Despre Crăciun sau despre simptomele prezenţei Duhului Sfânt în femei

Femeile sunt creaturi foarte complicate, în care totul poate fi insinuat, conotat,
sugerat. Cuvintele însele nu mai înseamnă nimic în focul înţelesurilor gestuale,
ambianţa dărâmă esenţialul, sensul însuşi al vieţii are gradaţii ca termometrul
ăla în formă de raţă cu care mă jucam eu în cadă când eram mic.

Ei bine, femeile niciodată nu îşi odihnesc mintea. Era şi o poantă pe Facebook

cu femeile care au în cap un nod uriaş de fire care se interconectează.

De multe ori femeile sunt mai credincioase decât bărbaţii, ele ţin casa, copiii,
gospodăria, credinţa, tradiţiile, bucatele. Ele stau aproape un an cu o creatură
vie care le loveşte cu picioarele în pântece, îşi varsă sufletul când apar firele de
păr pe capul celui nenăscut. Femeile suferă la naştere dureri de neconceput
pentru musculoşii de lângă ele, storc viaţa şi o dau pruncilor, strâng ani de
nesomn şi de lacrimi lângă pătucul celui mic, fac naveta între cel puţin trei
joburi: carieră, gospodină, mamă.

Unul dintre simptomele prezenţei Duhului Sfânt în femei poate fi văzut în

perioadele împărăteşti ale anului, mai precis de Crăciun şi Paşti. Atunci, le
apucă fără vreo atenţionare în prealabil un dor necuprins de a răsturna casa
cu fundul în sus, de a şterge fiecare colţ, de a freca geamurile, de a spăla toate
ţoalele până la ultima cârpă, de a face mâncăruri. Nimeni nu le cere şi nimeni
nu le spune asta. E doar o febră uriaşă de a schimba lumea şi ea se petrece în
special de Crăciun şi de Paşti.

Ca preot, înainte de Crăciun, am intrat în sute de case. Toate femeile – sau

marea majoritate – s-au apucat de întors pământul pe dos. Covoarele gem de
aer curat, mopurile scrâşnesc acut pe podele şi pe gresii, ligheanele se înşiră
ca nişte lighioane avide de apă şi haine de haine.

În unele case, femeile au peste 80 de ani. O băbuţă cu un cadru, îşi pregătise

lângă pat o scândură pe care înşira tacticos sarmalele pentru Crăciun. Ce faci
mamaie? Întreb eu. Ce să fac părinte, nu mă poate prinde Crăciunul fără
pregăteală. Aşadar Crăciunul ăsta e un maratonist de cursă lungă care prinde
oamenii şi-i transformă în sfinţi.

O altă bunică taie alene bunătăţile pentru salata boef. Observ lângă masă
cârjele cu care se chinuie să se mişte prin casă. Nu contează. Mai presus de
durere, de chin şi de boală, Crăciunul însuşi, cu toată splendoarea lui de
lumină, vine peste lume.

Este de fapt însuşi Hristos, care întinereşte umanitatea, o aduce la starea

neprihănită de Prunc. Căci asta face Dumnezeu apretând cu zăpadă câmpurile
şi născându-Se iară şi iară: curăţeşte şi spală sufletele oamenilor. Şi-i ajută în
neputinţa lor să treacă peste toate durerile, pentru a gusta din tihna
sărbătorii. De Crăciun, în casa fiecăruia se naşte un prunc, cu tot ceea ce
presupune aceasta: pătuc, haine, biberoane etc. Dar mai presus de toate, în cer
şi pe pământ, acest Prunc ce se naşte la noi este Dumnezeu, Cel ce dăruieşte
nemurirea tuturor celor ce-L iubesc în taină pe pământ.

Curăţenia din casă e o icoană a curăţiei Pruncului dumnezeiesc. Mâncarea

bună e metafora substanţială a hranei celei nemuritoare cu care ne hrăneşte
Hristos în Euharistie. Împodobirea casei e sfiala sufletului care se cere
împodobit cu virtuţi, ca o mireasă feciorelnică în faţa Mirelui ceresc.
Sărbătoarea e o taină a raiului pierdut, în care dorim să intrăm de o istorie, şi
în care Hristos ne aşteaptă pentru veşnicie.