblice noţiunea de Logos, adică Cuvântul, Raţiunea,
Temeiul. Toată triadologia Bisericii îşi află sălaşul aici. De la obsesia iudaică a
unicităţii lui Dumnezeu, ca răspuns al poporului ales la politeismul aberant al
antichităţii, Ioan afirmă aceeaşi unicitate, însă şi existenţa Celor Trei persoane
ale Sfintei Treimi.

Expresia „en arhi” – întru început, preluată în mod simetric din Geneză
(bereshit) înseamnă nu la început, ci în interioritatea începutului. Este vorba
deci nu de crearea lumii în timp şi o dată cu timpul, ca la Creaţie, ci despre
existenţa veşnică a Logosului întru Început, adică în sânul Tatălui. Începutul
veşnic al Dumnezeirii este Tatăl care a fost numit de Sfântul Dionisie
Areopagitul (pigea theotis) „izvorul dumnezeirii”. Din El, se naşte veşnic Fiul şi
purcede, adică izvorăşte Duhul Sfânt. Diferenţa dintre naştere şi purcedere
este esenţială, şi ea arată diferenţa dintre „cele două mâini ale Tatălui” (Sf.
Irineu de Lugdunum), Fiul născut şi Duhul purces. Tot Ioan va fi cel care va
aprofunda şi purcederea Duhului din Tatăl, în cuvântarea eshatologică a lui
Iisus (Ioan 13-17).

„Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era

Dumnezeu” (Ioan 1, 1). Aceste cuvinte arată naşterea veşnică a Fiului din
Tatăl, dumnezeirea Sa, nedespărţirea fiinţială a Fiului de Tatăl, unicitatea firii
dumnezeieşti, diferenţa personală dintre Cel nenăscut şi Cel născut.

„Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,
2). Aici vedem afirmarea calităţii Logosului de Creator al lumii şi al tuturor
celor zidite. Chiasmul biblic prin care se afirmă o realitate unică în două
moduri vine să accentueze dimensiunea creatoare a Fiului lui Dumnezeu. Cel
necreat creează toate prin voinţa Sa atotputernică. Există o distincţie
fundamentală de care s-au zdrobit toate raţionalismele ariene din sânul
Bisericii, între Creator şi creatură. Creatorul este veşnic, fără început şi fără
sfârşit, iar creaturile au un punct zero al creaţiei lor, şi sunt supuse
vremelniciei timpului, chiar dacă unele sunt nemuritoare din iubirea lui
Dumnezeu, şi nu prin firea lor.

Dacă în Vechiul Testament, falia dintre creatură şi Creator se umplea prin

cuvântul adresat de Dumnezeu oamenilor drepţi: „Fost-a cuvântul Domnului
către Avraam” (cf. Facere 15, 1), în Noul Testament Logosul devine carne, trup
„Kai Logos sarx egeneto”, se întrupează, devine Om adevărat neîncetând să fie
Dumnezeu adevărat, aşa cum mărturiseşte Crezul niceo-constantinopolitan.
Cuvântul prezent în lume nu mai e aşadar un zgomot, o informaţie, un semn, o
tresărire a vocii, o viziune a inimii, ci o Persoană veşnică, Fiul unic al lui
Dumnezeu, care a venit pe pământ, cu umanitate deplină dar fără de păcat, cu
voinţă omenească şi voinţă dumnezeiască, în două firi „neamestecate şi
neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite” (după definiţia teologică a
Sinodulul de la Calcedon – 451).

„Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul cel vine în
lume” (Ioan 1, 9). Aceste cuvinte arată că toată străfulgerarea raţională a
umanităţii se datorează înrudirii noastre prin minte, simţire şi voinţă, adică
prin chipul lui Dumnezeu, cu Hristos. Omul a fost făcut „după chipul lui
Dumnezeu”, ori „chipul lui Dumnezeu” era Fiul, născut din Tatăl. Aşadar omul
este chipul Logosului, şi orice gândire, sfat, unicitate a umanităţii aparţine
acestei consanguinităţi raţionale cu Logosul. Omul este gânditor, pentru că are
în sine pecetea Logosului. De aceea orice realizare a umanităţii este o
celebrare – chiar şi inconştientă – a Logosului din ea. Cultura, istoria,
civilizaţia, gândirea, scrierile, legile, arta, toate sunt afirmaţii diverse şi unice
ale prezenţei Logosului în umanitate. De aici şi absurditatea ateismului, care
vine cu argumente logice să nege existenţa Logosului, încercând să
fundamenteze raţional iraţionalitatea universului.

Aşadar, lumina fizică este fundamentul creaţiei văzute, iar lumina nevăzută,
Sophia, adică harul lui Dumnezeu cel necreat, dăruit de Logosul creator, este
fundamentul creaţiei nevăzute. Şi când spun creaţie nevăzută vorbesc de
duhuri, de suflete, şi de tot universul nevăzut al creaţiei.

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă
ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). În acest
verset se concentrează toată istoria umanităţii cu apogeul său fiinţial,
Întruparea Logosului. Lexem-ul „sarx” înseamnă „carne”, adică trup viu, plin
de sânge şi umblător pe pământ. Expresia ioaneică vine să întărească
realitatea umanităţii depline a Mântuitorului Hristos împotriva
raţionalismelor de orice fel care asimilau prezenţa lui Iisus unei fantome,
năluci, duh etc. cuvintele „am văzut slava Lui” sunt rana de moarte împotriva
oricărui raţionalism iconoclast, care exilează pe Dumnezeu din lume în
realmul nevăzut şi bătătoreşte calea deismului în istorie. De aici, orice
imperialism sacerdotal şi piramidal care vede Biserica fiind o structură
mundană în care oamenii sunt vicarii lui Dumnezeu este desfiinţat de cuvântul
biblic. Slava lui Dumnezeu poate fi văzută, în „har şi în adevăr”, iar prezenţa lui
Hristos în istorie, în Biserică, este neîncetată, „până la sfârşitul veacurilor”:
„iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Hristos afirmă că păzirea cuvântului Lui este născătoare de nemurire:

„Adevărat, adevărat zic vouă: de va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea
moartea în veac” (Ioan 8. 51). În aceste cuvinte putem vedea extensia
fascinantă a legăturii dintre om şi Dumnezeu prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Păstrarea Logosului în creaţie şi în viaţa interioară este fundamentul
nemuririi, căci Logosul nemuritor, care a murit ca Om pentru noi pe Cruce, ne
dăruieşte nemurirea Sa, prin Taina Bisericii. Constituţia omului de fiinţă
logică, adică purtătoare de Logos, nu este doar o demnitate superioară a fiinţei
create, ci este însăşi izvorul nemuririi umanităţii. Iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni se manifestă aşadar nu numai în creaţie, ci mai ales în nemurirea pe
care o dăruieşte oamenilor prin unirea cu Hristos, Logosul etern.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume este aşadar unirea de nezdruncinat,

definitivă şi veşnică, dintre om şi Dumnezeu, şi topos-ul unirii tuturor
oamenilor cu Creatorul lor, spre veşnicie. În Hristos, Logosul întrupat,
purtătorii de Logos creaţi şi muritori, se unesc cu Cel necreat şi nemuritor, şi
primesc nemurirea. Aceasta este cheia de înţelegerii a vieţii spirituale a
umanităţii. Orice teorie care se bazează pe percepţie materială şi pe raţiune
limitativ-creată nu poate explica universul de gânduri, dorul nespus şi
gândirea orientată veşnic a umanităţii. Întreaga cultură umană este un NU
suprem spus morţii, un strigăt de revoltă absolută spus anihilării şi neantului,
care dovedeşte că suntem creaţi pentru cer şi pentru eternitate. Conştiinţa
noastră de făpturi cu logos este conştiinţa realităţii că nu vom muri niciodată.
Toate temele culturii universale sunt de fapt expresii ale acestei creaţii spre
nemurire. Iubirea, mila, pacea, bunăstarea, virtutea, dreptatea, toate valorile
etice ale umanităţii sunt dovezi irefutabile ale nemuririi din ea, ale necesităţii
unei veşnicii pentru făptura umană. Animalele nu au această apercepţie şi nu
au nevoie de dreptatea veşnică. Omul însă îşi centrează întreaga sa fiinţă pe
nemurirea sufletului, pe existenţa lumii celei fără de moarte, pe dreptatea
Judecăţii şi pe prezenţa Celui veşnic în inima lui.
Însăşi dimensiunea universal valabilă a pedagogiei umane, ca învăţare, cale şi
urcuş spre desăvârşire, prezentă la toate elementele speciei umane, este o
dovadă a acestei orientări necesare spre nemurire. Viaţa însăţi este o şcoală a
nemuririi, o pepinieră de valori netrecătoare, o creşă a raiului ceresc. Calitatea
omului de a învăţa mereu până la moarte este foaia matricolă a umanităţii, a
cărei viaţă adevărată este în Dumnezeu.

Evanghelia lui Ioan vine să afirme cu tărie existenţa acestei lumi în Logosul
etern al Tatălui, care din iubire de oameni, a venit pe pământ ca Om, a murit şi
a înviat din morţi pentru întreaga umanitate. Logosul etern care a intrat în
timp din iubire transformă istoria din interior şi o sfinţeşte ca pe o Biserică a
firii create. În Logos, umanitatea şi Dumnezeu se unesc pentru veşnicie.

Religia nu este doar expresia unei nevoi de perpetuare a vieţii în fiinţele

muritoare, ci este Scriptura pe care umanitatea a scris-o în prezenţa lui
Dumnezeu, Calea, Adevărul şi Viaţa lumii.